VIATA . ROMÎNEASCA 19 6 1 SEPTEMBRIE ANUL XIV REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL Pag. POEŢII NOŞTRI MARIA BANUŞ : Moment şi durată în poezie...... 3 Ochii copilului (versuri inedite) ..... 5 ★ REMUS LUCA : Poveste de dragoste (I) roman....... 14 ★ V. PORUMBACU : Atît de aproape........ C3 ION CRINGULEANU : Marile perspective........94 ★ 17 ANI DE LA ELIBERAREA R. P. BULGARIA ELISABETA BAGREANA : Soare (în rom. de Nichita Stănescu) . . 95 VESEL1N HANCEV : Nu, nu pot să dorm (în rom. de Cezar Baltag) . 95 HR1STO RADEVSKI : In trunchiul pădurii (în rom. de Nichita Stănescu) 90 VLADIMIR BAŞEV : Adunare de partid (în rom. de Taşcu Gheorghiu) 97 ★ FLORENŢA ALBU : Oameni şi privelişti Ia Dor Mărunt (reportaj) . 98 ★ 80 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI BACOVIA ION HOREA : Bacovia...........104 G. BACOVIA : Versuri inedite..........105 ★ SCRIITORI ŞI CURENTE PAUL, .CORNEA -.- Contribuţii la definirea profilului ideologic şi artistic al lui Eliade Rădulescu (II).........109 ★. CRONICA LITERARĂ OV. S. QROHMALN1CEANU : „Prozatori contemporani" (studii critice) de Ion Vitner . ... ■ ■ ■ - TEORIE ŞI CRITICĂ M. -NOVICOVV"Programul P'.C.U.S. ..şi turele aspecte ale creaţiei literare contemporane . . ,■;, i "A ./// o/fj AL. OPREA : Stiluri în proza tinerilor şi exigenţele realismului socialist 1 ★ * * * : LUCIA STURZA BULANDRA........154 * * * ; CLAUDIA MILLIAN-MINULE'SCU.......154. ★ CRONICA IDEILOR HORIA BRATU : Filozofia vest-germană, instrument al „războiului rece" . 155, ★ CARNET SOVIETIC DUMITRU HINCU : Atmosfera dinaintea Congresului.....101 CRONICA RIMATĂ TUDOR MA1NESCU : Ţara vinurilor.........105. MISCELLANEA ..Ţăranii ! Ţăranii !" : Ilustraţia la poezie ; Mussolini si-a lăsat urmaşi ; In memoriam : Rene Jouglet .......... 168. CĂRŢI NOI AL. SĂNDULESCU : Nina Cassian : „Sărbătorile zilnice" .... m DEMOSTENE BOTEZ : Tudor Măinescu : „Muzica uşoară' ... 175. D. B. : Otilia Cazimir : „Partidului de ziua lui" ....... 170 R. F. : Mihail Bubenov : „Stepa vulturilor" ........ J7g, REVISTA REVISTELOR — din ţară — „Teatrul ' nr. 6—7/961 ; Poezia din „Luceafărul" nr. 14,15/961 . . . 18J! ■— de peste hotare — „Sibirskie Ogni", nr. 6/961 ; „Septemvri", nr. 6/961 ; „Temps Modernes" iunie 1961 ; „Le Figaro litteraire", nr. 790/961 . . .... 18& Fotografii : FLORIN DRAGU Ilustraţia de pe copertă : IOS1F TELLMAN : Vom apăra cuceririle noastre ! (gravură). Director MIHAIL RALEA Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANGA, Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ, Ov.S. CROHMALNICEANU, LUCIA DEMETRIUS, Acad.IORGU IORDAN, Acad. ATHANASIE JOJA, REMUS LUCA, AURELMIHALE, AL.PHILIPPIDE, membru corespondent al Academiei R.P.R., MARIN PREDA, Acad-MIHAIL SADOVEANU, Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU, VICTOR TULBURE, Acad TUDOR VIANU Redacţia: Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85 - Raion I. V. Stalin, Bucureşti Administraţia : Şos. Kiselev nr. 10, telefon 18.63,99 - Raion I. V. Stalin, Bucureşti MARIA VANUŞ MOMENT ŞI DURATĂ ÎN POEZIE O înt peste 3 ani ide oînd, tot aici, în -paginile „Vieţii- Romîneşti", am însăillat cîteva momente autobiografice şi câteva gînduri despre .poezie, sub titlul „Mitul lui Odis<>u"\ N-aş vrea să ană repet. Dat- poale că aceasta temere nici n-ar trebui să existe. Poate că timpul, în curgerea lui, în schimbările pe care le-aduce în realitate şi în conştiinţă, ar trebui să ridice pe primul plan al preocupărilor noastre teoretice şi practice mereu alte probleme sau aceleaşi probleme ale timpului nostru văzute din alt punct, reluate sub alte raporturi. Şi cred că aşa sc şi întîmplă. Mai ales aceşti ani, aceşti ani extraordinari, caic ne-au arătat extraordinara dezvoltare şi înflorire a «economiei, a silinţei, a culturii, în U.R.S.S. şi în toate ţările socialiste,, ani in care lupta pentru libertate a popoarelor dominate de imperialişti a căpătat o extraordinară amploare şi actualitate, ani în care am văiztit zborul omului în cosmos, suit meniţi să provoace în universul nostru poetic fecunde bombardamente nudleare, creatoare de reacţii în lanţ. Nu cred într-o naivă şi mecanică influentă directă a progresului tehnic asupra cîtnpu-luî poeziei. Ştiu oît de «subtile şi complicate sînt firele care leagă realitatea imediată de reflectarea ei artistică, mai ales cînd ne mişcăm în gingaşul domeniu al liricii. Dar nici nu pot erode că — la un poet contemporan — contemporan în adevăratul înţeles al cuvîntuJui — conştiinţa uriaşei traiectorii parcurse în scurtul răstimp al unei vieţi omeneşti, dc la feudalitate la comunism, de la sclavia modernă o colonialismului, statornicită pe mai bine dc-o jumătate din globul pămîntesc, la impetuoasa rutiere a lanţurilor coloniale căreia îi sîutem martori, de la deja anacronicul „aeroplan" la avioanele supersonice şi la rachete, să mu provoace profunde reacţii înlâuntrul universului poetic, pornind chiar de la bază, de la coordonatele,' spaţiu şi timp. Cred că punctul în care ne aflăm — obiectiv şi subiectiv — pe traseul dezvoltării istorice şi al progresului, perspectiva din care privim trecutul şi viitorul joacă un rol! esenţial în tonalitatea poetică işi-11 structura imaginei. Nu numai trandafirul pe care-1 privea, Ilorajiu e altul decît cel pc care-1 privea Rimbaud şi acesta altul decît cel privit de Esenin. Nu numai trandafirii tinereţii noastre sînt al|ii decît cei pc care-i privim cu ochii noştri -de acum, dar chiar la un interval dc ani sau dc luni sau de zile (generaţia noastră a apucat xile cui dimensiuni lăuntrice seculare) ecranul sufletului nostru, pe care s-au 3 proiectat într-un fantastic .şi inedit montaj pămîntu.l văzut în nimb albăstrui de ochii primului cosmonaut sovietic şi ţărmurile Cubei 'străbătută de tineri ostaşi bărboşi decişi ■să moară sau să apere libertatea patriei lor, va proiecta altfel chiar eternul .trandafir. în contextul acestui montaj, petalele lui vor căpăta alte nuanţe, picăturile de rouă care strălucesc pe buza lor, vor arunca reflexele unei fabuloase aurore cosmice, sau rosul aprins, dureros, al sîugelui proaspăt vărsat. Sentimente eterne ? Da ! Dragoste, sete dc dreptate, de adevăr, ură fa|ă de ceea ee .umileşte şi înjoseşte omul, sentimentul trecerii timpului, al ireversibilităţii vîrstelor, bucu-n.ia zămislită de frumuseţe, de-nţelcpciune, dc cunoaştere, dc armonie... Da, cu cele 12 note, de la do la do, vom cînla mai departe. Dar noile reia!ii dintre poet şi o realitate schimbată . vor naşte alte acorduri, altă armonie, alt contrapunct. Nu e indiferent, pentru poezie, în ce etapă a traseului mă aflu, nici în ce priveşte traseul cel mare. al istoriei omenirii, nici în ce priveşte mica istorie individuală. Nu e indiferent nici cum şi unde se întâlnesc cele două trasee Toate acestea vreau să le găsesc în .poezie : istoria unui suflet, în creşterea lui, în etapele dramatice pe care le străbate, în căutarea răspunsurilor pe care viaţa i le cere, .istorie împletită strîns cu istoria lumii, cu sarcinile .şi răspunsurile pe care ea le impune omenirii. Vorbeam dc s-pa|iu şi timp, de cele două categorii, pe cale de a suferi o intimă transformare în conştiinţa noastră. Mă gindesc în primul rînd la sentimentul vastităţii pe care ni-l dă spaţiul nou pe cale de-a fi explorat şi „umanizai", în unitate .dialectică, de nedesfăcut, cu sentimentul restrin-gerii. micşorării spaţiului vechi, cunoscut. Nu avem oare impresia tulburătoare că globul nostru pămîntesc a devenit mai mic, .asemenea casei părinteşti atunci ohid noi am crescut, ne-am .dezvoltat, nu numai ca dimensiuni fizice ci şi sufleteşti, cînd am ieşit din vechiul microcosm infantil, cu aspiraţiile, cu problemele noastre care nu mai încap între cele patru ziduri binecunoscute? Şi- timpul, nu cu.rge el mai repede? Nu simţim că fluxul lui impetuos, forfa lui trebuie mai bine folosită şi strunită pentru ca fiecăruia sâ-i revină partea de lumină, de forţă, de ibircuBie, hărăzită unei vieţi omeneşti? Un sentiment analog, la proporţii mai modeste, vor fi avut, de bună seamă, oamenii •Renaşterii, proiectaţi în afara micului lor univers static şi celular, .de descoperirea lumii -noi, de cuceririle astronomiei. Anacronic, sălbatic, absurd, pueril apare războiul în universul nostru transformat. In mica noastră casă conflictele nu se pot rezolva cu o-ucăjcătură de exploziv. Că-iminul nostru se afla-ntr-uii port, pe un promontoriu cu o destul de bună vizibilitate. In faţa noastră e un vast ocean. El aşteaptă să fie explorat. Mă gîndesc nu doar la distanţele ™ateriaile, la aidîneul oceanului cosmic, la mirificele insule ale -planetelor. Mă gîrrdese în .primul rând la cosmosul nostru uman ; .la tot ceea ce omenirea, eliberată prin com.uni.sin ■de mizerie, ignoranţă, brutalitate, violenţă, egoism sălbatic, va descoperi în sine şi în jurul ei, în relaţiile 'dintre .oameni, -dintre om .şi natură, dintre natură şi artă. Din acest punct al spaţiului şi timpului poetic — extern şi lăuntric — trăim, retrăim, anticipăm visînd, realitatea. Scăldaţi în noile şi vastele dimensiuni, cu nările pline de briza marină a viitorului, -simţim cu o deosebită acuitate toate vechile, râncedele miasme ale trecutului, cuibărite .prin ungherele întunecoase ale casei noastre terestre. Să deschizi larg 'ferestrele şi uşile, să alungi miazmelc şi nălucile, să le descoperi tinerilor generaţii în toată hîda lor existenţă de altădată, mi se pare o necesitate şi o datorie. Căci una din sarcinile poeţilor de azi c aceea de a-şi ajuta contemporanii să capete o conştiinţă mai limpede a -sensului istoriei, a sensului vieţii lor, să se vadă mai clar pc sine .şi măreţia destinului lor de pionieri, de exploratori ai lumii noi şi ai legilor ei. Mi se pare că îndroptînd farul nostru în toate direcţiile, înainte şi în urină, pe linia viziunii şi a visului anticipator sau .pe linia evocării şi a retrăirii unor momente de intensitate lirieâ-dramatică, a unor puncte nodale ale trecutului, putem lumina mai bine traseul ■parcurs şi direcţia lui. In calitatea noastră de pictori ai prezentului, trebuie să ştim să-i punem în valoare ■tonalităţile, contrapurand u-lc unui fundal întunecat sau altuia, vibrând de lumină. Numai astfel, imaginea prezentului se va contura mai pregnant, neizolată de fluxul devenirii şi plasticizată prin el. In acest sens trecutul îşi are locul lui şi funcţia lui de cunoaştere în poezie. Ciclul „Ochii copilului" e desprins dintr-un volum dc versuri în pregătire, „Magnet". 4 Sub uriaşa forţă magnetică, sub uriaşa forţă ele atracţie a comunismului s-a desfăşurat viaţa noastră. ]n revoluţia comunistă s-au concentrat toate valorile contemporane. Prin ea şi în raport cu ea se definesc şi frumuseţea şi binele şi dragostea şi datoria. Prin ea şi în raport cu ea se defineşte locul nostru în hume, gradul nostru dc pârtiei paie la valorile majore ale epocii. Celelalte motive, cît dc subtile, cît de dramatice, sînt secundare, minore, atinse uşor de praful indiferenţei şi al caducităţii. Suflul revoluţiei pătrunde chiar prin cele mai în-tortochlate şi neaşteptate căi — prin gangurile cele mai înguste — în toate ungherele-vieţii noastre, în cele mai ascunse, în cele mai retrase. El pătrunde în lumea copilăriei, în atmosfera mic-bui-gheză .apăsătoare, închisă, fără oriaont pe oare suita aceasta de poezii' încearcă s-o. evoce. Simţurile copilului sînt foarte vii, intuiţia lui înregistrează, ca un aparat sensibil. „ra,lul de opacitate, tembelism, meschinărie, brutalitate, egoism şi pasivitate al lumii pe care o descoperă în jurul lui. O sete obscură de frumos, de adevăr, de dreptate, neridicată încă la gradul conştiinţei, îl cliinuie, cu atît mai puternic cu cît adolescenţa e mai aproape. Procedeul folosit pentru a reînvia lumea copilăriei e echivoc şi .nici nu poate fi altfel. Pe deoparte te tamspui în focarul arzător care e sufletul copilului de altădată, pe de altă parte păstrezi cu riguroasă luciditate distanţa pe care ţi-o dau vîrsta, conştiinţa, perspectiva' înaintatului punct în care te afli, pe traseul .parcurs. Pentru sufletul copilului, ca pentru toate sufletele curate, se dă lupta surdă dar tenace între forţele răului, aile vechiului, ale inerţiei şi forţele purificatoare ale revoluţiei,, osatură şi nerv al oricărei drame contemporane. Răul suprem, .turpitudinea cea mai .adîncă îi apar micului erou. liric întruchipate fa „nenea Jean, fabricantul", care stă în drum, care blochează viaţa ca un idol gigantic, malefic. El trebuie sfărâmat pentru ca drumul spre valori să fie deschis, pentru ca viaţa, să fie salvată... Cum, copilul nu ştie. Lumea muncitorilor, cu sarcina ei istorică de eliberare a omenirii ^se profilează vagin aricrplan, deabia intuită de el, pentru ca în ultima poezie, „Istorie", copilul aflat pe pragul adolescenţei să .audă tot mai aproape -şi mai clar glasul ei. Aceasta cheamă toate conştiinţele chinuite de-o revoltă difuză şi tulbure spre limpezire, spre acţiune, spre luptă organizată. Integrarea într-o nouă etapă, nelipsită de frămîntări şi de-o problematică specifică tînSrului intelectual progresist, de acum două-trei .decenii, va fi motivul central al unui alt ciclu dc poezii, menit să-1 întregească pe cel ide faţă şi să fie inclus, ca şi acesta. Ira volumul „Magnet". M. B. OCHII COPILULUI SPRE TIRG N ici o talangă nu sună. Tarbai puţină şi cenuşie în prima mea amintire. Un tîrg — Taica Lazăr -haine vechi, năduşite, ghete diforme, o hală de peşte, un turn, Bărăţia. Umbre enorme... Totuşi, totuşi, un fir de lumină trece verde un fluier. Vin cu mieluţii de Paşte, în braţe, pe umăr — negri şi albi, cu funde la gît, în ochi o mirare. Pe jos sînt noroaie, urme de paşi fără număr, şi toate, toate, ca gîrlan puhoaie, toate se duc înspre tîrg... MONŞTRI C e mare-i bufetul, cu burtă şi labe, Şi-ntunecat. Şi poartă coroană de lemn zimţuită, Ca Negru-mpărat. In faţă, sofaua, cu sul 'şi spetează, E soaţa lui Negru-mpărat, Şi are şi ea o coroană mail mică, Peste pluşul mîncat. Dinadins m-au lăsat în odaie, pe seară, Şi-au încuiat. „Tata o bate pe mama", îmi mormăi Un cîntec ciudat. Dealături vin vorbe cu spume murdare Şi-un plîns înfundat. Şi monştri pe labe se uită la mine. Şi s-a-noptat „TIMPURI Cj e le place lor mai mult şi mai mult. cînd sînt la masă cu musafirii. e să vorbească despre „Timpuri normale". înting bucăţi de pline în sos, zîmbesc amintirii. .şi repetă mereu : Pe timpuri normale. cu jimble normale. NORMALE" şi preţuri normale, şi dansuri normale.... Eu, cu şervetul de gît. la masa cea mică. moţăi şi văd nişte ouă de struţ, albe, ovale. nişte „Timpuri normale" cloci te-ntr-un nisip mişcător, de şirul de păsări imense. groteşti, ireale. LA Al ama stă cu faţa la foc. Lemnul umed de fag trozneşte. Prin flăcări trec amazoane cu joben şi cu trenă-nfoiată. Palizi viconţi le sărută vîrful de ceară al degetelor. Desigur că ea, cea mai suavă, putea fi uşor remarcată chiar de Regele Marei Britanii. Dar uite, trec anii. Au apărut şi firele albe. Sub tavanu-afumat miroase a ceapă prăjită. Numai prin flăcări mai trec amazoane, zburînd, prin frunzişul roşcat, pe cdeea-n vîrtej, infinită. u dorm cu inatna-ntr-un pat. E-ntuneric şi încă n-am adormit. Pe fereastră intră lumină difuză. O pată mare şi albă — Camizolul ei de pichet. Părul negru, despletit pe faţa de pernă. — Să-i spun ? Să-i spun cam aflat ? Şoptesc încet să no sperii: — Mamă. copiii se fac în burtă. — Cine ţi-a spus ? Minte. Prostii. Barza aduce copiii. Barza ? Simt cum încet o gheară de foc se apropie, îmi strînge gîtlejul Mă smucesc. Mă ridic în cămaşa de noapte lungă şi albă şi o privesc. — In burtă se fac copiii, în burtă. — Culcate. Mîine vorbim. E tîrziu. — Acum. —Ai uitat ce drăguţ îi aduce în cioc, în ciocul ei lung şi portocaliu ? — Minţi: Minţi. Toţi mă minţiţi. Acum ştiu. Şi simt cum o aripă mare de foc mă ridică în sus, într-un vîrtej. O apuc de camizolul ei alb, o lovesc cu pumnii în piept, o scutur şi strig : — In burtă, în burtă, în burtă! Şi simt cum mă ţine sus, în văzduh, un înger drept şi cumplit, şi simt cum trece prin mine sălbatic, şuierător, suflul aprins, luciferic, al adevărului. SORCOVA cum eşti orfană, zice. Gratis nu capeţi nimic. Lumea-i o junglă, plină de hoţi. Tu să fii dulce cu toţi. Nenea Jean, fabricantul, poate mult. clacă vrea. Să te uiţi la ei ca la o stea. Uite sorcova. Vezi să no rupi. Stai drept, îl sorcoveşti, şi la urmă îl pupi. Să nu uili să zîinbeşti. Nenea Jean e plecat. Nu-i nici la fabrică, nici acasă. E cu popa şi comisarul. la băcănie, la o gustare. Hai, intră! Nu-i lucru mare 1 11 sorcoveşti, îl săruţi, şi gata '. Pe urmă el o să strige : Plata! o să sune nişte bănuţi, şi-o să mă ia de mînă căci nenea Jean este bun, şi-o să ieşim împreună afară-n ninsoare, unde zboară fulgi moi, şi-i lumină şi alb sub felinare, şi-i Moş Ajun. Apăs pe clanţă şi intru. Chefalii de aur, măslinele negre, butoaie, butoaie, mîzga, talaj.ul, şorţul cu sînge, 7 şpriţul şiroaie, cei trei la o masă, uger, momite. — Hop, Lola, hop! Căţeaua borţoasă scheaună, plînge ; vai şi ce grasă, ce caraghioasă, sare în aer, după ghiuden. Hop! — Şi nimica — Sus, furculiţa! Haide, fetiţa ! Hop, Lola, hop! — Toarnă-n pahare, măi comisare, altfel te rup! — Barba, părinte, dă-onainte, dă să ţi-o pupi — Şi-avea un capot, avea un capot, cu decolteu — heliotrop — şi-n puful' ei blond, trei negrealuniţe... — Un uger, în sînge, şi trei momite... — Vine, vine! — Hop, Lola, hop! — Tu, aia mică, hai, sorcoveşte-l pe epitrop, că don'Jenică e cel mai fercheş şi galanton epitrop. Galbenă, roşie, sorcova tipă: Să-nfloreşti ca un măr, ca un păr... Ard florile-n palmă, se mistuie-n clipă. Cenuşă, sub rug, adevăr... Cu ochii de linx adormit m-aţinteşte, Sarcastici, chihlimbarii: —■ Vino, hai, vino, cîine-cîineşte. Eu sînt Puterea; tu ştii! Scîrbit fascinată privesc înspre fiară Şi-o forţă mă ţine pe loc. Şi alta mă smulge. Şi-alerg. Şi-s afară, Cu sorcova-n mînă, de foc. SCR1NCI0BUL Gravităm, gravităm planetar. In mijloc stă scrînciobul-soare. Titi-al lui Jean este zeul solar. Din scrînciobul lui radiază. Al cui rînd e să urce. Al cui rînd să coboare — El lasă sorţii să cază. Dă vînt ucenicul la scrînciob, dă vînt. Se-apleacă şi leagănul suie. — Acu, domnu Titi, vin eu, sînt la rînd. Dar zeul ne strigă: — Mai tare! Văd pumnul lui Voicu pe stinghe-apăsat Şi faţa pătată, gălbuie, întoarsă în sus, către soare. .8 — Aşa, domnu Titi, mă chemi şi mă minţi! Tot tu, şi tot tu, şi: „mai tare Na „tare", na „vîntul", na „leagăn", să simţi! Şi tălpile lui, pe pămînt răşchirate, Se-nfig, parcă prin rădăcini. Pistruii-s mai negri. Şi ochii, spre soare Aruncă mtnii dezgropate. Şi scrînciobul suie, trozneşte şi-i vînt. Şi pumnul pe lemn se-ncleştează. Iar Titi, cu faţa în jos, spre, pămînt. Lun soare ce cade, un soare, Un zeu de cenuşă, topit în văzduh. O pată albită de groază. Şi scrînciobul ţipă : Mai tare! LA POARTA FABRICII Jn curtea fabricii se-ntîmplă ceva. Pe stradă se-ntîmplă ceva. Albanezu păzeşte poarta. Nenea Jean a ieşit din birou. Invîrte pe deget lanţul cu chei şi aşteaptă. Se aude motorul cum zumzăie. Drugii de fier cînd cad pe ţiment huruie, ţipă. Cheile scot un clinchet mic, nichelat. Pe stradă copitele cailor sună, Şi se apropie. Caldarîmul e negru fi ud. Şi dricul e negru şi roşu şi cenuşiu Şi oamenii tot cenuşii. Albanezu zice : „Vin de la sindicat". Nenea Jean îşi linge buzele groase Cu limba lui groasă şi roză. Ochii îi rid, chihlimbarii: „Grozav s-o fi-mpufil, de cînd îl tot ţin, să-l arate la proşti" în fabrică se-ntîmplă ceva. Motoru-a tăcut. Fiarele nu mai scrîşnesc. E o penumbră-a tăcerii şi-un vîntişor de sfîr.şit de lume care-nfioară. Din forje ies lucrătorii : — Descuie, Kadri. Albanezu nu mişcă Ochii lui nenea Jean, ochii lui de linx somnoros, gălbui, strălucitori, plini de batjocură : — Descuie, Kadri. Cheia mare de fier scîrţîie-n broască. Ies lucrătorii în stradă. Intră-n convoiul lung, cenuşiu, după dricul negru, roşu şi cenuşiu, pe caldarîmul negru şi ud, printre casele vechi, jupuite, şi-i ca o gîrlă mare-n puhoaie,- merg cu toţii-mpreună, dincolo de cotitura străzii plină de taine, dincolo de pînza de ploaie, dincolo de ziduri înalte şi roase de case, dincolo de tîrg şi de piaţa cea mare, dincolo de tot ce ştiu eu. Mă uit la Kadri, la nenea Jean. Nimeni nu spune nimic. Cade un fier zăngănind. Huruie un cărucior. Parcă vîntul acela de spaimă, penumbra — au fost şi-au trecut. Linxul stă neclintit. Mijeşte ochii chihlimbarii pe urma convoiului ca dintr-o bună ascunzătoare, ca din desiş. Parcă sa liniştit. Parcă-i gata s-adoarmă. Prin dîrele-nguste, gălbui, de lumină, lucrătorii se văd tot mai departe, tot mai mărunţi, de parcă moartea Iar ocoli iar el va rămîne mereu, aşa, la poarta fabricii lui, înfăşurat în veşnicie. 10 Şi, astăzi, după decenii, pentru mine, el stă, cînd convoiul demult s-a făcut torent nemişcat, adormit, pînditor, şi la smuls şi la dus, în poarta fabricii lui, cînd împărăţia lui a căzut, ca un idol malefic, cînd trupul lui mesteci şi ochiul lui crud cu ochii galbeni, de chihlimbar, demult s-au făcut una cu moartea, mijiţi în urma convoiului. CRIZA JŞJe-am mutat la mansardă. In odăile bune, de jos. edea grămădit pe im colţ de scaun, frămîntîndu-şi degetele groase, crăpate. înnegrite de uleiuri şi pilitură de metal şi părea şi mai greoi, deşi îşi îmbrăcase hainele de sărbătoare, croite fără cusur şi bine călcate, şi îşi legase cravata la gît. Ca să curme tăcerea şi să risipească stinghereala ce se furişase între ei, Vidrăsan întrebă ce doresc ei la urma urmei şi mai ales, cine sînt, că nu-i cunoaşte. — Măruţ Eugen, strungar la „Mureşul". Secretar UTM ! — spuse tînărul cu glas oficial. Apoi schimbînd aproape imperceptibil tonul : — Dîn--sa-i Elisabeta Mânişor, bobinatoare şi membră în Comitetul UTM, cu educaţia politică, şi privi lung la ea, cu duioşie şi cu părere de rău, ce nici nu şi le ascundea. „Aici îs mai multe probleme!" — gîndi Vidrăsan. Zise : — Acum să-mi spuneţi de ce aveţi nevoie de mine în toată povestea asta, cu pezevenghiul ăsta de Gergely. care-i strungar bun şi inovator şi are apucături boiereşti ? Măruţ începu să explice, îucureîndu-se, privind mereu la Elisabeta, •aşteptînd parcă un ajutor de la ea, — că Mica Păunescu a venit de vreun an la ei, t. la şcoala profesională, că-i o bună bobinatoare şi are talent la cîntat, e solista corului, doar că-i, aşa, cam uşuratică. A tot schimbat 'băieţii... şi fetele s-au burzuluit, c-aşa-i într-un colectiv, se leagă prietenii între băieţi şi fete... unii s-au şi căsătorit ; dar Mica a început să încurce lucrurile, că nu s-a fixat, şi-au ieşit la iveală unele rivalităţi între băieţi, şi supărări — şi tulburări în colectiv... A avut destulă bătaie de cap comitetul cu zărghita aia şi cu filfizonul (acum îi spunea şi el filfizon, poate o timidă ironie Ia adresa Elisabetei, care se încapă ţîna să tacă şi nu voia să-i dea o mînă de ajutor, deşi vedea cît de greu se exprimă el)... Acum ■vreo jumătate de an, continuă el, au crezut că Mica s-a fixat. Ea şi Gergely Zoii erau mereu împreună şi toţi au zis că-i dragoste mare şi nimeni 9iu s-a mai amestecat, şi colectivul s-a liniştit, şi-acum iarăşi e-o problemă, «ă s-au despărţit... Măruţ tăcu brusc şi se înroşi tot. Aprinse repede o ţigară, apoi cu gesturi nervoase îşi şterse sudoarea ce-i năpădise fruntea. Fata nu se mai stăpîni : — De ce nu spui că Mica aşteaptă copil şi Zoii se poartă ca un porc ■ordinar ?!... Se lăsă tăcere în odaie. Erau tustrei stânjeniţi şi parcă mai mult \i-drăsan. Lui, toată problema asta, cum îi spuneau cei doi tineri, i se părea ciudată, aproape de neînţeles. Întrebă : — De ce no ia de nevastă ? — Nu crede că copilu-i de la el! — De ce nu crede ? — Păi, cum să vă spun ?... El spune că Mica şi cu alţii... — Şi-i adevărat? ' a 6 _ Da! E-adevărat! N-are rost s-ascundem asta. Adică vorbind de ce a fost înainte. Fu iarăşi tăcere cîteva minute. — Greu — spuse într-un tîrziu Vidrăsan. Aici n-am nici un sfat de dat. Pe nimeni n-ai dreptul să-l obligi la o căsătorie, dacă n-are încredere în celălalt. — Aşa am spus şi eu, zise Măruţ, grav. Să te însori azi, ca să te des-oarţi mîine, nu-i nici o brînzâ ! Şi se strîmbâ cu dispreţ. Dar nici nu asta-i problema. Colectivul s-a tulburat din nou. Că sînt băieţi care au iubit-o de-adevărat pe Mica şi-acum îs supăraţi şi nici nu vor să-l vadă în ochi pe Gergely ; mă tem chiar să nu se în'tîmple vreo bătaie, că sînt printre ei şi unii mai aprinşi şi-apoi sînt şi unele dintre fete la care le pare bine de situaţia lui Mica şi mereu le umblă gura ; mahalagisme ! Şi chiar de aceea, pentru colectiv... să veniţi la noi şi să vorbiţi colectivului despre morala proletară. — Credeţi că o conferinţă ajunge în treaba asta ? — Dumneavoastră sînteţi un activist cu experienţă. Conferinţa poate că nici nu contează. Experienţa dumneavoastră... cum să zic... prestigiul... Vidrăsan nu răspunse. Povestea era încîleită şi prima lui pornire fu să refuze. Era însă ceva în atitudinea acestor tineri, care se purtau atît de liber în faţa lui, ce-1 intimida. Nu arătau deloc a oameni dezorientaţi, care aşteaptă un sfat salvator. Şi-i veni deodată ideea că undeva ei au şi luat o hotărîre şi că-1 obligă pe el, bătrînul activist să i se supuie; e-o hotărîre a unui colectiv faţă de care el n-are o îndatorire scrisă în statut şi totuşi are o răspundere care există prin legătura ce nime.0'4 şi nimic n-o poate rupe, a generaţiilor. Şi acceptă. ★ După plecarea tinerilor, a rămas un timp, îngîndurat, în mijlocul odăii, In picioare, fumînd. S-a întors apoi la fereastra de către stradă şi-un ceas şi mai bine a urmărit cum se desface pîcla şi-atîrnă, zdrenţuindu-se, subţiată, destrămîndu-se; cum s-aleg în lumina încă tulbure, amănuntele atît de familiare ale cartierului, casa cea nouă de peste drum a lui Aurel, feciorul lui Ion Cîndea, cu gardul albastru de curînd vopsit, mărul bătrîn, noduros, cu aerul lui obosit, nucul din fundul grădinii, trist şi dezgolit de frunze, şi-acoperişurile caselor din celelalte străzi pînă la calea ferată, roşii, negre, şi departe, un salcîm înalt cu crengi descărnate şi cerul oraşului, năpădit de nori murdari printre care mijeşte soarele, palid ca o bucată de tinichea veche. — „Am să ies totuşi, vre-un ceas, pe malul Mureşului". Ghidul îi venise de la soarele chinuit dintre nori şi 11-avea nici o legătură cu preocuparea lui din acel ceas. Era încă vesel şi i se năzăreau gînduri vesele pe care ştia că n-are să le urmeze. Preocuparea lui din acel ceas însă nu era tocmai veselă. încerca să-şi explice povestea aceasta, pe care el n-o înţelegea în totul, în care multe fire le bănuia numai sau le deducea ; încerca să-şi reconstituie istoria care nu putea să se reducă la idila puţin onorabilă a doi tineri uşuratici ; oi se complica prin existenţa acestui colectiv în mijlocul căruia cei doi au trăit, şi care ■—■ cum spunea Măruţ — s-a tulburat. Lucrurile în- — Viaţa romînească nr. 9 17 totdeauna se leagă prin mii de fire şi nu-s uşor de descîlcit. Fie însă ca tinerii n-au fost destul de limpezi în cele ce-au spus, fie că Vidrăsan nu se afla într-o dispoziţie de seriozitate deplină, gîndurile lui începură să se amestece şi de la un timp îl năpădiră amintirile propriei lui tinereii. Şi aevea parcă, peisajul se schimbă în faţa ochilor lui. Era tot curtea casei sale, dar n-o privea de-aici de la fereastră, ci din spatele grădinii, printre şipci. Pe-atunci străzile din spatele casei nu fuseseră clădite încă şi el a aşteptat în zăvoiul de pe malul Mureşului vre-o trei sau patru ceasuri, pînă s-a convins că nu-i nici o primejdie, apoi s-a furişat pînă la gardul grădinii, s-a ascuns în liţion şi privea de-acolo. Părul în umbra căruia acum şedea el vara pe-o bancă de scândură, atunci era abia sădit şt poate că nici nu rodise încă. Şi în curte, Lina se certa cu Gherasim, băiatul său mai mare. Lina era tînără şi Gherasim abia de vre-o nouă ani şi se întorsese atunci de la joacă unde-şi sfîşiase un crac de la pantaloni. Vidrăsan sta pitit în tufele de liţion şi privea. Era spre seară şi lucrurile nu se zăreau desluşit şi-l dureau ochii de efortul pe care-1 făcea să-i vadă. A venit pe urmă şi Ion, băiatul cel mic. Ţinea o minge de cîrpă în mînă şt striga cît îl ţinea gura : „I-am bătut ! Doisprezece la zero ! I-am desfiinţat !". Avea două petece mari la genunchii pantalonilor şi-un petec la cot, pe mîneca hainei. Şi era vesel, de parc-ar fi cîştigat o ţară. Vidrăsan a aşteptat pînă au intrat în casă. A mai ascultat apoi un timp cum se bat lingurile de farfurii. S-a întrebat, oftînd : „Oare cum se descurcă biata de ea ?" apoi a plecat pe Mureş la deal. Avea de mers vre-o cincisprezece kilometri pînă la halta Sîngiorz, de unde să ia trenul spre Bradu ; îl aşteptau acolo tovarăşii, cu instrucţiuni din partea regionalei pentru greva ce se-pregătea. Asta s-a întîmplat în toamna anului 1928. Amintirea se şterse şi rămase numai tristeţea din ea, şi parcă desprins* de-acolo, ca o pasăre de pe o creangă, plutea prin odaie punînd un fel de ceaţă pe lucruri. Vidrăsan începu să se plimbe prin odaie, mişeîndu-şi cu greu trupul mare şi chinuit de reumatism. Ar fi vrut, cumva, să nu se mai gîndească la lucruri trecute şi aproape uitate. Amintirile sînt bune, povestite la un pahar de vin; atunci parcă primesc o altă lumină, şi chiar şi tristeţea vine cu o romanţă de demult şi-i parcă mai dulce. Plimbîndu-se aşa, observă că fata îşi uitase fularul pe scaunul pe care-şezuse. îl ridică şi-l privi mîngîindu-1. Era de mătase azurie, şi luciul ei juca, arunoînd reflexe argintii. ,,Are să se întoarcă să şi-l ia" — gîndi el şi surîse. Şi parcă o şi vedea venind repede, cu paşi mărunţi, ca ai porumbeilor cînd s-apropie de apă. Era numai o închipuire. Nici pe stradă., nici în curte nu se mişca nimeni. Ci numai în mintea lui, în miezul unui gînd, se trezise o întîmplare ce-a stat amar de ani uitată, încît parcă nici nu s-ar fi petrecut. Era un vlăjgan de vre-o douăzeci de ani, vesel şi mîndru că lucrează* pe o locomotivă. Tocmai îşi încheiase tura şi predase maşina. Se întorcea, spre casă, fluierând şi întorcea capul după toate fetele care treceau, glumind cu ele. Se simţea important şi bărbat grozav în hainele lui negre, lucioase de scrum şi ulei, aşa negru cum era din fire şi mai negru de scrumul şi petele de ulei de care-i erau pline faţa şi mîinile. Atunci a văzut-o pe Esthera, la fereastră, în casa din colţul străzii Fabricii, unde locuieşte şi azi cu Mănişor al ei. Sta la fereastră, rezemată! în coate şi surîdea aşa în neştire, cum surîd uneori fetele cine ştie cărui J8 o-încl sau poate numai vîntuhti care le agita delicat şuviţa de pe frunte ; cum'surîdea din cînd în cînd şi copila asta a ei. Pe urmă nu s-a mai întâmplat nimic. Estliera era în vorbă cu Mănişor de mai multă vreme; iar Vidrăsan ca prieten cu el, n-avea nici un rost Să se amestece. A fost numai ca o pîlpîire, care s-a stins repede. A întâlnit-o pe Lina si a înţeles cu rînd că fata asta tăcută e soarta lui. Abia îşi mai aduce aminte cum arăta ea atunci, doar că era tăcută, că privirea ei, zîmbetele ei ruşinoase şi puţinele vorbe pe care le spunea, cu un glas moale de om fricos, gesturile ei reţinute, toate arătau o mare bunătate. Auzi portiţa seîrţîind. 0 văzu pe Lina intrînd. cu sacoşa în mînă. lira uscată şi gîrbovită. 0 sleiseră viaţa şi durerile. 0 auzi mişcîndu-se prin bucătărie şi-auzi zgomot de vase şi-o şi văzu parcă aşa gîrbovă şi uscată şi fără odihnă. Vidrăsan îşi mai aprinse o ţigară şi s-aşeză pe marginea patului. Uite cum mi s-au amestecat toate gîndurile!" Se simţea obosit, fără să fi făcut nimic. îşi simţi, de-odată, violent, reumatismul strîngîndu-i ca un cleşte încheietura genunchilor. Şi se gîndi, privind pe geam : „afurisita asta de vreme umedă!" Cînd ajunse în dreptul fabricii „Mureşul", Gheorghe Vidrăsan se simţea tulburat. Nu intră îndată. Mai avea un răgaz de vreo jumătate de ceas şi se gîndi să-l folosească plimbîndu-se, la întâmplare, prin cartierul ce se adunase, aproape pe nesimţite, în ultimii doi ani, în jurul fabricii, ca nişte bucăţi de fier atrase şi ţinute de un magnet. Socotea că astfel are să se mai liniştească. Fabrica fusese construită de curînd pe un maidan întins la poalele „Colinei de piatră". Locul pe care se întindea cartierul cel nou, însă nu fusese nici înainte vreme cu totul nelocuit. Vidrăsan îşi mai aducea bine aminte de cele trei uliţe, ca trei colţi ai unei furculiţe, ce coborau pe coasta dealului, presărate cu case rare de pămînt acoperite cu carton gudronat, înconjurate cu garduri de sîrmă sau chiar lipsite de gard; într-una din aceste căsuţe se născuse şi copilărise pe acele întinderi noroioase. Numai află însă nici uliţele dintre care una se chemase a „Zidarilor" şi nici una din vechile căsuţe. Era un cartier cu totul nou, cu străzi trase exasperant de regulat, cu case de zid semânînd între ele ca surorile, deosebindu-se numai după culoarea zugrăvelii şi după perdelele de la ferestre. Erau şi două blocuri, în apropierea fabricii şi un cinematograf. Nici dintre oamenii pe care îi întâlnise, nu mai recunoscuse pe nimeni. Erau aproape toţi, cu mult mai tineri decît el; unii îl salutară, el le răspunse, dar nu-i cunoştea. „Oameni noi! —• gîndi el — peste tot, oameni noi!" (se gîndea anume la acest cartier al copilăriei lui, care nu mai era acelaşi; şi nu simţea tristeţe, nici regret, îl încerca doar un sentiment de stînjenealâ ca atunci cînd soseşti după o îndelungată aşteptare într-un loc şi nu găseşti pe nimeni să-i spui : am venit! Era un sentiment de bătrîneţe şi chiar îşi spuse: „Ai cam îmbătrînit Vidrăsene"). Ajuns din nou în faţa fabricii se opri şi privi un timp corpurile de clădire înalte, masive, cu multe ferestre, încît pereţii păreau că-s numai de sticlă ; şi cum era spre seară, geamurile luminate se desenau pe orizon- 19 tul întunecat, eu un efect straniu de solemnitate ; în dosul lor însă se simţea o mişcare continuă, al cărei ritm îl simte numai omul obişnuit cu atmosfera aceasta de lucru. Vidrăsan desluşi clar, în vuietul uniform, neîntrerupt, bătaia seacă a preselor, căderea înfundată a ciocanelor pneumatice, zumzăitul cadenţat al strungurilor, şi fabrica redeveni o realitate apropiată, caldă, ca prezenţa unui tovarăş în singurătate. Plimbarea nu-i liniştise cu totul şi chiar simţea nevoia s-asculte un astfel de zgomot de maşini în mişcare; regăsea ritmuri familiare, care oarecînd îl obsedaseră şi-n vis şi trase aerul cu lăcomie în piept, adulmecând cu nările acel miros cunoscut de praf fin şi zgură, de fum, de uleiuri minerale arse, consumate, atît de obişnuit locurilor unde se lucrează metalele. Era şi un fel de satisfacţie al celui care a fost mereu ţinut departe de lucrurile pe care le-a iubit şi între care s-ar fi simţit bine. Totuşi, cînd pătrunse pe poarta fabricii, pipăindu-şi îngrijorat hîrtiilc din buzunarul hainei, tulburarea lui mai dura ca o stare difuză, mai curînd neplăcută decît neliniştitoare. In acel moment încă, ar fi avut poftă să facă ori ce altceva, decît să ţină o conferinţă. Mai bucuros ar fi stat de vorbă la un pahar de vin cu prietenul său Gîndea ; l-ar fi întrebat necăjindu-l, fără răutate: „Spune-mi, Ioane, cum înţelegi tu morala de clasă, că tu ai cap de filozof ?" Cîndea i-ar răspunde poate, cam plictisit, presimţind gluma şi-atunei l-ar întreba : „Şi-acum să-mi spui cum ai aplicat teoria, filozofiile!" şi ar rîde bine de enervarea prietenului său. pe urmă l-ar bate pe umăr şi ar mai ciocni un păhărel. Starea aceasta amestecată cu scurte reverii şi momente melancolice, cu sclipiri de veselie şi tot felul de gînduri întâmplătoare, nu-i plăcea, fiindcă era greu de stăpînit; şi-o cunoştea şi ştia că ar putea să-l încurce pe undeva, în toiul conferinţei. Tresări, cînd portarul, fără să se mai uite la legitimaţia ce i-o întinsese, spuse : Poftiţi, tovarăşe Vidrăsan! Sîntefi aşteptat... în biroul clubului îi află pe Măruţ Eugen şi Elisabeta Mănişor, iarăşi împreună şi pe neaşteptate tulburarea lui se topi. Se simţi senin şi stăpîn pe toate gîndurile sale; parcă s-ar fi întors acasă, ostenit de drum sau de griji şi acolo, toate erau la locul lor. „Uite ce frumos zîmbeşte dră-coaica !" îşi spuse şi rîzînd uşor îi întrebă de noutăţi. Cei doi tineri se priviră, cam încurcaţi, fiindcă nu înţelegeau la ce fel de noutăţi se gîn-deşte, şi el începu să rîdă de-a binelea, presupunînd că a ghicit cauza încurcăturii lor. Ii ameninţă în glumă cu degetul, cu un aer părintesc în atitudinea Iui şi zise: „Numai să nu se ivească vre-o problemă !". Acum rîseră tinerii, şi-aşa, veseli, fără ca motivul veseliei lor să fi fost lămurit, intrară în sala de festivităţi a clubului, de-a dreptul pe scenă. Cortina era ridicată şi Vidrăsan păşea cam stingherit de lumina prea multă; fusese om voinic cîndva, acum însă era uşor gîrbovit şi se mişca greoi, ca toţi bătrînii ; oboseala vîrstei însă nu se vedea în gesturile lui măsurate şi egale, ci mai mult în clipirea deasă, nervoasă a ochilor care sufereau greu lumina prea aspră. înainte de a privi în sală, văzu pe masă, lîngă obişnuita cană cu apă, o vază de sticlă înaltă şi subţire cu cîteva fire de garoafe şi-l încălzi o undă de bucurie gîndindu-se că poate le-a pus acolo chiar fata Estherei. Era oa un răspuns tîrziu la un vis vechi şi uitat. Pe urmă zări chipurile din sală, multe, aproape contopindu-se, ca într-o apă cu valuri mărunte, în care joacă toate culorile ţărmului şi ale 20 cer 1 i Măruţ Eugen anunţase cu o solemnitate ce nu i se potrivea de In mijlocul nostru se'află tovarăşul Vidrăsan, membru al comitetului • "nl A* nartid si vechi activist, care va sta de vorbă cu noi în problema despre care ştiţi" şi acum tinerii aplaudau cu însufleţire. Vidrăsan. rămas singur pe scenă, se simţi iarăşi tulburat. Se rezemă 1 masă' cu mhnile amîndouă, abia stâpînindu-şi pornirea de-a mîngîia •oafele'din vaza subţire şi înaltă. Nu înţelegea de ce-i chiar aşa convins ă garoafele le-a pus acolo Elisabeta, copila Estherei. „Şi chiar de-ar fi aşa, e-o' simplă întâmplare" — îşi spuse. ' Se făcuse linişte. Şi liniştea aceasta în oare oamenii îşi ţin răsuflarea, s tîiid' jţ trezi' pe Vidrăsan din gîndurile sale. Uită deodată ori ce altceva preocupat numai de ceea ce se pregătise să spună şi amintindu-şi, ,ftă fără voia lui, greu, încît se auzi pînă în sală. Se simţi atunci aproape material' încordarea atenţiei mulţimii. Vidrăsan îşi spuse: „N-are să fie prea uşor!" şi începu, cu glasul lui gros, acum puţin muiat de emoţie: p ' _ Dra*™. — Ce fel de conferinţă? — Despre maimuţe. Domnul procuror s-a cam încruntat. — Despre ce fel de maimuţe? Z Ah?™ maimUfe Şl ClUn 'S"3U făCUt din eIe oameni- cei, rjz* *n cu rsttJttnsz şi ca dumneavoastră. ' uupa aia-i om, ca mine Şi iar îl aud că rîde femeieşte, mîngîindu-şi obrajii. — ti ii şi tu darwinist... J — Nu. Eu nu-s aia ce-aţi spus. Is fochist. Trebuia să fac pe prostul, ca să-mi deie dramul mai rrrwA» n i procuror însă nu s-a hsit „*n,i;t a n 111 mai r«pede. Domnul * - au luptat ^e^tru CwmuL ^diii Budapesta SpînZmatoare sute toată purtarea lui diflc f^l nt nici urfiu" ^ ^ ^ şi-am ştiut, chiar atunci că 1 ,,r ! „• î pmV*U cei ca min*> fi cunoscut. ' laSC Ş1 eu' ca lam urît înainte să-I proaste. Va 88 ZiCă 3Şaaa- NU 6Şti d™st- EŞti fochist. Iţi arde de glume de âL!'tTratJlt TLTllTs ^ ^ ^ ^ Avea nădragi strîmti s,n-i T / J ' ap01 8"a aŞ€zat Pe c°HuI mesei, ascuţit şi £ toTf'înl , V^o ^ o^/T" ^ "7^ poate sta în picioare. P g Ml Sc ParRa Cllulat că — Nici socialist nu eşti ? Ai ? — Ce-nseamnă aia ? -Asăim mt^sir-Er^^auT8^ ^ ^ fie bine de tine Dar Tnumi L?J ^ ^ C™ilUe' ?i"are **> Spune-mi : eşti socialist ? PC pr08luL Cu mine "Mi merge. — Nu ştiu ce-i aia, mă rog frumos. — E-te-tc! Chiar nu ştii? Interesant... 28 S-a apropiat de mine şi m-a prins delicat de ureche; întîi am simţit o oîdilătură, apoi o înţepătură ca de ac şi de-odată, m-a junghiat de parcă ar fi înfipt un cuţit. Am strigat: _ Vai, domnule... Şi am dat să mă feresc de el, dar mă ţinea în braţe comisarul. înălţimea Sa m-a pleznit brusc peste ochi, cu latul palmei. Orbit şi asurzit mă clătinam pe picioare. Dumnealui s-a aşezat iar pe coltul mesei, legănîndu-şi piciorul. Se uita la mine foarte atent, ca un meclic la un om bolnav, fără nici un fel de sentiment, numai cu un fel de curiozitate. — Deci nu eşti socialist! — Nu. — Şi nu ştii ce-i aia ! — Nu. Iar a venit şi m-a pleznit peste ochi cu latul palmei. Gîndeam c-ani să leşin, aşa durere am simţit. _ Cine-i preşedintele comitetului de grevă ? — Nu ştiu. Iarăşi m-a plesnit peste ochi şi tot aşa încă de vre-o şase ori. Parcă nici nu mai aveam ochi ci nişte pietre, puse acolo, aşa simţeam. Pe urmă i-a spus comisarului : — Ia-I Berţi. Fă-i puţină educaţie. Comisarul m-a dus, iarăşi la subsol, însă nu în celula în care fusesem, ci într-una mai strimtă şi fără nici un geam, cu ţiment pe jos şi luminată de un bec mare. Acolo, m-au luat în primire doi găligani şi m-au bătut poate un ceas de vreme. Apoi m-au dus iar la procuror. Pe scări m-am întâlnit cu prietenul meu. I-am văzut ochii umflaţi, vineţi şi mi-a trecut toată durerea. M-a văzut şi el, dar n-am spus nimic, niciunul. Domnul conte Tothfaluşi n-a crezut că sînt prost. Ca să poţi face cum se cade pe prostul, trebuie să fii mult mai deştept decît sînt oamenii deştepţi obişnuiţi. Eu n-am fost. Prietenul acela al meu a fost. El s-a ales atunci numai cu bătaia. Pe mine m-au condamnat la două săptămîni de puşcărie pentru atitudine ireverenţioasă faţă de autorităţi". ★ Vidrăsan simţi încordarea în sală. Văzu pe Elisabeta Mănişor priviu-du-1 ţintă. Avea lacrimi în ochi şi nu şi le ştergea. „Nu trebuie, tu copilă ' asta s-a întîmplat tare de mult. Eram mai tînăr atunci decît băiatul ăsta, ce stă lîngă tine şi-ţi mîngîie mîna pe furiş". Vorbele acestea au rămas numai în gîndul lui, învelite frumos ca-n vată, într-un sentiment cald şi duios de părinte care se uită cu drag la copiii săi. „Ar trebui să le povestesc şi ceva mai vesel, că prea se întristează", îşi spuse pe urmă. „Cînd am ieşit eu din puşcărie, greva se terminase. Fuseseră şi demonstraţii şi-mi părea rău că eu n-am fost acolo. Greva reuşise. Contract colectiv, cîţiva creifari mai mult pe zi, dar mai important era că încrederea muncitorilor în sindicat crescuse. Eu şi încă vre-o cîţiva tovarăşi, care fuseserăm condamnaţi, n-am fost primiţi înapoi la lucru decît peste vrc-o trei săptămîni, după ce Sindicatul a pus din nou problema grevei. Eram tare amărît. Nimic nu-i mai greu de purtat, decît să fii tînăr, sănătos, în putere şi să n-ai de lucra. Eram şi eu în vorbă cu o fată, m-am şi ănsurat pe urmă cu ea, dar în zilele acelea eram aşa de necăjit, încît nici 29 nu m-am mai dus s-o văd ; n-aveam din ce-i cumpăra măcar o floare. Şi era o fată tare bună. N-ar fi meritat să mă port aşa cu ea. Mi-am dat ei» seama mai tîrziu şi mi-a părut rău. Dar astea nu sînt lucruri aşa de importante şi poate mu vă interesează, cum m-am întîlnit eu cu Lina şi-am întemeiat o familie'1. S-auziră strigăte din sală. — Ba ne interesează ! — Povestiţi-ne ! — Povestiţi-ne, tovarăşe Vidrăsan ! Lui Vidrăsan i se păru că mai mult fetele insistă, strigînd subţire., „la te uită ! — îşi spuse — Poate numai pentru că ele-s mai expansive". Sala insă ieşise din încordarea ei mută ; mulţimea simţea poate nevoia s-audă şi alte lucruri, mai vesele, sau măcar mai plăcute la ascultat. Din; glumele pregătite de-acasă, Vidrăsan nu-şi mai amintea nici una şi nici nu s-ar fi potrivit. Se decise să-şi povestească singura lui întâmplare de-dragoste din viaţă. La vîrsta lui nu-i ceva de ruşine să-ţi aminteşti c-ai iubit o femeie cînd ai fost tînăr, c-ai iubit-o pentru toată viaţa şi-ai cunoscut dragostea şi toate bucuriile şi suferinţele ei printr-o singură femeie. îi trecu prin minte un gînd, furişîndu-se aproape neobservat, ca o-pală subţire de vînt, prin frunzişul grădinii: „Lais'că nu e rău să afle şi ei cum au fost dragostele noastre". Gîndul trecu şi se stinse şi rămase în urma lui numai o uşoară jenă, a omului neobişnuit să-şi dezvăluie această; latură a vieţii sale. Vorbi la început mai încurcat, intimidat de amintiri şi de aceastăi situaţie neaşteptată ; să vorbeşti despre dragoste unei săli pline de tineri, să spui lucruri pe care nu le-ai mai spus niciodată şi nici nu te-ai gîndit să le spui vreodată. „Măi, copii, măi! Voi vreţi să ştiţi cum au fost dragostele pe-atunci.-Poate-au fost ca şi acum. Poate lucrurile s-au mai schimbat. Nu-mi dam seama. Am să vă spun cum a fost cu mine. Aveam şi eu douăzeci de ani şi eram singur cuc. Cum îi mai rău.. Prieteni aveam, dar simţeam şi eu nevoia să merg la plimbare cu o fată, să-i aud glasul moale rostindu-mi numele cu gingăşie, s-o ţin de mînă. şi să-i spun ce se spune în astfel de prilejuri. Numai că eu nu mă pricepeam la acest fel de prietenie cu fetele. Eram eu, altfel, îndrăzneţ şi-cu gură mare. Intram repede în vorbă cu oricine. Dar curajul meu nu ţinea. Cînd rămîneam singur cu vreo fată şi trebuia să-i spun şi eu o vorbă mai plăcuta, mă cam pierdeam cu firea. N-aveam succes la femei. Nici frumos-nu eram, nici n-aveam voce să cînt, nici complimente nu ştiam să fac şi nici cine ştie ce îmbrăcat nu eram. Mai glumeam eu cu una, cu alta, da" nu se lega nimic. Şi-mi era ciudă pe mine însumi că-s aşa de neajutorat în această privinţă. Una nu ştiam atunci şi-am aflat-o pe urmă. încă nu-mi întîlnisem eu-soarta mea. De-aceea eram aşa stingher şi fără tragere de inimă. M-anv lecuit fără veste, cînd mă aşteptam mai puţin. Asta s-a întîmplat aşa. Veneam de la o şedinţă şi-am intrat la un debit să-mi cumpăr ţigări,, şi cum am dat eu buzna, m-am izbit de o fată care tocmai ieşea. Ţinea: în braţe o grămadă de pachete de ţigări şi le-a scăpat toate pe jos. M-aim aplecat repede să le adun, s-a aplecat şi ea şi ne-am lovit capetele, deo-laltă. Am început să-mi cer iertare, bîlbîindu-mă. Dar ea nu era supărată.. 30 Se " uita la mine şi i-am văzut ochii mari, frumoşi, negri ca smoala; si-avea o privire bună care m-a făcut să-mi pierd capul. I-am deschis uşa, am lăsat-o să iasă şi-am pornit după ea. Ea se grăbea, dar tot a întors capul de vre-o două ori. A intrat într-o cofetărie şi cînd n-am mai vâzut-o, nu ştiu cum, m-am simţit deodată trist. M-am întors să-mi cumpăr ţigări, m-am uitat pe jos să văd, n-a rămas vreun pachet, să i-1 duc eu şi s-» întreb cum o cheamă. Dar pe jos nu era nimic. Am pornit către casă. N-aveam poftă de nimic. Mă simţeam aşa, dc parcă mi-am pierdut deodată toate gîndurile. Numai ochii ei negri îi tot vedeam înaintea mea. Mi-a venit pe urmă un gînd. M-am îmbrăcat în hainele de sărbătoare şi m-am întors în oraş. M-.am tot plimbat prin faţa cofetăriei pînă la zece noaptea. Trebuia să fie vînzătoare acolo, că o văzusem Smbrfăeată într-un halat albastru. Cam pe Ia zece a ieşit să tragă obloanele la vitrină ; 1-a coborît şi pe cel de la intrare pînă aproape jos şi a intrat înapoi apleeîndu-se. Credeam că nu m-a văzut şi-mi părea rău. Cineva, poate ea a tras şi oblonul de la intrare pînă la pămînt; am auzit limpede clinchetul de chei. „Te pomeneşti că locuieşte aici, în clădire _ am gîndit — şi-atunci s-a dus naibii totul". Stam acolo, în faţa obloanelor trase, prostit, de se uitau trecătorii, destul de rari la ora aceea, lung la mine. Şi-a apărut deodată dintr-un gang, s-a uitat la mine şi a-zîmbit. Iar eu încremenisem. Am îngăimat : — Bună seara... Ea mi-a răspuns : — Bună seara... Şi â pornit repede. Mă uitam cum merge. Înaltă, subţirică, se legăna uşor în mers. Gîndeam : n-am mai văzut femeie să aibă aşa statură frumoasă ! N-aş putea spune că se grăbea. Am pornit după ea şi am ajuns-o repede. Am întrebat-o : — Te superi dacă te însoţesc ? — Nu mă supăr, mi-a răspuns. Avea un glas moale, chiar aşa cura mi-am închipuit eu. — Mă numesc Gheorghe Vidrăsan, i-am spus şi i-am întins mîna. — Lina Fekete, mi-a spus ea şi mi-a dat mîna. Nu ştiu ce-ani vorbit noi atunci, în seara aceea. Ne-am mai întîlnit după aceea de multe ori. Era destul de greu. Ea lucra acolo şi duminica,, n-avea decît o după amiază liberă pe săptămînă ; iar eu nimeream destul de rar după amiaza aceea, fiindcă lucram în ture. 0 aşteptam, mai ales seara, cînd mă aflam pe acasă. Era vară şi cînd era timp frumos, ne plimbam mai mult. Cînd prindeam cîte o după amiază, ieşeam din oraş. şi ne plimbam pe eîmp pe malul Murăşului. Acolo parcă ne schimbam în copii; culegeam flori, ne jucam de-a prinsa ; era tare sprintenă, de-abia o ajungeam. Cînd osteneam, ne aşezam pe iarbă, la umbra vre-unei sălcii şi ne uitam cum curge Murăşul la vale. Cînd ploua, mă poftea în casă. Locuia în partea de sus a oraşului, cu părinţii şi cu fraţii ei, într-o căsuţă cu chirie. Erau fraţi mulţi, ea era cea mai mare. Poate de-aceea devenise ea aşa de blîndă, fiindcă-i crescuse ea pe cei mici. Familia nu vedea chiar cu ochi buni dragostea noastră. înţelegeau ei că nu-i o joacă şi nu se amestecau, dar nu le convenea. Dacă ea se mărita, leafa ei nu mai venea in casă. Înţelegeam şi eu situaţia şi mă cam sfiam să merg pe-acolo. Ei nu ziceau nimic, se purtau prieteneşte cu mine ; erau doar şi ei muncitori, iar eu eram unul de-ai lor, dar în toată purtarea lor eu ghiceam un gînd> 31 care-i durea : ,,cu tine n-avem nimic. Ne placi. Dar mai aşteaptă să crească şi ăştia mai mărunţei. Ce ne facem fără câştigul Linei? Doar n-are decât şaptesprezece ani". Aveam însă şi eu gîndurile mele şi i-am spus într-o seară fetei : — Ce zici Lina, tu cum te gândeşti ? Poate vrei să te măriţi cu mine. Ea a zîmbit de-odată aşa, cum ştia numai ea. S-a rezemat de pieptul meu şi mi s-a uitat lung în ochi. — Eu am ştiut de la început că tu nu glumeşti. Mi-a părut bine ele tine. — Înseamnă că vrei ? — Vreau, Gheorghe, dar... A oftat şi m-a strîns mai tare în braţe. •— Dar ce ? Nu vreau ai tăi ? — Vreau şi ei, Gheorghe, dar îi greu... Nici eu n-am nimic, nici tu n-ai nimic... — Păi o să muncim şi-o să ne mai facem... — Ce copil eşti tu ! Crezi că aşa de uşor se fac ? Eu m-am supărat. Poate nu mă iubeşte cu adevărat, are alte planuri şi încearcă să scape de mine cu astfel de tertipuri femeieşti. Asta mi-a trecut întîi prin cap. I-am spus : — îmi pare rău că nu vrei să te măriţi cu mine. —■ Eşti un prost! mi-a spus ea, şi s-a depărtat un pic de mine. Dar şi supărarea ei era moale şi blîndă. Pe urmă iar m-a strîns în braţe şi mi-a şoptit, lipindu-şi obrazul de pieptul meu : — Dac-ai şti, tu Gheorghe, cît de tare vreau... Mi-i şi frică de ce-i In sufletul meu. Arn văzut lacrimi în ochii ei. Şi nu era tristă. Avea pe faţa ei albă şi netedă, de copil, o lumină caldă şi bună şi-am înţeles atunci că mă iubeşte. Şi m-a prins aşa, ca o ameţeală, de-o vedeam pe ea ca prin ceaţă, iar eu parcă pluteam. lina era o fată tăcută şi reţinută. Folosea vorbe puţine şi gesturi puţine. Oamenii de felul ei trebuie să-i crezi dintr-o vorbă. A doua oară tn-o mai spun. Pe-atunci nu eram priceput la oameni ca mai tîrziu, dar asta .am înţeles-o. Nici eu nu eram dintr-aceia care-şi vîntură gândurile şi sentimentele, ca pe-o alungătoare de muşte, care numai foşneşte, dar nici n-o simţi când te-atinge". Atmosfera sălii era neobişnuită. Vidrăsan distingea zâmbete şi auzea «soare oftaturi. Tinerii ascultau atenţi o poveste cunoscută oarecum, care însă le plăcea s-o mai asculte în diferitele ei forme în care se întâmplă de nenumărate ori pe pămînt. Cuprins de apa molcomă a amintirilor, Vidrăsan evoca amănunte pe care nu le mai povestise astfel niciodată pentru că rar îşi aducea aminte de ele, şi se gândea parcă scuzîndu-se faţă de el însuşi: „Dragostea măi copii, măi, nu-i chiar un lucru aşa, nemaipomenit, ■o aventură extraordinară; nu-i cum scriu poeţii în cărţi, cu romantisme sclipitoare şi vorbe rare, ca giuvaerele. E-aşa, un lucru omenesc, cum sînt toate celelalte lucruri omeneşti". Mai demult, pînă nu îmbătrînise şi trăise multă vreme despărţit de familie, aceste amintiri îl tulburau, în momentele lui de oboseală. Stînd uneori singur, ascuns şi pîndit de primejdii, ostenit de încordare, i se întîmpla să uite aproape cu totul de celelalte — dorul de casă şi de ai săi îl durea în tot trupul; acum era la o vîrstă cînd dorurile nu mai provoacă suferinţă, iar amintirile s-apropie doar ca nişte 32 adieri de melancolie sau alinare; în împrejurările fireşti ale vîrstei lui, aceste amintiri nici nu s-ar fi trezit, ar fi continuat să doarmă în uitare, - „„ ^mlib ■ si noate nici nu le-ar mai fi spus, dacă n-ar fi simţit că ca jnti-uu i/im» 5 i * . trebuie; era o nevoie inexplicabilă ce nu venea din fiinţa lui, ci parcă din altă parte de la altcineva, iar el numai se supunea; totuşi, în timp ce vorbea, pe nesimţite, nevoia de a povesti deveni şi a lui ; simţea că nrimdn-sf' s-ar fi rupt nu numai din atmosfera ce se formase în sală, Opri ii1*-'-Ll OKj 1 „ n . î î • ci şi din starea care se aşezase m sulletul lui. Cînd a început greva, trecuse aproape un an de cînd eram în vorbă cu Lina. Ne-am înţeles să ne căsătorim şi am început să strîngem bani, punînd la un loc economiile noastre. Cînd ne întîlneam şi ne plimbam, vorbeam mult de asta şi ne făceam tot felul de planuri. Cît ne-ar trebui ca să ne putem aranja o odăiţă, s-avem căminul nostru unde să stăm noi doi : despre asta visam noi şi nici nu ne păsa că avea să fie greu. Cînd se pregătea greva, i-am spus şi Linei. Ea mi-a răspuns, întunecîndu-se la faţă : __Ştiu. A pomenit şi tata despre asta. Tatăl ei era zidar şi membru în asociaţia zidarilor care hotârîse să sprijine greva noastră. Pe urmă a adăugat of tînd : — Are să-ţi fie greu... — Totdeauna-i greu, cînd e grevă, dar nici altfel nu-i uşor. i-am răspuns eu, explicîndu-i apoi de ce-i nevoie de grevă şi de ce atunci era un moment potrivit. — Da, înţeleg, a spus ea, tot înnegurată. M-a privit drept în ochi şi-a adăugat : — 0 să fie nevoie de bani. — Da, i-am răspuns eu. Sindicatu-i sărac. 0 să fie o colectă. — Avem trei sute de coroane... — Nu. Să-i dăm numai pe-ai mei (economiile noastre le ţinea ea). M-a privit iarăşi lung în ochi : — De ce? Ia-i pe toţi. Ne-am aşezat apoi pe-o bancă şi-am stat aşa, fără să vorbim, îmbrăţişaţi. La multe mă gîndeam în ceasul acela. 0 luasem cu mine de cîteva «ori la reuniunile noastre de la club. îi plăcea acolo. Dansa rar, pentru că eu nu ştiam sa dansez ; mai mult şedea lîngă mine şi se uita la ceilalţi cum dansează. Uneori însă n-avea nici plăcerea asta. Balurile noastre pe-atunci nu erau numai de petrecere. într-o încăpere se dansa, iar în cealaltă ţineam întrunirea şi-atunci ea râmînea singură. Sta şi mă aştepta, cu răbdare, pînă mă întorceam şi niciodată nu-mi făcuse vre-un reproş. Şedeam acolo în parc, pe bancă, ţinînd-o în braţe. îi simţeam părul enîngîindu-mi obrazul şi mă gîndeam ce fată bunâ-i şi ce bine am nimerit-o cu ea. Ea însă se g înde a la altceva. într-un tîrziu a spus : — Gheorghe, o să trebuiască să amînăm... — N-avem încotro, i-am răspuns. Aşa stau lucrurile... — Doream aşa de mult s-avem casa noastră, să fim mereu împreună numai noi doi. — Viaţa romînească nr. 9 33 Nu i-am răspuns. Am strîns-o mai tare în braţe şi ea m-a sărutat. Pe urmă a venit greva. Lucrurile s-au învălmăşit şi n-am mai văzut-o vre-o patru săptămîni. Ea m-a căutat de eîteva ori în vremea asta, dar n-a dat de mine. Apoi am fost arestat şi după aceea condamnat. Cînd am ieşit, n-am fost primit imediat la lucru, ca să am ce mînca, mi-am vîndut hainele de sărbătoare. Nu m-am mai dus s-o aştept. Mă gîndeam ca omul necăjit, că aşa dezbrăcat şi fără lucru, nu mai am preţ în ochii ei, şi-mi venea să turb, că-mi era dor de ea. Eram tînăr şi nesocotit. Nu mă gîndeam că şi ei poate să-i fie dor de mine, că poate sufere şi ea şi plînge ascun-zîndu-se de ceilalţi. Şi într-o seară a venit şi m-a căutat la club. Eram într-o şedinţă. A stat şi-a aşteptat pînă la miezul nopţii. Cînd am ieşit şi am văzut-o, am înlemnit. M-am apropiat de ea încet. Ea mă aştepta nemişcată şi se uita la mine. Lumina unui bec de pe stradă o bătea drept în faţă. Am înţeles cît îi de supărată şi n-am zis nimic. M-am oprit în faţa ei şi-am luat-o de mînă, uşor, ca pe un copil, dar ea şi-a tras mîna şi s-a întors cu faţa într-o parte, fără să plece. Era încruntată. Simţeam că-i vine să plîngă, că de-abia se stăpîneşte. — Lina, am chemat-o eu, cu sfială. Atunci a început să plîngă şi a pornit repede din loc ; de-abia mă puteam ţine după ea. — De ce n-ai mai venit ? m-a întrebat, după ce am ajuns-o şi am potolit-o, cît de cît. I-am explicat, iar ea s-a supărat şi mai tare. Ea crezuse că m-am razgîndit, că n-o mai iubesc, că poate am întîlnit o altă fată ; venise la club să vadă dacă nu sînt cu aceea, să se convingă. „Am vrut numai să mă conving", spunea. Abia am împăcat-o ; mai curînd m-ar fi iertat dacă aş fi părăsit-o, decît pentru că n-am avut încredere în ea. Am înţeles atunci că pentru femeie cea mai rea lovitură-i neîncrederea. Ea îţi oferă totul, sufletul şi trupul ei şi visurile şi planurile, dorurile ei toate, şi tu într-o clipă grea n-ai încredere. Mi-a fost ruşine, am rugat-o să mă ierte. Ea mi-a spus : „Asta nu-i un lucru care poate să fie iertat şi nici eu nu-s popă". Era ea blîndă şi sfioasă, dar avea mîndria şi demnitatea ei şi nu ştiu cum din acel moment parcă mi-a devenit şi mai dragă ; o vedeam parcă şi mai frumoasă. Iarăşi ne întîlneam des, ne plimbam şi făceam tot felul de planuri, economisind tot ce putea fi economisit. Ne-am căsătorit curînd. Chiar ea mi-a spus : — De ce să mai stăm aşa ? Parcă nu-i tot una. Doar nici aşa nu putem economisi noi mai mult. După aceea ne-am făcut o căsuţă pe un lot luat în rate. Am cumpărat cărămizi, vechi, cu suta de bucăţi, de la nişte dărîmături, şi-am ridicat pereţii cu mîinile noastre, eu şi ea ; eram am îndoi copii de zidari şi ne pricepeam întruicîtva. Locul era chiar în Lunca Murăşului ; mai erau vre-o două-trei case, ridicate tot de oameni de-ai noştri, încolo, pustiu, un oîmp gol şi sterp, ce-1 umpluse Mureşul cu pietriş, la revărsări. Ne-au mai ajutat prietenii, venind duminica, aşa ca într-o petrecere. Uneori aduceau în coşuleţele lor şi cîte-o sticlă de vin şi spre seară, după lucru, mai petreceam, cum ziceau ei „în mijlocul naturii", pe sub sălciile de pe ţărm. Dacă ar fi fost după mine, n-am fi făcut căsuţa aia. Nu prea-mi venea la îndemînă, că o să devin proprietar. Mă gîndeam şi la ce-o să spună tovarăşii mei. Am avut unele discuţii cu Lina. Zicea — „0 s-avem copii 34 ulti «i-Q sa gasnT1 Sreu ae închiriat" — „De unde ştii c-o să avem copii ujtj'?'' _ o întrebam ■— „Cînd soţii sînt tineri şi se iubesc, vin copii ulti N-au suflet să-i oprească". într-un fel avea dreptate. Se gîndea la asa ei, la familia ce-o întemeia se şi-şi chibzuia planurile ei de viitoare jj^jjjă _ „0 s-avem ograda noastră şi-o să poată să se zbenguiască în voia lor. N-o să-i certe proprietarul!" Nu se putea să nu fiu de acord cu ea _ ţŞj noi o să fim mai liniştiţi. Banii de chirie o să-i folosim pentru noi 0 să avem şi noi un piculeţ de tihnă". Ea se gîndea la tihnă, la un trai liniştit, la siguranţa ce ţi-o dă o casă unde te întorci după muncă ; de unde nimeni nu poate să te deie afară ; unde să-ţi creşti copiii, la adăpost de răutatea unuia şi-a altuia. Eu însă numai la tihnă nu mă gîndeam. Aveam eu ideile mele, ce nu mi le-am schimbat. La douăzeci de ani eram membru în partidul social-democrat şi aveam o funcţie în consiliul secţiunii din T. a Asociaţiei Tineretului Socialist. Nici prin gînd nu-mi trecea să renunţ. I-am spus şi ei asta şi ea a zis : „— Cum crezi tu, Gheorghe". Nici azi nu cred însă că era liniştită în sufletul ei. Cînd ne-am făcut noi casa, prin nouăsutetreisprezece, eram căsătoriţi de doi ani. Ne înţelegeam bine. Nu-mi aduc aminte să ne fi certat vre-odatâ, nici pînă atunci, nici de-atunci înainte. Asta mai mult meritul ei a fost, decît al meu; avea un fel de-a se purta, care-i destul de rar la femei — era blîndă, fără umilinţă, ai fi putut crede că-i sfioasă, era numai măsurată şi era calmă, chiar în momentele cele mai încordate ; am înţeles eu mai tîrziu, că sub purtarea ei potolită, reţinută, s-ascundea un caracter tare. Lina-i dintre acei oameni pe care nenorocirile nu-i pot doborî, orioîte şi-oricît de grele s-ar aduna. Ea nu putea să nu-şi deie seama ce însemna în vremea aceea tulbure, încîl-cită, a anilor nouăsutedoisprezece-treisprezece, activitatea revoluţionară. Era şi ea din familie de muncitori şi trăia, din copilăria ei, într-un cartier locuit numai de muncitori. A putut să vadă cu ochii ei, încă din copilărie percheziţii şi oameni de-ai noştri duşi între baionete. Ştia la ce se poate aştepta şi în privinţa mea, şi i-am spus-o şi eu, încă de pe cînd nu ne căsătorisem. N-a încercat niciodată, cu un cuvînt, cu o aluzie, cu un gest, să mă împiedice. Eu cred că nici nu i-a trecut prin minte aşa ceva. în sinea ei însă se temea pentru mine şi era pregătită pentru ori ce. De obicei, cu cîtcva zile înainte de întîi Mai, în fiecare an Poliţia aresta pe conducătorii organizaţiilor muncitoreşti. In nouăsutetreisprezece m-au luat, într-o noapte şi pe mine. Cînd să ies din casă, urmat de agenţi, Lina mi-a pus în mînă o valijoară de carton presat, spunîndu-mi : „ — Uite, ai aici cămaşa de noapte, săpun, prosop, periuţa de dinţi, ac şi aţă şi ţigări". Arăta liniştită. Nu se vedea de loc teama care-i tremura în suflet. Numai în ochii ei buni, scapără o lumină ce-am înţeles-o doar eu. Apoi m-a sărutat şi mi-a şoptit: „Ai grijă de tine". Pe-atunci, poliţia mai îngăduia, pe timpul cît dura prevenţia, să ai la tine unele lucruri personale ; ştiind aceasta, şi aşteptîndu-se în ori ce moment la o arestare, Lina cumpărase încă de mult valijoară aceea şi o ţinea pregătită pentru ori ce eventualitate. Ne-am făcut noi căsuţa aia, odaie şi bucătărie, şi începusem să ne cumpărăm, pe rînd cum puteam, lucrurile trebuincioase, la casa omului — o cratiţă, un scaun, o pernă, un lighean. Agoniseala asta însă, înceată şi destul de căznită, fiindcă trebuia să socotim fiecare creiţar, reminţînd la multe care altfel ne plăceau ■— o carte, un spectacol, o petrecere — nu era însoţită de bucuria obişnuită, măruntă, casnică, a împlinirii unui plan de viaţă. Vremea aceea nu era pentru făcut case şi întemeiat familii. Se simţea 35 o nelinişte în lume, care pătrundea peste tot, ca duhoarea unui hoit. Ziarele nu scriau decît despre concentrări de trupe şi manevre militare, despre conferinţe diplomatice, despre înarmări şi alianţe, despre arme şi invenţii distrugătoare. Se pregătea războiul. Trebuia să fii orb şi surd ca să nu-ţi dai seama. Şi lumea era neliniştită. La întrunirile noastre se vorbea mult despre război şi despre pace. Eram destul de împărţiţi în părerile noastre. Nu toţi credeam în puterea mişcării pacifiste. Eram un grup destul de numeros în secţiunea din T. a partidului social-democrat, care propuneam o schimbare de tactică ; adică în loc de proteste şi mitinguri cu cuvîntări, greva generală. Conducerea centrală însă era de părere că o grevă e prea riscantă, fiindcă guvernul poate oricînd declara starea de asediu. Motivul adevărat însă era altul şi eu, ca şi alţii ca mine, l-am înţeles mult mai târziu. 0 grevă generală uşor se putea transforma în revoluţie, iar domnişorii căţăraţi la conducere în partid, mai mult se temeau de revoluţie decît de război. Şi-atunci preferau să ţină discursuri pacifiste, care semănau ou lătrăturile unor cîini fără colţi. Ba unii nu se ruşinau să proclame necesitatea apărării patriei; ştiţi voi de ce patrie era vorba. Discutam despre asta, de multe ori şi cu Lina, arătîndu-i ziarele în care erau tipărite aceste discursuri. Ea spunea : „Bine-ar fi!" şi pe urmă adăuga posomorită : „Domnii nu se vor lăsa", li cunoşteam bine ochii şi înţelegeam că se teme pentru mine. Eram tînăr, şi uşor puteam fi aruncat şi eu în foc, de-a valma cu ceilalţi. Războiul a şi izbucnit, apoi. Ştirea despre atentatul de la Sarajevo şi despre ultimatumul guvernului habsburgic le-am aflat într-o seară, întorcîndu-mâ din tură. M-am şi grăbit spre clubul nostru. In drum am trecut pe la Lina, care lucra tot acolo, la cofetăria din centrul oraşului. Muşterii nu erau. Ne-am aşezat amîndoi la ■o măsuţă. I-am arătat ziarul. — Am auzit! mi-a spus îngîndurată. Tot despre asta s-a vorbit aici ■toată ziua. — Pe urmă m-a întrebat : „Ce-i aia ultimatum" ? I-ain explicat. — Şi-acum ce-are să fie ? ! — Ce să fie!? Imperiul o să-şi trimită trupele peste Serbia, Rusia o să sară în apărarea ei, Germania o să se amestece şi ea, iar Franţa şi Anglia atîta aşteaptă. Şi-o să se încingă o horă de mai mare dragul! A rămas un timp tăcută. Mă strângea numai de mînă, privindu-mă drept în ochi. Pe urmă s-a uitat în stradă. Treceau nişte tineri cu un steag desfăşurat, beţi, cîntînd : „Las' numai tu Sîrbie-căţea! N-ai să pupi tu Ilerţegovina /" Trecătorii de pe stradă priveau posomorâţi la ei; negustorii îşi încinseseră de vreme dughenile. Oraşul era tăcut şi aproape pustiu. Lina m-a strîns iar de mînă şi a şoptit: — 0 să piară o mulţime de oameni! Cînd m-am ridicat să plec, m-a întrebat : — Te duci la club ? — Da. Dacă nu viu pe-aici, caută-mă acolo, după ce închizi. 