VIATA ROMÎNEASC 19 6 1 IANUARIE ANUL XIV REVJST A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL VIAŢA ROMINEASCA: 1961 (editorial)........ 3 * TUDOR ARQHEZI : Două poeme Inedite : Păcatul ; Podoabe ... 7 * MI HAI BENIUC : întoarcerea (piesă tn 3 acte, 8 tablouri) ... 9 * MĂRIA BANUŞ : Pietrele sfinte ..... ** * VLADIMIR COLIN: Ultima nâzbîţie a lui Robert Johnson (nuvelă) 49 * GELLU NAUM: Jurnal de sat.......... 68 * RADU COSA$U : Din mişcarea ideilor şi sentimentelor la urina Je tractoare (reportaj)...........73 POEŢII LUMII BLAS DE OTERO : Versuri (tn rom. de Eugen Jebelesnu). ... 87 TEXTE ŞI DOCUMENTE PAUL CORNEA: Literatura muntelui: de Ia Alecu Russo la Calistrat Hogaş şl turismul contemporan....... CRONICA LITERARA OV. S. CROHMALNICEANU: Poeţi tineri în colecţia „Luceafărul (I) (Ilie Constantin : „Vîntul cutreieră apele" ; Nlchita Stănescu: „Sensul iubirii" ; Leonida Neamţu: „Cîntecul constelaţiei") 108 DISCUŢII AL. I. GHILIA şi AL. OPREA: O convorbire despre conflictele şi problematica actualităţii .........116 RAPORTUL LA CEA DE A III-A CONSFĂTUIRE A TINERILOR SCRIITORI............127 TEORIE ŞI CRITICA EUGENIA TUDOR: Răspunderea actului critic......148 50 DE ANI DE LA MOARTEA LUI TOLSTOI ION JANOSI : „Război şi pace" — prototipul romanului-epopee (II) 156 9 V3- CRONICA IDEILOR N. TERTULIAN : Trivialul revizionism al d-lui Franţois Fejto... 168 * ' } Un ,,spasibo" lui Ilya Grigorievici......... 175 ,'J s ION BÂRNA : De vorbă cu Gopo.........178 CRONICA URBANISTICA Arh. JEAN MONDA : Opera arhitectonică a acad. Duiliu Marcu . . 184 CĂRŢI NOI TEODOR VTRGOLICI : Otilia Cazimir : „Prietenii mei scriitori" . . 189 ION ACSAN: Al. Mitru : „Legendele Olimpului"..... 190 H. ZALIS : Ioan Grigorescu : „Obsesia" ........ 192 MISCELLANEA O rubrică interesantă : „Dintre sute de catarge" (R.L.) ; Cîte ceva despre „dimensiuni" (Ion Lăncrănjan) ; Actualitatea Rezistenţei şi premiul italian Omegna (Dragoş Vrînceanu) ; Perspectivele unei literaturi agonizante (D. Ludovic) . . . 194 4 REVISTA REVISTELOR — din ţară — „Luceafărul" — sept.,—noiembrie 1960 ; „Steaua" nr. 10/1960 . . . 200 — de peste hotare „Znamea" nr. 10—11/1960; „Comunitâ" — oct. 1960; „Le theatire dans le monde".............204 ILUSTRAŢIA DE PE COPERTA Vasile Kazar : Noaptea partizanilor FOTOGRAFII : Florin Dragu Director M1HAIL RALEA _ Redactor sef- Ov. S CROHMÂLN1CEANU__ Colegiul redacţional. Acad. TUDOR ARGHEZ1; Acad. MIHAJ BENIUQ Acad GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ, LUCIA OEMETRîUS, Acad IORGU IORDAN, Acad ATHANASIE JOJA, REMUS LUCA, AUREL MIHALE; AL. PHILIPPIDE, membru corespondent al Academiei R.P.R., MARIN PREDA Credactor-şef adjunct). Acad. MIHAJL SADOVEANUj Acad ZAHAR1A STANCU, D 1 SUCH1ANU-, VICTOR TULBURE (redactor-şef ăd}unct); Acad TUDOR VIANU. 1961 A numiţi publicişti occidentali numesc anul care s-a încheiat Anul Africii. Nu s-ar putea spune că această denumire e greşită. Anul 1960 a însemnat un an negru pentru puterile coloniale, care au fost nevoite să cedeze în faţa avîntului crescînd al luptei de eliberare naţională dusă de popoarele din coloniile africane şi să accepte apariţia unor noi state libere pe harta acestui continent. Dar eliberarea de robia colonială a unei părţi însemnate a teritoriului african constituie numai un aspect al schimbării raportului de forţe pe arena mondială, raport caracterizat prin creşterea forţelor păcii şi socialismului şi prin decăderea şi descompunerea sistemului capitalist în întregimea lui. Cea mai completă caracterizare a situaţiei internaţionale actuale a fost făcută de Consfătuirea de la Moscova a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din toată lumea, consfătuire care a analizat în profunzime problemele de bază ale dezvoltării istorice contemporane şi a formulat liniile generate ale strategiei şi tacticii pe care urmează a le folosi partidele clasei muncitoare în lupta lor pentru pace şi socialism. Tn Declaraţia Consfătuirii din noiembrie 1960 — forul cel mai larg şi mai reprezentativ al mişcării comuniste internaţionale —■ se arată că „principalul bilanţ al acestor ani îl constituie creşterea impetuoasă a forţei şi a influenţei internaţionale a sistemului socialist mondial, procesul activ de destrămare a sistemului colonial sub loviturile mişcării de eliberare naţională, creşterea luptelor de clasă în lumea capitalistă, decăderea şi descompunerea continuă a sistemului capitalist. Pe arena mondială se manifestă tot mai mult precumpănirea forţelor socialismului asupra imperialismului, a forţelor păcii asupra forţelor războiului". Analiza ştiinţifică, profundă a situaţiei internaţionale, făcută de Consfătuirea de la Moscova, care a relevat faptul că „sistemul socialist mondial se transformă în factorul hotărîtor al dezvoltării societăţii omeneşti", afirmînd inevitabilitatea Victoriei depline a socialismului, are o uriaşă însemnătate practică în abordarea şi rezolvarea efectivă a problemelor fundamentale ale lumii contemporane. Astfel, în problema războiului şi păcii bunăoară, dată fiind această schimbare a raportului de forţe, Consfătuirea a reafirmat justeţea tezei, după care există astăzi perspectiva 3 excluderii războiului mondial din viaţa societăţii încă înaintea victoriei depline a socialismului pe pămînt. Declaraţia Consfătuirii confirmă valabilitatea — exclusivă în condiţiile existenţei a două sisteme mondiale antagonice — a principiului leninist al coexistenţei paşnice între state cu sisteme social-economice deosebite. Aceasta presupune însă o luptă neobosită pentru împiedicarea forţelor agresive de a dezlănţui un nou război. Popoarele trebuie să fie vigilente, să nu cruţe nici un efort pentru apărarea păcii. Forţele care o garantează există şi ele vor fi cu fiecare an ce vine mai puternice. Atrăgînd atenţia asupra necesităţii de a demasca la timp manevrele războinice ale imperialismului şi colonialismului — al căror reazem principal sînt astăzi SUA — Declaraţia Consfătuirii arată că niciodată în istorie, împotriva războiului nu s-au aliniat forţe atît de impresionante ca în zilele noastre: lagărul socialist în frunte cu Uniunea Sovietică, un număr tot mai mare de state iubitoare de pace din Asia, Africa, America Latină, clasa muncitoare internaţională în frunte cu partidele comuniste, mişcarea de eliberare naţională a popoarelor din colonii şi din ţările dependente, mişcarea mondială a partizanilor păcii şi, în sfîrşit, ţările neutre care duc o politică de coexistenţă paşnică. Consfătuirea de la Moscova a acordat o atenţie deosebită problemelor luptei ideologice. Consemnînd zdrobirea ideologică a revizionismului contemporan şi, arătînd că în cadrul Consfătuirii reprezentanţii celor 81 de partide comuniste şi muncitoreşti au condamnat în unanimitate varietatea jugoslavă a oportunismului internaţional, Declaraţia cere „să se continue şi de acum înainte lupta hotărîtă pe două fronturi: împotriva revizionismului, care rămîne pericolul principal, şi împotriva dogmatismului şi sectarismului", care pot deveni de asemenea pericolul principal, într-o etapă sau alta a dezvoltării unor partide, dacă nu sînt combătute consecvent. Aşa cum a arătat tov. Gh. Gheorghiu-Dej în darea de seamă făcută la plenara din 19—20 decembrie 1960 a CC. al P.M.R., dezbaterile Consfătuirii au demonstrat încă o dată „unitatea şi coeziunea de nezdruncinat a partidelor comuniste şi muncitoreşti", pe baza principiilor marxism-le-ninismului, ale internaţionalismului proletar, condiţie obligatorie a victoriei mişcării comuniste. In cadrul Consfătuirii, partidele comuniste şi muncitoreşti au declarat în unanimitate că „avangarda recunoscută de toţi a mişcării comuniste mondiale a fost şi rămîne şi pe viitor Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, ca cel mai experimentat şi călit detaşament al mişcării comuniste internaţionale". De o deosebită însemnătate pentru poporul nostru, ca şi pentru popoarele celorlalte ţări de democraţie populară, este constatarea că sistemul socialist a intrat într-o nouă etapă de dezvoltare, caracterizată prin faptul că, în prezent, nu numai în Uniunea Sovietică, dar în toate ţările lagărului socialist au fost lichidate posibilităţile social-economice de restaurare a capitalismului. Unitatea lagărului socialist, a cărui forţă creşte cu fiecare an, colaborarea frăţească dintre statele socialiste, constituie garanţii puternice împotriva uneltirilor imperialismului. In lumina Declaraţiei Consfătuirii de la Moscova, realizările poporului nostru apar ca o verigă dintr-un lanţ neîntrerupt de succese" ale întregului lagăr socialist, succese care contribuie la crearea actualului 4 raport de forţe în lume, favorabil socialismului şi păcii. Pentru ţara noastră, 1960 a fost primul an din cei şase meniţi să ducă la desăvîrşirea construirii socialismului la noi. Statisticienii nu vor întîrzia, desigur, să-şi desfăşoare coloanele de cifre în care-şi vor găsi expresia concentrată rezultatele fiecărui sector de activitate economică. Aceste cifre însă nu ne vor surprinde; ziarele au consemnat la timp victoriile obţinute de poporul nostru, în anul care a trecui — anul Congresului al III-lea al P.M.R. —■ pe frontul muncii paşnice. Şi ele n-au fost puţine: primii kilowaţi de energie electrică la Bicaz, o dată cu apariţia unui nou lac pe harta ţării; noi unităţi industriale intrate în producţie la Govora, Borzeşti, Hunedoara, Chiscani, Palaz, Luduş, Bucecea; creşterea producţiei industriale cu 15,5% faţă de cea din 1959; 53 de mii de apartamente date în folosinţă; mărirea pînă la 85% a procentului de cereale din fondul central provenite din sectorul socialist al agriculturii etc. Veştile, mai ales cele în legătură cu construcţiile industriale şi de locuinţe, au punctat paginile ziarelor în tot cursul anului 1960, pentru ca în ultima lună să vină din toate colţurile ţării, ca nişte comunicate de pe un cîmp de bătălie, ştiri asupra unităţilor economice care au îndeplinit planul anual înainte de termen. Planut pe 1961, care a fost dezbătut în amănunţime în toate1 unităţile economice socialiste, prevedea, aşa cum a arătat tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej la şedinţa plenară din 31 octombrie a CC. al P.M.R., „concentrarea eforturilor pentru continuarea în ritm susţinut a industrializării socialiste, creşterea mai departe a producţiei agricole vegetale şi animale şi ridicarea bunăstării materiale şi culturale a oamenilor muncii". Producţia industrială urmează să crească în acest an cu 13,5 % faţă de 1960 : cea agricolă cu 19%. Va începe construirea unor noi obiective industriale : marile uzine electrice de la Luduş şi de pe cursul superior al Argeşului, complexul siderurgic de la Galaţi — şi se vor da în funcţiune cîteva zeci de noi întreprinderi, printre care combinatul chimic de la Roz-nov, fabrica de relon de la Săvineşti, complexele de industrializare a lemnului din Blaj şi Gherla etc. Vor începe de asemenea lucrările de electrificare a liniei Bucureşti-Braşov. Se vor da în folosinţă 37 de mii de apartamente. Un accent deosebit se pune în expunerea tov. Gh. Gheorghiu-Dej pe problema calităţii produselor. Aprobînd în unanimitate prevederile proiectului de plan, plenara CC. al P.M.R. cheamă pe oamenii muncii să acorde cea mai mare atenţie acestei probleme, precizîndu-se că în ce priveşte performanţa, durabilitatea, prezentarea şi finisajul, mărfurile romtneşti trebuie să ajungă „la nivelul celor mai bune produse similare din străinătate". Nu e neglijată calitatea muncii nici în agricultură. Se prevede astfel ca munca S.M.T.-urilor şi a fiecărui tractorist in parte să fie apreciată şi. retribuită nu după suprafaţa lucrată, cum s-a făcut atîţia ani, ci după recolta la hectar pe suprafaţa respectivă. Publicarea prevederilor planului, care inspiră mîndrie prin îndrăzneala lor, a fost urmată de dezbateri în toate unităţile economice socialiste, unde iniţiativa populară şi-a spus din :plln cuvîntul. Nenumăratele propuneri de raţionalizări şi inovaţii, de eliminare a obstacolelor unei bune şi ritmice desfăşurări a producţiei, de introducere a unei tehnici noi, pe măsura relaţiilor de producţie socialiste statornicite în ţara noa- 5 stră, dovedesc interesul şi pasiunea pe care le depune poporul întreg în lupta pentru desăvîrşirea construirii socialismului. Planul pe 1961 cuprinde şi o serie de -prevederi care îi privesc direct pe scriitori şi pe oamenii de artă. Baza materială necesară activităţii culturale ţirmează să se lărgească mult, prin darea în exploatare a noi cinematografe, prin instalarea a două noi posturi de radio şi a încă unei staţii de televiziune, precum şi prin producţia primului lot de 20 de mii de televizoare romîneşti. De aici rezultă un Hou impuls dat acţiunii de răspîndire a culturii în mase. Literatura şi arta ţioastră fiind create pentru popor, şi propunîndu-şi ca obiectiv de seamă educarea morală a omului, e firesc ca statul şi partidul să favorizeze accesul >spre bunurile culturii. A putut părea senzaţională ştirea publicată de ziare la sfîrşitul toamnei trecute în legătură cu muzeul de artă din Ţopalu — sat ca toate satele — unde pot fi văzute tablouri originale de Grigo-rescu, Iser, Pallady, Tonitza, Andreescu. Cele relatate intră totuşi în ordinea firească a lucrurilor. Efectele revoluţiei culturale se măsoară nu numai în cifre, dar şi \n asemenea fapte deosebit de revelatorii, de care fără îndoială că vom auzi mai des. Direcţia difuzării cărţii nu are bunul obicei de a publica — în afară de cifra tirajului — date în legătură cu comerţul de cărţi: cine cumpără, ce cărţi se caută, cîte cărţi se vînd la oraş, cîte la sate, cîte prin librării şi cîte prin standurile şi chioşcurile de uzină etc. Unele indiscreţii demne de încredere lasă să se înţeleagă că în 1960 cifra de afaceri a comerţului cu cărţi a cunoscut un salt brusc şi impresionant, în deosebi la vînzarea în întreprinderile industriale bucureştene. Şi mai mult: se vinde şi poezia. Neaşteptat ? De loc! E şl aceasta în ordinea lucrurilor: cartea devine un obiect necesar, ca pîinea şi apa. Cititorul însuşi a dat cea mal dură replică celor ce, luînd cu prea multă uşurinţă cuvîntul în numele lui, îl consideră nu destul de ridicat pentru cutare carte sau pentru cutare gen literar. Şi sîntem la început; acest consumator de artă şi literatură, ca să ne exprimăm în limbajul merceologilor, rezervă încă multe surprize şi o să răstoarne încă multe aprecieri. Da, e tot el, e cel care în Topalu şl în alte mii de sate, trăia în bordeie acum 20 de ani iar în atelierele infernale şi sordide ale tîlhăreştii industrii romîneşti din vremea capitalismului era păcălit, fiămînzit, stors de puteri şi ucis cu zile. E acelaşi, dar după ce a fost ajutat să facă saltul de la preistorie la vremea noastră, după ce a ajuns stăpîn şl gospodar al ţării l Acestui om nou, care creşte şi se transformă odată cu lumea din jurul lui, scriitorii şi oamenii de artă îi sînt încă mult datori. Aşa cum s-a subliniat şi în cadrul celei de a 3-a Consfătuiri pe ţară a scriitorilor tineri, care a avut loc în ultima săptămînă a lunii decembrie, sînt necesare şi mai multe eforturi pentru ca literatura şl arta să nu rămînă în urma realităţii, pentru ca figura plăsmuită din imagini a eroului să nu se îndepărteze de cea reală, a contemporanului nostru; sâ-i semene şi să-l redea in ce are mai caracteristic. Ne aşteaptă deci un nou an de eforturi. Peste cîteva luni Partidul Muncitoresc Romîn împlineşte \40 de ani de la înfiinţare. Fie ca anul care marchează un asemenea eveniment, să consemneze şl un salt calitativ al literaturii şi artei noastre realist-sociallste, pătrunse de spirit de partid şi puse în slujba poporului! tu dor arghezi DOUĂ POEME INEDITE PĂCĂTUI:') Cornul pe care Domnul îl oprise Făcea de toate, şl caise; Smochine, chitre, pere moi şi prune, Care de cari mai grase şi mai bune, Castan cu fel de fel de crăci, Cu flori, miresme şi murmure. Căci Tn Paradis se îmbinau de-odată Tot bunătăţi din lumea toată. Să nu te-ndemne gîndul: Ia şi papă ? Să nu îţi lase gura apă Şi să mai ţii porunca minte A sfîntului şi bunului Părinte ? înger să fii şi tot ţi-ar fi dat brînci Inima — vai! — să rupi şi să mănînci, Necum să fii băiat şi fată. La pomul care da şi ciocolată. Ei se uitau la poame, iar pe Copac se-ncolâcise ispititorul şarpe Şi ochii lui de mîţă, aurii, II împingeau să guste pe copii. Care dădeau copacului tîrcoale, Măcar din portocale; Că se cojesc, mai mare dragul, Nejerpelite cu briceagul. Ce-or fi mîncat, ce nu vor fi mîncat. Destul că au căzut întru păcat. Ba de abia atuncea, mi se pare, Li s-a deschis mai bine pofta de mîncare Şi-au învăţat în Raiul din pădure De-abia să sară legea >şi să fure. *) Din poemul „Adam şi Eva". 7 PODOABE n lumina lunii, moale-a Unei nopţi de Betleem Se deşiră, tot agale, Noaptea-ntreagă, ca un ghem Ac, mosor, compas, gherghef. Raza bate-n loc şi coase Plasa-ntinsă de sidef, Desfăcîndu-şi flru-n şase. Iţa-n dungă, argintii. Un păianjen ca o ghindă Strecurat prin broderii Cade-n ele, să se prindă. Uneori, oprit pe fire, Şi-nnodînd un vîrf de aţă, I ntîlneşte-n oglindire Luna plină drept în faţă ; Vîntul mai înalt ca teii Iute şl nebun, ca ţapul. Horbotele areneii Le sfîşie-n crăci cu capul. Cînd nu bat nici vînt, nici ploaie, Numai umbra-i grea, de lene. Casnica mea cucuvale Ia găteala-n fulgi şi pene. ÎNTOARCEREA piesă în 3 acte (8 tablouri) MI HAI BENIUC PERSOANE — DANILA BULZ — savu dalra — MERESZ IANOŞ — F1L1P LUNQOCEA (ARCAN) — MAGDA ' — TURI — CATALINA OPRIŞ — COLTUN — QAVODZEA — EPAMINONDA VATAFU — CUŢUNDRACHE — BOCII — VARSANDI — PALÍCA MĂRIA LI NORBERT PORUMBARU COSMA SORIN COSMA NICOLAE GLIGUŢ B1BART ANCATEU GHIONTU LICURICI MUNCITORUL I MUNCITORUL II MUNCITORUL 111 NIKOLAEV (ofiţer sovietic) Auxiliar: Doi agenţi zişi de la „romîniizare", comisar de la Siguranţa Statului, agenţi, soldaţi, paznic, dactilografă, secretară. DANILA : Băieţii au dreptate. Combinele noastre-s cu beteşug. MUNCITORUL I : De ce ne trebuie hală nouă, dacă uzina nu încetează să dea rebuturi ? MUNCITORUL II : La ce ne folosesc întrecerile socialiste ? Ca să ne facem de rîs ! DANILA : Az' iar ne anunţa un SMT că noua combină... FILIP : S-a defectat! Şi ce-s eu de vină, dacă tîmpiţii de mecanici Ie strică după două-trei săptămîni ? Aştia-s ciubote, nu mecanici. MUNCITORUL III : N-or fi ciubote toţi mecanicii t FILIP: De ce exageraţi? Toate combinele noastre se defectează? DANILA: Ce-i drept, nu. Dar una din patru, e puţin? Douăzeci şi cinci Ia sută' Un cal fără un picior! SAVU : Şi mereu lagărul axului cardanic. ACTUL 1 TABLOUL 1 In faţa halei noi, ieşind unii după alţii. 9 MUNCITORUL I : E fabricat la uzina dumneavoastră, tovarăşă Cătălina, nu la noi ! CĂTĂLINA : De oamenii voştri se face recepţia. Tovarăşul inginer şef este foarte mulţumit de reperul fabricat de noi. FILIP : Reperu-i perfect. Am verificat singur CĂTĂLINA : Şi totuşi... DANILA : Totuşi, totuşi, totuşi. Undeva e un cine îngropat, că altfel de unde vine duhoarea ? MAGDA : Mă tem că nu e vorba de un cîne mort, ci de unul viu, care muşcă... FILIP: Am să cer să se facă o anchetă, să troznească! MUNCITORUL I : Asta cerem şi noi! Anchetă! SAVU : Se va face ancheta. Nici o grijă. înainte de inaugurarea halei noi, vom lămuri problema. DANILA : Se poate să fie vreun defect de fabricaţie, dar de-i coada lui Sarsailă, o smulgem ! (Muncitorii pleacă) FILIP: Nemaipomenit! Dacă nu-i prostia neisprăviţilor la care ajung maşinile noastre, atunci aici e mîna duşmanului. DANILA: Aşa-i tovarăşe inginer-şef! Mie-mi place să izbească ciocanul în capul cuiului. CĂTĂLINA :Intr-adevăr, şi pe mine m-a pus pe gînduri treaba asta. Specialiştii spun că piesa fabricată de noi este fără greş. Atunci ? FILIP : Scot eu măseaua stricată, măcar de-ar fi-n gura balaurului. E vorba de prestigiul meu. DANILA : (serios) De prestigiul nostru, (ironic) Am aflat că vrei să devii candidat de partid. Da ! Faptele trebuie să sprijine dorinţa. MAGDA : Uite, Filipe! Un examen pentru tine. DANILA: Lasă-1, că tovarăşul inginer a mai dat examene grele în viaţă! Ce-i drept, altfel de examene. Dar ÎI ajutăm. FILIP .-Apoi de l-oi trece şi pe-acesta cu bine, mă voi simţi ca nou născut. Vă cer tot ajutorul. DANILA: (ironic) Cu dragă inimă ţi-I dăm, tovarăşe Filip, că vorba dumitale, o mînă spală pe alta... FILIP : A fost pe timpuri vorba mea. De-atunci, multe pietroaie a mînat apa la vale! Acum avem aceeaşi cauză —i a tuturor, a noastră ! Umăr la umăr, cot la cot! Ah! m-a apucat o durere de cap, mă duc să respir ceva aer proaspăt! Vom constitui o comisie mixtă de anchetă, chiar mîine, pentru ambele uzine. De acord, tovarăşă Cătălina ? Savule, eu mai trec pe-aici, cu cifrele acelea, (iese) CĂTĂLINA: Constituim comisia chiar mîine. Se înţelege. Plec şi eu. Nu vii, Dănilă ? Vreau să-ţi cer un sfat. DANILA : Apoi, la anii mei, numai de sfaturi mai sînt bun, se vede treaba. Hat că vin. TABLOUL 2 întuneric. Apoi biroul lui Savu. SAVU .Da, ÎI bănuieşte moşul pe Filip. Totuşi, ai văzut cum a vorbit Filip ! MAGDA : Poate să' fie ceva ! Ar fi bine să mai aştepţi... să nu-i dai încă recomandarea pe care ţi-a cerut-o, ca să devină candidat de partid! SAVU :Te-ai molipsit şi tu de la Dănilă... Dar să lăsăm asta. Despre ce vorbeam înainte de a pleca să vedem noua hală ? Da ! aceeaşi poveste, ţi-am spus-o de o mie de ori. 10 MAGDA: Ce contează poveştile noastre faţă de realitate ! Există combine defectuoase ieşite de la noi ? Există ! Dar vorba ta : să lăsăm asta... SAVU : Nu-mi aduc aminte. E parcă un munte de ceaţă în faţa mea, cît toate zilele. De un an încerc să-1 trec şi nu-i chip! Spuneam că de la moartea lui Meresz m-arn schimbat. Da! Parcă aveam în mine o nouă forţă, care mă depăşea. Eram în stare de orice, parcă o altă mînă mă dirija, mai sigură, mai viguroasă şi mă supuneam ei. MAGDA : Ciudat! Şi te gîndeai la cineva în timpul ăsta ? SAVU :La început da, cîteodată la mort, cîteodată la tine... Voi v-aţi întîlnit şi la închisoare o dată, apoi de mai multe ori la Bucureşti... Prin el ai ajuns în mişcarea noastră. MAGDA : Eram de mult. Dar între el şi mine n-a fost decît o mare prietenie SAVU : Totuşi... Te bănuiam... Chiar după moartea lui, pe front, la Cluj, m-am mai gîndit un timp. Nu-i aşa că gelozia-i un semn de dragoste ? MAGDA: Un semn de amor propriu jignit. Numai că eu nu te-am jignit cu nimic. Tu mă jigneai cu bănuiala ta ! Meritam mai multă încredere. Dar pe semne nici ţie nu-ţi acordai mai multă. SAVU: Hm! Asta cam aşa-i. Neîncrederea în alţii e ca o apă ce-şi macină de fapt propriile ţărmuri... După un timp nu m-am mai gîndit la nimic. Mergeam, mergeam, fără să-mi pese de primejdii. Prin pusta ungurească, prin munţii Cehoslovaciei treceam cu toţii alături, ca o furtună, izbind şi zdrobind armatele lui Hitler înfricoşate. Ah? Dar nu mai vreau niciodată să văd imaginile fioroase de atunci, viaţa schimonosită la faţă de ghiara morţii. MAGDA : Tu fugi de întîmplarea aceea misterioasă. Nu vrei să-ţi aduci aminte. Şi poate asta e cheia felului tău şovăitor de acum. SAVU :0 cheie scăpată într-o fîntînă fără fund. Oare uitarea nu-i decît o pată de rugină pe conştiinţa noastră ? De fapt, nu ştiu ce să-ţi spun. S-a întîmplat în Cehoslovacia. Poate nu e o pată ci o rană nevindecată a sufletului. Obositoare mai e această căutare prin întuneric ! MAGDA: Lasă, dacă te oboseşte. (sună telefonul) SAVU : Allo ! Da. A, tu eşti Dănilă ? Ceva fapte noi ? Exagerezi ! Nu l-ai auzit cum a vorbit adineauri ? Vino peste o jumătate de oră! Moşul nostru chiar dacă te iartă, continuă să te suspecteze. Filip şi-a ispăşit păcatele şi-şi dă măsura devotamentului faţă de lumea noastră prin fapte.Ce dracu ? Sub orice brazdă de flori să bănuieştî un cadavru ! MAGDA :Cu Filip, exagerează poate. Dar şi tu, Savule, judeci în acest caz nu o dată cu unităţi de măsură depăşite. Ai lipsit atîta timp din ţară, aş zice din lume. N-ai ochii dedaţi cu noile realităţi. Bătrinul însă are mirosul fin. Simte duşmanul de clasă de la o poştă. SAVU: (în glumă) Asta şi lui Marx i-ar face un dosar! Măcar în ce priveşte originea socială... Dar, să lăsăm asta ! Poate că o teamă izvorîtă din subconştient mă opreşte să-mi aduc aminte ce s-a petrecut atunci pe front. Mă tem că nu m-ai iubi după aceea. Poate e mai bine să mă iei de bărbat aşa cum sînt. MAGDA: Nu, Savule. Mai trebuie să se limpezească apele, să se aşeze. SAVU : Asta mi-o spui acum, după ce ai făcut tot ceea ce ai făcut pentru mine ? De ce ai mai făcut-o ? MAGDA: Cincisprezece ani am umblat după tine (în glumă), ca luna după soare. Te-am găsit. Poate din întîmplare. Te iubesc, asta nu din întîmplare. Cincisprezece ani! Nici eu nu-mi explic. Poate şi un sentiment de vinovăţie, dorinţa de a repara o greşeală e la mijloc. Deşi acum ştiu bine că nu din prostia mea făcută la uzina „Plugul" ai căzut în 1943. Agenţii Siguranţei erau pe urmele lui Omătă şi ale tale. Dar s-ar fi putut să fiu şi eu cauza. Gîndul acesta m-a chinuit, ah, ce m-a chinuit. Credeam că ai murit pe 11 front, fără să ştii măcar că nu-s vinovată de căderea voastră. Azi, însă, raţiunea Inii spune să mai aşteptăm cu căsătoria. Deşi tu rămîi marea mea dragoste. SAVU :Hm I Lasă raţiunea ta să vorbească. Poate mă voi dumiri şî eu. MAQDA : Desigur, pînă la urmă tot dragostea este ceea ce mă leagă de tine. Dar... Te-am găsit în spitalul din Cehoslovacia, în totală stare de amnezie, după zece ani de la dispariţia ta pe front. Te-ai vindecat şi te-ai întors la noi. Totuşi, parcă nu-< întreagă întoarcerea ta : e ca un cerc ce nu s-a închis. Eşti şovăitor, nesigur de tine. începi să mă influenţezi şi pe mine. E nevoie să te întorci complet, fără şovăieli. Aşa-mi spune raţiunea. SAVU : Asta e tot ? MAGDA : Mda... Adică nu. De ce să nu-ţi spun adevărul ? Poate o mai iubeşti pe Turi. SAVU : Asta e, va să zică: eşti geloasă! MAQDA : Spre deosebire de Meresz, care e de mult mort, Turi e vie! SAVU : Hm ! Da, eu pe Turi am iubit-o. Dar azi, ea-i mai moartă pentru mine ca o mumie din mormintele faraonilor. Da, da... Ah! MAGDA : Ce ? SAVU: Stai, mi se pare că mi-am adus aminte. Da, da. Aşa e! Aşa s-a întîmplat. Ziua era neguroasă şi rece, spintecată de explozii şi detunături. Compania noastră nu putea trece printr-o strîmtoare din munţii Tatra, din cauza unei mitraliere germane, plasată dincolo de-o gîrlă. Era la începutul primăverii... Trebuia să treci gîrla aceea tulbure ş! umflată, să te caţări pînă la nemţi, pe nişte stînci, şi să termini cu ei. MAGDA : Şi tu, bineînţeles, te-ai prezentat voluntar. SAVU : Nu. Eram într-o dispoziţie poetică... Mă întreabă căpitanul : „La ce te gîndeşti, Dalea ?". „La logodnica mea" — îi răspund. MAGDA : Aşa i-ai spus ? SAVU : „Logodnică" ? — zice căpitanul. Noi avem una singură, toţi. Umblă pe aici prin vale, nevăzută, ştii, ca acea regină legendară din Egipt! Cum o vezi la faţă te dărîmi fără suflare la picioarele ei... Nu vrei tu, Savule, s-o pui pe goană ?". „De ce nu ?" — zic. M-am strecurat ca o şopîrlă printre stînci. Am coborît în vîlcioară. Lîngă nişte tufe de arini şi răchiţi, m-am dezbrăcat pînă la piele: ca să fiu mai uşor. Am trecut gîrla aceea umflată, ţinînd cu o mînă sacul de pîine plin cu grenade pe deasupra apei! Şuierau gloanţele în apă, ca viperele! Un vîrtej m-a tras în jos. Nemţii au crezut că m-am scufundat, — ucis. Am ieşit însă neobservat la ţărm, am urcat pe cealaltă coastă şi m-am apropiat... MAGDA: Şi deodată te-ai pomenit în faţă cu zeiţa cea frumoasă. SAVU : M-am simţit deodată singur. MAGDA : Singur ? Erai doar singur ţ SAVU : Da, dar nu avusesem pînă acum niciodată pe front sentimentul singurătăţii. Parcă apa aceea rece şi itulbure m-ar fi rupt de toţi ai rneî. Nu mai .simţeam nici chipul lui Meresz în adîncul inimii, cu dîrzenia lui, nici pe Dănilă... nici tu nu mai erai. Tremuram de frig, intrase în ,mine şi frica. Dar m-am căţărat la ei. îi vedeam... Unul blond, un copil, stătea peste mitralieră şi pîndea. Altul, mai bătrîn, citea o scrisoare şi zîmbea. Doi îşi arătau nişte fotografii. Al cincilea stătea pu ochii închişi. Nu dormea. „Peste o clipă nu veţi mai fi" — îmi ziceam. Şi tare mi-ar fi plăcut să ştiu la ce cugetă acela cu ochii închişi, ce gînd anume voi ucide în el peste o clipă. Filozofam... Mă ţineam cu o mînă prins de nişte rădăcini... Abia am mai avut timp să scot grenada din sacul ce-1 aveam sub bărbie şi s-o arunc. N-am auzit detunătura. N-am văzut nimic, m-am prăbuşit. Poate mi s-o fi descleştat mîna ? S-or fi rupt rădăcinile ? Nu ştiu. Am fost găsit acolo de 12 partizanii cehi, gol, fără conştiinţă, fără nici un act asupra mea. Şi după zece ani mi-am revenit cînd m-aţi găsit voi, în Cehoslovacia. Asta-i tot. MAQDA : Da... (pe gînduri) Va să zică te-ai simţit rupt de-ai tăi. TUR1 : (prin deschizătura uşii) Nu deranjez? E voie? SAVU: (sculîndu-se) A ! Nu. Sigur. Poftim, poftim! TURI : Servus, Magda, bună ziua, Savule. într-adevăr, nu v-am deranjat? MAGDA : Eu tot voiam să plec. Mai am de lucru în laborator. Cu bine ! SAVU : Magda, vino repede îndărăt, mai avem de discutat cu Dănilă MAQDA : Mă chemi tu, cînd vine. TURI : Totuşi, parcă v-am deranjat... MAGDA: Nu, nu! Cu bine. (iese) TURI : Iartă-mă, Savule. Dacă ştiam... SAVU : De ce atîtea scuze ? Nu te ştiu aşa de timidă. TURI : Eh ! dragul meu, are timpul nişte foarfeci mari la care le spune suferinţă... Mi-a tuns cu ele îndrăzneala de altă dată, îngîmfafea şi chiar încrederea în viaţă. ...Dar ce să mai ocolim ? Ia spune, Savule, vreţi să-1 distrugeţi pe Filip ? SAVU : (plimbîndu-se prin odaie) Ce ? Nu te înţeleg. Ce întrebare e aceasta ? TURI: (aşezîndu-se) Ori nu mă înţelegi, ori te faci a nu înţelege, Savule. Ce mai? O dată cu întoarcerea ta. în căminul meu a intrat o cucoană mare, abia de-o mai încape casa, deşi avem un apartament spaţios... Cucoana se cheamă „Neliniştea"... Dealtfel, toţi v-aţi adunat aici, şi Dănilă şi Magda. SAVU : Şi ce vină port eu ? Toţi ne-am adunat, şi voi. TURI : Da, poate să fie o întîmplare. Se credea că ai murit pe front. Cine ar fi putut bănui că ai să revii după zece ani ? Ne-am bucurat, cînd am aflat de întoarcerea ta. Dar de ce te-or fi trimis chiar la această uzină, ca director ? Nu era deajuns Dănilă — ca secretar de partid ? SAVU : într-adevăr, e o simplă întîmplare. Mie-mi pare bine. Cred că am să-1 pot ajuta şi pe Filip. E vechiul meu prieten. TURI : Dragul meu! Ai fost totdeauna aşa de bun. Bun pînă la slăbiciune. Dar... Simt că-mi crapă capul... Şi eram aşa de fericiţi! Avem copii drăguţi. Filip e un inginer preţuit... E un mare specialist. Şi-a ispăşit păcatele din trecut... Dealtfel a fost pe front, cu voi. A stat apoi cîteva luni şi la o colonie de muncă. I s-a dat drumul, pentru purtarea tui exemplară. De fapt, nu scrisese aproape nimic în timpul războiului. Era un biet redactor la acea gazetă la care ai colaborat si tu. SAVU : Se ştie asta. Mi-am primit încă pe atunci sancţiunea. TURI : Da... sigur... Se ştie că eşti comunist din ilegalitate. Bine, dar şi bărbatul meu este devotat regimului. Uzina-i fruntaşă, mereu evidenţiată. Filip îşi are meritul său In toate acestea. Şi acum, deodată, totul începe să se destrame. A venit neliniştea... SAVU: (întrerupînd-o) De ce şi-a schimbat Filip al tău numele ? Filip Arcan ! Asta nu-mi prea place. TURI : Au fost raţiuni estetice... Apoi a vrut s-o rupă cu trecutul pînă şl prin renunţarea la numele de familie, pe care el are impresia că sub regimul fascist 1-a pătat chiar şi prin redusa lui activitate la gazeta aceea. SAVU: De ce şi-a ales tocmai numele de Arcan ? Nu te supăra că insist. Dar mi-a cerut recomandare pentru a deveni candidat de partid. TURI : Mă aşteptam la întrebarea aceasta. Prea sînteţi şi voi bănuitori ! E numele de familie al mamei sale. SAVU : Recent, la un proces de spionaj unul zicea că şi-a luat numele de familie al mamei sale şi-şi spunea Zăgazu, altul îşi zicea Pîndă. 13 TURI : E o aluzie, Savule? SAVU : Pe cuvîntul meu, nu. Mi-a venit aşa în minte. Scuză-mă, Turi. TURI : Da. Eşti foarte politicos cu el, aş zice chiar binevoitor, drăguţ. Dar de cînd aţi venit voi, mai ales Dănilă, masa noastră nu mai e masă, somnul nu mai e somn. Asa nu se poate trăi. Trebuie să se isprăvească odată ! SAVU : Filip nu mi-a spus niciodată nimic. TURI : Filip e prea mîndru. E prea conştient de ceea ce face pentru această ţară. Vrei să se tîrască în genunchi ? Vrei să se umilească în faţa voastră ? Nu-i destul că-mi spune mie ? Uite, chiar adineauri, în faţa halei noi... A venit înnebunit. SAVU: De ce?! TURI : II ucide această bănuială nejustificată a lui Dănilă, răspîndită pînă şi printre muncitori. Fiecare om face greşeli, sau aşa-zise greşeli, pe care, din ură personală, ceilalţi le pot exploata... Pentru Dănilă, cine a păcătuit odată, rămîne un păcătos. Parcă-i vorba de păcatul originar din vechiul testament. Dănilă, cu dosarele1 lui de cadre ! Dar cine nu are sau n-ar putea să aibă un dosar ? Şi tu, şi Dănilă... SAVU : Deci, de Dănilă este vorba, nu de mine. TURI : Parcă tu pînă la urmă cugeti altfel decît Dănilă ! Şi tu, şi Magda. Dar la voi mai pot fi şi alte raţiuni. SAVU : La mine şi la Magda ? Ce alte raţiuni ? ; TURI : Filip presupune că în fundul sufletului tu nu te poţi împăca nici azi cu gîndul că eu sînt soţia lui şi nu a ta... Nu-ţi dai poate nici tu seama, dar inconştientul acţionează chiar împotriva celor mai bune intenţii conştiente... Eu am auzit sau am citit că există undeva, prin America, nişte lacuri adînci, cristaline, ca lacrima, iar la fund stau la pîndă aligatorii... SAVU : Extraordinar! Plutim în plin freudism... Eu sînt aligatorul, nu ? Am fost, după părerea voastră, jignit în amorul propriu, prin căsătoria ta cu el. Crezi că aş folosi Situaţia mea pentru a mă răzbuna ? TURI : De ce nu te căsătoreşti cu Magda ? O spun poate ca o dorinţă, în ciuda vechilor legături dintre mine şi tine. SAVU : Nu vrea ea. Iar despre legăturile dintre noi doi, te rog foarte mult, să nu-mi vorbeşti niciodată. TURI : lartă-mă, Savule. N-am vrut să te supăr. Voi şti să-mi tăinuiesc durerile ! Şi zici că ea nu vrea ? Foarte curios ! Te-a urmărit 15 ani, de atunci de cînd ne-am despărţit pe Dealul Feleacului, te-a găsit, ştiu că te iubeşte, şi nu vrea să te ia de bărbat... Asta o aud întîia oară. Poate nici nu-i adevărat. SAVU : Atunci mint eu ? TURI : Nu, dragul meu, iartă-mă, n-am vrut să spun asta... Dar zău! Degeaba-1 suspectaţi pe Filip... SAVU : Eu nu-1 suspectez, nu-nţelegi ? TURI: Iţi mulţumesc. Şi să mai ştii, Savule, că orice s-ar întîmpla, dar absolut orice, sentimentele mele pentru tine vor rămînea pururi... SAVU : Turi, te rog!... (bate cineva) Da, intră! (Intră Filip şi Găvozdea) GĂVOZDEA : Bună ziua, tovarăşe director. FILIP : Uite, Savule, cifrele acelea. SAVU : Bună ziua, Găvozdea 1 FILIP : Tu continui să lucrezi şi sîmbătă după amiază ? Da 1 Şi tu, Turi ? Omul are treabă. TURI : Am intrat pentru o clipă. Nu spuneai să-1 invităm la masă pe miine ? SAVU : Nu cred că sînt liber. 1.4 FI LIP : Te rog, nu ne refuza. Turi ţine mult să vii. GAVOZDEA : Sînt convins că şi tovarăşul Dănilă, tot la treabă e ! Eu sînt planificator, deci îmi planific timpul. Uite, e trei fără un sfert. SAVU : Da, Dănilă e aici. M-a căutat adineaori la telefon. Lucrăm împreună după masă. GAVOZDEA : Noi, de la „Oţelul nou" nu sîntem chiar aşa de exageraţi. Numai tovarăşa Cătălina ne prelucrează mereu. Are vorba mai aspră ca peria de sîrmă. Zice că ne critică 1 TURI: Lasă că nu vă strică. Bine vă face. FILIP : Savule, aş fi vrut să-ţi propun să vii la pescuit. Dar văd că n-ai de gînd să te urneşti din uzină. Dacă-i aşa, am o rugăminte: primeşte-1, după masă, în locul meu, pe Epaminonda, ştii, omul cu cicatricea aceea oribilă. Are nişte propuneri foarte serioase, o inovaţie. I-am semnat bilet de intrare. Mai vin cu el doi tehnicieni din Ardeal. Eşti de acord ? SAVU : Bine. Va fi şi Dănilă aici. FILIP : Cu atît mai bine dacă va fi şi Dănilă. Plec. TURI : La revedere, Savule, pe mîine la prînz. GAVOZDEA: (ieşind) Tovarăşe inginer Arcan, invitaţi-1 şi pe tovarăşul Dănilă la masă, că altfel aici îl mîncă dosarele. FILIP : Pe el nu-1 mănîncă.pe alţii mă tem să nu-i mănînce. Să vie. Transmite-i tu, Savule, invitaţia. (A rămas numai Savu, bate la uşă, apoi intră Magda) MAGDA : Dănilă n-a venit încă ? Aş vrea să plec şi eu. Mi-ajunge pe azi. SAVU : Magda ! De ce nu-i viaţa simplă ca la teatru ? Eroi pozitivi şi negativi, lupta între bine şi rău. Pînă la urmă binele învinge. Sau răul cîteodată. Publicul aplaudă şi se duce acasă. Iar actorii se degrimează şi devin ei înşişi. MAGDA : Adică încep a trăi complicat, ca în realitate. Numai că realitatea noi înşine o complicăm. SAVU : Crezi că de noi depinde totul ? MAGDA : De noi şi de ceilalţi. SAVU : Asta e, vezi! Totdeauna mai există şi ceilalţi. MAGDA : Uite, Savule, eu n-aş dori ca fericirea noastră să se clădească pe complicaţii mai vechi şi mai noi. Cu atît mai mult cu cît aceasta ar putea aduce nefericirea altora. SAVU : A celorlalţi ? MAGDA: Ceilalţi sînt duşmanii. Filip şi Turi sînt alţii, ai noştri, sau măcar aproape de noi. SAVU : Aşa cred şi eu. Dar, azi, Turi nu mi-a plăcut. MAGDA: Azi! SAVU : Aha ! Te înţeleg. Vrei să zici : dar alaltăieri, dar ieri, dar mîine ? Te înţeleg. Tu pe mine însă nu m-ai înţeles. MAGDA : Aş vrea să fie aşa. SAVU : Tu crezi că aş mai putea iubi pe altcineva decît pe Magda ? MAGDA : Se zice că iubirea mare ucide. Eu aş vrea ca a mea să nu ucidă pe nimeni, pe nimeni, şi să dea numai viaţă. Vino mai aproape să-ţi spun ceva numai ţie. (se sărută) DANILA : (intrînd încet, cu un dosar la subsoară) Poftă bună! Mă rog de iertare şi pardon! MAGDA : A! Moş Dănilă, aici erai ? 15 SAVU : Eşti nebun ! Tot ca la Cîrţa ai rămas, măi Dănilă. DANILA: Cum s-ar zice, prostovan! Nu cumva ai dori să-mi schimb originea socială ? SAVU : Asta, ce-i drept, nu. Dar manierele... DANILA : Nu rîde, băiete, că faţada adeseori înşală. Şi acum, gluma laoparte, copii. Propun să nu-i dai recomandarea lui Filip. Amînă-1. Să mai aştepte 1 SAVU : Iară 1 Mă rog şi pînă cînd ? DANILA : Pînă se termină ancheta cu rebuturile astea sau cu sabotajul, ce dfacu* o fi ; pînă va fi inaugurată hala cea nouă şi pînă... MAQDA : Şi pînă... pînă ce-i rotunjeşti dumneata dosarul şi i-1 mai îngroşi cu nişte declaraţii şi referinţe. Ghicit-am ? DANILA : Parc-ai fi o cărturăreasă. Tocmai pe tocmai! In suflet să-mi fi citit şi nu spuneai mai bine, fata moşului. SAVU : După atîtea amînări, Filip va renunţa să mai ceară recomandări. Prea îl sîcîi. DANILA : Mă, pentru cine-i cinstea de-a intra, pentru partid ori pentru el ? Să aibă o leacă de răbdare, că doar nu arde. Iar dacă n-o intra, o rămînea şi afară, iacă 1 A^AGDA : Parcă-i fi Cerberul de la porţile infernului. Partidul nu-i doar lumea cealaltă, unde intră sufletele morţilor : e pentru oameni DANILA : Pentru oameni, pentru oameni adevăraţi! SAVU : Fii, omule, mai elastic. Filip ne serveşte. DANILA : îmi place cum mă susţineţi, vorba ceea, ca funia pe spînzurat. Mă, partidul culege ori alege ? Alege ! Aşa-i ? Cînd alegi, nu alegi cu ochii închişi. Te uiţi îndărăt, înainte, în sus, în jos, cîntăreşti, chibzuieşti, pleci, revii... De altfel nu noi decidem, ci organizaţia. Eu îţi cer să amîi recomandarea, nimic altceva. In prezent, Filip... SAVU : In definitiv ce ai tu la dosarul lui Filip suspect în privinţa prezentului ? DANILA : Deocamdată bănuieli. Ascultă, nu ţi-a spus Filip că vine cineva la tine azi după masă ? SAVU : Poftim! Bănuieli, bănuieli, bănuieli. Da, mi-a spus, nu-i nici un secret. Cine ţi-a spus ? DANILA: O păsărică. Zburase pe la fereastră şi 1-a auzit. Mă, chiar Filip mi-a spus, că l-am întîlnit cînd pleca. Vorbea repezit, de parcă era o mitralieră. MAGDA : Moş Bănuilă trebuie să-ţi spunem, nu moş Dănilă DANILA: Spuneţi cum vreţi. Bănuială, Bîrîială, Mormăială, numai ascultaţi-mă. Partidul să fie ca R6ntgen-ul în ce priveşte trecutul şi prezentul omului. Să-1 cunoască. Iar dacă-1 cunoaşte, şi-i bun, apt, cum se zicea la recrutare, şi-1 primeşte în rîndurile noastre, apoi asta nu înseamnă că şi-a luat ochii de pe el şi zice : „Noa, Grigore al meu, de-acum ce-ai făcut ai făcut, şi dacă aflu ceva nou despre trecutul tău nu mă mai interesează". SAVU : Şi ce ştii tu nou despre trecutul lui Filip, ceva ce nu ştim noi ? DANILA : Eu zic să discutăm aşa, între noi, că poate trecutul ne lămureşte unele chestii din prezent. MAGDA : Şi eu sînt de acord să-i analizăm încă o dată viaţa. Am cunoscut-o. Poate nu toată. In trecut ar putea fi rădăcinile răului din prezent, dacă răul există ' SAVU : Dialectică lombroziană : criminal din naştere 1 Exagerăm, Dănilă, exagerăm. DANILA : Nu ştiu, poate chiar greşesc. Dar n-am dreptul să judec înainte de a propune primirea cuiva în partid ? Iată dosarul lui profesional. încă de pe cînd era la colonia de muncă se pare că Filip a intrat în cîrdăşia unor legionari, dacă nu mint referinţele. II ajutau să-şi facă normele. Nu s-ar putea să fie de atunci sluga lor? Sămînţa 16 blestemată poate că a găsit în inima lui pămînt priincios. Bine-ar fi să fi căzut pe piatră ! Apoi, nici Turi nu-i un îngeraş nevinovat... (sună telefonul) SAVU : Da ? El. Pe cine ? Da, da. Poftim, îndată. L-aţi şi reperat. E aici... Pe tine te caută, Moş Dănilă. DANILA: Nu înainte de ora cinci. Am treabă. Da, da, peste două ore. Dar să fie pregătiţi 1 (întrerupe şi formează un număr) Allo ! Poarta ? Dacă mă caută cineva, nu-s aici. Spune că mă întorc peste două ore. Limpede? Mulţumim, (către Savu şi Magda) Deci aţi priceput că-i necesar. Dacă iese omul curat, eu sînt primul gata să mă bucur. SAVU : La tine cresc bănuielile una din alta, ca ramurile copacului. Cum să iasă curat ? DANILA : Copacii nu cresc pînă la cer. Este un vîrf cu care se gată. Să ajungem la vîrf. Şi ca să nu ziceţi că-s exagerat, eu nu zic să începem de cînd a fost dracul mic S-o luăm numai dela Cluj, septembrie 1940. SAVU : O mică deviere naţionalistă a lui Filip, la demonstraţia organizată' de partid. Dar parcă vorbisem cu el înainte ? DANILA : Dar la Sibiu în iulie 1941 ? SAVU : A vrut să ne ajute pe noi. Ce-i el vinovat că agenţii Siguranţei antones-ciene erau pe urmele noastre ? DANILA: Hm ! Aici nu-s de acord cu tine. MAGDA : Savule, hai să mai examinăm încă o dată faptele, să fie liniştit şi moş Dănilă şi noi. Sîntem doar tustrei membri de partid şi pînă la urmă noi răspundem SAVU : E suficient să pornim cu legăturile de care vorbeai, din colonia de muncă. DANILA : Eu cred că rădăcinile-s mai adînci. SAVU : Şi dacă se va dovedi că-s neîntemeiate bănuielile tale ? DANILA :Mai bine aşa, decît să se dovedească ulterior, după ce l-am primit, că îs întemeiate. SAVU : Fie! Să mai urcăm în imaginaţie treptele istoriei. începem deci cu situaţia din Cluj, septembrie 1940, după dictatul dela Viena. DANILA: Nu rîde ! Calm, obiectiv, fără lungimi, fără patimă. Fapt după fapt, situaţie după situaţie, ca să se vadă bine — este ori nu este vrednic, Filip, să intre in rindu-rile candidaţilor partidului nostru ? Aceasta e întrebarea 1 MAGDA: Moş Dănilă, de ce ţii mîţa-n sac? Pune întrebarea de-a dreptul, cum ţi-e firea. DANILA: Apoi aşa să fie! Da. Este inginerul Filip Arcan vinovat' întuneric. TABLOUL 3 Pe Dealul Feleacului, la Cluj, septembrie 1940, în curtea unui restaurant. Se aude retragerea spre Turda a populaţiei şi armatei rornîne. PALICA : Noa, moş Dănilă, tîrgul s-o spart; adună-ţi şatra şi meri acasă la Cîrţa că la fabrică, de unde te-au scos pentru politică, nu te mai primeşte. DANILA : Mă prostovane, astupă-ţi grăitoarea, că trag la ea muştele ! PALICA: He, he ! Ţi-i ciudă, că Hitler şi Mussolini băgară foarfecile în Romînta Mare. De-amu să mai fie şi Romînia mică. DANILA : Şi ce cîştigi tu din asta, mă pepene stricat ? PALICA : De-acum or veni pe-aci numai domni de cei mari, grofi şl baroni, nu nişte răgăţani cu curechiu-n bîtă şi cu moare-an straiţă. Gata cu mămăligarii ! Apoi eu mi-s ş-o ţîră de neamţ după bunică-mea : Mărie Pappdeckel. Am să-mi schimb numele după ea. 2 — c. 3474 17 MAQDA : Nu. Dar dumneata, mos Dănilă ? DANILA: Las pă Pălică obăr. ~, - . , . (Către Pălică, care aduce limonada) Zice ca-ş, schimbă si numele. Popîndoc ai spus > PALICA: Ce-ţi pasă? ' M nrJ : v-3-1 ?tiU CUm ^ zic cînd ne"om ^«rce? m m V : o lntoarceti voi- cî"d mi-oi vedea ceafa 1 guzganufeT ' ^ ^ CÎ"d da s"° şi n-oi ,a încotro, jIntră Savu Dalea, Turi, Filip Lungocea) A ! Buna ziua ! Cîte-o halbă rece ? fi»; SAVU : Cîte o halbă, să ne mai astîmpărăm focul. (Turi ia pe Filip de braţ. Savu o vede şi se uită la ea) magog,^ LUTC' "U Prea 6 bi"e ~* Cursurile 'ta,:Miroseau a de- a violet AsÎi ^fratf nfs T™ H T^3'6 3 ^ ^ SPUi dar "u si savu At 'h-T* * acord- Lasa_i pe un«uri să simtă ca- ca noi Xl' " " n,UnC,t0d ma?hiari de 13 "Dermata'' Dar ei manifestaseră sau nouăf: * " S"3U ^ " manifesta!ia "«-tră ? Lor le-a luat Ardealul SAVU : Turi 1 FILIP: Nu-1 lăsa, Turi, atacă-1. Ştiu, partidul comunist a organizat si uornit rf- monstraţia, dar noi am desăvîrşit-o. organizat şi pornit de- SAVU: Halal desăvîrşire ! Te-ai lăsat prostit de haidamacii lui Maniu FILIP : Nu exagera. Crezi că mi-am şi schimbat ideile? Ce naiba . simn,r voi de cînd mă ştiu. a ! ^'mpatizez cu FILIP : Aşa ma cunoşti ? Asta-i cap ce nu se pleacă. (Iese cu Turi) MAQDA : Eşti supărat, Savule, de te uiti asa după ea? la Sibiul"1 Maffda' CU mine- C°™"da"*"> e de acord să te luăm în autobuz. MAGDA : Adevărat ? SAVU : Nu eşti oare tu a mea ? MAGDA : Dar Turi ? MAGDA : Atunci tu pe mine mă iei ? 18 SAVU : N-a fost uşor. La început comandantul spunea : Ce să caute o fată într-un autobuz militar ? MAG DA : Ah' Savule ! SAVU : Vii cu mine. 1 MAGDA : Trebuie să-mi las părinţii ca să viu cu tine. Apoi chimia s-a mutat la Timişoara. SAVU : Ne mutăm şi noi la Timişoara. Luăm şi pe părinţii tăi. Mă apuc iarăşi de politehnică. Am întrerupt-o atîţia ani! N-am avut norocul lui Filip de-a pleca în străinătate. Sărăcia m-a făcut ziarist. Şi prostul de Filip mă invidiază. Scrie articole sarbede şi vrea să-şi lase meseria. Dar e băiat bun. Am să-1 readuc pe calea cea bună. MAGDA : Mi-e să nu-1 mîie curentul tot mai la dreapta. SAVU : Nu-1 vom lăsa, va rămînea cu noi. MAGDA : Pe mulţi o să-i ducă puhoiul fascist şi-o să-i despartă unii de alţii. SAVU : Vom lupta împotriva puhoiului şi vom fi mereu împreună, Magda, nedespărţiţi. MAGDA : Dar... nu acum... SAVU : Ce-ai spus ? MAGDA : Nu vin cu tine, Savule SAVU : De ce ? într-adevăr ? A'IAGDA : Am primit sarcina să rămîn aici în Cluj. Nu putem pleca toţi dincolo. Trebuie să mă înţelegi. Tu crezi că mie mi-e uşor ? Şi eu aş vrea să pot pleca aşa, ca Turi bunăoară... Dar se vede că e nevoie de mine aici... Aşa mi s-a spus. SAVU : Va să zică aici, în vîrful Feleacului, se sfarmă visul nostru. Graniţa taie nu numai inima Ardealului, ci desparte şi inimile noastre. Nu se poate ! Nu te las. MAGDA : Trece şi aceasta, şi vă întoarceţi voi. Oşteanul meu drag 1 SAVU : Ne întoarcem. Ah! Va să zică.. MAGDA : Sub alte steaguri vă întoarceţi. SAVU : Sub altele, ca focul ! Aşa dar, pentru despărţire ne-am întîlnit... MAGDA : La revedere, Savule. (Se îmbrăţişează, Magda pleacă, vin rîzînd Turi şi Filip) TURI: A plecat steagul virtuţii ? Parc-aveai de gînd s-o iei cu tine. Virtutea ambulantă... FILIP : Asta-i bună ! SAVU : Eh ! Turi, Turi... Să nu te văd eu pe tine o dată la picioarele ei, cu fruntea plecată. TURI : Mînce-1 mama, că spiritual mai e ! (se repede la Savu, îl cuprinde după gît şi-1 sărută pătimaş pe gură). Am să ard cu flacăra dragostei virtutea din tine. Am să fac un om ca mine şi ca alţii. Şi am să te gonesc apoi. SAVU : (zăpăcit) Eşti nebună... FILIP : (înţepat) Da, culmea e că îi înnebuneşte şi pe alţii. TURI: Ştiţi de ce? Pentru că nu-s roaba nici unei pasiuni, ci numai a gusturilor mele ! FILIP : Savule, ştii că am de gînd să scot o gazetă la Sibiu ? Te angajez pentru cronica de politică externă. TURI : Ce minunată idee. SAVU : N-ai nimerit-o. Iţi trebuie pe astfel de timpuri oameni care să-1 laude pe Hitler. Eu n-am s-o fac o dată cu capul... FILIP : Voi lupta să fiu independent, chiar de-aş rămînea singur ca o insula în ocean (intră Cuţundrache şi Bocu) 19 SAWNmACHE: ZiUa' BUnă ZiU3! Trăiasc* învins. SAVU. Urte oamem, tăi ! Aţi băut un pahar prea mult? BOCU : Acum vrem să bem. Faci tu cinste ? .n.n^f^irr^.^rsa "aîc,i **• -~ i>AVU : Nu-s destule mese libere ? BOCU : Aşa... Din prietenie... pΙ- Hai' hai! La camarazii voştri plasaţi-vă sentimentele reşte inima? ( * ^ D°mnU'e Cu*undracf*. ^mnule Bocu I Ce vă do- S: ,a te uită la eI! Presupune că au şi inimă... FILIP : Tun, nu te băga... între ^2^^ ^ Pf0aStă' ^' ^ ^ ^ ™> E Voie sâ FIL1P : Fă-te că nu auzi, Turi. cnasa d1AVîuna.Se " 6 V°ie " Şi CHnii- d°ar a* intra< voL Pune ţuicile pe dac, eŞ?a"a^AeXn? ' " " ? °C * ^ « >»' "°rthy, rfm^r^ÎT1 Că Vi S_a făcut vouă de rob* Wtleristă ! niştii în libertate, p/uTc'Lt^ ^^,^7°^^ Trebuie să plătim I P 1 Sa ba£e dlscipl»na în noi. BOCU : Să plătim ! Şirea-i pd^p^rtei^a8"2 ^ DOmn" VOr Să P'ătească- P°«* « I" - copacuS^V^ ^ ? <** ^ *» * **< * " «* * PAnri?"raa'ra"dl"le! 13 Seama că te-oi trăzni cu Patu> P"?«i-ai mei. ^ ' ^ C" ÎU''dIe) Sînt ^ mei! Ce * "agi, moş Dănilă ? Sînt DANILA : Ai tăi, ai tăi, mînca-i-ai cu hrean dracu?^ „iT10" *» ^ " ^ C^"drache. "* Savule! Ce SAVU : leşirea-i pe acolo ! curuNDRAgir^ * r^rre*,s spre BOCU: N-ai aflat că sîntem la putere ai ? Dăm ™-ideile tale! P * ? Danl 001 cu V0Psea verde peste CUTUNDRACHE : Pentru oameni ca tine to-va-ră-su le Dai* mai ascuţite... ' ra-Şu-le Dalea, avem şi argumente BOCU : ...mai contondente ! (cei doi oVL: LreS)dU"Se SPre 60 InCă Pl6Cat ? S°arele # mamii voastre... FILIP : Savule 1 Eşti nebun ! Nu-ţi dai seama 1 SAVU: Te mai şi scuzi în fata canaliilor. DANn'A^n ^ ? Â?tia tC t3ie Ca Pe Un dovI<*c ! DANILA. Da ,uţ, mal stat de picior! Astia ajung din fugă iepurele. TURI : î-a motorizat Hitler. PALICA : Dar nu mi-au plătit ţuica. Acu' plăteşti şi consumaţia lor, domnule Da-lea, că dumneata mi i-ai gonit... (pleacă furios) DANILA : Nu faci tu atîta cinste pentru Hitler, mă caltaboşule ! FILIP : Hai, Turi, să plecăm şi noi, că soseşte camionul. Cu bine, Savule. Ne vedem la Sibiu. Şi zău, vreau să colaborezi cu mine ! La revedere, (iese) TURI : La revedere, Savule şi nu te mai gîndi la Magda. îşi găseşte ea un hon-ved... (iese) SAVU : Cu bine, cu bine! DANILA : Te-a pupat pupăza... Dar unde-i Magda ? SAVU : A primit sarcina să rămînă aici. DANILA : Da ? E cam tînără. Mai aştepţi pe cineva ? SAVU : Pe Varşandi. Şi el rămîne aici. DANILA : Apoi ce-ar căta dincolo ? Am auzit eu nişte vorbe despre el, de-or fi adevărate, să nu-1 iei din gunoi... Mă duc să-mi fac şi eu straiţa de drum., (Iese. Intră Ianoş Meresz, legat la cap, fără să-1 fi observat Savu) MERESZ: Noroc, Savule. Ştiam că te găsesc aici. SAVU : Ianoş ! Ce bine îmi pare ! Te-au atins... MERESZ : La partea care-i supără cel mai tare pe fascişti 1 Capul. SAVU : Dacă n-au ei, ar vrea să n-aibă nici alţii. De unde vii, lanos ? MERESZ: De la Braşov. Unul din garda de fier m-a pălit, (arată spre rana) Dar le-am arătat noi ce înseamnă clasa muncitoare. Şi are să se mai vadă aceasta ! SAVU: Şi la noi o clocotit mînia poporului, de-au gemut înfricoşate zidurile Clujului. MERESZ : Dar au fost şi ceva răbufniri şovine, mi s-a spus. SAVU : Da, Filip Lungocea a mers cu noi în prima zi, apoi a întors-o pe demagogie naţionalistă. Pînă la urmă nu-i băiat rău, tot cu noi rămîne. Am eu grijă. Dar s-a petrecut ceva şi mai grav : unii ziceau că noi să nu participăm. MERESZ : Am auzit. Aţi participat totuşi, şi asta e bine. SAVU : Iuliu Maniu n-a venit la Cluj. Ai lui l-au aşteptat la gară şi s-au întors cu nasu-n pămînt. MERESZ : Ce vrei ? Să se pună rău cu Hitler ? Trage nădejde că va fi atacată Uniunea. S-a ascuns. Asta-i bine ; au intrat toţi în aceeaşi oală, fascişti, liberali, ţărănişti. SAVU : De-acum s-au despărţit apele. Dar rîul cel mare, poporul, e cu noi. MERESZ : Asta-i aşa. Vin însă timpuri aspre, Savule. Tu pe Varşandi îl aştepţi ? Mie poţi să-mi spui. Ştiu. De aceea te-am şi căutat. Să nu-i predai nici o legătură. Ce te uiţi aşa ? SAVU : Nu pricep. MERES : Vei pricepe curînd. El a stăruit aici cu de la sine putere pentru neamestecul comuniştilor în demonstraţie. SAVU : Zău ? Bine, dar lui trebuie să-i predau legăturile. MERESZ : Dacă nu vrei să mi le predai mie, nu le preda nimănui SAVU : Cum aşa ? MERESZ : A anunţat prefectura poliţiei din Turda, din Sibiu şi desigur Bucu-reştiul să te urmărească pe tine şi pe alţii. Fii atent. Sînt pe urmele tale» (intră Dănilă) Noroc, moş Dănilă ! Ce faci ? DANILA : (apropiindu-se) Apoi am luat traista şi la drum... (zărind pe Li, care intră) Iaca şi domnişoara Li. LI: Bună ziua ! Moş Dănilă, pleci ? Eu acum vin de la Bucureşti. Se putea să nu 21 te caut, moş Dănilă ? (Către Pălică ce-a apărut) Domnule Pălică, un sifon... (către Savu) Cu tine am ceva treabă... (către Meresz) Acum e limpede. Varşandi a trădat. Tovarăşe Meresz, pînă la noi dispoziţiuni rămîi la Cluj. SAVU: (scoţînd un bilet din schimbătorul puştii, îl întinde lui Meresz) Meresz, aici e tot, legături, nume conspirative, adrese. MERESZ : Mulţumesc, Savule. (către Dănilă) Apoi drum bun, moş Dănilă, şi nu fi amărît. Te duci la Sibiu şi mai departe ştii. Om bea noi încă bere la masa asta de piatră. Vor trece şi valurile astea murdare, cînd ne-om întoarce noi ca viforul DANILA : Ca viforul. Da, ca viforul cu coamă roşie. LI : Aşa, moş Dănilă. DANILA : Ai! Ce-om izbi cu barda-n putregai! MERESZ: Aşa, aşa, moş Dănilă! „Că duşmanul nu-i de fier, să nu intre brişca-n el"... Nu aşa cînţi dumneata cînd eşti vesel ? DANILA : Acuma aşa-s de vesel încît se-ntunecâ lumea pe unde trec ! LI : Moş Dănilă, ai dumneata jăratec în suflet de pe cînd ai fost Ia Doftana şi dă el vîlvătaie atunci cînd trebuie, ştiu eu 1 DANILA : Mă uit către Huedin şi văd numai nori negri, mă uit către Turda şi văd numai negură. Ne-o făcură domnii şi au de gînd să joace pe spinarea popoarelor, pe cît pricep eu. Nu-i bai, că ridicăm noi spinarea. Junghiu-n voi de domni, ne-ntoarcem noi ! (pleacă) MERESZ : Acum, frate Savule, ne despărţim şi noi. Lui Verşandi nici un cuvînt că am fost eu aici. Noroc! Tu rămîi, Li ? LI : O clipă numai! Te ajung din urmă. Savule, Savule, tare mai eşti mîhnit! SAVU : Mă-neacă amărăciunea. Dănilă mi-a răscolit-o şi mai mult. LI: N-ai simţit în glasul lui mînia înfrăţită a tuturor, a celor oropsiţi de pretutindeni ? Ascultă, Savule, am neapărată nevoie de asistentul Dragu de la chimie. E în Cluj ? SAVU : A plecat ieri la Timişoara, cu institutul lor. LI : Deci acolo trebuie să ajung. Ei au nişte substanţe ce nu se găsesc Ia Bucureşti. Cîţi kilometri sînt pînă la Turda ? SAVU : Aproape treizeci. LI : îi pot face chiar astăzi. SAVU : Dar pînă la Timişoara cum ai să ajungi pe drumurile astea înţesate? LI : Ajung eu cumva. Pe jos, cu căruţa, cu trenul. Te îmbrăţişez, Savule. Poate că ne vom vedea Ia Bucureşti. (Intră Varşandi) SAVU: (s-a întors brusc) Varşandi! De ce-ai întîrziat ? (vine Pălică) PALICA : Cu ce putem fi plăcuţi ? Ţuică, bere sau vin ? VARŞANDI : De toate, ca să-1 înveselim şi pe domnul Savu, că plînge locul pe unde trece el... PALICA: (obraznic) Domnul Savu e supărat pe Hitler. SAVU : Pleacă de-aici! VARŞANDI: Atunci să-mi aduci numai mie, Pălică, o sticlă de vin (către Savu) M-am uitat la manifestanţii de pe străzile Clujului. La ce-aţi avut voi lipsă de circul ăsta ? O răsuflătoare pentru naţionalismul romîn, care altfel plesnea de umflai ce era ? Poftim ! S-a dezumflat. Dar nu v-aţi gîndit ce are să urmeze ? SAVU : Şi ce are să urmeze ? VARŞANDI : Şovinismul maghiar, întărîtat. Voi 1-ati întăritat. Eu atu cerut să nu se amestece comuniştii, cînd a început hărmălaia... SAVU : Tu ai cerut, va să zică ? Bravo. 22 VARŞANDI: Fireşte. Nu puteam aştepta dispoziţii de la centru. SAVU : Asta-i disciplină de partid ? VARŞANDI : Trebuia acţionat repede. N-ai văzut? Filip Lungocea şi alţii ca el au spart nişte vitrine. SAVU : Incidente neimportante faţă de demonstraţia antifascistă a poporului. Filip ? E vina noastră că n-am stat cu el de vorbă înainte. A mea îndeosebi. Dar tu, să te ridici împotriva unei manifestaţii antifasciste, asta nu-mi intră în cap. VARŞANDI : Nu sînt vinovat că nu intră în capul tău decît ceeace ţi se comandă. Eu însă rămîn aici. înţelegi ? Tu pleci. Apropo, timpul tace şi trece. Ştii de ce-am venit ? SAVU : Să-ţi predau legăturile. Află că nu ţi le predau. VARŞANDI : Cum adică ? Asta-i disciplină de partid ? SAVU : Varşandi, cărţile pe faţă. Ştiu tot! VARŞANDI : Ce ? înţeleg. A fost Meresz pe aici. Ei bine, văd mai departe ca voi! Uniunea Sovietică va fi, mai devreme sau mai tîrziu, atacată. Hitler va învinge... SAVU : Aşa, omule, începi să vorbeşti limpede. Cînd ai să te înscrii Ia „crucile cu săgeţi"? Sau Ia S.S. ? VARŞANDI : N-am să te întreb pe tine cînd şi ce am să fac! V-a înfrînt Hitler şi Horthy, fără să cheltuiască măcar un cartuş cu voi ! Auzi, brava oaste romînă cum se retrage ? (se aude armata în marş, camioane, cai, vehicule grele, tunuri, tancuri) E ultimul vostru eşalon ! Vin de-acum cătanele lui Horthy! Uite jos în oraş, vezi ? Aşa vă retrageţi, măi, ca romanii, străbunii voştri, din Dacia ! SAVU :Ne vom întoarce noi, n-ai grijă ! VARŞANDI : Ce ? SAVU : Ne vom întoarce ! VARŞANDI : O-ho ! Voi avea barbă pînă-n genunchi atuncea ( SAVU : N-ai să te razi de prea multe ori pînă venim. Dar nu venim cu' Anfo-nescu, nici cu Hitler... VARŞANDI : Dar cu cine, mă rog ? SAVU : Vei vedea. Cu ai noştri. Cu aceia pe care ziceai că-i atacă Hitler. Vreau să ştiu unde te găsesc atunci. VARŞANDI : De astălaltă parte a baricadei, împotriva voastră ! Ha ! Ce-s împuşcăturile astea ? Au început războiul ? O VOCE : Dom' sergent, vino repede că-i aici armata lui Horthy! SAVU : Aşa dar, vei fi de cealaltă parte a baricadei cînd ne vom întoarce ? (pleacă Savu) VARŞANDI : (strigînd) Da ! Cu arma în mînă ! SAVU : Fără arme, cu mîinile ridicate vei fi! Prizonier 1 CORTINA. ACTUL II TABLOUL 4 La Sibiu. In redacţia ziarului „Strigătul nostru" DANILA : M-am săturat. Am citit toate afişele astea mincinoase. M-am îndoctrinat! Auzi tu, acolo, război sfînt ! Dar lasă că le dă lor rusul bătaia lui Ler-împărat! Şi tu ai scris la fiţuica asta, cu care nu-ţi vine să ştergi nici treptele, ca să nu le murdăreşti ? SAVU : Un singur articol, pe urmă am renunţat. Mi-am primit cuvenita săpuneală pentru indisciplină. 23 ,ece ^■'^îuSr'^dCCÎt " SCdU- °* rai"aU Că - - e mai rt^" = ^' " ^ Pe n"" fl bi"e" Dar sa >a o foaie antonesciană SAVU : Plec pe front. -ii 32«^^' S0Vietidl°r? °rea Probl6mă- °e ™ ^ cere să poate idi cAu T^aJz rirr săimai vorbesc °dată- Mi-e prieten. Poate salvăm un om. ? ^ 53 56 dUCa Pe apa sî,nbetei- DAN1LA : Mă, din cine nu faci slană, din coadă de drac nu faci sfînt. (Intră doi indivizi suspecţi) Acum ch.ar că plec. Ăştia au lăsat după ei o duhoare de copoi... Nu simţi ? (Intră Gavozdea) mMHZ*DEAc: °ragă SaVU,e' direct0rUl încă nu te'a Put«t primi. GAVOZDV^arminiSfratotr-• ?e C6"' faCi PăCăt°S d6CÎt e" domnuIe Gavozdea? partea hfcf ar f,ie-CaPJban" ^ * ^ direct°r- W comunic din partea „, ca ar & bine sa sen, din nou la „Strigătul nostru". Poti să-ti faci o reintrare raSinÎ'U: t"S^!ri0ritatea despre iume asupri cel" • ^TscZS^S?" ne pnn războiul sKnt împotriva Uniunii Repub,iciior GAVOZOF A ' MemnătUra LUng°Cea " P°triVeŞte M rîtU' 13 P°rc sub ™ articol. VAy°ZDEA j. Numai sa n« se lase cu părere de rău refuzul tău Savule dese, „ tunp ce «Ln cabinetul lui Lungocea vin cei doi indivizi suspecţi TL uitîn- du-se la Savu şi la Bulz) gaşi, nDaAmNIceAzicAePOi * P3re * p,eCa an,todoi de mî"ă- aşteptaşi, dar cîşti- SAVU:Ai dreptate, moş Dănilă. Hai să plecăm... savh Î111^ Cabi"et) SaVU,e' m°Ş Dăn"ă' ^ ! Vrea să vi vorbească Filip SAVU: Nu şttam că eşti aici şi, după cum arată inelul, logodită... Cine-i fericitul? dam r''ă °âTda ' Sînt SeCfetara Pariiculară 3 lui Fiiip> viitorul me« ««DANILA : Aha ! La mai mulţi, cum se zice. TURI: Se zice la mai mare, moş Dănilă. DANILA : Apoi, cit ţi-e pofta, atîta să fie. casă, cZ1 confort" ^ ' toPUl * ^ adun * Pe drUmUri" Mi"e «" •« am o - eu £ pT^ sX^uT. rielX" 17^' ~ ** *— " "~' (merge în cabinet, vine Filip) FILIP: Bună, dragii mei ! Iertaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi. Si uite nici acum nu pot sta... Sînt chemat la prefectul judeţului. ' ' ' pnm^c.^113 bU"ă! Ne Vedem' d°mnU' SaVU' CUm ^am spus- 'a- stii unde- fost aici doi rff' °mUle' Că ti_° StriC3 d3Că t!"0i face f0st *» dumita'e d pîne. Au ovrliu leaoilt Î "Ţ?*™" ^ ^ firme Romînul P«"e numele, ovreiul capitalul ş, totul merge strună... Le-am vorbit de dumneata. n..i, il?nANILA: Şi Ci"e munce?te? Săracul- romi". «"Sur, ovrei... Asa-i ? Nu zău, domnule Lungocea, ce am eu cu romînizarea ? Romîn sînt, pe alţii nu vreau să-i fac... F1LIP : Uite-i că se-ntorc ! Dumnealui e omul de care v-am vorbit. Om de-al nostru, din Ardeal... Dănilă Bulz. Tare de treabă rumîn. Vi-1 recomand... UNUL DIN CEI DOI: Hai să stăm de vorbă, domnu' Bulz. Ne trebuie un romîn verde... DANILA: Verde ? Mie-mi place să fie frunza verde, cîmpul, dar omul să fie roşu ca mărul, cămaşa lui albă ca omătul... CELALALT : Te ţii de glume. Dar să ştii că-i o bună afacere pentru dumneata... DANILA : Eu nu vreau să romînizez pe nimeni... FILIP: Poftim! Dumneata eşti ca Păcală: „Nu vreau să fiu primar!" Pe onoarea mea, nu te-nţeleg. DANILA: Păcală, cînd au vrut să-1 bage-n butoi şi să-1 arunce în apă... şi striga „Nu vreau să fiu primar!" pînă cînd s-a găsit prostul să-i ieie locul. Dar eu nu mă las băgat la apă. FILIP : Omule, ai nevoie de-o pîine!... Ia-o de la cine te îmbie. DANILA : Daţi-mi altă treabă, să car saci, să tai lemne. PRIMUL DIN CEI DOI : Hai, domnule Bulz. Stăm o clipă de vorbă. Dacă primeşti, bine de bine, dacă nu, treaba dumitale. Nu poţi ferici omul cu sila. SAVU : Să nu mă aştepţi în stradă, moş Dănilă! Te ajung numaidecît din urmă. (Ies cei doi cu Bulz) FILIP : Frate Savule, tare rău îmi pare că nu vrei să scrii la noi. Cînd ai scris întîia oară, te-ai compromis. Ştii tu, articolul acela în care englezul e toreadorul ce flutură marama roşie, iar Hitler taurul întărităt... Atunci ^mi s-a cerut să te dau afară... SAVU : Şi acum ţi s-a cerut să mă iei înapoi ? FILIP : Este iniţiativa mea. Te scap de front. SAVU : Eu nu mai scriu pînă ce nu se va termina cu Hitler şi cu banda lui! FILIP : Eşti nebun! Atunci nu vei mai scrie niciodată. Cruciada aceasta, sfîntul război antisovietic, cum i se zice, — între noi fie zis nu-mi plac vorbele astea umflate"— a fost cîştigat înainte de-a începe... SAVU : S-au tras abia primele cartuşe. Cine va trage ultimul, acela va cîştiga. Eu am răbdare. FILIP : Eşti absurd! Chiar admiţînd că nemţii ar suferi o înfrîngere, tu crezi că englezii şi americanii ar îngădui să învingă ruşii ? SAVU : Filipe, am fost părtaşii aceloraşi idei pe timp de pace: se vede că războiul ne desparte. FILIP : Eu îţi vreau numai binele. SAVU : Am aflat că te-ai logodit cu Turi. Felicitări. FILIP : Ce să fac ? O iubesc. Rămînem prieteni şi cu tine. Şi ea m-a rugat să te ajut. Te reabilitez. E unicul prilej. Te pun pe lista mobilizaţilor pe loc... E vorba de viaţa ta ! SAVU: Măi Filipe, viaţa-i cel mai mare bun pe care-1 poate avea omul. Dar nu cu orice preţ. FILIP : Mă ! Ne vom întoarce la Cluj prin Odesa, prin Kiev... SAVU : De ce cu asemenea ocoluri ? FILIP : Pe Hitler îl aşteaptă victoria ! Toată lumea va fi la picioarele lui... Nu-i mai bine să fim învingători la dreapta lui ? Englezii se vor da cu el, chiar şi americanii. Vom sta la dreapta lui, căci am luptat. SAVU : La dreapta, bine zici. Te-ai dat tot mai la dreapta... îmi place cum pro-păşeşti. FILIP : Ei da ! Tu ştii doar că şi eu am fost cîndva de stînga. Mai sînt poate îh inima mea. Dar nu vezi în ce situaţie este Uniunea Sovietică ? Totul se dărîmă. 25 •»4 «... «** a :ir x r* *r ~ - greşeala. Iar cînd voi fi ier at voi fi ? 3 P'C'°are- Imi voi cunoaşte ?tii 1 0;—r 'ir Sînt un bun ^ «*.*£^^JZ£££%de ia — - * - «■ că mă întorc peste un ceas-douî Cu tncăpă,*Hsta 1T spui catîri amîndoi. Le vrei binele, dar ei tot L Îu trag ""^ ""^ făCU<- Ni?te TURI : Candidaţi la închisoare, cum zice Gavozdea. ceea, «^^^^^Z^ni .= Ctar»« profi1^ viitorul. Dar, vorba obrazul. ° rUpem n'CI CU stln^a- 0 mî"S spală pe alta şi amîndouă FILIP • fsp a„r™;0 j dl cu cel d0) de 'a rominizare. MAGDA : (intrîr.d) Turi! K ' MUArnA° tC T°g- (teIef0n^ Rcvenit' mai tîrziu. nu ştiu^ Mama^ fa^rf ^' * ^ ^ •> - TURI : Şezi, draga mea, şi povesteste-mi MAGDA : Ştii ceva de Savu » s -ns; s.isarsr a p,ecat- în timP ce Li strecoară biletul) Dă-i să bea. LI : ba-ţi dea dumnezeu sănătate, moşule. trecut ?CATALINA : P°™ ""^ făCUt' m°ŞUle- A?a Vine răUl în P»mele >ni. Ţi-a LI: Mi-a trecut. Vă mulţumesc la amîndoi. lebăda ^rfntec' ^' ^ ^ ?' *" P°artă' Că ™ ^ mai SCUmpă Ia VOrbă decîf CĂTĂLINA : (scoate biletul şi citeşte) „Du-te urgent la inginerul şef Zamfir Si co- bfeSrCo'ltun3! n°aPte 6 'Ună PHnă"" "'La "°aPte în 0b°n ?i t0Cmai Ia n0apte"i de'pază - .FILIP: J.(intră Srăbit' în uniformă de căpitan) Madam Cătălina, nu mai dai nimănui nimic din magazie. Ne-am înţeles? CĂTĂLINA : Dar ce s-a întîmplat ? Bună ziua, domnule căpitan. FILIP : Ordin ! Nimănui nimic ! Nici lui dumnezeu din cer CĂTĂLINA : Am înţeles. Ordin ! FILIP : Dacă vine generalul în inspecţie, eu sînt prin fabrică. (iese ; se aude soneria la poartă) S™™,^ CătăHna- Am V6nit Să te Văd Gheor*he m-a cerut de nevastă CĂTĂLINA : Foarte bine ! Foarte bine! RămK în locul meu, cel mult o jumătate de ora. Am ceva i treabă prin fabrică. După aceea vorbim, pînă cînd îti vine ora să-mi iei locul. Bine Măriuţă ? MĂRIA : Bine ! ' MAQDA: (intrînd) Bună ziua. Dumneata eşti magazionera? MĂRIA : Da. Dar cine sînteţi dumneavoastră? MAQDA: Eu sînt Suzi. (pauză) Cum e luna astă-seară ? MĂRIA : Plină... ra,nn»M»GDA-ry~\m™"a' 13 °fa Cind' Pe Iinia îerată Bucureşti-Consţaiita. îa rampa cu rachiţi te aşteaptă Doja! MĂRIA : Dragă domnişoară, mă confundaţi cu cineva... MAGDA : Nu eşti magazionera ? MĂRIA : Ba da. Adică... sînt ajufbarea ei... MAGDA: Cum?! Nu eşti logodnica lui? Aşa mi-a spus... Scuză-mă. (iese) MĂRIA : Doamne ! Ce mai fu şi asta ? Moş Colţun! Aw tS°LT^N- Ci"e efa Şî ZăIuda asta? Gîndeai că"i împrăştiată de fulgere. Avea ţidula de mtrare în regulă. Ştampila de la Marele Stat Major. (intră Cutundrache) CUTUNDRACHE: Ce mai faci, puişorule? MĂRIA: Puişor ? Cînd te-oi atinge peste vrabie ţi-o trece a mai ciripi. 