■;-sv^yT5m^^M MARTIE 19 6 1 MARTIE ANUL XIV REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R PR. CUPRINSUL EUGEN BA'RBU : O canistră cu apă.........3 POEŢII NOŞTRI RADU iBOUREANU : Din ciotul plastic „Poemele cutorii" (fragmente) . . 17 * VICTOR EFTIMIU : Vorbo... vorbe....... .....tl POEŢU LUMII I'ARAS SEVCENCO : Versuri: Eu nu-s bolnav ; Lui P. S. ; Simeni şi proşti şi itngtmfa(i ; Sa scriu tar versuri ; De-om îi cumva iar împreună ; Suirorii ; ImRai.'îe {in rom. dc Victor Tulbur?) . ...... 33 * FRANCISC MUNTEANU : Bălrlmil, banca si culoarea cenuşie ... 39 * PETRE SOLOMON : Marea dintre munţi.........43 GEO DUMITRF.SCU : însemnări provizorii despre vetrele roşii ale Ttirzii (reportai)............, . , , 46 FLORENŢA ALBi; : Construcţii............M> * VASILE SADOVEANU : Jockey-Club ; ..Cercul vinătorilor" . . 04 * JEAN SP.NAC : Pace în Algeria (in rom, (Ic Teişcu Oheorn'Uu) . . 70 * DUMITRU MICU : Actualitatea, lui Ibrăileauu.......74 I. CREŢ" : Pseudonimele lui Ibrâiileami......., ,85 Trei pierderi dureroase.........., , , . O.i 1 HOR IE Şl CRI ISCA ION VITNER : Creatori şi opere : Fuigen Barbu (i) .....$S DUMITRU SOLOMON : Comicul şi unele probleme ale comediei noastre contemporane...............107 CROXICA LITERARA OV. S. CROHMALNICEANIJ : Două romane despre război : ..Ieşirea din Apocalips" de Al. î. Ghilfa ; ..In portul de pescari" de Ion Ru^e . . . llfi C R O ,V ICA $111NŢ1 FI CA M. BERZA : Istoria Rornluici — vot. II (secolele X XVII) .... 121 CRONICA IDEILOR EUGEN STANESCU : Din tendinţele contemporane ale revizionismului in istoriografie.........• • • ' ' ' ' 'J' CARNET SOVIETIC HORI A BRATU : Omul-maşina şi secolul: electronicii 143 CARNET URBANISTIC Arh. JEAN MONDA : Estetica arhitecturii noi . MISCELLANEA............._ ,53 CĂRŢI SOI Z. ORNEA : T Tcodorescu-Branişte : „Primăvara apele vin mari" . .163 H. ZAL1S : Eugen Frunză : „Cupa cu garoafe"...... m . 166 . 167 ini" 169 . 17U . 173 , 175 imnnt" . , .177 . 178 TEODOR VIRGOLICt : Via Ieri u Gorunescu : ,,De-o vîrstă cu ţara" CORNELIA STEFANESCU : Dragos Vicol : „A doi.-a tinereţe" SORIN ALEXANDRESCU: V. Tendriakov : „Icoana făcătoare de' TITUS PRIBOI : Thomas Mann : „Nuvele" V. MOGLESCU : V. I. Pudovkin : „Arta filmului" C. Ş. : Egon Erwin Kiscli : „Salt la antipozi" TU DOR ŢOPA : „Marx şi Engels despre educaţie şi învăţă AL. S. : E. Drabkina : „Pesmeţii negrii" REVISTA REVISTELOR. — clin iară — „Studii de literatură universală" (D. Petrescu) ; „laşul Literar" nr 1/1961 (Z. O.) ; „Secolul XX" nr. 1/1961 (H. B.) . . .' . _ _ — ele peste hotare — „Znamea" nr. 1/1961 (I. P.) ; „Frankfurter Hefte" ianuarie 1961 (D. Ludovic) ; „(1 Ponte" nr. 12/1960 (M. 1.) ; „Le Figaro Liitcraire" ,nr. 768769/1961 (L. D.) ; „Ulisse" nr. 37/960 (1. M.) ; „Aiizente" nr 6/960 (Dieter Schlesak)......... ' ILUSTRAŢIA DE PE COPERTA : Franz Massercl „Primăvar, FOTOGRAFII : Florin Dragu Director M1HAIL RALEA Redactor sef. Ov. S CROHMALNICEANIJ Colegiu! redacţional, Acad. TUDOR ARGHEZi, Acad. MIHA1 BENIUQ Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ, LUCIA DEMETRIUS; Acad IORGLI IORDAN, Acad. ATHANASIE JOJA, REMUS LUCA, AUREL MIHALE; AL. PM1LIPPIDE, membru corespondent al Academiei R.P.R.= MARIN PREDA (redactor-$ef adjunct), Acad. MIHAIL SADOVEANU; Acad ZAIIARIA STANCLI, I) I SUCHIANU-, VICTOR TULBURE (reduc tor-set adjunct), Acad. TUDOR VIANU. Redacţia: Bd. Ana Ipătescu nr. )5, telefon 11.88.85 — Raion I. V. Stalin, Bucureşti Administraţia : Şos. Riseleff nr. 10, telefon 18.63.99 — Raion I. V. Stalin, Bucureşti O CANISTRĂ CU APĂ EUGEN BARBU inarea şoselei se terminase. în drumul prafos nu se mai cunoşteau nki măoar urmele gropilor proaspete în care fuseseră ascunse broaştele «-■»?-, Al anemonei ochi, el adîncise Privirea-ntoarsă-n drama ce trăise Prin neoprita muncă, de istov. Potirele cu albele lumini, Cu noaptea-n miez mai aminteau amarul, Dar cele roşii aprindeau pojarul Cu vegetalul strigăt de grădini. 22 Încremenit, cu braţul ca un scripet, Ca din iîntîna visului scotea Lumina, însetaţilor să bea Cu pîrjolite guri de-al vieţii ţipăt. Cînd viaţa i s-a scurs, izvor, prin mîini, Lumina toată izbucnea în doliu ; Încremenit ca-n criptă în fotoliu, Plîns de culori, îl mai lâtrarăţi, clini! Cu ochii sterpi de goluri monotone Voi n-aţi văzut minunea din ulcea, Cînd prin corole Luchian privea, Din pînza lui, cu ochi de anemone. LA ÎMPĂRŢITUL PORUMBULUI tâîjf, ftM u se vedea cîmpia cu mirişti mari, ţepoase, W/Jtj'] Ca nişte fălci nerase de-ntunecaţi plugari, \S^M'JJ3 Cum pe zăpadă satul venea cu paşii mari, Umbrit, tăcut : doar vîntul pe lingă el oftase. Cojoacele cîrpite, nădragii de dimie, Picioarele-n obiele în spartele opinci Şi focul foamei care cu gtndul nu îl stingi Sînt zugrăvite-n pilcul ce vine pe cimpie. Cer alburiu. îl taie o linie jucată Dar ne-ntreruptă, neagră, căciulile săitînd, Sub care multe gînduri încheagă doar un ghid Cu foame de grăunţe, dar şi de judecată. Slîrşitul iernii pune pustiul în patul Şi vegetalul aur roşcat, de mămăligă, Cu nălucirea toamnei, doar, pîntecuî să-1 frigă ; în zare-i alb conacul, şi pufăie sătul. Sub smalţuri joacă pilcul, sub pensula mîniei Gălbuie alburi, tonuri roşcate, sîngerînd; Mîini de pămînt şi noduri ciomegele strîngînd Vine-n lumină ura compactă a cîmpîei. Nici un cuvînt nu sparge lumina smălţuită, Dar parcă stă să tune cu glas de mii de ani, Cumplit, din gîiul aspru, durerea din ţărani ; Să fie roadă muncii furată, împărţită! Şi răguşit stă vîntul, pe lingă pîlc, of tind. Mocneşte-n sat aripa de mută vijelie Oprită la conacul de albă trîndăvîe ; Mîini de pămînt şi noduri ciomegele strîngînd. TONITZA MURIND acea în atelierul sigilat de moarte, încremenit. Doar memoria făcea salturi dezordonate. Pensulele ieşeau din oala ţărănească fără toarte, Ca nişte degete lungi, cu unghii de colori uscate. Fiecare din ele amintea călătorii cromatice, Evadări în albastru, în vis, în lumină, Una se oprise în verde văr atee, conturi nd o grădină Alta mai purta pe lemnul ros, încă pete pure de irizări extatice Rămase dintr-un cer şi o mare A unui amurg de disperare, în game de roz. Paletele părăsite, cu pasta uscată, Certificate cromatice, Alfabet colorat cu care nu va mai cuvînta niciodată. încremenit. Doar memoria-n salturi dezordonate Se izbea de o lumină, de o imagine dureroasă • Cîteodată, unghiurile atelierului erau inundate De cercuri luminoase de irizări extatice, De o pulsare de disperare în roz Ce izbucnea parcă din pensula cu coada de lemn, roasă. încremenit, cu jalea condiţiei umane Intra în ciclul tragic al marejui zugrav Cu inima rămasă în florile icoane Şi mucenica masă a chipului jilav In atelier, suita fugită din pătrate De cadre răspîndite în timp veneau să-1 vadă Reintegrînd măsura din care-au fost creiate ; O iarnă cu reflexe de nuduri pe zăpadă, De cărnuri roz, nubile, Ovaluri de pubere melancolii Concentrate în halucinate pupile. Nedumerite, sfinte chipuri de copii, Sub mîngîieri de pensule în linii crude ; Prin atelierul de-obraze rotunde, care punctau Irisurile negre ca nişte agude. Apoi a fost o mlădiere nesfîrşită, De torsuri, de braţe, de pîntece, De lunecări carnale din roz în cafeniu, De linii moi, ondulate ca nişte cîntece, Caldele nuduri tonitziene, Cărnuri curate, exaltări chinuite, Umbră de puritate şi neîmplinire pe gene. 24 Încremenit; Doar memoria-n salturi dezordonate Urmărea suita tragică, clovnească, Surîsul amar Ascuns sub măştile de var, Tripticul obrazelor arenei; Clovnul, clovnesa, copila, Culoarea durerii, roua nevăzută a genei, Rînjetul dramatic obsedînd pupila. Încremenit; Ii nălucea cum fixase-n desene sociale, In linii acuzate, acuzator, măcelul, Basoreliefuri moi de carne de muncitori Mitraliaţi, morţi în picioare, rezemaţi De murii citadini... Fiorul şi revolta mai trece prin penelul Ce i-a chemat în tuş pe iarna coalei de hîrtie. Răzvrătit al paletei, Răscolitoare esenţă umană Amestecase-n tonurile calde-ale planetei Inima colorată ca o rană. Încremenit, Dar scăldat de amintire în lumină, Pălind descărnat, murind în culoare, Din paletă îl vizita cînd o mare, Cînd o coapsă caldă, de nud, Cînd o stilizată sorcovă de hîrtie Exultînd ca o grădină în floare, Cînd ovaluri de copii, care-1 priveau cu ochi de agud. Nu era singur, încremenit în atelier, Trei siluete, trei femei sărace, Lingă cruci profilate zadarnic pe cer Parcă îl aşteptau, pe el, lingă locul de mîine ; Nu-ncremenise singur în frigul care tace Tremura cu săracii aşteptînd de un veac, In faţa obloanelor trase, „coadă la pîine". Şi, cum nu era singur, el a surîs amar Cu zîmbetul din tripticul măştilor de var Care plîngeau, rîzînd de-nfăţişarea lumii. Nu era părăsit în ceaţa rece de sfîrşit, La apele adinei ale amarului ; Albă, cu capul înclinat, cu albă scufiţă, Cu negrele agude din ochi, cu mărunta anemonă a gurii îl chema pe cel ce semnase Tonitză, în foşnetul din urmă al pădurii, Uimita călăuză... „Fetiţa pădurarului". PETRASCU dietă viguroasă cu sunet în culoare ; Zidit e peisagiu-n intensităţi de pastă, Palatele vene te cu dublu-n răsturnare Pe verzile canale. Ariditatea vastă Sub calcinări iberice. Arcuri toledane De poduri încordate-n tragism de inchiz'iţii; Greu, valul dat de pensulă-n margini de oceane, Medievale case-n Vitre : mari audiţii De lirice adîncuri. Faianţe strălucinde-n Uleiul stors din tuburi la jocuri austere, Cinci, exploziv, carminul o pată vie-aprinde-n Viziunea prinsă-n tonuri adinei de grea tăcere. Şi cîntecul din ţară, în pastă, dur şi clar, Cu poezia pusă din sobra lui măsură Pe tuşa largă-n zidul cu fuga lui de var Ce înconjoară cdsa-n briu moale de căldură. Paletă viguroasă cu sunet în culoare De mere, mari rubine de carne vegetală, Şi sculpturale formele moi din interioare Cu jocul mat de alburi, de griuri, de cerneală, O largă simfonie cromatică ce pune Pecetii vii de ţensule-n adevăr muiate ; Orchestre-adinei de tonuri cu-nvăluiri pe strune, Concerte de culoare, văzute, neuitate. VORBE... VORBE. VICTOR EFT I MW Ce strălucită afacere a făcut această muscă de-şi freacă mîinile cu aula satisfacţie ? Satira fără o preocupare etică cămine simplă zeflemea. * Are inteligenţa lentă, dar şiretenia promptă. * Cînd sînt bolnav, nu mă mai gîndesc la moarte : lupt să recuceresc viaţa. * Nu vrea să răspundă : e un secret profesional. — Şi ce profesie are acest domn ? — Excroc. * Apa trece, pietrele rămîn. Dacă nu le ia apa. * Tabloul acesta e terminat, dar nu e isprăvit. Această carte are un final, dar n-are o finalitate. * Şampania o beau înainte, sau în timpul mesei. După masă, miroase a discurs. * Am încercat toate eniuziasmele şi toate decepţiile şi am învăţat un singur lucru : să le iau mereu de la capăt. * Ai toată bunăvoinţa. Din nefericire, îţi lipseşte voinţa. * A şaptea zi s-a odihnit. Biblia nu ne spune ce a mai făcut de-atunci. Lung şomaj! 27 Bătrîneţea : capital iară dobîndă. ★ Bunul gust este arta de a elimina. Baritonul m-a primit cu bereta pe cap şi-n haină de catifea, ca Wagner. Pe zid, masca funerară a lui Beethoven. Pe pian, pe masă, pe divan şi chiar pe podele, partituri risipite. Dac-ar fi avut telefon, l-aş fi scutit de acest aparat mistic, fiindcă nu mă duceam la el decît să-i cer adresa unui pantofar. ★ Bufonule, nu e nevoie să ai tu însuţi haz, ci să faci haz de toate neghiobiile pe care le debitează stăpînul. ★ Cînd te-a înşelat cineva o dată, să-i fie ruşine. Cînd te-a înşelat a doua oară, să-ţi fie ruşine dumitale. (Proverb scoţian). ★ Această femeie stearpă îşi hrăneşte tinereţea din sîngele copiilor pe care nu i-a avut. La vîrsta ei, mamele sînt bătrîne. ★ Aibi tăria sau isteţimea să nu răspunzi la prima întrebare a unui indiscret şi vei scăpa de întrebările ce, firesc, urmează. Refuză, curajos, prima cerere de ajutor a proîesionistului-cerşetor, altminteri îi rămîi îndatorat, sclavul său pe toată viaţa. ★ Admirator: un domn care-ţi cere cartea graţios, plus o dedicaţie în care să arăţi că-1 admiri. ★ Cînd simţi nevoia să consulţi o cărturăreasă, e semn că ţi s-a făcut de doctor sau de popă. ★ Cînd spui „fără îndoială" e semn că te îndoieşti puţin. ■k Cel dinţii snob a fost trogloditul care n-a mai mîncat carne crudă şi a recurs la rafinamentul jăratecului. ★ Critica trebuie să fie ploaia care fecundează, nu grindina care distruge. ★ „Cîine rău", aşa numim bietul cîine de pază. Javra de apartament n-are de ce să fie rea. ★ Cascada, uraganul şi mesajul poetului să nu le drămuieşti cu microscopul. ★ Ce trebuie să admir la acest om ? Puritatea, nobleţea lui sufletească sau arta desăvîrşită cu care dă impresia că are un suflet nobil, pur ? ★ Cu această răsfăţată divă, numai oglinda matinală îşi poate permite să fie lipsită de politeţă. 28 Cînd vreau să scap de un inoportun, care are chei de vorbă, încep să-i povestesc anecdote cunoscute şi pleacă el singur. Cînd îţi iese în cale un strigoi, nu fugi : du-te spre el, intră-n el şi, după ce-1 vei fi străbătut, vei vedea că n-a fost. ★ Cîte artificii nu foloseşte actorul acesta ca să pară natural! ★ Cum n-ar dispreţul pe oameni, cînd se cunoaşte atît de bine ? ★ Dacă nu pot s-ajung eu pînă la dumneata, domnule critic, caută s-ajungi dumneata pînă la mine. ★ Diacul: agent secret al lui Dumnezeu. Agent provocator. ★ Ca să nu fie ridicoli prin entuziasm, unii devin odioşi prin scepticism. ★ Calul e frumos cînd aleargă. Cînd paşte, e vacă. ★ Clmpia nu poate rodi tragedii fiindcă peisajul nu e dramatic. Am gînclit aceasta în Grecia, unde nici în mare nu scapi de munte. ★ Cinstea nu este o virtute, ci o obligaţie. ★ Cei pe care îi uită moartea, i-a uitat, de mult, şi viaţa. Cît ecou stîrneşli, atîta voce ai. De cînd am îmbătrînit nu mai găsesc pe nimeni bătrîn. ★ Dacă n-o cînta la toate nunţile, de ce mai este lăutar ? ★ Dacă iaci pe surdul, dă-mi voie şi mie să fac pe mutul. ★ Dacă nu sînt luminate de soarele tău interior, cele mai frumoase peisaje devin plate, triste, postume. E încruntat, deci e profund. ★ Eşti criticat, cînd n-ai făcut destul sau cînd ai făcut prea mult. Dacă nu faci nimic, nu te critică nimeni. Invulnerabila sterilitate. ★ Epicurianule, învaţă suprema voluptate : aceea de-a face plăcere .altora. ★ Dificila poezie hermetică a fost binevenită pentru critici: pot bate cîmpii în toată voia. ★ 29 dineaVpTreT °"ginal ~m via/â ; ProbablL ca să-şi compenseze plalîtu- * E atît de orgolios, încît şia anexat gloriei pînă şi modestia. -k E mai nebun cel care contrazice pe nebun. * E o femeie religioasă, cu principii morale : Dumineca îşi pune pălăria cea noua ca să se ducă la biserică şi să creadă în Dumnezeu iar Vinerea nu-şi înşeală bărbatul. k Fotografiile din tinereţe mi se par indecente. de inZgZrtort ^ ^ Iel C° Sâ ^ * Focul gheenei mă înspăimîntă mai puţin decît ţintar ii din paradis. * Frumuseţea mi-a smuls mai multe lacrimi decît durerea. * Farmecul acestei nopţi de vară, cu scînteieri de licurM si cu nituit ^ de privighetoare ar fi mai mare, dacă nu m-aş gîndi, cu strînqere ae mima, ca privighetoarea se hrăneşte cu licurici. * Dacă-1 vezi citind, să ştii că scrie şi el. Lectori gratuiţi nu există Dreptatea nu te apără, trebuie s-o aperi. * Numai bogatul răceşte. Săracul degeră. Nu-ţi cer să ai aripi, dar dă, măcar, puţin din mîini. * Nu vorbi numai dumneata, dacă vrei să mă convingi. Lasă-mă şi pe mine sa vorbesc, să-mi descoperi slăbiciunile şi mă vei convinae mai uşor. J •k N-a făcut prea multe lucruri perfecte, dar rămîne un tînăr care promite : e vorba de Dumnezeu. ■k Nu căuta s-arăţi mai mult spirit decît ai şi vei fi omul cel mai spiritual din lume. * Nimic nu e banal. Pentru artistul creator, nu este un merit să evite locul comun. Meritul este să-1 ia de coarne şi să-1 arunce-n stele. -k Numai spaima face idoli. Numai cei slabi simt nevoia unui protector. ■k Nu te supăra că nu te-am acoperit total cu flori, scumpe confrate Dar nu te consider, încă, un catafalc. 30 Nu atîta cîntecul privighetoarei e irumos, cît peisajul, starea su-iletească în care l-am auzit şi care 1-a acompaniat. Izolat, acest cîntec e monoton ca orice sunet de jucărie mecanică. * Nu-mi pare rău că mi-ai iurat vioara : îmi pare rău că nu cînţi cu ea mai bine decît mine. k Nu-ţi purta în lume boala, oboseala muncii, aburii vinului, solemnitatea gloriei. Sînt lucruri care nu interesează pe alţii. Ţine-le acasă. * Natura 1-a creat pentru rolul groparului şi el vrea să joace pe Hamlet. * Onestitatea e ca umbrela : trebuie s-o porţi mereu, altminteri o pierzi prin restaurante. * Oportunistul, asemeni şarpelui, îşi leapădă pielea fiindcă-1 strînge, nu-1 lasă să crească. * Monumentalitatea nu constă în dimensiuni ci în puritatea liniilor, în armonia planurilor, în majestatea întregului. Parthenonul e mai monumental decît uriaşul turn Eiiiel, Erechteonul decît cutare zgîrie-non. * l-am spus că-i situez romanul printre cele zece cărţi de bază ale literaturii originale. Am făcut o gafă : se credea cel mai mare scriitor al veacurilor. k Hoţul este o formă evoluată a tîlharului, excrocul o formă evoluată a hoţului, iar marele financiar o formă evoluată a excroculw. Tot făcind pase magnetice, iakirul a adormit. * Tristeţea avarului vine din convingerea că, peste zi, a pierdut mai multe prilejuri de-a economisi ceva. * Termometrul marchează realităţi precise, imediate In barometru cred mai puţin, fiindcă face parte din tagma proorocilor. * Tehnica cerşetoriei s-a îmbogăţit cu un tip nou : milogul agresiv. * Tocmai fiindcă e de dar, caut calul la dinţi şi, dacă nu-i mai are, îl trimit înapoi donatorului, să şi-1 facă pastrama. * Să gîndeşti bătrîneşte, dar să lucrezi tinereşte. * E atît de nervoasă astă-seară, încît nu îndrăzneşte s-o mîngîie : i-e frică să nu fie electrocutat. 3! ★ Înţeleg să fiu modest, dar cu o condiţie : să se ştie. Ipocrizia e minciuna bine crescută. ★ Vinovat e cel ce minte, dar mai vinovat cine-1 constrînge la minciună. ★ Un înţelept din vechime a spus că e mai bine să fii sărac pe pămînt, decît bogat pe mare. k Să te ferească dumnezeu de creştinul pe care nu l-au mîncat leii în circ : te va mînca el, mai tîrziu, dacă nu te-ai făcut creştin. ★ Singurul lucru cu care e darnic avarul sînt anii pe care crede că-i mai are de trăit. ■k Să imităm acest, fulg de zăpadă care ştie că se va topi în colectivitatea imensă, dar îşi împodobeşte făptura trecătoare cu zimţuri astrale şi cu graţii de fluture. ★ Şiretenia e inteligenţa prostului. ★ Poezia nu cîntă singură. Ti mai trebuie acompaniamentul lectorului. k Peisajul acesta e frumos ca într-o amintire. k Pentru două-trei vorbe de duh care au rămas pe urma lui, cîte mii de mojicii n-a spus în viaţă ! ★ Tot tămîindu-1, ia seama să nu-i spargi capul cu cădelniţa! ■★ Cînd ai averea lui Platon, îţi dă mîna să glorifici sărăcia lui So- crate. k Revoluţiile nu se fac cu reticenţe. ★ La. vînătoarea. de tigri nu te duci cu familia. k Cu omul acesta nu poţi fi sigur niciodată. M-am obişnuit cu el să nu se ţie de vorbă, să nu vie la întîlniri. Uneori, însă, îl prinde fantezia să fie exact şi-atunci îţi face tot felul de încurcături. k Ţintarul nu se duce la lumină pentru ea însăşi, dar fiindcă acolo unde s-a. aprins ceva e şi omul, pe care-1 poate pişcă : sîngele îl atrage mai mult decît lumina. k — Nu e nimeni căzut din cer ! — Afară de Satana ! 32 TARAS SEVCF.NKO în romîneşte de VTCTOR TULBURE VERSURI destule » fi ~a spus rugăciuni desk yŢ, /, i Muma pentru mine ^«laaJ. C î mă înlăşa în scutec, îmi cînta de bine : — Crească mare, crească tare ! Sănătos să-mi Şi-am crescut TAIM.-. SKVCENK.0 : Am muma. fie ! dar mi-esle dată Soarta în robie. Mă-neca mai bine Asta-i adevărul, Prin streini să nu-mi duc viata Şi să blestem cerul. Lui dumnezeu nu i-am cerut avere : Puţină linişte şi mîngîiere Şi o căsuţă cu doi plopi la poartă... Oksanocika să-mi fie buna soartă... Cu ea pe dealuri să privesc, în doi — Spre Niprul larg să coborîm apoi, Unde prin lanurile aurii Gorganele nis sfinte mărturii. Privind gorganele cîmpiei mele, Să ne-ntrebăm ce oameni dorm în ele Şi să cîntăm încet cîntarea veche Despre hatmanul fără de pereche, Pe care leşii-n flăcări l-aruncară... Să coborîm pe urmă dealul iară, Pe malul Niprului, pe înserat Să ne plimbăm prin crîngu-ntunecat Cînd se aprinde steaua cea de seară Şi luna prinde-n ceruri să răsară Deasupra dealului, prin pîcla albastră. Ne-am duce-apoi către căsuţa noastră — c. 490 Cu inima tăcută şi senină Să ne-aşezăm la cină, în grădină. Boierilor palate mari le dai O! Doamne, şi livezi în sfîntu-ţi rai Iar ei nesăţioşii se îmbuibă Şi raiul ţi-1 defăima şi ţi-1 scuipă Şi nu ne lasă nici pe noi o leacă Să ţi-1 privim, din casa-ne săracă. Eu, doamne, ţi-am cerut aşa puţin ! Să-mi iac în crîngul înflorit cămin Şi lîngă malul Niprului slăvit Să-mi fie somnul, în gorgan, tihnit. (Oremburg 1850) EU NU~S BOLNAV ! / u nu-s bolnav. Dar parcă-n zare | /'-«"T-J Ceva-ceva mi se năzare ivJv 'jJi Iar inima în piept bătînd, Aşteaptă şi astîmpăr n-are Şi plînge ca un prunc lîămînd. Zadarnic, inimă, zadarnic... Ce vezi, e ceasul cel amarnic Căci binele nu se arată Nici libertatea mult visată. Cu mîinile încătuşate A adormit-o Nicolae. Să ne sculăm sărmane gloate ! Toporul să ni-1 ascuţim! Să fie ascuţit, să laie ! Şi libertatea s-o trezim Căci altfel va zăcea-n noroi Pîn-la judeţul de apoi. Boierii însă şi-ai lor clerici Palate-şi vor nălţa, biserici Jurîndu-i ţarului iubire Nălţînd în slăvi, pe-acest prăpăd, Sălbateca orînduire. Şi asta este tot ce văd (1858 , 22 septembrie S. Petersburg) 34 LUI P. S. J u-mi pare rău de omul crud Că el din asta-şi iace tală, Mi-e ciudă însă pe zălud Ce însăşi slava şi-o înşală. Şi-acum îmi amintesc cu silă De domul gotic înălţat... In jur e-un sat dărăpănat Mujicilor le plîngi de milă Cînd vezi cum cuşmele îşi scot, In faţa unui putred ciot Ce din hatmani nerozi se trage Şi urlâ-n tîrg că-i patriot Şi că-i creştin în strană rage. In haine simple — ca şi tine — La Kiev merge să se-nchine. In crîşme cu mujici rachiu Bea liberul cugetător... E ăsta el, întreg şi viu. Cu fetele-i ocrotitor Şi le ajută-aşa cum poate — Doar prin odaia lui trec toate... De zece ori — cu mare vază Pe an — bastarzii şi-i botează, încolo-i un tîlhar cumplit Pornit sălbatec să se-mbuibe. Dar pentru ce nu e numit Ceea ce e : tîlhar cumplit Şi nu e nimenea să-1 scuipe 'i Nu mi-e necaz pe el. Pe voi Cei urgisiţi, bătuţi şi goi Că pentru doi sau trei cîrnaţi Chiar muma-n stare-aţi fi s-o daţi. Nu, gîndul meu nu vrea să-1 certe Pe prostul şi beţivul Petre. Ci pe acei cu duh sărac Că-nghit amarul, însă tac. (Kos-Aral, 18 T. G. Sevcenko — Casa văduvei (creion) SÎNTEM SI PROSTI SI ÎNGÎMFAŢI întem şi proşti şi mgimiaţi J Trufia nu ne mai încape I Zbierai» la toţi că sin tem fraţi Că stăpinim pămînt şi ape Că şi-n bordeie şi-n palat La fel ni-i dată împărăţia E ţar şi-acela ce-i bogat Şi-acel ce suferă robia. Şi toate astea le avem Din bună voia minţii noastre Ca faru-n beznă luminăm Departe mările albastre. Ca faru-acela arde-n noi Învăpăiata noastră minte Şi-n ceas de tihnă şi nevoi La fel cîntăm. Dar glasul minte O, şoimi cu aripi cenuşii, Voi n-aţi visat— aşa vi-i firea — Nici cît de cît nenorocirea Şi-n crîşme-n orele tîrzii Căzuţi alăturea de cană, V-ascundeţi bine la răcoare, Cereasca voastră-nflăcărare i Iar în cutia craniană Se vîră porcii loc să-şi facă Şi grohăie ca-ntr-o băltoacă, Muiaţi în zoaie pînă-n guşe... Şi-i bine că vă pun cătuşe Că nu vă dau paharu-n mină, Sau un cuţit, că prea devreme, De-amaruri grele şi blesteme, Aţi plînge jalea ce vă-ngînă, Durerea care-n inimă scurmă, Şi-atunci v-aţi bleste\ma părinţii Că vă sortiră suferinţa Cuţitul l-aţi lua — pe urmă, Cu flacăra care amurge — Sînge pornesc ca zmoala-ar curge. Bojocii voştri de purcei Sînge-ar vărsa porcesc şi ei. (Kos-Ar:il Is 191 SĂ SCRIU IAR VERSURI ă scriu iar versuri aşadară — Dar într-ascuns, fireşte, iară Şi pînă firul nou s-o toarce Pe cele vechi le voi întoarce, Nu-s arţăgos, nu-mi place cearta Dar asta-i : viaţa mi-e amară Şi blestem oamenii şi soarta. Blestem oamenii căci mintea Li-i ades uitucă — lard soarta, că adesea Doarme sub ulucă. Şi priveşte : blestemata Pe băiat îl lasă In răscrucea grea a vieţii Şi de el nu-i pasă. Tînăr e de tot săracul, Dar cărunt, i-e părul Şi-a ajuns ca vai de lume... Asta-i adevărul. Treci Uralii de zăpadă, Intri în pustie Şi acolo bietul zace Singur, în robie. Soartă, soartă, nu te blestem I După ziduri grele Eu în stihuri mi-oi ascunde Lacrimile mele. Şi-am s-aştept de peste Nipru Soarta, în. robie, Cu nădejde să-mi zîmbească lntr-o zi şi mie. (ForlăreaU Orsk — 1848) 36 DE-OM FI CUMVA IAR ÎMPREUNĂ e-om ii cumva iar împreună Oare le-ai îngrozi ori ba ? _ Şi ce cuvînt de liniştire Ar ii să-ţi spună inima ? Nici unul ! Şi cu greu de mine Cel din trecut, ţi-ai aminti. Dar dac-ar fi cumva vreodată Oricum, tot bucuros aş fi. Să te revăd, iubita mea, De tinereţea-mi spulberată Mi-aş aminti, de jalea grea, Şi-aş hohoti de bună seamă Că tolu-n lacrimi s-a pierdut, Că-n vis urît mi se destramă Minunea sfînlă din trecut! (Kos-Anil — 1848) SURORII e malul Niprului, încoace, Trecînd, prin satele sărace Gîndeam : îmi voi găsi un rost în lume şi un adăpost ? Ci iată-n vis mi se arată Livada veche şi o casă Şi o asemăn cu o iată Ce şade sus pe dîmb duioasă. în văi în albia-i bătând Privirii mele-i dat să vadă Sub vişin, colo în livadă Pe biata-mi soră. După muncă La umbră ea se odihneşte Şi aşteptîndu-mă şi-aruncă Spre Nipru ochii. Şi zăreşte Prin valuri lunecînd o barcă. Dar barca se scufundă parcă Şi după valuri nalte piere... „Vai, frăţioare! Oh! Durere!..." Şj ne trezirăm deodată... Tu la boier muncind plecată, Eu în robia cea amară Cu spini cîrnpia-i semănată. De mici aşa ne-o ştim lăsată. Dar tu te roagă surioară, Poate-om trăi şi o vom trece! (22 iulie 1859 — Cereassi) 37 IMITAŢIE <&~" J 'Jtunci cînd doamne sfinte, dreptatea o să vie K^f , '!\ Un ceas măcar să steie la noi în ospeţîe tf-vCiJ' J Va fi cel orb să vadă, atunci, pe unde merge Şi sprinten ca o ciută, cei şchiop o să alerge. Cei muţi simţi-vor limba în gură dezlegată Va fi cîmpia arsă de ape vii scăldată Pustiia răcorită va fi de heleştaie Şi vîntul o să bată răchita s-o îndoaie. Şi înflorite crînguri vor îi în preajmă multe Şi cînt de păsărele urechea o s-asculte. Stepele or să învie Şi ne-or da merinde Libere, din zare-n zare Drumuri s-or întinde. Şi pe ele nu vlădicii Vor păşi. Pe ele, Cei ce robi au fost, vor trece Izbăviţi de rele. Bucuroşi pe drum vor trece, Vor cînta-mpreună Şi vor li-n pustiu şi sate, Va fi voie bună. 25 martie 1859, S. Petersburg A &tţţ.G&& ii.' Fragment din manuscrisul poemului ,,Cînd voi muri'' (Facsimil) 38 BĂTRÎNUL, BANCA Şl CULOAREA CENUŞIE FRANCISC MUNTEAN!] u mulţi ani îtn urmă un tânăr confrate ân ale prozei mă căuta aproape ân fiecare zi. Venea totdeauna agitat, împovărat de marile probleme ale vieţii. Avea în fiecare buzunar câte un carneţel plin de însemnări şt avea strâns - după propriile mărturisiri - material pentru patru romane. Nu mai avea de făcut decât munca de redactare a cărţilor. Mai concret, scrierea lor. într-adevăr, scrierea e ultima muncă la un roman. Tînărul confrate era entuziast, plin de speranţe şi, pe undeva, pe ascuns, era convins că va da marea lovitura. Asta ar fi însemnat ca apariţia cărţilor lui să aducă după sine o cotitură în romanul românesc dacă nu. chiar mai mult. Avea şi unele teorii despre oamenii oare pot deveni eroi şi despre oamenii cenuşii care nu vor cunoaşte niciodată aroma atît de plăcută a cornelii tipografice. Părerile şi teoriile lui erau categorice, dictate de vârsta şi experienţa lui. De cele mai multe ori ne certam : eu vorbeam, liniştit, domol, el ţipa şi se bătea cu pumnii în piept. Pe urmă îşi cerea iertare : - Da, da. Cred că aveţi dreptate. La asta nu m-am gândit. Cînd a fost ultima oară la mine mi-a vorbit desnre oamenii cenuşii care n-au foist influenţaţi de nici o idee a secolului. Oamenii care trăiesc în propria lor carapace, care refuză să gîndeascâ, care nu îndeplinesc decât legea naturii, a transformării materiei şi, anume, care se nasc, care trăiesc şl care se reîntorc în lut fără să lase nici cea mai mică urmă a umilei lor existenţe. I-am spus că asemenea oameni, total cenuşii, nu există. Tînărul meu confrate a sărit ca ars : a _ Vreţi să vă dovedesc ? Sau credeţi că adevărul este apanajul virstei ? !... Nu ştiu pentru ce, tânărul meu confrate avea totdeauna faţa congestionată şi poziţia oratorului dispreţuitor, flegmatic. Vorbea tare, gesticula ca şi ram ar fi fost permanent obligat să-şi cheltuiască energiile acumulate în cei douăzeci dc ani de existenţă. Avea o rezervă faţă de tot : se temea să nu fie înşelat, totul exista împotriva lui şi singurul său aliat sincer era propria lui persoană. - Nu cred că posesorii adevărului trebuie să fie neapărat bătrâni. Dar cred că oamenii cinstiţi care trăiesc ân socialism, sau ân ori ce caz înconjuraţi de marile îşi mobile idei ale sodatamului, nu pot rămâne nepăsători. Devin, chiar dacă de multe ori nu vor, mai buni, mai largi, mai oameni. 39 - Şi dacă vă contrazic cu un exemplu concret ?... - Exemple în acest domeniu nu se pot da. Pentru asta ar fi nevoe de nişte ochi de roentgen cu care să poţi descifra gândurile, sentimentele oamenilor. - Faptele sînt oglinda gândurilor, a sentimentelor. - Da, dar sînt şi fapte mici, a căror oglindire de multe ori ne scapă. Mai ales dacă le privim superficial. - Vreţi să spuneţi că sînt superficial ? înţeleg. Vă permiteţi să ană jigniţi pentrucă sînt timar. Ui taţi-vă. Vă las cîteva însemnări despre un om care a rămas complet nepăsător la frumoasele idei ale socialismului. Dacă cumva vă convingeţi totuşi că am dreptate, vă rog să-mi trimiteţi o carte poştală. în casa dumneavoastră eu n-am să mai calc. Sînteţi conservator şi, am convingerea, şi invidios. A aplecat fără să mă salute. M-a interesat mai puţin dacă ,1-am jignit sau nu, mă rodea însă faptul că n-am reuşit să-1 conving. Şi, apoi, mai era în joc şi convingerea mea. I-am citit însemnările. Erau foarte sumare : ,,Un om cenuşiu. Ion Branovici, Bucureşti, strada Florilor 12. Născut, igo6 la 9 aprilie. A urmat şcoala primară în comuna Parttelimon şi a terminat liceul la Mihai Viteazul. După bacalaureat s-a angajat funcţionar, un fel de comis voiajor la o fabrică de corsete cu balene metalice. S-a însurat în ortul 1929. A făcut un voiaj de nuntă în Italia. A avut o fetiţă care a murit la vîrsta de doi ani, de congestie pulmonară. Pînă la naţionalizare a lucrat la fabrica de corsete cu balene metalice, apoi a trecut la o cooperativă de parafine şi săpunuri. E tot funcţionar. însoţeşte produsele cooperativei la diferite întreprinderi comerciale din ţară. Vicii nu are : nu bea, nu fumează. Singura lui dragoste a fost nevasta sa. Distracţii : o dată pe sâptămînă, duminica după tnasă, joacă rummy cu nişte vecini, pe un ban punctul." Poate din orgoliu am pierdut două săptămâni ca. să intru în relaţii ou Ion Branovici, dar n-am reuşit să completez notiţele confratelui meu. Ion Branovici era într-adevăr un om fad, veştejit. Semăna cu unii eroi ai lui Velasquez : avea faţa lunguiaţă, palidă, îmboţită. Ochii mici, stinşi, puţin apoşi, păreau galbeni. Nu avea nimic frumos, ân afară de păr : pârul, complet alb, aib-argintiu părea proaspăt şi inspira bunătate. într-un fel, aducea cu un moş gerilă obosit de drumuri. Şi locuinţa semăna cu el : lucrurile din casă erau vechi, uzate. Numai pe pereţi, planşele executate probabil pe cînd era încă elev erau disonante cu restul tablourilor, nişte reproduceri eftine, înrămate de un meşter amator. Planşele, pe nişte coli de desen, reprezentau bănci trase cu tuş. Pînă şi inspiraţiile lui de la orele de desen erau infantile, sărace. Din călătoria lui în Italia nu reţinuse nimic. Avea nişte însemnări făcute la faţa locului, pe care a trebuit să le consulte ca să-şi aducă aminte de ele. :,La Palermo, 22 ianuarie, ij grade C." - îmi amintesc, domnule, mi-a povestit el, era foarte cald acolo. Abia am aşteptat să treacă cele trei săptămâni să mă întorc acasă. - La muzee n-aţi fost ? - Am fost, domnule, am văzut nişte lucruri foarte, foarte frumoase. Dar ghidul a vorbit atît de repede că n-am înţeles aproape nimic. Colegii lui de breaslă l-au caracterizat cam aşa : Ion Branovici e un funcţionar de tip vechi. Poartă mîneouţe şi, cînd plouă, galoşi. La ce s-o fi 40 gîiadirtd ei ?... Zău, «ou ştiu... Poate, să ajungă oît mai devreme acasă, să se culce. De fapt face un fel de repetiţie pentru somnul de veci. ® Am avut impresia că am pierdut două săptămâni degeaba. Pe urmă, prins de lucru, am uitat şi de Ion Branovici şi de confratele meu mai tânăr. Au trecut câţiva ani. Poate aş fi uitat complect de cele întâmplate, dacă săptămânile trecute n-aş fi fost la Arad, să scriu un reportaj despre fabrica de vagoane. Pe cei de ia fabrica de vagoane ii cunosc bine. Cunosc şi secţiile, problemele şi deobieei mă informez numai die noutăţile care s-au produs între două vizite. în hala de montare şi finisare a vagoanelor m-am întâlnit cu secretarul organizaţiei de partid. - Iar pe la noi, reporterule ?... Vrei un lucru nou ?... Ştiam că are să-mi servească o surpriză. Mi-am scos repede carnetul şi m aru pregătit să notez. Secretarul a arătat spre nişte bănci. - Ce vezi deosebit l'a băncile astea ? Am cercetat băncile cu atenţie. Brau tapisate ou material plastic. Dar materialul plastic s-a. introdus ou vreo doi ani ân urmă. Poate vrea să-mi atragă atenţia asupra culorii : culorile erau deschise, plăcute la vedere. - Nu văd nimic deosebit. - Uită-te mai. bine, doar eşti ziarist vechi !... Mă uit cu atenţie, le pipăi chiar, dar nu observ nimic. - Aşează-te puţin. Mă aşez pe bancă, nimic. Mă uit în jur, la muncitori, dacă. nu cumva mi-au pregătit o glumă. O fi având banca picioarele tăiate. Mă ridic repede, cercetez picioarele băncii : totul e în cea mai perfectă ordine. Pe feţele celor din jur nici un zîmbet. Deci nu e vorba de o glumă. Mă aşez dim nou, dar nu-mi dau seama despre ce ar putea fi vorba. - Scrie, ziaristule. Bănci de tip nou, Branovici. - Ce înseamnă tip nou, Branovici ? - Să-ţi spun. Secretarul se aşeză Ungă mine şi începu să povestească despre noile bănci de vagoane, tip Branovici. - Gu vreo şase luni in urmă, mă anunţă portarul că mă caută un oarecare comis voiajor de ia o cooperativă de săpunuri. Eu nu mă ocup de negoţ, il trimit la secţia comercială. Voiajorul, nu şi nu, vrea să stea de vorbă cu mine. întreb prin telefon ân ce chestiune, âmi spune „chestiune particulară". Să aştepte. L-atri lăsat să aştepte, ştii, ân general nu-mi plac chestiunile particulare în fabrică. Omul m-a aşteptat vreo patru ceasuri, până ce mi-am terminat treburile şi l-am putut primi. Era un bătrânel bolnăvicios cu păr alb. îmi părea rău că l-am ţinut la poartă. De unde să fi ştiut căni bătrin ? !... S-a prezentat : Ion Biranovici de la nu mai ştiu ce cooperativă. Părea puţin speriat dc cutezanţa „că răpeşte timpul unui secretar de partid." Mi-a povestit că el călătoreşte mult şi că băncile noastre sânt incomode. Că a aşteptat mult pînă j s-a ivit prilejul să vină la Arad, să stea de vorbă cu mine. Cînd călătoresc, spunea el, după un drum mai lung de 6 sau 8 ore, mă simt foarte obosit. Mi-am dat seama că din cauza băncilor. Nu te odihnesc. Dacă stai mai mult timp nemişcat îţi amorţesc picioarele şi, din cauza periniloir dc la spate, trebuie 41 să stai cocoşat. L-am 'întrebat ce propune. A scos dintr-o servietă o mulţime de planşe cu diferite forme de bănci. Le-a desenat chiar el. Mi-a plăcut că studiase problema foarte serios. în cele din urmă, a venit ou o propunere concretă. Să facem nişte bănoi de experienţă, pe care să le încerce chiar el. L-am dus în hala de montare. Pe urmă, a venit timpi de trei zile şi a stat cîte opt ore nemişcat, pe bănci. Ne-a spus unde să mai rotunjim, unde să adăugăm sau să scoatem din tapiţerie. Bra foarte drăguţ, bătrânelul. Stătea nemişcat pe bancă, voia să îmbunătăţească călătoria a mii şi mii de oameni. Ştii, ăştia care par cenuşii, sînt oameni foarte ciudaţi. Trebuie să ştii de unde să-i iei. Vin şi apar şi nu ştii de unde atîta suflet in ei. Mare lucru e socialismul, măi !... Şi Branovici ăsta eu făcea inovaţia în interesul lui. Stînd de vorbă cu el, am aflat că urma să fie pensionat. Nu mai avea de ce să călătorească... - Am obţinut, de la regională, să-i acordăm o diplomă. Diploma e gata, dar nu i-o putem trimite. Nu ştim unde a luorat, unde locuieşte. Ştim doar atît, că se numeşte Ion Branovici. Vezi, reportenuile, Branovici ăsta e un mic, anonim, corns truc tar al socialismului. Ar trebui să sleirii despre el. Merită. Am să-i caut pe' tînărul mau confrate in ale prozei, am să-1 trimit la Arad, la fabrica de vagoane şi am să-d sfătuiesc ca, înainte de a se apuca să scrie oele patru romane, să facă un reportaj despre băncile tip Biranovici. E un material bun şi, vorba secretarului de partid, merită. CUMPĂTA ALEXANDRU .Muncă patriotică" — Expoziţia regională Bucureşti de pictură şi sculptură MAREA DINTRE MUNŢI PETRE SOLOMON ...„Aci vin toţi să se uite Cum creşte marea pe munte"... (Dintr-o poezie închinată Bicazului, de moş Ştefan Cozac, unul din constructorii Hidrocentralei „V. I. Lenin") i se pare că trec printr-un vis. Lacul acesta, între dealuri închis, Are încă un aer ciudat, ireal, Cu adincimea lui de abis, Cu vălul de ceaţă ce spînzură, pal, De la un mal la celălalt mal, Cu marginile lui, desenate stîngaci, Sub poala pădurilor de brazi şi de iagi. Şi totuşi, alături de mine, pe bac Flecăresc zeci de oameni. Numai eu tac Sorbindu-le vorbele şi, mai ales, Liniştea lacului, grea de-nţeles. Îmbrăcaţi în sumane sau în straie de- oraş, „Pasagerii" vorbesc, peste-un hău uriaş Pe fundul căruia, pînă mai ieri, Au trecut — ca plugari, ca plutaşi, ca oieri. Ce bizar sună vorbele, aici şi acum, în ora asta de ceaţă şi fum! (Vorbele lor se aştern ca o punte Peste apa adîncă de munte) Două femei cu marame pe frunţi Vorbesc despre vacile lor, suite în munţi, Un bătrîn, şi el „strămutat", Oftează după vechiul lui sat, Îngropat în apele noului „tău" Răsărit sub Ceahlău. 43 (In clipa asta, prin ceaţa subţire, voalată, Şeaua prelungă a muntelui 'nalt se arată) Şi iată! Bacul se-opreşte la ţărmul abrupt, Unde doarme un sat, dedesubt! Alţi „pasageri" se urcă, în grabă, Şi cineva, cu glas liniştit, îi întreabă: — „Pînă unde mergeţi ?" —iar ei îi răspund C-un glas care vine din lacul aiund, Din satele-acum lipsite de voci : Buhalniţa, Hangu, Secu, Potoci... Dar ce se-aude ? Ce-nseamnă aceste cuvinte : „Moîa prova!", „toată viteza-nainte !" ? A vorbit căpitanul bacului, Venit dintr-un port dunărean Ca să tulbure liniştea lacului Cu vocabularul lui năzdrăvan! Comenzile lui, repetate parcă-n neştire, Stîrnesc tuturor uimire. Dar bacul porneşte pe lac, mai departe, Lăsîndu-i în urmă oglinzile sparte Care se-adună la loc, Topite de-al soarelui loc. Ceaţa s-a risipit. Dimineaţa Îşi spală în apele lacului faţa — Ce adînci sînt apele-acestea! Nu le va spune nimeni povestea ? Căci au o poveste, ca ori şi ce apă. Un muntean cu dopul tras pe frunte, Ar vrea povestea s-o-nceapă, — C-un glas repezit, ce coboară din munte Ca un pîrîu printre pietre mărunte: — Aici — spune el, arătînd spre genune — A fost o păşune... Aici a fost „Balta Boului", cu ape adînci... Acolo şedea Iostriţa, pe fund, printre stînci... Aici a fost cariera de piatră... Acolo a fost satul Cîrnu, cu vechea lui vatră... Acolo, Bistriţa făcea un cot mare — Crucea Preotesei" — aşa-i spunea, mi se pare... Acolo... Aici... Se perindă, sub noi. Sute şi mii de strigoi, Cărora munteanul le spune pe nume — O-ntreagă, fantastică, lume, Peste care apa-şi aşterne Undele reci, clipele-adînci şi eterne. Acolo... Aici... Da, acolo şedea Sărăcia (Lacul cel nou ia-nghiţit temelia)... Aici şedea Bezna, cuibărită prin sate Din care ţăranii mo puteau scoate... Aici era baştină marelui ger, Cu dinţii de fier... Acolo şedea Măria Sa Glodul Şi fratele său, Colb-voievadul... Acolo... Aici... Nu se mai vede nimic, nicăieri, Toate acestea au fost, din vechime şi s pînă mai ieri Cine-ar putea în povestea asta să creadă ? — Bacul pluteşte pe apă, ca o tăgadă. , Lacul pare aici de cînd lumea, firesc, Deşi prin apa lui nălucesc, Noian, amintirile —tot mai firave Sub călcătura ciudatelor nave, Pe care răsună tulburătoare cuvinte : „Vira!" „Mola !" „Toată viteza-nainte !" ÎNSEMNĂRI PROVIZORII DESPRE VETRELE ROŞII ALE TURZII REPORTAJ GEO DUM/TRESCC iipiraleaînd spre Turda, anticipam o excursie calmă, semi-iwală, ptintr-un Vrejii tipic tîrg ardelenesc cu un inevitabil „palat administrativ" şi o JlzJHimplacabilă catedrală aproximativ gotică, traversat de-a lungul „centrului" de urmele carelor strămoşeşti, răscolit într-o margine de forfota dc toamnă a unui laborios semeteu, dar păstrând, in cealaltă, străvechea arie a tîrgiului săptămânal, în care defilează tradiţionalul pitoresc al împrejurimilor printre munţi de varză creaţă, cărăiabe şi gutui... îmi făgăduiam de aceea, £n schimb, întinse, substanţiale compensaţii de ordinul istoriei şi arheologiei, care au, în Turda şi în împrejurimi, bogate şi strălucite semne şi urme, amintind de Potaissa. Dacilor şi Romanilor, de Mihai Viteazu, de Horea, de Petofi, de lancu... Dar socotelile de pe drum aveau să fie violent desminţite de realităţi. Parcă bănuind ignoranţa şi eroarea reporterului ou privire la Turda, gazdele noastre, din cale afară de ospitaliere, ne-au supus unul program „intensiv" (două vizite pe zi, plus un spectacol seara), de pe urma căruia ne-am ales, îin cele cîteva zile petrecute la Turda, cu o imensă zestre de impresii, imagini, vorbe, cifre şi chipuri, fulgerate în goana caleidoscopică, fantastică, a acestei tulburătoare excursii. Există în Turda, desigur, obişnuitul tîrg în care defilează tradiţional frumoasele costume naţionale, romaneşti şi ungureşti, printre munţii de varză creaţă, cărăiabe şi gutui. Există în centru, altminteri larg şi luminos (făcînd necesară şi prezenţa unui miliţian ou fluier foarte activ), venerabile edificii impunătoare - prin vârstă şi prim dimensiuni - în care rîvna periodică a restauratorilor a tot încercat să sublinieze urmele unui gotic primitiv, bisericesc. Există şi cunoscutele ziduri şi porţi grele, severe, mohorîte, ascunzând străzii vaste curţi interioare şi labirintice construcţii masive, puternice, greoaie, adevărate cetăţi, ou spinări calcaroase, cariate. Sînt însă şi străzi luminoase, ou casc albe, cu grădiniţe la stradă, năpădite de verdeaţă, ca în târgurile „regăţene". Toate la un loc dau acea primă impresie a oraşului de provincie ardelean, acel aer semi-patriarhal care aminteşte dealurile înverzite şi ogoarele din apropiere. Dar carele strămoşeşti nu mai traversează de mult centrul, construcţiile noi, moderne, blocurile şi vitrinele sclipitoare se înmulţesc, circulaţia mecanică e intensă şi zgomotoasă iar periferiile oraşului trimit neîncetat asupra centrului viguroasele semne ale viitorului, anunţând o nouă strălucire, modernă, socialistă, 46 a bătrânei Potaisse de odinioară. (De altfel, recent, prin noile restructurări administrative hotărâte de Marea Adunare Naţională, Turda a fost ridicată la rangul de oraş regional). Căci, într-adevăr, înnoirea şi dezvoltarea rapidă a Ture;ii pocnesc din marginile ei. Acolo se află „tainele" oraşului, greutatea lui specifică, identitatea lui. Şi cine şi-a restrâns plimbarea prin Turda la centrul ei şi în jurul acestuia, acela va duce cu sine doar această primă impresie pe care am înfăţişat-o mai sus, a oraşului semi-patriarhal, impresie nespus de parţială, de neadevărată, de superficială. Căci sufletul Turzii se afla la marginea oraşului, de jur împrejur, în centura de vetre încinse eare-şi înalţă fumul şi dogoarea peste pădurile şi ogoarele din preajmă. în inelul celor o mie de focuri, In mijlocul cărora, pe marile şi străvechile-i pirostrii de piatră, fierbe domol oraşul nou, depunînd neîncetat din aburul înaltelor energii, cristale, neasemuite cristale, întruchipări nebănuite ale materiei oarbe, ale ţarinei şi pietrei trecute prin vîlvătăile focului, prin flacăra răsuflării omeneşti, cristale, mirifice cristale minerale şi cristale (umane... Ne-am apropiat de cele o mie de flăcări de azi ale Turzii, încet, pornind de departe, de la străvechile focuri care au lucit pe aceste coclauri cu veacuri, şi milenii în urmă. Muzeul din Turda păstrează o parte din ecoul şi amintirea acestor focuri, o parte din cenuşa lor. Ulcele şi felurite alte cioburi ceramice prelungesc din veac în veac din cele mai vechi timpuri tradiţia, înfloritoare şi azi la alt nivel, a meşterilor olari. Fiare de plug, unelte agricole, foarfeci de tuns oile, arme de luptă, etc., vorbesc de înalta măiestrie metalurgică a Dacilor, transmisă şi ea de-a lungul vremii, pînă azi, în braţul liber ai oţelarilor şi laminoriştilor din jurul Turzii. Pietrele crestate şi înflorite, cărămizile pu.rtînd urma întipărită a piciorului meşteruiui-sclav de acum două mii de ani, gingaşele sticluţe fragile, aburite de vreme, vorbesc şi ele despre feluritele meşteşuguri pe care îndepărtaţii strămoşi le-au lăsat moştenire urmaşilor, meşteşuguri care înfloresc azi cu strălucire în cele o mie de vetre roşii ale Turzii. Dar muzeul turdean nu vorbeşte numai de îndemânările înaintaşilor, de munca lor rodnică ce a sporit zestrea acestui pămînt, înnobilîndu-1. El înfăţişează şi urmele, mărturiile traiului greu, neomenesc, îndurat de aceşti înaintaşi, mai depărtaţi sau mai apropiaţi, pînă în pragul zilelor noastre. Obiectele, relicvele, documentele, un ciob, o unealtă, o masă, un blid, o zdreanţă de strai, un manifest, o poză, un steag, aicătu'esc laolaltă un uriaş geamăt ce traversează milenii şi veacuri, exprimând amara viaţă a sclavilor, robilor, iobagilor, proletarilor, care au sfinţit cu munca şi cu jertfa lor aceste meleaguri. Dar ele alcătuiesc în acelaşi timp şi cutremurătorul lor strigăt de mînie şi revoltă, strigătul de luptă al ineâncetatei lor năzuinţe spre libertate, care avea să biruie deplin abia în zilele noastre. Iată, ântr-un colţ, o tăbliţă cerată de acum aproape două milenii, găsită prin împrejurimi, care cuprinde textul unui contract pentru vînzarea unei fetiţe de 6 ani pentru suma de 205 denari. Iată deasupra acestui ungher care ilustrează crâncena viaţă a sclavilor din timpul ocupaţiilor romane, un text semnificativ din M.T. Varro, care descrie „mijloacele cu care se cultivă ogoarele" : „Alţii împart aceste mijloace în trei categorii, şi anume : vorbitoare, cu glas nearticulat şi mute ; intre uneltele grăitoare sînt sclavii, între cele cu glas nearticulat sînt boii, între cele mute sînt carele ! Toate ogoarele se cultivă ou oameni". 