VIATA ROMÎNEASC 19 6 1 M A I ANUL XIV REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. CUPRINSUL VIAŢA ROMÎNEASC : 40 de ani de la înfiinţarea Partidului .... 3 ★ MIHAI BENIUG : Baladele timpului nou ; Vocea naturii ; Madrepore . . 11 MARIA BANUŞ : Imn, dimineaţa......... . 12 AL. A'NDRIŢOIU : A venit un om ; Cantilenă ; Partinitate.....U SZEMLER FERENC : Steag la sediul central al Partidului (In rotnineşle de Petre Pascu) .............. 17 MELIUSZ JOZSEF : Secretarul de Partid şi oceanul (în romîneşle de Em. ' Giurgluca) ............. 18 TIBERIU UTAN : Cărbune roşu (evocări lirice)....... 22 ★ VASILE REBREANU : Casa {fragmente de roman) 26 ★ O zi din viaţa Patriei. Reportai colectiv ele: TÎTA CHIPER, ŞTEFAN LUCA. FLORENŢA ALBU, VASILE NICOROVICI, T.RAIAN COŞOVEI, 1LIE PURCARU . ............. * VERA CALIN, DUMITRU MICU. MIHAI GAF1ŢA, SILVIAN IOSIFESCU : Literatura noastră nouă şi figura comunistului (Anchetă literară) . . 83 TEORIE ŞI CRITICĂ MIHAI NOVICOV : Dinamismul literaturii partinice ...... 92 EUGEN SIMION : Semnificaţia unei lupte ideologice {Momentul 1932—1933 în literatura noastră).......... .93 EUGEN LUCA: Literatura inspirată din viaţa clasei muncitoare . . .113 GALL ERNO : Lupta Partidului pentru educarea intelectualităţii fn societatea socialistă...............125 CRONICA LITERARA Ov. S. CROITMALNICEANU : ..Realism, realism oritic, realism socialist" • 136 CRONICA IDEILOR N. TEiRTULIAN : Marxism, revizionism, anti-marxism.....147 ★ MISCELLANEA..............159 CARTl NOI AL. SANDULESCU: Minai Beniuc: „Cîntecele inimii".....170 H. FABIAN : Radu Boureanu : „Moartea morilor de vtnt".....172 Al. S. : Cicerone Theodorescu : „De dragoste" . . ..... 174 LETIŢIA PAPU : Nina Cassian : „Spectacol în aer liber".....176 LIVIU CALIN : Petre Sălcudeanu: „Front fără tranşee" . . . .178 ELIS BUŞNEAG : Ilie Purcaru : „Ev nou în ţara banilor".....179 REVISTA REVISTELOR — din fără — „Cercetări filozofice" Nr. 5—6/1960; „Scrisul bănăţean" Nr. 1—2/961 ; „Steaua" Nr. 1/961.............181 — de peste hotare — „Voprosi filosofii" Nr. 2/961; „Frankfurter Hefte" Nr. 2/961; „Encounter" — feb. 1961 ; ,,Passato e presente" Nr. 189/1960 ....... 187 Supracoperta : Fotomontaj de R. ZAHARIA Ilustraţia de pe copertă : IULIAN OLARIU : „Pregătirea grevei 1933" Fotografii : FLORIN DRAGU şi MIRCEA FARIA ERATA la nr. 4 In pag. 29. r. 3. col. II se va citi : devenea o clasă pentru sine. provocînd o largă. . In pag. 158, r. 3 de sus se va citi: „în 1826 şl tipărită la Blaj în 1833 ş.ia.). Rindurile de fată vor să atragă atenţia asupra unei farse antifeudale, scrisă în 1821..." __ Director : MIHA1L RALEA______ Colegiul redacţional: Acad. TU DOR ARGHEZI ; Acad. MIHAI BENIUC; Acad. GEO BOGZA ; DEMOSTENE BOTEZ; Ov. S. CROHMALNÎCEANU; LUCIA DEMETRIUS; Aoad. IORGU IORDAN; Acad. ATHANASE JOJA; REMUS LUCA; AUREL MIHALE; AL. PHILIPPIDE, membru corespondent al Academiei R.P.R.; MARIN PREDA (redactor-şef adjunct); Acad. MIHAIL SADOVEANU; Acad. ZAHARIA STANCU; D. I. SUCHIANU; VICTOR TULBURE (redactor-şef adjunct) ; Aoad. TUDOR VIANU. Redacţia: Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85 — Raion I. V. Stalin Bucureşti Administraţia: Şos. Kiseleff nr. 10, telefon 18.63.99 — Raion I. V. Stalin Bucureşti 40 DE ANI DE LA ÎNFIINŢAREA PARTIDULUI Sărbătorim în luna aceasta, la cîteua zile după tradiţionalul 1 Mai, un eveniment măreţ în viaţa clasei muncitoare şi a poporului nostru: aniversarea a 40 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist din Romînia. Partidul Comunist — partidul revoluţionar marxist al clasei muncitoare — îşi propune cel mai măreţ ţel din cîte şi-a propus vreodată un partid. Acest ţel este visul de aur al omenirii, societatea comunistă. Timp de 40 de ani credinţa profundă în dreptatea şi măreţia acestui ţel a însufleţit lupta comuniştilor, le-a înzecit forţele, i-a susţinut în actele lor de eroism, i-a ajutat să învingă toate piedicile. Dragostea fierbinte de popor, conştiinţa că luptă pentru cauza eliberării oamenilor muncii din ţara noastră de sub jugul exploatării şi asupririi au dat comuniştilor din Romînia o tărie şi o hotărîre care n-au putut fi frlnte nici de cea mai sălbatică teroare a regimului burghezo-moşieresc, a siguranţei şi a gestapoului. Nici torturile, nici schingiuirile la care erau supuşi comuniştii în beciurile poliţiei şi Siguranţei, nici regimul de exterminare fizică şi de sistematică presiune morală din ocne şi temniţe, nici procesele monstruoase şi nici plutoanele de execuţie n-au putut abate partidul nostru de la lupta revoluţionară pentru cauza dreaptă a eliberării clasei muncitoare, pentru libertatea şi fericirea poporului, pentru independenţa naţională a Patriei, pentru socialism. Şi aceasta este explicabil, căci Partidul Comunist din Romînia — aşa cum arată tovarăşul Gheorghiu-Dej — este rezultatul luptei de veacuri a poporului pentru eliberarea socială şi naţională, continuată şi ridicată pe o treaptă superioară de mişcarea muncitorească revoluţionară, încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea îi revenea proletariatului din Romînia sarcina istorică de a fi conducătorul şi călăuzitorul luptei pentru transformarea revoluţionară a societăţii romîneşti. Insă vechiul partid socialist era dominat de ideologia oportunistă a Internaţionalei a II-a. Poziţia oportunistă a conducătorilor socialişti lipsea proletariatul din Romînia de acel partid politic revoluţionar cu o ideologie marxistă, singurul care ar fi fost capabil să unească lupta împotriva exploatării capitaliste cu lupta împotriva puternicelor rămăşiţe feudale care au subzistat în economia ţării ca urmare a înţelegerii între burghezie şi moşierime. După revoluţia din Octombrie, ca urmare a valului de lupte revoluţionare din ţara noastră, 3 însufleţite de victoria proletariatului în Rusia, acest partid revoluţionar a fost plămădit în focul marilor lupte de clasă din Romînia anilor 1918— 1919—1920. Ca urmare a acestui avînt revoluţionar, a ascuţirii luptei ideologice între elementele revoluţionare şi cele oportuniste, aripa revoluţionară a partidului socialist a aderat la Internaţionala comunistă, la principiul dictaturii proletariatului, la ideea constituirii partidului revoluţionar marxist leninist; într-un cuvînt, victoria leninismului împotriva oportunismului în mişcarea muncitorească din Romînia s-a concretizat în crearea Partidului Comunist. Comuniştii au fost conducătorii luptei poporului împotriva exploatatorilor. Ei au fost în frunte, în condiţiile grele ale stabilizării relative a capitalismului, cînd burghezia şi moşierimea trecînd la contraofensivă au dezlănţuit atacul împotriva libertăţilor cetăţeneşti şi cuceririlor clasei muncitoare şi au aruncat partidul în ilegalitate. Ei au fost în frunte în perioada crizei economice din 1929—1933. Călăuzindu-se de tezele leniniste, de experienţa de luptă a clasei muncitoare din Romînia, Congresul al V-tea „stabileşte principiile organizatorice, ideologice, strategice şi tactice ale partidului" pentru acea etapă a luptei revoluţionare. In această perioadă, Partidul Comunist organizează marile lupte muncitoreşti, care culminează cu marea grevă de la Griviţa, pagină glorioasă din istoria clasei muncitoare şi a poporului romîn. Această mare acţiune a Partidului se înscrie prin caracterul ei combativ şi revoluţionar ca o manifestare hotărîlă a forţei clasei muncitoare împotriva fascizării ţării, ca o primă mare ripostă a proletariatului european împotriva ascensiunii hitlerismului în Germania. Partidul a condus, în condiţiile dictaturii regale şi apoi a cetei antonesciene, lupta naţională antifascistă a poporului romîn, a organizat o largă mişcare de. masă împotriva războiului antisovietic. Partidul a organizat şi condus insurecţia populară, care a dus la dobo-rîrea regimului antonescian şi la izgonirea trupelor germano-fasciste. Insurecţia armată a constituit o cotitură în istoria ţării noastre, ea a avut ca rezultat înlăturarea dictaturii fasciste antonesciene, doborîrea celui mai sălbatic regim de asuprire şi exploatare a maselor şi a schimbat din temelii soarta poporului romîn, a clasei muncitoare, a ţărănimii muncitoare şi a intelectualităţii. 23 August a constituit începutul revoluţiei populare a cărei sarcină de bază era lichidarea rămăşiţelor feudale şi desăvîrşirea revoluţiei bur-ghezo-democratice. In fruntea proletariatului aliat cu masele de bază ale ţărănimii, Partidul a condus poporul nostru în această etapă istorică, asigurînd victoria împotriva fascismului, lichidînd rămăşiţele acestuia, de-mascind manevrele partidelor burghezo-moşiereşti care încercau să menţie cu orice preţ vechiul regim. Partidul a înfăptuit acţiunea de democratizare a ţării, abolirea măsurilor fasciste şi rasiale, pedepsirea criminalilor de război, reforma agrară în folosul ţărănimii muncitoare. Schimbarea raporturilor de forţe în favoarea clasei muncitoare şi a aliaţilor ei a făcut posibilă izgonirea din guvern, în noiembrie 1947, a ultimilor reprezentanţi ai burgheziei, înlăturarea monarhiei şi proclamarea Republicii. Trecînd de la desăvîrşirea revoluţiei burghezo-democratice la sarcinile revoluţiei socialiste, conducînd şi dezvottînd lupta revoluţionară a proletariatului, care a luat în întregime puterea politică în mîna tui, în alianţă 4 cu ţărănimea muncitoare, Partidul a înfăptuit naţionalizarea, trecerea mijloacelor de producţie industrială în miinile clasei muncitoare, desfiinţînd principalul mijloc de exploatare a clasei muncitoare de către burghezie. Muncitorii au devenit siăpîni pe uzine şi fabrici. Astfel, revoluţia a sfări-mat toate zăgazurile prin care burghezia şi moşierimea îngrădeau energia revoluţionară a maselor muncitoare. Statul democrat-popular, instrumentul principal al construirii socialismului, a reuşit să lichideze într-un răstimp istoric extrem de scurt crunta înapoiere economică în care se găsea ţara noastră, creînd o nouă orînduire socială bazată pe eliberarea omului de exploatare şi asuprire. Partidul a făcut ca marile bogăţii ale patriei noastre să fie puse în valoare, nu în folosul capitaliştilor străini şi autohtoni, ci pentru bunăstarea muncitorilor şi ţăranilor, a imensei majorităţi a populaţiei ţării. In orice colţ al patriei noastre, oricît de îndepărtat, socialismul îşi poartă suflul său puternic, dătător de viaţă. Ca urmare a politicii de industrializare socialistă, în ţară au apărut noi ramuri industriale, s-au pus în funcţiune sute de noi uzine şi fabrici. Ţara a devenit un imens şantier al muncii creatoare. In munţii Moldovei, la Săvineşti, Rosnov, Oneşti s-au ridicat fabrici clin cele mai moderne, s-a construit cea mai puternică hidrocentrală a Republicii la Bicaz. In Oltenia, regiune în trecut înapoiată, se ridică acum mari combinate chimice, se înalţă spre cer siluetele zvelte ale sondelor petrolifere. Pretutindeni apar oraşe moderne, se descoperă noi bogăţii naturale, se construiesc baraje, termocentrale, cuptoare înalte, blocuri de locuinţe, şcoli şi aşezăminte culturale. Una din cele mai grele probleme ale trecerii de la capitalism la socialism, crearea relaţiilor socialiste la sate, Partidul nostru a rezolvat-o cu succes aplicînd în mod creator învăţătura marxist-leninistă. In prezent, peste 84% din suprafaţa agrară este cuprinsă în sectorul socialist, sînt lichidate orice forme ale exploatării omului de către om, e gonită pentru totdeauna mizeria seculară a ţărănimii. Nu e nevoie să cercetezi multe tabele statistice pentru a-ţi da seama de contrastul izbitor dintre politica profund antipopulară a regimului bur-ghezo-moşieresc şi realizările regimului democrat-popular. Majoritatea populaţiei ţării cunoaşte bine, din propria sa experienţă, ce a însemnat dominaţia moşierilor şi capitaliştilor: mizerie, şomaj, analfabetism, dispreţ pentru năzuinţele elementare ale oamenilor muncii, şovinism, război. Este încă proaspătă în amintirea muncitorilor şi ţăranilor crunta dictatură fascistă, în faţa ochilor, oamenii muncii au acum tabloul plin de viaţă al unei ţări, al unui popor ce urcă lot mai sus, spre culmile socialismului. Munca avîn-tată, creatoare clocoteşte pretutindeni. Rezultatele construirii socialismului se reflectă şi în îmbunătăţirea continuă a nivelului de trai material si cultural al celor ce muncesc. Salariul oamenilor muncii în industrie s-a ridicat cu 70% în comparaţie cu 1950. Veniturile ţăranilor muncitori, mai ales ale celor din sectorul socialist, cresc an de an. Stalul alocă fonduri mari pentru nevoi social-culturale. O dovadă a creşterii nivelului de trai o constituie şi numeroasele locuinţe, cartiere, şcoli, instituţii social-culturale noi. Grandioasele construcţii din Bucureşti şi din alte oraşe, reprezintă grija pentru asigurarea nevoilor şi cerinţelor mereu crescînde ale poporului, aşa cum cere dezvoltarea multilaterală a societăţii socialiste. Sub conducerea partidului, în lupta pentru construirea societăţii socialiste, eroica noastră clasă muncitoare, în fruntea tuturor oamenilor muncii, s-a dovedit a fi la înălţimea misiunii sale istorice. Crearea bazei 5 economice a socialismului, după cum s-a arătat la cel de al III-lea Congres al P.M.R., constituie o măreaţă victorie a clasei muncitoare, a ţărănimii, a intelectualităţii. Poporul romîn merge astăzi consecvent, sub conducerea partidului, pe calea desâvîrşirii construirii socialismului, spre îndeplinirea hotărîrilor adoptate de cel de al III-lea Congres al partidului, spre realizarea planului de şase ani pe care tov. Gh. Gheorghiu-Dej l-a numit „programul desăvîr-şirii construcţiei socialismului". Pentru a da viaţă acestui măreţ program, pentru sporirea în ritm furtunos a puterii economice a ţării, pentru făurirea belşugului de bunuri materiale şi spirituale, muncitorii, ţăranii, oamenii de cultură muncesc cu înflăcărare patriotică, cu perseverenţă şi eroism, creind de pe-acum condiţiile îndeplinirii şi depăşirii prevederilor şesenatutui. Răspunzînd chemării Partidului, colectivele uzinelor şi fabricilor, minelor şi şantierelor, ale unităţilor socialiste în agricultură, etc. desfăşoară pe un front tot mai larg întrecerea socialistă. Lupta pentru calitate a devenit o mişcare a întregului popor. In acest fel ţara îşi exprimă neţărmurita sa dragoste faţă de partid, ataşamentul faţă de regimul democrat-popular. Şi aici se manifestă concret indestructibila unitate politico-morală a poporului nostru. * Marile transformări structurale care au schimbat faţa ţării noastre au revoluţionat întreaga viaţă culturală a poporului nostru. Pe baza noilor relaţii de producţie socialiste a luat naştere o nouă suprastructură ideologică, o nouă cultură, literatură şi artă. Revoluţia culturală a dârîmat zidurile ridicate de clasele exploatatoare între popor şi cultură, deschizînd porţile ce duc spre fortăreţele ştiinţei. încă de la înfiinţarea sa, Partidul milita pentru o artă nouă, revoluţionară, lua atitudine în revistele aflate sub influenţa sa („Era nouă", „Bluze albastre", etc.), împotriva artei decadente, înfeudată păturilor conducătoare. După eliberare, marile transformări revoluţionare înfăptuite în ţara noastră de către masele populare, sub conducerea Partidului, au determinat schimbări structurale şi în dezvoltarea literaturii şi artei. Nici o perioadă din trecutul istoriei literaturii noastre nu a cunoscut într-un interval atît de scurt, schimbări atît de profunde şi rodnice. Problema valorificării moştenirii culturale a constituit întotdeauna o preocupare de seamă a politicii partidului în domeniul literaturii şi artei, încă în ilegalitate, în publicaţiile îndrumate de partid, comuniştii au arătat in articolele lor însemnătatea excepţională a tradiţiilor progresiste ale literaturii noastre, însemnătatea considerabilă pe care o are pentru lupta poporului opera lui Bălcescu, Caragiate, Eminescu, Sadoveanu, opunînd aceste tradiţii tendinţelor decadente şi reacţionare încurajate de cultura burgheză intrată în procesul ei de descompunere, specific epocii imperialiste. Una din primele măsuri luate de regimul de democraţie populară a fost editarea în masă a clasicilor noştri, astfel încît marile opere literare din trecut au putut să pătrundă în straturile cele mai adinei ale poporului. Istoria a dovedit că adevăraţii păstrători şi moştenitori ai tradiţiilor înaintate ale poporului romîn sînt oamenii muncii. Bazîndu-se pe învăţătura leninistă a luptei dintre cele două culturi, partidul a chemat intetectua- 6 titatea noastră să depună toate eforturile pentru valorificarea în spirit critic a tezaurului cultural al trecutului, combătlnd cu tărie atitudinile proletcultiste, nihiliste, de subapreciere a importantei moştenirii culturale, ca şi tendinţele obiectiviste burgheze de a prelua „în bloc" tot ce aparţine trecutului, fără a delimita poziţiile progresiste, democratice de cele reacţionare. Restabilind legătura cu creaţia înaintată şi pătrunsă de spirit popular a trecutului, Partidul a pornit încă din primii ani lupta şi munca pentru făurirea unei noi literaturi. Partidul a determinat crearea, pe platofrma ideologică a marxism-leninismului, a unui front larg format din scriitori apar-ţinînd tuturor generaţiilor. Datorită politicii înţelepte de îndrumare a partidului nostru, a atitudinii pline de grijă faţă de creaţie, de muncă răbdătoare şi principială, nu există azi în ţara noastră nici un scriitor aparţinînd generaţiei mai vîrstnice, care să nu se fi încadrat frontului literaturii socialiste, să nu se străduiască să-şi însuşească ideologia clasei muncitoare şi să nu-şi bazeze creaţia pe concepţia [proletariatului despre lume. Conştient de însemnătatea considerabilă pe care o are conştiinţa maselor în rezolvarea sarcinilor construcţiei socialiste şi de rolul însemnai pe care-l au literatura şi arta în formarea şi modelarea vieţii spirituale a constructorilor noii orînduîri, Partidul a subliniat în permanenţă necesitatea participării active a scriitorilor, alături de ceilalţi oameni ai muncii, la rezolvarea sarcinilor revoluţiei şi construcţiei socialiste. Partidul a desfăşurat o muncă neobosită pentru formarea noii intelectualităţi artistice. Astfel, în hotărîrea şedinţei plenare a CC. al P.M.R., asupra stimulării activităţii ştiinţifice, literare şi artistice (din decembrie 1948) se spunea: „CC. al P.M.R., cheamă pe oamenii ştiinţei, literaturii şi artei să pună tot talentul şi toată puterea lor de muncă pentru a asigura înflorirea culturii în tara noastră si a contribui în mod activ la construirea orînduirii socialiste"1). Vorbind despre importanţa formării unei noi intelectualităţi, tovarăşul Gheorghiu-Dej spunea: „Poporul nostru se mîndreşte cu acest detaşament de intelectuali noi, care alături de imensa, majoritate a vechii intelectualităţi, contribuie cu talentul, entuziasmul şi întreaga lor capacitate la rezolvarea problemelor complexe ale producţiei industriale şi agricole, la înfăptuirea revoluţiei culturale, la ridicarea pe o treaptă din ce în ce mai înaltă a prestigiului internaţional al ştiinţei şi culturii noastre"2) Partidul a acordat o deosebită atenţie îndrumării şi călăuzirii dezvoltării literaturii pe drumul realismului socialist. „Partidul cheamă pe scriitori — se spune în salutul Comitetului Central al P.M.R. adresat primului Congres al scriitorilor din Republica Populară Romînă, — să reflecte în operele lor, prin mijloacele specifice artei, realitatea noastră complexă şi clocotitoare, să redea în mod multilateral procesul de transformare şi înnoire a societăţii rjoastre şi schimbările profunde pe care acest proces le determină în psihologia, atitudinea morală, viaţa personală a oamenilor". O expresie admirabilă a acestei năzuinţe, o găsim în angajamentul pe care şi t-a luat marele poet Tudor Arghezi: „Nu trebuie uitat nimic! Nobleţei la ') Rezoluţii si Hotărîri ale CC. al P.M.R., vol. I, 1948—1950, ed. a Il-a, E.P.L.P. 2 Gh. Gheorghiu-Dej: „Articole şi cuvîntări", 1955—1959, Ed. Politică, p. 603. 7 care v-a ridicat izbînda revoluţiei, — iubiţi colegi — sînteţi legaţi să-i răspundeţi cu o altă nobleţe: cu o literatură mare, de mare stil, de mare rafinament şi de perfecţionare neîntreruptă". Istoria literaturii noastre noi din ultimii 16 ani a confirmat pe deplin justeţea îndrumărilor date de Partid. Datorită în primul rînd intensei munci de educaţie şi clarificare ideologică desfăşurată în rîndul scriitorilor, s-au prăbuşit poziţiile literaturii pătrunse de morbul decadentismului burghez, ale romanelor infectate de un naturalism maladiv şi de un psihologism morbid, ale poeziei evazioniste şi mistice, ale teatrului bulevardier, ale literaturii misticismului, individualismului sălbatic şi naţionalismului şovin, într-un cuv'tnt ale literaturii claselor reacţionare condamnate la pieire, ale literaturii care a încercat şi în primii ani de după eliberare să inunde viaţa literară. In conformitate cu principiul leninist despre partinitatea artei şi literaturii, Partidul nostru a desfăşurat o imensă muncă pentru ca literatura să devină o parte integrantă a cauzei proletariatului. Convingîndu-se că adevărata libertate de creaţie, artistul o dobîndeşte prin situarea fermă şi deschisă pe poziţiile cele mai înaintate ideologice, pe poziţiile avangardei clasei muncitoare, că numai pe această cale arta şi literatura pot răspunde celor mai adinei aspiraţii ale poporului, majoritatea covîrşitoare a scriitorilor noştri a aşezat principiul spiritului de partid la baza creaţiilor tor. Este încă proaspăt în conştiinţa scriitorilor noştri sentimentul bătăliilor ideologice succesive pe care le-au desfăşurat sub conducerea Partidului pentru înfrîngerea şi zdrobirea curentelor ostile dezvoltării literaturii, pe unicul drum just şi fertil, pe drumul realismului-socialist. Acest proces nu a fost lin, neted şi spontan. In lupta împotriva propagării „teoriei" artei pentru artă, in lupta împotriva ideii lansate de îndată după 23 August de presa reacţionară, despre o pretinsă „criză a culturii" în Romînia, în lupta intransigentă împotriva influenţelor cosmopolitismului, estetismului şi apolitismului, a recidivelor individualismului şi intimismului, a tendinţelor concesive faţă de arta şi literatura burgheză, partidul a format, a educat şi călit frontul larg al scriitorilor ataşaţi cauzei păcii şi socialismului. In domeniul literaturii şi artei, partidul exercită în primul rînd o operă de îndrumare ideologică. In ce mod ? Printr-o operă amplă, tenace, răbdătoare şi susţinută de convingere ideologică, ajutînd pe artiştii cu adevărat talentaţi să-şi însuşească concepţia despre lume a proletariatului. Cîţi din aceştia nu au păşit în mod conştient pe calea realismului socialist, datorită ajutorului tovărăşesc, plin de dragoste, primit din partea partidului ? Aceasta o confirmă drumul multor scriitori ai noştri. îndoielii, sarcasmului, nihilismului fără speranţe cu privire ta posibilităţile omului şi umanităţii — atitudini frecvente în literatura burgheză ■— li s-au opus crezurile umanismului socialist. Marele succes pe care l-a înregistrat partidul nostru în anii regimului democrat-popular, asigurînd triumful ideologiei marxist-teninisle ca ideologie dominantă, s-a concretizat pe tărîmul literaturii şi artei prin triumful generat al metodei realismului socialist în creaţia scriitorilor noştri. însuşirea concepţiei marxist-leniniste despre viaţă şi societate a fost cheia dezvoltării scriitorilor noştri. Oare fără forţa unei gîndiri mature, luminate de concepţia clasei muncitoare, ar fi scris Mihail Sadoveanu „Mitrea Cocor" şi „Nicoară Potcoavă" ? Ar fi reuşit să înalţe Tudor Arghezi acea „Cîntare Omului" sau să graveze suita de tablouri cutremurătoare din poemul „1907" ? Oare fără ajutorul ideologiei clasei muncitoare, ar ţi realizat Camit Petrescu ampla evocare a revoluţiei de la 1848 ? Zaharia Stancu, neuitata istorie a celor desculţi ? Oare nu gîndurile şi sentimentele clasei în atac au dat aripi versurilor înflăcărate ale lui Mihai Beniuc ? Încă în 1949, la Congresul Intelectualilor din R.P.R., partidul a pus în faţa scriitorilor sarcina însuşirii noii ideologii şi oglindirii aspectelor esenţiale din reatitate. Consecinţa principală a revoluţiei victorioase în domeniul literaturii s-a vădit în influenţa exercitată de sistemul de idei al marxism-leninisinului asupra conştiinţei scriitorilor. Tocmai în legătură cu aceasta, s-a pus problema atitudinii scriitorilor faţă de realitate încă în primele dezbateri cu prilejul apariţiei cărţilor cu nouă tematică. Un mare ajutor în dezbaterea problemelor literare, în însuşirea concepţiei marxist-leniniste în domeniul artei l-a constituit articolele din presa de partid. In acest mod s-au înrădăcinat în conştiinţa scriitorilor tezele, ideile fundamentale care suălin metoda realismului socialist. Ideea legăturii între concepţia de viaţă a scriitorilor şi forţa realistă a artei, între tematica contemporană a literaturii şi capacitatea ei de a-şi exercita funcţia social-edu-cativâ, teza legăturii dintre caracterul contemporan al literaturii şi valoarea ei estetică, ideea raportului dintre exigenţă şi caracter popular au constituit aspecte principale ale muncii de îndrumare în domeniul literaturii şi artei. Rezultatele acestei consolidări ideologice ale frontului literar nu au întîrziat să se arate. Oamenii de litere şi de artă au criticat tendinţa de a justifica trucajele moderniste prin necesitatea înnoirii literaturii, tendinţa de a aduce literatura „la zi", cu ajutorul „spiritului modern", arăttnd prăpastia oare desparte literatura realist-socialistă de literatura burgheză decadentă. Dezbaterile ideologice au subliniat însemnătatea luptei între vechi şi nou în înţelegerea transformării revoluţionare a realităţii, şi presa de partid a atras atenţia asupra acelor fenomene care exprimă în cel mai înalt grad această luptă, subliniind faptul că scriitorul poate şi trebuie să dezvăluie în ciocnirea dintre vechi şi nou victoria noului. Atrăgînd atenţia asupra pericolului subaprecierii forţelor pozitive, a fenomenelor dominante din societatea noastră, dezvăluind conţinutul tendinţelor „negativiste", critica noastră literară îndrumată de partid a respins in acelaşi timp tendinţele de „poleire" a realităţii, arălînd că realitatea revoluţionară înseamnă luptă de clasă, luptă între vechi şi nou, între etica burgheză şi etica socialistă. Analizînd actuala etapă istorică, tovarăşul Gheorghiu-Dej sublinia la Congresul al III-lea al Partidului că: „In prezent, activitatea ideologică, munca de lichidare a înrîuririlor educaţiei burgheze din conştiinţa oamenilor este tartanul principal al luptei de clasă, al luptei între vechi şi nou. De aici rezultă necesitatea consecvenţei şi fermităţii în combaterea concepţiilor ideologice străine, unele — moştenire a trecutului, altele — reflectare a influenţelor lumii capitaliste". In acest sens, urm'md îndrumările Partidului, scriitorii noştri nu o dală s-au manifestat cu holărîre împotriva influenţelor şi rămăşiţelor ideologiei burgheze. Lupta lor împotriva influenţelor burgheze şi a oricărei tentative a decadentismului dovedeşte forţa combativă a literaturii noastre noi, unitatea frontului nostru literar. Urmând îndrumarea înţeleaptă a Partidului^ scriitorii noştri şi-au dat aportul la lupta pe plan mondial împotriva oricăror denaturări revizioniste, împotriva oricăror tendinţe de a submina metoda realismului socialist. Succesele literaturii noastre sînt rezultate grăitoare ale îndrumării ei de către Partid. Pătrunşi de idealurile de luptă 9 ale clasei muncitoare, scriitorii noştri au realizat cărţi, piese de teatru, scenarii de filme în care oglindesc lupta din trecut a comuniştilor încununată prin eliberarea ţării, vitejia soldaţilor noştri înfrăţiţi cu biruitoarele armate sovietice, viaţa nouă din uzine şi fabrici. Pe acest drum, Raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej la Congresul al III-lea arată că „dezvoltînd rezultatele pozitive obţinute în ultimii ani în lărgirea tematicii şi îmbogăţirea fondului de idei al literaturii, artei, teatrului, cinematografiei, creatorii noştri au îndatorirea de a făuri opere la nivelul înaltelor exigenţe artistice şi ideologice ale partidului şi poporului". Raportul cheamă la lichidarea radicală a tot ceea ce îndepărtează pe artist de popor: spiritul de castă, aristocratismul artistic, punînd accentul pe dezvoltarea eticei scriitoriceşti, expresie a moralei comuniste. Individualismul, egoismul, ameţeala de pe urma succeselor se vindecă respirînd aerul tare şi curat al ideologiei clasei muncitoare, întărind mereu legătura cu oamenii muncii, cu viaţa lor zilnică. Ca să pătrunzi în inima poporului, trebuie să simţi şi să gîn-deşti ca el, să răspunzi celor mai înalte năzuinţi ale sale. Tocmai de aceea, devotamentul faţă de Partid constituie chezăşia succeselor în creaţia literară, este izvorul de apă vie al încrederii în victoria socialismului. In spiritul acestui devotament, al luptei pentru socialism, spiritul de partid ii face pe scriitori exigenţi faţă de ei înşişi şi faţă de operete lor. Partidul şi poporul cer, pe drept cuvînt, de ta scriitori, opere care tratînd temele mari ale timpului, să aibă cele mai înalte calităţi artistice. ★ Comunismul este primăvara lumii. Cu neţărmurită bucurie şi cu mîndrie legitimă, întîmpinăm aniversarea Partidului, acest eveniment de însemnătate istorică, satutîndu-l cu noi şi paşnice victorii în toate domeniile activităţii noastre, prin mereu alte înfăptuiri ale construirii socialismului în patria noastră. Sărbătorirea a 40 de ani de la întemeierea Partidului Comunist din Romînia constituie un prilej strălucit de trecere în revistă a succeselor şi de a da viaţă unor noi creaţii literare valoroase. Şi cu ce manifestare ar putea cinsti mai bine scriitorii această sărbătoare a poporului nostru, dacă nu cu noi opere care să înfăţişeze efortul eroic al clasei muncitoare, al maselor muncitoare, sub conducerea partidului, în lupta lor pentru o viaţă fericită. VIATA ROMÎNEASC BALADELE TIMPULUI NOU MIHAI BENIUC W&*J _? h> cine-o să-i scrie baladele W 4? Mrl Acestei lumi proaspete, noi 'Nainte să-şi dee ea roadele Ce-astîmpără-atîtea nevoi ? Acum este timpul vitejilor, Al culmilor mari, al vîrtejelor! O, mîinile, mîinile omului Dezleagă şi nodul atomului, Iar agerii fii ai mulţimilor Dau primul lor iureş'nălţimilor. Acum este timpul vitejilor Al culmilor mari, al vîrtejelor l Amurg e pe frunţile zeilor, Epoca s-a dai Prometeilor, Iar munca cu braţele harnice întinde moşiile-i darnice. Acum este timpul vitejilor. Al culmilor mari, al vîrtejelor! Acum este timpul vitejilor, Al culmilor mari, al vîrtejelor, Al lumii cu sevele noi Ce-astîmpără-atîtea nevoi — 'Nainte de-a-şi da toate roadele Hai, fă să-i răsune baladele ! VOCEA NATURII u, fiule, te lauzi că mă-ntreci Prin visurile tale ce nu-s reci, Nepăsătoare, cum îţi par eu ţie Vai, fiule, ce tristă nebunie ! Tu eşti ce sînt, dar nu deodat', ci-n timp, Şi nu-ţi mai pune tu zadarnic nimb Pe frunte de-a fi altfel ca natura. în tine doar vorbeşte numai gura Aceleiaşi naturi ce-s eu în mers, De voi numit cînd zeu cînd univers. Tu ani durezi, iar anii mei lumină N-au nici un început, n-au nici hodină. Eşti un crîmpei, în infinit, o naştere. Iar tu te şi socoti cunoaştere. Faci cîte-o sculă ce se-aruncă-n hău ? Avîntul meu se-nscrie-n gestul tău. Dar de te pun să faci un ochi de broască, Zici: „Oamenii mai trebui să cunoască". Şi mîndru eşti cînd ameninţi cu arme Pe cei ce mîna ta poate să-i darme. Dărîmâ tot, fă pulbere pămîntul! Eu o să spun: „cercai zadarnic cîntul Iubirii-n fiul meu acesta tont". Şi altul voi croi-n alt orizont. MADREPORE uteţi să treceţi, să vă zbateţi, ore, Căci visurile mele-s madrepore Nălţate-ncet şi zilnic peste ape, Iar vînturi să le sfarme, să le crape Mişcînd învolburatele genuni Nu s-au născut şi-n veci nu se vor naşte Grădina mea-i de piatră, cu minuni Ce moartea vrea, dar nu le poate paşte. IMN DIMINEAŢA ra tîrziu, foarte lîrziu cînd ne-am născut. Totul fusese-nainte. Timpul se făcuse bătrîn şi rău. Era ca un golem de lut, enorm, fără minte, înainta legănîndu-se maria BANUŞ 12 şi sugruma tot ce era încă viu, sugruma cu laba lui moale, miloasă. Ne aflam noaptea, acolo, în drumul său, goi, dezveliţi, ca nişte melci fără casă. Undeva, departe, aproape, exista alt spaţiu, alt timp. Trebuia să-Z găsesc. Trebuia să mă rup din absurd, din teroare. Trebuia să-nţeleg, să sînger şi să mă schimb, să urc de la dîră la pas omenesc, să pier, să răsar, spre-a ajunge la tine, partid, la tine, lume plăzmuitoare. în universul meu e devreme, şi o lumină ca o dimineaţă-n pădure. începe-o zi nouă. Pieptul se umple de aer tare şi răcoros. Miroase-a lemne şi a răşină. Timpul, din lacrimi şi rouă e tînăr ca Făt-Frumos. Palmele lui ţin o secure. Taie, cioplesc şi învie. Buzele mele susură şi fericite suspină: îţi mulţumesc, partid, îţi mulţumesc, că mi-a fost dată şi mie — celui născut în amurg, celui atins de mîlul vîscos şi bătrîn — această lumină, această dimineaţă de rouă a timpului tînăr, aceste verzi adieri care curg, acest crîng în care rămîn. A VENIT UN OM AL. ANDRIŢOIU | venit un om. Nu ştiu cum se numea, dar a venit. Cufărul cu scule şi garoafe, şapca nouă ca un mac încins... Comuniştii toţi din sat i-au dat prînz şi cină pat şi călimară, vin şi fructe. S-a fumat şi s-a vorbit o noapte şi apoi o zi şi înc-o zi. Şi-apoi alte zile. Ş*> a?a> „ _■ - - , satul a-nceput sa se frammte ca o mare proaspăt agitată, ca un vînt prin plopi şi prin mesteceni, ca un cîntec peste mii de strune, ca dulbina-n care cad cascade. A venit un om obişnuit. El fuma ţigări Naţionale şi citea „Baltagul", îi plăcea uneori să pescuiască păstrăvi, alteori în iezer să privească^ cum se plimbă luna elegantă. Avea pantalonii cloş. Avea şapcă-albastră şi bocanci cu ţinte. Avea verbul inspirat şi cald şi scrisul plin de omenie. Gestul plin de sensuri şi chemări, ^ pasul sigur ca un ritm de marşuri. Şi pămîntul, despărţit de haturi, ni se contopea, ca val cu val. Era o sudură minunată între aurul ţîşnil din holde. 14 Azi atîta parte din pămînt, mîine alta, şi poimîine alta, pină-n orizontul luminat, şi înscris de un compas albastru. L-au pîndit vrăjmaşi cu ochii răi l-au pîndit în nopţi întunecate Insă omul se multiplica şi se contopea cu satu-ntreg, cu cîmpia şi cu ţara-ntreagă. Şi duşmanii au ucis un om (poate se numea Cernescu Lazăr) dar veniră mii în locul lui. Şi pămînturi s-au ăevălmăşit. Astăzi ciocîrlia se ridică dintr-un singur lan uluitor. Roua cade pe un singur hat între orizonturile pure. A venit un om. CANTILENĂ Irintre vise literare ce stîngaci te mişti!... Luna trece foarte mare peste plopii trişti. Călimări golii, se pare, sute de duzini aşternînd pe file clare iambi ultramarini. Tot cu rimele-mi duc harul cum prea bine ştii, şi-am să mor cu buzunarul plin de poezii. * Sună literele mele a cristal vestit; Sufletul, cîntînd, în ele mi l-am tipărit. Dăruit cu dărnicie tuturora sînt. Nu-mi păstrez din poezie nici măcar un rînd. Mă încing pentru-o idee, clipa o sărut, — nu e joc de curcubee versul meu durut. Laud veacul nemuririi, port pe mîini subţiri pîinile şi trandafirii 'ntregii omeniri Decantez în versuri eul, cer povara grea. Ce-i frumos e greu, iar greul e măsura mea. Proaspăt sînt ca primăvara, fremătînd mereu, cu partidul meu, cu ţara, cu poporul meu. Continente-nfăşurate-n oceane mari, îmi întind frumos brăzdate mîini de proletari. Pînâ-n Cosmos îmi răsună versul a tumult, căci poeţii-au fost în lună şi-ncă de demult. * Se încheie, la fereastră, ziua. E-n amurg. Din cerneala mea albastră rîndurile curg. Tot cu rimele-mi duc harul Cum prea bine ştii şi-am să mor cu buzunarul plin de poezii. PARTINITATE lipa-n care freamăt şi exist şi căreia îi imprim carate pe itinerariul comunist, e prezenta mea partinitate. Conştiinţa nouă de-a-mbina frumuseţe şi utilitate, pe-acest glob care e-n cosmos stea, e rîvnita mea partinitate. Visul meii cel iute la picior ce pe drumuri lirice străbate către golfuri mari de viitor, este visul de partinitate. Cărţile pe care le-mplinesc, pruncii care-i cresc în libertate strînşi la pieptul meu muncitoresc, iată simpla mea partinitate. Verbul meu şi braţul meu avid ce lovesc cu forţe necruţate în duşmanii scumpului partid sînt severa mea partinitate. STEAG LA SEDIUL CENTRAL AL PARTIDULUI SZEMLER FERENC OP | pre muncă, zilnic drumul mi-e prin faţa clădirii care, în pătrat, imensă — superbele etaje şi le-nalţă ?Pre, cfrul primăverii. Sus, în creştet, m fîlfîie un steag în orice vreme. In fiecare zi cînd trec pe-aicea salut aprinsu-i roşu, pururi proaspăt, spunîndu-mi că-s de faţă cu partidul de-atîtea gînduri plin, muncind într-una, urzind măreţe planuri. Toate-acestea să mi le spună-ar vrea, pe creştet, steagul. 2 - c. 1010 cum ?™tu\*™ŢaCcae \ar îl strînge, îl strînge, il desjace, ' n lasă o clipă, rarj zboară, de-ai crede e 0^jo se P., teafâr_ rrSnl%Sl:ă^I Oboare. Sfiit înalţi fttfîirt măreţe de~s vifore cumpuie, i simbolul vieţii dim.ut.tru. _ _ — ;;^şte de petre _ STARUL DE PARTID ŞI OCEANUL^ ^ 1 Iată şantierul naval, Aici, biroul organizat de V^tia. uSlui e mereu deschwa. ' Secretarul de partid e un vlăjganjra Aplecat asupra unei coli de hîrtie scrie raportul. sînt puternici, deştept", r™ro°5'in{Wzneje. viitorul în celule secrete. Dar l-a făurit. să plece pe apă, crainicii noştri în porturile celor cinci continente. Pe uşa biroului de partid mereu deschisă în curînd vor intra plutind rînd pe rînd siluetele albe ca pescăruşii ale cargourilor de patru mii de tone. înainte de-a-şi lua zborul pe îndepărtate ape sărate vor da raportul. Şi membrii biroului vor asculta, ridicaţi în picioare, cuvîntul plin de mîndrie al vapoarelor: „Tovarăşi, putem ridica ancora. Cabinele noastre curate aşteaptă marinarii calele noastre cu schelet de metal, în etaje, sînt gata să-nghită cărbuni, cereale, sute de feluri de mărfuri, în reflexe de raze de soare şi lună pe spinările noastre cromate, în hîrjoană cu vînturi cu gura-nspumată vom birui depărtări şi primejdii. Şi-o să ne întoarcem cu cinste acasă, să ne odihnim în portul natal, la Constanţa, vă făgăduim". în patria noastră totul se străduieşte spre mai mult. Pe uşa deschisă intră şi iese străduinţa eroică. In hala de stanţare îşi aşteaptă rîndul vapoarele de zece mii de tone. Şi cum biroul de partid e mereu deschis şi secretarul de partid e acolo, în seara aceasta pe uşă intră Visul — un cargou de cinci ori mai mare, cel de douăzeci de mii de tone, dar nu singur. Cu el soseşte tuşind de ceaţă şi fum secular, Oceanul. Gigantul din vis se opreşte tăcut într-un colţ. Oceanul însă se aşează în faţa secretarului de partid, în fotoliul de catifea. Afară în burniţa de aur a reflectoarelor ciocane, bubuie schimbul de noapte. întrecînd în putere cu glasul muzica lui bărbătească, profundă, musafirul intră deodată în subiect: „lată, nepoate, protejatul nostru comun, Visul. CU mai curînd el vrea să slujească, cu steagul în vînt, fluturînd, pe apele mele fără sfîrşit. Pe uscat oamenii sînt mulţi. Vapoarele, oricîte, sînt puţine, — şi între ele multe ruinate. Cu capitaliştii tot mai greu te poţi înţelege. Se iau la întrecere cele două sisteme ? Dacă-i aşa să vedem ce poate economia planificată... Cum stăm, nepoate, cu cargoul de douăzeci de mii de tone ? N-ajunge să visezi". Secretarul de partid zîmbeşte liniştitor: „Domol, tătucă, nu te-nfierbînta. Deşi e fără margini visul nostru, îşi are şirul, rîndul. Noi pas cu pas înaintăm să cucerim în paşnice întreceri timp şi depărtare. De la patru, numărul de tone sare mai întîi la zece. Şi numai după aceea vine douăzeci de mii. Planul e gata, îşi aşteaptă timpul. Calculele noastre sînt precise, ne ţinem de cuvînt". Oceanului — ce seamănă cu un bătrîn bun la inimă — acest cuvînt îi place, iar visului la fel. „Mai liniştit, nepoate, îţi aştept vapoarele". Acesta fu răspunsul. Dar se aud bătăi în uşă şi cum e strimtă cămăruţa, Oceanul se rostogoleşte, cum a venit, afară, în urma lui iese plutind maiestos şi Vasul de douăzeci de mii de tone. în fotoliul de catifea roşie ia loc un tînăr muncitor cu faţa-mbujorată. Sufletul lui mare, care cere teren, e plin de planuri. Cu inovaţia acestui montor se pot economisi averi întregi în materiale şi timp Iar acum, în faţa uşii deschise se îngrămădeşte delegaţia florilor de tutun pe marginea aleii dintre hale, să anunţe la biroul de partid că a găsit calea de a ajunge mai mirositoare, îndeplinindu-şi astfel sarcina frumoasă. Dar clinchete şi zornete grozave alungă din loc fragila ceată a florilor. Bicicletele de Ungă poartă, în număr de opt sute, se înghesuie spre biroul de partid: Să se lărgească acoperişul garajului pentru velocipede căci efectivul lor azi-mîine va ajunge la o mie ! (De automobile nu poate fi încă vorba. Dar cînd va ridica ancora vaporul de douăzeci de mii de tone, vom avea şi automobile). Zbîrnîie, ţipă plin de zel telefonul. Motoare duduie surd, li se face rodajul motoarelor Diesel. Ţiuie aparatul de radio-emisiune al noilor transatlantice, un fabricat sovietic, sensibil ca un sistem nervos delicat. Traversînd biroul de partid, zuruie-n vagoane, laminatele de oţel din Valea Jiului. Şi ia cuvîntul pînă şi macaraua mică de la debarcader, înaintînd pe şine: să n-o cruţe! Aşa se desfăşoară viaţa aici zi şi noapte. Fiindcă uşa biroului de partid e mereu deschisă. Şi fiindcă secretarul de partid poate fi văzut oricînd în birou, pe vapoare, în hale. E în tot atîtea chipuri prezent pe şantierul uzinei în cite chipuri sînt comuniştii. Astfel el poate să asculte oricînd pe oricine şi poate vorbi despre tot ce e important, chiar cu Oceanul mai bătrîn ca uscatul, ca să nu mai vorbim despre vis. postscriptum Se face ziuă... în vara lui o mie nouă sute şasezeci, într-o seară înzăpuşită gustam pe îndelete sub tei la Galaţi vinul vestit al regiunii, trâgînd *™ întunericul leneş se prăvălea ^vit^peste^ Sus în văzduh se roteau fîlfîind în vînt cămăşile de văluri ale stelelor ce-.sedez-brăcau pentru scalda! Iar eu suflînd departe fumul mă gîndeam: dare cum ar fi zugrăvit toate acestea Jozsef Attila si marele Maiakovski? Şi atunci amestecînd realitatea cu încfci- Am aşternut pe hîrtie, în felul ^aceste Dar fiindcă eroul meu nu-i inventat, îl cunosc, am văzut adevăratul lui camm . Şantierul naval de pe ţărm, Grăbind stiloul, încetinind^ P/^rul, Nu numai muzei vreau sa-i aduc prinos... Acest poem e mai mult o parabola : Patria stă de vorbă Cu visul, cu realitatea, , Cu lumea largă care strînge la piept oceane Ca şi secretarul de partid. în .romîneşte de Emil Giurgiuca CĂRBUNE ROŞU Lupeni, 1929 - evocări lirice tiberiu utan DEMONSTRAŢIE [rec şomerii, Fără muncă, fără de pune, ______ fără de astăzi şi fără de mime, ITTrăzile Lupenilor s-au încolonat. Un manifest i-a chemat. Trec şomerii. . T , . în rînd merg femei cu prunci slabi (Nu s-au găsit încă zugravi ve ziduri de biserici uitate Tă-nscrie-astfel de chipuri subţiate...) De la mina Carolina Jes,mineri, stingîndîn lămpi lumina. 22 Trec şomerii,-au fost şi ei mineri tot în aceeaşi lume fără cer. In linişte, de inimi îndemnaţi, minerii s-au trezit încolonaţi alături de şomeri. Şi-astfel trecea coloana de mineri... EXPLOZIA llăcările ce sărută cerul nu le dă pâmîntul, ci minerul: _ simţi prin guri de iad cum şe revarsă mirosul de carne arsă. Nu uita, copile, cum arată ca-n jertfelnic flacăra curată, bice roşii cum pocnesc şi curmă viaţa celor dragi, " ' făcînd din mină urnă. Vin femei şi prunci să-şi afle morţii, -poruncesc stăpînii zuvorîrea, porţii, — şi trimit, că-aşa-i mai înţelept, „sindicatul galben" să le ţie piept, „galbenii"'— plătiţi cu galbeni — săogoaie ameninţătoarea, via lor văpaie. „Galbenii"-s de-ai" lor... ...cum e a pădurii coada de topor. MILITARII 4 se bea., a Cazinou nimica nu e nou. Nu beau domnarii, beau astăzi,"militarii din. Deva şi 'din Alba. Ei vor deschide salva. înceţoşaţi la minţi să uite fraţi,"părinţi, şi plugul de acasă, şi doina de la coasă... Cu mintea neîntreagă în fraţii lor • să tragă... ROŞU PE ALB refectul, popa papistaş, un colonel şi doi ostaşi intrară-n curte la grevişti, „Aţi fost stîrniţi de comunişti, — vă-aflăm noi ac pentru cojoc : Armata va deschide foc!" — spuse prefectul, tremurînd... Atuncea s-a desprins din rînd un tînăr, Vitoş îl chema : „Am fost stîrniţi de ei ori ba, e timpul capăt să-şi găsească robia grea, neomenească: Negru pe alb vă cerem scris..." Un glonte. Vitoş fu ucis. Prin bluza albă s-a aprins inima lui de neînvins, inima lui care chema ta luptă, spre o altă stea. Roşu pe alb... Nu, n-am uitat: Răspunsu-n scris aşa l-au dat... LUME FĂRĂ CER „Înainte de înmormîntare s-a făcut tria-rea morţilor pe confesiuni... La orele 7 seara, totul s-a terminat". („Adevărul", 10 august 1929) C/niţi de luptă şi de suferinţă cei morţi au fost triaţi după credinţă. Acelaşi idealul, unul steagul, — nu cumva tot uniţi să-i treacă morţii pragul, obişnuiţi cu lumea fără cer dar şi cu ortăcia de miner. Ucişi,-mai înspâimîntă pe boieri... Vezi, tot e bun la ceva Dumnezeu: Măcar dezbină morţii, — cei vii lăsîndu-se înduplecaţi mai greu.. 24 MINERI IN LUMINĂ A. şa cum stau ca muntele de drepţi nu ştii spre care ochiul să-ţi îndrepţi - nu ştii de stînca-i apără, în clin, ori ei pe umeri muntele îl ţin... CASA*) ' VASILE REBREANU -~ " TTTT- orator Vasile Rebreanu zugrăveşte un mo- Rornanul „Casa" al iinamlu\^M coleTv^m lupta ce se duce pentru meat important clin viaţa unei g^^^^ cele mai interesante ae dezvoltarea şi consolidarea e Unul dmtre p , ^ ^ ^ d£ partld cârtii este muncitorul Ion Dura fost oţeiar, să 'sprijine munca organizaţiei de baza . care apar strădaniile lut Ucăm din -^;~C;fT, Teasel viaţa şi felul Ion Dura să se apropie de ţa, ani şi sa precum şi influenţa lui cresclnda asupra lor. _______- Men Dura avea o i ată lată ; ochii mg.* ^b^roffi/C cit, păreau fără e^reşivitate Aeetasi o j g s în cazul unor train neobi^mte ele ^ ^ mînie o culoare, de un a bastru mdhs g &, { ra strălucire 'dură, metalica. Cel care 1 v „ilfmiră si copleşitoare. El in Sa £ expresia neobişnui a a ^stS1K.%i ţintea, de pilda suşi îşi 'dădea seama de multe or -ele acesi t zăpăcit, surd la tot cum în adolescentă ieşise odată m J^tX tatălui său şi aşa cum ce se întîmplă în jur ; era in . ■ admci şi adevărate nu îi se întîmplă unor oameni, m cazul unor dureri * vrea, ochu lui putea plînge. Pe stradă tocmai trecei un v-m^la^ ^ se opriră asupra acestuia. Vecinul, P^ca salutase. . nnităa băiatului, îşi dusese repede mina la PJ" « iviMdu_i mut 51 aminti'ndu-şi aceste scene. Literatură. 26 îşi .amintea apoi de o altă întîimplare asemănătoare: după moartea tatălui său intrase pe acelaşi post, la Căile Ferate Romîne. Aflase, nu după mult, că băiatul şefului de gară, cam de aceeaşi vîrstă cu el, îl reclamase că participă la adunările muncitorilor. într-o zi îl întîlnise stîmd pe bancă în micul părouleţ al gării şi imîneînd liniştit, visător şi absent. Dura .se apropiase de el încet, cu pas rar, apăsat, cuprins de o mînie clocotitoare, hotărît să-l înjure, să-1 ia de guler. Băiatul îi simţise paşii şi tresărind, se întorsese. Dura se oprise şi, din pricina furiei surde ce clocotea în el, vorbele i se opriseră în 'gît şi ide aceea nu-i spusese nimic. îşi lăsase doar privirea grea, ca plumbul mocnit, asupra celuilalt. Doar atît. Lăsase aşa privirea aceea grea, neclintită şi aspră asupra băiatului, pînă cînd îl văzuse că începe să mestece tot mai rar, din ce în ce mai rar, apoi, ca şi cum ar li fost înţepat cu un ac nevăzut şi otrăvitor, zvîcnise din spate şi rămăsese -drept, cu odhii măriţi, ca paralizat. Se ridicase deodată, -grăbit, cu mişcări dezordonate şi, mereu cu odhiî la Dura, pusese repede felia de pline pe bancă, se retrăsese îm-piedicîndu-se cu spatele, din ce în ce mai grăbit, tot aşa, cu aceeaşi expresie pe faţă, ou gura lărgită în oare i se mai vedea plinea nemestecată, pînă cînd îşi smulsese privirea din ochii lui Dura şi răsueindu-se o luase la fugă, ţipînd. Dura reţinuse toate aceste amănunte şi le socotise ca pe o înzestrare rară şi, de aceea tot mai amuzat, încercase să le mai experimenteze şi mai tîrziu. Dar rezultatele se dovediseră de multe ori fără succes. N în una din zile, întîlnind pe stradă un muncitor mai în vîrstă, Dura se uitase tot aşa în ochii acestuia, fără să-1 salute. Muncitorul se oprise : — Ascultă, băiete, îi spuse, tu ai uitat să saluţi ? Aceasta fusese ultima din ciudatele lui experienţe. Era vîrstă uimirii în faţa lumii, vîrstă marilor nedumeriri. Atunci avusese prilejul să cunoască un om ciudat. II văzuse printre nenumăratele trenuri ce se opreau în gara oraşului — era imediat după război — prin mulţimea de lume pestriţă, necăjită şi suspectă. Văzuse deasupra unui vagon un tînăr care, prin înfăţişarea lui şi prin îmbrăcămintea deocheată, îi atrăsese imediat atenţia. Capul mare şi osos -al tînărului era acoperit cu o pălărie tare şi aproape cilindrică, la gît purta papion. Haină nu avea, iar prin cămaşa murdară, ruptă pe alocuri, i se vedea pielea arămie, arsă de soare. Purta nişte pantaloni negri, bine călcaţi, aproape noi, aşa încît păreau foarte eleganţi; dar picioarele, în izbitor contrast cu eleganţa aristocratică a pantalonilor, îi erau desculţe. Tînărul sărea de pe un vagon pe altul cu o iuţeală de panteră şi striga într-una călătorilor de jos. Mulţi îl priveau absenţi, cu sentimentul că îl cunoscuseră cîndva, ori că asemenea exemplare le sînt în orice caz familiare. Unii dintre ei se opreau însă, se căutau prin buzunare, se urcau apoi grăbiţi, îmibrîncindu-se pe treptele vagonului, întindeau banii, tînărul îi lua politicos, dezvelindu-şi dinţii mari, apoi scotea de undeva, de la spate, un mic pacheţel şi îl întindea călătorului. In răstimpuri striga : — Paraua ! Dă gologanu ! Gologanul ! Bun e dohanu... dă gologanul ! Gologanu ! Dohanu ! 27 mînd călătorii. , d nouă dimineaţa şi Ş*™™1.^ Apăruse în fiecare zi mg orei ^ Mnd d aŞa, de pe un vagon pe: attul, l^df.^ ^ ipri^nd-o iar, continua S rSS-i- aceişi voce răguşită, chemătoare: 53 _ Mai aproape, mai aproape ! . v,- De\t€ZT^rSnSediat vocea din rugător-poruneitoare în Lur^toat,Aa?u°ncinCSu-şi înainte mîinile lux mari: Mîna-n buzunar nu-ţi bag De mînecă nu te trag! Tutunu, tutunul Nu dau cu tunul! _ Adus cu mari sacrificii Din Noua Zeelandă Tutunu bun ca laptele! L°V!Lfec săltăreţ : aurea şi cu ldo p un ton de cîntec saltare : 1 Laptele e bun Finea te îngraşe Sugi la el nebun De cînd eşti în faşe. Laptele bătut Acru s-a făcut. ^Llettunu. bea tutunuuu 1 Dă banu, că-(i dau dohanuul Dl-te '* ^I»L__£ ST'pîS aiiri « âirSse e. tai Dura. Şi • tac« pr™:ealrfU„de-ai „ornit-o, nenicule? îl apostrofase pe Dura, făcndu- semn cu mîna. .. _ La manifestaţie. Nu vii . .trlpiase Gut sacadat. Cunoaştem, -.iftltfSS ¥âr «4e- — w Dura' SSf «'^Ua^buze: pa, dragă, pa! Suoces ! 28 Peste două zile Dura îl întîlnise iar, de data -aceasta în mijlocul manifestanţilor : — Am venit şi eu. Mama lor de burjui! Am terminat cu contrabanda. S-a dus şandramaua ! — îi spusese şi, fără altă vorbă, se pierduse în mulţime. II imai întîlnise de cîteva ori prin gară, iar într-o seară îl condusese pe Dura pînă -acasă. — Nu vii la noi ? Hai să mai discutăm. Mama fusese bucuroasă, le pusese masa şi în seara aceea Guţ dormi acolo. Dimineaţa Dura plecase fără să-1 trezească, în ziua aceea avînd să meargă într-un sat împreună ou alţi muncitori pentru agitaţie politică în vederea reformei agrare. Cînd ajunsese la camion, se trezise cu Guţ în spatele lui. Fără să-i spună ceva, acesta se urcase, şi pînă în sat continuase să tacă, privind distrat cîmpul şi fluierînd cu amîn-două mîinile în buzunarele pantalonilor. Ajunşi în Poeni, îi întîmpimase un ţăran zdravăn, gras, îmbrăcat ca de sărbătoare: —• Tovarăşul Antiirn Bota, se recomandase acesta strîngîndu-le ne-îndemînatec mina. — Ţărani săraci nu sînt aici ? îl întrebase indignat Guţ cînd Antim ajunsese la el. —- Buirjuiule, îi strigase deodată privindu-i hainele. Uite ce burtă are ! Căpuşa ! Dispari! Dispari! — Ce să fac ? întrebase nedumerit Antim. — Să dispari, să piei din faţa mea ! Păi tu nici nu meriţi să ne vezi la odhi ! Cum poţi sta cu iburta asta neruşinată în faţa clasei noastre muncitoare ? Uite la el, uite la el ! — strigase Guţ din ce în ce mai furios, pînă cînd cineva reuşi să-1 domolească şi să-i explice că Antim Bota era ţăran sărac, aproape cel mai necăjit om din sat şi că (hainele de pe el — aflaseră asta mai tîrziu — le luase ou împrumut pentru a primi cum se cuvine delegaţia de muncitori. Aflînd despre aceasta, Guţ începuse şi mai cumplit să înjure că de ce umblă aşa, de ce împrumută haine de la burjui ; de aceea n-are haine fiindcă mănîncă mult, de aia îi sărac şi s-a îngrăşat aşa. — Dacă îi sărac, să se vadă, să ştie omul cu cine are de-a face ! Bagă lumea în erori, tovarăşi! — se întorsese el către muncitori. Al dracului ! Şmecher a ajuns şi ţăranul nostru-, frăţioare! Dura stătuse de atunci de mai multe ori cu el 'de vorbă, îl duet a la adunările de tineret, îi dădea să citească iar în cele din urmă intraseră amîndoi la Uzinele Siderurgice ca ucenici. Dura se califică repede, în 1947 intră în partid, iar în 1949 fu trimis la o şcoală sindicală ou termen de trei luni. Tot în acea perioadă o cunoscu pe Sabina, ea însăşi muncitoare. Deşi se văzuseră pînă atunci aproape zilnic, fata nu-i atrăsese luarea aminte Căci aşa cum se întîmplă adesea unor oameni care, deşi îşi duc existenţa unii lîngă alţii şi se văd zilnic, nu se observă îndeajuns şi nu-şi dau seama de bucuriile ce şi le pot aduce unul celuilalt. Poate, de aceea, Dura avu atît de tîrziu revelaţia existenţei ei oarecum misterioasă şi copleşitoare. Mirat el însuşi de această descoperire avu regretul că o găsise 29 prea tîrziu şi că pierduse astfel multe din bucuriile pe care le-ar fi putut avea mai de demult. Peste două luni fu încorporat. Ii scria foarte des, scrisori lungi şi simple, asemănătoare într-un fel cu cele ale ţăranilor. Intrigat de avalanşa scrisorilor, poştaşul, mai mult în igluimă, îşi reclamase dreptul ia o pereche de bocanci, pe care Dura, după lăsarea la vatră, i le şi cumpărase. După cîteva luni fusese scos din producţie şi trimis să urmeze cursurile şcolii de partid (între timp se căsătorise). Aici intrase în altă atmosferă, muncind cu îndîrjire, obişnuindu-se cu munca grea a ouvîn-tului scris. Abia după terminarea cursurilor, îşi dăduse seama că vedea acum lumea cu totul altfel, că ceea ce simţise, acum căpătase adîncime şi perspectivă. In prima zi cînd se întoarse acasă, se duse pe la uzină. Află acolo că Guţ încă nu s-a schimbat prea mult, că întîrzie ori nu vine zile întregi la uzină. Intimi acolo, în schimb, aceeaşi atmosferă atît de familiară a muncitorilor, a turnătorilor, a turnătoriei, cuptoarele Siemens-Martin, uriaşe, înnegrite, cu izbucniri de flăcări despletite, galbene; jos, din loc în loc, oale mari de oţel incandescent, aburind. Iată însă că cineva îl strigă chiar de la intrare: — Ascultă Dura, de cîte ai învăţat acolo n-ai uitat să faci o probă de oţel ? Era glasul lui Guţ. Ochii tuturor se îndreptară spre Dura. Erau foştii lui tovarăşi de muncă, prieteni unii dintre ei, şi acum ei toţi aşteptau să-1 vadă. „Cum, adică, ai plecat dintre noi şi ai uitat să scoţi o probă de oţel, ţi-ai uitat meseria ta, meseria noastră grea şi frumoasă ?" — interpretă el privirile acelea. „Se poate să gîndească ei aşa ceva ?" — se întrebă. Da, uite că gîndeau şi aşteptau acum să vadă dacă unul ca ei, unul plecat din mijlocul lor şi oare, poate că nu va mai veni niciodată acolo, şi-a uitat meseria. Numai Guţ ştia şi era sigur de ce o să se întîmple. —• Să te vedem ! Să te vedem ! — strigară. Nu ştia nici unul ce o să se întîmple. Totul pornise de la Guţ. Dura atlase asta mai tîrziu — dar acum nu bănuia nimic. Simţi privirile tuturor aţintite asupra lui. Văzu că unii zîmbesc, dar nici atunci nu bănui nimic. Se auziră murmure, oamenii începură să se mişte. Se aplecă cu acel aer familiar spre lingura de fier. Cînd o prinse în mînă, un cutremur îi străbătu tot corpul, ca o săgeată. Ca un tăiş, care i se înfipse şi-i despică corpul pînă la creier. Cu ochii măriţi, plin de sudoare rece, ţinu strâns coada lingurii în mînă. Luă proba şi o răsturnă firesc în matriţă. Puse lingura jos, îşi desfăcu cu greu palmele de pe ea. Simţi cum pielea palmelor i se desprinde şi răimîne acolo. îşi vîrî mîinile oare-i ardeau -în buzunare şi, tăcut, calm, în uimirea tuturor, părăsi hal-a turnătoriei. La infirmerie, după ce fu pansat, sosi şi Guţ şi se aşeză pe scaun, începu să plîngă tăcut, fără sughiţuri, într-un fel niţel caraghios — i se păru lui Dura în timp ce-i privea faţa strîm'bată de plîns şi umerii mari, de bărbat, scuturîndu-i-se ca ai unui copil. îl conduse apoi pe 30 Duna pînă acasă fără să-i spună nimic, fără să-i spună că el a înfierbântat lingura fără ştirea celorlalţi. îl însoţise fără să-i spună nimic, fără să-i ceară iertare. Mult mai tîrziu allă cît de mult se schimbase Guţ, că devenise de uerecunoscut, un adevărat muncitor. Guţ îl judecase atunci pe Dura cu propria lui măsură, crezuse că acesta, simţind că lingura e încinsă, o va lăsa jos, se va face de ihaz. Dar iată că nu se întlîmplase aşa. Guţ aşa ar fi făcut poate, dar ceilalţi, se vede, nu 'erau ca el, şi el căuta să devină pe măsura celorlalţi. Dura rămase de atunci însă cu pielea palmelor arsă şi subţire, de un roşu aprins, asemenea pielei de pe obrazul acelor -oameni care au faţa arsă de flăcări. „Peste tot unde trebuie să transformăm ceva, lăsăm o parte1 din carnea şi s frige le nostru. Lăsăm acolo o parte din sufletul nostru" — îşi spuse Dura mai tîrziu, aflînd despre schimbarea lui Guţ. Şi avu apoi conştiinţa imensei bucurii că peste tot pe unde a fost, pe unde şi-a îndeplinit munca lui grea, frumoasă şi anonimă, ca activist, pe unde a transformat ceva, la temperatura înaltă a revoluţiei, a lăsat, peste tot, o parte din sufletul lui în oaimeni. Iată, se afla acum în satul în care fusese cu mulţi ani în urmă, pe atunci abia un băiat. Atunci îl cunoscuse pe Antim Bota, pe Grancea, pe Iroftei Udilă, pe Dumitru Patie şi mulţi alţii. Ieri îi sosise nevasta şi el o întrebase, la început, de cum o văzuse, cît costă o mătură. Femeia nu se mirase de întrebarea lui, îi cunoştea ciudăţeniile. Acum tocmai îşi luase scurta aceea nouă şi voia să plece în sat. îh încăpere se lăsă o -clipă linişte, cu toate acestea el parcă nici nu auzise vorbele soţiei. ★ Bărbatul se ridicase şi era să plece. — .îţi stă bine cu scurta asta nouă, spuse deodată femeia şi în glasul ei se simţea bucuria. — Crezi ? Glasul indiferent al bărbatului o lovi parcă, iar bucuria ei de mai înainte p-îlpîi şi -se stinse. Chiar trupul i se înmuie şi se frînse; cu o clipă înainte stătuse dreaptă şi, cu toate că stătea nemişcată, ou braţele strînse la piept, făptura ei căpătase -atunci o mişcare de zbor, pe undeva se ghiceau aripi. Iar acum aripile acelea nevăzute fuseseră retezate. Fuseseră retezate de ceva nevăzut, dar real, care se simţea tot aşa cum se simţeau şi aripile acelea ale bucuriei ei avîntate. Nu-i spuse însă nimic bărbatului ei, îşi strînse bluza la piept, ca şi cum i-ar fi fost frig, şi păşi spre el să-1 -conducă. Atunci însă se petrecu un lucru neobişnuit: bărbatul nu plecă, continuă să stea acolo lî-ngă uşă. Continuă s-o privească larg în ochi şi cînd femeia ajunse lîngă el. Statură cîteva clipe aşa, unul în faţa celuilalt şi se priviră în tăcere. Femeia îşi -desfăcu braţele şi, lăs-îndu-şi privirea în jos întinse mîna şi îi imîngîie, cu vîrful -degetelor, mîneca hainei. Bărbatul nu o atinse, nici nu lăsă privirea în jos, se desprinse din lo-oul acela şi ajuns în mijlocul încăperii, îşi scoase haina şi o aşeză pe spatele scaunului. Ce se întîmiplase între ei ? Nu-şi spuseseră doar nici un cuvînt urît, ea îi s-pusese numai că-i stă bine cu scurta aceea nouă. Fiinţa ei cunoscuse, atunci cînd rostise aceste cuvinte, bucuria unui zbor. 31 Apoi bucuria ei se frinsese de răceala posacă a soţului, dar nici atunci nu-l mustrase. II mînigîiase dhiar, tăcută şi supusă, deşi ea fusese cea lovită în bucuria ei. Atunci de ce se întorsese soţul şi-şi scosese haina ? Ce îl determinase să facă acest lucru ? Stătea acum ou fruntea în pămînt şi continua să tacă iar faţa îi era umbrită. Ce produsese oare această comportare nefirească ? După un timp Dura îşi înălţă deodată fruntea şi o privi iar, ca mai înainte, cu aceiaşi ochi mari şi aproape inexpresivi, ceea ce însemna că starea lui sufletească era una obişnuită. Iată de ce, văzîndu-i ochii, femeia avu un zvîcnet de bucurie pe faţă. — Vino şi stai lingă mine, i spuse el. Dar, ce ciudat lucru, lingă el nu avea loc. Tot scaunul era ocupat. Cu toate acestea, ia auzul vorbelor lui, zvâcnetul acela de bucurie sfioasă îi cuprinse deodată toată fiinţa. Stătea acum pe genunchii soţului ei, cu mîinile petrecute pe după gîtul lui, să nu cadă. Părea că făcuse toate acestea dintr-o singură mişcare nespus de simplă, uşoară şi abia simţită. Părea că nici n-a păşit, că a zburat tăcut; aerul se mişcă doar şi tremură; şl Dura o simţi deodată pe genunchi şi simţi răsuflarea ei apropiată. — Tu nu ştii să te bucuri, Ioane... şi-n glasul ei era nu atît dojana cît o constatare amară. Tu nu ştii să te bucuri... reveni femeia. Uite, eu mă bucur şi de un lucru mărunt, de un lucru neimportant lia prima vedere. Mă bucur de o- haină nouă, mă bucur că afară ninge, că aici arde focul în sobă. Mă bucur că e linişte, linişte... O simt liniştea asta, este o linişte bună şi asta mă bucură... Mă bucur, uite, mă bucur că sînt cu tine, că sîntem împreună... Tu însă eşti altfel... Tu eşti un urs. Un urs căruia dacă îi spui: îţi stă bine cu blana asta nouă, bine că ai năpîrlit-o pe cealaltă, mormăie : crneezzzi ? — Crezi ? mormăi el şi de astă dată, şi auzindu-1, bucuria femeii crescu. Atunci se auzi o bătaie în uşă şi intră în casă un om, — Brrrî, făcu omul. Prăpăd ! Ninge bine. îşi scutură (haina, apoi scoţîndu-şi căciula, o scutură lingă uşă. Ce mai ninge ! exclamă el în timp ee-şi lovea picioarele ide podea. Sărut miîna. Nici nu ştiam... nici n|u ştiam că tovarăşul Dura are nevastă... Sărut mîna. Patie, se recomandă el, tovarăşul Patie Dumitru. Dar uşa se (deschise iar şi în od!aie apăru încă unul. Acesta era mărunt, îmbrăcat în haine orăşeneşti, iar în mînă ţinea o servietă. Privirea lui se opri asupra Sabinei. Fără să spună nici un cuvînt, păşi spre ea cu mîna întinsă, grav, ţinîmd capul aplecat într-o parte. Se opri şi îi sărută mâna. Se îndreptă apoi spre Dura şi-i întinse şi lui mîna. Spre Patie făcu un gest dispreţuitor: „cu tine m-am văzut", apoi se aşeză lingă masă, alături de preşedinte. — Dînsul este tovarăşul Mituşa, îl prezentă Patie. — Ninge, constată Mituşa. Ninge, tovarăşe Dura. In casă se făcu linişte. Saibinia stătea cu spatele rezemat de soba de teracotă, privind în tăcere chipurile celor doi oameni. —1 Ce să mai lungim vorba, declară neaşteptat Mituşa, deşi pînă atunci toţi tăcuseră, nimeni „nu lungise vorba". Mituşa privi o clipă conspirativ spre Patie, apoi, cu un aer misterios se aplecă, desfăcu servieta şi puse pe masă o sticlă. 32 — Lux. Ceva lux... Vîntul suflă cu cinci kilometri pe secundă, direcţia nord-vest, rise el. — Aşa zice Mituşa totdeauna cînd bea, explică Patie. Tovarăşul Mituşa ar fi bun de plotoner, îl măguli preşedintele. ■— Ca pontinier am fost în armată, confirmă Mituşa, care nu făcuse distincţie între cuvîntul „pontinier" şi „plutonier". Am lucrat la poduri, tovarăşe Dura. Ca specialist în chestiuni, continuă el şi arătă spre sticlă, cînd pronunţă cuvîntul „chestiuni", ca specialist am venit acum să tragem o mamă de... pod între noi, conducerea locală şi dumneavoastră, activistul comitetului raional. Asta-i specialitatea mea : pon-toneria! Ce zici, Dumitre? Să vă spună Dumitru, tovarăşe Dura, ce pon-to-ne-rie i-am făcut eu acu două săptămîni pe tren... — Cum a fost ? — se interesă Dura. Ceva privitor la colectivă ? ■— Da de unde ! Eram cu nişte muieri, nişte maramureşenceeee, să ne ierte doamna... Femeia adusese pahare pe masă şi Mituşa le umplu. Patie şi Mituşa ridicară paharele deodată, grăbiţi. Rămaseră însă ou mîinile întinse şi se priviră contrariaţi căci Dura nu-şi ridicase paharul. Chiar Sabina rămase mirată de această neobişnuită comportare a soţului ei. Patie lăsă paharul pe masă, cu un gest sigur, care trăda o cumplită ofensă. Mituşa aşeză şi el paharul, dar îl aşeză încet, adine surprins de ce se întîrnplase. — De ce nu beţi ? — întrebă el moale. Sînteţi cumva bolnav ? — Nu sînt bolnav, surise Dura. — Aţi băut lapte ? — reveni Mituşa — Nu. — Atunci ? — Nu beau. Această ultimă afirmaţie a lui Dura îl ului pe contabil. Mituşa Bumbului nu întîlnise niciodată pînă acum un om cu stomacul sănătos şi căruia, fără să bea lapte înainte, să nu-i placă băutura. Nu întîlnise pînă acum nici unul oare să-1 refuze. Acest fapt depăşea puterea lui de înţelegere. Iată de ce era atît de uluit... Ba mai întîlnise unul, unul chiar de aici din sat, căruia, deşi îi oferise să bea, îl refuzase. „Eu nu beau cu tjw" — îi spusese. Omul acela era George Draja. Ce ciudat : George Draja. Dar cine era acest om de fusese în stare de o asemenea faptă ?... Despre George Draja contabilul ştia trei lucruri şi care i se păreau iui de o mare importanţă. Datorită acestor trei lucruri Draja părea în ochii contabilului un om cam ciudat şi care, după părerea lui, merita un dispreţ profund. Iată ce îşi aminti Mituşa despre omul acela : ştia, mai întîi, că i se spune Gazeta, poreclă care se datora poate faptului că George Draja era mereu preocupat de evenimentele politice şi-i plăcea în Chip deosebit ouvîntul „situaţie". De pildă el întreba : „care-i situaţia" ?, „Ce ştii despre situaţie ? ", uneori chiar înjura : „situaţia mă-si", ori „vrei să te ating peste situaţie ? ? ! " Mituşa încercase chiar, de mai multe ori, să-i schimbe porecla de Gazeta în Situaţie. Draja nu se supărase însă şi, poate tocmai de aceea, că nu se supărase, porecla nu se menţinu. Mituşa îşi aminti apoi al doilea lucru demn de atenţie. îşi aduse aminte că, într-un timp George Draja cîntase la horă din vioară. întotdeauna cînd muzicanţii din alt sat nu erau liberi, flăcăii îl angajau pe Draja. Unde 3 — c. 1010 33 învăţase Draja să cînte — la şcoală ? contabilul nu ştia. Ceea ce se ştia însă cu precizie era 'faptul că acesta cunoştea o singură melodie. Toate jocurile le zicea pe melodia : Înfloresc grădinile Ceru-i ca oglinda. Era însă încă un fapt care mărea şi mai mult dispreţul contabilului faţă de Draja. Iată, Mituşa îşi aminti acum că George Draja fusese căsătorit, şi că nevasta lui, Tudorica, nu-i făcuse prunc cinci ani de zile. Mituşa cunoştea zvonurile jpare se scorniseră atunci: se spunea că Tudorica se dusese la dispensar şi că acolo agentul sanitar, un om între două vîrste şi cam beţiv, o dezbrăease şi-i făcuse un examen medical minuţios. Ii spusese apoi că trebuie să urmeze un tratament. Urma ca femeia să-1 viziteze de trei ori pe săptămînă. Se închideau în dispensar şi aceste neobişnuite şedinţe durară la început un ceas, ca apoi durata lor să ajungă, în cele din urmă, la foarte puţin. Nu avură însă nici un efect. In cele din urmă Tudoriioa îi spusese soţului că aflase la oraş, de la o nevastă următoarea reţetă : pentru a avea copii trebuia să se urce pe tren, să înconjoare toată ţara şi, la întoarcere, în mod sigur, va putea să aibă un copil. După multe insistenţe, Draja acceptase, luase bani cu împrumut şi îşi condusese nevasta la gară. După aproape o lună, Tudorica se întorsese şi, spre uimirea tuturor, la opt luni de la aceasta, născu un băiat pe care oamenii îl şi botezaseră „copilul ţării". Nu peste mult însă, femeia îşi părăsi casa şi băiatul, într-o noapte, du-cîndu-se, nu se ştie unde, probabil la adevăratul tată al copilului. Cineva spusese apoi că o văzuse odată în tren, îmbrăcată în haine orăşeneşti,, ou .pantofi cu tocuri, avea buzele vopsite, era tunsă şi fuma. Aceste fapte le cunoştea Mituşa despre Draja şi îi plăcu să şi le amintească. Şi amintimdu-şi-le, nu putea să înţeleagă cum acest om îl refuzase, ba mai mult, în loc să fie umilit, el, tocmai el îl dispreţuia pe Mituşa. „Vino măi, să-ţi dau o ţuică" •— îi spusese Mituşa. „Cu tine nu beau". Acest răspuns nu şi-1 putu explica Mituşa. Iată, întîlnise acum alt om care-I refuzase. Dar ce legătură poate exista între aceşti doi oameni ? Pe Draja îl cunoştea, despre Dura însă nu ştia aproape nimic. Era totuşi o diferenţă, o difereaţi de nuanţă în atitudinea lor care nu-i scăpă contabilului. In refuzul lui Draja se vedea mînia, o mînie nereţinută, primitivă, în timp ce Duna era liniştit şi senin. O făcuse aceasta ca şi cum s-air fi gîndit anume la acest lucru. Părea că se .gîndise de mult, de cîţiva ani, încă înainte de a-1 cunoaşte pe Mituşa. Se gîndise atunci parcă, cu ani în urmă, că într-o zi o să vină la el unul Mituşa Bumbului, pe care nu 1-a cunoscut, dar pe care avea să-1 cunoască şi o să-i spună : „vino, mâi, bea şi tu o ţuică şi me-om înţelege". încă de atunci parcă Dura se hotărîse şi îşi pregăitise răspunsul : „nu beau". De aceea îl rostise cu o hotărîre liniştită şi senină. Uite, eu trăiesc aici, în sat, cu oamenii". Şi cînd spunea aceasta narea sincer. Dar atunci cînd şi-a adunat atîtea, fusese sincer ? — se întrebă Dura. •— Sigur că fusese, îşi răspunse. Cînd se înscrisese în partid, fusese sincer ? — Poate că da. Pe atunci era încă destul de sărac, cum se strecurase oare atît de puternic lăcomia în acest om ? Pe Dura îl durea evoluţia lui Patie, încercase să-1 trezească, să-1 salveze. Dura învăţase la şcoala înaltă şi aspră a tovarăşilor din uzină că pierderea unui om este dureroasă şi tragică. „în orice caz nu mai corespunde. Trebuie schimbat. Nu mai corespunde". Şi îşi aminti deodată cum venise Patie furios la el şi-i spusese că Maxim Iota are o atitudine de stăpîn. (Era ceva în legătură cu nişte procente pe care Mituşa nu i le socotise lui Maxim). — Foarte bine, îi răspunsese Dura. Nu înţeleg de ce acest lucru te supără. ■— Face pe stăpânul ! — Păi nici nu trebuie să facă, pentru că este. Şi Patie nu-1 mai ascultase. Dura înţelesese atunci că omul acesta se considera doar el stăpânul gospodăriei şi nu putea să conceapă şi să înţeleagă că şi ceilalţi colectivişti sânt în egală măsură stăpâni, ca şi el. Şi îşi aminti deodată de „iniţiativa" de azi a lui Patie. Şi îl văzu pe Cîrcoană cum stătea acolo şi rîdea, cu buzele lui duble. Era blînd şi se purta respectuos. „Se poartă aşa fiindcă ne simte puterea" — reflectă şi îşi aminti cum Antim îi povestise că, la început, cînd se efectuaseră comasările, oamenii se adunaseră pe hotar. Cîţiva individuali ieşiseră cu plugurile, strigau, nu vroiau să lase să înainteze tractoarele. Individualii, toţi grăncenii şi alţii începură să-şi are pămînturile în lung. La un moment dat, Pompei Grancea dădu comanda şi toţi grăncenii se retraseră. Rămăseseră doar cîţiva individuali, dar şi aceştia, de la un timp, încetaseră să mai are. Cîrcoană era şi el acolo şi cînd văzu că tractoarele se apropiau de locul lui, fugi spre ele şi începu să strige ca să oprească şi să nu treacă peste locul lui ; dar glasul nu i se mai auzi : fu acoperit de duduitul năvalnic al tractoarelor. Cu toate acestea continua să strige. Strigă iar şi iar, cu glas înalt şi înfricoşat, dar glasul tot nu i se mai auzea : tractoarele erau din ce în ce mai aproape, zgomotul lor umplea văzduhul iar vîntul crud şi tînăr ducea pînă departe duduitul lor... Atunci Cîrcoană se aruncă la pămînt în lungul fîşiei, în aşa fel ca şenilele apropiate ale celor două tractoare să nu poată trece. Oamenii văzură cum tractoriştii îşi spun ceva între ei. Apoi auziră scrâşnetul metalic al şenilelor, plugurile şi apoi râsul tractoriştilor. Şi abia apoi îl văzură pe Cîrcoană rostogolindu-se de acolo şi izbucniră cu toţi în hohote. După aceea, în tot câmpul arat, rămăsese acolo o fîşie de pămînt ; părea o umbră şi nimeni nu o luase în seamă şi nu se-mănară nimic în acel an acolo, în locul acela. Oamenii numiră bucata aceea de pămînt „Umbra lui Cicoană". „Dar oare chiar nu trebuie luat în seamă ?" se întrebă Dura acum şi se răsuci, trăgîndu-şi pătura aspră peste umăr. Dacă acest om a făcut o asemenea faptă absurdă, n-ar fi oare în stare să facă şi altele ? Astă primăvară, atunci cînd au adus îngrăşămîntul chimic, Cîrcoană n-a fost şi el printre cei care au aruncat saci întregi într-o groapă, spunînd că la ce le foloseşte 51 cenuşa de oase", ca s-o sSrîtnate şi făcute cenuşa, and au « ^f^/fjpectuos. Oare dincolo Uite însă, că acum omul acesta se pur ta_ ioane p Auzl d această atitudine, nu ^ ascundea ura^ se ^ ^ , bătăile ceasului şi isi spuse .ea ţ-a făcut^ ^ ^ sub bărbi ; «SA^[i^ladoua îi sosea nevasta. Trebuia s-o aştepte. . „Trebuie sa ma rog frumos oe e ^ na v sa P*«S ă SS*-*!