REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R.
CUPRINSUL
VIAŢA   ROMINEASCA :   Răspunderi   noi ........ 3
RADU TUDORAN :  O nouă familie (Iragment de roman) .     .    , 3
VERONICA PORUMBACU : Relicvă profană ; Singurul martor ; Cerneală
albastră, cerneală roşie ; Aud ; „Nu ştiu"....... 30'
VICTOR EFT1M1U : Dintr-un caiet........... 34
FLORENŢA ALBU :  Comunistul........... 37
o
POP  SIMION :   Laminoriştii  (reportaj)......... 3S
REMUS LUCA : Reportaj despre lemn şi lemnari....... 45
9
AURORA CORNU : La Prometeu...........
ILIE CONSTANTIN: Şi zidul ca o carte; Bicaz ; Valuri spre lună     . 53
CONSTANTIN  ABALUŢA :   Transformări ........ 55
ANGELA CHIUARU : Cîntec de iarnă ; Primăvara...... 55
ION GHEORGHE : P ămmtul nou ; Al treilea   Congres ; Monumentele
generaţiei ............... 57
BARTAL1S IANOS :   Stele ;   Mă găseam şi eu printre el ;   lini place ;
Sărbătorire (in nmitneşte de Petre Pascu)....... 61
16   ANI   DE   LA   ELIBERAREA POLONIEI
TRAI AN COŞOVE1 : Oswlecim : Nowa Huţa........ 66
CRONICA ŞTIINŢIFICA
Prof. I. RXCHMUTH : Planul de dezvoltare a economiei naţionale pe anii
1960—1965 şi schiţa Planului economic de perspectivă pe 15 ani     . 69
SCRIITORI   ŞI CURENTE
D.   VATAMANIUC :   li.   P.  Haşdeu  şi  „Junimea"...... 78
TEORIE ŞI CRITICA
MIMAI NOVICOV :  Cunoaşterea vieţii, legătura cu viaţa — o problemă
principală   de   creaţie............ §\
HORI A BRATU : Trei piese noi: „Secunda 5b" de Dorel Dorian; 1,Prietena mea Pyx" de. V. Em. Galaţi; „Explozie înlîrziata-' de Paul  Evcrac.............. 102
h\ A 5 Iu»,*
rON BRAD : Poeţi şi stiluri in literatura pentru copii    ..... 112
EUGEN LUCA :  A. V.  Lunacearski...... 122
CRONICA FILMULUI
ION  BÂRNA :   „Furtuna" ;   „Balada  soldatului"....... 128
JL. DANIEL :  „Mein Kampf" — redivlvus ?........ 133
M1SCELLANEA............... 138
CÂRTI NOI
VALERIU  RIPEANU :   Dumitru Corbea :   „Nu sini cîntăreţ de stele". 151
AL.   SANDULESCU :    Remus  Luca :   „Revedere"     ...... 153 .
H.  FAB1AN :   Violeta Zamfirescu :   „Ceasul de slavă"..... 156
SANDA RAD]AN : Letiţia Papu :   „Suită dramatică"...... 157
SANDA MARINESCU : G. Bejancu : „Spre mîine" .     .     .     .     ; . 160
RADU ALBALA : N. I. Barbu :    Aspecte din viaţa romană în scrisorile
lui   Cicero" ............ 162
ION HOREA : Leonid Leonov : „Scularevski"....... 165
II. ZALIS : Pagini din proza bulgară.......... 168
Ml HAI  STOIAN : Destinul lui „Poil-de-Carotte"....... 169
REVISTA REVISTELOR — din ţară —
,,Con(emporanul"-iuuie  1960 ;   „laşul literar",   nr-ele 2, 3. 4/960       ,     . 173
— de peste hotare —
„Voprosî istorii" nr. 5/960 ;   „Frankfurter Hefla" — aprilie 1960 : „Table
ronde"  nr.   149/960 ;   .vDiogcne"  nr. 30/960 ........ 177
ILUSTRAŢIA DE PE COPERTA: Gh. . I VANC.ENCU : Oţelari în întrecere FOTOGRAFII:   FLORIN DRACU
Director:  MIHA1L RALEA
__ Redactor şef : Ov. S. CROHMALNICEANU _,_
Colegiul redacţional: Acad. TU'DOR ARGHEZI ; Acad. MIHAI BEN1UC ; Acad. GEO ' BOGZA ; DEMOSTENE BOTEZ; LUCIA DEMETRIUS ; Acad. IORGU IORDAN ; Acad. ATHANASE JOJA ; REMUS LUCA ; AUREL MIHALC ; AL. PHIL1PPI.DE, membru corespondent al Academiei R.P.R. ; MARIN PREDA (reclactor-şef adjunct); Acad. MIHA1L SADOVEANU ; Acad. ZAHARIA STANCU ; D. I. SUCHIANU ; VICTOR TULBURE (redac-ior-şef adjunct);  Acad. TU DOR V1ANU.
RĂSPUNDERI NOI
Încredere, mîndrie, entuziasm, — acestea au fost sentimentele cu care au întimpinat şi au urmărit desfăşurarea lucrărilor Congresului al 111-lea al Partidului Muncitoresc Romin oamenii muncii din patria noastră. Conştiinţa că asistă la un eveniment de importanţă istorică a fost pe deplin justificată. Pentru că Raportul CC. al P.M.R., prezentat de tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, — document de excepţională importanţă teoretică şi practică în viaţa partidului şi poporului nostru, adevărat model de aplicare creatoare a învăţăturii marxist-teniniste — constituie nu numai o analiză temeinică şi profundă a victoriilor istorice obţinute în construirea socialismului, dar şi un grandios program de acţiune pentru toate domeniile] de activitate, desfăşurarea unei cutezătoare perspective, minunate şi realistei în acelaşi timp, dincolo de marginile căreia se întrezăreşte orizontul luminos al comunismului.
Făcînd bilanţul realizărilor obţinute In răstimpul de la al 11-lea Congres al Partidului pînă azi, Congresul al IlI-lea al P.M.R. a înregistrat succesele obţinute în construirea socialismului în ţara noastră, demonstrînd uriaşele posibilităţi ale poj)orului eliberat de exploatare. Într-o perioadă .relativ scurtă, Rominia „eminamente agricolă", ţara mizeriei cronice şi d înapoierii culturale, a ajuns de nerecunoscut. Chemările partidului au trezit .şi scos la iveală energiile latente ale unui popor ţinut în întuneric şi robie, pornit să-şi făurească o soartă liberă. Avem astăzi o industrie dezvoltată, a cărei producţie creşte într-un ritm inaccesibil ţărilor capitaliste; au apărut nenumărate fabrici şi uzine noi, care transformă şi valorifică bogăţiile naturale ale ţării. In jurul industriei grele, a cărei creare şi dezvoltare constituie cheia de boltă a făuririi economiei socialiste, apar şi înfloresc armonios celelalte ramuri industriale, menite să asigure progresul continuu şi bunăstarea celor ce muncesc. Cooperativizarea agriculturii, şi, prin aceasta, instaurarea relaţiilor socialiste de producţie la ţară, se poate considera aproape terminată, patru cincimi din familiile ţărăneşti făcînd parte din gospodăriile agricole colective şi întovărăşiri. Pe baza succeselor obţinute în industrie şi agricultură, a crescut considerabil nivelul de trai al celor ce muncesc, scutiţi astăzi de grija zilei de mîine, de spectrul şomajului, al mizeriei. Construcţia de locuinţe, care de pe acum dă o nouă jaţă oraşelor noastre, cunoaşte un ritm fără precedent.
3
Victoriile neîntrerupte pe tărîm economic, politic, cultural, care marchează trecerea Romîniei de la capitalism la socialism, au fost obţinute în primul rînd datorită faptului că poporul a avut în frunte un conducător ferm şi încercat, Partidul Muncitoresc Romîn, călăuzit de nemuritoarea, învăţătură marxist-leninistă. „Ne-am convins încă odată — a spus tovarăşul N. S. Hruşciov In cuvîntarea rostită la mitingul de încheiere a lucrărilor Congresului ■—• cît de unit este partidul dumneavoastră, de ce prestigiu uriaş şi influenţă binemeritată se bucură el în nodurile poporului. Izvorul forţei sale constă în legătura indisolubilă cu poporul, în devotamentul faţă de măreţele idei ale marxism-leninismului, în perseverenţa cu care Partidul Muncitoresc Romîn luptă pentru interesele vitale ale poporului său". Sub îndrumarea atentă a partidului, poporul nostru a reuşit să demonstreze superioritatea prînduirii socialiste, care asigură progresul continuu în toate domeniile şi deschide perspectiva fericirii pentru toţi. Construirea bazelor socialismului a avut loc în condiţiile colaborării frăţeşti între popoarele ţărilor din lagărul socialist, în frunte cu Uniunea Sovietică, ale coezi* unii tot mai strînse a partidelor comuniste şi muncitoreşti, care aplică cu consecvenţă o politică de coexistenţă paşnică, de înlăturare a primejdiei unui nou război. In această'lumină, victoriile poporului nostru apar ca o contribuţie însemnată la întărirea prestigiului şi forţei sistemului socialist, la apărarea păcii.
Prin cifrele planului pe anii 1960—1965 şi prin schiţa planului de perspectivă, Congresul Partidului a dat întregului popor un amplu program de acţiune pentru viitor, un program a cărui aplicare e menită să ducă la desăvîrşirea procesului de construire a socialismului, la făurirea deplină a relaţiilor de producţie socialiste. Perspectiva sporirii considerabile a producţiei industriale şi agricole, a creării unui belşug de produse, care vor ridica ţara noastră la nivelul ţârilor cu economia cea med dezvoltată, per-miţînd în viitor înaintarea treptată spre comunism, trezeşte un uriaş entuziasm în rîndurile poporului. „Clasa muncitoare, ţărănimea, intelectualitatea — se spune în textul Raportului CC. al P.M.R., prezentat de tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dei — strîns unite sub gloriosul steag al încercatului nostru partid, "vor porni cu elan patriotic şi puteri înzecite la înfăptuirea, măreţelor obiective stabilite de Congres şi vor obţine noi victorii în dezvoltarea şi înflorirea patriei noastre socialiste".
Miile de scrisori, declaraţii, angajamente, dintre care unele au fost publicate de ziare în preajma şi în zilele Congresului, dovedesc ataşamentul oamenilor muncii pentru programul măreţ al desăvîrşirii orînduiriv socialiste, splendida unitate dintre partid şi popor.
Paralel cu planul de dezvoltare economică, Raportul CC. al P.M.R. prezentat de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, cuprinde şi perspectiva lărgirii revoluţiei culturale, sarcină fundamentată a perioadei de trecere, .condiţie indispensabilă a construirii socialismului. Ţara semi-analfabetă de ieri devine patria celei mai înaintate culturi, unde arta, ştiinţa şi literatura sînt un bun al tuturor, puse în slujba progresului. Din prevederile planului e suficient a se aminti aceea privind trecerea treptată la învăţămîntul general de 8 ani sau distribuirea gratuită, începînd din acest an, a manualelor şcolare pentru toţi elevii primelor şapte clase, pentru a ne da seama de amploarea acestei revoluţii. Dată. fiind creşterea setei de cultură în rîndurile maselor, rolul literaturii şi artei, ca şi al activităţii ideologice în general,
4
creste mai mult decît plnă acum, pe măsura atragerii unor mase tot mai largi în procesul de făurire conştientă a istoriei. „Ca urmare a transformărilor social-economice, — se spune în Raport — în ţara noastră a luat naştere şi se dezvoltă tot mai mult o morală nouă, socialistă, o nouă atitudine faţă de muncă, faţă de bunurile obşteşti şi îndatoririle sociale, noi relaţii de într-ajutorare tovărăşească între cei ce muncesc".
Ce vor face scriitorii în faţa noilor sarcini şi răspunderi ce revin tuturor muncitorilor din domeniul ideologic ? Cum va contribui literatura noastră la fixarea artistică a actualei etape istorice, la înregistrarea transformărilor petrecute în conştiinţa oamenilor, la grăbirea şi călăuzirea acestor transformări ? Sub îndrumarea partidului, literatura noastră realist-socialistă a obţinut — fapt înregistrat la Congres — o serie de rezultate pozitive, mai ales în explorarea trecutului apropiat, a luptei comuniştilor pentru eliberarea ţării, ca şi în înfăţişarea perioadei de construire a socialismului, dominată de asemenea de figura luptătorului educat şi călit de partid, animat de cele mai înalte idealuri omeneşti. Nu există îndoială că scriitorii noştri vor şti să ducă mai departe şirul realizărilor de plnă acum. Bogatul plan de dezvoltare economică a dezlănţuit energiile populare, a dat şi va continua să dea naştere, aşa cum spune Raportul, unui „avlnt uriaş al forţelor creatoare ale poporului", care „oferă o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru scriitorii şi artiştii noştri". înseşi cifrele acestui plan slnt, după expresia tovarăşului Hruşciov „o simfonie" ; şi o studiere, oricît de sumară, a acestei „simfonii" poate să dea o idee de varietatea şi bogăţia iernatică pe care o oferă scriitorilor lupta pentru desăvîrşirea construcţiei socialiste. Crearea noilor obiective industriale, printre care a colosului siderurgic de la Galaţi, cea de a treia „cetate de foc" a Romîniei, cu atracţia ce o vor exercita asupra unor însemnate contingente de oameni ai muncii, cu transformarea conştiinţelor produsă în focul construcţiei, nu se poate să nu atragă atenţia romancierilor, a dramaturgilor, a poeţilor.. Această temă, desigur, nu e nouă, dar noile construcţii industriale se realizează la un alt nivel, cu alte mijloace, în alte condiţii decît în urmă cu zece ani bunăoară şi, ceea ce e mai important, de către oameni care privesc lucrurile cu mai multă profunzime şi maturitate decît în urmă cu un deceniu. Poate că amatorii de pitoresc exterior şi facil vor fi dezamăgiţi, dar ţăranul care vine spre industrie (căci procesul va continua, firesc, odată cu terminarea ■colectivizării, cu sporirea productivităţii muncii agricole) nu va mai fi ţăranul înapoiat, minat de dorinţa de a-şi satisface unele nevoi materiale elementare şi presante, ci colectivistul conştient care nu vine dintr-o altă eră istorică, omul familiarizat cu maşinile, în măsură să-şi aleagă, deliberat o meserie şi să-şi dea contribuţia entuziastă la dezvoltarea industriei. Statornicirea noilor relaţii de producţie creează o morală nouă, comunistă, însuşită de un număr din ce în ce-mai mare de oameni. Lupta cu rămăşiţele moralei burgheze în viaţa socială rămîne un rodnic cîmp de observaţie pentru scriitor. Dar în afară de profilul strict moral, schimbările în baza economică aduc după sine o îmbogăţire intelectuală a muncitorului; socialismul tinde în mod necesar spre micşorarea distanţei dintre munca fizică şi intelectuală, spre crearea unui nou tip de muncitor, cu pregătire tehnică, ştiinţifică, culturală, superioară. In viaţa satelor, unde, odată cu lichidarea chiaburimii, s-a pus pentru vecie capăt exploatării, se petrec de asemenea transformări structurale, 'care vor fi studiate şi înfăţişate în literatură. Nu e departe timpul cînd ţăranul slînd în cumpănă înainte de a se „dumiri",
5
tip atît de familiar literaturii noastre, va fi o figură de domeniul trecutului, depăşită şi înlocuită de colectivistul care a ales de mult şi, dezbărîndu-se treptat de mentalitatea individualistă, pune din ce în ce mai mult la inimă cauzele obşteşti. Alţii devin muncitorii, ţăranii, intelectualii, alta viaţa socială; încep să predo\mine conflictele, capabile ca oricare altele de transfigurare artistică, dintre nou şi vechi, dintre morala înaintată şi rămăşiţele ideologiei şi deprinderilor burgheze, dintre generozitatea, spiritul de sacrificiu, combativitatea şi idealismul inspirate de comunişti şi filistinismul celui care se rupe greu de trecut. Ce cîmp bogat de activitate l Ce posibilităţi nelimitate pentru dezvoltarea armonioasă a tuturor genurilor literare, de la operativa schiţă, la romanul de largă respiraţie sau la poemr in măsură să dea o perspectivă istorică de amploare, de la satiră la literatura de anticipare ştiinţifică! Poporul aşteaptă de la scriitori opere caracterizate prin profunzime ideologică şi prinţr-un înalt nivel artistic, pe măsura marilor realizări ale socialismului. Fără îndoială că scriitorii se vor strădui să le dea, căci nu există dorinţă mai fierbinte a creatorului de artă decît aceea de a fi în pas cu timpul său, de a da opere cit mai apropiate de desă-vîrşire, în care să se imprime, pentru contemporani şi urmaşi, profilul acestei vremi. Dar pentru o reuşită deplină e nevoie de o serie de condiţii, care şi-au găsit în Raportul prezentat de tov. Gh. Gheorghiu-Dej o formulare sintetică şi lapidară : „Pentru aceasta se cere, în afară de talent, lichidarea a tot ce-l poate depărta pe artist de popor, — spirit de castă, individualism, tendinţa de a făuri opere pentru uzul unui cerc îngust de „aleşi" ; se cere îndeosebi cunoaşterea aprofundată a realităţilor, studierea lor îndelungată, contactul viu, permanent al artistului cu oamenii muncii — viitori eroi ai operelor sale. Numai astfel în paginile cărţilor, în operele de artă va pulsa din plin viaţa noastră atît de bogată, cu faptele ei măreţe, cu ideile ei nobile, cu luptele ei victorioase".
Accentul special care se pune în rîndurile de mai sus pe necesitatea cunoaşterii realităţii, a prezenţei directe a scriitorului în mijlocul poporului, a participării la frămîntările, grijile şi idealurile celor ce muncesc, trebuie sezisat în toată intensitatea lui; fără legătura strînsă cu viaţa, fără studierea ştiinţifică am spune, a realităţii sociale, nu se pot imagina realizări autentice şi de valoare, nu numai în roman sau în teatru, dar nici în poezia lirică, genul cel mai „personal", cel mai „subiectiv" cu putinţă. Pentru că acest proces de studiu presupune, prin cealaltă latură a sa : prezenţa directă în activitatea social-politică, o transformare şi o îmbogăţire a însăşi conştiinţei creatorului de artă, o modelare a propriului său profil moral, o călire a sa în contactul cu viitorii eroi. In ultimii ani organizaţia de partid a Uniunii Scriitorilor a luat o serie de iniţiative în această direcţie; ele vor trebui continuate, pentru ca acţiunea de cunoaştere a realităţii să devină o formă sistematică de activitate, să iasă din cadrul strimt al sporadicei documentări, să cuprindă un număr cît mai mare de scriitori. împreună cu celelalte publicaţii ale Uniunii Scriitorilor, „Viaţa romînească" va continua să acorde pe mai departe o atenţie sporită schiţei, momentului, reportajului, încurajînd aceste genuri care presupun un contact viu şi direct cu realitatea imediată.
Trebuie dusă in continuare lupta împotriva rămăşiţelor şi influenţelor esteticii burgheze, care caută să facă din scriitor un izolat, să-l urce pe piedestalul de fum al gratuităţii, al jocului, al înstrăinării de fapt de propria
6
sa esenţă şi menire. In legătură cu aceasta, atrage îndeosebi atenţia, din textul Raportului, indicaţia că „în prezent, activitatea ideologică, munca de lichidare a înrîuririlor educaţiei burgheze din conştiinţa oamenilor este tărîmul principal al luptei de clasă, al luptei între vechi şi nou". Cum aceasta îi priveşte de două ori pe scriitori/ attt ca scriitori, cît şi ca oameni, rezultă necesitatea asigurării purităţii ideologice a lucrărilor noastre, a sporirii combativităţii în lupta împotriva influenţelor burgheze. Literatura realist-socialistă, partinică, va milita pentru biruinţa marxism-leninismului, a celor mai înalte idealuri ale omenirii.
Sarcini speciale revin esteticii şi criticii literare, care trebuie să opună influenţelor exercitate de diverse teorii idealiste, revizioniste, armătura de oţel, nebiruită în tenacitatea ei, a ideologiei marxistdeniniste. Continuînd să lupte împotriva spiritului apologetic, critica va trebui să -îndrume talentele cu competenţă şi să afirme cu pasiune superioritatea literaturii noastre noi.
A rămas departe, în urmă, timpul cînd, pentru caracterizarea rolului şi locului ocupat în societate de scriitor, cuvîntul paria era mai la înde-mînă decît oricare altul. Născut din revoluţie, socialismul este o orînduire raţională, ştiinţifică, bazată pe cele mai măreţe cuceriri ale raţiunii şi singura în măsură să dea frîu liber dezvoltării fireşti a creaţiei spirituale. Literaturii şi artei le revine menirea de a oglindi această trezire a noroadelor, fără precedent în istorie, de a contribui la stîrpirea rămăşiţelor ideo-. logiei burgheze din conştiinţe, de a însufleţi masele de oameni ai muncii în lupta pentru făurirea celor mai îndrăzneţe idealuri.
Făurind bazele economice ale socialismului, ţara noastră păşeşte într-o nouă etapă istorică, ale cărei linii de dezvoltare au fost figurate cu atîta precizie şi limpezime de Congresul Partidului. îndrumaţi de partidul clasei muncitoare, luminaţi de ideologia marxism-leninismului, scriitorii au îndatorirea să scrie acele opere bogate în idei şi de înalt nivel artistic, pe care le aşteaptă de la ei propriii lor eroi. Aceasta va fi contribuţia lor Ict cauza nobilă a construirii socialismului.
VIAŢA ROMINEASCĂ
7
O NOUĂ FAMILIE*)
RADU TU DORAN
Un şantier naval de la Dunăre, in primul an după naţionalizare — o paragină care se reconstruieşte rapid, odată cu vapoarele, din voinţa tenace a muncitorilor de a arăta ce sint în stare; îndemnaţi şi ajutaţi de partid, ei îsi demonstrează priceperea, înverşunarea de a învinge piedicile de toate felurile întîlniie In cale.
Dar, odată cu vapoarele şi cu şantierul, se clădesc şi alţi oameni. Ana Odeta şi inginerul Dutcluevici, care apar cîleva momente în fragmentul acesta, alături de directorul şantierului şi de Donos, secretarul organizaţiei de bază, sini, în cuprinsul romanului, exemplele cele mai edificatoare.
' lijar ]11 seara aceea Ana Odeta nu se întoarse acasă; rătăci pe malul ■ Li Hi 1 Dunării> de la docuri tot lungul cheiului, căutînd o barcă. Erau iJtii barei legate de cîrlige cu lanţuri ; unele n-aveau lacăt, dar le lipseau vîslele ; cu ce să le mînuiaseă ? Trecuse miezul nopţii, întîlni un grănicer, cu un cîine de zgardă ; soldatul se opri urmărind-o' cu ochii, iar ea se duse înainte, păşind ca o lunatecă.
Se sîîrşise cheiul, merse printre şlepuri şi barcazuri trase pe uscat la reparaţie ; se apropie de mal, apa îi clipocea la picioare : nu găsi nicăieri o barcă.
La vadul Chelarului se opri, de-aici nu putea merge mai departe : zidul spitalului cobora pînă în apă. Răsărise o jumătate de lună, peste jnunţu din zare, într-o pîclă roşiatecă. Pe malul celălalt, mai la deal se zărea, între altele, umbra greoaie a şlepului de unde plecase acum două ceasuri. La pupa licărea o lumină slabă, într-o fereastră ; mătuşa Pepa nu se culcase...
Venea un vînt puţin aspru din baltă. Ana Odeta îşi scoase sandalele şi încercă apa ; era caldă, ciudat de prietenoasă. Nu se simţea nimeni să vină, să treacă, nu se auzea nici un zgomot, decît clipocitul apei, si uneori, dincolo, un ţipăt de pasăre.
*) Fragment din romanul „Dunărea revărsată".
8
îşi scoase fusta, bluza, le împături, la mijloc puse sandalele, legă pe deasupra cordonul, îl trecu peste umăr şi îşi dădu drumul în apă.
înotă drept spre malul celălalt, cu luna în faţă, dar curentul o ducea la vale, — Dunărea repede şi învolburată, bătrîna prietenă care îi ştia toate tainele. Şi-n drumul acesta straniu, la strania oră de noapte, apa cenuşie îi învăluia trupul într-un balsam aspru, al purificărilor, luîndu-i toată tina din suflet şi din carne, făcînd-o să se regăsească aşa cum o lăsase de mult, marinarul care plecase. Ii venea să oînte, să strige : „II iubesc, îl iubesc, îi iubesc, Dunăre!"
Ajunse dincolo fără răsuflare : sălciile o primiră cu braţele desfăcute, îmbrăcate în văluri. Erau vechii ei prieteni, copacii de apă, sau nişte ursitoare ? Păşi pe nisipul rece — rece era şi vîntul, şi lumina lunei. Şi, cu .această aspră însoţire, îşi continuă drumul, goală, cu îmbrăcămintea udă atîrnind pe umăr, străbă'tînd noua etapă a purificării.
Şlepurile rămăseseră departe, în susul Dunării, curentul o dusese la vale, avea de mers doi kilometri, pe un mal pustiu, singură, numai cu stri-« gatul ei din inimă.
Ajunse fără să fi măsurat timpul, fără să-şi numere paşii, îngheţată pînă în mădulare, dar gata să reia încăodată, şi încăodată drumul, dacă el ducea la răspîntia unde se rătăcise odinioară.
Se stinsese şi lumina de la cabină, dormea toată lumea. Trecu în sus, îşi dădu iar drumul în apă şi se lăsă dusă de curent, în umbra înaltă a bordajului, căutînd scara. Dar scara nu era, unchiul Mihalis o ridica noaptea, îşi păzea şi el ograda, ca oricine, să nu intre străinii. Vru să strige — degeaba, n-ar fi auzit nimeni.
Se lăsă iar purtată de curent, ieşi încăodată pe mal şi se duse în sus, înfruntînd din nou .răceala vîntului şi a lunei. De data asta1 înotă pînă la lanţul ancorei, îl prinse cu mîinile şi urcă din za în za, ca pe o scară, zgîrîin-du-se şi mînjindu-se de rugină, desăvîrşindu-şi purificarea.
Bătrîna se sperie s-o vadă goală şi îngheţată în uşa cabinei, dar după ce trecu, spaima nu lăsă loc mirării.
— Pepa, — zise fugara, aşezată în fundul pătucului, cu pătura pe umeri, — nu mă mai întorc dincolo. Am să-mi caut o odaie în oraş, să stau singură. Mă primiţi aici cîteva zile?
— Ba te primim cît om rămîne ! Stai cu noi, de ce să baţi la uşă străină !
— Mai ales că nu se aude să ne dea drumul, adăugă unchiul Mihalis, de alături — aveau pereţi subţiri cabinele. Sînt semne că rămînem aici pînă la toamnă ; o să iernăm în docuri. Abia la primăvară dacăne-o veni rîndul să ne repare.
— Dar n-aveţi loc şi pentru mine !
— Ce, la taică-tu era loc mai mult ? Ai măsurat tu cabinele ? Eu o să dorm dincolo, cu unchi-tu şi tu stai colea, nu te supără nimeni. Casa-i mică, în schimb Dunărea, o ştii : cît toate zilele !
Ana Odeta dormi ca în patul copilăriei; îşi găsise şi vechiul culcuş, şi-o altă familie, nu străbătuse degeaba drumul, dăduse peste răspîntia unde se rătăcise — şi dacă pe urmă îşi zdrelise picioarele, aici aveau să i se tămăduiască, aici se arătau altfel zorile.
Se trezi înaintea bătrînilor, îşi înfăşură în jurul trupului un capod al mătuşii şi ieşi pe punte în picioarele goale ; era rece fierul umezit de rouă.
9
Se duse la bucătărie, aprinse focul — o, fumul din horn, drapelul nepieritor al familiei ! — puse ceaunul pe foc, să fiarbă mămăliga ; văzuse că nu aveau pline. îi venea să cînte — şi-n clipa aceea răsări soarele, pe munţii din zare, înroşind deodată toată lunca Dunării...
Pe urmă luă jăratec din sobă, încălzi fierul, îşi calcă fusta şi bluza,, iar cînd ceilalţi se sculară, o găsiră îmbrăcată, găsiră masa pusă lîngă peretele cabinei şi mîncară tustrei împreună — noua familie.
La şapte fără un sfert se afla dincolo,, luase barca pentru toată ziua ; la şlep mai rămînea una. O legă departe, la marginea calei, şi, cu ramele la spinare, se duse la magazie, unde rămase pînă la prînz, împărţind materiale şi piese muncitorilor.
Uică stătu ce stătu, cotrobăind prin rafturi şi înjurînd printre dinţi noua stăpînire : pe urmă veni unu', Manole, de la sculărie, plecară împreună şi nu-1 mai văzu pînă la ora unu.
Pe la zece veni cu un bon, să ia creioane colorate, Kjeis Vasile. Desi •foarte tînăr, numele lui începea să fie cunoscut în tot şantierul. Inginerul: Dutchieviei, care nu arăta simpatie făţişă nimănuia, îl socotea cel mai bun trasator, în ciuda rutinei altora, mai vîrstnici şi mai vechi în meserie. Pe lingă învăţătură, băiatul avea o pasiune vădită pentru geometria aceasta practicată în dimensiuni uriaşe; aşa se explica rîvna pusă de el în orice lucrare, cîrid unii ar fi putut să o socotească dorinţă de parvenire, ceea ce nu se potrivea de loc firii lui dominate de modestie.
Dar pe lîngă pricepere, pe lîngă rîvnă şi pasiune, Kreis mai avea şi-un simţ al proporţiilor, al liniilor, atît de trebuitor meseriei, şi fără care însuşirile celelalte nu şi-ar fi putut da niciodată întreaga măsură. Ochiul lui cîntărea curbele cu precizia unui instrument neaflat încă în nici o sală de trasaj din lume, o linie stabilită de el nu se rectifica niciodată, erorile rămî-neau altora — era stăpînul imensei planşete şi-al spaţiului în care vasele desenate îşi dezvăluiau, închipuirii, a treia dimensiune...
Venea la magazie după creioane, după pensule, după vopsele si ist făcuse aproape un obicei să caute ora cînd găsea aici mai putină lume. Nu se înfăţişa prea chipeş, vărsatul de vînt îi ciupise obrazul în copilărie şi n-avea vîrsta cînd să placă femeilor, de-aceea Ana Odeta 51 privea cu simpatie, mai ales că regăsea în el o cunoştiintă, aproape un prieten din-tr-o vreme pe care azi şi-o amintea cu durere în inimă. De la el aflase ce se face în sala de ,trasaj, ce fel de oameni sînt acolo, unii mai pricepuţi alţii mai grei de mină...
Nu-i plăcea lucrul la magazie, înţepenită pe scaun, strivită de pereţi şi de rafturi cu piese sau scule ; nu-i plăcea Uică, asprimea lui cînd eraii oameni, blîndeţea linguşitoare cînd rămîneau singuri, nu-i plăceau mustăţile lui ascuţite şi ochii, cu viclenia, şi felul tainic cum şoşotea cu cîte unii prin colţuri, nesfiindu-se de dînsa, ca şi cînd i-ar fi fost complice la intrigă si potlogărie, sau ca şi cînd nu ar fi luat-o în seamă mai mult decît pe masa unde stătea ea să scrie.
N-o ispiteau nici celelalte birouri, aceiaşi pereţi, funîndu-i aerul şi lumina zilei, ţăcănitul maşinii de scris, fumul de ţigară, scrumierele pline scuipătoarele din colţuri, coşurile de hîrtie, şi iarăşi dosare, si indigo, si creionul chimic. Mai degrabă s-ar fi dus la strung, sau la cazangerie dac-ar u ajutat-o puterile.
10
Sala de trasaj, înţelesese, era inima şantierului; nici o bucată de fier, nici o tablă nu intra în cazangerie pînă nu i se dădeau de aici, pe şabloane, forma, dimensiunile, locul fiecărei găuri, punctată milimetric, una cîte una, zecile, sutele de găuri. Iar cînd ieşea din foarfecă uriaşă, din presa care executa comanda şablonului şi se ducea pe cală, fiecare latură trebuia să cadă acolo unde îi era locul, fiecare gaură din sutele de găuri trebuia să se potrivească întocmai şi întocmai pe tabla vecină, trasată altădată, poate de altă mînă.
In ora de repaus, între unu şi două, Ana Odeta se ducea des acolo în ultima vreme. Kreis venea curînd după dînsa, cu mîncarea în gît, cu o bucată de pîine în mînă şi-o plimba pe planşeta verzuie, arătîndu-i încîlcita urzeală de linii negre, albe, roşii care-i împăienjenea privirea.
— Asta-i prova şlepului de o mie de tone...
Privea liniile cu un fel de neîncredere, cu un fel de uimire — forma abstractă a vasului pe care se născuse, pe care îl cunoscuse, concret, din copilărie, de la Turnu-Severin la Sulina, în călătorii care ţineau săptămîni de zile şi nu se sîîrşeau decît ca să înceapă altele, pînă îngheţa Dunărea. Mergeau în convoaie, cîte patru, şase, opt, zece, pe un şir, pe două, pe trei, alcătuind o mahala plutitoare, cîte şlepuri atîtea familii, cu coteţe de păsări, cu porci rozînd coaje de pepene, cu cîini zbenguindu-se pe punte, sau lătrînd la dinii convoaielor întîlmte în cale, cu rufe întinse pe frînghie, ca nişte pavilioane multicolore...
Hala aceasta unde şlepurile zăceau pe planşetă, în starea lor germi-nală, aşteptînd să li se plămădească a treia dimensiune, i se părea o sală de bal, unde îndată avea să se audă muzică şi uriaşii întinşi pe podele, ridieîndu-se, să înceapă un fantastic dans al vapoarelor, încercuind-o între ele, singura invitată din cealaltă lume, a oamenilor, învîrtind-o pînă la ameţeală şi învăluind-o cu plasa de linii roşii şi albe, ca în nişte serpentine.
Sala de trasaj însemna pentru ea o ispită din ce în ce mai mare. Cînd intrase prima oară acolo, descoperise că jos se vedea Dunărea ; n-o despărţea de apă decît un rînd lung de geamuri — măcar unul din cei patru pereţi îi dădeau libertatea privirii, să nu se mai simtă închisă, ca !a >puş-cărie, şi chiar din clipa aceea visase să se mute aici, să scape de Uică şi de biroul magaziei. Dar pe ce să-şi întemeieze cererea de mutare, cînd, în afara Dunării, care se vedea de la geamuri, restul îi era străin în această sală ?
Mult timp îşi păstră gîndul în taină, neîndrăznind să-i mărturisească nici măcar lui Kreis şi nemărturisindu-şi-1 nici ei în întregime. Fiindcă în dorinţa-i ascunsă de a deveni trasatoare, se ascundea, cu teamă, nădejdea că aici putea să întîlnească uneori un om pe care n-avea cum îl întilni la magazie; oricîtă spaimă i-ar fi trezit omul acela, în ea se năştea, din ce în ce mai chinuitoare, nevoia de a i se afla măcar cîte o clipă, în preajmă.
Şi cu aceste gînduri neclare, continuă să vină la sala de trasaj în toate orele de repaus, să-i ceară explicaţii lui Kreis, să privească uneltele de pe planşetă, să-şi însuşească alfabetul trasatorilor, pe care nu-1 învăţase la şcoală.
Şi-apoi într-o zi simţi că toate acestea încep să-i aparţină, privi în jur cu uimire — nu ascundeau o taină prea mare. Luă o şipcă, o şuviţă
11
4e lemn, dreaptă, tăiată pe fibră, de zece metri lungime, o arcui, i se păru că sună'ca un fund de vioară — unealta cea mai preţioasă a trasatorului, din arcuirea ei se naşte forma vapoarelor. Ridică o greutate de fontă, avea douăzeci de kilograme, cu ea se fixa şipca pe podele — putea s-o ducă, nu îi frîngea şalele ; şi-apoi mai lucrau şi alte fete acolo, n-or fi fost ele din altă sămînţă decît a femeilor !
Dar tot n-ar fi îndrăznit să-şi mărturisească dorinţa, dacă n-o îndemna Kreis. într-o zi el îi aduse o carte de, geometrie pe care învăţase la şcoală. învăţase şi ea, ştia cîte unele, ce-i un unghi drept, două paralele, ■două triunghiuri asemenea, îşi amintea chiar şi teorema lui Pitagora, căreia şcolarii îi spun „puntea măgarului".
Nu luă cartea acasă, n-ar fi avut nici timp, nici linişte s-o străbată, dar la birou, în orele cînd nu venea nimeni, începu să-i cerceteze cu timiditate filele şi văzu deodată că totul îi apărea mai limpede acum decît în puţinii «ni ai şcolii — poate atunci nu-i era gîndul la o învăţătură fără folos fetelor : ştia croitoreasa destulă geometrie ca să le croiască rochiile, pe umeri, pe şolduri, pe talie, pînă deasupra rotulei.
Acum cartea îi făgăduia un folos practic şi gîndul că va deveni trasatoare o făcea să desprindă de la prima cetire înţelesul unei explicaţii, cu care îşi bătuse alteori capul ore şi ore. Peste geometria plană trecu^alu-.necînd ca pe ghiaţă cu patinele — şi după aceea, săptămîna trecută. începuse cartea nouă,' geometria în spaţiu, de care se temuse zadarnic ■ i se păru limpede de la prima figură.
Ştiinţa geometriei, ca şi a matematicilor, nu se înfăţişează asemeni altor ştiinţe, ca un şir lung de uşi pe care trebuie să le descui cu migală, cucerind trudnic spaţiul dintre ele. Ea .îţi pune în faţă o singură uşă, şi aceasta se deschide asupra unei hale, ca o uriaşă cupolă de sticlă, unde dac-ai pătruns, deslegînd secretul încuietorii, dintr-unul în altul se dezleagă toate secretele, ele apărîndu-ţi limpezi ca lumina zilei, sub uriaşa cupolă.
Ana Odeta, care la anii şcolii avusese griji mai mari decît învăţătura, nu simţise niciodată prea multă tragere de inimă pentru manuale ; dar în fundul sufletului le pizmuia pe cele de la liceu, unde ea nu putuse să ajungă — şi mai cu seamă pe urîtele claselor, ochelaristele premiate în toţi anii, care, cu ghiozdanul la subţioară, vorbeau pe stradă, ca nişte profesoare, despre algebră, fizică şi latină. Acum vedea că ştiinţa, în începutul ei mărunt cît izbutea să-1 cuprindă, nu-i o consolare pentru făpturile clădite rău de natură ; o minte mai cuprinzătoare nu-i dată ca să compenseze defectul arhitecturii. Şi, mulţumită pînă azi de ceea ce putea să poarte fără sfială în văzul oricăruia, constata, cu o mică dar binefăcătoare mîndrie, că ,avea însuşiri la care nici măcar nu rîvnise — puterea de a înţelege abstracţiunea, de a construi cu mintea eşafodaje care nu pot fi atinse şi pipăite .cu mîinile.
în schimb, alte greutăţi îi barau drumul. Cînd intră Kreis în magazie, ea văzu dintr-odată că nu-i aducea veşti bune. Băiatul aşteptă să Tămînă singuri.
— Am vorbit cu inginerul, îi spuse pe urmă.
Era vorba de Marchidan, el . conducea sala de trasaj acuma. Ana Odeta nu-1 rugase pe Kreis să facă demerăul acesta, încă se temea, amina de la o zi la alta hotărîrea. Era speriată fiindcă ştia : din prima zi, ziua dezorientării, a stîngăciei, a sfielei, avea s-o vadă directorul acolo. Şi dacă
12
o întreba ceva, şi dacă ea nu ştia să răspundă, o trimetea la plimbare ; nu era nevoie de încă o iată la trasai, şi încurca iumea. Sau putea să n-o întrebe nimic, să-i urmărească mişcările, să simtă gîndul ascuns care o aducea acolo şi ochii pe care îi ştia atît de bine să i se umple de dispreţ, mai greu de îndurat de'cît olrice asprime.
Spre liniştea ei, tînărul protector întîmpinase refuzul inginerului.
— Nu vrea,-spune că n-are nevoie, dar ştiu că se interesează de doi băieţi ca să-i aducă la sală.
Ana Odeta îşi simţi răsuflarea mai uşoară. N-avea încă puterea să se lupte cu nimeni, trebuia să mai lîncezească o vreme aici în magazie, să-şi facă o chiurasă pe inimă.
— Nu-i timp de pierdut; într-o zi, două se hotărăşte ! zise băiatul,, în continuare.
Ea ridică din umeri ; teama dinainte fusese mai mare decît regretul de-acuma. Se simţea împăcată ; nu, nu era din fiinţele acelea care îşi deschid drum în viaţă cu sabia în mînă şi cu pistolul.
— Trebuie să vorbeşti cu tovarăşul director, chiar astăzi ! auzi,, deodată, îngrozită, glasul care o liniştise o clipă mai devreme.
Ridică ochii şi îl privi fără să ştie dacă vorbise el, sau fusese doar o părere, un gînd al ei spus cu glas tare. Fiindcă în clipa aceea chipul directorului îi venise în minte, cum îl văzuse aseară, din colţul tramvaiului — şi i se păruse că este datoare să-i mai iasă odată în cale, să nu aştepte tăcută şi speriată voia destinului.
Dar exprimat în cuvinte care sunau în ureche rănindu-i timpanul, acest gînd o făcea să tremure, ca şi cînd ar fi fost iarnă afară.
Glasul se auzi iarăşi :
— Dacă aduce pe altcineva...
Kreis nu-şi termină gîndul ; tocmai intra un om în magazie. îşi luă-cutia cu cretă, pentru asta venise, şi ieşi pe uşă.
Ana Odeta se apucă să treacă în registru, numărul bonului; îi tremura îngrozitor mîna...
La ora unu îşi luă ramele la spinare, furcheţii în mînă şi trecu Dunărea, la familie. îi era frică să se mai ducă în sala de trasaj, se simţea parcă izgonită de-acolo, n-avea curaj nici să rămînă singură cu gîndurile-ei, o oră.
Mătuşa Pepa nu se simţea bine, răsufla greu, i se umflaserâ picioarele, abia se mişca pe punte, ochii ei priveau cu o tristeţe de animal lunca. Dunării. Fata se îngriji de masă şi aşa trecu mai repede ora ; tot îi tremurau-: mîinile. Pe urmă se înţelese din nou cu unchiul Mihalis, cum fusese vorba de dimineaţă, s-o aştepte la şase, să meargă împreună acasă, să-şi ia lucrurile, puţine — n-ar îi putut să înfrunte singură cealaltă familie.
Restul timpului după amiază îl petrecu în faţa mesei, în magazie, cu cartea de geometrie în. faţă, fără s-o deschidă. Tremura ceva în fiinţa ei, era neîngăduit de frig la sfîrşitul lui Iulie.
Veneau puţini oameni în orele acestea ; Uică plecase după o jumătate de oră, Dumnezeu ştie unde — şi n-o tulbura nimic din afară, îngăduind; tulburării din sufletul ei să crească într-tina, fără stăvilire. Kreis nu se mai arătă pînă seara ; nu putea să plece de la lucru, să vină la magazie fără o treabă ■anume — nu-i îngăduia firea.
îs
Ana Odeta se simţea părăsită tocmai cind avea mai mare nevoie de sprijin, dar drept judecind, de ce i-ar ii purtat altcineva grija ? El nu-i era nici trate, nici rudă, în sfiala lui nu nădăjduia nici altceva de la dînsa ; ce-i era ea atunci, o icoană ?...
La cinci şi jumătate, neliniştea care zăcuse în ea toată ziua se arătă dintr-odată într-o formă nouă şi insuportabilă. Ii erau amorţite degetele, îngheţată gura, inima sugrumată, răsufla cu spasmuri, într-o suferinţă fizică fără explicaţie, fiindcă nici o parte a.trupului nu-i era bolnavă. Un sfert de oră după aceea intră Uică, pregătindu-se să închidă magazia. Atunci se ridică, ieşi pe uşă, fără să spună bună ziua şi se îndreptă spre birouri. Dacă nu se ducea acuma...
Azi era ziua hotărîrilor : săvîrşise o faptă îndrăzneaţă aseară, sub impulsul disperării» trebuia săyîrşită alta, care-i cerea mai multă îndrăzneală şj-avea ca punct de pornire un altfel de disperare. Dar amîndouă se legau de omul întîlnit aseară, închizînd un ciclu indestructibil — şi, împotriva voinţei ei, spre el, hotărîtprul, o duceau paşii acuma.
Sala birourilor era pustie, dincolo de uşi nu se auzea nici un zgomot; ■ funcţionarii din  administraţie plecau de la  ora patru.   Doar telefonista moţăia în cabină. Deschise uşa anticamerii, nepăzită de nimeni şi, înainte de a se opri mişcarea picioarelor, ciocăni la uşa următoaire. Dacă a',r fi şovăit doar o clipă, picioarele ar fi dus-o înapoi, fără voie.
Avea de mult construită în minte topografia acestor încăperi, fără să le fi văzut vreodată cu ochii, şi le găsea întocmai ca în închipuire. Nu aşteptă cuvînt dinnăuritru, era peste putinţă de îndurat o întîrziere ; deschise, intră, merse pînă în faţa biroului şi rămase în picioare. Şi deodată îi pieri orice teamă, nu-i-mai era frică, tumultul care o stăpînise ziua se potoli lăsînd loc unei linişti depline, ca a apelor îngheţate.
Matei — Meit, marinarul — se ridică surprins, în picioare ; o clipă după aceea, ea văzu pe chipul lui un zîmbet uşor, abia o fluturare în colţul din dreapta al gurii ; îl au bărbaţii în unele clipe, cînd simt prada că le cade în ghiare, un semn ascuns al triumfului. La el ceti însă altceva, un fir de dispreţ, nu destul de clar ca să ajungă pînă la jignire. Dar ştia ce gîndea el acum : venirea ei era urmarea întîlnirii de aseară, începutul ofensivei — orice femeie rămîne femeie, chiar atunci cînd se luptă să nu pară, să nu fie. O năvalnică mîndrie îi umplu inima. In asemenea împrejurare asupra bărbaţilor nu apasă nici o suspiciune; de ce o nedreptăţea omul acesta? Fiindcă ea doar nu făcuse complicitate cu natura ! Era femeie, nu-şi putea lepăda forma, dar venea să ceară un dre'pt bărbătesc, de la cei ce cereau egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii — directorii şantierelor. Şi spuse, vajnică, trufaşă, aproape ostilă :
— Tovarăşe director...
Ei era tovarăşul director, -marinarul, pe-atunci o numea Surioară. Nu \roia să-1 roage nici atît cît intră in formulă: ,,Tovarăşe director, vă rog să..." Zise, strîngînd pumnii :
— Vreau să fiu mutată la sala de trasaj !
Şi îl înfruntă, cu ochii în ochii lui, cu buzele fremătînd, ca şi cum ar fi vruit să-i transmită, prinlr-un alfabet mut, gîridurile pe care nu putea să le spună : „Iată, nu sînt femeie, îţi sînt tovarăşă ! Priveşte-mă bine, am ochi frumoşi, cum i-aş ascunde ? — dar n-am venit să te farmec, te urăsc în clipa asta fiindcă ţii soarta mea în mână".
14
Chipul lui rămase nemişcat, după ce îi pieri zîmbetul din colţul gurii. ;Nu o pofti să stea jos, o simţea rigidă, îmbrăcată în zale, rămase şi el în picioare, îşi aplecă ochii deasupra biroului, se gîndi o clipă, o privi iarăşi, rece ; avusese oare nevoie să-şi pună şi el o armură ?
— Unde lucrezi acuma ?
— La magazie.
— De cîtă vreme ?
— De la 20 iunie.
„Să nu mă întrebi ce-am făcut înainte, ştii tot despre anine, ai avut ■destul timp să-mi răscoleşti biografia, de-aia eşti pus aici, să ştii tot despre oameni şi despre mine. Dar nu fii mai bărbat decît este nevoie !"
— Ce fel de om este Uică ?
întrebarea o surprinse; aştepta alta, era pregătită s-o înfrunte, cu duşmănie. Ce şiretenie se ascundea în aceste ocoluri ? începea să-i fie cald, după ce tremurase toată ziua.
Nu răspunse ; ridică din umeri.
— N-ai observat dacă fură ?
Tresări : „Mă crede complice, îşi închipuie că vreau să fug de acolo ca să-mi salvez pielea ?"
Nu ştia dacă şeful ei fură, nu-i spusese nimeni să-1 urmărească, nu avea ea magazia în primire. II privi speriată, i se stinsese în ochi şi trufia, şi ura. „Mă crede hoaţă! Eu sînt Surioara de pe şlep, marinarul©!" îi ■venea să plingă... „Eşti o vită, un bizon din Pampas dacă-ţi închipui că aş putea pune mîna..."
— De ce vrei să te muţi la sala de trasaj ?
Se uită la el ; nu răspunse. „Spune-mi mai întîi, mă crezi hoaţă ? Priveşte-mă bine, tovarăşe clin copilărie !"
— Ce pregătire ai ?
„Am luat cîrpe din cufărul care fusese ai mamei, ca să-mi fac păpuşi din ele !... Şi-am furat cinci lei din buzunarul tatei, să-ţi cumpăr un briceag de tablă, în ziua cînd scăpaseşi briceagul tău, cu plasele de fildeş, în Dunăre. N-am putut să-ţi iau unul mai frumos. Dar am furat, recunosc, astăzi — vrei să mă pedepseşti pentru greşeala aceea ? Fii îndurător, mafinarule ! Voi furaţi pepeni de la bostan arie !..'."
II văzu că se apleacă, aprophndu-se de ea, pe deasupra biroului — .apropiindu-se, dar nu mult, mai rămîneau între ei doi metri de aer — şi zece ani scurşi pe Dunăre.
— Ce pregătire ai, tovarăşă ?
întrebarea se repeta, mai tare, dar nu cu asprime. Nu, nu avea studiile •cerute, la ce-ar fi folosit să mintă ? Răspunse, simplu, fără umilinţă, dar .aşteptînd înfrîngerea care trebuia să vină :
— Arn numai trei clase la şcoala profesională...
El începu să ridă — putea ride, era stăpîn, nu-1 interoga nimeni !
— Eu arn cinci, dar primare!... Şi, nu mi-ai spus, de ce vrei să te muţi la sala de trasaj ?
Se schimbase, nu mai era aspru, continuă să rîdă, ca şi cum se bucura •că îşi poate mărturisi lipsa de învăţătură. Ea şovăi, ridică din umeri, nu-şi pregătise răspunsul, o deruta veselia lui, neînţelegîndu-i motivul.
— Greu de răspuns, aşa e ? ! Să-ţi spun eu, tovarăşă : munca la magazie nu-ţi place, nu-i pe măsura dumitale, nu-ţi place nici şeful, e cam
15
secătură. Vrei să ieşi din birou, să faci ceva mai folositor şantierului. Tra-sajul e o meserie frumoasă, poate ispiti pe oricine... Poate îti plac vapoarele... Eşti de pe-aici, ai trăit pe malul Dunării ?
Ea înclină din cap, încuviinţînd — şi restul răspunsului îl spuse în sine : „Da, sînt de pe-aici, dar nu am trăit pe malul Dunării ci de-a lungul ei, pe un şlep cu care ai fost vecin într-o vară. Cum de-ai uitat-o pe feti tai cîrmaciului ?"
— Bine ! Dă-mi timp pînă mîine... Am să vorbesc cu...
— Tovarăşul inginer Marchidan se opune.
El o privi, îi veni iar să rîdă, dar îşi ascunse rîsul în sine. „Marchidan? Nici nu mă miră ! Care călugăr nu fuge de ispita Satanei ? Si Satana si-a găsit în tine o ispită destul de mare !..."
O cercetă, fără să-şi dea seama, din creştet pînă în vîrful picioarelor ; avea sandale albe, puţin prăfuite, era prăfuită si pielea pînă la glesna subţire legătura trupului omenesc cu ţarina. O fustă cenuşie strînsă de-asupra soldurilor, un cordon, o bluză încheiată în faţă cu nasturi... In sus braţele goale, cu pielea de culoarea ivoarului, gîtul lung, mai palid în umbra de sub bărbie! apoi gura, ochii, urechile — arvuna Satanei. Rîse în sine, mai crispat decît prima oară. Iar Marchidan era un călugăr tînăr, multumindu-se cu una singură, untul, din cele trei mari ispite ale lumii, ocolind şi femeia si vinul.. Patima lui. pentru vapoare ţinea loc amîndurora, si dragostei şi beţiei Aşa el putea să-şi construiască obiectul iubirii cu rigla şi echerul, după pofta inimei, ca sculptorul din mitologie.
— Ai vorbit cu el ? întrebă Matei, fără să-şi ascundă mirarea. Fia răspunse, după o ezitare :
— Nu !
Se vedea limpede că-i în încurcătură. Crezuse trebuitor să-1 prevină, dar nu bănuise urmarea. Şi văzu cu groază că el avea iar în coltul gurii zîm-betul acela, o măsură iar cu privirea printre pleoape, într-un chip care-i" dezvăluia gmdui: „Ai şi îmbrobodit pe unul, Satană, l-ai si .pus să te susţină !..."
înfruntă nedreptatea, n-avea temei să se apere de o învinuire nerostită de nimeni.
El se uită la ceas : era ora şase.
— Bine, tovarăşă ! zise, de data asta cu vădită răceală. Am să văd ce se poate face.
Prima oară îi spusese: mîine. Mîine putea să vină din nou, tot la ora asta, cînd nu era nimeni, ca la o întîlnire.
Se îndreptă spre uşă, simţindu-i în ceafă privirea. Acum nu mai ştia limpede în ce clipă se hotărîse să vină, aproape nu mai ştia ce ceruse, nu-şi dădea seama dacă făcuse o greşeală, sau dacă reuşise. Era însă mulţumită că se înfruntase pe sine — şi privirea lui, din urmă, nu-i trezea nici o umilinţă.
In prag se întîlni cu inginerul Dutchievici ; îi cunoştea de mult, nu de aici, ca funcţionară ; fusese acasă o dată, oaspetele fui Miltiade la masă, iar ea îl primise ca gazdă şi doamnă. Nu se arătă acum -mai rece şi mai puţin politicos decît se cuvine să fie un bărbat cuviincios cînd întîineşte o doamnă ;• se trase în lături, cu pălăria în rnînă, lăsînd-o să treacă şi-o salută, încli-nînd capul.
16
Ea nu putea şti că nici n-o recunoscuse, nu avusese eînd să-i arunce măcar o privire, în treacăt, şi rezerva lui i se păru calculată : nu se cuvenea ca inginerul şef 'al şantierului să arate unei mici funcţionare mai multă cordialitate ! Nu, ea nu mai era doamna care îl primise ca gazdă, coborîse pe altă treaptă, dar nu se simţea jignită, îşi stăpînea şi mîhnirea, trebuia să uite şi să nu regrete viaţa cealaltă. Şi nu mai dorea nimic în clipa asta, decit ca îndrăzneala de azi să nu rămînă zadarnică, s-o mute la sala de trasaj, lingă credinciosul ei protector, Kreis.
Gît uşa mai era deschisă întoarse fără voia ei capul şi-n clipa aceea îl văzu pe Matei ocolind biroul ca să-şi întîmpine oaspetele. Arăta altfel la faţă, era mai prevenitor cu bărbaţii decît cu femeile — egalele primilor. Şi-1 auzi zicînd, bucuros de vizită, cu o amare satisfacţie :
— Eram sigur că v-a plă'cut coniacul !
Era Meit de altădată — şi ei nu-i venea să. creadă.
*
* *
Dincolo de uşa care se închisese, Dutchievici îşi lăsă pălăria pe un scaun, se apropie de fotoliul în care şezuse nu mai demult decît aseară şi, fără să se aşeze, ipuse o servietă mare ipe măsuţa din faţă.
Intre timp Matei descuiase sertarul biroului, luă sticla de coniac, din-tr-un dulăpior scoase două pahare, se apropie şi le puse pe masă, incomodat de servieta aceea, neobişnuit de mare.
— Vă rog şedeţi !. zise, cu o grabă prevenitoare, văzînd că musafirul rămăsese în picioare, ca şi eînd ar fi fost gata să plece.
Acesta deschise servieta şi scoase o mapă voluminoasă, cusută îngrijit la cotor cu şnur albastru, cu o eleganţă aproape feminină.
— Dacă socotiţi că este folositor, îl pun la dispoziţia şantierului.
Cu aceste cuvinte, spuse rece, lăsă mapa deasupra servietei, lîngă pahare.
— Ce-i aici ? întrebă Matei, aplecindu-se să citească titlul, scris cu tuş, în caractere de tipar care, în sobrietatea lor, păstrau aceeaşi eleganţă puţin femenină, ca şnurul, ca întreagă înfăţişarea dosarului.
Era un singur rînd, plasat la mijlocul copertii, încadrat de spatii egale : „M.S. 900 T."
Dutchievici răspunse cu aceeaşi răceală :
— Este anteproiectul unei motonave de 900 de tone !
Oricît ar fi vrut să se stăpînească, Matei nu-şi putea ascunde uimirea :
— Motonava... noastră ?
— Da, în cazul că vă interesează.
— Tovarăşe Dutchievici, zise Matei, după o pauză în care îl cercetase tulburat, confuz, cu privirea. Nu mai înţeleg nimic. Staţi,jos o clipă.
Se aşezară amîndoi, de o parte şi de alta a mesei pe care se afla mapa voluminoasă, între sticla de coniac şi pahare.
— Motonava pe care o are în plan şantierul ?
— Da. Numai că acest proiect prevede folosirea combinată a niturilor şi-a sudurii. E o metodă intermediară, pe care o propun, înainte de a renunţa complect Ia nituri; deocamdată, din lipsa utilajului şi... (ezită puţin) şj a experienţei, nu putem lucra numai în sudură. Sudura comportă asamblarea pe secţiuni mari, care înseamnă ea însăşi un risc, pe lîngă alte riscuri...
2 — Viaţp  Romînească  nr. 7
17
— Staţi puţin; nu înţeleg altceva. Dacă nu mă înşel, proiectul vă aparţine.
'—Da.
— Bine, dar cînd aţi avut timp să-1 faceţi ?
— Nu într-o noapte, fireşte. Lucrez la el'de-o lună şi jumătate.
— Ştiaţi că proiectul lui Marchidan o să fie respins? Dutchievici ezită puţin, pe urmă ndică din umeri :
— Nici nu l-am văzut; nu mi-a cerut nimeni părerea. '•     -iŞi-atunci ?...
; 1 ' —- L-am făcut pentru mine. Am uneori nopţi de insomnie.
— Nu înţeleg, urmă Matei, stăpîmt de co'nfuziune. După cîte ştiu, Năsturaş v-a cerut în ianuarie să întocmiţi...
— în februarie... Şi nu Năsturaş, ci un armator...
— E totuna. De ce-aţi refuzat atunci să faceţi această lucrare ?
— Nu-mi inspira mei o încredere.
— Totuşi Marchidan, .care a întocmit proiectul, şi-a luat banii fără întîrziere.
— Nu ştiam ; sînteţi mai bine informat decît mine. Dar neîncrederea mea nu privea partea remuneratorie : eram sigur că vasul nu se va pune niciodată pe cală.
— Prevedeaţi prefacerile revoluţionare ?
Dutchievici se uită mirat în ochii, interlocutorului ; un început de zîmbet arăta poate puţină ironie, apoi chipul lui redeveni impasibil, ca totdeauna.
— NuJ Prevedeam falimentul şantierului ! Cu aceste cuvinte se ridică scurt, să plece.
— Nu vreţi să bem un coniac împreună ?
— Mulţumesc; altădată cu cea mai mare plăcere.
Era aproape o nepoliteţe să refuze băutura pe care o lăudase aseară. Vroia oare să arate astfel că nu acceptă o mulţumire ?
— Nu vreţi să mai staţi cîteva clipe ? întrebă Matei, a cărui confu-ziune crescuse într-una. Nu aştept pe nimeni.
Şi în timp ce Dutchievici se aşeză din nou în fotoliu, continuă, cău-tîndu-i privirea : *
— Bineînţeles, pentru proiect, îndată ce vom avea aprobarea ministerului, veţi primi...
— A, nu! îl întrerupse inginerul. Vreţi, să spuneţi de o primă? Mulţumesc, nu mi se cuvine nici o răsplată. Am făcut acest proiect pentru mine.
— Atunci de ce-1 daţi şantierului ?
— Sincer, nu ştiri ce v-aş putea spune. Poate am socotit că este o datorie.
— Faţă de cine ?
Se priviră în ochi, apoi Dutchievici în loc de răspuns, ridică din umeri.
— Tovarăşe Dutchievici, e între noi o neînţelegere ; hai să ne deschidem puţin inimile ! Aveţi vreo nemulţumire ?
.  ■  . — Nici una.
— Salariul...
■— Mulţumesc, îmi ajunge!
— Vă 'supără colaboratorii? Cred că v-aţi dat seama, inginerul Marchidan nu-şi arogă nici...
18
Inginerul îl opri cu un gest al mîinii. •— Dar numirea lui v-a nemulţumit...
— A fost o copilărie, nepotrivită cu vîrsta mea ; vă mărturisesc că am regretat după aceea. Nu am dreptul să ţin seama de nici o jignire.
— Jignire ?
— Nu găsesc alt cuvînt, dar îl folosesc într-un înţeles nou, care îmi aparţine. E dreptul lumii de azi de a nu menaja sensibilităţile desuete ale unui om ca mine. Şi tot de o dată de a face şi un vocabular pe măsură.
— Socotiţi că faceţi parte din altă lume ?
— Desigur ! Şi dumneavoastră socotiţi asa primul !
Matei se trase înapoi, izbit de afirmaţia aceasta, şi candidă si brutală.
— Ştiu că n-o să mă daţi afară, urmă Dutchievici văzînd că replica lui întirzie. Nu atît fiindcă pot fi de folos şantierului; s-ar găsi şi alţii ca mine. Fiecare e trebuitor, dar nu-i nimeni indispensabil — e 'o le'ae a patronilor.
— Noi nu sîntem patroni !
^ — Nici n-am vrut să spun aşa; iertaţi-mă, tot vocabularul este de vuia. Şi ca sa-mi sîirşesc gîndul, n-o să mă dati afară fiindcă sînteti .prea puternici ca să vă fie frică de mine... Şi fiindcă... nu vă sînf duşman, ştiţi bine ! "
— Atunci ce ne desparte ? întrebă Matei după ce îl privi cîtva timp gînditor, în tăcere.
— Multe !...
Tăcură alte cîteva clipe — şi se priviră
— Lumea cealaltă v-a dat satisfacţii?
— Foarte puţine. Adică, nu ştiu,'poate nici una... Satisfacţiile pe care mi le-am găsit singur. '
— Nu credeţi că lumea nouă ar putea să vă dea mai multe?
_ — Nu ; sînt prea bătrîn. M-am născut cu zece ani prea tîrziu sau cu treizeci prea devreme.
— Dar un om nu poate să trăiască fără nici o mulţumire.
— Ştiu. Am să-mi caut singur mulţumirile.
— Cum, de pildă ?
Aici urmă o clipă de tăcere, apoi pe chipul lui Dutchievici atît de rigid de grav enervant în permanenta lui impasibilitate, se ivi, trecătoare o unda de căldura umană. ' ULLdlUdIBi
— De pildă, aducîndu-vă aceste planuri ! zise, arătînd cu capul mapa de pe masă. 1
Apoi se ridică : — Icrtaţi-mă, v-am ţinut cam mult, stiu că aveţi obsesia ceasului... ' •
Matei îl urmă pînă la uşă.
— Tovarăşe Dutchievici'- zise, nu vesel, nu aspru, oarecum pe gîu-dun — cred ca va trebui sa mai bem mult coniac împreună 1
— Cu cea mai mare plăcere !
Inginerul rămase &u mîna pe clanţă şi, după o ezitare, în loc să des-
îSadV CU      t0"' Ca Ş1 Cînd ?i"ar    3dUS 3minte de C6V" m
— Pot să... vă dau un sfat ?
— De ce nu ?
, — Cred că ar -fl" bine să căutaţi un ajutor pentru Marchidan. Ati putea angaja un inginer tinăr, care la nevoie să-1 înlocuiască.
2*
19
■— Deci tot aveţi ceva împotriva lui ! Aş vrea să înţelegeţi că dumneavoastră sînteţi inginerul set al şantierului, aveţi conducerea, el e doar executantul. Mi se pare foarte potrivit pentru funcţiunea asta.
■— Nu vă contrazic!
— Atunci nu înţeleg de ce îmi cereţi să-i găsesc un înlocuitor ?
— Un înlocuitor ? Poate nu m-am exprimat bine. Vedeţi, aşa cum e organizată fabricaţia, mai ales în desfăşurarea ei viitoare, dacă s-ar întîmpla ca Marchidan să... lipsească într-o zi, tot lucrul pe cală ar înţepeni şi ar dura mult pînă să îi ia locul altul.
— De ce să lipsească ? Dutchievici ridică din umeri :
— Ştiu eu ? !... Ar putea să se îmbolnăvească.
— Da, într-adevăr, munceşte prea mult. Mulţumesc, tovarăşe Dutchievici, am să mă gîndesc.
Mai întîrziară o clipă în faţa uşii ; pe chipul lui Matei se ivise un surîs cam poznaş. i
— Vroisern să vă mai întreb ceva şi-am uitat: între hîrtiile dumneavoastră, nu aveţi cumva şi proiectul unei prese de îndoit coaste ?
— Ba da i răspunse Dutchievici, cu seninătate.
— Acela pe care mi l-aţi trimes prin Kreis ?
— Doamne fereşte ! îi aparţine întru totul ; e drept că mi-a cerut sfatul şi i-arn dat unele indicaţii, dar numai la calcule. Cînd mi 1-a adus să-1 văd, nici nu mai ţineam minte că pe vremuri făcusem şi eu o presă ca asta. Ştiţi, mai mult ca să-mi treacă timpul...
— La fel ca proiectul motonavei ?
— Poate.
— Da... Mă temusem... Puteam bănui că aţi făcut eu Kreis... un act de generozitate.
— N-ar fi fost un act de generozitate ci o jignire nemeritată.
— Mă bucur din toată inima că am giîndit amin doi la fel de data asta ! zise Matei, cu o mulţumire gravă, care-i alungă zîmbetul de pe faţă. Dar îndată zîmbetul îi reveni, mai comunicativ decît prima dată :
— Vedeţi, vocabularele noastre nu sînt chiar aşa de deosebite cum spuneaţi adineauri !... Ce părere aveţi despre Kreis ?
— Părerea mea despre el se cunoaşte; lui am să-i încredinţez trasa-jul motonavei.
— Nu ! zise Matei, frecîndu-şi bărbia, semnul unei preocupări noi, care le înlocuia pe ce lei aJ te. Am altă intenţie cu Kreis. Ce nume curios !
— Familia lui e din Oltenia ; aooio multe nume au suferit influenţa ocupaţiei austriece.
— Ştiu... Ce-aţi spune dacă l-am trimite să urmeze politehnica ? Dutchievici luă mîna de pe clanţă.
— Credeţi că se poate ?
— De ce nu ?
— Nu are bacalaureatul.
— Dar a urmat o şcoală industrială.
— Aş fi foarte bucuros !
Chipul inginerului se animase, exprimînd mai limpede decît cuvintele o bucurie neaşteptată la un om cu sentimente atît de controlate.
— Dacă e nevoie — reluă, ezitînd, după o pauză — aş putea să contribui cu ceva, să-1 ajut...
20
— Cum ? întrebă Matei, întunecîndu-se la faţa.
— Ştiţi, salariul meu...
—- Ñu, tovarăşe Dutchievici! întreruperea fusese aspră.
— O să-1 trimitem noi, pe socoteala noastră !
Şi fiindcă refuzase oferta cu atîta brutalitate, Matei adăugă, pe un ton cordial, ca să nu lase între ei o barieră care să-i despartă :
— Aţi putea în schimb să-1 ajutaţi pregătihdu-1 pentru examen.
— Bucuros ! încuviinţă Dutchievici.
însă glasul îi era mai rece şi ieşi pe uşă cu faţa crispată. Rămas singur, Matei se plimbă cîţiva paşi prin birou ; era obosit şi confuz, nu mai stia ce să creadă despre omul care plecase. La un moment dat convorbirea lor se pierduse în divagaţii, în speculaţii neclare şi avusese slăbiciunea să se lase dus pe această pantă, în loc s-o oprească la timp cu o concluzie sănătoasă. Dar oare nu judeca prea pripit şi prea aspru, nu e datoria fiecărui om să afle, în linişte, ce gîndeşte celălalt ?
Pe urmă ochii i se opriră asupra mapei pe care Dutchievici o lăsase pe masă. Deschise coperta şi ceti cuprinsul, scris pe prima pagină : „Memoriu justificativ, planul general, planul de forme, dimensiuni, putere, viteză, mecanisme principale şi auxiliare, greutăţi aproximative, dimensiunile generale ale elicei : diametru, pas..."
îşi aruncă ochii pe memoriul aflat în continuare; se opri la un capitol : Lucrări în sudură". Nu văzuse niciodată vapoare sudate, aparţineau ultimului deceniu, dar ştia că viitorul va fi al lor în construcţiile navale, metoda greoaie si migăloasă a nituirii urmînd să dispară.
Ceti : „în construcţia mixtă propusă pentru „M/S 900 T" se sudează : cuplurile, pereţii transversali, cusăturile transversale ale bordajului, puntea şi suprastructurile. Economii de material : 5% din deplasament..."
Făcu o socoteală în gînd : se cîştigau peste zece tone de fier. Aproape cît intra la fermele cazangeriei noi; acoperişul halei revenea gratis !
„Economie de timp — scria în memoriu mai departe — teoretic 10%, practic procentul trebuie redus la jumătate, dată fiind lipsa de experienţă a personalului..."
Nu era prea mult, cinci la sută însemna zece zile, dar prindeau bine. .Şi dacă adăugai cele treizeci, cîte ar fi cerut refacerea anteproiectului respins prima dată...
Matei făcu loc pe birou, luă mapa şi deplie prima planşă : planul general al vasului. Hîrtia mirosea a amoniac, desigur fusese copiată de cu-rind, poate acum cîteva ceasuri. însemna că ieri seară, cînd băuse coniacul aici, Dutchievici nu avea dosarul gata. Lucrase la el, îl terminase peste noapte... Ciudat personagiu !
Planul general este aproape o fotografie, arătînd chiar şi profanilor înfăţişarea finală a vasului. Se trase înapoi şi-1 privi de departe.
Cine iubeşte vapoarele nu poate ră'roîne netu'lburat în faţa unei hîrtii •ca aceasta ; din cele două dimensiuni cît poate reprezenta planul, el o întregeşte cu închipuirea pe a treia, ridicînd liniile în spaţiu. Celui care a trăit mulţi ani pe-apă o asemenea imagine îi cuprinde sufletul, după ce a cîştigat spaţiul, — îi trezeşte un val de simţăminte, îi aduce în faţă o întreagă lume nostalgică.