36 _ Ce.0 să puteţi face voi acum ? _ g.ar putea face ceva, dai* n-ai cu cine. — Am aruncat ziarul pe . cu năduf. •— Nu vezi că tac toţi mîlc ! Parcă-s iepuri, nu socialişti! ' Era ziarul nostru de la Buda-Pesta, care publica ştirile fără nici un comentariu. , , . ., ....., Peste cîteva zile, au început să bubuie tunurile. Deputaţii trimişi de noi în parlament s-au supus intereselor domnilor. Tot aşa s-au purtat şi în Germania şi în Franţa". Vidrăsan se opri, răsuflînd zgomotos ; părea obosit, întristat. Sc rezemase cu mîinile de masă şi înalt, cum era, arăta încovoiat, apăsat, de o povară. In pauza care se întinse, auzi în sală un freamăt, de parcă mulţimea s-ar fi trezit din nemişcarea în care ascultase pînă acum. Se simţea im fel de neaslîmpăr, parcă ar fi nemulţumit-o ceva. Vidrăsan se întrebă : „Oare ce nu le-a plăcut?" Era însă numai foiala trupurilor multe care îşi căutau o poziţie mai comodă, o urinare a curiozităţii aţîţate; el însă mt putea s-o înţeleagă astfel; adîncindu-se în propriile-i amintiri, se depărtase oarecum de atmosfera sălii şi n-o mai simţea ca o stare a lui. Îşi spuse: „Ei cunosc lucrurile acestea. Să trecem anai repede peste ele". Mai privi cîteva clipe în sală, cu o expresie de întrebare pe faţă, parcă ar fi aşteptat o încuviinţare. „Eu n-am fost trimis pe front. Am fost mobilizat pe locomotivă. Lina se bucura. Nu ne vedeam cu săptămînile, uneori cu lunile, dar eram ferit de gloanţe. De amărăciune însă, nu eram ferit. Nenorocirile nu dor la fel. Dor mai rău cînd le înţelegi şi cu mintea. Colindam ţara în lung şi-n lat şi vedeam ce se întîmplă. Eram oameni puţini la ealea-f erată şi nu se mai ţinea nici o regulă în organizarea turelor. Am fost şi la Budapesta, la Bratislava şi la Praga, am ajuns şi pe Ia Viena, am trecut prin Fiume şi prin Triest şi prin Belgrad am trecut, am nimerit şi prin Galiţia şi prin Tirol. Pot zice că am văzut Europa. Mai mult gările le-am văzut. Eram veşnic obosit de drumuri şi nici altfel nu-mi ardea să mă minunez de străzi frumoase şi case bă trine de sute de ani. Purtam cu mine, pe unde mă duceam, o nemulţumire ce credeam că-i numai a mea. Am văzut pe urmă că era a multora ca mine. Eram într-o-stare de mă certam cu toată lumea din ori ce nimic. Am văzut atîtea, încît aş putea scrie un roman numai despre asta. Toate mă aţîţau. în gară, la Budapesta, am văzut odată cum un ofiţer îl pălmuia pe un soldat bătrîn. Ofiţerul era un ţîngău, care abia de îşi răsese de trei-patru ori tuleile, iar soldatul avea tîmplele sure şi faţa zbîreitâ. Sta in faţa ofiţerului, haptac, şi răbda fără o vorbă palmele şi înjurăturile ofiţerului. Se adunase lume şi se uita. Obraji trişti, ochi trişti, dar nici o vorbă. Se uitau cum îl bate şi tăceau. Au venit nişte jandarmi şi-au împrăştiat lumea. Ofiţerul a plecat ştergîndu-şi palmele cu batista. Soldata! a mai stat acolo, împlîntat cu picioarele în peron, în poziţie de drepţi, nemişcat. Parcă aştepta să vină un alt ofiţer să-i deie un alt rînd de palme. Pe urmă 1-a chemat careva din ortacii lui, iar el s-a urnit, buimăcit încă, şi s-a apropiat de tren, tîrîndu-şi obosit picioarele. îmi venea să-i dau cu ceva în cap, lui, pentru că s-a lăsat. Mă gîndeam : „Aveţi arma în muia voastră, şi nu ştiţi ce să faceţi cu ea". 37 Nici cu însă nu înţelegeam bine starea acestor oameni. Nemulţumirea care mă stăpînea nu mă lăsa să cuget. Eram şi tînăr şi-mi închipuiam că suferinţa şi obida sînt de-ajuns să-i împingă pe oameni la revoluţie şi eram supărat că nu se întîmplă aşa. Gîndeam : „Ei mor şi se schilodesc pe front, nevestele şi mamele lor flămânzesc şi suferă de frig acasă şi nu le dă prin cap să ridice puşca şi să tragă în domni". De multe ori am văzut prin gări cum ofiţerii pâlmuiau pe soldaţi şi de fiecare dată mă înfuriam ; iar azi mă mir, cum mînia mea era numai împotriva celor bătuţi. Pe ei îmi, era ciudă că se lasă, că se supun şi rabdă fără să crîcneascâ. Gîndeam : „Ţărani proşti ! Minţi întunecate. Suflete inerte !" Nu-i cunoşteam pe ţărani şi nu ştiam că revolta sufletului are mai multe feţe. Gîndeam că întotdeauna e însoţită de răcnete şi de priviri răzbunătoare. La Triest era o gară în oraş şi o gară chiar în port. Vedeam marea din locomotivă. Era toamna tîrziu, din mare se tîra spre oraş o ceaţă sfîşiată de vînt, iar marea se zvîreolea şi-avea o culoare ca plumbul vechi. In port erau multe cîrciumi, care toate semănau între ele. Aproape toate erau la subsol, aveau săli strimte şi ferestre rotunde, ca la vapoare şi stîlpi în mijloc şi-n două capete şi ancore pictate pe pereţi. Erau mese mici şi scaune mici rotunde, prinse în podea, ca să nu se poată bate cu ele. Şi veşnic erau pline şi înghesuite. Mai mult matrozi şi soldaţi veneau acolo şi prostituate. Eu m-am dus odată, într-una din aceste cîrciumi, să mănînc ceva. Am citit pe firmă „Făgâdău unguresc — Floarea din pustă — gulaş, paprikas, palincă şi vin de Badacsony". Am zis în mine că o să mă înţeleg mai uşor cu cîrciumarul. Şi chiar ungur era. Am intrat în vorbă cu el şi m-a întrebat ce mai e prin ţară. I-am spus că nu-i mare bucurie. Era destul de tîrziu. Pe la miezul nopţii, trebuia să pornesc garnitura cu răniţi. M-am gîndit că mai stau, poate intră vre-un soldat de prin părţile noastre sau din Ungaria şi aş putea schimba o vorbă cu el. Şi-au intrat aproape de miezul nopţii un grup de domni şi de doamne, beţi toţi. Erau îmbrăcaţi elegant, doamnele aveau blănuri pe ele şi cercei ce sticleau, şi la gît perle. Erau vopsite şi ţipau şi rîdeau şi vorbeau numai măscări. Iar domnii nu mai spun cum se purtau cu ele. Şi unul dintre ei, gras, cu ochelari şi tot chel în cap, de părea că atunci şi 1-a ras cu briciul, a scos din buzunar un maldăr de hîrtii de cîte o mie de coroane şi 1-a aruncat în aer şi s-au azvîrlit toţi domnii ceilalţi şi doamnele să culeagă bancnotele. Atunci, domnul cel gras şi chel a strigat: — Nein ! Şi-a mai spus ceva pe nemţeşte. N-am înţeles decît cuvîntul „Fackel" — făclie. Şi i-am văzut cum răsucesc bancnotele şi le-aprind şi se plimbă în cerc în jurul celui gras, oîntînd ca la mort. Iar acela rîdea înecîndu-se şi tuşind. Am şi plecat. Nu mai puteam să mă uit la ei. M-aş fi repezit Ia ăla gras şi ehei, care rîdea, înecîndu-se şi l-aş fi sugrumat, dacă aş mai fi stat. Cînd am ieşit, la vre-o zece paşi, în faţa unei brutării am dat de-o coadă. Cît era strada de lungă stăteau înşiraţi tremurînd de frig şi umezeala, bătrîni şi babe şi copii şi aşteptau să se facă ora şapte să se deschidă brutăria. M-am oprit în loc şi m-am uitat la ei năucit. Parcă era un vis de groază. 0 băbuţă adormise, rezemată de zid, şi-alunecase jos pe trotuar. 38 'O fetiţă ca de şase ani tot încerca s-o trezească. Şi bătrîna îngăima prin • ceva pe italieneşte despre fereastră. Un bătrînel, ce tremura din tot trupul lui slab şi cocîrjit, tot încerca să se furişeze mai în faţă şi-ăilalţi îl tot împingeau înapoi, iar el protesta plîngînd. Am plecat repede. Nu mai puteam îndura. Am ajuns la tren. Auzeam vaietele răniţilor îngrămădiţi în vagoane de vite Şi înjurăturile brancardierilor. Nu mai ştiu cum am pornit locomotiva. Nici nu-mi mai aduc aminte ■ce o-îndeam. — Ştiu numai că simţeam ceva ca un ghem în piept şi poftă să izbesc cu ceva în dreapta şi-n stînga, să sparg, să sfânn şi să urlu. Poate nici nu gîndeam nimic, chiar în clipele acelea. Poate în capul meu nici nu era altceva, atunci, în noaptea aceea, decît sentimentul'acela sălbatic de distrugere. Treceam cu trenul peste câmpuri întinse, de nu le vedeam capătul. Si era pustiu întreg cîmpul, numai in jurul satelor se vedea urma miriştilor şi-a cucuruzelor culese. N-avea cine să lucreze câmpurile. Şi toate cîte le vedeam se tot adunau în mine şi tot fierbeau în gîndurile mele şi simţeam o atîţare neagră şi ură pentru tot; mă înfuriam cînd vedeam un om rîzînd. M-am trezit oarecum din starea aceasta cînd m-am înlîlnit cu un prieten deal meu, şi tovarăş, Veres Geza, un zidar. Eram la Seghedin. Aveam o după-amiazâ liberă. M-am dus pe malul Tisei, să caut un birt ieftin să mîncj o ciorbă de peşte şi să beau un pahar de vin. Era lîngă un pod o cîrciumă în care intrai coborând cinci trepte, ca într-o pivniţă, două încăperi scunde, cîte două trei mese lungi cu laviţe de-o parte şi de alta şi pereţii pictaţi toţi: pescari cu năvoade şi bărci, păstori cu pălării rotunde cu boruri largi, cu izmene largi ca fustele femeilor, stînd pe lîngă foc, stăvari călărind în mijlocul hergheliei, fete cu părul împletit în jurul capului, cu rochii lungi, înfoiate şi cu pieptăraşe roşii, înflorite, dansînd cu flăcăi mustăcioşi. Cum s-ar zice : scene din viaţa poporului. Era fum şi gălăgie în cîrciumă şi-o lume pestriţă ; ţărani, cătane, orăşeni, dar se vedea că toţi sînt oameni simpli, muncitori. Acolo l-am întâlnit pe Geza. îmbrăcat militar; fusese rănit, se vindecase şi tocmai se întorsese din permisie. Era încadrat într-un eşalon gata de plecare spre front. Ne-am îmbrăţişat şi neam întrebat de sănătate, apoi mi-a povestit despre front. Cum i-a murit în braţe un prieten bun. „Ciudaţi sînt oamenii cînd mor, — îmi spunea Geza. •— Amorţise cu totul. De-abia mai vorbea, horcăind. Sta cu ochii închişi, cu capul pe genunchii mei. Şi-odată aud că spune : „Am căpătat o muşcată de la Margit. Am uitat s-o ud şi s-a uscat. Cum de-am uitat ? ! Are să se supere Margit". Mi-a povestit apoi despre ofiţeri. Cum îs de sălbatici, mai toţi. Aveau ei unul, mai de treabă, reservist. Asta înjura pe împărat şi pe miniştri şi pe generali, îşi împărţea pîinea şi ţigările cu soldaţii, se purta omeneşte cu ei, şi-apoi cînd porneau la atac, striga ca un nebun: „înainte, pentru împărat şi pentru patrie, înainte !" îl ascultam cum vorbeşte. Parcă mi-ar fi povestit despre un bal, nu despre moarte. Glasul îi suna nepăsător, uneori făcea glume de mă înfioram şi parcă nu-i păsa de nimic. N-am mai putut răbda. L-am întrebat: — Şi tu te întorci acolo ? — Ce vrei să fac? 39 — Şi-ai să tragi iarăşi în ăia de dincolo? Ăia nu-s tot muncitori şa ţărani ca şi voi ? S-a posomorit deodată şi s-a uitat cu răutate la mine. — N-am tras şi n-am să trag în nici unul de dincolo — mi-a spus. Am tras şi-oi trage numa'ii stele. Şi-a rîs, făcîndu-mi cu ochiul. — Poate-1 nimeresc pe hunul dumnezeu ! — Degeaba rîzi, Geza — i-am spus. — Degeaba glumeşti. Tu te duci acolo cu ei, poate chiar nu tragi decît în aer, dar îi laşi pe ceilalţi să tragă. — Ce-aş putea să fac? — Ce-ai putea să faci ? Tu mă întrebi ? — Da. Eu te întreb ! Geza era furios. A trîntit cu pumnul în masă şi-a început să strige la mine : — Ţie ţi-i uşor. Stai pe locomotivă şi tragi de manete. Tiuuu, tiuuu... Şi cari câtanele după tine acolo. Da' eu stau de-im an în tranşeu, apă şi noroi pînă la genunchi, şi păduchi şi nesomn, şi foame... Apoi s-a molcomit de-odată. A continuat încet, cu un glas deznădăjduit : — Stau veşnic cu moartea-n ceafă. Uite-aşa îmi mîngîie ceafa şi-mi suflă pe după urechi : fluuuu, fluuuu. Credeam că a înnebunit. I-am turnat un pahar de vin. L-a băut dintr-o suflare. I-am mai turnat unul, l-a băut şi pe-acela. Am vrut să-i mai torn. M-a oprit. M-a prins de braţ, şi mi-a spus : — Tu Gheorghe, nu te supăra. Nu mai sînt stăpîn pe nervii mei. Aşa sîntem toţi acolo. De făcut, mai facem cîte ceva, cîţi sîntem acolo ; mare lucru nu-i, dar poate să fie. Nimănui nu-i place să tragă cu puşca în ceilalţi. Da-i ca un blestem ! Nu trag ai noştri, trag ceilalţi. Vorbeşti cu unul, vorbeşti cu altul, păzindu-te, ţinîndu-te veşnic la pîndă, de frica trădării : crezi c-ai convins un batalion, şi cînd se dă alarma, şi începe atacul, îi vezi năpustindu-se înainte, orbeşte, urlînd şi ucigînid. A tăcut un timp şi-a mai băut un pahar de vin. Apoi a continuat : — Dar voi ? Voi ce faceţi aici în spatele frontului ? Şi m-a privit cu nişte ochi răi, de parcă i-aş fi fost duşman. Pe urmă s-a mai îmblînzit. — Vorbesc şi eu ca şi tine. Dacă nu ne-ar fi trădat ăia... înainte de-a ne despărţi, mi-a mai spus : — Gheorghe! Mai mişcaţi-vă şi voi, cei rămaşi acasă. Altfel nu se poate face mare lucru nici pe front. Condiţii există. Mişcaţi-vă ! Peste vre-un an de zile, am citit în ziare că Veres Geza împreună cu încă cinci soldaţi, au fost judecaţi şi spînzuraţi pentru „înaltă trădare"'. La puţin timp după întâlnirea mea cu Veres Geza, am avut drum la Budapesta. Mi-am făcut timp şi l-am căutat pe unul Biliari Iozsef, membra în consiliul partidului social democrat. îl cunoşteam din T. unde fusese dc mai multe ori trimis de centru, în diverse ocazii. Era un omuleţ rebegit, altfel bine îmbrăcat, cu ochelari şi lavalieră. Avea şi-un pic de barbă şi-evoce moale, ca de copil bolnav. L-am şi găsit şi i-am povestit de întâlnirea mea cu Geza. M-a ascultat, dînd mereu din cap şi murmurînd : Da, da, da... Da, da, da... Apoi mi-a spus : 40 Dra°-â tovarăşe Vidrăsan, te înţeleg şi pe dumneata şi-l înţeleg • ne tovarăşul Veres. Sînteţi tineri de treabă şi entuziaşti şi e firesc sâ îudecaţi pripit- Situaţia e foarte grea. Noi ne sfătuim şi zi şi noapte. Deocamdată însă nu se poate face nimic. Poliţia-i cu ochii pe noi. Sîntem imobilizaţi. , . - , . r- Eu n-am zis nimic. Mi-am luat palana şi am plecat. Eram intr-o stare ciudată ; furia parcă-mi trecuse. Eram ca amorţit. Mă gîndeam la Veres şi la alţii ca el, mă gîndeam la mine şi la alţii ca mine, la toată lumea asta care suferă şi mi se lăsa un fel de ceaţă pe minte. Mă gîndeam la domnul Bihari, care era deputat în parlament, trimis acolo de noi şi simţeam cum mă îneacă greaţa. 0 greaţa adevărată, o simţeam în gură şi-n stomac, de parcă m-aş fi ghiftuit cu mîncări prea grase. „Eu am terminat cu partidul ăsta". Numai ghidul ăsta mi se învârtea prin cap ; parc-aş fi uitat orice altceva. Nu mă mai întrebam ce are să fie în viitor, ce-ar putea să fie. Mă gîndeam numai că am terminat cu partidul ăsta. Atunci nici im m-am gândit să mai caut şi pe altcineva din conducere. Mai tîrziu, poate peste un an sau peste doi, mi-a venit în gînd că n-or fi chiar toţi oa acel Biliari. în vara lui nouăsute cincisprezece m-am întors la T. după ce lipsisem vre-o trei luni de zile. Lina a plîns cînd m-a văzut şi de emoţie nici n-a venit la mine să mă sărute. Numai se uita la mine şi-i curgeau lacrimile pe obraji. Am luat-o în braţe şi-am simţit cît de mult slăbise. M-am îmbăiat. Mi-a dat să mănînc o ciorbă de cartofi şi-apoi cartofi prăjiţi. N-avea altceva. Carnea nu se găsea decît rar de tot şi era foarte scumpă. Şi-n toată vremea asta n-am vorbit mai nimic. Numai ne uitam unul la celălalt. Parc-am fi vrut să ne convingem că într-adevăr sîntem iarăşi împreună, că nu visăm cumva. Pe urmă am întrebat-o de noutăţi. Mi-a spus că s-a închis cofetăria şi că nu mai are de lucru, că din cînd în cînd găseşte de spălat pe la domni, că toate-s din zi în zi mai scumpe şi se găsesc tot mai greu, că şi pîinea-i tot mai rară şi chiar şi mălaiul se dă numai pe cartelă, şi altele de acest fel, pe care le ştiam bine de pe unde umblasem cu locomotiva mea. Am întrebat-o de tovarăşi. — Clubul s-a închis —■ mi-a spus. Sindicatele-s ca şi desfiinţate. Kerekes a fost trimis pe front. Aproape toţi bărbaţii-s pe front. De pe strada noastră n-au mai rămas decît Cîndea, care-i ca tine, mai mult pe drum şi Szekeres, i-au găsit nu ştiu ce boală la ochi. — Şi ei ce fac? — Nimic. Se tot ceartă. Cîndea a ieşit din partidul „soţ-dem". Szekeres spune că n-a făcut bine, că dacă toţi pleacă, rămîn acolo numai domnii şi n-are cine să-i conducă pe muncitori. Nici nu ştiu bine ce-i cu ei; numai ce mai aflu de la Maria. Cu Ion Cîndea nu m-am putut întâlni. Nici cu Szekeres n-am putut vorbi pe îndelete. Era şi el scîrbit şi obosit. Mi-a spus ceea ce ştiam şi eu : — La noi, la social-democraţi îi multă laşitate. Nu înţeleg de unde vine. Sînt oameni buni de luptă destui. Dar undeva, cineva, mereu pune piedică. Trebuie schimbat tot, de jos pînă sus. Drumurile mele cu locomotiva, care erau tot mai lungi, au continuat şi în şaisprezece şi şaptesprezece. Vedeam tot ce văzusem ; era chiar mai greu, din zi în zi mai greu, dar în loc de tristeţe şi furie, simţeam altceva. 41 O stare de aşteptare. Simţeam cum se înăspreşte încordarea în lume şi aşteptam nerăbdător, dar fără să-mi mai ies din fire, să bată ceasul. Găsisem oameni ca mine, care nu stăteau cu mâinile în sîn, care se pregăteau, pregătindu-i şi pe alţii, pentru o răfuială, ce lumea de mult o dorea. îmi făcusem unele legături. Duceam unele scrisori şi unele cărţi. Se închega o mişcare, încă nu destul de limpede, era ca un vînt, care bătea tot mai aspru, dar care împrospăta aerul îmbîcsit şi îl răsuflăm cu lăcomie. Eram la Budapesta cînd s-a auzit de Revoluţia din Octombrie. A fost o manifestaţie, pe care n-au organizat-o „liderii". S-a pornit de la sine, din cartierele de margine, şi nimeni n-a putut-o opri, fiindcă n-o prevăzuse nimeni. Mă pierdusem prin noianul acela de bărbaţi şi de femei — erau şi soldaţi printre noi. Au scos soldaţii să ne oprească. Soldaţii însă n-au vrut să tragă. Nu peste multă vreme apoi, a izbucnit revoluţia şi în Ungaria. Nu neam bucurat însă prea multă vreme de ea. Din patru părţi s-au năpustit domnii peste noi. N-aveam la ce să stau pe gînduri. I-am scris o scrisoare Linei, apoi m-am dus şi m-am înrolat în Armata Roşie. S-au apărat dumnezeieşte muncitorii şi ţăranii din Ungaria. Se formase şi un batalion romî-nesc. Români au mai fost şi în alte unităţi, şi nu numai ardeleni. In acest batalion am fost şi eu. Şi-am luptat cu toţii bine. Dar..." Ultimele fraze, Vidrăsan le rostise repede, sacadat, aproape gîfîind, ca după un efort peste puterile lui. Apoi, amuţi, făcînd un gest larg cu mîna. Buzele îi tremurau, parc-ar fi vrut să mai spună şi nu mai avea glas. Se văzu pînă-ii ultimele rînduri de scaune ale sălii, cum se încordează tot, cum i se umflă pieptul şi i se auzi răsuflarea grea şi plină. Se făcuse linişte în sală, de se auzea şi foşnetul feţei de masă, pe care Vidrăsan o frământa cu mâna. îşi turnă cu mişcări' încete, atente, un pahar de apă şi-l bău tot. Apoi adăugă : — Dar voi cunoaşteţi lucrurile astea. La ce să vi le mai povestesc ? Atunci s-auziră strigăte din sală, multe, învălmăşindu-se : — Povestiţi! — Povestiţi-ne cum aţi luptat! — Povestiţi-ne tot! Era mînie şi aţîţare în strigătele lor. — Mă copii, măi, spuse Vidrăsan. A trecut aproape un ceas de cînd vă tot povestesc, şi timpul trece şi... — Nu-i nimic. — Povestiţi! Vidrăsan ascultă cîteva clipe aceste strigăte, privind în sală. (Erau mai mult glasuri bărbăteşti, care strigau). Nu-i plăcea să povestească despre această perioadă a vieţii sale. îl întrista amintirea ei şi se mînia, şi-i da o stare nesuferita de duioşie zadarnică, fiindcă toate trecuseră şi nu mai avea rost. să-ţi pară rău de ceva care şi-aşa nu mai avea cum să se schimbe. Mulţimea însă fremăta, aşteptînd. Era un drept al ei, să nu fie refuzată. Vidrăsan ridică mîna, spunînd : — Bine, măi copii. Am să vă povestesc. Să nu v-aşteptati la lucruri vesele. Nu-i uşor să-ţi aduci aminte c-ai luptat într-o revoluţie care-a 42 fost înfrântă. Chiar dacă de-at unei au trecut mulţi ani... şi pînă la urmă lot noi am învins... Tăcu iar, să-şi adune gîndurile; le pierduse şirul şi nu ştia cum să-l lege la l°c- Era din nou tulburat. Liniştea din sală i se păru ca un loc gol şi se simţi singur. . . . 11 năpădeau amintirile şi el nu le putea opri. Veneau ca nişte tablouri vii miseîndu-se ca la cinematograf. Aşa le vedea mereu, limpezindu-se şi iulburîndu-se, amesteeîndu-se... La Budapesta în nouăsute şaptesprezece, într-o zi de noiembrie. S-a răspîndit ştirea evenimentelor de la Petrograd şi el a pornit în oraş să caute-un ziar. Lume multă pe străzi, femei, bărbaţi, soldaţi, lucrători. Chipuri cenuşii, slăbite de foame, palide. Un fel de înfrigurare stăpîneştc mulţimea asta de oameni. Observă că grupurile mari şi tot mai dese ţin o anumită direcţie, contopindu-se şi sporind. Prăvăliile-s cu obloanele trase. Tramvaiele s-au oprit. Stau goale ; părăsite, prin staţii sau între staţii. Intră şi el în mulţime, urmînd marşul acesta lent, implacabil. La un moment dat se trezeşte pe-un bulevard lung, fără sfîrşit şi larg. De-o parte şi de alta se-nşiră copaci înalţi, dezgoliţi de frunze, şi case boiereşti cu parcuri, cu grilajuri de fier; geamurile toate-s cu storurile trase, de parcă aceste case elegante şi-ar fi închis ochii să nu vadă ce se întîmplă afară. „Ei nu se bucură !" gîndeşte, şi-abia atunci îşi dă seama că-n toată mulţimea asta de oameni care merge tăcută într-o anumită direcţie, nu se vede nici un domn ; numai lucrători, numai femei de lucrători, şi soldaţi — poate lucrători şi ei, ori poate ţărani. Feţe cenuşii, palide, înăsprite, parcă arse de-un vînt vechi, nepotolit. Mîini mari, negre, trupuri greoaie, haine ponosite care poartă în ele semnul meseriei stâpî-nului lor, scrum şi uleiuri minerale, var şi vopsele, arsurile acizilor, urmele fainei din brutării, pete de sînge şi grăsimi din măcelării; şi mâinile lor poartă aceste semne şi feţele lor, şi în aerul plin de fum al oraşului se simt acum mirosurile aspre ale acestor meserii. Nimeni nu strigă. Nimeni nu vorbeşte cu glas tare. S-aude numai un zgomot egal, nedesluşit de paşi pe caldarîm şi murmurul miilor de oameni vorbind înfundat. Şi în mişcarea aceasta şi-n murmurul înfundat al mulţimii, în chipurile oamenilor pe care nu-i cunoaşte şi care seamănă uimitor între ei, în gesturile lor încordate, stăpînite, el simte o bucurie ; e-o bucurie •ciudată — care-1 încearcă şi pe el — fără zîmbete, fără chiote, — aspră, ameninţătoare. Vede un steag roşu şi-apoi încă unul, şi iarăşi unul... poate zece, poate şi mai multe. Steagurile înaintează mai repede decît mulţimea. înţelege câ-s date din mînă în mînă, de la om la om, ca s-ajungă undeva în frunte. Ajunge urmînd mulţimea, dus, împins de mulţime, într-o piaţă imensă, parcă fără margini. 0 recunoaşte după statuile înalte, ridicate într-un capăt, pe piedestale aşezate în semicerc. E marea piaţă a Mileniului. De la depărtarea la care se află, statuile eroice i se par mici, înspăimântate ; gesturile războinice ale cavalerilor călări, cu sabia scoasă au un aer prostesc, de neputinţă. în văzduhul cenuşiu pluteşte o pîclă rară de toamnă, amestecată cu imnul subţiat dar persistent, veşnicul fum al Budapestei, care s-aşeazâ 43 lent pe zidul clădirilor, dîndu-le acea patină sură de lucruri străvechi Cerul e întunecat, încruntat, parcă s-ar fi speriat şi el. Clădirile sure de-pe mărgini, par şi ele mărunte, închircite de frică. 0 reclamă uriaşă, de tinichea, o femeie frumoasă, blondă, surîde, arătîndu-si dinţii de zmalţ • dedesupt scrie : îngrijiţi-vă dinţii cu apa de gură : (Mol. Parcă şi în surîsul acestei femei s-a prelins teama. Steaguri roşii fîlfîie în aer, pe placarde scrise în grabă, cu stîngăeie, se poate citi: „Jos războiul", „Pace şi pîine". Cineva vorbeşte, ridicat pe-mi piedestal de statuie. Pînă la Vidrăsan nu s-aud vorbele: răzbate numai glasul: „Jos războiul!" „Trăiască revoluţia rusă !" şi nu se mai aude altceva, decît vuietul întărîtat al mulţimii. De-odată se face brusc linişte. 0 clipă de tăcere încremenită, în'care-îrumpe un strigăt de femeie, ascuţit, prelung : „Vine armata !" Şi iarăşi, înecînd acel ţipăt ascuţit, sfâşiat, vuietul întărâtat al mulţimii. Vidrăsan aşteaptă şi el acolo, aţîţat, încordat, stri'gînd la un loc cu ceilalţi, fără să-şi audă glasul. Şi iarăşi împingând, înghiontindu-se, căutîndl un loc mai bun, să vadă. Vuietul se domoleşte de-odată, şi-un glas de bărbat răcneşte : "7 Fraţi soldaţi, nu trageţi! Nu trageţi în fraţii voştri! Şi peste noua încremenire a mulţimii, izbucnesc din partea aceea urale, care se întind ca valurile în toată piaţa. Vidrăsan nu ştie ce s-a întîmplat. Nimeni nu ştie. Toţi întreabă şi nimeni nu răspunde. Aşteaptă încordaţi şi strigă ura, şi cînd obosesc se întreabă: Ce e ? Vidrăsan aude foarte aproape, în spatele lui vorbe romaneşti. Un soldat mustăcios, trecut bine de tinereţe, chip de mocan cu nasul mare şi cu sprîn-cenele dese, îi spune unui alt soldat, mai tînăr : —- Eh! A da dumnezeu şi s-a gata şi războiul şi-om mere acasă şi< i-om întreba pe domni de sănătate... Vidrăsan vrea să se apropie de ei, dă din coate, îşi face loc, se înghesuie îmbrîncmd în dreapta şi în stînga, dar pînă la urmă îi pierde din vedere-şi nu-i mai găseşte... Imaginea se tulbură şi se şterge. Vidrăsan se întreabă : — Oare de ce mi-au venit în minte mocanii ăia?! Cîteva vorbe româneşti, în inima unei-demonstraţii, la Budapesta, în nouăsute şaptesprezece! N-avea nici o legătura cu ceea ce voia să spună despre evenimentele acelea, despre care ziarele scriau doar două-trei şire sub un titlu sărăcăcios : Tulburări la Budapesta. Amintirea însăşi a demonstraţiei pieri şi Vidrăsan o uită, fiindcă altcev* se ivi în faţa ochilor lui... Nouăsute nouăsprezece. Ianuarie. La Viena e grevă. Trenurile stau nemişcate în gări. Chiar şi trenurile militare, mînate de soldaţi (mecanici îmbrăcaţi în uniformă) se opresc, înţepenind prin gări (mecanicii dezertează, supunîndu-se grevei). Vidrăsan locuieşte de două săptămîni în căminul feroviarilor. 0 clădire lungă şi îngustă ca o cazarmă, cu pereţii suri, cu ferestrele îngheţate, arătând ca nişte ochi pe care a crescut albeaţă. Coridoare lungi şi întunecate.. de-a lungul cărora fluieră vântul, scări de lemn, roase, negre. 44 în odaia în care stâ Vidrăsan sînt şase paturi de fier, suprapuse două cîte două ; matraţuri cu paie ce n-au mai fost schimbate de multă vreme, încît de apăsarea atîtor trupuri grele, s-au subţiat şi se simt scîndurile prin ,ele • cearceafuri nu-s şi matraţurile-s negre şi colcăie ploşniţele prin ele. Mai e cîte-o pătură pe fiecare pat, roasă şi rărită. Altă mobila nu se mai află. Pereţii suri, coşcoviţi, plini de funingine, podelele sure, murdare, ne mai spălate de la începutul războiului. Oricît ar fi dereticat ei, încăperea tot seamănă mai curînd a celulă de închisoare, decît a cămin. Mai e cu el un ceh, Podlacek, om mărunt, bondoc, veşnic mînios, care tot timpul îl înjură pe împărat, numindu-1 „Laus" şi „Schaflaus" — adică păduche şi căpuşă. Şi un austriac înalt şi vesel, care le aduce de mâncare şi-i salută cu : „Freundschaft" cînd intră şi iese. Se plictisesc de moarte, nefăcînd nimica. Odaia murdară, frigul îi întristează. Abia se pot înţelege, într-o nemţească stîlcită. Miiller, austriacul, le-a adus un şah, dar s-au plictisit şi de acela. In oraş, nu merg să nu se rătăcească şi mai ales să nu fie înhăţaţi de patrule. E seară; ferestrele s-au întunecat. Becul nu arde. E grevă şi la Centrala Electrică. îşi luminează odaia cu un felinar de feroviar. Vidrăsan zgîrie în gheaţa depusă pe geam, numele Linei. Şi-o închipuie cum şade pe un scaun în bucătărioară, singură, tristă. Poate n-a făcut foc, să economisească lemnele, poate nici n-are lemne. Tremură acolo, pe scaun, învelită în şalul ei de lînă cafenie, aşteptîndu-1, după obiceiul ei, pînă seara tîrziu. Ori de cîte ori a nimerit seara tîrziu acasă, a găsit-o acolo, în bucătărie, şezînd pe scaun, aşteptîndu-1. Podlacek stă întins pe burtă pe pat, chiar în dreptul felinarului şi se tot uită la nişte fotografii. Are patru băieţi, unul cel mai mare-i student, ceilalţi calfe şi ucenici. Sînt toţi scunzi şi bondoci şi toţi seamănă cu tatăl lor şi frizura şi-o piaptănă la fel, cu cărare în stînga, şi-uitătura li-i la fel, un pic morocănoasa. Cehul se uită la fotografii şi vorbeşte cu ele. Uşa se deschide, dată de perete. Intră Miiller. Se întoarce din oraş. E într-o stare neobişnuită. La început, li se pare că-i beat. Vorbeşte aşa de incîlcit, încît nu se mai înţelege chiar nimic. Pomeneşte mereu de „Soldatei", „Of fizieren", clipeşte-din ochi şi rîde bătîndu-şi palmele de-olaltă ca un copil. Pe urmă se mai linişteşte şi le povesteşte că trei regimente de infanterie s-au răsculat, refuzând să mai plece pe front. I-au arestat pe ofiţeri. Au trimis o delegaţie la Cancelaria imperiului, cerând încheierea păcii şi demobilizarea. Delegaţii au fost arestaţi şi împuşcaţi fără nici un fel de judecată. Atunci soldaţii i-au împuşcat pe ofiţerii arestaţi şi s-au baricadat ■în cazărmi. Au început luptele. „Să mergem şi noi" spuse Vidrăsan. — „Să-i chemăm pe muncitori. — Aufstand ! Insurecţie ! Petrograd". Cehul încuviinţează „Ja ! Aufstand ! Revolution ! Gehen da !" Miiller se împotriveşte. Spune că cei de la conducerea partidului social-democrat sînt împotriva dezordinilor. „Ohne Unordnungen !" Podlacek înjură, strigîndu-i: „Verrătern!" Miiller caută să-l potolească, se vede însă că-i şi el amărât. Nu mai rîde, ci numai repetă posomorât : ,,Kein Unordnung !" Cînd cearta-i în toi, intră un soldat fără puşcă, numai cu un pistol mare la şold şi cu o banderolă roşie, pe mînă. Întreabă răstit dacă este vre-un ungur pe-acolo. Vidrăsan se ridică repede şi răspunde că el îi ardelean, dar nu-i ungur, că-i romîn. „Nu-i nimic, tovarăşe, răspunde soldatul. Liber-tatea-i pentru toate naţiile. Vino cu noi!" 45 Vidrăsan se pregăteşte de plecare. Pe soldat îl cheamă Ferenci. e cazangiu din Csepel. Unul din regimentele răsculate-i unguresc. Auzind că şi în Ungaria sînt mişcări şi că mai multe regimente de-acolo s-au răsculat, soldaţii au hotărât să se întoarcă acasă. Au ocupat un tren. dar u-au mecanic. Auzind despre ce-i vorba, se pregăteşte şi Podlacek de plecare. Ferenci îl bate pe umeri şi-i spune : ,,Lesz majd foradalom, nâlatok is" — apoi îi traduce în nemţeşte. Podlacek rîde ieşind, îi .trage cu tifla lui Miiller. Vidrăsan, înainte de a pleca, îl îmbrăţişează pe Miiller. Acesta priveşte cu regret, cum ei pleacă şi murmură pierdut : „auf wiedersehen !" Vidrăsan se simţi deodată Intimidat, îi da tîrcoale un gînd primejdios. „Nu mai ştiu ce să spun!" Un fior perfid, abia simţit îl încerca, dîndu-i o stare ca de ameţeală. „Ce rost au în toată povestea asta Miiller şi Podlacek? I-am şi uitat de-atunci şi-acum îmi vin îa minte. Să le spun că scriam cu unghia numele Linei pe geamul îngheţat ? Ar rîde de mine !" Să le spună cum au mers cu trenul aproape trei săptămîni, trebuind să cucerească gară cu gară, cum se opreau prin păduri, să taie lemne, fiindcă, isprăviseră cărbunii, cum a tras şi el cu puşca, de pe locomotivă, apărînd, trenul, pînă cînd geniştii reparau linia ? Ar ţine prea mult şi ceea ce a fost mai '"mportant s-a întîmplat abia după ce-au ajuns la Budapesta... Budapesta, şantierele navale „Ganz". 0 îngrămădire vastă de clădiri, de tot felul, înalte şi scunde, hale lungi, schele, poduri rulante, alei asfaltate, toate lovite, ciuntite, unele dărîmate pe jumătate, muşcate de flăcări. Stă cu o puşcă în mînă, întins pe burtă pe un acoperiş rămas întreg.. Aici sînt poziţiile apărate de batalionul românesc împreună cu un detaşament de matrozi. Stă şi ascultă. La răsărit, zgomotul luptei a încetat. Nu se mai aud gemetele bufnite ale tunurilor, exploziile obuzelor. Fumul s-a risipit, zarea se vede curată^ ca după ploaie. La sud, numai în cîteva locuri, s-aud mitraliere lătrînd întărâtate şi-acel urlet des şi scurt al mortierelor de câmp. Se-nalţă trîmbe-groase de la incendii şi sună sirenele fabricilor. Şi în apus se mai bat. încă. Periferiile rezistă, se apără. în sectorul lor e linişte. E-o vară moale. Cireşii de prin curţi îşi leagănă crengile cu rodul ne-cules, uscat printre frunze. Dinspre Dunăre se furişează adieri răcoroase-şi-aduc miros de iarbă şi de sălcii. Soarele e cald, paşnic, nu arde, mmgîic. Aerul e plin de fum şi lumina se cerne ca printr-o sită fină. în faţa lui e-o stradă cu straturi de pămînt lăsate în marginea trotuarului pentru flori : acum, straturile sînt pline de iarbă ; dincolo de gardul din faţa, au fost case şi curţi, dar au fost dărîmate de exploziile obuzelor, iarba a răsărit demult şi acolo printre dărîmături, în curţile neumblate, îa grădini, acum e deasă şi uneori, spre amurg, cînd lumina soarelui se subţiază, iarba bate-n vânăt. îţi vine poftă să te tăvăleşti prin ea. Mai departe, e-o străduţă, unde-au fost numai case mici, pentru cîte-o familie. Una singură a rămas întreagă. în curtea ei, pe o frânghie, stau întinse nişte cămăşi Ia uscat. Stau acolo de vre-o săptămână, în bătaia soa- 46 relni Nimeni nu le-adună. Poate au fugit toţi ai casei. Poate au murit,. Cămăşile lor se leagănă în vînt, curate, albe, nepâsătoare. El stă întins pe burtă, pe-acoperiş, pîndindu-i pe ăia. Stau şi ei adâ-ostiti undeva în pivniţi, pe după dărâmături sau pe-acoperişuri. Sînt obosiţi si'ei şi îşi tem viaţa lor netrebnică. Trebuie să vie ofiţerii să-i înjure şi'să' strige la ei, ca să se urnească din loc. Ţiglele sînt calde. E plăcut să le pipăi, să le simţi căldura. Parcă te-ar mînoîia ele. E toropit de căldură, şi i-i somn. Poate ar şi adormi, dacă nu i-ar °f i sete. In gura cleioasă, îşi simte limba mare, umflată în gură, şi —• ciudat _ gâtlejul şi-l simte uscat. „Parcă-i hârtie!" gîndeşte. I uscat tot trupul, pielea parcă-i ide scoarţă ; şi pe dinăuntru se simte uscat, parcă nu i-ar curge sînge prin vine. Numai gura i-i cleioasă. N-au mâncat de cîteva zile, decît pesmeţi. Molfăie şi acum unul, poate de-un ceas de cînd şi-l tot plimbă prin gură, atent şi migălos, să nu-1 lovească de gingii şi de cerul gurii, care-1 dor. Aproape că ar dori să înceapă un atac. Cînd îi vezi venind, tîrîndu-se pe brânci şi sărind ca lăcustele, îţi piere setea, nu-ţi mai simţi gingiile în-sîogerate usturîndu-te, nici trupul uscat ca pergamentul. Nu simţi nimic. Ţinteşti cu grijă, un ins în uniformă kaki, lungit pe jos, aşteptând să se ridice şi să facă doi-trei paşi; atunci chiar în clipa cînd s-a ridicat şi-a pornit ghemuit, apeşi pe trăgaci şi-l vezi pe ăla tresărind, poticnindu-se şi prâbuşindu-se şi iarba se înroşeşte sub el; apoi îţi cauţi un altul. Sau cînd trag ei cu tunul şi ţiuie prin aer zborul înfiorător al obuzului, şi s-aude năruire de ziduri, şi-mproaşcă sfărmâturi de cărămidă şi zăn-găne geamuri sparte şi aerul se umple de fum şi de colb înecăcios şi de miros ars, iarăşi nu simţi nimic, numai nevoia de a te ascunde, de-a te ghemui undeva jos, lipindu-te de ceva solid care să te apere şi nu poţi să jjleci din locul ân care te afli, pentru că ştii că îndată după canonadă, iese infanteria la atac şi tu trebuie să-ţi alegi iarăşi insul pe care să-l împuşti. Uneori însă vin mulţi şi-ajung pînă aproape, încît le poţi deosebi chipurile şi-atunci trebuie s-arunci cu grenada. Şi-i vezi fugind şi te bucuri, fiindcă-i mai uşor de ţintit şi încordarea ţine doar o clipă : ocheşti şi tragi. De-o săptămână se ântâmplă tot aşa. De-o săptămînă rezistă ei aici, îin-pufinind u-se în fiecare zi. Şi cît timp stai aşa, întins pe-acoperiş, sau jos lîngă gard, sau la -.re-o. fereastră, nici nu te gândeşti la altceva, decât la ăia care atacă şi cum să-ţi alegi insul dintre ei şi cum să-l nimereşti fără să-ţi risipeşti muniţia. Şi intotdeauna după aceea, cînd te schimbă un tovarăş şi te duci intr-o pivniţă să dormi pe paie, simţi un gol în stomac şi greaţă şi ţi-s picioarele grele şi mâinile grele, abia le mai porţi. Te trânteşti pe paie şi adormi îndată. Şi dormi ceasuri în şir, pînă cînd te trezeşte cineva şi te trimite să-ţi reiei locul. Şi iarăşi nu te mai poţi gîndi la nimic altceva, fiindcă ăia atacă din nou. Cînd se întîmplă însă o linişte ca acum, de cîteva ceasuri, de-o jumătate de zi uneori, atunci îţi vin gîndurile. Şi înţelegi că nu-i nici o plăcere că tragi cu puşca-n oameni; undeva te doare şi pe tine, nu atunci cînd tragi, ci după aceea, cînd te gândeşti. Şi n-ai ce să faci. Înţelegi că ceea ce se întîmplă nu poate să se intîmple altfel. Te-ai gîndit la revoluţie toată tinereţea ta, şi revoluţia a venit. Şi nişte domni de undeva au trimis soldaţii, ăştia în uniforme kaki, să tragă în tine care ai făcut revoluţia. Înţelegi că trebuie să tragi în ei. E ca un medicament amar, care îţi întoarce sto- 47" macul pe dos. Dar altul nu există, trebuie să tragi în ei şi să-i omori. Ei poate nici nu ştiu ce fac aici, şi mor fără să ştie pentru ce şi pentru cine. Alături de Vidrăsan stă întins Pop Vasile, cioban din Ponoare, de prin părţile Reghinului, iar dincolo de el, stă Văsârhelyi Domi, un matroz, care umblînd mult pe Dunăre în jos, a învăţat să vorbească romîneşte. In stînga lui stă Nagy Karoly, un sâcui din Corund, care pricepe şi el cît de cît romîneşte. Secuiul şi ciobanul poartă uniforme de infanterie, iar marinarul ■obişnuiţii pantaloni bleu-marin şi bluza albă cu dungi azurii, însă în loc de beretă, are o şapcă ; numai Vidrăsan e „civil", poartă adică hainele lui de lucru, salopetă lucie de doc şi-o tichie, rest dintr-o pălărie de la care borurile s-au desprins de mult şi s-au pierdut. Sînt tineri toţi, nici unul trecut de douăzeci şi cinci de ani. Sînt şi ei puţin toropiţi de linişte şi de •căldura soarelui şi poate se gîndesc şi ei la alte lucruri, decît Ia război. De-odată Pop Vasile mormăie ceva nedesluşit. — Ce-i Vasile? îl întreabă Vidrăsan. — Mari proşti îs ăia! De ce nevoia lor mor? Văsârhelyi, matrozul, bărbat frumos, cu trupul subţire şi muşchiulos, •cam mîndru din fire, ca toţi matrozii, s-apleacă la urechea lui să-i explice. Pomeneşte de capitalul internaţional, de uneltele lui cumpărate sau inconştiente, de tragedia unui popor ţinut în întuneric şi prostit de burghezie. Pop Vasile însă, placid şi adîncit în sine, nu-1 ascultă, urmîndu-şi propriile gînduri : — Eu măcar ştiu! spune el iarăşi tare şi se încruntă. Pe chipul lui bălan, lat, încruntâtura nici nu se potriveşte şi pare mai mult o bosumflare de copil. Matrozul îi mai explică ceva, dar ciobanul nici acum nu-1 asculta. Ci de-odată, ameninţă cu pumnul spre duşmanii nevăzuţi şi geme : — îţi vine să-i baţi peste c..., nu să-i omori. Mama lor de proşti! Nagy Karoly, secuiul ascultă încordat chinuindu-se să înţeleagă. Chiar după ce Pop Vasile termină înjurînd, mai stă un timp îngîndurat, adîncit în sine ; e firav, subţire, privit din spate pare un copil, şi cum stă lungit alături de ciobanul înalt şi voinic, pare şi mai scurt; şi faţa i-i mică, de copil, cu numai cîteva fire de păr în bărbie şi de-asupra buzelor, nerase de -cîteva zile : pe urmă, chipul i se destinde : grav, chinuindu-se cu vorbele romîneşti : — Nu bătut trebe! Omorît. Ei duşman de la revoluţia, sluga de la grof ! Trebe omorît! Dacă nu, se perdem revoluţia şi murim tot popor şi rob iare şi temniţa. Vidrăsan îşi dă seama că undeva gîndurile lui se întîlnesc cu ale lor. S-aude mişcare în spate. Le vine schimbul. Coboară pe nişte scări des-perechiate, dărîmate, abia ţinîndu-se în rămăşiţele zidului spart. în trecere loveşte iarăşi cu cotul aceeaşi plăcuţă ce-atîrnă într-un singur cui: „Păstraţi curăţenia". Plăcuţa se leagănă, un timp şi ei trec mai departe. Ajung în pivniţa întunecoasă şi răcoroasă, luminată de lămpi cu petrol. E plin de fum, de miros greu, înăcrit de sudoare. Sînt mulţi, mişoîndu-se înghesuit şi nimeni nu vorbeşte tare. Cum ajung se trîntesc pc paie şi adorm. îi •trezeşte însă comisarul. Comisarul e acelaşi Ferenci, de care Vidrăsan nu s-a mai despărţit. Şi Ferenci e frînt de oboseală, galben la faţă, cu cearcăne în jurul ochilor şi cu barba nerasă de cîteva zile. Le spune calm, că trebuie organizată evacuarea. Se pregătesc plute, se cîrpesc şi se ung bărcile 48 ra smoală, se montează capre pentru mitraliere, se repară motoarele celor două şalupe şi-a unui remorcher. Se apucă şi ei de lucru, după ce beau cîte o vadră de apă tulbure, luată din Dunăre. Vorbe mai că nu se aud. Numai bocănitul ciocanelor şi muşcătura seacă a teslelor în scînduri, o înfrigurare reţinută îi stăpâneşte; chipurile sînt grave, încruntate, dar nimeni nu-i trist. Cei care nu se pricep la ciocănit, îşi curăţă armele. Sînt toti preocupaţi şi oboseala trupurilor se vede numai în ochii lor, tulburi, fără nici o expresie în priviri. Vidrăsan îl întreabă pe Ferenci: _ Tovarăşe comisar, fugim ? — Ne retragem. _ Înseamnă că cedăm oraşul. Li-1 lăsăm lor. ._ Deocamdată ! O să ne întoarcem ! Acum însă trebuie să ne retragem. Ei sînt mai mulţi şi mai bine înarmaţi şi ne-a atacat Antanta şi din spate. — Şi cei din Buda ? __Se retrag şi ei. Odată cu noi. Pe Dunăre. Urcăm spre nord, la munţi. Ne oprim la Miskolc, în refacere. Om mai vedea. Vorbeşte cu băieţii. Să nu se demoralizeze. Retragerea cere mai mult curaj decît atacul, în condiţiile noastre. Vidrăsan înţelege greu situaţia. Nu-i intră în cap. Ceva din firea lui îndărătnică îl împiedică să înţeleagă. De ce să laşi? Mai bine să mori. Dar nu mai spune nimic. Se apucă şi el de lucru şi bate cu ciocanul furios, pornit. Lucrul e-aproape gata. O să mai fie o pauză scurtă, pentru odihnă şi somn. S-aud bătăi puternice în capacul de la canal. Alarmă ! Capacul este ridicat încetişor, cu precauţie. Apare un cap ciufulit de copil. Ies pe rînd vreo doisprezece ; aduc mâncare şi muniţii. Sînt veseli şi mîndri. Povestesc vioi că sînt de două zile pe drum şi că n-au putut altfel decît prin canal, că-i plin de şobolani, dar că lor nu le-a fost frică. Au toţi cîte un pistol sau cîte două şi vor să lupte pentru revoluţie. Cînd să fie pus capacul la loc, răsare o fetiţă. N-are mai mult de nouă ani. E blondă ca spicul de secară, cîrnă, plină de pistrui şi desculţă. Ţine în mînă o legăturică : întreabă : — Unde-i tata ? îl cheamă Lorinczi Jozsef. Nu-i răspunde nimeni. E-un nume necunoscut pentru ei. Ea insista : — A plecat la revoluţie. Nu-1 găsesc nicăieri. Am fost la toate revoluţiile şi nu l-am găsit. Unde să-l mai caut ? Vidrăsan simţi întărîtarea, cum îl strînge, ca un ghem pe dinăuntru. Aceeaşi întărîtare veche, de-atunci. Amănunte uitate se îngrămădesc, năpă-dindu-1. Fetiţa aceea o fi crescut mare şi-o fi început să îmbătrânească, o fi avînd poate nepoţi acum. Au trecut aproape patruzeci de ani de-atunci. El însă o vedea tot aşa, mărunţică, pistruiata, cîrnă, cu cosiţele împletite, legate cunună în jurul capului; îi vedea picioarele mici, subţiri, murdare ; şi simţea cum îl îneacă acelaşi nod în gîtlej. Asta să le-o spună tinerilor? Ei aşteaptă fapte de vitejie, iar el să înceapă cu retragerea? El nici nu-şi mai aducea aminte ce s-a mai întîmplat Viata romînească nr. 9 49 apoi cu fetiţa şi ceilalţi copii. Nu mai ştie. A adormit, iar cînd s-a trezit, de-au pornit la drum, copiii nu mai erau. Nici n-a mai întrebat pe nimeni de ei. îi uitase chiar de-atunci, şi abia acum îi veneau în minte. Nu s-a mai trecut la Miskolc care între timp căzuse. L-au lăsat în stînga ; s-au strecurat luptînd printre dealuri şi pilcuri de pădure. Din batalionul romînesc au rămas vre-o treizeci, din matrozi nici atîţia. Sînt tot mai puţini. S-au alăturat resturilor armatei care apărase vestul Ungariei şi care se retrăgeau de asemenea spre nord. Au ajuns în apropiere de Tisza-Szereda. Nu pot trece pe-acolo. Acolo, se află o divizie din armata regală romînă. Trebuie să treacă pe undeva pe la nord de oraş. Nu-i chiar un oraş, mai mult un sat întins, cu cîteva clădiri înalte în mijloc, în jurul bisericii cu turn gotic, înalt, ascuţit, solemn, care se vede pînă departe. Au cantonat într-un cătun cu cinci sau şase case sărăcăcioase, mărunţele, pitite între saleîmi. Nici n-are nume. „Cătunul lui Benedek". Cine-i Benedek ? Localnicii dau din umeri. Nu-i nici un Benedek pe-aici. Moşia-i: a bisericii catolice, iar ei nu cunosc nici un Benedek, să fi stăpînit aici. Aşa-i spune cătunului. Cine ştie cum de i-a rămas numele ăsta? Ţăranii cîli au rămas pe lîngă case, vre-o trei bătrîni, vre-o zece copii, cinci sau şase femei, cinci sau şase fete, s-au adunat grămadă şi privesc la ci. în ochii lor se citeşte mila şi o părere de rău neascunsă. Le-au dat lot ce-au avut, pîine şi slănină şi un porc şi-acum se uită la ei cui» mănîncă. 0 bătrîna de vre-o şaizeci-şaizeci şi cinci de ani, îmbrăcată toalâ-m negru, cu un trup subţire şi cocîrjat (cîndva a fost femeie înaltă şi poate frumoasă, acum e toată zbîrcită, neagră şi uscată la obraz ; n-are un dinte în gură şi buzele i s-au înfundat) întreabă de Ferenci, comisarul : — Plecaţi! ? — Ne retragem, măicuţă. — Eh! Bătrîna face un gest obosit de zădărnicie cu mîna ei uscată. Plecaţi ! Şi cu pămîntul cum rămîne? Ferenci nu răspunde. Priveşte în pămînt şi cu vîr/ul bocancului lot scurmă, pînă rupe o rădăcină de salcîm ieşită din ţărînă. Nici bătrîna nu aşteaptă răspuns. Adaugă singură : — 0 să-l ieie măria-sa episcopul înapoi. Eh! Putin ne-am bucurat de el ! — 0 să ne întoarcem, măicuţă ! — Eli ! Cine ştie. Poate o să vă întoarceţi, dar eu mor pînă atunci. I-s ochii uscaţi şi fără expresie, şi faţa i-i uscată şi impersonală, şi glasul i-e uscat şi sună foşnind ca liîrtia, abia s-aude. •— Mergeţi cu bine, dragii mei! Şi să v-ajute dumnezeu să scăpaţi cu viaţă ! Şi pleacă tîrşindu-şi picioarele, sprijinind u-se într-o cîrjă. 0 urmăresc toii cu privirea, cum piere în curtea unui bordei. Pop Vasile, ciobanul, cu care Vidrăsan s-a împrietenit. îl întreabă cc-a spus bătrîna. Vidrăsan îi explică. E supărat şi-i tremură glasul, şi-şi simte lacrimile în ochi. Vasile ascultă înnegurat, apoi oftează : — Bieţii oameni ! Kămîn aici, pustiului! 50 Se înserează. înserare de pusta. Cerul se întunecă spre răsărit, uşor, ■ins pe-ncetul de-o umbră viorie, iar spre apus e încă alb ca argintul. cupî" ' * ca vinu.l îndoit cu apă, şi curînd se înroşeşte ca arama proas-a?K Zarea se tulbură pilcurile de saleîmi din depărtare îşi pierd conturul, pJ.'\- s-ar fi lăsat fum peste lume. Cîmpurile nu mai strălucesc verzi, la orizont'sînt vinete ca cerneala. E linişte. S-aud cosaşii, sîsîitul lor uscat, neregulat, ţîrîrlul limpede af creierilor, foşnetul salcîmilor mîngîiaţi de boarea serii. Nechează cîte un cal tuşeşte cîte un soldat; murmurul de voci e moale şi-ţi vine să te întinzi în tărîna caldă încă şi să dormi. în nări îţi vine miros de iarbă, de fum de la cazanele de campanie, de cai asudaţi, de nisip fin purtat de vînt tocmai de pe malurile Tisei şi toate se amestecă şi nu ştiu cum, îţi plac şi-fi dau un dor de tihnă şi de pace. De-odată, dinspre Tiszaszereda s-aude pirîit de împuşcături. Tresari, te încordezi, asculţi. E iarăşi linişte. înţelegi că nu-i pace şi nu-i tihnă, îti numeri cartuşele şi-aştepţi să-ţi vină rîndui să intri în post, sentinelă. La miezul nopţii, convoiul se urneşte. E senin şi stele multe şi limpezi. Ţăranii au indicat' un vad cam la vre-o douăzeci de kilometri la nord de oraş. Marşul e tăcut şi lent. Au legat copitele cailor în cîrpe, iar ei s-au descălţat. Colbul moale al drumului de cîmp le înăbuşă paşii ; a prins putină răcoare şi se simte plăcut, lipind u-se de talpa piciorului. Merg atenţi, pîndind împrejurimile. Nu se aude nici o vorbă. Parc-au înţeles şi caii că trebuie să meargă în linişte, îşi urmează supuşi, conductorii, trăgînd după ei tunurile cu roţile înfăşurate în paie şi mitralierele mici, bondoace, care din cînd în cînd clincăne uşor, parcă speriate. Alăturea de el merge Pop Vasile ciobanul, umbră neagră, mătăhă-loasă, mişeîndu-se aproape nesimţit, parcă ar pluti. în două ceasuri ajung la Tisa. I se vede şerpuirea prin şes, după dunga neagră, compactă a sălciilor de pe maluri. Convoiul se opreşte, la un ordin şoptit din om în om. La un alt ordin se împrăştie domol, în aceeaşi tăcere în largul cîmpiei. Punctul de întîl-nire, în dreptul unui pîlc de plopi înalţi, crescuţi mulţi laolaltă. Acolo c vadul. Nu mai e mult. Cînd te opreşti s-asculţi, s-aude vuietul apei, stins ca o părere. Dacă te încordezi, îl auzi limpede, ca un zgomot de vînt mare, îndepărtat, care se apropie. Răsună împuşcături din ţărmul Tisei, dintre sălcii. Se vad flăcări scurte, scăpărînd în întuneric, apoi s-aud bubuiturile, după ce gloanţele au trecut ţiuind scurt prin aer. S-au lungit la pămînt. Aşteaptă ordinul. Sînt încordaţi şi furioşi. Poale să mai fie un ceas pînă în zori. Ar fi putut trece vadul. Ordinul soseşte şoptit din om în om. înaintare în salturi scurte. Caii sînt lăsaţi în urmă. Mitralierele sînt împinse cu mîna. Mai mult «c tîrăsc. Nu trag un ioc. Dinspre oraş s-aude sunet de goarnă. S-a dat alarma. Mai repede. Se grăbesc toţi. Graba însă nu se vede îu mişcarea lor. Fiecare gest c calculat, fiecare pas, chiar şi respiraţia. Nu se ştie ce-i acolo pe mal, iar ei sînt aici, cîteva sute, izolaţi şi nici nu ştiu nude, la ce distanţă se află grosul Armatei Roşii care se retrage luptînd, spre nord. 3Liii numai că în oraş e-armata regală romînă, iar la vad probabil avaut- 51 posturile. Ceea ce poate însemna că nici Armata Roşie nu-i departe. De-aceea se grăbesc, încordaţi. Se zăreşte de zi. Stau culcaţi prin brazdele unei arături, care n-a mai fost semănată ; brazdele s-au uscat şi s-au fărâmiţat. Sînt aspre şi reci îa pipăit. Şi-au săpat măşti individuale şi aşteaptă. în faţa lor, un cîmp întins, un imaş cu iarba frumoasă, tînără, şi la cinci-şase sute de paşi, digul în dosul căruia sînt aceia. Trag mereu. Au mitraliere. Vadul e închis. Se dă semnalul de retragere, înapoi, tîrîş, fără să fi tras un foc, printre pilcuri prelungi de saleîmi, printre vii, urmăriţi de tragerile artileriei dc cîmp. Oamenii sînt nemulţumiţi. Bombăne. Ar fi vrut să forţeze trecerea. Ferenci trece printre ei şi le explică de ce nu trebuia. Dacă, ăia n-au atacat, înseamnă că se tem, înseamnă că tovarăşii sînt pe-aproape şi ăia au crezut că au în faţă p avangardă. S-au întors însă în aceeaşi zi seara. Ferenci avusese dreptate. S-au întâlnit cu patrulele avansate ale Armatei Roşii; împreună aveau să forţeze trecerea... Aşa a început bătălia de la Tiszaszereda, ultima mare bătălie dată atunci la sfîrşitul verii lui nouăsute nouăsprezece, de resturile Armatei Roşii maghiare pe pămînt unguresc. Trei zile şi trei nopţi, tunurile şi mitralierele n-au amuţit. în cea de a treia noapte, după ce grosul armatei trecuse peste Tisa, îndreptîndu-se prin şesul din stînga ei, spre nord, printre satele sărace de pe moşiile grofeşti, a trecut ariergarda formată din matrozi şi mineri din Dorog ; printre ei se aflau şi Vidrăsan, Vasile Pop şi săcuiul Nagy Karoly, care primiseră dezlegare să se întoarcă acasă. Avangarda s-a pierdut departe spre miază noapte, pe drumul ce şerpuieşte printre dealuri. Cei trei au rămas în marginea pădurii şi privesc în urma ei. Ultimii oameni au pierit la o cotitură. Nu se mai văd. Doar un nor de praf stîrnit de paşii lor mai stăruie în aer. Cei trei mai zăbovesc privind într-acolo, pînă cînd praful se-aşează şi nu se mai vede. Oftează toţi trei odată, parcă ar fi oftat un singur om. Se privesc, tnăsurîndu-se unul pe altul. Nici secuiul, nici ciobanul nu mai poartă uniformele lor vechi. Au primit de la ţărani nişte haine vechi, pantaloni largi ca nişte fuste, cămăşi scurte cu mîneci lungi, înfoiate, şi nişte lăibâraşe peticite, iar în cap pălării de paie ţuguiate, uscate şi înnegrite de atîta purtat. Nu mai au nici puşti. Le-au lăsat la ceilalţi. Au păstrat fiecare numai cîte un pistol cu butoiaş. Intră în pădure şi s-aşează la umbră să se odihnească. E linişte. Îşi desfac traistele şi mănâncă în tăcere. Pe urmă iarăşi se privesc. Nagy Karoly întreabă : — Cine ia comanda ? — Vidrăsan! — răspunde Vasile, ciobanul. El ştie bine şi româneşte şi ungureşte. Se votează cu seriozitate. Şi Vidrăsan deodată nu se mai simte obosit. îngândurat, caută să-şi reamintească toate amănuntele drumului ce-i aşteaptă aşa cum i-au fost indicate de ţăranii localnici. Sînt treizeci-patruzeci de kilometri, pe drum, pînă la Halmeu. Acolo-i România. Peste dealuri prin pădure e mai puţin. 52 Uiide-i graniţa? Nu se ştie. Graniţă nu este încă. Grăniceri sînt. Pădurea nu tine pînă la Halmeu. Mai sînt sate. Acestea trebuie ocolite. Nu se ştie peste ce fel de oameni dai acolo. Rezemat de-un trunchi de copac, Vidrăsan lot socoteşte în minte ce ar putea să se întîmple în acest drum al lor în plin necunoscut. 0 să scape sau o să piară, dar cum ? El trebuie să hotărască pentru toţi. Ceilalţi doi dorm, iar el, rezemat de trunchiul copacului socoteşte o problemă în care nici o cifră nu-i cunoscută. „Dacă nu ştii, nu ştii!" îşi spune. Se decide : „Vom vedea". li trezeşte pe ceilalţi şi pornesc prin pădure, urmînd un drumeag de căruţe, care duce spre răsărit. Trec ocolind două sate, pînă se înserează. Cînd se înserează, ajung aproape de al treilea sat. De sus din deal, mai apucă să vadă, dincolo, o culme împădurită. Coboară printre cucuruze şi pîndesc drumul. Nu se vede şi nu se aude nimic. II trec şi-atunci se întîmplă neprevăzutul. înaintează printre cucuruze, spre pădure, urcînd o coastă lină. E întuneric deplin. Cucuruzele foşnesc, ţărîna dintre ele sună uscat sub paşi ; merg încet, ferind uşor frunzele cu mîna. înaintea lor sus. se bănuieşte prin noapte dunga neagră a pădurii la orizont. Ţin într-acolo. Din sat răzbat pînă la ei chiote şi larmă de oameni beli. S-aud împuşcături şi rîsete, ţipete de femei aţîţate. — Cătanele regelui petrec, spune Pop Vasile şi suduie urît, ciobăneşte, spunînd ce anume să le facă berbecii lui regelui şi cătanelor sale. Urcă întins, grăbiţi. înseamnă că graniţa a fost trecută şi că Halmeu nu-i departe. Dincolo de Halmeu vor coborî la calea ferată şi undeva la vre-o haltă neînsemnată se vor căţăra într-un tren. Dinspre sat s-aud căruţe pornind, zdrăngănind pe drum. Cîntece lungite şi încîlcite de oameni beţi, chiuituri prelungi, strigăte de femei şi iarăşi împuşcături. Şi de-odată, Pop Vasile se clatină. Icneşte. Geme : — M-or pălit, mama lor! Şi se întinde cît îi de lung la pămînt. Vidrăsan s-apleacă repede şi-l întoarce un faţa-n sus. Ciobanul ţine ochii închişi şi buzele strînse. Pe pieptul alb al cămăşii apare şi se lăţeşte o pată ce se vede neagră, în noapte. Vidrăsan îl întreabă : — Frate, ce-i cu tine? — Gata ! Nu mai mînc balmoş. Mi-a fost tare dor de balmoş. Amu, gata î — Nu vorbi prostii, măi Vasile! — Las'că ştiu eu. Duce-ţi-mă-n pădure să aud frunza. II ridică anevoie,şi-l poartă gîfîind, la deal. In marginea pădurii se opresc. îl aşează cu grijă, pe frunzele rămase din alt an. îi pun sub cap haina lui Vidrăsan, împăturită şi tac. E-o linişte neclintită, şi întuneric. Frunzele putrede miroase a reavăn. Şi-n mirosul pădurii, un miros mocnit, vechi, se simte mirosul proaspăt, greţos de sînge şi de sudoare năclăită în colb. Ciobanul cel tăcut, începe să vorbească, încet, rar, cu ochii închişi, gemînd din cînd în cînd : — Săraca Saveta. Ce-o fi făcînd ea acuma? Adoarme copilul. Eu nici nu l-am văzut. L-a născut după ce-am plecat. Cum l-a creşte?... Gîndeam că o să fie altminteri... Că acum, gata cu domnii... da' că ciobani mai trebe. ' 53 îi prăpădim şi-apoi mă-n torc acasă şi văd dc oi, iar pe băiet îl dau la şcoli, ori la meserie... Da' vezi că n-a ieşit aşa. Domnii or avut că lane mai multe şi otomobile şi-airoplane. Vidrăsan se înfioară. Tremură tot, dinţii îi clănţănesc în gură. Niciodată Pop Vasile n-a spus atîlea vorbe într-un şir. Nagy Karoly nu înţelege tot ce spune ciobanul. îl ascultă cu respect nemişcat. — Şi m-am gîndit, acuma, dacă s-a-ntîmplat aşa, nu-i bai. Eu mai pot aştepta. Mă duc acasă şi-i spun la nevastă : „Tu Saveta, fă-mi un balmoş". Şi-apoi îmi văd de oi şi-aştept... că vine el ceasul... Trebe să vie., şi tot îi prăpădim pe domni... Şi-uite că iar se întîmplă altfel... şi eu n-oi mai mîjica balmoş... Răsuflă greu, din cînd în cînd horcăie. Apoi iarăşi vorbeşte : — Vidrăsene, tu mi-ai fost prieten... Să nu mă uiţi... Să mă pomeneşti... cînd îi bea un pahar de vin... să verşi o picătură pe jos... Aşa... S-o cauţi pc Saveta mea... 0 să vezi tu cît îi de faină... Are nişte ochi ca cerul... Să-l pupi pe băiat pentru mine... Spune-le cum a fost... Să ştie... Spune-i să-ţi facă un balmoş... să vezi cît îi de bun... Se întinde pe spate, drept, parcă s-ar pregăti să doarmă. îşi pune mâinile cruciş pe piept. Murmură ceva nedesluşit. Amuţeşte. 0 pală de vînt răzbate printre copaci ; e-un freamăt scurt, ca un oftat şi-apoi toate se opresc şi încremenesc. Cei doi se descoperă. Nu-şi văd gestul prin întuneric. Şi-l bănuie numai. Vidrăsan simte cum i se umflă pieptul, buzele îi tremură, ca un geamăt lung suie plînsul prin trupul lui, care se scutură în tresăriri scurte. Cu glasul schimonosit de lacrimi, şopteşte : — Adio. tovarăşe. Vidrăsan tresări ca izbit. Iarăşi îl usturau ochii de parcă abia acum ar fi intrat acolo, şi încă nu i s-au obişnuit cu lumina prea multă, aspră a sălii. îşi puse mîna streşină să şi-i ferească. în urechi îi mai suna, ca un ecou rămas, stîrnit acum, răsuflarea horcăită a ciobanului ; ii simţea în palmă capul greu, cu părul aspru netuns de multă vreme, cum i l-a ţinut pînă cînd a murit. L-au îngropat acolo, în marginea pădurii, la rădăcina unui fag, într-o groapă îngustă, săpată cu cuţitele. Sala aştepta în tăcere şi Vidrăsan se înfiora, gîndinclu-se că i-a ţinut atîla vreme, fără să le spună un cuvânt. „Ce-or fi crezînd ei?". Era numai o părere. Privindu-şi ceasul, înţelese că n-a trecut nici un minut întreg şi că tinerii aceştia nu puteau să ştie cîte i-au trecut lui prin minte în acei-t răstimp scurt. Ei se gîndeau poate că în răgazul acesta, el numai *.-a odihnit, căutând ce anume să aleagă din acel noian de evenimente şi de-aceea aveau răbdare şi nici nu se clinteau, aştept!nd încremeniţi. Plimbîndu-şi privirile în lungul şi latul sălii, cerceta feţele tinerilor cu un fel de stăruinţă inutilă, căutând chipuri care să samene cu chipurile din amintirile sale, de parcă n-ar fi trecut atîţia ani de-atunci şi s-ar mai putea să fie vre-unul din tinerii de-atunci, aici printre aceştia. Se întâmpla ca întotdeauna, cînd trezeşti amintiri vechi ; uiţi că tu însuţi te-ai schimbat demult şi nu poţi să ţi-i închipui decît aşa cum au fost atunci. Şi ne-recunoscînd pe nimenea, se întreba : „Oare ce-i interesează pe ei aceste amănunte? Ei vor bătălii, atacuri, contraatacuri, lupte de stradă. Ei nu ştiu că din toate nu rămâne decît amintirea unor astfel de întâmplări". încă jieiiotărît, gîndi să le spună numai despre lupta de la Tiszaszereda. Se în- 54 sela ; cn*d ^ (*ete SC;lllI1a ca le povesteşte toate aceste întâmplări personale, tocmai acestea, amestecîndu-le, âncilcindu-le, liniştea în sala deveni .parcă mai profundă, parcă se materializase în înţepenirea ei. „înseamnă că-i interesează şi asta". Cînd Vidrăsan ajunse la sfârşitul povestirii luptelor, adăugă : — Mai încoace de Ilalmeu la vre-o treizeci de kilometri, ne-am oprit ]a <> gară aşezată departe de sat. S-a oprit acolo un tren mărfar pe-al cărui mecanic îl cunoşteam de la Cluj. Era un tovarăş. Ne-a luat pe locomotivă si ne-a dus până la Cluj. De-acolo apoi am ajuns acasă... S-auzi atunci în sală un oftat Iar ft de oameni care au stat multă vreme încordaţi, ţinîndu-şi respiraţia, şi într-o clipă se trezesc toţi că au nevoie de aer. „Ani ajuns acasă — continuă Vidrăsan, fără s-audă acest oftat de uşurare din sală, fiindcă şi el oftase, de parcă ar fi lepădat din spinare o povară grea — am ajuns acasă seara târziu. Putea fi chiar miezul nopţii. Lumina în bucătărie ardea. M-am oprit la fereastră şi m-am uitat înăuntru !>c de-asiipra perdeluţei. Lina şedea pe scaun, îngândurată. Am stat şi m-am tot uitat la ea. După ce m-am liniştit un pic, am bătut uşurel cu degetul în geam, ca să o-o sperii. Ea a tresărit, s-a uitat spre fereastră, atentă, parcă atunci trezită din somn sau dintr-un vis, dar nu s-a mişcat. Eu am aşteptat s-o văd ce face. Şedea pe scaun şi se uita spre fereastră. îi vedeam faţa, obrajii slăbiţi ; păru! negru pieptănat frumos cu cărare la mijloc îi ajungea pină pe umeri ; sc uita la fereastră şi ochii ei negri, mari, parcă nu vedeau nimic. Nu simţeam în privirea lor nimic, parcă erau orbi, iar pe chipul ei nu era decît resemnare ; o biată femeie care nu mai are pe nimeni şi a pierdut .şi speranţa. Îmbătrânită, slabă, şedea pe scaun cu umerii aduşi, cu mâinile in poală, obosită, sfârşită. „Oare mă mai aşteaptă?" — m-am întrebat şi-am simţit că mi-i frică să mă arăt. Ea încă se uita la fereastră, dar în ochii ei nu licărea nimic. Pe urmă a făcut un. gest, aşa, de zădărnicie, cu mâna şi iar şi-a aplecat privirile în podea. Atunci am bătut iar, şi ea din nou a tresărit şi s-a ridicat în picioare. S-a apropiat de fereastră, a dat perdeaua într-o parte şi s-a uitat afară, lipindu-şi fruntea de geam. Aş fi vrut să-i sărut fruntea, aşa, prin geam. Ea nu in-a văzut. Afară era întuneric. S-a întors înapoi pe scaun, şi-a îngropat fala în palme şi după cum tremura şi tresărea din tot trupul ci fira\, am înţeles că plânge. — Lina! — am chemat-o şi am ieşit sub fereastră, de-mi cădea lumina toată pe faţă. M-a văzut şi a strigat : — Gheorghe ! S-a repezit la uşă, a descuiat-o şi a ieşit, ea un vînt. Am îmbrăţişat-o şi-am sărutat-o. Eram amîndoi neîndemânatici şi grăbiţi de parcă ne-am fi sărutai prima dală în viaţă. iNe-ani dus apoi în casă. Mi s-a ghemuit în braţe, ca un copil şi-mi ţinea caipul în palme şi mi se uita în ochi. Eram neras şi prăfuit de drum şi nespălat, iar ea îşi lipea obrazul de al meu şi-mi mângâia ceafa netunsă şi mi se juca cu degetele prin păr şi nu zicea nimic, numai tremura şi mereu mă strîngea parcă-i era frică să nu plec iarăşi. Şi într-un tîrziu, cînd emoţia s-a mai potolit în noi, a strigat : — Ai venit, Gheorghe! Ai venit, dragul meu! şi a izbucnit în plâns. M-am şi mirat puţin; ea niciodată nu şi-a spus dragostea aşa, cu vorbe 55 ţipate şi lacrimi; a fost întotdeauna o femeie stăpînită, care şi cînd eram de ani de zile căsătoriţi, parcă se ruşina de mine, cînd o vedeam în cămaşă, prin casă şi seara cînd ne culcam şi trebuia să se dezbrace, îmi spunea : întoarce-te! Iar eu nu mă întorceam, că-mi era dragă şi-mi plăcea să mă. uit la ea ; atunci ea se înroşea toată şi venea la mine, mişcîndu-se stingherită, şi mă lovea în glumă cu palma peste obraz, spunîndu-mi : — „Eşti un neruşinat". S-a ridicat apoi repede. — Ah ! M-am prostit de tot! Să-ţi dau ceva de mîncare şi pînă mănîncî îţi încălzesc apă să te îmbăiezi. Atunci mi-am dat seama eu cît sînt de murdar; îmi simţeam trupul năclăit, parc-aş fi purtat, lipită pe pielea mea, o piele străină. Şi-n casă era curăţenie, podeaua spălată şi albă, parcă strălucea şi plutea în aer un miros de lucruri curate şi îngrijite, care nici nu-1 simţi de-obicei ; trebuie să te întorci de undeva dintr-un loc unde nu te-ai putut spăla ca lumea de luni de zile, să ai pe tine o cămaşă năpădită de colb şi înscorţo-şată de sudoare, şi-n picioare obiele care s-au îngroşat de cînd n-au văzut apă şi săpun, de parcă tot timpul ai noroi în bocanci; trebuie să vii aşa şi intrînd într-o casă să simţi mirosul acela de curat, să-ţi dai seama de el şi numai atunci înţelegi că murdăria poate fi o suferinţă tot aşa de grea ca o boală ; că poate să te demoralizeze sau să te facă nepăsător şi nesimţitor. De aceea puneam noi atîta importanţă în problema asta, mai tîrziu, cînd am stat la închisoare cu tovarăşii noştri, şi făceam totul ca să ne putem spăla şi curăţa ; săpunul figura veşnic printre revendicările noastre cele mai însemnate, alături de pâine şi de cărţile de lectură. Şi mi-am dat seama că am mai mare nevoie de baie decît de mîncare şi i-am spus Linei că întîi mă spăl şi-am să mănînc pe urmă. Şedeam pe scaun, în bucătărie şi mă uitam la Lina cum se mişcă prin. odaie. Apa se încălzea, începea să aburească, s-auzea pîlpîitul moale al flăcărilor, în cratiţă sfîriia uleiul, răspândind un miros de ceapă prăjită. Lina umbla sprintenă încoace şi încolo şi din cînd în cînd se uita la mine surîzînd. Nu se mai vedea pe faţa ei nici oboseală, nici expresia aceea de îmbatrînire timpurie, ce le zărisem eu pe fereastră, de-afară ; parcă nici nu mai era aşa de slabă. Era iarăşi frumoasă şi tânără şi trupul ei mlădios era iarăşi neastâmpărat şi mă aţâţa ca mai demult, cînd l-am cunoscut întîi. Mă uitam la ea şi mă uitam la lucrurile din casă, la podelele de brad. netede şi curate, la soba veche de tuci, care lucea de mult ce-a fost frecată, la mica etajeră cu vase, prinsă de-asupra sobei, în perete; atîrna. peste ea o perdea împletită de Lina ; mă uitam la oale şi la cratiţe şi la lighianul mare de tablă aşezat în mijlocul bucătăriei, la prosopul împăturit pe speteaza scaunului, şi simţeam cum trupul mi se moleşeşte, cum încordarea care m-a ţinut atîta amar de vreme se risipeşte ; parcă mă topeam. Era numai o părere a mea, dată de oboseală şi de sentimentul acela — care nu se poate spune în cuvinte — că te-ai întors acasă. încordarea anilor aceia nu s-a şters din firea mea decît multă vreme mai tîrziu, şi poale nici atunci cu totul, după ce a venit eliberarea. în anii care au urmat după primul război mondial, încordarea aceea a voinţei, să fii mereu treaz şi pregătit să se întîmple orice, mi-a folosit şi cei mai mulţi care n-o cunoşteau dinainte, a trebuit s-o înveţe să se deprindă cu ea, fiindcă altfel nu se putea. 