28 CUŢUNDRACHE : Atinge-mă cu buzele, mînca-ţi-le-aş ! (dă s-o strîngă în braţe) MĂRIA : Ai mîncat ceapa ciorii de vorbeşti aiurea... A mai fost pe aici o nebună care mi-a spus să mă duc azi după masă, să mă întîlnesc cu un logodnic, doamne fereşte, la ora cinci, pe linia ferată Bucureşti—Constanţa... CUŢUNDRACHE : Cum, cum, cum ? Ce-ai zis ? Ia repetă ! MĂRIA: Era zăpăcită la cap... CUŢUNDRACHE: Ce-a spus? MĂRIA : (zăpăcindu-se) Azi după masă, la ora cinci, să merg eu, adică magazionera, la rampa cu răcniţi de pe linia ferată Bucureşti—Constanta... Te pomeneşti că nu pe mine... CUŢUNDRACHE : Pe Cătălina o căuta. Vei merge! Dacă nu, zbori din slujbă şi te dau pe mîna poliţiei. MĂRIA : Iţi lipseşte o doagă ? Eu nu fac politică. CUŢUNDRACHE : Tocmai de aceea. Vei merge. Acum a sosit timpul să devii tu magazioneră. Şi unde-i pasărea măiastră care a venit aici ? MĂRIA : A plecat. CUŢUNDRACHE : Ţi-a spus cu cine te întîlneşti ? Cine-i, cum îi zice ? MĂRIA : Ii zice Doja. Dar nu mi-a spus cum arată CUŢUNDRACHE : Va să zică Doja. N-o fi ungurul acela, comunistul de la Cluj ? La trei fix vin să te iau de-acasă. Un cuvînt să nu sufli Cătălinei, că te muşcă şarpele I CĂTĂLINA: (intrînd) Ce-i, Măriuţo ? N-a fost nimeni pe-aici ? MĂRIA : N-a fost nimeni. CĂTĂLINA: Am văzut pe banditul ăsta de Cuţundrache. Iţi tot dă tîrcoale. De ce eşti aşa speriată ? MĂRIA: Mătuşă Cătălina... CĂTĂLINA: Ce-i, fetiţo ? Hai, spune! MĂRIA : A fost pe-aici Cuţundrache, dar mi-a spus să tac... CĂTĂLINA : De ce-i vorba ? MĂRIA : Te-a căutat o fată, a zis că astăzi, la ora cinci după masă, să te întîlneşti cu cineva pe linia ferată Bucureşti—Constanţa, la rampa cu răchiţi. CĂTĂLINA: Cum o cheamă şi cu cine să mă întîlnesc? MĂRIA : Suzi, a spus. Să te întîlneşti cu un domn Doja, zicea. CĂTĂLINA : Şi tu i-ai spus asta lui Cuţundrache ! MĂRIA : M-a luat gura pe dinainte! Zău, iartă-mă, tuşă Cătălină! A zis Cuţundrache să mă duc eu la întilnire. Vine să mă ia la ora trei. Dar eu nu mă duc, zău nu! CĂTĂLINA: Of! Măriuţă! Măriuţă... Trebuie să te duci. MĂRIA : Nu mă bag în treburi de astea o dată cu capul. Pe dumneata te-a căutat fata, nu pe mine. CĂTĂLINA : Trebuie să mergi. Ştii ce ? Laşi vorbă acasă că te-ai dus de-a dreptul acolo. N-aştepţi pe Cuţundrache la ora trei. Fă ce vrei, umblă prin oraş, iar la cinci să te apropii de rampă. Inţelesu-m-ai ? Eu îţi vreau binele. Nimic n-are să ţi se întîiuple. Acum du-te, Măriuţă. Te-ntorci cînd isprăveşti. Eu te aştept. MĂRIA : Bine ! Mă duc numai pentru că zici dumneata. COLTUN : (din uşă) Cunoşti pe unul Omătă ? Zice că lucrează la secţia de montaj din Obor. Trebuie să fie nou angajat, că nu l-am mai văzut. Are ţidulă în regulă. A adus o lădoaie. CĂTĂLINA: Unde-i? COLŢUN : Aici la poartă, cu hîrtie de la domnul inginer Norbert. Pe tine te caută. CĂTĂLINA : Da ? Să vie. 29 DANILA : (care poartă numele de Omătă) Umplea-te-ai de pistruile norocului, soro Cătălină, ca cerul noaptea de stele! Bine zic ? Ţine bine, omule ,să nu cadă lada, bat-o dumnezeu s-o bată şi pe cine a umplut-o greşit. COLTUN: M-a deşelat. (iese) CĂTĂLINA : Ce-i cu lădoiul ăsta ? DANILA : îmi dai trotil. Nu o puteam aduce goală. O golim de scoabele de fier care-s în ea şi o umplem cu marfa ce mi-ai pus-o deoparte. CĂTĂLINA : Nu pot, o dată cu capul. N-am voie să dau nimic din magazie. E mare inspecţie. A ieşit o mare încurcătură, alta, frate Dănilă. Trebuie să mă scapi. DANILA : Dar marfa ? Adă marfa ! CĂTĂLINA : O am. Ascultă, a fost aici Suzi, ca să-mi spună să mă duc la o întîlnire cu Doja, azi la cinci. A stat de vorbă din greşeală cu ajutoarea mea. DANILA: Şi! Şi! CĂTĂLINA : Ajutoarea mea, a înştiinţat pe unul Cuţundrache, un fost legionar, om al siguranţei statului acum. Ce-i de făcut ? Acuş va fi ora trei şi Cuţundrache pleacă s-o caute pe Măria. DANILA : De fapt nu cu Doja trebuia să te întîlneşti, ci cu Savu... Doja-i plecat în provincie şi i-a predat lui Savu întîlnirea. Pe Doja ştiam de unde să-1 iau, dar pe Savu... CUŢUNDRACHE: (intră) De mult a plecat Măria? CĂTĂLINA : Că doară nu era să te aştepte! CUŢUNDRACHE : Nu ţi-a spus nimic ?' CĂTĂLINA : Ba da. Mi-a spus că-i mai drăguţ cu ea Bocu decît dumneata. El nu-î cere nimic şi-i dă tot. Dumneata-i ceri tot şi nu-i dai nimic. CUŢUNDRACHE : A spus aşa ? De data aceasta va primi ceva. Şi pentru dumneata pregătesc ceva frumos, madam Cătălina... (Iese) CĂTĂLINA : II recunoşti? DANILA : EI să nu mă fi recunoscut pe mine, recunoaşte-l-ar Velzevut la poarta iadului! FILIP : (inirînd repede, recunoscîndu-1 îngrozit) Ce cauţi pe-aici ? Nu cunoşti disciplina din întreprinderile militarizate ? Şi ce-i cu lada asta ? DANILA : Să trăiţi, domnule căpitan ! Trebuia să ne trimită de aici nişte chei franceze şi uite ce ne-au trimis, nişte scoabe ! Am venit să le schimb. FILIP: (către Călăiina) Nu dai nimic din magazie! Pînă la noi ordine. Nici funie să se spînzure, nimănui. Registrul!... la-ţi scoabele şi cară-te cu ele. DANILA : Să trăiţi, domnule căpitan, dar eu n-am nevoie de scoabe. Eu am nevoie, cum zisei, de chei franceze. Nici funie nu-mi trebuie. La ce să mă spînzur ? FILIP : (insinuant) Măi, parcă tu semeni cu cineva, mai ales la vorbă. DANILA : Mi-s ţăran prost. La fel vorbim toţi din moşi-strămoşi, să fie cu iertare. FILIP : Parcă te-am mai văzut, ori mi se pare. Sameni cu cineva. DANILA : Aşa-s oamenii, multe li se par şi samănă unii cu alţii, la chip. FILIP : O să-mi aduc aminte de tine. (către Cătălina) Madam Cătălina, nici funie să se spînzure să nu-i dai! (iese) DANILA : Dacă m-a recunoscut şi tace e omul nostru. Dacă-i bandit mă are-n ghiară. CĂTĂLINA : Şi pe ăsta-I cunoşti ? Hai repede cu lada mai încolo. Ce ne facem, Dănilă? (intră Gliguţ, Porumbacu, Cosma Sorin şi Nicolae) Da' ce-i cu voi? La ora asta plecaţi de la lucru ? Vi s-a făcut de plimbare ? COSMA SORIN: Ne-a dat afară dom căpitan Lungocea. DANILA : Bag sama tot bandit e. 30 CĂTĂLINA: V-a dat afară? GLIGUT : E mai bine că ne-a dat afară. Afară-i aer curat. CĂTĂLINA : Şi ce ? De-acum veţi fluiera prin parc ? Dar treaba noastră ? PORUMBARU : Tot vine timpul să ne trimită pe front... (Dănilă schimbă priviri cu Cătălina) DANI LA : Şi-s băieţi buni, Cătălino ? CĂTĂLINA : De-ai noştri ! DAN1LA: Care din voi este aşa, cum să zic, mai fără treabă? COSMA SORIN : Tuspatru. GI.IGUŢ: Suntem doar şomeri. DANILA : Lada asta cu bomboane pentru nişte nepoţi din Vadul Lat pe Criş, n-aţi putea-o ştrampota ? PORUMBARU : Ba da ! CĂTĂLINA : Poţi să te bizui pe Porumbaru. PORUMBARU : Cind plec? DANILA : Minteni ! Astăzi chiar. Uite adresa. Dar cu grijă! CĂTĂLINA : Moş Colţun ! COLTUN : (intrînd) Ordonaţi, madam Cătălina! CĂTĂLINA: Te-am chemat să ajuţi să scoatem lada. COLŢUN : Domnul căpitan a zis să inspectez lada înainte de a o scoate din fabrică. DANILA : Hai, inşpecteaz-o, moşcodoiule. Na, uită-te ! Aşa-i că nu-i cu turtă dulce? COLŢUN : Dar la fund ? DANILA: N-ai încredere? Şi mai zice că-i refugiat din Ardeal! COLŢUN : Cum să nu fiu ! Eu vă cred, dar aşa mi-a spus dumnealui, căpitanul Lungocea. DANILA: Ti-a făgăduit simbrie mai mare? Tu mai bine apucă de-aici de Iadă, s-o scoatem, că făcui calea mînzului cu ea pînă aici. Acum hai napoi cum am venit. COLTUN : (apucînd de ladă cu Dănilă) Hi ! Că-i mai uşoară... A scăzut la chile... DANILA: Pe dracu! Las-o jos, că nu ţii bine. O scot pruncii... Du-te şi le deschide. COLŢUN : Apoi aşa se şi cade. Mă mir că nu se-mbie singuri. Aşa-s tinerii de azi. (Tinerii iau lada şi ies cu Colţun) DANILA: Cătălino, ai ceva bani? îmi trebuie pentru maşină. Trebuie să găsesc pe Savu... CĂTĂLINA: N-am nici cît să pui pe ochii mortului! (către Colţun care reintră) N-ai ceva bani, moş Colţun, că eşti om strîngăreţ ? COLŢUN : Am. Cît ? Tu mi-ai dat întotdeauna îndărăt banii împrumutaţi (Se caută în portmoneu) Am cinci sute. DANILA : Cu attta bănet faci punte de la iad la rai. Dar repede, că mă grăbesc. COLŢUN : Da, dar eu numai Cătălinei îi dau bani împrumut, că-i cinstită. CĂTĂLINA: Mie, desigur. COLŢUN : Dar dacă o fi la noapte bombardament şi mor ? Că sînt de pază. CĂTĂLINA: Ti-i trimit pe ceea lume, telegrafic şi poste-restant. Dă banii! Na, Omătă, şi pe-aici ţi-e calea. DANILA : Am zburat! COLŢUN : Cătălino, să nu-mi trimiţi banii telegrafic pe cea lume. Am eu o nepoată la Ploeşti. Elena Colţun, strada Apusului 4. Numai dacă mor, de bună seamă... (Iese, apoi reapare peste puţin în uşă cu scaunul) Cătălină, slobodu-i ? Că nu vreau să te mai supăr... 31 CĂTĂLINA : Intră, intră. Şezi. Ascultă, moş Colţun, dacă ţi-e chiar aşa frică de bombardament, ce-ar fi să nu mergi diseară Ia Obor ? Să te-mbeţi bine şi să te prezinţi a doua zi... Iac-aşa ! COLŢUN : Nu se poate. Datoria ! Mă dă afară din serviciu. Poate mă paşte şi Tribunalul militar. Fabrica-i militarizată, ştii doar! Blăstămat răzbel! CĂTĂLINA : Asta-i adevărat. Dar ce-i de făcut ? COLŢUN : Nimic. Lasă, nu te mai gîndi Ia mine. Şi ia seama la Cuţundrache. CĂTĂLINA : Dar ce e, moş Colţun ? A spus ceva ? COLŢUN : A zis : „Am pus mîna pe ea"... Cred că de tine spunea. CĂTĂLINA : Ti s-o fi părut. COLŢUN : Să dea dumnezeu, că eu numai rău nu-ţi vreau. Ai, doamne, ce mă tot ispiteşti cu întrebări. Dar slujba... Şi la noapte... Dar de ţidula ce ţi-o strecurat pe furiş doamna Norbert, cînd s-o făcut că ameţeşte, să mă bată dumnezeu de i-am spus. CĂTĂLINA : Ţidula ? Aş! era un bilet de cinema, zău moşule! Moş Colţun, nu te duce! Dacă ai presimţiri de astea... (iar se aude soneria la poartă). COLŢUN : Lasă, Cătălină, că nici eu nu-s dintr-o zi cu ceapa. Dar dacă nici noi poporenii n-om ţinea într-olaltă... Mă duc. Nu se poate. Ah! şi soneria asta! Aici sună, Ia mine-n cap. Cine tot vine atîta ? 'Să n-o uiţi pe nepoată-mea. Acum trebuie să vină celălalt în locul meu. Aici e mai uşor noaptea, că nu-s mine ca-n Obor. O bombă şi gata. (Iese, intră Cuţundrache) CUŢUNDRACHE : N-a venit pe-aici Măria ? CĂTĂLINA : încă nu-i ora. CUŢUNDRACHE : Dacă nu vine, îi ţii locul. CĂTĂLINA : Cum dacă nu vine ? Trebuie să vină ! E de serviciu. CUŢUNDRACHE : Trebuie, trebuie, dar dacă nu vine, rămîi dumneata. Am vorbit cu directorul fabricii. Nu-ţi părăseşti postul. E clar? (Iese) CĂTĂLINA : Nu-i clar. Dar., ca la armată, ordin. MĂRIA: (intrînd încet) Bună seara, mătuşe Cătălina. Dormi? CĂTĂLINA : (ridicînd capul) Nu. Mă gîndeam... Parcă am aţipit. MĂRIA : Ştii ce s-a întîmplat ? Portarul a suferit un accident grav. L-a izbit un camion acuma, cînd pleca. CĂTĂLINA: Ce? Pe Colţun? Slavă domnului! MĂRIA: L-au dus Ia spital... Cum slavă domnului ? L-a izbit camionul' CĂTĂLINA : A scăpat... aşadar... Of ! Deci nu mai merge în Obor. A scăpat •' MĂRIA : Iar Ia rampa cu răchiţi să ştii că degeaba m-am dus. N-a venit domnul acela. Cuţundrache şi banda lui, în frunte cu un comisar de la prefectura poliţiei, s-au întors bătînd din buze. Vai, ce m-au înjurat. Pînă acuma m-au ţinut Ia Siguranţă şi m-au anchetat. CĂTĂLINA : Şi ce le-ai spus ? MĂRIA : Tot. Numai că ţi-am destăinuit şi dumitale despre fata ceea, despre Suzi, n-am spus. CĂTĂLINA : Mărie, eşti o fată bună. MĂRIA: Sînt o proastă. încerc să fac bine şi iese rău. (Trece un comisar în uniformă) Hai, pleacă, mătuşe Cătălina, că poate eşti obosită. Repede, repede! (Intră Cuţundrache cu un agent, cu comisarul şi ou Filip) CUŢUNDRACHE: (către Cătălina) încotro? CĂTĂLINA: Ce-i tonul acesta, domnule Cuţundrache? FILIP : V-aţi ofensat ? 32 CĂTĂLINA : Despre ofiţerii romîni se spune că-s cavaleri cu femeile, domnule căpitan. CUŢUNDRACHE : Lasă obrăzniciile. Ne apropiem de sfîrşit cu comedia. Măria, sper că nu i-ai suflat un cuvînt... MĂRIA: Că a fost arestat domnul inginer Norbert şi soţia sa? Nu,, nici un cuvînt! CUŢUNDRACHE : Ori eşti proastă ori te prefaci. ' COMISARUL : N-a fost arestat nici un inginer Norbert ! Ce tot aiurezi, deşteapto ? Au avut ceva treabă pe la Siguranţă. MĂRIA Da, dar erau în lanţuri... CUŢUNDRACHE : Taci ! FILIP : la-n ascultă, doamnă Cătălină, ca să fiu cavaler cu dumneata, cum îi cheamă pe numele Iui adevărat pe Omătă ? CUŢUNDRACHE : De nu-ţi atrăgeam eu atenţia, nu-I recunoşteai pe chelnerul obraznic de pe Feleac. CĂTĂLINA : L-aţi arestat şi pe el, va să zică... COMISARUL : Ce-a căutat Dănilă Bulz pe-aici şi unde a spus că pleacă ? CĂTĂLINA : A căutat nişte chei franceze la noi în magazie şî a spus apoi că pleacă să caute un prieten... COMISARUL : Aha ! CUŢUNDRACHE : Fiiipe, mîna să ini-o săruţi. Vei fi decorat. CĂTĂLINA : Va să zică i-aţi... COMISARUL : Nu-i treaba dumitale ! CUŢUNDRACHE: Domnule căpitan, cred că trebuie să facem o percheziţie serioasă. (Se aude departe o explozie puternică.) COMISARUL : în numele legii eşti arestată, Ecaterina Opriş. întinde mîinile ! (Cătălina se supune) PORTARUL : (intrînd repede şi fugind prin scenă) Domnule căpitan ! Au telefonat din Obor că secţia „Montaje" a sărit în aer! (Alarmă). FILIP : Nu vă speriaţi, nu vă temeţi, domnilor! Să fugim în adăpost, (în vacarmul produs, Cătălina s-a strecurat afară ca o şopîiiă, fără să bage nimeni de seamă) COMISARUL : La Obor jur că-i un act de sabotaj. O mină criminală ! Da, domnule, ăştia sînt în stare de orice, (se uită după Cătălina) Dar unde-i arestata ? Extraordinar ! Din mînă nc-a scăpat. De sub ochii noştri! După ea ! A dracului bolşevică ' (Fug toii spre ieşire, zăpăciţi) FILIP . Le-a scăpat! Poate că aşa-i mai bine! CORTINA ACTUL IU TABLOUL fi Sala comună a unei închisori de trecere. CUŢUNDRACHE : Mă! De cîniec nu vă mai arde, comuniştilor ? Mai gîdilaţi-mi urechea. DĂNILĂ : 1 se gîdită urechea de porc ! ANCATEU : (cîaiă) De-ai şti mamă traiul meu N-ai dormi aşa de greu... GHIONTU: (cîntă Ia fel) Te-ai trezi la miezul nopţii... BOCU : Borfaşilor! cîntaţi ca nişte lupi muşcaţi de gîtfe j. ANCATEU : Mă ! Cucută verde! Noi, borfaşi ? Noi sîntem criminali, bă, pe viaţă r Voi ce sînteţi ? Nici lui Antonescu nu-i trebuiţi, d-aia v-a arestat. Cozi de topor! CUŢUNDRACHE : Lasă, măi Bocule, ăştia nu-nţeleg de glumă. GHIONTU : Cîntaţi, flăcăilor, cîntecu! acela cu „Doftana petrece". N-aveţi teamă, că pe ăştia aşa-i stringem de gîlcă, încît şi de le-am da să bea său fierbinte, or zice bogdaproste ! SAVU : Ce ţi-a spus ? Ce este ? MERESZ : A trebuit iarăşi s-o liniştesc că nu-i vinovată de căderea noastră. Mi-a adus veşti de la tovarăşa mea, de la Mislea. A căutat-o Filip Lungocea. SAVU : Nu spun eu că sîngeie apă nu se face ?! EI tot ţine cu noi. MERESZ : A căutat-o. „Magda, spune-mi, dacă ai nevoie de ceva", i-a oferit bani. Nu i-a primit. DANILA : Asta mai lipsea. S-a făcut el că nu mă recunoaşte, • atunci la fabrică. Cred însă că era un joc. Să-i ia dracii, (observă că sînt spionaţi) Mă, pe mine au început să moară şi păduchii de foame... MERESZ : Ce tot spui ? Văd că te scarpini de parc-ai primi salar de la stat pentru asta. DAN!LA : Ca să văd de-i mai pot trezi din somnul cel de moarte. Filip e o unealtă. MERESZ : Şi eu cred la fel. SAVU : Putea să te recunoască din prima zi cînd a venit ia fabrică. A renunţat de bună voie Ia gazeta din Sibiu. Omul încearcă să se retragă de la ei. Vine spre noi. DANILA : Dar cu ce gînduri ? Mărturisesc că şi eu am fost nedumerit, că nu s-a dus pe front. Era mai eroic, mai decorativ. MERESZ : S-o fi învîrtit să ajungă la fabrică. Acum frontul nu ispiteşte pe cei din tabăra Iui Hitler. Nu zic, poate că el încearcă să se pună bine cu noi, dar cam tîrziu- SAVU : Mai bine mai tîrziu, decît niciodată. Dar de mine ce-a mai zis Magda ? MERESZ : Lasă-mă, Savule, cu sentimentalismul tău. Magda, se înţelege, te sărută. Avem lucruri mai importante acum. Uite, s-ar putea să plecăm chiar astăzi... Pe drum ni se va întîmpla ceva — zice Magda, de exemplu să fugim, cu ajutorul soldaţilor... Tovarăşii din lagărul de la Tîrgul Jiu pregătesc întoarcerea armelor! SAVU : Ah! de-am auzi Ia toamnă gîştele sălbatice zburînd la Cluj de-asupra Feleacului! DANILA : Dă-mi căciula, să chiuiesc o dată în ea ! SAVU : Şi dacă ne fac scăpaţi de sub escortă, cum se întîmpla în asemenea cazuri ? Nişte gloanţe din spate şi gata ! MERESZ : Azi după masă, Ia ora şase, vin să ne ducă. Pe drum... BOCU : Pe ei, camarazi ! ANCATEU : Vieţaşii mei aici! La cazan cu garda de fier! Tocană Ia cîinl facem din ei. GHIONTU : In genunchi! Să vă culcaţi Ia păniînt ca iarba de coasă. Nu-mi pasă că mai iau pentru voi şapte condamnări pe viaţă... ANCATEU : Uite ce galbeni îs la faţă. Mă întreb cum or fi la linjerie. VATAFU : (intrînd cu Licurici) Ce-i aici? Iar vi s-a înveninat sîngeie? ANCATEU : Intreabă-1 pe stîrvu Cuţundrache. El să-ţi raporteze. VATAFU : Ancateu! Ancateu ! Totdeauna vă daţi de partea comuniştilor. ANCATEU : Apoi ei zic aşa, că într-o lume dreaptă şi noi putem fi oameni: de treabă. Voi ziceţi că tot criminali am fi rămas, că aşa sîntem de la mama de-acasă— CUŢUNDRACHE • Domnule locotenent, nu se poate ir'âi de răul comuniştilor 34 VATAFU : Ce s-a întîmplat ? BOCU : Ne-am cam înfierbîntat, şi... DĂNILA : A sărit la noi să ne omoare. CUŢUNDRACHE : Şopteau între ei. Conspirau. VATAFU : La închisoare nu e voie să omori fără sentinţă, (către Cuţundi ache) Ce dracu ! Repede vă daţi arama pe faţă ! Pe drept cuvînt o să se plîngă că noi am pus la cale bucata asta. CUŢUNDRACHE : Păi tot îi duce de aici. Nu era mai bine să-i fi dus cu picioarele înainte ? DANILA : Pe inginerul Norbert şi pe soţia lui, cu sentinţă i-aţi împuşcat ? VATAFU : A venit a doua zi sentinţa. LICURICI : (se apropie de Meresz) Plecaţi azi la şase către Pioeşii. In drepitrf pădurii deraiază trenul. Soldaţii care vă escortează sînt oamenii noştri. Nici o grijă VATAFU : Licurici! Nu se vorbeşte cu deţinuţii. LICURICI : Mi-a cerut o ţigară. VATAFU: îţi dau eu ţigări, de-ţi iese fumul pe urechi, Meresz, te ştiu eu ce poamă eşti! GHIONTU : Să trăiţi, domnule locotinent! Şi eu vreau o ţigară. Barem un chiştoc. VATAFU : Gura ! Drepţi! VATAFU : Voi, Dalea, Meresz, Bulz, plecaţi azi ia Ploeşti. V-a cerut Gestapoul. (iese împreună cu Licurici) BOCU: La Gestapo! Ha-ha-ha! CUŢUNDRACHE : Vă duce să vă decoreze. Creangă de stejar... Vă ridică în grad... trei palme de la pămînt. ANCATEU : Mă, să puneţi lacăt la lătrătoare. Zgarda şi căpitanul mamei voastre * (se deschide brusc uşa şi întră câţiva arestaţi) DANILA: (apropiindu-se de unul adus pe targa) Au început călăii uciderea pruncilor. GLIGUŢ: Moş Omătă ! Dumneata eşti ? Ăsta-i Sandu Bibarţ. L-au lovit cu toporul în coastă şi nu s-a mai vindecat rana. Face mereu puroi... DANILA : A ! Puişorii mei. Ai dus lada, Porumbarule, atunci la sat, în munţi ? PORUMBARU : Dus, moş Omătă. Acolo-i şi Cătălina. MERESZ : V-a trădat careva ? GLIGUŢ : Nu ştim. Am tăiat cabluri telefonice de-aîe nemţilor, iar odată, pe cînd ne pregăteam să aruncăm în aer un tren militan-hitlerist, am fost prinşi. MERESZ : Ce pedepse v-au dat ? PORUMB ARU : Toţi am primit cîte douăzeci şi cinci de ani, afară de prîslea... DĂNILA: Şi Iui cit i-au dat? COSMA NICOLAE : Eu sînt condamnat la moarte. ANCATEU : Ghiontule, n-ai tu nişte sfărmuri de tutun, că poate găsim o bucată de ziar la careva ? GHIONTU : Dar ce mă, ţie de fumat îşi arde acum? ANCATEU : Ba nu ! Da' mă gîndeam să-i dăm din sărăcia noastră batăr o ţigară băiatului ăsta... Auzit-ai, domnule? Pe mine m-au condamnat să stau vreo trei vieţi la închisoare. Pe copilul ăsta-1 condamnă Ia moarte! DANILA: Apoi, măi Niculiţă, nu mai îndrăznesc ei! Ştiu ei bine că se apropie socoteala cea mare... SAVU : Vine Armata Roşie! Dar tocmai de aceea fasciştii turbă de furie. Iar cinele turbat muşcă mai rău. COSMA NICOLAE : Eu nu mă tem de moarte. 35 BJBART: (care geme pe targa) Oare n-am putea cere să mă împuşte pe mine în iocu! Iui ? Că eu tot nu mai am zile... COSiUA NICOLAE : Nu, asta nu se poate ! Tu, Bibarţule, să te faci bine şi să trăieşti, să trăieşti aşa cum am visat noi... MERESZ : N-aţi mai fost închişi ? GL1QUT : Nu. MERESZ : Să nu fii trist. Şi eu cred că nu mai îndrăznesc ei să te împuşte ! Dar... dacă... atunci, pină la capăt, fruntea sus ! Nu uita că eşti comunist! Am să-ţi povestesc eu de soţii Norbert. Ca nişte adevăraţi eroi au murit. COSMA MCOLAE :' Nu mi-i frică de moarte. Zău ! (Intră locotentul Vătafu) VATAF.U : Condamnatul Cosma Nicolae ! Ia-ti rămas bun de la ai tăi! MERESZ: Cum aşa? VATAFU : lac'aşa ! Acum nu vei mai spune că-i fără sentinţă, Dănilă Bulz. Repede, repede! COSMA NIGOLAE : (către Sorin) Frate, dă-mi cămaşa ta cea nouă. Aceea albă. VATAFU : Eh ! gata ? COSMA NICOLAE: Gata.! Sorine, să-i spui, te rog, mamii, cînd vine, că pe mine m-au mutat la altă închisoare. . VATAFU : Mai repede, mai repede ! , (Iese pe zgomotul făcui de comunişti. Unul din tineri fuge şi bate cu pumnii în poarta încuiată, în timp ce se aud focuri de armă automată. Tăcere grea. începe marşul funebru al comuniştilor). CORTINA TABLOUL 7 Canonadă şi zgomot de luptă înainte de ridicarea cortinei. Apus nouros pe Dealul Felea-c.ului, după bătălie. Intră grupul de ofiţeri şi soldaţi sovietici şi romîni. SAVU : lată şi Clujul ! FILIP : (căpitan) L-am eliberat! ■ N1COLAIEV : (ofiţer, sovietic, maior) Eh! Diktat Viena — kaput. FILIP : Asta-i cea mai frumoasă zi din viaţa mea. SAVU : Moş Dănilă, auzi gîştele sălbatice trecînd peste dealul Feleacului ? Iată-ne în acelaşi loc. De aici am plecat, aici ne-am întors. Dar sub aite steaguri, cum spuneam, roşii ca focul. FILIP: Să le arătăm noi acum ungurilor! DANILA : Mai bine să mulţumim, domnule căpitan, celor ce datorăm această bucurie. Iar pe fraţii unguri să-i ajutăm să se elibereze. SAVU : Şi să ne aplecăm fruntea pentru tovarăşii căzuţi. FILIP : Da, dbmTe, cine-ar îi crezut acum patru ani! Ti-aduci aminte, moş Dănilă, cum mă prefăceam că nu te recunosc atunci cînd eram concentrat la fabrica „Plugul" ? SAVU : Hai, lăsaţi astea ; dacă şi azi ne-oni strica bucuria cu norii amintirilor... DANIL.A : Apoi aşa să fie. Să ne bucurăm, dar nu strică să raai facem cîte-ua nod la batistă şi. să nu uităm .una-alta. FILIP : Eu plec să inspectez poziţiile înaintate. (Pleacă şi Nieolaicv) 3b- DANILA : Asia s-a cerut pe front, ca să-şi spele petele din trecut. Dar sint si pete ce nu ies la spălat. SAVU : Ai tu ce ai cu el. DANILA: M-aş bucura mai tare să fim aici fără el. SAVU : Nu vrei să-1 ierţi de loc. Ce ar trebui ? Să moară poale. DANILA : Nu se bagă el pe moarte. Ii bagă pe alţii. SAVU: Sîntem iarăşi la Cluj, mă Dănilă! Uite-1 drăguţul de el. Ce contează restul ! DANILĂ : Da, frate. S-a făcut întoarcerea. Am întors armele împotriva fasciştilor şi ne-am întors şi la Cluj. Ce-i drept, n-am isprăvit încă, deşi pînă la Berlin mai avem cîteva aruncături de băţ. Cluj-Berlin ! Expres, cl. I. pe jos. Dormit, patul puştii. Cit stăm la Cluj poate vine şi Magda. SAVU : Nici măcar în închisoare la vorbitor nu mi-a fost dat mie s-o văd, dar mi-te acum, cînd mergem ca vijelia urmărind pe hitlerişti, UN CURIER : Caut pe d-1 căpitan Filip Lungocea. DANILA : Uite-1 că vine colo cu un soldat. SOLDATUL : Dom-le căpitan, zău, erau nişte nemţi ascunşi acolo. FILIP : Fugi de-aici mă, că ţi s-a părut. Nemţi! Aiurea. CURIERUL : Să trăiţi, domnule căpitan, vă caută un dom-locotenent de la Divizie. MERESZ : Să trăiţi, domnule căpitan Lungocea, nu ştiam că sînteţi aici. FILIP : Ah ! ce bucurie să vă pot fi de folos ! Nu ştiam că sînteţi ofiţer! Vă ştiam numai mecanic. MERESZ: Eu însă ştiam că dumneavoastră aţi cerut specia! să luaţi parte la eliberarea Clujului. Trebuie să intru cu unitatea dvs. în Cluj, unde voi şi rămînea. Aici e ordinul de la Marele Stat Major. SAVU: Meresz! FILIP : Asta-i o zi sfîntă. SAVU: Am însemnat-o noi cu roşu pe tot cuprinsul ţării după 23 August! FILIP : Să nu uităm niciodată, domnilor, că am fost împreună. DANILA: Ne vom aduce aminte şi cînd am fost şi cînd n-am fost. MERESZ : Dănilă, rămîi cu mine la Cluj! Eşti demobilizat \ Vom lucra împreună. Va veni şi Magda. Ea e sigură, Savule, că şi tu rămîi la Cluj! FILIP : A ! şi Magda ? SAVU : Eu plec mai departe. Să aveţi grijă de ea. FILIP : Lasă că şi eu sînt despărţit de Turi, nu* fii melancolic. De la lista ne-n-toarcem acasă. Eh! şi-acuma plec. Poziţiile-s controlate. Vom avea o noapte liniştită. Noroc, (iese) DANILA : Va să zică, eu nu mai ajung Ia Berlin. Tare-rni pa>°e rău ; că voîam să-1 întreb pe Hitler de ce poartă mustaţa ca Charlie Chaplin. SAVU : Destul ai mărşăluit şi pînă aci. Nu te supăra, începi să calci ca raţa. DANILĂ : Rîde mînzul de mîrţoagă, dar în ham nu prea se bagă. SAVU : Zău ? Nu te-am luat şi în spinare de vreo două ori ? DANILA : Apoi eu nu-s învăţat la vînătorii de munte, că eu am făcut armata la husari. MERESZ : Lasă, bătrîne husar. Vom avea noi de furcă şi aici cu duşmanul. NiCOLAIEV : (venind cu un curier sovietic şi cu un translator) Căpitan Lungocea proşu-vas ! Perevodcik siuda ! TRANSLATORUL: Unitatea sovietică împreună cu batalionul de Vînători de Munte rcmîni, nu mai intră în Cluj, ci trece în zori Someşul la răsăritul oraşului către oraşul ¡7 Dej, şi va urmări duşmanul în direcţia nord. Căpitanul Lungocea şi locotenentul Meresz sînt mutaţi la divizia romînă ce va ocupa Clujul. NICOLAEV : Savu Dalea, mî s taboi dalşe. Do Berlina. FILIP : Ce rău îmi pare, Savule, tocmai tu să nu intri în Cluj. SAVU : Ce să-i transmit lui Adolf din partea ta, moş Dănilă ? DANILA : Spune-i să mă întrebe şi pe mine cînd vrea să mai facă un război mondial. Şi să-mi aduci un fir de păr din smocul ce-i cade pe frunte. Aşa, ca suvenir de amintire. MERESZ : Am să cer şi demobilizarea ta. Va fi nevoie de tine aici. SAVU : Eu m-ani cerut voluntar pe front. Doar nu era numai pentru Cluj! încă n-am terminat cu hitleriştii. MERESZ: Asta-i drept. Mai glăstiiesc tunurile, mai trebuiesc urcate trepte pînă la biruinţă. (Deodată se aude o rafală de mitralieră) DANILA : Liniştită noapte se lasă, n-am ce zice ! Domnule căpitan, spuneai că nu mai sînt nemţi. Batăr că soldatul acela zicea că... FILIP : Dracul i-a scos din fundul iadului. Cinci voluntari ! Repede ! SAVU : Eu ! .MERESZ : Merg şi eu. DANILA : Nu, Meresz, tu rămîi ! (Pleacă toţi. împuşcături. Apoi linişte. Meresz e adus pe braţe) DANILA : (revenind) Cel mai bun dintre noi a fost ucis. FILIP : Cine-a fost ucis ? Meresz ? El ? Dumnezeule, ce lovitură ! (către prizonierii aduşi) Veţi plăti cu sînge ! SAVU: Eh! Varşandi! Aşadar te-ai ţinut de cuvînt ! Te-am găsit unde ai spus: de cealaltă parte a baricadei. Dar aşa cum ţi-am spus eu. Ţii minte ? Cu mîinile ridicate... FILIP: Vă arătăm noi vouă, ticăloşilor! La divizie cu ei! DANILA : ....şi pline de sînge. DANILA: (către Varşandi) Piei mai repede! Şi tu. Pălică ? Aicea eşti. Nu tremura neamţule! Vorwärts. VARŞANDI : Vreţi să mă împuşcaţi ? N-aveţi dreptul ! Sînt prizonier de război. PALICA : Iertaţi-mă, domnilor ofiţeri. (pleacă prizonierii şi ceilalţi, afară de Savu şi Dănilă) SAVU : (către Dănilă) S-a schimbat bucuria noastră în priveghiu. Ce noapte grea s-a lăsat! Parcă-i o lespede neagră de granit. DANILA: (abătut) Avea el înlîlnire cu moartea pe Dealul Feleacului. Cu una numai nu mă împac. Oare să nu fi văzut Filip nemţii aceia ascunşi ? Aceştia erau. Alţii nu puteau fi. SAVU : Mai trebuiesc urcate trepte pînă la biruinţă — au fost ultimele lui cuvinte. DANILA : Mi-s ostenit. Mă trage şi pe mine pămîntul în jos. (Adoarme) SAVU : Eu stau să priveghez. Eu şi stelele reci. Prin giulgiul de-ntuneric al morţii nu trece lumina stelelor. Mă, Meresz, mă, unde te-ai dus? (vorbeşte cu Dănilă). El este în inima mea. Va fi cu mine în fiecare zi, pe drumurile desfundate, prin ploile reci, la atac... DANILA: (trezit pe jumătate din somn) Dormi, băiete, lasă mortul. Din Feleac pînă la Turda cîmpul e plin de morţi. Toţi se odihnesc. Lasă şi mortul nostru ţsă se odihnească. Culcă-te, băiatule. SAVU : (îmbrăcîndu-se) Cerul se rumeneşte. Aşa-i de săptămîni şi săptămîni în fiecare zi. Parcă-i steagul roşu clocotind în furtună. Şi noi mergem subt el... Cădem, ne 38 ridicăm. Astea-s treptele istoriei: trupuri de eroi cimentate cu singe... Odihneşte-te, lanoş Meresz, în pace. Noi mergem înainte î ■(Sună un gornist, ceva mai îndepărtat, deşteptarea. Tot cerul a fost cuprins de o roşeaţă .puternică.) Întuneric TABLOUL 8 Din nou în biroul lui Savu SAVU : Aşadar asia-i viaţa lui Filip. I-am cam încărcat-o noi cu propriile noastre întîiiîplări. Dar aşa-s vieţile oamenilor, se amestecă unele cu altele. Numai moartea Ie -separă de tot. Pînă ia urmă, situaţia reiese clară. DANILA : Ce reiese clar după tine ? Cit despre filosofía ta, nu-s de acord. Anumite separări se pot petrece încă înainte de moarte. Ce reiese clar deci ? MAGDA : Un tipic oportunist. Ne dădea tircoale. Voia să se apropie. DANILA : Şi lupul dă tîrcoale. Cum priveşti tu lucrurile, Savu ? Eu nu-s convins •că faci bine! dacă-i dai recomandarea. Cit despre rest... SAVU : Tu întîi osîndeşti omul, apoi îl supui la judecată. DANILA : Aşa-s eu, dogmatic şi stîngist. SAVU : în definitiv, pe dealul Feleacului, Filip a fost, să zicem, naţionalist. Nu era obligat să fie cu noi. La Sibiu Filip a vrut să ne ajute, dar dulăii Siguranţei erau pe urmele noastre. La uzină, s-a prefăcut că nu te recunoaşte, dar cînd te-a recunoscut Cuţundrache, ce putea să mai facă ? Pe Magda, după căderea noastră la Bucureşti, a «căutat-o şi i-a oferit bani, ştiind că-i comunistă. Dacă era duşman, de ce n-a dat-o pe mîna Siguranţei Generale ? Pe dealul Feleacului, a doua oară, tu vrei să-1 faci vinovat măcar în parte, de moartea lui Meresz. Dar foarte probabil că el n-a văzut ascunşi pe aceia între care era şi Varşandi. A fost o înlîmpîare nefericită. Cît despre munca lui ■de acum, din fabrică, urmează să vedem. DANILA : în concluzie, un băiat bun, omul ce ne trebuie. Nu ştiu de ce uiţi, cînd e vorba de Sibiu, gazeta antonesciană. SAVU : N-a fost pentru ea la colonia de muncă? MAGDA : (răspunzînd la un telefon) — Da, da, bine, mulţumesc. DANILA : Tu, Magda, poţi analiza precis dacă metalul din care se face axul car-danic — reperul cu hiba — este mereu acelaşi. MAGDA : S-a verificat totul. Chiar acum asistenta mi-a comunicat rezultatul. SAVU : Să-i auzim ! E sau nu e sabotaj ? MAGDA : Unul din patru lagăre la axul respectiv e făcut nu din fontă maleabilă, «uni se cere, ci din fontă cenuşie. Deci se strică repede. SAVU : Dar nu stă nicăieri scris că faptul are vr-o legătură cu Filip. în partid să zicem că n-are ce căuta... DANILA: Cum n-are legătură ? Nu-i el specialistul nostru ? Chit că reperul e fabricat la Cătălina, la „Oţelul nou". Dar să zicem că tu ai dreptate. Vom cercetă. Dacă Filip n-are amestec în această afacere, pălăria jos. Problema cu intrarea în partid e cu totul altceva. Bine că te-ai convins. MAGDA : Deocamdată rămîn secrete rezultatele obţinute la laborator. DANILA : Just. Să lăsăm duşmanul, care-o fi, să-şi continue înaintarea. Se dau ei undeva de gol. Lui Filip nici un cuvînt. Atît vă cer. Nu-mi /plac anumite legături ale inginerului nostru. Este pe Bulevardul Bălcescu o tutungerie. De acolo cumpără ţigări. SAVU : Şi ? .°,f) DANI LA : De Ia un timp cumpăr şi eu de acolo jigări. SAVU : Dar tu nu fumezi ! DĂNILA : Asta n-o ştie tutungiul. Mi-am zis : dacă merge inginerul sef piuă acolo — de aici, de la uzină, trecînd pe lîngă atîtea tutungerii - trebuie că acoio-s mai bune ţigările. SAVU : l! urmăreşti va să zică. DANILA : Pe acoto umblă mutre, care vorbesc mai mult din ochi si din semne : Oficiul braţelor de muncă pentru suspecţi. SAVU : Iară suspecţi ! DANILA: Cei din garda de fier care au fost angajaţi aici la noi, de acoto au fost trimişi. în uzină la Cătălina aceiaşi lucru. Iar tutungiul vine pe-aici cîteodată MAGDA: Vine pe-aici ? SECRETARA : (intrînd) O scrisoare din străinătate. SAVU: (citeşte pentru sine) Da, e de la doctorul Nechvatal din Cehoslovacia. Probabil mă întreabă cum o duc cu sănătatea, (schimbă tonul) Şi cum îl cheamă pe tutungiu ? DANILA: Doctorului din Cehoslovacia scrie-i că te simţi bine, că ti-ai luat examenele de politehnică cu foarte bine, dar mai suferi de. şovăitoză. SAVU : Şovăitoză ! Mai inventezi şi termeni medicali. Auzi vorbă, pentru că nu accept totul cu ochii închişi. Şi cine e tutungiul ? DANILA : II cunoşti, dar mi se pare că nu-I recunoşti. Epaminonda. SAVU : Epaminonda. îl cunosc. L-am văzut de vreo două ori. Are o cicatrice oribilă pe frunte. Vine azi pe-aici, cu doi ingineri. Filip m-a rugat să-1 primesc. De altfel ţi-a spus şi ţie, ziceai. DANILA : Ia ascultă, nu seamănă cu cineva pocitania de Epaminonda ? SAVU : Oamenii seamănă unii cu alţii. Ba şi cu animalele uneori. Tu semeni cu o focă. DANILA: Iar tu aduci la cap cu un cal, judecind după ochelarii tăi de cal. L-am întrebat odată pe acest domn Vătafu : „Dumneata n-ai un frate cu care semeni foarte bine" ? SAVU : Deşteaptă întrebare. DANILA : Un frate geamăn, fireşte fără cicatrice : locotenentul Vătafu... Parcă l-ar îi trăznit. SAVU : Ce ? Vătafu de la închisoare ! MAGDA: Ofiţerul aceia obraznic şi arogant? Parcă seamănă. Iscusită treabă, n-am ce zice. DĂNILA : Aşa-i ? Cicatricea nu-i din naştere. Pe atunci n-o avea. l-au făcut-o-bine ; e aproape de nerecunoscut banditul. Filip te-a rugat să-i primeşti... SAVU : Da, astăzi la ora cinci. DANILA : Venirea lui Vătafu are tîic. Lupii dau tîrcoale. SAVU : E timpul să vie. DANILA : Atunci eu şi Magda trecem în laborator. Dacă e ceva, ne chemi. SAVU : De ce nu rămîneţi aici ? SECRETARA: Tovarăşe director... un tovarăş Vătafu doreşte să vă vadă. DANILA : Un tovarăş ... banditul ! VĂTAFU: (deschizând uşa, după ce bătut) Bună ziua. Şi azi tot Ia lucru .* Treabă, mereu treabă. Dumneavoastră comuniştii sînteţi oameni dintr-un aluat deosebit. Tovarăşe Bulz, doi cunoscuţi de-ai mei, pe care-i recomandă tovarăşul inginer Filip Arcan, ar vrea să vorbească personal cu dumneata. 40 DAN!LA : Ce vor? Să intre. VATAFU : Au făcut o inovaţie foarte interesantă. Dar vor să vorbească deocamdată numai cu dumneata. DANILA : Să vedem. Vino şi tu cu mine, Magda ; tu eşti mai pricepută în chestiuni tehnice (ies). SAVLI : Vrei să-mi spui ce te aduce la mine ? VATAFU : Poate că bănuieşti, de mă iei aşa repede. Eu voiam să tratăm cu gingăşie această chestiune. SAVU : Care chestiune ? VATAFU : Să jucăm cu cărţile pe faţă. Vreţi să-! demascaţi pe Filip. Să n-o faceţi. SAVU : Va să zică de Filip e vorba. VATAFU : Şi de dumneata, tovarăşe Dalea. Scurt : Am pus mîna pe o hîrtie importantă. Citeşte-o ! SAVU :' E limpede. Eu am declarat aşadar, la închisoare, că mă voi pune în slujba serviciului secret al lui Antonescu. VATAFU : O recunoşti, aşadar. De aceea eşti aşa de calin. De aceea n-ai rupt hîrtia. De aceea nu sari ia mine, să mă sfîşii. Aşa-i ? SAVU : Parcă voi nu v-aţi făcut fotocopii după această hîrtie ţ VATAFU : In momentul de faţă există posibilitatea să fie demascaţi doi inşi : Filip şi dumneata. Muşamalizează cum ştii cazul Filip şi veţi obţine originalul. SAVU : Cine a ticluit acest „original" poate ticlui şi un altul. Nu, dacă Filip e amestecat în afacerea cu rebuturile, ceea ce n-am crezut pînă acum, atunci va plăti. VATAFU : Iar dumneata, prin această dovadă ce-ţi poartă semnătura, vei fi desfiinţat. SAVU : De cînd are Filip legătură cu voi ? VATAFU : De mult l-am cîştigat. A sosit timpul să te cîştigăm şi pe dumneata. N-are să-ţi pară rău, te asigur. Nu şovăi. Alege ! SAVU: Da! Grea problemă. Şi cine-s cei doi ingineri cu care trebuia să vii la mine ? VATAFU : îi ştii de la Cluj, de pc Dealul Feleacuiui. Aţi avut un schimb de cuvinte acolo în septembrie 1944. l-am adus numai să-1 ţină de vorbă pe Dănilă. Ştiam că veţi fi împreună. Deci, Dalea, în zadar vei tăgădui că n-ai semnat această declaraţie. Avem şi alte dovezi. Eşti amestecat, adu-ţi bine aminte, în căderea soţilor Norbert. Moartea lor... SAVU : înţeleg. SECRETARA: (intrînd)-M-aii sunat? SAVU : Să vie Dănilă şi Magda la mine. VATAFU : Ti-ai pierdut minţile ? Ce vrei să faci ? Te sinucizi. SAVU : Aşteaptă. Poate că fac altceva decît îţi închipui. (intră Dănilă şi Magda). DANILA: Ştii cine erau cei doi ingineri? Cuţundrache şi Bocu. Camarazii dumi-tale, domnule Vătafu ! Bună ziua, domnule locotenent. SAVU : Şi ai lui Filip. VĂTAFU: Eu am plecat. , SAVU : Unde ? Aşteaptă ! Unde-s cei doi „ingineri" ? DĂNILĂ : Fii liniştit. Am avut eu grijă să nu Ie lipsească cele trebuincioase. SAVU : Acum, să spui ce-i cu Filip şi cu sabotajul ? DANILA: Lasă-I, Savule, spune el unde trebuie. Să-i dăm răgazul necesar şi liniştea. 41 SAVU : Domnule Vătaîu, scoate hîrtia şi înrnînează-i-o tovarăşului Bulz. Scoate-o. DANILA : Dar asta ce mai e? Cum? E semnătura ta? Stampila Siguranţei genera le, Bucureşti, 1943... Nu cred. /MAGDA : Nu se poate. Pe-atunci tu semnai cu linie sub nume. E vorba de un fals, moş Dănilă ! DANILA : Să vedem, arde ? SAVU : Dănilă, stai ! Să dovedească experţii dacă e sau nu e vorba de un fals. Au şi alte dovezi. MAGDA : Calomniatorii! SAVU : Calomnia-i pentru cinstea unui om ca vitriolul pentru obraz : desfigurează ! VA'IAFU: Domnişoară, nu cumva doreşti să-ţi spălăm de păcate şi să-ţi redăm curat logodnicul ? Sîntem doar duşmani. Ce vreţi ? Luptă de clasă. Ştiu soarta mea, dar la proces vom tîrî şi pe alţii în prăpastie. Mărturiile... DANILA : Poftim, tovarăşe! Restul la proces. (Arată cuiva de afară pe Vătafii, care iese) Aşa, Savulc, Magdo, nu staţi aşa ţepeni ca-n faţa altarului, că nu vă cununăm cu popă.. CĂTĂLINA: (intrînd) Dănilă, i-am prins pe ticăloşii de la uzina noastră. SAVU : Despre nunta noastră vom vorbi după ce va fi rezolvată chestiunea mea de partid. Fericirea nu poate fi clădită pe complicaţii. Pînă atunci, pînă ce se vor aşeza •şi limpezi apele... DANILA : Poftim, a şi născocit o chestiune de partid. Cătălină, primeşti să fim naşii lor? Am să te joc, să duduie pămîntul. SAVU: N u-i vorba numai de aceste calomnii. Pină la urmă va face partidul lumină. Dar am nevoie să cuget la tot acest timp, în care parcă un văl de ceaţă m-a împiedicat să văd chipul adevărat al lui Filip. DANILA : Ai smuls acest văl, de data aceasta pentru totdeauna ! SAVU : Vreau să fie discutată această problemă în organizaţia noastră de partid. De unde atîta orbire? O singură dată am avut o clipă de şovăială în faţa duşmanului, atunci, în Cehoslovacia. Acum sînt în stare să judec şi să acţionez singur. Vă mulţumesc. MAGDA : Cum, vrei să pleci ? SAVU : Am nevoie de reculegere. DANILA : Măi, Savule, că este un dumnezeu în cer nu crezi, pe cîte ştiu. Dar că pe pămînt este un partid, crezi ? SAVU : Este. DANILA : Ai încredere în el ? SAVU : Am ! DANILA : Bun ! Atunci, din partea mea, poţi pleca şi la reculegere. SAVU : Mai am de luptai cu mine. MAGDA : Vin şi eu, Savule. cu tine. CĂTĂLINA : Opreşte-i, Dănilă ! Spune-le tu un cuvint de-al nostru. DANILA : Copiii mei, Savule, Magdo, staţi. Noi comuniştii ne-am deprins a lupta şi cu propriile noastre lipsuri şi cu duşmanul. Pe fiica mea, voi ştiţi, au arestat-o în preziua nunţii ; pe ginerele meu, apoi, cînd să fie eliberat, l-au îngropat zidurile > Dof-tanei. Soţia mi s-a stins de amar. Şi uite, am rămas eu arbore bătrîn, cu cuiburile doborîte, cercetat de fulgere, izbii de trăznete în trecut, dar cu coaja tare, cu frunzişul 42 viu şi tot neliniştit. Căci avem noi o. stea! Şi aşa grăieşte steaua noastră : „Oameni, iubiţi viaţa şi făptuiţi! Asta-i fericirea voastră : faptele." Cum zice un poet, i-am uitat si urnele, da „Cind moartea de pe drumuri ne adună Pe noi ce călărim pe furtună Găseşte doar păstăile deşarte Căci faptele nu se supun la moarte. Atît cît eşti, acolo eşti, în fapte Precum lumina stelelor în noapte, Iar steaua de ţi-ar fi doar cît e macul, Ea-nfmntă şi-ntunericul şi veacul." CORTINA PIETRELE SFINTE MARIA BANUŞ \adurarul ştie ce spune pădurea, căruţaşul ascultă făgaşele, ' plugarul întreabă pâmtntul, iar cu, crescută-n umbra înaltelor case, ascult cu/n se zbat în albii de piatră, cum murmură şl se roagă oraşele : — Ale voastre sînlem, pămînteni. Voi ne-aţl durat,. din piatră şi sînge, din spaimă şi cîntec, din var şi cenuşă, din vii şi din morţi, voi ne-aţi dat chipuri, asemenea vouă, unice în spaţiu şi timp, voi ne-aţl făcut fragile şl rezistente, asemenea vouă, pline de taine şi de ecouri. — Opace şi moarte sînt pietrele, spun unii, şl se uită la noi, cu ochi reci, ca de şerpi. Dar e destul o singură schitele să scapere în ochii celui ce ne priveşte şl noi devenim străvezii, ca un chip omenesc atins de privirile dragostei. Asfaltul, cărămizile, pietrele sînt, doar o pojghiţă subţire sub care clipoceşte apa verzuie a timpului. Suveici de argint, amintiri, zvîcnesc ca năluci, ca nişte peşti zburători în armură strălucitoare, de solzi, şi taie apa-mpotrivă. Clopote sună. Huruie pe caldarîm căruţe cu leşuri, din vreme de molimi, plutesc cărucioarele-n horbote albe, împinse de bone trandafirii. Mărşăluiesc cu bocancii lor grei, ţintuiţi, flăcăii aduşi de la ţară să apere micul dejun, însorit, al stăpînilor. Flutură măşti fericite în carnavaluri. Odăjdii şi 'prapuri, — păienjeni giganţi — ţes în mijlocul străzilor vălul lor mincinos de nimburi şi raze. Uite şi vălul adevărat, zăbranicul negru. şirul femeilor, noaptea, la trei, coada la pline, tălpi îngheţate-n cipicii de pîslă, becul de gaz camuflat, brutăria cu obloanele trase. Zdroncăne pe caldarîm chesoane de tunuri. Lunecă roţi învelite-n garoafe şi trandafiri — e bătaia cu flori, victoria, soarele celor cu conturi la bancă Plescăie-n apă pingelele vechi, descusute ale celor din fabrici, ieşiţi, sub flamura roşie, la demonstraţii. Ale voastre sîntem, pămînteni, ca şi voi, pline de taine şi de ecouri. de prăbuşiri şi-nvieri ; pietrele noastre îşi amintesc, se cutremură sau zîmbesc cu faţa la soare, printre tufişuri de iasomie şi de răsură. Bâtrînc sîntem, de argint şi de zgură, cu ziduri scorojite sau poleite de vreme. brăzdate de ganguri şl subterane, cu uliţe vechi, întortochiate, ca nişte crengi noduroase ne care cresc ciuperci împietrite, şi cu străzi luminoase şi lungi — ca lăstare, crescute clin inima noastră — ce şerpuiesc şi se-ntind pînă departe. Tinere sîntem, cetăţi de cristal şi aluminiu, de oţel şi văpăi, lineare, metalice, pare, adolescente, cetăţi .Industriale, atit de cur'md venite pe lume, încît deabia ne căutăm pe noi înşine, şl încă ne minunăm de forţa, de existenţa noastră încă stăm, cu pieptul larg desfăcut în faţa cîmplel unduite de spice, din care-am ieşit şl murmurăm: Noi sîntem oraşe, oraşele tinere... Fragile sîntem în carcasa noastră de argint şi de zgură, de oţel şl văpaie, fragile ca şl lumea voastră de gînduri, pulsînd sub arcadele tîmplelor, fragile sub traforajul nostru de piatră, sub crinii de marmură ai turlelor noastre. ca un joc de copii, ca o cutie cu pietricele şi cuburi în faţa armelor voastre grozave. Ale voastre sîntem, pămîntenl. Fie-vă milă de visele, de amintirile, de spaimele voastre, de zborul vostru filigranat în profilul de piatră, în feţele noastre unice, ce nu se repetă, în veşnicie. Fle-vă milă de balustrada subţire din lemn de mesteacăn de pe puntea arcuită din parc, unde fruntea prietenei voastre s-a oglindit, aplecată în liniştea lacului — jumătate copil, jumătate femeie — într-o zi, jumătate de soare, jumătate de umbră. Fie-vă milă de firma cea veche a lăcătuşului, de uriaşa chele de fier ruginit, care se clatină deasupra intrării şi scîrţîie-n vînt; şi de dreptunghiul înalt de lumină ce se deschide, ca o gură de rai între două şiruri de case, la capătul uliţii-nguste. Nu uitaţi nici măsuţa rotundă de marmura de lîngă geamul cofetăriei, nici cortina roşie, de pluş prăfuit, nici fagurele miraculos — pollcandrul zumzăitor de lumini — din teatrul copilăriei unde Regele Lear a plîns prima dată înfăşurat în hlamida lui zdrenţuită şi-a rătăcit, pierdut, în pădure cu pletele albe, răscolite de viscolul nebuniei. Nu uitaţi banca din scuar şi statuia naivă şi felinarul, nu uitaţi păpădia răsărltă-ntre bolovanii rotunzi pe strada unde nu trece nimeni, nu uitaţi amurgul de toamnă ; „Castane, coapte castane!" în faţa sălii de cinema, şl trotuarul ud în care lucesc luminile noastre; şl mîinlle voastre uscate, fierbinţi, înlănţuite. Nu uitaţi cele menite să vieţuiască un timp şi să treacă, încet în alte chipuri şi forme, ca şi vieţile voastre, nu uitaţi cele menite să. dăinuie. Nu uitaţi, pietrele-n care-a intrat sufletul torturat, biruitor al lui Michelangelo Buonarotti, nu uitaţi sfintele cioburi de marmură ale Heladel. Ridicaţi ochii spre cerul acesta lăuntric al frumuseţii, smălţuit cu miriade de stele, născute să ardă-n universul lor veşnic. Nu uitaţi că pietrele noastre respiră. Nu uitaţi că tot ce resplră-i fragil. Aşa îmi vorbesc şi mă iau drept martor oraşele, şi lovesc cu pieptul şi fruntea în albii de piatră, neliniştit, ca nişte talazuri, mart înspumate. Cum să le mîngîl ? Ce să le spun ? Tnvâţaţl-mâ. — Leagănul meu, mărgăritarele mele, rănile mele deschise şl iarăşi deschise, nu vă lăsăm, nu vă lăsăm pulberii, neantului. Şi dacă unii-au uitat r.U sînteţi de fragile şi de frumoase, eu trebuie mereu şl mereu să fac ceva să le-aduc aminte. 47 Clteodată-mi. spun : poate c-acesta-i destinul meu şi sarcina mea primordială : Să intru-nlr-o casă străină, unaeva, într-o ţară străină, alături de-un om necunoscut -57 să urc pe scară, alături de el, $i pentru că scara-i în întuneric, — de nu se văd nici treptele, nici balustrada de parca intrăm într-un gol si o spaimă —- ' eu sa scot cutia mea de chibrituri, tovarăşa mea credincioasă de drum şi s-aprind un chibrit. In străfulgerarea de-o clipă, ochii acelui om să lucească si el să-şi vadă casa altfel decît a văzut-o pină-n clipa aceea, să vadă că treptele scării sînt străvezii şi pereţii şi uşile sînt străvezii şi să privească prin ele, în stradă. Să spună: Aceasta e strada — Iar inima lui să bată puternic de fericire Să privească drogheria din colt şi să spună : Aceasta e drogheria. Uite bureţii gălbui şi flacoanele strălucitoare şl săpunul cu netezimea lui blîndă de ceară, şi vînzălorul din drogherie mai bătrîn decît ultima oară cînd l-am privit, în urmă cu ani şi cu ani, dar faţa lui luminează la fel ca un astru real sau ca o stea din pomul de iarnă. — Da, lumea există spre a fi fericită, să spună omul necunoscut, dintr-o ţară străină Iar eu, să aprind un chibrit, şi încă, şi înc'un chibrit cit mai e întuneric. PAUL ERDOS: „Omul în capitalism" ULTIMA NĂZBÎTIE A LUI ROBERT JOHNSON VLAD1M1R COLIN | ortarul îi deschise uşa, dar ca şi cum n-ar fi avut şi aşa I «Fii destule pricini de enervare, Stevenson se împiedică de prag. iJ-JH —- Vă rog... Omul se repezise să-1 sprijine şi gestul i se păru jignitor, de parcă portarul i-ar fi citit în suflet şi ar fi încercat să sprijine ceea ce se clătina într-adevăr acolo. Mîrîind, îşi smulse braţul. în marele vestibul cu pereţii încărcaţi de intarsiile cubiste ale marmorei albe, negre şi roşii nu mai era, din fericire, nimeni. Lumina albă a becurilor mascate arunca fantome de argint. „Argintul lunii... Puah ! Altă minciună..." Poate că cirezile vulcanilor stinşi zăceau într-adevăr în lună, ca nişte matahale ucise, dar focul lor odată viu trecuse în sîngele lui. Ministrul nu se ostenise să-şi aleagă cuvintele. Afară, în vîrful piramidei retezate a treptelor, îl izbiră fîntînile arteziene ale reclamelor luminoase, scrîşnetele şi claxoanele maşinilor, vacarmul continuu al oraşului, în care furia lui înscria doar o vibraţie în plus. Dar gîndul ăsta nu-1 potoli. Luna era roşie, ca şi cum ar fi vrut să-i amintească de Demidov. II înfiora zadarnica speranţă că De-midov avusese un accident şi pentru o clipă bucuria-i fu atît de covîrşi-toare că se rezemă cu spatele de uşa dindărătul căreia portarul îl privea cu îngrijorare. O trompetă se jeluia undeva, departe, şi Stevenson se simţi deodată bătrîn şi singur. Demidov zîmbea probabil, aşa cum zîmbise pe prima pagină a tuturor cotidienelor de pe glob, luna era roşie. In fond, ce-1 priveau pe el toate astea ? Nici în sîngele lui nu mai izbucnea focul care deşteptase cîndva vulcanii din lună. Dracul să-i ia pe toţi, pe ministru, pe Demidov, luna... Furia i se pulverizase, murise. Trompeta se tînguia. Reclamele luminoase se învîrteau în gal şi luna era roşie. — îngrijorător, şopti Stevenson, dar şoapta i se păru mai puternică decît vacarmul străzii şi, tresărind, privi în jur. Se afla tot în vîrful scării. întorcîndu-se, îl văzu prin cristalul uşii pe portar, oare-1 salută cu mîna la chipiu. Atunci, dînd din umeri, co- 4 — c. 3474 49 borî încet treptele. „Azi 4 ianuarie 1961, am ajuns un om bătrîn..." Era liniştit şi trist. In mod ciudat, nu-l încercau păreri de rău. „Trebuia să îmbătrînesc şi eu. La aproape 70 de ani, era timpul... Dar nu mi-aş fi închipuit că bătrîneţea vine la oră şi dată fixă !" Nu simţea nimic deosebit, nu-l durea nimic, dar ştia că e bătrîn. Pînă atunci nu ştiuse. Nici măcar neplăcut nu-i era gîndul. Cobora încet treptele de piatră şi i se părea că va coborî aşa mereu, într-o seninătate pe care-o califica, zîrn-bind, drept senilă. „Un om bătrîn. Ce vreţi de la mine?" înţelese cu mirare că liniştea aceea era fericirea. După tot ce se petrecuse în cabinetul ministrului, era fericit. „Adevărata fericire ar fi ca treptele să nu se mai sfîrşească. Să cobor mereu ca acum, un pas, încă unul, şi la capăt e moartea. Te întinzi pe piatră, ca aztecii lui Kay ipe piatra jertfelor, dar nimeni nu-ţi scoate inima din piept. Odată întins, ai murit". Piciorul se pregătise să coboare o nouă treaptă şi senzaţia fu dureroasă : scara se sfîrşise. Stevenson oftă şi privi limuzina. Willy nu se repezea, nu deschidea portiera. Pe buze cu zîmbetul trist şi împăcat care nu-l părăsea, se apropie şi-şi deschise singur, făcînd să ţîşneaseă luminiţe. Willy tresări, îşi scoase şapca, se răsuci desnădăjduit. — Dumneavoastră ?...'Vă rog să mă iertaţi, Sir ! Altădată ar fi fost o poveste întreagă. — Am stat cam mult la ministru, Willy, aşa-i ? spuse însă acum Stevenson şi Willy îl auzi pentru întîia oară oftînd, cînd se aşeză pe pernele maşinii. — N-o să mi se mai întîmple, Sir. Vă rog să mă iertaţi, Sir ' închidea portiera şi vorbea din stradă, uluit de zîmbetul senatorului. Neliniştit, porni motorul. Şi tresări tot atît de violent ca şi atunci cînd fusese surprins dormind, auzind glasul ca re-4 întreba : —• Cîţi ani ai, Willy ? Răspunse mecanic, schiţînd de la mijloc o jumătate de întoarcere către omul din limuzină : — 37, Sir... II privi în oglindă, dar senatorul nu părea să fi auzit. Zîmbea mal departe. Motorul torcea. — Mai ai timp, Willy, spuse într-un tîrziu Stevenson. Mult timp... ■— Da, domnule, rosti ascultător şoferul. De sigur, domnule. Şi frînă înaintea grilajului alcătuit din suliţi de fier, strecurînd apoi maşina pe poarta deschisă la claxonul lui, pentru a opri în faţa intrării străjuită de doi lei de piatră. Sări repede de la locul său, deschise portiera şi-şi scoase şapca. •— N-o să mi se mai întîmple, domnule, simţi el nevoia să-l încredinţeze încă o dată pe senatorul, care privea acum încruntat treptele din faţa intrării şi care nu-l auzi. Liniştea se spulberase. „Nu ştiu ce am azi", îşi mărturisi Stevenson şi, ca mai adineauri, şopti : — E neliniştitor... Căci liniştea nemaisimţită se spulberase, într-adevăr. Puse piciorul pe prima treaptă. îşi ridică greoi trupul, sprijinindu-se în piciorul devenit neascultător şi n-avu nevoie să ridice ochii pentru a şti că luna era acolo, în dreapta, roşie ca pentru a proclama în cer şi pe pămînt triumful lui Serghei Alexandrovici Demidov. Nici o trompetă nu se mai je- 50 luia şi, de altfel, abia acum îşi dădu seama că ceea ce auzise pe treptele ministerului era sunetul gutural al trompetei lui Armstrong. Un negru. Nici o legătură, deci. Ciudat era doar că jalea deşănţată a negrului putuse găsi ecou în sufletul lui. Era deajuns, aşa dar, o clipă de neatenţie, o fisură neînsemnată pentru ca factorii diverşi ai subversiunii să poată acţiona. Mecanismul procesului îl îngrozi prin simplitatea lui. „într-asta şi stă puterea lor. Sîntem mulţi şi slabi. Şi urc mai greu ca de obicei..." In inima lui începuse să găsească justificări ministrului. La dracu, îţi poţi pierde capul pe-o chestie ca asta ! N-avea rost, fireşte, să pomenească despre „banda de ramoliţi" vinovată de succesul lui Demi-dov — incluzîndu-1 şi pe el, Stevenson, în bandă — dar nu-ţi poţi alege întotdeauna cuvintele. Trecuseră abia trei luni de la campania electorală, cînd toţi n-avuseseră nimic mai bun de făcut decît să-şi arunce de la unul la altul cuvintele „prestigiul Statelor Unite", de parc-ar fi fost o minge de ping-pong. Urca încet, tot atît de încet cum coborîse treptele ministerului şi i se părea că între o coborîre şi un suiş trecuseră ani. Fusese o paranteză, un fel de călătorie într-o lume de weekend, în care se desbrăcase de tot ce însemna realitate. Se surprinse o clipă regretînd liniştea imbecilă de care avusese parte, dar se despărţi de ea cu amuzamentul niţel enervat cu care te desparţi de copilărie. Apoi înţelese că auzise semnalul anilor. „Nu trebuie să mă grăbesc, senilitatea va veni oricum..." Apoi protestă : „Nici n-am 70 de ani !" Dar începu să-şi simtă sîngele zvîcnind. II cuprindea din nou furia, cu atît mai violentă cu cît îşi dădea seama că de astă dată era o furie licită. „Prestigiul Statelor Unite !" Mai avea două trepte. „înghit milioane, miliarde... In fond, e o bandă de ramoliţi. Hait tremură din cap şi Allan uită de la mînă pînă la gură. Două creere... Puah ! Doi ramoliţi". Voi să intre în casă, dar se întoarse deodată, mirîndu-se singur de sunetul glasului lui. — Dacă te mai găsesc o singură dată dormind la volan... De jos, cu şapca în mîini, Willy îl privea atît de îngrozit, încît furia de adineauri se schimbă într-o fierbere necontrolată. Stevenson se surprinse tremurînd din cap pînă-n picioare. Răcni : — Afară ! Afară, îţi spun... şi se înecă. Willy se făcuse nevăzut. Luna era mare, roşie şi mare. Bătrîna Sally îl întâmpină în încăperea cu mobilă neprietenoasă, aleasă după gustul lui Kay, cu care nu se putuse împăca niciodată. în mijlocul încăperii, înalt şi masiv, cu picioarele desfăcute asemenea colosului din Rodos, rămase o clipă cu capul plecat, răsuflînd repede. Avea pumnii strînşi. — Kay? — E în muzeu, domnule, răspunse Sally. S-o anunţ că aţi sosit, domnule ? — E singură ? — Da, domnule. — Las-o-n -pace, spuse Stevenson. Am să trec eu pe la dînsa. Nici cu Sally nu se putuse împăca. O adusese Kay de acasă, din Sud, dar era o negresă imposibilă. Imbătrînise la ei şi-1 scotea din să- 51 rite ca-n prima zi. Acum îl privea, rotindu-şi bilele albe ale ochilor. Faţa neagră şi grasă-i lucea, ca dată cu unt.' — Ce mai e ? — Nimic, domnule. Moartă de curiozitate. II vedea că fierbe şi nu se mişca. II auzise, poate, strigînd la Willy şi, înainte de a-1 trage de limbă pe şofer, încerca să afle ceva de la Stevenson. Willy era „băiatul ei drag" şi numai Kay era de vină că-1 mai răbda la maşină. — Şterge-o ! strigă senatorul, bătînd din picior. — Da, domnule. Ieşi d-andaratelea, liniştită, jucîndu-şi albuşul ochilor într-o mimică semnificînd limpede ce crede despre „cel ce pusese mîna pe Kay, porumbiţa mamei". Stevenson se învîrti nehotărît prin încăpere, încer-cînd să-şi recapete liniştea înainte de a da ochii cu Kay, dar se învîrtea din ce în ce mai repede. Mobila modernă din hali îl enerva, îl enervaseră Willy şi Sally, iar afară pînă şi copiii puteau vedea că luna e roşie. Von Braun avusese dreptate. „Cînd vom trimite un american în lună va trebui să treacă pe la vama sovieticilor !" Acum vameşul nu mai era o figură anonimă : avea zîmbetul lui Demidov, ochii lui Demi-dov, omul din lună. Inţelegînd că nu-şi poate găsi cumpătul în hall-ul lui Kay, Stevenson se îndreptă către biroul lui. II întîmpinară fotoliile de piele, de o parte şi de alta a măsuţei pe care se aflau cutiile cu ţigări şi scrumierele. Biroul era simplu şi nici o hîrtie nu păta cristalul neted şi gol. Pe perete, deasupra fotoliului pe care se aşeza de patruzeci de ani, — portretul lui George Stevenson jr., omul care crease oţelăriile Stevenson din atelierele modeste ale lui George Stevenson sr. şi care ştiuse să facă un senator din cel de al treilea Stevenson, David. Ca întotdeauna cînd intra în birou, Stevenson îi făcu un semn afectuos, clătinînd din cap. Trecu prin faţa bibliotecii care-i arăta cu mîndrie cotoarele de piele ale diverselor jurisprudente şi culegeri de legi adunate-n volume groase, deschise uşa barului. îşi turnă un whisky, luă sticla şi paharul, apoi, aşezîndu-le pe măsuţa cu ţigări, se prăbuşi într-un fotoliu. întinse mîna şi formă un număr de telefon. — Stevenson. Ascult... Ascultă o clipă, apoi aşeză receptorul pe furcă. Omul din lună nu suferise nici un accident. Apucă o Havană răsucită ca o cracă uscată, îi rupse cu dinţii capătul şi o aprinse. Sulul de fum porni ca o rachetă şi se destrăma. Paharul cu whisky era cel din care băuse şi bărbatul cu ochi reci, care-1 privea acum de pe perete. Băutura tare îi smulse o strîmbătură de satisfacţie. îşi întinse picioarele, lăsă capul pe spătarul bombat al fotoliului şi trase aer în piept. Era acasă. „într-o lună de zile, fără nici un risc..." Cînd eşti ministru, cuvintele astea produc efectul scontat. Mai greu e să te adresezi aşa unor oameni de specialitate. Alian uită de la mînă la gură, dar îşi aminteşte întotdeauna de ecuaţiile lui, cu care poate tăia oricui pofta de mîncare pentru o săptămînă. Hait va ridica din umerii lui osoşi şi se va cufunda într-un calcul absurd, tremurînd doar ceva mai tare din cap. Cu cine să-i schimbi ? „Fără nici un risc..." Cunoaştem placa ! Şi cine plăteşte oalele sparte ? 52 Sobrietatea biroului, martor tăcut al victoriilor omului de afaceri, nu izbutea să împrăştie neliniştea senatorului. Paharul se umplu şi se goli. Fumul de ţigară plutea greoi prin încăpere, ceaţă cu arome tari. „Să fim tari..." Stevenson apăsă de eîteva ori ce mai rămăsese din ţigară, strivind în scrumiera masivă un boţ de foi umede, apoi se ridică. Ieşi din birou, străbătu hall-ul enervant şi sui scara străjuită de statuia unui băiat negru, care ţinea în mînă o făclie de sticlă în care ardea un bec. In ciuda covorului vişiniu, treptele de lemn scîrţîiau. Hărţi vechi, hărţile naive ale primilor navigatori europeni, se înşirau în scară pe perete şi senatorul trecu încet cu privirea peste roza vînturilor, peste palmieri şi peste indienii care ieşeau din valuri, ameninţînd cu arcuri şi săgeţi. Recunoscu Antîlele printre care navigau caravele şi i se păru că un navigator bărbos seamănă cu Fidel Castro. Agasat, îşi odihni privirea pe vigneta înfăţişînd un spaniol mustăcios ridicînd sabia asupra unui indian gol, căzut la picioarele lui. Vigneta împodobea harta oraşului Ma-racaibo şi a împrejurimilor, arătînd amănunţit casele, munţii, copacii. „Prestigiul Statelor Unite..." Fireşte, era vorba de spanioli şi de portughezi, dar e oricum supărător că tocmai la precolumbieni se oprise Kay. Ca şi cum n-ar mai fi existat popoare ! Ce-avea de cîştigat prestigiul Statelor Unite din inventarierea masacrelor lui Cortes ? Reaua voinţă a diverşilor negri, mexicani şi portoricani ne asimilează şi aşa cu con-quistadorii... Ajuns în faţa uşii încăperii în care Kay îşi depozitase colecţiile (şi care primise de aceea numele de „muzeu"), Stevenson se opri o clipă să-şi tragă sufletul. Era limpede că suişurile nu-i mai ipriau. Atunci auzi dindărătul uşii un glas bărbătesc însoţind sunetele vocii lui Kay şi se întrebă imediat dacă vizitatorul sosise după el, sau dacă Sally preferase să nu-i spună că cineva era împreună cu Kay, în muzeu. Negresa, oricum, era insuportabilă. Nu putea înţelege cum o răbdase atîta vreme. Enervat, deschise uşa. — Oh, David, uite ce mi-a adus Bob ! Nu-i extraordinar ? Extraordinar era cît de bine se ţinea Kay. Stevenson o privi din nou cu admiraţia nelipsită de invidie care-1 încerca ori de cîte ori îşi privea soţia. „E totuşi de vîrsta mea, îşi spuse. Chiar dacă mi-aşi vopsi şi eu părul, tot n-aş arăta niciodată aşa. Antichităţile o conservă..." Kay îi simţi privirea stăruitoare şi începu să flecărească, dar Stevenson n-o auzi. In mijlocul ciudăţenilor ei precolumbiene, părea o pasăre măiastră, o pasăre de felul celor pe care indienii Ie jumuleau pentru a-şi face mantale din penele lor. Avea părul negru, faţa albă şi ochii verzi. Deşi o privea, puţin sensibil la amănuntele vestimentare, Stevenson n-ar fi putut spune ce culori se îmbinau în rochia ei. II izbea totuşi o scîn-teere multicoloră, de efectul căreia nu era străin nici glasul lui Kay, cu sonorităţile lui explozive. — Dar uită-te o dată, omule. E „domnul nostru jupuitul" ! Bizareria denumirii îl făcu pe Stevenson s-o recepteze. Mirat, se întoarse şi văzu o sculptură barbară, înfăţişînd un omuleţ hidos. — Oh, David, e una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea, turuia Kay. Iţi dai seama ? In luna Tlacaxipeualiztli victimele destinate 53 lui Xipe Totec, „domnul nostru jupuitul", erau străpunse de săgeţi şi preoţii se îmbrăcau apoi cu pieile lor, vopsite în galben, ca nişte foi de aur. Era un act magic, David, prin care pămîntul „îşi schimba pielea" înainte de sezonul ploilor. Sîngele victimelor simboliza ploaia... — Hello, David, spuse Bob. Drăguţă poveste... — Mi-e Scîrbă, spuse Stevenson. Dacă asta era cultura aztecilor tăi, Kay, îl prefer pe Cortes. Dinadins se prefăcea că nu-1 vede pe Bob. Indignată, Kay se lansă într-una din discuţiile ei teoretice. — Să-ţi fie ruşine, David ! Victimele destinate lui Xipe Totec provocau renaşterea forţelor vegetale■ după moartea aparentă din sezonul uscat. Fiecare dintre cei jertfiţi ştia asta, ştia că fără el lumea e condamnată. Fiecare era un altruist, era un Xipe Totec, şi se mîndrea cu moartea lui, care aducea lumii viaţa. Dar oamenii lui Cortes ? Ucideau pentru a pune mîna pe aur, exact... — Exact ca oamenii lui United Fruit Company, spuse Bob. Era prea mult. Stevenson se răsuci dintr-o mişcare, înalt şi masiv. Pe Jîngă el, Bob părea un fleac, un sub-om. — N-am să las ca prestigiul Statelor Unite să fie murdărit în casa mea ! tună Stevenson, dar celălalt nu păru descumpănit. — Ai dreptate, spuse Bob repede. Prestigiul Statelor Unite e un lucru sîînt. Furia lui Stevenson oscilă, lipsită de obiect. Nu vă mai certaţi, interveni împăciuitor Kay, şi vorbele-i răsunară ciudat în încăperea bucşită de imaginile crude ale aztecilor, pentru care războiul fusese ideal suprem. Bob începu să povestească ultimul scandal de la Hollywood, mulţumit că-şi atinsese ţinta; Stevenson luase act de prezenţa lui. Ceea ce avea să urmeze era încă neclar, dar fratele lui Kay trebuia să-şi asigure bunăvoinţa senatorului, după ce o cîştigase de partea lui pe Kay. îi aruncă deci o privire afectuoasă lui Xipe Totec, părăsit vremelnic pe un colţ de masă, şi se sili să fie cît mai spiritual, deşi panica ascunsă în fundul ochilor lui tulburi palpita ca o vulpe înconjurată de ogari. Kay îl seconda din răsputeri. Ghicea că are iar nevoie de bani şi-i era atît de recunoscătoare pentru statueta „jupuitului", încît l-ar fi ajutat chiar dacă nu i-ar fi fost frate. — Nu găseşti că Bob povesteşte delicios ? aruncă ea o undiţă. „Dacă o scoţi din lumea aztecilor, e nepricepută ca ultima bucătăreasă, şi spuse Stevenson, plictisit. Puşlamaua vine să mă tapeze". Urmărea cu o satisfacţie rău ascunsă pungile de sub ochii nedemnului său cumnat. Oaia rîioasă... „De cînd nu s-o fi spălat?" Ii cercetă cu dezgust scăfîrlia rasă, de pe care părul alunecase parcă, oprindu-se pe fălci şi pe bărbie, burlanele pantalonilor, pantofii stîlciaţi. „Cine ştie pe unde s-a tăvălit ? Probabil că se-ndoapă cu stupefiante... Un bărbat! Robert Johnson. O căzătură..." Pe sub sprîncenele stufoase, ochii senatorului sclipiră deodată şi el îşi plecă pleoapele, încercînd să ascundă sclipirea de bisturiu, care-1 putea trăda. „Bob !... Soluţiile neaşteptate sînt cele mai bune". Bob era crucea lui Stevenson. Al unsprezecelea copil, familiile din Sud au rămas patriarhale... „Din cîte buclucuri l-am 54 scăpat pînă acum?" Bob nu izbutise să termine dreptul. Se încurcase cu o starlett, care-i tocase moştenirea. Bruma de moştenire. Al unsprezecelea copil... Dar cel mai rîzgîiat. Din cauza asta n-ajunsese. Stevenson avusese toată bunăvoinţa, îl angajase la el. Primul lucru pe care Bob îl găsise de făcut a fost să dispară cu un plan, la care adăugase zece mii de dolari. A tăcut ca un peşte, cît i-au ajuns banii. Apoi a venit scrisoarea din Mexic. Ajuns cu gîndurile aici, Stevenson simţi că urechile încep să-i ardă. Un şantaj. Fusese un şantaj în toată regula. Bob se oferea să-i înapoieze planul, în schimbul altor zece mii de dolari. Kay... Mai trăia atunci şi bătrînul Johnson. Intr-un cuvînt, primise planul. Şi iar nu s'-a mai ştiut nimic despre Bob. Cîteva luni, uitase cîte. Apoi a apărut senin, fără un cent şi i-a vrăjit pe toţi cu poveştile din Mexic. Stevenson a răcnit, Kay a plîns şi Bob a dispărut cu buzunarul încărcat pentru alte •cîteva luni. Cecurile fără acoperire erau acoperite de Stevenson. La răstimpuri, o dată chiar în seara în care preşedintele luase masa la el, apărea. „Fratele meu Bob", spunea Kay. „Cu ce te ocupi, tinere?" întrebase preşedintele.. Liniştit, Bob îi făcuse cu ochiul. „Sînt unele întrebări la care nu se cade să răspunzi de faţă cu prea multă lume..." Zîm-bind, preşedintele încuviinţase, presupunînd un tîlc inexistent şi-şi ridică paharul în direcţia lui : „Beau pentru eroii anonimi ai Americii !" Stevenson fusese gata să cadă sub masă. Dar Kay îşi păstră cumpătul. „Is'nt wonderfull? Eroii anonimi... Ca la azteci!" Culmea era că preşedintele îl sprijinise pe Stevenson în alegeri şi pentru că „avea în familie un american 100/100". Era cu vreo cîţiva ani înaintea doborîrii lui Powers... Stevenson n-avea nimic dintr-un quaker, dar sînt lucruri care pot revolta pe ori şi cine, nu-i aşa ? „Pe vremea mea obişnui am să spunem lucrurilor pe nume. Un om e un om, un hoit e un hoit. Business is business. Acum e foarte modern să-ntorci lucrurile şi să judeci cu şezutul. Omul e hoit, hoitul e om. The beat generation... Puah ! O dată, măcar, să fie şi hoitul util". Cu cît se gîndea mai mult, cu atît i se părea că desluşeşte un semn în faptul că Bob venise la el tocmai atunci. Neliniştea şi furia i se risipiseră. Dacă ar fi fost singur, şi-ar fi frecat mîi-nile. Le simţi neastîmpărul şi-şi vîrî mîinile-n buzunare, silindu-se să pară indiferent, calm, indiferent şi calm, pentru că Bob ăsta era un excroc mărunt, un şantagist. Păcat de doctoratul în istorie al lui Kay (cu care nu făcuse de altfel niciodată mare lucru, remarcă veninos Stevenson. Cu banii daţi de el izbutise să-şi adune colecţia aztecă şi tot cu banii lui publicase cele cîteva broşurele despre „Sacrificiile la azteci" şi alte asemenea bazaconii), păcat de doctoratul ei, deci, dacă o femeie în toată firea nu-i în stare să deosebească un purice de un elefant. El, Stevenson, avea realismul yankeului. Pentru el un purice rămînea un purice ,iar Bob era un purice şi nimic mai mult. Ii răbdase pişcăturile o vreme, dar iată că-1 putea strivi cu unghia — pac ! Bob turuia într-una, încereînd să împrăştie, să spargă tăcerea de ghiaţă pe care o simţea încremenind îndată ce sfîrşea o frază. Exclamaţiile sîrguincioase ale lui Kay, mai degrabă subliniau tăcerile decît le umpleau. Descurajată, femeia recurse, oftînd, la ultima tentativă de împăciuire : 55 — Nu vi-e foame ? Hai să gustăm ceva, David... Poveştile lui Bob mi s-au părut întotdeauna mai savuroase la masă ! Abia atunci observă că stăteau cu toţii în picioare şi sfîrşi jalnic r Şezînd... Părea o pasăre-muscă jumulită de azteci. Stevenson emise un sunet gutural şi-i oferi braţul, de care Kay se agăţă cu recunoştinţă. In urma lor, neinvitat dar nici izgonit, Bob îşi muşca buzele. Partida începuse prost. Putea începe altfel ? Masa nu izbuti să schimbe nimic, dimpotrivă, falsa dezinvoltură a lui Bob se topi treptat în faţa indiferenţei glaciale a senatorului. „La-tru ca un pechinez la picioarele lui King-Kong..." Kay părea gata să plîngă. „Nici acum n-are noroc ! Bietul Bob..." Privirile ei deznădăjduite nu-1 încălzeau însă deloc. Dacă ar fi fost în stare de ură, i-ar fi urît de o potrivă, dar ştia că e numai un „călduţ", neputincios s? urască. Ii dispreţuia doar. Ii făceau silă şi scîrba cu care-1 privea pe Stevenson nu se deosebea prea mult de cea cu care-1 răsplătea celălalt. „Sîntem două universuri, oamenii lui da şi oamenii lui nu." Partida continua