21
Mica motonavă, plănuită în tăcere, peste noapte, la ora stelelor dună ora coniacului, de un om singuratic care aştepta liniştit să-si termine'viata avea linii sobre, cuminţi, echilibrate, dar din eleganta lor reţinută se desprindea o dansare în acelaşi timp suplă şi viguroasă,'mişcarea albatrosului in clipa c.nd îşi ia zborul de pe apă. Coş scurt, robust, catarge tăiate la jumătate — ramase fiţi departe amintiri ale corăbiilor care dispar astăzi > -suprastructuri uşor înclinate spre pupa, rotunjite, „aerodinamice", o mică punte de comanda închisa cu geamuri, să nu-ţi mai jupoaie vîntul iernii
SmSl '-TLUnd,UJ CU aî* de gl?eată- 0 aJtă ^ntire rămasă în urmă -timpul cind omul de car nu putea să se adăpostească, geamurile se abureau, îngheţau, din spatele lor nu vedeai nici pînă la vinciul ancorelor trebuia sa înfrunţi cu faţa ibera viscolul din asprele mări ale nordului - si in decembrie nici Marea Neagră nu este mai puţin aspră '
Geamurile acum aveau degivratoare, de sigur, după cum la tot locul trebuiau sa se găsească înlesnirile mecanice ale vaselor mari, de astăzi^ca sa îndulcească viaţa atit de grea a echipajului
Cu planul în faţă, un timp marinarul luă locul omului care avea datoria sa construiască vapoare ; închipuirea îl duse pe mări îndepărtate în porturile arse de soare ale Mării Roşii, în fiordurile Scandinaviei 11 trezi un claxon, - maşina intra pe poartă, se întorcea din oras, curînd şoferul avea sa vina sa întrebe dacă putea să plece acasă
Matei se aşeză pe scaun şi-abia în clipa asta, după o visare care îi liniştise nervii şi-1 înseninase, îşi dădu seama în ce încordare trăise două Irr^tiA 56 mto!:sese refP]ns, Planul motonavei. Nu-i fusese uşor să mul? cînd TJn?~ in>rZ\T t ° lună' 5 Iună Ş1 J'umătate> P°ate ^ mat ™'s^™ P,anUrJ' C1"d S°COt,Se Că de săPtă-- viitoare
Şi deodată yenise această soluţie neaşteptată, anteproiectul din fată care-i inspira de la început o încredere atît de mare, încît era sigur că Direcţia Marinei Comerciale n-avea să-i facă nici o obiecţie. Nu se bizuia pe
T^^rmnd în măSUră Să'J faCă' ^ - ^resi* care L
ţilor, cu trasaju îi relevase repede înţelesul liniilor de apă ?a cupE*-pnvindu-le printre pleoape întrezărea forma vasului 1
Din acest desen avea să se nască un vapor, înainte de a se împlini răs^ohiî^r PlUteaSCi' Şi mmUnea urma Să Se înfăptuiască aici, pe ca a varfs!. Itrasmc F "1Ş   °ameni pe C3re " C°nduCea eI' dar 11 rămîneau to" a „Trebuie să-1 vopsim în alb, ar fi păcat altfel. Şi să-i spunem : „Albatros ... Va trebui sa facem o machetă, cît mai grabnic"
— Hai, Alexe, intră odată !
mirare pe TaŞ^ ^     " d'Sp°Zlţl1- Se °Pri în ^ cu un semn clar de
— Tovarăşe director, sinteţi cam vesel astăzi !
22
— Şi ce — răspunse Matei, rîzînd — pînă acum nu m-ai văzut vesel niciodată ? Ia spune, de unde vii ?
— Arn fost cu tovarăşul Conţu în oraş, să cumpere farfurii.
— Farfurii ?
— Da, pentru dînsu', acasă. Şi-a luat un serviciu — lux ! A fost şi cocoana... tovarăşa dumnealui...
— Nu ţi-am cerut amănunte, îl opri Matei, încruntîndu-se, deşi veselia remarcată de şofer continua să-1 stăpînească.
Ezită ; după convorbirea dinainte nu era momentul cel mai potrivit să-i ceară un serviciu ; mai bine amîna pe mîine. Apoi se răzgîndi.
— Măi şmechere, îl întrebă, renunţînd să fie aspru — de unde ai cumpărat coniacul ?
Alexe se înveseli:
— Aşa e c-a fost bun ?
— Te întreb de unde l-ai luat!
— Păi...
—• Hai, spune, nu sînt de la controlul economic...
— E un grec, tovarăşe director, 1-a luat din port, cînd au fugit nemţii ; aveau magazii întregi cu băuturi spirtoase. Au luat mulţi... Ei, ce-a fost atunci!...
— Cît ai dat pe el ?
— Păi... nu ştiţi ?
— Am uitat...
Şoferul îl privi cu ochii cam feriţi.
— Cinci sute, n-a vrut hiai puţin...
— Mai are ?
— Poate o mai fi avînd.
— Uite trei mii de lei ; să te duci chiar acum şi să iei zece sticle, dar uită-te bine, să fie la fel şi să aibă capsula întreagă. Altfel o păţiţi şi tu, şi grecul tău.
— Păi, zece sticle, tovarăşe director...
— Nu vă dau mai mult! Spune-i grecului că la en-gros preţul e mai mic ; ştie el dac'a făcut negoţ...
— N-a făcut ; a fost căpitan de vapor...
— Ei, atunci se pricepe la pungăşii. Dă-mi o mie de lei înapoi ! Şoferul se posomori, se uită la Matei, neconvins.
— Tovarăşe director...
— Hai, şterge-o, am glumit... Sticlele să le duci... Nu, mai bine adă-le aici, să le văd eu întîi.
După plecarea şoferului începu să rîdă, înveselit: ,,Ce-o ii zicînd şmecherul ăsta de Alexe acum : „Halal şefi ! Unul coniac, altul farfurii !"...
Ieşi în curte bine dispus. întrebă pe portar dacă-1 văzuse pe tovarăşul Donos ieşind ; nu, nu ieşise, trebuia să fie aici. II căută în curte, la biroul organizaţiei de partid ; era lacătul pus. Oamenii plecaseră, afară de paznici ; unul se plimba pe la magaziile din fund. 11 strigă :
— Nu l-ai văzut pe tovarăşul Donos ?
— E jos la Dunăre, face baie...
Bună idee să faci o baie acum, deşi nu mai era zăduful de la prînz ! Se opri deasupra calei şi privi jos ; vreo zece oameni tocmai ieşiseră din apă şi se îmbrăcaţi, trăgîndu-şi cămăşile pe trupurile ude. La cîţiva paşi de
23
ei, Donos, într-un costum de baie cam lălîu, atîrnîndu-i pînă la genunchi, făcea gălăgie, bine dispus, agitîndu-şi braţele spre un mic grup de băieţi, probabil ucenici, care se întreceau înot spre mal, umplînd aerul cu strigătele lor subţiri.
Matei întîrzie, mirat să-1 vadă pe Donos, de obicei posac, dedîndu-se cu pasiune acestui concurs, ceea ce dezvăluia în firea lui o latură nebănuită pînă acum. De ce să i se mai pară ciudată firea lui Dutchievici, despre care nu ştia decît foarte puţin, cînd avea de descoperit ciudăţenii la un om cunoscut de atîta timp ? !
îndată băieţii fură pe mal şi îşi înconjurară antrenorul cu aceleaşi strigăte de mai înainte, ca şi cînd concursul nu s-ar fi sîîrşit. în mijlocul lor, Donos semăna cu un părinte puţin năucit de prea numeroasele progenituri, dar părea bucuros, ca şi cînd ar fi fost într-adevăr copiii lui.
Pe urmă ucenicii se risipiră şi alergară după haine, să se îmbrace, poate cuprinşi de frig. Cînd Matei ajunse jos, ocolind cazangeria, Donos nu mai era nicăieri. Copiii se îmbrăcaţi gălăgioşi, la adăpostul unei şalupe trase pe ţărm ; zărindu-1 pe director amuţiră şi rămaseră ţepeni, ca nişte recruţi ; să fi fost respect, sau teamă ? Dar chiar respectul, manifestat cu atîta crispare, nu-i făcea nici o plăcere, ar fi vrut să-i vadă veseli şi gălăgioşi, ca adineauri.
Se apropie de ei, unele chipuri îi erau cunoscute, îi zărise prin ateliere, dar acolo, înconjuraţi de oameni, nu păreau de loc speriaţi cum se arătau acuma.
— Ce faceţi, băieţi ? întrebă cu blîndeţe, cu căldură, cu bunăvoinţă — cu tot ce se cere să arăţi copiilor, ca să le risipeşti teama.
Ei nu se mişcară.
— N-aţi văzut unde s-a dus tovarăşul Donos ? Unul singur din ei arătă cu mîna spre Dunăre.
— E în apă...
Matei mai înainta un pas, le zîmbi — ce putea să facă altceva ? — îi lipsea ştiinţa pedagogiei.
— Care a ieşit primul ?
— Eu, tovarăşe director...
— Cum te cheamă pe tine ?
— Prună Niculae...
— Unde lucrezi ?
— La atelierul mecanic.
Se cunoştea : cu toată baia, mîinile îi erau negre, petele uleiului şi-ale fierului. Ei, şi-acum, ce să-i mai spună ?
— Braivo, Niculaie!... Mîine dimineaţă să vii la birou, la mine!... Hai, şi-acum duceţi-vă, pînă nu vă ia frigul !
Se lăsa răcoare pe cală, nu-1 mai îmbia prea mult baia, dar fiindcă venise, aşteptă să plece ucenicii, se dezbrăcă la adăpostul şalupei şi se aruncă în Dunăre.
Donos stătea pe un colac de salvare, la cincizeci de metri de ţărm ; probabil colacul, ţinut de un ancorat, servise de baliză la concursul copiilor.
— Grozavă idee ai avut, Donos !
— Nu ştiai ? Vin la Dunăre în fiecare seară.
— îmi pare rău că nu am şi eu timp...
24
— Ce-nseamiiă asta că nu ai timp ? Poate nu ţi-1 împărţi bine...
— Ai dreptate ; toţi avem timp, dar unora ne place să ne grozăvim. Facem o întrecere ?
— Pînă unde ?
— Pînă dincolo...
— Nu, ne duce curentul prea jos...
— Aha ! Nici tu n-ai timp !
— N-am spus de timp. Dar n-o să vin în pielea goală pe mal. Ne vede lumea...
Electricianul stătea pe colac, cu jumătate a trupului în apă, jumătate afară iar Matei cufundat pînă la gît, se ţinea cu mîinile de saulă. Apa era caldă, dar deasupra ei, aerul se asprea uşor, — soarele cobora spre apus, lungind umbra cazangeriei pînă la ţărm.
■— Te-ai uitat pe la pescadoare? întrebă Donos.
— Da, azi dimineaţă.
— Şi ?
— Nu fac nici o picătură de apă.
Cincizeci de metri mai sus se vedeau; înşirate lîngă mal şi legate cu schele de cală, cele cinci pescadoare cărora li se desăvîrşeau interioarele şi instalaţiile mecanice ; peste cîteva zile, primul din ele îşi începea probele.
Fuseseră lansate cu o întîrziere de aproape trei săptămîni, în ciuda .angajamentului scris al marangozilor, dar nu era vina lor. In ziua cînd totul părea pregătit pentru a le da la apă, maistrul Golgota făcuse un raport, arătînd că bordajul nu era încheiat cu destulă îngrijire, că între madere ră-mîneau spaţii neadmise în norme, care apoi fuseseră călăfătuite de mîntuială.
Comisia de recepţie a ministerului care inspecta alte vase la Galaţi venise în pripă, fără să se ştie cine o alarmase cu atîta repeziciune, dar se arătase mai indulgentă şi înţelegătoare decât şeful calei. într-adevăr, între scîndurile bordajului erau spaţii ceva cam mari, nu datorită unei manopere neîngrijite, ci lemnului care se strînsese stînd luni de zile în vint şi în soare. Şi după o cercetare destul de amănunţită, comisia hotărîse că nu e nevoie decît de o recălăfătuire. Maistrul Golgota pocnea din măsele nemulţumit; soluţia nu i se părea satisfăcătoare.
— Ce-ai vrea ? îl întrebase directorul, gata să-şi iasă din fire. Să dăm jos tot bordajul şi să pornim iar de la chilă ?
— Nu ştiu, tovarăşe director. Tot ce pot să spun, e că aşa nu-i bine. Şi îmi cunosc meseria.
Pescadoarele se călăfătuiseră din nou — se chituiseră încă odată, li ■se dăduse altă vopsea peste prima : paguba şantierului ! Nu puteai să învinuieşti pe nimeni, atîta vreme cît vasele de lemn se construiau sub cerul liber. Ducă-se ! Erau ultimele !...
Singurul lucru făcut de mîntuială, cum scrisese în raport şeful calei, fusese călăfătuirea, şi pe drept s-ar îi cuvenit să li se aplice amenzi vinovaţilor. Dar, după ce descoperise greşeala, după ce făcuse vîlvă, maistrul Golgota se luptase din răsputeri să nu fie tras nimeni la răspundere — tovarăşe, nu te pune cu muncitorii ! Ba obţinu mai mult decît atît: să se plătească din nou recălăfătuirea, celor care o făcuseră prost prima dată, adu-cînd pagube mult mai mari decît costul repetat al muncii lor, fără a mai socoti întîrzierea.
25
— Muncitorului trebuie să-i plăteşti, că nu-i capitalist; din ce să trăiască ? Din seul de pe spinare ?
Acestea erau argumentele apărătorului.
Cel ce ar îi trebuit să deschidă ochii la vreme, ca să se evite greşeala, în sarcina lui fiind supravegherea lucrului de pe cală, era însuşi maistru! Golgota, care făcea acuma spume la gură.
Deşi furios, Matei îi dăduse cîstig de cauză, dar nu pentru a-1 satisface pe el, ci pe călăfătuitori, fiindcă nu putea şti care din ei erau oameni de treabă şi care leneşi sau puşlamale. Şi cu asta oftase uşurat, fiindcă scăpa de pescadoare. Iar maistrul Golgota ieşise de la birou cu zîmbetul în coltul gurii, asigurat de recunoştinţa muncitorilor.
Donos se sui pe colacul de salvare, şi arătă în spre cală :
— Cînd crezi c-o să terminăm cu balamucul ăsta ?
El zicea balamuc, tovarăşul Stoian, haos. Ce-i drept, cum se vedea cala acum, putea să te pună pe gînduri. Spre sud faleza pierise, dar pămîn-tul rămăsese răscolit, nu avea încă înfăţişarea lui viitoare, mii de metri cubi mai trebuiau să fie aruncaţi în Dunăre. în continuarea acestei rampe sfîşiate, cazangeria de sus, ai cărei pereţi crescuseră pînă la acoperiş, nu făcea impresia unei lucrări noi ci a unei ruine, care parcă trebuia doborîtă şi aruncată în fluviu, odată cu mormanele de pămînt.
Dincoace, cala rămăsese liberă odată cu lansarea pescadoarelor si în locul acestora nu se pusese nimic, nici măcar un scaleu din patul de construcţie al vreunuia din viitoarele şlepuri.
La cazangerie se lucra fără întrerupere, în trei schimburi care se organizaseră de la 1 august, se pregăteau coaste şi table, dar atît timp cît zăceau în stive, fabricarea lor nu părea liniştitoare. Mulţi socoteau de neînţeles metoda aceasta : să se pregătească materialul pentru treizeci de şlepuri, douăzeci din ele urmînd să fie montate abia la anul — şi nici măcar primele zece să nu fie încă înşirate pe cală !
Chiar Donos, care fusese convins, cu calculele în fată, de uriaşa economie realizată astfel, începea să se teamă. Priceperea lui'tehnică se limita la instalaţiile electrice — înainte nu lucrase în şantiere navale, grămezile inerte de fierărie, cărora, nu izbutea să le întrezărească formele viitoare îi trezeau un fel de panică şi Matei o simţea în întrebările lui ocolite, în ochii îndreptaţi cu nelinişte asupra malului.
— Donos, ai răbdare încă două săptămîni, şi n-ai să mai recunoşti
cala !
— Răbdare am, să dau şi altora !
— Ei, atunci lasă-mă să-mi priască baia !... Te-a durut vreo măsea zilele astea ?
— Nu.; de ce mă întrebi ?
— Aşa ; durerile de măsele sînt plictisitoare !
— Uite că nu m-a durut !... Mai stai ?
— înot puţin şi mă întorc... Mă aştepţi ?
— începe să-mi fie frig.
— Dîrdîie puţin şi te încălzeşti. Să nu pleci, vreau să te întreb ceva... Matei îşi dădu drumul spre larg, împotrivindu-se curentului, să nu-1
ducă la vale ; trebui să se lupte din greu ca să revină în acelaşi loc.
— Ce părere ai tu despre Dutchievici ? întrebă, prinzîndu-se de saulă. ■— Ţi-am mai spus...
26
— Ştii că mi-a adus un anteproiect pentru motonavă ? Lucra la el de mult, fără să spună o vorbă. Ce crezi că urmăreşte ?
— Să se construiască motonava...
— Totuşi mi se pare ciudat să tacă atîta vreme şi pe-urmă să apară ca la teatru, în momentul culminant.
— A apărut cînd a fost nevoie.
— Nu, nu mi se pare aşa simplu...
— Hai la mal ! zise Donos. Mi-e frig...
— Stai numai puţin... Nu ţi se pare că Marchidan munceşte prea mult?
— Sînt destui care muncesc prea mult. Bunăoară şi tu!
— Eu ? Da' de unde ! Nu vezi că am timp să mă si'scald ?
— Numai că nu te scalzi, ci te frămînţi. Mai bine'du-te acasă mai de vreme şi dormi mai mult...
— Nu mi-ai răspuns despre Marchidan. Aşa, pare robust, dar nu crezi că ar putea să fie bolnav ?
■— Ce-ţi veni ?
— Nu ştiu ; te-am întrebat...
— Lasă-1 în pace. E voinic ca un taur. Si-apoi, n-are nici treizeci de ani...
— Ei, şi ?
O barcă venea din spre malul celălat, unde lucrul la reparaţia şlepurilor continua pînă seara tîrziu. Erau toate trase pe mal, într-un 'sir lung, şi, împreună cu cele cinci ceamuri, în zgomotul cu ecouri prelungi ale tablelor trintite, în bocănitul neîntrerupt al ciocanelor, strigătele muncitorilor dădeau impresia unui adevărat şantier, mai animat decît şantierul principal de dincoace, cu cală goală, unde la ora asta se mai lucra doar în cazangerie.
Pe bancul de la pupa bărcii şedea ghemuit, cu şapca pe ochi, cu nasul cufundat în nişte hîrtii desfăcute pe genunchi, chiar inginerul Marchidan, despre care vorbeau acum.
Barca trecu pe alături, barcagiul îi recunoscu si-i salută, dar inginerul nu ridică ochii, părea adâncit pentlru totdeauna în hîrtiile lui.
— L-ai văzut ? întrebă Matei.
— II văd mereu...
— Nu ţi se pare că-i prea palid ?
— Aşa e felul lui. Hai la mal că mor de frig !
— Mai stai puţin... Cîţi ani ai tu ?
— Treizeci şi unu. Ai început să uiţi...
— Treizeci şi unu ?... Nu te-ai gîndit să te însori ?
— Nu.
■— N-ai vrea să ai copii ?
— Nu ştiu ! Mă duc...
— Ai răbdare ! O să ne mai trebuiască sudori..,
— Nu-i greu să-i găsim).
— Pentru motonavă ; proiectul lui Dutchievici e destul de îndrăzneţ, băgă sudură în locul niturilor, dar îmi place ; trebuie să avem curaj, să ne înnoim... Mîine trebuie să convocam o conferinţă tehnică, să vedem ce spun ceilalţi ingineri şi maiştri...
— Dacă tot convoci conferinţa mîine, de ce-o mai tii si cu mine, acum ? Nu vezi că am început să dîrdîi ?
27
— Dîrdîie ! Aşa ai să te încălzeşti. Ascultă Donos, mie nu-mi place ■Golgota de loc...
— Mi-ai mai s'pus. Miie nu-mi ,pla/ce mai de mult... Dar deocamdată n-avem ce-i face: e preşedintele sindicatului, ales de muncitori; oamenii ţin la el
— Şi-atunci ?
— Ai răbdare ! O să vină şi timpul lui. Nu mai pot să stau; m-am dus...
— Numai o clipă ! Am uitat să te întreb ceva. Cum o cheamă pe fata aia care lucrează la magazie ?
Donos îl privi cu coada ochiului ; glasul lui Matei fusese la fel ca pînă atunci şi pe chip nu se vedea nici o schimbare, dar i se păru, fără explicaţie, că toată convorbirea asta din apă, nu urmărise altceva decît să ajungă pe ocolite, aici.
— Care fată ?
Ştia, dar vroia să facă şi el ocolurile lui.
— Nu te preface ; una singură e la magazie ; şi tu mi-ai vorbit de ea întîi.
— Ai uitat. Ţi-am vorbit cînd m-ai întrebat, nu aşa, din senin !
In afară că tremura de frig, electricianul părea schimbat acum,' închis in sine şi posomorit:
— Donos, te doare o măsea !
— Ce vroiai să mă întrebi ?
— Fata asta vrea s-o mutăm la trasai...
— Aha !
— Ce-i aia : aha ?
— Nimic. De ce să n-o muţi la cantină ?
— Du-te naibii ! Nu te înţeleg deloc...
— Mi-e frig...
— Hai la mal ; azi nu-i de vorbit cu tine... După ce se îmbrăcară, Donos întrebă :
— Şi ce-ai hotărît ? O muţi ?
— Nu ştiu ; voiam să-ţi cer un sfat...
— Lasă, nu te mai sfătui atît, pentru un lucru aşa de mic... A trecut •adineauri pe-aici...
— Cine ?
— Cine dacă nu ea ? S-a dus cu barca la vale...
— Uite ce e, Donos, eu trebuie să am şi grija oamenilor, nu cioar a fierului.
— Foarte bine ! Aşa e principial !
— Dacă nu vorbeşti serios, regret că te-am întrebat.
— Ce m-ai întrebat ?
— Voiam să ştiu ce părere ai...
— Asta-i o problemă tehnică ; întreabă-i pe Dutchievici sau pe Marchidan...
— Bine, am să-i întreb. Dar de ce crezi că vrea să se mute la trasaj ?
28
— întreab-o pe ea !
— Cine bănuieşti că i-a. băgat ideea asta în cap ? Din cei care sînt la trasaj...
— Nu ştiu... Nu lac spionaj sentimental...
— Ba mi se pare că da ! izbucni Matei enervat şi de data asta brutaL Donos îl privi lung, apoi răspunse calm :
-- Vrei să ştii părerea mea ? Mut-o unde doreşte ! Cred că nu urmăreşte altceva decît să muncească şi să fie respectată. Nu-ţi fie teamă, nu face .ochi dulci nimănui de la trasaj... şi nici din altă parte. Poţi să-1 întrebi si pe Cocean...
— Mi s-a părut că-i foarte la locul ei ! zise Matei, încurajat.
— Este ! Şi tocmai de-aceea mi-e teamă... Dar haide, nu te uita aşa la mine; n-o să fie nimic grav"!
V£RONICA PORUMBACU
RELICVĂ PROFANĂ
wm
,k&&Wn mai de lenm subţiat ca un fir de păr al pădurii '■''-rl^V* "in muntu diamant.
'-.'AsSii: Ce femeie se aplecase noapte de noapte pe apele
fiului tremurînd de reflexul incendiilor ?
Ce femeie ţinuse malul in mină,
luni şi luni şi ani şi ani de război,
să spete cămăşile ostaşilor
în munţii de diamant ?
Apa lua cu sine jegul, sudoarea şi uneori sîngele închegat de trei săptămini,
apa lua cu sine incendii răsfrînte, şi altele le luau locul
în luciul înspăimintat;
apa lua cu sine din lemnul malului,
apa subţia maiul de lemn cu care femeia bătea cămăşile
şi umfla palmele ei îngroşate ca lemnul.
Bătăile malului sunau în noapte minutele Unui ornic al muntelui sunau neîntrerupt, pînă ce lemnul se subtias ca un arătător sunau măsurînd secundele şi orele în cămăşi de ostaşi sunau ca ecoul ritmic şi roşu al manii lor'sub cămaşă sunau bătăile muntelui, bătăile mîinii umflate ,ca lemnul aspru dar far a asprime ,
Numele femeii aceleia nu-l ştie nimeni...
SINGURUL MARTOR
In trunchi fără cap, fără braţe, fără picioare, \un trunchi amputat, de arbor leu scoarţa rănită si arsă, si rotundele virste rănite şi ele în tulpina de lemn.
30
Un trunchi păstrat in sarcofag străveziu, ei, singurul viu,
el, singurul mort rămas clin pădurea natală, ca singurul martor al unui trib dispărui.
Şi-o refugiată din Sud,
cu dioptriile tuturor lacrimilor siiprapuse-n lentile
— îndărătul lor ochii abia se ghiceau,
ca sideful scoicilor în apa de mare —
o femeie fără bărbat (împuşcat în Seul),
fără părăiţi (măcinaţi de foame-n Seul),
fără fii (spînzuraţi în Seul).
O femeie fără crengi,
ca o salcie rămasă-n picioare după grea vijelie, ea, singura vie,
ea, singura marloră-a pulberii morţilor, ei. O femeie privea către Sud
prin dioptriile tuturor lacrimilor suprapuse-n lentile, uivocind
pădurea natală... Pînă cînd ? Piuă cînd ?
CERNEALĂ ALBASTRĂ, CERNEALĂ ROŞIE
n caiet grosolan din coji de mesteacăn. Nu racla solemnă a înţelepciunii, bătută în perle. Nu un sul de mătase cu vers diafan ca floralul răsuflu al vremi Nu o stampă cu frunze de bambus în tuş, urînd viaţa lungă a bambusului.
Un caiet grosolan din coji de mesteacăn.
Gîfîite, scurte notaţii, legale cu fir telefonic.
Un jurnal de front al pădurii, fără somn, fără fese, fără hîrtie.
Atît mai aveau : grenade şi coji de mesteacăn.
Atît mai aveau : nume proprii şi-un nume comun : unitatea
şi-uri rest de cerneală albastră şi alt rest
de cerneală roşie.
Fiecare îşi scrise în caietul pădurii numele propriu de-acasă şi-un nume comun: unitatea, cotele muntelui, supa din lemn de mesteacăn, o frîntură de vers, pe cei vii, pe cei morţi, pe doctorul care-şi rupea în fese cămaşa, pe cei morţi, pe cei vii, numele proprii de-acasă şi-un nume comun : unitatea...
Filele cu foşnet de lemn, filele din coji de mesteacăn, se umplură cu scrisul
mărunt, gîfîit, pe o parte, pe alta. După cerneala albastră, cerneală roşie,
după Cerneala roşie, sîngele scrise printre rtnduri al doilea jurnal.
31
Cei rămaşi şi-au trecut în caietul pădurii numele propriu de-acasă .şi-un niime comun : unitatea, noile cote pe munte, un chit de adio iubitei, un student chemat telefonici, să plece la studii,, stocul scăzut al grenadelor, pe cei morţi, pe cei vii, patru, trei, doi — un nume întrerupt de o pată de sînge...
*
Un caiet grosolan din coji de mesteacăn, legate cu un fir telefonic.
Un inginer aplecat pe caiet,
un tinăr care murmură încet, încet, în muzeu
numele morţilor.
Un bărbat care plinge
peste rlnduri de sînge.
Un bărbat care plînge,
un bărbat...
A UD..
m avut două braţe, am avut doi ochi, am avut o singură inimă. Pe trup îmi căzu ca o umbră a dragonului ciudatul hotar. Dimineţile mele au o singură mină, liniştea mea are un singur ochi, umbra dragonului mă desparte în două..."
Aşa plîngea pămîntul teraselor de aur, Aşa trecea vîntul prin harfa orezul ui, aşa vorbeau porumbeii la Pamunjon.
Dincolo de umbră, cîmpie pustie, ofiţeri de peste ocean... Dincoace de umbră, orezul de aur, s u rîsul s per antei....
„Ai avut două. braţe", foşnea vîntul verii-n orez.
„Şi am două braţe — răspundea pămîntul —
cu unul zidesc, cu altul izbesc,
cu unul înalt, cu altul dărîm..."
„Ai avut doi ochi", foşnea vîntul verii-n orez.
„Şi am doi. ochi — răspundea ecoul pumi.ntuli.ii —■
cu. unul rid, cu, celălalt plîn.g,
amîndoi sînt ai mei,
amîndoi sînt ai mei".
„Am o singură inimă", cînta pămîntul din Nord. „O singură inimă", răspundea în. tremur
32
pămlntut din Sud.
Şi azi ii aud,
îl aud
în cutremur
pămînt ul din Sud...
„NU ŞTIU
ăzu lumina zilei" s-ar fi scris înainte — dar nu : el văzu întunericul.
Nelimpezite încă, privirile pruncului se legănau într-o noapte mare; primul tui ţipăt nu se-auzi sub clătinatele bolţi de pămînt. Sub pămînt, dedesubtul ploii napalmului, supse lapte şi spaimă. Soarele cald era undeva, deasupra pămîntului, atît de departe — lumina era atît de frumoasă şi mare — şi spăimîntâtoare! Ziua zburau păsări şi păsările zuruiau şi zuruitul ardea...
înapoi, înapoi sub pămînt!
Pămîntul e bun. ca mama, cu bolţile sale de umbră, cu noaptea sa mare şi sumbră şi fără flăcări...
*
L-am luat în braţe şi eu. împlinea patru ani.
II ţineam pe genunchi, în pavilionul cu graţia curbă, arhaică.
La picioarele noastre, faguri de noi cartiere, macarale ridicînd în ritmul lor rar şi sigur piatra ta înălţimea sufletului, respiraţia de fum a uzinelor, cărămiziul proaspăt al casei de naştere...
Jur împrejur, verdele uşor legănat al pinilor.
Deasupra, albastrul amiezii de toamnă
şi soare, soare...
Un avion zurui in azur, se lăsă uşor către aeroport, ca o pasăre...
Copilul ţipă
şi ţipătul lui îşi înfipse pumnalul în inima cerului. „De ce ţipi, fiule ?" întrebară părinţii. „Nu ştiu, nu ştiu"...
şi-şi apăra privirea lui oblică, trasă în tuş, cu miinile mici.
3 — Viata  Romlnească  nr. 7
33
„De ce ţipi, fiule ?" „Nu ştiu..."
Undeva, în creierul, său, între amintiiile albe, infamie -zburau păsări enorme şi păsările zuruiau şi zuruitul ardea undeva, undeva...
„,De ce lipi, fiule ?" .„Nu ştiu !"
La picioarele noastre, oraşul viu respira...
DINTR* CIN CAIET*)
"        . VICTOR EFTIM1U
ROIAU GIN DACI
oiau gîndaci foşnind printre gazete Şi ronţăiau prin colţuri şobolanii Ca-n turnul de ivoriu castelanii, Ne izolam în tristele gherete.
De-atunci, neînduraţi, trecură anii... Ne-am despărţit, ne-am răzleţit în cete. în piept ne bat mereu tot mai încete Motoarele atîtor vechi strădanii.
în ţarc de sîrmă groasă şi ghimpată Am locuit senini şi fără pată Cabanele podite cu ţarină.
Urca, perfid, în noi reumatismul
Dar noi îl combăteam cu romantismul,
Cu zborul fanteziei, fără frînă;
PE ALB OMĂT
e alb omăt un negru gînd îşi plimbă Plantonul ce ne-au hărăzit de gardă. Un frate i-a fost dat pe front să-si piardă : Ar spune multe... Nu mai are limbă !
*) Tg. Jiu, 1943
Au contenit şi stelele să ardă... Ridică un picior şi iar îl schimbă. Armura lui de ghiaţă îl preschimbă într-un medieval cu halebardă.
Un crîncen Ianuarie. Zăpada
Pîn-la ferestre şi-a sporit grămada...
El şovăie — şi gata e să cază.
în urletul de spaimă al tăcerii E mai de plîns ca noi, prizonierii, Sărmanul om ce ni l-au pus de pază.
ŢI-AU PUS ÎN MINA PUŞCA SI PISTOLUL
lăcăule, să-mi spui din ce coclauri \Te-au ridicat şi te-au adus netoţii, \Stăpînitorii, ucigaşii, hoţii Nesăturatii neamului balauri?
Străbuni ţi-au fost pandurii, poate moţii, Sau ai lui Doja, dîrji ca nişte tauri... Te tragi din marii libertăţii fauri, Din Horea, sfîrtecat de dinţii roţii.
Ţi-au pus în mînă puşca şi pistolul Să le păzeşti boierilor pristolul Şi rosturile lor nedrepte, hîde.
Te-au hărăzit magnaţii de la cîrmă Să stai de pază ţarcului de sîrmă : Robindu-te, vor să te facă gîde !
PLUTONUL DE EXT: CUTIE
n stol de corbi, vestind o grea năpastă, S-a repezit din orizont, încoace. Ce presimţire-n pliscuri li se coace ? Ce hoit vînează în ninsoarea castă ?
Oşteni blăniţi cu cizme şi cojoace Suflînd în goarnă aria nefastă, în gerul crîncen ordinul adastă Şi armele încep să şi le joace.
35
Pluton de execuţie. în frunte
Un rezerviu cu lîmplele cărunte,
Cu fandoselile unei răţuşce,
Păşeşte marţial, ne dă tîrcoale...
Şi gardieni trimite să ne scoale.
Pe cine dracu vor să mai împuşce ?
SPIONUL
\ra un tip roşcat, cu barba creaţă I Trimis în lagăr să ne spioneze.
_i^e oferea peniţe, piuneze
Noi îl priveam şi-l ascultam cu greaţă.
Mărturisea origini poloneze, Descins dintr-o familie măreaţă. Ne scuturam de el ca de mătreaţă Ştiind că vrea să ne asasineze.'
De Anul-nou, îl puse necuratul Să umble prin cabane cu uratul, La comunişti să tragă cu urechea.
L-au prins, i-au dat o sfîntă de bătaie :
— Să mai pofteşti cu „la mulţi ani /", potait
...Şi dus a fost, parcă-l lovise strechea.
DE C/ND CCI STAUNGRADUL
e cînd cu Stalingradul, nu mai merge Victoria mult aşteptată fuge. I Nici paturi de spital şi nici coşciuge. Răniţii mor în zdreanţă unei cerge.
Armata roşie, în tăvăluge Sosind năvalnic, urmele le şterge... Spre ce liman mîntuitor s-alerge ? Se umflă Volga, măduva le-o suge.
La noi s-a strîns şurubul. Gura ! Mai isprăviţi cu „Stalin" şi cu „ura !" Să punem masca spaimei şi-a restriştii !
De la Berlin sosesc mereu firmane Să fim expediaţi în ţări germane ; De dragi ce le sîntem, ne cer naziştii...
DAR VA VENI SI ZIUA DE IZBlNDĂ!
ar va veni şi ziua de izbîndă în lumea greu rănită şi săracă... Şi celor ce ne-nchid şi ne dezbracă Le vom plăti pe toate, cu dobîndă !
Să nu rămîie urmă de baracă
Pe locul de ruşine şi osîndă...
Să pască turme-n înserarea blinda,
Să zburde un scatiu din cracă-n cracă.
Urmaşi eroici ai străbunei Dacii Luptăm cu şobolanii şi gîndacii Pe-un frig de nu ştiu cîte zero grade.
Şi-n vreme ce s-apropie finalul, în loc să-şi vîre-n inimă pumnalul, La Bucureşti, se ţin de mascarade...
COMUNISTUL
FLORENŢA AIBU
Ind vorbea despre comunism, avea o înălţare a frunţii si un gest scurt, uşor, parcă lăsa un stol de porumbei să-i zboare, de pe umeri, în zare.
Veneau oamenii să-l asculte,
cum se duc primăvara
să vadă dacă a răsărit griul,
dacă are să fie bună recolta, la strînsul din vară.
Era în el ceva de poet, ceva de adolescent şi de flamură.
Dar mai cu seamă era certitudinea —
certitudinea că n-o să mai moară nimeni de foame,
că liniştea are să dăinuie peste floarea cireşilor,
că au să cînte, adunând spice — copiii,
şi fetele au să-şi sărute iubiţii, la fîntînă,
după cum certitudine era zborul în spatii
şi nordul comat de grtnele fragede legănate pe zare.
El era omul
si credinţa în om
şi oamenii se simţeau, aproape de el, oameni.
37
LAMINORIŞTII
ÎNTÎLNIRE CU TREI COMUNIŞTI DE LA UZINELE „CRISTEA N1COLAE" DIN GALAŢI, ORAŞUL VIITORULUI COMBINAT SIDERURGIC.
POP SIMION
Ca urmare a transformărilor sociaUecononii.ee, în (ara noastră a luai naştere şi se dezvoltă tot mai mult o morală nouă, socialistă, o nouă atitudine faţă de muncă, fată de bunurile obşteşti şi îndatoririle sociale, noi relaţii de într-ajutorare tovărăşească intre cei ce muncesc. Viaţa arată ce forţă reprezintă conştiinţa tot mai înaltă a oamenilor muncii, identificarea lor ca interesele generale, încrederea tor în viitor, hoiă-rîrea lor de a-şi aduce contribuţia la victoria deplină a socialismului (Din Raportul CC. al P.M.R. prezentat de tov. Gheorghe Gheorglmi-Dej, Ia cel de-al III-lea Congres al P.M.R.).
1
mi place să asearnăm laminorul de tablă cu o întreprindere poligrafică. Foile incandescente de oţel, adunate pachet şi dimensionate de lama enormă a foarfecelui-ghilotină, îmi recheamă în memorie filele proaspăt tipărite ale unei oărţi încărcată cu incandescenţa ideilor. Deosebirea o văd în proporţii şi forţa de sugestie. Pe cînd munca meşterilor tipografi sugerează migala şi calmul creaţiei, aceea a laminoriştilor e manifestarea hiberbolică, debordantă a perseverenţei şi puterii copleşitoare a creaţiei muncitoreşti. Urmărind metamorfozele industriale care au loc de-a lungul unei linii de laminare, ai senzaţia foaite concretă a valorilor umane care sînt învestite într-un calup de oţel de cîteva kilograme (laminoriştii îi zic „platină"!) ce străbate drumul pînă la fila metalică încălzită la 1000 de grade şi subţiată la 0,22 milimetri. Fără îndoială că şi pagina de manuscris a scriitorului se naşte în focul unor intense şi mute arderi spirituale pînă a fi aptă pentru lumina tiparului şi ochii însetaţi ai cititorului. Fila metalică a lamino-ristului se elaborează însă printr-un act creator deliberat, spectaculos şi în acelaşi timp adine pămîntean, pe care îl descifrezi entuziasmîndu-te şi străbă-tînd un întreg complex de senzaţii. E manifestarea directă, nudă, nemijlocită, vie a efortului creator, pe cînd în cazul celui ce scrie pe hîrtie, efortul se bănuieşte doar, se presupune, dar nu ia înfăţişarea aceasta extraordinar de concretă.
Tabla ieşită din iadul de foc al valţurilor şi cilindrilor e apucată filă cu filă cu ajutorul unui cleşte lung şi, după ce i se face prima toaletă — forfecării o croiesc la dimensiunea dorită — e aşezată în stive de cîte cinci tone, corespondentul aproximativ al unui manuscris literar de 500 de pagini depus la o editură. Dreptul de semnătură, e bineînţeles, respectat. Autorul lucrării industriale se apropie de stiva încă dogorîndă şi o semnează simplu, modesl : „Cialmov Vladimir, azi 20 iunie, a.c, 5 to, pt. Congres". Poduri rulante de mare tonaj apucă într-un deget enorm aceste stive metalice pentru a le duce într-un anume loc spre a se răci timp de 16 ore.
M-am aşezat pe un asemenea manuscris industrial împreună cu maistrul de tură Ilie Brucher de la laminorul III şi am discutat despre meseria de a modela oţelul.
— Care-i momentul cel mai plăcut din viaţa unui laminorist ?
— Cînd n-ai de-aface cu cei trei.
38
— Cu cine anume ?
— E vorba de trei personaje foarte importante, cu care are bătaie de cap fiecare laminorist.
— Doresc precizări, am zis, stăpînit de curiozitate.
— Primul e un personaj distins, de prestigiu — nu interesează numele — pe bună dreptate sever, şi economicos din fire. Celălalt, dimpotrivă : un tip stricat, fără valoare, care ne face nu odată fabrica de ruşine; în timp ce al treilea e copilul teribil al forfecărilor noştri. Obraznic şi veşnic nemulţumit de ceea ce i se dă. II trimitem adesea la reeducare.
Eram nedumerit, iar aura enigmatică a cuvintelor laminoristului mă făcea să insist.
— Cine sînt ei? Concret, tovarăşe...
— Cele trei personaje ale mele sînt, în ordine: Consumul specific, Rebutul şi Deşeul, cu care, din fericire, colectivul de lucru al schimbului meu nu prea are de împărţit multe, mi-a răspuns omul zîmbind.
Stimulat, nu i-am dat pace meşterului şugubăţ.
— Dau crezare numai cifrelor.
— De acord; scrie. Relaţiile mele cu aceste trei personaje industriale dificile se pot exprima cifric în felul următor: Nu depăşim cu nici un kilogram de „platină" consumul specific prescris de normele de tehnicitate; am redus rebutul sub cifra admisă — de la 0,75% la 0,62%, iar deşeurile s-au împuţinat cu 30% faţă de proporţia îngăduită. Cum s-ar spune, ne-am învăţat să statornicim relaţii principiale în această gospodărie a noastră şi să ne impunem punctul de vedere, atitudinea nouă, socialistă faţă de lucru.
— Cum se traduce asta în produse finite ?
— In cele trei luni care au premers Congresului Partidului, schimbul meu a dat constant peste plan cîte 40—50 de tone tablă finită lunar...
— O întrebare naivă. Meseria îţi dă satisfacţii?
— Deosebite, şi să ştii că o asemenea întrebare nu este defel naivă, îmi răspunse meşterul Ilie Brucher privindu-mă cu o uşoară dojana. Ca să fie crezut, continuă cu însufleţire: — Profesiunea de laminorist nu-i o meserie oarecare, ce îţi cere o stimă de mişcări monotone şi cu asta basta. Nu. Ea pur şi simplu te copleşeşte ; îţi cere să-ţi întrebuinţezi toate simţurile, puterea, braţele, deopotrivă, cu mintea. Şi ce bine te simţi cînd ştii că ai făcut din bucata de oţel ce ai voit şi cum ai voit şi că în foaia de tablă abia ieşită din foc, e ceva din muşchii tăi, clin mintea ta ascuţită, din privirea ageră şi sudoarea trupului tău, din truda şi omenia ta. Şi ăsta nu-i lucra puţin. De altfel am şi avut prilejul să compar înde-aproape meseria asta a mea cu altele, aşa cum ai compara, de pildă, doi bănuţi de aramă.
— Şi?
— Nu se compară.
— De ce?
— Simplu, ca bună ziua. Cred că-i una din cele mai serioase. Nu ştiu clacă eşti informat. Noi sîntem nouă fraţi, din tată hamal. A murit înainte de a ne vedea ieşiţi în lume — s-a prăbuşit sub el o punte putredă pe cînd căra nişte saci pentru o campanie comercială străină. L-au înghiţit apele şi n-a mai dat nimeni de el. Noi, cei nouă ai lui, ne-am făcut singuri meseriile, nouă la număr. Al de-i profesor universitar lucrează cu teoria, inginerul se omoară cu cifrele, studentul de la medicină vrea să ştie ce-i aia o inimă, un braţ sănătos, cel mic se sileşte să ştie ce-i focul, mă rog, fiecare cu rămurica lui. Dar meseria de laminorist? Aş zice că le cuprinde pe toate. Aici umbli şi cu teoria;
39
cifrele-cifre; focul, cel mai bun tovarăş, iar medicina să vină între laminorişti să vadă ce-i aia un trup sănătos. Zău, nu se compară.
Ochii celui care vorbea erau foarte luminoşi, căprui, ori mai degrabă de culoarea fontei. Purta mustaţă mică, iar părul era sur, cum e sarea. Totuşi avea o faţă tînără şeful de schimb Ilie Brucher. L-am întrebat:
— De cînd eşti în meserie?
— De 33 de iani.
— Veteran.
— Nu, învăţăcel.
— Gluma-i neizbutită, zic.
— Vorbesc serios. Priveşte în jur. Nu vezi că linia de laminor e semi-automatizată? Agregatele-s noi, moderne. Nu de mult am fost şase luni în Cehoslovacia la specializare; seara mai trebuie să mă uit prin cărţi şi caiete. Ce mai? Şcolar...
L-am părăsit pe bătrînul „şcolar", mulţumindu-i. El, comunistul Ilie Brucher e într^adevăr unul dintre oamenii de azi care ştiu să înveţe la această şcoală înaltă a abnegaţiei şi perseverenţei muncitoreşti. Să înveţe şi să se auto-depăşească mereu.
2
Cred că Alexandru Caranfil e cel mai tînăr şef de schimb al uzinei. 29 de ani, comunist, om scund, privire ageră, veşnic neastîmpărat, iute-n mişcări, într-un cuvînt un laminorist plin de febrilitate. E specializat în tabla „sub milimetru", adică în tablă subţire, care solicită un proces tehnologic anevoios şi înaltă calificare.
A înce23ut prin '45, ca „ungător". Oricine vrea să devină un bun laminorist trebuie să o înceapă de la A, iar „A"-uI acestei meserii este munca de ungător la cilindri. Era băietan inimos Sandu Caranfil, tînăr; nu cunoscuse încă ce-i sărutul de fată. Lucrătorii îl priveau cu inima îndoită, pentru că era puţintel băiatul, pipernicit şi slăbuţ, iar pe atunci laminatul tablei cerea forţă musculară, nu glumă. Agregatele erau învechite, iar munca, manuală. Metalul înroşit trebuia tăvălugii în gura cilindrilor de alungire cu forţa braţelor. Ce mai? Te treceau şapte mii de sudori într-un schimb şi ţi se topea sîn-gele în vine. Ieşeai ameţit, încît nu ştiai cum te cheamă. Zestre capitalistă, rămasă ca un blestem pe capul oamenilor exploataţi nemilos în regimurile abia doborîte de la putere.
— Erau zile fierbinţi acelea, frăţioare, îşi aduce aminte Alexandru Caranfil. Se aflau printre noi cîţiva comunişti vechi, care ştiau ce şi cum e pe lumea asta. Ei ne ţineau sufletul. îl văd parcă pe nea Neculai Rusu pe atunci laminator şef — azi preşedintele sfatului orăşenesc ; merită — îl văd, zic, urcat sus pe •cilindri. Se şterge de sudoare, se uită împrejur şi începe, cu ochii ţintă Ia noi, ungălorii.
— Mă, mînjilor, mă. Voi o să apucaţi o zi cînd o să apăsaţi pe buton şi o să iasă tablă subţire ca foiţa de ţigară.
Noi ăi mîhjiţi cu uleiuri, rîdeam ca puii de dihor. Bună glumă spune nea Neculai Rusu. El însă, nea Neculai se supăra şi striga la noi de acolo, de pe cilindri:
— Mă, vă -rup urechile dacă nu vă băgaţi minţile în cap, că-i sosită vremea ciocănarilor. Peste ani, în laminoare nu vei ridica pînă îţi scuipi bojocii. Mecanizarea va face toate muncile grele care ne istovesc încă.
40
— Dar laminoriştii cu ce se vor ocupa? Se vor juca de-a baba oarba? strigă unul lung la limbă.
— Ba de-a baba-treaza, mă hojmălăule, nu-şi pierdu nea Neculai răbdarea. O să trebuiască să vă puneţi mintea la contribuţie, să băgaţi tehnică în cap. Că butonul nu-i un lux oarecare ce-ţi pică din cer. îl eîştigi prin învăţătură şi tehnică. îl va aduce socialismul şi nu trebuie să vă găsească proşti la minte. în nici un caz.
— Şi iată că evenimentele s-au desfăşurat în matca lor, în aşa fel,, încheie Alexandru Caranfil, încît nea Neculai Rusu a avut întru totul dreptate.
„Dreptatea" lui Neculai Rusu este o copleşitoare irealitate şi ea poate fi exprimată prin aceste date sumare: în anii 1957, 58 şi 59 la uzinele „Gristea Nicolae" din Galaţi s-au instalat trei noi linii moderne de laminare. In locul vechilor maidane pline cu bălării, unde pînă nu de mult generaţia de ungăiori a lui Alexandru Caranfil arunca „tundăr"-ul, un fel de păcură miloasă scoasă de sub maşini, regimul nostru a înălţat hale de laminare bine utilate, în care laminoriştii muncesc în condiţii civilizate. Utilajele de mare tehnicitate instalate aci sînt în cea mai mare parte de provenienţă romî-nească. Produsele noilor laminoare sînt variate şi de cea mai bună calitate. Dacă vei surprinde vreodată o discuţie despre tabla galvanizată (zincată), despre tabla neagră, ori despre tabla decápala (fină, maleabilă — înainte se importa din străinătate!), adu-ţi aminte de laminoristul de 29 de ani de la Galaţi — scund, privire ageră, veşnic neastâmpărat — de omul care produce tablă „sub milimetru". .
3
Munca unui laminorist se măsoară după numărul de „ore calde" pe care le realizează, adică după timpul efectiv în care cilindrii laminorului lucrează din plin. Am evitat aşa dar să-1 sustrag prea mult de la muncă pe maistrul Pândele Tănase, omul pentru care venisem. Mă mulţumeam deocamdată cu situaţia de spectator, ¡placíndu-mi să urmăresc captivanta metamorfoză a oţelului de la starea sa de „platină" (nişte dulapi masivi de oţel ce constituie materia primă a laminoarelor), pînă la foile de tablă alb-argintii trecute prin băile de galvanizare.
Era o noapte calmă de iunie. Imensa hală a laminoarelor îmi părea o alcătuire fantastică avînd rostul să găzduiască cele mai ciudate vrăjitorii industriale. Respiraţia şuierată a cuptoarelor încălzite la o mie de grade, ameţitoarea mişcare a podurilor rulante, rotirea necurmată a cilindrilor de subţiat "tablă, „ţacjtac"-ul foarfecelor-ghilotină, — totul se contopea într-un huiet metalic continuu, ce definea tonul vieţii unui laminor. Jocul de lumini produs de mişcările metalului incandescent împrumuta lucrurilor imagini feerice, iar laminoriştii în bătaia nestatornică a luminii căpătau staturi de uriaşi.
Schimb de noapte. în jur cuptorarii, dublătorii, prinzătorii, forfecării laminorului II condus de comunistul Pândele Tănase îşi apărau prin muncă prestigiul de colectiv fruntaş dobîndit în întrecerea socialistă în întâmpinarea celui de-al IlI-lea Congres al Partidului.
Nu-1 scăpăm din ochi pe maistrul Pândele („unicul conducător al pro-' cesului de producţie pe schimb", după cum scrie la carte). Umbla de la un loc de muncă la altul, observa, cerceta, studia, preocupat să nu-i scape nimic din complexul de manifestări ce formează viaţa laminorului.
41
r
i
I
— Prin ce mijloace se menţine în frunte schimbul dumitale? l-am întrebat. [
— Simplu, mi-a răspuns el aproape mirat. — Muncind bine... Cum să-ţi spun... de pildă, aşa cum muncim şi acum. Lucrul nu se poate rezuma într-o frază. Priveşte mai bine ritmul nostru de lucru; şi laminoristul şi-a desfăcut mîinile într-un gest larg, îmbrăţişînd parcă întreaga linie de laminoare.
Trecînd de Ia un loc de muncă Ia altul, printre conversaţiile tehnice, ini-a făcut cunoştinţă cu cîţiva dintre cei mai buni laminorişti ai schimbului.
— Pe el, pe Ionică Gociu, laminorist I, nu l-aş da pe un maistru de schimb! Mă crezi? Dar Popa Costică? Ăştia laminorişti, zău aşa! Unde-i pui, sfîrîie! Ce m-aş face dacă aş avea oameni care cunosc numai un post de lucru ? Se îmbolnăveşte, spre pildă, un cuptorar. Stăm cu mîinile în sîn ? !
S-a apropiat careva să-i ceară lui Pândele o lămurire. I-a dat-o, fără a uita să-1 reţină.
— Stai, nenicule (apoi către mine) : îl vezi ?  Dumnealui   e  şef  de I ' echipă — Gherrnan Ionel. Ştii de oe ţin la el? A fost născut să fie bun organi- | zator la locul de muncă. Şi, crede-mă, ăsta-i lucrul cel mai al dracului! Dacă J nu ştiai, află de la mine eă-s vulpe bătrînă... |
— Cam ce vîrstă, îmi veni întrebarea pe limbă.
— Patruzeci şi unu...
— încă tînăr...
— Desigur; nu uita însă că mă joc cu oţelul eam de un sfert de veac. In ochii arămii ai omului puteai citi mîndria profesiunii.
— Ce vezi aici e „Caja trio". N-ai dreptul să vorbeşti de ea, de nu pomeneşti numele lui Ivan Alexandru... E cel de colo, laminorist II; proaspăt ieşit din armată. Suflet aprins şi isteţ la minte. Fără el toată maşinăria asta n-ar avea nici un chichirez. (Bineînţeles n.-ai. să scrii chiar aşa, „chichirez". Va spune lumea că Pândele n-are vocabular adecvat, ori alte istorii. Găseşte alt cuvînt mai potrivit, că doar asta ţi-i meseria).
Pe dublători i-ani găsit dezbrăcaţi pînă la brîu mînuind cu gesturi stăpî-nite cleştele prelung cu care apucau din gura cilindrilor tabla incandescentă. Picioarele lor încălţate în saboţi de lemn oficiau un dans ritmic, ciudat pe planşeurile metalice, dînd parcă un fast aparte muncii lor pline de bărbăţie.
— Ăştia-s băutorii...
— Cum adică ? *
— Aşa le spunem în glumă dubiătorilor. Lucrează în arşiţă şi îşi dreg setea cu sifon şi cafea neagră... (Oamenii aveau în preajma lor mari butelii metalice cu sifon şi vase cu cafea preparată). Să zicem bunăoară că-mi ceri patru dintre ei; de pildă pe Mircea Pepelea, Mihai Ştefan, Gătin Constantin şi Ion Paraschiv. Ei, bine, nu ţi-i dau pe zece. în loc! Bagă bine de seamă, ăsta nu-i lucru de toate zilele.
Felul neobişnuit al maistrului Pândele de a-mi prezenta oamenii mi-a oferit prilejul să parcurg linia laminorului de la un capăt Ia altul, să cunosc toate fazele de lucru. Am vrut să aflu ceva din biografia celui ce mă însoţea. Pándele Tañase a devenit dintr-o dată scump la vorbă, s-a scuzat că-i ocupat, în sfîrşit, că nu-i chiar atît de important să fie popularizat un om eu „muncă de răspundere".
— Fiecare din noi are într-un fel sau altul o muncă de răspundere, am stăruit.
42
— Depinde, cum şi-o ia în serios fiecare. Eu, de pildă, sînt fiu de grădinar; n-am carte multă la bază... Ca să mă pot ridica la nivelul răspunderii mele a trebuit să trag tare de tot. Acum, cică fac muncă intelectuală : nu muncesc eu braţele — dau îndemnuri, coordonez, ţin scripte, fac socoteli. Cu toate acestea, într-o jumătate de an am dat jos 20 de kile. Cît mă vezi de voinic, n-am mai mult de 68 greutate. Poate interesa pe cititor un asemenea amănunt biografic?...
— Unul ca acesta, fără îndoială.
— Altceva? Locuiesc în centru, pe Republicii — trei camere, baie, bucătărie, hol şi terasă (la noi se construieşte într-un ritm de parcă s-ar afla în întrecere cu cei de la Bucureşti!). Am doi băieţi şi o fată. Potrivit obiceiului ar trebui poale să-ţi promit că şi ei au de gînd să îmbrăţişeze meseria tatălui. E însă prea de vreme. Cel mare se află de-abia la tabla înmulţirii. Las să buchisească. La noi meseriile au început să pretindă.
— Poate că buchiseşte şi tatăl?!
— Drept să-ţi spun (şi asta să n-o scrii la ziar!) am început să mă uit prin cărţile de aritmetică ale şcolarilor. în rest, ziarul, o carte, cîteva cuvinte ceheşti...
— Cum adică ?
— Peste puţină vreme se pare că îmi voi petrece odihna undeva în munţii Tatra şi nu se cade...
Ne-am despărţit vremelnic pentru că timpul comunistului Pândele Tă-nase e deosebit de preţios. Mi-am propus să-1 reîntîlnesc după schimb să mai schimbăm o vorbă-două, în drum spre centrul oraşului.
©
O rele şase, dimineaţa. Planul meu dă greş. Lui Pândele Tănase nici nu-i trece prin gînd să plece acasă. Se răcoreşte sub un curent de apă rece, se schimbă şi, înlocuind cleştele de laminorist cu sculele de pescar (le ţine în dulapul cu situaţii şi hîrtii milimetrice), se grăbeşte să se întîlnească cu ceilalţi ortaci de ai lui care „au microbul". Pornesc pe potecuţă, de-a lungul Dunării, în rînd cîte unul, cu bicicletele. Cinci laminorişti pescari. Pândele întreabă :
— Nu ne onorezi?
îi însoţesc cu maşina de reportaj pînă la gura Prutului. < Aruncă undiţele. Dimineaţa e vînătă. Apa miloasă a rîului trece pe la picioarele noastre, tăiată de cele nouă-zece undiţe ale gălăţenilor.
— Parcă mi-a picat ceva, zice Ionică forfecarul, arcuindu-şi bătu! de
alun.
Noi cu ochii pe scula omului. Trage, trage; nimic.
— O fi balenă, mă, aruncă o vorbă careva. Undiţa o smulge cu greu.
Se agăţase într-o rădăcină. Dimineaţa se face parcă mai albă de rîsui gros, bărbătesc al pescarilor.
Forfecarul îşi pune nadă nouă.
— S-a strîmbat, zice el.
— Ce s-a strîmbat, mă ? vrea să ştie Pândele.
— Cîrligul s-a strîmbat.
— Are oţel puţin, îşi dă cu părerea un cuptorar.
43
— O să aibă mai mult, zice Pândele animând undita. Din ce în ce mai mult;   vom avea oţel din. belşug... '
— Ce înseamnă asta „din belşug"? zii cifre dacă ai studiat Directivele
— Crezi ca m-ai prins, nenicule?, se otărăste P»t„1-1p TT ^leLllveJe-sute de mii de tone la sfîrşkul acestui an! Esle? ^
— Este, recunoaşte forfecarul.
Ei acu să te judec eu, zice   Panelele   Cît   m^l T>     . .
în 1965, ai ? Aud ? anacie.  Cit   oţel  va   avea Romima
— Cam 3 milioane de tone.
~ Nesatisfăcător, .califică Pândele. Altul. Care stii, mă'
irei milioane treisute mii de tone  măi n«' Pa„rl0i„    - j cuptorar tinerel. bandele, răspunde un
~~ W,VriV?rr" după-tine - Cam oe înseamnă lucrul acesta? Gete n£«Î    1lT,mna aŞ-a> Tl'eci °îelul ăsto Prin laminorul
^^^1%^^tablă'încît îmbMC1 globul *****
tură drpfoTe^i^e—tler'. 6° * «-»«"* ^ Tănase în po,
ispite^^t M tpal".11 răSPUn8Ul * aceea un dublător îl
— Mă, vezi băţul meu? Smicea de alun. Şi ce-i cu asta ? vrea să ştie cuptorarul
faţă d,. JuiV^t""spui cu cît va spori producîia    ^ * 1970,
— Mi-o dai cu firul de nylon? vru să ştie cuptorarul
— Cu. r
— Şi cu undiţa.
— Eşti şmecher, mă. Ţi-o dau, hai, răspunde.
Z Adică?' SP°reŞte CU CiDCi mili0aiie ?l °PtSUte de mii de tone de «ţel.
— Total 7 milioane de tone si jumătate. Este9 v    — Este.
— Dă băţul. Vezi să n-aibă peste.
Oamenii aîd din toată inima. Dimineaţa se revarsă de undeva dinsore £ nk^băt,0 —mă.a^«-, de algă. Peştii ciupesc rîmel cufunda e ^SZ^St iai' PeSCam Ulta CU t0tUl de SCulele        Tin colocviu despre
REPORTAJ DESPRE LEMn Şl LEMNARI
REMUS LUCA
Industrializarea lemnului va ii concentrată in combinate cu profil complex, care, pe lingă prelucrarea lemnului rotund în chertiptea, placaj, furnir, parchete, mobilă, vor valorifica deşeurile provenite de la aceste produse, precum şi lemnul de mici dimensiuni şi de calităţi inferioare, în vederea fabricării plăcilor aglomerate şi fibrolemnoase, — produse valoroase cu o largă intrebuiniaref
(Din Raportul CC. al P.M.R. prezentat de tov. Gheorglie Gheorghiu-Dej, la cel de-al IlI-leja Congres al P.M.R.).
in perspectiva civilizaţiei noastre dominată de metal, pare curios, totuşi progresul omenirii a început odată cu folosirea lemnului, I fără de care nu poate fi concepută descoperirea focului. In tot acest Iurcuş greu şi îndelungat, lemnul a fost poate cel mai generos material de care a dispus omul. Uşor de procurat, infinit mai uşor decît oricare dintre metale, lemnul a avut şi mai are şi azi cele mai diverse întrebuinţări. A fost prima unealtă şi prima armă ; ideea genială a roţii e greu de despărţit de rostogolirea unui buştean ; corabia cu catarg e de asemenea urmaşă directă a buşteanului plutind în vîltorile primăverii, roata morii, casa de locuit, mobila, vasul pentru a.pă şi vin, chiar şi primele cuptoare în care omul a separat arama şi cositorul şi-apoi fierul din minereuri, au fost încinse cu mangal.
Faţă de acest material generos şi docil pe care natura i 1-a pus cu dărnicie la îndemînă, omul s-a purtat destul de vitreg ; pe măsură ce dezvoltarea civilizaţiei extindea cunoaşterea şi supunerea forţelor naturii şi din ce în ce mai multe alte materii contribuiau la obţinerea valorilor create de om (cărbune, metal etc), tezaurul lemnos al lumii a fost tot mai neeconomic administrat: mai mult s-a risipit decît s-a folosit. Culmea exploatării barbare, neraţionale, a fost atinsă de capitalism, care a izbutit să radă pînă la pămint masive păduroase întregi, transformîndu-le in întinse deserturi de piatră ; după ce nici jumătate din masa lemnoasă extrasă din pădure nu intra în circuitul economic1), capitaliştii mai şi distrugeau însăşi baza de reproducere a lemnului.2) Risipa dementă ce a însoţit „metoda" capitalistă de exploatare a lemnului nici nu poate fi încă evaluată exact, pentru.că folosirea judicioasă, economică a acestui material atît de preţios este abia la începuturile ei şi este greu de stabilit ce imense valori au transformat
1 Randamentul maxim atins în exploatările forestiere capitaliste din ţara noastră nu trecea la foioase de 38—40 la sută, iar la răşinoase de 45—48%, ceea ce însemnează că mai bine de jumătate din lemnul tăiat era dat la foc, deci practic era pierdut pentru economia naţională.
2 In ţara noastră suprafaţa astfel despădurită de exploatarea capitalistă întrecea 600.000 ha.
45
capitaliştii in cenuşă şi fum, pînă cind nu vnm c+;       * ± ±
liza utilizînd maşa lemnoasă ţină la ulSmel "m te* osi " P°ate ^
Socialismul a pus canat în hn nnod iJlluie posmue ). a masei lemnoase, unml diTbui"r Ie debază 'alf ^ f dmini'st^
reîmpădurit zeci de mii de hec m'e VlăsSîn eCOn0meJ1 '^ionale. S-au trecut la exploatarea raţfo^
seama de ciclul de reproducere a pădurii si £niod dSsebf^f fnH"^""86 mzata şi pusă pe baze noi socialiste industria ™mnS>) '     ^ re°rga"
iabHc^^ de ...aglomerate,
problemă, oferind pe lingă aspectul iSniZ  des iul de stnnsa cu această
poate de complet resursele econSmiefnaSale înlcooul buf 56 nuie a nivelului de trai al poporului 0|?ul I"lbunatatlr» conţi-
această pieocupa re "n RaSî' al Partidu1"'" "ostru arată
Gheorgh'iu-DeTse63'    C°"greS' prezentat de tova^'l Gheorghe
careaiu ^uZ^^ ^incipal este refacerea şl valorifi-
ci preţioase bogălt^mSntMl^'        COnstituie Una din oile
^plexăarnasellemnoae^^ superioară şi
şi neraţionale în toate ramurile economi
prin intensificarea operaUunior S^TaSl: -'/lăn resUrsele de lemn
de specii repede crJscâtaesmaiafer° P^^/or, extinderea culturi/or rilor % Procesul de ex^lî'sif^ W a
^.^^Li^lSi^^y^f^.^ ° 'WW d, pe,te a costului lucrărilor si con^ri^uZ^îl ° caUtăl^ de reducere m fnnuarea suprafeţe » petrele silvice,
de -^^S^S^6^- ^ 4 * ^tă prin aplicarea căilor de transport forestier lmlLoacdor mecanice şi dezvoltarea
co^tîarf^ in combinate cu profil
furnir, parchet'e, mobili, TorVaTor^ ir} Creştea. Ui,
duse, precum şi lemnu de rmc'a7 de la aceste Pro'
derea fabricării plăcilor aglomlaleTfZ^6
cu o largă întrebuinţare" '  î^rolemnoase, - produse valoroase
™«?l>a^°^ rluc,--' * atins 60-65 la suH
ffiS* la «glomirate ţi plă    S,l u^c Trtcr^ ^ ?S prin folosirea dc-
pierdere nisa înseamnă si praful de lemn nr'nrl ,< |J dbsoluta mi trece de 20%. Această aPa, evaporată în procesul de product e si SPC0 rH cJI^^ ŞJ' în cea ma< ™re parte cmd 10% din materia intrată în fabrică 1   copaculu., p.erderile propriu-zise neînire-'
3 Dinadocurae5niele CoSt reîmpâdurife 3L0°0 ha. se vor economisi Tnual ech^entui^ T.ToOOOO mT c^T^'" dC plăci aglomerate 'lor la exploatare, se vor economisi circa 5 000 000 rnn'-'f pr,n ducerea pierde-■959 producţia în «ce v,n se dublet ^"Z^^ ^ ^
46 .
Astfel, pasionanta istorie a lemnului intră într-o fază superioară. Nimic nu se va mai risipi, tot ce poate îi folosit va îi folosit, fiindcă socialismul însemnează economie raţională, nivel tehnic superior, producţie ieftină, şi in cele din urmă nivel de viaţă superior pentru oamenii muncii.
Combinatul din Gălăuţaş este un pion al acestei lupte larg desfăşurată pentru exploatarea şi industrializarea economică, raţională a lemnului. Practic vorbind, nimic din materia primă intrată în fabrică nu se pierde, ci se valorifică totul pe loc.
E o întreprindere tînără, modernă, în care chipul viitorului se încheagă concret pentru ochiul avid de nou şi frumos.
Pentru cine a cunoscut condiţiile vitrege în care au lucrat întotdeauna in trecut muncitorii forestieri, acele hale deschise ale gaterelor, depozitele în care buştenii erau ridicaţi cu braţele, praful veşnic care se aşeza pe plă-mîni, barăcile mizere ale coloniilor muncitoreşti — acela va privi fabrica din Gălăuţaş ca un tărim de vis. Podurile rulante ridică buştenii de fag direct din vagon şi ii aşează în depozit, ii poartă de-aici în încăperile de aburire şi-apoi în uzină ; de aici, pe bandă rulantă sînt purtaţi la derulator, care cu cuţitul lui lat desprinde foiţa de furnir în suluri, o altă maşină apucă foiţa, o întinde şi o taie după măsura dorită, apoi foile sînt. aşezate pe cilindrii, dispuşi în etaje, -ai maşinii de uscat ; aici cilindrii rulează lent, intr-o temperatură ridicată, furnirul iese prin partea cealaltă uscat gata ; urmează repararea şi zeţuirea furnirului, de unde intră la prese ; aici trei-cinci sau mai multe foi sînt suprapuse şi încleiate, apoi introduse în presa hidraulică şi ciclul placajului se încheie.
Maşinile, în. acelaşi ritm susţinut, precis, fabrică şi plăcile celulare şi tot maşina lucrează, măiestrit, placa aglomerată. Miezul de fag, rămas de ia derulator, bucăţile inutilizabile, capetele, căzăturile de furnir sînt introduse într-un soi de moară care le macină, prefăcindu-le în puzderii, cu un zgomot infernal de căpcăun, de aici aşchiile trec prin nişte cilindri uriaşi ce se rotesc lent, sfărîmîndu-le mai departe şi uscîndu-le, apoi se cern în presă, unde sînt amestecate cu răşină sintetică şi izbite ritmic, de un soi de mai ; de desubt ies plăcile şi sînt imediat secţionate la dimensiunile dorite.
Am pomenit mereu de maşini. Şi. omul unde este? Omul e acolo, în ritmul riguros al fazelor, în precizia operaţiunilor efectuate de fiecare maşină, în temperatura aerului din uscător care n-are voie să depăşească un anumit nivel stabilit, în atenţia încordată cu care întregul proces de fabricaţie este urmărit. Braţul omului e tot mai puţin o pîrghie de un grad oarecare, susţinînd principalul efort fizic, şi tot mai mult unealta de transmitere a impulsului cerebral, efortul fizic rămînînd tot mai mult în seama maşinii, extraordinară creaţie a minţii omeneşti. Vezi la fiecare maşină complicate tablouri de comandă cu indicatoare, cu beculete si în fata lor un om, atent, cu o expresie de încordare intelectuală pelaţă', privind tabloul de comandă, ascultind zumzetul maşinii ; din cînd în cind, se clinteşte din loc, se apleacă, priveşte o rotiţă, apoi se întoarce la tabloul său cu beculete luminoase.
Directorul Ilies Ludovic mi-a spus cu mîndrie : „în îabrica noastră nici un muncitor nu transpiră din cauza efortului fizic".
47
Această frază m-a urmărit multă vreme, fiindcă sună ca o axiomă a zilelor noastre, dînd expresie uneia din străvechile năzuinti omeneşti, pe cale de realizare in socialism. A dispărut lucrătorul de la rampa de'încărcare, ţapina şi icnetul, şi a apărut podul rulant şi macaraua ; fostul ţapinar manevrează un pod rulant, fostul gaterist o presă mecanică, fostul electrician o maşină complicată ce singură dimensionează placa aglomerată, lipeşte pe ea o placă de furnir şi o aşează apoi în stive, pe care fostul vagonetar le ia şi le transportă cu un lift mobil in magazie.
Aici am văzut plastic adevărul dinainte cunoscut, ca o lege generală, din cărţi şi din studii abstracte : socialismul nu schimbă numai relaţiile de producţie, ci transformă omul, socialismul nu-i numai o revoluţie politică şi economică, ci o revoluţie în toate domeniile vieţii.
La Gălăutaş s-a construit o întreprindere cu un profil nou. Placaj s-a mai fabricat la noi şi înainte, dar în cantităţi reduse, care nici în vremea capitalismului, cu producţia lui scăzută şi rudimentară nu acopereau necesităţile interne, aşa că eram nevoiţi să importăm placaj, poate fabricat din chiar buştenii de fag exportaţi din ţara noastră. (Era doar linia economiei din Rominia burghezo-moşierească, ţară semicolonială). Azi nu mai exportam buşteni de fag, ci placaj şi mobilă. Plăci aglomerate însă si plăci celulare se fabrică pentru prima oară 1).
Au sosit maşinile. Trebuiau oameni care să le pună în mişcare si să le supravegheze, undea era nevoie de producţie. „Vom forma' muncitori calificaţi din mers ,- au spus conducătorii fabricii. Si oamenii s-au format Produc ia a început cu numai 20% muncitori calificaţi, restul s-au calificat la locul de producţie.
Ioari Vasile a fost sortator de buşteni, azi este conducător de presă secţ.a placaj) şi brigada lui e fruntaşă, (în mai şi-a depăşit norma cu 16%). Petruţ Aurel a fost dulgher şi a lucrat la construcţia combinatului a rămas m fabrica şi s-a calificat ajungînd ajutor conducător de presă' Poracki Carol a fost gaterist, acum conduce o imensă maşină în care se usucă foile de furnir. Sînt maşini complicate a căror funcţionare trebuie supravegheata cu atenţie, cel mai mic accident însemnînd pagube.