^ » "Saca ... -a, oe * toc • vorbească cu nm-ut . atei2"Fugi de aici, tu, vorbi ea de astă^tă^ glas tare, ca^i cu» s.ar fi adresat alteia. ™ J^^^^t £ duse spre cuptor. Se ridică de pe pat şi, ^^"f Şa°5 pe scăunel. începu cu al llngUrii '■ Untu să se facă stan Tare ca un bolovan „Am să-i spun aşa: -^i copil^™e te-a? nu te-am hrăniră mai vrut sa m^J^ ^ ^ mîlia ,pe hnga c^p'ca atunci cînd alungi o viespe. L/n/a să se fac Stan Tare ca un bolovan. , ,' p.nti de proastă ce eşti, rosti bătrîna iar descînteeu,ca ing^n £ >™^Jr. Ravecol Te-ai prostit ^5a ^ u ^0le începu a se tîngui bătrîna cu un Ce ştiam eu, păcatele meemcepu team ştiam eu glas ce parcă nu era al, ei. Ce ţiam eu ma ^ d domnule ? Ne-om înţelege, Lasa, î-am spuo. Bine, a zis. Mulţumesc, a zis _ Gîndeşti că era la _ A doua zi i-am dat iar, el iar cu... piaia restorant. . „„ ,. .si^ mătuşă. _ E:U nu primesc. ba-ţi piaie^, ma I-iam spus: Wndouă spală obrazul. Ne-om înţelege 52 şi te-oi ţine ca pe copilul meu, Traian, fie-i ţărîna, c-o murit în tranşeu. Şi dumneata imi-i păsui să nu intru, •— Unde să nu intri ? — In colhozul acela. Că cu colhozu' am auzît că eşti venit. Că eu îs bătrână şi proastă... Dumneata eşti de la partid şi poţi să mă păsuieşti. A rîs activistul şi a întins banii. „Uite, nu-i iau, şi-a zis bătrîna. Nu-i iau. Ai să te moi. Te moaie Raveca. Şaizeci ide ani am zdrobit în picioare. Te moi eu pe tine". Şi a refuzat banii. A doua zi Dura n-a mai mîneat din bucatele ei. A treia zi iar. Aşa o săptămână, apoi alta. Se întorcea seara obosit din sat şi se culca. „Nu se moaie. Da' tot îl moi eu cumva. Tot el cu ponturi. Aşa ? Lasă apoi, că mă fac eu de către pădure". Şi bătrîna s-a făcut ea de către pădure... Din cele trei perini a lăsat doar una, cea umplută cu fîn. Aşternutul nu-1 mai schimba. Cînd vremea a început să se răcească, bătrîna n-a mai făcut focul. Ea se acoperea cu bunda. „II moi ou frigul". Dura se întorcea seara tîrziu, adormea. „Nu se moaie". Activistul şi-a adus de la sfat şi el o bundă, apoi şi-a adus şi aşternut curat. înfuriată, văzând că activistului nu-i pasă de frig, bătrîna a început să sforăie. „II moi cu sforăitul". Cînd adormea activistul, bătrîna âneqpea să sforăie, înadins, trează. Sforăia pînă o ustura gîtul, nările. A sforăit cîteva săptămâni „Te moi tu, Ravecă, îşi zise după un timp. Te moi că ţi-a dubit grumazul". Sosise primăvara şi bătrîna n-a mai mînat porcii la jir. Umblă cîteva zile prin sat şi întrebă pe unul, pe altul. Toţi ştiau cum este în gospodărie. Toţi ştiau cum fiecare primeşte bucate şi bani, după muncă. Oamenii trăiau bine. îşi făcuseră case noi, aveau şi cutie de aia care cîntă şi vorbeşte singură — „radiu, ori cum îi zice" — aveau mobilă, paturile cele vechi le arseseră. Iar cu bătrînii... Pe bătrâni, cînd nu mai pot munci îi îngrijeşte gospodăria..." „Ce să mă fac ? se întreba bătrîna. Doamne, ce să mă fac ? Am rămas .singură. Tare l-am supărat atunci : cu păsuirea. Ce ştiam eu ?" Dura umblase din casă în casă. A stat de vorbă cu toţi. numai cu ea, cu Raveca nu. Văzînd-©, activistul nu o lua în seamă şi îi venea să rîdă oarecum de ea. Nu-i mai vorbi nici de colectivizare şi el îşi dădu seama că asta o s-o necăjească şi o s-o pună pe gânduri. Acum bătrîna se simţea jignită, singură, departe de sat, în afara lumii. Tare ca un bolovan Untu să se facă stan îşi aminti ea descântecul. „Numai cu mine n-a vorbit, îşi spuse ea cu durere. Eu nu sînt ca ceilalţi ? Trebuie să mă primească ! Ceva protecţie îmi ţine el... Trebuie că-i supărat rău pe mine, îşi zise bătrîna deodată, dacă pe toţi i-a lămurit numai pe mine nu. Şi dacă au intrat cu toţi, pînă şi 53 Pompei Graneea, înţeleptul, vrea să intre, înseamnă că ştiu ei oe ştiu. Nu poate fi rău acolo. Şi' Isaia am auzit că a intrat. Numai tu, Raveca, ai rămas pe dinafară, de proastă ce eşti. înseamnă că-i bine dacă au intrat toţi. Şi eu am să intru. Să steie de vorbă şi cu mine. Să mă lămurească. Şi eu sînt om. Oare îşi mai aduce aminte vorbele despre păsuire ?" Acum bătrîna schimbase aşternutul şi presărase levănţică în pat. „Ca să vadă şi să se bucure" — îşi spuse ea Tidicîndu-se. Se duse iar ia cuptor şi puse oala acolo, acoperind-o cu o carte cu foi galbene. Scoase apoi de sub pat cotarea plină de cucuruz şi, aşezată iar pe scăunel, începu să desfacă porumbul. Lua fiecare cucuruz şi îl desfăcea încet, cu grijă, şi mîna ei slabă se umplea de boabe şi boabele cădeau sunînd pe ceilalţi cucuruzi, în cotarea. Aştepta în liniştea aceasta mare să se întîmple ceva. Aştepta să audă paşi, ori vorbe în uliţă. O să audă întîi clinii. Apoi poarta izbindu-se, paşii aceia cunoscuţi, sub fereastră, paşi în tindă şi... deodată uşa se deschide şi, iată-1 intrînd, greoi, mic de statură, cu şapca pe cap, cizmele colbuite. — Bună seara, o să zică activistul. — Bună să-ţi fie inima, tovarăşe dragă. Să nu crezi că eu mai vreau să mă ţii cu protecţia. Eu vreau să stai de vorbă cu mine, cum ai stat cu toţi. Să stai şi să mă lămureşti. Şi să faci bine să mă înscrii. Eu vreau să fiu cu satul — aşa o să-i spună. Eu nu sînt ca ceilalţi ? Bătrîna era singură, cocoşii începură să cînte, lampa toropită clipocea şi se auzea trosnind ori laiţa, ori soba care se răcea. Şoarecii, în pod, rostogoliră un vas. „Să nu i se fi în'tîmplat ceva" — făcu bătrîna şi lăsă cucuruzul. încet, fiindu-i teamă să nu trezească pe cineva închipuit care ar fi dormit în odaie, deschise uşa şi ieşi afară. Ajunsă în uliţă privi îndelung drumul alb şi pe drumul acela alb nu se vedea nimeni. Lămpile erau stinse la toate casele şi activistul nu mai sosea. Bătrîna intră în casă şi nu după mult stinse lampa, dar nu se culcă. Stătu aşa, cu picioarele desculţe în mijlocul odăii, în întuneric. „Am să mor şi nu sînt cu satul, îşi spuse bătrîna cu tristeţe. Am să mă sting ca o luminare şi nimeni n-o să mă ducă la groapă". Aşa, ca un stîlp în întuneric, stătu în mijlocul odăii îndelung. Se trezi într-un tîrziu : ei era frig la picioare. „Mi-s crăpate tălpile. Tot frigul pămîntului îmi intră prin crăpăturile tălpilor. O să înă răcesc de tot odată", — făcu ea rîzînd parcă. Bătrinei i se păru că aude paşi şi repede se furişă în pat, temîn-du-se ca activistul să nu ştie că ea îl aşteaptă. „Dacă n-o vrea să steie de vorbă cu mine". — îşi spuse ea speriată... Dar se făcuse tîrziu. Tare pustie era casa ei mică. „Poate i s-o fi întîmplat ceva" —• îşi spuse ea şi, îngrijorată la gîndul acesta se sculă. Se îmbrăcă repede. „Trebuie să-1 găsesc", —- grăi ea ieşind în uliţă. „încă nu s-au sculat. Ei se pot hodini, că s-au înscris. Vreau să mă lămurească şi pe mine. Trebuie să-1 găsesc ! Să-1 găsesc şi să steie de vorbă şi cu mine. Am să-1 găsesc!" Satul dormea încă în noaptea aceea mare şi bătrîna mergea singură, cu paşi mărunţi, grăbiţi, prin întuneric, pe drumul alb al satului. 54 O ZI DIN VIATA PATRIEI LUMINA DE VÎRF ntregul Bicaz, cu tot ceea ce a însemnat el în timp, e aici în camera de comandă a uzinei „V. I. Lenin" din Stejaru. In odaia vastă, cu pereţi de un verde dulce, odihnitor, - în care clipesc sutele de becuri de semnalizare, unde megavatmetrele (un soi de stilouri automate) macină mărunt clipele, orele, - paşii abia se aud ; linoleumul proaspăt, covoarele au moliciune şi taină. Totul e liniştit aici : fagurii neonului care stăpînesc tavanul şi revarsă lumina alb-albăstruie în cameră, contoarele, cele şase telefoane de pe biroul electricianului de schimb. (...Liniştea cheamă altă linişte - cea a priveliştilor dinţii a munţilor înverziţi primăvăratec, a singurătăţii locurilor pe care s-a construit hidrocentrala. Aşa era atunci cu io ani în urmă ; un verde .proaspăt oa pereţii camerei de comandă şi tăcerea care cobora din munţi, luneca .pe ape cu leneşa eleganţă a plutelor). Se apropie „vîrful de seară". Hidrocentrala de la Bicaz, intrată în sistemui energetic naţional interconectat, debitează lumină în special în acele ore denumite de vîrf, seara sau dimineaţa cînd cerinţele de energie electrică marchează pe grafic o creştere. Se apropie „vîrful de seară", ora luminilor în satele electrificate, ceasul aparatelor de radio deschise, al reflectoarelor în sălile de teatru şi timpul sutelor de becuri străjuind firul drumurilor. Bicazul produce, turbinele îşi pornesc rotirea de fus torcînd din caietul fluid al apei raze subţiri, începe zumzetul motoarelor, migala egală a aparatelor de măsurat forţa, intensitatea, puterea activă debitată de generator. Electricianul de schimb Ion Petriţa citeşte la telefon „dispecerului naţional" însemnările făcute în condică : „au pornit atîtea turbine"... „staţia de 35 kw debitează energie la..." (...în Izvorul Muntelui, satul cel mai apropiat de baraj, familia Petriţa este cunoscută mai ales datorită Ilenei Petriţa, o bătrîna povestitoare talentată, plină de inventivitate şi umor. Pînă în anii trecuţi nu o dată, vorbind despre ea, baba Ileana spunea : „Apăi eu îs pe locurile astea, de pe cînd s-o fost rotit pămîntul şi s-o sculat apele şi s-o ridicat munţii de s-o făcut Ceahlăul unde-1 vezi". Era evident o glumă, dar dincolo de hazul ei venea un înţeles amar : în anii regimurilor trecute, pe Valea Bistriţei, viaţa oamenilor a trecut pe lîngă istorie, a fost îngropată tot mai adînc în mizerie, superstiţii, întunecată de analfabetism, măcinată de boli sociale. „De pe cînd s-o fost rotit pămîntul" nu se întîmplase mai nimic important pe Valea Bistriţei - şi bătrîna Ileana Petriţa se putea socoti 55 - fără eroare - contemporana Ceahlăului. Nepotul său, calificat în vremea şantierului - stă azi în camera de comandă la biroul lăcuit, elegant, stăpînind puterea turbinelor pe care le porneşte cu o singură răsucire a butonului de la panou. Amintirile lui încep astfel : „eu sînt de pe locurile astea şi ştiu cînd s-a dat prima puşcătură la tunel şi la baraj... şi mă rog, am văzut cu ochii mei cum s-a făcut toată hidrocentrala la care lucrez".) E ora la care hidrocentrala „V. I. Lenin" merge din plin. Uneori, ca şi acum, urcă pînă în camera de comandă un bărbat de statură mijlocie, cu fruntea largă, ochi cenuşii, gesturi măsurate - inginerul Marin Manolache, directorul uzinei. Controlul schimburilor e mai mult un pretext, faţă de alţii ; faţă de sine, popasurile în camera de comandă se explică altfel, cu un plus de afectivitate născut din amintiri, cu un spor de mîndrie secretă, Ia care are dreptul. (...Era în anul III de facultate, în anul 1949. Profesorul de construcţii hidroenergetice a ţinut o conferinţă : „Cum va arăta patria noastră în i960 ?" Alături de previziunea tehnică, de erudiţia omului de ştiinţă, pornise cu gîndul spre acel an i960, îndepărtat cu peste un deceniu, tinereţea studenţilor rotindu-se ca floarea după soarele presimţit - Bicazul. în i960 hidrocentrala „V. I. Lenin" trebuia să producă lumină. La 15 septembrie 1950, inginerul utemist Marin Manolache venea la Bicaz, bucuros că ministerul pusese aviz favorabil pe cererea lui de a lucra pe şantier. „Cum va arăta patria noastră în i960 ?" Deocamdată toată dăruirea către şantier, tot ataşamentul se concentra în cei cîţiva km. de drum pe care-i avea de executat tînărul inginer. Drumul puternicilor macarale pentru baraj, al cisternelor de ciment, al utilajelor complicate. Entuziasmul de început trebuia să ţină... cîţi ani oare ?) Seara uzina e luminată de neon, chemînd firesc comparaţia cu palatele din basme. Dar directorul se gîndeşte că imaginea trebuie reconsiderată, adaptată la noua istorie, la contemporaneitate. Palatele din basme - cine le-a văzut ? Cum puteau fi atît de luminate, cum strălucea marmora închipuită, văzută doar cu ochii minţii, cît de largi erau ferestrele şi uşile cît de încăpătoare ? Frumuseţea trebuie să aibă alt etalon ; cînd se lucra la uzină, zugravii, mozaicarii pomeneau ades despre eleganţa sălii Congresului. Probabil că altundeva, unde se află acum, finisînd cu grijă alte palate ale socialismului, adaugă la şirul lucrărilor minunate ieşite din mîna lor şi clădirea de la Stejaru, lăudînd-o. (...Cîţi ani în urmă, opt-nouă ? Inginerul Marin Manolache lucra la serviciul tehnic, înteresîndu-se de munca de organizare a şantierului, de baracamentele din colonie şi primele staţii de compresoare, trecînd apoi la serviciul de planificare, în anii cei mai grei ,pe urmă la construcţii şi instalaţii. Adesea, noaptea, a urmărit marile escavatoare de Ia groapa de fundaţie a uzinei, truda lor harnică sub reflectoare, marea de pămînt care era privită încă numai în perspectiva viitorului, uzina hidroelectrică. Ce copleşitoare părea atunci, lumina câtorva reflectoare). Megavatmetrele înregistrează pe hîrtia liniată, forţa, intensitatea. Pe rolu-urile de hîrtie apar semne asemănătoare unor electrocardiograme. Turbinele merg normal, fără opriri, fără defecţiuni. Pe ferestrele mari, dacă-ţi lipeşti faţa de geam, desluşeşti parcul din faţa uzinei, potopit de lumină, şi poţi urmări 56 brazdele reavăne, gazonul' vesel şi florile. In primăvara aceasta răsar lîngă uzină primele flori răsădite de mîna oamenilor. Ai privit un minut. în acest răstimp stiloul a înaintat cu i cm. - 1,5 cm. Cu 24 sau 36 de cm. într-o zi şi o noapte. Deci în 3 schimburi. (...Cîte nu avea de rezolvat în noul post în care lucra inginerul Marin Manolache, la protecţia muncii ? în tunel presiunea muntelui, infiltraţiile de apă, valurile de gaze, îngreunau munca şt se cerea o grijă specială, sensibilizată faţă de oameni, pînă la amănunt. La baraj, benele care transportau beton, conduse de tineri paraşutişti puneau probleme noi în ceea ce priveşte normele de tehnica securităţii muncii. La uzină apăreau cele mai inalte cofraje şi dulgherilor trebuia să li se asigure maximum de siguranţă în noile condiţii. Erau multe greutăţi atunci, mai ales la tunel, înainte de străpungere. Se ajungea cîteddată şi la cazuri ca acestea : în luptă cu muntele, apa şi gazele nocive, minerii nu puteau înainta mai mult de 50 de cm. în 24 de ore !) Barajul se înalţă ferm, dominant. Pe şoseaua ce trece peste coronamentul lui s-au instalat lămpi cu vapori de mercur aşa ca pe bulevardele marilor oraşe, în ceasurile serii, luminat deplin, barajul seamănă cu o corabie albastră ancorată în golful lacului de acumulare. Apele Bistriţei, strînse în oglinda vălurită pornesc pe calea subpămînteană a tunelului, coboară prin ahruptele conducte forţate şi ajung în uzină, caier fluid din care fusul turbinelor toarce raze subţiri. Undeva, într-o sală de concert strălucesc lustrele, altundeva, la etajul al zecelea al unei clădiri, o lumină stăruie tîrziu : cineva lucrează la o inovaţie, la un poem sau leagănă un copil. Produce Bicazul : „Vîrful de seară". (...Drumurile deveneau din ce în ce mai întunecate. Maşina grupei tehnice Bicaz - instituţia care se ocupa cu strămutările gospodăriilor din fundul viitorului lac - trecea peste hîrtoapele drumurilor. Atunci inginerul Marin Manolache, şeful grapei tehnice, se trezea din picoteală : fusese o zi grea, era noaptea tîrziu, acum, dar pregătirea fundului de mare mergea bine. Ultimii ţărani îşi încărcaseră bagajul în camioane, unele sate noi luaseră deja fiinţă cu case încăpătoare, curate, cu grădini proaspete. Coamele de deal sejdefrişau pînă la limita la care avea să ajungă apa. în curînd se putea naşte lacul). în camera de comandă cuvintele, sunetele, au o rezonanţă aparte. Aparatul de radio „Latvia" - aşezat într-un colţ, pe o măsuţă cochetă transmite muzică de cameră : Sonata în do major de Haydn (i6.III.a.c. programul 1). Pe birou! electricianului, inginerul de schimb a uitat o carte deschisă : „Ovidiu - volum biografic." Totul e liniştit, calm, odihnitor. Uzina din Stejaru, complet automatizată, produce lumină, şi deopotrivă, siguranţă în puterea omului, în inteligenţa şi talentul lui, în trăinicia lucrului pe care-1 face. în cabina de comandă a uzinei întîrzie ades un comunist, un inginer care priveşte totul cu un plus de afectivitate şi o mîndrie secretă, pe deplin justificată. De la 15 septembrie i960 (sărbătorea totodată un deceniu de şantier) inginerul Marin Manolache a devenit directorul uzinei de la Stejaru. E o încununare firească a unei biografii de constructor al socialismului. „Cum va arăta patria noastră în i960 ?" Entuziasmul de a o vedea aşa precum şi-o imaginase, ba chiar mai frumoasă,, a durat zi de zi 10 ani şi a dat sens întregii lui munci. TITA CHIPER STRICTUL NECESAR ă aflu într-un magazin, în centrul oraşului Mediaş. E dimineaţa. Trotuarul din faţa magazinului, proaspăt stropit, îmi aduce aminte de straturi de flori, de iarbă copilărească, bâtînd în verde delicat. In rafturi, stofe, pîn-Zeturi. Aglomeraţia sporeşte. O ţărancă voinică, pe care năframa neagră, lucioasă, o întinereşte, se consultă cu bărbatul ei, vădit atît ele stînjenit, înefi aprobă totul. La poruncă, pipăie postavul, dă din cap, a asudat. La plată, îşi revine, tresare şi calculează. Din buzunarul de la piept scoate un libret de economii. Intre filele lui, un teanc de bancnote. Scuipă în degete şi numără. Femeia, polri-vindu-şi năframa, se îndreaptă spre casă. Sînt din Şura-mică. Stofa albastră închis exi dungi e destinată fiului lor. In vitrina unui magazin de produse electrotehnice se întîlnesc frigidere, maşini de spălat, lustre, aparate de radio... înăuntru, consultaţiile sînt mult prelungite. Detaliile tehnice sînt reluate, întrerupte, demonstrate, cu răbdare, de vînzător. In această dimineaţă de april, am ales magazinele. Decizia am luat-o spontan. Un cunoscut îmi arătase că. frigiderele pot fi adoptate alimentării cu gaz metan .N-aş putea spune exact în ce mod. Iar, pe de altă parte, un vînzător din acest magazin mi-a spus că foarte multe maşini de spălat iau drumul satelor. Şi-apoi, cu o zi înainte, am asistat la un act de creaţie : un pahar suplu, cu picior, înalt, la ,yitrometan". Un pahar asemănător zăresc într-o altă vitrină. Să vedem cine-l cumpără... Sînt aproape douăzeci şi cinci de ani de cînd, la marginea oraşului Mediaş, un caption, plin de oameni, a fost oprit la barieră. Un martor ocular, az'i pensionar, fost muncitor, sticlar în cea mai rentabilă, dar şi cea mai istovitoare fabrică de sticlă din ţară (- rentabilă pentru cei care chemaseră oamenii din camion, istovitoare pentru cei care baraseră şoseaua cu trupurile lor) relateaz.â evenimentul reducîndu-l la un sugestiv schimb dx replici. - tntoarceţi-vă acasă ! Vă vor minţi aşa cum şi pe noi ne-au minţit. Am declarat grevă pentru că n-aveam altă ie-şire. Nici strictul necesar nu ne este asigurat, după ce ne suflăm plâmînii zece ore în şir în iadul acesta. - N-am ştiut, au replicat cei din maşină, noi sîntem ţărani. Ne-au spus că n-au muncitori. Nici noi n-avem încotro. Nu mai putem trăi aşa. Plîng copiii de foame. Au coborît din camion, s-au amestecat acolo pe şosea cu sticlarii de la ,yftrometan", apoi s-au întors, pe jos, în satele lor. „Strictul necesar" nu-l stâpîneau nici unii, nici ceilalţi. Ce anume reprezenta această formulă, la ce anume se reducea acel adjectiv, aplicat ca o exclamaţie disperată, ca o ultimă fracţiune a acidui monometrului, înaintea exploziei, nu e greu de aflat. De acest „strict necesar" erau pline coloanele ziarelor, cu acel „strict necesar" îl implorau delegaţii învăţălorimii pe un prim-ministru aflat la odihnă pe litoral. Despre acest „strict necesar" se plîngeau funcţionarii publici, apărea, ca o obsesie în toate, ca o sumbră ameninţare... Nu se cerea necesarul, acoperirea elementarelor condiţii materiale ca să te îmbraci, să mănînci, să locuieşti, tu şi copiii tăi, ca lumea, omeneşte. Se cerea strictul necesar, adică acel minim, acel mizer, sumar şi ireductibil necesar pentru a trăi, a mai trăi. Fîinea, o cîrpâ şi un acoperiş. Pentru că băcanul tăiase creditul, pentru că percepţia confiscase totul clin casă, pentru că exista şoma), pentru că se inventase sistemul timbrelor, care se aplicau pe tot ceea ce se vindea în pră- 58 valii maselor muncitoare. Timbru pe cărţi, pe cereri, timbre peste timbre ! Dar, mai ales, acel t'mibru minuscul, ca un fulg de confeti, aplicat pe pîine. Zâarele gemeau de ştiri seci, dure ca o sentinţă, numai numele şi localităţile se schimbau ; din cauza mizeriei insuportabile şi-a pus capăt vieţii. N-a avut strictul necesar. N-a mîncat de-atîlea zile etc... Cam în vremea cînd Petru Ţarupi, sticlarul, bara cu tovarăşii săi, grevişti, intrarea în Mediaş, o femeie din Bîrghiş îşi vindea ce bruma avea ca să plece, cu cei 7 copii, la Constanţa. Nu pentru a fi mai aproape de primul ministru, nu pentru a contemila marea şi apusurile de soare, comitea ea acest act de extremă cutezanţă şi extremă mizerie. Soţul ei, Nicolae Bărbat, o chema pe Saveta la el, pentru că şi-a găsit o slujbă. La 6şo de kilometri de satul lor. Frîngîndu-şi mîinile, plîngînd, a vîndut tot şi s-a suit în tren. Şi-ji timp ce roţile trenului clănţăneau pe şine, la Constanţă soţul ei blestema lumea şi se blestema pe el. Se-mbolnăvise şi fusese dat între timp afară. O scrisoare între Constanţa şi Bîrghiş făcea trei zile. Dacă Saveta ar mai fi aşteptat 7năcar o zi--- N-a putut aştepta. S-a-ncruci-şat pe drum cu scrisoarea, iar la capătul drumului o aştepta dezastrul... în acel timp, ministrul de interne, Inculeţ, neputînd nega evidenţa, recunoştea că sînt judeţe întregi ale ţării înfometate, lipsite de „strictul necesar", recunoştea că pîinea pe care o mîncau era „un amestec de orz şi buruieni, neagră şi tare ca pămîntul". Tot excelenţa sa asigura că, dîndu-li-se de lucru la şosele, se vor plăti iş nu 30 lei pe ziua de lucru. O pîine neagră ca pămîntul, a x kg. bruto, costa 5 lei. Pentru 9 persoane, plata unei zile muncă nu ajungea nici pentru pîine... Saveta Bărbat nu ştia încă un lucru. Soţul ei era foarte bolnav. Nu ştia că mai are puţin de trăit. Şi nu ştia că acelaşi ministru Inculeţ, cerea să se fixeze taxe maximale pentru înmormîntări, deoarece altfel, popa nu i-ar fi scos pe morţi din casă... Ea îşi vînduse casa... Aceasta era în linii mari, starea de lucruri care i-a împins pe oameni să aplice, ca pe un timbru, pe standardul de viaţă, acel crud şi ireductibil „strict necesar", paiul de care se mai putea agăţa omul... „Strictul necesar"... Nu s-a pierdut această noţiune, nu ! Se mai vorbeşte de ea, şi se va vorbi şi de-acum înainte. Dar în alt chip ! Ce înfăţişare schimbată, uluitoare, faţă de cererea disperată din J935 cînd se aplicau timbre pe pîine, se aplicau taxe de înmormîntare şi se aglomerau în ziare ştiri că nu avea X sau Y „strictul necesar". CE ÎNSEMNEAZĂ AZI „STRICT NECESAR"... Ieri mă aflam în casa unui sticlar. Relativ tînăr. Căsătorit de curînd. Are o fetiţă, nesigură încă pe paşii ei, dar cu atît mai sigură pe măiestria de-a descoji o mandarină. Pe sticlar, azi maistru gravor, şeful unei secţii de la „Vitro", îl cheamă Octavian Formari. Are ij ani in meserie. Tatăl său a avut dublu, azi fiind pensionar. Cum trăieşte ?... Are un salar de 1800 lei ,care împreună cu premiile, împreună cu inovaţiile se rotunjeşte binişor. Chirie mică, înlesniri la mobilă (pentru 3 camere şi bucătărie e necesar), un frigider purtînd numele corăbiei lui Nansen „Fram", radio, bibliotecă. Hrana ? Păi, pîinea, laptele, z<*- 59 harul, carnea, uleiul, zarzavaturile, fructele, conservele, untul, toate laolaltă, dacă ating Soo lei. îmbrăcămintea ? Intîi, există un libret de economii, apoi se pot şi hainele procura în rate. Nu fumează, pentru că n-a fumat niciodată. Mai curînd o sticlă de vin bun ! Casa ? Şi-a construit-o singur, ceea ce se vede după poarta de tablă, unde şi-a gravat iniţialele. Dar în general chiria nu depăşeşte nicăiri în Mediaş, aşa ca şi-n alte oraşe, 4 pînă la 5% din salar. - Adică dispuneţi mai mult decît de „strictul necesar" ? - De ce ? Acestea nu sînt „strict necesare" ? Lumină, apă curentă, o carte, un spectacol ? ) Adică, noţiunea evoluiazâ ea însăşi, capătă o sferă din ce în ce mat largă, se aliniază în şirul condiţiilor de-a rotunji mereu alte şi alte trăsături. Băgaţi hine de seamă : hrana omenească, îmbrăcămintea decentă, dacă nu elegantă, confortul casnic, exigenţele culturale sînt ceva natural de obţinut. In hala de fabricaţie a uzinei l-am văzut pe Ion Miţiguş modeltnd un pahar delicat, cu picior negru. Precizia şi, aş spune, concentrarea cu care lucrează, satisfacţia de-o clipă ce şi-o acordă răsucindu-l în lumină, destăinuie numai tehnică ? Nu- cred. E fiorul celui care creează. E strict necesar să fie astfel, pentru că şi acest muncitor experimentat a cunoscut evoluţia acestei noţiuni. Lucrează numai 6 ore. Hala lor de suflat sticla nu mai seamănă cu un crater de vulcan, în care oamenii despuiaţi pînă la brîu îşi suflau plămînii. Laptele e obligator. Regulele pentru protecţia muncii sînt severe, de neclintit. Concediul în staţiuni de munte sau pe litoral e tot o regulă. Toate acestea fac parte din strictul necesar. Aşa e şi la Turda şi la Tîrnăveni, aşa-i pentru mineri, cît şi pentru maistrul oţelar Cornel Benţea de la „Industria Sîrmii". Tipografii se supun şi ei acestor norme ale strictului necesar. Chimiştii din Govora, Oneşti, Săvineşti sau Făgăraş, trimit şi ei ilustrate cunoscuţilor din Sinaia sau Vatra Dornei. E clar, prin urmare, că „strictul necesar" evoluiază. PE ŞOSEAUA ASFALTATĂ . • Intre Mediaş şi Şeica Mică şoseaua e netedă, ca o curea. Am umblat pe-acolo. Intre Mediaş şi Şeica Mică circulă camioane, motociclete, turisme şi multe, foarte multe biciclete. Le-am întîlnit. Sînt ale muncitorilor din Prostea, Copşa Mică, ale celor din Ăxente Sever. 70 de biciclete au şi cei din Şeica-Mică. Noutatea cea mare nu este însă aceasta... Colectivistele din comună s-au hotărît să nu mai spele singure ! Au destulă treabă cu păsările fermei, cu mulsul vacilor, cu noua lor profesiune. Au început să cumpere maşini de spălat rufe. In şapte familii femeia a fost scutită de leşie şi de frecatul rufelor. Fără electrică, asta nu s-ar fi putut. Se poate şi devine azi „strict necesar", ca majoritatea preocupărilor să o acorde treburilor obşteşti. Nu e o inovaţie a lor în materie. Colectivistele din raionul Sibiu au urcat în camioane şi au dus acasă 65 de asemenea maşinării de scutit rănirea mîinilor cu sodă calcinată. Vînzarea se desfăşoară agale. Maşina e examinată cu seriozitate. Pentru competenţă a fost invitat un cumnat, muncitor. Bărbatul îi zice „şogore". E frate cu nevasta lui, foarte tînără. Din conversaţie înţeleg că sînt de curînd luaţi. - Aveţi atîţia bani, maică ? — o întreabă o bătrînică. Răspunde bărbatul : - Om găsi... 60 Maşina de spălat e lăsată în grija vînzătorului. Peste un ceas trece camionul gospodăriei s-o ia. Să ne oprim şi, la Codlea, lîngă Braşov. Să intrăm in casa colectivistului Dumitru Pivodă. Nu-l întrebăm de pîine, nici de carne. Să-l consultăm asupra problemei zahărului. - La mine în casă se pot consuma 2,4 kgr. săptămînal. Am primit 114 kg. Dughenele săteşti erau celebre pe vremuri că se rezumau la cîteva mărfuri de primă necesitate : gaz lampant, lămpi cu sticlă, covrigi uscaţi, bomboane colorate şi piper, de sărbători pentru tăiatul porcului. Intre ele, amintirile cotii-lor, fixează cu mare precizie imaginea a cinci bucăţele d,e zahăr cubic, înfăşurate în hîrtie, în formă de fişic, la preţul de 1 leu. Se cumpăra cînd era vreun bolnav în casă, de sărbători, pe scurt de cîteva ori pe an. Şi încă într-o ocazie. Sugarii se bucurau de privilegiul de-a suge o asemenea bucăţică învelită în batistă. Ca să tacă în timp ce mama toarce. Pivodă nu-şi pune problema. Raţia familiei Taflan din Stupini e de 250 kilograme. E proporţional mai numeroasă. Nu mai numeroasă însă ca a Savetei Bărbat, din Bîrghiş. Saveta Bărbat din Bîrghiş, azi e mamă la 12 copii în viaţă. Posedă Ordinul „Gloria maternă" cl. I. şi e colectivistă. Văduvă. Constanţa, în vremea despre care am amintit, i-a răpit şi doi copii. A găsit puterea să reziste. „Strictul necesar" atunci era să nu te dai bătut; cu ori ce preţ a trăit. Cum ? Era o întrebare care s-a pus după. întîi a trăit. Azi are copii la şcoli, în meserii şi acasă. Nu-i lipseşte pîinea, acoperişul, hainele de sărbătoare şi cele de lucru. Are scaune destule să-şi aşeze copiii în jurul mesei, pe gineri, nurori şi nepoţi, şi are cu ce-i ospăta. CALCULUL IN CARE REZULTATUL NU POATE FI DEClT MAI MARE Există şi un asemenea calcul, adică pot exista asemenea probleme, în care pornind de la datele problemei, să intervină pe parcurs noi şi noi adausuri. In asemenea caz rezultatul obţinut e întotdeauna mai ma-re. Pentru preşedintele gospodăriei colective din Halchiu, în acest sens îi este clar că se vor înmulţi mijloacele lor de bază cu mai mult decît cele prevăzute, pentru că vor interveni unele date mereu în creştere. Iniţiativa personală, entuziasmul, conştiinţa politică în permanentă ascuţire, tehnica, sînt afluenţi care justifică obţinerea unui rezultat mai mare... Peste 6.000.000 fond de bază şi peste 7 mii. venit au devenit un punct, de plecare. Practic, am înţeles din cele ce ne spune Octavian Forman, că în uzine, ca şi în comune, acest .,strict necesar", pe care l-am dobîndit în anii puterii populare, pe care-l lărgim zi"cu zi va ajunge la un nivel superior, întotdeauna superior cifrei scontate. Acesta e un lucru exact, cît se poate de exact. Muncitorul şi ţăranul se califică mereu, citeşte, măreţul edificiu al operei sale se complică, în fluviul care curge măsurarea debitului de apă va da o cotă invariabilă crescută. 40 la sută în plus e un jalon, un reper în dreptul căruia trebuie să ne poarte paşii spre socialism anul 1965. Dar în Directivele partidului se afirmă cu tărie convingerea că acest standard de viaţă va fi atins şi depăşit cu siguranţă. Negreşit, aşa va fi. E strict necesar. ŞTEFAN LUCA TREPTELE APELOR ici au îost ridicate de mult movilele. Cîmpia e atît de întinsă încît îţi pierzi răsuflarea privind-o. Cînd bate vîntul verii, se ridică pulbere cafenie şi soarele arde dogorind prin praful acela. Cînd se linişteşte totul, apare din nou cîmpia singură şi nesiîrşită. Pomii sînt rari, mai rari decît oriunde. De atîta distanţă înălţimea lor se confundă cu orizontala. Spre sîîrşitul lui iulie e secetă. Porumbul devine cafeniu, se răsuceşte, se usucă. Albastrul cerului doare, lumina soarelui doare... Se spune ia Jegălia : „La noi sase luni e praî, şase luni noroi şi 12 luni e vînt!" Vîntul Bărăganului ! Puternicul ăsta sălbatec şi rău. Vine din colo ! — spun bătrînii şi cînd arată, cuprind cu mîna zările Bărăganului. Vine de pretutindeni. Dă buzna printre arături, printre tractoare. Ai zice că o să dărîme totul la pămînt. Şueră hoţeşte, vine, se duce, pustieşte, înnegreşte verdele lanurilor. ...Să mergi cu o căruţă într-o zi de vară, de la Jegălia spre Mărcu-leşti, cale de vreo 20 de kilometri, numai prin cîmp, cîmp gol, cutreerat de vînt. Să îii numai tu cu Bărăganul ; să te cutreere vîntul şi urîtul. Şi tristeţea gravă, ca aceea a pămîntului. Aici trebuie îăcut ceva ! Trebuie făcut ceva ! * Poate îi îăcut! —■ a răspuns partidul. jA trecut prin cîmpurile măcinate de secetă- măcinate de vînt, printre cîmpurile şt oamenii resemnaţi. Hei, sculaţi, ascultaţi, poate îi îăcut mult aici ! Poate fi îăcut mult aici, poate îi grădină aici ! Cale de sute de kilometri vor îi oaze de verde curat, de livezi, de grădini ! Bătrînii au dat neîncrezători din cap: aşa a lăsat Dumnezeu ! Lunca să fie luncă, Bărăganul să fie Bărăgan. La' Movila Boului n-o să ajungă apa niciodată ! Movila Boului se ridică în palma cîmpiei, acolo, în pămîntul Jegă-liei. O dată, de mult, vor îi stat oamenii la focuri, să dea semn altor oameni şi altor focuri depărtate, să nu-i prindă tătarii, să nu-i prindă turcii... Nu, Movila Boului e Bărăganul cel mai Bărăgan, acolo nu ajunge apa din Borcea. Partidul a trimis specialişti, maşini ; comuniştii au mobilizat satele, mii de oameni. O să aducem apa din Borcea pe platoul Bărăganului ! Oamenii au început să sape, să bătătorească pămîntul, să-1 răstoarne valuri-valuri, fără să creadă : la Movila Boului nu ajunge apa ! Dar veneau, veneau în fiecare zi. Parcă prin ei săpau, să aducă apa pentru grădini ; parcă împotriva vînturilor tristeţii acelei cîmpii pustii se ridicau s-o fertilizeze, s-o schimbe. Era în 1959 — octombrie. în jurul Movilei au fost întinse corturile inginerilor proiectanţi, mecanicilor de pe dragline, tractoriştilor de pe stalineţe. O armată de oameni din Gîldău, Cocargeau, Pietroiu, Ştefan cel Mare, Oltina, Şocariciu. Rămîneau aşa, uitîndu-se în zare, oamenii Bărăganului. Se bolovă-neau norii de toamnă tîrzie, era frig, erau ploi. 62 „Săpam canalul de 1,70 metri adîncime la Movila Boului şi ziceam că e muncă de pomană întîi. Tovarăşul Gheorghiţă, secretarul de partid al Raionului Feteşti, venea des la noi. îi plăcea să stea de vorbă cu noi, făcea haz. mai ales cînd îi asculta pe moşi : — Moşule, la vară ai să vii să faci baie în Bărăgan l — Ba, o să fac eu baie aici, cînd oi mai avea 20 de ani, cînd o face plopul pere..." Dar cînd au fost aduse pompele puternice, cînd toate săpăturile acelea s-au legat între ele, au căpătat un rost, oamenii au început să creadă că într-adevăr apa Borcei va îi mutată în Bărăgan; că ei, cu mîinile lor, au croit alt drum apelor, că au comandat naturii şi legilor ei decînd lumea, să asculte acum de legile omului şi uite că apa a început să curgă în sus. La 14 iunie 1960, a fost inaugurarea. Prima etapă a sistemului de irigaţie intra în folosinţă. în jurul staţiei de pompare, la Borcea, în jurul staţiei de rempompare, în cîmp, oamenii aşteptau. Aştepta Florea Lazăr, care fusese la săpături din prima pînă în ultima zi, aşteptau Stavăr Ni-colae, Şerban Tudor, aştepta Mitu Marin — brigadierul care înainte de a urma şcoala de specializare în irigaţii, la Fundulea, credea ceea ce credeau şi consătenii Iui — că nu ajunge apa sus, pe platoul Bărăganului, cît îi lumea. „în prima zi cînd s-a dat drumul la apă pe canale, a fost ca şi cînd am îi irigat două pămînturi : Băiăganul şi gîndurile noastre" — spune Mitu Marin, amintindu-şi. în prima zi, atunci, oamenii au rămas pe Movila Boului. Au rămas pînă noaptea tîrziu. S-au aprins focuri pe Movilă, ca altă dată. Trebuiau vestiţi oamenii cîmpului, ridicaţi pe altă movilă de-a lungul Borcei şi Dunării, trebuia vestit că vin apele în cîmp. Nici tătarii, nici turcii. Apele ! N-au sărbătorit întîlnirea apelor cu pămîntul. N-au sunat nici vioara lui Nea Lache Lăutaru, nici acordeonul lui Gică Muzicanţii. Oamenii stăteau sprijiniţi în sape şi se uitau cum vin apele spre pămînturi, spre ei, trecînd prin pămînturi şi prin ei. Pînă noaptea au ars focurile pe Movila Boului. * Am citit un poem scris de partid. Punct cu punct, frază cu frază. Poemul Bărăganului viitor. Poemul grădinilor, lanurilor nesîîrşite, turmelor şi cirezilor, poemul apelor care încep isă străbată cîmpia, poemul demiurgic : să se aprindă în sate lumina electrică ; să treacă prin cîrn-puri apele Dunării, Borcei şi Ialomiţei ; truda omului să fie înlocuită cu truda maşinilor; omul să aibe timp să citească, să înveţe, să asculte muzică, să viseze. ,în era comunismului şi a zborurilor cosmice, oamenii nu trebuie să mai stea încovoiaţi deasupra sapelor prin cîmpia secetoasă. Să crească în baltă, în locul sălcioarei şi plopului pitic, în locul bălăriilor de lauri şi tătăiş — grădini şi livezi cu piersici, migdali şi smochini. Să înflorească grădini în Bărăgan. Nimic nu mai pare imposibil, nimic nu mai pare de domeniul fanteziei. în balta Pietroiu s-au îăcut îndiguiri, desecări, cresc livezi şi lanuri bogate ; curentul de înaltă tensiune trece prin satele cîmpului ; şoselele asfaltate străbat Bărăganul nesîîrşit; maşinile brăzdează pămîntul, îl culeg, treeră, seamănă : s-au construit, se 63 construiesc mereu şcoli, cămine culturale, grădiniţe, dispensare, se ridică primele fabrici de cărămidă, de făină, de produse lactate, de conserve, de furaje concentrate, de celuloză din paie. Am citit poemul scris de partid, în Directivele Congresului al III-lea. Poemul căruia oamenii îi dau viaţă zi de zi, pe care-1 cîntă cîntecele noi: „Hei, vioară de pe lan, Sînt născut în Bărăgan; Holdele m-au legănat, Apa Borcei m-a scăldat, Şi mi-a spus cîntecu-i blînd, Ialomiţa vălurind. Cîntă-mi tu, să-mi cînţi vioară, Cîntul nou din zori în seară Şi fii tu la toate cele, Struna cîntecelor mele"... Bărăganul a fost sărac în folclor. într-o veche enciclopedie se spunea că ţăranul ialomiţean e molcom din fire. visător. Visător! Dar ţăranul ialomiţean nu avea timp să cînte. Viaţa ţăranului a însemnat luptă grea cu secetele, luptă cu viforniţele, luptă cu boierii şi tot neamul lor, luptă o viaţă întreagă pentru pîine. A fost sărac Bărăganul în folclor. Oamenii n-aveau timp să cînte, nu le era aminte să cînte. S-au strămutat dinspre munţi, dinspre alte pămînturi cu cîntecele lor aici. Şi au uitat cîntecele vechi şi n-au scornit altele. N-aveau Vreme de cîntece. Era viaţa aspră în Bărăgan. Ţăranul ialomiţean e tăcut; şi visător — aşa spunea o enciclopedie romînă veche. Era tăcut pentru că i se astupase gura cu pămînt, cînd strigase ; era visător pentru că năzuia să trăiască altfel şi nu ştia cum. îl înconjura cîmpia cu vîntul, în nesîîrşire, cu urît, cu dor, cu apa morţilor, cu secetă şi sărăcie. Se naşte folclor nou în Bărăgan. Ţăranul Bărăganului e visător. Visează grădinile şi luminile care vor străbate cîmpia. Şi sînt primele cîntece ale Bărăganului nou : „Din Lehliu în Jegălia, Mare-i Bărăgan cîmpia ; Nu trec ape, dar noi ape. Vrem pămîntul să-1 adape..." „Din Lehliu în Jegălia, Magistrala taie glia. Un canal de irigare, Cu zeci staţii de pompare..." Casa de Cultură a Raionului Feteşti a ajuns cu brigada artistică de agitaţie la Radio, la Televiziune. Sînt vestite căminele culturale din Ţîndărei, din Făcăeni, din Cocargeaua. Se naşte folclor nou. Dragostea pentru pămîntul acesta care a fost secetos, aspru, care storcea viaţa din om, dragostea pentru Bărăganul nou : „De mi-ar cere soarele, Ca să-i dau ogoarele, Nu i-aş da nici lui, nici lui, Dragostea pămîntului..." 64 Am citit poemul partidului, poemul viitorului. Şi am ascultat cîntecele închinate lui, Vizionarului şi iniţiatorului tuturor ofensivelor împotriva secetei, întunericului, trudei inumane, sărăciei: „Fluier fermecat ni-i vîntul, Ce ne poartă-n zări cuvîntul. Cînd cîntăm cu ochii-n soare, Vremea păcii proletare". ★ în nopţile de vară, în cîmpul Jegăliei, Dichisenilor, Chioarei, Luciului, aproape de Movilă, se aprind focuri. Oamenii (sprijiniţi în sape păzesc apele. Ard focuri pe movile, din colţ în colţ de Bărăgan, semn că ostile pămîntului stau de pază. îndreaptă apele din cîmp printre lanurile de grîu, de porumb. Oamenii stau sprijiniţi în sape şi ascultă cum sîîrîie pămîntul încins, înviorat de ape, ascultă cum trec vînturile încetişor, înîiorînd lanurile. Oamenii sprijiniţi în sape se gîndesc învaţă să viseze... FLORENŢA ALBU INVITAŢIE LA DESCOPERIREA NOULUI murg. Ultimele raze ale soarelui, apărute printr-o spărtură de nouri, învăluie peisajul petrolifer într-o pulbere strălucitoare. Lîngă o sondă, aşezat pe-un loc accidentat, după o culme de deal, a fost tras un troliu. Sondori echipaţi în pufoaice lucrează în ritm susţinut. Au extras pompa defectă şi au introdus în locul ei alta reparată. Sonda a intrat în funcţie încă înainte de căderea întunericului, cu trei ore mai devreme, faţă de durata planificată a operaţiei. Conducătorul brigăzii de intervenţie, Vasile Dragomir, un tînăr scund şi energic, intră în baracă, formează un număr de telefon şi raportează scurt: „La ora ij şi 30, sonda cutare a intrat în producţie. Aşteptăm program". Abia acum am găsit prilejul potrivit să intrăm în vorba cu brigadierul. Pe Vasile Dragomir îl cunoaştem de multă vreme, aşa că, după ce schimbăm cîteva replici, trecem imediat la problema care ne interesează : - Ştim că aţi obţinut în trecut rezultate foarte bune în privinţa reducerii timpului de intervenţie. Asta mai ales în cursul anului 1959 cînd aţi obţinut pre-miid ministerului. Nu e vorbă că şi în i960 aţi lucrat bine. Totuşi unele brigăzi v-au luat-o înainte, au obţinut indici de scurtare a timpului de intervenţie mai buni^ lată, de pildă, la brigada condusă de Stelian Cosma... - Ştiu la ce vă referiţi - sezisează imediat Vasile Dragomir - anul trecut nu ne-am îndeplinit angajamentul pe care ni l-am luat. E vorba de mai puţin de un procent, totuşi se cheamă că am rămas datori. - Aţi căutat să analizaţi cauzele ? - Am obţinut rezultate mai slabe, astă vară cînd mulţi au fost plecaţi în concedii de odihnă. Am avut şi zile cu condiţii atmosferice nefavorabile... 5 — c. 1010 65 - Bine, dar asemenea dificultăţi au întîmţinat şi celelalte brigăzi. Brigada lui Stelian Cosma totuşi a realizat în medie indici între 28, 83 şi 32, 62 la sută, în ceea ce priveşte reducerea timpului de intervenţie. De ce ? Oare n-au intervenit lucruri noi în metodele lor de muncă ? Desigur că întrecerea socialistă nu trebuie să devină o competiţie sportivă, o cursă după rezultate spectaculoase. Totuşi aceste rezultate contează, căci ele reprezintă aprecieri bune sau mai puţin bune, asupra muncii fiecăruia. Nu numai o echipă slabă are de învăţat de la o echipă bună, dar şi două echipe fruntaşe pot face schimburi de experienţă utile. Această remarcă din urmă se referă la cele două brigăzi de intervenţie, a lui Vasile Dragomir şi Stelian Cosma, pomenite mai sus. Ambele brigăzi sînt de forţe egale. Totuşi pînă acum un an-doi în urmă Vasile Dragomir era în fruntea întrecerii. De ce ? Să recapitulăm pe scurt faptele mai importante. Prin 19)6, Vasile Dragomir preia conducerea unei brigăzi de tineret, care nu obţinea rezultate prea strălucite. Mulţi din ei erau „navetişti", întîrziau la servici sau făceau absenţe nemotivate. Sculele nu erau îngrijite cum trebuie. In primul rînd, Vasile Dragomir a introdus disciplina. Era tînăr, dar seriozitatea cu care se comporta, îi dădea autoritate, - „Dacă ai necazuri acasă - se adresa celui în cauză, - spune ca să te putem ajuta, dar să nu mai lipseşti, nici să vii obosit la schimb". Apoi a explicat încet, cu răbdare în ce constă secretul scurtării timpului de intervenţie : colaborarea între membrii brigăzii, buna îngrijire a sculelor şi a utilajului. Roadele acestei munci susţinute, sistematice, nu au întîrziat să se arate. Brigada a devenit fruntaşă, a obţinut premiul ministerului. Membru de partid din anul 1954, secretar al unei organizaţii de bază în igyj, Vasile Dragomir a crescut în spiritul moralei noi, socialiste. Preocupat de bunul mers al întregii schele, el preia, la 1 septembrie 1959 conducerea unei alte brigăzi care muncea mai slab. El ştie acum din proprie experienţă cum trebuie să acţioneze într-o asemenea situaţie, cum să organizeze mai bine munca, să întărească disciplina şi spiritul de răspundere al oamenilor, să insufle dorinţa de a ieşi primii în întrecerea socialistă. Concret, era vorba şi de conştiinciozitate-în executarea unor operaţii tehnice, ca îngrijirea sculelor, dar mai ales - lucru cel mai important! - de a face pe fiecare să gîndească nu numai la ce-i al său, ci să colaboreze cu ceilalţi, gîndindu-se la interesele întregii brigăzi şi a întregii' secţii. Pentru a încetăţeni această stare de spirit, Vasile Dragomir a antrenat grupa de partid şi grupa sindicală, folosind sprijinul unor oameni de prestigiu,, ca şefii de echipă Ion Iorgu şi Ştefan Patraulea. Acum lucrul era predat de la schimb la schimb, din mers, cu simţ de răspundere. Erau semnalate defecţiunile ivite pe parcurs. Cei care se lăsau pe tînjealâ era criticaţi de tovarăşii cu care-munceau cot la cot, în echipă. Brigada s-a redresat extrem de rapid, şi chiar în cursul anului 1959 e distinsă cu premiul ministerului. Anul următor însă, în i960, înaintea ei se situiază cîteva alte brigăzi. Se remarcă în special brigada lui Stelian Cosma. Iată de ce în discuţia noastră cu Vasile Dragomir ne referim la această brigadă. Cum de-a ajuns Stelian Cosma în fruntea întrecerii ? Ce metodă a folosit ? Un lucru e cert. Dacă brigada lui Vasile Dragomir obţinea rezultate apropiate măcar de brigada lui Stelian Cosma, şi-ar fi putut îndeplini angaja- 66 mentul luat. lată ce importanţă are să sezisezi imediat elementele noi, care apar în cursul întrecerii socialiste. — Cred că Stelian Cosma a fost mai stăruitor - spune ceva mai autocritic Vasile Dragomir. A reuşit, cred, să instruiască mai bine pe fiecare om la locul lui de muncă, să organizeze mai bine echipele... Dar ceea ce spune Vasile Dragomir sînt abia nişte presupuneri. Cele două brigăzi n-au făcut nici un schimb de experienţă, ca să-şi însuşească temeinic, sistematic, metodele de muncă. Oare chiar fruntaşii în muncă n-au nimic de învăţat unii de la alţii ?... Înainte de a veni la Vasile Dragomir, în cursul aceleeaşi zile pe la amiază, stătusem de vorbă cu Stelian Cosma şi cu o parte din membrii brigăzii, - care lucrau în schimb. Stelian Cosma, bărbat în )ur de 50 de ani, înalt, îmbrăcat într-o scurtă, cu căciula neagră în cap, - are înfăţişarea „clasică" a petrolistului care şi-a petrecut toată viaţa lîngă sonde. Pînă în 1946 a lucrat la foraj, apoi a trecut la intervenţii. Faptul că brigada condusă de el a ajuns fruntaşă pe schelă nu se datoreşte unei întîmplări fericite, ci e rezultatul unei munci susţinute, de ani de zile- în iaşz, cînd Stelian Cosma a preluat conducerea ei, brigada era formată d.in tineri fără cunoaşterea temeinică a meseriei. Munca la intervenţie nu este uşoară. Cere conştiinciozitate, putere de concentrare, rapiditate în executarea operaţiilor şi pricepere în găsirea celor mai potrivite soluţii cînd se ivesc dificultăţi şi complicaţii tehnice. Stelian Cosma, vechi petrolist, stăpîn pe meseria lui, a ştiut să îndrume ţe-un făgaş bun elanul tinerilor săi tovarăşi. Instruirea tehnică, amănunţită, la locul de muncă, a mers mînă în mînă cu ridicarea conştiinţei politice. Tinerii au crescut, s-au maturizat, şi sub îndrumarea brigadierului au ajuns membri de partid. Succesele obţinute în aceşti ani, dar mai ales în cursul anului i960, sînt rezultatele acestei pregătiri stăruitoare. Două trăsături caracterizează astăzi stilul de muncă al brigăzii : curajul şi buna organizare. Curajul constă în executarea unor operaţii complicate, repede, bine, fără ezitări, prevenindu-se eventualele pericole. FI are la bază cunoaşterea tehnicii şi siguranţa în execuţia fără greş a operaţiilor. In unele cazuri, lingura rămasă în puţ e scoasă direct cu cablul în cîteva ore, şi nu prin manevrarea greoaie a tubingului, ceea ce ar fi cerut o zi şi o noapte de muncă. Aşa se scurtează timpul de intervenţie. Buna organizare constă în repartizarea fiecărui om la loc potrivit, astfel ca întreaga echipă să acţioneze ca un tot armonios, cu randament maxim. De pildă, lîngă un şef de echipă bătrîn, care wnblă mai moale, e dat un operator de troliu isteţ, dezgheţat, care imprimă un ritm rapid întregii echipe. Vorbind de brigada lui Stelian Cosma, să nu uităm nici dorinţa oamenilor, hotărirea unanimă a lor, în ultima vreme, de a lucra cît mai bine, ca să ajungă pe primul loc în întrecere. lată cum întrecerea socialistă stimulează mersul înainte al producţiei şi al metodelor de muncă. Cel care se menţine la aceleaşi rezultate, - chiar foarte bune - se vede într-o z'i depăşit. Rezultatele mai bune obţinute de alţii, constituie un -fel de invitaţie la autocritică, la descoperirea noului. De aceea pînă şi fruntaşii au în permanenţă de învăţat. VASILE NICOROVICI 67 REÎNTÎLNIRE CU SOMOVA a autobuz mau, elegant - apariţie nouă prin aceste locuri - face curse pe şoseaua Tulcea-Cîşla-Somova. Trei curse pe zi ; la şase dimineaţa, la 15,50 şi la 18,30. Numai apariţia acestui autobuz albastru, pe şoseaua şerpuitoare peste dealurile Somovei, merită un poem ! Cîrdurile de oameni desculţi, cu saci şi paporniţe la spinare, mergînd la tîrg, întorcîndu-se de la tîrg, cîrduri după cîrduri, lungi oît şoseaua - au dispărut. Şirurile de căruţe hodorogite, carele cu boi, cotigele trase de o vacă sau de-un măgar - au dispărut. Acele cîrduri de oameni necăjiţi, care aşteptau în marginea şoselei şi făceau semne, se rugau de toţi şoferii să-i ia în camioanele lor - au dispărut. însăşi şoseaua veche, numai gropi şi hîrtoape, a dispărut şi în locul ei se aşterne îmbietoare şoseaua aceasta nouă, proaspăt bătută de compresoare şi pe care, în curînd, se va aşterne asfaltul. Era greu de călătorit : trebuia să te duci la oraş, cu treburi, după cum-" paraturi, sau cu un bolnav la spital - era greu : şoseaua lungă, albă şi pustie bătută de viscol sau de arşiţă, te înfiora. încet, ca melcul, deal după deal, pas cu pas, trebuia măsurată şoseaua. Trecea ca vîntul pe lîngă tine, cu harmăsarii lui cu clopoţei la gît, chiaburul în căruţa lui nouă. îţi trebuia o zi întreagă să mergi ia tîrg, obosit ,plin de praf, cu picioarele frînte, cu mijlocul frînt - o zi întreagă, mai greu ca la sapă. Te duceai cît mai rar la tîrg - te lipseai. • Acuma pleci dimineaţa la şase şi la douăsprezece te întorci odihnit, cu toate treburile rezolvate. Acuma, dispensarul, doctorul sînt în sat ; cumpărăturile cele mai multe le faci la magazinul din sat, dar te duci la oraş mai des, pentru că e uşor, pentru că vrei să vezi un film care nu se aduce la căminul cultural sau vrei să cumperi o ştofă pe care n-ai găsit-o la magazin. - Şi cît costă autobuzul, pînă la Somova ? - Trei lei. Paisprezece chilometri - trei lei. Merge, convine. - Merge. Şi de cînd aveţi autobuzu-ăsta ? - Acuma. E nou. De cîteva zile. Cînd a venit candidatul de deputat în Marea Adunare Naţională - oamenii au spus la adunare că avem nevoie de autobuz. Aici sîntem muncitori, mineri, colectivişti - oameni care producem. Am cerut şi, după ce a plecat el, la cîteva zile, a intrat în funcţiune autobuzul ăsta nou. Lumea-i mulţumită... Şi eu sînt mulţumit că văd o lume de bărbaţi, femei şi copii, călătorind în condiţii civilizate, ei înşişi liniştiţi, civilizaţi, educaţi, dovedind prin comportarea lor plină de respect faţă de ei înşişi, că merită pe deplin aceste condiţii care li se crează şi ia care ei aduc, desigur, contribuţia lor. * Cunoşteam bine Somova, satul acesta, cu drumurile, cu uliţele lui, cu noroaiele şi cu ţărîna lui fierbinte. Primăvara şi toamna, cînd glodul ajungea la genunchi, trebuia să te caţări pe dîmburi, pe maluri, pe lîngă garduri şi aşa numai, ţinîndu-te bine de garduri, sprijinindu-te mai mult în mîini, puteai să mergi. Âtîta se agăţau oamenii de garduri, pe vremea noroaielor, pînă se rupeau şi bieţii gospodari puneau în locul lor mărăcini, sîrmă ghimpată. 68 Iar acum, intrînd în Somova, ce-mi văd ochii ! Pe o parte şi pe alta a şoselei, malurile de pămînt sînt tăiate, netezite şi dragii mei somoveni au început să construiască trotuare. Cît ţine satul, pe o parte şi pe alta a şoselei sînt grămezi de piatră - piatră mare, lespezi netede, alese, una şi una, bune pentru trotuare, iar pe lungi distanţe văd aceste trotuare construite. - Bravo, dragii mei somoveni ! - îi salut în gînd pe toţi oamenii aceştia vrednici, fără să-mi iau privirile de la trotuarele lor. Şi nu pentru că aş vrea cumva să laud fără rost aceste trotuare ale lor. Am mai văzut eu şi în alte sate ale Dobrogei asemenea noutăţi - le-am văzut şi am mai scris cîteva rînduri despre ele, dar, îmi aduc bine aminte acuma : acele trotuare văzute prin alte părţi ale Dobrogei îmi treziseră - pe lîngă o bucurie categorică - şi o anumită duioşie. Trotuarele acelea erau bune, erau bine făcute şi cu sîrguinţă, dar, printr-o anume stîngăcie a lor, mă înduioşaseră aşa cum te bucură şi te înduioşează întotdeauna un lucru făcut cu stîngăcie, cînd ştii că a fost făcut cu multă străduinţă. Spre deosebire de acele trotuare stîngace, înguste, care îmi treziseră duioşia, acestea de la Somova îmi treziră, din prima clipă cînd le-am văzut, respectul, admiraţia, ca orice lucru desăvîrşit. Trotuare adevărate, largi, drepte, trase la linie, pe o parte şi pe alta a şoselei. Astfel am coborît spre centrul satului printre aceste două alei de piatră, care prin frumuseţea lor schimbau însăşi aspectul şoselei şi al satului. Iar oamenii care umblau pe aceste trotuare arătau, parcă, mai înalţi, călcau altfel, mai drept, mai sigur, mai sprinten - aveau un mers nou. Şi casele de pe marginile şoselei, gardurile noi, grădinile săpate proaspăt împrumutau ceva din frumuseţea acestor lungi preşuri de piatră. Deşi era încă devreme şi se vedea la lumina asfinţitului, o mînă nerăbdătoare pusese în mişcare un motor şi răsucise un buton, iar de-a lungul şoselei şi prin sat se aprinseră cîteva zeci de becuri cu strălucire de nuferi. Trotuarele se vedeau acum şi mai bine, luminate, aşternute cu aur, parcă, iar toată valea satului prin care coboram avea ceva sărbătoresc, nou şi vesel, cu lumini aprinse la ferestrele mari ale Căminului Cultural, la şcoală, cu cîntece la difuzor şi lume multă strînsă în centru. - Dar de unde aţi învăţat voi să faceţi aşa trotuare frumoase ? - îi întreb pe cei care se string în jurul meu. Sau poate aţi chemat constructori de la oraş ? - Noi singuri le facem. Ne pricepem pentru că avem ceva şcoală la bază - îmi răspunse un flăcău. Au ceva şcoală somovenii : toţi sînt colectivişti, din anul 1957, iar mulţi dintre ei sînt muncitori, mineri, la mina care s-a deschis pe dealurile noastre, sînt muncitori la fabrica de flotare a minereului ; mulţi au lucrat la construcţia fabricii, la construcţia blocurilor muncitoreşti, au construit grajdurile, magaziile din jurul gospodăriei. Mulţi au ucenicit şi la construcţiile din Tulcea. Aşa că au ceva şcoală somovenii. Răspunsul este plin de mîndrie şi recunosc în el firea dîrză şi mîndră a somovenilor - o mîndrie nouă, de constructori, de muncitori şi colectivişti adevăraţi. - Dar cu lumina electrică ? Nu-i în tot satul... - Ne pregătim. Aducem linia de înaltă tensiune. Vom porni o lucrare mare. Am stabilit autoimpunerile, munca voluntară şi vom începe. Din cauza asta oamenii n-au mai tras lumină de la motorul de acuma, ca să nu facă ceva provizoriu... 69 Ies din sat şi - altă minune mi se arată : pe dealurile pietroase, tocite de vînturi şi de copitele vitelor, văd oameni mulţi săpînd cu hărnicie, îndemnîndu-se veseli. Somovenii sapă largi terase de-a curmezişul acestor dealuri pustii şi plantează lungi rînduri de vie nobilă. Admirasem asemenea operă îndrăzneaţă în regiunea Murfatlarului şi în alte cîteva puncte ale Dobrogei, unde oamenii transformau dealurile sterpe în vaste amfiteatre cu sute de trepte şi în care viile tinere erau aduse să primească soarele. Dar acolo, mă gîndeam, erau gospodării de stat puternice, staţiuni experimentale, în vreme ce aici, somovenii sînt numai nişte ţărani. Ei bine, ţăranii aceştia sînt colectivişti şi au pornit şi ei - şi încă cu mare pricepere - să transforme dealurile sortite pustietăţii veşnice în podgorii minunate, plantate în terase: Şi terasele acestea, largi, seamănă cu nişte trotuare, cu nişte bulevarde luminoase ondulînd pe coastele dealurilor - bulevarde pe care se înşiră, ca nişte copii, deocamdată, rîndurile de vie abia plantate. - Sîntem a doua gospodărie, în raionul Tulcea, în privinţa plantării viilor în terase - mă informează cu mîndrie brigadierul de la o brigadă de cîmp, Neculai Manea. Prima este Niculiţelul - şi după ei, venim noi... - Prin urmare, observ eu - două dealuri le-aţi transformat într-o întreprindere mineră şi în orăşel muncitoresc ; un deal l-aţi transformat într-o adevărată cetate a gospodăriei ; dealurile astea le prefaceţi în podgorii. Ce-aveţi de gînd să mai faceţi ? Mai aveţi dealuri ?... - Avem 350 de hectare de dealuri, care trebuiesc acoperite cu vii şi livezi, pînă în 1970. Vom reuşi. în toamna trecută am şi adus tractoare mari, Kirovuri, care au început lucrările. După ce am văzut terasele acestea, întreprinderea mineră, fabrica de prelucrare a minereului, construcţiile gospodăriei, ogoarele mari în care griul era bine răsărit, Căminul cultural. - acuma înţeleg şi acest amănunt : de unde au învăţat somovenii să facă trotuare atît de drepte şi frumoase. TRAIAN COŞOVEI PE UN DOSAR DE INOVAŢIE novaţia figurează pe listă sub numele turnătorului Marin Turcu de la „Timpuri Noi" şi priveşte arborele, inima motorului B.V. 14. E vorba de modificarea reţelei de turnare. Adică în loc să torni ca înainte, pe o „culea" de suprafaţă, şuviţa incandescentă de fontă nodulară (cu caracteristici apropiate, dacă nu similare oţelului, la turnare şi rezistenţă) intră în matriţă lateral. Se împrăştie uniform, dă o masă omogenă, fără goluri, pinionul se modelează impecabil, iar cuvîntul „rebut" poate fi, din acest punct de vedere, aproape eliminat. Marin Turcu vorbeşte despre metal ca despre o fiinţă vie. Pipăind forma din nisip special, dur ca gresia, parcurge itinerarul fluidului dogoritor cu „vine aşa, pe aici, se-ndeasă, o ia pe dincolo". Pentru el, metalul „îngăduie", se contractă, se „încăpăţînează", e cînd „supus", cînd „capricios", e „cuminte" sau „face mofturi". în orice caz, de şase luni de zile, căutarea unei soluţii pentru eliminarea rebuturilor îl obsedează. S-a gîndit, s-a documentat, a citit şi a recitit 70 ■notiţe şi articole tehnice privind turnarea fontei. Din şase piese gata, una se alegea cu calificativul insuficient, „rebut". Arborele B. V 14 e un produs relativ nou în uzină. Adoptarea celor mai eficace procedee pentru realizarea lui, la nivelul tehnicii mondiale, la o calitate ireproşabilă, cum s-au angajat în cinstea aniversării a patru decenii de la înfiinţarea Partidului Comunist din Romînia, nu se putea în nici un caz asimila cu rebutarea a 25-30 de piese la 150 de bucăţi. Inadmisibil ! Dacă s-ar putea înţelege exact ce însemnează o şesime ! Să ştii că piesa pentru care ai modelat forma, pe care ai dădăcit-o ca pe-un copil, se întoarce la topit, în loc să o întîlneşti la asamblat, netedă, strălucitoare, în loc să bată ca o inimă acolo, în deltă, împreună cu celelalte. Şi din şase, una se reîntoarce... Soluţia găsită e ingenioasă şi seamănă cu o mişcare pe tabla de şah, mişcare uluitoare ce schimbă brusc raportul de forţe, impune partenerilor o altă viziune. Pe tabla de şah a turnătoriei găsirea unei atari soluţii a modificat întreaga reţea de turnare. Şi rezultatul, comunicat comisiei de întrecere e revelator : din 250 piese turnate prin noul procedeu, nici una n-a fost rebutată, din acest punct de vedere. Punctul de vedere este : omogenitatea metalului în piesă, alimentarea egală cu material cald... Mi-1 imaginez pe Marin Turcu, spătos, masiv cum e, pe malul lacului, meşterind la undiţă, înainte de-a contempla luciul de oglindă al apei, şi pluta nemişcată, în aşteptarea unui ciortan aventurier. E una din pasiunile lui. Nicăieri, ca acolo pe marginea apei, gîndurile nu se liniştesc mai lesne, nu curg mai firesc. După părerea lui, acolo, cu trestia în mînă, se obţine un alt ritm al gîndurilor. Acolo te poţi închipui între miezuitori, cu Nemeth Petru şi cochilii pentru minere, la schimbarea sistemului vechi manual de-a amesteca doclinul, nisipul şi pămîn-tul galben într-unui ştiinţific, mecanizat, modern. Şi atît de firesc e să te întrebi : oare noi introducem metalul topit în forme prin locul cel mai potrivit ? Face el drumul cel mai scurt, pînă să se umple pinionul care seamănă cu o rozetă ? Inovaţia figurează în evidenţa cabinetului tehnic. E vorba de o modificare. Din 250 de piese, prin noua reţea de turnare nici una nu primeşte certificat nesatisfăcător... Duminică, spre seară, Maria Turcu s-a reîntîlnit cu canarii săi, a rîs de pitpalac, 1-a ascultat amuzat pe cintezoi... De cîtva timp îl preocupă o altă problemă, maselota. A calculat : la fiecare arbore B.V. 14, maselota cîntăreşte între 20-25 kilograme... Ce este masoleta ? Dicţionarul spune : metal superfluu, zgură metalică. Maselota e un fel de protuberantă, pe care după turnare, ciocanul o îndepărtează, trimiţînd-o la retopire. Are rost maselota ? Are, pentru că după expresia lui Marin Turcu, alimentează piesa cu material fierbinte, împiedică o răcire bruscă, ajută ca metalul fluid să pătrundă peste tot şi să nu rămînă goluri. Marin Turcu vrea să toarne arborele BV 14 fără maselota ! Cum ? O schimbare a orificiului de turnare, o simplă modificare a canalului de umplere a dat un asemenea rezultat. întrebarea se pune : nu există o soluţie şi mai bună ? Trebuie să fie şi o soluţie, cu superlativ : cea mai bună. Şi s-a hotărît să încerce. A fost convins inginerul, au fost puse la punct toate condiţiile experienţei. Pe masa de lucru a comitetului sindical se face un calcul cît se poate de simplu : la o sută de piese 250 kgr. maselota, la care operaţia de retopire costă atîta şi atîta. 71 Ai impresia că se face anticipat calculul pentru economia realizată odată cu aplicarea unei inovaţii semnate de Marin Turcu : turnarea piesei fără mase-lotă. Totul este ca metalul să ajungă cît mai repede în forme, să umple floarea pinionului, iar piesa dezbrăcată de pămînt să răsară masivă şi suplă, în acelaş timp, perfectă. La „Timpuri noi" acesta e un aspect cotidian al muncii, al efortului de-a urca mai sus pe treptele unei tehnici de nivel mondial. Cineva a observat că cel mai des aici se conjugă verbe de conjugarea I-a : a mecaniza, a modifica, a automatiza şi, mai ales, a realiza. ŞTEFAN LUCA VIATA PĂMÎNTULUI nij^'ămîntul respiră, spuneau, pămîntul e viu. W^M Eram în cîmp şi bătea vîntul de primăvară, vînt colorat şi robust; eram în cîmp şi oamenii aceia mari, îmbrăcaţi în pufoaicele lor, cu feţele dure ca lutul ars, lăsînd să mijească numai ţigările în colţul buzelor şL,ochii dintre hainele lor cenuşii, dintre feţele cenuşii — treceau de colo-colo, ascultînd, scormonind, apropiind de obrajii lor calzi — pămîntul. Pămîntul respiră, spuneau, pămîntul e cald. Şi-1 ascultau de parcă-i luau pulsul, de parcă-i luau temperatura, apropiindu-şi obrazele de faţa lui. Treceau de colo-colo prin cîmpuri şi era o lumină mare, gravă, deasupra pămîntului redus la dimensiunile esenţiale — orizont şi nalt — la culorile esenţiale. Luau probe de ;pămînt — cum iei probe de oţel, probe de aur, probe de sînge. Se plecau sprei pămînt şi sondele sfredeleau solele de experienţă la zece centimetri, la un metru, la cinci metri; centimetru de centimetru, metru de metru. în capătul fiecărei sole erau înşiruite borcănaşe albe, portocalii. Fiecare primea un degeţel de pămînt. — Acesta pentru determinarea umidităţii; celălalt pentru respiraţie; celălalt pentru metabolismul pămîntului... Luau probe de pămînt — e viu îmi spuneau;— şi treceau prin lumina aceea mare oamenii cîmpului de la Institutul de Cercetări pentru cultura porumbului — o armată de cercetători ai pămîntului, purtîndu-şi de colo-colo staturile lor uriaşe în pufoaice, prin vîntul colorat, sonor, puternic, înteţind focul mijit al ţigărilor, al ochilor, al cuvintelor zburînd de la unul la altul, chemînd. Undeva cîntă ciocîrliile, undeva trec trenurile, undeva stîlpii de telegraf poartă mesaje — undeva, pretutindeni vuiesc mările, oamenii se ascultă, vorbesc, rîd, undeva sînt oraşe, sate, lumea respiră, e vie. Şi deodată ştiu, aud pămîntul. îi disting respiraţia, freamătul, pulsul, vocile intime. Pămîntul e viu. Iau un bulgăre în mînă, degetele îl îărimă încet, palmele îl prefiră în lumină. Aş îngenunchia şi mi-aş lipi urechea de brazdă să ascult ce vorbeşte pămîntul cu/seminţele. 72 O clădire albă — pereţi albi, ferestre imense, lumină imensă, albă, oameni în halate albe, retorte, epru-bete, vase de cristal cu forme ciudate — unele par flori pe tije lungi, altele fructe, altele becuri pentru săli de concerte — şi o tăcere albă, albă. Institutul de Cercetări pentru cultura porumbului: laboratorul de microbiologic îmi ţin respiraţia. Aş vrea să aud pămîntul cufundat în vasele cu flori pe tije lungi, prinse la aparatul Wartburg. Aparat de luat respiraţia pămîntului. Pe masă, în eprubete mari, în eprubete mărunte — medii de bacterii. Fiinţele vii ale solului. Azotobacter, îosîobacter, sili-cobacter, ciuperci, enzime... Cuvintele sună ciudat. Clatin eprubetele încet. Sînt acolo nişte fiinţe care trăiesc, care ajută seminţei să nască, care ajută griului să dea spic şi porumbului să-i răsară dinţii boabelor în ştiuleţi. Sînt nişte personalităţi în aceste eprubete. Iau azotul din aer şi prin nu ştiu ce laboratoare amenajate într-o celulă cît a suta parte dintr-un milimetru îl pregătesc să-1 dea plantei- Vor veni alte bacterii care vor lua apoi azotul din plantele moarte şi-1 vor reda văzduhului. Anotimpurile, viaţa — ciclurile ei fireşti şi înţelepte... îmi ţin-respiraţia. Aici, în laboratorul acesta, cîntă celulele, îărîmele — un cîntec al vieţii biruitoare, al morţii şi devenirii. în aerul transparent al laboratorului mi se pare că se conturează undeva fruntea lui Pasteur, a lui Vinogradski — cuceritorul vieţii pulsînd în bacteriile acestea care pot face minuni şi pot produce catastrofe... Există astronomi ai înaltului şi astronomi ai adîncului. Stau aplecaţi spre tainele lumii — şi-au potrivit pasul an-lumină şi pasul microm-lumină, după dimensiunile vieţii mari şi vieţii mici; şi-au potrivit ochi magici pentru îărîmă şi infinit. Universul e viu, adîncul pămîntului e viu — spun ei. Respiră pămîntul, trăieşte. E un organism care cunoaşte marile cicluri, are legile lui. Să-i cunoaştem legile şi cunoscîndu-i-le să-1 înflorim. Să lăsăm pacea pămîntului, pacea seminţelor, să comunicăm cu acele îărîme care respiră în adînc. Să le ajutăm, cînd n-au destulă putere să trăiască, sa dea viaţă... Un microscop fluorescent. La microscop o probă de sol. Astronomia adîncului. Sub lentile, mărite de 500 de ori, desluşesc bacteriile. .C-T '-C* * C'*" J î'ip11 ** * * "'^J*fJJâSSÎ* i Y 73 Aşadar, acesta e azotobacterul. Capul familiei .acestor fiinţe din adînc. Lumina fluorescentă dă bacteriilor de sub lentilă strălucire stelară, în rotundul de lumină mi se pare că văd galaxii, sori. Sînt aici, cu mine, microbiologii. Se deschid uşi spre adîncul pămîntului. Coborîm. îmi arată, îmi dezvăluie taine-de ei ştiute, îmi vorbesc: bacteriile roşii sînt moarte ; .celelalte care se văd grupate cîte două-trei — palide, albe, sînt vii. în pămînt sînt de tot felul. Trăiesc în bună înţelegere. Noi le zicem sinergice. Uneori trebuie să determinăm proporţiile lor în sol. Numărăm bacteriile vii şi bacteriile moarte. Cînd nu se realizează echilibrul necesar, pămîntul dă alarma. îl auzim. Trebuie ajutat... Mi se pare că trăiesc o asemenea clipă, aici, în laboratorul în care e atîta tăcere şi atîta lumină. Deodată, mi se pare că se dă alarmă : — Azotobacter puţin ! Bacteriile amonificatoare trebuiesc ajutate. Persoane de proporţii infinitezimale, comunică cu cercetătorii. Se iau măsuri. — în sola în care trebuie semănat porumbul Fundulea 414, seminţele trebuiesc tratate cu azotobacterină. Conţinutul pungilor cu îngrăşăminte bacteriene va veni în ajutorul solului care dă alarma. Stau de vorbă cu doi microbiologi — Eliad şi Ghinea, în acest laborator vast, populat de aparate ciudate, cu fiinţe ciudate a căror existenţă n-o bănuiam pînă acum. « înţelegeţi ? Am bătut pămîntul Bărăganului ani după ani, ai mei l-au arat şi l-au semănat şi s-au rugat sfinţilor şi dumnezeilor şi mintea lor fără ştiinţă de carte, n-ar îi bănuit că sînt acolo în adînc nişte bacterii care au legile lor, că marile cicluri ale naturii sînt realizate după legile acestea care trebuiesc cunoscute de oameni ; că toate acestea cunoscute, cu putinţa noastră de a le îndrepta, de a ajuta pămîntul, de a-i înţelege procesele intime şi de a le îndruma în sensul dorit de noi — toate acestea înseamnă agricultura viitorului, fără icoane, fără ruga Ia dumnezeu pentru ploaie, pentru zăpadă, pentru soare. Şi acest institut s-a ivit în Bărăgan — au pornit colectivişti, cercetători, agronomi să ajute seminţelor să răsară, să dea rod bogat. ★ Profesorul N. Săulescu, şeful sectorului ameliorări, îmi povesteşte: în 1 »59 a fost o vară secetoasă. Porumbul cules de 'pe toate solele de experienţă aştepta aşezat în capătul locului. Mergeam înnegurat. Dumneata nu ştii — sau poate ştii — ce înseamnă să-ţi vezi munca dintr-un an întreg, distrusă de natura asta încăpăţînată. Mergeam prin Capătul solelor, luam cîte un ştiulete — îl clătinam — se auzeau sunînd boabele ca dinţii unui om anemic. Porumbul şiştăvit. Şiştăvit şi minhibridul, şi soiul Pionier şi soiurile italiene... Procent, 70%—80%. Şi deodată, o solă cu porumb sănătos. Era o linie a noastră de experienţă. Procentul de şiştăvire cam 90%. Atenţia noastră s-a îndreptat în anii următori asupra acestuia. De-obicei, ca să obţii un soi, să-1 observi, să-1 supui tuturor încercărilor îţi 74 trebuiesc 10 şi 30 de ani. Dar noi acum nu avem timp să aşteptăm. Agricultura socialistă cere laboratoarelor rezultate bune, imediate, cere institutelor de cercetări sămînţă multă, din soiuri rezistente, productive, care trebuiesc raion a te, adică cultivate în G.A.S.-uri şi G.A.C.