47 într-o vitrină se zăresc două obiecte ciudate : sânt un soi de farfurioare de porţelan fin, de formă semilunară, avînd zugrăvite înlăunbrul lor, în culori duki şi rafinate, una, capul drăgălaş al unei pisici, cealaltă, capul drăgălaş al unui cîine. Prietenii omului ! Cele două castronaşe se puneau, la mesele grofeşti, imediat lângă farfuriile din care se serveau înălţimile lor, ca un fel de „cutie a milele»" pentru drăgălaşele patrupede. în aceeaşi vitrină, alături, se află un blid de lemn, pritaitiv, înnegrit de vreme şi aproape putred, din care „luau masa" odinioară iobagii lucrători în salinele grofeşti. Fireşte, diferenţa esenţială, deia om la drăgălaşul patruped, nu era aceea, dintre cele două feluri de vase din care mîncau, ci, mai cu seamă, aceea dintre conţinuturile care s-au perindat, în ani, prim ele ! Iată pe un perete şi steagul lui Mihai Viteazu, care a căzut odată cu trupul voevodului, străpuns de lăncile mişeliei, aici în împrejurimile Turzii. Iată şi mărturia trădării căreia ii-a căzut pradă, tot aici, Cateriaa Varga, „Doamna moţilor", iată şi imaginea zguduitoare a sfârtecaţii pe roată a lui Horia, şi urmele glorioşilor, nemuritorilor paşoptişti, români şi maghiari, chipul viteaz ai iui Petofi, care şi-a lăsat aici, intr-un refugiu turdean, nevasta şi pruncul, înainte de a-şi (încheia tânăra şi croica-i viaţă pe cîmpnl de luptă, nu departe de aici. Iată şi semnele veacului nostru furtunos, manifeste, ziare, mărturii ale luptei maselor muncitoare, ale sindicatelor, sub flamura roşie a Partidului comunist, mărturii ale şirului nesfîtşit de sacrificii şi biruinţe care aiu pregătit zi iele însorite de azi... Părăsim muzeul îngânduraţi, sub povara unor impresii adînci, ou convingerea că n-am fi izbutit să cunoaştem deplin, în lîntreaga ei configuraţie tehnică, zămislită în curgerea timpului, imaginea Turdei de azi şi a oamenilor ei, fără această excursie emoţionantă, prin straturile adînci ale trecutului ei. Păşim prin faţa bătrânelor ziduri ale clădirilor din centru, şi casele şi oamenii şi cerul acestei însorite duminici au parcă un înţeles mai adînc, mai plin. Plimbarea noastră agale se întrerupe în faţa unei clădiri înalte, monumentale, pe a cărei faţadă s-au aglomerat felurite peceţi ale timpului; între care cîteva plăci cu inscripţii latineşti, vorbind de dumnezeu, de „năvălirile barbare", de împăraţi, de primari şi de feţe bisericeşti. împreună cu un coleg pătrundem în venerabila catedrală. Sub vasta boltă, paşii noştri sfioşi dau ecou pe lespezi. Zidurile severe, «roase, puternice, sînt decorate surprinzător de vioi. Statuete, flori, odoare de argint. Strălucesc tuburile orgiii. Şiruri de pupitre pustii. în dreapta intrării, un soi de firidă. înăuntru mişte măsuţe ou broderii, flori, statuete. Pe pereţi, plăcuţe de marmoră cu inscripţii româneşti şi ungureşti : „îţi mulţumesc sfinte Bantoiomeu că mi-ai sad viat viaţa". „îţi mulţumesc sfînta Barbara că m-ai ascultat", „îţi mulţumesc sfîintă Tereza că m-ai vindecat", etc. O linişte adâncă, âiionamenită, în care timpul însuşi parc să fi munte. Deşi e duminică, sfântul lăcaş e pustiu. Ba nu. In faţă de tot, la poalele unui iconostas, stă cineva ân genunchi. O femeie. în genunchi, cu capul adînc plecat. Ah ! cunosc poziţia asta ! O cunosc bine din văzute şi din auzite. O cunosc din negurile copilăriei. Am reîntâlnit-o adineauri pe tăbliţele cerate de acum două mii de ani, în blidele de lemn rudimentare, ân pozele şi documentele ângălbenite din muzeu... Aşa dar, mai sînt oameni care stau în genunchi ! Să-i lăsăm în liniştea rugăciunii lor. Sînt din ce în ce mai puţini. Sînt din ce in ce mai puţine motivele de rugăciune, într-o zi se vor .scula in picioare şi aceşti ultimii îrngenunchiaţi. 48 Prima dintre vctrale Turzii pe care o vizităm e fabrica de sticlă, una din cele mai vechi din ţară. In prima hală, mare şi foarte veche, te îbtîmpină un spectacol uimitor. în zeci de cuptoare joacă flăcări şi lumini de cele mai felurite culori. în adâncul cazanelor nisipul topit fierbe la mii ide grade cu bulbuci grei, incandescenţi, in amestecuri complicate, savante, subtile. Printre gurile de foc se agită o mulţime de oameni îmbrăcaţi rezumativ sau chiar goi pînă-n brâu, o mare mulţime mişunînd snrpirinzător în spaţiul prea mic al încăperii. în mîinile lor evoluează cu precizie şi graţie unelte ciudate, intre care predomină vergelele subţiri cu care se scot din cuptoare bulgării aprinşi de lavă, tuburile lungi de suflat şi altele, mai lungi sau mai scurte, cu un soi de tampon-ventuză de metal la cap, cu care sînt purtate şi -mânuite obiectele fierbinţi şi strălucitoare prin toată succesiunea de operaţii a atelierului. Oamenii, adunaţi în grupe de oîte trei-pabru, în jurul unor bancuri, în jurul cuptoarelor, în preajma unor mici maşini sau instalaţii, dezvoltă din măruntele cocoloaşe incandescente, gingaşe flori de foc, de cele mai felurite forme şi mărimi, cu cele mai neaşteptate, solare (reflexe şi stilizări., în care cîntă tulburător culorile focului, ale pietrei şi ale metalului, ale tainicelor, vrăjitelor fuziuni ale elementelor. Pe miilocul halei sînt cîteva cuptoare mai mari care au de jur-âmprejur un soi de estradă. Aici lucrează, cu tijele iar lungi ca nişte tulnice, suflătorii. Ei iau în vîrful ţevii, din masa cloootindă, un boţ auriu, moale, şi, suflînd, îl transformă într-un balon strălucitor, încă lipsit ide transparenţă. Apoi îil coboară din vîrful tubului între valvele de metal ale unei matriţe unde îşi caoătă forma finală : butelie, cană. borcan, etc. De-aici e luat de alt membru al echipei care-1 plasează ila îndemâna unui alt meşter în vederea ultimelor ajustări şi fasonări. Din balonul alungit a ieşit din matriţă o cană eu siluetă de amforă. Din două-trei mişcări ale mâinii şi ale scufe», meşterul îi răsoroieşte gura cu foarfecă, îi alungeşte un cioc de curgere. în clipa potrivită, în faţa meşterului apare în vîrfull unei vergele, un ţurţur e gros, fierbinte, de aluat fosforescent. încă două mişcări sigure şi rapide, şi turturele îşi ia ioturi pe pintecull vasului : cana a dobândit o toartă. Apoi ea dispare tot atît de repede în vârful vergelei cu tampon şi. ajunge într-un cuptor larg unde se va ,,coace", adică îşi va pierde treptat, fără riscuri, temperatura şi va obţine transparenţa cuvenită. Pe o altă estradă circulară, se umflă marile băşici grele ale borcanelor de 15 litri. Mânuitorii tijelor solide au mişcările domoale şi încordate ale unor halterofili. Bustul gol, pe care joacă sub pielea rumenă funiile groase ale muşchilor, umerii laţi şi conformaţia atletică, âmbinarea vestimentară, ou şoinţuiri şi mâneci de azbest, lancea stran;e a tubului de suflat, în vârful căreia se leagănă moale balonul auriu, tie dau, laolaltă, înfăţişarea unor (ciudaţi luptători din cine ştie ce fantastice, necunoscute imperii ale cosmosului. într-un alt ungher se fac pahare, ân altul, din sticlă colorată, icoşuleţe, fructiere, vaze, peşti ornamentali şi alte feluri de bibelouri, într-un colţ luceşte straniu sticla verde-neagiră a buteliilor de berc. Printre flăcările focului şi sclipirile multicolore ale materiei arzânde, printre auptoare, bancuri şi unelte, alunecă uşor oamenii, iluminaţi sau umbriţi la fiecare pas în alt chip, cu tranziţii dulci, lente sau cu izbucniri bruşte, brutale, de reflexele mişcătoare ale flăcărilor. Gesturile lor, mişcarea uneltelor, a obiectelor în lucru, prin această mare de nuanţe pkias-fariice, au ceva vrăjit, deosebit de frumos. Dar ifrumuseţea acestor mişcări nu stă numai în orchestraţia coloristică ce 49 Ic însoţeşte, ci, mai ales in ritmul şi armonia Jar proprie. Stau îndelung şi privesc munca, celor trei oameni care lucrează sticluţe pentru antibiotice. Sînt trei oameni tineri, doi bărbaţi şi o femeie. Unul ia ou vergeaua din cuptor boţul de cocă arzîndă şi-1 define alături pe micul banc la care lucrează cel de-al doilea bărbat. Acesta desface valvele matriţei, taie ou foarfecă prelungirea fluidă pe care o întinde vergeaua cînd «c retrage, închide matriţa, apasă de două-trei ori pe un buton din stingă bancului care deschide conducta de aer comprimat, umflă în acest chip micul balon chiar în interiorul matriţei, desface matriţa şi pune în libertate sticluţa rumenă. în aceeaşi clipă vergeaua mânuită din dreapta iui de către al treilea membru a! echipei, a şi luat-o în zbor pentru ultimul retuş, înainte de a o depune alături, provizoriu, pe o plită încinsă, ca să nu-şi piardă dintr-o diată căldura. Cei trei oameni se mişcă într-o armonie perfectă, impresionantă, ca un singur organism. Fiecare prelungeşte şi oomp|letează cu depl'nă congruenţă, o mişcare sau o manevră anterioară făcută de altul, ca şi cum ar continua o mişcare proprie, începută de el însuşi. în această ireproşabilă unitate nu e loc pentru nici o ezitare, pentru nici o nepotrivire sau contratimp, nu e loc pentru opintiri şi încordări, pentru efortul nefiresc, accidental, „ieşit din linie", nici pentru precipitare, nici pentru întârziere. Oamenii au meseria în vîrful degetelor, ei respiră egal transmiţând muncii această bătaie calmă, consecventă, omogenă, a inimilor lor. Sub mîinile lor, uneltele cîntă, materia informă se organizează, înfloreşte, capătă anp|i. Şi tot acest, proces, adunat din mişcări şi operaţii multiple, de la boţul de nisip topit pînă la sticluţa atît de nobilă prin înfăţişarea şi rosturile ei, transformă îndemânarea în industrie şi industria în măiestrie, în artă. Aici, la lumina flăcărilor tutelare, sub sclipirile materiei cuprinse de furtuna combustiilor şi contopirilor primordiale, obligată să se întoarcă ânapoii la vârsta aburului şi să accepte o nouă zămislire şi o nouă alcătuire elementară, în care intră şi compuşii geniului uman, aici, mîinile omului, aceste frumoase, nemaipomenite unelte, par să exprime într-un chip nou, deosebit de pătrunzător, taina înaltă a creaţiei. E greu să spui din ce se alcătuieşte această puternică impresie şi ce e mai însemnat ân ea. Desigur, participă dnn plin vraja, puterea hipnotică a focului, a pietrei arzînde, lichefiate. Dar hotărâtoare e, în orice caz, nr'şcarea mâinilor, a trupurilor, a uneltelor. Hotărâtor e ritmul, armonia desăvârşită a acestor mişcări, suma lor coregrafică, rezultatul lor acustic. Căci, cu adevărat, e şi un cântec aici, un cântec vioi, cadenţat, ce se întruchipează din sunetele uneltelor, din descinderea şi închiderea matriţei, pufăitul aerului comprimat, clinchetul sticlei răcite atinsă de vergeaua de metal, foarfecă, etc., legate împreună pe fondul răsuflării umane, al răsuflării, focului. Omul care şade în faţa bancului, ou piciorul pe pedala matriţei, dirijează acest cântec bătîndu-i măsura ou mişcări ale capului, ale umerilor, ale braţelor, mişcări nu întotdeauna cerute de operaţiile stricte ale muncii, dar reclamate de continuitatea unui ritm, a unei melodii. Dup|ă fiecare lac al matriţei sau puf-puf al supapei de aer, sau cling al stxluţelor, omul marchează un timp liber sau doi aplecând fruntea, ridicând sau mişoînd lateral braţul, etc. aşa cum fac fierarii care hat în nicovală timpii de umplutură pe care-i reclamă întoarcerea pe-o parte şi pe alta a fierului bătut, aşa cum fac ţapinarii care icnesc şi hăulesc în cadenţă manevrând buşten'i. Urmărind munca tânărului sticlar (un, doi, tac, patru, puf-puf, şapte, opt, cling, zece, ţac-lac), aseultându-i ritmurile riguroase 50 şi sprintene, îţi vine să crezi la mn moment dat că, de fapt, omul scandează hexametri. Dacă nu cumva, uimit de iuţeala de necrezut cu care zboară din mina lui sticluţele roşii, vei fi dispjus să te cirezi in faţa unui genial prestidigitator. Căci, într-adevăr, distanţa de la oocoloşuJ de materie incandescentă pînă la sticluţa de pe plită reprezintă ceva mai mult de o jumătate de minut, iar numărul total al sticluţelor produse într-un schimb se apropie de o mie !... La fel de spectaculoasă şi plină de armonie e munca sticlarilor in toate colţurile halei, la toate bancurile şi cuptoarele. Acelaşi ritm impresionant, prin frumuseţe şi iuţeală, aceeaşi desăvârşită cooperare, măiestrie, aceiaşi randament sînt vizibile pretutindeni. Chiar la echipele care produc obiecte mai mari, mai grele, mai complicate, necesitând un volum mai mare de operaţii, un spaţiu mai larg de manevrare, un număr mai mare de muncitori. Numai observând atent această bună organizare a echipelor, a muncii, a spaţiului, poţi să-ţi explici, după o vreme, cum reuşesc oamenii să dezvolte pe un spaţiu mic şi aglomerat, o circulaţie atît de intensă, o forfotă ameţitoare, aparent haotică, o muncă atît de dinamică şi rodnică, poţi să-ţi explici cum, manevrînd pe cîţiva metri pătraţi, lunecând pe îngustele „poteci" dintre bancuri şi cuptoare, nu se încurcă unii pe alţii, nu răstoarnă fragilele produse, mu se lovesc reciproc cu lung'le lor vergele. Aceeaşi ritmică savantă, riguroasă, precisă, dar degajată, firească, lipsită de crispări, aceeaşi nevăzută bandă rulantă a simţului cooperării, a disciplinei şi răspunderii, a îndemânării tehnice, guvernează marea forfotă din hală şi-i explică adînca armonie şi bogatele roade. Dar aici, în această primă hală, ne aflăm încă la o vârstă veche a. meşteşugului sticlăriei. Aici, suflătorii încă mai au primul cuvînt. Pe potecile dintre cuptoare încă se mai văd meşteri care trag - cu o abilitate miraculoasă, e adevărat - de cele două capete ale unui maţ de cocă arzîndă, transformîndu-1 în viitoare ţevi de sticlă. Bătrânele ziduri, încă solide, -ale halei supraaglomerate de oameni, unelte şi materiale, par să reziste totuşi ca prin minune giganticei desfăşurări de energii - a oamenilor şi a flăcărilor - care se petrece înlăuntrul lor. înfăţişarea de ansamblu a bătrânei hale, cu bancurile simple de lemn, cu aglomeraţia neobişnuită, ou siluetele vînjoase ale suflătorilor de pe estrade oare vâslesc cu prăjinile lor prin aerul încins, ca nişte gondolieri pe fluvii de foc, păstrează încă pe alocuri, ceva din imaginea veche a atelierelor-manufacturi din cărţile de istorie. Păşind in celelalte hale ale fabricii, parcurgem de fapt drumul străbătut de sticlari, în decurs de veacuri, către nivelul de azi, mecanic şi automat, al industriei sticlei, parcurgem aproape întreaga istorie a acestui vechi meşteşug căruia i-am găsit urmele milenare şi în muzeul din Turda. în secţiile mai noi ale fabricii, spaţioase, aerate, luminoase, lucrează maşini de ultimul tip, lingă care omul, devenit tehnician şi operator, cheltuieşte mult mai puţină energie şi culege infinit mai multe roade. Iată un pluton de maşini care zumzăie uşor ca nişte linotipuri. Sânt alcătuite dintr-un fel de stativ circular care se ânvîrte neîntrerupt purtând de jur împrejur oişte crâmpeie de ţevi de sticlă asupra cărora intervin diferite unelte, cuţite, flăcări de gaz, tăind şi fasonând din ele fiole, care ■curg: fără .încetare dedesubt într-o cutie. Omul supraveghează maşina şi o alimentează cu ţeava de sticlă. Treaba pe care o făcea dincolo artistul de la matriţa de sticluţe, o face aici maşina. Fiole de diferite mărimi, tuburi şi sticluţe farmaceutice se produc aici rapid, economic, în cantităţi mari. Ţeava de sticlă, .de diferite grosimi şi calibre, vine de alături -din secţia de tras ţevi, unde de asemenea lucrează maşini moderne, de mare randament. Valţul e chiar deasupra cuptorului mare în care fierbe sticla. Tubul urcă rapid la alte două niveluri superioare unde 51 i se reglează şi controlează calibrul, unde se răceşte şi în cele din urmă, sus, e retezat în bastoane uşor de mânuit. Toată operaţia e urmărită şi condusă de cîteva muncitoare. Celle două „laminoare" de ţevi, cane trag zilnic din cuptoare kilometri nesfârşiţi de tuburi transparente, au fiecare istoria iui. „Unul e adus din import" - ne explică gazdele noastre - „celălalt l-am făcut noi aici, ou mijloacele .noastre". De altfel, prin toată înfăţişarea ei, fabrica mărturiseşte acest spirit viu, iniţiativă şi îndrăzneală. Dezvoltarea ei e din ce în ce mai rapidă şi, în scurtă vreme, ceea ce a mai rămas din urmele bătrânului atelier va dispărea treptat făcând loc tehnicii Înaintate, moderne. Titlurile de mînldrie ale colectivului sticlarilor din Turda nu sînt puţine. In expoziţia fabricii, sute şi mii de flori multicolore de sticlă strălucesc pe rafturi, demonstrând măiestria deosebită, gustul, fineţea artiştilor sticlei ele la Turda. (Fabrica are şi ateliere de decoraţii, unde, mânuind culori şi poilizoare, pictori şi gravori talentaţi sporesc frumuseţea produselor). Aliaturi, pe un perete se află o hartă a lumii, dintr-un punct al căreia pornesc săgeţi spre toate colţurile. în dreptul punctului serie : Turda. Pînă acum sânt vreo paisprezece săgeţi, dar sticlarii din Turda, purtători ai unei tradiţii a meşteşugului venerabilă şi plină de prestigiu, sînt hotărîţi să le înmulţească neîncetat. Alături, pe raft, se văd frumoasele obiecte care au parcurs traiectele celor 14 săgeţi : pahare cu motive orientale care isdipese undeva pe mesele bătrânei Perşii, păhărele suple şi fine din care îşi sorb cumplitele rachiuri cetăţenii America, pahare adânci şi limpezi în care abureşte ceaiul prin nordul scandinav, etc. Iată pe raft şi sticluţele artistului din prima hală, şi fiolele de diferite mărimi, care pornesc ou miile spre fabricile de medicamente. Privindu-le, mă gândesc că, dacă ar fi să se împartă judicios mulţumirile adresate sfintei Varvara pentru tămăduirea adusă de hanul material adăpostit în aceste mici recipiente, o parte din mulţumiri s-ar cuveni desigur şi tânărului care mânuieşte matriţa în ritmul hexametrilor.., V^a să ajungem la cealaltă mare vatră a Turzii, fabrica de ciment „Victoria socialistă", trebuie să pornim, pe firul normal al lucrurilor, de la sursa ei de materie primă, cane se află ide cealaltă parte a oraşului, la câţiva kilometri în afara lui, spre Cheile Turzii. Din păcate, avem parte de o zi mohorâtă, umedă, ceţoasă. Gând pătrundem în haosul de piatră al carierei, o negură deasă completează ou vată relieful sălbatic, aspru, colţuros, ascunzând uriaşele surpări, ţăndările ascuţite de stâncă, bolovanii cît casa, pereţii înalţi de piatră, din care muşcă nesăţios de vreo jumătate de veac fabrica de ciment. Prin pîcla aibă ne întâmpină la fiecare pas monştri imenşi de piatră, pahidermi vineţi, noduroşi, cărora, înainte de a-i vedea, le simţim mai întâi prezenţa materială, le bănuim vag ameninţătoarele oontuire. Undeva, în bezna lăptoasă care ne înconjoară, fiueră un tren, scrâşnesc muşcînd nişte escavatoare. De sus, de deasupra malului, la o sută şi ceva de metri înălţime, se aude izbitura ritmică în piatră a unor gheonoaie de oţel, care-şi strecoară ciocurile pînă la 40 de metri în stâncă, unde-şi vor depune ouăle numeroase şi explozive. Peste cîteva ceasuri forezale îşi vor termina treaba, Işi vor muta pliscurile mult înapoi din raza exploziei, iar cuiburile cu asitralită vor detuna cumplit outremu-rînd muntele pînă-u străfundurile unde doarme ân matca lui 'timpul geologic. 52 Din mal va mai porni, prăvălindu-se cu bubuit de dezastru, încă o halcă de piatră cît o catedrală. înaintăm şovăitor prin ceaţă. Un vînt subţire începe să iruipă smocuri din .ea, iscînd vktejuri şi spărturi. începem să desluşim din ce în ce mai bine în jur. încet, se desprind din scamele negurii, două excavatoare puternice, o locomotivă de calc normală, cu trei basculante mari după ea. în imensitatea de piatră par nişte jucării. Se văd în fine şi oamenii. Pe locomotivă, în cabina escavatoareior, pe bolovanii mari, în care dau găuri cu perforatoarele ca să le detune apoi încă o dată în bucăţi mai mici. Nu se văd prea mulţi oameni in carieră, dar urmele muncii lor sînt foarte vizibile şi abundente. Eseavatoarele încarcă de zor auirpăturile în vagoane. Trenul aleargă ou ele şi ie răstoarnă în marile hunehere ale staţiei de coneasare şi sortare. Aici, aietgind pe benzi, trecând printre puternice măsele de oţel, peste site de diferite calibre, bolovanii ajung ia gurile de încărcare. Cîţiva oameni supraveghează din puncte adăpostite toată această călătorie mecanică, lungă şi complicată, care se desfăşoară in mijlocul unui nor de pulbere albă şi ai unui zgomot infernal. La gurile silozurilor se perindă vagoane, camioane şi vagoneţi, încarnând cele trei mărimi de bolovani. Zi de zi, inimoşii muncitori de la carieră mp din imensa pâine a muntelui mari bucăţi pe care le împart în trei porţii. De multă vreme, aşa se hrănesc numeroasele cuptoare de var din jurul Turzii, furnalele Hunedoarei (unde călcâiul de aici slujeşte de fondant) şi marile cuptoare ale fabricii de ciment din apropiere. La fabrica de ciment vizita noastră e ou totul fugară. Putem observa totuşi şi aici procesul rapid de înnoire care a făcut ca această întreprindere, una din cele mai vechi din această ramură, să ajungă în cîţiva ani la nivelul tehnicei actuale şi „să nu se dea bătută" in faţa noilor fabrici mari, moderne, de ciment de la Bicaz şi Medgidia. De altfel, din Turda pleacă o serie de cimenturi speciale, de multă vreme bine cunoscute şi solicitate pe pieţele de peste hotare. Trecem printre marile cuptoare rotative, unde, sub puterea colosală a flăcărilor, stâncile din carieră, transformate în pjulbere şi apoi în lapte, se prefac în grăunţe cristaline de Klinker, ce se văd strălucind mirific prin ferestruica roşie. Alături, morile macină boabele vitroase, tonsformindu-le în pudra fină a cimenului, pe care maşinile de ambalat îl distribuie în saci. La plecare, zăbovim mai mult lingă bazinul de omogenizare „la umed" a amestecului de materie primă. Această întârziere nu e fără rost. Ea ne îngăduie să reconstituim şi să măsurăm dimensiunile unui fapt în aparenţă mărunt din istoria zilnică a fabricii. Acum câtva timp, una din conductele de scurgere a laptelui din bazin s-a înfundat. Degajarea ei făcea necesară evacuarea ântregukii bazin, operaţie dificilă, de durată, care risca să pericliteze fluxul normal al muncii, să producă întreruperi, să scoată din circuit pentru mai multă vreme unele instalaţii. Trebuia lucrat repede, aşa dar, cu maximum de operativitate şi îndemânare. Şi asta încă nu înlătura toate motivele de nelinişte. Atunci s-a ivit însă soluţia cea mai rapidă. Sub forma unui voluntar, utemistui Nkalae Raită, care a cerut să i se permită să intre în bazin. Oamenii l-au privit cu mirare, ou bucurie, dar nu şi fără oarecare strângere de inimă. S-au uitat, aşa cum facem şi noi acum, la bazinul uriaş, în oare ar putea înota cu oarecare dezinvoltură şi un hipopotan, s-au uitat ia tînărul blond, nu prea voinic, ce părea mirat că lumea mai stă pe gînduri, au chibzuit şi, In cele din urină, au încuviinţat. Ceea ce a urmat a fost cît se poate de simplu şi firesc : tînărul voluntar s-a dezbrăcat la iuţeală şi s-a 53 cufundat în bazin. In cîteva, clipe, conducta ara desfundată şi circuitul normal al producţiei asigurat. Am avut prilejul să-1 cunoaştem pe Niculae Raită. E un tânăr, în vîrstă de 17 ani ; chipul lui nu e aceia al unui vânător de performanţe şi succese ostentative. Atunci, care este explicaţia gestului ? Aceea pe care o dă el însuşi, cu modestie şi naturaleţă („se pierdea timpul") pare, la prima vedere, insuficientă. Şi totuşi este pe deplin lămuritoare. De fapt, ce va să zică timpul ? Un ceas, două, cinci, o zi, patru... Un sac de ciment, o tonă, zece... Şi aşa mai departe. E limpede că .pentru utemistul Nicolae Raită timpul nu are o valoare in sine. Timpul pierdut, timpul - lacună, timpul ucis, reprezintă o pagubă socială, istorică. Poate că tînărul voluntar nu are accepţia raţională, teoretică, a acestui fenomen. Dar el o are ân mod cert pe aceea practică, instinctivă, el aire simţul muncitoresc al timpului, simţul socialist. Iată un alt soi de cristale sclipitoare ce se zămislesc în marele clocot al vetrelor roşii din Turda, cristalele conştiinţei. Mă uit ta tânărul modest şi parcă sfios, a cărui privire limpede şi liniştită caută însă înainte şi în sus, şi gândul mi-aleargă nu ştiu -aim la femeea care şedea ân genunchi, la mulţumiirile adresate sfântului Barttoloimeu. Personal, trebuie să recunosc cinstit, n-am ştiut niciodată şi nu cunosc nici azi meritele sfântului Bartolomeu (e posibil să fi fost la viaţa lui un bărbat vrednic şi de ispravă). Ştiu însă cu certitudine una clin isprăvile şi unul din gândurile 'tânărului blond din faţa mea şi mă simt ispitit să-i adresez (sau poate chiar i-am adresat-o ân gîmd) formula consacrată, de gratitudine : „îţi mulţumesc, Nicolae Raită, că ai salvat o frântură din timpul obştesc". F'carte aproape de fabrica de ciment, se află un alt nucleu de foc al oraşului. Dar focurile care and aici, la industria chimică, sânt de un soi diferit. Ele and şi în puternica staţie de redresare (care preface curentul alternativ în curent continuu), - o instalaţie modernă, perfecţionată, de mare randament, - desenând subţiri săgeţi fosforescente pe cadrane. Ele îşi execută combustia tainică şi în celulele de electroliză a clorului şi îin labirintul circuitelor chimice, prin retorte şi cazane, alambicuri şi autoclave de felurite forme şi dimensiuni, unde au ioc subtilele metamorfoze din care se nasc D.D.T.-ul, hexacioranul, soda, polialorura de vinii şi o sută de alte rubedenii chimice. Ard aici focuri electrice reci, focuri chimice invizibile, a căror putere nu e mai mică decât a flăcărilor de la cuptoarele dc sticlă sau ciment, dar al căror duduit e susurul dulce al fierberii nevăzute a gazului, sau zumzetul discret ai vibraţiilor nervurilor electrice. Totul! porneşte aici de la sare, de la banala ciontiră dc sodiu a 'bucătăriei, pe care de veacuri o oferă salinele din apropiere, pe oare o scoteau din adineauri robii şi iobagii de odinioară. Astăzi, urmaşii celor ce mîncau din blidele primitive de lemn a căror rămăşiţă am văzut-o la muzeu, stăpânesc complicatele, impenetrabilele taine ale magiei chimice şi prefac strămoşeasca sare stropită cu singe şi sudoare în multiple, miraculoase averi obşteşti. Drumul sării e lung, dificil, extrem de încurcat. EJ are răspântii numeroase, opriri şi întoarceri, la fiecare din ele asociindu-se noi părtaşi şi rămânând pe drum diverse învelişuri şi resturi dc năpârlire. Se extrag esenţe, licori grele, virulente, se adună la răscruci sau ia capetele drumului pulberi imaculate, paste, cristale moi, sapunoa.se, cristale limpezi, dure, seve roşcate şi aburi verzui... Cel dintâi care se desprinde e clorul, încă din prima hală, părăsind îmbrăţişarea de milioane de ani a sodiului âmprewnâ cu care înspuma tindele calde ale 54 străvechilor mări din erele defuncte. Revenind la starea lui teoretică, gazul verzui îşi ia zborul prin conducte. Schemele tehnologice multicolore de la intrarea fiecărei secţii îi indică prezenţa permanentă (circuitul galben) prin mulţimea de afluenţi şi confluenţi (roşu = acid sulfuric, albastru = apă, etc.) care se adaugă şi se desprind în cursul călătoriei. Aventurile lui încep în hala următoare, cînd, supus presiunii şi răcirii, devine lichid. într-o altă hală îşi schimbă culoarea. Apoi intră în diferite combinaţii, sub îndemnul a felurite forţe, căldura, frigul, un catalizator, ochiul magic al unei lămpi de ultraviolete, etc. Treptat, se desprinde de cîte un însoţitor şi îşi alege alţii. Apoi scapă parţial printr-o ieşire laterală, redevine verde, redevine gaz. Reintră iar în circuitul principal. Şi aşa mai departe. Tot drumul acesta încurcat şi laborios străbate o mulţime de săli şi hale, curate, luminoase, oale mai multe de construcţie recentă. în care ciudate utilaje şi instalaţii, de cal mai înalt nivel tehnic, automate (vopsite in culori vii, corespunzând unor convenţii chimice şi tehnologice), se înşiră cap la cap într-un flux unitar. Tot drumul e marcat de cartea de vizită a gazului verzui, al cărui nume întră îh toate pseudonimele pe care le capătă pe circuit, in diferite faze şi rezultate ale aventurilor lui, amestecul nestatornic care aleargă prin conducte : clor-benzen, monodor-benzen, ortodiclorbenzen, hexa-doran, doriţi şi hipodoriţi, polidorură de vinii, etc. Dar fiecare aventură şi fiecare poreclă nouă corespund şi unui nou miros sau amestec de mirosuri, care însoţesc stăruitor marea călătorie a dorului. Spre deosebire de halele fabricii de sticlă, unde ochiul era îmbătat de profuziunea culorilor, sclipirilor şi nuanţelor, aici traversăm un imperiu al olfacţiei. Mirosuri vii, aţîţătoare, unele ascuţite, agresive, altele aproape dulci, obsedante, cele mai multe dominate de damful dorului. Undeva miroase a spirt, în altă parte a cremă dc ghete, sau a răşină, aici se simte benzina, dincolo miroaise a migdale... Puţini oameni se văd in sălile şi halele fabricii. în multe din ele nu e decît cîte unul singur, care se plimbă liniştit urmărind indicatoarele feluritelor aparate. Procesul de dezvoltare, de înnoire, de progres, este aici, pe toate planurile, vertiginos, radical. De altfel, mare parte a fabricii e o creaţie nouă. .-Mături de halde noi, spaţioase, higieniee, se mai văd, în curte, resturile unor clădiri vechi, fără ferestre, cu cărămida de un roşu bolnav, măcinată de adzi, clădirile vechiului nucleu primitiv al fabricii, abandonate de curînd. Rîvna înnoirii, a ameliorării, a sporului, se vede dc altfel în toate preocupările muncitorilor şi inginerilor. Fabrica c în continuă dezvoltare, utilajele în continuă îmbunătăţire, deşi sînt noi, perfecţionate, importate din RFG - ţară ou veche şi reputată industrie chimică. Cu toate astea, inginerii Bucur şi Roşea tot au găsit ceva de meşterit la celulele dc electroliză ca să împiedice pierderea mercurului. Iar în secţiile unde dom! are de-a face au benzenul şi unde instalaţiile mai scapă gaze şi mirosuri neplăcute şi dăunătoare, sînt în elaborare noi şi noi măsuri de îmbunătăţire, inovaţii şi măsuri de protecţie din ce în ce mai scrupuloase. Sînt bune, fără îndoială, utilajele create de meşterii germani, dar ele se arată adesea mai prejos de înalta grijă pentru apărarea sănătăţii omu'ui, dc spiritul •gospodăresc socialist, care domneşte azi în fabricile şi uzinele de pe întinsul ţării. Iată de ce tinerii noştri ingineri şi tehnicieni, bătrânii noştri meşteri şi cercetători, marea «masă a strănepoţilor „uneltelor grăitoare" de odinioară care-si petreceau osînda vieţii în salinele grofilor, nu se intimidează în fata ingenioaselor, complicatelor, străludtoarelor maşini, aparate, instalaţii străine, ci îşi aplică asupra lor osteneala mîinilor şi a minţii, înaltele calcule ale conştiinţei socialiste şi ale patriotismului, pentru a le face şi mai bune, şi 55 mai folositoare şi mai spornice. Iat-o, de pildă, pe această fetişcană de 19 ani, abia ieşită de curând dintr-o şcoală tehnică de ia Tîtinăvenl, mânuind singură, din butoane şi manete, o mare şi complexă maşină, din care curge un etaj mai jos, pulberea albă a PCV-ului (cum îi spune ea poMclorurii de vinii). Şarlota Lorincz a plecat de puţină vreme de lingă bancul de ti'rapjlar ai tatălui ei şi, părăsind universul patriarhal al lemnului, a pătruns, odată cu ţara, în era miraculoasă a maselor plastice. Iată-1 şi pe acest tînăr cu ochi de culoarea clorului, care stă liniştit şi singur in vasta hală, urmărind cadranele labirintului de ţevi şi alambicuri. A venit aici de vreo două luni şi încă mai poartă straiele lui groase de aba ţărănească. Sînt sigur că i-am mai zărit undeva, poate pe marele panou din muzeu, unde purta mustăţi lungi şi plete şi făcea parte din ceata lui Horea. Aici supraveghează, in hainele lui aspre, rigide, lemnoase, cu gesturi încă stângace în care stăruie amintirea sapei şi a securii, maşini gingaşe, ingenioase, care împuţinează misterele ţarinei şi înmulţesc minunile vieţii omeneşti. Deocamdată, rolul şi cunoştinţele lui sînt strict mărginite : el ştie rostui cutărui buton, înţelege semnul outărui ac de ceasornic sau al liniei roşii care urcă şi coboară în tubul de sticlă. El ştie să dea semnalele potrivite şi să-i anunţe pe meşter sau -pe inginer. Dar, de pe acum, el a intrat în imperiul ciudat, miraculos, al chimiei şi drumul lui viitor are el însuşi un înţeles şi un orizont de minune... Din mîiinile tuturor acestor oameni ies bunuri noi pe care industria noastră nu le-a produs înainte şi care se procurau cu bani grei din import : policlorura de vinii (vinilinul), D.D.T.-ul, hexadorainul, dorbenzenul şi o serie întreagă de alte produse de bază ale industriei de coloranţi. Se mai produce aici sodă caustică, acizi şi cloruri, doriţi şi hipoeloriţi, necesari industriilor chimice şi petrolifere, textile şi farmaceutice, etc. La dţiva kilometri de Turda, se află cel mai cunoscut şi cel mai [puternic focar industrial din partea locului, „Industria Sîrmei" - Cîmpia Turzii. Numai pentru această mare întreprindere, care-şi întinde .numeroasele secţii şi anexe pe zeci de hectare, oare utilizează cîteva mii de muncitori şi produce peste zece mii de articole, numai ca să parcurgi şi să înţelegi complexul angrenaj al acestei uzine, ai avea nevoie de cîteva săpjtămîni. Ospeţia noastră însă c limitată. Sosim la ora schimbului de la amiază şi, înainte de a pătrunde pe teritoriul uzinei, trebuie să aşteptăm puţin pentru a fi anunţaţi şi ântâmpinaţi. Putem să observăm astfel cîte ceva din alcătuirea împrejurimilor. în afara uzinei se poate descifra începutul unui oraş şi sfârşitul unei vechi aşezări rurale. în vecinătatea clubului, în jurul unei pieţe către care se înmulţesc blocurile de locuinţe şi alte dădiri, se defineşte mai dar viitorul centru urban. Satul încă nu s-a retras 'definitiv, carele şi cirezile străbat încă şoseaua asfaltată, iar ogoarele se văd desfăşurându-se de jur împrejur. Dar greutatea specifică a ambianţei este denunţată de la început, clar, de mulţimea extraordinară de biciclete ce Intră şi ies fără încetare pe poarta fabricii. N-am văzut încă niciodată atâtea biciclete laolaltă. Sute de perechi dc roţi subţiri ne defilează prin faţă în cele cîteva minute de aşteptare. Intrând ân uzină, vizităm mai întîi una din cele mai importante secţii, a cărei producţie, în continuă şi rapidă creştere, nu e întotdeauna şi imediat vizibilă, dar cântăreşte greu, fără doar şi poate, în ansamblul desfăşurării energiilor productive ale uzinei, în dezvoltarea oamenilor, a conştiinţelor. E 56 vorba dc ceea ce s-ar putea numi „.secţia dc prelucrate a timpului liber", care include ân alcătuirea ei un adevărat complex impresionant de mijloace şi „utilaje". Vizităm în cadrul clubului o marc şi frumoasă sală de spectacole, o bibliotecă foarte cuprinzătoare, um cerc de artă plastică unde uoenicesc promiţătoare peneluri, un cerc de muzică şi de teatru (avind cîteva formaţii orchestrale, de dansuri şi de teatru), un foarte activ cerc de foto-amatori cu cîteva producţii demne de toată atenţia, etc. Organizarea, dotarea, amploarea acestor cercuri şi preocupări, la care trebu'e adăugată şi susţinuta, valoroasa activitate a sportivilor (între care, o excelentă echipă de fotbal, „fostă şi viitoare participantă la campionatele categoriei A" - după cum ne încredinţează gazdele noastre), toate aceste lucruri ne apar remarcabile, demne de invidiat. în continuare, după ce trecem prin vasta ogradă a uzinei, printre munţi de tagle şi bare, colaci de stemă şi cabluri de toate grosimile şi alte materiale şi produse care aşteaptă sub marele pod rulant să iasă pe poarta fabricii sau să intre pe cea a diferitelor hale şi secţii, după ce admirăm din fugă desăvârşita rîn-dulală şi curăţenie care domneşte in jur, dăm o raită prin cîteva din numeroasele secţii. începem cu oţelăria. Aici e inima uzinei. Cuptoarele Martin duduie puternic. Sub ele, în vetrele încinse pînă la alb, se zbat flăcările. Flăcări multe, grele, ce par înghesuite, apăsate, întărâtate, vuind cu tirajul frenetic, asurzitor, al tuirbo-reaotoareloir. Sînt atâtea flăcări adunate aici, pe un spaţiu minim, atîta energie comprimată, atîta combustie densă, exasperată, .de parcă ar arde, sub clocotul metalului incandescent, uriaşe păduri răşinoase de mii de kilometri. Dar oamenii stau liniştiţi în jur, aşezaţi pe scăunele, stăpânind cu privirea de la distanţă, marile forţe clocotitoare adunate sub coviltirele de piatră. Ei stau liniştiţi, în aşteptare, priveghind procesele adânci, de durată, tainica, preschimbare şi contopire a elementelor. Trăgînd din ţigări, ei stau deoparte, în semi-întuneric, bătuţi cînd şi când ide reflexele focului, aşa cum stăteau părinţii şi moşii lor în jurul focurilor de la stînă, în jurul focurilor haiduceşti sub poalele pădurii. în mişcarea lor domoală, cumpănită, bărbătească, stăruie ceva din vechea obişnuinţă patriarhală a convieţuirii cu focul. Dar ân liniştea şi siguranţa cu care aceşti foşti ţărani şi fii de ţărani istăp|înesc marea taină, a metalurgiei, stăruie desigur şi amintirea vrednicilor meşteri bărboşi de acum două mii dc ani, care opuneau romanilor săbii şi platoşe făurite cu mîna lor. Dan când ân cînd, cîte unul zvârle ţigarea ridieîndu-se, şi cercetează prin ochelarii fumurii mersul focului şi stadiul fierturii. Alteori, se .ridică mai mulţi şi întinzînd lingura nesfârşită trag afară probe cărora ie examinează culoarea, curgerea şi închegarea. Apoi, curînd, la timpul potrivit, dincolo, jos, în spatele vctrelor, se va auzi un strigăt : „cuptorul 4 toarmăă !" Şi şuvoiul de foc lichid va ţâşni pe şanţ ân tiparele pregătite... Calupurile de metal închegat trec alături, la. laminoare. Şi aici unealta fundamentală c focul. Ne oprim câtva timp ân faţa unei arene întinse, împărţite in două, ca un teren de volei. Ne aflăm pe o latură, unde, în dosul unei balustrade, se află nişte bănci în trepte, parcă anume amenajate în chip de tribună. în faţa noastră c în plină desfăşurare o stranie şi spectaculoasă luptă. Pe fiecare din jumătăţile terenului stau, faţă-n faţă, cîte trei atleţi. Dar nu sînt numai atleţi, .ci şi. iscusiţi dansatori. Şi nu numai dansatori, ci şi adevăraţi îmblânzitori de şerpi. Şerpii sânt lungi de cîteva zeci de metri, roşii, scânteietori, grei, cât degetul de groşi şi foarte supli. Fiecare dintre luptători apucă şarpele cu un cleşte dc ceafă şi-1 vâră cu capul în gura unei maşinării din faţa lui. Odată prins în dinţii valţukii, care se învârtesc cu o mare iuţeală, şarpele 57 este expulzat fulgerător printre măselele laminorului în jumătatea opusă a arenei, unde zboară şficbiuind şi scăpărind şi unde cade în fine, zvîircoliradu-se, cu un plescăit greu. Atletul din cealaltă parte a terenului schiţează întîi cîteva .m scări de dans, evitând ou graţie şi măies'brie atingerea periculoasă a reptilei de foc în zbor, şfichiul răsucit al cozii. Apoi, înainte ca ea să apuce a se încolăci îln fundul arenei, o şi prinde cu cleştele de ceafă, o smuceşte silind-o să-şi desfacă inelele, o trece, după nevoie, dintr-o niînă într-alta, fandînd, ridioînd pe rând picioarele cu aceeaşi abilitate coregrafică, şi, după ce a îmblînzit-o îndeajuns, o prinde şi el în valţul laminorului proiectând-o în terenul „adversarului". Această „partidă" durează îndelung, pînă ce şarpele de metal s-a subţiat după nevoie şi s-a stins devenind fumuiriu. La ieşirea din hală, stivele de şerpi negri, mai lungi acuma, drepţi şi rigizi, ne încredinţează că măiestria şi rîvna lantinoriior nu sînt mai puţin rodnice. în drum spre poarta uzinei, mai trecem printr-o secţie, unde se p oduc cabluri şi fire electrice. Alergând pe mosoare, trecând prun băi speciale, strecu-rihdu-se prin valţuri din ce ân ce mai fine, sîirma se apropie de profilul firului de păr. într-o altă sală, firele de păr împletite primesc straie atrăgătoare, multicolore. Mai întîi o cămaşă de cauciuc. Apoi, în mişte gherghefuri circulare, în vîrful cărora se învârtesc jurubiţe ele diferite culori, firele dobândesc şi ultimele învelişuri textile. Răsucite în colaci, mai mari sau mai mici, împletite sau simple, îmbrăcate sau nu, firele pornesc de aici din Cîmpia Turzii în marea lor călătorie aeriană, pe stâlpi, de-a lungul şi de-a latul ţării. Sârma, finul electric, firul telefonic, circuite şi relee, - un adevărat .păienjeniş se urzeşte de-aici de pe marile mosoare de ia Cîmpia Turzii, cuprinzând întinderea ţării într-un sistem nervos gingaş şi puternic... Părăsim marea uzină cu ochii plini de imagini şi viziuni. Deasupra tuturor se înalţă însă, petredndu-ne, imaginea uriaşă, de mit, a tânărului laminator, şfichiuind ou harapnicele-i roşii, de foc, văzduhurile ţării, alungind cu plesnetuS luminos al nesfârşitelor bice aprinse bătrânele stihii ale întunericului. Dar vetrele de foc din jurul Turzii sînt mult prea numeroase ca să le putem vedea pe toate acum. Lângă fabrica de ciment, fumegă marile cuptoare de var (înmulţite recent). Ceva mai departe ard cuptoarele de cărămizi refractare ale fabricii „9 mai" şi „Silica", cuptoarele de şamotă ale fabricii „Proletarul". în altă margine a oraşului, un vechi atelier de oale şi străchini a devenit în cîţiva ani o mare întreprindere modernă („EJectrooeramica") din ale cărei vetre înroşite ies izolatori de înaltă .tensiune şi alte produse înrudite... Dincolo, fumegă hornurile fabricii dc carbon gudronat „Horia, Cloşca şi Crişan". Şi aşa mai departe... Dar despre aceste minuni ale focului şi ale materiei muncite, despre aceşti minunaţi fauri şi despre oraşul lor, mai e încă mult de spus. Şj acest lucru rămâne de făcut, după o cercetare mai amplă, mai adâncă şi stăruitoare a oamenilor şi locurilor, după o mai îndelungată cutreerare a străzilor, a caselor, a sufletelor... CONSTRUCŢII FLORENŢA ALBCI n aceste camere florile tapetelor se uscaseră dc mult, lumina era sură, umbrele lăsate de scaune se subţiau umile, prin colţuri; fn aceste camere soarele pătrundea, aplecîndu-se ca un om prea înalt, sub tavane prea scunde ; In aceste camere oamenii vorbeau încet şi glasul tresărea umil. furişindu-se-n unghere, ca unibrele. A mai rămas prin colţuri vreun gest speriat, un glas rugător, de femeie. o tuse seacă şi-un surîs cenuşiu ; Au mai rămas prin colţuri aruncate de oameni, cînd s-a,u mulat. Constructorii privesc fotul, o clipă, o clipă numai, cît să frîngă-nire degete, ca pe o frunză uscată, trecutul. Apoi, maşinile muşcă din tavane şi prima dată soarele pătrunde cît e de mare, înlre zidurile acestea. Aici a tronat capitalul. ...Un cer singur, aplecat peste case, becuri ftizice, legănate de vînt. Cîntec de beţiv, trecînd în catalige, peste luminile împotmolite-n noroaie şi carele, puriînd sub coviltire singurătate, vînt şi noapte multă, multă noapte, cît să cufunzi dughenele cu gînduri cu tot. Aici a tronat capitalul, Tăceţi! Auziţi! La '„Hotel Tranzit" a răsunat un glonte; Cu siguranţă, s-a auzit un glonte. Nu, noaptea nu sîngeră. Noaptea are un trup mumifiat nu sîngeră ; S-a făcut numai o spărtură în tîmplă cît să-i vezi ţeasta goală, — nlăuntru, cît să-i vezi putregaiul diform; Şi-a răsunat un rîs isteric, de femeie, sub felinarul roşu — al firmei, lingă gară şi noaptea nu s-a clintit; 1 s-a simţit numai întunericul — sînge vîscos şi stricat, prelins pe trotuare, pe ziduri, pe firme Demolaţi, demolaţi. Demolaţi. Aici a tronat capitalul Zidurile acestea, ca o mie de dosare cu crime îi păstrează amprentele. Am judecat. Am condamnat Capitalul. Demolaţi. Demolaţi. Demolaţi. MIHU VULCANESCU: Construcţii Demolăm. Nicicînd prăbuşirile nu au sunat a imn, ca in această vorbă — demolare ; Niciodată scrîşnetul dărimării nu s-a armonizat atît de perfect cu cîntecul zidurilor; Niciodată ruinele n-au dat acest sentiment optimist, de-ţi vine să chiui, înfigîndu-ţi chica în zare. Niciodată m-a fost un cer cu atîţi porumbei deasupra ruinelor. Miroase a moloz şi-i noapte cu stele şi vîntul ne clatină umbrele mari, proiectate pe cer, cu. plopi şi cu schele. Şi doarme oraşul cu privighetori şi copii cu neon şi cu greeri. Iţi treci palma peste fruntea lui şi-i aşezi mai. bine liniştea cum aşezi plapuma deasupra unui copil adormit Aerul e catifelat, catifelat de respiraţiile oamenilor care dorm, catifelat de şoapte, de visele cu glezne plăpînde. In linişte trebuiesc aşternute cărămizile, în linişte — un strat de ciment, un strat de argint sideral, în linişte să se mişte macaralele între labele Ursei Mari, în linişte, în linişte... Dorm copiii şi greeruşii oraşului. Dimineţile inundă lumea cu spaţii şi rîs. 62 Comunismul c cifră-n proiecte, idei şi oţel — sclnteind. 