Am întîlnit aici la Gălăutaş un entuziasm general, o dragoste de ma-?'na' de operaţiuni complexe, care pretind efort minţii, înţelegerea unui pro« lomn„lP,!an Ce~'UflarH eS!6 °.inven*ie destul de simPlă, care duce la o mare economisire fJr^ i , - T C P'aC;?J,' Pr"Vte pe,° ramă de lemn masiv. între ele aşchii de fag de onna similara (se numesc melcişon) încleiate la mare presiune. Rezultă o piesă (mai ales uşi) foarte rezistenta care nu se mai deformează, este uşoară si serveşte ca un foarte bun izolator termic. Economia astfel realizată se ridică la fiecare metru cub de plăci celulare la circa 0,60 mc. cherestea. Placa aglomerată (nume industrial : PAL — adică placă aglomerata din lemn) este şi ea o realizare relativ recentă nu numai în tara noastră • vechimea ei nu întrece zece am nici în alte părţi. Ideea este şi aici destul de simplă. Rămăşiţele de lemn sănătos se mărunţesc la limită, apoi se îmbibă într-o răşină sintetică (de-obicei pe baza de formol şi uree) şi intră într-o presă care-i dă forma dorită. Produsul finit este o placa (de grosimea stabilită) care uscîndu-se şi lustruindu-se poate fi folosită pentru mobile, pereţi despărţitori, cabane etc. Avantajele plăcii aglomerate în comparaţie cu scîn-dura de lemn masiv, sînt destule; placa, aglomerată nu se "deformează, nu capătă ondulaţii este un foarte bun izolator termic şi este mult mai durabilă, iar faptul că se obţine din deşeuri şi din esenţe de lemn'inutilizabile în alte domenii industriale, deschide perspectiva ca în anii viitori, c.înd această ramură industrială foarte nouă la noi se va perfecţiona, produsul propriu zis să fie foarte ieftin. (Să nu uităm nici avantajul imens pentru economia naţională a economisirii cherestelei de esenţă superioară, care se ridică la 1.000.000 m.c. anual).
48
ces mecanic complicat, dragoste pentru o muncă deosebită, de nivel înalt tehnic, unde inteligenţa şi îndemînarea joacă rolul principal. I-am întrebat pe rînd pe aceşti oameni care au trecut direct de la lucrul cu braţele la lucrul cu maşina complicată şi pretenţioasă, ce i-a determinat să-şi schimbe profesiunea ? (Unii dintre ei sînt oameni de 30—35 de ani). „îmi place să lucrez cu maşina, îmi place munca mai pretenţioasă". A fost aproape invariabil răspunsul. Şi m-am gîndit: „Abia acum, în timpurile noastre aceşti oameni s-au regăsit, în elementul lor, care le prieşte."
Şi nu m-am îndoit de loc, cind acelaşi director mi-a spus, dînd concluzia cea mai firească propriilor mele gînduri : „Nu peste multă vreme, toate operaţiunile vor fi automatizate şi toţi muncitorii noştri vor îi tehnicieni cu înaltă calificare".
Entuziasmul e o notă caracteristică a muncii în lumea noastră. E firească şi aş putea să spun esenţială, determinantă, această caracteristică, manifestă mai ales în preocuparea intensă pentru îmbunătăţirea nivelului muncii,, pentru ridicarea calităţii produsului.
La fabrica de mobile „23 august" din Tg. Mureş, acest entuziasm (puţin spectaculos, pentru că se realizează printr-o muncă încordată, susţinută, nu tocmai uşoară, de lungă durată şi continuitate) se exprimă de-obicei lapidar ca o lozincă : „Mobilă ieftină, rezistentă şi frumoasă". Con-fluează aici o serie de elemente, avînd ca scop îmbunătăţirea necontenită a standardului de viaţă a populaţiei, simţul gospodăresc şi nivelul conştiinţei profesionale şi politice a muncitorului, chiar simţul estetic al fiecărui lucrător sînt în miezul procesului ; e-o confluenţă posibilă doar în socialism.
La fabrica „23 august" din Tg. Mureş se produc mobile. E oarecum "spus o producţie casnică. Producătorii de aici, cînd croiesc şi şlefuiesc piesele viitorului dulap sau ale noptierei, nu se gîndesc doar la normele stas, care sînt- o expresie foarte schematică a obligaţiilor lor profesionale: dimensiuni, durabilitate, anumite calităţi obligatorii ale materialului. Ei produc doar nişte lucruri care vor îi folosite de oameni ca şi ei, de muncitori. De aici, preocuparea pentru aspectul estetic ; casa mobilată de ei trebuie să fie un cămin plăcut, în care omul venit de la lucru să aibă asigurată odihna, comoditatea. De-aceea, fiecare prototip de mobilă este discutat în colectiv, după ce a fost expus o vreme (două-trei săptămîni) într-o vitrină specială.
Şi mai e preocuparea pentru ieftinirea procesului de fabricaţie. Am în-tîlnit mulţi entuziaşti ai mecanizării la această fabrică.1)
Mecanizarea, într-o fabrică de mobile, are oarecari aspecte speciale. In general e vorba, ca peste tot, de simplificarea diferitelor faze din procesul de producţie, de contopirea mai multor faze într-una singură, de simultaneitatea anumitor operaţiuni, tinzînd în general la economisirea de minute, ceea ce înseamnă economie de energie, economie de muncă şi în ultimă instanţă, reducerea preţului de cost. Trebuie notat însă, că se lucrează lemn, material cu calităţi speciale, că piesele mobilei prezintă forme ________ ' «
1 Numai în anul acesta au fost prezentate 58 de inovaţii, din care 37 au şi fost aplicate cu succes (economii : 312.846 lei).
4 — Viaţa   RouiîneascS  nr. 7
49'
deosebite de la un tip la altul, că se lucrează esenţe de lemn diferite, care reacţionează în mod deosebit la acţiunea maşinii.
Umil din inovatorii fruntaşi ai fabricii este Rusu Vasile, fiu de ţăran care a învăţat tîmplăria într-un mic atelier din Reghin şi s-a întîlnit cu maşina abia în 1957. El are vre-o şase'inovaţii aplicate, care de care mai ingenioasă, pe care el le defineşte prin valoarea economiilor realizate. Tăierea curbă cu circularul (înainte se făcea cu band-săge, fierăstrăul panglică) aduce 46.000 lei economii anual, unificarea a două faze într-tina singură la lezena fixă (rama dulapului pe care se închid uşile) aduce 900 de lei anual, un dispozitiv pentru lezena de colţ care unifică trei faze, sporind în acelaşi timp soliditatea piesei, aduce 60.000 de lei economii pe an, un război de ţesut curele de transmisie (aşa zisele curele fără sfîrsit) aduce 49.000 lei economii pe an etc. L-am întrebat ce-1 determină să se preocupe de aceste probleme. Mi-a răspuns : „îmi place. îmi place maşina. Şi-mi place lucrul bun, solid şi ieftin". Nu s-a gîndit mult pentru acest răspuns. N-avea nevoie să-şi formuleze un gînd care exprimă însuşi sensul vieţii sale.
Bota Zaharia, utemist, face parte din cea mai tînără generaţie de muncitori. El a învăţat meseria într-o şcoală profesională socialistă. La el, entuziasmul pentru muncă şi pentru maşină e ca preluarea unei moşteniri de la generaţia înaintaşă. Şi el a adus fabricii o economie de circa 10.000 de lei, unificînd două faze efectuate înainte manual, într-o singură fază efectuată la maşină,. Pop Teodor e şi el din generaţia tînără. Se mîn-dreşte şi el cu crearea unui dispozitiv (tundere curbă a furnirului) care înlocuieşte munca manuală.
Tamas Ioan e brigadier la prese. Sînt trei prese, care lucrează ritmic. In 12 minute, un ciclu. Aici bătălia s-a dat pentru menţinerea ritmului. Tînărul brigadier a rezolvat problema, destul de simplu în aparenţă, prin confecţionarea unor cărucioare care se pot uşor, repede, economic strecura printre prese.
Chiar într-o fabrică de mobile deci, preocuparea nr. 1, de la director pînă la ultimul muncitor, este mecanizarea. E un efort general. Şi în curînd producţia de noptiere, în afară de lustruit, se va desfăşura pe o bandă rulantă, care va fi instalată în următoarele două-trej luni; şi există perspectiva introducerii în viitor a benzii rulante şi la fabricarea celorlalte piese de mobilă.
Unde a rămas minusculul, primitivul atelier de mobile, rindeaua împinsă cu mîna, tejgheaua cu menghine, glas-papirul frecat cu mîna ?
Clasicul tîmplar, cu şorţul plin de talaj, cu creionul după ureche dispare. Ii ia locul mecanizatorul, proiectantul, tehnicianul, producţia în serie, ieftină, durabilă, frumoasă.
*
Un entuziasm de o nuanţă deosebită am cunoscut la CIL-Reghin (secţia Ambarcaţiuni şi secţia Instrumente Muzicale). In esenţă însă, e acelaşi entuziasm pentru munca de înalt nivel..
Aici se fabrică acele skifuri suple, caiace uşoare ca fulgul, canoe ce aduc în forma lor cu străvechea barcă de scoarţă şi care au purtat spre faimă mondială pe canotorii noştri ; aici se fabrică viori, violoncele, contrabasuri, mandoline şi chitare.
50
Aparent rm-i nici o legătură între barca uşoară ce spintecă rapid valurile şi cutia de lemn din care izvorăsc fermecătoarele melodii ale viorii. Deosebirile sînt, de bună seamă mari, însă şi barca şi vioara sînt făcute din molid de rezonanţă şi-aici este singura întreprindere din ţara noastră care prelucrează acest soi de lemn, aşa că cel puţin prin sursa lor aceste două ramuri de producţie sînt înrudite. Le mai leagă însă şi cîteva condiţii, fără respectarea cărora nici barca nu pluteşte cum cer legile plutirii, nici vioara nu sună ca să topească inima ascultătorilor. Buşteanul de molid este ales încă din pădure, de un om priceput, care ghiceşte după semne de el cunoscute, destinaţia trunchiului încă din vremea cînd bătrînul copac îşi mai leagănă cetina vuind în vînt. După un timp apoi, se extrag scîndurile prin aşa numita tăiere specială, pentru ca fibrele lemnului să se aşeze paralel în scîndură ; aceasta asigură elasticitatea optimă şi rezonanţa.
Unul din marii entuziaşti ai „rezonanţei", Varga Ladislau, şeful secţiei ambarcaţiuni, îmi explică pe larg aceste lucruri. E un pasionat. Construcţia de ambarcaţiuni îl preocupă încă din tinereţe. A construit nenumărate bărci şi prin studiu intens şi observaţii personale, a ajuns la performanţe într-adevăr impresionante. Existenţa acestei secţii la Reghin e un capitol însemnat al propriei sale biografii. I-a pus bazele ei, şi a început lucrul doar cu trei muncitori în 1948.
„Am avut probleme destule, mai ales cu ambarcaţiunile sportive. Mulţi inşi nu-şi puteau închipui că vom putea să facem faţă prin mijloace proprii; nu credeau că cedrul şi mahonul (esenţe importate) pot fi înlocuite. Am încercat şi am reuşit. Molidul nostru se comportă excelent. Medalia olimpică a lui Rotman şi titlul european al lui Ismailciuc au fost obţinute în ambarcaţiuni lucrate de noi".
Desluşesc în glasul lui mîndria reţinută a creatorului. Succesele acestei secţii sînt un rezultat al entuziasmului, al priceperii, al cunoştinţelor profesionale profunde.
Şi mai adaugă : „în plus, lemnul nostru e de cinci ori mai ieftin decît cedrul, şi tot atît de bun. Am ajuns să şi exportăm".
Nu-i nici o noutate, în referinţa lui, deşi faptul în sine ţine de nou ; e ceva ce ţine de noua mentalitate socialistă : să raportezi totul, şi munca ta, uneori mai măruntă, alteori mai importantă, la planul general al economiei naţionale, să te simţi o rotiţă a marelui angrenaj social care azi, în ţara .noastră, desăvîrşeşte construcţia socialistă.
„Ştiţi — continuă el — acuma ne luptăm să facem bărcile cît mai uşoare. Nu-i suficient să-i asiguri o linie impecabilă, ci să o faci cît mai uşoară, să solicite un efort cît mai mic, să crească viteza. In unele cazuri avem deja rezultate. Skiful de 4, în loc de 65 kg. cîntăreşte 54, skiful de 2 în loc de 38 kg., doar 28. Aceste kilograme în minus însemnează minute preţioase adăugate la viteză".
Insă principala destinaţie a lemnului de rezonanţă este să cînte. Vioara, chitara, violoncelul. Amplifică şi îndulceşte vibraţia corzii de metal ciupite de degete sau frecate de arcuş apropiind-o de modulaţiile şi suspinul vocii omeneşti. Scîndură luată pentru prelucrare trebuie să fie impecabilă. Aici munca devine artă, fiindcă nici o maşină nu poate — deocamdată — să scobească lemnul pînă la limită, dîndu-i curbura şi grosimea cerută, fără să vatăme fibra — şi fibra rănită strică sunetul.
4*
51
. întemeietorul secţiei de instrumente muzicale este Roman Boianciuc • el ,mi explica pasiunea lu, îndelungată pentru această îndeletnicire simplu ' „mi-a plăcut ce-i frumos." A început ca sculptor în lemn, apoi atrS a
,     c?m Progresat mult - îmi spune. Chitarele noastre sînt cerute în străinătate. La vion mai avem încă de lucrat. Am a,-uns să obtiSn vio foarte bune din punct de vedere al sunetului, mai tre&âiS™^™ pectul exterior. Dar, în curînd vom exporta si viori" ms>ls™™ " -s
_    Am vizitat atelierele. O muncă migăloasă, pretenţioasă Maioritiici
rie s,smL,'i c:t,ca- r• Pasirle sănăto^ ^^^^
sodaStă.Ş ' a6rUl Pe Care'1 reSPirăm în iumea lastră
LA f ROME TECI
Congresului al lIMea al P M.R.
AURORA CORNU
rbul braţ răsărit din pulbere Smulgînd din cremene simplul acord La bord ne-nttnde prin multele ere Pumnul cu foc, triumfător.
Lungind spre mine, împlinitul efort Bronzul sclipind, sculptat pîn'la umere
— Sînt mitul enorm, — îmi spune, — ce vor Pune in loc, evii-aceştia de rupere ?
— Mintea comună — pătrunzătoare Braţe lungind din corpul fecund
O mie unelte apucătoare Plin-aruncate-nainle! Răspund.
Şi-n nobilul arc al prelungirii Mitul atins al desăvirsirii.
ILIE CONSTANTIN
sSV ZIDUL CA O CARTE
Studenţilor la muncă patriotică
0>
e cărămidă mîinile atente Tăcut, lăsară nobile amprente.
Zidul acesta de palat ne ştie: Noi l-am închipuit din temelie.
Noi îi lăsarăm umbra certă peste Grădinile şi străzile aceste.
Şi zidul ca o carte îşi deschise
în noi atîtea pagini mari, de vise!
53
B1CAZ
n amfiteatrele munţilor Brazii se-apleacă de-asupra văii, este clipa: imensele foarfeci de beton se-nchid, pletele Bistriţei cad, tot cad, alunecă şi se pierd departe, de-a lungul Moldovei, lat-o, albă în soare, albia rîului de-atitea veacuri neştiută s-a zvircolil, ca un trup de fată' descoperit dintr-odată.
Noaptea, cu vuiet prelung
munţii Moldovei şi văile] se luminează; trec pletele retezate ale Bistriţei, prelungă şarjă de oţel prin păduri!
VALURI SPRE LUNA
Che fai tu, Luna, in ciel dimmi che fai...
Giacomo Leopardi
e faci iu, Lună,-n păduri, spune-mi ce faci, nesfîrşită linişte, Lună? Treci printre gratii de fagi Care se-ndreaplă şi sună.
Ce faci tu, Lună,-n adine In apele măritor toate ? Treci printre valuri ce frîng Arful luminii brumate.
Din înălţimi, din afară, Iar în adine le cuprinzi, Noaptea întreagă să-mi pară Joc nesfîrşit de oglinzi.
Ce faci tu, Lună,-n abis, Departe de lume şi stele ? Singură treci printre ele Cufundată. în vis.
Logodită
Cu al pămîntutui nimb Pluteşti în cerc adormită luaintînd în timp.
...Ce faci tu, Lună,-n noi ? Chipul tău de aramă Către al stelelor roi
Ca pe-o maree ne cheamă!
TRANSFORMĂRI
CONSTANTIN ABĂLUŢĂ
venit în uzină dintr-un sat depărtat
Miinile lui mari mîngiiau încă trupul subţire al holdelor Cu el a intrat în uzină o pală uşoară de vînt Cu-arome de muguri, de flori şi pămînt.
S-a uitat in jur cu ochii încărcaţi de uimire: Fluvii de foc, izvoare de aur subţire Treceau pe lingă el în zbatere -naltă Şi aeru-n flăcări curgea şi el laolaltă.
li place aici, sub cerul acesta cu luciri de metale Alături de puhoirea roşcată-a scînteilor — Ele sînt parcă, veştede, frunzele teilor Din toamna pădurilor sale natale.
Cu toate că nu cunoaşte încă bine motoarele Mtinile-i tremură cîrui le atinge uşor Şi-n miezuri le ştie rotitoare mişcarea — ca soarelui, Departe pe cîmpuri, presimţit după nori.
Dar iată : de la o vreme toate i se par fireşti, le ştie parcă dintotdeauna Parcă s-d născut aici, sub cerul acesta răscolit de scîntei —
Da, vremea aceasta care a cucerit luna In inima lui a pătruns cu toate luminile ei.
CIN TEC DE IARNĂ
ANGELA CHIU ARU
opacii care-au legănat pe braţe Şi muguri şi ghirlănzi de aur vechi Spre cer privesc şi împăcaţi cu sine Imbătrînesc înalţi, perechi-perechi.
55
îşi dăruiesc de ani şi ani inele Şi vîrsta niciodată nu şi-o mint; Copacii-nalţi în fiecare' iarnă Sărbătoresc o nuntă de argint.
Flori reci de alabastru şi beteală Ninsorile le scutură pe umăr 1 Şi-n jurul lor cu bulgări de zăpadă Se bat mlădile verzi fără de număr.
Ooar pomii sterpi la marginea pădurii
girbovesc pe răsucitul trunchi Ca nişte vrăjitoare despletite Şi viscolul îi pleacă în genunchi,
în ramuri li se-agaţă şerpi de gheată Şi hnga ei prăpăstii reci se cască ' In care îşi vor prăvăli-ntr-o noapte tu trupul putred, inima de iască!
PRIMA VARA
pără-ţi avutul, Primăvară, Mugurii pe creangă prinde-i b Ca să nu ţi-i prade orişicine
Vite, Vîntul gardul vrea să-l sară Să-ţi îndoaie braţele-ncărcate Cu miresme, flori şi nestemate.
Uite, vine-ncoa' pe-un nor călare, Grindina cu-a ei copită rece Fruntea în ţarină vrînd să-ţi plece.
Uite-al fulgerului şarpe sare Şuierînd în pletele-ţi zbîrlite. Sculură-te şi îndreaptă-mi-te!
Oamenii alături sînt de tine _
Năzuiesc să fii mereu bogată, Primăvară veşnic aşteptată.
Braţele de floare albă pline Rod în vară trebuie să poarte Luptă-te pe viaţă şi pe moarte!
ine
56
ţip
PĂMINTUL NOU-
AL TREILEA CONGRES
ION GHEORGHE
HwflVJiî'a e vor cu^eSe pînzele de pe catarg i* dar m'mem' nu va merge în derivă.
se va-ncepe tiniştită-n larg laborioasa confruntare colectivă.
Primindu-şi harta holdelor comune vor ancora deci satele nerăbdătoare in golful nou al ţărilor de grîne, de cinepă, de in şi floarea-soare ; în ţări în care dau păşunile în pîrg, in ţări de turme albe şi de fructe, durindu-şi forturi peste care curg luminile ţîşnind din apeducte.
înalte mori, — de zahăr şi ulei
vor ridica pe-acele teritorii.
Căderile de vînt, de piatră şi polei
şi umbrele şi frigul, bruma şi cu norii,
zăpezile ce bat păgubitoare,
n-or să mai şteargă spice şi podgorii
sleind în van puterea de ogoare.
Acolo văd de-acum ciobanii-n pelerine
mişcîndu-şi turmele către saivane
statorniciţi vieţii citadine
şi cărţilor citite în cabane ;
şi-i văd după mulsoarea de nămiezi
în largi arene universitare,
şi pentru toţi culegătorii de livezi văd forturi de odihnă lingă mare, şi pentru toţi cojanii de ta sapă văd binefăcătoarele unelte cernind polen şi pulbere de apă ; şi-i văd urcîndu-se-n corăbii zvelte de-asupra spicelor cu ramuri şi-i văd cum fluieră şi-ndeamnă cai de putere încordaţi în hamuri călind recoltele triumfului de toamnă.
Către oraş, văd nave de uscat ce vin cu vinete încărcături de piei, de lină şi de struguri şi de vin şi cu recoltele de păsări şi de miei şi văd plecînd din insule petroliere, ducînd povara veselă, de lapte, . şi clătinîndu-şi sarcina de miere pe căi de zile şi pe căi de noapte.
57
Oricum,
slnt nişte ţărmi de paradis amestecaţi cu zarea — totuşi sînt dar — hărţile din nou ni s-au deschis şi-n zări miroase-a alt pămint, a nou pămint.
Păstrînd vărsarea veche pe. sub piscuri,
acolo-i aurul desfăşurat în unde
şi-n peşteri, apele, ca nişte discuri —
au îngheţat cu buzele rotunde,
şi frunze de argint, s-au destrămat, s-au rupt,
lingă buşteni de fier şi de cărbune,
şi lacuri de petrol, strivite dedesubt, >
îşi mişcă spuma valurilor brune;
se surpă bronzul strîns în metereze,
castele şi oraşe lungi, de sare,
visează oamenii să le întemeieze
cu treptele surpate de-aşteptare...
Excavaloare-adulmecînd pămintul cald
acolo vor găsi cuibarele-ncărcate
în oare pietre de-ametist şi de smarald
îşi tremură făclia de carate.
Vor trebui landouri de funiculare,
locomotive strînse-n caravane
şi-n ţara de cărbune şi de sare,
noi gări se vor clădi în subterane;
furnalele, ca eprubeteie la soare
să distileze-n şarjele festive
oţetul frâmîntat ca ape/e-n viitoare
statornicind lingourile-n stive;
retortele-aşezate pe coline
fierbînd plămadele petrolifere
vor trebui să-mbine, să dezbine,
acele zăcăminte de putere.
Iar apele turbînd de pofta prăzii
ca hoardele-nspumate către lupte,
vor recădea perpetuu în explozii
pe treptele turbinelor abrupte.
Ştim noi; acesta nu e drum cle-uri an dar şi Columb şi nava şi matrozii văd sigur un tărîm. cotidian spre care-şi poartă zborul înţeles mari păsări albe, de ocean — pămintul nou — Al treilea Congres!
58
MONUMENTELE GENERA ŢI EI
Priviţi pe treptele de sub fereastră cum pieţele ca nişte vechi fîntîni uscate nu clatină-n /gipnit statuia noastră — a generaţiei sub vînt de libertate.
Acolo-n lacul nemişcat, al ierbii, asemeni bornelor de piatră şi metale stau lespezi sub coroane şi sub jerbii eternizînd un timp de lupte ilegale. Pe mîneci casele au plăci de amintire, pe care urcă iedera şi trandafirii, de unde s-au legat prin mii de fire partidul şi cu ţara-n anii-mpotrivirii.
Prin parcuri, piramide albe de granit, cu numele pe stele-n aur lucitor, păstrează chipurile celora ce-au împărţit chemările partidului către popor. Priviţi cînct trec tramvaiele în ropot urcînd oraşu-n scări cotidiene, cum un băiat parcă tîrît de clopot s-a-nfăşurat în lanţul crîncenei sirene.
Cînd toate vîrstele se ţin pe-acelaşi sens urcîndu-se mereu cu mers vijelios ni-e timpul strîns, precis determinat şi dens ne-ngăduind ivirea gesturilor de prisos, cum vom rămîne noi prin pieţele ce-aşteaptâ cu postamentele-ncărcate de vibraţii, granitul să ne urce din treapiă-n altă treaptă, veghind desfăşurarea altei generaţii ?
Văd un băiat de-acum pe lespezi triumfale
cum răsuceşte-n cleşti sub talpa de metal
trunchiul enorm al primei magistrale
purtată la Moldova — din. Ardeal.
Un alt flăcău în platoşa modestei bluze
văd la pupitrul cu butoni multicolori
cum lasă calm să curgă prin ecluze
otelul îndreptat spre trecători,
văd fata ceea care-n mîinile-i frumoase
desface pielea de sagri pe harta brună
creind încălţăminte de mătase
mai ieftină, mai multă şi mai bună...
Văd frunţi în piatră tulburate de patima ideii ce-a găsit oţet şi fier lucind de noi carate de prin unelte părăsile-agonisit.
Deslănluindu-se. din carcerele pietru văd valurile minţii răzvrătite pentru infimele frlnturi de metri care se pierd nechibzuit gospodărite • vad peste tot statuia ce scînteie de focul zilnicelor noi creaţii — ideia exploclînd; ideie din ideie, obolul unei pure generaţii.
S TELE
tele pe toate marginile bolţii. Stele pe vir furi de munte. Stele de-asupra oraşului. Stete pe coşuri de fabrici.. Stele pe cerul sufletului meu. Stele-n frumoasele seri de iunie, cină stau pe prispa casei mele. Stele in ochii iubitei: focuri-de culoare-nchisă, vineţi fluturi, aripi de porumb sălbatic. Stele de-asupra livezii cu miroznă, cînd se taie iarba. Stele-n toamna cu vaier, în ursuzul decembre, în asprele geruri. Stele peste tot,
pe părnînt, pe mare, in păduri. Stele în depărtările fără sjîrşit, în dorinţa după care plîngi, in tot ce vrei cu glasul tare, in veşnica dragoste. Stele in febre, in foc,
in fîlfîiri de steaguri, în ţipete de bucurii, în fericire.
Stele în albastrul luminatului de zi,
în verdele cu foc aprins al aurorii,
în vreme de pace, in dragostea de frate.
Stele în visul de poet,
în lupta necurmată,
în gîndirea care-nfruntă vremea,
în voinţa fără margini a omului,
a toate-nvlngătoare.
Stele, stele!
De-a pururi strălucitoare roşii stele!
MĂ GĂSEAM SI EU PRINTRE EI
i veni din nou primăvara. Zilele s-au mărit, pe cîmpuri a dat năvală lumina, in margini de şanţuri încolţise iarba.
Plănuiţii s-au lărgit, sufletul a prins aripi, inima îmi bătu mai tare, aş fi vrut să zbor.
Uritul iernii pieri de pe faţa satului, se deretica peste tot, se făcea curat, se văruia.
Grădinile 'apăreau vesele una cîte una,
din pămint ţîşniră flori,
ţărmul Someşului a ieşit la viată,
străluceau frunzele în'soare,
povirnişurile verzi rîdeau.
Adia vînt de primăvară.
Oamenii îşi scoaseră uneltele,
unii pliveau griul,
alţii semănau cele de primăvară;,
alţii — pe tractoare.
Pe-alocuri porumbul îşi scoase capul,
lucerna crescu de-un lat de palmă. '
Dinspre curtea colectivei
curse val de oameni
spre cîmpuri.
Fluierau, cîntau,
răsuna tot cuprinsul.
Mă găseam şi eu printre ei.
Erau oameni noi, noi, ai cîmpurilor noi, veseli, frumoşi, bogaţi ca păm'mturile ce-acum le lucrau.
M-am dus şi eu laolaltă cu-aceşti oameni spre cîmpurile cit o mare, şi la fiecare fir de iarbă
iişni cîte un vers
şi inima
mi s-a umplut
de noi, curate simţiri,
şi ritmurile mele fîlfîiau în cîntec
pe de-asupra cîmpurilor verzi.
şi steaua-n ochii fetii, îmi place mersul des pe cîmp, prin grîu,
să umblu printre ierburi pin'la brîu. lini piace să privesc cerul, culcat pe spate, şi norii în galop, minaţi de biciui vîntului.
îmi place să privesc răsăritul primăvara, pururi nou, răscolitor, şi care-mi intră-n suflet cu putere, sălbatic, şi-mi umple inima
tu dulce şi caldă beţie, — cu dragoste.
îmi place noaptea verilor, adîncă, atunci cînd după lucrul greu e linişte, e pace, ierburile dorm, largul tace,
şi dinspre cîmpuri creşte ' dulcea miroznă de grîu, înrourată.
Eu stau pe prispă şi mă minunez de stele, şi-ascult cîntecul pămîntului, şi cîte-un pic mai golesc din vinul aer iu.
Sînt clipe acestea cînd visez un vers, — aici sub stele ce nu mor niciodată — un vers de-a pururea frumos, nou, proaspăt, la care-ar trebui mult să scriu.
IM/ PLACE,.
mi place vinul şi cîntecul, tinereţea şi veselia. Inii place floarea în grădină
SĂRBĂTORIRE
ărbătoresc în inima mea satul nou,
pe-ale cărui uliii umblu-ac
satul nou, cu un cămin de copii, cu o casă de cultură, satul luminat electric, cu minunate grajduri, cu sure mari, cu grădini verzi, cu înalte case
pe pereţi cu viţă verde si înaltă.
Sărbătoresc satul nou
în mari răsărituri,
în zori. cu zumzet
cinci razele de soare
mătură de-a lungul străzile,
şi totul străluceşte.
Oamenii din el s-au trezit,
s-au frecat la ochi,
alungind
uritul vis de-o sută-de ani;
şi-au spălat fala
in apa rece a ţîntînii,
şi trupul lor şi l-au scăldat
in undele de dimineaţă
din pîraiete cîntătoare.
Sărbătoresc omul nou,
prietenii mei de prin sate,
de care m-a legat
cu fire de-o sută de ani,
aceeaşi soartă :
viaţa grea,
strimta brazdă de pămînt,
tăsind în ea
sudori şi-atîtea lacrimi.
Acum pămînt ui. nu-l despart răzoare,
se-ntinde-n nesfîrşit
cit cu ochii vezi.
Brazdele acuma fug departe
pîn' la poala munţilor albaştri.
Totu-i larg,
mare,
de nepătruns cu văzul. Tot ce-a fost mic, strimt,
s-a topit intr-o mare fără sfirşit,
şi marea-acum
vuieşte, creşte-n valuri mari,
loveşte tarmii
lăsind pe ei din belşug
comori nepreţuite.
Eu stau acum
pe ţărmu-acestei mări,
sărbătoresc ortacii de-altâdat'
în vremea de acum,
sărbătoresc pe-atiţi cu numele Ioan,
Peter,
Nikolaj,
şi pe fiii lor
âare păşesc victorios
tot încânte
pe drumul viitorului.
Sărbătoresc în inima mea satul nou.
în romîneşte de Petre Pascu
5
— Via(a  Romînească nr.
7
65
16 ANI DE LA ELIBERAREA POLONIEI
OSWIECIM....
TRAÍAN COSOVEl
n cuvînt pe care nu mi l-a tradus nimeni. Dar să închidem ochii şi să vedem ce-nseamnă : Oswiecim —
parcă ai spune „bună seara", sau „bună dimineaţa"
— O s w i e c i m.
— Oswiecim.
Parcă ţi-ai întreba vecinul de sănătate :
— O s w i e c i m ?
— Oswiecim. Oswiecim :
ceva liniştit, paşnic, ceva tihnit şi plin de sănătate şi optimist şi copilăresc şi curat. Parcă şi-l spun doi copii :
— Oswiecim ?
— Oswiecim. •— Ne jucăm ?
— Ne jucăm.
Nişte copii se opresc, parcă, în faţa merilor înfloriţi şi descoperind miracolul înfloririi îşi spun uimirea prin acest cuvînt :
— Oswiecim ! — Au înflorit !
Parcă doi ţărani bătrîni, bărbatul si femeia, se îmbie la culcare, seara, după ce au ascultai din prag şoaptele nopţii în cîmpie :
— Oswiecim ?
— Oswiecim.
— Ne culcăm ?
— Ne culcăm.
Aşa ceva sună în auz,
aşa ceva trebuie să însemne Oswiecim.
Oswiecim — un sat tihnit,
între pămînturi*nllăştinoase, cu friguri multe,
între păduri subţiri de pini,
departe, în mijlocul Poloniei —
nume necunoscut, neauzit.
Şi deodată,
peste acest Oswiecim,
peste această tihnă,
peste această seninătate,
peste această uimire de copii —
tancuri, sîrmă ghimpată,
haite de dini, răcnete fasciste,
spînzurători, tortură, sînge,
uriaşe lagăre,
sute de trenuri încărcate cu oameni de furat,
uriaşe dureri şi ruşini,
uriaşe crematorii.
Deodată, peste liniştitul Oswiecim
groaznicul AUSCHWITZ.
Ca un răcnet de fiară,
ca un urlet de cîini,
ca un scrîşnet de şenile şi trupuri omeneşti, ca o năpraznă.
Deodată, peste nevinovatul Oswiecim — patru milioane de oameni arşi în cuptoare. Ce i-a fost dat acestui loc cuminte, retras : ce i-a fost dat Poloniei să îndure !... Oswiecim — Auschwilz.
NO IVA HUTA
owa Pluta se află undeva, sus -domină cîmţia
ci un vînt mare bătea în porţile ei si în cele două palate care străjuiesc intrarea. De-acolo, de sus,
cuprindeai bine oraşul Nowa Huţa -sediul acestor vulturi
care storc clin adîncimile pămîntului oţelul. De-acolo, de sus
am văzut, din nou, Polonia :
vapoare uriaşe se profilau pe depărtări,
răsărind în noapte ca nişte constelaţii mari, roşii
si oraşe ?nari, oraşe întregi îşi aprindeau luminile,
aşteptînd aceste vapoare de oţel.
Iar Polonia, Polonia întreagă
era îmbrăcată de sus pînă jos
în nestemate -
într-un costum, cum se poartă în Mazovia,
iar pe frunte purta diademă de uriaşe rubine.
De strălucirea ei,
pînă la mari depărtări
cerul se lumina în toate culorile -
pînă la mari înălţimi
cerul ducea strălucirea Poloniei.
Astfel, încît, în noaptea adîncă,
în care ningea bogat,
Polonia întreagă părea că urcă
dintr-o imensă, înflorită grădină.
Am întins mina spre ea
şi în palmă mi-a ră?nas aur roşu.....
Cronica fhin fi fi că
PLANUL DE DEZVOLTARE
A ECONOMIEI NAŢIONALE PE ANII 1960—1965
Şl SCHIŢA PLANULUI ECONOMIC
DE PERSPECTIVĂ PE 15 ANI
PROF. I. RACHMUTH
Pongresul al III-Iea al Partidului Muncitoresc Romîn, care şi-a încheiat recent lucrările, a constituit un eveniment de mare importanţă in viaţa partidului nostru, în viaţa poporului nostru muncitor. Raportul C.C. al P.M.R. prezentat d>e tovarăşul Gheoirghe Gheor-ghiu-uej la Congres a înfăţişat bilanţul succeselor obţinute de oamenii muncii din ţaira noastră, sub conducerea partidului, în opera de făurire a orînduirii moi, social iste, trasînd sarcinile desăvîrşirii construirii socialismului. Raportul cuprinde o analiză ştiinţifică rnarxist-leninistă a profundelor transformări soci al-economi ce caire au avut loc în anii ce au trecut, fundamentând în acelaşi timp sarcinile planului de dezvoltare a economiei naţionale pe anii 1960— 1965 şi schiţa planului economic de perspectivă pe 15 ani. El constituie astfel un document de cea miai mare importanţă teoretică şi practică, un model de aplicare creatoare a învăţăturii marxist -leniniste.
După cum se amată în raport, în ţara noastră a fost construită baza economică ia socialismului, fapt oare constituie o măreaţă victorie a clasei muncitoare, a ţărănimii, a intelectualităţii, confirm îmi justeţea liniei politice leniniste a partidului, caracterul ei ştiinţific. Ca rezultat al politicii de ofensivă neîntreruptă a socialismului, al politicii consecvente de industrializare a ţării, de .transformare socialistă a agriculturii, de înfăptuire a revoluţiei culturale, au crescut continuu, focrţele de producţie ale ţării, s-au lărgit şi consolidat relaţiile de producţie socialiste în toate ramurile economiei «naţionale.
Cel de-al III-Iea Congres al partidului a aprobat în unanimitate sarcinile de viitor expuse în Raportul Comitetului Central si în Directivele cu privire la planul de dezvoltare a economiei naţionale pe ianii 1960—1965 şi la schiţa planului economic de perspectivă pe 15 ani, pe coace le-a adoptat în între game ca program de luptă şi de muncă al întregului pairlid, al întregului popor. Rezoluţia adoptată de Congres a stabilit ca principal obiectiv în «tapa actuală, dezvoltarea bazei tehnico-materiale a socialismului, încheierea procesului de făurire a relaţiilor de producţie socialiste în întreaga economie, în vederea desăvîrşirii construcţiei socialismului. După cum a apreciat Congresul, înfăptuirea pianului de 6 ani, care va constitui prima etapă a programului de perspectivă de 15 ani va deschide în faţa poporului nostru noi orizonturi şi mai luminoase : desăvîrşirea construcţiei socialiste şi perspectiva trecerii treptate la construirea comunismului. In următorii 10—15 ani, prin
69
înfăptuirea programului de perspectivă, patria noastră va deveni o ţară industrială dezvoltată, ou o (agricultură multilaterală, [intensivă şi de înaltă productivitate. Întregul nostru popor se va bucura de condiţii de viaţă demne de epoca socialismului victorios şi a construcţiei comunismului.
La baza succeselor realizate de poporul nostru muncitoti' sub conducerea partidului stă caracterul ştiinţific al politicii de construirle <a socialismului urmate de ¡partid, stă fidelitatea faţă de ştiinţa marxistJetniinistă. Această bază ştiinţifică de neclintit a politicii partidului nostru reprezintă în acelaşi timp chezăşia îndeplinirii sarciniloir măreţe ce stau de aci îniairute în faţa poporului nostru muncitor.
Astfel, după cum rezultă din Raportul prezentat de tovarăşul Gheorghé Gheoxghiu-Dej la Congres, industoia'lizairea socialistă a ţării, dezvoltîndu-se cn precădere industria grea, cu pivotul ei industria constructoare de maşini, ră-mîne şi pe viaitoir baza de neclintit ¡a politicii economice ¡a partidului nostru. Ea este icoinidiţia hotăritoiare ia dezvoltării bazei itehnico-maiteiiiale a soeialis-muiluii, ia creşterii na pide a foirţeloi' de producţie, prevăzute pentru perioada 1960—1965. Die 'asemeni, pentru perioada de perspectivă pînă în lanul 1975, se prevede intensifjiioairea industrializării socialiste a ţării, astfel ca într-o perioadă cît miai «curta să ajungem la nivelul ţărilor miai avansate din pune lui de vedere al producţiei şi aii consumul ui pe cap de locuitor.
Cifrele dezvoltării noastre industriale pentru .anii (trecuţi şi pentru cei vii/tiori mărturisesc despre această linie neabătută ia politicii noastre economice. Iată în primul rînd dinamica producţiei industriale globale :
1938 1955 1959 1960 1965 1975
100 299 434 500 912 2600
După ce în 1960 violumiul producţiei industriale globale va întrece de 5 ori pe cel din 1938, în 1965 el va fi de peste 9 ori miai miare, iar în 1975 el îl va întrece de 26 ori.
Ritmul mediu ¡anual de creştere a producţiei industriale a fost în anii 1956—1960 de 10,8%. în perioada 1960—1975 él via fi de 12%, iar în prima etapă a acestei perioade de perspectivă, anume între anii 1960—1965, el va fi de circa 13%. Aceste ritmuri înalte de dezvoltare industrială dovedesc imemsia superioritate ia eoonoimiei socialiste faţă de cea capitalistă. însemnătatea cifrelor de imiai sus trebuie judecată şi în lumina faptului «ă în 1950 un spor de 1% reprezenta o valoare absolută de 220 milioane lei, în 1959 una de 695 milioane lei, în 1965 el va reprezenta o valoare de I miliard 450 milioane lei, iar în 1975 ¡o valoare de peste 4 miliarde Iei.
Creşterea cu precădere ia industriei pcroducătoaire de mijloace de producţie (grupa A) faţă de industria producătoare de bunuri de consuni (grupa B) este urmărită cu consecvenţă de patrtiduil nostru. Acest lucru rezultă din cifrele privitoiaire Ia ponderea grupei A şi grupei B în Malul producţiei industriale.
1938 1959
grupa A 45,5 63
grupa B 54,5 37
Această dezvoltare a industriei noastre socialiste irepireziintă temelia trainică a ituturor succeselor poporului nostru muncitor în construcţia economică, în vederea asigurării dezvoltării forţelor de producţie in ritmul şi Ia
1965
66
34
70
nivelul prevăzut, în perioada 1960—1965 se vor face investiţii din fondurile statului în sumă de 170—180 miliarde lei, de oca 2 ori miai mult decît în perioada 1954—1959. Partea cea mai mare din aceste investiţii, anume aproape 59% via fi îndreptată spre dezvoltarea industriei, oca 3 sferturi din fondurile alocate industriei fiind destinate ramurilor industriale hotărâtoare (combustibil 'şi energie electrică, industria metalurgică şi eonstrucţiiloir de maşini, industria chimică). Şi pentru perioada următoare se prevede ca volumul de investiţii să urmeze o linie ascendentă, astfel încît să ajungă în 1975 la un nivel de ciroa 5 ori miaii miare decît în 1959.
Unul din principiile stabilite de Lendn pentru înfăptuirea industrializării socialiste este acela că dezvoltarea producţiei de energie electrică trebuie să meargă cu un pas înaintea dezvoltării industriei în general. Hotărârile Congresului asigură observarea acestui principiu, prevăzînd pentru anul 1963 o producţie de energie eleelirieă de 2,7 ori mai maire decît în 1959 (faţă de o creştere de 2,1 ori a industriei în general), iar pentru anul 1975 o producţie de 10 ori mai mare decît în 1959 (faţă de creşterea de 6 ori a industriei în general). Producţia de energie electrică va prezenta următoarea evoluţie :
1938 1959 1965 1975
producţia totală
milioane kWh 1130, 6824 18.500 65.000—70.000
pe    «ap    de locuitor kWh 72,4 373,8 938 3.290
Este demn de subliniat faptul că producţia prevăzută pentru anul 1975 va fi egală cu cea (realizată de Franţa în 1959 şi va depăşi cu 50% pe «ea a Italiei din acelaşi an. în ceea ce priveşte producţia de energie electrică pe cap de locuitor, producţia Angliei pe 1959 va fi depăşită cu 50%, cea a Franţei cu 100%, iar cea a Italiei cu peste 200%.
Atenţia principală în domeniul dezvoltăirii industriei sie va acorda sporirii producţiei siderurgice, pentru a se satisface în măsură din ce în ce mai mare nevoile «reşcînde de oţel şi laminate ale economiei naţionale. Iată evoluţia cifrelor producţiei de oţel şi fontă :
1970
fontă
	1938	1959	1965
producţia totală			
tone	284.000	1.419.000	3.300.000
pe cap de locui-			
tor kg.	18,2	77,7	167
: producţia totală			
tone	132.681	846.000	2.000.000
pe cap de locui-			
tor kg.	8,5	46,4	100
7.500.000 cea 360
în producţia de oţel vom depăşi în 1970 cifrele atinse în 1959 de Belgia, Italia şi Canada. Producţia atinsă de Suedia în 1959 va fi întrecută de peste 2 ori, iar cea a Austriei de 3 ori. în producţia de oţel pe cap de locuitor vom depăşi în 1965 producţia obţinută de Italia în 1959, iar în 1970 vom ajunge aproape de cea obţinută de Suedia în 1959.
Un obiectiv principal pe viitorii 10 ani ai programului de perspectivă este construcţia unui combinat siderurgie la Galaţi, pîrghie de cea mai mare importanţă în dezvoltarea întregii economii naţionale în anii următori. Acest
71
centra siderurgic va fi pus în funcţiune în mod parţial în anul 1965, urmind ca în anul 1970 să lucreze cu capacitatea totală de circa 4 milioane tone otel anual. Ajunge să comparăm această cifră cu producţia totală a anului 1959 de 1,4 milioiane tone, ca să ne dăm seama de importanţa ce revine în viitor acestui combinat în dezvoltarea ţării noastre.
Deosebit de importante sînt prevederile privitoare la construcţiile dc maşini. Producţia acestei ramuri -cheie a economiei noastre naţionale este în 1960 de 2 ori mai mare decît în 1955 şi de 10 ori mai miare decît în 1938. Ea va creşte în anii 1960—1965 într-un ritm mediu anuali de peste 14%, depăşind astfel iritmul mediu anual de creştere iad ansamblului industriei, care va fi în aceeaşi perioadă de circa 13%. In felul acesta se ţine seama de faptul că această ramură este pivotul industriei grele şi că dezvoltarea ei determină drumul ascendent al întregii noastre economii naţionale. Se prevăd sporiri însemnate de producţie la maşinile şi utilajele necesare industriei energetice, industriei miniere, industriei siderurgice, indusitriei petrolului, industriei chimice, industriei construcţiilor, industriei materialelor cLe construcţie, industriei uşoare şi industriei alimentare, mecanizării agriculturii precum şi transportului feroviar. Producţia industriei construcţiilor de maşini va creşte în 1965 de 2,2 ori faţă de cea a anului 1959, iar în 1975 de aproximativ 7 ori.
Industria chimică va cunoaşte un ritm susţinut de dezvoltare, asiguxînd o valorificare superioară a .resurselor naturale ale ţării. Im 1965 producţia globală a industriei chimiice, cauciucului, celulozei şi hîntiei va creşte de 3,3 ori faţă de anul 1959. Pînă în 1975 piroducţia industriei chimice urmează să crească de 13—14 ori iar ponderea producţiei chimice în totalul producţiei industriale va spori de la peste 7% în 1959 la peste 16% în 1975. Se va asigura astfel aprovizionarea industriei cu materii prime şi materiale importante pentru îmbunătăţirea calităţii producţiei şi lărgirea sortimentelor. Producţia de îngrăşăminte chimice va creşte de la 52.000 tomc substanţă activă în 1959 la 500.000 tone în 1965. In jurul anului 1975 agricultura va primi anual 1,5—2 milioane tomie îngrăşăminte chimice în substanţă activă. în producţia de cauciuc sintetic ţara noastră va întrece în 1965 de aproape 4 ori cantitatea produsă în 1958 de R.F.G. Tot în 1965 industria noastră chimică va produce 0,580 kg fibre sintetice pe cap de locuitor. îintrecînd astfel producţia obţinută în 1958 de Franţa (0,530 kg.), R. F. Germană (0,458 kg.) şi Italia (0,380 kg.).
Producţia industriei materialelor de construcţie urmează să crească de cuca 2 ori în 1965 faţă de 1959 pentru a se satisface astfel nevoile construcţiilor industriale, de locuinţe etc. .Iată cifrele privitoare la producţia de ciment în ţara noastră :
1938      1959       1965 1975
producţia totală
mii tone 510       2.850       6.500 14.000—15.000
pe cap de locuitor kg. 23,6       156,1 250 679
Producţia noastră de ciment a crescut in perioada 1938—1959 de 4 ori mai repede decît. cea a Belgiei, de 3,4 ori mai repede decît cea a Angliei şi de 2 ori miai repede decît cea a Suediei. în 1965 producţia de ciment pe cap de locuiitoir a ţării noastre va egala pe cea atinsă de Anglia în 1958.
O atenţie neslăbită se va acorda şi pe mai departe dzvoltării bazei de
72
materii prime, în scopul prelucrării şi valorificării superioare a acestora. Industria petrolului via continua să se dezvolte pe baza urnei exploatări economice şi naţionale, în prelucrare urmărindu-se ca valoarea* unei tone de ţiţei supuse prelucrării să crească în 1965 cu cel puţin 40% faţă de 1959. La extracţia de cărbune se prevede pentru anul 1965 o creştere de 1,4—1,6 ori faţă de anul 1951
In legătură cu industria extractivă trebuie subliniat că pentru perioada 1960—1965 se prevede un volum de lucrări de cercetare geologică cu 65—70% nuaii mare decît în cei şase ani anteriori, cu scopul sporirii şi folosirii la maximum a resurselor de substanţe minerale utile.
Industria uşoară şi cea alimentară vor cunoaşte de asemenea o dezvoltare înseninată în anii următori, prevăzîndu-se .pentru prima o creştere de 2,1 ori în 1965 şi de 6—7 ori în 1975, iar pentru a doua o creştere de aproape 2 ori în 1965 şi de 4,5—5 ori în 1975. în anul 1975 se va realiza în mai puţin de o lună producţia din 1938 a industriei uşoare şi alimentare, aooperimdu-se integral nevoile interne şi oreîndu-se posibilităţi pentru export.
Iată cifrele privitoare la cîteva produse mai importante ale industriei alimentare şi ale industriei uşoare:
	1938	1959	1965	1975
Carne : producţia				
totală tone	170.000	241.000	610.000	1.200.000—1.400.000
pe ©ap de locui-				
tor kg.	10,9	13,3	31	cea 60—70
Zahăr: producţia				
totală tone	95.100	242.000	460.000	1.100.000—1.300.000
pe cap de locui-				
tor kg.	6,1	13,5	23,3	54,5
Ţesături: producţia	192.719*	287.000	540.000	1.200.000—1.300.000
totală mii m.p.			550.000	
pe cap de locui-				
tor m.p.	12*	15,9	27,5	54,5
încălţăminte : producţia
totală mii per.       ' 11.212*      28.000      45.000 80.000—85.000
Pe cap de locuitor per. 0,7*           1,5              2,2 3,8
Se va pune în continuare un accent deosebit pe îmbunătăţirea calităţii şi aspectului produselor. Continua ridicare, atît cantitativă cît şi calitativă a producţiei în aceste ramuri industriale oglindeşte grija permanentă a partidului nostru pentru «creşterea neîntreruptă a nivelului de trai al oamenilor muncii.
O parte componentă esenţială a planului Leninist de construire a socialismului este transformarea socialistă a agriculturii prin reunirea micilor producători, pe baza liberului lor consimţărnînit, în gospodării mari socialiste, capabile să utilizeze pe scară largă tehnica modernă şi să asigure în felul acesta o ridicare însemnată a producţiei agricole, imposibilă în condiţiile micii producţii şi ale relaţiilor capitaliste.
* 1950.
73
Ţărani mea muncitoare din ţara noastră a urmat cu încredere ©alea transformării socialiste a agriculturii arătată de partid. Cooperativizarea agriculturii este în linii generale înfăptuită. După cum subliniază Raportul CC. al P.M.R. prezentat în faţa Congresului de tovarăşul Gbeoirghe Gheoirghiu-Dej, sectorul socialist din agricultură cuprinde peste 81% din numărul gospodăriilor ţărăneşti şi din suprafaţa arabilă a ţării. în afara sectorului socialist au mai irămias 680.000 familii• ţărăneşti, cu o suprafaţă de 1,8 milioane lia, în special în regiunile de munte. Prin lichidarea cbiaburimii, cea mai numeroasă clasă exploatatoare ce mai rămăsese, s-au desfiinţat ultimele forme de proprietate capitalistă în agricultură, punîndu-se capăt pentru totdeauna ' exploatării omului de către om în ţara noastră,
în cursul acestor transformări revoluţionare din viaţa satelor, se formează o clasă nouă, ţărănimea colectivistă, prietenă şi aliată de nădejde a clasei muncitoare, întărindu-se şi ridicîndu-se pe o treaptă superioară alianţa munciitorească-ţărănească.
în ceea ce priveşte agricultura, planul economic pe şase ani prevede ca sarcină de bază: încheierea colectivizării agriculturii, dezvoltarea multilaterală şi eonsoli darea eeonoimico-organizatoirieă a gospodar iilor agricole colective ; creşterea considerabilă a producţiei agricole vegetale şi animale, pentru a se crea în cel mai scurt timp un belşug de produse agro-ialimentare.
Raportul apreciază că procesul de colectivizare a agriculturii se va încheia în 1965. Transfoirmarea întovărăşirilor agricole în gospodării agricole colective, unirea gospodăriilor colective mici în gospodării colective mai mari, întărirea economico-organizatorică şi dezvoltarea lor multilaterală, constituie un proces unic neîntrerupt oare consolidează şi lărgeşte relaţiile de produc] ie socialiste la sate.
Eforturi deosebite vor fi* făcute pentru ridicarea continuă a nivelului de mecanizare şi chimizare a agriculturii.
Iată cifrele privitoare la numărul de tractoare din agricultura noastră:
1958 1959 1965 1975
tractoare   agr. fizice 4.049       36.529       100.000 cel puţin 150.000
tract agr. conv. de 15 CP.       4.858      51.709       150.000 ....
Ca urmare, faţă de 270 ha teren arabil la un tractor fizic în 1959, în anul 1965 la un tractor fizic vor reveni 100 ha iair în 1975 cea 70 ha teren arabil.
în anul 1965 în agricultură vor fi folosite cea 40 milioane tone îngrăşăminte organice, peste 2 milioane tone îngrăşăminte minerale (500 tone substanţă activă) şi cantităţi însemnate de insecto-fungicide, pentru ca în 1975 cantitatea de îngrăşăminte minerale să crească la 5—6 milioane tone (1,5—2 milioane substanţă activă) şi să fie satisfăcute nevoile de insecto-fungiciide şi iarbioide ale agriculturii.
Ca rezultat al încheierii procesului de colectiviziare a agriculturii şi al înzestrării agriculturii cu mijloace de producţie înaintate, în proporţiile menţionate mai înainte, producţia globală agricolă va creşte pînă în anul 1965 cu 70—80 Ia sută faţă de anul 1959. Producţia totală de cereale şi leguminoase boabe va ajunge în 1965, în condiţii climatice normale, Ia 14—16 milioane tone, faţă de 8.267.000 în media anilor 1934—1938.
De asemeni, ca urmare a mecanizării şi chimizării agriculturii şi a altor măsuri de ridicare a producţiei agricole, se prevede ca pînă în 1975 producţia
74
agricolă să creawcă aproximativ de 3 ori. In următorii 15 ani, producţia de cereale, baza dezvoltării întregii producţii agricole, va pul ea ajunge într-un an normal la 20—22 milioane tone. Sporirii însemnate ale producţiei sînt prevăzute şi în creşterea animalelor, în special ca urmare a utilizării porumbului însilozat ca furaj principal în h rănirea anilinalelor. Astfel se prevede ca la bovine producţia să crească în 1965 la 5.800.000 capete de la 4.450.000 capete în 1959, iar pentru anul 1974 se prevede cifra de 8—9 milioane capete. Efectivul de porci va trebui să ajungă în 1965 la cea 7.500.000 capete faţă de 4.300.000 în 1959. Pentru, anul 1975 se prevede cifra de cea 10 milioane capete.
O sarcină principală pe care o subliniază în mod deosebit Raportul este extinderea mecanizării şi automatizării producţiei, reutilarea întreprinderilor existente şi înzestrarea noilor întreprinderi cu utilaje şi agregate la nivelul celor mai noi realizări ale tehnicii; aplicarea în producţie în măsură tot mai largă a proceselor tehnologice moderne. Se va acorda o deosebită atenţie mecanizării şi automatizării complexe a producţiei, îndeosebi în acele ramuri în care se poate obţine cea mai miare eficacitate economică.
Pînă în 1965 va fi aproape terminată mecanizarea lucrărilor grele şi cu volum mare de muncă într-o serie de ramuri ale producţiei materiale. în acelaşi timp vor fi automatizate procesele de producţie în toate cazurile în care nivelul producţiei şi condiţiile de lucru o justifică. Se va înfăptui mecanizarea complexă la o serie de operaţiuni din siderurgie, construcţii de maşini şi alte ramuri, precum şi automatizarea complexă la unele procese tehnologice continue din industria siderurgică, chimică, uşoară, alimentară şi altele. Se vor introduce de asemenea maşini electronice de calcul şi alte sisteme de programare electronică, pentru automatizarea complexă a unor lucrări de calcule economice şi statistice.
Toarte aceste măsuri vor avea urmări însemnate în ceea ce priveşte creşterea productivităţii muncii şi scăderea preţului de cost. între 1950 şi 1959 productivitatea muncii a crescut în industria noastră socialistă cu 97,5%. Cele mai importante creşteri au fost înregistrate în industria construcţiilor de maşini şi prelucrării metalelor, unde creşterea a fost de 193,7%, în industria chimică, unde productivitatea a crescut cu 136,8%, în industria materialelor de construcţii unde ea a crescut cu 125,6%, în industria petrolului unde creşterea a fost de 98,3% etc. în viitorii şase ani productivitatea muncii pe salariat, pe ansamblul industriei, va creşte cu cea 60—65%. Creşterile cele mai importante se vor înregistra în industria constructoare de maşini (75—80%), în industria chimică (cea 80%), în siderurgie (cea 50% ) etc. Din realizările precum şi din sarcinile arătate mai sus, se vede că Partidul nostru se conduce ferm după învăţătura leninistă, după care creşterea productivităţii muncii este factorul hotărîtor care determină victoria noii orîndu-iri sociale.
Preţul de cost în industria republicană se va reduce pînă la sfîrşilul anului 1965 cu 15—16% faţă de 1959. Astfel în industria energiei electrice reducerea va fi de cea 34%, în industria petrolului costul unui metru forat se va reduce cu 20—25%, în, industria cărbunelui reducerea va fi de 21—23%, în construcţiile ele maşini cu circa 35%. în siderurgie cu circa 15% etc. în gospodăriile agricole ide stat preţul de cost al principalelor produse va fi redus cu cel puţin 30%, în staţiunile de maşini şi tractoare preţul de cost al hectarului de arătură normală va scădea cu cea 40%. Economiile totale provenite din reducerea preţului de cost şi a cheltuielilor de circulaţie în această perioadă vor însuma circa 80—82 miliarde lei, adică ceva mai puţin de
75
jumătate din suma totală a investiţiilor de stat prevăzute pentru acelaşi interval de timp.
Un aspect important al politicii economice a partidului nostru şi care ilustrează caracterul ştiinţific al acestei politiei este grija pentru ridicarea regiunilor în trecut înapoiate. Un mare număr de întreprinderi industriale au fost amplasate în regiunile Iaşi, Suceava, Constanţa, Piteşti, Craiova şi în R.A.M., regiuni pe care regimul burghezo-moşieresc le lăsase într-o înapoiere totală. în regiunile Iaşi, Craiova, Piteşti şi R.A.M. peste 70% din fondurile de investiţii au fost alocate industriei. Ca urmare a măsurilor luate de partidul nostru în vederea ridicării regiunilor mai puţin dezvoltate, între anii 1950—1958 faţă de o creştere a întregii industrii pe ţară în proporţie de peste 2,8 ori, producţia industrială a crescut în regiunea Iaşi de aproape 3,8 ori, în regiunea Constanţa de 3,7 ori, în Regiunea Autonomă Maghiară de 3,7 ori, în regiunea Craiova de 3,5 ori, în regiunea Piteşti de 3,3 ori etc.
îmbunătăţirea în continuare a repartizării teritoriale a forţelor de producţie, creşterea potenţialului economic al regiunilor, raioanelor şi oraşelor mai puţin dezvoltate rămîne o preocupare importantă a partidului nostru şi face parte din sarcinile de bază ale planului economic pe anii 1960—1965. în amplasarea noilor construcţii industriale se vot avea în vedere : obţinerea eficienţei economice maxime prin folosirea condiţiilor economice şi naturale favorabile ale fiecărei regiuni ; ridicarea economică a «legiunilor mai puţin dezvoltate; crearea unei baze industriale în oraşele lipsite de industrie sau slab industrializate ; folosirea cît mai judicioasă a forţei de muncă în toate regiunile ţării. j
în fine. Raportul subliniază oa o sarcină de bază a planului economic pe anii 1960—1965 creşterea bunăstăriiv materiale şi culturale a oamenilor muncii prin sporirea salariului real, a veniturilor băneşti, îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de locuit, dezvoltarea învăţămîntuilui, culturii şi a măsurilor de ocrotire a sănătăţii şi de prevederi sociale, mărirea consumului de produse alimentare şi industriale, astfel ca Ia principalele produse să ne apropiem de consumul pe locuitor al ţărilor înaintate din punct de vedere economic.
Rezultatele dezvoltării economice a ţării noastre în anii precedenţi s-au concretizat într-o creştere importantă a venitului naţional. Faţă* de anul 1938=100, venitul naţional al ţării noastre, care în 1948 scăzuse la 66, a crescut în 1959 la 241 şi va ajunge în 1960 la cea. 270.
Pe baza acestor creşteri .ale venitului, naţional a avut loc o sporire continuă a veniturilor reale ale oamenilor imuneii. Sarcina trasată de Congresul al II-lea al P.M.R. ca în 1950 salariul real să fie cu 30% mai mare decît în 1955 a fost îndeplinită şi depăşită, nealizîndu-se încă în 1959 o creştere de 33%. Din fondurile alocate de stat au. fost construite în perioada 1956—1959 un, număr de peste 63.000 apartamente. Pentru .anul 1960 se prevede darea în folosinţă .a încă 31.000 apartamente, depăşindu-se cu peste 16.000 cifra prevăzută de Congresul al II-lea al partidului. Veniturile ţărănimii, provenite din valorificarea produselor agricole către stat, au sporit în 1959 cu 30% faţă de 1955. Cheltuielile social-culturale ale statului cresc de Ia 6,8 miliarde lei în 1955 la 13,4 miliarde Iei în 1960.
Ca urmare a dezvoltării economiei naţionale în proporţiile prevăzute, venitul naţional va creşte în 1965 faţă de 1959 de 1,7—1,8 ori. Fondul de consum al populaţiei va creşte în aceeaşi perioadă de 1,6—1,7 ori. Salariu] real al muncitorilor, inginerilor, tehnicienilor şi funcţionarilor va creşte cu
76
40—45 la sută faţă de nivelul realizat în a doua jumătate a anului 1959. Această creştere se va face înainte de toate prin mărirea salariului nominal corespunzător productivităţii muncii precum şi prin reducerea treptată a preţurilor bunurilor de consum. în aceeaşi perioadă veniturile reale ale ţărănimii vor creşte cu cea 40 la sută faţă de 1959, în principal prin mărirea însemnată a producţiei agricole şi prin valorificarea produselor către stat pe calea contractărilor şi achiziţiilor. Trebuie subliniată în mod deosebit atenţia care va continua să se acorde îmbunătăţirii condiţiilor de locuit ale oamenilor muncii, aceasta constituind o problemă centrală a planului de dezvoltare economică. Se vor construi locuinţe într-un volum de trei ori mai mare decît cel realizat în anii 1954—1959.
Cheltuielile social-culturale, în afară de investiţii, vor creşte continuu, ajungînd în 1965 la o sumă de aproape 20 miliarde lei.
în perioada 1960—1965 volumul desfacerilor de mărfuri cu amănuntul prin comerţul socialist va spori de 2 ori. Cantităţile prevăzute a se desface către populaţie vor creşte la carne de 2,5—2,7 ori, la lapte de consum de 4—4,5 ori, la zahăr de 2,1—2,3 ori, la ţesături inclusiv confecţii de 2 ori, la încălţăminte de^-1,7 ori, la frigidere de 9,4 ori.
îndeplinirea planului economic pe perioada 1960—1965 va ridica economia noastră naţională pe o treaptă superioară, ereînd condiţiile unui nou avînt al forţelor de producţie şi al bunăstării poporului nostru muncitor. în perspectiva viitorilor 15 ani se prevede o nouă şi însemnată creştere a venitului naţional. încă în decursul planului de şase ani va apare posibilitatea reducerii treptate a duratei zilei de muncă, începînd cu ramurile cu muncă grea. în anii următori planului de şase ani, veniturile reale ale oamenilor muncii vor continua să crească pe calea măririi salariilor şi pensiilor şi a reducerii preţurilor şi tarifelor. Vor spori de asemenea şi veniturile ţărănimii. Se prevede că pînă în anul 1975 problema locuinţelor să fie practic rezolvată în toate oraşele şi centrele industriale ale ţării, asigurîndu-se condiţiile necesare de confort.
Pentru următorii 10—15 ani se prevede posibilitatea de a se atinge pe cap de locuitor un consum anual de 60—70 kg. de carne, 350—380 litri lapte şi produse lactate, 35—40 kg. de zahăr şi produse zaharoase. Consumul de textile pe cap de locuitor va creşte pînă în 1975 la 50—55 metri pătraţi, iar cel de încălţăminte va ajunge la aproximativ 3,5—4 perechi. De asemeni se prevede alocarea unor fonduri băneşti din ce în ce mai însemnate pentru învăţă-mînt, sănătate şi alte cheltuieli social-culturale.
Toate aceste prevederi .reprezintă o demonstrare vie a faptului că scopul producţiei socialiste este omul ou nevoile lui şi că acest scop măreţ se află în centrul preocupărilor partidului nostru.
Realizările obţinute de poporul nostru muncitor sub conducerea Partidului Muncitoresc Romîn, cu sprijinul economic, tehnic şi ştiinţific pe care ni-l acordă Uniunea Sovietică şi în condiţiile colaborării cu celelalte ţări socialiste, sînt dovada cea mai grăitoare a justeţei liniei politice a partidului nostru, a eairaeteirului ei profund ştiinţific. Călăuzit de atotbiruitoarea învăţătură marxist-leninistă, partidul nostru va conduce în anii următori pe oamenii muncii din ţara noastră spre noi biruinţe în opera de construire a socialismului şi comunismului.
77
ŞCRHTORI ŞI CURENŢI
B. P. HAŞDEU Şi JUNIMEA'
D. VA TA MA N/O C
un im ea a fost înconjurată de un | adevărat cult, la întreţinerea că-Bruia istoria literară burgheză a (contribuit din plin. Frecventarea, temporară, a Junimii de unii scriitori, ea a pus-o într-o lumină favorabilă şi a ignorat, în schimb, pe scriitorii care n-au putut fi atraşi de societatea  ieşeană.  Mai mult chiar, adversarii au fost bagatelizaţi, exact în spiritul Junimii, de pe poziţiile căreia se prezenta fenomenul .literar. Distincţia ' se impune, şi înainte de a discuta „junimismul" marilor clasici - şi nu numai al lor, - merită să cercetăm activitatea antijunimistă a unor scriitori care n-au făcut parte din societatea ieşeană şi care activitate, din această pricină, a fost fie ignorată, fie bagatelizată.  ..Documente importante ne stau la. îndemînă şi luminează într-un mod foarte viu un capitol fundamental .al istoriei noastre literare şi al luptei ideologice pe tărîmul ei.
în lupta dusă de scriitorii noştri din veacul trecut împotriva Junimii, B. P. Haşdeu se situează la loc de frunte, dacă nu chiar pe primul loc. Istoria literară burgheză a consemnat .cîte ceva din raporturile lui cu T. Maiorescu şi s-a oprit, mai pe larg, la cunoscutele atacuri ale lui P.P. Carp, cu intenţia de a desfiinţa opere ca Ion Vodă cel Cumplit, şi Răzvan şi Vidra. S^au invocat deseori cele două farse puse la cale de Haşdeu - tipărirea în Convorbiri literare, în r87i, a poeziei fără noimă Eu şi ea, atri-
78
buită unui Gablkz, poet inexistent, precum şt a acrostihului La tioi, semnat, intenţionat, P.A. Căieseu (Păcălescu) şi publicat tot acolo, în 1876. Invocarea, cu insistenţă, a acestor farse, a dus la acreditarea unei paren anume. Căci sîntem invitaţi, în vechile noastre istorii literare, să-1 luăm pe Haşdeu drept un „ghiduş",  pus  .mereu pe glume şi oare alunecă în naivităţi şi copilării. Nu întîmplător Maiorescu îşi si intitula răspunsul pe care îl dădea : în contra unei copilării. Un „ghiduş" B.P. Haşdeu nu este, şi nici cunoscutele farse numai'atît - simple „păcăleli". Dar există şi alte documente - nu puţine - şi în lumina lor, a tuturora, se cuvine   să  judecăm lupta dusă de B.P. Haşdeu împotriva Junim/i.
Este de observat, încă de la bun început, că B.P. Haşdeu priveşte critic unele manifestări ale lui T. Maiorescu, chiar mai înainte ca societatea ieşeană să fi luat fiinţă. Maiorescu vine la Iaşi în decembrie 1862, fiind numit director la Colegiul Naţional şi urmînd să ţină şi un curs la. Universitate. Sîntem oîţiva ani după Unirea Ţărilor Romine, cînd laşul, după alegerea Bucureştiului drept capitală a ţării, lînce-zea.. Exista însă aici o societate aristocratică, care se vedea redusă în însemnătate, tocmai prin această   alegere a capitalei ţarii. De aici .şi nevoia unui nou cîmp de activitate^ în vederea menţinerii vechiului „prestigiu". El şi fu găsit numaidecít -activitatea culturală. Maiorescu nu venea
în această lume a laşului, aristocratică şi adînc nemulţumită, cu titluri nobiliare, care să-i dea dreptul să o frecventeze. Era fiul unui -profesor, care avusese, cum se ştie, misiuni importante în timpul revoluţiei de la 1848, un motiv mai mult ca nici fiul să nu fie agreat de societatea aristocratică a vremii. Insă fiul călcase în hotarele filozofiei idealiste, în deosebi ale celei germane, după ce mai întîi studiase la Theresianum, un institut destinat fiilor de nobili. în însemnări zilnice există suficiente indicaţii care să ne dea dreptul să susţinem că încă de pe atunci Maiorescu înţelesese că putea să parvină numai prin cultura ce şi-o însuşea. Iată de ce, la Iaşi, nici direcţiunea Colegiului - Naţional şi nici cursurile la Universitate nu i se par suficiente în vederea înălţării sale în ochii aristocraţiei ieşene. Viitorul critic înţelegea să fie în legătură directă cu ea şi căuta alte căi să .se poată afirma. De aceea el şi inaugura, la 10 februarie 1863, aşa dar nici la trei luni de la venirea sa la Iaşi, un ciclu de conferinţe : Prelecţiuni filozofice populare relative la familie şi educaţiune. Se pot trage concluzii şi din faptul că „pre-lecţiunile" nu se ţin nici la Colegiul Naţional şi nici chiar la Universitate. Sala o punea la dispoziţia aristocraţiei ieşene şi a conferenţiarului, - Banca Moldovei. Intenţiile ce se urmăreau sînt arătate într-un prospect,.şi el exprimă poziţia aristocraţiei ieşene, nemulţumită de mutarea capitalei ţării la Bucureşti. „Oacă Eşii nu mai sînt acum centrul administraţi unii, trebuie să devină centrul unei alte activităţi, centrul mişcării literare şi ştiinţifice. O mică parte a unei asemenea .mişcări sunt cercurile publice". Este, deci, limpede. Să mai notăm, că în partea finală a prospectului, T. Maiorescu se adresa, cu deosebire : „Către doamne" (sublinierea în text), pe oare le ruga, foarte călduros, să asiste „la această încercare" - prelecţiunile populare - şi le asigura, îndatorat, - : „mă voi sili, ca ora pe săptăimînă în oare mă vor încuraja cu prezenţa d-lor, să nu fie o oră pierdută".
Căile pe care merge încă de la început Maiorescu sînt, cum se vede, mai multe : direcţiunea liceului, unde îşi asumase mi-
siunea să „pacifice" elevii nemulţumiţi cu regimul hranei, cursurile universitare şi prelegerile populare, punînd peste tot insistenţă în a se face cit mai repede cunoscut. Şi nu numai cunoscut, ci cu ambiţia de a juca rolul principal - deocamdată, la Iaşi, măcar în plan cultural.