56 Atunci însă în ceasul acesta, am crezut că s-a terminat, că-i linişte şi pace şi-am să trăiesc tot aşa, aşezat la casa mea, ducîndu-mi traiul de om lîngă o nevastă harnică şi frumoasă. Sînt momente în viaţa omului, care trec, şi nu-ţi rămîne în minte din ele mai nimic, decît unele fleacuri; uiţi, groaza şi junghiul dat de-un glonţ care ti-a fript umărul, şi chiar o bucurie mare -— cum a fost regăsirea noastră atunci —• care poate să te doară mai viu decît o rană proaspătă ; ti se şterg din amintire cu vremea, ştii turnai că au fost, dar nu-ţi mai aduci aminte cum au fost. Aşa, nu pot să uit cum şedeam în lighianul acela de tablă, în mijlocul bucătăriei şi tot scăpăm săpunul din mînă ; era un săpun de rufe. mare cît o jumătate de cărămidă, cafeniu, aproape negru şi aspru la pipăit ca piatra neşlefuită ; îl scăpăm mereu şi-aluneca pe podea, pînă sub sobă, sau sub credent, şi Lina se ducea să mi-1 aducă şi se prăpădea de rîs. Pe urmă, văzînd-o cum rîde, anume mă prefăceam câ-1 scap. Era ca o joacă şi noi parcă eram nişte copii. Asta îmi amintesc mai mult din seara aceea, şi mai ales cum luneca săpunul pe podea, ca pe ghiaţă ; şi-mi plăcea şi mie. Am mîncat, pe urmă şi ne-am culcat. Nu ne văzuserâm de-atîta vreme şi nu vorbeam nimic. Ne ţineam în braţe şi tăceam. Eram ostenit şi nu puteam să adorm. Lina îşi lipise obrazul de pieptul meu, îi simţeam părul pe faţă şi pe gît; răsufla uşor, ca să nu-mi tulbure somnul, credea că dorm, şi răsuflarea ei mă gîdila pe piept; stăteam nemişcat şi răbdam gîdilitura asta, a răsuflării ei uşoare, ca de copil, şi-umbla prin trupul meu un fior bun, care mă toropea încetul cu încetul. Nu mai ştiu cum şi cînd am adormit. Cînd m-am trezit, tîrziu, a doua zi, ea şedea lîngă pat, şi se uita la. mine. Cînd am deschis ochii, i-am văzut privirea. A surîs, mi-a pus mîna pe obraz, şi-a zis : — Bună dimineaţa, domnule! Cum aţi dormit?". Vidrăsan se opri de-odată, surprins de surîsurile din sală. „Uite ce repede se schimbă dumnealor! — gîndi. Adineori stăteau încruntaţi şi morocănos], acum rîd!". Se întrebă : „Oare-i pe-a ici fluturaşul ăla, să-nţe-leagă că dragostea nu-i pentru distracţie şi nu trece aşa ca vîntul pe străzi?". 11 muiase şi pe el amintirea şi simţea cum i se prelinge înduioşarea în piept; şi fiindcă duioşia nicicînd n-o răbdase bucuros, şi nici acum nu se simţea în largul său încercînd-o, îşi căuta alte preocupări care să-I ajute să scape de ea. Privi lung în sală, căutînd un ins cu părul tuns scurt şi frezat cu cîrlionfi de statuie, năclăiţi de briantină, cu papion la gît, cu umerii sacoului coborînd cu prefăcută şi pretimpurie blazare: trebuie să aibă un chip de prostănac sau de mare şmecher şi o schimonoseală de dispreţ întipărită acolo, poate după lungi şi repetate studii în oglindă. Şi chiar se întrebă: „Pe unde-o sta fluturaşul ăla?". Nu descoperi însă un astfel de ins. „Poate nici n-a venit — îşi spuse Vidrăsan. Mai bine aşa. M-aş fi supărat poate şi l-aş fi suduit şi oamenii ca el îs ca blindaţi contra ocărilor". Se şi bucură oarecum, că nu-1 descopere ; vedea aceleaşi chipuri care i-au prins atenţia de la început, copilăreşti şi grave, surîzătoare şi serioase, în care recunoştea tinereţea pe care grijile încă n-au apucat să lase nici un semn ; în ochii lor inteligenţi şi sinceri, ce-1 priveau cu prietenie şi curiozitate, mai dăinuia copilăria şi gîndurile ei curate. 57 „A doua zi am cam lîndălit. M-am sculat lîrziu din pat. Eram moleşii, îmi simţeam trupul obosit şi muiat ca după o boală. Toi ieşeam în curie şi mă uitam la gard, la coletul găinilor, la straturile de flori, din faţa ■casei, mă duceam în grădina de legume din spatele casei şi mă minunam de lot ce vedeam. Toate le făcusem eu cu mîna mea, şi gardul de scânduri şi coteţul şi gărduţul de şipci al grădiniţei de flori, eu cioplisem parii care ţineau trandafirii, acum fără flori şi cu frunzele parcă pârlite de loc. Părul din curte eu îl sădisem şi făcusem sub el o laviţă pe patru pociumbi înfipţi în pământ, şi mă miram că părul nu crescuse şi mai nu dădea umbră şi banca arsă de soare era sură, cum o lăsasem. Lina mă chema mereu : „Gheorghe, unde eşti ?" îmi tot spunea ceva, dar nu qnă striga să-mi spună ceva anume, ci aşa, findcă-i făcea plăcere să mă cheme şi să m-audă că-i răspund. Venea şi mă lua de mină şi mă ducea în casă, iar acolo îmi prindea obrajii în palme şi mă săruta. Apoi rămânea aşa, ţinîndu-mă de umeri şi numai mi se uita în ochi. Apoi, cînd îşi da seama, se înroşea la faţă şi începea să-mi spună ceva de unul sau altul dintre vecini sau dintre cunoscuţi, lucruri care poate mi le mai spusese. Pe urmă iar şedeam în ogradă şi mă minunam că văd toate lucrurile, neclintite la locul lor. Mă vedea câte un vecin şi mă striga. M-apropiam de portiţă, dădeam mîna şi ne întrebam de sănătate, apoi ne priveam unul pe celălalt şi nu mai spuneam nimic. El ştia de unde m-am întors şi ştia ce se în timpi ase acolo şi-ar fi vrut poate să afle amănunte, dar se sfia să în-'Ircbe, iar eu nu eram încă pregătit să povestesc. Şi-aşa, ne priveam un timp în tăcere. Apoi ziceam amîndoi : „la revedere !" şi ne despărţeam. Slarea asta însă nu m-a ţinut mult. Chiar şi înainte de-amiază, cînd încă îmi cădea bine moleşala trupului abia scăpat dintr-o încordare neîncetată de luni şi ani de zile, tot mă mai furnica din cînd în cînd un! neastâmpăr, ce nu ştiam de unde vine ; mă gîn-deam că mi-s nervii obosiţi şi se deprind greu cu starea de linişte. Pe urmă •mi-am dat seama că nu-i asta. Din ce-am vorbit peste zi cu Lina, aşa sârutîndu-ne şi sărind de la una la alta, am înţeles că lumea lot nu se liniştise, că era îngrijorata şi amărîtă. Fuseseră tulburări şi răscoale cam peste tot în Ardeal şi-n restul ţării; soldaţii întorşi de pe fronturi, aduseseră veşti despre revoluţie, răscolind lumea, care de mult aştepta o răfuială. Răscoale au fost multe, dar nu s-au transformat în revoluţie şi-au fost pe rând înăbuşite de armată şi jandarmerie. Acum părea că s-a făcut linişte, dar nu se făcuse. Se schimbase stăpânirea, veneau legi noi, poliţie nouă, dar altfel nu se schimbase nimic. Era criză, nu se găsea de lucru, oamenii abia-şi duceau zilele, erau încă •buimăciţi şi nu pricepeau nimic din ce se întâmplă. Mic însă nu-mi ajungea să ştiu asta. Mă aşteptasem cumva să fie aşa, Şi în mintea mea se alegea, încet, încet, o întrebare, care mă aţâţa : „Şi nimeni nu face nimic?". inii aminteam pe rînd de prietenii mei şi tovarăşii cu care fusesem în partidul social-democrat şi în sindicat şi mă gândeam : „Nu se poate să se fi potolit chiar toţi!". Lina însă nu ştia nimic; să fi fost vre-o mişcare ceva, tot ar fi aliat ea ; şi cum o tot întrebam de unul sau despre altul, ea răspundea : „Lucrează lot la Runcu şi Sebeş"... •— sau „N-are de lucru, săracii !'"... Ea ghicise ce mă preocupa pe mine. 0 dată mi-a şi spus., îngândurată : ,,Văd eu Gheorghe, că tu n-ai să te astîmperi, cât trăieşti!". Nu era nici o imputare în glasul ei, şi nici în privirea ei cercetătoare, ci nu- .58 mai o uşoară tristele la constatarea unui lucru care nu poate fi altfel decît •este; şi chiar dacă nu-i plăcea, ştia eă-i legat de firea mea şi-l accepta. Cînd a prins să se însereze, n-am mai avut stare. II văzusem, pe fereastră, pc Ion Cîndea trecând spre casă. Era acelaşi bărbat înalt şi voinic, cu părul blond, ce părea alb la •obrajii lui înnegriţi de fumul locomotivei. Se întorcea din tură, îmbrăcat în hainele lui de lucru, negre şi lucioase, cu o tichie de lînă cu ciucure în cap — şi-aceea neagră şi lucioasă de parc-ar fi fost tinichea. Am Mut să-l strig, dar nu ştiu cum. tresărirea mea de bucurie a încremenit aşa brusc precum răsărise ; a fost ca o seînteie, abia a scăpărat şi s-a şi stins. Mă uitam cum trece şi în loc de bucurie, acum simţeam tristeţe şi ciudă. M-a copleşit aceeaşi amărăciune şi mînie, care-mi otrăvise sufletul cu cîteva luni în urmă, cînd m-am despărţit de Ion în „Keleli Pâlyaudvar" •din Budapesta (cum ar veni „Gara de Est" pe româneşte). Eu cu Ion eram prieteni din copilărie : am intrat ucenic la calea ferată numai ca să nu mă despart de el. în sindicat, şi pe urmă în partidul social-democrat, am activat împreună. Ne cunoşteam gîndurile de parcă le-am fi gîndit cu mintea unuia singur, ne împărtăşeam visurile, cele mai intime şi nimic nu s-a întîmplat în viaţa unuia, fără să-i fie cunoscut şi celuilalt. Eram nedespărţiţi chiar şi în idealurile noastre şi vorbeam împreună, în ceasurile noastre de reverie, despre revoluţia mondială ca despre un plan al nostru, El era mai cult şi mai cumnănit şi chiar un pic cam mîndru de cultura şi de maturitatea sa, recunoscute în cercul nostru de prieteni şi tovarăşi, eu eram mai huiac şi mai nestăpânit; dar amândoi ne completam de minune. Ne găsiserăm întâmplător în Budapesta, eram amândoi entuziasmaţi. El spunea mereu : ,,Ai să vezi, are să fie cum am spus eu. A inceput în Rusia, acum e la noi, urinează Austria şi Germania şi celelalte. Revoluţie mondială. S-a isprăvit cu domnia capitalului". Erau zile de bucurie şi nici cu nu vedeam nimic utopic în vorbele lui ; le credeam şi mă bucuram. Şi dinlr-o dată Cîndea s-a schimbat. Tăcea mult, încruntat, şi din cînd în cînd bombănea. Şi-ntr-o zi mi-a spus: „Nu-s de acord". „Cu ce?" — l-am întrebat. „Cu atîtea execuţii. Mereu tribunale revoluţionare, mereu condamnări la moarte". Intervenţia străină încă nu începuse, dar în Sudul Ungariei îşi făceau de cap numeroase bande înarmate contrarevoluţionare, care au devenit pe urmă nucleul armatei lui Horlhy ; jefuiau, silui au, devastau şi incendiau satele şi cătunele, asasinau pc comunişti. Guvernul revoluţionar trecuse la represiuni şi Ion Cîndea nu înţelegea că execuţia sabotorilor şi asasinilor e uu act de legitimă apărare. Ori cît am încercat, nu numai cu, ci şi alţi tovarăşi, să-i explicăm situaţia, el nu-şi ieşea din ideea lui fixă : ,,Nu sînt de acord cu violenţa"". Era încăpăţînat şi nu voia să recunoască nici un argument. Şi s-a decis să plece. L-am urinat la gară, încercând, pînă-n ultima clipă, să-l conving să rămână. N-am reuşit. Acolo, în învălmăşeala de pe peron, ne-am certat pentru prima oară şi i-am spus vorbe grele ; era însă şi dreptul meu să-i cer socoteală, fiindcă eram prieteni. Nu m-a ascultat şi se vede că ciuda asta şi mîhnirea mea, nu-mi trecuseră şi s-au trezit, cînd l-am văzut pe fereastră, cum trece pe trotuarul de peste drum. 59 Păşea încet, cu capul în pămînt, îngîndurat. Părea că nu vede şi n-aude. iar chipul lui ce-1 cunoşteam aşa de bine, avea pecetluit pe el un fel de nepăsare. Fusese un bărbat frumos, cu faţa netedă şi cum te uitai la el, înţelegeai că arde ceva în el; frumuseţea de bărbat plăcut femeilor îi rămăsese, dar focul acela acum părea că s-a stins ; era posac şi începuse să se gârbovească ; nu oricine putea să observe asta, numai cine-1 cunoştea bine. Se întâmplase ceva cu el. Nu mai era acelaşi om. Ceva în sufletul lui se schimbase. Gîndindu-mă aşa, mi-a părut îndată rău că nu l-am oprit să ne salutăm măcar. M-am şi îmbrăcat imediat cu vechile mele haine bune, păstrate cu grijă de Lina, şi m-am dus la el. Tremura în mine ceva ca o emoţie, dar trebuia să mi-o stăpînesc. Mat întîi trebuia să aflu ce-i cu el. Avea o căsuţă la cîţiva paşi de a mea, în mijlocul unei curţi, pe care soţia lui, femeie venită de la ţară, o umpluse cu straturi de zarzavat. Am intrat în curte şi păşind printre verze şi ceapă, mă întrebam oare ce-are să spună. L-am găsit şezînd pe un scaun în bucătărie, jucîndu-se cu cei doi băieţi ce-i avea atunci, Aurel şi Vasile. Abia se spălase ; aştepta să fie gata cina, ce-o pregătea Maria, afară într-un şopron de scânduri, ce se chema bucătărie de vară. Cînd m-a văzut, i s-au făcut ochii mari. Şi-a pus uşurel băieţii jos, s-a ridicat încet, s-a apropiat de mine mişcîndu-se greu parcă i-ar fi fost picioarele legate, şi m-a strîns de-odată în braţe, tare, de-am crezut că^mi fringe toate oasele. -— Gheorghe! — parc-ar fi gemut, parcă l-ar fi durut ceva. Ai scăpat !... Credeam că... ai murit pe-acolo... — M-am întors, Ioane — i-am răspuns. Am avut un pic de noroc... Da' norocul ăsta... Ne-am aşezat şi ne-am aprins cîte o ţigară. A venit şi Maria, chemată de unul din copii, şi cînd m-a văzut, a început să plângă. Se uita la mine, îmi pipăia mâinile, umerii şi zicea mereu : „Săraca Lina, ce bucurie pe ea" şi-apoi : „Vai, ce-ai mai slăbit! Eşti numai piele şi oase". Pe urmă a ieşit repede şi s-a întors peste puţină vreme cu o sticlă de ţuică : — Să gustaţi ceva tare, pînă aduc mîncarea. — Lasă Marie, doar... — Ce lasă? 0 chem şi pe Lina şi cinaţi cu noi... Ţuica era tulbure şi puturoasă şi-ţi ardea gura aşa era de tare; rus mai băusem de mult nici un fel de băutură, şi nici poftă n-aveam de ea ; abia am gustat-o. Şi nici Cîndea n-a prea băut. După ce-a trecut bucuria primei clipe a revederii, am rămas amândoi tăcuţi. Ne priveam numai, gravi amîndoi şi un pic stingheriţi. Aş fi vrut să-l întreb : „Ce-ai mai făcut, Ioane?" — dar mă gîndeam că întrebarea asta el are s-o înţeleagă ca o imputare şi m-am gîndit că-i mai bine s-aştept, să văd ce-i acum în capul iui. A venit şi Lina. Maria a adus mîncarea, ciorbă de varză şi-un fel de chiftele făcute numai din cartofi. Pe urmă ne-a dat cîte un pahar de via de coacăze, făcut de ea. După ce-am mâncat, Maria m-a întrebat : — Cum a fost, Gheorghe? Povesleşte-ne ! 60 Le-am povestit şi ci m-au ascultat, îulristîndu-se. Ion, sta cu privi-rile-n pămînt, ofta din cînd în cînd şi-şi aprindea ţigară de la ţigară. Maria îşi ştergea lacrimile, mereu, cu şorţul. Lina se rezemase de mine, ţinîn-du-mă de mînă şi plîngea, fără suspine, şi-o simţeam cum tremură. Cînd am tăcut, gîndindu-mă c-am spus destul, s-a lăsat tăcere în odaie. Din camera cealaltă s-auzeau cum răsuflă uşor cei doi copii, care adormiseră demult. Lina mă cuprinsese pe după mijloc, şi sta cu capul rezemat de umărul meu. Maria plîngea în lege. Ion tăcea, împietrit, cu capul an palme. Nici unul nu mai îndrăzneam s-adăugăm o vorbă. Apoi. după un timp, Ion a spus : _ Gheorghe dragă, dacă aş fi ştiut că are să se întîmple aşa, creţi e-mă, n-aş fi plecat. — Te cred, i-am răspuns. S-a întîmplat însă, şi ceea ce s-a întîmplat nu poţi face să nu se fi întîmplat. Degeaba îţi pare ţie rău acum... El n-a răspuns. S-a uitat la mine, cu ochii lui albaştri, în care eu întotdeauna citisem ca în propriile mele gloduri; acum însă nu mai puteam ghici ce-i trece prin minte. Era încruntat şi privirea îi era rea, sau poate numai speriată, nu puteam să-mi dau seama. Femeile se uitau la noi mirate. Vorbele noastre sunaseră paşnic, aşa ca între prieteni ; dar ele ne cunoşteau pe noi de mai demult şi simţiseră încordarea ascunsă în glasuri. Au început — parcă s-ar fi înţeles — să vorbească despre fleacuri de-ale lor. Noi însă porniserăm o discuţie, care nu se putea încheia numai aşa. Am spus femeilor că ne ducem la Szekeres, care locuia în capătul ■dinspre Mureş al uliţii noastre. Femeile au încercat să ne reţină ; că-i tîrziu şi desigur omul doarme demult. „Las'că n-are să se supere el că l-am trezit" — a zis Ion şi am ieşit amîndoi în ogradă şi de-acolo în stradă, dar n-am mai ajuns la Szekeres. Cînd am crezut că femeile nu ne mai pot auzi, l-am întrebat: — Ce noutăţi sînt pe-acasă ? El a înţeles că eu nu mai vreau să vorbim deocamdată despre plecarea lui de la Budapesta, şi parcă aceasta l-ar fi supărat mai tare, decît -dacă l-aş fi suduit. îmi răspunsese, morocănos : — Noutăţi sînt destule... dar ştiu şi eu?... Ai să vezi. — Cum să înţeleg asta ? Mi-a explicat că sînt frămîntări, dar că oamenii sînt împărţiţi, că partidul social-democrat e-n destrămare, muncitorii nici nu-1 prea caută ; e compromis în ochii lor, nu mai au încredere în el; că s-au închegat cîteva fracţiuni, de tendinţe diferite, dar că nu-i cine ştie ce de capul lor, pînă la urmă soarta lor are să fie aceeaşi : au să se topească în careva din partidele naţionaliste burgheze ; că este un grup ceva mai închegat, în care-i şi Szekeres şi cam toţi care înainte de război fuseseră socotiţi mai de stînga la ei lucrurile par mai limpezi, dar şi programul lor e utopic, aproape copilăresc... — Mai lămurit, l-am rugat eu. — Ei îşi zic comunişti. Obiectivele lor imediate sînt ceva mai clare. Eu însă nu sînt de acord cu metodele. Ei vor să facă o organizaţie forte. După cîte am înţeles, urmează principiile bolşevicilor din Rusia. 61 s-o ia. Am simţit în ultimele lui vorbe, un fel de ironie a omului care priveşte de sus. Poate nu era ironie, ci numai neîncredere. M-am înfuriat şi-am strigat : — Atîta ai înţeles tu din Revoluţie? Organizaţie forte? De-aia ai citit atîtea cărţi ? Nu mi-a răspuns nimic. Ce gîndea, nu puteam să ştiu. Era întuneric şt-abia-i desluşeam faţa, numai cînd trăgea din ţigară ; îl simţisem, cînd. ieşiseră din casă că-i şi el pus pe liarţag, acum însă părea ca se potolise. Lovisem poate cu vorbele mele undeva unde-1 durea şi tăcea ca să-si; adune gîndurile. Am continuat ceva mai liniştit : — Ei poate vor să facă un adevărat partid al nostru, ca Lenin, şi im spui la asta organizaţie forte... — Lasă, Gheorghe — a spus el, întrerupîndu-mâ. Treaba asta o „ mai discutăm noi. Ai să vezi ce şi cum şi-ai să faci după cum te-a îndemi inima şi cugetul. — Da' tu, ce-ai să faci? — Eu? N-am să fac nimic. M-am scîrbit de politică. — Cum? Ai să stai aşa, fără să faci nimic? Da' ce? Esti boier, orii pensionar? Ai să-ţi pui de-acum creerul la clocit? — M-am scîrbit de politică. — De cc fel de politică ? — De orice fel de politică. — Ioane. Ce spui tu, e-o porcărie. Politica muncitorească nu-i scîr-beşte decît pe îmbuibaţi. înseamnă că eşti de acord cu politica domnilor, cu exploatarea, cu poliţia. — Nu m-ai înţeles bine, Gheorghe. Glasul lui era trist, aproape resemnat. N-am fost şi n-am să fiu niciodată de acord cu exploatarea şi cui nimic ce ţine de lumea capitalistă. Eu îs muncitor şi aşa am să mor şi ideile mele n-o să mi Ie scoată nimeni din cap. Cînd o'să fie ceva de făcut,, am să fac, dar politică, partid, discursuri, nu mai vreau. M-am fript o dată.' mi-a j unge. Ne-am ciorovăit pe tema asta pînă aproape de ziuă. Nici nu mai simţeam răcoarea nopţii, aşa eram dc-aprinşi amîndoi ; mi se terminaseră ţigările şi-acum căutam mucurile prin iarba pîrlită de toamnă de pe mal; el îmi explica mereu că a fost înşelat şi jignit şi că nu poale uita; eu voiam să-l fac să înţeleagă că nu numai el a fost înşelat şi jignit, că sînt sute de mii, că la urma urmii, întreaga clasă muncitoare a fost înşelată şi-ar însemna acum să ne retragem toţi în găoacea noastră şi s-aşteptăm .să vină să ne ceară iertare cei care uc-au jignit. N-am putut să-l scot din-tr-ale lui. Chid am înţeles bine că Ia mijloc e-amorul lui propriu rănit, că asta-1 doare mai mult, că numai atîta înţelege, m-am şi supărat şi i-am spus : — Nu eşti nici tu mai bun ca ăia. — Care ăia ? — Păi, domnii social-democraţi, care ne-au trădat. Şi de la asta ne-am certat, din nou. ajungînd la vorbe tari. I-am spus •. „— Eşti un laş !" Iar el mie : — ,.Şi tu un fanatic". Eu : „_ Locul tău e* la liberalii burghezi!" Şi el : — „AI tău la anarhişti". Aşa ne-am despărţit, in noaptea aceea, şi nici n-am mai vorbit aproape un an de zile". 62 Cînd am ajuns acasă, a doua zi în zori, eram încă enervat după dis-ti'cu Ion Cîndea, dar avusesem timp să-mi fac un plan al meu. Lma „"se culcase, mă aştepta. Era îngîndurată şi nu se mai vedea pe faţa ei. bucuria întoarcerii mele. Mi-a spus, în timp ce mă dezbrăcăm sa ma culc : 1- Gheorghe, ai să-ncepi iar totul de la capăt. —' Da. Bine înţeles ! Am ştiut c-aşa are să fie. Tu nu te poli linişti. Am luat-o lingă mine, ţinînd-o pe după umeri: _ Lina mea dragă. Cum să-ţi explic eu ţie că altfel nu se poate t — Nu'trebuie să-mi explici. Eu te cunosc pe tine. Numai spun. Am dreptul ăsta. Ţi-s doar nevastă. — Mi-ai spus chiar tu că lucrurile nu s-au prea schimbat. Atunci eu cum să mă'schimb? Chiar tu ai spus că vin alţi domni şi alte legi — dar ct tot domni sînt si tot legi de-ale lor, şi noi tot lor o să le muncim ca şi mai înainte. Şi-atunci să ne încrucişăm braţele pe piept şi să ne lăsăm mtalccaU ^ ^ Gheorghe. Tu ai dreptate. Dacă ar fi toţi ca tine, nici nu m-iş sinchisi. Dar sînt aşa de puţini... chiar şi Cîndea, uite, s-a potolit.. N u se in ai duce nici la adunări. Şi doar cum era el de înflăcărat înainte... '_ Ehţ Cîndea. El a citit prea multe cărţi burgheze şi-a dat boala scepticismului în el. Nu judeca lucrurile după Cîndea... Şi-am mai discutat noi doi poate vre-un ceas, tot^ aşa. Ea nu mă oprea de la nimic, avea încredere în mine, dar se temea". „Dimineaţa, fără să fi dormit nici un minut măcar, m-am dus la Szekeres" Nu mai aveam linişte. Era în mine un neastîmpâr şi o nemulţumire, care mă atîtau. Nu stăteam să mă întreb ce anume vreau. Mă irita ideea inactivităţii',' a resemnării, care-1 stăpînea pe Cîndea; nu puteam primi o-astfel de' idee şi nu puteam crede că nu-i nimic de făcut, că oamenii s-au împăcat cu situaţia şi-aşteaptă fără să facă nimic. Pe Szekeres mi l-am găsit acasă. Lucra într-un sat, nu prea departe ,|e oraş, la Cri slur; clădea o casă unui ţăran de-acolo. Venea acasă numai sînibăta. Am si. pornit imediat într-acolo, în lungul liniei ferate. Nu prea aveam chef să mă bucur de frumuseţea locurilor. Era sfîrşitul lui. august ori începutul Iui septembrie şi cerul era senin şi dealurile îndepărtate erau sure si galbene şi roşcate, iar lunca Mureşului, pînă departe se vedea spălăcită de pîcla uşoară a dimineţii de toamnă. Nici pe-aici nu fusese lucrat lot cîmpul ; numai petece răzleţe de mirişti sau cucuruze pălite arătau că oamenii nu pieriseră cu toţii. Simţeam tristeţea şi neliniştea lumii chiar şi în acest peisaj senin de început de toamnă şi parcă îmi aţîţa neas-tîmpăru). Am ajuns la Cristur cam pe la zece. L-am găsit acolo pe Szekeres. mic. subţirel şi' slab, în hainele lui de lucru toate pătate de var şi mortar. Luerasing ur, ridicînd zidurile unei case de ţară, în marginea satului. Jl ajutau, cărîndu-i mortarul şi cărămizile un ţăran tînăr şi soţia acestuia. Cînd iu-a văzut, a început să rîdă. — Tc-ai întors, mă, Gheorghe. Pentru asta merită să bem un păhărel. ea Faţa-i era roşcată de la praful de cărămidă, oehii-i lăcrimau de la boala Iui care tot de la praf i se trăgea. Era însă vesel, cum îl ştiusem întotdeauna. L-am lăsat să lucreze, pînă la prînz ; i-am mai dat şi eu o mînă de ajutor. Ne-am aşezat pe urmă la umbra unui nuc bătrîn, pe pâmîntul răcoros şi un pic jilav. L-am întrebat ce se mai aude : — Numai clutec şi bucurie ! mi-a răspuns. —■ Hai, mă Eugene, fii serios. — E-un fel de dans, la noi aici. Cînd un pas la stânga, cînd un pas Ia dreapta, cînd o bătaie pe loc. Spunea vorbe vesele, aşa-i era firea, dar i se simţea în glas o nervozitate abia stăpînită. —• Ce face partidul nostru social-democrat? Szekeres s-a uitat la mine cam dintr-o parte; veselia lui prefăcuta s-a stins, dintr-odată. Grav, cu o expresie de uşoară tristeţe, care mi s-a părut străină de el, fiindcă nu mă învăţasem să i-o cunosc, mi-a spus: — Partidul de care întrebi tu, este şi nu este. Nici nu ştiu dacă mai este al nostru. — Şi-atunci al cui este ? — Parcă tu nu ştii... Mi-a spus şi el cam aceleaşi lucruri ca şi Ion Cîndea, numai că altfel. Era şi Szekeres un om neastâmpărat şi nemulţumit de situaţia lumii, lui însă îi păsa mai puţin de amorul lui propriu, decît lui Cîndea şi nu-şi amesteca sentimentele lui personale acolo unde aceste sentimente n-aveau ce căuta. -— Acum o întrebare este! — mi-a spus el. Ce face clasa muncitoare şi ce trebuie să facă ? Asta-i! Eu judec pe orice om — şi te judec şi pe tine — după cum răspunde la întrebarea asta. Se uita la mine, tot aşa dintr-o parte, aproape bănuitor. Eu însă nu mă sinchiseam de bănuiala lui. Mă bucuram că nu s-a schimbat, că a rămas acelaşi bărbat lucid şi calm. Şi mă gîndeam că dacă mai sînt astfel de oameni printre noi, lucrurile se pot îndrepta. El a adăugat: — Iar partidul social-democrat, mai bine zis, cei care s-au cocoţat sus la conducere, dau un răspuns prost la întrebarea asta sau nu dau nici un fel de răspuns. Pînă şi la noi, în secţiunea din T. sau în ceea ce a rămas din ea, lucrurile nu stau mai bine. Sarkanyi Aladar nu vrea să se despartă de dumnezeul maghiarilor şi vrea partid social-democrat maghiar; domnul avocat Coriolan Pintican e de părere că acum fiind Romînia, social-democraţia trebuie mintenaş să devină românească. Intre ei, stă ca Isus Cristos între cei doi tâlhari, prietenul nostru Blumenfeld, îşi freacă îngrijorat mîinile şi propovăduieşte unirea social-democraţilor ardeleni într-un partid de sine stătător, care să aibă relaţii frăţeşti cu socialiştii regăţeni, dar să nu le fie subordonat, fiindcă cică noi am fi mai bine organizaţi; aşa sîntem de bine organizaţi încît eu nu mai pricep nimic. Szekeres a tăcut, obosit de cît vorbise. Acum că nu mai rîdea şi nu mai glumea, chipul lui mic, ascuţit, se vedea istovit, îmbătrînit. Vedeam cute mărunte şi multe în jurul ochilor şi gurii, acoperite de praf roşu de cărămidă şi de pete de var, brăzdate de dîre de sudoare. Numai în ochii lui albaştri mai scapără din cînd în cînd o luminiţă din vechea lui veselie. M-am tot uitat la el, cum şedea ghemuit, acolo, lîngă şervetul pe care fusese întinsă mîncarea adusă de ţărancă şi am murmurat: 64 __Mare încurcătură. _ Mare. A încuviinţai, el. _ Şi-un cap mai limpede — am întrebat — aşa, mai lucid, nu s-a găsit printre ai noştri? Mă gîndeam la ceea ce-mi spusese Cîndea. _ Cum ai spus ? Un cap mai lucid ? Tu crezi că ajunge un cap mai iucid ? Nouă ne trebuie un partid cu adevărat muncitoresc. Asta ne trebuie. Adică ceva mai multe capete lucide. Şi suflete îndrăzneţe trebuie. Şi încredere în clasa muncitoare. Asta trebuie. M-am enervat. Mi se păruse că simt ironie în glasul lui. _. Da. Asta trebuie. — Am strigat. Este ?! Grupul comunist este aşa ceva t, — Poate să fie. M-a prins de nună, să mă liniştească şi mi-a spus că el prin aceste «rupuri comuniste care există peste tot în ţară vede posibilă regenerarea partidului, că muncitorimea dezamăgită de conducătorii social-democraţi priveşte cu speranţa aceste grupuri; în aceste grupuri însă mai există frământări, unii vor doar să schimbe conducerea partidului social-democrat, să-i imprime o orientare revoluţionară, alţii vor să părăsească partidul şi să înfiinţeze unul nou, unul adevărat, pe principiile Internaţionalei a IlI-a. _ Dar altceva se mai face, decît să se discute despre orientare? _ Se mai face şi altceva. Ne străduim să punem din nou pe picioare sindicatele şi casele de ajutor reciproc. Mai organizăm cîte o grevă. Ne ocupăm de cultură şi de sport. Nu stăm cu braţele încrucişate. Am putea să facem şi mai mult. Condiţii există. Ah! şi ce condiţii au mai existat acum vreun an. Era toată câmpia Ardealului, şi nu numai ea, în flăcări. Se răsoulau satele şi alungau, pe domni. Ah, ce horă a fost! Numai că n-a fost cine să cânte. Am avut şi la noi în T. soviet de muncitori şi soldaţi. Ce mai ! Erau toate condiţiile pentru revoluţie. Una lipsea. Cea mai importantă. Capul! Eh... s-a destrămat. — Tăcu un moment, uşor întristat, apoi continuă. — Totuşi condiţii există şi acum. însă nu sîntem încă organizaţi, încă-i prea multă poezie şi romantism la noi. Şi prea multe discuţii. Dar şi spirit revoluţionar este; şi âsta-i lucrul cel mai important. Să ştii. Lucrurile or să se lămurească în curând. M-am despărţit de Szekeres cu un sentiment ciudat. îmi venea că m-am liniştit. Totuşi continuam să fiu nerăbdător. Ca un bălrîn cal de cavalerie, care simte de departe mirosul de pulbere arsă şi fumul bătăliilor şi bate din copită aţîţat, aşa am simţit eu că adie un vînt nou în tot acest haos de după război. Vechiul meu neastâmpăr, care nici nu apucase să aţipească, se trezise din nou şi n-avea să se mai liniştească. Iar acea părere a mea, că m-am liniştit, nu putea să fie decît bucuria că mi-am regăsit tovarăşii şi locul meu printre ei". ★ ,,Pînă atunci, m-am dus să mă angajez iarăşi, în meseria mea. La depou am aflat mirat că trebuie să dau examen la condus locomotiva şi la limba română. Am dat examenul pe-o locomotivă mică, un gândac negru, teşit, cu un coş în formă de ciupercă ; mai există locomotiva aia şi azi şi mai merge, însă-i folosită numai la manevră. Eram emoţionat cînd am început să urc scăriţa locomotivei, ca un copil, parcă pentru prima oară -5 — Viaţa romînească nr. 9 65 aş fi păşit pe platforma îngustă de oţel, albă ca argintul, şlefuită de tălpile sutelor de fochişli şi maşinişti care au călcat-o cu picioarele lor. Fochistul m-a salutat scurt, ridicînd un deget la cozorocul şepcii şi a continuat s-arunce cărbuni în vatră. Am simţit dogoarea flăcărilor lovin-du-mă in obraji, dar m-am încălzit mai mult pe dinăuntru, ca atunci cînd bei un rachiu tare. Şi mirosul acesta de cenuşă şi cărbuni încinşi, de funingine, şi aburii calzi şi umezi şi scrumul care ţi se lipeşte de nări şi de buze şi-ţi crlişcă printre dinţi — care toate la un loc sînt aerul locomotivei' şi al depourilor — m-au făcut să-mi umplu pieptul, respirând cu lăcomie. Am apucat mânerul sirenei şi am apăsat; am auzit sirena su-nîndu-şi semnalul ei cunoscut, vesel ca un chiot ; era bătrîna şi sirena şi ţipa piţigăiat, chinuită, parcă de durere, dar mie mi-a plăcut. Simţeam că rîd. Rîdea şi fochistul la mine, privindu-mă. Membrii comisiei inginerul Banciu, inspectorul Mareş şi un alt inginer pe care l-am uitat erau serioşi, gravi şi se fereau cît puteau să nu se atingă de noi. Fiind romîn, examenul de limba romînă, nici n-a mai trebuit să-l dau. Fusese inventat numai pentru unguri. Pe inspectorul Mareş, îl cunoşteam din timpul administraţiei maghiare. Atunci se numea Marosi, vorbea numai ungureşte şi nouă ne striga : „Bitdos olâh!" Acum vorbea uimitor de bine româneşte, cu accentul acela, puţin caraghios de ardelean de şcoală veche. El m-a întrebat de ce am nevastă unguroaică. M-am mirat de întrebare, fiindcă şi el avea soţie unguroaică. I-am răspuns că aşa s-a întîmplat. M-a întrebat, mai departe, cum se vorbeşte la mine în familie. Cum se nimereşte, i-am răspuns, cînd romîneşte, cînd ungureşte. Vorbele acestea l-au supărat pe domnul inspector. S-a uitat pe rînd, la ceilalţi doi membri ai comisiei, apoi la mine încruntat. Avea mustăţi mari ungureşti; nu ştiu cu ce le ungea de-i stăteau aşa de ţapene. Cînd s-a aplecat peste masă spre mine, parc-ar fi vrut să mă împungă cu ele. Mi-a spus, dojenindu-mă mâhnit, că la mine sentimentul naţional e cam tocit, că-s romîn şi nu-i frumos să-mi uit naţia mea, mai ales acum cînd trăim într-o ţară românească. I-am spus că naţia mea n-am uitat-o, nevasta nu mă obligă s-o uit, că nici eu no pot obliga pe ea să-şi uite naţia ei. — Nu! a zis el şi a ridicat degetul spre mine, parc-aş fi fost un şcolar, iar el învăţător. Datorinţa dumitale de romîn este să-i dai o creştere româneasca. Că doar dacă o să capeţi slujbă, şi ea pită românească o să mince şi musai trebe să aibe recunoştinţă faţă de România Mare... Şi mi-a tot dăscălit pe struna asta vre-un sfert de ceas, dar eu nu i-am mai răspuns nimic. Pe urmă a schimbat vorba, intoreînd-o spre politică. M-a sfătuit să mă las de „agitaţiuni soţialiste"; că acestea au avut rost, cită vreme românii au fost asupriţi de unguri, dar că acum idealul românilor s-a împlinit şi datoria fiecărui romîn este să-şi iubească ţara şi regele şi să-şi vadă de treabă. — Politica este misiunea personalităţilor competinte, a spus el. Mi-a comunicat apoi că fiindcă-s romîn şi bun meseriaş, comisia a hotărît să fiu angajat şi a încheiat cam aşa: — Onorate domn, recunoştinţa te obligă să lucri cu abnegaţie pentru România Mare şi prosperitatea neamului românesc". I-am răspuns: — Mulţumesc frumos pentru vorbele dumneavoastră frumoase. Am să mă gândesc la ele. 66 El s-a înseninat la faţă, s-a ridicat şi-a venit la mine, întinzîndu-mi mîna şi bătîndu-mă pe umăr. N-aveam însă la ce să mă gîndesc. Venise stăpînire romînească. Se făcuse unirea eu patria-mumă, cum se spunea; mulţi sperau că o să se rezolve multe nedreptăţi. N-a fost aşa. In locul domnilor unguri s-au cocoţat domni romîni, şi-atît. In afară de stăpîni nu s-a schimbat nimic. Aceeaşi marfă, numai alt ambalaj. Am ajuns iarăşi să bat drumurile cu locomotiva, în sus pe Murăş. printre munţi, pfnă la Ciceu, sau mai departe, şi în jos, pe cîmpie, pînă la Fiăzboieni. Stam la fereastră, şi-mi pierdeam privirile peste hotarele cu semănături. Oameni necunoscuţi, gîrboviţi pe brazdă, se ridicau şi salutau trenul, iar eu le răspundeam. Berze grave, păşind tacticos cu picioarele lor lungi, îşi întorceau ciocul, privind cu nepăsare maşina care scotea fum pe coş, de care nu se mai speriau. Cunoşteam toate cotiturile şi chipurile cantonierilor, şi chiar şi izvoarele de sub coastă şi fîntînile de cîmpie cu cumpene înalte şi mă bucuram că le văd iarăşi. Locomotiva se legăna uşor, pe şine, abia simţit, iar dealurile şi cîmpiile pînă departe, se legănau şi ele şi lunecau uşor, rotindu-se înapoi şi-o mîn unde trebuie. Şi vuietul ei am iarăşi sub mîinile mele maşina şi-o mîn unde trebuie. Şi vuietul ei masiv, de fierărie, gîfîiturile ei grele şi ţipătul prelung al sirenei, parcă mă îmbătau. Bucuria asta îmi lipsise; abia acum îmi dădeam seama că poţi fi nefericit şi pentru ca nu eşti la locul tău, unde te simţi tu om întreg. Duceam cu trenurile pietriş şi cherestea şi var şi cărămizi şi cărbuni, cereale şi vite, şi mărfuri de tot felul şi mă gîndeam că toate sînt munca mîinilor noastre de care se bucură nişte domni pe care nici nu i-am văzut la faţă. Cînd îmi veneau gînduri ca ăsta, simţeam că tremur pe dinăuntru şi mă cam răsteam la fochist. Duceam trenuri de călători* cu vagoane vechi ce se hurducăiau, sunînd a tinichea, priveam forfota din gări a oamenilor încărcaţi cu bagaje şi graba lor neliniştită mă făcea să rîd. La cîtăva vreme după ce-am reintrat în serviciu la cefere, în mai, o mie nouăsute douăzeci, mi s-a născut primul băiat, Gherasim. Aşteptam de mult să am şi eu măcar un copil şi m-am bucurat cînd l-am avut. Familia nu-i numai pentru tihna. Un om fără familie, îi numai pe jumătate om. Iar fără copii, familia e ca o vioară fără strune. Copilul îţi înseninează viaţa. Tu poate ca om, ţi-ai greşit soarta. Intr-un copil însă viitorul e întreg şi neatins ca un copac în găoacea seminţei. Este o lege a generaţiilor care nu trebuie s-o uităm. Un copil îţi stîmeşte visuri noi şi le împrospătează pe cele vechi, care poate la un moment dat le-ai şi văzut irosindu-se în praf. Şi mai ales te gîndeşti, că el, copilul acesta, care nu ştie deoît să doarmă şi să ceară de mîncare, soheunînd ca un căţeluş orb, o să crească bărbat şi-o să facă el ceea ce n-ai apucat să faci tu. Mă uitam la băiatul meu, cum se tîrăşte de-abuşelea, cum se loveşte de lucrurile din casă şi le contemplă uluit, şi mă gîndeam că azi mîine am să stau de vorbă cu el, învăţîndu-1 cîte ştiu. Şi mă încercau emoţii necunoscute; are să fie şi el un muncitor ca şi mine. Şi-am să-1 iau cu mine la adunări şi-o sâ-şi găsească şi el locul printre luptătorii noştri, şi-o să am şi eu o părticică în ceea ce o să facă el bine, pentru că eu am să-1 cresc. Intre timp, luasem legătură cu vechii mei tovarăşi. Ne strîngeam la club — aşa-i ziceam noi sediului partidului social-democrat. (Cîndva, demult, se numise clubul socialist şi se bucurase de faimă şi încredere 67 din partea muncitorilor, acum îi rămăsese numele „club" — şi nici nu era altceva, decît un loc unde se trăncănea cît era ziulica de lungă). Mie nu-mi plăcea acolo. Se tot dezbăteau şi se răsdezbăteau probleme politice şi teorii fel de fel, dar nu se organizau acţiuni decît foarte rar, şi-atunci mai mult a intrigi semănau şi a răfuială între diferitele grupuri din partid. Acţiunile adevărate, adică lupta clasei muncitoare era lăsată pe seama sindicatului. Dr. Sarkanyi Aladar care era atunci secretarul secţiunii din T. şi dr. Cariolan Pintican, preşedintele, se ţineau strîns de teza soţ-deinistâ, că partidul e organizaţie politică, iar sindicatul una profesională şi se fereau să amestece lucrurile. Dacă n-ar fi fost Lazăr Cimpoca şi Szekeres Eugen şi bătrînul profesor Şuier şi încă vre-o cîţiva, pe care i-am uitat, nici nu m-aş mai fi dus pe la club, şi-aş fi procedat şi eu ca Ion Cîndea. Aceştia se amestecau în treburile sindicatelor şi luau parte la acţiunile lor. Curînd de tot s-a văzut limpede o deosebire mare, între cei din conducerea partidului social-democrat şi acest grup, care îşi spunea, şi-i spuneau toţi, „fracţiunea comunistă". Prea multă teorie nu se făcea aici, mai curînd acţiuni. Aşa a fost greva de la „Runeu şi Sebeş", care noi am oondus-o. Teorii nu prea făceam noi; voiam să facem revoluţie şi ceream schimbarea tacticii. După greva generală din nouăsutedouăzeci, Cimpoca a pus problema ieşirii în bloc din partidul „soţ-dem" şi au fost destul de mulţi care au fost de acord. A fost atunci, cîteva luni de zile, multă frămîntare printre noi. Voiam să facem o organizaţie politică nouă — „cu totul nouă" — ziceam noi, „cu adevărat revoluţionară, care să conducă muncitorimea la revoluţie", însă nu prea ştiam cum s-o facem. învăţam şi dezbăteam ideile lui Lenin şi-ale partidului bolşevic, între timp se înfiinţase Internaţionala a IlI-a şi problema afilierii devenise cea mai discutată. Pînă la urmă n-a mai fost nevoie de „ieşirea în bloc" din partid, pentru că majoritatea membrilor au urmat pe comunişti, iar „liderii" au rămas cam stingheri. S-a văzut asta bine la congresul din nouă sute două zeci şi unu ; noi îi aveam delegaţi acolo pe Szekeres şi Cimpoca, pe care i-am propus noi, grupul comunist, şi masa membrilor i-a acceptat, în ciuda „liderilor". Aşa s-a întîmplat şi în alte părţi. în momentul acela, noi cam ştiam ce are să se aleagă". ★ „Pe delegaţii la Congres, poliţia i-a arestat acolo. Pe noi, cîţi se ştia de noi, ne-a arestat pînă la unul, poliţia cea nouă, romînească, din T. Nu se schimbaseră prea multe acolo. Ne-au vîrît în acelaşi beci, neluminat, murdar şi igrasios. Se vede că nu se mai făcuse nici un fel de curăţenie de cînd mai fusesem acolo prin nouăsutezece sau unsprezece. Şi gardienii semănau cu ceilalţi, iar comisarul parcă îşi schimbase numai tini forma. Era unul Dogaru, negru şi buzat, voinic şi gras, de plesneau nădragii pe el, ca şi celălalt, şi tot aşa răcnea, răguşit şi gros, numai pe romîneşte. Şi bătea şi el, ca şi celălalt. Atunci, cînd ne-au arestat întîi, la vre-o două zile după ce-i arestaseră la Bucureşti pe delegaţi, nu ne-au bătut imediat. Ne-au dus pe toţi, eram vre-o nouă sau zece în birou la inspector. Acelaşi birou, cu parchetul frumos curăţit; şi covorul de pe jos era acelaşi şi masa cu postav verde, ca la biliard ; numai pereţii fuseseră zugrăviţi din nou, şi cărţile din dulap schimbate, iar pe perete, în locul lui Franz-Joseph, era Ferdinand al Romîniei, care în loc de favoriţi, avea barbă. Inspectorul, Sebastian Ionescu, era un domn rotunjor, cu faţa roşie şi părul roşu, cu mustaţă englezească, îmbrăcat tinereşte în haine albe. 68 Avea o cravată albastră de mătase cu nod mare, cum venise la modă pe-atunci, şi-un ac de cravată de argint, înfăţişînd o femeie goală. Şedea la masă şi se uita la noi şi bătea cu degetele în tăblia mesei, parcă ar fi cîntat la pian. • A tuşit scurt de cîteva ori, dregîndu-şi glasul, apoi a început să vorbească, rar, ceremonios: Domnilor, v-am inivitat, aici pentru a discuta unele chestiuni, pendinte de, cum să zic, de siguranţa statului. Noi am rîs, cînd am auzit că ne-ar fi invitat. Ne sculaseră noaptea din pat şi ne luaseră pe sus, şi ne ţinuseră pînă atunci la beci, cu gardian la usă. Ne-am privit, noi între noi, dar n-am spus nimic. El nu s-a sinchisit de rîsul nostru. A continuat netulburat: _ După ee visul de secole ăl romurilor s-a realizat, avem datoria sfîntă să consolidăm acest stat, zidit prin jertfele de sînge ale eroilor noştri. Orice tulburări, inspirate de duşmanii noştri din afară, le vom reprima fără milă. Aşa cer interesele statului şi ale naţiunii, iar noi ne vom conforma. De-aceea v-am invitat, ca să stăm de vorbă şi să vă propunem în mod civilizat, deocamdată, să vă abţineţi de la orice activitate ce tinde să provoace tulburări în stat. Atunci careva dintre noi, nu mai ţin minte care, poate chiar eu sau poate altul, a spus: — Domnule inspector, cînd plouă, apa rîului se tulbură, cînd copilu-i flămînd şi maică-sa nu-i dă să sugă, plînge şi se zbate. De ce-i de vină rîul că se tulbură şi copilul că i foame? Inspectorul nici nu s-a enervat c-a fost întrerupt, nici nu s-a încurcat. A răspuns, tot aşa ceremonios: — Cunosc teoriile dumneavoastră, domnilor. Le-am studiat. V-aş putea convinge, destul de uşor, că sînt completamente nefondate. Dar nu-i nici locul şi nici prilejul cel mai adecvat pentru discuţii de acest gen. Instrucţiunile care le am, îmi cer să vă avertizez. Şi-atît. Pe urmă ne-a rugat să semnăm nişte declaraţii. Erau gata pregătite, bătute la maşină. Nu erau rău ticluite. Nu conţineau nici un fel de angajament faţă de poliţie. Doar atît că cel care semna nu era de acord cu hotărîrile Congresului şi mai ales cu afilierea la Internaţionala a IlI-a. care cică ar fi fost „complot împotriva statului". N-a semnat nici unul dintre noi. Inspectorul nici n-a insistat. A mormăit : — Bine. Am luat act. A făcut un semn cu mîna şi-am fost duşi iarăşi în beci. Vreo trei zile la rînd ne luau, unul cîte unul şi ne duceau la inspectorul Ionescu. Acesta vroia să ne „convingă" că poliţia romînească nu-i „bestială" ca cea ungurească, iar pe romîni îi trata cu „compătimire". — Eşti romîn, domnule Vidrăsan!? — mi-a spus mie. Glasul lui suna blînd şi vedeam că vrea să s-arate milos,' dar expresia de milă nu se alegea nici cum pe faţa lui roşiatică, grăsuţă şi-n ochi nu vedeam altceva decît plictiseală şi uneori scăpărări iritate. — Romîn sînt, dar domn nu-s, i-am răspuns. — „Domnule" e o formulă de politeţe. — Arestarea noastră tot politeţe e? —• E un act de legitimă apărare a intereselor statului, domnule Vidrăsan. Regret din suflet că trebuie să arestez un romîn, dar există 69 un comandament al datoriei pe care nud pot ignora. Ce cauţi dumneata printre aceşti duşmani seculari ai neamului romînesc? — De unde şi pînă unde duşmani? Sînt muncitori ca şi mine. Unde încape duşmănia? — Cunosc şi-această teorie. Internaţionalismul! E şi asta nefondată. Dumneata eşti un naiv şi blajin romîn şi suferi de bunătatea sufletească congenitală a romînului. Şi crezi că şi celelalte naţiuni sînt naive şi blînde. Te înşeli. Toate naţiunile din jur vor să cotropească ţara noastră mănoasă şi bogată şi-i datoria sfîntă a fiecărui romîn să-şi apere ţara. —■ Ţara o fi mănoasă şi bogată, nu-i vorbă, dar pînă una alta noi sîntem săraci, şi romînii de baştină şi „cotropitorii" ăştia cum le spui dumneata. M-a privit încruntîndu-se uşor, şi-am zărit, o clipită, în ochii lui albaştri, cu gene roşcate, o sclipire de cruzime; era aceeaşi sclipire rece, de animal de pradă, ce-o văzusem şi în dosul ochelarilor procurorului conte Tothfalusi Brodi Eduard cu zece ani în urmă, în acelaşi birou, şi mai aveam s-o văd adesea în ochii altor anchetatori şi agenţi şi gardieni, pe care aveam să-i întîlnesc în drumul meu, în anii următori. N-a mai continuat discuţia, mi-a făcut semn să ies, şi nu m-a mai chemat. Am intrat pe mîna comisarului Dogaru, care nu se încurca la vorbe; îmi punea în faţă foaia de hîrtie pe care se bătuse la maşină declaraţia şi mă lovea cu pumnul în cap ■— asta era lovitura lui preferată; cînd obosea, chema un sergent, să mă bată cu vîna de bou, şi-acesta tot în cap mă lovea şi peste şira spinării. Cam asta i s-a întîmplat fiecăruia dintre noi. Hîrtia n-a semnat-o nici unul. Ne-au dat drumul peste vre-o două săptămîni. începuseră mişcări de protest în ţară şi ameninţări de grevă că peste tot se făcuseră arestări şi veniseră şi proteste din străinătate, împotriva arestării delegaţilor la Congres. Ne-au dat drumul noaptea, să nu ne vadă oamenii pe stradă. Cînd am ajuns acasă, am văzut lumină în bucătărie. ,,Lina mea mă aşteaptă" am gîndit; şi-am simţit ceva ca un nod în gît, pe care nu-1 puteam înghiţi. Am mai aşteptat un pic, să mă liniştesc, apoi am intrat. Lina nu era singură. Erau acolo, Maria Cîndea şi Ion, Copandi pantofarul şi Clara soţia lui. Cine ştie de cîte ori au venit ei, şi alţi vecini, aşa seara, s-o mîngăie pe Lina şi să-i deie curaj! Nu ştiu ce vorbeau. Cînd m-au văzut, au tăcut, privindu-mă cu un fel de milă. Poate nici nu eri tocmai milă; ei doar se aşteptau ca noi acolo să fim bătuţi. Mai curînd înţelegere, acel simţ de solidaritate, care rar se exprimă prin cuvinte. Nici Lina n-a spus nimic. M-a luat numai de mînâ, privindu-mă drept în ochi, surîzînd cu lacrimi. Mi-a mîngîiat obrazul, cu un gest repede, de i-am simţit palma numai ca o adiere. — Să-ţi dau ceva să mănînoi! —- mi-a spus apoi şi s-a şi ridicat să pregătească. Vecinii au plecat curînd. înainte de a ieşi, Ion Cîndea mi-a spus: — Te-au concediat, să ştii. Şi pe ceilalţi. — M-aşteptam la asta. — Ne-am hotărît la sindicat, să facem grevă, dacă nu vă reprimesc... N-am spus nimic. Era ceva aproape firesc. — Sa ne împăcăm, Gheorghe! a adăugat Ion. 70 _ Să ne împăcăm, Ioane, am încuviinţat eu. Ne-am strîns mîinile. _ Vrei să ne întîlnim mîine ? m-a întrebat. Am zi liberă. _ Bine! Aveam să ne întîlnim şi a doua zi şi mai tîrziu dar multă vreme încă n-aveam să ne înţelegem. Am rămas singur cu Lina. A dat să mă strîngă în braţe. Poate că cu m-am schimonosit, că mă durea trupul şi-atunci ea s-a uitat îngrozită la mine. _ Am uitat, Gheorghe! a şoptit. Iartă-mă. _ Nu-i nimic, tu copilă! Dâ-mi apă să mă spăl, şi ceva de mîncare dacă ai. Ce face Gherasim? — Bine. Tot zice ta-ta, ma-ma, şi se tot împiedică la mers. Am să ti-1 arăt, după ce te speli. Doarme. M-a -spălat Liita. Eu nu puteam. Stam în lighianul mare de tablă, în mijlocul bucătăriei, în picioare, şi Lina mă spăla. Palmele îi umblau pe pielea mea învineţită, ca o mîngîiere, totuşi mă durea şi mă ustura. Tot aşa m-a şters cu prqsopul şi din cînd în cînd o auzeam oftînd şi suspinînd. M-a dus apoi la copil, care domnea în pătucul lui, meşterit de mine. Sta cu o mînă aruncată în sus, cu cealaltă în gură. Era bucâlat şi negricios. Semăna cu mine. Şi-am zis în gînd : „Ii greu, măi Cherasime! Dar nici tu n-ai să faci altfel, dac-a mai fi nevoie atunci!" I-am sărutat mîna şi m-am întors în bucătărie. După ce ne-am culcat, Lina mi-a spus: — Tot aşa are să fie, de-acum înainte, Gheorghe dragă? — Poate să fie şi mai rău, Lina. Dar tu să nu te temi. — Mi-i aşa de urît singură. — Singură n-ai să fii niciodată, că noi sîntem mulţi. — Da, da... Şi mi-a şoptit la ureche, măcar că nu ne-auzea nimeni: Gheorghe, să nu te superi pe mine. Să ştii e-o să mai avem un copil. — De ce să mă supăr? Mă bucur... Şi înduioşat şi eu am adăugat: — Poate al doilea o să fie fată. Am tăcut apoi amîndoi şi-am adormit. Al doilea copil tot băiat a fost. S-a născut în decembrie. I-am pus numele Ion. Aşa s-amestecau atunci lucrurile. Scurtele noastre bucurii omeneşti păreau furate, parc-am fi fost blestemaţi să le trăim în taină să nu le vadă nimeni; parc-ar fi fost interzise. Domnii se şi mirau cînd noi plîngeam un copil care ne-a murit sau cînd ne bucuram că se mai naşte unul lîngă patru cinci ce-i mai aveam; parcă noi n-am fi fost oameni, să ne iubim familiile şi copii, parcă dragostea şi prietenia şi toate sentimentele, le-ar fi fost hărăzite numai lor. ' Peste vre-o două săptămîni s-au întors cei doi delegaţi ai noştri. Erau amîndoi bătuţi măr. Cimpoca mai avea o vînătaie, nevindecată cu totul sub ochi şi şchiopăta de-un picior; rîdea fioros şi zicea: „acum arată frumos, pus în ramă, da'acum o săptămînă nu vedeam cu el". Iar de picior zicea: „Am să-mi iau un baston, şi-am să ies la plimbare pe Corso. cu căţeluşul de lanţ". Nici Szekeres nu scăpase nevătămat; îl lipsea un dinte în faţă : Zicea : „Noroc, că nu mi-au scos măseaua de minte. Ce mă făceam fără ea?" Erau totuşi veseli amîndoi, glumeau şi făceau cu ochiul, că adică „începe bine". 71 Cum am aflat de sosirea lor, ne-am şi adunat cu toţi, fără multa zarvă, unii la Szekeres acasă, alţii la Cimpoca, unde cum s-a nimerit, să ne povestească despre cele întîmplate la Congres". ★ Vidrăsan simţi un murmur confuz în sală şi-un freamăt al trupurilor care se mişcă abia. S-auziră şi sîsîituri ale unora care voiau să-i liniştească pe cei care şopteau sau se mişcau. ,,Se plistisesc !" îşi spuse el, nemulţumit. „Nu mai e vorba despre gloanţe şi bătălii, nici despre dragoste, şi nu-i mai interesează", el însă nu putea să înţeleagă ceea ce se întâmplă în sală. Pomenise cîteva nume de oameni, destul de cunoscuţi în T., mai alea printre muncitori, şi tinerii se întrebau între ei despre aceşti oameni. Vidrăsan spuse: — Iar vă povestec lucruri despre care aţi mai auzit şi aţi învăţat fa seminar şi voi poate vă plictisiţi. Dar ce să fac măi copii? Viaţa mea-i împletită cu toate lucrurile acestea, ca şi a părinţilor voştri. Tinerii protestară zgomotos, cetind să le povestească tot. — Povestiţi tot! — Tot! Aşa strigau, dar el nu-i crezu. II zări pe Eugen Măruţ ridicat în picioare, cu faţa către sală, cum îşi agită braţele întinse cer în d linişte, şi pe Elisabeta fâeîiid gesturi exasperate de nerăbdare. Sala se linişti. Se întinse iarăşi tăcerea. Se închega iarăşi încetul cu încetul acea atmosferă încremenită de ascultare, care dă vorbitorului încredere în sine şi curaj. Parcă n-ar vorbi cu sute de oameni, ci ou unul singur. Vidrăsan încă tot nu credea că sala redevenise atentă şi interesată, ci numai că tinerii s-au înţeles să respecte bătrâneţea lui. „Sînt disciplinaţi! Asta-i! Sînt un material bun!" Se decise să relateze cele ce-au urmat pe scurt şi să încheie cît mai repede. Le descrise situaţia de după primul război mondial, care mai era tulbure, deşi se făcuse pace şi se încheiau vestitele tratate de la Versailles. In sufletele oamenilor pacea nu se aşezase. Conştient sau instinctiv, oamenii erau în căutare, nemulţumiţi de starea lucrurilor. în T. ca şi în alte oraşe din Ardeal, şi în alte oraşe din întreaga ţară, lumea se amestecase. Fostul cîrnăţar, Bânyai, devenise cel mai bogat om din oraş, îşi construise o fabrică de mezeluri şi stăpînea trei din cele mai mari măcelării i îşi clădise o casă mare cu două etaje în centru, cu magazine la parter, cu depozite în fundul curţii; numai venitul lunar al acestei case întrecea venitul pe doi ani al fostei sale cîrnăţării. Marele angrosist Rasenbaum, care avusese filiale în aproape toate oraşele din Ardeal, dăduse faliment şi se angajase ca vînzător în magazinul „Patriotul Romîn", al fostului său angajat Copăceanu. Profesorul Krammer-Lsonsky, care fusese membru al Academiei regale din Budapesta, era portar de zi la fabrica „Foresta", foşti funcţionarii, puteau fi văzuţi frământând lutul cu picioarele la fabrica de cărămizi a lui Căpuşan care fusese simplu cărămidar şi se numise înainte de război Kapâs. Şi fiecare voia altceva. Muncitorii care trăiseră revoluţia sau o simţiseră din apropiere, visau dărâmarea rânduielilor burgheze; ţăranii veniţi 72 Ia oraş economiseau leu cu leu. flămînzind, îmbrăcîndu-se în zdrenţe, dormind pe sub poduri sau în gări şi visau să-şi cumpere pămînt; foştii funcţionari superiori, consilierii şi inspectorii daţi jos de noua stăpînire, visau întoarcerea imperiului care le dăduse pîine. Chiar şi printre muncitori s-arătau uneori tendinţe de căpătuire, — unii îşi deschideau ateliere, singuri sau asociindu-se doi, trei, alţii se gîndeau să emigreze în Brazilia sau Argentina, unde se căuta mînă de lucru calificată. Încetul cu încetul însă, Vidrăsan îşi reluă tonul de dinainte şi continuă să povestească lucrurile ca întâmplări ale sale, personale. „Noi, comuniştii, trebuia să ne descurcăm în acest păienjeniş, să lămurim masele şi mai ales pe muncitori. Eu, în vremea asta am avut sarcină ,de partid în sindicatul feroviar din T. Eram membru în comitet încă din nouăsutedouăzeci. Pe urmă am fost ales preşedinte. Mai tîrziu, cînd au început a se forma uniuni sindicale, am fost ales membru în consiliul de oraş, al sindicatului unit al ceferiştilor, fierarilor şi constructorilor. Această cinste nu mi-a fost dată fiindcă aş fi fost eu cine ştie ce om deosebit. Eram un muncitor simplu, ca oricare altul, născut din părinţi muncitori, crescut în lumea noastră muncitorească. Eram poate cunoscut din activitatea mea de mai înainte. Se ştia că luptasem în Comuna dira Budapesta. Şi mai era împrejurarea că eram puţini încă, şi toţi trebuia să facem cam de toate. Nici firea mea nu cred să se fi deosebit cine ştie cît de-a altor muncitori tineri. Poate-n caracter să fi avut eu ceva. dar azi e greu să-mi dau seama. Şi nici nu pot să ştiu cum mă vedeau alţii pe mine. Cum să vă spun ce fel de om eram ? îndărătnic şi neastâmpărat, nemulţumit şi pornit, eram şi mîndru şi nepotolit şi-aveam şi gură mare şi nu-mi era ruşine să-mi spun părerea mea în faţa oricui, şi nu-mi plăcea lucrul făcut pe jumătate. Dar asta se potriveşte la mai toţi tovarăşii mei mai tineri sau chiar mai puţin tineri de-atunci. Iar în sufletul meu ce era, chiar nu pot să vă spun cu de-amănuntul. Munca aceasta a mea, cu şedinţe nenumărate, cu întruniri unde trebuia să vorbesc oamenilor, cu lămurire de la om la om, cu organizări de demonstraţii şi manifestaţii şi, nu rareori, de 'greve, cum să spun — îmi plăcea. Nu ca o petrecere, oi ca un lucru ce nu poţi să nu-1 faci. Aveam şi noi romantismul nostru ; aşa i se spune acum. Noi încă nu-i descoperiserăm numele. Nici nu ne preocupa aşa ceva ; propriile noastre sentimente şi griji ne dureau la urmă de tot, cînd ale celorlalţi ne mai dădeau răgaz. Romantismul acesta însă exista şi nu era un lucru rău. Poate că el nu s-a pierdut nici azi; l-aţi moştenit voi, dar în împrejurările schimbate de uzi, el se manifestă altfel. La noi era aşa, ceva intrat de-acum în firea noastră, să legăm tot ce facem şi ce gînd im de i-evoluţie. Chiar şi cele mai mărunte lucruri ale vieţii, nu le puteam vedea decît aşa, în legătură cu revoluţia. Şi chiar o greşală mică de se întâmpla, noi o vedeam mai gravă poate de cît era în realitate, pentru că o priveam ca pe un rău care păgubeşte revoluţia. Aş putea spune oă a fost o pasiune a noastră, dacă n-ar fi un cuvîut prea greu, şi-un lucru care se împacă mai anevoie cu raţiunea şi cu gîndirea. Savanţii care ştiu să analizeze cum şi de ce firul de iarbă creşte mereu în sus către soare, orice i-ai face, poate iar putea să explice ce înseamnă toate aceste sentimente care laolaltă te împing să gîndeşti şi să acţionezi într-un 73 anumit fel. Eu nu m-am gîndit niciodată că aşa ceva are nevoie de explicaţii : de ce-i omul nemulţumit de nedreptate şi se zbate după adevăr şi dreptate, de ce chiar dacă tu ai mîncare şi haine, te înfurii vîzîndu-ţi tovarăşul flămînd şi dezbrăcat. Şi nici timp nu era pentru căutat explicaţii la lucruri ce ni se păreau aşa de fireşti. Aveam destule treburi de făcut. Soseam din tură, mă repezeam acasă, unde găseam pe Lina, aşteptîn-du-mă. Mă spălam, mă schimbam, îmbucam ceva la repezeală, îmi sărutam băieţii şi alergam la sindicat şi-acolo lucrul nu se termina niciodată. Veneam acasă tîrziu după miezul nopţii şi Lina mă aştepta. Eram mort de oboseală şi-adormeam, fără s:apuc să schimb două-trei vorbe cu ea. Dimineaţa iarăşi la sindicat sau la partid. După amiază, mai puteam rupe o oră-două pentru ai mei în timp ce mă pregăteam de plecare în tura următoare. Mă jucam cu băieţii, care crescuseră. Umblau şi se lipeau de mine şi-mi cereau să-i salt în aer, gîngurind jumătăţi de vorbe, pe care eu nici nu le înţelegeam. Şi iar plecam în tură pentru o zi şi-o noapte şi chiar mai mult. Tot greul casei, îl purta Lina şi nu spunea nimic. Uneori, la plecare, vedeam că stă să plîngă. 0 mîngîiam pe creştet şi-o întrebam : ■— Ce-i, Lina ? ■— Nimic. — Eşti supărata. — Nu. Nu-s supărată. Cînd te-ntorci ? — Poimâine. Ea ofta, mi se uita drept în oohi şi surîdea : — Iar o să-mi fie dor. Apoi şoptea repede, înroşindu-se: — Câteodată nu mai pot. Nu mai ştiu ce să mă fac. N-avem un ceas pentru noi, să mai vorbim şi noi de-ale noastre. Parcă eşti un musafir, nu bărbatul meu. 0 mîngîiam şi-i spuneam că nu se poate altfel. Ea zicea : •— Ştiu, Gheorghe. Da'mi-i greu. Cui să-i spun că mi-i greu ? — O să treacă şi asta, Lina, n-ai grijă. —- N-o să treacă Gheorghe, niciodată. Aşa mă tem, Gheorghe, să nu fie şi mai rău. Şi nu-şi mai piitea ţine plânsul. Se rezema de pieptul meu şi plîngea, fără hohote, numai lacrimile îi curgeau şi glasul îi suna gîtuit. Copii se uitau la noi şi nu înţelegeau nimic şi obrajii lor se schimonoseau a plâns. Mă înduioşam şi eram la o vârstă, cînd nu-mi plăcea să mă înduioşez. Credeam că duioşia-i semn de slăbiciune ; încă nu ştiam că-i uu sentiment oarecare, firesc, aşa cum sînt toate sentimentele bune. Ii sărutam şi-i mîngîiam şi în gîndul meu le făgăduiam că am să-mi împart aşa timpul, încît măcar de două ori pe săptămână, ori o înainte de-amiază ori o după-amiază s-o petrec numai cu ei ; nu ştiu însă, dacă în cei doi, aproape trei ani, pînă în douăzeci şi patru, să fi reuşit să stau cu ei mai mult de patru-cinci ori, cum îmi propuneam. Şi-mi pare rău şi azi cînd mă gîndesc la asta, că timpul de-atunci îi pierdut şi n-aire să mai fie şi eu n-am să-l mal pot organiza, s-ajungă şi pentru ai mei. Nu mă gîndesc la asta ca la o vină ci ca la ceva ce-aş fi 74 putut să-1 fac un pic mai bine. Eram tînăr, neastîmpărat şi fără răbdare şi voiam ca toate să se facă repede. încă nu ştiam, ceea ce aveam să învăţ mai târziu : că oricâte treburi ai avea, timpul se poate împărţi. Mă înhumam la cîte una, şi altceva nici nu mai vedeam. Iar că familia noastră nu s-a destrămat, trebuie să-i mulţumesc Linei. Ea a ştiut să-şi rabde viaţa cu înţelepciune, înţelegând ceea ce trebuia să înţeleagă, dîndu-mi mie dreptate, chiar dacă nu-i venea uşor. Ea trebuia să steie mereu acasă, cu băieţii, să-i îngrijească, să-i spele, să-i hrănească, săi crească; singură trebuia să-şi bată capul cu toate greutăţile casei. Lumea ei se întindea cât ţinea gardul curţii, distracţiile ei erau puţinele vorbe schimbate cu vecinele, plimbările ei erau drumul pînă la piaţă şi pînă la băcănie. Era tînără şi era frumoasă şi sufletul ei tinjea poate după mîngîieri şi distracţii şi-avea rar parte de ele. Avea felul ei discret şi stăpînit de a se purta, şi niciodată nu şi-a cerut dreptul ei de soţie, să mă duc cu ea la cinema sau la teatru sau să mergem cu copiii la plimbare, iar cînd se întâmpla destul de rar un astfel de eveniment, se bucura fără vorbe şi îşi arăta recunoştinţa în felul ei tăcut. Prietenele ei care vedeau cum trăieşte credeau eă a devenit nepăsâ-toare, că a îmbătrînit înainte de vreme şi poate ci numai eu ştiam că nu-i adevărat, că Lina-i neschimbată în inima ei. Vidrăsan se opri o clipă şi-avu un gest de ezitare. îşi duse mîna la frunte, apoi şi-a trecut-o prin părul cărunt, rărit în creştet. Spuse : — Uite, cît îmi vin amintirile de învălmăşite. Aşa era vremea de-atunci. învălmăşită. v Tonul lui suna moale, nehotărît şi-n toată atitudinea lui se simţea un fel de jenă. Parcă s-ar fi scuzat pentru ceva. Poate îi părea rău acum, că vorbise aşa de mult despre Lina. Era ceva tulburător în toate acestea, şi chiar se simţea tulburat. Niciodată n-o lăudase pe Lina în faţa altora. 0 iubise şi o iubea încă şi azi, la bătrâneţe, dar n-o spusese niciodată nimănui. „Poate este o lege în om. Să nu-ţi poţi tăcea sentimentele chiar de tot. Mai de vreme sau mai târziu trebuie să le afle şi ceilalţi, aşa cum sânt ele". Se gândi apoi că tinerii aceştia n-au ce pierde aflând ce om este Lini. Ar trebui doar să inţeleagă şi că Lina n-a avut nici o răsplată pentru toate la cite a renunţat şi că asta are o legătură cu viaţa lor, a acestor tineri, care nu mai trebuie să renunţe la nimic ce ţine de frumuseţea vieţii. „Poate o să ânţeleagă — îşi spuse. Nu se cuvine să le ispun tocmai eu asta. Am să le spun despre viaţa de-atunci, in general". Continuând, vocea-i era uşor schimbată. Mai moale şi-un pic mai liniştită. Nu toţi au simţit această schimbare. „Era traiul anevoios pe-atunci pentru muncitori. Pot să spun despre mine, care eram socotit, într-un timp, printre norocoşi. Aveam o meserie bună şi leafă bunicică. Când aduceam chenzina, ne aşezam cu Lina, la masă, în bucătărie, şi începeam socotelile. Atâta, rata pentru locul unde ne tăcuserăm casa, atâta la băcan, atâta micile datorii în dreapta şi-n stânga. La sfârşit, ne uitam unul la altul. Lina mi se uita în ochi neliniştită. Ştia că n-am s-o cert, cum se întîmpla în multe case, bărbatul întunecat de griji, vărsîndu-şi focul pe biata soţie, care n-avea nici o vină. Era totuşi neliniştită; o simţeam din privirile ei, din mişcările ei crispate, din glasul ei sugrumat. Cine ştie ce 75 gîndea ? Eu însă^ nu ziceam nimic. Poate oftam şi poate mă încruntam şi mă uitam urît. Nu puteam să fiu supărat pe ea ; dar ea putea s-o creadă. Atunci eu mă chinuiam să găsesc o glumă ; odată i-am spus : — Lina dragă, ştii ce mă gîndesc? Ea a tresărit, că-mi făcusem vocea gravă, aproape solemnă. — Să vindem caii şi cupeul. Numai plictiseli ne fac. Fîn, ovăz, vizitiu, rotar, potcovar, tapiţer. Şi nici nu mai e la modă. Cumpărăm mai bine uii automobil. Ea a început să rîdă ; un rîs nervos, care numai veselie nu însemna, aşa, un hohot uscat nefiresc. A venit lîngă mine şi m-a luat de păr şi-a început să mă scuture. Apoi m-a sărutat şi mi s-a ghemuit în braţe, reze-mîndu-şi capul de pieptul meu. îi plăcea ei să steie aşa. Şi cînd dormea, se strîngea lîngă mine şi-şi lipea obrazul de pieptul meu. După ce s-a liniştit, mi-a spus : — Gheorghe, să nu mai vorbeşti aşa. Că nu mai pot să îndur. Oh î nu mai pot. Şi a tăcut. Credeam că plînge. M-am aplecat să-i văd ochii. Nu plîngea. Privea aşa într-un colţ al odăii şi în ochii ei am văzut ceva ca un pustiu, parcă ar fi fost oarbă. A continuat apoi : — Eri m-am dus cu Gherasim în oraş. îmi terminasem lucrul şi m-ai» gîndit săd scot un pic la plimbare. Să vadă şi el oraşul, casele din centru şi oamenii^ de-acolo şi vitrinele. Pe Ion l-am lăsat la Maria să se joace cu ai ei. Şi s-a oprit la vitrina cofetăriei şi m-a strîns de mînă. Mi-a zis : — Mamă, uite ce bomboane, ca păpuşile! — Da, dragă, i-am spus._ — Nu-mi cumperi una şi mie şi una lui Ion? — N-am bani, dragul mâinii. S-a uitat la mine şi era aşa trist, c-am gîndit că înnebunesc. N-a zis nimic. A înţeles. Şi deodată Lina, a început să strige : — Tu! Cum se poate? Un copil aşa de mic să înţeleagă asta? De ce n-a plîns ? De ce n-a urlat ? S-a potolit apoi, şi a adăugat: — A tăcut pînă acasă. Nu m-a mai întrebat nimic, aşa ca mai înainte: Ce-i aia ? De ce-i aşa ? A tăcut. Şi era îngîndurat. M-am şi speriat. Avea nişte ochi de om bâtrîn... Nici acum Lina, nu plîngea. Dar eu am simţit, după glasul ei, că plînsul o chinuie pe dinăuntru, şi se stăpîneşte numai, fiindcă aşa era firea ei. Pe urmă a spus: — Gheorghe, să căutăm de lucru şi pentru mine. •— N-ai destul de lucru acasă ? — Lucrul ăsta n-aduce nici un ban •— Şi cu copiii ce facem ? — îi duc ziua la mama. — Nu i-a ajuns să crească şase ai ci, şi-acum patru ai lui bietul Gyula, fratele tău ? — Mama o să înţeleagă. — Ştiu, dar trebuie să înţelegem şi noi. Discuţia asta se repeta mereu, aproape la fiecare chenzină şi n-avea nici un rost: pentru femei, mai ales după ce erau măritate se găsea şi mai greu de lucru, decît pentru bărbaţi. Nici chiar muncitorii tovarăşii 76 noştri, nu priveau toţi cu ochi buni un lucru ca ăsta. Se spunea pe atunci : atîfia bărbaţi cu familie şomeri, şi ea ocupă locul unuia din ci cînd şi soţul ei lucrează. Era greşit sau nu să gândească aşa, nu-mi dau seama, dar aşa se gândea. Dar chiar dacă s-ar fi angajat, salariul femeilor era mult mai mic decît al bărbaţilor. Dacă socoteai bine, nici nu merita să recurgi la o combinaţie, aşa cum o plănuia Lina ; copiii ţinuţi, chiar în casa părinţilor ei, însemna o cheltuială mai mare, decît acasă. Dar aşa se întâmplă. Cînd n-ai, calculezi mai mult decît atunci cînd ai. Ce să mai zic despre alţii, care n-aveau nici măcar o leafă ca mine. Szekeres, era zidar. El era angajat deobicei cu săptămâna; cam prin noiembrie lucrul înceta la construcţii şi reîncepea cam prin aprilie. Tocmai iarna, cînd trebuie lemne şi haine călduroase, şi încălţăminte, zidarii şomau. Atunci ii vedeai pe zidari lucrând ca hamali la gară sau curăţind zăpada pentru cinsprezece—douăzeci de lei pe zi; şi-un kil de pâine era opt lei. iarna, cînd trebuie lemne şi haine călduroase, şi încălţăminte, zidarii şomau, sechestrele pentru chiriile neplătite, bolile purtate fără doctor şi fără medicamente. Tatăl meu fusese tot zidar şi cît trăise, mereu imi repetase o vorbă : — „Frumoasă meserie să faci case şi palate şi coşuri de fabrică, frumos să vezi cum zidul creşte sub mâinile tale, şi tu te înalţi cu ele şi-i vezi pe oameni, de-acolo de sus, mărunţi şi neînsemnaţi. Dar tu băiete să nu te faci zidar. Zidarul vara-i ars de vânt şi de soare, şi iarna degeră în casă fără foc". Nici eu şi nici ceilalţi patru fraţi ai mei nu ne-am făcut zidari, măcar că ne plăcuse meseria asta. Nici Szekeres nu 1-a dat pe fiul său, pe Iuliu, să Înveţe zidăria. L-a făcut tâmplar. Kopandi, pantofarul luora la patroni mărunţi, care ţineau cite doi trei lucrători. Făcea pantofi frumoşi. De multe ori îşi aducea de lucru şi-acasă. Altfel seara nu sta niciodată. Pină târziu noaptea îl auzeai ciocănind într-un colţ al bucătăriei, la lumina lămpii cu gaz. Pingelea şi petecea încălţămintea întregii străzi. Avea pe-atunci vre-o cinci fete, venite una după alta, mărunţele ca el, mîncăcioase şi gălăgioase. Niciodată nu l-am văzut bine-ncălfat nici pe el, nici pe nevastă-sa, pe Clara, nici pe copii. Purtau numai vechituri, pe care le mai dregea el. Nici nu-mi pot da seama cum se descurca. Mai ales .duminica se putea vedea cît de greu o duc oamenii. Atunci deobicei ne adunam Ia clubul sindicatului. Nimeni nu se îndura să deie banii — în vremea aceea — mergând la cinema sau la restaurant. Acolo ta club, petreceam noi. Jucam şah sau popice. Citeam cărţi. Uneori aveam program jucat de trupele noastre de amatori. Şi erau mai toţi îmbrăcaţi în hainele lor de lucru ; puţini aveau haine de sărbătoare. Şi adunările, deobicei le ţineam duminica. Atunci puteau să vină mai mulţi. Nici în zilele de lucru însă nu era pustiu. Cei fără lucru, umblau cît umblau, peste zi, căutând angajamente, sau ceva muncă ocazională, apoi seara se strângeau la club; şedeau ceasuri intregi, jucând şah sau ţintar, fumând chiştoace şi intrebându-se unul pe altul, dacă n-a auzit vreo veste bună. Le era greu să se ducă acasă, unde-i aşteptau copiii flămânzi şi nevasta înnebunită de griji. Nu ştiu dacă este măcar un singur muncitor dintre cei mai in vîrstă să nu fi cunoscut şomajul. Chiar printre voi trebuie că-s puţini care să nu-1 ştie de la părinţii lui. L-am cunoscut şi eu ca toţi ceilalţi. Am 77 cunoscut starea aceea de ruşine şi mînie a omului fără lucru, care pe mulţi mai slabi de înger putea să-i îmbolnăvească pentru toată viaţa. Pe mine bucuria asta m-a lovit mai tîrziu. Cam prin ianuarie, nouăsute douăzeci şi trei fusese o grevă la noi la C.F.R. Intraseră în grevă Clujul şi noi, pentru anularea unor amenzi şi reprimirea în servici a unui mare număr de muncitori concediaţi. Greva ţinuse destul de mult, dar izbutise. Cam peste trei luni de zile, am fost chemat la direcţia depoului şi mi sa spus că sînt concediat. Motivul : absenţe de la servici. Povestea avea un cîntec. Eu cînd eram nevoit să lipsesc din tură, trimeteam întotdeauna înlocuitor, aşa că serviciul nu suferise. Eram însă preşedintele sindicatului şi fusesem delegat să tratez cu ei, în timpul grevei. Nu mă uitaseră şi-acum mă loveau pieziş. Ei pîndiseră cu răbdare un moment ca acela. Direcţia Generală, cu trei zile în urmă, dăduse o decizie de sporire a salariilor. Sporul acesta de vre-o treizeci de procente, era iluzoriu. Banii de mult nu mai aveau valoare, preţurile crescuseră de două şi de trei ori în timp de un an, iar ei sporeau salariile cu treizeci de procente, după ce sporiseră taxele de transport cu două—trei sute la sută. Aceste treizeci de procente însă contau pentru bugetul unui lucrător sărac, mai ales după atîtea luni de foame. Era un moment neprielnic pentru grevă şi pentru orice fel de proteste. Ar fi însemnat un risc fără nici o şansă. Şi-apoi nici nu era potrivit să declanşezi o grevă din cauza concedierii unui singur om. La toate acestea nu m-am gîndit, chiar atunci, în clipa cînd şeful de depou, unul Marinescu, m-a anunţat că sînt concediat. Marinescu era venit de la Bucureşti în T. Fusese lăcătuş de depou şi făcuse particular patru clase de liceu, izbutind să fie avansat. Nu era un om rău, de felul lui şi nu se rupsese cu totul de clasa lui. închisese el ochii de multe ori la absenţele mele din tură, dar în cazul ăsta nu mai avea ce face. Mi-a spus, cam încurcat, cu ochii la hîrtia ce-o avea pe birou. — Vidrăsene, am să-ţi dau o veste proastă. — Dâ-i drumul. -— în urma raportului dat de inspectorul Mareş, direcţia regională te-a concediat. Ar fi trebuit să ţi-o spun de-o săptămînă. Nu mai pot să (iu hîrtia. Nu mai înţelegeam ce-mi tot spune. îl vedeam vorbind, înroşindu-se şi îngălbenind. Şi parcă era tot mai departe de mine. Chiar eu parcă pluteam. M-am forţat să-mi vin în fire. Am spus : — Bine, Marinescule. Noroc bun î Şi m-am întors să ies. — Stai. Ia-ţi lichidarea. Treci pe la casierie. Am luat hîrtia, m-am dus la casierie. Am pus banii în buzunar şi am pornit spre casă. Drumul a fost lung. Aş fi vrut să nu mai ajung. Mă uitam la toate lucrurile ce-mi cădeau sub ochi, curios, de parcă nu le-aş mai fi văzut pînă atunci niciodată. Căutam ceva care să mă poată opri, să mai zăbovesc. Mereu mi se părea c-a fost numai o glumă de-a lui Marinescu — şi-atunci îmi venea în minte chipul casierului, un roşcovan care numărîndu-mi banii se făcuse şi mai roşu la obraz, parcă era opărit şi nici nu mi se uita în ochi, parc-ar fi fost el vinovat — şi-mi veneau în minte privirile compătimitoare ale celorlalţi funcţionari. 