11 definim în ceasul amiezelor, în seri, cînd vise şi stele — perechi ne cutreieră schelele, dar mai cu seamă dimineaţa, cînd îndrăznelile şi certitudinile calcă puternic, cu toată talpa, pe şantierele noastre, cind luciditatea-ncunună marmoreana frunte a omului şi pacea ne atinge cu aripi mari, iscînd cîniecul... Din oră-n oră gările oraşului sună de trenuri, gările oraşului aduc aer proaspăt din ţară, Din oră-n oră pleacă trenuri Duc zvonul altor şantiere-ncepute alt cîntec, alte veşti duc în ţară. Ascult colocviul trenurilor, oamenilor... Aer, aer cu zvonuri şi aripi, cintece vin şi se-ntorc şi se duc şi miroase văzduhul a beton şi-a grădini şi în gară colocvii, armonii, depărtări minut de minut, oră de oră constructorii oraşului — aud simfoniile ţării întregi cum adie ample, peste schelele şi zările lor, înă/ţîndu-le. JOCKEY-CLUB" VAS/LE SADOVEANU upă ce fratele meu s-a mutat la Iaşi în toamna anului 1919, i-a trebuit cîtăva vreme să-şi organizeze noua gospodărie din dealul Copoului. Punînd totul la punct, a început, îin timpul oe-i rămînea liber, să frecventeze în afară de cercul de la revista „Viaţa Romîneascâ" şi alte cercuri, care nu aveau caracter literar. Două din ele - Cercul de şah de la ,,Traian" şi „Cercul Vînătorilor" - îl atrăgeau prin specificul lor care-i satisfăcea pasiunea pentru şah şi vînătoare, găsind între membrii de aci tovarăşi tot aşa de pasionaţi pentru aceste două sporturi : unul de natură cerebrală şi altul de natură fizică, în aer liber. I Cînd s-a hotărît să frecventeze „Jockey-clubul", mai întîi ca invitat, apoi ca membru propus de grupul intelectualilor de acolo, printre care unii îi erau tovarăşi'de vînătoare, a făcut acest pas ca scriitor care, împins de puterea sa de creaţie în continuă frămîntare, simţea nevoia de a observa cît mai îndeaproape un nou mediu social care-1 interesa : societatea ieşană, aşa zisă selectă, de după primul război mondial. Jockey-elub îşi avea sediul într-un local propriu socotit pe atunci printre construcţiile modeme ale oraşului, afcrăgîind atenţia trecătorilor prin poziţia ce ocupa şi prin folosirea în dublu scop : cilub îşi cofetărie. Clădirea era aşezată în colţul din dreapta ai străzii Lăpuşneamu, acolo unde se întâlneşte eu strada Copou îşi ise compunea dintnun parter şi etaj. Parterul, cu vitrinele şi uşile lui mari, era amenajat anume în scop comercial. Aici era instalată o cofetărie de primul .rang, al cărei concesionar de atunci, numit Tufli, ora obligat să furnizeze membrilor clubului, ia cerere, produse de cofetărie şi aperitive. Etajul, ocupat de club, avea un hol mare şi trei sau patru săli spaţioase, luxos mobilate, cu o verandă mare în spre strada Lăpuşmeanu. Cîtăva vreme după constituirea lui - şi de la această dată se scurseseră cîteva decenii - Tockey-club fiind patronat de rage, a fost socotit ca un oare select ou un număr limitat dc membri - pînă la cel mult o sută. Şi conform statutului iniţial, transformat cu timpul în tradiţie, nu puteau pătrunde decît anumite .persoane care se bucurau de o situaţie socială deosebită şi de avere : boea încă avuţi, actuali şi foşti înalţi demnitari, influenţi, în stare să procure fonduri de susţinere da nevoie ; apoi ofiţeri supiariori - de obicei generali şi, în sfiîrşit, cîteva personalităţi care se impuneau prin valoarea lor intelectuală, ca : scriitorul Nicu Game, istoricul A. D. Xenopoi, renumitul profesor şi om 64 de ştiinţă Petre Peni şi nu mai puţin apreciaţi, ceva mai tîrziu, alţi doi profesori : Matei Cantacuzino şi Dimitrie Alexamdrescu, poreclit Toloioi. De fapt, acest mănunchi de oameni spirituali, cu cultură aleasă, a ridicat prestigiul clubului faţă de opinia publică ieşeană, destul de exigentă în ce priveşte aprecierea valorii personale a celor ce frecventau diferite cercuri existente atunci în oraş. Dar ca şi în alte cercuri sau cluburi, şi la Jockey, nu după mult timp, s-a împământenit o viaţă nocturnă unde 'pasiunea jocului de cărţi a cuprins cea mai mare parte din membri şi invitaţi. Viaţa obişnuită la Jockey începea după amezile, cam pe la orele 5. Membrii, odată intraţi in club, se adunau în grupe după cunoştinţe şi interese. Cei cu vază şi prestigiu ocupau salonul din faţă unde era veranda. Aici, cu ceaiuri sau cafele dinainte, cercetau oîtva timp gazetele şi revistele clubului, comentau apoi unele întâmplări ale zilei şi sfîrşeau cu cîteva partide de panţarolă sau preferans timp de un ceas-două, după care plecau acasă. Marea majoritate a membrilor însă, împrăştiată prin celelalte saloane, se frămînta nerăbdătoare consumînd cîte ceva şi făcîndu-şi între ei confidenţe în legătură cu aventurile galante avute. Dar cum se întuneca, îi vedeai adunîndu-se ca la comandă în jurul meselor pentru jocul de cărţi pe bani : ecarte, pocher şi mai ales bacara, stînd pînă noaptea tîrziu, cînd un observator, cît de puţin atent, putea să vadă cum slăbiciunea omenească se transformă într-o patimă fără leac. La această viaţă nocturnă se adunau de obicei mulţi membri şi invitaţi : proprietari de moşii grevate de datorii mari, diverşi oameni de afaceri, boieri scăpă1-taţi, în speranţa unei şanse cu ajutorul căreia să-şi refacă în parte starea materială pe drojdie. Cu timpul, prin dispariţia întemeietorilor, tradiţia a slăbit şi componenţa clubului a luat o altă înfăţişare. Aşa că în vremea cînd fratele meu a început să frecventeze acest cerc, printre membri se găsea un grup de intelectuali : profesori, medici, magistraţi, • avocaţi, ingineri, literaţi, apoi veniseră cîţiva mari industriaşi, conducători de bănci şi oameni politici cu priză în partide. Totuşi, datorită urmei de tradiţie ce mai fiinţa, aproape jumătate din numărul membrilor o constituia încă urmaşii fostelor familii boiereşti, mulţi scăpătaţi materialiceşte, dar dornici a se număra printre membrii selectului club, socotind că prin această calitate îşi menţin un rang mai deosebit în societate. Unii din aceşti urmaşi erau fără ocupaţie, trăind din veniturile modeste ce le mai rămăsese, la care reuşeau să adauge şi unele mijloace de trai dubioase. Alţii se văzuseră siliţi să primească slujbe modeste, vremelnice, la stat sau la Epitiropia Sif. Spiridon, datorită legăturilor de familie ou unii oameni ai zilei sau protecţiei politice lîn care un rol însemnat îl jucau damele voalate. Speranţa unor venituri uşor de cîştigat era însă în jocul de cărţi la club care-i atrăgea pe toţi aşa cum atrage un magnet, metalul. De fapt o lume fără orizont, închistată într-o mentalitate învechită, retrogradă, străină şi refractară faţă de tendinţele de prefaceri economice şi sociale ce se afirmau tot mai puternic după primul război mondial. în contrast ou această lume de suflete moarte, un grup de intelectuali, care găseau aici unele mijloace de distracţie şi ocazii de întâlniri ce prilejuiau dese discuţii şi păreri asupra problemelor ce frământau ţara pe atunci. Printre aceştia, ţin să amintesc de cîţiva pe care i-am cunoscut mai bine. Profesorul loan Simionescu, cunoscut om de ştiinţă, un aprig şi neobosit luptător pentru popularizarea ştiinţei şi culturii în straturile cît mai largi ale poporului, calităţi ce-au trezit un răsunet adînc în sufletul fratelui meu. Profesorul Eugen Herovanu, un intelectual' distins, ou vederi democratice, în tinereţe s-a relevat prin cîteva producţii literare gustate de cititori. Om perfect onest şi modest, era mult preţuit pentru aceste calităţi. Ca avocat, nu căuta clientelă deoarece îi repugna vorbăria goală. Era însă căutat în procesele grele în care prin concluziile limpezi şi juste ce le punea, ajuta mult pe magistraţi. în acest mediu, fratele meu venea în zilele programate spre seară pe la orele cinci, făcîndu-şi partidele de panţarolă sau preferans cu partenerii cunoscuţi şi rar se întâmpla să stea peste ora zece. Obiş-nuiam să-1 însoţesc numai pînă la club, iar alteori treceam pe acolo să-1 întovărăşesc la întoarcere acasă în deal la Copou. Câteodată trebuia să aştept să-şi isprăvească o partidă începută şi în asemenea împrejurare, asistînd la joc, făceam cunoştinţă cu unii membri oare mă îndemnau să intru în rimduriie lor, iar până atunci mă invitau să iau parte la joc, dacă doream. Eu nu jucam nici panţarolă, nici preferans, dar la invitaţia ce mi s-a făcut : că poate vreau să joc biliard pe consumaţie - joc la care aveam o oarecare indemînare - din politeţe am acceptat, jucând astfel de vreo oîteva ori, rămânând ca în ce priveşte cererea de admitere ca membru, să mă mai gîhdesc. Aşa s-a făcut că ân una din zilele de toamnă ale anului 1926 sau în 1927, spre seară, pe o vreme umedă după ploaie, fiind liber am însoţit pe fratele meu la Jockey-club, unde primisem şi eu o invitaţie. Cum stăteam ân afara oraşului, în deal la Copou, unde se făcuse noroi, mi-am luat galoşii - nişte galoşi noi, marca „Tretorn" - pe care i-am lăsat în vestiarul clubului la rând cu alte perechi, mai bune sau mai uzate, ale unora din membrii veniţi ceva mai devreme. în acea seară, amândoi am întârziat la jocurile unde ne angajasem, fiind printre ultimii care plecau. Cum fratele meu nu-şi luase galoşi, a -trecut repede prin vestiar aşteptîndu-mă afară pe trotuar pînă rni-i pun pe ai mei. Cîind colo, ce să vezi ? Aceştia lipseau şi în vestiar nu rămăsese decît o pereche veche şi uzată. întrebând pe omul de serviciu cine a luat galoşii mei, ei n-a putut da nici o lămurire precisă. Am ieşit din club explicând fratelui meu de ce am întîrziat. El a rămas mai surprins decît mine. Nu-i venea 'să creadă că în selectul Jockey-club se poate întâmpla aşa ceva. Paguba nu era mare, dar faptul petrecut ne-a afectat mult. După câtva timp de mers în tăcere, am prins a vorbi : - Bădie, dacă-i pe aceia, eu trebuie să fiu mulţumit de această întâmplare care mă scuteşte de aci înainte să mai calc în acest club select. - E bine că ai făcut şi tu o experienţă de natură socială care îţi va folosi în viaţă. Eu însă, adăugind la însemnările mele această întîmplare, trebuie să constat încăodată, cu oarecare tristeţe, cît de înşelătoare sînt aparenţele. Dup|ă câtva timp, fiind -întrebat de câţiva cunoscuţi de ce nu se mai arată pe la Jockey, fratele meu le-a explicat motivul. 66 - Ei, cucoane Mihai, replică «nul. Nu o lua şi mata aşa în tragic, căci orice pădure arc şi uscături ! - Da, într-adevăr, ştiu că orice pădure are şi uscături, dar Ia Jockey-club sînt prea multe şi eu nu rnă simt bine între ele ! răspunse fratele meu cu un ton mai apăsat ca de obicei. „CERCUL VÎNĂTORILOR" ntre anii 1898 şi 1902, la Iaşi a avut loc o mică revoluţie edilitară interesantă prin specificul ei: foştii primari ai oraşului in acest răstimp (scriitorul Nicu Gane şi profesorul A. A. Bădărău, unul literat cunoscut şi cu trecere la centru, celălalt, un urmaş vrednic de răzăşi, dîrz şi stăruitor, cu mare suprafaţă politică atunci) trecînd peste ambiţiile personale şi vederile politice ce-i despărţeau şi-au dat mîna şi au păşit la o acţiune comună de interes obştesc pentru a scoate laşul din ticăloşia edilitară în care se zbătea. Străzi nepavate sau neasfaltate şi rău luminate ; lipsa de apă potabilă din care cauză tifosul foîntuia în largul lui, endemic : nevoia imperioasă de amenajare a Ripei Galbene, o adevărată lutărie aproape de centru, care era o ruşine pentru oraş, toate cereau o grabnică punere la punct. Aceşti dai oameni, utilizînd diverse mijloace de convingere şi presiune, au reuşit cu destulă greutate să determine autorităţile superioare de resort din Bucureşti - zgîrcite în acordarea de fonduri băneşti pentru interesele obşteşti din provincie -să aprobe proiectele de refacere a străzilor şi amenajarea Ripei Galbene ; apoi proiectul de alimentare ou apă de la Timişeşti. In acest scop, s-au alocat şi asigurat fondurile necesare pentru ca lucrările, odată începute, să se execute în continuare, neţinîndu-se seamă de schimbările dese, la cârma ţării, ale partidelor politice. Măsuri care au prins bine pentru cei care au venit la conducerea oraşului după aceşti doi primari, deoarece asemenea lucrări importante cereau ani îndelungaţi pentru a putea fi executate. Aşa că, după îndeplinirea acestor formalităţi, s-au făcut cuvenitele publicaţii ă din oglindă şi-ţi vorbeşte de moarte ? 1" din recenzia semnată T. Podriga, ne aminteşte următoarea cugetare din Privind viaţa : „Nu-ţi sînt scumpe încreţiturile de pe fruntea şi de la ochii femeii tale ?... Gînde-şte-te bine că ele sînt semnul că se apropie vremea cînd tu şi tovarăşa ta aveţi să vă despărţiţi pentru totdeauna 1" In recenzia semnată T. Podriga se întîlneşte o idee care se referă la „acel fetişism al înamoraţilor, care de la fiinţa iubită se extinde asupra tuturor obiectelor ce vin în atingere cu dînsa", idee pe care o vom găsi la Ibrăileanu, în micul său studiu asupra poeziei „Pe lîngă plopii fără soţ", unde citim : „Şi tot ce ţinea de ea era unic, chiar şi haina. Este definiţia supremei iluzii de care e ameţit bărbatul cînd iubeşte cu fetişism" („Scriitori romîni şi străini" p 134). întrucît este evident, că recenzia lui Sanielevici a suferit transformări radicale prin intervenţia şi contribuţia secretarului de redacţie, este probabil că cei doi amici au căzut de acord să semneze cu un nume convenţional : T. Podriga. Cit timp Sanielevici a păstrat raporturi normale cu Ibrăileanu, şi-a retipărit recenzia aşa cum a ieşit din această colaborare prietenească, în volumul său de „Cercetări critice şi filosofice" (Editura Steinberg, Bucureşti, 1916). Ibrăileanu n-a obiectat nimic, vă-zînd că Sanielevici a retipărit în volum recenzia ieşită din această colaborare aşa cum am arătat. Cînd însă în 1919, Sanielevici şi-a reeditat volumul de „Cercetări critice şi filosofice", de data aceasta însoţit de o prefaţă în care ataca fără cruţare pe Gherea şi pe Ibrăileanu, autorul a avut grijă să scoată articolul „Schiţe şi Amin- 86 tiri", care apăruse în „Viaţa Romînească" semnat T. Podriga şi nu 1-a reintrodus decît într-o ediţie ulterioară din care avea să dispară prefaţa jignitoare la adresa criticului ieşan. Ibrăileanu, în .convorbirile ce avea cu cei mai apropiaţi de dinsul, punea asemenea curiozităţi ale lui Sanielevici pe seama unei evidente tur-burări de caracter. Dar acest gen de colaborare deghizată, -asupra căruia socotesc nimerit să atrag atenţia, pentru ca astfel să fie cunoscute toate aspectele activităţii critice a lui Ibrăileanu, - nu este un caz izolat, căci îl întâlnim în acelaşi număr al „Vieţii Romîneşti" în care a avut loc colaborarea Sanielevici-Ibrăileanu sub pseudonimul X. Podriga. De data aceasta însă colaborarea are loc între Topîreeanu şi Ibrăileanu, în ciuda faptului că articolul despre care voi relata este semnat numai de G. Topîreeanu. Dar iată mai întîi faptele. Ibrăileanu a voit să scrie un articol experimental, pentru ilustrarea chipului în care îşi alcătuiesc versurile poeţii mediocri, la care „expresia formală întrece cu mult conţinutul sufletesc", spre deosebire de Eminescu, în poeziile căruia „conţinutul sufletesc întrece oovîr-şitor expresia formală". Titlul articolului proiectat este Pe un volum de Eminescu (însemnări inedite şi alte digresii, cu privire la „arta nouă" indigenă), împotriva poeţilor de la noi care imită literatura decadentă din Franţa scrisese de multe ori Ibrăileanu, iar un articol mai recent al său se intitulează „Literatura absconsă" („Viaţa Romînească", nr. ; din 1910) şi chiar în numărul 10 din 1912, în care e publicat articolul Pe un volum de Eminescu, la Rev. Revistelor Ibrăileanu evidenţiază „ridicolul lite-raturiştilor decadenţi", cu ocazia apariţiei revistei „Simbolul". Pentru a dovedi încă o dată că una este corectitudinea tehnică a versului şi alta crea-ţiunea artistică a poeţilor de mare talent. Ibrăileanu a solicitat, pentru acest articol experimental, lui Topîreeanu, ajutorul său la secretariatul redacţiei, a cărui facilitate în improvizaţii e^a cunoscută, să alcătuiască un număr de versuri în care se constată corectitudinea prozodică, dar din care lipseşte cu desăvîrşire arta, poezia. Topîreeanu s-a executat, punînd la dispoziţia criticului un număr de douăzeci şi şase versuri „compuse adhoc pentru edificarea cetitorului", cum se specifică în notă. Pentru contribuţia lui Topîreeanu cu versurile sale la alcătuirea articolului Pe un volum de Eminescu, Ibrăileanu i-a cedat poetului paternitatea întregului articol, fiindcă este evident" că criticul n-ar fi putut semna o lucrare ce conţine versuri pe care el nu le-a compus şi nu le putea compune. Următoarea afirmaţie din introducerea articolului : „Semnatarul acestor rînduri nu e poet" este valabilă pentru autorul textului de analiză critică, deci pentru Ibrăileanu, şi nu pentru Topîreeanu. în acest fel se delimitează, de la început contribuţia fiecăruia din cei doi colaboratori, într-o compunere pe care o semnează totuşi numai unul din ei, din cauzele expuse mai sus. Din cele opt pagini ale articolului Pe un volum de Eminescu, şapte sînt acoperite cu textul teoretic, critic, care aparţine gîndirii lui Ibrăileanu prin numeroase elemente ce se pot identifica în alte scrieri ale sale. Este de ajuns să citez numai cîteva idei şi expresii din articolul Pe un volum de Eminescu în paralelă cu cele identice din alte articole ale lui Ibrăileanu, pentru a dovedi că autorul lor este unul şi acelaşi. Ideea că sînt poeţi care nu exprimă nimic de-a dreptul şi că vor numai să sugereze ceea ce au de spus, idee afirmată în Pe un volum de Eminescu, precum şi ideea că poetul simbolist e victima unui bovarism incurabil şi un soliloc care singur e în stare să-şi priceapă opera, pe care totuşi o oferă cititorilor, fuseseră prezentate încă din 1910 tot în „Viaţa Romînească" în articolul Literatură „absconsă", unde autorul P. Nicanor, recte Ibrăileanu, vorbind despre simbolism, spune că acesta e o „şcoală literară care, în ultimă analiză, vrea suggestia în locul expresiei, suggestia a ceea ce nu se poate exprima şi că ceea ce caracterizează această literatură absconsă este că ea nu poate fi înţeleasă decît de autorul ei..." Cerinţa ca, chiar în cazul cînd poetul numai suggerează, el trebuie să se exprime cu toată claritatea, cerinţă despre oare Ibrăileanu amintea în articolul Literatura „absconsă", este repetată şi în Pe un volum de Eminescu, Termenul suggera, chiar în această formă, este des folosit de Ibrăileanu în arguknentările 87 sale de critică estetică şi-1 întîlnim şi în articolul Poezia nouă („Viaţa Romînească" nr. 6 din 1922) semnat G. I. Poeţi ai etajerelor sînt denumiţi simboliştii romini în Pe un volum, de Eminescu ca în articolul Influenţe străine si. realităţi naţionale („Viaţa Romînească" nr. 2 din 1925) al lui librăileanu şi ca în recenzia despre volumul lui Galaction „Bisericuţa din Răzoare" („Viaţa Romînească" nr. 1 din 1914), care se datoreşte tot lui Ibrăileanu. Chiar termenul soliloc este propriu unor articole ale lui Ibrăileanu ca Artiştii luptători („Viaţa Romînească" nr. 6 din 1906), Literatura şi Societatea (ibid, nr. 7-8 din 1912) şi Eminescu - Note asupra versului (ibid. nr. 9-10 din 1929). Afirmaţia că Eminescu îşi ia subiectul celor mai bune poezii ale sale din domeniul sentimentelor etern şi general-omeneşti şi că în opera lui nu e aproape nimic ocazional şi special, afirmaţie ■făcută în articolul Pe un volum de Eminescu, este reluată de Ibrăileanu mai tîrziu în articolul Mihail Eminescu din volumul „Note . şi Impresii" şi ea se întîlneşte şi în cursul său universitar. Ideea că forma nu se poate despărţi de fond deck în cugetarea noastră, deci numai adhoc, aşa cum se propune în discuţia teoretică din Pe un volum de Eminescu, este specifică Iui Ibrăileanu şi o întîlnim în articolul Curentul Eminescian din volumul „Scriitori şi curente" (Iaşi, J930 p. 7), precum şi în articolul „Caracterul specific naţional în literatura romină („Viaţa Romînească" nr. n din 1922). In Pe un volum de Eminescu se face afirmaţia că sinceritatea în artă e o însuşire supremă şi că în ultimă analiză aceasta este condiţia unică a poeziei lirice, iar Eminescu avea această calitate. Ideea aceasta este exprimată de Ibrăileanu în recenzia sa asupra volumului „Credinţe" de St. O Iosif (ibid., nr. 2 din 19CS), unde zice : „Sinceritatea, aceasta e însuşirea cea mai mare şi mai simpatică a unui scriitor, cînd are şi altele". Chiar epitete ca supremă, unică sînt folosite în mod curent de Ibrăileanu în articolele sale de analiză literară. Iar forme ca nimene, sameni, stingere, stins, etc sînt forme moldoveneşti caracteristice limbii lui Ibrăileanu. Unele construcţii stilistice vădesc de asemenea prezenţa lui Ibrăileanu. Nu insist asupra 'lor, pentruca articolul de faţă să nu ia prea mari proporţii. Dar sînt în articolul Pe un volum de Eminescu două pasaje pe care le întîlnim şi în articolul din imediata sa vecinătate, semnat T. Podriga, şi de care m-am ocupat ceva mai sus. în primul pasaj din articolul recenzie despre „Schiţe şi Amintiri", în care se reproduce convorbirea dintre Casian şi amicul său cu privire Ia rochia albă de sărbătoare, cu care era îmbrăcată d-şoara Albertini, T. Podriga adaogă propriul său comentat : „Această convorbire ne face să zîmbim, dar în acelaşi timp ne emoţionează, căci e aşa dc caracteristică pentru acel fetişism al înamoraţilor, care de la fiinţa iubită se extinde asupra tuturor obiectelor ce vin în atingere cu dînsa I" Iar în al doilea pasaj din aceeaşi recenzie, T. Podriga, pentru a arăta cît de orb este instinctul amorului, care face să dispară de De faţa iubitei defectul fizic al ochilor încrucişaţi, citează teoria lui Stendhal : „pune o ramură uscată şi neagră în apă sărată ; la un moment dat, sarea se va precipita şi va acoperi lemnul cu mii de diamante..." Iată acum aspectul sub care se prezintă aceste idei şi expresii ale lui T. Podriga (recte Ibrăileanu) în articolul Pe un volum de Eminescu : „(Eminescu) spune întotdeauna mai mult decît exprimă direct... Aleg din epoca lui de maturitate artistică, două versuri destul de simple în aparenţă : „Căci azi le sameni tuturor/ La umblet şi la port". Ideea exprimată de-a dreptul : „azi le sameni tuturor" cuprinde in sine ideia inevitabilă : „odinioară te deosebeai de toate". Şi luaţi seama : convingerea că femeia iubită e singura pc lume... este ceea ce Stendhal explică pe zeci de pagini prin fenomenul cristalizaţiei, e cel mai caracteristic efect sufletesc al amorului ; e însuşi Amorul... De ce-a ales poetul ... tocmai umbletul şi portul? A ales „umbletul" pentruca la ochi, la gură sau la frunte, se înţelege că nu ţi-ar fi greu să faci deosebire între iubita ta şi celelalte femei, chiar dacă n-ai fi aşa de înamorat. Pe cită vreme ca să poţi deosebi o femee de toate celelalte femei numai de pe umblet, de departe (să-i poţi presimţi apropierea), trebuie să iubeşti într-adevăr... 88 Tot aşa în ce priveşte „portul". Ba încă aici poate fi vorba de cunoscutul fetişism al înamoraţilor..." Cititorul a putut observa din pasajele reproduse mai sus că atît ideea despre cunoscutul fetişism al înamoraţilor, cît şi ideea despre fenomenul cristalizaţiei, a lui Stendhal, sînt elemente de gîndire şi de stil ale unicului scriitor, care în paginile „Vieţii Romîneşti" se bucura de o libertate inestînjenită atît în deghizarea numelui, cît şi în amestecul său în lucrările colaboratorilor. Dar dacă ţinem seamă şi de faptul că reflecţiile privitoare la „umbletul" şi „portul" iubitei formează obiectul unor comentarii similare din articolele Pe lingă plopii fără soţ („Scriitorii romîni şi străini" p. 15413;) şi Ana Karenin („Note şi Impresii") scrise de Ibrăileanu, putem trage concluzia că atît partea finală din recenzia privitoare la „Schiţe şi Amintiri" semnată T. Podriga, cit şi textul critic din articolul Pe un volum de Eminescu, semnat numai de G. Topîrceanu, ar putea fi atribuite criticului „Vieţii Romîneşti". * Ricavio este un pseudonim pe care ii foloseşte Ibrăileanu cu totul ocazional, dintr-o necesitate impusă de împrejurări. în 1911, venind la guvern partidul conservator, Ibrăileanu fu înlăturat de la catedra universitară pe care o suplinea de cîţiva ani, şi înlocuit cu Eugen Lovinescu. Acesta scosese de curînd în volum studiul său asupra lui Grigore Alexandrescu O recenzie defavorabilă la „Viaţa Românească" semnată de Ibrăileanu ar fi putut fi interpretată ca semn de animozităţi personale. De aceea, criticul ieşean semnează de data aceasta cu un pseudonim nou, ca cel de mai sus, cu atît mai mult cu cît observaţiile critice din recenzie duceau la concluzia că lucrarea lui Lovinescu este, în partea privitoare la viaţa poetului, plagiată după un studiu al lui Bogdan-Duică. Sint insă numeroase dovezile că Ibrăileanu este autorul articolului intitulat „Boite â surprises", de sub „Note pe marginea cărţilor" din „Viaţa Romînească" nr, 2, 1912, privitor la volumul lui Lovinescu. Astfel, constatăm în articolul acesta epitete ca „subtilul critic", „scepticul", „gingaşul' pe care Ibrăileanu le folosise tot la adresa lui Lovinescu într-o recenzie asupra „Paşilor pe nisip" („V.R." nr. 4 clin 1906), precum şi în articolele „Amantul muzei a zecea" („V.R.", nr. 10 din 1910) şi „Reclamagii" (V.R., nr. 2 din 1912). Ibrăileanu ironizase formula de intelectuali-zare a literaturii, lansată de Lovinescu, scriind intr-un număr anterior al revistei un articol sub titlul „Apoteoza d-lui Sadoveanu" („V.R." nr. 1 din 1912), iar faţă de articolul „Morala în artă", publicat de Lovinescu în „Viaţa Literară", criticul „Vieţii Romîneşti" luase aceeaşi poziţie în nr-ul 2 din 1906, întocmai ca şi în „Boite â surprises". Exclamaţia „hm 1", folosită deseori de Ibrăileanu în stilul său familiar, se întîkieşte şi în articolul de care ne ocupăm, iar acel „postscriptum" din final este una din caracteristicile lui Ibrăileanu, folosite atît î'ii scrisorile sale particulare cît şi în scrierile publicistice. Un alt pseudonim, asupra căruia, pe cît ştiu n-a atras nimeni atenţia pînă astăzi, dar a cărui cunoaştere este menită să arunce o lumină nouă asupra personalităţii lui Ibrăileanu, este Paid Rareş. Cu pseudonimul „Victor C. Rareş", semnase în „Viaţa Romînească" G. Kernbach, simpaticul poet Gheorghe din Moldova, pe care Ibrăileanu îl preţuia mult, socotindu-1 ca pe unul din spiritele cele mai fine din cercul revistei ieşene. Odată cu moartea lui Kernbach însă (1909), se părea că a dispărut definitiv şi pseudonimul „Rareş" de pe coperta „Vieţii romîneşti"_ în anul 1912 însă, un Paul Rareş îşi începe interesanta şi îndelungata sa colaborare, cu articole şi studii exclusiv de idei. Semnînd întreg sau numai cu iniţiale, noul colaborator prezintă cititorilor revistei probleme de natură ştiinţifică şi filosofică, precum sînt următoarele : Morala lui Felix Le Danlec („V.R." nr. n şi 12 din 1912), apoi recenzii asupra lui Bergson, H. Poinoare, Ch. Gide, Ch. Wagner, Firmin Roz, De Witt-Guizot, Friedel, Gaston Rion („V.R." nr. 6 din 1913), Frederigo Enriqucs, Karin Michac-lis („V.R." nr. 1 din 1914), Pierre Janet de Ia College de France, Victor Giraud („V.R," nr. 2 din 1914), H. Poincarc, Georges Brandes, Anatole France („V.R." nr. 4, 5 din 1914), Paul Leroy-BeauJieu („V.R." nr. 7, 8 ,si 9 din 1914), Gugliemo Ferrero („V.R." nr. 1, 2 şi 3 din 1915), Faguet („V.R." nr. 10, 11 şi 12 din 89 1915). Semnalez de asemenea Paradoxe despre operetă la ,,Cronica fantezistă" („V.R." nr. 2 din 1914) şi Cetind pe Dickens („V.R." nr. 5 din 1922), semnate Paid Rareş. Dar cine poate fi acest Paul Rareş care apare dintr-odată ca o cultură filosofică şi literară vădit închegată şi care se bucură la ,, Viaţa Romînească" de o largă ospitalitate, avind uneori în acelaşi număr două şi chiar trei materiale deosebite, şi asupra căruia direcţia revistei a păstrat tot timpul cea mai deplină discreţiune ? De la prima lectură a studiului Morala lui Felix Le Dantec, vedem că avem de-a face cu un scriitor de temeinică pregătire filosofică. Or, se ştie că la „Viaţa Romînească", dintre membrii redacţiei, afară de Octav Botez, singur Ibrăileanu avea o pregătire filosofică profesională, la examenul de capacitate pentru profesorii de filosofie în învă-ţămînt fiind clasificat întîiul. Şi numai Ibrăileanu făcea concurenţă ia mai multe rubrici ale' revistei, aşa încît numai lui i se impunea camuflarea după pseudonime, cînd împrejurarea cerca contribuţia lui peste mersul obişnuit al' revistei. Şi o împrejurare deosebită s-a ivit, care cerea ca revista să publice materiale de natură să ridice nivelul intelectual al scriitorilor, problemă la care Ibrăileanu, ca secretar de redacţie, se gîndea adesea. în corespondenţa sa cu Brătescu-Voineşti, Ibrăileanu se plîngea că chiar scriitorii romîni de marc talent n-au o concepţie asupra vieţii. în operele scriitorilor, criticul ieşean urmărea să descopere talentul, dar el dorea să afle mai cu scamă „intelectualitatea". Şi s-a întimplat ca la începutul anului 1912 Brătescu-Voineşti să trimită la „Viaţa Romînească", spre publicare sub formă de scrisoare, un material în care nuvelistul tîrgoviştean atacă şi ridiculizează sistemul de gîndirc al lui Kant, cu privire la cunoaşterea lucrului în sine. Faţă de această temă a lui Brătescu-Voineşti, Ibrăileanu ia poziţie într-o scrisoare particulară '). în care afirmă că el nu e de acord cu combaterea sistemului de gîndire al celor mai cu renume filosofi ai timpului. în scrisoarea sa Ibrăileanu mărturiseşte că această problemă 1-a preocupat cu vre-o doisprezece ani in urmă, in 1) Secţia de autografe a Bibliotecii Academici R.P.R. articolul său Foiletoanele d-lui Caragiale şi că ii vine să-şi reia cărţile de filosofie pentru a se pune la punct într-o chestie pe care altă dată o ştia bine. Pentru a vedea că filosofia kantistă şi neo-kantistă nu e o nebunie, cum afirmă nuvelistul de la Tirgovişte în „Scrisoare" („V.R." nr. 2 din 1912), Ibrăileanu îi observă acestuia că n-a suferit acea „criză" menită sa te pună într-o anumită stare de imaginaţie intelectuală, capabilă să-ţi dea înţelegerea „lucrului în sine". Prinzind acest prilej, Ibrăileanu îşi aşterne părerile, în legătură cu problema de mai sus, într-un lung articol cu titlul Morala lui Felix Le Dantec, pe care însă îl semnează Paul Rareş („V.R." nr. 11 şi 12 din 1912). într-o frază din acest studiu, Paul Rareş afirmă că, cu toată inferioritatea lor în anumite domenii, ideile noastre metafizice sînt determinante, iar această inferioritate nu trebuie să ne ducă la o neîncredere absolută în toate ideile metafizice (p,. 325). Dar tocmai acelaşi lucru îl susţine Ibrăileanu în scrisoarea sa către nuvelistul tîrgoviştean, unde zice : „Eu cred în evoluţie, în ştiinţă. Cred ca şi d-ta că scopul omenirii e ştiinţa, cred în bine - în toate ; şi asta se împacă perfect cu concepţia mea a raportului dintre mine şi... nonmine. Cred in cunoştinţă ca şi d-ta. Deosebirea e că eu am altă teorie a cunoştinţei, d-ta alta. Am scris eu că sînt împotriva metafizicii ? Atunci am scris ceva, de care nu-s convins..." Dc asemenea Paul Rareş afirmă că „fiecare sistem filosofic e traducerea unui temperament" (p. 309), ceea ce susţinuse întocmai şi Ibră-leanu în articolul Foiletoanele d-lui. Caragiale prin cuvintele : .....Logica, cugetarea noastră, este expresia unui temperament" („Note şi Impresii", p. 117). în alt pasaj, Paul Rareş zice ; ,,...,Cred anume că teoria cunoştinţei poate fi luată ca punct de plecare în clasificarea şi judecarea sistemelor, ea fiind piatra lor de încercare ; mai mult, teoria cunoştinţelor poate forma filosofia cea mai cuprinzătoare şi mai generală, după modelul filosofici lui Kant faţă de cunoştinţele timpului său. Şi îmi place să apropii atitudinea neocriticismului german de concepţia acestei reviste, care a putut găsi înălţimea justă din care trebuiesc privite problemele politice cu 90 ţoală varietatea lor în timp şi spaţiu şi care în critica literară, fără a cădea în exclusivismul şcolilor literare, a putut să îmbrăţişeze fără contrazicere logică toate curentele". Am subliniat ultima frază din pasajul reprodus pentru a scoate în evidenţă că ideile exprimate într-insa, referitoare ia atitudinea ideologică a „Vieţii Romîneşti", sînt ale lui Ibrăileanu, conducătorul de fapt al revistei, care in nr, 7 din 1907 scrisese la ,,Miscellanea" următoarele : „Şi oare n-am publicat noi literatură de toate genurile şi de toate şcolile, de la poporanistul Agîrbiceanu pînă la simbolistul Minulescu ?" Şi Paul Rareş aminteşte, la pag. 325, dc „criza" prin care trec adolescenţii, cînd îşi dau seama de relativitatea cunoştinţelor noastre, aşa cum amintea de o „criză" asemănătoare Ibrăileanu în scrisoarea sa către Brătescu-Voineşti. Forma prezumtivă din Morala lui Felix Le Dantec : „Cetitorule, dacă vei fi fiind un om aşa de liniştit încît te lasă rece observaţiile precedente" (p. 319) ne aminteşte aceeaşi formă verbală des folosită de Ibrăileanu : „Ce-mi pasă de ce va fi fiind sau nu va fiind dincolo de mine..." din scrisoarea către Brătescu-Voineşti sau din Foiletoanele d-lui Caragiale „...a coincidat cu ceea ce obiectiv va fi fiind adevărat" („Note şi Impresii) - p. 113) „...pentru că opera literară e transfigurarea lumii reale, obictive, cum va fi fiind ea în sine, de cătră personalitatea întreagă a scriitorului..." (Studii literare" p. 57). Se află în Morala lui Felix Le Dantec, p. 313, un exemplu care ne descoperă preocuparea cotidiană a autorului „...N-ar fi mai bine să-1 întreb : - Prietene, und'-te duci ? Şi el să-mi răspundă bunăoară : - La redacţie, cu un articol." Se ştie că Ibrăileanu se afla, zilnic, în drum către redacţie, în grija ce avea să inchee la timp numărul revistei care era în pregătire. Pînă şi unele defecte de construcţie stilistică, precum este cacofonia următoare : „...dar putem considera ipoteza -mecanică ca indiferentă progresului biologiei..." („V.R." nr. 1 din 1915 p. 146) folosită de P.R., se întîlncsc in unele scrieri ale lui Ibrăileanu : „Cum era să fie gustat şi selectat Macedonski într-o epocă care trebuia să fie „eminesciană" chiar fără Emi- nescu ?" („Scriitori romîni şi străini" p. 160). In recenzia asupra volumului „Vrista periculoasă" de Karin Michaelis („V.R." nr. 1 din 1914), Paul Rareş se referă ia „logica sentimentelor", întocmai ca şi Ibrăileanu în „Scriitori romini şi străini" p. 136. Tendinţa de a se referi la ideile unui Ana-tole France, Chamfort, Montaigne, Jules Lc-maitre şi Renan, pe care o constatăm în recenzia asupra volumului Vrista periculoasă, se in-tilneştc foarte des în articolele lui Ibrăileanu. Iar atunci cînd, mai tîrziu, acesta recenzează un alt volum al aceleeaşi autoare : Femei („V.R." nr_ 10 din 1926), reaminteşte cititorilor „tragedia femeii de patruzeci de ani, sau tragedia celor patruzeci de ani ai femeii", idee pe care o subliniase Paul Rareş chiar la începutul recenziei sale. Trebuie să evidenţiez că Paul Rareş menţionează într-un loc („V. R." nr. 6 din 1913, p. 410) că asupra problemei ce discută „a mai fost vorba în această revistă", fără să precizeze locul unde s-a discutat. O asemenea atitudine nu putea să aibă decît cel care cunoştea toate secretele revistei şi care, din modestie, nu voia să evidenţieze propriile sale articole mai vechi, adică Ibrăileanu. Locuţiunea „şi aşa mai departe" este folosită de Paul Rareş deseori atît în recenzia amintită cit şi în Morala lui Felix Le Dantec, dar ea este o caracteristică a vorbirii lui Ibrăileanu. ironizată de amici (vezi Savin Bratu, Ibrâileanu-Omul, p. 75). Folosirea abuzivă a lui dar la începutul frazei, în locuri apropiate pe aceeaşi pagină, precum constatăm in Morala lui Felix Le Dantec : ,,Dar poate că justificarea bunului simţ formează filosofia cea mai înaltă. Dar şi criticismul, în toate domeniile, ajunge la acelaşj rezultat prozaic pentru noi cei deprinşi cu paradoxurile cele mai îndrăzneţe („V. R." it—t2 din 1912 p. 327), este un aspect al construcţiei sintactice la Paul Rareş întocmai ca la Ibrăileanu. însăşi folosirea izvoarelor şi a citatelor exclusiv în limba franceză este un indiciu in plus în favoarea identităţii Paul Rareş-Ibrăi-leanu, iar deasa referire la Anatole France a lui Paul Rareş ne aminteşte dc preferinţele 91 nedesminţite ak lui Ibrăileanu pentru acest mare scriitor de idei. Paradoxele despre operetă din nr. 2 al V. R. pe anul 1914, semnate Paul Rareş, conţin o şarjă la adresa Academiei, şarjă întâlnită des în articole semnate sau nesemnate ale lui Ibrăileanu. în fruntea acestor paradoxe se reproduce un citat din Tolstoi, pe care Ibrăileanu îl foloseşte mai tîrziu în romanul .său „Adela" (ed_ II, p. 189). Ironia cu care Ibrăileanu întîmpinase cele două volume de „Paşi pe nisip" ale lui Lovinescu în numerele 4 şi 8 din 1906 ale „V. R." se regăseşte şi în paradoxele lui Paul Rareş, iar subaprecierile lui Ibrăileanu la adresa unui popular scriitor bucu-reştean sînt folosite în acelaşi sens de Paul Rareş. Semnatarul paradoxclor se arată a fi un spectator obişnuit al teatrului din Iaşi, or se ştie că Ibrăileanu avea acces la toate spectacolele în loja direcţiei, ca membru în comitetul teatral. Paul Rareş aminteşte cu humor de cîntecuil „Margaretă, îngeraş iubit", ceea ce făcuse şi Ibrăileanu în polemica sa cu Simio-nescu-Rîmniceanu din ,,V. R." nr. 1 din 1907, p. 176. Dar Paul Rareş a abordat în „V. R." şi un gen care-i era propriu lui Ibrăileanu : critica literară. Cetind pe Dickens al lui Paul Rareş din nr. j anul 1922, ne aminteşte de titlurile similare folosite de Ibrăileanu, precum sînt : Cetind pe D. Maiorescu („V. R." nr. 5 din 1910), Cetind ediţia a doua a poeziilor lui Cema („V. R " nr. 1, 2, 3 din 1915), Cetind îndreptarea nr. i}, din ziarul „Momentul". Se ştie de asemenea că pe Dickens îl citează Ibrăileanu în multe din studiile sale, alături de cei mai mari scriitori ai literaturii universale, iar în „însemnări Literare" nr. 10 din 7 aprilie 1919, îi dedicase un medalion special, care începea aşa : „în ultimele timpuri, Dickens începuse să fie tratat în unele cercuri intelectuale europene, cu oarecare răceală şi chiar cu oarecare dispreţ. Viaţa debordantă din opera sa, exprimarea francă a atitudinii sale, democratismul şi revoluţionarismul său, stilul său direct şi uneori familiar, nu corespundeau cu pretenţiile „moderniştilor" din ultima vreme..." Iată acum şi începutul articolului Cetind pe Dickens al iui Paul Rareş : „Cu acest nume, fără îndoială că vom indispune pe suprafini şi pe ultramodernişli. Căci iată un romancier, care procedează cu încăpăţinare după o modă învechită, arătîndu-ne lumea cu naivitate, prin prisma unei morale simple şi cunoscute, ce convine minunat muritorului de rînd. Dar chiar de cetitorul romîn, Dickens este privit cu răceală". Dacă Paul Rareş ar fi fost altă persoană decît Ibrăileanu, acesta din urmă, în calitate de conducător al „V. R.", care nu publica nimic în revistă necitit de el, ar fi refuzat să publice un articol care pastişează cele scrise de el însuşi cu un an, doi mai înainte, într-un articol cu acelaşi subiect, precum am amintit mai sus. Ba chiar s-ar fi revoltat că tocmai acele cuvinte cu sens de şarjă oii de ironie, pe care el le folosise ca armă de luptă în articolele sale anterioare, erau acum întrebuinţate de Paul Rareş. in acelaşi mod. Astfel, cuvîntul suprafini din Cetind pe Dickens fusese folosit de Ibrăileanu cu aceeaşi nuanţă : „... Şi dacă Creangă nu e terfelit, e că nu e cetit de suprafini şi apoi se şi tem să-1 atace, că-i consacrat... Boerii, cînd nu-s suprafini privesc cu plăcere hora... dar acum se ridică o generaţie de o suprarafinare îngrozitoare..." Acestea sînt sorise în „Viaţa Romînească" nr. 2 din 1912, p. 297, întro recenzie semnată de Cezar Vraja, câte, precum se ştie, este Ibrăileanu însuşi. Ba şi în alte numeroase locuri întîlnim acest cuvânt, scris tot de Ibrăileanu : „Băgaţi de samă, d-lor suprafini, e vorba de Anatole France !" („V., R.", nr. 12 din" 1912, p. 453). Chiar un cuvînt atît de rar în limba română literară, precum este rolurier cu sensul de mahalagiu, mojic, folosit de Cezar Vraja în recenzia amintită, se întâlneşte în Cetind pe Dickens al lui Paul Rareş : „Tipurile lui Dickens sînt nesfârşite ca număr şi extrem de variate : simpli sau complicaţi... nobili sau roturieri... etc." Cînd Paul Rareş zice despre Dickens că a fost „un suflet excelent şi o inimă mare", repetă pe Ibrăileanu care calificase pe romancierul englez drept „un suflet mare". Iar cînd Paul Rareş scrie că soarta a făcut aşa ca Dickens să vie în contact de timpuriu cu suferinţele şi mizeriile celor „umili şi nenorociţi", el se întilneşte în idei şi în expresii cu Ibrăileanu, care afirmase că Dickens a fost un prieten genial al celor „umiliţi şi ofensaţi". Ibrăileanu scrisese încă din anul 1906, in nr. 6 al „Vieţii Romîneşti" că Balzac şi Dickens se amestecă direct în operele lor, ceea ce este o slăbiciune de procedeu literar, idee pe care o repetă şi Paul Rareş în Cetind pe Dickens, cu un mic corectiv, în fraza : „Această intervenţie directă a scriitorului ar fi un enorm defect, dacă personajele n-ar avea fizionomia şi lumina lor proprie". Paul Rareş foloseşte forma (vieţii) aceştia, (lumii) aceştia, în următoarele locuri : „...mă bucur din toată inima de toate plăcerile vieţii aceştia" (Cronica fantezistă („V. R." nr. 2 din 1914, p. 266). „In faţa nimicniciei lumii aceştia..." („V. R." nr. 4, ; din 1914, p. 227). „Credinţele, ce dădeau un preţ deosebit vieţii aceştia...", „Dkkens ne aminteşte de nenorociţii lumii aceştia..." („V. R." nr. ş din 1922, p. 218 şi 224). Dar asemenea forme se întîlnesc des şi la Ibrăileanu : „Modul său particular de a considera lucrurile lumii aceştia", „Scriitori şi curente" (V. R. nr. 1 din 1906), „Şi iată, în-tr-una din zilele iernii aceştia... deschisei volumul de poezii../' „Boite â surprises" (V.R. nr. 2 din 1912, p. 242). Dar mai mult decît toate acestea, nivelul înalt al studiului Cetind pe Dickens dovedeşte că autorul său era un spirit critic format, de o înaltă ţinută intelectuală, cum la „Viaţa Romînească" numai Ibrăileanu ne obişnuise. Cred că apariţia neaşteptată şi dispariţia neobservată a lui Paul Rareş din paginile „Vieţii Romîneşti" se datoresc exclusiv fanteziei şi discreţiei lui Ibrăileanu, care, precum se ştie, în modestia sa mergea cu deghizarea pînă la anonimat. * Cu pseudonimul Teodor D. Petrescu Ibrăileanu a semnat cîteva pagini de un lirism impresionant în revista „însemnări Literare", nr. 3 din 17 februarie 1919, sub titlul Umbre. In numărul 13 din n mai 1919 al „însemnărilor Literare", acelaşi pseudonim apare sub paginile intitulate Calendarul, unde Ibrăileanu face în treacăt destăinuirea asupra unicei sale călătorii de plăcere în Occident. Asupra acestui pseudonim a atras atenţia întîi M. Sevastos în ale sale „Amintiri de la Viaţa Romînească". Tot la „însemnări literare", Ibrăileanu a semnat cu iniţialele /. L., iar cea mai mare parte din articolele astfel semnate au fost retipărite sub propriul său nume în volumul „După război - Cultură şi literatură" Iaşi, editura „Viaţa Romînească" 1921. După primul război mondial, „Viaţa Romînească" avea lipsă de colaboratori, mai ales la rubrica recenziilor. Din această cauză Ibrăileanu s-a văzut silit să umple singur spaţiile care se cereau completate, însă pentru a nu se observa lucrul acesta, criticul apela la tot felul de nume şi iniţiale convenţionale,, Acesta este cazul pseudonimului Al. Dan din numerele 4, ;, 10 din anul 1920 şi nr. 5 din 1922. Iată cîteva dovezi că sub Al. Dan se ascundea Ibrăileanu. în recenzia asupra volumului „Pe străzile laşului" de C. Ardeleanu, semnată Al. Dan, se reproduce părerea lui Zola, după care „opera de artă e natura văzută printr-un temperament", asupra căreia Ibrăileanu atrăsese atenţia în articolul său Reproducerea realităţii („V. R." nr. 5 din 1906), revenind în dese rîn-duri asupra ei. De asemenea, în recenzia asupra traducerii lui Galaction : „Paiaţa Maicei Domnului", după Anatole France, semnată Al. Dan, ne întîmpină aceeaşi preţuire pentru marele scriitor francez, pe care am întîlnit-o în numeroase articole anterioare ale lui Ibrăileanu, precum şi în scrisorile sale particulare. Părerea că traducerea lui Anatole France în romîneşte e o imposibilitate a fost dezvoltată de Ibrăileanu şi mai tîrziu într-un articol de la ,,Miscellanea", în numărul 2 din 1923 al „V. R." intitulat Rond şi formă. Constatarea că editorii noştri sînt lipsiţi de discernământ şi că din această oauză tipăresc traducerile cele mai proaste, exprimată în acest din urmă articol, îşi are originea în credinţa lui Al. Dan că e imposibil să redai în romîneşte pe Anatole France. Surprindem la Al. Dan adjectivul teribil, atît de frecvent în limbajul lui Ibrăileanu. Iată folosirea acestui adjectiv la Al. Dan : „Traducerea e însoţită de o nuvelă originală a d-lui Galaction, care, cu toată teribila vecinătate, face figură onorabilă". La Ibrăileanu : „Expresii rare, teribile, insulte geniale" în Eminescu — Note asupra versului, apoi : „Iubirea extraconjugală are acest lucru 93 teribil că leagă pe bărbat şi pe femeie numai prin pasiune...". „Şi romanul n-ar conţine acea teribilă... morală..." „Aşa de teribil este acest egoism...", exemple luate numai din articolul Ana Karenin („V. R." nr. 4 din 1911). Al. Dan apelează la verbul frapa în recenzia asupra sonetelor lui Voevidca : „Autorul... vine cu un fond... de idei care nu frapează de loc prin noutatea lor... In schimb versurile frapează prin neobişnuita lor stângăcie" (V. R. nr. 5 din 1920), întocmai cum foloseşte pînă la abuz cîteodată Ibrăileanu : „Rimele uşor de obţinut, rimele uzitate, rimele banale, nu frapează inteligenţa...," „Imaginea nopţii luminoase devine mai frapantă..." Eminescu — Note asupra versului. Şi exemplele se pot înmulţi. Tot din cauza amintită mai sus, Ibrăileanu a semnat cu unele iniţiale convenţionale recenzii asupra cîtorva scrieri despre care trebuia să informeze pe cititorii „Vieţii Romîneşti". Asemenea iniţiale sînt M. G_ folosite sub recenzia asupra volumului „Stropi de rouă" de V. Militam („V. R." nr. 1 din 1920) şi X. Z. sub cea despre volumul „Suflet de femee" de Andrei Branişte („V. R." nr. 9 din 1920). Dovada o sprijin pe faptul că în ambele recenzii se întâlneşte cuvîntul, de o formă rară, literalurism, o creaţie a criticului ieşan, pe care a reuşit să o impuftă cu timpul şi colaboratorilor săi apropiaţi. Dau un singur exemplu din articolul Panait Istrati - Kyra Kyralina, unde o asemenea formă e folosită de mai multe ori : „Diferenţa specifică şi calitatea esenţială a d-lui Istrati e lipsa lui totală de „literalurism". De aici probabil,.,, impresia produsă în Franţa, care-are literatura cea mai artistică, dar, fără îndoială, şi cea mai literaturistă din lume... Stilul său „clasic", datorit şi lipsei de literaturism (literaturislii, cînd vorbesc au stilul... clasic ca orice om), se datoreşte şi vieţii... („Studii literare" .p. 132-136). Iniţialele G. M., folosite dc mai multe ori în numărul 3 din 1920 al „V. R.", la recenzii, sînt tot iniţialele M. G. însă răsturnate, iar identitatea lor cu Ibrăileanu reiese mai cu seamă din părerile exprimate asupra lui Eminescu, în recenzia volumului „Balade" de G. Tu-toveanu. La „Viaţa Romînească", Ibrăileanu a semnat de cîteva ori cu iniţialele V. R. şi X. Y., însă nu toate articolele semnate cu aceste iniţiale i se pot atribui lui. Ele trebuiesc identificate şi justificate de la caz la caz. Ibrăileanu a folosit de asemenea la „Viaţa Romînească", în anii 1911, 1912 şi 1913 iniţialele convenţionale F. şi /. /., la rubrica recenziilor. Atît limbajul, cît şi stilul oral şi afectiv pe care criticul „Vieţii Romîneşti" îl folosea adesea, ne indică pe Ibrăileanu ca autor al articolelor semnate cu aceste iniţiale. Cu iniţialele P. N. Ibrăileanu a semnat o recenzie despre romanul „în luptă" de Elena Bacaloglu („V. R." nr. 4 din 1906). Că P. N. este P. Nicanor şi că recenzia citată e scrisă de Ibrăileanu, mi-a confirmat profesorul I. Şiadbei, colaborator la „Viaţa Romînească", informaţia fiindu-i dată de însuşi Ibrăileanu. Realist şi Un. realist semnează Ibrăileanu în „Adevărul Literar si Artistic", din \ şi 19 iulie 1925. Carl Drimer a atras atenţia cel dintîi asupra acestui pseudonim, în articolul său ,,G. Ibrăileanu", publicat în „Rampa", din 13 martie 1916 * Cu această precizare a pseudonimelor lui G. Ibrăileanu socotesc deplin conturată o bună parte a operei sale publicistice. TREI PIERDERI DUREROASE La începutul acestei luni de primăvară, literatura noastră deplînge pierderea a trei scriitori a căror operă, diferită ca structură şi modalitate artistică, rămîne în patrimoniul cultural al poporului nostru. Prin stingerea din viaţă a prozatorilor Gala Galaction şi Cezar Petrescu şi a poetului Cristian Sîrbu, toţi colaboratori vechi ai revistei „Viaţa romînească" (Cristian Sîrbu a şi făcut parte din redacţie mai bine de zece ani), revista no'astră încearcă, alături de întreg frontul nostru literar, o adîncă durere. ★ Personalitate proeminentă a literaturii noastre, Gala Galaction s-a afirmat de timpuriu alături de N. D. Cocea şi Tudor Arghezi, ca un militant înflăcărat şi activ pentru idealurile umaniste şi democratice în artă, idealuri pe care le-a susţinut atît prin bogata s-a literatură de inspiraţie realistă cît şi printr-o neîntreruptă activitate publicistică. A semnat în publicaţiile progresiste ale timpului ca „Viaţa socială", „Socialismul", „Luptătorul", „Cuvîntul liber", „Viaţa romînească", combătînd cu fermitate teoriile burgheze despre artă. Ridicîndu-se împotriva celor ce propovăduiau aşa zisa „artă pentru artă", Gala Galaction s-a împotrivit acestei „fanfaronade deşarte", cum o numea el, atît prin articole, dar mai ales prin volumele sale de proză : „Bisericuţa din răzoare", „Clopotele de la mînăstirea Neamţu", „O lume nouă", „Roxana", „Doctorul Taifun", „Papucii lui Mahmud". In nuvelele sale de un viguros realism : „Lîngă apa Vodislavei", „Moara lui Călifar", „De la noi la Cladova", „Gloria Constantini" etc., scriitorul a abordat importante probleme sociale şi morale dintr-un unghi de vedere înaintat. Ca participant activ Ia evenimentele sociale, Gala Galaction a fost printre primii scriitori de la noi care a salutat cu bucurie izbînda Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. După eliberare, vechiul militant a continuat să depună o neobosită activitate pe tărîm obştesc iar în publicistică şi-a manifestat încrederea şi admiraţia faţă de noile înfăptuiri ale regimului democrat popular. Pentru meritele sale a fost ales membru al Academiei R.P.R., în 1948 deputat în Marea Adunare Naţională, iar în 1954 a primit Ordinul Muncii ci. I-a. Scriitorul Gala Galaction a fost şi un activ luptător pentru pace. In articolele publicate mai ales după 23 August 1944, el şi-a afirmat încrederea în lupta popoarelor pentru pace şi libertate, combătînd teoriile reacţionare ale celor care, folosindu-se de diferite prejudecăţi mistice sau rasiale, caută să învrăjbească popoarele, să tulbure pacea, — cel mai înalt ideal al umanităţii, în care Gala Galaction a crezut cu tărie : 95 — „Cred în pacea în toată lumea... Cred că lumea noastră îşi va găsi voinţa şi energia de a se întruni Ia un suprem areopag al înţelepciunii şi umanităţii". Revista noastră, ia a cărei tradiţie progresistă şi-a adus o contribuţie de poet Gala Galaction, regretă azi pierderea unui mare scriitor şi a unui vechi prieten. ★ Un colaborator de nădejde al revistei „Viaţa romînească" a fost regretatul Cezar Petrescu. Incepînd să publice, încă de pe vremea cînd era student, la „Facla" Iui N. D. Cocea, scriitorul moldovean (născut la Cotnari în 1892), îşi publică primul său volum de nuvele „Scrisorile unui răzeş" sub înrîurirea scrisului lui M. Sadoveanu. Mai tîrziu însă visul său este să cuprindă, ca într-o amplă frescă, aspecte din epocă, urmărind înfăţişarea artistică a „realităţilor şi proceselor sociale" cît şi a „realităţilor şi proceselor psihologice ale individului". în mare măsură scriitorul Cezar Petrescu şi-a înfăptuit intenţiile artistice. El a lăsat literaturii noastre realist-critice dintre cele două războaie, numeroase romane ca: „Întunecare", „Aurul negru", „Comoara regelui Dromichet", „Calea Victoriei", „Apostol", „Oraş patriarhal", „1907", etc., în care zugrăveşte cu mult spirit critic aspecte sociale din Romînia burghezo-moşierească. Prozatorul s-a arătat preocupat atît de soarta intelectualului cinstit în condiţiile orinduirii burgheze cît şi de problema ţărănească, evidenţiind aspectele devastatoare ale capitalismului în viaţa oamenilor simpli. Foarte întinsa lui operă a demascat racilele orinduirii capitaliste, reuşind să fie în bună parte acea rîvnită „cronică romînească a veacului XX". Romanele şi nuvelele scrise după 23 August, oglindesc aspecte noi din viaţa societăţii romîneşti. In ele scriitorul îşi manifestă simpatia pentru realizările cu caracter revoluţionar ale poporului nostru : „Războiul lui Ion Săracu", „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine", volumul de nuvele „Vino şi vezi", cartea pentru copii : „Omul de zăpadă", voilumu! de articole „însemnări de cititor, reflecţii de scriitor", sînt cîteva din titlurile acestor lucrări. Cezar Petrescu a avut de asemenea o bogată activitate de traducător. A tradus mult din diverse literaturi şi în deosebi din literatura sovietică. De asemenea, în aceşti ani, Cezar Petrescu a mai scris lucrări dramatice, scenarii, însemnări de călătorie şi un mare număr de articole pe diverse teme politice şi culturale, toate militînd pentru pace şi socialism. La fel de neobosit, Cezar Petrescu, a fost prezent şi în munca obştească, îndeosebi în cadrul Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii din R. P. Rorrtînă sau ca membru al Academiei R.P.R., titlu cu care 1-a învestit regimul nostru democrat popular. Pentru meritele sale în domeniul literaturii, a fost distins cu Premiul de Stat, iar în 1954 i s-a decernat Ordinul Muncii cl. l-a. Moartea sa constituie o pierdere grea pentru literatura noastră. ★ Cristian Sîrbu, fecior de ţăran din Ialomiţa (născut la Bueşti-Slobozia, în anul 1897) a practicat înainte de 23 August, meseria de cizmar, asemenea înaintaşului său Th. Neculuţă. Poet muncitor, el a adus în poezia sa suflul proaspăt al unei simţiri sincere şi al unei sensibilităţi deosebite. Părăsind de timpuriu satul natal, în ciuda greutăţilor pe care a trebuit să le înfrunte, tînărul Christian Sîrbu n-a renunţat nici o clipă la visul său atît de frumos şi îndrăzneţ: poezia. Alternînd în versurile sale nostalgia pentru peisajul arzător al Bărăganului, sau pentru cel marin, cu revolta împotriva condiţiei mizere a clasei sale, pe poet nu I-a părăsit nici o clipă speranţa într-o viaţă mai bună, împărtăşind tovarăşilor de muncă gîndurile sale în haina strălucitoare a versului. 