Este uşor de înţeles de ce B.P. Haşdeu nu rămîne indiferent, .mai ales că desfă-şurase o bogată activitate publicistică, ceea ce-1 îndreptăţea să ia o poziţie critică. Haşdeu se stabilise la Iaşi în 1857. în 1859 el şi scoase ziarul Romînia, din oare însă nu apărură decât cîteva numere. In anul următor el publică Kărindarul, a cărui existenţă fu iarăşi de scurtă durată. Scoase, apoi, două publicaţii, mai mult cu caracter istoric - Foaea de istoria română (1859) şi Foiţa de istorie şi literatură (1860). O nouă publicaţie, Din Moldova, iese în 1862, al cărei titlu, parîndu-i-se separatist, îl schimbă începînd cu numărul 10, în Lumina. Activitatea ştiinţifică şi literară ii dădea dreptul să critice ambiţiile lui Maiorescu, abia descins în capitala Moldovei, dar foarte grăbit să se afirme. El tipăreşte în coloanele ziarului Lumina (1863), nr. 10 prospectul lui Maiorescu privitor la începerea ciclului de prelecţiuni, zise populare. Aici dăm şi peste cele dintîi raiduri critice ale lui Haşdeu la adresa lui Maiorescu. Căci el înţelegea să însoţească publicarea prospectului şi cu un comentar în oare arată că a ascultat la Universitate prelegerile lui Maiorescu şi că îi recunoştea „elo-cinţa şi limpiditatea în expunere". însă îndată după 'aceasta face rezerve de-o importanţă capitală - „nu ne-aim putut'învoi cu toate ideile tînărului profesor". Meritele pe care lăsa să se înţeleagă că i le recunoştea, sînt, mai încolo, anihilate, şi nici ieşencele din clasele avute nu sînt cruţate. Haşdeu scrie că : ,,...d. Maiorescu e chiar menit să fie profesorul Doamnelor", iar-acestea se puteau bucura că avea cine le aduce „lumini". Un cunoscut procedeu la care adesea recurge Haşdeu, - calamburul - este utilizat şi acum. „în adevăr, însăşi forţa de atracţie a d-lui Maiorescu, elocinţa sau gura (puteţi adăugi „de aur"
79
ca în porecla St-lui Ioan) e în contrazicere diametrală cu ne-gura !"
începînd publicarea în Lumina (nr. 12), tot în 1863, a studiului său Mişcarea Uterelor în Eşi, Haşdeu îşi defineşte poziţia faţă de „mişcarea culturală" a laşului. El constată că .laşul tindea a deveni „Atenea Ro.mîniei". într-o succesiune de perioade, voit retorice, ca să scoată şi mai bine în evidenţă ridicolul situaţiei, sînt satirizate municipalitatea, banca Moldovei, care, prin capitalul străin, era numai ou numele romînă, precum şi „prelecţiunile" lui Maiorescu. „Pînă şi municipalitatea a intrat pe calea teoriilor ştiinţifice, precum o dovedeşte celebra .broşură în favoarea go-goaşelor de mătasă. Pînă şi la Banque de Moldavie, care ca şi băncile din Adunare, nu e tocmai bancă romînă, a deschis în saloanele sale cursuri publice de agio ? ba de filozofie ! Pînă şi damele s-au apucat să urmeze nu numai la prelegeri libere, ci chiar la cursul universitar de istorie... Pînă şi... dar oare mai foaite fi îndoială, cum că Eşul e în adevăr, Atenea Romîniei ?"
în Mişcarea literelor în Eşi, suită de articole, ,se găsesc şi alte amănunte, care nu sînt lipsite de interes pentru problema ce ne interesează. Aşa, în Lumina (nr. 16), Haşdeu se ocupă de publicistica lui N. lo-nescu, ca şi de V. Alexandrescu oare „te zdrobeşte în cursul d-sale". însă nu este uitat nici Maiorescu. Haşdeu îi recunoaşte acestuia pregătirea, dar îi pune, încă odată, la îndoială originalitatea - „te ucide şi d-lui, prin imitaţie, în cursul d-sale". încă de pe acum Haşdeu se află pe drumul cel bun în ce priveşte definirea lui Maiorescu. Anume că acesta îşi făcuse o pregătire, că ştia. să comunice cunoştinţele pe oare şHe însuşise, dar că nu era gînditor. Insă tocmai faptul acesta era cel .mai important.
Este greu de urmărit care au fost reac-ţiunile intime ale lui Maiorescu la cri ti -cile pe oare i le aducea Haşdeu, deocamdată, prin aluzii, calambururi şi ironii. In Însemnări zilnice nu descoperim nimic, căci caietul cu „însemnări" tocmai din această perioadă, lipseşte. Uşor de presu^ pus însă că Maiorescu nu putea să tacă. Izbutise să cîştige unele poziţii, fapt care
¡1 înălţa în ochii aristocraţiei ieşene. El făcea parte, acum, între altele, din consiliul academic al Universităţii şi făcea parte, alături de V. Alexandrescu despre care a fost vorba mai sus, .G. Teodori şi G. Mîr-zescu şi din Comitetul de inspecţiune a şcoalelor  pentru Moldova. Alături de cei doi din urmaşi in numele acestui comitet, Maiorescu semnează adresa din 18 aprilie 1863, către B.P. Haşdeu, care la acea dată ,nu era decît profesor de gimnaziu şi prin care i se 0trăgaa atenţia că prin publicarea nuvelei Duduca Mumuca : „vatămă sentimentul de onestitate a lectorilor". Haşdeu era pus în situaţia de a primi de la aceiaşi    Maiorescu-Teodori-Mikzescu   şi o seamă de sfaturi - „mai multe din pasajele scrise de dvs. în numita foae, ar fi rămas .mai bine, dacă nu nescrise, cel puţin nepublicate". Lucrurile nu se opriră aici şi i se înscenează lui Haşdeu cunoscutul proces de presă. Amestec a avut în asta, incontestabil, Maiorescu. în faţa curţii criminale, Haşdeu se apără magistral. Nu e locul să ne ocupăm de Apărarea sa din 3 iunie 1863. între operele pe care le invoca în apărare şi care conţineau pasaje cu „imoralităţi" mult mai grave decît cele din epizodul  din Duduca Mumuca, era şi piesa lui Negruzzi, Cîrlanii. Haşdeu invite curtea   criminală   să-şi   ^însemne" cum anume a procedat Maiorescu : „Să însemnaţi, d-lor, că elevii gimnaziali au jucat în ist an această piesă sub direcţia d-lui Maiorescu". Gum se vede, ne găsim în faţa unei denunţări publice şi e de închipuit efectul pe care ea ,1-a produs. Chiar  fără o legătură directă cu problema ce ne preocupă, nu putem trece cu vederea faptul că Haşdeu definea ce este moral sau nu în artă şi o dată cu aceasta şi rolul scriitorului ca „portretist al societăţii". „Un romanist - scrie Haşdeu, în înţeles de romancier -un poet, un istoric sînt portretiştii societăţii : vinovaţi-s ei oare, zugrăvind-o cum ea este ?" .Dimpotrivă, conchidea Haşdeu, vinovaţi sînt aceia oare se recunosc „pe sine în atari caractere şi le prigonesc sau defăima din egoism. Nemorali sînt aceia ce n-ar voi oa lumea să-i afle cine sînt !" Curtea criminală „cunoaşte pe d-1 Hîj-
80
deu nevinovat" şi-1 achită. Aceasta este cea dinţii înfrîngere a lui Maiorescu în polemica cu Haşdeu. Ascensiunea criticului continuă să-1 preocupe pe Haşdeu. In Aghiuţă (1863) se pot citi în această privinţă cîteva însemnări. Aişa, de pildă, la rubrica Toate vrutele (nr. 3,8) ni se relatează despre plimbările făcute de Maiorescu. Se înţelege, pe banii statului - şi comentariul lui Haşdeu e satiric'
Maiorescu, cuim îi era obiceiul, evită să polemizeze cu Haşdeu. junimea se constituise încă din 1863 şi exista un spirit de grup. Aceasta ar explica de ce nu Maiorescu îl atacă pe Haşdeu ci un membru al faimoasei societăţi ieşene, P.P.Carp. Acesta publică două scrisori deschise, din oare nu cunoaştem deck una, cea din i866,din Revista Dunării. Carp este, cum bine se ştie, unul dintre cei mai mediocri traducători ai lui Shakespeare în romîneşte. In scrisoarea deschisă pe care o cunoaştem şi care este închinată monografiei lui Haşdeu Ion Vodă cel Cumplit, P.P. Carp ni se relevă ca un înverşunat apărător al privilegiilor boierimii, clasă din oare făcea şi el parte. Haşdeu „îndrăznise" să proslăvească în monografia sa faptele unui domn legat de interesele poporului. Atît nu era de ajuns. Cartea lui Haşdeu apărea şi într-un moment cînd se duceau aprinse discuţii pentru împroprietărirea ţărănimii şi, indirect, milita pentru o asemenea schimbare în ordinea socială a ţării noastre. Carp este aşa de pornit împotriva lui Haşdeu, încît consideră că multe pagini din monografia Ion Vodă cel Cumplit îşi aveau mai de grabă locul „în foaia Aghiuţă". După P.P. Carp, mare latifundiar, Ion Vodă cel Cumplit nu fusese derit un „condotier", care a uzat de singurele mijloace : „tirania şi cruzimea" şi a avut o singură ţintă : „tronul".
Un an «rai tîrziu, în 1867, cînd Junimea are un organ propriu de publicitate, P. P. Carp se năpusteşte din nou asupra lui Haşdeu ; de data aceasta urmărind să nimicească întreaga dramă Răzvan şi Vidra care ieşea în a doua ediţie. Nu-1 supăra atît faptul că se găseau scriitori, care împinşi „de-o fatală boală", scoteau la lumină „elucubraţii", ci mai ales pu-
blicul, care le dădea o „neînţeleasă aprobare". Indignarea lui P. P. Garp o înţelegem. Haşdeu merge în drama sa atît de departe încît cuvintele de osîn-dire a boierimii şi le exprimă prin mijlocirea lui Răzvan, care nu era decît un ţigan. O replică a acestuia mărturisea încă de la începutul dramei, că boierul putea fi orice : ,^piatră, lemn, strigoi, sau fiară", însă „numai romîn nu-1 chiamă". Ideca aceasta e a lui Bălcescu şi Haşdeu o trecea întocmai în drama sa, ceea ce este cu deosebire important. Că Haşdeu înţelesese prea bine ce anume îl supăra pe P.P. Carp, este neîndoios. în Rominul din 1867, dăm peste câteva articole în care discută despre „boieria" lui P.P. Garp. în cel dinţii, intitulat Doui şi trei (20-21 noiembrie), Haşdeu îl ironizează pe P.P. Garp care, ori de cîte ori se pronunţa undeva „pe suprafaţa globului pămîntesc", măcar în treacăt, cuvîntuf ^boieria", el şi „ridica vocea". Un al doilea articol, Boierii în faţa tronului şi boierii în faţa ţării (27-28 noiembrie), narează, între altele, cunoscuta scenă cu Ştefan cel Mare şi cu ţăranul de la Vaslui, care ara duminica - „Ştefan Vodă - comentează Haişdeu - fiind îneîntat de îndrăzneala ţăranului, pentru care d. P. Garp negreşit că s-ar fi grăbit a-i administra cel puţin douăzeci şi cinci de bice".
Pornind de la documente ca cele de mai sus, este limpede că B.P. Haşdeu urmărea să reducă însemnătatea lui Maiorescu 1« propria-i valoare. în răspunsurile pe care le dă lui P.P. Carp, el are în vedere că acesta era un „junimist", şi că era, în acelaşi timp şi unul din marii latifundiari ai Moldovei. Atitudinea critică a lui Haşdeu faţă de junimea are, cum se vede, temeiuri foarte serioase şi sîntem departe de a o considera ispravă a unui „ghiduş".. Acest punct de vedere al vechii istorii literare trebuie să fie neapărat părăsit. Nu putem fi de acord cu vechea istorie literară: nici într-o altă privinţă. Acolo se vorbeşte adesea de un Haşdeu plin de ranchiune,, invidios şi al cărui orgoliu minereu nesatisfăcut", este rănit de prestigiul Junimii,, concretizat, în deosebi, în ceea ce publicau membrii cercului, în Convorbiri lite-
6 — Via(a   Romînească  nr. 7
81
rare. Nu e necesar să stăruim mult asupra acestei chestiuni. -Un singur exemplu va fi suficient să ne convingă de faptul că sîn-tem foarte departe de acea critică, expresie a unor mărunte socoteli personale. In 1869, Haşdeu începe să scoată ziarul Tra-ian. încă în numărul 3 (25 aprilie), la rubrica Bibliografie, se ocupă de revista Convorbiri literare, ca şi mai încolo, în alte numere (5, 11, 19, 34). Ne-aim aştepta, după atacurile lui P.P. Carp, ca Haşdeu să răspundă, recurgînd la un limbaj violent şi mai ales să caute pricină de ceartă. însă tocmai aceasta nu se întîmplă. în comentariile pe care le face pe marginea materialelor care apăreau în Convorbiri literare, el caută să-şi dea seama ce este izbutit şi ce nu. Aceasta şi explică de ce apreciază ca valoroase bucăţi cum ar fi Un episod din 1848 (nr. 3), Lunca Mir ceştilor, Malul Şiretului (nr. 5), toate de V. Alecsandri. Are cuvinte frumoase despre studiul lui St. Vîr-golici, închinat literaturii spaniole şi, găseşte bună chiar o poezie de a lui N. Sche-litti, Dedicaţiune lui Ossian. Producţia literară a lui I. Negruzzi este judecată în felurite chipuri - o poezie, Lui V. Alecsandri, o aprecia ca izbutită, nu însă şi nuvela Eroul fără voie. Acesteia îi găsea ca principal neajuns dialogurile rău construite, ceea ce este adevărat. Versurile lui .S. Bodnărescu, crede Haşdeu, erau „nesce aberaţiuni necalificabile". O poezie a lui V. Pogor, Sfinx Egipteanu, o consideră „pompoasă igalimatie", iar traducerile aceluiaşi, „criminală încercare", de „a ucide pe Victor Hugo". Unele arme ale Convorbirilor literare i se păreau aşa de slabe încît criticul, arată Haşdeu, este nevoit să rătăcească asemeni beduinului : „în pustietăţile Saharei, căutînd cu disperare un oa-siu" - adică o oază. Haşdeu avea, hotărît, dreptate. Oricine va răsfoi Convorbirile literare, înainte ca Eminescu, Slavici, Creangă etc. sănşi fi publicat unele opere aici, fapt care a ridicat prestigiul revistei, va constata că nimic nu se poate reţine. Directorul revistei, I. Negruzzi, pînă să-şi asigure colaborarea lui Eminescu şi Slavici, cultivă cu insistenţă pe Alecsandri, bucă-
ţile acestuia fiind şi singurele care pot interesa.
B.P. Haşdeu nu poate fi învinuit de răfuieli personale, de vreme ce, cum s-a putut observa, găsea izbutite o seamă de opere şi le aprecia, chiar dacă ele apăruseră într-o revistă care tipărise cea mai răuvoitoare critică la adresa sa. Anume avem. în vedere articolul lui P.P. Carp, în care acesta încerca să desfiinţeze drama Răzvan şi Vidra. Mai mult, Haşdeu ne apare ca un cititor atent, preocupat să dea o dreaptă judecată asupra ceea ce revista ieşeană tipărea. Insă numai aceasta nu s-a spus în mai vechea noastră istorie literară.
Lupta lui B.P. Haşdeu împotriva Junimii intră, începînd cu 1870, într-o nouă fază. Acum îi apar mai clare şi ţelurile politice ale societăţii ieşene - susţinerea la conducerea ţării a monarhiei, precum şi înfeudarea ţării intereselor Germaniei. Mult mai devreme, încă în 1861, aşa dar în timpul domniei lui Alex. Ion Cuza, Haşdeu arăta într-un articol pe care îl publica în Dacia (nr. 60^61 din 13-14 iunie), că tabăra boierilor îşi înscrisese pe steagul său aducerea prinţului străin. „Toată lumea ştie că, - scria încă de pe atunci Haşdeu - de o bucată de vreme încoace principele străin deveni steagul taberei boierilor şi tot odată stafia pentru toţi adevăraţii români". Curînd prinţul străin avea să devină nu numai steagul taberei boierilor, ci şi al burgheziei. Consemnăm faptul că Haşdeu „a subscris la plebiscit în registrul contra alegerii principelui Carol I" (Romînul, 1866, 6 aprilie).
Politica de înfeudare a ţăriî intereselor Germaniei, dusă de Carol I, în înţelegere cu partidele burghezo-moşiereşti, apare .mai limpede conturată după izbucnirea, în 1870, a războiului franco-german. Haşdeu are .meritul ide a fi prevăzut .drumul pe care ea avea să-1 urmeze şi mai departe. în repetate rînduri el se ocupă de călătoriile domnitorului, pe care îl arată ca reprezentant al intereselor şi puterilor străine, în deosebi ale Germaniei şi nu ale poporului romîn. Sînt de citat, în această privinţă, articole ca cele din Traian (1869, nr. 41, 51, 61). Haşdeu vorbeşte chiar de pri-
82
mejdia „invaziei germane", de o „colonizare" a ţării noastre. In Traian (1869, nr. 44), dăm peste comentarii ironice, ca acestea : „Dacii sînt şvabi, ceea ce conduce nocesarimente la concluziunea că romînii cată a fi cel puţin pe jumătate compatrioţi ai d-lui Bismarck !" La încercările guvernului de a ne „deştepta nemţi cu totul", Haşdeu dă un răspuns plin de demnitate : „Fiţi siguri însă că veţi trece peste cadavrele noastre mai înainte de a reuşi aceasta, Domnilor Cavaleri Prusiani".
Cînd Traian îşi încetează apariţia, Haşdeu scoate Columna lui Traian, unde lupta împotriva dinastiei este continuată. Aici apare cunoscutul pamflet Dormitorul (1870, nr. 11) asupra căruia însă nu mai credem necesar să insistăm. Importante sînt şi alte articole. Aşa, în unul (Columna lui Traian, 1870, nr. 39), Haşdeu se ocupă de statul austriac, a cărui existenţă o considera un non sens. Aceasta pentru faptul că „monstruosul amestec de o mulţime de naţionalităţi, turtite într-o îngustă cutie" se menţinea „printr-o capodoperă de ingratitudine", ca şi prin „machiavelismul habsbur-gic". Prăbuşirea Austriei o vedea necesară ca o condiţie principală în viitoarea dezvoltare a Italiei, Romîniei, Serbiei, Ungariei şi Boemei. „Moartea Austriei - scria Haşdeu într-un moment cînd trupele prusace invadaseră Franţa - este pacea Europei". Insă ceea ce Haşdeu dorea, în 1870 nu era posibil. îşi dădea şi el seama - „sîn-tem mulţumiţi - încheia Haşdeu - de a ne fi făcut încai datoria pentru archivul viitorului".
Pentru atitudinea sa politică, dar şi cu intenţia, nemărturisită, de desfiinţare a Columnei lui Traian, Haşdeu este „asvîrlit în grosul din Văcăreşti". Aruncat la închisoare, el constată că acolo nu puteau ţi intîlhiţi şi „boierii din coaliţiune".
Dacă Haşdeu combate încă de la început domnul strein şi vede în politica de în-feudare a ţării intereselor Germaniei o mare primejdie, Junimea se va situa pe cu totul alte poziţii. în însemnările zilnice (I, p. 1.23), Maiorescu notează în legătură cu detronarea lui Cuza : „Bucurie generală indescriptibilă". Maiorescu are în vedere
„cercurile înalte" ieşene. Documentele ne ajută să vedem dacă a avut şi el un amestec direct în detronarea domnului. Este sigur însă că alţi doi întemeietori ai Junimii, P.P. Carp şi V. Pogor au jucat în această privinţă un rol însemnat. Se explică şi dc ce P.P. iGarp a fost numit secretar al Locotenentei domneşti, iar V. Pogor prefect al judeţului Iaşi. în aprilie 1866 izbucneşte în capitala Moldovei o răscoală şi ea a fost determinată de politica dusă de partidele burghezoTmoşieraşti, care se hotărîseră să aducă în ţară pe Carol I. Un conservator, Lascar Catargiu, este acela care a înăbuşit în sînge această răscoală. Trei dintre întemeietorii Junimei, V. Pogor, I. Negruzzi şi T. Maiorescu semnează o rezoluţie pentru aducerea domnului străin. Ea trebuie interpretată ca un act de desolidarizare prin care se căuta să se dea o nouă lovitură celor ce se răsculaseră. După înfrîn-igerea răscoalei, la Iaşi a continuat să existe, ca de altfel în întreaga ţară, o puternică mişcare împotriva lui Carol I. Aşa se face că numai la cîteva luni după sosirea în ţară, Carol I, pentru a ^potoli" spiritele, face o călătorie în Moldova. Este interesant să observăm că chiar Maiorescu, deşi se luaseră toate măsurile ca persoana lui Carol I să fie înfăţişată în cele mai fru-imoase culori, nu se poate reţine să nu noteze că poporul nostru nu avea „simţ dinastic". Criticul se referă la anii de început ai domniei lui Carol I : „Dar greutatea cea mare - scrie Maiorescu în a sa Istorie contemporană a Romîniei, p. 14 -adevărata greutate a situaţiei interne, era lipsa oricărui simţ dinastic în poporul ro-mîn". Iată, prin urmare, de ce se plîngea pontiful Junimii. Nu vom .mai alătura la exemplele de mai sus, decît unul singur, în 1870-1871, în timpul războiului franco-german, poporul nostru îşi manifestă pe faţă sentimentele pe care le avea faţă de domnul străin şi faţă de politica dusă de el, în înţelegere cu partidele politice. Ga-rol I, cum se ştie, se hotărîse să abdice, dacă nu cumva e să interpretăm şi această intenţie drept manevră. Citim însă, în aceeaşi Istorie contemporană a Romîniei : „Aşa dar în camera conservatoare de la
6*
83
1871 junimiştii erau deputaţi guvernamentali, şi principala raţiune de a fi a guvernului de atunci era menţinerea domnitorului iGarol I".
în aceste condiţii, lupta lui B.P. Haşdeu împotriva Junimii îmbracă noi forme, într-un articol, Carliştii, asupra căruia vom reveni, este definită limpede ideea că între Junimea şi noul regim de după detronarea lui Cuza este o strînsă legătură. „O .plantă proprie necontestabilă - scrie Haş-deu - a noului regim al principelui străin a fost Junimea". Un articol din Columna lui Tratau (1870, nr. .27), discută despre influenţa dinastiei asupra literaturii. „De la 1866 pînă astăzi, singura acţiune a dinastiei asupra literaturii naţionale a fost de a deprinde pe vro câţiva scriitori de ultimă specie a se gudura pe Ungă stâpîn" (Sublinierea în text). Se cuvine de asemenea reţinut faptul că 'Haşdeu nu uită, în lupta împotriva Junimii, boierimea. în Columna lui Traian 1870, nr. 16), el îi face 'această caracterizare, nu se poate mai nimerită : „Astfel boierul, fie bătrîn, fie tî-năr, întruneşte mai întâi de toate următoarea trinitate morală : despot, leneş şi cosmopolit".
Există numeroase documente pe care le-iam putea invoca în sprijinul demonstraţiei noastre. Ne oprim doar la trei dintre ele. E vorba de poezia Eu şi ea, de sceneta O conversare, şi de pamfletul D-l Titus Livius Maiorescu. .Cele trei „mărturii", anume alese pentru a ilustra varietatea mijloacelor la care recurgea Haşdeu în lupta contra Junimii, datează din 1871. Ele aparţin, aşa dar, unui anume moment istoric - invazia prusacă în Franţa. Haşdeu arată că poziţia pe care se situa Junimea - supunerea faţă de Germania şi susţinerea monarhiei - era antipatriotică. în loc să se bucure de victoria Germaniei lui Bismarck, Haşdeu, alături de alţi patrioţi, sărbătoreşte răscoala lui Tudor Vladimi-rescu. In ajunul acestei sărbători (3 iunie 1871) îi cade în mînă numărul 6 (15 -mai) din Convorbiri literare, în care Maiorescu începea publicarea studiului său : Direcţia nouă. Criticul, nu întâmplător sc ridica în •cest moment împotriva poeziei patriotice
şi punea sub semnul întrebării activitatea nu a unor scriitori neînsemnaţi, ci a lui Şincai, Sion, Bolintineanu. Acum compune Haşdeu şi poezia Eu şi ea, prin care urmărea să dea pe faţă sentimentele germanofile ale junimiştilor, să arate ridicolul ^şcolii" lui Maiorescu şi să dea un răspuns Convorbirilor literare în ce priveşte atitudinea adoptată faţă de unii scriitori români. Pentru a demonstra sentimentele germanofile ale junimiştilor, Haşdeu dădea poezia sa drept o traducere, după un Gab-litz, inexistent. Poezia era compusă intenţionat fără sens. Primul vers : „Ca o liră fără sunet" n-are nici o noimă. în cele care urmează se vorbeşte de „un fulger fără tunet", de „un nu fără murmur", dc „o pasăre tăcută", de o casă ce „stă mută''. Cu alte cuvinte - „de la cea dintîi şi pînă la ultima literă - cum comentează versurile însuşi Haşdeu -, totul este vag, absurd, rece, mistificat, fără creeri şi fără inimă, o adunătură de silabe sonore". „Păcăleala" lui Haşdeu a avut un mare ecou în presa vremii. Poezia, împreună cu comen tarul care o însoţea, a fost reprodusă, intre altele, în Familia, care atunci ieşea la Pesta, în Trompeta Carpaţilor, în Telegraful. Părerea noastră e că nu versurile sîrrt de considerat ca importante, ci comentarul lui Haşdeu. Aici el făcea deschis mărturisirea că se ridicase împotriva politicii pe care o ducea Junimea şi în al doilea rînd că lua apărarea acelor scriitori pe care Maiorescu îi ponegrise. Considera acţiunea lui drept : „răzbunare pentru acei scriitori romîni, filozofi, istorici, filologi, beletrişti, pe care îi batjocoresc mereu Convorbirile literare"'.
Acţiunea lui Haşdeu se încadra într-o mişcare mai generală de împotrivire la politica dusă atunci de cercurile guvernante de la noi. Aceasta şi explică ecoul stârnit în presă. Punînd astfel problemele, se înţelege că nu mai poate fi vorba de o simplă „păcăleală". Va trebui să fie părăsită această părere, în acreditarea căreia mai vechea noastră istorie literară a ostenit îndeajuns. Aceasta şi pentru faptul că Maiorescu, în loc să adopte tactica ignorării, la care va recurge de aici încolo, dă un
84
răspuns sub formă de scrisoare deschisă adresată redacţiei Convorbirilor literare. Intenţia de iminimalizare a acţiunii lui Haş-deu este vizibilă, de vreme ce criticul îşi întitula răspunsul : In contra unei copilării ! (Convorbiri literare, 1871, or. 12). Criticul se grăbeşte să ceară redacţiei - să se observe tactica - să confirme o imai veche declaraţie a sa, potrivit căreia el, Maio-rescu, nu avea nici un amestec în conducerea Convorbirilor literare. Apare însă cu atît mai ciudată scuza invocată de critic, în continuarea răspunsului său. Anume că la data. publicării poeziei era „absent din Iaşi". într-o notă, redacţia face şi o altă precizare prin care se confirmă cele spuse de Maiorescu şi se adaugă că şi „D. Negruzzi era şi este încă absent". Ar mai fi de arătat ca foarte important şi faptul că datorită luptei dusă de Haşdeu împotriva junimii - de el şi de alţii cu oare urmează să ne ocupăm - şi datorită momentului politic, asupra căruia am insistat mai sus, Maiorescu îşi întrerupe publicarea studiului Direcţia nouă. Avea să o reia în septembrie 1872, aşa dar abia după un an.
O conversare se tipăreşte în Familia (1871) ; în iulie Haşdeu se afla la Budapesta, unde mersese să copieze documente din arhivele ungare. Iosif Vulcan îi solicită colaborarea şi el îi trimite un fel de scenetă, cu titlul de mai sus. Ea se deschide cu un dialog între Badea Crăciun şi Badea Ion, care, în paradis, vorbesc despre copiii lor, urmaşi vrednici, pe oare i-au lăsat pe pămînt. Li se alătură Simion Bărnuţiu, care se plînge că nu a avut norocul să lase urmaşi. Introducerea lui Bărnuţiu în scenetă este semnificativă. Maiorescu îl criticase în repetate rînduri. Pornirea criticului împotriva lui Bărnuţiu se explică. Cu toate erorile pe care le-a săvîrşit, Bărnuţiu credea necesară o altă repartizare a pămîntului şi cerea ca, formă de guvernămkit, republica.. El mersese atît de departe, încît susţinea că un singur vot împotriva domnului străin, adică a lui Carol I, era suficient pentru a-i anula prerogativele. Fără a-i nesocoti greşelile, îi recunoaştem iui Bărnuţiu merite pe tărîmul luptei na-
ţionale, dusă într-o vreme cînd ea implica mari primejdii. Este ceea ce a reţinut şi Haşdeu. Prin intermediul celor doi ţărani, care reprezentau poporul, el laudă străduinţele lui Bărnuţiu. „Oameni ca tine - îi spune iui Bărnuţiu Badea Crăciun - sînt taţi pentru toată suflarea romînească de la Tisa şi pînă la gurile Dunării". Bărnuţiu continuă să fie trist, căci ivindu-se umbrele lui Ion Maiorescu şi Costache Ne-gruzzi făoaa observaţia că şi aceştia „au lucrat mult, foarte mult" pentru poporul romîn, dar au lăsat şi urmaşi care să ducă lupta mai departe. Aceasta este o laudă nemeritată la adresa junimii, lasă să se înţeleagă Haşdeu, căci îndată ce Bărnuţiu a rostit cuvintele, paradisul se întunecă. iPe scenă se ivesc Ion Maiorescu şi Costache Negruzzi care, în loc de cuvinte de laudă la adresa copiilor lor, îi blestemă. Iată un fragment din scenetă :
Ion Maiorescu : Blestemată fie ora în care se născu fiu-meu Titu-Liviu.
Constantin Negruzzi: Blestemată fie ora, în oare se născu fiu-meu Iacob.
Ion Maiorescu : Eu căutam să dezgrop pe romîni pînă şi din fundul Istriei - şi el se-ncearcă a-i îngropa pînă şi în ţara lui Negru şi Dragoş.
Constantin Negruzzi ■' Eu ridicam vălul pînă şi de pe îndepărtata epocă a lui Ştefan, celabrînd victoria de la Baia... şi el voieşte a trage un văl pînă şi peste ro-mînimea de astăzi".
Ideea lui Haşdeu de a-i închipui pe Ion Maiorescu şi Costache Negruzzi, reprezentanţi ai generaţiei de la 1848, în postura de părinţi care, în numele idealurilor lor de luptă îşi osîndesc fiii, este, nu încape discuţie, importantă. Căci Haşdeu făcea o distincţie netă între reprezentanţii generaţiei paşoptiste şi întemeietorii Junimei, chiar dacă între ei se puteau stabili o seamă de legături, ca cele de familie.
în Columna lui Traian din 24 mai 1871, la. rubrica „Buletinul interior", Haşdeu se ocupă de componenţa noului parlament romîn abia ales. Cunoscutul pamflet, intitulat de istoricii literari D-l Titus Livius Maiorescu este un fragment din acest „buletin interior". Ca şi în alte multe locuri,
85
nici aici Haşdeu nu confunda poporul cu „reprezentanţa" care guverna şi care se alegea -prin mijloace abuzive. Deputaţii, prin poziţia lor de clasă, nu aveau nici o legătură cu poporul, în afară doar de faptul că în.calitate de stăpîni de latifundii şi de fabrici, îi exploatau. Cuvintele lui Haşdeu au în vedere numai ţărănimea în numele căreia vorbeşte. El nu poate crede, de pildă, că cei „doi Blarembergi, doi Ghici, doi Sturza, un Şuţu, un Lamhrino" etc, care se aleseseră, se cuvenea să fie consideraţi „deputaţi ai ţărănimii". Maio-rescu o merita îşi „mai puţin." Faţă de acesta, Haşdeu adoptă un limbaj aparent politicos. „Dumnealui s-a ales la Severin, dumnealui s-a ales la Piteşti, dumnealui s-ar imai fi putut alege", cum scrie ironic Haşideu : „cu un număr de voturi chiar peste unanimitatea celor prezenţi". Poziţia politică a lui Maiorescu este caracterizată admirabil : „...D-l Titu Liviu Maioirescu este idolul cel mai nebănuit, este figura cea mai tradiţională, este un Ler-împărat al tuturor ţăranilor, care nu vor întîrzia de a-1 pune la rîndul său în colinde, dacă numai nu-i vor opri cumva prefecţii.
Ce-i pasă opincei rotnîne că d-l Titu-Liviu Maiorescu nu se ruşinează a propaga pe faţă colonizarea germană a Daciei lui Traian ?
Ce-i pasă opincei romîne că d-l Titu Liviu Maiorescu personifică tot ce-i mai antinaţional într-o păcătoasă unire cu tot ce-i mai. antidemocratic ?
Dragostea nu raţionează şi prin urmare: opinca ro.mînă îl iubeşte, îl iubeşte pînă la extaz, îl iubeşte pînă la nebunie !"
Lupta împotriva Junimii este continuată de Haşdeu şi după 1871. în 1876 are loc, cum se ştie, a doua „păcăleală" a Convorbirilor literare, prin publicarea poeziei La noi, - discutată şi în una din şedinţele societăţii, aşa că „absenţa" din Iaşi nu mai putea fi invocată. Nu putea fi invocată şi pentru faptul că I. Negruzzi îl şi felicitase la poşta redacţiei pe autor - pe P. A. Că-lescu (Păcălescu). Miră cum de membrii Junirnei n-au observat că poezia era un acrostih şi n-au observat nici măcar numele pe care şi-1 lua Haşdeu. Asupra poe-
ziei nu e de stăruit, ea fiind îndeobşte cunoscută. Este de arătat însă că la 15 februarie 1876, cînd ieşea întîiul număr al Revistei literare şi ştiinţifice, Haşdeu publică, în loc de articol programatic, Al doilea rămăşag, un comenfcar în legătură cu poezia La noi. înserarea, în fruntea revistei, a unui astfel de articol programatic, a mirat pe unii contemporani. însă prin co-imentarul pe .marginea poeziei amintite, Haşideu dădea linia diriguitoare a revistei. Căci se propunea să se realizeze : „nu o direcţie nouă, ci o direcţie sănătoasă". Direcţia sănătoasă o rvedem în orientarea revistei .spre ştiinţă. Apar aici studii despre flora Romîniei, despre „carnivositatsa plantelor", precum şi unele de interes foarte larg. Am cita, în acest sens, unul care se ocupă de carne „în raport cu medicina, higiena şi alimentaţia publică" Apar şi studii oare privesc alte domenii. Am aminti de cel al lui A. Densuşeanu, închinat epopeii. Cunoscutul roman istoric - Haşdeu i-a zis „nuvelă istorică" -Ursita, este publicat tot aici. Studiile care se tipăresc în revistă, măcar unele dintre ele, sînt puse deschis şi în slujba unor ţeluri politice. Aşa, în Studie constituţionale se ia în discuţie „inviolabilitatea domnului" şi se spune că poporul are dreptul de „a revoca mandatul principelui", mai ales că el era şi străin. Orientarea spre ştiinţă, cu combaterea falselor teorii care circulau, precum şi arătarea unor forme de guvernare (monarhia) ca. nefireşti pentru poporul nostru, iată ce înţelegea Haşdeu prin direcţie „sănătoasă". Direcţia nesănătoasă o reprezenta Junimea. „Acolo sînt falnicii pigmei - scrie Haşdeu în Al doilea rămăşag, - acolo sînt aruncătorii de vorbe în aer, acolo sînt insecte mici cu urme mari, acolo sînt plagiatori ce repetă fără a spune de unde, acolo se luceşte prin neştiinţă".
Cînd Haşdeu făcea aceste aprecieri avea în vedere şi disputele filologice cu unii membri ai Junirnei. In Columna lui Traian (1875, 1,2) el se ocupă, într-un articol, Cî-teva întrebări d-lui Maiorescu, de cercetările cu privire la limbă ale acestuia. Este de observat că Haşdeu, contrar lui Maio-
86
rcscu, definea limba ca „instrument social al cugetării". Criticul evita cu grijă să polemizeze cu Haşdeu în domeniul filologiei, ¡si îl pune pe V. Burlă, filologul junimii, ca să răspundă. Atitudinea acestuia este condamnabilă prin încercarea pe care o făcea de a acredita părerea că în filologia comparată, Haşdeu nu era decîi „abia un începător", că ştiinţa sa se reducea la atît cît ştiau „copiii din clasa II gimnazială". Se înţelege că un filolog ca Haşdeu nu putea fi combătut cu asemenea argumente pe care nimeni nu le putea lua în serios. Dar faptul că s-a ajuns aici, este o dovadă în ce priveşte situaţia critică în care s-a găsit, nu o dată, junimea. In Columna lui Traían (1874 nr. 3), Haşdeu publică Răspunsul meu avocatului d-lui T. Maiorescu, căruia îi adăuga şi un Apendice la Răspunsul meu domnului T. Maiorescu şi unde arată că pentru a-1 reduce pe V. Burlă la adevărata valoare „va fi de ajuns prea puţin spaţiu". Aştepta însă un răspuns din partea lui Maiorescu, pe care acesta nu-1 dădu. „Advocatul" lui Maiorescu nu aducea nici o precizare în problemele controversate, evitînd chiar să le ia în discuţie. Aceasta îl îndreptăţea pe Haşdeu, odată mai mult, să se îndoiască de faptul că ar fi săvîrşit în domeniul filologiei „erori atît de elementare, atît de grosolane, încît să fie capabil de a le observa pînă şi d-1. V. Burlă". „Advocatul" lui Maiorescu este nimicit prin vervă satirică.
Tot în Columna lui Traían (1874, nr. 5) începe Haşdeu să publice studiul său Originile păstoriei la romîni. Este interesant să observăm că aici este criticată Societatea Academică şi junimea, cea dintîi fă-cîndu-se vinovată de latinism, a doua pă-cătuind prin dispreţul pe care îl arăta valorilor naţionale. „O şcoală ultra romanică, încuibată în institutul denumit Societatea Academică şi avînd de organ aşa zisul Dicţionarul Glossariu, ne face mai latini decît latinii ; o altă şcoală, ultra-barbară, răsăriteană pe malurile Bahluiu-lui sub numele de Societatea Junimea şi reprezentată prin Convorbiri literare ne arată lumii mai barbari decît barbarii".
Haşdeu respinge latinismul, împotriva căruia a luptat pe toate căile, dar şi cosmopolitismul Junimii, căci a ne arăta mai „barbari de cît barbarii", cum făcea societatea ieşeană, înseamnă, de fapt, denigrarea culturii naţionale.
Este ştiut că alături de cosmopolitism Junimea şi-a făcut un titlu de onoare in a promova filozofia lui Schopenhauer, ideologul burgheziei germane conservatoare şt reacţionare. Exista la Junimea un cult al lui Schopenhauer şi Maiorescu împrumută multe teze din estetica idealistă a acestuia, îndeosebi în studiul închinat lui Emi-nescu. Criticul Junimii dă o versiune ro-niînească a Aforismelor şi tot el îl îndeamnă pe Zizin Cantacuzino să traducă din nemţeşte în franţuzeşte opera lui Schopenhauer. Acestea ne dau dreptul să susţinem că .Haşdeu se referă la Junimea şi în acele articole în care combate pesimismul, chiar dacă nu face nici o menţiune în această privinţă. Mai importante decît articolele cu referiri la pesimism şi la Schopenhauer sînt conferinţele pe care le ţine, în 1892, la Ateneu. In cea dintîi Noi în 1892, de la începutul lui februarie şi publicată în Revista nouă, dăm peste acest portret moral pe care Haşdeu i-1 face filo zofului pesimist : „El mînca cît şapte, ţi-pînd că mînoarea e proastă, el bea sdra-văn, vociferînd că vinul nu face două parale ; el declama pe toate tonurile că lumea este atît de nesuferită încît omul trebuie să dorească .moartea, moartea cît mai curînd, dar dînsul, papa pesimiştilor, fugea de frică din oraş în oraş numai cînd auzea că se apropie cholera". A doua conferinţă, Noi. şi voi, a fost ţinută în decembrie 1892, şi s-a publicat tot în Revista nouă (1892, nr. 10). Este explicat aici pesimismul prin cauze sociale, cum făcea de altfel şi Gherea. Contradicţiile dintre viaţa de toate zilele a aceluia care era „papa" pesimiştilor şi ideile lui sînt discutate pe larg. Filozofia lui Schopenhauer este urmărită prin raportări la Leopard t şi Haşdeu o respinge. In combaterea pesimismului este invocată concepţia de viaţă a poporului, caracterizată tocmai prin optimism.  Există în această conferinţă un
87
pasaj, cu deosebire important, întrucît ne relevă poziţia de luptător ă lui Haşdeu. „Noi, optimiştii, vedem foarte bine că multe în lume se petrec adesea nu aşa cum .ar trebui să se petreacă : apărătorul zîm-beşte şi apăsatul îşi îneacă plînsul, trîndă-via se tolăneşte pe tapete şi munca asudă pentru un codru de pîine, şarlatanul cîş-tigă şi dreptul pierde, nevinovăţia e batjocorită şi neruşinarea se răsfaţă strălucind ca noroiul la lumină, bălăriile ascund şi înnăbuşesc trandafirii, şi cîte şi mai cîte, dar văzînd toate acestea noi totuşi credem cu tărie, pentru individ ca şi pentru naţiune, că răul nu e universal şi esclusiv, că multe sînt bune, că binele e dator să dea piept cu răul fără sfială şi fără cruţare". Mărturisindu-şi încrederea în triumful binelui, combătînd pesimismul, Haşdeu ne apare în literatura veacului trecut ca unul dintre scriitorii noştri care 1-a respins cu mai multă energie. A respins cu energie adică filosofia lui Scbopenhauer, idolul Junimii.
Ar fi să săvîrşim o eroare dacă n-am observa că într-o conferinţă ca aceasta dăm şi peste ieşiri naţionaliste, cu totul condamnabile. Haşdeu opune cosmopolitismului junimii un principiu - în esenţă just - acela al preţuirii valorilor naţionale.
•Junimea susţinea interese străine la noi, în special ale Germaniei lui Bismark, acele tendinţe de înfeudate, pe care, susţinute de monarhie, le exercita capitalul german. Sînt cunoscute pledoariile întemeietorilor Juni mii şi îndeosebi ale lui Maiorescu împotriva intereselor poporului romîn şi în favoarea reprezentanţilor capitalurilor străine Aceştia se îndeletniceau cu tot felul de speculaţii, între care e suficient să pomenim de concesiunea drumurilor de fier, ruinătoare pentru poporul romîn. Haşdeu observa legăturile care existau între junimişti şi capitalurile străine. El nu face însă. distincţie, cum face oînd e. vorba de raniini, între streinii exploatatori şi exploataţi. Această neînţelegere trădează limitele gândirii lui Haşdeu şi făgaşul naţionalist pe care ea apuca. Fenomenul se întîlneşte şi' la alţi .scriitori ai vremii împinşi să atribuie, sub presiunea ideologiei
burgheze, cauza răului social „străinismului" şi să adopte atitudini xenofobe, mer-gînd pînă la cele mai întristătoare orbiri. . Ca şi în cazul lui Eminescu, alunecarea în naţionalism, pe lingă faptul că îngustează cknpul criticii lui Haşdeu, a permis ideologilor naţionalismului să înscrie în mod abuziv numele scriitorului pe steagul lor.
,Un ultim moiment din lupta lui Haşdeu împotriva Junimii^ asupra căruia ne mai oprim, aduce în discuţie noi fapte, despre care nu s-a vorbit pînă acum. în cursul anului 1902, Haşdeu publică în Voinţa naţională mai multe articole. Sîntem în cei din urmă ani de viaţă ai lui Haşdeu, cînd acesta, în urma unui concurs de împrejurări, între care şi pierderea fiicei sale, căzuse în misticism. Nu numai atît. Haşdeu căuta chiar să-1 'justifice ştiinţific, ajungînd la practicarea spiritismului. Aceştia sînt şi anii în care naţionalismul său îmbracă formele cele mai condamnabile, prin ieşirile şovine la adresa unor naţionalităţi conlocuitoare. Erorile lui Haşdeu sînt însă şi de altă natură. Aşa, de pildă, el crede că ţaţa putea fi salvată prin intervenţia unei personalităţi. Credeau, de fapt, ia fel, Via-huţă, Caragiale şi alţii. Haşdeu identifică acea personalitate salvatoare în persoana regelui. într-un articol, cunoscut de altfel, Carliştii (Apărarea naţională, 1902, nr. 66) el credea posibilă chiar împăcarea, sub ochii regelui, a celor două partide politice -conservator şi liberal - cărora urma să li se alăture şi unele fracţiuni care existau. Asemenea erori în gîndirea lui Haşdeu j sînt de considerat capitale. însă în acelaşi articol, Carliştii, el se situează pe poziţii juste, cind vorbeşte de Junimea, al cărei adversar se declară, ca de-a lungul întregii sale vieţi. Explică şi de ce nu acceptă ideile acestei „şcoli" : dispreţul pe care Junimea îl arăta valorilor naţionale, adică „cosmopolitismul şcolii ieşene", precum şi pesimismul. „Capii cei mai autentici şi necontroversabili ai Junimei, D. D. Maiorescu şi Carp, sînt nemţi prin cultură, şi anume din şcoala germană... a pesimistului Schopenhauer, căruia îi era ruşine de a fi neamţ. Schopenhaueriştii cei din Romînia au fost foarte consecvenţi
88
de a dispreţui neamul romînesc, de a nu-i recunoaşte nici o însuşire superioară". Cum se vede, Haşdeu se menţine pe aceleaşi poziţii în ce priveşte lupta împotriva Junimii, chiar şi în acei ani cînd în gîndirea sa surprindem inconsecvenţe care îl duc la săvirşirea unor mari erori -naţionalismul şi misticismul împins pină la spiritism. Că Haşdeu duce şi acum o luptă consecventă contra Junimii se poate demonstra şi prin alte documente. Am invoca aici încă unul singur. E vorba anume de articolul Şcoala Carp-Maiorescu, apărut în 21 aprilie 1902, tot în Apărarea naţională. într-un iei, acest articol e unul de concluzii, de vreme ce Haşdeu arată că atît poziţia politică a Junimii cît şi ideile pe care societatea ieşeană le promova au rămas de-a lungul deceniilor, în esenţă, neschimbate : ,,d. P. Carp şi Maio-rescu nu s-au schimbat întru nimic de la ¡867 pină astăzi, sint şi vor rămîne cosmopoliţi ; pesimişti... acum oa şi în trecut". Din vreme în vreme însă, ţine să specifice Haşdeu, „capii" Junimii vorbesc de „evo-luţiuni politice" anume pentru a înşela opinia publică.
Cînd, mai de vreme cu o lună, publicase articolul CarUştii, în oare lega salvarea ţării de intervenţia unei personalităţi, care i se părea a fi regele, cuvintele lui Plaşdeu, cunoscut luptător împotriva monarhiei, stîrniră nedumeriri. în articolul Şcoala Carp-Maiorescu, el se simte obligat să vină cu noi precizări. Este, aici, reafirmată ideea că o mare personalitate, situată în afara intereselor partidelor politice, putea contribui la îndreptarea situaţiei grele în care se găsea ţara noastră. Să reţinem că sîntem în 1902, aşa dar numai cu cîţiva ani înainte de izbucnirea răscoalei din 1907. Haşdeu atribuie şi acum rolul salvator regelui, persistând în vechea eroare. Intelectual preocupat de soarta poporului, el caută soluţii. Le caută însă în altă parte, unde nu le putea găsi. Este foarte interesant să observăm totuşi că nici acum, cînd cerea ca regele să ia anume iniţiative, nu renunţă la independenţa sa de gîndire. El şi atrage atenţia că nu poate fi considerat printre : „pala-
tişti şi eu unul - scrie Haşdeu - n-am fost şi nu voi fi în vecii vecilor servitor al Maiestăţii sale".
Haşdeu considera oportună prezenţa regelui, cum reiese, în măsura în care ar fi trecut la măsuri energice îndreptate împotriva coaliţiei burghezo-imoşiereşti. Aceasta nu se putea pretinde regelui, legat prin tot felul de interese de coaliţia burghezo-mo-şierească şi nu de popor.
Mai e de stăruit asupra unei probleme. Junimea se afişa a fi numai societate literară, deşi, în fond, nu era de loc aşa. Nici chiar întemeietorii ei nu erau scriitori, ci în primul rînd oameni politici. Junimea desminţea oficial, cum am văzut, că revista Convorbiri literare ar fi fost un organ al societăţii ieşene. Separînd mereu politica de literatură, pretinzîndu-se a fi numai societate literară şi uzînd şi de alte mijloace, asupra cărora nu stăruim aici, Junimea a fost frecventată, temporar, de scriitori ca Eminescu, Creangă, Slavici. Garagiale .Se pune întrebarea dacă Haşdeu a ştiut să facă distincţie, să zicem, între Ollănescu-Ascanio, autor de piese de teatru şi Garagiale, între un Şerbănescu şi Eminescu. Cum a şi reieşit, Haşdeu critică Junimea în general, pentru poziţia ei politică, dar nu odată se ocupă şi de scriitorii care publicau în Convorbiri literare. Poezia iui Eminescu face obiectul a numeroase intervenţii, care sînt măcar în parte îndreptăţite. Căci în critica sa, Haşdeu nu era de acord cu laturile întunecate ale poeziei lui Eminescu. Multă vreme însă el nu va face distincţie între marele poet şi ceilalţi care umpleau cu versuri coloanele Corvorbirilor literare. Avea însă să depăşească acest stadiu de înţelegere şi pot fi aduse în discuţie documente foarte importante. Este de pomenit necrologul scris de Haşdeu la moartea lui Eminescu şi publicat în Revista nouă (1889, tir. 6). O bună parte din acest necrolog se referă ia meritele lui Eminescu, pe care Haşdeu, mai mult decît alţii, ţine să le elogieze... „...meritul lui cel covîrşi-tor, un merit de principiu, este acela de a fi voit să introducă şi de a fi introdus în poezia romînească adevărata cugetare ca
89
fond şi adevărata artă ca formă". Fără să pomenească anume, Haşdeu învinuia „nenumăraţii înţelepţi" care, cu rol important în conducerea ţării, nu i-au creat poetului condiţii prielnice de muncă, constrîngîn-du-1 să se angajeze în „proza de toate zilele a sterpelor lupte" politice de atunci, pentru a fi muritor de foame. Chiar dacă nu dă nume, Haşdeu critica junimea, ai cărei întemeietori aveau, cum ştim, amestec în conducerea ţării. Am mai da un exemplu : In articolul Şcoala Carp-Maio-rescu, .Haşdeu ia apărarea lui iCaragiale, învinuit de Caion de plagiat. Caion cerea sprijinul lui Haşdeu, dînd acţiunea sa ca antijunimistă. Cuvintele de răspuns ale lui Haşdeu merită să fie reţinute. O dată pentru faptul că el îl denunţă pe C. A. Io-nescu (Caion) ca junimist prin practicile sale, chiar dacă se declara împotriva acelora. Era un junimist, spune Haşdeu, prin aceea că urmărea să se ridice „sus şi iute" şi ca să izbutească, lovea „în cei cu trecutul cîştîgat prin muncă". Caion exemplifica, prin purtarea sa, unul din principiile Junimii - „ale acestei înveninate şcoli". învinuirile de plagiat, venind din partea unui „nimeni", se cuveneau considerate ca fără însemnătate. Căci I. L. Ca-ragiale, conchidea Haşdeu, făcea onoare poporului romîn. Cum se vede, un contemporan cu marii clasici nu-i consideră pe aceştia ca aparţinînd unei şcoli literare şi cu atît mai puţin Junimii.
Cîteva concluzii se impun. Junimea prin poziţia sa politică, cit şi prin ideile puse
în circulaţie de reprezentanţii acestei „înveninate şcoli" - să folosim caracterizarea lui Haşdeu - nu se putea să nu. determine o mişcare largă de împotrivire. în cuprinsul acestei mişcări, mult mai ample decît a vrut să arate vechea noastră istorie literară, distingem cel puţin două poziţii. „Contemporanul" duce lupta împotriva Junimii, îndeosebi prin C. Dobrogeanu-Ghe-rea, de pe poziţiile înaintate ale clasei muncitoare. însă nu toţi scriitorii noştri au putut ajunge, în condiţiile de atunci, la o asemenea orientare. Ei fac, cu toate acestea, în lupta împotriva Junimii, front comun, fapt care nu este de loc fără însemnătate. Erau îndemnaţi să ia atitudine faţă de Junimea, de vederile lor democratice, de spiritul popular al creaţiei lor. Haşdeu e dintre aceştia. Cercetări întreprinse şi în legătură cu alţi scriitori nc vor conduce la aceeaşi încheiere. Cum documentele arată, Haşdeu ocupă în lupta împotriva Junimii un loc de frunte, fiind şi cel dintîi care dă semnalul începerii ei. A recurs la toate mijloacele care i^au stat la îndemînă, de unde şi aspectele extrem de variate pe care le îmbracă lupta antijunimistă a acestui scriitor. Să mai reţinem, în fine, că vechea istorie literară dădea ca trăsătură dominantă a activităţii lui Haşdeu - inconsecvenţa. Această părere, în lumina documentelor, nu se verifică. Dimpotrivă, într-o problemă fundamentală, lupta împotriva Junimii, atitudinea scriitorului ni se relevă uimitor de consecventă.
90
CUNOAŞTEREA VIEŢII,
LEGĂTURA CU VI AŢA-O PROBLEMĂ PRINCIPALĂ DE CREAŢIE
ecesitatea cunoaşterii vieţii de către artist e o consecinţă firească a concepţiei marxist-leniniste asupra artei. Din moment ce arta e oglindirea realităţii, ■fiind în acelaşi timp creaţie, adică rezultatul activităţii creatoare a unui artist, pentru ca realitatea să poată fi oglindită, să capete expresia unei imagini artistice realiste, ea trebuie să treacă mai întîi prin conştiinţa artistului creator, .să devie deci cunoscută de el. Adevărul acesta elementar a fost formulai deosebii de pregnant de către Lenim : „Cînd autorul îşi consacră povestirile unei teme pe care nu o stă-pîneşte, rezultă ceva neartistic"
Ca să cunoască 'realitatea, scriitorul sc documentează. Afirmând aceasta, iarăşi nu spunem nimic inou. Şl — evident — nu ne .gândim doar la temele istorice, la munca depusă de Lev ToLstoi ca să reconstituie bătălia de la Borodino, sau la călătoriile lui Puşkiin în gubernia Orenburg, acolo uinde :s-au petrecut evenimentele din timpul răscoalei lui Pugaciov (pentru a scrie „Fata Căpit anului"), la intensa muncă de depistare şi de cercetare a documentelor depusă — la noi — de Mihail Sâdoveanu sau Camil Petrescu. Marii
1 Lemn despre cultură şi ar/ă, Edit. de Stat pentru Literatură Polit. Bucureşti — 1957.
MI HAI NOV1COV
scriitori s-au documentai şi în vederea elaborării unor opere din 'actualitate. Se cunoaşte cât .a muncii ,în acest sens Balzac, eîţi oameni şi cîte fapte o observat direct pentru a putea desăvîrşi ■nemuritoarele sale romane. De asemeni despre drumul puşcăriaşilor de la închisoare până la ,gară (în „învierea") şi despre cele cinci cazuri de moarte din cauza insolaţiei, Tolstoi nota în subsol : La începutul anilor 80 '■>) cinci puşcăriaşi au murit în aceeaşi zi din cauza insolaţiei în timpul marşului de la închisoarea Butîrki la gara căii ferate Nijni Novgorod". Dostoevski îi asigura şi el pe 'prietenii săi că întâmplarea relatată de Ivan lui Alioşa (asasinarea unui copil de opt ani de către ■o haită de cîini asmuţiţi de un moşier) este adevărată, indicând ziarul, numărul şi data unde a apărui informaţia. Maestrul Mihail Sadoveanu afirma cândva că întâmplarea cu care se încheie romanul „Mitrea Cocor" e autentică. Liviu Rebreanu a colindat satele unde au avut loc izbucniri mai violente ale răscoalelor din 1907, a stat de vorbă cu sute de ţărani, notând atent tot ce i se părea revelatoriu în istorisirile lor. Exemplele s-ar putea înmulţi. Dar trebuie să recunoaştem că în toate cazurile citate documentarea a urmat conceperii
2 Adică la începutul deceniului 1880—1890
91
lucrării, a fost un rezultat al intenţiei scriitorului de a scrie ceva pe o anumită temă şi mu cauza .acestei intenţii.
Deocamdată vom reţine totuşi concluzia că pentru scriitorii de seamă un efort suplimentar de cunoaştere a vieţii apare ca o necesitate, izvorâtă din dorinţa de a zugrăvi în creaţia lor „viaţa în tot adevărul ei".
Uneori se spune că de principiul acesta s-au călăuzit în exclusivitate scriitorii realişti, întrucât pentru ei corespondenţa cit mai exactă cu realitatea era o condiţie sine qua nan a creaţiei. O atare limitare oe p.are ««îndreptăţită. Romanticii li combăteau ;pe apărătorii clasicismului în primul rînd în numele respectării adevărului vieţii. Ei cereau culoare locală (deci cunoaşterea mai exactă a adevărului istoric), reprezentarea unor oameni mai vii, stăpâniţi de pasiuni umane (deci cunoaşterea mai adîncă a sufletului omenesc). De la Shelley şi Byron -şi pînă la .Puşkin şi Victor Bugo rom'anticdii au studiat cu seriozitate realitatea oglindită.
Nu au dispreţuit cunoaşterea vieţii nici reprezentanţii clasicismului, cu toate că o înţelegeau altfel. Cerinţa adevărului a fost proclamată programatic de către Boileau, de spiritul ei s-au călăuzit La Bruyere, Rac ine, Moliere, La Fontaime. Numai că pentru aceşti scriitori obiectul cunoaşterii trebuia să fie în primul jiî-nd omul în general, caracterele, virtuţile şi viciile omeneşti, considerate sub specia universalului, ceea ce era şi firesc în epoca iraţionalismului.
Doar diferitele şcoli decadente, moderniste, neagă necesitatea cunoaşterii vieţii.
Această poziţie a lor este pe de o .parte o consecinţă firească a concepţiei artistice care stă la baza acestor curente şi potrivit căreia, arta nu este o reflectare .a realităţii, iar pe de altă parte poziţia mai sus amintită exprimă interesele de clasă ale burgheziei în epoca imperialismului. Ajungând să se împotrivească istoriei, burghezia este vital
interesată în mistificarea realităţii. Dar trebuie să recunoaştem că în practica literară nici măcar decadenţii nu respectă şi nici nu pot să respecte un principiu atît de absurd. Ei neagă nu cunoaşterea vieţii în general, ci o anume cunoaştere. Creaţia lor se bazează şi ea pe studiul foarte .amănunţit al unor anumite aspecte ale vieţii şi anume al acelora care-1 înfăţişează pe om ca pe •o fiinţă ce se rostogoleşte fatal pe panta degradării şi a .însingurării. ')
în raport cu problema aprecierii estetice a realităţii, „chestiunea centrală" în jurul căreia se dă azi bătălia ideologică între cele două lumi ar iputea fi definită în felul următor : încotro se îndreaptă umanitatea ? In spre afirmarea şi mai prodigioasă a esenţei sale, adică a forţelor sale de creaţie sau în spre negarea umanităţii, spre' dezumanizare ? Trăsătura cea mai caracteristică a decadentismului în ansamblu (considerat nu pron creaţia eutărui sau outărui reprezentant, ci ca o .anumită' orientare ideologică a literaturii) rezidă tocmai în tendinţa de a demonstra artistic zădărnicirea .existenţei umane, lipsa oricărei perspective. Ca orice clasă în descompunere, ca ori ce clasă care-şi întrezăreşte cu groază sfârşitul său istoric, burghezia se .străduie să văduvească viaţa oamenilor de visuri si de visare. Arta burgheză este chemaiă să dovedească azi omului că orice zbatere şi orice aspiraţie spre progres e deşertăciune, că singura perspectivă posibilă e resemnarea. Eroul burgheziei trebuie să fie un resemnat. Astfel se şi explică, interesul exagerat al esteticii burgheze pentru o anumită latură a creaţiei dos-toevskiene. Smerenia e azi în ochii bur-
1 Unii esteticieni burghezi o recunosc cu sinceritate şi cinism. Richard Bruckmann, de pildă, scrie în „Wirklichkeit und Illusion" (Tubingen, 1957) că „imaginile subconştientului devin în literatură simboluri ale ' realităţii în „adevăratul" sens al cu-vMului... Poetul zugrăveşte un ins izolat, complet despărţit de mediul înconjurător şi complet singur, conceput ca o realitate general umană a existenţei" (pag. 330).
92
gheziei virtutea supremă. Iar argumentul hotărâtor : incapacitatea omului de a se ridica din viciu, din împărăţia josniciei şi a egoismului. Omul conformist primeşte drept răsplată pentru neîmpo-■trivlrea sa dreptul de a-şi contempla fără să se ruşineze propria sa degradare. Astfel a ajuns creaţia decadentă la tendinţa absurdă, nefirească, incompatibilă cu adevărata artă — de a promova abjecţia. Este uşor de văzut — în consecinţă — de ce uin scriitor decadent nu se poate dispensa azi nici el de o anumită explorare a realităţii. Dar obligat să demonstreze că animalicul domină existenţa umană, scriitorul decadent se simte împins să observe viaţa îşi să aducă — din băltoacele ei — elementele în măsură să confirme — cît de cit — viziunea sa estetică.
Un scriitor legat de lupta clasei muncitoare şi de ideologia socialistă are o misiune diametral opusă. Despre ori ce ar scrie, el se simte chemat să demonstreze artistic dreptul omului de .a nu-şi pierde nici o clipă încrederea în sine. De aceea, în opoziţie cu scriitorul decadent, el va căuta în viaţă şi va aduna acele tipuri, fapte, gesturi, atitudini, care îl înalţă ipe om, care pun în valoare esenţa sa umană, forţele sale creatoare, capacitatea omului de a se elibera de trăsăturile şi obiceiurile degradante care i-.au fost impuse de dominaţia burgheziei.
De aici tendinţa firească a fiecărui scriitor revoluţionar de a cunoaşte cît mai bine tocmai acele medii în care frumuseţea şi demnitatea omului se afirmă cel mai pregnant. De fapt căutarea şi găsirea acestor medii a jalonat şi drumul creator al lui Gorki. Spre sfârşitul vieţii, a început să le caute şi Cehov. Dar nu le-a găsit. Gorki însă, după ce a descris cu patos zvâcnirile puternice dar deşarte ale umanităţii în lumea vagabonzilor, după ce a consemnat cu tristeţe amară stingerea treptată a cutezanţelor umane m activitatea intelectualităţii, după ce a înfierat ca pe o inamică a omului lumea burgheză şi
mic burgheză — a găsit în cele din urmă ceea ce a căutat, 1-a găsit pe Danco cel pământean, pe „omul cel mândru", pe „omul rebel", în persoana muncitorului revoluţionar. Astfel s-au născut „Duşmanii", „Mama" „Vara", chipul lui Kutuzov din „Viaţa lui KHm Samghin".
Ga forţă socială chemată de istorie să conducă lupta pentru primenirea revoluţionară a umanităţii, clasa muncitoare constituie .totodată şi .mediul cel mai prielnic pentru afirmarea ei. Lupta clasei .muncitoare pentru-zdrobirea capitalismului şi organizarea societăţii socialiste este totodată şi lupta pentru om, pentru libertatea şi înălţarea sa.
lată de ce un scriitor nu se .poate considera azi luptător — prin creaţie — pentru viitorul socialist şi comunist 'al omenirii, dacă nu cunoaşte viaţa clasei muncitoare şi nu reflectă superioritatea năzuinţelor şi realizărilor acestei clase.
Concluzia aceasta a fost subliniată recent şi într-un substanţial articol apărut în „Lupta de clasă". Ocupîndu-se de activitatea de ¡partid din Uniunile dci creaţie, de necesitatea întăririi continue a legăturilor dintre scriitori şi viaţa ipoporului, organul teoretic şi politic al CC. al PMR, preciza : „Nici unul din sectoarele vieţii nu poate fi străin scriitorului. Există însă un sec-tor-cheie pentru înţelegerea uriaşului proces transformator al construcţiei socialiste. Fără cunoaşterea temeinică a rolului clasei muncitoare în transformarea revoluţionară a ţării nu pot fi înţelese nici. procesul complex, multilateral petrecut în viaţa satelor, a intelectualităţii, nici schimbările hotărîtoare intervenite în morala şi concepţia despre lume a oamenilor eliberaţi de exploatare" ').
Congresul al III-lea al PMR a înarmat întregul .popor cu un program gran-
1 N. Creţu : Orientarea ideologică a literaturii şi artei — In centrul activităţii de partid din Uniunile de creaţie. „Lupta de. clasă" nr. 6/1960, pag. 74.
93
dios al desăvîrşirii construcţiei socialiste. E limpede pentru oricine că îndeplinirea acestui program va cere eforturi mari, dar mai ales presupune generalizarea atitudinii socialiste în muncă, spirit de abnegaţie, dezvoltarea sentimentelor de solidaritate colectivă, combaterea intransigentă a oricăror manifestări ale moralei şi ideologiei burgheze. Inir-un cuvî.n.t, presupune generalizarea şi întărirea conştiinţei socialiste.
Scriitorii se simt datori să contribuie prin operele lor la accelerarea viitoarei construcţii socialiste. Asupra acestei sarcini majore atrăgea atenţia scriitori or şi Nikita Sergheevici Hruşciov, vorbind în faţa celui ',de ,al tnailea congres al scriitorilor sovietici '). Este evident însă că scriitorii nu vor putea îm-
1 Foarte clar şi foarte convingător a fost A0niAL această sarcină si în raportul lui A. A. Surkov. Pentru a defini cit mai lapidar principala datorie de astăzi a literaturii sovietice, Surkov a citat două ■ pasa-gu din raportul lui N. S. Hruşciov la Congresul al XXl-lea al P.C.U.S. '
„Pentru itrecerea la comunism este necesara nu numai o bază tehnică materială dezvoltata, ci şi un înalt nivel de conştiinţă al tuturor cetăţenilor societăţii. Cu cît va i mai ridicată conştiinţa maselor de milioane, cu,atît mai încununată de succes va fi opera de îndeplinire a planurilor de construire a comunismului". Şi :
„Pentru a ajunge la comunism, cea mai dreapta şi perfectă societate, în care vor ieşi pe deplin la iveală cele mai bune trăsături morale ale omului liber, trebuie să educam omul viitorului, încă de pe acum trebuie dezvoltată la oamenii sovietici- morala comunistă, la baza căreia stă devotamentul faţă dc comunism si intransigenta ţaţa de duşmanii lui, conştiinţa îndatoririlor sociale, participarea activă la munca pentru binele societăţii, respectarea liber consimţită a regulilor fundamentale dc convieţuire umană, ajutorul reciproc tovărăşesc cinstea şi sinceritatea, intoleranta fată de cei care încalcă ordinea socială".'
Concluzia ce trebuie extrasă dc aici pentru orientarea viitoare a literaturii este'formulata în continuare cu precizie maximă : „Aceste cuvinte definesc conţinutul de idei şi conştiinţa morală a viitoarelor noastre opere. In ele sînt arătate în mod succint şi expresiv principalele trăsături ale chipului moral al omului societăţii comuniste".
plini aceste sarcini decît în cazul în care vor înţelege şi-şi vor însuşi ei înşişi conştiinţa socialistă, se vor pătrunde de ea. Iar pentru aceasta e nevoie de un contact strîns cu clasa muncitoare, cu acea clasă Sn care — datorită rolului ei în societate — procesul de cristalizare a conştiinţei socialiste e marcat cu cea mai mare claritate. Lupta socialistă a clasei muncitoare e un exemplu pentru întregul popor. Cine altul decît scriitorul poate difuza cît mai larg exemplul acesta luminos ?
*
Unii susţin că pentru cunoaşterea vieţii nu e nevoie de un efori special lîntrucît cunoaşterea vieţii e o latură indispensabilă a talentului. Cu alte cuvinte, pentru un scriitor şi în general un ins înzestrai cu sensibilitate artistică, procesul de cunoaştere e viaţa însăşi. Tocmai pe recunoaşterea acestui adevăr indiscutabil se baza — şi se bazează încă, poate — atitudinea negativă a unor scriitori faţă de ceea ce ne-am obişnuit să-numim „documentare".
Indiscutabil, a .trăi cu intensitate viaţa poporului tău e o condiţie de existenţă a scriitorului ca scriitor. Fără o atare calitate talentul e sterp. Un scriitor care pentru a simţi pulsul vieţii poporului .are nevoie de eforturi speciale de „^documentare" se descalifică ca .scriitor1). Propoziţia .aceasta, va-
1 Din acest punct de vedere nu e lipsită de interes poate, o referire la Belinski. In studiul dedicat creaţiei lui Krîlov, marele critic nota : „caracterul popular (narod-nost) este un anume talent, care, ca orice talent este înnăscut şi nu poate fi obţinut prin nu se ştie ce eforturi de către scriitor, lata deci ca îndcmînarca în creaţie -■=■ talent iar capacitatea de a fi popular în creaţie — altfel de talent, care nu întotdeauna, ci dimpotrivă, foarte rar apare împreuna cu primul" (Opere în 3 volume, Editura de stai pentru literatură artistică Moscova 1948, voi. II, pag. 705) Pentru Belinski deci adevăratul si rodnicul talent literar începe .abia acolo unde scriitorul este popular fără eforturi suplimentare. Rămîne de văzut doar cum această ideie foarte importantă a lui Belinski trebuie aplicată în condiţiile zilelor noastre
94
labilă atit timp cit este formulată doar teoretic şi în plan general, necesită unele completări şi precizări dacă vrem s-o folosim în raport cu situaţia concretă .a dezvoltării literale în epoca de azi, în raport cu sarcinile concrete ale literaturii noastre aşa cum izvorăsc ele din lucrările Congresului al III-lea al P.M.R.
Dacă ne referim la exemplul lăsat drept moştenire de profesioniştii scrisului în literatura universală, ne dăm seama că toţi marii scriitori au reuşit să reflecte în operele lor aspectele esenţiale ale vieţii poporului şi pentru că au participat intens la dezbaterea şi rezolvarea problemelor sociale contemporane. Mai mult, ei au reuşit să reflecte la un înalt nivel artistic aceste aspecte esenţiale atâta timp cît au participat activ la viaţa timpului lor. Tolstoi, de exemplu, a reflectat minunat în creaţia sa frământările sociale şi ideologice ale Rusiei de după reformă şi de dinainte de revoluţie1), dar n-a putut să reflecte tot atît de amplu şi veridic revoluţia „pe care în mod vădit el nu a înţeles-o şi de la care în mod vădit s-a dat înlături" z,). Dacă cercetăm cu amănunţime creaţia lui Gorki observăm că pînă şi în această operă, oare te uimeşte prin varietate şi multilateralitate, experienţa de viaţă a scriitorului se reflectă foarte inegal. De pildă : scriitorul care a descris cu .atîta forţă lupta revoluţionară a clasei muncitoare ruse, a scris „povestirile" sale „italiene", însă, de bună seiamă, ca „observator". Trăind mai mult sau mai puţin izolat în
1 Lenin defineşte clar această perioadă folosindu-se dc un citat din „Ana Karc-nina" : „La noi toate s-au răsturnat şi abia se rînduiesc din nou" — susţine Konstantin Levin pentru a justifica o anumită orientare a preocupărilor sale. Reproducând această frază, Lenin adaugă : „cu greu s-ar putea imagina o mai precisă caracterizare a perioadei dintre anii 1861 şi 1905". (Lenin despre cultură şi artă. Editura dc Stat pentru literatură politică — Bucureşti 1957, pag. 124).