tot atît de prost cum începuse. Zarurile, de altfel, fuseseră aruncate de mult. King-Kong fabrica super-frigidere... Simţi de o dată nevoia să se tăvălească şi să urle, aşa cum se tăvăleau şi urlau acum, de bună seamă, Mab şi Clark şi Joe, şi toată banda. — încă o felie, Bob? întrebă amărîtă Kay. — Mulţumesc, nu. Kay îi înregistra privirea desnădăjduită, înşelîndu-se ;.supra semnificaţiei ei. „E totuşi curios că mă mai pot ruşina, îşi opunea Bob. îmi ard obrajii... De fapt, cu ce-1 trădez acum pe Clark? Cînd m-au primit între ei ştiau că sînt doar pe trei sferturi al lor. Un sfert din mine a rămas al lui Johnson, care ştie să nu vîre cuţitul în peşte şi degetul în nas. M-au primit cum ar fi primit un negru, cum l-au primit pe Aby, stîlcit în bătăi. (Dacă erai o ploşniţă te lăsam să-mi sugi sîngele, a zis Mab. Pentru că eşti un bărbat, te chem în pat. Cu toţii sîntem duşi pe copcă, nu-i aşa?). Mab... Clark a violat-o cînd avea treisprezece ani. (Intr-o biserică, Bob. Ai mai auzit de vreo fată violată într-o biserică ?) E mîndria ei, singurul lucru pe care nimeni nu i-1 poate lua. Cînd a apărut Joe, Clark i-a cedat-o fără multe mofturi, apoi s-a culcat el cu Joe. Acum se tăvălesc cu toţii şi urlă, dacă nu cumva s-au suit în prima maşină (liberă de proprietar) pentru a se tăvăli şi a urla în altă parte. Oare David are impresia că trăieşte ?" Stevenson se ridică de la masă. In picioare, îşi ştergea buzele cu şervetul alb, purtînd în colţ monograma K.S. brodată discret cu aţă albă. —- Mai am de lucru, spuse el pe un ton neutru, în care se putea desluşi, după plac, regretul că trebuie să-şi părăsească soţia sau mulţumirea că se poate, în sfîrşit, retrage. — Da, David, spuse Kay. Şi-i făcu semn lui Bob să-1 însoţească. Tînărul îşi înghiţi scuipatul. Se ridică ascultător, cu sentimentul de uşurare pe care-1 simţea întotdeauna cînd i se spunea ce are de făcut, şi păşi cuminte după Stevenson, cu privirile hipnotizate de ceafa prusacă a senatorului. Era cu neputinţă ca Stevenson să nu fi simţit că-î calcă pe urme. Dar nu se întoarse şi nu arătă încuviinţare sau împotri- 56 vire. Aşa străbătură amîndoi sufrageria, în care Kay rămase să frămînle gogoloaşe de pîine, trecură prin hali şi intrară în biroul unde stăruia mirosul greu al ţigărilor de foi. Stevenson se aşeză în fotoliul lui, aprinse o ţigară. Strîngînd din dinţi, Bob se instala în fotoliu! celălalt şi-i făcu faţă, ne mai aşteptînd o invitaţie care nu părea de altfel dispusă să vină vreodată. — Dă-i drumul, spuse Stevenson. — Ai citit probabil azi dimineaţă ceva despre „afacerea Temple".... •— Stupefiante. — Da, spuse Bob. Dar nu eram acolo, cînd... — II aprovizionai. Stevenson întreba, afirmînd. — Era tot ce-1 mai ţinea în viaţă, rosti cu biîndeţe Bob. Wilder e însărcinat cu ancheta. — Wilder. — Steve. In tăcerea care urmă, încăperea păru plină de inimi invizibile, bă-tînd dezordonat (cel puţin aşa i se păru lui Bob). Stevenson.nu se clintea. Fuma cu ochii la sulul alburiu şi-i urmărea zborul spre tavan. O mînă i se odihnea pe măsuţă, mare şi grea. — Cum stai cu inima ? — Ei ! spuse Bob, căutînd să nu pară surprins de întrebare şi re-marcînd că, pentru întîia oară, Stevenson întreba, într-adevăr. •— Urîtă afacere, Bob... Glasul lui Stevenson răsuna altfel. Neliniştit, Bob se pregătea să vorbească, să spună ceva, orice, un „ce să-i faci, David !" sau altă stupiditate de acelaşi calibru, cu singurul rost de a zidi o punte fragilă între ei, de a deschide porţile înduioşării către drumul pe care trebuiau să urmeze măsurile practice, evitarea scandalului pentru ca totul să poată reîncepe ca înainte, oţelul şi marijuana, banii şi deznădejdea, loviturile de stat în America de Sud şi urletele alături de Clark. Dar nu mai apucă să spună nimic. Căci Stevenson începu să vorbească liniştit, mişcîndu-şi mîna mare şi grea, care se odihnise pe măsuţă şi Bob avu pentru o clipă impresia că mîna se făcuse pumn şi-1 izbise în plex. Ii vîjîiră urechile. Deschise gura şi rămase aşa, cu gura căscată. îşi reveni, izbucnind cu o energie pe care nu şi-o bănuise : — Vrei să mă ia dracu... ? Dar Stevenson îl întrerupse. Nu zîmbea şi glasul îi era rece, glasul unui om de afaceri : — Exclus, Bob. Nu există nici un risc, dar absolut nici unul. Zeci de savanţi au muncit pe rupte pentru ca totul să dureze mai puţin decît traversarea Atlanticului... De fapt, mă-ntreb dacă meriţi un noroc ca ăsta. — David ! — Mai e şi aspectul moral, Bob... Stevenson reflecta, s-ar fi zis că-şi regretă propunerea. — Doamne, David, dacă spui că totul e în regulă... Doar n-ai să mă laşi aşa, în pană... 57 — Dacă n-ar îi Kay la mijloc... Stevenson oftă. Nu meriţi nici a mia parte din tot ce fac pentru tine! Dar mă gîndesc la Kay... De o dată zîmbi : E totuşi curios, nu? Eroul nr. 1 al Americii... Pe cind era copil, să tot fi avut 13 ani, Bob luă parte la linşarea lui Jim, bărbatul lui Sally. Ceremonia fusese organizată de profesorul de fizică al gimnaziului, Hope, care declarase că Jim —• un porc de cîine, desfrînat ca toţi negri — se purtase necuviincios cu logodnica sa, Miss Reed. Romantic ca orice îndrăgostit, Hope îi trimetea zilnic feciorelnicei Miss Reed un buchet de trandafiri albi, simbol al castităţii, fără să ştie că florăria lui Aldington îi pîngărea ofranda, încredinţînrj-o mîi-nilor negre ale comisionarului Jim. Tntr-o bună dimineaţă, însă, îngerul păzitor al bietei Miss Reed, floare neprihănită a oraşului Atlanta, îi suflă profesorului gîndul bun de a asista în persoană la înmînarea buchetului de trandafiri, pentru a se bucura de bucuria logodnicei. Neve-nindu-i să-şi creadă ochilor, Hope îl găsi pe Jim în bucătăria lui Miss Reed. Negrul o privea pe alba floare a Atlantei cu lubricitatea de care numai un negro poate da dovadă şi, încercînd să scape de soarta cumplită pe care ticălosul i-o pregătea, rănită de privirile lui impudice, Miss Reed fugi din bucătărie chiar în clipa în care răzbunătorul păşea peste prag. Fireşte, cu bunătatea şi nevinovăţia ei, Miss Reed pretinse mai tîrziu că se dusese pur şi simplu să caute mărunţiş pentru a-i da ceva comisionarului, dar nimeni nu era atît de naiv în Atlanta (Georgia) încît să-nghită o asemenea poveste cusută cu aţă albă. Cînd Hope îl scoase pe Jim în pumni din bucătărie, care numai printr-o întîrniplare nu devenise cadrul blestemat al unei scene de apocalips, negrul îşi dovedise vinovăţia, încercînd să fugă. Din fericire, era devreme şi strada era plină de copii de toate vîrstele, care se îndreptau spre şcoală, aşa că profesorului îi fu de ajuns să strige : — Pe el, băieţi! Nu lăsaţi să.vă scape cioara! Tntr-o clipă, ghiozdanele aruncate cu dibăcie în picioarele negrului îl făcură să se împiedice. Cît era de lung, Jim căzii şi, cînd îşi înălţă capul, privirile-i căzură pe faţa lui Bob. — Maşter Bob, fie-vă milă ! Spuneţi, maşter Bob, cine e Jim ! . Tremurînd tot, copilul vru să spună ceva, dar ceilalţi se şi năpustiseră. BilI, centrul înaintaş al echipei gimnaziului din Atlanta, îşi repezi vîrful ghetei drept în bărbia negrului, cu o precizie demnă de zilele marilor sale meciuri. Prăbuşit în stradă, Jim era călcat în picioare de toţi viitorii intelectuali ai Atlantei. Totul s-ar fi sfîrşit acolo, pe loc, dacă Hope n-ar fi intervenit, secondat de cîţiva cetăţeni vîrstnici, cărora experienţa nu le îngăduia să asiste nepăsători la compromiterea prestigiului unuia dintre cele mai frumoase oraşe ale Georgiei. Aşa se făcu în cele clin urmă că Jim fu urcat mai mult mort decît viu într-o maşină („Ce-a păţit negrul ăsta? Nu prea arată bine", spuse şoferul) pentru a îi dus cu alai afară din oraş. Fireşte, numai de şcoală nu mai putea fi vorba. îndrumaţi de Hope şi de ceilalţi cîţiva oameni de bine, copiii îl dezbrăcară pe Jim şi, făcînd un foc de vreascuri, la picioarele crucii de foc, îi aruncară hainele în flăcări. II legară apoi pe Jim de trunchiul unui copac şi-1 biciuiră pe rînd, organizaţi în echipe („Un, doi, ■— un, doi!" comanda Hope) aşa că, atunci cînd îî spînzurară, nimeni nu mai era si- 58 gur că negrul nu-şi dăduse sufletul păcătos. Era singurul punct nereuşit al programului şi se vorbi destul despre el pentru a se putea nădăjdui că, la următorul linşaj, asemenea regretabile defecţiuni vor fi înlăturate. In sfîrşit, nu puţin haz s-a făcut pe socoteala lui Bob, care începuse să plîngă, draeu ştie de ce, ba mai şi vărs ase toată gustarea pe care Sally i-o pregătise de dimineaţă, înainte de a porni la şcoală. In orice caz, de la întîmplarea asta, părinţii lui Bob începură să •observe la el naşterea tuturor trăsăturilor negative, care aveau să facă din cel mai tînăr vlăstar al familiei Johnson, oaia rîioasă de mai tîrziu. Intîi refuză să mai meargă la şcoală. Era toată ziua în fustele lui Sally şi plîngea din te miri ce. Johnson tatăl îi explicase negresei că Jim nu primise decît ce căutase şi că ea, Sally, nu putea îi decît fericită, de vreme ce judecata omenească e în orice caz mai sumară decît cea din ceruri. „Bunul dumnezeu vede mult mai multe decît bănuim noi şi cine ştie de cîte ticăloşii s-a făcut vinovat Jim, cine ştie cîte ticăloşii mai punea la cale ! In negrăita lui bunătate, Domnul n-a vrut să-i îngăduie să se pedepsească singur la veşnice cazne pe lumea cealaltă şi a ales "braţele unor copii nevinovaţi pentru a închide porţile iadului, către care Jim se năpustea orbeşte..." Proastă şi nerecunoscătoare, Sally nu putea pricepe adevărul şi Bob o însoţea ca o umbră, fără să scoată un cu-vînt şi atingîndu-i doar din cînd în cînd braţul, ca şi cum ar fi voit să se convingă de prezenţa ei. Băiatul n-a mai luat niciodată note bune la şcoală, dar cînd a izbucnit scandalul cu Hope au trebuit să-1 mute la alt gimnaziu. Noroc cu Stevenson, care se căsătorise tocmai cu Kay şi-i luase cu ei şi pe Bob, înscriindu-1 la gimnaziul acela din New-York, unde nimeni nu ştia că Robert Johnson turnase şoricioaică în cafeaua profesorului său de fizică. ...Una după alta, Stevenson trecea în revistă împrejurările decăderii lui Bob, admirînd căile providenţei care-1 puseseră pe tînăr în alternativa de a alege între a fi un număr oarecare dintr-o închisoare a Statelor Unite sau idolul Americii. Faptul că nu era străin de alternativa în care se afla Bob nu-i întuneca admiraţia, pentru că Stevenson ştia foarte bine că nici el nu era mai mult decît o rotiţă în giganticul mecanism pe care ce! de sus îl pusese în mişcare atunci cînd plămădise din lut trupul întîiului om. Cu acest gînd pios se duse la culcare. 2 „Lumea liberă" fusese fotografiată şi cititorii revistei „Life", care-şi asigurase exclusivitatea fotografiilor, nu rămaseră insensibili la gingăşia sufletească a oficialităţilor, din iniţiativa cărora chipul lui Audrey Hepburn fusese zugrăvit pe botul navei. Se păstra astfel vechea tradiţie a navigatorilor antici, străbătînd mări inospitaliere sub protecţia divinităţii sculptată la prova ambarcaţiunilor şi se continua o tradiţie mai' recentă, ştiut fiind că bomba atomică lansată asupra Hiroşimei purtase prin văzduh imaginea surîzătoare a Ritei Hayworth. Roy Hopkins, reporterul care avea să transmită primul reportaj cosmic din istoria omenirii, îşi pregătise, fireşte, cîteva consideraţii pline de poezie pe tema frumuseţii feminine, vehiculînd — indiferentă — moarte sau viaţă. In faţa 59 ecranelor de televiziune şi a aparatelor de radio, milioane de bărbaţi şl femei văzuseră chipul celui care „se înscrisese din prima clipă pentru întîiul zbor în lună" (America nu cunoaşte favoritismul şi primul înscris fusese ales, ca un omagiu adus curajului, subliniase Roy Hopkins) sau îi auziseră doar glasul. James Dean şi Elvis Presley păleau în faţa lui Robert Johnson, ale cărui portrete împodobeau acum pălăriile admiratoarelor, de parcă tînărul ar fi candidat la preşedinţia Statelor Unite. Horoscoapele publicate sub semnăturile celor mai de seamă magi1 ai timpurilor noastre îi prevesteau o „înălţare la cer" şi Saturn Brown nu ezitase să scrie că „o tulburătoare similitudine astrală şi fizionomică constituie nota dominantă a investigaţiei paralele pe care am întreprins-o în sfera datelor caracteristice ale lui Isus şi ale lui Bob". Data călătoriei nu fusese încă divulgată, dar reportajele împărtăşeau cu regularitate informaţii asupra antrenamentului la care Bobera supus şi nu era un secret -pentru nimeni faptul că data depindea acum numai de corelaţia pe care Saturn Brown avea s-o stabilească între poziţia astrelor în secunda lansării navei şi cea pe care o avuseseră în clipa naşterii lui Bob. Un comunicat oficial vesti, în sfîrşit, că ziua cea mare sosise. Oficialităţile şi reporterii tuturor publicaţiilor năvăliră la Cape Carnaveral, în vreme ce pe toate ecranele aparatelor de televiziune ale globului se ivi faţa rotundă a lui Roy Hopkins. — Attention ! Attention ! Achtung ! Attencion 1 Peste cîteva minute nava „Lumea liberă" se va desprinde de sol. Cea mai senzaţională experienţă a tuturor timpurilor... împodobită cu imaginea lui Audrey Hepburn, nava cosmic-a se ivi' pe ecranele televizoarelor, strălucitoare ca trupul unei gigantice libelule. In sunetele lui „Yankee doodle" îşi făcu apariţia şi cel către care se îndreptaseră în ultima vreme gîndurile tuturor, purtătorul de cuvînt al lumii libere, omul care — de pe sterpele întinderi ale Lunii — avea să dea glas, pentru întîia oară, mesajului pe care America îl trimetea întregului univers. — Cîteva cuvinte înainte de plecare, Bob ? Chipul lui Bob se înscrise în perimetrul televizoarelor. Viaţa regulată din ultima vreme eliminase, aproape, pungile de sub ochii lui tulburi, în care panica pîlpîia, indefinisabilă. — Hello, Roy. Sper să ciocnim un păhărel la întoarcere... Reprezentantul Preşedintelui se apropie. — Sovieticul Demidov a călcat înaintea ta pe Lună, Bob, dar el n-a făcut decît să se ducă şi să vină îndărăt. Ţie îţi revine cinstea de a proclama în cosmos concepţia noastră despre lume, modul nostru de viaţă. — înţeleg, domnule, spuse Bob. Pot să transmit acum ceva pentru prietenii mei ? — Fireşte, zîmbi reprezentantul Preşedintelui. — Hello, Mab ! Hello Clark, Joe şi toţi ceilalţi ! Aş vrea... căută în jur şi nu întîlni decît privirile oficialităţilor, ale militarilor. Ridică din umeri şi sfîrşi cu o blîndeţe tristă : Aşi fi vrut... să vă strîng mîna..„. — E timpul Bob, spuse Stevenson. 60 Fără un cuvînt, Bob se răsuci pe călcîie şi pătrunse în încăperea special amenajată, din care ieşi în greoiul costum al cosmonauţilor. Apoi fu introdus în corpul navei. Se făcură semnalizările de rigoare, spaţiul din jurul „Lumii libere" rămase gol. O lumină însoţită de vîjîitul năprasnic al reactoarelor fu ultima imagine pămînteană pe care ecranele televizoarelor o multiplicară, apoi începu să funcţioneze instalaţia fixată în interiorul navei. Milioane de ochi văzură astfel din nou, prin casca transparentă care-1 apăra, chipul lui Bob. O cumplită suferinţă-1 deforma, colţurile gurii-i orau trase în jos de o putere atroce şi un spasm îi încleşta pleoapele boţite. Nefiresc şi diafan, un trandafir plutea prin cabină, legănîndu-se între pereţii acoperiţi de cadrane, becuri şi instrumente, iar Roy nu uită să menţioneze că fusese anume trimis de Audrey Hepburn, ca un salut al pămîntului natal. Treptat, faţa lui Bob se destinse. Pleoapele clipiră şi nările-i fre-mătară. — O.K., Bob ? întrebă Roy. Vîjîitul reactoarelor avea un sunet straniu, sau aşa li se păru celor care-1 ascultau, privind suferinţa omului rupt de pămînt. Căci omul acela suferea într-adevăr, lupta cu propriile lui oase, cu nervii şi sîngele lui. — Bob, mă auzi ? Bob ! Roy transmitea cifre, cifre însumînd mii, zeci de mii de kilometri şi nu era cu putinţă să crezi că omul din grotescul costum de protecţie se şi afla dincolo de tot ce însemna viaţă cunoscută, dincolo de acoperişuri, de femei, de ţigări, dincolo de bine şi rău. — Bob, răspunde ! Sînt eu, Roy... Bob ! — O.K., Roy... Glasul era şovăitor, înceţoşat. „De ce mă plictiseşti, Roy ?" părea să spună. — Ce-a fost mai greu a trecut. Curaj, Bob ! Spune-ne ce simţi... — Parc-aş fi beat... mi-e greaţă... — întreg pămîntul stă cu ochii pe tine, controlează-te, Bob, îi aminti Roy. Ascultă un mesaj special. E semnat de prietenii cărora te-ai adresat înainte de plecare, Mab, Clark, Joe şi banda. Sînt doar trei cuvinte: „Go, men, go!" înţelegi, Bob? Toate ecranele de televiziune transmiseră zîmbetul uşurat al omului închis în cuşca lui metalică şi cei de pe pămînt pricepură că binele şi răul îl însoţesc în imensitatea întunecată a cosmosului. — Departe de toate, Mab, ca un cow-boy spre singurătatea stelelor... „Go, men, go!" Mereu mai departe... glasul lui Bob se frînse, şuviţă anemică fremătînd în spaţii oarbe, apoi se auzi un geamăt: Poate că acolo, Mab... — Iată prima declaraţie de dragoste care a răsunat în cosmos, rîse Roy, simţind nevoia să schimbe tonul. Un tip, Bob !... Ei, cum te simţi după ce ai vestit întregii omeniri că Mab e aleasa inimii tale ? Acolo, într-o depărtare pe care mintea o refuza, Bob tăcea. Cu toţii văzură că privea trandafirul, ce plutea acum pe dinaintea căştii lui. îşi ridică braţul şi, cu degetele devenite monstruoase din pricina straturilor de protecţie, apucă floarea, lipind-o de casca lui transparentă. 61 îşi umflă nările, ca pentru o mirosi trandafirul, dar parfumul rărnînea dincolo. Degetele se desfăcură. Lipsită de greutate, floarea se menţinu în aerul condiţionat al cabinei, apoi oscilă, lunecînd încetişor într-o parte, ca un intangibil simbol a! purităţii. — Şi el fuge... răsună pe pămînt vocea puţin răguşită a lui Bob, acoperită îndată cu vioiciunea profesională a glasului robust al reporterului. — Fuge, aleargă, străbate cu tine spaţiile, te însoţeşte în uluitoarea ta călătorie pentru ca la capătul, ei, întors pe pămînt, să-ţi ofere parfumul păstrat pentru învingător ! In cinstea trandafirului lui Audrey, trage o înghiţitură, Bob ! Ascultător, omul de pe ecran apasă pe un buton. Un sistem de pîrghii se puse în mişcare şi omenirea putu vedea cum „bea" făptura închisă în cele cîteva învelişuri, care-o făceau să semene cu un marţian dintr-o poveste în imagini. Strîmbîndu-se, Bob muşcă dintr-un fel de gelatină. — Produsă de „Ffamilton şi Hamilton", comentă Roy, băutura cosmonauţilor e tonică. Aliment ideal şi pentru copii, plăcută la gust, băutura cosmonauţilor se găseşte cu începere de astăzi la toate drogheriile. Ţi-a plăcut, Bob ? ■— Tot ce pot spune, Roy, e că odată ajuns pe pămînt nu voi mai pune în gură strop de apă. Dacă ai gustat din băutura asta, ţi-ai găsit băutura preferată. De aici, din înălţimile cosmosului, primul meu sfat este : beţi băutura cosmonauţilor, un produs „Hamilton şi Hamilton" ! Călătoria decurgea în ordine. întrebat de Roy, Bob descrise întunericul fără sfîrşit de dincolo de pereţii navei („v-aţi lipit vreodată faţa de pieptul unei negrese?"), găsi accente poetice pentru a reda imaginea globului albastru al pămîntului („cei care au iubite cu ochii albaştri mă vor înţelege") şi asemui puzderia de luminiţe licărind în cosmos cu luminile unui sat văzut din avion. Ridicînd două degete ca la şcoală, ceru apoi îngăduinţa de a ieşi pînă afară şi, pentru cîteva clipe, imaginea lui pieri de pe ecranele televizoarelor, în ciuda curiozităţii celor care ar fi dorit să ştie cum se rezolvă unele necesităţi curente, în condiţiile zborului cosmic. Călătoria, aşa dar, era un succes. La semnalul tehnicienilor, Roy strigă entuziasmat : — E timpul ! Apasă pe manetă, Bob. Era maneta care trebuia să imprime navei cea de a treia viteză cosmică, în stare să înfrîngă definitiv forţa gravitaţională a pămîntului. Bob întinse mîna, apăsă. Maneta se mişcă. — Mai mult, strigă Roy. Bob apăsă din nou şi se văzu că maneta nu merge mai departe. — E pînă la capăt, spuse Bob. Faţa-i exprima o neţărmurită mirare. — Nu simţi acceleraţia? întrebă Roy, şi sunetul ciudat al glasului său nelinişti ascultătorii. — Nu simt nimic, rosti Bob, cu aceeaşi copilărească mirare. încercă să apese încă o dată maneta : Nu merge mai mult... Eu... Ce-i asta, Roy? Ochii i se măriră şi deschise gura. îşi mişcă de cîteva ori bu- 02 zele, fără să se audă vreun sunet. Apoi bîigui : Dar bine... asta... Strigă : Roy i Asta înseamnă... — Nimic! Nu înseamnă nimic. Fii calm, Bob... — Viteza a treia ! Fără ea nu ajung în Lună... Striga şi glasul îi răsuna în difuzoare, glasul i se zbătea ca un peşte în undiţă : Tehnicienii ! Roy... şi-au pierdut minţile? Nu mai ajung, omule! înţelegi? Broboane de sudoare îi ieşiră pe frunte. In casca transparenta, neliniştit, capul i se mişca, zvîcnind ca o făptură independentă de trup. — Bob, îţi jur... nu-i nimic, un fleac. Tehnicienii se consultă. Totul e să fi calm. Calm. Nu se întîraplă nimic... — Taci! Mă crezi tîmpit ?... Roy... pentru numele .lui dumnezeu, Roy, tehnicienii... doar nu mă pot lăsa aşa... Ştiu şi ei... înseamnă... ca o sfidează... pentru totdeauna... Gîfîia, şoptind şi strigînd • — Cum îţi închipui, Bob ? Cu tehnica noastră... Aşteaptă. Mi se comunică în clipa asta că însuşi Arthur Hait... e vorba de Hait, savantul de renume mondial, laureat ai premiului Nobei... Hait vrea să-ţi vorbească. Atenţiune, atenţiune, vorbeşte Arthur Hait l Bătrînul savant apăru pe ecranele televizoarelor, tremurînd din cap. •— Ascultă, Johnson, mă auzi ? — Doamne dumnezeule, aud, aud... Spune o clată ! — Ai în cabină rezerve de oxigen, de alimente şi de calorii pentru zece zile. E o defecţiune tehnică, am spus că nu-i totul pus la punct, dar nimeni nu mă ascultă... Ascultă-mă tu, măcar. In zece zile găsim o soluţie... sper. Totul e să rezişti. Curaj, Johnson ! — Profesore... Stai, nu mă lăsa... Dar Hait nu mai avea ce spune. Roy îi luă din nou locul şi toţi cei care-i văzură chipul înţeleseră că omul aflat undeva între lună şi pămîntul pe care abea îl părăsise, era condamnat la moartea prin sete, prin foame, prin îngheţ, în inima cuştii metalice purtînd pe capac zîm-betul încremenit al lui Audrey Hepburn. — Nu vreau ! Cu capul dat pe spate, cu ochii închişi, Bob răcnea. Apoi începu să plîngă. Rostea cuvinte nedesluşite şi plîngea cu hohote. I se auzeau dinţii clănţănind şi era o privelişte indecentă, trezind milă, spaimă şi scîrbă, priveliştea unui om în toată firea, căruia lacrimile îi curgeau în barbă. Deşi era în agonie, deşi începuse să moară acolo, sub privirile indiscrete ale tuturor oamenilor de pe pământ... Cîteva apeluri telefonice cerură întreruperea emisiunii, dar conducerea studioului nu se învoi să renunţe la reportajul care luase o întorsătură şi mai senzaţională decît se prevăzuse. — Stăpîneşte-te, Bob •' Vină-ţi în fire... Apelurile din ce în ce mai neconvigătoare ale lui Roy nu mai trezeau nici un ecou. Fără încetare, printre hohote, Bob repeta : — Nu vreau... Nu... în sicriu! ăsta de tablă, ca o sfîrlează... schelet plutitor... ca o sfîrlează... In mod ciudat, imaginea sfîrlezei îl obseda, revenea mereu asupra ei, ca şi cum faptul că va rătăci şi după moarte ar fi fost gîndul cu care se împăca cel mai greu. Apoi strigă ,,Go, meri, go" ! şi începu să rîdă. 63 Rîdea şi plîngea, cu trupul zguduit în ciuda greoiului costum de ^protecţie, şi-şi ridică braţele, încercînd să-şi acopere faţa cu palmele; dar mănuşile-i întîlmiră doar casca şi labele grosolane o clătinară desnădăj-duit. Apoi zvîcnetele se potoliră treptat. Criza trecea. Sleit, privea acum prin cască, fără să vadă. Nu auzea glasul lui Roy, indicînd înălţimea atinsă de nava care începea să se rotească pe elipsa unui satelit, neizbutind să se desprindă din nevăzutele lanţuri ale pămîntului. Vîjîitul încetase. în cabina luminată era linişte, totul părea încremenit, totul începuse să moară, în afara trandafirului plutind fantomatic. A trandafirului, căruia nu-i va mai simţi niciodată mirosul. — Niciodată... — Ai spus ceva, Bob ? Un zîmbet ciudat, nepotrivit cu privirile lui încă absente, un zîm-bet strîmb aducînd a rictus trase parcă într-o parte faţa lui Bob. Glasul i se auzi, tot şovăitor, de parcă nici omul condamnat la moarte n-ar fi ştiut bine ce vrea să spună. Presimţea gîndurile care se adunau încet şi trudnic sub fruntea lui, dar încă nu le recunoştea. — Niciodată, repetă Bob, am spus niciodată... Şi brusc, ca nişte faruri aprinse în întîmpinarea primejdiei ivită înaintea maşinii gonind pe şosea, ochii i se deschiseră mari, sticloşi. Glasul îi răsună neaşteptat de limpede, cînd strigă : Ştiai ! Abia acum înţeleg... Oh, David, ştiai, aşa-i că ştiai ? Porc bătrîn, domnule, senatoruîe, ştiai... Ştiai şi tocmai de asta... de asta... Oh, scîrba, mi-e scîrbă de cămaşa ta albă şi de mîi-nile tale murdare, fabricantule, porcule... — Bob ! Stăpîneşte-te, pentru dumnezeu... Ce spui ? — Roy se bîlbîia, nu-şi găsea cuvintele. — Care David ? Dar resortul pornise, se dezlănţuise acolo sus, în omul din cuşca metalică străjuită de zîmbetul vedetei, în omul desprins de pămînt şi neajuns în lună, arcul începuse să se desfacă şi torentul cuvintelor ţîş-nea prin megafoanele tuturor aparatelor de pe glob, erupţie noroioasă, implacabilă. Toate capitalele lumii, convocate să asculte mesajul Arac-ricii, ascultau. — David ? răcnea Bob. David Stevenson, hipopotamul oţeilăr.Hlor 'Stevenson, senatorul, diavolul „Comisiei de cercetare a spaţiului cosmic", care-şi plasează comenzile la oţelăriile lui spurcate, miliardarul, filantropul, şnapanul, David, cumnatul meu David, care ţine prestigiul Statelor Unite în buzunarul vestei, acelaşi buzunar în care-şi vîră cheia safe-ului, nu-1 cunoşti pe David ?... O.K., Roy, ai să-1 cunoşti, Roy ! Pat Davies şi Lewis Kingaley s-au sinucis din cauza lui, ruinaţi de pe o zi pe alta pentru ca oţelăriile Stevenson să se-ngraşe cu hoiturile lor, iar Fred Cummings a nimerit sub un camion numai cu o noapte înainte de a depune mărturie că David Stevenson se culcase cu Nancy Cummings, în schimbul unui cec de o mie de dolari. Scandalul cădea prost, Roy, Stevenson candida tocmai pentru scaunul de senator în Michigan... Ce-i nostim e că accidentul lui Cummings avea loc în noaptea în care Kay, buna mea soră, îl primea pentru întîia oară sub plapumă pe Willy, şoferul negru al încornoratului meu cumnat, înşelat în decursul anilor cu toţi mexicanii care aduceau antichităţi pentru muzeul lui Kay. între noi fie spus, cred că d'mastia Stevenson se stinge pentru că buna mea •64 Kay n-a avut curajul să nască, neputînd garanta culoarea pielii viitorului senator al familiei... Se-aude ?... Auzi, David ?... New-York, Paris, Londra, toţi, toţi, auziţi ?... Şi încă nu-i totul. Ascultaţi, ascultaţi oameni, Roy, ascultaţi adevăratul tur de forţă, încoronarea carierei lui David, ascultaţi cum a fost expediat pe lumea cealaltă, într-un sicriu ermetic închis purtînd marca oţelăriilor Stevenson, sluga dumneavoastră din cosmos, Robert Johnson !... Tot, am să spun tot. Trageţi un glonte în ţeastă, David ! Fac ceva pe statuia mea viitoare de erou al cosmosului, dacă trebuie să crap aici ca un şobolan... De altfel, mai am zece zile şi poate scap. Dar tu n-ai să scapi, David ! Impuşcă-te, David, porcule, se-natorule, împuşcă-te !... Auzi, Roy? Am fost întotdeauna un papă-laptc, dar de astă dată David m-a dus de nas ca pe ultimul ţînc, ştergînd toate urmele şi izbutind să cîştige pînă şi de pe urma oaselor oii rîioase a familiei (oase pentru îngroparea cărora — admiră, Roy — credea că nu va avea de cheltuit un cent). Ai auzit de Stanley Temple ? Ajunsese o zdreanţă, Roy, nimeni nu mai avea nevoie de unu' care fusese june prim cu patruzeci de ani în urmă şi se răsucea acum de foame, ţinîndu-şi zilele cu marijuana şi trîntind criză după criză, dar nu puteam să-i văd hîrca izbindu-se de pereţi şi căscînd ochii vii, era încă viu Stanley Temple şi nu puteam să-1 văd plimbînd încoace şi încolo fantoma junelui prim de acum patruzeci de ani fără să-mi fie milă, milă, şi fără să-i dau marijuana care-1 făcea fericit, pentru că pleca îndată să-şi încălzească sufletul la căldura reflectoarelor care n-aveau să-1 mai lumineze vreodată, şi-aşa a şi murit, sub reflectoare, sînt sigur că sub reflectoare a murit, fără să ştie că moare dintr-o sincopă, declanşînd „afacerea Temple", în care eram implicat ca traficant de stupefiante. „Oh, oaia rîioasă, şi-a spus David, ce să mă fac cu oaia asta rîioasă, numai de un proces n-am nevoie şi dacă-1 scap şi de astă dată are să facă altă boroboaţă şi n-are să se isprăvească niciodată... Ştii ceva, Bob, alege între puşcărie şi aventură, e o afacere sigură, fără risc, cine s-ar putea gîndi să-1 închidă pe învingătorul cosmosului şi premiul nu-i de lepădat, fără a mai pune la socoteală tot ce au de gînd să dea cei ce te vor ruga să faci reclamă produselor lor, ai să-ţi poţi face de cap fără să mai fi nevoit să calci legea şi nu-i nici un risc, absolut nici unul, dacă nici eu nu ştiu, cine dracu să ştie ?"... Oh, David, încornorat bătrîn, credeai că nimeni n-are să-ţi suspecteze buna credinţă şi din asta se cîştigă bine, nu-i aşa ? „Propriul meu cumnat, fratele lui Kay, vă puteţi închipui ce sigur eram..." Porcule ! Scaunul electric... M-ai trimis pe scaunul electric! Dar de-aici, din cuşca asta în care numai ochii de caracatiţă ai becurilor mă privesc şi de unde vă văd pe toţi aşa cum sînteţi, de-aici, de pe lumea cealaltă, înţeleg totul şi scuip peste toate. Ştiu că am să crap aşa, scuipînd peste oraşele voastre în care nu se mai poate locui, peste viaţa voastră care nu se mai poate trăi, peste aerul vostru care nu se mai poate respira, peste tot ce iubiţi şi pute a hoit, peste maşinile electronice de cules popice, peste bazele militare în care tremuraţi şi peste spectacolele de strtp-tease care nu vă mai mişcă, peste boturile apocaliptice ale maşinilor şi peste cătuşele perfecţionate ale ipocriziei, peste tot ce m-a strîns de gît încă înainte de a mă naşte şi m-a făcut să urlu în mine, în mine, să mă chircesc în fiecare celulă a trupului de care mi-am bătut joc pentru că semăna cu trupul vostru, pe care l-am 5 - c. 3474 65 iubit pentru că era al meu, tot ce aveam, un sac de piele cu suflet, un maţ cu inimă, o doamne, tot ce aveam al meu, într-adevăr al meu, al meu ca Mab jalnicul ei viol şi Aby bietele lui cicatrici, tot ce aveam, şi-am tăvălit în noroi pentru că voi vă spălaţi pe dinţi şi puneţi să vi se calce pantalonii, pentru că speram că nu e totul aşa, că minunea e dincolo de scîrbă, nu poate să nu fie, trebuie să fie, altfel e totul prea crîncen şi trăim doar o dată, o singură dată, Roy, n-am să am de două ori opt ani şi n-am să aflu de două ori cum se fac copiii, în ce lume ne-am născut, oameni, porcilor, hiene, ce-aţi făcut cu Jim atunci sub ochii mei, ce-ai făcut cu fratele tău, Cain, ce-ai făcut cu mine ?... Rîzi, Roy, de ce nu rîzi ? Tot ce-am vrut a fost să pot privi oceanul şi să mă simt curat, am vrut să fiu bun şi să plîng fără ruşine, ca un sălbatec, dar pentru asta trebuia să plec mereu, repede, repede, „go, meri, go", departe de frigiderele lui King-Kong, o doamne, şi umbra lui Kjng-Kong stăpînea America... Ei da, mi-e frică. Mi-e frică, Roy... Nu vreau să mor. Nu acum, Roy, nu aşa, aici... Oamenii plîng cînd cineva moare şi eu sînt singur, nimeni nu-mi întinde mîna, nimeni nu plînge şi nimeni n-are să-mi închidă ochii... Ba nu, nu ştiu ce spun. Cum să mor, Roy ?... Ajutor ! Profesore, oameni, ajutor... nu vedeţi că mor ? Nu se poate ! De ce ? Nu vreau, nu vreau... Tăceţi. Nu voi muriţi. Cum să vă pese ?... Am să vorbesc pînă ce moartea-mi va încleşta maxilarele şi ultimul cuvînt îmi va fi tot porcilor, porcilor ! Cineva, nu ştiu, un împărat parcă, dorea ca toţi cei din jurul lui să nu fie decît un singur trup, pentru a le putea tăia capul dintr-o singură lovitură, harşti ! O, dacă ar fi cu putinţă... Aer, cît aer ar rămîne... Mă bucur numai la gîndul mutrei lui David, a mutrei de acum a generalului, care m-a pus să învăţ pe dinafară textul mesajului pe care trebuia să-1 papagalisesc de pe bordul „Lumii libere", fără a uita să ochesc între timp locul din lună unde s-ar putea instala o bază, încă o bază, una cît de mică, dar de pe care să-şi ia zborul moartea cu zîmbetul lui Jane Mansfield ! Ochii caracatiţelor sînt rotunzi. Mă vor privi cum înţepenesc. De ce nu răspunzi ?... Roy, Roy, de ce taci ? Roy, era vorba să ciocnim un păhărel la întoarcere... Nu mă aud decît pe mine şi dincolo de pereţii ăştia e moartea neagră... Am tot ce-mi trebuie pentru zece zile, zece zile în „Lumea liberă", totul e să rezişti, spunea Hait, dar n-am să rezist, ştiu că n-am să rezist şi că acum chiar am să urlu pentru că sînt singur cu trandafirul fără miros şi mi-e frică de ochii becurilor care nu clipesc... Aşa ! Acum e mai bine. Nu asculta cînd urlu. N-am să urlu des. Am să mă ţin. Doar uneori, din cînd în cînd, atunci cînd trandafirul trece pe lîngă mine, perfid şi tăcut. De ce taci, Roy? Te-aa cumpărat, aşa-i ? Toţi sîntem vînduţi încă din burţile mamelor, ştiu, şi eu am fost vîndut aşa. Ne-a cumpărat David. Ne naştem legaţi de mîini şi de picioare, înfrînţi, ne naştem duşi pe copcă, Roy. David zicea că aztecii erau cruzi, îi jertfeau lui Xipe Totec nişte bărbaţi pe care-i jupuiau apoi, dar noi trăim jupuiţi, Roy, numai carne vie... Roy, nu mă lăsa singur, nu acum, tocmai acum cînd trandafirul se apropie iar... Ajutor, Roy ! Sînt Xipe Totec, domnul vostru jupuitul... Totul e o glumă, nu ? Mab, ce cauţi aici ? Ochii tăi nu sînt aşa, rotunzi şi roşii, rotunzi şi roşii... E o glumă, nu ? O glumă, ha-ha, o glumă proastă, €6 cineva face o glumă cu mine, cu tine, o glumă undeva între pămînt şi lună, nu ştiu unde, n-am să ştiu nici o dată pentru că niciodată n-am ştiut nimic, nici o dată, dar rîd de gluma asta proastă, sînt un prost şi rîd ca un prost, priviţi, porcilor, porcilor, priviţi, rîd cu lacrimi, cu sînge, rîd şi-mi sticlesc dinţii ca Jim cînd l-aţi spînzurat de mult, ha-ha... ca Jim rîd, porcilor, ca Jim... rîd... rîd... Transmiterea imaginilor de pe bordul „Lumii libere" a încetat brusc în ziua de 13 februarie, la ora 21,12 (ora New-Yorkului). Nici un comunicat oficial nu a fost dat publicităţii. Un student din Melburne a anunţat că în dimineaţa zilei de 14 februarie, în vreme ce regla imaginea de probă emisă de studioul local de televiziune, a fost surprins de apariţia pe ecranul aparatului său a chipului lui Robert Johnson. Imaginea omului care rîdea cu gura larg deschisă, dar ţinea pleoapele lipite ca pentru a nu vedea trandafirul suspendat în faţa căştii lui transparente, a fost vizibilă timp de două secunde. In zilele de 15 şi 16 februarie, doi radio-amatori (din Alma-Ata şi Casablanca) au anunţat că au recepţionat semnalele navei cosmice americane, „fiind înfioraţi de sinistrele hohote de rîs, care le acopereau". Nici o altă ştire nu a mai putut fi înregistrată. Ca urmare a pătrunderii în straturile dense ale atmosferei, se dă drept probabilă dezintegrarea „Lumii libere", cel mai tîrziu în ziua de 17 februarie a.c. GELLU NAUM JURNAL DE SAT cîmp , 1. Noi, trăind cu frumuseţea de gît, uşor ne putem ameţi uşor ne putem clătina subţirile siluete: pînă şi scamele norilor, scamele străvezii, ca pe copaci ni se "aşează în plete şi ne ameţeşte atîta comoară resfirîndu-şi apele tăcute cînd se urneşte cerul nopţii, la ţară, ca o pajură tu aripile desfăcute. Ca o pajură. Şl cine să mal vadă, cine să mal strige, ca să dea de ştire că zvîcneşte griul sub zăpadă pe cînd morţii dorm în cimitire ? Negreşit, în urechi o să-mi rărnînă cîtâva vreme, un muget dureros şi timp: ca o vacă prăvălită în ţărînâ lumea veche avortează pe cîmp... 2. Le-a fost cuvîntul geamăt sau sudalmă Iobagilor, cînd îşi simţeau de ceară obrazul mohorît, culcat pe palmă ca pe un pîntec de vioară ? 3. Mulţi au pierit, printre răchite, în negurile de la început îngrămădiţi alăturea de vite la apa Burdel, în odăi de lut. í Povestea fără de splendori neaşternută pe hîrtie au spus-o cu oftaturi, uneori, míresele, nuntind pe năsălie şi ierburile, împletind domoale pe fruntea mirilor cununi sărace cînd se porneau mocnitele răscoale să pîrjolească saté şi conace. . ' De-atunci s-au grămădit, pe sub stejari, drept mărturie, oasele lor tari şi-i sînge de ciobani şi de poeţi î în 'maci, în albăstrlţe, în scaeţi... pasărea măiastră De mult, privindu-te-n bătaia lunii, pâmîntule, te mtngîiau străbunii: iobagi ursuzi, sub stelele tăcute visau la tine, 'sprijiniţi în bîte, întunecaţii robi, scrîşnind a jale, femei cu pasul legănat şi moale, te jlndulau şi îţi cîntau de dor • pămîntule, şi nu erai al lor. Forilor sîn le-a fost, ca să nu piară, cenuşa ta pustie şl amară. Dar s-au păstrat, mai în afund, chemările acelui ceas profund alunecînd pe dedesubt ca laptele care se cere isupt şi-ai renăscut, din încleştarea noastră, pămîntule, tu, pasăre măiastră. plutirea timpului /ntre tavan şi podea, undeva, în forma ei fluidă şi neclară plutirea timpului se modela ca un bulgăre moale, de ceară. Geneza care dormita în boabe şi în seve cu graţie de zînă ţărănească ni se ivea ca în oglinzi, aieve, spărgîndu-şi somnul, ca să ne hrănească. 69 Oamenii, mulţi, — să ţi fost două sute — parcă ţineau la ureche pămîntul să-l înţeleagă şi să-l asculte cum asculţi ploile, primăvara, sau vîntul. Apoi, fiecare avea un cuvînt de spus, fiecare şi pămîntul parcă fremăta, uşor, cumpănit aici, în adunare, ca un fruct, în palma tuturor. Mi-era dor. Şi vroiam să te chem la această solemnitate în care se scria un început de poem despre politica partidului la sate. naştere L,a început, picioarele de dinapoi îl tremurau, subţiri şi moi. prea crude încă şi proptite pe nişte sîmburi de copite. Lumea, fireşte că ,1 s-a părut o ceaţă rece şi nedesluşită; ceva parcă încerca să-l atingă: vaca mugea alăturea, pe aşternut şi se întindea, istovită, să-l Ungă. Cînd l-a găsit, ca pe o buruiană rară, cu vîrful Umbli aburul din nară la mugetele ei blajine parcă s-a mai liniştit şi el. îngrijitoarea zicea: — Foarte bine. Mai avem un viţei răsadniţa TWlcl oglinzile ascunse în izvoare pe sub şerpi de ape şi de spume nu prind prospeţime şi culoare cîtă e sub sticlă, în legume. Dar răsadurile, cînd sînt ude, au zvîcniri şi freamăte ciudate: goliciunea lor de paparude jlnduieşte ploi adevărate. Fiindcă am venit cu mina goală şi s-ar cuveni măcar un dar pentru nostalgia asta vegetată am să le citesc ceva din Eluard... lirica mea E irica mea, născută la oraş, ar dori să prindă, pentru cîntec, scîncetul subţire şi gingaş de pe cină îl poartă oaia-n plnlec. Iar ciobanii, după obicei, — tot gingaşi — aştern pe îndelete paturile calde, pentru miei, că e vremea oilor, să fete. Mal apoi, din gingăşia asta, după muncă, fiecare-şi face ori un aragaz, că vrea nevasta, ori, pentru copil, nişte cojoace. greu,.. Băbuţa, ultima analfabetă, oftează uşurel §1 cască : noi prăpădim atita cretă şi ea nu ştie să citească!... Zice câ-i vine greu să scrie beţe, că e bătrînă, — şi mal spune că l-ar fi lesne să înveţe un cuvinţel de rugăciune că oamenii o caută prin sat • de cîte ori se face vreo colivă < iar dumnezeu i se arată, încălţat cu tenişi noi, de la cooperativă.... In drum A m pornit, de la cîmp, către sat pe dîrele sucite şl întoarse: acolo mă aşteaptă odaia văruită curat §i focul mirosind a bălegar şi a paie Acolo e şl lumină mai multă. Pe uliţă, o oaie nătîngă încremenită lîngă difuzor, ascultă Ravel, Concertul pentru mîna stîngă. Pe uliţă, fireşte, încep întîlnlrile. Învăţătorul bătrîn e în vervă : îl arde drojdia sau îl ard amintirile din '42, cînd era locotenent în rezervă (Melancolia asta cu chipiu, floarea latrinelor din vechea infanterie. aş arde-o, la un foc tîrzlu...) Şi stelele curg peste mine, puzderie. lumini A licărit deasupra, o vecie tăcuta pîlpîire aurie a nu ştiu cărui pisc sau văgăună din craterele lucii, de pe lună Cîte-odată, noaptea ne ungea cu smoală pustietatea din ograda goală şi cobora agale, de pe dîmb, alunecînd pieziş şi strîmb luceafărul cu fruntea lui albastră să ni se uite pe fereastră şi să asculte, spînzurat în pom, plîns de femeie şi oftat de om Acum ni s-au adus, de la uzină, la fiecare, cîte-o lună plină. pan ■Mi-a îngheţat fruntea. Sub Carul Mare scîrţîie cumpăna, şi atît. Mîna ta caldă unde e oare ca un şal să mi-o pui după gît ? Mi-a fost dor. M-a izbit peste gură o crenguţă împinsă de vînt. Am intrat în Cămin, la căldură. Daţi-mi un nai. să vă cînt Balaci, ianuarie 1960 DIN MIŞCAREA IDEILOR Şl SENTIMENTELOR LA UZINA DE TRACTOARE RADU COSAŞU oi studiem cu mare atenţie culorile funcţionale în industrie. Cum e repartizată vopseaua pe obiecte, pe unelte, în hale, aceasta avînd o importanţă enormă pentru ochiul muncitorului ; un tovarăş din laboratorul nostru studia la „Ernst Thălman" problema culorilor funcţionale. Conducerea uzinei i-a sezisat necesitatea introducerii luminatului fluorescent la montaj. Cel puţin la montaj. Am plecat la „Ernst Thălman" să studiez posibilităţile de aranjament ale corpurilor de luminat fluorescent. Am făcut măsurătorile seară de seară. In condiţiile luminatului incandescent, tavanul rămîne noaptea, întunecat ; partea înferioară a halei, dimpotrivă, e mult prea puternic luminată. Uneltele capătă o strălucire prea mare, luminate de becuri, noaptea, în timp ce porţiuni mari ale halei rămîn în beznă. Umbrele nu-s plăcute, în timpul muncii, se creiază contraste obositoare pentru ochi, noaptea. Noi trebuie să îndepărtăm contrastul obositor, trebuie să creăm umbre plăcute, odihna ochiului, protecţia sa". De cînd mi s-au spus aceste cuvinte, la Institutul pentru protecţia muncii, am avut ideea persistentă a unui reportaj despre inovatori, mai precis, despre inovatorii de la Thălman, uzina în care avem un inovator la patru muncitori. Cercetătoarea din faţa mea, laboratorul ei, îmi apăreau ca un şir de reacţii secundare dintr-un proces de proporţii. Ea studia ochii celor din uzină, dar ea însăşi chema la trecerea din exterior în interior, în creier, în gîndire, la reacţia majoră, de cea mai puternică semnificaţie — trecerea de la efortul fizic al muncitorului la tensiunea intelectuală. FebrM, trădînd în fiecare gest acea mobilitate a gînduriior pe care ne-am obişnuit — nu ştiu de ce — s-o remarcăm doar la intelectuali, nea Ghiţă, Ghiţă Marin din brigada de inovatori de la „prese", om la cinci zeci de ani, muncitor de douăzeci, „numai" aici, în uzină — ia creionul chimic, deschide palma stîngă şi-mi desenează acolo, în podul palmei sale, cum arată ştiftul de la capacul răsuflătorii cu „capul în unghiu de 45°" şi căruia el i-a cerut modificarea „pe rotund" din material simplu, nu din oţel laminat şi strunjit, cum se făcea pînă acum, încărcîn-du-se preţul de cost. (Oţel de 9 milimetri, greutate: 20 de grame). 73 Ii e teamă să nu-i înţeleg ideea şi de aceea a desenat totul în palmă, poate aşa pricep mai bine. Eu pricep ideea lui nea Ghiţă şi privesc atent palma lui. O palmă grea, muncită, tare, bătătorită. In crestăturile ei are negreală, negreala muncii, cu care va ieşi la pensie şi o va duce şi mai încolo, departe ... Ştiftul în „chimic" însă, străluceşte în palmă, orbitor, şi face ca întregul peisaj — crestături, bătături, degete, galbenul tutunului, pilitura neagră de fier — să devină frumos, ca bătut de soare. Palma lui nea Ghiţă Marin e frumoasă, e foarte frumoasă, luminată de o idee, de ştiftul acesta în chimic. — Şi au spus că nu e estetic ... Omul închide brusc palma. — De ce? — Nu ştiu... că mai bine să rămînă ştiftul la 45°... e mai estetic. Parcă mie nu mi-ar place estetica ! Bine, oameni buni — le-am zis, dar am economie de material şi manoperă. — Cît? — Trei, patru bani la bucată zicea ; ia înmulţeşte cu 20.000 de tractoare, cît vom da... Am acum — şi, cu aceeaş febrilitate se caută în buzunarul salopetei şi scoate o bucată de metal — am o pedală nouă, la tractor ! Asta, a mea e mai uşoară. De obicei se face din material de opt milimetri, asta care o vezi — şi o cîntăreşte în palmă — e din patru milimetri. Acum, e drept, mă duceam să-i fac modificarea, trebuie să-i mai dau o nervură — aici, pentru a-i mări rezistenţa, cînd pune omul piciorul... — De cînd au început ?... — Ce? — Astea... ideile astea... să te gîndeşti la ele... — '47 — '48... în '48 am avut prima idee. Să nu cred că mă minte, mă scoate pe un coridor al „preselor" şi-mi arată o „capră", o simplă articulaţie din cîteva scînduri şi vreo două fiare pe care în '48, a avut ideea să înfăşoare sîrma. Şi acum mai lucrează maşinăria asta, ideea asta rudimentară, de început. Palma cu ştiftul în chimic mîngîie lemnul „caprei" din '48 — şi nea Ghiţă, ca ori ce creator, nu e perfect conştient de semnificaţiile gesturilor şi mişcărilor sale, de tot ce se naşte din palma aceasta lîngă ideea din '47. Nici eu nu-i spun, deşi — la 50 de ani — îl bănuiesc pe nea Ghiţă puţin sentimental. In ori ce caz, el ţine acum la progresul tehnic. Acum avem maşini mult mai perfecţionate pentru înfăşuratul sîrmei, de pildă ; şi în general e o mare cerinţă să ne ridicăm nivelul tehnic. Cînd te gîndeşti unde am ajuns şi unde vom ajunge, „ideea" lui din '48 e bună de pus la muzeu, să vadă lumea ce-i trecea prin cap muncitorului în primii ani de libertate, cu cîteva clipe înainte de a prelua în mîinile lui fabrica... La urma urmei, aşa cum sînt uneltele astea, mai simple, tot ne sînt dragi, că de la ele am pornit1)... L-am bănuit sentimental şi este. Atunci, îi fac plăcere : — Ce, nea Ghiţă, ai început să te gîndeşti la muzeu ? — Ce să-i faci ? şi-mi zîmbeşte incitîndu-mă să-1 mai întreb ceva. 1 Idee, de altfel, exprimată de Leonid Leonov, într-o intervenţie recentă în „Litera-tnrnaia Gazeta". Că oricît de mare va fi progresul tehnic în viitor, omul nu se va putea despărţi de micile sale unelte, — de teslă, de fierăstrău, de rindea, pentru că ele fac parte din universul său, al mîinilor sale, al muncii fizice de care va fi veşnic legat. 74 — Cum ce să-i faci ? — Acuş-acuş ne ducem... — Las-o, nea Ghiţă, ce, eşti pesimist ? — Nu-s , cum o să fiu pesimist!? Dar nu ştiu dacă mai prind 60 de ani. — Fii serios, — prinzi şi anul 1975!... Mai bine spune-mi altceva: Cum îţi vin ideile astea "> — Care ? — Raţionalizările, inovaţiile... — Cum, cum îmi vin ? — Cum se nasc, din ce apar? — A... şi după o pauză : — Dumneata cum crezi, că eşti mai tînăr ? — Cred că mai întîi observi. — Ce? — Procesul de producţie. Ai un ochi format, experienţă... ştii fiecare maşină... — Ştiu toată uzina, tovarăşe... nu o maşină ! — toată uzina, fiecare locşor, tot timpul n-aş sta în altă parte decît în uzină, mă crezi ? — Te cred. Şi acum tac, căci simt că „s-a montat" şi nu mai are chef să-mi ia el mie interviu... — Şi atunci cum ai spus foarte bine, mă uit. Observ oamenii cum asudă. Pe mine, la vîrsta mea, nu ştiu de ce, cel mai mult mă impresionează sudoarea oamenilor. Cîteodată, ştii cum li se face cămaşa ? Scoarţă ! Şi atunci, mă gîndesc: ce se poate face să li se uşureze munca ?... Cele mai bune idei, adică acelea la care ţin cel mai mult vin de la sudoarea oamenilor... Eu nu am prea multă şcoală. — Cită ? — Cinci clase primare, asta-i tot — dar vrea să treacă repede peste asta. — Şi nu vrei să înveţi mai departe ? — La vîrsta mea ? Cu ulcerul meu ? — Iar eşti pesimist, nea Ghiţă... — Nu, tovarăşe ...Vreau să spun că dacă ai să stai de vorbă cu alţi inovatori, o să-ţi spună allfel — că la ei inovaţiile se nasc din cărţi, din studiu, — şi aşa e. La mine — nu e aşa. Inovaţiile mele, mai bine spus raţionalizările — nu-s prea grozave şi pleacă de la mai simplu... din practică, din producţie. — înţeleg. — Anul trecut, am văzut cum se omoară oamenii noştri cu aripile care veneau de la „Steagul Roşu". Aveau pe ele nişte cute afurisite pe care trebuia să le iei din ciocan, că-ţi venea nebunie. Şi un zgomot... Şi o sudoare.... Ce facem?! M-am gîndit acasă... — Ai linişte acasă ? Te poţi gîndi liniştit ? — Aşa şi aşa, ca acasă... Şi — mi-am adus aminte că avem un Junkers, o maşină de presat „Junkers" care stă degeaba. Aripile de la „Steagul" puse la presa Junkers-ului ăsta şi nu mai e nevoie de ciocan ! Verificăm maşina, aranjăm ce mai e nevoie, — şi aşa a fost. Am repus Junkers-ul în funcţiune, a crescut productivitatea, a scăzut sudoarea... Acum am în cap un amestecător de vopsea, o perfecţionare... şi un sî- 75 stem subteran pentru transportul deşeurilor. Cum e acum nu e estetic, cred că ai văzut... Nu e la nivelul cerut... Şi ţin şi eu la estetic, degeaba spun tovarăşii că nu mă pricep la estetic... Mă întorc la palma dreaptă — ştiftul „inestetic" nu s-a şters, a rămas acolo, în încrustaţia „chimicului". —Spune-mi nea Ghiţă, care-i greutatea cea mai mare în munca asta cu inovaţiile ? De ce nu merge strună ? De ce o idee bună, cum e asta cu ştiftul pe rotund, nu e susţinută cum trebuie, cînd avem o economie de 2—3 bani la bucată ? Nea Ghiţă tace. — Vrei să ştii părerea mea ? Părerea mea personală ? — Da. — Mă rog, dar să ştii că e părerea mea personală ! Eu cred că la biroul de studii e problema... Noi avem nevoie de birou de studii, nu încape vorbă ! E bun ! Dar unora, pe acolo, le vine mai greu să recunoască cum văd muncitorii soluţiile tehnice. Mai simplu, mai practic. Unii se cred de la început mai sus decît muncitorii, şi te privesc de acolo, de sus ! Asta-i cel puţin părerea mea ! — Bine. Acum, altceva, tot în legătură cu asta. Te-am întrebat cum e cu liniştea acasă. Mi-ai răspuns: aşa şi aşa... — Da. — Crezi că pentru mişcarea inovatorilor, are vreo importanţă liniştea de acasă ? — Are. — La dumneata cum e ? — Aşa şi aşa... — Adică ? Cum locuieşti ? — Binişor... — Casă nouă ? — Nu. Casă veche, stau mai de mult, pe Aurel Vlaicu, dacă ştii... — Pe stradă cu tovarăşa Florian, directoarea de la seral ? — Lîngă ea. — Cum ţi se pare tovarăşa ? — Om foarte cumsecade... Nu ? O cunoşti ? Dumneata ce crezi ? — Absolut, un om serios, care se zbate pentru liceul seral... Şi ? mai departe ? — Mai departe, ce să fie? Sînt griji. Vine toamna, nevasta vrea să aibă în casă de toate, trebuie să le aibă. Vrea porc, vrea cearceafuri noi, mă rog ! Mai vine şi băiatul ăl mare din armată, pleacă al doilea... Trebuie să-1 pregăteşti ? Să-i dai şi celuilalt... — Trebuie, sigur că trebuie... Cîţi copii ai, nea Ghiţă ? Am uitat să te întreb...! — Trei. Trei băieţi. — Cum merg ? — Aşa şi aşa. — Adică? — Ar putea fi şi mai bine. — Ai supărări cu ei ? — Au trăit prea uşor, asta mă supără. Le-a venit totul uşor, nu ca nouă — şi n-a fost bine. Prea multe distracţii, condiţii prea uşoare 76 de viaţă — nu le-a stat capul la muncă, nu sînt nebuni după muncă, şi asta nu-mi place. — Nu seamănă cu tata... — Nu prea. Mie nu-mi vine să plec din uzină, nici concediu nu mi-am luat... M-au ameninţat tovarăşii c-o să mă oblige să plec la Sîngeorgiu, cînd o să mă oblige o să vedem, acum am altele pe cap. Şi le spun : mă băieţi, uitaţi-vă la mine, luaţi exemplul meu, că n-o să vă strice.... Aveţi origine de-ajuns de sănătoasă, unde vă stă capul ? Taică-meu a murit în 1917, am plecat de acasă, la meserie... — De pe unde eşti, nea Ghiţă ? — 's buzoian. — Membru de partid de cînd eşti ? — Am 14 ani în partid... Le-am dat condiţii prea bune... nu-s băieţi răi, dar nu s-au lovit cu capul de greutăţi — şi contează în viaţă. Ştii cînd trebuie să-i dai omului condiţii mai uşoare ? — Cînd ? — După armată ! Să asude bine la învăţatul meseriei, să se lovească de tot ce trebuie, să vadă preţul muncii, să plece în armată şi să mai tragă şi acolo un rînd de sudoare... După aceea vorbim — şi de distracţii, şi de bani, şi de ori ce vrei... Ce părere ai ? — Cred că ai dreptate, nea Ghiţă. — Nu spui cumva că am idei învechite 0 — Nu, cum o să spun ? — Dacă nu învechite — bătrîneşti... — Nu, cred că ai dreptate, nea Ghiţă... Cînd îmi dă mîna, că trebuie să se ducă să dea nervura de rezistenţă pedalei din material de patru milimetri în loc de opt, îmi face impresia că-mi lasă în podul palmei „ştiftul pe rotund", inestetic, în creion chimic. La el a rămas în palma stîngă. Nu putea deci ajunge în palma mea dreaptă. Totuşi, toată ziua, pe ori ce am pus mîna — pe pîine, pe paharul cu apă, pe creion, pe lingura pentru supă, chiar pe săpun — am crezut că las imprimat „ştiftul" lui nea Ghiţă, ideea lui nea Ghiţă, cîţiva bani înmulţiţi cu 25 000 de tractoare — ca o parolă între el şi lume, între el şi obiecte, pe care mă bucuram că o pot transmite timp mult mai îndelungat decît existenţa ei în palma lui muncită (Căci la orele 15, cînd s-a spălat pentru masa de prînz, „chimicul" a dispărut', nu a intrat în fiecare por ca negreala aceea a deceniilor de trudă... care-1 va însoţi toată viaţa, pînă departe) Deţineam în palmă o formulă clară a acelei reacţii majore, tipice pentru clasa noastră muncitoare : trecerea de la efortul fizic al palmelor, la efortul intelectual. Emil Popescu nu-mi dă palma, îmi întinde braţul în loc de bună ziua — şi-i simt pe braţ muşchii înseraţi viguros, mă roagă să-1 aştept deoparte, pînă dă cîteva indicaţii ucenicilor la strung. II aştept rezemat de dulăpiorul metalic, lîngă strung, în sala sculăriei. Pare realmente o sală, nu o hală, nu e nici o greşeală de tipar. O sală care comunică direct cu cerul senin, cu lumina dulce de octombrie, — dar acoperişul e ca toate acoperişurile, şi totul are la bază curăţenia şi spaţiul dintre maşini, care le asigură o respiraţie liniştită, un echilibru bun, de versuri clasice. Plase de protecţie între strunguri ; grătare de lemn lîngă maşini, ca răceala cimentului să nu se transmită omului, la picioare. Dar, în primul rînd, spaţiu. Locul afectat fiecărei maşini e marcat cu linii albe. 77 de var, conferindu-i parcă o demnitate proaspătă, de apartament nou, Intîrzierea lui Popescu îmi face plăcere. Rezemat de dulăpioru! metalic, am impresia că fac anticameră undeva, la un om de vază ; într-adevăr vin la Emil Popescu într-un consult şi e norma! să fac anticameră. E membru în colegiul de redacţie al „Tractorului" — ziarul uzinei — răspunde de grupul de corespondenţi ai „Drumului nou" — ziarul regional —, face parte din postul de corespondenţi voluntari ai „Scînteii". E un om important pentru înţelegerea mişcării de idei la „Thălman" şi de-aceea a-1 consulta mi s-a părut absolut necesar. Popescu e bine legat, bine copt, trecut de 30 de ani, are un chip cu pomeţi oarecum mongolici, uşor bronzat, nu atît de soare, cît de altceva — de muncă, de eforturi, de uzină, nu ştiu dacă aţi remarcat vreodată culoarea aceasta pe obrajii oamenilor. O culoare a muncii, bătînd spre maroniu. — Băieţii îţi dau bătaie de cap ? îl întreb. — Nu. Acum — nu. — Ai avut înainte bătaie de cap ? — Am avut... — Cînd? — Cu ani în urmă, acum trei ani, de exemplu. Veneau needucaţi şt îşi făceau de cap. Unul mi-a stricat strungul — lucrez de 10 ani pe el, eu l-am reparat, eu l-am pus pe picioare şi n-a avut niciodată nimic. Cum a venit lîngă el — 1-a stricat. îmi venea să-1 omor, i-am dat numai o palmă şi mi-a părut rău şi de aia. Puştiul a început să plîng-ă, mi-a venit şi mie să plîng. Pe urmă a venit tat-su' şi m-a rugat să dau mai des în băiat şi să fac din el om. Tat-su' era despărţit de maică-sa, din familiile astea nenorocite apar golanii... N-am mai dat în el. O singură problemă a mai, fost, cu fumatul. Băiatul mai şi fuma, eu nu admit să fumezi la maşină ! Ăştia, noii, au o educaţie mult mai bună... Ala n-a vrut să se lase de fumat, pînă cînd odată, a înghiţit ţigara de teamă c-o să-1 prind. S-a ars cu ea şi-a învăţat minte. A plecat mai departe, a ajuns pe la Bucureşti, a făcut şcoala medie, a venit pe la mine — bine îmbrăcat, cu maniere, le-a spus ăstora noi să aibă grijă cum se poartă că meşterul dă... Ăştia nu l-au crezut... — Nici eu nu l-aş fi crezut... — De ce ? — Nu te văd dînd palme. Pari un om echilibrat... — îmi stricase strungul... — Ai copii ? — Nu. — Eşti căsătorit ? — Da, de opt ani. — Mulţi înainte! Soţia ce face? — Casnică — şi învaţă şi pianul, la şcoala de artă populară. A fost în corul uzinei, acolo ne-am şi cunoscut... — Cum ? — Ea era în cor, eu în orchestra de mandoline. — In orchestra de mandoline? — Avem o orchestră foarte bună, nu mă laud, cu toate că sînt responsabilul ei. Am luat premiu... Ne-am luat dintr-o părere. Ne şi potriveam, nu aveam niciunul nimic, ea era a şaptea acasă, eu plecasem copil 78 pe drumuri... Dar nu ne-am dat bătuţi. Acum trăim frumos; i-am cumpărat o pianină, ne-am îmbrăcat... — Cred că în general nu te dai bătut niciodată, — Ce te face să crezi asta? — E o impresie... E o certitudine — dar nu vreau să-i spun cum nu i-am spus nici lui nea Ghiţă că-1 cred un mare sentimental. Popescu zîmbeşte, descoperit: — Aşa e — nu-mi place să dau înapoi. Am răbdare. Pot fi şi înfrînt, — eu tot am răbdare... Am o răbdare de omor oamenii ! Zîmbetul dispare, strînge între degete tivul mînecii de la cămaşă, cămaşă cu mî-neci scurte peste care a îmbrăcat un pulover modest. — Ce crezi că stă la baza răbdării ? — Trebuie să crezi puternic. Popescu deschide duiăpiorul de metal şi scoate un dosar pe care cel mai clar apar cifrele 20.1.59, mi-1 deschide şi mi-1 răsfoieşte, expli-cîndu-mi. E vorba de turnarea la precizie a lamelor pentru frezele cu lame în modele fuzibile. Adică, mai pe romîneşte, deobicei lamele acestea, mici plăcuţe din oţel -carbon, sînt frezate special, pentru a putea fi folosite ; sînt frezate cu o toleranţă de ordinul zecimilor. In 1959, după cum spunea Popescu, consumul acestor lame în uzină s-a ridicat la 100.000 de bucăţi. Ideea inovatoare este ca ele să fie turnate precis, fără acea toleranţă (5 milimetri pe dimensiune, conform stasului), la turnătorie. In urma trecerii de la frezarea la turnarea lor, timpul efectiv de producere a lor ar fi redus cu 18 minute ! înmulţiţi 18 minute cu 100.000 de. bucăţi ! Surplusul de prelucrare, acei cinci milimetri toleraţi, ar fi economisit. Serviciul de pregătire siderurgică şi serviciul de pregătire utilaj, îmi spune Popescu, au fost de acord. Iată referatele. Dar la 10.03.59, comisia de invenţii şi inovaţii a respins propunerea. Popescu îmi dă să păstrez, ca amintire sarcastică, o copie după referatul de respingere. Iată cum sună o asemenea bucurie, dacă interesează : „Notă de serviciu Către sectorul sculărle. Vă rugăm să aduceţi la cunoştinţa tov. Popescu E. din sectorul dvs., că în legătură cu propunerea sa de invenţii nr. 35/20.1.1959 ce tratează despre... colectivul de invenţii şi inovaţii a hotărît următoarele: se respinge întrucît problema turnării în modele fuzibile a sculelor şi pieselor de serie este o preocupare a serv. P. S. (Pregătire siderurgică) şi se va trece la turnarea lor pe măsura măririi capacităţii secţiei turnării de precizie. Se poate contesta în termen de 30 de zile de la primirea acestei hotărîri". Nu înţeleg. Se respinge, dar se va trece totuşi la realizarea ei cînd se va mări turnătoria ? Atunci propunerea e bună. Atunci de ce se respinge? Mai e altceva: s-a adus argumentul că matriţele pentru turnare ar costa prea mult... Dar Popescu e de părere că preţul de cost s-ar amortiza prin economia realizată. Omul închide dosarul. îmi apar din nou de pe copertă cifrele clare, în tuş, desenate foarte îngrijit, 20.1.59, cu grija meticuloasă şi rece a pietrarilor care înscriu da- 79 tele pe pietrele funerare. Mă gîndesc ce plăcere trebuie să fi adus oamenilor o idee bună, în prima lună a anului! Totdeauna m-au emoţionat ştirile de patru rînduri ale „Scînteii" anunţînd : „Inovaţii din prima lună a anului" ! In fiecare ianuarie poţi găsi în „Scînteia" aceste ştiri — cam din '48 de cînd nea Ghiţă a început să aibă idei. Dar toate astea sună speculativ, iar speculaţiile în jurul ideilor precise nu au ce căuta aici. N-a fost decît o clipă de lirism pe marginea dosarului. — Aştept, îmi spune Popescu. Am o răbdare de omor oamenii... — Inovaţii reuşite, acceptate, generalizate, ai? — Am. Am un dispozitiv pentru dat kernere — şi scoate tot din dulăpior o piesă strălucitoare, deloc complicată la prima vedere. îmi explică — cu mult mai puţină grijă decît Ghiţă, poate fiindcă e mai tînăr... — cum soluţionează ideea asta a lui, găurile cele mai diverse ale pieselor. In mod obişnuit, pentru formarea găurilor de centru, se foloseşte un burghiu de centru de dimensiuni diferite. Burghiul acesta e foarte sensibil, la eforturi prea mari ale maşinii se poate rupe şi costul lui e între 5—52 lei. Omul a gîndit un dispozitiv universal. Corpul dispozitivului are un burghiu cu cap la 60°. La acest corp se adaugă un cap mobil cu bucşe extensibile în care se introduc burghiuri spirale de dimensiuni de la 1—6 milimetri. Prinderea „scurtă" şi corpul dispozitivului dau o mult mai mare rezistenţă noului burghiu, iar kernerele se centrează şi se dau mult mai precis. Economia nu e numai în timpul propriu zis de lucru, ci şi la piese, la burghiurile de centru care costă între 5—52 lei bucata. E un lucru inteligent, util, care nu poate să nu prindă bine — şi-mi spune asta cu mulţumirea morală şi supremă a artistului. — E generalizat ? — încă nu. — De ce ? — Aştept; a fost aprobat, am primit drepturile, vine şi generalizarea... Nu-i asta cel mai grav. — Dar? — Pînă l-au recunoscut... — Ce a fost? — N-aţi citit în „Scînteia" ? Popescu rosteşte numele ziarului cu mare plăcere şi cu evident orgoliu. Am în faţă, o clipă, prin jocul naivităţii sale, prima oară apărută în sobrietatea sa — un artist celebru, mirat că nu-i cunosc creaţia sa în... şi care mă trimite, deci, la cronicile din ziare, la bibliografie. — Nu-mi amintesc. Cînd ?... —- Anul trecut, la 13 iunie, mi se pare. (Inexact. La 23 mai 1959 — articolul „Comunist-inovator". E ciudat cum Popescu nu ţinea minte data apariţiei) Un articol al tovarăşului... şi-mi spune numele unui cunoscut redactor al „Scînteii". II cunoaşteţi ? E un om de ajutor — şi definiţia dată de Popescu îmi rămîne în minte fiind tot ce am auzit mai exact sau mai frumos despre ziarişti: un om de ajutor. Zilele trecute am văzut în „Scînteia" că se ocupa de unul care fusese şi el tot aşa, în cazul meu. — Dar în cazul ăsta, cum fusese ? 80 — Cine ? Cu asta — şi cîntăreşte dispozitivul; n-a vrut tehnologul şef. Cel de la „Scînteia" 1-a dus la strung să experimentăm. Am experimentat şi s-a dovedit. Pe urmă a scris ') şi a apărut. — Ce a spus tehnologul şef, după aceea ? — A tăcut. — Nu ţi-a spus nimic? — Nu. — N-a vrut să-ţi explice nimic? N-a vrut să... — Nu. — De ce crezi că lucrurile înaintează atît de greu ? Sînteţi o uzină despre care toată lumea ştie că aveţi un inovator la patru muncitori '1 — Aşa e, dar avîntul e şi mai puternic şi nu i se face totdeauna faţă ! Avem multe inovaţii care merg şi lîngă ele multe care stau. Gîn-direa nu stă pe loc... — Totuşi, ca să-ţi spun drept, tactica dumitale, a aşteptării, a răbdării, nu mi se pare cea mai bună. E prea pasivă pentru timpurile noastre. Ar trebui... — O, nu I Aţi înţeles greşit, — se precipită Popescu. Răbdarea e altceva. Eu nu sînt pasiv. Activez, scriu2) — şi, rapid, caută în dulăpio-rul metalic, de unde scoate — de sub piese şi dosare —, un teanc de manuscrise. Nici mie nu-mi place să stau pasiv — n-aţi înţeles — cu răbdarea e altceva... Asta-i despre rebuturile la saşiu — şi pune palma pe un manuscris întocmit într-o caligrafie lipsită de armonie, în rîn-duri mari. — Sînt multe rebuturi la saşiu. — De ce ? Calificarea ?.,. — Mai întîi e conştiinţa. Cei mai mulţi sînt bine calificaţi, scot la o mie patru, o mie cinci pe lună — atunci unii se gîndesc că rebut de o sută, două de lei, nu-i mare pagubă. Pe urmă e şi calificarea. — Ai scris despre asta ? — Am scris... dar nu prea am timp. Scriu articolele aici, în sculă-rie, pe dulăpiorul ăsta... — De ce ? N-ai linişte acasă ? Te supără pianul ? Rîde : — Cum să mă supere pianul ? Şi serios, întinzîndu-mi degetul gros al palmei stîngi : Sînt în orchestra de mandoline... şi după aceea, deget cu deget: sînt la redacţie, sînt responsabilul grupei sindicale, propagandist la cercul de istorie a partidului... Seara, din biroul lui Florian, directoarea liceului seral aflat peste drum de uzină, văd cu ochii mei luminile fluorescente ale montajului. Intre mine şi neon este doar un perete — pe care a apărut un al doilea tablou, al celei de a doua promoţii a liceului — oameni tineri şi vîrstnici, dintre care acesta, din dreapta, Dindireanu, a intrat la Politehnică. Şi celălalt, mai sus, Purcărea, şi cel de lîngă el — Peştişor... Pasiunea aceasta ardelenească a fotografierii promoţiei cu profesorii şi directoarea în mijloc .fiecare pus la punct, fercheş şi serios, cu greu acceptînd să zîmbească. Şi cu urarea scrisă în josul tabloului : „La revedere, în 1969" ') Relatarea din „Scînteia" e exact în sensul celor spuse aici de Popescu. 2) „Comunistul Emil Popescu s-a zbătut, a luptat, a criticat. Nu pentru el"... — scrie în „Scînteia". 6 - c. 3474 81 ■— In curînd n-d să mai aveţi pereţi pentru tablourile promoţiilor.... O cameră nu are decît patru pereţi şi liceul seral... Florian, tînără, printre cei mai tineri directori de „seral" ai ţării,, muncită, uşor obosită, cu acea culoare brună a feţei — ca la Popescu—, a efortului intens, îmi povesteşte următoarele : — Am avut bătăi de cap cu maturitatea, anul ăsta... Preşedintele comisiei era un medic radiolog din Cluj, om pregătit, n-avem ce spune, dar nu cunoştea specificul „seralului". Din prima serie a trântit patru.. Noaptea, cînd să mă culc, îmi bate în uşă o fată, elevă la noi, care stă pe stradă cu mine. Ce-i cu tine ? Şi fata cade pe un plîns, că nu mai ştiam ce-i cu ea. A tnîntit-o — cum te-a trîntit ? Nu ştie, p linge şi pîînge, de nu i se mai vedea faţa. Aproape să plîng şi eu cu ea... Nu prea am obiceiul. Ii pregătisem, răspundeam de ei, dacă-i prezentam în faţa comisiei înseamnă că-i socotesc capabili să treacă maturitatea. M-am dus dimineaţa să văd cum lucrează comisia ; poate că elevii noştri nu sînt pregătiţi şi ne-am înşelat... Preşedintele îi speria; oamenii nu se puteau concentra — era suspicios, neînţelegător, însemna totul : profesorul a zîmbit cînd 1-a întrebat pe elev cutare lucru, elevul a tras cu ochiul, de ce nu ştiu... Ar trebui mai multă grijă cînd se numesc preşedinţii comisiilor la seral... Acum avem problema localului; cu ceea ce este aici, nu facem faţă. Am ajuns la un număr de 800 şi ceva de elevi; în nomenclatura claselor, sînt clase cu litera L. A opta L. Mai avem cursuri şi dimineaţa, sîntem şi liceu matinal — după cum sînt schimburile în uzină. Ni s-au mai dat clase la şcoala medie din cartierul muncitoresc/dar nu-:i deajuns. Am cerut să ni se repartizeze localul fostului restaurant, Dunărea, din apropiere, că tot se renunţase la el. După nu ştiu cîte tărăgănări, ni l-au dat. Eram în concediu, la părinţi —• primesc un telefon, după trei zile de odihnă : Veniţi urgent, să luaţi în primire Dunărea. Viu, iau cheile, primesc felicitări, dar localul trebuia amenajat ca pentru un liceu. Vine şi întîi septembrie, nu pot deschide Dunărea. La trust, inginerul e foarte liniştit: Aveţi răbdare, coniţă ! Cînd avem echipă, venim. Şi cît o să dureze? Minimum 15 zile. Şi eu ce fac?' Lor le convine, sînt zidari, fluieră. Ii aştept să vină, pe urmă ne punem pe capul lor şi nu scapă de noi. Avem elevi, acum, foarte buni. Nivelul la a opta, unde erau cele mai multe probleme, — e mai mult decît satisfăcător. Iţi spusesem odată cum alergam după ei, anii trecuţi. Acum vin la noi să ceară meditaţii. Avem discuţii cu ei : ■— Ce ne trebuie anatomie ? — Ca să-ţi cunoşti capul. — Vrem matematică, fizică, asta ne trebuie. — Trebuie să fiţi culţi... să cunoaşteţi totul, să vă îmbogăţiţi mintea —- şi Florian îmi redă dialogul cu tonul didactic corespunzător. In acest timp, peste drum, neonul arde lăsînd umbre plăcute în hală, iar aici, la seral, sună de „ieşire". La orele 21, oamenii pleacă acasă, după opt ore de producţie şi patru de învăţătură, pleacă acasă nu sub lumina lunii, ci îmbrăcaţi în veşmintele calde şi liniştitoare ale neonului, care-i conduce pînă la staţia de troleibuz. 