-uri. De aceea prin I.C.A.R., prin secţiile Institutului nostru răspîndite în toată ţara, deci în toate condiţiile atmosferice şi climatice, aducînd capriciile naturii în laborator, ajungem să verificăm în 3, maximum 6 ani un nou soi. Porumbul de care-ţi spuneam, cu un procent de şiştăvire mai mic, după trei ani de experienţe a devenit Fundulea 414. Producţia acestui soi anul trecut: 8711 kg. la hectar; procentul de şiştăvire — 0. în faţa mea, un panou mare, cu vreo 50 de linii ale aceluiaşi soi Fundulea care începe să fie creat aici la Institut, pentru zona I-a — Bărăganul. Ţin în mină un ştiulete din solele de anul trecut cu liniile acestui soi nou. E un porumb pe care cercetătorii l-au cîntărit, i~au numărat boabele, „l-au estimat", l-au supus analizelor de laborator să-i afle substanţele nutritive, l-au semănat pe sole cu îngrăşăminte în cantităţi diferite, au calculat nopţi întregi,au visat recolte uriaşe, pe mii de hectare în ţară. E o muncă de care mă apropii timidă, cu respect, cu dorinţa şi efortul înţelegerii. — Astă primăvară au fost ploi multe, furtuni. Peste grîu — sute de hectare, parcă trecuse tăvălugul. Şi-ntr-un loc, undeva, în mijloc, un petec de grîu rămas în picioare. Parcă-l sprijină şi pe cel din jur. Firele astea rămase sus, ne răsplătesc pentru toată munca noastră. E satisfacţia pe care ţi-o dă rezultatul după mulţi ani de muncă, de cercetare. E punctul de unde trebuiesc pornite alte cercetări. * De sus din avion, pămîntul Bărăganului apare redus la esenţial. De esenţial ţine şi lărgimea cîmpurilor colectivizate, statornicite firesc în marile hotare. Şi dimensiunile şi culorile reduse la esenţial. Cerul nu mai are dimensiuni. E un zbor, eşti tu. Frumuseţea Bărăganului primăvara are puritatea unui profil clasic fără înflorituri, fără zbenghiuri de prisos. E dur şi fragil şi e calm, de un calm imperturbabil : pămîntul naşte. Cerul îşi mînă furtuna, soarele, ploile deasupra lui, apa morţilor şi vuiturile. De sus, volbura cerului şi robusteţea pămintului bine înfipt pe picioarele lui, iau proporţiile luptei binelui cu răul, din basme... De sus, se văd clar bornele albe. După aceste borne, nea Patru, pilotul, ştie cit îngrăşămiut trebuie cutărei sole, pe care experimentează un anumit asolament inginerul Simota de la Sectorul Agrotehnic, ştie ce-i trebuie griului răsărit pentru a-şi primi (cum se cuvine oaspetele nepoftit — gîndacul Zabrus — ghebosul. De zece ani, de cînd lucrează cu avionul său la stropitul viilor, în agricultură, în silvicultură, în aviaţia sanitară sau la semnalizarea bancurilor de peşte din Marea Neagră — a învăţat de toate: cum se ia pulsul 75 bolnavilor în stare gravă, cum se desluşeşte un banc de guvizi, cum arată gîndacul Zabrus, cum e azotatul, iosîatul — şi cît trebuie dat la hectar... Aviaţia utilitară... Nea Patru a îăcut războiul. A luat parte la luptele aeriene, a văzut moartea de îier ivindu-se de după norii pe care icoanele zugrăvesc îngeraşi. Acum e pilot în aviaţia utilă vieţii. Zburăm cu acest gîndac de oţel şi aluminiu de-asupra unui pămînt viu, în care seminţele nasc. Puştiul din capătul locului îace un semn cu steguleţul. Norii de praf alb se aştern în urma avionului uşor, uşor deasupra pămîntului, deasupra solelor de experienţă şi griului răsărit. Vîntul cîntă în sîrmele, în aripile avionului. Mai aproape, mai aproape de pămînt —10—5 metri. Mi se pare că aud cum răsar seminţele. Acum ştiu : pămîntul e viu. n amator de statistici voise să stabilească, într-un rînd, cîţi spectatori se perindă prin sălile de concert, cîţi spectatori aşteaptă ridicarea cor- ISS ' tinei şi cîţi din locuitorii Capitalei urmăresc desfăşurarea acţiunii unui film. Mi-a spus : „Sînt peste 50 de cinematografe în Bucureşti, peste 20 de săli de spectacole iar dacă facem o socoteală simplă, reiese că nu există locuitor al Capitalei care să nu vadă săptămînal filme, să nu aplaude un final dramatic al vreunei piese. După preferinţe. Nu socotesc aici sălile şi terenurile de sport, nici hocheiul jucat în timp ce se bat recorduri la nataţie. Ştii că unul din cele mai solicitate personaje dintr-o uzină, este tocmai responsabilul cultural-sportiv ?" Mi-a mărturisit la sfîrşit, că a trebuit să renunţe la calcul. Nu se putea ajunge la un rezultat exact, atît de repede, iar ceea ce ar fi stabilit pentru 15 aprilie 1961, să zicem, n-ar mai fi fost valabil la 16 aprilie. „Fapt este, a observat el, că la ora asta, 20.000 de bucureşteni urmăresc filme, iar 10.000 aşteaptă ridicarea cortinei. Poate că în acest moment s-au înscris cîteva puncte la baschet, iar un popicar de la I.O.R. a depăşit 850 popice doborîte. Pentru seara aceasta am ales un spectacol de amatori. Muncitorii de la „Flacăra Roşie" au o bună echipă de dansuri populare şi un instructor inspirat". Casa de cultură a tineretului din raionul Tudor Vladimirescu. Aspectul e de staţiune de odihnă. Peluză vastă, spaţiu întins, aspect ce începe să devină obişnuit în inima Capitalei. Alături, şcoala... prin contrast îmi aduce aminte de şcoala pe care am frecventat-o la vîrstă pantalonilor scurţi. în curtea şcolii, elevii încurajează evoluţia echipei favorite. Pe programul afişat la intrarea Casei de cultură, nu există zi liberă. Pentru astăzi, după un program oferit de amatori, urmează o seară de dans. Au venit tineri de la „Timpuri noi", de la „Kirov" şi „Breiner Bela". FLORENŢA ALBU SEARĂ DE APRIL ★ 76 Sala e plină stup. Cîţiva copii s-au hotărît să nu se mişte din faţă, cu toate apelurile insistente ale mamelor. Cum se ridică, alene, cortina, rumoarea încetează. Doar un glas, subţire, răsunător, ca de clopoţel : - Uite, tăticu' ! - Sssst ! Incidentul amuză. Actorul e niţel jenat. Copilul nu se dă bătut. Pînă la urmă, mama îl prinde de braţ şi-1 duce cu ea, undeva în fundul sălii, ★ O sală de clasă, obişnuită. Trei şiruri de bănci şi-n faţa lor catedra. Un catalog cu coperţi albastre, cartonate. Elevii trec prin atît de cunoscutele emoţii ale minutelor dinaintea ascultatului. Generaţii de şcolari le-au încercat. Numai că, pe feţele elevilor din ultima clasă a Şcolii Medii Muncitoreşti „Timpuri noi", emoţia se manifestă altcum decît la şcolarii în uniformă, de dimineaţă... Toţi sînt muncitori sau muncitoare. Diferenţele sînt numai de vîrstă. Strungarul cu tîmpla argintie stă lîngă tînărul cu obrajii abia atinşi de brici. Femeia de alături, poate mamă a doi copii, notează în maculator formula sinusului de alfa. Profesorul a întors o foaie şi încă una. Emoţia se transmite nevăzută întregii clase. Profesorul a mai întors o foaie şi s-a oprit. Şcolarii aceştia n-ar fi şcolari dacă n-ar şti pe cine au căzut sorţii. Toţi ochii se-ndreaptă spre banca a treia. O femeie tînără, cu părul castaniu, clipeşte repede, - Ioana ! S-aştepta. Ochii albaştri se opresc pe filele caietului din faţă. Răsuflă ca înaintea unui efort, un gest scurt, şi închide caietul. Răspunsul urmează limpede, fără artificiile care însoţesc o stăpînire relativă a subiectului. Profesorul nu se poate stăpîni, ca, în timp ce pune nota, să nu întîrzie asupra datelor personale : ţesătoare la „7 Noiembrie", iar, pentru sine, constată că în nici un caz nu i-ar fi dat 29 de ani, cum stă scris acolo. Eleva din faţa lui a recuperat trei ani într-un singur an. Acum e în pragul „maturităţii". Profesorul decide că ar fi mai potrivit un alt termen. ★ Pictorul n-a găsit încă expresia anume, acel ceva deosebit, unic, după care un portret devine cu adevărat o operă de artă. De luni de zile caută. Muncitoarea din faţa lui la început a fost stînjenită. Portretul seamănă. Ii lipseşte însă esenţialul. Pînă acuma, recunoaşte, dezamăgit, nu 1-a găsit. O simplă trăsătură, un amănunt şi deodată portretul s-ar însufleţi. Astăzi a lucrat fără chef. Nu i-a pus nici o întrebare. Cu pipa stinsă, aruncă penelul într-un colţ şi tace, aţintind portretul ca şi cum l-ar întreba : - Unde te-ai ascuns ? Tresare deodată. Muncitoarea a zîmbit. Sînt multe zîmbete pe lume. în zîmbetul răsărit pe faţa ei se citeşte duioşie şi bucurie. Penelul ! O mişcare, o trăsătură, ceva, o nuanţă de culoare la ochi şi la şuviţa asta ! Pictorul a uitat de timp, maşinal a aprins lumina. - Numai de nu s-ar ridica să plece, o imploră el în gînd. Nu, nu s-a ridicat. Zîmbeşte la o amintire pe semne. Trece un ceas, două : - în sfîrşit ! Muncitoarea-i spune : 77 - Am vrut să mă ridic mai de mult. V-am văzut însă cum lucraţi şi am rămas. Nici pipa nu v-aţi aprins-o. încă sub impresiile trăite, o întreabă : - Spuneţi-mi, de ce aţi zîmbit, atunci ? - Atunci ? A, da... mi-am adus aminte de ceva, răspunde ea înroşindu-se. Apoi, pe şoptite : - Cînd m-am dus întîi la fabrică... veneam dintr-un sat. Vream să mă fac ţesătoare. Am fost oprită de portar şi întrebată ce vreau. I-am spus că vreau să stau de vorbă cu partidul. N-aveam decît 16 ani... - Şi? - M-au condus la tovarăşul Moga. Şi-acum... în acest timp pictorul se gîndea cum să-şi intituleze tabloul. Modelul : comunistă, ţesătoare fruntaşă. * Repetiţie la teatru. „Ursul" se mişcă, chiar pentru un urs, prea greoi ! Vocea merge, rolul, învăţat ca pe apă, numai mişcarea e anapoda. Regizorul se decide să facă o demonstraţie. Altă lacună. - Măi, să am eu o voce ca a ta !... - Mai lasă-1, protestează soţia. De cind repetă nu mai ştie sâ vorbească decît răstit. ★ Se apropie ora cînd Bucureştiul se pregăteşte de culcare. Ultimele autobuze se retrag. în sala de dans a casei de cultură, răsună acordurile unui vals. Pe aleile parcului se plimbă perechi-perechi. A fost o seară oarecare, molcomă, de aprilie... ŞTEFAN LUCA CINCI BĂIEŢI, ÎNTR-O AMIAZA Şl O NOAPTE DE PRIMĂVARĂ ună de sfîrşitul schimbului - e ceasul 3 şi jumătate. Uriaşul transformator de 40.000 kilovolţi-amţeri a fost dus la ştandul de probe. Dinu l-a urmat ca prin vis. „Eh, unde-au mers ele opt ore, mai pot pierde zece minute. Pe urmă o să dorm pînă mîine". li e somn, nu poate însă lipsi de la probe. E un spectacol pe care nu şi-l poate refuza ; doar a lucrat atît a vreme la bobinarea transformatorului acesta gigantic. Prin mulţimea de curioşi adunată în jurul colosului de metal sclipitor, faţa negricioasă a lui Cucu se distingea imediat, slabă, parcă numai nerv, cu pielea străvezie şi subţire, gata-gata sâ se rupă la o mişcare mai violentă a muşchilor. Dinu surîde. Cucu îşi tot plimbă pe buze, cu limba, ţigara aproape cărbune, care-l frige. Pe urmă o scuipă ; rămîne cu gura deschisă, continuînd să-şi mestece între dinţi vîrful limbii. „A văzut sute de probe, şi poftim, parcă-i mai tulburat ca la prima". Lîngă Cucu stă Vitan, „băiatul frumos" al secţiei de bobinaj; discută ceva cu Pădeanu, probabil sport, sau îşi subliniază cuvintele cu scuturări graţioase ale zulufilor săi aurii. Amîndoi urmăresc însă, cu coada ochiului, pregătirile. Peste umerii lor se întinde şi Dur, dar nu ca să-i asculte ci privind şi el, ca fascinat, cadranul aparatului de control. 78 In mijlocul cadranului, sus, albeşte „punctul perfect". Acolo va urca acul, la probe. Dur îşi schimbă greutatea trupului cînd pe un picior, cînd pe altul, fare şi el nervos, ca şi Cucu. Dur ăsta, cel puţin, are o veche astenie pe care se încâpăţînează s-o „trateze cu indiferenţă", şi jnai e şi maistru principal al secţiei de transformatori. El are motive ! Dinu oftează. Abia îşi mai poate ţine ochii deschişi. Îşi aprinde o ţigară - mina îi tremură - dar după primul fum- uită să mai tragă. ... 1 se pare că aude un freamăt de voci. O explozie, parcă. 1 se pare că acul ţîşneşte brusc prin cadran, căzjnd dincolo de „punctul perfect". I se pare că... - Scurt circuit! Cine-a strigat ? Cu un efort, Dinu deschide ochii mari. lntr-o fulgerare de clipă se limpezeşte. Scurt circuit! ...Aşa a început la uzinele „Electroputere"-Craiova, povestea acestei zile din primăvara lui 1961... A acestei zile din marea întrecere pentru calitatea produselor, întrecere închinată aniversării Partidului ! O întîmplare nenorocită, un scurt circuit, şi marele transformator de 40.000 kilovolţi-amperi- unul din marii transformatori care constituie fala acestei uzine - trebuie demontat, refăcut. După calculele cele mai optimiste, operaţiile au să dureze pe puţin zece zile. Timp în care „Electroputere", nerespectînd termenul de livrare trebuie să suporte amenzile inerente, plătind daune beneficiarului, adică întreprinderii căreia conform unui contract, urma să-i livreze transformatorul. (Întîmplare cu consecinţe neplăcute : oricîte alte succese ar fi avut, „Electroputere" urma să fie retrogradată, trecută automat în rîndul codaşelor, pierzînd drapelul întrecerii, pierzînd stima şi drepturile unei uzine fruntaşe). Pe deasupra : un timp în care muncitorii ocupaţi cu repararea transformatorului ar fi putut produce mulţime de motoare electrice. Pe deasupra : un timp în care uzina căreia îi era destinat transformatorul ar fi putut produce şi ea — fără nenorocita întîmplare - mii şi mii de kilovolţi-amperi, mii şi mii de lumini... ...Pâră nenorocita întîmplare ! Cît timp a trecut de la ea ? Au rămas lîngă transformatorul inert doar ei, cei cinci tineri : bobinatorii Paul Dinu, Virgil Cucu, Tudor Pădeanu, Ion Vitan şi maistrul principal al fabricii de transformatori, Mihai Dur. A mai rămas şi Victoria, soţia lui Vitan şi ajutoarea acestuia la maşina de bobinat. - Ei ! - se întoarce ea spre bârbatu-său - nu mergem ? Vitan nu-i răspunde. Se uită ca hipnotizat la cadran. Se uită toţi la cadran. Acul e dincolo de „punctul perfect"... Primul se smulge Cucu, adresîndu-se lui Dinu cu o voce moale, nefiresc de calmă : - Nu-i de vină bobinajul, D/nule. Auzişi ce ziseră inginerii, nu-i nimeni de vină. A fost un scurt circuit, asta-i tot, un fenomen electric, vrasăzică, se întîmplă. N-ai de ce să faci mutra asta de bleg. - Nu fac nici o mutră ! se apără Dinu, răguşit. Cucu înălţă ochii, sâgetîndu-l: - Ba faci! - Ba nu ! Pădeanu începe să rîdă : 79 - E adormit Cucuie, n-are nimic. A lucrat azi-noaţte la o inovaţie, mi-a spus mie. Vrea să -propună sudarea prizei la transformatorul de 3Z0. Cucu dă din umeri. Pare dezamăgit : - Bravo ţie, Dinule... Hai, fugi acu şi te culcă. Dinu tace. Nu se mişcă. - Ui! - repetă aspru Victoria - nu mergem odată ? Vitan se întoarce greoi. Clipeşte des, cu aerul unuia trezit dintr-un somn : - Şi cînd te gîndeşti - murmură el -, demontarea unei maşini pare-o nimica toată. Cit are jugid superior, Mihai ? - Cîteva tone de tablă silicoasâ! se posomorăşte Dur. Va trebui o săptă-mînâ pentru desfacerea lui. - Da - convine Vitan, cu acelaşi aer absent - şi cînd te gîndeşti... Victoria îl apucă de braţ : - Hai odată. - îmi pare râu, tovarăşă Victoria - se aude mormăitul aspru, răguşit, al lui Dinu, câzînd pe tăcerea îngheţată a grupului. (E nebun ? Dinu cel cuminte vorbeşte aşa ? Şi cui, tocmai Victoriei ?!?) îmi pare rău, ddai o gură! Tînăra femeie izbucneşte într-un hohot de rîs. Bade numai o clipă, apoi amuţeşte brusc. - Am înţeles. - Ce-ai înţeles î tresare Vitan. - Că trebuie să plec. - Vaci foarte bine ! mormăie Dinu. - Trăiască Victoria ! îl acopere corul grăbit şi plin de bucurie al celorlalţi. - Lăsaţi, lăsaţi!... se încruntă Victoria. Vă stiu eu... Hai, daţi-i drumul, ce pot să iac pentru voi ? ★ S-a făcut umbră. Prin tavanul de sticlă, cerul intră vioriu şi adînc. S-au ivit primele stele. S-au aprins şi luminile fluorescente din hală. Hala imensă trepidează, cu huruitul ei monoton, aducînd cu ecoul unor cascade alpine. Cînd şi cînd, cîte un om îşi ridică ochii de pe maşină şi spionează spre standul de probe din fundul halei. Acolo se mişcă nişte umbre. Băieţii aceia îşi menţin, aşadar, hotărîrea ? încă lucrează !? De la maşina lui, Tudor Pădeanu nu-i vede. îl desparte de ei un perete. Ştie însă că sînt foarte aproape, despărţiţi de el doar prin grosimea peretelui; le-a simţit tot timpul prezenţa, i se pare că le aude pînă şi răsuflările, şi se strâduie, maşinal, să le ghicească mişcările, deşi gîndul lui refuză îndărătnic. „Oare or fi ajuns la galetul al doilea ?" Clatină din cap. Nu, nu se poate. Ce vor ei e nebunie curată, o copilărie în cel mai bun caz- Se cunoaşte că n-are nici unul 30 de ani. Păi bine, omule, cum, să repari tu un transformator de 40.000 fără să-i desfaci jugul superior ? Fără să-i scoţi rotorul acela gigantic, mai gros ca un stejar de o sută de ani; fără să-l prinzi în menghinile sigure (de oţel, nu de muşchi omeneşti!) ale maşinilor de bobinat ? Bine, hai, să zicem că vor izbuti să înlăture materia arsă. Să admitem că vor înlătura pînă şi ultimul fir de cărbune, deşi e foarte greu de admis ; ar trebui, pentru asta, să-şi facă nişte mîini mici, de păpuşi, şi să le lungească totodată de cîteva ori, ca să le poată strecura prin mulţimea de şuruburi şi fire. Să zicem însă că vor izbuti. Bun. Dar sudarea pe loc ? Dar bobinajul ? Haida-de ! Cum o să bobineze iarăşi rotorul ? Cum o să depene pe el, strîngîndu-le la maximum, făcîndu-le una cu 80 el, firele groase şi grele de cupru ? Treaba asta o fac maşinile de 50 HP, nu nişte băieţandri". Tresare. Ochii îi lunecă pe ceas : 11. la te uită! Peste puţin o sâ sune de schimb. Parcă adineauri îi părăsise, cîteva clipe după hotârîrea cea aplaudată a Victoriei. O lăsase încă acolo... Abia dăduse drumul la maşină şi femeia trecuse ca o furtună pe lîngă el. După cîţiva paşi se răsucise şi venise gîfîind : - Eşti cu bicicleta, Tudore ? - Da. De ce ? - Mi-o dai mie ? - Cum sâ ţi-o dau ? se mirase el. - Am o mulţime de treburi! - şi explicîndu-i într-o singură răsuflare : - Băieţii au rămas la transformator, vor să-l repare, ştii, după ce plecaşi tu veniră iar inginerii, băieţii se sfâtuiră cu ei, inginerii zic că s-ar putea încerca şi fără demontarea jugului, nu-i totul ars, doar vreo trei galeţi, numai că-i o treabă afurisit de grea, băieţii însă vor să încerce cu orice chip, e păcat să plătească uzina amenzi şi să fie codaşă tocmai acum, iar eu, poftim, nu-mi mai văd capul, trebuie să le-anunţ acum nevestele, să nu-i mai aştepte, trebuie să vînd biletele de teatru ale lui Dur, uite-le, voia să meargă cu aia a lui la „Pygmalion", pe urmă să fac vreun kil de cafea s-o pun într-o sticlă şi s-o las aci la portar, o să vină careva din ei după ea şi să mă mai reped şi acasă la Cucu, Viorel al lor e răcit, are 11 luni, mâ-sa moare de frică singură cu el, nu-i bună de nimic... Ei, mi-o dai ? Mulţumesc ! Ieşise în goana mare, lăsîndu-l cu gura căscată. Ce transformator ? Ce să repare ? După cîteva minute aflase. Toată hala vuia. Consultîndu-se cu specialiştii uzinei, cei patru se hotărîseră să încerce repararea transformatorului fără să-i demonteze „jugul superior", ci jebobinîndu-l manual şi pe loc. „Oare or ţi ajuns la galetul al doilea ?" Nu, se încruntă Tudor, ştergîndu-şi mîinile de ulei, aşa ceva nu se poate. O să se ducă şi-o să le spună : „Ascultaţi-mâ şi pe mine, băieţi, fac de vreo şapte ani bobinaj, aşa ceva nu se poate". Cînd sirena încete să sune, Tudor se îndreaptă decis spre standul de probe. ★ - Ai picat la ţanc, Tudore ! spune Cucu. Cucu e gol pînă la brîu. Trupu-i slab luceşte de sudoare si de ulei. Stă în picioare, rezemat de rotor, şi respiră rar, obosit ; pieptul i se umflă ireal şi enorm sub pielea străvezie, subţire. Ceilalţi, goi şi ei, se odihnesc pe maldărul de şo-moioace de bumbac cu care curâţiseră transformatorul. Dintr-o ochire, Tudor îşi dă seama : curâţiseră totul, sudaseră... Dar acum ? - Trebuie să-l schimb pe Dur — urmează Cucu. - Ce ? tresare Dur. Dintr-un salt e în picioare. Se clatină ; e, poate, şi mai slab decît Cucu, lung şi deşirat ca un şarpe, cu umeri mici, de copil, şi braţele subţiri şi uscate ca nişte fluiere goale. - Ce ? repetă el. - Poţi sâ pleci acasă, Dur. Ţie ţi-ajunge. - De ce „mie" ? Are o voce şuierătoare, stridentă. Pare gata să izbucnească în lacrimi. Cucu dă din umeri • - Fiindcă tu eşti astenic. - Nu plec ! Şi dacă vrei să ştii... 6 — c. 1010 81 Se opreşte şi se uită împrejur, căutînd ajutor. Dar ceilalţi sînt prea obosiţi. Vitan fumează sorbind ţigara în gîfîituri mici, înecate. Dinu îşi înconjurase genunchii cu braţele şi închisese ochii. Moţăie. Dur se opreşte cu ochii pe Tudor. Acesta se fereşte. - Nu plec ! repetă Dur. Sînt candidat de partid şi... Se întrerupe iar. - Spune ! îl îmbie Cucu, cu o linişte care nu prevesteşte nimic bun. - Cucuie - se roagă el - trebuie să rămîn, ce cir acu' !... Sînt maistru principal al secţiei, e datoria mea... - Datoria ta e să te îngrijeşti. Avem nevoie de cadre tefere - Bravo ! se oţâreşte el, întunecat. Bravo ! - Hai, băieţi! face Cucu spre ceilalţi, plictisit. Dinu şi Vitan se ridică. - Tudore - se întoarce Cucu - tu, că eşti odihnit, treci în faţă. Strigăm toţi : hei, xup ! — şi tragem de cablu cît ne ţin balamalele. Tragem pînă ne ies ochii, ca să aderezfi perfect... Care simte că-i vine leşin, nu leşină. Clar ? Acum, se hotărî Tudor Pădeanu, acuma trebuie să le-o spun !... E o nebunie, de-o mie de ori nebunie ! Cinci oameni nu pot înlocui o maşină de 50 HP, ar trebui să priceapă odată, ce dumnezeu ! Trei ore mai tîrziu, Tudor Pădeanu, simţind că leşină, nu leşină. E gol pînă la brîu, ca toţi ceilalţi; îşi simte tot trupul arz'md ca focul, numai mîinile, ce ciudat, mîinile nu şi le simte nici calde, nici reci. Nu şi le mai simte de multă vreme, deloc. Hei, rup ! Hei, rup ! Cu ochi împletiţi, îşi cercetează mîinile ca pe nişte mîini ale altuia. îşi vede degetele albe şi unghiile, albite şi ele de efort, înfipte adînc în şnurul de cupru. Şi mai vede, prin acelaşi păienjeniş cald de pe ochi, cum şnurul se strînge încet, sigur şi ferm, pe rotorul enorm tras parcă de maşina de 50 HP. „Nu, nu se poate, visez". Lîngă obrazul lui, faţa lui Dur (aşadar, rămăsese totuşi şi Dur ?), ireal de mare din pricina apropierii, pare toată de cretă. Peste umărul lui Dur se vede şi faţa lin Dinu, aramă veche, cu pleoapele lipite ca-ntr-un somn profund. Nu, nu, nu se poate ! Nu se poate, nu se poate ! Hei, rup ! Hei, rup ! Hei, rup ! . * ...Aşa s-a sfîrşit, la uzinele „Electroputere"-Craiova, povestea acestei zile din primăvara lui 1961... A acestei zile din marea întrecere închinată Partidului. La 7 dimineaţa, giganticul transformator de 40.000 kilovolţi-amperi e bun pentru expediţie. In stradă, lîngă poarta uzinei, cei cinci îşi string mîinile. - Acum - spune Cucu - veţi dormi pînă mîine. E sarcină de partid. La revedere ! Dur se urcă greoi pe motocicletă, ambreiază scurt şi porneşte. Dispare într-o clipă. Ceilalţi trei o iau agale spre staţia de autobuz. Cucu îi urmăreşte cu privirea pînă ce dispar şi ei după primul colţ. Oftează uşurat. Trage o gură de aer rece, priveşte pomii de abur verde ai primăverii, învălmăşiţi uşor de vîntul galeş al dimineţii, priveşte cerul, rîde. îşi îndoaie de cîteva ori piciorul drept, încereîn-du-l ca pe un arc, pe urmă face tot asa şi cu stîngul. In regulă ! Îşi mişcă braţele ca pe nişte aripi, bătînd repede aerul. Îşi umflă pieptul şi respiră cu putere, şuierînd. Straşnic ! Un trecător se opreşte şi-l priveşte cu mirare. Cucu o ia grăbit spre casă... ILIE PURCARU 82 LITERATURA NOASTRĂ NOUĂ Şl FIGURA COMUNISTULUI Ţinînd seama de interesul hotărîlor pe care îl prezintă pentru fizionomia noii noastre literaturi figura eroului comunist - ne-am adresat cîlorva dintre criticii literari cu rugămintea de a răspunde unor întrebări formulate de redacţie în legătură cu problema de mai sus. Am solicitat tovarăşei VERA CĂLIN să schiţeze în răspunsul ei cîteva particularităţi definitorii ale fizionomiei eroului comunist în literatura realismului socialist, pe fondul unei comparaţii cu tipurile exemplare din principalele curente literare ale trecutului. Cred că, la peste o jumătate de veac de Ia apariţia primei opere pe care o numim realist-socialistă, după peste patru decenii de la Marea Revoluţie, acum cînd şi la noi literatura se scrie sub semnul realismului socialist, este timpul să privim problema eroului noii literaturi din unghiul istoriei literare şi să stabilim iocul acestui erou în şirul personajelor exemplare pe care, în lungul unei desfăşurări multilaterale, le-au creat diferite literaturi. Este izbitoare o deosebire de structură între personajul pus în circulaţie de orientătiie literare ale trecutului şi eroul literaturii realist-socialiste. Fiecare epocă istorică şi-a creat un model uman, un personaj în difuzarea căruia literatura a avut un rol decisiv. La un moment dat, în perioada finală a istoriei antice, acest personaj a avut drept trăsătură distinctivă înţelepciunea, înţelepciune în compoziţia căreia intra atitudinea stoică în faţa vicisitudinilor vieţii. Literatura epocii feudale — cîntecele de gesta, romanele curtene ca şi poezia trubadurească — a pus în circulaţie tipul cavalerului, care unea bravura cu un delicat cult al femeii, lealitatea faţă de suzeran cu generoasa acţiune de apărare a văduvelor şi orfanilor. Mult mai tîrziu eroul romantic avea să îmbine — în mod paradoxal poate, — elanui şi revolta iconoclastă cu atitudinea de inadaptabil. Cele mai multe din aceste personaje, devenite în urmă locuri comune de definire a unui curent literar, au fost, cel puţin parţial, figuri ideale, proiectări literare ale unor aspiraţii adesea nerealizate, poate chiar ale unor veleităţi bovaricei. idealul înţelepciunii, de pildă, reprezenta o năzuinţă a sufletului omenesc într-o perioadă feroce şi haotică, aşa cum a fost cea a apusului societăţii sclavagiste. Documentele istorice şi mărturiile timpului ne arată că reprezentanţii reali ai feudalismului erau departe de a corespunde idealului cavaleresc. Susţinători ai une societăţi bazate pe exploatarea iobagilor, cavalerii duceau fără remuşcare războaiele de jaf, fiind mai degrabă răufăcători decît apărători de văduve şi orfani. Eroul romantic manifesta atitudini care erau ale nesatisfăcuţilor vremii — ca de pildă inadaptabilitatea şi sila stîrnită de peisajul social — şi altele rezultate din exteriorizarea unor veleităţi nerealizate : sfidarea măreaţă şi grandilocventă adresată societăţii. Aşa încît dacă în momente de înnoire explozivă cum a fost Renaşterea, literatura a putut pune în circulaţie un erou constructiv, care prezenta — amplificate fireşte — trăsăturile omului vremii 83 (nici acesta lipsit de sfîşieri interioare, cum dovedeşte Hamlet), în general, în lite ratura trecutului, tendinţa realistă de lucidă surprindere a elementelor tipice ale unui anumit moment istoric n-a avut drept rezultat crearea unui erou constructiv. Literatura realistă a demascat cu predilecţie urîtul şi nedreptatea, modelul uman rămînînd, de cele mai multe ori, o reprezentare ideală a unor orientări literare, care asimilau, în mod conştient sau involuntar, pianul real cu cel al năzuinţelor ideale şi izbutind doar astfel zămislirea unor figuri exemplare. Pianul real cu cel ideal se suprapun în literatura realismului-socialist, relaţia nouă dintre individ şi colectivitate contribuind la dispariţia antagonismului dintre cele două planuri. Omul comunist, cu toate atributele pe care le presupune, această noţiune, este o realitate istorică, nu o proiecţie a unor idealuri nesatisfăcute cum era înţeleptul antic sau, parţial, răzvrătitul solitar romantic. El nu este un model uman aprioric conceput, ci rezultatul unor noi relaţii sociale, produsul cel mai valoros al construirii societăţii liberate de servituti, eliberare al cărei făuritor este. Pe măsura maturizării acestui proces şi a realizării progresului social, se precizează treptat — într-un proces obiectiv şi el — datele noii conştiinţe. N-am amintit aceste lucruri cunoscute decît pentru a sublinia deosebirea esenţială dintre eroul pus în circulaţie de cele mai multe orientări literare trecute şi eroul literaturii realist-socialiste. Această deosebire explică de ce o literatură profund realistă, lucid examinatoare a datelor obiective poate creia un erou intens constructiv şi chiar exemplar — nu ca pe un produs al aspiraţiei cătrea idealitate ci ca rezultatul selecţiei esenţialului, al tipizării. Caracterul total al revoluţiei socialiste care cuprinde toate domeniile vieţii materiale şi spirituale şi determină un nou mod de viaţă, un nou fel de gîndire, o nouă ierarhie de valori etice, pledează pentru unitatea eroului comunist. Concepem că datorită caracterului contradictoriu al societăţii capitaliste, şi a antagonismului tipic burghez între individ şi societate, eroul romantic putea fi animat de gînduri generoase şi înnoitoare şi totodată singuratic sau mizantrop. Personajul byronian ilustrează această scindare interioară. , Personajul cel mai tipic pentru relaţiile societăţii socialiste, acela care trăieşte în modul cel mai intens şi conştient procesul înnoirii — anume omul comunist — nu ne poate întîmpina cu denivelările interioare ale eroului romantic sau chiar renascentist. Cu alte cuvinte mi se pare că una din problemele esenţiale legate de crearea eroului comunist în literatura noastră, este cea a unităţii de caracter, unitate cerută de noile relaţii între oameni, între individ şi colectivitate. Eroul comunist poate şi trebuie să fie zugrăvit în toate ipostazele vieţii şi rămîne, în cele mai variate împrejurări, omul epocii sale. Pavel Korceaghin e comunist ca luptător şi pe patul de suferinţă, Levinson, cînd îşi duce detaşamentul la luptă şi cînd scrie nevestei lui. Literatura sovietică din ultima vreme ni-1 arată pe acest personaj prins de rezolvarea celor mai spinoase probleme ale vieţii intime. Etica nouă determină reacţii tipice în viaţa politică, profesională, familială şi subsumează întreaga viaţă interioară şi socială unei concepţii noi de viaţă. Din neînţelegerea acestei unităţi specifice omului comunist mi se pare că provin unele lipsuri în zugrăvirea omului comunist în literatura noastră, lipsuri menţionate de critică. în „Şoseaua Nordului" s-a spus că personajul comunist îşi arată forţa cînd înfruntă torturile Siguranţei, nu însă în toate împrejurările şi relaţiile cotidiene. El nu apare ca io fiinţă cugetătoare, deţinătoare a unei noi filozofii de viaţă. Alteori acţiunile cotidiene ale personajului afirmativ sînt impregnate de o umanitate care rezultă din însuşirea unei etici noi. Dar totul se menţine la nivelul unui empirism mărunt, care ignoră marile sensuri ale existenţei. Acesta ar fi cusurul cărţii lui Th. Mazilu, s-a afirmat. Am putea multiplica exemplele pentru a dovedi că, deşi a 84 înregistrat succese frumoase, literaturii noastre de azi îi mai i amine încă de realizat într-o deplină unitate, psihologică şi'moraiă, unitate compatibilă cu o infinitate de reacţii şi comportări individuale, acel tip uman, care să intre în istoria literară, caracterizat ca eroul comunist. VERA CALIN — Dintre eroii pozitivi ai literaturii noastre contemporane, care este eroul dvs. preferat ? aceasta a fost prima noastră întrebare adresată tov. D. M1CU. — Sînt mai mulţi. Dar să ne oprim la unul. Bunăoară, la Bucşi Karoiy, dacă n-aveţi nimic împotrivă. — Perfect. Prin ce credeţi că este realizat eroul romanului lui Nagy Istvan? — In primul rînd, prin aceea că autorul a reuşit să dezvăluie în conştiinţa personajului ceea ce, într-o cuvîntare ţinută în staniţa Veşenskaia, N. S. Hruşciov numea „izvorul ideologico-moral" al manifestărilor omeneşti. Aceasta este dealtfel, după părerea mea, condiţia esenţială a realizării unor iiguri viabile, atrăgătoare, de oameni înaintaţi. Să fiu mai explicit, izvorul politic şi ideologico-moral a! faptelor oricărui comunist, ale oricărui cetăţean conştient, este astăzi devotamentul faţă de cauza construirii socialismului, şi toţi scriitorii noştri ni-i arată, în chip firesc, pe eroii lor pozitivi, ca militanţi înflăcăraţi pentru înfăptuirea politicii partidului. E foarte bine, dar nu e suficient. A dezvălui artistic izvorul elanurilor, iniţiativelor, izvorui tuturor acţiunilor unui comunist înseamnă a pătrunde în lumea lui lăuntrică, în adîn-cimile sufletului său, pentru a descoperi mobilul individual al diferiteior manifestări. Ce-I determină pe Bucşi să acţioneze cum acţionează ? Partidul i-a încredinţat o sarcină de, deosebită răspundere : conducerea unei fabrici naţionalizate. In condiţiile date, dirijarea producţiei în respectiva unitate industrială echivala cu o grea şi îndir-jită bătălie politică. Burghezia, din rnîinile căreia fuseseră îmulse mijloacele de producţie, mai trăgea nădejde că muncitorii aflaţi în fruntea întreprinderilor nu se. vor pricepe să le administreze şi astfel va rezulta un dezastru economic. Numit director, Bucşi Karo'y îşi dă limpede seama că de felul cum va şti să conducă fabrica atîrnlî nu numai propriul prestigiu, ci, în bună măsură, chiar prestigiul ciatei sale. Bucşi fusese, desigur, adeseori ofensat ca muncitor în timpul stăpînirii patronilor. Acum, iată, are deplina posibilitate să dovedească stlpînilor de altădată, lumii, istoriei, ce poate un muncitor, ce poate muncitorimea. Eroul romanului „La cea mai înaltă tensiune" este, cu alte cuvinte, pătruns de acea mîndrie personală proprie oamenilor înaintaţi ai societăţii socialiste, despre care vorbeşte Maiakovski : Noi oamenii sovietici avem mîndria noastră personală : să-i privim pe burghezi de sus. Dreptul de a privi de sus duşmanul îl dă superioritatea asupra lui. Muncind cu destoinicie, asigurînd condiţiile sporirii continue a producţiei, Bucşi Karoiy demonstrează prin fapte capacitatea muncitorilor de a conduce economia fără burghezie, şi de a o conduce infinit mai bine decît ea. Faptul că tocmai el a fost ales de partid, între alţii, să reprezinte clasa muncitoare într-un post ce comandă al economiei gene- 85 rează în conştiinţa sa un sentiment al propriei valori, care îl obligă să facă totul pentru a îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat. —> Din caracterizarea dvs. şi din romanul în discuţie, eroul apare ca un om care gîndeşte, îşi pune probleme. Generalizînd, ce aţi putea spune despre orizontul intelectual al omului contemporan ? — Ce aş putea spune altceva decît că omul zilelor noastre trebuie arătat în operele literare aşa cum este în realitate ? Clasei muncitoare, prin însăşi situaţia sa, prin locul şi rolul ei în societate, îi sînt proprii anumite trăsături morale pe care nu le întîlnim la nici o altă clasă socială. De la apariţia ei pe arena istoriei, muncitorimea a stat necontenit în fruntea maselor în lupta pentru doborîrea exploatării, pentru făurirea unei vieţi mai bune. o asemenea consecvenţă în lupta revoluţionară implică solidaritate de clasă, unire, dîrzenie, hotărîre nestrămutată. încredere deplină în biruinţa finală. După cucerirea puterii, clasa muncitoare conduce cu pricepere, cu fermitate, opera de transformare socialistă a societăţii. Se înţelege, prin urmare, că tipul uman cel mai reprezentativ pentru epoca noastră este în literatură, ca şi în viaţă, muncitorul conştient, hotărît, ostaş înflăcărat al cauzei partidului. Asemenea însuşiri nu pot izvori, fireşte, decît dintr-o conştiinţă înaltă, proprie oamenilor înaintaţi, cu un larg orizont politic-spiritual. Dacă eroul pozitiv al operelor contemporane trebuie să aibă un nivel intelectual ridicat ? Întotdeauna, în sînul clasei muncitoare s-au afirmat oameni cu preocupări înalte, animaţi de pasiuni intelectuale, gîndind la un înalt nivel filozofic. Să ne amintim, spre exemplu, de I. C. Frimu, conducător devotat al mişcării muncitoreşti, îndrumător al presei muncitoreşti din primele două decenii ale secolului, prieten cu mulţi scriitori; şi oameni dei ştiinţă. Oameni cu un larg orizont spiritual, deşi lipsiţi de cultură livrescă puteau fi întîlniţi numeroşi, şi la ţară: dintre ei şi-a recrutat Sadoveanu, de preferinţă, eroii. în anii noştri, în condiţiile avîntului neîncetat al revoluţiei culturale, numărul muncitori lor-intelectuali e în continuă creştere. Muncitorul cult, cu un vast orizont de gîndire, este o prezenţă obiectivă în societatea noastră. Nu cred însă că acest fapt trebuie transformat în normă estetică, în criteriu de apreciere a reuşitei personajelor literare. Ca şi în viaţă, este normal ca în literatură să apară oameni cu biografii diverse, diferit dotaţi intelectual. Poate fi, după socotinţa mea, prezentat ca erou pozitiv într-o operă literară nu numai omul scînteind de sniteli-genţă, posedînd numeroase cunoştinţe şi avînd preocupări variate, ci ori ce om care, avînd de îndeplinit o misiune oarecare, pozitivă, o îndeplineşte exemplar. Desigur, cu cît un personaj e mai inteligent şi talentat, cu atît e mai seducător, dacă zestrea sa spirituală e pusă în serviciul cauzei noastre, dacă personajul e un om adevărat. Dar, încă o dată, nici o dogmatizare. Cititorul este cucerit de acel erou, indiferent de gradul înzestrării personale, în conduita căruia transpare o conştiinţă înaltă, un devotament faţă de construcţia socialistă, izvorît dintr-o adîncă înţelegere personală a sensului şi ţelurilor activităţii desfăşurate. DUMITRU MICU Am formulat tovarăşului MIHAI GAFIŢA două întrebări. Brima suna astfel : 1. — în condiţiile orientării tot mai pronunţate a literaturii noastre către temele fundamentale ale construcţiei socialiste, către oglindirea noilor raporturi sociale create în ţara noastră prin lupta revoluţionară a Partidului; ţinînd seama de succesele reale obţinute de scriitorii noştri în această direcţie, ;,am dori să indicaţi fa mod concret, care sînt, după părerea dvs., progresele realizate în reprezentarea autentică a figurii 86 comunistului şi în ce constau aceste progrese, urmărind diferitele etape ale dezvoltării literaturii noastre. 1. Prima întrebare o înţeleg ca o invitaţie către o incursiune în istoria literară. Cu toate că răstimpul în care s-a desfăşurat literatura noastră nouă este relativ scurt, — ceva peste un deceniu jumătate — cred totuşi că se poate vorbi de o diferenţiere a modului de înfăţişare a comunistului, în cîteva etape diferite. Cum e şi firesc, aceste „etape" — termenul e prea categoric/ — nu se pot delimita cu precizie după cutare om sau cutare operă, pentru că, în bună măsură, ele se întrepătrund, se! manifestă concomitent. Nu voi defini deci propriu zis etape ci poate, mai bine zis, elemente care pot caracteriza o evoluţie. Mai întîi, cred că o literatură, cînd începe investigaţia unui1 nou domeniu de viaţă, o face întîi în suprafaţă: „cuprinde" domeniul, îi observă geografia fizică, pentru a spune astfel, aşa cum exploatatorii trecutului făceau în primul rînd cunoştinţă cu detaUile terenului —• munţi, rîuri, cîmpii, faună, floră, ansamblul ţinutului — aşa cum viitorii exploratori cosmici îşi vor odihni mai întîi privirile pe faţa noilor planete, şi abia pe urmă vor prospecta solul în adîncime, stabilindu-i compoziţia, istoria, procesele care au avut şi au Ioc. Literatura s-a apropiat de acest adevărat nou continent al vieţii contemporane, revelat brusc şi strălucitor scriitorului, cu o uimire lesne de înţeles. O lume care în trecutul apropiat desfăşurase o imensă activitate revoluţionară, ţinînd trează conştiinţa poporului, canalizîndu-i energiile, şi-o făcuse în tăcere, în afundurile maselor, lovită, urmărită cu ură brutală de adversarii ei, — această lume ieşea dintr-o dată la lumină, biruitoare, călăuzind mulţimile către altă viaţă, către ceea ce răspundea visurilor celor mai scumpe ale oamenilor. Admiraţia şi recunoştinţa unui popor care părăsea întunericul intrînd într-o nouă zonă a istoriei lui, şi-au avut ecouri în literatură prin creaţii — în special nuvele — care au exprimat uimirea, revelaţia. De aici explicaţia faptului pentru care prima înfăţişare a comunistului în literatură este mai ales aceea eroică, spectaculoasă. Lucrul era firesc, deoarece comuniştii reprezjentau întruchiparea forţei care Tăsturnase regimul fascist. Elementele artistice ale acestei înfăţişări nu Ie socot nerea-liste. Dimpotrivă. Patosul rămîne însă principala trăsătură a literaturii acestor prime momente, în înfăţişarea comunistului. Unele dintre aceste cărţi de început au fost criticate pentru natura schematică a unor fenomene zugrăvite nu întotdeauna cu destulă forţă artistică. Păcatul este real şi nu trebuie nici ascuns, nici micşorat. Dar el mai trebuie şi explicat şi, mai mult încă, trebuiesc înţelese bine concluziile pe care le prilejuieşte acel moment. Iar concluziile vorbesc tocmai despre acest patos al luptei, un patos de o mare frumuseţe şi sinceritate, constituind climatul în care s-a dezvoltat noua literatură, în care s-a închegat şi s-a consolidat frontul puternic al scriitorilor. El a constituit semnul evident al pătrunderii în conştiinţe a îndrumării partidului şi, în perioada respectivă, a diferenţiat net cele două orînduiri : cea veche, care se prăbuşea şi care promovase corupţia.meschinăria, imoralitatea, mizeria materială şi spirituală, — de cea nouă care înălţa idealuri noi, clădite pe cinste, puritate sufletească, entuziasm, înălţime morală şi care chema poporul la stîrpirea mizeriei, la construirea unei lumi fericite. Iată de ce mi se pare că unii dintre noi greşesc şi în realitate părăsesc terenul solid al cercetării ştiinţifice marxiste, atunci cînd apreciază cu uşurinţă, unilateral, bogata activitate din preajma anilor 1948—49 şi o osîndesc în bloc. »Nu mă refer la critica oricît de severă a acestor creaţii, ci la ignorarea sau minimalizarea contribuţiei lor esenţiale. Ele au explorat prima dată noile ţinuturi, au creat cu greutăţi noua experienţă care stă la baza creaţiilor de mai tîrziu. 87 nereuşitele de amănunt — din atitudinea lui în faţa oamenilor şi evenimentelor, din comportările şi gîndurile lui. Cum cred că răspunsul la întrebările „Vieţii Romineşti" presupune necesitatea unei treceri în revistă, ajung obligatoriu Ia oarecari enumerări. O figură atrăgătoare de comunist găsesc că e Anton Filip al lui Galan, figură care se conturează în primul rînd în procesul muncii. Tot tovarăşul M. Novicov îl apreciază pe Anton Filip ca un erou impulsiv, grăbit, rezolvînd temeinic totuşi, lucrurile. Eu aş găsi că alta este calitatea acestui erou, ca erou comunist : nu temperamentul, ci capacitatea lui extraordinară de a se orienta şi de a acţiona în cele mai diverse împrejurări, de a da răspunsuri exacte problemelor dificile. Promptitudinea este determinată de conştiinţa clară a liniei generale politice pe care o are de urmat, de instinctul său de clasă. In „Bărăgan", de altfel, sînt şi figuri de comunişti a căror enumerare ar impune notarea diferenţierilor faţă de eroul centrai. Din aceeaşi familie cu Anton Filip este Bucşi Kâroly din romanul lui Nagy îstvân, „La cea mai înaltă tensiune", şi această carte fiind una în care eroii acţionează în primul rînd în legătură directă cu producţia. Aş nota, din aceeaşi familie, pe Horvăth al lui Francisc Munteanu, în „Statuile nu rîd niciodată". In „Desfăşurarea" de Marin Preda, în „Cuscrii" de Al. I. Ghiiia, în „întîlnirea" şi „Oţelul" de C. Chiriţă, acţionează de asemenea personaje care se adaugă la celelalte tipuri de comunişti. Aş observa că în planul realizărilor literare tema ilegalităţii deţine pînă acum o anumită superioritate faţă de cea a construcţiei, în ce priveşte expresivitatea chipurilor de comunişti zugrăvite. Poate şi din cauză că aici se poate observa mai direct eroismul, capacitatea de dăruire, curajul comuniştilor. Poate şi din cauza unei înţelegeri încă nu îndestul de profunde a complexităţii personajelor lor. interesant de semnalat e faptul că sînt rnai reuşite literar figurile urmărite în împrejurări ce presupun comportări eroice. De unde o concluzie firească : încă nu e suficient de bine înfăţişată latura eroică a vieţii de toate zilele, consacrată construcţiei, încă nu e destul de bine reflectată poezia muncii libere, patosul muncii pentru aplicarea obiectivelor celor mai înalte ale ponticii partidului. Pe de altă parte, cred că ceea ce este mai nou în viaţa noastră, încă nu apare suficient şi în literatură, ca aparţinînd vieţii curente a comuniştilor, atitudinii lor de fiecare zi, obiectivelor concrete ale muncii lor. Cînd spunem că literatura nu ţine pas cu viaţa, cred că avem în vedere şi acest lucru : faptele, comportările pe care le cunoaştem din reportaje, de pildă — adică din latura documentară a muncii literare — încă nu formează substanţa, cadrul eroilor din romane şi nuvele. Ca atitudine generală faţă de întregul proces al construcţiei socialiste, faţă de viitor, nu cred că se poate stabili o deosebire între eroii vieţii şi cei ai literaturii, între comuniştii reali şi oglinda lor din literatură. Ca nivel al trăirii, al practicării concrete a noului, cei din viaţa reală rămîn superiori literaturii. Perioada actuală de dezvoltare a literaturii obligă de >aceea la o foarte intensă, susţinută muncă de dolcumentare, pentru a găsi formele concrete ale eroismului vieţii cotidiene de construcţie, adică dimensiunea cea mai interesantă a eroismului contemporan. Cu atît mai mult, cu cît acest eroism cuprinde acum masele. Mă gîndesc la toate acţiunile pe care Ie prevăd directivele construcţiei economice şi transformările conştiinţelor în zilele pe care le trăim. MIHAI GAFIŢA 90 •Care sînt după d-voastră principalele probleme de construcţie pe care Ie ridică într-un roman plăsmuirea veridică a eroului înaintat ? l-am întrebat pe tov. SILVIAN IOSIFESCU. îmi închipui că nu-mi cereţi o notă. Experienţa anilor aceştia ne oferă nu numai un cîmp larg de probleme, ci ne permite să înţelegem cum se leagă aspectele, să progresăm spre cele esenţiale. Iată o problemă care ar putea părea strict tehnică —- unghiul din care povestitorul abordează faptele şi personajele. Ştiu că el nu se reduce Ia persoana gramaticală — că povestirea la persoana întîia permite unghiuri diverse, după cum vorbeşte autorul, un personaj martor sau aflat în centrul acţiunii. Folosirea unui unghi acordă povestitorului un anumit cîmp de cunoaştere. Povestitorul Sa persoana a treia are capacitatea de atotcunoscător care i-a supărat pe proustieni. Ştiu, de asemeni, că preferinţa pentru un unghi sau altul e adesea în legătură cu o anumită concepţie filozofică şi estetică, că direcţia subiectivistă a romantismului a stăruit asupra romanului-confesiune şi că menţinerea proustianismuiui la experienţa povestitorului nu poate să nu fie raportată la formele diverse de relativizare şi de siibiectivizare a cunoaşterii. Schimbind semnul algebric, înlocuind entuziasmul cu analiza critică, unele pagini mai vechi ale lui Cami! Petrescu din „Teze şi antiteze" descriu exact conexiunile dintre fapte, constituind ceea ce el numea „noua structură", de fapt o vastă mişcare subiectivistă. Nimeni nu poate lega folosirea persoanei întîia sau a treia exclusiv de o atitudine estetică. Dar preferinţa pentru un unghi sau altul al naraţiunii nu e arbitrară. în mai multe din lucrările de proză actuale se trece de Ia încercarea de a surprinde un personaj din unghiuri multiple, la simpla relatare. Chiar cînd un personaj ocupă un loc întins — cum se întîmplă cu Durnitrana al Iui Eugen Barbu — ai impresia că faptele sînt aici expediate, că substanţa artistică e subţiată. Nu mai vorbesc de cărţile în care relatarea e făcută primitiv, în grabă. Dar iscusinţa nu poate acoperi o anumită timiditate cu care scriitorul înfăţişează figurile de revoluţionari privite cu respect, dar de la distanţă. De aici paloarea atîtor personaje care minimalizează tipuri umane de importanţă fundamentală. I se pot reproşa lui Gal,in unele minusuri în plăsmuirea comuniştilor, dar viziunea lor despre lume, felul de a acţiona, gîndi şi simţi se reproduc într-o unitate nesimplificată. In „Şoseaua Nordului", raportul între ceea ce e surprins în profunzime şi ceea ce e relatat variază de la personaj le personaj. Comuniştii în formare, Mareş, Niculescu au alt relief decît Durnitrana, deşi ar fi fost cu atît mai pasionantă viziunea despre lume a unui revoluţionar cu experienţă şi cu caracterul unificat. In „Scrinul1 negru" tonul de relatare e încă mai izbitor. E una din cauzele pentru care tot grupul de personaje pe care scriitorul a dorit să le înfăţişeze drept oameni înaintaţi fac o neplăcută impresie de bizarerie, de nepotrivire cu realitatea. Problema se încrucişează cu ultima, de fapt foarte vechea dezbatere : proză obiectivă, proză analitică. Dar nu se confundă cu ea, pentru că proza obiectivă nu se reduce la relatare, nici analiza nu implică neapărat aprofundarea realistă a faptelor şi personajelor. Rezolvarea prin relatare e una din repercusiunile estetice ale modului mai mult sau mai puţin satisfăcător în care e îndeplinită o cerinţă fundamentală — cunoaşterea realităţii. In răspunsul Ia o anchetă, problema nu poate fi decît enunţată. Cred că ar fi interesant de discutat pe mai multe exemple acest raport între aspectele de interes central ideologic într-un roman şi ceea ce e analizat, înfăţişat sau relatat în legătură •ru ele. SILVIAN IOSIFESCU 91 mănătoristă şi cea poporanistă n-au putut da o imagine într-adevăr dialectică a vieţii satului. Scriitorii aparţinînd acestor direcţii sau influenţe, n-au putut desvălui cu succes psihologia ţăranului şi pentru că se încăpăţînau să vadă în viaţa de la ţară şi în virtuţile ei, ceva imuabil, dat o dată pentru totdeauna. Ei raportau investigaţiile lor artistice nu atît la realitatea concretă a timpului în continuă transformare, cît la realitatea „ţărănească" în general. Prejudecata potrivit căreia lumea satului n-ar oferi material pentru o analiză psihologică mai complexă, se alimenta, printre altele, şi din această atitudine nedialectică. E semnificativ că atunci cînd pătrunderea relaţiilor capitaliste în viaţa satului a devenit un fenomen izbitor, iar ca urmare n-au mai putut fi trecute cu vederea nici schimbările determinate de acest fenomen în mentalitatea oamenilor, literatura burgheză s-a orientat într-o direcţie naturalistă, încercînd să prezinte setea de îmbogăţire care descompunea traiul patriarhal ca o izbucnire a unor instincte atavice. Greşeala care abia se întrevede în proza lui Liviu Rebreanu, devine dominantă, compromiţătoare în creaţia epigonilor. Cu toată adîncimea observaţiei realiste, şi pentru Rebreanu satul rămînea o realitate îo sine, explicabilă prin ea însăşi. Poziţia partinică, realist-socialistă aduce în tratarea temei rurale o viziune cu totul nouă. Ştiinţa marxist-leninistă a ajutat scriitorilor îndrumaţi de partid, să încadreze viaţa satului într-un proces mai vast de transformare istorică a relaţiilor dintre oameni. Contactul cu realitatea revoluţionară a confirmat această concepţie, concretizînd-o. Scriitorii îndrumaţi de partid au putut descoperi în viaţa oamenilor de ia ţară, o bogăţie imensă de însuşiri sufleteşti, pe care predecesorii lor nu le-au observat, pentru că libertatea de creaţie a acestora era micşorată de diverse limite ideologice. Tema conflictului dintre virtuţile ţărăneşti (specific ţărăneşti) şi ofensiva relaţiilor capitaliste (iar o dată cu ele şi a ideologiei, dar mai ales a moralei burgheze) a putut fi tratată într-o perspectivă nouă abia în romanul „Moromeţii" a! lui Marin Preda. Tragedia lui Moromete apare nu doar ca un sfîrşit, dar şi ca un preludiu al unor experienţe noi, hotărîtoare, iar personajul intră în literatură şi în viaţă ca un tip deosebit de semnificativ. Moromete ajută, oamenilor zilelor noastre să înţeleagă mai bine de ce transformarea socialistă a agriculturii e o necesitate istorică, de ce e singura cale posibilă pentru îmbunătăţirea vieţii ţăranilor, pentru smulgerea lor din captivitatea muncii împovărătoare, copleşitoare, deci pentru cucerirea adevăratei fericiri umane. în lupta pentru dezvoltarea şi consolidarea conştiinţei socialiste „cazul" lui Moromete explică oamenilor de ce lupta împotriva ideologiei şi moralei burgheze presupune şi renunţarea la proprietatea privată asupra pămîntului. Critica literară (din ţară şi de peste hotare) a fost unanimă în aprecierea romanului „Moromeţii" ca o operă foarte bogată, iar a personajului - ca unul din cele mai reuşite tipuri ale literaturii contemporane. Exemplul lui ne permite să extragem o concluzie însemnată : încadrarea temei în problematica epocii duce la îmbogăţirea ei cu rezonanţe noi, iar această cucerire la rîndul ei dă posibilitatea operei să intervină activ în dezbaterea problemelor contemporane. Congresul al III-lea al P.M.R., a atras atenţia scriitorilor asupra faptului că astăzi pentru creşterea literaturii, pentru crearea de opere în care să pulseze bogăţia vieţii noi, e necesară mai ales cunoaşterea aprofundată a realităţilor, studierea lor îndelungată, contactul viu, permanent al artistului cu oamenii muncii - viitorii eroi ai operelor sale. Chemarea partidului a stîrnit o vie frămîntare în cercurile largi ale creatorilor. Fără să anticipăm rezultatele definitive ale discuţiei, putem afirma totuşi că e aproape unanimă concluzia potrivit căreia „cunoaşterea vieţii" nu poate fi redusă îa latura ei „cantitativă". Nu e vorba doar de adunare de „material" susceptibil de a fi transfigurat artisticeşte, ci de ceva cu mult mai important : de însuşirea spiritului epocii, de „ajustarea" uneltelor scriitoriceşti la nevoile arzătoare ale construcţiei socialismului. Spiritul de partid înseamnă, în afară de adeziune ideologică, a învăţa de la viaţă, de la activitatea de partid, de la oamenii muncii şi presupune - printre altele - ca o componentă esenţială : atitudinea activă faţă de viaţă, consecinţă firească a spiritului revoluţionar de care sînt însufleţiţi comuniştii. E suficient să recapitulăm istoria 94 ultimelor patru decenii din viaţa poporului nostru, ca să ne dăm seama că la baza tuturor izbînzilor şi succeselor obţinute sub conducerea partidului, stă o atare atitudine activă, refuzul de a accepta orice auto-mulţumire sau pasivitate în faţa greutăţilor neprevăzute. însăşi întrecerea în cinstea celei de a 40-a aniversări a înfiinţării P.C.R. este o expresie pregnantă a atitudinii active faţă de viaţă. în lupta dintre cele două sisteme, în întrecerea economică şi în lupta ideologică, victoria socialismului e inevitabilă şi pentru că în lumea socialistă ori ce cucerire nouă se transformă firesc în punctul de plecare al unei noi ofensive. Legea aceasta a socialismului, verificată prin cercetarea liniilor mari ale dezvoltării istorice se comunică întregii activităţi a oamenilor, devine un aspect al traiului cotidian, iar de aci pătrunzînd în literatură, îi dă acesteia caracterul activ despre care se poate vorbi ca despre o trăsătură a realismului socialist. O primă consecinţă vizibilă a adoptării unei atitudini active faţă de viaţă este pătrunderea în literatură tocmai a acelor probleme pe care le rezolvă oamenii muncii sub conducerea partidului. Literatura tinde să sintetizeze şi să îmbogăţească experienţa colectivă. Cîte odată această tendinţă are un caracter practic foarte pronunţat. De pildă : se ştie că în actuala perioadă a desăvîrşirii construcţiei socialismului problema colectivizării complete a agriculturii începe să devie o problemă la ordinea zilei. Rezolvarea ei depinde de mulţi factori : de consolidarea gospodăriilor agricole existente, de nivelul muncii politice de convingere, etc. Ca reflectare a acestei realităţi, problema respectivă apare şi în literatură. în romanul „Zilele săptămînii" al lui D. R. Popescu, autorul atrage atenţia asupra legăturii strînse între stilul de muncă în colectiv şi influenţa acestuia asupra mentalităţii ţăranilor încă necolectivizaţi, ceea ce constituie, incontestabil, o problemă foarte importantă. în romanul „Cuscrii" Alecu Ivan Ghilia reliefează pe viu cît arau pot face colectivizării acei care, din carierism, sau pentru că nu şi-au însuşit linia partidului, încalcă principul liberului consimţămint. Asemenea contribuţii aie literaturii, în numărul cărora trebuie citată şi piesa lui Mihail Davidoglu „Uriaşul din cîmpie" nu sînt încă prea numeroase, dar ten- dinţa ca atare se manifestă tot mai pregnant, şi apare ca o necesitate a dezvoltării literare. Scriitorii sînt convinşi că în lupta pentru consolidarea gospodăriilor agricole colective, ei sînt datori să contribuie cu creaţiile lor, arătînd cum oamenii muncii de la sate îndeplinesc directivele partidului, reliefînd exemplele pozitive şi supunînd criticii pe cele negative. Caracterul activ al literaturii noastre se face din ce în ce mai simţit şi pe planul dezbaterii problemelor morale, ajutînd la lupta pentru dezvoltarea şi consolidarea conştiinţei socialiste. De pildă : lupta pentru o atitudine creatoare, înaintată, socialistă în muncă, se află în centrul conflictelor în cîteva piese de teatru ca „Ferestre deschise" de Everac sau „Secunda 58" de Dorel Dorian, precum şi în romanul „Oţelul" al lui C. Chiriţă. Nu ne referim acum la nivelul artistic al lucrărilor respective, ci la natura problemelor pe care le ridică. Chiar dacă, din multe puncte de vedere, e discutabil, un roman ca „Oţelul" pledează totuşi pentru anumite soluţii în legătură cu problema mult discutată a felului cum trebuie încurajat spiritul inovator şi cum trebuie combătut conservatorismul. Poţi să nu fii de acord cu soluţiile facile preconizate de autor, dar nu-i poţi contesta meritul de a fi iniţiatorul unei astfel de dezbateri în literatură. După cum nu poţi contesta, că în ciuda eşecului sub raportul realizării, Aurel Baranga a atacat în „Siciliana" o problemă acută, foarte importantă în lupta pentru generalizarea atitudinii socialiste faţă de îndatoririle obşteşti în rîndurile tineretului. Aceeaşi problemă e dezbătută în romanul „Destin" al lui Aurel Mihale. Dar, de bună seamă, cînd vorbîm de caracterul din ce în ce mai activ al literaturii realist socialiste, nu avem în vedere prezenţa obligatorie în opera literară a unei soluţii, deşi multe din lucrările literare pătrunse de spirit de partid militează făţiş pentru acea soluţie a problemelor pe care autorul o consideră a fi cea mai corespunzătoare spiritului partinic. E vorba şi de dinamica interioară a creaţiei. Literatura burgheză este prin natura ei (prin legătura ei organică cu burghezia şi cu ideologia burgheză) o literatură ostilă înnoirilor, o literatură care propagă stări de spirit potrivnice progresului social, militînd pentru con- 95 «ervarea rînduielilor existente, pentru stabilizarea lor (cît mai îndelungată, dacă nu veşnică). Absolutizarea „biologicului" atît de frecventă în creaţia cît şi în estetica burgheză contemporană - e o consecinţă directă a aceloraşi tendinţe conservatoare, care se manifestă şi prin efortul de a reliefa în viaţa oamenilor nu ceea ce se dezvoltă şi progresează, ci ceea ce rămîne mereu la fel. Literatura legată de lupta clasei muncitoare, de lupta clasei celei mai consecvent revoluţionare, tinde dimpotrivă să reliefeze firesc în viaţă tot ce este mai nou, mai dinamic, mai activ. Ca principiu estetic această tendinţă este prezentă nu doar în operele care militează explicit pentru cîte o soluţie, ci în întreaga literatură realist-socialistă, şi în operele satirice, şi în cele care oglindesc trecutul, şi în poezia lirică intimă, etc. Discuţia pe tema : cît de just a procedat Anton Filip („Bărăgan" de V. Em. Galan) în cutare caz, e în afara problemelor strict literare, însă înverşunarea cu care Filip încearcă să rezolve nenumăratele „probleme" ce i se ivesc în cale, înverşunarea cu care se zbate ca să nu se permanentizeze nici o rămînere în urmă, nici o situaţie nefavorabilă ofensivei socialiste, aparţine epocii noi ca o trăsătură sufletească oglindită în creaţie, literaturii realismului socialist. Ilie Barbu din „Desfăşurarea" lui Marin Preda, cu toate că iniţial reacţionează împotriva lui Voicu Ghio-ceoaia doar printr-o izbucnire individuală, în continuare va tinde prin toate acţiunile sale să demonstreze duşmanilor că „n-o să le meargă". Comportarea lui ulterioară izvorăşte şi din această convingere interioară că trebuie să le demonstreze că „n-o să le meargă", că forţele în numele cărora el acţionează nu se dau bătute niciodată. In romanul „Străinul" al lui Titus Popovici, descoperirea esenţială pe care o face — sub influenţa comuniştilor - eroul principal, rezidă tocmai în constatarea că poziţia nonconformistă, de sfidare a celor pe care îi urăşte e cu totul neîndestulătoare, că epoca cere fapte, acţiune. George Teodorescu din „Setea" îşi dovedeşte superioritatea categorică faţă de Suslănescu în primul rînd prin faptul că nu se lasă copleşit de frămîntări intelectua-liste şi - oricît de dureroase ar fi aceste fră- mîntări - ştie să le elimine atunci cînd trebuie să acţioneze ca membru de partid. Ori de cîte ori asemenea personaje sînt zugrăvite puternic, viu, complex, exemplul lor este contaminant, dinamismul lor îi molipseşte şi pe cititori, îi îndeamnă să caute să semene şi ei cu eroii, să subordoneze toate reacţiunile sufleteşti datoriei de a acţiona (evident pentru triumful cauzei ai cărei soldaţi se consideră). Totodată caracterul activ al literaturii realist-socialiste poate fi afirmat şi printr~o atitudine de condamnare a fenomenelor negative. în piesa „Cetatea de foc" a lui Mihail Davidoglu, trăsătura de caracter care-1 aduce la un moment dat pe Petre Arjoca în conflict cu partidul este tocmai conservatorismul, concepţia profund greşită potrivit căreia atitudinea lui în muncă n-are de ce să se schimbe, deoarece nu are de făcut altceva decît să continue a munci cinstit, aşa cum muncise toată viaţa. Comuniştii, dimpotrivă, consideră că după naţionalizare (adică după ce bogăţiile ţării au devenit proprietatea întregului popor) efortul fiecărui muncitor trebuie să se schimbe calitativ. Viaţa îl condamnă oe Petru Arjoca pentru atitudinea lui pasivă, iar spectatorii, convingîndu-se de greşeala lui, sînt ajutaţi să înţeleagă rostul muncii lor într-o ţară care construieşte socialismul. Dinamismul literaturii noi, reflectînd partinitatea comunistă a scriitorilor noştri, dă o anume tonalitate chiar operelor cu subiecte istorice. Bălcescu din „Un om între oameni" e o replică dată personajelor din opera prerevoluţionară a lui Camil Petrescu şi prin faptul că pentru Bălcescu viaţa e în primul rînd acţiune, misiune istorică, apostolat. Pentru Gelu Ruscanu aoostolatul era subordonat împlinirii setei către absolut a intelectualului care a văzut „Jocul ielelor", pe cînd pentru Bălcescu opera personală (pe plan istoric, de pildă) e un mijloc de a contribui la realizarea unei cauze mari, generale. Ultimul roman al lui Camil Petrescu pledează aşa dar împotriva individualismului - intervenind activ într-o discuţie ideologică, prin excelenţă contemporană. O idee favorită a burgheziei este azi inutilitatea oricărui apostolat, întrucît - susţin ideologii şi moraliştii burghezi - omul nu merită nici o jertfă. „Un om între oameni" e un roman 96 prin care autorul se ridică împotriva unei atari poziţii etice şi ideologice. S-a mai remarcat în critica noastră caracterul polemic, aproape programatic al liricii intime (în primul rînd de dragoste) a lui Mihai Beniuc. Observaţia ar putea fi extinsă şi asupra altor opere. „La porţile raiului", amplu poem al Măriei Banuş, este un poem nu atît de dragoste cît despre dragoste, exprimînd un punct de vedere nou, propriu acelor oameni pentru care sentimentele, oricît de puternice ar fi ele, nu pot să primeze în viaţă, dacă nu se armonizează cu imperativele sociale, deci cu activitatea în folosul oamenilor. Un poem programatic (tot despre dragoste) este şi poemul Ninei Cassian „Spectacol in aer liber", între altele poeta încearcă să arate de ce „disciplinarea" dragostei, cu ajutorul normelor moralei socialiste, devine pînă la urmă salutară pentru însăşi dialectica sentimentului. Autoarea intervine astfel într-o discuţie pasionantă (şi foarte veche), dar cu argumente noi, extrase din realitatea lumii socialiste ; dragostea este totdeauna pîndită de duşmani şi obstacole, pe care le poate birui mai lesne dacă-şi asigură alianţa atitudinii socialiste. Scriem aceste rînduri sub impresia puternică a exploziei de energie creatoare cu care poporul muncitor întîmpină a 40-a aniversare a partidului său iubit. Pe măsura înaintării în spre desăvîrşirea construcţiei socialismului, viaţa oamenilor devine mereu mai dinamică. Literatura realist-socialistă oglindind realitatea socialistă, cîştigă trăsături estetice noi. Fără creşterea capacităţii de reflectare a aspectelor esenţiale din viaţa nouă care se făureşte azi la noi, nici un progres în literatură nu e posibil, îndrumarea de către partid ajută scriitorilor să descopere aceste aspecte esenţiale. Eliberîndu-1 de prejudecăţi şi erori, fie moştenite, fie căpă- tate sub influenţa ideologiei burgheze, spiritul partinic înlătură din viziunea scriitorului tot ce-1 împiedică să vadă viaţa în adîncime. Caracterul activ, dinamismul literaturii realist-socialiste este unul din rezultatele însemnate ale acestui proces de eliberare. Congresul al III-lea al P.M.R. a subliniat cît de importantă este astăzi lupta pentru continua întărire a conştiinţei socialiste în rîndurile oamenilor muncii. întrecerea în cinstea celei de a 40-a aniversări a partidului ne-a dat posibilitatea să ne dăm seama că şi în acest sector ritmul înaintării spre socialism devine din ce în ce mai accelerat. în consecinţă dinamismul literaturii partinice îndreaptă firesc literatura in spre dezbaterea cît mai amplă a marilor probleme morale, specifice epocii noastre. Partinitatea comunistă îi dă posibilitatea scriitorului să intervie în această dezbatere la un nivel înalt, ceea ce înseamnă a îmbogăţi literatura în chiar substanţa ei. Dar pentru aceasta se cere principialitate şi intransigenţă ideologică, se cere identificare completă cu aspiraţiile poporului muncitor. Lupta pentru conştiinţa socialistă nu este o suită de predici (cum şi-o închipuie cîteodată unii) ci mai ales ciocnirea între caractere, acţiunea pentru înfrîngerea manifestărilor variate ale ideologiei şi moralei burgheze. In această luptă tenace, dinamică, spectaculoasă, se afirmă oamenii cei mai dîrji ai epocii, dezvăluindu-şi trăsăturile cele mai înaintate ale caracterului. Acţiunile lor, pătrunse de finalitate partinică, dau conţinut conflictelor celor mai dramatice ale epocii noastre iar pentru creaţia artistică se deschid zone vaste de interacţiune a problemelor sociale cu cele morale, împletire către care marii artişti au tins întotdeauna. Iată perspectiva plină de terenuri încă nedesţelenite pe care o deschide literaturii astăzi, îndrumarea de către partid. 7 - c. 1010 97 f SEMNIFICAŢIA UNEI LUPTE IDEOLOGICE MOMENTUL 1932-1933 ÎN LITERATURA NOASTRĂ [ub aspectul delimitărilor ideologice şi estetice, momentul 1932—1933 este unul dintre cele mai semnificative pentru literatura noastră dintre cele două războaie. Istoricii literari mai vechi asociau acestei date afirmarea filozofiei neliniştii, a nostalgiei după absolut şi a setei de aventură, într-o literatură de tip eseistic, detaşată de spiritul şi modelele literaturii clasice. Fenomenul nu poate fi, de bună seamă, negat. Hotărîtor este însă pentru acest moment, nu erupţia spiritualităţii metafizice şi iniţierea experienţelor tragice, ci afirmarea deplină a realismului, întărirea spiritului său critic şi, în anumite cazuri, încercarea de a depăşi negaţia violentă prin asimilarea unui spirit revoluţionar, constructiv, în vizibilă concordanţă cu ideologia proletariatului. Întreaga literatură din aceşti ani stă sub influenţa luptelor duse de clasa muncitoare — cu fireşti repercusiuni pe planul conştiinţei estetice. Chiar fenomene negative, cum este acela semnalat mai sus: promovarea filozofiei despre tragicul individului, ne apar ca o consecinţă a acestei delimitări în concepţii care acţionează în ori ce epocă revoluţionară. Termenul de revoluţie era mult speculat în diverse scrieri şi eseuri apărute în anii 1930—1933. El formează, s-ar părea, axul ideologic al curentelor de avangardă, intră şi în pro- N. TONITZA : Balanţa nu mai minte EUGEN SIMION gramele grupărilor metafizice, în manifestele „noii generaţii", trezind multe confuzii. Tocmai în anii 1932—1933, tot ce este autentic revoluţionar, creator, progresist şi valoros, sub raportul creaţiei literare, se detaşează orientîndu-se în sensul ideologiei proletariatului, adevărata şi singura ideologie revoluţionară, în stare a eli- bera pe om din lanţurile robiei materiale şi spirituale a capitalismului. Anii crizei economice, cu implicaţii adînci în toate domeniile, puseseră în faţa artei probleme acute. în funcţie de penetraţia ideologiei proletariatului în sfere largi se semnalează în cadrul literaturii o serie de clarificări estetice a căror semnificaţie mai adîncă ne-ar scăpa dacă le-am analiza detaşate de mişcarea de idei a epocii, dominată de gîndirea şi acţiunile ferme ale clasei muncitoare. Un prim aspect este acela al întăririi elementului social în literatura realistă. Socialul devine în aceste împrejurări un factor de care nu mai se poate face abstracţie decît cu preţul îndepărtării totale a literaturii de viaţă şi de problematica umană. Scriitori care încercaseră o vreme o artă pură, complet izolată de frămîntările vieţii, caută acum să descifreze contradicţiile sociale şi să le oglindească în operele lor. Avangardismul, cu idealul său individualist, anarhic, intră în aceşti ani într-o rapidă şi inevitabilă dezagregare. Creatorii cei mai valoroşi, aflaţi o vreme sub in/fluenţa crezurilor suprarealiste, cunosc în concepţia lor estetică o radicală cotitură în sensul realismului şi al autenticului spirit înnoitor care se dovedeşte a nu fi decît acela promovat de proletariat. Afirmarea masivă a realismului este, cum am arătat mai înainte, un fapt ce aparţine tot acestei epoci. Apar în aceşti ani de radicalizare socială romane ca „Patul lui Procust" de Camil Petrescu, „Răscoala" de Liviu Rebreanu, „Locul unde nu s-a întîmplat nimic" de Mihail Sadoveanu, romanul „Drum ascuns" al Hortensiei Papadat Bengescu, „Aurul negru" de Cezar Petrescu, „Maidanul cu dragoste" de G. M. Zamfirescu, o serie de volume din romanul memorialistic al lui C. Stere: „în preajma revoluţiei", etc. Este limpede că romanul, ca specia literară cu o mai mare posibilitate de a oglindi fenomenele sociale, de a înregistra contradicţiile acute ale vieţii, cunoaşte o largă răspîndire în acest moment de ten- siune socială. Romanul social, toufîu , plin de probleme şi de documente omeneşti, aşa cum îl prevăzuse în primii ani de după război Ibrăileanu, cunoaşte o largă dezvoltare în acest moment, ca o consecinţă a bogăţiei de aspecte pe care le oferă realitatea imediată. Noţiunea de realitate imediată devine esenţială pentru literatura realistă. Articolele şi eseurile ce tindeau să delimiteze o atitudine estetică o utilizau, de asemenea, foarte frecvent, opunînd-o ideii de literatură evazionistă. Ca în ori ce epocă revoluţionară, cînd forţele sociale reacţionare propagă fuga de realitate, cu vizibile scopuri politice, literatura de evaziune capătă acum o oarecare extindere. Această diversiune transpusă pe plan estetic nu a sctpat celor mai ascuţite spirite ale momentului care duc o violentă polemică cu susţinătorii teoriilor de abstragere a literaturii de la sarcinile ei sociale. Revistele literare sub influenţa ideologică a proletariatului, resping încercările de a orienta arta în hăţişurile psihologismului, pe făgaşul experienţelor sterile, coborîte la nivelul animalităţii, eventual al unei animalităţi spiritualizate, sub semnul unor categorii filozofice. Zonele joase ale simţurilor devin în această literatură domeniile în care spiritul de cunoaştere al individului găseşte un larg cîmp experimental. Rezultatele acestor experienţe sînt transpuse în lucrări eseistice intitulate romane, unde nu există însă observaţie socială şi creaţie de caractere, ci o aglomerare de speculaţii şi paradoxuri. Combaterea acestei literaturi şi a teoriilor care o sprijineau, a coincis cu afirmarea unei literaturi critice, cu caracter activ, ce se străduia să înlocuiască limitele realismului critic cu soluţiile constructive pe care le promova ideologia şi practica proletariatului revoluţionar. Alex. Sahia scrie nuvelele Revoltă în port şi Uzina Vie unde pune în mod direct ideea de acţiune organizată a muncitorimii. Ion Călugăru, într-o nuvelă din volumul De la Cinci pînă la Cinci, oglindeşte greva mun- 99 citorilor de la Griviţa, introducînd în naraţiune şi un activist de partid, Măriei. Geo Bogza, despărţit de protestul inoperant, anarhic, al avangardismului, semnează un manifest pentru întoarcerea artei la izvorul ei vital : realitatea imediată, pregătind totodată acel temut instrument de redresare socială : reportajul, care înregistrează în fişe exacte semnele inevitabilei dezagregări a unei orînduiri agonice, dar şi afirmarea unor noi crezuri social-politice. Este de netăgăduit [aptul că pentru dezvoltarea ulterioară a literaturii, momentul 1932—1933 este crucial. Spiritul lui î! regăsim într-un număr de opere apărute în anii următori. Ideile conturate în acest răstimp de tensiune revoluţionară sînt propagate şi continuate într-o serie de reviste ca „Reporter", „Cuvîntul liber", „Manifest", „Buba", „Era nouă", „Dacia Nouă", „Cadran", etc., care promovează idei estetice progresiste şi o literatură demascatoare, cu o certă perspectivă revoluţionară. Pe scurt, ceea ce caracterizează momentul literar 1932—1933 este întărirea realismului, clarificarea unor probleme estetice şi apariţia unei literaturi înaintate. Este, de asemenea, momentul cînd se accentuează demarcaţia dintre cele două culturi. A urmări înde-aproape aceste fenomene, punînd în lumină cauzele lor sociale mai profunde, dă posibilitatea formulării unor concluzii cu o mai largă semnificaţie istorico-lite-rară. * La sfîrşitul anului 1931, în condiţiile creşterii valului revoluţionar al maselor s-a ţinut cel de al V-lea Congres al Partidului Comunist din Romînia, în care s-au fundamentat principiile teoretice şi ideologice ale partidului clasei muncitoare din ţara noastră. La Congres au fost zdrobite ideile gheriste despre neoiobăgie, idei de esenţă menşevică, ca şi teoriile secta-riste, «de stînga», care tindeau să îndepărteze de proletariat, hegemonul revoluţiei, aliatul său principal : ţărănimea exploatată. Rezoluţiile adoptate la Congres arată că esenţialul în activitatea viitoare a Partidului este realizarea unităţii clasei muncitoare pe baza tacticii frontului unic de jos. Tot acum sînt demascaţi social-democraţii de dreapta care s-au evidenţiat, după cum se arată într-o broşură apărută în 1932, ca formând „reazimul social principal al burgheziei în sînul clasei muncitoare". In esenţă, sarcina istorică a proletariatului este „doborîrea cu forţa a puterii de stat burghezo-moşiereşti şi a monarhiei semifeudale imperialiste şi stabilirea dictaturii revoluţionar-democratice a proletariatului şi a ţărănimii" *). Clarificarea ideologică şi organizarea proletariatului a avut drept rezultat numeroase manifestări de protest împotriva măsurilor luate de păturile spoliatoare de la putere pentru a ieşi din criză prin curbe de sacrificii, concedieri, reducerea simţitoare a salariilor etc. Aceste acţiuni au culminat cu luptele din 1933 ale muncitorilor ceferişti. Mişcările social-politice nu au rămas fără ecouri în alte domenii. Mai întîi în publicistica vremii. Nu este vorba de publicistica obişnuită, ci de eseistică şi de publicistica literară cu teme sociale, practicată de un număr tot mai larg de scriitori. Adesea într-o formă publicistică se ridică chestiuni estetice, scriitorii încearcă să-şi fixeze poziţia lor politică în legătură cu evenimen- ") Congresul al V-lea al Partidului comunist din Romînia ; 1932 (V, ,.Analele Institutului de Istorie a Partidului... An. 11. nr. 1, 1956) tele la care asistă şi, implicit, să-şi revizuiască opiniile despre rolul artei. Ideea că arta nu trebuie, şi nu poate să rărnînă izolată de convulsiile sociale, devine aproape generală. Tînărul, pe atunci, poet Miron Radu Paraschivescu, care deschide, la noi, seria articolelor anti-avangardiste, observa că în literatura inspirată de incandescenta prezentului, se desprinde o halucinantă bucurie de a afirma impresiile imediate pe care le trezeşte, nu contemplaţia, ci acţiunea vieţii ; ceea ce este propriu acestei literaturi nutrite de brutalităţile vieţii reale, este o îndrăzneală sfîntă care fereşte de artritism cerebral : „Starea de spirit oglindită în poezia nouă este aceea manifestată în tendinţele politicii de comunitate şi egalitate" *). Dependenţa pe care o stabilea poetul între poezia militantă (poezia de curaj) şi tendinţele politicii de comunitate şi egalitate, altfel spus, între tendinţele politice ale proletariatului revoluţionar şi poezia bărbătească, de patos civic, este pe deplin lămuritoare. Poetul sugera că noutatea poeziei, autenticul ei spirit revoluţionar, stă în această unire cu ideologia celei mai avansate clase sociale. Dar ceea ce este exprimat în acest articol, încă timid, şi în limbaj esopic, va fi reluat îmtr-o serie de intervenţii critice deosebit de polemice. Probleme de aceeaşi natură preocupă şi pe Alex. Sahia, figura cea mai reprezentativă, tipică, a acestui moment revoluţionar. Ca om şi ca scriitor, Sahia se formează în aceşti ani, cînd, după o repede trecere prin carcerele şi iadul călugăresc de la Cernica (descrise de el în fragmentele romanului : „Huliganii lui dumnezeu"), în-tîlneşte un îndrumător ferm care-1 apropie de filozofia şi acţiunea politică a proletariatului. După o activitate intensă de publicist, apare deja format ca ideolog, cu o clară concepţie politică, abordînd probleme ale esteticii, nu în mod abstract, ci legate strîns de orientarea literaturii către aspec- *) M. R. Paraschivescu : „Poezia nouă" (..Gazeta învăţătorilor prahoveni". Ar. 11, nr. 18—19 15 dec, 1931 — 1 ian. 1932) tele acute ale epocii. Intr-un articol din „Viitorul social" *), sub forma unei discuţii cu un muncitor pune chestiunea solidarităţii de clasă care nu trebuie să lipsească nici în literatură. „Asemenea ţie — spune autorul — sufletele noastre se deschid larg, cu riscul oricărei sfîşieri. Bucuria şi mulţumirea voastră, va fi pentru noi petece la sufletele care se vor zdrenţui. Deci nu te clătina... Pentru că în curînd ,cismarule, auzi tu, în curînd, spune un mare poet rus, Essenin, „luceafărul roşu va coborî şi se va înhăma şi la sania mea". Şi astfel eu, scriitor de slovă, meşter al cuvîntului, tu făcător al papucilor... ne vom apropia tăcuţi consolidînd armonia altei lumi". Metaforic, Sahia exprima aici o clară idee despre durabilitatea literaturii legate de viaţa şi universul moral al muncitorimii. „Cine va avea mîrşăvia — se întreba el — să izbească în tinereţea noastră cînd ea se ridică fierbinte şi pură ?" Intr-un articol din „Facla" *') mută discuţia pe plan literar, exprimînd mai tranşant ideile sale despre necesitatea apariţiei unei literaturi a timpului nou. Pornind de la observaţia că burghezia a devenit blazată, refractară, faţă de progresul literaturii, Sahia relevă [aptul că se ridică o nouă categorie de cititori : muncitorimea proletară („cei mai sinceri şi autentici cititori") care citeşte cu nesaţ, dornică de a se cultiva. Pentru a o interesa trebuie promovată o literatură care să răspundă la frămînţările ei ; o astfel de lectură o oferă Cimentul lui Gladkov, operă devenită, spune Sahia, „evanghelia proletariatului" ; „o dovadă sigură —- conchide autorul — că muncitorimea închingată pînă la ţipăt, conştientă şi dornică de eliberare se îndreaptă către cartea care-i arată drumul şi-i luminează viaţa cea nouă care va veni". Sahia anunţă apariţia unei biblioteci d-j literatură proletară : «Bluze albastre», înţeleasă ca o literatură tonică, orientată spre viaţa rr uncitorimii, în care cititorul * An 1. nr. 2, 18 Oct 1931. ** „Literatura timpului nou" : „Bluze albastre" (f,F«cIa", nr. 442. pac. 4, 15 febr. 1932). 