2 Voi. citat pag. 88.
insula Capri, întîlnindu-se cu emigranţii ruşi, Gorki n-avea posibilitatea să cunoască mai adînc viaţa intensă a poporului italian. In sfârşit, deosebit de bogată în învăţăminte îin legătură cu chestiunea pe care o discutăm, e şi istoria primilor ani de .dezvoltare a literaturii sovietice. Poezia din anii războiului era dominată ele o problemă principală : atitudinea faţă de realitatea (revoluţionară. Problema aceasta a despărţit literatura în două lagăre ireconciliabile : literatura sovietică şi cea antisoviética. In albia largă a literaturii sovietice s-au adunat scriitori foarte diferiţi : şi acei care în trecut participaseră la pregătirea revoluţiei (Maxim Gorki, Demian Bednîi, Serafimovici, Gladkov, etc.), şi acei care pînă la 1917 se ţinuseră mai mult sau mai puţin la >o parte de activitatea re-voluţionairă. (V. Vereseaev, V. Briusov, A. Blok şi alţii), dar caire acum o salutau cu entuziasm. In albia literaturii sovietice s-au adunat la început şi reprezentanţi .ai şcolilor literare foarte diferite : şi promotorii realismului socialist, şi mai mulţi scriitori realişti critici, şi unii simbolişti, .futurişti, etc. Atâta timp cât problema principală rămînea atitudinea faţă de revoluţie, iar criteriul despărţitor intre literatura sovietică şi cea .antisoviética rămînea în primul rînd cel politic, apartenenţa la şcoli artistice diferite era compatibilă cu .adeziunea la revoluţie şi ALexandr Blok putea să scrie — folosind încă o parte din procedeele sale artistice preferate —celebrul poem „Cei doisprezece" — cea mai frumoasă lucrare de glorificare a revoluţiei din acei ani.
Situaţia s-a schimbat radical în anii următori. După victoria în războiul civil, a început perioada reconstrucţiei şi construcţiei paşnice. A apărut o realitate nouă — realitatea socialistă. Problema literară fundamentală nu mai rămînea doar atitudinea faţă ele revoluţie, ci reflectarea .realităţii revoluţionare. Şi iată că, .abia atunci s-a pus pc primul plan al discuţiilor ideologko-
95
literare chestiunea metodei. In literatură s-a încadrat im detaşament   nou de scriitori  (Şolohov, Fadeev, F urina nov, Isakovski, Bezîmenski, Vsevolod Iva-nov, etc.) care — după o expresie uzuală — au venit -în- sălile redacţiilor înconjuraţi de mirosul prafului de puşcă. In legătură cu sarcina reflectării realităţii revoluţionare, aceşti scriitori aveau faţă de confraţii lor mai vînstnici şi mai experimentaţi un avantaj imens ; cunoaşterea nemijlocită a realităţii revoluţionare. Acest detaşament nou a adus în literatură opere ca „Ceapaev" de Fur-manov, „Povestirile de pe Don" şi ,, Pe Donul liniştit" de Şolohov, „Infrînge-rea" de Fadeev, „Gîndul despre Opa-nas" de Bagriţki, „Sîrme în paie" de Isakovski, „Aşa s-a călit    oţelul" de N. Ostrovski, ş.a. Realismul socialist s-a impus şi a învins în lupta înverşunată cu manifestările ideologiei burgheze (devenite mai accentuate în anii NEP-utui), dar şi în întrecerea creat oare cu alte metode de creaţie. Cu tot talentul lor incontestabil, scriitori ca Vereseaev, Alexei Tolstoi, Konstanlin Fedin, Andrei Malîşkin, se loveau de mari dificultăţi atunci cîmd legile inexorabile ale construcţiei epice îi obligau să reflecte multilateral realitatea revoluţionară (chipurile de comunişti în romanul „Oraşe şi ani" de K. Fedin, romanul „Surorile" al lui Vereseaev, „Oraşe albastre" de A. Tolstoi, etc.). Drept urmare au început să se documenteze. A urmat perioada deplasărilor masive şi îndelungate ale scriitorilor în diferite centre industriale, pe şantiere, în regiuni îndepărtate. Din acest vast şi entuziast contact cu viaţa au izvorît nenumăratele romane ale construcţiei socialiste apărute în anii 1930—40. Şi nu întîm-plător, de asemenea, după cunoaşterea adîncă şi multilaterală a realităţii sovietice, Alexei Tolstoi a reuşit să desăvârşească splendida sa epopee „Calvarul".
Din cele cîteva exemple expuse mai sus rezultă că în dezvoltarea vieţii pot
exista momente şi chiar peţrioade mai ândelungate în care simpla prezenţă în actualitate să nu m'ai fie suficientă pentru reflectarea ei multilaterală, perioada care reclamă cu stringenţă o atitudine activă, plină de .iniţiativă în procesul de cunoaştere şi studiu  al realităţii. Printr-o   asemenea   perioadă trece în prezent şi poporul nostru. Dezvoltarea realităţii se caracterizează în primul ■râd printr-un ritm accelerat, prin apariţia continuă de fenomene şi 'probleme noi, a căror rezolvare ridică neîntrerupt sarcini şi probleme noi, etc. La 23 August 1944, forţele patriotice organizate şi conduse de Partidul Comunist răsturnau dictatura fascistă declanşlnd astfel   revoluţia   populară ; în martie 1945 (după şase luni deci) a venit la cînma tării un guvern în   care clasa muncitoare avea poziţii predominante : în noembrie 1947 au fost izgoniţi ultimii reprezentanţi ai burgheziei din guvern ; în luna decembrie a aceluiaşi an a fost do'borîtă monarhia ; la şase luni după aceasta s-a înfăptuit actul revoluţionar   al  naţionalizării, pentru ca abia la alte cîteva luni, prin Hotărirea plenarei   din   3-5   martie    1949 a CC. al P.M.R. să înceapă lupta pentru transformarea' socialistă a agriculturii. Au urmat anii eforturilor febrile pe pianul industrializării ţării, primul plan cincinal, planul de electrificare, Congresul al II-lea al P.M.R. care a elaborat obiective    de    uriaşă importantă. Aceste obiective au fost atinse, iar acum Congresul al III-lea a înfăţişat în faţa ţării o perspectivă şi mai grandioasă, la canatul căreia se profilează momentul în care construcţia socialismului va fi desăvîrşită în ţara noastră şi vom putea începe şi noi construcţia comunismului. După cum a spus-o şi tovarăşul Nikita  Sergheeviici Ffruşciov la marele miting al oamenilor muncii din capitală din ziua de 25 iunie a.c, Congresul al III-lea a elaborat planuri atît de grandioase   încît   îndeplinirea lor „va situa Romlnia socialistă în rîndu-
96
rile celor mai înaintate si dezvoltate ţări".
De bună .seamă :un ritm atît de impetuos de dezvoltare îl' obligă ,pe .scriitor să caute modalităţi practice, concrete, care să-i permită .să simtă în mod continuu pulsul ţării,- să se ţină mereu în p,as cu progresele construcţiei socialiste, cu năzuinţele şi interesele poporului, cu creşterea neîncetată a conştiinţei socialiste a oamenilor muncii.
De cea mai mare importanţă din acest punct de   vedere   este   aprecierea cuprinsă .în Raportul CC. al P.M.R. prezentat la Congres de tovarăşul Gheor-. ghiu-Dej şi potrivit căreia „in prezent activitatea ideologică, munca de lichidare a înrîuririlor educaţiei burgheze din conştiinţa oamenilor este tărimul principal al luptei de clasă, al luptei intre vechi şi nou". Raportul ne ajută să identificăm câteva  sectoare în care aportul   creaţiei    literare   poate şi trebuie  să  fie ou  deosebire eficient. Citîndu-1   pe   Lenii.n   cu   privire la faptul   că   „făurirea   unei discipline ncJi în muncă, făurirea   unor forme noi de legături sociale  intre oameni, făurirea unor forme şi metode noi de antrenare a oamenilor în muncă... este o muncă ce necesită mulţi ani şi multe decenii" — tovarăşul Gheorghiu-Dej a adăugat că „partidul nostru desfăşoară o intensă activitate pentru dezvoltarea conştiinţei socialiste şi a noilor trăsături de comportare a oamenilor, pentru plămădirea omului nou, membru demn al societăţii socialiste". Este firesc ca în   această   .activitate   partidul să se poată sprijini pe aportul scriitorilor, a căror creaţie este chemată pe de o parte să   reliefeze   pregnant, într-un spirit exemplar,  fenomenele   înaintate, toate faptele care vorbesc despre eroismul şi forţa de abnegaţie a constructorilor socialismului, despre creşterea conştiinţei lor socialiste, iar pe de .altă parte să combată şi să stigmatizeze toate manifestările .negative, toate atitudinile care vădesc persistenţa ideologiei bur-
gheze, fie că e vorba de rămăşiţele vechiului regim sau de influemţele lumii capitaliste. Cu cît mai eficient va propaga noul, ânfierînd aspectele retrograde ale realităţii, cu atît mai substanţială va fi contribuţia literaturii la îndeplinirea sarcinilor trasate de Congresul al IlI-lea al P.M.R.
Activitatea literară implică astfel şi o altă sarcină deosebit de importantă şi anume „evidenţierea superiorităţii socialiste asupra capitalismului". Nu încape îndoială că această evidenţiere este şi principala sarcină a scriitorilor noştri în frontul literaturii progresiste mondiale.
Experienţa literaturii noastre de după 23 August 1944 ca şi experienţa vastij a literaturii sovietice şi a altor literaturi din ţările (Socialiste arată că sarcinile enumerate nu pot fi îndeplinite de-cît cu condiţia îndreptării hotărîte a literaturii spre  temele   actualităţii. De bună seamă, la educaţia socialistă a oamenilor muncii pot contribui şi opere scrise în spiritul ideologiei socialiste dar care tratează    subiecte dintr-un trecut mai îndepărtat sau mai apropiat din istoria poporului.   Partidul nostru nu s-a pronunţat vreodată pentru îngustarea tematicii literare. Dimpotrivă, milităm pentru o cât mai variată arie de teme, genuri şi stiluri literare. Problema trebuie pusă astfel : care teme sânt cele mai eficiente pentru îndeplinirea sarcinilor concrete ale zilei de azi. Nu putem accepta în nici un fel idee a de a face literatură  „în general", să acceptăm situaţia — pe care încă Belinski a înfierat-o cu mînie — când „scriitorul scrie cîte   ceva, cititorul  citeşte cîte-ceva". Literatura noastră este o „parte-integrantă a cauzei generale a proletariatului". In consecinţă, este firesc ca-preferinţele tematice ,ale scriitorilor sase îndrepte spre acele sectoare ale vieţii în care se decide victoria construcţiei socialiste.
Dealtfel, procedând aşa, scriitorii-contemporani continuă — în condiţii:
7 — Viaţa  Rornînească nr. 7
97'
noi — o veche -tradiţie a literaturii noastre. Nu considerau oare .paşoptiştii că misiunea principală a literaturii este de a trezi conştiinţa naţională şi socială, de a ridica oamenii la lupta eliberatoare ? Iar mai târziu, nu afirmau oare reprezentanţii realismului critic în •epoca de consolidare a capitalismului, •că demascarea falsităţii, corupţiei şi a .făţărniciei regimului burghez este datoria lor principală ? Urmaşii lui Caragi-ale, Eminescu, Creangă şi Slavici şi-au îndreptat atenţia -spre viaţa crîncen de grea,a exploataţilor. Chiar fără să vadă în mod limpede „calea izbăvirii", scriitorii realişti ai secolului al XIX-lea de la Coşbuc, Vlahuţă, Delavrancea şi până la Sadbveanu şi Arghezi au susţinut cauza celor mulţi. Pe urmele lor — dar înţelegând într-un mod nía i profund misiunea socialistă a literaturii, sub îndrum ar eţa directă a Partidului Comunist — au început opera grea de pionierat pe tărâmul unei literaturi realisţ-so-eialiste scriitorii revoluţionari din deceniul al IV-lea ,al veacului nostru.
Iată cît de bogată şi plină de exemple strălucite e tradiţia pe care urmează să -o dezvolte scriitorii eipocii de desăvârşire a construcţiei socialiste
Ca să fie eficientă din punct de vedere social, literatura trebuie să intervină activ in viaţă. Iar a interveni azi .activ în viaţă înseamnă a arăta cum se îndeplinesc sub conducerea partidului sarcinile curente ale, -luptei în sectorul economic, social, politic, cultural. Drumul nostru spre ţintă se bazează pe cunoaşterea şi aplicarea legilor obiective ale dezvoltării sociale, însă istoria o iac oamenii. Construcţia socialismului înseamnă în ultimă instanţă suma de nenumărate eforturi umane pentru îndeplinirea şi depăşirea planului, pentru descoperirea de rezerve interne şi economii, pentru inovaţii şi raţionalizări, pentru însuşirea tehnicii noi şi creşterea productivităţii muncii, pentru scăderea preţului de cost şi ridicarea calităţii, pentru continua lărgire şi întă-
rire a sectorului socialist al agriculturii, pentru atragerea milioanelor de oameni în munca -obştească, pentru creşterea influenţei opiniei .publice colective asupra conştiinţei individuale, pentru combaterea individualismului, a naţionalismului şi a ailor manifestări ale ideologiei burgheze, pentru educaţia socialistă, pentru ridicarea nivelului de trai, pentru o viaţă liberă, bogată, îmbelşugată. Toate acestea nu pot fi dobândite şi înfăptuite decât prinir-o activitate zilnică, perseverentă, tenace, eroică, o activitate desfăşurată de oameni, avînd însă totodată o însuşire minunată : în focul ei sa transformă nu numai viaţa, dar şi oamenii.
Cine oare e chemat să descrie viu, puternic, antrenant, această minunată epopee a eflorescentei forţelor poporului nostru dacă nu scriitorii?
Cine să atragă atenţia oamenilor asupra exemplelor celor mai înaintate, demne de a fi urmatei ? Cine să combată rămânerile în urmă, greşelile, slăbiciunile ? Cine să insufle încrederea oamenilor muncii arătând în tablouri elocvente că forţele noului sînt azi în ţara noastră — ca rezultai al muncii Partidului — infinit mai puternice deoît forţele vechiului ? Cine să-i înveţe pe oameni cum trebuie cultivat noul pentru înfrângerea vechiului ?
Oare a avui vreo altă generaţie de -scriitori în istoria literaturii noastre o misiune atît de nobilă ?
E o misiune nobilă, dar grea. Perfect adevărat. Dar cum să nu repetăm cuvintele lui Maiakovski : unde şi care om însemnat a ales un drum mai uşor şi mai bătătorii ?
De bună seamă e mai uşor de scris despre trecui. Şi nu putem condamna pe vreun scriitor pentru că scrie despre trecut. In ansamblul literaturii trebuie să apară şi opere dedicate studiului realist al trecutului; când'însă — în ansamblul literaturii — greutatea specifică -a lucrărilor pe teme actuale e insuficientă, poporul muncitor e îndrep-
<98
tăţit să ceară mai mult de la întreaga
c o lect i vil a t e s c ni it or ic e as c ă.
Noi combatem „teoria 'distanţei" nu
pentru a interzice cutare sau cutare
teme, ci pentru că această tqorie îi dezorientează pe scriitori, îi împiedică să înţeleagă de ce datoria principală a literaturii realist-soeialiste e reflectarea actualităţii.
Decit să repetăm pînă la epuizare cum o mai fac unii din păcate — că e mai simplu să scrii despre trecut şi să aştepţi pînă ce contemporanii vor selecta singuri valorile estetice, mult mai just este să angajăm o discuţie calmă şi concretă în jurul problemei : de ce unele opere închinate actualităţii sînt mai slabe ? de ce unele reprezentări literare ale unor eroi ai zilelor noastre sînt încă schematice ? de ce constructorii socialismului cîteodată se mai declară nes a tis făcu ţi de acele cărţi în care se descrie propria lor viaţă ?
Răspunsul îl găsim tot în raportul CC. al P.M.R. prezentat de tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Congresul al Iiî-lea al Partidului : „pentru aceasta se cere, în afară de talent, lichidarea a tot ce-l poate îndepărta pe artist de popor — spirit de castă, individualism, tendinţa de a făuri opere pentru uzul unui cerc îngust de „aleşi" ; se cere îndeosebi cunoaşterea aprofundată a realităţilor, studierea lor îndelungată, contactul viu, permanent, al artistului cu oamenii muncii — viitorii eroi ai operelor sale. Numai astfel în paginile cărţilor, în operele de artă va pulsa din plin viata noastră atîl de bogată, cu faptele ei măreţe,- cu ideile ei nobile, cu luptele ei victorioase".
Se cere ficărui scriitor şi artist să mediteze îndelung asupra acestor îndrumări oliine de înţelepciune pentru a extrage din ele toate concluziile practice, necesare activităţii sale de creaţie.
De Ce se întunolă uneori ca romanele, nuvelele, piesele de teatru sau poemele unor autori, scrise pe teme actuale, cu toate bunele lor intenţii—- să
apară fade, lipsite de viaţă, anoste, neconvingătoare ? Cauzele sînt multiple. Uneori se răzbună slaba pregătire ideologică — care-1 împiedică pe scriitor să descifreze esenţialul în viaţă. Uneori însă — şi se pare că acest caz este mai frecvent astăzi — de vină este necunoaşterea vieţii. Creaţia literară se desfăşoară prin însăşi natura ei într-un plan    concret-senzorial. E un adevăr banal, îndeobşte cunoscut, dar pe care ne simţim datori să-1 reamintim mereu. O operă literară numai atunci va putea fi bună, veridică, puternică, conv.ingă-toare: lCÎn'd pri!n intermediul ei cititorul va căpăta — dacă ni se îngăduie, expresia — senzaţia aproape „fizică" a adevărului vieţii. Iar o atare senzaţie se capătă doar .atunci cînd nu numai datele   generale   (sau schemele) conflictului sînt într-un fel sau altul corespunzătoare vieţii  (sau plauzibile), ci atunci cînd acestora li se va adăuga atmosfera tot atît de veridică a mediului în care se desfăşoară acţiunea, felul firesc de a fi al protagoniştilor, autenticitatea limbajului, credibilitatea perfectă a întregului complex de gesturi şi atitudinii din care se constituie treptat ..lumea de sine, stătătoare plămădită de artist. Dacă ne vom adresa — Dentru a extrage învăţămintele necesare —unei opere   atît de strălucite cum este cea a lui Şolohov, vom constata că la acest mare maestru al literaturii oan.temipora.ne pînă şi sistemul mijloacelor poetice de expresie (epitete, comparaţii, metafoare)   este  extras întotdeauna din elementele mediului descris. Fiind vorba de cazacii   ţărani de pe stepa Donului, la Şolohov o cicatrice este ca „o brazdă adîncă ce se pierde, în tufişul părului...", un om rănit umbla ca „pe un cîmp proaspăt arat", o femeie la mînie îşi umflă nările ca un cal cînd aude goarna, .iar sufletul lui Grigorii Melehov după moartea Ax.imiei e ca un cîmp negru, ars de focul ce a mistuit tot ce e viu pe pămînt... Exemple asemănătoare ar putea fii extrase din poe-
7*
99
mul lui Tvardovski „Vasilii Tiorkin" şi din multe alte opere ale scriitorilor sovietici.
încă la Congresul al II-lea, Partidul a pus în faţa scriitorilor sarcina ridicării nivelului artistic de realizare a operelor literare. Această sarcină se impune cu şi mai multă stringenţă în momentul de faţă. Pentru împlinirea ei <> necesară cunoaşterea vieţii.
Poporul nostru înfăptuieşte azi planuri grandioase. îndeplinirea sarcinilor actuale presupune împletirea celor mal variate preocupări : tehnice, organizatorice, economice, politice, cultural-morale, etc. Viaţa devine din ce în ce mai complexă. Problemele colectivului se împletesc din ce în ce mai indisolubil cu cele individuale. Cum să se evite pericolul tehnicismului ? Pericolul neglijării vieţii initime ? Sau dimpotrivă cel al exagerării preocupărilor intime? In rezolvarea tuturor -acestor probleme de creaţie nici o formulă apriorică nu-1 poate ajuta pe scriitor. Singura cale de razolvare a lor o oferă identificarea cu năzuinţele, -frământările şi eforturile zilnice ale constructorilor socialismului. Intrucîi toate problemele enumerate sini p'înă taurină probleme umane care se rezolvă prin încordarea tuturor facultăţilor umane, scriitorul nu va putea niciodată să le facă familiare cititorilor şăi dacă .nu va şti să le descrie în deplina lor autenticitate.
Din tezaurul inepuizabil de învăţăminte pe care-1 conţin lucrările Congresului .al III-lea al P.M.R. vom extrage pentru exemplificare doar două aspecte
Dezbaterile Congresului au arătat elocvent că Partidul nostru se bucură de un prestigiu incontestabil în mişcarea muncitoreiască internaţională şi pentru că — mai ales în ultimii ani — organizaţiile de partid au începui să se preocupe din ce în ce mai competent de conducerea economică, de rezolvarea concretă a problemelor economice. Victoria aceasta ise concretizează deseori
în nişte rapoarte aparent destul de seci : acolo şi acolo s-a descoperit cutare posibilitate de reducere a cheltuielilor de regie, s-au făcut atâtea inovaţii, s-au redus cu atît la sută consumurile specifice, etc. Dar în spatele fiecăruia dintre aceste rezultate se găsesc nenumărate eforturi omeneşti, nopţi nedormite, irămîntări, înfruntări intre caractere, stări de spirit dramatice, bucurii ale succesului, etc. Către această latură — cea mai vie — a construcţiei socialismului este chemat să-şi îndrepie atenţia scriitorul.
La Congres s-a vorbii destul de mult despre succesele mari ale celui mai înaintat sector al agriculturii socialiste r gospodăriiile agricole de stai. Unii cred poate că tema e pur tehnico-agni.colă.. Nicidecum : 'eforturile oamenilor, conştiinţa lor, spiritul lor de sacrificiu, forţa partidului de a mobiliza masele - - au decis şi aici bătălia.
Şi cîte bătălii de acest fel nu ne aşteaptă in viitor ! A le putea descrie la un înalt nivel artistic, rămânând la stadiul unei pure contemplaţii e o ambiţie-desuetă. Munca socialistă dezvoltă în oamenii caractere noi, latitudinii, realităţi sufleteşti, moduri noi de a rezolva toate problemele vieţii — de la comportarea în muncă până la etica iubirii. Acestea nu Ie poţi afla din lectură. Pe acestea trebuie ,să le trăieşti.
Problema asigurării unui „contact viu, permanent, al artistului cu oamenii muncii" e o problemă foarte amplă, cu aspecte variate —- de la cele teoretice pînă la cele practice, organizatorice. A le trata separat — a -neglija, cu alte cuvinte, strânsa legătură dintre ele. ■— ar fi o greşeală profundă. Practica de-pînă acum ne conduce într-adevăr la câteva concluzii teoretice valabile, dar ele riscă să rămână literă moartă dacă nu vor fi urmate de măsuri practice. Analiza rezultatelor — bune şi rele — observate până acum în dezvoltarea literaturii — me obligă să nu pierdem, nici o clipă din vedere esenţialul — şi
100
anume că nu e vorba doar de înţelegerea unor fenomene generale, ci de cunoaşterea aprofundată a vieţii noi în tot ce are ea mai concret sub raiportul experienţei, umane. Ritmul .transformărilor revoluţionare e .astăzi at.it de trepidant încît .numai prezenţa activă în mijlocul .constructorilor socialismului poate furniza scriitorilor material suficient pentru generalizări artistice d.e valoare. Iată de ce problema modului în care acţionează scriitorul, străduindu-se să-şi asigure o legătură cît mai strîusă cu viaţa, e o problemă principială. împotriva superficialităţii trebuie să luăm atitudine — ca împotriva unui mod' de comportare incompatibil1 cu partinitatea. Lenin îi scria lui Gorki : „dacă vrei să observi, trebuie să observi jos, acolo unde se poate vedea munca de construire a unei vieţi noi, într-o aşezare muncitorească din provincie sau într-un sat", — el se referea bine înţeles la o anumită situaţie concret-istorică a anului 1919 din Rusia Sovietică, însă conţinutul principal al acestui sfat îşi păstrează în întregime valabilitatea.   Nu   în tun plat or
Lenin a revenit asupra acestei idei şi în articolul scris pe marginea cărţii lui Todovski „Un an cu arma şi plugul".
Victoria în lupta pentru construcţia socialismului se decide în mijlocul maselor. Partidul nostru nu o dată a subliniat această minunată idee leninistă. Victoria socialistă se asigură prin munca concretă a organizaţiilor de partid, a colectivelor de muncitori, ţărani, intelectuali. A cunoaşte în .amănunţime cum se duce această muncă de jos e o condiţie indispensabilă pentru cultivarea acelei laturii a talentului literar pe care Be'linski o numea „narod-nost." (caracter popular). Iar aceasta presupune stabilirea pentru o perioadă mai îndelungată şi activitatea continuă în mijlocul unui colectiv de muncă. Pe această linie, spre acest scop trebuiesc îndreptate principalele eforturi organizatorice ale Uniunii Scriitorilor, revistelor, cercurilor literare. In spre o atare activitate ne cheamă învăţămintele pe care sîntem datori să le extragem din lucrările celui de-al III-tea Congres al Partidului Muncitoresc Rotnîn.
101
/
TREI PIESE NOI
„SECUNDA 58" de DOREL-DORIAN; „PRIETENA MEA PYX" de V. EM. GALAN; „EXPLOZIE ÎNTÎRZIATĂ" de PAUL EVERAC
HORI A BRATU
otărît lucru, surprizele în dramaturgia noastră vin din partea debutanţilor. în stagiunea actuală cel puţin patru capete de aiiş desmint afirmaţiile acelor sceptici care postulează ideea antagonismului dintre teatrul profesionist şi succesul în debut.
Propriu zis puţini siînt acei dintre tinerii dramaturgi cate să accepte ideea unei perioade de rodaj în activitatea lor. însă cu toate deficienţele pe care în mod evident fiecare din piesele reprezentate îo stagiunea aceasta le au sub raportul formei sau ai construcţiei, un aer de prospeţime, de reînnoire nu numai a peisajului dar şi a conţinutului dramaturgiei noastre este incontestabil. Şi cînd ne referim la noile forţe care pătrund în dramaturgia actuală, nu e vorba -numai propriu zis de tineri începători care s-au dedicat artei teatrale, prfntr-o vocaţie imediată. Caracteristic este că piesele, multe piese originale apărute în ultima   vreme, aparţin unor oameni oare vin din afara dramaturgiei. Dorel Dorian este inginer, Titus Po-povici şi V. Bm. Galan sînt prozatori ; anul,trecut am înregistrat debutul în dramaturgie al unui poet, Mihai Beniuc. Reprezintă oare aceasta o negaţie a caracterului „profesionist" pe care mai mult decît oricare alt gen literar îl impune dramaturgia ? Teoretic, răspunsul este evident negativ, dar faptul că toate aceste
102
piese îşi găsesc punctul de rezistenţă în elementul cel mai însemnat al artei teatrale - în replică - trebuie să dea de gîndit.
Varietatea de stiluri şi preocupări în primul arând s-a concretizat într-o tematică actuală  apropiată de contemporaneitate. Deşi aparţin unor dramaturgi începători, piesele în oare ei se exprimă au scăpat din chingile „piesei-reportaj" şi se înscriu pe linia unei problematici relativ complexe. Fără îndoială că atât Dorel Dorian, V. Bm. Galan cît şi Paul Eve-rac au căutat să meargă pe linia unei drame de idei (în „Passacaglia" acest caracter este evident), au făcut din eroii lor purtători vii ai unor concepţii. Din-tr-un asemenea punct de vedere, piesele menţionate nu s-au bucurat de atenţia cuvenită din partea criticii noastre dramatice care s-a arătat preocupată mai puţin de dezbaterea ideologică a acestor lucrări cît de construcţie, „(poezie" sau interpretare.
Trei piese ne atrag atenţia primtr-o anume similitudine a preocupărilor şi prin problematica tipică pentru noile tendinţe din dramaturgia noastră : „Explozie întîrziată" de Paul Everac, „Se-cţmda 58" de Dote] Dorian şi „Prietena mea Pyx" de V. Em. Galan. Toate aceste piese ridică problema majoră a recîşti-
gării pentru societatea noastră a unor oameni cinstiţi cu elanuri sufleteşti amorţite de mentalitatea şi mulţumirea de sine mic-burgheză. în toate trei piesele, această problemă apare pe fondul unui conflict de familie : eroii sînt implicaţi într-o dramă, obligaţi ,1a. o alegere între datoria faţă de colectivitate, faţă de ceilalţi oameni, şi o spontaneitate guvernată de instincte care ameninţă pentru o clipă să-i transforme în purtători ai unor concepţii retrograde.
în „Secunda 58", Banu Mareş este obligat la un moment dat să aleagă între soţia sa Elena şi o anume Domnica care a apărut într-un tîrziu în existenţa sa şi care are trăsăturile şi poezia idealului pierdut în tinereţe. (Simplificăm acţiunea pentru a pune în valoare identitatea de preocupări). în „Prietena mea Pyx", inginerul Mastacan, om cu porniri anarhice, este pus în faţa alternativei de a opta între căsnicia sa şi existenţa dezordonată la care pare predispus şi pe care o gustă cu o deosebită delectare. Aproape identică este această dimensiune a problematicii în „Explozie intimată" de Paul Evetac. în viaţa fără orizont a soţilor Oiştea, un om crezut mort - Vintilă Gheţu - produce o explozie violentă, făcînd ca relaţiile între soţi să se încordeze la maximum şi să intre în criză. Prin urmare ne găsim în plină dramă „cotidiană", şi prin aceste piese în dramaturgia noastră se pune din plin .problema care a frămîntat în anii trecuţi opinia publică literară din ţările socialiste : raportul între realismul diurn al vieţii casnice şi al datoriilor împlinite pe de-o parte, şi forţa aspiraţiilor romantice pe de altă parte. Ce este eroic şi ce este prozaic, ce este romantic şi ce este meschin, ce este avînt, vibraţie înnoitoare, şi ce reprezintă o degringoladă, ce constituie conţinutul concret al libertăţii în relaţiile cu cei din jur, iată datele unei discuţii de însemnătate nu numai pentru orizontul etic al realităţilor vieţii cotidiene, dar şi pentru dramaturgia noastră. Apare oare aici o tendinţă către o problematică mi-
noră, închistată în limitele unor frămin-tări familiale, găsim aici un flux al dramelor mărunte rezumate Ia aşa zisa problematică intimă ?
De la bun început trebuie să declarăm' că toate cele trei piese de care este vorba resping optica superficială a intimismului, însă ridică steagul pentru poezie, pentru zugrăvirea frumuseţii relaţiilor noi dintre oamenii zilelor noastre.
Această tendinţă merită încurajată chiar dacă nu e realizată de la bun începui cu deplin meşteşug: Avem nevoie de mai multe piese care să-şi propună să transmită spectatorului un conţinut filozofic, piese scrise eu avînt si¡ lirism. Avem nevoie de mai mulţi dramaturgi care să revendice' pentru meseria lor, asemenea unui erou al lui Dore! Dorian, obligaţia de a gînidi şi a face pe alţii să gîn-dească. Tinerii autori care păşesc pe acest drum pot şi trebuie să fie ajutaţi pentru a înfrunta greutăţile genului şi pentru a-şi perfecţiona mijloacele artistice, pentru a deprinde bine limbajul scenei, întrueît au multe lucruri interesante de spus. Să luăm, de pildă, cele două piese ale tânărului dramaturg Dor el Dorian, în timp ce piesa „Dacă vei fi întrebat" a căpătat un tratament preferenţial, fiind elogiată pentru artificiile de montaj, pentru înscenările ingenioase, pentru dinamismul intrigii, „Secunda 58' a fost calificată direct în unele cronici drept o piesă lipsită de conflict. Relativa vioiciune a anchetei, interesul „poliţist", manevrarea pereţilor înăuntrul scenei, retrospectiva spectaculoasă, în sfîrşit o întreagă aparatură scenică a făcut din materia modestă a acestei piese a lui Do-rel Dorian un obiect de aprecieri entuziaste, observaţiile mergând mai ales pe linia sublinierii caracterului elaborat al construcţiei. Dacă lăsăm la o parte artificiile însă, artificii aproape tradiţionale într-un anumit gen de piese-anchetă care au abundat la începutul secolului, e uşor de văzut că avem de-aface cu personaje aproape liniare, suferind de o insuficienţă caracterologică pe care numai natura excesivă de spectaculos a înscena-
103
tu reuşea s-o acopere. Deşi anterioară, — „Secunda 58" apare - cu toate deficienţele de construcţie - superioară piesei-anchetă atât ca mesaj oît şi ca document, mai expresivă în   idei.   fn  legătură cu această piesă criticii au vorbit de „problematica răspunderii", de viaţa de şantier, etc. în „Secunda 58" Dorel Dorian a încercat de fapt să desluşească mentalitatea unei generaţii (a generaţiei din care face parte), a pus problema tinerilor de douăzeci de ani, care părăsesc băncile şcolii şi se avântă în viaţă, a pătruns în relaţii complexe, vizând probleme de tipologie şi neocolind situaţiile spinoase,  contradicţiile,   chiar dacă nu le-a aflat o rezolvare adecvată. La una din centralele electrice  care aprovizionează cu curent electric unităţi industriale, s-a produs un accident care putea avea urmări tragice ; curentul menit să alimenteze o mină s-a întrerupt si dacă rezerva nu ar fi fost cuplată in cel mult un minut, lucrurile puteau evolua către •6 catastrofă. Curentul a fost redat in „Secunda 58", aproape pînă la limită. De ce a xntîrziat atît de mult repararea liniei şl cine e vinovatul ? Aceasta este situaţia dramatică de la care porneşte piesa lui Dorel Dorian şi cu aceste întrebări îşi frământă capul colectivul combinatului care produce curent electric. în decursul acţiunii, secunda 58 capătă alură de simbol, devine clipa limită în care se clarifică probleme   aparent  irezolvabile, momentul extrem în care, după un proces ce concretizează toată firea noastră, au ioc marile acte, deciziile supreme şi fără întoarcere.
Eroina principală a piesei este în realitate o femeie, o fetişcană, Domnica Rotarii, o proaspătă absolventă a facultăţii de ziaristică. Venită să-şi facă practica pe şantier, de ea se îndrăgostesc trei bărbaţi : Banu Mareş, inginerul şef al Combinatului de Construcţie, Ştefan Mareş, fratele său, tehnician, mult mai tî-năr, inematurizat, şi Lupu Aman, activist, secretarul organizaţiei de partid. Schema piesei apare deci la prima vedere cum nu se poate mai liniară şi întoarsă spre
melodramă. Lucrurile nu stau în realitate aşa, dacă ne gîndim la faptul că fiecare dintre eroi reprezintă un anumit principiu, o anumită   concepţie despre existenţă, piesa introducând de fapt spectatorul în miezul acelei dezbateri despre care vorbeam mai sus. în acest context, Domnica   Rotaru reprezintă romantismul, însă   romantismul  avizat, corectat de o  viziune practică, de o „ştiinţă a vieţii", care o dosebeşte atît de mult de entuziastele din unele piese pentru tineret,   unde   aşa   zisa   atitudine romantică   a   devenit    un    loc comun pentru   „trăiri"  exaltate  şi desuete. în acelaşi context, Banu   Mareş tipizează spiritul practic - tehnicianul care nu cunoaşte decît datoria şi munca, trăind însă în secret drama omului nefericit, cu o viaţă  personală  ratată.   Insă,  de iapt Ştefan Mareş este marele semn de întrebare. Deşi are peste 20 de ani, el întruchipează pe timarul, a cărui „recuperare"  formează  obiectul dezbaterii ; el este miza care justifică întreg programul de reeducare ps care îl sugerează pe o anumită latură, piesa. Fire indecisă, lipsită de o finalitate, cedând impulsurilor şi' vrăjit de gesturile spectaculoase, Ştefan Mareş îşi trăieşte existenţa în cele 58 de secunde care preced restabilirea curentului şi şi-o trăieşte în toate componenţele sale : instabilitate, generozitate, cabotinism, teama de a se angaja pe un drum definitiv.  Romantismul, pozitiv al Domnicăi Rotaru este astfel pus în contrast cu scepticismul dizolvant al lui Ştefan şi cu practicismul „deschis la sugestii" al lui Banu Mareş. Lupu Aman reprezintă un concept armonios de umanitate.
Autorul subliniază în mod inteligent faptul că armonia acestui personaj nu este legată de ideea unei reuşite deosebite în viaţă, de ideea unui „succes" excepţional, care pare uneori în dramaturgia noastră a fi premiza indispensabilă a armoniei. Fără prezenţa acestui personaj care reprezintă o întreagă concepţie despre om, convingerea că pînă şi în cel ajuns la marginea prăpastiei există o H-
104
cărire de conştiinţă, de la care pornind se poate reconstrui o viaţă - nu s-ar putea Înţelege rezolvarea conflictului pe care-1 implică latent punctele de vedere contrastante ale celorlalte personaje.
Avem astfel în faţă cîteva ipostaze al tinerei generaţii. E adevărat că în tratarea propriu zisă, Dorel Dorian nu foloseşte prea strălucit aceste rodnice premize ; piesa excelează astfel prin punerea problemei şi nu prin rezolvarea ei. Ceea ce este interesant este că într-un fel sau altul fiecare din personajele menţionate trăieşte succesiv sau ^Iterativ ipostaza contrarie. Astfel Doninica Ro-taru este silită pînă în cele din urmă să dea dovadă de practicism, să capituleze în faţa realităţii prozaice şi crude, tăind în propria sa carne şt experimentînd într-un anumit sens falimentul propriei sale concepţii „în acţiune". Banu Mareş, pentru care nu există în viaţă decît liniile rigid trasate ale unei morale ascetice, trece şi el prin momentul de mare tensiune al celei de a „doua tinereţi", simte la un moment dat cit ide incompletă îi este existenţa, cit de aproape e de schematizare, în sfârşit Ştefan, tânărul care nu se poate decide în faţa diferitelor căi -care se deschid în faţa lui, străbate simultan primejdia alunecării în „marea ticăloşie" şi aspiraţia către devotamentul absolut. Pornind de la o poziţie oarecum unilaterală, fiecare din aceste trei personaje ajung la ideea necesităţii unei depăşiri conştiente, impuse de înseşi condiţiile dezvoltării propriilor lor personalităţi. Şi această depăşire nu este dictată de o morală puritană, de o constrângere exterioară, ci de conştiinţa răspunderii faţă de oamenii din jurul lor.
încă din primele scene ale vieţii, fiecare dintre cei patru eroi citaţi au, potrivit tezei pe care trebuie s-o reprezinte, concepţii diferite asupra domeniilor de existenţă în care se găsesc amestecaţi : muncă, dragoste, prietenie, creaţie. Dom-nica Rotaru crede şi practică o spontaneitate absolută, sentimentul de datorie fiind interiorizat la maximum, criteriul ei fundamental de selecţie este aprecie-
rea imorală făcută cu o anumită sinceritate, chiar ou o anumită îngustime : ea devine însă generoasă şi hotărîtă atunci cînd se dăruieşte. Banu Mareş, dimpotrivă, încearcă să integreze datoria şi obligaţiile exterioare şi să facă din ele pilonii arhitecturii sale sufleteşti. Ştefan Mareş nu crede într-o esenţă fixă, în adecvare şi încearcă să se comporte potrivit concepţiei pe oare fiecare dintre ceilalţi o are despre el. El e lipsit de stăpî-nire de sine şi de maturitate, răsfăţat în faţa fratelui său, cinic şi amoral în faţa Domnicăi Rotaru, inconştient şi instabil în faţa lui Lupu Aman.
Teza autorului este că viaţa corectează romantismul, obligă pe om să se adapteze la realităţi iar pe altă parte, completează şi transformă rutina 'existenţei fă-cînd-o să vibreze la poezie, destramă scepticismul, toate acestea prin aportid colectivităţii. Transformarea personajelor este ceea ce îl preocupă pe autor şi—1 preocupă nu numai sub un singur unghi, ci sub întregul aspect complex al răspunderii pentru ceea ce facem şi gînidim, al răspunderii faţă de noi înşine şi de colectivitate. în acest sens, Lupu Aman personifică în fapt răspunderea comuniştilor pentru tot şi toate, şi el capătă contururi mai precise decît mulţi alţi comunişti din dramaturgia noastră, la care problema răspunderii nu era legată nemijlocit şi de existenţa individului. In acest fel piesa scoate în evidenţă două metode de acţiune şi de convingere, două moduri de a lucra cu oamenii. Bariu Mareş încearcă să-şi reeduce fratele sugerîndu-i cît mai brutal posibil conştiinţa erorii, ideea falimentului ■ mo-., ral. Lupu Aman care ştie că meseria sa începe cu gîndirea şi se termină „făcînd pe ceilalţi să se gîndească", încearcă să-1 elibereze pe Ştefan Mareş de învelişul anarhic pe care îl consideră neconform cu fondul lui sufletesc. Autorul a găsit o formulă plastică pentru a sublinia această latură, pentru a concretiza bătălia recuperării lui Ştefan Mareş. întrebării stăruitoare a lui Banu Mareş „cine e de vină că abia în secunda 58 s-a restabi-
105
lit curentul ?", „cine e de vină că de 58 de secunde s-a tergiversat luarea unei decizii, lăsînd în suspensie şi punînd în pericol întreaga linie de înaltă tensiune a combinatului ?" - Lupu Aman îi opune altă întrebare : „Cine are meritul că măcar în această secundă s-a restabilit curentul electric ? Cine a avut tăria s-o facă ?" Este concentrată în această a doua întrebare, cum spuneam, o întreagă poziţie faţă de oameni, faţă de capacitatea lor de a-şi învinge, slăbiciunile. Ideea mai generală este că fiecare dintre noi are propria sa „secundă 58", propriul său moment de ezitare, în. faţa deciziei găsind u-se suspendat între posibilităţi contrarii.
In acest fel elementul nou socialist pe care-1 scoate Ia iveală piesa, în relaţiile de familie şi de muncă dezvoltate în ţara noastră, se cristalizează într-o problematică complexă. Ideea răspunderii faţă de familie, faţă de copii, consecvenţa faţă de propriile sentimente, conştiinţa datoriei împlinite au existat şi în vechea dramaturgie. La hotarul dintre realism şi realismul socialist, Ibsen a dat contradicţiilor care decurg din imposibilitatea de a face faţă în societatea burgheză acestor răspunderi, o expresie patetică şi răscolitoare. De la „Nora" şi pînă la „Un duşman al poporului'', incapacitatea individului de a-şi realiza propriile sale aspiraţii, şi în acelaşi timp şi datoria faţă de colectivitaite, este ridicată la rangul de universal, se concretizează în duplicitatea finală a omului cinstit faţă de sine însuşi şi faţă de cei din jur.. Dimpotrivă, Shaw, tot la hotarul dintre realismul critic şi realismul socialist, a opus principiului spontaneităţii, principiul legii „naturale", al aşa zisei „răspunderi sociale", preamărind dreptul individului de a-şi satisface dorinţele naturale, aspiraţiile vitale. în formă sarcastică la Shaw, în formă tragică la Ibsen, blocarea sau împiedicarea unei aspiraţii legitime depăşea simpla iritare care urmează nesatisfacerii sau nemani-festării unei dorinţi şi devenea în cele din urmă expresia unei judecăţi care su-
gera în mod obiectiv că ceva putred se petrece în societatea burgheză. Dar abia la flacăra ideilor revoluţiei proletare, problema spontaneităţii, a drepturilor naturale, nu mai apare ca opusă comandamentului moral, ideii de răspundere faţă de colectivitate. Ceea ce este just şi corespunzător tendinţelor fireşti în natura umană nu mai este potrivnic normelor eticei, imperativului social.
In mod just şi cu o deplină acurateţa Dorel Dorian a pus în centrul piesei sale problema răspunderii, i-a dezvăluit implicaţii psihologice, etice, familiale. Dramaturgul a scos la iveală interdependenţa între atitudinea faţă de muncă şi faţă de familie, modul în care o concepţie mai înaltă despre demnitatea personală implică o conştiinţă vie a îndatoririlor sociale, o identificare cu interesele generale. Aceasta este de fapt o trăsătură a moralei noi socialiste care se dezvoltă în, ţara noastră ca urmare a transformărilor social-eeonomioe. în acest fel, răspunderea, ţinuta etică nu mai apar ca ceva convenţional, ca o prejudecată instabilă şi relativă. însă autorul s-a oprit la jumătatea drumului.
Căci realizarea exigenţei etice, a răspunderii apare la fiecare dintre eroi, dintr-o privinţă ca o auto-limitare şi pînă la urmă ca o îngrădire a cerinţelor şi aspiraţiilor fireşti. Fiecare din eroii lui Dorian are la căderea cortinei, pe ultimul tablou, cîte un. motiv, o raţiune majoră pentru a se resemna. Domnica Rotam se resemnează renunţând la dragostea ei cea mare, Banu Mareş închide capitolul celei de a două tinereţi, Ştefan Mareş renunţă la femeia care i-a grăbit criza şi procesul de trezire din, letargia în care zăcea etc. însă cel mai resemnat (în ceea ce priveşte destinul său personal) apare Lupu Aman, care, în paranteză fie spus, se găseşte cam prea implicat în frământările sentimentale ale protagoniştilor. Dacă autorul vrea să ne spună „Aşa e viaţa, ea implică renunţări" (şi este bine că piesa demonstrează că asemenea renunţări se fac nu în numele şi în spiritul unui filistinism bur-
106
ghez ci tîin numele urnei înalte concepţii etice), viziunea pe care ne-o oferă este însă unilaterală, căci lasă impresia că răspunderea, noua atitudine faţă de muncă şi faţă de familie se realizează mai mult prin renunţare. Viaţa este într-adevâr uneori aşa, dar nu este numai aşa, şi spiritul de iniţiativă, varietatea de soluţii pe care le implică noile relaţii socialiste, noile relaţii de într-ajutorare tovărăşească între cei ce muncesc şi trăiesc împreună, oferă exemple inepuizabile pentru a scoate în evidenţă în mod inecesar şi cealaltă faţă a relaţiilor socialiste, realizarea aspiraţiilor personale.
®
^-^problemă asemănătoare însă la un alt diapazon este pusă şi în „Prietena mea Pyx". Problema recuperării - de data aceasta a unui tehnician valoros, dezorientat de împrejurările capricioase ale existenţei sale anterioare - este întruchipată în bătălia din jurul inginerului Mastacan. De data aceasta lupta se dă tot în jurul a două concepţii despre felul cum trebuie să se lucreze cu oamenii, însă acum nu mai este vorba de salvarea unuia sau altuia, de readucerea pe linia de plutire a unui tînăr, ci de problema conducerii unui colectiv, de problema metodelor educative în genere. Mas tacâm este un „birocrat", crede în virtuţiile infailibile ale metodelor forte în conducerea şantierului, in educarea copilului său, în relaţiile dintre oameni. Autorul explică aceasta prin lungul stagiu petrecut de Mastacan în rândurile antreprenorilor burghezi, prin incapacitatea sa de a se desprinde de anumite metode la care fusese supus, şi ca urmare supunând pînă la sfârşit şi el pe alţii. Ca şi în cazul lui Ştefan Ma-reş, învelişul acunde de fapt un fond sufletesc sănătos, şi toată problema constă în a scoate la iveală acest fond. V. Em. Galan 'arată în mod foarte plastic cum o întreagă colectivitate se ridică şi încearcă să-1 convingă pe Mastacan de contrariul, reaşezînd lucrurile în adevărata
lor perspectivă. Deşi merge pe linia unei comedii, Galan polarizează piesa exact în spiritul pe care-1 găseam în „Secunda 58". Mihaela, 15 ani „împliniţi încă din ianuarie", reprezintă de fapt ipostaza Domnicăi fără corecturile ei, fără capacitatea de a traduce în limbaj practic ţinuta romantică a vieţii.
Deşi se simte tentat să „literaturizeze" excesiv, în dorinţa de a. „rotunji" cit mai mult replica (autorul încarcă bmfoajul personajelor cu parabole şi maxime sentenţioase, ceea ce conferă, un aer doctoral unor teorii destul de simple, - filozofia lui Cam), totuşi piesa subzistă prin-tr-un subtext care sugerează probleme adînci. Contrastul între două concepţii despre fericire se exprimă şi aici în atitudinea personajelor faţă de muncă, de dragoste, de familie şi prietenie. într-un moment în care dramaturgia decadentă occidentală zugrăveşte omul guvernat de instincte, iresponsabil, josnic prin însăşi natura sa, eroii lui Galan apar purtătorii unei alte morale, plină de demnitate, ceea ce-i obligă să fie lucizi, să privească lucrurile drept în faţă, fără ocolişuri, fără subterfugii.
Paul, fiul lui Mastacan reprezintă „al-ter-ego"-ul tatălui său, iar cuplul An-drebSilvia într-un chip puţin prea didactic, cu aproximaţie formula, vizată de Lupu Aman, echilibrul câştigat prin, realizarea profesională şi socială, „fericirea" în reprezentare concretă. V. Em. Galan a realizat şi antiteze, prezentând antagonist un cuplu care concretizează principalele tare ale mentalităţilor burgheze în materie sentimentală : uscăciunea, în dubla ei ipostază, birocraţia sufletească (Pătrăţică) şi mercantilism ui mărunt (Daniela). Elogiul purităţii fetei de şaptesprezece ani, unitatea familiei concretizată în răspunderea şi datoria paternă, posibilitatea „recuperării" de către societate prin convingere şi exemplu a acelora care „şi-au pierdut busola", delimitaţi însă cu stricteţe de cei care decad definitiv, de cei necinstiţi sau uscaţi sufleteşte, iată câteva trăsături comune ambelor piese. Problema raporturilor între
1
107
indivizi devine astfel âm ultimă analiză o problemă a raporturilor între eu şi societate şi chiar dacă există un decalaj între viaţa socială şi viaţa personală a eroilor, care urmează traiectorii diferite, tendinţele nu apar în nici un caz antagoniste. Prin locull larg pe care autorul îl acordă personajului care alunecă pînă la marginea prăpastiei, prin încrederea pe care o preconizează în fondul sănătos, funciarmente bun al omului, ambele piese se înscriu pe linia umanismului larg, generos, caracteristic artei raalist-socia-liste. în felul acesta piesele îşi ating scopul concretizînd nu numai „cazuri-limită" ci oferind o bogată sursă de reflecţii pe marginea normelor de morală practică.
Ceea ce se lasă în suspensie este tocmai dezbaterea pe care o menţionăm la început şi care rămîne în. fond deschisă : raportul între raţionalism şi spontaneitate în realizarea şi dezvoltarea personalităţii.
Adesea în literatură procesul maturizării unui erou se identifică ideobicei ca un proces de de-romantizare, de renunţare ia iluziile tinereţii ; aceasta se traduce pe pian spiritual1 prin sugerarea unei evoluţii de da romantism la realism, de la petulanţă lla înţelepciune, stă-pî.nire, etc. O asemenea concepţie ©ste promovată de o întreagă literatură care preconizează adaptarea la condiţiile „reale" ale existenţei. Aşa se întîmplă că, deşi în piesele analizate se face într-un mod foarte expresiv elogiul spontaneităţii, victoria aparţine în celle din urmă în „Secunda 58" unui „raţionalism" care se condamnă el însuşi la cuminţenie şi renunţare, iar în piesa lui Galan drumul expansiunii libere a personalităţii apare predeterminat, curăţat de orice piedici. Dacă Dorel Dorian caută să contureze caractere deosebite (Ştefan Ma-reş, Lupu Aman) şi reuşeşte să întemeieze o intrigă oarecum sudată, el întâlneşte totuşi în „Secunda 58" o dificultate pe care n~o biruie. Substratul dramatic al întîrzierii reparaţiei n-are pregnanţă iar accidentul rămîne în cauzele psiho-
logice care l-au prelungit pînă la 58 de secunde, insuficient luminat. De cîteva ori, de-a lungul acţiunii, îl surprindem pe autor ezitând să arunce toată Ilumina asupra personajelor, revenind asupra propriilor sale afirmaţii.
Un defect asemănător caracterizează şi piesa lui Galan „Prietena mea Pyx". Puţin convingătoare este aici transformarea lui Mastacan. Acest inginer de mare suprafaţă are gesturi şi comportări puerile şi modul în care-şi schimbă peste noapte convingerile nu este de natură să-1 facă mai veridic. Avem un „happy-end" de cea mai pură factură. Dar în felul acesta scriitorul şi-a abandonat punctul de plecare fiindcă în piesă, ca şi în viaţă (şi lucrurile se aplică aproape exact „Secundei 58") nu există numai un conflict ideologic, ci şi sensibilităţi diferite, sensibilităţi care se ciocnesc din numeroase raţiuni. De aceea în, piesa lui Galan soluţia au aduce revelaţii, imorale mai profunde, căci de fapt principalele diferende care separă personajele sînt în mare măsură rezolvate înainte de ridicarea cortinei. A ti* Mihaela cît şi Paul, atît Andrei cît şi Silvia nu găsesc o piedică serioasă în calea unirii lor, intervenţiile lui Mastacan sînt adesea exterioare iar divergenţele sînt de fapt mai mult neînţelegeri şi qubpro-quo-uri decît conflicte reale, de concepţie, de mentalitate.
Nu pledăm pentru piese care să se încheie cu divorţuri, cu despărţiri, cu vendete. Dar situaţiile se rezolvă în comedia lui Galan prea uşor. Mai veridică ni se pare teoria schiţată în „Secunda 58" (deşi şi acolo finalul forţează lucrurile) : Fericirea este o relaţie de interdependenţă, nu de independenţă „cînd te crezi la un pas de fericire, abia trebuie să porneşti la o grea şi plină de răspundere bătălie pentru a o cuceri". Fără îndoială că în viaţă, transformarea este mult mai grea şi mai dramatică decît apare în „Prietena mea Pyx" şi aceasta este valabil în special pentru Mastacan, a cărui transformare e nu numai prea rapidă, dar de la un moment dat mai mult condusă de autor decît de logica naturii personajului şi a
108
acţiunilor «ale. In Mastacan apar anumite reminiscenţe din „Bărăgan" (inginerul Matei) ; dealtfel autorul şarjează în mod exagerat diverse situaţii prin care încearcă să satirizeze excesul de birocratism al lui Pătrăţică şi cinismul mercantil al Danielei.
Piesa lui Gailan arată însă cu forţă ce însemnătate mare capătă judecata opiniei publice, a colectivităţii, formele obşteşti 'de influenţare a celor ce încalcă normele vieţii sociale. Oamenii muncii în ţara noastră manifestă o mare sete de frumos şi în acest fel Pyx devine un simbol. Eroarea e de a fi simplificat prea mult cornibaterea manifestărilor nesănătoase a elementelor înapoiate, de către societatea noastră, prezentind cam idilic lucrurile, în jurul lui Mastacan nu găsim oglindită în adâncime lupta ideologică, aspectele mai profunde ale acelei lupte dintre vechi şi nou care caracterizează tocmai ciocnirea între concepţii morale potrivnice. Lichidarea înrîuririlor educaţiei burgheze din conştiinţa oamenilor apare ca o acţiune de ecarisaj, mult prea uşoară şi rapidă, ceea ce estompează faptul important că ea este astăzi tărâmul principal al luptei de clasă, al faptei între vechi şi nou.
Am menţionat la început surpriza pe care o oferă aceste piese în ceea ce priveşte vioiciunea replicii, interesul susţinut faţă de desfăşurarea acţiunii, capacitatea de creionare a personajelor. In acest mod, toate cele trei piese se urmăresc cu interes si oferă spectatorului vii satisfacţii estetice. Este adevărat că nici piesa lui Dorian, nici piesa lui Galan nu reuşesc în cele din urmă să-şi realizeze integral intenţiile şi acest lucru, este vizibil în. modul în care autorii sînt obligaţi să acumuleze conflicte peste conflicte pentru a ajunge la deznodămînt. Esenţial este însă faptul că deşi acţiunea se petrece în ambele piese în biroul inginer ului şef, atmosfera proprie şantierelor socialismului pătrunde în scenă prin conţinutul replicilor rostite, prin carac-
terul nou, proaspăt al unora dintre soluţiile propuse problematicii omeneşti care însufleţeşte lucrările.
lau'l Everac nu este dramaturgul care   să   lungească   peste   măsură desfăşurarea   acţiunii,   fapt   care   se vădeşte cel puţin în trei din cele patru piese ale sale care au apărut pînă acum. In multe privinţe, maniera lui se aseamănă cu cea a lui Horia Lovinesctu : capacitatea  de a găsi la momentele cotidiene situaţii dramatice, de a intui într-un fapt de viaţă o posibilă dezvoltare „rotundă", închegată, implicaţiile etice şi sociale ale vieţii de familie (problema destrămării familiei   burgheze, analiza conformismului micnburghez), căutări în tehnica dramatică, abordarea diferitelor formule ale teatrului clasic şi ale teatrului de idei mai nou. etc. Everac vădeşte •o arie de preocupări mai întinsă şi a abordat cu succes subiecte din mediul ţărănesc şi, cu unele rezultate apreciabile, din mediul muncitoresc („Ferestre deschise"). Horia Lovinescu este însă mai reţinut, mai matur, mai ferit de inegalităţile   izbitoare   oare  domină febrila productivitate dramatică a lui Paul Everac. Acest lucru se vădeşte cu precădere în „Descoperirea" - cea mai slabă din piesele scrise pînă acum de noul dramaturg.
„Explozie întârziată" este, probabil pîmă azi, piesa de rezistenţă a lui Everac. Urmărind să facă „dramă de idei", Everac transformă un subiect tipic de dramă de familie într-un conflict interesant cai rezonanţă socială.
Everac rezistă tentaţiei de a zugrăvi în alb şi negru. Alături de un tip foarte limpede conturat în sens pozitiv, cum este Vintilă GSţu, Fana şi Valeriu sînţ eroi surprinşi î!n plin proces al evoluţiei lor, treaptă cu treaptă. în mod surprinzător intervenţia lui Vintilă nu duce 1® destrămarea căsniciei celor doi eroi, ci la dăinuirea şi purificarea ei. Everac s-a abătut şi aici - şi cu un; profit evident
109'
pentru desfăşurarea piesei - de la linia tradiţională. 'Conflictul piesei nu este un conflict sentimental, ci unul ideologic, iar problema principală eu este „pe cine iubeşte Fana ?" ci „cum poate o femeie cinstită să iasă din sfera de atracţie a conformismului rnieburghez ?". De aceea, semnificativ nu este cu cine va rămîne pînă îin cele din urmă eroina, ci care este drumul pe care-1 alege. Nici problema lui Vaileriu nu este „dacă va rămîne sau nu bărbatul Fanei" sau „renunţă ori nu la cabinetul particular", ci : „este medicul Valeriu Cristea recuperabil pentru, o existenţă demnă, dedicată lecuirii celor mulţi ?". Iubirea, profesia, vocaţia, ca^ riera - toate acestea sânt dezbătute ca probleme de conştiinţă, dimensiunea afectivă şi sentimentală fiind mereu corelată cu imipllicaţiile etice ale comportării personajelor.
Toate personajele din piesa lui Everac sînt personaje „ou trecut", dar acest trecut nu apasă ci purifică. Toţi eroii lui Eveirac sînt înzestraţi cu o biografie bogată şi retrospectivele îi avantajează. Chiar asupra lui Valeriu, trecutul exercită ântr-um anume sens o influenţă pozitivă şi se pare că eroul a cultivat în tinereţe o anumită repulsie pentru compromisurile pe linie profesională.
Ceea ce-i uneşte pe cei trei protagonişti ai piesei (lui Everac este faptul că toţi trei vin „de jos". „Explozia" este destinată să reactualizeze şi să revalorifice un anumit fond structural. Nici Valeriu, nici Fana nu pot rămîne indiferenţi faţă de această reactualizare a propriei lor tinereţi. Către sfârşitul piesei descoperim astfel, surprinşi, că limbajul nou pe care îl utilizează Vintiilă nu este chiar atît de străin soţilor Cristea. Probitatea profesională va topi rapid în conştiinţa lui Valeriu Cristea cinismul placid şi mercantilisimul în care s-a complăcut, în timp ce Fana mu a avut nevoie de prea multe şocuri pentru a-şi reîncarna idealul tinereţii. Cu Vaileriu Cristea se întâmplă, într-un sens, fenomenul observat în legătură cu Gheorghe din „Poarta". Contradicţiile personajului nu
se organizează într-un tip complex. în general, dezbaterea ideologică ce animă personajele nu se desfăşoară Ia înălţimea punerii iniţiale a problemei, ci liniar, monocord, lăsând lla o parte tocmai acele aspecte care ar fi putut duce la lărgirea problematicii, la profunzime. Ideea răspunderii', intelectualilor faţă de popor, faţă de socialism, idee care ar trebui să constituie unul din pilonii piesei, este demonstrată mai mrult într-o factură intuitivă prin imagini ale locurilor de producţie, unde munca fizică este anevoioasă, grea, şi prin referinţe la cinstea personajului, lla o loialitate morală care devine argumentul hotărî tor.
Şi în această piesă Paul Everac face dovada calităţilor lui în arta replicii. Spre deosebire de „Ferestre deschise", unde probleme de o mare rezonanţă sufletească erau doar trecute în revistă, aici autorul se concentrează asupra unui eveniment sufletesc, pe care îl radiografiază cu minuţiozitate, uneori cu adâncime. Piesa are o factură alertă, iar uri anumit subtext caustic la adresa, intelectualismului rnic-burghez însoţeşte mereu duelul verbal, pentru ca la sfârşit diatriba să ţâşnească făţiş într-un adevărat rechizitoriu la "adresa orgoliului intelec-tualist.
într-un fel, în această piesă regăsim problematica pe care o menţionam atunci cînd discutam despre piesa lui Dorel Dorian. Atît Vintilă Gîţu cît şi Cristea sînt obligaţi la un moment dat să facă nu numai bilanţul propriului lor trecut, dar să înregistreze şi un conflict nou în care sînt prinşi şi unul şi altul. Vintilă Gîţu şi Valeriu Cristea trebuie şi ei să rezolve un conflict care se naşte între datorie şi aspiraţie, între comportarea spontană şi cea impusă de raţiune. însă, în piesa lui Everac nu mai există nici un fel de secundă 58 ; eroii renunţă senini, Vintilă într-un chip cam monastic apare lipsit aproape de orice aspiraţii individuale şi nu urmăreşte altceva" deck să reconstruiască fericirea fostei sale soţii (pe care s-ar părea că o iubeşte încă) printr-o căsnicie cu un alt bărbat. într-un
no
chip şi mai izbitor, Fana, în care se cristalizează de altfel întreg fondul ideologic al piesei (fiindcă ea este femeia care trebuie să facă judecata de valoare dintre cei doi bărbaţi, să-şi clarifice aspiraţiile şi tendinţele spontane), trece în mod inexplicabil de la unul la altul, devine dintr-odată dintr-o femeie închistată care a uitat trecutul şi propria ei tinereţe învolburată, o admiratoare fanatică a lui Vintilă Gheţu, pentru ca apoi să revină din nou la soţul ei, împăcată şi supusă, regăsind în mod instantaneu satisfacţiile fericirii conjugale, adoptînd cu cea mai mare uşurinţă o foarte discutabilă poziţie etică : justificarea dragostei prin devotamentul pentru realizarea unui bărbat cu mare suprafaţă socială.
Aşa dar din confruntarea modului în care toate cele trei piese rezolvă problematica complexă a raportului între spontaneitate şi raţionalism, între o comportare spontană, care ascultă în primul rînd de vocaţiile afective, şî o comportare care-şi raţionalizează impulsurile, le subordonează unor imperative raţionale, apar unele elemente ale soluţiei socia-' liste în această problemă. In timp ce la un dramaturg ca Thornton Wilder sau Tennessee Williams care absolutizează contradicţia dintre om şi societate, ceea ce este stabil şi just apare ca o ficţiune, marcînd numai o limită pragmatică, un punct empiric folositor de oprire într-o lume de -necontenit flux şi compromis, în socialism imperativul social nu mai exercită o oprimare a personalităţii, ci dimpotrivă contribuie la dezvoltarea ei. In literatura occidentală decadentă, unde nu există o problematică a răspunderii tocmai fiindcă omul care este guvernat de instincte, tocmai fiindcă realizarea lui implică încălcarea brutală a dreptului aproapelui, nu poate exista o „secundă 58", adică momentul de reevaluare şi reechilibrare supremă în ultimul sfert de ceas. Acolo există numai incendii ale concupiscenţei, violenţe instinctuale, tramvaie numite dorinţă.
însă în acelaşi timp, opunînd soluţia noastră moralei burgheze, trebuie arătat că raportul spontaneibate-raţionalism nu reprezintă o dogmă rigidă, ci se rezolvă în funcţie de condiţii speciale. El ascultă de un raport dinamic. O lume în care fericirea devine un fenomen de masă nu este în mod necesar o lume lipsită de conflicte.
Din problematica expusă mai sus, rezultă avantajele şi dezavantajele formulei adoptate de Paul Everac. Dacă situaţia iniţială a personajelor este văzută corect şi conformismul mic-burghez demascat cu acurateţa şi minuţiozitate, procesul de transformare şi de eliberare din acest conformism este tot atît de grăbit şi de liniar ca la Dorel Dorian şi V. Em. Galan. Dramatismul propriu zis al situaţiilor şi fervoarea dezbaterii ideologice rămîn abia sugerate şi nu sînt lăsate să se dezvolte. Everac, care are facilitatea dezbaterii de idei, lasă adeseori impresia că mizează prea mult pe această facilitate. Ceea ce impresionează deohicei la o piesă de idei este valoarea exemplară a dezbaterii, complexitatea ei. Replica lui Everac surprinde adeseori prin subtilitate, nu însă prin acuitate, şi se recunoaşte ceva artificial, factice, în progre-siunea dezbaterii, unde dau tonul uneori simple consideraţii de maşinărie dramatică.
însă nu acest lucru este esenţial. Cu toate slăbiciunile, trebuie ţinut seama de faptul că asemenea piese aduc un conţinut de viaţă nou, interesant şi bogat, o problematică şi o concepţie înaintate. Dramaturgia unei epoci în dezvoltare cum este aceea în care trăim noi se realizează în primul rînd prin piese care redau spiritul epocii.
Calităţile evidente ale pieselor, preocupările şi talentul autorilor îndreptăţesc credinţa că în viitoarele lor lucrări, pe măsura experienţei cîştigate, autorii respectivi vor fi în stare să rezolve la un nivel mai înalt problemele complicate de măiestrie pe care le pune arta dramatică.
m
POET! Şl STILURI ÎN LITERATURA PENTRU COPII
Despre anumite aspecte ale volumelor de poezii pentru copii apărute în ultima vreme am vorbit tangenţial în articolul anterior. Să vorbim acum mai pe larg şi despre căutările creatoare, stilurile diferite, expresivitatea limbii şi alte probleme legate de diversele genuri pe care poeţii şi le aleg în lucrările lor. Deoarece critica noastră literară şi-a adus aminte numai în ultima vreme de aceste cărţi, o poziţie deschisă, critică, se impune.
Un volum ca „Schimbul de tniine" al meşterului Marcel Breslaşu trebuie să ajungă la toţi copiii iubitori de poezie. El înmănun-chiază poezia politică directă, scrisă de-a lungul anilor de cunoscutul poet, în forme foarte variate şi pe înţelesul celor cărora li se adresează. E un şoc puternic împotriva apolitismului în poezia pentru copii. Bogăţia stilului, a ritmurilor, a limbii — unghiurile personale din care sînt văzute şi cîntate diversele evenimente legate de revoluţia socialistă din ţara noastră — toate dau o mare notă de originalitate volumului. Ingenioase ne apar retrovertirile unor simboluri şi personaje din basme în sensurile noi pe care le împlineşte vremea noastră, aici, în ţara vechilor legende: „Coate goale / are ţoale I Fărâ-Tihnă / are-odihnă, / Au — Dormită /, locul lui / şi Gerilă / focul lui /. Flă-mînzilă /, hrana lui / şi Setilă / cana lui / iar Ochită, Moş Ochită,/ nu mai vede lu-
ION BRAD
mea-n silă l / Statu-Palmă s-a-nălţat / şi-a-re-un stat adevărat, / ghebul nu îl mai apasă:/ că e domn la el acasă... / Calcă-n străchini / ioamă forme! / Sfarmă-Piatră / sparge norme... / Fetele lui Prepeleac I şi băieţii  lui  Păcală /    (păcăllcii)  merg ta şcoală,/ merg la şcoala comunală I şl se uită    peste   veac."   Iată   sensuri adinei, într-o   formă   vioaie,   fantezistă, în care jocul  de  noţiuni  .şi   cuvinte î.ncîntă cititorul.  Mai  puţin   convingătoare    ni se pare   „reconsiderarea"   Babei-Cloanţa, ai cărei simbol din basme este mult prea clar ca s-o mai putem alfabetiza şi face simpatică celor mici. Ar trebui să-i mai reproşăm tovarăşului  Breslaşu că, alături de poezii concise,  în- care  abundă  totuşi imagini plastice (unele din ciclul   „Alte cîniece"), întîlnim şi poezii lungite, cu multe paranteze inutile (vezi : Abateri, fabulă şi pentru cei mici), care îngreuiază înţelegerea sensului. De asemenea, pericolul unor abstracţiuni şi a verbiajului sec îşi arată faţa în versuri ca acestea : „Fratele nostru cel mai mare / vorbi  ca  multă-nflăcărare: / „Curind voi isprăvi armata/ şi voi lucra la strung cu tata. / Sînt utemist f Şi-o să se vadă / c-am fost intiiul pe brigadă! / Cu rivnă fot mereu sporită/ drum spre viaţă îmi deschid,/ visînd la ziua fericită / cînd voi fi membru de partid" / Şi Tanţa spuse-mbujorată: f „Sint pionieră! Port cravată,/ crimpei din roşul nostru steag / şi. am să-nvăţ neobosită /
112
să merii ca să fiu primită / în U.T.M.-ul nostru drag I" Nimic de zis, ideile sînt foarte juste, şi trebuie să scriem despre ele, însă poezia cam absentează. Unui poet ca Marcel Breslaşu nu-i putem trece cu vederea asemenea versificări plate.
O carte reuşită, care are şi un personaj-copil, realizat cu umor, este Bondocei îşi alege o meserie. Trecut prin multe peripeţii, legate bineînţeles de specificul şi greutăţile deprinderii diverselor meserii, acest personaj întruchipează înfrîngerea inerţiei şi lenei de către muncă şi hărnicie, fiind un imn sui-generis al creaţiei omeneşti. Personajul e viu, e înzestrat de autor cu multe trăsături desprinse din viaţa reală a şcolarilor şi pionierilor noştri. Sînt multe scene de fantezie şi umorul de situaţie abundă. Am putea să cităm pagini întregi. Ne mărginim a da cîteva strofe despre Bondocei — vatman: „Ţie-ţi suit încredinţaţii drăcuşori împieli-ţaţi I, moşi I spăiinoşi. / şi babe / slabe / şi persoane-n patru labe l"... „Ei, aşa e Capitala ! I ala-bala-portocala : / cei de-acolo-au treabă-aici I cei de-aici, taman acolo! / Despre-oricare poţi să zici: / un Columb, un Marco Polo.../ (negreşit, ceva mai mici!)"