78 Cînd am ajuns acasă, nici n-am intrat. M-am dus întîi la Szekeres. Nu km găsit. Nevastă-sa m-a privit întîi mirată, apoi mi s-a părut speriată de ceva. M-a întrebat : — Ce s-a întîmplat, Gheorghe ? -—■ Nimic deosebit. — E vre-un bai ? Spune-mi. — Nu-i nici un bai. M-am dus apoi pe malul Mureşului şi am stat acolo, lîngă apă, privind-o cum curge la vale liniştita, nepăsătoare. stîrnind valuri mărunte, ce mîngîiau ţărmul, clipocind uşor, monoton. Tot privind aşa, mi s-a făcut somn. Am fumat vre-o trei ţigări. Mă gîndeam : ar fi timpul să mă duc acasă. însă nu mă urneam din loc. Stam întins pe iarbă, sub o salcie, culcat pe-o rînă şi mă jucam cu nişte găteje aduse de apă şi rămase pe mal. Eram într-o stare curioasă ; parc-aş fi făcut o faptă ruşinoasă şi acum nu-mi venea să mă mai arăt în lume. După vre-un ceas sau două. m-am dus acasă. Am intrat în bucătărie, unde Lina pregătea cina. iar băieţii se jucau. Ea nu s-aştepta să mă vadă. Ar fi trebuit să fiu plecat în tură. Poate a ghicit chiar din primul moment. M-a întrebat : — Ce s-a întîmplat, Gheorghe ? Lina avea de felul ei un glas moale de femeie blîndă şi mai mult tăcută ; am simţit în vocea ei un tremur uşor, parcă se temea să nu mă lovească cu vorbele ei. Mi-am dat seama că a ghicit şi i-am spus : — M-au dat afară ! A tresărit. A privit la copii, care se jucau pe sub masă, s-a întors apoi cu spatele la mine şi-a început să mestece repede într-o cratiţâ. M-am apropiat de ea. M-a prins aşa, pe neaşteptate, o dorinţă să-i văd faţa şi ochii. I-am pus mîna pe umăr, dar ea nu s-a întors către mine. Continua să mestece cu o lingură de lemn în strachină. Focul însă se potolise între timp şi-ar fi trebuit să fie aţîţat, ea însă uitase. Am înge-nunchiat lîngă uşiţa sobei, am pus cîteva găteje şi-am început să suflu în foc. I-am simţit mîna, mîngîindu-mă în creştet. M-am ridicat şi-atunci i-am văzut ochii. Era iarăşi aceeaşi privire pustie, de oarbă. Ochii ei erau aţintiţi spre mine, foarte aproape, dar ştiu bine că nu mă vedea. Am auzit-o întrebîndu-mă, blîndă, prevenitoare : — Ce-o să facem Gheorghe ? Am dat din umeri. Poate cam şi zîmbit, nu ştiu. Doar atîta mi-aduc aminte că încă nu-mi dădeam bine seama ce se întîmplasc. Nu cred că Lina să fi văzut gestul şi zîmbetul meu. Era foarte palidă şi ochii ei mari, negri, n-aveau nici o expresie. Parcă nici n-ar fi avut privire. Au observat şi copiii că se întîmplă ceva nefiresc. S-au oprit din joaca lor şi-au tăcut. S-au apropiat de noi, fără vorbe, clătinîndu-se pe picioarele lor scurte şi-abia învăţate cu mersul. Parcă-i văd şi-acuma. Gherasim trecuse de trei ani, mai era încă bondoc şi greoi şi-avea nişte ochi negri, cercetători, gravi. Ion era doar cu un an mai mic, era subţire, gingaş, ca o fetiţa, vioi, cu mişcări iuţi, zvîenite, el semăna la chip cu Lina. S-au oprit la un pas de noi şi ne priveau, cu acea curiozitate neiertătoare a copiilor. In momentul acela am înţeles bine ce se întîmplase. I-am luat în braţe pe amîndoi, sărutlndu-i şi glumind cu ei. S-au bucurat, fiindcă se 79 fntîmpla rar să mă joc cu ei. M-au tras după ei, acolo suib masă, la jocul lor cu pietricele, nasturi vechi şi cutii de cremă de ghete aruncate şi cioburi de sticlă colorată. După cină ne-am culcat. N-am putut să dorm toată noaptea. Cred că nici Lina nu dormea. Nu spunea însă nimic. Nici eu nu spuneam nimic. Mă gîndeam. Poate că şi ea se gîndea la acelaşi lucru. într-un fel, îmi revenisem după lovitură. Acum puteam să-mi stăpânesc gîndurile. îmi trecuse acea stare de ameţeală, în care toate luerurile-s parcă îndepărtate şi nici nu calci pe pămînt ci parcă pluteşti. Acum ştiam bine ■ce are să urmeze. Multă vreme n-aveam să găsesc nici un angajament. Astfel de concedieri se făceau cu un anume dichis. Eu, probabil, eram mai demult pe aşa numita listă neagră. Chiar şi societăţile particulare se fereau să angajeze muncitori al căror nume figura pe astfel de liste, alcătuite deobicei de siguranţă. Tăceam amîndoi şi nu domeain. în astfel de cazuri, oamenii nu-şi prea vorbesc. înţelegerea nenorocirii iţi Încordează toţi nervii, şi orice vorbă neînsemnată poate duce la ceartă. Lina cunoştea aceste momente apăsătoare, din casa părinţilor ei. Ştia şi ea că trebuie s-aştepţi să treacă două— trei zile, pînă cînd lucrurile se mai aşează, âncordarea se moaie, vine în locul ei o tristeţe goală de gânduri, care cuprinde incet, âncet, întreaga familie ; pînă şi pe cei mai mici copii, ii apasă tristeţea, nu se mai joacă, nu râd, nu cântă, ci cu ochii lor mari, curioşi, impresionaţi şi gata să plângă, ii urmăresc pe cei mari, fără să intrebe nimic. Ei nu ştiu ce s-a întâmplat, dar simt că nu-i bine. Aşa o tăcere s-a lăsat şi peste casa noastră, câteva zile. Mă duceam dimineaţa pe Ia sindicat, treceam pe la biroul de plasare, mă-nvlrteam printre alţi bărbaţi tăcuţi, posomoriţi, ne salutam in tăcere. Ştiam că nu sînt ■şanse să reintru curând ân muncă, dar trebuia să trec. Apoi ieşeam pe malul Mureşului, la pescuit, bucurindu-mă când agăţăm un peşte mai mărişor. Pescuitul nu mai era acum o distracţie pentru mine. Şi cînd nu prindeam nimic, mă întristam. Se năştea in mine un sentiment de zădărnicie; ştiam că trebuie să mă impotrivesc acestui sentiment care-i periculos, fiindcă-1 seacă pe om, îi topeşte orice elan, pofta de viaţă ; toate sentimentele pălesc, se sting. Parcâ-i mereu noapte şi pustiu in jurul tău. Trupul tău obişnuit cu munca, lâncezeşte, muşchii ţi se moaie şi începi să-ţi urăşti trupul, pentru că-i flămând. Ţi-i ruşine să dai ochi cu familia ta, ţi-i ruşine să-ţi miîngîi nevasta şi-apropierea copiilor te umileşte, fiindcă vezi că li-i foame şi înţelegi din ochii lor că te roagă să le dai de mîncare. Treci brusc, din lîncezeală, în stări de furie oarbă, cînd ai fi în stare şi să ucizi; şi trebuie să te stâpîneşti, fiindcă şi stările de furie sînt periculoase; te fac incapabil să mai raţionezi. Starea aceasta-i chiar mai rea decît foamea, decît frigul şi decît celelalte lipsuri. Şi foamea-i dureroasă, de la un timp, dacă ţine mult, sub-alimentaţia-i chiar ca o boală a trupului. Te dor maţele, te doare capul, ai ameţeli, îţi vâjâie urechile, nici nu mai poţi gândi ca un om normal; şi frigu-i rău, stai şi te strângi ân tine, de umbli cocoşat pe drum şi te simţi toropit şi neputincios, dar mai rău ca toate îi această stare despre care am spus. Asta-i o boală pe suflet. Simţi că nu mai eşti acelaşi om. Şi tot ce se Întâmplă, înţelegi şi simţi altfel. Viaţa toată tinde să se schimbe, să se lăţească la pământ, ca râma. Nici sentimentele nu-ţi mai sînt ca inainte. Se pîclesc. Toate-s mai Întunecate, mai reci. Sufletul din SO tine vrea sa se facă nesimţitor şi de multe ori te miri, cum de nu mii poţi să simţi ceea ce simţeai înainte. Iar schimbarea asta a ta o simt toţi ai tăi. Nevasta şi copiii se feresc să tio spună, cum te fereşti să io spui unui bolnav, dar îţi dai seama că şi pe ei îi doare. Copiii mei erau mici, dar simţeau că se întîmplă ceva nefiresc. într-una din zilele-acelea, stam singur în curte, pe-o laviţă, cu capul In palme, dus pe gînduri. Poate că nici nu mă mai gîndeam. A venit la mine Gherasim şi mi-a pus mîna pe genunchi. Mi-am ridicat capul şi m-am uitat la el. Mă privea grav, cu ochii lui mari, negri ; nu era o gravitate de copil. Era ceea ce-mi spusese Lina. Era o privire de om bătrîn : — Tată ! •— mi-a spus. Tu nu te mai duci la lucru ? ■— Ba da, dragă, mă duc. Acum sînt în concediu. — Ba eu ştiu că nu te duci. I-a spus mama la tuşa Maria că nu te mai duci. —- N-ai înţeles tu bine. Mai stau o săptâmînâ şi mă duc iar. ._ Ba nu. Mama a zis : Nu ştiu ce-o să ne facem. De ce nu te mai duci la lucru ? -— N-ai înţeles bine, Gherasime. El m-a privit iarăşi cu acea privire de om bătrîn, m-a ameninţat cu degetul şi mi-a spus : — Să te duci la lucru, că mama-i supărată. Auzi? Ara rămas înlemnit. Mi se părea că am halucinaţii. Era doar un copil. Nici patru ani împliniţi n-avea. Cine ştie ? Poate de-atunci încă, răsărise în sufletul lui. acel neastîmpâr, care l-a dus şi pe el, unde l-a dus mai tîrziu. Lucrurile acestea dor şi lasă urme adînci. Şi toată starea aceasta amestecată, şi efortul să te stăpîneşti, te istovesc mai rău decît munca cea mai grea. Trebuia să mă stăpînesc. Să rezist. Cît puteam, nu vorbeam de acest lucru. Pe stradă, treceam privind în pămînt, să nu văd vitrinele încărcate, să numi vină poftă să le sparg şi să iau de-acolo salam şi caşcaval pentru copii. Mă feream de cunoscuţi, să nu văd în ochii lor compătimirea. M-am liniştit cumva. Starea aceasta, ca o boală, care pe unii îi împinge la sinucidere, am trecut-o cumva. M-au ajutat şi tovarăşii din organizaţia noastră şi prietenii mei. Nu m-au consolat şi nu miau explicat nimic. Mi-au spus numai: „— Fii cuminte, Vidrăsene. N-ai să pieri". Cum pe mine nu voiau să mă angajeze nicăiri, sindicatul i-a găsit Linei, după cîtva timp, un loc de lucru : femeie de servici la biroul unui avocat. Mama Linei a luat copiii la ea. Eu cum mă pricepeam şi la mecanică mai căpătăm de lucru cu bucata, din cînd în cînd, de pe la atelierele de lăcătuşerie din oraş, tot prin grija tovarăşilor mei. Era o peteceală, şi clacă n-ar fi venit din partea tovarăşilor mei, m-ar fi umilit. Nici aşa însă nu eram într-o situaţie de invidiat. Ajutor trebuie să primească omul neputincios, iar eu eram în plină putere, om de treizeci şi şase de ani, zdravăn şi cu plăcere pentru muncă. Am învins în cele din urmă această stare sufletească. Nu singur. Ajutat de tovarăşi care mi-au dat sarcini în celulă şi nu m-au lăsat să tîndălesc". — Viaţa romînească nr. 9 81 Vidrăsan se opri cîteva clipe. II chinuiau picioarele. îl ispitea scaunul de după masă şi chiar puse mîna pe spătarul lui, dar nu se aşeză. Nu-i era la îndemînă să vorbească aşezat în faţa unei mulţimi. Se simţea şi stingherit într-un if el. Voise să dea un exemplu şi povestise cu glas tare despre o suferinţă de-a sa, de demult, pe care n-o mai mărturisise nimănui pînă azi, nici celor care ştiuserâ despre ea, fiindcă trăiseră în apropierea lui şi-i fuseseră prieteni. „Poate aşa trebuie — gîndi. Să nu se uite nimic din ceea ce s-a întîmplat odată". îl străbătu însă îndată un uşor fior de nelinişte. „Numai să nu creadă ei altceva ; că mă laud şi mă plîng pe mine. Doar aşa ceva li s-a întîmplat tuturor, nu numai mie". Mutîndu-şi greutatea trupului de pe un picior pe celălalt, cercetă din nou, cîteva clipe, chipurile din sală. Prima lui impresie fu : „Sînt atenţi, îi interesează !" Impresia aceasta însă nu dură nici cît ţine o scînteie. Altceva se întîmplă acolo şi Vidrăsan tresări : „Asta-i!" Era agitator bătrîn şi în viaţa lui vorbise în multe împrejurări în faţa mulţimii; ştia să-i deo sebească stările. în aceste momente, atenţia sălii nu mai era una obişnuită. In încordarea tinerilor, în tăcerea lor neclintită, aproape gemută, el recunoştea altceva. Era o crispare a tuturor şi el ştia ce este în această crispare: sute de oameni gîndesc acelaşi lucru şi simt aceeaşi pornire înfiorîndu-i ; clipesc parcă toţi deodată, cu ochii aţintiţi în acelaşi punct şi respiră parcă deodată, gîfîind de efortul de-a-şi stăpîni propria nestăpînire. Nu putea să fie altceva. Vidrăsan o simţea mai mult din atmosfera sălii, deoît o ghicea din uşoara încruntare a chipurilor din faţa lui, multe din ele copilăreşti, încă netede şi curate, aproape strălucitoare. In ochii lor însă nu mai era copilăria cea neştiutoare, ci altceva. „Da. Sînt mânioşi! — îşi spuse Vidrăsan. Sînt mânioşi acum, pentru cele întîmplate atunci". Avu senzaţia că mai zărise pe undeva toate aceste chipuri şi-acum trăsăturile lor i se păreau cunoscute ; sau numai expresia lor puţin încruntată îi dădea această impresie de ceva cunoscut. Şi jena lui de adineauri se stinse. îî încerca iarăşi sentimentul odihnitor că se află acasă, printre ai lui. Reintrase în atmosfera sălii şi totul i se păru firesc. „Eh! aşa a fost viaţa atunci. Era lumea rău croită şi strîmb făcută ; trebuia să pleznească pînă la urmă!" Vidrăsan tăcu iarăşi un timp, îngîndurat, fără să-şi dea seama că tinerii aşteaptă să continuie. Căzuse pe gînduri, tot un obicei al bătrîneţii sale. Altă dată nu şi-ar fi iertat să tacă aşa în faţa unei mulţimi, într-o sală, nici măcar o fărâmă de secundă. Acum însă se simţea parcă ar fi fost acasă şi ar fi avut un răgaz şi pentru reflecţii personale. Spuse, abia auzit, murmurînd parcă numai pentru sine: „Blestemată lume burjuiască ! Cum îşi bătea joc de munca mâinilor noastre! Cum îşi bătea joc de tot ce era al nostru!... Murdărea tot ce atingea... Şi dragostea, şi prietenia, şi cinstea, şi gîndirea... Nimic nu rămânea curat... Ehe! Nu numai munca trebuia să ne-o apărăan noi. Trebuia să ne apărăm familia şi copiii, şi obiceiurile noastre cinstite, şi gîndurile noastre muncitoreşti..." Şi iarăşi se întrerupse, rămînînd dus pe gînduri. Şi sala tăcea, aştep-tînd răbdătoare. Toţi tineri aceia, de-acolo, părea că au uitat şi ei că se adunaseră să asculte o conferinţă ; poate uitaseră chiar şi ei subiectul conferinţei şi întîmplarea care ceruse ţinerea ei. Acum priveau şi ei la 82 vorbitor ca la un bătrîn de-al lor care le povesteşte ceva, întîmplări din altă lume, atît de vechi încît par pe jumătate închipuite. 0 pauză, o tăcere mai întinsă a vorbitorului nu putea să-i supere. Le dădea şi lor prilej de reflecţii. Erau însă întîmplări ale lor, fiindcă le trăiseră şi părinţii lor, şi-acum le retrăiau şi ei parcă aievea. Brusc, Vidrăsan începu, cu voce schimbată să continue povestirea întâmplărilor sale : „Atunci, în anii de după primul război, în T. au fost mai multe greve. După cum ştiţi şi voi, greva-i arma extremă şi cea mai puternică a muncitorimii sub capitalism. Bine înţeles, în afară de insurecţie. Că au fost multe greve, înseamnă că situaţia a fost foarte grea şi foarte încordata. Nu ne lăsam nici noi, nu se lăsau nici ei. A fost de vreo trei ori grevă la noi, la cefere; a fost igrevă şi la constructori; grevă la „Runcu şi Sebeş", măcar de două—trei ori în fiecare an. Aş vrea să povestesc despre greva de la „Foresta". N-a fost o grevă mare — cum s-ar spune — care să ţină multe zile sau chiar săptămîni cum s-a întâmplat la alte daţi. A ţinut numai cîteva zile, dar s-a întîmplat atunci ceva neaşteptat pentru multă lume. Şi-a fost un semn important că influenţa partidului comunist printre muncitori a crescut şi era în creştere. „Foresta" era o fabrică de cherestea, aşezată între calea ferată şi Mureş, pe unde-i acum fabrica de mobile. Ţinea de o societate vieneză care mai avea întreprinderi pe Valea Mureşului, ia Rămureni, la Lunca, la Bradu, şi mai avea şi în alte părţi din ţară. La fabrica din T. se prelucra mai ales stejar şi fag şi chiar şi nuc şi molid de rezonanţă. Era una din cele mai importante întreprinderi ale societăţii. Lucrau aici vreo şapte—opt sute de muncitori calificaţi şi încă vreo trei—patru sute necalificaţi, salahori, hamali, căruţaşi, vagonetari, paznici... In vara anului nouă sute douăzeci şi doi, muncitorii de la Lunca si de la Rămureni au declarat grevă, cerând sporirea salariului. Domnii din consiliu insă au făcut o manevră. Au dat spor de salariu şi plata dublă pentru orele suplimentare la fabrica din T. şi au transferat aici toate comenzile. Impuşcau doi iepuri dintr-un foc, gândeau ei; beneficiul le iese fără ştirbituri şi îngenunehe şi sindicatul; au să pună adică ei condiţii de reluarea lucrului la Lunca şi Rămureni. A fost imediat o şedinţă la comitetul de partid al oraşului. Grevă, a fost hotărârea ; la cefere mai intii, o grevă parţială. Nu mai transportăm nimic pentru „Foresta" nici de la fabrica din T. nici din altă parte. Să stea buştenii in depozitele din Lunca şi Rămureni şi prin parchetele din munţi. Nici domnii insă nu erau proşti. Au luat măsuri de prevedere din vreme. Aveau in depozit, la fabrica din T. materie primă pe cel puţin trei săptămâni. In vremea asta, mai ung ei unde trebuie şi vine armata să facă transporturile. S-a ţinut atunci o altă şedinţă. Lazâr Cimpoca — el era atunci secretar — a spus: — Facem grevă la fabrica de-aici. E greu, dar trebuie. Tu, Vidră-sene, eşti prieten bun cu Kerekes. 0 fi social-democrat, da-i muncitor. Vor-beşte-i pe limba noastră. Trebuie să inţeleagă. Aşa gândeam şi eu. Kerekes Imre era pe-atunci preşedintele sindicatului lemnarilor. Era tâmplar. Muncise la „Runcu şi Sebeş". îl cunoşteam dinainte ide război, de 83 prin nouă sute opt, cînd ieşise calfă. Veşnic se plîngea de leafa mizerabilă ce o primea pentru munca lui de adevărat artist al lemnului. Era lung cît o prăjină, subţire, palid ca hîrtia; avea o faţă frumoasă, bălană, ochi albaştri şi un nas cîrn şi fin ca de fată. Trupul îi era cam disproporţionat. Picioarele lungi, mîini lungi şi palme mici, cu degete subţiri. Cu mîinile astea de domnişoară, scotea el lucru de artă din lemn. Avea o fire domoală. Era răbduriu şi greu de urnit. Mai mult îi plăcea să se văicărească. în acţiuni mai mari, se ferea să se vîre primul. Era dintre oamenii care n-au curaj decît atunci cînd sînt mai mulţi la un loc. Eram adesea văzuţi împreună şi de aceea socotiţi prieteni. Mi-1 socoteam şi eu prieten şi aşa mă considera şi el. Eram mai mulţi la un loc, tineri ca mine, ca Ion Cîndea, ca Szekeres ; gălăgioşi, veseli buni de gură şi buni de muncă ; ne adunase viaţa ce o trăiam şi acţiunile ce le-am dus împreună. Ţineam unul la altul, ne ajutam în toate chipurile, cum se ajută tinerii: cu sfaturi ce rare ori sînt bune la ceva, cu consolări care n-aduc alt folos decît că-1 mîngîie pe cel întristat şi chiar cu cîte o cravată din cînd în cînd. Cam asta era prietenia noastră din tinereţe ; o cunoaşteţi şi voi: nu-i un lucru rău. Cu Imre însă n-am fost prieten aşa cum am fost, bună oară, cu Ion Cîndea. Prieten de suflet, pe viaţă, pe care l-am iubit şi atunci cînd a luat-O razna şi am suferit din cauza asta şi m-am zbătut şi-atunci să-l ajut, cînd el nu vroia să fie ajutat. Cu Kerekes a fost altfel. El mereu venea la mine şi mi se plîngea : „Ce mă făc, mă Gheorghe? Nu mai pot!" Cînd era patronul, cînd era iubita lui (că-i plăceau mult fetele şi mereu era îndrăgostit de careva), cînd părinţii bolnavi, cînd el cu vreo suferinţă. Eram, cum s-ar spune, un fel de confident al lui; băiatul un pic mai mare căruia i se spovedea şi de la care învăţa cum îi viaţa. Pe mine asta mă măgulea. In tinereţe, mai tot omul sufere de vanităţi de-acestea. Cînd l-am întîlnit, după război, la club, Kerekes mi s-a părut — nu ştiu cum — schimbat. Era tot acelaşi om, care mereu se plîngea de ceva, dar avea alt ton. Şi înfăţişarea lui se schimbase întrucîtva. Se mai împlinise şi-şi făcuse un fel de gravitate bărbătească. Vorbea rar şi chiar şi prostiile le spunea cu mare importanţa. Mi-a povestit cum a trecut el prin război. Nici măcar nu mirosise aerul tranşeelor. Colonelul, comandantul regimentului, căutase un tîmplar care să-i repare mobile şi-l găsise pe Kerekes. Acolo, la colonel acasă, îl descoperise un şmecher care oîştiga bine cumpărînd şi vînzînd tot felul de antichităţi ; obţinuse — el ştie cum •■— mobilizarea pe loc a lui Kerekes şi-l folosise punîndu-1 să facă mobilă stil, care avea mare căutare mai ales la proaspeţii îmbogăţiţi de război. Aşa că Imre al nostru făcuse războiul îucrînd mobilă cu aspect de vechime, trăise destul de bine, se îngrăşase şi-şi strînsese şi ceva bănişori pe care, la sfatul patronului său îi schimbase pe rînd în franci elveţieni şi dolari. Curînd după ce s-a întors acasă s-a însurat cu fata unui ţăran bogat din Mădăraş ; apoi şi-a deschis atelier împreună cu un alt tîmplar. Rămăsese în partidul social-democrat şi fusese ales preşedinte al sindicatului lemnarilor. încă în seara aceea m-am dus la el acasă. Mă gîndeam că am să pot vorbi acolo mai în tihnă cu el. Locuia în strada Eminescu, în casa lui proprie; era o clădire frumoasă, cu trei odăi înalte şi largi, cu ograda 84 plină de flori şi o grădină cu pomi. Avea şi mobilă frumoasă, lucrată de el, şi covoare pe jos, şi vase de porţelan în bufet. Cînd am intrat am vâzut-o pe nevastă-sa în capot de mătase şi cu mărgele la gît. Mi-a trecut atunci prin minte : „N-o să fie uşor să-1 întorc la gîndurile lui din tinereţe". Am uitat însă repede acest gînd ; dacă n-aş fi fost convins că am să mă pot înţelege cu el, nu l-aş fi căutat acasă, poate nu l-aş fi căutat de loc şi s-ar fi pornit altfel, toată acţiunea. Imre şedea la masă şi citea ziarul. Avea papuci în picioare. Era numai în cămaşă. M-am şi întrebat, aşa, în mine : „Oare dacă ea şi-a pus mărgele, el de ce şi-a dat jos cravata ?" Era puţină răutate în gândul meu. Femeia fusese ţărancă şi acum se domnise. Zic eu intrînd : ■— Noroc bun, Imre ! Servus, Kati! — Noroc! îmi răspunde el. Iar ea : — Bună ziua ! (asta însemna: „Simte-te, necioplitule!"). Am mai schimbat noi cîteva politefuri, ne-am întrebat de sănătate, el m-a întrebat ce mai face distinsa mea soţie, eu i-am răspuns că o duce în general bine, doar cu slujnica are tot soiul de plictiseli, că n-o poate învăţa să facă budincă aşa cum îmi plase mie, nu ştie să-i dea aroma, Kati a rîs acru; a înţeles aluzia mea răutăcioasă ; deşi nu avea copii şi-1 avea în grija ei numai pe Imre, îşi angajase slujnică să aibă cine-i purta corfele cînd se duce la piaţă. Mi-a răspuns s-o trimit pe Lina la ea să-i recomande o slujnică bună, care se pricepe la toate. I-am răspuns că am s-o trimit negreşit. Imre nu simţea nimic din duelul meu cu nevastă-sa. Se uita cînd la ea, când la mine şi tot surîdea satisfăcut. Pe urmă am lăsat-o pe Kati în pace şi i-am spus lui Imre de ce am venit la el. S-a uitat la mine mirat. — Treburile astea nu se tratează acasă — mi-a spus. — Treburile astea se tratează oriunde, cînd e grabă mare. — Nu văd o grabă aşa de mare. — Lunca-i de opt zile în grevă. Rămurenii de zece. înseamnă că e grabă— Societatea nu vrea să trateze cu ei. — Tocmai asta-i! S-o silim să trateze. — Cum s-o sileşti ? — Făcînd o grevă aici, unde se simte stăpână pe situaţie. Kerekes m-a privit uluit, aproape speriat. Mai să-i cadă ţigara din mîna, — Tu... tu ai înebunit! — a îngăimat el. Cum să faci grevă cînd oamenii abia au început să cîştige bine ? — Mai întîi că nu eîştigâ bine! Poate câştigi bine tu, cu atelierul tău. Ei cîştigă numai ceva mai bine ca ieri, alaltăieri. Şi mai binele ăsta-i luat de la gura celor din Lunca şi din Rămureni, şi nu din punga domnilor. — Nu... nu... nu se poate ! E o victorie a sindicatului nostru, a delegaţilor noştri social-democraţi. Voi comuniştii vreţi să ne compromiteţi îra faţa muneftorilor. Politica voastră ultrarevoluţionară riscă să dărâme tot ce construim noi cu atâta trudă. — Numai la voi, la social-democraţi, trădarea clasei muncitoare poate trece drept o victorie iar o manevră a societăţii drept rezultat al trudei voastre. Gind vor afla de unde vin cei cîţiva lei în plus, o să facă precis grevă şi o să se... pe victoria voastră social-democrată. 85 Ara spus un cuvînt cam tare; eram încă tînăr şi nu-mi prea clubzuiam toate vorbele, mai ales cînd eram un pic enervat. Kerekes şi-a pierdut cumpătul. II luasem repede, iar el nu era obişnuit să se gîndească repede. — Şi... şi ce vrei tu? Să mă duc la ei şi să le spun: „Faceţi grevă ! ?" — Exact! — Adică eu să... să... fac politica voastră, a comuniştilor? — Politica muncitorilor, aia s-o faci. — Nu se poate. — Se poate foarte bine. — Imre! N-ai să faci grevă ! — spuse Kati. Era nervoasă şi vorbea repede. — Nu-i nevoie de nici o grevă. Nu-i nevoie de tulburări. Au fost destule. Toată lumea-i mulţumită. M-am uitat la ea rîzînd. Mi se părea şi caraghios să aud din gura unei femei îmbrăcate în capot roşu de mătase şi cu mărgele la gît astfel de vorbe. Era frumuşică femeie şi avea o înfăţişare bătăioasă atunci şi mi-a trecut prin cap, aşa, un gînd : „Trebuie că lui Imre i-e frică de ea !" I-am răspuns prefăcîndu-mă respectuos : — Stimată doamnă Kati, nu se poate spune că toată lumea-i mulţumită. Grevele nu de mulţumire se fac. —- Las' că te ştiu eu pe dumneata. Mi-a spus Imre ce fel de om eşti dumneata. Vrei să faci revoluţie ca la Budapesta. — Să ştii c'aş vrea ! — am zis eu. Şi pînă la urmă chiar om face-o. — Da ! Cum să nu. Tot ce agoniseşte omul harnic într-o viaţă să daţi la haimanale. Asta vrei! Vorbele astea m-au cam pişcat. M-am încordat tot, să mă stăpînesc ; trebuia să rămîn calm, pentru discuţia cu Imre. N-am reuşit. I-am răspus cam tare : — Doamnă, place-mi de dumneata, că eşti frumoasă, şi mi-i milă de Imre, că eşti proastă. Şi te rog frumos nu te amesteca unde nu te pricepi. Dă o fugă pînă la bucătărie, vezi, n-a spart cumva slujnica vreun pahar. Kati s-a făcut ca hîrtia la faţă, a mai vrut să spună ceva dar o înecase furia; a ieşit trîntind uşa. M-am întors către Kerekes şi am văzut pe chipul lui uimire şi năuceală. Şi parcă şi-un pic de admiraţie. („Asta-i !" —■ m-am gîndit. „I-e frică de ea şi se miră că cineva are curajul s-o pună la punct"). — Uite, Imre, îi spun, tu ştii ce însemnează aia grevă. Tu ştii că ăia din Lunca şi din Rămureni nu de bine au intrat în grevă. Tu ştii ce însemnează să-ţi fie călcate în picioare munca şi toate drepturile tale de om. Sau ai uitat ? — Nu. N-am uitat. — Atunci faceţi grevă la „Foresta". — Nu se poate. — Se poate. Muncitorii o să înţeleagă. Ei n-o să admită să fie cu toţii consideraţi spărgătorii grevei celor din Rămureni şi Lunca. — Nu se poate. Sârkânyi o să se opună. — N-are decît. El îi doar jurist-consult al societăţii. Şi-ar pierde cozo-oăcelul dacă nu «-ar opune. Muncitorii nu se vor opune. '■— Se vor opune şi ei. -— Dacă li se explică situaţia n-o să se opună... 86 N-am reuşit să-l conving pe Kerekes. Cînd am plecat peste vreun ceas i-am spus : — Păcat de tine, Imre. Te-ai declasat. Mi-i şi scîrbă de tine şi de traiul tău şi de sufletul tău de păduche domnesc. Acum huzureşti şi n-ai nevoie de prieteni şi de tovarăşi. Da' are să mai vie ea criza şi ai să gemi de unul singur şi nici dracului nu i-a fi milă de tine. M-am dus la Cimpoca şi i-am povestit tot. Eram furios şi-mi venea să-mi dau cu pumnii în cap că m-am umilit. Mă pripisem. N-am stat să mă gîndesc un pic. Ar fi trebuit să ştiu clin vreme că un astfel de om nu se gîndeşte decît la sine însuşi şi nu se sinchiseşte că undeva sute de oameni, pe care nici nu-i cunoaşte, se zbat să-şi mai uşureze un pic viaţa. Cimpoca m-a domolit. El era un om mai cumpănit. Mi-a spus : —• S-a mînjit şi ăsta. Dă-1 dracului. Nu merită să-ţi faci nervi. Economiseşte- ţi-i. 0 să avem nevoie în zilele acestea de nervi în stare normală. Cine-i preşedinte de comitet la „Foresta" la fabrică ? — Bota Ferenc. — Ce fel de om îi ? — Fără partid. Maistru de gater. Cam moale. Da'i om cinstit. — 11 cunoşti bine ? — Să zicem. — Nu să zicem! II cunoşti sau nu-1 cunoşti ? Poţi să-l convingi să convoace o şedinţă fulger mîine la încetarea lucrului ? — încerc. — Dă-i drumul. Bota era un bărbat mai în yîrstă ca mine. Putea să aibă pe atunci vreo patruzeci şi patru, patruzeci şi cinci de ani. Avea o înfăţişare de om blînd şi bun. Mustăţi mari, sure, îngălbenite de tutun, obrajii plini dc creţuri şi chelie mare. Era dintre oamenii cărora li-i cam frică să aibă iniţiativă. I-am spus : — Ferenc baci, convoacă adunarea. Şi ce-o hotărî majoritatea! — Da' ce-o sa zică tovarăşul Kerekes? — N-are ce să zică, dacă majoritatea decide una sau alta. Cuvîntul majoritate îl impresiona mai mult decît orice argument. N-ar fi fost în stare să-şi ia răspunderea unei hotărâri, dar era muncitor şi simţea solidaritatea. Dacă majoritatea are să hotărească să fie grevă, cl n-are să se opună cu nici un cuvînt. Asta cred că era în mintea lui, cînd s-a decis să convoace adunarea. L-a anunţat însă şi pe Kerekes, preşedintele sindicatului. Acesta a şi venit cu vre-un ceas înainte de terminarea lucrului şi s-a închis cu oamenii lui într-un birou. In vremea asta eu mă ocupam de agitatorii noştri de-acolo. Adunarea s-a ţinut în hala gaterelor. Un hangar mare, deschis în toate părţile, cu acoperiş de seînduri, învelit cu carton gudronat; acolo erau gaterele, mînate pe dedesupt de maşina de forţă ; buştenii împinşi cu mîna pe nişte vagoneţi; grămezi de seînduri proaspete ce răspîndeau un miros de pădure; praf mult, rumeguş. Acolo s-au strîns vreo şase—şapte sute de oameni, mai tineri, mai bătrâni, plini de colbul lemnului fierestruit, de gîndeai că toţi au gene şi sprâncene blonde ; erau şi femei destule, care lucrau la furnire — le lipeau şi peteceau spărturile unde-au fost noduri. Mă uitam la ei, zdrenţăroşi, palizi, cu chipuri obosite ce râdeau rar. Şedeau pe buştenii de brad şi de stejar, pe stivele de seînduri proaspete, iar unii mai tineri cocoţaţi pe căpriori şi tăceau aşteptînd. 87 Dacă mă uitam bine, cunoşteam dintre ei vreo cincisprezece — cîţiva : vreo doi—trei comunişti, ceilalţi agitatori, oameni apropiaţi de noi. Pe aceştia ştiam şi cum îi cheamă şi ce lucrează. Pe ceilalţi îi vedeam întîia oară în viaţa mea. Mi se părea însă — nu ştiu cum •—• că-i cunosc pe toţi. Dacă i-aş fi întîlnit pe stradă, unul cîte unul, poate nici nu i-aş fi băgat în seamă. Acum însă, aşa cum erau toţi la un loc, îi cunoşteam. N-aveam de fel sentimentul că m-aş afla- printre străini. Erau oameni de-ai noştri ; le ştiam bine chipurile, trase, muncite ; gesturile ce puteau să pară greoaie, dar erau numai măsurate, să nu cheltuie cu ele prea mult efort, necesar muncii ; trupurile uşor diformate, spinările aduse, un umăr mai ridicat decît celălalt, arătau urmele muncii grele şi îndelungate, fără odihnă ; privirile lor în care învăţasem să citesc, acum arătau îngrijorare şi un fel de aşteptare posomorită. Erau cu toţii încruntaţi, preocupaţi de gîn-duri pe care le ştiam; agitatorii noştri — încă din zori — cutreieraseră fabrica în lung şi în lat. Ii vedeam cum privesc unii la alţii, tăcuţi, cum se uită la maşinile lor, lung, parcă le-ar fi milă de ele; poate chiar se gîndeau unii că mîine aceste maşini aveau să stea nemişcate, mute, nu vor mai muşca, ţipînd şi scrâşnind din lemn, iar peste vuietul zilnic al fabricii avea să se aştearnă tăcerea, pustiul; poate se gîndeau şi la copiii lor care aveau să se mire că tata stă acasă, că n-au auzit sirena mugind peste oraş şi-au să se sperie de tăcerea ce are să cuprindă pînă şi casa lor; poate se gîndeau la ziua de sîmbătă, cînd aveau să aducă doar ajutorul de la sindicat acasă şi nevasta lor avea să ofteze fără să întrebe nimic. Acestea erau gîndurile omului înainte de grevă. Asta însemna îngrijorarea şi încruntarea de pe chipurile lor. Nu mă temeam de acest soi de gînduri; nici ei nu se temeau. Erau muncitori. Ştiau bine ce avea să urmeze şi aveau curajul să-şi ia răspunderea. Trebuia numai o vorbă ; trebuia găsită acea vorbă care să-i schimbe pe toţi într-o masă de oameni mînioşi, hotărîţi, gata să renunţe la micul lor cîştig numai să-i ajute pe fraţii lor în luptă. Nu puteam să ştiu care avea să fie acea vorbă şi nici cine avea s-o spună. în astfel de împrejurări, cînd trebuia să acţionezi repede, să-ţi surprinzi adversarul, nu se putea calcula amănunţit desfăşurarea unei adunări ; trebuia să ştii cum să te orientezi la faţa locului. începuse să vorbească Boiko Lajos — unul din agitatorii noştri. Era un circularist tînăr, care mai tîrziu a intrat în partid. El a condus greva de la Grindu, în nouă sute douăzeci şi nouă. A murit, săracul, în lagăruî de la Miercurea-Ciuc, prin patruzeci şi trei. Era un secui voinic, bun lucrător şi om inimos. Pe-atunci avea vreo douăzeci şi opt—treizeci de ani şi se spunea despre el că-i mereu pus pe harţă. Avea vreo cinci copii şi lucra şi nevastă-sa la „Foresta". — E-o ruşine, fraţilor, zicea el, lungind vorbele în felul secuilor. E-o ruşine să facem noi jocul domnilor şi să fim spărgători de grevă. E-o ruşine să ne vindem conştiinţa pe un blid de linte. Să facem grevă! Să le-arătăm la domni că muncitorii-s uniţi; că nu se lasă prostiţi de politica lor murdară. Nu vrem să fim spărgători de grevă. Lumea adunată acolo murmura. Boiko vorbea mînios şi cam fără şir şi mereu arunca peste ea cuvintele acelea soîrboase : spărgători de grevă. Dacă se lipea de cineva aşa un nume, era vai de mama lui; şi copiii scuipau după el şi nu mai avea trai printre muncitori. Boiko se repezise cu 88 vorba asta şi-i da mereu cu ea şi asta-i irita pe oameni. Mă gîndeam ci ar putea să se strice totul dintr-un fleac de neînţelegere. Boiko nu se gîndea ce simt şi ce gîndesc toţi cei adunaţi acolo. El se gîndea numai la ceea ce simţeau şi gîndeau el şi cei cu care vorbise înainte de adunare. .— Ce ne tot ţipi acolo ca o muiere isterică : spărgători de grevă şi iar spărgători de grevă ? Dacă noi sîntem, şi tu eşti! — strigase cineva. — N-am spus că sînteţi. Am spus că dacă nu lăsăm lucru, spargem greva ălora din Rămureni. Şi-atunci ce sîntem ? — Aia-i altceva ! Vorbeşte omeneşte, nu împrăştia vorbele ca circulara ta rumeguşul. Un mecanic mărunţel, plin de pistrui, tot pătat cu ulei pe haine, s-a ridicat şi a spus : — E ruşinos, e drept, ce face societatea cu noi. Dar s-apropie toamna şi trebuie încălţăminte la copii şi cărţi la şcoală. Cu ce le cumpăr dacă facem grevă ? •— Da' ăia de la Rămureni cu ce le cumpără ? •— Cu banii ălora cumperi tu încălţăminte la copii, deşteptule! Mecanicul a coborît imediat şi s-a pierdut prin mulţime. S-a ridicat apoi pe o grămadă de seînduri, un tîmplar pe care-1 cunoşteam. Era din grupul lui Kerekes. Un fel de lingău. Se bănuia că-i omul patronilor şi nu mă sinchiseam de ce are să spună el. Vorbele unor astfel de oameni nu se prindeau de muncitori. — Fraţilor, aici nu-i vorba de micul spor ce ni l-a dat societatea. E vorba de muncă. De pîine. Greva-i lucru mare. Ce mănînci dacă n-ai de lucru ? — Chiar aşa ! Ăia de la Lunca ce mănîncă acum ? — spusese cineva din mulţime. — Greva noastră n-are să le umple lor farfuriile. —• Da' le dă curaj. Cînd muncitorii se unesc, domnii trebuie să se supună. — Aşa-i! Aşa-i ! — Să-i ajutăm pe fraţii noştri. — Să facem grevă. — Greva nu-i bună. Vine toamna. -— Ba-i bună. îi sperie pe domni. S-a ridicat apoi Kerekes. Dar nici el n-a putut vorbi cine ştie cît. El a pomenit de victoria obţinută prin tratative, de avantajele ce s-ar pierde dacă s-ar face grevă; apoi a spus că cei din Lunca şi Rămureni au greşit; ar fi trebuit să trateze, nu să facă grevă. Să se descurce sindicatul de-acolo ; el a făcut grevă. — Cum să se descurce? — strigase cineva. — Treaba lor. — Ba-i şi treaba noastră, că-s fraţii noştri. Agitatorii noştri lucrau bine. Din cînd în cînd se stîrnea murmur în mulţime. Era un murmur nedesluşit, din care nu se putea înţelege nici aprobare, nici împotrivire. Doar că mulţimea nu-i nepăsătoare la ceea ce se spunea. Mă uitam la chipurile oamenilor şi vedeam aceeaşi posomoreală. Vorbiseră destul de mulţi oameni. Spuseseră cam aceleaşi lucruri ; nu vrem să spargem greva ; vine toamna şi cu ce cumpărăm haine la copii. 0 împotrivire hotârîtă la grevă nu se vedea dar nici însufleţire. Ruşinea de-a fi spărgător de grevă îi înfiora; teama de a pierde un venit cît de 89 cît asigurat îi înfiora ; ideea că cei din Lunca şi Rămureni n-au nici o apărare, mei un sprijin îi durea ; repetând însă mereu numai şi numai aceste lucruri, mulţimea nu se clintea din starea ei nehotărâtă de aşteptare. Ar fi trebuit un cuvînt nou la care nimeni nu se gândise încă, apropiat însă de tot ce-i frământa în clipele acelea. La asta mă gândeam cînd s-a urcat pe o stivă de seînduri, ajutat de Kerekes şi de încă cineva domnul avocat dr. Aladar Sârkânyi. El era preşedintele secţiunii din T. a partidului social-democrat. Era un bărbat aproape de cincizeci de ani, cu înfăţişare distinsă. Bărbi şon, lavalieră, ochelari cu rame aurite, costum gri, nu atît de elegant cît purtat cu eleganţă. Avea glas frumos. Vorbea ţinîndu-şi mîinile încrucişate, privind undeva în tavan, ca un popă din amvon. Cînd a apărut, murmurul mulţimii a încetat. S-a făcut tăcere. Mulţi se uitau curioşi la el. Nu-1 cunoşteau. — Fraţilor şi tovarăşi... — a început el. „Tovarăş cu unghiile date cu lac !" — am auzit murmurînd pe cineva în spatele meu. („Aha! m-am gîndit. S-a observat şi asta. Nu-i rău!") — Agitaţiile dumneavoastră sînt cam lipsite de rost. Era bine pentru noi c-a început aşa. Am văzut imediat că oamenilor nu le-a plăcut. „Dumneavoastră" le suna cam străin în ureche, iar să le spui că frământarea lor n-are rost însemna să-i jigneşti. Sârkânyi însă nu era un om prost. Avea el şuruburile lui şmechereşti, ceea ce s-a şi văzut îndată. — Fireşte! Situaţia muncitorilor sub capitalism este foarte grea. Exemplul tovarăşilor noştri din Rămureni o arată. Ei au fost determinaţi să facă grevă. Şi bineînţeles că trebuie să-i ajutăm. In acest sens aveţi dreptate. Dar nu prin grevă. De ce grevă? Şi începu să picteze greva în culorile cele mai întunecate. Greva cere sacrificii. înfurie pe patroni. Intră în acţiune poliţia. Arestări, schingiuiri. Si după grevă ? întotdeauna urmează concedieri. — Oricare dintre dumneavoastră poate fi concediat. Nu? Eu propun să urmăm aceeaşi cale, prin care am obţinut aceste mici avantaje aici. Să tratăm cu societatea. Acesta va fi un sprijin real pentru tovarăşii noştri aflaţi în grevă. Să le trimitem şi ajutoare în bani şi alimente. „Nu-i prost tîlharul!" — mi-am spus. M-am ridicat pe o grămadă de seînduri şi am strigat: — Am o întrebare, domnule Sârkânyi. — Ce întrebare ? — Cît salariu vă plăteşte „Foresta" pe postul dumneavoastră de jurist-consult ? Oare numai nouă sute de lei, cît ia Boiko la circulară ? Sârkânyi s-a învineţit. A strigat: — Tovarăşe, aici n-ai cuvînt! — Eu nu-s nici un tovarăş cu dumneata. Şi am cuvînt aici fiindca-s delegatul consiliului sindical orăşenesc. Şi în numele adunării cer să răspunzi la această întrebare. Sârkânyi n-a mai răspuns, dar nici n-a mai vorbit. Se stârnise larmă. S-auzeau strigăte mânioase şi huiduieli: -— Dă-te jos de-acolo, mă, linge-blide! — Huo! ■— Tăceţi, nu jigniţi omul! -—Ba, c-o să-i pupăm mîna !... 90 — Jos, paiaţă domnească! .— Afară cu „spiţli!" (Spliţli se zice ungureşte la spionii patronilor). I-am văzut pe unii mai tineri ducînd degele la gură şi şuierînd. Nici nu se mai auzea nimic. Sârkânyi a eoborît de pe stiva de scînduri şi şi-a luat tălpăşiţa. Parcă nici n-ar fi fost acolo. Destul că tactic eu am greşit atunci. Am şi fost criticat pentru asta, pe urmă, în şedinţa de analiză. După ce oamenii s-au mai liniştit, mi-am dat seama că răbufnirea aceasta n-a nimerit unde-ar fi trebuit. Cînd s-a ajuns la vot, am rămas în minoritate. S-au votat propunerile lui Kerekes. Sindicatul să trimită delegaţi la societate şi să se organizeze o colectă pentru ajutorarea greviştilor din Lunca şi Rămureni. Am plecat de-acolo ca fiert. Mai avusesem timp doar să vorbesc cu un tovarăş de-al nostru ce lucra în fabrică şi să-i spun să vadă de continuarea muncii de agitaţie. L-am căutat pe Cimpoca, era plecat în tură. M-am dus atunci la Szekeres şi i-am spus că nu mai aştept întrunirea comitetului. Plec la Rămureni şi mă întorc cu cîţiva delegaţi ai greviştilor, să vorbească ei. Szekeres s-a uitat la mine supărat şi mi-a spus : — Iar te-ai pripit, Gheorghe! Trebuia mai întîi să arăţi oamenilor caracterul politic antimuncitoresc al propunerilor lui Sarkanyi şi numai după aia să-1 arăţi cu degetul. — Aia am vrut şi eu, dar uite că nu m-am putut stăpîni. — Acum are să fie mai greu. — N-o să ne lăsăm. Mă duc şi-aduc delegaţi de-acolo. Am şi plecat în după amiaza aceea, cu un mărfar. I-am povestit şi Linei cele întîmplate. Ea n-a spus decît: „Bieţii oameni! Se gîndea la cei din Rămureni şi Lunca. Apoi m-a privit îngrijorată şi m-a întrebat: „N-o să fie bai că lipseşti din tură ?" — „Am trimis înlocuitor". — „Bine, Gheorghe, du-te ! Şi ai grijă de tine !". Starea mea sufletească era destul de proastă. Mă gîndeam că eu sînt de vină că n-a reuşit acţiunea. Eram furios pe mine şi pe firea mea repezită. Mă gîndeam: acum tovarăşii o să mă discute şi o să mă critice. Bine-o să-mi facă! Să mă învăţ minte! Şi mi-era ciudă pe mersul împiedicat al mărfarului, care se oprea prin gări să facă manevră. Nici nu mai vedeam cîmpul cu secerători şi pădurile îndepărtate de pe coamele dealurilor. Mă uitam numai încruntat la maşinistul locomotivei, care-şi făcea meseria, !i niştit, fără să ştie nimic. La Rămureni m-am dus la nişte cunoscuţi de-ai mei. Oamenii s-au bucurat că ne gîndim la ei. Delegaţii au şi fost aleşi repede. Un gaterist bă-trîn, gîrbov, care de-abia se mişca din cauza reumatismului. Mîinile lui mari erau noduroase ca nişte rădăcini, cu degete ciungite de maşină. Abia putea să-şi sucească ţigara cu ele. Şi o femeie trecută bine de tinereţe, lucrătoare la presa de rumeguş. Tot tuşea, apăsîndu-şi colţul năframei pe buze. Era slabă şi lungă şi i se vedeau oasele împungînd prin haine. Situaţia lor era mai grea chiar decît îmi închipuisem. Abia s-au găsit bani pentru biletele de tren. La întoarcere avea să le plătească drumul sindicatul nostru. Adunarea de-a doua zi n-a ţinut decît vreo jumătate de oră. Kerekes şi ai lui nu se aşteptaseră la ea. Nici n-au dat pe acolo. 91 — Fraţilor. Noi nu vă cerem să faceţi grevă. întrebaţi voi de sufletul vostru şi faceţi cum vă spune el. Da' să ştiţi că noi de douăsprezece zile sîntem în grevă şi domnii nu vor să trateze cu delegaţii noştri. Spun : „cînd o să vă săturaţi de stat o să vă apucaţi de lucru. Noi nu ne grăbim". Ei nu se grăbesc, pentru că ceea ce ar trebui să lucrăm noi, se lucrează aici în orele suplimentare şi câştigul domnilor iese. Asta-i tot. S-a stîrnit murmur în adunare. Acelaşi murmur din ajun. Aceleaşi chipuri de oameni, îngrijorate, încruntate. Parc-ar fi continuat adunarea din ajun, după o scurta întrerupere şi nu s-ar mai fi întîmplat nimic între timp. Femeia a vorbit mai vehement. Avea un glas ascuţit, spart, care nu suna femeieşte. Parcă te durea în urechi cînd o ascultai. — Dacă mai stăm aşa o săptămînă, o să fim la pămînt. S-ar duce unii la direcţie cu pălăria în mînă şi-o să se roage de iertare. Iar direcţia o să primească înapoi pe cine vrea ea şi cum vrea ea. Şi-o să scadă tariful. Să le întoarcem paguba, adică, din cîştigul pe care nu l-au avut în vremea asta. Şi noi n-om avea încotro. O să ne umilească şi-o să-şi bată joc de noi şi noi n-om avea încotro. O să răbdăm. Şi-atunci nici la voi n-o să mai fie ore suplimentare şi o să scadă şi la voi tarifele. Murmurul mulţimii s-a stins deodată. S-a făcut tăcere. 0 tăcere încremenită. Starea aceea de îngrijorare, de nelinişte n-o mai simţeam, ci numai încordare. Acum ştiam că dacă ar fi venit Kerekes cu propunerile lui filantropice, ar fi fost respinse. Oamenii erau mînioşi, şi asta se vedea pe chipurile lor şi-n privirile lor. Femeia din Rămureni avea lacrimi în ochi şi tremura toată. Deodată şi-a smuls năframa din cap. Părul ei era albit tot. — Uite. Am treizeci şi cinci de ani. Am trei copii şi-s văduvă de război. Părul ăsta nu de bine a albit. Privea la noi, cu oohi rătăciţi, aproape sălbateci, parc-ar fi căutat pe cineva să-l ia de gît. Apoi a coborît clătinnîndu-se de pe seînduri şi s-a aşezat icnind în plîns. în tăcerea încremenită a adunării, s-au auzit vorbele ei sugrumate de lacrimi : — Le-am lăsat un sfert de leii de pită pe toată ziua. Mîine n-o să mai avem nimic. Casa sindicatului îi goală. De unde să ne mai dea ? Cînd a tăcut ea, nu s-a mai auzit nici măcar răsuflarea oamenilor, ci, numai tăcerea ce-ţi tiuia în auz. Şi undeva, tare departe, zgomotele oraşului, parcă învelite în vată. Au trecut cîteva minute aşa. Tăcerea adunării, încremenită, ţinîndu-şi răsuflarea şi icnetele de plîns ale femeii. Deodată a zvîcnit pe o stivă de seînduri Boiko, circularistul. A strigat: — Tovarăşi! —■ glasul lui suna gîtuit de emoţie. A şi făcut o pauză, după acest strigăt; am simţit cum adunarea tresare. — Tovarăşi, a continuat apoi Boiko. Facem grevă ! Cine-i de acord ? In tăcere, fără o vorbă, oamenii au ridicat mîinile. S-a ales imediat un comitet de grevă şi trei delegaţi care să trateze cu societatea. Condiţiile au fost neaşteptate pentru ei : reluarea lucrului la Rămureni şi Reghin în aceleaşi condiţiuni ca la fabrica din T. După patru zile de tratative, societatea a acceptat condiţiunile noastre. N-avea încotro. începuseră agitaţii şi la alte fabrici de pe valea Mureşului". (continuare în numărul viitor) ATÎT DE APROAPE VERONICA PORUMBACU A ttt de înalt erai, Maiakovski, încît ochii tăi vedeau mai departe, dincolo de anii de sînge şi fum, dincolo de crestele ninseale zării, dincolo de piscul cel mai înalt unde visul uman îşi înfipse o ramură — primăvara imensă a lumii... O vedeai prin blocadă, o visai şi flămînd, o fluturai pe pămînt ca o flamură. Pe cît de adînci îţi erau rădăcinile în pămîntul veacului tău, revoltat, pe atît de înalt erai, Maiakovski, iu, ceajungeai cu creştetun stele... Atît de înalt erai, fără soclu, şi totuşi, cu soarele prins ca monoclu, chiar ochiul tău limpede, nerătăcit, ochiul tău vizionar şi patetic, uimit ar fi fost, de lumină orbit, în faţa acestui proiect sovietic. Da : comunismu-i atît de aproape! Nu sînt munţi între noi, nu sînt ape, comunismul nu e în timp în ges taţii. E-al acestei vieţi, al acestei noi generaţii! MARILE PERSPECTIVE ION CRINGULEANU Prin această fereastră văd întreaga istorie, — Răsăritul aleargă întreg către frunţi... între oameni şi soare Nebănuitele punţi Îşi arcuiesc chemarea în imnul suprem ; Prin fereastra aceasta disting viitorul poem Unde omul trece visînd, In tării selenare, în adîncuri de cărbune şi aur, Cu fruntea rezimată de gînduri şi zare. Rugina istoriei îşi depune amurgul La picioarele timpului, — Construim Comunismul. E-n noi adunată setea pămîntului Şi visul etern de-a fi liberi sub bolţi, — Oamenii au trecut de la-nceput prin foame şi sete Poate de-aceea marea îşi urcă respiraţia norilor Şi ne caută prin ploaie buzele, frunţile; Poate de-aceea privirea umană S-a ridicat din pămînt, străbătînd înălţimile... Fruntea veacului s-a ridicat în lumină Chemîndu-ne paşii spre treptele largi, Unde niciodată omenirea —■ acest poem minunat — N-a călcat Mai senină... Urcaţi-vă palmele şi ochii spre bolţi, — Zborul s-a deschis în soare pentru toate privirile... Pămîntul cu umerii darnici, involţi, Va purta stema tuturor visătorilor. Omule cu fruntea viscolită de soare şi stele, Nicăieri zîmbetul tău să nu aibe zăbrele!... Zîmbetul tău e poemul frumos de nespus, E zîmbetul veacului comunist pe pămînt, — Pentru tine istoria pe frunte şi-a pus Coroană de cînt. 94 17 ANI DELA ELIBERAREA R. P. BULGARIA SOARE ELISABETA BAGREANA Gawil Vkev (R. P. Bulgaria) : Muncitori (gravură) Ieri a lucit furtuna pe vîrfuri de brazi, spre noapte ploaia dulce a sunat. Albastru şi neted, emailat e cerul de azi. String din gene. 0 secundă-s orbită de coama soarelui de foc. Ochii nu-s învăţaţi deloc cu lumina lui neocolită. In amurgul odăii sihastru, în pacea desişului de cărţi, trăind, străine-mi erau, luminînd unduind, soarele, largul albastru. In romîneşte de Nichita StSneseii Pornesc prin cîmpiile înrourate cu ochii miraţi de univers. Numai într-o zi şi-ntr-o noapte de mers a şi crescut secara sub bolţi neclătinale Creşte-n zilele furtunii oameni mîndri, clasa în atac. Tinereţea lor e tinereţea lumii întrecînd-o într-o zi cun veac. NU, NU POT SĂ DORM VESELIN IIĂNCEV ]^ u, nu pot să dorm. Am să ies afară sub cerul unde vîntul creşte copacii şi stelele toate. Vreau acolo să-ţi spun ceea ce pînă azi nu reuşisem, nu îndrăznisem, sau poate... Lumina mea, dragostea mea, puţin te-am iubit, ochii tăi adînciţi prea de curînd m-au privit. Aici, lîngă umerii tăi, mă aşteaptă. Un drum în numele multor iubiri mă desparte de tine acum. 95 i Dacă-mi va fi dat să cad sub stelele reci, în iarba sfîrşitului meu cînd o să treci, întîmpină, cucerită de mine, bucuria deplină fără durere amară în ziua senină. Ciocan de aramă mie inima şi tot de aramă făptura; în sternul meu larg mînia şi dragostea sună. Fasciştilor moarte! lată, coboară tovarăşii, lată, lumina îmi bate în piept. Noapte bună! In uomîneşte de Cezar Baltag ÎN TRUNCHIUL Maria Piariputova (R.P. Bulgaria): Ţărăncuţe PĂDURII HRISTO RADEVSK1 » In trunchiul pădurii cînd ploaia bătu sub haina mea udă şi rece, tu desmierdato, asculţi lin bătaia de pliscuri pe care le ropotă ploaia în frunze, în coaja copacilor uzi. Şi noaptea lăsîndu-se-n crengi o auzi şi lenta plutire de ramuri subţiri. E cald şi lucire-n pliviri, sub haina unde jocul ploii tineresc ne-a adunat pe amîndoi braţele mele, umerii tăi... O, nobilă ploaie, îţi mulţumesc. în roinîneşte de Nichita Stănescu 96 ADUNARE DE PARTID VLADIMIR BAŞEV Vladislav Pascalev. (R. P. Bulgaria) Hidrocentrala Kărdjali F usese-asemuit cu fierul şi granitul, şi-acum stă faţă-n faţă cu-aceste valoroase-asemuiri. In adunarea de partid, măreaţa clasă îşi desface, furtunos, aripile incandescente. în faţa înţeleptului ei zbor, aici, toţi sînt egali. In bucurii şi-ndatoriri stau umăr lîngă umăr, veteranul, purtînd o constelaţie de răni pe piept şi tînărul, ce-a auzit numai de răni. Reprezentanţi ai timpului trecut şi viitor, în faţa judecării înfăptuirilor şi visurilor lor, ei uită de fiinţa lor, uită de titlurile lor obşteşti şi fiece cuvînt utîrnă greu ne-nduplecat, puternic, aspru, sfînt asemenea bogatului pămînt pe care noi luptăm şi care-n inima-i ascunde nebănuitele puteri: granit şi fier pentru toţi oamenii. In romîneşte de Taşcu Gheorghiu 97 OAMENI ŞI PRIVELIŞTI LA DOR MĂRUNT FLORENŢA ALBIT gricultură de ţărani deştepţi"... Asta a spus-o odată tovarăşul Râduţă, preşedintele gospodăriei colective „Viaţă Nouă" din Dor Mărunt. Şi tovarăşul Răduţă e un ţăran deştept. 0 personalitate, în felul său.. La începutul şi la sfîrşitul zilei — adică în zori de tot şi seara pînă tîrziu — poate fi găsit la colectivă, fie printre meşterii care construiesc un garaj în curtea sediului, fie în „birou", o cameră neîncăpătoare, cu ferestre marii (pe prichiciul unei ferestre — o sorcovă rămasă de la Anul Nou). Nu> trebuie să-ţi faci iluzii că ai să-l prinzi vreodată mai puţin ocupat,, pentru o discuţie pe-ndelete. De obicei e înconjurat de o mulţime de oameni care îşi spun părerea,, aşteaptă rezolvarea cine ştie cărei probleme — rîd, vorbesc, învîrt manivelai telefonului ■— ah, telefoanele astea de tip vechi, care nu mai pot face faţă! — glumesc, îşi dau veşti de pe cîmp — cum e grîul, cum merge însămînţatul porumbului — e o gălăgie robustă, şi-n mijlocul fumului de-ţigară şi discuţiilor — la birou — tovarăşul Răduţă : mic de stat, gros, moţ de Taras Bulba, cărunt, rîsul — tunet! Trup de zimbru, ascunzînd un caracter vioi, neastîmpărat. E o inteligenţă a ţăranului de Bărăgan care, undeva, îşi are rădăcinile în şiretenie. (Era cîndva şiretenia — îndemînare de pălmaş şi de Păcală ascuţit la-, vorbă — îndemînare cu care smulgea naturii şi boierului o bucată de pîine. Devenită trăsătură pozitivă de caracter — e acum isteţime, prezenţă de-spirit, pătrundere. Toate acestea îl ajută pe ţăranul contemporan să conducă munca pe mii de hectare, să organizeze, să înveţe tainele şi capriciile-naturii. Dar tovarăşul Răduţă e mai plastic şi mai lapidar cînd spune : „agricultură de ţărani deştepţi!...") în seara asta, ca de obicei, camera aceasta, la sediu, e plină. Discuţii,, lume multă. Şi tovarăşul Răduţă, adîncit în scaun, tună : — Azi am fost pe cîmp, spre Sighireanu, cu inginerul L. de la G.A.S. Trebuia să stabilim hotarele cu ei. A văzut grîul nostru. Sta şi se minuna : „Primii o să fiţi pe raion ! — zicea. N-am mai văzut grîu ca al vostru în> primăvara asta !" Ce e drept, a înfrăţit frumos, a crescut, de se ascund© ciocîrlia-n el. 98 — Şi-aţi terminat hotărnicirea ? — Am terminat — zice iar preşedintele. — Am alergat după tovarăşul Costea — Ştiţi, băiatul ăla subţire, mare sportiv, trimisul ministerului. — Obosisem. Dar inginerul L. — ce să mai zic ? Gîfîia ca Boul Apis. De unde o fi ştiind nea Răduţă de Boul Apis ? Mă pufneşte rîsul. Mi se pare că-i văd alergînd de-a lungul hotarelor, pe o căldură de iulie-n april. — Ei nu seamănă la porumb ? — Nu seamănă. Spun că c încă frig pentru porumb. — Dar eu l-am dus pe inginer la tarlaua aia a noastră, unde am semănat prima dată. Porumbul a şi început să încolţească. Staţi că am şi adus cîteva boabe. Au mlădiţe cam de la doi centimetri în sus. Şi boabele de porumb trec din mînă în mînă, şi sînt examinate cu atenţie, oîntărite. Au căzut de acord cu toţii : bun! Curînd, o porneşte temeinic. — Asta înseamnă agricultură de ţărani deştepţi, zice iar preşedintele, desprinzîndu-şi, grav, ochelarii de pe nas. I-am spus inginerului că ne-ncu-metăm să ne întrecem cu ei. Adică noi, colectivă, cu ei, G.A.S., să vedem care pe care ! , — Ei au întors ceva grîu în primăvara asta — zice unu'. — Şi pentru asta trebuie şi ştiinţă, dar mai trebuie să cunoşti sufletul pămîntului. Pămîntul trebuie luat ca omul. Trebuie inspiraţie — asta-i î (Să nu uit : cînd semeni grîul şi cînd scrii poezie, trebuie să fii inspirat!...) Şi iar se amestecă vocile şi iar sună telefonul. 0 vreme, adîncit în hîrtii şi-n gînduri, tovarăşul preşedinte parcă nu-i mai aude pe cei din jur. Dar, deodată, ciuleşte urechea. 0 propunere : — Eu zic să punem pe vale porumb local. îl semănăm în ultima tarla. E mai rece şi mai umed acolo. Şi porumbul de Bărăgan — „dinte de cal" dă rezultate bune în locuri de-astea. Iar dublul hibrid ICAR îl punem pe coastă. — Uite o idee bună ! (Nea Răduţă a ieşit din hîrţoage cu ochelarii, cu nas, cu frunte, cu tot. E numai ochi şi urechi). Diseară să propui în şedinţa brigadierilor — zice. Pe urmă, iar stă o vreme, cu un brigadier ; tot socotesc pe un petec de coală, hectarele, tarlalele, loturile experimentale de porumb. (Fiecare brigadă are loturi comparative — cu soiuri diverse, în asolamente diferite). Intră pe uşă un om scund, vioi — şiret şi solemn ca un orator. Se foieşte mulţumit, parcă tot vrea să spună ceva, dar preşedintele are iar treabă. în sfîrşit, 1-a văzut. ■— Hei, Ţapule, raportul! Nea Răduţă se însufleţeşte, rîde amuzat. Celalalt o porneşte cu introducerile tacticoase : — Am fost cu băiatul, cu neamurile... întîi am tras la femeie, peţi-toarea. Am lăsat acolo maşina, echipa de petit şi m-am dus la MAT să-mi cumpăr nişte ţigări. Acolo, tatăl fetei. El ne-a luat de-a dreptul, ca omul cu chef: „—. Ce mă, aţi venit să-mi furaţi fata? Fetele se fură cu caii mă, aşa e obiceiul, nu cu maşina". Da' eu — ca un şofer ce sînt — i-am zis că de-acum, parcă stă mai bine să le iei cu maşina. E mai modern ! „— bine, mă, da' de ce nu luaţi o fată de la voi din sat ?"— Da, ce, un colhoz ca al nostru n-are dreptul să fure o fată frumoasă dintr-un sat străin?! 99 ■Hbuib — Aşa i-ai zis ? — tună de rîs nea Răduţă. — Aşa ! — S-au plăcut tinerii ? Toţi din birou sînt ochi şi urechi. Curioşi, veseli... — Plăcut ! — De unde ştii tu, măi, Ţapule ? ■— Ei, parcă nu i-am văzut eu cura s-au uitat unul la altul! — Şi nunta — cînd ? -— De ieri în două săptămîni! — Aşa repede ? •— Păi, nu mai au ce hotărî. De plăcut, s-au plăcut, averea — ce-i al nostru şi-al lor, şi gata l — Trebuie să mai facem o nuntă colectivistă, pînă-n seceriş ! — Una frumoasă, hotărăşte nea Răduţă, că doar noi le sîntem naşii... Iar sună telefonul. — Da, eu, eu — Răduţă! Hm, moşule! Ce-mi tot spuneţi mereu „moşule" ? ! Am doar 49 de ani şi vreau să mai trăiesc pe-atîţia !... (Avea să-mi povestească mai tîrziu că a avut şi are mari răspunderi, iar cînd apasă răspunderi pe umerii tăi, ai nopţi de gînduri şi sfieli. Sfieli, nu spaime! Sfieli care te albesc... Atît mi-a spus nea Ră'duţă despre părul albit prea devreme. Dar eu l-am văzut înconjurat de zeci de oameni care-i cereau părerea, hotărîrea, participarea, l-am văzut scriind aşa — butucănos şi ferm — cifre şi „ordine de zi" pentru primăvara asta.) Afară e vremea spre ploaie şi adie dinspre merii grădinii o boare acruie, jilavă. Mă gîndesc la sfielile care îl albesc pe om, la ţăranul care a fost chemat să conducă !... Se aprind luminile şi, curînd, începe şedinţa de seară a brigadierilor şi şefilor de echipă. Vin din cîmp „şefii" arşi de soare, de vînt. Se aşează pe băncile lungi, în sala mare. Din cîte o taşcă de piele, scot carneţelele, căpătîile de creion, cîte-o mînă de grîu verde, ca un buchet de flori — fiecare să arate cît a crescut grîul de pe tarlaua dinspre grădină, dinspre islaz... La cîte asemenea şedinţe cu brigadierii am luat parte pînă acum ? Uite, nimic solemn. Oamenii vorbesc scurt, dens : ■— Brigada a 4-a. Cît? •— 173 ha. de porumb semănat. —■ Am terminat praşila la floarea soarelui. După praşilă, gîndacii ăia negri au dispărut din sfeclă... Şi pentru mîine trebuie semănat încă, trebuiesc înţeleşi oamenii, pă-mîntul. (Clipa miroase a pîine şi a floare de măr. Are seara asta o frumuseţe care trebuie exprimată lapidar, aşa cum oamenii raportează cît au semănat azi. Dar eu sînt ochi şi gînd dinafară şi poate literaturizez, iar aici între oamenii aceştia atît de firesc răsar flori şi atît de adînc ard sfielile şi răspunderile...). •— Mîine, fiecare brigadă trimite cîte o echipă la defrişat mărăcinii. Să terminăm odată cu ei, că uite aici îmi stau răzoarele astea vechi, ţelina asta (nea Răduţă arată la gît). Sînt focare de infecţie pentru lanuri! Buruieni, gîngănii dăunătoare — îşi găsesc adăpost acolo. Trebuie să lucrăm fiecare palmă de pămînt fiindcă, ţineţi minte, pâmîntul, ăsta e! Nu-1 mai poţi întinde. Cum îl lucrezi, aşa îl ai! („Agricultură de ţărani deştepţi..."). Î00 Ştiu. Dar agrotehnica şi estetica, de cînd au ajuns să meargă atît de aproape pe Bărăgan? Pentru că, zice nea Răduţă mai departe, trebuiesc văruite fîntînile în cîmp. Tăiaţi mărăcinii şi văruite fântânile ! Să bea oamenii osteniţi şi să-şi bucure ochiul! Să fie frumos ! (Şi să ştiţi că e frumos ! Eu am văzut cîmpul cu grîne verzi, cu pomi înfloriţi şi fîntîni văruite, acele fântâni cu cumpene mari, ale Bărăganului. E o îneîntare să treci cu şareta într-o zi peste câmpuri, împreună cu nea Răduţă şi să-ţi arate cu codiriştea biciului — uite colo e Pelinu, sat nou, gospodărie vestită pe la noi; dincolo Piersica, Borduşelul — sate vechi, de cînd se ştiu bărăgănenii aici — şi peste tot să nălucească pomii înfloriţi şi acoperişurile roşii, reflectate în grîne parcă, mişcând pletele amăgitoarei fata morgana...). Dar, şedinţa continuă. — Utemiştii să fie pregătiţi. Sosesc pomii ornamentali pentru parcul tineretului. Chiar mâine, tovarăşe Ghiurcu ! Ghiurcu, secretarul organizaţiei UTM a colectivei — un flăcău pe care l-am văzut mai totdeauna râzând — răspunde că da, a înţeles : mîine utemiştii vor fi acolo, să ia în primire pomişorii. Dar, nu ştiu cine îi aminteşte că utemiştii n-au pus încă nisip pe alei, că duminică au întreceri sportive, vin oaspeţi din vreo patru sate şi ei — ce fac ? Un ,,bătrîn" — de fapt nu mai bătrân, ci membru de partid — îi sare în ajutor — jumătate ironic, jumătate binevoitor — că, uite, vin ei cu căruţele să le aducă nisipul, voluntar o fac, dar să spună utemiştii cînd sînt dispuşi să se apuce de treabă. (De fapt, să ştiţi că tinerii de aici au realizări frumoase — parcul, activitatea sportivă şi artistică, munca patriotică pentru înfrumuseţarea satului — dar „bătrînii" au ajuns exigenţi, nu glumă ! Uite, l-au cam luat împrejur pe tovarăşul Ghiurcu şi, deşi rîde încă, Ghiurcu s-a făcut roşu ca tricoul sport pe1 care-1 poartă astă seară !...). Să nu cumva să vină duminica şi parcul să nu fie gata ! Iarăşi şi iarăşi ; să fie frumos ! ...E aici o şedinţă cu brigadierii. Prima dată cînd într-o asemenea şedinţă aud discutîndu-se despre însămînţări şi frumos. Şi se discută cu seriozitate, nu aşa — să se discute numai! ...