101 va găsi explicaţia adevărată a vieţii şi a lumii «în prefacere vie» şi care «se scutură din temelie pentru alta nouă şi definitivă». Peste cîteva numere, Sahia publică Revoltă în port, nuvelă din viaţa muncitorimii portuare, pe linia acelei literaturi proletare «critice, activiste» pe csre el o preconizase în articolele anterioare. Ideea de a scoate o bibliotecă de literatură proletară se transformă în aceea de a scoate o revistă: Bluze albastre, care, prin reportaje, scrisori, nuvele, poezii — „toate într-o nădejde de trezire luminătoare a unei lumi întunecate" *) să educe muncitorul în sensul adevărului despre viaţă. In primele luni a!e anului 1932, pagina de literatură a Faclei publică articole, medalioane, traduceri din literatura revoluţionară, sub titlul permanent : literatura timpului nou. In numărul din 25 ianuarie fusese reprodus articolul lui A. Luna-cearski : Sfîrşitul culturii occidentale. Concluziile acestui articol puteau servi, şi au servit tinerilor scriitori grupaţi în jurul *) Facla. nr. 445, pag. 2. 7 martie 1932 : ,,De.$, pre ,,Bluze albastre". acestei reviste în atacurile îndreptate împotriva unor fenomene, la fel de îngrijorătoare, din literatura romînă. In alt număr*) se vorbeşte despre „Cazul Aragon", iar peste cîtva timp**) apare un fragment din poemul de atitudine: Frontul roşu. Sînt publicate fragmente din Ilya Ehrenburg, Leonid Leonov, Ernest Glaeser, etc. Polemica în jurul crezurilor tinerei generaţii, una dintre cele mai ascuţite dezbateri din epocă, începe tot acum, fiind continuată — de pe o poziţie ideologică mai fermă — într-o serie de articole din Bluze albastre. Ideea de literatură proletară, apărută în publicistica militantă încă din primii ani de după 1917, (în lumina unor criterii noi, deosebite de acelea ce au stat la baza discuţiilor purtate în legătură cu acest subiect, la sfîrş'.tul secolului trecut.) este reluată încereînd a i se da o definiţie mai exactă. Intr-un scurt foileton din Facla*** : Lenin şi literatura proletariană, din cadrul aceleiaşi rubrici permanente (literatura timpului nou), se porneşte de la observaţia că literatura proletariatului nu trebuie înţeleasă ca o literatură specială, o creaţie numai pentru muncitori, cu un caracter exclusiv de popularizare, ci ca o literatură generală, scrisă în spirit muncitoresc, care să dezbată problemele acute ale vieţii. Ideea este de a nu simplifica, de a nu transforma literatura pentru mase, pe temeiul accesibilităţii, într-o literatură cu un nivel artistic coborît. In sprijinul acestor observaţii este adus un citat din cartea lui Lenin : Ce-i de făcut ?, unde conducătorul proletariatului rus condamnă pe acei intelectuali „demni de milă" care au crezut că este suficient a vorbi despre viaţa uzinei şi despre lucruri de mult ştiute, pentru a trezi şi a educa în acest chip simţul artistic al muncitorimii. Concluzia articolului din Facla are un virulent ton polemic : „Ceea ce trebuie exclus din activitatea literară este literatura de adormire a conştiinţelor şi, în acelaş timp, literatura *) Facla: 15 febr. 1932, nr. 442. **) Facla: 21 martie, nr. 447. ***) Facla: An. XI. nr. 447. 21 martie. 102 de reţetă, de formulă, de clişeu: într-un cuvînt masturbaţia intelectuală, fuga de adevăr şi de aspra realitate". Aceste obiective vor constitui subiectul unor dezbateri ample în paginile Bluzelor albastre. Chiar dacă nu ştim cu exactitate cine este autorul articolului citat, cert este însă că regăsim spiritul lui Sahia, vederile sale clar formulate în alte împrejurări. Observaţii mai pătrunzătoare, despre literatura proletară conţine articolul, inclus la rubrica carnet literar*), aparţinînd unui scriitor revoluţionar străin. Literatura proletară este, mai înainte de orice, — se precizează în articol — „artă revoluţionară", cu un conţinut de clasă, a cărei apariţie se datoreşte afirmării forţei sociale a proletariatului. De aceea ea trezeşte o împotrivire puternică din partea burgheziei şi a reprezentanţilor ei în domeniul culturii şi al esteticii. Această confruntare ideologică este departe de a fi o simplă dispută academică, ea definind lupta dintre două lumi şi două concepţii filozofice. Fără a se preciza în esenţă în ce constă înnoirile de ordin artistic pe care le aduce noua literatură, debarasată de ,,toate panglicuţele bă-trîne pe care le tîrăşte încă din vechile metode de creaţie"... se preconizează formule inedite, revoluţionare, în acord cu substanţa ei politică şi socială. Este de reţinut aici, dincolo de posibile exagerări (explicabile în contextul social-politic de atunci), ideea unei arte de clasă, opusă artei oficiale burgheze. După ce revista Facla se desolidarizează într-o notă redacţională de Alex. Sahia şi de ceilalţi colaboratori — care militează pentru literatura timpului nou, Sahia, care avea legături strînse cu Partidul Comunist, scoate la 3 aprilie revista Veac nou, cu profil politic, muncitoresc, social, din care nu au apărut decît patru numere**". Revista are sarcini publicistice concrete. Sahia răspîndeşte ideile Congresului al V-lea, dînd o mare atenţie oglindirii vieţii şi luptei *) Facla, An. XI, nr. 449, 4 apr. 1932. **) Ultimul număr, necunoscut se pare de cercetătorii acestei publicaţii, apare la 24 aprilie 1932. proletariatului. Articolele lui Sahia (Salariile, Şomajul), axate pe teme economice şi sociale, au o mare plasticitate şi o vervă polemică ce trădează prozatorul de riguroasă expresie. In Salariile denunţă caracterul antiuman al curbelor de sacrificiu care au aruncat în mizerie păturile micii burghezii, încrezătoare, din naivitate politică, în binefacerile statului. „înainte vreme — scrie Sahia — şi nu e mult de atunci, idealul micului burghez era să-şi proptească viaţa într-un salariu al statului. însemna pîine sigură pînă în ajunul morţii. Orice ar fi intervenit, leafa slujbaşului era leafă şi în anii bătrîneţii, pensia pensie. Vaca aceasta care se chiamă stat şi-a întins serafic ugerul ei imens către o lume de indivizi astîmpăraţi şi naivi, încrezători că laptele nu se va sfîrşi niciodată. Dar ugerul e secătuit. Vaca de odinioară ■— gravă — îşi încovoaie trupul scheletic, incapabilă să-şi mai mişte copitele. Va cădea în drum*). Şomajul atinge însă nu numai păturile micii-burghezii, ci, mai ales, masele largi ale muncitorimii. Soluţia unică de salvare nu stă, conchide S'ahia în articolul Şomajul, **) decît în spiritul ei [ăl clasei muncitoare, n.n.l de organizare şi acfiune demnă. Revista publică şi articole cu caracter teoretic şi chiar lucrări beletristice. într-un articol de doctrină : Marxism, revizionism, social-reformismu! sînt combătute tezele revizioniste ale social-dernocraţilor de dreapta. Alte intervenţii polemice, pe teren sociologic, vizează programul partidului ţărănist. Din scriitorul revoluţionar german Johannes Becher sînt traduse: Moartea unui şomer * * *) şi Piatră • * * *, ultimul fiind un poem ce dezvăluie spectacolul sinistru al mizeriei citadine în cadrul orînduirii capitaliste. Revista Bluze albastre, apărută la 5 iunie 1932, este, în ceea ce priveşte literatura şi gîndirea estetică, principala publicaţie mar- *) Veac nou, nr. 1. 3 apr. 1932. **) Veac nou nr. 2, 10 aprilie 1932. ***) nr. 3—4, din IU. 17 aprilie, 1932. '***) nr. 1, xxx, nr. 3- 103 xistă a momentului revoluţionar 1932—1933. întrucît revista a lost deseori prezentată în articole şi studii monografice, ne vom limita la programul estetic preconizat în această tribună marxistă şi la obiectivele ei imediate în domeniul literaturii. Programul noii publicaţii continua indicaţiile formulate în seria articolelor din Facla privitoare la promovarea unei literaturi active, inspirate de freamătul epocii. Respingerea artei pure, neangajate social, constituie punctul principal al orientării critice a revistei. In viziunea celoir grupaţi în jurul lui Sahia, arta nu poate avea nici o raţiune în afara vieţii. Rădăcinile ei sînt adînc înfipte în solul prezentului. Viaţa însă nu este omogenă, nu este armonioasă, ci frămîntată de contradicţii ireconciliabile în cadrul orînduirii capitaliste, şi în această luptă dintre tabere adverse, arta nu poate rămîne neutră, „pură", fără preocupări sociale şi fără o atitudine, pentru că însăşi abţinerea de la o atitudine deschisă înseamnă, în cele din urmă, pactizarea politică cu cei interesaţi să păstreze configuraţia actuală a societăţii. „In asemenea condiţii, cei care vor să trişeze spunînd că fac literatură „pură", fără interes actual, cu preocupări „eterne" şi „abstracte" nu sînt decît reprezentanţii în artă ai acelor care sînt mulţumiţi de actuala situaţie, ai profitorilor". Ce prevede în acest sens revista ? — O artă de baricadă, o literatură a realităţilor groaznice, o literatură activistă, critică, proletară. ') Un prim obiectiv polemic este, aşadar, arta'„pură" şi, firesc, teoria ermetismului în artă. Acestei chestiuni îi este rezervat un articol violent: Atenţiune, vorbeşte Paul Valery, Fascism literar, în care sînt pe larg combătute ideile izolării artei de fermentul social, ale ermetismului şi aristo-cratizării creaţiei artistice, într-un stil sarcastic, de o pronunţată fineţe intelectuală, cu o argumentaţie strînsă, biciuitoare, evidenţiind spiritul polemic al lui Alex. Sahia. Pornind de la articolul lui Paul Valery publicat în „La nouvelle revue franţaise" : Ii spuneam cîteodată Iui Stephane Mallar-me, autorul pune, mai întîi, chestiunea artei din punct de vedere sociologic: burghezia, se spune, şi-a mascat totdeauna adevăratul său chip, printr-o falsă democraţie şi o fraternizare rămasă totdeauna fără urmări (ca şi libertatea şi egalitatea socială), iar în domeniul artei, se observă perseverenţa de a orienta, de pildă, literatura spre forme evazive, eterate, «libere de orice legătură pământească», în fine, de a promova o literatură «egalitară şi umanitară» dar golind noţiunile de adevăratul lor conţinut. Ultima ei farsă este aceea a artei pure care proclamă splendida izolare a artei de viaţă socială şi rezistenţa prin cultul absurdităţii. Dar această literatură eteree, desprinsă de social, aparţine •— se precizează în articolul din Bluze albastre —■ acelor pături parazitare care „mănîncă, beau, dorm, chefuiesc şi fac poezie pe spinarea celor ce sînt lipsiţi de absolut tot". Brutalitatea acestui adevăr este ascunsă de o frazeologie obositoare, de' veşnicile rodomontade burgheze despre balsamul artei, despre spiritele superioare, despre selectarea şi eternitatea geniilor... Este respinsă, cu acelaşi ton de sarcasm care străbate întreg articolul, ideea despre *) Bluze albaştfş, nr. 1, pag. 2. 5 junie 1932, 1.04 elita creatorilor şi a cititorilor iniţiaţi, recrutaţi, se înţelege, din rîndurile claselor de sus, „culte" şi „rafinate". Combătînd tezele lui Valery, autorul viza pe teoreticienii autohtoni ai ermetismului şi pe creatorii cu meningele putrede care încearcă o artă ascunsă, secătuită de viaţă, pentru uzul unei minorităţi de „imbecili rafinaţi, aleşi de Dumnezeu şi de academie". Este clar că pentru susţinătorii artei pure, conchide autorul — creatorii, geniile („cînd o să se termine odată cu vorba asta ?") aparţin claselor de sus, nu „vulgului", iar arta este, în exclusivitate, fructul desfătării aceloraşi pături parazitare şi rafinate : „Dumnealor numesc acestea artă pentru artă (!) şi poezie pură. Noi îi zicem fascism literar — şi — ca fascismul din toate domeniile — ultimă convulsiune într-o agonie care durează de prea mult" *). O atitudine de dispreţ faţă de puterea de creaţie şi înţelegere a păturilor largi de oameni simpli, transpusă în postulate estetice, dictatura unei elite în spaţiile eterate ale artei, erau identificate de autorul articolului, cu gîndirea şi mentalitatea politică a fascismului. De aici titlul de manifest al articolului, ca o chemare la vigilenţă. Teze similare revin într-o serie de eseuri critice ce definesc fizionomia morală şi estetică a generaţiei tinere de scriitori. Obiectivele critice ale revistei sînt mai largi. Ermetismul şi ideea artei pure nu este unica ei ţintă polemică. Unele atacuri merg în direcţia tradiţionalismului orto-doxist, altele vizează literatura trăiristă, preconizată la noi de Mircea Eliade şi ele alţi eseişti deveniţi ideologi ai fascismului. Această din urmă direcţie ideologică a stat în centrul atenţiei lui Sahia şi a celorlalţi colaboratori ai Bluzelor albastre. Şi este explicabil de ce. Direcţia spiritualităţii agonice (cum o numea un eseist din epocă, aderent la această mişcare) trecea în acest moment prin etapa ei nespirituală : „de cădere spirituală, de înfrîngere, de decepţie, de nedumerire" **) — ceea ce *) Art. si rev. cit. nr. 2. 13 iunie'1932. **) Criterion, nr. 3—4, 15 nov. J dec. 1934. n-o împiedica însă să propage în toate revistele oficiale ale burgheziei o filozofie sumbră, în ale cărei vederi intrau experienţa tragică, explorarea ideii de dezagregare, o asceză spirituală care să restabilească comunicarea cu divinitatea. Ei porneau de la premiza că există un dezacord între adevărurile spiritului şi fenomenele prezentului. O posibilitate de a te realiza ca intelect este, în aceste condiţii, ascetismul, înţeles nu ca un supliciu carnal, ci „ca o justificare a existenţei lui Dumnezeu prin bucuria noastră, o justificare a binelui existenţei prin sensul vieţii noastre" ***). Adevărata asceză presupune „renunţarea de .a acţiona ca oameni, ca indivizi, şi a lăsa să se manifeste prin actele noastre altceva, Dumnezeu de pildă". Aceiaşi filozofi au sublimat, mai tîrziu, trăirea metafizică în acţiune, în setea de aventură, mitul ascetismului în mitul faptei, fundamentînd teoretic fascismul. Este justificată, atunci, atenţia cu care a urmărit Sahia manifestările acestei generaţii pesimiste (într-un moment de flux revoluţionar), propagatoare, pe plan estetic, a îndepărtării artei de izvoarele ei vitale. Majoritatea intervenţiilor critice din Bluze albastre merg, tocmai în întîmpinarea crezurilor acestei „generaţii în pulbere" cum o numea un publicist al vremii. * în primul număr al „Bluzelor albastre" este publicat articolul „Paraziţii" de M. Gorki care defineşte ţelurile revistei. Se vizează duplicitatea politică a tinerilor „solitari", izolaţi de conflictele sociale; filozofia şi conduita lor morală se bizuie pe „dreptul suveran al individului", cultul eului, ideea de armonie interioară. Dar orice drum spre libertatea şi armonia sufletească trece, scrie Gorki, peste aceste prejudecăţi încătuşătoare. Individul înrobit lor va rămîne veşnic un „Janus cu două feţe" dacă nu va şti să zdrobească tot ceea ce îl împiedică să devină omul nou, ideal pe care îl cere istoria : „A rămîne numai «un om şi atîta tot», nu este destul". ***) M. Eliade: „Soliloquii", 1932. 105 Ideile Iui Gorki serveau direcţiilor critice ale revistei. Mentalitatea conformistă, idealul de abstragere, evadarea în lumea interioară, constitue — am subliniat acest fapt — obiectul critic esenţial al Bluzelor albastre. Fără îndoială că adevăratul program teoretic al revistei este expus în articolul lui Alex. Sahia : o generaţie falşe*). Aici, Sahia reia, cu mai mare ascuţime critică, polemica cu generaţia obosită, polemică începută mai înainte, într-un foileton din Vremea. Pentru a înţelege mai exact raţiunile estetice şi politice ale acestei polemici, trebuie să facem unele precizări în legătură cu disputele, abundente atunci, în jurul idealurilor tinerei generaţii. Cine era, mai întîi, această generaţie? In 1928, în Gîndirea**, un grup de tineri — grupul Crinul alb — publicase un manifest de violentă negare a înaintaşilor, pe temeiul lipsei lor de idei şi de spirit filozofic („o dezolantă lipsă de simţ filozofic"). Se preconizează un fanatism al ideii şi o reîntoarcere spre trecutul ancestral pentru a descoperi «rădăcinile străbune». Conştiinţa pe care o afirmă este aceea a unei «tragice (...) tinereţi neliniştite». Manifestele despre tragismul tinerei generaţii devin, în anii următori, obişnuite. în anii crizei economice şi ai luptelor revoluţionare ale proletariatului, tinerii pesimişti, deosebit de violenţi altfel, intră în faza momentului depresiv, nespiritual (1929—1932) (am citat formula unei adept al curentului spiritualist), caracterizat prin divergenţe, Infringed şi o accentuare a conştiinţei tragicului. Aceşti intelectuali dezabuzaţi ar fi stăpîniţi de „setea de experienţă, voinţa de încercare directă, înlăturarea opreliştilor raţiunii — aceste „idola temporis" ale veacului al XIX-lea cu corolarul ei inevitabil, cu ispita ei: aventura" ***). Dar pînă a atinge treapta aventurii (caracterizarea de mai sus, extrasă din articolul aceluiaşi eseist, este din 1934, cînd aderarea la fascism a tinerilor neli- *) Bluze albastre, n,r. 2, pag. 2. 19 iunie 1932 **) nr. 8—9. 1928. ***) Criterion, nr. 3—4. 15 nov. 1 dec. 1934. niştiţi era, de acum, un fapt împlinit!), intelectualii cu conştiinţa tragică propagă, în aceşti ani de profunde frămîntări revoluţionare, un total solipsism, fecund — după cum observă capul spiritual al acestei mişcări — pentru „imboldul magic, genial, artistic*). Ursita generaţiei tinere, ursita tragică este aceea de a trăi individual, o deplină însingurare : „ursita de a nu putea ieşi din tine decît pierzîndu-te", „de a nu putea comunica suflet la suflet"..., „de a rămîne spăimîntător de singur", ceea ce stimulează imboldul către „participare într-o viaţă supraindividuală", către „setea de experienţă fantastică, de simbol". în epoca contemporană, observă acest intelectual pesimist, participarea individuală se izbeşte de idealul unui organism social unitar, pe care îl prefigurează comunismul, („idealul modern e participarea într-un organism social perfect, comunismul**). Este limpede că imaginea revoluţiei care se profila la orizontul epocii (acţiunile proletariatului au în anii crizei economice, îndeosebi în momentul 1932—1933, un mare *) M. Eliade: Soliloquii" pag. 55, 1932. * *) ibidem A. JIQUIDE : Bucureştilor". Goe cu familia la „Luna ecou) înspăimînta pe acest reprezentant al culturii burgheze. Acestei orientări filozofice şi politice i se opune, în primul rînd, Sahia şi Bluzele albastre. în O generaţie falşe *) ca şi în răspunsul dat unor atacuri ale lui Mircea Eliade, S'ahia tratează problema generaţiei tinere, dintr-un punct de vedere teoretic bine delimitat. El nu poate separa orientarea ideologică a generaţiei tinere de problemele sociale acute, într-un cuvînt, de frămîntă-nle revoluţionare al momentului. Etalonul pentru „generaţia" sa este înţelegerea destinului clasei sugrumate a societăţii şi participarea cu mijloacele specifice ale artei la lupta ei de eliberare. Articolul este, înainte de orice, o foarte lucidă analiză a gîndirii estetice a timpului, aşa cum se reflectă ea în conştiinţa tinerei generaţii. Problema, spune Sahia în preliminariile analizei sale, a servit ca un subiect generos, jntens exploatat de o lume „de scribi năbădăioşi dar cu totul inofensivi". Spectacolul oferit este, de-a dreptul, umilitor-„elucubraţiile jocului pur metafizic, strigătul de întoarcere Ia ortodoxia Iui Matei Basarab şi Vasile Lupu"... dar în faţa acestor eforturi „vanitoase şi inutile" nimeni nu mai tresare. Idealul poeziei pure mai ispiteşte încă pe mulţi teoreticieni care pretind că arta trebuie „să se zămislească streină de viaţă, că nu este decît felul scump pentru masa bogatului". In opoziţie cu ei, „noi — spune Sahia — susţinem că arfa este generală, că izvoarele ei trebuie să fie numai în adîncurile vieţii." împrejurările sociale (existenţa dureroasă a unei clase sincere şi drepte, exploatate de o şleahtă) condiţionează naşterea unei literaturi proletare, revoluţionare, „o literatură menită să dezgolească realităţile groaznice, îmbrobodite şl mutilate de esteţii inconştienţi sau voiţi în slujba burgheziei". Pentru a ilustra dezinteresul şi descompunerea morală a unor scriitori tineri contemporani, adepţi ai autonomiei *) Bluze albastre, nr. 2. pag. 2, 4, 19 iunie 1932. artei, autorul citează din versurile unui poet, trivial şi arierat, fără îndoială, în care este vorba de Dumnezeu „dinamită", „senzaţie", „ghilotină"... şi de maica domnului. Ceea ce caracterizează această generaţie de mistici, tradiţionalişti şi ermetici — se spune în articol — este laşitatea, oportunismul şi individualismul agresiv: „Toţi sunt roşi de dorul unei personalităţi, sunt gata să săvîrşească orice, şi-ar cresta limba bunăoară sau şi-ar vîrî bolduri în ochi dacă ar fi încredinţaţi că în urma acestor chinuri şi în dauna oricui gloria lor ar creşte." Mentalitatea acestei generaţii o găseşte Sahia bine ilustrată de versurile altui poet care îndeamnă la autoflagelare : „Să ne sîîşiem / Să ne sfî-şiem / Să ne mortificăm / Să ne batem noi înşine cu knutul"... înstrăinarea scriitorilor tineri de om şi de problemele sale se resfrînge în literatura lor de un nivel artistic coborît, inexistentă sub raporîul observaţiei umane, lipsită de orice înţelegere faţă de suferinţele clasei sugrumate: „Nimic din dragostea tînără şi caldă, niciun ochi nu-şi măreşte lumina, scăpărînd de revoltă". Opunîndu-se tradiţionalismului şi curentului spiritualist, metafizic, nutrit de filozofia neliniştii tragice („elucubraţiile jocului pur metafizic") şi ermetismului (căruia îi asimila şi concepţia artei pure), Sahia afirmă o literatură viguroasă, critică, pătrunsă de spirit revoluţionar. Articolul său se încheie în acest mod profetic: „Spiritul revoluţionar este forţa învietoare care trezeşte gîndirea, împinge înainte... Cine vrea muncă adevărată, deci luptă împotriva tradiţiei strimte, înfrăţirea cu viaţa care palpită pe cîmpuri, în porturi şi în fabrici, să se lepede de trecutul umilitor şi alăturea nouă, să respecte stilul muncii lui Lenin". Polemica lui Sahia cu diversele curente reacţionare din epocă continuă şi în celelalte numere ale Bluzelor albastre. In articolul Congresul antirăzboinic reia discuţia în jurul orientării generaţiei tinere, din punctul de vedere al participării ei la .107 acţiunile împotriva războiului. Delimitează, şi aici. un curent ce „îşi etalează pretutindeni autenticitatea şi noutatea spiritualităţii" şi un altul caracterizat prin „goana după romînism sau experienţă ortodoxă", lipsite, amîndouă, de vreo preocupare pentru fenomenele majore ale epocii. La polul opus, o parte a generaţiei, formată din aceia care „am copilărit sub vacarmul războiului, care am avut drept jucării proiectilele şi aşchiile obuzelor"...*), avînd crezuri internaţionaliste, anti-războinice, revoluţionare, îşi propune ţeluri estetice şi sociale precise. în acelaşi număr, Alex. Sahia răspunde atacurilor lui Mircea Eliade. Cele două poziţii se conturează şi mai bine în această dispută. La apariţia Bluzelor albastre, M. Eliade, într-un foileton din Cuvîntul**), atacă re*) Bluze albastre, nr. 3. 10 iulie 1932 •*) „CuvtnliA" An. VIU, nr. 2585, 4 iulie 193; vista pentru că afirmă „asurzitor, primatul economicului", pentru că publică „repor-tagii tendenţioase", reeditînd în acest chip „problematici învechite, polemici inutile şi de mult depăşite". întîmpinarea, ostilă, din partea celui ce reprezenta „dreptatea" nu a dezarmat pe Sahia. într^un articol vehement : Răspuns atacurilor, el dă noi detalii fizionomice despre generaţia cu simţul realităţii atrofiat, plutitoare în inconştienţă : „Ea este lipsită de înţelegerea frământărilor colectivităţii, nu iubeşte omul timpului acestuia şi se pierde în preocupări cu totul individualiste" (exploatarea spiritualităţii bengaleze, speculaţii în jurul eroticii,, exacerbarea experienţelor tragice, cercetarea din punct de vedere spiritualist, metafizic, a perversiunilor sexuale, evadarea în exotism etc.). Problematica Bluzelor albastre a trezit însă şi alte ecouri. George Mihail Zamfi-rescu, într-un răspuns dat revistei (se simţise ofensat pentru că i se dăduseră sfaturi !) notează printre altele: „aceşti adolescenţi cred în ceva, sînt frământaţi de un gînd, trăiesc — au avut curajul să spună adevăruri în care cred, pe numele lui tare, plin, rotund" *). Deşi cu o existenţă foarte scurtă (după patru numere revista a fost interzisă). Bluze albastre joacă un rol important în mişcarea de idei a timpului. Apărută într-un moment revoluţionar, revista a devenit expresia ideologiei proletariatului, a vederilor sale în problemele literaturii. Polenurile duse în paginile revistei au scos în evidenţă substratul ideologic, de clasă, al teoriilor despre arta pură, ermetică, a tradiţionalismului gîndirist şi, îndeosebi, a curentului trăirist, devenit în curînd sprijinitorul teoretic al fascismului romînesc. Bluze albastre a luptat şi pentru o literatură revoluţionară, care trebuia să oglindească nu numai realităţile brutale ale capitalismului, ci şi viaţa şi lupta noii forţe sociale care se afirma : proletariatul revoluţionar. Conceptul de literatură proletară capătă, în aceste împrejurări, o determi- *) .Progresul social", An, 1. nr, 5, 20 iulie 1932 108 \ .1 nare mai precisă. Sahia va încerca prin nuvelele sale, inspirate de lumea muncitorească, să creeze această literatură pe care epoca o cerea în mod imperios Problema creării culturii proletare preocupă pe mulţi dintre scriitorii epocii. In diferite reviste, nu totdeauna cu o orientare ideologică clară, apar articole în care se încearcă a se defini caracteristicile, literaturii revoluţionare, precum şi lucrări beletristice, multe din ele modeste ca valoare artistică, dar notabile prin încercarea de a introduce un spirit nou în reflectarea vieţii muncitoreşti. In revista Tînărul proletar*), un articol : Crearea culturii proletare porneşte de la premiza că producătorii bunurilor materiale, muncitorii, pot crea o cultură de mase, în care să fie oglindită viaţa acestei clase, cu bucuriile şi necazurile ei, dînd în această privinţă exemplul muncitorimii germane. „In organizaţiile noastre — se spune în acest articol —• alături de lupta pentru interesele zilnice, noi clădim şi comorile sufleteşti ale socialismului, noi clădim şi viitoarea cultură socialistă". Apar în această perioadă versuri, reportaje şi schiţe din viaţa muncitorească, unele cu evidente ecouri din evenimentele revoluţionare ale epocii. O mare răspîndirp capătă şi traducerile din operele scriitorilor sovietici (Maxim Gorki, Ilya Ehrenburg, Esenin, Seifulina, Gladkov, Leonov...) şi a scriitorilor revoluţionari din alte ţări. Lăsăm la o parte, pentru moment, nuvelele lui Sahia şi alte opere apărute în acest răstimp. Să cităm la început, capitolele din romanul foileton, Şomaj, apărute în revista „Clopotul" **). Evocarea, cam sentimenta-listă, ne introduce în atmosfera vieţii proletariatului dintr-un oraş de provincie. Descrierea cartierului muncitoresc cuprinde accente dure, de pamflet. Pe una din golgo-tele lumii, într-un sumbru tîrg provincial, mor de foame o mamă şi doi copii. Scena este obişnuită în acest loc al mizeriei : „Cerul nu s-a întunecat — notează cu *) An. I. nr. 2, 20 iulie 1932. '*) An. I, nr. 2, 20 iulie 1932. amară ironie naratorul — morţii n-au ieşit din morminte şi nici chiar catapiteazma bisericii nu s-a clătinat". „Şomaj" este, evident, fără pretenţii. Şi viziunea asupra vieţii muncitoreşti este în bună parte deformată. Interesul pentru aceste fragmente (reportaje) vine de la faptul că autorul s-a străduit să reflecte o consecinţă barbară a crizei : şomajul, aducînd uneori accente realiste în descrierea aspectelor deplorabile ale cartierului în care locuiesc condamnaţii orînduirii capitaliste. Acelaş autor, Ion Dimoftachi, mai publică un reportaj-nuvelă : In noaptea de Crăciun, din viaţa holangarilor (reportajul va apare mai întîi în „Opinia publică" — 22 dec. 1932) şi Evadare, reconstituind scene din viata unui revoluţionar prins de autorităţi şi ferecat în temniţă (publicată mai întîi tot în Opinia publică, ian. 1933). M. Gh. Bujor publ ică, în 1933, placheta de versuri : „13 decembrie", prezentînd, înfiorat de revoltă, sîngeroasa represiune din Piaţa Teatrului, şi acelaş autor, scrie în această perioadă versuri de captivitate ce vor intra în culegerea Zăbrele publicată mai tîrziu. Scriitori care nu se ocupaseră de aspectele sociale sau înregistraseră sporadic contrastele epocii, lasă să pătrundă în creaţiile lor spiritul protestatar şi fră-mîntările lumii care populează uzinele, minele.... Atmosfera incandescentă a momentului se resfrînge şi în poemul : Răscoala *) de Eugen Jebeleanu, a cărui poezie era, pînă atunci, orientată spre formulele glaciale ale ermetismului. Poemul este explozia de revoltă a unei conştiinţe prea mult răbdătoare. Privind oraşul sprijinit pe turle, vrăjmaşul măririi, ascuns în sufletul clocotitor al eroului liric, „a sunat furtuna pe surle". Lirica lui, capătă aici un suflu nou, vijelia călăreţilor nu mai este fixată în stampe medievale, riguros stilizate, ci devine expresia unei nobilităţi sufleteşti ce *) Ullse, An. I. nr. I, 15 martie 1932 109 nu se mai cheltuieşte livresc. Există înca multe obscurităţi ta acest poem. Dar ceea ce este esenţial este spiritul lui dinamitard, protestatar. „Revoltat sînt pe mine ca am răbdat atît; Pe ţara asta, că rabdă încă. Laţul mi-a ajuns pînă sub gît. Prostia ne pune juguri şi ne mănînca. Cerul e ca o cerneală şi nu am scris Niciunul dreptatea cu el sau cu sînge. Pumnul sta doar în cuget închis. Ajunge !" Pe caii „aplecaţi ca o prăbuşire" într-un iureş sălbatic, cu steaguri ca „o hemoptizie" _ atacă vitrinele mincinoase ale oraşului şi pe domnii „cu burta de raţe". Decorul este de flăcări şi sînge : „Fraţilor ! Văd numai sînge Şi feţele noastre — ascuţitele Foame 1 Să rîd. Nu mai plînge Mîine / La şolduri, / Ca peştii svîcni-vor cuţitele". Dintr-un ciclu dedicat halucinaţiilor mizeriei, Demostene Botez publică mai multe poeme: Fapt divers*), în mină**), Fabrica***), dintre care primele două apar în 1933. In Fapt divers este consemnată o scenă obişnuită în societatea capitalistă, de o banalitate exasperantă, cum o numea, cu alt prilej, Sahia: ravagiile mizeriei. în poemul în mină — „scafandrii pămîntului" înfruntă asperităţile adîncurilor pentru că lumea de sus are nevoie de aur : „Trebuie aur pentru amante, / Pe cercei cu diamante / Şi pe broşe cu safir, / Pe odăjdii, pe potir, / Pe covoare, pe inele / Şi pe nasturi de livrele / Aur..." Spiritul epocii se resimte — am precizat acest lucru mai înainte — în unele opere ale realismului critic. Simpatia lui Rebreanu pentru ţăranii răsculaţi (însăşi abordarea acestei tematici nu este străină de configuraţia momentului 1930—33) şi perspectiva care se întrevede în vorbele unuia dintre personajele sale, după înăbuşirea în sînge a răscoalelor („N-a venit încă ceasul dreptăţii... Dar trebuie să sosească, odată şi odată, că lume fără dreptate nu se poate"), nu mai lasă nici o îndoială că prozatorul, sub impresia mişcărilor revoluţionare din epocă, adopta o optică nouă în prezentarea ciocnirilor dintre ţărani şi boieri, prezentaţi ca două lumi despărţite de bariere sociale de netrecut. Tensiunea revoluţionară a cărţii nu a trecut neobservată. G. Călinescu, prezen-tînd romanul, observa : „Nu-mi amintesc să fi citit vreodată ceva mai impresionant ca document sociologic, ca expresie a revoluţiei, decît Răscoala*). Despre aceeaşi carte, Al. A. Philippide într-o cronică intitulată : Romanul mulţimii răzvrătite**) remarca, printre altele, caracterul ei insurecţional : „Răscoala tulbură în sufletul nostru adîncuri amare. E o carte care dă de gîndit şi care poate stimula nu numai meditaţii sterpe. Amărăciunea ei este tonică, înviorătoare". Lămuritoare sînt şi însemnările altui prozator al epocii, George Mihail Zamfi-rescu, care scrisese în aceşti ani romanul „Maidanul cu dragoste", inspirat de viaţa periferiei urbane, cu o viziune critică ce-şi pune amprenta asupra întregii naraţiuni. Discutînd tematica Răscoalei lui Rebreanu, autorul Domnişoarei Nastasia observa cu ascuţime că epoca contemporană actuali- *) „Stînga". 15. ian. 1933 »*) „Cuvîntul liber", 2 dec. 1933. **) „Cuvîntul liber", 14 ian. 1935 *) „Adevărul literar şi artistic", nr. 634, 29 (an. 1933 **) Idem, nr. 635, o febr. 1933 110 zează problematica răscoalelor : „Vremurile tulburi prin care trecem au actualizat problemele de ordin social de atunci, pe un plan mult mai mare, neîndoios, şi în cadrul unui program mult mai cuprinzător, de revendicări sociale mult mai serioase. Mai mult, gradul de năzuinţă de la 1907, repede şi brutal sugrumat, azi se prezintă într-o formă mult mai strălucitoare, mult mai îngrozitoare". Acelaş spirit transpare şi în literatura din această perioadă a lui Ion Călugăru, îndeosebi în nuvelistica sa. Volumul De la cinci pînă Ia cinci însumează momente diferite din viaţa aceluiaşi erou, care acţionează sub presiunea timpului, după cum mărturiseşte prozatorul. Volumul în sine este inegal. Ne oprim asupra unei singure nuvele : De Ia cinci pînă Ia cinci, mai semnificativă din punctul de vedere al acestui studiu ce vrea să reconstituie modul cum se resfrînge asupra literaturii un moment de intensitate revoluţionară. Frărnîntările personajului din nuvelă apar proiectate pe un decor social dominat de grevele de la Griviţa. Epic vorbind, în De Ia cinci pînă la cinci se petrec prea puţine lucruri. S'e sugerează însă destule. Un avocat, Petru Mazilu, torturat de incertitudini, intelectual „mijlociu, oarecum carierist, oarecum mic burghez", cu o dureroasă convingere că este „un om de nimic", inutil, de care societatea se debarasează fără remuşcări, întîlneşte un altul, Măriei, care şi-a legat idealurile vieţii sale de revoluţia proletară. Ca student, Petru Mazilu, dusese o viaţă parazitară. Nimic nu-1 tulburase, orizontul lui era închis, între o masă bună, o aventură erotică şi alte plăceri uşoare. Visase la o evadare într-un spaţiu tropical, „departe de civilizaţia mecanică, de obligaţiile ce mă aşteaptă". După absolvire, refuză să-şi ia în primire locul la un club politic din provincie. Ajunge un dezamăgit, un chibiţ al vieţii, şi, nemulţumit că nu poate face nimic, se dedă în cele din urmă beţiei. Intîlnirea cu fostul său prieten din copilărie, Măriei, schimbă însă traiectoria acestui destin ce înainta inexorabil spre o totală dezagregare morală. Măriei, notează prozatorul, „era de profesie şi de vocaţie revoluţionar". Viaţa lui a fost aspră, viaţa unui revoluţionar autentic. Copil încă, a fost dat la stăpîn, a ajuns apoi funcţionar comercial, dedieîn-du-se luptei revoluţionare. Arestat, întîiaşi dată după represiunile din 13 decembrie. Măriei a stat ani întregi captiv, dar de acolo ieşise fortificat ideologiceşte, „agitator plin de forţă". „Nimic n-a zdruncinat resorturile lui de oţel" spune Petru Mazilu. Intîlnirea acestor destine, cu două drumuri diferite în viaţă, are loc în momentul cînd sirena Griviţei, cu sunete obsedante, strecura în sufletul măcinat de nesiguranţă al lui Mazilu, un sentiment de nelinişte, ca în aşteptarea unei catastrofe. In faţa evenimentelor dezlănţuite, avocatul se simte derutat, ca toţi de categoria lui, avînd senzaţia îngrijorătoare că ceva se întîmplă în viaţa din jur şi el nu înţelege, că propria lui ignoranţă politică îl striveşte. „Dacă m-aş fi ridicat peste mîndria mea — mărturiseşte el — aş fi observat...... că scap viaţa din palmă, ca pe o fluturare de vînt"... Simpatia pentru Măriei şi pentru cauza lui, trezită fulgerător în iureşul acestor evenimente, aduce în sufletul frămîntat al lui Petru Mazilu începutul unei certitudini. — „Pia, spune el fetei pe care o iubea... lucrătorii impun lumii o faţă nouă. Eu nu pot fi decît alături de ei"... Această siguranţă într-o nouă alcătuire socială îl împiedică să primească propunerea ispititoare a unui capitalist, Garibaldi Bahluianu, de a intra într-o afacere bănoasă. El aspiră să ajungă un om nou, drept şi lucid, iar Măriei şi muncitorii ho-tărîţi de la Griviţa îi deschiseseră o cale. Atmosfera încărcată a oraşului peste care se revarsă chemarea sirenei de la Griviţa, sînt bine sugerate de Ion Călugăru în cîteva pagini dense. „înlănţuirea de „uhu-uhu-,uhu" creia o melodie obsesivă — spune Petru Mazilu — care te urmărea, te scotea din sărite. Nu 111 ştiu dacă toată lumea avea aceeaşi senzaţie la sunetul sirenii, dar sentimentul meu era că vine o catastrofă. Panica iscată în incinta atelierelor putea izbucni ca un vulcan, să-şi reverse lava peste oraş, să-i schimbe rînduiala. Ceea ce n-ar fi fost grav"... In finalul nuvelei sale, Ion Călugăru lasă să se înţeleagă că acţiunile greviştilor nu au fost zadarnice „Sigur, — notează el într-un scurt epilog — am avut dreptate că destinul multora s-a împlinit acolo, între zidurile atelierelor"... Este de observat, dincolo de evidentele insuficienţe ale nuvelei, că Ion Călugăru evocă în De la cinci pînă la cinci cu simpatie şi înţelegere luptele revoluţionare de la Griviţa, urmărind (atît cît este posibil într-o naraţiune limitată) consecinţele morale pe care le au aceste evenimente asupra unor conştiinţe roase de incertitudini. După Sahia, el aduce în literatură figura unui comunist, a unui activist de Partid, învestit cu atribute morale superioare. Nu se poate trece, de bună seamă, peste faptul că prezenţa lui Măriei este mai mult simbolică, că evenimentele de la Griviţa apar estompate, dar judecind lucrurile în contextul istoric, dincolo de aceste explicabile inconsecvenţe, se desfăşoară drama unui destin care sub presiunea intensă a momentului încearcă să afle un drum al certitudinii şi al dreptăţii. Vorbind despre volum autorul preciza în acest sens : ...„Pe scurt volumul prezintă tragedia omului decla- sat care nu se mulţumeşte de a fi un simplu om, ci vrea să fie un om nou". Motivul central al nuvelelor ar fi „tentativa de evadare din criza de anarhie şi de luare de contact a oamenilor cu certitudinea unei justiţii colective..." *). Aceleaşi evenimente, într-o bună măsură aceleaşi tragedii obiective ale epocii, intră în optica deformată a altui scriitor, cu o concepţie reacţionară (străin cu totul de intensitatea şi înţelegerea autenticelor drame umane) ca o justificare a tentativei de evadare spre „miracolul" morţii şi ca un decor pentru experienţele ce duc spre singura certitudine: a neantului, in Întoarcerea din rai, romanul lui Mircea Eliade, imaginea acţiunilor revoluţionare de la Griviţa, apare falsificată; este imaginea pe care şi-au făcut-o şi au popularizat-o reprezentanţii culturii oficiale burgheze. O singură realitate — două imagini, două concepţii, în ultimă instanţă : două. culturi. Momentul revoluţionar 1932—1933 are, în literatura noastră, şi alte ecouri. Numeroase fenomene şi destine scriitoriceşti (mult mai multe decît am putut sugera noi în aceste pagini de reconstituire) izvorăsc direct din incandescenţa acestei epoci. *) „Facla". An. XV, nr. 1934 LITERATURA INSPIRATĂ DIN VIATA CLASEI MUNCITOARE EUGEN LUCA proape lipsit, la noi, pînă la Eliberate, de cetăţenie literară, muncitorul, chiar atunci cînd apărea în unele lucrări, era fie privit prin prizma naturalismului (de Carol Ardeleanu, bunăoară), fie invocat pentru obţinerea unor efecte ieftine de culoare sau cu intenţia de a stîrni o anume compasiune (filantropică) faţă de aceşti „vitregiţi ai soartei". O astfel de literatură care prezentînd într-o lumină falsă pe muncitor, abdica de la cerinţele elementare ale realismului, satisfăcea însă anumite nevoi ale unei categorii de cititori (şi mai ales de cititoare I) din mediul burghez, fiindcă, pe de-oparte, corespundea setei lor livreşti, de evaziune din mediul familiar, iar, pe de altă parte, îi ţinea, totodată, la distanţa cuvenită de o luare de contact, fie ea chiar superficială, cu problematica reală, cu lupta adevărată şi aspiraţiile clasei muncitoare. Literatura aceasta cu muncitori pitoreşti sau abrutizaţi, minaţi de oftică dar şi de vicii, îi hrănea cititorului burghez iluzia superiorităţii lui morale şi intelectuale (iluzie foarte necesară unei clase sociale care trăieşte sentimentul inferiorităţii, al neputinţei, al declinului inevitabil, dar care încearcă să se convingă de contrariul). O astfel de literatură măgulea totodată orgoliul cititorului burghez, îngăduindu-i să-şi manifeste o vagă şi abstractă compasiune, care îl împăca sufleteşte cu cerul. A existat, e drept, din partea precursorilor realismului socialist, tendinţa de a-1 impun; în literatura romînă, pe muncitor ca pe o fi- gură de prim plan. „Revolta în port" şi „Uzina vie" de Al. Sahia, nuvela „De la cinci pînă la cinci" de Ion Călugăru, unde, pentru prima oară. în literatura noastră, apare chipul unui luptător revoluţionar, excelentele reportaje ale lui Geo Bogza despre tăbăcari şi petrolişti, despre minerii din „Ţara de piatră", unele nuvele ale lui Nagy Istvan şi romanul său „Dincolo de barieră", versurile lui Miron Radu Paraschivescu, Mihai Beniuc, şi ale altor poeţi legaţi de mişcarea muncitorească o dovedesc Numai că pînă cînd proletariatul nu s-a impus ca principală forţă politică a ţării, ca factorul hotărîtor în desfăşurarea istoriei noastre, tentativa - pe atunci temerară - a acestor scriitori n-a putut avea (răsunetul dorit. Ne explicăm aceasta prin condiţiile în care îşi desfăşurau ei activitatea scriitoricească, prin prigoana la care erau supuşi din partea autorităţilor statului burghez (incepînd cu cenzura şi sfîrşind cu siguranţa), prin boicotul criticii oficiale. Roadele muncii entuziaste ale acestor pionieri aveau să se arate însă mai tîrziu, atunci cînd realitatea însăşi a zmuls vălul care acoperea ochii multor scriitori şi cînd avea să se ridice o nouă şi entuziastă generaţie scriitoricească. Absenţa muncitorului dm galeria personajelor în literatura romînă dinainte de Eliberare s-a răsfrînt asupra înfăţişării ei generale, răpindu-i posibilitatea de a creia un erou contemporan, care să aibă conştiinţa responsabili-tăiii sale istorice. Iar-aceasta, tocmai într-o perioadă cînd existenţa unui atare erou era im- 8 - c. 1010 113 perioasă. Căci un erou cu o cunoştiinţă istorică fermă şi cu răspunderea decurgînd din această conştiinţă, nu putea fi găsit în veacul nostru decît în rîndurile .clasei muncitoare. Numai clasa muncitoare, care şi-a asumat misiunea istorică de a elibera, prin revoluţia socialistă, întregul popor din cătuşele exploatării şi care are capacitatea de a-şi împlini această misiune, îi putea oferi scriitorului un astfel de model viu. UN EROU CONTEMPORAN CU CONŞTIINŢA ISTORICA Orientîndu-se, după Eliberare, către clasa muncitoare, scriitorii noştri au răspuns unor cerinţe obiective care izvorau din înseşi necesităţile dezvoltării literaturii contemporane : necesitatea de a închega imaginea unui erou contemporan corespunzător epocii, pătruns de menirea sa istorică şi responsabilitatea ce decurge din conştiinţa acestui fapt. Apariţia unui astfel de erou într-o epocă de prefaceri revo-ţionare nu mai putea întîrzia. Ca erou, muncitorul a adus şi în literatură un suflu înnoitor. El era exponentul unei viziuni inedite asupra vieţii, a unei mentalităţi superioare şi mai ales omul capabil să-şi traducă idealurile în faptă. Astfel, dintr-o literatură icarică, în care protestul împotriva injustiţiei sociale era exprimat mai ales prin înfăţişarea tragediei aripilor frînte, a elanurilor înnăbuşite, sau a chinurilor legate de dureroase resemnări la o condiţie inacceptabilă - literatura noastră se transformă într-o literatură prometeică, eroică, a zborurilor cutezătoare spre înălţimi ce păreau inaccesibile, a speranţelor puternice, a încrederii lucide Dintr-o literatură în care critica orînduirii burghezo-moşiereşti se făcea adesea de pe poziţia inadaptabililor, dintr-o literatură, deci, în care dominau învinşii, ea se transformă într-o literatură a luptătorilor încrezători în forţele lor, a învingătorilor, a celor care ştiu că trebuie neapărat să învingă şi nu-şi cruţă nici un efort pentru a învinge. Literatura noastră a devenit, o dată cu apariţia muncitorului ca erou central, o literatură a energiei, a acţiunii călăuzite de un ţel măreţ, deliberat adoptat, a unei acţiuni puse în slujba colectivităţii şi nu a intereselor mărunte individuale. Literatura noastră devine în întregul ei, o literatură îndreptată spre viitor. Optimismul sănătos, reconfortant al celor în faţa cărora se deschid larg porţile de aur ale viitorului, luciditatea şi spiritul lor de răspundere faţă de destinele oamenilor, dinamismul caracteristic clasei muncitoare în continuă ofensivă, toate acestea s-au transmis şi noii noastre literaturi, al cărei erou central a devenit muncitorul, şi care, astfel, a devenit o înaltă şcoală a caracterelor. Dobîndindu-şi, în sfîrşit, cetăţenia literară, muncitorul a revoluţionat literatura noastră, impunînd scriitorului, prin însăşi prezenţa sa, o cu totul altă tipologie şi cu totul alte conflicte, o viziune cu totul nouă, şi, aş spune, adoptarea unui nou stil de muncă. Aceasta, mai ales, atunci cînd toate celelalte personaje, întruchipînd caracteristicile altor clase ori pături sociale, viziunea lor, precum şi conflictele în care ele sînt angajate, sînt, într-un fel sau altul, raportate în permanenţă la muncitor, în calitatea lui de erou literar central. CONFRUNTĂRI Crearea unei mari literaturi a clasei muncitoare a fost un proces care a presupus şi presupune încă învingerea a numeroase greutăţi generate, în primul rînd, de faptul că mulţi dintre scriitorii noştri, prin formaţia lor, prin universul cu care erau familiarizaţi, erau oameni cărora nu le era suficient de apropiat mediul social proletar şi nu se puteau baza în această privinţă nici pe o tradiţie literară prea bogată. Chiar şi acei care veneau dintr-un me-Hiu muncitoresc, ca Panait Istrati, nu s-au ocupat în literatura lor de clasa muncitoare. Creatorul lui moş Anghel, a acordat un interes mai mare ţărănimii şi lumii pestriţe, care compunea porturile dunărene. Stoian Gh. Tudor şi G. M. Zamfirescu, i-au prezentat adesea pe muncitori în .cărţile lor nediferenţiaţi de masa informă a declasaţilor, îngrămădiţi, undeva la periferia marelui oraş capitalist. Ca să se făurească o literatură despre proletariat şi în spirit proletar, era necesar ca scriitorii să descopere abia acum această terra incognita, să se documenteze. Tenacitatea muncitorului, puterea sa de dăruire, spiritul său 114 practic, calmul şi siguranţa sa, capacitatea lut organizatorică îl izbesc pe scriitorul care, pentru prima oară, pătrunde în acest ţinut inedit. Şi el este tocmai de aceea mereu tentat să-l aprecieze pe acest nou erou în raport cu vechii săi erei ; iar preocupările lui, în raport cu preocupările eroilor săi mai vechi, cu preocupările sale de altădată. De aceea nu e deloc întîmplător că într-o literatură în care problematica intelectualului a constituit, alături de cea ţărănească, o preocupare centrală, noul erou ce s-a ivit e văzut mereu în raport cu intelectualul sau ţăranul. Aproape în toate romanele în care eroul muncitor figurează pe primul plan, asistăm la o confruntare între muncitor şi intelectual. Confruntarea aceasta - trebuie s-o spunem - reliefează mai pregnant o caracteristică sau alta a muncitorului înaintat. Faptul nu face decît să pună mai clar încă în lumină, răspunderea istorică a clasei căruia eroul nou îi aparţine. Interesul acordat de ea transformării ideologice a altor pături sociale confirmă înalta răspundere asumată deliberat de proletariatul revoluţionar şi arată măsura în care reuşeşte să-i facă faţă. Confruntarea aceasta, cînd e realizată inteligent şi cu talent, constituie, deci, o modalitate foarte potrivită pentru a sublinia rolul istoric al clasei muncitoare, capacitatea ei de a răspunde misiunii pe care istoria i-a încredinţat-o. La aceasta se mai cere adăugat faptul că modalitatea confruntării e impusă de însăşi realitatea socială, nu constituie un artificiu literar. Muncitorul, altădată aruncat la periferia geografică a oraşelor şi la periferia vieţii sociale, ca un soi de paria, era despărţit de oamenii muncii intelectuale prin tot felul de bariere. Astăzi barierele acestea s-au prăbuşit - şi muncitorimea, clasă conducătoare, se află zilnic în contact direct cu reprezentanţii celor mai diferite categorii sociale. în noile blocuri care au schimbat faţa oraşelor noastre locuiesc laolaltă muncitori şi intelectuali, şi ei se ocupă laolaltă de buna gospodărire a locuinţelor de care dispun, de problemele cartierului lor, stabilind astfel raporturi noi ,necunoscutc înainte. Muncitorul a obţinut, în sfîrşit, nu numai accesul dar şi dreptul la cultură şi el se foloseşte din plin de acest drept ; în sălile de spectacole, în biblioteci îl aflăm pe muncitor alături de intelectual. Alături, în sesiunile sfaturilor populare sau ale Marii Adunări Naţionale, discută probleme de interes obştesc. In fabrici şi uzine, cercetători ştiinţifici lucrînd în variate domenii, intră în contact direct nu numai cu directorii recrutaţi din rîndul muncitorimii şi cu alţi factori de conducere, dar şi cu zecile de mii de muncitori inovatori şi fruntaşi în producţie, a căror experienţă o folosesc şi la solicitările cărora se străduiesc să răspundă. Scriitorii se întîlnesc cu cititorii muncitori ; editurile îşi alcătuiesc planurile după o prealabilă consultare a opiniei publice muncitoreşti ; muzicienii organizează concerte în cluburi muncitoreşti ; artiştii plastici, expoziţii în incinta fabricilor şi pe şantiere. Mii şi mii de muncitori urmează cursurile serale ale în văţămîntului mediu sau superior. Mai mult, aproape că nu există astăzi o singură familie de muncitori care să nu numere printre membrii ei măcar un intelectual. Contactul acesta cotidian şi direct al clasei muncitoare cu inte lectualitatca, pătrunderea ei în mediile cele mai felurite, îl pune pe intelectual (şi nu numai pe acesta) în situaţia de a se confrunta, involuntar chiar, în permanenţă, cu reprezentanţii clasei muncitoare. Literatura noastră nouă, şi mai ales cea consacrată tematicii muncitoreşti, adoptînd modalitatea confruntării, nu face deci decît să reflecte o realitate socială de necontestat. Să ne amintim de revelaţia inginerului Hîrjeu din „Oţel şi pîine" de Ion Călugăru, cînd îi aude pe directorul muncitor Păvăloaie (personaj ce nu poate fi considerat totuşi, în nici un caz, o reuşită a literaturii noastre noi) scu-zîndu-se pentru că 1-a făcut să aştepte prea mult în anticameră. Inginerul are simţămîntul că descoperă acum o lume nouă, în care domnesc legi a căror existenţă pînă atunci el nici n-ar fi putut-o bănui. Modestia muncitorului, respectul şi dragostea sa faţă de om, spiritul lui de ordine, tăria de a-şi recunoaşte în faţa subordonaţilor o greşeală, fără frica de a-şi ştirbi astfel autoritatea, i se impun dintr-odată cu o forţă căreia nu-i poate rezista, cu o forţă care exprimă clar o înaltă răspundere istorică. în „Şoseaua Nordului", Eugen Barbu, pu-nîndu-1 pe Mareş să locuiască împreună cu 115 studentul revoluţionar, înflăcărat de visuri romantice şi amator de gesturi spectaculoase, ne face, de asemenea, martorii unei astfel de confruntări. Asistînd la o obişnuită şedinţă sindicală, în care oamenii îşi spun deschis opinia despre directorul Bucşi iar acesta primeşte sincer şi cu seriozitatea cuvenită observaţiile lot critice îndreptăţite („La cea mai înaltă tensiune" de Nagy Istvan), bătrînul dirijor al corului muncitoresc, Jasko, care nu-şi putea imagina un atare curaj moral, are sentimentul că asistă la un adevărat miracol, părăseşte postura de spectator indiferent şi devine el însuşi actor. Uitînd de interesele care l-au determinat să intre în sala de şedinţe, el imploră acum numai permisiunea de a i se îngădui să participe în continuare la astfel de adunări. In acelaşi roman inginerul-şef al uzinei în vremea capitaliştilor e nevoit să mărturisească, pînă la urmă, că stUul colectiv de muncă e net superior stilului individualist pe care îl practicase dînsul, şi să-şi recunoască astfel într-un fel inferioritatea. Sau să ne gîndim la modul cum reacţionează inginerii din schiţa „O şarjă de probă" de Nicolae Ţie, cînd află că muncitorul activist de partid, care părea cu totul străin tainelor formulelor chimice şi ale unei astfel de uzine, ia totuşi o hotărîre la care ei nu s-au gîndit pînă atunci. Nu odată simpla confruntare e considerată de autor ca nesatisfăcătoare. Atunci el o foloseşte doar ca un cadru necesar desfăşurării unui proces îndreptat împotriva deprinderilor vechi şi a prejudecăţilor caracteristice intelectualităţii formate la şcoala burgheziei. Polemica la adresa tarelor vechii intelectualităţi constituie unul din planurile principale ale romanului „Bărăgan" de V. Em. Galan. Astfel anarhicul, brutalul şi zgomotosul agronom Matei, e, în pofida calităţilor sale profesionale, a inteligenţei lui şi a dragostei sale de muncă, obiectul unei ironii destul de maliţioase, dar foarte bine venite. Satirizat, de asemenea, e şi savantul Cristescu. Refuzîndu-se vieţii reale, claustrîndu-se în JÎşte cercetări abstracte, el devine eroul şi victima unor aventuri destul de neplăcute, pe care nu le poate înţelege şi pe care probabil mai tîrziu Anton Filip îl va ajuta să le înţeleagă. In „Bariera" de Tudor Mazilu, nea Viţu, muncitorul revoluţionar, e într-un continuu duel polemic nu numai cu mentalitatea aristocraţiei mahalalei, cu etica şi moravurile claselor dominante, dar şi cu pictorul ratat a cărui inadaptabilitate nu e, în fond, decît un soi de conformism, un mod subtil de a-şi masca o laşitate ce-i pare organică, dar de care, pînă la urmă, se debarasează totuşi. Confruntarea aceasta conţine însă şi primejdii. Prima e de a-1 împinge pe autor (atunci cînd nu ţine seama de nuanţe şi lucrează numai cu alb şi negru) să recurgă la clişee, să alunece pe panta schematismului. (O astfel de primejdie pîndeşte într-un fel orice procedeu recomandabil prost folosit). Dar există şi o alta - mult mai însemnată - căreia îi pot ceda chiar scriitorii foarte înzestraţi, atenţi la cele mai fine nuanţe şi în stare să le valorifice literar. Mă refer concret la pericolul de a folosi confruntarea nu pentru a reliefa răspunderea istorică a clasei muncitoare, ci pentru a-i pune pe muncitori să rezolve nişte probleme care nu sînt ale lor, a-i privi pe aceştia numai în funcţie de preocupările specifice ale intelectualilor, a-i subordona într-un fel acestor preocupări de ordin secundar. Un exemplu edificator în această privinţă îl oferă mult discutatul roman al lui G. Călinescu, „Scrinul negru". în acest roman, G. Călinescu e aproape de adevăr cînd înfăţişează prăbuşirea barierelor care îi despărţeau altădată pe muncitori de intelectuali, pătrunderea muncitorilor în mediile intelectuale. Dar nu zugrăveşte raporturile sociale realist atunci cînd îi înfăţişează pe muncitorii săi într-o situaţie dependentă de preocupările, capriciile şi gusturile arhitectului Ioanide. Dacă Ioanide vrea să facă arhitectură rurală, pentru a oferi un exemplu de bun gust, el cere şi obţine sprijinul muncitorilor, care, parcă n-ar avea altă menire şi alt ideal decît pe cel de a se conforma capriciilor sale, de a-1 sluji pe el. în cartea lui G. Călinescu, muncitorii nu sînt prezentaţi ca avînd sentimentul răspunderii istorice, pentru că împing istoria înainte, pentru că rezolvă probleme importante politice (eroiî săi muncitori nu trăiesc acest simţămînt), ci pentru că înţeleg, mai bine 116 chiar decît Gaittany capriciile lui Ioanide şi i le satisfac fără nici o rezervă. Ei sint apreciaţi înainte de toate pentru că îşi însuşesc bunele maniere (estetului Ioanide îi displac gesturile zgomotoase ; îl supără lipsa de armonie în mişcări şi în vorbire), se deprind să asculte muzică, să vorbească franţuzeşte, să răsfoiască un album de reproduceri şi să aplaude o dansatoare (fiindcă asemenea însuşiri le preţuieşte la oameni Ioanide). Intr-o astfel de confruntare falsă, clasa muncitoare apare nu ca principala forţă a societăţii noastre, ci la remorca intelectualităţii. La confruntări interesante asistăm nu numai atunci cînd printre protagoniştii cărţii întîlnim intelectuali, dar şi ţărani (vezi în acest sens toată literatura noastră reflectînd procesul transformării socialiste a agriculturii, unde superioritatea viziunii muncitoreşti e reliefată prin contrast cu mentalitatea îngustă a micului producător individual), sau chiar lucrători avînd o mentalitate mai mult sau mai puţin apropiată de cea ţărănească. Pentru a ilustra acest ultim aspect n-avem decît să deschidem volumul lui Nicolae Ţie intitulat modest „Profiluri" şi să citim, bunăoară, schiţa „In aer liber", al cărei erou, bătrînul maistru Alexe, poartă un neîntrerupt război cu rămăşiţele mentalităţii de ţărani individuali a unor tineri petrolişti din Oltenia, război în care utilizează o tactică foarte elastică. Să ne amintim de asemenea de bătăliile pe care le duc în uzină, activiştii, sosiţi din Bucureşti („Oţel şi pîine") pentru lichidarea apucăturilor de mici proprietari ale unor lucrători sezonieri. Inutil să adăugăm că deobicei, aceste confruntări dintre muncitori şi reprezentanţii diverselor pături sociale aliate clasei muncitoare, nu-i împiedică pe autori să insiste asupra opoziţiei principiale, ireductibile dintre exponenţii moralei comuniste pe de o parte, şi ai celei burgheze pe de alta, şi să reliefeze astfel superioritatea netă a eticii proletare. în „Oţel şi pîine", „La cea mai înaltă tensiune", „Bărăgan", „Şoseaua nordului", etc. etc. confruntarea de care vorbim e subordonată conflictului de clasă, prezentată in funcţie de acest conflict, O EROARE CARE ÎNCA MAI PERSISTA Dacă literatura rezultînd din acest prim contact, efectuat prin documentare, cu universul moral al clasei muncitoare, prezintă uneori avantajul unei mai clare reliefări a virtuţilor muncitorului, nu e mai puţin adevărat că tot aici îşi au izvorul şi o serie de deficienţe serioase ale unor cărţi consacrate tematicii muncitoreşti. Fiindcă scriitorii abordînd acest mediu nou sînt nu numai tentaţi să organizeze, ca să mă exprim astfel, confruntările despre care am vorbit mai sus, dar, uneori, să atribuie muncitorilor o problematică şi o viziune proprii eroilor din alte medii sociale, cu care ci sînt familiarizaţi. Numai aşa ne putem explica de ce directorul minei din ultimul roman al lui Drag'oş Vicol, „In munţii de miază-noapte", gîndeşte şi acţionează mai mult ca un ţăran decît ca un muncitor. Şi nu numai el, dar şi ceilalţi muncitori, iar. într-o măsură, chiar unii activişti de partid. Numai aşa ne explicăm că pînă şi un bun cunoscător al mediului muncitoresc cum e Fran-cisc Munteanu n-a pregetat să-şi înzestreze eroii din „Oraşul de pe Mureş" cu preocupări mic-burgheze, iar C. Chiriţă, în „Oţelul" prezintă o fiică de oţelar, suferind de spleen. Nimeni nu poate contesta talentul lui Nicuţă Tănase, originalitatea şi cu atît mai puţin autenticitatea cărţilor sale. Şi totuşi surprindem uneori la acest scriitor tendinţa de a reduce năzuinţele muncitorului numai Ia idealul bunei stări şi confortului. Această tendinţă am depistat-o în „Astăzi e ziua mea", dar ea e destul dc frecventă şi la alţi scriitori, mai ales în reportaj. Iată cum îşi imaginează eroul acestei cărţi o lui Nicuţă Tănase, fericirea • „Mă gîndesc atunci cînd mănînc cu Zoica la patru pereţi, la o curte mică în care se văd nişte găini, o cloşcă cu nişte pui, găinile spe-riindu-se de un uliu care dă tircoalc, un purcel guiţînd. O văd pe Zoica dueîndu-se cu găleata de mîncare ia porc. Văd purcelul cres-cînd. Ignatul. Un guiţat, nişte paie arzînd, miros dc şorici pîrlit, nişte muşchi agăţaţi în. pod la fum. Mă gîndesc la o casă în care să stau cu Zoica. ,, - Mă gîndesc că trebuie să cumpărăm Ia salariul viitor, în rate, o cameră combinată şi, -117 pentru bucătărie, o masă cu două scaune " „ - O să cumpărăm, Zoica, dar masa de la bucătărie .nu cu două scaune, ci cu trei scaune". - De ce trei scaune ? _ - Şi pentru Vladimir, copilaşul care o să vină. O să ne trebuiască şi un pătuţ. - Da, Zoica, trebuie şi un pătuţ, şi jucării, etc. etc. etc. _ Năzuinţa oamenilor muncii spre bună stare şi confort e firească şi orice scriitor respectînd realitatea nu poate să nu ţină seama de ea. Nu e mai puţin adevărat însă că a reduce idealul unui muncitor doar la aceste năzuinţi elementare înseamnă, în fond, a-1 coborî la un nivel de înţelegere pe care clasa muncitoare 1-a depăşit de mult. Tinzînd să-şi asigure bunăstarea şi maximum de confort posibil, muncitorul nu vede niciodată realizarea acestui obiectiv în afara marelui obiectiv politic pe care i-1 indică partidul, nu se poate rezuma doar la acest ideal, orizontul său incluzînd probleme majore ale contemporaneităţii, con-_Ştnnţa sa fiind dominată de responsabilitatea istoncă ce-i revine în calitate de fiu al unei clase ce trebuie să elibereze umanitatea întreagă din robia capitalistă. Iată de ce găinile, porcul, camera frumos mobilată, jucăriile copilului nu-1 pot satisface prin ele însele. El tinde doar mult mai sus ; şi nu-l pot satisface cu' atît mai mult cu cît el ştie că în lumea capitalului, mai există încă milioane si milioane de oameni care nu se pot împărtăşi din aceste bucuri, elementare, şi faţă de care se simt-îndatorat. Fericirea, muncitorul n-o poate concepe la modul individualist; el leagă totdeauna fericirea lui personală de fericirea întregii umanităţi. Ni se va obiecta poate că eroul lui Nicută Tanase e un fost „derbedeu" care încă nu s-a ridicat la acest nivel de înţelegere a lucrurilor. Obiecţia nu se susţine însă, fiindcă acest erou e un tînăr lucrător, care a cunoscut exploatarea capitalistă şi a învăţat să-i urască pe exploatatori; fiindcă, nu odată, la locul său de muncă, in şedinţe, la club, a dat dovadă de un ascuţit simţ de clasă ; fiindcă, la ora cînd îşi făureşte astfel de vise, i se atribuie ,o muncă de răspundere, căreia îi face bine faţă deşi ea implică vigilenţă trează, tăria d a nu se lăsa corupt, cinste faţă de clasa sa Obiecţia nu se susţine mai ales, fiindcă auto nil nu ia poziţie faţă de aceste năzuinţe limitate, ci se solidarizează oarecum eu ele. De asemenea, mistica oţelului, pe care o profesează Voicu, protagonistul principal din „Oţelul", nu poate fi a maistrului oţelar, ci a unui ms care are o viziune oarecum ţărănească despre lume. Rebreanu e criticat pentru că U pus pe Ion să sărute, într-un elan mistic, pămîntul. Gestul ţăranului corespunde totuşi într-o măsură mentalităţii sale. Nu ne putem închipui insa, în nici un caz, un muncitor sărutînd maşinile la care lucrează sau practicînd cultul oţelului, fiindcă muncitorului adevărat îi c străin orice misticism. Şi el nu tinde, în nici un caz, să înlocuiască o mitologie cu alta. S-ar putea vorbi în acelaşi sens despre atribuirea unor complicaţii intelectualiste muncitorilor. In acest sens în „întîlnirea" lui C. Chintă găsim numeroase pagini elocvente. De asemenea, Eugen Barbu îl căsătoreşte pe Mates (din „Şoseaua Nordului") cu un soi de prostituată, şi îl prezintă îndrăgostit de soda celui mai bun tovarăş al său, numai pentru a-si dota eroul său cu „complicaţii". Exemplele s-ar putea înmulţi. Nu găsim însă util să insistăm mai mult asupra acestui aspect al problemei pe care ne-am propus s-o dezbatem. Vrem numai sa adăugăm că erorile acestea provin din mutarea problematicii altor categorii sociale în mediul muncitoresc - şi îş; au rădădna într.0 încă insuficienţă cunoaştere a psihologici muncitoreşti. EROI CU ŞI FARA BIOGRAFIE O problemă a literaturii noastre cu tematică muncitorească c modul în care se prezintă biografia diferiţilor eroi. Prin biografie, autorul comunică nu numai simple date, ci însăş. experienţa de viaţă a eroului său, şi astfel ne face să intuim complexitatea vieţii sale sufleteşti. Pentru a reflecta, deci, preocupările multiple ale muncitorului, bogatul său univers sufletesc, din biografia sa nu poate fi omis nici un element care ar putea lumina un aspect sau altul al vieţii sale spirituale, care i-ar putea explica mentalitatea şi sensibilitatea, modul său J18 specific de a acţiona. în această privinţă, lucrurile, cel puţin la început, nu se prezentau deloc satisfăcător, autorii fiind tentaţi, chiar în opere care s-au impus, să lase goluri nejustificate în biografia eroilor muncitori. Cititorii, critica şi scriitorii înşişi au remarcat la timpul cuvenit că muncitorul comunist Anton Filip este unul dintre cei mai reuşiţi eroi pozitivi din cîţi numără literatura noastră. Nu e prea mult de cînd directorul gospodăriei agricole de stat din Petroiu scria cu mîndrie în ,,Gazeta literară" aceste cuvinte : ,,Mi se spune Anton Filip". Eroul lui Galan a intrat deci în viaţă, o influenţează. Ce satisfacţie mai mare pentru un scriitor ? ce dovadă mai grăitoare a reuşitei sale scriitoriceşti ? într-adevăr, Anton Filip are un foarte larg orizont politic ; el nu priveşte sarcinile referitoare la organizarea producţiei în gospodăria pe care o conduce numai ca o problemă economică oarecare, ci, în primul rînd, ca o problemă politică, şi. ca atare, no concepe ruptă de sarcina transformării socialiste a agriculturii în ansamblul ei (de aici interesul său susţinut pentru a stabili o legătură strînsă cu viaţa satului, de a acţiona în direcţia încetăţenirii conştiinţei socialiste nu numai în rîndurile lucrătorilor din gospodăria de stat dar şi în rîndurile sătenilor din Lespezi). El are o viziune dialectică, ştie să lege alte probleme fundamentale ale construirii socialismului (reeducarea vechii intelectualităţi, bunăoară) de cele ale muncii sale, se consideră răspunzător de justa lor rezolvare şi se străduieşte să facă faţă acestei răspunderi. Nici o neregulă, care se iveşte, indiferent în ce sector de activitate, nu-1 lasă rece ; nici o realizare nu rămîne fără ecou în sufletul său. Şi niciodată el nu se opreşte la un anume plafon, fiindcă acest excelent organizator e dominat de nemulţumirea creatoare, de setea unei continui perfecţionări, de dorinţa de a se depăşi, caracteristice muncitorului înaintat. Şi totuşi lui Anton Filip, care gîn-deşte atît de clar şi acţionează atît de firesc, îi lipseşte ceva. Mai întîi nu-i cunoaştem biografia, decît din primii ani de după Eliberare. Ce-a făcut eroul său pînă atunci, cum s-a format el ? — sînt întrebări la care autorul nu ne dă răspuns. Şi că nu ni-1 poate da, o dovedeşte şi împrejurarea - foarte importantă - că în ori ce condiţii s-ar afla eroul nostru, el nu se referă niciodată la o experienţă dobîndită pînă atunci, acţionează într-un fel ca un om lipsit complet de facultatea memoriei. Oare aceasta e o deficienţă caracteristică lui V. Em. Galan ? Nu, căci, bunăoară, în excelenta nuvelă „La Răzeşi", oglindind mediul ţărănesc ce-i este mai familiar, formaţiei eroilor i se acordă importanţa cuvenită. E vorba deci, de o deficienţă ce ţine de o cunoaştere încă insuficientă a eroului muncitor. Aceeaşi deficienţă o observăm şi în „Oţel şi pîine". Activiştii trimişi la Hunedoara n-au propriu zis o biografie. Ei nu ni se dezvăluie decît prin activitatea pe care o depun în momentul cînd se desfăşoară acţiunea cărţii (mai exact, prin discursurile pe care le rostesc). La fel. celelalte personaje muncitoreşti din roman. Autorul se fereşte să ne introducă în locuinţele lor, să-i pună să-şi amintească un eveniment sau altul. Adversarii lor au însă biografie ; evoluţia acestora din urmă e mult mai atent urmărită ; pătrundem o dată cu scriitorul în salonul Estelei şi în căminul unor ingineri, aflăm care sînt relaţiile lor familiale, ele. Astfel de lipsuri au început acum să fie învinse, mediul muncitoresc devenind din ce în ce mai familiar scriitorilor noştri. Karoiy Bucşi, eroul romanului ..La cea mai înaltă tensiune", arc biografie. Cînd se află în faţa unei situaţii noi. se raportează totdeauna la o experîenţă acumulată, face o serie de asociaţii. Bunăoară, cînd se duce să ia contact cu laboratoarele de chimie ale universităţii pentru a face analiza fontei, el îşi aminteşte, în chip firesc, de primul său contact cu lumea universitară, de luptele la care a participat pentru curmarea activităţii reacţionare desfăşurate de elementele duşmănoase în rîndurile studenţimii. Pe Karoiy Bucşi îl vedem acţionînd nu numai în fabrică, dar şi în cartier, îl cunoaştem în relaţiile sale familiale. Fiecare gest al său respiră autenticitate şi are o semnificaţie. Cînd îi sugerează, de pildă, lui Felecan să utilizeze scrumiera, o face determinat nu numai de spiritul de ordine ce-1 caracterizează, ci şi de teama că s-ar putea spune că directorul muncitor nu ştie să păstreze curăţenia, nu ştie la ce serveşte acest obiect, că în felul acesta s-ar ştirbi prestigiul său personal, al clasei care i-a încredinţat o funcţie 119 de răspundere. Tocmai fiindcă îşi cunoaşte bine eroul şi are încredere deplină în el, Nagy Istvan nu e tentat să-l idealizeze, nu se fereşte să-i arate slăbiciunile, tarele, timidităţile. Toate aceste calităţi, care fac din „La cea mai înaltă tensiune", una din cele mai bune cărţi oglindind mediul industrial, nu se dato-resc faptului că Nagy Istvan ar fi un scriitor mai dotat decît Călugăru sau Galan, de exemplu, ci împrejurării foarte importante, că spre deosebire de confraţii săi, el descrie mediul muncitoresc din interiorul său, cu o adîncă şi bogată cunoaştere a lui. Nea Antonică din „Munca de jos" are şi el o biografie. Fiecare acţiune a eroului, sentimentele contradictorii pe care le trăieşte, sînt explicate prin formaţia sa, prin psihologia sa proprie. Aceasta, fiindcă şi lui Eugen Barbu. mediul tipografilor îi e familiar, fiindcă el ştie nu numai cum miroase plumbul şi cerneala, cum fîşie hîrtia, dar şi cum se lucrează la zinco-grafie, cum se paginează, cum se deprindea altă dată meseria asta, care sînt tradiţiile breslei Şi care e blazonul ei, cum gîndesc, cum simt si cum glumesc tipografii. Pe Teodor Mazilu, nu numai că nu-I înspăi-mîntă descrierea unui interior muncitoresc, prezentarea firească a raporturilor familiale din-tr-un cămin muncitoresc, folosirea acelor amănunte, care, toate laolaltă, dau senzaţia vieţii adevărate, creează o atmosferă specifică. Dar, parcă, pentru a răsturna opiniile unor critici,' după care universul sufletesc al unui muncitor nu poate fi dezvăluit decît în producţie, el nici nu-şi propune să ni-1 înfăţişeze pe nea Viţu („Bariera"; în uzină, ci numai în mahala, între-ţinîndu-se cu vecinii săi, cu Ţuţuleasca, de pddă, rîzînd de prostia unora, bucurîndu-se de alţii, petrecînd în mijlocul celor dragi sufletului său, în raporturile lui cotidiene cu soţia şi copiii, cu timidul curtezan al fiicei sale. Treişpemii. Dar cită autenticitate în aceste pagini ! Kresc se mişcă, de asemenea, şi totdeauna îr conformitate cu caracterul său, grăsunul Hor-vath („Statuile nu rid niciodată" de Francisc Munteanu), muncitor ilegalist. Acasă ca şi î„ Puşcărie, în uzină ca şi în sediul Partidului, el n-are nimic forţat, nici cînd îşi lămureşte tovarăşii, nici cînd combate duşmanii deschişi ,„„ camuflaţi, nici cînd încearcă s-o liniştească pe nemulţumita Iui soţie. Cine a citit nuvela „Dimineaţa de mai" de Remus Luca rămîne surprins de aplicaţia cu care acest scriitor, care, pînă nu de mult s-a ocupat mai ales cu oglindirea vieţii satelor, creiază atmosfera dintr-o familie muncitorească! reconstituie istoria acestei familii şi, prin ea. a unei'întregi mahalale muncitoreşti dintr-un tîrg ardelenesc, cu oamenii ei diferiţi şi moravu" rile lor. Trebuie - cînd discutăm această problemă -să ţinem seama şi de faptul că în aceşti ani s-a format o nouă generaţie de scriitori, o generaţie de scriitori care au colindat de la un capăt la altul marile şantiere ale construirii socialismului, uzinele, minele ; care, adesea, au lucrat, alături de ceilalţi tineri, pe aceste şantiere ; care au crescut în atmosfera însufleţită a şantierelor. Pe şantiere ei au cunoscut îndeaproape muncitori de veche tradiţie, dar au urmărit cum se formează din rîndurile foştilor argaţi, ale unor tineri fără eăpătîi, din rîndurile ciobanilor şi pădurarilor, muncitori specialişti cu o înaltă conştiinţă politică. Pentru aceşti tineri scriitori, care se numesc NicoJae Tic, Radu Cosaşu, Nicuţă Tănase sau Simion Pop] mediul muncitoresc e însuşi mediul lor. iar muncitorul,^ mai ales cel format în anii noştri, e o cunoştinţă apropiată, un prieten drag. Nuvela „Şantier" şi o serie de reportaje semnate de Nicolas Ţie, reportajele lui Radu Cosaşu despre Bicaz, adunate recent în volumul inteligent construit şi bine scris, „Lumină", povestirile despre simpaticii derbedei puşi în c;rcu. laţie de Nicuţă Tănase, etc. reuşesc, fiecare în parte şi toate laolaltă, să ne transmită atmosfera de încleştare, de ofensivă hotărîtă şi dinamică de pe marile şantiere ; ne fac să auzim trepidaţia maşinilor, comenzile maeştrilor, strigătele şi cîntecele brigadierilor, să intuim climatul acesta în care entuziasmul cel mai înflăcărat se îmbină cu o strictă organizare şi în care vieţuieşte o lume la început pestriţă, redată apoi, într-un singur tot. Reuşesc să ne facă sensibil climatul acesta în care tineri veniţi din toate colţurile ţării şi din straturile sociale cele mai oropsite cîndva, deprind nu numai să mî-nuiască mecanisme perfecţionate, dar şi să gîn-dească, să simtă şi să acţioneze ca nişte mun- 120 citori adevăraţi. Şi eroii învaţă aceasta în cursul unei dramatice lupte cu cei cai.e au fost altădată ei înşişi, fiindcă tarele vechi nu se pot lepăda, odată cu hainele cu care au venit pe şantier, odată cu adoptarea salopetei şi a bonetei de brigadier. AUTENTICITATEA CADRULUI Şt VIAŢA SUFLETEASCĂ A EROILOR încă departe - cum foarte îndreptăţit a arătat în repetate rînduri critica noastră literară -de a satisface pe deplin exigenţele sporite ale cetitorilor, rămasă în urma vieţii, literatura inspirată din viaţa clasei muncitoare a depăşit totuşi faza începuturilor, a dibuirilor, a început să se închege ca atare. Iar aceasta constituie o victorie de importanţă covîrşitoare a întregului nostru front literar. Cel mai convingător argument în favoarea afirmaţiei noastre îl constituie tocmai apariţia unei întregi serii de cărţi care reuşesc să recreeze atmosfera diverselor medii muncitoreşti din ţara noastră (fiindcă altul e climatul de pe un şantier naţional, altul de pe Griviţa şi cu totul altul dintr-un cartier muncitoresc al unui orăşel de provincie), să seziseze specificul fiecărui mediu, să-I privească pe muncitor dinlăuntrul său şi nu să se rezume doar la a-i copia gesturile şi a-i transcrie vorbele (şi acelea, uşor înflorite) rostite în şedinţe, să-1 vadă în complexul relaţiilor în care e plasat şi nu ca un ins oarecum izolat. A dispărut în bună măsură sfiiciunea şi stinghereala faţă de eroul muncitor, a dispărut convenţionalismul, facilitatea. Eroul muncitor nu mai apare ca un prooroc, ca un Mesia care aduce izbăvirea săvîrşind minuni. El s-a umanizat, în sensul că a început să trăiască realmente sub raport literar, să fie prezentat în complexitatea sa umană, cu bucuriile şi necazurile sale. dominanta rămînînd însă în întregul său univers sufletesc conştiinţa istorică, simţămîntul de înaltă răspundere faţă de destinul poporului său şi ai întregii umanităţi. La începuturile eroice ale literaturii noastre cu tematică muncitorească, scriitorul abia deschidea uşa locuinţei eroului său muncitor, să vadă cum îi sînt mobilate încăperile, aranjate pe pereţi fotografiile de familie. Despre un acces în universul sufletesc al eroului muncitor nici nu putea fi vorba, scriitorul zeificîndu-1 sau, dimpotrivă, temîndu-se că va descoperi acolo lucruri ce-i vor deruta. Timiditatea, timorarea aceasta au dispărut acum. Scriitorul intră azi în locuinţa eroului său, ca în casa unui prieten, se îndreaptă spre raftul de cărţi şi i le răsfoieşte, îl întreabă dacă şi-a plătit ratele la mobilă şi se interesează de preocupările sale gospodăreşti. Dar nu se opreşte numai la decor, deşi decorul spune adesea foarte mult. Accesul în universul sufletesc al eroului său îi e liber şi el descoperă acolo interesante probleme de conştiinţă, pe care nu se sfieşte să le dea în vileag. Un exemplu : eroul nuvelei Dimineaţa de mai de Remus Luca, ceferistul pensionar Ion Cîndea, fost luptător socialist şi participant la Comuna Maghiară, azi deputat în sfatul popular, membru de partid respectat şi tatăl unor fii cărora partidul le-a încredinţat munci de răspundere, pare să aibă toate motivele să se considere, în sfîrşit, un om fericit. Şi totuşi, nu e un ins fericit în accepţia deplină a cuvîntului, fiindcă ceva îl frămîntă. Din pricina unei eronate înţelegeri a evenimentelor, o bună bucată de vreme, în trecut, el, muncitorul cultivat şi cinstit, s-a ţinut de o parte, n-a stat în primele rînduri ale luptei. Deşi nimeni nu-i mai aminteşte de vechea sa greşeală, deşi şi-a răscumpărat-o într-un fel prin activitatea ulterioară, Cîndea nu poate şi nici nu vrea să uite ce s-a întîmplat, nu dintr-un sentiment de autopenitenţă spirituală, ci pentru că se vrea un om cu adevărat nou, ridicat la o asemenea conştiinţă a răspunderii, încît să nu mai poată repeta greşeala în viitor. Un alt exemplu : romanul căsătoriei lui Anton Mihăilă, eroul reportajelor recente ale lui Radu Cosaşu, cu Varvara poate fi considerat de unii o simplă istorioară a dragostei, bine scrisă, e drept, dar care nu aduce nimic inedit. Dacă se omite, însă, un dat esenţial, şi anume că întemeierea unei familii constituie pentru fostul băiat de pripas, care niciodată n-a cunoscut fericirea căminului, un eveniment de o importanţă capitală, iar pentru noi, cititorii, de o semnificaţie deosebită, deoarece declanşează toate forţele spirituale ale eroului, îi biciuieşte dorinţa de a se depăşi. 