Poate că uneori parantezele spirituale şi intervenţiile din afară incomodează acţiunile directe ale personajului, pe care l-am dori şi mai spontan şi liber în desfăşurarea diverselor scene. De asemenea gradaţia, ritmul poemului cam trenează pe ici-pe colo, iar puterea de înţelegere a copiilor e uneori neglijată. Importanţa meseriilor şi pitorescul lor există, dragostea pentru tehnică de asemenea. In epoca sateliţilor artificiali şi a rachetelor cosmice, a tuturor marilor biruinţe ale ştiinţei sovietice, o atenţie şi mai mare temelor legate de tehnică se impune în mod urgent. Tovarăşul Breslaşu face un început prin Bondocelul său. Cei mai tineri trebuie să-1 urmeze. Să-1 urmeze nu numai în ce priveşte tehnica, dar mai ales în abordarea ingenioasă a celor mai multe din problemele politice, morale şi etice, specifice societăţii noastre — să-1 urmeze şi în umor, în fantezie. Originalitatea şi stilul personal presupun neapărat şi multilateralitate. Şi Marcel Breslaşu o are. El e un poet realist-
socialist, deci modern, ştie care e buna tradiţie a versului romînesc, fără să se închisteze în forme desuete, anacronice. Căutările sale sînt de cele mai multe ori rodnice.
Otilia Cazimir c o poetă, de asemenea cu o bogată activitate creatoare pentru copiii mici. Are o sensibilitate deosebită, un vers sprinţar, muzical, inventivitate şi plasticitate, fără abuzuri însă. In ultimul său volum, „Poezii", pe lingă excelente interpretări ale naturii patriei noastre, poeta îşi îmbogăţeşte registrul tematic cu lucrări de* actualitate, ca excelentul Cîntec pentru patrie, sau Cintecal pentr-un pui de moţ. Deşi bine intenţionat, Cîniecul pentru mină rămîne neconvingător, mai ales că nu e un prin*-cipiu răspîndit la noi ca nevasta minerului: să lucreze alături de soţul ei într-o muncă atît de grea. Maestră a miniaturilor, în ciclul' Zoologie poeta scrie şi fabule concise şi foarte actuale ca morală.
Imaginile, la Otilia Cazimir, au de cele mai multe ori o noutate neostentativă şi o. mare forţă de sugestie : „Şi-n lumina dimineţii, I Geamurile mele par / File dinir-un vechi ierbar,) Unde-ar fi presat băieţii/' Ierburi-natie şi-nfoiate, / Albe flori înfrigurate I Adormile-n fund de lacuri / Din răscrucea altor veacuri..." (Primăvara in glumă). Limba c nuanţată, are precizie şi aceasta e o mare calitate în poezia pentru copii.
Numai atunci eînd nu spune ceva nou şi merge pe căi de mult bătătorite, ca în Vestitorii, (lucrare ce ne aduce aminte de Vestitorii primăverii de V. Alecsandri), poeta-versifică aproape banal, cu o comoditate supărătoare. („Din păduri şi de la baltă, / Zburătoare laolaltă... / Vin cu larmă potolită I Peste pUcuri de răchită. / Peste dealurile moarte,! De departe, de departe..." etc.) Aşteptăm de la Otilia Cazimir lucrări înaripate, mai ales pe temele prezentului.
In genul acesta de poezie a naturii, (natură atît de specifică şi variată pe pămîntu!' ţării noastre) cartea .Poveştile bălţii" scrisă^ de Mihu Dragomk este un reuşit ghid liric pentru copiii care intră în împărăţia bălţilor Dunării sau în Deltă. Versuri sobre, dar de o puternică emoţie conţinută, specifice-
8 — Viaţa  Romînească  nr. 7
113;
în general poetului, pun în lumină bogăţia acestui colţ de ţară, înnobilat azi prin creaţia omului : „Balta are codrii ei, / codrii deşi şi moi ele stufuri, j Cîte pasme-ţi spun, de orei, I legănind din pămătufuri... / Cile doruri de demult / trec ca lotcile uşoare... / Stuf ide, de mic ascult / şoapta ta unduitoare 11 Tu m-ai legănat mereu/ iu vîrtej .şi strune line... / Azi ţi-aş povesti şi eu / o poveste despre tine: / Sus, pe malul ars de vînt, / cu ciulini uscaţi, pribegii, / s-a nălţat, ca din pămlnl,/ un palat cum n-au nici regii. / Şi acolo-ai să tronezi / şi-ai. să teşi. din alte vise / piază moale, de zăpezi, / pagini proaspete nescrise". (Poveste de azi). Şi poezia aceasta remarcabilă, ca şi întreaga plachetă .a lui Mihu Dragomir, se adresează, cred, copiilor mai mari, de la.12 ani în sus, ajunşi la aşa-numita vîrstă a lirismului. Cei mai mici nu s-ar descurca uşor prin imaginile dense, dar cam grele pentru ei, din jpoezii ca „Sălciile", „La fund" şi altele. Accesibilitatea e o condiţie sine qua non în poezia lirică dedicată copiilor şi, la viitoarea -sa carte, Mihu Dragomir ar trebui să se îngrijească, în mai mare măsură, de rezolvarea ei. In genere, problema aceasta atît ;de discutată, a vîrstei copiilor cărora ne ' adresăm, aşteaptă încă rezolvări - eficiente ■din partea scriitorilor.
Nina Cassian, poetă foarte înzestrată şi ■demult cunoscută copiilor, ne-a dat în „Prinţul Miorlau" o carte de cu totul alt gen decît cele despre care am vorbit pînă acuma, -o carte prin excelenţă satirică. Viaţa arc nevoie acută de astfel de lucrări poetice. Şi Nina Cassian, în originala ei „precuvîn-tare" simte sensul acestei necesităţi : „Dragii mei copii, vă dau / cartea prinţului Miorlau /. Dacă-n ea o să găsiţi / mulţi copii nesuferiţi, / Ajutaţi pe scriitor / ca-n volumul viitor I să se-ocupe nu de prinţi /, ci de voi, copii cuminţi". Sensul major şi pozitiv al satirei, exprimat în .această artă poetică, este evident. Neclarităţi teoretice s-ar părea că nu prea sînt din acest punct de vedere.
Necesităţii de-a veşteji mentalităţi şi apucături ale vechii lumi, transmise încă şi unor copii, poeta îi răspunde prompt, cu mult talent şi fantezie creatoare. Cea mai memora-
bilă bucată este aceea care dâ şi titlul cărţii : Prinţul Miorlau. Bănuim de la început' despre ce este vorba şi totuşi poezia ţine încordată atenţia şi solicită curiozitatea copilului pînă la sfîrşit. Expresia e fluentă, degajată, . tonul   între   seriozitate şi glumă: ,,într-o-mpărăţle cam ploioasă,/ trăiau un împărat şi-o-mpărăieasă / ce-aveau, cum se cuvine, şi un prinţj singur la părinţi./ Prinţul era de şase anişori / şi miorlăia din noapte pînă-n zori. / In loc de „vreau I" spunea „miorlau l" / şi tot „miorlau" pentru „nu vreau I" Garacterizînd în toate ipostazele sale miorlăitoare pe acest răsfăţat — şi ca el, ştim că sînt destui, care pot ajunge mai tîrziu mari puşlamale — poeta găseşte o soluţie de vindecare ingenioasă, în nota fantastică a basmelor noastre; îl ameninţă că se transformă în pisică. 'Pe cît de originală e încheierea aceasta reală a poeziei, pe atît de inutilă şi moralizatoare qi se pare cea formală, adăugată însă în carte : „Dragi copii, poveslea-i gata. / Să vă duceţi imediat / şi la mama şi la tata, / să le spuneţi răspicat: / Jubiţii mei părinţi, nu vreau [ să fiu şi eu un prinţ Miorlau I" Ne surprinde această dăscăleală la Nina Cassian, pentru câ aproape întotdeauna ea îşi încheie excelent poeziile (vezi, de exemplu, „Domnişoara de sminttnă", pe care în final o mănîncă miţele!) Obiectivele multiple ale satirei din cartea aceasta le putem ghici şi după titlurile bucăţilor, nu numai sugestive  dar şi amuzante :  Lizuca uituca, Domnişoara de smîntlnă,  Măscăriciul,  în ţara lui Mură-n gură, Cu nasu-n carte, Cu încetinitorul, etc. Deci, o mare mobilitate în cunoaşterea psihologiei copiilor, a modului lor de a gîndi, de a acţiona — şi, izvorît din toate acestea, un stil realist, plin de vioiciune, cînd tăios, cînd catifelat şi nostim, un limbaj de toate zilele, fără naturalism şi platitudine. Nu sînt excluse nici jocurile de cuvinte, dar, practi-cîndu-le, poeta înlătură gratuitul. Chiar dacă „Prinţul Miorlau" nu se adresează numai copiilor mici (unele capitole sînt dificile pentru ei), o poezie ca „Eurşi tata" poate fi înţeleasă pe dos şi de cei mai mari, datorită modului indirect de a satiriza pe ua fel de „domn Qoe" gălăgios. De altfel, şi versurile
114
sînt cam dispersate şi cu o logică greu de urmărit. Eficacitatea satirei depinde şi de adresa ei precisă, în forme lipsite de echi-vocuri.
Sub titlul „Luna din călimară", Cezar Drăgoi îşi adună poezii şi poeme scrise în ultimii zece ani. E o muncă vastă, în general bine dusă la capăt. Din tot ce are mai reuşit cartea lui Drâgoi, putem cita în primul rînd baladele şi poveştile : Balada ca lloria, Serile ca moş Nichij'or, Povestea bradului şi Vicleniile piticului din vatră. Dărui de povestitor al poetului 1-a împins spre stilul narativ, spre basmul în versuri sau spre legenda istorică. Importanţa unor astfel de genuri ni se pare indiscutabilă. Şi Cezar Drăgoi, în stilul poetului popular, ni se recomandă singur : „Ia poftiţi cu mic cu mare / Ici, pe tocul meu călare. / Ăsta toc I Ce straşnic toc! / Bea cerueală-un poloboc ! I Şi-ntr-o pagină adună / cîle-n soare, âte-n lună!... / „Pasă-mile-i toc vrăjit / dacă-i bun de călărit!/■ Nici n-apuci să primi de veste, / cîiut te poartâ-ntr-o poveste !"... Şiiîntr-adevăr, o anumită vrajă îmbietoare există în povestirile lui Drăgoi, în dialogurile dintre povestitor şi natura însufleţită. Temele folclorice sînt preluate cu dis-cernămînt, invenţia de cele mai multe ori îi aparţine poetului şi, ceea ce rămînc şi mai important, întoarcerea în istorie sau natură nu se face dintr-o pasiune străină de ideile actualităţii, ci servindu-le cu talent. Aşa se înfîmplă în balada închinată Morii, lucrare de certă valoare .educativă patriotică. Povestea bradului e plină de tablouri ce zugrăvesc cu fantezie utilizarea multiplă a lemnului, în folosul oamenilor. Participarea pionierilor la transformarea naturii c sugestiv schiţată de poet. Din cîteva trăsături, avem un portret viguros : „In poiană cîte-odată I şi moş Viul — suflînd — se-arată. / Iar In barba lui vitvoi / joacă fulgere şi ploi". Bradul sc prezintă singur, într-un monolog plin de mişcare : „— Ufff ! că Bistriţa-! prea rece!... Dîrdli, fraţilor, în lege!/ După ce nu, am nici straie, / iaca — am făcut şi baie ! / ...Vai de mine. — nu văd bine ? I Ce de brazi mai merg cu mine!... / „Eu hîrtie-o să mă fac !" „Iar eu casă cu cer-
dac" / „Voi fi schelă!" / „lar eu masă" I „Merg în mina-ntunecoasă." / „De nu ţin eu stînca-n spate, / sus, cărbunii nu-i poţi scoate!" / .„Steagul, fluturînd în vînt, / eu o să-l înalţ curînd! / Steagul meu o să vestească / tabăra pionerească!"
Din citatele acestea se vede şi inflexiunea populară a versului, sfătoşenia ţărănească a tonului, autenticitatea mijloacelor epice care-i stau la îndemînă poetului. Moldovean de felul său. Cezar Drăgoi nu-şi ascunde filiaţia cu arta maestrului Sadoveanu. Serile cu Moş-Nichifor ne amintesc Poveştile de la Bradul-Strîmb, mai ales prin modul de a-şi boteza capitolele : „Unde, ori Moş Nichifor se arată mare meşter în ale snoavelor vînă-toreşli — ori puşca dumisale e năzdrăvană", sau „Unde se vede de ce ciocănitoarea are o pricină mare cu gîndacii", etc. Un soi de romantism istoric întîlnim în capitole ca Buciumul haiducului, de asemenea unele sănătoase peripeţii voiniceşti, pline de haz.
Din păcate, nu toate naraţiile istorice sau basmele iui Cezar Drăgoi au o construcţie fericită (vezi Balada despre Bucur ciobanul...), iar altele, ca Ţara lui Făt-frumos, suferă de nebulozităţi în simbolistică. Cine e, pînă .la urmă, acest Făt-frumos care, după ce-i eliberează pe ţărani de zmeu (şi de ce numai pe ţărani ?), o apucă iar la drum, în căutarea, bineînţeles, a unei Ilene Cosîn-zene (ce simbolizează ea ?), ca apoi să se întoarcă şi să aflăm că „Brazdă nouă să răstoarne / Făt-frumos s-a îndemnat I" După dedicaţie, s-ar părea că e vorba de un „Ion Ion, soldat în regimentul 27 infanterie, erou în Taira, plutaş pe Bistriţa". Dar abia dacă am începe să-l îmbrăcăm pe acest erou în hainele voinicului din basme, lucrurile s-ar complica şi mai mult. Nu trebuie deci să preluăm mecanic simbolurile din folclor. Claritatea e o trăsătură esenţială a poeziei adevărate, obscurităţile ducînd, pînă la urmă, la poticniri şi eşecuri.
Ar mai fi încă unele lucruri de spus şi despre celelalte versuri ale lui Cezar Drăgoi, mai puţin epice, dar spaţiul nu ne permite.
După cîte se vede, sînt cărţi adevărate pentru copii — şi vom mai vorbi încă des-
8*
115
pre cîteva — stiluri felurite şi căutări rodnice, chiar dacă am semnalat şi inconsecvenţe artistice,. înţelegerea principiilor de bază ale realismului socialist şi aplicarea lor în poezia pentru cei mici, rărnîne cheia unică şi sigură a oricărui succes. Abaterile duc Ia serioase dificultăţi, la căutări sterile, dăunătoare şi poeţilor şi micilor cititori.
In parte, constatarea aceasta o putem aplica şi volumului „Bună dimineaţa, lume!" de Mioara Cremene. Slăbiciunile lucrării nu vin atît din faptul că autoarea o subintitulează „Versuri pentru copii de orice vîrstă", neglijînd, sau încurcînd voit pe cei cărora li se adresează, lucru destul de regretabil, de altfel. Nu vin, credem, nici din motivul că poeta ar fi privit „din afară" copilăria, sau că n-ar fi cunoscut viaţa copiilor. Caracterul livresc al unora dintre poeziile Mioarei Cremene ar putea izvorî totuşi şi din asemenea cauze. Dar nu ele sînt explicaţia cea mai adîncă a insuccesului unei poete talentate, care umblă mult printre pionieri şi şcolari şi care în Ucenicii vrăjitori, cartea sa anterioară, a dovedit că ştie să scrie şi pentru ei. In altă parte trebuie să ne îndreptăm atenţia. Cauza principală este una de ordin ideologic: înţelegerea greşită a problemei „inovaţiei", a relaţiei nou-vechi în poezie, ambiţia originalităţii cu orice preţ. Cum am putea altfel înţelege prezenţa, în volumul Mioarei Cremene, a unor poezii „moderniste", „de atmosferă", „de notaţie" ? Ce este „nou" în astfel de exerciţii ? Iată cîteva mostre: „Oare ce-o fi acolo-ntre munţii albaştri, / între munţii aceia transilvăneni ? / Cred că sc-niinde-o ţară fermecată / şi nu m-aş mira / să-mi Inttlnesc bunicii / călcînd pe nori pră-foşi de licheni". Ce viziuni ciudate ! O întreagă poezie „Inimioara de turtă dulce" ar trebui citată, pentru cei care n-o cunosc. Este scrisă, după toate aparenţele, pentru copiii îndrăgostiţi, între 10 şi 15, 60 sau 80 de ani ! „— Dă-mi-o'mie, a zis un cal de la căluşei, / pentru i mare artistă, / o caterincă singură şi tristă. / — Inima asta, a zis Vasilache, o ascund sub haină şi o dac I unei marionete cu păr îngeresc. / Ea pllnge cînd spun că o iubesc, / zice că noi nu avem inimă sub surtuc... / Vînzătorul a
răspuns în cîteva cuvinte : / — Nu vi-o t dau la nici unul, degeaba mă rugaţi / şi pricina / este că n-aveţi bani!" Despre astfel de „noutăţi" spunea Lenin, în convorbirile sale cu Clara Zetkin : „Aici e multă făţărnicie şi desigur şi o stimă inconştientă faţă de moda artistică care domneşte în Apus".
Nu e nevoie să comentăm prea mult — avem de-a face cu o falsă inovaţie. Nimic nou în conţinut, iar prozaismul „modern" al versului liber este şi el zbîrcit şi demodat. Cu astfel de lucrări ne îndepărtăm serios nu numai de un stil într-adevăr personal, dar mai ales de sensurile militante, agitatorice, de caracterul popular pe care trebuie să-1 aibă şi poezia pentru copii.
Spunînd, fără ocol, toate aceste lucruri, nu făgăduim capacitatea reală a Mioarei Cremene de a face imagini, de a exprima plastic multe idei noi, de a închega poezii întregi, ca Mingea astronaut, Grivei, Pianul, Poveste cu un smochin şi altele, chiar dacă ar fi ceva mai greu de înţeles pentru copii.
„Poveste cu un smochin" vorbeşte foarte sugestiv, simbolic, despre rodnicia luptelor pentru libertate. Copilul unui cipriot căzut în luptă vede în smochinul „cu Insîngerale rădăcini" pe tatăl său : „Ziua smochinul stă mut, / Noaptea şopteşte, / şi-l cheamă pe Alee cu glas cunoscut". Iar mai departe: „...el o crenguţă-a tăiat / şi roua, căzîndu-i pe-obraji, avea gust sărat. / Ziua-ntr-o glastră a pus creanga cea ruptă. / Şi creanga noaptea l-a mîngîiat / cu braţul tatii căzut în. luptă!..." Astfel de versuri contribuie într-adevăr la educarea sensibilităţii copiilor. Pe această coordonată lirică trebuie să continue Mioara Cremene. Pornind de la principii politice şi estetice mai temeinice, socialiste, doi tineri poeţi ca Florin Mugur şi Titel Constantinescu ne-au dat plachetele pentru copii „Casa cu ferestre argintii" şi respectiv „Copii în august", realizări autentice, consemnate ca atare şi de critica literară. In deosebi cartea Iui Florin Mugur, asemănătoare cu o compoziţie ,,de cameră", ne aduce adeseori imagini veridice ale noilor relaţii dintr-o familie socialistă, aşa cum se răsfrîng ele în sufletul unui copil. Sînt citabile poezii ca Mama pune masa, Tata
116
chită „Cioclrlia" la vioară, Trandafiri de 8 martie şi, mai ales. Bicicleta şi Să vedeţi ce-am visat, admirabilă fantezie tehnică, realizată prin optica unui copil fericit, ce merge dintr-o dorinţă în alta, cu certitudinea împlinirii. Vers cristalin, multă sensibilitate şi fantezie — iată virtuţi pe care cartea lui Mugur îe are. I-arn reproşa, argumentînd, atmosfera placidă, uneori stătută, de interior mic-burghez, în care îşi ţine cam mult eroul-copil. Acordurile stridente se cer eliminate la timp. Şi Mugur are toate posibilităţile s-o facă.
Ti tel Constantinescu scrie mai mult despre copii, evocînd zilele grele ale luptelor antifasciste şi bucuria luminoasă a eliberării. In stil baladesc, bucăţi ca Cine-i, mamă? sau A venit un lup sînt pentru copii şi au o simplitate încărcată de autentică poezie. Fetiţa şi floarea e un cald omagiu copilăresc adus ostaşului sovietic pe cînd Să m-aştepţi vorbeşte convingător, sensibil, despre ostaşul romîn pornit împotriva hitleriştilor ce i-au călcat pămîntul. Adoptarea stilului popular este fericită, căci zice tatăl : „Tu rămîi, băiete drag,/ Să m-aştepţi c-o floare-n prag. / Floarea de ţi-o străluci, / Am să vin pe-un zori de zi. / De s-o ofili cumva, j Să te duci la maică-ta, / Ochii să-i săruţi şi gura, I Inimii să-i stingi arsura... j Şi-a plecat tata apoi / Prin lucerne şi trifoi... / Mierlele dinţau pe sus... / Şi s-a dus tata, s-a dus..." i
Cu atît mai supărătoare ne apar, prin contrast, strofe de genul acesta : „Mergem, frate, mergem mai departe 1/ Hitleriştii tot sint fioroşi. / Nu ne ţinem noi de foc şi moarte./ Am plecat... râmîneţi sănătoşii" (Un cîntec de la noi).
In alte poezii (vezi Cînteml) copiii ne apar într-un mod avangardist, posedînd „mai dedemuli" năframe roşii cu care ies în întâmpinarea vitejilor sovietici. Gestul este simbolic, dar a-1 generaliza prin copii, ni se pare cam forţat. Mai există apoi şi unele lungimi, versificări agreabile, nici bune •— nici rele.
Copii din China de Victor Eftimiu, un ciclu din Caleidoscopul lui Ion Hobană şi Cartea cu Apolodor de Gellu Naum îşi pro-
pun să transporte pe micii cititori pe tărî-rnuri îndepărtate. Nimic mai interesant şi util! Familia noastră socialistă, cu tot complexul ei de popoare, trebuie să fie cunoscută şi îndrăgită. Sentimente internaţionaliste ne obligă să arătăm copiilor şi viaţa din alte ţări .ale lumii, ţări care, după credinţa noastră, vor ajunge şi ele la socialism şi libertate. Călătoriile îmbogăţesc cunoştinţele copiilor, îi captivează, îi ajută să înţeleagă noţiunea de umanitate.
Cartea maestrului Victor Eîtimiu e mai mult un album ilustrat, conşemnînd aspecte din viaţa milioanelor de copii chinezi. Din păcate, poetul prea îşi circumscrie versurile în formula „album". Explicaţiile versificate abundă: „Minaţi de-al veacului îndemn / Prin munca nouă, creatoare, / In locul plugului de lemn / Vor folosi maşini, tractoare. / Culesul spicelor... Copiii./ dau ajutor şi ei, zglobiii/ Alături de părinţi muncind, / Belşugul patriei sporind" şi multe altele de genul acesta. Nivelul de înţelegere a copiilor nu poate servi drept scuză pentru astfel de versuri plate, inexpresive, făcute în grabă de autorul Odei limbii romîne. Dacă maestrul Eftimiu îşi îngăduie o exprimare atît de sărăcăcioasă, de ce să ne omo-rîm noi cu lupta împotriva penuriei şi limbajului cenuşiu ? — se vor întreba poate unii poeţi mai tineri. Şi în felul acesta se va perpetua munca poetică de mîntuială, hrănită de sîînta mare comoditate. Ciclul „Scurtă întîlnire cu Praga" din Caleidoscopul lui Ion Hobană — poet inventiv şi de reală fantezie în bazmul Petrică şi ceasul vrăjit — se menţine în limitele descripţiei realiste şi a evocării istorice, relevînd şi apropierile dintre popoarele noastre : „Trecutul, spune-n-soţitorul/ (ne aflăm la muzeul Strachow!) ne leagă trainic... II ascult / Şi îi răspund că viitorul / Ne leagă încă şi mai mult". Sînt bucăţi relevabile ca „Zidul înfometaţilor" şi ,Aurul Pragăi", alături de altele cu totul inaccesibile copiilor, cum ar fi Mala Strana.
Cartea lui Gellu Naum (autorul a încă două culegeri pentru copii: Aşa-i Sanda şi Cel mai mare Guliver) începe nostim, în felul următor : „La circ, în Tîrgul Moşilor /
117
Pe gheaţa unui racilor, / Trăia voios şi zîm-bitor I Un pinguin din Labrador / Cu nume falnic şi sonor. / — Cum se numea ? — Apolodor. / — Şi ce făcea ? — Ciuta la cor". Şi poetul continuă : „Dar într-o zi Apolodor,/ Spre deznădejdea tuturor,/ A spus aşa: — Sînt foarte trist,/ lini place viaţa de corist,/ Dar ce să fac? Mi-e dor, mie dor, / De fraţii mei din Labrador..." Şi în teiul acesta începe călătoria plină de peripeţii a pinguinului. Gellu N.aum are multă fantezie şi cunoştinţe geografice pentru a-1 face pe copil — din fericire, pare-se, şi pe omul mare! — să nu părăsească pinguinii!, oricîte necazuri ar întîlni pe drum. Neprevăzutul, aventura, îi sînt poetului la îndc-mînă.  Remarcăm cu satisfacţie caricatura unor aspecte ale „modului dc viaţă american", care ocupă de fapt două trei/ni din carte. Urmărit de „iilharid din Connecticu.t" (care „...ca să fie mai temut / Purta perucă bicoloră / Şi împuşca un om pe oră"), Apolodor .ajunge la un moment dat să scape temporar de el, dar să fie luat de către alţii drept „om din Marte". „Şi-au început să se tocmească / In jurul lui Apolodor / Cei, patruzeci de gură-cască: / — Ce-ar fi. săd facem senator? — De box nu-i bun că e firav.../ — Să-l punem la academie... / — Ca general ar fi grozav... / Să-l facem şef de puşcărie..." Aventurile amicului nostru pinguin continuă, odată cu argumentarea noilor posibilităţi de satiră. Primarul Bigg clin Saint-Louis îl expune pe streinul picat din Marte într-o baracă de nylon, declarînd cu vocea americanului  „generos" :  „Şi după cum  in-aţi cunoscut / Părinte pentru fiecare, / Fireşte că am prevăzut/ Şi-o mică taxă la intrare..." Sînt multe astfel de momente de satiră so-cia.lă  şi  politică reuşite.  Poate că uneori săgeţile mai nimeresc pe delături sau ocolişurile sînt cam mari. Am fi preferat alteori subtextului şi apropoului, tonul direct, consacrat de Maiakovski în pamfletele sale lirice din Despre America.
Am întîlnit în Cartea cu Apolodor şi fragmente care apropie însă elemente disparate, lipsite de logică. Jată unul din ele: „La ora cinci şi cinci precis, / Prui telegraf
118
mi s-a transmis / Că în oraşul Saint-Louis / Pe strada X, la 6 bis,/ Un marţian, s-a sinucis / Lăsînd un. robinet deschis... / Explozia a mai ucis/ Trei amirali şi opt bancheri. / Aceştia, după cît se spune, / Se adunaseră de ieri / Şi se aflau la rugăciune f (Acum sînt toţi în paradis)./ Pe străzile din Saint-Louis / Emoţia-i de neclescris... / Savantul Fergus Mac-Piggott, / La faţa locului venit, / A declarat: „E clar de iot / Că marţianul a murit... / (Savantul are păr pe frunte) / Vom reveni cu amănunte..."
Semnalăm .aceste deficienţe, ce nu ştirbesc din valoarea reală a cărţii tovarăşului' Gellu Naum, doar cu intenţia sinceră de a-L ajuta pe poet să ţină .seama de ele. mai ales că e vorba de poezie pentru copii.
Deci, căutări creatoare, multe reuşite dar şi unele poticneli, cum se mai întîmplă uneori.
Una e însă a discuta despre cărţi mai slabe, ce se pot clătina din cauza lipsurilor ideologice şi neajunsurilor artistice, şi cu totul altceva cînd eşti obligat să te ocupi de producţii care nici nu merită numele nobil de oarte. După părerea noastră, o astfel de  alcătuire poeticească este Bob auriu — subintitulată  basm ,în  versuri pentru copii —- scrisă de Tudor George „după c-iidee de Lucia Dinu". Lucrarea s-ar mai putea numi  Războiul împotriva dăunătorilor, sau Fals tratat de apărarea plantelor. O să vedem îndată de ce. In primele 15 pagini,  aflăm  că doi copii de ţăran. Qnuţ şi Oana, rămaşi singuri acasă, stau. dc vorbă  cu   mămăliga vrăjită.  Apoi, pe alte zece pagini aflăm, din -gura mămăligii, că lui Moş Păpuşoi j ,s-a născut .uit fiu,   Bob   auriu,   alintat  şi   Bob Gălbui.. „Dar precum e obiceiul / — zice poetul —-Cînd se naşte un porumb — I Au venit să-şi dea temeiul / (sic!)  Ursitoarele, pe rînd. I Şi la capul lui plecate, / — Neguroase cum sînt: ele — / Sumedenii de păcate I l-au urzit şi multe rele..." Despre marele pericol în care ,se află bietul-ştiulete, fiul   lui   Moş Păpuşoi-strujeanul, lc   vorbeşte   mămăliga   năzdrăvană, care-„Cam ridică din sprinceană", aducînd veşti
prin intermediul vîntului ce „dă tircol prin casă", ctnd „copiilor le-apasă / Somnul ochii-n j°s". Şi copiii pornesc, bineînţeles, spre Moş Păpuşoi. Cu acestea se încheie „Prologul" (30 pagini) şi începe Cartea I. Bîjbîind prin noapte, Onuţ şi Cana îşi iau călăuză pe Huş-Huş, sperietoarea. „Şi \pe calea arătată / Pe Huş-Huş, zis. Măturoi, I In curînd ajuns-au, îfltă, I Pinâ la Moş Păpuşoi", pe care l-au găsit jelind. El îi trimite la alt moş, Greul Pămîntului, ce are la orice „cheile descîntului". Deci „O porniră logofeţii I Cu Huş-Huş mer-gind in frunte / Să găsească taina vieţii", şi o ţin tot aşa, în frunte cu „Măturoi, bată-l norocul!", pînă cînd se împiedică de un urechiat de iepure, ce-i conduce spre tărîmul subpămîntean. Deşi „Ochii pleoa-pele-şi desferic I Prin vîrteju-acelor bezne", copiii se mai întreabă din cînd în cînd : „încotro o să ne poarte I Luminiţa, iepurească?!" Lăsînd |în urmă semnul magic „TRECI", cei patru îndrăzneţi ajung într-un loc unde „Povîrnil pe-o carte groasă I Stă un moş-pitic, cit dopul: I Barba-i albă şi stufoasă / 1-a crescut prelung ca plopul". Sfioşi, expediţionarii se scuză cro-nicăreşte : „Dar s-avem cu iertăciune / Că dăm ghes cuvintului", ca apoi să-i ceară leacul salvator pentru nefericitul Bob Gălbui. Greul Pămîntului e furios pe „Vraciul Negru de Tăciune", pentru că „Pîn'să-l dibui, ce scorneşte, I Mulţi feciori de-ai mei usucă, / Otrăvindu-i mişeleşte / Cu pornirea lui năucă!" Şi cere, la rîn-dul său, ajutorul copiilor, pentru că „Atare ajutor mi-aţi face ţ Cu-acel praf ce-a stins ştiuleţii, ţ De ml l-aţi aduce-ncoace I Să-i trec leacu-n „Cartea vieţii". Urmează dialogul firesc : „Ţi-ajutăm cu drag, tătucă!" I Numai calea ne învaţă II — Am să-i spun să vă conducă I Buna Cîrtiţa-Isteaţă". Nici nu se putea un al doilea conducător mai luminat decît Cîrtiţa, alături de sperietoarea Huş-Huş. Sub oblăduirea ' lor, Onuţ şi Oana caută mai departe „taina vieţii", Cîrtiţa are un laborator ştiinţific şi, iniţiindu-i pe rătăciţi în fe't de fel de taine ale germinării plantelor, ţine să aducă un elogiu inginerilor :   „— Am lucrat tot
timpul verii / Eu şi frate-meu Sobolul ţ Şi-am făcut ca inginerii I Planuri pentru: tot subsolul". „Straşnici meşteri !", exclam» toţi şi trec mai departe, prin firidele sub-pămîntene „argintate-n stropi de rouă",. pînă cînd ;i atacă un soi de furnici şi „Pielea-i ustură, ciupită, I Şi se strirnbă fiecare / De năvala cea cumplită ţ Se tot scarpină-n spinare". Se scutură unii pe alţii deşi Huş-Huş zice că „decît aşa papară, ţ mai degrabă, fac o baie !" In astfel de întîmplări mai facem ■ şi noi o „baie" pînă ajungem la teribilul şi. infernalul tablou al luptei cu viermii neadormiţi pecare ar fi o Impietate să încercăm a-1 rezuma. Iată-1 în. întregime : „,Uite ! —scormoni cu laba (cîrtiţa) '/ prin rădăcinosut glod — / Trîntori de-ăştia strică treaba t Şi stejarul nostru-l rod... ţ Şi cum zise, trase-aţarâ 1 Iaca un burduf umflat — / Cu o falcă parcă-i moară / Pusă doar pe mestecat... / — Mai să-şi iasă şi din piele:   ţ  Vier mele-ăsta-i cit un sac !... /
— Dă-te-ncoace, măi mişele, ţ Numai eu îţi vin de hac! / Dar grăsunul se smuceşte ţ Din ţurcuţa labelor I Şi cu gura ca un cleşte ţ Cască ameninţător... j Parcă-i fiară care rage! ţ Ce hulpav şi ce cumplit e !... I Ba Huş-Huş'napoi se trage : / La o parte, că ne-nghite ! / ...Ameninţă, face zarvă, ţ Se zburleşte-n chip şi fel... I Ceva temeţi de-astă larvă ? I Numai, gura e de el l ţ Ia să-l mîntuim odată, ţ Că ţarina prea o spurcă!... ţ Şi cu laba-nver-şunată :  ţ Pac!  îl trase iute-n furcă,!... f
— Viermi din ăştia largi la gură I Le sting arborilor vlaga ţ Şi din seva care-o fură ţ îşi tot ghiftuie desaga! I Rădăcinilor le seacă / Ugerele uriaşe : / Şi din hrana lui săracă I Pomul cel răpus i-n-graşe! ţ ...Cîrtiţa atunci şi-ascute ţ Laba ei, ca pe-o unealtă I Curăţindu-şî calea iute I Prin rădăcinoasa deltă... ţ Cad, izbiţi, de prin culcuşe I Viermii rotofei la falcă ţ Şi se spulberă-k ţepuşe, / Iar Huş-Huş, sărind îi calcă. I Dar, curn furcile-i ţesală, ţ Mii de viermi ţîşniţi de-odatâ f îşi scot capul la iveală, I Clănţănind gura căscată. •/ Mii. de căpăţîni s-aţîţă, / Mii de guri stau să-i apuce :  ţ Pe balauri ce-
nu-i cruţă, / Gata-gafa să-i îmbuce ! / Iar cînd se pornesc să cadă, / cînd îi surpă ca pe muşte, j Se rostogolesc grămadă, I Vrînd să-i zgîrie, să-i muşte. / Dar copiii tot nu-i lasă, / Şi pe unde s-au strîns •ciucur, I Ii trîntesc din barba deasă / Cum . ar bate mărul, nucul l"
Am încheiat citatul, convins că şi aşa am abuzat prea mult de răbdarea dumneavoastră. Inchipuiţi-vă că mai sînt încă o sută de pagini scrise cam în acelaşi stil, povestind chinuitoarea căutare a „tainelor vieţii", de către Qnuţ şi Oana. Bieţii cititori! Ce-am mai putea spune în faţa unor astfel de tablouri ? Citindu-le, îţi aduci uşor aminte de cuvintele scrise de Goya, pe una din genialele sale lucrări: „Somnul raţiunii naşte monştri!"
Cu astfel de subproducţii poetice să ne prezentăm în faţa copiilor, care nu au putere de discernămînt şi. care abia deprind alfabetul gîndirii ştiinţifice? Ce să mai vorbim de necesitatea combaterii misticismului şi a promovării concepţiilor marxist-leniniste despre univers şi societate !
• Şi, totuşi, ticluirea aceasta în versuri a apărut la Editura Tineretului în 15.000 de exemplare, nu mai departe decît anul trecut. \
Ce face critica literară în faţa unor astfel de fenomene ?
Intr-un mod surprinzător, Viorica Huber, carte semnează de altfel , un studiu atractiv prin problemele inedite pe care îe discută despre basmul ştiinţific (vezi Viaţa Romînească ar. 10/1959), după ce-1 copleşeşte pe autorul lui Bob auriu cu o cascadă de epitete laudative („poetică şi palpitantă înfruntare a vieţii şi a nefiinţei" „viziune originală, modernă fără ostentaţie", „poet cu multiple rezonanţe, versul său e simplu fără a fi însă facil, verbul e direct, metafora spontană, uneori remarcabilă prin umorul sau lirismul ei", etc. etc.)\ face doar cîteva rezerve şi observaţii de ordin secundar, pentru a conchide : „Tudor George procedează însă în ansamblu cu abilitate — şi ţelul util al basmului său e subliniat mai mult prin grija
artistică a întregului, prin frumuseţea compoziţiei şi a versurilor." Ce să mai spui în faţa unui astfel de procedeu critic? Dacă tovarăşa Huber ar fi procedat ştiinţific la analiza literară concretă a lucrării ,în cauză, poate şi-ar fi dat seama mai bine de viziunea „modernă", la nivelul sperietorii Huş-Huş şi al Cîrtiţei orbecăitoare, simboluri chemate a înlocui pe luminoasa Beatrice în danteştife drumuri su.bpămîn-tene ale copiilor de azi. Cît despre „metafora spontană", „umorul şi lirismul ei", am văzut, pe viu, cum stau lucrurile. înlocuind analiza modului în care se realizează artistic anumite idei, cu discutarea lor în general, Viorica Huber ajunge, în amintitul studiu, să pună Bob auriu cam la acelaşi nivel cu Nicâ fără frică al Ninei Cassian, deci să facă şi foarte serioase confuzii  de valoare.
Ocupîndu-se, în ultima vreme, ceva mai des de literatura pentru copii, dar uneori în felul acesta neprincipial, critica literară nu-şi îndeplineşte nici pe departe misiunea. Cum îi îndrumăm pe poeţii, mai mult sau mai puţin versaţi, care se ostenesc într-un domeniu încă dificil şi nu tuturor accesibil ?
Din tot ce am spus pînă acum, concluziile se desprind uşor: avem mulţi creatori talentaţi în poezia pentru copii, dar şi unii mai puţin chemaţi; multe cărţi de seamă, bogate în conţinut şi formă, scrise după principiile esteticii marxist-leniniste, dar şi lucrări inegale, fără adîncime, scrise uneori în fugă, de mîntuiaîă, într-o limbă neglijentă, fie de-un simplism şi de-o banalitate penibilă, fie de-o preţiozitate greoaie, inaccesibilă ; sînt, cum am văzut, şi lucrări non-literare, din păcate puse în circulaţie.
Trebuie să creăm un curent de exigenţă mărită printre poeţii de toate vîrstele şi să cerem criticii o prezenţă principială, activă.
Avem nevoie de mai multe volume de poezii, pentru copiii mai mici sau mai mari, inspirate din viaţa de azi a poporului nostru, din temele actualităţii, poezii scrise în toate genurile şi formele, de la simpla
120
ghicitoare pîriă la poemul epic, de la pastel la balada eroică, de la jocurile umoristice la poema cu suflu .romantic.
Aşa cum partidul nostru şi organizaţiile U.T.M. acordă o mare atenţie tuturor mijloacelor de educaţie comunistă a tinerei generaţii, trebuie să ne îngrijim şi noi, poeţii, să dăm copiilor lucrări educative, bune de cîntat şi recitat, de spus Ia adunările pioniereşti, la grădiniţă sau şcoală.
Revistele literare pentru copii ar fi atunci şi ele mai atractive, manualele mai bogate şi Editura Tineretului şi-ar putea îndeplini în bune condiţii marile şi nobilele ei obligaţii. Poate n-ar strica să se găsească şi posibilităţi mai variate de răs-
pîndire şi popularizare a poeziei bune pentru copii — antologii anuale, pe vkste, mai ieftine ca preţ, care să se adauge manualelor şcolare, sau alte asemenea iniţiative.
Poeţi, pedagogi, educatori, critici literari, activişti pOHtiei şi culturali avem cu toţii misiunea să contribuim prin păreri deschise, prin critici obiective, intransigente, prin dezbateri creatoare la mersul înainte, în şi mai bune condiţii, al poeziei chemate să ■ înflăcăreze mintea şi inima copiilor de azi şi de mîine şi — dacă necesită — să ajungă cu ei în stele.
Macte animo, generose puer, sic itur ad astra!
121
A. V. LUNACEARSKI
pariţia înromîneşte a unei culegeri din textele de critică şi istorie literară ale lui Lunacearski prilejuieşte cititorului nostru un
prim contact cu unul dintre cei mai erudiţi şi mai comprehensivi critici literari marxişti, pe care însuşi Lenin îl considera „un om excepţional de înzestrat". Volumul constituie, .fără nici o exagerare, cel puţin pentru profesioniştii critici şi cititorii lor fideli, un eveniment.
Aceasta, deşi îngrijitorul ediţiei  (1. H. Saţ) nu şi-a   propus — cum   singur  o mărturiseşte  în   prefaţă  —  să adune între co-perţiile cărţii oale mai bune studii ale lui Lunacearski, ci numai   cîteva   care să-i paată indica lectorului direcţiile preocupărilor critice   ale   autorului   şi vastitatea materialului utilizat. In  artiicoleile şi studiile adunate, nu lipsesc unele definiţii şi formulări dacă nu complet eronate, cel puţin perimate, .refleiotînd un stadiu mai înapoiat al criticii literare marxiste (asupra lor sîrttem deobieei, avertizaţi de editor). Altele au un caracter  prea   general, vag oarecum. LLinacearski are, bunăoară, dreptate oînid susţine că „literatura beletristică (precum şi întreaga artă în general) este un act de autocunoaştere a unei clase", iar „critica literară este un fel de act secund, repetat şi mai profund de autocunoaştere a clasei, prin intermediul artei". Dar această formulă, justă în mare, nu ne poate satisface pe deplin. A4ai întîi, pentru că nu
laugen luc a
indică natura specifică a actului respectiv, spre deosebire de alltele îndeplinind aceeaşi funcţie ; în aii doilea rînd, fiindcă omite autocunoaşterea individului ca atare şi nu numai în, calitatea sa de membru al unei clase. Şi în al treilea rînd, deoarece desconsideră factorul cunoaştere. Citin-du-1 pe Ba Iz ac sau pe Sitendhal, tînărut nostru mai î.ntîi cunoaşte burghezia şr numai după aceea, şi în raport cu aceas-tă_ cunoaştere, se defineşte mai clar pe sine ca reprezentant al altei dfase.
De asemeni multe- dintre lucrările adunate în această culegere au caracterul unor prefeţe, lecţii sau articole de enciclopedie, destinate unui public care trebuia abia iniţiat încet şi cu răbdare în ■creaţia scriitorilor discutaţi,' şi această împrejurare nu i-a permis lui Lunacearski luxul unor analize mai dezvoltate. ■
Numind apariţia acestui volum un eveniment editorial, am în vedere nu atât ■contribuţiile originale, extrem de preţioase ale lui Lunacearski în elucidarea unor probleme sau în caracterizarea aportului unora dintre scriitorii discutaţi, în definirea profilului lor, cit mai ăiles învăţămintele de ordin general pe care le oferă frontului nostru critic. Culegerea le oferă direct în celle două eseuri consacrate special dezbaterii problemelor critice : Teze despre sarcinile criticii marxiste şi Reflecţii despre critică, dar   lc  oferă, mai ales,
122
indirect, prin toate articolele şi studiiile din voium.
0 primă lecţie este aceea a seriozităţii, a unei seriozităţi reale care n-are nimic comun cu pedantismul. Lunacearski nu face deobicei trimiteri savante, nu citează texte obscure şi nu foloseşte ceea ce ne-am obişnuit să numim adesea în mod eronat „aparatură ştiinţifică". Publicist pasionat1 Lunacearski ţine să distrugă orice .distanţă dintre ell şi cititorul căruia i se adresează; iar o astfel de aparatură n-ar face deoît să îngreuieze apropierea către care năzuieşte! Criticul se vrea f.ami.li,a.r cititorului şi pentru aceasta i se adresează direct ; oî.teodată luce roind să-i oîştige prietenia cu o glumă. Familiaritatea nu-ll împiedică însă să dezbată problema abordată cu toată seriozitatea, să tindă către o concluzie cu caracter sintetic, să aducă ceva nou. Şi aceasta chiar în cadrul unor articole de largă popularizare sau al unor cuvîn-tări omagiale. Un exemplu ni-1 oferă articolul despre Flaubert care era o pretată ■la' o ediţie foarte populară din creaţia scriitorului francez. Articolul are un caracter oarecum didactic, deşi morga profesorală îi lipseşte lui Lunacearski ; didactic; în sensul că pare a expune sistematic o serie de date cunoscute despre scriitorul respectiv. Numai că lucrurile acestea cunoscute sînt astfel folosite încît la capătul celor cinci pagini de carte cît i-a consacrat, criticul să poată da o caracterizare nouă, ou un caracter sintetic foarte. pro-
1 Pasiunea e o însuşire pe care el o reclamă criticului şi care decurge din spiritul partinic al acestuia ; „Cel mai bun critic — scrie Lunacearski — e acela care poate să admire un scriitor, să se entuziasmeze iu faţa lui, care, in orice caz, ştie să se poarte din capul locului ca un prieten, ca un frate cu scriitorul". Fraza nu trebuie interpretată în sens apologetic, fiindcă acelaşi Lunacearski, în acelaşi context, vorbeşte despre rolul de dascăl social şi artistic pe care criticul îl arc în raport nu numai cu publicul, dar şi. cu scriitorul, şi fiindcă tot Lunacearski e cel care susţine „necesitatea de a zdrobi ceea ce e rău cu săgeţile ucigătoare alé risului, dispreţului sau criticii nimicitoare, care într-adevăr pot să distrugă pur şi simplu o falsă somitate scriitoricească, umflată în. mod artificial".
nunţat, a autorului — şi să-şi exprime, totodată, atitudinea sa faţă de el, ca şi faţă de lumea pe care o reflectă : „Flaubert este un scriitor al burgheziei. Un geniu al burgheziei,. în acelaşi timp, însă, îi este şi cel mai teribil duşman. Vai de clasa care are astfel de clasici I". E, într-adevăr, o formulă în căite se spune aproape totul despre Flaubert şi care mărturisind entuziasmul criticului pentru el, reliefează totuşi limitele, mai bine s>p.us drama scriitorului discutat stîrnind în acelaşi tim.p în pîmdurMe cititorilor cel mai mare interes pentru creaţia lui.
De altfel, forţa de a sintetiza a lui Lu-nacea.nski, capacitatea lui de a defini, î.n cîteva nî.n.duiri numai, şi î.ntr-un mod cu totul originali, rolul şi caracteristicele unui scriitor, e cu totul neobişnuită. Despre Puşkin, spre exemplu, spune că „a fost primăvara Rusiei, dimineaţa Rusiei, un Adam al Ruşilor. Puşkin a făcut pentru ncU ceea ce Dante .şt Petrarca au făcut pentru Italia, titanii secolului XVII peairu Franţa, Lessing, Schiller şi Goethe pentru Germania". Mérimée e un „geniu al vremurilor de restrişte" ca.re „priveşte masele poporului fără răutate, dar le tratează cam aşa cum ar nota o piatră sau o plantă" ; Dickens e „unul din cei mai mari, virtuoşi ai declamaţiei", dar „poveţile şi apelurile lui cad pe un pămînt sterp" ; „Hauptmann a fost totdeauna un prudent. Din nefericire prudenţa lui nu este numai de ordin exterior (...), dar şi. de ordin lăuntric" ; A. France c „scriitorul ironiei şi speranţei" etc. etc.
Interesant e că uneori astfel de caracterizări au o foarte pronunţată notă polemică, că prin ele se răstoarnă clişeele criticii burgheze care prezintă într-o lumină denaturată personalitatea unui sau altuia dintre noii scriitori, opiniile general admise sau de largă circulaţie. O astfel de reconsiderare operează, de pildă, Lunacearski în cazul lui Whitmann. „Witman este numit de obicei poetul democraţiei", criticii burghezi apăsând aici pe sensul burghez al democraţiei, pe spiritul individualist. Afirmaţia este inexactă şi î.n acelaş timp redă cel mai puţin esenţa poeziei lui
123
Whifanam — arată Lunacearski. Şi în continuare, după ce spulberă mitul democratismului miic-burghez — scrie : „Forţa şi marea frumuseţe a whitmanismului constă intr-un principiu opus acestei democraţii — in comunism, în colectivism (...). Aici îl regăsim pe Whitman, aici îl regăsim pe Verhaeren, aici regăsim poezia nouă: în victoria asupra individului, în triumful umanităţii, în moartea egoismului şi învierea personalităţii ca val conştient al unui ocean unic, ca notă originală, necesară într-o simfonie unică". Idern, în cazul lui Hauptimaim : „Oricît s-ar strădui burghezia să-1 elogieze pe Hauptmann (...), noi — cu toate că, din păcate, nu le putem spune: „Este al nostru!" — sintem întru totul îndreptăţiţi să le strigăm : „Minţiţi — nu este al vostru" !
Mai mult încă, Lunaeeajiski reuşeşte să prindă într-o formulă lapidară nu numai caracteristicile unuia sau altuia dintre scriitori, spulberînd, prinir-un singur cu-vînt, vechi prejudecăţi înrădăcinate sau rostind sentinţe juste, dar izbuteşte să definească adesea ohiar spirituil unei literaturi întregi. De pildă, literatura rusă clasică e caracterizată prin „patos", ea este „generoasă", „poartă pecetea suferinţei", „profetică" şi „înălţătoare".
Seriozitatea lui Lunacearski nu se reduce, însă numai la atît şi nu constă, în primul rînd, în aceasta. Seriozitatea dovedeşte mai ales refuzul său .absolut al oricărei explicaţii simplificatoare, schematice; seriozitate dovedeşte strădania, de atâtea ori încununată de succes, de a aprofunda, în pofida unei aparente uşurinţi, problemele pe care le dezbate, pentru a descoperi cu cea mai mare precizie posibilă cauzele care au determinat apariţia unui fenomen, pentru a diagnostica exact ideologia unui scriitor., tendinţele sociale pe care le reflectă opera sa. Metodologia lui Lunacearski merită o atenţie deosebită, ţ fiindcă el nu se opreşte niciodată la general, ci vrea să descopere şi nuanţele, fiindcă nu se lasă niciodată înşelat de aparenţe, ci merge la esenţă. Critcul marxist, fiind, înainte de toate,.„un sociolog care aplică, în condiţii specifice, metodele analizei mar-
xiste la un domeniu special — literatura" — trebuie să aibă în vedere — susţine Lunacearski foarte convingător — „că intelectualii pot servi rtnd pe rînd o clasă sau alta, ei pot suferi concomitent influenţele mai multor clase". Intr-un anume moment predomină o influenţă ; curînd, o alta ; câteodată, influenţele exercitate de clasele aliate în luptă sînt la fel de puternice. De aceea, numai rareori în operele scriitorilor găsim oglindită strict o singură ideologie. Uneori de la o. operă la alta avem de înregistrat schimbări care pe un om obişnuit să lucreze» numai pe cazuri clasice, după reţete clasice, îl derutează. Mai mult chiar, în aceeaşi operă întîlriim adesea reflectate cu egală simpatie tendinţe sociale antagonice. Criticului marxist i se cere o foarte mare perspicacitate, tocmai pentru că „scopul analizei marxiste nu este de a găsi fiecărui literat şi fiecărei opere literare o bază de clasă, integrală şi pură, .fără nici un amestec străin, ci adesea de a. descifra în varietatea şi confuzia, iar uneori chiar in obscurităţile operei, respective a autorului respectiv, liniile, elementele, razele care se încrucişează în ea şi care provin de. la. clase diferite".
Pornind de la aceste principii metodologice, autorul respinge, bunăoară, atît opinia după care Dante ar fi un reprezentant unic al burgheziei, al concepţiei înaintate, cit şi aceea după care el ar fi rămas sclavul concepţiei medievale. El arată că asupra lui Dante s-au exercitat şi influenţa ideologiei burgheze şi a celei feudale, că el e un caz tipic pentru un intelectual aflat la o 1'ăspîntie de veac şi că opera sa ni-1 prezintă, în acelaşi timp, ca pe un om înaintat al epocii, ca pe un precursor al ideologilor absolutismului din secolele XVI şi XVII pe care în unele privinţe i-a depăşit chiar, ca pe unul care îndrăzneşte să judece puterea spirituală; dar în acelaşi timp, şi ca pe un rob al concepţiilor medievale fiindcă poemul lui rămâne pios, „sprijină misticismul, clericalismul". Dante ■— spune Lunacearski — a întrevăzut nu numai unele năzuinţe ale burgheziei, ci şi rolul ei istoric, „el are prospeţimea poporului care l-a promovat",
124
dai „se mai află, pe jumătate, în umbra tenebroasă a catedralei romane".
Dacă Dante era o conştiinţă frământată, dacă pe Dante contradicţiile acestea îl chinuiau, Pelrarea, în schimb, „găsea punţi ce îngăduiau oricărui păgîn să se împace cu creştinismul şi oricărui creştin să se împace cu păgînismul". Boccaccio e un latinizant pedant, iar la sfârşitul vieţii, un catolic bigot. E foarte lesne să descoperi că, de pildă, Cervantes înmormântează feudalismul! ; dar e mult mai greu să vezi că el deplânge dispariţia celor mai bune caracteristici ale sale, a celor mai valoroase tradiţii cavalereşti, şi mai ales că el lansează ,,un mesaj către viitorime".
Metodologia critică a lui Lunacearski este o adevărată metodologie leninistă, care nu încearcă să adapteze fenomenul viu unei scheme prestabilite, ci foloseşte metoda astfel încît să explice fenomenul respectiv. Studiile lui Lunacearski despre Renaştere — şi nu numai . acestea — constituie o aplicare inteligentă, la obiect, a metodologiei leniniste, făcute de un om pătrunzător, cult, .în posesia unei mari sensibilităţi sociale şi artistice. Ca atare ele ne oferă numeroase sugestii şi învăţăminte în materie de reconsiderări. Ajutorul pe care ni-1 poate oferi Lunacearski nu e, de aceea, deloc neglijabil. Oare raportîndu-ne la literatura noastră, şovăiala lui Eliade nu-şi are explicaţii în raportul forţelor sociale din epoca sa, forţe ale căror ideologii l-au influenţat în egală măsură ? De asemeni, cazul lui Alecsan-dri, paşoptist şi poet curtean, cântăreţ al Unirii, revoltat mai tîrziu de mizeria în care sânt aruncaţi foştii luptători de la Griviţa, eroii independenţei, dar şi creatorul unei poezii ţărăneşti idilice, nu merită o analiză mai aprofundată şi rnai nuanţată ? Să nu uităm că pe Alecsandri îl stimau şi bonjuriştii şi junimiştii. Şi nu merită să ne întrebăm care să fie cauza acestei simpatii unanime ? Vîlahuţă, care a nutrit simpatii vii pentru socialism, dar a alunecat şi pe panta divensiunii naţionaliste, nu e un caz tipic de interferenţă a unor ideologii antagonice? Faptul că unii poporanişti  adoptau în acelaşi  timp, sau
rând pe rând, şi ideologia boiernaşului şi pe aceea a ţărănimii interesate în lupta antiiobăgistă, nu se cuvine studiat mai atent ? Se poate spune apoi atît de răspicat — cum, vai, se mai spunea — că unul e scriitorul Delavrancea şi altul politicianul Delavramcea ? Nu cred. Dar atunci e nevoie să explicăm fenomenul !
Lunacearski nu aplica însă cu atîta fineţe metodologia criticii miarxistdeniniste numai în cazul clasicilor, ci şi în explicarea operelor şi personalităţilor scriitoriceşti ale epocii sale. El căuta esenţa ş,i urmărea să descopere efectele în viaţa socială ale bunelor intenţii, să arate cauzele care le-au generat. De pildă, adeziunea lui Anatole France la comunism îl bucură, fiindcă nu se îndoieşte o clipă de sinceritatea ei, o şi explică sociologic şi psihologic. ' Ţine, însă, — şi pe bună dreptate — să ne prevină că „Anatole France este în mult mai mare măsură un burghez rafinat, răzvrătit, decit un reprezentant al proletariatului", că „pentru gustul tinerei clase combative, stilul lui Anatole France, imagi-nele lui, sînt prea subtile, complicate şi fragile", deşi această funcţie fermecătoare nu trebuie condamnată în sine, ci însuşită într-un feil „pentru a corecta, acolo unde are nevoie, \propriul nostru stil literar pe care sîntem mîndri a-l putea numi ,,,plebeu".
Block salută Revoluţia din Octombrie, — dar el — aristocratul lucid de decăderea clasei sale, o vede printr-o prismă deformată, rămâne în faţa ei „confuz, neputincios". Poemul lui „Cei doisprezece" e expresia „celui mal puternic spirit revoluţionar de care era in stare conştiinţa aristocraţiei", ca atare.
Ar fi greşit însă dacă s-ar trage de aici concluzia că Lunacearski îşi utiliza bogatele sale resurse intelectuale nur»ai pentru a descoperi deficienţele operelor contemporane. Criticul care considera util entuziasmul faţă de creatorul autentic nu putea adopta o astfel de poziţie. El, care a ţinut să-,1 reabiliteze într-un fel pe Tur-gheniev; acuzat pe nedrept că îi ponegreşte pe revoluţionari, cînd, în realitate, dovedise cea mai mare luciditate socială şi îi înfăţişa cu tarele caracteristice narod-
125
nicilor din deceniile respective, nu fără simpatie însă, (e excelent articolul -şi pilduitor în multe privinţi), nu putea să nedreptăţească marile creaţii contemporane. Studiul închinat an a tizii lui Klim Sam-gbki, în care se face o adevărată sociologie a intelectualului şi o analiză atentă a psihologiei tuturor categoriilor posibile de intelectuali, constituie un model de explicare marxistă a unei mari creaţii, de valorificare a unei opere geniale. Articolele închinate lui Seraifiimovici, Furmanov, pieselor lui Lebedev, reliefează pregnant noutatea creaţiilor valoroase ale acestor scriitori sovietci, aportul lor la lupta pentru comunism.
Lecţia seriozităţii pe care ne-o oferă Lu-nacearski nu se referă însă numai la dezbaterea problemelor de conţinut,  ci şi la cele referitoare la arta scriitoricească. Cînd am vorbit despre opiniile sale în legătură cu Anatole France, am oferit un exemplu. Un altul l-ar constitui felul în care respinge acuzaţia că Nekrasov ar fi din punct de vedere al realizării  artistice un poet mediocru :  „Oare imaginile luate dintr-o realitate înspăimîntăloare — se întreabă criticul — trebuie  netezite,   cizelate, pînă ce devin de o acurateţa    de salon ? Ce prostie ! Dacă versurile lui, Nekrasov ar fi fost mai lustruite, mai melodioase, ar fi sunat intr-adevăr a minciună. Acela care ar cuteza să vorbească despre moartea mamei sale respectînd cu grijă toate regulile de sintaxă şi stilistică ar face oricui impresia unui monstru de nesimţire sau ipocrizie: Ceea ce pentru Nekrasov' este vers stîngaci, nu e decît produsul unei serioase exigente. El este stîngaci, pentru că tema e stîngace, pentru că e sincer, pentru că e viguros. Şi ar fi fost păcat să-i lipsească măcar o fărîmă din această stîngăcie". Nu e acesta un exemplu de aplicare inteligentă a legii privind corespondenţa dialectică dintre conţinut şi fonmă, u.n exemplu de subtilitate, de respingere a şablo-nuilui, de descoperire a esenţei în dosul aparenţelor derutante ? Cit .de interesantă şi originală este apoi comparaţia dintre Tartuffe, tipul ipocritului lucid, şi Luduşca Goloviov, ipocritul  care  n-a.re conştiinţa
ipocriziei sale, care e sincer în toate ma nifestările sate, şi în bigotism, şi în mir şăvie.
Şi cîte consideraţii inedite despre natura şi funcţiile sarcasmului, ale ironiei ale umorului nu .aflăm în studiile consacrate lui E-semin, Heine, Dickens ?
Lunaceanski ne oferă apoi lecţia unei pătrunzătoare  utilizări a metodologiei marxiste în cercetarea   fenomenului literar. Sc îmbină  aici  cea  mai înaltă principialitate cu cea mai marc supleţe. Am văzut cum îi discută pe Anatole France, cu cită severitate  îl judecă pe Blok : cu aceeaşi fermitate., el indică liniile umanismului lui l\o-rolenko.  Fermitatea   nu  e  tot   una, însă, cu rigiditatea. Criticul nu se sileşte să-i spună lui Shaw că „bîta cu. care el vrea să sfarme idolii seamănă puţin cu ciomagul de carton". Dar acelaşi critic recomandă cartea marelui irlandez pentru lectură fiindcă aparţine unui „aliat credincios". Iii îl critică pe Korolenko, deoarece, ca reprezentant  a.i stm-gii narodnice, n-a înţeles Revoluţia, dar îl admiră, totodată, pentru umanitarismul   şi   arta   sa fermecătoare. Principialitatea   aceasta   îl  călăuzeşte pe Lunacearski chiar şi atunci cînd îi discută pe tovarăşi. Nu-i reproşează oare lui Barbusse — şi încă într-un articol omagial— convingerea după care consideră reale unele personaje legendare aile Bibliei ?
Nici autoritatea marilor clasici nu-,1 face să-şi abandoneze principiile, nu-l timorează. Putea de pildă un luptător ca Lunacearski să-i ierte lui Erasmus vina de a fi fost „oricînd gata să-şi. renege ideile", de a fi fost „o întruchipare a perfidiei, infidelităţii şi duplicităţii" ? Nu ! După ■cuim nu-i iartă nici lui Di.ckens că a folosit adesea umorul pentru a „atenua ororile vieţii, ororile puternicelor contradicţii de clasă". Respingerea tarelor respective nu-1 împiedică însă deloc să-şi manifeste admiraţia pentru inteligenţa Iul Erasmus sau pentru calităţile reale ale lui Di.ckens. Nu procedaseră oare Ma.rx şi Engels- Ia fel cînd vorbiseră despre G-oethe ? Şi oare Lenin, care nutrea atît respect pentru Tol-
126
stoi, se ferea să amintească de „moşierul scrîntit întru Cristos" ? Să reţinem de aici că nuanţarea cea mai fină a caracterizării nu trebuie să-1 facă pe criticul marxist să ocolească problemele spinoase şi să practice o diplomaţie a termenilor echivoci sau vagi, acolo unde trebuie să-şi definească net poziţia.
Supleţea lui Lunacearski se vede şi din modul cum discută necesitatea unei literaturi accesibile maselor. El dă noţiunii de accesibilitate o accepţie -dialectică, în sensul, in primul rind, a unei puneri îm gardă că accesibilitatea nu se poate confunda cu vulgarizarea (Lenin nu avizase şi el asupra acestui pericol generat de un .dispreţ mascat faţă de mase, de o neîncredere aristocratică în capacitatea lor intelectuală?),
iar în al doidea în sensul că nu aruncă anatema asupra unor opere valoroase numai pentru că nu pot fi încă înţelese de toţi.
Vorbeam despre volumul lui Lunacearski ca despre un eveniment editorial. Şi este, fiindcă ne oferă lecţia seriozităţii într-un moment eînd mai sânt încă destui critici care adoptă o morgă gravă şi nu compun decît articole festive sau de serviri, respinse de idei. Şi este, fiindcă oferă lecţia principialităţii, cînd n-au dispărut cu totul amatorii de discuţii sterile şi de polemici personale. Şi este, fiindcă ne oferă lecţia supleţei şi profunzimii necesare lărgirii şi adînoirii însemnatelor realizări obţinute de tînăra noastră critică literară marxistă.
127
Cronica TTlmului
„FURTUNA"
^upă „Valurile Dunării" premiera „Furtunii" a însemnat apariţia unei noi opere cinematografice cu tema inspirată din actualitate, cu un puternic caracter militant, partinic. Înainte de toate prin tematica sa : filmul relatează lupta organizată de comunişti într-un oraş din vestul Transilvaniei spre care se îndreaptă, în zilele de după 23 August 1944, o mare unitate militară hitleristă. Aceasta are intenţia să utilizeze calea ferată locală pentru a face joncţiunea cu trupele fasciste din Ungaria în vederea continuării rezistenţei la atacurile nimicitoare ale armatei sovietice şi armatei române. Lupta organizată de comuniştii din localitate zădărniceşte tentativa hitleristă. „Furtuna" oglindeşte aşadar un moment important din lupta revoluţionară a poporului nostru. In acelaşi timp realizatorii filmului completează galeria de luptători comunişti cu cîteva figuri care fără de îndoială vor rămâne în memoria spectatorilor.
In privinţa scenariului, meritorie ideea autorilor Titus Popovici şi Francisc Mun-teanu de a se opri asupra unui singur moment istoric, de a nu căuta cu ori ce preţ să facă o frescă a evenimentelor. In felul acesta ei au putut contura cu mai multă precizie şi mai cu seamă ou mai multă nuanţare caracterele personajelor
ION BÂRNA
care stau în centrul acţiunii. Faptele sînt tratate astfel încît momentul nu apare sărăcit de rezonanţa istorică a evenimentelor, căci prin reverberaţie semnificaţiile surprinse în aceste împrejurări particulare oglindesc în adevărata lui lumină şi amploare generalul. De altminteri cele mai bune opere ale cinematografiei sovietice, de pildă, au urmat acelaşi drum şi în măsura în care cineaştii au abandonat fresca - de multe ori deficitară din cauza încorsetării obligatorii în cele nouăzeci de minute de proiecţie a unui prea mare număr de fapte, au fost create pelicule memorabile. Atît în „Valurile Dunării" oît şi în „Furtuna", scriitorii Titus Popovici şi Francisc Munteanu au ales această cale şi alegerea s-a dovedit fructuoasă.
Ca şi în cazul precedent, în centrul acţiunii filmului „Furtuna" se află un comunist : „Duma". Eliberat din închisoare la 23 August, Duma devine secretarul comitetului judeţean şi, pînă la moartea sa eroică în faţa plutonului de execuţie, el va fi conducătorul activităţii de partid de pe teritoriul transilvănean în care se petrece acţiunea. înzestrat cu cele mai importante calităţi ale unui luptător comunist, Duma devine prin aceasta o figură tipică a activistului de partid. Autorii scenariului nu au încercat să încarce caracterul eroului   cu   „slăbiciuni" ome-
128
ne.şti sau ezitări, pentru a-i da carnaţie. Duma este integru, sculptural, şi veridicitatea personajului derivă tocmai din integritatea sa. Prin caracterul lui, prin felul său de a gîndi şi a acţiona, eroul răspunde concret la întrebarea abstractă : ce ar fi făcut un comunist, în împrejurările date ? Regizorii filmului, S'inişa Ive-tici şi Andrei Bla'ier, au înţeles astfel personajul valorificîndu-1 tocmai în acest sens şi îndrumând ca atare pe interpret, actorul Ion Manta. Rolul este complex, gama sa întinzîndu-se de la duioşia părintească (faţă de Andrei sau Măria, de pildă) pînă la duritatea necesară în lupta armată sau dîrzenia cu care înfruntă plutonul de execuţie cu convingerea fermă în victoria cauzei pentru care îşi dă viaţa. Prin felul în care autorii scenariului, regizorii şi interpretul l-au imaginat şi creat pc Duma, avem convingerea că cinematografia noastră cunoaşte una din cele mai izbutite figuri de comunişti din cîte a adus pe ecran pînă acum.
în jurul acestui erou, care polarizează toate energiile umane din jurul său, gravitează cîteva personaje care în totalitatea lor reflectă figuri de luptători dintre cele mai interesante ale epocii. Există aici şi un comunist bătrân, om dintr-o bucată, muncitorul Horvath (interpretat de Dumitru Scînteie) ; există tânărul revoluţionar, întreprinzător şi energic, schimbul de mîine al lui Duma, comunist în formaţie, Andrei (Nicolae Praida) ; există apoi Măria (actriţa Silvia Popovici), fata care face deocamdată timid însă cu bună ştiinţă primii paşi spre partid, sau locotenentul Oprea (talentatul actor Victor Rebenciuc) care se îndreaptă în aceeaşi direcţie, atitudinea lui subliniind parcă sensul final al comportării normale a fiecărui om cinstit şi patriot în împrejurările date. Scenariştii au ştiut să evite, prin relieful pe care l-au dat personajelor lor în decursul acţiunii, schematismul. Bunăoară Andrei, care trăieşte cu intensitate, cu incandescenţă momentele luptei împotriva hitleriştilor, trăieşte totodată şi poezia incipientă a unei dragoste posibile,
îşi simte cu precizie timiditatea care-] inhibă în faţa Măriei. Tînărul vioi, îndrăzneţ, dar îndrăgostitul debutant nu ştie ce să facă cu mîna ce a atins din greşeală mâna fetei care începe să-i fie dragă. Numai relaxarea necontrolată de după. bombardament îl face să exclame, cu; 'maximă candoare, referinduTse la avioanele inamice al căror atac au făout-o pe Măria să se strîngă la pieptul lui : ,„Au: plecat, păcat!", acelaşi Andrei va găsi în sine resurse uriaşe de inventivitate pentru a îndeplini cu un curaj uimitor o sarcină de partid. De aceea personajele filmului devin fiinţe vii, autentice, concentrând simpatia spectatorului asupra lor. Ce e drept, unele mai mult, altele mai puţin. Măria, de pildă, este de o slabă consistenţă şi faptul este cu atît mai regretabil cu cit rolul acestei unice fete din; întregul film ar fi -putut fi mai bogat, deci mai veridic.
Regizorii filmului au urmat, cel mal ades, această formulă a scenariului, stră-duindu^se să zugrăvească personajele şi în viaţa lor intimă, nu numai în acţiunile exterioare, spectaculoase. în măsura în care au fost consecvenţi cu intenţia aceasta, au creat secvenţe nu numai interesante, dar şi convingătoare, emoţionante. Urmărirea lui Duma în primul rînd, apoi a lui Andrei şi a locotenentului, precum şi felul în care sînt prezentate cîteva personaje secundare dar pline de substanţă (bătrânul paznic de la judeţeană, sau alte cîteva figuri de comunişti, tînărul prieten al lui Andrei, băiatul pus pe vitejii, etc), - toate acestea contribuie la reuşita filmului. Scăderile încep din momentul în care realizatorii îşi părăsesc eroii şi optează pentru prezentarea unor evenimente spectaculoase urmărindu-le mai mult nemijlocit şi mai puţin prin oglindirea lor, prin psihologia particulară a eroilor.
Ne referim, de pildă, la scena bătăliei din gară : lupta este relatată cu atâta insistenţă tactică, - încît ritmul de pînă aici al filmului se tulbură, acţiunea se lungeşte inutil. Spectatorul nu este dornic
9 — Viaţa  Romînească  nr. 7
T29
să afle amănuntele tactice ale luptei, ci dramatismul participării eroilor la ea. In acelaşi timp insă, regizorii filmului au dovedit încă odată capacitatea lor poetică - remarcată şi cu alte prilejuri - de a reda atît lirismul scurtelor scene de dragoste, cit şi poezia tragică, de pildă, a sfîrşitului lui Duma şi al locotenentului Oprea. Naivitatea copilărească, puritatea candidă din primul caz, alăturată emoţiei virile, •căldurii mature cu puternică undă tragică din cei de al doilea, dovedesc gama largă de frumuseţi poetice pe care cei doi regizori sînt In stare să le creeze.