Ştiu, este foarte important de notat că gospodăria colectivă de aici are peste 4000 de hectare, că sînt vreo 1200 de familii, că la sfârşitul acestui an vor avea — conform angajamentului — 450 de vaci, că vor da — numai bani — 21 de lei la zi-muncă în 1961, că planul de muncă pe anul acesta mai prevede o mulţime de bogăţii şi realizări. Reporterii s-au obişnuit să noteze şi să tot noteze o mie de date ca acestea. Dar sînt nişte fapte semnificative, sînt nişte amănunte ca seminţele de soi bun, cu greutate hectolitrică mare şi care de obicei nu sînt notate. Le poţi întîlni la tot pasul, numai să fii atent să le alegi! Noul nu-ţi sare în ochi, nici nu ţipă ! îl pipăi undeva la rădăcina faptelor, îl găseşti într-o privire care scânteiază altcum. Sînt nuclee abia, dar încep să se vadă cu ochiul liber şi, cînd reflectezi asupra lor, iţi dai seama că le auzi crescând la un pas de tine... La aproape doisprezece ani de la înfiinţarea primelor colective nu mai poţi spune doar ,,s-au schimbat satele", ci s-a schimbat un sat de oameni !... 101 Şi, uite că într-o adunare generală a gospodăriei, adică o adunare a satului întreg, a fost judecat un leneş ! ! înţelegeţi ? Satul avea un leneş ! înainte nu-1 luau în seamă. Fiecare cu bătătura lui ! Şi, de o vreme, ochiul a văzut dincolo de bătătură. A văzut mărăcinii în cîmp şi-a hotărît : trebuiesc scoşi! Şi oamenii unui sat, strînşi la un loc la cîmp, la întrecerile sportive de duminica, au văzut că unul lipseşte. Unul care stă la umbră şi cârteşte că n-are ce-i trebuie şi colectiva e de vină. Şi-ntr-o seară l-a judecat satul — colectiva, adică. — N-avem ce face cu un leneş ! Să plece din sat! Ne face de ruşine '. Casa pe care i-a dat-o gospodăria — că nici casă nu şi-a făcut o viaţă întreagă ! — mai bine o dăm unor tineri căsătoriţi. — Unde să mă mai duc ? a zis leneşul. Şi satul a rîs. P>îs sănătos, cumplit, ca o sentinţă. Rîs — şi otravă şi leac ! Leneşul auzea prima dată Fîsul satului. — Unde să mă mai duc? Ochiul obişnuit cu frumosul în cîmp, în casă şi în preajmă — exigent — descoperi urîtul cuibărit undeva, într-un om ! Leneşul a promis că are să muncească de-acum. Eu nu ştiu dacă se va ţine de cuvînt şi asta va fi altă poveste. Important mi s-a părut că într-o adunare generală în care se hotăra electrificarea comunei în întregime, omul acesta ■— un leneş în sînul colectivei — şi-a dat seama că nu-i mai rămâne decît să se apuce de muncă. Drumul pînă la casa lui Popa Constantin l-am făcut într-o altă seară, după şedinţa brigadierilor. Ascultîndu-1 vorbind — fără să-l cunosc — l-am numit, pentru mine : „ţăranul cu idei", Mi-am amintit nenumărate asemenea şedinţe în care, deobicei, preşedintele, sau agronomul, sau tehnicianul agronom făceau planul pentru a doua zi, aducînd la cunoştinţa brigadierilor: tu îţi duci brigada colo, tu dincolo... Ei îşi notau conştiincios şi tăceau. Şi-acum o altă şedinţă cu brigadierii, în primăvara asta. Propunerile vin de la ei — şi prin ei devin hotărâri. Se hotărăşte unde să se mai dea azotat, unde să se semene porumb dintr-un anumit soi, cînd să se stropească via, ce trebuie făcut împotriva gîndacilor negri care au apărut în tarlalele de sfeclă. Şi Popa Constantin aşa mi-a apărut în seara aceea. Erau din nou nişte amănunte, care vorbeau despre el : poate felul cum se exprima — siguranţa, claritatea — poate felul cum judeca fiecare lucru pe care-1 spunea, poate chipul — fruntea mare adâncită în părul roşcat, faţa spînatecă, ochii concentraţi, profilul de gînditor şi mâinile de pălmaş ! Peste puţin — un sfert de ceas, mă aflam în casa împrejmuită cu meri înfloriţi, într-o cameră liniştită, cu scoarţe şi fotografii de familie. Biografia lui Popa Constantin şi a nevestei sale e obişnuita biografie a ţăranului de Bărăgan. Pentru un ţăran mijlociu, viaţa era un veşnic efort; trebuia să-ţi menţii echilibrul. 0 secetă, o nenorocire, te puteau duce Ia sărăcie — pe tine şi familia. Asta te făcea mai fricos, mai supus, mai mohorît. — Nu'.ş' cum dracu', parcă eram mai proşti înainte ! Niciodată nu ne ajungeam ! Nici îmbrăcaţi, nici cu curaj. Parcă ne-am întors cu 180 de grade ! — zice Popa Constantin. Nevasta îl ascultă, mică, pe scaun, tăcută. Numai oînd vorbeşte de copii se însufleţeşte. Bărbatul i-a luat-o înainte. Vede mai departe. 102 In vară, după avans, Popa Constantin are să-şi ia motocicletă, să meargă la mare ! Tocmai bine, se termină asfaltarea şoselei naţionale Bucureşti-Constanţa, care trece aproape de sat. Nu-i vorba de obiectul visului, în sine : o motocicletă, ci de curajul de a visa, de a trece peste tine, cel de ieri, sau, oum ar zice Popa Constantin, de a te întoarce cu 180 de grade cu faţa spre altă zare ! E vorba de aceste discuţii care intră în obişnuit, dar numai acum, acum şi nu mai tîrziu, mai poţi auzi aerul cum vibrează de emoţie, de tulburarea oamenilor care vorbesc, care visează cu voce tare, numai acum mai poţi surprinde uimirea, plăcerea, sfiala unor leliţe aşezate pe scaune, la ele acasă, în faţa televizorului; numai acum mai poţi auzi cum se întoarce crugul vremii, cu oameni cu tot — cu acele 180 de grade de care pomenea brigadierul din Dor Mărunt. Mîine acestea vor fi obişnuitul, bine înfipt cu picioarele în Bărăgan şi nu-ţi va mai da emoţia de-acum — îutîlnirea cu tine, confruntarea altfel de cum .te ştiai. Din nou mi se pare că aud cum intră frumosul în viaţa oamenilor. In seara asta, într-un sat. din Bărăgan, un om citeşte „Inimă vrăjită" •de Romain Rolland — am văzut-o pe o masă ; „moşul" Răduţă merge spre casă mormăind cu mirare — poftim! — instructorul de partid i-a spus că ar fi bine să-şi termine cursul elementar, adică să înveţe de-acum înainte algebră, bazele darwinismului şi mai ştiu eu ce ? — el, om de 49 de ani, cu copii mari şi atîtea griji! Dar, de undeva, răsar din nou sfielile — acele stări ciudate care l-au albit şi i-au dat curaj în faţa răspunderilor şi oamenilor. Si se mai întîmplă, în seara asta, o mulţime de lucruri, aparent mărunte —- bibliotecara face o listă cu noutăţile literare şi agrotehnice din bibliotecă, listă care va fi mîine la panoul de la gospodărie; un secretar UTM întocmeşte programul întrecerii de duminică : atletism fete, băieţi, biciclete, cai, măgăruşi, handbal, footbal... Trec prin sat, privesc prin ferestrele mari, ascult. Frumosul intră în case, în oameni, iese în cîmp şi creşte în zările Bărăganului, cu stîlpii curentului de înaltă tensiune. Un pictor amator — moş Alexandru Cristescu, paznic la grădină — şi-a pus în gînd să picteze căsuţa, răsadniţele, fîntîna cu cumpănă... în parcul tineretului — alături de nucii bătrîni — au apărut pomişorii ornamentali, iar la şcoală, o mulţime de oameni, de cele mai diverse vîrste, o ascultă pe Yma Sumak, în vreme ce un vînător povesteşte că încolo, deasupra Borcluşeîului, a mai văzut şase dropii şi-s frumoase, cu penele stropite ca bibilicile şi merg sprinten, păzite de dropioi... Dintr-acolo, dinspre Borduşelu, pare că răsare căruţa tămădăienilor, ■trasa de căluţi lînoşi şi adormiţi — căruţă în care a cutreierat cîndva, prin aceste locuri, Alexandru Odobescu. Unchiaşul Dor Mărunt a rămas numai cu numele, hanul dumisale s-a lăcut risipă şi-au pierit bălăriile care tremurau pe zare mirajul minaretelor. Dar încolo, pe drumul Pelinului, mi-am abătut şi eu odată pasul spre Borduşelu şi mi-a răsărit şi mie — mirifică — fata morgana, deasupra lanurilor cu grîu tînăr, deasupra fîntînilor cu cumpănă, văruite de brigadierii lui nea Răduţă. 103 80 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI G. BACOVIA BACOVIA Răsfoiesc volumele lui, anotimpurile, sufletul lui cei os şi incandescent, într-un peisaj pe oît de monoton la prima -vedere pe a'tât de divers, .în interioare proletare ori burgheze,, într-un univers pe oît de 'Stranie -pe atât de realist. Ştiu, şi despre Enuinescu se spunea, că trebuia să sulfere, trebuind să ardă ân mizerie, fiindcă altfel .poezia lui n-ar fi tost ceea ce era. Ecoul unor asemenea păreri nu se stingea de tot, când în ţara aista .,plină de umor" ■apărea ioa un corb (simbolul prin Poe şi .poate Tradem a primit atributele sublimului) „tăind orizontul diametral", un alt geniu al durerii şi al .împotrivirii, într-un rău al încă unui secol. Tristeţea lui era .atât de organică şi de notai exprimată în .poezie încît unora le convenea .să o ia ca atare fără să mai răscolească jarul ,de sub cenuşă. Schiţez un paradox, inutil de "altfel, ân faţa unei realităţi poetice unice poate în literatura lumii : dacă sensibilitatea poetică a lui Bacovia, aşa cum o cunoaştem obiectivată în opera lui, s-ar fi asociat unei robusteţi fizice, care ar fi fost prezenta pioetului în cultura unei jumătăţi de secol? Ceea ce justifică această .întrebare este protestul social întâlnit la tot pasul în poezia şi proza bacoviană, (dincolo ide spectrul violet şi dincoace de verdele crud al primăverii, dincolo de cuibul întunecos în care apare .proiectată umbra lu» Karl Marx şi dincoace ide „Serenada" muncitorului. Ar fii fost poalte o manifestare violentă a urmi pamfletar, realizat de Emineiseu şi Arghezi, într-o constelaţie .din care destinul unui om bolnav şi umilit .o viaţă .întreagă a azvârlit lîn zoriii zilei un nepieritor luceafăr .albastru. Regăseşti în poezia lui epoca beţiei şi prostituatelor, a cântecelor barbare, a . râsului isteric, a bâjbâielilor, a poetului „bizar, singuratic, nebun", a unui lux „bun de emoţii. bizare pentru alţii", a domnului şi doamnei în negru care „spuneau că mâine vor, pleca pentru totdeauna, şi că .veacul nostru s-a sflînşit". Dar şi epoca în care poetul notează : „Câteodată aceeaşi .mizerie, aprecierile de mare poet, îmi adaugă încă im .gînd amar". Sau: ,.,0 ţigară, un scriitor îşi transpune gînduri'le. Cineva, departe, munceşte şi pentru noi". Sau : „Poezia nouă, în aceste împrejurări de schimbări sociale, nu mai .poate fi lăsată numai la discu|iunj]e de cafenea de prin oraşe; menirea ei este de a fi cunoscută oît mai mult de itoate clasele sociale de cititori, de unde, apoi, ar evolua spre acel viitor promis pe oare îl aşteptăm... Şi fiindcă vorbim de educarea maselor populare, credem că ele au ajuns la maturitatea înţelegerii a oricărui fel de artă, fie ea cît de subtilă...". Cu alte cuvinte, ceea ce jusţiifiică şi aceste observaţii este acelaşi protest social, care depăşeşte în .tot ce-a scris Bacovia momentele de tristeţe, de nelinişte, de spaime, tablourile sumbre, ilustrate romantic tie poetul solitar cu pierdute acorduri chopiniene. 104 Şi iată-1, postum, .protcslînd împotriva tristeţii şi aruncînd un nou înţeles, biografiei sale. Sărbătorit de .acei cărora le prevăzuse un viitor luminos, trezit de o bucurie niciodată tîraie, Bacovia re&igînă, elegia eminesciană : 0, mamă, Blîndă, mamă... Priveşte-ţi fiiul! I. H. G. BACOVIA VERSURI INEDITE SINGURĂTATE, NU TE-AM VOIT d umplit E golul singurătăţii! Sînt ucisul ei... Singurătatea? Povara tăcerilor Sfîşiate De suspine... Tu mai cerut Vieţii, ■— Prizonierul tău, Singurătate... Oamenii, Cum i-am iubit... Dar ei Nu m-au voit. Singurătate, Ochiul tău Priveşte îngheţat In ochiul gîndului Neîmpărtăşit... Singurătate, Nu te-am voii! Viaţa — haină —■ M-a dăruit ţie. Din singurătatea Vieţii, In singurătatea Morţii, şi nimeni Nu înţelege Acest adine.. Poeţi, evitaţi Singurătatea. Intre oameni E viaţa... 105 FULGI.. F ulgii prin copacii Goi, Tristele suspine De omăt Să troeneze Doinele în sine... Singur stau, Şi fulgii, Prin copacii goi, Ca să mă distreze Cu flori Zburdă peste noi... OBSESII Cj u gîndul mereu La tine, Am întîlnit Aspecte similare, Părea că eşti Chiar tu... Doar sufletul tău Mai rămînea Să. difere. Şi astfel, Din mersul meu, Psihologii diverse Mă îndepărtau, In marşul gr eu Al străzii... STANŢĂ MEDIE N u ştiu dacă Sînt înţelese Aceste stanţe... Dar... ele vorbesc De un suflet Delicat In goană... Şi, cînd toate Vor amuţi, Numai atuncea Vor fi trăite. Decît niciodată.. FESTIVĂ* S eară plăcută... Lumini de candelabre, Şi fotografii mă filmau... O, sala cu flori Şi versurile mele Bătrîne!... Am văzut bogăţiile de aur Şi mătase ale trecutului, Acum, ale lui AZI... Da ! fusei în castelul Nababilor, Cu cristale, oglinzi, şi marmură.., Iată! Am venit ca Hamlet In hainele mele Cernite... Bătrîn de 75 de ani cu flori şi decoraţie, am devenit un tînăr de 57 de ani... *) Scrisă la 15 dec. 1956, după sărbătorirea poetului la Casa Scriitorilor, cu prilejul împlinirii vîrstei de 75 de ani. 107 Aici, la piept, E steaua din Bacău... Am fost o poezie, noaptea Aceasta! Cum ard luminile Prin centru, Mă predispun la poezie... Frumos e oraşul... E plin de Scîntei Galbene, Să nu mai plîngi, Că era trist odată! E noaptea la cruce... Vino, să te sărut! Nunta cu garoafe albe S-a sfîrşit... Salcîmii or povesti! O, mamă, Blîndă, mamă... Priveşte-ţi fiul! Scriitori si Curente CONTRIBUŢII LA DEFINIREA PROFILULUI IDEOLOGIC Şl ARTISTIC AL LUI I. ELIADE RĂDULESCU (II)* PAUL CORNEA POETUL Creaţia lirică a Iui Eliade se întinde de-a lungul a aproape Io jumătate de veac : poezia |„Erato", tradusă din Cris-topulos, e datată 1819, iar „Poetul murind", după Lamartkie, a fost citită la Ateneu în 1866. Această continuitate de preocupări ilustrează ipoate o vocaţie însă în acelaşi timp şi permanenţa unei ambiţii. Căci scriitorul a compus uneori sub focul inspiraţiei, alteori însă cu recea îndemînare a unui meşter laborios, care construieşte versul mai mult duipă preceptele retorice deeît ascultând de vocea inimii. Lui Eliade îi plăcea să-şi atribuie darul spontaneităţii, facultatea artistului genial, născut iar nu făcut, la care cîntecul ţâşneşte fără premeditare, ca trilul privighetorii. Această ideie cam naivă despre talcului ce produce capodopere jucîndu-sc, mai mult prin instinct decît prin artă, prinsese rădăcini în atmosfera romantică a veacului. Dar tot a veacului era şi convingerea că scrisul are o finalitate socială, politică şi morală, că prin vers se poale obţine edificarea conştiinţelor, demonstrarea unor ţeluri istoriceşte necesare. Pe lîngă dorinţa de a poza în creatorul ce pluteşte suveran şi imaterial peste întinderile gîndului, preocupat de idealuri prea puţin tangibile, Eliade o avea şi pe *) Vezi „Viaţa românească, nr. 8/1961. aceea de a juca rolul poetului naţional, chemai să arate poporului drumul înainte şi să-i înzestreze poezia cu titluri justificative în afirmarea pretenţiilor naţionale. Căci dacă în primele decenii ale veacului ziarele, teatrul, şcolile, de-abia se înfiripau — poezia, în înţelesul modern şi major al cuvântului, era încă în faza sila-bislrii abecedarului. De-aci intenţia patriotică a lui Eliade, în scrisul căruia străbate ceva din mentalitatea lui Enăchiţă Văcărescu, care în „Gramatica" de la 1787 compunea demonstrativ un număr de versuri pentru ilustrarea regulilor de prozodie, sau a lui Petru Maior, care traducea pe „Telemaque", pentru a dovedi că şi românii au o literatura. Pe o treaptă superioară, dar în spiritul aceleiaşi năzuinţe, Eliade voia să probeze, cu ostentaţie chiar, (posibilităţile limbii noastre de a îmbrăţişa toate elanurile liricii universale şi să dovedească, prin propriul său exemplu, că spiritul românesc e deja capabil să susţină dialogul cu Europa. Cu o temeritate ce nu deses-pera în faţa nici unei dificultăţi, el voia să ardă dintr-o dată etapele, să înlocuiască tradiţia inexistentă prin elaborarea rapidă de modele în toate genurile, să deschidă inspiraţiei cîmp liber în spre toate punctele cardinale. înainte de a aprecia ce-a reuşit, e necesar să vedem mai de aproape, ce şi-a propus să facă. 109 Prin tematică şi orizont de idei, Eliadu nu are rival în epocă. In primul rînd e remarcabilă la el larga receptivitate. Chiar dacă nu vibra sufleteşte la toate lungimile de undă poetice, avea în schimb cultul valorilor, pasiunea de a încerca să descifreze taina închegării şi. a puterii de atracţie a capodoperelor. De aceea itinerariul său liric călătoreşte pe toate drumurile poeziei, poposeşte la toate răspîntiile, se înclină în faţa fiecărei statui. Numele unor Sapho, Dante, Boileau, Tasso, Ariosto, Ossian, Voltaire, Schiller, Lamantine, Byron, Victor Hugo, sînt cele mai sonore dintr-o listă mult mai bogată, ce coboară pînă la autori modeşti, neomologaţi de posteritate în catalogul valorilor. Faptul că scrutează toate direcţiile spaţiului literar şi este dispus să împrumute de pretutindeni cîte ceva, nu însemnează că Eliade e un soi de nomad, gata să-şi instaleze cortul sub orice latitudine şi să-şi facă o patrie spirituală din orice teritoriu îi seduce privirea, îi oferă motive de meditaţie conştiinţei «au pricină dc exaltare sentimentului. E o eroare care s-a făcut adesea, de a confunda curiozitatea lui intelectuală, facilitatea adaptării Ia puncte de vedere diverse, uneori contradictorii, cu lipsa de personalitate. Eliade nu sc aşează In faţa modelelor străine ca statuia lui Condillac în faţa realităţii, primind impresiunile exterioare printr-o depozitare mecanică. Spiritul său e desigur un receptacol pentru influenţe multiple, dar concepţia despre lume, forţa sentimentului, particularităţile morale, tot ceea ce îi e particular şi specific, condiţionează aceste influenţe, le integrează într-o anume constelaţie, le aduc la numitorul comun al unei mentalităţi. Putem discuta măsura în care opera eliadistă este mai mult sau mai puţin elaborată şi izbutită, dar nu putem face din ea un hibrid, în care, de pildă, se amestecă în doze echivalente clasicismul şi romantismul. Echivocul care slăpîneşte pe cercetători, cînd e vorba să definească apartenenţa literară a lui Eliade, nui ni se pare motivat, într-o asemenea problemă nu poate fi ho. tărîtor considerentul că scriitorul a tradus din Boileau şi Marmontel, că a cultivaţi unele forme tipice clasicismului sau că se-închina în faţa autorităţii modelelor. Decisiv e să vedem ce reprezintă ca pondere,, în totalul operei, momentele sale de adeziune la idealul clasic, să urmărim în ce-direcţie se conturează realizările sale cele mai de seamă şi ce unghi de refracţie capătă sub condeiul său diferitele teme abordate, să descoperim care este timbrul' caracteristic al scrisului şi ce fel de împlinire reclamă principalele valenţe intelectuale şi afective ale omului.. Din acest punct de vedere ni se pare că o cercetare,, fie şi sumară, dar degajată de superstiţia! unor interpretări tradiţionale, nu poate duce-decît la concluzia că Eliade e romantic, un. romantic cu trăsături bine marcate şi cu o serie de particularităţi ce-1 diferenţiază de ceilalţi paşoptişti, fixîndu-i un loc propriu, în cuprinsul literaturii noastre. în primul rund, prin materia liricii, care-constituie cel mai vast şi mai cutezător repertoriu tematic al literaturii noastre pînăt la Eminescu, Eliade se ataşează sferei de idei şi probleme pe care au îmbrăţişat-o cu-. predilecţie romanticii. Versurile lui se ocupă» de origina universului, destinul omenirii,, relaţiile dintre uman şi divin, organizarea, socială, înălţarea patriei ; ele dezbat soarta» poetului în lume şi frămîntăiile conştiinţei, conflictul dintre bine şi rău, suferinţele-dragostei şi geloziei, calamităţile vieţii,, consecinţele scurgerii inexorabile a timpului. în slujba unei traiectorii lirice ce-şi propunea obiective attt de ambiţioase, fără>. pereche în epocă, Eliade a venit cu ideologia lui în permanenta căutare de ,,zei tutelari", cu vanitatea lui de a voi să descopere piatra filozofala, cu pasiunea de ». înălţa peste tot eşafodaje teoretice, în fine,, cu resursele unui .temperament vulcanic... A rezultat o poezie inegală, cu ciudate salturi de nivel, mai mult interesantă decît frumoasă, cu elanuri superbe şi stîugâcii deconcertante, cu suişuri şi coboiîşuri între prozaism şi retorică, între demonstraţia frigidă şi exaltarea sentimentală. Par a-i. (i specifice înclinarea spre reflexivitate şis 110 simbol, fuziunea insuficient de omogenă a elementului raţional ou cel afectiv. încă din primele versuri scriitorul aduce o viziune filozofică, deocamdată neclară şi incompletă, dar care în anumite date esenţiale se va menţine de-a lungul întregii sale activităţi. El intuieşte universul ca un sistem de raporturi interdependente, înapoia fenomenelor lumii sensibile, pe care experienţa comună le separă, poetul presimte o unitate transcendentă. In fiecare obiect e implicată seria, iar graniţa dintre lucruri nu formează o barieră de netrecut. Realitatea apare, cui ştie să-i surprindă esenţa ascunsă, ca o imensă ţesătură de legături reciproce, implicând multiplul în unitate şi unitatea în multiplu, comunicarea constantă a lumii ideale cu lumea materială. Gîndirea e idealistă, colorată de religiozitate, dar cuprinde un sîmbrae dialectic prin admiterea conexiunilor în spaţiu şi timp. De pildă, de oricâte ori e vorba de a prezenta un eveniment, Eliade îi caută corespondenţele reale sau simbolice prin-tr-un mecanism de asociere a senzorialului cu supra-sensibilul şi ,prin interogarea istoriei, la modul obiectiv sau imaginar, încopînd cu vremurile cele mai îndepărtate. Scriind „Oda asupra aniversării de 2 septembrie 1829", pentru a exprima bucuria somniilor la vestea încheierii păcii de la Adrianopolc, Eliade 'fixează victoria armatelor ruse într-o cronologie necesară, instituită de divinitate. ,In „Mihaida" acţiunea începe de la facerea lumii spre a se descoperi looul lui Miliai im planul creaţiei. Amestecând istoria cu fabula, poetul ne arată rînd ipc rînd cum s-a creat universul, apoi omul, cum a apărut în lume Christ, consolatorul săracilor, care a pus „anatema pc jing îşi pe sclavie", cum, ca o consecinţa a degradării creştinătăţii, s-a ridicat puterea otomană, cum în fine a apărut Mihai. instrumentul providenţei, menit a „rumpe jugul Romînului ce geme". Interpretarea lucrurilor sub semnul conceptului de totalitate, a ideii că planurile diverse ale realului comunică între ele şi au înţelesuri simbolice, se vădeşte în însăşi structura arhitecturală pe care Eliade a voit s-o dea întregii sale opere. La 1836 el anunţa că : ,,M-aş ţinea fericit să urmez şi să desăvtrşesc poemile ce--mi-am propus şi care îşi au o legătură între sine, ca să facă un tot". Mai tîrziu,. în ,,Biblice", printr-o operaţie de sistematizare retrospectivă, el va situa tot ce produsese pînă atunci (1858) înlăuntrul unui fel de tablou al lui Mendeleev poetic, care conservă însă locuri goale pentru ceea ce-urma de-abia să creeze şi implică un principiu unitar de organizare a materiei. Planul consta în elaborarea a ipatrui volume: Volumul I — „Biblice", din care numeşte „Căderea dracilor" ; Volumul II — „Evanghelice", — exemplificat cu poezia ^Cutremurul" ; volumul III — „Patria sau, Omul social", din care citează ..Ruinele Tîrgoviştei", ,.Zburătorul", ,, Mihaida", „Mircea", „Duelul Buzeştilor cu hanul Tătarilor" ; în fine, volumul IV — „Omul! individual", trebuia să conţină, între altele „Serafimul şi Heruvimul" şi „Visul". Indiferent dacă acest plan a fost conceput în toate articulaţiile lui la 1836 sau a fost improvizat posterior, e izbitoare şi caracteristică tendinţa scriitorului de aşi considera operele drept piese detaşate ale unei construcţii vaste, legate între ele şi lumi-nîndu-se prin raportare la unitatea ansamblului. Poate că una din cele mai revelatoare trăsături ale lud Eliade reiese din stabilirea locului pe care-1 ocupă şi a funcţiei pe care o joacă raţiunea în lăuntrul universului său poetic. E fără îndoială că scriitorul aparţinea acelea familii de spirite care resimte nevoia să raporteze cazurile particulare la principii şi să justifice concretul prin idei generale. Sub haina mai mult sau mai puţin pitorească a evocării, poezia lui ascunde totdeauna prezenţa directoare a unei idei filozofice sau politice.. Pe de altă parte, în toate ocaziile, scriitorul invocă argumente pentru a convinge,, apelează la bunul simţ şi la logică, deşt nu exclude din procesul posedării adevărului calea intuiţiei şi a revelaţiei. Totuşi,, cu toate alunecările de după 1848, în spiritul lui Eliade este, ancorată puternic încrederea în raţiune, pe care numai orbiri şi crize trecătoare, niciodată un scepti- 111 cjsm sistematic, nu o ştirbesc din rolul ei major. Nu e îiuîmiplător că la capătul experienţelor sale, într-un moment în care părea că setea de sublim, de infinit şi de transcendent îl dominau cu putere, el definea încă opera de artă drept ,,o emanaţie a raţiunii însoţite de o mare doză de lilocalie". Prezenţa unei tendinţe raţionaliste în gîradirea lui Eliade nu e incompatibilă cu romantismul sau mai de grabă nu e incompatibilă cu varianta romîtieascâ a romantismului. Spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în Franţa, la noi mişcarea romantică nu a apărut după revoluţia burgheză, ca o reacţie la spiritul luminilor şi nici nu a reprezentat, ca în Germania, echivalentul ideologic al unei profunde crize economice, sociale şi morale, pe care o traversa statul despotismului luminat. Reformele preconizate de Aufklărung au fost aplicate în Ţările Române în mod incomplet, cu multă timiditate şi deci n-au putut să-şi probeze ineficienta, iar condiţiile concrete ale luptei naţionale şi sociale au împiedicat manifestarea tendinţelor centrifugale ale intelectualităţii. Dimpotrivă, împrejurările obiective vor împinge majoritatea oamenilor cu ştiinţă de carte, atît de puţini încă în primele decenii ale veacului, să-şi caute fericirea individuală pe terenul realizării fericirii obşteşti, îi vor lega de lumea reală şi de problemele ei. Romantismul romînesc este expresia deşteptării conştiinţei naţionale şi a unei dezvoltări social-economice impetuoase, în sens antifeudal. Prin aceasta el se leagă de luminism, fără ruptură de continuitate. De aceea constatăm ân literatură, de la primii Văcăreşti la Dinicu Golescu şi de la acesta la paşoptişti, ân pofida a o serie de diferenţe de mentalitate şi opinie, prezenţa aceloraşi directive fundamentale: lupta pentru emanciparea de sub tutela grecismului în cultură, eforturile de a înfiinţa ziare, teatre, şcoli, preocuparea pentru limba naţională, interesul faţă de soarta politică a ţării, treptat şi faţă de ameliorarea condiţiilor sociale ale clasei ţărăneşti. Expri-mînd vederile unei pături subţiri de boieri şi boiernaşi înaintaţi, mai lîiziu, ale unei burghezii slabe, luminismul romînesc n-a îmbrăcat forme radicale, n-a făcut din critică o armă tăioasă, negînd violent şi în ansamblu ordinea feudală şi nu a propn-văduit un umanism precis conturat în sens burghez, rezemat pe o filozofie materialistă. Romantismul, care îi va prelungi pe tărîm literar opera, va ocoli şi el, din pricina aceleiaşi structuri sociale insuficient de cristalizate, poziţiile extreme. In această situaţie se înţelege de ce raţiunea, instrument al luminilor, nu va fi abandonată de romantici. Nici muntenii Alexandrescu şi Bălcescu, cu atît mai puţin moldovenii Alecsandri, Russo, Negruzzi, nu vor cădea în misticism şi nu vor acţiona în spiritul acelei „mentalităţi a miracolului", în care un cercetător recent, H. Brunschwig, vedea trăsătura de bază a romantismului. In politică, în cultură, în artă, paşoptiştii se vor conduce în acord cu nevoile istorice obiective ; ei nu voi- căuta soluţii extraordinare şt individuale, nu vor înclina spre emoţiile tari care biciuiesc nervii, nu vor cere religiei să îmblânzească hazardul, nu vor urmări să se diferenţieze de popor, ti dimpotrivă vor căuta să se apropie şi să se lege de el, nu vor resimţi nici plictisul sătuilor, nici nevoia de a evada intr-o lume imaginară. Ce exemplu mai caracteristic pentru romantismul nostru decît un Bălcescu, spirit pătruns de fervoare, care însă, pentru a găsi răspuns la problemele prezentului, anchetează după cele mai riguroase metode ştiinţifice trecutul, care uneşte pasiunii, judecata cea mai lucidă asupra societăţii şi oamenilor ! Eliade este omul acestei epoci, iluminist în punctul de plecare, ca toţi oamenii înaintaţi ai momentului, ideolog, încrezător în p&rspectivele ce se deschid poporului romîn, pătruns de răspunderea cetăţenească, militant pe poziţiile unei arte educative şi mobilizatoare. Angajat într-o gigantică operă de înălţare a edificiului culturii, atît pe planul gîndirii, cît şi pe planul acţiunii, el se sprijină pe raţiune, fără a-i suspecta metodele şi fără a-i pune în discuţie limitele. Să nu uităm că învăţase agri-mensura cu Lazăr <şi predase matematicile la Sava, că era într-un fel inginer şi dacă 1V2 nu putuse ajunge specialist real într-un domeniu al ştiinţelor, le respecta pe toate, cu o deplină încredere în capacitatea lor de a spori cunoaşterea şi a afla adevărul. Raţiunea îşi afirmă, aşadar, drepturile în cuprinsul romantismului romînesc, care e activ, militant, stenic, optimist, elibe-rîndu-se prin umor de tentaţia exceselor şi prin legătura cu poporul, de pericolul conflictului dintre idei şi sentimente. Dar dacă în frontul în general unitar al paşoptiştilor e cineva care, împărtăşind cu loji tovarăşii săi de arme şi destin crezul momentului, se simte totuşi chemat spre alte zări, dacă e cineva care, jurînd pe raţiune şi crezînd cinstit în ceea ce rosteşte cu voce tare, e totuşi transfug în fundul sufletului, acest om e tocmai Eliade. Pe el îl va caracteriza o tendinţă din ce în ce mai pronunţată de a naviga spre un romantism tumultuos şi vizionar. Sîmburele raţional va dăinui mereu numai că. pe măsura trecerii timpului se va înfăşiu'a atît de mult în faldurile unei verbozităţi necontrolate încît nu odată vom avea impresia că a pierit. La suprafaţă vom constata doar că claritatea liniilor de forţă poematice se destramă, sensibilitatea începe să danseze iar gîu-dirca alunecă spre zone din ce în ce mai nebuloase. Concretul va rămîne un stadiu iniţial sau un pretext, însă repede părăsit. Poetul se va instala pe un soclu : îl vom vodca gesticulând prolix, absorbit de caracterul dilematic ' al problemelor, combinând luxuriant imaginile, vorbind ea un iluminat căruia adevărurile i le dictează duhul sfînt. Lirica va căpăta o turnură frenetică, despletită, adesea sibilinică, prin dorinţa de a simboliza cu orice preţ. La un moment dat scriitorul va ajunge să se îndepărteze în aşa măsură de realitate, încît a numi un lucru va deveni identic pentru el cu a-i lua în posesie substanţa, cu a-1 crea. Iar undeva, în „Curs întreg de poezie generală" va face teoria hazardului în creaţie pledînd pentru irafionalitatea actului poetic. Prin analogie cu modul vechilor sacerdoţi ai Iudeii — va explica Eliade — care dă- 8 — Viaţa romînească nr. 9 deau oracole, aruncând terafimii (adică nişte figuri emblematice, corespunzând cu literele alfabetului) pe o tăbliţă de aur despărţită în 12 pătrate, — de oricîte ori cl trebuia să compună la repezeală ■un catren, se refugia în domeniul asociaţiilor fortuite şi al combinaţiilor întîm-plătoare, „Alergai la terafimi, să spui aşa cum vor cădea ei, ce fraze ar scoate hazardul, să nu fiu solidar nici de rele, nici de bune cu ce voi serie ; şi iată că de unde nu aveam nici o ideie, nici o vorbă, de unde nu ştiam nici cum să încep, nici cum să termin, 7 cărţi sau terafimi îmi dau sujetul sau materia Ia 7 versuri şi aşa m-am mîntuit de multe ori, crezînd că am o mulţime de idei, cînd eu nu aveam niciuna". (Ortografia modernizată). Atît timp cît încercarea de a descoperi semnificaţia realităţii eoneret-istorice sau de a explora domeniul vieţii sufleteşti nu vor fi falsificate de o atitudine ideologică reacţionară, cîta vreme Eliade se va menţine pe terenul observaţiei reale şi a unei raţionalităţi de viziune, care, fără să excludă freamătul sensibilităţii şi zborurile fanteziei, nu va degenera însă în subiectivism şi mitologie, el va obţine, fragmentar sau în ansamblu, realizări memorabile. Acestora le aparţine desigur „Zburătorul" capodoperă nu numai a liricii sale dar şi a literaturii momentului. Poezia, apărută în 1843, se distinge prin atmosfera ei unitară, de tensiune dramatică şi tulburător lirism în zugrăvirea proceselor de conştiinţă şi a modificărilor de ordin fiziologic. Faţă dc lîol-liac, Stamati şi Alecsandri, care au tratat acelaşi motiv, Eliade aduce o intuiţie psihologică superioară şi o capacitate remarcabilă de a obţine încordarea sensibilităţii pînă la incandescenţă. El dispune şi de o tehnică a „suspensului" emoţional realizată prin fragmentarea propoziţiei, comunicarea voit misterioasă şi obscură a ghidului, alternarea dintre frământarea neliniştită şi chinuitoare din prima şi ultima parte a poeziei şi calmul împăcat al părţii mediane. 1.13 1:, Inregistrînd confesiunea fetei surprinsa în plină criză puberală, Eliade pune în lumină, cu fineţe, caracterul inexorabil şi fatal al tulburărilor ei. Dc-aei modul contradictoriu şi specific feminin de a le suporta : „Mă sperau dar îmi place". Pastelul înserării taie brusc atmosfera de surexcitare nervoasă a părţii întîia. înserarea coboară treptat şi agitaţia bucolică a satului se potoleşte. O noapte „naltă, naltă" pune stăpînire pe lume : „Tăcere este totul şi nemişcare plină : Incîntec sau deseîntec pe lume s-a lăsat : Nici frunza nu se mişcă, nici vîiitul nu suspina Şi apele dorm duse, şi morile au stat". Juxtapunerea halucinaţiei şi a neliniştei cu viaţa ţărănească, atît de calmă în ritualul ei patriarhal, amplifică prin însuşi procesul confruntării rezonanţa sentimentală a fiecăreia din cele două părţi. Sosirea Zburătorului, tras ca prin inel, cu părul bălai, dar fără pic de sînge în vinele-i slabe, e prezentată în dialogul unor ţârănci, cu o notă de umor caracteristică — are un nas „ca vai de el" — dar şi cu o expresie de teamă ancestrală care nu trebuie neglijata. Căci izvorul adînc al poeziei e tocmai această spaimă a omului primitiv, conservată de-a lungul timpurilor şi nestinsă nici prin practicile magice, nici prin cele religioase, în faţa fenomenelor necunoscute şi teribile ale naturii. Florichii din „Zburătorul" i-a venit şi ei rîndul să treacă prin frământările de care nici o muritoare nu poate fi absolvită, iar femeile simple din jur constată din nou regularitatea ciclurilor naturale. Marea reuşită a iui Eliade e ide a fi ştiut să situeze acest moment al invaziunii erotice pe un complex sufletesc cu rădăcini milenare şi de a fi lăsat vorbele, cu un instinct sigur al efectului artistic, neduse pînă la capăt, oprite parcă în marginea unor teritorii tenebroase. Reuşita este şi „O noapte pe ruinele Tîrgoviştii" (1836). E o meditaţie pe ruine în nota lui Cîrlova şi Alexandrescu, cu o evocare a timpurilor de vitejie străbună şi un pastel de înserare. Influenţa lui Volney de care s-a făcut caz, e mai m-ult o înrudire de atmosferă ; în orice caz, tema preromantică a ruinelor e aci autohtonizată şi izvorul străin, chiar de-există, e doar un catalizator ce şi-a pierdut rostul după ce a înlesnit reacţia poetica. Deşi limba are improprietăţi şi e-folosită din plin obişnuita recuzită romantică a oftărilor, a umbrelor trecutului, a> zidurilor ciopîrţite de vreme, poezia e-salvată prin sinceritatea şi adevărul notaţiilor. Tensiunea lirică se obţine prin-tr-un proces paralel : de introspecţie pe-de o parte, de zugrăvire a spectacolului exterior, perceput obiectiv, pe de alta. Sentimentul acut al pulsaţiei vitale îr» cadrul liniştei încremenite a nopţii („la< locul lor stau toate, ca moartea neclintite") crează o atmosferă de încordare-creseîndă. Partea mijlocie a poeziei, animată de un cald patriotism omagiază pe-„eroii României" i(şi nu numai ai Vala-biei '.) în instantanee repezi, cam deslipite-unul de celălalt şi invadate de prea. multe abstracţii. Finalul ne recheamă, iarăşi în realitatea concretă : sfîşiat dc-îndoieli, stăpînit mad mult de melancolia" pentru ceea ce timpul a sfărîmat decît de speranţa că el va aduce vreo reparaţie, poetul se trezeşte în veselia agresta a dimineţii. Poezia confesiunii e bogat reprezentata la Eliade, ca la toţi romanticii. Dar expresia momentelor de frământare a conştiinţei găseşte rar tonul franc şi spontan al comunicării de la inimă la inimă.. Eroul liric se afişează cu ostentaţie,, pare preocupat în permanenţă de impresia, pe care o produce, copleşeşte prin abundenţă declamatorie. Cititorul are senzaţia-dezagreabila că nu e angajat într-un dialog cu poetul, că spovedania lui e rostităi în văzul lumii. Din acest punct de vedere, primele-versuri scrise de Eliade sub influenţa, lui Lamartine, pe care-1 descoperă pe 1» 1830 (pentru el, ca şi pentru întreaga noastră literatură), sînt mai plauzibile sub raportul intim. E în primul rîncfc 114 vorba de „Dragele mele umbre", elegiacă evocare a părinţilor răposaţi şi a fiului scriitorului, decedat ip rem a tur, poezie in-cluzînd unele lunecări spre motivul preromantic al familiei fericite care se regăseşte în cer, cum încercase şi Iancu Văcărescu în „La moartea maicii mele". Aceeaşi atmosferă de melancolică nostalgie lamartiniană 'pluteşte peste „Trecutul" _ unde, pc fundalul timpului care galopează ireversibil, e desfăşurată epopeea dragostei de la începuturile ei prenupţiale, prin căsătorie, bucuriile paternităţii, hărţuielile cazaniere, pînă la bătrâneţea sufleteşte consonantă a celor doi soţi. Forma umană de rezistenţă la eroziunea vremii e iubirea dar, lucru vrednic de semnalat, nu în manifestările ei instinctuale sau în erupţiile pasionale caracteristice romantismului byronian, ci în comportamentele aprobate de biserică şi codul moralei curente. Motivul morţii celor dragi l-a preocupai şi pe Conachi, iar erotica a constituit, după cum se ştie, principalul domeniu de manifestare al Văcăreştilor şi una din temele predilecte ale romanticilor. în raport cui predecesorii sau cu contemporanii săi, Eliade aduce două particularităţi : pe de o parte un sentiment de evlavie creştină care-i limitează chiar şi timidul protest împotriva cruzimii divine ce se lăsa auzit în versurile lui Conachi ; pe de altă parte, imaginea legăturii conjugale ca expresie a dragostei rezemată pe sanctitatea ideii de familie. Fără a fi un conformism, romantismul lui Eliade nu e nici o rebeliune (împotriva orclinei existente. Scriitorul care va traduce insistent din Byron începind din 1834, va prelua dc la marele liric englez gestul răzvrătit ou şi ideologia răzvrătirii. Lucrul se vede cu claritate în poeziile „Serafimul şi Heruvimul" şi „Visul" da tind, respectiv, din 1833 şi 1836. Aici momentul auto-biografic tinde să se obiectivizeze aşa ca „sujetul să se poată aplica Ia tot omul, în tot locul şi în tot veacul". Serafimul şi Heruvimul par a constitui nu două elemente antitetice ei două ipostaze ale cugetului : de o parte nevinovăţia. împăcarea cu sine, euforia momentelor de calmă înflorire a vieţii şi, de altă parte, mustrările conştiinţei, chinurile sufletului apăsat de povara greşelilor. Prima imagine e asociata cu o natură pastorală şi se întrupează într-o fiinţă angelică, a doua c încorporată într-un arhanghel vindicativ şi se însoţeşte cu deslănţuirea stihiilor, eu erupţia vulcanilor şi turbarea mării. In întregul ei poezia şchioapătă din cauza neclarităţii simbolului şi a emfazei.. Dar pe alocuri declamaţia capătă amplitudine, ritm şi sonorităţi. „Visul" e alcătuit din 20 sonete puse cap la cap, inclusiv cîteva intermedii cu versuri croite pe alt calapod. Intenţia e de a înfăţişa ciclul vieţii omeneşti, de la naştere pînă la moarte, cu fixarea în planul simbolului a celor mai caracteristice episoade. Insă resentimentele autorului diminuează din forţa tipizării. Aluziile la drama sa familiară, la infidelitatea soţiei, la cearta cu Alexandrescu, sînt străvezii. Apoi, cînd e vorba să-şi judece propriile fapte scriitorul devine, ca de obicei, parţial şi prezumţios : „Voiam să-mi sparg veninul, să uit cele trecute ; Munca îmi era dragă, ca uriaş munceam; Roduri sootea-nsutite puterile-mi pierdute ; Folosul 1-avea alţii, eu lipsa dobîndeam". în fond, tendinţa poemului e pesimistă ; după o existenţă care se scurge în hărţuieli, luminată din ce în ce mai rar, pe măsura înaintării în vîrstă, de calmul unor clipe senine, omul îşi dă seama, însă prea tîrziu, că şi-a risipit timpul. Viaţa e vis, Ia vida es sueno — cum a spus Calderon —- iar deşteptarea, trezirea lucidă din vîltoarea vijelioasă a existenţei are loc Ia marginea groapei cînd totul e inutil. In poezia socială, acţionată în punctul ei de plecare de tendinţa lăudabila a flagelării viciilor şi a compasiunii pentru umanitatea suferindă, Eliade se abate cel mai mult de la cerinţele unei interpretări raţionale a realităţii. Călăuzit de 115 idei din ce în ce mai străine cerinţelor dezvoltării istorice obiective, el va încerca să explice realul prin mijloace alegorice, construind o mitologie care falsifică înţelesul şi cauzalitatea veritabilă a lucrurilor. Contra-sensuirile restrîng generozitatea potenţială a simbolurilor cu care scriitorul operează şi anulează adîncimea filozofică a poeziei. Se adaogă la aceasta, în operele posterioare revoluţiei, improprietatea limbii şi pretenţiile excesive, care acuză grav discrepanţa dintre intenţie şi posibilităţi. Cu „Cutremurul" Eliade inaugurează direcţia liricii umanitariste, un filon productiv în literatura paşoptistă, care va da o vegetaţie bogata mai ales în opera lui Bolliac. Scrisă sub impresia catastrofei de la 1838, cînd o mare parte a Capitalei a fost dărîmată, poezia transmite o emoţie reală, în ciuda lipsei de cizelare a formei, prin sinceritatea sentimentului pentru cei sărmani. Săracul e strivit de stăpîni lacomi şi trîndavi, el hrăneşte, cu sudoarea frunţii, ghiftuiala îmbuibaţilor dar pînă şi biserica rămîne surdă la vaierile lui. Totuşi îndemnul e la răbdare şi calm : „Răbdaţi, n-ardieaţi braţul, că pacea va domni". Justiţia se va înfăptui la judecata de apoi : atunci cerurile se vor deschide, exploatatorii vor fi sancţionaţi, împărăţia fariseilor nimicită, se va instaura domnia „verbului" echivalent în gîndirea lui Eliade cu „logos"-ul, cu raţiunea divină. Evident că îndărătul frazeologici biblice se ascunde, de fapt, teama de revoluţie. O condamnare directă a revoluţiei este rostită în „Căderea dracilor", scrisă după afirmaţia autorului la .1838, dar publicată la 1840, cînd N. Filipescu, N. Bălcescu şi tovarăşii lor luau drumul închisorii. Imprumutînd de la Milton mitul naşterii diavolilor, de care ştia şi Budai Deleanu, Eliade loveşte în „progresiştii nebuni şi mai vîrtos ipocriţi şi cu rea credinţă". Subiectul poeziei e artificios, cu mari licenţe, unele de-a dreptul intolerabile. Dumnezeu îşi aşează fiul căpetenie peste îngeri, dar un arhanghel „al doilaa-ntru slavă şi-ntîi în sâvîrşire" muşcat de orgoliu, se revoltă. Din capul său dă naştere „printr-o grozavă cefalgie" — zice G. Călinescu — păcătuirii, geniu malign, dar seducător, căci, vorba lui Eliade : „Ce mare şi grozavă în ăngeri ispitire! Pe cine f rumuseţea-i nu l-ar fi turburat ? O fiică de Arhanghel, născută din gîndire ! Un duh ! -şi duh-femee ; lipiciu impersonat". Mulţi îngeri se lasă ademeniţi de infernala curtezană şi-l secondează pe Lucifer. Urmează, fireşte, pedeapsa divină, care e năpraznică. Rebelii, hulitori ai cerului, sînt azvîrliţi în genunile spaţiilor într-o cădere colosală care durează 9 zile. îngerii se prefac în diavoli, arhanghelul se transformă în Satana iar Tartarul, unde-şi găsesc cui toţii sălaş, devine sediul viciilor şi al tuturor relelor, locul în care mişună păcatele şi, adaogă scriitorul „dospesc" războaiele civile. Trei decenii aproape după publicarea „Căderii dracilor" Eliade îl informează într-o scrisoare pe Bariţ că această poezie ar constitui cîntul I dintr-o vastă epopee intitulată „Anatolida" cuprinzînd 20 eîn-turi. In vol. II al „Cursului întreg de poezie generală" (1870) el reproduce „Căderea dracilor" sub titlul bizar de „Tohu-Bohu" (denumire ce vine din Biblia ebraică prin intermediul Iui Pierre Leroux şi înseamnă amestecul haotic care a precedat crearea lumii — D. Popovici). Tot aci sînt publicate oîntul II — Imnul crea-ţiunii, cîntul III — Viaţa sau androginul, cîntul IV — Arborul ştiinţei, cîntul V — Moartea sau fraţii. Potrivit programului anunţat lui Bariţ, lucrarea trebuia să continue desfăşurarea cărţilor Genezei, apelînd însă şi la mitologia greacă (X — Saturn şi Jupiter, XI —• Prometeu şi Pandora, etc.) şi terminînd cu cîntul XX (Victoria omului asupra zeului Forţa). Intenţia n-a fost realizată şi opera a rămas fragmentară. „Anatolida" (poate de la grecesul anatoli, care desemnează Orientul în general) de- ,116 rivă clin aceeaşi sferă de preocupări cu „Biblicele", lucrare informă, în care se încearcă explicarea Vechiului Testament pornind de la premiza că e vorba de o operă ieroglifică, ale cărei simboluri trebuiesc descoperite şi interpretate. Inspirată de „Paradisul pierdut" al lui Milton, „Ana-tolida" se serveşte de cărţile Genezei ca să dezvolte o concepţie filozofică despre raporturile omului cu divinitatea şi sensul destinului uman. Ca şi la marele poet englez, personajele au o valoare simbolică. Adam e omul în general, umanitatea ; Dumnezeu este Eloim, adică Forţa, Puterile (de unde şi cel de-al doilea titlu ale epopeii : „Anatolida sau Omul şi Forţele"). Interpretarea mitului biblic, cel puţin judecind după eînturile care ne-au rămas, se îndepărtează însă de Milton. „Paradisul pierdut", epos al revoluţiei burgheze, deşi în aparenţă demonstra teza că nesupunerea înseamnă păcat, proslăvea de fapt în Lucifer pe marele răzvrătit împotriva divinităţii, pe luptătorul pentru libertate, duşman al autorităţii oarbe şi absolute. Adam însuşi, prin păcatul său, deschidea era faptei creatoare, a civilizaţiei şi istoriei ; abandonând beatitudinea paradisiacă, stadiu de inerţie, de pauză şi vid spiritual, omul îşi începe cariera-i patetică şi glorioasă, de domesticire a naturii şi instaurare a dominaţiei lui. Compunând „Anatolida" într-o stare de spirit contrarevoluţionară, înveninat de adversităţile si repulsiile lui antipaşoptisle, Eliade se ţine aproape de viziunea religioasă asupra lucrurilor. Intre „Căderea dracilor" care-1 înfierează pe Lucifer şi reprobă răzvrătirea şi celelalte cînturi ale poemei e o deplină unitate de sens. Abia dacă poetul îndrăzneşte, din cînd ân când, să-şi exprime o nedumerire ; de pildă, i se pare paradoxală interdicţia de a gusta din arborele ştiinţei. Totuşi în cîntul IV el va demonstra că progresul tehnicii şi ştiinţelor duce la distrugerea ciclurilor de civilizaţie omenească. Utilizînd o arguţie confuză, autorul subliniază . ideia că redempţiunea va fi do-bîndită prin „Dumnezeu-Cuvîntul" deoarece divinitatea care l-a izgonit pe om din rai nu e vindicativă, cum pretind „infamii" ci dreaptă şi călăuzită de principiul binelui şi armoniei. „Anatolida" nu exprimă decît una din veleităţile scriitorului, aceea de poet universal şi cetăţean al lumii. Ca şi Tasso, Ariosto şi Camoens, glorii ale latinităţii din sec. XVI, care încătuşaseră sentimentele şi aspiraţiile unei epoci moderne în forma arhaică a eposului, Eliade se simţea însă chemat să creeze şi epopeea naţională românească. Opera, intitulată „Mihaida", n-a fost dusă pînă la capăt, doar două cânturi au fost scrise. In centrul ei domină figura lui Mihai Viteazul, personaj cu un destin glorios şi patetic, pe care patriotismul ardent al momentului îl onora cu deosebire. Punctul de privire filozofic e fideist. După o lungă digresiune introductivă, în care se expune o teorie a concilierii liberului arbitru cu predestinarea, intrăm în desfăşurarea propriu-zisă a naraţiunii, redusă la un fir de subiect sărăcăcios. Prin arhanghelul Gabriel, Mihai priimeşte o solie divină. Ambasadorul ceresc, după ce poposeşte pe muntele Caraiman, îl vizitează, în somn, şi-i ordonă să scuture jugul turcesc. In acelaşi sens îl îndeamnă şi chiriarhul Eftimie clin Tîrgovişte şi el prcurs.it, ca şi domnitorul. „A realţa poporul ş-a da viitorimii Exemple de mari fapte şi cuget necesariu". Mihai are o explozie în contra nobilimii : „Boerul e rea fiară", ş-apoi o discuţie lungă cu Eftimie, din care nu aflăm amănunte fiindcă „...pînă la noi fama nu ne-a adus nimica Din cîte se vorbiră în dom a prinţiară Cu Domnul numai martur". Cîntul II al „Mihaidei", a apărut de-abia în 1859 şi acuză puternic schimbările petrecute în concepţiile lui Eliade, după revoluţia de la 1848. Poetul e încredinţat aeuiin de vocaţia sa profetică. Intr-o notă introductivă o proclamă declamator: ^Intre spiritul Domnului ce s-a pus peste 117 mine şi mă devoară, intre în inimile voastre !': Tendinţele retrograde ale operei s-au accentuat ; sensul anti-turcesc al primului cînt e aproape total răsturnat; atitudinea faţă de boieri, ostilă la 1846, devine acum favorabila. Lămurind chitul II într-un pasagiu din „Echilibrul între antiteze" Eliade îşi precizează clar poziţia : „Naţia îşi adoră eroii săi ce se numea boieri, naţia conservă suvenirea lor, cîntă dimpreună cu mine faptele lor..." Afirmaţia că ar fi renunţat să continue opera deoarece a aflat cu dezamăgire de „legătura lui Mihai" e dezminţită de faptele înseşi. Scrise de la aceeaşi altitudine a poetului bard şi profet, poeziile „Traducătorul la V. Hugo" şi „Santa cetate" sînt rodul anilor de exil, cînd scriitorul a venit în contact mai sistematic cu doctrinele socialiştilor utopici şi s-a pasionat de Fourier. Interesant e că voind să prezică viitorul societăţii omeneşti, Eliade pornea de la o înţelegere rationalists a conceptului de profet ; acesta ar fi un „spuitor de necunoscute care prin calcul" trece „ca alge-bristnl" de la necunoscut la cunoscut. In ciuda vocabularului umanitarist şi socializant, „algebristul" proceda însă în spiritul unei viziuni burgheze. în „Santa cetate", viitorul lumii apare ca realizarea unui ideal comunitar egalitarist. Poezia, schimonosită de abundenţa italienismelor, stranie prin penumbra misterioasă în care se scaldă ideile şi prin încătuşarea versului în tiparul dantesc al endecasilabului şi terzei rima, se compune din două părţi : în cea dintîi e evocat „Christ-popolul", năpăstuit de-a lungul istoriei, ultragiat şi martirizat; în cea de-a doua e zugrăvită „sânta cetate", unde domnesc „verul, frumosul, marele şi bunul". Lipseşte, ceea ce Ii psea şi în „Cutremurul", soluţia reală a trecerii de la ordinea veche, nefastă, la ordinea nouă, radioasă şi desăvârşită. In „Santa cetate" unde „Uns împărat de ambe Testamente Verb-Suweran în fine se proclamă" „tremură regii, stirpea păcătoasă", soarta e „nivilată", diferitele popoare trăiesc în solidaritate, justiţia, frăţia şi virtutea sînt stăpâne. Şi totuşi, ciudăţenie, dar atît de revelatoare pentru concepţia politică a autorului, în acelaşi timp „propriul e sacru" şi e „risolvat comunul". Ca şi la 1848, Eliade voia „foloase generale în paguba nimănui". Fondul duplicitar al gândirii sale se ântrezăreşte ancă odată sub perdeaua de fum a utopiei. S-ar părea că fabula şi poezia satirică, domenii în care Eliade a produs în răstimpuri, cu scopul de a lovi în numeroşii săi adversari politici, ies din cadrul preocupărilor de care am vorbit pînă acum. în adevăr, fabula şi satira au fost atît de insistent cultivate în sec. XVII şi XVIII, încît mulţi cred că e vorba de specii literare ale clasicismului. De fapt, tiparele genului pot fi utilizate in mod diferit şi Eliade e în această privinţă un exemplu edificator. La el profunzimea tipologică e sacrificată în folosul caracterizării de esenţă pamfletară. Resentimentele personale îl copleşesc pe scriitor în aşa măsură încît el nu izbuteşte să-şi decanteze veninul şi să-1 transforme în substanţa unei arte echilibrate, ironice, cu simetrii de compoziţie, în care critica să capete aspectul obiectivitătii, al unui punct de vedere general uman. Ţintele polemicii Iui Eliade sînt transformate în caricaturi. El se năpusteşte asupra adversarului, ca în „Ingratul", cu o adevărată explozie de injurii şi batjocuri, fără a se preocupa măcar să simuleze imparţialitatea şi fără nici o strategie a atacului. Adesea şi în fabulă, ca în „Măcieşul şi florile", atmosfera e violent subiectivă. Aceeaşi predilecţie pentru vorba de ocară şi vocabularul de mahala se regăseşte în „Areopagul bestiilor" (1856) unde lupii „cilibii" (boierii conservatori) şi vulpile „năciunale" (liberalii rosettişti) sînt condamnaţi deopotrivă. Aprecierea lui Bolintineanu : „Nimeni nu reuşi ca Eliade în satirele politice de circumstanţă" priveşte nu atît valoarea de fond, cît ecoul momentan al operelor de acest fel. Totuşi Eliade manifesta dispoziţii certe pentru gen. Mai 118 mult dcolt atît : vehemenţa tonului, verva persiflării, suculenta limbajului, coborîud pînă la trivialitate, dar viguros, plastic, ■expresiv, dovedesc încă odată resursele remarcabile de oare dispunea scriitorul. In adevăr, iată o constatare cum nu se poate mai adevărată, asupra căreia merita să insistăm : poetul dispunea de resurse remarcabile; ele îşi mărturisesc prezenţa Ha fiecare pas, deşi arareori se împlinesc în rotunjimea unor monumente durabile. 'Eliade aparţine de fapt acelei categorii de scriitori din care e greu a reţine bucăţi antologice, însemnătatea lor constând în totalitatea creaţiei, în suflul ce o animă. Afară de „Zburătorul", „0 noapte pe ruinele Tîrgoviştei" şi încă una sau două poezii, restul a încetat de mult să mai figureze în circuitul viu al literaturii ; şi totuşi prin forţa talentului, particularităţile şi timbrul lirismului, el are ■dreptul la o consideraţie deosebită ; chiar ■şi faptul că opera lui a acţionat ca un ferment pozitiv asupra debutantului de -geniu Eminescu e un criteriu de valoare. Pentru a desprinde profilul literar specific scriitorului, e recomandabil să ue .adresăm numai cu precauţie lucrărilor sale ■teoretice. In studiul despre satiră, el •condamna mobilul personal în critică, însă — după cum se ştie — acest principiu d-a încălcat în mai toate cazurile. Pro-tfcsînd literatura la Filarmonica sau în paginile revistelor, călăuzit cu alte cuvinte ■de ideia constituirii unei estetici, a unei pedagogii literare, lectorul lui Boileau, Marmontel, Vardalahos, al lui Victor Hugo •şi al atîtor altora încă, mari şi mici, s-a ■străduit să degajeze anumite reguli, a în-•drumat spre respectarea autorităţilor şi spre ■studiul marilor modele, a căutat să aşeze -arta pe temelia disciplinei şi a exemplelor ; dar nu mai e de dovedit în ce mă--sură s-a abătut singur de la preceptele pe caic le propovăduia cu patos. Teoria li servea, de obicei, ca un ,,advocatus •diaboli", ca să-i justifice diferitele atitudini sau ca să-l situeze avantajos în •raport cu una sau alta din împrejurările "vremii. Hotărîtoarc pentru a defini na-ttura creaţiei lui Eliade e practica scri- sului. Căci condeiul scriitorului îl ţinea în mînă un om impulsiv, nestăpânit, cu mintea în perpetuă agitaţie ; dialectica vioaie a spiritului său nu se lăsa capturată pentru multă vreme de o formulă, însuşirile veritabile i Ie dezvăluie structura beletristicii proprii şi nu declaraţiile de principiu faţă de care se poartă de obicei ca un franctiror, uneori ca un eretic. Pe terenul stilului şi al limbajului poetic, romantismul lui Eliade se afirmă în forme izbitoare. Pe contemporani îi depăşeşte prin universalitatea temelor şi amploarea viziunii ; se deosebeşte de ei şi prin energia declamaţiei. In vreme ce majoritatea paşoptiştilor din modestie, prudenţa, poate dintr-o mai bună înţelegere a cerinţelor momentului, îşi interzic elanurile tumultuoase, ca nişte alergători ce-şi menajează respiraţia, autorul „Anatolidei" se încrede în plămînii săi viguiroşi şi se dezlănţuie fără rezervă ; el are verva marii peroraţii romantice în care torentul liric se revarsă peste partitura strofei, iar forţa impetuoasă a frazei sustrage atenţia de la defectele parţiale de ritm sau vocabular, concentrînd-o spre sonoritatea şi înţelesul ansamblului. Nu e întîmplător că i se datoresc două încercări de epopee. Iată cîteva versuri din „Serafimul şi heruvimul", cu o desfăşurare în cascadă a determinărilor, simetric adunate în jurai pauzelor de cezură : „Ş'în somnu-mi şi aievea fiinţa-ţi mă-nsoţeşte ; Chipu-ţi mi-e fa|-ori unde, în preajma mea el zboară : Din soare se repede, din lună străluceşte, După pămînt se-nalţă, din ceruri se coboară, Pe la fîntîni m-aşteaptă, cu unda se răsfrânge, Cu frunza îmi şopteşte, cu zefirul suspină, Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plînge, Cui dealul se înalţă, cu cîmpul se alină, Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază Livedea îl arată, dumbrava-1 subt-ascuude, In ziuă şi în noapte, la umbră şi în rază, 119 Nu e nălucă-mi spune, mă mîngîie oriunde, Durerea mi-o adoarme, lăcrăma el mi-o şterge, Şi pe pSmînl ş-în ceruri nădejdea mi-o arată". Temperament puternic, mistuit de contradicţii, capabil de aprinderea entuziasmului şi indignarea urii, Eliade caută mereu echilibrul şi calmul conştiinţei, dar nu-şi dezleagă aptitudinile decît acolo unde pasiunea are ocazia să se dezlănţuie în voie, lovind în adversari sau aplicîn-du-se asupra mecanismelor secrete ale vieţii sufleteşti. Lirica sa e a extremelor, trecînd de la aerul grav şi sentenţios al meditaţiilor, Ia risul mucalit şi crud al fabulelor, de la tonul cald, plin de compasiune pentru mizeria umană al poeziei sociale şi filozofice, la împroşcarea înveninată a satirelor. Tocmai din această cauză, traducerile din Lamartine, cu toată marea lor însemnătate istorică şi în pofida aprecierii înalte pe care i-au dat-o contemporanii, n-au supravieţuit. Ele supără adesea prin lipsa de fluiditate : „Simţirile-s fiorate, inimile se pătrund, Şi-n aerul care sună de glasul cel tremurînd Parcă al morţilor suflet p-în el s-aude trecînd". („Războiul") sau : „Fă-mă a cunoaşte drumul a] sfintelor tale voi, Înlesneşte a mea lipsă şi mă sprijină-n nevoi, Inima mea o hrăneşte cu pîine a sc-ntări" („Rugăciunea de seară") Incapacitatea de comunicare a vapo-Toasei armonii lamartiniene, a stării de inefabil şi reverie vagă, vine la Eliade din neaderenta la substanţa sufletească □ originalului îi lipsea seninătatea cugetului, acea judecata de sus asupra lucrurilor care pune o surdină tuturor ţipete-lor, care transformă sfîşierea tristeţii în melancolie şi dramele conştiinţei în obiecte ale unei contemplaţii liniştite. Vocaţia lui Eliade se afirmă în pasagiile de bravura, unde se crează tensiuni, unde sensibilitatea se încordează, iar temperatura creşte dincolo de punctul de fierbere. Nenorocirea e că nu şi-a înţeles singur chemarea. „Zburătorul" va însoţi literatura noastră cît de departe în vremi vor înainta drumurile sale, cu toate că improprietăţi de limbă şi stîngăcii de expresie există şi aici, tocmai pentru că autorul şi-a articulat inspiraţia pe datele autentice ale resurselor lui : evocarea conflictelor, în cazul de faţă a surexcitării nervoase într-un cadru de înserare rustică, notat cu realism : unde liniştea pietrificată face parcă posibilă starea de halucinaţie. Pe porţiuni, monologul Florichii e criticabil, dar în ansamblu fervoarea lui se transmite zguduitor: „Ah ! inima-mi zvîcneşte !... şi zboară de la mine ' îmi cere... Nu-ş ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da : Şi cald şi rece, uite, că-mi furnică prin 'vine, In braţe n-am nimica şi parcă am ceva.. Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează. Şi nici nu prinz de veste cînd singură mă string,. Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi vapăiază. Pornesc dintr-înşii lacrimi şi plîng, măicuţă, plîng Ia pune mîna, mamă, pe frunte, ce sudoare !' Obrajii... unul arde, şi altul mi-a răcit X Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă. doare :. In trup o pirotcală de tot m-a stăpânii".. Eliade e un retoric ca toţi romanticii.. Dar retorismul lui e energic, dramatic, vizionar, diferit şi de sentimentalismul! lui Bolintineanu şi de lamentaţia discretă-(afară de primele versuri) a lui Alexandrescu şi de patetismul teatral al lui. Bolliac. O adevărată prăpastie îl separă-de limpiditatea, cuviinţa şi robusteţea luis Alecsandri. Retorismul său e mai de grabă al oratorului de tribună, deci mai aproape- 120. de Bălcescu, însă fără a poseda distincţia tonului şi nobleţea sufletească a acestuia. Eliade e poetul îmbrăcat în odăjdii de mag care vrea să conducă mulţimile fără a şti bine unde, presimţind mereu pe undeva lîna de aur şi constatînd mereu că s-a înşelat. Revărsîndu-şi apele, lirismul său inundă semnele de drum, pietrele de hotar ce despart în literatură haosul de arta adevărată, care e organizare şi efort lucid de a supune materia ideii. De aceea gafele se înşiră unele după altele şi dacă privim bine întreaga traiectorie pe care a descris-o, vom constata că în cea mai mare parte ea e o succesiune de eşecuri. Umblînd pe atîtea căi nebătute, Eliade experimentează tot felul de forme literare. Pentru a reuşi „o orchestraţie serafică" în partea întîia a „Căderii dracilor", unde se zugrăveşte empireul şi a obţine senzaţia de rostogolire apocaliptică îti haos din partea II, Eliade recurge la un limbaj care evoluează de la încercarea de a transeende materia şi a o spiritualiza pînă la acumularea de erori, de superlative fonice şi optice. Imaginea e câteodată grandioasă ; zgomotul căderii îngerilor e sugerat printr-o catastrofală dezarticulare a cosmosului : „Cînd toate s-ar esmulge din marea încentrare Eşind din a lor axe şi nu s-ar mai ţinea, S-ar prăvăli în spaţiu spre vecinică pierzare Şi una peste alta zdrobindu-se-ar cădea..." Nici „esmulge", nici „încentrare" nu sînt singularităţi. Lexicul e plin de născociri : „Şi duhul mîngîierii burează caldă mană Mărgăritcază vecinie prea sfintele sădiri" etc. Fireşte, obiecţiile sînt posibile, dar înariparea inspiraţiei nu e de contestat. Din păcate, frecvent, mult prea • frecvent, invenţiile lui Eliade sînt imposibile, ele nu contrariază numai o anume ortodoxie a gustului, ci pur şi simplu se situează în afara artei. In „Anatolida"" de pildă, efortul de epurare a limbajului pentru a sugera atmosfera de ingenuitate edenică, de transparenţa şi cruditate a simplicităţii anti-deluviene, reuşeşte rar. Opera e căznită, dedusă parcă dintr-o schemă logică, de-a dreptul ridiculă pe fragmente prin siluirea limbii : „Şi sîn la sîn ferice ise-mpanadisă mirii Ţiindu-se de mînă în mutuali afecţii". sau : „Stăi, boll a mea dileotă, întoarce-te, o Evă ! Os nobil, -adorabil, din propriile-mi oase", sau : „E om şi n-are oamă, ca leul o lionă". Cîteodată, totuşi, mişcarea penibilă a versului, încrustată pe splendoarea stranie a decorului, pare a învinge gravitaţia şi se înalţă într-o plutire ce durează nu mai mult deoît flacăra unui chibrit dar în această clipă străpunge întunericul In „Mihaida" efortul de elaborare ling-vistivă e la fel de nefericit : cititorul nu mai ştie dacă textul e în romîneşte sau în esperanto. Iată de pildă cum se confesează Cuvîntul. ..