96 Cărţile pe care le-a scris înainte de 23 August, Cristian Sîrbu Ie-a tipărit cu mare greutate, prin slabele sale mijloace. Aşa au apărut „Slove desculţe", „Paşi spre lumină" (cu subtitlul „Din carnetul unui muncitor", „Daruri pentru cocioabe", „Neculuţă"). In anii regimului democrat-popular, cînd poetul şi-a aflat preţuirea meritată, au apărut o culegere din versurile vechi (1950), precum şi. o serie de volume noi: „Poeme de ieri şi de azi", „Dragoste de viaţă" şi „Cîntece pentru Sanda"". Crislian Sîrbu devine in anii puterii populare un înflăcărat poet comunist. Poezia sa din anii aceştia este o explozie de bucurie şi lumină. Înfăptuirile oamenilor eliberaţi de exploatare, sînt principala sursă de inspiraţie a poetului. Din 1949, Cristian Sîrbu a lucrat Ia redacţia „Vieţii romîneşti" unde a publicat numeroase poezii, printre care amintim emoţionantul poem „De vorbă cu Mihali Borş". In anul 1957, ca recunoaştere a meritelor sale pe tărîm literar, Cristian Sîrbu a fost decorat cu „Ordinul Muncii, cl. II". Cei care l-au cunoscut îşi amintesc cu emoţie de entuziasmul sincer al acestui om încărunţit de vreme, de dragostea pe care o punea în îndrumarea tinerilor începători. Dragostea sa de viaţă şi de frumos era atît de adîncă încît i-au păstrat neatinse optimismul, încrederea în ciuda bolii grele şi nemiloase care i-a curmat firul vieţii. Ne gîndim la „Versurile de spital" pe care le-a publicat în ultima vreme în revista noastră. îndureraţi ne înclinăm cu respect şi dragoste în faţa operei acestor trei scriitori, care şi-au consacrat activitatea luptei pentru ridicarea poporului. VIAŢA ROMÎNEASCĂ CREATORI Şl OPERE: EUGEN BARBU (î) 7> ublicist prolific, comentator sportiv, I poet (în maniera lirismului mai mult de idei şi mai puţin afectiv, |al lui Camil Petrescu), reporter cu bune inflexiuni lirice şi comentariu inteligent asupra lucrurilor şi evenimentelor (nu odată în maniera „tabletelor" argheziene sau a ^cronicii optimistului" a lui G. Călinescu), nuvelist şi romancier, creaţia lui Eugen Barbu oferă un relief extrem de variat. Ne aflăm în faţa unei personalităţi artistice dinamice, în plină efervescenţă şi în continuă căutare a unei formule artistice proprii, menită să sedimenteze lecturi şi experienţă a vieţii. într-adevăr, există o extrem de mare deosebire de viziune şi de stil între romanul „Groapa", un volum de reportaje cum este „Pe-un picior de plai", sau volumul de nuvele „Oaie şi ai săi". Ce este propriu prozatorului, în această acumulare de formule extrem de diferite ? în care dintre ele s-a realizat cu mai multă pregnanţă, Eugen Barbu, adăugind o notă de inedit ansamblului atît de variat al prozei noastre noi ? Este oare viziunea agrestă din „Groapa" şi limbajul de o cruditate care a înspăimântat pe comentatorii clujeni ai „Tribunei", o modalitate adecvată pentru evoluţia creaţiei lui Barbu ? Sau talentul său se relevă într-o mai mare plenitudine în fraza cizelată cu instrumentele fine ale prozei lui Arghezi şi Călinescu, din „Pe-un picior de plai" ? Elogiile unanime aduse acestui volum de către critica ION V1TNER literară, îndreaptă în mod voit atenţia cititorului sau cercetătorului asupra acestei formule, ca fiind una din cele mai fericite şi reprezentative pentru destinul prozatorului. Este adevărat că elogii tot atît de călduroase a întrunit şi volumul de nuvele „Oaie şi ai săi", dar laurii dăruiţi acestei cărţi excelente nu au subliniat ou acuitate valoarea acelei piese care constituie o reuşită excepţională a prozatorului şi, poate, drumul său de mari biruinţe artistice în viitor. Mă gîndesc la nuvela „Munca de jos", care a constituit debutul prozatorului în presa noastră literară. Fără îndoială aceste manifestări, atît de diverse sub raportul realizării artistice, sînt toate proprii naturii creatoare a prozatorului, febrilă şi respingînd ehietudinea, rutina, anchilozarea. Sînt aici experienţe ale unei evoluţii literare zbuciumată de o contradicţie interioară, pe care analiza textelor o va indica de îndată. Antieipînd asupra argumentelor analitice, trebuie să spunem că între „Groapa" şi „Şoseaua Nordului", atît de diferite aparent, mai există o legătură interioară, sub raportul viziunii artistice, de unde decurg şi deficienţele acestui roman ; să adăugăm că volumul „Pe-un picior de plai" este caracteristic mai curînd destinului liricii iui Eugen Barbu decît al prozei sale, şi nu ne rămîne decît să adăugăm că volumul de nuvele „Oaie şi ai săi", deţine cele mai bune valori ale artei prozatorului. Dacă „Groapa" constituie trecutul evoluţiei con- 98 tradictorii a prozei lui Eugen Barbu, în volumul „Oaie şi ai săi" se află rezolvările necesare unui bun drum de viitor al prozatorului. Dincolo de varietatea speciilor literare pe care Eugen Barbu le cultivă, importantă este umanitatea pe care el o introduce în creaţia sa. Puternic atras, la început, de lumea interlopă a periferiei Bucureştilor de altădată (a cărei problematică socială fundamentală nu a putut-o surprinde şi nici rezolva, fiind cu totul subjugat de pitorescul ei), Eugen Barbu s-a făcut, în cele mai bune scrieri ale sale, interpretul proletariatului bueureştean, aducînd în această direcţie o contribuţie cu totul ieşită din comun. Autorul „Şoselei Nordului" cunoaşte mediul muncitoresc nu ca urmare a unui studiu, sau unei documentări, ci prin însăşi experienţa existenţei sale. De aceea cînd scrie despre ceferişti intuieşti un creator care mai păstrează în alveolele pulmonilor fumul locomotivelor, iar cînd vorbeşte despre tipografi simţi că degetele sale au bătut cîndva clapele linotipurilor. într-o literatură cum este a noastră, în oare autenticul nu a fost obţinut decît cu privire la mediul rural sau al micii burghezii citadine (cu excepţia lui Sahia) apariţia unui prozator care ne introduce în complexitatea sensibilităţii şi conştiinţei muncitorilor este de o însemnătate deosebită. în plus autorul „Şoselei Nordului" este un mare poet al oraşului. Din peisajul citadin şi din forfota umană a Bucureştilor, Eugen Barbu extrage efecte cari uimesc şi incintă. în momentul în care apărea nuvela „Munca de jos", Eugen Barbu era iun debutant numai aparent, pentru că în laboratorul său de creaţie paginile scrise se îngrămădeau netipărite, ceea ce explică de altfel şi maturitatea debutului său. Ani de zile la adăpost de primejdiile notorietăţii, prozatorul şi-a creiat un univers artistic propriu. împărtăşirea publică a efortului său creator apare ca o dorinţă de confruntare cu un consens mai larg, viziunea sa artistică fiind disputată în două direcţii net contradictorii. Se pare că destul de mult timp atracţia principală a lui Eugen Barbu s-a exercitat în direcţia lumii interlope a periferiei bu-cureştene, idealizată şi văzută sub un aspect legendar. Lipsit de o intuiţie socială solidă, romancierul a izolat această lume din contextul ei real obţinînd, cum era fatal, o imagine amplificată, diformată şi nerealEstă a clanului infractorilor de drept comun. în momentul în care publică nuvela „Munca de jos", Eugen Barbu anulează de fapt printr-un gest artistic de valoare remarcabilă, în sensul realismului socialist, experienţa literară de tip naturalist, căreia îi aparţine „Groapa". Publicarea mai apoi a „Gropii" arată că valorile artistice autentice îi erau încă destul de confuze prozatorului, ceea ce din păcate se va reflecta asupra unui roman în care lumea noastră literară pusese speranţe deosebite, şi anume „Şoseaua Nordului". Ezitînd încă să publice „Groapa", Eugen Barbu transpune o parte din universul acestei cărţi, într-un roman sportiv : „Unsprezece". Este vorba despre un număr de tineri declasaţi, semivagabonzi utilizînd întregul bagaj lingvistic al eroilor din „Groapa", cărora sportul în condiţiile socialismului ie face o bună reeducare, transformîndu-i în cetăţeni oneşti şi disciplinaţi. Cartea nu este lipsită de anume calităţi de compoziţie, cari fac ca lectura să fie agreabilă, dar valoarea ei rămîne minimă. „Unsprezece" este un roman cu teză şi demonstraţia tezei este silită, îi lipseşte volumului respiraţia amplă şi fiorul de autenticitate pe care numai tendenţiozitatea firească a vieţii îl poate oferi. De altfel, prozatorul a pătruns aici într-un domeniu destul de ingrat pentru literatură. Dacă de la Discobolul antichităţii şi pînă la fotbaliştii lui Andre Lhote sau Deineka, la alergările de cai ale lui Vlaminck sau regatele şi „Pad-dock-ul" lui Dufy (şi nu fac decît să citez cu totul întâmplător reuşite ale plasticii cu temă sportivă) pictura şi sculptura, mai ales, au beneficiat de armoniile pe cari cultura fizică le oferă corpului omenesc, nu pot cita opere literare remarcabile, din destul de multele cari s-au apropiat de domeniul sportului, în ceea ce priveşte muzica şi coregrafia, putem spune că pînă în momentul de faţă Terpsychora nu s-a lăsat atrasă de mi- 99 rajole sportului. în „Unsprezece" (şi in „Balonul e rotund") Eugen Barbu a încercat să realizeze sinteza educaţiei fizice şi a universului interior al omului, dar a eşuat ca şi mulţi alţi confraţi, mai mult sau mai puţin iluştri, ai săi. Pentru a nu nedreptăţi efortul creatorului, trebuie să adăugăm că există totuşi în romanul „Unsprezece" o figură captivantă. E vorba de Moşa Marianovici, modest frizer şi pasionat iubitor al fotbalului. Balonul rotund constituie bovarismul lui Moşa, exacerbat pînă la. mitomanie. Efectele de pitoresc şi umor autentic care decurg din de-formaţia personajului aparţin, prin urmare, unui domeniu extraneu sau în orice caz colateral sportului propriu zis, de unde şi bunele rezultate literare pe care le obţine •romancierul. Volumul care i-a conferit prozatorului notorietate, nu fără discuţii aprige, a fost „Groapa". Din păcate apariţia nuvelei „Gloaba" a trecut aproape neobservată de către critica literară, astfel că discuţiile cari au avut loc în jurul „Gropii" au subliniat viziunea naturalistă a prozatorului, fără să seziseze faptul că în creaţia lui Eugen Barbu are loc o dispută între realism socialist şi naturalism, incomplet rezolvată pînă în momentul de faţă. Toţi comentatorii volumului au fost de acord că, în pofida marilor vicii de concepţie, „Groapa" relevă unul din cele mai robuste talente ale literaturii actuale. într-adevăr volumul se citeşte cu pasiune şi dialogul tăcut al cititorului cu cartea, dialog în contradictoriu şi nu lipsit de vehemenţă, nu poate anula sentimentul apropierii de un artist înzestrat, dar care şi-a utilizat într-un sens caduc pasiunea sa pentru arta autentică, în contratimp cu cerinţele estetice fundamentale ale epocii socialismului. Trebuie să adăugăm că asupra acestui punct acordul dintre exegeţi nu este unanim. Ion Mihăileanu subliniind cu justeţe şi entuziasm valorile estetice reale ale „Gropii", atrage atenţia asupra totalei lipse de dis-cernămînt în selectarea fenomenelor vieţii şi o tot atît de totală estompare a marilor conflicte sociale ale timpului evocat. O însemnare a criticului, poate nu îndeajuns de argumentată, mi se pare însă capitală pentru înţelegerea viciilor fundamentale ale concepţiei prozatorului, şi anume indicarea faptului că „Groapa" este o „carte a deznădejdei". O exegeză tot atît de pregnantă întreprinde Radu Popescu, pentru care : „oameni cumsecade sau hoţi, lumea mahalalei lui Barbu este de tip rural, neevoluată nu numai în sine, dar mai ales în raport cu caracterul ei social. E o lume închisă (s.n.) în care nu pătrunde nici un ecou al contemporaneităţii..." în ceea ce priveşte arta prozatorului, Radu Popescu o defineşte ca pe : „ceva între Creangă şi Arghezi sau, mai bine zis, ceva din amîndoi...", oferind astfel Cezarului ceea ce în mod real îi aparţine. Amîndoi confraţii sînt de acord asupra faptului că puternicul talent al prozatorului serveşte o viziune alterată de naturalism. Nu au lipsit însă în critica literară şi momentele de derută, în faţa viguroasei naturi artistice a prozatorului. Astfel, fără a putea respinge rarele naturaliste ale „Gropii", D. Micu vede în existenţa hoţilor un mod „romantic de a trăi viaţa, cu sfidarea convenţiilor, inversarea înţelesului noţiunilor de bine şi de rău", „Groapa" fiind un poem iradiind o „stare de elevaţie purificatoare şi conţinînd sub-textual îndemnul la înţelegere, preţuire şi efort die recuperare a fiecărei seîntei de umanitate, oriunde s-ar afla..." Nu cred că se poate trece peste intenţia autorului de a vedea viaţa ca un spectacol receptat prin memoria şi conştiinţa bătrînului gunoier Grigore, omul care într-o noapte de primăvară, auzind „lunecarea tăcută a gunoaielor" îşi rememorează avatarurile lumii de imondice al cărei păzitor se află de o veşnicie. „Aşa e viaţa - notează prozatorul la încheierea primului capitol - ca o panoramă". „Groapa", este, prin urmare, un spectacol, aşa cum - în meditaţia filozofică a autorului - este şi viaţa. De altfel naraţiunea este alcătuită din scene, de multe ori fără legătură aparentă cu aventurile bandei lui Bozoncea, intriga de fapt a volumului. Nu ştiu dacă punctul de plecare real al cărţii este de natură filozofică, dar cu viaţa văzută ca spectacol ne aflăm în faţa unui 100 străvechi concept filozofic, cu larg ecou şi în literatură. De la Antisthenes, iniţiatorul şcolii cinicilor şi pînă la Schopenhauer (sau Evreinoff, cu al său „Teatrul în viaţă", pentru a urmări filiaţia temei pînă în secolul nostru) viaţa văzută ca spectacol a incitat numeroase meditaţii. Nu ştiu dacă autorul cărţii a avut cîndva simpatie pentru ideile susţinute de „Lumea ca voinţă şi reprezentare", dar sensul scenelor care alcătuiesc spectacolul, impresionant prin multe laturi, oferind lecturii caracterul ei captivant, este profund pesimist, între substratul filozofic al cărţii şi naturalismul ei fără dubiu, nu este nici o contradicţie ci dimpotrivă o strînsă corelaţie. Scenele care alcătuiesc „Groapa", narează evenimentele legate de existenţa fostei gropi Cuţarida, imens depozit de gunoaie al Bucureştilor de altă dată. Care este timpul istoric în care se petrec evenimentele narate ? Cea mai mare parte a comentatorilor cărţii au subliniat, pe drept, atemporalitatea ei stranie. De fapt această atemporalitate nu este absolută. E vorba de o epocă în care oraşul ia extindere, invadând aşezările rurale din preajmă şi transformîndu-le cu totul modul de viaţă. De aici şi caracterul hibrid al periferiei, acel amestec de citadinism primitiv şi de ruralita-te, pe care episoadele cărţii îl surprind cu acuitate. Prozatorul nu a putut rezista tentaţiei de a consemna, cel puţin într-o pagină, timpul aproximativ al naraţiunii sale : „Viaţa se înăsprise. Sâmbăta nu se mai umplea circiuma ca altădată^ Unora li se tăiaseră lefurile, pe alţii îi dăduse afară stăpânirea, le plângeau copiii de foame. Lume săracă, nu se ajungeau... Abia ieşiţi diin iarnă, oamenii se treziseră cu perceptorii trimişi de stat, să strângă dările... Oamenii se îndârjiseră în jur. Aveau ochii aprinşi de ură. - Pe coaste să vă fie ! blestema Mariţa în urma lor. Să vă mănînce buba neagră pe voi şi pe copiii voştri 1... - Prafu' să se-aleagă de statu' ăsta al vostru, tîlhari şi hoţi 1" Ne aflăm prin urmare într-o epocă de mizerie înspăimîntătoare a maselor şi a unui puternic spirit de revoltă populară, în epoca unor mari afaceri oneroase, a uriaşelor averi acumulate de cîţiva ani în dauna mulţimilor mizere, în epoca unei puternice terori poli- ţieneşti dar şi a unui excepţional avîut revoluţionar. Toate aceste mari evenimente ale unei epoci extrem de frămîntatc (sîmtem, aşa cum laconicele indicaţii temporale ale cărţii par să arate, în preajma anului 1920), dispar scufundate într-o suită de naraţiuni menite să valideze mesajul tenebros al cărţii. Este interesant faptul că „Groapa" începe ca un bun roman, în tradiţia realismului critic, prin povestea parvenirii cîrciumarului Stere, simbolul extinderii oraşului în domeniul imund al gunoaielor, pilim intermediul banilor. Dar acest debut este repede abandonat în favoarea dramaticei naraţiuni a delicventelor, avatarurilor erotice şi disoluţiei bandei de hoţi a lui Bozoncea. Hoţii sînt eroii de fapt ai căiţii, ei domină naraţiunea şi prin destinul lor este argumentată şi problematica filozofică. Bozoncea, „stăpânul", „starostele", poartă însemnele rangului : cercel de argint legat cu aţă roşie la ureche şi pantofi în două culori, alb şi roşu, legaţi ou şireturi de piele. El este tipul .stăpânului absolut, .reglementând fără drept de veto activitatea şi drepturile materiale ale fiecărui membru al bandei. în virtutea puterii sale nelimitate, Sandu-Mînă mică, din banda sa, este deposedat de Didina, femeia iubită, salvată aventuros dintr-o casă de prostituţie, Didina devenind amanta oficială şi intangibilă a starostelui. Banda mai este alcătuită din Oacă, Nicu-Piele, Gheorghe, bătrânul bandei, vînzător de ponturi, pasionat în povestirea unor crime spectaculoase pe care şi le arogă dar nu le-a înfăptuit vreodată, Fiorea şi Paras-chiv, „ucenicul", tînărul impetuos, dominat de o sălbatecă dorinţă de a stăpâni şi a distruge, care la capătul unor întâmplări aventuroase o fură pe Didina, îl ucide pe staroste şi devine „stăpân", pentru a dispare consumat de flacăra omicidă oare-1 mistuie. Rând pe rând toţi membrii bandei sînt sortiţi unei morţi tragice, în virtutea destinului lor de efemeride ale unei lumi monstruoase. Fără îndoială că printr-o analiză în spirit realist a epocii şi a semnificaţiei sociale exacte a clanului hoţilor, Eugen Barbu ar fi putut realiza o excelentă diatribă împotriva unui regim corupt şi putred. 101 Dar preocuparea de ordin social, fără de care romanul realist nici ou poate exista, lipseşte cu totul în „Groapa". Prozatorul a dat dimensiuni legendare hoţilor, sub influenţa naraţiunilor ou haiduci atît de populare în literatura noastră orală şi scrisă, neintuind faptul că hoţii săi nu mai sînt haiduci. Parţial, critica s-a lăsat şi ea derutată de viziunea falsă a autorului, acordînd hoţilor roman-ticitate în contrast cu trăsăturile burgheze, profund antipatice,, ale oîulciumarului Stere,. „Cei doi poli în jurul cărora gravitează acţiunea romanului - scrie în acest sens D. Micu - fiind circiuma lui Stere şi cotloanele şuţilor, „Groapa" devine într-un fel o scriere ce demonstrează antagonismul între modul de viaţă burghez colcăind de abjecţie acoperită, „realist" în accepţia pe care cuvîntul o capătă în mediul filistinilor apteri şi modul romantic de a trăi viaţa, cu sfidarea convenţiilor, inversarea ■înţelesului noţiunilor de bine şi rău". Interpretarea pe oare D. Micu o oferă demonstrează capacitatea de a deruta a „Gropii". De altfel, chiar acei care nu au elogiat direct aşa zisul romantism al celor din banda lui Bozoncea, nu s-au putut abţine de a nu vorbi de „vitalitatea" eroilor şi a cărţii, ca un mesaj deosebit al ei, eroare evident tot atît de clară. Sînt hoţii lui Eugen Barbu eroi romantici ? Nu. Noi acordăm romantismului în niomentu! de faţă o însemnătate prea mare ca modalitate artistică de relevare a complexităţii umanului şi a monumentalităţii lui, pentru a-1 degrada ca epitet acordat eroilor „Gropii". Ceea ce nu s-a remarcat, în asemenea cazuri, este faptul că între circiumarul Stere şi hoţii lui Bozoncea, nu este nici o deosebire sub raportul existenţei şi funcţiei lor sociale, sau sub raportul finalităţii îndeletnicirilor lor. In mediul său familiar şi social, Stere este un Bozoncea tolerat din punct de vedere legal pentru că arghirofilia lui îmbracă forma comerţului, adică a furtului tolerat de orînduirea burgheză. Faptul că statul burghez nu tolerează furtul gen Bozoncea, nu înseamnă că hoţia este o îndeletnicire romantică. Hoţii lui Bozoncea reprezintă spiritul burghez lipsit de masca foarte transparentă pe care Stere o utilizează. Aici nici autorul, cel puţin pe alocuri, nu a mai ascuns realitatea sub vălul pitoresc al mitului. Paraschiv izbucneşte, într-un dialog cu Gheorghe : „- Lumea asta-i o hazna, Treanţă 1 Mie omu' mi-e duşman. Să nu-1 văd..." Cît de departe ne aflăm de Satin, eroul „Azilului de noapte" al lui Gorki care mai putea exclama : „Omul, iată adevărul 1 Omul e liber... O-mul ! E magnific ! Sună... aşa mîndru 1 O-mul 1 Omul trebuie respectat ! Nu cu milă... să nu-1 umilim cu mila... trebuie să-1 respectăm 1" Singurul din bandă care are un ideal lipsit de caracterul anti-uman al celorlalţi, este bătrânul Gheorghe, Treanţă cum e supranumit de hoţi : „- Uite aşa, patru pereţi să am, Paraschive, ai mei să fie. Să nu mă dea nimeni afară. Să stau cum e acu', să-îmi fac un foc şi să ies din cînd în cînd în curte la porumbei, să-i chem : gu-ru, gu-nu, gu-rruuu. Ei să mi se-aştearnă-n palmă, să ciugule şi eu să le rnîngîi penele : na, cu tata, gu-ru". Visul lui Gheorghe este cu totul domestic, dar cel puţin constituie o aspiraţie paşnică, în această naraţiune de mari violenţe cu finalităţi antisociale. Hoţii lui Eugen Barbu nu sînt romantici, ci simpli hoţi purtând toate tarele maladive ale delicvenţilor de acest fel. Simpla lectură a unei cărţi uitată astăzi, dar extrem de utilă pentru exegeza „Gropii", „Omul ■criminal" de Cesare Lombroso, poate fi în stare să restabilească adevărul. Citind „Groapa", ne-am amintit trăsăturile caracterologice ale delicvenţilor şi criminalilor, aşa cum au fost definite de celebrul medic şi sociolog italian, pentru care crima este o maladie cu simptome tipice. Astfel Lombroso citează ca o trăsătură caracteristică insului dominat de pasiune omi-cidă, vanitatea nemăsurată. Asasinatul, de foarte multe ori, nu are numai obiectivul imediat al jafului. Asasinul săvârşeşte crima şi pentru a-şi marca personalitatea în mediul său, pentru a deveni un erou al zilei, cu ajutorul presei burgheze. Crima este într-o astfel de măsură un act nobiliar încît delicvenţii care au oroare în fond faţă de vărsarea de singe , suplinesc la modul mitoman deficienţa lor, inventînd fabuloase întâmplări cu crime (vezi în „Groapa" personajul Treanţă). Făcînd o butadă, Lombroso spune că ne aflăm în faţa 102 vanităţii absolute, cu mult superioară vanităţii bine cunoscute a artiştilor, scriitorilor şi femeilor de lume. O altă caracteristică a lumii delicvente stă în specificul pasiunilor. Hoţii şi criminalii sînt dominaţi în primul -tind de spiritul răzbunării, atunci cînd vanitatea le este lezată (vezi toate personajele „Gropii"). Alături de vendetta, insul delicvent este dominat de pasiunea carnală. Nu este vorba în acest mediu de iubire, ci de o coboare pe scara instinctelor pînă la nivelul animalităţii violente. Femeia, pentru hoţ sau oriminal este un obiect al vanităţii (vezi iubirea lui Bozoncea pentru Didina), iar aotul sexual e săvîrşit, de predilecţie, în cadrul unor orgii monstruoase cu caracter colectiv, spectaculos (vezi „dăruirea" Didinei hoţilor, de către Paraschiv, amestec de răzbunare şi spectacol). în fine, Lombroso subliniază predilecţia lumii delicvente pentru un limbaj aparte, cu sonorităţi aspre sau ţipătoare, un limbaj exprimînd brutalitate, cruzime, violenţă. De acest lexic argotic se face un imens abuz în „Groapa". Nu pot decît regreta dacă am spulberat iluziile romantice sau vitaliste ale colegilor care m-au precedat în exegeza „Gropii", dar operaţia trebuia săvârşită pentru delimitarea exactă a valorilor în literatura noastră de astăzi. Există un extrem de bogat material documentar cu privire la pegra bucureştaană, care diferenţiază cartea lui Eugen Barbu de a predecesorilor săi în materie. „Groapa" a fost introdusă într-o amplă filiaţie, ilustrată de nume mai mult sau mai puţin celebre începînd cu Anton Pann şi trecmd prin Matei Caragiale, Tudor Arghezi, Panait Istrati, Sărmanul Klopstock, G. M. Zamfirescu. Carol Ardeleanu, Stoian Gh. Tudor, M. R. Paraschivescu etc. etc. înşiruirea pur şi simplu a numelui acelora care s^au preocupat de existenţa periferiei şi a lumii vagabonzilor, hoţilor şi criminalilor ei, ni se pare hazardată şi puţin elocventă. Este limpede, de exemplu, că Eugen Barbu are minime contingenţe în această direcţie cu Tudor Arghezi, la care violenţa de limbaj are un sens critic vehement. Oprindu-se în „Poarta neagră" asupra lumii închisorilor Tudor Arghezi acuză orînduirea burgheză. In literatura pegrei, care ţine esenţialmente de trecut şi pe care ou ştiu dacă cineva o va mai reînvia vreodată, „Groapa" se distinge în sensul cel mai rău, printr-o excesivă notă documentară servind unui elogiu gratuit închinat unei lumi reprobabile. Disoluţia clanului hoţilor are proporţii de tragedie antică,-, Lipsind explicaţia socială, în sens romanesc bine înţeles a existenţei hoţilor, sfkşitul lor este pus sub semnul unui fatum. în afară de Oacă, termmîndu-şi zilele pe un pat de spital, ceilalţi hoţi mor în virtutea unui destin impenetrabil sau se distrug între ei. Spectacolul se încheie cu epilogul simbolic al meditaţiei batonului gunoier Grigore asupra imobilităţii existenţei, în esenţa ei, cu toată diversitatea şi schimbarea aparenţelor, şi cu spaima Aglaiei, soţia lui, căreia i se pare că trece prin faţa casei Tudose, enigmaticul spărgător de lemne, lomul care aduce moartea. Pe scena imaginată de autor, au evoluat o multitudine de personaje, cari au voit fără nici un scop, au luptat fără răgaz, au suferit fără încetare, pentru a muri în cele din urmă, lăsînd locul altora care vor repeta întocmai aceeaşi sinistră comedie... Poate mai mult decît în oricare creaţie influenţată de naturalism, din proza noastră contemporană, în „Groapa" se simte urmărirea îndeaproape şi traducerea în limbajul artei, a tezelor naturaliste elaborate de Zola în „Romanul experimental". Şi Eugen Barbu, pe urmele lui Zola, încearcă marea aventură naturalistă a scrisului aşa zis obiectiv, a literaturii transformată în „anchetă generală a-suipra naturii şi a omului", şi a scriitorului transformat, cu iluzorie modestie, într^n „grefier căruia îi este interzis să judece şi să tragă concluzii" şi care nu face altceva decît să înregistreze „procesul verbal" al evenimentelor, în „impersonalitatea" voită a scriitorului naturalist rezidă imensa lui iluzie şi derută ideologică, aici este punctul de unde începe aservirea sa faţă de exigenţele spiritualităţii burgheze. Respectind tezele zoliste, şi Eugen Barbu încearcă să relateze cu fidelitate numai cum s-au petrecut lucrurile, fără să se întrebe de ce sau pentru ce s-au petrecut astfel. Lipsind raţiunea socială a evenimentelor. 103 textul este dominat de acel fatum de care am amintit. ^ O altă teză importantă a esteticii naturaliste, la care Eugen Barbu se raliază cu un entuziasm pernicios, este înlocuirea „omului metafizic prin omul fiziologic". Zoi a înţelegea prin „omul metafizic" eroul clasicismului si al romantismului, nektuind faptul că omul său „fiziologic" nu este mai puţin metafizic, sau dimpotrivă chiar mai mult decît al predecesorilor, împotriva cărora se răzvrătea în mod absolut şi prin urmare în bună măsură pe nedrept. „Omului fiziologic" al esteticii naturaliste, Eugen Barbu îi plăteşte un greu tribut, poate cel mai greu din întreaga noastră literatură actuală. Zola făcea elogiul „terenului fetid sau palpitant al vieţii" (parafrazîndu-1 pe Claude Bernard), recomanda literaturii „mizeriile şi nebunia umană", cerea dreptul de încetăţenite estetică „fondului de animalitate Şi de boală" existent în făptura omenească, pentru a căuta „cauzele răului social... pentru a explica detracările cari se produc în societate şi în om". Finalitatea, nu lipsită de interes, a naturalismului (aşa cum o găsim în textele lui Zola, şi cum m 0 vom mai afla în literatura naturalistă a zilelor noastre), nu putea fi în nici un caz servită eficient de estetica şi metoda de creaţie naturalistă. Pentru o astfel de finalitate era nevoie de omul social, pe care naturalismul, în esenţa lui, îl ignoră. „Groapa" este tocmai lumea de gunoaie imondice, bălţi stătute rezultate din uriaşa fermentaţie a resturilor marelui oraş, acel „teren fetid" visat de Zola, pentru realizarea a tot ce este instinctiv, demenţial şi maladiv în om. Dacă adăugăm ,şi limbajul argotic, limbajul ermetic al unui univers încins, cu sonorităţi trădînd tot ce este obscur şi inavuabil într-o lume bolnavă, dominată de o instinetualitate exacerbată, avem în faţa noastră întregul program al artei naturaliste în forma sa cea mai pură. „Groapa" nu este stăpînită numai de moarte, sub aspectul asasinatelor şi al gunoaielor, ca semn al dispariţiei şi descompunerii, dar şi de reversul morţii, prin tangenţă sau înrudire, de acea proliferare enorma, dezordonată, ca un rezultat al tuturor simţurilor şi instinctelor dezlănţuite. Depozitară a numeroase acuplări, „Groapa" este imaginea unei lumi în care iubirea, ea mamfestare a vitalităţii şi a omului to «te cu neputinţă de realizat. împreunarea este preludiul, nefericirii calme, suportată ca u* fatum implacabil (Veta, din capitolul „Ai* Mica"; destinul Linei, soţia cîrciumarului Stere), sau preludiul morţii (iubirea duplicitara a Didinei, toirid instinctele omicide ale amanţilor ei). înăbuşind raţiunea sociala a hnţolrului tragic care acoperă sensul iubiri,, prozatorul o integrează într-o lume halud- . nanta dată pradă instinctului genezic, căuftw şi descris cu lux de amănunte în lumea animală („Iepe de şişic", „Săptămîna brînzer . etc. etc.). Dacă timpul istoric al cărţii apatv wvălurt în ceţuri, în schimb din foarte mul* pagini ale „Gropii" răzbate un timp biologic cît se poate de cert : epoca rutului. Dacă adăugăm la relatările crude ale actului genezic, peisajul ««sorilor şi gunoaielor iMbajul nud şi violent al personajelor, avem m „Groapa" o adevărată retorică a imoncb-celor, a rămăşiţelor putride ale vieţii. Singura publicaţie care a subliniat aceasti orientare ideologică şi artistică greşită a cărţii, a fost „Tribuna". Articolele publicate de reviste clujană (sub semnătura tovarăşilor D. Isac, I. Oarcăsu, etc.) pot să nu întrunească sufragii colegilor sau cititorilor, dar au un merit incontestabil în faptul de a fi spus « claritate că o astfel de literatură se opune efortului de educaţie socialistă şi umanista pe care întreaga noastră literatură îi întreprinde. Autorul rândurilor de faţă ved,-primejdia naturalismului mai ales în mesajul social pe care îl vehiculează (şi p.rin elogiază mentalitatea burgheză, în speţă apologul hoţilor din „Groapa") şi îo substratul filozofic pesimist, dar împotrivirea „Tribunei" faţă de obscenităţile şi lexicul argotic at cărţii lui Eugen Barbu nu poate fi ignorată. Zola obişnuia să răspundă obiecţiilor de acesc fel, că ei nu înţelege să se întrebe dacă femeile vor roşi sau nu în faţa textelor sale. De acord cu Zola, cu Eugen Barbu şi cu toţi 104 eventualii condiscipoli ai unei astfel de teze, că întrebarea este desuetă pentru secolul nostru, nu trebuie mai puţin să ne întrebăm dacă au există o deosebire între gestul Phrineei şi gesturile (nu odată inavuabile) ale unei dansatoare de strip-tease de pe scenele localurilor de noapte ale Occidentului. Deosebirea rezidă în faptul că Phrineea a fost imortalizată de Praxitele în celebrele sale statui ale Venerei, pe cînd strip-teasul rămînc deocamdată extra -neu domeniului artei. Prin ce anume este, totuşi, „Groapa" o carte captivantă, iar Eugen Barbu un artist a cărui forţă de reprezentare a vieţii răzbate pînă şi dintr-o creaţie a cărei orientare estetică dominantă nu poate întruni sufragiile exigenţelor educate în spiritul realismului socialist ? Eugen Barbu este, în primul rind, în „Groapa", un creator dotat cu o capacitate senzorială excepţională. Apropierea de fenomenele vieţii se face în virtutea unei adevărate voluptăţi a simţurilor, a unei deşarje, din care rezultă observaţii şi imagini de o intensă acuitate. Nu este vorba de invenţie imagistică, în sens arghezian, ci de o senzualitate a expresiei, trădînd o mare participare afectivă la fenomenele vieţii. Există la Barbu o mare preponderenţă a auzului, asupra celorlalte zone ale sensibilităţii. Structura sonoră a vocii umane, cu toate inflexiunile, schimbările de tonalitate şi de intensitate, etc., sînt receptate de prozator cu o extremă fidelitate şt transcrise cu un efect covârşitor. Trebuie să înţelegem însă că artistul de tip auditiv, sau la care auditivul predomină, nu ne oferă fonograme. Redarea aspectului sonor şi muzical al vieţii este un moment de mare invenţie artistică, în care se depozitează sau se încrustează, ca într-un sidef de mare fineţe, o întreagă epocă istorică, existenţa unor civilizaţii şi culturi întregi (ca la Creangă sau Sadoveanu). Prin predominanţa auditivului, stilul prozatorului, în „Groapa", este de o excelentă oralitate, iar arta dialogului este î n succesiunea unui Creangă sau Caragiale. Există în acest sens în „Groapa" pagini antologice, din cari desprindem uluitorul dialog al bătrînelor după împărtăşanie, sau ritualul însuşi al descărcării sufletului credin- cios de păcatele inevitabile, aş*i cum este consemnat in dialogul dintre baba Marghioala şi preotul confesor. Paginile sînt străbătute de un puternic umor popular de unde, odată în plus, îndreptăţirea acelora care au văzut în Barbu un bun discipol al marilor prozatori romîni, creatori al unei subtile arte a oralităţii. Multipla participare senzorială la desfăşurarea vieţii face din Eugen Barbu un foarte bun observator al unor fenomene particulare. Prin minuţiozitatea observaţiei, „Groapa" cumulează pagini de adevărată etnografie a lumii speluncilor şi închisorilor. Fidel etnografice, cuprinse în ţesătura fină a unei proze superioare, sînt paginile închinate ritualului nunţii, botezului, înmormântării, păstrînd în această zonă a periferiei caracterul tradiţiei populare, într-un cadru semi-rural şi semi-citadin. Cu un ochi versat în surprinderea realistă a vieţii, sînt văzute habitudinile diferitelor profesiuni, reprezentate în această lume extrem de pestriţă a „Gropii" : gunoieri, zidari, ceferişti, căruţaşi, frizeri, croitori, ele. etc. De asemenea spectacolul uliţei negustoreşti a oraşului, sau ai târgului ele provincie, au găsit în Barbu un pictor excelând în cuprinderea aglomerărilor umane, a forfotei, diversităţii de culori, gesturi sau fizionomii. Această carte dominată, din păcate, de tarele viziunii naturaliste, cucereşte cititorul prin pagini cari vădesc o mare capacitate de observaţie şi cuprindere a vieţii, în sens realist. Bunul început al „Gropii", în tradiţia .realismului critic, cu istoria parvenirii lui Stere, a căsătoriei, avatarurilor sale comerciale şi erotice, cu nararea plină ele fineţe a destinului încărcat de tragism şi resemnare al Linei, este din păcate părăsit pentru o întreagă suită de „studii", realizate (poate fără voia autorului* după un program zolist. în capitolul „Despre roman", din volumul de studii critice „Romanul experimental", Zola făcând unele previziuni asupra evoluţiei prozei naturaliste, notează : „Se va ajunge în cele clin urmă prin a oferi simple studii, fără peripeţii nici deznodămînt, analiza unui an de existenţă, istoria unei pasiuni, biografia unui 105 personaj, adică însemnări asupra vieţii clasate în mod logic". „Groapa" este şi ea alcătuită din astfel de studii asupra unor evenimente şi caractere. Dacă universul de idei al prozatorului 1-a condus către o logică naturalistă a cărţii, nu este mai puţin adevărat că pe alocuri Eugen Barbu se debarasează de optica sa eronată şi reuşeşte să ne ofere foarte bune pagini în care exemplul marii literaturi realiste este viu. Mă gîndesc la toate acele episoade în cari autorul „Groapei" se apleacă asupra destinului oamenilor de prisos, în continuitatea istoriei dra- matice prin resemnare în sordid a Linei Povestea acarului Chirică şi a famijiei lui veşnic flămînde, sau a vieţii şi morţii lui Gogu, croitorul, sau episodul morţii lăutarilor, sub ameninţarea haitei de lupi, constituie mărturii asupra unei dispute interioare, în universul artistic al prozatorului, între realism şi naturalism. Ecouri cehoviene stăruie în naraţiuni ca „Aia Mică". „Moartea lui Marin Pisică", „Pomana lui Mielu", cu eroi pe cari viaţa îi zdrobeşte sau le destramă iluziile, reducîndu-i la făpturi inerte, trăind dureros o lungă agonie. (Continuare în nr. viitor) COMICUL Şl UNELE PROBLEME ALE COMEDIEI NOASTRE CONTEMPORANE Judecăţi şi prejudecăţi oate mai mult decît albele, modalitatea oomicului ') a fost înconjurată în cursul istoriei sale. de acel lanţ de prejudecăţi cu care elementele retrograde ale societăţii urmăresc să stingă saiu să atenueze efectul criticilor care le vizează. Cercetat şi interpretat tendenţios, comicul a fost considerat o categorie asociată sau supra-socială, un simplu amuzament al spiritului, un fenomen particular, izolat de raporturile istorice dintre oameni, ţinînd de ciudăţeniile naturii umane sau de jocul gratuit al inteligenţei pure. Comediilor lui Aristofan, Plaur, Moliere, Gol-doni, li s-a recunoscut de către critica este-tistă numai o adresă general sau etern umană, înoereîndu-se a aooperi ţinta socială precisă cu vagi obiective atemporale, ca defectul- în sine, situaţia în sine, caracterul dat etc. Sensul social-politic al satirei caragialiene nu putea fi ignorat sau ascuns. E prea curat murdară lumea care trăieşte în comediile lui Caragiale, ca să te prefaci că n-o observi, să pretinzi că scriitorul îşi bate joc dc Demagogie, Excrocherie, Venalitate (in general). Maiorescu va remarca deci în aceste comedii 1 Se obişnuieşte să se vorbească despre genul comic sau despre genul satiric, încălcîndu-se astfel hotare stabilite în teoria literaturii. Comicul răniîne o categoric estetică (deschisă tuturor genurilor literare), un mod sau o modalitate de raport între artă şi realitate, iar satira o formă (una din formele) de manifestare a comicului. DUMITRU SOLOMON „cîteva tipuri din viata noastră socială de astăzi", dar via reteza prudent ori ce intenţie de a măsura întreaga şi adevărata dimensiune a satirei sociale caragialiene : „Stratul social pe care îl înfăţişează mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos..." Aşa dar Trahanache, Farfuridi, Caţavencu, Tipă-tescu sau chiar jupîn Dumitrache, sînt... stratul de jos ! Fireşte că nici Caragiale nu va fi lăsat în afara concepţiei generale rnaioresciene Gt! privire la rosturile artei : „...singura moralitate ce se poate cere de la ele (de 1a comediile iui Caragiale, n.n.) este înfăţişarea unor tipuri, simţiminte şi situaţii în adevăr omeneşti, care prin expunerea lor artistică să t/e poată transporta în lumea închipuită de autor şi să ne facă, prin deşteptarea unor emoţii puternice, în cazul de faţă a unei veselii, să ne uităm pe noi înşine în interesele noastre personale şi să ne înălţăm la o privire curat obiectivă a operei produse'' (T. Maiorescu, Critice III, Bucureşti, Socec, 1928, pag. 65). Iată-ne deci în domeniul ficţiunii pure, aii înălţării impersonale, - teorie cunoscută şi combătută de-a lungul anilor. Deci, scriitorul c obiectiv, neutru, urmărind, la rîndul său, să obţină o atitudine „curat obiectivă"'!) a cititorului sau spectatorului. Critica estetistă post-maioresciană încearcă să meargă ceva mai departe. Mihail Dragomirescu vorbeşte de fondul imoral, antisocial al comediilor lui Caragiale, dc „rara obiectivitate" a scriitorului care nici nu-şi iubeşte, nici nu-şi 107 urăşte personajele. Iar Eugen Lovinescu vede în teatrul iui Caragiale (vulgar, lipsit de adîncinie, de ori ce ideologie, de generozitate, de poezie 1) o satiră pentru satiră, autorul răscolind rănile din simpla plăcere de a le răscoli. Aşa dar comicul (pînă şi comicul dens şi precis, profund politic, al lui Caragiale !) a fost urmărit şi lovit făţiş sau cu perfidie de critica estetistă, denigrat sau golit de ori oe conţinut social, separat silnic de raporturile sociale, de viaţa politică, .transportat în impersonal, înălţat în zonele curatei obiectivităţi . încercările de a abstrage complet comicul sferei sociale au mers atît de departe, încît pînă şi un filozof idealist ca Bergson s-a opus acelor definiţii care tind să facă din comic o relaţie abstractă între idei şi conform cărora comicul n-ar fi decît „contrast intelectual", „absurditate sensibilă" etc. „Rîsnl trebuie să răspundă unor cerinţe ale vieţii în comun. Rîsul trebuie să aibă o semnificaţie socială". Dar Bergson nu s-a ridicat deasupra conceperii idealiste a societăţii, ca o entitate, ca un organism armonios, care acţionează perfect acordat - prin rîs - împotriva a tot ceea ce manifestă rigiditate. Redus la funcţia sumară de procuror al rigidităţii sau excentricităţii individului, învinuit mereu de vulgaritate şi imoralitate, comicului nu i-a fost greu să ajungă o „categorie minoră" dispreţuită în taină de olimpiana critică estetistă. Aceste prejudecăţi sînt explicabile istoriceşte. Spaima claselor reacţionare în faţa propriului sflrşit este firesc însoţită de un sistem de măsuri represive, disperate împotriva a tot oeca urmăreşte să înfăţişeze acest sfîrşit. Dar comedia are cel mai greu cuvînt de spus în procesul artistic de dezvăluire a prăbuşirii vechiului. Un sistem social (sau o clasă socială, sau o ideologie), ajuns la capătul existenţei sale, refuză să cedeze locul şi, pentru că în esenţa sa nu mai crede nimeni, pentru că fondul său, devenit anacronic, nu mai poate fi apărat, îşi schimbă aparenţa, pozează în altceva decît este în realitate. Ridicolul situaţiei este evident, tot atît de evident ca în cazul unei foarte bătrîne doam- ne care se fardează strident şi se îmbracă „şic" pentru a trece drept tînără şi înfloritoare. Aici intervine comedia care dezvăluie finalul de loc apoteotic, de loc eroic, al anacronicului. Aşa dar ceea ce putea oferi, la un moment dat. elemente pentru o tragedie, devine îai această ultimă fază istorică, izvor al comediei. Finalul tragic, prin solemnitate şi aură eroică, ar conveni desigur unui regim reacţionar sortit dispariţiei. Dar postura comică, prăbuşirea în rîsetul mulţimilor, - singura posibilă, aim arăta Marx, în faza anacronismului - este nimicitoare şi, ca atare, evitată cu ori ce mijloace. Cei care, vizaţi, au simţit în comediile lui Caragiale rîsul de despărţire, au acţionat cu furie şi fără cruţare împotriva acestei voci pe oare o