121 O VARIETATE DE TIPURI Tocmai pentru că unii dintre scriitorii noştri au început să se simtă ca la ei acasă în diversele medii muncitoreşti (nu în toate, bineînţeles) şi tocmai fiindcă şi-au permis să sondeze sufletele muncitorilor, care nu sînt, nu pot fi identice, au reuşit să creeze nu tipul muncitorului, ci o varietate de tipuri muncitoreşti, prin intermediul căreia ei se străduiesc să ne ofere imaginea globală a clasei muncitoare. De aceea noi nu vom purcede să arătăm care sînt trăsăturile muncitorului în literatura noastră nouă, deşi o astfel de operaţie i-ar tenta pe mulţi, ci vom descrie numai, în rîndurile ce urmează, această varietate de tipuri. Nu ne interesează doar un tip abstract de muncitor, ci muncitorii vii din literatura noastră. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît existenţa unei asemenea varietăţi tipologice constituie încă un argument hotărâtor pentru faptul că, la ora asta, în literatura romînă se poate vorbi, într-adevăr nu numai despre nişte cărţi izolate abordînd tematica muncitorească, ci despre o literatură inspirată din viaţa şi lupta clasei muncitoare. Rebreanu e un scriitor excepţional. Dar dacă în literatura romînă ar exista numai Ion, noi n-am putea vorbi despre o literatura a lumii ţărăneşti. Vorbim, însă, despre o literatură ţărănească, fiindcă îi avem pe Smaranda, mama lui Nică humuleşteanul, pe Mara, pe Anca şi pe Vitoria Lipan, pe moş Nichifor Coţcariul, pe bordeienii iui Sadoveanu, pe moş Manole Creţu şi pe Ion, pe Petre Petre şi pe Mitrea Cocor, pe Moromete şi pe Mitru Moţ. Sin-tem, de asemenea, îndreptăţiţi să vorbim azi despre o literatură inspirată din viaţa clasei muncitoare, fiindcă îi avem pe Alecu tinichigiul din „Nada florilor", pe cei trei Ghiţă din „Lumina primăverii" şi pe Irina din „Oţel şi pîine", pe Anton Filip şi pe Karoly Bucşi, pe nea Viţu, pe Ion Cîndea şi pe soţia sa, mama cartierului muncitoresc, pe Costachc şi pe Antonică, pe Horvath grăsunul şi pc Durnitrana, pe brigadierii lui Nicuţă Tănase, Radu Cosaşu pe Andrei Pop din „Ora şase" de N. Ţie şi pe alţii. S-ar părea că în crearea acestei varietăţi de tipuri muncitoreşti un rol important 1-a avut ceea ce se numeşte psihologia profesională. (S-a pledat doar atît pentru un roman al minerilor, un altul al petroliştilor, pentru o literatură a muncitorilor metalurgişti sau a textiliştilor, încît o astfel de prejudecată putea să se ivească !) Lucrurile nu se prezintă însă astfel, fiindcă, dacă nu se poate nega faptul că fiecare profesie în parte îşi pune pecetea pe psihicul lucrătorului care o practică, nu e mai puţin adevărat însă, că nu pe baza acestor particularităţi, de ordin secundar, se poate crea o adevărată varietate de tipuri. Pentru aceasta, se cer luaţi în consideraţie alţi factori, de ordin mai adînc, care pun în lumină ceea ce e general întregii clase şi nu ceea ce e specific unuia sau altuia dintre detaşamentele ei. Se cer luaţi în consideraţie factorii care pot reliefa nu secundarul, ci esenţialul, nu particularul, ci generalul, şi anume măsura în care conştiinţa socialistă, revoluţionară, care e a întregii clase, s-a impus în diferitele medii muncitoreşti, măsura în care diverşii muncitori au dobîndit conştiinţa misiunii lor istorice de gropari ai capitalismului, de constructori ai unei societăţi eliberate de oiice exploatare. Cîţiva din aceşti factori principali ar fi, după pararea mea : a) existenţa sau lipsa unei tradiţii revoluţionare într-un mediu muncitoresc dat ; b) felul cum s-a exercitat în diverse medii muncitoreşti influenţa revoluţionară, felul cum s-a desfăşurat lupta dintre concepţia revoluţionară şi cea reformistă, avîndu-se în vedere şi faptul că clasa muncitoare e o clasă deschisă, care-şi lărgeşte mereu rîndurile cu clemente provenite din alte straturi sociale, pe care ea le înrîureşte, dar care, la rîndu-le, aduc în sinul ei concepţii străine ; avîndu-se în vedere, de asemenea, faptul că datorită dezvoltării inegale a industriei romîneşti pînă la Eliberare, frînării acestei dezvoltări, o parte considerabilă a clasei muncitoare lucra în mici ateliere meşteşugăreşti ; şi c) experienţa scriitorului în acest domeniu, fondul său aperceptiv, modul cum s-a apropiat de această temă. Ion Călugăru, bunăoară, care în „Oţel şi pîine" a atacat primul tematica industrială, n-a reuşit să creeze un tip de muncitor de veche tradiţie, un tip de director muncitor al unei mari întreprinderi de importanţă naţională, un tip de activist comunist care-şi desfăşoară 122 activitatea în condiţiile cuceririi puterii economice. Păvăloaia, activiştii trimişi de partid Ia Hunedoara nu trăiesc, fiindcă, în această direcţie autorul nu acumulase destulă experienţă. Nu e mai puţin adevărat însă că pictorul deosebit de înzestrat al tîrguşorului moldovenesc nu putea să nu aibă întinse cunoştinţe despre calfele care roboteau în mizerele ateliere meşteşugăreşti. De aceea în „Lumina primăverii" el i-a creat pe cei trei Ghiţă, pe blajinul potcovar, pe cismar şi pe fotograf, figuri ce se reţin şi prin care Călugăru arată cum ideile socialiste, conştiinţa muncitorească pun stăpî-nire chiar pe acei muncitori care, prin condiţiile lor de muncă, aducînd cu cele ale micilor meşteşugari, sînt supuşi presiunii ideologice mic-burgheze. Muncitorii aceştia, tocmai fiindcă lucrează izolaţi unul de altul, nu au un dezvoltat simţ organizatoric. Ei se rezumă doar la o acţiune de autoeducare şi de vagă agitaţie. Autorul subliniază astfel caracterul - aş spune adolescentin - al acestor eroi, faptul că, din punctul de vedere al conştiinţei socialiste, ei se află în faza iniţială. Dar încă în această etapă ei dobîndesc un foarte acut simţămînt al demnităţii, un spirit de solidaritate, şi mai ales conştiinţa misiunii lor istorice. Pornind de la această experienţă, Ion Călugătu a putui-urmări în „Oţel şi pîine", prin Irina, destinul foştilor ucenici sau calfe meşteşugăreşti care acum dobîndesc o adevărată conştiinţă. Graniţa dintre fostele tîrguri moldoveneşti şi sat e greu de fixat. Ca atare, Călugăru avea, aşa cum, de altfel, o dovedeşte şi „Copilăria unui netrebnic", o destul de temeinică experienţă în ceea ce priveşte ţărănimea. De aceea în „Oţel şi pîine" el a putut crea dintre ţăranii sosiţi la uzină unele figuri care se fixează în memorie şi, prin mijlocirea cărora, reflectă realist procesul de transformare a acestor oameni în muncitori autentici. Dintre numeroasele personaje care compun colectivul uzinelor din Hunedoara se reţine oarecum numii Moise Nicoară, tîp intermediar între ţăran şi muncitor. Ţăran prin unele comportări, în el se simte totuşi vie influenţa exercitată asupra sa de mediul muncitoresc, de comunişti. Nici Eugen Barbu n-a izbutit să-1 înfăţişeze încă pe muncitorul revoluţionar, ci pe cel care sub influenţa mediului revoluţionar şi după o tragică experienţă, începe să deschidă ochii (nea Cristache) ; pe cel care n-a părăsit încă visul de a se realiza ca ţăran cu oarecare stare, e înspăimîntat literalmente de ideile şi acţiunile revoluţionare şi dobîndeşte simţul demnităţii, odată cu victoria clasei sale (Oaie) ; pe tipograful care lucrează într-un mizer atelier şi se ciocneşte zilnic şi direct cu patronul (Antonică, Alecu), pe fosta slujnică, proletarizată. Figurile lui Mareş şi Dumitrana din „Şoseaua nordului" sînt mult mai palide decît cele ale ocrsonaielor citate mai înainte In schimb, Francisc Munteanu - în pofida unor deficienţe deloc neglijabile - e mult mai familiarizat cu mediul industrial, unde descoperă, ca şi Nagy Istvan, diferenţieri tipologice care au la bază ciocnirea dintre mentalitatea revoluţionară şi demagogia reformistă. Nicolae Ţie depistează chiar anume tendinţe carieriste (Buhariu din „Ora şase") la uncie elemente care, prin mentalitate şi moravuri, sînt străine clasei muncitoare. V. Em. Galan a creat, prin Anton Filip, tipul muncitorului revoluţionar, al activistului de Partid, gata să îndeplinească orice sarcină (a fost şi conducător al unui oficiu economic, organism menit cîndva să combată specula). Ducînd bătălia pentru transformarea socialistă a agriculturii şi pe cea a reeducării vechii intelectualităţi, Anton Filip e animat de convingerea că în rezolvarea acestor probleme e angajată, în primul rînd, clasa muncitoare, fiindcă aceste probleme sînt probleme fundamentale ale construirii socialismului iar clasa muncitoare este clasa cea mai interesată în construirea acestei societăţi. Am arătat mai sus condiţiile obiective şi subiective care au concurat la crearea unei varietăţi de tipuri din lumea brigadierilor de pe şantiere. Fiecare variantă e condiţionată însă în primul rînd de stagiul pe şantier al eroilor care devin obiectul educaţiei comuniste. Toate exemplele Ia care ne-am referit demonstrează că hotărîtoare în crearea unei varietăţi de tipuri muncitoreşti nu e psihologia profesională, ci factorii pe care i-am enumerat mai sus. 123 CONCLUZII Sumara trecere în revistă a acestei varietăţi de tipuri am întreprins-o cu scopul de a demonstra existenţa unei literaturi inspirate din viaţa clasei muncitoare. Existenţa acestei literaturi constituie victoria cea mai însemnată a frontului nostru scriitoricesc, dovada certă că literatura noastră şi-a lărgit mult orizontul, că s-a transformat într-o literatură realist-socialistă. Faptul că din ce în ce mai mulţi scriitori - şi dintre cei mai dotaţi — se îndreaptă spre tematica legată de lupta clasei muncitoare, che-zăşuieşte lărgirea acestei varietăţi de tipuri, îmbogăţirea literaturii noastre cu realizări noi. Am întreprins această trecere în revistă şi cu scopul de a face mai evident decalajul încă mare dintre viaţă şi literatură, rămînerea în urma vieţii a literaturii inspirate din lupta clasei muncitoare. O demonstrează faptul că posedăm încă puţine tipuri de muncitori in- dustriali. O demonstrează, mai ales, faptul că multe din realizările dobîndite oglindesc tipuri de muncitori caracteristici unor faze istoriceşte depăşite, că trăsăturile noi ale muncitorului actual, care luptă pentru însuşirea tehnicii celei mai avansate, pentru calitatea înaltă a produselor sale, care desăvîrşeşte construirea socialismului şi se pregăteşte pentru comunism, nu şi-au găsit încă întruchiparea artistică ! Pentru a lichida acest decalaj, eforturile scriitoriceşti trebuie înmulţite, iar critica trebuie să supună unui examen atent nu numai reuşitele, dar şi eşecurile, fiindcă şi ele pot genera învăţăminte utile. Altminteri, erorile fac carieră, fiind reluate de acelaşi autor de la o carte la alta (vezi exemplul lui C. Chiriţă). Mai puţine pledoarii generale, deci, pentru literatura inspirată din viaţa clasei muncitoare, dar mult mai multe analize detailate şi riguroase consacrate fiecărei cărţi cu această temă fundamentală I MARCEL CHIRNOAGA : Se înaltă noi blocuri LUPTA PARTIDULUI PENTRU EDUCAREA INTELECTUALITĂŢII ÎN SOCIETATEA SOCIALISTĂ GALL ERNO autidul Muncitoresc Romîn acordă o atenţie deosebită problemei intelectualităţii ataşate cauzei socialismului. Această preocupare decurge din cunoaşterea şi aplicarea principială a adevărului istoric formulat de declaraţia comună a Consfătuirii Partidelor Comuniste şi muncitoreşti - ţinută la Moscova în noiembrie 1957 -şi anume, că formarea intelectualităţii noi este una din legile fundamentale ale construirii socialismului. Analiza ştiinţifică a situaţiei intelectualităţii din Romînia burghezo-moşierească dovedeşte întru totul justeţea învăţăturii marxist-leninis-te despre locul şi rolul acestei categorii în diferitele formaţiuni soeial-economice bazate pe exploatare. Intelectualitatea romînă — ca de altfel intelectualitatea în general - nu alcătuia o clasă aparte. Intelectualitatea romînă constituia o pătură socială care îşi recruta membrii din diferite clase, prezentînd în acelaş timp şi o stratificare internă. Cercurile sale conducătoare proveneau din clasele exploatatoare, fiind organic legate de aceste clase, în sluiba cărora elaborau şi răspîndeau ideologia burgheză, administrau aparatul de stat, rezolvau probleme tehnice şi ştiinţifice - subordonate profitului capitalist. Masa intelectualilor făcea parte integrantă din păturile mijlocii, situaţia şi conştiinţa lor fiind în consecinţă contradictorie. Pe de o parte - precum a arătat Dimi-trov - ei erau legaţi prin „cordon ombilical" de clasa stăpînitoare, pe de altă parte însă asupra lor îşi exercită influenţa direct sau indirect lupta maselor muncitoare. Exceptînd stratul superior privilegiat, marea majoritate a intelectualilor din Romînia a păşit pe calea pauperizării treptate şi ca urmare a acestui proces, s-a apropiat de poporul muncitor. Monopolizarea culturii de către clasele exploatatoare a ridicat un adevărat zid chinezesc între popor şi tezaurul cunoştinţelor umane. „Politica culturală" a regimului burghezo-mo-şieresc a condamnat masele oamenilor muncii la neştiinţă, la analfabetism. „Obligativitatea" şcolarizării la nivel elementar era doar formală, zeci şi zeci de mii de copii ai muncitorilor şi ţăranilor rămînînd an de an în afara şcolilor de altfel, reduse la număr. Lipsa unui număr suficient de şcoli, taxele ridicate, preţul scump al manualelor, inaccesibile oamenilor muncii nevoiaşi, îi privau pe copiii acestora aproape cu desăvîrşire de a frecventa şcolile medii şi superioare, între anii 1920-1928 din 10;.000 de locuitori a 55 de sate, doar 1673 urmau cursurile medii sau superioare. Dintre aceştia numai 6 se trăgeau din familii de ţărani săraci. Numărul studenţilor de origine muncitorească nu depăşea ani de-a rîndul procentajul de 0,1%. Pe tinerii de provenienţă muncitorească sau ţărănească care învingînd nenumăratele obstacole reuşeau totuşi să dobîndească o diplomă, îi aştepta o nesfîrşită gamă de privaţiuni, lipsuri şi umilinţe. Caracterizînd situaţia profesorilor şi învăţătorilor din Romînia burghezo-moşierească, tov. 125 Gh. Gheorghiu-Dej arată : „Învăţătorii şi profesorii nu primeau cu lunile salariul lor de mizerie. Mulţi dintre dumneavoastră îşi amintesc de flagelul şomajului, care apăsa pe învăţători şi profesori. După o statistică parţială, întocmită în 1933 de Asociaţia generală a licenţiaţilor universitari din Romînia, dintre profesori 5 % ocupau posturi sigure, 63 % ocupau posturi întîmplătoate, iar 32% erau şomeri". (Cuvîntare rostită Ia Congresul învăţătorilor din R.P.R.). In numeroase documente, în ziarele sale ilegale, partidul dezvăluia situaţia tot mai grea a maselor de intelectuali în condiţiile dictaturii burghezo-moşiereşti, mobilizînd aceste mase la lupta pentru revendicările lor profesionale şi materiale, împotriva politicii antidemocratice, anticulturale a guvernelor reacţionare. Un articol apătrut în numărul din 2 decembrie 192S al ziarului „Viaţa Muncitoare" publică date care demască faptul că, în timp ce Ministerul Instrucţiei Publice nu are bani pentru şcoli şi pentru retribuirea omenească a corpului profesoral, iar bugetul Ministerului Sănătăţii nu e suficient pentru susţinerea spitalelor şi remunerarea numărului corespunzător de medici -bugetul de stat alocă un miliard şapte sute mi lioane lei pentru finanţarea organelor represive. (Documente din Istoria Partidului Comunist din Romînia, 1923-1928, 1953, pag. 63'i). In numărul din 15 noiembrie 1931 al gazetei „Studenţimea nouă", a apărut Manifestul grupului de medici de pe lîngă Ajutorul Muncitoresc Romîn, care caracterizează în felul următor situaţia sănătăţii publice şi a medicilor în acea vreme : „Liber-profesioniştii sînt puşi în imposibilitate de a-şi exersa profesia pe care au dobîndit-o cu atîta greutate. Mulţi medici sînt siliţi să-şi închidă cabinetele, neputîedu-şi asigura minimul de existenţă şi plata impozitelor grele... Tuberculoza, sifilisul şi pelagra îşi găsesc terenul pregătit şi seceră populaţia săracă a satelor şi oraşelor". Articolul cheamă medicii la luptă pentru lichidarea acestor stări de fapt intolerabile şi declară : „Locul nostru de muncitori intelectuali este în marea armată a muncitorimii... în lupta pentru emanciparea hunii". (Documente din Istoria Partidului Comunist din Romînia, 1929-1933, partea I, 1954. PP- 547-549)- în anii crizei economice şi ai fascizării ţării se intensifică activitatea de lămurire şi de organizare depusă de partid în rîndurile intelectualităţii. Partidul depune un efort consecvent pentru realizarea unui larg front popular antifascist în cadrul căruia un rol însemnat e destinat - printre celelalte pături de mijloc -şi intelectualităţii. Partidul punea un accent deosebit pe demascarea politicii şi propagandei demagogice a partidelor fasciste, pe dezvăluirea caracterului antiuman şi anticultural al barbariei fasciste şi pe respingerea încercărilor organizaţiilor fasciste de a-şi lărgi influenţa în rîndurile grupurilor mai înapoiate ale intelectualităţii. Documentele de partid din" vremea aceea supuneau unei profunde analize ştiinţifice contradicţiile interne ale puterii burghezo-moşiereşti în curs de fascizare, au elaborat o platformă politică justă pentru integrarea celor mai largi mase de intelectuali în lupta împotriva fascismului şi a primejdiei războinice, pentru apărarea culturii progresiste şi a păcii. Astfel, de exemplu, hotărîrile celei de a V-a plenare lărgite a CC. al P.C.R., (August 1936) constată că masele largi populare, muncitorii, ţăranii, mica burghezie, intelectualii, funcţionarii şi majoritatea studenţimii sînt potrivnice fascismului, fiind adepte ale unui regim democratic, ceea ce crează posibilitatea reunirii acestor pături în cadrul frontului popular antifascist. (Documente din istoria Partidului Comunist din Romînia, 1951, p. 272). Prin U.T.C., partidul, desfăşura o puternică propagandă şi activitate organizatorică în mijlocul studenţimii universitare care a suferit mult de pe unma politicii anticulturale a guvernelor reacţionare. Taxele şcolare şi de examen ridicate, numărul mic de burse, lipsa cantinelor şi căminelor ieftine, fascizarea universităţilor constituiau tot atîtea neajunsuri pentru studenţimea săracă, care în marea ei majoritate condamna fascismul şi războiul, străduindu-se să apere tradiţiile progresiste ale universităţii romîne. Din anuarul universităţii clujene pe anii 1932-1933, reiese că numai 0,7% din totalul studenţilor avea bursă. (Anuarul Universităţii din Ciuj pe anul şcolar 1932-33, Cluj, 1933, pag. 4). Sub îndrumarea partidului, U.T.C.-ul organiza celule studenţeşti comuniste în centrele 126 universitare din ţară, edita numeroase publicaţii pentru mobilizarea la luptă a studenţimii. Studenţii comunişti organizau acţiuni şi greve pentru reducerea taxelor şcolare şi de examen, pentru -sporirea numărului burselor, pentru democratizarea universităţilor. Studenţii comunişti din Cluj au fost aceia care în 1932 au condus greva generală a studenţilor de la facultatea de drept, sprijiniţi şi de studenţimea celorlalte facultăţi. In legătură cu această grevă studenţii progresişti au organizat o demonstraţie de stradă sub lozincile : „Jos cu taxele nedrepte ! Si se reducă taxele căminelor 1" (Cf. Babici : Aspecte din lupta antifascistă a studenţilor din Cluj în perioada 1933—1937, Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lingă CC. al P.M.R., 1956, nr. 3). Studenţii progresişti în lupta împotriva fascizării ţării îşi exprimă solidaritatea cu eroicii muncitori de la Griviţa, ca şi cu muncitorii petrolişti, îşi ridică glasul împotriva teroarei şi prigonirii minorităţilor naţionale. ILmînd şi aplicînd cu fidelitate politica partidului de organizare a unui front popular antifascist, studenţii comunişti au luat iniţ.'aitiva creării unei largi organizaţii studenţeşti democratice. Aşa au luat naştere în toate centrele universitare ale ţării organizaţiile Frontului s'-udenţesc democratic, care a editat revista studenţilor democraţi : „Studentul romîn". F.S.D.-ul a dus lupta pentru rezolvarea revendicărilor profesionale ale studenţimii, pentru sprijinirea materială a studenţilor săraci, pentru înfiinţarea de biblioteci, pentru apărarea culturii naţionale progresiste, împotriva misticismului şi a fascizării vieţii universitare. în perioada creşterii teroarei fasciste şi a înteţirii acţiunilor huliganice. F.D.S.-ul crează gărzi de autoapă-ate, studenţii, democraţi iau în apărarea lor pe studenţii oprimaţi din rîndurile minorităţilor naţionale. Dictatura regală desfiinţează F.S.D.-ul. interzice apariţia „Studentului romîn", dar studenţii comunişti, democraţi, îşi continuă lupta eroică, cu toată teroarea întreprinsă împotriva lor. Numărul din 6 ianuarie 1938 al „Scînteii" ilegale adresează studenţilor următoarea chemare : „în faţa falsului cultural, tineri intelectuali care aţi gîndit liber, care vreţi să gîndiţi liber, tineri care vreţi să mai ajungeţi pe băncile universităţii sau care nu vreţi să le pără- siţi forţat, tineri de ori ce formaţie ideologică, filosofică sau religioasă, uniţi-vă 1" (Citatul luat din I. Caranfil : Despre Frontul studenţesc democratic - organizaţie de luptă antifascistă din Ramînia 1935-1938. Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lîngă CC. al P.M.R., 1956, nr. 5). în cursul luptei împotriva fascismului şi a primejdiei războinice, partidul Înfiinţează numeroase organizaţii legale, democratice, în cadrul cărora mulţi intelectuali progresişti de frunte luptau pentru cauza democraţiei, a umanismului şi a păcii. Asemenea organizaţii sprijineau reţeaua pe ţară a comitetelor antifasciste oe activau sub egida Comitetului Naţional Antifascist din Romînia (1933-1934), Asociaţia Amicii U.R.S.S., care număra printre membrii ei multe cadre didactice universitare, Asociaţia pentru protecţia mamei şi a copilului, Liga contra prejudecăţilor, Blocul Democratic şi altele. In aceşti ani apar mai multe gazete legale sub îndrumarea directă a partidului sau sub influenţa lui (Buletinul de acţiune împotriva fascismului, Momentul, Horia, Alte zări, Clopotul, Ne-pakarat, (Voinţa poporului), Xînăra generaţie, Ecoul, Dolgozo No (Femeia muncitoare), Sze-kelyfoldi Neplap (Foaia poporului din Secuime), Orizont, Manifest, înainte, Omul liber, Jovo (Viitorul), Era Nouă, Reporter, Korunk, (Epoca noastră) etc. în coloanele acestor gazete de cele mai multe ori de foarte scurtă existenţă, mulţi scriitori, profesori, învăţători, medici şi alţi intelectuali au luat atitudine împotriva fascismului şi războiului, pentru Uniunea Sovietică. Un mare rol în munca de lămurire depusă în rîndurile intelectualităţii 1-a avut popularizarea rezultatelor istorice ale primului stat socialist, Uniunea Sovietică, ca şi demascarea calomniilor antisovietice. Cartea „U.R.S.S.-azi" a remarcabilului scriitor comunist, Alexandru Sahia, a exercitat o profundă influenţă asupra opiniei publice intelectuale. Lupta intelectualităţii democratice din Romînia şi-a cucerit simpatia şi solidaritatea celor mai de seamă intelectuali progresişti ai lumii. Romain Rolland, Barbusse, Langevin, Perrin, Jourdain şi mulţi alţii şi-au ridicat glasul împotriva prigonirii intelectualilor romîni progresişti (P. Constantinescu-Iaşi : „Organizaţii de masă largi conduse de Partidul Comunist din 127 Romînia în anii 1932-1938", Bucureşti, 1952, p. 61). Umăr la umăr cu intelectualii romîni progresişti militau şi cei mai buni cărturari din rki-dul minorităţilor naţionale oprimate. Politica naţionalistă a guvernelor burghezo-moşiereşti (restrîngerea folosirii în şcoli a limbii materne, examenele de limbă, diferitele „numerus"-uri şi alte forme ale asupririi naţionale) lovea în intelectualitatea naţionalităţilor conlocuitoare. Partidul Comunist Romîn a fost singura forţă care s-a opus în mod consecvent politicii naţionaliste de discriminare dusă de regimul burghezo-moşieresc, singura forţă care a luptat pentru egalitatea în .drepturi a minorităţilor. Hotărîrile Congresului al V-lea al partidului fixează drept sarcină organizaţiilor de partid să mobilizeze masele populare la luptă pentru instrucţia gratuită în limba maternă, pentru libera folosire a limbii materne. Hotărîrile constată că datorită politicii juste a partidului există serioase posibilităţi pentru ca proletariatul să ciştige de partea sa ca aliate masele mk-burgheze, intelectuale ale naţiunilor asuprite, antrenîndu-Je în luptă. în adevăr, mulţi intelectuali maghiari au găsit calea către clasa muncitoare şi partidul ei, în cadrul organizaţiei Madosz, care lupta sub îndrumarea partidului, în lupta dusă pentru cauza comună, s-a plămădit şi s-a cimentat colaborarea intelectualităţii progresiste romîne şi maghiare, împotriva oricăror tendinţe naţionaliste şi şovi-niste. Numeroşi studenţi maghiari, ruşi. bulgari, evrei şi de alte naţionalităţi participau la lupta celulelor comuniste din şcolile superioare. încă în grelele împrejurări ale ilegalităţii, partidul duce o luptă crescîndă şi de înalt nivel împotriva diverselor forme ale ideologiei burgheze, ale oportunismului şi revizionismului. El folosea toate posibilităţile de răspîndire a ideilor sooialismului ştiinţific, a filozofiei marxiste. Lupta aceasta a partidului a avut un mare rol în educarea socialistă a intelectualităţii progresiste, iar intelectualii revoluţionari înarmaţi cu cunoştinţe marxiste acordau un ajutor serios în dezvoltarea conştiinţei muncitorilor. în anii dictaturii fascisto-antonesciene şi a criminalului război antisovietic, partidul şî-a înteţit eforturile îndreptate în direcţia creării unui larg front unic patriotic, în scopul de a mobiliza masele populare la lupta pentru ieşirea din război, pentru independenţa ţării şi răsturnarea dictaturii fasciste. Cuvîntul partidului a pătruns şi în mijlocul cercurilor de intelectuali de orientare democratică nemulţumite cu ocupaţia hitleristă şi cu războiul antisovietic. In mijlocul profesorilor universitari şi al studenţilor s-au intensificat protestele şi rezistenţa. Atunci cînd armata sovietică victorioasă şi-a început înaintarea nestăvilită şi dictatura anto-nesciană căzută în panică voia să ademenească „elita" intelectuală să plece în străinătate, partidul s-a adresat intelectualităţii cu o chemare ce apela la conştiinţa şi la cele mai nobile simţăminte patriotice ale acesteia : „Profesori universitari şi academicieni sînt momiţi cu un paşaport diplomatic şi cu valuta de la Banca Naţională. Asta numeşte Mihai Antonescu salvarea elitelor"... „Cărturarii romîni, adevăraţii cărturari, savanţii, intelectualii romîni nu pot decît să respingă cu dezgust insulta ce li se face. Universitatea romînă cunoaşte multe şi minunate figuri de profesori care au înţeles de mult că libertatea şi cultura sînt nedespărţite... Menirea intelectualităţii romîneşti este să stea alături de popor şi să păstreze licărirea de lumină, în clipele cele mai întunecate... Partidul comunist cheamă pe profesori, pe ingineri, pe medici, pe magistraţi, pe preoţi, pe scriitori şi artişti să rămînă în mijlocul neamului şi acum, în ceasul de cumpănă al istoriei naţionale, să-şi dea contribuţia lor de jertfă, luptînd fără şovăire împotriva duşmanului ţării noastre şi al culturii omenirii - Hitler şi bandele lui înarmate..." (Din broşura intitulată „Armata roşie vine !" -editată în august 1944, de P.C.R., Documente din Istoria P.C.R., Buc. 1951, pp. 363-364), Lupta eroică a partidului înaintea eliberării a avut nu numai rezultatul că el şi-a extins influenţa asupra celor mai buni reprezentanţi ai intelectualităţii vechi, dar a asigurat în acelaşi timp şi apariţia unei noi intelectualităţi, compusă din cei mai ridicaţi şi mai plini de abnegaţie muncitori din detaşamentul măreţ al revoluţionarilor de profesie, dintre cei care şi-au consacrat întreg talentul, toate puterile şi toată viaţa cauzei eliberării clasei muncitoare, dintre cei care după munca grea de la fabrică se 128 instruiau în mijlocul a mii de primejdii ale ilegalităţii şi şi-au însuşit învăţătura marxism-ie-ninismului, dintre cei care au transformat în „universităţi" pînă şi închisorile, învăţînd şl instruind şi pe alţii în toiul luptei. Lupta partidului nostru înaintea eliberării pentru cîştigarea şi educarea socialistă a intelectualităţii muncitoare a creat condiţii favorabile succesului eforturilor depuse după 23 August pentru plămădirea unei noi intelectualităţi ieşite din rîndul poporului. O nouă chemare — un nou rol social. Revoluţia populară începută prin insurecţia armată de la 23 August 1944, a deschis o nouă etapă în viaţa intelqctualitatii din Romînia. In perioada teroarei burghezo-moşiereşti, condiţiile obiective îngreunau extrem de mult posibilitatea educării unei intelectualităţi revoluţionare numeroase în partid şi prin partid. Tocmai de aceea e lesne de înţeles de ce din primele momente ale eliberării partidul nostru a acordat o grijă atît de mare formării noii intelectualităţi. ■ Politica Partidului Muncitoresc Romîn se întemeiază în problema aceasta pe învăţătura lui Lenin despre folosirea şi reeducarea intelectualităţii în construirea noii orînduiri. Aplicarea creatoare a experienţei P.C.U.S. în condiţiile specifice din Romînia a asigurat partidului nostru succesele obţinute în formarea intelectualităţii legate de cauza socialismului. în contradicţie cu concepţia oportuniştilor Internaţionalei a Il-a, după care trebuie să aşteptăm cu revoluţia socialistă pînă cînd proletariatul va dispune de specialişti de un număr şi pregătire corespunzătoare, concepţia leninistă propovăduieşte că în posesia puterii, proletariatului i se deschid posibilităţi mult mai favorabile pentru a educa în ritm rapid, în oursul construirii însăşi a noii orînduiri, pe specialiştii corespunzători ca număr şi pregătire. Practica construcţiei socialiste a dezminţit atît în Uniunea Sovietică cît şi în ţările de democraţie populară - şi deci şi in patria noastră - profeţiile oportuniste care preziceau năruirea puterii populare, eveniment ce trebuia să se producă inevitabil, dat fiind faptul că fără specialişti masa „incultă" se va dovedi neputincioasă a conduce aparatul de stat şi economia naţională. Lenin a distrus această argumentare antirevoluţionară a men-şevicilor şi cadeţilor, arătînd că puterea proletară dispune de toate mijloacele pentru cîştigarea şi activizarea specialiştilor într-adevăr necesari construirii noii orînduiri. Realitatea a dat dreptate nu menşevicilor şi cadeţilor, ci lui Lenin. Pe cind în 1895 gazeta burgheză „L'Inde-pendance roumaine", revendica diverse măsuri pentru a împiedica instrucţia medie şi superioară a tinerilor proveniţi din clasele sărace, iar între cele două războaie mondiale perspectiva unei creşteri a numărului studenţUor constituia pentru regimul burghezo-moşieresc o adevărată plagă, partidul nostru a considerat încă în faza iniţială a revoluţiei populare drept o datorie a sa de prim ordin să ridice în ritm rapid nivelul cultural al maselor populare, să educe specialişti cît mai mulţi şi cît mai bine pregătiţi. în darea de seamă ţinută la conferinţa naţională din octombrie 194;, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej stabilea drept sarcină principală lichidarea analfabetismului, ca şi „reorganizarea întregului învăţămînt de la cel primar pînă la Universitate, pe baze democratice, ca să asigure un minim de cunoştinţe generale pentru întregul tineret, formarea de tehnicieni pentru nevoile industriei, agriculturii etc., iar pentru cei cu calităţi intelectuale deosebite posibilitatea de a urma studii superioare, fără a mai fi legaţi de lipsa mijloacelor materiale." (Articole şi cuvîntări, ed. IV, p. 79-80). Ideologul sindicalismului, Georges Sorel, se îndoia la vremea sa de faptul că proletariatul poate atrage intelectualitatea de partea sa şi proorocea că socialismul va lipsi intelectualitatea de ocupaţie. Ce ne arată în schimb experienţa patriei noastre ? Construcţia socialistă nu numai că nu i-a luat intelectualităţii posibilităţile de lucru, ci dimpotrivă, cere specialişti mereu mai numeroşi şi mai bine calificaţi în toate domeniile vieţii. Aceste necesităţi au sporit o dată cu procesul transformării revoluţionare şi al construcţiei socialiste ; creşte mereu rolul şi greutatea specifică a intelectualităţii care îndeplineşte o nouă funcţie socială. Este foarte instructivă studierea din acest punct de vedere a documentelor partidului nostru. Din dările de seamă şi hotărîrile Co- 9 — c. 1010 129 mitetului Central la congresele partidului reiese fără putinţă de răstălmăcire că necesităţile mereu crescînde ale noii orînduiri în privinţa cadrelor de intelectuali specialişti izvorăsc din însăşi esenţa construirii societăţii socialiste. Socialismul este un salt din necesitate în imperiul libertăţii - spunea Engels. Orînduirea socialistă este prima orînduke a cărei dezvoltare o determină oameni care acţionează conştient, în cunoştinţa legităţilor obiective. Construirea noii orînduiri se efectuează în mod planificat, cu folosirea maximă a celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii moderne. De aici, însemnătatea mereu creseîndă a ştiinţei şi tehnicii, respectiv a cadrelor ştiinţifice şi tehnice de specialitate. Construirea orînduirii socialiste nu se poate realiza fără participarea activă a maselor, fără dezvoltarea permanentă a nivelului cultural şi a conştiinţei maselor populare. De aici urmează rolul important şi de importanţa tot mai mare al instrucţiei publice şi al artei, respectiv al profesorilor, învăţătorilor, scriitorilor şi artiştilor. Socialismul însemnează productivitate mai ridicată a muncii, nivel ele trai în creştere, cultură înfloritoare şi sănătate publică în permanentă îmbunătăţire, iar toate acestea sînt de nerealizat fără specialişti mulţi şi buni, fără cărturari credincioşi poporului şi care să stea în slujba cauzei acestuia. In cunoscuta sa carte ,,La trahison des eleres", Julien Benda, exprimînd individualismul şi apolitismul intelectualităţii burgheze, acuză de trădare pe cărturarii care-şi părăsesc turnul de fildeş pentru a se amesteca în evenimentele realităţii zilnice. Apolitismul lui Benda şi-a cucerit mulţi adepţi în rîndurile intelectualităţii burgheze romîne. Atitudinea aristocratismului spiritual al lui Benda a dat însă faliment în condiţiile realităţii crizelor economice, ale fascismului şi războiului. în contradicţie cu acest model intelectual falimentar, obiectivele formulate în documentele partidului nostru pun în faţa intelectualităţii alte idealuri şi o altă chemare. Planurile de stat ale Republicii Populare Romîne, planul electrificării ţării şi industrializarea socialistă au pus în faţa intelectualităţii, a oamenilor de ştiinţă, a inginerilor şi tehnicienilor, o sarcină grea, dar înălţătoare : aceea de a contribui cu toate capacităţile sale pen- ino tru ca ţara noastră, care datorită regimului burghezo-moşieresc fusese odinioară după ideologii burghezi „eminamente agricolă", să devină o ţară cu o industrie dezvoltată, care foloseşte toate cuceririle tehnicii moderne. A fost necesar să se creeze noi ramuri industriale, să se construiască maşini care niciodată nu se construiseră în ţara noastră, s-au născut oraşe şi centre industriale noi în ţinuturi unde nu se ridicase niciodată fum de fabrică. Tractoarele romîneşti, utilajul petrolifer atît de căutat în străinătate, hidrocentrala de la Bicaz şi multe alte întreprinderi industriale sînt semne ale faptului că inginerii şi tehnicienii noştri îndeplinesc cu cinste sarcinile ce li s-au încredinţat. Transformarea socialistă a agriculturii a cerut şi cerc din partea intelectualităţii eforturi nu mai puţin susţinute. Atunci cînd Comitetul Central a! partidului nostru a lansat lozinca începerii colectivizării, el şi-a dat seama în mod clar că acest mare salt revoluţionar în dezvoltarea satului şi a ţărănimii muncitoare nu se poate realiza fără agronomi suficient de numeroşi şi de bine pregătiţi. Aceasta deoarece agricultura socialistă însemnează gospodărire dusă cu mijloace ştiinţifice. Partidul nu a pierdut din vedere nici indicaţia leninistă conform căreia cooperativizarea agriculturii nu se poate despărţi de revoluţia culturală : nu poţi aşeza pe tractor un ţăran analfabet. De aceea, Comitetul Central a arătat că una din cele mai importante condiţii ale transformării socialiste a agriculturii este ridicarea nivelului cultural al milioanelor de ţărani muncitori, cerînd ajutorul oamenilor de ştiinţă, al scriitorilor, artiştilor şi învăţătorilor. Dacă sîn-tem pe bună dreptate mîndri de faptul că pînă acum 82,2% din terenul agricol al ţării face parte din sectorul socialist, atunci trebuie să recunoaştem că în atingerea acestui rezultat de seamă roiul intelectualilor nu poate fi subapreciat. Fireşte că revoluţia culturală nu se limitează numai la sate. Marile transformări care schimbă rara noastră revoluţionează întreaga cultură şi ideologie a maselor muncitoare. Pe baza noi ■ lor relaţii de producţie socialiste ia naştere o nouă suprastructură ideologică, o nouă cultură, literatură şi artă. Intr-una din cuvîntările sale tovarăşul N. S. Hruşciov vorbea cu putere evocatoare despre munca de lămurire răbdătoare, persistentă cu care reprezentanţii Puterii Sovietice au atras de partea noii orînduiri intelectuali vechi de seamă ca academicienii Pavlov şi Platon. în legătură ou acest lucru, N. S. Hruşciov a arătat : „Noi, comuniştii, trebuie să dăm dovadă de un tact şi o răbdare deosebită faţă de vechea intelectualitate. Dacă uneori grupuri izolate şi, poate, chiar grupuri mari ale ei nu înţeleg întotdeauna transformarea revoluţionară, nu trebuie să ne pripim niciodată ca să-i numărăm printre duşmanii revoluţiei" (N. S. Hruşciov : „Spre victorie în întrecerea paşnică cu capitalismul", Buc. 1959, p. 331). A avea răbdare şi tact nu înseamnă a se da frîu liber intelectualilor burghezi reacţionari oare se ridică împotriva puterii populare şi îi aduc prejudicii. Folosirea vechii intelectualităţi este o formă a luptei de clasă şi pentru motivul că în această luptă trebuie să se utilizeze severitatea dictaturii proletare împotriva specialiştilor care sprijină tendinţele contrarevoluţionare, restauratoare, ale claselor exploatatoare răsturnate şi care sabotează construirea noii societăţi. Ca rezultat al politicii leniniste înţelepte a Partidului Muncitoresc Romîn, marea majoritate a intelectualilor din ţara noastră au trecut de partea democraţiei populare, punîn-du-şi talentul, experienţa şi cunoştinţele în slujba ridicării poporului. Pentru aceşti intelectuali, cate au putut să cunoască marile realizări ale primului stat socialist, pornirea pe calea dezvoltării socialiste nu mai constituia un start într-o direcţie cu totul necunoscută. Tînăra putere populară a trebuit însă să combată şi la noi rezistenţa reprezentanţilor reacţionari ai intelectualităţii claselor exploatatoare. în darea de seamă ţinută în anul 1947 la Conferinţa din Polonia a unor partide comuniste, tovarăşul Gheorghiu-Dej a arătat : „In rîndurile intelectualilor, reacţiunea are încă rădăcini puternice, în universităţi au mai rămas profesori reacţionari. Dar totodată printre intelectuali capătă avînt curentul progresist. Foarte mulţi intelectuali marcanţi, savanţi, scriitori, ar- tişti, au intrat în partidul nostru, sau stau aproape de el" („Articole şi cuvîntări", ed. IV, p. ni). Partidul a făcut totul pentru a atrage de partea puterii populare pe cei mai buni reprezentanţi ai vechii intelectualităţi, în acelaşi timp însă nu a pierdut din vedere că activizarea vechilor specialişti nu rezolvă problema cadrelor construcţiei socialiste. De aceea, ajutat de funcţia cultural-educativă a statului democrat-popular, a depus şi depune mari sforţări pentru a chema la viaţă o nouă intelectualitate din rîndurile muncitorimii, ale ţărănimii muncitoare şi ale intelectualităţii muncitoare. Tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej a formulat în felul următor dubla sarcină a folosirii vechii intelectualităţi şi a formării noii intelectualităţi : „Fiecare specialist vechi, care este hotărît să slujească în mod cinstit interesele patriei noastre, interesele construcţiei socialiste, va găsi sprijin şi înţelegere din partea partidului şi guvernului. Unor astfel de specialişti trebuie să li se creeze condiţiile prielnice de activitate, prestigiul şi autoritatea necesare activităţii lor. In acelaşi timp, organizaţiile de partid trebuie să aibă în permanenţă în centrul preocupărilor lor formarea de noi specialişti, ingineri şi tehnicieni ieşiţi din rîndurile clasei muncitoare, înarmaţi cu temeinice cunoştinţe tehnice, educaţi în spirit de devotament neţărmurit pentru cauza socialismului" (Articole şi cuvîntări, ed. IV, p. 505-506). în interesul acestui scop, s-a reorganizat în mod radical întreaga instrucţie publică (1948), aşezată pe baze ştiinţifice, marxiste, asigurînd prin numeroase burse şi cămine fiecărui tînăr dornic de învăţătură cîştigarea unei calificări corespunzătoare preferinţelor, capacităţii sale şi intereselor ţării. Numărul noii intelectualităţi populare îl sporesc şi acei muncitori şi ţărani muncitori ridicaţi din producţie pe care partidul i-a plasat în posturi de răspundere în cadrul aparatului de stat, în industrie şi în agricultură. O concepţie şi o planificare la fel de perspectivică caracterizează măsurile prin care partidul şi statul democrat-popular au asigurat bazele ma- 131 teriale şi cadrele organizatorice ale muncii intelectuale. Din acest punct de vedere, de o însemnătate deosebită este hotărîrea şedinţei plenare a CC. al P.M.R. despre sprijinirea activităţii ştiinţifice, literare şi artistice (decembrie 1948), hotărîrea Biroului Politic al CC. al P.M.R. cu privire la construirea Casei Scîn-teii (iulie 1949), precum şi reorganizarea în anul 1948 a Academiei Republicii Populare Romîne. Institute de cercetări ştiinţifice, edituri, dezvoltarea considerabilă a presei periodice etc. -, toate acestea asigură condiţii propice creaţiei intelectuale, asigură răspîndirea produselor culturii în rîndul maselor populare. Concepţia leninistă care priveşte reeducarea vechii intelectualităţi drept una din formele luptei de clasă obligă pe comuniştii care lucrează în mijlocul cercurilor de intelectuali să lupte neobosit şi în mod intransigent împotriva influenţei destructive a ideilor lumii vechi, pentru victoria ideilor marxism-leninis-mului. După eliberare, partidul s-a apucat fără zăbavă de îndeplinirea acestei sarcini. In munca aceasta un rol de seamă l-au avut presa de partid şi în primul dnd organele de presă ale CC, „Scînteia" şi „Lupta de clasă". Răsfoind numerele de după eliberare ale Scînteii, dobîndim o imagine fidelă a eforturilor de această natură ale partidului, a primelor bătălii ideologice de pe frontul muncii intelectuale. Aflăm din nr. 6 al Scînteii că asociaţia scriitorilor a ţinut o şedinţă extraordinară Ia care s-a hotărît curăţirea uniunii de elementele fasciste şi s-a publicat o declaraţie conform căreia scriitorii vor să pornească pe alte căi, alături de popor. în numărul 12 se cere purificarea urgentă a Institutului Politehnic. Un articol din numărul 16 cere concedierea membrilor grav compromişi, fascişti ai Operei. Numărul 45 ridică problema necesităţii democratizării instrucţiunii publice. în numerele următoare au văzut lumina tiparului numeroase articole în legătură cu retragerea din uz a manualelor reacţionare, democratizarea radiodifuziunii, etc. Ştirile publicate în numerele ziarului în cursul anilor următori semnalează şi ele consecvenţa luptei ideologice conduse da partid, consecvenţa eforturilor depuse pentru reeducarea intelectualităţii. Numărul 805 din anul 1947 militează pentru o literatură nouă, cu rădăcinile în realitatea patriei ; un articol din nr. 817 pune la ordinea zilei democratizarea universităţilor, iar din darea de seamă publicată în numărul 958 aflăm că la congresul sindicatului scriitorilor şi ziariştilor s-a afirmat deja cu putere în arîndul scriitorilor ideologia clasei muncitoare. Lupta ideologică a continuat cu şi mai multă putere în cursul trecerii la etapa a doua a revoluţiei noastre, în cursul desfăşurării revoluţiei socialiste. Partidul a orientat focul luptei asupra diferitelor manifestări ale ideologiei burgheze (cosmopolitismul, obiectivismul, naţionalismul etc.) demascînd influenţa acestora în deosebitele domenii ale muncii intelectuale. Academia R.P.R. a luat atitudine în mod hotărît împotriva tendinţelor cosmopolite manifestate în unele lucrări ştiinţifice ; lupte ideologice serioase s-au desfăşurat în domeniul lingvisticii, istoriei, filozofiei, literaturii etc. Partidul e conştient de faptul că în cazul unor intelectuali, între participarea practică la construcţia socialismului şi atitudinea politică legată de această participare pe de o parte - şi concepţia lor despre lume pe de altă parte - se poate manifesta un anumit decalaj. (Elementele social-politice aflate în legătură mai strînsă cu baza economică se dezvoltă mai rapid decît factorii ideologici, filozofici sau morali ai conştiinţei, mai îndepărtaţi de bază.) Şi experienţa ţării noastre arată că unul din cele mai importante mijloace ale formării şi dezvoltaţii conştiinţei este participarea activă, revoluţionară la construirea noii orînduiri sociale. Specialiştii vechi (ne gîndim în primul rînd la specialiştii din domeniul tehnic, la ingineri etc.) care s-au încadrat în opera de industrializare socialistă, de introducere şi perfecţionare a tehnicii moderne, se conving pe baza propriei experienţe de faptul că orîndui-rea socialistă asigură posibilităţi nemărginite progresului ştiinţifko-tehnic, deschizînd prin aceasta perspective nebănuite şi în faţa dezvoltării lor profesional-ştiinţifice. Nu încape îndoială că participarea lor practică la construirea socialismului, în activitatea organelor puterii de stat şi a organizaţiilor de masă, are o influenţă pozitivă şi asupra 132 dezvoltării lor ideologice. Tot mai mulţi sînt aceia care îşi dau seama că fără însuşirea şi aplicarea creatoare a ideologiei rnarxist-leniniste nu pot activa cu succes nici în domeniul propriei lor profesiuni sau ramuri ştiinţifice. Educaţia socialistă a intelectualităţii constituie o importantă funcţie a îndrumării de către partid a vieţii intelectuale. Valabilitatea învăţăturii lui Lenin despre literatura partinică, despre munca literară ca parte organică a cauzei proletariatului, nu se limitează la domeniul literaturii şi la perioada în care proletariatul nu a preluat încă puterea. Dimpotrivă, pe măsură ce construirea socialismului înregistrează progrese tot mai mari, creşte şi rolul conducător al partidului în orice domeniu al vieţii sociale, în economie tot aşa ca în politică şi cultură. Aceasta este o consecinţă necesară a esenţei socialismului, a naturii orînduirii în continuă dezvoltare sub conducerea clasei muncitoare şi a partidului ei. Temeiul ideologic al revoluţiei culturale socialiste îl constituie învăţătura marxist-leninistă bazată pe materialismul dialectic şi istoric. însuşirea ideologiei marxist-leniniste, a materialismului dialectic şi istoric constituie cerinţa de bază a dezvoltării continue în spirit socialist a intelectualităţii de tip nou. Ideile filozofice marxiste nu se răspîndesc însă în vid, într-un fel de „pămînt al nimănui" în filozofie, ci în luptă cu diferite teorii idealiste, pozitiviste, iraţionaliste şi mistice a căror influenţă şi rămăşiţe nu au dispărut încă fără urmă din conştiinţa intelectualităţii. Adesea elementele ideologiei proletare şi burgheze se contrapun în conştiinţa unuia şi aceluiaşi om. în acest fel, educaţia intelectualităţii în spirit marxist nu se poate despărţi de lupta dusă împotriva ideologiei burgheze. între ideologia socialistă şi cea burgheză, nu există şi nici nu poate exista o a treia cale. Acolo unde ideologia marxistă nu iese învingătoare, este în mod necesar prezent şi se manifestă vreun curent al ideologiei burgheze. Transformarea socialistă a conştiinţei intelectualităţii, educaţia ideologică a intelectualilor în spirit marxist nu sînt altceva decît victorii ale ideologiei socialiste asupra influenţei ideologiei burgheze. Acest lucru constituie o sarcină deosebit de actuală în cazul intelectualităţii care activează în domeniul ştiinţelor naturii şi în tehnică, dar fireşte că nu poate fi neglijat nici în căzui reprezentanţilor ştiinţelor sociale. Necesitatea fundamentării filozofice marxiste a ştiinţelor de specialitate provine în mod organic atît din tendinţele fundamentale ale dezvoltării actuale a ştiinţei, cît şi din lupta împotriva ideologiei burgheze. Drept rezultat al muncii educative a partidului nostru, aceste adevăruri sînt astăzi tot mai mult înrădăcinate în conştiinţa oamenilor de ştiinţă. Hotărîrile istorice ale congresului al XX-lea ai P.C.U.S. - arată Declaraţia de la Moscova din i960 - nu numai că au o mare importanţă pentru P.C.U.S. şi pentru construcţia comunistă în U.R.S.S., dar au deschis o etapă nouă în mişcarea comunistă internaţională, au contribuit la dezvoltarea ei mai departe pe baza marxism-leninlsmului. Congresul al XX-lea a exercitat în general o mare influenţă asupra maselor largi muncitoare şi asupra intelectualităţii din ţările socialiste. Marxismul creator care iradiază din documentele sale a avut o influenţă stimulatoare. S-a înviorat viaţa intelectuală, s-au născut discuţii rodnice în rîndurile oamenilor ştiinţei, literaturii şi artei. Se ştie că reprezentanţii intelectuali ai imperialismului, împreună cu aliaţii lor revizionişti, au încercat să folosească în scopul unui atac concentrat documentele Congresului al XX-lea, falsificîndu-le şi denaturîndu-le sensul. Unii intelectuali de bună credinţă au fost derutaţi pentru scurtă vreme de propaganda duşmănoasă, revizionistă, care şi-a ascuns intenţiile contrarevoluţionare sub lozincile antidogmatismului, „democraţiei', „umanismului" şi „libertăţii". Tocmai de aceea, declaraţia consfătuirii partidelor comuniste şi muncitoreşti din noiembrie 1957 a arătat în mod just că în prezent revizionismul reprezintă pericolul principal în mişcarea muncitorească internaţională. Revizionismul constituie pericolul principal, deoarece însemnează pătrunderea ideologiei burgheze în mişcarea muncitorească, deoarece tinde să submineze unitatea partidelor comuniste şi a ţărilor socialiste, încearcă să provoace neîncrederea faţă de P.C.U.S., avangardă una- 133 nim recunoscută a mişcării comuniste mondiale. Revizionismul paralizează voinţa revoluţionară a clasei muncitoare, dezarmează muncitorii, masele muncitoare. în cercurile intelectuale, influenţele otrăvitoare ale ideologiei burgheze şi ale revizionismului, au dus la manifestări negative. La unii intelectuali şovăielnici a apărut din nou apolitismul. Politica de coexistenţă paşnică dintre cele două sisteme a fost interpretată de unii ca „pauze ideologice", ca o slăbire a luptei ideologice principiale împotriva curentelor filozofiei burgheze reacţionare. Aceasta a dat naştere la unele manifestări de liberalism rnic-burghez, de împăciuitorism. în viaţa literară şi artistică, respingerea îndreptăţită a prezentării schematice şi a înfrumuseţării idilice a realităţii a servit unora drept pretext pentru manifestări negative. Caracterul primejdios al influenţei revizioniste ,şi importanţa excepţională a luptei dusă împotriva ei au fost intensificate de împrejurarea că manifestările antimarxiste apar de-obicei amestecate cu elemente naţionaliste. Ideile naţionaliste se -aciuează în modul cel mai persistent în conştiinţa micii burghezii orăşeneşti şi a unei părţi a intelectualităţii. Una din cele mai importante arme ideologice ale contrarevoluţiei din 1956 în Ungaria a fost naţionalismul. Ideologia „comunismului naţional", propagată de revizionişti, a exprimat tendinţele forţelor contrarevoluţionare internaţionale şi interne. Sub pretextul specificului naţional, se ridica împotriva legilor universal valabile ale construirii socialismului lovind în unităţile partidelor comuniste şi ale lagărului socialist. în ţara noastră - datorită consecvenţei şi principialităţii partidului nostru în combaterea oricărei devieri de la învăţătura marxist-leni-nistă - n-a existat un curent revizionist în nici un domeniu al activităţii intelectuale. S-au manifestat însă şi la noi unele tendinţe nesănătoase, pe care partidul ie-a combătut la vreme cu fermitate. Jn lupta împotriva revizionismului, a oportunismului de dreapta, fiecare partid comunist şi întreaga mişcare comunistă internaţională în ansamblu s-au întărit şi mai mult sub raport ideologic şi organizatoric" - subliniază Declaraţia de la Moscova din anul 1969, precizînd apoi ; „După cum şe arată în Declaraţia de Ia Moscova din 1957, interesele dezvoltării mai departe a mişcării comuniste şi muncitoreşti cer să se ducă şi de acum înainte lupta hotărîtă pe două fronturi : împotriva revizionismului, care rămîne pericolul principal, şi împotriva dogmatismului şi sectarismului". „Dogmatismul şi sectarismul în teorie şi practică pot de asemenea să devină pericol principal într-o etapă sau alta a dezvoltării unor partide, dacă nu se duce o luptă consecventă împotriva lor. Ele răpesc partidelor revoluţionare capacitatea de a dezvolta marxism-leninismul pe baza analizei ştiinţifice şi de a-1 aplica în mod creator, potrivit condiţiilor concrete, izolează pe comunişti de păturile largi ale oamenilor muncii, îi condamnă la aşteptare pasivă sau la acţiuni stîngiste, aventuriere în lupta revoluţionară, nu îngăduie să se aprecieze la timp şi în mod just situaţia care se schimbă şi experienţa nouă, să se folosească toate posibiltăţile în interesul victoriei clasei muncitoare şi al tuturor forţelor democratice în lupta împotriva imperialismului, reacţiunli şi pericolului de război şi în felul acesta împiedică popoarele să repurteze victoria în lupta lor dreaptă". Documentele celui de-al II-lea Congres al P.M.R. accentuează că activiştii care muncesc în domeniul ideologiei trebuie să combată toate formele ideologiei burgheze reacţionare şi mai ales naţionalismul. Ei trebuie să-i demaşte pe apologeţii capitalismului şi să pună în evidenţă caracterul neştiinţific şi antiprogresist al diferitelor teorii filozofice, sociologice şi economice burgheze. Partidul nostru a luat o atitudine consecvent şi categoric combativă faţă de obiectivismul burghez, situîndu-se pe poziţiile principialităţii marxist-lenjniste, în problema evaluării moştenirii culturale. Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Romîn a deschis însufleţitoare perspective în faţa oamenilor muncii din ţara întreagă : perspectiva desăvîrşirii construirii socialismului şi a trecarii treptate la construirea comunismului. Sarcina realizării planului economic dc şase ani şi a planului de perspectivă de 15 ani, implică noi şi înalte exigenţe şi în legătură cu educarea intelectualilor în spirit socialist. Din acest punct de vedere, are o fundamentală importanţă constatarea pe care Congresul 134 a făcut-o referitor Ia faptul că în prezent principalul domeniu al luptei de clasă, al luptei dintre nou şi vechi este activitatea ideologică, munca de lichidare a influenţei educaţiei burgheze în conştiinţa oamenilor. Este evidentă în aceste condiţii, importanţa crescută a luptei împotriva ideologiei burgheze, a reminiscenţelor moralei vechi, tocmai în cazul intelectualilor cărora le revin sarcini serioase în general în domeniul adîncirii educaţiei socialiste a poporului. Congresul s-a referit în mod expres la acest lucru, arătînd că antrenarea maselor largi în procesul conştient de făurire a istoriei şi de dezvoltare a noii orînduiri sociale, accentuează rolul muncii ideologice, rolul activităţii de educare a maselor populare. Măreţele sarcini economice trasate de către Congres nu pot fi realizate fără îmbunătăţirea întregii munci ideologice, politic-educative. Realizarea sarcinilor ideologice-culturale formulate de Congresul al III-lea presupune şi implică şi creşterea exigenţei în materie de calitate. Partidul le cerc intelectualilor să-şi amplifice munca atît sub aspect cantitativ, cît şi calitativ, în scopul de a răspîndi bunurile materiale, de a îmbunătăţi munca de propagandă. Congresul al III-lea a atras atenţia asupra necesităţii de a nu se mai discuta problemele în mod abstract, după şabloane. întreaga muncă de ordin cultural trebuie să fie pătrunsă de avîntul construirii socialismului, de spiritul de iniţiativă al maselor, proaspăt şi plin de vitalitate. Partidului nu i-a scăpat din vedere nici problema metodelor aplicate în domeniul educării socialiste a intelectualilor - şi consideră că, din acest punct de vedere, metoda cea mai indicată şi mai eficace este cea a discutării problemelor ideologice şi de creaţie. Spiritul viu al criticii şi autocriticii creează atmosfera favorabilă progresului în materie de cercetări ştiinţifice şi creaţie de artă. Din acest motiv, educarea intelectualilor în sensul formării concepţiei despre lume este indisolubil legată de educarea morală, de lupta consecventă împotriva rămăşiţelor moralei burgheze. Egoismul, individualismul, invidia profesională trebuie să dispară din mentalitatea intelectualilor, întocmai ca idealismul, apolitismul şi celelalte reminiscenţe ale mentalităţii burgheze. Meschinăria, hărţuielile neprincipiale dintre specialiştii bătrîni şi tineri ,carierismul - sînt incompatibile cu morala comunistă. Morala nouă a lumii noi pretinde colaborare colegială, ajutor reciproc în domeniul producţiei spirituale, atitudine nouă faţă de interesele majore ale muncii şi comunităţii - atitudine care se împămînteneşte tot mai adînc printre producătorii bunurilor materiale. „Principala caracteristică a epocii noastre constă în faptul că sistemul socialist devine factorul decisiv în dezvoltarea societăţii omeneşti" - constată Declaraţia de la Moscova, din anul i960. Mişcarea mondială comunistă a devenit cea mai influentă forţă politică din epoca noastră, cel mai important factor al progresului social. Nici o sforţare a capitalismului nu poate zăgăzui progresul societăţii omeneşti, victoria completă şi desăvîrşită a socialismului în lumea întreagă. în astfel de condiţii favorabile se desfăşoară astăzi lupta ideologică, educarea intelectualilor în ţara noastră. Progresul şi succesele pe care construirea socialismului le-a înregistrat în R.P.R., construirea victorioasă a comunismului în Uniunea Sovietică şi întărirea mişcării mondiale comuniste pretutindeni pe glob garantează noile succese care se vor cuceri în această muncă. REALISM, REALISM CRITIC, REALISM SOCIALIST ) • • . • Ov. S. CROHMĂLNICEANU ^ub titlul „Realism, realism critic, realism socialist", Mihai Novicov îşi adună într-un volum studiile şi articolele sale din ultimii ani pe această temă. Deşi au fost scrise în diverse împrejurări şi au un caracter oarecum ocazional, ele se leagă şi alcătuiesc laolaltă un tot destul de unitar. Titlul volumului nu e deloc gratuit, pentru că autorului îi stau la inimă cîteva idei, asupra cărora revine mereu, com-pletîndu-le. precizîndu-le, susţinîndu-le cu exemple. Cartea nu rămîne astfel o simplă culegere de studii şi articole, ci devine o adevărată lucrare de un incontestabil interes asupra anumitor probleme actuale ale realismului. Acestea sînt abordate sub aspectul lor teoretic în prima parte, unde Mihai Novicov face „Cîteva consideraţii pe marginea „specificului" literaturii", vorbeşte „Despre idealul estetic al epocii socialismului", analizează diversele accepţii date noţiunilor de realism, realism critic, realism socialist („Discuţii despte realism", „Clasicii marxism-leninismului desprt realism", „Din problemele teoretice ale realismului", „Realismul critic şi realismul socialist '), urmăreşte „Influenţa literaturii sovietice asupra dezvoltării realismului socialist în literatura romînă" ş.a.m.d. „Profilurile" de scriitori din partea a doua (Maxim Gorki, Vla- *) Pe marginea volumului cu acelaşi titlu de Mihai Novicov. E.S.P.L.A. (1961). dimir Maiacovski, Nicolai Ostrovski, Alexei Tolstoi, Ilf şi Petrov, Leonov, etc.) sînt chemate să adauge tezelor expuse un material exemplificator suplimentar. înainte de a trece la cercetarea mai amănunţită a studiilor din volum, vreau să subliniez de la început cîteva lucruri. Propu-nîndu-şi să lămurească anumite chestiuni importante de teorie literară, cartea lui Mihai Novicov invită la o discuţie de o reală actualitate. Foarte multe din dezbaterile pe tema realismului socialist rămîn din păcate, la noi, într-un stadiu primar. Participanţii se mulţumesc să spună adesea lucruri îndeobşte ştiute, să repete consideraţii generale unanim admise, ocolind aspectele controversate, problemele încă nu deajuns de clarificate şi care comportă o luptă de opinii. Critica manifestă un reprobabil dezinteres pentru teoria literară, cultivînd „aplicaţiile" cuminţi şi evitînd generalizările de ordin estetic. Menţiunea „la obiect", analiza „pe text" este sănătoasă pentru că exclude speculaţiile abstracte care, adeseori în trecut, n-au dat rezultate prea fericite. Dar de aici pînă la părăsirea aproape completă a sintezelor teoretice, bazate pe un bogat material analitic adunat, pe o experienţă însemnată cîştigată, e o mare distanţă. Fără o permanentă limpezire şi adîncire a diverselor noţiuni de bază cu care operează, critica g pîn-dită de empirism şi diletantism. 