încarnat" ca să „dei-face" pe „Omul" : „Şi în triumf resnltâ, uimeşte custodia, Infericarea rumpe şi-n ceruri se realţă, Lăsînd jos fructifere divinele-i seminţe, Pe care le-ncolţeşte, le creşte şi le coace Al verităţii spirit în secoli, generaţii". La artificialitatea exprimării se adaugă diluarea materiei, incapacitatea de concentrare, discursivitatea. Eliade utiliza rar metafora, înclinarea sa fiind spre o poezie conceptuală, care cultivă ca figură de stil în mod predilect antiteza şi definoşte obiectul prin sinonimii repetate. Lamentabil e mai ales în versul alb. Obligaţia rimei îi disciplina inspiraţia şi chiar dacă ea divaga, pivotînd confuz ,în jurul ideii, din timp în timp tot se aduna în cîteva versuri remarcabile. Din „Poetul murind" sînt multe strofe de citat : „A vieţii mele cupă se sparse încă plină ; In lungi suspine viaţa-mi se duce şi declină ; Nici lacrimi, nici regrete n-o pot îutîrzia. In bronzul ce mă plînge în sonuri precurmate, 121 A morţii mînă rece ultima-mi oră bate, ...Să gem oar ? sau mai bine să caut a cînta ?" Scriitorul se simţea la largul său în fabulă şi satiră. Chiar cînd motivul e străin, atmosfera e aci autohtonizată. In „Corbul şi vulpea" (1830) Eliade îl aduce pc La Fontaine pe malurile Dîmboviţei : vulpea e o ,,ju,pmeasă" căreia îi place să se plimbe ca oricărei cucoane; ea îl salută pe ,,juipînul" corb cu „plecăciune", iar acesta lasă să-i cadă un „chilipir" de caş. în „Un muieroi şi o femeie" (] 861), portretul „muieroiului" palavragiu şi europenizat, la modul coanei Chibiţa, e desenat cu o peniţa acidă, neiertătoare ; „Muieruşca, nevăstuică, Ochi de linx, bot de curuică, Nu sta locului nici cum O lua papuc la drum, Tot oraşul colinda, Treiera şi vîntura, Loc, căsuţă nu lăsa, Peste tot s-amesteca". Preferinţa pentru expresia verde, cu mirosuri tari, pe care bunul gust o expulzează de obicei clin domeniul poetic, e o altă dovadă a forţei cu care se impune în arta literară a lui Eliade ceea ce e (temperamental. Cît de departe sîntem de protocolul lexical al clasicismului care osândeşte tot ce nu e nobil şi conform •etichetei ! Nenorocirea lui Eliade a fost de a fi •crezu! că ajunge să-şi înstruncze lira ca să scoată oricînd sunete armonioase : din cauza infatuării excesive, obiecţiile pe care ie întîmpina, în loc să-i dea de gîndit, îl exasperau şi-i consolidau obsesiile. Numai aşa se explică libertatea cu care s->a erijat în reformator al limbii şi furia cu care şi-a stricat treptat propria-i creaţie. Versul : „O lac şi voi stînci tăcute, peşteri şi păduri umbroase" din ediţia de la 1829 •devenea în 1847 : „O lac ! şi voi stînce mute, spelunci, selbelor umbroase". „Tuciul câmpenesc" din „Singurătate" se transformă în „rustica campană" iar „sunete viteje" din „Războiul" (1829) apare în „Resbellul" (1860) „belliee sonuri". Italienismul, semn în definitiv al prezumţiei bolnăvicioase care pusese stăpânire pe scriitor, i-a dat lovitura fatală. Nicăieri nu e mai dăunătoare decît în cazul lui Eliade, rigida judecată belfe-rească, întemeiată pe categorisirea metafizică în bine şi rău, or pe acea tendinţă de a extrage din trecut exclusiv motive de admiraţie sau pricini de osîndă. Adesea meritele lui Eliade sclipesc printre noroaie şi pulberi aduse de toate vuiturile şi nu odată cusururile lui sînt mai instructive şi mai vrednice de atenţie decît virtuţile altora. S-a spus că el ar li fost un mare poet dacă n-ar fi trebuit să-şi sleiască energia luptînd pentru formarea limbii. După noi, datele problemei sînt mai complexe. In ultima instanţă, nereuşita lui Eliade e datorată conflictului dintre ideologia sa din ce în ce mai refractară istoriei şi literatura vremii care printr-un vast efort colectiv, prin descoperirea poeziei populare, prin cultivarea inspiraţiei de caracter naţional, prin respingerea aberaţiilor latiniste, prin tendinţa spre observarea mediului local, se făcea într-o măsură tot mai mare ecoul experienţei istorice şi-i împlinea dezideratele. Apoi vine şi celălalt decalaj, tot atît de dramatic, acela dintre intenţie şi mijloace, dintre aspiraţiunile de dimensiuni tulburătoare ale spiritului său neastâmpărat şi insaţiabil şi limitele determinate ale constituirii limbii şi explorării resurselor expresivităţii poetice. Acest scriitor, pe care totul îl atrăgea şi nimic nu-1 putea satisface, care a căutat continuu, fără să găsească vreodată idealul în stare să împace contrariile într-o miraculoasa şi imposibila armonie, care a deschis mereu şantiere, ducînd rare ori clădirile pînă la acoperiş, a fost, în ciuda tuturor erorilor lui, un mare poet. Un mare poet, în sensul zbuciumului lăuntric, al capacităţii de intuiţie şi viziune, al imaginaţiei grandioase, învins însă în bătălia cu materia rebelă a versului, deşi 322 printre sf ărîmăturiîe rămase în urma trecerii lui printre oameni s-au păstrat şi unele zidiri trainice. CITE VA CONCLUZII Rolul lui Eliade Rădulescu în cultura tnoastră a fost în acelaşi timp salutar şi dăunător, iar cîntarul posterităţii, apreciin-du-i faptele, a variat evaluarea între extreme adesea diametral opuse. Şi contemporanii l-au judecat pe Eliade contradictoriu : unii, mai puţini, cu regret şi admiraţie, alţii mai numeroşi, cu violenţa şi indignare. Toţi însă, şi în vremea lui şi mai tîrziu, au fost de acord să-i recunoască cel puţin un merit principal : acela de a ii dat un impuls hotărâtor dezvoltării culturii româneşti, în cel de-al doilea sfert al veacului XIX, printr-un ■efort titanic, desfăşurat aproape în toate ramurile de activitate intelectuală. Ca autor al „Gramaticii", creator al Filarmonicii, începător al presei româneşti, patron al scriitorilor debutanţi, mediator într-o cultura ce-şi căuta modele în capodoperele scrisului 'Universal, Eliade e caracterizat just prin denumirea de „părinte al literaturii române". Pornit de la luminism, Eliade a evoluat spre un liberalism retrograd, din ce ân ce mai îndepărtat de aspiraţiile maselor populare ; destinul lui s-a împletit cu destinul clasei căreia i-a aparţinut •din punct de vedere ideologic. El a ilustrat tendinţele acelor pături ale burgheziei ro-anâne care, în primele decenii ale sec. XIX s-au desfăcut cu prudenţă de legăturile cu vechea societate, evitînd ruptura deplină cu aristocraţia funciară şi domnitorii regulamentari, luptînd pentru reforme, dar pe temeiul conservării relaţiilor de clasă existente. Pînă Ia 1848 Eliade a fost omul momentului, o personalitate reprezentativă a acestor forţe ale dezvoltării sociale. De-aei imensa popularitate ■de care. s-a bucurat. E drept că la temelia simpatiei generale ce i se arăta din multe părţi stăruia ■o eroare tragică ; un ochi atent ar fi putut distinge în corul ovaţiilor motive de preţuire felurite. Cum însă în epocă dom- nea o stare de confuzie a ideilor şi de euforie a bunăvoinţelor chemate la opera comună de redeşteptare a spiritului naţional, echivocul asupra veritabilei sale orientări ideologice s-a putut menţine oarecare vreme. Prin însuşiri neobişnuite, prin versatilitatea spiritului şi facilitatea simulării, prin capacitatea de a intui rapid situaţiile şi a-şi compune circumstantial o atitudine, ca un actor care pândeşte cu coada ochiului la efectul replicilor şi gesticulaţiei sale, Eliade a izbutit un timp să dea unor oameni diverşi iluzia că le e consubstanţial. A venit ansă anul 1848 şi mitul omului reprezentativ, situat de-asupra claselor, s-a sfărâmat ân ţăndări. Confruntarea cui revoluţia a despărţit faptele de aparenţă, realitatea de legendă. Toată energia intelectuala pe care Eliade a cheltuit-o şi o va cheltui şi de-aci încolo ca s3 asocieze ceea ce viaţa reală şi istoria separaseră în mod irevocabil, eforturile lui de a împăca pe exploatatori cu exploataţii şi a obţine din idei culese din toate vuiturile o unitate a concepţiei despre lume, işi vor dovedi zădărnicia şi vidul lăuntric. Se vor îndepărta de el masele, îl vor abandona prietenii şi discipolii, îl vor repudia chiar şi aceia al căror purtător de cuvânt fusese, ân mod nemijlocit, liberalii burghezi. După 1848, Eliade cade in disgraţie. Dar nu; pentru că ideile sale ar fi ieşit din sfera intereselor burgheze, ci pentru că devenise incomod ca om, îşi atrăsese prea multe inimiciţii, inspira suspiciuni prin ambiţiile şi vanitatea lui exagerată, era prea conştient de meritele sale şi vocifera nestăpânit contestând orice merit al altora. Părăsit de cei pe care, âmpotriva aparanţelor, îi servise şi-i servea încă, el nu se va mai putea redresa niciodată. Trăia drama izolării : îşi pierduse legăturile cu poporul iar burghezia îl tolera ca pe o ruda săracă. In slujba idealului său de clasă, Eliade a adus însuşiri contradictorii, mari calităţi şi mari cusururi: o rară curiozitate intelectuală şi o remarcabilă putere de asimilare unite cu o extremă suficienţă , 123 o imaginaţie tenebroasă, de mare amplitudine şi un bun simţ de mahalagiu bu-cureştean; o erudiţie prăpăstioasă dc auto-didact, fără simţul valorii izvoarelor şi o teribilă superficialitate. Mai ales însă îl caracteriza o susceptibilitate bolnăvicioasă, luînd foc la cea mai neînsemnată provocare, reacţionînd pătimaş şi exagerat, coborînd la invectivă şi sarcasm. Avea şi o enormă vanitate şi o irepresibilă tendinţă de a simula, de a adopta în fiecare moment poza cea mai convenabilă, de a se admira ca statuie, cu ochii posterităţii. Suflet ardent, impulsiv, tumultuos, avînd vocaţia prozelitismului, dornic să fie pedagogul neamului, profetul şi justiţiarul său, Eliade s-a străduit zadarnic, de-a lungul unei vieţi frămîntate, să împace severitatea principiilor cu o tactică fluctuantă, să concilieze patriotismul cu cosmopolitismul, socialismul cu evanghelia şi proprietatea, legea naturală cu puterea creatoare a geniului. Influenţa exercitată de Eliade ţine mai puţin de conţinutul operei proprii şi mai mult de stilul personalităţii. Intr-o ţară în care cei mai mulţi literaţi erau sterili, îşi sleiau puterile intelectuale înainte de vreme sau se amuzau diletant cu literatura, el s-a devotat scrisului cu o pasiune de benedictin şi a fost pînă la moarte într-o necontenită fierbere creatoare, într-o epocă de silabisire a abecedarului ştiinţelor şi artelor, el a parcurs cu sete enciclopedică toate domeniile, deschizând seria geniilor laborioase şi polivalente : Eminescu, Haşdeu, Iorga. Intr-o cultură ce-şi propunea ţeluri modeste şi se menţinea într-un practicism cuminte, el a iniţiat şantiere gigantice şi a dezvăluit în toate problemele de care s-a atins un sîmbure teoretic şi o rezonanţă filozofică. Tot atît de exemplare i-au fost lipsurile şi eşecurile. înstrâinîndu-se de popor, a suferit un proces de involuţie şi degringoladă intelectuală şi, ca eroul mitologic ce-şi înghiţea copiii, şi-a devorat propriia-i descendenţă spirituală. înzestrat cu un talent literar ieşit din comun, a dat prea puţine opere care să-i supravieţuiască, deoarece a rîvnit totdeauna altceva, mai mult deciţ putea face şi era nevoie. Prin politica echilibrului între antiteze, de conciliere verbală a antagonismelor sociale, a întruchipat imaginea liberalismului fanfaron şi laş, pe care Camil Petrescu a avut dreptate să-l figureze în „Un om între oameni", într-un portret care fiind al lui, aminteşte totuşi de Farfuridi. Pe Eliade l-a caracterizat cu o excepţională luciditate Mihai Eminescu. Nu însă în .poezia trimisă, pe cînd avea 17 ani, „Familiei" lui Iosif Vulcan, în care se extazia în faţa teribilului moşneag („La Heliade"), ci în cunoscutele versuri din „Epigonii" care figurează în fruntea acestor rînduri şi mai ales în articolul publicat în „Curierul de Iaşi" din 11 martie 1877: „Eliade se vede a fi fost în tinereţe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia romînă toate semnele prisositoare, prin cărţile sale didactice a dat fiinţă limbii ştiinţifice, din tipografia sa a ieşit la lumină între anii 30 şi 50 aproape tot ce s-a tradus mai bine în romîneşte. Cam pe la anuf 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureştean o suficienţă nepomenită şi o decădere intelectuală cu atît mai primejdioasă cu cît Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol. Limba „Curierului de ambe sexe" se latinizează şi se franţuzeşte, el începe a serie c-o ortografie imposibilă, nesistematică, un product bastard al lipsei sale de ştiinţă filosofică pozitivă şi al unei imaginaţii utopiste. Făr-a avea el însuşi talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcţii poetice, a cărei merite consistau într-o limbă pocită şi în versificarea unor abstracţii pe jumătate teologice, pe jumătate sofistice... întâmplările politice de Ia 1848 şi petrecerea sa în străinătate îi răpiră şi restul de bun simţ cit îi mai rămăsese. El deveni din ce în ce mai închipuit şi mai apocaliptic... Aproape tot ce-a făcut loan Eliade, modestul învăţător de la Sf. Sava, a fost caricat de Heliade Rădulescu". Peste aceste cuvinte pătrunzătoare şi drepte nu mai e nimic de adăugat. 124 Cronica Literară ION VITNER: „PROZATORI CONTEMPORANI" OV. S. CROHMĂLNICEANU ■001 ^^^^^r . ju volumul „Prozatori contem-^^^m f^^k porani", Ion Vitner realizează ^^^k începuturile fericite ale unei ^^k^^m lucrări de un exceptional interes. Printr-un şir de studii, el îşi propune să reconstituie sistematic şi pe cît se poate mai complet harta literaturii noastre actuale şi să-i fixeze principalele forme de relief. Aplicată deocamdată asupra prozei, munca sa se concretizează în acest prim rezultat preţios : profilurile a opt autori : Marin Preda, V. Em. Galan, Titus Popovici, Eugen Barbu, Aurel Mi-hale, Francisc Munteanu, Remuis Luca şi Petru Vintilă. Grupajul nu e arbitrar, ci decurge din spiritul de sinteză care prezidează lucrarea. E vorba aici de o categorie a prozatorilor care s-au afirmat exclusiv după 23 August 1944 şi care n-au deci un trecut literar anterior. Ea urmează a fi completată cu alte două a autorilor care, ca M. Sadovcanu, George Călînescu, Geo Bogza sau Zaharia Stancu erau; la eliberare personalităţi literjare notorii şi a celor care ca N. Ţie, Nicuţă Tănase, Th. Mazilu sau Dumitru Radu Popescu, se impun atenţiei abia în momentul de faţă. Mişcîndu-se astfel într-un univers spiritual comun, apreciind lucrurile în funcţie de diverse determinări specifice, criticul are posibilitatea să dea o înfăţişare mai firească şi mai expresivă imaginii finale de ansamblu. Pentru întregirea ei, va veni, probabil ulterior şi ca nişte introduceri lămuritoare. Cum procedează însă din punct" de vedere practic ? După cîte se pare, el îşi impune întîi un anume recul pentru 3 cîştiga perspectivă. Autorii şi cărţile studiate aparţin prezentului imediat. Ion Vitner analizează „Şoseaua Nordului" de Eugen Barbu, „îndrăzneala" de Marin Preda, ultimele nuvele ale lui V. Em. Galan sau Remus Luca. Unde e diferenţa faţă de cronica literară propriu-zisă ? S-ar zice că nicăieri, şi totuşi ea există. Criticul e conştient că are de a face cu un peisaj mişcător, că fiecare autor adus în discuiţie rezervă încă mari surprize şi că orice încercare de a-1 prinde într-o formulă definitivă sau de a-i judeca opera cu criteriile istoricului literar e hazardată. Remus Luca, de exemplu, dădea impresia acum oîţiva ani că se simte acasă doar în mediul sătesc şi că e. aşa cum spune Ion Vitner „un ardelean care sadovenizează". Iată însă că în ultimele sale nuvele se relevă un excelent cunoscător al lumii muncitoreşti din orăşelele transilvănene cu vechi tradiţii meşteşugăreşti şi mici industrii locale. Naratorul calm, aşezat, e tentat de introspecţie şi analiză morală. Ce caracter va căpăta literatura lui în viitor ? Titus Popovici a scris o carte de răfuială cu miturile intelectualităţii, polemică, vibrantă, proiectîndu-şi în ea vizibil experienţa personală asupra eroilor aşa cum făcea Camil Petrescu (mă refer la „Străinul"), apoi alta obiectivă, stăpînită, solid construita, 125 consacrată „dramei pămîntului", pe linia lui Rebreanu, „Setea". Care e filonul adevărat al prozatorului ? Critica a recunoscut în „Munca de jos", cea mai bună nuvelă de pînă acum a lui Eugen Barbu. Dar foarte de curînd a apărut „Canistra", care rivalizează cu ea. Unde şi-a dat autorul „Gropii" întreaga-i măsură ? Acestea sînt întrebări imediate la care, cum se vede, nu e uşor de răspuns. Ion Vitner înţelege că a adopta într-un asemenea domeniu punctul de vedere strict al istoricului-literar, înseamnă a avea iluzia infailibilităţii şi a risca să greşeşti grosolan. De aceea îşi face consideraţiile cu prudenţă, ţine mereu seama de eventualitatea dezvoltării viitoare a autorului, lasă aprecierilor o marjă de precizare, pe care urmează să o împlinească vremea. Lucrează deci într-o măsură cu sentimentul cronicarului literar. Totuşi, ziceam, îşi impune o perspectiva mai largă, mai puţin dependentă de fluctuaţiile momentului, ţintind să dea nişte judecăţi bazate de pe acum pe o anumită certitudine istorică. Despre cărţi s-a scris de apariţia lor, s-au emis felurite opinii. Un bogat material bibliografic, indicat la sfîrşitul volumului, o dovedeşte din plin. Cercetătorul poate să-şi ia astăzi necesara distanţă, să confrunte pă-rile şi să cântărească greutatea argumentelor. In plus, el nu se va mulţumi doar să judece anumite cărţi, cum fatal a fost nevoit să o facă la timpul respectiv cronicarul, ci va privi o întreagă activitate creatoare, îi va căuta sensul şi-i va stabili prin comparaţie ecoul. Acesta e şi principalul interes pe care îl prezintă o astfel de lucrare. Pătruns de rosturile i ei, Ion Vitner aduce în studiile întreprinse o scrupu-lozitate exemplară. Creaţia celor opt autori e examinată cu migală de la începuturile ei pînă, Ia data cînd criticul îşi redactează textul. Nimic nu este lăsat de o parte, chiar anumite intervenţii în presă ale lui V. Em. Galan, sau Eugen Barbu sînt comentate, dacă lucrul se dovedeşte necesar. Studiile nu devin însă o înregistrare fastidioasă a tot ceea ce scriitorul a încredinţat tiparului. Păstrîndu-şi struc- tura monografica, ele tind către o concentraţie definitorie, de care cu rare excepţii (V. Em. Galan, Aurel Mihale, Petru Vintilă) se apropie. Senzaţia e însă de epuizare a materialului. Chiar atunci cînd trece mai rapid peste anumite aspecte, criticul dă impresia că n-a omis nimic important, că o lectură proaspătă şi atentă i-a îngăduit să sugă toată măduva textului. N-a rămas personaj memorabil, situaţie remarcabilă, problemă schiţată, care să nu fi fost măcar în treacăt menţionată, aşa că în primul rînd cartea lui e o excelentă lucrare de referire, o mică enciclopedie, căreia, pentru 'orice priveşte opera autorilor amintiţi, i le poţi adresa cu încredere, avînd siguranţa că vei găsi ceva despre ceea ce te interesează. Demnă de laudă e apoi: şi obiectivitatea riguroasă a aprecierilor. Ion Vitner vorbeşte cu o ncascunsă simpatie despre literatura noastră contemporană, subliniază cu grijă fiecare dintre realizările ei. Criticul manifestă o mare comprehensiune, nu uită să citeze fie şi nn singur personaj reuşit sau o scenă memorabilă dintr-o lucrare slabă, nu coboară însă pentru aceasta exigenţa, nu inventează valori, acolo unde nu sînt. Operaţia e mai mult decît salutară, pentru că restabileşte proporţiile exacte ale diverselor realizări, deformate adesea de recenzenţi prea entuziaşti şi lipsiţi de simţul măsurii. Lui Eugen Barbut, de pildă, recunoseîndu-i-se un talent neobişnuit, i se indică exact şi cu lux de argumente slăbiciunile de concepţie şi efectele lor în cărţi tulburătoare ca „Groapa", sau cu incontestabile merite oa „Şoseaua Nordului". Ion Vitner e uln evident admirator al prozei lui V. Em. Galan. Din „Zorii robilor"' reţine pagini — după el — antologice. Dar aceasta nu-1 împiedică să judece aspra „proiectarea neveridică a problemelor prezentului în epoca 1907" sau să găsească excesivă şarja fonică îndreptată împotriva unui personaj ca „romancierul" Zorz Cani-cula-Puroua. La Francisc Munteanu aplaudă buna cunoaştere a mediilor proletare şi semi proletare, observaţia bogată şi susţinută de simţul detaliului revelator, expresia laconică sobră şi firească străbătută 126 delicat de suflul tristeţe!, revoltei sau umorului, dar remarcă şi tendinţa reprobabilă a autorului de a face „decalcuri" literare după propriile-i lucrări, de a-şi împinge personalele către o înmulţire prin scizipari-tate. Dacă arta reconstituirii universului ţărănesc- îl înoîntă în nuvela lui Remus Luca, „Ana Nucului", nu ezită totuşi să arate că bucata e un „strălucit exemplu de idilism", „de manifestare a defunctei teorii cui privire la nivelarea sau realizarea în surdină a conflictelor vieţii sociale". Criticul plin de amabilitate şi atent să nu rănească prin cuvînt nici o succeptlbilitate, rămîne, cum îi stă bine, sever în aprecieri. Fără diplomaţie, dar şi fără asprimi inutile, el spune lucrurilor .pe nume, oprin-du-se pînă la urmă, asupra a ceea ce e într-adevăr durabil. Cumpăna înclină doar uneori. Aşa, de pildă, apar tratate ou o indulgenţă excesivă romanele lui Aurel Mi-hale „Ogoare noi" şi „Floarea vieţii". Faţă de ceea ce se întîmplă aici, procedeul „decalcului", condamnat la Francisc Mun-teanu, e adevărată invenţie. Cît priveşte idilismul din „Ana Nucului", acesta are măcar meritul unei stilizări poetice cuceritoare prin naivitate, pe cînd în cazul citat nu se poate vorbi de aşa ceva. Criticul face eforturi zadarnice pentru a-şi apăra nişte aprecieri mai vechi, pe care însă timpul le-a infirmat. Dacă vorbind despre o carte a lui Aurel Mihale, într-adevăr bună, „Nopţi înfrigurate", convinge uşor, chiar fără să insiste, în cazurile celelalte miei invocîndu-l pe Gorki, nici mobi-lizîndu-1 pe Thibaudet şi pe Paul Morand, nu reuşeşte să înlăture impresia de părtinire. Citate imprudent, cîteva rînduri dintr-un monolog distrug tot edificiul ridicat cu atîta trudă : „Ce să facă ? se întreabă Lazăr. Să intre la tractor ? Băieţii ăia de la tractoare mai trecuseră pe la el, dar nu-l putuseră smulge nehotărî-rii... că nici fără pămînt nu putea rămîne ! Să intre atuncea la chiabur! Dar nu-i cunoaşte el inima de viperă?... Amarnic îl părpăleau acum gîndurile!" (s.m..) Exagerată mi se pare preţuirea deosebită pc care Ion Vitner o acordă celor două volume interesante de povestiri ale lui V. Em. Galan, „Vecinii" şi „Mesajul lui U. lun-Tuo", introduse în clasificarea criticului sub o formulă cam pompoasă : „proza ciclului chinezesc". De asemenea schiţa-„Marama" de Remus Luca e apreciată în nişte termeni care pierd măsura lucrurilor. Ea e „o bijuterie", „o nestemată cu sclipiri care nu pot fi uitate". Schiţa e bună,, cu adevărat, dar după o asemenea caracterizare ce-i mai rămîne criticului să spunS despre „hitîhurca din Pămînturi" sau despre „Munca de jos", fără a-i nedreptăţi pe Marin Preda şi pe Eugen Barbu? Dar toate acestea sînt scăpări neimportante, datorite unui temperament fugos, pe care criticul se străduieşte şi izbuteşte în genere să şi-l strunească. O altă calitate preţioasă a cărţii lui Ion Vitner ţine de caracterul ei consecvent, ştiinţific. Criticul consacră principalul spaţiu al studiilor sale analizei personajelor fiecărui roman sau nuvele luate în discuţie,, interesîndu-se de tipologiile social-morale. Acestea îi aferă prilejul, înainte de toate, să judece modul cum un autor a reuşit sau nu să reflecte realitatea prin mijloacele specifice ale prozei. S-ar zice că aici nu e nimic în plus faţă de cerinţele obişnuite ale criticii marxiste. Desigur, dar există moduri şi moduri de aplicare a unor-principii generale. Pentru Ion Vitner analiza personagiilor unei cărţi e, pînă la urmă, reconstituirea sociologiei lor, în sensul' bun al cuvântului. Criticul nu recurge la. nişte scheme abstracte prestabilite, cărora săi le caute apoi ilustrarea într-o aşa zisă întruchipare tipică. El vede în personajele diu-tr-un roman sau o nuvelă sinteze ale ob. servaliei autorului asupra vieţii, forme principale de concretizare ale ideii lui artistice. Analiza eroilor devine astfel, practic, deducerea conţinutului operei, atîta cît acesta-există efectiv, adică a dobîndit o expresie vie, materializată sub raport estetic. Ocu-pîmdu-se de Ilie Moromete, criticul face o-demonstraţie strălucită a eficacităţii metodei sale de lucru. Aici, anatomia formelor particulare de autoiluzionare în care eroul trăieşte, a „social blindness-ului" său,, după expresia lui Marx, dezvăluie în profunzime sensurile romanului. Firea conteni- 127 plativă a lui Hie Moromele, mecanica disimulării ei sub un adevărat joc ciudat actoricesc, gustul personajului pentru „gluma subţire", toate se lămuresc, devin expresii revelatoare pentru un tip de umanitate, rezumă admirabil o întreagă experienţă istorică. Analiza literară se organizează în jurul acestor deducţii sociologice eu adânci implicaţii morale. Făcînd să apară în individualitatea ei vie idcia cărţii, criticul îi urmăreşte morfologia prin extinderea discuţiei asupra restului personajelor, comentate nu în sine, ci funcţional. Caracterizările tind să depisteze o logică interioară a creaţiei, adunîndu-se pînă la urmă într-un tot coherent. Despre „Mo-romefii", Ion Vitner reuşeşte astfel să scrie cele mai bune pagini din critica noastră. De asemenea raportări bogate la aria fenomenului social, din care personajele literare iau naştere, se bucură şi alte opere. Analiza romanului „Streinul'1 de Titus Popovici prilejuieşte prin Andrei Sabin o largă pătrundere în sfera avatarurilor intelectualităţii mic-burgheze. Cercetarea „Gropii" lui Eugen Barbu, un excurs în psihologia criminală. Mai puţin fericit condusă e analiza eroilor din romanul „Bărăgan" de V. Em. Galan. Aici caracterizările se alătură fără o înlănţuire prea stringentă şi, evoluînd oarecum independent, dau studiu-ilui un caracter cam şcolăresc. In general Ion Vitner continuă pe această linie a discutării personajelor unei opere de proză sub raport sociologic, psihologic şi estetic, cu ample referiri la realitatea care le-a generat, buna tradiţie a criticii ştiinţifice „complecte", preconizate de Ibrăileanu. Orice ideie artistică, prin individualitatea ei, prin ce are particular, propriu, trădează o anumită reprezentare a lucrurilor clin jur. Aici concepţii eronate asupra lumii pot deforma imaginea adevărată a vieţii. Militând pentru principiile realismului socialist — adică a realismului celui mai consecvent — Ion Vitner are grije să combată permanent efectele îndepărtării de la înţelegerea profutdă, justă, exactă a universului omenesc, care face obiectul literaturii, înclinaţiei manifestate de Marin Preda în primele lui schiţe spre stările obsesive, anxioase (Colina, Calul, înainte dc moarte) i se relevă substratul ideologic străin. E vorba aici de o sădire artificiala a misterului şi absurdului în realitate, prin atomizarea datelor care o compun şi hipertrofierea lor arbitrară. Primejdia „absorbirii socialului" de o atmosferă stranie, nedefinită, „f aulkneriană" e semnalată (după mine, fără prea mult temei) şi în legătură cu singularitatea situaţiilor descrise de V. Em. Galan în puternica Iui nuvelă, ,,La Răzeţti". Dar detectarea cea mai susţinută a unei concepţii greşite, criticul o întreprinde în paginile consacrate romanului, „Groapa" de Eugen Barbu. Viziunea „lumii închise" e extrapolată cu fineţe, indieîndu-i-se sursa naturalistă. Filozofia pesimistă a cărţii, tendinţele ei de evaziune dintr-un timp istoric în altul instinctual, definit prin „epoca rutului", sînt denunţate cu intransigenţă. Poate că aici pasiunea lăudabila pusă în combaterea unor interpretări necritice ale romanului l-au făcut să neglijeze nuanţele. Ceea ce spune despre „Groapa" Ion Vitner e în esenţă adevărat, doar unele distincţii sînt lăsate de o parte. „Şuţii" şi „caramangiii" lui Bozoncea nu sînt nişte eroi romantici cum se arată dispus să-i prezinte în cronica sa Dumitru Micu. Dar nici nu se poate conchide că între ei şi oîrciumaruil Stere „nu există nici o deosebire sub raportul existenţei şi funcţiei sociale", cum afirmă Ion Vitner. Dovadă că lumea acestuia din urma i-a scos de sub legile ei şi că autorităţile instituite spre a o proteja îi vănează fară milă. Acest lucru îl observă chiar criticul. Atunci măcar o deosebire există. Vitalitatea hoţilor, modul cum ei sfidează convenţiile sociale nu trezesc „o elevaţie purificatoare" şi oricine are dreptate să respingă asemenea afirmaţii. Dar nu în „seîn-teia de umanitate", ci în disperarea lorho-mieidă, ân înrăirea la care ajung, se citeşte o critică la adresa lumii burgheze şi se ascunde elementul neromantic, original, realist al imaginii date de Eugen Barbu despre universul pegrei. Ion Vitner neglijează faptul că romanul e istoria trecerii de la un stil de hoţie la altul, de Ia 128 domnia oarecum bonomă a lui Bozoncea la cea «rudă, fără absolut nici o lege, a lui Parascbiv. „Starostele" fura numai cînd avea gievoie. „Ucenicul" .pradă şi ucide dintr-un fel de înverşunare antiumană, urmărind plăcerea primejdiei şi beţia afirmării puterii, mitînd adesea de profitul acţiunilor sale. :Se poate ignora că aici e intuit, fireşte sub o formă voalată de imaginea „universului închis", un proces real şi simptomatic de sălbăticire a lumii capitaliste, care va «ridica odată cu fascismul „filozofia" lui Paraschiv la rangul raţiunii de stat ? Fără -să se abată de la principialitate, criticul putea să scoată în evidenţă această latură deloc neimportantă şi nevaloroasâ a cărţii Slui Eugen Barbu. Aşa, caracterizarea, în ciuda numeroaselor observaţii exacte şi substanţiale, rămîne totuşi unilaterală. Analizele amănunţte din volumul său, Ion Vitner nu le face numai pentru a -stabili valoarea diverselor lucrări de proză niparite la noi după 23 August 1944, pentru a vedea ce păstrează ele durabil, ci şi pentru a reliefa anumite individualităţi artistice. Accentul cade aici pe descripţia unei activităţi creatoare. Criticul alcătuieşte un mic soenariu al cărui erou c scriitorul şi-l prezintă pe acesta în luptă cu diverse dificultăţi, căutîndu-se şi descope-rindu-se de-a lungul cărţilor sale. Notele definitorii se adună astfel pe drum, fără sa constituie neaipărat un portret, importantă rămânând ânainte de toate logica interioară a mişcării, puterea ei de a figura o evoluţie particulară. In vederea atingerii -acestui scop Ion Vitner nu se sfieşte să Tăstoarne succesiunea cronologiei strictă a ■creaţiei, cînd e cazul să lumineze mai bine 'mi contrast, o situaţie revelatoare. Rezultatele sînt de cele mai multe ori excelente. Eugen Barbu apare, de pildă, străduindu-se să-şi limpezează orizontul şi să-şi valorifice din plin, pe lingă o rară acuitate senzorială, cunoaşterea intimă a mediului muncitoresc : Franeisc Munteanu, apelând la o extrem de bogată experienţă autobiografică, pe care nu reuşeşte ancă că o închidă în construcţii epice închegate ; Marin Preda, dezvăluind o gamă nebănuita -de reacţii ale sufletului ţărănesc în faţa vieţii ; Titus Popovici, ezitând între problematica intelectuală şi reconstituirea pe un plan larg, de frescă, a marilor mişeri sociale ; V. Em. Galan punând o adevărată pasiune în investigarea noului şi în demonstrarea faptului că greul istoriei îl suportă „oamenii dintr-o bucată". Metoda şchioapătă doar atunci cînd evoluţia autorului nu oferă prea mult dramatism şi criticul n-are posibilitatea să-şi scoată din ea scenariul necesar. Un prozator cu o pronunţată personalitate ca Remus Luca rămîne din această cauză palid conturat. Dacă, prinşi ân mişcare, eroii lui Ion Vitner trăiesc, eonturîndu-şi prin drumul literar străbătut o individualitate, unele consideraţii care-i privesc comportă încă amendamente colegiale. Nu cred, de pildă, că tehnica prozei lui Marin Preda e prebal-zaciană, adică bazată pe naraţiunea cu un singur personaj bine finisat. întîi că lucrul nu e exact şi, acolo unde Ion Vitner însuşi vorbeşte cu îndreptăţire de densitate, n-au cum să existe goluri. Un corp e dens atunci cînd materia lui e concentrată la maximum. 0 proză cu umbre sau fantome în locul personajelor secundare nu poate avea această calitate. Apoi se absolutizează aici tipul de roman balzacian. Dostoievschi lucrează şi el cu un erou central, aceasta nu înseamnă însă că tehnica lui Walter Scott îi e superioară. Una e formula primitivă a romanului-povestire şt alta a celui modern, în care sufletul personajului principal rezumă el singur prin adâncimea la care e sondat o întreagă lume, ca în „Crimă şi pedeapsă" sau în „Idiotul". Ion Vitner are dreptate cînd arată ân legătură tot cu „Moromeţii" că disimularea nu e un atribut exclusiv al ţăranului. Dar nu aceasta e problema. Ţăranul a fost prezentat la noi dc o întreagă literatură semănătoristo-poporanistă ca expresia însăşi a candorii şi francheţei. Aici idili-zarca lumii satului se alia cu ideia primitivităţii sufletului rural, străin de orice complicaţie şi în stare doar de reacţii primare. Disimulat, încăodată, nu e numai ţăranul, dar prezentarea disimulării ţărăneşti în literatură constituie un fapt rar, puţin întâlnit, (la Rebreanui, într-o măsură, 9— Viaţa romînească tir. 9 129 şi la Gh. Brăiescu, cum remarca Lovi-nescu), un rezultat important al observaţiei realiste, care prin implicaţii etico-so-ciale cu totul inedite faţă de scriitorii amintiţi mai înainte, conferă o originalitate deosebită prozei lui Marin Preda. Aceasta, fiind problema, consideraţiile tovarăşului Vitner cu privire la natura dublă a sufletului mic-buirghez, oricît de inteligente şi judicioase ar fi, nu schimbă cu nimic lucrurile. Rezerve îmi stîrneşte şi afirmaţia că între literatura lui Titus Popovici şi proza ardeleană mai veche, reprezentata în primul rînd de Slavici şi Rebreanu, n-ar exista înrudiri substanţiale. Criticul ocoleşte astfel un prilej fericit de a scoate în evidenţă originalitatea tînăruilui romancier. Că el datoreazâ enorm epocei de pionierat întreprinsă pe tărîmul literaturii noastre noi de scriitori ca Mihail Sadoveanu, Câinii Petrescu, Zaharia Stancu sau Marin Preda e foarte adevărat. Dar aici e vorba de ■■> experienţă globală şi de temperamente artistice complect deosebite, care nu constituie o anumită familie de spirite. Problema e de a stabili întîi prin înrudire apartenenţa autorului la un tip de literatură şi apoi, în interiorul acesteia, printr-o diferenţiere mai exactă, natura lui proprie. Pe Titus Popovici nu-1 leagă de Slavici şi Rebreanu doar anumite teme, personaje şi formule epice, ci un univers specific al prozei ardelene. Eroii lui poartă pecetea unui stil particular de viaţă, încetăţenit peste munţi. Am să iau un singur exemplu, al tradiţiilor familiale puritane şi al ponderii lor, deosebite în viaţa individului. Acesta e climatul în care se mişcă Mara, învăţătorul Herdelea, eroii lui Agîrbiceanu. Titus Popovici nu e mai puţin sensibil la asemenea situaţii cînd descrie universul lui Andrei Sabin sau al lui George Teodorescu. Aş spune chiar că ele îl obsedează şi, abia fiindcă e conştient cît sînt de înrădăcinate, cheltuieşte atîta vervă satirică împotriva lor. Aici iese la iveală şi o trăsătură proprie literaturii lua Titus Popovici. Ea aduce pentru întîia oară revolta împotriva a ceea ce au apăsător astfel de tradiţii, care la alţi prozatori ardeleni, chiar atunci cînd erau văzute cu un ochi critic, apăreau totuşi învăluite într-o atmosferă de respectabilitate. Titus Popovici e primul copil teribil de peste munţi şi proza lui reflectă ecoul ideilor revoluţionare în sfera unor preocupări mai vechi ale literaturii noastre. Dar acestea sînt mici complectări. Ele nu schimbă temeinicia observaţiilor făcute dc-Ion Vitner asupra activităţii lui Marin Preda sau Titus Popovici. Dimpotrivă, vin să ilustreze valoarea lor de stimulent pentru continuarea şi adîncirea cercetării. Studiile lui Ion Vitner sînt scrise într-un stil alert. Rigoarea ştiinţifică, grija pentru sistematizare nu stânjenesc mişcarea vioaie a ideilor şi eleganţa expresiei. Criticul face numeroase digresiuni teoretice (despre „efectul reverberaţiei", despre „romanul experimental") are asociaţia bogată, hrănită de lecturi întinse şi variate. De cele mai multe ori invocarea unor autori sau opere din literatura universală lărgesc considerabil perspectiva discuţiei. In figura lui Suslă-nescu, e văzută cu bună valoare de sugestie, „o replică sarcastică la desrădăci-narea barresiană sau disponibilitatea gi-diană". La nuvela „Potopul" de V. Em. Galan se aduc cîteva precizări erudite, care restabilesc cu humor adevărata biografie a cardinalului Mareianus Lombardus, a filozofului scolastic Agostino Nifo şi a lui Johann Stoeffler, astrologul din Ulm. ,,Lenta" lui Francase Munteanu e caracterizată ca „o mică doamnă Bovary, la nivelul satului ardelenesc". Elemente împrumutate plasticii şi muzicii sînt chemate să concretizeze observaţiile criticului. Nuvela ,,Ana Nucului" e alcătuită dimtr-o succesiune de tablouri, ca în cunoscutele ,,images d'Epinal". In „Setea", destinul lui George Teodorescu apare strîns legat de acela al lui Mitru Moţ „ca într-o efigie a lui Ianus bifrons". Idela artistică a prozatorului e în „Îndrăzneala" mai mult de natura simfonică decît epică. „După acel foarte scurt scherzando iniţial al bucuriei fără limită şi fără finalitate, urmează o desfăşurare de tonuri grave, dramatice, pline de tragism, de zbucium interior, pînă. Ia revenirea în finalul de cor". 130 Uneori, însă, aceste asociaţii au în ele ceva gratuit. Eugen Barbu notează la sfîr-şitul primului capitol din „Groapa" : „Aşa e viaţa, ca o panoramă". Criticul reţine imediat ideia existenţei umane văzute ca spectacol şi execută o trimitere rapidă la istoria .conceptului „de la Antisthenes, iniţiatorul şcolii cinicilor şi pînă la Schop-penliauer". Lectura romanului „Bărăgan" îi aminteşte „Sufletele moarte" ale lui Gogol. Remarcă însă îndată că Anton Filip nu e un Cicicov, iar în peregrinările sale, el nu dă numai de indivizi ca Nozdriev, Soba-kievici sau Pliuşchin, ci şi de oameni cu- rajoşi, demni şi hotărîţi. Atunci, ce rămîne din comparaţie ? 0 anumită preţiozitate (se vorbeşte de „dedalul erosului" în romanul „Floarea vieţii") pătează ici şi colo textul, caracterizat în genere sub raport stilistic prin proprietate, energie şi eleganţă. Serioase, probe, substanţiale, studiile lui Ion Vitner, anunţă una din cele mai valoroase lucrări de critică literară întreprinse la noi în ultima vreme. Nu-i pot dori autorului decît să o ducă la capăt «u bine. PROGRAMUL P. C. U. S. Şl UNELE ASPECTE ALE CREAŢIEI LITERARE CONTEMPORANE M. NOVICOV deziunea la principiile realismului socialist presupune oare şi acceptarea unui „program artistic?" Cu alte cuviinţe: este realismul socialist o mişcare literară programatică ? Unii tovarăşi, mai puţin fermi în faţa atacurilor insinuante ale reprezentanţilor ideologiei burgheze, par a fd înclinaţi să evite cu pudicitate o asemenea punere a problemei. Ei au impresia probabil că astfel devin prea „rigizi". Ceea ce este cu totul nejustificat. Dealtfel din cele mai vechi timpuri, mişcările artistice reprezentative, care au contribuit substanţial ila 'progresul creaţiei au fost programatice. Nu numai clasicismul (care a mers pînă la codificarea programului său), dar şi romantismul şi realismul critic (chiar dacă ultimul termen a fost descoperit „post factum'', după epoca de înflorire a curentului). Pledoaria lui Belinski pentru „Şcoala naturală" a fost un adevărat manifest în favoarea unei noi orientări a literaturii. In istoria literaturii noastre curentul paşoptist s-a afirmat de la început ca un curent programatic. Mai tîrziu, fără să fi fost sintetizate într-un „credo", numeroase luări de atitudine programatice în favoarea realismului critic, au avut loc în a doua jumătate a secolului al XIX-Iea. Dintre ele ar putea fi citat spre exemplificare cunoscutul articol al lud Eminescu despre comedia franceză şi comedia rusească. Subliniind meritele celei din urmă, autorul îndemna implicit !a o literatură realistă cu conţinut social. Aderarea la un program artistic nu contrazice în nici un fel caracterul individual şi spontan al creaţiei artistice. Aproape toţi marii creatori au ţinut să fixeze pe hlrlie şi în chip teoretic credinţele lor artistice. Ar fi stupid însă să se deducă de aici că ei au scris „după reguli". Dar nici n-au creat „inconştient", cum caută să ne convingă estetica burgheză contemporană. „Programul artistic" a exercitat întotdeauna şi rolul de „îndreptar" al creaţiei. Fapt de pe urma căruia creaţia n-a avut decît de câştigat. In legătură cu aceasta ni se pare util să subliniem ideia formulată de esteticianul sovietic P. Apostolov, într-un articol scris pe marginea proiectului de program al P.C.U.S. '). Ridicîndu-se împotriva acelora care tind să suprime „deosebirile dintre Ideologia noastră — inclusiv în domeniul artistic —• şi ceea ce este progresist, înaintat în cultura burgheză contemporană", — autorul articolului citat conchide pe bună dreptate că „specificul şi sarcinile artei socialiste, care se dezvoltă pe baza comunismului ştiinţific, pretind o delimitare clară între ele pe de-o parte şi fenomenele ideologice limitata, contradictorii, deşi progresiste, din viaţa artistică a apusului, pe de altă parte". 0 deosebire vizibilă constă şi în faptul că în timp ce literatura însufleţită de ideologia comu- P. ApO'Stolov : „Comunismul ţi uncie probleme ale ariei" — Contemporanul, nr. 37/15 sept. 1961, p. I—7. 132 nistă este -în mod ideliberat programatic, creaţia progresistă a scriitorilor lumii burgheze dimpotrivă, în cele mai dose cazuri se pretinde a fi liberă de orice „tendinţă" declarată. Are loc aici un proces asupra căruia la timpul său atrăgea atenţia şi Plehanov. în raport cu literatura programatică pusă în slujba scopurilor şi intereselor lumii burgheze, creaţia scriitorilor care s-au ridicat împotriva acestei tutele degradante este de bună seamă progresistă, chiar dacă nu este militantă din punct de vedere social. De bună seaină o atare poziţie este cu totul insuficientă pentru un scriitor care a legat destinul său de artist de lupta clasei muncitoare. Evident nu- putem decît să salutăm eliberarea unor scriitori de talent din apus de anumite „obligaţii" faţă de capitalism, dar nu putem sa nu repetăm — şi cu acest prilej — că eliberarea aceasta va rămîne şubredă, nesigură, supusă tuturor influenţelor dăunătoare, dacă nu va fi urmată de adeziunea făţişă la marea mişcare de reînnoire a lumii pe drumul socialismului. După cum s-a mai repetat de multe oii în ultimii ani, realismul socialist nu este un sistem de norme, ci o realitate artistică. Este cea mai amplă realitate artistică a zilelor noastre, este direcţia de dezvoltare a literaturii şi artei to epoca noastră, epoca „luptei celor două sisteme sociale opuse, epoca revoluţiilor socialiste şi a revoluţiilor de eliberare naţională, epoca prăbuşirii imperialismului, a lichidării sistemului colonial, epoca trecerii pe calea socialismului a noi şi noi popoare, epoca triumfului socialismului şi comunismului pe scara mondială" 2). Teoria realismului socialist este o sinteză a proceselor ce se impun cu forţa necesităţii în creaţia literară şi artistică. Programul literaturii şi artei e determinat de întreaga activitate revoluţionară ce se desfăşoară pe baza ştiinţei marxist-leniniste, inclusiv activitatea de îndrumare a creaţiei. In acest sens realismul socialist este de lieconceput fără o orientare programatică — consecinţă a transformării activităţii creatoare în : „parte integrantă a cauzei generale a proletariatului". Iată de ce pentru progresul creaţiei literare şi artistice este foarte importantă lămurirea continuă (în raport cu situaţiile noi care se ivesc în (dezvoltarea omenirii în general şi în dezvoltarea creaţiei artistice în special) a aspectelor programului artistic de care ne călăuzim, cît şi ia variatelor raporturi adeseori destul de complexe dintre acest program şi practica nemijlocită a creaţiei. In acest sens proiectul de program al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, care urinează să fie discutat şi adoptat la Congresul al XXII-lea al P.C.U.S., constituie şi un îndreptar de excepţională însemnătate pentru formularea programului estetic al literaturii socialiste. La mai puţin de două luni de la publicarea lui, Proiectul de program a fost recunoscut de toţi partizanii progresului de pe planeta noastră drept „Manifestul comunist al epocii contemporane", constituind —• în ciuda proorocirilor perfide ale apologeţilor capitalismului şi ale revizioniştilor de diferite nuanţe — o nouă şi strălucită dovadă a caracterului creator al marxism-leninismului. Programul P.C.U.S. dă posibilitate activiştilor din toate domeniile să împingă înainte discuţia şi să descopere noi perspective, printre altele şi datorită caracterului său atotcuprinzător. Pentru elaborarea programului concret de construire a comunismului, au fost supuse unei adînci şi minuţioase analize toate sectoarele vieţii sociale, toate aspectele luptei de clasă, toate legăturile dintre variatele laturi ale activităţii umane. Ceea ce permite luptătorilor pentru comunism să înţeleagă şi mai adînc fiecare sarcină concretă, încadrînd-o în complexitatea luptei generale. în raport cu problemele concrete ale creaţiei literare contemporane, se impune în primul rînd constatarea că Programul P.C.U.S. ne permite să ne dăm seama şi mai bine T) Declaraţia consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti (Noem. i960), Ed. politică, ■960, pg. 8—9. 133 cît de nobilă, dar şi oît de plină de răspundere e azi misiunea scriitorilor şi artiştilor într-o ţară socialistă. Creaţiile lor „sînt menite să servească drept izvor de bucurie ţi inspiraţie pentru milioane de oameni, să exprime voinţa, sentimentele şi gtndurile lor, să le servească drept mijloc de îmbogăţire ideologică şi de educare morală". în acest fel operele de literatură şi artă vor putea ajuta nemijlocit la împlinirea celui mai măreţ ţel al omenirii — construirea societăţii comuniste. Astăzi nu se poate discuta despre nici o latură a activităţii omeneşti fără să pornim de la perspectivele pe care proiectul de Program al P.C.U.S. le deschide dezvoltării umanităţii. Datorită Programului, contururile viitoarei societăţi comuniste s-au închegat, avem posibilitatea să cunoaştem modalităţile concrete de rezolvare a diferitelor probleme în lumina celor indicate de proiectul de Program. De la apariţia primului „Manifest comunist" forţele progresiste ale lumii în frunte cu clasa muncitoare au fost în ofensivă continuă în vederea împlinirii sarcinilor istorice, formulate pentru prima dată în acest document epocal. Dar în tot timpul acestei ofensive glorioase, perspectiva instaurării comunismului pe pămînt a fost doar un far luminos, un ţel sclipitor care însufleţea milioane de luptători. Contururile viitorului erau vagi — ca ale unei imagini prea îndepărtate. Şi iată că astăzi Programul P.C.U.S. ne vesteşte că datorită luptei seculare imaginea s-a apropiat într-atît (sau mai precis : noi ne-am apropiat într-atât de imagine) încît putem să-i desluşim clar liniile şi culorile. Nu de mult încă, oamenii generaţiei mele vorbeau despre comunism ca despre un vis îndepărtat şi îndrăzneau să se lanseze doar în presupuneri ipotetice despre felul cum se va înfăptui practic, Sa viaţă, principiul „ide la fiecare după capacitatea sa, fiecăruia după nevoi" şi iată că astăzi acest „cum" a devenit un plan concret de măsuri dintre cele mai precise, pornind de la descrierea etapelor în care se înfăptuieşte electrificarea totală a întregia Uniuni Sovietice şi mergând pînă la felul în care se va organiza educaţia copiilor, sau folosirea timpului liber al oamenilor muncii pentru valorificarea tuturor înclinaţiilor lor creatoare. Comunismul nu mai este un. vis, un ţel minunat dar îndepărtat, ci o realitate Care se înfăptuieşte sub ochii noştri. Totodată condiţiile în care are loc această înfăptuire istorică sînt dintre cele mai complexe ; pe aceeaşi planetă, în afară de ţările socialiste, care vor putea ajunge mai mult sau mai puţin concomitent în comunism, există şi state imperialiste dominate de puterea marilor monopoluri, există deci în aceste ţări o burghezie dominantă, interesată să-şi păstreze profiturile şi privilegiile, şi care tocmai din această cauză priveşte cu ură orice progres al lumii socialiste pe calea comunismului şi este gata să facă ori ce ca să împiedice, să zădărnicească acest progres. Cercurile cele mai reacţionare, cele mai agresive, cele mai iresponsabile ale burgheziei imperialiste nu s-ar da în lături să dezlănţuie un nimicitor şi isîngeros război mondial pentru a împiedica lumea socialistă să înfăptuiască, sub ochii muncitorilor exploataţi din alte ţări, visul de aur al omenirii — comunismul. Dar există pe aceeaşi planetă lagărul socialist care se întăreşte zi de zi, există U.R.S.S. cu splendidele ei înfăptuiri în domeniul ştiinţei şi tehnicii, există perspectiva certă a victoriei lagărului socialist în întrecerea lui cu capitalismul, există lupta dîrză a popoarelor din colonii care prin activitatea lor revoluţionară accelerează procesul descompunerii imperialismului, există lupta crescândă a oamenilor muncii din ţările capitaliste împotriva puterii capitalului, există oţelitul detaşament al partidelor comuniste şi muncitoreşti, există vasta mişcare pentru pace a sute de milioane de oameni, exista într-un cuvânt o forţă de neînvins, forţa lagărului socialist, în stare să dea o ripostă nimicitoare oricărui agresor. Şi pe această planetă a noastră plină de lupte, contraste, speranţe, pasiuni şi certitudini — trăieşte undeva un artist, un poet, un prozator, un dramaturg, însetat de dorinţa de a oglindi cîte ceva din lumea înconjurătoare, de a zugrăvi un tablou, în care să includă sensul dezvoltării epocii sale. ★ 134 In primul rind el simte că epoca îl obligă la o anumită dimensiune a creaţiei sale. El simte că astăzi creaţia artistică nu poate să nu capete, într-un anumit sens, şi un suflu prometeic. Oamenii au devenit capabili de înfăptuiri grandioase, au devenit capabili să transforme în realitate ceea ce nu de mult era de domeniul visului. Realismul socialist s-a născut din năzuinţa firească a clasei muncitoare de a afirma şi pe plan estetic idealul ei soclal-istorie. Tocmai claritatea acestui ţel artistic principal a determinat diferite etape, de dezvoltare a realismului socialist, interesul preponderent al creatorilor pentru anumite teme, tipuri, modalităţi, procedee. în anii războiului civil în Uniunea Sovietică, poeţii militanţi pentru victoria revoluţiei socialiste nu prea scriau poezii .de dragoste. Era firesc. Lupta îi orienta spre alte teme, le cerea, după o expresie a lui Maiakovski, să descopere în elementul cel mai neînsemnat patosul bătăliilor proletare. S-au scris puţine poezii de dragoste şi la noi în anii 1944—1949. Unii critici dogmatici au văzut In asta nu ştiu ce fel de greşeală. De fapt era o „lipsă" vremelnică, necesară, în lupta pentru cucerirea — de către poeţi — a unor noi înălţimi. Astăzi în literatura sovietică, de altfel ca şi la noi, şi în literatura altor ţări socialiste, se observă în tratarea diferitelor teme un interes sporit pentru problemele moralei socialiste, pentru fizionomia ideologică şi intelectuala a eroilor, şi, în consecinţă, pentru adâncirea proceselor psihologice. După cum o subliniază, de altfel, şi Programul P.C.U.S., lupta pentru construirea comunismului presupune perfecţionarea continuă, ascendentă, a spiritului moralei comuniste, presupune cultivarea, în cel mai înalt igrad, a intransigenţei faţă de ori ce manifestare a moralei şi ideologiei burgheze. Dar ofensiva spre comunism trezeşte în acelaşi timp dorinţa .aprinsă de izbor, cît mai sus, către acele culmi pe care omul „rebel" a lui Gorki le întrezărea, dar care, s-au conturat deodată în deplina lor splendoare în faţa noastră. Noul program al P.C.U.S. ne ajută să înţelegem, ca niciodată pînă acum, caracterul -mondial al luptei pentru comunism. Şi tot acelaşi Program ne obligă să nu uităm că a lupta pentru comunism, înseamnă a lupta cu intransigenţă, cu toate armele de care dispunem, împotriva anticomunismului, împotriva oricăror forme de manifestare a acestei concepţii obscurantiste. „Principala armă politico-ideologică a imperialismului, — se spune textual în Program, — este anticomunismul ai cărui conţinut principal îl constituie calomnierea orînduirii socialiste, falsificarea politicii şi felurilor partidelor comuniste, a învăţăturii marxism-leninismului". Pe plan artistic arma cea mai eficientă în combaterea şi demascarea anticomunismului este reliefarea superiorităţii categorice a orînduirii socialiste, reliefarea modului în care, abia în socialism, omul capătă posibilitatea să se înalţe necontenit, şi să se dezvolte multilateral, să-şi valorifice din plin forţele creatoare. înfăptuitorul grandioaselor sarcini de construire a societăţii comuniste, nu poate să nu fie la înălţimea propriilor sale înfăptuiri. Epoca de construire a comunismului este prin natura ei o epocă eroică. Iar o epocă eroică nu poate să nu nască eroi. Marx ş.i Enigels au descoperit că societatea omenească se dezvoltă pe baza unor legi obiective pc care oamenii nu le pot schimba. Marile transformări revoluţionare se impun omenirii cu forţa unor necesităţi istorice. Dar istoria o fac totuşi oamenii. Pentru ca o necesitate istorică să se transforme ânlr-o realitate istorică, trebuie dezvoltată o imensă activitate creatoare. Pentru ca planul grandios de construire a societăţii comuniste sa devină realitate, vor trebui depuse eforturi uriaşe. Cine, dacă nu artiştii sînt chemaţi să zugrăvească croi capabili de asemenea eforturi ? Pentru că realitatea zilei de mîine (comunismul) trăieşte în munca eroică de azi a oamenilor sovietici, — în munca eroică a construcţiei socialismului din ţara noastră şi din alte ţări ale lagărului socialist, în lupta eroică a muncitorilor de pretutindeni. A lupta pentru coran-aiism, azi, cu mijloace artistice, înseamnă între altele, a lupta în aşa fel, încît această prefigurare -a viitorului să capete viaţă, înseamnă să contribui la sporirea neîncetată a 135 încrederii în forţele capabile să învingă greutăţile vremelnice, capabile de încredere în viitorul lor, în capacitatea lor de a statornici comunismul ,pe pământ. Astfel problema dimensiunii şi a 'perspectivei eroice se conturează, în lumina noului Program al P.C.U.S. ca una din principalele probleme ideologice ale creaţiei în zilele noastre. Se conturează ca atare şi pentru că e problema în legătură cu care se ciocnesc necontenit cele două ideologii ale epocii : cea comunistă şi cea burgheză. Aceasta din» urmă caută să acrediteze, în fel şi chip, ideia profund reacţionară a degradării fatale a omului sub înrâurirea civilizaţiei moderne. Prin ideologii, esteticienii şi artiştii ei, burghezia încearcă să arunce hi spatele „omului" în general răspunderea pentru păcatele ei. Burghezia urmăreşte în acest fel demoralizarea oamenilor simpli, răspândirea unor atitudini defetiste, fataliste, incompatibile cu spiritul combativ pe care-1 propagă în lume lupta revoluţionară a clasei muncitoare. Bătălia ideologică împotriva burgheziei, împotriva anticomunismului, include şi demascarea caracterului mincinos al teoriei privitoare 1» descompunerea organică, ireversibilă a umanităţii. Lupta clasei muncitoare a scos la iveală acele forţe ale societăţii omeneşti care sîjit ân stare să asigure renaşterea umanităţii într-un ev nou al istoriei sale, — evul comunismului. A înfăţişa zorile acestei victorii — iată una din sarcinile esenţiale ale creaţiei realist-socialiste. Cerinţa aceasta comportă în cazul literaturii încă 'un aspect 'dintre cele mai importante. Spre deosebire de publicistică, literatura, cu deosebire proza, afirmă idealul estetic oferind o reprezentare nemijlocită a vieţii, adică înfăţişează cum trăiesc, muncesc, so apără, luptă, înving sau pier, oamenii obişnuiţi, acei oameni prin ale căror eforturi nevăzute se făureşte istoria însăşi. Pe umerii fiecăruia din aceşti oameni apasă astăzi o părticică de răspundere pentru viitorul umanităţii. A vorbi despre viitor, iată un mod obişnuit de a vorbi al fiecărui om din patria noastră. Realizările socialismului sînt atît de vizibile, urmările concrete ale acestor realizări în ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii sînt atît de pregnante, încît nici un om nu poate rezista ispitei de a făuri planuri de continuă îmbunătăţire a propriei sale existenţe. Niciodată n-a fost atît dc contagioasă setea de învăţătură, dorinţa omului de a se afirma, de a se depăşi în muncă. In ţările lagărului socialist oamenii nu se sfiesc să făurească planuri îndrăzneţe. Dar planurile lor de viitor sînt ades condiţionate de cuvintele : „dacă va fi pace". Şi, de bună seamă, nu fiecare om obişnuit înţelege că înfăptuirea acestui „dacă" depinde şi de efortul său. In „Declaraţia guvernului sovietic" privitoare la reluarea experienţelor nucleare se vorbeşte cu excepţională claritate 'de răspunderea popoarelor în lupta pentru apărarea păcii. Declaraţia subliniază că factorul de frînare a tendinţelor agresive ale imperialismului îl constituie tăria lagărului socialist, tăria lui economică şi politică, forţa lui de apărare, dezvoltarea multilaterala a fiecărui stat socialist. Iar tăria aceasta depinde şi dc munca' fiecăruia dintre noi. Există o legătură între tăria fiecărui stat socialist şi munca unul simplu cetăţean ; înţelegerea acestei legături exprimă — 'după părerea mea — o cauzalitate complexa. Există o legătură directă între munca fiecărui constructor al socialismului în. parte şi politica statului socialist, între lupta împotriva politicii de reînviere a militarismului german şi munca din întreprindere, între măsurile de apărare a securităţii luate de ţările socialiste şi strădaniile cetăţeanului simplu dc a obţine o nouă reducere a preţului de cost, între complicatele probleme internaţionale şi critica severă pe care o facem unui tovarăş care manifestă delăsare în muncă. 0 asemenea legătură există, iar literatura are nebănuite posibilităţi de a ajuta oamenilor muncii s-o discearnă. Cele de mai sus ar putea să pară cititorilor ca fiind nişte consideraţii foarte lăturalnice ân raport cu sarcinile centrale ale literaturii. Mă încumet să susţin că nu e aşa. Dacă cercetăm creaţia noastră literară din ultimul timp observăm că în raport ci» tendinţa spre înfăţişarea mai puternică şi mai îndrăzneaţă a dimensiunilor erotice ale reai- 136 lilătii socialiste, predomină de fapt preocuparea pentru zugrăvirea cît mai „fidelă" a realităţii cotidiene, pentru reliefarea modului în care moralitatea nouă, socialistă, îşi afirmai superioritatea, înfruntînd răbufnirile morale burgheze. A lupta pentru comunism înseamnă a contribui oît mai eficient la îndeplinirea concretă a acelor sarcini care marchează drumul către atingerea ţelului. In ţara noastră aceasta presupune a lupta pentru sporirea-continuă a înfăptuirilor socialiste. Raportată la 'domeniul creaţiei artistice sarcina aceasta presupune relief area cît mai pregnantă, cît mai realizată din punct de vedere artistic, îi» primul rrml, a exemplelor celor mini înaintate şi mobilizatoare. De ce în ciuda succeselor impresionante ale literaturii noi realist-socialiste, ficţiunea literară _ luată în ansamblu — e mai palidă decît realitatea însăşi ? Iată o întrebare care nu poate să nu frământe pe oricare scriitor, dornic să contribuie cît mai mult prii» creaţia sa la victoria comunismului. Ni se pare că ar iputea fi identificate mai multe cauze, dintre care, nu în ultimul Ioc ar trebui să fie citate, pe de o parte insuficienta cunoaştere a unor aspecte ale vieţii noastre, iar pe de altă parte un deficit de combativitate politică. Sîntem cu totul impresionaţi şi fascinaţi de priveliştea lumii viitoare, comuniste, aşa cum se întrezăreşte ea prin noul Program al P.C.U.S. Dar entuziasmaţi, uităm câteodată un. aspect esenţial al realităţii contemporane, aspect asupra căruia nu odată atrăgea atenţia l.enin : ca 1 uimea nouă, cu înfăptuirile şi perspeotivele ei grandioase, ise naşte din lumea veche şi se construieşte de către oamenii, care din anumite puncte de vedere aparţin încă lumii vechi. Este o contradicţie inerentă, necesară din punct 'de vedere istoric. Ea nu poate fi nici ocolită, nici desfiinţată, ci reprezintă un „dat". Mi se pare că sînt cât se poate de actuale observaţiile pe care le făcea Gorki, la începutul celui de-al lV-lea deceniu at veacului nostru, pe marginea unor lucrări ale scriitorilor sovietici apărute ân acea perioadă. Maestrul realismului socialist atrăgea atenţia autorilor că din punct de vedere artistic „adevărul vieţii"" nu este o noţiune fixă, imuabilă. Că există un „adevăr" al trecutului, aflat iremediabil in descreştere, dar şi un adevăr nou, tânăr, viguros, căruia ii aparţine viitorul. Scriitorul angajat ân lupta pentru victoria comunismului se simte atras să roflecLe-cu precădere acest adevăr, care este cel mai important din punctul nostru de vedere. Departe de mine intenţia de a subaprecia importanţa lucrărilor în care se analizează, adesea cu competenţă şi măiestrie, procesele psihologice complicate care se soldează cu înfrângerea vechiului. Dar mi se pare totuşi demn de semnalat că foarte des procesele acestea sînt descrise în aşa fel încît morala şi ideologia socialistă nu apar cu destulă limpezime. Voi continua repetând îndemnul lui Maiakovski ca fiecare operă literară să redea» măcar un crîmpei din patosul luptei comuniste. Mi se va răspunde, poate, că în zilele noastre patosul luptei comuaiiste se concretizează în realizarea sarcinilor cotidiene. Ir» consecinţă : literatura care descrie cît mai fidel viaţa „obişnuită" de toate zilele este şi cea mai cerută în etapa actuală a bătăliei pentru comunism. Este şi nu este aşa. Sau mai precis : urinează să cercetăm cît mai temeinic dacă într-adevăr romanele, nuvelele, poemele, piesele de teatru, care aduc pe primul plan evocarea unor aspecte ale realităţii cotidiene transmit efectiv patetismul luptei? Oare cele două aspecte sînt contradictorii, reciproc eliminatorii ? Părerea mea este că pentru unii ele par uneori într-adevăr aşa. Nu pot încerc», evident decît o concluzie provizorie, dar mi se pare că iluzia aceasta se naşte din cauza unei insuficiente preocupări, a unor scriitori pentru aspectele politice ale vieţii contemporane. Mă voi treieri pentru exemplificare la un roman apărut recent şi pe eare-1 consider ca una din cele mrai reuşite apariţii ale anului 1961 : „Anii tineri" de Nicolae Ţie. Ii» acest roman sânt ânfă|işate amplu şi convingător aspecte ale bătăliei pentru sporirea şi perfecţionarea producţiei, pentru o atitudine nouă, socialistă, în muncă, — dar mai ales aspectele luptei pentru noua morală socialistă. Din acest punct de vedere romanul are o valoare educativă incontestabilă. Dar din păcate e mult mai deficitar în prezentarea problemelor 137 ideologice şi .politice. Citind romanul lui Ţie un cititor ne iniţiat se informează amănunţit despre felul cum luptă organizaţia de partid şi în .primul rînd secretarul ei Strihan pentru împlinirea sarcinilor de producţie, pentru un stil corespunzător al muncii, cum îi demască pe excroci, pe indivizii descompuşi din punct de vedere moral. Dar cititorul va afla prea puţin despre latura politică a muncii de partid, care rămîne totuşi esenţială. Organizaţiile de partid sînt datoare să se preocupe îndeaproape <şi de problemele de producţie şi de comportarea morală a oamenilor, însă sarcina lor principală este educaţia politică a oamenilor muncii, căci fără educaţie politică corespunzătoare, nici celelalte sarcini nu pot fi îndeplinite cu succes. Revenind la problema pe care am ridicat-o înainte subliniam că tocmai prin activitatea politică omul simplu este ajutat să realizeze legătura între sarcina lui concretă de muncă şi marile obiective ale luptei .pe plan mondial pentru apărarea păcii, pentru triumful comunismului. In această perspectivă, sîntem de părere că şi lectura unui roman ca ,,Balul intelectualilor" al lui Ştefan Luca, lasă o anumită senzaţie ciudată. Foarte interesant ca intenţie, cu multe reuşite parţiale incontestabile, romanul nu satisface totuşi din punctul de vedere al prezenţei eroilor în lupta politică, deşi acţiunea se centrează toată în jurul ciocnirii .dintre forţele democratice şi „opoziţia reacţionară burghezo-moşierească". Este ciudat, dar deşi abundă în referiri la aspectele locale ale acestei lupte, romanul nu evocă nici un eveniment politic mai Important din viaţa internă a ţării sau din viaţa internaţională. Lipsa de documentare politică duce — aşa mi se pare cel puţin — şi la deformarea criteriului de selecţionare, la subaprecierea episoadelor şi eroilor celor mai reprezentativi pentru ofensiva socialismului. Lupta pentru comunism se duce pe plan mondial, lupta pentru comunism implică lupta pentru pace, pentru demascarea uneltirilor agresive ale imperialismului, pentru combaterea ideologiei burgheze în toate manifestările ei, pentru combaterea necruţătoare a anticomunismului. Creaţia literară va contribui cu atît mai eficient la succesul acestor bătălii cu cît va aduce pe primul plan figurile eroilor care se manifestă mai activ, mai combativ, în această luptă. Din acest punct de vedere sîntem îndreptăţiţi să-i îndemnăm pe scriitori la o şi mai mare combativitate. Oare ar fi justificat să considerăm că numai poezia directă sau numai proza publicistică (pamfletul, reportajul) trebuie să fie pătrunse de ura împotriva imperialismului, sau că numai poezia solemnă poate celebra marile victorii ale lumii socialiste? De bună seamă că aici este o prejudecată la mijloc, o .prejudecata ce se cere a fi înlăturată. Literatura cu preferinţe pentru înfăţişarea episoadelor eroice aluneca uneori în trecut în declarativism, în rigiditate, în convenţionalism sterp, nu pentru că materialul de viaţă înfăţişat o cerea, ci pentru că autorii nu cunoşteau temeinic realitatea. Preferinţele pentru investigaţia psihologică, pentru Înfăţişarea cît mai exactă a realităţii cotidiene nu sînt deloc incompatibile cu dimensiunea eroică spre care năzuieşte creaţia artistică, pentru a putea reflecta la nivelul cuvenit perspectiva comunismului. Totul depinde ide gradul în care scriitorul reuşeşte să pătrundă în substanţa însăşi a luptei politice contemporane. Fără această identificare, figurile eroilor celor mai înaintaţi şi faptele lor vor rămîne inevitabil reci. Căci izvorul dătător de viaţă care alimentea'ză faptele eroice ale zilelor noastre este politica partidului. Eroul ofensivei neîntrerupte a socialismului, ofensivă care obeză-şuieşte şi viitoarea ascensiune spre comunism este omul pentru care politica partidului, lupta pentru linia partidului, este viaţa însăşi. Iată cum ni se pare că poate fi formulată una din ooncluziile ce se desprind pentru literatură din imensul material al noului Program al P.C.U.S. : îndemnul la o mai accentuată combativitate a literaturii, .prin militarea în chip mai direct, mai făţiş, pentru politica partidului, pentru aducerea la îndeplinire a liotărîrilor partidului. Astfel, literatura va croi noi căi pentru înţelegerea legăturii indisolubile dintre sarcinile zilei de azi şi măreţul viitor comunist, pe care-i descifrăm, .din ca în ce mai bine conturat la orizont. 