intuiau ca fiind a însăşi istoriei. Spaima de ridicol este deci caracteristică tuturor categoriilor sociale retrograde, ameninţate de pieire, conştiente că la înmormîntarea lor nu se va cînta nici un marş funebru. Marx vorbea de trecut ca de un sistem socia^politic, dar, evident raza de distrugere a comicului este mai mare. Lichidarea unui sistem social-politic nu înseamnă lichidarea simultană a tuturor concepţiilor şi preconcepţiilor, cu rădăcini adinei în vechea bază eoonomică-socială. De aceste rămăşiţe ale vechiului din conştiinţa noastră trebuie să ne despărţim de asemenea cu voioşie, ca de adevărate anacronisme care ne frânează dezvoltarea. Comedia actuală va avea deci în vedere satirizarea nu numai a lumii vechi, dar şi a ecourilor acestei lumi în conştiinţa oamenilor. Dacă în primul caz, satira efectuează doar o amputare, în al doilea caz ea va trebui să opereze ou maximum de atenţie (şi de ce nu cu delicateţe ?) pentru a nu atinge cu bisturiul zonele sănătoase ale organismului. Dubla fafă a comediei Din totdeauna comedia a avut un rol dublu : destructiv şi constructiv. Atît timp cît valorile pozitive erau încă în formare, atît timp cît demascarea vechiului 108 se tăcea în numele unei iclei generate de progres, in încărcătura comediei sarcina negativă (critică) avea mai multă greutate. în cadru! literaturii noi, socialiste, care militează pentru un ideal social perfect definit, in numele unui ţel istoric aparţinînd întregii umanităţi, sarcina pozitivă (constructivă) a comediei creşte considerabil, realizîndu-se un echilibru al sarcinilor, chiar o preponderenţă a celei pozitive. Negînd tot ceea ce ţine de modul burghez de a trăi îşi a gîndi, promovăm modul de viaţă şi de gîndire socialist. Demascînd falsele valori morale burgheze, le opunem acestora valorile morale comuniste. Ne batem joc de vechi, afirmînd noul. Respingem trecutul în numele prezentului şi al viitorului. Principiile realismului-socialist cer o situare netă pe poziţiile clasei .muncitoare şi, prin urmare, nu poţi surpa concepţii şi valori, fără a ridica in loc alte concepţii şi alte valori, net superioare. Autorul de comedie nu mai poate adopta poziţia mizantropului sau a cinicului. Satirizînd, el nu-şi bate joc de oameni, ci de defectele lor, de ceea ce e perimat şi, de fapt, trecător în existenţa lor. Soriitorul realist socialist nu poate ignora valorile pozitive : omul, lupta şi transformarea - adică revoluţia şi evoluţia. Aceste valori constituie o permanenţă a comediei noi, fiind cuprinse în cea mai intimă structură a ei. Mai mult ca oricînd se pune deci în valoare factorul educativ al comediei, moralitatea ei. Dar ce înţelegem noi, astăzi, prin moralitate ? în ori ce caz, altceva decît înţelegea Dragomirescu, de pildă, în faţa căruia Caragiale apărea ca un scriitor cu fond imoral şi anti-social. Curios mod de a judeca o operă de artă : imoralitatea personajelor comediei era trecută pe seama autorului, în ciuda atitudinii evident critice şi demascatoare a acestuia (E, în fond, aceeaşi acuzaţie pe care, în alt plan, H. Sanielevici i-o aducea lui Sadoveanu). Din păcate, prejudecata are prelungiri pînă în zilele noastre. Mai cred unii că o operă literară nu-şi poate exercita rolul educativ decît oferind cititorului personaje - model, personaje care să fie, neapărat imitate şi urmate. Dar în fiecare operă de artă există un sens care nu depinde de caracterul exemplar sau nu al personajelor înfăţişate, ci de atitudinea scriitorului faţă de aceste personaje, faţă de faptele, gîndurile şi tendinţele lor. Prezentarea unui caracter josnic, imoral, poate fi morală sau imorală, în funcţie de poziţia ultimă pe care o adoptă autorul în faţa acestui caracter. De aceea o comedie morală, educativă, nu este neapărat o comedie in care predomină elementele pozitive, în care acestea triumfă definitiv înainte de căderea cortinei finale. Poziţia ideologică a scriitorului impusă prin forţa talentului său definesc în ultimă instanţă sensul etic al operei respective, asupra căreia cititorul (spectatorul) trebuie abia să cugete şi să meargă (sau nu) mai departe, pe drumul indicat de autor. Comediile lui Gogol sau Caragiale sînt morale tocmai prin critica aprigă pe care o aduc imoralităţii. Dar comedia realist-socialîstă nu se poate opri aici. Ea trebuie să aducă un punct de vedere pozitiv adică, aşa cum arătam, nu doar să distrugă ceva, dar să şi ridice în loc altceva. Moralitatea ei constă în afirmarea şi impunerea prin mijloace artistice a principiilor eticii comuniste. Şi aceasta mi se pare că este una clin trăsăturile fundamentale ale noii comedii. Noile comedii (teme, tendinţe, stiluri) De ce să ne despărţim de trecut rîzind, cînd o putem face şi în chip grav ? Desigur, nici un scriitor n-a formulat această idee, dar probabil că unii au gîndit-o, de vreme ce multă vreme în dramaturgia noastră au lipsit comediile, preferîndu-se tonul dramatic chiar în piesele care marcau despărţirea dc trecut. Aşa dar, în afară de cîteva cazuri fericite („Mielul turbat" ele Aurel Baranga, „Ziariştii" de Al. Mirodan, „în Valea Cucului" de Mihai Beniuc, „Partea leului" de C. Teodora), comedia n-a atras pc scriitori (producţii submediocre gen „Masca lui Neptun" nu intră în discuţie). S-au emis apeluri repetate în favoarea comediei atît în presă, cît şi în discuţiile din cadrul Uniunii Scriitorilor. (Era de altfel de neconceput ca, în ţara lui Caragiale, să n-avem şi noi comediile noastre...) Şi iată că într-un singur an, i960, s-au publicat 109 şi s-au reprezentat un număr apreciabil de comedii noi : „Prietena mea Pix" de V. Em. Galan, „Celebrul 702" de Al. Mirodan, „Si-cdiana" de A. Baranga, „O lună de confort" de Ştefan Iureş şi Ben Durnitrescu, „în căutarea extraordinarului" de I. D. Şerban, „Băieţii veseli" de H, Nioolaide, „Parada" de Victor Eftamiu, „Moş Teacă" de Al. Kiriţescu. Unii dintre autorii citaţi îşi fac şi debutul cu aceste comedii : V. Em. Galan, H. Nioolaide, Ştefan Iureş şi Ben Durnitresou. Fără să transformăm această remarcă într-un reproş, trebuie să spunem că ar fi deosebit de interesant de discutat asupra unor comedii - care n-au fost încă sorise - de : Marin Preda (care are umor şi care-i denunţa pe critici, într-un interviu din „Gazeta literară", că nu i l-au analizat), Eugen Barbu, Teodor Maziiu (scriitori deprinşi să mînuiască instrumentele comicului), Horia Lovinescu (dramaturg încercat şi înzestrat, bun cunoscător al tehnicii dramatice) etc. Pe porţile larg deschise ale comediei se intră, deci, pentru prima oară masiv. Pentru prima oară se creează o bază mai întinsă de discuţie asupra tematicii, problematicii, stilurilor şi tendinţelor comediei noastre actuale. Se poate vorbi cu satisfacţie de o dezvoltare promiţătoare a comediei originale, de o extindere a tematicii ei, precum şi de înfiriparea unor stiluri individuale în acest sector al dramaturgiei. Sînt vădite preocupările de a aduce în scenă probleme ale formării conştiinţei socialiste în lupta cu rămăşiţele eticii burgheze, atît în cadrul generaţiilor vechi („Prietena mea Pix"), cît şi în cadrul tineretului („O lună de confort", „Băieţii veseli", „în căutarea extraordinarului"). Demascarea lumii capitaliste, găseşte în condeiul ascuţit al lui Al. Mirodan un bun interpret. „Parada" şi „Moş Teacă", constituie de asemenea utile pamflete anti-burgheze. Oameni din arii sociale diferite sînt prezenţi în recentele comedii : constructori de pe un şantier socialist, studenţi, tineri muncitori dintr-o uzină, tineri agronomi, iar în piesele de demascare : capitalişti, politicieni burghezi, gangsteri etc. Se recrează astfel o lume a comediei, un univers propriu din care se ridică sau se vor ridica fără îndoială personaje memorabile. Observăm de asemenea existenţa unor preferinţe pentru anumite modalităţi ale comediei. Dacă V. Em. Galan înclină spre comedia de caracter cu implicaţii psihologice, dacă AL Mirodan este mai departe atras de funcţiile comice ale ouvîntului - şi în intenţia satirică, şi îm cea umoristică (totul desfăşurindu-se pe un suport grav), A. Baranga, H. Nioolaide, Şt. Iureş şi Ben Dumitrescu au fost ispitiţi de comedia uşoară, de situaţie sau de limbaj, adăugind (sau încercînd să adauge) acestui gen valori noi, contemporane. Dar graniţele sînt departe de a fi tranşante. în fiecare din cazurile citate, ca dealtminteri în fiecare din comediile pe care le consemnează istoria teatrului universal, nu apare un singur tip, izolat, de comic, ci mai multe tipuri, cu preponderenţa unuia. Trebuie remarcat ca un fapt pozitiv multitudinea stilurilor şi formelor comediei noastre actuale, dar nu şi tendinţa celor mai mulţi dintre dramaturgii citaţi de a da viaţă numai comediei lejere, care nu abordează probleme de gravitate sau, dacă le abordează, le soluţionează prin mijloacele degajate ale farsei sau vodevilului, încheind odată cu piesa şi procesul de gîndire al spectatorului. Nu vom spune niciodată : să rîdem serios, dar vom dori ca unele comedii (nu toate !) să dea de lucru gîndirii noastre, fanteziei noastre şi după vizionarea spectacolului, să ne lase în memorie un caracter, cîteva replici, o situaţie, în sfîrşit ceva peste care nu se poate trage cortina. E posibil acest lucru ? N-o să mai invocăm exemplele clasice : Moliere, Caragiale etc- Dar putem spune că personaje ca Cerchez, Spiridon Biserică sau Torna Căbulea s-au întipărit în memoria noastră, au căpătat şi aici o înfăţişare personală, o identitate. Aşa dar e posibil. Ceva despre personajul de comedie Discuţiile care s-au purtat în legătură cu personajele de comedie au avut în centru problema prezenţei personajului pozitiv. A de- 110 venit un bun teoretic comun celebra replică a lui Gogol consfinţind funcţia pozitivă a tisului. S-a elucidat de asemenea şi problema prezenţei personalului pozitiv în comedia reaEst-sooialistă, ca un răspuns artistic la schimbarea raportului de forţe social-etice în favoarea noului. O comedie a actualităţii noastre nu se mai poate centra pe acel unic personaj pozitiv al comediei Iui Gogol - rîsul. Ca ori ce operă de artă a realismului socialist, coimedia trebuie să oglindească în structura ei noul raport de forţe despre care vorbeam, unind replica din sală cu cea de pe scenă, care, dacă nu se rosteşte, i se dă în orice caz, prin acţiune personajului negativ. Asupra acestor aspecte nu socotim util a reveni. O altă problemă, mai puţin dezbătută, care se accentuează cu noua comedie şi cu noul tip de personaj pozitiv este aceea a personajului comic. Este absolut necesar ca toate personajele unei comedii să fie personaje comice ? Teoretic, aşa ar trebui să fie. Un personaj care ne-ar suscita emoţii de altă factură (durere, mînie, groază etc.) ar fi un element intrus, străin şi, deci, potrivnic comediei. Dar prin ce se caracterizează personajul comic ? între altele, şi nu în ultimul rînd. prin aceea că el nu este conştient de comicul său. Un personaj care şi-ar da seama că e comic, s-ar corija (ar încerca să se corijeze), ar căuta să modifice aparenţele, esenţa fiind, natural, mai dificil de schimbat. Prin aceasta el ar înceta de a mai fi un personaj comic. Vom întîlni însă, în unele dintre comediile noastre, personaje pozitive care nu sînt şi personaje comice, dar care se integrează sau trebuie să se integreze organic comediei : Cerchez din „Ziariştii" de Al. Mirodan, Danou din „O lună de confort" de Şt. Iureş şi Ben Dumitrescu, Andrei Sava din „Prietena mea Pix" de V. Em. Galan etc. Aceste personaje nu provoacă rîsul prin caracterul lor, prin felul de a se comporta, ptintiro contradicţie între conţinut şi aparenţă, sau prin angajarea lor în situaţii comice. Ele sînt personajele lucide, sînt purtătorii de cuvânt ai autorului, cei care exprimă punctul de vedere critic în piesă. Condiţia ca astfel de personaje să-şi găsească locul în comedie este umorul lor, obţinut şi prin aceea că ele sînt conştiente de comicul celorlalte personaje. Din acest unghi, Cerchez este cel mai bine realizat. Replica sa spirituală, acidă, ironia nuanţată pe care o desfăşoară în tot .cursul piesei răspund cerinţelor unui personaj de comedie. Mai puţin în cazul lui Andrei Sava, şi mai puţin în cazul lui Danou, sînt respectate aceste cerinţe. în ultimul caz, personajul e conceput didactic, prea puţin elastic, cu o doză excesivă de gravitate, atitudinea sa critică operînd ca o intervenţie din exterior. Acelaşi neajuns, într-o formă mai puţin frapantă, îl caracterizează şi pe Andrei Sava care nu-şi află un rost bine determinat în acţiune şi pare că a fost adus în scenă numai pentru a da replica personajului central, Mas-tacan. Putem vorbi, prin urmare, de personaje (uneori personaje-cheie) care nu sînt comice, dar care, suprapuse punctului de vedere al autorului, constituie o prezenţă necesară, organică în comedie. Condiţia esenţială este să le insufli spirit, vervă, haz, pentru a nu le pune în divorţ cu tonul general. • Ce poate fi comic în soarta unui condamnat la moarte ? întrebarea ar părea fără sens, dacă ultima piesă a lui Mirodan, „Celebrul 702", nu ne-ar fi silit so punem. Personajul lui Mirodan, Cheryl Sandman, este un produs tragic al modului de viaţă capitalist, un om care nu şi-a găsit locul într-una din cele două categorii posibile ; producător sau acaparator al plus-valorii. Silit să intre în conflict cu normele etice ale societăţii, Cheryl este, concomitent, silit să le aplice. Aceasta este dealtfel şi una din principalele surse ale comicului în piesă : imoralitatea este condamnată tot ou mijloace imorale şi, simultan, promovată de exact aceia care o condamnă. Aberaţia ridicolă a acestui mod de existenţă este dezvăluită sarcastic prin destinul gangste-rului-soriitor Cheryl Sandman. Totuşi viaţa acestui personaj are o esenţă tragică : Cheryl e o victimă a societăţii capitaliste, pervertirea nu i-a întunecat decît zonele exterioare, expuse direct acţiunii coruptive a mediului. Undeva, înlăuntrul său, Cheryl e dezgustat de propria existenţă, de minciuna socială căreia 111 i s-a supus. Cu ajutorul Dianei, Cheryl reuşeşte să ofere sfârşitului tragic care, inevitabil va veni, un sens înalt, alegînd calea adevărului, implicit calea demascării. Este însă Cheryl un personaj comic ? Răspunsul va suna cam straniu : este şi nu este. Este comic in măsura în care, prins în reţeaua ilară a raporturilor etice specific burgheze, acţionează în aceeaşi direcţie şi cu aceleaşi mijloace cu care acţionează cei care l-au condamnat, în măsura in care face jocul contradictoriu al învinsului care pune şi impune condiţii. Nu este comic, în măsura în care spiritul său critic analizează lucid, obiectivat, absurditatea şi ridicolul situaţiei, după cum nu poate fi comic, pur şi simplu pentru motivul că nu-i permite esenţa sa tragică, pentru motivul că noi, spectatorii, sîntem conştienţi că, odată cu uciderea sa, va muri şi ceea ce este bun şi curat în acest om, visurile sale de fericire, iubirea şi candoarea sufletească, energia şi inepuizabila sa dragoste de viaţă. Fără a fi o comedie tragică (modalitate frecventată de dramaturgii noştri dintre cele două războaie, ca M. Sorbul sau G. M. Zamfirescu), fără a fi nici o comedie tristă în genul comediilor lui Cehov sau al comediilor lui M. Sebastian („Steaua fără nume", „Jocul de-a vacanţa"), „Celebrul 702", comedie optimistă şi exultantă, păstrează cu fidelitate acele îmbinări, combinări, contradicţii, nuanţe care formează complexitatea vieţii însăşi. Comicul, nu-1 vom găsi niciodată în viaţă în stare pură. Nu există caractere sau situaţii exclusiv comice,. oi numai laturi, aspecte, momente, trăsături, expresii etc. care au darul de a ne provoca rîsul. în fond, nu orice îngîmfat, zgircit sau retrograd este prin excelenţă un personaj care stîrneşte haz. Conştiinţa noastră trebuie să pună neapărat în relaţie esenţa cu aparenţa, să stabilească raportul dintre ele şi apoi să-1 desfacă, pentru a putea percepe comicul. Autorul de comedie nu încearcă (sau, dacă încearcă, nu izbuteşte) să ne facă să rîdem numai prezenlîndu-ne un defect. El trebuie să demonteze mecanismul acestui caracter, şi să ne arate mişcarea contrariilor, să separe esenţa de aparenţă, clemente care, în realitate, sînt unite şi greu sezisabile în contrastul lor comic. ') Mai mult. Un autor de comedie face, în general, abstracţie de alte trăsături ale personajului sau de alte laturi ale situaţiei, lasă în umbră ceea ce nu-i serveşte direct scopului de a ne face să rîdom. De aici un anume schematism caracterologic al personajelor, accentuat cu deosebire în comediile de tip clasic (Plaut, Moliere, Alecsandri, în parte Caragiale). Comedia modernă însă a abandonat în mare măsură crearea tipurilor comice, a renunţat la procedeul caracterului fix, unidimensional, explorînd mai degajat şi mai amplu universul sufletului uman şi încetând să descopere şi să înfăţişeze comicul nu ca trăsătură unica, ci ,ca o trăsătură între altele, ca un element dintr-un complex. Astfel apar personajele complexe şi situaţiile complexe, care asociază comicul lirismului, dramatismului şi, uneori, tragicului. Mai liberă de convenţie, comedia modernă urmăreşte să redea într-o risipă de 1 Vom preciza aici că nu orice caracter şi nu ori ce viciu poate fi transformat în obiect comic, chiar dacă se va caracteriza printr-un contrast violent între aparenţă şi esenţă. lago trece drept un om sincer, binevoitor, dar se dovedeşte, în fond un intrigant odios. El încearcă, fireşte, să-şi ascundă esenţa josnică sub o aparenţă cinstită, neutrală. Fără îndoială că un astfel de caracter ar putea evolua şi într-o comedie, dacă ar avea datele obiective orientate în acest sens. Dar împrejurarea în care acţionează, rezultatele faptelor sale sînt de natură tragică. Prezenţa unui intrigant comic într-o tragedie, ca unul dintre elementele care declanşează resorturile tragice, ar fi alogenă şi ar avea un efect de anihilare a sentimentului tragic. Există, prin urmare, un comic obiectiv, aşa cum există şi un tragic obiectiv, şi asupra acestuia acţionează subiectivitatea artistului. Evident, s-ar putea ca cineva să ridiculizeze o realitate gravă, tragică sau, să presupunem, o realitate pozitiva (sub raport obiectiv). în acest caz, atitudinea subiectivă a autorului ar veni în contradicţie cu atitudinea subiectivă a marelui public (care se suprapune obiectivitătii) şi care nu acceptă ridiculizarea valorilor reale, pozitive, iar efectul comic scontat se va împrăştia, negăsind drumul deschis către sensibilitatea noastră. Dacă un geniu ca Bernard Shaw a reuşit să scrie o comedie pe motiv tragic (e vorba de „Sfînta Ioana") este pentru că perspectiva istorică a scriitorului i-a înlesnit detaşarea, obiectivitatea necesară adoptării unei poziţii demistîficate. Dar Bernard Shaw n-a violentat istoria, n-a inversat valori obiective, ci a biciuit o anumita concepţie despre istorie, idealismul istoric, ocrotind cu consecvenţă ideea de progres, ideea eroicului popular. 1 12 nuanţe viaţa interioară a personalelor, diversă, complexă, transformarea în bine a acestora, concurând, pe alt plan fireşte, cu drama sau cu proza de analiză. Desigur e absurd să stabileşti o ierarhie între cele două modalităţi, deosebite prin factură şi nu prin grade de valoare, mai ales că arta teatrală dispune astăzi de nenumărate mijloace de a transmite cu aceeaşi putere de cucerire a sensibilităţii spectatorului contemporan, orice operă dramatică, indiferent de tipul căreia îi aparţine. Am arătat toate acestea pentru a evita impasul la care ne-ar fi condus încercarea de a analiza un personaj ca Cheryl Sandman, înarmaţi cu anumite criterii rigide, „passepar-tout"-urile fiind, cum se ştie, instrumente străine criticii literare. Personaje pozitive, negative şi personaje „bune" După apariţia comediei „Siciliana" de Aurel Baranga şi paralel cu reprezentarea ei, s-a declanşat în presă şi la Teatrul Naţional o explozie de discuţii care, prin amploarea şi vigoarea ei, a reuşit să-işi depăşească obiectul. (Numai pînă în clipa scrierii acestor rânduri, în răstimp de două luni, au fost publicate vreo iz puncte de vedere). Opiniile au fost atît de diferite şi de contradictorii (vehemente adesea de ambele părţi) încît doar un creier electronic ar reuşi să ofere suma algebrică a părerilor exprimate. Dar această sumă nu interesează nici sub raport teoretic, nici sub raport practic. Important este, credem, că aceste discuţii au reliefat unele deficienţe serioase, de structură, ale „Sicilienei''. Nu vom face nici bilanţul, nici analiza punctelor de vedere expuse (un articol judicios al lui Andrei Băleanu apărut în „Seînteia" din 4 februarie ac. aduce lumină în problemele controversate şi apreciază cu multă justeţe lipsurile comediei lui A. Baranga), ci vom încerca să abordăm o anumită problemă a comediei, discutată şi în presă, adică vom adăuga dezbaterii... încă un punct de vedere. într-un interviu apărut în „Gazeta Literară", Aurel Baranga făcea, fără a bănui că aceasta va stârni furtuni, următoarele afirmaţii ou privire la personajele „Sicilienei" : „O lectură obiectivă relevă că toţi eroii sînt oa?neni buni sau ţe cale de a deveni buni. Observă că evit termenul consacrat pozitiv-ne-gativ. Dar am acest cura) să afirm că toţi oamenii „Sicilienei" sînt oameni buni. Ar trebui să vedem ce înţelegem prin oameni buni. Cred că bun este un om care mai are ce învăţa de la viaţă şi care mai are posibilitatea de a deveni mai bun decît e" („Gazeta literară" nr. 49/1960). Acestea nu sînt pur şi simplu afirmaţii hazardate sau judecăţi false pe care (se obişnuieşte 1) un autor le face în raport cu propria operă. Din păcate, aşa cum s-a observat şi de către unii participanţi la discuţie, teoria „oamenilor buni" (ideea că toate personajele piesei sînt oameni buni) au e o aventură verbală, ci o realitate concretă a piesei. A. Baranga urmărea să-şi apere astfel personajele, dar n-a reuşit decît să le aducă - printre primii - o grea acuzaţie;. într-adevăr, fiecare din personajele piesei este, sau devine, sau a fost „bun". Fiecare din personajele piesei are „ceva" bun, ceva — să-i spunem astfel, deşi A. Baranga evită termenul - pozitiv. Bebe, absolventul sustras legilor statului, etnic, îndărătnic, leneş şi exeroc, are ceva „bun" : se bucură de o inteligenţă nu tocmai mediocră, de un dar ironic nu tocmai comun şi chiar, către sfârşitul piesei, de sentimente „bune" pentru Fifi. Nikaloe (Nilci), exeroc el însuşi şi iniţiator de exerocherii, repetent prin concepţie şi prin vocaţie, prieten fals, are totuşi ceva „bun" : atras în chip miraculos de realităţile satului cu care ia contact în 10 minute, hotărăşte brusc să rămână la ţară. Fifi, cea căreia îi aparţine „excelenta" idee de a înşela statul, prin căsătoria ei cu Bebe şi vremelnica instalare la ţară, are, evident, ceva bun : e deşteaptă, e, pînă la urmă, cucerită, şi ea ca şi Niki, de realităţile satului nou (din piesă reiese că mai mult de Damian, preşedintele Sfatului Popular) şi se decide să rămînă. Jeni Valsamache îşi cocoloşeşte copi- 113 Iul, dar o face în numele dragostei de mamă. Şi aşa mai departe. Avea autorul dreptul să-şi înzestreze cu trăsături pozitive personajele pe care le critică ? Evident că da. Dacă într-o comedie de tip clasic acest lucru nu era posibil, dată fiind linearitatea, fixitatea caracterului, căruia i se lumina o singură trăsătură, - cea dominantă, în comedia modernă personajul are relief (nu doar contur), el poate fi privit din mai multe unghiuri, e deci mai puţin dator convenţiei. Cu atît mai mult cu cît o comedie realist-so-cialistă urmăreşte conştient, prin prezentarea şi soluţionarea unui conflict comic, prezentarea şi soluţionarea unui conflict etic, în cadrul căruia unele personaje pot evolua, se pot transforma în urma acţiunii educative a noului. Nu poate fi vorba nici de un dozaj al trăsăturilor pozitive şi al celor negative ; acest dozaj îl impune viaţa, autenticitatea personajelor. Autorul are însă două roluri importante care, în ultimă instanţă, hotărăsc soarta personajelor : selecţia şi atitudinea. Ce alegi din realitate, cum alegi, ce aduci în planul prim şi ce împingi în planul secund, in sfârşit ce poziţie adopţi faţă dc elementele selecţionate, - acestea sînt problemele specifice ale scriitorului realist-socialist. Credem că în această direcţie a greşit Aurel Baranga, conoepîndu-şi personajele. Bebe Valsamache, bunăoară, e un element reprobabil, felul în care gîndeşte şi acţionează el este incompatibil cu morala nouă, socialistă, şi autorul îşi propune să satirizeze atitudinea personajului. Calităţile lui Bebe (inteligenţa, spiritul etc.) nu sint folosite de acesta în scopul reprimării tendinţelor sale negative, ci dimpotrivă, în scopul promovării lor. Bebe nu are o atitudine autocritică, nu-i place auto-ironia ; el critică şi ironizează ceea ce c nou, ceea ce e firesc in societatea noastră, ceea ce constituie adevărata moralitate comunistă. Atunci prin ce este bun i în mod obiectiv acest personaj nu este şi nu poate fi bun, pozitiv etc. Dar autorul a intervenit arbitrar în dialectica interioară a personajului, i-a forţat resorturile, i-a con-cedat o superioritate pe care, normal, personajul nu putea şi nu trebuia s-o aibă. Aceasta, clin convingerea că tînărul excroc este în fond un om „bun", sau în orice caz, „poate deveni bun". Intervenind valorile, autorul a atras în chip clandestin asupra personajului său o parte din simpatia cititorului sau spectatorului, neutralizînd astfel aciditatea satirei. E adevărat, nu satirizăm pentru a distruge un om pe care societatea îl poate recupera, dar satirizăm fără rezerve tot ceea ce este înapoiat în conştiinţa acestui om şi nu-1 vom putea îndrepta decît nimicindu-i concepţiile învechite, lovindu-i mortal atitudinea. Nu-i vom cruţa deci nici inteligenţa, nici ironia dacă. acestea servesc o cauză pierdută. (Aceeaşi lege este valabilă şi pentru celelalte personaje „bune" ale piesei). Dar cine îi dă replica acestui personaj sau celorlalte de acelaşi tip ? Fifi ? în ea nu putem avea încredere (deocamdată) pentru că flirtul ei cu realitatea socialistă de la sfîrşitul piesei nu poate fi (deocamdată) dovada unei situări sincere şi definitive pe poziţiile noului. Damian ? Dar acest personaj invizibil nici nu se întâlneşte şi nici nu se cunoaşte ou Bebe şi, dealtminteri, el nu intervine (fie şi din culise) în mod activ în conflict. Autorul ? Ce replică usturătoare îi poate da autorul, dacă el însuşi e convins de „bunătatea" personajului, privindu-i ou un zîmbet de indulgentă ironie aşa zisele calităţi ? Iată-ne, prin 'urmare, puşi în postura de a-i „înţelege" pe Bebe şi Niki, pe Tache Valsamache şi Fifi, iată-ne antrenaţi pe drumul fals al încrederii vinovate în „bunătatea" acestor oameni sau în acea „perfecţionare generală" de care vorbea Bergson. Piesa lui Aurel Baranga suferă şi de o greşită distribuţie a accentelor comice. Care este personajul expus cel mai mult focului satiric, de cine se ride cel mai degajat în piesă ? Bineînţeles că de Tiberiu Cezar Si-coşan care e literalmente ciuruit de săgeţile autorului sau ale celorlalte personaje (Bebe, Niki etc.). Dar Sicoşan reprezintă oare elementul cel mai puţin „bun" al piesei, individul cel mai puţin recuperabil ? Din chiar indicaţiile pe care ni le dă autorul reiese că nu. în primul tind, Sicoşan nu participă direct la excrocheria pusă la cale de Fifi, Bebe şi Nikaloe, el utmînd a fi. doar unul din „beneficiarii" acestei înşelătorii. Dimpotrivă, Sicoşan se arată chiar uluit, indignat ! 14 (în felu! său) de farsa celorlalţi, lovit în, să le spunem, sentimentele sale. în al doilea rînd, cu idei perimate şi ridicole despre dragoste, insensibil şi incontingenl, Sicoşan are totuşi un rudiment de morală (aşa rigidă cum e) pe care ceilalţi nu-1 au. E cumplit de prost, dar nu e rău, nu e lichea. Există la Sicoşan un respect primitiv pentru anumite principii etice, un automatism - dacă vreţi, - dar nu-i vom descoperi intenţii agresive, antisociale. Şi dacă e incapabil de a iubi cu adevărat, dacă e incapabil de a sezisa corect realitatea, Sicoşan nu e, în acelaşi timp, incapabil de o activitate socială cinstită (piesa nu dezminte această posibilitate). Totuşi Ti-beriu Cezar Sicoşan e realmente ars de focul satirei, în timp ce lui Bebe sau Nikaloe, care sînt nişte elemente detestabile, înrăite, li se întinde generos o mină salutară şi li se oferă indulgent un zîrnbet de simpatie. Diferenţa aceasta de atitudine nu va veni nici ca în sprijinul piesei. S-a încercat justificarea acestor carenţe prin formula comediei : „farsă lirică" (vezi intervenţia lui Sică Alcxandrescu din „Gazeta literară" nr. 4/1961). Dar ce este farsa altceva decît o situaţie comică, in care pot fi puse atît personaje negative, cît şi personaje pozitive ? Este posibil oare ca o situaţie, o împrejurare anumită să-1 absolve pe autor de atitudine şi pe eroi dc consecvenţă caracterologică ? Situaţia comică are menirea de a da prilej personajelor să se manifeste în chip comic, urmărind tocmai evidenţierea trăsăturilor lor (pozitive sau negative). Este deci un element al formei, determinat cu necesitate de conţinut şi uvînd rostul de a sluji conţinutul ideologic şi artistic. Personajele unei farse, chiar dacă se vor manifesta altminteri decit în împrejurări grave, o vor face tot în prelungirea liniei lor caracterologice. Poţi justifica prin formula farsei unilateralitatea personajelor, dar nu inconsecvenţa sau inconsistenţa lor. Cît priveşte cel cle-al doilea termen al subtitlului dat de A. Baranga lucrării sale - „lirică", el nu vine deloc să sprijine justificarea atitudinii dramaturgului. Lirismul presupune participarea afectivă a autorului, un consens interior declarat. Cine sînt eroii lirici ai comediei ? Fifi şi Bebe (în actul III). Acelaşi Bebe care trebuia să-şi atragă dezaprobarea noastră, devine în actul III, fără ca vreo schimbare structurală a mişcării sale interioare s-o reclame, un erou liric, deci un erou faţă de care autorul adoptă o poziţie înţelegătoare şi îngăduitoare pe care o solicită şi spectatorului. Este negreşit exagerată ideea promovată de unii participanţi la discuţia asupra „Si-cilianei" că tineretul nou al patriei noastre cît şi generaţia mai vîrstnică ou se recunosc în Bebe sau Tache Valsamache, în Niki sau Ti-beriu Cezar Sicoşan, că aceste personaje nu exprimă imagini caracteristice unor oameni contemporani. E ou neputinţă ca marea noastră colectivitate să se recunoască în personajele unei comedii satirice, în care autorul nutreşte vizibile intenţii critice. Nu astfel trebuie pusă problema. Şi nici această întrebare restrictivă nu e justificată : asta a văzut autorul în realitatea nouă, astfel de personaje a găsit el ? Da, asta a văzut şi acestea sînt personajele ! E doar o comedie critici. Condamnabil este faptul că autorul n-a reuşit să-şi domine personajele, să le aplice - de pe poziţiile noului - sancţiunile meritate şi s-a lăsat adeseori copleşit, înşelat de ele, prins în farsa lor. Aici stă, ni se pare, principalul defect al piesei lui Aurel Baranga. @ Despre comedie s-a discutat şi sc discută încă puţin în publicaţiile noastre literare. Poate şi din cauză că scriitorii au oferit pînă acum insuficientă „materie primă" unor astfel tie discuţii. Dar nu ne îndoim că fortul comediei, o dată cucerit printr-un asalt masiv al dramaturgilor noştri, va da dc lucru din ce în ce mii mult criticii literare. Nu ne îndoim dc asemenea că, la rîndul lor, criticii vor acorda o atenţie mai mare comediei, atenţia pe care o merită dealtfel, pentru că societăţii noastre, luminate dc imaginea viitorului, îi sînt proprii optimismul, veselia, ca şi atitudinea combativă. Kîsul este una din armele noastre puternice-în luptă cu vechiul. Rîsul ne întăreşte. 1 lfi DOUĂ ROMANE DESPRE RĂZBOI „ieşirea din Apocalips" de Al. de Ion Ruse. rijW'iy J;i ceste ammdoua romane noi, ,,ie-S'rea c''n Apocalips" de Alecu [kÎ^j -"van Ghilia şi „într-un port de agBB&îi(*mASB pescari" de Ion Ruse, au, în ciuda deosebirii mediilor pe care le studiază, subiectelor şi formulelor stilistice adoptate, o temă comună : războiul. Acţiunea ambelor cărţi se desfăşoară în anii cînd Antonescu şi clica lui, împingînd armata romînă la actul criminal de agresiune împotriva Uniunii Sovietice, adusese ţara pe marginea prăpastie!. Dar războiul nedrept nu c în aceste lucrări literare numai un cadru, ci însuşi obiectul reconstituirii epice, Alecu Ivan Ghilia ca şi Ion Ruse fiind preocupaţi să înfăţişeze, în primul rînd, tragedia pe care au trăit-o masele populare şi experienţa istorică pe care oamenii simpli au cîştigat-o cu preţul unor imense su-ferinţi. Tendinţa de a trata astfel tema aleasă e foarte semnificativă. Autorii caută tocmai în spiritul realismului socialist să scoată la iveală procesele care exprimă sub raport istoric sensul de dezvoltare a vieţii, urmăresc, cu alte cuvinte, să arate spre ce se îndreaptă lucrurile, cum creşte viitorul din prezent iar aceasta nu doar în desfăşurarea simplă a faptelor, ci şi în evoluţia conştiinţei maselor, în transformările eroilor din punct de vedere uman. „Ieşirea din Apocalips" nu e cartea unui debutant. După romanul „Cuscrii" şi notaţiile reportericeşti strînse sub titlul „Scrisori din Bărăgan", Al. Ivan Ghilia s-a impus ca I. Ghilia; „In porful de pescari' Ov. S. CROHMĂLNICEANU unul dintre tinerii noştri prozatori care îndreptăţeşte cele mai serioase nădejdi cu privire la activitatea lui viitoare. Pasionat de actualitatea vieţii sociale, preocupat serios să o cunoască de aproape şi să-şi „facă mîna" scriind despre nenumăratele lucruri clin jur, nu numai decît lucrări de amploare, ci şi imediate relatări gazetăreşti, schiţe, portrete, evocări lirice, însemnări cu caracter documentar, îndrăzneţ în abordarea problemelor, el aduce în literatura sa un neastîmpăr creator susţinut de un remarcabil simţ al observaţiei şi de o netăgăduită sensibilitate poetică. Ceea ce remarca şi colegul meu Paul Georgescu şi ceea ce face interesantă proza deocamdată inegală a lui AI. Ivan Ghilia este evidentul efort de autode-păşire. Romanul „Ieşirea din Apocalips" se caracterizează înainte de toate printr-o vie căutare. Autorul pleacă de la cîteva situaţii în cate au fost puşi de război mulţi oameni simpli. Datele sînt destul de comune : O bătrînă, văduvă, are trei feciori. Doi dintre ei, Emil şi Grigore, sînt muncitori. Al treilea, Gheorghe, lucrează petecul de pămînt de la marginea oraşului, unde familia locuieşte. Emil a devenit în fabrică, de tînăr, comunist, mama nu-j mai vede decît rareori, cînd băiatul hăituit de siguranţă apucă să treacă pentru cîteva ceasuri pe acasă. Grigore s-a însurat şi nevastă-sa împreună cu bătrîna îi ajută lui Gheorghe la cîmp sau muncesc prin vecini pentru a ţine gospodăria. Şi peste toţi aceşti oameni necăjiţi se prăbuşeşte ca o noapte grea, războiul. 116 Grigore şi Gheorghe sînt luaţi pe front. Emil, urmărit, se ascunde undeva în oraş. Mama, rămasă cu noră-sa şi copilul acesteia în casa amărîtă din apropierea şoselei principale, nu mai ştie nimic despre feciorii ei. O hîrtie îi anunţă că Grigore e dat „dispărut". De la Gheorghe n-a mai primit nici o ştire de multă vreme. La Emil se gîndeşte cu inima strînsă, închipuindu-şi-1 pîndit de moarte la fiecare pas. Romanul urmăreşte aceste destine anonime în momentul prăbuşirii frontului din răsărit, cînd, înnebuniţi de panică în faţa deznodămîn-tului apropiat, guvernanţii fascişti împing la paroxism actele de teroare, încercînd să reziste cu orice preţ, cînd suferinţele maselor ating punctul culminant, dar şi cînd se întrezăreşte nu departe salvarea, ziua „ieşirii din Apocalips". Autorul narează cu febrilitate o serie de întîmplări dramatice caracteristice ceasului. Gheorghe e rănit într-un bombardament nimicitor, dezlănţuit asupra unităţii din care face parte. Blestemîndu-şi comandanţii, hotărît să nu mai lupte, dezertează, şi cu ultimele puteri se tîrăşte pînă într-un cîmp din apropiere, unde se prăbuşeşte leşinat. E găsit de o femeie, adus în casa ei, îngrijit, dar ameninţat să fie descoperit fuge cu aceasta la partizani. împuşcat pe drum, prins, ajunge în faţa Consiliului de Război. E condamnat şi moare scuipîndu-1 în faţă pe preotul care 1-a vîndut şi care acum îi întinde să sărute crucea. Grigore, înţelegem că s-a predat trupelor sovietice. Mama, cu sufletul copleşit de presimţiri sumbre, rătăceşte prin spitale spre a afla o veste de la feciorii ei. îl zăreşte o clipă pe Emil, dar acesta, ocupat tocmai să salveze tipografia clandestină a grupului din care face parte, n-are timp să-i dea nici o explicaţie şi o lămureşte doar din ochi că trebuie să aibă încredere în el şi să se întoarcă acasă. Bătrîna înţelege şi apoi izbuteşte chiar să-i dea feciorului ei mai mare un ajutor substanţial în misiunea lui eroică. Deşi cade în mîinile siguranţei, e supus torturilor şi ameninţat cu execuţia, Emil îşi îndeplineşte sarcina, fuge apoi de sub escortă şi intră din nou în luptă, pentru a participa la asaltul decisiv. Acţiunea cuprinde în desfăşurarea ei şi alte personaje, un medic, doctorul Vereanu, intelectual ezitant între o vagă răspundere morală şi laşe porniri individualiste de a-şi apăra pielea proprie, o femeie egoistă şi senzuală, Angela, soţia lui, un preot din cartierul bătrânei, un chestor al Siguranţei antonesciene etc. Dar nu în toate acestea stă interesul romanului. Intriga lui e destul de simplistă, întîmplările nu se leagă întro ţesătură strînsă, logică, explicaţia multor fapte lipseşte sau e doar schiţată foarte sumar. Autorul apelează des la coincidenţe neaşteptate menite să scoată acţiunea din impas. Chiar personajele cărţii nu sînt cainaotere în înţelesul propriu al cuvântului, ci mai mult pretexte pentru studiul unor frământări sufleteşti. Ideea artistică a romanului lui Al. Ivan Ghilia este de a da printr-o foarte precipitată, foarte încordată succesiune de reacţiuni interioare, de zbuciumaţi morale, sentimentul coşmarului pe care-1 trăiesc oamenii în aceste clipe teribile ale războiului. Autorul ţinteşte să facă o rapidă monografie a psihologiei maselor sub efectul atmosferei de apocalips, surprinzînd salturile în conştiinţă de la formele lor elementare (Gheorghe) pînă la limpezirile progresive (Mama) şi deciziile lucide de luptă (Emil). Naraţiunea se compune de fapt dintr-un şir de rnonologuri interioare, de scene reflectate pe rând în conştiinţa personajelor. Concentrarea asupra aceluiaşi subiect, războiul, care intervine obsesiv, tiranic, în diversele întîmplări trăite de eroi, întăreşte caracterul halucinant al momentului istoric. Nevasta lui Grigore urmăreşte la marginea şoselei cum se scurg convoaiele spre front. Totul îi apare nesigur, încărcat de nelinişte. Drumul se „zvîrcoleşte" sub roţile maşinilor şi tunurilor „ca o fiinţă strivită". Feţele soldaţilor hitle-rişti, îndesaţi „pachet" în camioane sînt „goale", complet inexpresive, înspăimîntătoare în insensibilitatea lor, ca feţele unor roboţi, „care merg să omoare şi să fie omorîţi". Pînă şi cîntecele acestor instrumente oarbe ale morţii i se par femeii „scrîşnite" şi „metalice", su-nind în urechi ca un „zăngănit de arme". Un dezertor, fugit de pe front, lihnit de foame, pătrunde în ograda casei. Omul nu mai poate vorbi de oboseală şi cînd i se dă ceva de mîncare „apucă strachina cu mîinile tremurătoare" şi-o duce repede la gură, înghiţind „hulpav", cu „sorbituri mari", clănţănindu-şi dinţii pe marginea străchinii parcă s-ar fi temut 117 63 1JU '"° sm«lgă cineva de Ja gută". Zarul tulbure „i se scurge ln jos ,a Vfl,c pe bărbie Şi piept". Fugarul moare in chinuri groaznice îndată după ce a mîncat, fiindcă stomacul gol de atîta vreme i se lipise. Scena atrocele văzută cu ochii bătrînei şi se proiectează pe fondul grijilor şi temerilor ei. Pe front, Gheorghe înregistrează fizic dezastrul războiului sub un foc năpraznic dc artilerie, impotmolindu-se m noroaie, Iovindu-se pe întuneric de cadavre ameninţat Ia fiecare clipă să sară în aer pentru că însoţeşte o căruţă cu proiectile. Monologul lui traduce descurajarea, mînia, dorinţa le a fug,, frica de pedeapsă, dînd iarăşi o vie diagramă a proceselor de conştiinţă prin care trec o mare parte clin soldaţii romim oameni simpli împinşi împotriva voinţei lor ■ntr-o aventură dementă şi criminală. „Dacă ar fugx - raţionează Gheorghe - sau ar lăsa caii de capul lor, sau ar da totul dracului si a-arunca obuzele... Dar ăştia-1 aşteaptă acolo Petele şi grijania! îngropaţi în glod, lîn»ă tenuri şi dacă nu vine cu căruţa plină. La *d ţ. gata!" „Tu-vă-n Cristoşii voştri de hoţi! se-nfurie. Pe voi să vă vad eu aicea, între bombe Sa vă bag fc glod şi să torn cu bombe PŞ vo, ! ■ La fel mama rătăceşte printre patriae dm spital, asistă mută de groază la tabloul înfiorător al descărcării camioanelor cu rănit. • doctorul Vereanu după ce şi-a lăsat fratele 'să moară, goneşte înnebunit pe străzi sub o ploaie de bombe aeriene; Emil din celula sn Cl, fruntea lipită de gratiile ferestrei, priveşte ştrangulat de ură cum sînt executaţi prizonierii m curtea închisorii. La anchetă, spre a rrzista îşi urmăreşte firul gândurilor cu o tărie teribilă' desparţindu-se de trup şi ]aslndu_, pe m -ngur în mina călăilor. Monologul sugerează «cercarea cumplită prin care trece eroul şi f«a descrierea torturilor forţa interioară c„ care schingiuitul se adună întreg înăuntrul său ■ „Cu ane te-ai întUnit în Kogâlniceanu xi ?" „Şaptesprezece... Şaptesprezece... ,, 2, % 4 J- Nu ştiu ce era : ceva se mişca în el,''sau' m afară fiifiia şi sc stingea ; întuneric, apoi naraşi hcărirea aceea ; ceva ca o destrămare ; plutire ; lună ; lumini !..." „Vorbeşte ! Vorbeşte !" .,-Cc să vorbească ? Ce să le spună ? Cum a murit părul ? Ce-ar înţelege ? Ei ştiu numai 118 sa doboare şi să zdrobească. Unchiul Costache s-a lovit cu pumnii şi cu coatele de pămînt. iarul, primăvara era totul numai 0 floare ■ ■Vorbeşte ! Vorbeşte .'" ..Nu ! Stringe dinţi, ş, taci ; Gîndeste-te h ''°nt Se apr0pic' Da. încă două-trei zile Două-trei zile. Gîndeşte-te la apă. Nu I Gura H 81t!e,uI ll erau ««cate. La altceva. La cevi îndepărtat şi frumos... Cum ar fi ,,ă lustruieşti »n far de camion... Da. Trebuie s-o afli acum Bine ! Dă-, i„ninte ! Să ieşi |a coasS... Să ^ cult, nechezatul cailor. Să strunjeşti o piesă 1, ?' ** apJcci »^hea, deasupra unu, motor, să-I .uzi cun, bate: 2> }... Să gh;. ceşt, după zgomotul înăbuşit care se învir- tC5tf " 2" h 4- se întăreşte, se întăreşte, o data cu acceleraţia " „Vorbeşte ! Vorbe/te !" Aşadar faptul că pentru majoritatea eroilor cart,, realitatea din jllr Ja 0 infătişar£ Optică, se transmite cititorului in mod viu i< ou mijloace artistice inteligent alese Autorul dă printr-o utilizare largă şi de multe on fericită a monologului interior proiecţia mior s.tuaţi, catastrofice, absurde, insuportabile in conşt,inţa maselor populare. Războiul nedrept apare astfel în lumina lui adevărată ca o prezenţă monstruoasă, care li se impune oamemlor simpli din afara lor, sjluindu-le voinţa, miplicîndu-i într-o rostogolire bezmetică spre moarte. Pe fondul acesta reacţiunile de trezire, de respingere a unei asemenea reali-taţ, ostile, de înţelegere a caracterului ei dement şi criminal, de trecere la acţiune pentru a teşi dintrînsa, capătă un relief special. Ritmii, precipitat, sacadat al naraţiunii, care se oprest» aproape exclusiv doar asupra momentelor de tensiune sufletească maximă, de încercare tragica, e iarăşi bine intuit. Autorul sugerează sentimentul că lucrurile au ajuns în ceasul al doisprezecelea, că timpul nu mai aşteaptă si că fiecare act e încărcat cu o grea răspundere istorică. Atitudinile eroilor dobîndesc astfel o anumită valoare simbolică. în gestul lui Gheorghe, în comportarea eroică a lui Emil, în sprijinul Pe care i-1 dă acestuia din urmă, fără ezitare, bătrîna, se concretizează o întreagă nuşcare revelatorie a conştiinţei maselor. Totuşi romanul nu mulţumeşte în întregime. Paginile de Ja început, care evocă apăsarea sufletească a mamei, apariţia dezertorului, sfîr-situl lui groaznic, hotărîrea bătrînei de a ieşi din pasivitate, modul naiv şi mişcător cum se pregăteşte să se ducă la spital, ploaia de foc sub care Gheorghe aleargă îngrozit pe front sînt bune. Apoi calitatea literară a cărţii scade brusc şi simţitor. Aventurile ulterioare ale mamei ca şi ale lui Gheorghe, intervenţiile neaşteptate ale părintelui Leonida şi ale comuniştilor, împrejurările prin care sînt introduşi în acţiune doctorul Vereanu, Angela şi chestorul par forţate, n-au destulă verosimilitate ca să se lege într-o înlănţuire solidă. Cu excepţia lui Emil, personajele nu mai aduc prin monologurile lor prea multe elemente noi şi interesante în analiza proceselor social-morale schiţate iniţial. După o dezvoltare cam haotică, acţiunea se reîncheagă abia către sfîrşit si autorul izbuteşte să regăsească tonul just. Cauza acestor scăderi, cred că stă într-o insuficientă adîncire a temei pe care Al. Ivan Ghilia şi-a ales-o. După toate probabilităţile, el a pornit de la un sentiment viu, trăit. Copil incă, în timpul evenimentelor evocate, autorul a păstrat cu impresionabilitatea vîrstei imaginea de coşmar a momentului. Cu înţelegerea dobîn-dită ulterior, cu puterea imaginativă a poetului diutr-însul, prozatorul şi-a propus să scoată la iveală sensurile acestui moment istoric, să arate cum s-a răsfrînt el în conştiinţa oamenilor ca o epocă apocaliptică, să reconstituie procesele de conştiinţă prin care masele populare din ţara noastră sub conducerea comuniştilor s-au zmuls din noaptea aşternută peste suflete, dintr-o aparentă realitate fără ieşire şi au trecut la acţiune. De aci a izvorit ideea artistică ingenioasă a monologurilor interioare, desfăşurate în raport cu efectele sinistre ale războiului nedrept, cu calamităţile provocate de el. Procedeul însă e absolutizat. Forma capătă de la un moment dat prioritate asupra conţinutului şi autorul nu-şi mai dă seama că ceea ce constituie pentru anumite situaţii o cale fericită de reliefare a ideii cărţii, devine în alte ocazii o piedică. Ţinînd cu orice preţ să ră-mînă la stricta notaţie a reacţiilor lăuntrice imediate faţă de o împrejurare, Al. Ivan Ghilia neglijează aproape complet reconstituirea detailată şi complexă a faptelor. El se simte împins să se oprească numai asupra momen- telor de frămîntare sufletească şi să sară peste înfăţişarea împrejurărilor prin care în timp şi datorită diverselor determinări obiective personajele ajung la asemenea momente. Cum se îndrăgosteşte Gheorghe de femeia care-1 adăposteşte ? Cum se naşte între ei o legătură atît de puternică încît amîndoi sînt gata să se sacrifice unul pentru altul ? Cine e această misterioasă Ioană, care are legături cu partizanii, dar aduce fără nici o prevedere un dezertor in casă şi-i se destăinuieşte atît de uşor ? Cum pică peste ei tocmai părintele Leonida ? Cum a ajuns fratele doctorului Vereanu, comunistul Niculaie, în spitalul militar ? Cum se intră atît de uşor la el, deşi siguranţa