136 în volumul său, Mihai Novicov are meritul de a ataca frontal unele din aceste probleme controversate. El atrage atenţia asupra accepţiilor diferite în care e folosită noţiunea de realism. E vorba de o calitate a artei în genere, inerentă într-o măsură mai mare sau mai mică operelor valoroase din toate timpurile, sau de o modalitate creatoare apărută într-un moment istoric bine definit şi caracteristică doar anumitor lucrări ? Cum se situează realismul într-una sau alta din accepţiile sale, faţă de diverse formule artistice pe care le-a cunoscut de-a lungul vremurilor omenirea ? Ce consecinţe decurg din adoptarea acestor puncte diferite de vedere ? Care sînt deosebirile dintre realismul critic şi realismul socialist ? Ce condiţii social-istorice le determină ? etc. Tuturor acestor întrebări autorul caută să le dea un răspuns răspicat şi coherent, neezitînd să îmbrăţişeze o anumită opinie, să o susţină, argumentînd-o, luînd în consideraţie eventualele obiecţii de care s-ar lovi, respingîndu-le pe baza discuţiei. Dezvăluirea contradicţiilor, semnalarea punctelor obscure, a soluţiilor nesatisfăcătoare scot problemele din stadiul inert, le animă, incitând reflecţia pe marginea lor, şi chiar dacă opiniile expuse nu sînt împărtăşite, prin replica pe care o cheamă împing cercetarea înainte, obligă la precizări si adîneiri. îşi exercită un foarte pozitiv rol stimulator. în al doilea rînd. cartea lui Mihai Novicov e de o vie actualitate, pentru că nu se ocupă de toate aceste chestiuni dintr-un interes pur teoretic sau istorico-Iiterar. Autorul pleacă mereu de la problemele imediate ale realismului socialist şi în funcţie de ele, cu scopul evident de a le lămuri mai bine, de a le aşeza ve o bază ştiinţifică solidă, întreprinde cercetarea sa. Discuţia despre specificul literaturii e legată strîns de reliefarea importanţei idealului estetic în creaţia artistică. Noţiunea de „reflectare" e adîncită în acest sens. Ce trebuie înţeles prin aprecierea estetică a realităţii ? — se străduieşte să precizeze tovarăşul Novicov. De aici rolul idealului artistic al unei epoci se degajează net şi autorul poate reliefa mai bine că realismul socialist este expresia necesară a creaţiei vremurilor noastre. Nu de dragul discuţiei sînt răscolite şi alte chestiuni. A stabili dacă realismul e o calitate inerentă artei din cele mai vechi timpuri şi determinată de însăşi specificitatea actului creator, care tinde să apropie cît mai mult oglindirea de obiectul ei, revine la a răspunde dacă arta socialistă poate fi şi nerealistă. Iată deci un teren de polemică la ordinea zilei cu teoriile revizioniste, dispuse să „integreze" formulele moderniste, pe baza ideii că şi cu ele se poate face literatură revoluţionară. Diferenţa stabilită între realismul critic şi realismul socialist, sub raportul idealului estetic, scoate la iveală natura adevărată a tendinţelor negativiste ş.a.m.d. Discuţia teoretică prezintă prin urmare tot timpul un interes practic direct, se leagă strîns de aspectele concrete şi de imediiata actualitate ale luptei ideologice pe tărîm literar. în al treilea rînd, Mihai Novicov, bun cunoscător al limbii ruse, se raportează permanent şi cu competenţă la experienţa sovietică. Ecoul viilor şi interesantelor dezbateri literare din Ţara Sooialismului e adus în articolele sale, care se bizuie astfel pe o informaţie serioasă şi cu întinse perspective. Multe din probleme, cum mărturiseşte autorul însuşi, i-au fost sugerate de opiniile emise în aceste confruntări. Avantajul e al cercetării pornite de la un stadiu avansat şi avînd în faţă oîmpul întregii mişcări literare contemporane. Există aici şi o anumită tentaţie către facilitate, datorită faptului că autorul ia cunoştinţă de unele idei (în special cele din sursă occidentală) prin mijlocirea cercetătorilor sovietici caire le discută, şi nu prin lectura directă a lucrărilor respective, posibilitatea argumentării pro prii fiind astfel limitată. Dar chiar şi aşa, studiile beneficiază de un orizont considerabil lărgit prin izvoarele consultate efectiv şi Mihai Novicov, familiarizînd critica noastră cu discuţiile literare din Uniunea Sovietică, întreprinde o operă de un excepţional folos. în sfîrşit, cartea caută să se sprijine în diversele generalizări schiţate pe literatura noastră nouă şi să valorifice chiar, pe cît e posibil, particularităţile experienţei ei. Rezultatele sînt la acest capitol mai slabe, autorul refe-rindu-se la lucrări disparate, puţine şi de multe ori foarte inegale ca realizare. Cercetarea nu reuşeşte aici să pună în lumină in- 137 dividualităţi artistice proeminente şi distincte, care prin originalitatea creaţiei lor ilustrează contribuţia noastră la dezvoltarea literaturii rea-list-socialiste pe plan mondial. Modul cum sînt introduse în discuţie operele lui Mihail Sadoveanu sau Tudor Arghezi lasă mult de dorit şi acelaşi lucru se poate spune despre Marin Preda sau Zaharia Stancu, în ciuda observaţiilor interesante făcute asupra romanelor lor. Totuşi, sînt de reţinut în această direcţie, mai repede decît diferitele exemplificări cam palide, două studii : primul consacrat „Influenţei literaturii sovietice asupra dezvoltării realismului socialist în literatura romînă", documentată urmărire a modului cum s-au reflectat ideile revoluţionare în conştiinţa scriitorilor noştri, şi al doilea, intitulat „Literatura romînă pe drumul realismului socialist", analiză judicioasă şi pertinentă a modului cum au evoluat la noi după 23 August anumite teme specifice, datorită, unei noi viziuni. Am spus însă că interesul principal al cărţii Iui Mihai Novicov constă în dezbaterea la care ea invită. Prin urmare, cel mai sigur semn de preţuire arătat eforturilor autorului este intrarea în discuţie, analiza tezelor sale. Ce remarcă tovarăşul Novicov ? înainte de toate că există o anumită inconsecvenţă, o lipsă de rigoare ştiinţifică în modul cum critica şi istoriografia literară mînuieşte noţiunea de realism. Astfel, pentru unit ea se identifică de fapt cu veridicitatea artistică : a constata că o operă oglindeşte profund şi convingător viaţa, revine a spune despre ea că e realistă, indiferent de epoca sau de stilul cărora îi aparţine. Se subliniază, de pildă, realismul poemelor homerice sau al comediilor lui Aristo-fan. Se vorbeşte despre realismul lui Rabelais şi Cervantes. însuşirea aceasta e atribuită de-o potrivă şi viziunilor lui Dante, şi romanelor lui Balzac, şi sculpturilor eline, şi picturilor Renaşterii. După alţii, însă, realismul e o metodă de creaţie apărută pe o treaptă istoriceşte determinată în dezvoltarea artei. Ca şi clasicismul sau romantismul, cl se caracterizează prin anumite particularităţi de stil distincte, proprii numai anumitor opere si nu altora. Realist e Boccaccio şi nu Dante, Stendhal, Balzac, Gogol, Tolstoi şi nu Homer. Corneille, Byron sau Lermontov, Caragiale şi nu Eminescu, Courbet şi nu David sau Rafael. O tendinţă e chiar de a restringe sfera realismului la ceea ce se numeşte realismul critic, adică la o mişcare artistică mai precis conturată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu un program estetic definit, cu doctrinari proprii. Că aici, însăşi accepţia în care e luat termenul variază, rezultă evident, şi discuţia nu se reduce la o ceartă de cuvinte. A judeca într-un fel sau altul presupune a avea o anumită idee despre artă şi despre procesul dezvoltării ei. E tocmai ceea ce îşi propune tovarăşul Novicov, încereînd să analizeze consecinţele logice pe oare le implică diferitele sensuri acordate realismului. Ideea că acesta ar fi apărut ca o metodă de creaţie constituită abia în epoca Renaşterii, după unii, sau pe la mijlocul secolului XIX, după alţii, el o respinge pe baza cîtorva argumente. Primul e că „dacă realismul apare doar la o etapă dată în dezvoltarea artistică a umanităţii, înseamnă că, pînă la această etapă, umanităţii îi era proprie (necesară) arta ne-realistă". Al doilea e că „în dezvoltarea omenirii trebuia să se fi produs ceva nou, care să fi cerut şi apariţia unei noi tendinţe estetice" şi „acest ceva nu este încă bine definit". AI treilea argument e următorul : „Dacă realismul (în ansamblu) e o metodă, atunci diferite faze istoriceşte formate ale realismului nu mai pot fi metode, deci nici realismul socialist nu mai e metodă", „căci un lucru nu poate fi genul proxim şi diferenţa specifică a aceluiaşi lucru în acelaşi timp". Demonstraţia procedează, precum se vede, prin reducere la absurd. Calea nu e rea, pentru că obligă la rigoare logică şi multe construcţii teoretice pe tema realismului păcătuiesc tocmai prin această lipsă de coherenţă. Ce folos că ele par să explice destul de bini" anumite lucruri, dacă raportate la altele nu se mai împacă deloc cu tot ce ştim ? In literatură, însă, această metodă cam „matematică" prezintă şi serioase dezavantaje. A descoperi viciile logice ale argumentaţiei pe care se sprijină o ipoteză, încă nu înseamnă a demonstra totuşi punctul de vedere combătui Faptul că omenirea ajunge la un moment istoric dat să elaboreze o artă realistă în accepţia mai restrînsă dată ideii ei de cercetători 138 sovietici ca Elsberg, nu înseamnă neapărat că pînă atunci lumea a ignorat complet reflectarea realistă a unor fenomene de viaţă şi că a desooperit-o peste noapte o dată cu praful de puşcă, sau aburul. Aici e vorba de un proces îndelung şi de cristalizarea rezultatelor lui într-o expresie netă, distinctă, abia pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale. în definitiv şi materialismul dialectic s-a născut pe la mijlocul secolului XIX, ceea ce nu presupune deloc că gîndirea omenească a fost pînă la apariţia lui integral nematerialistă şi nedialectică. Restul observaţiilor la fel, dovedesc iarăşi cei mult că ipoteza lui Elsberg nu e bine susţinută, că are încă puncte neclarifi-catc (Ce factori sociali determină cristalizarea amintită şi cînd, mai exact ? Ce raport notional există între .realism şi realism socialist ?) dar nu că e greşită. Cuvîntul decisiv îl au în astfel de probleme faptele, exemplele concrete, care contrazic teoria. Tovarăşul Novicov e mult mai aproape de adevăr cînd, invocînd bunul simţ, constată că există nenumărate opere realiste, în accepţia strictă a noţiunii, înainte de secolul XIX şi chiar de epoca Renaşterii. El citează arta antică greacă, folklorul, etc. Şi aici discuţia e ameninţată să nu se situeze pe un teren solid, dacă rămîne la generalităţi prea vagi. Arta antică greacă se compune dintr-o multitudine de forme, şi numai ianorîn-du-le varietatea se poate vorbi despre un stil al ei unic. Autoportretul, pe care se bănuieşte că şi 1-a sculptat Phidias pe Parthenon are alura romantică a blocurilor granitice însufleţite de Rodin prin schiţa unui gest. Victoria de la Samothrace, de asemenea. între zeităţile din Argos şi atleţii lui Lysip şi Polyclet există deosebiri de stil izbitoare ca de altfel între Fecioara din Euthydikos si Venus din Miile Elsberg poate ironiza pe cei care vorbesc de realismul Iui Homer sau Eschyl, pentru că într-adevăr arta lor amestecă mereu cotidianul si omenescul cu fabulosul şi divinul. Dar i-at veni mai greu să facă aceasta în legătura cu Euripide sau Aristofan. Tovarăşul Novicov are dreptate, se pot cita din cele mai vechi timpuri momente ale dezvoltării artei şi creaţii dominate în mod evident de spiritul realismului. Dacă invocarea lui Homer şi a lui Phidias poate întîmpina obiecţii, nu văd ce se poate spune împotriva lui Plaut sau Pe-troniu, a sculpturii romane sau a gravurii vechi germane dinainte de isoo. în asemenea exemple realismul nu e implicat, ci defineşte factura, stilul diverselor lucrări. Cu alte cuvinte, teza lui Elsberg nu stă în picioare, nu pentru că prezintă vicii de argumentaţie logică, ci pentru că o contrazic faptele. Digresiunea mea, sprijinind opinia tovarăşului Mihai Novicov, ţinteşte să sublinieze obligaţia ca în speculaţiile teoretice să nu se amestece lucrurile şi să se păstreze, cel puţin la pornire, un contact strîns cu faptele, o reprezentare amănunţită şi vie a lor. în consecinţă, menţinerea „la concret", referirea la fenomene bine determinate istoric, evitarea generalizărilor pripite şi lipsite de acoperire, clasificarea şi descrierea exactă a materialului de studiu, rămîne o condiţie esenţială ca discuţia să se mişte pe teren sigur, să nu alunece în sofistică, să-şi păstreze elementara rigoare ştiinţifică şi să dea rezultate practice. Presupunînd că această condiţie ar fi respectată, ce se înţelege totuşi ptin realism ? Tovarăşul Novicov pleacă de la următoarele consideraţii provizorii : a. Arta fiind o formă specifică a conştiinţei sociale, o formă specifica de cunoaştere fi de transformare a lumii, o modalitate a oglindirii realităţii în conştiinţă, tendinţa realistă izvorăşte tocmai din această funcţie a creaţiei artistice şi se manifesta prin străduinţa de a apropia cît mai mult „oglinda" de „oglindit", prin construirea ficţiunii cu ajutorul datelor realului; b. Această străduinţă nu se identifică în nici un fel cu „fotografierea" obiectivislă a realităţii, ci presupune selectarea şi transfigurarea datelor realului pe baza unei anumite concepţii asupra lumii, în aşa fel încît tabloul imaginat, rezultat din efortul de selectare şi transfigurare, să fie cît mai corespunzător adevărului vieţii, adică sensului dezvoltării istorice, necesităţilor umanităţii într-un moment istoric dat". („Clasicii rnarxism-leninismului despre realism"). întrebarea pe care şi-o pune tovarăşul Novicov însuşi este dacă această ipoteză de lucru nu e prea largă sau prea îngustă pentru problema luată în cercetare : „Oare - notează 109 el — cerinţele enunţate nu sînt ale creaţiei artistice în general ? Oare definind în acest fel realisjnul nu condamnăm aproape toate tendinţele nerealiste (romantismul de pildă) la situaţia de a se situa în contrazicere cu cerinţele esenţiale ale artei ? Iar prin aceasta nu denaturăm implicit istoria însăşi a dezvoltării artistice a umanităţii ?" Primejdia ca definiţia să nu fie prea largă, Mihai Novicov o înlătură venind cu cîteva precizări : realismul nu e nici un curent artistic, nici o metodă de creaţie. El este o categorie estetică. Mai exact, o calitate pe care o posedă anumite opere şi care rezultă dintr-o cerinţă proprie însuşi actului creator. Artistul se caracterizează prin faptul că oglindeşte realitatea din punct de vedere estetic, adică percepe lucrurile sub latura lor estetică. Aceasta revine la a spune că el „tinde să descopere în realitate tot ce confirmă şi înmulţeşte forţă creatoare a omului", cu alte cuvinte să reconstituie lumea „ca o ipostază a eternului uman, a universalului", asimilînd datele din jur raţional şi mai ales afectiv „prin ansamblul .facultăţilor omeneşti". Dar „universalul", „eternul uman" nu poate exista estetic decît concret, ca expresie a posibilităţilor concrete istorice proprii omenirii într-un moment dat, ca un ideal artistic determinat de o anumită societate şi de ciocnirea claselor care o alcătuiesc. Rezultatele procesului de creaţie - arată mai departe criticul - vor exprima întotdeauna acţiunea a două tendinţe. Pe de o parte, de a reflecta realitatea, „întrucît eternul uman nu se poate manifesta decît prin real", pe de altă parte „de a afirma atitudinea estetică a artistului", dictată de năzuinţa către un anumit ideal estetic, corespunzător nevoilor istorice ale vremii şi poziţiei lui de clasă. „între cele două tendinţe — constată Mihai Novicov — raportul normal e cel de echilibru. E raportul cel mai prielnic creaţiei artistice. Ten dinţa spre realizarea unui asemenea raport este de fapt şi tendinţa spre realism, spre afirmarea idealului cu ajutorul datelor realului" (s.n.). Prin urmare e vorba aici de o cerinţă orga nică. Ea decurge din însăşi natura specifică a oglindirii artistice, dar nu e îndeplinită întotdeauna. Realiste sînt operele care po- sedă calitatea de a afirma Idealul estetic al creatorului lor cu ajutorul datelor realului. Definiţia — caută să arate tovarăşul Novicov - nu e nici prea îngustă. Nu tot ce e ne-realist n-are justificare artistică. Uneori idealul estetic se afirmă în anumite opere altfel. El capătă viaţă nu numai din datele realului, ci e hrănit şi de plăsmuirile imaginaţiei. Există condiţii obiective istorice cînd omenirea nu-şi poate afirma idealul estetic decît aşa. Se nasc atunci momente de artă nerealistă, dar nu şi antirealistă. Răspunzînd cerinţelor vremii, ele sînt în măsură să atingă înalte valori. Tovarăşul Novicov dă ca exemplu cazul creaţiilor romantice. „Realitatea burgheză (ca realitate dominantă a epocii de ascensiune şi de stabilitate a capitalismului) - scrie el - prin natura ei contrazice idealul estetic absolut al omului, este antiestetică. Cînd o atare situaţie s-a întins, s-a generalizat, creaţia artistică a fost pusă în faţa unor probleme cu totul noi, nemaiîntîlnite prin complexitatea lor. Pe de o parte tendinţa spre afirmarea idealului estetic rămînea suportul principal al creaţiei, pe de altă parte realitatea înconjurătoare se dovedea a . fi din ce în ce mai ostilă acestei afirmări". Romantismul ar fi făcut — după opinia criticului — prima încercare de rezolvare a unei astfel de contradicţii, în aparenţă ireductibilă, îndepărtîn-du-se de real, pentru a rămîne fidel idealului artistic, denunţînd „ostilitatea lumii burgheze faţă de aspiraţiile estetice ale omenirii, ale oamenilor simpli, ale poporului, căutînd material pentru afirmarea idealului estetic în afara realităţii înconjurătoare, în utopie, în trecut, în exotic şi spectaculos". Există însă şi împrejurări cînd asemenea tendinţe de evaziune n-au o justificare istorică obiectivă. Reprezentînd idealul estetic al unor clase condamnate, incapabile să mai exprime universalul uman, ele generează o artă antirealistă. E — arată tovarăşul Novicov - cazul modernismului. încercarea aceasta de coordonare a unor concepte, astfel încît între ele să nu mai existe contradicţii flagrante, merită toată atenţia. Iarăşi, însă, schematizarea uriaşului material viu şi variat, care alcătuieşte istoria concretă a artei, stîrneşte obiecţii. Practic, nu numai ro- 140 mantismul îşi caută afirmarea idealului estetic în afara realităţii. Toată arta egipteană are acest caracter. Ea e stilizată, simbolică, aluzivă. Arta creştină romană a secolelor X, XI şi XII, primitivă, rezumativă, se bazează pe sugestia expresiei, deformind cu acest scop adesea înfăţişarea reală a lucrurilor. Pictura din Ravena a secolului V, aşa numita iconografie bizantină e hieratică, extraterestră. Pin-zele lui Hyeronimus Bosch sau ale lui Grune-wald sînt viziuni apocaliptice, reprezentări fantastice, în care datele realităţii suferă transformări monstruoase. Literatura medievală are aproape în întregime un caracter alegoric. în afara lui, poemele lui Dante nu se pot înţelege, îşi caută arta egipteană, indiană, arta creştină dinaintea Renaşterii idealul estetic în realitatea înconjurătoare, ori în afara ei 7 Aceasta -- ar putea replica tovarăşul Novicov - nu schimbă nimic. E vorba de alte forme ne-realiste ale artei şi atît. Nimeni nu le-a contestat valoarea, prin urmare nu există nici un motiv de controversă. Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Aceste momente acoperă veacuri întregi, din care nu lipsesc creaţii artistice propriu zis realiste. în secolele TV şi V, tot sub formă mozaicală, Sicilia cunoaşte o pictură, care prin scenele ei vii .cotidiene, contrazice radical hieratismul freştilor din Ravena. Statuile Catedralei din Naumburg (1250-1260), creaţii admirabile realiste de tipuri (Dietrich, Uta, Reglindis) sînt contemporane cu figurile halucinante, menite la Miinster să figureze „Prezentarea în Templu". în plină artă creştină medievală, sculptura gotică umanizează chipurile lui Isus şi ale sfinţilor, le smulge din încremenirea lor transcendentală şi le face expresii ale suferinţei omeneşti. Alături de „mistere", se dezvoltă un teatru comic, al „farselor", care nu recurg la alegorii şi simboluri, spunînd lucrurilor pe nume, adesea cu o cruzime deloc curtenitoare. Boccaccio trăieşte în aceeaşi epocă şi în aceeaşi societate cu Petrarca. Idealul lor estetic e însă foarte diferit. Primul val romantic reprezentat de Schlegel, Novalis, Holderlin, Jean Paul, AcEîm von Arnim şi Brentano întîmpină rezistenţa lui Goethe. De altfel, aici întreaga cronologie e cam amestecată. Realismul critic coexistă în apus cu romantismul. „Roşu şi Negru" al iui Stendhal poartă subtitlul „Cronique de 1830". Dar exact atunci se dă vestita bătălie în jurul lui Hernani şi prefaţa la Cromwell, socotită un manifest al romantismului, Victor Hugo o publică în 1827. între i8;o şi 1834 apar marile romane balzaciene, „Gobseck", „Eugenie Gran-det", „Le Pere Goriot". E momentul înfloririi romantismului şi autorul „Comediei Umane" se consideră romantic. S-au schimbat în trei ani condiţiile social-economice astfel încît o atitudine estetică justificată pînă atunci să-şi piardă sensul ? A admite că în acelaşi timp şi în aceeaşi lume pentru unii idealul estetic nu poate fi găsit din motive obiective istorice decît în ajara realului — cum susţine tovarăşul Novicov - iar pentru alţii lucrul e posibil cu datele realului - cum o arată faptele - e foarte greu. Aici speculaţia teoretică, îndepăr-tîndu-se prea mult de particularităţile istorice ale fenomenelor, îşi vădeşte şubrezenia. Ideea existenţei unor forme de artă nerealiste, capabile să se ridice la înalte valori estetice, pentru că exprimă în anumite condiţii sociale obiective şi cu alte mijloace universalul uman, nu e greşită. Problema revine însă a demonstra concret, prin analiza atentă şi profundă a situaţiilor, cum se produce aceasta. De asemenea, definiţiile de la care tovarăşul Novicov a pornit, se cer reexaminate. Ce se înţelege aşadar prin „afirmarea idea-kdui estetic cu ajutorul datelor realului" ? Mihai Novicov atrage atenţia că nu e vorba aici de „fotografiere", de simpla „reproducere" a modelelor din viaţă. „Realismul - adaugă el — nu exclude în nici un fel elementul fantastic." „Recurgerea la fantastic nu poate fi caracteristică pentru cutare sau cutare tendinţă, întrucît intră în sfera largă a procedeelor proprii creaţiei artistice în general. Fantasticul artei greceşti sau al bastnelor din folclorul tuturor popoarelor e prin excelenţă de natură realistă, pentru că, serveşte tendinţa de apropiere a idealului de real (şi invers), în timp ce fantasticul misterelor medievale sau al romantismului german din secolul al XIX-lea reflectă o direcţie nerealistă, întrucît, dimpotrivă, tinde să îndepărteze idealul de real". 141 Formulările — şi aşa destul de vagi — cu precizările ultime, îşi pierd ori ce sens. Cum afirmă basmul un ideal estetic cu ajutorul datelor realului ? Arată istoria popoarelor că feciorii de împăiaţi îndeplineau năzuinţele maselor, luptînd împotriva răului şi instaurînd domnia binelui ? Se rezolvau aspiraţiile la fericire ale oamenilor prin intervenţiile unor făpturi miraculoase, înzestrate cu puteri supranaturale, uriaşi, kobolzi, vrăjitori, sfinţi, zîne, ş.a.m.d. ? A existat undeva tărîmul fermecat al basmului, adică ţara grădinilor cu mere de aur, a pajiştilor cu rîuri de lapte, a fîntînilor cu apă vie ? Desigur că în toate acestea trăiesc - cum sublinia Gorki - visurile popoarelor, reprezentările unei lumi conformă cu dorinţele lor, conţinînd sub o formă naivă anticipaţii ale marilor descoperiri ştiinţifice (calul înaripat, masa care se aşterne singură, elixirul vieţii veşnice, etc.). Basmele exprimă, fireşte, un ideal social, moral şi estetic de o profundă autenticitate umană, şi iarăşi nimeni nu se gîndeşte să-i diminueze însemnătaiea în istoria dezvoltării conştiinţei omeneşti. Dar se întru-chioează el în astfel de creaţii cu ajutorul datelor realului ? Eu aş zice dimpotrivă. Situaţia se prezintă aici exact aşa cum a descris-o tovarăşul Novicov în cazul artei romantice. Şi nu e o întîmplare că aceasta s-a apropiat prima de folclor şi anume de partea lui fantastică, unde idealul era căutat în afara realului. Termenii se cer precizaţi. Dacă prin datele realului se înţeleg elementele de viaţă adevărată, folosite într-o operă de artă, atunci definiţia e prea largă, pentru că (afară poate doar de aberaţiile nonfigurative ale abstracţioniştilor) nu există creaţie care să nu plece de la ceea ce există efectiv. Pînă şi o imaginaţie delirantă nu poate lucra altfel. Fiecare detaliu al tablourilor lui Boscb aparţine realului şi e pictat cu o mare forţă expresivă. Combinaţia lor, e însă stranie, nefirească, halucinantă. Hoffmann descrie în „Punctele de vedere ale motanului Murr asupra vieţii''' mediul burghez cu o deosebită exactitate şi cu un ascuţit spirit critic, însă de-a lungul unei naraţiuni complet fanteziste, pline de mistere şi întîmplări neverosimile. Sînt Bosch şi Hoffmann realişti ? Ho-rărît că nu I Problema e de a stabili o definiţie, care să individualizeze într-atît ideea realismului, încît din sensul ei să decurgă anumite particularităţi, de formă, de structură, stilistice, cu un cuvînt, în măsură să distingă operele create pe baza lui de altele. Dacă tovarăşul Novicov ar spune : afirmarea idealului numai sau exclusiv cu ajutorul datelor realului, s-ar supune acestei cerinţe. Tinde să-i răspundă de asemenea cînd se referă la o apropiere cît mai mare a „oglinzii" de „oglindit". Dar vorbind doar de afirmarea idealului cu ajutorul datelor realului lărgeşte prea mult ideea şi-i anulează capacitatea de individualizare. Ori ce operă de artă valoroasă, indiferent de factura ei, conţine un anumit adevăr al vieţii. Altfel nu şi-ar exercita funcţia de cunoaştere şi şi-ar nega raţiunea de a fi. Chiar reprezentările false ale realităţii, credinţele superstiţioase, miturile, atunci cînd au trăit efectiv în conştiinţa umanităţii, au avut prin aceasta o existenţă obiectivă, istorică. Nimeni nu i-a văzut pe zei, dar ideea lor cu tot ceea ce implica ea, era în mintea grecilor şi le definea mentalitatea. Paradisul şi Infernul sînt închipuiri, dar au fost prezente în gîndirea oamenilor din evul mediu. Teama de anul 1000 a existat şi s-a manifestat ca un fenomen de masă. Cînd diverse opere de artă, deformînd realitatea obiectivă, ca statuile colosale din valea Nilului, sau de la Angkor-Thor, ca grupajele stilizate de la Moissac şi Autun, ca picturile hieratice ale Bizanţului, fixează asemenea stări de spirit şi le exprimă cu o teribilă intensitate, cu o mare forţă sugestivă, traduc, dincolo de ceea ce înfăţişează propriu zis un adevăr de viaţă, o realitate sufletească a omenirii într-un moment dat, şi aceasta le dă valoarea. Ar fi imposibil să ne formăm o imagine a umanităţii egiptene, indiene, asiro-chaldeene, chineze vechi sau europene din secolele I-V şi XI-XII, fără asemenea documente revelatoare. Dar în aceste cazuri adevărurile de viaţă trebuie deduse, ele se exprimă indirect, nu ca în cazul operelor realiste. Aici stă marea deosebire, care merită un examen mai atent. Tovarăşul Novicov e în miezul problemei cînd observă că „Lenin vorbind despre Tolstoi, despre „Smulgerea tuturor măş- tilor", apune realismul - mistificării" (pag. 107). Pînă la apariţia unei concepţii unitare, ştiinţifice asupra lumii, ori ce ideal al omenirii, prin însăşi natura lui, implică anumite credinţe false, anumite proiecţii imaginative, lipsite de confirmarea strictă a vieţii. Ca atitudine, realismul s-ar caracteriza, după opinia mea, printr-o permanentă întoarcere la experienţa umană, printr-o confruntare a diverselor reprezentări estetice cu aceasta. Altfel, zis, printr-o tendinţă de a da cuvînt realităţii concrete, împotriva oricăror forme de mistificare, de idealizare. Atitudinea aceasta estetică se leagă fireşte de momentele sociale revoluţionare, cînd trezirea maselor aduce o sfărîmare a diferitelor prejudecăţi, a rupturii de ele. Momentele de artă realistă din istoria omenirii coincid cu asemenea procese. (în Germania secolului XV şi XVI, după reformă şi războiul ţărănesc, în Olanda secolului XVII, după lupta pentru libertate dusă de Ţările de Jos împotriva dominaţiei spaniole, în diferite ţări din Europa pe la mijlocul secolului XIX, după revoluţiile burgheze ş.a.m.d.). De asemenea, atitudinea la care mă refer se leagă şi de progresele ştiinţei, de observaţiile ei asupra naturii. Condiţiile istorice se deosebesc de la epocă la epocă ; ele nu exclud şi alte atitudini, dictate de complexitatea împrejurărilor, şi numai cercetarea amănunţită le poate preciza. Atitudinea realistă presupune însă întotdeauna această revenire polemică la practica vieţii. Cînd arta gotică a început să-l înfăţişeze pe Isus supliciat, chinuit de durerile cărnii, pleca de la constatarea că oamenii suferă, se zbat dacă sînt supuşi torturii. Cînd a îmbrăcat personajele biblice în hainele epocii, a făcut-o cu sentimentul realităţii, cu nevoia de a reprezenta ceea ce vedea şi nu nişte abstracţii. Cînd pictorii olandezi din secolul XVII şi-au zugrăvit personajele bînd şi mînoînd, bueurîndu-se de viaţă, ei îşi exprimau o convingere scoasă din experienţă şi anume că umanitatea nu duce existenţa ascetică, spiritualizată sub care apărea în arta medievală creştină. Cînd Cervantes s-a decis să istorisească isprăvile lui Don Quijotte, ideea care 1-a condus a fost de a arăta că lumea nu e aşa cum o înfăţişează romanele cavalereşti, că oamenii nu sînt animaţi numai dc mobiluri nobile : că hoţii duşi la galere nu sînt întotdeauna nevinovaţi, că doamnele nu se lasă cucerite doar de o devoţiune fără margini, că scutierii nu visează exclusiv cum să se jertfească pentru stăpînii lor, ci au tot felul de socoteli proprii ca Sancho. Balzac a dat împotriva reprezentării abstracte a naturii umane, aceeaşi sub orice haină s-ar afla, imaginea vie a determinărilor social-isto-rice. Dostoievski şi Tolstoi au reacţionat de asemeni împotriva unei prejudecăţi despre oameni, despre sufletul lor bun sau rău, scoţînd în evidenţă dialectica proceselor morale, iarăşi aşa cum o dovedea realitatea. La noi, Rebreanu a procedat la demistificarea imaginii satului romînesc, la sfîşierea tabloului idilic creat despre acesta de o întreagă literatură sămănătoristă şi poporanistă. Realismul romanelor şi pieselor lui Camil Petrescu e şi el polemic. Autorul tinde mereu să răstoarne o prejudecată încetăţenită, după care intelectualul n-ar purta nici o vină pentru ceea ce i se întîmplă în societatea burgheză. Analiza confruntă aici reprezentarea curentă cu datele vieţii şi, eliminînd idealizările, făcînd să vorbească realitatea, arată că răul vine şi dinăuntru, din felul cum s-au obişnuit sâ gîndească oameni ca Ladima sau Gelu Ruscanu. Pe linia a ceea ce susţine tovarăşul Novicov, dar nu cu destulă consecvenţă, realismul socotesc că se defineşte în esenţa sa intimă prin refuzul oricărei idealizări. Ce e nou si revoluţionar în pictura lui Goya, în tabloul „împuşcaţilor de la 2 Mai", de exemplu ? Aici artistul afirmă deschis idealul popular şi r>i-triotic al insurgenţilor spanioli ridicaţi împotriva ocupanţilor francezi. Soldaţii lui Napoleon împuşcă nişte oameni simpli. Executaţii reprezintă poporul şi Goya le înalţă eroismul la valori de epopee. O face însă fără să răpească nimic din simplitatea acestor martiri ai libertăţii. Ei sînt îmbrăcaţi în hainele lor obişnuite, zdren-ţăroase chiar. Nu iau nici o poză grandilocventă, unul se răsuceşte sub gloanţe, altul priveşte îngrozit. Personajul din centru, în cămaşă, ridică braţele într-un gest disperat, aţintindu-i pe călăi ou nişte ochi arzători de ură. Soldaţii alcătuiesc o masă compactă, inumană, un mecanism orb, sălbatic şi strivitor. Nimic nu e în tabloul lui Goya înfrumuseţat sau caricaturizat. Nimic luat din afara realităţii. Aici trăieşte 143 măreţia actului revoluţionar, semnificaţiile morale cu care el e încărcat şi pe care pictorul le-a făcut să trăiască, respectînd riguros adevărul vieţii. Această atitudine estetică apelează cu precădere la anumite facultăţi ale artistului, mai mult la observaţie decît la imaginaţie. Desprinderea de diverse construcţii mintale eronate, bazate pe închipuiri devenite prejudecăţi, descoperirea şi evidenţierea polemică a unor date, pe care le confirmă experienţa practică a omenirii, dezvoltarea cunoştinţelor ei ştiinţifice, verificate, asupra lumii, caracterizează creaţiile realiste. De aceea ele strălucesc prin veridicitatea amănuntului. Euripide a observat cum se comportă efectiv oamenii, cum îi mişcă pasiunile, scoţîndu-şi efectele tragice nu atît din exerciţiul voinţei zeilor asupra destinului eroilor săi, cit din însuşi caracterul contradictoriu al naturii umane. Romanul picaresc spaniol a făcut să irupă în literatură mulţimea detaliilor privitoare la adevăratele moravuri ale epocii, ascunse îndărătul unor imagini convenţionale, şi-a construit intrigile şi subiectele ţinînd seama de aceste situaţii constatate prin experienţă. Stendhal descriind în „Mînăstirea din Parma" bătălia de la Waterloo, aşa cum verificaseră oamenii că se desfăşoară războaiele şi nu cum le înfăţişau legendele, s-a condus după principiile realismului. Prin refuzul idealizării, prin încrederea în datele simţurilor, acesta se distinge de formulele artistice bazate pe plăsmuiri subiective, pe construcţii imaginare. Tendinţa către demistifioare, deosebeşte realismul şi de naturalism. Pentru ultimul .experienţa este empirism plat, înregistrare brută a datelor strict senzoriale, neîncrederea în orice generalizare. Naturalismul nu descoperă nimic, nu pune în evidenţă nici o concluzie, el copiază, reproduce. De aceea e lipsit de spirit polemic. Pentru realism, experienţa înseamnă practică istorică a omenirii, nu simplă verificare senzorială, confruntare de concepte în vederea adecvării lor cît mai exacte la viaţă. De aceea el nu se opreşte la aparenţă, ci caută îndărătul fenomenului concret, esenţa, legea. Realismul operează cu categoria particularului, în care generalul se exprimă prin individual. El reţine cum se ştie - tipicul. Problema e de a găsi pentru atitudinea de confruntare, de demistificare, pe care am subliniat-o, un corespondent stilistic distinctiv în planul operelor realiste. Fireşte că aici se cer analize amănunţite ale diverselor arte, precizări şi idetailări, în afara obiectului acestei cronici. Mi-aş îngădui să atrag atenţia doar asupra ideii de relief. Eu cred că atitudinea demistifieatoare a realismului implică stilistic o scoatere în evidenţă, o subliniere a descoperiţilor, pe oare confruntarea cu practica vieţii le afirmă la un moment istoric dat. Cu alte cuvinte, e vorba de o reliefare, înţelegînd prin aceasta îngroşarea unor trăsături, în spirit polemic, fără tulburarea veridicităţii ansamblului. Creaţiile realiste se prezintă astfel încărcate cu un sens, cu o semnificaţie, de care imaginea strict senzorială neinterpretată e lipsită. De asemenea sublinierea rămîne în cadrul datelor furnizate de simţuri, nu distruge asemănarea cu modelul viu, păstrează apropierea maximă a „oglindei" de „oglindit" - cum spune tovarăşul Novicov. E ceea ce s-a observat cu privire la musculatura statuilor lui Michel-Angelo. Ea e îngroşată, expresivă, spune ceva, dar păstrîndu-se mereu în limitele veridicităţii, nerecurgînd la nici o stilizare sau deformare fantastică, aşa cum se întîmplă în cazul coloşilor de piatră egipteni. Balzac a lucrat sub imperiul constatării importanţei pe care o joacă determinările social-economice în existenţa umană. Dorind să facă sensibilă această idee ignorată, el nu s-a mulţumit să o implice pur şi simplu în creaţia lui, ci a căutat să-i dea relief. Pentru tipul arivistului, 1-a ales pe Rastignac, făcînd să contrasteze expresiv calităţile lui morale, inteligenţa, sensibilitatea, chiar şi o anumită înclinaţie altruistă iniţială a individului, cu mecanismul relaţiilor capitaliste, cu legile de fier ale parvenirii. Dacă ar fi ales un om rău, sau obtuz, rezultatele rnar mai fi fost aceleaşi. La fel a procedat cu domnişoara de Fontaine din „Le bal de Sceaux", spre a scoate în relief orbirile aristocratice, opunîndu-le dragostei îndreptăţite. Re-breanu a înfăţişat efectele goanei după înavuţire prin Ion, un flăcău mai răsărit decît ceilalţi, harnic, inteligent, voluntar. Rolul economicului în condiţionarea caracterologică a căpătat astfel o expresivitate deosebită. Cînd Camil Petrescu a ţinut să valorifice din punct 144 de vedere artistic observaţia realistă că intelectualul rărnine dependent de societatea , burgheză nu numai material ci şi spiritual, prin diferite iluzii pe care le nutreşte, a eliminat problema luptei pentru existenţă din preocupările lui Ştefan Gheorghidiu, făcîndu-1 un moştenitor bogat. Cazul, situat riguros în sfera verosimilului, i-a îngăduit însă o reliefare polemică a ideii. Aş vrea să observ că fantasticul, atunci cînd intervine în creaţia realistă propriu-zisă, rămîne o pură convenţie artistică şi nu schimbă natura imaginii. Lumea zugrăvită de Gogol e cea a societăţii ţariste, cu moravurile ei curente, cu toate detaliile concrete ale vieţii, chiar dacă un nas se plimbă prin saloane înfăşurat în pelerină. Fantasticul transfigurează însă povestirile extraordinare ale lui Poe. Viata capătă în paginile lor o înfăţişare ireală, terifiantă, de coşmar, deşi adeseori autorul dă o explicaţie logică întîmplărilor supranaturale Revenind la cartea tovarăşului Novicov, cred că problemele sînt puse cel mai bine în cazul realismului critic şi al realismului socialist. Aici, autorul valorifică inteligent consideraţiile pe care le-a făcut în legătură cu idealul estetic şi căile lui de afirmare. Deosebirea între cele două noţiuni e adîncită, expusă clar şi nerezumată la cîteva formule schematice, aşezată pe o temelie solidă teoretică. Multe din consideraţii, judicioase, îngăduie o împingere a discuţiei înainte. Aşa, de pildă, tovarăşul Novicov arată că idealul afirmat de operele realist-critice ia mai mult aspectul unui refuz. Invocînd exemple concrete, el se întreabă : „Care este oare idealul social pentru care militează O scrisoare pierdută de pildă ?" Şi răspunde : „Acest ideal ar putea fi formulat aproximativ în termenii următori : o existenţă în care formele democratice de organizare ale vieţii obşteşti să nu fie prostituate de alde Caţavencu şi Traha-nache, în care alegerile de deputaţi să nu se transforme într-o mascaradă penibilă, în care carierişti de teapa lui Tipătescu să nu poată tiraniza cîte un judeţ întreg ca pe o moşie a lor, în care un idiot ca Farfuridi să nu poată deveni un om politic cu prestigiu, iar un cretin ca Dandanache - alesul poporului ; o viaţă în care principiile morale să nu fie pîngărite fără ruşine în văzul tuturor, în care demnitatea umană să nu fie definitiv anihilată, ca în cazul lui Pristanda, o viaţă, în sfîrşit, în care oamenii cinstiţi să nu ajungă în situaţia Cetăţeanului Turmentat. Dar cum va trebui să fie această viaţă, noi, nimeni din piesă, n-o putem afla, din lipsa unei aluzii măcar. în acelaşi fel am putea analiza aproape fiecare lucrare a realismului critic", (pag. 159) Observaţia e pertinentă şi vine în sprijinul afirmaţiilor mele de pînă acum. Tocmai prin acest refuz de a propune explicit un ideal pozitiv într-o epocă în care — aşa cum spune Lenin — „revoluţionarismul democraţiei burgheze era deja pe cale de a dispărea (în Europa), în timp ce revoluţionarismul proletariatului socialist încă nu ajunsese la maturitate", realismul critic poate duce reprezentările artistice ale vieţii la maxima lor forţă demistificatoare, cunoscută pînă atunci. Gogol e neîntrecut în „Suflete moarte", atunci cînd dezvăluie toată inumani-tatea sistemului iobăgist, lamentabil însă cînd voind să arate cum ar trebui să fie moşierii creează figura artificioasă a luminatului Koslan-gioglu. Dostoievski părăseşte realismul şi lunecă spre sugestii alegorice ori de cîte ori încearcă să-şi întruchipeze idealul creştin în oameni vii. Negaţia e aci calea de a lăsa deschisă năzuinţa afirmării omenescului, fără însă nici o definire, care nebazîndu-se pe experienţa practică a omenirii să cadă în noi mistificări. în această perspectivă caracterul revoluţionar al realismului socialist iese la iveală. Pentru întîia oară în istoria artei primejdia retnistificării e eliminată pentru totdeauna, la baza creaţiei aşezîndu-se o concepţie ştiinţifică armonioasă şi unitară asupra lumii. Oamenii îşi pot clădi un ideal estetic, nerezumat la negaţie, adică foarte puternic concretizat şi totodată neameninţat să fie contrazis de practica vieţii sociale. Dimpotrivă, aceasta, prin activitatea proletariatului revoluţionar, îl confirmă din ce în ce mai categoric, îl face să trăiască sub ochii lor. Realismul socialist este deci. expresia unei noi atitudini estetice posibile doar în epoca noastră, a victoriei comunismului, a transformării lui din aspiraţie umană în construcţie concretă. Cartea tovarăşului Novicov adînceşte cu succes această distincţie fundamentală. Problema care se pune şi aici e de a deduce din atitudinea estetică specifică anu- 10 c 1010 145 mite trăsături stilistice, cu alte cuvinte de a stabili prin ce se caracterizează nu numai sub raport ideologic, dar şi din punct de vedere al alcătuirii lor artistice particulare, operele create pe baza realismului socialist. Pot fi precizate asemenea proprietăţi structurale ? Tovarăşul Novicov nu e preocupat să le definească şi ar fi hazardat să încerc eu suplinirea acestei lipse în cadrul unei simple cronici. M-aş opri totuşi la un aspect ale problemei. E clar că în stăpînirea unei concepţii ştiinţifice asupra lumii, în capacitatea acesteia de a cunoaşte legile care guvernează dezvoltarea istorică, rezidă o calitate deosebită a realismului socialist. De aci rezultă un lucru însemnat. Ape-lînd la imaginaţie, artistul nu mai riscă să fie purtat către plăsmuiri false ale spiritului, atît timp cît îl susţine înţelegerea mecanismului mişcării sociale. Simbolurile, abstracţiile, asociaţiile mintale îndrăzneţe pot constitui pentru el căi pe care să se aventureze fără teama ruperii de realitate. în sensul acesta, îndemnul lui Lenin, „trebuie să visăm", arată o siguranţă cîştigată. Faţă de vechiul realism, realismul socialist îşi poate îngădui o mult mai mare libertate a imaginaţiei creatoare şi a mijloacelor artistice legate de exerciţiul ei. Acestea se deosebesc de procedeele moderniste, în mod radical, pentru că duc, nu la plăsmuiri false, arbitrare, ci la reconstituiri mai exacte, mai profunde ale lumii din jurul nostru. Varietatea posibilităţilor de expresie creşte în cazul realismului socialist considerabil. Maiakovski mobilizează în alcătuirea imaginilor sale explozive o fantezie grandioasă, mereu desfăşurată totuşi pe traiectoria gîndirii înaintate, confirmate de mişcarea impetuoasă a vieţii. Brecht utilizează anumite simplificări şi reducţii generalizatoare, fără însă ca semnificaţia lor să introducă vreun echivoc. Dimpotrivă, ele fac mai evidente concluziile esenţiale ale observaţiei realiste. Leo-nov recurge la simboluri („Oceanul", „Pădurea", „Caleaşca de aur"). Acestea rarăşi se integrează organic în substanţa realistă a literaturii sale, amplifieîndu-i cu îndrăzneală ideile. Ehrenburg operează aproape exclusiv cu elementele cotidianului Şolohov are îndărătul lor intuiţia monumentalului. Amîndoi sînt reprezentanţi străluciţi ai realismului-socialist. Şi la noi, lărgirea aceasta sensibilă a mijloacelor ar- tistice prin care esenţa fenomenelor e surprinsă exact ,reliefată viu şi în conformitate cu datele experienţei practice, se lasă remarcată, în „Cîntace- Omului", Arghezi procedează la rezumări gigantice de milenii, care devin pentru ochiul Iui vizionar momente simbolice, clipe dramatice ale istoriei unei evoluţii îndelungate. Jebeleanu foloseşte din plin în „Surîsul Hiroshimei" oniricul, ca dealtfel, şi Maria Banuş în „Ţie-ţi vorbesc Americă". Geo Bogza recurge şi el la vaste proiecţii imaginative, reprezentîndu-şi dinamica prefacerilor cosmico-geografice în reportajele sale consacrate acţiunii prin care omul epocii socialiste supune stihiile naturii. Nuvela lui Eugen Barbu, „Munca de Jos", e toată un monolog interior. Alţi prozatori, ca Marin Preda sau Titus Popovici, se mulţumesc în lucrările lor cu procedeele obişnuite ale naraţiunii realiste. Toate operele citate înfăţişează însă viaţa în dezvoltarea ei revoluţionară, cu adîncă veridicitate. Prin dobîndirea acestei posibilităţi de a utiliza un şir de procedee artistice, considerabil mai mare, realismul socialist nu rămîne la o unică dominantă stilistică. El se dovedeşte prin însăşi natura sa plural. De aceea se şi manifestă sub o întreagă varietate de stiluri. Ideea de realitate se precizează în cazul lui mult mai exact sub raport filozofic. Lipsit de o concepţie riguros ştiinţifică asupra lumii, vechiul realism era silit să se menţină într-un cîmp oarecum limitat al experienţei practice pentru a nu se îndepărta de adevăr. Astăzi, mijloacele cunoaşterii omeneşti au crescut enorm şi se bizuie pe o interpretare generală, armonioasă şi sigură a ceea ce se în-tîmplă în jurul nostru. Aparenţa lucrurilor a fost străpunsă, puterea simţurilor umane pre-lungindu-se formidabil. Realismul socialist traduce acest progres. Ca să fac o analogie, el lucrează şi cu ultramieroscopul şi cu radiote-lescopul. De aceea are o reprezentare infinit mai largă şi mai profundă a ideii de realitate. N-am făcut aici decît să schiţez cîteva consideraţii, pe care cartea tovarăşului Novicov mi lc-a stimulat. Discuţia merită să fie continuată spre folosul întregii noastre vieţi literare, ceea ce - sînt sigur - a urmărit în primul rînd şi autorul volumului. 146 Cronica Ideilor --------------!...... ■' - ' ~ MARXISM-REVIZIONISM-ANTIMARXISM rist şi deplorabil spectacolul degringoladei ideologice şi declinului intelectual al celui care s-a vrut cîndva filozoful marxist Henri Lefebvre — spectacol aşa cum ni-1 înfăţişează ultima sa carte „La sorrme et le reste"... Tendinţe dintre cele mai virulente ale revizionismului contemporan îşi găsesc o expresie acută în scrisul recent al lui Lefebvre : utilizarea mistificată a conceptului de „alienare" ca şi tentativa de „eticizare" a marxismului, folosirea abuzivă a noţiunii de „romantism" în legătură cu gîndirea „tînărului Marx" ca şi polemica înverşunată la adresa materialismului filozofic. Dialectica revizionismului lui Henri Lefebvre se traduce — printre altele — în tentativa de a stabili o antinomie între pretinsul „romantism" originar al doctrinei lui Marx şi „realismul politic" al marxiştilor contemporani ; Lefebvre porneşte de la prcmiza că în raport cu „umanismul romantic" al operelor din tinereţe ale lui Marx ,în raport cu teza formulată de Marx cu privire la „dispariţia statului" şi a „politicii" în viitoarea societate comunistă — marxiştii contemporani ar da dovadă de o gravă infidelitate continuînd a profesa pe primul plan „activitatea politică" şi a afirma necesitatea întăririi statelor socialiste. Lefebvre profesează o imagine mitică, eufo-. rică şi paradisiacă a revoluţiei socialistee N. TERTULIAN — repudiind „statul" şi „politica" ca forme de „alienare" umană, de „înstrăinare" a omului de veritabilele sale aspiraţii. „Am aderat la marxism în numele unui romantism revoluţionar care comporta refuzul radical şi total al existentului. Nu am intrat în Partid pentru a face politică, ci pentru că marxismul anunţa sfîrşitul politicii... Educaţia primită lua o turnură proastă : trebuia să accept şi ceea ce romantismul refuza, adică Statul şi raţiunea de Stat, machiavelismul'' etc. Lefebvre ignorează voit, premeditat, modul dialectic, realist şi revoluţionar al marxismului de a pune problema „statului", a „politicii", a „dispariţiei statului" şi a „politicii" : Marx şi Lenin nu au pus niciodată problema „desfiinţării statului" de pe platforma unui romantism abstract, a unui „elan" sau „entuziasm" utopice generate de idealurile unei „libertăţi eterne"; lupta împotriva a ceea ce Marx numea cu sarcasm referin-du-se la condiţiile societăţii burgheze „credinţa superstiţioasă în stat" s-a desfăşurat pe fondul unei riguroase analize ştiinţifice a raporturilor de clasă în societatea modernă, pe fondul demonstraţiei stringente a faptului că afirmarea şi consolidarea neîntreruptă a puterii de stat şi a puterii politice a proletariatului revoluţionar reprezintă, în fond, calea către desfiinţarea finală a statului şi organismelor politice. In numele unui pretins „romantism" al doc- 147 trinci lui Marx — Lefebvre are aerul de a refuza ideia necesităţii de a utiliza „statul" şi mijloacele „politicii" pentru a asigura victoria socialismului : „Dar în sfîrşi.t, ce s-a întîmplat ? — se întreabă patetic Henri Lefebvre. Cum proclamarea sfirşitului Sta-tukii şi al politicii s-a transformat într-o apologie a Statului şi a politicii ? Cum critica radicală a Sistemului (filosofico-politic) s-a transformat într-un noii Sistem ?... Trebuie totuşi să se explice acest lucru 1" („La somme et le reste", pag. 72) .„...Năzuiamsă particip la acţiunea revoluţionară care ar semna aotul de deces al politicii, ar deschide testamentul politicienilor şi ar lichida succesiunea lor. Eu luam în serios teza dispariţiei statului: marxismul. Superioritatea oamenilor politici sau politicienilor (?) „comunişti", este că îl ignoră pe Marx..." Să fie adevărat că „singurul marxist" veritabil a rămas Henri Lefebvre — iar conducătorii politici ai mişcării comuniste ar fi procedat la o derogare de la învăţătura lui Marx ? Dar nimeni nu şi-a bătut joc cu mai mult dispreţ şi cu mai mult sarcasm decît tocmai Marx de „apostolii indiferentismului politic", de cei care tind să interzică proletariatului folosirea oricărui mijloc de luptă real pentru a sfărîma dominaţia vechilor raporturi dc clasă şi a vechii orînduiri. Lefebvre escamotează în mod vulgar faptul că Marx a definit perioada în care „puterea politică propriu zisă nu va mai exista" ca perioada desfiinţării complete a claselor şi a antagonismului dintre ele — subliniind în acelaş timp cu tărie necesitatea întăririi „dictaturii revoluţionare a proletariatului" ca principal instrument pentru obţinerea lichidării definitive a antagonismului dintre clase. Cînd Engels amintea concepţiile socialismului ştiinţific german despre „necesitatea acţiunii politice a proletariatului şi a dictaturii sale ca-trecere la desfiinţarea claselor şi, odată cu ele, şi a statului" ■— Lenin avea sâ comenteze în mod semnificativ astfel aceste rînduri clin Engels (v. conspectele : „Marxismul despre stat") : „Engels „merge" pînă acolo că vorbeşte de „desfiinţarea" ■statului ! A te crampona însă de acest lu- cru ar fi o şicană ridicolă : esenţialul ÎI constituie cuvintele o dală ca ele, cu clasele!!" (pag. 75). Este absurdă încercarea lui Henri Lefebvre de a hiperboliza „politica" şi „statul" ca realităţi absolut negative, ca forme perpetue de „alienare" — fără a ţine seama că în condiţiile existenţei claselor şi a antagonismelor de clasă utilizarea „statului" şi a „politicii" sînt mijloacele fundamentale de luptă ale proletariatului pentru a obţine lichidarea antagonismului de clasă şi desfiinţarea definitivă a claselor. In articolul său „Despre autoritate" Engels arăta că „este... absurd că vorbim de principiul autorităţii ca despre un principiu absolut negativ, iar de principiul autonomiei ca de unul absolut pozitiv... Dar antiautori-tariştii pretind ca statul politic să fie desfiinţat dintr-o dată, încă înainte de a fi desfiinţate relaţiile sociale care l-au generat. Ei pretind ca primul act al revoluţiei sociale să fie desfiinţarea autorităţii. Vă-zut-au vreodată aceşti domni o revoluţie ? O revoluţie este, fără îndoială, lucrul cel mai autoritar posibil ; ea este actul prin care o parte din populaţie impune, cu ajutorul puştilor, baionetelor şi tunurilor, deci cu ajutorul mijloacelor celor mai autoritare ce pot fi imaginate, voinţa sa celeilalte părţi ; iar dacă partidul care a învins nu vrea ca lupta sa să fi fost zadarnică, el trebuie să dea dominaţiei sale un caracter de durată prin frica pe care armele sale o inspiră reacţionarilor". Ce are comun frazeologia „romantică" a lui Lefebvre privind teza „dispariţiei statului" cu umanismul politic revoluţionar al marxismului autentic, care porneşte de la premiza profund ştiinţifică că mijloacele de luptă reală trebuie luate din societatea existentă, că muncitorii trebuie înainte de toate să dea „statului o formă revoluţionară şi tranzitorie" (Marx) înainte de a atinge acea fază superioară a comunismului în care se va proceda la „desfiinţarea statului" ? „Nenorocirea noastră, marxişti (!) ai secolului XX — se lamentează Henri Lcrcbvre — vine din faptul că dezvoltarea acţiunii inspirate de Marx... tinde tocmai să arunce marele şi profundul gînd al lui Marx 148 în utopie" (p. 402). Metamorfozarea marxismului într-un „romantism" abstract şi caricatural — aspiraţia de factură tipic anarhistă şi aparent „radicală" formulată de Lefebvre cu privire la necesitatea înfăptuirii aproape imediate a „revoluţiei totale, absolute ,care ar pune capăt Statului, ca şi familiei sau filozofiei"— înseamnă în fond abandonarea definitivă a esenţei marxismului, abandonarea acelei exigenţe fundamentale a marxismului care cere ca în analiza problemei statului şi a politicii să se pornească de la studiul riguros şi lucid al raporturilor de clasă în faza trecerii de la capitalism la socialism ca şi în faza trece-cerii de la prima la cea de a doua fază a societăţii comuniste. Tocmai Marx şi-a bătut joc în modul cel mai necruţător de tezele anarhiştilor, de negarea de către aceştia a politicii, de „anti-etatismul" lor abstract, confuz şi nerevoluţionar : „Dacă lupta politică a clasei muncitoare ia forme revoluţionare — îi persifla Marx pe proudhonişti şi bakuninişti în articolul său „Indiferentismul politic" (1874) —, dacă muncitorii instaurează dictatura lor revoluţionară în locul dictaturii burgheziei, ei săvîrşesc groaznica crimă de a terfeli principiile, căci pentru a-şi satisface mizerabilele lor nevoi zilnice, materiale, pentru a sfărîma împotrivirea burgheziei, muncitorii dau statului o formă revoluţionară şi tranzitorie în loc să depună armele şi să desfiinţeze stalul". Travaliul ideologic esenţial al lui Henri Lefebvre (analog aceluia al tuturor revizioniştilor) constă într-un proces de eticizare a marxismului, de transformare a acestuia într-un pseudo-umanism romantic şi abstract, de zeificare idealistă a conceptelor de „libertate" şi „autonomie", arun-cînd anatema asupra „statului" şi „politicii" în abstracto — ignorîndu-se cu o totală lipsă *de realism dialectica concret-istorică a dezvoltării sociale, necesitatea inexorabilă a utilizării statului şi puterii politice pentru a înfăptui actul revoluţionar esenţial al „exproprierii expropriatorilor" şi al lichidării relaţiilor de producţie capitaliste, necesitatea inexorabilă a utilizării stalului şi a puterii lui de conslrîngerc îti prima fază a noii societăţi pentru ca „ocrotind proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie... să ocrotească totodată şi egalitatea muncii şi egalitatea repartiţiei produselor" (Lenin), trepte intermediare dar absolut necesare pentru trecerea la faza comunismului deplin şi a dispariţiei depline a statului. Ce este marxismul — o etică romantică sau ştiinţa cea mai exactă şi mai riguroasă ? Un moralism abstract — sau realismul cel mai sevîr şi mai lucid în analiza concret-istorică a dezvoltării sociale ? Ce are comun cu marxismul gesticulaţia anarhică de frondeur „romantic" a lui Henri Lefebvre : „Vital eu nu-i iubesc pe oamenii la putere şi puterea ; Statul, cuvîntul, lucrul — lucru între lucruri, fetiş îngheţat — cînd se vorbeşte despre el, cînd i se face apologia, eu scrîşnesc din dinţi" („La somme et le reste", p. 676) ? Un ab:s desparte tentativa lui Henri Lefebvre de a reduce marxismul la un pretins „umanism romantic", la o goală aspiraţie către o „libertate" abstractă — de esenţa reală a marxismului, care constă în aplicarea consecventă a dialecticii materialiste, a teoriei dezvoltării, la studiul vieţii sociale. Nu este oare revelator pentru vertiginoasa degringoladă ideologică a lui Lefebvre să constatam că el ajunge să descopere o contradicţie în însăşi doctrina lui Marx între pretinsul „umanism romantic" al operelor de tinereţe şi teoria ştiinţifică a revoluţiei proletare aşa cum a fost formulată de Marx în opera sa de maturitate, să descopere un conflict între acca pretinsă aspiraţie originară către libertate din care s-ar fi născut marxismul şi teoria marxistă asupra mecanismului revoluţiei sociale, asupra necesităţii de a utiliza mijloacele „politicii" şi „statului" pentru a înfăptui transformarea revoluţionară a societăţii ? Nu este oare Lefebvre autorul acestei fraze stupefiante : Jncepînd cu maturitatea, activitatea politică i-a abătut lui Marx entuziasmul revoluţionar şi l-a învăţat să cunoască Urnitele posibilului" (ibid. pag. 402) ? Ce are comun cu marxismul piosul şi idealistul deziderat „umanitarist" formulat de Lefebvre: ..... pentru a întemeia un 149 nou optimism şi a reînnoi umanismul, ar trebui să se poată arăta cel puţin o victorie obţinută fără minciună şi violenţă (s.n.), o victorie care să nu fie acoperită de noroi şi sînge..." („Critique de la vie quotidienne", Avant-propos â la deuxieme edition, p. 19) — cînd încă Engels in polemica sa cu teza lacrimogenă a lui Diihring cu privire la violenţă ca „rău absolut" şi ca „păcat originar" arăta că violenţa poate juca în istorie „şi alt rol, şi anume un rol revoluţionar, că ea este, cum spune Marx, moaşa oricărei societăţi vechi care poartă în sine o societate nouă, că ea este instrumentul cu ajutorul căruia se realizează mişcarea socială, sfărîmînd formele politice anchilozate şi moarte...". Nimic nu caracterizează mai exact abjurarea marxismului în ultimele lucrări ale lui Henri Lefebvre, decît tensiunea factice pe care acesta încearcă să o stabilească între aspiraţia „romantică" originară către desfiinţarea sfatului şi a politicii •— şi necesitatea stringentă proclamată de marxism-leninism (şi nu pur şi simplu de „oamenii politici comunişti", cum afirmă tendenţios Lefebvre !) de a întări statul socialist şi puterea politică socialistă în actuala etapă concretă a desvoltării istorice ca singura cale către înfăptuirea finală a ideii dispariţiei statului şi politicii. Comentînd verbiajtil „anarhiştilor" cu privire la înlăturarea politicii şi desfiinţarea imediată a statului — foarte analog cu tezele propagate de Lefebvre — A4arx scria aceste rînduri semnificative: „Nu încape nici o îndoială că, dacă apostolii indiferentismului politic s-ar exprima atît de limpede, clasa muncitoare i-ar trimite la toţi dracii şi ar considera toate acestea doar ca o insultă din partea unor doctrinari burghezi şi unor nobili decăzuţi, care sînt atît de proşti sau atît de naivi, încît îi interzic să folosească ori ce mijloc de luptă real ; pentru că toate aceste mijloace trebuie luate din societatea de astăzi şi pentru că condiţiile inevitabile ale acestei lupte se formează independent de fanteziile idealiste pe care aceşti doctori în ştiinţe sociale le zeifică sub numele de libertate, autonomie, anarhie (s.n.)". „Vreau să pledez pentru romantism. Cu ochi noi îl recitesc astăzi pe Marx..." — scrie Henri Lefebvre („La somnie et le reste", p. 401) ; dar pseudo-romantica pledoarie „anti-eta-tistă" a lui Lefebvre — se desfăşoară pe fondul hiperfoolizării negative a noţiunilor de „stat" şi „politică", escamotîndu-se în mod abominabil deosebirea principială şi programatică între „statul" sau „politica" burgheză, instrumente de opresiune şi exploatare a rnarei masse a poporului, şi statul şi politica socialistă, instrumente de eliberare a poporului de exploatarea şi anomaliile trecutului, pe fondul ignorării oarbe a analizelor efectuate de Marx si Lenin cu privire la ceea ce Marx numea în „Gri-tica programului de Ia Gofha" „viitoarea organizare de stat a societăţii comuniste" şi cu privire la problema „bazelor economice ale dispariţiei treptate a statului". Vorbind despre natura dictaturii proletariatului, Lenin arată că „aceasta va însemna înlocuirea statului burghez cu statul proletar, înlocuire care constituie singura cale spre dispariţia statului în general". „Pentru că numai mic-burghezii şi filistinii dulcegi pot visa, înşelîndu-se pe ei înşişi şi pe muncitori cu aceste visuri, la scuturarea jugului capitalului fără o îndelungată şi anevoioasă acţiune de reprimare a împotrivirii exploatatorilor". In lucrarea sa „Statul şi revoluţia" Lenin a analizat în mod magistral dialectica problemei statului în condiţiile epocii noastre, subliniind răspicat că baza economică a dispariţiei complete a statului o formează un grad atît de înalt de dezvoltare a comunismului „încît dispare opoziţia dintre munca intelectuală şi cea fizică, dispare, prin urmare, unul d;n principalele izvoare ale inegalităţii sociale de astăzi, şi anume un izvor care nu poate fi înlăturat numai prin exproprierea capitaliştilor". „Pînă la faza „superioară" a comunismului, socialiştii cer ca societatea şi statul să controleze în modul cel mai riguros cuantumul muncii şi cuantumul consumului..." (p. 113). A considera în spiritul lui Lefebvre o asemenea utilizare a „puterii politice" şi a „statului" ca fiind deopotrivă forme de „alienare" umană şi 150 nu ca instrumentul principal către lichidarea treptată a tuturor formelor de „alienare" moştenite de la vechea orînduire — înseamnă cea mai desăvîrşită orbire politică sau pur şi simplu trădarea cauzei clasei muncitoare. Există o similitudine semnificativă între cultul anarhic al „anti-eta-tismului" în scrisul lui Henri Lefebvre şi teoriile contemporane ale revizioniştilor iugoslavi în problema statului : denunţînd consecinţele practice ale unei asemenea platforme ideologice în realitatea iugoslavă, Raportul la cel de al III-lea Congres al Partidului Muncitoresc Romîn sublinia că un asemenea cult al spontaneităţii ridicată la rangul de principiu suprem în construirea socialismului duce în mod inevitabil „la slăbirea rolului planificator al statului, la dezvoltarea unor fenomene anarhice în viaţa economică, la ignorarea şi încălcarea intereselor generale ale societăţii şi la alte manifestări negative..."; negarea rolului statului ca instrument de făurire a noilor relaţii socialiste a dus în mod semnificativ la rezultatul că în agricultura iugoslavă procesul de cooperativizare a stagnat puterea economică a chiaburilor s-a întărit continuu, chiaburii beneficiind de credite, curnpărîndu-şi maşini agricole şi rotunjin-du-şi proprietăţile, totul pe fondul unui proces de ruinare a ţăranilor săraci şi mijlocaşi. Expresia cea mai acută a anti-marxismu-lui lui Henri Lefebvre se va manifesta în faptul că repudierea programatică a „soluţiei politice" ca formă de rezolvare a contradicţiilor sociale va avea drept consecinţă un scepticism principial la adresa oricărei posibilităţi de soluţionare în planul strict al „realului" a contrad-'cţiilor vieţii sociale, afirmarea tezei unui pretins caracter „alienant" al oricărei soluţii reale a contradicţiilor istorice — de unde pretinsa necesitate de a proiecta toate aceste soluţii în planul unui himeric şi iluzoriu „romantism", în planul purelor „posibilităţi" abstracte. „Dacă posibilul se desvăluie astăzi ca orizont nedeterminat şi fără limite — aceasta se datoreşte faptului că realul poartă in el contradicţii radicale (s.n.)" — scrie Henri Lefebvre în manifestul său „Vers un romantisme revolu-tionnaire" din „La Nouvelle Revtie Fran-ţaise" (1957). „Iată deci rădăcina amară a acestui real pe care romanticul revoluţionar îl respinge în numele posibilului mai real decît realul...". „...A opune justiţia injustiţiei, adevărul iluzie:, autenticitatea minciunii devine — din fericire sau din nenorocire (!) — o atitudine romantică. Şi va fi astfel de-a lungul unui întreg moment istoric...". Cu aceasta procesul de abandonare şi renegare a marxismului atinge unul din punctele sale extreme în scrisul lui Henri Lefebvre: esenţa revoluţionară a marxismului constă tocmai, în faptul de a fi descoperit pe o cale riguros ştiinţifică secretul întregului proces revoluţionar, de a fi stabilit cu o precizie desăvîrşită căile reale, palpabile, de lichidare a tuturor anomaliilor şi contradicţiilor sociale. Marx a ironizat în mod necruţător ori ce încercare de a substitui soluţionării strict realiste, practice, a contradicţiilor vieţii social-is-torice — o frazeologie abstractă, retorică şi declamatorie. „Ce-am spune despre un chimist care în loc să studieze legile reale ale asimilării şi dezasimilării fiziologice, pentru a rezolva pe baza acestor legi anumite probleme determ'nate, ar voi sâ modifice aceste fenomene, cu ajutorul „ideilor eterne" de „naturalitate" şi de „afinitate" ? („Capitalul" vol. I. pag. 110). Utilizarea abstractă, aproape idealistă a conceptului de „alienare" („înstrăinare") îl împinge pe Lefebvre în braţele unor contradicţii insolubile ; marxismul a dat conceptului de „alienare" în primul rînd un conţinut so-cial-istoric concret — şi nu unu! abstract-etic; marxismul a descoperit rădăcina „alienării" omului în temelia economică a vechilor orînduiri sociale, în relaţiile sociale întemeiate pe principiul proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Stilizarea idealistă, abstract-morală, a noţiunii dc alienare îl determină pe Lefebvre să considere pînă şi utilizarea de către socialism a „statului" şi a „politicii" ca forme de „alienare", acestea implicînd elemente de „constrîngere", Lefebvre ignorează în mod 151 abominabil faptul esenţial că în cazul de mai sus „constrângerea" este folosită în mod necesar tocmai pentru anihilarea si lichidarea efectelor regimului de „înstrăinare" a omului, a regimului proprietăţii private si inegalităţii sociale, pentru . construirea treptată a societăţii eliberate de ori ce formă de constrîngere. Spiritul revizionismului său antimarxist îl va determina în mod inevitabil pe Henri Lefebvre să respingă calea reală, ştiinţifică de rezolvare a contradicţiilor vechii societăţi, să devină un prizonier al anticomunismului militant —- substituind acelei căi realiste, consecvent materialiste, de rezolvare a anomaliilor orânduirii vechi o inconsistentă şi sterilă filozofie a „posibilului" şi „programaticului" ; „realul" i se pare filozofului nostru pretutindeni „alie-nant", imaginea-simbol a omului contemporan i se pare cea a unui labirint inextricabil — singura realitate stabilă râmînînd pentru Lefebvre frenezia „subiectivităţii" goale (nu este cuprinsă oare în prefaţa la lucrarea sa „Critique de la vie quotidienne" această frază semnificativă : „filozoful poate merge pînă Ia a so întreba dacă ori ce obiectivare, ori ce realizare, nu comportă oare... o alienare..." (p. 74) ?). Studiu! relaţiilor reale, practice, al contradicţiilor obiective şi al soluţionării lor —- este înlocuit prin viziunea unei tensiuni şi distorsiuni perpetue între „subiect" şi „obiect", ideia materialistă a necesităţii obiective şi teoria materialistă a reflectării fiind astfel oi iotul abandonate în favoarea cultului „imaginilor extreme şi al imaginaţiei deslănţuile": „suferinţa vidului şi aspiraţia ardentă către posibilul — imposibil" — în asemenea termeni defineşte Lefebvre condiţia omului contemporan. Nu mai puţin revelatoare este şi tentativa de reabilitare a suprarcalismu-lui :-„... dispreţul (acestui curent, n.n.) faţă de proza lumii burgheze, revolta lui radicală, aveau un sens. Şi trebuie luată in serios ipoteza conform căreia imaginea excesivă este singura care cuprinde profunzimea realului (ş.n.), ipoteză despre care se poate spune că aparţine deopotrivă lui Picasso, lui niii.ard, lui Tzara ca şi lui Andre Rreton" (ibid. p. 37). Abulia politică a Iui Lefebvre („absolutul politic mă exasperează la fel de mult ca şi absolutul religios..." I), nihilismul la adresa „realului" şi „existentului", cultul „imaginii excesive" şi propaganda unei „filosofii a subiectivităţii" (v. „La somme et le reste") vor genera pe plan filozofic o polemică înverşunată la adresa „materialismului", tentativa uluitoare de a expurga din interiorul marxismului conceptul de... materialism I Atacul lui Henri Lefebvre la adresa materialismului are la bază în primul rînd cultul subit al unui soiu de afazii şi acefalii filozofice — ideia favorită a lui Lefebvre fiind pretinsul caracter „inutil" şi „superfluu" al tuturor conceptelor filozofice fundamentale pentru studiul metodic al diverselor fenomene : „Da, multe dificultăţi ar dispare, dacă s-ar declara că filosofia şi-a trăit traiul, şi că este înlocuită prin studiul metodic al concretului uman (s.n.)". Materialismul marxist este combătut — între altele —- şi pentru caracterul său filozofic : „Materialismul filozofic dispare nu pentru că este fals ca materialism, ci pentru că este inutil ca filozofie" („La somme ct le reste", pag. 33). Lefebvre se înfîlneşte aci cu o tendinţă mai generală a revizionismului contemporan — tendinţa cu vizibil caracter „neopozitivist" şi „em-pirisl" de a felişiza studiul raporturilor imediate ale fenomenelor, de a reduce totul la o „metodologie" a aderenţei şi mulajului imediat pe obiect — eliminîndu-se ori cc apel la conceptele filosofice generale, ori ce referinţă la probleme de tipul celei a raportului dintre materie şi conştiinţă, dintre existenţa socială şi conştiinţa socială, dintre fenomenele particulare şi legile generale ale dialecticei, etc. Se tinde a se instaura cultul „schemelor operaţionale" pe zone limitate, cultul unei „metodologii" pure — proclamîndu-se caracterul „inutil" şi „super-fetatoriu" al oricărei „concepţii despre lume", anacronismul oricăror concepte filosofice generale ; sc ajunge Ia tentativa gro-tescă de a se opune în numele cultului unui „istoricism integral" materialismul istoric —-doctrinei filozofice a materialismului dia- lecţie, stigmatizată ca o „metafizică" (v. remarcabilul pamflet al Iui Cesarc Cases „Marxismo e neopositivismo", Einaudi, 1958) ; Lefebvre va exalta în consecinţă un pretins „studiu metodic al concretului uman" — eliberat de ori ce implicaţii filozofice.de obligaţia oricărei „opţiuni" între materialism şi idealism. „Quel beau roman 1" — ar trebui sâ exclamăm. Cîtă facilitate deplorabilă sub raportul rigorilor gîndirii se ascunde dincolo de acest pluralism comod — pentru care „adevărurile generale, filozofice, asupra materiei şi asupra dialecticii, decad la rangul unor trivialităţi sau devin chiar vătămătoare pentru cunoaştere". Să ne imaginăm studiul cel mai „poliscopic" şi mai plural cu putinţă al unui fenomen social (al „cazului Flaubert", de pildă)-—desfăşurat după normele metodologiei „pure", libere de ori ce implicaţii filozofice determinate ,de ori ce opţiune pentru o „concepţie despre lume" precisă : un asemenea hiperempirism nu va putea duce decît la aglutinarea unui material bogat şi nuanţat într-un amalgam lipsit de ori ce organizare solidă — sau va împinge procesul cunoaşterii în contradicţii insolubile. Studiul multilateral al „cazului Flaubert", al copilăriei scriitorului, al traumatismelor psihice specifice suferite în raporturile sale familiale, al condiţiei sale sociale, al genezei şi evoluţiei atitudinilor scriitorului fată de fenomenele cele mai importante ale epocii, al comportamentului său ideologic faţă de „democraţia burgheză", faţă de idealurile umanitariste ale socialismului mic-iburghez (proudhonian), cultul „estetismului" şi al „absolutului", aprehensiunea faţă de Comună, etc. — îşi cer o deslegare finală, îngăduind interpretări variate ; în limitele vagi şi nebuloase ale acelui „studiu metodic al concretului uman" — eliberat de ori ce concept filozofic materialist — se poate ajunge cu uşurinţă la o interpretare în spiritul „psihanalizei existenţiale" a personalităţii lui Flaubert, căutîndu-se cheia ei în însuşirile psihice acumulate de-a lungul copilăriei (v. Sartre) — în timp ce proiecţia cazului Flaubert pe fondul conceptului materialist al omului ca „totalitate a relaţiilor sociale" implică „dezlegarea" autentică a conformaţiei spirituale flaubcrtiene, proiecţia realismului său pe fondul condiţiilor social-is-torice ale Franţei burgheze post-paşoptiste, încadrarea acestui realism în „totalităţi" istorico-sociale mai vaste — prin comparaţie cu specificul realismului balzacian şi stendhalian sau al realismului epocii iluminismului, etc. Se elimină astfel deopotrivă eclectismul nevertebrat al unei interpretări pur pozitiviste ca şi arbitrarul sau unilateralitatea unei interpretări psihanalitice: teoria materialistă a reflectării, departe de a fi „grefată In mod super]el atonii pe arborele viu al cunoaşterii", cum susţine Henri Lefebvre, se dovedeşte singura în stare a impune studiul cel mai comprehensiv şi mai obiectiv cu putinţă al fenomenului spiritual analizat, respectarea riguroasă a legăturilor cauzale determinante, fidelitatea absolută faţă de totalitatea faptelor istorico-sociale care concurează la definirea acelui fenomen. „Astăzi, am în vedere o sociologie distinctă, eliberată de postulatele filozofice (materialism sau idealism) şi care să nu cadă totuşi în empirism" — scrie în acelaşi spirit Henri lefebvre. O asemenea tentativă apare dinainte condamnată unui eşec total. Este oare posibilă fie şi elucidarea unei probleme de sociologie — cum este cea a originilor formaţiunii social-economice a capitalismului — în afara implicării unei poziţii filozofice determinate ? In spiritul „neutralismului" şi „obiectivitătii" eliberate de „supoziţii filozofice", în spiritul servilismului faţă de „metodologia" pură eliberată de orice teorie a cunoaşterii şi de orice filozofie a istoriei, în spiritul acestui „neopozitivism" sui-ge-neris — Lefebvre ar putea îmbrăţişa ca perfect valabilă şi tentativa unui Max Weber de a explica originea formaţiunii capitaliste prin apariţia şi triumful spiritului protestant sau tentativa unui Sombart de a pune „luxul" şi „spiritul de aventură" la baza eflorescentei economiei capitaliste : singura explicaţie efectiv şi consecvent ştiinţifică a genezei formaţiunii social-economice a capitalismului prin apariţia producţiei şi schimbului dc mărfuri cu J53 corolarul fenomenului acumulării de capital şi al cumpărării forţei de muncă — nu este decît încă o confirmare a tezei materialismului istoric cu privire la prioritatea dezvoltării existenţei sociale asupra conştiinţei sociale, o ilustrare concretă a tezei materialismului filozofic în general cu privire la prioritatea factorului material asupra factorului ideal. Este pur şi simplu stupid a reproşa materialismului în asemenea condiţii caracterul său „speculativ", „super-fetatoriu", a formula la adresa materialismului dialectic acuzaţia de „îilozofism" — cînd postulatul fundamental al materialismului marxist constă tocmai în exigenţa de a studia natura şi istoria aşa cum sînt ele, fără nici un fel de adagiu subiectiv. (Engels), cînd premiza de bază a acestei atitudini filozofice o formează tocmai studiul de maximă obiectivitate şi rigoare ştiinţifică al faptelor înseşi. Una din trăsăturile cele mai caracteristice ale procesului de „revizuire" a marxismului întreprins de Henri Lefebvre dc pe platforma anti-materialismului — trăsătură comună întregului revizionism con temporan — o formează tentativa factic de a