138 STILURI IN PROZA TINERILOR Şl EXIGENTELE REALISMULUI SOCIALIST AL. OPREA ^ltimile cărţi ale unor tineri prozatori talentaţi au constituit adevărate focare de incitare a discuţiilor contradictorii în critica literară. Intre acestea s-au înscris —• cităm răstumînd cronologia — „Anii tineri" de Nicolae Ţie, „Ieşirea din Apocalips" de Alecu Ivan Chilia şi, ca un exemplu mai vechi dar şi mai elocvent, „Bariera" de Teodor Mazilu. N-au lipsit elogiile ditirambice, după cum s-au manifestat şi reticenţe sau critici răspicate, dar indiferent de calificativul pc care l-au dat, toţi recenzenţii au fost de acord că aceste cărţi stau sub semnul unor experienţe creatoare. Faptul este îmbucurător şi merită să fie analizat, ilustrînd înaltul nivel atins de literatura noastră nouă şi care obligă pe fiecare autor să mediteze neîncetat la îmbunătăţirea mijloacelor sale de creaţie. In domeniul prozei, bunăoară, —■ pentru că acesta e subiectul nostru -— critica a relevat la timpul potrivit puternicile individualităţi artistice constituite ale căror stiluri exercită o înrîurire binefăcătoare în procesul dezvoltării literare. S-a remarcat, astfel, măestria de analist a lui Marin Preda aplicată la studiul conştiinţelor simple ieşite din anonimat şi ajunse la o viaţă istorică conştientă, proza poetică, de un lirism incandescent a lui Zaharia Stancu, ori stilul romanelor lui V. Em. Galan, alcătuite cu minuţio- zitate în relatarea amănuntelor vieţii practice a oamenilor, sau cărţile lui Eugen Barbu, caracterizate prin situaţii acute, de un dramatism condensat, cu un uşor aer de aventură şi, lîngă toate acestea, stilul „clasic" al lui Titus Popovici, care dezvolta trăsături ale prozei ardeleneşti, etc. Lista autorilor ar trebui neapărat completată şi cu alte nume, după cum caracterizările s-ar cuveni nuanţate sau adîn-cite, dar nu acesta e scopul nostru. Prin această schiţă sumară am dorit numai să amintim, încă odată, adevărul cunoscut, demonstrat de întreaga practică a literaturii noastre, că realismul socialist nu numai că nu se opune utilizării celor mai diverse stiluri privind varietatea unor personalităţi artistice — cum n-au obosit să clameze ideologii burghezi — ci, dimpotrivă, oferă singura bază trainică adevăratelor căutări creatoare. In întîlnirea de la Bucureşti a poeţilor sovietici cu poeţii romuri, una din ideile preţioase discutate, a fost şi aceasta, a caracterului profund nonconformist al realismului socialist. Conformismul caracterizează substanţa artei burgheze care are oroare de tot eeea ce înseamnă schimbare, depăşire a vechiului, fiind pusă în slujba apărării rînduelilor sociale anacronice, condamnate de istorie şi dimpotrivă, este net ostil artei revoluţionare a veacului nostru, care proslăveşte noul, participând cu mijloacele sale specifice la transformarea revoluţionară a 139 lumii. Numai arta revoluţionară legiferează căutările creatoare, transformând aceste căutări dintr-o ambiţie subiectivistă — cum se întîmplă la moderniştii de toate nuanţele — într-o necesitate obiectivă de .a da forma corespunzătoare unui nou conţinut. In literatura noastră înseşi noile procese de viaţă, noile tipuri umane obligă pe scriitori să găsească rezolvări artistice noi, profunde. Desigur însă că descoperirea formelor literare care să exprime cu maximum de pregnanţă conţinutul vremurilor noastre, nu se petrece de la sine, lin, ci în urma unor eforturi perseverente, uneori chinuitoare şi oare pot să se soldeze oîteodată doair cu reuşite parţiale. Dair la unii dintre critici, din dorinţa de a respinge îngustimea dogmatică, se manifestă cîteodată un fel de fetişizare a stilurilor. Ei privesc orice obiec|ie adusă cutărei sau cutărei maniere artistice cu bănuiala că nu se respectă individualitatea scriitorilor, ideia diversităţii de stiluri. Dar, în .afara faptului că sistemul specific de imagini al unui autor nu constituie un domeniu „sacrosanct", noputând fi supus analizei critice, chiar stilurile, modalităţile artistice valabile nu se află într-o stare de încremenire, de pietrificare, ci şi acestea cunosc schimbarea, perfecţionarea, în concordanţă cu dezvoltarea literaturii şi chiar cu evoluţia realităţii. Această concluzie capătă şi mai mult temei în cazul tinerilor. Doar nu se poate crede că un autor se naşte cu un stil propriu, gata elaborat, precum Palas Atena din capul lui Zeus. Vom aminti observaţiile fine inserate de acad. Tudor Vianu pe marginea evoluţiei unui scriitor ca Mihail Sado-veanu, care într-adevăr pare că s-a format într-un mod spontan, aidoma forţelor naturii. Cu ocazia împlinirii a patru decenii de la apariţia primei opere a lui M. Sadoveanu, criticul depista caracteristicile noi, adăugate artei marelui nostru povestitor în faza sa de maturitate, cum ar fi temperarea lirismului, încorporarea reflexivităţii — ceea ce aduce cu sine ironia, ca o formă de dominare artistică a faptelor, etc. „Paleta artistului se simplifică, spunea atît de frumos acad.. T. Vianu, natura nu mai vueşte cu atît a vehemenţă în jurul oamenilor, ca în trecut". Bogata orchestraţie a mijloacelor artistice ale lui M. Sadoveanu este, aşa dar, rezultatul unui proces, în care n-au lipsit nici ezitările, nici unele experienţe nerod -nice. Astfel, în introducerea la primul volum al operelor sale complete, marele scriitor mărturisea că ar fi transformat „Şoimii" dintr-o povestire scrisă la persoana I, într-o naraţiune impersonală, sub influenţa de atunci a romanelor „obiective". 0 analiză la obiect, exigenţă, a modalităţilor artistice este cerută de însăşi sarcina de bază oare stă în faţa critici» noastre, de a ajuta la ridicarea neîncetată a nivelului ideologico-artistic al literaturii. In raportul la cel de al III-lea Congres al P.M.R., tovarăşul Gheorghiu-Dej, cerca scriitorilor ide „a făuri opere la nivelul înaltelor exigenţe artistice şi ideologice u/V-partidului şi poporului". Este adevărat că problemele de stil, de manieră artistică, prezintă aspecte complexe. Un critic sau altul poate fi uşor sedus de false diagnosticuri. Asemenea probleme pot fi rezolvate cel mai bine printr-uii efort colectiv, printr-un larg schimb de păreri în presă. Drept care declar de la început că în analiza stilului celor trei tineri prozatori pe care o voi întreprinde,, las loc şi pentru părerile altora, şi aceasta — mai e nevoie s-o spunem ? — deoarece atîta timp cît se exprimă de pe platforma ideologică unică ,a literaturii noastre, diversitatea de preferinţe estetice, de opinii trebuie să existe şi în critica literară. ★ După o harnică activitate publicistică-din care au rezultat două merituoase volume de schiţe şi foiletoane satirice „Insectar de buzunar" şi „Galeria palavragiilor", prin romanul „Bariera" Tudor Mazilit, s-a aflat dintir-odată în mijlocul discuţiilor din presa literară. Schiţele publicate în ultima vreme în „Gazeta literară" (aici îl găsim semnînd şi o nuvelă, „Şedinţa de analiză") şi „Viaţa Românească" ne dau. 140 date în plus pentru fixarea profilului său ■literal'. Interesant e că specializîndu-se în crearea nu-l doară prea mult. Găsim aici o dis-■credilare reuşită a unor asemenea năravuri ale micului burghez. Dar Larisa — personajul pe care se sprijină construcţia conflictului din nuvelă —■ apare într-o lumină confuză, dovedind că autorul nu i-a adîncit caracterul, fiind preocupat numai de a ilustra ■o idee abstractă. Această eroină a trăit •cinci ani împreună ou Cucu şi între ti •a existat — se afirmă categoric în nuvelă — o dragoste adevărată. Iată însă că la şedinţă află că solul ei, văzînd ex-crocheriile pe care le făcea şeful lui, din teamă, n-a luat nici o atitudine. Dacă •este adevărat că mai exista dragostea lor adevărată, la ora cînd începea şedinţa, .alunei trebuie să presupunem că Larisa a suferit groaznic, atît pentru ea, oît şi pentru omul pe oare încă îl iubea. Dar în nuvelă ne întîmpină o femeie care nu •e scandalizată atît de conţinutul faptei soţului, cît de comportarea sa formală din şedinţă, de faptul că nu se arată sigur pe sine, „puternic". „Mai bine să ji fost capul răutăţilor, decît să se comporte •atît de jalnic" îşi spunea ea. Sau, ocea ce „o supăra cel mai mult pe Larisa" era că toţi care vorbeau despre Cucu „nu-l socoteau capabil nici de bine, nici de rău". ■Ceea ce reţine ca din şedinţa e că soţul ei nu va mai avea curajul să-i sărute ochii sau s-o dezbrace decît cu aprobarea şefului său. Cînd Cucu îşi face o autocritică lamentabilă, ea comentează „Aşa vorbeşte un om care m-a strîns pe mine în braţe?" Dealtfel tot timpul, în mod ostentativ, Larisa se gîndeşte numai Ia persoana ei. Chiar autorul recunoaşte că „se gîndea la ceea ce o frămînta pe ea şi numai pe ea", sau se plîngea „pe ea şi numai pe ea". Durerea ei e că de acum nu va mai putea fi emoţionată în faţa lui Cucu, după ce acesta s-a „smiorcăit" în şedinţă. „Eu deci să mă emoţionez din pricina ta, spune şi tu, omeneşte ? De ce să tremur numai cînd te văd ?" ( suhl. n.) Principiul ei categoric fiind acesta : „Pe mine un bărbat care tremură în şedinţă nu mă mai tulbură ca bărbat..." Acesta ar fi motivul pentru oare se hotărăşte să se despartă de soţul ei. Şi, să reţinem, totul a fost determinat numai de această şedinţă — se declară răspicat în nuvjlă — nu s-a adăugat nici un fapt antecedent, deşi e de crezut că un caracter oa a! lui Cucu se manifestase cumva şi mai înainte. Apoi, să nu uităm că între ei existase o dragoste mare. Dar în definitiv pot să existe şi asemenea caractere, ceea ce surprinde e voinţa autorului de a face din Larisa un erou ideal. In final; cînd observă că soţul ei se refuză durerilor despărţirii, are revelaţia că trebuie să fie cineva care să plîngă după clipele frumoase ale iubirii lor. „Asta e soarta noastră a celor puternici. Noi ştim să şi suferim". Dar prin ce este ea puternică ? Dacă într-adevăr „ştie" să sufere pentru dragostea lor ce se irosise, asta trebuie s-o vedem în tot cursul nuvelei. Poate să fie ceva mai schematic decît situaţia în care femeia nu dă semne a suferi din pricina despărţirii, dar văzînd că nici celălalt nu suferă, se hotărăşte şi sufere ea ? Drept care se va aşeza pe scaun, va începe să-şi rememoreze momente din iubirea lor şi să plîngă. Impresia de „făcut", nu trebuie s-o mai argumentăm. De fapt, prin o seamă de trăsături, Larisa dovedeşte a ini se afla prea departe de trăsăturile mic-burgheze ale soţului, numai că le îmbracă 144 -cu alte vestminte, ale falsului eroism, ale falsului titanism. Iată unde sc ajunge cînd autorul vrea .numai să ilustreze o ideie, fără a înţelege -esenţa caracterului — chiar dacă, e preocupat să sublinieze numai unele laturi. Obligaţia literaturii este una şi aceeaşi, indiferent de diversitatea manierelor: să prezinte caractere, rod al unor meditaţii profunde asupra faptelor din realitate. în plus, dacă înitr-o schiţă procedeul acesta -de „demonstraţie" de „ilustrare" se aplică ■mai uşor, în creaţii ca nuvela, romanul, trebuie nuanţată maniera artistică în funcţie de complexitatea temei abordate. (Aici • observaţiile caracterologice culese din rea-■litate trebuiau adunate în viziunea unor •caractere obiective). Discuţiile numeroase purtate în jurul „Barierii", credem, porneau de la asemenea aspecte în care se vădea efortul autorului de a face faţă •unor probleme dificile de creaţie. Nu> vreau să-mi susţin afirmaţia, întrucît analizr .„.Barierei" am făcut-o în articolul citat mai sus. Aş dori să relev numai că, în ■acest roman, Mazilu dovedea că ştie să dea un sens mai complex stilului său de creaţie — amintiţi-vă că, alături de „sce-nele-prototip" ale seratelor, întîlnim şi descrierea emoţionanta a simţămintelor lui Vilu în episodul de dinaintea morţii ş.a. Oricum, socotesc că discuţiile la obiect sînt mai utile autorului decît exerciţiile apologetice, care nu fac altceva decît să se minuneze în faţa manierii sale, fără -a-i dezvălui limitele reale, * Alecu Ivan Chilia este un romantic ■— afirmaţia am dovedit-o aiurea. Primul său volum dc schiţe şi povestiri, „Fraţii II u-tulea", era pătruns de un lirism care transforma uncie bucăţi în autentice poeme în proză. Dar deabia fusese catalogat între emulii prozei lirice moldoveneşii. •cînd a dat romanul „Cuscrii", construit ■după toate regulile creaţiei epice obiectivizate. Volumul de reportaje „Scrisori, din Bărăgan", se refuza expresiei poetice di-'recte, mergînd pînă la ariditate în stil. Dar Ghilia este în permanentă agitaţie, frumuseţea caleidoscopică a realităţii îl tulbură şi îl aţîţă, făcîndu-1 să-şi încerce puterea talentului în diverse forme literare. Cu „Ieşirea din apocalips", ancorează din nou într-o proză care foloseşte mijloace romantice. Ultimul roman al lui Ghilia, a primit aprecieri critice diferite, unele entuziaste, considcrîndir-1 drept „un succes al prozei noastre actuale", altele mai reţinute, vorbind despre ,,un pas către maturitate" în sfîrşit, ultimele •— am impresia cele mai numeroase — care declară că ar fi o carte slabă. In duritatea unora dintre judecăţile critice există, cum s-a remarcat, o anumită doză de neînţelegere a formulei autişti ce folosite. într-adevăr, nu găsim în acest roman al lui Ghilia o diversitate de tipuri, n descriere amănunţită a mediului social, ş. a. Naraţiunea nu urmează cursul obişnuit, diurn, al vieţii, ci staînge num.ii momentele culminante, de un dramatism condensat. O bătrîna şi noră-sa privesc în lungul drumului cu „o încordare intensă şi dureroasă". In casa lor poposeşte un străin, care moare subit. Pe front, Gheorghe, unul din fiii bătrînci, merge prin mijlocul exploziilor cu mi transport de proiectile şi, îngrozit, dezertează. Un comunist aflat în comă datorita torturilor este adus chiar la spitalul unde e director fratele său, un conformist care va fi obligat să elibereze chiar el actele menite să ascundă această crimă a poliţiei. Emil, alt fiu al bătrînei, se dă singur pe mina agenţilor pentru a înlesni fuga tovarăşului său, care poartă maşina de tipărit, manifeste etc. etc. Totul este relatat cu febrilitate, în momente epice comprimate. Asupra unor întîmplări e lăsat să plutească misterul sau nesiguranţa. Subiectul se desfăşoară în aşa fel încît să contrapuncteze simetric situaţiile. Relatarea morţii acelui necunoscut se împleteşte cu zugrăvirea clipelor de coşmar pe care le trăieşte Gheorghe pe front. Bătrîna sc loveşte mereu de cuvîntul „interzis"', acelaşi cuvînt provoacă delirul doctorului Vcreanu. Cînd Gheorghe este con- :i0 — Viaţa romîneaycă nr. 0 145 damnat la moarte prin împuşcare, pentru dezertare, Emil, fratele său, e trezit în celulă de mitralierea sutelor de soldaţi — prizonieri sau dezertori ? — din curtea închisorii, etc. Această tehnică prin care se selectează momentele încordate, de maximă tensiune, serveşte intenţia autorului de a înfăţişa ca o stare de apocalips viaţa de sub dictatura fascistă antonesciană, precum şi de a zugrăvi ieşirea din apocalips prin lupta maselor populare, organizată şi condusă de Partidul Comunist. In crearea unei astfel de atmosfere, Ghilia acordă un rol de seamă elementelor de peisaj. Nici natura nu este cea obişnuită. Este o natură mutilată, pîn-gărită sau otrăvită. Cerul străluceşte alb ca un oţel dat pe polizor, căscîndu-se fierbinte şi gol ca un ochi uscat, secătuit de lacrimi ; sau arde, cu o lumină usturătoare, sau e negru şi împrăştie o lumină mocirloasă. In faţa crimelor la caTe e martor, cerul pare întins ca un giulgiu, alteori, totul e învăluit într-o lumină incertă şi bolnavă, iar soarele are o culoare violacee de metal încins care se răceşte, pentru ca, pe neaşteptate, după întîmplări apocaliptice să „înflorească" o dimineaţă candidă şi proaspătă. Dar acel element din decor care acţionează ca un personaj al cărţii, este drumul. Drumul pe care eroii privesc cu oohii „lărgiţi de aşteptare" şi care „se zvîrcolea ca o fiinţă strivită", sub maşinile militare nemţeşti, sau îşi vestea de departe „prezenţa neliniştitoare" prin „vîrtecuşurile sure de colb", drumul „blestemat", care amăgea privirile şi sufletele cu „depărtările lui neştiute şi tainice", cu „zările de fum si cenuşă", în sfîrşit, drumul oare în final este apăsat de o linişte „grea, prevestitoare ca un început de lume" îndreptîn-du-se simbolic, către marginea îndepărtată a zării „de unde trebuie să răsară soarele". Aceste peisaje care receptează şi amplifică tragedia oamenilor străbat întreaga carte, ca nişte pînze friabile de apă. Şi poate că în aceste scurte şi zvâcnite tablouri vibrează accentele cele mai pro- funde ale artei lui Ghilia, denunţîndu-i natura iremediabil poetică. Dar stilul prozei poetice provoacă, aş îndrăzni să spun, cele mai ânalte exigenţe. Aţi observat că e deajuns ca într-o-carte să existe digresiuni lirice, simboluri, pentru ca de îndată criticul să devină mai circumspect ? Există o explicaţie : proza solemnă, ou gesturi mari, spectaculoase, este mai totdeauna pândită de retorică, de tonul de paradă. Dilema este mult mai veche decît se orede, încă tratatele din antichitate preveneau că „stilul măreţ" se poate transforma în „stil rece". Aristotel vedea patru feluri în care putea apărea „răceala" în expresie. In condiţiile noastre, problema capătă aspecte particulare datorită evoluţiei istorice a literaturii. întîmplări excepţionale, dese coincidenţe, simboluri, iată caracteristici comune în romantism. Dar cititorii din zilele noastre — care cunosc şi stadiile ulterioare din dezvoltarea literaturii, în care aui fost lărgite şi adâncite noţiunile estetice fundamentale —■ sânt mai puţin creduli decît cititorii din veacul al XVIII-lea, cu mai mare greutate varsă lacrimi fierbinţi pe filele cărţilor, cerând ca ân cadrul graniţelor fiecărei maniere să se respecte cu mai multă rigurozitate legile generale ale oglindirii realităţii. Acestea mi se pare că sînt dificultăţile pe care trebuie să Ie învingă stilul romantic, în cadrul creaţiei contemporane. Intorcîndu-ne la romanul lui Ghilia, atragem atenţia că mulţi dintre critici s-au lovit de caracterul neconvingător al unor episoade, că unele scene (oare în intenţia autorului trebuiau să atingă pateticul) nu i-au impresionat. Asociindu-ne acestor impresii vom da ca exemplu scena în care Ioana, femeia care îl ascunde pe Gheorghe, scapă din mîna jandarmilor, fugind în pădure. Eroinei i se pare că stejarii „nemuritori în împietrirea lor dîrză", îi vorbesc: „Totu-i măreţ şi de nebiruiţi... Viaţa nu poate fi ucisă. Viaţa nu moareTot ce-i tare rezistă şi se întăreşte..." etc. etc. Autorul adaugă : „Pădurea de stejari era însăşi poporul 146 nemuritor care o primea în rîndurile lui şi-o întărea cu putere şi nemurire". Scena e patetică, dar na ne convinge pentru că însuşi personajul în cauză e neconvingător. Nu găsim în roman fapte, întîmplări care s-o facă pe Ioana apropiată nouă ca erou, aşa ca dialogul ei cu pădurea să ne intereseze ei emoţioneze. In asemenea împrejurare, se poate afirma că stilul „măreţ" s-a transformat în stil „rece". Există îşi alte episoade în „Ieşirea din apocalips", care ilustrează această „răceală", cauza fiind aceea că autorul nu caută să abţină efecte poetice prin adâncirea temei, ci prin utilizarea formală a unor procedee tehnice. Bunăoară, neizbutind să sugereze în mod autentic teama animalică pe care ordinea fascista i-o stîmea doctorului Vereanu, Ghilia caută să suplinească lipsa repe-tînd la infinit cuvântul „Verboten" („Interzis"). „Verboten! pe ziduri, pe case, în aer: Verboten I Verboten 1 Lumea alergând şi Verboten...". Altădată se lasă sedus prea uşor de unele elemente superficiale din recuzita romanticilor. Tot doctorul Vereanu, în timpul unui bombardament, fuge... într-un cimitir. Prilej pentru a se vorbi de cruci, de morminte sfârtecate, de ciolanele unui schelet asvîrlite prin crengile copacilor. Adevărul e că există momente în romanul lui Ghilia în care se încearcă într-un mod prea silnic să se realizeze atmosfera de „apocalips". Expresiile sînt aici prea voit încrâncenate, macabrul după cum s-a văzut, prea voit căutat. Dar tot ce e prea întins slăbeşte si cîteodată schimba chiar în contrariul ei o impresie. Ori, în „Ieşirea din apocalips" întîlnim prea multă exagerare ân tonul unor episoade, în construcţia unor scene. Bătrâna are un vis. Trebuie să ne aşteptăm ca acest vis să capete un caracter simbolic. Bătrîna se va vedea mergând pe un cîmp cu o arătură neagră, care nu se mai isprăveşte. Emil — unul din personajele cu o concepţie înaintată — îi va insufla curaj. „De-acum nu mai avem mult, iată se iveşte soarele". Primarul nu eliberează actul legal pentru înmormântarea străinului. Trebuie să ne aşteptăm că soarele „se-ntunecă deodată" etc. Este un cumul oare sfârşeşte prin a nu ne mai impresiona. In loc să se intensifice atmosfera, se aplatizează, devine banală. Am afirmat că ambiţia de a realiza creaţii de pure „idei", creaţii de „pură" atmosferă ţine de experienţele de laborator şi nu de practica vie a literaturii. Fiecare autor trebuie să caute ca în formula manierii sale să ajungă la complexitate, nu la schematism. Credem că dacă Ghilia ar fi acordat mai multă atenţie nuanţelor realiste cartea sa ar fi câştigat în adâncime. Dar, în cazurile pomenite, scriitorul nu domină procedeele tehnice, ci acestea il domină pe el. Să spunem când anume se petrece aceasta ? Atunci cînd intervin goluri în cunoaşterea realităţilor. Am considerat astfel neverosimile scenele unde apare doctorul Vereanu cu toate frământările lui, sau peripeţiile lui Gheorghe dezertând de pe front. Se simte că autorului nu i-a fost familiară tipologia intelectualului mic-burghez de la oraşe, ca şi viaţa de pe front sau din apropierea frontului, şi atunci s-a încrezut doar în puterea procedeului artistic. (De asemenea, reducerea activităţii comuniştilor numai la tipărirea de manifeste şi la înarmarea muncitorilor, trădează tot unele lacune de informaţie). Şi, dimpotrivă, cînd obiectivul poetic se orientează către zonele bine cunoscute, dintr-odată autorul devine sigur pe el, găseşte tonul exact şi acele detalii care fac convingătoare imaginile. Amintesc de figura bătrânei. Din scenele care o arată cum munceşte pe cîmp, la secerat, satu cu treburi gospodăreşti, în faţa „harmonicei", cum împarte pomeni pentru ca fiii ei să se reîntoarcă sănătoşi acasă, sau cum ajută pe tipograful ilegalist venit din partea lui Emil, aducînd, astfel, servicii partidului, se încheagă, nu un caracter complex ca în proza de „creaţie", dar un portret viu. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Emil. Prin acest personaj, după cum s-a arătat în unele cronici, Ghilia izbuteşte să-şi lărgească domeniul inspiraţiei, pînă atunci limitat în exclusivitate la lumea rurală, anexîndu-i şi mediul 147 muncitoresc. laică de copil, Emil fusese adus oa ucenic la -atelierele C.F.R. de unchiul său, care va fi împuşcat de jandarmi în timpul grevelor. în episoadele în care-1 zugrăveşte, autorul ştie, cu măsură, să-l facă să-şi amintească de „moş Costache", ide amănunte din viaţa atelierelor sau de momente din copilăria sa din casa părintească. Prin aceasta, actele sale capătă o motivare lăuntrică şi personajul ne devine apropiat. Este semnificativă în acest sens scena torturării sale la poliţie. Eroul se luptă să înfrîngă durerile atroce, concentrîndu-şi gîndurile şi simţămintele în rememorarea unor momente biografice. „Vorbeşte! Vorbeşte!" ...Ce să vorbească? Ce să le spună' Cum a murit părul ? Ce-ar înţelege ? Ei ştiu numai să doboare şi să zdrobească. Unchiul Costache s-a lovit cu pumnii şi cu ■coatele de pămînt... Părul, primăvara, era totul numai o floare... ş.a.m.d. Părul din copilărie revine ca o obsesie. De-aceea, cînd scapă — ca prin minune — de la moarte fugind de sub escortă în timpul unui bombardament şi, întors acasă, caută urmele acestui pom, gestul nu ne apare ca o efuziune necontrolată, sentimentalists, •ci atît de adevărat, că emoţia ne copleşeşte. Căci stilul romantic are virtuţi speciale în a acţiona asupra minţii şi sufletului cititorilor, dar tocmai pentru aceasta se cere ca toate imaginile lui, pline de măreţie, de neprevăzut, de avînturi ale imaginaţiei, să aibe, aş zice, acoperirea necesară în aur, altfel produce fenomene •de inflaţie artistică. * Nu se poate găsi o manieră mai diferită de cele analizate pînă acum, decît maniera profesată de Nicolae Ţie. într-adevăr, Ţie nu are gustul ideilor generale, ca Mazilu, iar în ceea ce priveşte proza poetică, e un anti-romantic •declarat.! Afirmaţia ultimă se poate uşor •dovedi. Romanul „Anii tineri", începe voit sec, monoton ca într-un proces verbal : „In toamna lui 1953, chiar în ziua în care împlinea optsprezece ani, Pavel Oniga se angajează la schela S. voind să înveţe o meserie bună şi de viitor care să-i ajungă pe viaţă". Limbajul autorului cuprinde expresii obişnuite sau din stilul gazetăresc, fără să-i fie teamă de ariditate sau platitudine. Bunăoară, voind să caracterizeze iarna din acel an, spune că era o iarnă ca „cele de pomină, pe care le invocau (sublinierea noastră) bătrînii". Şi care credeţi că este tabloul naturii din acele zile ? Iată continuarea citatului : „alb şi pustiu, cimpul părea fără de sfîrşit ; drumul de ţară, drum îngust şi cotit, se ascundea acum sub stratul de zăpadă". Şi atît ! Acolo unde oricare altul ar fi căutat efecte de culoare sau ar fi transformat peisajul într-o „stare de suflet", el se mulţumeşte să dea detalii informative — şi acelea cu multă zgîr-cenie. De altfel, în „Anii tineri", eroii se mişcă, aş spune, într-un spaţiu vid. Deşi acţiunea se petrece într-o schelă petroliferă, autorul e solicitat prea puţin de detalii de cadru sau de fundal. într-un singur loc găsim o panoramă a schelei, care e aceasta : „Schela privită de-aici, în noapte, oferea o privelişte odihnitoare. (De la început un epitet abstract 11. n.). Buchete de lumini, răspîndite pc deal, ici colo, la sondele în foraj, sutele de lumini din sat; „flăcările veşnice" înalte de zece, douăzeci de metri, care luminau feeric pădurea.. Oniga vru să ştie..." Un tablou extrem de sărac. Şi din nou se dovedeşte indiferenţa faţă de expresie. Puţinele metafore „buchete de lumini", luminare „feerică", — sînt dintre cole uzate. în rest informaţii cu caracter tehnic. Autorul nu vrea să strălucească prin stil, cea mai mare teamă a lui fiind aceea de a poetiza. Am arătat cu alt prilej că Ţie a început, totuşi, prin a scrie versuri, iar primele sale povestiri cultivau tipurile şi împrejurările excepţionale. Ceea ce m-a şi făcut să emit presupunerea că anti-romantismul din ultimele scrieri constituie „represalii" la adresa acelor caracteristici lirice ale talentului său expri- 148 mate prea manifest şi abstract în primele creaţii. Oricum, în romanul de faţă Tic se fereşte de ori ee ar avea atingere eu retorica, cu gesturile grandilocvente. Pentru a fi cît mai .departe de proza „solemnă", cîmpul inspiraţiei sale se limitează 'mai ales la aspectele cotidianului. Eroii din „Anii tineri", după ce ies din schimb, îşi petrec vremea, la cantină, prin magazine — se omoară după pulovere cu dungi sau pantofi cu elastic — împrumută cărţi de la bibliotecă, iar cînd n-au vreo şedinţă, se plimbă pe uliţa principală. Seara, cei care sînt burlaci sau n-au primit garsonieră în blocurile noi construite, se întorc în dormitoarele comune, unde citesc, sporovăiesc, pun la cale diferite farse, etc. Se observă că la Ţie există rai fel de cult al vieţii obişnuite. Din acest punct de vedere scriitorul se diferenţiază şi de Mazilu, pentru Ţie personajele nu reprezintă ipostaze ideale ale pozitivului, sau negativului, ci oameni obişnuiţi, buni sau răi, activi, întreprinzători sau nătfleţi, echilibraţi sufleteşte sau în continuă agitaţie, etc. In-tr-un cuvînt, tânărul prozator este animat dc ambiţia de a prezenta viaţa aşa cum e, fără prejudecăţi sau adausuri subiective. întru aceasta sc serveşte de experienţa sa de gazetar. De altfel unele personaje .sau unele scene clin „Anii tineri" au fost zugrăvite mai întîi în reportaje. Figura lui Strihan, de pildă, o întâlnisem, sub alt nume, în două bucăţi dim „Profiluri", ,,In aer liber" şi „încredere". Ca atare, în ultimul roman al lui Tic, vom da peste oameni sau întîmplări care dovedesc din partea autorului o cunoaştere directă a realităţii. înainte de a evidenţia aceste aspecte, vrem să ne oprim asupra unei alte chestiuni. Afirmasem că Ţie nu arc pasiunea ideilor, nu cunoaşte tentaţia amplelor generalizări, dar aceasta nu înseamnă că în creaţiile sale nu urmăreşte o problematică specifică. Tema favorită, faţă de care tînărul prozator se arată totdeauna deosebit de sonsibil, s-ar putea reduce la încrederea în oameni, ca un atribut esenţial al imoralei socialiste. In creaţiile sale Ţie denunţă rigiditatea sufletească a umor inşi, precum şi metodele de inducere în eroare, de falsificare, de discreditare a celor clin jur, pe care le folosesc elementele necinstite în scopurile lor de parvenire. Şi nu întîmplat or subiectele cărţilor sale se desfăşoară în mediul industrial, asemenea fenomene negative de ordin etic primind aici, din partea colectivului de muncitori, replica cea mai categorică. în „Anii tineri", conflictul este provocat de insuficienta încredere în oameni a directorului schelei, ceeace-1 face să aplece urechea la bîrfele şi minciunile unor indivizi care se dovedesc a fi ostili societăţii noastre. împrejurările scot în relief caracterul expresiv redat al secretarului organizaţiei de bază, Strihan, care, sub-o comportare dură, lipsită de menajamente cu cei din jur, dezvăluie un adînc umanism, o sinceră stimă şi dragoste faţă de oameni şi, ca o consecinţa necesară, ura împotriva meschinăriei şi a nesincerităţii. Din păcate, ultimul roman al lui Ţie prezintă carenţe importante, tocmai în acele aspecte care trebuiau să confere adâncime conflictului şi rezonanţă problematicii etice abordate. Faptul a fost relevat intempestiv şi cu unele exagerări în amănunte de Gheorghe Achiţei (ân cronica „Luceafărului") şi pe un ton mai moderat, dar cu bune argumente, de Ov. S. Crohmălniceanu (în cronica „Vieţii ro-mîneşli''). N-au lipsit, evident, nici apărători ai cărţii, dintre care cel mai zelos ni s-a părut Eugen Luca, prin articolul său „Ce este esenţial ?" (din „Gazeta literară"). întrucât, însă, Eugen Luca nu făcea altceva decît să expună conţinutul cărţii sau intenţiile autorului, intervenţia, sa nu oferă posibilitatea unei discuţii m contradictoriu. Observaţiile noastre critice se referă1 la personajele de care ţine însăşi evoluţia conflictului. Dintre acestea face parte si Oniga. Primele capitole ale romanului aduc date caracterologice vii. Venit de la ţară, în doi ani, Oniga ajunge un bun „podar". 149 dar în viaţa sa personală e lipsit de iniţiativă, pasiv, fiind la cheremul soţiei care îşi face de cap cu toţi tinerii din sat, sau al socrilor care-i iau toţi banii pe care-i cîştigă. Un complex de întîmplări — nevasta îi cere să renunţe Ia profesia învăţată şi să se întoarcă definitiv la ţară, chiar în ziua plecării provoacă un accident la sondă, suportă noi jigniri din partea socrilor ■— şi Oniga explodează, cu gesturi energice şi radicale, încuie casa nouă pe care o construise în sat, se desparte de soţie şi se reîntoarce la schelă. Pe drum îşi face o aspră autocritică, dînd dreptate observaţiilor lui Strihan că lui îi lipseşte echilibrul existenţei. In baracă dă peste un muncitor care merge la şcoala de maiştri şi ambiţia îi este lezată. Se hotărăşte să se apuce de învăţătură, înscriindu-se la ciclul mediu al şcoalei din localitate, să facă cererea de a fi primit candidat de partid, etc. Dar laturile slabe ale caracterului său, ilustrate în relaţiile pe care le avusese ou familia nevestei, reies şi în vizita pe care i-o face lui Strihan, cînd, umilind un fapt biografic neînsemnat, se laudă că în copilărie s-ar fi ră-fuit cu reacţiunea — neadevăr de care interlocutorul său îşi dă seama şi pe care i-1 spune cu tristeţe. Cu asemenea puncte de pornire e firesc să aşteptăm evoluţia acestui caracter cu interes, mai ales că va avea de întâmpinat şi suspiciunile directorului Dima, alimentate de informaţiile false ale lui Gogoţ. Exista premiza ca în cadrul muncii din schelă, cu ajutorul colectivului, Oniga să ajungă la profilul moral înaintat al tineretului nostru muncitoresc. Dar în „Anii tineri", tocmai acest proces e ocolit, autorul mulţumindu-se ca în capitolele următoare să ne înfăţişeze un cu totul alt personaj, fără a divulga factorii care au concurat la această subită „schimbare la faţă". Oniga va fi autorul unor importante propuneri pentru îmbunătăţirea muncii din schelă —• cum, a ajuns la ele, nu ştim — va deveni erou, preîntîmpinînd un primejdios accident, etc. singurele probleme de rezolvat ră-mînîndu-i doar pe tărîmul eroticii, în relaţiile cu inginera Nana Petrescu, care cînd i se pare cuceritoare prin frumuseţea gesturilor, cînd vulgară. (S. Damian în cronica sa din „Gazeta Literară", găsea oa un merit de căpetenie al cărţii această „înseninare" la oare a ajuns eroul, dovedind că aveam dreptate cînd într-un articol din „Luceafărul" îi atrăgeam atenţia că într-o seamă de cazuri sacrifică materialul concret de analiză unor formule psihologice abstracte). Lacune mai stridente apar în cazul inginerului Dima, directorul schelei. Cronica „Vieţii româneşti" mă scuteşte de a intra prea mult în amănunte. Acest personaj pune probleme neclare, de structură. Defectele directorului schelei provin numai dintr-un exces de vigilenţă care-1 face să dea crezare informaţiilor oferite de Gogoţ, fără a le verifica ? In cazul acesta conflictul, fără a avea cine ştie ce adâncime, se poate rezolva în modul arătat de Ţie : prin câteva discuţii ale secretarului organizaţiei de bază cu Dima. Dar faptele aduse în roman dezvăluie slăbiciuni mai grave, care ţin de alcătuirea moTală a personajului. După cum s-a spus, Dima, deşi are numai vîrsta de treizeci de ani, e prezentat în postura ciudată a unui om devitalizat. N-are nici un fel de prieteni. Petrecerile în comun nu-1 tentează, ba chiar îl sperie. Este un izolat, cu o viaţă interioară goală. S-a căsătorit — pentru care motiv ? — cu o femeie pe oare n-o iubeşte. Clipele pe care le petrece în mijlocul familiei îi apar cenuşii. Dar astfel se proiectează într-o altă lumină şi zelul pe care-,1 depune în munca sa profesională. Acest zel, nu apare firesc, spontan, ci ca şi cum Dima ar îndeplini o datorie concepută abstract. De aici exagerările. Eroul caută să-şi petreacă absolut tot timpul la sonde. N-a fost niciodată în concediu (deşi are locuinţă necorespunzătoare, din care cauză i se îmbolnăveşte mereu copilul, nu cere să i se repartizeze un apartament în blocurile ce se construiesc în schelă). Acest tînăr pare o fiinţă obosită, fără nicio poftă de viaţă. Intr-o discuţie eu Strihan, mărturiseşte că „deşi avea abia 150 treizeci de ani, în viaţa lui sentimentală se simţea îmbătrânit". S-a văzut că îm-bătrînirea se vădeşte într-o sferă mai largă a existenţei sale. Ca atare, neîncrederea lui în oameni se datorează unor cauze mai adânci, care se cereau discutate în roman cu toată ascuţimea. Dar Ţie dă impresia că s-a mulţumit numai să ridice această problemă, fără a se preocupa de rezolvarea ei. Nu întîlnim în „Anii tineri", situaţii în care Dima — datorită slăbiciunilor lui — să intre într-un conflict acut cu muncitorii din schelă, care au un alt comportament şi o altă structură morală. Dimpotrivă, se manifestă tendinţa de a se netezi contradicţiile. De pildă, pe baza ştirilor primite de la Go-goţ, Dima hotărăşte să dezbată propunerea lui Oniga, fără a-i populariza numele. După şedinţă, Strihan descoperă falsitatea informaţiilor pe care se bazase directorul şi hotărăşte să organizeze o şedinţă de iparlid în care amîndoi să-şi recunoască vina de a fi nedreptăţit un tînăr muncitor. Şedinţa îl preocupă pe secretarul organizaţiei de bază care, în ziua fixată, îi reaminteşte din nou lui Dima, cu asprime că trebuie să vadă în- participarea sa o sarcină de partid. E de presupus că acolo directorul a avut ocazia să mediteze şi asupra altor defecte ale sale. Dar, fapt inexplicabil, autorul nu ne mai spune nimic despre această şedinţă, nu ştim clacă a avut sau nu loc. Abia către sfîrşitul romanului, greşelile lui Dima fac obiectul unei discuţii în cadrul organizaţiei de partid şi atunci incidental, ordinea de zi fiind alta (problemele legate de mecanizarea sondelor). Strihan încearcă să teoretizeze chiar acest stil de muncă ce nu se întâlneşte în practica de partid, spunîndu-i directorului •că n-a vrut să propună nici o sancţiune pentru a nu-i da ocazia să se „liniştească" (?!). Şi după toate acestea se poate ■crede că s-ar fi putut produce vreo schimbare în .structura caracterului lui Dima ? D.e aici provin cusururile pe care le are subiectul romanului. Din momentul în care problemele abordate capătă rezolvări facile, autorul caută să menţină antrenant firul naraţiunii, introducând intrigile — destul de schematic redate — ale lud Să-vulescu, inginerul şef al trustului, prieten de potlogării ou Gogoţ, sau episodul neaşteptat al (morţii lui Strihan. Cum se explică aceste slăbiciuni ale romanului „Anii tineri" ? Nu sânt ele legate şi de maniera folosită de Ţie — dacă prin manieră înţelegem atitudinea pe care o arc autorul în tratarea materialului oferit de realitate ? Pentru aceasta se cuvine să ne Întoarcem la particularităţile stilului lui Nieolae Ţie. Am .spus că tânărul prozator nu e atras de formula frescei. De aceea nu se ambalează ân descrieri ale mediului sau în întocmirea unor minuţioase fişe biografice ale eroilor. Nul cultivă nici acel .patos al distanţei sau acel „atotştiutorism" cu care se mândreau prozatorii clasici. Ţie, ân cărţile sale, relatează întâmplările nu de undeva de sus, ci din chiar mijlocul lor, simulând că nu ar şti de la Început ce se va petrece exact cu cutare sau cutare erou. Ambiţia lui e de a da impresia că lasă faptele să se desfăşoare de la sine, el asumîndu-şi doar rolul de a „filma" ce i se perindă prin faţa obiectivului. O manieră care ne aminteşte de tehnica neorealismului şi care — recunoaştem — măreşte sugestia autenticităţii a unui fapt care aşa s-a petrecut în realitate. Totodată se imprimă naraţiunii şi dinamism. E curios oă acest roman, în care conflictul suferă sub raportul adâncimii, reuşeşte să ne menţie atenţia trează, datorită evitării monotoniei prin rapida schimbare a unghiurilor din care este văzută acţiunea. (Să se reţie că Ţie nu dă atenţie analizei, caracterizându-şi personajele ân special prin comportarea lor). Dar, ca şi în cazurile celorlalte stiluri analizate anterior, şi aici absolutizarea procedeelor tehnice duce la transformarea a ceea ce pot fi calităţi, în defecte. Apreciasem la început autenticitatea pe care, o degajă unele scene şi personaje din „Anii tineri". Amintesc scenele din activitatea de la sonde — vezi ritualul în care îşi execută munca de podar Oniga şi expresiile tipice ale lui Strihan — sau alte episoade din viaţa obişnuită a schelei. Dintre personaje, menţionez pe Motronea, cu sfioşenia 151 sa de fain mare, dar care, candidat de partid, nu ipregctâ să aibe atitudini hotă-rîte în problemele de principiu. Sau povestea lui Pintilie, meşterul care strînge bani să-şi facă o casă, dar ironizat mereu de prieteni pentru această ambiţie, deplasată într-un moment, oînd în schelă se construiesc blocuri noi, îşi cumpără cu economiile ■strânse c motocicletă, spre groaza nevcstii. Dintre j... ..ajele negative, e redat pitoresc Grecea, un excroc care se dă drept ■scriitor şi om plin de idei originale, cînd în realitate e sărac cu duhul şi prost ca o cizmă. Acestea sînt însă personaje secundare. Dintre figurile de prim plan, l-am evidenţiat doar pe Strihan. Dar toate aceste personaje au un caracter finit şi nu fac altceva decît să şi-l dezvăluie 111 cadrul romanului, nu se află în vîrtejul unor prefaceri şi, cu atît mai puţin, al unor modificări structurale. Singurii din această categorie sînt Dima şi Oniga şi e semnificativ că tocmai la aceste personaje se fac vizibile lipsurile cărţii. Faptul e explicabil : pentru ca aceşti eroi să fie redaţi veridic se cere ca autorul să se ocupe şi de acele zone care nu intră nemijlocit în câmpul acţiunii, cum ar fi procesele interioare sau incursiunile cu caracter biografic ş.a., care pot explicita constituirea tipologiilor. în cazul lui Dima, bunăoară, ar fi trebuit să se fi dat neapărat explicaţia cauzelor care au făcut ca acest tînăr inginer, format în anii noştri, să ajungă la o asemenea sclerozare sufletească. în roman sc citează de cîteva ori părerea personajului (că de vină or fi fost greutăţile pe care le-ar fi întâmpinat prin anii 1945—19471, dar tot din roman aflăm că, ân faţa acestor greutăţi, Dima ar fi avut o atitudine activă, de comunist, deci aceste condiţii puteau să-l îmbogăţească sufleteşte şi nu să-l sărăcească. Dacă autorului nu-i este clar cum s-a format acest caracter, cl nu poate să-i arate convingător nici schimbarea. Sc devedeşte, ca atare, că ar fi fost necesar aici acel „atotştiutorism" al clasicilor, care nu .se apucau să descrie un caracter dacă nu-1 cunoşteau până în ultimele amănunte. în cazul lui Oniga, s-a văzut că Ţin-ocolcşte tocmai procesul moral în cadrul, căruia trăsăturile pozitive se dezvolta, dând. naşterea unei noi calităţi. Şi, asta, prin-tr-un truc tehnic: zugrăveşte prima fază a caracterului, apoi se ocupă de alte personaje, pentru a sc întoarce şi a ne prezenta imaginea unui nou Oniga. Adăugăm că înfăţişarea evoluţiei eroului făcea necesară sublinierea influenţei mediului înconjurător, care putea să nu fie amplu descris, dar căruia trebuia să i se simtă prezenţa activă. Prin cele oe-am spus pînă acum manifestăm ireverenţă faţă de „specificul" manierii lui Ţie? Dar nu se poate ajunge la, un tablou general adevărat al realităţii noastre, în condiţiile când nu se reflectă., veridic transformarea conştiinţelor sub impulsul condiţiilor sociale ale noii societăţi.. Ori, Tic se opreşte sau are ezitări tocmai, ân fala proceselor contradictorii ân cadrul' cărora se formează noul, ân faţa mişcării, şi dezvoltării morale ,în faţa conexiunilor interioare dintre întâmplări. Oroarea sa faţă, de proza didacticistă sau „patetică" il împinge să sc încreadă prea mult în atotputernicia faptelor care „vorbesc de la. sine", lăsînd explicaţiile pe seama cititorului. Această limita a manierii artistice a lui' Ţie a favorizat peripeţiile pe care Ic-.i. cunoscut creaţia sa, cu ani în urmă, cînd' izolând şi fctişizînd unele aspecte nesemnificative clin realitate, plătise tribut .unei' viziuni naturaliste. In concluzie l-am dori pe Ţie mai puţini superstiţios faţă de comentariul explicativ şi cercetarea zonelor interioare, mai temerar în înfăţişarea contradicţiilor dintre-nou şi vechi, din a căror luptă rezultă noile fizionomii morale, mai curios faţă de multitudinea factorilor care înrâuresc formarea, culă rai sau cutărui caracter, pe scurt şi, pentru a spune cuvântul exact, realizând cu. mai anultă adâncime principiul generalizării ideologico-artisticc. Sîtem siguri că astfel' vor fi valorificate la maximum şi calităţje stilului său — sila de lileraturism, sobrietatea şi simplitatea mijloacelor dc expresie, dinamismul compoziţiei ,etc. — fiind puse.- 152 în slujba reflectării cît mai adinei a proceselor umane din societatea noastră : şi nu este asta sarcina oricărui prozator, indiferent de feluritele maniere artistice —? ★ Dacă în analizele pe care le-am făcut am îngloba şi creaţiile unor autori ca : Dumitru Radu Popescu, Ştefan Luca, Va-sile Rcbrcanu, Nicolae Velea, Fănuş Neagu, Radu Cosaşu — lista nu e epuizată —■ ne-am convinge de constituirea unui interesant detaşament de tineri prozatori, ca trăsătură distinctivă în peisajul literar din ultimii ani. Afirmaţia nu conţine în sine nimic revelator. Este un fapt obişnuit în literatura noastră afirmarea impetuoasă a tinerelor talente, care conlucrează cu scriitorii din alte generaţii pentru rezolvarea sarcinilor de creaţie formulate de realitatea actuală. Mai nou ni se pare, în vremea din urmă, caracterul aproape programatic al căutării de formule artistice inedite — de aici şi disputele încinse în presă în jurul unor cărţi dintre care am menţionat pe ale lui Mazilu, Ghilia, Ţie. Idcia pentru care am pledat a fost aceea a îmbogăţirii manierelor de creaţie în aşa fel încît să poată reflecta în modul cel mai profund aspectele specifice ale societăţii noastre! Stilurile în cadrul realismului socialist nu sc află împietrite în tipare rigide şi definitive, ci sînt obligate de însăşi evoluţia realităţii să se înnoiască, să se perfecţioneze, influenţîndu-se unele pe altele şi întreeînd-u-se în vederea oglindirii cît mai veridice a adevărului veacului nostru. Marii creatori nu s-au temut niciodată să apeleze la formule artistice surprinzător de diverse, ambiţia lor supremă fiind aceea de a reda în toată bogăţia sa conţinutul! vieţii. Acesta este de fapt şi sensul adevărat şi nobil care trebuie dat căutărilor artistice. Efervescenţa creatoare în condiţiile literaturii noastre este determinată de însăşi, efervescenţa vieţii care dă în permanenţă» la iveală noi fenomene, noi tipuri umane, în măsura în care cei trei tineri prozatori, de care ne-am ocupat în articolul de faţă, vor pătrunde mai în adîncul proceselor determinate de desfăşurarea revoluţiei noastre, în aceeaşi măsură sc vor îmbunătăţi si. stilurile lor de creaţie, acestea devenind şi mai originale şi mai inedite pentru că vor fi mai bogate, mai profunde, mai complexe, aşa cum la urma urmelor e viaţa. Căutările creatoare sînt în fond un scut» de tinereţe şi vigoare. Exemplele analizate, proiectate pe fundalul creaţiei şi a altoi-autori tineri, ne dau dreptul să afirmăm că tînăra generaţie e preocupata să contribuie la îmbogăţirea mijloacelor de creaţie ale literaturii noastre, la sporirea descoperirilor ei artistico-idcologice. EMILIA NOZKO PAPROCKA (R. P. Polonă) : Barajul Hidrocentralei V. I.. Lcnin de la Bicaz LUCIA STURZA BULANDRA A trecut spre cele veşnice — şi poate că niciodată expresia n-a sunat mai potrivit — unul dintre cei mai de seamă ctitori ai teatrului romînesc, aceea pe care "toţi o numeam cu un sentiment de profundă politeţe, admiraţie şi respect, D-na Bulandra. Peste 50 de ani talentul, rivna şi dragostea ei de frumos, au slujit un teatru al ideilor înaintate. Acum 17 ani, la vîrsta patriarhilor, cînd trecutul ei de muncă o îndrituia la o viaţă tihnită, s-a angajat cu toată puterea unei fiinţe tinere şi uimitor de energice, în serviciul artei socialiste. Teatrul ce-i poartă astăzi numele, ca o glorioasă recunoştinţă pentru activitatea •ei neobosită, îi datoreşte exemplul strălucit de devotament, de abnegaţie, de perseverenţă şi de necontenită aspiraţie înspre perfecţiune. , Ca profesoară a ridicat generaţii întregi de învăţăcei, pe care i-a obişnuit cu o disciplină riguroasă, ea fiind cea dintîi ce dădea pilda unui temperament exploziv, dar care ştia în acelaşi timp să se supună unui program de muncă organizată şi spornică. Ca directoare de instituţie, împletea într-un chip minunat calităţi organizatorice •cu cele de îndrumare, vădindu-se ,pînă în ultima clipă a vieţii un motor neostenit de iniţiative şi de entuziasm. Iar publicului mare i s-a dăruit seară de seară, cu trebuit să crească singură trei copii. Sigur, nu i-a fost de fel uşor, dar statul sovietic a ajutat-o şi a izbutit să le dea !a cîteşi trei copiii o bună educaţie. La un moment dat Iuri, cel mai mare, a părăsit şcoala medie şi s-a făcut strungar. Acum câştiga bine, ar fi putut să trăiască la Moscova, unde îi era familia. Dar nu, împreună cu un .grup de tineri entuziaşti ai marilor şantiere hidroenergetice, a preferat să plece la Bratsk. La început, aici a trăit greu, a fost nevoit să locuiască în barăci, uneori la temperaturi de minus 40 de grade. N-avea nici teatru, ni'î piscină, ci numai taigaua deasă, avană» care cere mult curaj celor ce vor s-o înfrângă. Acum, aceste greutăţi sînt de domeniul trecutului. Iuri şi-a terminat şcoala, a devenit o figură cunoscută pe şantier şi împreună ou brigada lui munceşte pentru a dobândi titlul de onoare de brigadă de muncă comunista. Intr-o. bună zi Iuri s-a pomenit faţă în fată cu trimisul unui ziar suedez. _ Cine te-a obligat să vii în Siberia ? __l-a întrebat pieziş ziaristul burghez. Dar fără să se gândească o clipă, ci firesc şi poate puţin mirat că străinul nu în(elegea atîta lucru, Iuri i-a răspuns : ._ Conştiinţa ! Ştiam că aici e nevoie Si Iuri mai ştia bine că nu era un caz singular, o pasăre rară. Cînd P.C.U.S. a lansat chemarea de a ânsufleţi pământuri rămase veacuri de-a rândul sterpe, 350.000 de tineri au plecat într-acolo fără a şovăi o clipă. Cereri făcuseră însă 1.000.000. Mii aipoi s-au dus să se aşeze pe pământurile pînă de curînd virgine 15.000 de tineri constructori din Moscova şi Leningrad, Rostov şi Kiev iar anul acesta s-au îndreptat tot într-acolo 10.000 de tineri absolvenţi de şcoli superioare : agronomi, medici, profesori şi specialişti în istoria artei. Sânt fapte deosebite între ele dar care, prin natura lor, constituie expresia unui unic şi acelaşi fenomen. E vorba de un proces profund care în preajma Congresului XXII a fost pus în lumină cu şi mai mult relief. Nu anume pături, ci mase foarte largi ale populaţiei sovietice se interesează activ, pasionat, de toate sferele vieţii sociale. Omul îşi părăseşte, o dată pentru totdeauna, strimta cochilie a treburilor „personale", pentru a face ale sale problemele societăţii, ale construcţiei comuniste. Această trăsătură a unui nou mod de a concepe lumea, întemeiat pe o realitate care n-a mai existat nicicând înainte şi nicârieri altundeva, a îmbrăcat, la rîndu-i, formele cele mai deosebite. A începui astfel să se vorbească de uzina în care a fost desfiinţat controlul tehnic, dat find că muncitorii au hotărât să dea numai produse de cea mai bună calitate ; de alte uzine în care salariile nu mai sînt plătite de casieri, ci puse. pentru un întreg atelier, pc o masă de pe care fiecare muncitor îşi ia întocmai cît i se cuvine ; de marea mişcare a birourilor de construcţie obşteşti îu care oameni entuziaşti rezolvă, fără plată, tot felul de probleme tehnice ; de iniţiativa muncitorilor de la Serpuhovo care au formulat drept cuvînt de ordine al activităţii lor deviza : „Normele inovatorilor trebuie să fie ale întregului colectiv" ; de fapta celor dc la „Elektrostal" (regiunea Moscova) care s-au legat oa în oîţiva ani să-şi preschimbe oraşul lor într-o cetate comunistă exemplară -sub toate raporturile : acela al muncii, al culturii, al ordînei publice. In sociologia burgheză este astăzi aproape un loc comun afirmaţia eă maşina este vârjmaşa implacabila a omului modern. Una din mărturiile cele mai elocvente ale tinereţii istorice a societăţii sovietice, ale forţei şi vitalităţii ei este tocmai împrejurarea că în toate compartimentele de activitate omul sovietic deschide drum larg maşinii. Este o altă faţetă a „fenomenului sovietic", care-i nedumereşte pe mulţi observatori occidentali ce nu vor să admită un adevăr totuşi evident, şi anume că : una e cînd maşinile sînt puse în serviciul unui mănunchi de exploatatori şi cu totul altceva cînd ele slujesc cauzei poporului. Mai mult, mecanizarea şi automatizarea complexă a proceselor de producţie este una din principalele arme ale luptei pentru comunism. Ceea ce şi explică rapiditatea cu care s-a răspândit iniţiativa muncitorilor din faimosul cartier Viborg din Leningrad, aceea de a termina îndeplinirea planului anual de mecanizare complexă pînă în ziua deschiderii Congresului XXII -— în trei uzine şt şaizeci de ateliere. In societatea sovietică omul se realizează prin muncă. Iar, cînd vede că roadele muncii sale sînt îmbelşugate, e firesc să fie bucuros. încît în Uniunea Sovietică se poate spune că buna dispoziţie, încrederea în sine sînt nu numai caracteristici personale, ci componente definitorii ale întregii colectivităţi. Orice martor lucid poate constata că acest optimism este real şi 163 propriu întregului popor. In uzine, pe ogoarele de pe care s-a strîns o recoltă abundentă, în mine sau pe şantiere se munceşte cu însufleţire şi acest lucru este cu atît mai vizibil acum, în preajma Congresului XXII menit a trasa căile concrete ale Înaintării spre comunism, direcţia, caracterul şi conţinutul activităţii P.C.U.S. în economie şi cultură, în politica externă şi în educaţia comunistă. Atmosfera de dinaintea congresului, dominată în ultima perioadă de dezbaterea pe scara întregii ţări a proiectului de Program al P.C.U.S. a fost bine caracterizată — într-o scrisoare adresată „Pravdei" — de aceste cuvinte ale lui I. Nassonov, alezor la uzina de automobile „Lihaeiov". ..Partidul — a scris Nassonov — există pentru popor. Raţiunea sa de a fi este slujirea poporului. Am învins multe piedici; părinţii noştri au biruit cele mai grele încercări şi au construit socialismul în împrejurări extrem de complicate. Acum, misiunea noastră este de a construi, pe o temelie solidă, grandiosul edificiu al comunismului. E o misiune pe măsura puterilor noastre". Oamenii sovietici întîmpină aşa dar Congresul XXII cu noi izbînzi în muncă şi, în acelaşi timp, acordă o atenţie deosebită trăsăturilor distinctive ale omului nou. Iar încrederea lor în comunism este un puternic izvor de optimism, de însufleţire, de fapte mari. CRONICA RIMATĂ TARA VINURILOR TUDOR MÂINESCU Poeţii, (dacă-mi pot permite ca să mă număr printre ei) Trăiesc, aşa cum le stă bine, mai mult visînd de obicei, Şi-ncredinţînd eternităţii înaripata lor simţire, Spre zarea lumii viitoare înalţă punţi de-nchipuire. Căci visurile poeziei 'sînt ca rachetele, pornite De pe pămînt să taie cale prin spaţiile inedite. In fond, poetul îşi urmează destinul lui de cronicar : E cel censeamnă mersul vremii pe foile din calendar, Văzînd în micul bob de aur belşugul holdelor de pîine, Şi din lăstarul crud de astăzi, cum cresc pădurile de mîine. Dar dacă nu te ispiteşte o vreme-atît de-ndepărtată, Nu cîntă toţi (pe-aceeaşi istrună :şi glasul lor nu e la fel. Iar dacă-ar fi să dau, pe unde, anunţul cronicei rimate, Aş zice, simplu : „Variaţii pe-o temă de-actualitate". Un subiect luat din viaţă nu poate fi nicicînd banal. N-a zugrăvit în hexametri destinul Romei, Marţial ? Neîntrecut, cum singur spune, în arta grea dea scrie fleacuri, E actual în librărie şi după optsprezece veacuri. 0, unde-s templele măreţe şi fastul lor împărătesc ? S-a prăbuşit o-ntreagă lume, iar „fleacurile" lui trăiesc! Dar dacă nu \te ispiteşte o vreme-atît de-ndepărtată, Ca să asculţi, pe latineşte, cum sună cronica rimată, De te încîntă fantezia şi iubitor de spirit eşti, Opreşte-te şi răsfoieşte arhiva „Vieţii Romîneşti". Atîtea salbe de imagini îşi mai păstrează strălucirea Sclipind în „Caleidoscopul" îngemănatului A. Mirea. Atîtea rime jucăuşe, în ritmul versului agil, Mai poartă, proaspătă, pe frunte cununa florilor de stil. Aici făcea, cu intermezzo de serpentine ,şi confeti, Literatură serioasă, calamburgiul Gh. Ranetli. Aici a poposit o dată un chiriaş rătăcitor, Sătul să-şi care geamantanul din Dealul Spirii în Obor, Şi nimerind o gazdă bună, n-a mai pornit în pribegie. Azi „s-a fixat" şi Topîrceanu : rămîne în Antologie! 165 In urma lui vin pe cărare şi eu, la braţ cu muza mea, Pe unde ei ciopleau gorunii, să mai culeg cite o surcea. Iar dacă nam îndemînarea şi nici atîtea corzi la liră, Şi mie toamna ruginie îmi dă elan şi mă inspiră. Priviţi ce zile minunate, septembrie ne-a dăruit, Ce-argint a revărsat pe ape şi dealul cum l-a aurit! De la livezile cu piersici şi pînă-n povîrniş, la cramă, Măiastră toamnă zugrăveşte un peisaj de pus în ramă. A presărat peste ponoare lumini bătînd în ruginiu ; De tămîioasă fu amiaza, amurgul e de porfiriu. Coboară carele-ncărcate, purtînd ciorchini cu suc de soare ; Salut în drum spre teasc alaiul, cu vinurile viitoare! Eu, vinului cel nou, un cîntec de preamărire îi închin, Căci mustul rodului de astăzi va fi o dată vechiul vin, Şi-aşa, cu mîinile-amîndouă înseamnă clipa, cronicarul, Purtînd cu dreapta lui condeiul, cu stînga ridicînd paharul. (Cum două mîini mi-a dat natura, cred că e lucru-nţelepţesc, Ca şi pe una şi pe alta, cu rîvnâ să le folosesc). Privesc cum soarele dispare, punînd un nimb peste podgorii, Şi trec, din cele-apuse vremuri, prin faţa mea toţi băutorii .Rabelais, sorbind Pineau-ul galeş cu mîngîieri :de catifea, Uitînd să pună straje gurii şi povestirilor perdea; Colas Breugnon, cinstind Chablis-ul ca pe minunea opta-a lumii, Şi cu buteliile-n braţe, biruitor asupra ciumii; Omar Khayam, Virgiliu Maro, Victor Hugo, Baudelaire, Shakespeare, Şi-ai noştri, de la Burebista, pîn-lanţeleptul Cantemir. Iar de-ntrebaţi, in care vie mă aflu, vă răspund: în toate! (Poetului i-e-ngăduită această ubicuitate). Sub cerul limpede-al Dobrogei, cu transparenţe de cleştar, Mi-a pus-nainte pivnicerul un Chardonnay de Murfatlar, Şi-n păhărel „de-o mie-unu", acea licoare minunată, De care unul la o mie din băutori, nu se îmbată. La Odobeşti, pe îndelete, ca gustătorul priceput, Torn floare de Fetească veche în oală proaspătă de lut, Cum beau drumeţii de-altădată, cînd se opreau să se desfete. La hanul vesel al Ancuţii, minaţi de dor şi arşi de sete, Şi-am zăbovit mai mult de vorbă cu un Furmint de la Gostat, Ce poartă-n el medalii de-aur, la propriu şi la figurat. Sînt la Cotnar, şi sorb din Grasa, cu gustul ei de miere dulce, Pe care-atît a lăudat-o predecesorul meu, Neculce. Cotnarul, vinul între vinuri! Grădini de vise în buchet, Rugină nobilă, cum zice Mihai Codreanu în sonet. Măndrept cu setea-mprospătată pe valea molcomei Tîrnave, Să gust aromele păstrate în hruba vinurilor grave: Muscat-ul de la Valea-Lungă, Trăminerul de la Jidvei, Cu o mireasmă de sulfină şi lunecare de ulei. Mi-e greu să mă decid, din toate ce fel de viţă aş alege, Că nu e neam de vin, cu care să nu ajung a mă-nţelege. 166 Ij Cabernet de Dealul-Mare ? E Crîmpoşie de Tohani ? E Tămîioasă de Pietroasa ? E tulburel de Drăgăşani ? E din Coteşii, din Iaşi, din Alba ? Sînt toate soiuri minunate, Şi fac adîncă reveranţă în faţa lor: sînt decorate, Im Moscova, la Budapesta, la Lubljana, la Grenoble, (Şi-au spus pe limba lor franţa fii cei pricepuţi: — Cest du vin noble!) E cîntec, soare, bucurie în vinurile ţării mele, N-aş şti să spun care-s mai bune, dar ştiu că nu există rele. Părerea mea, deşi profană, o-mpărtăşesc şi alţi confraţi; Slăviţi lumina din butelii, nmici! Dar nu exageraţi... Să nu vă amăgiţi a crede [că geniul stă în băutură, Precum avea Samson puterea localizată-n coafură. Nu preţuia prea mult Horaţiu pe scriitorul abstinent, Dar sînt destui care beau apă şi totuşi, au destul talent. Experienţa seculară ne-a dăruit o zicătoare, Se potriveşte şi la versuri: cînd nu e cap, vai de picioare! De nu păstrezi, deopotrivă, măsura la pahar şi vers, Şi tu, şi iambii, şi troheii, vă-mpiedicaţi la fel, în mers. Imbată-te de poezie, dar ţine-ţi gîndurile treze, Căci gradele, cînd sînt prea multe, se-ntîmplă să te degradeze. Scuzaţi, vă rog, aceste vorbe cam înăsprite, despre vin ,.Jra vino Veritas", rosteşte un înţelept dicton latin. Oricît ai năzui cu scrisul să explorezi o artă nouă. '■ Alege-n viaţă o cărare, poete, nu umbla pe două! Aliscellanea „ŢĂRANII—ŢĂRANII" e veacuri de-a rîndul ţăranii Franţei s-au răsculat pentru drepturile lor. Revoltele lor figurează în toate manualele şcolare şi în toate dicţionarele: sînt faimoasele „jacqueries". Cu furci şi topoare odinioară, cu puşti şi baricade astăzi, cînd Jacques îşi lasă ogorul nelucrat şi iese la drum cu privirea încruntată; cînd alţi mii de Jacques i se alătură, cînd marşul lor cadenţat, năvalnic, bătătoreşte pămîntul şi al Bretaniei, şi al Provencei — atunci, ei bine. şi vechii feudali, şi bonapartiştii .duşmani ai Chouanilor ştiau, cum ştiu şi astăzi partizanii lui de Gaulle, că nu-i de glumit. Astăzi însă — şi acest lucru nu-i pe placul domnului Frangois Mauriac — ţăranii Franţei nu mai sînt cetele negre dezorganizate, hăituind nobilii şi punînd stă-pînire, la lumina torţelor pîlpîinde, pe castelele „bunilor" regi ai naţiunii. Astăzi, ţăranii Franţei sînt susţinuţi, îndrumaţi şi apăraţi de întreg poporul francez şi, din rîndurile acestuia, de cei mai buni fii ai Franţei, de comunişti. Dl. Mauriac socoate că rău face stînga franceză încurajînd răscoalele ţărăneşti.. Dl Mauriac contestă comuniştilor orice drept de a se amesteca în viaţa şi revendicările proletariatului agricol sau ale micului agricultor spoliat de marele capital.. Dl. Mauriac are chiar convingerea că „cei de stînga", spre deosebire de domnia-sa, care totdeauna s-a mîndrit că „este de la ţară", nici nu ştiu ce-i aia sat, copac, nour; domnia-sa nu şi-i poate imagina ._ citadini înrăiţi ce sînt — „tolăniţi pe o pajişte în anotimpul ierburilor înalte, contopindu-se în zumzetul verii proaspete". Se îndoieşte, de asemenea, că ei ar putea gusta vreodată senzaţia sănătoasă şi orgo lioasă despre care vorbeşte Barres undeva în opera sa, lovind „cu călcîiul r> brazdă de pămînt pe care plugul a despicat-o şi care a aparţinut înaintea noastră acelor ţărani din care ne tragem cu toţii, devreme ce, în Franţa, totul se trage de Ia plug". Dl. Mauriac, mîndru de ascendenţa sa, se simte chiar îndrituit să arate „celor de stînga" ce înseamnă, după domnia-sa, dragostea de pămînt. In ea ar intra — în afară de contemplarea arborilor şi a nourilor — iniţierea în tainele pădurii şi recunoaşterea anotimpurilor şi a mirosurilor lor. In ea ar intra resemnarea definitivă faţă de calamităţile naturii. „Bineînţeles — recunoaşte Mauriac — pămîntul e supus unor legi obscure şi de temut, cum ar fi, de pildă, mana viei, sau îngheţul! de primăvară, sau grindina care, într-o clipă, distruge rodul unei imense răbdări". 168 Mai recunoaşte că în toate provinciile Franţei, de la nord la sud, de la vest la est există în mijlocul fiecărui cimitir sătesc stelele funerare pe care se îngrămădesc, se îmbulzesc numele acelora care au fost înghiţiţi de aceeaşi tranşee şi a! căror sînge a fost băut de acelaşi pămînt. Violenţa naturii, violenţa războaielor nu le dă, însă, ţăranilor, dreptul de a recurge, la rîndul lor, la violenţă. Aceasta este, în esenţă, ideea d-lui Mauriac. ... „Mă aflam în Bretania, la Roscoff, cînd au izbucnit primele tulburări. Dar întrucît îi putem aduce vreo vină lui de Gaulle sau oricui altuia din lume, dacă geografia îndepărtează Bretania de marile centre comerciale sau dacă pămîntul este aici îmbucătăţit mai mult ca oriunde, sau dacă densitatea muncitorilor agricoli este, la hectar, dublă decît în alte provincii ? Nu depinde nici de de Gaulle, nu depinde de nimeni în lume că în fiecare din aceste provincii cultura pămîntului pune probleme spinoase, iar dacă pe scară departamentală nu există nici un remediu, şi poate că nici pe scară naţională, atunci ce poate face el ?" Ştiut este — spune dl. Mauriac — că Franţa are astăzi de înfruntat nenumărate obstacole. La ce bun atunci, atîta zurbă colectivă pentru o nimica toată, cînd altele sînt problemele care cer o soluţie? Ţăranul francez — afirmă d-sa — e individualist din naştere şi „detestă ca Statul să-i îngrădească puterea absolută pe care pretinde s-o deţină asupra unui pămînt care îi aparţine şi pe care-1 ducrează după pofta inimii". Totuşi, avem impresia că nu de florile mărului s-au ridicat ţăranii Franţei. Trudind din greu ,abia izbutind să-şi hrănească familia, concurat la sînge de preţurile Pieţii comune, dînd Statului agoniseala unui an pentru cheltuieli de înarmare şi fiii săi pentru războiul din Indochina, din Tunis, Egipt şi Algeria, ţăranul francez să fie într-adevăr ostil unei reglementări drepte şi judicioase a problemei agrare? Să se răscoale, oare, degeaba ? Nu ne vine a crede. Să se răscoale numai ca să puie beţe în roate şefului statului? Dl. Mauriac le aminteşte ţăranilor francezi că trebuie să-i fie recunoscători acestuia că nu i-a tratat — cu ocazia ultimelor evenimente — aşa cum au fost trataţi odinioară străbunii lor de cătreţ ducele de Chaul-nes, care nu s-a sfiit să-i spînzure. Dl. Mauriac spune ţăranilor francezi că de Gaulle continuă să nutrească pentru ei „aceleaşi tandre sentimente şi aceeaşi blîndeţe ca Ludovic al XVI-lea" ! Afirmînd acestea, cu o suplă piruetă stilistică, dl. Mauriac face apel la patriotismul ţăranilor, îndemnîndu-i să nu dea crezare „celor de stînga". Dimpotrivă, ci trebuie să se încoloneze supuşi şi cuminţi sub steagul lui de Gaulle — căci — spune d-sa — „noi ştim că salvarea noastră, a tuturor, depinde de cîrmaciu! care ne conduce ; noi ştim că acestui ,eîrmaci nu-i este îngăduit să ia aminte Ia obstacolele printre care, cu orice chip, trebuie să tse strecoare; el nu întoarce măcar capul în spre aceste minţi înfierbîntate (comuniştii, n.n.) îşi astupă urechile la vociferările lor săptămînale". Numai că, neţinînd seama de atîtea sfaturi şi îndrumări, muncitorii agricoli ai Franţei au convingerea că există, totuşi, un remediu. Ei nu sînt de loc de acord să se mulţumească cu contemplarea cerului ,a coroanei arborilor şi a norilor; ei nu vor să se resemneze nici cu viermele viţei de vie şi nici cu mitraliera grindinei ; pentru ei mirosul reavăn al pămîntului nu are valoarea olfactivă pe care i-o atribuie dl. Francois Mauriac ; ei vor să-şi vîndă grîul pe un preţ cinstit şi înţeleg ca banii cîştigaţi să-i cheltuiască cu spor, pentru pace. 169 ILUSTRAŢIA LA POEZIE lustraţia la poezie comportă dificultăţi pe care desenul inspirat de un roman sau orice proză, in genere, afară de cea deseriptiv-Urică, nu le întilneşte. Acolo unde există desfăşurarea epică, ilustratorul găseşte nenumărate indicaţii pentru a contura o scenă ori un personaj. Poezia, trăind din condensarea emoţiei, este infinit mai zgircită în 'amănunte ce ar putea intra în compoziţia desenului. Aici accentul cade pe comunicarea unui sentiment, pe sensibilizarea anei idei, un mare rol revenind sugestiei, atmosferei. Se cere celui ce-şi asumă isarcina să însoţească poezia de comentariul peniţei cu tuş ori id tentei, capacitatea de a comunica lăuntric, cu mesajul .poetului. Trebuie în prealabil, ilustratorul însuşi să vibreze de emoţie la unison cu poetul pentru a ajunge, prin mijlocirea [desenului, să înlesnească apropierea [cititorului de adevăratele surse ale lirismului. Expresivitatea şi forţa de comunicare a ilustraţiilor semnate de Flonica Cordescu la „Surîsul Iliroshimei" se datorau tocmai unei asemenea comunicări nemijlocite. Ar fi greşit tsă se deducă de aici că ilustratorul ar avea rolul pasiv de simplu înregistrator al vibraţiilor poetului. Cine parcurge desenele Floricăi Cordescu resimte cu o intensitate sporită dramatismul şi elanul viguros al poemului lui ]ebeieanu, subliniate printr-o durere şi o minie cum numai un suflet de mamă. îngrijorată de destinul copiilor, poate exprima. Ilustraţia la poezie cere participare şi găsirea mijloacelor apte să fixexe atenţia asupra esenţialului, fără să schematizeze dar fi fără să „îmbogăţească" cu elemente străine d.e universul poetului respectiv. Printre volumele de poezie apărute în ultima vreme sînt unele care se disting printr-o ilustrare inspirată,.