82 Popescu e foarte mulţumit de introducerea iluminatului fluorescent Ia montaj '). — Ne pune şi la noi la sculărie... ■— Iţi place lumina asta ? — Foarte mult — şi toată faţa sa mongolică, trăieşte frumuseţea, mai exact: utilitatea neonului în uzină, ochii se bucură. Pînă în adînc, poate pînă la centrul optic de pe scoarţa cerebrală, văd idei, inteligenţă, stele şi dispozitive universale. Dacă palma lui nea Ghiţă devenea peisaj în lumina ştiftului — aici, în lumina neonului care seara încîntă ochii lui Popescu, calc pe întreg teritoriul semnificaţiei spre care mă îndreptam, din primăvara trecută, de cînd plecasem de la Institutul pentru protecţia muncii. Acest continent din ochii lui Popescu îl căutam. Continentul oamenilor liberi, care nu mai cunosc vînzarea forţei braţelor lor atît de puternice. Continent cu soare şi neon, cerut insistent de directorul lor, ridicat dintre ei, cei liberi şi inteligenţi. Cu cearceafuri noi pentru paturi proaspete, cu case noi şi demnitate. Cu un sentiment nou, absolut nou pentru ei — obligaţia interioară de a gîndi munca lor şi a o perfecţiona pentru că-i a lor. Cu transformarea palmelor în proiecte trasate în „chimic". Cu transformarea degetelor în libertate deplină (după ce au confecţionat dispozitive universale şi au trecut peste clapele pianului şi coardele mandolinei). Cu transformarea ochilor în teritorii de bucurie profundă, pînă la centrul optic de pe scoarţa cerebrală. Un continent omenesc al socialismului. La orele 15, sala e plină, oamenii fac ultimele schimburi de locuri pentru a lăsa pe cutare să stea lîngă cutare, fac ultimele chemări : „Vino lîngă mine, am loc... şi ţigări". Sînt şedinţe la care te pregăteşti spaţial, ca înaintea lecturii unei cărţi bune, după amiază, acasă. Vrei să ai lîngă tine un om simpatic, care să aibă o ţigară, dacă ţi s-au terminat Mărăşeştile, şi cu care să schimbi o vorbă cînd unul o face de oaie sau altul spune o idee justă. Se face apelul, nu nominal, ci pe secţii. Oţelă-ria, montajul, sculăria, presele. Văd în faţă, în marginea celui de al doilea rînd, pe nea Ghiţă ridicînd mîna stîngă, cînd aude: „presele". Instinctiv caut să observ dacă „ştiftul" s-a şters, în oreile în care nu ne-am văzut. De la masa prezidiului, aşezată pe scenă, Tripşa, secretarul comitetului de partid anunţă în două cuvinte, cît ai tăia două felii de pîine, cele două puncte ale ordinei de zi puse în dezbaterea acestei şedinţe deschise de partid : aplicarea inovaţiilor (pe baza unui referat al serviciului constructorului-şef) şi problema calităţii tractorului nostru. Tripşa are lîngă el pe director, pe reprezentanţii sindicatului şi UTM-ului; întreabă unde e C. — şi i se răspunde din sală că C nu a putut veni, a plecat cu o delegaţie engleză la „Steagul Roşu". Tripşa nu e de loc mulţumit, emite o părere cam crudă despre C, care trebuia să vină la şedinţă şi să-i lase pe englezi... Cuvintele sînt mai expresive la Tripşa decît făptura sa construită solid, dintr-o bucată ; e înalt, voinic, plin, faţa e liniştită, tăcută, ochii se mişcă încet şi foarte atent. Referatul serviciului constructorului-şef mi se pare — în contrast ') Chiar în ziua cînd soriu aceste rînduri „Scânteia" din 11 noiembrie, nr. 4988, anunţă la ştirile principale ale zilei, pe pagina întîia, luminarea fluorescentă a oraşului Codlea. Iar la 12 noiembrie — neonul la Oneşti, sub titlul: Pentru frumos. 83 cu Tripşa — vag şi indecis. Date, cifre semnificative, probleme de duh lipsesc şi se pluteşte în generalităţi. Se insistă pe felul cum serviciul lucrează un dosar de inovaţii — funcţional, constructiv şi economic — se evită cu totul lipsurile şi analiza lor* autocritică, nu se simte nici o clipă că se discută o mişcare tumultuoasă de idei, de sentimente ale unor oameni simpli care gîndesc, care simt producţia. Referatul n-are culoare, n-are sînge, n-are puls. Şi Tripşa, întregul prezidiu se foieşte pe scaune. Singurul lucru precis e propunerea ca : o inovaţie să nu stea mai mult de trei zile pentru referat la serviciul constructorului-şef, iar termenul pentru răspunsul pe care cabinetul tehnic trebuie să-1 dea inovatorului, să nu depăşească 30 de zile. întrebările sălii sînt de un milion de ori mai vii şi mă grăbesc să le transcriu, atrăgînd atenţia că ele, ca şi discuţiile, sînt născute în focul viu al şedinţei, unde oamenii nu se feresc să pună pasiune. (Mîine, la „rece", să-i auzi ce vor spune despre biroul de studii, cît de mult tin la el, fiindcă-i al lor...) : Ce este cu inovaţia nr. 620 din 27.06.60 ? Cîte propuneri au fost făcute în acest an şi cîte au fost rezolvate ? Cîte cazuri s-au înregistrat de respingere a inovaţiei după ce s-a trecut la elaborarea desenelor? Cîte contestaţii s-au înregistrat la modificările aduse inovaţiilor? De ce sînt atît de multe referate pe un singur dosar de inovaţie ? Tripşa întreabă : pe cîte dosare s-a pus acest referat : „documentaţie sovietică, propunere tardivă ?" şi ce înţelege referentul prin expresia : „referatele pe dosare nu oglindesc un răspuns satisfăcător" ?„ Pe ce bază se respinge o inovaţie ? numai după auz ? Aş vrea să întreb: dacă serviciul constructorului-şef ştie ce se petrece într-un om cînd i se respinge o idee în care crede ? dacă serviciu! constructorului-şef cunoaşte sentimentul răbdării şi căile pe care se formează ? dacă serviciul constructorului-şef cunoaşte bucuria descoperirii unei idei bune ? Dar nu le pun — pentru că, într-adevăr, sînt prea patetice. Dintre răspunsuri — mai puţin evazive, dar, de asemenea, incolore — unul uimeşte sala. Serviciul constructorului-şef nu cunoaşte cîte propuneri de inovaţii au fost rezolvate şi aplicate în acest an. Şedinţa murmură grav prin fumul Mărăşeştilor. Tripşa tace, imobil. După o clipă, îl îndeamnă pe referent: —Continuă, tovarăşe ! Omul spune, mai departe, că nu s-a înregistrat decît un singur caz de respingere a inovaţiei după efectuarea desenelor — la un racord care cerea o schimbare a construcţiei —, că nu ştie cazuri în 1960 cînd pe un dosar să se fi scris ce afirmă tovarăşul Tripşa, poate în 1959 etc. în sală mai stăruie rumoarea clipei precedente, pe care responsabilul cabinetului tehnic o mai îndulceşte prin datele pe care le furnizează şedinţei, la cererea lui Tripşa. Nu-i văd deloc faţa dar văd gestul cu care-şi potriveşte ochelarii distinşi : — Au sosit 825 propuneri — informează exact şi încordat în circumspecţie. 381 au fost discutate, 275 acceptate, 240 aplicate... — Sînteţi mulţumiţi de răspunsuri ? întreabă Tripşa, gînditor. Şedinţa răspunde, deajuns de încruntat, da. 84 La discuţii se înscriu — fără mofturi, rapid — circa 20 de tovarăşi. Tripşa contemplă lista, remarcă cu glas tare că tov. O... de la export nu s-a înscris şi, probabil, vrea să tacă, „să se abţină ca un puişor". Din discuţii reies următoarele idei importante (în ordinea luărilor de cuvînt) : Se resping inovaţii pe motiv că soluţia dată e prea simplă sau nu e estetică. (Ghiţă Marin îşi freacă palmele de bucurie că cineva a sezisat problema. Stiftul, inestetic, e în palma bucuroasă, sînt sigur...). Sînt propuneri de ale noastre care se resping, dar noi o să venim cu altele, care o să fie bune. Noi înţelegem să sprijinim biroul constructorului şef, chiar dacă mai are unele lipsuri. Zilnic vin inovaţii, oamenii gîndesc tot timpul, dar se întîmplă să se lovească de unele practici birocratice. Nu e numai un singur caz de respingere a inovaţiei după efectuarea desenelor, cum a răspuns referentul. „Cunosc propunerea pentru modificarea radiatorului care a ajuns la faza experimentală, după care s-a spus stop, nu e bună". Rumoare din nou cînd ia cuvîntul responsabilul cabinetului tehnic. Tovarăşul se ocupă numai de piedicile exterioare — şi, iar îmi pare rău. Experimentarea în exploatare se face greu. Comisia de inovaţie munceşte dezorganizat. Contabilitatea lucrează foarte încet postcalculul legat de inovaţii. îmi pare rău. — Serviciul constructorului-şef are cel mai mult de luptat cu inovaţiile, îşi începe sus şi tare un tovarăş, intervenţia sa. Tripşa îl întrerupe : — Cu inovatorii, mai bine zis. Un hohot de rîs zguduie şedinţa. — Să se numească o nouă comisie — cere preşedintele comisiei de inovaţii. — Să-i înlocuiască pe toţi ? întreabă Oniga. — Pe unii — răspunde tovarăşul, atent acum la cuvinte. Discutarea inovaţiilor litigioase trebuie să se facă cu regularitate. La baza mişcării noastre de inovaţii nu stau interese personale. Oamenii au deprins gustul inovaţiei, nu-i aşa ?, dar aceasta e necesar, tovarăşi, să le dezvolte spiritul comunist nu cel capitalist, tovarăşi. Oamenii au deprins gustul inovaţiei — notez cu scrupulozitate în carnet, inclusiv obişnuinţa lingvistică a tovarăşului în „nu-i aşa"-uri şi „tovarăşi". Omul de lîngă mine iar mă priveşte, intrigat de insistenţa cu care notez tot. E convins că fac procesul-verbal al şedinţei. îmi notez idei pentru reportajul pe care-1 voi scrie: „Oamenii au desprins gustul inovaţiei. Oamenii au deprins lumina neonului dătător de sănătate şi frumos. Oamenii au deprins gustul liceului seral şi al culturii. Oamenii au deprins gustul ideilor ; efortul fizic păleşte şi ei pătrund în complicaţiile ideilor şi inovaţiilor, normal, fără mistere, cu plăcere; le place, Ie place să gîndească la 2 bani economie per bucată ; la estetică ; la relaţiile familiale; la sudoare; la a perfecţiona datul kerne-relor. In fiecare inovaţie ei pun credinţă, inteligenţă şi bucurie. Fiecare inovaţie e o bucurie. Dintre toate birocratismele — birocratismul în jurul ideilor e cel mai dureros"... II văd pe cel din faţa mea scărpinîndu-se pe cap, cu acea fervoare cunoscută cînd omul vrea să 85 dea de capătul unei încurcături. Tripşa se ridică, masiv, de pe scaun şi o clipă îşi drege glasul, înainte de a lua cuvîntul în concluzie. începe cu criticarea acestei inadmisibile lipse •— cum ide nu are constructorul şef evidenţa inovaţiilor; îl mai şfichiuieşte o dată pe C, plecat cu englezii la „Steagul Roşu" şi trece la sentimentele care trebuie să stea la baza muncii cu inovatorii. Omenia — spune el. Omul nu trebuie să fie repezit pentru că nu a ieşit inovaţia. Trebuie ajutat permanent, stat lingă el, pînă „iese", pentru că şi el se gîndeşte nu la el sau la buzunarul lui, ci la noi şi la economia noastră. Dosarul să se lucreze pînă oamenii sînt de acord în total ; pînă atunci să nu se despartă. „In condiţiile noastre, totul merge la conştiinţă !". Cînd şedinţa se ridică şi toţi pleacă spre case, în curtea uzinei, lîngă jeturile de apă — mă salut cu nea Ghiţă care-mi strînge mîna. „Ce mai zici, tovarăşe ? Vezi că nu am idei învechite ?" Pe drumul spre troleibuz, alături de elevii seralului care au terminat şi ei orele — la lumina neonului, constat că în palma dreaptă am ştiftul în chimic al lui nea Ghiţă, pe care el îl cere rotund, fiindcă are 2—3 bani economie la bucată şi noi facem 25.000 de bucăţi — tractoare... •înainte de a încheia reportajul, mă duc din nou la „Ernst Thăl-man". Sîntem la finele lui noiembrie, adică, după datele cabinetului tehnic, numărul inovaţiilor prezentate a crescut — pînă la 31.10.60 — la 878, acceptate spre aplicare — 310, aplicate — 256, admise pentru experimentare — 211. Economii antecalculate — 4.937.000 lei. E un cer albasfru-albastru, munţi brumaţi de zăpadă fină şi dintre cele 256 de inovaţii aplicate — 73 aparţin muncitorilor, 124 — tehnicienilor şi 59 — inginerilor. Faceţi o socoteală — cum spune nea Ghiţă. Extrageţi semnificaţia — cum ar spune reporterul. Emil Popescu se pregăteşte pentru lucrarea de diplomă la şcoala de maiştri. Tema — dispozitive de filetare. In noembrie, i-a fost omologat un dispozitiv de filetare, antecalculat în 1959 la 6.500 lei economie, dar are promisiunea că va fi generalizat în toate fabricile. Aşteaptă. Are răbdare. In decembrie probabil că vine la televiziune cu orchestra de mandoline. II întîlnesc pe nea Ghiţă, are nevasta în spital, el nu are nici pe dracu... (doar ulcerul). N-a putut asista la victoria Steagului Roşu asupra lui Dinamo, pentru că s-a dus la spital. — Ce-i cu ştiftul de la capacul răsuflătorii, nea Ghiţă ? — Acceptat, gata... — Tăiat pe rotund ? — Pe rotund, clin sîrmă de 6 milimetri, 11 grame greutate ! Economie — 9 grame la bucată... cum a fost ideea lui Baboş ! — Cum ideea lui Baboş ? — Am avut aceeaşi idee. El cu sîrmă, eu cu nit, dar tot aia. Cînd s-a acceptat, Baboş a făcut contestaţie, că el a avut primul ideea ! Să fie sănătos şi să avem mereu idei bune împreună... A rămas, c-a fost ideea lui, nu se moare din asta... Acum... Şi deschide, ca de obicei, palma, pentru a-mi explica ce idee are acum, la ambreiaj... 86 BLAS DE OTERO în romîneşte de EUGEN JEBELEANII Puţine voci mai autentice în poezia spaniolă actuală, decît vocea lui Blas de Otero. Opera sa este, în bună măsură, o lecţie asupra modului în care - trăind într-un regim torţionar precum .regimul lui Franco - poetul poate să exprime durerea, mînia, speranţele şi lupta poporului. într-un asemenea regim, ochii monştrilor pîndesc la fiece pas lira poetului şi viaţa lui. Nu e uşor să cînţi cu bărbăţie, nu e uşor să exprimi adevărul. Blas de Otero o face. Cu un curaj civic demn de respect, cu profundă autenticitate, într-un limbaj dezbărat de ori ce metaforă inutilă. Fireşte, e nevoie, tot timpul, de o tactică plină de subtilităţi în care simbolul, alegoria, sugestia suit scuturile invizibile care ajută Adevărului şi Libertăţii să înainteze. Pindit şi pîndind, Blas de Otero transmite semnale şi mesagii într-un limbaj nu totdeauna fluent ; laconismul, expresia sintetică, un anumit cifru poetic (euvîntul „vînt" - de exemplu -, înseamnă în poezia lui ori, libertate) fac parte, în chip firesc, din arsenalul acestui artist plin de vigoare, plin de milă pentru poporul său aflat sub jugul franchist, şi plin de sarcasm. Citind poezia „Uniţi să deschidem", îţi dai seama de foiţa sugestiei poetice a acestui remarcabil poet. E o stare de spirit, aş spune : tclegrafiată, în care se răsfrînge - alături, şi mai presus de teroarea şi gîfîitul omului sub presiunea inchiziţiei militare a regimului franchist - încrederea în Omul, care se va învesrmînta în ziua de mîine, ziua Libertăţii. „Înger cumplit de uman" (1950) se intitulează una dintre culegerile de poezii ale lui Blas de Otero. „Cer pacea şi euvîntul" (1955) - o altă culegere. Un alt volum anunţat (s-ar putea ca, între timp, să fi apărut) : „Cu imensa majoritate". Blas de Otero, care a adus, în 1959, la Paris, un emoţionant omagiu marelui poet spaniol anti-franchist Antonio Machado, s-a născut la Bilbao (1916). e.j. desen de Florica Cordescu Blas de Otero, de cele mai multe 87 in castiiiana Iată, primiţi-mi vocea ridicată-mpotriva cerului zeilor absurzi, vocea mea străbătînd porţile morţii cu cînturi dure-adevăruri ca pumnii. Domnu-a murit de demult. Şi duhneşte. Iată, primiţi-mi vocea vele-nttnse spre viitor. Indreptîndu-şi paşii printre ruine, frumoasă ca un voiaj în jurul pămîntulul. Am suferit mult: în vremea noastră, toţi am suferit mult. Ridic o cupă de bucurle-n mîini, sus, împotriva amurgului. Ştergeţl-l. Vom modela pacea, pacea, pacea, cu puterea-mbrăţlşărllor, cu loviturile pumnilor puri. Iată, vă dau vocea mea scrisâ-n castiliană. Spanie, să nu uiţi c-am suferit împreună. 1951... din-pentru Scriu din necesitate pentru a contribui (un pic) la ştergerea sîngelui şi a nedreptăţii din lume (inclusiv caricaturala Spanie actuală). poetica Scriu vorbind. se spune spun Am fost — se spune — existenţialist. Vă spun că sînt coexlslenţlalist, 88 15 aprilie Primăvara a venit, şi a plecat. teruel * von ne Spania despletită; Franţa: cîmpiile-i frumos pieptănate. Spania mizerabilă ; Franţa, evantallu un pic cartezian. pod al segoviei Nu vreau, nu vreau să privesc Spania. La picioarele tale. Pod al Segoviel, mă ridic de-asupra ta să văd cum ţi-alunecă apele. mxclv VTintui s-a oprit Secat, Ebrul. Pulsul. Rîul Darro. Oremus. Vîntul oprit de şaisprezece ani. * * ...purtat de patru oameni Marcu 2,3 ...şi ştiindu-se de multă vreme bolnav Ioan 5,6 Umblă, ridică-te, Spanie. (Propteşte-te pe picior de pace.) Spanie, ridică-te, şi umblă. nu te du, porumbiţo^n cîmpie .éjtiu multe lucruri şi-altele, despre care tac Cum să spui Spanie,, patrie, liber. Spania liberă. (Violente hohote de rîs). Anda jaleo, jaleo. Nu-ţi-ngăduie să vezi ce scriu, pentru că scriu ce văd. Ştiu că-i nemărginită Castilia. Cum să spui albastru, ieri, violet. Ieri. Mîine. Anda, jaleo, jaleo. ...cea ce văd cu ochii tineretului şi ai poporului. Azi, în afară, drept înainte. Cîndva, tăcerea şi umbrele grele. Azi, pe cărare, soarele-arzînd. Soare-al dreptăţii, iluminînd creste de munţi ce naintau oarbe. *) Cin tec popular spaniol 90 libertate presupune sau înseamnă egalitatea condiţiilor pentru dezvoltarea fiecărui om Acuma opresc. Cuvînt straniu. Opresc. Şi sub zăbranic, se-arată soarele. Cuvîntul. Pururi v-am spus adevărul. Trup prezent în tot ceea ce-ating. Ei bine, cuvîntul umblă, dă semne de viaţă, vesteşte: libertate. Limpezeascâ-se semnele, pentru ca paşii să se-orienteze prin o silabă şi alta şi alta scrise-n tăcere, libertate. mi-ai fost de=ajuns, singurătate") Casa. Vreme pierdută. O, cît îmi pare de rău, doamne. Uitaţi-vă, plop înalt, măslin al torturii: iert strălucit, şi astăzi galben lămpaş în penumbrele drumului. Nu trece nimenea. Rlul şl-allnlază frunzele repede. Vreme pierdută. Apa trecută prin armele uitării. Deschide-ţi vadul, speranţa, deschidă-se storul, pocnească *) Din ..Cancionero" spaniol 91 terestrele, să intre lumina c-o spadă lucioasă! ay, Spanie-a mea ! PE ACEST PĂMlNT jPe mine ceea ce mă doare e pieptul. (Pieptul are forma Spaniei.) Doctorul mi-a spus: — Mult aer, mult a... — De unde să-l iau ? RATA Cit aş vrea să fiu raţă, sâ-not, să-not de-alungu-ntregii lumi, raţă să pot voiaja fără paşaport şl să trec, să revin, să trec frontierele. cum cineva şi-ar trece timpul. Raţă. Răţuşcă vagabondă. Argint al Nordului. Aur al Sudului. Răţuşcă haimana. Tngăduie-mi, o, doamne, să fiu raţă. De ce atîtea piedici, atîtea hîrtii, şl-atîtea probleme ? Raţă. La fel cum e aceea ce-alunecă pe apă şi trompetează pururi... SCRISORI SI POEME PENTRU NAZIM HIKMET (1958-...) Pentru că ai ştiut să mă-nduioşezi în vremea asta cînd duioşia e-un lucru-atît de greu, şi pentru că verbul tău se deschide asemeni uşii celulei tale din faţa mării de Marmara, 92 sţîşiu hlrtia şi, de la frate la frate, -fi vorbesc (răsună, iată, orele nouă noaptea) despre lucruri ce nu există: dumnezeu, stă ascultînd în dosul uşii celulei tale unde-ai ajuns din dragoste de oameni: Nazim Hikmei rărnîi cu noi. Pătrundă cuvîntul tău printre gratiile acestei vechi închisori suită peste Cantábrico, râsune-n Spania ca o spadă-n cîmpia din Dumluplnar, rostogolească-l fluviile spre Levant şi întinză-se căire-Andaluzla ca un ştergar de pînză săracă şi caldă pe masa mizeriei mame. Te rog, rămîl cu noi, e tot ce-ţi putem oferi: nouăsprezece ani pierduţi, mai rău decît pierduţi, risipiţi, mai mult decît risipiţi, sfărmaţi în fundul sufletului: ay milă pentru bastarda mea Spanie. N-ai auzit nicicînd de numele meu, nici nu vei auzi, poate, sîntem despărţiţi prin mări, prin munţi, prin blestemata mea recluziune, voită din dragoste, sînt doar un poet, dar în chip serios, am suferit ca fiecare, mai puţin decît mulţi cari nu scriu pentru că nu ştiu, decît alţii cari nu vorbesc pentru că nu pot, morţi de teamă sau de foame (aici noi spunem: „Cine n-are pîine, mănînce cozonac," e-adevărat) dar vorbeşte, scrie tu, Nazim Hikmet povesteşte-acolo ceea ce spun, vorbeşte-ne de vîntul de Răsărit şi de-adevărul zilnic, de-aici, din umbră te Implor, ascultă-ne. poem fără cuvinte Cuvinte pentru tine. Nu le rosti. Strînge-ţi buzele. Cum strîngi pumnul, sfîşiind aerul. Nu vreau cuvinte. Spume 93 împotriva frumosului mal al realităţii. Tu. Pletele luminoase. Roşu drapel rănit de-auroră. Cînd mă priveşti, nu am cuvinte. Lumea se clatină o clipă. Şi ştiu că-i frumos să luptăm strîns uniţi. Faţă-n faţă cu omul de pe stradă, şi care ce groaznic ar fi de n-ar trece. Tn plină zi vreau să scriu. Faţă-n faţă cu omul care nu ştie să citească, şi să văd că nu scriu în zadar. In plină zi vreau să scriu. Invidios sînt pe plopi, cînd văd cum ti zguduie vîntul. uniţi să deschidem gîfîlnd iată locul meu vîntul şuieră un glonţ ziua se clatină un copil aleargă tîrînd o lacrimă spaţiu limpede ...1959 libertate între linii sau între gratii pene hîrtii cuvinte 94 tainic loc intre ghilimele astăzi liber gol de ieri învestmîntat cu mîine. ca ni guer *) lată-mă faţă-n faţă cu tine Tibidabo *") vorbind vâzînd pămîntul ce-mi lipsea ca să scriu „patria mea e şi ea europeană şi puternică" mi-nalţ .torsul şi se aureşte trec înghiţind roma măslinii intru prin Arcul din Bara ***) de-odată sui iarâ-ngheţat înotînd Ebrul profund cu braţe uriaşe revin ajung la tine Biscaya copac ce-l port îndrâgindu-l de la rădăcini şi care-ntr-o zi doborît fu din 'naltul văzduhului ****)■• Priviţi urmele rănilor răspîndiţi ecourile ţipătul mînia gemînd în mijlocul vuietelor turbarea cumplită-a taurului ascultaţi furia talazurile nu-i dumnezeu oh nicicînd nicicînd oh vreau vreau să nu se uite nicicînd grumazul sub lespede laptele-ngheţat pe chipul, pe degetul acestui copil oh nicicînd priviţi iată lumina echilibrînd copacul vieţii. *) Ca Ni Guer = Guernica **) Colină din Barcelona ***) Arc roman lingă Tarragona ****) Stejarul din Guernica, simbolizînd libertăţile poporului basc, asasinate de Franco 95 lui ga brie l ceiava, a doua oară C'a să-ncep, incul uşa, deschid balconul şl — ce stradă, cîţl oameni ce nu te cunosc, se uită la mine, se răsucesc pe călcîle, şi-acum cine poate răspunde, tu înţelegi, imposibil, viaţa mea nu s-a sfîrşlt, o să-fi scriu altădată Azi, pur şi simplu, să vorbim. îmi spui să scriu, să public. Te-nşell. Scriu cît vreau şl cît pot. Public, la naiba! Ce sînt lăsat să public. Hai să mai bem o halbă. Băiete, înc-o bere. Şi-aşa cum îţi spuneam, sînt mulţumit de tine. Mica ta Antologie e-o carte mare (Să ne ferească domnul de tomuri mari şl de fete urîte.) O carte ce se deschide ea singură: cum se deschide valul. Vrei o ţigară ? In fine, revenind la scrisoarea ta, ce năzdrăvănii îmi scrii. Fireşte: „Am făcut ce-am fost în stare". Dar lasâ-l pe Pliat, lasă melancolia. Cine cheamă, cine răspunde, iu şi cu mine o ştim prea bine ca să ne „zădărîm" zadarnic prin scrisori. lexfe şi Documente LITERATURA MUNTELUI: DE LA ALECU RUSSO LA CALISTRAT HOGAŞ Şl TURISMUL CONTEMPORAN PAUL CORNEA pare că Jean Jacques Rousseau e autorul descoperirii muntelui pentru literatură, întârzierea cu care se produce acest eveniment e firească şi nu trebuie să surprindă : scriitorii au venit totdeauna în urma navigatorilor şi uneori mult după ei ; îmtîi a fost luat în posesie globul şi apoi s-a născut poezia pămîntuirilor virgine, întîi a călătorit Coiuorb spre lumea nouă şi numai după două secole au ieşit, de sub pana vanitosului şi dezgustatului domn de Chateaubriand, descripţiile colorate şi sonore ale naturii lor. In timpurile vechi, poeţii, aciuiaţi pe lingă curţile princiare sau trăind între zidurile oraşelor, îşi limitau fatalmente cîmpul observaţiilor la studiul mediului înconjurător. De altfel, asupra inspiraţiei lucra puterea tiranică a unei trJadiţSi datînd de la Greci •. sarcina literaturii consta în zugrăvirea fiinţei morale, invariabilă în spaţiu şi în timp ; ca atare, natura era cu totul ignorată sau folosită formal, drept decor, cu o mare indiferenţă faţă de dinamismul ei lăuntric şi valoarea amănuntului plastic. Desigur, farmecul vieţii cîmpaneşti a constituit încă de mult o tentaţie pentru citadinii istoviţi de viaţa zgo- motoasă şi obositoare a oraşului ; în natură ei căutau un refugiu, o oază de linişte, o primenire a simţurilor saturate de senzaţii, eu atît mai rafinate şi mai maladive, cu oît era mai decăzută civilizaţia căreia îi aparţineau, încă Hotaţiu spunea : „modus agri non ita magnais" şi în renaştere cel puţin numărul celor care evocă tihna irjustiekăţii e legiune. De la Longus pînă la Gessner, Theoeribul elveţian, atît de preţuit la noi în primele decenii ale secolului trecut, literatura n-a încetat să proslăvească, în diferite ipostaze, un colţ ideal de natură. Chiar dacă punctul de plecare era geograficeşte determinat, împerecherea de trăsături adevărate şi iluzorii ducea pînă la urmă la o astfel de metamorfoză încît rareori mai putea fi vorba de o localizare concretă sau de detalii veridice. Priveliştea zugrăvită părea cele mai adesea a nu fi rezultatul unei emoţii directe a autorului, ci produsul unui exerciţiu retoric : aceleaşi canoane ale tehnicii literare care au populat poezia nordică medievală curmaşi ini şi cîbeodată ou... lei(f) l) au consacrat în beletristică un peisaj al*) Conf. Ernst Robert Curtius : „La littérature européenne et le moyen-âge latin", Paris, 1956, p. 227. ( 97 cáfcuit din iarbă, flotó, um pîrîu cate murmură şi nişte păstori cocheţi, ou moravuri inocente şi simţiri curate. Cîtă vreme, ca în prima eglogă a lui Virgiliu, in idila rustică se strecura frăgezimea unui contact sincer şi nemijlocit cu realitatea, prin acest firicel de adevăr, cfit ide palid şi de modest, opera literară putea revendica, măcar parţial, o oarecare autenticitate a oglindirii. Dar cînd, ca în secolul XVIII, marchizele şi conţii, plictisiţi de frivolităţile şi destrăbălările Versailles-ului, au încercat să-şi ofere variaţia mondenităţii travestită în straie păstoreşti, natura ca atare a fost izgonită din sfera artei, în locul ei instalîndu-se un surogat care-1 dezgustă pe cititorul de azi prin dulcegărie şi artificiu. Lector pasionat al lui Florian în copilărie, Kogălniceanu îşi aducea aminte cu ironie de „păstorii... îmbrăcaţi în straie de mătasă, cu peruci de pudră, purtând iarna şi vara cununi de rosae centifolia" şi de „păstoriţele lui cu rochie de gază şi blondă, cu ciuboţele de prunela, ou noduri de cordele... povăţuind nişte miei cu 0 lină mai delicată deet mătasea". Aristocraţia vechiului regim, care a încercat prin astfel de născociri să se baricadeze de istorie într-o natură de carton pictat, a pierit pînă la urmă în marele cutremur al revoluţiei franceze. Istoria a răzbunat astfel natura ofensată ; picturii rose-bonbon a lui Boucher i-a luat locul arta viguroasă a iacobinului, apoi bonapartistului David ; eglogii galante a lui Fontenelle 1 s-a substituit, ca o reflectare a contradicţiilor ce măcinau societatea şi a avinfculu'î revoluţionar al noii clase ce rivnea o legitimare politică, poezia naturii încă timid exprimată de Gessner şi deja încărcată de fermenţii romantismului la Rousseau. Autorul „Noii Heloise" şi al „Confesiunilor" a adus o viziune originală asupra naturii graţie prospeţimii emoţiei şi sensibilităţii sale. Contopindu-şi simţămintele cu ritmul obscur al vieţii lucrurilor, mistuindu-şi respiraţia îo vasta respiraţie a universului, Rousseau n-a deformat peisajul, anexîn-du-l propriei sale subiectivităţi, ci, dimpotrivă, a năzuit să-şi extindă antenele pentru a cuprinde întreaga plenitudine a vieţii. La ei tablourile sîint zugrăvite fidel, senzaţia coincide cu obiectul real. La acestea se adaogă înnoirea tematică, faptul că, între multe altele, propune literaturii un cadru natural care contravine clasicei imagini a pajiştei la margine de rîu, acelui „locus amoenus" celebrat de Virgiliu şi de retorica latină ; el evocă pentru întâia oară, cu vigoare şi veridicitate, muntele. Rousseau a restituit oamenilor acest teritoriu fabulos şi poetic pe care imaginaţia 1-a populat încă. în aurora civilizaţiilor cu reşedinţele zeilor sau unde a plasat revelaţiile lor. Pe urmele lui aveau să se succeadă mulţi alţii dar nu pentmu că i-ar fi resimţit 'influenţa -aşa cum pretinde istoriografia literară comparatistă - di pentru că aceleaşi cauze sociale care au acţionat asupra formării concepţiei despre lume a lui Rousseau au generat şi în alte părţi fenomene asemănătoare. Nu e întâmplător că cei dintâi la noi care înregistrează literar muntele sîmt paşoptiştii!. Protestul împotriva asupririi feudale, a vieţii mărginite şi înăbuşitoare din epoca regulamentară, se asociază la ei cu năzuinţa de a descoperi în popor chezăşia unui viitor luminos, de a găsi în natură o supapă pentru nervii epuizaţi, o împrospătare* a sufletului flămînd de aerul marilor spaţii libere. De pe la 1840 înainte îi vedem pe tinerii intelectuali progresişti din Tara Romînească şi Moldova începînd să colinde ţara în lung şi-n lat. Peregrinările acestea îi pun în contact cu firea pămîntului şi a oamenilor, ajutindu-i să-şi înlocuiască în mintea lor, formată în străinătăţi sau 1) în „Amorul din prieteşug" a lui Conachri e o menţiune în treacăt, nesemnificativă. 98 în orice caz într-o ambianţă orăşenească, noţiunea abstractă şi mărginită de patrie ou o realitate palpabilă şi exaltantă. Căoi, din cunoaşterea poporului şi a ţării, ei vor deduce nu numai o concepţie a originalităţii naţionale, puternic ostilă tendinţelor de imitaţie servilă a Apusului, dar şi rnîndria unui patriotism, a cărui căldură si' înaripare va comunica literaturii lor o notă specifică de entuziasm şi fervoare. De aceea, chiar în relaţiile de călătorie tratate pe un ton de causerie spirituală, ca la Alecsandri ori Alexandrescu, în faţa peisajelor măreţe, sufletul se reculege cu o admiraţie gravă, iar cînd e vorba de oamenii simplii ochii se umezesc de emoţie şi simpatia urcă de la compasiune la idealizare. Aşa de pildă, în bucata lui Alecu Russo, „Piatra teiului", amintire din-tr-o călătorie efectuată în 1839 (scrisă de autor în franţuzeşte şi magistral tălmăcită de M. Sadoveanu), apare imaginea unui Dac spătos, cu vorbirea de o simplitate energică, aviînd îmbrăcăminte primitivă dar „pitorească şt îndemnioasă", pe care autorul îl opune, ca un contrast viu, filfisonilor petrecăreţi din Capitală. La acest strălucit exponent al paşoptismului moldovenesc, spirit reflexiv, ou înclinaţii speculative dar în acelaşi timp suflet tandru, capabil de vibraţii lirice discrete şi duioase, evocarea munţilor capătă frăgezime şi poezie. Russo găseşte nota distinctivă a munţilor Carpaţi în aceea că, fără a avea măreţia Alpilor, ei acordă sufletului privilegiul visării : „ca într-o elegie fără sfîrşit, parc-ar vedea mări căzute, or suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat des-amăgirile vieţii". Ceahlăul „domn între toate măgurile care alcătuiesc parcă în juru-i o strajă de onoare", „văzut dela depărtare de 80 de leghe, samănă cu zidurile fabulosului turn al lui Babei". Deşi de o mare frumuseţe, meleagurile sale simt sălbatice şi necutree-rate. „Din -pricină că vederile acestea - zice Russo - n-au avut pictor, nici poet, penltrucă itinerarii miniqiinoasie n-au arătat artiştilor amatori cărări necunoscute spre locuri feciorelnice şi sălbatice, atinse numai de paşii sfioaselor căprioare, a speriaţilor cerbi şi a pletoşilor ciobani, din această pricină nici poeţii, nici pictorii, nici călătorii n-au venit să le salute". Dar, îin răspîntia anului 1840 şi a celor următori, poeţii cel puţin încep să-şi repare ignoranţa ; între drumurile pribegiilor lor munţii devin o ţintă neapărată ; şi cum căţărarea pe creste e o faptă neobişnuită, de domeniul cutezanţei sau chiar al aventurii, ne-au rămas consemnate impresiile unor astfel de prime explorări turistice. Iată, spre exemplu, cum într-o noapte de iulie a anului 1843, cîţiva prieteni - doi Goleşti, ^Nic. Kretzu-lescu, Cezar Bolliac şi Nicolae Băl-cescu - pornesc din Sinaia, conduşi de „potecaşi", ca să apuce răsăritul soarelui pe culmea BucegilorAjunşi ide-asupra Garaimanului, „pe stînca numită Omu", ei îşi înscriu numele pe o piatră şi privesc printr-un ochian, în superba limpezire a zorilor, peisajul ce se desfăşoară spre sud în ondulaţii descreseînde, ca un amfiteatru mărginit ■dincolo de limita vederii, de firul argintiu al Dunării. Rezultatul 'acestei călătorii e cuprins în inspiraţiunea poetică a lui Bolliac : „O dimineaţă pe Caraiman". Elementele de observaţie directă sînt covârşite aci de reminiscenţe de lectură, tabloul întreg fiind de aceea mai mult un peisaj ossianic decît o pictură a oiediulu'i real şi un pretext pentru o meditaţie rostită cu gesturi solemne, cu aprindere de sentiment şi acompaniament de suflători. Se vorbeşte de nimicnicia omului în faţa imensităţii naturii (din păcate cu împiedicări de ritm şi improprietăţi de expresie) : 1) „Trompeta Carpaţilor", 187;, Nr. 1210 din 3 august. „Şi ck de mic e omul cîiid s-află oe un munte ! Ce slabă-i e fiinţa în urlet d-element ! Se vede cum se pierde la norul ce-a să-incrunbe ; D-o linie greşeală şi piere-ntr-un moment".. Se afirmă însă, cu optimismul istoric al reprezentantului unei clase în avînt, şi puterea creatoare a omului, îmblânzitor al stihiilor şi dominator al universului : „în el e registrul qpocelor trecute ; în el e şi putinţa natur-a scoirmoli ; L-ascultă elemente, se-njug, sânt prefăcute La semnul nunii sale, la ce va chibzui. El are facultate Tăria o străbate, A măsura eterul, a-1 strîinge, compacta, A descompune corpuri, şi globuri depărtate S-aţinte, ş-a lor lege suplice la a sa". Cu totul în alt spirit, temperîndu-şi prin humor tendinţele de filosofare, preferind sublimului o frumuseţe cuminte dar tonică, la care avem acces fără a încăleca telegarii visului romantic, ne relatează Aleosandri un început de ascensiune întreprinsă cam în aceiaşi ani, pe acelaşi ispititor şi de-aci înainte preferat al muzelor -Ceahlău. întîi autorul şi prietenii săi întâmpina „nedelicateţea" unei cirezi de boi pe podul Răpciiunilor risoînd să fié azvârliţi îm apă, apoi se îneaeră într-un război homeric „cu nişte amazoane în catrinţe" ce culegeau poame într-o livadă. La căderea nopţii, surprinşi undeva pe drumul Durăului, călătorii se rătăcesc. Prea comozi ca să suporte neajunsurile unui mers prin pădure ei decid să abandoneze proiectul suişului pe munte şi se întorc. Pentru Alecsandri împrejurarea are valoare de simbol spiritul său robust şi jovial nu tindea la transfigurarea cotidianului printr-o deplasare a acestuia în sfera născocirilor poleite ; dimpotrivă, el cobora îngerii .pe pământ şi chiar atunci când le urmărea cu Încântare plutirea diafană, nu se putea reţine 'de a iscodi dacă nu cumva aripile li-s înaleiate. tn mai mare măsură deok alţii Alecsandri dispune de plasticitate în descrierile sale de natură şi mai târziu, în „Pasteluri" el va demonstra bogăţia paletei, ordonanţa armonioasă a viziunii, pătrunzătoarea intuiţie a amănuntului revelator. Deocamdată, la 1844, fugitive notaţii de culoare locala sînt întrerupte, ca în paragraful următor, printr-o paranteză expozitiv-didaotică, de pur spirit paşoptist : „Multe soiuri de peisagiuri am văzut prin deosebite ţări, dar rareori am întâlnit acea frumuseţe măreaţă şi sălbatică, prin care se deosebesc munţii Moldovei. Acolo pământul, codrii, stîneele, pîraele, sînt încă în starea primitivă a naturii şi nieăiri nu se vădeşte mîna omului cu prefacerile ei urâcioase şi prozaice. La munte omul este mai simplu, viaţa lui este mai în linişte, năravurile sînt mai nevinovate... Cum să nu-ţi bată inima de bucurie şi de mulţămire în sinul unor locuri -atît de măreţe şi de poetice, locuite de un neam de oameni a căror înfăţişare îţi umple ochii şi sufletul !" Peste asemenea declaraţii şi peste evocări, ca cele amintite mai sus, încă întâmplătoare, mai mult sentimentale deeît pitoreşti, de obicei lipsite de forţa plasticităţii şi de taina încîn-tării poetice, nu vom mai găsi altceva despre munte la paşoptişti şi posteritatea lor imediată. De altfel, merită a observa că deşi străvechile îndeletniciri păstoreşti ale poporului s-au oglindit puternic in folclor şi deşi, bunăoară, în „Mioriţa", natura alpes-tră nu e doar decor ci cadru de viată sufletească, literatura cultă nu a receptat, până târziu, decât anemic, imaginea muntelui. Eminescu însuşi, _ cea mai splendidă întrupare a geniului, liric românesc, înfăţişează in opera lui codtul, lacul, râul, însă, în mult mai mică măsură şi accidental, muntele. 100 Scriitorii par a nu fi avut afinităţi pentru punctele extreme ale geografiei noastre, ei au explorat mai ales câmpia dunăreană, podişul transilvan, regiunea sub-carpatică, ocolind atît abruptul montan cit şi orizontalitatea marină. E adevărat că o antologie întocmită pe criterii foarte indulgente ar putea reţine încă multe pagini ca, de pildă, acelea ale lui N. Game clin „Comoara de pe Rarău" (1868), unde ni se descrie ascensiunea pe Pietrele Doamnei a tnărului Costin. Primejdioasa ispravă a eroului, care e tras cu frînghia de-a lungul unui, perete de stâncă aproape vertical, în toiul unei furtuni violente, nu ne provoacă nici umbra vreunei tresăriri de emoţie. Stilul e uscat ; peisajul, schiţat în linii convenţionale, n-are atmosferă, nici expresivitate. De o totală stîngăcie, sub limita de plutire a beletristicei timpului, e volumul intitulat - în grafia originalului - „Uă preâmblare pe munţi sau lumea reală şi lumea ireală", apărut la 1872 şi datorat lui C. D. Aricescu, ■om cu convingeri democratice dar publicist pe ck de laborios, pe atît de puţin vizitat de muze. Autorul care dăduse încă la 1862 poezia „Uă dimineaţă pe Penteleu" ') recidivează cu o lungă suită de impresii, expuse lânced şi somnifer, dkntr-o călătorie pe acelaşi munte - nota bene (!) : „De poeţi oîntat în versuri şi devenit immortal (? !) De vreo câţiva ani încoace prin vestitul caşcaval". Trebuie să ajungem până la Calistrat Hogaş, ale cărnii „Amintiri dintr-o călătorie", în primă redactare, datează din 1882-1884, pentru a găsi, în fine, în cuprinsul literaturii noastre, o imagine a muntelui, care să nu mai fie un instantaneu grăbit, un cadru decorativ de conflict sau un pretext pentru divagaţii, ci o interpretare poetică a •realităţii, o magnifică interpretare ') „Romînul", 1862, Nr. 218. a unei realităţi mai aproape de sublim decît orice altă privelişte pământească. Sînt rare cărţi ca „Amintiri dintr-o călătorie" şi „In Munţii Neamţului", capabile să aţîte mai ispititor nostalgia drumeţiei şi să lînalţe munţilor un imn de o mai înţelegătoare simpatie, de o mai arteziană energie lirică, de o mai intimă legătură cu tic-taoul, când vesel, cînd trist iad sărmanei noastre inimi. In Calistrat Hogaş trăieşte un suflet care s-a descotorosit de deprinderile unei îndelungate vieţuiri urbane şi şi-a regăsit, în faţa spectacolului cosmic, frăgezimea, puritatea, candoarea, subţiate în noi toţi prin ereditatea atâtor generaţii de oameni civilizaţi, în el se redeşteaptă uluirile, spaimele şi euforiile vechimii. Răsăritul de soare, zgîlţîind prin explozia sa de jar încins lumea ce doarme dusă pe imense braţe de întuneric, vijelia dezlănţuită în iureş năpraznic peste păduri şi creste, taina funerară a crepusculului, susurul ■domol al tăcerii - tot ceea ce se petrece şi se repetă din vremurile ancestrale şi de aceea a şi încetat să mai stârnească ecouri adînci în omul grăbit al epocii noastre, provoacă în scriitor o frenetică mişcare a sensibilităţi!. Simţurile sale dispun de capacitatea neistovită a trăirii senzaţiilor, sufletul său vibrează şi se găseşte în comuniune cu toate înfăţişările firii. Bl descoperă în orice detaliu semnul revelator al forţelor cosmice şi transportă orice obiect într-o lume a proporţiilor uriaşe, In care totuşi nimic nu-l striveşte pe om fiindcă el însuşi e conceput la aceeaşi scară. Citind descrierile de călătorie ale lui Hogaş, ai sentimentul explorării unei naturi virginale, care din sălbăticia anonimă în care trăia până jce ochiul nostru iscoditor a deflorat-o, intră parcă de-ahia acum în circuitul existenţei terestre. E o natură in afara istoriei, unde trăiesc desigur oameni, dar din care lipseşte omenirea, o natură a indivizilor izolaţi şi nu a societăţii umane. 101 Ea e populată ou nod, minerale, plante, gingănii şi animale ale pădurii, care au personalitate, deci simţire, voinţă şi sentimentul apartenenţei la o soartă comună, căci scriitorul, ca toţi poeţii romantici ai peisajului, e un animist. Acelaşi destin îmbrăţişează toate plăsmuirile firii, mari sau mărunte, durabile sau efemere, «rostogolindu-le în matca eternă a mişcării materiei şi reeditînd mereu ciclul înfloririi şi al regresiunii universale. Oamenii n-au pătruns aci cu hîrleţui şi barda ; ei n-au cutezat să-ţi înalţe monumentele lor friabile, n-au venit să tulbure cu prezenţa lor gălăgioasă liniştea singurătăţilor, pacea locurilor primitive şi sălbatice. Cei ce peregrinează, ca Hogaş, pe aceste tărîmuri de taină, trăiesc la un mod frugal şi elementar, sme-rindu-se cînd se burzuluiesc stihiile, înveselindu-se odată ou curcubeul, con-fundîndu-se cu voluptate în ritualul vieţii celei mai elementare. Scriitorul nostru e un om al vechimii, dar nu un homerid, cum spunea odată Lovinescu, adică un aed din vremea miturilor, cînd umanul era în indisolubil amestec cu divinul, ci mai de grabă, aşa cum a arătat Pompiliu Constantinescu, un păstor transhumant, descins dintr-o lume quasi-fololorică. Această viziune asupra naturii, caracterizată prin prospeţimea genuină a impresiei, intuiţia grandiosului cosmic, idealizarea patriarhalităţii, interferenţele lirice între planul subiectiv şi cel obiectiv, pare să se contrapună formaţiei scriitorice'şti a lui Hogaş. în adevăr, dacă omul e un instinctual, scriitorul, educat la şcoala clasicităţii, e un meşteşugar ce poposeşte îndelung asupra sensului cuvintelor ; dacă omul e un primitiv, scriitorul e, în schimb, un rafinat cunoscător al secretelor] construcţiei epice ; dacă omul e un spontan, scriitorul e un grijuliu arhitect al frazei. Tudor Vianu a găsit pentru Hogaş o formulă fericită.: „Creangă trecut -prin cultură". I s-ar potrivi poate şi o altă definiţie, bazată pe aceeaşi încercare de a unifica antinomiile : „Anatole France, împrospătat prin rusticitate", în orice caz, specifică la Hogaş este tocmai îmbinarea acestor însuşiri contradictorii. Amestecul de sen-sorialkate şi erudiţie umanistă, de impresie reavănă şi ornamentaţie retorică (abuz de epitete, prolixitate a frazei !), de spontaneitate a discursului şi dispunere a lui in unităţi simetrice şi melodioase, dau tablourilor sale de natură un timhru caracteristic. Dar ce explică acest mod particular de a privi lucrurile ? Cate-i sînt resorturile sociale ? Şi în ce diferă el de ceea oe vedem şi căutăm astăzi în natură ? Iată întrebările ce mă asaltau odată, în calmul unui înoîntă-■tor popas pe înseşi locurile zugrăvite de scriitor. Stăteam pe un tăpşan înclinat domol în lumina albă a amiezii care storcea culorile de vlagă dînd un ton verde stins ierburilor ce acopereau ca o blană pămîntul, o nuanţă cenuşie plăpândelor margarete şi o suavă melancolie sînzienelor galbene ; sorbeam din ochi larga panoramă a văilor Oza-nei şi Văraticului ce mi se aşternea înainte. în spate, fugărindu-se peste toate culmile şi împletindu-şi frunzişul într-o ţesătură tărcată, se înşirau fără regulă, fagi, arini şi mesteceni. Văzduhul era neclintit. Spre marginea zării se destrămau scame de nori ca nişte petale desfoliate de vînt. Un murmur surd urca spre liniştea moartă a cerului, alcătuit din foşnirea imperceptibilă a frunzelor, din zgomotele fără contur hotărît, mai mult o rumoare depărtată a vieţii ce curgea indiferentă jos, în vale, din gînguritul nedesluşit al păsărilor, tulburat cînd şi cînd de ţipătul ciofului sau gheonoaiei, din cîntarea monotonă a greierilor şi cosaşilor. Dedesubt şi spre dreapta, fierbea la razele soarelui dogoritor, ca într-un ceaun uriaş, aşezarea pitorească a Văraticului, ou turlele lucitoare ale bisericilor, hoirnurile albe şi acoperişurile de tablă ruginită sau de şindrilă 102 Înnegrită de vreme. Mai la stingă, se încrunta peria de pădure a Filtoru-lui, ca o cocoaşe de cămilă, cu îm-.bulzirea brazilor 6ăi mohorâţi. Mai departe, toropite de căldură, printre aburii ce făceau lumina să se irizeze, topind parcă pământ şi cer într-o imaterială îmbrăţişare, se vedeau şi mai apoi se ghiceau livezi, ogoare şi fîneţe, •ca nişte pete de vopsea smîingălind o catrinţă. în spre Răsărit şi Miază Noapte, pitiţi în pulpana Tîrgului Neamţ, şi despărţiţi de el numai prin -solipătul argintiu al Ozanei, se des-imierdau în lumină Humuleştfi. In •fine, cercul se închidea la Miază-Noapite cu bariera puternică ă Munţilor Neamţului, unde „acoperite cu fulgere şi îngrădite cu pustiu" se întrezăreau ruinele cioturoase ale vestitei •cetăţi zidite de Teutoni (contrariu de ce spune poetul nu „pe o stâncă neagră", ci pe o rocă de marnă alburie), ■simbol al bărbăţiei moldoveneşti ce a aprins imaginaţia atîtor scriitori mici şi mari, în secolul trecut, începând ou Asachi, Hrisoverghi, Negruzzi, Alec-sandri. Istrati etic.... Iată, îmi ziceam, ce privelişte a •contemplat in urmă cu 70 sau 80 ani Hogaş, cînd, după cum o mărturiseşte, .a trecut apa limpede a Gracăului şi, iăsînd deoparte comuna Bălţăţeşti, pe unde şi-a purtat timiditatea şi perplexităţile Emil Codrescu, eroul lui Ibrăi-leanu din „Adela", s-a ivit de-asupra Vărattcuilui, probabil în dreptul satului Gropi de astăzi. Priveliştea e aceeaşi, dar cit de diferită î Sânt aceleaşi linii blânde ale peisajului moldovenesc, e aceeaşi frumuseţe calmă, rotundă şi duioasă, din care lipseşte violenţa contrastelor extreme, hipertrofia vegetaţiei, sumeţirea şi arţagul vreunei proeminenţe impozante de relief. Sînt aceleaşi locuri senine şi tandre, de unde s-au zămislit în pulberea lumii Creangă şi Sadoveanu. Ca o imagine întipărită pe retina precisă şi inco'ruptibilă a unei pelicule cinematografice pare că suprapunem aidoma tabloul zugrăvit de Hogaş peste peisajul ce ne surâde acum îm jocul de ape al privirii. Şi totuşi, îndată ce stăruim puţin asupra lucrurilor, ni se dezvăluie mari deosebiri. De cînd spătosul profesor de umanităţi de la Piatra colinda coclaurile munţilor Neamţului şi pînă astăzi, într-un răstimp de numai o viaţă de om, s-au săvârşit schimbări epocale. Nimic nu mai e cum a fost ; munţii înşişi sînt alţii, altele pădurile şi apele ; chiar în aburii pământului se strecoară efluviile unor miresme necunoscute odinioară. Firea acestor meleaguri a primit adaosuri şi a suferit prefaceri structurale, o cotitură hotărâtoare a intervenit în existenţa oamenilor. Pentru a da o imagine elocventă furtunosului proces de revoluţionare a vechilor aşezări ale Moldovei, declanşat de dezvoltarea capitalismului. Alecu Resso spunea odată că mai mult a avansat Moldova de la 1835—1845 decât în cele patru secole scurse de la Ştefan cel Mare până la vremea Regulamentului Organic. Dacă acceptăm ca adevărată această constatare, ou ce oare am putea compara noi astăzi iuţeala şi profunzimea transformărilor la care asistăm ? Poate că prefacerile radicale ale epocii noastre, ordonate de raţiunea colectivă a partidului şi nu ţîşmite spontan, ca pe treptele anterioare ale istoriei, îşi au pereche numai în lumea de miracole a basmelor unde cîte o odraslă hărăzită creşte într-o zi oît toţi ceilalţi copii nevolnici într-un an. Zarva vieţii noi a pătruns pînă in inima munţilor, pînă în rărunchii pământiului şi ungherele zăvorite ale codrilor. Dinspre Bicaz, ca dintr-o inimă generoasă şi puternică, civilizaţia se revarsă ou o forţă irezistibilă, ramificîindu-se şi primenind temelia însăşi, materială şi spirituală a existenţei sociale. Au fost înălţate mari uzine care absorb an de an mii de tineri, s-au aruncat peste ape, ca de pildă, peste Ozana, mai sus de Vânători, poduri de beton, s-au trasat prin inima codrilor, linii înguste de 103 decauville, au încălecat pe povârnişurile repezi şi văile prăpăstioase linii de înaltă tensiune. Acolo unde pădurea cobora imprudentă, pînă-in cîmp, s-au făcut defrişări, ogoarele au început a se uni ca la Gropi, la Ţibucani. Ure-cheni şi Păstrăveni. Pe unde, nu de mult, ca de la Piatra la Tîrgu Neamţ, se afla un drum de ţară colbăit şi gloduros ca pe vremea lui Vasile Lupu, şerpuieşte acum o panglică de asfalt. Romantismul sălbăticiei şi patriarhalităţii a dispărut de aci, ţara lui Boe-rebista a rămas o amintire de muzeu. Colţul acesta al bătrânei Moldove, care pe vremea lui Hogaş încă, oferea imaginea arhaicităţii, s-a integrat în ritmurile febrile ale transformării socialiste. Tocmai fiindcă e o nouă etapă în istoria ţării socialismul re ■ prezintă şi un nou capitol în geografia ei. Rupţi din milenara lor izolare munţii au devenit loc de promenadă. Odinioară ei păreau a se situa în afara timpului şi a mişcării materiei, iar crestele lor mîngîiate de vînturi funcţionau ca un miraj pentru că nimeni nu se încumeta să le escaladeze. Azi aventura a devenit o proză curentă iar distanţa între ce a fost şi ce e corespunde cu drumul parcurs de la Icar la cursa regulată a Tarom-ului. Sihla, despre care Hogaş spunea (desigur umflând muk proporţiile realului) că e „un loc pierdut în creierii munţilor, în care numai vulturul cu zbor îndrăzneţ mai străbate din cînd în când pe căile fără de urmă ale aerului" sau culmea Hăulicei, „nemărginit deşert de înălţimi friguroase", sîint accesibile şi străbătute din toate părţile. Pe drumul acestei înfricoşătoare şi de pomină Sihle, care „atinge, aproape, culmea de asprimi, singurătate şi sălbăticie a celei mai puternice închipuiri" am întâlnit familia unui ceferist din Bacău, tata, mama, trei copii de vkste felurite, ur-cînd cu toţii voiniceşte, şi, e de prisos s-o spun, fără ajutorul aripilor vultu- reşti, fără măcar o pisicuţă cu picioare oţetite... Meleagurile pe unde a hălăduit odată Calisfcrat Hogaş, cu barba lui neţesălată, pălăria oît o roată de car şi mantia largă în faldurile căreia ar fi pierit cu desăvârşire şi Don Juan şi Mefisto, munţii Neamţului ca şi Bu-cegii, Făgăraşii, Apusenii şi ceilalţi uriaşi de piatră ce sprijină cerul pe umerii lor gkboviţi dar puternici, sînt astăzi ca nişte fiare domesticite. Cînd şi cînd ei îşi mai ridică vocea în hohotiţi tenebroase sau îşi voalează chipul sub linţoliul' lăptos al cetii... Dar, în veacul atomului, ce împotrivire poate opune o astfel de primitivă răzvrătire a stihiilor fluxului irezistibil al civilizaţiei ? Nenumăraţi călători se perindă prin locuirile unde, vara, doar ciobanii dialogau cu iarba şi cu stelele, iar iarna lătra viscolul pe întinderi pustii, ca într-un astru mort. Şi chiar acolo unde cingurătatea pare încă neprihănită şi desişurile nestrăbătute, unde milenii de-a rândul s-a săvârşit sub cupola indiferentă a cerului numai ritualul etern al germinaţiei şi dezagregării materiei, însemnele regulate ale marcajelor şi câte un ţipăt strident de locomotivă amintesc prezenţa omului şi biruinţa lui asupra naturii inculte. In anii ce s-au scurs s-a schimbat nu numai peisajul dar şi altitudinea faţă de el. Pe vremuri erau puţini cei ce dădeau târcoale munţilor şi dintre aceştia se numărau pe degete adevăraţii iubitori ai naturii. Masele obij-duite, pe care apăsau toate sarcinile ţării, orbecăiau prin beznă, ca roboţii, departe de ceea ce constituie podoaba vieţii, împlinirea ceasurilor de tihnă şi visare. Potentaţii huzureau pe coasta de Azur şi numai arareori, între două vacante la Nisa, veneau să ia cunoştinţă de o poziţie pitorească din ţară. Ei îşi transportau atunci confortul bucureştean pe roţile automobilului pînă unde, pufăind şi scormonind tăcerile, vehiculul putea înainta. Rezemaţi pe perne, se nevoiau să-şi sporească ba- 104 gajul de impresii cu «iste nume fiindcă străbaterea locurilor înşile li se părea o caznă inacceptabilă : doamnele nu voiau să-şi strice ferchezuiala printre pietroaie, iar domnii nu se simţeau în stare să renunţe la moţăiala de după masă. Ot despre Mitică, el a continuat, ca pe vremea lui Caragiale, să trăncănească la un aperitiv cu prietenii sau să întreprindă expediţii turistice în susul şi-n josul uliţei principale din oraşul de reşedinţă, umflîndu-se în pene cînd purta o pălărie nouă şi zg'indu^se la vitrine cînd consoarta îl oprea din plimbare printr-un ghiont imperceptibil. Prea puţini, „rari nantes in gurgite vaste", erau cei ce luau asu-pră-le riscul intemperiilor, al dormitului pe tare, al rătăcirii prin coclauri neumblate, numai ca să se elibereze în liniştea culmilor şi-m dulceaţa singurătăţii de mâzga acumulată într-o stearpă existenţă citadină. Acestor puţini le aparţinea Calistrat Hogaş. Autorul „Călătoriilor în Munţii Neamţului" venea de jos ; era neam de răzeşi, liceul îl făcuse ca bursier, iar în universitate se întreţinuse mai mult din meditaţii decît din ce ar fi putut să fie modesta subsidie părintească a tatălui, protopop împovărat cu o duzină de copii. Formaţia lui Hogaş cade în epoca de destrămare a paşoptismului revoluţionar cînd numeroşi intelectualii cu dragoste de popor, ofensaţi şi năpăstuiţi de rînduielile burghezo-imoşiereşiti, dar, pe de altă parte, incapabili să înţeleagă caracterul inevitabil al dezvoltării capitaliste, se refugiau într-o lume iluzorie fără aderenţe la realitatea cotidiană înjositoare. Unii coborau în trecutul Moldovei spire a smulge epocii lui Ştefan cel Mare un ideal vrednic de imitat, alţii făureau -utopia sociologică a unei democraţii rurale care ar atenua, chipurile, ravagiile capitalismului. Hogaş, fire rezervată, avînd un reflex de dezgust şi inhibiţie în faţa demagogilor ce transformaseră arena politică într-un bilei sinistru, ,şi-a exprimat protestul împotriva societăţii vremii prin evadarea in natură ; utopia lui era rousseau-istă. El se simţea bine în mijlocul pădurii, cit mai departe de orice trivialitate citadină. „Nu ştiu cum vor fi alţii — se oonfensează undeva scriitorul - cît despre mine, ştiu atâta că pierd măsura timpului, de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când, adică, biruit de dragostea neînfrîntă a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui sub îmboldirile ei în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză minată de nestatornicia vînturilor". în această dragoste pasionată pentru singurătate nu intră mizantropie, ci doar refuzul vehement al omului cinstit, şi demn de a suporta o societate filistină şi decăzută. Şi dacă pe un produs al civilizaţiei de seră, ca pe domnul George, Hogaş îl execră, ţintind asupră-i o ploaie -de ironii usturătoare, în schimb, pe o fată graţioasă, zburdalnică, delicios feminină, ca Floricica, o pictează în culori tandru afectuoase iar pentru a-1 descrie pe munteanul Iere-mia Honou îşi face o voce de tunet şi împrumută vechilor barzi exagerarea epică... De altfel, pe piscurile golaşe şi în fundul codrilor Hogaş nu se străduieşte ca un sihastru fanatic, să uite ce a învăţat ; dimpotrivă, pe el îl împresoară amintirea miturilor vechi, a imaginilor croite de închipuirea autorilor de demult. E un om de solida cultură care a sorbit din mierea cărţilor vechi. Şi pe măsură ce se descătuşează din servitutea unei civilizaţii de porunceală, în care totu-i pare artificiu, îşi descoperă veritabi-la-i vocaţie umană. încît pare paradoxal şi totuşi e adevărat : cu cît scriitorul se ^Îndepărtează mai mult de oameni, cu atît se simte mai aproape de omenire. Predilecţia pentru elementul sălbatic din natură, pentru ceea ce n-a suferit alterarea industriei şi a dresajului social,, pentru ceea ce e primitiv şi 105 liber, vine fireşte de la Rousseau. Dar dacă ideia că: natura • e principial -rnente bună, iar. civilizaţia e pricina corupţiei, a putut servi într-o anumită conjunctură, în Franţa secolului XVIII, forţelor înaintate ale vremii,- în condiţiile noastre sociale din a doua jumătate a secolului trecut, o asemenea concepţie devenise pur şi simplu diversionistă. Prin ea se exprima, în mod "obiectiv, drama acelui moment din istoria societăţii, caracterizjat genial de Lenin în articolul său despre Harzen, drept epoca în care spiritul revoluţionar al proletariatului nu se născuse încă, sau în cazul nostru, nu ajunsese la maturitate. Datorită apartenenţei de clasă şi formaţiei sale, Hogaş n-a putut înţelege direcţia obiectivă a dezvoltării sociale ; el a confundat criteriile în judecarea faptelor istorice, a substituit punctului de vedere' sociologic (caracterul inevitabil al evoluţiei spre capitalism !) o apreciere etică (denunţarea relelor aduse de capitalism,!). Ple-cînd de aci nu e de mirare că, îin pofida intenţiilor, a ajuns să slăvească uneori patriarhalitatea şi să exalte un individualism ineficient sub raport civic. Din. fericire însă, luciditatea în faţa obiectului şi acuitatea realistă a observaţiei i-au; corijat tendinţele spre idealizare. Deşi . în opera lui critica ..socială nu .se încheagă în generalizări cuprinzătoare, găsim. însă pagini virulente pe care cea măi radicală opo-,ziţie împotriva culturii burghezo-mo-.şiereşti le poate subscrie în întregime. Din acestea fac parte denunţările ironice ale dedesubturilor , vieţii monahale şi atacurile usturătoare dirijate contra viziunii ultra-tradiţionale asupra ţăranului. Cu sarcasm şi amără-dune- scrie, undeva Hogaş : „Şi deşi, spre cea mai mare glorie a neamului romînesc, 'ţăranul nostru se pare înzestrat ştu^am. •stomah de tinichea, aceasta, nu i îtnpiedică ' totuşi, ca bărbaţii de munte să: aibă, faţa' arsă si îmbătrinită, iar femeile să pară ca nişte capre cu picioarele etice şi cu sinuri lungi, ascuţite şi sălbatice". Hogaş nu a văzut posibilitatea unei armonii între societate şi natură. Din lumea saloanelor scliviTsite şi a moravurilor făţarnice, din lumea care-i contraria idealul de împlinire personală şi-i încătuşa vitalitatea el se salva luînd calea munţilor, întovărăşit doar de credincioasa-i mkţoagă. în natură, dincolo de satisfacerea simţului estetic şi de voluptatea trăirii biologice, dincolo chiar şi de acel „catharsis" pe care am văzut că indivizii, foarte urbanizaţi ca mentalitate, l-au resimţit întotdeauna, Hogaş căuta o altă modalitate a existenţei şi anume pe cea veritabilă, crescută din însăşi rosturile firii, liberă de orice constrângere şi de orice finalitate. Aici, departe de tot ce e murdar şi profan, încerca el să se lepede de alienările ce-1 înstrăinau de propria sa esenţă umană. Iluzia dura cîteva ceasuri, iar" întoarcerea printre oameni agrava de fapt contradicţia din care voise să se smulgă... Cine ia azi în mînă cărţile lui Hogaş simte coasa timpului ireversibil oare a îmbrincit în nefiinţă peisajul descris de scriitor, a perimat multe din ideile sale, a demonstrat himera unora din visurile lui, i-a demodat ,chiar şi modul expresiei, acel tabiet al frazei croite după canoanele retoricei clasice, cu perioade arborescente, dese inovaţii mitologice şi adevărate averse lexicale. Şi totuşi din proza profesorului de la Piatra se degajă un .farmec neîntinat de vreme, se furişează în ; cititor tresărirea unei emoţii durabile. .Aceasta vine din aceea -că Hogaş a fost un mare meşter al scrisului romînesc, pe care nu întâmplător ira aşezatGaragiâle în-ierarhia cea mai înaltă a preferinţelor sale. Aceasta vine şi din aceea că Hogaş a reuşit să, sculpteze chipul naturii- romî-neşti într-o marmură inalterabilă, că. 106 «1 a pus — după cum a arătat odată Ibrăileanu - i,în paginile lui numai lumină şi viaţă, numai soare şi bucurie, a pus toată taina muntelui şi tot albastrul cerului moldovenesc, mur-murjul izvoarelor, vorba cu tîlc a ţăranului şi gluma homerică a oameni-ior întregi de odinioară". Vechea Românie eminamente agricolă s-a urcat azi în tractor,iar văzduhul ei, cutreierat odinioară de păsările călătoare şi de fumurile tihnite ce ieşeau din hbgeaguriie de-ţară şi tîrlele ciobăneşti, e spintecat de . fulgerarea argintie a avioanelor cu reacţie şi de norii de funingine ai furnalelor şi giganticelor coşuri de uzine. Smuigîndu-se din periferia istoriei unde . lâncezea anonim, poporul înalţă cu puteri unite o măreaţă zidire şi îşi reconstruieşte sufletul, epurîndu-1 de atăvismele trecutului de mizerie, a-, daptîndu-1 la dimensiunile erei comuniste şi civilizaţiei atomice. Mai e loc pentru Hogaş în aceste condiţii ? Rezistă el încă în comunicaţia vie cu lectorul şi nu în galeria de bustuti venerabile conservate la muzeu ? Desigur ! Pentru că, deşi cunoaştem compoziţia chimică a lunii şi trimitem sputnici 6ă-i fotografieze faţa ascunsă, ea a rămas patroana îndrăgostiţilor şi concentrează; azi ca şi ieri, reveriile adolescenţei/ Pentru că, deşi energiile cosmice pot fi adunate într-o ţeava şi expediate printr-o simplă învârtire de şurub la capătul lumii, copiii înalţă zmeie, oamenii continuă să viseze, să plângă, să iubească şi uneori să se caţere pe munţi. Peisaj marini iarna — foto : Alexandrescu Mariana POEJI TINERS IN COLECŢIA „LUCEAFĂRUL" ILIE CONSTANTIN: .Vîntul cutreieră apele"; NICHITA STÂNESCU: „Sensul iubirii"; LEONIDA NEAMTU: „Cînfecul constelaţiei". rimele versuri ale lui Ilie Constantin poartă titlul : „Vîntul cutreieră apele". De obicei titlurile acestor vo- lume de debut nu spun mare lucru, urmărind doar să împace o necesitate editorială ou o ambiţie juvenilă, adică să fie destul de vagi ca să acopere un conţinut cam disparat şi destul de simbolice ca să sune cît mai „poetic", în cazul de faţă - spre plăcuta surpriză a recenzentului - tradiţia a fost încălcată. Ilie Constantin pare să aibă intuiţia datelor particulare, care-i definesc producţia lirică din acest întâi volum al său. Desigur, nici aici ansamblul mu se prezintă complet unitar. Piese ca „O floare" sau „Stăpînul fugea pe cîmp" (1907) sînt compuneri care ţin de-o fază a exerciţiilor poetice şi nu de ceea ce începe să fie cristalizarea unei individualităţi artistice şi a unei vocaţii proprii. Mai mult ca altele, placheta reţine din versurile risipite de autor prin reviste, un grupaj superior în coherenţă interioară şi expresivitate. Titlul, căci de la el am pornit, e de astă dată - cred eu - la obiect. Ilie Constantin subliniază elementele care joacă rolul principal în universul său poetic : vîntul şi apele. Amîndduă în mişcare, într-o mişcare Ov. S. CR0HMALN1CEAN0 I încă timidă, dar amplă, îmbătată de spaţii mari libere, desenîndu-se abia, dar deschisă de aceea ca toate începuturile unor imense făgăduinţi. Vîntul, aşadar, înfiorând suprafaţa oglinzilor lichide, umflând pânzele corăbiilor, umplând ca o respiraţie tînără universul. Apele proaspete, sclipitoare, minate iarăşi de un neastâmpăr tineresc la drum. O senzaţie a fluidităţii luaturilor stăpâneşte lirica lui Ilie Constantin şi traduce - cum voi încerca să arăt îndată - nu neapărat incertitudini, oi ceva din mesajul personal cu care tânărul poet se simte investit. „Plopii" săi, „ourg şiroaie" către infinit ; „prunii", „spumegă tăcut şi verde" ; stelele ies ca o escadră „pe sub prova lunii", odaia copilăriei, cu rufele întinse peste noapte la -uscat, i se păstrează în amintire ca „o înaltă şi zveltă corabie", pe care o poartă „pe ape albastre", „cămăşile - pânze umflate", „împinse de vîntul cel lin al suflărilor noastre" ; ândărătul cifrelor de control ale planului, Ilie Constantin aude „ţuierînd" petrolul, grînele „vă-lurind domoale"' ; oraşele „zoîcnind din pămînt" şi „călătorind", „lumini, fără număr pe mare". Pînă şi succesiunea vârstelor geologice îi apare ca un urcuş nestăvilit „de ape" : 108 „Sub ţămînt, în adînc, maluri se frîng detunînd şi prin piatră, prin lut, trecem spre-al vremii-nceput" ("„Cărbuni") Această senzaţie de fluiditate stă mereu sub semnul unor simboluri majore, cărora, poet al epocii noastre, Ilie Constantin le dă permanent un sens transparent, nemijlocit legat de experienţa istorică a generaţiei sale. Glasul lui e al tinereţii. O tinereţe care coincide insă cu tinereţea lumii instaurate de societatea socialistă. Universul e redescoperit sub latura aceasta juvenilă. Vântul, apele, sînt elemente care sugerează puritatea, diafanul, orizonturile -larg deschise. Fluidul conţine ideea începuturilor, a lucrurilor care se întruchipează abia, căutîndu-şi tipare noi. Cu ochii unei generaţii, al cărei suflet nu mai cunoaşte mutilările vechii societăţi, dimpotrivă sentimentul că imense posibilităţi îi stau înainte, poetul contemplă lumea sub semnul limpidităţilor dimineţii. Lucrurile din jur îi apar în contururi clare, detaşate, ca spălate de o rouă matinală. Profilul lor vibrează în aerul „luminos" şi „tare". Prin flacăra vreascurilor aprinse de brigadieri pe şantiere, el vede „oraşul alb", care va fi ; podurile arouin-du-se şi bulevardele desfăcindu-se largi şi drepte. Barajul de la Bicaz i se prezintă ca „o negaţie omenească fermă / a legilor naturii din văzduh" şi-n paginile uriaşe ale acestor legi, „o tăietură violentă cu cerneală" ; câmpiile îl asaltează „pătrunzând" prin „sticla umedă" a geamului de tren, care goneşte pe drumurile ţării ; piscurile, „împungând" ; iar „peste largi prăpăstii fără fund", privirea reţine „un viaduct subţire ca un strigăt". Simbolurile învestesc aşa dar realitatea cu un sens particular. Un univers nou se încheagă, necontenit, din materiale decantate, pure, fără zgurile trecutului, înălţîndu-se ca „o schelă zveltă", „din lemne drepte şi din cuie". Ilie Constantin transcrie totodată liric în planul mişcării, acest moment tulburător. O înfiorare dină amintind desprinderea din inform, trecerea la afirmare, se comunică versurilor. Ele urmăresc apariţia înceată dar cop'eşi-toare a stelelor pe firmament („Douăzeci de ani"), desfăşurarea arcului calm al macaralei introduoînd ordinea umană în răvăşeala şantierului („Pe Macara"), înşurubarea precisă, 'matematică, a rachetei sovietice în văzduh (Tot mai sus !). lunecarea „corăbiilor noi" spre ţărmul Comunei ca într-o magnifică „vastă debarcare" („Comunism"). Trăieşte aici un freamăt propriu vârstei, care coincide fericit cu sensul epocii. Ideea e formulată cu o mişcătoare graţie în „Versurile pentru un tânăr", de fapt colocviu ou sine însuşi al poetului. Ridieă-te ! sună îndemnul acestuia către întruchiparea simbolică a fiinţei sale fizice, pe care o vede prinsă încă în somnul inacţiunii, un somn ocrotit însă de întregul cosmos („cerul te-a vegheat" ; „să te-nvelească s-a trudit nisipul") şi închizător de aşteptate, necesare, participări : „Ridicâ-te ! E timpul să răsară Umbrele sălciilor peste aţe! Din lumea de sub pleoape, ieşi afară ! (Doar amintirile să-ţi laşi sub pleoape !) Necontenite unde înfioară Spre tine ţărmul alb, tot mai aproape. Ridicâ-te ! JB timpul să răsară Şi tînâra ta umbră peste ape !" („Versuri pentru un tânăr") Mesajul liricii lui Ilie Constantin se defineşte astfel mai bine, ca o chemare la Împlinire, la faptă Trăieşte în versurile poetului o muzică interioară, nedesluşită încă foarte clar, dar stăruitoare, imperioasă, în consonanţă cu rotirea astrelor, cu pulsa- 109 ţiile sîngelui, cu înflorirea vîrstai, cu ritmurile vremii, care „aşterne lumea la picioarele tinereţii". într-o anumită ezitare a gesturilor, intimidate parcă de vastitatea orizonturilor, în senzaţia cristalizării încă nedesăvîrşite, în descoperirea uimită a lumii, e pe undeva, pe dedesubt Rilke din „Frühe Gedichte", exclam în d : „Ich bin so jung. Ich möchte jedem Klange der mir vorüberrauscht, mich schauernd schenken" *). Par un Rilke naimitat de poză, ci asimilat creator, asociat unei experienţe de viaţă proprii şi