opune noţiunilor clasice de „materie" şi „obiectivitate" noţiunea de „praxis" (practică) : „Teoria practicei moderne — scrie în spiritul de mai sus Lefebvre — repudiază concepţiile despre lume, corespun-zînd unor niveluri depăşite ale forţelor de producţie. Această teorie, care elucidează situaţia clasei muncitoare furnizîndu-i o conştiinţă teoretică, nu este şi nu poate să lie o filozofie materialistă (s.n.). Profund istorică, ea desfăşoară şi explicitează istori-citatea omului producător şi produs, a cunoaşterii care se întemeiază pe practica producătoare". Există o analogie desăvîrşită între tezele Iui Lefebvre şi poziţia exprimată de revizionismul filozofului polonez Leszek Kolakowslri : acesta a întreprins tentativa de a opune o pretinsă „teorie a cunoaşterii" formulată embrionar în lucrările „tînărului Marx" — teoriei materialiste a cunoaşterii care ar aparţine lui Engels şi Lenin; Kolakowslri a împins în mod grotesc, dar semnificativ, lucrurile pînă acolo încît a încercat să stabilească afinităţi între această fantezistă „gnoseologie" a tînărului Marx; imaginată de el însuşi — şi teoria „pragmatistă" a cunoaşterii a lui James sau anume teze ale lui Bergson. Totul se reduce la încercarea de a utiliza noţiunile de „practică" şi „umanizare a naturii" (omul ca produs al naturii şi natura ca produs al omului) cuprinse în lucrările de tinereţe ale lui Marx — pentru a le da o mistificată interpretare pragmatistă, voluntaristă şi subiectivistă, srnulgîn-du-Ie sensului lor real şi contextului gîndirii lui Marx, excluzîndu-se veritabila lor interpretare materialistă. Pentru marxism nu poate exista „practică" autentică în afara noţiunilor de materialitate şi obiectivitate, nu poate exista acţiune transformatoare, iniţiativă creatoare în afara studiului totalităţii condiţiilor şi factorilor obiectivi, al direcţiei obiective de dezvoltare a fenomenelor, nu poate exista „creaţie" în ordinea istorică în afara analizei raporturilor reale, materiale, independente de conştiinţa noastră. „Din faptul că trăiţi şi gospodăriţi, că naşfeţi copii şi lucraţi produse, că schimbaţi aceste produse, se constituie un lanţ, obiectiv necesar, de evenimente, un lanţ al dezvoltării, independent de conştiinţa voastră socială, şi care nu poate fi niciodată pe deplin cuprins de aceasta din urmă. Suprema sarcină a omenirii este de a cuprinde cu mintea această logică obiectivă a evoluţiei economice (evoluţia ex-'stenţei sociale) în liniile ei generale şi fundamentale, pentru ca să poată fi cît mai precis, mai clar şi cu spirit cît mai critic adaptată la ea conştiinţa socială şi conştiinţa claselor înaintate ale tuturor ţărilor capitaliste" (Lenin „Materialism şi empiriocriticism", pag. 366). Henri Lefebvre a trădat definitiv şi în acest punct marxismul : este profund eronată şi cu totul aberantă afirmaţia sa că „materialismul, la Lenin, ca şi la Marx, sp resoarbe în antropologia generală sau ştiinţa realităţii umane" — cînd geniul lui Marx şi Lenin s-a exercitat tocmai în a descoperi şi a studia logica obiectivă a evoluţiei sociale, legile modificărilor în existenţa socială independentă de conştiinţa 154 socială, acţiunea obiectivă a factorilor materiali, pentru a trasa pe baza lor căile viitoare ale dezvoltării istorice. Lefebvre reproşează „marxiştilor oficiali" de a „contesta entuziasmul creator al gîndirii marxiste", de a-1 „respinge în numele ontologiei sistematizate (materialismul dialectic) şi al ideologiei politice (dictatura proletariatului...), la care ei reduc această gîn-dire", de a opune „sistemul contra aspiraţiilor, ontologia contra programului" („La somme et le reste" pag. 401—402). Lefebvre — asemenea tuturor revizioniştilor — încearcă să descopere chiar în interiorul marxismului o pretinsă „contradicţie" între „aspiraţia fundamentală către libertate" şi necesitatea subordonării faţă de practică, de cunoaştere, de legile realităţii obiective (psihologia dezabuzată a lui Lefebvre tinde să vadă pretutindeni un conflict între „voinţă" şi „destin", între „aspiraţii" şi „realism", între „revoltă" şi „cunoaştere" : v. „Problemes actuels du marxisme", 1958, p. 82). Fără îndoială, marxismul real nu are nimic comun cu acest proces lamentabil de eticizare a doctrinei lui Marx, cu acest „socialism" abstract şi romant;c, cu această goala frenezie a „aspiraţiilor" către o stare umană echivalentă „genialităţii creatoare a naturii"', cu tot acest verbiaj inconsistent şi insuportabil : „(la) proximite lointaine... de l'accord, de l'universalite", ,.la realisation... du possible-impossible", etc.) — cînd forţa reală a doctrinei lui Marx constă tocmaii în faptul de a îi dat entuziasmului eliberator baza ştiinţifică cea mai riguroasă, de a îi dat căilor reale de eliberare a omului fundamentul materialist cel mai solid. „între materialismul filozofic şi filozofia prezenţei totale (titlul noului credo filozofic propagat de Lefebvre n.n.) — scrie Henri Lefebvre — există aceiaşi distanţă ca şi între economism şi critica economiei politice la Marx" ; această pro-poziţiune cuprinde în ea o mistificare monstruoasă ; forţa şi clarviziunea ştiinţifică a doctrinei lui Marx au stat tocmai în faptul de a fi indicat cu cea mai mare precizie bazele economice reale ale eliberării omului de toate servitutile şi fora ele de oprimare ale trecutului, de a fi pulverizat fără cruţare orice frazeologie moralistă şi umanitaristă cu privire la viitorul omenirii („gogoriţele ideologice despre dreptate şi despre alte lucruri"), de a fi descris în mod ştiinţific etapele concrete ale tranziţiei de la vechea societate la noua societate. Geniul lui Marx a constat tocmai în aplicarea consecventă a materialismului la dezvoltarea vieţii sociale: nimic nu denunţă mai categoric mistificarea fizionomiei lui Marx de către Henri Lefebvre decît faptul că în analiza celor două faze ale societăţii comuniste din „Critica programului de la Gotha" Marx a cerut să se pornească nu de la nişte abstracţiuni etice („drepturi egale", „repartiţia dreaptă") ci de la studiul exact, ştiinţific al relaţiilor economice dominante în fiecare fază. Ironiile lui Lefebvre la adresa „ontologiei materialiste" care ar însoţi „fetişismul producţiei economice în ţările înapoiate trecute la socialism" apar ca nişte trivialităţi — pe fondul exigenţei fundamentale formulate de Marx de a se defini specificul fiecărei etape în drumul spre comunism exclusiv în funcţie de treapta de dezvoltare a raporturilor de producţie. Marx a formulat cerinţa de a se ţine seama de existenţa inevitabilă în prima fază a noii societăţi a unei inegalităţi relative în funcţie de „inegalitatea dotării individuale şi a capacităţii de muncă", inegalitate lichidată Ireptat în faza superioară a societăţii comuniste, a formulat în spiritul celui mai riguros materialism teza capitală potrivit căreia „dreptul nu poate fi niciodată superior alcătuirii economice a societăţii şi dezvoltării ei culturale determinate de aceasta" (ceea ce constituie tot atîtea lovituri distrugătoare aplicate acelei cumplite absurdităţi a unui „marxism" fără materialism — pe care o propune astăzi Henri Lefebvre conştiinţei filozofice contemporane I). Qnd Henri Lefebvre împinge lucrurile pînă la a afirma că „nu este vorba în întreaga operă a lui Marx de materialism dialectic ci de dialectică concretă opusă dialecticii mistificate filozofic în sistemul filozofic... hegelian", în scopul de a acredita legenda unui Marx 105 anti-materialist, „dialectician" eliberat de servitutile „apăsătoare" ale materialismului — el mistifică textele şi spiritul operei lui Marx. Lefebvre ignorează fie şi măcar acel text fundamental care este „Postfaţa la ediţia a doua" a „Capitalului" în care Marx vorbeşte explicit şi tranşant de „baza materialistă a metodei" sale expusă încă în prefaţa la „Zur Kritik der politischen Oe-konomie" (1859). Nu mai puţin penibilă sub raportul respectului elementar faţă dc faptele istorice este şi încercarea lui Lefebvre de a „capta" opera lui Lenin în sprijinul antimaterialismului său programatic : Lefebvre tinde să stabilească existenţa unui pretins „abis" între spiritul operei lui Lenin „Materialism şi empiriocriticism" (carte care ar aparţine — după formularea sa—„marxismului oficial") şi spiritul „Caetelor filosofice" (1914) cînd Lenin ar fi devenit în reprezentarea lui Lefebvre un „adevărat dialectician", eli-berîndu-se de „polemicile cam înguste" în jurul materialismului şi teoriei reflectării din perioada anterioară ; cît de fantezistă, de absurdă şi de mistificatoare este această „periodizare" sui-generis a gîndi-rii leniniste — o arată fie şi simplul fapt că ea escamotează cu totul existenţa acelui celebru articol al lui Lenin „Tn apărarea materialismului militant" scris în 1922, articol care cuprinde o ardentă pledoarie în favoarea răspîndirii pe toate căile a materialismului dialectic şi o denunţare necruţătoare a oricăror încercări de a trece „dincolo" de opoziţia între materialism şi idealism. Unul din rezultatele cele mai surprinzătoare — dar şi cele mai revelatoare ! — ale degringoladei ideologice la care ajunge revizionismul profesat de Lefebvre îl constituie simpatia puternică arătată de filozoful francez gîndirii lui Friedrich Nietzsche (Lefebvre a publicat încă în 1938 un studiu asupra lui Nietzsche). Transformarea lui Henri Lefebvre într-un nihilist „romantic", scuturat de o aversiune invincibilă la adresa oricăror organisme politice şi instituţii sociale (şi în primul rînd a celor socialiste I), substituirea analizei realiste a contradicţiilor sociale obiective şi a legilor dezvoltării sociale prin cultul subiectivităţii goale în luptă cu o pretinsă „presiune alie-nantă" a „realului" — îl vor conduce pe autorul tristului bilanţ din „La somme et le reste" către sentimentul unei afinităţi reale cu linia de gîndire a lui Nietzsche.. Este extrem de semnificativ că pretinsa „critică de la stînga" pe care Lefebvre are aerul de a o exercita la adresa „marxismului oficial" sub semnul unui anarhism şi negativism perpetuu, se conjugă în atitudinea sa cu o caldă îmbrăţişare adresată nietzscheanismului. Lefebvre se felicită pentru studiul său elogios din 1938 despre Nietzsche, se felicită de a fi „rezistat politizării discuţiei" în jurul cazului Nietzsche, căruia naziştii i-ar fi „uzurpat grandoarea" în mod arbitrar, reproşează filozofilor marxişti contemporani de a fi menţinut „poziţiile cele mai sectare" faţă de Nietzsche — şi emite această teză scandaloasă despre teoreticianul „supraomului" : „El nu a greşit în ansamblu... ci a inaugurai o sfi-şietoare revizuire a valorilor, pe care vrînd nevrînd noi o continuăm astăzi (s. n.)" („La somme et le reste" p. 469). Marxismul — continuatorul faimoasei „Umwertung aller Werte" niefzscheene ? I „J'ai cru trou-ver en Nietzsche le Liberateur..." exclamă Henri Lefebvre — afirmînd a fi descoperit ca o componentă profund pozitivă a nietzscheanismului existenţa unui „umanism" întemeiat pe „critica omului teoretic, cu alte cuvinte a intelectualismului şi a raţionalismului abstract" (ibid.). Tentativa de reabilitare a nietzscheanismului întreprinsă de Henri Lefebvre are la bază o mistificare absolută : nici un fel de metamorfozare idealizantă a sensului operei niefzscheene nu poate ascunde faptul fundamental că glorificarea „instinctelor", a „cruzimii", a „săl-bătăcîei" formează un leit-motiv neîntrerupt al scrisului nietzschean, pe fondul unei critici de o vehemenţă şi de o agresivitale fără precedent la adresa „umanităţii", a „democraţiei", a „progresului social". Este un adevăr strigător că pretutindeni în opera lui Nietzsche critica „moralei" şi a „creştinismului" — este făţiş o critică în- 156 dreptată împotriva valorilor morale ale democraţiei şi socialismului, că strigătele de ostilitate la adresa „idealurilor", a „transcendentelor", a „moralităţii" — nu au nimic comun cu umanismul unei antropologii materialiste, sensualiste, de tip feuerbachian —- ci sînt dictate de aversiunea furibundă faţă de „ideile secolului al 18-lea", faţă de idealurile perfecţionării omului şi ale ameliorării relaţiilor umane, faţă de socialismul modern. Tentativa lui Henri Lefebvre — simetrică cu cea a lui Maurice Bianchot din articolele „Nietzsche aujourd' hui" şi „Passage de le ligue" publicate în „La Nouvelle nouvelle Revuc Francaise" (aug. sept. 1958) — de a aureola critica nietz-scheanâ la adresa moralei, a creştinismului şi a prejudecăţilor ca pe o reîntoarcere la un veritabil „umanism", are la bază o gravă confuzie ; seducţia exercitată asupra lui Lefebvre şi Bianchot de cultul nietz-schean a! „vitalităţii" şi „instinctualităţii" — în opoziţie cu diferitele forme de spiritualism şi moralism, este o falsă seducţie : orice interpretare riguros obiectivă a operei nietzscheene, fidelă cu scrupulozitate textelor lui Nietzsshe — va trebui să constate fără excepţie că în scrisul gînditorului german elogiul „biologic" al vitalităţii şi vieţii instinctuale este echivalent întotdeauna cu elogiul barbariei, cruzimii, dominaţiei, forţei dezlănţuite — iar aversiunea la adresa spiritualităţii şi moralităţii este echivalenta întotdeauna cu aversiunea aprigă la adresa formelor de viaţă democratice, a ideilor iluminismului şi revoluţiei democratice moderne (acestea din urmă prin ideologia „optimismului", „raţionalismului" şi „utilitarismului" ar fi ameninţat să paralizeze şi să distrugă vechile instincte barbare ale raselor nordice-germanice). Este o teribilă mistificare să descoperi un elogiu al „marei sănătăţi" şi al „inocenţei" (Lefebvre) sau cultul unui „simplu umanism" (Bianchot) — acolo unde Nietzsche a exaltat în mod explicit „delirul" şi „nevroza sănătăţii" ca virtuţile fundamentale pe care clasele ultra-conservatoare ale societăţii trebuie să le cultive drept instrumente principale pentru a jugula şi înăbuşi valul mişcărilor democratice şi avîntul socialismului modern. Nu mai puţin caracteristic pentru gradul de dezagregare spirituală atins de Henri Lefebvre este şi elogiul pe care îl adresează astăzi filozofiei Iui Martin Heidegger (în diferite pagini din „La somme et le reste", dar mai ales cu prilejul convorbirii organizate pe tema „Karl Marx et Heidegger" de redacţia săptămînalului France Observaleur în Mai 1959). Scepticismul şi dezabuzarea manifestată de Lefebvre la adresa căilor reale de transformare a vieţii sociale, negativismul abstract pe care-! profesează faţă de ceea ce reprezintă „stat", „tehnicitate", „duritate pozitivă", — sînt convertite spontan într-o atracţie şi o admiraţie semnificative faţă de o filozofie în care vede „problematizarea" nelimitată a existenţei, „punerea sub semnul întrebării a totalităţii existentului" („La somme et le reste", pag. 140). Abulia politică şi filozofică a lui Lefebvre, conjugată cu acel joc al aspiraţiilor către o „desalienare" vagă — l-au apropiat asimptotic de o poziţie filozofică care reprezintă expresia extremă a iraţionalismului modern: „îi sînt... recunoscător lui Heidegger, deoarece el a adăugat, pentru mine, un sens faptului că evenimentele (Ies epreuves) — cel a! alienării, al istoriei, al raportului omului cu tehnica, al revoluţiei -- se descoperă astăzi mai dure decît se aşteptau acum treizeci de ani tinerii şi naivii revoluţionari". Un „marxism" heideggerian i-ar conveni de minune lui Henri Lefebvre: „Eu cred că nu există antagonism între viziunea cosmică-istorică a lui Heidegger si concepţia istoriră-practică a lui Marx..." — spunea Lefebvre în cadrul convorbirii organizate de „France Observateur" (v. „Karl Marx et Heidegger" ; Un debat entre Henri Lefebvre, Jean Beaufret, Kostas Axelos et Francois Chatelet, Fr. Observ, din 28 Mai 1959). Dar pentru orice conştiinţă intelectuală cît de cît avizată este evident ca un abis desparte concepţia filozofică a lui Heidegger, care aruncă anatema „inautenticităţii" asupra întregii „istorii" reale, propagînd ideia unei „mântuiri" 157 iraţionale în planul purei abstracţii şi nedeterminări — de umanismul ştiinţific şi revoluţionar al marxismului, care indică căile reale, materiale de eliberare a omului în raport cu toate servitutile trecutului. Heidegger îşi îndreaptă întreaga sa aversiune împotriva triumfului „tehnicii" în epoca noastră, înconjurînd ideia „salvării" de un incognito absolut — în timp ce Marx a dezvăluit cu o precizie desăvîrşită origina tuturor anomaliilor societăţii contemporane în mecanismul economic al capitalismului şi în formele de „înstrăinare" care decurg din el, stabilind calea ştiinţifică de construire a noii societăţi „aşa cum ar pune un cer- cetător al naturii problema dezvoltării, de pildă, a unei noi varietăţi biologice..." (Lenin). Nietzsche redivivus 1 — Heidegger redi-vivus 1 — acestea sînt treptele cele mai de jos ale procesului de dezagregare ideologică traversat vertiginos de Henri Lefebvre. Pe fondul succeselor mişcării comuniste mondiale şi al invincibilităţii doctrinei marxist-leniniste, trist şi deplorabil ni se înfăţişează spectacolul degringoladei ideologice şi declinului intelectual al celui care s-a vrut cîndva filosoful marxist Henri Lefebvre — expresie tipică a prăbuşirii spirituale pe care o reprezintă revizionismul contemporan... Jl/scellanea NUME NOI - PÎE5E NOI e un an şi mai bine revista „Teatrul" publică numeroase lucrări dramatice originale. Faptul, foarte lăudabil, are ca o consecinţă imediată apariţia de nume noi capabile să îmbogăţească prin contribuţia lor mişcarea noastră teatrală. Utilitatea acestei iniţiative se confirmă şi prin caracterul pe care lucrările tipărite îl iau în momentid confruntării lor cu cititorii. înainte de a se vedea luminile rampei, textele la care ne referim pot fi supuse unei judecăţi prealabile, iar acest prim verdict critic este de natură să ajute dramaturgului. „Simpaticul Charlie", la care ne referim în primul rînd, este, cel puţin în elementele construcţiei sale, un pamflet interesant. Autorul, Horia Aramă, cunoscut pînă acum ca poet pentru cei mici, nu este un imitator al lui Al. Mirodan. Intenţia sa de a păşi pe o cale proprie este din punctul de vedere al tehnicii compoziţiei, evidentă. Povestind avatarurile tragi-comice ale unui erou încrezător în posibilităţile pe care societatea capitalistă ar fi în măsură să i le ofere pentru a se realiza, Horia Aramă relatează istoria unui individ care îşi pierde rînd pe rînd iluziile. Procesul are în sine toate elementele necesare unei demascări elocvente a modului de viaţă burghez şi a mitului „Americii, ţara tuturor posibilităţilor". Cu o desfăşurare cam liniari în articularea conflictului, piesa lui Horia Aramă încearcă să ne sugereze prin şirul de insuccese ale personajului principal structura prost întocmită a unei orînduiri ce înstrăinează omul de esenţa sa omenească. Credinţa că poţi deveni din sărac bogat şi din umilit potentat se va converti treptat la Charlie în convingerea că egoismul stăpinilor în lumea în care el vrea să răzbată, nu poate fi biruit prin acţiuni individuale şi lipsite de un ţel social malt. Insă pînă a ajunge aici, Charlie trece prin tot felul de intîmplări, nutreşte speranţe efemere, aspirînd la o poziţie „onorabilă" în „ţara tuturor posibilităţilor", care se dovedeşte în realitate o adevărată junglă. Numai că pentru a învinge atîtea dificultăţi, Charlie ar fi trebuit înzestrat şi cu mijloacele pe care împlinirea ambiţiei sale le reclamă. In această privinţă, autorul n-a fost pe deplin consecvent cu sine însuşi. Naiv, dar şi cinic, decis (chiar fanatic) însă nepriceput, Charlie nu e omul care să aspire a deveni atotputernic. Oscilaţiile sale între dezabuzare şi avînt nu-l slujesc, iar creionarea unui asemenea tip lucrat pe contraste psihologice izbitoare denotă o slăbiciune de concepţie din partea dramaturgului. Incapacitatea de a crea caractere unitare şi implicit individualizate se relevă şi în cazul celorlalte apariţii, toate fără excepţie sumare şi palid înfăţişate. Horia Aramă şi-a conceput piesa ca o suită de momente ce se interferează şi se explică reciproc şi nu bazată pe o acţiune cu ritm dozat şi planuri multiple. Imaginea e caleidoscopică, fără a avea profunzime, iar silueta diverselor existenţe, surprinse în treacăt, schiţează un relief psihologic sărac. 159 Ce trebuie să-l -preocupe în viitor pe Horia Aramă dacă va continua să abordeze genul dramatic ? In primul rînd asigurarea unui plus de stringenţă în dezvoltarea conflictului, o mai ascuţită creionare a tipurilor umane fi a semnificaţiilor pe care actele şi gesturile lor (deocamdată convenţionale) le sugerează. Dialogul pe alocuri sprinten şi inventivitatea manifestă in realizarea unor episoade făgăduiesc afirmarea unui talent de dramaturg, nesigur însă deocamdată pe uneltele sale. Cealaltă lucrare dramatică publicată in revista „Teatrul" este comedia Constanţei Bratn „Povestea cu şorţurile schimbate" („Teatrul", nr. z 1961.). Formula dramatică a piesei ţine - cum s-a mai observat - mai mult de farsă. Scrisă pentru teatrul de amatori, „Povestea cu şorţurile schimbate" are destulă vervă, (deşi uneori cam facilă), şi o mare disponibiltate de a crea bună dispoziţie. Inspirată din faptele de viaţă ale unui mediu pe care autoarea îl cunoaşte bine, pe cît se pare, lucrarea Constanţei Bratu urmăreşte să ne apropie de existenţa unor tinere texliliste. In piesă predomină comicul burlesc, cu numeroase qui pro quo-uri ce se înlănţuie paralel cu transformarea Elenei Aioanei II într-o muncitoare conştiincioasă si cu succesele în producţie ale Elenei Aioanei I. Fireşte că lanţul de încurcături dezlegîndu-se, ne îngăduie să aflăm pe cine caută Romeo, la ce visează Varvara şi de ce e supărat Pigulele. Toate acestea se petrec în vreo treizeci de scene în care se consumă un mare număr de calambururi, de efecte amuzante, rezultate din procesele intentate birocratismului, superficialităţii, ele. Resursele comicului sînt însă unilateral folosite. Umorul e lipsit de nuanţe fiindcă de cele. mai multe ori el izvorăşte din exagerarea confuziei de situaţii, din supralicitarea încurcăturilor. Dar în ciuda unor stîngăcii în folosii ea mijloacelor de expresie scenică, piesa destinde, e accesibilă şi, prin mobilul ei educativ, răspunde cerinţelor actualităţii. Cele două piese pe care am încercat să le analizăm reprezintă două debuturi în dramaturgie. De aceea stîngăciile semnalate sînt într-un fel inerente. Publicarea lor în revista „Teatrul" va permite îmbunătăţirea acestor lucrări care pot vedea astfel luminile rampei. Atît Horia Aramă cît şi Constanţa Bratu dovedesc o reală vocaţie. Iar revista teatrul" întreprinde o acţiune extrem de utilă dezvoltării dramaturgiei noastre originale, publicînd piesele unor tineri talentaţi. 1 .•,!'''' H. Z. IMAGINI SIMPLIFICATOARE n ciuda titlului său grav şi sonor, „A venit vremea" (.^Tribuna" nr. 9 din z martie 1961), schiţa lui Virgil Sîngereanu nu este altceva decît relatarea unei intîmplări hazlii-Eroul, un colectivist dintr-o gospodărie milionară, merge „la tîrg" şi-şi cumpără o motocicletă. Pînă aici totul pare firesc. După ce ajunge însă acasă, Antonie Mastan - acesta e numele eroului - intră in casă cu motocicletă cu tot, o aşează între masă şi pat şi îi porneşte motorul pe care nu ştie să-l mai oprească. Casa se umple de fum şi de zgomot. întîmplarea nu e lipsită de haz. Dar autorul se căzneşte zadarnic sâ afle tonul adecvat povestirii. Că un ţăran colectivist dintr-o gospodărie milionară, de bucurie că şi-a cumpărat o motocicletă, o duce în casă „pentru a se putea uita la ea mai în voie", poate să piară firesc. Nefiresc apare însă dialogul între cei doi soţi, după ce obiectul rîvnit a fost cumpărat, ,,- Ai luat-o ? întrebă femeia. - Am luat-o, răspunse Antonie..." Sau : ,,- No, o vezi, Mariţă ? - O văd", etc. .160 Că nevasta manifestă o condamnabilă lipsă de entuziasm, obiectînd asupra preţului, iarăşi .« de înţeles, după cum s-ar înţelege la rigoare şi stînjeneala subită a lui badea Mastan, care nu se simţea la locul lui. Parcă ar fi făcut un lucru necuviincios", după cum ne asigură autorul. Toate ar fi fost bune, dacă peste cîteva rînduri acelaşi autor nu ne-ar asigura că această tîr-guială fusese rezultatul unei îndelungi consultări reciproce între cei doi soţi („pînă la urmă nevasta s-a învoit să-şi cumpere motocicletă"). După ce constată lipsa de entuziasm a femeii .tonul solemn adoptat brusc de badea Mastan stîrneşte stupoare : „- A venit vremea... spuse el oftînd. - Care vreme ? - se interesă nevasta. - Păi, cu motocicleta", etc. După ce de bine de rău, ni s-a sugerat ideea că obiectul cumpărat constituise ţinta mult iîvnită a unui ţăran evoluat, dornic să-şi ridice nivelul de trai {sugerat e un fel de-a spune, deoarece autorul nu-şi bate prea mult capul cu această problemă), aflăm cu stupefacţie că badea Mastan nu se pricepe la motor şi nu ştie să umble nici barem cu bicicleta. Apelul disperat ai lelii Mariţa, nevasta lui : -„No, acum opreşte-o", se arată a fi zadarnic. Cum ne este zugrăvit acest erou ? Este el un fel de Păcală ? Da' de unde, ne asigură autorul, e „un om despre care numai lucruri bune se spun în sat", de a cărui purtare prietenoasă operatorul de la cinematograful sătesc se simte „oarecum mîndru". Alte amănunte nu mai aflăm decît că... avea chelie. („Şi pe chelie se vedeau broboanele (de sudoare, n. n.) că după vîrsta de 40 de ani începuse să chelească")... Toate bune, dar cum rămîne cu afirmaţia gravă : „A venit vremea !" Care vreme, vorba lelii Mariţa ?! Imaginea lui Mastan, aşa cum aţaie ea în mod obiectiv din lectura schiţei lui V. Sîngereanu este contrarie intenţiilor bune ale autorului. A înfăţişa un ţăran, trecut de patruzeci ■de ani, care-şi cumpără o motocicletă, nu fiindcă ţine neapărat să aibă un lucru util, ci numai pentru că are bani şi trebuie să-i învestească în ceva, fie chiar şi într-un obiect de care n-are nevoie şi pe care nu ştie să-l mînuiască ,nu dovedeşte o creştere de conştiinţă ci un gest primitiv. E simplist să încerci a zugrăvi aspectele înnoitoare din viaţa colectiviştilor, pâstrînd împo-tiiva realităţii satului de azi schema vetustă a unui ţăran greoi, troglodit, năucit de minunile tehnicii moderne, căci Mastan nu este decît o asemenea schemă învechită şi simplificatoare a unei literaturi păşuniste de care redacţia revistei clujene nu l-a ajutat pe autor să se debaraseze. A. N. .CASTELELE DIN VIS Şl CURŢILE DIN DOS" roblema decăderii literaturii occidentale contemporane preocupă serios pe unii scriitori lucizi care caută remedii de îndreptare. Astfel, revista austriacă „Wort in der Zeit (nr. zfig6j) publică un articol semnat de Alfred Holzinger, care condamnă cu asprime tendinţele naturaliste în arta burgheză, exprimînd totodată nostalgia faţă de creaţia cu caracter realist credincioasă adevărului vieţii şi demnităţii umane. Articolul este intitulat sugestiv „Castelele din vis şi curiile din dos". Autorul porneşte de la o veche alternativă : dacă literatura are menirea să-l sustragă pe om de la realitate sau, dimpotrivă, să-i înfăţişeze o imagine cît se poate de fidelă a acesteia. Dar ce este de fapt realitatea ? se întreabă autoiul. Se enunţă aici uncie adevăruri dictate de bunul simţ alături de formulări confuze, care deplasează discuţia de la esenţa ei. Oare realitatea o constituie numai ceea ce percepe omul cu simţurile sale, se întrebă autorul articolului citat, sau şi ceea ce depăşeşte posibilităţile de cuprindere ale simţurilor, dar J1 — c, 1010 161 este statornicit de ştiinţă şi tehnică prin intermediul aparatelor, microscoapelor, telescoapelor ? etc., Dacă este aşa, continuă Holzinger, nu se contrazic oare impresiile simţurilor cu observaţiile ştiinţifice ? Omul vede „mersul" soarelui de la răsăritul lui pînă ce apune l Ori astronomia a stabilit de mult că soarele stă pe loc şi că totul se mişcă in pirul lui. Atunci cum rămîne cu autenticitatea simţurilor umane ? Şi care este lumea reală ? Cea văzută de om sau cea bazată pe legile şi formulele ştiinţei ? Şi cum rămîne, se întreabă autorul mai departe, cu procesele sufleteşti ale omului, cu simţămintele şi gîndurile, cu fantezia şi visurile lui, cu „lumea minţii obiective". după cum o numea Hegel ? Autorul articolului ridică astfel o falsă dilemă, afungînd la concluzia că prin prisma acestor teorii a fost suspectată literatura îndreptată spre realitate şi denumită, încă astăzi, „realista '. Desigur că teoriile estetice, care propovăduiau îndepărtarea artei de realitate, porneau de la cu totul alte premize, anume de la negarea realităţii obiective, cu intenţia de a escamota problema reflectării antagonismelor sociale. „Spre sfîrşitul secolului trecut" - scrie autorul - „literatura a descoperit „curţile din dos". Au fost cercetate nu numai subsolurile fără lumină ale muncitorilor exploataţi, cartierele mizerabile ale metropolelor cu beţivi, cu prostituate şi criminali dar şi pornirile demonice ascunse, lumea impulsurilor brutale, depravarea şi perversitatea din sufletele oamenilor. S-a coborît în abisurile fără lumină ale sufletului şi nimic, absolut nimic n-a mai rămas tabu, totul a fosfi găsit demn de a fi înfăţişat, tot ce era frumos şi bun a fost înlăturat ca ceva învechit..." Dacă autorul protestează, pe bună dreptate, împotriva tendinţelor literaturii burgheze de a denigra omul, scormonind viaţa lui instinctuală, glorificînd pornirile rudimentare, animalice, el comite eroarea de a integra această direcţie în marea literatură realistă, care a dezvăluit racilele societăţii bazate pe exploatare, hidoşenia traiului burghez, mizeria maselor. De altfel el însuşi crede necesar să aducă un amendament : anume că acest „naturalism", cum îl denumeşte, apărea întrucîtva motivat, ca o reacţie firească faţă de literatura dulceagă care descria totul în culorile cele mai roze, fără nici o legătură cu realitatea, ignorînd tragedia socială a vremii. „Împotriva acestei literaturi era îndreptată chemarea : spre curţile din dos; împotriva acelor scriitori care mai trăiau în castele din vis şi nu voiau să ştie nimic de nevoile reale ale semenilor lor, de întuneric fi de mizerie. Aşa a fost izgonită „literatura divanului de pluş şi a fetiţelor serafice". După ce consemnează această biruinţă a realismului, Holzinger socoate din nou literatura-abjecţiilor ca o exagerare a acestei tendinţe ceea ce, desigur, este o gravă eroare. Autorul ar fi putut preciza că adevăratul realism (Tolstoi, Balzac, Stendhal etc.) n-a pierdut niciodată credinţa în om, sensul pozitiv al dezvoltării lui. Fizionomia naturalismului occidental apare limpede. Cu toate acestea fenomenul propriu zis, este bine caracterizat. Literatura burgheză a renegat tot ce e înălţător în om, cufundîndu-se în elogiul mocirlei. „Curtea din dos" fără lumină, ca singura realitate valabilă, ca o realitate a disperării şi a pornirilor josnice, a primitivismului obtuz a fost identificată cu viaţa însăşi". Holzinger insistă că el nu se ocupă doar de trecut, de intîmplări din istoria literaturii. Literatura americană contemporană, care invadează şi Austria, este bîntuilă de aceleaşi tendinţe. Scriitorul austriac nu se referă la Hemingway, Faulkner sau Fitzgerald ci la Norman Mailer cu ai săi „Goi şi morţi", la James Jonas cu bestsellerul „Blestemat pentru vecie'' fi romanul „Dezrădăcinaţii". lată ce a scris un critic literar despre aceste cărţi : „Naturalismul parcă se rostogolefte din paginile lor fi, în ceea ce privefte francheţea brutală a unor scene şi mai ales a exprimării, piesele din tinereţe ale lui Ger hart Hauptmann, comparate cu aceste romane, sînt de o decenţă clasică". .^Trebuie să ne eliberăm de erezia", scrie Holzinger, „că numai ceea ce e urît şi respingător corespunde realităţii. Să privim realitatea cu multiplele ei înţelesuri, inepuizabil de bogată în misterioasele ei adîncuri. Literatura naturalistă a dus şi duce la nihilism, la disperare... Să ne amintim... că realitatea nu se confundă cu lumea perceptibilă, cu simţurile, că viaţa are multe 162 straturi şi e plină de miracole, pe care, ca să le vezi, nu trebuie s-o priveşti {.cu ochii celui ce se lasă orbit de lumină — sau cu ochii unui visător. Poetul nu trebuie să înfăţişeze doar o imagine a realităţii palpabile. Aceasta o poate realiza mult mai bine fotografia sau banda de magnetofon". „Cu aceasta nu vreau să pledez", continuă Holzinger, „pentru literatura castelelor din vis... Dar a vedea numai curţile din dos, nu, asta-i minciună. Acum să se termine cu lamentările despre pieirea lumii, cu bilbîitul despre lipsa de sens a vieţii". Se rosteşte astfel un vibrant apel pentru reîntronarea încrederii în om, împotriva literaturii de defăimare a calităţilor umane, de bălăcire în noroiul instinctelor. Pata hîdă a artei descompuse burgheze nu mai poate fi contemplată cu linişte. Autorul afirmă că menirea scriitorului este nu să creeze iluzii ci să rămînâ credincios adevărului. Să nu omită nici curţile din) dos, dar nici sâ expulzeze în castele din vis tot ce e spiritual, nobil, luminos, ceea ce se află dincolo de pornirile instinctuale. Holzinger îşi încheie articolul cu cuvintele lui Goethe către Eckermann : „Există forţe minunate în firea omului, şi tocmai cînd ne aşteptăm cel mai puţin, ea ne pregăteşte ceva bun". D. L. LITERATURA FĂRĂ SEMNIFICAŢIE proape o pagină întreagă din „Lettres francaises" este consacrată nu zic „analizei", ci povestirii unei conferinţe ţinute la Sorbona de un romancier astăzi la modă, Claude Simon, contra „literaturii cu semnificaţie". După părerea sa romanul trebuie să se descotorosească de vechea prejudecată potrivit căreia romancierul trebuie să spună ceva. „Ce aveam de spus ?" (în romanul „La route des Flandres", n. n.) se întreabă Claude Simon. Şi răspunde scurt : „Neantul ! Nu mesaj, nu revelaţie de transmis. Lumea înseamnă un singur lucru, anume nu înseamnă nimic. Şi nu văd interesul de a scrie despre chestiuni care depăşesc experienţa mea" (experienţa lui, adică nimicul, neantul... n. n.). Claude Simen combate pe Sartre care spusese că nu trebuie să ne întrebăm „de ce scriem", ci „pentru cine scriem". (în fond ambele întrebări sînt legitime şi cu puncte comune n. n.). Dar de ce nu-i place lui Claude Simon întrebarea lui Sartre ? Pentru că, zice el, scriitorul scrie numai pentru el însuşi. „Dacă aş fi scris pentru toţi cei ce mă citesc, unde aş fi ajuns ?". „Scrisul este în esenţa lui un act egoist, un fel de tezaurizare antisocială din punct de vedere occidental (occidental ?! n. n.), un act imoral în multe cazuri, prin exaltarea mai ales a amorului în măsura în care dă concepţii diferite despre obiecte". Nu mă ocup aici de incoherenţa gîndirii autorului. Mă mulţumesc să semnalez că de-alun-gul celor şase coloane ale dării de seamă, această ininteligibilitate delirantă se menţine constant (este singura consecvenţă logică pe care o putem găsi în text). Ceea ce vreau să relev aici este nu fenomenul însuşi, cît reacţia provocată la ceilalţi. Relatarea arată că : „Fără zgomot, fără publicitate, fără virgule, aproape fără puncte... Claude Simon, în faţa unui public compus în majoritate din studenţi, înlemniţi într-un interes pasionat, a expus ideile sale asupra romanului de tip nou, opus celui tradiţional, - eram să zic - adaugă comentatoarea - celui : figurativ, într-atîta uneori analogia se impune minţii noastre. Amfiteatrul Turgot (cea mai vastă şi celebră sală de curs a Sorbonei, n. n.) deborda, oferind acelora care frecventaseră odinioară acest înalt lăcaş unde sufla spiritul de analiză riguroasă al profesorilor noştri universitari, un contrast fascinant... (1!) Claude Simon vorbeşte timp de aproape un ceas şi jumătate,, cu o voce monocordă, niciodată ridicată, care forţează atenţia tocmai prin monotonia ei (!)• Interesul e mai dinainte deşteptat. Fiecare păstrează liniştea, ca nu cumva să piardă un cuvînt... Claude Simon nu ridică ochii de pe masă..." 163 Dar mă opresc. Ceea ce uluieşte este pe lingă stilul „fascinant" al reportajului, interesul imens al asistenţei pentru nişte incoerenţe clinic caracterizate şi care, pe deasupra, mai sînt şi debitate prost, în surdină, fără ritm, plicticos şi plictisit. De unde vine acest interes aşa de contrar naturii ? De cînd oare omul se înnebuneşte după vorbe fără şir proferate fără nuanţă nici talent ? Răspunsul e interesant şi dezolant. Interesul e, vai, firesc. Nu este contra naturii. Falsul apostol aduce tineretului burghez occidental contemporan un dar nepreţuit : acela de a deveni scriitor păcălind pe toată lumea. Scamatoria e simplă. Ca şi pictura, literatura trebuie să nu fie figurativă. Să nu conţină acea permanent reînoită legare a faptelor de ideea care domină povestea, de tîlcul ei subtil şi profund. Operaţie grea, care cere talent şi care poate fi controlată cu precizie la tot pasul. Deci oricine vine să libereze pe neisprăviţii candidaţi la aflare în treabă şi la umflarea în pene, să-i scutească de această cruntă obligaţie : talentul ; oricine propovăduieşte o doctrină care ne va permite să trişăm, să păcălim publicul, va fi ascultat cu evlavie şi recunoştinţă de cei interesaţi în asemenea manevre, burghezul adorînd sistemul de a pungaşi nepedepsit publicul. Arta nefigurativă este un panaceu universal în ordinea scamatoriei culturale. Acuma ştim „pentru cine" scrie scriitorul in concepţia lui Claude Simon. Pentru el însuşi ; desigur ; dar mai ales pentru ei, pentru noua mindră generaţie de cavaleri ai timpului pierdut, oare voiesc o celebritate artistică scăpată de controlul criticii şi de obligaţia talentului. D. S. CARLO SALINARI Şl LUPTA PENTRU O NOUĂ CRITICĂ LITERARĂ ÎN ITALIA ouă studii importante a dat la iveală în ultima vreme Carlo Salinari. Cel dintîi se I intitulează „Miturile şi conştiinţa decadentismului italian" (Feltrinelli, Milano, i960) iar al doilea „Chestiunea realismului" (Parenti, Milano, i960). Criticul de la „Con-tamporaneo" aplică rezultatele experienţei sale de pînă în prezent, la două probleme diverse, dar egal de importante, una de istorie literară, iar cealaltă de estetică literară. Sfera decadentismului italian cuprinde o întreagă zonă a mişcării literare italiene din prima jumătate a acestui secol. Reprezentanţii principali ai decadentismului, luaţi în considerare de Salinari, sînt D'Annunzio, Pascolli, Fogazzaro şi Pirandello (acesta din urmă numai pentru o parte a operei sale). Carlo Salinari descoperă în fiecare substraturile tendinţelor social-politice diferite care explică „miturile" ce-au animat opera lor literară, acela al „supra-omului" d'annunzian, al „copilului" pascolian, al „sfîntului" fogazzarian, etc. Fiecare din aceste mituri convertesc, pe planul creaţiei literare, curente care străbăteau societatea burgheză a timpului lor. Oprindu-se asupra scriitorilor de mai sus, Salinari se plasează cu deosebit curaj în însuşi centrul focal al unei epoci, făcînd o largă breşă în critica literară idealistă. El se măsoară cu unul din capitolele cele mai masive de exegeză ale acestei critici, ceea ce dovedeşte lărgimea platformei de cercetător pe care a atins-o şi luciditatea matură a poziţiei sale. Ceea ce ni se pare că trebuie subliniat imediat, în legătură cu lucrarea aceasta a lui Carlo Salinari, este faptul că lupta pentru o critică literară marxistă în Italia a repurtat prin ea - după cum arată înseşi dezbaterile la care a dat naştere - o biruinţă certă şi de prestigiu. Temeinic concepută şi argumentată, pe planul esteticii mişcării literare actuale, este şi „chestiunea realismului" care se referă la nervul însuşi al creaţiei artistice de azi din Italia. Realismul narativ italian este în plină evoluţie ascendentă, cu un Calvino, Bassani, Cassola, Arpino, care vin ei înşişi după un Pavese, Jovine, Pratolini şi, încă, după un Alvaro, Piovene, Vittorini. 164 Oprindu-se asupra „chestiunii realismului", Carlo Salinari dovedeşte în metoda sa acelaşi spirit „frontal" - singurul care poate promova o nouă critică italiană -, ca şi în lucrarea asupra decadentismului. El arată o deosebită preferinţă pentru un roman ca „Metello" de Pratolini sau „Terre del Sacramento" de Jovine şi pentru realiştii tineri. Dacă o nouă orientare a activităţii critice italiene s-a afirmat crescînd, începînd de la sfîrşitul războiului, făcîndu-se simţită pretutindeni, în articole, recenzii, polemici, studii, - cu mai multă ori mai puţină conştiinţă de sine - creînd o vie „apercepţie" socială a fenomenului literar, opera lui Carlo Salinari, în deosebi cu cele două lucrări de mai sus, consemnează poziţii întărite în cîmp deschis şi în liniile cele mai avansate ale bătăliei pentru o nouă critică literară în Italia. Acesta e un fapt care merită, cu precădere, să fie semnalat. D. V. COLOCVII DESPRE AFRICA t iscarea de eliberare a popoarelor africane se află în miezul discuţiilor din Occident. Varietatea reacţiilor stîrnite în lumea capitalistă de crahul sistemului colonialist este semnificativă şi reflecta faptul relevat de declaraţia Consfătuirii de la Moscova a partidelor comuniste şi muncitoreşti, că „existenţa sistemului mondial socialist şi slăbirea poziţiilor imperialismului au deschis în faţa popoarelor asuprite noi posibilităţi de cucerire a independenţei". Din gama reacţiilor amintite nu lipsesc nici apelurile belicoase, precum nici tentativele de mistificare „subtilă" a acestui proces. Tn cadrul colocviului organizat de Societate»! Europeană de Cultură de la Veneţia („Comprendre" nr. 21/22) Jean Price-Mars previne că ori ce s-ar întîmplă pentru a opri influenţa ideilor comunismului asupra mişcărilor anticolonialiste sînt „precauţii zadarnice", căci „nu există vreun baraj care să poată zăgăzui pătrunderea comunismului", amintind cu acest prilej falimentul faimosului „cordon sanitar" antisovietic. Care va fi poziţia popoarelor africane în confruntarea istorică Est-Vest ? Jean Price-Mars nu este dintre acei ce fac abstracţie de grava moştenire lăsată de colonialism în Africa, dar ajunge la ciudata concluzie, că popoarele africane... nu pot pretinde la un aport de valoare „în balanţa de fapte şi idei" pe arena mondială, susţinînd existenţa unui „solipsism" african. Dar pentru că popoarele africane nu se izolează de loc în lupta de eliberare, autorul este nevoit să admită că „dacă secera şi ciocanul sînt o emblemă a libertăţii, să nu ne mirăm că liderii lor înclină să vadă în aceasta o rezolvare a problemelor". Se fac multiple încercări de a contesta legitimitatea social-istorieă a luptei anticolonialiste, de a escamota factorii social-economici oare o determină. In perioada înfloririi sale cele mai mari, jaful imperialist în colonii a fost prezentat ca o mare operă „civilizatoare", ocolindu-se substratul lui economic. în momentul de faţă, cînd este evident pentru ori cine că în lupta lor popoarele africane urmăresc să redevină stăpîne pe propriile lor bogăţii, pe rezultatele muncii lor, cînd această luptă este o expresie directă a perioadei noastre de transformări revoluţionare cerute de însuşi procesul obiectiv al dezvoltării, sociale, se încearcă o interpretare similară, însă în sens invers. „Aspiraţiile Africii, scrie Teobaldo Filesi în cadrul aceluiaşi colocviu, — constă nu atît în a se elibera materialmente de Europa, cît în a se desprinde spiritualiceşte de ea, pentru a se descoperi pe sine însăşi."... „Naţionalismul" african este, desigur, mai curînd o revoltă a culturii, un gest de orgoliu, decît o consecinţă a unei necesităţi istorice". După această formulă, lupta 165 algerienilor şi a congolezilor nefiind ,,o consecinţă a unei necesităţi istorice", ci doar „un gest de orgoliu", şi neavînd, deci, nici o justificare obiectivă, nu rămîne decît un singur pas pînă la legitimarea masacrelor din Algeria şi a fărădelegilor din Congo ! Acelaşi autor notează că liderii africani reproşează „naţiunilor colonizatoare" de a fi „provocat", după secole de dominaţie, distrugerea şi chiar stingerea completă a culturii lor naţionale şi, deci, şi realităţii lor naţionale, ceea ce este mai aproape de adevăr şi este confirmat de statisticile economice şi demografice, care indică o dinamică înspăimîntătoare a sleirii economice şi a depopulării Africii. John Hateh subliniază şi el efectele dezastruoase ale influenţei europene în Africa, prevenind împotriva unei exegerări unilaterale a unor progrese materiale-tehnice, care au însoţit în mod necesar exploatarea prădalnică a bogăţiilor naturale. El relevă, pe de altă parte, existenţa la popoarele africane a unor vechi tradiţii democratice, desminţind opinia stăruitor cultivată de toţi apologeţii colonialiasmului, că Africa a cunoscut prin intermediul Europei noţiuni ca... libertate individuală şi guvern democratic (mai ales 1). In limba tribului Ndebeb (Rhodezia de Sud), de exemplu, se întîlnesc expresii care arată că poporul consfinţeşte anumite hotărîri ale conducătorilor : „Ce spune poporul ?" sau „dacă poporul e de acord, e bine". Poporul este considerat baza autorităţii legitime. După ce au cunoscut timp de secole principiile organizării sociale occidentale, ce le-au fost impuse de către puterile colonialiste, africanii nu par să fie dispuşi să preia tot ce li se serveşte de către foştii asupritori. „în Africa occidentală, - remarcă autorul, -există încrederea că societatea africană este capabilă să aleagă datele valabile din cultura europeană şi să le integreze într-un amalgam nou al elementelor tradiţionale africane". Secolele de robie au lăsat, fără îndoială, o amprentă gravă şi adîncă asupra economiei, culturii şi vieţii sociale africane, care se reflectă şi asupra aportului pe care-1 pot aduce astăzi popoarele Africii la progresul omenirii. Dar lichidarea asupririi colonialiste descătuşează energii considerabile şi deschide perspective largi unui veritabil salt calitativ în istoria acestor popoare atît de puţin cunoscute încă. Ca o forţă politică, ele au şi început să se afirme pe arena mondială, în ciuda evidenţei faptelor, Umberto Campagnol refuză africanilor ori ce şansă de a deveni „un subiect al istoriei", de sine stătător, ci, în cel mai bun caz, „un om cu pielea neagră care continuă în Africa opera de occidentalizare, începută altădată cu metode devenite ineficace sau intolerabile". Spre deosebire de autorii citaţi anterior, Campagnol refuză să admită pînă şi existenţa unei culturi africane proprii, precum şi efectele distinctive ale colonialismului, considerînd şi astăzi continentul african ca un apendice al Europei capitaliste. Deşi puternic zdruncinat, europo-centrismul nu a fost abandonat definitiv şi, din cînd în cînd, este chemat să servească scopurilor politice ale colonialismului. De aici derivă şi tratarea arogant-aristocratică a problemei raporturilor între diferitele culturi. „Sterilă şi primejdioasă - este considerată de autor - atitudinea acelora... care pretind să pună diferitele civilizaţii pe picior de egalitate... sub raportul funcţiei lor istorice". Apare aici vizibilă tendinţa de a nega imensa funcţie istorică pe care o îndeplineşte procesul de eliberare a popoarelor coloniale în etapa actuală a crizei generale a capitalismului, în etapa dezvoltării mereu mai rapide a societăţii contemproane spre socialism. De „conversiunea la civilizaţia universală" a popoarelor africane, scrie Campagnol, „depinde, în definitiv, soluţionarea problemelor actuale ale Africii". între timp vremea lucrează în sensul progresului, iar africanii, indiferent de faptul că unii ideologi occidentali sînt în contra-timp total cu mersul real al istoriei, continuînd să se cramponeze de concepţii perimate, luptă cu bărbăţie pentru consolidarea poziţiilor cucerite şi pentru lichidarea pînă la capăt a colonialismului. Căci ei ştiu, după cum releva declaraţia Consfătuirii de la Moscova, că „sistemul socialist a devenit scutul de nădejde al dezvoltării naţionale independente a popoarelor eliberate". i. P. 166 UN LOC SUB SOARE" e doisprezece ani, Fritz Sawade, doctor în medicină, era un cetăţean respectabil al oraşului Kiel, capitala statului federal german Schleswig-Holstein. Ducea o existenţă prosperă, cîştigînd sume considerabile din expertize neurologice pe care le întocmea pentru autorităţile şi tribunalele provinciei. Acest fel de viaţă, îmbelşugat şi liniştit, s-a curmat însă curînd, atunci cînd Dr. Sawade a fost arestat, pentru „simplul" motiv că „inofensivul" medic nu era altul decît fostul general de brigadă SS, fost profesor Ia Wurzburg, răspunzător de nenumărate cazuri de eutanasie — pe numele său adevărat, Ernst Heyde. Ne aflăm aşa dar în faţa unui nou criminal fascist scos la lumină. „Scos la lumină" este un fel de-a vorbi pentru că după cum se va vedea mai jos, autorităţile şi tribunalele vest-germane au de gînd să-l lase să-şi ducă şi pe mai departe aceeaşi existenţă de „om cinstit". Faptele relatate le aflăm cu stupefacţie din numărul 1 al revistei vest-germane ..Documents", care le reproduce după articolul „Scandaloasa cronică din Schleswig-Holstein", apărut în „Stuttgarter Zeitung". „în momentul de faţă Heyde se află închis la Frankfurt şi aşteaptă să fie judecat", ne informează articolul. Dar „aşteaptă" este iarăşi un fel de-a vorbi,; pentru că „domnul" Heyde nu stă de Ioc liniştit, ci cu dibăcia caracteristică unui slujbaş credincios al odiosului regim fascist, a pus în mişcare un întreg arsenal de mijloace, care de altfel n-au întîrziat să-şi facă efectul. După ce a declarat că „nu se va da înapoi de la nimic" pentru ca să se apere, s-a şi zvonit că Heyde va fi' „acoperit" de un ministru de la Kiel. Se vede că Heyde ştie el ce ştie 1 Şi asta încă nu e tot. Articolul din revista ..Documents" continuă: „Toţi miniştrii afirmă că nu l-au văzut niciodată pe Heyde şi că n-au întreţinut legături cu el. Ministrul de Justiţie de la Kiel s-a grăbit să declare că nici unul din judecătorii citaţi ca martori de către comitetul de anchetă nu este „suspectat de a fi comis o greşeală gravă": nici noul avocat general Dr. Eduard Nehin, nici predecesorul său Dr.. Adolf Voss care s-a pensionat la 31 decembrie i960 pentru „motive de sănătate". Aşa dar, n-au văzut, n-au auzit, nici pe-acolo n-au trecut. „Cu toate acestea", ni se spune în continuare, „un judecător din Schleswig-Holstein a declarat la 10 decembrie 1960 că un număr de jurişti de frunte din această provincie, printre care şi Dr. Voss, ştiau de ani de zile cine era în realitate „Dr. Sawade". „Alăturarea celor două date de mai sus ne duce Ia o concluzie nu lipsită de importanţă. Aşa dar, cînd dl. Dr. Voss a văzut că se-ngroaşă gluma şi că politica struţului pe care o adoptase ani de zile n-a prins, şi-a cerut pensionarea. Pasă-mi-te obosise omul după o viaţă întreagă de muncă „cinstită". Dar iată că nişte medici în serviciul Landei recunosc în faţa comitetului de anchetă „legăturile lor de camaraderie" cu Heyde, fostul general fascist pus sub acuzare. Unii dintre aceşti medici au stabilit legături cu et în lagărul de internare britanic de la Gadeland, alţii l-au cunoscut mai tîrziu, în timpul „unui schimb de amintiri din perioada naţional-socialistă". (înduioşătoare clipe trebuie să fi petrecut ei Ia această agapă!) Dar pare-se că mărturiile medicilor au produs stupoare în rîndurile autorităţilor, căci nimeni nu se aştepta la atîta sinceritate, aşa că repede-repede „anchetele oficiale şi disciplinare întreprinse în legătură cu ei au îost suspendate, fără ca opinia publică să fie informată asupra acestui fapt". Iată ce efect miraculos a avut declaraţia lui Heyde, cum că nu se va da îndărăt de Ia nimic ca să .se apere. Pe dată o seamă de persoane sus puse ale statului federal Schleswig-Holstein s-au zorit să-l scoată basma curată. Dar alarma redactorului de Ia „Stuttgarter Zeitung" continuă, şi nu fără temei. Alţi doi criminali nazişti, unul fost ministru de justiţie pe timpul Iui Hitler, celălalt fost 167 procuror general al Reichului, vinovaţi de crime şi masacre, nu numai că nu zac în în~ chisoare, dar au primit de curînd pensii respectabile, primul în valoare de 2.900 mărci, cel de-al doilea de 630 mărci lunar. Un elementar bun simţ ne opreşte,' de la orice comentariu. Toate aceste fapte îl fac pe autorul articolului să conchidă că „Schleswig-Holstein a devenit în mod evident refugiul foştilor nazişti. De cincisprezece ani ei şi-au găsit aici „un loc sub soare". Cei mai abili dintre ei şi-au refăcut aici nu numai o existenţă confortabilă, dar şi-au deschis şi o frumoasă carieră politică: aşa, de pildă, fostul general SS, Heinz Reinîarth care din 1958 reprezintă Land-ul în parlamentul de la Kiel, după ce tribunalele de Ia Flensburg (oraş în Schleswig-Holstein, n.n.) au-refuzat „din motive materiale şi juridice" să deschidă acţiune în justiţia împotriva Iui. (Heinz Reinfarth este răspunzător de masacrul a nenumăraţi polonezi — bărbaţi, femei şi copii — ucişi în momentul represiunii răscoalei din Varşovia). Cele întîmplate nu numai în Schleswig-Holstein, ci în întreaga Germanie Federală, îndreptăţesc tonul sceptic al articolului. După cum s-au petrecut faptele pînă acum, autorităţile federale nu au de gînd să strice liniştea şi cuibul cald al foştilor conducători nazişti, cu toate că pentru calmarea opiniei publice, primul ministru al statului Schleswig-Holstein a făgăduit că va lua poziţie în faţa Landtag-ului pe această temă. Toate lasă să se creadă că şi pe viitor complicii forţelor naziste, azi persoane sus puse în R.F.G., vor continua să le asigure şi pe mai departe indivizilor de teapa lui Heyde „un „loc sub soare". „ „ PATRU POETE TINERE u ocazia zilei de 8 Martie „Luceafărul" a publicat laolaltă patru tinere poete: Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Florenţa Albu şi Victoria Ana Tăuşan. Fără a avea pretenţia să desprindem din fiecare grupaj de poezii liniile necesare conturării unor profiluri lirice distincte, nu e mai puţin adevărat că putem descoperi unele trăsături privind sensibilitatea, capacitatea fiecăreia dintre cele patru colaboratoare ale „Luceafărului" de a vibra în consonanţă cu epoca în care tră'tn, cu frămîntările poporului nostru. Mică antologie, pagina are meritul de a confirma încă o dată — în cadrul poeziei actuale, — existenţa unei adevărate eflorescente a liricei feminine, lirică străbătută de sensurile contemporaneităţii şi lipsită de atributele rebarbative ale unei poezii aşa zis „feminine" cultivate în trecut. Constanţa Buzea aduce în cele patru poeme: „Am vrut", „De vorbă cu poeţii", „Dragostea", „Primăvara" (primele trei dispuse în vers liber, rimat pe alocuri) » notă contemplativ-reflexivă, firească pînă la un punct, o anumită simplicitate a expresiei. Transfigurînd unele motive cu caracter mai general, „De vorbă cu poeţii", „Dragostea", — versul se deapănă simplu : „...prietenia se leagă uşor / şi se adînceşte încet, muncind" / ca puţurile tăiate în piatră", sau nuanţat liric: „Mi-am găsit în tine liniştea şi frământarea, / şi întunericul, şi lumina, şi floarea, / Lumea o ţin; într-o mînă şi visul în alta ; / Diamante pe jfrunte-imi sînt 'stelele mari pe cer. / Şi nu mă clatin sub atîtea poveri". In schimb poemul „Am vrut", care vrea să comunice sentimentul de exultantă al poetei faţă de eroismul muncitorilor petrolişti, rămîne sub nivelul celorlalte. Compunerea cam abstractă a acestui instantaneu ca şi afectarea unei atitudini grave cu ori ce preţ, pulverizează emoţia poetică. 168 Temperament liric prin excelenţă, dispunînd de un registru emoţional variat şi dinamic, Ana Blandiana, prezintă în mica suită „Cîntec de zidari, în ianuarie" unele versuri cu totul remarcabile. Emoţia tinerească, entuziastă, faţă de marile construcţii care se ridică neîncetat astăzi, e susţinută de recunoştinţa faţă de partid : „Partid, fiecare cărămidă pe care-o pun e mai mult decît un poem, ,7 Toate blocurile mele ţi le dedic în semn de recunoştinţă : / Munca devenită idee filozofică ai dăruit-o / Vieţii mele ca pe-o a patra dimensiune". O anumită rigoare e de dorit să tempereze la Ana Blandiana excesele verbale gratuite. Soarele îngheţat poeta îl simte „fremătînd... frenetic". In alt loc scrie „aştept suprema intimitate — bizar / zidul să-nceapă, asemenea mie, să fiarbă", etc. Florenţa Albu semnează un ciclu de versuri de dragoste. Exceptînd unele clişee convenţionale ca şi unele imagini scăpate de sub controlul logic, poeta e autentică în „Mîna", care impresionează prin simplitatea ideii: „Noaptea visez mîna ta, Han, / mîna ta cu patru degete frînte, / cu floarea unui singur deget întreagă. / Cînd ninge ninsoarea închipuie / 'în palma bolnavă / încă patru degete prelungi, / puternice, albe / cum 'au fost degetele / secerate de gloanţe". Deşi prezentă numai cu trei poezii, „In casă nouă", „Către Marea Ploilor", „Intîlnire cu Jozsef Attila", Victoria Ana Tăuşan denotă o impresionabilitate puternică în faţa vieţii, o gîndire artistică matură. De aici echilibrul şi expresivitatea versurilor sale : „Mare a lumii, fără de unde, / nume ţi-am dat cu tăria cuvîntului meu / şi-am visat, de atunci, pentru tine mereu /să-ţi pot aduce ploile fecunde.../ Ploile încă n-au căzut şi totuşi, / împing cu-o zare visul mai departe / — în largul tău văd apa ce-o să poarte / de mîna mea zvîrliţi înttii lotuşi." (Către „Marea Ploilor"). V. N. MIHAI BENIUC: „CÎNTECELE INIM'T) aCl* ar t"1 s^ definim într-o formulă ' ^ /'I con"sâ ultima culegere de versuri i'.y a lui Mit :_L.___la spl' Beniuc, am apela fi splendida metaforă dantescă şi am spune încă odată : „L'amor che mouve il sole e l'altre stelle". Adagiul, ca ori care altul, schematizează desigur dar el exprimă esenţa, şi anume că iubirea este pentru autorul ,,Cîntecelor de pierzanie" şi al „Mărului de lingă drum" o condiţie, o aspiraţie şi un permanent stimul al vieţii. Această atitudine complexă care nu exclude, ci implică semnificaţia socială, pune în mişcare universul eroticii lui Beniuc, univers bîntuit cîndva de furtuni, de îndoieli şi nelinişti, scînteietor în vremea din urmă, împurpurat de stele. Să-i urmărim evoluţia, în retrospectivă, aşa cum ne-o înfăţişează volumul „Cîntecele inimii". Ne este cunoscută poezia revoltatului Beniuc de dinaintea Eliberării, cu protestele ei acute la adresa orînduirii burgheze, cu blestemele şi profeţiile ei. Ne sînt cunoscute, de asemenea, imaginile fruste ale nealinatului drumeţ, cultivînd expresia dură şi hrănindu-se din izvoarele poeziei populare. Amintim aceste cîteva trăsături ■definitorii, deoarece ele caracterizează deopotrivă şi lirica erotică, pe care ar fi greşit s-o considerăm ca ceva deosebit din punct de vedere ideologic în opera lui Mihai Beniuc. *) E.S.P.L.A., 1960. Observăm la poetul „Cîntecelor de pierzanie" că opoziţia faţă de societatea burgheză nu se produce parţial. „îndureratul Eros" pe care-l întîlnim în aproape toate poeziile erotice dinaintea Eliberării, îşi strigă nemulţumirea şi dezgustul, nu pentru că se consideră predestinat nefericirii. Beniuc are în vedere o anume femeie, care nu-i poate împlini idealul de iubire, care, cu tot farmecul ei „etern feminin", îi rămîne străină prin aspiraţii. Poetul cîntă o Dalilâ modernă, văzută ca rezultat miZer şi prozaic al moralei capitaliste : „Azi, fata care-mi place, notează el, cu mîhnire dar Şi cu precizie - pe cel clin urmă Ford / N-ar şovăi să schimbe tot ce-a produs Beethoven / Şi Newton laolaltă. Ea socoteşte mort / Pe cel ce caută rime. Admite poate slovă-n / Cămaşa de mătasă-a iubitului. Dar omul / Ce nu produce sume de bani şi nu se-nvîrte / E un pom nerodnic, bun să-l dobori. Şi eu sînt pomul / Acesta, eu sînt omul ce-n viaţă fără pîrte / Orbecăiesc, mă-mpiedec la fiecare pas / Mă prăbuş greu şi sînger, mă-nalţ şi iar recad". {„După un an"). Minţit şi trădat, privit cu indiferenţă şi dispreţ, poetul îşi dă seama că se află rătăcitor printre umbre. Pentru un moment, pare să oscileze între vechea revoltă ţărănească („Hei I Domnii... domnii...") şi o sceptică resemnare („Setos, flămînd, netrebnic şi veşnic visător / Cum, de cînd lumea este, a fost, va fi poetul") - dar curînd învinge impasul, afirmîndu-şi o- 170 dată cu dezaprobarea moralei burgheze şi acea atitudine semeaţă, care face frumuseţea alitor poeme din trecut ale lui Mihai Beniuc : „Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă, / Dar eu în faţa normei nu mă-nchin". („Ultima scrisoare") Sau : „Tot semeţ mă voi ţine în şa, / Tot nepăsător ca totdeauna" („Întinde vremea giul-i'iii"). Asemenea detaşări de mediul intolerant al vremii, apar însă în cadrul unui lung şi chinuitor dialog între poet şi iubită, care se arată cel mai adesea înspăimintător de opacă : „Vrei s-aprind în vorbe de jăratec, - i se adresează el femeii lipsită de sensibilitate -Dorul meu şi să-l împrăştii jerbă, / Eu arzînd ca bradul singuratic, / Să topesc răceala ta superbă ?". Ca să-şi dobîndească dragostea, la care năzuieşte, poetul e în stare de fapte miraculoase, inspirate de focul încins al pasiunii : „Şi-aş putea să ferec timpu-n lanţuri, / Crinul veşnic înflorit să-l caut. / Pot să fac, de vrei, vrăjite danturi, / Să-mi danseze 'Moartea după flaut. / în ivoriul turlelor măreţe / Nărui şi ridic împărăţii ; / Tinereţe fără bătrîneţe, / Viaţă fără moarte : jucării" („Scrisoare"). Sentimentul tinde către o firească împlinire conjugală, pe care Beniuc o vede cu mentalitatea sănătoasă şi robustă a unui om al naturii : „Vreau iubirii noastre fără mască / Să te laşi în braţele-mi încet, - / Prunci îmbrăţişările să nască, / Nu deşarte vorbe de poet. / Cum atîrnă roadele prea coapte / Toamna de şuviţele de vie, / Sînul tău vîrtos, mustind de lapte, / Pruncii graşi cu gura lor să-l ţie." („Scrisoare"). Ciclul „Cîntece de pierzanie" închide zbateri şi suferinţe adinei, în faţa cărora poetul adoptă uneori atitudinea romantică, însetat, ca şi Emi-nescu după farmecul clipei izbăvitoare: „O, de-am fi stat alături doar o oră, / Ai fi rămas in auriul vis / Ca o eternă, roză-auroră / De •ne-nţeles, de nedescris" („Ultima scrisoare"). în ciuda opoziţiei amintite („Ştiu, voi aveţi altă normă") poetul vrea să păstreze amintirea neîntinată a dragostei, care în acelaşi mod romantic, îl stăpîneşle pînă dincolo de mormînt, luînd Parcă proporţii cosmice : „Voi reveni ,1a tine din mormînt, / Şi dac-ar fi să nu se poată trece / Pe veci peceduitele hotare, / M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece, / Plîngînd în noaptea mare, tot mai mare" (Id.). Din toată această "încercare zbuciumată de a desprinde făptura femeii iubite din lumea convenţiilor şi constrîngerilor burgheze, de a o apropia de imaginea ei ideală, poetul se alege cu dezamăgirea, cu îndurerarea. E adevărat că există şi rare momente de euforie (ex. „Ana Kelemen"), dar acestea prefigurează o altă ipostază a liricii lui Beniuc. Poetul nemulţumit şi dezgustat e 'îndemnat mai de grabă spre viziuni sepulcrale, ce-l amintesc pe Baudelaire din „Une Charogne" : „Anii vor veni mereu şireaguri / Ca soldaţii la cazan flămînzi / Din viaţa ta de miez şi faguri / N-o să aibă Moartea nici de prînz. / Poate doar o simplă, tristă, cină, / Tristă cină / Ce bătrîna, palidă şi goală j Vei rămîne peste trei decenii I / Sîngele tău astăzi în răscoală, / Va fi rece, rece. Doar vedenii / Despre tot ce-a fost vei mai avea, / Mai avea". („Nu mă vei uita"), Suferinţa erotică exprimată în „Cîntece de pierzanie" e o suferinţă acută, ca la Arghezi, dar nealinată. Sensibilitatea poetului rămîne mai departe însîngerată, găsin-du-şi o singură rezolvare, care de fapt o caracterizează profund, protestul împotriva societăţii burgheze, vinovată de a fi falsificat pînă şi iubirea. Pe acest drum al revoltei, prezentă, cum am văzut, şi în lirica erotică („Ultima scrisoare", „După un an"), va ajunge Beniuc la o a doua ipostază a poeziei sale de dragoste. Poate mai mult decît pentru oricare confrate al generaţiei sale, momentul Eliberării a însemnat pentru Mihai Beniuc o întinerire a poeziei, o împrospătare a sevelor ei, de la început abundente. Şi referindu-ne la poezia de dragoste, va trebui să constatăm că abia acum capătă pe deplin conţinut definiţia „L'amor^ che mouve il sole e l'altre stelle". Dragostea ca năzuinţă şi ca stimul al vieţii, ca o condiţie implicită a actului de creaţie, face să vibreze acum toate strunele optimismului. Celebrînd o a doua tinereţe, mai plină şi mai luminoasă, poetul, sparge „butoiul bucuriei", răzbunindu-se pe vremea de „tîngă" şi de lacrimi. Veacul socialismului îl preschimbă într-un aed neostenit ce cîntă izbînzile şi bucuriile mulţimii. Dacă altădată se întreba cu amărăciune „Cui am să-i trimit aceste versuri / Să le-ngîne murmu-rînd încet ? / Ne-nţeiese, pline de-nţelesuri / Cum ar zice marele poet ?" („Scrisoare"), - 171 are acum certitudinea şi mîndria că va fi ascultat : „Iubito, scoală-te de dimineaţă, / Şi spălate pe ochi de întuneric, / Căci am de gînd un cîntec să desferec, / Cînd soarele se va-nălţa din ceaţă, / Şi vreau să ştiu că are cin' s-asculte / Privighetoarea-n ramurile multe". („Mai sînt în codru cărărui"). Kevin în lirica nouă a lui Beniuc şi lacrimile şi despărţirile, dar cu sensuri opuse. „Lasă-le să fie, lasă-le să fie -zice în „Măr cu foi de aur" — chiar de-s numai lacrimi, sînt de bucurie". Iar în alta parte, vîrstele se inversează, fiind măsurate după noul calendar al istoriei : „Adio, tinereţe bătrînă, - salută cu exuberanţă poetul — căci o altă / Junie port în suflet / mai mîndră şi mai naltă" („Despărţire"). Sentimentul erotic este puternic influenţat de întreaga stare morală euforică a poetului care trăieşte victoria revoluţiei. Acum a sosit în sfîrşit epoca dragostei împlinite, a identificării idealului de iubire cu femeia iubită. E cîntată femeia-tovarăş, femeia-soţie, care a ştiut să ţină mereu nestins focul dragostei şi al tinereţii : „îmbătrîneam de mult, de n-ai fi fost / Să-i dai vieţii mele tu un rost". Căci „Inima fără iubire moare ca florile în umbră fără soare" („Iubire"). Sentimentul poate cunoaşte culmi şi declinuri, dar continuăm a-l păstra în suflete şi a-i asculta rezonanţele ca ecourile mării într-un ghioc. Pentru poet, farmecul iubirii se confundă cu acel al poeziei pe care o înviorează neîncetat. Cele două noţiuni - situîndu-ne pe plan logic - se confundă la un moment dat într-o atitudine unitară, în care e greu să mai distingi glasul poeziei de acela al dragostei : „De mine cine se desparte / Nu mă mai uită pîn' la moarte / Şi nestemate-i cresc sub pleoape / Visîndu-se de mine-aproape / Nu te feri de mine, „fată", / Şi mai sărută-mă odată". („Pin la moarte"). Dacă imnul dragostei revine ades în lirica lui Mihai Beniuc din ultimii ani („Iubito, nu mai sîntem tineri", „In mine cine dă, loveşte-n tine"), el nu se dovedeşte mereu de aceeaşi forţa artistică, diluîndu-se pe alocuri în strofe oarecum convenţionale şi descriptive. („Nu teas iubi", „Adese ceasuri" etc.) Tensiunea, de factură romantică, din poeme ca „Din umbră", unde admirăm acea superbă imagine a fetei din Comună care „va sta cu urechea vrăjită / Peste ghiocul sonor f Ascultînd viitorul" nu se împacă nici într-un fel cu versul prea cuminte din cele cîteva poeme amintite. De la „Cîntece de pierzanie" la „Călători prin constelaţii" şi „Cu un ceas mai de vreme", Mihai Beniuc şi-a îmbogăţit neîncetat lirica erotică, nuanţînd-o şi desăvîrşind-o. Vechi atitudini ale neînţelesului romantic şi-au dobîndit răspunsul din partea poetului realist-socialist, îndoielile şi revoltele, tînguirile şi resemnările au rămas undeva în trecut, lăsînd loc optimismului tineresc, bucuriei şi încrederii, - trăsături specifice omului nostru de azi. Recenta culegere (ilustrată cu mult gust de Aurel Stoicescu) reprezintă o valoroasă antologie lirică, din care-desprindem profilul poetului, văzut din perspectiva unuia dintre sentimentele sale funda-mental-e- AL. SANDULESCU RADU BOUREANU: „MOARTEA MORILOR DE VÎNT)"* aleidoscop *•' liric sau încercare da sinteză, volumul „Moartea morilor de vînt'" reuneşte princi palele linii directoare ale poeziei lui Radu Boureanu. Lirica de evocare istorică versul închinat marilor transformări socialiste ale patriei noastre, erotica, meditaţia filozofică cu bogate implicaţii etice, elegia vîrstelor mature, dar şi imprecaţia nudă adresată aţîţătorilor *) Editura pennu literatură. 1961. la un nou război, se întîlnesc între coperţile unui volum care, dincolo de inegalităţile şi scăderile sale, se impune în ansamblul creaţiei poetului. Dominant rămîne sentimentul contemporaneităţii, în sensul cel mai strict al acestei noţiuni, şi efortul continuu, pe care Radu Boureanu îl depune pentru a capta în imagini poetice de cea mai largă generalitate acest sentiment acut şi definitoriu pentru orice militant al liricii realist-socialiste. 172 „Dincolo de cuvinte", pe acea „chinuitoare, albă filă de hirtie", poetul transcrie monumentalul simbol al „morţii morilor de vînt", „cele din urmă mori care macină nimicnicia, care macină donehijotesc depărtarea şi destrămarea". Pe canavaua acestui mit modern, Radu Boureanu schiţează suita confruntărilor istorice. Trecutul şi prezentul patriei, incursiunea în anii unirii, notarea unor impresii de la Razliv. versurile dedicate poporului-frate bulgar, chiar (sau poate în special) poemele intitulate ironic „anacronice" contribuie, sub diferite forme, la închegarea mitului, conferindu-i atribute noi, inedite. Sintetică de cele mai multe ori, respectînd unele rigori de factură parnasiană, arta lui Radu Boureanu cultivă marile stampe poetice în care solicitate sînt în primul rînd percepţia vizuală, pasiunea pentru culoarea şi linia de maximă pregnanţă. Intr-un anumit sens se poate spune că poetul „pictează". Un tîrg era pe vale, un tîrg de chef domnesc. Cînd palidele feţe se întorceau din şuturi Treceau viori de lună pe iadul pămîntesc ; Şi se opreau minerii la jumătate cale Ca în cezura vîrstei din vechiul vers dantesc Un tîrg era pe vale, un tîrg de chef domnesc, Cînd aurul din stive îl adunau stăpînii ; Mureau viori de lună pe iadul pămîntesc Cînd nepăsarea nopţii îşi înfoia păunii. Acelaşi tip de notaţii, de data aceasta inserat* pe portativul unor culori explozive, vor transcrie imaginile prezentului : Vedeam o viaţă nouă pe fila mea cum creşte Un buciumaş de strajă suna pe zări din turn Şi laturile ţării pe fila uriaşă Vibrau sub strălucirea maramei ce trecea Si îsi scriau poemul şi fără pana mea.. Chiar şi întoarcerea poetului din depărtări, (Şi te găsesc mai vie şi mai aeve-n clipa / Cînd lepăd depărtarea ca o manta din mers / Cînd pescăruşi din golful Suhumi bat aripa / îmbrăţişarea noastră ritmînd-o ca un vers) chiar şi dinamismul revederilor sînt recompuse după canonul unor intense percepţii vizuale : Aş vrea să-mi fac o casă, din bîrne, ţărănească Cu hornul alb ca vîrful unei lulele mari Din care să fumeze tăcerea muntenească Suflînd pe nară neguri prin brazii drepţi şi tari. Pe bîrne să lucească luceafărul de seară, Să lumineze tinda pe care te aştept Pe care o să urce cîntînd ca o vioară Prelungul păr de aur cuprins ou braţul drept. Peisagist remarcabil, capabil să anime chiar şi pe cel mai amorf colţ al naturii, Radu Boureanu se dăruie cu egal interes peisajului industrial contemporan şi, în special, omului care îl construieşte. E drept, aci, apar şi cele mai mari rezistenţe în calea poeziei sale. „Un oftat atomic", un „sondor care şi-a înşurubat voinţa j ţinînd cu dinţii încleştaţi credinţa'' nu pot spune prea multe. Dar imaginea globală se constituie totuşi : Şi ce peisaj pe pămîntul natal I Trepte de rîuri, munţi de beton Cu orga tăcută-n închise ecluze ; Pămîntul stă cu cîntecul pe buze Şi ritmul muncii creşte poemul polifon ! Desigur, într-un asemenea context nu pot decît să distoneze stridenţele de tipul „vor împuşca cu inima-n slăvi", contorsionarea imposibilă a unor imagini („şi-i o bancrută-n anolimp-vegetală. / O catastrofă monetară care îmbogăţea săracii f Amăgitor, cu aurul din toamne f In evul burgheziei, de mult, în ţara mea"). Simbolismul naiv ăl unor construcţii poetice („Sipetul"), tentaţia abuzivă a cuvîn-tului rar, arhaic sau arhaizat şi în sfîrşit nuda monotonie întunecă ineditul expresiei (vegetaţia parazitară a volumului ne oferă un „aur vegetal", o „bancrută vegetală" nişte „veacuri vegetale" etc.). Dar toate aceste observaţii se referă la detaliile mai mult sau mai puţin importante ale unui context valoros. Un context poetic cu valoare de sinteză, care izbuteşte să întregească profilul poetului. Un context în care permanente rămîn sentimentul contemporaneităţii şi al trăirii unei tinereţi autumnale. Cc-i dacă piinea vieţii-i despicată în două ? îmi rămine-atîta pîine Să-i cînt pe cei de azi, pe cei de mîine, Din hrana vieţii care mi-a fost dată. H. FABIAN CICERONE THEODORESCU: ..DE DRAGOSTE"*) K^^Kr*^}nlr"" pfefaţă la „Buch der hieder", Mpj*' jE} scrisă în epoca maturităţii sale poena ■<%*!!