a postat agenţi la uşa sălii le operaţie ? Cine e şoferul Lică ? De ce fuge doctorul tocmai la cimitir ? ş.a.m.d. înlănţuirea situaţiilor rămîne doar sugerată şi cum acestea au un caracter surprinzător, neaşteptat, datorită absenţei explicaţiilor, un aer de neverosimilitate, de combinare artificială invadează de la un moment dat acţiunea cărţii. Suprimarea descrierii faptelor în timp, localizarea lor exclusivă într-un fel de permanent prezent sufletesc are şi alt efect negativ : Procesele morale pe care şi-a propus Al. Ivan Ghilia să Ie reconstituie nu se produc numai prin reacţii bruşte. Ele implică o acumulare treptată, un şir de reflecţii, o evoluţie Autorul prin formula unică pe care şi-o impu-, ne, îşi închide posibilitatea de a lumina asemenea mişcări ale conştiinţei. El reuşeşte să prezinte bine momentele limită, adică fie reflexe elementare în cazul norei, bătrînei sau al lui Gheorghe, fie superioare, în cazul lui Emil, care a luat de mult o decizie şi acum nu face decît să o ducă la îndeplinire. Peisajul sufletesc intermediar lipseşte, iar cînd e vorba de personaje de alt ordin moral, ca Vereanu sau preotul Leonida, monologul nu mai e revelator. Doctorul nu face altceva decît să se agite sub imperiu! unei spaime animalice, toate reacţiile lui sînt un fel de dezordonată bîiguială, pe care autorul încearcă fără succes să o salveze de platitudine prin nişte artificii cam ieftine, rcpetînd anumite fraze obsesive, ori subliniind cuvîntul VERBOTEN. Preotul, la fel, e prezentat în mod destul de naiv, ca-n snoave, mişeîndu-se rizibil doar sub impulsul 119 unor apetituri carnale, disimulate prin citaţii biblice. O adîncire a conţinutului ar fi presupus depăşirea simplei reconstituiri de atmosferă şi urmărirea mai atentă şi mai nuanţată a determinărilor sociale, care-i aduc pe eroi în crizele sufleteşti prezentate. Aceasta ar fi dictat o utilizare adecvată a procedeelor epice şi ar fi împiedicat apelul abuziv la monologul interior, în cazul de faţă preferat uneori pentru ocolirea aspectelor din realitate necunoscute îndeajuns de autor şi în consecinţă dificile sub raportul înfăţişării directe *). Dincolo de tributul plătit unor astfel de slăbiciuni, Al. Ivan Ghilia a scris o carte interesantă, cu multe elemente originale, străbătută de oroarea împotriva războiului şi care surprinde cîteva date semnificative ale trezirii conştiinţei populare în preajma actului istoric de Ia 23 August 1944. ★ Spre deosebire de „Ieşirea din Apocalips", „în portul de pescari" constituie un debut li- A in „Tribuna" nr. 8/23, II, 1961, tovarăşul Ion Oarcăsu reuşteşte un adevărat „tur de forţă", atri-buindu-mi nişte idei pe care tocmai le combăteam. Fireşte că nu-i greu astfel să-şi dea repede, sigur şi uşor cîştig de cauză. Adevărul e însă că în cazul „Ieşirii din Apocalips", autorul absolutizează un procedeu, care în anumite cazuri dă rezultate foarte bune, dar în altele — aşa cum susţineam şi în interviul meu — nu mai răspunde cerinţelor realismului socialist. Nimeni nu s-a referit la „felia de viaţă" naturalistă. Aceasta a adus-o tovarăşul Oarcăsu de la el. Dar realismul socialist nu exclude sentimentul de autenticitate pe care trebuie să-1 dea înfăţişarea literară a unor scene, situaţii, personaje şi mişcări sufleteşti ; dimpotrivă, îi presupune în gradul cel mai înalt. Că nu e vorba de a căuta autenticitatea în nişte procedee formale, în eliminarea naratorului, cum încearcă unii romancieri din Occident, am spus-o iarăşi limpede în pasajele omise din discuţie de preopinentul meu cu o dezinvoltură polemică înduioşătoare. Primejdia utilizării în proza noastră a unor procedee epice nu întotdeauna adecvate conţinutului, îmbrăţişate pentru aparenta lor „noutate" şi fără o ţelegere profundă a nevoilor care le determină sub raportul fondului de idei, rămîne. Remediul cel mai bun împotriva ei e adîncirea temei, precizarea acesteia printr-o meditaţie serioasă însoţită de cunoaşterea amănunţită a realităţilor implicate în tratarea subiectului. Numai astfel va dispare tentaţia evitării Unor aspecte importante ale fenomenelor studiate prin artificii formale. terar. Numele lui Ion Ruse, autorul acestui roman, pe cîte ştiu, nu s-a făcut cunoscut pînă acum în publicaţiile noastre. El apare deodată pe coperta unei cărţi masive de peste cinci sute de pagini. Surpriza este dintre cele mai plăcute, pentru că noul prozator dovedeşte de la început o înzestrare cu totul remarcabilă. Romanul lui Ion Ruse e o reconstituire epică bogată şi plină de culoare a vieţii unui mic port pescăresc în anii războiului. Autorul învie cu siguranţă o întreagă lume, aduce numeroase personaje bine conturate, le surprinde destinele într-o intrigă dramatică, pictează bine ambianţa socială şi are simţul mişcării. Ca în „Ieşirea din Apocalips", atenţia prozatorului se îndreaptă asupra schimbărilor pe care le suferă conştiinţa maselor sub efectul războiului nedrept şi al rezistenţei desfăşurate împotriva lui de forţele patriotice şi în primul rînd de comunişti. Ion Ruse nu face însă prea multe sondaje psihologice, el preferă să înfăţişeze prin acţiune, prin comportări studiate pe o întinsă arie socială, cum creşte ura oamenilor împotriva ocupanţilor fascişti şi a acoliţilor lor antonescieni şi cum se ridică ea de la diferite reacţii spontane la lupta organizată şi activă pentru sabotarea maşinei de război hitleriste. Eroii cărţii sînt oameni simpli, apăsaţi de necazuri. Pescari din tată în fiu, ei lucrează din greu pentru a-şi cîştiga existenţa şi rodul muncii lor se adună în buzunarele negustorilor, care Ie cumpără pe nimic ceea ce au adunat cu trudă în năvoade, sau ale cîrciumarului Chirpiz, care le adoarme cu cantităţi serioas; de „secară" nemulţumirile. Cadrul social ai cărţii e zugrăvit cu un viu simţ ai detaliului semnificativ. Autorul dă astfel o imagine realistă a condiţiilor obiective în care se desfăşoară naraţiunea. Fără ostentaţie, dar prin sublinieri inteligente, se arată pe ce fond ia naştere rezistenţa spontană. Războiul aduce în această lume amărîtă o înăsprire a suferinţelor Bărbaţii sînt luaţi pe front şi nu se mai întorc sau revin schilozi ca Niţă Buloi cu mîneca stingă de la cămaşă vîrîtă în brîu şi cu un picior tirîtor, moale ca o cîrpă. Din curţi, după trecerea poştaşului, izbucnesc răcnete deznădăjduite : „Ieşi şi vino îndărăăăt, Niculaeeee, de unde eşti 1 Scoală şi aleargă, Niculae, li 120 copilaşii tăăăi !" ; sau : „Grigore al maichii, Grigoreee, ce flăcău harnic şi voinic erai tu, Grigoreee, ce mîndreţe de flăcău te tăcuseşi tu Grigore, gi prin ce locuri străine îţi rămase trupuşoru",.. „vă mîncă la toţi capu' nemţii, Grigoreee !" Dunărea e ogorul pescarilor. Dar apele ei sînt acum brăzdate de monitoare şi şlepuri care cară armament, păzite de grăniceri şi transformate în zonă interzisă. Şi pe deasupra, Getuza e declarată bază militară. Nemţii vor să evacueze populaţia civilă. Pescarii se văd ameninţaţi să-şi lase casele, boarfele şi să plece unde s-o nimeri. Ion Ruse are intuiţia fericită a acestor condiţii, pe care le exploatează cu mult talent. Din nenumărate episoade, adunate ingenios, el sugerează legătura intimă .organică a pescarilor cu Dunărea, modul insolit cum trupele germane se întrepun între ei şi izvorul lor de viaţă, cum oamenii se simt închişi în cele două mahalale ca într-o închisoare, smulşi de la îndeletnicirile zilnice, supuşi unei permanente ameninţări, umiliţi pînă în străfundul sufletului. Eroii cărţii sînt expresia acestei realităţi : Ceafalan, fruntea oolivarilor, om serios, respectat pentru forţa, priceperea şi cinstea lui, Vetrineanu, flăcăul tomnatic, închis în sine, ho-tărît şi despre care circulă vorbe că ar avea tot felul de idei subversive, Vasile Cîrnu, vlăjganul cu „lipici" la femei, Marin Buloi, căpetenia Cuţitarilor, întunecat, repede la mînie, Culaie Torlac, tînărul iubeţ şi pus mereu pe chefuri, Moş Tună Caraghios, bătrînul flecar. Ivanca Graur, fata săracă, frumoasă şi fără noroc în dragoste, scafandrul Zotea şi atîţia alţii. în ciuda numărului lor mare, figurile sînt individualizate, au relief şi se reţin. Prin ele, autorul face să trăiască rezistenţa Getuzei împotriva ocupanţilor. Naraţiunea urmăreşte întîi cum duşmănia comună topeşte adversitatea veche dintre Colivari şi Cuţitari. Oamenii îşi dau seama că vrajba, care-i desparte şi-i face să se încaiere periodic e întreţinută sistematic de primarul Bordea şi de autorităţi spre a putea fi speculaţi mai uşor. încercarea de evacuare îi uneşte în nenorocire. Momentul îi dă autorului ocazia să scrie cîteva din cele mai bune pagini ale romanului. Tîrîţi afară din case de soldaţii nemţi, molestaţi, îngrămădiţi în lotci pescarii cu familiile lor sînt împinşi pe Dunăre. De pe malul celălalt îi primeşte focul grănicerilor. Scena de un intens dramatism e zugrăvită cu o remarcabilă artă a compoziţiei. Diferiţii eroi sînt văzuţi în ciocnirile locale, apoi obiectivul cuprinde mişcarea de ansamblu a masei, zvîrcolirea ei, ţipetele femeilor şi copiilor, comenzile enervate ale ofiţerilor hitle-rişti, pornirea lotcilor, panica la izbucnirea răpăitului de mitraliere şi a furtunii. Totul e gradat cu simţ epic, de la ajutorul pe care-ajung să şi-1 dea cei doi duşmani, pînă ieri, Ceafalan şi Buloi, pînă la cîntecul aruncat ca o sfidare catastrofei de Culaie Torlac, deasupra vaietelor înecaţilor şi urletului furtunei : Din depărtări, c-o barcă. Trei marinari veneau, Veneau golind pahare, Cu vin se-nveseleau Un şir întreg de episoade, cam deslînate însă de repetiţii şi lungiri, concretizează treptat creşterea conştiinţei pescarilor. O atmosferă de înţelegere tacită asupra nevoii de a lovi în ocupant se stabileşte printre oameni. Cînd Vasile Cîrnu îneacă nişte ofiţeri, care-i ceruseră să-i plimbe cu lotca, ancheta şi torturile nu pot smulge nimic de la getuzeni. Ceafalan, sfătuit şi ajutat de Vetrineanu, organizînd cu şiretenie acţiunile, pregătind din vreme * tot felul de alibiuri menite să-i deruteze pe nemţi, îşi cîştigă o mare autoritate printre pescari. Aceştia îl ascultă, fiindcă îşi dau seama că astfel vor fi îndeplinit cu chibzuială şi curaj lucrul pe care-1 doresc cu toţii, grăbirea înfrîngerii hitleriştilor şi a izgonirii lor din ţară. Oamenii participă la sabotarea lucrărilor de refacere a digului, pe care Vetrineanu îl dinamitează, inundînd portul şi scoţînd din funcţie depozitele de muniţii germane, ajută partizanilor să arunce în aer un culegător de mine, fapt care provoacă scufundarea convoaielor în retragere pe Dunăre, în sfîrşit iau armele şi se bat pentru a împiedica fuga nemţilor din Getuza, cînd frontul se apropie. La sfîrşitul cărţii majoritatea personajelor apar îmbogăţite sufleteşte, ajunse la o înţelegere a necesităţii de a lupta pentru a pune capăt războiului nedrept. Culaie Torlac, flăcăul uşuratic, devine un combatant disciplinat şi hotărît. în bătălia pe viaţă şi pe moarte cu cotropitorii, el are revelaţia dragostei adînci 121 si adevărate, pe care i-o poartă Ivanca. Aceasta din urmă piere eroic, rezistînd asaltului hitle-rist. Pină şi Moş Tună Caraghios nu vrea să lipsească de Ia ceasul răfuielii. O asemenea relatare sărăceşte însă considerabil conţinutul cărţii, pentru că valoarea ei stă tocmai in acumularea de detalii caracteristice din care se încheagă un întreg proces psihologioo-social. Cînd nu se risipeşte în anecdotică, Ion Ruse ştie să conjuge nararea acţiunilor de rezistenţă ou şirul înt'implărilor zilnice, cu comentariile femeilor, ou disouţiile savuroase de la circiuma Iui Chirpjz, cu reacţiile copiilor. Vetrineanu îşi duce munca politică printre pescari, ascunzînd în suflet o amărăciune adîncă, pentru că Ivanca, fata pe care o iubeşte ţine Ia Culaie Torlac şi acesta se poartă urît cu ea. Vasile Cîrnu se ceartă acasă cu nevastă-sa, veşnic pornită pe el, nu în zadar, dată fiind comportarea lui conjugală. Moş Tună Caraghios pescuieşte cu undiţa pui din ograda vecinilor. Ceafalan duce acasă un război suni împotriva fiului său Gheorghe. intelectualul familiei, dispus să colaboreze cu nemţii. Cadâna nebună, din mahalaua turcească, intrată fără să-şi dea seama în zona interzisă a portului e împuşcată de patrulele germane. Zbîrcea beţivul şi nevastă-sa Dioniţa îşi manifestă ân felul lor ura împotriva ocupanţilor. Toate acestea sînt istorisite cu humor, cu înduioşare, cu accente dureroase, ilustrînd gama bogată a autorului. Intre două acţiuni ale partizanilor, el îi surprinde ca oameni obişnuiţi cînd aleargă la malul Dunării şi după ritualul dezgheţului beau veseli cite un ispol de apă rece, la culesul viilor, la o întrecere de lotci, ş.a.m.d. Senzaţia tocmai în leSătură cu noile Inevitabil se pune problema cît de „re- \WJi fi descoperiri ale ştiinţei, sociologii ezeritativj" sînt aceşti gînditori şi este jwMUf şi filozofii de ocazie parazitează r că unji cititori vor obiecta că foarte nic printr-o prismă pur senzaţionala in ^ ^ ţn 0ccidentui burghez. Şi trebuie care dimensiunile viitorului reînviu în mod ^ \ premizeie unei asemenea poziţii paradoxal utopii ale secolului XIX, au de- ^ sM chiar de dată recentă. Ideea Omu- venit monedă curentă. Decanul facultăţii lui_Maşjnă a făcut epocă în era empirismu umanistice de la celebrul Institut Tehnolo- ^ fi]ozofjc_ Incă Ţhomas Hobbes propu- gic din Massachusetts presupune că folo- ^ s„ exp!ice comp0rtarea omenească ca sirea maşinilor electronice ne va permite q simplă ramură a comportării animalului ; în curînd „să controlăm cu precizie gîn- Hobbes susţjnea că omul este un animal, durile omului". Domnul Lukas, preşedin- Jn lucrările lui Descartes există celebrul tele Societăţii pentru prevenirea crimei din djn ^Meditations" în care filozoful S.U.A. ne spune că „orice comportament propunea să descrie animalul ca o anti-social (şi probabil de asemenea cel simp]ă maşina Deci după raţionamentele pro-social (?!) va putea fi în curînd calcu- ]u. Lukag şJ skinner> dacă animalul este lat şi prevenit pe baza unui program care q maşină (cum spune Descartes) şi omul să ţină seama de factorii economici, so- egte m an;mal (cum spune Hobbes), re- ciologici şi psihologici din biografia ori- ţn mod {jresc că omui a [ost consi- cărui posibil delicvent". Profesorul Skin- dgrat ţncă ţn {iiozona preatomică şi pre- ner îşi imaginează cu bucurie un viitor industrială drept... o maşină. în silogis utopic în care toţi vom fi fericiţi şi „bine me,e cafe fundamentează astăzi în occi- adaptaţi" deoarece premizele Decanului dent aceasta presupusă tradiţie a filozofiei şi ale D-lui Lukas „au devenit bazele unei 0mului-robot se uită însă că Descartes tehnici reuşite care ne îngăduie să condi- deşi a comparat organismul animal cu tionăm toţi oamenii în aşa fel încît să uri mecanism, a refuzat însă în mod ex- HOR1A BRATU pe arborele verde al cunoştiinţei. „Reducerea la absurd" a celor mai ingenioase descoperiri, considerarea progresului teh- mulţi psihologi şi sociologi occidentali nu merg atît de departe în această direcţie. Totuşi aceste idei sînt, ca să zicem aşa, 143 nalismului cartezian a luptat pe de o parte împotriva deismului substituind ideea de Dumnezeu prin ideea de natură şi — pe de altă parte — s-a ferit de excesele mecanicismului considerînd omul ca o creatură „obscură şi inteligentă, aspră şi măreaţă" (D'Alembert). Omul se naşte totuşi cu un creer care nu este o tabula rasa, o foaie albă aşa cum îşi închipuia Hobbes, fiindcă natura a înscris încă de la naştere o „schiţă", un cadru pe care „viaţa îl va umple îngroşîndu-i şi clarificîndu-i contururile". In loc ca să-şi spună lui însuşi, aşa cum presupune utopia omului-maşină că este „produsul condiţionării infantile şi parte a unui agregat"; în loc ca să considere că „măsurat statistic, comportarea acestui agregat poale să fie oarecum predeterminată dacă calculăm particulele exterioare Iui", adevărata filozofie ştiinţifică modernă consideră că factorii care determină comportarea „socială sau antisocială" sînt mai complecşi decît cei posibili a fi încluşi în calculele maşinilor electronice. Dacă cineva îşi închipuie că analizînd condiţiile în care creştem un copil va reuşi să deducă cu precizie dacă el va deveni „gangster" sau un om cinstit (oricît ar părea de ciudat, asemenea preocupări apar în cugetările filozofiei electronice din S.U.A.) ne îndoim dacă ne va putea spune de ce vecinul acestui copil deşi trăieşte în aceleaşi condiţii devine un om cinstit cînd primul ajunge un gangster sau invers devine gangster cînd primul se dovedeşte pînă la urmă a fi un om de treabă. Şi aici caracterul contra-argumentării depinde în primul rînd de calitatea argumentării. Lăsînd la o parte caracterul hipotetic al unui asemenea raţionament despre posibila influenţă a maşinilor electronice asupra prevederii comportării umane, filozofii sovietici se ocupă însă pe larg de problemele iscate de excepţionalele perspective ale aplicării chiberneticii în biologie şi nu ocolesc nici una din posibilele implicaţii. Cooperarea biologiei şi chiberneticei deosebit de activă în ultimii zece ani a dus într-adevăr Ia descoperiri esenţiale în do- meniul reglării automate. Sistemele biologice de reglare a temperaturii corpurilor şi a presiunii sanguine, amîndouă asigurate în fiinţele vii prin funcţionarea vaselor sanguine, au fost reproduse prin modelarea în aparatul denumit „homeostat". Un astfel de sistem corespemzînd unui prim nivel de reglare automată în organisme ajunge să stabilească echilibrul relaţiilor cu mediul după cîteva „tatonări". El nu posedă însă memoria propriei sale activităţi. Dimpotrivă, maşinile care imită un aî doilea nivel de reglare a organismelor corespunzând modificărilor regimului de somn şi veghe, îngurgitarea hranei, etc., posedă un mod de funcţionare cu o determinare analoagă reflexelor necondiţionate conservate sub formă ereditară din generaţie în generaţie. Acest al doilea tip de automate posedă memoria şi anume o memorie care permite ca primul sistem să fie readus în stare de echilibru. Al treilea nivel de reglare esle în acelaşi timp un sistem de dirijare. El funcţionează sub forma reflexelor condiţionate permi-ţînd reglarea activităţii organelor interne în raport cu variaţiile medii. Profesorul Willner, care a consacrat un studiu în revista „Novîi Mir" arată ca chibernetica a ajuns să asambleze într-un mod analog organismului uman aceste trei sisteme strîns legale între ele. Tocmai legătura dintre ele ar trebui să devină obiectul medicinei profilactice. Chibernetica oferă aici un mijloc simplu de studiere prin „modelare" a deranjamentelor de reglare care intervin la nivelul acestor trei sisteme. în reglajul general al activităţii acestor trei sisteme rolul fundamental îl joacă creerul. Fenomenologic, reflexul condiţionat pornind de la creer a fost studiat sub mai toate aspectele de Pavlov. Totuşi, peiftru fiziologi rămînea neclar în ce mod şi la ce nivel se închide circuitul nervos într-un act reflex condiţionat, pe ce căi nervoase anume este condus impulsul excitaţiei, de ce reflexul se formează după coinciderea de multe ori în timp şi spaţiu a excitantului condiţionat cu cel necondiţionat, etc. 144 Reţeaua nervoasă care constituie textura creerului şi asigură circulaţia influxului nervos a putut însă fi în ultimul timp modelată cu ajutorul unei reţele de lămpi electronice. Teoria generală a reţelelor neurolare elaborată încă în 1945 a fost concretizată în 1959 prin construirea unui automat „capabil să înveţe". înainte de a „învăţa", automatul construit la Institutul de Energetică din Moscova apare şi el supus, ca şi un cîine, condiţiilor experimentului, săvîrşind numeroase erori, etc. Pe măsura procesului de învăţare, „memoria" rnaşinei-cleşle devine din ce în ce mai cuprinzătoare. Cu ajutorul modelării mecanicei începem să înţelegem cît mai bine azi mecanismul transformării memoriei normale în memorie patologică, mecanismul transformării ideilor obsesive, în focare de inerţie corticală, etc. CONŞTIINŢA -- „FACTOR IREDUCTIBIL" Ducînd mai departe analogia de funcţionare între maşini electronice şi creer apare aici problema paradoxală — de natură pur filozofică de care vorbeam la început şi care preocupa atît de intens pe participanţii symposiornului asociaţiei americane pentru progresul ştiinţei din New-York. Este oare în stare maşina să reproducă (sau să modeleze) reflectarea de tipul cel mai complex specifică omului, adică să reflecteze propriile ei operaţiuni ? Poate creerul electronic să se conducă pe sine însuşi ? Probabil că dacă s-ar putea da la această întrebare un răspuns complet afirmativ, problema identităţii dintre creerul uman şi maşina electronică ar fi rezolvată şi ea afirmativ. în realitate insă orice operaţie de „reflectare dublă" sau „reflectare a reflectării" săvîrşită de maşină poartă un caracter parţial incomplet. Deşi nu trebuie negată chibernelicii capacitatea de a ne da informaţii asupra mecanismului de funcţionare a unor elemente ale conştiinţei, totuşi esenţialul conştiinţei umane rezidă în conţinuturile ei sociale şi în caracterul divers, variat şi în acelaşi timp „abstras" al relaţiilor umane care se- pară „informaţia" şi „codificarea" din organisme de cea efectuata în maşini. Re zistenţa ia tulburări, la „paraziţi" este colosală in creer în timp ce maşinile sînt uşor deranjabile în transmiterea informaţiei lor. Ne amintim un film recent, ştiin-ţifico-fantastic, în care această problemă era arătată într-un mod plastic : o maşină-robot ale cărei conexiuni teleghidate au fost deranjate de intervenţia unor raze cosmice, scapă instantaneu de sub controlul autoreglajului şi capătă o comportare in ..degringoladă" susceptibilă să determine efecte dezastruoase în lovarăşii ei înzestraţi „cu conştiinţă". „OMUL-1WINIMAL" Nu este o întîmplare că mecaniciştii îşi concentrează atenţia lor cînd este vorba de a studia raporturile între informaţie, modificarea din organisme şi cea efectuată în maşină, pe apropierea şi pe elementul comun, pe calităţile deosebite. Nu e nici o mirare că ei preferă să treacă cu vederea existenţa acestui decalaj cînd studiază comportarea în termenii mecanicismului sau califică acest decalaj drept un „epifenomen" manifestînd certitudinea că va veni o zi în care decalajul se va resoarbe de la sine. „Faptul încăpăţînat" pe care îl reprezintă existenţa conştiinţei, existenţa factorului subiectiv deranjează toate raţionamentele acestor noi matadori ai materialismului vulgar, căci corelaţia dintre obiectiv şi subiectiv care determină existenţa individualităţii umane ca atare nu poate fi explicată nici prin idealismul subiectiv dar nici prin materialismul vulgar. Noua alianţă care s-a sudat între vechii partizani ai psihanalizei (care într-o însemnată parte a ei furniza o explicaţie cauzal-mecanicistă fenomenelor sufleteşti) încearcă să rezolve dilema pe care o pune crearea unei „maşini conştiente" prin conceperea unui „om minimal" redus la elemente mecanice şi instinctuale, la categoria maşină, sau utilizează asemenea trucuri semantice ca definiţia omului drept „o maşină care gîndeşte" etc. uitînd faptul că a numi ceva care gîndeşte „maşină" 145 înseamnă a extinde înţelesul termenului de maşină peste limitele permise, a-i face inept. Materialismul vulgar oferă în acest sens cea mai mare vulnerabilitate atacurilor teologiei. Religia şi-a sorbit întotdeauna hrana în parte din critica concepţiilor mecaniciste asupra omului, de-monstrîndu-i fisurile şi inconsistenţa. In acest mod oricît ar părea de ciudat, de-terminiştii rigizi, campioni ai omului electronic fac şi astăzi jocul fideismului. Căci, aşa cum spune un teolog contemporan — „existenţa ceasului" presupune în mod obligatoriu „existenţa ceasornicarului" — id est Dumnezeu. Spre deosebire de animale, care în procesul evoluţiei lor biologice se adaptează la natură, omul transformă natura. Istoria lui începe odată cu această transformare a naturii. Aşa cum releva Marx în „Capitalul" : „ceea ce distinge... din capul locului pe cel mai prost arhitect de albina cea mai perfectă este faptul că el a construit celula în capul său înainte de a o construi din ceară. La sfîrşitul procesului de producţie apare un rezultat, care încă de la începutul acestui proces exista in mod ideal — în închipuirea muncitorului". Dezvoltarea omului, spre deosebire de dezvoltarea naturii, şi cu atît mai puţin a mecanismelor, nu se produce în mod automat. După cum arăta Engels, „tot ceea ce frămîntă pe om trebuie să treacă prin mintea sa", şi deci procesele sociale, dacă există condiţiile materiale necesare pentru desfăşurarea lor, depind în mare măsură de sensul pe care oamenii îl dau acţiunilor lor şi de scopurile pe care le urmăresc, adică de factorul subiectiv. Desigur nici acest sens, nici aceste scopuri nu sînt determinate de oameni în mod arbitrar; în ultimă instanţă ele sînt condiţionate eco-nomiceşte de dezvoltarea economică. însă determinismul marxist este cu totul altceva decît determinismul mecanicist vulgar sau decît finalismul teologic fidelist. A vedea în activitatea oamenilor un anumit sens, adică a nu te mulţumi cu explicarea omului ca un produs al unei serii de cauze, şi prin urmare a nu-1 trata ca un obiect, ci a înţelege scopul lui, a descifra „sem- nificaţia" comportării lui constituie principiul fundamental al unor relaţii într-adevăr umane, cerinţa morală de a-1 trata pe om din punctul de vedere al esenţei iui umane, ca individ care lucrează, făureşte, crează, aclică-şi propune în mod conştient scopuri în procesul activităţii sale MEDICINA ŞI CHIBERNETICA într-un articol publicat In ziarul „Iz-vestia" profesorul Zvorîkina arată că medicina este cea care va profita în viitorul apropiat cel mai mult de pe urma interacţiunii între ştiinţele biologice şi cbiber-netică. De pe acum s-au construit „proteze speciale" conduse de biocurenţii corpului uman care realizează astfel o legătură organică cu corpul şi deci permit restabilirea completă a funcţiilor pierdute. Biocurenţii musculari, relativ mult mai simpli decît cei cerebrali, pot fi captaţi şi permit dirijarea unor membre artificiale cu activitate complexă de tipul „mîinii artificiale", demonstraţie făcută de sovietici la expoziţia de la Bruxelles. Pentru orbi, savanţii Zvorîkina şi Mc. Culloch transformă informaţia vizuală în informaţie auditivă cu ajutorul unui cod relativ simplu. La Inst. Tehnologic din A4oscova, sub conducerea lui M. Sikorski s-a construit nn aparat pentru surzi, capabil să transforme informaţia auditivă în informaţie tactilă. Dar poale că aportul cel mai însemnat al maşinilor în medicină este cel dat de maşinile care diagnostichează. Memoria medicului ~- oricît de genial — este limitată. Maşina are posibilitatea să memoreze un număr infinit de cazuri, să opereze printre ele o selecţie cît mai probabilă, comparînd între ele diferite variante de diagnostic, ele. O astfel de maşină va fi pusă să „înveţe", să urmeze cursuri cu medicii cei mai reputaţi, şi abia după ce va fi trecut un examen, va putea să lucreze. Diagnosticul în cazul electrocardiogramei şi electroencefalogramei complexe este îngreunat de dificultăţi vizuale. Maşina are posibilitatea să „citească" aceste 146 diagrame mai exact şi în consecinţă să detecteze cu maximă fineţe tulburări cardiace ca şi defecte funcţionale ale sistemului nervos. Aplicaţiile chibernelicii în problemele centrale ale biologiei, problemele eredităţii şi variabililăţii abia încep să se întrevadă. CHIBERNETICA ŞI INDUSTRIA Secolul automatizării se caracterizează printr-o producţie din ce în ce mai masivă de maşini electronice de calcul, de construcţii din ce în ce mai variate şi cu întrebuinţări multiple. Salturile uriaşe care marchează curba progresului tehnic nu ar fi fost posibile fără o dezvoltare corespunzătoare a maşinilor electronice de calcul rapid. De la primul satelit artificial ai Pămînlului pînă la uriaşele nave cosmice, fiecare pas cîştigat de om în lupta pentru cucerirea cosmosului a fost legat de o cantitate uriaşă de calcule matematice. Pentru a ne face o idee de volumul calculelor pe care îl pretinde cel mai „neînsemnat" pas înainte pe calea progresului tehnic vom da un exemplu din mecanica construcţiei de avioane. Pentru a calcula rezistenţa aripilor fuselajului unui avion modern e necesar să fie rezolvate ecuaţii cu mai multe zeci de necunoscute. Or, pentru a rezolva o ecuaţie cu 70 de necunoscute (ceea ce nu reprezintă încă un caz prea complicat) trebuiesc efectuate circa 50.000 operaţii aritmetice, care ar cere din partea unui om două luni de muncă asiduă. Dar pentru o simplă proiectare .a unui detaliu trebuiesc zeci de variante ale unui asemenea calcul. Se vede deci că, pentru a opera o muncă umană e necesar să se simplifice, să se aproximeze calculele, să se lase margini largi de materiale, să se facă risipă. Dacă aceleaşi calcule se efectuează cu maşina de calcul rapidă atunci timpul necesar efectuării calculelor se reduce cu totul la 10—15 secunde. într-o singură zi pot fi calculate, un număr practic nelimitat de variante. CHIBERNETICA ŞI PLANIFICAREA Un alt domeniu, nu mai puţin important de aplicare a maşinilor chibcrnetice este acela al dirijării proceselor tehnologice din industrie. In anul trecut a avut loc în Ucraina un experiment de reglare a proceselor de topire a oţelului cu ajutorul unor maşini electronice. Maşina a dobîn-dit într-un termen record deprinderea practică pe care un topitor o dobîndeşte în ani de experienţă grea. In chimie ca şi în metalurgie, dar şi în ramuri ale industriei prelucrătoare ca fabricarea încălţămintei, croitoria, etc. maşinile vor „învăţa" să lucreze mai repede şi mai bine ca omul. Economia unei ţări în ansamblu are de cîştigat de pe urma folosirii pe scară largă a calculului maşinilor electronice ; calculele planificatorilor vor căpăta o şi mai mare rigoare ştiinţifică, previziunile economice într-un sistem cum este cel socialist în care cerinţa planificării este fundamentală, vor îi şi mai exacte. Nu se poate vorbi încă de capacitatea maşinilor de a rezolva probleme de importanţă generală pentru economie. Totuşi, s-au realizat de pe acum economii însemnate, de pildă calculîndu-se (cu un preţ de cost extrem de redus, egal cu 50 ruble) planul detaliat a! unei întreprinderi complexe. Calcularea unui regim optimal de mişcare a reţelelor feroviare a adus de pe acum, după calculele acad. Dorodniţîn, economii anuale în valoare de 8 milioane ruble noi. Cerinţele faţă de constructorii maşinilor electronice de calcul cresc mereu. Dacă acum 10 ani aceste maşini executau cîteva mii de operaţii pe secundă, azi cerinţa de bază faţă de o maşină de calcul rapidă este să efectueze cel puţin 1 milion operaţii pe secundă. Iar în viitorul apropiat acest randament va fi mărit de cîteva mii de ori. Problema care azi apare aproape insolubilă, mîine îşi va -căpăta prin efortul colectivelor de savanţi şi sub presiunea tehnicii în revoluţie, o rezolvare strălucită. 147 Carnet urbanistic ESTETICA ARHITECTURII NOI ar/z. JEAN MONDA n campania de construcţii, progresiv intensificată în ultimii ani în Capitală şi în ţară, accentul s-a pus pe ansambluri mai mult decît pe clădiri izolate. Se înregistrează astfel pentru prima oară o înflorire a urbanismului romînesc. Există însă, paralel, şi o renaştere a arhitecturii propriu zise ? în ce măsură corespunde încadrarea arhitectonică a străzilor şi pieţelor cu larga concepţie a sistematizărilor în curs, cu amploarea volumelor construite ? Majoritatea clădirilor noi satisfac desigur scopurile practice : cerinţele producţiei, cazarea cu confort îmbunătăţit, favorizarea activităţilor social-culturale. Condiţiile tehnice şi economice ale lucrărilor sînt în general îndeplinite. Dar înfăţişarea exterioară, modul cum arhitecţii exprimă plastic destinaţia şi structura clădirilor impun anumite rezerve. S-ar putea cita numeroase rezolvări estetice fericite, faţade originale, proportionate, armonizînd cu ambianţa urbană ori cu peisajul natural înconjurător. Tot aşa — şi opuse lor — alte exemple mai puţin reuşite, înainte însă de a se proceda la analiza de cazuri concrete, e necesară precizarea cîtorva noţiuni elementare. Numai elucidîn-du-se în prealabil unele criterii şi date de natură principială poate folosi examenul critic al ultimelor lucrări de arhitectură. Stilul preferat de arhitecţii din ţară este acum, ca pretutindeni, cel nou, contemporan. El nu are nimic în comun cu moştenirea artistică a trecutului, nu face uz de ordinele clasice sau de motivele tradiţiei naţionale. Este un stil încă în formaţie, în faza căutărilor, a experimentării. Lipsa de rutină la aplicarea limbajului plastic absolut inedit explică dibuielile şi erorile. Cîteodată lasă de dorit expresivitatea în faţadele blocurilor de locuit — şi nu la cele economice — sau ritmica e neclară ; alteori detaliile decorative nu denotă cel mai bun gust din partea proiectanţilor. Aceştia, te-mîndu-se de monotonia ce ar putea rezulta din prefabricarea pieselor constructive standardizate, au ca preocupare esenţială originalitatea. Dar, forţate, soluţiile prea inventive păcătuiesc prin pierderea simplităţii de concepţie: apar încrucişări de linii orizontale şi verticale; nu totdeauna există un echilibru între plinuri şi goluri sau proporţia justă între elementele statice şi cele dinamice ale compoziţiei. în vîrful clădirilor se abuzează acum de copertinele frînte sau curbate în sus. Este adevărat că terminarea construcţiilor înalte constituie o dificultate, un pandas dolens. Răspîndirea aceluiaşi motiv Ia prea multe acoperişuri crează însă tocmai acea uniformitate de care se feresc autorii proiectelor Publicul se arată dezorientat faţă de noutatea formelor arhitectonice ce completează tabloul urban. Modalităţile expresive presupun o perioadă de repetare, cer o oarecare obişnuinţă spre a fi reţinute, acceptate de cei mai mulţi, necesită la început o în- 148 vingere a inerţiei în apreciere. Necunoscîu-du-se caracteristicile stilului contemporan, avînd idei vagi sau greşite, chiar persoanele instruite nu sînt apte să judece meritele plastice ale clădirilor sau defectele lor. O înţelegere a arhitecturii ce răsare prezintă un interes deosebit. In adevăr, pe lîngă importanţa lor economică şi socială, noile edificii publice şi nenumăratele blocuri cu locuinţe, ca decor al oraşelor, constituie o manifestare de cultură şi artă. Considerând rigurozitatea crescîndă a funcţionalis-mului şi schimbările produse recent în tehnologia construcţiilor, unii îşi pun totuşi întrebarea : întrucît îşi va menţine în viitor arhitectura apartenenţa de domeniul artistic, ca în epocile trecute ? ★ l\aro AIM an, delegatul sovietic la ultimul congres al Uniunii, internaţionale a arhitecţilor, ţinut la Moscova, declara în referatul său că : „arhitecţii deabia au început să seziseze expresia, estetică a. unui nou sistem structural, iar soluţia problemelor artistice decurgînd din acesta şi din noile materiale de construcţii, devine o sarcină actuală". In rezoluţia finală a congresului s-a insistat asupra faptului că industrializarea ramurii construcţiilor dă naştere unei noi plastici a clădirilor. Progresul tehnic precum şi varietatea fără precedent a tematicii au cauzat o revoluţie în lumea stilurilor. „Arhitectura de altă dală a fost depăşită, nu prin apariţia unui nou stil ci prin transformarea vieţii si oraşelor" spunea scriitorul vizionar H. G. Wells în una dintre ultimele sale cuvântări. Accentuarea caracterului funcţional trezeşte aprehensiuni în privinţa aspectului arhitectonic. Ele se dovedesc nejustificate. Dimpotrivă, fuiicţionalismul favorizează diversitatea arhitecturii. Astfel, spre a cita un exemplu din Capitală : la Aerogara Băneasa, specificul transportului aerian a generat un joc de mase stereometrice şi o serie dc elemente decorative irealizabile la obişnuitele clădiri civile. fn anumite cazuri necesităţi practice ale temei impun ca suprafeţele rigide dreptun- ghiulare, comune să fie înlocuite, în plan sau elevaţie cu altele neconvenţionale, avînd înclinaţii sau curburi ignorate în trecut. Se văd astfel plafoane şi pereţi oblici, în zigzag, concavi, convecşi, ondulaţi; forme de parabolă sau hiperbolă ; volume de acoperire ale căror angularităţi şi combinaţii de rotunjimi surprind pe neiniţiaţi. Lipsa de masivitate a clădirilor contemporane provine din schimbarea radicală intervenită în concepţia stabilităţii, din noi raporturi între greutate şi rezistenţă. Apariţia carcaselor metalice şi apoi a celor de beton armat a însemnat începutul unei noi ere în construcţii. Scheletul luînd locul pereţilor susţinători, aceştia şi-au pierdut funcţia îndeplinită timp de milenii ; grosimile au dispărut. Odată cu desfiinţarea cutiei de zid, ambianţa arhitectonică a devenit mai elastică. Calcule statice precise au înlăturat bazele empirice ale vechilor structuri, permiţând circulaţia spaţiului, continuitatea şi nu îngrădirea lui. Sistemul scheletelor aduce cu sine o arhitectură a liniilor, diferită de cea tradiţională, caracterizată de cele mai multe ori prin suprafeţe şi volume. înălţimile tot mai mari şi sus-pensiunile considerabile cer interpretării plastice corespunzătoare. Opacităţii din totdeauna a clădirilor i se substituie acum transparenţa. Prin larga întrebuinţare a sticlei la ferestrele multe şi largi sau la pereţi întregi, lumina devine element arhitectonic de zi şi de noapte. Dinamismul vremii e sugerat de construcţiile uşoare, în aparenţă fragile, dar îndrăzneţe şi sigure, după cum masivitatea evoca ordinea statică a lumii de altă dată. Construcţiile trecutului au fost comparate — cu drept cuvînt—cu crustaceele iar cele de azi cu animalele vertebrate. La primele partea cea mai dc seamă era învelişul gros ;; el s-a subţiat de tot la organismul delicat, complicat al clădirii moderne unde prevalează osatura şi instalaţiile.,Proiectanţii consideră acum perimat obiceiul de n ascunde scheletul purtător: în loc de a-i masca, i se exagerează vizibilitatea şi dim exterior şi dinăuntru. 149 între arhitectură şi structură s-a crciat o nouă sinteză ; faţadele nu mai sînt imaginate independent ; contează, compoziţiile spaţiale nu cele frontale. Forma adecvata a carcaselor şi simţul stabilităţii acestora afectează aprecierea estetică. Dispare vechea tendinţă decorativă cu aplicarea de ornamente. Motive plastice şi ritmice originale derivă din inventivitatea structurală, care cunoaşte o înflorire mai mare ca oricînd. Pentru noile tipuri constructive, materialul ideal e betonul armat, în co-frajele căruia se pot turna şi mula ori ce forme. Concepţia osafuristă, cu mijloacele ei logice, simple, minime, nu exclude la clădiri sensul poetic. Dar obţinerea unui aspect echilibrat, armonios, organic e condiţionată de premisa — pe alocuri ignorată — ca structura să corespundă destinaţiei construcţiei şi dimensiunilor ei. ★ Noua arhitectură nu are în urma sa decît o jumătate de veac. în primele decenii, ea şi-a dovedit posibilităţile plastice mai puţin la clădiri civile cît la cele industriale, tocmai acoio unde limitările sînt mai riguroase şi, cxcluztndu-se pretenţiile de monumentalitate, rezultatul estetic e subsidiar, în RPR şi în alte ţări, industria continuă să ocupe loc de frunte în creaţia arhitecturală. In acest sens pot fi date ca exemple complexele chimice de la Săvineşti şi Govora, combinatul de cauciuc Jilava sau cel recent construit la Bucureşti pentru [CIL, noile fabrici de zahăr de la Luduş şi Bucccea, etc. La acestea ca şi la numeroase alte mari întreprinderi industriale, grupurile de clădiri ale producţiei, amplasate pe vaste terenuri după nevoile fluxului tehnologic, ocazionează o varietate volumetrică sugestivă, de neconceput la cvartaluri de locuit. Rezultă aslfel compoziţii de valoare artistică superioara unora dintre ansamblurile urbanistice. O expresivitate interesantă oferă de-ase-menea amenajările sportive, pavilioanele de expoziţii şi sălile de reuniuni, teatru, concerte etc. Acestora nu le mai convin structu- rile uzuale paralelipipedice, reticulate, sistemul vechi de stîlp şi grindă, caracterizat vizual prin componente rectilinii, suprapuse, monotone. Sînt preferate, în schimb, schemele constructive moderne mai practice, mai suple, de mai mare eficacitate plastică. Acoperirea unor vaste spaţii cu minimum de puncte de sprijin în interior (stîlpi şi pilaştri liberi, izolaţi) a preocupat pe arhitecţii din totdeauna. Impresionante pe vremea lor, bolţile şi cupolele tradiţionale masive au rămas cu mult înapoia structurilor autoportante actuale uşoare, Ia care efectele de eleganţă şi chiar de monumentalitate nu sînt decît corolare ale datelor utilitare şi economice. Sala Sporturilor de la Floreasca, şi alte arene acoperite şi hale sportive ridicate în provincie închid în forme noi volume de o vastitate impasibil de realizat cu mijloacele constructive de altă dată. Noile tehnici de acoperire suspendată oferă o gamă variată de soluţii fie că e vorba de întrebuinţarea bolţilor din lamele de placaj, de şarpante de oţel din profile speciale sau tuburi sudate, de arcuri încrucişate, de osaturi pe canava romboidală executate din aluminiu sau alte metale şi aliaje uşoare, de structuri susţinute de cabluri. Rezolvări statice cu adevărat revoluţionare, ca aspect şi economie de material, pentru săli de mare capacitate, constituie pînzele subţiri din beton armat. E vorba de ample membrane curbe avînd rezistenţa continuă ca la scoici sau Ia coaja de ou, fără nevoia unei reţele de nervuri de întărire. Felul acestor structuri spaţiale variază de ia suprafeţele de rotaţie Ia acelea de translaţie şi conoide ; nu lipsesc bolţile de diferite curburi şi calotele cupolare. Mai originale sînt formele de ciupercă, de baldachin sau domurile inversate. Pentru deschideri maxime, pînzele de beton armat iau înfăţişare de şea căci dubla curbură Ie măreşte rezistenţa. Astfel Ia noua Gară din Constanţa inaugurată acum cîteva luni, do-minînd ansamblul, silueta interesantă a acoperişului corpului central, rezultă din intersecţia a doi paraboloizi. Marele Circ de Slat recent construit în Capitală are o mare cupolă turtită cu sectoare ondulate; 150 aci suprafaţa autoportantă a permis excluderea stilpilor interiori ce stîjenesc în mod obişnuit privirea spectacolului din arenă. Avantaj practic de nepreţuit, dublat de efecte estetice neuzuale dinăuntru ca şi din afară, de la mare distanţă. Concretizări plastice ale unor formule şi simboluri, ale unor abstracţiuni matematice, pînzele subţiri de beton armat — lipsite parcă de greutate şi de dimensiuni a căror mărime e greu de apreciat cu ochiul — au în multe cazuri o valoare artistică incontestabilă. Tot aşa şi unele volume de acoperire bazate pe alte tehnici constructive. Dar, deşi factor de primă importanţă, structura nu este totul în clădire, nu totdeauna ea conţine potenţial emotiv. în general, expresia structurală nu trebuie identificată cu cea arhitectonică şi nu i se poate substitui acesteia din urmă. Mai mult ca ori care artă, arhitectura e subordonată materiei. Elementele construcţiei sînt acum prefabricate în proporţie din ce în ce mai mare din materiale artificiale şi nu prelucrate laborios, ca înainte, de meşteşugari din produsele naturale ale so- lului. Odată cu renunţarea la practica constructivă tradiţională se demodează şi estetica legată de ea. Maşina a redus contribuţia artelor minore în arhitectură. Schim-bîndu-se complet viziunea proiectanţilor, factorul tehnic îşi imprimă peceta în compoziţie în dauna celui decorativ. Dar şi piesele structurale provenite dm uzină şi finisajul specific industrial au frumuseţea lor proprie. Cu varietatea lor de aspect şi nuanţe, cu efectele de relief, de translucenţă sau transparenţă, de matitate sau luciu, componentele actuale ale clădirilor deschid cu adevărat o lume nouă de linii, forme şi culori. Panourile clin laminate plastice, din agregate minerale sau produse vegetale ameliorate, tăbliile din aliaje uşoare sau metal inoxidabil, plăcile de ceramică inedită, pereţii mişcători, plianţi, mărind ori micşorînd spaţiul după voie, tapiţeria din fire sintetice, mobilierul nou, pardoselile, iluminatul bazat pe tehnici perfecţionate alcătuiesc formule arhitecturale şi decorative neavînd nimic asemănător cu cele ştiute. Nostalgicii tradiţiilor găsesc însă că producţia industrială nu este în stare să con- Noua gară din Constanţa 151 fere nota afectivă, nobleţă şi demnitatea pc care sculptorii, pictorii şi colaboratorii lor artizanii le dădeau clădirilor ornamentate de odinioară. De fapt şi azi, ca şi altă dată, la edificiile reprezentative, monumentale, destinate culturii sau avînd semnificaţie socială se recurge la decoraţie şi completări figurative. Reintegrarea artelor plastice în arhitectura contemporană se face însă adap-tînd pictura murală, panourile sculpturale, mozaicurile şi vitraliile la sistemele structurale noi. Acest lucru se vede de pildă la Casele raionale de cultură, construite în ultimii ani în Bucureşti ca şi la diferite clădiri publice mai importante din provincie. ★ Lacunele arhitecturii contemporane nu sînt decît defecte de creştere ale stilului ; ele dispar treptat cu evoluţia lui. Printre obiec-ţiunile ridicate şi în ţară şi în străinătate contra formelor arhitectonice noi, cele mai frecvente, sînt : schematismul linear şi excesul de sobrietate. Dar acestea nu provin totdeauna, cum s-ar crede, din economie sau exigenţe practice. Este adevărat că simplitatea, că limitarea arhitecturii la propriile-i resurse stau la baza actualei concepţii artistice. Vina este însă* a proiectanţilor dacă d'in cauza sărăciei ior de idei, se văd clădiri diferite ca destinaţie dar avînd înfăţişări asemănătoare, stereotipe, neoglindind ce se petrece înăuntru. Scopul pretutindeni urmărit actualmente pentru remedierea scăderilor rezultate din limbajul plastic redus este completarea func-ţionaiismului material cu unul afeetiv. Ele nu sînt incompatibile, puţind îi îmbinate pe o linie de mijloc între libertatea de compoziţie permisă de înaltul nivel al tehnicii mondiale şi necesitatea unor trăsături caracteristice, legate de locul şi poporul în mijlocul cărora se înalţă construcţiile. Nu este vorba de a se relua sistemul aplicării de ornamentaţii, de data aceasta pe structuri metalice sau de beton armat. Se cer însă linii şi forme trezind asociaţii mintale între funcţia clădirii şi rostul de a fi al părţilor ei componente, de o parte, şi conţinutul ideologic al temei şi exigenţele psihice ale maselor beneficiare, pe de alta. Acest lucru nu se poate desigur, pretinde la casele modeste, de serie şi la ori ce clădire utilitară, ci numai la acelea avînd oarecare proporţii şi însemnătate. Construcţiile de azi sînt inventate şi nu imitate sau copiate; în arhitectura lor. amestecul din totdeauna de artă şi ştiinţă e predominat de ultima. Dacă nota tehni-cizantă este pe alocuri prea accentuată, ea se daforeşte neofiţilor ce fac excese ; o altă cauză este lipsa unor canoane, a unei doctrine acceptate