transfigurat în conformitate cu semnificaţiile ei. Purităţile devenirii dobândesc la tînărul nostru poet alte sensuri, idealurile societăţii socialiste se luminează deosebit. Aici limpidităţile aurorale şi înfiorările pe care le cutreieră vîntul, vorbesc despre altceva. Supără doar într-o oarecare măsură prea multul calm impus gesturilor poetice. Declanşarea energiilor tinereşti se lasă aşteptată. E ca şi cum în muzica versurilor lui Ilie Constantin stăruie un preludiu prelungit peste răbdarea ascultătorilor. La un moment dat există primejdia ca tresărirea lină, care anunţă începutul mişcării să se substituie dinamicii vieţii socialiste, să dea senzaţia falsă de lunecare egală, fără clocote şi luptă spre comunism. Impresia aceasta se naşte dintr-un hieratism împrumutat artificial actului muncii ca în poemele închinate zidarului, minerului sau fur-nalistului. Faptele omeneşti se înscriu în armonia rotirilor cosmice, doar privite de la o apreciabilă distanţă, care le estompează dramatismul, ciocnirea cu nenumărate adversităţi. Lirica lumii noastre caută tocmai linia unde ambele planuri, al efortului concret pentru clădirea socialismului şi al *) „Ce tînăr sînt, m-aş dărui cu-nfiorare/ Oricărui zvon ce calea mi-o aţine" (trad. Măria Banuş). perspectivei acestui efort în ordinea, universului se întâlnesc. E singura direcţie în măsură să conducă spre o poezie într-adevăr nouă, în acelaşi timp familiară şi gravă, actuală şi capabilă să reziste timpului. Tonul adevărat Ilie Constantin îl găseşte în vigoarea, nu de expresie, ci de real avînt sufletesc, din fulguranta descripţie a străpungerii tunelului, scriind : ...Din două părţi lumina dă năvală Peste obraji şi umeri vuitoare, cînd ultimul perete de sineală li se prâvale-n pulberi la picioare. Glasul ritmat al trenurilor sure Cînd va sui prin stîncă înspre nori, Va ţi ecoul, vast ca-ntr-o ,pădure, Din inima acestor muncitori. LTunel".) E - după mine - drumul pe care tînărul poet are cele mai multe şanse să-şi împlinească vocaţia, să iasă din ceea ce ameninţă să devie o lipsă de globule roşii în versurile lui, e drumul pe care se pare că a şi pocnit în excelentul poem, neincius în volum, şi publicat de curînd în „Viaţa Românească" nr. 12, „Desprinderea de ţărm" unde-şi desface fără sfială aripile şi se încredinţează îndrăzneţ zborului. ★ Ceea ce s-ar putea numi „stare adolescentină" în poezie constituie şi pentru Nichita Stănescu materia lirică principală a întâiului său volum de versuri, „Sensul iubirii". Proiectarea unor frenezii şi îngîmdurări juvenile în întregul univers e făcută chiar cu o anumită ostentaţie absentă la Ilie Constantin. Nichita Stănescu se descrie mereu în atitudini chemate să figureze simbolic porniri triumfale spre largul zărilor, „Eu - zice - voi încăleca / pe-un armăsar alb / şi-mi voi agăţa ploile / cercel sunător la ureche / Să mă auzi cînd trec" („Adolescenţă") Galopada aceasta exultam- 110 tă e cîntată în versuri nu departe de o reală ardentă şi dedicate „lui Emi-nesou tînăr ": Soarele rupe \orizontul în două Tăria îşi năruie sţîrşitele-i carcere Suliţe-albastre, fără întoarcere privirile mi le-a%vîrl pe-amîndouă, sâ-l întîmpine fericite şi grave. Calul meu saltă pe două potcoave Ave, maree-a luminilor, ave l" („O călătorie în zori") Cu aceeaşi plăcere poetul amănunţeşte clipa cînd îşi întinde aripile, con-tempiîndu-le, îmbătiîndu-se de acest gest, urmărind cum ele taie „cu dunga lor, plimbătoare fîşulde portocalie lumină, pe care amurgul!le coboară din stîncă în stîncăl făcîndu-le să sune" („O viziune a Păcii"). Imagistica întăreşte caracterul ostentativ al gesturilor, situîndu-le într-un decor mitic cu pieţe antice sub un soare vertical, cu „coloane" spiralate „de cu-arţ", cu „scări pătate de rugină", călcate într-o pustietate ciudată de „sandalele" unor efebi înaripaţi, care poartă „s-uliţe" şi „scuturi". Poetul insistă asupra trăsăturilor sale copilăreşti, vorbeşte de „mîinile-i prelungi", die „umerii-i ascuţiţi", de privirile-i albastre. Vîrsta încă apropiată a jocurilor e evocată într-un şir de poeme autobiografice, poate cele mai directe şi mai aderente la o experienţă concretă, din volum („Pe câmpul de piatră", „Mister de băieţi", „Scurtă baladă" ; „Joc cu Avioane" ; „Sfârşit de bombardament". „De-odată am auzit ploaia venind"). „Starea adolescentină" se compune aşa dar, pe de-oparte din memoria foarte proaspătă a unei copilării chinuite, cu purităţile ei rănite de tabloul monstruos al războiului (caii murind, unul cîte unul, pe cîmpul. îngheţat, bubuind în cădere ca nişte înfricoşătoare tobe de piatră, întinzîn-du-şi într-o mişcare agonică, sub priviri infantile îngrozite, „picioarele lor paralele" ; tatăl intoreîndu-se acasă fără o mină ; casele dispărând brusc într-un „joc rotund" şi sinistru de a-vi-oane, cerul ivindu-se de-odată „pieziş" prin plafonul casei) ; pe de altă parte bucuria primăverii îndelung aşteptate, renaşterea vieţii într-o lume nouă şi dreaptă, înălţată ca o dimineaţă senină, strălucitoare, care invită sufletul -tineresc la cavalcade furtunoase. E, fără îndoială, în lirica lui Ni-chita Stănescu, o incontestabilă sensibilitate la puritate şi lumină, o remarcabilă putere de arcuire metaforică, o reală capacitate de înnobilare a impresiilor culese din jur prin proiectări imaginative pline de avânt, dar şi multă poză. Poetul nu izbuteşte să răm-î-nă, ca Ilie Gons-tan-tin, numai la expresia darurilor vârstei tuturor promisiunilor, ci trădează şi destule insuficienţe ale ei. Cu alte cuvinte, graţia apare la el umbrită de stângăcie, gravitatea, de puerilitate, ţâşnirea avântată în sus, de o anumită teatralitate -declamatorie. Vocea tânărului cântăreţ sună cum se întâmplă adesea, la aceşti ani, -uneori fie prea gros, fie prea subţire. Haina cuvîntuiiui nu-i cade bine pe trupul încă în creştere : mânecile surtucului se dovedesc nu o dată scurte, manşeta pantalonului se opreşte mai sus de gleznă. -Dacă pentru rechemarea în conştiinţă a -unor momente tragice din copilărie, ca şi a unor reverii puberale, lirica lui Nichita Stănescu se raportează la o experienţă autentică şi se hrăneşte din zăcăminte sufleteşti de-ajuns de bogate, pentru închegarea viziunilor de dăruire vibrantă marilor apeluri ale vieţii noi, cuvintele poetului nu par să urce -la suprafaţă încărcate ou destulă substanţă. De aceea se mărginesc să numească -doar abstract şi puţin emfatic lucrurile, înfăşu-rindu-le în cî-teva formule vagi, „purpura" şi „treptele" Comunei, „soarele viu" fu- gărind peste ţară, „sămânţa lumii", ete., sau mobilizează, spre a le da o came, viziunile 'livreşti de care am vorbit. Stridenţele apar din lipsa de adecvare la realitate, din metaforismul nu odată forţat, nebulos, aerian şi împins prin succesive rarefieri, către gratuitate. De ce ideia păcii şi a zborului tineresc nestînjenit, trebuie să conducă la imaginea bizară a poetului, care se caţără pe „spirala de cu-arţ" a unei coloane şi-şi desface „încet" aripile în amurg, ca un uriaş scarabeu ? De ce repulsia faţă de fascism cu tot ce o alimentează concret istoric cheamă o alegorie abracadabrantă ca aceasta : ,,-morişti de zvastici, zhk-lite" (?!!) aţinînd „glezna" iarăşi înaripată a poetului, care le striveşte şi-şi „clăteşte", apoi „călcîiul", „de venin", „în apele-ntîlnite" („Avertisment") ? Ce logică poetică prezidează amalgamul imagistic din dialogul cu Wotan : „pisc", „amestecat", „cu fulgere"(?!) „zdrenţuind" „tărcata meninge" (?!) a zeului germanic ; „Stele", de care atârnă „ştreanguri" dornice să smulgă cu ajutorul vuitului din trupul lui „sonor" (?!) „doar un balang" ; glodul autorului, ocolindu-i bucuros cadavrul suspendat şi strigîndu-i : „atâta eşti, un ciot de dumnezeu" ? E aici preţiozitate şi - cum am spus - poză, ambiţie de a drapa banalitatea în costume somptuoase împrumutate din lecturi, în haine care, fireşte, stau pe ea anapoda. E şi o tendinţă de a imprima artificial vorbirii un ton poetic, nu prin mişcarea sufletească nudă, ci prin construcţii sintactice căutate, sucite, adeseori obscure, fie prin natura lor eliptică sau excesiv figurată („De-aceea-mi întretai pe frunte/cu orizontul dungi fugind ; Drum iscat din lume, cu piscul/bătu în lună ; cerul rotund cu sorii ce-mi încăpură ochii", etc), fie prin folosirea improprie a cuvîntului („amarnicul gust" ; „sprincenele cristalizate de sare" ; „daţi-i criptele să pască" ; „boiul de rugină" ; „virful apelor", etc.) Fantezia poetică nu rezidă numai în capacitatea spiritului de a face asociaţii neaşteptate, ci şi de a le organiza astfel încît să aibă o anumită logică interioară, ou alte cuvinte ca plăs-muiriile imaginaţiei să se ţină, să păstreze un aer de verosimilitate. Ori ce metaforă dezvăluie o calitate a lucrurilor, atît de pregnantă încît se impune sensibilităţii, deasupra etoroge-neităţii lor evidente. Condiţia e însă ca valorile acestea calitative să fie într-adevăr copleşitoare, să lase în umbră diferenţele, să alcătuiască o viziune, o faţă a unei realităţi, cu tot ce presupune ea în ordinea coherenţei. Toţi oamenii pot fantaza ; între ei însă, numai poetul posedă însuşirea de a creia plăsmuiri imaginative plauzibile, care stau în picioare prin unitatea lor lăuntrică. Nichita Stănescu are o apreciabilă facultate de a descoperi îndărătul aparenţelor raporturi inedite între lucruri. Există la el o impresionabiiitate reală ; retina tînărului poet e proaspătă şi lacomă de lumină. Visarea cu ochii deschişi, îndreptaţi plini de încredere spre viitor, îi stimulează gîndurile, care se mişcă în lumea unor simboluri ale bucuriei şi fericirii, ca într-on element al lor. Cît le susţine o autentică efewescenţă tinerească, un sentiment trăit, ele comunică vibraţia vieţii şi organicitatea ei unor imagini memorabile. Iată, de pildă, o fermecătoare invitaţie juvenilă a iubitei la existenţa edenică a ţărmului marin : Vite, - zice poetul - epava corăbii lui Simbad marmarul cu un colţ se sprijină-n scoicile cenuşii, cu un vîrf înjunghie-n mijloc cleştarul peste toate punţile aleargă roci vii. („Cîntec de dragoste la marginea mării") 112 Iată şi o mişcătoare, simplă, omenească dăruire odihnei după o zi de muncă rodnică : Mă pregătesc de somn ca de o plecare fără grabă. Mai întîi către tine, maică, îmi trimit gîndurile pe deasupra trenurilor. O, prin fereastra deschisă aud sirenele locomotivelor 'cum şi-aruncă săgeţile paralele. • Voi lua cu mine schelele şi zidurile roşii ca (să le cresc mai departe, în vis, şi teiul din poartă - să mă-mpre)muie cu-nmiresmatele umbre -şi ţigările. („Pentru liniştea somnului") Lucrurile se strică, atunci cînd substanţa vieţii lipsind, fantezia execută acrobaţii în vid. Simţul concretului piere şi poetul face. metafore imposibile, frizînd nu odată ridicului, îmchi-puindu-şi o „coroană" rostogolindu-se printre pietre ca o „ghionoaie" (?!), un „văz" „murdărit cu stafii", drumurile intrind în pămînt „ca nişte rî-tne". Analogiile, care dictează în asemenea cazuri apropierile, se bazează pe reprezentări atît de abstracte ale realităţii, încît ignoră în mod fatal calităţile ei complet opuse comparaţiei. Aici se ascunde tentaţia spre her-metism, fiindcă toată estetica lui Mallarmé, cu metaforismul ei intelec-tualist. şi enigmatic porneşte de ia o neantizare, de la o abolire *) a obiectelor, de la o reducere a acestora la fantoma ideii lor. Sigur că nu e vorba la Niohka Stăneseu de aşa ceva. Pericolul abstractizării trebuie însă semnalat ca o prevenire, şi împotriva lui nu există alt remediu mai eficace deoît ancorarea puternică în realitatea vieţii noastre socialiste. *) E şi termenul cel mai frecvent folosit de poetul francez. * Cu o ceva mai îndelungată prezenţă poetică în revistele literare, Leonida Neamţu e şi el totuşi la primul său volum. Acesta se distinge priofcr-o aplicare superioară la obiect. Autorul ţine mai puţin să dea o radiogramă lirică a experienţelor vîrstai sale, ca Ilie Constantin şi Nichita Stăneseu, cit să compună poezii izbutite şi cu o valoare oarecum de sine stătătoare. Din volum nu se prea detaşează un profil sufletesc .distinct. în schimb, se impune un număr sporit de poezii bune, închegate, scrise cu un simţ al rotunjirii matur. Dacă ar fi apărut numai sub scurta evocare intitulată „Peste o clipă, gărzile roşii pornesc", şi incă numele lui Leonida Neamţu ar fi meritat «ă fie reţinut. E aici o tulburătoare surprindere a istoriei, intr-un moment al ei solemn, cînd timpul aşteaptă suspendat începerea epopeii, cînd faptele se pregătesc să intre în legendă, cînd încă „autori şi eroi se confundă", totul spus cu o răscolitoare intuiţie a atmosferei războiului civil, retrăit prin literatura lui. Dubla perspectivă a ceasului aceluia „luptei premergător" şi a dimensiunilor dobândite de el azi, a realităţii .imediate şi a aurei poetice ou care vremea a înconjurat-o, se întretaie, comunicând versurilor o notă de mare autenticitate. Un detaşament se rupe în două pe-un drum cineva şopteşte o vorbă despre noroc notează Leonida Neamţu ca să se întrebe îndată fascinat : Pe unde-o fi iMaiakovschi acum ? Pe unde-or fi cei doisprezece-ai lui Blok ? Poemul îşi descoperă muzica exactă în refrenul de armonică îndepărtată, în revenirea stăruitoare care marchează aşteptarea, neîmplinirea încă a asaltului decisiv, dar şi iminenta declan- 1 13 sare a lui, chemată de această sfîşiere ca o dezlegare : Mina istoriei acuma începe să taie Cablul ce ţine nava Comunei la mal Undeva îşi încarcă naganul Ceapaev Iar tovarăşul 'K-Oga?t se urcă pe cal. Şi armonica delirează în z&re... Şi-aleargă cineva, ca o veste, departe, departe -Un cîntec îngînă încet marinarii Despre viaţă şi despre moarte. Se regăsesc calităţile acestor strofe şi în alte poezii ale lui Leonida Neamţu. în primul rînd, o anumită capacitate de a stoarce idin datele existenţei zilnice sensuri semnificative pentru realităţile epocii noastre. Această reflexivitate topită într-o atitudine lirică asigură substanţa unor poeme ca : „Dramul brigadierilor" ; „îi iubesc" ; „Tunelul ide Aducţiune" ; „Cîn-tecul constelaţiei" ; „Un cîntec aripilor" ; „Sînt fericit că munţii" ; „Ochi de mare" ; ş .a. Urmărirea uimită a rachetei, care, „suliţă albă", urcă .spre „înălţimile netulburate", „de unde privirile cad înapoi / mai sus de trăsnete, ceţuri şi ploi", leagă ingenios oprirea, bătăilor inimii înmărmurite de sentimentul participării la ibiruirea cosmosului şi de ideea înscrierii svîcne-tuiiui vital omenesc în liniştea celestă. „Privirea se bucură mult, de nespus / Dar inima mea în piept a tăcut... / Aud în văzduh un puls nevăzut / Inima mea este sus / Este sus !" La fel gândul apropierii lumilor ca o prezenţă presimţită se insinuează firesc în mintea poetului de azi, cînid asemenea tuturor înaintaşilor săi îşi îndreaptă privirile către bolta înstelată : „în universul vast / Punctat de mii de focuri / Spre care seara imi-a deschis fereastra / Mai sînt desigur multe, multe locuri / Unde ca şi aici / In clipa asta / Un vînt de toamnă suflă-n •ramuri grele / .Şi clatină un nufăr, un zăvoi/ Şi ochi de oameni caută spre stele / Adică şi spre noi". Uneori, meditaţia pleacă de la elemente mai direct legate de experienţa lumii socialiste. Poetul îşi aduce aminte de un somn „cu obrazul în iarbă" lingă drumul brigadierilor. Visele i-au fost, toată noaptea, cutreierate de cîn-tece, de coloane tinereşti în marş, de „furtuna paşnică a steagurilor", iar trezirea dimineaţa, i^a apărut ca o rămînere în urmă. E sugerată astfel cu subtilitate ideea participării artei la practica nemijlocită a muncii constructive. Visarea poetică nu trebuie-să piardă contactul cu fapta. „în zori - zice Leonida Neamţu - steagurile se pierduseră în zare, eram singur /' şi doar brazii irepetau cîntecele de azi-noapte, domol... / -Tovarăşe, iridică-te-repede şi fugi să-i ajungi !" „Ai rămas în urmă, iar locul tău în coloană e gol !" Un poem mişcător de simplu asociază mersului feroviarilor, ^nedespărţiţi de luminiţa lor dreptunghiulară / Pîipîkoare ca inima omului / Legănată de-a lungul paşilor siguri şi calmi / însuşi mersul istoriei" - adăugind în final concluzia 'revelatoare : „Nu degeaba s-au împletit căile lor,, mereu !" în al doilea rînd, Leonida Neamţu are în materie lirică o fină ureche muzicală. Refuzîmd sonoritatea de suprafaţă a cuvintelor, el percepe acordurile lor mai subtile dictate de ritmuri lăuntrice sufleteşti, care structurează poemele, le stabilesc întinderea,, legănările, pauzele, accentele de intensitate emoţională. Mişcarea aceasta sugerată, o obţine adesea fie printr-o inteligentă pivotare pe un vers sau o •imagine cu valoare de refren, fie prin-tr-o gesticulaţie lirică discretă, în măsură să încarce însă expresia nudă, directă, ou un fior viu de sensibilitate. Un exemplu e salutul adresat primăverii sosite pe plaiurile patriei : Cînd revin lebedele, mestecenii cu gulere albe 114 Se ridică în vîrful picioarelor, braţul alb şi-l întind dezgolit Şi tresare bătrîna pădure de exclamaţii : - Lebede, lebede, bine-aţi venit! („Cînd revin lebedele") Din păcate, aceste două calităţi nu se conjugă în versurile timarului nostru poet totdeauna. Destule ori, muzicalitatea stinsă, aluzivă, tinde să devină procedeu şi să ascundă momentele de pană ale meditaţiei. Poetul nu găseşte câteodată mare lucru de spus şi atunci caută să împrumute locului comun o falsă profunzime, deplasând accentul pe articularea solemnă a reflecţiei banale. „Munca minerului vine spre mine / Din adînoul fără aripi şi viînt" - scrie cu aerul formulării unor descoperiri fundamentale Leonida .Neamţu şi adaugă la fel de grav : Stib pămînt se-ntretae atîtea drumuri Necercetate de luminile cerului l Fericit voi fi să pot vreodată In ochi ,sâ /privesc [munca )minerului („Munca minerului") Aceeaşi încercare de a da impresia că se află copleşit de gânduri şi sentimente, că din teama de a mu le putea cuprinde subtila nuanţare şi întreţesere, se mărgineşte la simpla invocare, la schiţarea fugară doar a unei stări tulburi sufleteşti, acolo unde de fapt n-are loc decît o constatare plată, se întâlneşte şi în meditaţia ânchinată „fla-cărei metanului". Muzica e aici chemată să salveze situaţia şi poetul îngînă cu intenţii încântătorii : Tu vii dintr-un timp spre care nicicînd Ochii mei n-o să-şi găsească fereastră. Ce vrei să-mi \spui, zbatere iute, Vrajă adîncâ, flacără-albastră ? („Flacăra metanului") aşa cum oficiază şi alte ori in vid, urmărind să suplinească lipsa de substanţă, prin frazări patetice : („Aici, simţi pe deplin / Cuprinzătoare, ero'că, neîntreruptă / Munca ! / Aici / Nu-mărind în minte şarjele ce vor clocoti în aceste cuptoare / Revărsând ca un torent / Pentru marile clădiri ale vieţii ce vine", etc. - „Peste o miile cinci sute de grade"), prin înşiruiri desfăcute în unghiuri largi („Şi malurile Balticei care au cunoscut paşii lui Petru cel Mare / Şi turnurile Moscovei ce-işi amintesc despre Lenin / Şi fluviile lumii în toate zările lumii / Şi oraşele lumii" - „îl caut pe Viladimir Maiakovski") sau prin repeţiri melodice, vagi, aeriene (v. „Cîntecile Revoluţiei", „îmi place", „Viitorul", etc). E de lămurit cu acest prilej un lucru : Leonida Neamţu ca şi alţi colegi ai săi de generaţie, descoperă spre meritul lui, virtuţile sugestiei poetice. Muzica interioară a versului joacă in cazul ei ou adevărat un col capital, clar pentru a face să vibreze în toată nuanţarea lui un complex de idei şi sentimente, efectiv foarte bogate, în primejdie de a fi sărăcit, simplificat, trădat prin simpla expunere raţională ! Acolo unde nu există o ireală ebuliţie sufletească, o dificultate de exteriorizare, sugestia njare la ce conlucra. Ea devine ca în lirica epigonilor simbolismului, o cale -facilă, prin .care un univers poetic îngust işi icreiază iluzia adînoknii, încon-jurându^se cu umbre, văluri şi ceţuri. Apele sufleteşti sânt tulburate artificial ca să nu li se vadă fundul apropiat. Primejdia aceasta îi -paşte şi pe .unii dintre poeţii noştri tineri atunci icînd nu atacă temele majore ale vieţii noi cu un suficient de bogat fond aperceptiv, cu o reală îndrăzneală a gîndirii. Autorul „Cântecului Constelaţiei" are de învins o astfel de primejdie pentru a-şi valorifica pe deplin ânsuşi-rile deloc minore cu care se dovedeşte a fi înzestrat. Trebuie să acorde însă mai puţină încredere facultăţii sale de a intra uşor în starea de transă poetică şi să-işi cultive intens capacitatea reflexivă îndreptînd-o cu curaj asupra realităţilor vremii noastre, a sensului lor istoric şi social. 115 AL. I. GHILIA şi AL. OPREA: O CONVORBIRE DESPRE CONFLICTELE Şl PROBLEMATICA ACTUALITĂŢII AL. I. GHILIA : Deşi îţi ştiu profesia, bazîndu-mă totuşi pe discreţia ta, aş risca o mărturisire : nu ştiu să scriu. Stai, nu jubila! Nu ştiu să scriu critică literară ! Deprins să mă mişc printre imagini ca un ţăran printre semănături, mi-i imposibil să ies din atelierul plastioizării ideilor şi să trec (fie chiar şi prin contrabandă !) în celălalt, al abstractizării lor. încurcarea atelierelor cred că ar aduce după sine pedeapsa compromiterii, prin blbîială, a tuturor bunelor intenţii. AL. OPREA : Aş lua această declaraţie drept un semn al modestiei tale dacă n-aş fi auzit-o şi de la alţi scriitori şi sunînd parcă nu a smerenie cît a laudă de sine. Adică lucrurile ar sta astfel: noi, scriitorii, avem „atelierele" noastre, facem literatură,, plasticizăm ideile, ş.a.m.d.; articolele — subînţelese prin cuvîntul „abstracţii" — sâ le scrie cei care au meseria de „articlieri". AL. I. GHILIA : Păi da, aşa şi este... AL. OPREA : Nu te aprinde 1 înţeleg că cea ce-ţi cere redacţia noastră nu este o sarcină prea uşoară. Tn presa literară — inclusiv „Viaţa Rornînească" — pe marginea documentelor celui de-al III-lea Congres al P.M.R. s-au scris şi multe declaraţii generale, iar noi te rugăm să părăseşti domeniul generalităţilor şi să ancorezi în problemele curente — deci şi concrete — ale muncii de creaţie. Cunoşti însă mai bine ca mine că noua etapă istorică în care a intrat ţara noastră — etapa desăvârşirii construcţiei socialiste — producând modificări în natura conflictelor de viaţă, ca şi a tipurilor umane, va influenţa şi configuraţia literaturii actuale. Ce trebuie făcut pentru zugrăvirea literară, adecvată acestor noi împrejurări, pentru soluţionarea justă a noilor probleme de creaţie? Astfel de probleme nu pot fi lămurite decît în cadrul unor largi dezbateri în care, în primul rînd, trebuie să intervină scriitorii — uitînd, pentru moment, că nu ştiu să scrie... critică literară. AL. I. GHILIA: într-adevăr, aşa pusă problema, încurcarea atelierelor nu poate fi păgubitoare pentru nimeni. In definitiv nici nu se poate concepe o reală evoluţie în arta literară fără oa romancierii şi poeţii înainte de toate să reflecte la problemele şi dificultăţile artei lor şi să-şi spună părerea în presă. Personal am avut o mare. satisfacţie că un romancier de talia lui Marin Preda şi-a spus cuvîntul în legătură cu romanul atît de discutat şi controversat al academicianului Călinescu şi că Titus Po-povici a analizat cu atîta exigenţă ultima piesă a lui Aurel Baranga. Asta nu înseamnă că în rîndurile criticilor să se infiltreze cumva ideea somnolentă că toate castanele să 116 fie scoase din foc cu mîna prozatorilor. In sfîrşit, trecînd la obiectul convorbirii noastre să-ncerc, simplu, să-mi expun punctul de vedere. Dacă o să mă-ncurc pe undeva, te rog să-mi dai o mînă de ajutor şi dacă în unele formulări o să-ti par sentenţios, să ştii că-mi declin ori ce răspundere — păcatul trebuie să-1 ia asupra sa critica literară de la care m-am molipsit. Aş porni de la cuvintele rostite de tovarăşul Gheorghiu-Dej la încheierea lucrărilor Congresului al III-lea al P.M.R. : „...Socialismul a învins în ţara noastră. Intrăm într-o etapă nouă a dezvoltării ţării — etapa desăvîrşirii construcţiei socialismului". Este ştiut că proza, poezia şi dramaturgia sînt cristalurile strălucitoare, cu multiple suprafeţe, care absorb imaginile cele mai vii ale lumii înconjurătoare, ale prefacerilor ei dialectice, iradiind apoi, cu putere, toată căldura şi frumuseţea absorbită. Oglindind etapa actuală a revoluţiei, literatura noastră revoluţionară, realist-socialistă trebuie fireşte, să înscrie un salt calitativ. Să treacă, adică, la desăvîrşirea trăsăturilor sale socialiste — a acelor trăsături care reflectă cel mai pregnant schimbările petrecute în însăşi realitatea socialistă a ţării. Noua etapă istorică, reprezentînd toată vastitatea relaţiilor noi, socialiste, din tara noastră; procesul adînc şi extraordinar ca amploare şi profunzime pe care-1 generează în sufletul oamenilor nivelul înalt al industriei; socializarea şi mecanizarea agriculturii; pătrunderea tot mai largă a ştiinţei în viaţă ; ridicarea oamenilor simpli (care nu mai sînt de loc simpli !) spre toate marile probleme ale contemporaneităţii, începînd cu cele ale păcii şi coexistenţei şi terminînd cu cele ale existenţei şi fericirii personale, toate acestea oferă literaturii izvoare de inspiraţie, pline de prospeţime şi inedit, şi ceea ce este şi mai important, noi tipuri umane, de-o. mare şi tulburătoare complexitate, cu un profil psihic şi moral cum n-a mai cunoscut niciodată literatura noastră. De pe această înălţime, literatura noastră va deveni cu adevărat realist-socialistă, pentru că va oglindi biruinţa definitivă a socialismului în ţara' noastră. Marea dificultate constă însă în a găsi procedeele şi modalităţile artistice cele mai adecvate zugrăvirii unei astfel de realităţi. îţi dai seama perfect că toate aceste lucruri sînt adevărate, dar tot atît de adevărat este că pe dimensiunile acestei realităt' trebuie croită, încălzită şi modelată însăşi arta cuvîntului. Cu cît viaţa actuală a omului devine mai complexă, cu atît problemele puse în faţa scriitorului devin mai grele şt mai complicate. Acolo unde viaţa cucereşte înălţimi noi, tradiţia nu ne mai ajută îndeajuns ; punctele de reper rămîn tot mai mult îngropate în ceaţă ; drumurile vechi către sufletele oamenilor trebuiesc şi ele redimensionate şi modernizate. La Congresul al III-lea al P.M.R., tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej formula importanta teză după care : „în prezent, activitatea ideologică, munca de lichidare a înrîu-ririlor educaţiei burgheze din conştiinţa oamenilor este tărîmul principal al luptei de clasă, al luptei între vechi şi nou". Deci o deplasare de forţe care priveşte direct şi-n esenţa ei literatura, proza, romanul în deosebi — prin atingerea coloanei lui vertebrale, problema conflictului. Romanul ca să existe, eroii lui ca să trăiască, să capete veridicitate şi autenticitate, trebuie să se axeze pe un conflict, o ciocnire dialectică din scăpărarea căreia ţîşneşte însăşi ideea lui, mesajul, puterea sa educativă. Fără conflict construcţia romanului s-ar prăbuşi ca un palat superb fără scheletul lui de fier care să-1 ţină în picioare. Dar astea sînt, fireşte, lucruri prea cunoscute; ceea ce vreau să spun e că, dacă în prima etapă a construcţiei socialismului lupta se dădea direct, luînd uneori forme violente şi dacă în focul luptei de clasă erau angajate forţe sociale ostile, delimitate cu precizie, astăzi, în condiţiile lichidării chiaburimii, ultima clasă exploatatoare, în condiiţile cînd în întreaga tară a fost creată baza economică a socialismului, însăşi natura conflictului în roman se va schimba. Unde trebuie căutat acest conflict ? Şi ce probleme se leagă de acest nou conflict literar ? Perioada de trecere de la capitalism la socialism, pînă la desfiinţarea ultimelor rămăşiţe ale exploatării, cu toate zguduirile. 117 ciocnirile, prefacerile petrecute atunci (prefaceri care s-ar putea asemăna cu prefacerile geologice de la începutul erelor omenirii) a putut fi transpusă artistic, ca să spunem aşa —• în romane şi nuvele cu o relativ mai mare uşurinţă. Romanele şi nuvelele scrise atunci — sau scrise acum şi care reflectă perioada aceea — surprind mişcări ample de masă, forme spectaculoase de ciocnire şi ambiţia fiecărui autor tindea să zugrăvească într-o pastă cît mai grasă şi mai suculentă întinse pînze epice. Romanul frescă mai poate fi eficace şi astăzi, numai că în momentul de faţă, cînd „socialismul a învins în ţara noastră" conflictele nu mai îmbracă formele 'spectaculoase de ciocnire şi nu mai cunosc dramatismul izbitor al perioadei care a furnizat cu generozitate virtuţi artistice romanului frescă şi că este infinit mai greu să surprinzi dramatismul la fel de puternic dar care reflectă de data aceasta lupta de clasă din conştiinţa oamenilor. Aş îndrăzni să spun că ceea ce în romanul frescă se petrecea pe un plan vast în suprafaţă, cuprinzînd mase întregi de indivizi şi ciocnirile furtunoase dintre ele, pe suprafeţe geografice şi istorice, în timp şi spaţiu. în romanul de acum trebuie să se deplaseze în adîncime şi-n toate dimensiunile infinitezimale ale timpului contemporan, către luptele interioare dinlăuntrul indivizilor şi între indivizi. Conflictul romanelor noastre mi se pare că trebuie să fie procesul dialectic al devenirii, al schimbărilor care se petrec necontenit în conştiinţa oamenilor sub influenţa binefăcătoare a socialismului ; acumulările de fapte şi saltul calitativ care se produce în gîndirea oamenilor în continua lor perfecţionare şi care constituie lupta de asanare a mlaştinilor trecutului, lupta care curăţă creierul şi spală sufletul de impurităţile moralei burgheze şi pregătesc noul tip uman, viitorul constructor al comunismului. AL. OPREA : Interesant! Cred că ai făcut observaţii extrem de interesante, care s-ar cuveni reluate în articolele de critică literară. într-adevăr, sînt deosebiri evidente între evenimentele care caracterizează lupta pentru cucerirea puterii şi chiar după aceea, cînd exista o înfruntare făţişă şi spectaculoasă între tabere distincte şi perioada actuală, cînd pe primul plan stă activitatea constantă şi aparent uniformă, lipsită, după cum ai spus, de un dramatism, „izbitor". îmi vin în minte cuvintele lui Lenin care spunea : „Sînt momente istorice în care lucrul cel mai important pentru succesul revoluţiei este acumularea a (cît mai multe dărîmături, adică aruncarea Sn aer ia cît mai multe instituţii vechi; sînt momente în care, după ce s-a dărîmat destul, se impune la ordinea zilei activitatea „prozaică" („plicticoasă" pentru un revoluţionar jmic-burgnez) a curăţirii terenului ide dărîmături ; ,sînt momente jcînd lucrul cel mai important este îngrijirea atentă a mlădiţelor noului, care cresc de sub dărîmături pe un teren ce h-a fost încă bine curăţat ide moloz". La noi, la această activitate „prozaică", „plicticoasă" pentru un revoluţionar mic-burghez, se adaugă împrejurarea complexă că domeniul principal al luptei de clasă trece pe terenul ideologiei şi moralei . In perioada „acumulărilor de dărîmături" scriitorul nu trebuie să-şi sforţeze prea mult imaginaţia pentru a găsi conflicte sociale dramatice, aceste conflicte i le furniza, direct realitatea. De aici ambiţia manifestă de a se realiza cărţi care să rivalizeze prin fidelitatea şi amploarea amănuntelor cu documentele istorice. In perioada de faţă cînd trebuie să urmăreşti lupta de clasă în păinjenişul complicat al relaţiilor nu numai socialnpolitice dar şi etice, este nevoie, se pare, de o elaborare artistică mai activă, pentru a se închega subiecte acute, dramatice. 'AL. I. G.HILIA : Mai e ceva. Ceea ce spuneam şi mai înainte. Deosebirile dintre aceste perioade se repercutează şi asupra fizionomiilor generale ale tipurilor umane. AL. OPREA: Sigur că da, bine înţeles. Atunci oînd masele luptau pe baricadă, înfruntînd gloanţele reacţiunii, anumite stări morale ale oamenilor noştri puteau trece 118 neobservate. Dar în momentul actual ne interesează, sîntem obligaţi să ne intereseze, nu numai cum munceşte cineva în producţie, ci şi, să zic, ce comportare are faţă de soţie — între aceste planuri existînd o influenţă directă, vizibilă. Cum spuneai, este vorba de o evoluţie a societăţii noastre noi oînd, pur şi simplu, toate caracterele sînt supuse unei probe de foc, evidenţiindu-se fisurile, golurile interioare ca şi poziţile etice cucerite. (Ca să folosesc un exemplu literar, Andrei Sabin din „Străinul", în zilele noastre, ar fi obligat într-un mod mai ascuţit să se „spele" de anumite năravuri mic-burgheze, pentru a nu intra în conflict cu colectivitatea socialistă). Cred însă că n-ai dreptate sau în orice caz, trebuie explicitată polemica ta indirectă cu aşa zisul roman-frescă. După cîte am înţeles, afirmi — şi sînt de acord — că în noile condiţii, scriitorii vor fi ajutaţi să despovăreze romanele lor de restul descripţiilor istorico-sociaile parazitare, orien-tîndu-se cu mai mult curaj către ceea ce formează substanţa literaturii : conştiinţa omenească. Totuşi, cred că trebuieşte sprijinită cu cîteva precizări teza ta că osatura romanelor o vor constitui luptele interioare, sufleteşti şi nu de altceva, dar pot fi autori care să tragă de aici concluzia că pot, de acum, să descrie cazuri de conştiinţă în afara tabloului general al realităţii. O caracteristică principală a eroului literaturii noastre — spre deosebire de cel al realismului critic — stă în aceea că în sfera vieţii sale intime pătrund, practic, nu numai aspecte de exemplu din relaţiile familiale, ci şi ale relaţiilor economice, ca să nu mai vorbesc de cele politico-sociale. O asemenea trăsătură în decursul timpului nu numai că nu se va subţia dar se va îngroşa, apropierea de comunism dezvoltînd receptivitatea faţă de interesele şi preocupările multiple . ale colectivităţii. (Că aceste laturi ale realităţii vor fi mai bine absorbite în însuşi modul de existenţă al eroilor mi se pare că este o altă problemă). Indiferent ce tipuri de romane vor ii „selectate", socialul rămîne temelia literaturii, în afara socialului dramele intime, procesele de conştiinţă n-au suficient aer pentru a deveni mari drame omeneşti. AL. I. GHILIA : Fără îndoială. E bine venită sublinierea ta. Nici un romancier din zilele noastre nu va putea realiza ceva substanţial dacă îşi va concepe personajele în halat şi papuci, ori închise între patru pereţi de plută. AL. OPREA : întocmai. Dar dacă n-ai nimic împotrivă, asupra acestei chestiuni aş vrea să stărui mai mult. Să nu uităm că dacă domeniul principal al luptei de clasă este morala, aceasta nu înseamnă că lupta de clasă nu mai există şi în domeniul politico-social. Lumea capitalistă nu ne trimite peste graniţă numai idei şi gusturi pervertite ci şi... spioni. Apoi cei care au făcut parte din clasele exploatatoare n-au devenit peste noapte nişte sfinţi. Se ştie, în sfîrşit, cîtă forţă de rezistenţă au deprinderile, moravurile cultivate în trecut. Tovarăşul Qheorghiu-Dej sublinia în Raportul ţinut la cel de-al IlI-lea Congres al P.M.R. : „Dar formarea conştiinţei socialiste şi lichidarea influenţelor educaţiei şi moralei burgheze este o sarcină de lungă durată". Şi mai departe : „Capătă o însemnătate tot ţnai mare judecata opiniei publice, a jcolectivităţii, formele obşteşti de influenţare a celor ice încalcă 'normele vieţii .sociale, deţ combatere a manifestărilor nesănătoase «de unor elemente înapoiate ale societăţii". Tu cunoşti însă foarte bine timiditatea cu care scriitorii noştri tratează asemenea subiecte. Fă o comparaţie între cazurile dezvăluite cu mînie în presa noastră de partid şi atmosfera călduţă, festivă care mai domneşte în schiţele şi mai ales în unele reportaje, (în treacăt fie spus, şi criticii literari care cu ani în urmă se preocupau de problemele satirei, tocmai acum, în mod ciudat, asemenea temă nu le mai stîrneşte entuziasmul!). Totuşi, în realitate, morala socialistă cucereşte poziţii în luptă cu tot felul de fenomene negative. Aş putea să înşir cîteva, dar ar însemna să trec pe teritoriul „atelierului" vostru şi mărturisesc că n-am acest curaj. 119 AL. I. GHILIA : Şi bine faci, pentru că oricîte lucruri ai şti tu din lectura cărţilor şi articolelor din ziare, nu poţi ţine piept, trebuie s-o recunoşti, unui reporter care. oricum, dar măcar atîta lucru trebuie să aibă : legătura cu viaţa. Şi pe urmă să-ţi fac o mărturisire. Apropie-ţi urechea şi să nu spui la nimeni! Să nu judeci nici un reporter după ce scrie. Ţi-o spun din proprie experienţă. Reporterul merge pe teren, întîlneşte o serie de probleme dintre cele mai spinoase şi cînd se întoarce acasă, dacă mai ales. scrie şi proză serioasă, lasă uneori toate aspectele dificile pentru utilizarea lor într-o nuvelă sau într-un eventual viitor roman şi scrie un reportaj liric sau descriptiv. Şi de ce > Pentru că e mai comod şi pentru că — din păcate — încă mulţi redactori de ziare şi reviste înţeleg în felul acesta reportajul. Reportajul mijloc de consemnare, dar nu reportajul activ, în salopetă de lucru, care intervine în viaţă, şi, înarmat cu radarul adevăratei partinităţi, depistează operativ, la fel cu satira, anumite rămîneni în urmă şi intervine cu eficienţă în rezolvarea lor. Teoretic, toată lumea e de acord (şi va milita în şedinţe şi-n diverse ocazii festive) pentru un astfel de reportaj. Toată lumea începînd cu reporterii înşişi şi sfîrşind cu cel mai prestigios redactor-şef al celei mai importante redacţii literare. Iată însă că practic lucrurile se schimbă. Să zicem că te duci la Ghirnogi (un sat undeva lîngă Dunăre) şi preşedintele gospodăriei colective de acolo ţi se plînge că zonarea agricolă fixată e necorespuozătoare pentru ei, nu respectă tradiţia locală a cultivării unui anumit soi de porumb, să zicem, şi li se cere în mod nerealist să cultive gnu de primăvară, oînd e ştiut că în condiţiile climaterice de aici griul de primăvară nu dă rezultate. Ce faci ? Te întorci acasă şi scrii un reportaj, hai să-i zicem un fel de reporta) foileton. Te duci cu el ia o redacţie. Nimereşti peste X sau Y care nu cunosc problema. Dînşii citesc, zîmbesc condescendent şi-ţi spun : „In regulă ! Portretul preşedintelui, bine prins. Scoate chestia aia cu porumbul şi cu grîul de primăvară, să n-avem încurcături cu specialiştii şi-i dăm drumu-n numărul viitor". „.Nu se poate — spui — omul m-a rugat să scriu neapărat despre asta !" „Problemă locală ! Ce rost are s-o discutăm ?" ţi se replică: „Ai mai întîlnit şi-n alte părţi situaţii asemănătoare?" „Nu!" zici şi t** gîndeşti că ţi-ar veni toarte greu să te apuci să cercetezi problema sub toate aspectele care le ridică (deşi ar trebui s-o faci) şi cedezi ; portretul preşedintelui apare ca un desen stîlcit făcut de un desenator care nici măcar nu ştie pe unde-s Ghirnogii, revista respectivă şi-a „acoperit" coloanele rezervate reportajului, „Contemporanul" te laudă !a rubrica „Reportaj" c-ai adus „un suflu nou de viaţă" şi toată lumea pare împăcată, numai că peste o săptămână primeşti o scrisoare de la preşedintele gospodăriei colective din Chirnogi care se arată foarte mîrinit c-ai mai scris un astfel de material nefolositor, nepomenind nimic de ce-i doare pe ei cel mai mult. A propos de asta : am tui. prieten, inginerul Bezus, care din partea Ministerului Agriculturii răspunde de regiunea Bacău şi Suceava şi urmăreşte tocmai această problemă a zonării agricole. Mi-a spus că specialiştii Ministerului, în strînsă legătură cu Academia pregătesc o vastă lucrare ştiinţifică privind zonarea agricolă a ţării. De ce nici unul dintre reporteri n-a venit, prin observaţiile lui, în întîmpu'narea şi sprijinirea unei astfel de cercetări multiple şi preţioase ? Sau alt exemplu şi mai concret: am publicat la începutul lui decembrie un reportaj în „Luceafărul" despre regiunea Suceava. Printre altele, schiţam acolo portretul unui cunoscut miciurinist din regiune, Gheorghe Cristea. Moş Cristea, cum i se spune,, a aclimatizat smochinii şi migdalii la clima aspră din nordul Moldovei şi-a făcut o serm-de alte cercetări (obţinerea unor noi soiuri de grîu, porumb, etc.) Printre altele a avut ideea să obţină o nouă plantă textilă, perenă (a altoit cînepă pe nalbă sălbatică) şi din care se pot obţine o serie de produse foarte necesare industriei noastre (saci, fringhii,. odgoane, etc.) Marele lui necaz e că specialiştii de la I.C.A.R. nu vor să-i recunoască cercetările — şi neavînd sprijinul I.C.A.R.-ului, cercetările lui nu se pot valorifica în»' 120 producţie. Bine înţeles tot ce era dulce în reportaj (smochine, mere, dulceaţă) a apărut nealterat, dar chestia cu specialiştii de la I.C.A.R. a dispărut. De ce ? Ca să nu fio supărat tovarăşul cutare sau cutare de la Institut sau redactorul respectiv a considerat că în această problemă moş Cristea nu trebuie să fie ajutat ? Zeci de astfel de probleme se pun reportajului de probleme şi, fireşte, de multe ori cînd autorii sînt slabi de înger şi redactorii fug de răspundere, el riscă să apară jumulit ca vulturii fără pene. Mai e folositor la ceva un astfel de reportaj ? Şi pentru ce-1 mai scrim ? ! Boala aceasta a descriptivismului e atît de păcătoasă cînd îţi pătrunde în condei încît mulţi ani de zile* personal a trebuit să dau o bătălie acerbă ca să mă vindec de ea. In această ordine de idei, am toată stima pentru reportajul-eseu al romancierului Galan (care apare uneori în „Scînteia") şi care sună lapidar şi sec ca un comunicat al Ministerului Agriculturii, încărcat de cifre comparative şi date statistice, calcule şi argumente convingătoare şi care atacă în mod curajos probleme de economie agrară, de planificare, etc. Se mai pot da alte cîteva exemple pozitive, dar nu prea multe. Cred că ar trebui să luptăm ca reportajul să fie îmbrăcat în haine de lucru. Să scrim reportaje frumoase, pline de originalitate, dar în primul rînd să scrim reportaje utile, reportaje vii. Toţi scriitorii (şi nu numai cei tineri şi de ce nu şi poeţii ? De ce nu şi dramaturgii ?) săi îmbrace salopeta albastră a reportajului şi să intervină concret şi operativ în problemele vieţii, în problemele construcţiei socialismului. AL. OPREA : Revenind la proză în general... AL. I. GHILIA : Revenind la proză, la roman în deosebi, revenim la problema, pusă de la început: problema conflictului. N-am să fac referiri la romanul-frescă. Realizările de o deosebită valoare artistică obţinute în ultimii ani la noi au demonstrat ele însele posibilităţile nelimitate ale acestui gen de roman în ceea ce priveşte amploarea ariei de desfăşurare a conflictelor şi problemelor puse de viaţă. Ceea ce vreau să subliniez e că, după părerea mea, romanul psihologic, de analiză şi atmosferă, cu toată gama lui infinită de nuanţe poate, cred, la fel de bine sau şi mai bine, cu mai multă profunzime, să cuprindă întreaga complexitate spirituală şi etică a contemporanilor noştri. Mi-ar veni greu să explic, dar cred că romanul viitorului va fi tocmai un astfel' de roman. In orice caz, nu se pot prefigura scheme şi teorii, practica artistică va găsi singură formele corespunzătoare reflectării realităţii. Ceea ce vreau să spun e că ideea. ta cu un individ oarecare, prezent în mijlocul luptătorilor „pe baricadă" e foarte interesantă. Un asemenea om care luptă, care e alături de noi, îmi spune tot, sau aproape-tot (în orice caz se putea prezenta numai în această situaţie tipică pentru definirea lui de atunci) fără să mă intereseze ce crede el despre fericire şi cum concepe fericirea, ce cerede despre dragoste şi modul cum se comportă cu iubita lui şi cu femeile în general, etc. etc, dar astăzi, acum, acelaşi individ care se strecoară prin viaţă în mod filistin, ducînd o existenţă dublă, una acasă şi una în producţie, nu mai mi-e indiferentă şi nu-i mai pot trece cu vederea aceste trăsături negative numai pe motivul că la serviri „se achită conştiincios de sarcini". Conflictul, prin urmare, coboară în viata cea mai intimă a oamenilor şi trebuie să dezvăluie paralel cu acţiunile eroilor, gîndurne şi frământările cele mai ascunse care au generat acele acţiuni pe plan practic. Adică, să spunem, muncitorul cutare de la fabrica cutare a făcut o inovaţie sau îl surprinzi la strung lucrând peste orele lui de program, experimentând o nouă metodă de aşchiere a> metalelor. Ei bine, ce-1 determină ? De ce face el aceasta ? De ce un om se ruşinează la un moment dat pentru o anumită faptă a lui, pentru un viciu sau o deprindere greşită pe care în mod obişnuit o considera firească sau chiar se mîndrea cu ea ? Sînt o-serie de lucruri aproape insezisabile şi apoi sînt o serie de drame, de încurcături şi de probleme care pot schimba o viaţă întreagă de pe axul ei. Cunosc de la Bicaz urmă- 121 loarea poveste: Romeo, un şofer; Julieta, o fată oarecare, drăguţă. Se iubesc şi se căsătoresc — nimic mai simplu; cine avea să-i împiedice (cauza dramei shakespeariene a dispărut în societatea noastră). Aparent ţoale merg bine, tinerii se iubesc, „se înţeleg", dar el observase încă înainte de căsătorie că fata era foarte palidă, foarte slabă. „Dragă, ce ai, nu cumva eşti bolnavă ? Mie să-mi spui, n-ai de ce să te fereşti, vreau ca între noi să existe o sinceritate totală". „Nu, nimic. N-am nimic", spune ea. Dar îl minte. II minte din teamă de a nu-1 pierde, obsedată de ideea că dacă s-ar afla adevărul, el ar lăsa-o. Asta era înainte de căsătorie. Minciuna continuă. Pentru actele necesare căsătoriei, fata găseşte un doctor necinstit, îl plăteşte şi doctorul îi eliberează un certificat fals. Şi fericirea aparentă începe. Trec doi ani, aceleaşi discuţii, bănuiala lui, incertitudinea, neputinţa de-a afla adevărul; grija ei şi într-o bună zi, hemoptizia. El o duce la spital, o internează, îi plăteşte toată îngrijirea medicală şi după vindecare, înaintează actele de divorţ. Motivul: nu concepe să-şi mai continuie existenţa lîngă un om care 1-a minţit. E un conflict dramatic ? E ! Iată o dramă cu motive şi semnificaţii multiple. Sau altceva : problema căsătoriilor, problema familiei. Independenţa economică, egalitatea femeii cu bărbatul, eliberarea dragostei de orice fals, de toate convenienţele burgheze (zestre, avere, rang, etc, hotărîrea arbitrară a părinţilor) face ca drama atîtor eroine din trecut să nu se mai poată repeta. Asta nu înseamnă că problema nu mai e actuală ! Tribunalele noastre judecă foarte multe divorţuri, dar conflictul care stă la baza acestor divorţuri e cu totul altul. Are cu totul alte cauze. Bunăoară, surprinzător, dar aşa este ! munca, munca eliberată şi ea de servitutile lumii burgheze, transformată de noua societate „într-o chestiune de mîndrie şi onoare" şi care devine treptat (odată cu mecanizarea în agricultură şi cu automatizarea în industrie) o vastă operă de creaţie, ei bine, munca poate să-i unească şi să-i despartă pe oameni, să lege între ei simpatii sau antipatii totale şi mai mult, să despartă şi oameni care se iubesc (sau au crezut că se iubesc !) şi care, totuşi, nu-şi pot găsi reazimul comun în reazimul principal al existenţei umane — munca. Aminteşte-ţi cîte contradicţii n-ai în-tîlnit singur sau nu ţi s-a povestit despre ele: el „ridicat în muncă" şi ea rămasă la munca de jos (sau invers) ; el funcţionar şi ea muncitoare, avînd şi unul şi altul simpatie şi respectiv dispreţ pentru activitatea lor diferită. Sau şi mai izbitoare, contradicţiile din familiile unde unul din soţi nu lucrează „şi se plictiseşte" şi din plictiseală ajunge să-şi „omoare timpul" după toate tiparele moralei burgheze. AL. OPREA : Ascultîndu-te — şi carnetul îţi este doldora de însemnări, n-ai extras decît cîteva, unele sub o formă generală — m-a cuprins o sinceră mîhnire că asemenea fapte scriitorii noştri le pun de-o parte pentru nuvele ori romane, şi nu le supun judecăţii publice în presă. De ce, adică, nu s-ar urma pilda multor scriitori sovietici care îngemănează activitatea pur beletristică cu cea publicistică ? (Aminteşte-ţi cele două articole publicate de Ilya Ehrenburg în coloanele ziarului „Komsomolskaia Pravda" care au deslănţuit o răsunătoare dezbatere în mijlocul tineretului sovietic pe tema educaţiei sentimentelor la omul comunist). Din sarcinile pe care le-a fixat Congresul al III-lea al P.M.R. muncii ideologice, se desprinde, cred, necesitatea de a se spori rolul activ al literaturii, intervenţia ei vie şi promptă în însăşi desfăşurarea vieţii. In acest mod s-ar satisface şi criticile juste care privesc actualitatea literaturii noastre. Pentru că, iartă-mă, dar n-am întîlnit nici nuvele şi nici romane prea multe care să dezbată problemele pe care le-ai discutat. Sînt desigur importante evenimentele istorice apropiate anilor noştri — ele au furnizat şi vor mai furniza material pentru cărţi valoroase — dar literatura, pentru a fi actuală, trebuie să răspundă frămîntărilor actuale ale contemporanilor. 122 Uite, ca să cobor pe terenul exemplelor, toată lumea apreciază talentul lui Titus Popovici. Dar ultimele sale creaţii — piesa „Passacaglia", şi scenariile de film — nu fac altceva decît să reia motive din primele cărţi. Nu ar fi însă mai bine ca talentul său să se exercite şi în zugrăvirea unor aspecte noi din viaţă, eventual luate chiar din prezent ? Cititorii aşteaptă să primească ajutor în rezolvarea cerinţelor ideologice şi morale pe care actuala perioadă istorică le pune existenţii lor. AL. I. GHILIA : — Bine c-a venit vorba, îmi stătea de mult pe inimă şi nu ştiam cum s-o spun. Ai dreptate, nici nu se poate altfel. Romanul, poezia, drama... Dar stai puţin ! Pentru că aminteai de Ehrenburg. Am pe undeva, am decupat interviul lui dat „Gazetei literare" recent, cînd a fost la Bucureşti. Uite ! „Sînt avioane cu reacţie •— spune el — care au aripi extrem de puternice, care lărgesc orizontul vieţii moderne. Aceste aripi aparţin vieţii". „Şi literaturii", aş spune eu. Cu condiţia ca ele să corespundă cît mai perfect cerinţelor vieţii moderne a omului, problemelor şi frământărilor lui sufleteşti. Dar pentru asta — aş adăuga — aripile literare trebuie să se lepede de orice balast. Şi cu asta te-aş ruga să ne întoarcem iarăşi la conflict. Dar să urmărim şi reversul medaliei : falsul conflict. Nu ştiu dacă ai văzut „Scrisorile de dragoste" ale lui Stoenescu ? Tot conflictul din cap pînă-n picioare e fals ! Schelet de tinichea, menit să susţină o acţiune inventată, melodramatică, sentimentală, bulevardistă, facilă, cu efecte contrarii decît cele scontate, plină cu spirite şi ele răsuflate, sunînd a tinichea. Piesa a fost în unanimitate criticată de cronicarii dramatici, dar cu mult prea multă îngăduinţă şi fără să se vizeze lipsa de exigenţă a tovarăşilor din direcţia repertorii a Ministerului Culturii, D, sau B, nu ştiu cine sînt şi care au recomandat această piesă teatrelor şi-o susţin în continuare, neobiectînd nimic secretarilor literari care o aleg şi-o introduc în repertorii, cedînd la rîndu-le facilului, tocmai pentru că piesa face concesii prostului gust al unui anumit public dornic de „destindere gratuită" şi în felul acesta „aduce bani la casă". Există o mentalitate greşită împotriva căreia trebuie să îndreptăm tot focul opiniei publice scriitoriceşti, mentalitatea că ori ce lucrare care nu prezintă grave lacune politice, care nu-i greşită ideologic şi are aripile artistice îndreptate cît de cît pe linia de plutire, merge. „Nu aduce nici un rău" •— se spune ! Ba aduce. O idee strălucitoare desprinsă din realitate, înecată în mediocritate artistică, compromite ori ce intenţii, aricit de bune ar fi. Exigenţa nu-i un manometru cu care se măsoară numai anumite opere şi anumiţi scriitori. Exigenţa trebuie să se exercite deopotrivă, cu acelaşi simţ politic, asupra fiecărei opere şi fiecărui scriitor în parte. Să nu fie numai atît că nu aduce nici un rău. Dar să ne-ntrebăm şi la ce foloseşte ? Mediocritatea nu e o măsură cu care se împacă epoca socialismului. După toate succesele de pînă acum în proză, poezie şi dramaturgie, nu ne mai poate fi indiferentă calitatea artistică a lucrărilor care se publică şi care se joacă pe scenele noastre ! AL. OPREA : — Stai, opreşte-te ! Nu cred că trebuie să te foloseşti de toate armele polemicii împotriva unei biete comedii fără mari pretenţii. Nu de altceva, dar sînt şi cazuri de scriitori reputaţi care tratează într-un mod formal aspectele actualităţii — în -cărţile cărora sînt aduse cu multă ştiinţă tot felul de detalii, ba este creată cu talent atmosfera locurilor — pe care o apreciezi atît — dar le lipseşte un lucru esenţial: problemele de viaţă esenţiale, ale oamenilor din zilele noastre. Nu sînt pregătit să aduc argumente, cred însă că analizîndu-se cu atenţie unele dintre cărţile care au ca temă viaţa clasei muncitoare, s-ar dezvălui diverse forme de ocolire a luptei dintre vechi şi nou care se dă pe şantierele şi în întreprinderile noastre 123 industriale. Vreau însă să discut alte povestiri ori nuvele citite sau recitite de curînd şi care cuprind în sfera subiectului lor şi asemenea situaţii de pe terenul moralei fără a le da sublinierea necesară, fără a le zugrăvi în toată complexitatea aspectelor lor. Un prieten al lui Fănuş Neagu, exprimîndu-şi nemulţumirea faţă de obiecţiile pe care le adusesem în „Gazeta Literară" nuvelei „Cantonul părăsii", formula, într-un moment al conversaţiei, o remarcă interesantă. Spunea, anume, că Fănuş Neagu s-a ocupat acolo de ce vrei şi ce nu vrei, de la amănuntele senzaţionale din biografia directoarei şcolii, pînă la scrisorile de amor pe care le primeşte eroul principal din partea contabilei de la cooperativă, dar a schiţat în treacăt, neglijent, un personaj cu o dramă, într-adevăr interesantă. Este vorba de Bucur, care-o iubeşte fără perspective pe Lilica şi vrea să se căsătorească cu ea, în pofida unor prejudecăţi comune —, directoarea şcolii fusese siluită de nişte bandiţi — dar observînd că între noul profesor şi Lilica se naşte o iubire, are o discuţie sinceră cu rivalul său, cu scopul de a-1 preveni împotriva zvonurilor neadevărate, înfăţişîndu-i toată puritatea morală a fetei pe care nu încetase s-o iubească. Este o împrejurare cu bogate dimensiuni etice, dar pe care autorul n-a valorificat-o, atras fiind de un pitoresc de suprafaţă care face, deci, ravagii, şi în povestiri nu numai în reportaje. (Concluzia dură, evident, este a mea, nu a prietenului lui Fănuş Neagu.) Sau, uite, un alt exemplu şi mai elocvent pentru ceea ce vreau să demonstrez. La amîndoi ne-a plăcut, cînd a apărut în „Viaţa Romînească", povestirea lui Suto Andrâs, „Omul liniştii". Se înfăţişează aici un conflict cu adevărat nou, rezultat din însăşi evoluţia formelor de viaţă ale societăţii noastre. Bătrînul Lukâcs a avut mari merite în înfăptuirea reformei agrare ca şi în anii ulteriori de ridicare economică a satului. (Dar şi atunci suferea de o anume trufie, îi plăcea să caute aplauzele celor din jur). Noile evenimente ajung să-1 depăşească, ascuţind efectele orgoliului său individualist. Pentru că acţiunea de înfiinţare a gospodăriei colective nu se leagă de numele său, predică chibzuiala, asigurarea tuturor condiţiilor etc, şi refuză să se înscrie, situîndu-se astfel, obiectiv, pe poziţia acelora care voiau să încetinească ritmul de socializare a agriculturii. Conflictul este cu atît mai acut, cu cît noul secretar al organizaţiei PMR este chiar fiul său. Sînt scene de un mare dramatism, — aminteşte-ţi zbuciumul dureros al mamii care nu ştie cum să aplaneze discuţiile dintre tată şi fiu. Dar către sfîrşit, autorul pare că ezită, nu ştie cum să ajungă mai repede la o rezolvare şi se serveşte de o întîmplare oarecum exterioară subiectului — nişte ţărani porniţi împotriva colectivei îi sparg capul secretarului, o ocazie pentru ca bătrînul să se pocăiască. Am mai spus că nu sînt excluse nici în actuala perioadă forme violente de luptă, cu o condiţie ca ele să nu servească drept pretext pentru sacrificarea nuanţelor pe care le iau ciocnirile morale. îmi exprim speranţa că proza noastră oglindind noile aspecte, mai complicate, ale luptei de clasă, se va debarasa definitiv de o seamă de clişee, care în unele cărţi scrise cu ani în urmă, schematizau relaţiile sociale din realitate. Dar chiar prin exemplele pe care le-am dat pînă acum — şi le-am dat la întîmplare, cum mi-au venit în minte, — se dovedeşte că în proza noastră au pătruns şi pătrund conflictele actuale pentru a căror zugrăvire pledăm. (Am spus actuale, pentru că simt nevoia următoarei explicaţii : şi pînă acum romanele şi nuvelele noastre au urmărit reflectarea diverselor conflicte sociale în conştiinţa indivizilor — dau un singur exemplu, dar suficient : „Moromeţii". în afara acestui plan, am mai spus-o, nici nu poate să existe literatura ca atare, — dar noi ne referim la noua perioadă istorică şi cînd activitatea ideologică, munca de lichidare a înrâuririlor educaţiei burgheze din conştiinţa oamenilor este tărîmul principal al luptei de clasă, al luptei între vechi şi nou). Lista unor astfel de creaţii ar putea fi mărită. Am să mai adaug cîteva exemple, mai încolo. Vreau să nu scap însă prilejul pentru a face cîteva imputări criticii literare — asta pentru ca să răs- 124 pund autocriticii de care ai dat tu dovadă în domeniul reportajului. Pentru că nu se poate spune că ar exista nu ştiu ce pasiune a criticilor care să nu-i lase să doarmă dacă n-au discutat în presă cutare sau cutare creaţie care dezbate astfel de probleme noi de viaţă. De pildă, revista noastră a publicat povestirea lui Petre Sălcudeanu, „Iubeşte ziua de mîine", care înfăţişa efectele negative pe care le are în viaţa unei gospodării colective, tendinţa de a se ridica valoarea zilelor de muncă în detrimentul dezvoltării fondului de bază. N-am întîlnit nici măcar o notiţă care să sublinieze actualitatea unei asemenea prt* blematici, prezentă în toate documentele de partid. AL. I. QHILIA : — Poate că acum, la apariţia volumului... AL. OPREA: — Poale. Aş vrea să menţionez pozitiv şi noul roman al lui Nicolae Ţie, ilustrând tocmai acea listă de care vorbeam mai sus. Nu cunosc forma în care va apare, dar versiunea pe care am citit-o — şi din care a fost publicat un fragment în „Gazeta literară", descrie cu ascuţime greşelile pe care le face directorul unei schele petrolifere pentru că nu are suficientă încredere în oamenii cu care lucrează. (Şi astfel, are posibilitatea să contureze figura interesantă a secretarului organizaţiei de partid, care sub aparenţa unei comportări aspre, ascunde o profundă dragoste şi un sincer respect faţă de muncitori). Observ, însă, că treptat, sîntem înclinaţi să facem apologia faptelor abstrase din context, deşi eu am o neîncredere care ţine de domeniul superstiţiei faţă de „feliile" din realitate. Asta, poate şi pentru că, în creaţiile contaminate de o viziune negativistă, numai de fapte brute nu se ducea lipsă. Dar escamotînd, cum te exprimai într-un loc, dimensiunile timpului contemporan, ajungeau la ceva minor şi meschin. Este uşor să vînezi cutare sau cutare întâmplare dar mai greu e să le redai în atmosfera timpului nostru şi care atmosferă să impregneze toţi porii creaţiei. Căci, procesele de conştiinţii, dilemele morale despre care ai vorbit, au loc într-un mod aparte, diferit de cel din trecut, în sfîrşit, şi pentru a spune cuvântul exact, se petrec la înălţimea societăţii noastre care desăvârşeşte construcţia socialismului. AL. I. GHILIA : — Depinde la ce serveşte faptul brut. Uită-te la literatura celor mai mari romancieri ai zilelor noastre, uită-te la literatura lui Hemingway, Şolohov, Steinbeck. Faptul brut, smuls parcă direct, crud, din realitate, e prelucrat, ciocănit îndelung şi cu migală pe dedesubt; la lectură sună ca un clopot şi sunetul tulbură prin rezonanţa lui gravă şi adînc omenească. Ar merita o discuţie aparte ultimele romane şi nuvele sovietice, ca romanul Galinei Nikolaeva, „Bătălie în marş". Se pun acolo aceleaşi probleme ca cele pe care le-am sugerat : existenţă, muncă, cinste, dragoste, puritate morală sau duplicitate mic-burgheză, se dezbat multiple probleme etice, probleme de partid ; conflictul plin de vigoare şi forţă dramatică, scoate în relief figuri puternice, pline de pasiunea noului şi-a creaţiei (inginerul Bahirev) şi spirite retrograde, suflete mortificate în rutină şi carierism (Valgan, Blîkin). Ciocnirile sînt violente, nimic nu e călduţ, molatec, personagiile sînt dezvăluite pînă-n esenţa lor. Şi asta e ceea ce ar trebui să ne stimuleze şi pe noi : dezvăluirea în toată complexitatea lor a eroilor vieţii contemporane şi o dată cu ei, cu îndrăzneală şi simţ de răspundere, depistarea marilor probleme, a ceea ce criticul Al. Simion, prefaţatorul Galinei Nikolaeva în româneşte, denumea atît de plastic şi cuprinzător, vibraţia contemporană. Fără această vibraţie contemporană, dacă această vibraţie nu va arde în noi, ne vom împotmoli într-adevăr în smârcurile cazurilor ciudate şi gratuite, ne vom îneca în zgura tulbure a faptului brut şi nimic, nici un fel de artificii, de jonglerie, nici un fel exotism şi de senzaţionalitate urlată nu ne va apropia de sufletul contemporanilor noştri. Cam acestea ar fi de spus. Şi-nainte de toate ar fi de spus că trebuie, într-adevăr, să se termine o dată cu teoria aceea laşă a comodităţii şi 125 neputinţei — perspectiva timpului, lăsarea să se scurgă încetişor ţoale evenimentele ca la capătul lor să te aşezi şi să sorii. Dacă n-o să scriem noi (acum în primii aoi ai şeseoalului) romanele, marile poeme lirice şi epice, dramele tulburătoare ale actualităţii, cine are s-o facă? Cine-o să scrie „Capodopera necunoscută" a construcţiei socialismului de care vorbea cu atîta patos Paul Georgescu ?! Romancierii din Comunism! Cred însă că ei o să aibă destule probleme ale lor. Singura soluţie şi singurul mod de-a ne verifica posibilităţile rămîne să ne suflecăm mânecile şi să ne apucăm vîrtos de treabă şi chiar dacă nu vom ajunge pînă la capodopera necunoscută, cel puţin vom furniza urmaşilor material s-o scrie ! Iată ce-aş fi avut de spus. Dar toate astea sînt cam haotice. Materialul aşa cum e, cald şi inform, trebuie trecut într-un atelier colectiv, pus pe nicovală şi bătut vîrtos cu ciocanul. AL. OPREA: — Este ceea ce îşi propune „Viata Romînească" publicînd acest dialog şi mvitînd pe scriitori şi pe critici să-1 continue. RAPORT la cea de a treia Consfătuire pe iară a tinerilor scriitori (26-27 decembrie 1960) Tovarăşi, Consfătuirea noastră are loc la cîteva luni după lucrările celui de al IIMea Congres al Partidului Muncitoresc Romîn, eveniment de însemnătate deosebită în istoria poporului nostru. Congresul a făcut bilanţul unei perioade de mari realizări în decursul căreia socialismul a învins în patria noastră, şi a trasat programul unei etape noi în dezvoltarea ţării — etapa desăvârşirii construcţiei socialismului. Ne aflăm într-un moment istoric de o importanţă excepţională, caracterizat printr-un mare avînt al întregului popor muncitor pentru traducerea în viaţă a sarcinilor trasate de cel de al III-lea Congres al Partidului nostru cu privire la planul economic de şase ani şi la cel de perspectivă. Ţara noastră va deveni în următorii zece-cincisprezece ani o ţară industrială dezvoltată, cu o agricultură multilaterală şi de înaltă productivitate, în care producţia şi consumul calculate pe locuitor, vor ajunge la nivelul ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, iar întregul popor se va bucura de condiţii de viaţă demne de epoca socialismului, victorios. Sarcinile cuprinse în raportul Comitetului Central, prezentat de tovarăşul' Qheorghe Gheorghiu-Dej la Congres au şi început să fie traduse în viaţă, constituind un vast program concret de muncă şi creaţie. Istoricele victorii ale întregului nostru lagăr, în frunte cu Uniunea Sovietică, an darul să ne dea un sentiment de mîlnririe şi de neţărmurită încredere în forţa socialismului. Sub ochii noştri ştiinţa şi tehnica sovietică supun cosmosul, sporind încrederea, omului în capacitatea sa de a domina forţele naturii spre folosul tuturor. O strălucită expresie a forţei şi a prestigiului fără precedent ale socialismului şt comunismului în viaţa şi destinul omenirii, o constituie recenta Consfătuire a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova. Declaraţia adoptată la Consfătuire, rod al înţelepciunii colective a tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti, întruchipează generalizarea bogatei experienţe revoluţionare a mişcării comuniste mondiale. Documentele Consfătuirii dau o profundă caracterizare ştiinţifică epocii noastre, definind-o ca o epocă a luptelor celor două sisteme mondiale opuse, a revoluţiilor socialiste şi a revoluţiilor de eliberare naţională, a prăbuşirii imperialismului, a lichidării sistemului colonial, epoca trecerii pe calea socialismului a noi şi noi popoare, a triumfului socialismului şi comunismului pe scară mondială. Sistemul socialist mondial se transformă în factorul hotărîtor al dezvoltării societăţii omeneşti şi el este acela care, invin-gînd în mod inevitabil capitalismul, se situează în fruntea apărării intereselor vitale ale 127 fiecărui popor, în fruntea forţelor păcii, capabile să preîntîmpine războiul. De importanţă istorică pentru destinele omenirii este programul de dezarm,are generală şi totală propus de Uniunea Sovietică, program ale cărui idei de bază, sintetizate în lozinca „o lume fără arme, fără armate şi fără războaie", a prins rădăcini adînci în conştiinţa oamenilor iubitori de pace de pretutindeni. Conştiinţa omenirii nu poate tolera ca în zilele noastre, în epoca unei minunate înfloriri a geniului uman, să mai dăinuie asemenea rămăşiţe barbare ca robia colonială, sursă permanentă de primejdii pentru pacea popoarelor. Nu este departe vremea cînd lupta de eliberare naţională va şterge definitiv de pe suprafaţa pământului orice urmă a robiei coloniale, a dominaţiei unui stat asupra altuia. Adoptarea, în urmă cu cîteva zile, de către Adunarea Generală a O.N.U. a proiectului de rezoluţie propus de către delegaţia noastră condusă de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu privire la măsurile pentru promovarea în rîndurile tineretului a ideilor păcii şi înţelegerii între popoare, constituie încă o dovadă a forţei şi vitalităţii ideilor coexistenţei paşnice, a rezultatelor obţinute prin eforturile consecvente depuse în această direcţie de ţările socialiste şi de toate statele iubitoare de pace. Tovarăşi, Congresul Partidului nostru a arătat că atragerea celor mai largi mase la creaţia istorică conştientă de dezvoltare a noii orânduiri sporeşte rolul şi însemnătatea activităţii ideologice, a muncii politico-educative desfăşurate în rîndurile poporului. Formarea conştiinţei socialiste şi lichidarea influenţelor educaţiei şi moralei burgheze este o sarcină de cea mai miare, însemnătate. Sub conducerea Partidului se desfăşoară azi o intensă şi multilaterală activitate pentru dezvoltarea conştiinţei socialiste şi a noilor trăsături ale omului nou, membru demn al societăţii socialiste. Muncitorii, ţăranii, tineretul patriei noastre manifestă o mare sete de carte, de cunoştinţe, de frumos. In satisfacerea acestor cerinţe, scriitorilor le revin sarcini de răspundere. Literatura realist-socialistă este un mijloc eficace de educare a oamenilor muncii în spiritul idealurilor nobile ale marxism-leninismului, ale patriotismului socialist şi internaţionalismului proletar, în spiritul intransigenţei faţă de orice influenţă a ideologiei burgheze. Ea contribuie la promovarea noii atitudini faţă de muncă şi colectivitate, la statornicirea noilor trăsături morale şi de caracter, proprii eroului zilelor noastre, constructor al socialismului. Tânăra generaţie de scriitori — parte integrantă a întregului front scriitoricesc. — îşi