&'■ l'ce' Heine încerca să-şi autoironi-^ggjaSjljllP zeze poezia romantică a debutului, parcă jenîndu-se de mărturisirile ei prea directe şi prea avîntate. Procesul acesta al propriei renegări, dacă-l putem numi aşa, venea şi dintr-un prisos de luciditate critică (situaţia lui Toţîrceanu la noi ni se pare într-un fel similară), dar şi din reacţia dureroasă a poetului neînţeles de către societatea burgheză, care, cum spunea Marx, a sfîşiat vălul de sentimentalitate, înlocuindu-l cu „o simplă relaţie bănească". Tot ce a visat cu inima deschisă în tinereţe, toată generozitatea şi exuberanţa sentimentală, poate uneori naivă, dar sinceră şi pură, i se par la un moment dat unui poet din vechea orînduire uşor hilare, în raport cu asprimea şi lipsa de poezie a contemporaneităţii burgheze. Ne-am adus aminte de exemplul în multe privinţe semnificativ al lui Heine, deoarece el contrastează puternic cu destinul poetului în zilele noastre. Fără nici o exagerare, se poate spune că procesul de care vorbeam mai sus parcurge acum un sens pe de-a-ntregul invers. Poeţi ca Beniuc şi Cicerone Theodorescu, ale căror debuturi au loc în plină societate capitalistă, abia în perioada deplinei maturităţi ajung să-şi afirme potenţialul sentimental, abia în vremea socialismului fac să vibreze toate coardele, cu sunete clare şi înalte. Atitudinea lor autocritică este de altă natură decît aceea a cenzurării sentimentelor majore, comunicate cu înflăcărarea tinereţii, pe care n-o reneagă, ci din contră, către care aspiră. Odată schimbate vechile raporturi sociale, *) Editura pentru literatură, 1961. ostile poetului, odată alungate răceala şi indiferenţa, dispreţul şi rîsul tîmp al unor fiinţe insensibile, străine de fiorul artei, este normal ca vechiul proces al propriei renegări, în care intrau adesea dezgustul şi o doză de scepticism să nu-şi mai afle rostul şi să fie şi el înlocuit. Poetul cunoaşte acum o întinerire, chiar dacă a trecut de 50 de ani, o primăvară visată cîndva şi rămasă multă vreme o iluzorie Pata Morgana. Azi este înţeles şi ascultat — şi aceasta reprezintă pentru el aerul şi apa. Blănurile sale nu se mai rostogolesc în gol, confesia nu se mai teme de întîmpinări ironice, poezia nu mai presubune o condiţie umilitoare. Poetul trăieşte acum o înălţare, dobîndind adevărata demnitate socială şi umană a menirii sale. De aceea ne surprinde atît de plăcut exuberanţa tinerească, mişcarea vioaie şi tumultuoasă a versurilor mai vechi şi mai noi din recenta culegere a lui Cicerone Theodorescu, intitulată, simtlu. dar omeneşte „De dragoste". Citindu-i mestesugi-tele-i rondele, ca şi poemele în care adoptă o varietate de ritmuri si modalităţi prozodice, ne convingem încă odată cît de departe sînteif de jena sentimentală a greu încercatului Heine 1 Poetul nostru — care, cum ştim, nu dispreţuieşte nici el satira - dă frîu liber simţirii, cenzu-rînd-o nu atît în atitudine, cît în imaginea, uneori întoarsă prea mult înăuntru, prea cifrată. Veşnic rănit de săgeata lui Eros, Cicerone Theodorescu transcrie cu o remarcabilă putere de concretizare multiplele variaţii şi ipostaze ale sentimentului, ce nu epuizează o singură gamă. Amintindu-ni-l pe Arghezi, autorul „Unui cînlec din uliţa noastră" cîntă dragostea ca „leac şi otravă" („Descîntec de dragoste", „Leagăn"), ca regeneratoare a puterilor vieţii („Sfat"), ca lege firească („Viaţa-i numai dra- 174 goste") ; el are şi candoarea iubirilor sprinţare şi gingaşe („De dragoste", „Aişe"), dar şi pasiunea aprinsă a dragostei vijelioase („Moment", „Gelozie"). Este în poezia erotică a lui Cicerone Theodorescu o continuă zbatere şi frămîntare, uneori halucinantă („Năluca"), care tinde să se confunde cu ritmul naturii, cu grădinile superbe ale toamnei ruginii („Castanii, toamna") sau cel mai adesea cu talazurile mării veşnic neliniştite. „Marinele" lui Cicerone Theodorescu, admirabile cele ma> multe („Eforie", „Coasta de Argint", „Mîh-nire veche", „Frumoasa adormită") sînt de fapt disimulări ale Erosului, ce se face auzit prin peisaj, prin imaginea simbolică. Natura reprezintă un pretext, unul dintre mijloacele concretizării fi nicidecum elementul decorativ de pastel. Poetul descoperă „corespondenţe" intre el şi natură, spre a ne da şi mai viu impresia stării autentice, şi nu de dragul descripţiei : „Un şold zburînd de zebră-n primăvară / Tot crîngul fremăta, j Pui de leoaică, licărind să sară, / Pîndea, privirea ta. / Te-am prins c-un braţ, cu dreptul şi-atunci m-ai prins cu stîngul... Şi tremura, vibra în soare crîngul I" („Crîngul"). In fond, Cicerone Theodorescu e în mare măsură un poet al firescului uman. căruia nu-i place să pozeze, şi care, cum singur spune, refuză declaraţia retorică. Aceasta nu presupune excluderea romantismului, ci racordarea lui cu o atitudine mai familiară, mai degajată, mai aproape de realitatea vieţii zilnice. Aşa ne apare poezia căminului („Cîntec pentru nevastă") poezie pe care o cultivă Cicerone Theodorescu în continuarea ilustrei moşteniri argheziene. Ne întîmpină aici o robusteţe şi o nuanţare a sentimentului care ne îndreptăţeşte să vorbim despre elogiul soţiei ca tovarăş de viaţă, ca prieten şi părtaş al bucuriilor şi durerilor noastre: „De mi-am luminat amarul / Măre 1 ea mi-a-ntins amnarul / De-am răzbit, cu voi, pădurea / Nu i-a stat nici ei securea... / Lîng-aşa nevastă, mai că / Aş ierna pîn' la Drăgaică 1 j La iubit, ibovnică / La război, polcovnică. / Şi la greu, duhovnică". Aducîndu-fi versurile ofrandă unei iubiri veşnic fremătătoare, cu sufletul deschis în lu- mină, convins că glasul său se găsefte într-o uriafă consonanţă colectivă, Cicerone Theodorescu nu uită să evoce dragostea femeii de ieri („Cîntecul femeii", „Copil din flori"), tiranizată şi umilită de societatea burgheză şi de adîncile şi întunecatele ei prejudecăţi. De asemenea, emoţionante, prin fiorul lor dureros şi eroic, sînt poemele din ciclul „Crîmpeie de pe ziduri umede". Apare aici şi mai limpede ideea că iubirea seamănă speranţă, încredere şi curaj în luptă, că ea avea puterea să răzbată zidurile groase ale închisorilor, în care luptătorii comunişti visau şi pregăteau veacul nostru de azi. Spunînd că Cicerone Theodorescu e unul dintre cei mai valoroşi „făurari de frumuseţe" ai poeziei romîneşti din ultimii Zf.ce-cincisprezece ani - evident nu facem decît să repetăm un preţios adevăr de mult cunoscut. Autorul volumului „De dragoste" ni se înfăţişează ca un artist sensibil, conştient de menirea socială şi umană a artei sale, ca un meştefugar nedesminţit al versului. Cultivînd imaginea simbolică sugestivă, Cicerone Theodorescu se foloseşte de cîştigurile cele mar noi ale poeziei, pe care le pune de obicei în serviciul unei cît mai originale concretizări artistice. Cum arătam, poetul obţine rezultate uneori excelente, care însă nu sînt ferite de anumite umbre vechi ce se mai strecoară pe ici, pe colo. Avem impresia cîteodată că sensul unor poezii ale lui Cicerone Theodorescu ajunge la noi destul de anevoios, chiar şi după lecturi repetate ; că e înăuntru parcă ceva răsucit. Peste poeme ca „Slavă în amintire", „Verile tinere" pluteşte un fel de ceaţă, care împiedică privirea. Poetul devine conştient la un moment dat de lucrul acesta şi încearcă să elimine simbolul incifrat, înlocuindu-l cu pasaje discursive, uşor anecdotice, ca în „Cîntecul femeii" şi „Baiul jurnalistului" şi chiar în „Cîntec pentru nevastă". Astfel, idei foarte actuale şi interesante rămîn tratate abstract fi oarecum superficial. Atît de sensibil şi de scrupulos cu arta sa, atît de exuberant fi de degajat în atitudinea lirică, aducînd o contribuţie dintre cele mai originale şi mai valoroase, Cicerone Theodorescu se lasă pe 175 alocuri — arare locuri — prea uşor ademenit (înţelegem că e un sentimental) de propria sa poezie de tinereţe. O expurgare şi mai radicală a talentului de asemenea reziduuri depăşite ar fi salutară şi cititorul îşi îngăduie să i-o ceară. Îşi îngăduie să-i facă această su- gestie, pentru că el, cititorul, nu poate uita multe din poeziile lui Cicerone Theodorescu, pentru că nu vrea ca lumina azurie a „marinelor" şi zîmbetul atît de omenesc al tinerei Aişe să fie umbrit în vreun fel. Al. S. NINA CASSIAN: „SPECTACOL ÎN AER LIBER"*) irJ>'*^ t.oemul Ninei Cassian - o mono-rs-" 2r < grafie a dragostei, cum îl numeşte ^.J i. - autoarea - se remarca prin ten-Lis-dinţa de a împleti sentimente şi aspiraţii general-umane, cum sînt setea de dragoste şi fericire, cu problematica morală şi socială a actualităţii. „Spectacol în aer liber" e împărţit în trei mari capitole. Prima parte începe cu visul aerian al unei împliniri desăvîrşite a dragostei, simbolizată prin zborul contopit în spaţii de aur, după care porneşte treptat să se desfăşoare istoria lirică a unei iubiri contemporane. Poeta găseşte amănuntul sugestiv şi inedit pentru a Zugrăvi incandescenţa începutului iubirii ca şi pentru a sugera transfigurarea realităţii cotidiene, dovedind o deosebită fineţe de analiză, ca în acest fragment din partea I-a : „Zilnică viaţă obişnuită, te laud./ Fiecare tramvai are un număr frumos etc., sau „Plimbări - /aeriene panglici legate/ de-ndrăgostiţi în părul aspru al marilor oraşe". Cunoscîndu-se şi apropiindu-se, eroii îşi definesc şi poziţia lor de luptători pentru progres. Din memoria lor nu au pierit umbrele duşmanilor neîmpăcaţi ai iubirii : fascismul, războiul, lagărele. Partea primă a poemului se încheie cu un pasa) concis în care eroii descoperă beţia patimii şi sentimentul unicităţii iubirii în cadrul universalităţii sale : „Sta în lume cuplul lor stingher/ iar, în jur. perechi fără de număr..." Partea a 11-a evocă de la primele versuri farmecul învăluitor al proaspătului cămin familiar - atît de puţin cîntat în poezia noastră, -materializarea bucuriilor comune în obiectele înconjurătoare : „-Sînt masa la care mamnca *) Editura Tineretului, 1961. /şi-şi întind unul altuia pîinea şi sarea" -apoi exaltarea orgolioasă a iubirii împlinite ■ „Şesul pîn' la noi dormea visînd.../ ne visa pe noi, îndrăgostiţii..." Această parte e dominată de ciocnirea dintre forţele care cimentează iubirea (conştiinţa participării la revoluţie, munca fiecăruia din ei, care-i desparte trecător pentru a-i uni mai strîns, încadrarea fiinţei iubite in planul luptei mondiale pentru apărarea vieţii, frumuseţea gustată împreună) şi forţele care o dezagregă (setea egoistă de acaparare, inerţia, prejudecăţile, plictiseala, spaima de singurătate etc.). Foarte revelatoare în această privinţă sînt paragrafele 19, zo, zi. Partea a Ill-a se deschide pe patetica tîn-guire a iubitei părăsite : „Ochii mei s-au spulberat în spaţii, / ochii mei, nemîngîiaţii..." urmată de neliniştitele întrebări fără răspuns ale poetei : „Prea de vreme, acest răsărit şi apus/ au devenit întîmplări oarecari ale zilei. /S-a spart oare tulburătoarea lentilă /prin care priveau peste lucruri ?" Poemul continuă cu revenirea iubitului şi pledoaria eroinei pentru apărarea iubirii, cu risipirea nesiguranţei, care cedează treptat locul unei certitudini sprijinite pe conştiinţa caracterului nelimitat al posibilităţii de cunoaştere şi transformare a lumii. Diversele piedici în calea iubirii nu sînt încă răpuse, dar eroii - mai clarvăzători acum -se vor strădui să le evite. După o dezvăluire şi înfierare a duşmanilor neîmpăcaţi ai iubirii {exploatarea, tirania, ameninţarea războiului) şi după chemarea la luptă conştientă împotriva lor, poemul se sfîrşeşte cu aceeaşi imagine apoteotică a îndrăgostiţilor zburînd prin spaţii, imagine amplificată acum de prezenţa unor 176 „perechi fără număr" într-o lume scăpată de chinuri, liberă fi strălucitoare. Ceea ce asigură în primul rînd dramatismul fi totodată originalitatea acestui poem e ideea prezentării luptei dintre nou fi vechi pe un plan lăuntric, personal. După cum a reiefit din cele arătate, povestea de dragoste imaginată de Nina Cassian e foarte precis situată în timp şi spaţiu. Eroii şi-au petrecut prima tinereţe în condiţiile fascismului, ale războiului, ale agoniei şi prăbuşirii unei ere ele exploatare şi participă activ la construirea erei fericite, a cotnunismului. De aici tensiunea dramatică din sufletele lor, lupta neîncetată între tendinţe opuse. Mă voi referi în special la eroină, mai minuţios şi mai complex zugrăvită. Îndrăgostita din „Spectacol în aer liber" e o femeie devotată adînc, lucid şi conştient idealurilor superioare ale comunismului, pentru care înţelege să muncească fi să lupte. Totodată însă în inima ei, în carnea fi în sîngele ei au rămas încrustate vechile reminiscenţe : cele ale dependenţei femeii care-fi ia unica strălucire din dragostea bărbatului, vechile spaime : ale războiului, ale despărţirii, ale părăsirii şi umilinţei. De aici înfrigurarea celei ce-şi ştie dragostea ameninţată, teama de singurătate, setea obositoare de a acapara fiecare gînd al iubitului, frica obsesivă de scăderea tensiunii transfiguratoare, tentaţia egoistă şi capitulardă de a-şi reduce destinul la asigurarea propriei, limitatei ei fericiri. Poemul zugrăveşte lupta ■dramatică dintre aceste două tendinţe. Eroina nu se poate împăca nicidecum cu discrepanţa care există în sufletul său, ea aspiră spre un acord desăvîrşit între dorinţa de fericire personală şi cea universală, luptă pentru a hrăni miracolul iubirii ei de femeie din miracolul ■transformărilor revoluţionare. Dar vechile deprinderi de care am vorbit mai sus şi de care ea nici nu-şi dă în întregime seama, îi împiedică drumul şi tind să mistuie în asaltul lor orb, elementar, însăşi urzeala delicată a iubirii. Poeta înfăţifează cu un patos de bună calitate zbuciumul eroinei, încercarea de a se depăşi, sforţările continue pentru a-şi domina neliniştea oarbă, aspiraţiile spre lumină, căderile, revenirile, arsura patimii cu îndoitul ei chip de extaz şi deznădejde, afirmaţiile clare ale convingerilor şi idealurilor, conştiinţa că luptă pen- tru ele şi totodată dependenţa iluminată de un surîs sau o privire a bărbatului iubit. După cum e şi firesc, conflictul nu se încheie, eroii au urcat o treaptă, dar mai au fără îndoială, incă multe trepte de urcat pînă la finalul apoteotic, prezentat ca un ideal de viitor. Nu vreau să spun că poemul Ninei Cassian are numai calităţi. Uneori imaginile păcătuiesc prin preţiozitate : „Lingă tîmplele tale un păr ostenit... / tresare mărunt ca o gîză-n nisip", sau : „Şi la capătul lor apăru, J străveziu ca o cămăruţă de copil / visul". Anumite afirmaţii sînt neconvingătoare, au un aer întrucîtva convenţional : „Cînd şi unul şi celălalt sînt lacomi de mare, iubirea nu poate să moară". Personificările sînt uneori prea căutate, ca în paragraful iS, unde are loc un conciliabul al prejudecăţilor, consacrat elaborării unui plan de atac. Echilibristica pe marginea prozei, executată de cele mai multe ori cu succes, alunecă de-a binelea, pe ici pe colo, în plină proză : „...sufletul nostru nu cunoaşte brutala secţiune / dintre „la locul muncii" şi „acasă" / pentru că locul muncii nu mai e un surghiun, / nu mai e locul vînzării puterii noastre de lucru" etc. Aceste deficienţe sînt însă răscumpărate de intensitatea emoţiei, de fiorul liric care străbate întregul poem, de patetismul aspiraţiilor nobile, de subtilitatea analizei, de eforturile înnoitoare, de poezia tulburătoare a atmosferei. Nina Cassian foloseşte o gamă variată de versificaţie şi metrică, de la versul clasic la fraza uscată cu caracter de notaţie prozaică, slrăduindu-se să le acorde la feluritele stări ale eroilor. Cea mai izbutită formă -■ şi, de altfel, mai des folosită aici - e versul liber pătruns de o muzică lăuntrică şi colorat uneori de rime. Influenţele — conştiente sau nu - ale multiplelor lecturi, de la „Cîntarea Cîntărilor" şi „Tristan şi Isolda", pînă la Arghezi sau la poemele citadine ale lui Leon-Paul Fargue, sînt filtrate cu artă prin intermediul unei sensibilităţi proprii şi al unei inspiraţii autentice. „Spectacol în aer liber" înscrie pagini valoroase şi originale în poezia noastră de actualitate. LETIŢIA PAPII 12 — c. 1010 177 PETRE SĂLCUDEANU: „FRONT FĂRĂ TRANŞEE"*) olumul „Un gram de aur" semnala un talent pe care la scurt timp aupă aceea nuvela „Iubeşte ziua de miine" îl confirma. Petre Săl-cudeanu e un prozator în plină evoluţie si de la un volum la. altul progresele apar evidente. Proza lui devine clin ce în ce mai personală, alegerea faptelor mai sigură, notaţia psihologică mai revelatoare. Romanul „Front fără tranşee" îl situează printre cei. mai talentaţi prozatori din generaţia tînără. Deşi la primul său roman, Petre Sălcudeanu conduce epicul pe diverse planuri cu o îndemînare, care, fără. îndoială, reprezintă un prim aspect al maturizării sale artistice. Spunem un prim aspect întrucît la lectură se relevă şi alte calităţi ale scriitorului. Preocuparea lui Petre Sălcudeanu o constituie îndeosebi, procesele intime, de conştiinţă, capabile să reflecte transformările revoluţionare petrecute în mentalitatea oamenilor, autorul evi-tind ceea ce este exterior, nesemnificativ. In centrul romanului „Front fără tranşee" se situează lupta pentru întărirea economică şi organizatorică a unei gospodării colective. Momentul este urmărit în planul psihologic şi cu grifă individualizat în cîteva personaje memorabile. Preşedintele gospodăriei, Zolovie, apare ca un ciudat amestec de elan şi apatie, de curaj şi laşitate. In Zolovie, Petre Sălcudeanu a surprins un anume tip uman care, fără să fie primejdios transformărilor revoluţionare, devine, inconştient, din pricina orgoliului şi miopiei politice, o piedică în calea dezvoltării lor fireşti. Dintr-un bun gospodar căruia îi revenea într-o oarecare măsură meritul de a fi făcut din gospodăria colectivă una din fruntaşele pe raion, Zolovie se lasă minat cu timpul de interese meschine, carieriste, întrebuinţează metoda de comandă, se opune cu încăpăţînare intrării în colectivă a unei părţi a satului. Şi pentru aceasta Zolovie îşi creează o logică aparte menită să-l satisfacă şi să înşele totodată pe alţii. Un număr de familii, şi dintre cele convinse de superioritatea muncii colective, sînt ţinute de o parte numai din teama că o dată cu intrarea *) Editura pentru literatură, 3961. lor în gospodărie Zolovie îşi va pierde postul de preşedinte, cunoscute fiind calităţile de buni gospodari ale Hireneştilor. De asemenea îi dictează o astfel de comportare şi înţelegerea necurată cu cîteva familii intrate în gospodărie fără întreg avutul individual. Justificările lui Zolovie, abile, îşi dovedesc totuşi, pe rînd şubrezenia. Acela care ioacă un rol esenţial în dezvăluirea vinovăţiei preşedintelui e.tte Lică Mureşanu, secretarul organizaţiei de partid din-satul Gligan. Spre deosebire de psihologia de o sterilă complicaţie a lui Zolovie, de frămîn-tarile sale egoiste, Lică Mureşanu e un exemplu de simplitate sobră, partinică, de înţelegere ascuţită a faptelor şi de elan supravegheat. Lică Mureşanu îşi dă seama la foarte scurt timp după venirea lui în sat de greşelile preşedintelui şi se străduie cu tact şi inteligenţă să-i atragă atenţia asupra unor posibile urmări dăunătoare gospodăriei colective. In acelaşi timp, el se preocupă de întărirea organizaţiei de partid şi în acest sens Teofil, personaj întru lotul realizat, joacă un rol important. Lică Mureşanu nu se lasă înşelat nici de farmecele Nănu-ţei, un fel de proxenetă rurală, nici de propunerile Miliei de a-i da cu împrumut bani să-şi ridice casa. El priveşte cu suspiciune şi maturitate politică hotărîrile pripite .ale unui instructor raional şi atitudinea lui se arată a fi în cele din urmă aceea justă. Lică Mureşanu este una dintre cele mai izbutite figuri de om nou, conştient de cauza nobilă a transformării revoluţionare în viaţa satului. El este acela care cîştigă încrederea şi afecţiunea ţăranilor colectivişti dar şi a oamenilor care numai din pricina comportării lui Zolovie stau încă deoparte. Petre Sălcudeanu demonstrează în finalul romanului său acest lucru prin hotărîrea Hireneştilor de a intra în gospodăria colectivă. Momentul e simbolic, învestit cu calitatea de a sugera victoria deplină, socializarea generală a agriculturii. In această sumară prezentare a romanului „Front, fără tranşee" n-am posibilitatea să mă opresc asupra numeroaselor episoade în care Petre Sălcudeanu ştie să asocieze elemente interesante de atmosferă sau să creioneze în cîteva 178 linii sigure un portret. Aşa de pildă, se reţin figura bătrînului Tîboc, duşman al orînduirii populare, figura lui Culiţă. dominat tot timpul de interesele egoiste ale soţiei sale Milia, şi in fine figura Nănuţei, care aduce o notă puternică de pitoresc în acţiunea romanului. Se întîlnesc şi episoade care nu sînt integrate intim în structura romanului, o anumită înclinaţie către naturalism sau către soluţii melodramatice. Un exemplu e procesul Ravecăi, introdus des- tul de artificial pentru a urmări antecedentele imoralităţii lui Zolovie. La acestea se adaugă şi unele scene cu Nănuţa şi Tîboc bătrînul. „Front fără tranşee" e un roman de strictă actualitate. In el puterea noului domină întreaga acţiune. Criticul, ca şi cititorul, au deopotrivă prilejul de a vedea în Petre Sălcudeanu un scriitor înzestrat, orientat către ceea ce este profund caracteristic epocii noastre. LIVIU CĂLIN ILIE PURCARU: „EV NOU ÎN ŢARA BANILOR'*) l'iaţi că cisternele de petrol ale Olteniei, dăruite în numai cîţiva ani, ar putea înconjura planeta noastră de cîteva ori ? Ştiaţi că lignitul scos la zi de olteni ar putea întinde un brîu de foc, mai lung decît vreo cîteva meridiane terestre ? In aceste cifre, cum şi în altele, pe care oltenii le scriu azi cu ţiţei, cu cărbune, cu marmură, cu fire electrice, cu minunile strălucitoare ale chimiei moderne, se cuprinde dimensiunile noii Oltenii" (pg. ni). Aceste dimensiuni ale Olteniei socialiste a încercat să le cuprindă şi să le comunice în volumul său de reportaje llie Purcaru. Autorul izbuteşte să transmită ceva din febra transformărilor revoluţionare care au loc astăzi în această regiune oropsită în trecut. „Oltenia în al cărei inventar se înscriau 1000 de moşieri, sute de pomelnice cu „revoltanţi" şi răsculaţi ucişi sau înfundaţi în puşcării, i medic la 20.000 locuitori, circa S00.000 de analfabeţi, o filială a Jockey-Clubului, a doua ca importanţă după Jockey-Clubul bucureştean, a treia după Londra, Oltenia în care procentul de mortalitate atingea recordul pe ţară pe acelaşi plan cu Ţara Moţilor şi Africa de sud" - s-a transformat după eliberare într-o bogată şi înfloritoare grădină a patriei, într-o regiune în plin avînt, cu centre industriale, sonde de petrol, mine de cărbuni, uzine electrice, mari gospodării agricole colective. Edit ura pentru literatură, 1961. Evul vechi şi evul nou stau mereu faţă în iată. noul relevîndu-se cu preponderenţă. Iii' Purcaru ştie să selecteze semnificativul şi totodată ineditul, investigaţiile subtile şi evocatoare în trecutul istoric al Olteniei, de unde au pornit Tudor din Vladimiri, Popa Şapcă, Brîncuşi, Arghezi, conturează în culori sugestive contribuţia acestei regiuni la dezvoltarea istorică şi culturală a ţării. Construirea liniei ferate Bumbeşti-Livezeni -1948, „prima poartă" între Oltenia şi Ardeal, a înregistrat întîile bătăi ale inimii noii Oltenii. Noua exploatare petroliferă de la Ţicleni, centrele industriale de fabricare a lemnului de la Preajba, Combinatul de fabricare a zahărului şi uleiului de la Podari, uzina Electroputere din Craiova, exploatarea carboniferă de la Rovinari, transformarea socialistă a satelor din cîmpia Dunării — toate aceste victorii s-au înregistrat în anii puterii populare. Cunoscător al istoriei acestei regiuni, llie Purcaru leagă cu măiestrie prezentul socialist de tradiţiile revoluţionare ale trecutului. E revelatoare în acest sens povestea familiei Spa-loghi, care înscrie o pagină de dârzenie revoluţionară în istoria Olteniei. Clăcaşul răzvrătit care a dat foc conacului boieresc în anul 1800, Ivan Spaloghi care în 1848 aducea cu barca pe capii revoluţiei Magheru şi Popa Şapcă din Celei, Crăciun Spaloghi care protestează in felul său împotriva vizitei reginei, venită în 1905 în Izlaz, comunistul Petre Spaloghi care la 24 August a intrat pe moşie şi a înfăptuit „judeţul sărmanilor", dînd pămint la 282 de 179 familii, fi, alături de el> Procopte Spaloghi. membru în consiliul de conducere al gospodăriei Popa Şapcă din Izlaz sînt figuri exemplare penii u trecutul şi prezentul Olteniei. Evocîndu-le, scriitorul sugerează cu fineţe ideea că oamenii cei mai înaintaţi de astăzi, comuniştii, continuă lupta din trecut a maselor asuprite. Făcînd. apoi portretul activistului de partid neobosit, pasionat, care discută cu autorul despre case de cultură, despre cărţile noi apărute, despre fata din Ştirbeşti „care şi-a cumpărat toate volumele apărute la E.S.P.L.A." (acelaşi activist care participase în toamnă la „colectivizarea a trei comune, inaugurase un nou cămin cultural înjghebase cîteva echipe artistice de amatori iniţiase radioficarea unui sat") autorul reuşeşte să transmită tenacitatea cu care oamenii patriei noastre luptă pentru atingerea ţelului măreţ al înfăluirii socialismului. Această monografie a Olteniei se încheie cu jurnalul unei expediţii în zona nisipurilor zburătoare din sudul regiunii. Cele cîteva pagini scrise în formă de jurnal cuprind istoria captivantă a transformării unei regiuni îmţînZite de nori de nisip şi rar vizitate de picior omenesc. Staţiunea experimentală „Timbureşii" de pe aceste meleaguri a devenit într-un răstimp de numai cinci ani o întinsă livadă. Perdeaua de sal-ctmi ,cu trunchiurile cusute unul de altul", trunchiuri care o apără de vîntul pustiitor, subliniază nemăsurata putere pe care o are omul de a stăpîni natura şi de a o transforma în folosul societăţii. „Evul nou" se înstâpineşte cu avînt în regiunea exploatată odinioară de cei woo de mo- peri, Oltenia devenind un însemnat centru economic şi industrial. Cartea lui Uie Purcaru se citeşte cu „n real interes. Păcat însă că reporterul, dovedind iscusinţă în reconstituirea portretului moral al unor figuri din istoria Olteniei, nu stăruie suficient asupra procesului complex de formare a conştiinţei muncitorului de aZi, ridicat în general din pătura ţărănească, viaţa spirituală a acestuia fund uneori prezentată în fraze generale, insuficient de convingătoare. Problematica ţăranului care se îndreaptă spre colectivizare, procesul formării noii mentalităţi m conflict cu rămăşiţele moralei burgheze meritau o analiză mai atentă, care nu poate ţi înlocuită, aşa cum se întîmplă pe alocuri, cu o relatare fugară, descriptivă. Paginile rezervate Olteniei colectivizate sînt '» general sub nivelul celor în care este surprinsa apariţia fenomenului industrial pe meleagurile Garfului sau al celor consacrate descriem Craioveî şi împrejurimilor sale. Dincolo &e slăbiciunile semnalate, cartea lui Uie Purcaru are o reală valoare literară şi documentară Meritul autorului este de a fi înfăţişat cu putere de convingere noua viaţă a Olteniei socialiste. Patosul şi lirismul sobru, denotînd participarea directă a reporterului la noul care Ui croieşte drum pe străvechile meleaguri oltene, constitute dominantele volumului în care o mare diversitate de modalităţi literare se împletesc armonios spre a scoate la iveală frumuseţea conte mp or ane it aţii. EI.ÎS BUŞNEAG — din ţară — „CERCETĂRI FILOZOFICE" nr. 5-611960 Ţ$/r \ j u un sumar bogat şi variat, revista W jOâadmL la 'n discuţie aspecte importante ale I 0\2B& fenomenului fdozofic. Studii precum mttUtHf „Matematica şi progresul" de D. Du-mi trescu, „Interacţiunea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie în procesul desă-vîrşirii construcţiei socialismului în ţara noastră" de Gh. Chepeş şi Gh. P. Apostol, „Interesul ca o categorie a materialismului istoric" de A. G. Zdravomîslov (U.R.S.S.), „Critica psihosociologici burgheze contemporane în problema claselor sociale" de Stela Cernea dovedesc aceasta. Foarte interesantă e şi ancheta întreprinsă printre oamenii de ştiinţă din ţara noastră cu privire la „însemnătatea materialismului dialectic şi istoric pentru avîntul cercetărilor ştiinţifice". in însemnările de faţă am vrea să ne oprim asupra cîtorva studii care abordează fie direct probleme de estetică, fie probleme de istoria filozofiei romîneşti, interesind o sferă mai largă de cititori. Pavel Cîmpeanu semnează un studiu foarte interesant sub raport tematic, „Unele probleme ale interacţiunii între artă şi morală în procesul dezvoltării conştiinţei socialiste". Problema este foarte importantă în lumina sarcinilor trasate de Congresul al III-lea a! P.M.R., ea prilejuind, de fapt, discutarea modului cum se reflectă pe plan artistic modificările petrecute în conştiinţa oamenilor cît şi rolul artei în procesul formării şi dezvoltării conştiinţei socialiste. Autorul porneşte de la ideea justă că „unul din factorii ce acţionează m procesul formării noii fizionomii morale a oamenilor muncii este creaţia artistică din ţara noastră", ocupîndu-se apoi la modul analitic de procesul acesta complex şi delicat al interacţiunii dintre artă şi morală, Apelînd la exemple concludente, autorul demonstrează adevărul că arta influenţează asupra conştiinţei morale, dă „o apreciere estetică normelor etice existente, stîrnind sentimente de repulsie sau admiraţie... faţă de una sau alta din aceste norme". Şi aceasta e posibil pentru că de fapt - stăruie P. Cîmpeanu - între aceste două forme ale conştiinţei sociale (arta şi morala) există o comunitate a sferei : amîndouă reflectă raporturile reciproce dintre oameni, raporturile omului cu societatea, într-un cuvînt omul social. Foarte interesantă şi dovedind reală înţelegere pentru fenomenul studiat este şi indicarea unei alte cauze a interacţiunii dintre artă şi morală. Anume, relevarea faptului că atît arta cît şi morala sînt direct influenţate de ideologia politică, baza economică a societăţii exercitîndu-şi acţiunea ei determinantă asupra acestor două forme ale conştiinţei sociale prin intermediul ideologiei politice. Exemple mai totdeauna bine alese ilustrează convingător examenul teoretic, conducînd cititorul la ideea clar exprimată că „rolul activ al artei ca educator moral se manifestă într-o indisolubilă legătură cu funcţia ei de educator estetic". Dar, studiul lui Pavel Cîmpeanu unilaterali-zează vădit problema, degajînd de aceea uneori concluzii care nu se prea susţin. Dezbătînd problema raportului dintre etic şi estetic, au- 181 torul înclină spre ipoteza evident nedemonstrată după care factorul etic îndeplineşte un rol hotărîtor în creaţia artistică. Altfel spus, că valoarea unei opere artistice este hotărîtor determinată de etica pe care o afirmă, de poziţia etică a creatorului. Stabilind acest raport de subordonare între artă şi morală, autorul îngustează, sărăceşte în primul rînd întreaga complexitate a procesului de interacţiune între etic şi estetic. Apoi, pornind de la această înţelegere a lucrurilor, unele aserţiuni sînt infirmate de fenomenul literar-artistic. Pavel Cîmpeanu susţine că „arta nu poate glorifica pe plan estetic ceea ce pe plan etic e deformat, monstruos, inestetic". Aceasta e evident adevărat. Dar, autorul trece cu vederea faptul că uneori motive etice monstruoase au nutrit totuşi lucrări care nu intră nemijlocit în sfera non-artei. Ar fi greu de explicat influenţa nocivă a operei lui H. Miller - de exemplu -dacă am considera-o inclusă pur şi simplu în sfera non-artei. Se întîmplă uneori ca în nu puţine opere literare eroii mai izbutiţi să fie tocmai aceia care nu satisfac cerinţele etice majore, fără ca aceasta să deprecieze împlinirea lor estetică. Tocmai această idee o afirmă şi Mihai Novicov într-un recent articol din „Gazeta literară" dezbătînd aceeaşi problemă a raportului dintre etic şi estetic. M. Novicov observă că „din păcate, încă destul de des se întîmplă ca în romanele şi piesele de teatru, personajul cel mai atrăgător din punct de vedere estetic (dacă vieţi : cel mai fermecător) să nu fie şi cel mai înaintat din punct de vedere al gradului de însuşire a conştiinţei socialiste". Că opere de seamă intrate în fondul de aur al literaturii realist-soeialiste sînt model de echilibru între etic şi estetic, că e necesar ca artiştii şi scriitorii să creeze opere în care aprecierea estetică să evidenţieze pe adevăraţii eroi ai epocii noastre, aceasta e foarte adevărat. Dar dezbaterea pe plan estetic nu trebuie să îngusteze nedorit sfera reală a pro blemei. De asemenea deloc justă ni se pare şi afirmaţia lui P. Cîmpeanu după care numai „în orînduîrile bazate pe exploatare se manifestă o anumită contradicţie între etic şi estetic". Limitînd valabilitatea acestei contradicţii numai la societăţile bazate pe exploatare, autorul plăteşte din nou tribut tendinţei spre îngustare şi unilateralizare a problemei. In realitate, e un loc comun faptul că această contradicţie acţionează şi în socialism, în virtutea rămăşiţelor mentalităţii burgheze din conştiinţa oamenilor. Pavel Cîmpeanu afirmă apoi undeva că „putrefacţia nu poate inspira imnuri - cel mult bocete I". Autorul are negreşit dreptate. Numai că aceasta nu înseamnă, cum lasă să înţeleagă subtextul, că bocetele nu pot fi creaţii artistice. Ne gîndim apoi că totuşi Arghezi fi „din bube, mucigaiuri şi noroi / Iscat-a frumuseţi şi preţuri noi". Aşadar, ceea ce trebuie reproşat studiului semnat de Pavel Cîmpeanu, în general valoros, este exclusivismul nivelator, izvorît dintr-o înţelegere bazată de fapt - paradoxal pentru tema anunţată în titlu - pe principiul disocierii dintre etic şi estetic, cu totul dăunător în analiza artistică, în procesul elaborării judecăţii de valoare asupra unei creaţii. în cadrul discuţiilor prilejuite de elaborarea Manualului de istoria filozofiei romîneşti, numărul 5 înserează în sumar două contribuţii valoroase. Octavian Cheţan se ocupă de „Gîn-direa ateistă în paginile revistei „Contemporanul" (1881-1891)". Cercetarea e realmente foarte minuţioasă, scoţîndu-se în evidenţă caracterul luptei ateiste în „Contemporanul", determinată „atît de influenta certă a ideilor socialismului ştiinţific, cît şi de presiunea negativă exercitată asupra mişcării socialiste de la noi de poziţia oportunistă, mic-burgheză a conducătorilor mişcării din acea vreme". Studiul indică direcţiile de atac ale militantismului ateist la „Contemporanul", subliniază marele ecou stîrnît în epocă de acţiunea revistei socialiste, relevă analitic limitele acestui ateism totuşi premarxist, bazat nu o dată pe puncte de vedere filosofice vădit mecaniciste. în acest fel, studiul lui Oct. Cheţan nu numai că aduce şi observaţii noi privitoare la una din importantele aspecte ale luptei desfăşurate de „Contemporanul", dar efectiv adînceşte la modul filozofic o problemă insuficient aprofundată în studiile de pînă acum despre „Contemporanul" (chiar şi în monografia lui Savin Bratu şi Zoe Dumitrescu). Am observat însă că ar fi fost necesar ca studiul să fi stabilit şi raporturi cu celelalte compartimente ale „direcţiei" Contemporanului. 182 La aceeaşi rubrică Radu Pantazi se ocupă •de „Orientarea antiteologică, raţionalistă în filozofia din Ţările Romîne în prima jumătate a secolului al XIX-lea". Strict la obiect, autorul se ocupă de concepţiile filozofice ale lui Gh. Lazăr, Eufrosin Poteca, Eftimie Murgu, Aug. Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu - pe ■ baza cursurilor ţinute sau a informaţiilor (în cazul lui Gh. Lazăr) despre curs, - cercetîn-du-le analitic valoarea şi caracterul. Se stabileşte astfel o caracteristică comună tuturor gîn-.ditorilor amintiţi : idealismul-raţionalist, cu influenţe din Kant şi alţi gînditori dualişti, subliniindu-se însă faptul important că acest idealism-rationalist „reprezenta un pas înainte faţă de situaţia anterioară a filozofiei în ţara noastră", pentru faptul că exprima „o încercare de ieşire dincolo de marginile teologiei. .'La Lazăr şi Poteca mai palid, la Laurian şî Bărnuţ mai pronunţat". De unde meritul lor istoric pozitiv. Analiza e riguroasă, atentă, informaţia bogată, sprijinind util concluziile exprimate. La aceeaşi rubrică, nr. 6/1960 publică alte ■două intervenţii, dezbătînd aspecte particulare ale unor perioade din istoria filozofiei romî-neşti. B. Duţescu se ocupă despre „unele probleme ale biologiei medicinei în presa condusă de P.C.R. (1931-1956)", evidenţiind strădania publicisticii apropiate de partid de a afirma punctul de vedere materialist-dialectic. Aria investigaţiei e destul de întinsă, cuprin-zindu-se o bună parte din publicaţiile apărute. Dc semnalat însă că nu se iau în discuţie toate laturile problemei. Bunăoară, asemenea probleme precum dezvăluirea cauzalităţii sociale a stării sanitare în care trăia majoritatea po-Dorului, a fenomenelor de degenerare în unele regiuni muntoase (Maramureş), frecvente în publicistica progresistă a epocii, se cuveneau discutate aici. în articol se subliniază critica adusă freudismului în publicistica progresistă legală a timpului. Numai că, aşa cum sînt "prezentate, lucrurile apar mult sărăcite. în realitate, campania a fost foarte amplă, mult şi mereu alimentată cu argumente şi luări de poziţii din diverse unghiuri de vedere, luminîn-du-se ştiinţific ceea ce nu era încă deplin clarificat. Am mai observa că în articol nu se ■delimitează riguros caracterul publicaţiilor din care se citează. Autorul pune pe acelaşi plan (fără a preciza deci deosebirea) reviste îndrumate de P.C.R. (ca „Era nouă", „Frontul", „Clopotul", etc.) cu altele cu caracter general democratic în care publicişti apropiaţi de partid izbutesc să publice articole sau studii („Cuvîntul liber", „Ţară nouă", „Societatea de mîine" etc.). Este exclusă din cercetare - greu de înţeles de ce - o revistă atît de însemnată şi atît de bogată în material ca „Reporter". Ovidiu Brădina semnează studiul „Cu privire la gîndirea social-politică a lui lonescu de la Brad". Autorul se dovedeşte cunoscător al problemei, străduindu-se să precizeze poziţia ideologică a luptătorului paşoptist, ţinînd seama că în această problemă cercetătorii au emis pînă acum puncte de vedere contradictorii. Ov. Brădina îl consideră pe lonescu de Ia Brad „în ansamblul gîndirii sale un iluminist burghez, cu predominanţa unor elemente de democratism revoluţionar în perioada revoluţiei paşoptiste". Caracterizarea e pe deplin întemeiată, dar trebuie spus că nu reprezintă un punct de vedere nou, el fiind exprimat în anii din urmă cel puţin de vreo patru studii, Ov. Brădina nefăcînd decît să desprindă de acolo ceea ce i se pare valoros şi să respingă punctele de vedere care se susţin mai puţin. Un efort mai mare de sinteză ar fi eliberat studiul de repetările inutile ale unor fapte unanim cunoscute de cercetători, punîndu-se în schimb accentul pe prelucrarea acestor fapte la un nivel teoretic mai ridicat. Datele puse în discuţie nu sînt totdeauna apreciate just. Aşa de ex. considerarea că participarea lui lonescu de la Brad la lucrările Comisiei proprietăţii din 1848 „constituie în fond un fapt negativ", pentru că această Comisie a tergiversat rezolvarea punctului 13 din Constituţia de la Islaz, este cel puţin ciudată. în realitate lonescu de la Brad era împuternicitul lui Bălcescu în Comisie şi aici a afirmat cu consecvenţă puncte de vedere înaintate, apărînd interesele ţărănimii. Acţiunile sabotoare ale boierimii nu i se pot imputa lui lonescu de la Brad, după cum nici dizolvarea Comisiei şi împiedicarea rezolvării problemei agrare. în general, trebuie subliniat faptul lăudabil că studiile care cercetează - pe bază de texte şi documente - aspecte sau momente din 183 istoria gindirii filozofice romîneşti, se disting - cu foarte rare excepţii - prin seriozitatea informării şi rigoarea analitică. Aceste studii sînt de aceea valoroase contribuţii care clarifică - nu o dată substanţial - probleme insu- ficient elucidate, operaţie fără de care elaborarea aşteptatului Manual de Istoria filozofiei romîneşti ar fi întîmpinat dificultăţi. O. Z. „SCRISUL BĂNĂŢEAN", nr. 1-2/1961 [uica proză notabilă, în aceste două numere de început de an, este schiţa Tăcerea, un episod din lupta ilegală, relatat de Mircea rtvram. Fără să reprezinte mai mult decît un fapt dramatic, sobru povestit (în închisoare, comunistul Ivancea identifică în Iuga, tovarăşul său de celulă, un agent provocator ; dîndu-se drept „legătura superioară" a Iui Ivancea, provocatorul, uzînd de un limbaj demagogic, încearcă să-i slăbească rezistenţa morală, să-l descurajeze, să facă din el un trădător — dar nu izbuteşte; Ivancea îşi dă repede seama cu cine are de-a face), schiţa este convingătoare şi respiră o anumită autenticitate, contrastînd cu caracterul artificial al altor bucăţi. Este tipică pentru acest nivel nemulţumitor, schiţa „împăcarea". Un oarecare nu vrea să-şi dea fata după un tînăr miner, şef de brigadă, ci rîvneşte de ginere un inginer sau un doctor. într-o seară află însă de la un prieten a! său, profesor, că tînărul pretendent Ia mîna fiicei sale urmează liceul seral (el era sigur că minerul n-are mai mult de şapte clase) şi supărarea îi trece... se împacă. Cam Ia acest nivel se prezintă şi celelalte schiţe din ultimele numere ale revistei. Faţă de această situaţie, credem că redacţia trebuie să renunţe la practica de a publica ce are, ce i se prezintă de către colaboratorii tineri (care nici ei nu sînt ajutaţi cum s-ar cuveni). Dacă e oarecum explicabil de ce se arată îngăduinţă faţă de debutanţi, e mai greu de înţeles de ce „Scrisul bănăţean" nu manifestă o exigenţă sporită faţă de colaboratorii săi care şi-au 1'84' cîştigat o anumită notorietate literară, sînt autori cu volume publicate la activul lor. Astfel, în numărul 2 al revistei, Mircea Şerbănescu, un prozator în genere apreciat, semnează o piesă de o rară sărăcie a conţinutului şi atît de scăzută ca realizare artistică încît nu-ţi trebuie nici un efort pentru a o confunda cu o lucrare a unui începător. Piesa se intitulează „Articolul poate să apară" şi pune o problemă destul de serioasă (un corespondent voluntar persecutat pentru opiniile sale cinstite este repus în drepturile sale). Din prima jumătate a piesei nu se înţelege însă nimic (apare un pitoresc Aîoş Trandafir care grăieşte aşa: „Mă rog frumos, aişi e Ia dumnealui tovarăşul d'rector în căn-ţălărie" şi „Că să nu fiţi de Ia şieva foaie" etc.) iar în a doua jumătate aflăm că totul s-a şi rezolvat, corespondentul voluntar e felicitat de un trimis bucureştean, directorul îşi Cere scuze, ba apare şi logodnica, hotărîtă în sfîrşit, spre a-i face fericirea completă, să rămînă lîngă el, într-un colţ de ţară, Ia o gospodărie de stat. Citind o astfel de Iucare literară, debutanţii timişoreni îşi fac cu siguranţă o idee greşită despre ceea ce se cere de la un scriitor. Căci o asemenea cerinţă nu e deloc greu de îndeplinit şi nu cere nici bătaie de cap, nici cunoaştere a vieţii nici măiestrie. Interesul cu care urmărim Scrisul bănăţean e datorat, în mare parte, sectorului de teorie şi critică literară. Este sec- mm torul care asigură prezenţa revistei în actualitate, în dezbaterea atît de necesară a problematicii literare contemporane. Un articol succint, cu anumite formulări generalizatoare, semnează Simion Dim a : „Inovaţie şi conţinut în realismul socialist". E convingător ilustrată ideia că inovaţia artistică corespunde unei necesităţi a vieţii însăşi, tendinţei de înnoire socială a cărei forţă motrică este în zilele noastre clasa muncitoare -— de unde caracterul profund inovator şi revoluţionar al artei realismului socialist. E urmărit, pe baza cîtorva exemple concludente, chipul în care tradiţia specifică literaturii romîne a fost continuată, fertilizată, îmbogăţită şi înnoită prin cristalizarea în paginile operelor contemporane a îndemnurilor adresate scriitorilor noştri de către partid. O idee nouă aduce autorul articolului cînd subliniază că nu avem de aface doar cu o literatură a cazurilor de conştiinţă („genul —- într-adevăr — nu e nou") ci cu o înnoire de conţinut a literaturii. Oarecari neclarităţi prezintă însă formularea înnoirii tipologice realizate în literatură. „Tipul uman descoperit, cu vigoarea, candoarea, şi cu uriaşa sa..." etc. Credem că într-o formulare cu pretenţii generalizatoare, atributul „caţndorii" ca fiind universul aplicabil noului tip uman — nu-şi are rostul. Este o generalizare forţată. Cronica literară este susţinută de Leonard Gavriliu, un critic înzestrat, cu pătrundere analitică şi posibilităţi de expresie, în genere bine orientat, dar nu totdeauna capabil să reziste ispitei asociaţiilor gratuite şi limbajului pretenţios. In numerele 1 şi 2 sînt analizate volumele „Vîntul cutreieră apele" de Uie Constantin, „Sensul iubirii" de Nichita Stănescu şi „Comuna de aur" de Cezar Baltag. Judecăţile sînt în linii mari juste, criticul izbutind să caracterizeze calităţile lucrărilor recenzate, cît şi slăbiciunile lor. Dar Leonard Gavriliu se lasă uneori în voia unor asociaţii bizare, pînă la pierderea controlului critic (demonstrează de pildă foarte serios că Ilie Constantin nu este un urmaş al iui Leopardi, ci al lui Theophile Gauthier), iar alte ori se lasă ispitit de formulări pedante (în cronica despre „Comuna de aur", unde lumea noastră, lumea socialistă, e definită ca „un univers al indubitabilităţilor absolute"). Prima parte a unui studiu despre opera lui Eugen Barbu, semnat de Traian Liviu Birăiescu, conţine observaţii judicioase, izbesc însă din cînd în cînd formulările lipsite de simţul măsurii şi care dau textului un neplăcut ton apologetic. în legătură cu Şoseaua nordului, criticul nu se sfieşte a afirma: „Meritul cărţii rezidă în naturaleţea şi simplitatea cu care scriitorul ştie să pună şi să rezolve marile probleme ale existenţei". Nu e oare prea mult? în raport cu o formulare ca aceea citată de noi, altele (de tipul „puterea fascinantă a scrisului lui Barbu") sînt însă rezervate. în locul acestei frazeologii am fi preferat o analiză mai clară şi mai întemeiată a laturilor într-adevăr pozitive pe care le prezintă cărţile lui Eugen Barbu, şi în special volumul de nuvele „Oaie şi ai săi". Articolul „Proza lui Eminescu" de T. Vîrgoîici este cam simplist. Proza eminesciană ridică probleme complexe (şi ar fi desigur cazul ca acestea să fie cît mal mult discutate — mai ales în vederea capitolului corespunzător din „Tratatul de Istorie a literaturii romîne"). în orice caz nu pot fi expediate cu ajutorul unor fraze convenţionale de tipul: „învelişul ei filozofic (e vorba de nuvela Şamanul Dio-nis) care în ultimă analiză ne apare ca un simplu procedeu artistic: „Dionis este însuşi scriitorul", etc. Apoi, proza lui Eminescu cere instrumente de analiză şi mijloace de expresie corespunzătoare valorii ei. Tînărul critic însă, rezolvă problemele de măiestrie cu formule de genul următor: „oferind cititorului momente de profundă îneîntare"; 185 „deosebit de înalta ei realizare artistică", „nuvela reprezintă o bijuterie a operei lui Eminescu..." etc. Consistente — articolele 'ui G. I. Tohăneanu reunite sub titlul „Elemente de sintaxă poetică în stilul lui Tudor Arghezi." R. M. .STEAUA", nr. 1-1961 "r. 1/1961, al revistei „Steaua" se deschide cu un „carnet electoral" scris cu vervă de pamfletar şi real talent de portretist. Tînărul proza-zator D. R. Popescu face un rechizitoriu al alegerilor din trecut şi schiţează citeva figuri ■reprezentative pentru alegătorii din zilele noastre. In acelaş număr, D. R. Popescu mai semnează o scenetă scurtă, „Carmen", cei patru soldaţi şi căpitanul". Patru soldaţi comunişti -care nu-şi cunosc reciproc apartenenţa politică-păzesc în munţi un depozit de muniţii. Poziţia depozitului trebuie semnalată bombardierelor ruseşti, la o anumită oră, de către un comunist, pe care căpitanul îl bănuieşte a fi unul dintre cei patru. Cine va semnaliza ? Întrebarea constituie pivotul acestui moment dramatic, scris cu o remarcabilă concentrare artistică. Cele patru personaje apar ca patru figuri simbolice dar încordarea momentului nu e mai puţin intensă. Remarcăm totodată şi o bună gradaţie în realizarea atmosferei de concentrare interioară şi suspiciune reciprocă intre personaje precum şi dialogul viu ce dă scenelor mult dinamism. V. Nicorovici publică în acest număr un grupaj de reportaje sub titlul „De-a lungul marelui arc petrolifer". Reportajele cuprinzind scurte note, peisaje, oameni, întâmplări sau mici monografii de schele şi oraşe, vor - după cum arată autorul - să ilustreze tocmai această mare şi constantă diversitate de ordin geografic, istoric, social, sau omenesc - al marelui arc petrolifer. Din păcate, aceste „scurte note" nu izbutesc totdeauna să realizeze pregnant esenţialul. „Un om în luptă cu flăcările" prezintă static, prin comentarii lipsite de profunzime, acţiunea prin care un rezervor de petrol a fost salvat de la incendiu. Credem că V. Nicorovici, care ne-a obişnuit cu reportaje de calitate, va reveni asupra paginilor publicate in „Steaua" căci ele cuprind un material de. viaţă bogat în fapte şi semnificaţii. „Pe drumuri" este, după cum aflăm din nota care-l precede, un fragment „dintr-o amplă lucrare autobiografică" a unui debutant, Ion Bă-lăceanu, de care redacţia se ocupă cu deosebită grijă, considerînd că „manuscrisele sale dovedesc existenţa unui real talent". Ion Bălăceanu se dovedeşte un povestitor căruia îi place să relateze faptele în amănunţime, într-o proză ce anunţă să se desfăşoare în volute largi. Stilul este cel al limbii vorbite iar dialogul mînuit cu o surprinzătoare siguranţă. Fragmentul confirmă într-adevăr aprecierea redacţiei. Dintre versurile publicate în acest număr, remarcăm în primul rînd „Poezie" de Maria Banuş şi „Sfială" de Veronica Porumbacu, în care cele două poete încearcă o îmbogăţire a universului de imagini. Versurile Măriei Banuş sînt caracteristice pentru această nouă etapă a creaţiei poetei, care se apropie de elementele ce nu au pătruns încă în universul poeziei. Tendinţa de a transfigura poetic cotidianul citadin (biletul de tramvai, vagonul) capătă în „Poezie" o deplină cetăţenie artistică. Pe aceeaşi linie se înscrie şi poezia „Sfială" de Veronica Porumbacu, ce aduce, cu graţie, o odă universului casnic : „Voi lucruri mărunte, vaze familiare / păsări de lut ars ori de mătasă policromă / întîi pe voi vă aşed să-mi apropiu pereţii / înaintea perdelelor ce abia le-am zărit în vitrină". Din ciclurile de poezii semnate de Aurel Curghianu şi Leonida Neamţu, remarcăm imagini izbutite în „Răspunsuri în noapte tîrzie" şi respectiv „Dacă toate". In ansamblu însă poeziile se resimt de un anumit convenţionalism livresc. 186 In „Steaua" nr. I, mal citim, în traduceri izbutite, versuri de Uya Ehrenburg, Raul Gonzal-les Tunon şi Petbfi Sandor. Cronica literară de Victor Felea analizează „Călătorii în Europa şi Asia" de A. E. Ba-■consky şi „Pagini din Coreea" de Veronica Porumbacu. Arătlnd că ambele cărţi poartă amprenta faptului că autorii sînt poeţi, cronicarul trece la stabilirea celor „două viziuni specifice" care, „chiar atunci cînd se opresc asupra aceloraşi peisaje nu duc la rezultate identice". A. E. Baconsky are un „ton lent, meditativ, desfăşurat în cadenţe largi", Veronica Porumbacu „un temperament de altă natură, dinamic, pasionat, incisiv". V. Felea face în general analiză la obiect, din care nu lipseşte observaţia atentă. Maria Tomuş discută in articolul „Noi contribuţii la exegeza argheziană", monografia criticului Ov. S. Crohmălniceanu. ha rubrica „Carnet sovietic", revista publică un fragment din romanul autobiografic „Drum spre ocean" cuprinzînd date inedite, pentru cititorul romîn, •cu privire la viaţa scriitorului Leonid Leonov. Nu lipseşte din acest număr rubrica de recenzii „Viaţa cărţilor" ce prezintă ultimele traduceri (Mihail Şolohov : „Ei au luptat pentru patrie", Thomas Mann : „Nuvele", Iuri Krem- lev : „Probleme de estetică muzicală sovietică") şi discută unele recente volume de poezie şi proză originală, dar nu reuşeşte să dea o imagine destul de concludentă a celor mai importante observaţii. In analiza volumului „Căile pămîntului" de Ion Gheorghe, I. Panait, ară-tînd unele lipsuri reale ale volumului („Ion Gheorghe il vede pe ţăran puţin evoluat în ce priveşte universul său spiritual") în mod nejustificat trece sub tăcere şi unele aspecte valoroase ale cărţii. Călina Danielopol face remarci judicioase pe marginea cărţii lui I. Ho-bană, „Sfîrşitul vacanţei". Se resimte în acest număr din „Steaua" ca şi din cele anterioare lipsa unor studii aprofundate care să depăşească analiza unei singure cărţi şi să treacă la discutarea unor aspecte importante de creaţie. S-ar părea că în „Steaua" astfel de studii îşi găsesc găzduire numai în numerele festive închinate în special vieţii şi operei unui mare scritior (Arghez'i sau Sadoveanu). Şi din acest număr lipsesc articolele atît de necesare privind viaţa artistică, e neglijată de asemeni cronica dramatică. Aceasta a avut de altfel o apariţie neregulată şi în numerele anterioare. A. S. — de peste hotare — „VOPROSÎ FILOSOFII" nr. 2/1961 intr-un articol intitulat „Filozofia moralei estetice a lui George San-tayana" publicat în revista „Vo-_________ prosî Filozofii" nr. 2, N. S. Iulina examinează tezele unuia din clasicii filozofiei ■americane contemporane, privite sub raportul filozofiei lor morale. In timp ce teoriile lui G. Santayana sînt, din punct de vedere gnoseologic, apropiate de „realismul critic" şi de pragmatism, ele apar în perspectiva filozofică a scopurilor şi obiectului filozofic apropiate de ceea ce s-a denumit cu termenul de Lebensphi-losophie ; Santayana aparţine acelui tip de filozofi burghezi care continuă linia Nietszsche, Spengler, Kierkegaard. Filozofia lui Santayana reprezintă încercarea cea mai consecventă din filozofia de la mijlocul secolului XIX de a îmbina diferitele forme ale empirismului subiectiv idealist de tip anglo-saxon, utilitarismul burghez şi această „Lebensphilosophie". în legătură cu Santayana, literatura burgheză deo-bicei ventilează opinii contradictorii. Russel şi pozitiviştii îl consideră „platonic", „scolastic", anacronic, aparţinînd epocii trecutului. Neoto-miştii îl consideră, dimpotrivă, un filozof „su-percontemporan" subiectivist şi agnostic, iraţio-nalist, cu totul departe de „epoca de aur" a 187 filozofiei. El însuşi se consideră „sceptic", „ateist", partizan al raţionalismului grec, un continuator a liniei lui Democrit şi Epicur, ba chiar un „apărător al materialismului". Analiza sociologică a gîndirii lui Santayana a cărei esenţă este „morala estetică", exercită o mare influenţă astăzi asupra filozofiei şi literaturii americane, demonstrează că filozofia sa reprezintă o reflectare iluzorie şi denaturată a contradicţiilor culturii şi civilizaţiei burgheze din sec. XX. Felul în care Santayana vede raportul între om şi cultură — temă centrală a filozofiei sale — reflectă planul vieţii spirituale a individului pe de o parte, pe de altă parte, suprimarea de către societatea capitalistă a libertăţii individuale. Situaţia paradoxală din Occident în care întărirea puterii omului asupra naturii se îmbină cu întărirea dependenţei sale de forţele stihiale, a fixat coordonatele esenţiale ale „atitudinii estetice" faţă de realitate pe care o preconizează Santayana. Din punct de vedere ontologic, „realismul'' lui Santayana reflectă incapacitatea filozofului burghez de a găsi sistemul de mediaţii care conectează idealul cu materialul. In filozofia lui Santayana există o teorie a materiei care are foarte multe puncte comune cu concepţia teologică tradiţională, de pildă, in ontologiza-rea produselor culturii spirituale, care apare ca un ţel de realitate primă, „nesubstanţială", în afară de spaţiu şi de timp. Pe planul valorilor superioare, viaţa materială apare ca „neadevărată", produsul „credinţei animale" (aici îşi face loc platonismul lui Santayana) ; însă, ea, materia în sine este iraţională, ţine de existenţa socială (aici se reflectă concepţia pesimistă asupra practicei sociale în societatea capitalistă, practică indisolubil legată de business şi mercantilism). Concluzia morală principală, pe care o trage Santayana din teoria sa ontologică este că libertatea şi fericirea sînt posibile numai în sfera spiritului. „Escapismul" (etica evadării) nu reprezintă însă la Santayana o formă de protest mic burghez împotriva urmărilor economice şi politice ale capitalismului. Morala estetică nu preconizează respingerea „praxisului" capitalist ci reconcilierea pe baza reevaluării valorilor cotidiane din punctul de vedere al semnificaţiei lor estetice; în asemenea con- diţii devine „posibilă", - după filozoful american - pe de o parte „eficacitatea activităţii sociale' (în condiţiile, bine înţeles, ale sistemului managerial), pe de altă parte „conservarea intactă a libertăţii individuale, a problemelor vieţii spirituale". în acest fel morala estetică devine forma intelectualizată a vechii etici religioase în care virtutea supremă este supunerea faţă de circumstanţe. Războiul injustiţia socială, minciuna apar astfel manifestările naturale ale „materiei", pe care omul nu le poate nici preîntîmpina nici devia. Ele au un caracter de lege. Urmează doar ca omul să-şi reprezinte fenomenele înconjurătoare ca un lanţ de scenarii nerepetabile din punct de vedere estetic. Răul, nefericirea îşi pierd însemnătatea lor practică, viaţa se transformă intr-un spectacol ; în război, omul trăieşte „dimensiunea tragică" a existenţei sale. Nu e greu de văzut că funcţia principală morală a „materialismului" lui Santayana reprezintă justificarea, circumstanţelor, sugerează ireversibilitatea şi inevitabilitatea evenimentelor ; chiar „ateismul" său este în esenţă o formă contemporană a teologiei, a teologiei rafinate şi demitologizate, aris-tocratizate. In istoria filozofiei, încercările de a construi morala pe baza esteticii, sau pe baza estetizării religiei, au avut uneori un caracter democratic. Astfel - scrie lulina, - în etica lui Kant şi a lui Schiller doctrina „contemplaţiei, estetice" a fost în mod obiectiv îndreptată împotriva utilitarismului şi individualismului burghez, împotriva înstrăinării şi degradării normelor morale general-umane. Alteori (în literatura şi filozofia germană a sec. XIX), se oglindeau forme instinctuale de protest, sau stări de spirit pesimiste mic-burgheze. Insă în epoca actuală asemenea încercări chiar cînd conţin elemente de protest antiutilitariste, constituie însă o reacţie aristocratică faţă de democratizarea culturii, faţă de mişcarea progresistă a gîndirii contemporane. Aceasta deosebeşte, de fapt. pe un Emerson de un Ruskin, pe un Scheling de Nietzsche şi Spengler, pe un Santayana de Emerson. De aceea doctrina „atitudinii esteticii faţă de realitate", l-a dus pe Santayana la teoria „elitei spirituale", hărăzită a instaura dominaţia mondială a intelectualilor. Utopia 188 antidemocratică a ordinei raţionale generale care ar trebui să fie impusă (chiar cu torţa) asupra „majorităţii ignorante" e o consecinţă a acestor concepţii. Sub influenţa lui Santayana, fostul său asistent la Harvard, Walter Lippmann a lormulat teoria reacţionară a „intelectualităţii conducătoare", foarte înrudită cu teoriile tehnocrate manageriale. Noocraţia reprezintă un mit, din punct de vedere al posibilităţii de realizare pe plan social. Ca teorie şi în formele preconizate de Santayana justifică despotismul, reprezenlînd unul din izvoarele justificative ale totalitarismului fascist. (Reeditarea tezelor din „Republica" lui Platon a jucat nu rareori un rol negativ în filozofia contemporană). La prima vedere concepţia unei republici a spiritelor pare foarte atrăgătoare, ideea unei ordini raţionale şi raţionaliste — un veritabil panaceu al relelor sociale. In realitate, de cele mai multe ori asemenea teorii marchează ceea ce Lenin numea „dispreţul boieresc" faţă de mase. Doctrina elitelor formează punctul de contact între liberalismul burghez (Alexis de Tocqueville, John Stuart Mill, Ortega y Gas-set, America Castro, George Santayana) şi doctrina totalitară fascistă. In aceasta constă tragedia lui Ortega y Gasset care-a început ca un democrat mic-burghez liberal de stingă, anticlerical şi a sfîrşit, uitat de toţi, după zece ani de tăcere. In schimb doctrina sa a servit la edificarea doctrinelor antidemocratice care stau la baza statelor totalitare din peninsula iberică. Pe plan literar, „estetica lui Santayana" (..Sense of Beauty") a devenit de fapt un manual de estetică al celor mai multe universităţi din America şi a favorizat răspîndirea teoriilor moderniste şi formaliste. H. B. „FRANKFURTER HEFTE", nr. 2/1961 1 evista vestgermană a inaugurat rubrica „Obiecţiuni, rectificări" unde se oferă găzduire scrisorilor adresate de către cititori redacţiei. Este semnificativ faptul că multe din aceste corespondenţe exprimă nemulţumirile cetăţenilor faţă de diverse aspecte ale vieţii social-culturale din Republica Federală. In numărul zjig6i, sînt publicate între altele două scrisori ale unor părinţi care se referă la procesul de învăţămînt în şcoala vest-germană, „Ce lucruri sînt obligaţi copiii noştri să înveţe..." Sub acest titlu, Ludwig Weber din Saulgau scrie : „Fiul nostru îşi face lecţiile acasă". Traducere din franceză în germană (din manualul pentru şcoli de grad superior de Krauser...) Titlul lucrării : „Le Dieu vivant de la guerre". Fiul nostru traduce : „Dumnezeu care trăieşte din război". Îngeraşul este plin de presimţiri, adaugă semnificativ tatăl. „In realitate trebuie tradus : Zeul viu al războiului..." lată acum ce text este ales pentru elevi : „Soldaţi, în decurs de cincisprezece zile aţi repurtat şase izbînzi, aţi cucerit douăzeci şi unu de drapele şi pe deasupra încă cincizeci de tunuri şi mai multe fortăreţe şi aţi luat 1500 prizonieri şi aţi rănit şi ucis mai mult ca 10.000 de oameni". Este vorba de o cuvîntare a lui Napoleon, adresată soldaţilor săi". A doua zi, la întrebarea tatălui, băiatul a spus că învăţătorul n-a obiectat nimic împotriva traducerii lui, dar vecinul său de bancă i-a zis : „Nu se spune : aţi rănit şi scos din luptă mai mult ca 10.000, ci aţi rănit şi ucis mai mult ca 10.000 de oameni I" Iată, deci, singura greşeală pe care învăţătorul a considerat că trebuie s-o corijeze ! Şi în ce condiţiuni, chiar astăzi. lrma Loos din Munchen se referă la o plîn-gere a unui profesor de matematică în numele şcolarilor săi, ca elevii din şcolile de cultură generală să fie scutiţi de orele de matematici, iar cei de la învăţămîntul real de orele de pedagogie. Corespondenţa arată că există o legătură intre aceasta şi mult discutata 189 problemă a lipsei de săli de clase fi se întreabă 6um ar putea învăţătorul, oricît de capabil ar fi, să predea satisfăcător una sau alte din materii unui imens număr de copiii adunaţi cu toţii într-o singură încăpere. „Har, -scrie lrma Loos, plină de amărăciune, - noi doar progresăm mereu, nu-i aşa ?" Fireşte ! Noile şcoli pompoase, n-au decît o valoare de raritate. Construcţiile pentru Bundeswehr ţîş-nesc ca ciupercile din pămînt... In schimb, pentru condiţiile de învătămînt nu există fonduri. Scoală, după cum remarcă lrma Loos, nu este numai instituţia pentru mijlocirea culturii, ea trebuie să fi formeze relaţiile copilului cu semenii săi - ori în talmeş-balmeşul de acum, copiii n-au posibilitatea să se cunoască între ei. „Şi ei nu vor fi scutiţi nici de celelalte dezavantaje al clasei mari. Dacă bine înţeles nu se va găsi un om îndrăzneţ la locul potrivit care pe lîngă rarele şcoli de paradă va pune să se construiască într-un număr suficient nişte barăci solide". lată o soluţie semnificativă pentru era „miracolului economic" : şcoli în barăci! lrma Loos adaugă că în acest caz se va rezolva întrucîtva şi problema lipsei de învăţători. Creindu-se tinerilor absolvenţi de facultate-condiţiuni de a fi învăţători şi nu nişte aprozi, la nişte copii slrinşi cu nemiluita, se vor găsi destui care se vor decide să aleagă profesiunea de pedagog. D. L. „ENCOUNTER", feb. 1961 vertizîndu-şi cititorii, în titlu, că are intenţia să trateze într-un „mod nou" unele „probleme vechi" ale vieţii sociale (în capitalism, Jneşcej, Crosland recurge la o formulă eufemistică, pentru a-şi îmbogăţi cît de cît palmaresul anti-marxist şi apologetic. Crosland, deputat laburist şi ideolog al „statului bunăstării (în variantă britanică) pentru uzul practic al dreptei laburiste, îşi expune în „Encounter" (februarie 1061) cîteva idei în legătură cu societatea burgheză contemporană. Orice cititor din apus care urmăreşte obişnuitele informaţii de presă sau dispune de o doză modestă de receptivitate faţă de mediul social, va avea tot dreptul să rămînă stupefiat. Sentenţios se, afirmă, că în societatea burgheză de azi nu mai există cele două clase antagoniste. - burghezia şi proletariatul - că teza respectivă a lui Marx care acum %o ani „mai părea plauzibilă unor publicişti politici" - declară autorul, este azi... depăşită. In societatea burgheză contemporană, afirmă Crosland, avem „mai curînd o convergenţă decît o confruntare a cla-setor, o atracţie centripetă a acestora decît o polarizare". Intr-un acord entuziast cu Gunnar Myrdal şi S. M. Lipset el anunţă existenţa „unei convergenţe fundamentale în gîndirea şi în scopurile noastre". Cititorul se va întreba, poate, prin ce miracol s-a instaurat pacea socială în capitalismul contemporan l Pentru că... monopolurile au consimţit să cedeze ceva din festinul lor pentru satisfacerea unor cerinţe de politică socială şi „au acceptat" impozitele progresive, cu condiţia ca... asprimea lor să fie îndulcită ; iar „stînga" (spune autorul, înţele-gînd conducerea laburistă de dreapta) a acceptat, în schimb, o limitare a naţionalizărilor şi a controlului economiei din partea Stalului, Această generozitate reciprocă, al cărei beneficiar şi păgubaş nu sînt greu de ghicit, are drept corolar „dispariţia deosebirilor între stînga şi dreapta" în democraţiile occidentale, care ar fi intrat într-o fază... „post-politică", întrucît din „discuţiile politice interne dispar marile probleme", ele reducîndu-se la. „aranjamente de detaliu", cu „caracter tehnic" din ce în ce mai accentuai. Tradiţionalele „controverse" orientate de poziţiile de clasă nu mai trezesc „aceleaşi pasiuni ideologice", pentru că „ambii preopinenţi", spune Crosland, „converg spre centru", teoria" că structura de clasă a societăţii burgheze contemporane se modifică în sensul că toate clasele se contopesc treptat într-o 190 singură clasă mijlocie, nu este nouă. De origine americană, ea se fundamentează, in parte, pe teoria „managerilor", în parte pe o anumită cratere - în masa totală a salariaţilor — a funcţionărimii şi a altor grupe neproletare (ceea ce, după cum a demonstrat recent V. Perlo, nu anulează deloc condiţia lor de exploataţi, care nu odată au luat parte la lupte revendicative) şi în genere, pe teoria „mobilităţii sociale". Scopul ei este limpede : să acrediteze ideea păcii sociale, a inutilităţii luptei de clasă a proletariatului. Succesele unor asemenea campanii nu par atît de uşoare nici autorilor lor. Crosland admite, în treacăt, că deşi „totul merge mai bine ca înainte", totuşi „Tory au făcut unele lucruri dezagreabile, reacţionare", că în structura socială persistă într-un „grad monstruos «elitismul» precum şi diferenţierea de clasă." Cum se împacă toate acestea cu teoria convergenţei, aim. se aplică într-o ţară capitalistă ca Belgia de pildă, unde recentele greve numai armonia socială n-o demonstrau, e greu de priceput. Crosland aparţine grupului conducător de dreapta din partidul laburist, 7« „grupul de la Hampstead", grup care la ultima conferinţă anuală a acestui partid nu şi-a putut impune integral politica, cu toate străduinţele de a elimina din programul laburist ultimele urme de revendicări, cu caracter popular. Poate astfel se explică diatriba autorului. împotriva acelor „intelectuali radicali", care nu acceptă „teoriile" sale, care consideră - pe bună dreptate — că ..convergenţa atitudinilor politice este un dezastru", care doresc o „luptă extatică împotriva marilor rele". Crosland numeşte cu dispreţ, a-ceaslă poziţie, caracterizată - după el - printr-o „nostalgie disperată" pentru pasiunile militante ale secolului... trecut ! ..Noul mod." de a trata „problemele vechi" ale dezvoltării sociale nu străluceşte prin noutate. Nu e greu să-l. identificăm dealtfel cu unele aspecte ale literaturii reformiste de acum cîteva decenii. In vremurile noastre frămîntate, cu problematica lor realmente nouă, generată de dezvoltarea impetuoasă a socialismului, de noua etapă a crizei capitalismului, asemenea scheme „teoretice" peticite îşi au soarta dinainte pecetluită. I.P. „PASSATO E PRESENTE", nr. 189/1960 *evista italină bimestrîală „Passato-e Presente" dedică o bună parte a ultimului său număr din anul trecut situaţiei şi perspectivelor politice şi economice ale ţărilor extra-europene nedezvoltate. Fireşte, în „Anul Africei", an în care colonialismul a primit cele mai decisive lovituri, acest continent, dominînd scena mondială, se găseşte în centrul preocupărilor colaboratorilor revistei. Ei examinează raporturile dintre statele industriale şi cele înapoiate economiceşte precum şi diferitele consecinţe ale eliberării unui mare număr de ţări. africane. Un loc de irunte îl deţine problema Algeriei. Roberto Guidicci în articolul său „Cei 121, Sartre şi războiul algerian" analizează declaraţia grupului de intelectuali francezi care s-a solidarizat cu mişcarea revoluţionară din Algeria. Autorul atribuie cu drept cuvînt : „mare merit şi importanţă gestului semnatarilor, gest de mare răspundere politică şi etică" plătit de ei cu pierderea posturilor şi posibilităţilor de manifestare în domeniul culturii şi artei. In continuare, grupate sub titlul general de „Lumea Contemporană" apar alte trei. articole referitoare la problema africană. In primul dintre ele, intitulat : „Algeria, Italia şi grupările mondiale" Paolo Gobetti arată profunda simpatie a poporului italian pentru cauza luptătorilor algerieni. Dar din păcate, simpatia rămîne pur sufletească, deoarece sub guvernarea democrat-creştină nu există posibilităţi de participare efectivă, directă la opera de restituire a ceea ce s-a răpit poporului algerian timp de peste un secol. Autorul arată cum în această perioadă, tradiţiile culturale arabe au fost ignorate sau combătute. Cît despre modernizarea tehnică parţială a ţării. s-a realizat doar minimul ce interesa pe colo- 191 mzatori. „Viitorul Algeriei, nu poate fi capita-■Vut, scrie Gobetti, capitalismul fiind inacceptabil pentru naţiunile ce au cunoscut exploatarea colonială. Pentru acestea, socialismul este perspectiva naturală". Considerată de autor ca tară industrializată dar în acelaş timp semicolonială, pnn vastele ei zone sudice nedezvoltate, Italia prezintă analogii cu Algeria : problemele celor două ţări pot aşadar găsi soluţionări similare sub regim socialist. Pe de altă parte independenţa acestei colonii franceze poate avea urmări fundamentale pentru economia italiană. In al doilea articol „Semnificaţia Algeriei", Eligio Vitale se ocupă de o carte de curînd tradusă în italieneşte şi anume „Algerienii" scrisă de preotul-misionar francez Robert Da-vezies, condamnat în ţara sa la zece ani recluziune. Vina lui este de a fi plecat în Tunisia şi Maroc spre a aduna mărturii din partea refugiaţilor algerieni. Tabloul prezentat de el în carte evocă un întreg popor în luptă alături de partizani. In ultimul articol tratînd despre problema africană, Renato Crispo analizează planificarea Şi perspectivele de dezvoltare în Ghana. El explică modul cum s-a desfăşurat primul plan economic din fosta colonie engleză şi condiţiile celui nou în curs de aplicare. Revista mai publică traducerea unui articol de Gilbert Etienne. E vorba de un studiu asupra problemelor intervenţiei externe în economia ţărilor slab dezvoltate. Autorul se ocupă mai puţin de Africa, vorbind în special de ţările asiatice. Arătînd limitele ajutoarelor de pînă acum, el e de părere că numai cele acordate ţărilor mai mici pot avea caracter decisiv. In cele mari însă (de pildă India, Indonezia) spune el, ajutoarele exterioare nu pot decît să completeze acţiunile şi eforturile locale : nevoile sînt de proporţii considerabile şi nu există posibilitatea unei finanţări din afară pe măsura lor. M.I. E. LOMAZZI : Şomerii (Expoziţia de grafica contemporană italiană, Bucureşti, 1961)