Ar mai trebui menţionat, într-o notă aparte, modul în care realizatorii au înfăţişat personajele negative. Trădătorul Aihu (interpretat de Toma Dimitriu) este construit linear şi este, socotim-, şi o deficienţă a scenariului faptul că în faţa spectatorului rolul, lui odios apare dezvăluit de la început. Interesante sînt prezenţele scurte, dar suculente, ale politicienilor burghezi ai oraşului şi respectivele compoziţii actoriceşti dintre care se remarcă în primul rînd cele ale lui Marcel Anghelesou, Jules Cazaban şi Nataşa Alexandra. Scenele respective sînt construite cu mult umor incisiv, cu simţ satiric.
Continuînd ceea ce a realizat „Valurile Dunării", noul film românesc constituie un succes artistic şi totodată un nou capitol valoros al creaţiei cinematografice consacrate luptei revoluţionare a poporuluî nostru.
.BALADA SOLDATULUI"
Transferul de înţelesuri din zona poeziei în cea a cinematografiei pe care o face Grigori Giuhrai intitulîndu-şi filmul „Balada soldatului" nu este o simplă cochetărie de artist, ci oglindeşte un fapt real : opera realizatorului sovietic este ■poetică în sensul cel mai deplin al cu vuitului. Prezentîndu-şi opera sa precedentă,
„Al 41-lea", Ciuhrai declara la Cannes : „Filmul meu următor va fi un film de război fără lupte, fără focuri de armă", într-adevăr, „Balada soldatului" este un film despre război, a cărui acţiune însă - în afara unei prime secvenţe - se petrece departe de tranşee, frontul fiind prezent totuşi în fiecare fotogramă. De altminteri, ideea directoare a filmului a fost astfel expusă de realizator : „Ceea ce am vrut să fac prin „Balada soldatului" era să evoc amintirea acelora care nu s-au mai întors şi să întreb pe cei vii ce au de gînd să facă cu pacea atît de scump cîştigată : dacă profită de ea realmente, dacă trăiesc într-adevăr aşa cum ar trebui. Am vrut de asemeni să reamintesc ce au însemnat ostilităţile... Luptele au distrus multe case. Dar cine poate reda unei mame pe fiul ei, unei logodnice logodnicul ?..."
Nu am dori aici să povestim subiectul filmului, deoarece avem convingerea că la apariţia acestor noduri el va fi fost văzut de toţi cititorii. Intîmplările legate de drumul lui Alioşa Skvorţov sînt cunoscute aşadar. Ne propunem doar să ne oprim asupra felului în care Grigori Giuhrai le-a realizat.
în urma acelui emoţionant „Al 41-lea", Ciuhrai a devenit una din cele mai interesante personalităţi ale tinerei generaţii de cineaşti sovietici. Exista, în acel film, un amestec de realism crud şi de poezie al cărui secret îl deţinea realizatorul şi care dădea operei sale o notă personală. „Balada soldatului" este însă o operă de o mult mai mare maturitate artistică. Noutatea - chiar faţă de „Zboară cocorii" al lui Kalatozov - constă în perfecta rotunjime a filmului. Nu întîlneşti căutări de forme, de efecte dramatice savante, totul este de o splendidă armonie, de o simplitate clasică. Unicul cadru bizar al filmului este acea halucinantă viziune a oîmpului de bătălie în care tancurile hitleriste îl urmăresc pe viteazul Alioşa. Aparatul descrie aici o mişcare panoramică largă, pe care o continuă însă dincolo de limitele ei obişnuite, imaginea
130
răsturnîndu-se, cerul ajunglnd jos, dedesubt, dominat de fuga dementă a tancurilor proiectate invers în susul cadrului. Imaginea este halucinantă dar nu prin ceea ce ar apare bizar, neobişnuit, ci pentru că proiectează halucinaţia reală, intimă a eroului în sufletul spectatorilor, in genere însă filmul - cu un dialog extrem de lapidar şi folosit cu multă economie - este, repetăm, de o maximă simplitate. Poezia derivă din decorticarea unor momente de viaţă dintre cele mai obişnuite, care în contextul întâmplărilor capătă semnificaţii aparte, valori emoţionale deosebite.
Alioşa nu este un soldat oarecare. In compoziţia sa sufletească, ca să zicem aşa, intră atîtea elemente tipice ale umanismului omului sovietic, încît cu toată identitatea sa precisă, Alioşa capătă valori simbolice. Alioşa însumează trăsăturile morale ale omului sovietic în forma lor pură, asemeni unui erou liric, şi de aceea povestirea despre drumul lui devine baladă. Iar balada soldatului Alioşa este de fapt balada tuturor eroilor sovietici.
în drumul lui pe front spre casă, Alioşa îşi dezvăluie nu numai propriul suflet, dar şi universul intim al unor serii de alte personaje întîlnite în calea sa. Cu fiecare întâmplare pătrundem mai mult în intimitatea eroului nostru, dar totodată el îndeplineşte şi o funcţie de catalizator. Pentru că pe oriunde trece el, mersul normal, obişnuit al vieţii suferă o mică transformare. Sau, mai precis, cursul vieţii îşi întrerupe, dacă putem spune aşa, desfăşurarea cotidiană pentru o clipă : este clipa revelatoare a marilor adevăruri esenţiale. în contact cu Alioşa, oamenii de fapt nu se schimbă, ci îşi dezvăluie, ca printr-o întoarcere de mânuse, cutele cele mai adinei ale sufletelor lor. Prima întîlnire a lui Alioşa este cea cu un soldat necunoscut, care îl roagă să transmită două vorbe soţiei sale. Tovarăşii soldatului aflînd despre aceasta, se coalizează pentru a-1 determina pe plutonierul lor să trimită în dar soţiei ca-
maradului unul din cele două săpunuri - rarităţi în acele vremuri - pe care lc avea . în păstrare. Plutonierul - om evident teribil de avar cu avutul micii colectivităţi   ostăşeşti   -  rezistă  doar la început,  pentru ca  apoi în entuziasmul tuturor  să  dăruiască  ambele săpunuri. Ahoşa  a  trecut  pe  lîngă plutonul necunoscut şi ca printr-un prim efect magic, oamenii   şi-au   arătat emoţionanta solidaritate umană.  Aşa se va întîmpla şi mai departe : intervenţia lui va schimba destinul soldatului invalid, va da speranţă   bătrînului   bolnav   îndurerat de faptul că nora sa îşi înşeală bărbatul aflat pe front, va trezi dragostea Surei... Pe ori unde trece Alioşa - nimeni nu vrea să creadă că un tinerel aproape imberb este un erou - prezenţa sa operează miraculos asupra celor din jur. Dar aici nu operează   farmecele   vreunei   zîne de basm, ci minunata realitate a omului sovietic. De altfel Alioşa nici nu este conştient de hiperbolica sa valoare morală. Cînd generalul îl întreabă cum a făcut actul său de eroism, Alioşa îi răspunde cu o candidă naivitate : minat de frică. Modestia organică îi este proprie, e un atribut indiscutabil al său. După ce invalidul - pe care 1-a ajutat, cu preţul unei   însemnate şi   ireversibile întîrzieri să-şi învingă îndoielile şi să se întoarcă acasă - se întîlneşte în sfîrşit cu femeia lui, Alioşa dispare fără o vorbă, firesc, pentru că a făcut tot ce trebuia să facă, neaşteptîndunse desigur la mulţumiri. Invalidul îl caută degeaba : Alioşa şi-a văzut de drum. Cînd, altădată, în tren, un grup de soldaţi îi cer hîrtie de ţigări, el le oferă, rupînd în bucăţi, propriul lui portret  apărut într-o   gazetă  de front. Aceste  comportări  ale   lui   Alioşa fac parte din gesturile sale fireşti, cotidiene. Poate tocmai de aceea este atît de tragică moartea eroului. Murind, avem sentimentul că în el a fost ucisă o fărîmă din  puritatea  omenirii.   Filmul însă te face să simţi la tot pasul că frumoasele însuşiri ale  lui  Alioşa nu constituie o excepţie, ci sînt specifice tuturor oame-
9*
131
nilor sovietici cu cate el se întâlneşte mereu. De aci deviră - dincolo de tragedia dispariţiei lui Alioşa Skvorţov - încrederea în puterea, în victoria purităţii.
Un capitol aparte îl constituie dragostea dintre Alioşa şi Şura, a cărei geneză este urmărită cu un excepţional simţ liric, devenit una din cele mai frumoase poveşti de dragoste din cîte am văzut.
Simplitatea clasică a filmului lui Ciu-hrai nu exclude metaforele, numai că ele sînt folosite fără ostentaţie, cu o admirabilă fineţe şi discreţie. Portretul soldatului invalid este filmat odată prin şip-cile cîrjei, faţa omului fiind divizată' în două : o jumătate este tristă, cealaltă parte cuprinde o undă de speranţă. Şi totul este dominat de cîrjele aflate în primul plan. Altă dată, Alioşa şi Şura urcă scările unui bloc în căutarea soţiei
acelui necunoscut camarad de arme care trimisese cele două săpunuri. Pe scară copiii se joacă făcînd baloane de săpun ce plutesc în aer. Şura încearcă să prindă cîteva dar ele se sparg cum fata le atinge... Toată întîmplarea, lăturalnică îu aparenţă, punctează admirabil simbolic acţiunea.
Jocul actorilor este întrutotul la nivelul întregului film. Şi nu ne referim aici doar la cei doi eroi principali, ci la toţi. realmente la toţi interpreţii. Pentru toate acestea, şi pentru multe alte motive a căror analiză ar necesita mai mult spaţiu, decît acesta, de care dispunem, „Balada soldatului" este un film ale cărui frumu-* seţi se alătură calităţilor marilor opere ale artei filmului, apariţia lui fiind - de ce n-am spune-o ! - un eveniment in istoria cinematografiei.
„MEIN KAMPF" - REDIVIVUS?
l, daniel
BIchlamiTi a vorbit de curînd la Universitatea din Munster ca invitat al studenţilor şi curatoriuIni „Germania indivizibilă". Sala mare a Universităţii era supraaglomerată. în stradă, ca nimeni să nu piardă ceva din ceea ce avea să spună preţiosul conferenţiar, a fost instalată o adevărată pădure de-megafoane. Conferinţa a îost retransmisă la radioi...
Cartea lui Schlamm, „Hotarele unui miracol", apărută anul trecut, s-a tipărit în zeci de ediţii, în sute de mii de exemplare. A fost în Republica ■Federală „best-seiller-ul" anului.
„Der Stern" a; reprodus-o în foileton. Revista de mare tiraj, „Der Spiegel", i-a luat lui Schlamm un interviu.
De la Berlin-Wtest la Murichen, de la Colonia la Hamburg, se vorbeşte despre Schlalmrn, despre apariţia iui meteorică pe firmamentul Germaniei. Persoana iui face in Republica Federală obiectul tuturor discuţiilor : pe stradă, la cafenea, în aulele universităţilor, în saloanele literaro-mon-dene, în cabinetele miniştrilor... In numai cîteva luni de cînd s-a reîntors în patrie şi a reînceput să-şi desfăşoare activitatea de ziarist şi orator, a ruinat reputaţia tuturor vedetelor de cinematograf, a sportivilor şi oricăror altor rivali de publicitate.
Dl. Aclenauer — „tata-mare" — cum îl alintă Schlamm — i-a urmărit cu simpatie şi comprehensiune activitatea şi s-a arătat întru totul de acord cu teoriile lui. într-un fel i-a şi dat, recent, un gir public, nu mai tîrziu decît la 10 iulie, la Dusseldorfi, ornd, în cadrul unei „întâlniri" cu îoşli locuitori ai Prusiei orientale, a cerut o întărire din punct de vedere militar, politic şi economic a blocului agresiv nord-atlantic şi a declarat, întocmai ca şi Schia mim că propunerile guvernului sovietic pentru o dezanmare totală „aduc prejudicii" securităţii R. F. Germane şi întregii Europe occidentale. Deasemeni a vorbit — exact aşa cum vorbeşte ci. Schlamm — despre o „ameninţare din partea Răsăritului", a căutat să aţîţe, şi el, starea de spirit războinică în rîndurile participanţilor la această întîlnire cu caracter revanşard, cerînd „anexarea" regiunilor est-germane şt adurind din nou pe tapet necesitatea revizuirii frontierelor răsăritene ale Germaniei. Acordul între ei se dovedeşte prin urmare deplin.
133
Dar oi ne este Schlanim ? Şi care e secretul fulgerătoarei sale ascensiuni în presa vest-germană ? Cum1 se face că „Hotarele unui miracol" au devenit best-seller-ul literar al Republicii de la Bonn ? Lucrul nu-i chiar atît de greu de lămurit, dacă ne reprezentăm exact esenţa regimului d-lui Adenauer şi ce clocesc la adăpostul pactului nord-atlantic' revanşarzii de sub pulpana redingotei sale.
„Ideea" care stă în centrul dizertaţiilor lui Schlanim nu e nouă şi se reduce la următoarele: comunismul este primejdia de moarte a lumii occidentale. Nou nu e nici ceea ce spune Schi am m în continuare, pentru că a spus-o şi Hitler în „Mein Kampf". Ecoul cuvintelor lui în timpanele militariştilor din vest se baztează tocmai pe această asemănare izbitoare. Schiamm nu face raţionamente, el dă liber curs isteriei războinice şi aceasta nu poate să nu le meargă la inimă celor care îşi amintesc cu regret de iubitul lor „luhrer". Comunismul — urlă Schiamm — nu are decît un singur obiectiv : să răspîndească pe întreg pămîntul binefacerile „secolului luminii" şi un unic scop : să cucerească lumea pe cale paşnică, evitînd războiul. Atest program, acest scop — declară el — sînt foarte periculoase pentru întreaga civilizaţie occidentală şi în deosebi pentru Germania. In faţa acestui pericol ce-au făcut occidentalii ? Nimic. S-au ţinut în espectativă1, în defensivă. Au cochetat cu ideea „coexistenţei paşnice". Mai mult: politicienii, militarişitii occidentali s-au lăsat Influenţaţi de savanţii atomişti care le-au atras de atîtea ori atenţia asupra primejdiei experimentării artmelor nucleare. Influenţa fizicienilor — spune Schiamm
— este ,,cel mai mure scandal intelectual al epocii noastre" ; slăbiciunea occidentalilor (înţelege, prin aceasta, în deosebi a americanilor, pentru că pentru Schlaimm ceilalţi membrii ai alianţei atlantice nu merită o deosebită atenţie), — naperraisă. Occidentalii sînt, se ştie, posesorii unui stoc incalculabil de arme atomice. Or, a vorbi despre coexistenţă, despre dezarmare, înseamnă a renunţa ia arma atomică şi deci la orice rezistenţă în faţa sovieticilor, înseamnă a renunţa ia înseşi principiile politicii de pe poziţii de forţă, la războiul ideologic şi — imai ştii ? — la însăşi posibilitatea unui război fierbinte. Aşadar, forţa de care dispun membrii Pactului Atlantic nu valorează nimic, atît a vretme cît ea nu este pusă în slujba unei gîndiiri ofensive. A întocmi azi planuri defensive, este o absurditate — ţipă el — spre marea satisfacţie a adepţilor politicii de pe poziţii de forţă, vechi sau neo-hitlerişti. Partizanii d-lui Adenauer, — ironizează Schiamm
— se mîndresc cu „miracolul economi o" realizat datorită politicii de cooperare cu S.U.A. ? „Miracolul economic — dă el cărţile ipe faţă — nu este un miracol şi nu are nimic comun cu economia'. Curînd, şi mitul acesta se va spulbera. In realitate d-1 Adienauer predică germanilor um fals concept de securitate : „Cînd lata-mare îşi va da obştescul sţîrşit, patria nu va mai avea o voinţă politică proprie. Şi, în ziua aceea, nervozitatea tineretului german — adică a elitei germane — va determina comportarea întregii naţiuni". Germania — sipume „tribunul", prin gura căfuia parcă se aude uşor dogită vocea defunctului Adolf — trebuie „să-i dea pe politicieni afară" şi să revie la o politică a bunului simţ, deşi... „s-ar putea ca să fie deja prea tîrziu. Paralizia Germaniei este, poate, atît de avansată, încît chiar şi o reorientare a Americii către o politică de hotărîri ferme nu va mai izbuti să oprească declinul gerfnanilor şi o ireparabilă confuzie. A sosit  însă  vremea  să  mobilizăm  —  previne,  în  stilul  apocaliptic al
134
Fiihrer-ului autorul — ultimele rezerve ale Europei. America nu mai are, pare-se, altă alegere decît pe aceasta: să dea Germaniei noi, într-o ultimă tentativă de « salva Occidentul, fundamentul solid al unei alianţe puternice, ţredîndu-î totodată simţul propriului său determinism istoric. Pentru aceasta trebuie să înceapă prin a alipi cete 17 milioane de Germani care trăiesc în Republica democratică, după care trebuie să urmeze scăparea Europei' de vest din primejdia cu care o ameninţă revoluţia mondială". Schlamm vorbeşte ca şi Fiitler de „naţia genmană". Cei care cunosc bine acest limbaj înţeleg ce trebuie să înţeleagă, adică „rasa superioară". Naţia germană n-ar maii putea îi salvată — continuă el — decît printr-o ofensivă politică, avînd drept obiectiv retrocedrarea teritoriilor pierdute. Numai în felul acesta îşi va regăsi ea „sănătatea sufletească compromisă". Partidele politicei, social-dem'ocraţii, „intelectualii" care filozofează pînă la epufeare ,,în jurul cQinplexului de inferioritate gefman", democraţii-creştini în plină derută politică fac obiecţii ? Cantităţi neglijabile. Germania are imisiunea de a salva Eurqpa „de ta pietre". De la 1917 încoace, Occidentul n-a făcut nimic ca/re să semene cît de cît cu o împotrivire în faţa comunismului.. Neutral ism-ul lor nu este decît un rezultat al meputkiţii.
Acestea ar fi, expuse sumar, „ideile-forţă" — cum ar spune Fichte — ale d-lui Schlamm, şi asta şi explică succesul lui în lumea revanşarzilor de la Bonn. „Profetul" de azi nu se pierde în labirintul fără de fund al unor considerente „intelectuale", nu merge pînă la sursa cauzalităţii, pînă acolo unde deseori — proclamă el cu dispreţ — aşa zişii intelectuali rafinaţi înlocuiesc afirmaţiile solide cu demonstraţii complicate. Schia mm se adresează „instinctului naţional" : 'bate cu pumnul în masă, tună, fulgeră, foloseşte şi zeflemeaua, şi batjocura, şi invectiva, şi nu se abate nici de la cuvintele tari. Ascultîndu-1, auditoriul lui compus din foşti SS cade în extaz. Delirează de entuziasm. E. fericit închipuindu-şi că vremurile de ieri, cînd' călca în picioare Europa se reîntorc şi, cucerit prin „afinităţi de idei", are sentimentul că nu mai poartă, răspunderea celor ce s-au întîmplat în decursul ultimului război mondial şi că este absolvit de îngrozitoarele păcate pe care le-a săvîrşit.
Nu e neinteresant de văzut şi cine e Schlamm. Născut în 1904,: în tinereţe gazetar obscur, în 1940 pieacă în Statele Unite. Acolo puhlică o lucrare în care caută să facă o analiză a înfrângerii democraţiilor occidentale în faţa hitlerismujui. A colaborat un timp la ziarul liberai „New Leader".. Apoi, în 1944, a fost angajat de Henry Luce, bonzul trustului de presă ,,Time~ Life-Fortune". Acest trust difuzează în mii Ho ane de exemplare articole otrăvite în care laudă capitalismul combativ, virtuţile liberei concurenţe şi spiritul conservativ. Aici şi-a cucerit Schlamm, primele sale galoane. S-a arătat chiar atît de zelos în calitatea sa de apărător al capitalismului, încît patronul 1-a numit adjunctul său, ba: i-a şi obţinut cetăţenia americană. Odată ajuns aici, Schlamm rupe contactul care îl Jega de Henry Luce şi îşi găseşte curând un alt „boss" mai pe măsura sa : ipe senatorul Mac Carthy. Gaioanelor cucerite le adaugă altele. Participă ca redactor al revistei neo-conşervatoare „National Review", al cărei patron era acelaşi Mac Carthy, la vînătoarea de comunişti şi la denunţarea progresiştilor vinovaţi de crima de activitate arvti-americană. Trei ani mai târziu, cînd se simte lînde-
135
ajuns de îndoctrinat, pune — după o absenţă de 12 ani — din nou piciorul pe pămîntuJ patriei înfrînte. Aici realizează acest esen-reportaj-ipamflet, „Hotarele unui irnliraco'l", care dă atâta de lucru comentatorilor săi.
Partea de reţinut e că neofasciştii îşi fac în epoca "ftoastră şcoala superioară la New-York.
Dl. Schlamm spune clar că se află în slujba conservatorilor (deşi, undeva, recunoaşte că nu prea face mare caz de şefii săi, pe care îi socoate cam molii, iar aceştia, la rîndul lor, îl privesc ca pe un diletant, ca pe un amator în jocul de-a războiul). Din expunerile sale, reiese clar că el şi-a însuşit mai toate punctele programului lor politic : Continuarea războiului rece, presiunea psihologică asupra maselor, folosirea mijloacelor de exterminare în masă în caz de război, înarmarea pînă la capăt, sabotarea politicii de coexistenţă paşnică a celor două sisteme politice mondiale, torpilarea destinderii etc. etc. Ca şi patronii săi, el e partizanul cruciadei anticomuniste şi antisovietice. Ca şi ei, nu vede salvarea Germaniei decîl în înviorarea, ,într-un spirit ofensiv, a sentimentelor naţionaliste şi şovine.
Ceea ce-1 deosebeşte însă de partizanii d-lui Adenauer e altceva. E faptul că a îndrăznit să se descotorosească de balastul arguţiilor metafizice şi, pe cîtă vreme aceştia n-au ştiut găsi încă acel „la" melodic care să meargă drept la inima auditorilor, el 1-a dibuit, cu o rară intuiţie, vorbind limpede, pe şleau, cu cuvinte pe care toţi revanşarzii le înţeleg şi le aşteaptă. Germanii — zice Schi anim — sînt destul de maturi ca să intervină activ. Ei trebuie să-şi redobîndească sentimentul mîndriei naţionale. Să fie naţionalişti pînă la capăt. în faţa lor se află un duşman redutabil : comunismul. O forţă uriaşă : Uniunea Sovietică. Aceasta rămâne neclintită în faţa ameninţării cu războiul ? Pledează, mai departe, pentru coexistenţă paş-îwcă, pentru dezarmare, pentru ipaoe ? Atunci Germanii vor dezlănţui războiul atomic. A protesta, deci, mai departe, împotriva experienţelor cu arma nucleară şi a preconiza dezarmarea înseamnă a promova o catastrofică politică de slăbiciune. Iată de ce, în dubla sa calitate : de american făcut şi de fascist născut, Schlamm se simte obligat să atragă atenţia ambilor săi părinţi asupra singurei alternative ce Ie-a mai rămas : ori capitularea în faţa comunismului, ori politica ultimatului. Iar dacă aceasta nu dă rezultate să treacă, fără şovăială, la ofensiva armată.
*
Astăzi, în Germania federală- inimile tuturor revanşarzilor bat pentru Schlamm. „Eroul" după care tînjeau, iată-1, e aici, în mijlocul lor. Ce bine ştie să le vorbească ! La urma urmei ce-ii nevoie de atîta apă în ipiuă oratorică, de atîţia diplomaţi, exegeţi şi doctori în ştiinţele politice, de atîtea interpretări sofistice, subtil învîntite, ca să le demonstreze ceea ce ei ştiu foarte bine, şi anume că Germania trebuia să-şi cîştjge pe calea armelor prestigiul pierdut în Europa? Hitier n-a procedat la fel? N-a trîntit uşa Ligii Naţiunilor, .tema discuţiilor nem'aiinteresîndu-1, ştiind prea bine că oricare ar fi soluţia preconizată de aceasta, el tot' bîta o va ■folosi cînd va crede de cuviinţă ? Cum a ,şi făcut-o cînd, peste putini ani, a invadat teritoriul Rusiei Sovietice. Atunci, ca şi Schlamm astăzi, s-a ivit Hitier, „providenţa naţiei", şi a stîrnit acelaşi delir în rîndurile revanşarzilor. A publicat, ca şi Schlamm în zilele noastre, un manifest-eseu-pamflet, „Mein Kampf", care a fost, ani de zile, cartea de căpătîi a ideologiei celei
336
mai sălbatice şi mai criminale. Pe Schlamm îl susţin, astăzi, Adenauer si americanii ; predecesorul lui s-a bucurat de ajutorul lui Hindenburg, pe atunci de asemenea şeful statului .german înfrînt, si, tot astfel, americanii. Schlamm, ca şi Hitier are aceeaşi marcată predilecţie pentru vastele săli de conferinţe, în care demagogia sa lătrătoare se poate desfăşura în voie.
Hitier a murit. Schlamm aspiră, măcar ideologic, la succesiunea „furerului". Numai că el uită un lucru. Hitier a murit ruşinos, strivit de mînia popoarelor, de forţa uriaşă a Uniunii Sovietice. Cei' care visează să reediteze biografia fuhrer-ului n-ar strica să mediteze şi asupra epilogului ei.
Miscellanea
LIMBAJUL PLASTIC AL STRĂZII MODERNE
^Principalele imagini ale oraşului sînt alcătuite desigur din clădiri. Adăugate acestora, în spaţiile 'libere — în arterele de circulaţie, în pieţe şi scuaruri — figurează o bogăţie de alte elemente vizuale. Arbori, tufe şi peluze încadrează edificii publice, leagă între ele casele obişnuite. Complectînd tabloul urban, monumente sculpturale evocatoare, fîntîni cu sugestivitatea apei în mişcare, grilaje ornamentale, uneori mozaicul pavajelor îşi aduc aportul lor decorativ. Progresul şi civilizaţia tehnică au făcut ca strada să fie invadată de numeroase accesorii de o natură mai puţin plastică ori pitorească. Cerute de traficul mecanizat sau rezultate din industrializare şi extinderea comerţului, ele au cîştigat loc şi importanţă în imagistica citadină.
Ca într-un foto-montaj, arhitectura e văzută azi printre stîlpii şi firele mijloacelor de comunicaţie şi ale iluminatului public ; pe fundalul clădirilor, m-ascîndu-Ie parţial, deran-jîndu-le ritmul, stricînd efectele artistice ale faţadelor, se grefează imaginile diferitelor chioşcuri, ale etalajelor în aer liber, ale posturilor de benzină. In zonele comerciale, arhitectura adevărată, durabilă, este pusă în inferioritate, amestecată ca într-un caleidescop cu alta efemeră, publicitară, a firmelor şi reclamelor luminoase precum şi cu decoraţia vitrinelor.
Componenţele mobilierului străzii — la fel ca şi plantaţiile — definesc şi divizează spaţiul vizibil. Servind ca repere, ele conduc privirea în anumite direcţii, acţionează com-plimentar cu arhitectura, sau în contrast, ca o contrapondere optică a acesteia. Dimensiunile lor — măsuri relative — ajută să se perceapă scara construcţiilor. De asemenea, contribuind la crearea atmosferei, recuzita influenţează latura psihologică, sufletul scenei urbane.
Amenajările circulaţiei moderne ca şi cele ale comerţului nu au nimic comun cu trecutul ; nu ţin de tradiţia oraşului, de topografia lui sau de alţi factori locali. Introduse însă în mod nediscriminat, lăsate iniţiativelor răzleţe, necontrolate ca formă şi colorit, aceste clemente minore pot dăuna personalităţii distincte a aşezării.
Fireşte, felul, mărimea şi poziţia echipamentului străzii sînt dictate de exigenţele funcţionale ale vieţii publice cotidiene. Totuşi, după cum în arhitectură funcţia utilitară nu exclude pe cea estetică, ci, din contră, o include, tot aşa şi elementele accesorii pot fi concepute cu criterii plastice şi amplasate ordonat. Altfel, fără raportarea la- imaginile apropiate, ele tulbură corelaţia formelor, alterînd capacitatea emotivă a arhitecturii şi a urbanismului.       . %
Spre a se curma distonările, spre a remedia anarhia produsă prin adăogiri de înfăţişare etcroclită, c nevoie de disciplină, 'de o coordonare. Inlocuindu-se ceea ce este nepo-
138
tri vit, tot ce s-a improvizat cu ignorarea vecinătăţii, armonizîndu-se noile amenajări mi mimai cu stilul dar şi cu spiritul clădirilor înconjurătoare, se salvgardează tabloul oraşului, se valorifică expresia lui arhitecturală şi peisagistă.
în ţările capitaliste, unde interesele particulare stînjenesc mult dezvoltarea urbanistică, haosul vizual al reclamelor este expresia dorinţei de cîştig şi a concurenţei dintre întreprinderile adverse. Altul este sensul reclamei în comerţul socialist. Acesta oferă premisele aducerii la cunoştinţa'publică a produselor într-o formă plastică decentă, nedăunâ-toarc esteticii urbane.
In R.P.R. preocupările forurilor tutelare pentru impresia de ansamblu a oraşelor şi mai ales a Capitalei au adus rezultate strălucite. Progrese uriaşe se înregistrează mereu în această direcţie. Tocmai dc aceea preocupările de înfrumuseţare, chiar în detaliu, a Capitalei noastre trebuie să ne intereseze.
In Bucureşti, integrarea organică a elementelor secundare în ambianţa construcţiilor de curînd ridicate în jurul Palatului Republicii poate servi ca model. Reuşite sîr.t dc asemenea şi adăugirile aduse Parcului LV. Stalin şi unele realizări de ansamblu, mai limitate, din alte părţi ale oraşului.
Tabloul arterelor principale e dominat dc faţadele magazinelor şi de reclame. Transparenţa amplelor vitrine permite o continuitate între stradă şi interior, o inler-pătruu-dere caracteristică arhitecturii de azi. Resursele iluminatului artificial dau uneori, noaptea, aspecte spectaculoase acestei continuităţi spaţiale.
La magazinele de prezentare înşirate de-alungul porticelor picţii noi a Palatului Republicii, decorul comercial se îmbină direct, neostentativ cu arhitectura. Şi acolo unde nu sînt retrase sub colonade, vitrinele pot întregi esteticeşte faţadele. Aşa e cazul cu Expoziţia de mobilă, recent deschisă în Calea Victoriei, în faţa hotelului Athénée Palace. Aici, se oferă celor de pe trotuar o viziune oarecum scenografică, prin interesanta amenajare a interiorului pe două nivele.
La majoritatea clădirilor noi din Capitală, aspectul magazinelor denotă un studiu preliminar, o unitate dc concepţie cu faţada. Uneori însă, nu se prevăd iniţial spaţiile necesare firmelor ca "de pildă la unităţile Comaliment din str. C. A. Rosetti, lîngă cinematograful Republica. ' In lipsa unor făşii libere, special lăsate, literele atîrnă acolo în aer, mtîmplător, deasupra uşilor de intrare. In alte părţi, galantare, accese la localuri de consum sau săli dc spectacole, sînt desfigurate, adăugîndu-se ulterior obloane, perdele dc soare sau firme, fără grija unei concordanţe, independent de arhitectură.
*
Prin dublul lor efect de noapte şi dc zi, reclamele luminoase — considerabil înmulţite recent în Capitală — sînt mai importante decît firmele obişnuite. Şi unele şi altele cer o amplasare şi forme potrivite contextului plastic al clădirilor. Reclama a devenit o parte a acestora din urmă şi ca atare nu trebuie tratată ca o temă izolată. Cu atît mai puţin ca un amănunt lipsit de importanţă.
La completarea faţadei servesc cel mai bine literele tradiţionale clasice. Exemple în acest sens sînt reclama ALBA, de deasupra aticului imobilului de la colţul bulevardului N. Bălcescu cu str. Batistei sau aceia din vîrful turnului cinematografului Patria. Desigur nu poate fi vorba să se generalizeze astfel de inscripţii, cu toată geometria lor aducătoare de ordine. Şi imaginaţiei îi revine un rol în acest domeniu. In ori ce caz este de exclus nc-regularitatea fără criterii ca la anunţul luminos aşezat de 1REB pe clădirea din faţa hotelului Ambasador.
" Vizibilitatea dc la mare distanţă, condiţie esenţială a eficacităţii reclamelor, impune în primul rîud litere clare. De aceea nu sînt bine venite emblemele neciteţe ce se văd pc
139
alocuri. Firmele caligrafice asemănătoare iscăliturilor au o notă vie, modernă dar nu trebuie să dilere de la o vitrină la alta, sau să aibe caractere dizgraţioase.
Urmărind originalitatea cu ori ce preţ, reclama Osta de pe Calea Victoriei nu c un exemplu de bun gust. Prea multe motive mărunte se îngrămădesc în cadrul ei eliptic : măşti, portativ curb cu litere imitînd note muzicale, cheia de sol şi săgeata indicatoare. De un desen corect, adecvat faţadei, firma luminoasă verticală „Cadouri" din Bd. Bălcescu colţ cu str. C. A. Rosetti, are în schimb noaptea un efect optic insuficient, tuburile prea subţiri au culori reci, moarte.
Ceea ce uneori lasă de dorit la reclamele luminoase este inventivitatea. O prevalentă a figurilor asupra textului şi efecte de mişcare le-ar da mai multă viaţă, dinamizînd în acelaşi timp viziunea nocturnă a centrului Capitalei.
* *
Luminile oraşului au înregistrat în ultima vreme un progres însemnat. Apare treptat o mai marc uniformitate în distribuţia surselor. Impuţinîndu-se umbrele şi contrastele prea puternice, dăunătoare vederii, creşte omogenitatea caracteristică unui iluminat public raţional şi estetic. Lumina fluorescentă albă, apropiată de cea a zilei sc extinde încontinuu.
De un efect minunat sînt globurile instalate acum un an în Cişmigiu. Mica înălţime a stîlpilor susţinători e foarte nimerită: înainte, din vîrful copacilor, felinarele înalte proiectau pe alei umbrele tremurătoare ale frunzişului, ameţind pe trecători.
Tuburile fluorescente de pc bulevardul 6 Martie şi de pe alte artere principale aduc cu ele o notă originală, modernă. In piaţa nouă a Palatului Republicii, pe. lîngă felinarele de pe trotuare, s-a montat o scrie de corpuri de iluminat pitice, risipite prin parc. Punctînd cu lumini peluzele, ele sînt mai mult decorative decît practice. Prezintă însă inconvenientul de a lovi privirile direct prea de aproape.
In Bucureşti îşi face o apariţie tot mai frecventă arhitectura luminoasă. In trecui faţadele sc concepeau doar pentru lumina zilei ; noaptea, efectele selenare constituiau un adaos întîmplător. Electricitatea a schimbat o situaţie dăinuind de milenii. Acum, odată cu crepusculul, baterii de reflectoare inundă unele edificii în lumina artificială care, spre deosebire de cea a zilei, c aptă de a fi controlată. Prin situarea surselor şi dozarea intensităţii lor, silueta clădirilor se accentuează, fiind profilată pe cerul întunecat; jocul dc lumini şi umbre devine mai concentrat, mai puternic ; privirile pot fi dirijate spre anumite părţi de semnificaţie plastică. Astfel, ia naştere — în deosebi Ia festivităţi — o monumentalitate feerică, suplimentară celei de zi. Un aspect de neuitat în acest sens prezintă Ateneul Romîn văzut noaptea sub razele reflectoarelor.
La clădirile cu numeroase ferestre apropiate între ele sau cu vitrine continue, efectele strălucitoare ale luminilor din interior sînt de o altă natură, parcă imaterială. Luminozitatea prin transparenţă este de o sugestivitate deosebită de aceea mată a suprafeţelor arhitectonice opace luminate din afară.
+
Dc la construcţii, betonul armat s-a extins la accesoriile tehnice sau decorative ale străzii. Prin formele lui turnate şi finisaj, el'se înrudeşte mai de aproape cu arhitectura zidită decît metalul pc care-1 înlocuieşte la stîlpi şi felinare, la împrejmuiri, balustrada ctc. De cîţiva ani, stîlpi prelabricaţi din beton în linii inedite, sobre, susţin firele electrice ale troleibuzelor de pe şoseaua Kj'seleff, fără a distona cu peisajul. Din acclaş rnateri(al modern sînt şi felinarele impunătoare din Piaţa Victoriei. Ornamentale, ele contrastează oarecum cu faţadele severe ale edificiului Consiliului dc Miniştri. In studiile pentru viitoarea sistematizare a acestei pieţe, dotările decorative sînt concepute în cadrul unei compoziţii unitare.
Chioşcurilc-tip pentru difuzarea presei, executate din lemn şi inspirate din motive ale artei tradiţionale deţin un Ioc aparte în mobilierul arterelor bucureştene. Ele vădesc preocupări estetice, în general absente Ia gheretele pentru răcoritoare şi la feluritele barăci
140
şi tarabe ale OCL. Majoritatea acestora, lipsite de controlul materialelor, formei, detaliilor şi coloritului, împestriţează ambianţa.
Inter-relaţiile accesoriilor străzii cu geometria clădirilor determină fizionomia cartierelor. O atenuare a antagonismelor, o şi mai mare coerenţă între imagini, o echilibrare vizuală a amenajărilor practice şi tehnice cu arhitectura odată cu sporirea celor decorative şi pitoreşti, ar înfrumuseţa şi mai mult capitala ţării, în cursul actualei ei remodelări urbanistice.
Arii. Jean Monda
ATITUDINI ÎNAINTATE ÎN REVISTA „GÎNDURI NOI" (1927-1928)
Bncepînd din februarie 1927, un grup de scriitori comunişti sau ataşaţi clasei muncitoare au editat, la Craiova, revista „Gînduri noi", subintitulată „revistă sociai-literară". Sarcina principală pe care şi-o asumase publicaţia amintită, era aceea de a promova o literatură nouă, legată de lupta şi idealurile maselor muncitoare, tste semnificativ, în acest sens, faptul că în nr. 3 din 15 aprilie 1927, se reproduce un scurt pasaj din cunoscuta convorbire a lui Lenin cu Clara Zetkin, sub titlul „Lenin, de vorbă cu Clara Zetkin, despre artă şi cultură", pasaj în care se vorbeşte tocmai despre necesitatea apropierii artei de viaţa şi aspiraţiile maselor largi muncitoare : „Arta este a poporului. Trebuie ca ea să-şi înfigă, rădăcinile adinei în marile mase muncitoare. Trebuie ca masele să înţeleagă şi să iubească arta. Trebuie ca aria. să le unească, să le înalţe în sentimentele lor, în gîndurile lor, în voinţa lor. Artiştii, trebuie să se nască şi să crească în mijlocul maselor".
Articolele şi lucrările beletristice, versuri sau proză, publicate în paginile acestei reviste de către Ion Pas, Mihail Cruceanu, 1. P. Puţuri şi alţii, aveau un pronunţat caracter militant, progresist, în spiritul ideilor şi năzuinţelor maselor muncitoare.
De pildă, în articolul intitulat „Otrava", apărut în nr. 3 din 15 aprilie 1927, Ion Pas denunţa caracterul retrograd şi dăunător al unei mari părţi din literatura pentru copii din acel timp. Scriitorul combătea acele povestiri „imbîcsite de convenţionalism, lipsite de pătrundere şi scrise cu piciorul" care moleşeau sufletul copilului şi-i dădeau „o imagine viciată a lumii", condamnînd cu vehemenţă mai ales acea literatură care urmărea aţîţarea şovinismului şi naţionalismului. In finalul articolului său, Ion Pas scria : „Acestea au fost şi sint, în bună parte, caracterele literaturii pentru copii. Şovinismul, antisemitismul, intoleranţa, îndobitocirea sălăşluiesc într-însa.
Această literatură, — accentuăm, — trebuie nimicită".
In diferite alte articole, colaboratorii revistei „Gînduri noi" au dezvăluit şi au înfierat atitudinea ostilă, de apăsare şi oprimare exercitată de orînduirea burghezo-moşie-rească asupra artiştilor care prin pana lor se arătau îndureraţi de soarta celor mulţi şi încălziţi de flacăra idealurilor înnoitoare. Astfel, în articolul intitulat „Lanţurile artei", apărut în numărul din 15 aprilie 1927, A<\ihail Cruceanu se întreba : ce se va întîmpla „dacă s-ar ivi un artist independent, hotărît să moară de foame, să fie hulit de slugile celor puternici" pentru că nu ar sluji prin opera sa potentaţilor ? In răspunsul dat, determinat de realităţile crude ale vremurilor de atunci, autorul articolului arăta că „pe acest artist revoluţionar ar trebui să-l cauţi. în vreo închisoare, căci opera lui ar fi decretată ca provocatoare". Mihail Cruceanu demonstra că orînduirea burgheză oprimă pe artistul care îşi închină opera sa zugrăvirii vieţii şi luptelor maselor populare. Cu combativitate, scriitorul dezvăluia realitatea tragică pentru artistul din acele timpuri : „Singura libertate a artei în timpurile noastre, ca şi în alte timpuri de altfel, e de a cînta plăcerile şi. gusturile stăpî-nilor, sau ceea ce le atinge mîndria şi interesul".
141
Problema rolului artistului în societate, a necesităţii contopirii lui cu aspiraţiile celor mulf, a legaturu permanente cu viaţa, a fost viu dezbătută de Mihail Cruceam, î„ articole sale publicate ,„ rev.sta Gînduri noi". De p.ldă, în articolul „Individualitatea si opera d'arta, apărut ,n numărul d,n mai 1928, sublinia: „Artistul, In funcţiunea sa, e o antenă
miHo"      V   CtWMU!' 6 'lerml ?i COn9Ul'lţa ei°- Necesitatea pătrunderi ZZZ ,  mijlocul vieţu mconjuratoare a fost demonstrată   ,na, ales în articolul „Gorki în fata
a' TTeZ ' 'T 1928' CU PnleJUl Sărbăt0ni" ^'«i'scriitor sov.etic
ca" le^r, 6°-?' an,VerSal;e+ VlaŞter" Sale- In aCest art'c°l- Mihail Cruceam, argumenta caegatu.a cu viaţa a constituit o condiţie esenţială a.înaltei valori a operei gork.ene • Din
cZbTîi '"'^-^^rul nostru - se desprinde o sănătate lifletească Z echilibru in pidecata lui miaua şi acel respect desăvîrşit pentru adevăr, incit dacă mar U puternica Im personalitate artistica, ai fi înclinat a crede că e un om de stanţă un lava
"mnTlui   O411 TW?U r 36 °glmde?te m în *UÎ'eM °m"llii »'"< "Zrt™
ZI    I Dm "Mlţlmea observaţiaor, a amănuntelor, a descrierilor, încetul cu încetul
teri:iroUo7e?^ * *' " ^ P*'™ # ^ac-
înalta artă, puterea de .convingere şi cmoUonare a opere, lui Gorki cran evolieito rt« scriitorul nostru prm legătura permanentă, organică a marclu, clas"   o ,e ,c c   v ta „Arta aceasta, izvorăşte dm felul iui. de a pnvi viaţa, de a o cerceta sTdea cTînlZe Şi e  înţelege totul căci totul e trăit, chiar absurdul, chiar neînţelesul.   Nimicne!, ce e lingă noi şi îşi amestecă existenţa cu a noastră nu ni se mai pare neînls Pentru aceasta insa trebuie să avem curajul să ne apropiem de viată. Şi Gorki aTeles'n^wnal cura, de a prm, fără să obosească, viaţa, în adîncul ei, căci e! o prZZdSZr In lucrar, e literare pubhcate, colaboratori,, revistei se străduiau să pătrund Teu ma,' adine ,n mijlocul v.e .,, în realităţ.le sumbre ale epocii de atunci. Poez.i car   evoca P tragice dm v,a a tra.tă de oamenii muncii în regimul de exploatare burghez a publ.e ,t deosebi I. P. PL1 Lln. Aşa sînt poeziiie „Convoi muncitoresc1, în nr. 3 dini 5 a prd ie 1927
'io^ş7ţZKS7 n lume 1928'poez,c dedicată^
Ţişni poporul valuri după valuri
Ieşind prm crăpături adinei de maluri
La lumină — din bezna milenară.
Şi-n calea, lui mergind cu paşi întinşi,
Tu ciuda mare-a zbirilor învinşi,
Trezi mulţimii — pin'aici captivă —
Speranţa, unei lumi apropiate,
în care pentru toţi deopotrivă
Va fi belşug, lumină şi dreptate. Dărîmarea exploatării şi făurirea unei lumi noi   prin Iuoti celor înmh.r pnţi, vestea,, Mihail Cruceam,, deşi cu o viziune oare u    ut £ fbst->c    nL?i ' poez,a „Răsăntul", apărută în numărul din iulie 1928: abst.acia, hm.tata, ,n
Dar deodată robii s-au mişcat! Visul s-a aprins ascuns sub pleoape, Braţele prin somn s-au încordat, Mii de piepturi, ca un ritm de ape, Răsuflarea şi-au amestecat. Buzele le ard, dar nu de sete, Tîmplele-s încinse, dar nu-i vis.
142
S-au aprins pe ceruri mii de pete
Roşii ca de Joc, şi s-au deschis
Guri de jar, de flăcări orbitoare...
Unde arde?... Totul s-a aprinşi...
Robii poartă torţe pe ogoare,
Iar cetatea e-un cuptor încins,
Val de flăcări sfîşie tot cerul,
Aprinzînd hlamida-mpărăiească... Revista „Ghidări noi" nu a putut avea o existenţă de mai lungă durată, deoarece cenzura burgheză a înăbuşit-o. Cele şase numere ale revistei, — cîte ni s-au păstrat în Biblioteca Academiei R.P.R. — sîrit însă edificatoare pentru ţelurile ei nobile de a sluji, prin intermediul artei, ideile şi aspiraţiile maselor muncitoare.
Teodor Vîigolici
CERTURI „IN FAMILIE'...
n ultima vreme revistele literare occidentale publică mereu semnalări ălar. mante cu privire la situaţia culturii în ţările capitaliste. Adesea diagnosticul maladiei este stabilit cu perspicacitate. Nemulţumirile pornesc de la o analiză | lucidă a situaţiei, din ce în ce mai scutită de menajamente. Numai că, în desluşirea cauzelor epidemiei, autorii articolelor nu mai manifestă aceeaşi siguranţă, confundă planurile, fără să desluşească precis imaginea adevăratului vinovat. Lipsite de o viziune istorico-socială, articolele se transformă într-o răfuială măruntă între editori, librari şi scriitori, care se învinuiesc reciproc cu violenţă. Este însă demn de reţinut fenornenul, pentru că el este grăitor în ceea.,ce priveşte falimentul literar -existent in lumea capitalistă.
In revista vest ger mană „Neue .deutsche liefte" din februarie 1960, Ursula Brumm deplinge in special stagnarea dramaturgiei contemporane din Germania occidentală. ..E adevărat — recunoaşte dînsa — în tp,rezent mu ine bucurăm de o epocă prea înfloritoare a literaturii .germane". Autoarea remarcă în continuare că absenţa unei dramaturgii contemporane se resimte cu atit mai dureros cu cit renumele literaturii germane s-a bizuit mai ales pe dezvoltarea dramei şi nu a romanului, cum s-a întîmplat, de pildă, în literatura engleză, franceză sau rusă. Ori tocmai în Germania, unde publicul a îndrăgit întotdeauna teatrul, cea mai mare parte a repertoriului se compune din piese străine. Ursula Brumm socoate că o principală cauză a acestei situaţii nefavorabile pentru literatura dramatică vest-germană este lipsa unei viziuni ideologice clare. Autorii dramatici nu se preocupă de problemele omului, nu se pronunţă cu fermitate în chestiunile sociale şi cetăţeneşti ale timpului. „Drama este un tribunal de judecată a omului", scrie autoarea, „şi tocmai în Germania a fost aplicat în chip strălucit dictonul ,lui Schilier despre teatru văzut ca o „instituţie morală". Depărtarea de aspectele sociale, evitarea problemelor acute din viaţa omului contemporan, favorizează invazia platitudinii în teatrul vest.ger-man actual. Autoarea articolului se arată de-a dreptul uimită că istoria zbuciumată a ultimelor decenii constituind o inepuizabilă sursă de inspiraţie pentru dramaturgi, nu apare deloc prezentată pe scenă. Este simptomatic faptul că perioada întunecată a naţio-nal-socialismului, ororile războiului fascist sînt lOcolite cu ostentaţie în dramaturgia vest-germană. De cine se feresc \autorii dramatici vest-germani ? Nu cumva o asemenea orientare este încurajată de statut federal care încearcă să absolve hitlerismul de crimele sale ?
Ursula Brumm nu ajunge atît de departe, dar condamnă cu tărie evazionismul, şi atemporalitatea, care contravin spiritului militant al teatrului.
143
In aceeaşi ordine de idei revista austriacă „Wort in der Zeit" (nr. 3/1960) a inaugurat o discu(.ie despre sistemul editorial care funcţionează in mod defectuos in Austria. Asemenea dispute destul de violente au mai avut loc, scrie" Gerliardt Frilsch, s-au formulat acuzaţii reciproce, dar după un timp ele au fost uitate şi toiul a continuat ca mai înainte netulburat. Un fapt este incontestabil, notează Gerliardt Fritsch, că editurile austriace arată un accentuat dezinteres faţă de creaţia scriitorilor austriaci.
Editurile din Austria se ocupă cu preferinţă de aşa zisa literatură subvenţionată, fiindcă aici riscul este mai mic pierderile fiind suportate de stat. Revista se întreabă dacă în realitate există astăzi in Austria o literatură contemporană care să prezinte oarecare însemnătate. Intelectualul obişnuit poate număra pe degetele unei singure mîini numele scriitorilor pe care îi cunoaşte — şi aceasta mai mult din ziare decît din lectură proprie. In ultimii ani scriitorii tineri au bătut în zadar la uşile editurilor austriace, lipsite mai mult de curaj decît de mijloace, şi care — chiar cele mai serioase — nu oferă autorilor condiţii satisfăcătoare de publicare. Wieland Schmied participind la această dezbatere scrie între altele: .Editorii austriaci spun mereu: „noi am vrea, dar nu putem, trebuie să facem, economii,, n-avem bani nici pentru tipar nici pentru [avansuri..,, totuşi e mai importantă existenţa autorilor austriaci decît a editorilor austriaci".
Revista mai publică în acelaşi număr un articol semnat de Walter Keindel. De astă dată sînt reproduse observaţiile unui librar asupra preocupărilor cultural-artistice. Autorul consideră că starea deplorabilă a literaturii se datorează totalei lipse de informare conştiincioasă a publicului cititor. In era tehnicii avansate, cînd se face o reclamă rapidă pînă şi pentru maşina de spălat rufe, această reclamă este deficitară în sectorul literaturii. Listele de cărţi publicate în ziare, mai ales ale aşa ziselor „best-sellers" şi cifrele ameţitoare ale tirajelor sînt de natură mai mult să producă derută. Oricît de îmbucurător pentru autor şi editură ar fi succesul „best-sellerului", el este totuşi îndoielnic din punctul de vedere al valorii literare. Multe, foarte multe ediţii sint vîndute numai datorită snobismului. Publicul, din lipsa unei informări autentice, se lasă atras de moda sezonului. Forurile competente rămîn impasibile. Critica literară ar trebui să adopte şi ea o poziţie netă în aprecierea valorii scriitorului şi a operei sate. Librarul, care menţine un contact nemijlocit cu cititorul, poate să-şi dea seama cel. mai bine de situaţia reală: „Unde sînt prietenii adevăraţi kii cărţii?" se întreabă mîhnit Keindel. Fireşte că mai există unii pe ia pe colo, dar ei sînt pe cate să dispară, \au devenit o raritate". E nevoie de o strădanie cinstită, de pasiune pentru cultura adevărată în acţiunea de răspîn-dire a cărţii de valoare în mijlocul masei de cititori.
întrebărilor îngrijorătoare cu privire ţa soarta literaturii nu li. se dă un răspuns concludent. Remediile propuse rămîn doar paleative, rădăcinile răului fiind mult mai adinei.
Literatura şi arta sînt flori gingaşe care nu pot creşte şi prospera decît într-un mediu sănătos.
D. Ludo vi
ALBUMUL „AUSCHWITZ", UN STRIGĂT DE ALARMĂ
jncă din timpul războiului aproape toată lumea ştia ce se petrece îndărătul jgardurilor de sîrmă ghimpată ale Auschwitzului, despre milioanele de victime Jnevinovate aduse aici şi înghiţite de crematorii. După ce internaţii au tost {eliberaţi de trupele sovietice, au devenit cunoscute cele îndurate de ei. Nenumărate lucrări aii fost consacrate acestui monstruos asasinat industrializat al bărbaţilor,
>1
I
144
femeilor şi copiilor, barbarie nemaiîntîlnită în istoria omenirii. Lagărele înseşi au furnizai dovezi celor care le-au vizitat despre grozăviile petrecute acolo.
Dar nici priceperea celui mai documentat istoric, nici talentul celui mai strălucit scriitor nu sînt în stare să redea întocmai oroarea infernului hitlerist. Numai cei care au auzit Gestapoul bătînd la uşa lor, care au fost luaţi dc-acasă în miez de noapte sau ridicaţi de pe stradă în timpul unei razii şi duşi, ca vitele, în vagoane ermetic închise, spre unul din acele lagăre, unde au devenit un obiect permanent de batjocură şi de umilire, văzînd cum fiinţe dragi şi apropiate lor, prieteni sau vecini de pat, au fost tîrîle spre faimoasa „Desinfectionsraum" (sală de desinfecţie), mimai aceştia, zic, sînt capabili să ne facă cel puţin să înţelegem toate marile suferinţe şi tragedii ale deţinuţilor.
Printre ei se află şi un număr însemnat de artişti plastici polonezi, care, folosind amintirile lor personale sau ale altor deţinuţi din anii de detenţiune în (lagăr, au alcătuit sub titlul „Oswiecim (Auschwilz), sculptură şi grafică", ') un album în care, cu un deosebit talent şi cu o rară forţă de evocare ei au surprins şi ne-au redat, în cîteva scene semnificative, toată oroarea şi sălbătecia lagărului de la Auschwitz.
Este vorba de pictorii şi graficienii Jerzy Adam-Branhuber, Ksawery Dunikowski, Karol Ferster, Zbigniew !<aja, Mieczyslaw Koscielniak, Tadeus Kulisicwici, Janina Muszorka-Lakomska, Stanislaw Lipski, Măria Hiszpanska-Neumann, Jerzy Pazlanowski, Jerzy Potrzebowski, Teresa Stakiewici, lose-f Szanja, Janina Tollik, Jerzy Tymcik, Mieczyslaw Watorski, şi de sculptorii .Bronislaw Chromy, Stanislaw Lipski, Edward Piworvarski, Hanna Raynoch, Mieczyslaw Stobierski, Tadeus Stuljinski, unii dintre ei artişti care, datorită creaţiilor lor, ocupă poziţii importante în istoria plasticii poloneze.
Datele despre regimul nazist, procurate de procesul criminalilor de război, conivenţele pe care acest regim le-.a găsit, vor permite istoriei să facă un bilanţ al acestei opere gigantice şi infernale a degradării umane, care, spre ruşinea Germaniei şi a întregii omeniri, a făcut dintr-un colţ al Sileziei superioare una din cele mai vaste necropole ale lumii. Dar lucrările artiştilor polonezi, adevărate tablouri ale iadului, constituie un veritabil catalog al ororii şi ruşinii şi va reprezenta, pentru generaţiile viitoare, un document tragic aî adevărului despre „viaţa" dusă de deţinuţii din „lagărul morţii".
Folosind tehnici diferite: creionul, peniţa, tuşul, Iaviul, dar toţi o uniformitate de tonuri stinse — gri şi negru — care intensifică şi mai mult efectul dramatic al lucrărilor lor, artiştii polonezi fac să se perinde prin faţa ochilor noştri întreaga viaţă a lagărului.
Iată, în desenele lui Mieczyslaw Koscielniak munca de robi a deţinuţilor. Slabi, încît abea pot împinge roabele încărcate cu bolovani sau căra stupii grei, ei sînt mînaţi de la spate cu pumni şi lovituri de picior, bătuţi ori de cîtc ori se opresc să respire.
Acelaşi aspect al vieţii din lagăr, care aralâ că „rasa de slăpîni" nu-i socotea pe-deţinuţi decîl un material uman, din care trebuia stoarsă şi ultima picătură de vlagă, ni-t dă şi Măria Hiszpanska-Neumann, una clin cele mai cunoscute artiste poloneze. Intr-o-lucrare vedem cîteva deţinute puse să care nişte cărămizi uriaşe. Privindu-le chipurile, na poţi să spui dacă sînt tinere sau bătrîne. Toate păstrează urmele de neşters ale înfometării,, martiriului, deznădejdii. Mîinile lor bătătorite de muncă ies din rnînecile prea scurte ale zdrenţelor care le ţin loc de rochii. In ele strîng cît pot mai bine povara mortală cu care-au pornit pe un adevărat „drum al Golgotci".
Foamea constituie a doua temă importantă tratată de artiştii polonezi, căci în lagăr hrana de-abea ajungea pentru a-i menţine pe captivi în viaţă şi era, desigur, insuficientă pentru a-i ţine în stare de a munci. Ea apare în lucrările Măriei Hiszpanska-Neumann,. Janinei Muszorka-Lakomska şi ale Iui Mieczyslaw Stobierski.
') Editura artistică grafică, Cracovia.
10 — Viata Romîneaseă nr. 7
145
„   * H.szpanska-Neumann, mai multe deţinute stau pe o bancă chircite
pe o mmcind d,n sh'achin,, pe cînd altele zac nemişcate. Nimic nu le face ă las dn imobilitatea lor, iar privirea lor e de o nespusă tristeţe
_     Aceeaşi artistă a surprins în „Lada cu gunoi" o scenă înspă.rnîntătoare a existentei {cac, ea nu poate li numită viaţă), care se ducea la Auschwitz   i care ara â în c   sta e
Ss-'lTrcof,inurilrfoame;pe r,nute- lntr-°imag,n; care —^ * S
,Cap,chos   ale  u, C.oya, cu lumea demonilor  lor, Hiszpanska-Neumann  ne arată nişte
™   ' ta":1""1 r1"" ^ U"0r gl"ămeZi dS gmi0aie' f" ™el bucăţi de ,S
mucegăita sau chiar a unu, os pe care nici crinii lagărului nu-J vor Grupul   Foamea" 1 sculptorului Miecszyslaw Stobierski nu va putea ii uşor uitat Tn [ntl nn !t - , femei ne M™ rnnm„     • . ,   „   1 ?01 ullal- In ldîa noastră se alia citeva
? 1 °'-T ' ,'™nCa ,slovltoare le'a transformat în adevărate schelete vii Atitudnea lor apatica, indicnd resemnarea unor fiinţe care s-au împăcat parcă de-aeuma cu gmdul mort,, apropiate şi privirea lor încărcată *cu o forţă atît de sugestivă cHe emo oneaza probând, fac din „Foamea" nu mimai 0 lucrare valorolfc f ^ 11'rn c act de_ acuzare ,mpotnVa înspăimîntătoarelor crime ale naziştilor '
In centrul tuturor lucrărilor albumului stă însă tema' uciderii victimelor în ca:::: •»::.•=;:■;: :rii;:-;2 1~
Paul B. Marian
JUSTIŢIE" VEST-GERMANĂ
a rubrica judiciară a unui ziar vest-german    Knlner a ■
Veaza sub titlul „Cazul ilans MayeTmnăio^Z C      r ■rda~
J_ februarie /<H<î        ■ ,        ,.   J   , urma'oarele. Cu ciţtoa ani in urmă
\^T:;:Pi^ ^r de ^ mu-
şi al unui bărbat de asemenea tînăr. NuZZtTdmZ' ^ de 7~S ™
In mina crispată ţinea un revolver. Nu Zarusliseab,       "Z        * t"'^ intimplat. Transportai la spdal, iinănd, Zrma ?/ ,rltTfZstrJ" ™ ^V" s-au aflat împrejurările dramei.. El a declarai căZun* w '   /*CKWC- ^S/a/'
.146
a luat hotărîrea să-şi suprime familia şi apoi să se sinucidă, lians Mayer — aşa se numea iînărul — a reuşit s-o cîştige pentru planul funest şi pe solia sa, Rosemarie, împărţind cu ea capitolele macabre ale tragediei. S-au dus să se plimbe în pădure şi la un moment dat tînăra mamă şi-a împuşcat fiul, după care a trecut arma soţului ei. Acesta, fără multă ezitare a culcai-o la pămint cu trei gloanţe şi apoi şi-a descărcat in piept ultimele două. Acestea le-a declarat Hans Mayer la instrucţie, şi ulterior la tribunal. Magistraţii, luind in consideraţie cauzele psihologice care au pregătit sumbrul desnodămîiit, efectuat cu consimtă-miedul ambilor soţi, i-au dat o pedeapsă de numai patru ani. Nefiind alţi martori, l-au crezut pe aivînt că lucrurile s-au desfăşurat aşa cum a mărturisit.
Precum se vede, un simplu „fapt divers". Şi ar fi. rămas astfel dacă nu s-ar fi produs o lovitură de teatru chiar în preziua eliberării, din închisoare a criminalului (15 iulie 1959). Ce s-a întîmplat ? S-a aflat că Hans Mayer n-a fost numai sinistrul erou al jinci drame familiale, ci că pe conştiinţa sa apasă o ispravă şi mai cumplită. Anume că e şi autorul a şase asasinate care poartă oribila pecete a monstruozităţii naziste.
In 1945, Hans Mayer, în vîrstă de numai 20 de ani, îşi stabilise o atît de bună reputaţie de SS trup şi suflet în oraşul. Leitmeriz, Incit atunci cină a fost nevoie de un om de încredere s-a recurs la devotamentul lui. Cind a fost onorat cu această sarcină'.' In momentul năvalnicei înaintări a trupelor sovietice în Germania, ofensivă ce a început să sdruncine încrederea naziştilor în regimul hitlerist. Cine l-a onora./ ? însuşi, superiorul său ierarhic SS Herr Gustav David, preşedintele Curţii de apel clin Leitmeriz. „Iţi încredinţez o misiune dintre cele mai importante. Trebuie să-mi pun- la adăpost familia. Armatele sovietice sini în apropiere. Eu voi găsi la o adică o cale de scăpare. Nu mă pol 'împovăra cu familia mea. Ai grijă s-o duci cit mai departe de aici, spre vest. Miinc plecaţi. Heil liitlerl"
Hans Mayer a salutat şi a doua zi a luat comanda grupului alcătuit din 7 persoane: soţia preşedintelui, mama preşedintelui, mama soţiei preşedintelui şi cei patru copii ai soţilor David, dintre care cel mai mare, fraulein Rosemarie, abia împlinise 1.6 ani. Au mers cit au mers şi la. un moment dat lui Hans Mayer i s-a părut că merg prea încet pentru panica ce-l slăpinea de cind auzise că armatele sovietice nu sînt departe. Dacă ar )i fost numai el singur, ştia ce avea de tăcut. O lua la fugă. spre apus cit l-ar fi ţinut picioarele.. Dar cum să gonească cind avea in circă povara, a trei femei, dintre care două băiriue, şi a patru copii ? A găsit repede soluţia. Căci un nazist este şi expeditiv cind e vorba de soluţii drastice. Le-a găsit el şi-n alte daţi, fireşte în altă situaţie sufletească decit acuma. Un SS cu un serios stat de serviciu nu se încurcă în socoteli sentimentale. A scos aşadar mitraliera şi, cit ai spune „heil I" a culcat la pămînt grupul pe care trebuia să-l conducă in vest. A cruţat-o numai pe Rosemarie care, fascinată de gestul cu care un SS rezolvă o dilemă, n-a ezitat să-i cadă în braţe şi, socotindu-l alesul inimii sale, o dată ajunşi la destinaţie s-a căsătorit cu el. Au convieţuit ani de zile fără a fi obsedaţi de spectrul celor şase fiinţe ucise în împrejurările arătate şi şi-ar fi depănat în linişte viaţa, pînâ la adinei bătrîneţe dacă nu. interveneau celelalte cauze care au jjus capăt menajului. Adus înaintea tribunalului, acesta considerînd iarăşi, determinismele psihologice ele... etc. a găsit că. nu este cazul să se poarte sever cu autorul înşesituliii. asasinat, şi... l-a achitat. Aşa a chibzuit că trebuie să procedeze justiţia vest-germană cu un nazist şi acest fel de judecată exprimă întreaga concepţie a regimului lui Ad.ena.uer faţă de crimele făptuite de hitlerişti.
Se ştie că aceştia deţin, posturi de căpetenie în aparatul de stat şi. ne dăm seama ce s-ar întîmpla dacă ar trebui, sub presiunea opiniei publice, să ia măsuri împotriva lor: l-ar descompleta în aşa hal, încît ar produce perturbări in toate resorturile treburilor publice. De aceea cind, de curînd, sub impresia arestării în altă ţară a unuia dintre cei mai mari criminali de război, fostul colonel SS Adolf Eichman, autorul exterminării a şase milioane de evrei, un grup socidl-democral a cerut, în Bundestag, prelungirea terme-
10*
147
nelor de prescripţie pentru crimele comise sub regimul nazist, guvernul de la Bonn s a opus. In cursul dezbaterilor, s-a aflat că judecătorii lui Adenauer, asa de grăbiţi, să-i condamne pe comunişti, lasă să zacă, sub pulberea groasă a arhivelor, dosarele unor afaceri criminale monstruoase cum slut: 1. - a lagărului de la. Auschwitz (900 acuzaţi) ; 2. - a lagărului de exterminare Chel mo din Poznan (60-70 acuzaţi) ■ 3 — a laoă-rnliu de exterminare de la Treblinka, regiunea Varşovia (40 de acuzaţi); 4- a la*ă-rulu, de exterminare de la Belzen (Polonia) (10 acuzaţi) ; 5. - a executărilor evreilor comise de nazişti în timpul ocupaţiei în teritoriile cotropite.
L. 1).
„ŞTII SÂ CITEŞTI?", ÎNTREBAREA nr. 1 A PORTUGALIEI
14
11 balcon deasupra Oceanului", aşa a definit, amabil, Portugalia, Eugenio i'Orso. „O grădină a Europei", a numit-o Tomas Ribeiro, un. bun portughez, dar un poet mediocru. Bijron spunea despre ea că este un „glorios Eden'''.
-_\cestor definiţii destul de contradictorii, trebuie să le adăugăm constatările
actuale ale unui scriitor francez, a cărui reputaţie e, desigur, mai puţin strălucită decît a celor citaţi, dar avînd marea calitate, spre deosebire de toţi ceilalţi,'de a fi vizitat de curînd Portugalia şi de a fi. văzut „cu proprii săi ochi", tot ce era de văzut în această ţară, care, pe vremuri, a cunoscut epoci de glorie. Este vorba de Franz Villier şi de cartea sa: „Portugalia" '). Villier nu face parte din categoria turiştilor grăbiţi, gata să se entuziasmeze în faţa tuturor .frumuseţilor naturale sau a monumentelor istorice indicate de „Baedecker" sau de broşurile turistice oficiale, nici din. aceea a călătorilor care vizitează o ţară aşa cum s-ar duce la muzeu, plătind biletul de intrare. Pentru a cunoaşte cu adevărat o ţară e nevoie să ai, printre altele, şl darul de a vedea şi curajul de a spune cinstit, pe faţă, ceea ce al văzut, chiar dacă este vorba de. lucruri dureroase sau neplăcute.
Or, Franz Villier nu s-a sfiit să spună pe nume - adevărurilor întîlniie în ţara siă-pînită de dictatura lui Salazar.
Dacă a fost in stare să se entuziasmeze, acolo unde peisajul sau un. vechi monument te invdă s-o faci, tot atit de bine el a fost în stare să vadă si umbrele care de 'ceh mai. multe ori, întunecă tot ce e frumos şi bun în Portugalia. Astfel, relatează 'scriitorul francez, dacă te afli la Lisabona si cauţi o adresă, in faţă îţi apare deodată un portar care vrea să-ţi vină în ajutor: e un om de vreo treizeci de ani, îmbrăcat într-o frumoasă uniformă albastră cu nasturi auriţi, întreaga lui înfăţişare avînd parcă un aer de filfizon „Ti arăţi bucăţica de hîrtie unele ţi-ai notat •numele străzii, pe care nu-l poti pronunţa bine în portugheză. Portarul îşi pierde brusc din semeţie, fata i se lungeşte sl murmură privind aiurea: „Senor, nu înţelag". Portarul nu ştie să citească. Frumoasă garanţie d» discreţie, dar oricum... în secolul al douăzecelea, în Europa, într-un oras ca Lisabona Hainii uluit, fără să mai poli scoate un cuvînt. Totuşi, dacă ai fi acordat mal multă atenţie raporturilor tale cu oamenii, încă de la frontieră lucrul acesta n-ar fi trebuii să te mai surprindă atît de mult. Căci prima întrebare care se pune şi ţi se pune în Portugalia este: ştii să citeşti?" Şi. astfel, Villier dezvăluie dureroasa problemă a analfabetismului, pe care o recunoaşte chiar şi constituţia ţării, dar despre care, bineînţeles, nici. una din broşurile Serviciului de Informaţii nu suflă nici un cuvînt, cum nu suflă, în scrierile lor,
'), Editura Le Seuil, colecţia „Mica planetă", Paris, 1959.
148
nici unul dmire admiratorii dictatorului portughez şi al salazar isrnului. E adevărat, analfabetismul dăinuie de piuit ţn această ţară. Unii ii situează începuturile cam prin 1834, inlr-o perioadă tind Portugalia era binluită de mari frătnintări ^politice. Alţii, pe vremea lui Pombal, primul ministru al regelui losiţ şi autorul expulzării iezuiţilor, adică in 1759, sau chiar in vremuri şi. mai 'îndepărtate.
Azi, guvernul lui Salazar pretinde că ar duce o vie campanie pentru alfabetizarea neştiutorilor de carte; dar ea :se desfăşoară numai pe hîrlie — prin afişe, in care se declară că ,,a cili înseamnă a vedea". Cât priveşte măsurile practiâe, eficace cum.sint: lecensămiiiiul analfabeţilor, cursuri speciale, cadre didactice necesare, nu stau în atenţia guvernului. Dovada: încă şi azi proporţia analfabeţilor reprezintă peste jumătate din. populaţia ţării, ceea ce traduse în cifre înseamnă peste 5.000.000 â& locuitori!
■Ce. a menţinut o astfel de situaţie ruşinoasă şi. unică în Europa? In primul rînd, ¡nvalaiiuiiti.il primar nu este obligatoriu decît... în teorie. Pe de altă parte, -nu se construiesc destule şcoli, după cum însuşi guvernul recunoaşte, care să ducă astfel la rezolvarea treptată a acestei problpme. La toate acestea se adaugă numărul insuficient de profesori dar, din 1949, însuşi nivelul lor de pregătire (după cum arată declaraţiile oficiale), a descrescut, considerabil.
Catedrele sini deţinute, în majoritatea lor, de suplinitori, numărul absolvenţilor şcolilor pedagogice scăzînd an de an. Cauza : în Portugalia profesiunea de învăţător sau de profesor nu mai e o profesiune sau, în orice caz, nu mai e una care să-i permită să trăiască din ea celui care o practică. In pofida nenumăratelor declaraţii oficiale, în care se laudă prosperitatea dării şi bugetele ei echilibrate, statul nu e în stare să plătească cu regularitate salariile cadrelor didactice. Acestea, lipsite de dreptul de a declara grevă (este interzisă prin. legea din 18 mai 1934), 'se mulţumesc să protesteze •reiiunţind la catedrele care ini-i mai pot hrăni.
Vili ier omite însă să arate cauza adevărată a analfabetismului în ţara care a dat literaturii universale pe Ciiinoens, şi care se laudă cu. universităţi celebre ca cele din Coiinibra, Porto sau Lisabona : guvernul condus de profesorul universitar, doctorul Oliveira Salazar, nu ţine deloc ca portughezii să fie prea învăţaţi. Pentru că astfel ei pot fi ţinuţi mai bine in fân, ori. împiedicaţi, să gîndească, pentru că numai, astfel pot fi mai bine exploataţi. Numai astfel îşi \nchipiiie cercurile oficiale că regimul salazar ist mai poale dăinui. Divorţul dintre guvern şi popor se face simţit la fiecare pas si. el poate fi observat chiar de către un călător mai puţin atent. Călătorul străin poale descoperi pretutindeni nemulţumirea poporului. Ea s-a făcut recent simţită în clteva mişcări care, chiar dacă palide încă. vestesc aurora unor noi vremi, cinci poporul portughez va şti să se ridice şi să lupte împotriva tiraniei unui regim dictatorial impopular.