îngrijită. Un inspirat ilustrator de poezie se dovedeşte a fi A. Stoicescu, semnatarul desenelor la volumul „Materia şi visele" de M: Beniuc. Gîndirea cutezătoare, aspiraţia spre înalt, care străbate poeziile acestui volum, şi-au aflat reprezentarea grafică potrivită. Totul în desenele lui Stoicescu converge în sas, stelele ademenitoare apar în fiece vignetă, omul cu braţe întinse se arîntă printre aştri. Desenul sobru este în perfect acord cu poezia lipsită de verbalism. Interesantă, soluţia grafică din ilustraţia la poezia „Pod întrerupt", care relevă capacitatea interpretativă a desenatorului şi putinţa de a transpune figurativ efectele impalpabile. Merituoase sînt şi ilustraţiile Trei Peltz la volumul lui Gh. Tomozei „Lacul codrilor, albaştri". Cunoaştem spiritul de observaţie, fineţea portretistică din ilustraţiile Tiei Peltz la romane (între altele chiar la „Calea Văcăreşti"). Acum ne apare plină de fantezie şi graţie în încercarea izbutită de a puncta grafic fiorul romantic propriu poeziei lui Tomozei. Ilustraţiile sînt mai interesante privite izolat, decît în ansamblu, lipsindu-le o idee comună, dominantă. Desenatoarea manifestă o anume grijă exagerată faţă de cadru (probabil reminiscenţă din experienţa ilustrării alitor cărţi de proză), alunectnd spre decorativism. în ilustraţia la poezie este loc pentru stilizări variate, apte să scoată în evidenţă latura emoţională a realităţii. Si In reviste, cîţiva desenatori au avut prilejul să-şi afirme înzestrarea cerută pentru ilustrarea cu succes a versurilor. Se poate vorbi chiar de conturarea unor „stiluri" personale, ce încearcă să-şi facă remarcată prezenţa în ilustraţie la poezie. Astfel, patosul energic al lui Eugen Miliâeseu (d.p. în desenele la „Legenda iacului") se distinge foarta bine de candoarea lirică a lui Lucian Popa („Cît mai e timp") sau de linia suplă, diafană, a Getei Brătescu, (din păcate prea rar întîlnită). De un stil se poate vorbi şi în cazul lui Mihu Vulcănescu, adăugind imediat, insă că îl pîndeşte pericolul manierei, din cauza unei nesusţinute preocupări de adîncire (desenele lui au Început să cam semene a serie). Ilustrarea versurilor nu presupune nici dublarea, nici explicarea poeziei. Cu o încrucişare de linii ori o suprapunere de planuri se aşteaptă înviorarea sufletului şi desferecarea emoţiei. G. O. MUSSOLINI ŞI-A LĂSAT URMAŞI n Italia, după cum se ştie, există un partid neo-fascist. Dar pe lîngă activitatea politică a acestei grupări de extremă dreaptă, pe lîngă furiile antidemocratice de tot felul afe partizanilor ei, mai ies la iveală şi alte reminiscenţe ale regimului mussolinian, chiar acum, aproape .douăzeci de ani după prăbuşire. Şi aceasta, datorită oblăduirii guvernator clericale, organelor de stat, diferitelor instituţii şi .magistraturii care dovedesc o toleranţă „uimitoare". Revista lunară de politică şi literatură, // Ponte menţionează în această privinţă cîteva cazuri revoltătoare, dintre oare spicuim cele de mai jos. Mussolini a avut în ambasadorul Giuseppe Bastianini un slujitor foarte devotat. Aderînd de tînăr' la fascism, el a luat parte la Marşul asupra Romei ; a deţinut sarcini importante în străinătate, a fost ambasador la Londra şi, în două rînduri, subsecretar de stat la Externe. La terminarea războiului, în loc să fie epurat, a fost pus în retragere. Acum şi-a cerut reintegrarea în funcţie, în cadrele Ministerului de Externe. Consiliul de Stat, căruia i s-a adresat, i-a dat satisfacţie. Mai mult, i s-a acordat şi dreptul la salariu pentru ultimii şaptesprezece ani. Astfel, contribuabilii italieni vor avea de plătit „nedreptăţitului" ambasador vreo douăzeci şi cinci de milioane lire. încă viguros — Bastianini are 62 ani — el mai poate aduce, şi de acum. înainte „preţioase" servicii guvernului de-raocrat-creştin. Pe la începutul acestui an, trei tineri au furat coroana de bronz ce împodobea monumentul ridicat în amintirea deputatului socialist Giacomo Matteoti la Roma, pe malul Ti-brului, chiar pe locul unde fusese răpit, torturat şi asasinat de cămăşile negre. La proces, procurorul a cerut condamnarea tinerilor sceleraţi la câte zece luni recluziune. Judecătorii însă i-au achitat, însuşindu-şi punctul de vedere al avocaţilor apărării, că acţiunea lor nu a fost decît o „copilărie". La Teatro Ducale din Parma a avut loc, de curînd, un spectacol de varietăţi. In program, figura, printre diferiţi artişti cunoscuţi de la Radio şi Televiziune, şi numele lui Romano Mussolini. Această progenitură a „ducelui" dirijează un chinte t de Jazz. Amatorii de muzică uşoară au avut surpriza să vadă tipărite pe biletele de intrare trei fascii lic-torii. Revoltaţi, ei au protestat, puuînd fireşte în legătură emblema funestului regim cu prezenţa pe afiş a fiului fostului dictator. Făcîndu-se cercetări, s-a constatat că biletele cu pricina nu au fost comandate anume pentru această ocazie ; ele făceau parte dintr-un stoc vechi dc două sute de mii de bilete achiziţionate în anul... 1942. Aşa că, de atunci şi pînă azi, teatrul le-a pus treptat în vînzare şi ar fi continuat să le vîndă şi în viitor dacă nu ar fi izbucnit scandalul relatat. O nouă operă muzicală intitulată „Intolleranza 1960" s-a reprezentat în premieră în cursul lunei aprilie a acestui an la teatrul „La Fenice" din Venezia, cu concursul orchestrei Radiodifuziunii din Londra. în tema şi conţinutul ideologic al acestei opere publicul a detectat o pledoarie pentru fascismul mai vechi şi mai nou. Spectatorii şi-au manifestat ostilitatea cu zgomote şi fluierături. Interesantă însă a fost atitudinea ziarului englez Times faţă de această legitimă reacţiune a publicului italian. Criticul său muzical, în cronica sa trimisă din Veneţia şi publicată în ziar, nu la rubrica obişnuită a spectacolelor, ci în pagina politică, a apreciat că ,stînjenind reprezentaţia, „compatrioţii lui Garibaldi şi Verdi s-au compromis" 1 J. M. 171 IN MEMORIAM: RENE JOUGLET in Parisul estival, din liniştea de ocean cairn a vacanţei lui, ne-a venit, în ziua cînd răsunau încă în ţara noastră cîntecele eliberării ei, Vestea morţii unui mare prieten al omenirii : scriitorul Rene Jouglet. Fiul cantonierului din Gomegnies, din nordul Franţei, s-a stins la vîrsta de 77 de ani, după ce a dat literaturii frâneze cîteva zeci de volume şi a închinat progresului omenirii şi umanismului, o viaţă întreagă. Dacă voi spune că era vicepreşedintele Asociaţiei republicane a vechilor icomba-tanţi, veţi înţelege destul din viaţa şi ideile «ale. Dacă ivoi adăuga că era membru al Comitetului Naţional al Scriitorilor, organizaţie a scriitorilor progresişti francezi, şi că, de curînd, în luna martie a prezidat conferinţa internaţională pentru amnistie în Spania, îl veţi situa perfect ca om |şi (ca scriitor. L-am cunoscut în 1958 la Paris, (acolo, ,în mica stradă Kepler, unde era biroul Confederaţiei internaţionale a societăţilor de autori şi compozitori, al cărei secretar general era, cu prilejul înscrierii Uniunii Scriitorilor din R.P.R. în această Confederaţie în care luptă pentru ca să-i imprime o orientare democratică. L-am găsit apoi de multe lori acolo, de parcă ar şi fi locuit în străduţa aceea îngustă şi întunecoasă. Era una din muncile lui de cetăţean. Dar nu era singura căci l-am lîntîlnit şi în rue de Richelieu, la redacţia revistei „Europe" din al cărei comitet de direcţie făcea parte. Pierre Abraham, Pierre Gamarea erau de faţă, încinşi într-o dispută literară care mi-a adus aminte de atmosfera redacţională a »,Vieţii. romîneşti". Nu voi uita niciodată chipul lui ca tăiat <în piatră, cu liniile feţii simplificate de slăbiciune, cu ochii cercetători, rotunzi, curioşi, cu o cicatrice adîncă în obraz. Ultima oară ne-am întîlnit într-un mic restaurant din piaţa Alma. Atunci în cîteva ore de taifas prietenesc mi-am dat seama de toată puritatea lui sufletească, de marea lui cinste în atitudini. Institutorul acesta modest care şi-a dedicat viaţa scrisului, era un mare cetăţean al omenirii. Puritatea Iui mi-a apărut anacronică în tumultul Parisului. Acolo unde nimeni nu se interesează de viaţa unui om, şi, de-i căzut în stradă, trece ca pe lîngă un zid, pe Jouglet îl interesa viaţa tuturor oamenilor. Ochii lui rotunzi au văzut multe, şi mîna lui uscată acum, le-a aşternut pe hîrtie în tinereţe în 'multe tomuri de călătorie. A avut şi nostalgia copilăriei, şi melancolia amintirilor juneţii, septegenarul pe care l-am cunoscut şi le-a pus în tomuri, în „Copilul părăsit", în „Noul Corsar", în „Confesiuni de dragoste", în „Ţăranii". Sufletul a cărui căldură şi sensibilitate stăruia în aceiaşi ochi, a văzut, a simţit şi a înţeles şi el imulte, şi le-a (adunat prin ţani, şi d-au făcut să devie unul din romancierii cei mai sincer ataşaţi cauzei .progresiste. Mărturie .sînt volumele: „Cronica (anilor 50", „Dezordinea", „Aurul şi pîinea", „Intîile focuri ale zilei", „Boala secolului", în care a descris drama algeriană. Linotipiştii de la „Editeurs Franţais Reunis" culeg şi acum, după moartea lui. literile manuscrisului ultimului roman „Marele Carnaval", de parcă însăşi vorba Iui ar mai supravieţui. Volumele Iui Rene Jouglet vor stărui încă în vitrinele librăriilor şi în rafturile bibliotecilor anonime a celor care caută în literatură un mesaj, multă vreme după ce „Bonjour .tristesse" va fi trecut doar ca un salut trecător adus ântr-un veac în care pe lîngă universale bucurii, duşmanii omului, aduc din nenorocire şi multă tristeţe Noi scriitorii din Republica Populară (Romînă, am pierdut în Rene Jouglet, un neobosit tovarăş de luptă, căci scriitori ca el, ori unde ar fi, sînt alături de noi în marea bătălie pe care omenirea o duce pentru salvarea ipăcii în lume. Demostene Botez 172 NINA CASSIAN „SĂRBĂTORILE ZILNICE"*) [ oezia Ninei Cassian are ceva din sclipirea oţelului şi a platinei. Mai bine zis, e o inte- __resantă îmbinare de lumini şi penumbre care determină ceea ce s-a numit (frizînd oarecum contradicţia dintre termeni) lirica cerehrală a poetei. Această etichetă, aplicată parcă din oficiu pe coperta fiecărui nou volum al Ninei Cassian, conţine fără îndoială un sîmbure de adevăr, dar numai atît. In rest, prin lipsă de preciziune, e vagă, dacă nu greşită. Căci a spune despre cineva că e cerebral, te obligă la explicaţii de natură să delimiteze afirmaţia şi să-i lămurească sensul exact. Din cîte se ştie, un poet cerebral, care face şi nu crează poezie, care nu dispune, prin urmare, de mari rezerve afective, rămîne, oricît ar fi de virtuoz, la punctul cel mai îndepărtat al preocupărilor şi recepţiei noastre. Or, acesta nu e cîtuşi de puţin cazul Ninei Cassian. Autoarea „Sărbătorilor zilnice" şi a „Spectacolului în aer liber" demonstrează o sensibilitate acută, un simţ al concretului, care poate să deruteze numai prin mijloacele sale de comunicare. într-adevăr, Nina Cassian preferă expresia direct intelectuală, vorbirea neologistică, pe care însă le nutreşte de-obicei cu abundentă sevă poetică. înainte de a-şi pune problema caracterului „cerebral" sau „necerebral", provenită acum şi dinlr-un soi de mică preju- *) Ed. Tineretului, 1961 decată, cititorul admiră în volumul „Sărbătorilor zilnice" o poetă a vieţii socialiste, a dragostei şi a tinereţii, o pasionată adoratoare a sentimentului de fericire analizat cu luciditate. Ştiind să descopere autentice semnificaţii poetice, acolo unde s-ar părea că domnesc răceala şi inerţia, pătrunzînd sensul major, ideologic, al fenomenelor, Nina Cassian este aproape întotdeauna impetuos lirică. Imaginile sale-chiar cînd împrumută severitatea liniilor şi unghiurilor geometrice (Hala), atestă prezenţa temperamentului în perpetuu dinamism, care găseşte oricînd un motiv de vibraţie. Ceaiul care-î însoţeşte clipele de singurătate, caietul de „dictando" între liniile căruia se simte ca pe „dungile mării", un portret, un zîmbet, o vorbă, un gest, — iscă poezia, precum vîntul furtunile. Şi Nina Cassian e o poetă de profunzimi lirice, tocmai pentru că e capabilă să vibreze spontan şi să-şi acordeze sonurile cu muzica vieţii noastre de fiecare zi. Ciclul de „Reportaje" aduce mărturia contemporaneităţii pe cîteva din coordonatele ei cele mai importante. Relicvelor sinistre ale războiului (copiii orbi rătăcind „pe o plajă japoneză"), subliniate o dată mai mult de fundalul contradicţiilor acute ale vieţii capitaliste („H.H."), li se dă replica prin intermediul evocării muncii paşnice şi înfloritoare de la noi. Adoplînd o anume tehnică picturală, Nina Cassian surprinde în „Tablou" dinamica încordată a portului de pescari, cu sosirea din larg a bărcilor pline de peşte, cu descărcarea şi conservarea vinatului şi, în sfîrşit, cu momentul final de relaxare — evocarea 173 mesei la care toţi se înfruptă mulţumiţi (lin vestitul borş pescăresc. Aspecte asemănătoare, întîlnim şi în „Hala" sau „Industrie", dar nicăieri peisajul socialist na trăieşte mai viu ca în „Scrisoarea de dragoste" (dintr-un sat dobrogean). Sentimentul dureros al despărţirii şi al depărtării de cel drag se topeşte în contemplaţia pămîntului roditor, pe care-l scaldă apele veşnic neliniştite ale mării. Asistăm la o nouă bucolică hesiodică sau virgillană, unde elogiul nu se mai adresează unor stadii arhaice ale civilizaţiei, ci omului modem care năzuieşte spre comunism. Elementele de evocare campestră amintesc întrucîtva „Priveliştile" lui B. Fundoianu (cu boii care circulă pe străzile urbei provinciale), dar tonalitatea morală e fundamental schimbată. Ninei Cassian îi sînt străine melancoliile deprimante, căutările şi evaziunile naturistice. Pastelul (dacă putem numi astfel descrierea satului colectivizat, a turmelor şi ogoarelor sale) stimulează optimismul, sporeşte forţa sentimentului de dragoste care devine cu atil mai autentic şi mai emoţionant. Că „cerebralitatea", „Sărbătorilor zilnice" (ca şi a „Vîrstelor anului" sau a „Dialogului vîntului cu marea") nu alterează elanul liric al poetei, — ne-o dovedesc pe deplin poeziile din ciclul „Amatevi sempre''. Deosebit de evidente apar aici sensibilitatea şi simţul de concretizare al Ninei Cassian. Veveriţele din „Sufletul pădurii" îşi poartă neastîmpărate jocul prin arbori ca o roşcată vîlvătaie de foc, iar Copacul negru din poezia cu acelaşi nume, simbo-llzînd alegoric tristeţea, pare un exemplar de muzeu, tot mai anacronic în mijlocul vegetaţiei luxuriante a tinereţii. De asemeni, anticerebrală în acest ciclu este erotica Ninei Cassian, afirmînd legătura indestructibilă dintre dragoste şi poet. Autoarea „Sărbătorilor zilnice" revine mereu, asupra motivului, pe care-l menţine la loc de cinste în cadrul tematicii sale preferate. In „Sărutările", „Cînd nu se nasc poeme", „In goana trenului", ca să nu mai amintim cunoscutul „Spectacol în aer liber" din celălalt volum recent apărut, regăsim un poet de profunde resurse lirice, un subtil picior că bucuriei, cîntată nuanţat şi multilateral. Nina Cassian e o poetă foarte receptivă la cuceririle noi şi valabile ale poeziei; din ultimele trei-patru decenii, o poetă' prin excelenţă intelectuală, manifestîndu-seca atare în faţa vieţii. Dacă observăm bine, imaginile, metaforele sale se înscriw deobicei într-un univers destul de ^abstract şi folosesc o terminologie pentru moment deconcertantă în poezie. Puterea de sinteză' artistică a Ninei Cassian izbuteşte să în-frîngă cerbicia prejudecăţii şi să ne dea' poeme cu totul sugestive ca amintita „Scrisoare de dragoste", ca „Lenin" sau „Noaptea în sala de şedinţe". E aici un surprinzător patos al simplităţii (v. şi Adînc),. o acordare a poeziei cu sufletul omului' descătuşat, care cutează încrezător spre-Cosmos (v. şi „Astronautică"), e un fel' de a vorbi, care sparge vechile canoane-estetice şi prozodice. Toate acestea sînt incontestabile succese ale Ninei Cassian şii totodată trăsături care-i definesc poezia.. Dar, cum s-a mai arătat, în modalitatea adoptată de Nina Cassian se manifestă şr anumite slăbiciuni. Credem că poeta abuzează de gesturile largi, discursive, de folosirea exagerată a expresiei savante, care-apropie prea mult poezia de critica literară' şi reportaj. Există pe alocuri pericolul' prozaismului, pe care Nina Cassian, ca s-o-parafrazăm, trebuie să-l prevină şi să-l înlăture cu luciditate. Nu facem exemplificări, pentru că maniera viciază nu atît poezii în întregime, cît fragmente, pasaje-ce alternează cu remarcabile metafore intelectuale („Noaptea în sala de şedinţe").. Atunci sclipirile oţelului ameninţă să dispară, incandescenţa sa păleşte, făcîndu-ne-să medităm la sensul rău al „cerebralităţii" în poezie. Preferăm vibraţia şi tensiunea înaltă, cuvîntul ca „extracţia de-radium", după vestita formulă maiacov-skiană. Aceasta e de altfel şi preferinţa:. Ninei Cassian, în cea mai mare măsură:. realizată în volumul „Sărbătorile zilnice". Are nevoie însă de o ţinută ceva mai consecventă şi mai riguroasă. AL. SĂNDULESCU, 174 TUDOR MĂINESCU „MUZICA UŞOARĂ"*) Există o veche dispută între poeţii lirici şi poeţii umorişti. Adică, nu chiar o dispută, căci asta ar presupune oarecum să fie şi de o parte şi de alta un adversar de care să iei act, a cărui existenţă să o cunoşti. Ori, liricii, tăgăduiesc umoriştii ca poeţi. Nu intră în definiţie. Doar cei mai indulgenţi îi admit ca pe-o speţă inferioară. Nu poate fi vorba chiar de o dispută fiindcă, în general, dispreţul liricilor este atît de ireductibil încît nici nu ca-tadixesc să puie umoriştii în discuţie. Atunci cînd, acum vre-o 40—50 de ani, lovinescienii vroiau să-l „desfiinţeze" pe Topîrceanu îi spuneau „poet umorist" şi cu asta socoteau că l-au dat gata. Curios mi se pare că chiar Topîrceanu se considera foarte ofensat cînd era taxat drept umorist şi devenea de-o ascuţime ironică rară la adresa adversarului. Se vede că liricii au izbutit să creeze chiar în spiritul umoriştilor un complex de inferioritate. Tudor Măinescu, autorul volumului „Muzică uşoară" nu scapă de această obsesie ofensatoare. Numai că el bravează cu tot curajul şi, nu se apără, ci atacă. EI se mîndreşte cu viziunea lui de poet şi îşi permite, ca şi Topîrceanu, nu numai o frînare a propriilor sentimente, dar chiar o persiflare a elanului lor. Şi totuşi în această atitudine de frondă, străbate şi un pic de amărăciune. Atacă însă. Volumul doar începe cu aceste versuri, căci „chestia" îi stă la inimă: „O cronică rimată, cînd e mărturisită, E-o operă minoră (se zice), dar cinstită, Pe cînd invers, poema prolixă şi umflată Nu e de cît (să zicem) o cronică rimată. *) Ed. Tineretului, 1961 Dar cronica rimată nu este, după mine. Un lucru derizoriu, cum ar putea susţine? Un critic cu formule abstracte (şi sterile),. Ce nu vrea să ia-n seamă talentele umile".. Mai departe, Măinescu adînceşte „problema", căci asta e o problemă de care-criticii de totdeauna s-au ocupat puţin,, poate tot după formula romană: „de-minimis non curat praetor". El încearcă chiar, şi izbuteşte, să dea o definiţie; justă a „cronicii rimate", formă de bază a umoristului. Şi iată definiţia: „Să revenim acuma la cronica rimată.. E poezie ? Proză ? Sau ambele deodată * De vreţi să fie proză, atunci vă daus de ştire Că proza asta este, cum să vă spun ?• subţire ! Ea cere vervă, spirit, inteligenţă vie,. Şi-n ţesătura prozei un fir de poezie".. E, după mine, în aceste versuri, concluzia sintetică a unei analize, dedusă dintr-o seamă de date, aşa cum anumite formule matematice fixează în cîteva litere şi cifre, rezultatul unor calcule complexe care s-au desfăşurat pe-o-tablă, ore întregi. Cum aţi văzut, Măinescu atacă. Atacă în cronici rimate, atacă în fabule, atacă în epigrame, — cu tot felul de arme,., deci, — şi cu tragere lungă şi cu petite. Cu toate acestea, complexul de inferioritate, zgîndăreala criticii şi a confraţilor lirici îi sîctie, şi-l face să ia atitudine de falsă modestie. Titlurile volumelor sale: „O picătură de parfum", „Muzică uşoară" sînt dovadă... Ai spune că se complace în această postură. Şi totuşi şi în asta e o frondă. E o mîndrie în a recunoaşte că este aşa cum este. Tudor Măinescu îşi completează astfel definiţia cronicii rimate, după o serie de consideraţiuni: 175» „Rămine întrebarea : ce-i ? poezie ? proză ? E şi-una şi-alta, însă din fiecare-o doză. E-mp!etitură suplă dintre real şi vis, Lucrată cu fineţe, cu artă şi dichis. Nu vezi nici ţesătura, nu simţi nici unde-i aţa, Şi totul este simplu şi complicat, ca viaţa". In volumul acesta, ca şi în toată poezia sa, Măinescu izbuteşte să-şi confirme cu cinste, definiţia formulată. E în poemele lui : vervă, spirit, inteligenţă vie şi mai mult chiar decît „un fir de poezie". Genul acesta atît de dispreţuit este, mi se pare, greu de realizat. Umorul este anevoie susceptibil de grade, şi nu suportă diminutivarea lui. E ca gluma. Ori e bună şi rîzi, ori e proastă şi e penibilă. Nu există ceva intermediar. E un gen al inteligenţei tot atît pe cît al spiritului de observaţie şi al sensibilităţii. Se poate face poezie lirică fără exces de inteligenţă, dar poezie umoristică fără inteligenţă vie, nu cred. E un gen care pretinde vervă, firesc în exprimare. Umorul şi impresia de casnă, nu merg împreună. Şi apoi e un gen care cere o mare artă a versului, o mare virtuozitate a rimei. Rima bogată, neaşteptată, rima surprinzătoare mi se pare a fi un element constitutiv al poeziei umoristice, al „cronicii rimate" cum îi spune, cu aceeaşi modestie (falsă?!) Măinescu. O poezie lirică mai puţin reuşită se poate totuşi citi, _ o cronică rimată la OTILIA CAZIMIR: „PARTIDULUI tilia Cazimir şi Alice Călugării iau fost cele două poetese care au adus în marca orchestră lirică a „Vieţii ro- mîneşti" de la începuturile ei, nota delicată a două sensibilităţi feminine. *) Ed. Tineretului, 1961 .176 fel de puţin reuşită, nu. Spiritul prost, ironia ratată sînt ucigătoare. Taie de îndată, pofta de citit. Cerînd inteligenţă, poezia umoristică e o delectare a intelectualului. Volumul lui Măinescu oferă o asemenea delectare. Aproape fiecare vers aduce o surpriză. Aş releva în acest sens, poezia „Tradiţie, stil modern, etc." care are în ea ceva molieresc în ideia că soluţiile judicioase vin de Ia oamenii simpli. Ultimul vers, al cărui sens întreg şi cuprinzător nu-i inteligibil decît în contextul întreg, este cu deosebire reuşit. Fabulele au tîlc, epigramele spirit. Dar satira Iui Tudor Măinescu ţinteşte pe rază mică, se învîrte într-un cerc restrîns : un critic, un poet fecund, un scriitor curajos, unul care prelucrează basme. Ansamblul are aerul unor răfueli personale. Atît să fie numai de satirizat ? Cu siguranţă că nu. Tudor Măinescu trebuie să ia un contact mai larg cu viaţa care-i altceva decît o masă rotundă de cafenea, unde se adună cîţiva confraţi. Ar simţi atunci tentaţia să facă o satiră care să intereseze societatea, care să demaşte lipsuri şi tare omeneşti, în cadrul complex al vieţii. Armele sale trebuie să servească trebii minunate pe care o fac oamenii muncii, să atace pe inamicii lor cunoscuţi şi necunoscuţi. Satira, mai mult decît poezia lirică, nu poate rămîne un joc, o reuşită personală. D. B. DE ZIUA LUI"*) Alice Călugăru a venit mai curîiid r,i a dispărut mai curînd. Existenţa ei era pe-alunci învăluită în mister. Era totuşi, pe undeva, în univers. Versurile ei veneau de departe şi erau în mare măsură departe de simţirea pămîntului nostru. 0tilia Cazimir este, mi se parc, la un pol opus. Ea a adus în vers acea can- doare care stă atît de bine poeziei. Aş fi temal să spun „acea naivitate şi uluire" fără de care, spunea cineva, nimeni nu poale fi poet. Poezia ei e limpede şi luminoasă ca un izvor de munte. Poezia Otilici Cazimir s-a caracterizat totdeauna printr-o rară delicatele de sentimente, printr-o loială comunicativitate, printr-o coiitidcnţă subtilă a suiictuiui leminiu şi printr-o formă clasică impecabila. Sub influenta tonică a artei lui Topîrceanu, a marelui său respect pentru aria, Olilia Cazimir a lucrat versul cu dragoste şi gust, cu grijă mare de orice detaliu, de parcă ar fi făcut o ţesătură de pre(. Olilia Cazimir se numără printre acei scriitori din generaţia sa, care au Înţeles umanismul sublim al socialismului şi a intrat în frontul luplei pentru el. Noul ei volum : „Partidului, de ziua lui" este o grăitoare mărturie a ataşamentului ei pentru Partid, pentru socialism, pentru grandioasa operă dc prefacere ce se desfăşoară în ţara noastră. Chiar titlul, cu expresia lui directă, la-uniharâ, dulee-moldovenească, cuprinde un cald sentiment de dragoste, ca al unui copil fa(ă de părintele său. Volumul con|inc etalarea celor mai arzătoare teme din actualitatea noastră : ataşamentul pentru partid : „Mănunchi de inimi calde, de roşii flori mănunchi Azi iţi întind copiii care-au uitat să plîngă. Iar cei ţinuţi o viaţă întreagă în genunchi Se-ndreaplă, şi-şi înalţă spre soare mina stingă...'' Sau : „Inima curată şi uşoară, Darurile-acestea nevisate Le adun în caldă primăvară''. Îndemn la o contribuţie eroică pentru înfăptuirea socialismului, dragostea pentru nou, abandonarea vechiului : „Prietene, tovarăş de departe, Deschide cartea, noua lumii carte, Şi scutură rugina amintirii Ce-ntuuecă şi dragostea, şi trandafirii.' 'Ie uită lung în jurul tău. Nu vezi Cum am stîrpit omida din livezi ? Hai, pune umărul odată, voiniceşte, Dă la pămînt trecutul şi trăieşte l" iată, — a trăi este a lăsa balastul trecutului care ţinea via|a pe loc şi care da poeziei o melancolie morbidă şi nihilistă. Cc a însemnat, în viziunea poetei, în universul ei liric, 23 August'! „O zi, şi-a fost destul. S-a rupt în două istoria bătrîna: Deoparte Trecutul greu, învăluit în moarte, — Iar viitorul s-a desjăşurat in jufa noastră, proaspăt şi curat Cu luna nouă..." Fondul etern al sensibilităţii Oliliei Cazimir îl găsim cu deosebire în „K ziua lui Lemn, April..." în care, pentru a-1 întâţişa cît ouai aproape de inima şi via|a oamenilor, Lemn e arătat în chiar viaţa familiară a oamenilor, ea un personaj dc logenuă, ea un erou universal al dragostei de om, despre care copiii asculta islonsindu-se, cu uimire şi adîueă pătrundere. Şi Pacea, şi Viaţa nouă a minerilor, şi renaşterea în ouhlduirca noastră de azi a laşului în oare „treculu-i doar o moartă amintire", şi creşterea noului om al muncii, şi lumina alfabetizării, au cîntul lor în acest volum. Dar nu pot să nu cilez strofe din „Flori albe, flori negre, flori galbene, Hori..." în care poeta a găsit o formulă deosebit de fericită pentru a exprima sentimentul internaţionalismului : 177 „Pui mic, pul de negru, păpuşi de lut. Deschide ochi mari spre lumini de-aurora. N-auzi de departe un glas cunoscut ? Un glas romînesc, glasul meu, glas de soră... O stampă străveche cu trei flori de măr... O fată cu ochii piezişi se ridică Şi-un fluture alb îşi anină în păr... De unde te ştiu, chinezoaica mea mică 't Mi-e limba străină de-a voastră. Străină V i-e slova cu care însemn cum trec anii. Şi totuşi, pe vint, prin văzduh şl lumină, Vă cînt tuturor, ca la noi : Nani-nani..." O poezie fără teribilisme, fără obscurităţi voite care să drapeze nimicul în presupuneri dc cosmică filosofare. Un volum scris de un poet pentru oameni. D. B. MIHAIL BUBENOV: „STEPA VULTURILOR"*) firmtrul cu mîndrie că realitatea sovietică este „măreaţă şi minunată", Gorki cerea I literaturii să atingă înălţimile acestei realităţi. Romanul „Stepa vulturilor" al lui M. Bubennov se numără printre operele literare care răspund cu prisosinţă acestei exigenţe. Izvorind dintr-o ascuţită şi obiectivă observare a realităţii, romanul este un poem avîntat închinat puterii creatoare a omului care, cu fiecare nouă realizare, face mai apropiată societatea comunistă. Subiectul acestei cărţi este în acelaşi timp simplu şi eroic. Eroic, pentru cu acţiunea la îndeplinirea căreia au alergat, entuziaşti, mii de tineri din toate colturile Uniunii Sovietice, este o „mare campanie" cum o numeşte chiar autorul, aceea de cucerire a întinselor pămînturi înţelenile. Obişnuit, pentru că eroismul civil a devenit în U.R.S.S. un fenomen de masă. Autorul urmăreşte îndeaproape una din nenumăratele brigăzi de consomolişti plecate să desţelenească stepele altalce. Eroii săi sînt şi ei oameni obişnuiţi, muncitori, funcţionari şi ingineri de la o uzină din Moscova, ca Leonid Bagreanov, Kostea Zar-niţîn şi Svetlana Karlanova, tractorişti originari din colhozurile siberiene ca Vanka Sobol, agronomi ca siberianul Zima sau *) Ed. Tineretului, 1961 Calina Kmelko din Kuban. Romanul deapănă povestea mai multor vieţi care se împletesc, în cele din urmă, în acelaşi mare şuvoi. Dacă autorul e atent la trăsăturile care deosebesc destine, creînd tipuri vii, complexe şi puternic individualizate, ştie totodată să evidenţieze şi legătura care le apropie, le aseamănă; dragostea de viaţă şi de muncă, puritatea morală a oamenilor sovietici. Drumul eroilor lui M. Bubennov nu e simplu. Lupta lor cu natura e anevoioasă : o bătălie aspră, înverşunată, o încleştare pe viaţă şi pe moarte. Entuziasmul tinereţii şi al tuturor începuturilor nu este absolvit de întîmplnarea unor dificultăţi reale : tractoarele se împotmolesc în mlaştini sau în mişcătoare terenuri saline, ascunse perfid de vegetaţie, plugurile noi plesnesc în solul împietrit al stepelor virgine, furtunile pustiurilor devastează aşezările ridicate în grabă, revărsarea apelor primăverii, ploile abundente sau gerurile şi zăpezile tîrzii se opun, cu vrăjmăşie, împlinirii fireşti a ciclului muncilor agricole. Lupta cu natura se complică, adău-gîndu-i-se lupta cu unii oameni, refractari înnoirilor din ignoranţă şi prejudecăţi — ca ciobanul Beisen, herkhelegiul Imanbai sau unii dintre colhoznicii din Lebeajie, care nu vedeau deocamdată în desţelenire decît micşorarea păşunilor — şi lupta cu duşmanii direcţi, fie ascunşi, fie vi- 178 zibili, ca banda lui Dercaba sau ca directorul S.M.T.-ului, Krasniuk. Această luptă grea e departe insă de a fi ■ demoralizantă. O înţelepciune timpurie îl face pe Leonid Bagreanov să-şi spună cu linişte că „nu există muncă nouă în care să nu ai de întîmpinat eşecuri". (Leonid Bagreanov, conducătorul brigăzii, tînăr muncitor moscovit care şi-a luat de curînd diploma de inginer urmînd cursurile serale, este eroul îndrăgit de scriitor, întruchiparea celor mai frumoase trăsături morale ale tineretului sovietic). în focul luplei eroii se călesc, se maturizează, păs-lrîndu-şi neştirbite optimismul şi avînlul Romanul propagă un înalt ideal asupra viefii trăită activ, în luptă cu tot ceea ce se opune progresului. „Şi noi o să ne trăim tinereţea în furtună şi foc", promite Leonid Bagreanov, socotind acţiunea de desţelenire şi de populare a ţinuturilor răsăritene o „revoluţie în geografie", demnă de Marea Revoluţie din octombrie. De la comandantul campaniei de tancuri de care se simţea foarte apropiat încă din vremea Marelui război de apărare a patriei, Bagreanov a deprins o filozofie ostăşească: „dacă vrei să duci într-adevăr o viaţă de om, nu scheuna ca un căţel, ci descă-tuşează-ţi sufletul, fii îndrăzneţ şi ai încredere în forţele tale". După această filozofie se conduce nu numai Bagreanov şi nu numai brigada sa, ci majoritatea tineretului muncitor al Uniunii Sovietice. M. Bubennov consideră munca un izvor de mari virtuţi educative. In muncă se formează caracterele, se încheagă legăturile temeinice şi durabile de prietenie şi respect între oameni, capătă un înţeles nou şi bogat dragostea. Experienţa vieţii l-a învăţat pe Leonid că „pasărea o cunoşti după zbor, iar omul după atitudinea lui faţă de muncă". Fuga de muncă e un fenomen pernicios. Trîndăvia l-a pervertit pînă Xntr-atît pe Slepan Dcreaba încît ajunge un duşman sălbatic al societăţii în care trăieşte şi în care valoarea omului e dată de cantitatea şi calitatea muncii depuse. Iniţial fusese şi el un băiat oarecare, inimos şi grijuliu. Războiul i-a schilodii sufletul, i-a infiltrat viciul hoţiei şi al parazitismului. Viaţa îi apare într-o imagine deformată. Îşi împarte semenii în proşti şi şmecheri, unicul scop al ultimilor fiind să-i înşele pe primii, pentru a se putea lăfăi într-un trai uşor. Cînd descoperă că, de fapt, el este o excepţie in timp ce toţi ceilalţi sînt oameni întregi, animaţi de idealuri luminoase, în suflet i se naşte o ură care-l mînă pînă la crimă. Viciul lenei l-a ros prea adine pentru ca regretele tardive şi vagi să mai poată genera în sufletul său o îndreptare. Asemenea oameni sînt irecuperabili pentru societate, „animale de pradă" care trebuiesc stîrpite. Nepăsarea, totala incapacitate şi repulsie faţă de muncă au făcut şi din ing'nerul Krasniuk un duşman. Ca să^şi asigure o viaţă comodă nu se .dă înapoi de la acţiuni de sabotaj. Închis într-un egoism, monstruos, e obsedat de speranţa unui mare eşec în campania de desţelenire, ceea ce i-ar aduce înapoierea $n locuinţa sa confortabilă din oraş. Abnegaţia brigadierilor care înfruntă obstacolele, îndeplinind şi depăşind normele, îl înveninează. Prin crearea unui asemenea personaj, M. Bubennov lansează un apel la vigilentă, apel cu atît mai necesar cu cît acest soi de tip parazitar, e mai rezistent, ascunzîndu-se în spatele declaraţiilor găunoase şi al vorbelor umflate. In schimb, munca îndeplinită conştiincos şi cinstit educă şi schimbă chiar şi pe cei slabi sau superficiali. Frivola şi uşuratica Anca Rakitina munceşte, la început, pe remorca tractorului, mai mult de dragul flăcăilor ce-i roiesc in jur. Treptat, exemplul şi grija tovarăşilor ei, bucuria tot mai conştientă a contribuţiei personale la efortul şi realizările colectivului îi deschid ochii asupra drumului greşit pe care mersese pînă atunci în viaţă. Anca începe să fie sincer şi pasionat interesată de triumful final al luptei cu natura îndărătnică. Pe Svellana, un alt personaj al romanului, munca o transformă dintr-o fetiţă slabă, delicată şi sfioasă, într-o tinără curajoasă, hotărită să înfrunte viaţa. Ea na plecat în stepă minată de dorul faptelor mari. 179 La început, dragostea pentru Leonid Bagreanov este cea care o îndemnă să părăsească o viaţă mărginită, fără visuri şi zguduiri, „o viaţă de vrabie", cum o numeşte însăşi eroina. Tot dragostea este aceea care îi insuflă voinţa de a rezista greutăţilor în mijlocul stepei îndepărtate. Curînd, începe să observe că munca se contopeşte clipă de clipă cu viaţa ei personală, începe să simtă căldura prieteniei, înţelegînd cît de minunat e să trăieşti, şi să te avînţi în toiul furtunii. E mîndră că ea, fata firavă, a reuşit să muncească alături de cei puternici. Pînă aici evoluţia Svetlanei e firească şi coherentă. lllterior apare însă de neînţeles de ce autorul, a pus-o să reacţioneze, sub impulsul geloziei. Criza ei. de apatie şi inai ales dezinteresul manifestat faţă de lot ceea ce se întîmplă în jur (deşi finalul o readuce in mijlocul brigăzii) nu apar justificate în intriga romanului. Mihail Bubennov îşi însoţeşte îndeaproape eroii, suferă şi se bucură alături de ei, admiră odată cu ei frumuseţea stepelor siberiene, care înseamnă pentru scriitor natura ţinutului natal. Intensa participare afectivă nu implică însă înfrumuseţarea voită a vieţii, idealizarea fadă. Fin observator şi cunoscător al sufletului omenesc, scriitorul alege momente definitorii pentru a-şi caracteriza eroii, lăsîndu-i să se dez- văluie treptat, să se autoanalizeze curajos, cinstiţi cu ei înşişi, scoţîndu-le la iveală deopotrivă scăderile şi virtuţile. Ceea ce caracterizează un asemenea tineret e patriotismul adînc, simplu, lipsit de emfază şi capacitatea de a-şi reprezenta imaginea de vis a viitorului patriei lor. Tinerii aceştia sînt oameni de o mare forţă sufletească, a căror asprime aparentă ascunde inimi arzătoare sau de o cuceritoare candoare. Romanul lui M. Bubennov este un mare poem închinat tinereţii şi avînturilor ei romantice. Poezia se degajă din esenţa faptelor, a caracterelor, a gîndurilor. Titlul romanului e simbolic. Eroii săi sînt aidoma vulturilor, iubesc înălţimile. Şl nu e un paradox. Vulturii nu trăiesc numai pe liiscurile -muntoase ; îşi fac sălaş şi în necuprinsul stepei, de unde se vede, nemărginit, cerul albastru şi înalt. Din stepă e mai greu să te înalţi spre stele, înfrun-tînd adîncimea văzduhului, dar triumful este cu atu mai copleşitor, „Vulturii" neînfricaţi şi mîndri, cîntaţi de Bubennov, au dat pustiului viaţă din inima lor înfocată, l-au desmorţit din stearpa încremenire milenară, au făcut ca natura să se supună, îmblmzită, mîivii fermecate a omului. II. I-. din fără — .TEATRUL", nr. 6-7/1961 'timele două numere ale revistei „Teatrul" cuprind o amplă dezbatere pe marginea celor mai însemnate evenimente teatrale ale acestui sfîrşit de stagiune : articole despre decada dramaturgiei contemporane, însemnări critice asupra anului teatral 1960—1961, pagini dedicate turneului întreprins în (ara noastră de teatrul „VI. Maiakovski", obişnuitele cronici, medalioane şi interviuri (medalion : Gorki, Moni Ghelerter şi un interviu cu Mihai Beniuc) şi, alături de acestea, piesa originală care reprezintă — ca şi în precedentele numere ale revistei — punctul cel mai atractiv al sumarului. Şi desigur că, prczentînd mai ales texte inedite, revista creează o firească şi necesară legătură cu începutul stagiunii. Astfel în cele două numere ale revistei se publică textele integrale ale pieselor. „Milionarii" de Ion Istrali şi „în noaptea asia nu doarme nimeni" de Florian Potra. Meritul principal al comediei lui Istrali constă în faptul că este o primă încercare de a oferi o imagine scenică a salului nostru colectivizat. Debutul în dramaturgie al prozatorului — cu toate carenţele inerente unui debut — dovedeşte o reală cunoaştere a unor aspecte legate de lupta pentru întărirea economico-organizatorică a gospodăriilor colective. Savoarea limbajului, plasticitatea, ca o caracteristică esenţială a prozei lui Ion Istrali, capacitatea de a creiona caractere şi tipuri (Moşne- guţu, Varrara, Magirloaia, etc.) le regăsim în piesa „Milionarii". Din păcate, însă, brigadierul Chiper şi preşedintele l'rsu, principalele personaje în jurul cărora se ţese întregul conflict, sînt insuficient conturaţi, fapt care văduveşte întreaga construcţie dramatică de axul ei firesc. Deschizînd în felul ei, căi nebătătorite — piesa lui Istrali se relevă în ansamblul stagiunii, chiar dacă neclarităţile şi ezitările dramaturgului ar fi necesitat un sprijin mai susţinut din partea redacţiei, în special în momentul finisării textului. Cea de a doua piesă : „In noaptea asta nu doarme nimeni" de Florian Potra surprinde momentul în care locatarii unui colţ de mahala „pitorească" se mută într-unui d'.n marile cvarlaluri ridicate în anii construcţiei socialiste. Spirit polemic, autorul reuşeşte să spulbere mitul aşa-zisei poezii a mahalalelor sărace. Ideea fundamentală a piesei lui Potra este aceea că, în condiţiile societăţii noastre, mutarea în noile locuinţe muncitoreşti depăşeşte cu mult banalul sens al „schimbului de. locuinţe". Rînd pe rînd, personajele dezbat semnificaţia acestui act. 0 dată cu părăsirea vechilor locuinţe, Silvia Dinu — ca şi cei de o seamă cu dînsa — rup cu tot ceea ce reprezenta în viaţa şi conştiinţa lor rămăşiţe ale mentalităţii zilelor de ieri. Judicios construită, folosind cu pondere anumite dale ale experienţei neorealiste, lucrarea aceasta populează scena 181 fu unele caractere vii, care, deşi modeste, au totuşi personalitate. Bogat este sectorul critic al revistei, in aceste două numere. Astfel, Mircea Alexandrescu dezbate unele probleme ale stagiunii trecute (reţinem ideia manifest : obligaţia oamenilor de teatru de a promova o artă teatrală la nivelul epocii pe care o trăim). Articolul semnat de Călin Ca-liman şi Emil Mândrie se ocupă de valorificarea scenică a piesei originale contemporane. Remarcăm de asemenea amplele observaţii ale lui Florin Tornea pe marginea spectacolelor teatrului VI. Maiakovski, şi n noii versiuni a „Scrisorii pierdute" realizate de studenţii de la l.A.T.C. Cele două numere mai cuprind articole in legătură cu turneul teatrului „Ţăndărică" în U.R.S.S., cu arta teatrului pentru copii şi tineret din Moscova, sau altele, referitoare la consfătuirea oamenilor de teatru sovietici. In spirit critic şi constructiv, revista a analizat piese ca „Ochiul albastru", „Marele fluviu îşi adună apele" sau „Milionarii," de Ion Istrati. Ca e expunere a sprijinului pe care ea îl acordă dramaturgiei originale contemporane se înscrie şi rubrica de „consultaţii" — recent inaugurată — rubrică ce-şi propune să analizeze unele piese inedite şl, în primul rînd, pe acelea ale debutanţilor. Rubrica a fost deschisă de regizorul Lucian Giurchescu, care analizează comedia în două părţi „Autorul local sau jocul de-a „Bricheta", de Mihai Cîmpeanu. F. H. POEZIA DIN „LUCEAFĂRUL", nr. 14,15/1961 \preciind eforturile remarcabiU ale „Luceafărului" de a cultiva nuvela, schiţa, reportajul, fragmentul de roman, etc., constatăm că revista rămîne, în conţinutul ei, dominant lirică şl e un merit al redacţiei că nu dezminte simbolica tutelă eminesciană. Incepînd cu poemele pline de avînt ale poeţilor tinerei generaţii (Ni-chita Stănescu, Nicolae Stoian, Mihai Ne-gulescu, Florenţa Albu, Victoria Ana Tău-şan, Ana Blandiana etc.) şi pînă la adesea interesantele „selecţii" ale rubricii (devenită pagină) Dintre sute de catarge, „Luceafărul" oferă un cîmp de confruntare, de experienţă şi înnoire lirică. Interesul redacţiei faţă de noile valori, poetice se îmbină unitar cu tendinţa de a urmări creşterea acestora, dezvoltarea fizionomiei celor mai tineri poeţi. Reţinem cele două poeme ale lui Mihai Negulescu, aflat în plin progres, Cîntec de dragoste şi Sunet şi stea, poeme în care vocea sa se aude din ce în cc mai distinctă, mai personală. Simplitatea versului său, susceptibilă uneori de simplism, emfaza adolescentină, fac loc efortului de concentrare a ideii şi de nuanţare a expresiei în versuri în care tînărul poet îşi exprimă euforic credo-ul său liric : „o singura credinţă-n frumuşele, / o singura încrederc-n partid, —/ cu orizontu-acestor dimineţe / spre inimă statornic arcuit". Ellberîndu-se de ostentaţia anumitor rime-pedale: „neîntrerupt iscîndu-sc din mit" sau „de n-ar veghea asupra lor din stele" (în primul caz fă-cînd obscură ideea iar în celălalt trans-cendentalizînd-o gratuit), poezia lui M. Negulescu poate căpăta mai multă limpezime şi căldură. Impresia de maturizare poetică ne-o sugerează şi Ion Crînguleanu, cu cele trei poeme apărute în cadrul aceluiaşi număr al „Luceafărului" (Copiii, Chemare, Ochi). Depăşind nota unui ro- 182 manii sm cam desuet, poetul se. străduieşte să sublinieze unele sensuri majore contemporane, în versuri pline de candoare, seninătate, frăgezime (Copiii). Adîncirea conţinutului, captarea unor idei mai profunde, îl poate absolvi de inconsistenţă (de pildă finalul poeziei „Chemarea", unde hipertrofia imaginii „salcîmul sădit pe bolfilc cîntecului" (! !) dizolvă emoţia). Inegală, poezia „Hal sătesc" de Nicolae Stoian transmite, în părţile ei realizate, optimismul propriu temperamentului său : „Dar eu ştiu : în curînd, în curînd / In-flori-vei şi tu orbitoare. / împrejur orice boare-mbătînd / cu mireasma ta dtdee şi tare". Florenţa Albu şi Ana Blandiana, participante la un „drum" prin Ţara Oaşului şi împrejurimi, semnează versuri inspirate, exprimînd dragostea pentru aceste regiuni renăscute, scoase la lumină de — de peste hotare — „SIBIRSKIE OGNI", nr. 6/1961 ai puţin cunoscută la noi, deşi de curînd şi-a sărbătorit al 40-lea an de apariţie revista sovietică „Sibirskie ogni" („Focuri siberiene") publică in ultimul număr un bogat material literar şi artistic, care îndreptăţeşte popularitatea de care revista se bucură în Uniunea Sovietică (fragmente de roman, schiţe, poezii, studii dc artă şi critică literară, etc.). Construcţia desfăşurată a comunismului în Siberiu, eroismul oamenilor în lupta cu 'o natură aspră, mîndria poeţilor în faţa avîntutui pe care îl cunosc locurile natale, iată cîteva dintre temele preferate ale scriitorilor sibe-rieni, care publică în acest număr. Poetul către regimul nostru pentru oamenii acestor locuri, harnici constructori ai patriei socialiste. Valoroasă e contribuţia în aceste numere şi a unora dintre poeţii noştri cu experienţă, prezenţi alături de cei tineri cu versuri mobilizatoare, vibrante („Concert de noapte" de Mihu Dragomir, „Arie" de Dan Deşiiu). Consemnăm dc asemenea apariţia cîtorva fragmente din amplul poem „Cetatea tăcerii" de Ion Bănuţă, închinat eroismului clasei noastre muncitoare, luptei comuniştilor. Vigoarea timbrului poetic, alternată cu prospeţimea de nuanţă folclorică a expresiei, anunţă un moment important în creaţia poetului, — piese ca „Dar mi-am zis nă nu mai secer" sau „Se duc carele la Roci" iluslrînd deplin această afirmaţie. V. N. Mihail Skuralov, semnează un entuziast poem despre Siberia zilelor noastre. „Locul divin", denumirea dată meleagurilor natale, face parte din ciclul de versuri „Pe Enisei", în care poetul slăveşte munca constructorilor noii Slberii. Poemul zugrăveşte frumuseţea acestor locuri, deopotrivă prezentă în măreţia naturii ca şi în construcţiile ridicate prin munca plină de elan a comuniştilor. Una din cele mai atractive şi interesante lucrări publicate în acest număr al revistei, ni se pare fragmentul „Gorki în America", semnat de Viaceslav Lebedev. Lucrarea se referă la perioada premergătoare Revoluţiei Socialiste cînd Gorki, ur- 183 mărit de poliţia ţaristă, trecuse graniţa. Faima lui depăşise însă cu mult înainte hotarele Rusiei. Misiunea lui Gorki era aceea a unui revoluţionar; el trebuia să se întllnească în America cu personalităţi de seamă cu care să discute modul de a sprijini, moral .şi material, revoluţia ce se pregătea în Rusia. La banchetul dat în cinstea lui Gorki, au participat mulţi dintre oamenii de vază ai culturii americane. Dar punctul de atracţie l-a constituit întilnirea dintre Gorki fi Mark Twain, care urmau să ţină cuvîntări la acest banchet. Marele scriitor american a vorbit cu acest prilej despre situaţia socială din Rusia, despre marea literatură rusă, iar despre oaspete s-a exprimat astfel : „Maxim Gorki este continuatorul celor mai înalte tradiţii ale literaturii ruse. Totodată el este unui dintre rarele, chiar dintre cele mai rare exemplare ia care se 'mlîliieşte un echilibru desăvârşit "mite cuvînt şi iapta. Cu Gorki se poate mândri literatura lumii kilrcgi". Rejenndu-se apoi lu situaţia din Rusia, Mark Twain şi-a exprimat entuziasta încredere in puterea revoluţiei, a poporului : „Destui pentru Kusia cu domnia paraziţilor. Poporul revoluţionar rus, cu puteri uwile va şti să înlocuiască ţarismul cu republica. Eu şi alţii ca mine, deşi sînlem aproape încărunţiţi, credem în ivirea acelei mult aşteptate zile cînd cu ochii noştri vom vedea poporul învingător iu Husia". Revista mai cuprinde însemnări despre „băptămîna scriitorilor siberieui" care a avut loc la Moscova. Cu această ocazia scriitorii siberieni s-au înlilnit cu confraţii lor din capitala Uniunii Sovietice şi cu scriitorii moscoviţi. Redactorul şef, V. V. La-vrenliev a prezentat an scurt istoric al revistei, vorbind despre orientarea şi planurile acesteia, despre sarcinile ce-i revin in întîmpinarea celui de al 22-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. El a amintit că în paginile „Focurilor siberiene" pol fi întîlnite semnăturile a 50 de poeţi şi prozatori de pe meleagurile din- tre Ba'tcal şi Enisei, dintre stepele Uakasi şi Munţii Altai. Multe dintre romanele apărute în revistă, acum deja tipărite, au fost apreciate cu căldură. Despre romanul „Îmblânzitorii Tundrei" de Al. Malenki, cititorul moscovit, M. Scerki, spunea : „Am fost plăcut impresionat citind acest roman. Mulţumesc revistei „Focuri siberiene" care mi-a oferit în paginile sale o asemenea lectură". Refe-rindu-se la finalul cărţii acelaşi cititor ii reproşează autorului o anume grabă, dar în ansamblu el e de părere că lucrarea aduce un aport deosebit la popularizarea frumuseţilor noii Siberii. S-au bucurat de aprecieri şi romanele „Cei de peste Baical" de V. Baleabin, „Angara" de F. Taurin şi altele. Interesante discuţii s-au purtai în jurul cărţii „Soarele continuă să lumineze" a lui V. Vo-roşilov. Autorul, aviator în vremea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, şi-a pierdui vederea in al 92-lea zbor de luptă. Cartea aceasta de o bogată substanţă dramatică ridică din nou problema tragicului în literatura realismului socialist. Poeţii au dezbătut cu mult interes problemele poeziei. Margarita Aligher, Evghenii Dolmatovski, V. Juravliov, au scos în evidenţă patosul poeziei siberiene, actualitatea ei. M. Aligher a arătat că e necesară mai multă spontaneitate şi autenticitate a sentimentului, vorbind de aşa numitul „strigăt al inimii", atribut, după părerea sa, indispensabil poeziei. Evghenii Dolmatovski a luat atitudine împotriva „surogatelor" lirice, iar Boris Solovlov a combătut retorismul, banalitatea, ca şi strofele de prisos din poezie. V. Juravliov a făcut un elogiu al poeziei siberiene: „Poezia Siberiei este în plin avmt. Ea se află în primele rânduri ale poeziei sovietice. Şi acest fapt este pe deplin justificat, deoarece Siberia a devenit ţara romantică a construcţiei desfăşurate a comunismului". GH. D. V. 184 „SEPTEMVRI", nr. 6/1961 [iei levisla Uniunii Scriitorilor bul-jgari a lansat o invitaţie la Iun fel de „conferinţă în ju-jrul mesei rotunde" a redac-termen pus cu modestie între ghilimele, căci participarea este numai prin corespondenţă. E vorba de o anchetă organizată în rîndurile scriitorilor din ţările balcanice şi din Italia, cărora li se oferă astfel un prilej de a-şi spune părerea cu privire Ia problemele păcii şi colaborării în Balcani şi, m primul rînd, de a formula propuneri concrete în acest sens. Din partea scriitorilor romîni, Demostcne Botez consemnează cu legitimă mîndrie că preocuparea revistei merge pe linia iniţiativei luate de ţara noastră în 1957 cu privire la încheierea unui acord balcanic multilateral, propunere reînnoită în 1959, precum şi la a 15-a sesiune a Adunării Generale O.N.U., de către tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dcj. Termenii celor patru întrebări ale anchetei revistei „Septemvri" nu îngăduie un răspuns de mântuială. înainte de toate se cere o apreciere a situaţiei politice din Balcani, prin prizma posibilităţilor de ameliorare ; se pune în discuţie aportul scriitorilor la bătălia pentru pace în aceasta zonă şi — premisă necesară .— la cunoaşterea reciprocă a popoarelor balcanice. Sarcinile sînt conturate precis : transformarea Balcanilor într-o zonă model de coexistenţa paşnică ; sub această lozincă — organizarea unei consfătuiri a scriitorilor balcanici. Nu esrc de mirare, aşadar, că rezultatele acestui sondaj sînt cît sc poate de interesante. Consens unanim în ceea ce priveşte stringenta actualitate a problemelor : „Din butoi de pulbere — bastion al păcii" şi „Idealul nostru comun este omul. Ţelul nostru comun este binele" — răspund bulgarii (Gheorghi Karaslavov şi Elisawta Bagrcana) ; „Să nădăjduim că Balcanii se vor transforma în curînd într-o regiune a păcii", „Dacă mîna făcută pumn se întinde pentru o strlngere prietenească — înseamnă o victorie a păcii", „Uniţi în jurul cîntecelor, sînlem cu topii frali" (Markos Avgheris, Rita Boumi Papa, Ni-kos Pappas — Grecia) ; „Mai bine să discutăm, decît să nu ne cunoaştem deloc", „Colaborare culturală între toate popoarele, indiferent de graniţe şi regimuri politice diferite", „Ţările noastre pot deveni o zonă model de coexistanţă paşnică" (Giancarlo Vlgorelli, Bino Sanminiatelli, Arna'ldo Fratelli — Italia) ; „Colaborarea culturală este o parte a luptei generale pentru pace" (Mira Alecikovici — Iugoslavia), încrederea aceasta în posibilitatea făuririi unor relaţii mai bune este formulată lapidar de Demostcne Botez : „La bună vedere, la prima întîlnire a scriitorilor balcanici". Răspunsurile relevă rolul ţărilor socialiste ca factor de pace în Balcani. 0 mare parte a peninsulei balcanice „după ce în unele state puterea a trecut în mîinile poporului şi au fost naţionalizate marile întreprinderi particulare, s-a transformat într-o roditoare vale a muncii şi a creaţiei" constată Rita Boumi Papa, comparand acest uluitor progres cu situaţia din patria ei unde, „datorită politicii impuse Greciei de aliaţii ei occidentali... orice propunere, orice gest de apropiere şi reglementare a divergenţelor existente a fost respins, pentru că aşa porunceşte Stalul major al războiului rece". Nu e nevoie de prea multă perspicacitate pentru a înţelege cui se datorează faptul că „în Balcani se discută ca între ţări civilizate". după cum constată redactorul literar al cotidianului roman „Paese Sera", Arnaldo Fratelli, care adaugă : „Nu numai că so-cot posibil ca Balcanii să devină o zonă-model de coexistenţă paşnică, dar sînt de părere că acest model există, datorită colaborării active dintre ţările comuniste". 185 Omenirea s-a deprins ca iniţiativele de pace să pornească din lagărul ţărilor socialiste, iniţiative ce limpezesc atmosfera cea mai încărcată şi deschid larg porţile coexistenţei — „Cerinţele opiniei publice, însuşi mersul istoriei, direcţia de dezvoltare a societăţii — totul duce, mai de vreme sau mai tîrziu la aceasta". (Din răspunsul lui Demostene Botez). Fireşte, în cale stau multe piedici. Grăitoare este absenţa scriitorilor turci, absenţă care denunţă, poate mai bine decît orice răspuns trecut prin sita şi dîrmonul cenzurii, o stare de lucruri alarmanta. Despre situaţia din Grecia, Nikos Pap-pas declară cu amărăciune : „In ceea ce priveşte realizarea unor legături mai strînse între popoarele balcanice nu aştept nimic de la marile puteri şi de la guvernele noastre". Amărăciune uşor de înţeles, într-o ţară unde cărţile „se tipăresc în cîteva sute de exemplare la o populaţie de peste opt. milioane de suflete", după cum comunică Rita Boumi Papa, care preconizează „o mişcare panbalcanică pentru apropierea spirituală". Incontestabil, această primă discuţie „în jurul mesei rotunde" a revistei „Septem-vri" s-a dovedit rodnică. S-a vădit odată mai mult că principiile politice ale socialismului sînt un ferment care trezeşte conştiinţe şi descătuşează energii, scoate la iveală stări de lucruri în dezacord cu mersul istoriei, condamnîndu-le, şi valorifică inepuizabile posibilităţi latente. Problemele ridicate — probleme de lămurire a coordonatelor prezentului şi de trasare a perspectivelor de viitor — capătă însă o semnificaţie şi mai profundă datorită faptului că numărul de faţă al revistei bulgare acordă un loc de cinste evocării Marelui Război pentru Apărarea Patriei, Cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la agresiunea hitleristă împotriva Uniunii Sovietice, „Septemvri" publică numeroase traduceri din poeţii sovietici, precum şi evocări semnate de autori bulgari. Sînt prezenţi luptătorii bulgari din rândurile Armatei Sovietice, precum şi cei din detaşamentele de partizani. In încheiere — un studiu succint, dar substanţial — intitulat „Marele Război pentru Apărarea Patriei oglindit în literatura sovietică" (Gbeorghi Mladjov), impresionantă evocare, menită să amintează tuturor scriitorilor că rostul lor este să apere omenirea de repetarea acestor grozăvii, să lupte pentru întărirea păcii între popoare. C. V. „TEMPS MODERNES", iunie 1961 I oi autori algerieni — Saadia şi jLokdax — pregătesc o carte despre lupta anticolonialistă _ja poporului lor. Judecind după (fragmentele publicate în „ Temps modernes" (iunie 1961), cartea se anunţă interesanta, în primul rînd, prin prezentarea amănunţita şi plastică a varietăţii imense a formelor în oare sc manifesta rezistenţa algeriană. Cititorul îşi poate face o imagine vie despre atmosfera reală care domneşte în sânul poporului algerian, despre o serie de factori importanţi care conferă luptei sale o vigoare neslăbită. Prin regimul „indigenatului", poporul algerian a devenit o „naţie inferioară" în propria-i ţară. Un sistem întreg de măsuri discriminatorii i-a închis orice posibilităţi de ascensiune materială şi culturala. Pentru a slăbi coeziunea naţională a algerienilor, colonialismul francez a recurs la o politică a „naturalizărilor", prin care a încercat să câştige de partea sa populaţia autohtonă. „Naturalizaţii" căpătau posibilitatea de plasare ân posturi mai avantajoase în administraţie şi armată, 186 accesul spre activităţi economice monopolizate .Ic cur..peni, etc. Dar în afara unor paturi puţin numeroase ale burgheziei, intelectualităţii înstărite şi unor el.-ii.antc din ierahia comunităţilor algeriene, majoritatea poporului algcriau a ripostat ostil şj _ în mod practic — politica „naturalizărilor" a eşuat. Autorul relevă un fapt interesant : avînlul mişcării de eliberare naţională a generat la mulţi „naturalizaţi" adevărate drame de conştiinţă. -Oamenii sc simt izolaţi dc poporul lor, .aflat în plină efervescenţă înnoitoare, şi «arc îi desconsideră şi îi reneagă, îşi pun problema originii lor naţionale, a viitorului lor, sc simt victime .ale manevrelor colonialismului, în mrejele căruia s-au lăsat ademeniţi. Administraţia colonialistă franceză a depus eforturi considerabile pentru a-i determina pe algerieni „să se .angajeze" în armată. Sub presiunea mizeriei, a şomajului, a discriminărilor fără limită, un număr de algerieni au cedat „ofertelor de angajare" de „bună voie" în armată. Dar soldaţii „angajaţi" sînt izolaţi dc comunitatea algeriană. E o formă de manifestare a luptei împotriva colonialismului. Mamele îşi reneagă fiii — caporali, sergenţi sau brigadieri în armata franceză (gradele mai mari sînt interzise algerienilor). Autorii citează un amănunt semnificativ : în mod obişnuit în Algeria sc spune despre o femeie că este „fiica Fa-timei", „nora D familiei" sau „soţia lui X", dacă tatăl sau soţul vreuneia este un „angajat" li se spune — „fiica căprarului", „soţia sergentului", etc. Apela-ţia capătă un sens politic pejorativ. Sînt frecvente cazurile cînd asemenea femei sînt huiduite de eonsătenele lor la fîntînă, In baia satului sau în alte locuri de întîl-nire. Frecventele dezertări ale soldaţilor recrutaţi rămîri nepedepsite, pentru că dezertorii sînt ascunşi cu grijă chiar în satele unde nu sînt cunoscuţi de localnici. Algerienii recrutaţi pentru Vietnam, în timpul războiului „murdar", au servit comandamentului francez multe surprize, dezertând în masă. Dacă poporul algerian a refuzat să-şi dea armatei franceze feciorii, scriu autorii, el este, în schimb, mîndru de acei ce intră în landurile armatei de eliberare naţională. Prestigiul Frontului de eliberare naţională şi al A.E.N, a crescut într-o măsură considerabilă (ca un amănunt caracteristic, autorii notează că... de cele mai multe ori fetele refuză pretendenţii la căsătorie, dacă nu sînt combatanţi pentru cauza eliberării naţionalei). Noţiunea de „naţionalitate algeriană" este astăzi strâns asociată de lupta antiimpe-rialistă. In conştiinţa poporului se cristalizează din ce în ce mai limpede însemnătatea primordiala a poziţiei grupurilor sociale, ca şi a indivizilor, în lupta împotriva colonialismului francez. P. I. LE FIGARO LITTERAIRE", nr. 790/1961 u şovăi sa scriu aici, acor-|dîndu-mi dreptul acesta în [virtutea unei foarte bogate Iexperienţe: foamea o ia deseori razna. Nu-i, desigur, uşor, să scrii acest lucru cînd ai văzut copii murind de foame. Sîntem însă obligaţi să vindecăm această nebunie, făcută din distrugere şi contaminare, acest cancer al foamei care — istoria politică a epocii noastre a arătat-o îndeajuns _ face să prolifereze într-un mod anarhic celulele şi creează consecinţe înspăimîntă-toare". Deocamdată folosind metafora, Pierre Qascar lansează în aceşti termeni strigătul său profetic în încheierea unei serii de amintiri dintr-o lungă călătorie 187 le peste 80.000 kilometri în regiunile , unde foamea, cu caracter endemic, seceră populaţii întregi. In intenţia hebdomadarului parizian, articolul lui Qascar urma să răspundă apelului la caritatea publică mondială lansat de O.N.U. în campania organizată vara aceasta pentru agricultură şi alimentaţie. „Caritate ?" — se întreabă Gascar. „Cred că a sosit momentul să discutăm şi această problemă. Deşi există sub o mie de forme, ea jigneşte întotdeauna. Acum însă nu se pune problema de a şti dacă jigneşte sau nu ; mai rău decît orice este cînd ea jigneşte fără să-şi atingă scopul". Birocratismul, necunoaşterea situaţiei reale din ţările slab dezvoltate (un exemplu tipic : în Etiopia, aparatele medicale electrice de „ultimul tip" american s-au ruginit fiindcă... oraşele şi satele cărora le erau destinate nu aveau electricitate!) sau din colonii, incuria şi frauda — iată cîţiva din microbii administraţiei colonialiste ce fac să se descompună organismele vii ale unor populaţii constituind — spune Gascar — „rasa oamenilor celor mai numeroşi şi mai ignoraţi, celor mai răbdători şi mai buni, rasa oamenilor care suferă şi cărora Ie este foame". Intreprinzînd această călătorie sub patronajul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, pretutindeni — în Pakistan, în Kenya, în Etiopia, în jurul golfului Aden, la periferiile Madrasului, în foburgurile Manilei—în ţinuturi aride, calcinate de soare şi chiar în cele a căror natură, de o rară exuberanţă vegetală, este mai darnică — pretutindeni n-a întîlnit decît acelaşi lung şi dureros calvar al foamei. Al foamei biologice, pur şi simplu, care relegă pe om la scara animalităţii, al subnutriţiei sau al unei nutriţii sărăcite de elementele ei vitale. El a putut vedea în plin centrul Vietnamului de sud cum, din doi copii, unul moare în fragedă vîrstă; cum. în sudul Filipinelor, copiii orbesc din pricina avitaminozei; cum greutatea medie a unui bărbat, în Thailanda, este de 50 de kilograme şi cum, în aceeaşi ţară, 44% din copii abia dacă ating vîrsta de 15 ani, iar în Etiopia numărul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor. Lanţul acesta infernal făcut din sub-alimentaţie-maladie-analfabetism-mizer/ie va face într-o zi — spune Gascar — „să explodeze bomba ce va preface lumea în mii de ţăndări". Cum era şi firesc, nu ne puteam aştepta ca în „Le Figaro litteraire" revolta populară să fie numită revoltă populară, iar soluţia revoluţionară să fie dată drept cea în stare să remedieze într-adevăr nedreptatea socială, mizeria maselor, exploatarea colonialistă. Antipatia d-lui Gascar faţă de „caritatea" publică, deşi manifestă, este totuşi destul de vagă, neizbutind s-o alunge din lista panaceelor pe care burghezia le propune drept remediu împotriva sărăciei la oraşe şi mizeriei la sate. Totuşi, să recunoaştem că teama d-lui Gascar faţă de „consecinţele înspăimântătoare" (pentru burghezie...) ale revoltei maselor exploatate reprezintă o tentativă lucidă de avertizare a tuturor sclerozaţilor şi congestivilor care au pornit „război" împotriva excesului de calorii : există pentru ei o primejdie cu mult mai mare decît supraalimentaţia, şi anume furia generată de foame. Viitorul, nu ne îndoim, va fi mult mai sever decît d. Gascar. L. D.