datoreşte dezvoltarea grijii părinteşti a Partidului nostru, cuceririlor poporului muncitor, înfăptuirilor revoluţiei culturale din ţara noastră. Tinerii scriitori, crescuţi şi educaţi în anii regimului democrat-popular, sînt legaţi organic de realităţile construcţiei socialismului din ţara noastră. In anii din urmă, numărul scriitorilor tineri a sporit considerabil, o bună parte din ei manifestîndu-se activ şi eficient în frontul larg şi unit al literaturii noastre realist-so-cialiste. Aceşti scriitori tineri se dezvoltă statornic, arta lor cîştigînd continuu în calitate. Noul detaşament al tinerilor scriitori, valoros şi activ, devine pe zi ce trece tot mai larg. Cercurile literare, forme ale mişcării artistice de amatori din ţara noastră, cunosc, ■o dezvoltare impetuoasă, contribuind activ la creşterea şi promovarea de noi şi noi talente ridicate din rîndurile poporului şi, în primul rând, din sânul clasei muncitoare. Numărul cercurilor literare din uzine şi de la sate, din şcoli şi din facultăţi, se ridică astăzi la 2«) în întreaga ţară, cuprinzând aproximativ 2500 de membrii. In aceste cercuri capătă întîile îndrumări literare mulţi tineri de talent — poeţi şi prozatori — ale căror lucrări apar nu numai în culegerile editate de casele regionale de creaţie, ci şi în publicaţiile Uniunii Scriitorilor şi îndeosebi în revista „Luceafărul". Tocmai pentru că mişcarea literară de S*28 amatori constituie un vast teren fertil şi plin de îmbucurătoare surprize, peisajul literar al scriitorilor tineri este bogat în noutate şi prospeţime ; procesul de promovare a valorilor este destul de rapid, deşi uneori cu inegalităţi, datorate experienţei limitate, lacunelor de ordin teoretic şi estetic, deficienţelor de meşteşug ori, uneori, inconsecvenţei muncii pe care o exercită publicaţiile de specialitate, editurile, critica literară, scriitorii maturi. Dezbaterile noastre au menirea să analizeze activitatea creatoare din ultimii ani a scriitorilor tineri şi îndeosebi să stabilească coordonatele dezvoltării lor viitoare, în lumina sarcinilor trasate de Partid pentru perioada desăvârşirii construcţiei socialismului în ţara noastră. La Consfătuire participă scriitorii tineri cei mai reprezentativi, care au lucrări publicate, membri sau nemembri ai Uniunii Scriitorilor, tineri scriitori activi, care îşi desfăşoară munca în cadrul filialelor, precum şi un număr de tineri talentaţi, reprezentanţi ai unor cercuri literare din ţară. Sînt reprezentaţi, de asemenea, în această Consfătuire scriitorii tineri aparţinînd minorităţilor naţionale a căror creaţie se dezvoltă cu tot mai mult succes în cadrul literaturii noastre realist-socialiste, problemele lor de creaţie fiind aceleaşi cu ale scriitorilor romîni. Dorim să imprimăm dezbaterilor noastre un caracter de lucru. Raportul nu-şi propune să treacă în revistă toate luorările apărute, ci să abordeze cîteva probleme care ne pot ajuta la lămurirea unor probleme de creaţie ce stau în centrul interesului nostru colectiv. I. PROZA ŞI PROBLEMELE ACTUALITĂŢII * In ansamblul creaţiei tinerilor, unul dintre sectoarele în care s-au conturat talente interesante, cu reale posibilităţi de dezvoltare, este, fără îndoială, sectorul prozei. In ultimii ani au apărut numeroase lucrări în proză care s-au bucurat de aprecierea publicului cititor, dovedind o tot mai profundă cunoaştere de către tinerii prozatori a bogatelor noastre realităţi contemporane, maroînd totodată creşterea măestriei artistice a unora dintre cei care la ultima noastră consfătuire se găseau la primele lor lucrări, precum şi apariţia unor noi tineri talentaţi. Titus Popovici a tipărit în această perioadă încă un roman deosebit de valoros. „Setea", care s-a bucurat de cele mai calde aprecieri ale cititorilor şi criticii literare şi, în prezent, este tradus în mai multe limbi. Alecu Ivan GhiJia, cunoscut pînă nu de mult prin cîteva povestiri şi reportaje de gazetă, a publicat romanul „Cuscrii", inspirat din lumea satului nostru de astăzi; Huszâ.r Sândor a scris un număr de nuvele interesante despre viaţa clasei muncitoare ; Theodor Mazilu, de la foiletoane şi schiţe satirice a trecut la roman, prin cartea sa „Bariera" ; Nicolae Tic, depăşeşte stadiul de reporter, p-rin realizarea romanului „Ora şase". Se anunţă ca o carte interesantă romanul „Cordovanii" de Ion Lăncrănjan. La baza reuşitei artistice a acestor cărţi stă în primul rînd tematica lor bogată, inspirată din lupta clasei muncitoare, a întregului nostru popor condus de Partid, împotriva exploatării burghezo-moşiereşti şi a fascismului, pentru realizarea transformărilor revoluţionare din ţara noastră, pentru construirea unei vieţi noi, socialiste. Este semnificativ faptul că o specie literară ca reportajul solicită în primul rînd interesul tineretului, cîştigîndu-şi în ultimii ani un loc binemeritat în literatura noastră nouă, prin pana unor tineri ca Pop Simion, Vasile Nicorovici, Ioan Grigorescu, Romulus Rusan şi alţii. Volume de reportaj ca „400 de zile în oraşul flăcărilor", „Paralela 45°", „Profiluri" şi altele sînt în măsură să ne ofere o imagine a varietăţii modalităţilor repor- 9 — c. 3474 129 fericeşti. Acestora li se adaugă două interesante volume de reportaj scrise în limba germană, semnate de Bert Millitz. S-au afirmat în ultima vreme ca povestitori talentaţi Dumitru Radu Popescu, Ni-colae Velea, Făniuş Neagu, Schuster Paul, Tompa Istvân, Vecess Zoltan, Vasile Rebreanu, ca să nu vorbim, decît de aceia care şi-au strîns lucrările în volum. După cum se poate vedea, în domeniul prozei tinerii depun o activitate creatoare intensă, inspirîndu-se din aspectele majore ale realităţii. Datorită permanentei şi înţeleptei îndrumări .a Partidului, în cadrul succeselor generale ale prozei actuale, tinerii au obţinut realizări însemnate în ceea ce priveşte oglindirea artistică a marilor teme ale prezentului. Să ne oprim mai întîi asupra aşa-numitei proze scurte : portret, schiţă, nuvelă, specii literare care, prin însăşi natura lor, sînt chemate să zugrăvească operativ problemele actualităţii. Hunedoara, Bicazul, Valea Jiului, Oneştii, Săvineştii, Ţiolenii au fost muzele care au fertilizat imaginaţia reporterilor ori nuveliştilor noştri. S-a creat, am spune, chiar o specie nouă în proza actuală, rezultată din interferenţa dintre reportaj şi beletristica propriu-zisă, care, departe de a fi un hibrid ciudat, reflectă veridic faptele din viaţă. Căci ce altceva pot fi oare reportajele-povestire cultivate de Pop Simion, Do-mokos Qeza şi alţii, decît o astfel de specie nouă, impusă de însăşi cerinţele vieţii ? Atenţia pe care au acordat-o scriitorii tineri temelor inspirate din viaţa clasei muncitoare se poate vedea şi în numărul şi calitatea nuvelelor sorise în ultimii ani. Nicuţă Tănase este unul din aceia care au scris despre transformările petrecute în conştiinţa unor oameni tineri, care, ajutaţi de colectivul muncitoresc în care se încadrează, îşi găsesc adevăratul drum în viaţă. Se cuvine să amintim nuvelele cuprinse în volumul „Sîngele şi apa" de Corneliu Leu şi acelea din volumul „Energii" de Radu Cosaşu, precum şi altele semnate de Oltean Laszlo şi Ştefan Gheorghiu etc. In ceea ce priveşte oglindirea transformărilor oare au loc în lumea satului, tinerii prozatori au continuat succesele înregistrate în anii anteriori, sezisînd relaţiile noi, socialiste, care s-au statotrnicit în mediul sătesc. Pe baza acestui material social-uman, reflectând variate aspecte ale conflictelor de viaţă, au fost create nuvele şi povestiri remarcabile, semnate de cei mai buni prozatori tineri, amintiţi adineauri, cărora li se adaugă un detaşament mai larg de autori de proză, ca : Petre Sălcudeanu, Ştefan Bănulescu, Alexandru D. Lungu, Dionisie Şincan, Ion Băieşu, Viniciu Gafiţa, Ioniţă Marin, Petre Su-rupăceanu, Homyâk Jozsef, Toth Măria, Petre Stoenesicu, Lucian Zatti şi alţii. Trebuie să arătăm însă că deşi lucrările tinerilor autori de schiţe şi povestiri, ale reporterilor, oglindesc probleme şi aspecte variate ale actualităţii, totuşi ele exprimă încă insuficient marea bogăţie şi complexitate a vieţii de fiecare zi a constructorilor socialismului. Clasa noastră muncitoare, întregul nostru popor, luptă cu entuziasm şi abnegaţie pentru a da viaţă istoricelor hotăori ale celui de al III-lea Congres al P.M.R., pentru de-săvîrşirea construcţiei socialiste. In această uriaşă operă creatoare a celor care aduc mai aproape ziua de mîine, se formează trăsături noi, puternice, socialiste ale caracterului uman, se îmbogăţeşte viaţa spirituală a poporului nostru. De aceea, în ciuda succeselor, nu putem avea o atitudine de automulţumire, de ignorare a lipsurilor pe care le nraf prezintă creaţia prozatorilor tineri. O deficienţă importantă a reportajelor şi schiţelor noastre rezidă în prezentarea uneori superficială, simplistă a proceselor complexe care au loc în realitate. Deficienţa aceasta se relevă mai ales în reportaj. Sînt reporteri oare nu au depăşit faza unui extaz liric în faţa cutărei sau cutărei construcţii, fără a detecta problematica umană a acelora care o înalţă. Desigur, este mai uşor să operezi cu descrieri de peisaj, cu exclamaţii metaforice, decît să pătrunzi în miezul vieţii reale a oamenilor. De această slăbiciune suferă unele dintre reportajele semnate de Alecu Ivan Ghilia, Pop Simion, Victor Vîntu. Vasile Căbulea etc. 130 O exagerată înclinaţie pentru descriptivism şi „pitoresc" vădesc şi unele schiţe şi nuvele, care sînt actuale mai mult prin decorul lor decît prin adâncimea de idei, ori a problemelor umane pe care ar trebui să le abordeze. Cadrul exterior, peisajul tehnic îşi au, fireşte, rosturile lor, însă numai prezenţa acestor amănunte nu poate oferi unei scrieri caracterul de actualitate. E nevoie de studierea atentă şi îndelungată a vieţii şi muncii oamenilor, de străduinţă neobosită, pentru a surprinde esenţa fenomenelor caracteristice vieţii de azi. Uneori însă, căutând să evite primejdia schematismului, autorii de schiţe şi nuvele cad în cealaltă extremă : aleargă după situaţii şi întîmplări „excepţionale", după false conflicte, care nu rezultă din dramatismul real al vieţii. Dumitru Radu Popescu, bunăoară, îşi ratează în cîteva schiţe intenţii lăudabile, neputînd rezista atracţiei către scenele „tari", cu un puternic iz naturalist. Un exemplu, schiţa „Drumuri", apărută în Tribuna. Un tînăr, viotimă a războiului imperialist, se întoarce nebun de pe front. Scriitorul intră cu acest prilej în fundătura naturalismului, prin goana după anumite efecte tari. Căutarea unui fals dramatism explică şi conflictul artificial din nuvela lui Cornelul Leu „întoarcerea fiului risipitor", nuvelă ce nu depăşeşte de fapt semnificaţia mitului biblic. Un alt prozator tînăr, Bâlint Tibor, recurge în lucrările sale la zugrăvirea naturalistă a unor oameni înapoiaţi. Apar încă lucrări în oare determinarea socială este estompată, pînă la cufundarea în zona atemporalului, ca în cazul povestirii lui Fănuş Neagu „Dincolo de nisipuri", ori portrete ale muncitorilor în care elementul caracterologic specific, de clasă, se pulverizează în divagaţii lipsite de semnificaţie, cum se întîmplă în unele schite ale lui Radu Cosaşu. In legătură cu lucrările de acest fel, trebuie să spunem limpede că orice încercări de a găsi poezie şi inedit în afara problematicii sociale a realităţii, în afara luptei poporului pentru construirea socialismului, rămîn sterile, constituie piedici serioase în dezvoltarea talentului. Vorbeam la început despre realizări incontestabile ale tinerilor prozatori. Observaţia se verifică şi în ceea ce priveşte specia mai dificilă de creaţie, romanul. In rindurile tinerilor prozatori se manifestă un viu interes pentru problematica sa tului, pentru transformările social-economice din viaţa ţărănimii. Acest interes pentru tematica rurală sja concretizat printr-un număr mare de lucrări de proză, printre care câteva romane de valoare, ca „Setea" şi „Cuscrii". In ciuda faptului că acest sector tematic este în general bine reprezentat, căutările tinerilor prozatori fiind, de cele mai multe ori fructuoase, trebuie să facem următoarea observaţie critică : romanele redau deobicei etapa de început a trecerii ţărănimii pe drumul socialismului şi prea puţin problemele actuale ale luptei pentru consolidarea şi dezvoltarea pe mai departe, a sectorului socialist din agricultură. Este necesar, aşadar, să se depăşească acest stadiu al zugrăvirii satului, care reprezenta o noutate în urmă cu cîţiva ani, şi să se deplaseze atenţia principală a prozatorului tînăr către acele situaţi' care constituie astăzi noul, adică fenomenele consolidării şi dezvoltării pe mai departe a sectorului socialist constituit. Viaţa clasei muncitoare începe a fi obiectul unor forme epice ample. Au apărut astfel cărţi, ca atît de discutata „Barieră" de Teodor Mazi'lu şi „Ora şase" de Nicolae Ţie, contribuţii importante la fixarea tipologiei muncitorului. Romanul „întâlnirea* de Constantin Chiriţă, în ciuda deficienţelor lui, aduce un material important de discuţie în privinţa zugrăvirii vieţii de uzină. Spre a sublinia varietatea tematică, prezentă şi în domeniul romanului, amintim volumele lui Corneliu Leu : „Ochiul dracului", surprinzînd aspecte de viaţă dintr-un oraş dobrogean, şi „Vîrsta de aur", în care abordează într-un mod 131 interesant tema tineretului studios. Din păcate însă, aceste două lucrări sînt împovărate cu multe deficienţe artistice. In privinţa zugrăvirii tematicii muncitoreşti se remarcă şi în creaţia tinerilor anumite lipsuri. Avem încă prea puţine romane care să oglindească munca plină de eroism a clasei muncitoare pentru industrializarea socialistă a ţării, viaţa sufletească bogată a muncitorilor din uzine, din fabrici şi de pe marile şantiere. Uneile romane care oglindesc mediul muncitoresc au provocat obiecţii îndreptăţite. Tinerii noştri romancieri păşesc încă cu destulă nesiguranţă în domeniul analizei şi zugrăvirii lumii lăuntrice a muncitorului, este încă palid oglindită tăria morală a eroului pozitiv, a conducătorului de masă, a comunistului, spiritul lui plin de iniţiativă, marea sa forţă şi bogăţie sufletească. Tocmai de aceea eroii comunişti din unele cărţi rămîn încă cu mult inferiori eroilor din viaţă. Pentru ca lucrările noastre să fie cu adevărat izvorîte din clocotul vieţii clasei muncitoare — clasă conducătoare în societatea noastră — să dea chip unor eroi activi, plini de patos revoluţionar, aşa cum sînt prin excelenţă comuniştii, se cere în primul rînd o bună cunoaştere a vieţii de uzină şi de şantier, o participare activă la marile prefaceri prin care trece ţara noastră în plin proces de industrializare. Pentru creatorul care îşi propune să reflecte viaţa clasei muncitoare, — legătura multilaterală, profundă şi pe căi variate cu muncitorii, cu mediul muncitoresc, apare în chip necesar şi obiectiv. Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat o expresie pregnantă acestui principiu al artei realist-so-cialiste, în cuvîntarea rostită în primăvară la conferinţa regională de partid de la Cluj, criticând pe „acei scriitori care fug de viaţă, de realitate, nu vin în mijlocul oamenilor muncii, nu se străduiesc să cunoască viaţa şi preocupările lor. Astfel de scriitori devin inevitabil sterpi în activitatea lor creatoare ; ei pot stîrni admiraţia ieftină a cîtorva snobi, dar poporul — acela căruia trebuie să se adreseze orice operă de artă veritabilă — îi respinge". Aceste cuvinte trebuie să constituie pentru toţi scriitorii şi, cu atît mai mult pentru cei tineri, un îndreptar permanent în munca de fiecare zi. II. POEZIA ŞI MESAJUL REVOLUŢIONAR Tînara generaţie a dat liricii realist-socialiste un însemnat număr de talente. In cursul ultimilor ani, s-au afirmat: Alexandru Andriţoiu, Ion Brad, Aurel Rău, Ştefan Iureş, Tiberiu Utan, Szekely Jânos, Ion Horea şi alţii, prezenţe efective în concertul poeziei noi din ţara noastră, nume cunoscute ,în cercuri tot mai largi de cititori. Amplificînd prin varietate şi culoare acest peisaj al liricii, în anii din urmă o întreagă pleiadă de tineri poeţi a cunoscut o promiţătoare afirmare. Printre cei amintiţi la consfătuirea din 1956 ca fiind la început de drum, se. impunea numele mult regretatului Nicolae Labiş. Volumele sale, „Primele iubiri" şi „Lupta cu inerţia", se înscriu astăzi în mod vădit printre realizările de seamă ale poeziei noastre. In ultimii ani, au mai apărut numeroase plachete de versuri, din care amintim : „Fierul dracului" de Nicolae Stoian. „Căile pămîntului", de Ion Gheorghe, „Steaua polară" de Gheorghe Tomozei, „La marginea cîmpiei" de Rusalin Mureşan ş.a. Recent, cinci poeţi tineri : Ilie Constantin, Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Leonida Neamţu, Florin Mihai Petrescu — au realizat un interesant debut editorial în colecţia „Luceafărul" a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă. Culegerea de versuri „Sub semnul revoluţiei", apărută anul trecut, care însumează zeci de semnături, sugerează numărul mare de tineri poeţi care au început să se manifeste în vremea din urmă, cum sînt: Mihai Negulescu, Miron Scorobete, Negoiţă Irimje, Florenţa Albu, Ion Crînguleanu, Horia Zilieru, Anghel Dumbrăveanu, Cristian Maurer, Andi Andrieş, Darie Novăceanu, Sina Dănciulescu, Aurora Conţescu, Adrian Munţiu şi alţii. 132 Ceea ce caracterizează în ansamblu creaţia poetică a tinerilor, este năzuinţa lor de a aborda teiiie inspirate din actualitate, cu un mesaj înaintat, mobilizator. Diferiteie manifestări de apolitism, evazionism şi intimism bolnăvicios, ce puteau fi observate în anii trecuţi în scrisul unora dintre poeţii tineri, au devenit din ce în ce miai rare, fiind anacronice şi străine realismului socialist. Sînt nu numai evidente, ci încununate de tot mai certe reuşite, eforturile tinerei generaţii de poeţi de a se apropia de realitatea construirii socialismului, de a se contopi sufleteşte cu ea. Pot fi amintite în această ordine de idei multe din lucrările poetice adunate recentín volumele de debut şi altele publicate în reviste. Florin Mihai Petrescu redă în versuri adeseori izbutite frumuseţea şi bogăţia patriei socialiste, sau cîntă eroismul oţelarilor hunedoreni. La Nichita Stănescu îşi găseşte expresia sentimentul unei copilării întunecate de războiul hitlerist, Lászlóffy Aladar şi Szilágyi Domokos, afirmaţi în ultimii ani, crează o poezie de intensitate lirică, bogată în idei, se străduiesc să devină oîntăreţii lumii spirituale a omului de azi. Exemplele ar putea continua. Mai de folos ni se pare însă examinarea concretă a diferitelor modalităţi lirice, în funcţie de răspunsul pe care îl dau ori îl pot da ele întrebării fundamentale : este creaţia lirică a tinerilor la nivelul sarcinilor actuale ale literaturii noastre, la nivelul cerinţelor vieţii în necontenită prefacere ? Răspunsul nu este prea liniştitor. Ce împiedică oare tînăra poezie de a merge consecvent, în totalitatea ei, în pas cu viaţa ? Deşi strădania poeţilor tineri de a reflecta' realitatea socialistă le este o trăsătură oaracteristică, ei nu reuşesc încă întotdeauna să surprindă esenţialul din viaţă, să interpreteze datele realităţii, să comunice prin mijlocirea unor imagini artistice inedite, marile semnificaţii ale transformărilor contemporane. E vorba, aşadar, de ţinuta ideologică a creaţiei poetice, de forţa mesajului ei revoluţionar, de capacitatea de a transmite sentimentele generoase ale epocii noastre, de a-1 emoţiona pe cititor. Foarte frecvent, se încearcă oglindirea vieţii prin aşa numitul reportaj liric, modalitate, fără îndoială, adecvată reflectării active a actualităţii. Călătorind prin ţară, poetul are ocazia să descopere semnele de înnoire, să releve fenomenele interesante ce apar zi de zi în viaţa noastră. Condiţia ca aceste observaţii să atingă nivelul poeziei este aceea ca ele să fie trecute prin prisma unei sensibilităţi contemporane vibrante, să fie puse în legătură vie cu o idee poetică profundă, astfel ca versurile să ne dezvăluie — dincolo de particularitatea faptelor — imagini veridice, încărcate de semnificaţie despre epoca noastră. Ca să ne referim la poeţi dintre cei mai tineri, cităm izbutita poezie „început de şantier", în care Ilie Constantin înfăţişează colectivul unui nou şantier stînd noaptea în jurul focului. Scenă simplă, comună. Evocarea dobîndeşte valoarea poetică prin sensurile comunicate. Prin văpăile focului, poetul întrevede viitorul oraş : ...Privim la focul tînăr, nesupus Cum stăruie cutremurat în sus. Oraşul alb care va fi, se-arată In flacăra prin vreascuri spintecată, Uzine sună-n ramura ce arde Şi poduri se-arcuiesc şi bulevarde... Se pot citi însă, nu rareori, destule compuneri ce n-au ou poezia nimic altceva decît dispunerea grafică a rîndurilor. Asemenea scrieri subliterare, reportaje plate, relatări prozaice inexpresive, searbede, lipsite de vibraţie, poartă, în multe cazuri, semnăturile unor poeţi talentaţi. Descrierea uscată, ternă, fără aripi, ameninţă, de pildă, scrisul Florenţei Albu. Alături de poezii inspirate, pătrunse de o pulsaţie autentică, 133 poeta încredinţează tiparului pagini de un prozaism, izbitor. Iată un fragment din poezia-reportaj „într-o primăvară", apărută în revista „Viaţa Romînească". Ni se oferă aici un portret al bibliotecarei, pe care nu ştim în ce alt mod l-ar fi întocmit un prozator fără pretenţii lirice. Cităm: „Era o fată subţire / şi veselă şi gureşă ca o ciocîrlie / şi tînără. / Umbla printre rafturi de cărţi, / cu tinereţea ei — / nu ştiu cum — / ca o lumină — / Veneau tractoriştii din brigada de cîmp / îi cereau pentru orele de răgaz, / poeziile lui Eminescu / sau romanul lui Pavel Korceaghin. / Veneau cale de kilometri pe jos / să ia cărţi. / înţelegeţi ? / Cale de kilometri. / Şi fata aceea / nu ştia că sub ochii ei / se săvîrşea o minune, / nu ştia că ea şi rafturile acelea, pline de cărţi / aşezate într-o fostă crîşmă / gheboşită şi afumată / fac împreună minuni"... Problema nu este, desigur, de domeniul unei simple opacităţi în faţa regulilor de compoziţie ale liricii ; ea tine de o modalitate pe care am putea-o defini prozaizare voită a versului, prin abandonarea totală a elementelor de transfigurare poetică, prin-tr-o emfază a simplificării, o simplitate pretenţioasă. Nu vrem să spunem prin aceasta că în versul alb sau liber nu se poate scrie poezie autentică. In reportajul de mai sus totul este rezolvat într-un mod eminamente prozaic, lipsind o idee poetică profundă. Alţi autori dau reportajelor expuse în versuri, un ton ostentativ modernist, ca în „Anul XV" de Paul Anghel şi Ilie Purcaru — apărut în revista „Contemporanul". Cităm : „Traduceri din Lenin : 37 de cărţi plus Bicaz Raţiune : 18.000.000 de inşi — noi pămînturi arabile. Nouă poemă a lui Tudor Arghezi Noutatea sintezei materiei poezia tare-a esenţelor: orlon — relon — danulon Săvinesti 59 Hunedoara — elixir de văpăi în viscerele-avide ale ţării O floare, un om !..." sau : „Mame, fiice, surori, Juliete 1 Armate — onor: Puşkin Ovidiu Will Eminescu I " Acest limbaj cifrat, amintind violenţa futurismului literar, cu însăilări şi răsturnări de fapte, date, nume proprii, cu apropierile cele mai abusurde, sîntem siguri că nu găseşte simpatia cititorului nou. Lipsite de mesaj revoluţionar, de capacitate mobilizatoare sînt. şi acele lucrări în care autorii, evitînd să pătrundă în miezul actualităţii, se limitează la notaţii vagi, superficiale, la consemnarea palidă a unor impresii fugare. O asemenea bucată este 134 „Lîngă voi" de Horia Zilieru, publicată în „laşul literar". Autorul se mulţumeşte să înregistreze fotografic peisajul, mecanismul exterior al muncii, nu fără pricepere şi meşteşug adesea, dar fără o preocupare de generalizare artistică, de încadrare a datelor concrete într-o viziune lirică proprie. Atitudinea contemplativă în faţa realităţii se dovedeşte mai puţin proprie comunicării unui bogat şi emoţionant mesaj revoluţionar. întâlnim uneori poezii în care autorii cad în extaz în faţa anumitor fenomene ale vieţii din ţara noastră, se minunează ca în faţa unor realităţi exotice. Petre Stoica, de pildă, publică în revista Steaua versuri prin care adresează zidarului un ditiramb care începe astfel : „Te salut! Te salut aşa cum aş saluta mlădiţa salcîmului cînd anunţă crengi pentru ferestrele mele." Pe acelaşi ton exaltat, bombastic, vorbeşte poetul oţelarilor hunedoreni: „Sînteţi pacea. Imnul pădurilor, Nilul tuturor continentelor. Mari vulturi veghează Dincolo de lumina ochilor voştri..." etc. Ignorarea a ceea ce este esenţial în realitate, a ceea ce constituie inima vie a realităţii, sau înfăţişarea ei superficială, determină inevitabil anemierea creaţiei literare. Nu imnuri convenţionale, oum sînt exemplele citate mai sus, nu ditirambi găunoşi aşteaptă de la tinerii poeţi oamenii muncii — eroii şi cititorii lor — ci contopirea cu aspiraţiile lor înălţătoare, situarea fermă pe poziţiile lor de luptă pentru socialism. Glasul poetului tînăr, pătruns de patos revoluţionar, trebuie să se audă cu consecvenţă în dezbaterea acelor teme majore ce reţin în cel mai înalt grad atenţia oamenilor muncii. Realizările obţinute de tinerii poeţi, pe această cale, a unor poezii mohilizatoare, agitatorice, nu sînt de loc neglijabile. Nu o dată însă limpezimea glasului sonor al poeţilor e tulburată de căutări sterile, estetizante, de imitare a versului „modernist", ce nu se încorporează în substanţa poeziei. Astfel, Nichita Stănescu, tînăr ce a dovedit reale calităţi artistice, vorbeşte într-o poezie publicată în Gazeta Literară, despre activitatea unui ilegalist care distribuia manifeste revoluţionare. După o prezentare interesantă, poetul deviază spre studiu imagistic. Bunăoară, lauda adusă acestui erou se transformă într-o suită de comparaţii : „O laudă bărbătească, / scurtă / ca o strîngere de mînă pe front, / ca un ţipăt de iz-bîndă / la capătul pădurii, / ca saltul de panteră / al soarelui speriind semeţul / subţire al nopţii, / alungîndu-1 ca să vină liniştea dinaintea zorilor / cînd îţi mai auzi liniştea..." După această avalanşă de metafore, tonul liric, firesc, este regăsit şi poemul înaintează fără alte dificultăţi, pînă cînd un nou sens, o nouă sugestie verbală incită fantezia poetului la o nouă şi nesăbuită cascadă de imagini. Este imperios necesar ca poeţii tineri, manifestînd o mai mare exigenţă artistică, să renunţe la podoabe inutile, gratuite, dînd în felul acesta mai multă pregnanţă lirică ideilor, mesajului revoluţionar. Subliniind faptul pozitiv că în însuşirea meşteşugului exprimării lirice tinerii au înregistrat progrese vizibile, ţinem totuşi să atragem atenţia că adevărata măestrie artistică se dobândeşte numai o dată cu profunda cunoaştere a vieţii poporului, cu neîncetata studiere a operei clasicilor poeziei romîneşti şi universale, cu însuşirea creatoare a experienţei celor mai buni poeţi contemporani. împreună cu întreaga noastră poezie, creaţia tinerilor are menirea de a reflecta grandoarea epocii noastre, tumultul ei, înaintarea impetuoasă spre desăvîrşirea construcţiei socialiste, spre comunism. 135 Chemată să dea o contribuţie efectivă la făurirea lumii noi, e natural ca poezia epocii noastre să fie o poezie însufleţită de ideile cele mai înaintate, o poezie cu un larg orizont filozofic, crescută pe temelia concepţiei despre lume şi viaţă a partidului clasei muncitoare, o poezie militantă. Acest înalt deziderat formulat de viaţa însăşi, departe de a limita sfera inspiraţiei sau de-a-i impune un stil uniform, presupune, dimpotrivă, cea mai mare varietate tematică şi artistică, deschide un cîmp vast iniţiativelor ereatoare individuale. Ţinând seama de realizările dobândite, avem toate motivele să credem că poeţii tineri vor da în viitor o contribuţie substanţială la îmbogăţirea artistică a poeziei noastre realist-socialiste, poezie militantă, mobilizatoare, mijloc eficace de educare comunistă a oamenilor. III. DRAMATURGIA Tinerii autori dramatici au înscris pe afişele ultimelor stagiuni cîteva lucrări apreciate de public, pe marginea cărora se pot desprinde unele tendinţe pozitive cu privire la dezvoltarea viitoare a acestui sector dificil al literaturii noastre. Este desigur pozitiv faptul că dramaturgii tineri se îndreaptă cu precădere spre teme actuale, axîndu-şi lucrările lor pe conflicte reale, reprezentative pentru fizionomia morală a oamenilor din vremea noastră. Eforturile scriitorilor de a aduce în scenă teme interesante, de a căuta soluţii inedite, modalităţi noi de tratare a materialului dramatic, s-au soldat nu o dată ou succes. Fără să ne mai propunem o analiză, o constatare se impune : dramaturgii noştri tineri n-au izbutit încă să aducă în faţa spectatorilor prea multe personaje pozitive de mare vigoare artistică, eroi comunişti care să se fixeze cu pregnanţă în ansamblul creaţiei dramatice originale. Cerchez, eroul lui Mirodan, prin caracterul său integru, prin umorul său acid, prin tactul şi perseverenţa cu oare ştie să acţioneze în împrejurări dificile şi să mobilizeze în jurul său oamenii, întruchipează cu adevărat figura unui luptător comunist. Este demn de reţinut încă un fapt. Tinerii autori dramatici au început să abordeze, uneori cu rezultate pozitive, problemele eticii, ale noii atitudini faţă de viaţă. In acest sens, reţine atenţia piesa „Secunda 58", scrisă de Dorel Dorian. Aici dialogul se poartă în legătură cu hotărîrile pe care oamenii de tip nou trebuie să le ia în rno-mentele-cheie ale vieţii lor, chiar dacă aceste decizii contravin uneori intereselor lor. Deşi piesa lui Dorel Dorian nu duce pînă la ultimele consecinţe această dezbatere despre etica socialistă, iar din punct de vedere dramatic simbolul piesei nu polarizează întotdeauna în jurul său datele acţiunii, „Secunda 58" rămâne un început bun fr* această direcţie. Ion D. Şerban, în comedia sa „In căutarea extraordinarului", dă o replica concepţiei mic-burgheze despre fericirea personală. Este o piesă a îndrăznelii şi romantismului tineresc, în care întrevedem un real nerv dramatic. Demonstraţiile dramatice nu sînt însă totdeauna concludente pentru ideea propusă, iar eroii piesei îi scapă autorului, atunci cînd aceştia descoperă „extraordinarul". Teofil Buşecan, Aurel Storin fac parte dintre acei tineri talentaţi care au deDutat recent în dramaturgie. Problema care se pune în mod deosebit pe marginea pieselor scrise de ei, este aceea a însuşirii măestriei dramatice. Piesa lui Teofil Buşecan, „Dialog în parc" bunăoară, porneşte de Ia o orientare tematică justă. Conflictul se diluează însă pe parcurs, degenerează în relatarea simplistă a unor întâmplări nesemnificative. Aurel Storin, în lucrarea sa „Opinia publică" dovedeşte înclinaţii spre teatrul liric cu inflexiuni patetice, însă personajele sale nu sînt îndeajuns de studiate şi de conturate. 136 Piesa nu are un conflict propriu-zis, ci este compusă dintr-o suită de tablouri, nelegate organic în acţiune. O observaţie critică cu caracter mai general este aceea că nu se tace simţită o preocupare evidentă pentru piese cu caracter eroic, romantic-revoluţionar, inspirate din viaţa tineretului din uzine şi de pe şantiere;, chemate în primul rînd să educe, să însufleţească, să aprindă entuziasmul constructiv şi fantezia creatoare a spectatorului tînăr. Au ajuns să vadă lumina rampei piese despre tineret în care procedee artificiale de teatru provoacă confuzii de conţinut, ca de pildă, în „Scrisori de dragoste" de Virgii Stoenescu. Aceeaşi piesă este deficitară şi prin calitatea literară a dialogului. Dramaturgii tineri alunecă uneori în platitudine, alteori într-un limbaj căutat, artificial, un limbaj voit pitoresc, cu accente vulgarizatoare care atentează la decenţă şi Ia bunul gust. In frontul nu prea numeros al dramaturgiei noastre, tinerii reprezintă un schimb In care se învestesc îndreptăţite speranţe. De aceea, este imperios necesar să spunem că problema esenţială de care depinde dezvoltarea lor viitoare este aceea a cunoaşterii conflictelor adînci ale vremii noastre. Viaţa ridică la fiecare pas conflicte mult mai ascuţite decît aduc autorii noştri dramatici pe scenă, unde conflictele personajelor apar simplifi cate în raport cu frămîntările adînci şi creatoare ce constituie universul moral al oamenilor din societatea noastră. Gîteva cuvinte despre dramaturgia cinematografică. Scenariul cinematografic pentru filmul artistic, specie integrantă a literaturii, a atras în ultima vreme, fireşte, în primul rînd pentru marile sale posibilităţi de exprimare a temelor actualităţii — numeroşi scriitori tineri. Faptul s-a soldat cu cîteva succese incontestabile ale cinematografiei noastre din ultima vreme. Ne referim în primul rînd la filmul „Valurile Dunării", al cărui scenariu literar este semnat de scriitorii Francisc Munteanu şi Titus Popovici. Se află în producţie scenariile pentru filmele artistice „Setea", ecranizat de Titus Popovici, după romanul său, „Transfuzie" de Dimos Rendis şi Ioan Grigorescu, inspirat din viaţa de azi şi de ieri a petroliştilor, „Vară romantică" do. Octav Pancu-Laşi, care aduce în centrul acţiunii figuna unui utecist, în anii ilegalităţii etc. Lucrează, de asemenea, la scenarii şi numeroşi alţi scriitori tineri. Un fapt semnificativ îl constituie tendinţa unor scriitori de a se apropia de munca regizorală, îmbinînd astfel în chip nemijlocit cele două elemente de bază ale filmului: scenariul şi regia. Astfel, Francisc Munteanu a terminat recent filmul „Soldaţi fără uniformă" şi se pregăteşte să turneze după un scenariu propriu o nouă producţie. Cinematografia pune la îndemîna scriitorilor mijloace deosebit de eficace în reflectarea vieţii, învestite cu o mare forţă de convingere şi putere de răspândire în masă. Tinerii scriitori sînt chemaţi să adîncească specificul mijloacelor artei cinematografice, să studieze temeinic legile compoziţiei, ale prelucrării şi transpunerii femeilor literare în film. Trebuie însă precizat că aşa-numita „specificitate" a scenariului cinematografic nu reprezintă un scop în sine, ci este subordonată exprimării unui mesaj ideologic şi artistic înaintat, mesaj care trebuie să stea, ca şi în literatură, în centrul atenţiei autorului. Consideraţi, tovarăşi, aceste cuvinte drept o invitaţie de a ne apropia mai mult de cea de-a „şaptea artă", complexă, modernă, cu nelimitate posibilităţi de exprimare artistică. IV. DESPRE CRITICA LITERARA In dezvoltarea tinerei generaţii scriitoriceşti, critica literară îndeplineşte o misiune importantă. Tinerii critici au datoria să ajute pe colegii lor în străduinţa de a reflecta realitatea socialistă, să semnaleze lipsurile şi să evedinţieze cu căldură reali- 137 zările autentice. Dezvoltarea criticilor tineri a avut loc pe baza însuşirii temeinice a esteticii marxist-leniniste, a grijii permanente de care s-au bucurat ei, pentru o sănătoasă orientare ideologică şi pentru combaterea hotărîtă a tuturor manifestărilor ideologiei străine. Cu principialitate şi cu atenţie faţă de cadrele tinere, au fost semnalate confuziile din activitatea unor tineri critici, oare au făcut o vreme concesii anumitor teorii retrograde. Se poate spune însă că în ultimii ani, activitatea criticii tinere s-a întărit puternic, în spiritul unităţii întregului nostru front literar. Cum putem caracteriza situaţia actuală a criticii tinere ? In direcţia articolului de analiză, criticii tineri au marcat un progres incontestabil. Se observă acum o aplecare către cercetarea la obiect, făcută cu competenţă şi seriozitate. Mai multe publicaţii literare promovează în mod curent critici tineri înzestraţi, semnatari ai cronicilor literare şi ai altor articole de analiză. Trebuie citată în acest sens activitatea rodnică a lui Dumitru Micu, Alexandru Oprea, S. Damian, Ion Dodu-Bălan, Galfalvi Zsolt, Ion Oarcăsu, Szocs Istvân, ori critici aparţinînd celei mai tinere generaţii ca: Eugen Simion, Leonard Gavriliu, Kantor Lajos, Baroti Pâl, Al. Căprariu, D. Solomon şi alţii. Deşi nu toate cronicile şi articolele semnate de tineri critici se disting prin profunzimea analizei şi orientare principială, nu se poate tăgădui drumul ascendent al cronicarilor tineri. Există acum o stăruinţă generală pentru aplicarea unor criterii ştiinţifice, pentru relevarea unităţii conţinutului şi formei, pentru ridicarea nivelului estetic al analizei. Un efect puternic în dezvoltarea spiritului critic 1-a avut articolul din Scînteia, intitulat „împotriva tonului apologetic în critica literară şi artistică". De practicarea elogiilor nediferenţiate şi nemăsurate se făcuseră responsabili şi unii critici tineri, menţionaţi în articolul susamintit. Tonul apologetic crea o atmosferă neprielnică dezvoltării literaturii realist-socialiste, nu constituia un sprijin dat scriitorilor şi implicit tinerilor aflaţi în faza căutării unui profil artistic. Majoritatea criticilor tineri s-au străduit să-şi îmbunătăţească munca, ridicînd nivelul estetic al analizei şi renunţînd la tonul apologetic, neprincipial. In pofida succeselor dobîndite în acest sens, mai persistă însă lipsuri serioase. Mai apar articole do analiză scrise superficial, fără orizont ştiinţific. Unor critici tineri, prezenţi adesea cu contribuţii preţioase, li s-a imputat pe bună dreptate înclinaţia spre un stil alambicat, plin de termeni inadecvati (articole scrise de Leonard Gavriliu, Eugen Simion, AI. Căprariu). In anumite cazuri, limbajul strident se asociază cu aprecieri derutante, lipsite de temei (discuţia despre cronica lui H. Zalis din Romînia Liberă, consacrată romanului „Zilele săptămînii"). Mai apar sub semnătura unor critici tineri recenzii de cărţi sau cronici de teatru şi film care îşi îndeplinesc uneori superficiali sarcina, utilizând criterii simpliste de analiză. Putem aprecia pozitiv cîteva lucrări de sinteză apărute în ultima vreme. In primul rînd, ampla lucrare a lui Dumitru Micu : „Romanul romînesc contemporan". Se realizează aici o analiză a principalelor opere ale literaturii noi, formulîndu-se observaţii interesante despre conturarea diferitelor personalităţi artistice în proză. In "sectorul teoriei literare trebuie remarcat volumul „Conţinut şi formă în artă" de Andrei Băleanu, care tratează cu competenţă o temă fundamentală a esteticii ştiinţifice. Cu mai mult curaj ar trebui să se manifeste însă iniţiativa tinerilor în elaborarea unor articole de generalizare care să releve căile de dezvoltare ale literaturii noastre noi. Criticii tineri se aplecau, pînă nu de mult, aproape în exclusivitate asupra analizei scriitorilor consacraţi, desconsiderînd munca de creaţie — anevoioasă şi grea — a •confraţilor lor de vîrstă. In ultima vreme, situaţia s-a îmbunătăţit. Cronicarii tineri se îndreaptă cu precădere înspre realizările literare ale noii promoţii. Remarcăm în acest 138 sens suita de portrete publicate de Alexandru Oprea şi Lucia Olteanu în Luceafărul, articolele lui Matei Călinescu despre tinerii poeţi, sau ale lui Gabriel Dimisianu despre reportaj. Pentru elucidarea unor probleme importante de creaţie, trebuie să încurajăm lupta principială de idei, confruntarea opiniilor. Este un merit al tinerilor critici că au participat la unele discuţii desfăşurate în presa literară, ca acelea despre problemele poeziei, despre construcţia romanului, despre cărţi consacrate luptei ilegale — „Pe muche de cuţit", „Rădăcinile sînt amare", „Şoseaua Nordului", despre cărţi ca „Bariera", „Ora şase" etc. Este însă regretabil faptul că uneori tinerii critici nu respectă lupta de opinii şi încurajează cîteodată polemica neprincipială, răfuiala măruntă, spiritul de clan. Ei sînt adesea autorii notelor nesemnate, pornind de la fapte periferice, nesemnificative. Se ridică astfel cu acuitate problema atitudinii etice a tînărului critic. Se impune ca o necesitate ridicarea nivelului teoretic şi ştiinţific al muncii în acest domeniu, îmbunătăţirea pregătirii ideologice, culturale şi estetice. Fără o cultură bogată, informaţie amplă şi o experienţă practică temeinică, activitatea criticilor este ameninţată de grave eşecuri. Vrem să punem unora dintre criticii tineri următoarea întrebare: cum veţi putea, tovarăşi, emite păreri competente asupra cărţilor construcţiei socialiste, fără o ■documentare serioasă, fără o participare directă la viaţa poporului ? Pentru criticii tineri, problema cunoaşterii vieţii se pune cu aceeaşi tărie ca şi pentru ceilalţi scriitori tineri. Un număr de tineri s-au dedicat în ultima vreme, cu pasiune, muncii ştiinţifice privind reconsiderarea în spirit critic a moştenirii noastre culturale. Prin studii, articole, monografii, ei aduc un aport însemnat în ansamblul general al cercetărilor. Articolele lui Dumitru Micu despre Poporanism, Mircea Zaciu despre Sămănătorism, Gheor-ghe Achiţei despre Gîndirism etc. — au supus discuţiei ştiinţifice momente literare care rnecesitau o interpretare marxist-leninistă. Prin monografii semnate de tineri, ca aceea a lui Valeriu Rîpeanu despre George Mihail Zamfirescu, ori a lui Alexandru Săndu-lescu despre Topîrceanu, cercetarea a fost extinsă, trecînduHse la analiza pe larg a operei autorilor trataţi. Se cuvine însă, cu acest prilej, să readucem în discuţie ideea principală a criticii cuprinse într-un articol din Lupta de clasă, cu privire la unele dintre aceste lucrări ; şi anume aceea că unii cercetători nu dovedesc suficient spirit critic şi suficientă documentare, tratează tema sau autorul izolat, exagerîndu-se pînă la ridicul meritele, trecînd superficial peste limitele ideologice şi scăderile artistice ale acestuia. Pentru munca de istoric literar, nu e deajuns să dovedeşti bunăvoinţă şi hărnicie. Este imperios necesară înarmarea cu învăţătura leninistă privitoare la preluarea critică a moştenirii culturale, o pregătire intelectuală serioasă, precum şi o matură judecată ştiinţifică. Numai în acest fel vor izbuti tinerii care activează în domeniul istoriei literare să atace probleme dificile, neglijate ori falsificate în trecut, şi a căror elucidare ştiinţifică se impune prin însuşi stadiul superior al dezvoltării noastre culturale. In ultimii ani, s-au încercat lucrări istorico-literare de perspectivă, cum, ar fi „începuturile romanului romînesc", fragment dintr-un volum scris de Teodor Vîrgolici. Se cuvine de asemenea relevat aportul tinerilor în munca de cercetare şi reconsiderare, prin studii ca acelea semnate de Marin Bucur, Dan Hăulică şi alţii, în revista Institutului de Istorie Literară şi Folclor, prin numeroasele prefeţe care preced opere literare importante, cum ar fi noile ediţii Coşbuc, Delavrancea, Panait Cerna etc, ori prin mun->ca depusă la îngrijirea unor colecţii, cum ar fi „Mioriţa", care va deveni, cu timpul, •o adevărată istorie a folcloristicii noastre. 139 Nu puţini dintre aceşti tineri cercetători au fost solicitaţi să-şi aducă contribuţia la lucrările Tratatului de Istoria Literaturii, acordînduTi-se teme şi autori importanţi. Este necesar ca şi editurile să promoveze cu mai mult curaj pe tinerii cercetători literari în activitatea atît de diversă a preluării moştenirii literare. V. ROLUL EDUCATIV AL LITERATURII PENTRU COPII In primăvara acestui an a avut loc o şedinţă plenară a comisiei de literatură pentru copii a Uniunii Scriitorilor. E util totuşi să aducem şi cu acest prilej în discuţia consfătuirii noastre, cîteva idei ce caracterizează activitatea scriitorilor tineri din acest important sector al literaturii noastre. Un simplu tur de orizont asupra cărţilor şi publicaţiilor de literatură destinată micilor cititori, ne oferă o constatare îmbucurătoare : alături de cei mai buni scriitori, prieteni apropiaţi şi părinţi spirituali ai copiilor, un mare număr de scriitori tineri aduc o contribuţie de preţ în acest domeniu al educaţiei socialiste a tineretului nostru. Dacă proza pentru preşcolari — cu puţine excepţii — mai continuă să aibă o dezvoltare înceată, nesigură, în domeniul prozei inspirate din viaţa copiilor de şcoală şi destinată lor, asistăm la un fenomen de înviorare. Aceasta se concretizează prin lărgirea orizontului tematic, prin diversitatea temelor atacate, cît şi prin abordarea unor modalităţi artistice capabile să distingă individualităţi creatoare în formare. Un număr de cărţi valoroase abordează problema dificilă a vieţii de familie şi a modului cum se reflectează ea în psihologia copiilor, lărgind mult aria de investigaţie a acestei proze. Intr-una din cărţile sale — „Acţiunea P. 1500", Nicuţă Tănase povesteşte cu talent întîmplări familiare care nu rămân de loc străine copiilor. In paginile volumului „Cartea cu ochii albaştri" de Octav Pancu-Iaşi, cei mici găsesc o galerie de personaje pitoreşti puse în situaţii neprevăzute, ingenioase. Fuga de schematism îl împinge însă uneori pe autor spre neverosimil, iar abuzul unui limbaj suburban diluează efectul stilului său. „Seri albastre" este romanul de debut al lui Gostache Anton. In ciuda unor scăderi de ordin compoziţional, cartea este scrisă ou real talent, urmărind evoluţia plină de neprevăzut a cîtorva copii şi modul în care colectivul exercită o influenţă pozitivă asupra lor. Prin „Cei de la Crisanta", Gica Iuteş demonstrează cu mijloace artistice adecvate adevărul preţios că ceea ce determină educaţia sănătoasă a generaţiei tinere sînt prefacerile sooial-politice. Demonstraţia artistică a cărţii este convingătoare. Copilul-cititor înţelege că fericirea personală e strîns legată de cea colectivă. Oricine răsfoieşte cărţile şi publicaţiile pentru copii, se poate convinge că aşa-numitul „gen- scurt" pentru cei mici este adeseori deficitar sub raportul calităţii. Petre Luscalov, Mircea Sîntimbreanu, Bâjor Andor, Octav Pancu-Iaşi, Fodor Sândor, Hedî Hauser sînt dintre puţinii scriitori care publică schiţe şi povestiri reuşite pentru copii. Atît ei cît şi alţi scriitori talentaţi ar trebui să-şi intensifice eforturile în acest domeniu. Prin cele dteva cărţi bune, scrise pînă azi, proza literaturii de anticipaţie şi aventuri tinde să devină pentru tînărul cititor un tovarăş de faptă şi vis, un educator al fanteziei, răspunzînd cu mijloace specifice la un nesfârşit şir de întrebări născute de setea arzătoare de cunoaştere a copilului, a adolescentului. Curajul, perseverenţa, dăruirea plină de abnegaţie, ingeniozitatea, optimismul sânt atribute de preţ ale unor eroi dotaţi cu trăsăturile morale ale comuniştilor şi care acţionează ân spiritul romantismului revoluţionar. Dintre tineri, au adus o apreciabilă contribuţie în acest sector al literaturii pentru copii: Ion Hobană, prin cartea sa „Ultimul văl", şi Constantin Chiriţă, prin volumele „Cireşarii" sau „Castelul fetei în alb". Deşi vădind încă imperfecţiuni de ordin artistic, cărţile acestor prozatori sînt valoroase, ele răspunzînd unor superioare ţeluri educative. 140 In domeniul poeziei pentru copii, lucrări ce reţin interesul cititorului şi — noutate ! — interesul criticii, sînt semnate de Elena Dragoş, Florin Mugur, Rusalin Mu-reşanu, Veress Zoltân, Emilia Căldăraru, Aurora Conţescu, Titel Constantinescu, Horia Aramă, Tamâs Măria şi alţii. Au apărut, din păcate, în această perioadă şi producţii pseudo-poetice, cum ar fi aşa-numitul basm în versuri „Bob auriu" aparţinînd lui George Tudor, ori volumul Anei Tudoraş „Familia Bună-dimineaţa", al cărei nivel submediocru a fost arătat şi cu alte prilejuri. Deşi literatura destinată copiilor e în continuă dezvoltare, totuşi se simte încă nevoia unui număr mai mare de cărţi pentru copii de toate vîrstele, inspirate din viaţa plină de eroism a poporului nostru, constructor al socialismului. Noi căutări pentru varietate tematică, pentru o mai mare diversitate a speciilor şi stilurilor trebuie să învioreze activitatea tinerilor autori de literatură pentru copii. Basmul, schiţa, romanul, povestirea ştiinţifico-fantastică, ori aceea de aventuri, trebuie să servească în egală măsură sarcina nobilă de educare comunistă a tinerei generaţii, tot aşa cum în poezie, aceleaşi ţeluri trebuie să urmărească toate formele de activitate poetică, de la simpla ghicitoare pînă la poemul epic, de la pastel la balada eroică, de la jocurile umoristice Ia poemul cu suflu romantic. Partidul, Uniunea Tineretului Muncitor, acordă o mare atenţie mijloacelor de educaţie comunistă a tineretului. Este de datoria noastră să răspundem încrederii ce ni se acordă, prin lucrări de un tot mai înalt nivel ideologic şi artistic, lucrări pătrunse de o mare forţă mobilizatoare şi educativă. VI. REVISTE, EDITURI, UNIUNEA NOASTRĂ DE CREAŢIE Este un fapt îmbucurător că putem constata la actuala Consfătuire că ponderea scriitorilor tineri în viaţa literară a ţării noastre creşte mereu. Procesul acesta este firesc, el decurgînd din structura orînduirii noastre, în care sprijinirea activă şi deliberată a dezvoltării şi valorificării tuturor talentelor, aptitudinilor tineretului, menite să contribuie la mersul nostru înainte, este o politică de stat, cu implicaţiile morale, materiale şi social-organizatorice care se impun. Revistele literare — organe ale Uniunii Scriitorilor — au promovat în ultimii ani numeroase talente tinere. Unele publicaţii literare ca „Luceafărul", „Gazeta Literară", „Tribuna", „Utunk", „Steaua", „Igaz Szo", şi-au făcut un titlu de cinste din preocuparea de a promova noi scriitori tineri, de a veghea ca talentul lor să găsească climatul prielnic unei armonioase dezvoltări, de a-i îndruma spre matca sigură a literaturii noastre realist-socialiste. Este suficient să amintim că Fănuş Neagu, de pildă, a crescut la „Luceafărul" : Dumitru Radu Popescu la „Steaua"; Vasile Rebreanu la „Tribuna" ; Nicolae Velea şi Nichita Stănescu la „Gazeta Literară" şi aşa mai departe, spre a sugera seriozitatea cu care s-au ocupat unele reviste de consacrarea unor scriitori tineri valoroşi. Rubrica „Poşta redacţiei", indiferent de felul cum se intitulează — „Dintre sute de catarge", „Pe aripile poeziei" etc. — captează interesul începătorilor, ei găsind aici, de multe ori, o îndrumare competentă, concretă. „Luceafărul", preluînd în această privinţă sarcinile revistei „Tînărul Scriitor", a desfăşurat o muncă folositoare, devenind o bună pepinieră de talente noi, cunoscute cititorului. Amintim în acest sens cîteva nume apărute mai recent, ca : Naghiu Iosif, Constanţa Buzea, Adrian Munţiu, Cornel Omescu, Ilarie Hinoveanu, Victoria Ana Tăuşan, Ion Oazacu, Constantin Abăluţă, Ştefan Ciz-maru şi alţii. Rubrica „Dintre sute de catarge" poate fi socotită drept o reală contribuţie la opera de îndrumare a începătorilor. Din păcate, ea n-a fost totdeauna redactată cu grijă şi seriozitate, iar la un moment dat, ea a fost înlocuită cu articole de îndrumare 141 mai puţin eficiente generale, dezbatînd o sferă restrînsă de probleme. Faptul ţine de inconsecventa cu care această importantă revistă literară se ocupă de promovarea unor modalităţi publicistice capabile să dea o expresie elocventă a forţei şi valorii generaţiei tinere de scriitori — z°na principală de activitate a „Luceafărului". Tinerii scriitori, mai ales în perioada de debut, îşi desfăşoară activitatea literară în mod explicabil, aproape exclusiv în paginile revistelor. Criteriile de selecţie, munca dusă cu autorii în redacţie capătă aşadar importante funcţii în opera de îndrumare a scriitorilor tineri. Lipsa de exigenţă faţă de lucrările tinerilor, care duce la promovarea falselor valori, cît şi dezinteresul, blazarea, neîncrederea şi plictisul manifest al unor redactori fată de manuscrisele tinerilor, — sînt racile care trebuie deopotrivă blamate de la tribuna consfătuirii noastre. „Gazeta Literară" şi-a oîştigat o binemeritată stimă pentru articolele-medalion scrise cu căldură despre un număr de tineri, iar „Luceafărul" pentru permanenţa şi valoarea „Profilurilor literare" ori pentru aportul altor rubrici, cum ar fi „Tribuna scriitorului tînăr". Gronicile, medalioanele, recenziile, notele inserate în publicaţiile literare nu au însă întotdeauna o ţinută principială şi o profunzime ştiinţifică. Sînt tineri scriitori care nu intră în simpatiile uneia sau alteia dintre redacţii. Faptul că există autori tineri pe care îi întîlnim exclusiv numai în paginile unei anumite publicaţii, atrage atenţia asupra existenţei unor tendinţe de grup, ce ar putea stînjeni dezvoltarea şi promovarea lor firească. Scriitorii tineri, prin faptul că s-au modelat spiritualiceşte în condiţiile înfăptuirii bazelor orînduirii socialiste, au datoria să lupte cu hotărîre împotriva unor racile ca boema, individualismul, cancanul, — racile pe oare societatea burgheză le proclama în mod ipocrit drept virtuţi ce „disting" tagma scriitoricească. In ţara noastră se statorniceşte o etică nouă. Etica scriitoricească trebuie să fie în toate manifestările sale o etică comunistă. Publicaţiile noastre de specialitate trebuie să devină adevărate tribune, menite să contribuie la formarea unui climat principial, tovărăşesc, în viaţa literară. Tineretul este chemat să aibe iniţiativă, curaj, să cultive ou stăruinţă, acele înalte calităţi etice şi cetăţeneşti ce caracterizează pe scriitorul comunist. Editurile joacă un rol important în înlesnirea contactului dintre scriitor şi cititor, în difuzarea largă, exigentă şi promptă a lucrărilor literare. Cînd e vorba de scriitori tineri, acestor instituţii le revine şi o sarcină sporită de îndrumare, de popularizare atentă şi stăruitoare a autorului aflat la prima sa ieşire în public. Datorită transformărilor revoluţionare petrecute în ţara noastră, tinerii scriitori sînt scutiţi astăzfde întregul cortegiu de umilinţe care însoţeau odinioară publicarea volumului de debut. In ultimii ani, editurile noastre au continuat să publice volume de proză, versuri şi critică ale unor autori tineri. Recent, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă a început publicarea unei colecţii cuprinzînd plachete de versuri sau proză ale celor mai talentaţi dintre debutanţi. Astfel, vitrinele librăriilor s-au îmbogăţit cu primele culegeri ale celui mai proaspăt contingent de scriitori. Iniţiativa, a cărei nevoie se simţea de mult, se cuvine remarcată ca un succes. De asemenea Editura Tineretului are meritul de a fi ajutat debutul editorial plin de perspective al prozatorului tînăr Ion Russe prin romanul „In portul de pescari". Aceste succese editoriale, nu ne pot împiedica să arătăm deficienţele înregistrate în munca editurilor cu scriitorii tineri. Părînd a-şi fi pierdut încrederea în forţa şi orientarea debutanţilor, unii redactori de editură au căzut pradă, la un mpment dat, căutării a tot soiul de soluţii — antologii, culegeri colective etc. — rămase şi acelea în studiu de plan. Manifestînd o timiditate exagerată şi nejustificată în promovarea scriitorilor aflaţi în etapa de ucenicie, editurile noastre au dat totuşi dovadă de o inexplica- 142 bilă largheţă în tipărirea şi difuzarea unor autori care puteau părea tineri numai datorită lipsei lor de popularitate şi fragilităţii talentului: Grigore Bejancu, Valentin Raus„ Iosefini, Pintilie şi alţii. Cu unele excepţii, redactorii de editură se mărginesc — cînd e vorba de scriitori tineri — la un rol pasiv, de aşteptare, de înregistrare a ofertelor şi nu manifestă suficientă iniţiativă în stimularea alcătuirii de volume noi. Fără îndoială că redactorii editurilor noastre, care au dovedit în repetate raiduri principialitate, operativitate, competenţă şi gust, vor şti să găsească noi soluţii de promovare a literaturii scrise de tineri. Organizarea de către edituri a unor concursuri anuale pentru cea mai bună carte de poezie, proză sau critică a unui debutant, pe lîngă că ar constitui un rodnic imbold pentru a scrie cărţi de un nivel artistic ridicat şi cu un bogat conţinut de idei, ar înlesni mult şi consacrarea, pătrunderea în conştiinţa publică a celor mai valoroşi dintre tinerii scriitori. Amintim la începutul acestui capitol că ponderea scriitorilor tineri în viaţa literară este în continuă creştere. Acest lucru se reflectă şi în viaţa Uniunii noastre de creaţie, organizaţia profesională a scriitorilor, care atrage în bună măsură în sfera ei de activitate pe scriitorii tineri, îi îndrumă, contribuie la ridicarea nivelului lor cultural şi ideologic, prin învăţătura organizată pe linie de partid şi prin dezbaterile şi conferinţele de la Oasa Scriitorilor, îi antrenează într-o bogată activitate obştească. în mai mică măsură şi-a exercitat Uniunea Scriitorilor rolul îndrumător asupra tinerei generaţii prin formele organizatorice create anume în acest scop. Ne referim la Comisia pentru problemele tinerilor scriitori şi la Comisia de îndrumare a cercurilor literare. De ani de zile aceste comisii, create pe lîngă Uniunea Scriitorilor, se dovedesc neviabile, lipsite de capacitate de acţiune şi iniţiativă creatoare. în structura lor actuală, aceste comisii nu au autoritatea şi prestigiul de a crea o emulaţie în rîndurile scriitorilor tineri, de a dinamiza acest foarte interesant şi divers domeniu al vieţii literare, de a polariza eforturile tineretului scriitoricesc în jurul unor acţiuni de importanţă majoră. Această stare de lucruri riscă să devină tradiţională, pe de o parte datorită rutinei, dezinteresului şi blazării de care dau nu o dată dovadă cei ce sînt însărcinaţi să desfăşoare o atare, muncă de îndrumare şi, de altă parte, caracterului îngust, funcţionăresc, al atribuţiilor cu oare sînt învestite aceste comisii de către conducerea Uniunii Scriitorilor. Este oportun să se studieze posibilitatea ca unul dintre secretarii Uniunii noastre să se ocupe exclusiv de munca cu scriitorii tineri, în a cărui sarcină să intre toate problemele de îndrumare, de muncă şi de trai ale acestora. Cenaclul „Nicolae Labiş", care funcţionează la Casa Scriitorilor — cu toate că a avut perioade de activitate rodnică — nu a izbutit încă să devină un organism literar viu, capabil să stimuleze din plin creaţia scriitorilor tineri din Bucureşti. EI nu trebuie să fie un cerc literar al amatorilor şi debutanţilor, ci un atelier scriitoricesc de creaţie, cu un bogat program de lucru, bazat pe seriozitate, disciplină şi matură exigenţă politică şi artistică. In acelaşi timp, tinerii scriitori vor trebui să aducă un aport mult mai sporit la activitatea de educare şi promovare a noilor talente care se afirmă în ampla mişcare-literar-artistică de amatori, în cercurile literare din întreaga ţară şi îndeosebi în îndrumarea acelor tineri înzestraţi care apar şi se dezvoltă în mediul muncitoresc. Scriitorii tineri învestesc tot mai multă încredere în rosturile stimulatoare şi îndrumătoare ale Uniunii Scriitorilor. Fie că sînt sau nu membrii Uniunii, ei se simt bine în sistemul de lucru al Uniunii Scriitorilor, unde pot, alături de scriitorii vîrstnici, de maeştrii lor, să-şi aducă cu modestie şi răspundere aportul lor tineresc la făurirea literaturii realist-socialiste. Ei ucenicesc azi, fiind conştienţi de răspunderile sporite de 143- mâine, cînd, în mod firesc, vor trebui să ducă, prin priceperea şi truda lor, destinele literaturii noastre mai departe. VII. FERMITATE IDEOLOGICA, CUNOAŞTEREA VIEŢII, MĂIESTRIE ARTISTICA Tovarăşi, In raportul Comitetului Central prezentat de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej la cel de-al III-lea Congres al Partidului, sînt trasate sarcinile pe care le au creatorii de frumos pentru a făuri opere la nivelul înaltelor exigenţe artistice şi ideologice ale măreţei epoci pe care o trăim, „Pentru aceasta, — spune tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej — se cere, în afară de talent, lichidarea a tot ce-1 poate îndepărta pe artist de popor — spirit de castă, individualism, tendinţă jde a făuri opere pentru uzul unui cerc îngust de „aleşi" ; se cere îndeosebi cunoaşterea aprofundată a realităţilor, studierea lor îndelungată, contactul viu, permanent al artistului cu oamenii muncii \— viitorii eroi ai operelor sale". Toţi oamenii de litere şi artă au datoria de a scoate la iveală prin dezbateri fecunde înţelesurile concrete şi multilaterale ale acestor preţioase indicaţii, aplicîndu-le în activitatea lor închinată cauzei socialismului. Fermitatea ideologică, cunoaşterea vieţii au fost şi rămîn condiţii fundamentale pentru orice om de talent care vrea să vorbească despre, şi în numele contemporanilor săi. Partidul nostru ne arată că în prezent activitatea ideologică în munca de lichidare a înrâuririlor educaţiei burgheze din conştiinţa oamenilor este tărîmul principal al luptei de clasă, al luptei dintre vechi şi nou. De aici rezultă necesitatea consecvenţei şi fermităţii în combaterea concepţiilor ideologice străine: liberalismul, obiectivismul burghez, naţionalismul şi şovinismul; unele — moşteniri a trecutului, altele — reflectare a influenţelor lumii capitaliste. Succesele literaturii noastre au fost obţinute în luptă ou ideologia burgheză, cu concepţiile străine despre artă. In anii care au trecut, realizările literaturii realist-socialiste din întreaga lume şi în pmimul rînd din ţările socialiste au provocat atacuri înverşunate ale ideologilor burghezi şi revizionişti — apologeţi ai imperialismului. Aceştia au încercat să discrediteze metoda realismului socialist şi elementul său vital — spiritul leninist al partinităţii, succesele însemnate obţinute de literatura şi arta ţărilor socialiste. Scriitorii noştri îndrumaţi de partid, au dat o ripostă fermă acestor atacuri şi diversiuni ideologice. Tînăra generaţie de scriitori, parte integrantă a întregului front scriitoricesc din Republica noastră, se manifestă azi în totalitatea ei ca un detaşament valoros şi unit. Ei militează cu hotărâre şi pasiune tinerească pentru promovarea în literatură a principiilor esteticii marxist-leniniste, a ideilor Partidului olasei muncitoare, animaţi de dorinţa fierbinte de a-şi aduce contribuţia neprecupeţită la zestrea literaturii noastre realist-socialiste. Promovarea consecventă în creaţia literară a spiritului de partid constituie chezăşia succeselor literaturii noastre. In acest sens, se impune studierea temeinică de către tinerii scriitori a învăţăturii marxist-leniniste, a filozofiei materialiste, care dă răspuns la marile întrebări pe care le pune dezvoltarea contemporaneităţii şi orientează creaţia artistică. înarmaţi cu ideologia marxist-leninistă, scriitorii tineri vor fi capabili să descopere noul în viaţa noastră socială, să înţeleagă fizionomia şi profilul moral în continuă înflorire a eroului reprezentativ al zilelor noastre. Partinitatea comunistă, conjugată cu o bună cunoaştere a vieţii şi o înaltă măiestrie literară, dă certitudinea înfloririi unor individualităţi creatoare puternice, cu trăsături proprii, pregnant reliefate. 