în noua estetică arhitecturală. Umanizîndu-se noile forme, legîndu-le mai strîns de realităţile sociale şi locale, stabilindu-se raporturi cît mai armonioase între factorii raţionali şi cei poetici ai civilizaţiei contemporane, clădirile vremii pot dobîndi calitatea plastică şi semnificaţia expresivă a adevăratelor opere de artă. jtoişceilane* UN PREJIOS ÎNDREPTAR CRITIC u cel de al 12-lea caiet apărut, publicaţia „Viaţa literară sovietică" şi-a încheiat primul an de existenţă. Un cît de sumar examen retrospectiv este în măsură să releve conţinutul bogat şi variat al publicaţiei prin mijlocirea căreia sîntem ţinuţi la curent cu activitatea deosebit de vie a literaţilor sovietici putînd să cunoaştem direct contribuţia acestora la discutarea şi lămurirea unor probleme fundamentale din teoria literară şi estetica contemporană. In fiecare caiet s-au publicat in extenso studii teoretice axate pe chestiuni extrem de actuale, ale căror concluzii îşi găsesc un larg cîmp de aplicare şi în condiţiile specifice literaturii noastre. Printr-o nuanţată şi documentată argumentaţie se remarcă studiul semnat de N. Chei (nr. 1) dedicat raporturilor dintre contemporaneitate şi valoare artistică, studiu care militează pentru un înalt nivel artistic şi pentru o judecată critică exigentă pe baza criteriului unităţii organice dintre conţinut şi formă. Studiul previne împotriva simplificărilor, insistînd asupra faptului că un conţinut neîncorporat tornieJ artistice corespunzătoare nu prezintă nici o valoare estetică. Cunoscutul teoretician literar L. Timofeev semnează în nr. 5 un amplu articol despre „Metoda artistică", interesant mai ales prin efortul de a fundamenta noţiunea din perspectiva istoriei literare. Numeroase şi interesante sînt studiile elaborate în vederea clarificării şi apărării poziţiilor realismului socialist împotriva denaturărilor revizioniste. V. Şcerbina analizează „Perspectiva revoluţionară în literatură" (nr. 2,3) ca element integrant, caracteristic realismului socialist. Aceeaşi cercetătoare, comentînd textele lui Lenin, studiază legătura dintre concepţia scriitorului şi metoda artistică (nr. 9), subliniind rolul hotărîtor a! concepţiei, pe care revizioniştii o subapreciază. în fine, trebuie amintite acele studii care înfăţişează, în contrast cu poziţiile clare şi creatoare ale esteticii marxiste, marasmul esteticii idealiste. Tn „Duşmanii raţiunii" (nr. 2), A. Egorev prezintă manifestările iraţionalismului contemporan sub diversele sale forme (ofensiva freudiană, misticismul intuiţio-nist, absurdul existenţialist), iar I. Borev în „Sensul vieţii" (nr. 8) urmăreşte ravagiile aplicării în literatură a viziunii sumbre existenţialiste. Sînt publicate de asemeni ample analize ale unor creaţii clasice din care se desprinde seriozitatea şi eficacitatea aplicării^ materialismului dialectic în studiul istoriei literare. Mai întîi trebuie amintit aici textul inedit al referatului lui Lunacearskî (nr. 10) rezervat chiar acestei teme. Apoi se remarcă prin minuţiozitatea analizei şi limpezimea privirii de ansamblu contribuţiile lui A. L. Rubanovici „Peisajul în romanul Crimă şi pedeapsă" (nr. 5) şi I. Elsberg : „Specificul realismului lui Puşkin" (nr 12). i m Literatura contemporană de peste hotare este şi ea în atenţia cercetătorilor sovietici. Criticul A. Anisimov analizează sub titlul „O epocă nouă în literatură" (nr. 1) orizonturile luminoase deschise creatorilor de pretutindeni de Revoluţia proletară. Victoria Revoluţiei a obligat pe orice creator cinstit să se apropie de socialism astfel încît adepţii neutralismului au suferit un categoric eşec. Interesant prin informaţia abundentă este articolul „Oameni mărunţi într-un mare război" de R. Orlova (nr.9) care prezintă tema războiului în romanul american contemporan. Marile aniversări culturale din anul trecut au prilejuit publicaţiei două compacte numere: unul dedicat Iui Cehov, aducînd noi studii de V. Ermilov şi altul rezervat lui Tolstoi cu un studiu de B. Bensov („Izvoarele realismului"). Ca un număr special s-a prezentat şi caietul 6 axat pe problemele romanului contemporan. Rubrica „Discuţii" unde se rezumă ceea ce este mai de seamă în publicistica literară sovietică a fost în permanenţă foarte vie, mai ales datorită faptului că anumite, subiecte în dezbatere au fost urmărite consecvent. Am putut astfel să luăm act de schimbul de opinii în jurul narodnicismului (unde găsim sugestii şi pentru clarificarea poporanismului nostru), al stilisticii literare sau al literaturii ştiinţifico-fantastice. Revista se completează cu o revistă a revistelor, unde se reproduc iarăşi rezumate, o bibliografie, cronică şi calendar, toate utile pentru completarea informaţiei. O rubrică binevenită în acest sens este cea intitulată „Orizont literar" din păcate însă mereu redactată cu o întîrziere de 3—4 Iutii faţă de data apariţiei. „Viaţa literară sovietică" îndeplineşte condiţiile unei publicaţii de largă popularitate şi numai o proastă organizare a difuzării este cauza pentrn care nu a ajuns să fie atît de cunoscută şi de răspîndită pe cît o cere conţinutul său extrem de preţios ca îndreptar crific. G Ş. DISCUŢII DESPRE POEZIE S&i vfif upâ încheierea discuţiilor asupra romanului contemporan, revista „Novîi mir" a deschis s la sfîrşitul anului trecut o nouă discuţie asupra poeziei lirice, primul articol, „Discuţia $>;• .. trebuie continuată", fiind un fragment din carte? „Personalitate şi creaţie" de mmmmJîaim B. Runin. Autorul articolului subliniază mâi întîi că poezia cu caracterul cel mai agitatoric din veacul XX a fost semnată de cel mai personal dintre poeţi - Maiakovski, care vorbeşte totdeauna în numele său. Autorul se ridică împotriva acelor critici literari care condamnă în generai în poezie tocmai această exprimare, atît de proprie liricii. Acestora, spune autorul articolului, ar trebui să li se amintească versurile lui Maiakovski : Proletcultiştii nu vorbesc nici despre „eu" nici despre personalitate. „Eul" pentru proletcultist fiind tot una cu lipsa de cuviinţă Criticii amintiţi reduc creaţia literară la tematica respectivă, obiecttndu-le poeţilor care Ifi cîntă nostalgiile, tristeţea sau dramatismul inerent momentelor tragice din viaţa individului (pierderea unei fiinţe dragi, despărţirea de femeia iubită, ettf,) că le-ar lipsi idealurile sociale, 154 ca ar avea preocupări mărunte fi ar face poezie intimistă , dar, se întreabă B. Runin, « se poate oare cere poetului liric să fie doar un ecou impersonal al evenimentelor contemporane ? Tendinţa de a izgoni din poezie expresia personală duce la pericolul de a diminua rolul personalităţii 'creatoare, de a-i încuraja pe versificatorii care comentează evenimentele „„portante, "dar care, lipsiţi fiind de vibraţia interioară, „tâmîn actori, fără a deveni creatori'. In procesul de creaţie artistul îşi clarifică sieşi adevărul şi frumuseţea vieţii, le înţelege mai bine, iar această cunoaştere adîncită nu poate fi separată de exprimarea personalităţii sale. Importanţa subiectului cunoscător nu trebuie diminuată în artă ; cunoaşterea implică autocunoaş-terea, crearea implică aMoexprimarea. Exprimarea personalităţii artistului este o premizâ necesară a oricărei creaţii artistice, cu atît mai mult a poeziei lirice. Poetul liric trebuie să exprime în imagini procesul său sufletesc de căutare a adevărului, deci ideile, sentimentele, emoţiile, frămîntârile sale, propria sa viaţă interioară. Autorul însuşi devine eroul poeziei lirice şi, ca la orice alt personaj literar, crearea acestui erou implică un proces de tipizare. Problema constă pe deoparte în dezvăluirea „eului", pe de altă parte în natura acestui „eu" al adevăratului poet. Autenticul poet liric trebuie să fie o personalitate înaintată, un om 'dornic să transforme lumea şi să îndepărteze exploatarea, legat în mod organic de ideile şi mişcările progresiste ale timpului şi de poporul său, sensibil la bucuriile şi suferinţele celor din jur; el are o adîncă înţelegere a rolului istoric jucat de generaţia sa, a datoriilor sale cetăţeneşti, opera lui este „sinteza emoţională" a veacului său. De aceea, orice sentimente personale ale unui asemenea poet sînt impregnate de spiritul veacului sînt tipice pentru epoca respectivă. Odată cu această coincidenţă dintre năzuinţele personale ale poetului liric şi cele ale societăţii în mijlocul căreia el trăieşte se realizează şt calitatea lirică a operei sale; această coincidenţă există în toate tnaMe opere ale liricii universale. Criticii care consideră că poetul liric trebuie să vorbească numai despre raporturile obiective din realitatea înconjurătoare neglijează faptul fundamental că poezia lirică este în primul rînd o exprimare a personalităţii poetului ; o asemenea poezie ar putea degenera în individualism numai dacă personalitatea poetului ar fi orientată în acest sens; daca artistul este insa unul dmtre acei oameni înaintaţi a căror conştiinţă s-a călit in lupta pentru izbînda noului, aluna opera lui va exprima în acelaşi timp individualul şi aspiraţiile colective. In ţara care a înfăptuit prima revoluţie socialistă, adevăratul poet liric este parte integrantă a realităţii socialiste ; ideile comunismului sînt tot atît de organic intrate m fiinţa lui ca şi sîngele care-i circulă prin vine. Scriind despre sine, poetul sovietic scrie despre viaţa cameliilor sovietici : Eu singur am să povestesc despre mine şi despre timpul meu („în gura mare", Maiakovski) Autorul articolului subliniază că simpla prezenţă a pronumelui personal „eu" nu acordă unei poezii calitatea lirică; adevărata poezie lirică nu poate fi dată decît de o personalitate deschisă interesantă, care să cuprindă aspiraţiile generale şi să le răspundă profund. Exprimarea oricărei personalităţi goale şi rupte de realităţi duce la subiectivism; dacă nu dăruieşte un ecou original şi adine al evenimentelor, orice poezie care îş, exhibează eul este, ca orice manifestare de narcisism, caducă. Nu ştiu - scrie B. Runin - ce înseamnă „o temă măruntă în poezia lirică", dar Jmi închipui" foarte bine ce înseamnă meschinăria sentimentelor, mizeria sufletească, sărăcia intelectuală aplicate la teme de orice proporţii. Şi tocmai despre aceasta trebuie să vorb.m m gura mare . 155 Semnificativă este in acest sens paralela pe care autorul articolului o face intre Blok si Severianin : „Blok ne dăruieşte sinceritatea lui şi prin ea noi începem să înţelegem mai bine propria noastră viaţă. Severianin se despoaie sufleteşte în faţa noastră şi noi sin tem tulburaţi, jigniţi de impucloarea pretenţiilor lui Primul îşi clarifică cu suferinţă fiinţa sa în lume. Cel de al doilea declară ţipător fiinţa sa in faţa lumii. Primul e setos de cunoaştere. Cel de al doilea solicită recunoaşterea''. Principalul element în poezia lirică este bogăţia si tensiunea vieţii interioare a eroului liric, datorită acestui element, o poezie lirică creată în jurul unui obiect modest (de pildă, ghitara din poezia losif Ulkin) ne poate dărui o deplină satisfacţie estetică. Hală fiind calitatea deosebită a eroului liric sînt „importante toate relaţiile dintre ei şi lumea exterioară, toate reacţiile lui individuale şi sociale, toate senzaţiile, percepţiile şi reprezentările iui, gîndirea, contemplaţia, voinţa ţi activitatea lui practică. Şi, desigur, dragostea, ji chiar şi suferinţa, întrucît şi ea îi îngăduie omului să-şi înţeleagă „eul". Trâgînd concluziile, B. Runirt citează la sfîrşitul articolului replica lui Vanla Zemnuhov din „Tînăra gardă" (Fadeev) : „Dacă ne-am născut pe lume şi trăim această viaţă ia care poate c-au visat cei mai buni oameni din generaţii întregi, care s-au luptat pentru ea, putem şi avem dreptul să scriem despre toate cele pe care le trăim, toate sînt importante şi unice în felul lor". C. C.oinorovski DRAMA RĂZBOIULUI artea lui Alberto Moravia La ciociara nu este propriu-zis o istorisire a unor întîmplări de front şi mai puţin o contribuţie epică la glorificarea eroismului ostăşesc. Sub un anume raport lumea şi evenimentele psihologice pe care le pune în lumina Moravia nu au nimic eroic în ele. Dimpotrivă. De la un punct al conflictului ne găsim în faţa unei tragedii ce se consumă sub ochii noştri — în limitele celei mai prozaice existenţe. Banalul face parte din viaţa cotidiană a oamenilor şi el le măsoară grijile, peripeţiile, chiar şi speranţele. Pînă la un punct însă. Războiul intervine brutal în destinul lor, operînd transformări profunde. La ciociara (tradusă recent la Flam-inarion, de Claude Poncei) este o naraţiune povestită Ia persoana întîia în maniera unui jurnal, al cărui autor face eforturi spre obiectivare şi care izbuteşte să-şi lărgească, uneori, posibilităţiJe de informare şi înţelegere peste limitele permise de particularităţile formaţiei sale. Ciociara înseamnă ţărancă din Laţium, din cîmpia romană, ea este principalul personaj al acestui roman de un sever patetism. Ce se întîmplă cu ea, cu fiica şi cu încă cei cîţiva cunoscuţi ai familiei în anii 1943—1944, ani grei de război, de lipsuri şi sacrificii dureroase, constituie substanţa povestirii. Sugestiile bogate ale lucrării, subtextu! ei reţin atenţia cititorilor Ia fel ca şi acţiunea dinamică şi plină de culoare în ciuda unei sobrietăţi ce se face simţită in caracterizări şi descrieri. Căsătorită de tînără, Cesira sau Ciociara, cum o va numi predilect prozatorul, se stabileşte împreună cu soţul la Roma, într-unu! din cartierele periferice ale oraşului, unde deschid o mică prăvălie. Viaţa se scurge monotonă şi tihnită între micile îndeletniciri negustoreşti şi dragostea pentru fetiţa care se naşte. Cesira nu e deplin fericită, soţul e în vîrstă, om suferind şi destul de puţin ataşat de casă. Moartea Iui va fi izbăvirea pentru ea. O dată eliberată din lanţurile unor obligaţii conjugale greu de suportat, Cesira se afundă cu pasiune în îndeletnicirile ei comerciale. Este vremea în care 15fi procesul fascizării Italiei e în plină desăvîrşire. Se simte la tot pasul antipatia pe care o nutreşte Moravia pentru „cămăşile negre". Bombardamentele aeriene supun curînd Roma unei adevărate „presiuni a nervilor-, distrug cartiere întregi şi omoară mii de fiinţe nevinovate. Silite să părăsească oraşul, Cesira şi fiica ei îşi caută refugiul în cîmpia natală de la sud de Roma. Aici cele două femei vor trăi aproape un an. Însuşi frontul le va ajunge din urmă, căci bătălii grele, sîngeroase vor avea loc la doi paşi de ascunzătoarea lor de lingă Garigliano. Din momentul în care începe traiul printre străini în casa Luisei, a Crucettei, la Fiesta sau la Paride, Ciociara şi fiica ei trăiesc într-o nelinişte continuă provocată de veştile venite de pe front, de iluziile repede destrămate ale unei debarcări anglo-americane, de iminenţa unor razii hitleriste şi de lipsa tot mai acută de alimente. Denunţarea esenţei burgheze de clasă a fascismului este unul din meritele esenţiale ale romanului. Celălalt vine din atitudinea pe care o adoptă romancierul faţă de problema războiului, faţă de consecinţele lui pustiitoare. Văzut ca un act de violenţă, războiul transformă treptat valea fertilă de la Fondi într-o ruină. La San Eufemia aduce numai nenorociri. Michele Festa, tînărul lucid care se despărţise de clasa sa coinvins că numai revoluţia va repune în drepturi poporul, e ucis cu sălbăticie de nemţi, Severino e ruinat, Filippo răvăşit sufleteşte. Dar cele care suferă drastic urmările lui nefaste sînt înseşi Cesira şi Rosetta. Credinţa că sosirea aliaţilor va schimba radical starea de fapt, că va aduce belşugul e şi ea spulberată. Cînd după multe aşteptări, după şi mai multe emoţii trupele anglo-franco-americane pătrund în valea de la Fondi, realitatea îşi descoperă adevăratul ei chip. Aliaţii nu aduc prosperitatea decît pentru pescuitorii în ape tulburi, pentru speculanţi, pentru capitalişti. Rosetta, fiica Cesirei, este violată de nişte soldaţi marocani aflaţi sub drapel francez printre unităţile... eliberatoare. Rosetta va accepta placid de aici încolo atentatul la integritatea ei fizică şi sufletească. Tot acest proces este urmărit cu o mare fineţe analitică şi cu o pătrunzătoare înţelegere a dramelor oamenilor simpli. Este în arta lui Moravia un amestec particular de uscăciune şi de poezie în dezvăluirea caracterelor şi în precizarea termenilor conflictului, care rămîne circumscris unei realităţi agitate de contradicţii sociale. Perspectiva din care consideră scriitorul evenimentele epocii descrise este cea a unui patriot şi a unui umanist preocupat de necesitatea unor înnoiri în viaţa publică a Italiei şi a lumii, înnoiri oare să facă inevitabile şi războaiele şi suferinţele. O spune cu glas limpede cel mai înaintat erou al romanului, Michele, dînd expresie unei convingeri colective: „după război cei care l-au cîştigat trebuie să făurească o lume nouă unde va domni mai multă dreptate, mai multă libertate şi fericire decît în cea veche. Dacă nu vor izbuti să clădească această lume nouă, atunci vor fi pierdut de fapt războiul, chiar fiind învingători!" Este, fără îndoială, o concluzie, care dă astăzi de gîndit cititorului occidental. H. Z. ÎN LEGĂTURĂ CU ÎNCEPUTURILE DRAMATURGIEI ROMÎNEŞTI nvestigaţiile de pînă acum ale istoricilor literari au stabilit începuturile literaturii noastre dramatice în primele decenii ale secolului al XlX-lea. Sînt menţionate îndeobşte unele încercări dramatice moldoveneşti (Cavaler Cucoş, Co-fT¥TMmrJ .media banului' Constantin Conta, scrise pentru jocul păpuşarilor, pe la 1800, de C. Conachi, D. Beldiman, N. Dimachi, Serdarul de Orhei, fragment anonim, scris înainte de 1812. Sfatul familii de N. Dimachi, lucrare recent semnalată de Şerban Ciocu- 7 157 lescu ş.a.), munteneşti („Scenele" lui lordache Golescu, scrise în al doilea şi al treilea deceniu al secolului trecut), ardeleneşti (Egloga pastorală a lui Titnotei Cipariu, scrisă în 1826 şi tipărită la Blaj în 1833 ş.a.) şi cunoscută unor istorici din trecut, dar ignorată — fără excepţie — de cei care s-au ocupat de evoluţia dramaturgiei naţionale. Sceneta Tarafurile cele ce aşează domnia, „comedie în trei fapte", a fost aflată de literatul şi istoricul C. D. Aricescu, se pare în timpul documentării pentru lucrarea Istoria revoluţiunii romîne de la 1821 ce avea să apară în 1874. Director pe acea vreme la Arhivele Statului din Bucureşti, C. D. Aricescu se poate să fi găsit aici comedia pe care o „procură" lui B. P. Haşdeu. Acesta, dîndu-şi seama de importanţa indiscutabilă a descoperirii, tipăreşte comedia pe întiia pagină a Columnei lui Traian1), însoţind-o de o notă sumară care anunţa că numele (reale) ale personajelor au fost suprimate. învăţatul moldovean, nere-ţinîndu-şi entuziasmul, socotea, exagerat, Tarafurile cele ce aşează domnia ca o „admirabilă farsă anonimă, scrisă acum tocmai 50 de ani şi care nu numai zugrăveşte întreaga epocă fanariotă dar pînă şi ca producere teatrală este în oriee caz mai bună decît vicleimurile ce se reprezintă astăzi pe scena romînă, alde Baza magică, Brîncovanu, Ţăranii şi boierii, Qianu, Mircea cel Mare sau Corabia Salamandra." Ulterior, farsa a fost publicată, ca inedită, într-o transcriere mai exactă şi fără omisiuni de V. A. Urechia în a sa Istorie a romînilor2), fiind considerată, în mod greşit, ca „prima îneercare în genul dramatic scrisă la romîni". Avînd la îndemînă un manuscris nedatat, V. A.Urechia apreciază cu superficialitate că „piesa" ar fi fost compusă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea ; cîteva pagini mai încolo revine, propunînd ca dată a elaborării anul 1819. Datarea comediei se poate face cu oarecare exactitate datorită faptului că în varianta Aricescu-Haşdeu autorul anonim menţionează : „s-a scris în anul 1821, ghenarie, în 21" (credem însă că piesa a fost scrisă cîteva luni mai tîrziu ; nu avem însă spaţiul necesar pentru a aduce cuvenitele argumente şi de altfel amănuntul acesta interer sează prea puţin). în 1932, un alt istoric, I. C. Filitti, aminteşte de „comedia" anonimă de la 1 Si? 1 şi încearcă o succintă prezentare a personajelor, confundîndu-le însă cu unele personalităţi istorice care nu apar în piesă sau au un alt rol decît cel menţionat. * Sceneta Tarafurile cele ce aşează domnia, izbutită satiră socială, se inspiră din evenimente ale anului 1821 anterioare mişcării revoluţionare. La 18 ianuarie 1821 (sau 13 ianuarie, după alte informaţii), domnitorul Munteniei Alexandru Şuţu îşi găseşte obştescul sfîrşit, pare-se nu fără ajutorul medicului său Depalte, aflat în slujba Eteriei. In acest moment apar o seamă de pretendenţi, care, prin intrigi la Poarta Otomană, urmăresc să obţină rîvnitul tron al Munteniei. Astfel, documentele atestă „candidatura" lui Nicolae Şuţu, fiul domnitorului decedat, a lui lancu şi Scarlat Calimachi (socrul lui Alexandru Şuţu3), precum şi — după unele date — a însuşi domnului Moldovei, Mihai Şuţu, aflat în căutarea unei situaţii mai avantajoase. Deznodămîntuî încrîncenatei lupte de culise ia sfîrşit la 3 februarie 1821 cînd soseşte la Bucureşti vestea numirii ca domn a Iui Scarlat Callimachi. Toată această atmosferă de intrigă, de cultivare a unor interese meschine, care duc pînă la trădarea de ţară, este surprinsă în linii realiste de „comedia" anonimă de Ja 1821. Autorul în „fapta" I ne introduce în tabăra unui cadidat Ia domnie, Hangiarliu. Aflăm astfel de moartea domnului, de lupta pentru dobîndirea tronului, purtată între un ') O farsă din 1821, Columna lui Traian, an. III ,nr. 7 (117), 14 februarie 1872, p. 49—50. z) V. A. Urechia, Istoria Romînilor, tom. VI, Bucureşti, 1894, pp. 360—365. 3) Andrei Oţetea, Tudor Vladimir eseu si mişcarea eteristă în ţările romîneşti; 1821 -1822, Bucureşti, 1945, pp. 157—158. 158 Hangiarliu şi domnul Moldovei, Minai-Vodă (Şuţu — desigur). „Fapta al 1-a" ne prezintă partizanii din Bucureşti ai domnului Moldovei. „Fapta a IH-a" consemnează lovitura de teatru : domn a fost numit un al treilea, Scaii at Callimachi („Nici Hangiarliu, nici Şuţu), iar boierii din cele două „tarafuri" îşi văd visurile de înavuţire ^prăbuşitei. Sceneta se inspiră deci din evenimente istorice necontestate. Nu aflăm totuşi consemnate, în studiile de specialitate şi nici în documentele vremii, încercările unui Hangiarliu de a dobîndi tronul Munteniei, vacant în 1821. Dintre fiii lui Constantin Hangiarliu, domnul ucis mişeleşte de turci în 1799, un Alexandru Hangiarliu a domnit formal in Moldova cîteva luni în 1807 (de la 19 martie la 4 august) şi a „candidat" la tronul' Munteniei în 1815, 1816 şi 1818 şi la al Moldovei în 1819. Se poate că acest Alexandru Hangiarliu care trăia încă, să fi emis pretenţia la domnie în 1821, deşi un hatişerif din 18/28 ianuarie 1819 al Porţii Otomane, limita familiile din sînul cărora trebuia să se aleagă domnii, la patru (Scarlat Callimachi, Alexandru Şuţu, Mihail Şuţu şi Alexandru Moruzzi) ; acelaşi hatişerif se încheia cu ameninţări la adresa familiei Hangiarliu, dacă aceasta ar fi ridicat pretenţiile la domnie („vor lua încă şi pedeapsa sumeţiei lor, prin ştreang"1). S-ar putea ca încercarea de a obţine tronul Munteniei şi de asemenea participarea la Eterie să-1 fi determinat pe Alexandru Hangiarliu, aflat la Constantinopol, să fugă la Odesa, pe un vas rusesc, cu ajutorul consulului rus Ştroganov, la 15 martie 1821, fratele său Mihai find ucis de turci la 4 aprilie 1821 2)_ In piesă, sprijinitorii lui Hangiarliu sînt unii dintre cei mai mari boieri munteni, în frunte cu mitropolitul Dionise Lupu şi Grigore Ghica, viitorul domn. Interesul lui Ghica de a aduce la tronul Ţării Romîneşti pe Hangiarliu era desigur dublat de faptul că luase de nevastă pe sora acestuia Marghioala (sau Corina?), de care se va despărţi în 1822, după căderea în dizgraţie a Hangiarliilor. Din acelaşi „taraf" fac parte Pană Cos-tescu (mare vornic în 1836), lancu Cocărăscu (vel-paharnic, căminar), Mihăiţă Filipescu zis Mucalitul (clucer), Marghiolita Rosetoaia. In tabăra opusă se agită, jinduind după slujbe bănoase Iordache Florescu (mare vornic), lordache Comăneanu, Costache Vlădoianu (vel-căminar) şi Alecu Nenciulescu (vel-vistier) 3). Demascarea feudalismului, în ultima fază a descompunerii sale, condamnarea boierimii ahtiate după îmbogăţire, se realizează convingător prin prezentarea directă a viciilor contemporane. Amintirea anilor trecuţi, cînd protejaţii domnului decedat îşi luau partea leului provoacă boierilor din tabăra lui Hangiarliu regrete amarnice : „Banul Grigore Ghica : Dar eu ! Doi ani fără visterie ! Puţin era să-mi iasă feciorul Băleanului înainte ! Mihai Filipescu : Dacă trăia Vodă, negreşit îl vedeai şi vistier şî noi rămîneam pe după casă. Dacă am vrut să vorbesc ceva, mă înfundară în Mărgineni. lancu Cocărăscu : Ba ţi-ai auzit şi ponoase, unii ţi-au zis că ai furat imomele de la Nicolopulo, alţii şaluri de la clucer, şi le-ai ascuns în ceacşiri, şi alţii că eşti varvar, mojic, gros în cervice, că pe unde mergi la giudeţe te strici cu pămîntenii şi te baţi ch tovarăşii ca orbeţii". , Activitatea de ispravnic a lui lancu Cocărăscu, se caracterizează cum era obiceiul pămîntului, prin spolierea maselor ţărăneşti, aşa cum el însuşi o mărturiseşte : ') Regularea împărătească pentru aşăzarea celor patru familii, greceşti ce au a domni pe rînd in Moldo-Rominia, în Th. Codrcscu, Uricariul, vol. 1, ed a H-a, Iasi 1871, pp. 129—130. 2) V. genealogia familiei Hangiarliu în Livre d'or de la noblesse phanariote... par un phanariote (Eugene Rizo-Rangabe), Athenes, Imprimerie S.C. Vlastos, 1892, pp. 59—60. d) V. informaţii despre familiile boiereşti pomenite în piesă în : Octav George Lecca, Faniiliite boiereşti romîne, Buc. 1899, I. G Filitti, Calagrafie oficială de toti boierii Tării Romîneşti la 1829, Revista arhivelor, 1828—1829, nr. 5, pp. 290—359 si în I. C. Filitti, Arhandogia Moldovei de la .1822 la 1828, Rev. arh., 1927, nr. 4 pp. 19—49, Desigur că titlurile boiereşti menţionate de noi nu trebuiesc legate de momentul 182Î, fiind ulterioare. 159 „Apoi eu la Caragea n-am mai luat decît o ispravnic ie şi atunci vai de mine ce am păţit că puţin era să-mi taie şi mîinile; şi acum la domnul alt, iarăşi mai mult decît o isprăvnicie nu putui lua şi mă scoaseră fără vreme, zicînd că sînt jăcaş şî am prăpădit judeţul". La fel de avizi de îmbogăţire prin orice mijloace sînt şi boierii din „taraful" liii Şnţu : „Dacă o vrea Dumnezeu şi n-o meşteşugi dracul, dau şi eu cu sărăcia din casă afară", speră Alecu Nenciulescu. Cînd i se spune acestuia că sînt unii care „nădăjduiesc pentru Hangiarliu, mai vîrtos Gligore Chica", Nenciulescu, în puţine cuvinte surprinde portretul unui domn feudal : „N-am gîndul tocmai la Hangiarliu, că este mai ticălos decît mine şi credit n-are de un ban ; şi cu ce dracii să se mai facă el domn ?" Schiţată elementar, axată pe trei momente expozitive, cuprinzînd cu totul 5—6 pagini, „comedia" Tarafurile cele ce aşează domnia nu este desigur o lucrare dramatică In concepţia curentă a cuviritului. La fel ca şi încercările amintite Ia început, „comedia" din 1821 trebuie considerată în funcţie de momentul în care a fost creată, moment în care dramaturgia cultă romînească abia începuse să se manifeste prin unele lucrări cu un aproximativ caracter scenic. încercarea de a afla cine este autorul acestei farse are desigur puţini sorţi de izblndă, Presupunem, fără a dispune de suficiente argumente, că autorul ei ar fi lordache Golescu. In schiţa dramatică Barbul Văcărescul vînzătorul ţării, scrisă după '821 de lordache Golescu, acelaşi Grigore Ghica, devenit domn, este satirizat cu violenţă, fiind condamnat odată cu boierii „jăcaşi". Alecu Nenciulescu este pomenit cu intenţii satirice şi în Starea Ţării Romîneşti acum în zilele măriei sale loan Garagea Voievod pe vremea Asi-dosiei. Acelaşi Nenciulescu este menţionat şi în altă lucrare a lui lordache Golescu: Preascurtă însemnare de turburarea Ţării Romîneşti"1). Aşadar, farsa anonimului de ia 1821 este creată în aceeaşi vreme cu „comediile" lui lordache Golescu ; unele personaje circulă prin toate aceste lucrări, atitudinea autorului faţă de ele fiind aceeaşi ; în plus, pot fi aduse unele argumente de ordin stilistic, dar ni se pare că aceasta e încă prea puţin pentru a afirma cu fermitate că încercarea dramatică Tarafurile cele ce aşează domnia aparţine iui lordache Golescu. Aflarea manuscrisului ar putea rezolva şi această problemă. Indiferent însă cine este autorul acestei farse cu intenţii satirice ea trebuie menţionată şi studiată odată cu întîile manifestări dramatice în limba romînă, printre care ea ocupă în mod cert un loc de seamă. T. Avramescu O TRADUCERE CARE TRĂDEAZĂ n piesa „Moralitatea D-nei Dulska", scriitoarea poloneză G. Zapolska a reuşit să zugrăvească putreziciunea familiei burgheze, scoţind In evidenţă aspectele decadente ale moralei burgheze. Deşi scrisă In anul 1907, piesa tşi păstrează totuşi o actualitate pregnantă, intr/nd în repertoriul mai multor teatre din. ţările prietene, precum şi din ţările capitaliste, fiind jucată cu succes la Moscova, Praga, Budapesta, Roma, Paris şi în alte oraşe. Imaginea satirică a filistinismului în această piesă e atît de reuşită încît numele personajului principal, Dulska, e folosit în limba polonă pentru caracterizarea micului '1 v. Emil Vîrtosu lordache Golescu si intiniplările anului 1821, Viaţa romînească, an. XXII, nr. 9—10, sept,—oct. 1930, p, '262. J60 burghez ipocrit, iar de aici nvţuuwa Julskism" e sinonimă cu perfidia acestei categorii S0Cia,e'Acemlă P^esd a Jost pusei in scenă şi la Bucureşti, on traducerea Ini St. Norin, ta Tea/rut National J. L. Caragiale", in stagiunea 1958159. Spre regretul nostru, insă, trebuie să constatăm că traducerea pusa in scena pre-zuttă unele deficienţe, care desigur au influenţai negativ cunoaşterea valoni artistice a PieSel' Dar'dac'ă sTZta numai la descrierea decorurilor, aceste deficienţe nu ar prezenta atila importanta, dar ele abundă In toate cele 3 acte. Reproducem cîteva : ORIGINAL TRADUCERE Scena IV Meia : Hesia 1 Hesia: Şi ce dacă-i mama? Ei! prejudecăţi ! Zbîşco: Dai Dai Ce poate şti mama pe ce drumuri umblă ghidul omenesc, chiar, al unui filistin ca mine! Dulska : Eşti un prost. Tu şi tatăl (sînteţi la fel, formaţi un suflet). El toată ziua la cofetărie, iar tu — d-zeu ştie unde. Hesia, astîtnpără-le 1 ■ Ce? Mama? Aslea-s superstiţii! Fleacuri 1 Da I Da I Ce ştii, marnă, pe ce căi umblă gindul omenesc, chiar ghidul unui netrebnic ca mine I . Eşti un stricat I Şi iu şi talăl tău, aceeaşi plămădeală. El toată ziua In cafenea, iar tu, d-zeu ştie unde. SCENA VIII Dulska : Aveţi umbrelă ? Mergeţi drept şi nu vă uitaţi în toate părţile. Să ţineţi minte că modestia e comoara cea mai de preţ a fetelor. SCENA Zbîşco : Eşti o proastă cu concepţiile tale estetice mic burgheze. Zbîşko: Am destul (spirit mic burghez, filistinism) în casă şi în mine însumi. — la umbrela. Mergeţi drept, nu căscaţi gura. Nu vă uitaţi în toate părţile (propoziţia următoare lipseşte). lulia : Dar de ce eşti filistin ? Zbîşco : Pentru că aşa m-am născut; pentru că încă de cînd eram la sinul maniei aşa am fost; pentru că în fondul sufletului mea există un strai întreg de filistinism ; şi chiar dacă aş jupui pielea de pe mine, nimic nu-1 poate smulge doi rădăcini). E ceva nou, ceva deosebii în mine, care luptă cu acest strat îl smuceşte, îl apasă, dar eu ştiu că aceasta va fi numai pînă la un timp. Ştiu că, apoi, XII — Eşti o tîmpită cu preceptele tale estetice. —- Mulţumesc. îmi ajunge mahalaua din casă şi pe care o am şi în mine şi care mă sugrumă. — Atunci de ce nu cauţi să te schimbi (propoziţie adăugată de traducător). — (lipseşte) — Ah 1 M-am născut în băltoaca asta infectă. Şi chiar dacă aş încerca să jupoi de pe mine pielea asia împuţită, tot ar rămlne în adîncul sufletului meu rădăcini înfipte adînc, pe care nu le pot smulge. E şi ceva nou care încearcă să lupte, se zvircoleşte şi vrea să rupă lanţurile, dar în zadar. Simt cum va veni din nou timpul ca toate relele (sic) să iasă la suprafaţă, momentul cînd o să fiu şi eu Feliei an, cînd o să fiu un Dulski. Un supra-Dulski, ober Dulskil 161 acest filistin al familiei va creşte şi se va dezvolta. Şi va veni timpul cînd voi ţi şi cu un „Fetician". Voi încasa durii. Voi deveni un Dulski. Un slră-Dulski — un şupra-Dulski şi voi da naştere unei întregi legiuni de Dulski. lud voi sărbători nunta de argint şi voi avea un mormint îngrijit, departe de cel al sinucigaşilor. Nu voi mai fi verde la fală, ci gras şi plin de teorii si voi vorbi, mult, despre D-zeu! Şi o să fac alţi Dulski, regimente întregi de Dulski. O să-mi sărbătoresc nunta de argini şi o să am un mormint pompos, separat de al sinucigaşilor N-am să fiu palid, ci rotofei ta faţă, umflat de grăsime şi de teorii despre dumnezeu, .morală şi cinste (adăugat de traducătoare). Hesia: Dai Da! Dar du-te repede, tată. căci acolo-i scandal de bătaie.' Hesia : încă se mai titiriseste. ACTUL ti SCENA J. — Dai Da! Bagă de seamă, tăticule, că acolo sînt toi felul de haimanale! — Încă se mai izmeneşte! Îşi. pune hamurile I . r SCENA ii ^tSt^'-r '■> da »™'.™nP»*l O dau amantului ţigara iubitului bucătăresei 1 bucătăresei! SCENA 1 mŞC°LCce1a1jVe f,t1mare ~ te ~ Mal tlrZiU la baUlrl 0 să te de^zi. o duce la ba decoltata sus, iar acum, să te despot de sus în jos, acum, ca un fund copil, (naiv) umbli decoltată copil nai, ce eşti, te dezgoleşti dc"jos ' *' în sus ! SCENA VII Zbîşco: Asta-i rău. Domnişoara Dulska ar - Foarte răul Domnişoară Dulska trebuie întdeei? "learga inaMe fl?a- Să QŞa (arm CU C0"^ înteleSi? 1 ' £J . , . , Clnd te împinge cineva, împinge-l si tu - Te imbrinceşle cineva? Imbrin- Asta trebuie să fie deviza noastră 1 CU mai. mult loc pentru cele două sute de familii de neisprăviţi. ceşte-l şi tu pe el. Acesta trebuie să fie principiul nostru. Cît mai mult lor, pentru primele 10 milioane de mici burghezi (filistini). Din compararea celor două texte se poate vede că forma originală, lapidară clară si XT^em m SCme- CUOinte Şt Pr°P0ZW Mre&i " !°st o"1" «»' te- cuciului prost" înseamnă „prost" si nu „tîmpit" şi nici „stricat", iar „prejudecata nu e tot una cu „superstiţie" şi nu poate fi înlocuit nici cu „fleacuri", asa cum figurează in textul tradus. îilistîn^h lmba Pf°uă m 'mSeamiă nlci "netr(*nit" şi nici „neisprăvit", a iilistin, mc burghez, ,iar „koltunaria" - filistinism şi nu mahalagism sau mahala Faptul ca unele cuvinte au fost greşit traduse au dat textului Gabrielei Zapolska aU ■sens decît cel exprimat în piesa originală. Sperăm că, la reluarea spectacolului, forurile, competente vor fi mai exigente în ceea .,S priveşte verificarea traducerii, avînd la dispoziţie suficiente mijloace in acest scop Em. Nistor 162 v T. TEODORESCU-BRANIŞTE: „PRIMĂVARA APELE VIN MARI"*) JjEjBTSH oul roman al Iul Tudor-Teodo-wffwi j^HHrescu-Branişle aminteşte de stator-I WfJSB&Skpreocupare a autorului pentru I^I^B fenomenul social-politic. Cartea evocă fr&mînlările ţărăneşti de la sfîrşitul penultimului deceniu al veacului trecut. Impre-sionînd efectiv prin bogata, minuţioasa documentare istorică, romanul reconstituie tabloul întunecat al unei epoci dominată de nedreptate ţi silnicie. Un cunoscător sensibil al moravurilor şi stărilor timpului a zugrăvit cu culoare nu numai lumea satului, dar deopotrivă protipendada bucureşteană şi provincială, izbutind astfel să evidenţieze cauzele răscoalei din iSSS. Suferinţele ţăranilor din Valea Fetei, robiţi cu totul arendaşului Dionisie Ned.elcu, siâpîmil temporar al moşiei Barnarilor, sînt reprezentative pentru starea socială din acea vreme. Lipsiţi de pămînt, cufundaţi în mizerie şl. ignoranţă, sătenii sini mereu siliţi să accepte împovărătoarele condiţii de învoială stabilite de arendaş, dar nutrind mereu speranţa că „vine ea odată dreptatea''. Viaţa se scurge încet, intr-o tăcere prevestitoare de furtilni pe care micii potentaţi ai satului - slugi plecate ale boierului - le presimt îngrijoraţi. La Bucureşti, guvernul liberal e asaltat de conservatorii prea mult. ţinuţi deoparte. „Opoziţia unită" îşi cere tot mai insistent „drepturile", parlamentul se transformă în arena unor încăierări, prelungite în uliţele din preajma Mitropoliei, ziarele adă- *) E.S.P.A., 1961. postesc injurii şi demascări ale unor afaceri veroase iar în săli populate cu anasîna deputaţi sau electori profesionişti pregătesc alegerile cu tot ceremonialul demagogic implicat. Clasele avute sînt cuprinse de un fel de fervoare a risipei. Balurile, garden-party-urile, chefurile şi chiolhanurile se (in lanţ. Restaurantele, localurile de petreceri, teatrele sînt efectiv asaltate, pe cînd la ţară sărăcia cîştigă în intensitate, devenind de nesuportat. In primăvara lui jSSS, răscoala se dezlănţuie în judeţele din jurul Bucureşti ului, cuprinzînd şi Valea Fetei. In roman e bine surprinsă atmosfera de tensiune agitată, de aşteptare, de îndoială şi nesiguranţă care precede începutul răscoalei. Zvonurile despre „poruncile" regelui cu privire la împărţirea pămînlului, adunările oamenilor pe uliţele satului, vociferările revendicative, înfricoşarea notabilităţilor rurale, brusca „îndulcire" a rîn-duielii la munci, sînt simptome caracteristice, care vestesc răscoala. Cu. aplicaţie e creionat şi episodul, propriu zis al răscoalei. Lipsa de claritate în urmărirea scopului, neorganizarea. elementul spontan, şovăiala, antrenarea pe căi lăturalnice celei eficiente, sînt fixate memorabil în paginile cărţii, probind spiritul ştiinţific, care alimentează substanţa romanului. „Primăvara apele vin repezi" evoluează însă tematic pe un teren desţelenit. Viaţa grea a ţărănimii, ca şi răzvrătirea împotriva împilării au nutrit o întreagă literatură, bogată. în mari creaţii realiste. E drept că Teodorescu-Branişle s-a oprit asupra, unui moment (răscoala din 163 sSSS) mai puţin cercetat de scriitori. Numai, că literatura despre igoj dezbate o problematică mult asemănătoare, răscoala din iSSS fiind- de fapt preludiul mar ei răscoale de la începutul veacului nostru. Deosebirea e aici numai de amploare. De aceea, citind romanul lui Teodo-rescu Branişte, cititorul avizat parcurge zone în general cunoscute. Ne amintim parcurgînd cartea nu o dată de Rebreanu, de Zaharia Slanru, de V. Em. Galan şi alţii, în toate etapele care au marcat, desfăşurarea răscoalei. Din păcate apropierea aceasta tematică a avut repercusiuni în general şi asupra tipologiei romanului. Cu unele excepţii, romanul lui Tudor Teodoresat Branişte reface tipuri de circulaţie in literatura noastră. Dionisie Nedelcu este un Dinu Păturică tot atît d.e ambiţios şi de stăruitor in lupta pentru căpătuială. Lissete Mano aminteşte de Nadina, Dinu Panlaş de o întreagă galerie de fii de boieri scăpătaţi, boemi cultivaţi, dar incapabili de acţiune şi travaliu util, învăţătorul Gădanu de Gheorghe, învăţătorul din „Răscoala". Notabilităţile satului de personajele cu rol asemănător din romanele citate, unele figuri de ţărani de răsculaţi din Rebreanu şi Zaharia Stancu etc. etc. Dar, dacă sub acest raport, tematic, tipologic (şi implicit al atmosferei), romanul nu izbuteşte să aducă prea multă originalitate, ceea ce impresionează plăcut, este autenticitatea reconstituirii. Informarea scriitorului a alimentat din belşug evidenta sa capacitate de recreare, încît epoca cu tot coloritul, freamătul social şi specificitatea ei distinctă trăieşte cu acuitate într-un cadru compoziţional perfect. Apoi, Branişte se dovedeşte un excelent portretist, atent la amă- nuntul moral, fizic, genealogic şi vestimentar. Mai fiecare persona) cu un rol mai de seamă în anecdotică şi nu odată chiar cele episodice sînt creionate cu multă culoare. Lui Dionisie Nedelcu i se reface în cîteva pagini linia ascendenţei de la sărăcăcioasa tarabă părintească pînă la treapta de arendaş, reliefîndu-se amoralitatea şi cupiditatea ca dimensiuni definitorii ale personajului. In linii sigure e lucrat portretul lui Ioniţă Lunguleac, punîndu-se în evidenţă frumuseţea lui sufletească, elanul său de combatant împotriva silniciei. In tonuri întunecate e lucrată figura lui Dimi Pantaş. Micile incursiuni în trecutul său genealogic, ca şi. descrierea îndeletnirilor sale curente conturează clar fizionomia personajului. Acelaşi procedeu e folosit şi în caz.nl zugrăvirii tînărului Jean Nedelcu, fecior de bani gata, îmbătrînit înainte de vreme, individ de o mare uscăciune sufletească, ale cărui, ambiţii de ascensiune în ierarhia socială şi politică sînt compromise de împotrivirea arogantă a moşierimii. Figurile oficialităţilor rurale sînt realizate prin apel insistent la pastă îngroşată, obţinîndu-se efecte notabile, chiar atunci cînd. satira e înlocuită cu caricatura. De amintit în acest sens în primul, rh"' Aurel Slelesat, apoi şeful de post Niculaie Ispas, logofătul Mitrică, picherul şi picheriţa şi chiar coana Vasilichia. Pe linia aceasta a portretisticii, scriitorul înregistrează evidente succese. Din roman respiră mult firesc, autorul izbutind să definească mai totdeauna concis şi plastic, folosind o limbă ferită de crudităţi şi exagerări arhaizante. Z. ORNEA EUGEN FRUNZĂ: „CUPA CU GAROAFE"*) W"j >'V '3 $ erşurile de dragoste a Rj fejr'fly'g Eugen Frunză sînt o ale lut con- tinuare a poeziei sale politice | şi alcătuiesc împreună cu aceasta un ansamblu liric unitar. Ceea ce înrudeşte poezii de o factură atît de di- *) ESPLA, 1961 ferită cum sînt cele direct militante şi cele de dragoste esle înţelegerea, partinică, a îndatoririlor pe care şi le asumă un cîntăreţ. al vremurilor noastre. Atitudinea acestuia în faţa realităţii noi investeşte ternele sale — ori care ar /( ele — cu noi. funcţii estetice, dintre care cea mai de seamă este funcţia cetăţenească a poeziei. Procedînd astfel, poezia 164 erotică iese din sfera destăinuirilor cu caracter îngust-intimist şi se încarcă de semnificaţii noi, adecvindu-şi conţinutul la cerinţele îndreptăţite ale actualităţii. Viaţa in mijlocul contemporanilor, constructori harnici ai socialismului, mobilizează aria, exclamă entuziast poetul, care află în comuniunea cu oamenii muncii adevăratele izvoare ale bucuriei de a trăi şi a cînta iubirea: Hai, lasă-mi gura, ca pe-o floare Să ţi-o culeg, aprinsă iar... Ce are vremea noastră oare Că-ţi pune inima pe jar ?... (Priveşte, draga mea) Reluînd acelaşi motiv de inspiraţie, Eugen Frunză identifică substanţa intimă a acordurilor sale cu frumuseţea inedită, proaspătă şi trainică a vieţii noastre luminate de cuceririle Revoluţiei. Şi arn pornit la drum cu o lăută Şi-o cupă a iubirii, nebăută... Rîzînd şi astăzi eu închin la semeni Fecalul plin cu scînteieri de cremeni De aici şi devotamentul faţă de idealul socialist, ca un îndemn călăuzitor chiar şi în viitoarea celor mai aprinse pasiuni: Să nu uiţi arzînda floare Ce ţi-am prins-o-n păr dintîi ; Roşiei flori nepieritoare Credincioasă să-i rămîi. (De vom fi) In viziunea poetului erostil na e o evaziune dirt real, prilej de refugiu într-un univers mirific, dar iluzoriu. Eugen Frunză îl închipuie pe îndrăgostit ca uu ostaş venit din bătăliile vieţii şi care află în dragoste un surîs de îmbărbătare şi un motiv în plus de încredere in ziua de miine: „Dă-mi sărutul ce-mi vrăjeşte /Ţărrni de aur şi cleştar ;/ Cu răsufletu-ţi îierbinte /Am să plec la luptă iar/" (Ca ostaşul vin din lupte). Pentru femeia iubită, văzută ca tovarăşă de viaţă, poetul are cuvinte de laudă, fiindcă el nu concepe dragostea ca un divertisment şi nici ca o simplă satisfacţie senzorială. Simţămîntul care uneşte pînă la sacrificiul suprem pe luptătorii acele- iaşi baricade caracterizează eroismul socialist : „Nu sterpe năluciri de-o oră /Ne-n-gemănară nu ştiu cum — /Nesărutat de auroră /Sărutul piere ca un fum/ Şi pa-tima-ţi de nu o dărui /Supremei omeneşti chemări, /Atunci iubirea-ţi şi adevăru-i/ Sînt doar un sfert de adevăr" (Mereu alături, nelipsită). Trăită şi înţeleasă pe astfel de coordonate etice, dragostea invită nu ta abandonarea pătimaşă şi vană, ci la dăruire lucidă, gest al delicateţa sufleteşti şi al robusteţii interioare: De mi-ai cere un strop de izvor, De sub stînci ţi-aş aduce izvorul, De-aş ghici că de-o floare ţi-e dor, Ţi-aş culege grădina cu locul. Fă-mi un semn doar şi iată rnă-ndemn Din luceferi să-ţi dărui cunună; Dacă-mi ceri, mă ridic la un semn Ca un fulger arzînd în furtună. (Pentru tine) Simplitatea şi transparenţa construcţiei lirice sînt de factură clasică. Se întrevede influenţa eroticei eminesciene. Este de cele mai multe ori o înrîurire firească şi supravegheat asimilată. Alteori, în puţine cazuri (de exemplu : „Azi batem iar cărarea" sau „Despărţire") modul metric, tonalitatea, vefsificaţia sînt surprinzător de asemănătoare. Hotărît că ne aflăm- în faţa altor rezolvări lirice ale unor teme comune, dar atmosfera şi expresia poetică sînt aici prea apropiate. Resursele autorului sînt, cert, bogate. O caldă simţire înnobilează multe versuri din volum, iar vibraţia, unei sensibilităţi contemporane trezeşte interesul şi emoţia cititorului. Poezii, precum „Romanţă", „Ca dintre valuri", „Şi-aşa trece, fără leac", „Să-ţi povestesc, iubito", ere demonstrează că nu există motive pentru acea sfiiciune care constă, între altele, în reluarea unor teme ale clasicilor, atunci cînd cuvtntul aparţine cu adevărat unui cintăreţ al vremii noastre, al sentimentelor omului de azi. Eugen Frunză parcurge — precum o demonstrează în cea mai întinsă parte a sa şi volumul de faţă — etapele unei evoluţii 165 ascendente. Talentul său matur, de poet al erosutui socialist, are toate mijloacele necesare emancipării depline de sub tutela unor modele ilustre, precum o dovedesc cele mai izbutite poezii din actualul volum — în care impresionează sentimentul trăit cu patOs şi transmis viu, concentrat, în cadenţă de reală plasticitate. Prin aceste reuşite Eugen Frunză îmbogăţeşte poezia nouă de dragoste şi încurajează încercările încă timide ale altor confraţi, cărora a- ceste stihuri din „Cupa iu garoafe" le-ur putea servi drept îndemn : O, minunat de-adîncă E-n inine-această vreme ! îmi place goana vieţii La luptă să mă cheme Şi-n mii de imnuri slavă Iubirilor să chit, Şi leagănelor lumii Şi ierbii din pămînt... H. ZALIS VALERIU GORUNESCU : „DE-O VÎRST CU TARA"*) ^ercetind volumul „De-o vîrstă cu ţara", constatăm că eţ nu cuprinde fot ceea ce Valeria Gorunescii a publicat, mai ales în ultima vreme, dar însumează, în bună măsură, poeziile reprezentative pentru talentul său. Valeriu Gorunescii este un entuziast, un clntăreţ pasional al bucuriei, al dragostei de viaţă şi al păcii. Exteriorizarea lirică nu se realizează însă abstract şi declarativ, în cele mai multe cazuri, ci. nuanţai, în. imagini concrete, în care detaliile semnificative capătă puterea de transmitere a unui mesaj major. Valeriu Gorunescii s-a născut şi s-a formal . ca poet în. anii puterii populare şi de aceea se consideră „de-o vîrstă cu ţara". Universul poemelor sale este izvodi din realităţile prezente. Versurile sale conturează distinct profitul luminos a! activiştilor de partid („Activistul de partid", „Agitatori la sate"), ciulă eforturile constructive pentru făurirea socialismului („Contopire", „Oţelarul şi munţii), aduc imagini vii. din realităţile noi ale satelor („Cererea", „într-un sat colectivizat"), afirmă nobilele năzuinţi de pace ale omenirii („Cu noi", Porumbelul"), exprimă încrederea în viitorul fericit („Nufărul aşteptat", „Coamele şi frîui"). t'o- *) E.S.P.L.A.. 1961. ciul înţelege că fericirea sa, ca şi a întregului popor, de a trăi astăzi o viaţă liberă şi îmbelşugată, se datoreşte luptei eroice a partidului clasei muncitoare şi. de aceea, în multe din versurile sale, îi aduce un. vibrant elogiu, pătruns de dragoste şi recunoştinţă: De multe am, partid, să-ţi mulţumesc, Stăruitor şi cu căldură mare, că tu m-ai zmuls din vechiul trai cîinesc şi mi-ai spălat obrajii plînşi, cu soare. Născut sînt din păcat de Bărăgan şi, ca ciulinii, n-am avut vreo lege. M-au legănat nevoia an de an şi braţele bunicului, betege. Scînteia din al visului amar ai desfăcut-o largă vîlvătaie..." Poeziile poetului brăilean, variate ca tematică, aduc o notă particulară în ceea ce priveşte structura lăuntrică a imaginilor, a metaforelor şi comparaţiilor. în lirica sa predomină elementele caracteristice locurilor natale, Bărăganul, Dunărea şi bălţile ei, portul. Unele poezii de atmosferă, ca „Stampă brăileauă" sau „Bălţile cu caşmir răcoros", sînt construite în întregime din aceste elemente. „Zestrea", de pildă, începe cu un peisaj sugestiv : Stau plopii-n crîng ca mari violoncele şi-arcuş dc vînt Ic smulge line chitul ; 166 pc larg gherghef, albastru, rinduiiele se-ntrec în broderie de avînturi, iar gîrla-şi spală-n soare borangicul după care, în final, poeiid se adresează astfel fiicei sale : Senin mi-e gîndul. Vîrsta, ce se lasă pe povîrniş de timp, nu mă-nspăimîntă: . — Hai, zburdă-n crîng, albina mea duioasă, cu marile viori din arbori, cîntă. De m-ar fi frînt nevoi nemărginite şi greu m-aş fi căinat, odinioară — azi, de va fi cîndva să te mărite, ca zestre-ţi lasă fata-ntreaga ţară ! Cîntăreţ al bucuriei şi frumuseţii, vieţii noastre de azi, Valeria Gorunescu este şi un poet al dragostei, al tinereţii. Tn afară de poemul „Mihaica", emoţionantă închinare adusă femeii iubite, merită să amintim şi poezia „Zi de odihnă", în care farmecul tinereţii este sugestiv zugrăvii, lot cu ajutorul unor elemente de pastel dunărean. Uttlizind elemente caracteristice peisajului natal, Valeria Gorunescu ■ plăsmuieşte imagini plastice, încărcate, de un farmec medii. („Pe valuri gîrla-şi scapără cerceii", „răzleţe geamanduri par tauri cu amiaza-n spate", etc.) Trebuie semnalat însă că poezia lui. Valeria Gorunescu < pîndită de pericolul unui anume manierism.. Tînărttl fxret se autopastişează uneori. Sînt imagini care se repetă supărător, versificări mai puţin izbutite, prea asemănătoare unele cu allele. (De pildă: „gîrla-i drum de nestemate" şt Dunărea are trena „bătută-n nestemate" ; tot astfel întîlnim de mm multe ori imaginea bălţii de „caşuiir"' ele). In general, Valeria Gorunescu se stră-duie în poemele sole să se exprime cît mai concret, să evite discursivităţile şi. obslruc ţiunile. Dar nu reuşeşte întotdeauna. Poezii ca „Lecţia stelelor" Tunetele din mai", „Steagul de flacără", au idei preţioase care se pierd însă în exprimări vagi. generale. In primul său volum, Valeriu Gorunescu vădeşte o remarcabilă maturitate, arătîn du-se destul de slăpin pe aria versului. Facilităţile semnalate trebuie să le înlăture pe viitor printr-o munca mai atentă şi stă-rnitoare asupra textului, TRODOR VIRGOLICf. DRAGOŞ VICOL „A DOUA TINEREŢE" *) doua tinereţe" este o carte închinată integral prezentului. Nici o temă de actualitate nu. lipseşte. Dragoş Vicol scrie despre ororile fascismului şt războiul de eliberare, despre colectivizare şi industrializare, despre lupi a pentru pace ţăcînd elogiul muncii. în socialism. Toiul este spus simplu şi direct in aşa fel incit, din. cileva momente semnificative se pol realiza imagini noi şi neaşteptate despre locuitorii din nordul Moldovei, îndeosebi, în primii ani de după eliberare. Excepţie fac cele trei schiţe „Aerodromul", „Sergentul Sîngcorzan", „Pentru cea din urmă brazda", care cuprind privelişti de război, desfăşurări de trupe erois- *) Hd. Tineretului, 1961 mul unei companii de recruţi la graniţa de vest a ţării. Dacă prima parte a schiţei „Aerodromul", descriind un. bombardament german asupra unui liniştii orăşel de provincie, arată proporţiile morţii şi inu/ililalea ei, încordarea de forţe umane din pârlea a doua apare ca tui iureş plin de acuit al luptei pentru eliberarea ţării. Oroarea de atrocitate, foarte bine sur prinsă în „Sergentul Sîngcorzan", nu esU insă o pledoarie la resemnare. Femeile, bă trîuii şi copiii dinlr-un sat de graniţă, le gaţi de fascişti de slîlpii straielor ghimpate, luminaţi, de rachete în preajma unui atac,, e un tablou realist, halucinant şi satanic, de o plastică excepţională, care nu are nevoie de comentarii pentru a lămuri poziţia scrii- torului. Cea de a Ir ei a schiţă închinată războiului nu cuprinde detalii afară dm comun. Conţi rund pe cele anterioare ea întregeşte portretul etic al comunistului Sîn-georzan, exemplu de cura], abnegaţie si optimism. Dragoş Vicol a creat cîteva figuri de muncitori tăietori de lemne. L-a interesat Sor marea conştiinţei lor de oameni liberi. Din momentul cînd aceştia mai lucrau încă in fabrica de buşteni a lui Gaetz („Să fi fost pădurea de vină"...) pînă ta înfrăţirea moldoveanului Cazacu Ilie cu huţulul Hlodic Vasile („Huţulea"), sau pînă la lămurirea bătrînului tăietor de lemne Ilie Candrea preţuit de partid pentru munca lui („A doua tinereţe"), au trecui ani in care educaţia comunistă i-a îmbogăţit cu sensuri, noi. Perseverenţa lui Ilie Candrea simbolizează artistic dorinţa omului de rînd de a trăi şi munci în mod paşnic. El nu vrea să renunţe, în ciuda vîrstei înaintate, la dreptul de a se număra în rîndul oamenilor printr-o activitate susţinută. „A doua tinereţe", este una din schiţele cele mai bine scrise. Siiigur, Ilie Condrea n-ar fi fost decît un bătrîn înfrînt şi resemnat, în ciuda resurselor sale sufleteşti. Colectivul îl influenţează însă favorabil, făcîndu-l să-şi recapete încrederea în sine, rest abili ndu-i echilibrul moral. Pornită de la ideia înfrăţirii între minorităţile naţionale, schiţa „Huţulea" mise menţine insă la acelaşi nivel artistic, fiindcă explicarea faptelor e făcută superficial. E lăudabil ca. ţăranii dint r-o gospodărie colectivă să fie sensibili la arte, îndeosebi la muzică. E posibilă realizarea unei comunităţi de vederi pe această bază. E cleasemeni bună intenţia autorului de a. scrie despre metodele de popularizare a fruntaşilor în producţie, un alt mijloc de apropiere între oameni. Toate acestea şi-ar fi găsit ecoul dorit de scriitor dacă el ar fi ştiut să aleagă acele elemente convingătoare care să dea măsura faptelor pe care le descrie, fără să se mulţumească a surprinde doar cîteva manifestări, exterioare. In „Să fi fost pădurea de vină ?"... doi oameni tineri se iubesc. Ambii sînt tăietori de pădure, în slujba unui fabricant. Acţiunea povestirii are loc cînd. încă nu se înfăpiuise naţionalizarea. Pînă la urmă Calomfir moare lovit de un buştean. Moartea lui Calomfir e spectaculoasă, în măreţia pădurii, dar e un accident posibil în orice timp. Scriitorul ar fi trebuit să insiste asupra motivelor sociale care determină femeia, tînără şi sănătoasă, să refuze să se mărite cu bărbatul iubit. „De ce să aducem pe lume alţi necăjiţi" spune ea. Dacă autorul ar fi dezvoltai această ideie, altul ar fi fost ecoul faptului tragic. In forma actuală, însă, ideia principală, ura faţă de exploatatorul Gaeiz, este înecată într-o serie de imagini neesenţiale. Cerbul" este evocarea secetei din anii care au urmat războiului, a greutăţilor la care au fost supuşi oamenii. „Cinci minute" e o descriere policromă a unui interior de fabrică incendiată. Dragoş Vicol se pierde însă aici în descrieri de locuri, unelte, procese tehnice, care dau dovada unei documentaţii simpliste. „Politica" e un chip ingenios de a exprima îndoielile unui ţăran care ar voi. să să înscrie în colectivă. Un poem închinat pănuntului este schiţa „Cei din urmă". Aici se transcrie poetic victoria tractorului asupra plugului vetust. Mai. puţin realizată în ambele cazuri, este explicarea transformării sufleteşti a oamenilor, creşterea lor. Fiindcă tocmai momentul cel mai important al convingerii lui Tudor But ga („Politică") sau a bătrînului. („Cei din urmă") este tratat superficial, creind impresia falsă că este minimalizată gravi tatea luptei care se dă în fiecare din cei doi şi acţiunea susţinută a colectivului pentru lămurirea lor. Volumul „A doua tinereţe", în ciuda slăbiciunilor semnalate, este totuşi ptiu de prospeţime, spontan, de multe ori captivant. Unele imagini se reţin pentru pregnanţa lor. O pădure uscată de secetă, un brad lovit de trăznet, munţii învăluiţi în neguri, zăpada care se năpusteşte, adusă de viforniţă, asupra cetiuişiilui, încremenirea 168 timpului în oraşul bombardat sînt mici tablouri care pregătesc atmosfera fiecărei schiţe. Dragoş Vicol e sensibil la culoare şi la sunet, spunînd lucrurile în aşa fel încît creiază penumbre şi lumini, sau ecouri neaşteptate. Tocmai de aceea nu i se pot trece cu vederea unele imagini «e-fericite, ca aceea a lunii care răsare dintre piscuri „şi se şterge la ochi cu o năframă de nour" („Să fi fost pădurea de vină...") sau „liniştea de piatră" a grîielor prin care soldaţii se strecoară „în şiruri subţiri" („Aerodromul"). „Nimeni nu stîrnea nici o umbră de zgomot" scrie în continuare Dragoş Vicol, uitîud. că grilele sînt sensibile, atît de sensibile că cea meu slabă adiere de vînt poate să scoată din ele cele mai variate sonuri. In general, stilul e simplu, neted, direct. Se constată o căutare de vorbe inutile pentru a da o imagine inedită, dintr-o neîncredere în eficienţa frazei simple: „soldaţii tăceau adînc" („Aerodromul"). Altădată, repetarea unui cu vînt strică echilibrul ansamblului: „ningea năpraznic" („A doua tinereţe"), „ploua năpraznic". („închisoarea"), „o durere de picioare nă-praznică", „Cuvintele dor năpraznic" („Cerbul"). Dragoş Vicol e un scriitor înzestrat; pe care observaţiile de mai sus nu pot decît să-l ambiţioneze să fie mai exigent cu unele lipsuri ce se fac simţite încă în cartea de faţă. CORNELIA ŞTEFANESCU V. TENDRIAKOV „Icoana făcătoare de minuni" *) uvela lui Tendriakov abordează cu curaj şi cu talent o problemă spinoasă : subsistenţa în socialism a unor prejudecăţi religioase, dato- rită rămînerii în urmă a conştiinţei unor oameni. După cum remarca şi prefaţatorul traducerii apărute de curînd la ESPLA - Cartea Rusă, t/n conflict ca cel povestit în nuvelă, deşi rar în societatea sovietică, râmine tipic pentru fenomenul de dispariţie al „acelei lumi care-i sortită pieirii, dar se încăpăţînează să nu moară". Rodea Guleaev descoperă întîmplător o icoană veche, considerată pierdută, despre care, cu ani în. urmă, se credea că posedă virtuţi supranaturale. Fără să-i bănuiască importanţa, el o predă bunicii, care, religioasă pînă la fanatism, interpretează întâmplarea ca o minune cerească. Rodea este repede înconjurat de babele şi infirmii salului, care-l consideră ales al domnului, şi încearcă prin purtări făţarnice şi adulatoare să-l atragă pe panta credinţei. Astfel începe drama lui Rodea. Copil înlrti nimic deosebit de ceilalţi, el îşi împărţise pînă atunci viaţa între casă, uliţă şi şcoală. *) „Cartea Rusă", 1961. fntîmplarea sparge brutal unitatea perfectă a micii lui lumi. Dintr-odatâ, el. devine obiectul luptei a două forţe opuse (căci şcoala şi propriile lui păreri îl îndeamnă să nu cedeze, presiunii familiei) care-l smulg liniştii copilăriei aruncîndu-l într-un grav caz de conştiinţă. ha început respinge total încercările butucii, şi. numai prin bătăi şi ameninţări poate fi constrîns să poarte o cruciuliţă la gît. Autorul prinde cu subtilitate efectul sufletesc al acestei măsuri. : copilul intră într-un soi de complex de culpabilitate. El se simte din-fr-odată. altul decît ceilalţi băieţi de-o vîrstă cu el. Conştiinţa diferenţierii de colectiv, nu-i incintă vanitate copilărească ci nelinişte. Şcoala sovietică îl educase în spiritul colectivului, acordînd o deosebită importanţă opiniei despre individ a celorlalţi. Ruptura între educaţia şcolară şi familială îl însingurează de prieteni a căror ironie îl doare; jena iniţială devine un sentiment de ruşine, de vinovăţie faţă de-o acţiune declanşată de el fără voie. Tendriakov nu se opreşte la aspectul social pedagogic al problemei ci urmăreşte ecoul ei în adîncnl conştiinţei lui Rodea. In faţa agitaţiei din jur. acesta, cu toate convinge- rile ateiste formate în şcoală, se întreabă dacă nu există, lotuşi, dumnezeu. Insistenţa autorului nu apare deplasată pentru că aşează cu tact întrebarea în cadrul cercetării veridicităţii unei superstiţii răspîndite în sal. Se spune că la miezid nopţii se aude cum... dracul răzuie cu pila turnul bisericii părăsite. Scena în care Rodea împreună cu doi prieteni, se duc. tremurînd, la faţa locului spre a se convinge, este delicioasă. Rezolvarea situaţiei se face cu fineţe. Zgomotul nu este negat ci explicat, mai tîrziu, prinlr-un efect de rezonanţă. Pînă la dobîndirea acestei lămuriri, însă, Rodea este răvăşit. Nemaiputînd suporta tensiunea, sparge icoana, e bătut pînă la leşin şi, disperat, încearcă să se înece, fiind cu greu salvai. Sprijinul lui moral este învăţătoarea Para-skovia Petrovna, în care Tendriakov reuşeşte un bun portret. de educatoare comunistă. Ea înţelege repede sbuciumnl copilului ca. şi gravitatea cazului ivit în satul pe care-l îndrumase pedagogic alîţia ani. Fără a interveni cu brutalitate în familie, ceea ce ar fi agravai situaţia, ea explică cu fermitate Varvarei, mama lui Rodea, pericolul în care fiul ei se află. In acelaş timp îl îmbărbătează mereu pe Rodea şi avizează raionul de partid pentru a declanşa o vastă acţiune agitatorică ateistă. In înfăţişarea preotului Dimitri autorul a reuşit să evite schematismul. Avem de-aface cu un om inteligent, amabil, folosind cu abilitate şi demnitate avantajele legii sovietice, cum remarcă Paraskovia. El se declară adept al socialismului, dar recunoaşte deschis, că înţelege să-l sprijine prin mijloace proprii, de propagandă.., creştină, care ar ţinti spre întro- THOMAS MANN: „Nuvele"*) tcăluilorii culegerii de nuvele de Thomas Mann apărută la ESP LA, au găsit de cuviinţă să înfăţişeze cititorilor noştri trei din direcţiile în. care s-a exercitat spiritul de observaţie al marelui umanist: viaţa de familie burgheză, cu moravurile şi reprezen- *) E.S.P.L.A., I960. narea binelui pe pămînt. „Vrea doar ca Rodea Guleav să creadă în dumnezeu, să fie smerit, îngăduitor faţă de ori ce rău, să recunoască at.it forţele păminteşti cit şi cele cereşti". Aici se găseşte de-altfel punctul nodal al dezbaterii aduse în nuvela lui Tendriakov : poate fi acceptată, chiar în forme numai morale (pentru că preotul însuşi apare ca îndoindu-se asupra adevărului fabulaţiei biblice) o componenţă religioasă în personalitatea omului trăind în epoca biruinţii socialismului şi a gîndirii ştiinţifice ? In pagini inteligente, autorul răspunde cu hotăitre prin glasul Paraskoviei, negativ. Şi. aceasta, pentru că răminînd fie şi numai în plan moral, socialismul este incompatibil cu imaginea unui om pasiv, fatalist, încătuşat de frica oarbă în fala divinităţii, aşa cum apare în nuvelă, nefericita Varvara. Omul stăpîn pe viaţa şi munca sa, acesta este idealul educativ şi. uman al învăţătoarei sovietice. Iar mijlocul cel mai. eficace pentru atingerea lui, ca şi pentru slirpirea superstiţiei religioase, spune Kucin, secretarul raionului de partid, este, pe lingă propaganda directă, lupta pentru ridicarea nivelului de trai care dovedeşte în mod palpabil posibilitatea nelimitată a omului liber. Pornind de la o întîmplare mică in aparenţă, Tendriakov aduce în discuţie atît aspectele propriu z.is pedagogice ale situaţiei cît şi implicaţiile filozofice ale cazului. Deşi la simpla relatare, nuvela poate apărea doar ca o înfruntare de teze contrarii, ea îşi ■păstrează substanţa literară autentică, datorită întrupării lor în caractere puternice, bine conturate şi convingătoare. SORIN ALEXANDRESCb fanţii ei degeneraţi, arta şi destinul artistului, în sfîrşit fascismul cu cinismul lui criminal. Din prima, grupă fac parte cîieva nuvele de mai reduse proporţii: „Micul domn Friedeman", „Luischen" şi „Fericirea". In prima, iînăra femeie Gerda von Rinneringen, nevasta unui ofiţer, cochetă şi de o mon- Î70 denii ate băieţească, este obiectul pasiunii sincere a unui cocoşai. Cu premeditare, femeia îşi încurajează admiratorul pînă la o declaraţie de dragoste, pentru ca odată sentimentul mărturisit, îndrăgostitul să ţie batjocorit. Ger da von Rimer ingen va întinde această cursă numai pentru a umili, pentru pura satisfacţie de a batjocori, care relevă o formaţie sufletească aproape patologică. Acestui lip infernal, produs de mediul burghez, scriitorul ti opune oameni de o atît de acută sensibilitate morală — ca micul domn Friedemann — încît nu pot supraveţui umilinţei şi se sinucid. In natura acestor caractere exislă o ereditate dostoevskiană, pe care o regăsim şi in tensiunea care pluteşte pînă la sfîrşituî nuvelei, tensiune nutrită nu de intriga' poliţistă, ci de misterul caracterelor, dezvăluit abia tîrziu. In „Luischen", o soţie adulteră, Anna, organizează împreună cu amantul batjocorirea publică a soţului, un ins diform fizic, dar angelic sufleteşte. Aceeaşi răutate gratuită a unor astfel de femei o întîlnim şi aici. Şi aceeaşi reacţie excepţională la suferinţele morale, căci soţul, aflînd adevărul, moare fulgerător. In „Fericire", alături de creionarea mediilor ofiţereşti, scriitorul găseşte prilejul să-şi manifeste şi stima pentru sensibilitatea inimilor simple. Ultragiată cu sfidare de către soţul chefliu, soţia găseşte înţelegere chiar la femeia căreia chefliul îi închina omagiile. Cea de a doua temă, în care iradiază propriul zbucium al conştiinţei chinuite a marelui scriitor, este aceea a locului pe care-l ocupă artistul în societatea burgheză, a destinului tragic şi dureros, care ar ft hărăzit artistului — după părerea lui Thomas Mann, — de însăşi natura preocupărilor artistice. Această temă este întruchipată în nuvelele „Copilul minune", „Tristan" şi în celebra „Tonio Kroger", nuvelă de o mare valoare sub raportul notaţiei psihologice şi a profunzimii intelectuale. In „Copilul minune" este surprinsă prea timpuria profesionalizare a unui mare talerii iînăr, sub efortul impresarului şi al întregii atmosfere întreţinută de societatea burgheză. Exploatat din umbră de către antreprenorul calculat, copilul genial, fără să-şi dea seama, începe să-şi însuşească ritualul marilor concerte puse în slujba afacerilor, se cabotinizează discret şi, cu atît mai dureros, cu cît gesturile teatrale se altoiesc pe un suflet încă inocent. In „Tristan", sondajul psihologic este mai adînc, critica atinge probleme mai gingaşe, dar atitudinea scriitorului este mai ceţoasă şi, in genere, discutabilă. Ce tîlc are această povestire ? Desigur că Thomas Mann îşi bate joc într-un mod cumplit de scriitorul Spinell; mai mull, Spinell nu este decît un bănuit scriitor. Nu farmecul bărbătesc al acestuia are efect asupra femeii din nuvelă, soţia negustorului Klotevjahn, ci capacitatea eroului de a stimula aspiraţii spirituale înalte. In nuvelă este afirmată puterea artei de a înălţa sufleteşte umanitatea şi este acuzată platitudinea burgheză, întreţinută de oameni de afaceri, ca marele comerciant Klotevjahn. Şi, totuşi, această ispitire cu valorile artei i se pare uneori lui Thomas Mann dezastruoasă. Readusă în circuitul unui univers spiritual superior, femeia, cînd vede apropiata ei reîntoarcere la viaţa mediocră de familie, face o hemoptizie. Aşa dar, Thomas Mann pare a condamna efectul artei, cel puţin asupra unor suflete poate mediocre; dar senine şi satisfăcute în mediocritatea lor. „Lăsaţi, oamenii în pace, pare a spune scriitorul cu tristeţe. Nu exis/ă nici o soluţie". El însă se înşeală. Nu exista soluţie şi nu se putea ajunge la o dezlegare a dramei, pentru că iotul se petrecea în mediul burghez, pentru că, arta are ecou într-un suflet slab ca al doamnei. Klotevjahn, prizonier definitiv al burgheziei. Cu alţi eroi, şi. mai ales din perspectiva rodnică pe care o deschide lupta pentru triumful lumii socialiste, soluţia se. putea afla. In „Tonio Kroger", Thomas Mann pune în termenii unei psihologii create de mediul burghez, problema locului pe. care-l ocupă omul de artă geiual în societatea burgheză. In sufletul Hilarului Kroger se ciocnesc două simţăminte opuse : unul este 17! cel al înstrăinării de oameni, sentimentul decadent al nevoii de evaziune, celălalt al atracţiei irezistibile faţă de oamenii cu o viaţă sufletească simplă şi chiar simplistă, scutită de frământări intelectuale. In nuvelă, indiscutabil, se face simţit un protest faţă de rafinamentul intelectual şi de chinurile inferioare spre care este împins artistul de către societatea burgheză. Din păcate, insă, critica acestui rafinament este făcută în lumina unui ideal mediocru. Fericirea invidiată de Tonio Kroger nu merită nici ea mai mult decît dispreţul nostru. Problemele puse în „Tristan" revin şi aici: burghezii mediocri ca Ingeborg şi Hans n-au nevoie de artă şi trăiesc fericiţi fără ea. Ei vor fi în eternitate fericiţi, Kroger în eternitate nefericit. Nu există nici. o soluţie — conchide în subtext Mann. Insă punctul de vedere din care îşi emite sentinţele lui pesimiste, ţine de orizontul închis al lumii burgheze. Cea de a treia ternă principală abordată în volum — primejdia fascismului şi condamnarea lui — nu erupe numai în excelenta nuvelă „Mărio şi vrăjitorul", tradusă admirabil de către Al. Philippide; atmosfera în care a apărui fascismul, e prezentă în culori mai tari sau mai palide în mai toate nuvelele din volum. Fascismul a crescut în umbra mediocrităţii agresive, a negustorilor de tipul lui Kiotevjahn, a junkerilor de tipul baronului Harry, fascismul mocnea în inimile femeilor pervertite ca Ger da şi Arma, Concret, aerul irespirabil al fascismului se găseşte în nuvela „Tulburare şi durere timpurie", printre eroii tineri cu îmbrăcăminte şi purtare ciudată. Profesorul din această nuvelă, doctorul Cornelius, simte o nelinişte în faţa acestui mediu care aduce ceva încă neînţeles, dar străin şi ostil formelor obişnuite ale vieţii de familie mijlocie germană, de după primul război mondial. Antagonismul dintre, generaţii este în nuvelă un reflux al ciocnirilor sociale. Finalul, in care asistăm la somnul împăcat al micuţei Lorchen, deşi artisticeşte trăieşte independent de subtext, aduce totuşi o notă de auloliniştire. Importanţa politică a nuvelei „Mărio şi vrăjitorul" stă în aprobarea categorică a lichidării prin mijloace violente a fascismului. „A fost un sfîrşit de spaimă, un sfîrşit cumplit, scrie autorul, şi un sfîrşit care a fost o scăpare, fiindcă pot să spun că scăpare mi s-a părut şi atunci şi mi se pare şi acum". Justificarea, violenţei — aceasta este esenţialul aici. Nuvela na trebuie interpretată ca o modestă alegorie. Tipul şarlatanului Cipolla este o creaţie artistică autonomă. Factura lui însă coincide substanţial cu factura conducătorilor şi a exponenţilor fascismului, cu aroganţa lor neruşinată, cu plăcerea de a batjocori inimile curate din popor, cu satisfacţia de a înăbuşi voinţele. Urmărind, apoi degradarea treptată a puterii de împotrivire a masei de spectatori, autorul risipeşte o sumedenie de reflexii asupra sensului, libertăţii şi încheagă in sfîrşit, din observaţii ce par aruncate la îrdîmplare, ceva din atmosfera în care a apărut fascismul în Italia. Nu întîmplător Cipolla face paradă de patriotismul lui şi se fuduleşte că, la Roma, a avut printre spectatori pe fratele „ducelui". „Mărio şi vrăjitorul" este, în comparaţie cu „Fericire...", un pas înainte în maturizarea politică a lui Thomas Mann. In această nuvelă, tipizarea în lumina unei conştiinţe sociale mai avansate, a avut efecte fericite asupra conturării tipurilor, care apar mai clare şi mai bogate în semnificaţii. Scrisul lui Thomas Mann, minuţios şi profund, exact şi înflorit, cu notaţii plastice scînteietoare, creiază impresia de. a te găsi în faţa unui artist care se joacă, aproape uşuratic, cu aurul observaţiilor sale, deşi acest stil este fructul unor chinuitoare elaborării al unor stăruinţe, şi pregătiri îndelungate. Fraza lui elegantă, amplă, muzicală, de un desen ritmic şi cît se poate de precis, este una dintre componentele principale ale acelei atmosfere de virilă stă-pînire a durerii, de ironie şi — uneori — de tristeţe, a nuvelelor sale. Desigur că arta acestui mare creator, atît de îndatorat „sfintei literaturi ruse", Ute- 172 ratării lui Tolstoi şi Dostoevski, nu poale ji analiza/ă în cîteva cuvinte şi noi nici nu năzuim la aceasta. Ne vom mulţumi să recomandăm spre lectură cu ochi critic acest volum de nuvele al unui mare artist, care, trecut prin seminarul iluminismului şi umanismului ini Schiller şi Goethe, a apărat cu fermitate acest urna nism împotriva fascismului şi. a înţeles că singurul purtător şi continuator al valorilor umaniste ale lumii este lumea păcii, lumea socialistă. TJTUS PRIBOI V. I PUDOVKIN: „ARTA FILMULUI"*) Hmpreună cu Risenstein, V. I. Pudovkin trebuie considerat nu numai întemeietorul cinematografiei sovietice, ci, fără exagerare, putem spune, creatorul a ceea ce a căpătat denumirea de limba) cinematografic. Opera lui Risenstein şi cea ani închisoare, este astăzi medicul-şef al, Spitalului Orăşenesc din Buxtehude. Doctorul Capesius-Goppingen, fost membru al SS, tratează şi astăzi pacienţi ! Kurt Knittel, fost Oberscharfuhrer SS, care din 1041194} îşi făcuse serviciul la Auschwitz spre satisfacţia superiorilor săi, este astăzi consilier guvernamental pentru invăţămînt la Karlsruhe. El a. condus secţia de instrucţie a SS-işlilor şi i-a instruit atît de bine, încît au putut si ucidă ştiinţific în camerele de gazare milioanele de victime furnizate de Adolf Ei.chmann din diferitele ţări cotropite. Cum a fost posibilă numirea lui actuală ? Cei din Ministerul Culturii din Baden-Wiirtemberg. ridică din umeri! Revista descrie in continuare situaţia din' Schleswig Holstein (R.F.G.). Este cunoscut şi din ziare faptul că acolo un număr mare de criminali nazişti trăiesc în cele mai bune con-diţiuni. Primul-ministru Herr von Hassel, întrebat despre aceasta, răspunde, candid, că nu ştie nimic... 'Toate aceste cazuri, desigur nu sînt izolate şi nu sînt întîmplâtoare. Ele nu sînt decît rezultatul politicii duse de guvernul federal. Tot ce se referă la evenimentele din trecutul recent, trebuie învăluit în tăcere. In această direcţie evoluează de pildă şi cinematografia care exercită o puternică înrîurire asupra populaţiei. De aceea „Frankfurter Hefte" include în această cronică politică şi analiza filmului vest-german, în articolul semnat de Giinter Rohrbach. Autorul vorbeşte mai întîi de filmul documentar „Mein Kampf", care rulează în prezent în R.F.G. Nici acesta nu-i de natură să ridice vălul tăcerii. Filmul - ce-i drept - arată, multe din ororile comise, dar nu explică in vreun fel cauzele lor. Filmul vest-german ocoleşte cu încăpăţînare problema ,.na-ţional-socialismului", condamnarea categorică a fascismului. Cînd aceste probleme sînt abordate, atunci toată răspunderea politică este trecută de la Hitler şi „paladinii săi", asupra oamenilor din Gestapo sau S. D. (Sicberbeitş-Dienst, Siguranţa Statului) ca şi cum numai aceştia ar purta vina pentru toate ororile şi crimele suferite de umanitate şi nu întreg partidul, nazist. După filme de acest fel, ca filmul „Mein Kampf", de pildă, publicul se poate legăna cu iluzia că toate cele întîmplate aparţin unor vremuri de mult apuse. Lichidarea trecutului este săvîrşită, încă înainte de a fi început, avertizează revista vest-germană. „Înseamnă asta oare că generaţia care se ridică este acum ferită de repetarea unor asemenea timpuri f" încheie autorul. Semnalul de alarmă pe care îl dă revista vest-germană e demn de a fi reţinut şi menţionat D. LUDOVIC 187 ,IL PONTE", nr. 12/1960 Războiul din Algeria are re. percusiuni politice şi în Italia, unde a suscitat entuziasmul fasciştilor, făcîndu-i să ridice capul. Eî sînt invidioşi de posibilităţile pe care aventura algeriană le-o oferă ultra-colonla-Uştilor şi cercurilor de extremă dreaptă din Franţa: arestări şi lagăre de concentrare, violenţe, torturi, atacuri contra democraţiei. Elemente huliganice, haimanale lipsite de inteligenţă, rămăşiţe ale fostelor cămăşi negre au stîrnit în ultima vreme uri val de agresiuni şi scandaluri sure a împiedeca exprimarea solidarităţii poporului italian cu Algerienii în lupta pentru libertate. Sub titlul „Studenţii contra fascismului", Andrea Margheri publică în numărul 12J1960 al revistei lunare „II Ponte", un articol în care demască diverse provocări fasciste menite să contracareze activitatea mişcării studenţeşti democrate. Astfel,. în cursul unui miting contra războiului din Algeria, sediul „Uniunii naţionale reprezentative universitare" — organizaţie de avangardă a maselor populare — a fost atacat de huligani înarmaţi. Poliţia, chemată, a sosit fireşte cu mare în-tîrziere, ca şi carabinierii lui Offenbach. Manifestaţii reacţionare au avut loc şi în capitala ţării, la „Teatro dei Satiri", In timpul unei întruniri pentru pace a stu-denţimii şi muncitorilor sindicalişti. Şl mai grave au fost incidentele care au avut loc în Cetatea universitară romană. Aci, intervenind pentru a face ordine, poliţia a lovit mai mult în studenţii democraţi decît în agresori. In alte cazuri, organele poliţieneşti au refuzat să ia în considerare re-clamaţlile celor atacaţi. Episoade cum sînt cele mai de sus, precum şi altele similare, la Florenţa şi Bologna, şi în general violenţele extremiştilor de dreapta — arată articolul —■ au devenit posibile doar prin atmosfera crelată de cercurile guvernamentale, prin toleranţa şi acordul tacit al acestora. Totuşi, organizîn-du-se, studenţimea italiană, care are o veche tradiţie democratică, a reuşit să potolească pe neo-fascişti. Protestele ei au avut efectul dorit, exprimînd în mod ho-tărît voinţa maselor populare ca solidaritatea ■ de principii să se completeze cu un ajutor concret, material, pentru luptătorii algerieni. M. I. „LE FIGARO LITTERAIRE", nr. 768-769/961 aticanul se pregăteşte, într-adevăr, să revizuiască temutul, Ide cinci ori secularul său Index [librorum prohibitorum ? Condamnate, înfierate sau arse ca neconfor-miste, capodoperele literaturii clasice şi moderne universale strînse în chingile veto-ului papal, vor vedea, în sfîrşit, lumina zilei 7 Răspîndită nu se ştie de cine, neconjir-mafă încă, vestea care a provocat o indescriptibilă emoţie în rîndurile drept-credin-cioşilor catolici si chiar în ale acelora mai puţin entuziaşti dintre păstoriţii Bisericii romane, a pătruris în fine şi în rîndurile marelui public. Raymond Millet aduce, astfel, în aceste două numere consecutive ale hebdomadarului parizian o serie de amănunte interesante asupra spiritului cars a prezidat şi prezidează şi azi la alcătuirea Indexului, fără a se arăta însă prea convins că mult aşteaptata reformă s-ar înfăptui şi că, de astă dată, faimoasa Anastasie papistaşă care a forfecat fără milă şi Mizerabilii, şi Notre-Dame de Hugo, şi Origina speciilor lui Darwin, şi 188 pe Balzac, Dumas-tat ăl şi fiul, pe Henri Murger, George Sand, Stendhal, Montesquieu şi Pascal, şi pe J. 1. Rousseau, Descartes şi Voltaire, Zola si Anatole France ■■— mai bine de 5000 opere şi autorii lor, — şi-ar fi pus temuta ei armă în panoplie, socotind că destul şi-a făcut de cap şi că, oricum, virulenţa anatemelor sale de mult a încetat să mai ucidă. Raymond Millet, mărturiseşte că, deşi a reuşit să pătrundă in chiar lăcaşul comisiei de cenzori ai Sj.' Scaun, în chiar palatul Sf: Oficiu unde ea funcţionează, mare lucru n-a putut afla. Pentru că taina cea mai dcsăvîrşită învăluie şi azi procedura care duce la condamnarea. fără drept de apel sau la absolvirea, fie chiar parţială, a inculpaţilor. Astfel, cine ar putea şti, vreodată, cînd răsfoieşte cete peste 500 de pagini, ale catalogului Indexului — reimprimat periodic in tipografia poliglotă vaticană, îmbogăţit la fiecare tiraj — de ce au fost înfierate şi Cursul de filozofie pozitivă al lui Auguste Comte, şi Port-Royal al lui Sainte-Beuve, şi Jocelyn al lui Lamartine, şi Viaţa lui Isus de Renan, şi Istoria literaturii engleze de Taine, şi Reisebielder de Heine ? Se află in acest Index, spune Millet, o serie de contradicţii, de anacronisme şi ciudăţenii care dau mult de gindit cercetătorului. Care e criteriul de condamnare a unei cărţi? In ce spirit se duc dezbaterile ? Cine dă sentinţa de condamnare ? Dacă la primele două întrebări nu se poate da un răspuns precis, la ultima acesta e răspicat: Papa, in caii/alea lui de şef suprem al acestui tribunal speciei de cardinali însărcinaţi să lupte cu litera tipărită. Inchipniţi-vă un palat roman, datină din veacul al XVI-tea, situat la limita împărăţiei vaticane. Aici nu pătrund şi nu lucrează decît înalţii cenzori ai Papei. încăpăţînate, legendele ca şi amintirile stăruie şi azi în jurul acestor lăcaşuri. Imaginile cagulelor, ale lanţurilor şi rugurilor, ca şi ale sinistrelor carcere subterane perzistă pînă în ziua de azi şi puţini sînt cei care s-ar încumeta să le treacă pragul. Aici, lotul e învăluit în tăcere. Aici se vorbeşte in şoaptă, şi pînă şi. fauna aceea ce pare descinsă dintr-un univers sumbru şi morbid — fauna „informatorilor" — se strecoară pe furiş ca să-şi îndeplinească murdara ei misiune. Singurul lucru pe care l-a putut afla aici Millet este un ansamblu de precizări asupra origirtelor şi spiritului instituţiei. A aflat, astfel, că în 1557, cînd a apărut prima ediţie a Indexului, grija de căpetenie a cenzorilor bisericeşti, era să frîneze discuţiile în jurul credinţei şi. să apere autoritatea papei. In veacul al XVIII-lea, veacul marilor filozofi şi enciclopedişii. — duşmani neîmpăcaţi ai obscurantismului bisericesc — cenzorii s-au abătut ca lăcustele asupra lor; în veacul al XfX-lea problema la ordinea zilei fiind conservarea puterii temporale, ei condamnă numeroase pamflete politice. Mai tîrziu, piinîndu-se accentul pe conservarea ordinei sociale, cad, sub gki-ioiina cenzorilor bisericeşti romaitul Mizerabilii de Hugo. Şi cum agitaţia în sinul maselor populare — cu toate opreliştii)-politice, sociale şi economice — nu face decît să sporească în veacul al XX-lea -lista condamnaţilor sporeşte, pînă în zilele noastre, şi cu numele lui Sartre, şi cu a! lui Simone de Beauvoir, şi cu al Moretoia — autori, progresişti bănuiţi şi înfieraţi ca dubioşi faţă de dogmele şi morala creştinismului... A figura în coloanele Indexului, înseamnă, pentru un scriitor occidental, o adevărată moarte civilă. Înseamnă că, în conformitate cu Codul dreptului canonic, drept-credincioşii Bisericii romane n-au voie nici. să-i cumpere cărţile, nici să i le citească, nici să i le adăpostească în casele lor. Un catolic nu le poate nici vinde, nici traduce, nici împrumuta. Soarta bietului „condamnat" în spiritul Indexului e pecetluită. Vefo-ul papal cade asupra tuturor lucrărilor care sînt, de pildă, favorabile divorţului, sinuciderii sau duelului; celor consacrate unor teme erotice... ş.a.m.d. In felul acesta — spune Millet — au ajuns să fie puse ta index pînă şi basmele iui Lafontaine, pînă şi eseurile lui Frederic al 189 II-lea, pînă şi Marele LaroUsse al sec. al XIX-lea /... Millet se arată sceptic în ce priveşte po-sibilitate'a unei „reabilitări" a aiîtor autori şi opere marcate cu perul roşu al cenzurai papale. Poate — adaugă el — Biserica va stil cei mult să găsească niscai soluţii de compromis : alcătuirea unei noi ediţii a Indexului, redusă la minimum ; sau poate suprimarea pentru totdeauna a oricărei alte ediţii noi lăsînd lucrurile într-o diplomatică imprecizie. Să recunoaştem insă că spiritele laice de pretutindeni se sinchisesc prea puţin de toată această agitaţie : interdictele religioase au încetat de mult să mai aibe uri caracter de lege, în faţa ideilor înaintate ale epocii noastre ! L. D. ULISSE, nr. 37,1960 [m^B în populaţia de peste trei miliarde ^»;4m de locuitori ai globului pămîntesc, VII doar vreo sută de milioane de europeni sînt lipsiţi de dreptul de divorţ, de un drept considerat ca firesc şi elementar de marea majoritate a popoarelor civilizate. Este vorba de cetăţenii Italiei, Spaniei, Portugaliei, Irlandei şi a încă trei ţărişoare minuscule : Andorra, San Marino şi Lichten-stein. Inferioritatea în care sînt ţinuţi prin legislaţii, anacronice, se datoreşle preponderenţei catolicismului şi amestecului cultului în viata acestor state. Periodicul trimestrial de cultură internaţională UJisse, publică din cînd în cînd monografii asupra unor chestiuni de mare interes public, fascicolul XXXVII e dedicat în întregime problemei „Căsătoria si divorţul" în Italia. Diferitele aspecte sociale şi psihologice, politice şi juridice ale temei sînt tratate în peste o sută de pagini de către n colaboratori : avocaţi cunoscuţi, magistraţi, profesori universitari, de drept civil şi canonic, ziarişti ele. Ei analizează condiţiile de înapoiere în care se găseşte ţara în lipsa unei legi care să reglementeze desfacerea căsătoriei, arătînd şi încercările - pînă acum infructoase - de a se remedia situaţia. Necesitatea divorţului, este actualmente impusă de „evoluţia societăţii, de emanciparea femeii şi accesul ei în toate ramurile de activitate, care au schimbat raportul dintre soţi", se spune în introducerea redacţiei. Şi, în continuare : „problema a ajuns la maturitate şi trebuie găsită o soluţie corespunzătoare vieţii de azi şi dreptăţii". Femeia italiană a început să participe la viaţa socială în cursul primului, război mondial, cînd a fost. chemată să muncească în numeroase domenii ale producţiei. In 1919, ea a dobîndit capacitate juridică, dispensîndu-se de autorizaţia soţului. Drepturi, politice au italiencele doar din 194% dar dovedesc, ca urmare a condiţiei de inferioritate socială şi culturală în care au fost ţinute, o oarecare pasivitate in folosirea acestor drepturi. In schimb, in ultimii ani, femeile au pătruns tot mai mult în întreprinderile industriale şi comerţ, în administraţie, profesiunile libere şi. invăţămînt. Principiul indisolubilităţii irevocabile a mariajului la. catolici a fost. botărît ca .fiind de drept divin la un Conciliu ţinut în anul i}6$, ceea ce a făcut ca in secolele următoare să se menţină concepţia, matrimonială medievală. Sub monarhia de Savoia, deşi nu exista o adevărată democraţie, s-au nutrit, iluzii relative la obţinerea unei legi a divorţului, cel puţin pentru cazuri excepţionale. Intre 1867 şi 192} nu mai puţin de 15 proiecte de lege referitoare la desfacerea căsniciei, au fost prezentate, la diferite intervale, parlamentului, italian; toate s-au împotmolit, neajungînd nici. măcar să fie luate în discuţie, cu toate că se limitau la împrejurările speciale ale condamnării pe viaţă a unui soţ sau ale unor grave boli mintale. Sub regimul fascist s-a făcut un mare pas înapoi. Într-adevăr, Mussolini a redat bisericii catolice o serie de privilegii pierdute prin codul civil din 1865. Pe baza. noului concordat de la Lateran, din 1929, stalul recunoştea căsătoriei religioase efecte civile, dînd şi anumite 190 competenţe tribunalelor eclesiastice în privinţa validităţii legăturilor maritale. Alte concesii au lost făcute ulterior, statul renunţând la orice fel de control asupra căsătoriilor celebrate de preoţi. Cetăţenii catolici care contractează doar căsătoria civilă sînt pasibili de a fi declaraţi de Vatican ca „păcătoşi publici", aflaţi în stare de „concubinaj". Şi după prăbuşirea regimului fascist, căsătoria continuă să fie reglementată în Italia conform Concordatului de la Later an deşi între timp noua constituţie a „proclamat" egalitatea tuturor cetăţenilor faţă de lege, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice, condiţii personale sau sociale. Astfel, există două feluri de căsătorii : cea civilă şi cea concordatarâ avînd efecte civile. Toţi juriştii sînt de acord să ceară revizuirea concesiilor pe care fasciştii le-au făcut în favoarea Vaticanului. In lipsa unei legi a divorţului, italienii bogaţi recurg la subterfugii (de preferinţă în Mexic, unde căsătoriile se desfac uşor) cu pier- „AKZENTE, ZEITSCHRIFT FUR evista din Miinchen Akzente, revistă specială de poezie, se numără printre acele publicaţii, care - cu toate că au o orientare modernistă - publică şi numeroase lucrări ale unor scriitori progresişti. Găsim astfel în sumarul ei, pe lângă numele unor poeţi ca Gottfried Benn, Hans Arp sau Giinther Eich, şi nume ca Bert olt Brecht, Vladimir Maiakovski, Hein-ricb Boli, Sergbei Esenin, Nikolai Tihonov sau Kurt Tucholskv. Ultimul număr al revistei publică un articol de Johannes ii6sie, „Poezia populară, basmul si lirica modernă", cuţrinzînd o serie întreagă de idei, nu lipsite de un real. interes. Hosle ii citează pe Thomas Mann şi pe Sertoli Brecht, la începutul consideraţiilor sale, amintindu-ne că Hans Caslorp (eroul romanului Muntele vrăjit) a plecai la război - la moarte, sau pentru a ucide - avînd pe buze cintecul Teiul de Schubert, inspirai din motive folclorice germane. Hosle observă că în Germania a existat „o discrepanţă între realitatea derea şi eventuala recăpătare a propriei cetăţenii. Alţii iau calea complicată şi costisitoare a anulării eclesiastice, care implică uneori expediente groteşti. Dar cei mulţi rămîn legaţi, ori-cîf de grave ar fi motivele ce îi împing la despărţire. Ultimele proiecte de lege prezentate Camerei deputaţilor datează, unul din 1954 şi altul din tgşS. Ambele pretind divorţul pentru cazuri de condamnări penale de peste iş, ani sau de părăsire a domiciliului conjugal de aceeaşi durată. Evident, ele au fost respinse fără discuţii. A sosit totuşi momentul pentru renunţarea la prejudecăţi şi înfăptuirea unei reforme radicale. Exigenţele timpului, evoluţia familiei, raţiuni sociale şi. etice, considerente umanitare impun înlăturarea definitivă a mitului indisolubilităţii căsătoriei. Rezistenţa oficială este însă foarte puternică -. nu guvernanţii clericali de azi vor realiza reforma necesară. \.- M. D1CHTUNG", nr. 6/1960 estetică şi cea politico-socială". Burghezul german, care se transforma încetul cu. încetul în filistin, evada din realitatea plată în lumea visului, în lumea „interioară a sufletului" („Innerli.chkeit"), ceea ce-i uşura calea spre a deveni o unealtă oarbă în mina reacţiunii. „Aşa s-a transformat filistinul german în călău", spune Hosle, şi „în locul amintirilor gingaşe de dragoste ale regelui din Thule se simte mereu învinuit pentru o vină neispăşită, oriunde ar privi în adîncurile trecutului". Mai departe, însă, autorul se opreşte la constatări negative, afirmînd imposibilitatea de a se mai scrie astăzi pe motivele vechi ale poeziei populare germane şi socotind că în lirica modernă folclorul poate fi folosii numai în scopuri de montaj, ca în lirica lui Brecht şi Ingeborg Bachman, sau cu efecte parodistice, ca in poeziile lui Wedekind şi. Erich Kăstner. Elementele de înstrăinare faţă de vechile motive lirice reprezintă însă la aceşti poeţi o revoltă, care se potenţează la Brecht devenind 191 uit mijloc de transformare a lumii burgheze inumane, absurde. Ironia şi parodia faţă de asemenea motive transformate de burghezul german în clişee, în forme filistine de evaziune din. realitatea brutală, nu sînt însă caracteristice fenomenului literar contemporan, în genere, ci mimai unei literaturi crescută din lumea burgheză tîrzie, şi care tinde să se desfacă de această lume. Hosle nu vede că în problema raportului dintre poezia populară şi lirica modernă, literatura socialistă a deschis orizonturi noi. Distanţa faţă de obiect, faţă de ideea poetică, devine de prisos într-o lume unde omul şi-a recucerit esenţa, unde poezia a devenii realitate. Criticul german nu aminteşte, în afara lui Brecht, de nici un poet socialist. Dar lirica lui Johannes R. Becher, Georg Maurer, Luis Fiirnberg, sau a altor poeţi din lumea socialistă, dovedeşte ce poate da unui poet modern, încă astăzi, poezia populară. „Cuvîntarea ţinută la Erlangen despre teatrul absurd" a lui W. Hildesheimers, publicată în acelaşi număr al revistei, arată ce rol mare joacă astăzi în arta occidentală ironia şi înstrăinarea, şi cum uneori ele se transformă în nihilism şi disperare. Autorul încearcă să justifice teatrul absurd, susţinînd că Beckett şi lonesco n-au vrut decît să dea, în teatrul lor, o parabolă a vieţii. Parabola absurdă se deosebeşte însă de cea clasică prin faptul că nu are nici un mesaj, afirmă Hildesheimers, şi ea devine astfel un simbol al vieţii, fiindcă nici viaţa nu exprimă nimic, ci ridică în permanenţă întrebări ce nu primesc răspunsuri. Autorul articolului declară mai departe că teatrul absurd se identifică cu viaţa, cu absurdul adică, în tot „alogismul lui măreţ". Chiar şi cînd pe scenă se întîmplă lucruri nemaipomenite, cînd doi oameni ies în patru labe dintr-o ladă de gunoi, de pildă, ca în piesa lui Beckett „Jocul din urmă" („Ens-piel"), spectatorul nu trebuie să se simtă jignit în demnitatea sa omenească - ne previne autorul - ci să persifleze jocul de pe*'scenă şi, prin aceasta, absurditatea vieţii. Aici ar fi vorba, după W. Hildesheimers, de o „persiflare tragică". Articolul citat se încheie însă cu o observaţie foarte instructivă : „Teatrul absurd este o ■parabolă a stării de înstrăinare a omului în această lume. Jocul lui (al teatrului) slujeşte înstrăinării, care este ultima ei consecinţă". Putem oare trage concluzia că teatrul absurd foloseşte efectul de înstrăinare, de care vorbeşte Brecht ? lntr-o anumită măsură, poate că da : vrea să distanţeze spectatorul de ceea ce se reprezintă pe scenă. El are însă un scop radical diferit de scopul teatrului epic. Şi un cu totul alt scop decît montajul şi parodia la unii poeţi lirici contemporani, fără a mai vorbi de parodia fi ironia lui Thomas Mann. La ei distanţarea e o formă de ruptură, de despărţire. Spectatorul şi cititorul e invitat să se elibereze de o lume perimată, pe care e chemat să o judece. „Persiflarea tragică" exercitată de teatrul absurd este doar o formă de nihilism. Însuţi Hildesheimers o spune : „Teatrul absurd este o mărturisire a neputinţei teatrului, a îndoielii faţă de sensul existenţei", dar - se cuvine să precizăm - a îndoielii faţă de sensul existenţei în genere, şi nu numai faţă de sensul vieţii în orînduirea burgheză de astăzi, aşa cum se întîmplă la autorii progresişti. DIETER SCHLESAK