144 Legătura cu viaţa poporului nu este doar un simplu deziderat de principiu la care ne referim adesea în dezbaterile noastre despre creaţia scriitorului. Ea constituie un program de muncă perseverentă şi concretă. Recomandarea ca scriitorii tineri să continue şi să sporească preocupările lor în această direcţie, trebuie privită în primul rînd ca o îndrumare de creaţie. Legătura cu uzina, cu satul, cunoaşterea celor mai înaintate sectoare ale construcţiei socialiste, trebuie să se realizeze pe acele căi concrete ce corespund pe deplin posibilităţilor reale ale scriitorilor. Ei trebuie să găsească în acest fel, potrivit cu înclinaţiile lor personale, cu planurile proprii de creaţie, cele mai adecvate mijloace pentru a pătrunde în lumea de gîndire şi simţire a oamenilor muncii din fabrici şi de pe ogoare. Orice experienţă bună trebuie să se transforme în metodă de lucru, care să fie larg generalizată şi să devină proprie activităţii majorităţii scriitorilor tineri. Plecările scriitorilor la ţară, pe o perioadă mai lungă, în timpul lunilor de iarnă, cu sarcini cultural-obşteşti, ori sprijinirea de către ei a mişcării literar-artistice de amatori din uzine — modalităţi folosite de Uniunea Scriitorilor în vremea din urmă — constituie o experienţă bună. Trebuie să adîncim această experienţă cîştigată, să o amplificăm, să o generalizăm. In acest sens, ni s-ar părea deosebit de utilă iniţierea unor deplasări ale scriitorilor tineri, pe un timp mai îndelungat, în centre muncitoreşti importante. Trebuie să concepem problema cunoaşterii vieţii nu doar ca pe o simplă luare de contact cu realităţile. Avînd în vedere oamenii vii care transformă realitatea socială, ea trebuie să presupună o complexă şi profundă cercetare a relaţiilor sociale ce determină anumite caractere, temperamente, înclinaţii, preocupări, — într-un cuvînt conştiinţa, lumea de gîndire şi simţire a constructorilor epocii noastre. Din acest punct de vedere este util, credem, să facem distincţie între ceea ce am numi cunoaşterea de tip gazetăresc şi acea cunoaştere mai stăruitoare, mai revelatoare, pe care am numi-o scriitoricească. In permanenţă atent şi receptiv la mişcările sufleteşti semnificative pentru schimbările pe care le determină în viaţa şi în conştiinţa oamenilor dialectica construcţiei socialismului, scriitorul, prin însăşi natura preocupărilor sale, va deosebi mult mai multe sensuri şi nuanţe, acolo unde realitatea s-ar putea înfăţişa ca un simplu fapt divers. Dar a restrânge sfera de cercetare a realităţii, privind-o numai prin prisma unor preocupări intime, limitat scriitoriceşti, nu poate să ducă în ultimă instanţă decît la ruperea de viaţă. Şi acesta este pericolul care pîndeşte — trebuie să o spunem deschis — pe aceia dintre scriitorii tineri la care s-a manifestat ori se manifestă tendinţa pe care o numim în mod obişnuit profesionalizarea timpurie. Am vrea să precizăm cî-teva idei în legătură cu această tendinţă. Lucrurile se întâmplă cam aşa : tm tânăr scrie cî-teva lucrări bune, pe care revistele literare le publică, iar criticii se grăbesc să le laude. De aici începe „criza succesului". Tînărul se şi crede scriitor, şi ca atare, găseşte de cuviinţă să părăsească activitatea productivă, profesiunea pentru care s-a pregătit, ori, dacă e elev sau student, să întrerupă învăţătura. Capitala, în imaginaţia unui asemenea tînăr, devine un loc călduţ, potrivit cu aspiraţiile lui mărunte de a duce o viaţă ferită de greul unei adevărate munci creatoare bazată pe studiul atent şi multilateral al realităţii. De fapt, ce pot „crea" asemenea „literaţi", născuţi la şapte luni ? Nişte scrieri ce vădesc preocupări minore, periferice, un orizont de viaţă scăzut... Chiar cînd vorbesc des-prea realităţile noi, ei adoptă o tonalitate uşor dulceagă, lipsită de avînt, o tonalitate de confesiune intimă, neinspirată, lîncedă, livrescă. O asemenea situaţie este favorizată de superficialitatea cu care îşi îndeplinesc uneori redactorii şi criticii literari sarcina lor de a promova noile talente. Unii critici, între care şi tineri — se grăbesc să dea "tinerilor pripite certificate de mari creatori, pe care le distribuie fără suficient discernământ. In asemenea condiţii, e firesc ca talentul, oricît de viguros, să fie atins de boala lîncezelii. Tînărul entuziast pe care nu de mult 145 îl numeam o „speranţă", devine un răsfăţat, refractar la critică, un înfumurat. De aici şi pînă la starea de automulţumire, cînd ţi se pare că ai, învăţat destul, nu-i decât un pas. Aşa înţelegînd .lucrurile, preîntîmpinarea şi înlăturarea manifestărilor de profesionalizare înainte de vreme, trebuie privite ca probleme de etică scriitoricească — parte integrantă a moralei comuniste. Tocmai pentru că discutăm aci despre unele trăsături ale procesului de formare a scriitorului, vrem să stăruim în chip deosebit asupra modului în care ar trebui înţelese problemele măestriei artistice, care ou de puţine ori sînt limitate doar la problemele limbii. Spunem adesea că literatura este un mijloc specific : de cunoaştere a realităţii. E de la sine înţeles că posibilitatea aceasta de cunoaştere creşte pe măsura desăvârşirii mijloacelor . artistice, de îmbogăţire necontenită, cu mijloace inedite. Această căutare creatoare a unor modalităţi proprii care să exprime cît mai bine noul conţinut de viaţă, ne dă cheia mult discutatei probleme a raportului dintre tradiţie şi inovaţie. Preluăm ca un tezaur preţios al tradiţiei tot ce a ajutat la formarea unei culturi înaintate, progresiste, umaniste, şi o îmbogăţim cu trăsături noi specifice, proprii să exprime conţinutul nou al epocii noastre. Aşadar, nici inovaţie cu orice preţ, nici tradiţie de dragul tradiţiei. Noul apare astfel ca un rezultat al negării dialectice a vechiului. Formele literare noi, adecvate exprimării conţinutului nou, scriitorii tineri le vor găsi şi trebuie să le găsească în studiul pătrunzător al realităţilor actuale. Esenţial ni se pare să-ţi dobîndeşti posibilitatea de a sezisa aceste realităţi noi, pe măsura manifestării lor. Şi aici intervine, fără îndoială, personalitatea scriitorului. Personalitatea artistică nu' este un lucru dat o dată pentru totdeauna. Ea se dezvoltă şi se manifesta, ca o forţă creatoare în condiţiile marilor prefaceri sociale. Sîntem, aşadar, împotriva acelei concepţii a. ideologiei burgheze potrivit căreia scriitorul este un om în afara societăţii şi timpului său, fruct şi expresie a unei categorii suprasociale. O asemenea concepţie nu-1 poate duce pe scriitor decît la ruperea sa de popor, la manifestarea spiritului de castă, la care se referă în raportul prezentat la cel de al. III-lea Congres tovarăşul Qheorghe Gheorghiu-Dej. Literatura noastră este o parte integranta din opera de-construire a socialismului în ţara, noastră, iar scriitorii constituie o parte integrantă a făuritorilor, acestei opere, ca activişti ai frontului ideologic Tovarăşi, Avem înaintea ochilor minţii imaginea înfloritoare a viitorului oraşelor ţarii' noastre, Începând cu capitala patriei; întrezărim, cu o puternică emoţie amploarea şi forţa pe care o va avea industria românească în 1965. Deşi pe cîmpul din pieajma Dunării doar ţăruşii indică o aşezare viitoare, simţim de pe acum trepidaţia fierbinte a Galaţilor.. Bicazul, săpat în piatra Ceahlăului, a intrat în epoca roadelor. Vedem cum marea sa explozie de lumină se va revărsa din belşug peste ţară, auzim bătaia sacadată a motoarelor,, presimţim mîna şi ochiul înţelept al constructorului de maşini, pornind uzine-automate. Admirăm de pe acum un adevărat festival al produselor româneşti, roade ale unor ramuri industriale necunoscute pe meleagul dintre Dunăre şi Carpaţi. Prin colectivizarea întregii ţări se- proclamă sub ochii noştri desprinderea pentru totdeauna a ţăranului de credinţa în multisecularul său idol cu chip de lut, gospodăria individuală. Bunăstarea, personajul care a • căpătat în anii noştri cetăţenie romînă, face casă bună cu fraţii lui- — ştiinţa, arta, cultura. , - Exprimând' sentimentul adânc de siguranţă neclintită că planul de şase şi cincisprezece ani va fi înfăptuit cu succes, tovarăşul Gheorghe Ghéorghiu-Dej; în raportul; prezentat la cel de al III-lea Congres al. Partidului, spunea: im, „Tineretul nostru are în faţa sa un vast câmp de ^activitate pentru afirmarea nestăvilită a energiei şi entuziasmului său creator, pentru înfăptuirea celor mai îndrăzneţe năzuinţe închinate fericirii poporului şî înfloririi Patriei". Pentru tinerii scriitori aceste planuri economice nu constituie numai un amplu şi emoţionant poem al vieţii noastre, văzut într-o perspectivă revoluţionară, ci în acelaşi timp un extraordinar de fecund program de muncă concretă, promiţător de mari roade viitoare. Ei trebuie să se pătrundă de acel spirit sănătos al muncitorului care se simte în fiecare clipă răspunzător în faţa colectivităţii pentru ceea ce face. In anul 1975, anul încheierii planului de perspectivă, tinerii prozatori şi poeţi de azi nu vor fi ajuns decît la vîrsta acelor scriitori pe care, în plenitudinea forţelor, îi socotim ca făcînd parte din generaţia de mijloc. Vom deveni maturi în anii desăvîrşirir socialismului şi vom trăi din plin zorii comunismului. Sîntem aşadar, demni de invidiat, însă totodată învestiţi cu înalte răspunderi. In scrisul nostru de adîncă rezonanţă, tineresc şi frumos, vor trebui să prindă glas ideile, sentimentele, avîntul, pasiunile celui mai înaintat om al epocii noastre — comunistul. Partidul ne-a deschis largi perspective de afirmare, a dat aripi visului nostru tineresc, visul de a trăi viaţa în chip pasionat şi generos. Să,slujim această viaţă în continuă şi dinamică mişcare, făcînd din scrisul nostru unealtă de construcţie paşnică, armă, drapel, puse la îndemâna oamenilor muncii ridicaţi de revoluţie la conştiinţa şi demnitatea de om nou, care făureşte o lume nouă. Avem datoria să trăim şi să muncim în aşa fel, încît să se verifice şi în viaţa tineretului scriitoricesc, crescut şi educat de partid, cunoscutele cuvinte ale lui Lenin : „Noi sîntem partidul viitorului, iar viitorul aparţine tineretului. jNoi (sîntem .partidul inovatorilor, iar tineretul îi urmează întotdeauna cu dragă inimă pe inovatori. Noi sîntem partidul luptei pline de abnegaţie împotriva vechiului putregai, iar /tineretul merge întotdeauna priniul la luptă de abnegaţie". Să facem din acest însufleţitor şi fierbinte îndemn o torţă care să lumineze lupta noastră de ostaşi credincioşi ai Partidului Muncitoresc Romîn, creierul, inima şi braţul tuturor înfăptuirilor noastre. Teorie si Critică RĂSPUNDEREA ACTULUI CRITIC EUGENIA TUDOR ^alikaittea mereu în creştere a lucrărilor literare apărute tn ultima vreme, oglindind strădania scriitorilor de a se încadra efortului creator al întregului nostru popor, necesită un efort egal şi din partea criticii literare. O mare răspundere revine în aceste condiţii celor care au menirea să judece cu competenţă şi pricepere opera literară. Sarcina criticii noastre de a explica şi aprofunda, din punctul de vedere al cititorului înaintat, cu exigenţe crescute, opera literară, nu este prea lesnicioasă. Actul critic include aşa dar în sine o mare îndatorire, care nu poate fi îndeplinită1 decît dacă e dublat de rigoare ştiinţifică şi ohiectivitate. Se întâmplă însă uneori ca judecata critică să se situeze undeva în afara operei scriitorului şi în afara interesului cititorilor, care aşteaptă cu încredere o opinie autorizată. în cazul acesta se creează un decalaj nedorit între valoarea reală a operei discutate şi între opinia unor critici, care emit asupra cărţilor judecăţi de valoare fără acoperire. Abandonarea criteriilor ştiinţifice, marxiste, în aprecierea lucrărilor literare, înlocuirea unei exigenţe la nivelul conştiinţei sociale şi a obiectivitătii ou subiectivismul, sînt primejdioase pentru că ameninţă să ştirbea- scă prestigiul de care criticul se bucură în rândul maselor ca şi al scriitorilor. Asupra acestor lucruri s-a atras mereu atenţia în presa de partid. în generai în critica literară „la zi" s-au înregistrat serioase progrese. Totuşi n-au dispărut încă unele exagerări şi deformări în aprecierea cărţilor. Asemenea fenomene au la origine o lipsă de fermitate a opiniilor, care îndepăr-tîndu-se de analiza ştiinţifică a lucrărilor literate alunecă în notaţia impresionistă şi se pliază uşor la diferite presiuni neprincipiale sau calcule de conjunctură. Exagerând, unii critici au ajuns la un moment dat să desfiinţeze, ca să folosim un termen tare, anumite cărţi interesante, dar cu deficienţe, ori să umfle la maximum altele mai puţin valoroase, însă corecte, fără greşeli. De pildă, asupra cărţii lui Eugen Barbu „Şoseaua Nordului" au plouat cele mai multe săgeţi ale recenzenţilor. Discutată îndelung şi analizată în cea mai mare amănunţime, „Şoseaua Nordului" a ajuns un fel de cal de bătaie al criticii, aşa încît, un cititor neavizat, astăzi, ar putea ezita de pildă între această carte foarte criticată sau, să spunem, romanul „Drum deschis" de Şerban Nedelcu, care a primit, în genere, o apreciere pozitivă, deşi în 148 planul artistic acumulează deficienţe mai mari decît cartea lui Eugen Barbu. Tot de pe urma exagerărilor au mai avut de îndurat şi unele volume de poezie. Amintim, astfel, tratamentul foarte dur, aplicat de Radu Eneseu lui Eugen Frunză sau de I. D. Bălan în cronica sa din „Luceafărul" la volumul lui Al. Andriţoiu : „Cartea de lingă inimă". Ni se pare că şi în momentul de faţă critica noastră literară se resimte de pe urma faptului că nu foloseşte totdeauna în mod consecvent criteriile ştiinţifice în judecarea operei de artă. Astfel se explică faptul că unele cărţi s-au bucurat sau 6e bucură de tratamente „speciale". De pildă o carte foarte interesantă care ar fi meritat să beneficieze de o discuţie nu numai amplă dar şi competentă din partea criticii literare, în care discuţia opiniilor favorabile să nu evite pe cele mai puţin favorabile, oi să le supună unei dezbateri serioase, este „Sorinul negru" de G. Călinescu. Nu s-ar putea spune că despre carte nu s-a scris mult în presă, dar cele mai multe articole, elogioase, au un mers paralel, făoîn-du-se a nu le observa pe cele cîteva critice, părând a avea în vedere nu atît realitatea operei, cît pe autorul ei. Că eroul lui G. Călinescu reprezintă „o apariţie inedită în literatura noastră" poate fi adevărat, că Ioanide este „un om al zilelor noastre" iar poate fi adevărat, dar a ignora acele laturi discutabile din caracterul personajului, îmJbrăţişîndu-1 fără rezerve în totalitatea lui contradictorie, asta înseamnă de-aoum a afirma ceva în afara cărţii, înseamnă a nu schiţa nici cea mai palidă obiecţie faţă de concepţiile unui intelectual animat de cele mai bune intenţii, dar care aduce cu sine un balast de idei şi deprinderi în mod inevitabil deficitare, neamendate în roman de autor. Şi cred că Marin Preda, în articolul din „Viaţa Romî-nească" sau regretatul Popescu-Dorea-mi, aia scos în evidenţă acest balast pe care criticii de la „laşul Literar", de la „Contemporanul" şi de la „Gazeta literară" s-au făcut în general a nu-1 observa. Astfel N. Barbu, găseşte însuşiri pozitive chiar acolo unde se întâlnesc de fapt lipsuri reale. El afirmă cu seninătate, referitor la inconsistenţa evidentă a unor [personaje, cum sînt Dragavei, soţia acestuia, Cornel, Leu şi ceilalţi comunişti sau muncitori : „e posibil ca parte din personajele mai sus enumerate să apară mai puţin consistente artisticeşte, cum şi sînt chiar (e posibil să apară, sau .sînt chiar ?), însă numai dacă facem abstracţie de rolul lor diferit faţă de acelea compuse cu grija detaliului obiectiv." Cu alte cuvinte e posibil să apară mai puţin consistent un personaj, deşi chiar este (cum vine asta ?) dar este numai dacă facem abstracţie de nu ştiu ce rol pe care-1 au... Trebuie să recunoaştem că dintr-un asemenea hăţiş de raţionamente critice nimeni nu se mai poate descurca. Cel .puţin, articolele publicate de Radu Popescu în „Contemporanul", pot fi luate ca model de exaltare critică, de optică deformată1 prin supralicitarea meritelor cărţii. Astfel criticul spune despre compoziţia „Scrinului Negru"... „unitatea ei este de idei şi de linii cu îmbrăţişare extrem de vastă, o unitate de sus şi de distanţă ca a unei constelaţii, ai cărei aştri deşi separaţi prin mii de ani lumină, nu ies din configuraţia ansamblului, dar îşi păstrează în acelaşi timp valoarea individuală a sclipirilor proprii". Articolul recunoaşte, pe alocuri, că unele pagini sau episoade, ar putea părea „minore, lungite, lente", că „unele racorduri epice ale acţiunii sînt forţate, altele nelămurite, altele abandonate" dar, (există un dar pe care criticul şi 1-a rezervat) - afirmă el, „toate acestea sînt după canon destul de criticabile", însă în cazul unui „epic obişnuit", nu în cazul lui G. Călinescu sau 149 mai departe, criticul recunoaşte . că există anumite „reguli ale construcţiei epice, care dictează concentrarea, unitatea acţiunii, explicaţia logică a tuturor faptelor", etc. etc. Dar, intervine prompt, „rnai există ceva, acei ceva pe care Sultana Demirgian, Babighian şi toţi ceilalţi experţi întru pictură din „Sorinul negru" îl exprimă foarte des : „Un Corot este un Corot", „Un Cézanne, este un Cézanne". Am să spun şi eu : „Un Călinesou e un Călinescu, şi am să trec la alte probleme mai importante" Dar care sînt, după părerea criticului, aceste „probleme mai importante" ? Ni se răspunde : explicarea personajului central : Ioanide. Radu Popescu afirmă că Ioanide în „Sorinul negru", în condiţiile noii orînduiri se arată a fi complect schimbat faţă de personajul din romanul anterior. Cum vede criticul această schimbare ? Iată cum : „Acum ceea ce frapează în primul rind pe cititor este anularea contrastului de viziune romantică, dispariţia unicităţii în superioritate". Foarte bine ! Cum se manifestă după părerea criticului acest proces ? Iată cum : „Ioanide întâlneşte la tot pasul oameni egali şi asemănători ou. el sub raportul calităţii umane, şi nu rareori superiori lui în perspectiva şi experienţa vieţii, în volum şi forţă morală : aceştia sînt comuniştii şi Ioanide ca un om realmente superior recunoaşte această superioritate şi primeşte lecţia ei" întâlnim aici o anume cochetărie a criticului cu termenii şi mai ales cu realitatea cărţii. E adevărat că Ioanide, în „Sorinul Negru" este zugrăvit ca un om superior, însă e tot atât de adevărat că Ioanide se socoate un fel de centru al universului, spre care gravitează toate celelalte personaje, inclusiv. comuniştii. în această privinţă mi şe pare mult mai aproape de adevăr interpretarea lui Marin Preda, decît cea a lui Radu Popescu, şi recunosc că nu am prea văzut cum Ioanide , „recunoaşte superioritatea" celor- lalţi şi mai ales cum „primeşte lecţia ei". MI se pare de asemenea o exagerare la fel de condamnabilă şi o îndepărtare de la principiile criticii ştiinţifice a afirma, în legătură cu amorurile destul de desuete şi la urma urmelor amorale, dintre Ioanide şi Guoly, sau celelalte fete care-s îndrăgostite de dînsuil, că acestea nu sînt altceva decît întrupări artistice ale „'regenerării morale" sau ale „întineririi" lui Ioanide. Nu se poate spune că Radu Popescu nu a simţit carenţele cărţii şi nu a încercat să le semnaleze. El afirmă chiar undeva : „De aceea desigur găsim cîteva impasuri în perspectiva ideologică a romanului" sau : „anumite deficiente şi limite ideologice". Dar după părerea lui Radu Popescu, acestea pot rămîne doar semnalate, undeva discret, printre rîn-duri, socotind că ele nu sînt importante. A spune că „toate acestea, după canon, sînt criticabile", dar „un Călinescu este un Călinescu", nu înseamnă numai a nu argumenta lipsurile semnalate, ci a refuza, elegant, ce-i drept, să le argumentezi. Ori, cititorul „Sorinului negru", deşi ştie că un „Călinescu e un Călinescu" are totuşi dreptul să afle de ce Ioanide a ieşit aşa cum a ieşit în cartea amintită. Cred că nu ar fi deloc nepotrivit dacă el ar aduce în sprijinul cerinţelor sale următoarea, cunoscută frază dintr-un articol ce dezbătea în „Scînteia" probleme asemănătoare în legătură cu critica : „Se înţelege, faptul că un scriitor sau artist este talentat şi cunoscut nu-i creează o situaţie privilegiată, care să-l facă intangibil pentru critică". Se pare însă că sînt unii critici care, din prea mare respect sau admiraţie faţă de autorul discutat, pornesc să facă o seamă de consideraţii pe marginea cărţii sale, avînd aerul că sînt de acord cu obiecţiile criticilor dinainte,, pe care le acceptă doar formal, prin afirmaţii, dar nu fac altceva în articolele lor decît să retracteze pas ou pas ori oe 150 obiecţie, transformând articolul într-o pledoarie inutilă. Eugen Simion s-a situat în articolele sale despre cartea lui G. Călihesou, apărute în „Gazeta literară" pe o astfel de poziţie. Undeva, în partea a doua a foiletonului său spune, referindu-se la articolul lui Marin Preda, apărut în „Viaţa Românească" : „Colecţionând incon-gruităţi şi fapte neverosimile în evoluţia acţiunii, nu poate fi dată o judecată critică oare să anuleze valoarea întregii creaţii". Eugen Simion e de părere că Marin Preda se referă în articolul său la „aspecte izolate, periferice", din romanul „Scrinul negru". Mai departe însă, încereînd să formuleze unele rezerve critice referitoare la felul cum e înfăţişată clasa muncitoare în roman, în mod cu totul neaşteptat criticul se declară de acord cu articolul lui Marin Preda. „Nici tonalitatea de cadru social, suficientă s-ar zice, pentru a sugera măsura contemporaneităţii nu poate fi invocată (în felul cum e prezentată clasa muncitoare n. n.). în acest caz rezervele expuse de Tov. Marin Preda, şi de alţi critici, ni se par îndreptăţite". Dar în cazul acesta rezervele lui Marin Preda nu se referă oare la esenţa romanului, la viziunea însăşi a autorului asupra vieţii contemporane ? Şi cum se împacă aceasta cu afirmaţia de mai jos din acelaş articol : „Există deci şi alte dimensiuni ale romanului „Scrinul negru" în afară de cele arătate de noi până acum, ce face din el o operă armonioasă, în chip tolstoian". Evident, articolul suferă de acelaşi neajuns care-1 face să pară insuficient, anume lipsa unei argumentări solide în acele părţi esenţiale în care se formulează rezervele critice. Şi aici ca şi în alte articole consacrate cărţii „Scrinul negru" argumentele sînt în mod stereotip înlocuite cu fraze generale, însăilate fugar, având aerul că enunţă lipsuri negEjabile pentru valoarea romanului discutat. Despre scriitorii tineri se scrie foarte mult in ultima vreme. Aş vrea să cred că aceasta se datoreşte nu numai unui eveniment important in viaţa scriitorilor din generaţia tânără : Consfătuirea pe ţară. Cred1 mai de grabă că acest interes pentru creaţia lor este sau tinde să devină aproape permanent, justificat de însăşi calitatea acestei creaţii. Scriitorii tineri abordează, cum e şi firesc, temele cele mai arzătoare ale 'realităţii socialiste şi uneori le abordează cu mult curaj şi pricepere, în această situaţie era normal ca şi interesul criticii pentru o asemenea creaţie să crească simţitor. Şi tinerii critici, tovarăşii de generaţie, sînt printre primii care o fac. De cele mai multe ori ou competenţă şi obiectivitate şi mai ales cu multă căldură. Uneori însă avântul criticilor pare să depăşească măsura, iar optica lor să pară din cauza aceasta deformată. într-o şedinţă, un tânăr poet s-a revoltat împotriva celor care nu laudă suficient creaţia tinerilor scriitori. Şi pe bună dreptate ! Cred însă că problema are şi un alt aspect, care se poate răsfrânge negativ mai întîi asupra scriitorului tânăr : anume să4 faci să creadă că a dat tot ce putea da. Se scriu încă unele articole mai ales în ultima vreme, care pe un ton exaltat, se mărginesc doar să dea note foarte bune şi să felicite pe autorii în cauză. Ne vom opri puţin asupra unui asemenea articol, apărut chiar în „Viaţa Românească" ân nr. 11/1959. Articolul este scris de Horia Bratu, care mu rareori a făcut aprecieri juste, argumentate, asupra operelor despre care a soris. în cazul de faţă insă, Horia Bratu scriind despre o carte foarte interesantă, cum este „Bariera" lui Teodor Mazilu, in loc să analizeze competent şi obiectiv pînă la capăt romanul, se limitează la supralicitarea meritelor lui, supralicitare ce merge mînă-n mînă cu retrac- 151 tarea obiecţiilor şi aşa destul de palid exprimate. Sigur, într-o asemenea situaţie, renunţînd la controlul ştiinţific, criticul se înfundă în contradicţii, de~a dreptul păgubitoare şi pentru el şi pentru autor. Dar să exemplificăm. Oare cum se poate vorbi de „dezvăluirea" a trei planuri „într-o viziune unitară", într-un roman cum e „Bariera", pentru ca mai tîrziu să afirmi că „De fapt, în ciuda subtitlului „Bariera" nici nu este un roman ci o colecţie de portrete remarcabile, de neuitat" ? Sau, se vorbeşte undeva în cronică, de „constelaţia eroilor pozitivi, în cartea lui Mazilu" ca mai departe să se afirme că Mazilu „a creiat (şi aş spune mai de grabă că nu a creiat ci a schiţat fiindcă aceasta este de fapt limita creaţiei sale în acest volum) cîteva tipuri de neuitat de muncitori avînd o reală complexitate tipologică şi psihologică"... Exprimarea criticului suferă de pe urma unui evident echivoc iar contradicţiile neiertătoare ies la iveală în toată limpezimea lor : Cum se poate să afirmi existenţa unor eroi pozitivi, a unor tipuri de neuitat care sînt doar „schiţate" - şi. cum pot fi schiţate nişte tipuri literare de o reală complexitate tipologică şi psihologică ? înseamnă ori să confunzi planurile analizei critice ori să nu ai conştiinţa exactă a termenilor cu care operezi, -sau poate să-ţi drapezi obiecţiile în dosul cuvintelor. Şi de ce să n-o spunem, aceasta are darul să-1 zăpăcească pe cititorul cel mai binevoitor. De asemenea, după ce ai vorbit de „constelaţia eroilor", de „tipuri de neuitat", de „complexitatea tipologică şi psihologică", nu ştiu cum mai sună afirmaţia că „o altă caracteristică fundamentală" a cărţii este „lipsa diversităţii tipologice". Iată un caz ciudat în care un critic înfăţişează ca pe un merit, o lipsă a unei cărţi. Dacă în cazul „Barierei" întîlnim o .^unitate tipologică voită, demonstrativă", asta nu este neapărat echivalentă cu o reuşită pe plan literar : nu orice intenţie a autorului poate fi luată drept o realizare obiectivă în planul reaEtăţii artistice. Criticul însuşi a simţit aceasta deoarece aparatul său a înregistrat-o ca pe-o lipsă. Nu mai este nevoie, credem, de comentarii în plus. Intenţia criticului de a supralicita este evidentă, şi de altfel ea se repetă şi în cazul analizării personagiului Ţuţuleasca. După ce ne încredinţează că prin aceasta „autorul a creiat, (deci mu a creionat !) un tip viguros de femeie muncitoare", după ce aflăm că de fapt personajul este „complex creionat" (această alăturare de cuvinte sugerează, - după cum ne asigură din nou criticul - modalitatea descriptivă a lui Mazilu), după ce 6În-tem din nou avertizaţi că „Mazilu creionează, schiţează, desenează cu o mare acurateţa' tipuri" - sîntem încredinţaţi că, neavînd „capacitatea epică proprie romancierului «clasic», autorul „Barierei" nu are putinţa de a rotunji în acţiune tipuri originale". „Această caracteristică fiind o limită, nu este în cazul Ţuţuleştii", afirmă în continuare H. Bratu, căci „intenţia personajului este foarte pregnantă (de ce a personajului ?) şi foarte autentică, iar fişa sa morală şi psihologică este edificatoare", într-adevăr, pus în faţa unui asemenea mod de emitere a judecăţii critice, nu mai înţelegi ce anume este valabil şi ce nu în cartea analizată, care este diferenţa între tip, portret şi schiţă, între roman şi o „colecţie de portrete remarcabile" ? Şi, mai ales, ce impresie îţi poate face o asemenea cronică în care eşti încredinţat că o lipsă nu este o lipsă, oi numai aparent e lipsă, ba chiar ea 6e poate transforma de-a-dreptul în anerit pentru că el, criticul-, a citit atent în intenţia scriitorului, mai atent decît scriitorul însuşi, şi a 152 descifrat taine de care acesta din urmă poate nici nu avea habar ! Numai că pe mine, cititor al cărţii, nu m-au interesat intenţiile autorului, ci cartea, acest obiect concret, această ultimă formă a procesului de concretizare a intenţiilor şi mijloacelor unui artist şi asupra acestui obiect ar fi fost de preferat să se concentreze atenţia şi pătrunderea analitică a criticului. Nu ni se pare deloc de prisos să amintim aici un paragraf foarte important şi edificator din articolul apărut în „Scânteia" în 1959 - în legătură ou critica literară : „Ar fi greşit să-şi închipuie cineva că spiritul critic este necesar numai în analiza unor lucrări proaste; dimpotrivă, cercetarea ştiinţifică, exigentă a operelor de valoare, e de natură să scoată în evidenţă tot ce este reuşit, să atragă atenţia asupra a ceea ce autorul n-a izbutit încă să realizeze şi \astfel să ajute pe creatorul de artă talentat, să meargă mereu înainte". Ori, ce ajutor a putut să ofere Matei Călinescu, de pildă, unui poet de talent ca Nichita Stănescu, făoîndu-i un portret pe cit de elogios pe atît de lipsit de rigoare critică ?! Comparindu-d cînd cu Goya, cînd cu Van Gogh, cu Matisse sau cu Pallady, Matei Călinescu 1-a putut aduce pe poet să creadă că şi-a dat întreagă măsura posibilităţilor sale şi că nu i-ar mai rămîne cine ştie ce de desăvârşit. Temîndu-se însă că nu a spus destul, sau că ar sărăci caracterizarea prin comparaţiile de mai sus, M. Călinescu completează : „S-ar părea după cele spuse pînă acum, că unui poet de structura lui Nichita Stănescu, i-ar fi mai greu accesibilă poezia de idei. Acest lucru este adevărat numai în aparenţă". Exemplificarea care urmează însă, nu este convingătoare, decît... în aparenţă ! Despre „primejdia picturalului exagerat", sau aceea a „aglomerării de imagini la modul baroc", cri- ticul pomeneşte doar între paranteze, în treacăt deci, - deşi acestea sînt lipsuri reale şi nu... aparente, şi care încă îl pândesc pe Nichita Stănescu. Tot ou simpatie, dar cu insuficient discernământ critic, procedează D. Cese-reanu în articolul „Modalităţi metaforice" apărut în „Tribuna". După ce subliniază „verva metaforică surprinzătoare" a poetului, autorul articolului afirmă că imaginaţia .poetului „strânge ca jocul de ape al unui havuz, lumini, culori şi umbre numai aparent răsturnate, piezişe" (Din nou, „aparent" !). Se spune mai departe că „viziunea" poetului asupra păcii din poezia „O viziune a păcii" („Gazeta Lit.") e sugerată mai întâi ,jprintr-o reţea de imagini de circumstanţă, şi pe alocuri chiar ininteligibile" (şi le citează) care devine apoi „profund contemporană", etc. Neseriozitatea criticului e manifestă în această exprimare de-a dreptul improprie. Cum poate fi „sugerată" o viziune de nişte „imagini de circumstanţă" sau „ininteligibile" ? Sau există un secret al unei asemenea sugerări pe care încă nu-1 cunoaştem ?! Mai departe, acelaşi critic militează senin pentru „claritatea exprimării ideilor", însă aplicind-o altor poeţi. Autorul care mai înainte se arăta destul de receptiv la imaginile „numai aparent răsturnate" (!) din poezia lui Nichita Stănescu (cităm cîteva asemenea imagini : „Era o intuiţie a pământului fecund" sau : „mi-ar fi spart dinţii (cuvântul de laudă ! n. m.) aburind de mirare !"), analizând cîteva bucăţi ale unui alt tânăr poet, n-are importanţă numele, se întreabă mirat : „Cum vine adică : „Hrănim pădurile cu umbra unei fete" ? Oare ce explicaţie se poate da unei asemenea receptivităţi ? S-a întâmplat ou mulţi dintre criticii care au scris despre volumul „Somnul de la amiază" un fenomen ciudat : mai 153 toate articolele, cronicile, recenziile, începeau prin afirmaţia că în acest al doilea volum al său F. Neagu se îndreaptă către actualitate, dar cam toate se încheiau cu recomandarea ciudată ca autorul să se apropie mai mult de actualitate, să-i acorde mai mare importanţă ! Printre acestea amintim articolul lui Savin Bratu, apărut în „Gazeta literară". Acesta mai este citabil pentru o anume specie de articol în care bunele intenţii ale criticului şi simpatia pentru autor, se transformă într-o adevărată „colaborare" cu scriitorul comentat, adăugind de la sine ceea ce, de fapt, nu există,, sau există într-o măsură, destul de mică în opera respectivă. Astfel Savin Bratu consideră pe Fănuş Neagu reprezentativ pentru tratarea nouă a celei mai tradiţionale probleme a literaturii rc~ mîne, cea a satului. „Ne referim, precizează criticul, - pentru a spulbera ori ce confuzie sau îndoială, - la tratarea problematicii actuale a satului, în transformarea socialistă, ca şi la un anumit mod artistic de tratare a acestei problematici." Mai departe, el îşi întăreşte precizarea : „Tema principală - lupta pentru colectivizare -constituie de obicei însuşi subiectul prozei noastre închinate satului". De ce această precizare ? Pentru a arăta că Fănuş Neagu trece dincolo de această modalitate. „Fănuş Neagu... indică perspectivele unei alte tratări artistice a aceleiaşi teme proprie stadiului actual !" După ce afirmă că „numai aparent această viaţă (cea intimă, descrisă de Fănuş Neagu" n. n.) e în afara luptei sociale", aron.iearul a simţit parcă, în ciuda entuziasmului său, că ceva nu e în ordine la obiectul admiraţiei sale şi atunci reafirmă : „La prima vedere subiectele lui Fănuş Neagu sînt parcă exterioare problematicii fundamentale â epocii, tematicii ei majore". Totuşi, mai departe, după ce rezumă subiectul povestirii „Ningea în Bărăgan", criticul recunoaşte că „asemenea subiecte nu sînt inedite" şi că „ele vorbesc de drame din trecut care mai persistă încă, o vreme, şi în prezent". Altă afirmaţie făcută pe un ton admirativ exagerat, ni se pare şi aceasta : „Subiectele prezintă particularizări şi exprimă tema majoră a transformării conştiinţei, a ciocnirii dintre conştiinţele vechiului şi cele ale noului". Dar prin oe este exemplificată această ciocnire a noului ou vechiul şi această temă majoră a transformării conştiinţei ? Prin aceea că nevasta adusă pentru feciorul prostănac de Căpălău, nu se aruncă într-un puţ, nici nu-şi omoară bărbatul nesuferit ca în „Sadovcanu" sau „Rebreanu". Dar dacă sîntem sinceri, asta nu mai este deloc o problemă inedită, o rezolvare inedită şi nici nu poate constitui în anul 1960 o laudă pentru un scriitor. Faptul că nevasta fuge la oraş, la o verişoară care lucrează în fabrică, nu înseamnă tot una cu faptul că ea „înţelege vremurile noi". Important e faptul că, în zelul său, criticul se sprijină mai mult pe afirmaţii nefundate decît pe argumente concrete. N-am înţeles nimic din demonstraţia gratuită în legătură ou un erou care „deşi nu-4 vedem înăuntrul acestui roman de dragoste tradiţional (în treacăt fie spus, schiţa „Somnul de la amiază" n-are nimic comun ou ceea ce se cheamă un roman de dragoste tradiţional !), izolat chiar de restul existenţei sale, esenţial este că scriitorul poate menţine necontenit trează apartenenţa personajului la lumea pe care o reprezintă". Ori, ceea ce i se poate reproşa aici tânărului scriitor, este tocmai plutirea în vag, menţinerea în actualitate doar prin atribuirea de calificative sau funcţii unor eroi, printre care se află şi acest flăcău, instructor de • partid, pe care fata îl iubeşte. 154 Eroul nu se comportă ca atare, cum -remarca şi Paul Georgesou în cronica sa din „Gazeta literară", nu-şi manifestă prin nimic trăsăturile noi ale caracterului său. Cînd fata vine să-i anunţe nenorocirea (hotărârea tatălui de a o căsători fără voia ei cu un individ pe care nu-1 iubeşte) instructorul nu schiţează nici un gest, pare indecis şi evaziv ; apare însă în mod inutil în scena finală a schiţei pentru a-şi salva duşmanul de la o moarte destul de ciudată. Gestul său, singurul de altfel, e de un vag umanitarism şi nu era nevoie să fie instructor de partid pentru a fi capabil să-1 facă ! Deşi scris cu multă căldură şi simpatie, articolul lui Savin Bratu păcătuieşte prin lipsa unei argumentări solide şi uneori prin afirmaţii de ordin general, care tind să se transforme, cum spuneam, într-un fel de „colaborare" cu autorul analizat, să-i suplinească lipsurile existente. Nu se poate spune că autorul articolului nu aminteşte şi aceste lipsuri. Dar le aminteşte în fugă, în câteva propoziţii care încheie articolul. Acolo se pomeneşte de „un realism-tîrîtor" (n-am înţeles la ce s-a referit criticul !), de „scene stranii" şi „deznodăminte patologice", de „divagaţii episodice", dar înşirate aşa, fără a fi explicate, acestea îşi pierd semnificaţia şi gravitatea. Nu mai puţin straniu apare îndemnul final adresat lui Fănuş Neagu, acela ca nuvelistica sa să devină „mai apropiată de ma- rile probleme ale actualităţii", cînd întreg articolul avea ca scop să demonstreze tocmai dezvăluirea felului în care proza acestui tînăr scriitor de talent atacă „problematica actuală a satului în transformarea socialistă" ! Cam la fel procedează I. D. Bălan în articolul despre volumul lui Cor-neli-u Leu şi S. Damian în articolul dedicat prozei lui Nicolae Velea şi exemplele s-ar putea înmulţi. Socotim însă că sînt suficiente pentru a atrage atenţia asupra unei slăbiciuni de care critica noastră literară n-a izbutit încă să se .debaraseze. Aceasta ar putea fi numită şi un fel de apropiere rău înţeleasă a criticului de obiectul analizei sale. Ea mai poate fi numită şi entuziasm facil sau gratuit, dar e în detrimentul însuşi al analizei critice, al eficacităţii ei sociale. Şi nu numai din punctul de vedere al publicului nostru cititor, care se află azi la un înalt nivel de exigenţă artistică şi ideologică, pretinzînd în mod firesc atît scriitorului cît şi criticii opere de prestigiu. Dar o critică rău înţeleasă, neargumentată, bazată pe simple afirmaţii, fie ele oricît de entuziaste, de sincer entuziaste (mergînd, cum am văzut, pînă la confundarea ou obiectul criticii sau la acoperirea lipsurilor existente încă în creaţia literară), nu aduce vreun folos nici scriitorilor, de la care poporul aşteaptă noi opere oare să corespundă exigenţelor sale. „RĂZBOI Şl PACE", PROTOTIPUL ROMANULUI-EPOPEE (II)*) 6 ^emascînd minciunile liberale despre aşa-zisul „democratism" al contelui Heyden, precum şi esenţa contrarevoluţionară a acestui moşier, Lenin îi cita pe Nekrasov şi Saltîcov, care la timpul lor arătaseră societăţii ruse cum trebuie să distingă, sub exteriorul spilcuit şi pomădat al culturii moşierului iobă-gist, interesele lui hrăpăreţe, o învăţaseră să urască făţărnicia şi lipsa de suflet a unor asemenea tipuri. „Umanismul" acestor moşieri a fost demascat şi de către Turgheniev în „Povesirile unui vînător". Moşierul Penoci-kin, „cult, instruit, cu maniere gingaşe" îl tratează pe musafir cu vin şi discută cu el probleme înalte. „De ce nu-i încălzit vinul ?", întreabă el pe lacheu. Lacheul tace şi păleşte. Moşierul sună şi, fără să ridice glasul, spune slugii care a intrat : „Vezi de Fedor... să se ia măsuri" Scena citată se repetă — aproape similar — în „Război şi pace" (H,j,II). Bătrînul prinţ Nikolai Andreici Bolkonski este nemulţumit de intenţia fiului său de a se recăsători şi, ca un adevărat tiran, îşi varsă furia asupra gingaşei prinţese Măria. „...A doua zi prinţul nu-i spuse o vorbă fiicei sale, dar ea băgă de \seamă că la masă tatăl ei porunci să fie servită mai întîi mademoiselle Bourienne. * Vezi „Viaţa Romînească" Nr. 12/1960. 1 Vezi V. I. Lenin, Opere, voi. 13, Buc. 1957, pag. 43 ION JANOSf La sfîrşitul mesei, cînd lacheul de la bufet servi [după obicei cafeaua, începînd iar cu prinţesa, pe bătrîn îl apucă deodată furia, zvîrli cu cîrja după Filip şi dădu imediat porunca să-l trimită la oaste". Moşierul lui Turgheniev nu loveşte şi nu se ceartă, ci „ia măsuri" de departe, fără zgomot, fără scandal. Moşierul lui Tolstoi este mai conservator, nu-şi dă osteneala să ascundă barbaria seculară în spatele „lustrului european". Dincolo de forma oarecum deosebită, conţinutul este aoelaşi. Vinul rece sau cafeaua servită prost drept crimă, iar biciuirea lui Fedor sau trimiterea lui 'Filip la oaste drept pedeapsă - iată alternativele inu-manităţii feudale, care se deosebesc între ele (folosind expresia lui Lenin din cunoscuta sa scrisoare către Gorki) ca dracul galben de cel albastru. Aci şi cu alte ocazii bătrînul prinţ se dovedeşte a fi un moşier tipic, un exploatator convins, care la cea mai mică supărare abandonează manierele patriarhale faţă de iobagi şi slugi .şi aplică cele mai crunte măsuri represive. Cum se întîmplă atunci că cititorul nu vede în el numai şi în primul rînd un asupritor, ci dimpotrivă, îl simpatizează şi este gata să-l includă - cu toate trăsăturile sale negative _ în rindul eroilor demni de stimă şi respect ? 1 Am accentuat asemănările dintre cele două. scene tocmai pentru a putea sugera mai bine 156 deosebirile dintre cele două caractere. Analogiile sint întotdeauna riscante, iac în cazul de faţă împing de-a dreptul ia falsificarea imaginii artistice. Aceasta .pentru că logica concretă, logica dialectică a romanului tolstoian reliefează mai mult şi — în desfăşurarea acţiunii — tot mai mult deosebirile dintre Bolkonski şi Penocikin. Nikolai Andreici este un aristocrat capricios şt despotic, nedrept pînă şi cu fiinţele cele mai apropiate de el. Şi totuşi, în balanţa vieţii sale, hotărîtoare se dovedesc a fi tocmai valorile. Este oare posibilă şi acceptabilă o atare miraculoasă metamorfoză ? A avut oare scriitorul dreptul să-1 înzestreze nu numai pe Andrei cu calităţile eroului pozitiv, dar — în esenţă — şi pc tatăl acestuia ? Teoria literară sociologist-vulgară ar răspunde că stăpînul lui Lîsle Gorî şi Bogucea-rovo nu poate fi personaj pozitiv, şi dacă totuşi este — autorul a denaturat faptele. în fond, schemele abstracte sînt cele care falsifică adevărul vieţii. Nu există adevăr abstract, adevărul este întotdeauna concret. Nimeni nu a dovedit acest lucru cu mai multă profunzime decît Lenin. De aceea cel ce ar compara mecanic scena citată în articolul „In amintirea contelui Heyden" cu cea din „Război şi pace" - rupt din contextul întregii lucrări - şi ar deduce de aci identitatea celor două personaje, s-ar călăuzi de o metodologie profund străină spiritului leninist. Contrapunînd eclectismului dialectica, Lenin scria în 1921 : „Paharul este, indiscutabil, şi un cilindru de sticlă, şi un instrument de băut. Dar paharul nu are numai aceste două proprietăţi sau calităţi, sau laturi, ci un număr infinit de alte proprietăţi, calităţi, relaţii şi „mijlociri" cu restul lumii. Paharul este un obiect greu, care poate servi ca presse-papier, ca adăpost pentru un fluture prins, paharul poate fi de preţ ca obiect cu incrustări sau desene artistice, absolut independent de faptul dacă este bun sau nu pentru băut, dacă este făcut sau nu din sticlă, dacă are o formă cilindrică sau nu perfect cilindrică etc. etc. Mai departe. Dacă avem nevoie de pahar ca instrument de băut, nu este de loc important pentru mine si ştiu dacă forma lui este perfect cilindrică, sau dacă este într-adevăr făcut din sticlă; in schimb este important ca, folosind acest pahar, să nu-mi tai buzele etc. Dacă nu am nevoie de pahar pentru băut, ci pentru o întrebuinţare la care poate servi orice cilindru de sticlă, atunci mă pot servi şi de un pahar cu o crăpătură la fund sau chiar complet fără fund etc." Lenin arată că logica formală îmbină cj totul la întîmplare mai multe definiţii diferite (şi cilindru de sticlă, şi instrument de băut) şi obţine o definiţie eclectică „prin care se arată diferite laturi ale obiectului şi atît". Logica dialectică cuprinde şi studiază toate laturile, dar ia obiectul în dezvoltarea, schimbarea sa. „...Se schimbă destinaţia paharului, întrebuinţarea lui, legătura lui cu lumea exterioară." „...într-o „definiţie" completă a obiectului trebuie să intre întreaga practică umană, şi ca criteriu al adevărului, şi ca determinant practic al legăturii obiectului cu ceea ce este necesar omului."1 Aceste indicaţii metodologice sînt de extremă valoare şi în analiza literară. Fiecare personaj literar are un caracter concret într-o epocă istorică ooncretă. Funcţia pe care o îndeplineşte în ansamblul lucrării este şi ea concretă, determinată de legătura eroului cu mediul său, cu lumea sa şi necesităţile ei. Caracterul poate fi compus din elemente profund contradictorii şi totuşi să fie unitar. Iz-vorît din condiţiile şi nevoile practice ale epocii, caracterul nu poate fi redus la suma mecanică a trăsăturilor ce stau la baza lui. Nici odată nu am putea defini un om ca fiind „pozitiv" sau „negativ" pe baza unor izolate fapte, gînduri, trăsături pozitive sau negative. Cantitatea plusurilor sau minusurilor nu ne explică întotdeauna, dacă primele sau ultimele sînt definitorii ; numai calitatea caracterului, izvorită din calitatea împrejurărilor concret-istarice în care activează pot face acest lucru. Nikolaf Andreici vrea să-şi trimeată lacheul la oaste, dar - la cererea fiicei sale — îl iartă. O chinuie pe prinţesa Măria — dar in dialectica sufletească nedreptatea ce i-o mani- 1. V. I. Lenin Opere voi 32 Buc. 1956, pag. 78-79. 157 festă este tot un produs al sincerei (şi egoistei) dragoste părinteşti. Este conservator faţă de progresul real, dar şi faţă de pseudopro-gresul liberal. Este aristocrat, dar urăşte aristocraţia de la curte şi din saloanele Pe-tersburgului, manifestă dispreţ faţă de popor, dar simte alături de el... Cine ar putea spune care dintre aceste trăsături este în general mai importantă ? Un răsmms clar, fără echivoc poate fi dat numai înţelegînd condiţiile concrete ale vieţii de atunci, practica socială a epocii date. In acele condiţii, definitorii au devenit trăsăturile, care in alte condiţii ar fi fost poate secundare, şi invers. In mod abstract am putea enumera, poate, mai multe trăsături pozitive la Mecik, şi mai multe lipsuri la Varia, sau chiar Ia Moozka. Logica ■ artistică concretă a „Infrîngerii" lui Fadeev ne convinge însă că Mecik e un trădător infam, iar Varia — o luptătoare cu suflet ' nobil şi moralitate superioară. în alte timpuri, Mecik ar fi putut vegeta ca un mic-burghez inofensiv, iar Varia s-ar fi putut degrada în prostituată. în focul războiului civil ei s-ău purtat însă aşa cum era firesc să se poarte, iar pe baza răspunsului lor la întrebarea fundamentală a epocii, ii punem la locul ce-I merită : pe Mecik — între duşmani, iar pe Varia - între eroii revoluţiei. După cum se vede, balanţa farmaceutică nu este întotdeauna cel mai bun instrument de apreciere, iar procentajul elementelor „bune" şi „rele", „frumoase" şi „urîte" ar duce la o contabilitate literară străină de marxism. Nici prinţul Andrei nu este un personaj ideal, fără lipsuri, darmi-te tatăl său 1 Şi cu toate acestea, ambii sint eroi pozitivi (cu mari deosebiri, desigur), după cum „negativul" Dolohov se dovedeşte a fi şi el in oele din urmă pozitiv. Dolohov - omul cinic şi crud, egoist şi fără scrupule, care cu sînge rece l-ar ruina pe Nikolai Rostov şi l-ar ucide în duel pe Pierre, a ştiut totuşi să dea răspunsul just întrebării fundamentale a vremii. Regăsindu-1 ca pe un neînfricat conducător al detaşamentului de partizani, sîntem dispuşi să trecem cu vederea peste marile lui scăderi de pînă atunci - mai cu seamă pentru că ne dăm seama de legăturile complexe, dialectice. ce există intre scăderile şi calităţile sale (de pildă între răzbunarea gratuită şi crudă, şi lipsa de compromis in lupta cu cotropitorii patriei). Patriotismul este una din multiplele trăsături ale eroilor zugrăviţi de Tolstoi. Mai precis : ar fi fost una din ele - dacă nu ar fi devenit principala lor trăsătură. Pe plan abstract patriotismul este unul din criteriile valorii omului — în viaţa concretă din 1812 el s-a ridicat la nivelul criteriului fundamental, determinant. Poziţia în războiul pentru apărarea patriei însemna totul. Cel ce era patriot adevărat, era prin aceasta legat de ooporul său, de năzuinţele poporului, era deci un erou pozitiv atît în viaţă cit şi în operele scriitorilor, care înţeleseseră sensul istoriei. Antipatriotismul prinţului Vasili, a fiicei sale Hélène, a Annei Pavlovna Scherer, a diplomatului Bilibin, a lui Boris Drubeţkoi şi Berg, a generalului Benigsen, a guvernatorului Rastopcin şi împăratului Alexandru este principala cauză â faptului că aceştia sînt figuri negative, respingătoare. Patriotismul lui Pierre, Andrei, al Nataşei, al lui Nikolai şi Petia Rostov, al lui KutuzDv, Bagration, Deniisov, Dolohov, Tuşin şi Timohin, al lui Nikolai Andreici şi al Măriei Bolkonski, al lui Fera-pontov şi Tihon Şcerbatii face ca pe ei toţi să-i considerăm eroi integri, luminoşi, cu adevărat pozitivi. Esteticienii burghezi şi revizionişti încearcă din răsputeri să discrediteze termenul de „er:m pozitiv", susţinînd că delimitarea eroilor pozitivi şi negativi ar fi întotdeauna o operaţie vulgarizatoare. Viaţa este într-adevăr infinit de complexă, determinarea rubricii sau categoriei din care face parte un om este adesea o sarcină grea. Dar complexitatea nu ne poate împinge spre relativism şi în infinita varietate a trăsăturilor, „momentelor" nu trebuie să ne pierdem 5n mod eclectic. Cel mai mare duşman al idejlogilor burghezi este viaţa însăşi, deoarece stabileşte in dezvoltarea sa —' şi îndeosebi în epocile de ascuţite lupte, de înfruntare deschisă şi aspră a intereselor opuse — linii clare de demarcaţie. Asemenea linii de demarcaţie sînt : a & cu poporul, sau împotriva sa, a fi pentru progres social, sau împotriva lui. Conţinutul concret al răs- 158 poinsulut la aceste întrebări este diferit de la epocă la epocă. In 1812 a fi cu poporul insemna a lupta pentru eliberarea patriei de sub jugul străin. în 1917 a fi cu poporul însemna a lupta sub conducerea partidului comunist pentru victoria revoluţiei socialiste din Octombrie etc. Dialectica este inamica eclecticii. Dialectica marxist-leninistă ne învaţă să depăşim aparenţele şi să descoperim esenţa lucrurilor. în 1812 esenţa era războiul drept, popular. Bă-trînul Bolkonski este departe de popor, dar în acelaşi timp - în condiţiile războiului de apărare a patriei - apropiat poporului. Să ne gîndim la scena morţii sale, după înapoierea lui Alpatîci de la Smolensk (III, 2, VIII), „Sufletul, sufletul mă doare" exclamă el, avînd în vedere nu numai nedreptăţile faţă de Măria, dar mai ales soarta patriei. „Rusia ^,, •J^jf îm' amintesc de gluma făcută de Gopo în legătură cu Mac Larren, care era concurentul lui principal la festival.;: Gopo fusese interogat la Cannes, anul trecut: — Care a fost cea mai plăcută zi a festivalului ? — Ziua de miercuri, săptămîna aceasta! — Pentru ce ? >— iMiercuri Mac Larren ieşea din ascensor şi s-a împiedicat de covor. — Şi care a fost cea mai neplăcută zi ? — Tot miercuri ! — De ;ce ? — Pentru că, deşi «-a împiedicat, nu .a. căzut! Gluma fusese fără urmă de răutate (şi înţeleasă ca atare), punctînd doar întrecerea celor doi realizatori, cunoscuţi în toată lumea. De data aceasta, Gopo vorbeşte serios despre Mac Larren. . ; Gopo: — Este un om cam la vreo 47 de ani, foarte inteligent, care a început a face desen animat. Oînd a constatat că nu poate ajunge la perfecţiunea tehnică a lui Disney, a pus mîna pe peniţă şi tuş şi a început să deseneze de-a dreptul pe peliculă. Bine înţeles că n-a putut repeta la fiecare fotogramă un desen perfect şi atunci a fost nevoit să realizeze fel;de fel de aşa zise filme abstracte. t- Aceasta ar fi, aşa dar, o „scurtă istorie" ,a faimosului Mac Larren. Arta lui abstractă derivă deci din incapacitatea de a face artă adevărată ? Gopo : — Derivă din imposibilitatea de a se exprima ! Inchipuieşte-ţt că iei un rulou ca cel pe care, îl au zugravii pentru tapet, şi dai cu el de-alungul peliculei. Ce obţii astfel; o droaie de forme, de pete, care se mişcă complet dezordonat. îmi amin- ti Qi 180 JIRI TRNKA : Personaj din „Visul unei nopţi de vară" tesc că odată la Paris, voind să intru într-o maşină, m-am lovit cu oapul de rama portierei. Vedeam stelei verzi. Am fost întrebat : te doare ? Nu, am răspuns, dimpotrivă, acum am, văzut un film de Mac Larren. — Cum îţi explici voga lui ? Gopo : — Să ştii că nu e vogă ! Există realizatori de filme de desen animat, spectatori de filme de desen animat şi critici de filme de desen animat. Realizatorii fac filmele din diferite motive : fie ca au ceva de I spus, fie că au nevoie de bani... Spectatorii văd diferitele filme şi sînt mai mult sau mai puţin impresionaţi. Criticii însă, pentru a fi citiţi, trebuie să descopere diferi iei noutăţi. Sînt realizatori oare lucrează pentru critici. Mac Larren nu are popularitate, am constatat că publicul nu | apreciază aceste filme. — Care sint filmele care plac publicului, după părerea dumitale ? Gopo: — Am impresia că oamenii vor să rîdă. Chiar dacă le spui lucruri serioase. Aşa dar... cred că filmele comice au cea mai marc căutare. — Lirismul este uzitat mai puţin, după cîte ai văzut ? Gopo : — Pot să-ţi vorbesc despre cehul Trnkia şi realizatorul sovietic Atamanov. Trnka — nu ştiu dacă mai este necesar să adaug eu ceva la monumentul lui — este un artist excepţional I Am văzut la Oberhausen filmul lui, „Visul unei nopţi de vară" : e dovada unei măiestrii formidabile ! De fapt, asta e calitatea filmului şi totodată şi defectul lui. Nu crezi ? — Te referi la faptul că Trnka se lasă fermecat de propria lui invenţie şi graţie artistică, zăbovind prea mult asupra fiecărui moment, lungindu-se de aceea ? Gopo: — Dacă la Trnka m-a fermecat măiestria, tot aceasta îl şi împiedică să fie desăvîrşit. S->a auto-con-templat. Dar are imagini de un lirism excepţional! — îl pomeneai în aceeaşi ordine de idei şi pe Scenă din „Antilopa" Atamanov. Gopo : — Atamanov este — cum să ţi-1 descriu ? — un moşulică adorabil, oare, atunci cînd apucă un pa- j har, parcă ţine în mînă o floare. A făcut un film oare • mi-a plăcut grozav şi la Bucureşti şi la Veneţia. Vezi,< Atamanov este opusul lui Trnka, care a încercat să ex- \ prime poezia forţând măiestria într-atît, încît am fost im-i presionat mai mult de meşteşug decît de ceea ce a vrut f să spună. La Atamanov dragostea micului indian pentru [ antilopă a fost atît de frumos redată încă uitai de de-; senul animat şi trăiai emoţia momentului. — Lirismul este reprezentat doar de realizatorii [ ţărilor socialiste ? f Gopo : — Trebuie să-ţi vorbesc de Paul Grimault. t Dar să fac o paranteză. Eceva foarte interesant: aproape; PAUL GR1MAULT : Scenă din : „Păstorită şl coşaru," toţi cei care se ocupă de lucrurile acestea delicate, sînt înalţi, uriaşi. Te uiţi la Trnka, Ivanov... — La Gopo... Gopo : — Acest Paul Grirnault este reprezentantul poeziei în desenul animat francez. E un tip foarle popular. A lucrat un film : „Le bergère et le ramonneur", în condiţii foarte grele. Acolo, în Franţa, trebuie să-ţi găseşti în ui un producător. După ce Grirnault a lucrat mult, a avut certuri cu producătorul şi a fost nevoit să-şi mutileze filmul. Filmul n-a ieşit de aceea o operă desăvîrşită. Dar- şi aşa dragostea pentru oameni a lui Grirnault reiese din fiecare liniuţă. Şi, repet, e foarte popular. E şi multilaterali. Am fost uluit auzindu-1 cîntînd canţonete populare. Ca Brassens. — E singurul în acest gen ? Gopo : — Acum Grirnault face din păcate foarte mult filme publicitare. In Franţa un alt realizator, Henri Grue!, pregăteşte „Micul prinţ", unul dintre subiectele ce m-au pasionat şi pentru aceasta sînt invidios 1 Iarăşi ajungem în domeniul proiectelor şi viselor \ai Gopo. îmi arată pe un caiet, desenat, viitorul lui film. Este o scurtă istorie a societăţii, de la ^comunismul primitiv pînă Ia viitorul îndepărtat. Chiar şi aşa, privind schiţele aşternute pe caiet, rizi cu lacrimi. Apoi revenim la discuţia noastră. Gopo : — Mai e cineva care-mi place grozav : realizatorul ceh Karel Zeman. Este un inovator. Ini toate filmele pe care le-a realizat — începînd de la seria Prokup — a căutat să facă ceva nou. Ultimul lui film, „Invenţia diabolică", a fost evenimentul cel mare în filmele de animaţie.* — Vorbeşti despre filmul de animaţie, deşi Zeman a folosit actori... Gopo : — In filmul lui Zeman, ştii doar, sînt folosite alternativ imagini filmate în "mod normal, cu actori, şi imagini în care sînt fotografii sau desene animate, filmate cadru cu cadru. Multe sînt însă uşor de confundat pentru că Zeman le-a dat unitate, folosind acele haşuri care, după mine, QCL_ dau toată cheia filmului. —- Revenim la conţinutul de idei al filmelor pe care le-ai văzut şi care, în cazul „Invenţiei diabolice", era deosebit de bogat, de valoros. în privinţa aceasta ai avea ceva de spus ? Gopo : — Este clar că atunci cînd m-am dus la cinematografele din Paris nu mă gîndeam să capăt lecţii de umanitate. Filmele pe care le-am văzut sînt, în general, gratuite, se insistă mai ales pe numărul împuşcăturilor, pe muzica de jazz stridentă şi, în primul rînd, pe mult obositorul „rock". — Ai avut probabil prilejul să vorbeşti despre aceasta cu realizatori din occident. Gopo : — Da. Dacă filmele relatează întîmplări fără a avea ceva de spus, aceasta reflectă imposibilitatea artiştilor de a se manifesta după propria lor voinţă. Dacă eu îmi propun să realizez un basm, faptul e perfect posibil. Dar dacă Grirnault vrea să facă un film cu un coşar şi 'o păstoriţă, este pur şi simplu împiedecat să-1 termine, pentru că tocmai personajele acestea nu conveneau producătorului. Şi filmul nu a fost terminat. Realizatorii de filme de animaţie din Apus, artişti adevăraţi, au fost nevoiţi să se îndrepte către filmele de publicitate, irosindu-şi aici talentul. — Care sînt condiţiile lor materiale ? Gopo : — Uite, ţările socialiste dezvoltă desenul animat. „Soiuzmultfilm" este unul dintre cele mai mari studiouri de acest fel din lume. Studioul „Barandov" de asemenea. In acelaş timp nu există nici un studio de animaţie nici în Franţa, nici *în Italia, Anglia, Spania, Austria, Germania Federală... Toată producţia se bazează pe mici ateliere, care se organizează la primirea comenzii şi se desfac la terminarea producţiei. 182 — înainte de încheiere aş dori să-ţi pun întrebarea clasică : dacă ai ceva de spus în concluzie ? Gopo: — Mă enervează următorul lucru : mă enervează că timp de zeci de ani s-au folosit lămpile de radio şi într-o zi a apărut un om care ..a zis: hai să facem tranzistori I Mă enervează că atîţia ani de zile s-au chinuit inventatorii să pună un cilindru în plus sau în minus la elicea avionului. Şi într-o zi a venit unul şi a spus : „nu ne trebuie elice, ci o gaură !" Mă enervează că acest domn W. Disney a venit odată şi a stabilit procesul de producţie al filmului de desen animat şi el a rămas ace-laş: desenarea pe plăci de celuloid, filmarea cadru cu cadru, pentru fiecare 10 minute, 14.000 de fotograme separat. Aş vrea să descopăr ceva de valoarea tranzistorului sau al găurii, la avion. Adică ceva care să simplifice acest proces tehnologic. Aş vrea să mă pot exprima mai repede. Mă gîndesc că, dacă pentru „Homo sapiens" am: muncit 6 luni, pentru un lung metraj care în proiecţie ar dura 90 de minute mi-ar trebui 6X9 luni. Nu cred să fiu de acord, după 54 de luni, cu ce-am jjîndit în luna I-a şi nici n-aş putea suporta ca 54 de luni de muncă să se proiecteze în 90 de minute. Ar trebui descoperită o metodă mai rapidă de a te exprima, fără a pierde bine înţeles valorile artistice. Patosul de acum al lui Gopo îmi aminteşte de o glumă de-a lui, cuprinsă în scenariul filmului pe care-I pregăteşte. Unicul personaj viu din film, unicul om, ajunge din greşeală pe o altă planetă, în care întîlneşte o lume bizară, opusă celei de pe pămînt, planeta fiind populată de fiinţe care nu muncesc, vegetează doar : fiinţe-Iegume. Şi omul ajuns pe acea planetă comentează: „învăţămintele care se ,predau în şcoli se referă numai Ia lucrurile cunoscute: asta! e 6 oaie; asta e o lingură... Aşa se explică faptul că nu W-ara gîndit încă Ide pe băncile şcolii că pot exista şi animale-plante". Gopo se * gîn-deşte mereu înainte, îşi caută şi-şi construieşte azi lumea închipuită în care mîine va trăi şi pe care o va desena pe peliculă. GOPO : Animale-ptante (arbustine), vietăţi ale unei planete necunoscute OPERA ARHITECTONICĂ a acad. DUILIU MARCU Arh. JEAN MONDA curind, Editura Tehnică a publicat in volum o selecţie de 50 de lucrări dintre cele mai semnificative creiate de unul din promotorii şi maestru al arhitecturii moderne româneşti. Aceasta permite o privire generală asupra activităţii de proiectant şi realizator a arh. Duiliu Marcu, în cursul unei jumătăţi de veac (1912-1960). Cartea compactă, bogat ilustrată, cuprinde in ale ei 600 pagini, 250 de fotografii, 400 de desene şi numeroase reproduceri în culori. Condiţiile grafice excelente corespund importanţei operei prezentate. După prefaţa semnată de acad. Tudor Vianu, urmează o introducere a autorului. Este un „credo" artistic, ou expunerea principiilor ce l-iau călăuzit în cariera sa ascendentă. De asemenea, sînt arătate împrejurările in care această carieră s-a desfăşurat ; se reamintesc limitele şi piedicile inerente regimului şi mediului burghez şi apoi modificările radicale intervenite după 23 August 1944 în rolul social al arhitecţilor. De atunci, s-a putut trece ide la construcţiile izolate, de la programe circumscrise, la ansambluri de anvergură, ridicate în folosul colectivităţii. Ceea ce caracterizează lucrările lui Duiliu Marcu, indiferent de stilul lor, ceea ce le dă amploare, a&igurîn-du-le un loc proeminent în patrimoniul arhitectural al ţării, sînt calităţile lor de echilibru şi armonie, daritatea şt unitatea compoziţională. In monumen-talismul său lipseşte emfaza ; se evită efectele de grandilocvenţă. Arhitectura sa modernă, contemporană in forme şi spirit, posedă ceva din demnitatea, din seninătatea clasică. Chiar proiectele de debut denotau merite deosebite ; mai apoi însuşirile s-au accentuat treptat, desăvîrşindu-se în clădirile din perioada de maturitate şi în viziunile măreţe ale recentelor planuri urbanistice. * După cum scria odinioară criticul V. V. Stasov, arhitectura are - ca şi JANUS din Mitologie - două feţe. Una îndreptată înapoi, cealaltă privind ■înainte. Şi arh. Duiliu Marcu a fost mai întâi cu ochii spre trecut, plătind tribut stilurilor de altă dată. Din înclinaţie către clasicism, el apare, în faza iniţială, ca adept al şooalei academice franceze. Mai târziu, între 1020-19:50, sursele sale de inspiraţie se găsesc în tradiţia naţională, în 'motivele populare vechi, în monumentele istorice ale ţării. Schimbîndu-şi apoi fundamental orientarea, devine interpret .184 al noilor concepţii plastice, bazate pe inovarea procedeelor coinstructive : în ultimele trei decenii el recurge tot mai mult la libertatea de limbai, la formele inedite, lipsite de ornamentaţii. Dintre primele sale lucrări, bucu-reştenii mai în vîrstă îşi reamintesc desigur de Pavilionul Artelor şi Restaurantul cu terasa „La Colonade". Legate prin şiruri de „pergole", ele alcătuiau împreună un ansamblu de agrement în stil clasic, de proporţii fericite şi bine încadrat în ambianţa paisajista a şoselei Kisseief. ¡Din perioada arhitecturii tradiţionale, meojbizamtine a Iui Duiliu Marcu, clădirile Politehnicei din Timişoara, Facultatea de Mecanică şi aşeză-mintale studenţeşti, căminul şi cantina, cu faţadele lor îmbrăcate în para-tment de cărămidă specială aparentă, vădesc predilecţia constantă a arhitectului pentru materialele naturala (mai tkziu el folo.ses.fce mult piatra, traver.fcin-ul şi marmora). Aceleiaşi faze stilistice aparţine şi Teatrul de Stat din Timişoara. El a fost reclădit, fiind total transformat în 1922, după incendiul ee mistuise vechea sală de spectacole, ridicată în timpul stăpînirii ausitro-ungaire, de către doi arhitecţi vienezi. Un loc aparte printre operele în forme autohtone, îl deţin paviloanele .româneşti de la Expoziţiile internaţionale din Barcelona (1929) şi Paris (1937). La acestea, motivele populare erau utilizate cu măsură şi bun gust, contrastând ou ornamentaţia greoaie a aşa-numitului „stil naţional" practicat pe atunci de unii arhitecţii din ţară. Pavilioanele diferă între ele ea linii şi factură, dar şi prin mijloacele materiale întrebuinţate. -Cel -din Spania a fost executat din lemn şi acoperit ou şindrilă ; dominanta faţadei principale era orizontala ; cerdacul longitudinal avea 37 de arcade scunde susţinute de colonete strunjite şi împodobite ou crestături. Juriul internaţional al expoziţiei i-a decernat premiul I. La Paris, dimpotrivă, îngustimea frontului de acces a impus dezvoltarea în înălţime. De alură monumentală, pavilionul era placat în marmoră romînească roz, de Ruşchiţa. Deşi unele dintre ele de dimensiuni miniaturale, merită a fi menţionate cele cîteva Staţii de transformare pentru iluminatul electric al localităţilor SINAIA şi BUŞTENI. Simt nişte căsuţe de piatră executate după tradiţia şi cu mijloacele locale, din bolovani de carieră, aşezaţi în „opus incerturn" şi acoperite cu ţiglă smălţuită de culoare verzuie. Decoraţia lor diferită, cu „loggie", nişe, bănci de piatră şi balustrade de lemn crestat, dovedeşte preocupări artistice rar întîlnite la astfel de amenajări industriale minore. * La lucrările moderne ale lui Duiliu Marcu nu se simt dibuieli ; nu se văd stângăciile experimentării, după cum mu există repetarea sau devierea formalistă. Ele fac o impresie de definitiv : vor rămâne. Rezultate din aplicarea noilor .tehnici (în special a betonului armat), ele constituie în acelaşi timp o reacţie contra tendinţelor artistice arhaizante. La Duiliu Marcu, arhitectura nouă nu cade în păcatele esteticei tehnicizante. Imagistica sa nu imită formele exterioare ale tnaşkus-mului. Tot aşa, ea nu se bazează pe efectele vizuale ale stmcturalismutlui, cu exhibiţia ostentativă a scheletului susţinător. O reuşită deplină, ca linii moderne, reprezintă edificiul Comitetului de Stat al Planificării din Calea Victoriei, de curind degajat prin scuarul format la întretăierea ou Calea Griviţei. Aci, originalitatea soluţiei plastice se îmbină ou justeţea proporţiilor, ou precizia şi rafMatnentul detaliilor. Dintre edificiile ridicate în perioada de maturitate, două ies în evidenţă i8f> prin modalităţile expresive, sobre, concise, ale monumentalităţii. Unul e Palatul Consiliului de Miniştri din Piaţa Victoriei. Celălalt, Academia militară generală „I. V. Stalin", de la marginea terasei naturale a platoului Co-trocenilor, domină zona urbană mai joasă din faţă. Ritmica şi concepţia lor plastică diferă complet. în faţada principală a celui dinţii, anfilada arcadelor şi pilaştrilor se înşiruie fără o axă de oprire a privirilor (ceea ce se explică prin faptul că autorul avea în gînd atunci un alt edificiu ca punct de atracţie al pieţei). La Academia Militară, de o arhitectură simplă, corpul central mai înalt al frontului spre oraş, accent puternic, monumental, constituie cap de perspectivă a unei lungi artere. Duillu Marcu a realizat şi alte clădiri de vaste proporţii. Cele mai de seamă sînt Palatul Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor din piaţa Gării de Nord, de înfăţişare severă, impunător prin masele sale, şi cel al Ministerului Industriei Bunurilor de Consum, de lingă Piaţa Palatului Republicei. Ca bloc de locuit, se remarcă imobilul de colţ ce aparţinuse Casei de Credit şi Asigurări a Magistraţilor. El frapează prin efectele de contrast între dinamismul vertical si faţadei înguste pe Str. J. Michelet şi statica fîşiiior orizontale din frontul lung de pe B-dul Magheru. Gara oficială Bâneasa posedă calităţi de monumentalitate, cu toate dimensiunile ei modeste. * Dintre creatorii de frumos, arhitecţii sînt singurii care concep uneori opere de valoare, sortite totuşi să nu vadă ziua de mâine. E vorba de proiectele rămase pe hîrtie, puse în trecut de o parte din cauza împrejurărilor neprielnice. Cîte odată, regretelor autorului de a nu-şi fi materializat viziunea în cărămidă şi piatră, le cores- punde o reală pagubă pentru posteritate. Alteori, lucrări zidite nu reprezintă decât începuturi sau fragmente dintr-un tot mai mare neterminat. Arh. Duiliu Marcu a dedicat Complexului de clădiri ale Academiei eforturi considerabile. Primul său proiect pentru clădirea principală datează din 1927, cînd s-a clasat întilul, în competiţia publică atunci organizată. E în stil romînesc, cum se cerea pe acea vreme. Trei ani mai târziu, conducerea instituţiei însărcina pe autorul premiat să elaboreze planurile de execuţie. Cu acest prilej, el a studiat şi cadrul urbanistic al viitorului edificiu, cu preocupări de armonizare stilistică. în anteproiectul de ansamblu, o piaţă monumentală lua ■naştere, transformindu-se în spaţiu public cîte va din terenurile limitrofe pe ambele laturi ale Căii Victoriei, la răscrucea cu Magistrala transversală, în-tr-una din variantele prezentate, re-nunţîndu-se la formele plastice naţionale, se recurgea la arhitectura clasică. Pînă la urmă, nu s-a realizat decît o construcţie limitată, accesorie, avlnd caracter de provizorat : clădirea cu sălile de lectură ale bibliotecii. In 1957-1959, conducînd un colectiv de proiectanţi, Duiliu Marcu a reluat stadiul temei complexului Academiei R.P.R. în volum sînt publicate cîteva dintre noile soluţii propuse. Axa principală a sistematizării zonei apare fireşte paralelă cu Cal. Victoriei ce traversează piaţa închisă, liniştită. Nu lipseşte însă, ca alternativă, o schemă planimetrică bazată pe ideea contrară, a unei axe dominante perpendiculare pe direcţia, mai circulată, Sud-Nord. Spre deosebire de amplasările în general simetrice, atrage atenţia o variantă cu gruparea liberă a diverselor clădiri, integrate în ambianţa naturală, în verdeaţa unui vast parc, păstrîndu^se neatinşi frumoşii copaci existenţi. Ca stil, 186 în planurile recente e folosită arhitectura modernă, abandonîndu-se plastica trecutului. * Sistematizarea Pieţei Victoriei, ce urmează a se înfăptui într-un viitor apropiat, preocupă pe arh. Duiliu Marcu, de cînd a întocmit planurile pentru palatul Consiliuliui de Miniştri, în 1937. Pe atunci, se prevedea acolo ridicarea altor cîteva edificii .pentru instituţii publice. Bl a restudiat piaţa în anul 1952, odată cu restaurarea clădirii bombardate şi apoi, din nou, în 1959, ca şef al unui colectiv de proiectanţi. De data aceasta, programul s-a schimbat cu totul. Se cer aoum mari blocuri de locuit pe trei fronturi, lă-isîndu-se piaţa larg deschisă pe latura a patra, către zona verde a Şos. Kisse-lev. Caracterul reprezentativ, nota monumentală a încadrării arhitecturale s-ar obţine prin poetice la parterul tuturor clădirilor. Colonadele galeriilor acoperite s-ar completa, .pe întinsul spaţiului liber .central, cu o serie de dotări decorative. Mult interes trezesc planşele cu proiectele preliminare elaborate de Duiliu Marcu, ajutat de un grup de colaboratori, îneepînd .din anul 1951, pentru eventuala amenajare în Bucureşti a unor cartiere universitare. Au fost luate în considerare trei zone diferite. La un moment dat, s-a propus ca dealul Arsenalului să fie transformat într-un fel de ACROPOLĂ a studiilor. Compoziţia schiţei-program pentru partea de sus a terenului accidentat cuprindea, în mijloc, o curte interioară de onoare, avînd împrejur, aşezate simetric, clădirile principale ale Universităţii „C. I. PARHON". în fund, ALMA MATER a Capitalei ar fi fost străjuită de un edificiu de mare înălţime, ca un turn. O altă zonă găsită corespunzătoare amplasării majorităţii institutelor de învăţămînt superior şi a anexelor respective a fost regiunea dintre lacuri şi pădurea Băneasa. Din planimetrie şi machete reiese că acest teren situat la nordul oraşului, prin întinderea şi poziţia sa naturală, se preta la ridicarea unei adevărate cetăţi universitare. Dar diferite alte inconveniente se opuneau ia realizarea ei. Dimensiuni mai reduse are a treia zonă studiată şi anume : fîşia de la Facultatea Juridică pînă la CIUREL, de-a lungul Dîmboviţei, îmglobîndu-se dincolo de aceasta, Institutul Medico-Farmaceutic şi Gradina Botanică. E o alternativă care ar pune în valoare .un întreg cartier din vestul Capitalei. * între clădirile dispărute după o viaţă efemeră (ca pavilioanele de la expoziţii), pe de o parte, şi viziunile urbanistice încă neînfăptuite, pe de alta, numeroase sînt lucrările lui Duiliu Marcu, zidite spre a înfrunta timpul. La toate, fie ele instituţii publice, săli de spectacole, localuri de consum ori imobile de locuit, faţadele ca şi decorul interior concordă ou funcţia utilitară. Formele plastice sînt organic legate de aceasta. Sînt .consecinţe estetice ale preocupărilor de ordin practic şi tehnic. Artistul găseşte mereu raportul potrivit între cerinţele tematice, mijloacele materiale întrebuinţate şi valoarea lor expresivă. El nu recurge la combinaţii formale arbitrare, gratuite. Arhitectura sa e pusă sub semnul raţionalizării, iar grija ansamblului nu exclude meticulozitatea detaliilor. Cu drept cuvînt, prof. arh. Aseanio Damian, rectorul Şcoalei de Arhitectură „ION MINCU", într-un articol publicat în revista „ARHITECTURA R.P.R.", cu .prilejul împlinirii a 75 de ani de viaţă şi a unei jumătăţi de 187 secol de activitate a lui Duiliu Marcu, elogia în luorăiile acestuia „unitatea dintre temă, conţinut şi mijloacele de realizare, unitatea dintre program, funcţie, structură şi formă". Din ilustraţiile volumului şi textul lor explicativ se poate aprecia cum se cuvine creaţia concretă, vizibilă a maestrului. Dar el mai are la activul său încă o altă operă trainică, de viitor, deşi nu atît de tangibilă, prin natura ei mai puţin materială. Duiliu Marcu a format noi generaţii de arhitecţi, ca profesor la Şcoala de Arhi- tectură, unde a condus timp de 27 ani tun atelier de proiectare şi a predat Istoria Arhitecturii Universale, Urbanismul şi Estetica oraşelor. Preşedinte al Uniunii Arhitecţilor din R.P.R., şef de colective, colaborator şi coordonator în marile probleme de construcţii şi sistematizare, de ia eliberarea ţării Duiliu Marcu se dedică încontinuu activităţilor obşteşti. Este tipul de artist-cetăţean, merit ce se adaugă aceluia de a fi un deschizător de drumuri în arhitectura modernă romînească. OTILIA CAZIMIR: „PRIETENII MEI SCRIITORI...'*) emorialistica literară, cu caracter strict autobiografic sau cu referiri de ansamblu la o întreagă perioadă d'n evoluţia literaturii, nu a fost un gen prea cultivat de către scriitorii noştri contemporani. Se pare că cei mai înclinaţi spre a-şi rememora bogăţia şi farmecul amirkirildt au fost scriitorii din marea familie ieşană a „Vieţii Romi-neşti". Astfel, după „Anii de ucenicie" ai lui Mihail Sadoveanu, a apărut „Masa umbrelor" de Ionel Teodoreanu şi, în anii din urmă, „Amintirile de la „Viaţa Romînească" ale lui Mihail Se-vastos. La şirul acestora s-a adăugat, recent, şi cartea Otiliei Cazimir, „Prietenii mei scriitori". Dată fiind apariţia destul de rară a unor astfel de lucrări, atît cititorii cît şi cercetătorii literari au înthnpî-nat cu satisfacţie şi cu un interes justificat noua carte a Otiliei Cazimir. Poeta, care nu s-a preocupat nici odată de exegeza literară, nu şi-a propus să realizeze o expunere riguroasă de date istorico-literare referitoare la figurile scriitorilor evocaţi aci, men-ţinîndu-se strict în zona beletristicii, a creionat adevărate portrete literare. Pornind de la întîmplări şi fapte de viaţă, Otilia Cazimir a acordat evocă- *) E.S.P.L.A., 1960 rilor sale o dublă valoare : documentară şi artistică. Deşi. sînt încărcate de lirism, totuşi evocările Otiliei Cazimir păstrează şi o incontestabilă valoare documentară. Aceasta rezultă nu atît din înşiruirea precisă a .unor date biobibliografice, calendaristice, ci în primul rînd din modul în care scriitoarea prezintă cu intuiţie şi subtilitate, fizionomia morală, trăsăturile şi manifestările particulare, intime, atît in viaţa literară cît şi în cea socială, ale unor scriitori ca G. Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Tudvr Arghezi, G. Topîrceanu, Panait Istrati, Mihai Codreanu şi alţii. Din prietenia sinceră şi devotată faţă de aceşti sâriitori, prietenie de cîteva decenii trăite în „dulcele tîrg al leşului", Otilia Cazimir a păstrat nenumărate amintiri, unele senine, altele dureroase, pe care acum, la vremea privirilor retrospective, şi le destăi-nuie cu emoţie şi înduioşare. Anumite aspecte din viaţa lui G. Ibrăileanu („domnul Ibrăileanu", cum spune poeta mereu, cu acelaşi adine respect de totdeauna), comunicativitatea şi solicitudinea criticului faţă de scriitorii începători de talent, relevarea marii intensităţi sufleteşti cu care Mihail Sadoveanu trăieşte fiecare moment deosebit al vieţii, dezinvoltura şi franche- 189 ţea cu care Panait htrati se purta în viaţa de toate zilele şi cu care, mai ales, ironiza snobismul şi afectarea salonardă, caracterizarea unor manifestări specifice personalităţii lui Tudor Arghezi, aşa cum i-au fost cunoscute poetei, evocarea impresionantă a ultimelor zile din viaţa lui Mihail Codreanu, - toate aceste amintiri ale Otiliei Cazimir se urmăresc cu un mare interes. Cele mai bogate însă, mai frumoase şt senine, dar şi dureroase în acelaşi timp, sînt legate de marele prieten al scriitoarei, G. Topkceanu. Autorul „Baladelor vesele şi triste" este o prezenţă continuă şi în paginile închinate scriitorilor mai sus amintiţi, cea de a doua jumătate a cărţii fiindu-i însă consacrată în întregime. Ca prietenă apropiată, Otilia Cazimir l-a putut cunoaşte pe G. Topîrceanu în toată complexitatea firii, destâînuin-du-ne multe din trăsăturile caracteristice, definitorii ale poetului fi omului. Otilia Cazimir vorbeşte astfel despre Topîrceanu ca prieten ăl copiilor, îl arată ca om apropiat de viaţa şi sufletul ţăranilor, plin de compasiune pentru vietăţile necuvîntătoare, pasionat colecţionar de obiecte dintre cele mai variate şi îndrăgostit de progresele tehnicii; iar în partea finală a memoriilor, Otilia Cazimir ne comunică unele amănunte deosebit de preţioase referitoare la raporturile existente între viaţa lut Topîrceanu şi opera ei. Comunicarea acestor bogate şi interesante date referitoare la scriitorii evocaţi, se realizează, cum am mai spus, cu mijloacele unei proze artistice de calitate, ceea ce le asigură un farmec deosebit. Otilia Cazimir nu romanţează viaţa prietenilor săi scriitori, deoarece, după cum mărturiseşte într-un scurt „cuvînt înainte", „a le scormoni acum intenţiile, a le atribui gînduri pe care nu mi le-au încredinţat, mi s-ar părea o neiertată lipsă de respect"... Scriitoarea relatează cu obiectivitate, numai ceea ce a intrat nemijlocit în raza puterii ei de cunoaştere şi înţelegere. Figurile prietenilor scriitori sînt evocate cu căldură, în cuvinte pline de simţire, într-o tonalitate lirică. Totul e dat ca un fapt de viaţă trăit cu intensitate, integrat într-o psihologie definită. De aici nota puternică de autenticitate, de naturaleţe, de discreţie şi fineţe. Stilul firesc, degajat şi totuşi plin de eleganţă sporeşte calităţile acestei cărţi excelente. Teodor Vîrgolici AL. MITRU: „LEGENDELE OLIMPULUI"*) | u excepţia lui Odobescu şi Ispirescu, care nu au făcut decît să prelucreze cîtevâ basme mitologice, toţi autorii de mitologii greco-romane din literatura noastrăx) nu au avut vocaţie scriitoricească. Lucrările lor, pe Ungă *) Ed. Tineretului, 1960. ') Stanciu Câpâţinanul, Mitologia pe limba romînească, Buc. 1830; Teodor Roşu, Mitologia popoarelor din vechime - prelucrată după mai mulţi autori, Timişoara 1862; Za-haria Kolumbu, Mitologia, 1866 ; A. Gorjan, Mitologia elementară, 1874; St. Mihăileanu, că unele au devenit rarissime, au o optică în mare parte neştiinţifică, învechită. Cartea lui Al. Mitru Legendele O-limpului vine să umple o lacună resimţită în special de cititorii tineri şi foarte tineri şi este, la noi, prima prezentare Mitologia după E. Economopol, Bucureşti 1897; Lazăr Şăineanu, Mitologia clasică, Bucureşti 1898 ; Dr. I. Kiriac, Mitologia, ed. definitivă, Bucureşti 1924; G. Popa - Liseanu, Mitologia greco-romană în lectură ilustrată, ed VIII, 1944. 190 de pe o poziţie ştiinţifică a mitologiei greceşti. Autor al unor volume de basme, Al. Mitru -continuă tradiţia inaugurată în Urmă cu şapte-opt decenii de Vetre Ispirescu şi Al. Odobescu, tradu-cînd în viaţă idealul pe care Lazâr Şăi-neanu şi l-a propus în prefaţa mitologiei sale din 1898, dar l-a realizat într-o măsură neînsemnată în lucrarea propriu zisă (respectarea caracterului eminamente popular al povestirilor mitologice, redarea naivităţii concepţiilor mitice prin dicţia înrudită a poveştilor). Rezumîndu-se deocamdată la zeii olimpieni, Al. Mitru redă într-o formă atractivă şi accesibilă concepţiile mitice naive ale „lumii ce gîndea în basme şi vorbea în poezii", încercînd-şi reuşind, de multe ori - să păstreze ceva din farmecul originar al miturilor eline. Intr-o prefaţă succintă şi foarte utilă, profesorul Nicolae I. Barbu lămureşte geneza economico-socială a miturilor eline, relevînd bogăţia lor uluitoare, consemnată printr-o puzderie de variante, adesea contradictorii. Prefaţatorul subliniază o serie de merite reale ale cărţii, cum ar fi deosebita importanţă acordată mitului prometeic, împletirea evenimentelor mitologice din OUmp cu cele petrecute pe pămînt, motivarea logică şi psihologică a trecerii de la un mit la altul, armonizarea versiunilor contradictorii într-o sinteză în care predomină punctul de vedere moral, dramatizarea continuă a miturilor, care face ca nararea să fie înlocuită, la tot pasul, de dialog, etc. Avertizat, cititorul nu va trece desigur neatent peste unele pasagii în care povestitorul găseşte tonul mai adecvat, ajutat de cîte o comparaţie plastică şi deosebit de reuşită, ca în exemplul următor: „Zeus o văzuse pe lo cînd se scălda în zorii zilei. Din cer o urmărise lacom, cum se rotea domol prin unde şi se ivea deasupra apei, ca o petală de argint". Binevenite sînt şi comentariile de la sfîrşitul fiecărui capitol, tocmai pentru că lămuresc unele bizarerii ale miturilor, încercînd totodată o interpretare materialistă a faptelor. Hotele explicative sînt utile atunci cînd nu conţin inadvertenţe, ca cea de la pag. 114. (se ştie că judecătorii infernului erau Minos, Eac şi Radamante şi nu Eac, Radamante şi Sarpedon.) Cartea mai conţine şi alte lacune. Astfel, Al. Mitru îl utilizează pe He-racle în gigantomanie, omiţînd să mai precizeze ulterior genealogia şi biografia eroului, deşi acesta a fost fructul uneia din multele infidelităţi conjugale ale lui Zeus şi a sf'irşit prin a deveni un zeu olimpian, soţ al zeiţei Hebe. Alteori, Al. Mitru îşi însuşeşte din Metamorfoze pasaje întregj, uitînd să indice izvorul. Astfel, descrierea pînzelor ţesute de Minerva şi Arahnea în întrecerea lor de la pag. iji-i^i este, cu unele retuşuri insignifiante, cea din Metamorfoze (în versiunea în proză a lui David Popescu, apărută la Editura Ştiinţifică în 1959, vezi pag. I4j-I4g). Şi profesorul sovietic N. A. Kun utilizează parţial această descriere în Legendele şl miturile Greciei antice (E.S. 195$), dar indică imediat izvorul (vezi p. 46). In Metamorfozele lui Ovidiu întîlnim următoarea personificare a lui Notus, vîntul de miazăzi care aduce cu el nori şi ploi : „Acesta zboară cu aripi umede, acoperindu-şi faţa înspăimîntătoare cu un nor negm ca păcura. Barba îi e grea de grindină, valuri îi curg din părul alb, pe frunte îi şed nori, îi sînt pline de rouă penele şi pieptul." (Traducerea D. Popescu). Aceleaşi elemente le găsim şi la Al. Mitru : „Cu faţa mohorîtă-n ceaţă neagră ca de smoală, cu aripi umede şi grele, cu barba mare şi-ncîlcită, plină de picături pînă la cel din urmă fir, aşa s-a înfăţişat Notul", etc. (pag. 88). Şi alţi autori de mitologii (ex. Po-pa-Liseanu) utilizează din abundenţă Theogonia şi Metamorfozele, aşa că nu urmărim sâ-i facem un proces de intenţie lui Al. Mitru, mai ales că în 191 alte cazuri el citează izvorul. E, desigur, o scăpare, o chestiune de consecvenţă. In concluzie considerăm că lucrarea lui Al. Mitru Legendele Olimpului este superioară tuturor mitologiilor eline expuse în romîneşte, care au precedat-o, atît prin viziunea ştiinţifică nouă, cit şi prin forma ei literară îngrijită şi, cu toate că se adresează în special cititorilor tineri, ea constituie o lectură plăcută şi instructivă şi pentru cunoscătorii li' teraturilor clasice. Intrucît lucrarea are un subtitlu, Zeii, sperăm că va urma o versiune mai cuprinzătoare a nepieritoarelor mituri ale antichităţii eline. Ion Acsan IOAN GRIGORESCU: „OBSESIA") *- rull calitatea tragică a reţelei laW Z^gârelor nazîste de extermi~ f» jtk nare în masă este exprimată în paginile cărţii lui Ioan Grigorescu cu luciditate. Multe din cele nouă nuvele ale volumului devin adevărate piese de acuzare, sobre, convingătoare, la dosarul voluminos al crimelor hitleriste. Caracterul documentar al modalităţii folosite, slujit de o subtilă tehnică reportericească, accentuează impresia că uneori ficţiunea^ este total abolită spre a tace mal evident în rechizitoriul intransigent deplina autenticitate a investigării unui univers halucinant. Cine poate uita bunăoară cum a descoperit un SS Hauptsturmfuhrer, pe nume Karl Fritsch, mijlocul de a lichida „economic" şi masiv mase enorme de deţinuţi ? Numitul, preocupat de dificultăţile cuptoarelor care nu mai pridideau la Auschwitz să incinereze cadavrele celor împuşcaţi, ucide „experimental" un eşalon de prizonieri sovietici prin asfixie. Herr Fritsch înţelege printr-o întîmplare ce imensă şi încă ignorată capacitate de „lichidare" are gazul cianhidric. E vorba de nişte cutii trimise în lagăr de 1. G. Farben ca „gaz insecticid". Numai că o minte isteaţă cum e cea a lui Fritsch nu se lasă'înşelată de etichete. De acum încolo la Auschwitz minunatul gaz nu va mai fi irosit în chip stupid la *) E.S.P.L.A., 1960. dezinfecţii ci la execuţii. Scena morţii grupului de prizonieri din celula 7, bestialitatea acţiunii ce le curmă viaţa, sînt de un efect dantesc. Cutia cu gaz granulat e aruncată în încăperea ermetic închisă. Deodată dinăuntrul ei răzbate o vînzoleală disperată, un adevărat vacarm. Prin vizeta uşii, Fritsch îşi aămiră opera. Zecile de corpuri desfigurate se mai zbat, însetate de o undă de aer, apoi se face tăcere Afară încîntarea e generală. Bandiţii îşi sărbătoresc crima, se comandă şampanie de ELpernay, capturată de la francezi, se oferă gratificaţii. Mai sînt necesare comentariile ? Proporţiile crimei făptuite la Auschwitz nu se pot stabili decît după ce parcurgi în întregime cartea. Dacă „Evrika" ne înfăţişează în persoana lui Karl Fritsch o fiară dezlănţuită cum a mai produs destule nazismul, „Mania" pune în contrast umanitatea caldă, generoasă a unei deţinute cu degenerarea şi degradarea morală a iMgerfuhrerului Floess şi a familiei sale, exemplar tipic al unei educaţii mutilatoare, în care ori ce scînteie de omenie, ori ce licăr de conştiinţă sînt dispreţuite. „Coşmarul", „Scrisori de dincolo de viaţă" sau „Jurnalul 'nescris al Annei Frank" evocă întîmplâri diferite cu aceiaşi eroi. Colectivităţi întregi devastate, mame despărţite de copiii lor, familii trimise la moarte în acorduri de vals, experienţe feroce fă- 192 cute pe fiinţe vii sub pretextul că se^ urmăreşte progresul ştiinţei, teroare şi violenţe fără număr, mereu mai rafinate, puse la cale de minţi ameţite de setea dementă a schingiuirii şi batjocoririi oamenilor, iată într-o înşiruire seacă ce istorisesc evocările lui loan Grigorescu. Sobre în patetismul lor, zguduitoare fâră a căuta efecte dramatice, în ciuda tonului calm, recules, paginile „Obsesiei" denunţă tragismul întunecat al anilor în care hitle-rismul cotropise Europa şi o transformase într-o baie de sînge. Dorinţa de a dezvălui o realitate ce nu trebuie să se mai repete şi ai cărei făptaşi n-au primit încă pretutindeni pedeapsa meritată, ocrotiţi de cei care mai leagănă visuri revanşarde, inspiră această carte tristă, scrisă ca o eliberare din universul atîtor coşmaruri şi sacrilegii. Cum ar putea fi calificate fapte de genul celor amintite în „Momentul" şi a căror sîngeroasă ferocitate pare inimaginabilă ? Un SS. care îndeplinea la Auschwitz rolul de „contabil" al viitorilor incineraţi de vii, se bucura de faima unei cucernicii deosebite. Adevărata lui esenţă este însă denunţată de propriile lui gesturi: el imaginează un tăvălug la care se înhamă iz deţinuţi şi care păşesc uniform la bătaia de metronom a lui Kaduc. Cu toate că unii cădeau răpuşi de obo- seală, tăvălugul nu se oprea. Oamenii trebuiau să tragă mai departe la ham iar în urma lor rămînea masa însîn-gerată a celor striviţi. Cu cît se înmulţea jalnica „piftie d,e sînge şi noroi" sporea şi buna dispoziţie a asasinilor. Astfel de figuri sînt întruchiparea fascismului în acţiune, în toată barbaria şi abjecţia lui. In această atmosferă sufocantă, în chiar aspectele neînchipuit de dure ale cruzhnei şi violenţei, oamenii nu şi-au pierdui demnitatea, omenia. Alina . Gnalschi, Staszek, Aiina Frank precum şi grupul luptătorilor comunişti din lagăr sînt dintre aceştia. Paginile volumului celebrează eroismul lor simplu, emoţionant. Cu puţine excepţii - cînd prelucrarea materialului brut recurge la îngro-şări excesive („Coşmarul") sau la transcrierea neasimilată înd,eajuns a datelor obiective („Scricori de dincolo de mormînt") — stilul e adecvat scopului urmărit, loan Grigorescu demonstrează o reală artă a construirii episoadelor (în special a celor în care acţiunea se consumă pe planuri contrastante), a dezvoltării de ansamblu condusă cu economie epică şi acuitate psihologică. „Obsesia" este o carte care emoţionează şi care invită stăruitor la meditaţie. H. Zalis 13 - c. 3474 ■I'UI 11-14 MU v-J'"-^ "'-3— O RUBRICA INTERESANTA: „DINTRE SUTE DE CATARGE" ică de la începutul apariţiei sale, una din preocupările principale ale revistei Luceafărul" a fost descoperirea şi îndrumarea talentelor tinere. Necesitatea acestei acţiuni de răspundere e evidentă pentru ori cine urmăreşte cit de cit rinecunoscuta rubrică „Dintre sute de catarge"; fiindcă tiparul nu are numai Iuiuilu ac a răspîndi in mijlocul cititorilor creaţia literară; el este şi un puternic stimulent, mai ales pentru începători, şi un eficient mijloc de confruntare. Problema încrederii în talentul propriu, problemă care se pune nu rareori, chiar şi pentru scriitorii cu mai multe volume apărute, pentru cei aflaţi la începutul drumului e de-a dreptul dramatică, fiindcă dincolo de ori ce alte implicaţii pe care le presupune, creaţia literară e o serioasă problemă de viaţă. Iar talentul literar se verifică prin tipar. Dacă am avea în vedere chiar numai această latură a problemei şi tot trebuie să recunoaştem că acţiunea aceasta a „Luceafărului" este remarcabilă. Nu trebuie uitat nici faptul că apariţia noilor talente, in societatea noastră, se petrece în cu totul alte condiţii declt in împrejurările vitrege, dominate de individualism şi nepăsare, specifice societăţii burgheze, unde fiecare om, oricît de dotat, lupta şi răzbea de unul singur, uneori chiar împotriva celorlalţi, şi de multe ori nu mai răzbea deloc. In condiţiile revoluţiei culturale din ţara noastră, problema apariţiei şi cultivării, a îndrumării talentelor este o problemă socială, care ne priveşte pe toţi. Aceasta e semnificaţia majoră a acţiunii întreprinse de „Luceafărul". In articolul de faţă nu urmărim nici să facem un bilanţ, nici o consideraţie critică asupra rubricii respective a „Luceafărului".Dorim doar să creionăm citeva observaţii asupra materialelor de proză apărute Intr-un răstimp mai larg la această rubrică. Fireşte, nu ne vom hazarda nici în pronosticuri, drumul afirmării fiind de obicei sinuos şi imprevizibil. Mai întii citeva constatări generale. Orientarea acestor tineri poartă, în general, amprenta actualităţii nemijlocite. Ei işi caută temele şi subiectele In ambianţa socială in care trăiesc. Problemele de producţie constituie un motiv frecvent în conflictele pe care le descoperă şi caută să le rezolve, fiindcă aceste probleme in concepţia lor sint intim legate de viaţa personajelor. Interesant şi demn de remarcat este faptul că cei mai mulţi manifestă predilecţie pentru problematica morală, urmărind zugrăvirea unor caractere noi, reprezentative pentru etica nouă, socialistă. De asemenea, trebuie subliniată, ca un merit al acestor prozatori începători, calitatea artistică a textelor; foarte rar am dat peste stlngăcii flagrante, greşeli de limbă, 194 erori stilistice. în general, proza lor e îngrijit scrisă şi la unii din ei se poale întrezări de pe-acum o căutare conştientă a modalităţii stilistice care convine cel mai mult temperamentului propriu. Realizări meritoase, promiţătoare, socotim că sini cele semnale de Ion Grozav, Victor Chiriacescu, Mircea Tută, Mircea Enescu. Lucrările lor depăşesc faza unor manifestări spontane, de simple mărturii ale talentului. Schiţele lor demonstrează că autorii sînt frămintaţi de problemele pe care caută să le rezolve scriind, că — folosind o expresie consacrată — au cern de spus. Remarcabile schiţe ale lui Ion Grozav (elev la Şcoala de maiştri a întreprinderii „Bela Brainer" — Bucureşti) — Intitulate „Timidoc" şi „Peste timp". Ambele lucrări, scrise cu sobrietate şi cu o bună stăpînire a mijloacelor de expresie a prozei (dialog viu, descriere simplă, pregnantă a personajelor, fraza scurtă, plasticitate) cuprind metode interesante ale vieţii de fabrică. In „Timidoc" se creionează un conflict Intre atitudinea nouă faţă de muncă şi anumite manifestări ale individualismului. In „Peste timp" este înfăţişată cu multă sensibilitate, bucuria lucrului dus la capăt. De subliniat că In ambele schiţe, Ion Grozav atacă probleme destul de aride in aparenţă; reuşeşte însă să seziseze tocmai laturile omeneşti, morale ale procesului de producţie.Autorul depăşeşte astfel cadrul strimt al unor simple chestiuni tehnice, momentele devenind, interesante prin conţinutul lor psihologic, nou, valabil dincolo de împrejurările stricte ale desfăşurării intrigii. Fireşte, autorul nud are încă de învăţat; mai ales în ce priveşte gradarea unui conflict (in „Timidoc" unde trecerea de la starea de împotrivire a unora dintre personaje, la însuşirea atitudinii noi faţă de muncă e prea uşoară şi pueril motivată) ; nici excesul de dialog nu-i întotdeauna potrivit; momentele unui proces psihologic nu sînt toate egale în importanţă, deci trebuie diferenţiat, proporţional tratate. Acestea însă se învaţă. Victor Chiriacescu (bibliotecar la F.R.B.), în schiţa „Broşa" zugrăveşte un conflict etic. El descrie foarte frumos, cu mult simţ al firescului, anumite stări sufleteşti ale eroilor. E mal puţin îndemînatic în organizarea materialului. E însă evident înzestrat, şi munca susţinută şl judicios îndrumată îl poate duce la realizări concludente. Frumos povestesc Mircea Enescu („Rapsodia"), Mircea Tută („Lazăr şi tovarăşii săi", „Odinioară") şi Paul Udrea („Nelinişte"), dovedind aplicaţie narativă. Munca depusă de redacţia „Luceafărului" în acest domeniu, credem că merită să fie remarcată. Ea a început să-şi dea roadele şi, fără îndoială, nume noi se vor mai adăuga la cele apărute pînă acum. Şi poate că n-ar strica dacă la lucrul atent şi migălos cu manuscrisele, s-ar adăuga metoda comentării unor schiţe (măcar atunci cînd e vorba de lucrări ce depăşesc media) In articole scrise de scriitori consacraţi, care să apară concomitent. R. L. CÎTE CEVA DESPRE „DIMENSIUNI" \n literatură, ca în ori ce domeniu al creaţiei artistice, gratuitatea, exerciţiul yărâ rost şi finalitate, lasă o impresie rea şi denotă, de cele mai multe ori, Iqrabă, insuficientă meditare asupra materialului de viaţă. Nu se poate, se \wa spune, să fie dezbătută în ori ce lucrare literară — mai cu seamă In lucrările scurte — o vastă problematică. Hotărîtor este în primul rînd ceea ce se spune, ceea ce ni se comunică şi nu felul în care ni se comunică, prin mijlocirea cărei modalităţi 195 stilistice. Tocmai de aceea ni se par zadarnice unele dintre cătttările tinerilor scriitori, care vor m ori ce preţ, cu ori ce sacrificiu — deci şi cu sacrificiul valorilor de conţinut — să găsească aşa zise modalităţi „noi", mai ales in nuvelă şi in schiţă. Rău nu e că există această dorinţă de primenire a mijloacelor artistice, ci faptul că încercările şi căutările acestea au adeseori un caracter formal. Se scriu astfel schiţe şi nuvele voit simbolice, de un simbolism vag, greu de sezisat, inexistent de fapt. Prozatorul Vasile Rebreanu, de pildă, publică din cină in cină, pe lingă unele lucrări izbutite — schiţe, nuvele şi fragmente de roman —- un anumit soi de însăilări, cărora nu le poţi da nici o denumire, care excelează prin banalităţi. E ciudat şi de neînţeles cum de nu şi-a dai seama Vasile Rebreanu că latura cea mai vulnerabilă a creaţiei sale e cea care se sprijină pe o simbolistică forţată, difuză, săracă in idei. Cele „Trei schiţe" pe care le-a publicai el nu de mult in „Tribuna" (nr. 45 din 10. nov. a.c.) întăresc afirmaţiile noastre de mai sus, demonstrează de fapt că strădaniile lui în această direcţie n-au prea multe şanse de izbîndă. Gratuitatea, sărăcia de idei, sînt de-a dreptul flagrante aici. In zadar vei căuta să înţelegi ceva, să-ţi dai seama ce-a vrut să spună autorul, de ce a scris şi de ce a publicat schiţele acestea. Nu există nici o ieşire şi nici explicaţiile pe care le-ar da el nu cred că te-ar scoate din încurcătură. In „Ochii", de exemplu, Vasile Rebreanu povesteşte ce fel de ochi are el, ce culoare are părul său, fără a uita insă să precizeze că lucrurile astea i le-a spus o fată, cea mai bună prietenă a sa. E de presupus, totuşi, că prietena — şi probabil şi iubita lui — i-a spus lucruri şi mai interesante. Deaseineni, e de presupus că Vasile Rebreanu poate să facă reflecţii mai substanţiale, faţă de cele pe care le însăilează în schiţă. „Dar se face ziuă — spune el la un moment dat — şi eu ies la geam şi nu mă mai sinii deloc obosii. Mă simt tînăr. Şi este un lucru foarte mare cină omul se simte tînăr I" (De nedescris! am adăuga noi.). Mai departe autorul ne spune cum devine cazul cu unele amintiri şi cînd au fost mîinile lui mai albe, cum a străbătut curtea unei mine, ce-a simţit şi ce a auzit el atunci, ca la sfîrşit să adauge, prin gura unui miner, că un tînăr care a fost asasinat ae jandarmi avea fruntea exact ca a lui, era de aceeaşi statură şi-avea ochii... la fel, adică albaştri I Mai mult n-am reuşit să aflăm şi nici să deducem. Poate că autorul a vrut să arate, printr-un fapt banal, lipsit de importanţă, că acolo, in Valea Jiului, s-au dat lupte grele şi că realizările de azi se datoresc unor sacrificii. In sfîrşit, presupuneri şi consideraţii se pot face foarte multe. Schiţa lasă loc larg presupunerilor, eventualelor explicaţii. Şi asta pentru că atît atmosfera de luptă, din trecut, cit şi cea de încredere şi de muncă, din prezent, sînt palid redate în schiţă, nu se impun atenţiei în nici un fel. Singurul lucru care se reţine — şi pe care-l ştiam mai de mult — e că autorul are ochi albaştri I E cam puţin totuşi. Cea mai enigmatică dintre schiţe însă, este cea care se intitulează „Necunoscutul". Un poet şi prieten îi povesteşte autorului ce i s-a Intimplat lui într-o deplasare pe care a făcut-o în) Valea Jiului. Prietenul acesta al autorului, poetul, a văzut şi el foarte multe lucruri interesante In Valea Jiului. Cînd să plece insă, constată că i s-au terminat banii. „Acest fapt l-a făcut să devină deodată trist. Şi trebuie să recunoaştem, adaugă grijuliu prozatorul, că nu este un lucru din cale afară de vesel cînd ţi se termină banii (uneori li se tnilmplă — mai ales In deplasare — să li se termine şi poeţilor banii). In acel oraş nu cunoştea pe nimeni; la hotel na mai putea trage... aşa că prietenul avea toate motivele să fie trist". După această reflecţie deosebit de adîncă, intră In scenă un necunoscut care are grijă de poetul nostru, îl ia de braţ, 11 duce la restaurant, li plăteşte consumaţia şi-i asigură cazarea la hotel, iar a doua zi îi iese înainte şi-l invită să intre în mină, apoi, după ce îi dă o oglindă, să se vadă cum îi stă în costum de miner, îi arată un loc pe o bancă, în vagonetul trenuleţului, care ii duce pe mineri In adine. Şi prietenul nostru simte lingă el umerii oamenilor şi nu se mai simte trist, bine 196 intcles. iar autorul sc pare că e mulţumit, grâbindu-se şi de data asta, ratind o idee frumoasă şi care ar fi meritai o tratare mai atentă. „Balerina singuratică", cea de-a treia schiţă, e în afara ori cărei discuţii. Caracterul de însăilare călduţă şi „frumoasă" e de-a dreptul frapant aici. Schiţa începe in felul urmalor: „Băiatul avea să plece în zori. Sosise poate în gara aceea nouă ce sugera marea..." Putea însă, iot aşa de bine, să înceapă şi astfel: „El — adică băiatul — era înalt, şi ea — adică fata — era frumoasă. Şi se iubeau nespus. Se cunoscuseră pc „plajă"... etc. etc. Sau altfel: „Marea era adîncă şi valurile erau verzi. Dragostea lor — adică a lor, a ei şi-a lui — era proaspătă şi nouă..." etc. ele. In sfîrşit s-ar putea găsi şi alte soluţii, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu ale autorului, la fel de difuze, la fel de vagi. Nu acesta este esenţialul. Esenţialul în acest caz este lipsa de finalitate a acestei, ultime însăilări în care ar fi trebuit să ni se vorbească despre începutul unei iubiri şi in care nu tu se povesteşte de fapt nimic. De asemenea esenţială şi vrednică de 'înlăturat e şi gratuitatea despre care vorbeam la începutul acestor însemnări, mai ales că ea se manifestă la un prozator ca Vasile Rebreanu, care a reuşit să scrie lucrări foarte interesante şi care va reuşi şi mai mult, dacă se va debarasa de ceea ce nu-i propriu individualităţii sale. Ion Lăncrănjan ACTUALITATEA REZISTENTEI Şl PREMIUL ITALIAN, „OMEGNA" Premiul literar italian Omegna îşi propune să aleagă o carte sau un autor, din orice ţară, în care spiritul Rezistenţei să apară în mod cît mai reprezentativ. Evenimentul decernării premiului a căpătat anul acesta o particulară semnificaţie. Faptele petrecute la Genova şi :n alte oraşe italiene, desfăşurarea situaţiei din Franţa, lupta pentru libertatea Cubei au dat o vie actualitate Rezistenţei în spiritul ei. Era firesc ca premiul Omegna să ia în seamă cu toată atenţia o astfel de situaţie şi să caute a o menţiona şi promova pe planul mişcării literare şi a! culturii. „Premiile literare — spune Carlo Salinari într-un articol din ..Contemporáneo" (Nr. 29, 1960) vorbind despre pi emule de sezon — au o funcţiune atît timp cît oglindesc virfurile cele mai avansate, mai vii şi mai dinamice ale mişcării culturale". Discuţiile pe marginea decernării premiului Omegna, prezidate de romancierul Cubei exprimînd prezenţa, sensibilitatea, cultura popoarelor de culoare în irumperea lor 1) un Romancero al Rezistenţei spaniole, cuprinzînd versuri de numeroşi poeţi, „manifestare de genialitate poetică, concentrată pe intervalul numai a cîţiva ani", cum afirmă darea de seamă a juriului ; 2) un roman al scriitorului italian Primo Levi, „Dacă acesta se poate numi om", apreciat ca una din operele cele mai de seamă oare s-au scris asupra lagărelor naziste; 3) poet,bl Nicolás Guillen, luptător de prima linie pentru libertatea Cubei exprimînd prezenţa, sensibilitatea, cultura popoarelor de culoare în irumperea lor pe scena istoriei; 4) şi în sfîrşit asupra lui Jean Paul Sartre. Premiul a fost atribuit acestuia din urmă. Motivarea alegerii făcute afirmă că încă odată, în cursul ultimului an, a izbucnit în Franţa o mişcare cc îmbracă tui caracter deosebit de dramatic şi o valoare exemplară printre fenomenele Rezistenţei, mai ales din cauza evidentei legături care există între lupta împotriva colonialismului şi bătălia pentru apărarea valorilor democraţiei. Jean Paul Sartre reprezintă, printre scriitori, elementul dinamic al acestei mişcări. Intervenţia sa din ultimul timp (Manifestul inte- 197 Iectualilor francezi în ce priveşte situaţia din Algeria) se naşte din întregul unei opere. După cum se ştie, printr-o nouă scrisoare recentă, acest scriitor francez ţine să fie socotit în fruntea unei mişcări ai cărei membri se văd în momentul de faţă excluşi din învă-ţămînt, de la radio şi televiziune şi din teatrele de stat. Este vădit că se are în vedere, din întreaga activitate a lui Sartre, nervul ei de actualitate, cum spune Salinari. Reactualizarea Rezistenţei este, în concepţia premiului Omegna, determinată de desfăşurarea condiţiilor istorico-politice. Nu putem să nu subliniem acest premiu. Climatul Rezistenţei, văzută în spiritul ei iniţial — antinazist — ca şi în cel actual, constituie, după cum se ştie, un factor de seamă pentru întreaga dezvoltare atît a realismului narativ italian, cît şi a celui cinematografic (cu filmele lui Visconti, Vancini şi alţi regizori). Sub acest unghiu, acuitatea cu care critica şi spiritul public urm'ăresc, în, Italia, fenomenul Rezistenţei în toată vitalitatea lui istorică, are o îndoită explicaţie : a adînci mai departe procesul de reînnoire care a dat rezultate aşa de remarcabile în mişcarea literară italiană de după război — de la roman la poezie — şi prin aceasta a menţine şi a promova lupta pentru progres şi dreptate, inspirată şi susţinută necontenit de mase, în chiar momentul cînd cultura beneficiază de această luptă. Dragoş Vrînceanu PERSPECTIVELE UNEI LITERATURI AGONIZANTE a să apreciezi stadiul de dezvoltare al unei literaturi, e suficient adesea să te opreşti asupra cîtorva teme care animă discuţiile între reprezentanţii ei. Efortul de a evita subiectele de actualitate socială este evident dacă ne referim de pildă la recenta controversă din presa vestgermană despre raporturile între artă şi religie. Heinz Linnerz a deschis o polemică pe tema : „Există astăzi o literatură creştină ?" A adresat întrebarea colegului său Heinrich Boli, iar răspunsul acestuia 1-a trimis unor scriitori, critici şi eseişti creştini, catolici şi protestanţi. Opiniile lor le-a stiîns într-un volum apărut recent în editura Paulus din Recklinghausen. Despre acest eveniment literar ne relatează revista austriacă „Wort in der Zeit" din septembrie 1960 într-un articol semnat de Rudolf Henz. Departe de a fi mulţumit de desfăşurarea discuţiei, recenzentul formulează cîteva obiecţii capitale, care privesc însă mai mult chestiuni de procedură. Rudolf Henz este revoltat de faptul că Dnnerz nu a solicitat printre participanţi decît pe un singur autor austriac, pe Wieland Schmied. Recenzentul consideră că era firesc ca în această direcţie să fie antrenaţi scriitorii creştini de pe întreg teritoriul de limbă germană. „Această regulă de lucra care constituie In acelaşi timp şi un act de cea mai elementară politeţă, se pare că n-a intrat In vederile tinerilor autori din Republica Federală. Pretextul că este vorba doar de scriitori „de astăzi" nu poate fi invocat. Apoi recenzentul menţionează cîţiva austrieci, cărora Linnerz ar fi putut să li se adreseze : „Ar fi trebuit doar să consulte un lexicon" scrie el şi adaugă plin de amărăciune: „Dar precum se vede n-a făcut-o, devenind astfel victima zidului de tăcere, care după 1945 a fost ridicat Intre Austria şi Germania şi despre care ar mai fi multe de vorbit. Fie din neglijenţă, fie din aroganţă, fie din nepriceperea de a căuta şi de a găsi literatură şi în spatele reclamantei — oricum aceasta rămîne o necuviinţă". 198 Aşa dar recenzentul este indignat de atitudinea Iui Ltnnerz faţă de literatura austriacă de astăzi. Această ripostă vehementă aruncă o lumină semnificativă asupra relaţiilor dintre literaţii vestgermani şi cei austrieci. Henz trece apoi la fondul problemei. E! reproduce mai întîi teza lui Heinrich Boli, care pledează pentru independenţa artei faţă de credinţă şi pentru respectarea strictă a legilor esteticei. Fireşte că teza independenţei artei faţă de obscurantism şi misticism a stîrnit un val de proteste printre participanţi. Un oponent principal se arată a fi Rudolf Henz în persoană, el însuşi un scriitor creştin de astăzi — din păcate din Austria. Punctul său de vedere ? O literatură creştină în care tezele religioase să fie expuse cu măsură I „Nu trebuie oare în definiţia să ne bucurăm cînd oamenii mai citesc astăzi ?" se întreabă el cu resemnare. Fără să vrea Henz dezvăluie astfel tot tristul adevăr al situaţiei în care se găseşte această literatură. Confuze şi pline de contradicţii sînt şi poziţiile adoptate de ceilalţi participanţi ia discuţie, după cum le relevă chiar Henz. Ideea subterană care circulă pe sub pretenţioasele fraze clericale, este aceea că numai credinţa poate păstra ordinea socială existentă, că numai ea poate stăvili înclinaţia artei spre problemele sociale. Concepţiile reacţionare nu se formulează explicit ci se învăluie în odăjdiile retoricei religioase. Insistînd asupra dilemei în care se află literatura, recenzentul ajunge fa concluzia că seri torul ar trebui să se întoarcă la sfînta liturghie, în care şi literatura medievală şi-a găsit o sursă necesară de inspiraţie şi de teme. Cu alte cuvinte, mai bine să ne întoarcem la întunericul epocii medievale. Pentru o literatură în agonie e o perspectivă — orice s-ar spune — corespunzătoare. D. Ludovic Ttevfcfa TZevistelor — dîa îiră — LUCEAFĂRUL" septembrie-noiernbrie 1960 Ultimele numere din revista „Luceafărul" se prezintă, la capitolul proză, cu un sumar ___________bogat şi variat. Paginile dedicate prozei cuprind în egală măsură schiţe, nuvele, reportaje, fragmente de roman. Bucurîndu-se de o atenţie consecventă, reportajul e mereu inclus în sumar, obţinînd - nu o dată - succese deosebite. în acest sens trebuiesc amintite în primul rînd reportajele lui llie Purcaru. Paginile reporterului păstrează nealterată poezia locului, pe care o descoperă deopotrivă în făpturile oamenilor şi în peisajul mereu nou. Călător atent, llie Purcaru ştie să vadă şi să asculte. în „Ochiul de piatră neagră" (nr. 17, 1 sept.) auzul atent descifrează sonurile noi ale pichame-relor şi perforatoarelor în străvechea vale a Lotrului, unde - prin grija partidului - cei ce umblau înainte cu co-biliţele prin Bucureşti, au devenit mineri. Altădată, pagina de istorie -selectată cu grijă - e apropiată de faptul contemporan, obţinîndu-se, prin permanenta alternare a contrastelor, semnificaţii cu valoare simbolică. In „Motive noi într-un covor oltenesc" (nr. 19-1 oct.) autorul vizitează satul de baştină ăl lui Bogdan Amara, confruntând realităţile cu scrisoarea de o dureroasă deznădejde, trimisă unui prieten de poetul, altădată uitat aici în suferinţă. Detaliile scrisorii comparate cu realităţile actuale subliniază emoţionant graniţa dintre două lumi aşezate la antipozi. Uneori, însă, reporterul plăteşte tribut descripţiei plate (vezi „Emanciparea lemnului", în nr. 21, i noiembr.) sau în strădania de a creiona tablouri pitoreşti, transcrie sîr-guincios lungi piese folclorice, neîncorporate însă în substanţa intimă a reportajului („La Segarcea, printre coloanele toamnei", nr. 19, 1 oct. 1960). In general, însă, cele trei reportaje ale lui llie Purcaru surprind oameni şi locuri din Oltenia zilelor noastre, antrenată de entuziasmul socialist. Aspecte contemporane din Maglavitul colectivizat îl reţin pe Gh. Tomozei, în reportajul „Adevărata minune de la Ma-glavit" (nr. 17, 1 sept.). Scris nu odată cu vioiciune, reportajul prilejuieşte cititorului o călătorie în colectiva unui sat în trecut notoriu pentru „minunea" Zgomotos întreţinută în jurul numelui său de forţele obscurantiste. Reporterul îşi alege faptele, le alătură stărilor din trecut, prezintă figuri reprezentative pentru rînduiala de azi a Maglavitidui, îşi poartă cititorii pe idiţele satului, la stadionul tocmai ocupat de un meci, 200 la sediul gospodăriei şi, în sfîrşit, la vie unde lucrează chiar... Petracbe Lupu ! Dacă autorul ar fi ştiut să renunţe la unele fragmente mai seci, încărcate în cifre (care nu sînt totdeauna încărcate şi cu poezie), la unele pasaje pline de locuri comune, reportajul ar fi cîştigat sub toate raporturile. Atrăgător e reportajul lui Petrii Vintilă (nr. iS, 75 sept.) despre şcoala dobrogeană. Relatarea hotărîrii consiliului de conducere al gospodăriei colective din Pecineaga de a trimite la învăţătură pe socoteala gospodăriei un copil orfan, dotat dar lipsit de mijloace, e făcută cu sobrietate, subliniin-du-se un fenomen specific vremurilor noastre. In acelaşi număr, H. Rohan publică un reportaj („Dimineaţa unui şantier"), pilduitor pentru modalitatea sa aliterară, fals lirică. Reporterul confundă emoţia autentică cu retorismul, folosind, cînd depăşeşte stilul uscat descriptiv, patetismul de circumstanţă („Mai mult oţel va însemna mai mult timp liber. Lui Homer şi Tolstoi, lui Beethoven şi Van Gogh li se vor dărui fniliarde de ore din marea bancă a timpului liber blindată în oţel. Mai mult oţel, mai multe crocheté cu lapte şi chimen, mai multă umbră sub un milion de copaci în pădure, ce vor fi lăsaţi să crească spre mărirea avuţiei colective"). Reporterul porneşte de la ideea adevărată că „toate aceste fapte sînt tulburătoare" prin ele însele şi de aceea probabil trece peste ele cu uşurinţă. Scurtele crîmpeie de dialog nu pot însufleţi un reportaj în care fiorul e înlocuit cu fraze pompoase şi meditaţii pseudo-filozofice. Reportajele lui Romulus Zaharia („Firul Ariad-nei", nr. 20, 15 oct.) şi Vintilă Ornaru („Lupta cu adîncurile", nr. ij, 1 sept.) sînt de fapt două articole în care autorii îşi îngăduie să folosească uneori şi dialogul. Limba e însă cam săracă, iar portretele personajelor lucrate în linii nesigure. Atenţia salutară cu care „Luceafărul" sprijină reportajul se va solda cu şi mai bune rezultate, dacă va fi necontenit însoţită de o sporire a exigenţei faţă de materialele încredinţate tiparului. Proza de mai mică întindere nu e nici ea neglijată la „Luceafărul". In nr. ij, 1 sept. Viniciu Gafiţa publică povestirea „Ei sînt cu noi". într-o naraţiune de atmosferă, tînărul prozator a izbutit să surprindă momente specifice perioadei de război. Sălbăticia fascistă e notată cu detalii puţine, dar relevante. Destinul nefericit al copilului, supravieţuitor al măcelului organizat de hitlerişti, dar ucis apoi în zilele noastre de explozia unei mine nemţeşti, găsită pe cîmp, închide în sine o semnificaţie profundă. V. Gafiţa ţine să precizeze că moartea eroului său, Vasile Martin, semnifică numai un simbol al „ultimei jertfe smulse de monstrul îngrozitor care este războiul". Place mai puţin ritmul cam monoton al naraţiunii şi limbajul voit moldo-venizant (gloanţele sînt întotdeauna numite ca în vechime... plumbi, mus-culiţele devin numaidecît... gîze, strigătul „se sloboade" etc.). Schiţa lui Fă-nuş Neagu „S-a mutat o stea" (nr. 10, 1 oct.) nu se încadrează tematic în sfera specifică lînărului scriitor, - lumea satului contemporan. De astă-dată, Fânuş Neagu sondează mediul urban, realizînd o povestire care aminteşte de predilecţia sa pentru analiza sufletului feminin. Căutările şovăielnice ale Olgăi pînă la clarificarea deplină a sentimentelor eroinei, pendulările ei aparent contradictorii sînt curmate cu hotărîre şi actul opţiunii pentru cel pe care-l iubeşte cu adevărat dovedesc integritate sufletească şi tărie de caracter. N. Mârgeanu semnează (în nr. 21, 1 noiembrie) nuvela \,,Gheorghe Mateia şi fiul lui". Dezbătînd artistic aspecte ale eticii socialiste, nuvela aduce în prim plan două personaje caracteristice pentru ţinuta morală a omului nou. Bătrînul olelar Mateia e chinuit de ideea că 201 fiul său ajuns director al uzinei se va rupe de mase şi se grăbeşte să dezaprobe public ceea ce crede el că e o dovadă a tendinţei de „ajungere". Rupe astfel ori ce contact cu fiul său şi familia acestuia, condamnîndu-se unui trai singuratic. Revine însă într-un tîrziu printre cei dragi, nu fără a continua să-l mustreze aluziv pe „tovarăşul director general-adjunct". In intenţia autorului, nuvela trebuia să fie psihologică, propunîndu-şi să sublinieze zbaterea interioară a celor doi eroi. Intenţia nu s-a materializat însă pe de-a întregul. In realitate, în nuvelă tocmai ceea ce ţine de latura psihologică e mai puţin izbutit. Drama sufletească a bă-trînului Mateia opărind nu o dată efectiv comică, depreciază nedrept însuşi obiectul suferinţei. Nuvela lui Al. N. Trestieni „Velinţa cu trandafiri" (nr. 18, 15 sept.), interesantă tematic, trădează un condei puţin experimentat dar nu lipsit de calităţi. O nuvelă („Elena") publică Nicolae Ţie în nr. 20 din J5 oct. Evocînd perioada bătăliei entuziaste din primii ani de după Eliberare, Tic îmbogăţeşte galeria personajelor sale Cu alţi doi tineri utecişti pentru care lupta pentru o societate nouă constituia însuşi sensul ţnajor ol existenţei lor. Cu modalita-te-ai cunoscută, autorul relatează la persoana întîia, pe un ton firesc, o întîmplare tragică din viaţa eroului: asasinarea logodnicei sale în chiar ziua cînd trebuia să se prezinte la ofiţerul stării civile. De acută intensitate dramatică, nuvela respiră totuşi un aer optimist care transformă suferinţa în îndemn la luptă. In nr. ia din 1 oct. Mircea Şerbănescu publică schiţa „Cio-cănitoarea", cam palidă, parcă fără intrigă şi fără personaje, cu un motiv banal întruchipat neartistic. In acelaşi număr Stela Neagu semnează un material care pendulează între schiţă şi reportaj, strident intitulat „Comunicat de luptă din Mirăslău", şi nefiind de fapt nici una nici alta. In sfîrşit, „Luceafărul" înserează în sumar şi cîteva fragmente de roman. Nu întotdeauna concludente pentru valoarea romanului, fragmentele îndeplinesc însă întotdeauna rolul de a informa cititorii asupra şantierului literar, în acest sens, am nota fragmentul lui Ion Băieşu din romanul în pregătire, „Viaţă personală". Romanul - cum anunţă autorul - va fi închinat vieţii personale a unui comunist, tînăr comandant al unui şantier ăl tineretului de pe magistralele de Est. Din păcate, fragmentul publicat nu îngăduie, cum spuneam, pronosticuri asupra valorii viitorului roman. Tema abordată e însă neîndoios interesantă şi oferă material bogat pentru o realizare notabilă. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre fragmentul din viitorul roman al lui 'Al. Ivan Ghilîa, „Ieşirea din Apocalips", care-şi propune să zugrăvească eroismul luptătorilor comunişti în ilegalitate. Un episod cu valoare mai unitară e fragmentul din romanul lui Haralamb Zincă, „Dintre sute de catarge". Scriitorul surprinde un moment din rebeliunea legionară la laşi. Puritatea sentimentelor nutrite de tî-nărul actor Valentin pentru Clara, refuzul său de a-şi jertfi dragostea pe altarul chivernisirii materiale capătă pe fondul acesta al bestialităţii pogromiste - valori subliniate. Haralamb Zincă a gradat fericit fabulaţia, a ştiut să-şi pregătească actele finale, izbutind să' sugereze intensitatea dramei trăită de eroi. Am observat uşoara notă de sentimentalism care însoţeşte mai cu seamă începutul fragmentului (vizite nocturne la Copou, popas la teiul lui Eminescu, recitări din lirica poetului etc.). Tînărul scriitor Petre Sălcudeanu semnează un fragment din primul său roman care se va întitula „Front fără tranşee". Închinat problemei colectivizării într-un sat ardelean, romanul va dezbate lupta între vechi 202 şi nou în ajunul colectivizării totale. Eroii sînt creionaţi cu siguranţă. Hire-neştii condiţionează intrarea în colectivă de restabilirea dreptăţii sacrificată pentru interesele cîtorva familii înstă- „STEAUA" - nr. 10/1960 rin obţinerea unor colaborări de prestigiu, prin varietatea aspectelor înfăţişate, prin ţinuta elegantă a prezentării generale, numărul omagial dedicat de revista clujeană „Steaua" maestrului Sadoveanu la aniversarea sa constituie o realizare remarcabilă a colectivului redacţional clujean. Marele răsunet pe care creaţia lui Mihail Sadoveanu l-a dobîndit în întreaga lume este elocvent ilustrat de saluturile transmise artistului de personalităţi străine proeminente, avînd în frunte pe Mihail Solohov şi Konstantin Fedin. Scriitori cu experienţe foarte diferite, reprezentînd tradiţii felurite ca italianul Vigorelli, maghiarul Gyula lllyes, sau francezul Cam-prout se declară deopotrivă de impresionaţi de adîncul mesa) umanist al scrierilor lui Sadoveanu, igăsindu-i echivalenţe artistice pe scara valorilor mondiale. Semnificativ este că toate aceste intervenţii acordă o aperctere specială atitudinii oetăţeneşti exemplare kt scriitorului romin, poziţiei sale democratice consecvente, legăturilor indisolubile cu viaţa poporului său şi cu realităţile vremurilor din care şi-a tras substanţa întreaga lui operă literară. Bogat reprezentat este capitolul amintirilor şi al mărturiilor. Cei ce l-au cunoscut personal, ca Ion Agîr-biceanu, M. Sevastos, N. Dunăreanu, ori artistul Miluţă Gheorghiu, recon-stituiesc episoade trăite în tovărăşia scriitorului, din care se desprinde ne-sfîrşita sa generozitate sufletească şi rite, protejate de chiar preşedintele gospodăriei. Autorul crează atmosfera universului rural ardelean, cu oameni sobri şi reţinuţi chiar cînd Se războiesc cu viclenia şi nedreptatea. Z. O. bonomia ce explică o bună parte din fiorul liric al frinturilor de viaţă prinse în paginile sale. Alţi martori ai naşterii operei sadoveniene, ca Lucian Blaga, 1. M. Sadoveanu sau Cezar Petrescu consemnează impresia covîrşitoare ce a produs-o asupra fiecăruia contactul cu eroii, cu atmosfera şi arta de o originalitate covîrşitoare a ilustrului lor contemporan. Cîţiva traducători în alte limbi ai cărţilor lui Sadoveanu relatează experienţa plină de învăţăminte pe care au avut-o cu acest prilej. Ideea de a păşi astăzi pe urmele lui Sadoveanu, urmărind ce au devenit locurile şi oamenii întîlniţi şi descrişi odinioară, este ingenioasă şi ar fi putut prilejui observaţii mai substanţiale, dacă Ion Islrati în descrierea „tîrgului de baştină" nu s-ar fi lăsat prea tentat de pastişă şi dacă D. R. Popescu în explorările la „Valea Frumoasei" nu s-ar fi limitat la un interviu oarecare luat unora dintre cei ce au sugerat cîndva prozatorului personaje ale poveştilor de la Bradu-Strîmb. Accentul pus pe caracterul festiv al momentului se regăseşte şi în structura capitolului de articole şi studii. Cele mai multe dintre acestea răspund momentului printr-o tratare plină de căldură. Cum lipsa spaţiului împiedică desfăşurarea analizei, uneori simpatia şi admiraţia pentru valoarea operei lui Sadoveanu îşi găseşte expresia sugestivă în tonul liric, împrumutat chiar operei analizate, cum se întîmplă în eseul lui Aurel Rău. Printr-o tratare concretă, la obiect, care nu-şi propune să epuizeze nici- 203 una ¡din coordonatele mari şi, tocmai de aceea, nu pluteşte în vagul lucrurilor spuse şi altădată, se remarcă articolul lui St. Cazimir despre „Oameni din lună". Aplicat şi modest, vădind însă o bună cunoaştere a în-tregei opere, autorul analizează atent, înscriind efectiv o contribuţie, ceea ce nu s-ar putea spune despre articolul „Poezie şi adevăr sau despre realismul lui Sadoveanu", foarte pretenţios conceput, dar fără a depăşi limitele \ocazionalului. Articolul prezintă multe părţi şubrede, cum ar fi eludarea unei aprecieri ideologice clare, prin epitete - în cazul lui Sa-nielevici, - sau evitarea sistematică a oricărei perspective istorice -„Amintirile căprarului Gheorghiţă" şi „Mitrea Cocor" părind că se situează pe acelaşi plan - de unde un fel d.e a prezenta lucrurile „în general", fără implicarea evoluţiei, dezvoltării, acelei împliniri reale şi substanţiale. Ca o contribuţie inedită se înscrie si articolul tratînd despre Sadoveanu şi Transilvania, chiar în forma sa mai mult enunciativa. O no'ă, distonantă, prin Superficialitate şi îi concepţie şi în tratare, o face articohd înserat în \acest număr în loc de cronică literară. In multe privinţe acest — de peste hotare — „ZNAMEA", nr. 10-11/1960 n numerele din octombrie şi noiembrie, revista „Znamea" publică fragmente inedite din însemnările autobiografice ale lui S. Eisenstein. Sînt adevărate secvenţe din pelicula vieţii /sale în artă, spune Serghei lutkevici în articolul introductiv, secvenţe ale unei vieţi (întreruptă la 50 de ani) caracterizată prin (setea faustică de cunoaştere, prin căutări nepotolite de căi spre opere mari, îndrăzneţe şi veridice, care să lase urme profunde în articolaş nu face decît să repete ce se spune în alte locuri în aceeaşi revistă, singidarizîndu-sc doar prin erori: autorul cmde greşit că Sadoveanu a publicat în „Opinia" pagini care denotă preocupări artistice, cînd axele „cronici" nu erau decît „scene" din viaţa de provincie. O menţiune aparte se cuvine modului cum a fost pus în pagină acest număr. Binevenită e reproducerea în facsimil a saluturilor din străinătate-Citatele din opera lui Sadoveanu răs-pîndite de-a 'lungul paginilor subliniază coordonatele principale pe care din capul locului redacţia şi-a axat numărul : Sadoveanu marele artist şi eminentul cetăţean. Vignetele lui Eugen Mihăescu, în general adecvate, cu excepţia celei de la pag. 82, aproape indescifrabilă din cauza invaziei de linii şi planuri ne sistematizate pe o idee ori un sentiment dominant. Portretul de pe copertă este lucrat prea dur. Multe lucruri 'fyune covîrşesc insă inerentele scăderi şi fac din acest număr omagial un succes al revistei clujene, pentru care redacţia merită toate felicitările. C. conştiinţa spectatorului, sâ-l ajute să trăiască o viaţă mai frumoasă, mai pură. „Gne altul, decît artistul sovietic - scrie Eisenstein - este în măsură să rezolve această problemă ? Pentru că el este purtătorul de cuvînt al milioanelor de oameni şi participant totodată alături de ei la reclădirea lumii pe o şesime a globului, în vijelia avîntului revoluţionar şi a muncii eroice neostoite, în numele celor mai înalte idealuri ale omenirii"... Se spune că filmele mor înaintea crea- 204 lorilor lor. Dacă „Potemkin" îşi păstrează şi azi întreaga prospeţime şi vigoare, e pentru că a fost şi rămîna primul mare film al cinematografiei generate de Revoluţia din Octombrie. Burghezia a intuit repede posibilităţile politice si economice ale filmului şi în însemnările lui Eisenstein, în numeroasele pagini consacrate călătoriilor în străinătate întâlnim lumea acelora care, subordonînd arta filmului legilor economice şi necesităţilor politice ale capitalismului, au impus elanului creaţiei plafonul vulgarităţii, platitudinii şi mediocrităţii. Filmul sovietic a fost întâmpinat de Europa capitalistă cu ostilitate. Interdicţia poliţienească, cenzura, facţiunile provocatoare ău marcat primii paşi ai cinematografiei sovietice pe drumul spre recunoaşterea europeană, apoi mondială, a valorii sale. Dar ea şi-a găsit dv la început apărători şi propagandişti activi în rîndul intelectualităţii progresiste : Moussinac (Franţa), I. Montagu (Anglia) se bucură din partea lui Eisenstein de o caldă şi meritată preţuire. Numeroase reflecţii asupra oamenilor întâlniţi, asupra cărţilor citite, asupra faptelor mărunte observate sau trăite şînt toate integrate în ţrocesid complex al muncii sale de creaţie, de căutare de soluţii artistice mereu noi. Memorialistul este la Eisenstein dublat si de polemist. Însemnările sale conţin o replică tăioasă adresată ideologilor burghezi şi revizionişti contemporani care se cramponează şi azi de absurda şi falimentara teză a pretinsei „rigidităţi nivelatoare" a realismului socialist. „Prindpalul pentru noi toţi, scrie Eisenstein, a fost că în conştiinţa noastră s-a limpezit faptul că fiecare dintre noi este necesar revoluţiei. Fiecare, înainte de toate, tocmai în individualitatea sa unică, colţuroasă ; că nu este vorba ca să ne nivelăm particularităţile la rindea,... ci să găsim spe-dfieului personal al fiecăruia o justă aplicare în opera generală a construc- ţiei revoluţionare..." Această legătură a creaţiei sale cu revoluţia apare şi în rindurile închinate scenaristei Nina Agadjanova (Nune), autoarea scenariului la „Potemkin", ai cărei aport la realizarea filmumlui a fost esenţial. „Ar fi bine să avem mai mulţi asemenea scenarişti, care, dincolo de toate cuvenitele subtilităţi ale meşteşugului, să fie ;*n state, ca Nune Agadjanova, să-şi aducă regizorii ia perceperea esenţei istotico-emoţionaie a epocii ! Tar regizorii şi-ar fi trăit temele ou aceeaşi, plinătate, cu care le-am trăit noi cînd am lucrat la „Potemkin". E o faţetă a procesului intim al creaţiei, al relaţiilor regizof-scenarist, care confirmă rolul ideologic şi estetic al scenariului în film. Se ştie că lui Eisenstein îi aparţine teoria aşa zisului „cinematograf intelectual" : „a reprezenta idei în imagini emoţionale, captivante... Asta vroia şi bătrinul Goethe", notează el, defi-nindu-şi teoria, hleea i-a venit în timpul montajului filmului „Octombrie", în care, printre altele, era demonstrată teza nimicniciei divinităţii, printr-o înşiruire comparativă a imaginilor divinităţii de la cele mai somptuoase pînă la idolii primitivi. „Prin urmare, scrie Eisenstein, este posibilă ecranizarea nemijlocită a moţiunilor abstracte, a tezelor logic formulate, a fenomenelor intelectuale, nu numai a celor emoţionale". Teoria lui Eisenstein a provocat la timpul său discuţii foarte aprinse, şi apărîndu-şi ideile, nici el n-a putut evita exagerări şi erori. Acum, după ce pasiunile controverselor s-au potolit, scrie Iutkevici, devine limpede că „arta dnematografică sovietică trebuie să fie o artă intelectuală", în sensul că „numai ea, arta Ţării comunismului este în măsură să înţeleagă sensul profund al proceselor ce au loc în viaţă, să le reflecte şi să le dezvăluie în toată profunzimea lor şi în raţionalitatea lor potenţială". 1. P. 205 XOMUNITA", - octombrie 1960 ea mai mare parte a numărului din octombrie, „Co-munita" îl închină alegerilor prezidenţiale din SUA. In- tre timp faptul s-a consumat, iar Kennedy s-a instalat la Casa Albă. In pragul alegerilor, economistul John Galbraith, care face parte din anturajul conducerii partidului democrat, încearcă într-un articol să definească punctele principale ale „strategiei" americane în întrecerea între socialism şi capitalism. Nu este deci vorba de o problemă de circumstanţă. Chestiunea rămîne în miezul preocupărilor administraţiei democrate, ca de altfel toate problemele relaţiilor internaţionale. Galbraith recunoaşte existenţa unui puternic decalaj între ritmul de dezvoltare a URSS (şi a întregului lagăr socialist) şi acel a SUA (deşi denaturează expresia cifrică, admiţînd medii anuale de creştere, de 7% în loc de 10% şi respectiv }%. Dar, după părerea sa, în SUA accentul trebuie pus nu pe creşterea producţiei, ci pe aducerea în sfera consumului a unor numeroase pături ale populaţiei, care nu beneficiază nici pe departe de nivelul actual ăl producţiei, de bunurile ce se produc azi. Pe ocolite se recunoaşte, deci, că ritmul scăzut al dezvoltării producţiei in SUA, care îşi are originea în sistemul relaţiilor de producţie, nu poate fi sporit fără riscul de a accentua contradicţia între producţie şi consum. Se ştie că în perioada 1954-59, producţia americană de oţel a înregistrat anual scăderi sistematice. Anul acesta producţia sovietică de oţel a egalat-o aproape pe cea americană. Producţia de oţel rămîne şi azi un indicator esenţial pentru forţa economică a oricărei ţări. Cifrele neputînd fi contestate, Galbraith îşi consolează cititorii că as- tăzi, în urma dezvoltării tehnicii, oţelul... îşi pierde vechea importanţă şi nu mai este caracteristic pentru nivelul de dezvoltare economică a unei ţări!... Şomajul, care şi-a depăşit plafonul „admis", cheltuielile militare care apasă formidabil economia americană, sînt, după Galbraith, puncte extrem de vulnerabile ale poziţiilor SUA, în întrecere. El se pronunţă, pe bună dreptate, şi cu multă justeţe, pentru reducerea cheltuielilor militare. Amintind că imediat după război, cheltuielile militare au fost considerabil reduse, Galbraith adaugă totodată că în acea perioadă preţurile erau pe jumătate mai mici decît azi! Adăugind aci un alt „punct slab" al SUA, - balanţa financiară -, economistul american confirmă fără echivoc că „războiul rece" a lovit fără cruţare în condiţiile ide trai ale maselor din SUA, iar beneficiile au fost culese din belşug de monopolurile producţiei de război. Poftele de dominaţie ale monopolurilor şi-au pus amprenta şi pe politica de aşa z'isă ajutorare a ţărilor slab dezvoltate. Legarea acestei politici de aşa zisele -„interese ale securităţii naţionale" s-a întors împotriva SUA. Nici o ţară nu acceptă să fie un pion al SUA, scrie Galbraith. După asemenea mărturisiri, cititorul va fi curios să afle care sînt elementele „ştiinţifice" noi, propuse de autor. In domeniul întrecerii economice le va căuta degeaba, in zadar va încerca să afle cum s-ar putea spori ritmul de dezvoltare a economiei în SUA - fără efecte recesio-niste - sau cum s-ar putea spori nivelul de trai al maselor sau lichida şomajul. Întrecerea are loc si în domeniul ştiinţei. Rezultatul este categoric : ştiinţa sovietică se află pe primul loc în lume ! Nu se pot contesta realizările unor oameni de ştiinţă americani, 206 dar nu se poate trece cu vederea faptul că, aservită monopolurilor, ştiinţa în SUA este pusă în serviciul suţra-profiturilor şi nu al progresului social, sau direct în slujba unui război distrugător al civilizaţiei. Pe de altă parte, monopolurile frînează dezvoltarea ştiinţei, ceea ce demonstrează, de exemplu, volumul redus al cercetărilor fundamentale în SUA. Dar o soluţie ^strategică" pentru a (recupera LE THEATRE DANS LE MONDE e theatre dans le monde" -World Theatre, voi. IX, z ieschide ultimul său număr m afirmaţia : „Pentru oame- nii de teatru din întreaga lume, anul 1960 este anul Cehov". In consecinţă, cea mai mare parte a materialului grupat aici este dedicat acestei sărbătoriri. Numărul este interesant pentru că aduce lalolată opiniile unor personalităţi proeminente ale vieţii teatrale internaţionale (Boris Baboşkin, ]ean-Louis-Bar-rault, ]ean Vilar, Josef Svoboda, etc.) fi mai ales pentru că nu se mulţumeşte să consemneze evenimentul prin articole generale şi festive, ci axează discuţia pe cîteva probleme de interes actual, întrebările au fost formulate astfel: 1. - Cehov trebuie prezentat numai în stilul tradiţional - strălucitor de-alt-fel - al teatrului de artă din Moscova, moştenitor al realismului ? z. — în acest caz în ce se exprimă rolul creator al decoratorului sau al regizorului ? 3. - Se pot prezenta piesele lui Cehov în decoruri care să nu fie o copie a ceea ce s-a făcut mai înainte ? 4. - în acest caz ce libertăţi ar putea să ia decoratorul sau regizorul ? *) Revistă trimestrială publicată de Institutul internaţional de teatru cu concursul U.N.E-S.C.O. terenul pierdut în acest domeniu ră-tnîne deocamdată un deziderat. In încercarea de a defini „strategia" americană în întrecere, autorul a omis un amănunt, şi anume legile dezvoltării sociale. Poate că nici nu e o omisiune, ci obişnuita prudenţă a omului care caută să ocolească ce îi este neplăcut 1 I. P. " -- „WORLDTHEATRE" *) Discuţia este în mod fericit deschisă de René AU io, unul dintre inventatorii dispozitivelor scenice. înainte de ori ce răspuns, el simte nevoia de a clarifica anumiţi termeni. Este o clarificare utilă, în primul rind autorul vrea să lămurească noţiunea de tradiţie. „Mi se pare - scrie Allio - că a lucra după tradiţie nu înseamnă cîtuşi de puţin a reface ceea ce a fost făcut la un moment dat - sau a folosi procedee dintr-o epocă anterioară. Aceasta ar însemna să faci arheologie. Să urmezi tradiţia, înseamnă, desigur, să mergi într-o direcţie aleasă mai înainte de alţii, dar să o continui, înseamnă să ţii seamă că limbajul formelor evoluează, că aceleaşi procedee de bază pot să conducă de la o epocă la alta (şi chiar într-un timp relativ scurt) la expresii care ar putea să pară la prima vedere destul de deosebite". Majoritatea răspunsurilor sînt date în acelaşi spirit. Există, în acest număr, manifestă, o mare admiraţie faţă de teatrul rus în general şi de Cehov in particular - admiraţie care vine din toate punctele cardinale. Compania Madeleine Renaud-Jean-Louis Barrault îşi face un titlu de glorie din faptul că „a plimbat „Livada cu vişini" aproape prin toată lumea". Peter Scharoff din faptul că „de treizeci de ani nu încetează să meargă din capitală în capitală ca să monteze... Cehov". Confidenţele sînt grăitoare: „Niciodată nu m-am simţit mai ataşat dc o piesă, oa în căzui lui Cehov" (Wijnberg - Ţările de jos). „Marile noastre bucurii : să pătrundem complexitatea pe care Cehov o cere interpreţilor... Regretul nostru : să ne dăm seama că Cehov nu poate fi interpretat decît de o adevărată echipă de actori (ceea ce nouă ne lipseşte) şi că cere săptămîni de pregătire în timp ce noi nu avem decit douăzeci şi şase de zile" (Nofris Honghton - Statele Unite). „Nu pot să visez nimic mai exaltant decît să trăiesc într-o perpetuă repetiţie generală a „Livezii cu vişini" (/. Fer-nald-Regatul Unit). „Ceea ce mă seduce la Cehov este dificultatea. Tot ce e dificil mă pasionează. Prin simplitatea sa, prin veracitatea sa, Cehov este cel mai dificil autor pe care l-am primit în teatrul meu" (Josefina Sanchez Pedreno-Spania). „Ceea ce mă încîntă şi mă mişcă cei mai mult oînd îl montez pe Cehov este faptul că a căutat un destin mai bun pentru poporul său ; că s-a străduit să pătrundă gîndurile oamenilor simpli, ale poporului... îi mulţumesc pentru fericirea pe care mi-a dat-o", etc. etc. Stînd toate sub semnul acestei mari preţuiri, punctele de vedere variază, uneori, pentru că prezintă concepţii diferite ; alteori, numai pentru că atacă alte laturi ale problemei. Italianul Mărio Ferrero, tînăr regizor de teatru şi televiziune, este pentru „o libertate fără limită a regizorului şi decoratorului. Ceea ce contează - scrie el - este rezultatul. Dacă rezultatul e bun, ori ce libertate e justificată". Jean Vilar pare că este de acord: „Reclam toate libertăţile. Toate ! Pentru o piesă de Cehov, ca pentru oricare altă operă". Dar adaugă : „Acest principiu, o dată stabilit, regizorul îşi va da seama repede că de fapt nu este liber. Căci cu cit opera este mai valoroasă cu atît ea va constrânge pe regizor să fie un interpret". Unii autori pledează pentru un anumit stil : „La Teatru! de Artă, piesele lui Cehov şi-au câştigat renu-mele mondial. Nemiroviiei-Dancanko şi Stanislavski au fixat veritabilul stil ce-hovian... Nu pretind că nu se poate face şi altceva. Pentru mine însă ar fi cu neputinţă. Sînt născut cu credinţa în interpretarea realistă a lui Stanislavski şi voi muri cu această convingere" ...scrie Peter Scharoff. Unii autori pledează împotriva oricărei stilizări: „A stiliza în teatru, înseamnă a dezumaniza", spune Jean Louis-Barrault. Ale-xandr Vassiliev însă scrie : „Lucrînd la decorurile pentru spiritul pădurii, montat la Mossoviet de Iuti. Zavadski •m-am străduit să apropii actorii de spectatori ourăţind scena de obiecte inutile... N-am vrut neapărat să situez piesa în epoca sa. Am simplificat costumele indioînd numai tendinţa modei în acel timp. în ceea ce priveşte natura şi pădurea care sînt in prim plan în această piesă, le-am introdus numai sub forma unor panouri albăstrui, din plastic, aşezate vertical şi pe care am desenat ca şi cum aş fi desenat ou peniţa. Am vrut astfel să redau nu pădurea propriu zisă, oi atmosfera pădurii..." Indiferent de preferinţele pentru un anumit stil sau procedeu, ideea care domină fiecare articol este aceea că Cehov rămîne profund actual, că piesele sale continuă să răspundă în mod strălucit la multe probleme ale epocii noastre şi să reprezinte un teren fertil pentru ori ce idee novatoare. E. O.