P.B.M.
HUMOR PESIMIST
. ibiiiia." din .iunie 1960 publică o „pseudocroiiică despre eroii cărţilor pentru copii" semnală de Al. ,Popovici (el însuşi, autor de scrieri dedicate copiilor). La prima lectură „pseiidocronica" amintită apare cu o fantezie glumeaţă in. confecţionarea căreia autorul a risipit piuită Ironie (uneori de calitate chiar). Literatura pentru ,copit este judecată „cu arma eficientă a risnlui", după cum se exprimă însuşi autorul
Imaginind. o discuţie între eroii diferitelor cărţi pentru, copii (Scufiţa roşie, <lepii.raşul, pionierul, ele, ele.) A.l Popovici face o incursiune dezinvoltă, evoliund în piruete graţioase
149
In acest domeniu \al literaturii noastre cam oroDsit rlP rr.Hr-   , -
Totuşi (există un totuşi,) ,,pseudocron7ca« Lina T recu™^-
m s-a părut Scam... anacronică. dL Z    Zrea ItlV    /"n"' ^'"^ a Unmrui Scriitorilor din aprilie 19,0, după aZLelTal de V      f ^ cam în acelaşi timp, în care s-a aluni In "iteresante apăru te în presă
Al. Popooici apare cam.. pZmist s '   lotcZ       '"""ţ humorul toi,
si cu Calităţile literare. ' nec0!,cord^ cu restul părerilor criticii
^J^^^t ^ ~* *"«>'»< Prin gura persoanelor impare ale
'>osnie'a:1^ lastre pentru £0pu : prea multe,
spus mc, o „Laie!) (remarcam l'^ţea afirmaţiei, dar cu asta Al Popooici n-a
nnrJmtnZrt^ reoisiele ^lic* prea multe basme iaca
asigur mult în urmă cu ecUaZi ZcTj, TaT' "* "T'       Pop0oUA a '*™ ■<n afirmaţii tntr-tm domeniu mLmer^a^nlt^     ^        H **" * romanul de aventuri autorul oseudocrLiZi 1^   ^        T^' ^
descoperit r >- ignorind unele începuturi merLrn      " forare: Jncă un capitol
poezii ^ Ţapi % tflT^ d^ă^Mltmpe care o prezintă unele-poezii Lelje^l^ ™ ** /- poetic a multor
'^ruttreonia scJaLaadel^ *< - Minier
'copnLnZ Zida^Z^TeVămh'e ^ " Vl'P^u
A. G.
150
DUMITRU CORBEA: „NU SÎNT CÎNTĂRET DE STELE".*)
titlul noii culegeri de versuri ' m ^^ci lui Dumitru Corbea apar-ţj^^Rţine unei plachete tipărite în WJ^^Kk 1940 şi de aceea readucerea lui pe coperta volumului ce adună roadele unui sfert de veac de poezie nu mai poate fi privită ca un act de fantezie, datorit inspiraţiei momentane. Pentru că în aceste cuvinte, numai aparent banale şi prozaice, se concentrează esenţa poeziei lui Corbea de la primele ei manifestări, impetuoase şi năvalnice, pînă la expresiile mature de astăzi.
Corbea nu a fost niciodată un „cîntă-reţ de stele". Pe el peisajul, în sensul material al cuvîntului, nu l-a impresionat decît arareori, natura a fost în poezia sa redusă la cîteva elemente sumar indicate. Dumitru Corbea n-a avui privirea proiectată spre ceruri, n-a cercetat zadarnic spaţiile selenare, nu a fost atras de frumuseţi reci şi încremenite în timp.
Strînsese în suflet prea multă obidă şi. suferinţă, prea multă durere, pentru ca versul său să rătăcească senin şi nepăsător în înălţimile depărtate ale universului. Corbea era poetul care avea ceva de spus şi care voia să exprime acel ceva. fără reticenţe, într-un cînt epocal, conţlnînd revolta ce pe toţi cuprins-a. Chiar dacă aducea în fiecare
*) E.S.P.L.A., 1960.
strofă amintirile vieţii sale de ţăran, chiar dacă împărtăşea momente din existenţa sa chinuită de drumeţ în amiaza-mare, de drumeţ .în .nopţi întunecate, poetul nu vorbea doar în numele lui. El era purtătorul unor dureri înăbuşite, primul dintr-o lungă genealogie care dădea la iveală un chiot de durere şi răscoală. Ca şi. Mihai Beniuc, Dumitru Corbea este, în poezia sa de început, poetul imaginilor apocaliptice. Durerea ţărănească închide in versurile sale expresii explozive. Cuvintele cutremură prin nuditatea lor. Recuzita sa imagistică, de loc căutată, este culeasă din universul vieţii rurale :
Port herghelii ce merg să se adape, Nechez şi pocnete de bici, Lătrat de cîini şi rîcîiit de-arici, Port aîntecul din lan «şi sunetul de sape.
Ipostaza în care se descrie cu cea mai mare fervoare poetul este aceea de drumeţ, de pribeag. Corbea este poetul ţăranului, care nu mai are un sentiment exagerat al pămîntulul. Deposedat de bruma de avut : Mi-.aan vîndut pământul, plugul şi carul / Pentru-a plăti impozitul la stat, eroul liric călătoreşte pe drumuri, avînd alături numai clinele, cu sentimentul că toate ce vedem ne .strat străine. Corbea este parcă unui din acei pribegi sadovenieni de la în-
151
cepului veacului: Iată-mă drumeţ în amiaza mare / Iată-mă drumeţ în nopţi întunecate / înfruntând fulgere, curn-pene. Amintirile sale sînt ale unui om copleşit de mizerie, înspâimîntat de sărăcie : Mîncaim apoi o ceapă, usturoi / / Cu mămăligă rece, de cu seară / Şi adormeam înflămînziţi şi goi, / înfricoşaţi de ziua care vine... Universul foametei, al, disperării şi al morţii, universul sumbru al unui adevărat sfîrşit de veac, acesta e universul poeziei de tinereţe a, lui Dumitru Corbea. Foametea este atît de cumplită încît îl împinge pe erou la acte de disperare : Am stat la -pindă, sub un gard, o ■noaipte-in-treagă / Cu gândul să ucid, căci mi-era foame.
Trăind ipostazele omului care munceşte de parc-ar fi o vită de pripas, Dumitru Corbea nu rămîne la simpla constatare îndurerată. Oh ! Cum aş vrea de repede să vie / Dreptatea cea din urmă la plugari ! Curînd, poetul îşi înţelege adevărata menire, aceea de a ţi cântăreţul eroilor ce au murit / Pentru zorile întâiului nostru răsărit.
Dumitru Corbea a fost considerat de unii drept exponentul unei revolte anarhice, lipsite de ţintă, de finalitate — şi aceasta ca o consecinţă a orizontului ţărănesc în care se menţine lirica sa. Observaţia nu este intru totul justificată, pentru că, aşa cum am spus, eroul liric al lui D. Corbea nu are un simţ exagerat al propriei individualităţi, nu-şi istoriseşte viaţa şl suferinţele de-cît în măsura în care ele răsfrîng durerile celor mulţi. Poetul este un vizionar, revolta Iul nu este un act ce stă sub semnul izbucnirii instinctive, pătimaşe :
Sînt poetul premergător Asprului cântec de tractor
Istoria, zilelor care vin Creşte în sî.nge din plin, Iar trupul ani-i simt uriaş — Coş de uzină în oraş.
Perspectiva aceasta a luptei revoluţionare se conturează în creaţia sa în momentul în care poetul cunoaşte ideologia proletariatului. Din această clipă începe să întrevadă cu claritate sensul artei sale :
Din focul inimii şi cântecul l-am scos Pe care-am vrut să-1 ţes cât mai
frumos.
Am pus în el să cânte vântul, Să ducă para lui pe tot pamaratul Şi crezul comunist pe care îl vestesc Din micul meu cătun unde trăiesc.
Cercetătorul poeziei Iul D. Corbea reţine frecvenţa versurilor în care poetul se autodefineşte ori îşi caracterizează arta. Atitudine prin excelenţă romantică, această permanentă profesiune de credinţă reprezintă pentru poet prilejul de a dezbate rolul şi rostul artei în general, definind în acelaşi timp poziţia poetului în construirea viitorului pe care el îl întrevăzuse cu decenii înainte. Poezia sa nouă este o poezie a bucuriei, de a trăi. a muncii, paşnice, rodnice. Ţinînd seama de caracteristicile liricii de tinereţe a Iul Corbea, aceste însuşiri vin de fapt să completeze şi să definească universul operei sale şi să-i afle acea finalitate spre care, din totdeauna, a năzuit scriitorul.
Mai. întîi, în anii imediat următori lui 23 August, Dumitru Corbea. mînuia aceeaşi poezie aspră, colţuroasă, afirma deschis originea sa, aducea aminte de un trecut sumbru :
Hrisovul meu, nescris de nimeni, De -nici iun împărat, In palmele-mi uscate Ca-n munte stă săpat.
Poetul însă aflase un sens constructiv căutărilor sale. Viaţa nouă care creşte pe ruin i trebuia ridicată cu eforturi şi trudă. Dna ginite sînt şi acum crispate, dure :
152
Mi-s inopţile de păcură şi fum, Iar ochii-s trezi în cuiburile lor.
Răstorn cu pumnii ziduri care dor Şi-.abia zăresc o geană roşă-n drum.
Sub nourii de plumb, de flăcări plini, Creşte, colţuroasă, viaţa pe ruini.
Mai tîrizu, poezia lui Dumitru Corbea capătă o expresie mai senină (uneori chiar uşor idilică), dar prin nota programatică dominantă, scriitorul rămine credincios artei poetice cu care îşi făcuse intrarea în literatură.
Imaginile vieţii ţărăneşti, il însoţesc mereu pe poet, ele îi sînt permanente mijloace de comparaţie : Să trecem prin pădurea de steaguri amiîndoi / Ca prin lanul cu semănători de păpuşoi / Şi să privim făurarii, semănătorii, / Care au purtat în inima lor zorii / Cum poartă pasărea cântecul ei prin zăvoi.
De aceea versurile cele mai izbutite ale Iul Dumitru Corbea sînt acelea în
care, pornind de la folclor sau obiceiuri, „chită" viaţa de astăzi. Baladele sale sînt în acest sens caracteristice, iar unele poezii, precum Fată frumoasă, Ţăranul boieros, Cum a visat-o tata, Cinstea este inima mea, Cînt cu străbunii, Frumos cîntă privighetoarea (a cărei lipsă din volum ne surprinde) şi altele de acest gen, sînt printre lucrările de valoare ale creaţiei sale. Pentru că atunci cină Dumitru Corbea încearcă să abordeze poezia de abstracţiuni, de generalizare, cade în anecdotic, sărăcind versurile de emoţie şi de vibraţie. Resursele poeziei sale sporesc neîncetat din contactul cu pămîntul. Şi. cred că formula, artistică cea mai fructuoasă a Iul Dumitru Corbea este cântecul, expresie lirică suavă şl concentrată.
Nu sânt cântăreţ de stele este volumul unul poet militant, al unul poet care şi-a rostit intrarea în literatură ca. rapsod al celor mulţi, răminîndu-le mereu credincios.
Va Ier iu Rîpeanu
REMUS LUCA: „REVEDERE"*)
Beşi tinde din ce in ce mai mult către proza obiectivă, autorul. „Anei Nucului" nu-şi poale ascunde o anuine structură lirică de povestitor popular. In istorisirile sale se strecoară pe nesimţite fie un oftat, cinci e vorba de negrele vremi de odinioară, fie un ziinbet satisfăcut, cină grăieşte cu min-cine despre ai săi, cei de azi. Lui Remus Luca ii place să se confunde cu eroii, să-i însoţească de aproape, nu ca simplu martor, ci ca unul dintre cei mulţi, care într-un îîrziu îşi aduce aminte şi le spune şi altora despre cîte s-au petrecut în vechime şi acum, la ei în sat. II asculţi povestind in limba sa ardelenească, uşor legăna!ă, şi bagi de seamă că în ţesătura vorbelor slă
*) Editura Tineretului, 1960
un. meşteşug deprins poate chiar de la bă-trînii săi. Din vremuri grele, scriitorul mai păstrează vie icoana lui Moş Axinie, cel care se străduia să sature dintr-un ou şapte flă-nunzi (Oul împăratului), mai păstrează drojdia unor amintiri mohorîte, în care ii apar ca nişte fantasme purdeii desculţi, ai fierarului Mişca (Bocancii lui Mişca), slugile năpăstuite ale chiaburilor din Ponoare, oamenii, azvîrliţi cu bună ştiinţă întunericului (Prostul) sau însîngeratei vrajbe naţionale (Cămaşa de mire). Aici se află izvorul mîh-nirii şi durerii îndelung suferite de pomo-renii celuilalt, veac.
Pornind în schiţele şi povestirile sale de la tot ce a strivit existenţa umană in trecui, Remus Luca s-a supus unei realităţi istorice pe al cărei fir trainic ajunge la problema-
153
tica satului contemporan. Procesul colectivizării ar fi cu neputinţă de înfăţişat fără să cauţi motivarea socială şi psihologică a unor comportări în mersul mai lung al vieţii care vine din timpul sărăciei şi al inculturii. Remus Luca a înţeles bine acest lucru şi de aceea recurge adesea la paralelismul celor două lumi opuse, subliniindu-şi de fiecare dată ideea fundamentală: regenerarea morală a omului în socialism..
Astfel, un fierar ţigan, victimă în trecut a prejudecăţilor rasiale, dobîndeşte condiţia demnităţii, fiind primit în gospodăria colectivă. Vrednicia lui de lucrător îndemînatic îi aduce un cîştig pe care nit-l visase nici-cînd. In sfîrşit, pentru prima dată în viaţă, Mişca, sigur de sine, poate intra să cumpere încălţămintea necesară numeroasei sale familii. Scena care se petrece in cooperativă are semnificaţia unui eveniment epocal.
In altă parte, un om., pe care toată lumea, în frunte cu fostul învăţător îl crezuse incapabil să desluşească o buche, ajunge la bătrîneţe să cunoască lumina cărţii (Prostul), în nuvela Sucaşu se demonstrează că energiile, cîndva robite individualismului,-., devin cu adevărat creatoare numai puse în slujba colectivităţii.
Dar toate acestea se obţin prin luptă îndelungată şi tenace cu duşmanii socialismului încă puternici, ca în Revedere, unde iutii ni m figura comunistului Petre Gălăţan, acela care oferă pilda unei conduite eroice, demne de laudă. Şi el, deopotrivă cu mulţi din eroii lui Remus Luca, se înalţă din hrubele unui trecut de obidă, care-l ţinuse cioban la turmele chiaburilor Căbuţeşti. Intrat în Partid, Gălăţan devine un. revoluţionar, pentru care viaţa n-ar avea rost fără lupta de a o schimba spre binele şi dreptatea celor mulţi. Ciocnindu-se direct cu duşmanii, Gălăţan are satisfacţia luptei, pe care ştie că o va cîşiiga : „— Vezi, dumneata, am şi eu, ca iot omul, o ambiţie, cum se zice. Vreau să văd gospodărie colectivă în Hodăi, orişicît s-ar zvîrcoli Căbuţeştii... De-aia trăiesc..."
Ciocniri au loc de asemeni şi în conştiinţele oamenilor, în care mai dăinuie mucegaiul vechilor prejudecăţi.   Acestea produc
unele „încurcături" ce ajung pînă ta desfacerea subită a căsniciilor. Carolina, soţia lui Ion din încurcătura, influenţată de părinţi, nu vrea în nici un chip să iscălească cererea, de intrare în colectivă şi părăseşte casa, luindu-şi copiii şi lucrurile. Este nevoie de o înfruntare violentă între ginere şi socru, ca femeii să i se deschidă ochii. In Tîrgul se reia tema tradiţională a căsătoriei tratată de părinţi în virtutea unor exclusive interese materiale. Tinerii însă nu se mai lasă vînduţi, prezentîndu-se la Sfatul Popular şi înscriindu-se apoi în gospodăria colectivă.
Am văzut că autorul Revederii cultivă tradiţia oralităţii populare, imaginea de proporţii mitice (Oul împăratului) şi parabola căreia îi descoperă sensuri noi (Comoara). Dar spuneam că, în acelaşi timp, aspiră către o proză obiectivă (poate mai specific ardelenească decît. investirea uşor sentimentală), înainte de a trece la analiza nuvelei Cămaşa   de   mire,   după  părerea noastră piesa de rezistenţă din acest punct de vedere a volumului de faţă, să observăm că schiţele lui Remus Luca nu beneficiază totdeauna de verva necesară şi specifică. Cum arăta şi S. Damian în cronica sa din „Gazeta literară", acţiunea se scurge uneori cu încetineală, zăgăzuită parcă de nişte inutile stăvilare..(ex. Prietenii, Echipament şi chiar Tîrgul). Sfătoşenia folclorică nu e tot una cu monotonia, dar  aplicată schiţei, specie prin excelenţă dinamică, poate duce la aceasta. Remus Luca povesteşte cu talent, înţelege şi pătrunde, în adincime sufletele oamenilor ; nu găseşte insă întotdeauna ritmul potrivit. El chită prea tărăgănat o melodie care se cere adesea vioaie, săltăreaţă. Compunerile de largă respiraţie, cu o curgere mai domoală, mai aşezată, par a-i fi mai la îndemină. Una dintre acestea e nuvela Cămaşa de mire care sintetizează principalele teme ale întregului volum. Dominantă ră-mîne şi aici ideea că munca în colectiv poate lecui chiar şi cele mai aspre nenorociri ale omului simplu, că-i poate reda încrederea în sine, în viaţă.
Două familii, Kovăceştii şi Chirilerui ajung să se duşmănească de la o nuntă. Atî-
154
taţi unii împotriva altora şi de autorităţile burgheze care pun iotul pe seama, „urii milenare", bărbaţii Kovacs şi Chirilă se taie si se omoară, făcînd puşcărie cu rîndul. După ani de zile, în 1945, între ultimii descendenţi, ai celor două familii, Ion şi Ma-rika, se naşte o dragoste puternică. Tatăl, fetei, Kovacs Albert, cel care stătuse la ocnă 15 ani, turbează de mînie, auzind că Ma-rika vrea să-t ia de bărbat pe un urmaş al celuilalt Chirilă, pe care, chiar el, Kovacs, îl omorîse. Cum tinerii aşteptau acum un copil, Kovacs o bale pe Marika pînă o lasă în nesimţire. Ca să-şi răzbune dragostea batjocorită cu citita cruzime, Ion Chirilă îl înjunghie pe bătrin.
Adevărata acţiune a nuvelei începe de fapt în momentul cînd personajul principal se întoarce în sat după ispăşirea celor zece ani de temniţă. O singură bucurie mai licăreşte în sufletul acestui om încărunţit înainte de vreme: întîlnirea cu Marika. Scriitorul intră acum. în miezul analizei psihologice, arătînd un tact şi o îndemînare impecabile. Vedem cum suferinţele se stâng una cile una, cum omul înstrăinat se zbuciumă, căutindu-şi. fericirea pierdută. Cind află că Marika, silită de împrejurările vieţii, nu l-a putut aştepta, amuţeşte de durere: ,,Şi a doua zi, şi a treia zi, şi încă vreo săptămînă, Ion Chirilă trăi ca într-un vis ceţos, fără putere de a gîndi, fără poftă de a face ceva, fără gust. pentru, aer, pentru apă, pentru mîncare, împins încoace şi încolo ca un om bolna.v de imbolduri, nelămurite, care nu. veneau din mintea lui."
Deznădăjduit, încearcă o întîlnire cu Marika, pe care timpul o imbăirînise parcă şi mai mult, dar nu ramine decît cu gustul amar al. refuzului şi al. amintirii. Scena vibrează de emoţie şi se încheie cu un remarcabil comentariu, în. care se ascunde întreg înţelesul acestor dureroase înlîmplări: Marika „plecă, păşind repede pe drumul ars de soare, slirnind. cu picioarele mărunte învolburări de praf, care se şi aşezau repede la loc. O urmări cum se îndepărtează şi cum rămin numai urmele ei mici în colb. Apoi femeia pieri la o cotitură, printre cu-curuze. Şi după aceea, nici nu mai izbuti
să recunoască urinele ei în praful drumului, printre celelalte urme lăsate de alţii, de parcă ea n-ar fi trecut niciodată pe-acolo".
Ce-i rămîne omului care, deşi a ucis pentru a-şi salva dragostea, a rămas fără ea ? In alte împrejurări, poate nebunia, poale sinuciderea, care-l ademeneşte şi acum. Dar în. satul Cărpiniş s-au mai schimbat şi altele, nu numai soarta Marikăi. Oamenii au întemeiat între timp o gospodărie colectivă, unde. muncesc laolaltă, romîni şi maghiari, în deplină înţelegere. încă neîncrezător în rezolvarea problemei naţionale şi bătut de amărăciunea vieţii sale, Chirilă se tine o vreme departe de gospodărie. Încet, încet însă oamenii caută' să-l atragă, să-l convingă de realităţile noi, de faptul că el nu-i socotit un criminal, că vechii „duşmani" l-au iertat şi că-l primesc ■ bucuroşi să muncească alături de ei. Şedinţa în care se discută cererea de înscriere a lui Chirilă este una dintre cele mai reuşite scene de masă din cartea lui Remus Luca. Stăpînit încă de vechea lui neîncredere Ion Chirilă se află stîujenit în mijlocul adunării. Acolo sînt şi Kovacii care poate nu l-au iertat şi care-l vor alunga. Lucrurile nu se mai petrec însă după lipanii învechit al gîndirii lui Chirilă. Pornirii şi maghiari votează primirea lui în gospodărie, înţelegîndu-l cu noua lor conştiinţă socialistă, din care s-a stins ideea vrajbei naţionale. Munca între ai săi 11 întoarce pe Chirilă de pe drumul gîndurilor negre. Pe Marika n-a uitai-o. dar acolo. Ungă oameni, pe lanul întins al gospodăriei îşi dădea seama, că „alt modra nu-i". şi coasa pe care o trăgea din răsputeri simţea cum „taie drept în inima sorţii sale", deschizîndu-i şi lui o geană spre viitor.
Apreciem în Cămaşa de iinire în primul rînd frumuseţea ideii care o străbate : salvarea unui om din ghiarele deznădejdii, dar şi calităţile de prozator ale lui Remus Luca, deosebit de pregnante aici. A urmări un proces de conştiinţă, şi a reuşi să. surprinzi zbuciumul interior care-l poate împinge pe erou pînă in. pragul sinuciderii, reprezintă fără îndoială proba cea mai grea pe care a trecul-o autorul. El şi-a studiai cu minu-
155
ţie personajul şi împrejurările, a ş/iut să dozeze materialul şi mai ales a ştiut să folosească perspectiva omului care se întoarce în sat după ce aici s-au petrecut adinei transformări revoluţionare. Importantă şi valoroasă ni se pare aşa dar noua rezolvare pe care o dă Remus Luca unei drame de tip clasic.
De asemeni remarcăm evoluţia simţitoare a mijloacelor scriitorului în realizarea unui desen realist, care uneşte claritatea şi precizia. Figurile umane sînt aproape totdeauna distincte, chiar şi în marile tablouri de masă. Nu-i lipseşte lui Remus Luca nici poezia muncii şi a cîmpului pe care o cultivă în cea mai bună tradiţie ardelenească. Unele pagini mărturisesc grija deosebită cu care scriitorul îşi filtrează emoţia:
..Cineva îi dădu o sapă. Mîngîie fără să-şi dea seama coada ei lucioasă de citita întrebuinţare şi se aşeză în marginea unui Pilc de oameni; şi deodată se simţi uşor. cum nu  mai fusese  de  mul ta  vreme'. Si
simţi, în tot trapul lui acea. furnicătură a nerăbdării pe care ţi-o dă întotdeauna lucrul ce trebuie să-l începi în clipa următoare. Şi-izbi cu sapa în pămînl, icnind, înainta aşa cîţiva paşi, tăind buruiana grasă şi începu să rida uşor, numai pentru sine, aducindu-şi aminte de cîte ori visase el în aceşti zece ani că prăşeşte şi că foile tale de cucuruz îl lovesc prieteneşte peste obraz; chiar şi mirosul acestor foi, un miros greu şi-im pic greţos, ii simţise în acele visuri ale lui, şi risese şi acolo, uşor, numai pentru el, căci. ii plăcea, mirosul si foşnetul sec al porumbului".
Dacă în alte locuri autorul Revederii va mai. avea. de revăzut miele pasaje, şi uneori substanţial, în Cămaşa de mire el se apropie cel mai mult de izvoarele artei sale. Aceasta se bizuie in primul rină pe explorarea problematicii vii a salului de azi, — demnă de tot interesul unui scriitor talentat.
Al. Săndulescu
VIOLETA ZAMFIRESCU: „CEASUL DE SLAVĂ"*)
\ea de a patra carte de versuri la Violetei Zamfirescu certifică \ adeseori progresul pe care __Jpoeta l-a realizat în ceea ce priveşte emanciparea el de sub tutela liricii coşbuciene, lărgirea orizontului, tematic, diversificarea mijloacelor de expresie şl — în special — o perseverenţă şi un efort poetic continuu, întrulolul 'justificate de cele mai bune poezii cuprinse în culegerea de faţă.
Poetă cu vădită înclinaţie pentru universul rural, folosind cu predilecţie notaţia lirică nudă, lipsită de artificii şi. balast, Violeta Zamfirescu cultivă în versurile ei o tematică de cea mai stringentă actualitate. De cete mai multe ori inscripţia lirică se concentrează — aşa cum au arătat Şi. cronicarii trecutelor volume — în jurul sentimentului unei mari descoperiri pe care epoca noastră i-a prilejuit-o   poetei:
* E.S.P.L.A., 1960.
Mă bîntuiesc ciudate amintiri, De oînd ipe-ntlîile fişii .de tină Mi-am pipăit picioarele subţiri Şi pleoapele orbite de lumină.
Cu prezentul, volum însă, repetatele revelaţii ale unei noi lumi despre care vorbesc cele mai valoroase poezii ale Violetei Zamfirescu capătă un suport de maturitate şi concizie artistică. Merită în primul rînd citat acel „strigăt" transcris de autoare ca a autentică imprecaţie la adresa aţîţătorilor la un nou război:
■De-ar putea .să vă adune Răvăşitele-mi cuvinte, Oa.se risipi te-n lume.
Să vă-nchei os lingă os.
Carnea s-o sculptez frumos:
Să vibreze iar ţarina
Voastră,
Să sîîşie mina,
156
Gîndul, celor ce unai vor Tot războaie şi omor.
Alături de acesta se află pastelul dedicat Dobrogel de altădată :
(O ştiaim cu muşte, cu .perdele murdare, Inebunită de leşieticul soare, Cu rugina pe tarabe, să-i dea ocol Copii rahitici cu pîntecul gol) meditaţia  declanşată de marile transformări   industriale   petrecute   în universul mitic al Deltei:
(Am respirat de-aproape, am mînghat
de-aproape
Amestecul de soare, de stufuri şi de ape Am ascultat sub cerut ţîşnit din infinit Tot cîntacul progresului, ameţitor, gîndit.)
sau plastica reuşită a unor versuri închinate luptei partidului în anii ilegalităţii:
Umbre lungi de cqpoi se ascund după zid şi tăcerea e roşie de-:m,pu.şcături.
Din păcate insă, nici unul din momentele de reală poezie citate mai sus nu s-au constituit ca elemente predominante în volumul „Ceasul de slavă". în ciuda aplicaţiei pe care Violeta Zamfirescu o denotă faţă de expresia poetică lipsită de forme contorsionate sau ostentativ alegorice, volumul „Ceasul de slavă" e încărcat de construcţii poetice luxuriante, artificiale, care — în cele din urmă — sugrumă autenticitatea versului adevărat. Nu de puţine ori expresia umflată se învecinează cu un minor joc de cuvinte în aşa fel încît alături de versuri ca :
Să oînte-n ilungi mătănii poemele luminii iar albatroşii cărţilor Să dărue .mulţimii Stelele .roşii
se întîlnesc aserţiuni de genul acestei „peste necesitate au risipit frumosul", „visele noastre sînt .pline de vise" sau: „ai spori /uşori/ca norii/dar sfîşii sinii fragezi ide fecioară". De regulă asemenea versuri populează poeziile contaminate pînă la refuz de un retorism grandilocvent, foarte puţin prielnic poeziei. Fenomenul e cu atit mal regretabil cu cit datorită lui cicluri întregi — aşa cum e cazul ciclului care asigură titlul volumului de faţă — nu depăşesc stadiul unor virtualităţi lirice necristalizate.
Dacă la aceasta vom adăuga şi unele influenţe neasimilate încă (bunăoară Ar-ghezi: „Cine eşti tu, Nadia-Es. Salti, nume frumos / Amforă vie de abanos ! / Rîsul păgîn/Ce născătoare ţi-1 desioîntă fericită ila -sin?/.Din care păcură-a Gheenei / Ţi-a fost încondeiată smiceana sprîncenei ?"), reziduurile unor notaţii poetice epuizate cu foarte, foarte mulţi ani în urmă („sîlhui", „pasul firii", „tină", „cobuz" etc.) sau simplismul cu care poeta rezolvă ample probleme sociale (de pildă: problema colectivizării în poezia „Zestrea"), vom înţelege de ce volumul „Ceasul de slavă" nu înseamnă decît un moment neconcludent în evoluţia Violetei. Zamfirescu, moment pe care aşteptăm ca poeta să-l depăşească.
H. Fabian
LETIŢIA PAPU: „SUITĂ DRAMATICĂ"*)
5
[ ub titlul „Suită dramatică" autoarea reuneşte trei nuvele prin care intenţionează să 1 reprezinte trei momente esenţiale, dramatice, din viaţa cîtorva personaje aparţinînd unor medii sociale diverse.
Edit. Tineretului, 1959.
Prima, nuvelă, Fapt divers, are în centru un magistrat. Plictisit de viaţa cenuşie de provincie, el foloseşte sprijinul unei rude avute pentru a găsi un post comod şi bine plătit în capitală, întîmplarea îl face să descopere că obligaţiile contractate faţă de „binefăcătorul" său sînt plătite în natură de nevasta, lui. Atunci se duce să-i ceară so-
157
coteală bogătaşului, şi, enervat de răspunsurile cinice ale acestuia, scoate revolverul şi  trage.  Această  crimă, cu toate aparenţele de crimă pasională, e întrebuinţată de autor în chip de rechizitoriu al lumii  capitaliste.  Numai că spovedania eroului principal desmlnte pas cu pas scopul pe care şi l-a propus scriitoarea. Eroului el,   Letiţia Papu vrea să-i dea aureola victimei, a intelectualului dezorientat politiceşte, dar talentat şi cinstit şi care este zdrobii de o societate meschină, odioasă, mercantilă. Camil Cernat însă e departe de intelectualitatea onestă din ţara noastră, care, încă în literatura dintre cele două războaie, s-a întruchipat convingător în personaje ca Ladima sau Ştefan Gheorghidlu. Nici sărăcia şi înnă-buşirea  impulsurilor   generoase nu o resimte ca Neculal Manea şl alţi eroi sadovenieni, înghiţiţi  de  viaţa apăsătoare a tîrgurilor şi orăşelelor de provincie. La Cernat intenţia de a părăsi provincia este strict subordonată dorinţei de a avea o existenţă uşoară asigurată, şi de a se dedica studiilor muzicale întrerupte. Nu este vorba, de o vocaţie copleşitoare de compozitor, ci de o înclinaţie pe care Cernat doreşte să si-o cultive. Şi aşa cum a renunţat la muzică, pentru a se putea căsători mai repede cu Claudla, aşa va renunţa la Claudia, pentru a-şi relua studiile muzicale. Sacrificarea căsniciei intră de la început în calculele de profitor ale lui Cernat. El trece peste refuzul Claudiei, peste evidenta ei opoziţie de a pleca la Bucureşti cu ajutorul rudei ei. bogate şl chiar  cină  remarcă, mîhnlt,  că jena domneşte în relaţiile din menaj ut lor, nu încearcă să o risipească printr-o explicaţie. De fapt situaţia nici nu-l deranjează decît atunci   cînd surprinde altă relaţie, de astă dată sentimentală a Claudiei, nu cu bogătaşul în cauză, ci cu alt prieten al ei. între Cernat şi soţia Iul sinceritatea şl încrederea reciprocă sînt de la început inexistente. Altfel o atît de greşită înţelegere reci-
procă a gesturilor şi intenţiilor lor n-ar ţi. cu putinţă. Şl atunci avem. de-a face nu cu raporturi descompuse treptat, ci cu o căsnicie Iniţia! viciată. Nici unul din personaje nu e curai sufleteşte, cinstit. Claudia — deşi autoarea vrea să o prezinte ca pe o femeie pură, demnă —acceptă să slujească drept instrument soţului său, cu toate că este sigură că acesta o vinde cu bună ştiinţă; singura consolare şi ieşire din postura aceasta este o a treia prezenţă în viaţa ei sentimentală. Camil Cernat are ca singură ripostă în faţa unei existenţe plictisitoare, căutarea unei slujbe convenabile cu ori ce preţ. Mica pornire de revoltă, cînd se crede obligat de notabilităţile orăşelului să se ralieze la o sentinţă contrarie convingerilor sale intime, se topeşte odată cu plecarea la Bucureşti, unde speră să fie mai liniştit şi să-şi poată vedea   de   treburile personale. Cînd, în loc de cultură muzicală, trebuie să ofere publicului, în calitatea sa de salariat cu o situaţie privilegiată al editurii Jupiter, un surogat de muzică inferioară, îndobilocitoare, o face fără prea multe frămîntări. Nici un obiectiv ' mai înalt, nici un elan mal cinstit nu-l călăuzeşte, nu-l animă. In fiecare amănunt ghicim arivismul, individualismul, spiritul profitor. Nu putem nici măcar afirma că asistăm la un proces de descompunere morală, de dezumanizare, ca acela  urmărit  de  Cehov în „Ordinul Ana". Din primele pagini eroul Letiţiei Papu se arată împăcat cu compromisurile, dornic să nu-şl supere superiorii, să se ploconească înaintea rudei bogate, într-un cuvînt să parvie. De aceea izbucnirea sa de la sfîrşit pare nemotivată. De altfel însuşi personajul nu şi-o explică decît printr-o mişcare bruscă şi nechibzuită de furie. Această ciocnire între doi inşi. din aceeaşi tabără, nediferenţiaţi ca mentalitate şi Intraţi într-o accidentală concurenţă, nu poate avea un caracter dramatic decît în măsura în care autoarea ar fi ştiut să privească în mod critic jungla capitalistă.
158
Dar aceasta nu se putea face prin prizma confesiunii melancolice a acestui Bel-Ami in faşă, a cărui umanizare forţată nu creează decît confuzie. Literatura faptului divers, cu o profundă valoare generalizatoare, atîl de emoţionant ilustrată de Sahia şi Geo Bogza, se deosebeşte radical de nuvela „Fapt divers" a Letiţiei Papu, nuvelă care se referă la un cancan monden mic burghez, complicat de lungi şi întorto-chiate încercări psihologizante. Prima nuvelă a Letiţiei Papu nu este dramatică decît prin înfăţişarea eroilor In momente de nechibzuinţă, cină comit acte spontane, anarhice, individualiste. Falsul ei dramatism nu reuşeşte să transmită încleştarea forţelor sociale din realitatea înconjurătoare şi nici reflectarea acestei încleştări în mentalitatea oamenilor. Ea rămîne la marginea vieţii cu problemele ei majore şi suferă de stîngăciă cu care autoarea împinge silnfc faptul neesenţial în centrul atenţiei cititorului.
Cu toate acestea autoarea reuşeşte să înfăţişeze convingător, în prima parte a nuvelei, atmosfera îmbîcsită, lipsită de perspectivă, a tîrgului de provincie din trecut. Această viaţă provincială cu figurile ei odioase şi groteşti apare şi în „Serbarea liceului de fete", nuvela ce ■urmează. Profilul profesorilor cu manii ridicole, cu ascunse înclinaţii lubrice, cu parvenitismul lor brutal, e schiţat viguros, intrigile murdare, discuţiile stupide din care se încheagă activitatea acestor dascăli sînt surprinse cu o pană satirică pricepută. Dar şi în această povestire conflictul principal nu este construit cu destulă veridicitate.
Şi în „Serbarea liceului de fele" autoarea porneşte de la o situaţie întîm-plătoare, periferică. Se istoriseşte o păţanie amuzantă din activitatea unor elevi utecişti, dar aceasta capătă consecinţe nebănuite. Un elev, încercînd să-şi impresioneze iubita prinlr-un gest cutezător, desemnează pe tabla clasei unde se află doar ei, secera şi ciocanul,
minţind-o că ar fi comunist. E bănuit şi arestat alt elev care de curînd a intrat de fapt în mişcare. Ne-am aştepta ca membrii organizaţiei, încunoştiinţaţi de primejdie, să caute, informînd legăturile lor superioare, să rezolve această situaţie, micşorînd pe cit posibil pericolul. In locul căutării unei căi ingenioase, inteligente de a acţiona, ne găsim din nou în faţa unor nesfîrşite introspecţii. Eroina principală, Dalia, are iniţiative proprii riscante, neverosimile. Ea pune înt'ii soarta organizaţiei la cheremul făptaşului, rugîndu-l să se denunţe singur. Apoi se adresează şi unui. profesor considerat a. avea vederi democrate, asigurîndu-l că ea ştie numele adevăratului vinovat, dar nu i-l poate încredinţa. La rîndul său, profesorul, bazîndu-se orbeşte pe cuvintele unei eleve aproape necunoscute şi vizibil îndrăgostite de cel arestat, se repede la comisar şi are cu el următoarea convorbire :
„— Am venit să aduc la cunoştinţă că aţi să'vîrşit o eroare. S-a descoperit elevul care a desenat secera şi ciocanul. Borza e nevinovat.
— Aşa ? zise impasibil Dinescu. îmi pare bine că putem .să ne îndreptăm greşeala. Vă rog să-mi .spuneţi .numele făptaşului.
— Lntr-o zi sau două va veni el însuşi ,să mărturisească. Vă garantez asta. De altfel 'n-a avut nici un motiv politic, a vrut să-si dea importanţă în faţa unei fete, s-o sperie.
— Vom cerceta cazul, oi-aveţi 'nici o 'grijă.
— Pînă atunci, însă, trebuie să-1 eliberaţi pe Borza. Chiar azi. De vreme ce s-a dovedit că .n-a făcut nimic..."
într-un oraş în care zilnic se răspîn-desc manifeste şi se organizează sabotaje, a încerca să convingi poliţia cu afirmaţii de acest fel e absurd. Facilitatea, minima rezistenţă în desfăşurarea acţiunii, nu contribuie la intensificarea dramatismului celei de a doua nuvele din suită. Şi aici tendinţa către
159
psihologism subminează conturarea realistă a personajelor. Amorurile anterioare ale Dariei ocupă destule pagini şi n-au drept rezultat decît să sublinieze exaltarea eroinei, nu drumul ei către înţelegerea vieţii, către revolta împotriva nedreptăţilor. De asemenea, teama de război, poza blazată, antipatia ţaţă de, nemţi, manifestate de Borza, chiar dacă ne par verosimile, la 17, 18 ani, nu se împletesc cu mobilările reale care îl fac pe acest tînăr să intre în mişcarea revoluţionară. Adevăratele cauze pentru care un tineret curat, curajos, plin de elan, se ridică împotriva crimelor-fasciste, a cotropirii ţării, nu intervin deloc în gîndirea eroilor. Aceşti elevi, — tinerii intelectuali de mîine, cum judicios îi consideră unul dintre comunişti — nu depăşesc, ca gîndire, pe colegii lor, nu au o viziune mai amplă, mai temeinică despre lume. Prezentarea muncii ilegale într-un înveliş sentimentalist abureşte imaginea adevărată a luptei grele, pe viaţă şi pe moarte, dusă în timpul fascismului. Chiar dacă personajele sînt aici mai proaspete, mai vioaie, mai naturale decît tristele manechine din „Fapt divers", lipsa de ingeniozitate şi claritate a conflictului le împiedică să-şi trăiască existenţa firească.
Abia ultima dintre nuvele, „Marina", are o mal mare autenticitate. Dîrza ute-mistă Marina descoperă cu abilitate că nişte delapidatori din sat, printre care şi iubitul ei, au pus la cale asasinarea secretarului de partid. Cu tot zbuciumul sufletesc, Marina îşi demască iubitul. Subiectul are o gradaţie mai limpede, un ritm normal de desfăşurare, deşi complicatele frămîntări ale Marinei ocupă prea mult spaţiu.-Fidelă unul dramatism obţinut prin mijloace tari, autoarea nu se mulţumeşte ca eroina să declare adevărul demascîndu-şi' iubitul, ci o pune să facă această declaraţie de pe scena unde ea interpretase într-o piesă jucată de amatori un rol similar celui pe care îl deţine în realitate. Sobrietatea şi concizia ar fi fixat mai convingător trăsăturile psihologice ale acestei tinere fete, care îşi infringe dureros un puternic sentiment de dragoste. E limpede totuşi că ultima nuvela are un fir conducător şi o semnificaţie mai clară.
Hibrida alăturare într-un volum a. unor scrieri foarte deosebite ca problematică, inegale ca orientare şi valoare, nu e de natură să pună în lumină evoluţia scriitoarei, nici nu serveşte unei impresii de ansamblu asupra ultimei sale etape de creaţie.
Sanda Radian
G. BEJANCU: „SPRE MÎINE".*)
5
Ichiţele ce alcătuiesc volumul l„Spre mîine" de Gheorghe \Bejancu stîrnesc un justificat ______\interes. Autorul este îndrăgostit de viaţa, nouă, tumultuoasă a patriei noastre, de oamenii harnici şi curajoşi cari construiesc socialismul. Entuziasmul eroilor îl cucereşte în unele momente şi pe cititor şl îl poartă ca o apă repede printre întîmplările neaşteptate şi uneori ciudate ale cărţii.
E.S.P.L.A., 1960.
Un fluid de căldură şi însufleţire, o comuniune de sentimente se stabileşte între eroi, autor şi cititori. Faptul 'se explică mai ales prin aceea că întîmplările şi personajele descrise în carte nu sînt rodul unor chinuite plăsmuiri ale imaginaţiei, ci ele vorbesc de meleaguri ades străbătute şi de oameni adeseori întîlniţi.
Inimosul sudor Ichim porneşte, bolnav, pe vreme de iarnă, să repare o defecţiune din pricina căreia nu mai poate
160
funcţiona uzina. Papă Cursă-lungă, romantică figură de marinar, rămîne pentru totdeauna pe şantierul unde venise doar ca să-şi petreacă iarna, pentru că se simte atras de munca de construcţie. Curajosul Şerbu Petru, poreclit „beton armat", lucrează în mină, mereu cu gîndul la Dobrogea lui dragă, dar în urma unui accident de muncă hotărăşte să nu mai plece.
Din volumul Iul Gheorghe Bejancu şantierul apare ca o înaltă şcoală a socialismului. Munca în colectiv, participarea activă la procesul de producţie transformă oamenii, îi educă, îi înarmează cu un ţel, cu un ideal în viaţă. Eroii cărţii sînt oameni simpli, aspri şi entuziaşti, harnici, şi hotărîţi.
Prozatorul manifestă o atitudine directă, admirativă faţă de personajele povestirilor sale. Se vede bine că aceştia îi sînt apropiaţi, că a stat adesea de vorbă cu ei. Dar iarăşi nu rareori te cuprinde regretul că naratorul nu spune totul despre ei, că se fereşte — nu se ştie de ce — să pătrundă în adîncul sufletului, lor. Resorturile intime care au pus în mişcare acţiunile eroilor sînt trecute cu vederea. Bejancu descrie în amănunt împrejurările în care şi-a întîl-nit eroii, pregăteşte cu multă grijă intrarea în scenă a unor personaje, dar rezolvă cu prea mare repeziciune momentele cheie ale schiţelor. Este şi acesta un procedeu literar, se va spune, doar cititorului nu trebuie să i se dea totul de-a gata ! E drept, se poate răspunde, dar numai atunci cînd portretul moral este bine conturat, cînd datele sufleteşti ale eroului îi sînt sugerate cititorului.
Altfel cum oare se explică hotărîrea ciudată, neobişnuită, a lui Şerbu Petru de a rămîne mai departe în mină în urma gravului accident în care era. să-şi piardă viaţa, cînd se spune doar atît:
„Să plec tocmai cînd mă-nfrăţisem cu mina ?
— Rămîn, măi, le-am spus băieţilor".
Ţinînd seama de o întîmplare mai veche, cititorul ar fi înclinat mai degrabă să creadă că hotărîrea lui Şerbu Petru a fost determinată de ambiţie, de mîndrie, ceea ce dăunează frumuseţii morale a personajului.
I-am mai reproşa lui Gheorghe Bejancu folosirea în prea mare măsură a unor elemente împrumutate direct din recuzita publicisticei, introduse adhoc în povestire şi necerute de logica desfăşurării acţiunii. De asemenea, autorul înlocuieşte de cele mai multe ori analiza, prin comentarii sterile şi retorice, care nu se potrivesc cu tonul în general firesc al naraţiei. Cînd eroii se definesc prin fapte, avem de semnalat momente izbutite, cînd însă autorul vrea să demonstreze prin spusele lui că un personaj este înzestrat cu o însuşire său alta, întrerupînd firul epic şi oprindu-l pe erou să se definească, — atunci în-lîlnim pagini complet nereuşite. In aceasta constă principalul defect al schiţelor lui Bejancu : în faptul că nu întotdeauna materialul de viaţă, bogat şi interesant, este convertit în imagini artistice vii, convingătoare.
Aceasta se uneşte şi cu o înclinaţie spre faptul mărunt, nesemnificativ, spre elemente lipsite de forţă definitorie. Există în volum multe amănunte inutile, multe aduceri aminte care încarcă nejustificat povestirile. Toate acestea cumulează în schiţa „0 istorie cu un jurămînt şi altele", unde autorul relatează un fapt netipic, lipsit de importanţă.
Volumul lui Gheorghe Bejancu reprezintă numai o realizare parţială, un crochiu în vederea unor lucrări în care omul nou să ne apară în toată complexitatea şi bogăţia sa sufletească.
Sanda Marinescu
11 — Viaţa  Romînească  nr. 7
161
N. I. BARBU: „ASPECTE DIN VIATA ROMANĂ ÎN SCRISORILE LUI CICERO"*)
i noştri, care ştiau latineşte, au avut cunoştinţă încă de mult, de pe vremea Costineştilor, „de zflrvele şi oştirile (bătăliile !) între Pompeiu cel Mare şi între Iulie Chesar, amândoi sfetnici ;ai Ramului pe aceia vreme, sfătuindu-se amîndoi pentru isprăvnicie..." „Că pe aceia vreme -precizează Nicolae Costin, inlerpolînd «De neamul moldovenilor» - tot pămîntul şi marea să cutremura de vărsări de sînge... de care mai pe larg vei afla la Ţiţero, )alobele lor ades in cărţile (scrisorile!) sale, ales cătră Attecus".
Dte atunci şi pînă astăzi, zbuciumata epocă a războaielor civile şi a decăderii şi agoniei democraţiei sclavagiste romane a făcut obiectul multor studii savante. Iar corespondenţa lui Cicero, *el însuşi figură centrală a epocii, a fost unul din izvoarele de căpetenie ale cercetătorilor.
Intr-adevăr, aşezat „în mijlocul lucrurilor , oratorul şi filosoful roman altminteri atît de lucid in gîndire şi precis în exprimare, n-a izbutit să vadă de loc încotro merg ele; pendulînd necontenit în-. tre partidele aflate în luptă, a avut în schimb prilejul să cunoască pe toţi corifeii epocx şi să asiste din culise sau, adesea, chiar de pe scenă, la cele mai violente acte ale dramei ce se juca.
Trecînd. în revistă diversitatea personajelor care populează corespondenţa lui Cicero - optimaţi ca Marcellus sau Cato, populari ca Caelius sau Dolabella, şefi. ele partide potrivnice ca Cezar, Pompei sau Antonius, bogătaşi, filosofi şi sclavi - precum şi diversitatea problemelor dezbătute, de la politică, filozofie, literatură, gramatică, şi pînă la socoteli casnice şi boli de stomac etc. ele. - învăţatul francez Rene Pichon a avut ingenioasa idee de a o compara cu. corespondenţa lui. Vol*) Ed. Academiei R.P.R., 1959.
taire, „el însuşi, om universal, sinteză a unui secol întreg".
N. I. Barbu îşi împarte lucrarea in cinci părţi, potrivit cu aspectele societăţii romane care se reflectă în scrisori. Viaţa politică, viaţa economică, viaţa de familie, viaţa de societate şi, în sfîrşit, viaţa culturală   sînt   cercetate prin aplicarea creatoare a metodei dialectice, iar studiul cuprinde şi o încercare de a desluşi ţer~ sonalitatea lui Cicero însuşi, tocmai în. lumina generală a timpului său. Şi acesta este şi principalul merit al cărţii. Făcînd o exammare critică a studiilor savanţilor burghezi care au cercetat această temă, autorul arată că ei au ajuns la concluzii cit se poate de contradictorii :  unii, ca Mommsen sau Carcopino, i-au. contestat lui Cicero orice merit, reproşindu-i o ridi-culă vanitate, lipsa de sentimente familiale, ba chiar nulitatea pe tărîm literar ; alţii, ca Boissier sau Ciaceri, ţlecînd de la o admiraţie necondiţionată, i-au făcut, lui Cicero un portret, apologetic. Aceste exagerări, arată N. I. Barbu, sînt ale metodei însăşi, sau, tnai exact,   ale lipsei unei metode ştiinţifice marxiste : învăţaţii burghezi  au  omis  „să facă neîncetat o comparaţie între Cicero şi. celelalte personalităţi de seamă de pe vremea lui şi, în general, au evitat ea, la fiecare pas, orice idee şi. orice faptă a lui Cicero să fie judecate în lumina evenimentelor vremii" (p. iy). Şj chiar atunci cînd au încercat totuşi s-o facă, vom adăuga noi, au făcut-o fie de pe poziţia cornparativis-mului obieclivisl (vezi citatul din Boissier reprodus chiar de Barbu cu două pagini mai sus : „Cea mai bună cale de a-l apăra pe Cicero este să ne amintim în oe timp a trăit şi cit de puţin era făcut pentru acest timp") fie de pe poziţia impresionistă - psihologică, ca acelaşi René Pichon, care, în a sa „Istorie a literaturii latine", - încearcă să explice contradicţiile
162
acestei complexe personalităţi numai cu mijloacele interioare ale analizei psihologice, omiţînd să pună accentul principal pe condiţiile externe, economice, politice, sociale.
Analizînd evenimentele petrecute la Roma în ultimii ani ai vechii ere, Barbu înfăţişează în lumina scrisorilor studiate conjuraţiile lui. Catilina, dictatura militară, consulatul lui Cezar şi exilarea lui Cicero, pînă la războiul civil dintre Cezar şi Pompei. Este epoca în care Roma e frămîntată de problema agrară şi de problema datoriilor, în care aliaţii italici voiau să dobîndească cetăţenia romană, sclavii încercau să scuture jugul opresiunii, iar popoarele supuse Romei, ca şi regii de la marginile imperiului erau un necontenit focar de tulburări. In această situaţie, două erau, după cum arată savantul sovietic I. Maşkin, curentele principale: curentul democratic tindea să lărgească puterea poporului şi recunoştea superioritatea lui ca for suprem în stal, iar curentul conservator apăra autoritatea Senatului, Reprezentanţii primului curent erau popularii, ai celui de-al. doilea optimaţii. Dacă ne gîndim că atnîndouă aceste principale partide politice, cum le numeşte acelaşi, exprimau deopotrivă interesele clasei dotninante a stăpînilor de sclavi, dacă ne gîndim că, totuşi, ele se deosebeau printr-o precisă bază socială, dacă avem în vedere complicatele urzeli ţesute de patronat şi clientelă, de aşa-zisa „instituţie a prietenilor", care, toate, făceau ca cetăţeni cu interese comune faţă de acelaşi partid să fie totuşi obligaţi morabnente şi materialmente unor persoane aparţinînd unor partide politice adverse, ne dăm seama de complexitatea vieţii politice a vremii. In această încătuşare de forţe, arată N. 1. Barbu, „alături de Cezar, hotărît, neînfricat şi limpede în idei, pornit pe reforme şi înnoiri, alături de Calo, intransigent, dar cu. un orizont de idei mărginit... Cicero pare o personalitate complexă, cu ochii şi urechea extrem de sensibile la cele mai fine nuanţe ale vieţii politice. Purtînd în
adîncul sufletului nedezminţit idealul menţinerii republicii, Cicero n-a avut energia necesară să-l apere, cînd gravitatea evenimentelor îi cerea hotărîri mari. Lipsit de botărîre şi energie, el s-a lăsat pradă şi iluziilor în privinţa oamenilor..." Toate aceste păcate Cicero le-a ispăşit cu vicisitudinile vieţii lui - printre care nu cea mai măruntă a fost suferinţa exilului (în treacăt fie spus, nu putem fi de acord cu aspra judecată a lui N. 1. Barbu privitor la „văicărelile" şi „bocetele" cuprinse în scrisorile din exil. Faptul că într-un suflet ca al lui Cicero, sensibil, ce-i drept, dar axat pe raţiune şi pe echilibru, suferinţa exilului, capătă accente de un patetism ce atinge lamentul elegiac al unui Ovidiu, ne îndeamnă să căutăm acestei suferinţe atît de asemănătoare în două firi atît de opuse o cauză comună, şi anume un năprasnic dor de patrie, de dulcea Romă.) - precum şi cu tragicul ei sfîrşit. Trecut pe lista proscrişilor, zdrobit deja moralmente, soldaţii, lui Antonius îl ucid, la 7 decembrie 43. Acest sfîrşit lipsit de eroism ni se pare cu atît mai tragic cu cit este al unui om care, dacă n-a avut energia să acţioneze, a ştiut totuşi atît de bine vedea „graniţele binelui şi. răului", şi a avut o atît de înaltă preţuire a „datoriilor" şi a „Republicii".
Cum spuneam, N. L Barbu încearcă -şi izbuteşte - să descifreze în raport cu condiţiile vremii personalitatea lui Cicero, căruia îi stabileşte cu destulă fermitate profilul politic şi etic, pătrunzjnd pînă în intimitatea relaţiilor lui de familie. Regretăm de aceea cu atît mai mult interesul scăzut pe care îl acordă ultimului capitol, „Viaţa culturală", unde, în abia zece pagini se tratează sumar: „serbări, reprezentaţii teatrale, literatură". „Amănuntele cu privire la activitatea literară a oratorului - arată pe bună dreptate N. I. Barbu - sînt destul de puţine in scrisori". Fructuoasă ar fi fost însă şi în acest capitol confruntarea ideilor literare ale lui Cicero cu spiritul epocii. Vom lua numai două exemple. „Cicero - scrie Barbu. - dă dovadă de un ascuţit simţ
II*
163
al deosebirii dintre istorie, care trebuie să respecte adevărul, şi artă, care trebuie să înfrumuseţeze. Într-adevăr, prin deges historiae» Cicero înţelege ceea ce noi numim datoria de a respecta adevărul ştiinţific, expus chiar sub o formă seacă, etc". ldeea obiectivitătii istoricului este, luată în sine, o idee remarcabilă; strălucirea ei păleşte însă dacă ne gindim că în aceeaşi vreme, depăşind problemele de stilistică, un Salustiu se ridicase la o concepţie superioară, şi anume aceea a rolului: educativ al acestei ştiinţe : printre cele mai însemnate lucrări ale minţii omeneşti eu socotesc că istorisirea faptelor trecutului... amintirea măreţelor isprăvi ale trecutului înflăcărează inima oamenilor şi nu le dă pace pînă nu ajung la aceeaşi glorie, ia aceeaşi faimă" flug. 4) „Cicero — scrie mai departe Barbu - hnţărtăşeşte părerea, comună în antichitate, că cuvintele care conferă forţă poetica unor idei sint ornamente. Este, fireşte, o concepţie greşită-Observaţia lui nu este mai puţin meritorie, de vre?ne ce îşi dă sea?na că un stil simplu deţine o forţă poetică tocmai prin simplitatea lui". Este aici, socotim noi, mai. mtdt decît o observaţie personală a lui Cicero : este un întreg crez al antichităţii latine, aflătoare acum în plină maturitate artistică. Tendinţa spre s'mvplitate respinge nu ori ce ornament, ci ornamentul inutil, împovărător, lată, în acest sens, părerea unui contemporan, al lui Cicero, el însuşi un remarcabil cărturar : August. „Folosea - povesteşte Suetoniu - un stil elegant şi simplu, ferindu-se de găunoşenia spilcuită a formulelor retorice, precum şi, cu?n însuşi spunea, de «duhoarea cuvintelor în-mortnîntate», grija lui cea mai de seamă a fost să exprime cit mai limpede înţelesul celor gîndite... Pe preţ io şi şi pe arhaizanţi îi dispreţuia în egală măsură, ca pe unii ce sînt loviţi de cele două extreme ale aceluiaşi rău, şi rîdea adesea de ei, mai cu seamă de prietenul lui, Mecena, căruia nu-i ierta, cum însuşi spunea, «zulufeii parfumaţi» şi de care făcea haz imitîndu-l in bătaie de joc' (Suet. Aug. 87) Iar Cicero însuşi vorbeşte astfel despre opera lui
Cezar: „A scris comentarii vrednice într-adevăr de toată lauda: sînt goale-goluţe, drepte şi pline de farmec, dezbrăcate de ori ce tacî?n oratoric, ca un trup de haine ; intenţia lui de a pregăti altora material de inspiraţie pentru a scrie istorie i-a fericit poate pe unii neghiobi, care s-or apuca să le dichisească pe toate şi să le spilcuiască, celor zdraveni la minte le-a luat însă curajul de a mai scrie" (Brut. 262) In această ambianţă, ostilă „zulufeilor", dar nu şi unui anume patos poetic, s-au născut cele trei principii ale lui Cicero care îşi păstrează o stringentă actualitate pînă în zilele noastre : „să dovedeşti, să placi, să emoţionezi" (probare, concîliare, moverej.
Ne-ar fi plăcut de asemenea ca autorul valorosului studiu pe care îl recenză?n să stăruie mai îndelung asupra analizei literare a scrisorilor înseşi. Dacă, de pildă, un bileţel de cîteva rînduri al unui Marcel Proust conţine aceeaşi frază amplă, aceeaşi, meşteşugită arhitectonică a incidentelor ca şi paginile romanului, corespondenţa lui Cicero este (cu excepţia cîtorva scrisori oficiale), dimpotrivă, o fermecătoare conversaţie, în, care stilul sever, lungile perioade cadenţate din discursuri au pierit cu desăvîrşire. Corespondenţa scriitorilor dezvăluie adesea taine de laborator cit se poate de preţioase, oferind cercetătorului literar căi nebănuile de pătrundere în. intimitatea personalităţii autorului studiat.
Nu putem încheia, rîndurile noastre fără a ne arăta părerea de rău pentru graba cu care a fost. scrisă şi tipărită lucrarea. Numeroasele greşeli de tipar, unele din ele ridicule, diformante, necuprinse în erată, dar existente, atît în textul romînesc (trezeştete p. 55 ; Tiro s-a ocupat de facerile financiare ale lui Cicero p. 162 ; Cicero cunoaşte deosebirea „dintre istorie care trebuie să respecte adevărul şi arată care trebuie să înfrumuseţeze" p. 1S1) etc. etc, cit şi în citatele latine (ud annos p. şi n. 3; Aulus Gelius citat ca autor al lucrării Naturalis historia p. 121 n. 9; si  tu et Tulia voletis
164
- să zburaţi - în loc de valetis - sînteţi sănătoase, p. 151 n. 9 etc. etc), greşelile de ortografie (zmulg p. 49, trăznet p. 70, advocat si avocaţilor pe aceeaşi pagină 110, un rînd după altul etc, etc), punctuaţia neglijentă, sînt cu atît mai supărătoare cu cit se produc într-o carte tipărită la Editura Academiei R.P.R., instituţie care cea dinţii ar trebui să dea pildă de aplicarea corectă a ortografiei şi punctuaţiei.
Tot pe seama grabei trebiue să punem exprimările improprii ca : „Cicero, iluzionist nedezminţit, (p. 93, „iluzionist" înseamnă scamator şi nu „om cu iluzii ); neelegante: „Mă. tem ca. să nu fim blocaţi" (p. 140); confuze: „cititorul... va
înţelege cu greu resorturile intime ale faptelor de desfăşurare" (p. 21); „atacurile ... s-au succedat cu o intensitate crescîndă, oricît de înşelătoare au fost perioadele de acalmie dintre ele, sfîrşind (cine)) prin instaurarea dictaturii.." (p. zş); „Cicero, însă după cum se pare, citind (cine ?) atent, scrisoarea, se bucură mai puţin de faptul că..." (p. 39J; Clodius este... un om... sinistru cînd rîde, „provocînd rîsul..., fără nici o legătură cu statul, cu totul separat de optimaţi, de la care (de la cine, de la optimaţi ?) statul nu poate spera nimic bun, fiindcă nu vrea (cine nu vrea, statul?) să facă ceva bun..." (p. 41).
Radu Albala
LEONID LEONOV: „SKUTAREVSKI"*)
I tr-o antologie a eseului con-1 temporan, cartea lui Leonov ar aduce pasaje remarcabile. Biografiile oamenilor şi toată desfăşurarea epică a romanului formează un cadru în care se întrepătrund reflecţii asupra multor laturi ale existenţei, reflecţii profunde, judecind fenomenele în raport cu înaltele valori afirmate de revoluţie. Nu există în această carte nici un personaj, nici un gest ori act al personajelor fără o orientare precisă, totul e motivat, justificat de locul pe care-l ocupă în an-sarnbhd de fapte ce hotărăsc viaţa noului stat socialist. Descrieri de interioare ori de natură, rezumatele unor biografii şi întîmplări, şi pasajele pur epice, alternează cu consideraţii, asupra artei, ştiinţei, vieţii în sensurile ' ei generale, şi cu analize psihologice, în care Leonov, pentru vîrsta lui de atunci, de 30 de ani, se dovedeşte un excelent cunoscător al vieţii şi. un om de o cultură multilaterală. Totul e concentrat, în fraze dense, într-un limbaj bogat, potrivit situaţiilor. In construcţia solidă a romanului (originală prin bogăţia analizelor cit şi prin multilateralitatea unghiurilor de vedere), intervine şi  condeiul pamfletarului care
* E.Sd^L.A., Cartea Rusă, 1959.
satirizează, ori pana poetului extaziat în fata frumuseţilor naturii : „Cu stîngăcia unei nevinovate lighioane rănite, ziua se retrăgea dincolo de orizont, mătăhăloasă, iar împurpuratul soare parc-ar fi fost rana ei sîngerîndă". (Sfîrşitul unei zile de iarnă, la vînătoare de vulpi).
Izolat, fără permanenta grijă a statului sovietic, Skutarevski ar fi fost un. înfrînt. In ciuda originii sale sociale, - tatăl său fusese făbăcar, — „muntele" prejudecăţilor burgheze era prea înalt, şi în finalul cărţii îl vedem pe savant, pe omul de o structură intelectuală excelentă, clătinîndu-se. Experienţa sa, (transmiterea curentului de înaltă tensiune fără conductori), a solicitat sume enorme, comisarul poporului i-a arătat toată încrederea, s-au construit maşini, s-a plătit un personal numeros, şi, iată, din pricina nu ştiu cărui calcul, Skutarevski se vede în faţa unui eşec. Îşi înaintează demisia, se simte părăsit, singur, bătrîneţsa parcă îl apasă mai fără milă. Cerimov, însă, adjunctul lui, tînăr savant ridicat din sinul clasei muncitoare, îşi curăţă liniştit ţigaretul cu cererea de demisie a. savantului, făcută sul, şi o primeşte cu. calm, ztm-bincl înţelegător în faţa ieşirilor intelectualului descumpănit chiar atunci cînd ele
165
îl jignesc personal. Clasa muncitoare, eliberată de exploatare şi avidă de lumina culturii, are nevoie de Skutarevski, îl solicită, este singura putere în stare să dă-rîms „muntele", să-l coboare pe savantul izolat atîţia ani în calculele lui, jos, în valea plină de oameni. De o parte, forţa înnoitoare a revoluţiei, oamenii noi, crescuţi de partidul leninist, deveniţi stăpîni conştienţi şi pricepuţi ai tuturor bunurilor sociale, de altă parte această forţă individuală, savantul cu renume mondial, omul care descifrează complicatele probleme ale ştiinţei dar nu înţelege încă pe deplin înaltele sensuri ale revoluţiei socialiste, -aceasta este schema romanului.
Pentru Skutarevski, răspunderea socială şi ştiinţa sînt încă două lucruri, dacă nu diametral opuse, în orice caz străine. întrebat de Lenin ce părere are despre Ce-rimov, Skutarevski îi răspunde : „Consideră ştiinţa ca pe o sarcină de partid. -Şi-i rău ? întrebă zitnbind comisarul poporului, care cunoştea de mult părerile lui Skutarevski. - Nu. E puţin". Şi comentează Leonov : „Erau amîndoi aproape de aceeaşi vîrstă, dar se înţelegeau greu între ei, de parcă, stînd fiecare de cealaltă parte a ecuatorului, trebuiau să strige ca să se audă. Dacă însă, peste vreun secol, ai fi aruncat condescendent o privire asupra lor, ai fi văzut că, de fapt, drumul lor fusese unul şi acelaşi, spre aceeaşi ţintă". Revoluţia are nevoie de cunoştinţele şi de munca savantului, aşa cum savantul, are nevoie de forţa înnoitoare a revoluţiei, atlt pentru restructurarea lui, ca om, cît şi pentru realizarea proiectelor sale.
Prin viaţa lui personală, Skutarevski trecea nepăsător, absorbit exclusiv de cercetările sale. Existenţa o vedea global, ca o organizare de molecule în infinite procese chimice: Datorită unei astfel de înţelegeri, a vieţii, acest om profund cinstit şi curat suportă în jurul lui 'oameni şi apucături cu iotul necorespunzătoare structurii sale individuale şi idealului unei vieţi active, creatoare. Are relaţii relativ amicale cu cumnatul său, Petrîghin, duşman al revoluţiei, capul unei bande de sabotori şi complotişti printre care se nu-
mără şi Ivan Petrovici, colaboratorul direct al lui Skutarevski. Soţia sa, o femeie avidă şi meschină, îi umple casa cu toate contrafacerile aduse de un oarecare Struf, un parazit social. Fiul său, inginer electrician şi el, sc coynplace în atmosfera morală a lui Petrîghin şi a unor cercuri- de tineri dubioşi. Acest climat social îi repugnă lui Skutarevski, totuşi n-are singur destulă putere să se smulgă de sub influenţa lui.
In condiţiile sociale post-revoluţionare, atitudinea îngăduitoare faţă de propria-i familie cum şi faţă de toată ţesătura intrigilor şi duşmăniilor din jurul său, este condamnabilă. Petrîghin şi Ivan Petrovici vor fi arestaţi, fiul său se va sinucide şi. pentru prima dată Skutarevski se vede pus în faţa faptelor reale şi dramatice. Totuşi, la patul de moarte al fiului, conştiinţa tatălui nu e deloc tulburată de umbra morţii, ci dimpotrivă, luciditatea triumfă : „Tu ai făcut ceea ce ai dorit. Se Zice că orice om moare atunci cînd moartea ajunge pentru el o necesitate... Asta, Senik, e un neadevăr. Oamenii adevăraţi trăiesc şi. trăiesc in aşa fel încît nu mor nici după moarte !". Senik proiectase intenţionat greşit o centrală electrică, sub directa supraveghere a lui Petrîghin. Skutarevski, deşi îşi dăduse seama de acest lucru la timpul lui, a trecut indulgent peste toate, lată însă cum, după arestarea lui Petrîghin şi actul sinuciderii, realităţile vieţii i se impun : „Aşadar, e adevărat ce scriu ziarele. Midtâ vreme n-am putui crede, pentru că... Să sape cineva la temelii cea mai măreaţă încercare de a transforma lumea... se poate ? E adevărat, deci, că sînt oameni care zădărnicesc sistematic, organizat strădaniile poporului ? E adevărat ce-ai, făcut tu cu centrala ta electrică din Siberia ? E adevărat ? Atunci, se vede că politica divide lumea în moleade cu totul diferite de cele în care o divizăm noi, mecaniştii, cum s-ar zice, fizicienii, şi chimiştii..." Filozofia falsă a fizicianului şi chimistului de pînă acum i-a fost reproşată cîndva, chiar de fiul său. După această experienţă dramatică, însă, pentru
166
Skutarevski lucrurile capătă alte semnificaţii.
Fînărul stat sovietic se afla în faţa uriaşului plan leninist de electrificare, lată o perspectivă, care corespundea, de minune dimensiunilor spirituale şi muncii lui. Skutarevski. Se ridică oameni noi, care fac faţă treburilor obşteşti şi învaţă în institute, lată un fenomen ce corespundea perfect idealului social, al savantului, esenţei lui. umane. I se pune la dispoziţie totul, lată, la îndemînă, mijloacele 'materiale de care a dus lipsă ţină la această vîrstă înaintată. Contradicţia, deci, este între Skutarevski şi propria lui existenţă, şi este extrem de interesantă prelungirea acestei biografii agitate printre biografiile oamenilor tineri, noi, crescuţi de revoluţie. După treizeci de ani de convieţuire cu soţia sa, convieţuire în care singura lui fericire o aduceau ceasurile de muncă şi. de izolare, intervine în viaţa lui Skutarevski, printr-o întîmplare, un suflet, nou, o fată, ]enia. O întîlneşte într-o noapte cu burniţă, pe şosea, afară din oraş, în goana nebună a maşinii. Obsedat şi chinuit de bătrîneţea lui, pentru el această fiinţă nu-i decît o reînviere sufletească. Deznodămîntul acestor relaţii este firesc, deşi foarte trist. La un moment dat, ]enia îi spune :
- „Dacă vreţi... puteţi trăi cu mine! Skutarevski  îşi întoarce  privirea spre
fereastră. Era linişte, li lunecă în jos ps obraz o strîmbătură involuntară încremenind apoi altundeva în degete.
- Copil mai eşti, ]enia, şi rîse, dîndu-se doar puţin în lături... Ştii, eu nu-s făcut pentru aventuri sub clar de lună. Sînt bă-Irîn, n-am. temperament liric, nici o poezie din lume n-ar fi în stare să mă emoţioneze... Poezii, eu totdeauna am considerat-o drept distracţie a unor mincinoşi de tineri din ăia cu barbă şi mustăţi. Copilăria mea n-a fost un paradis. In viaţă, am mers orbeşte, aşa cum trag la ham caii în mină. Am muncit, arji făcut invenţii peste invenţii, dar viaţa tot singur mi-am dus-o. Nevastă-mea n-a fost împotrivă, m-a lăsat să trăiesc cum mă taie capul. Fiul meu ? Nici măcar inadvertenţă nu-i pol spune.
Gogomănie, da... mi te-ai născut în suflet, exact în momentul cînd murea cel ce fusese înainte". Această mărturisire o face Skutarevski a doua zi după eşecul experienţei a. cărei reuşită era atît de aşteptată. Se simte mai. bătrîn, va îndepărta pe ]e-nia, se incovoaie din nou sub muntele ne-dărîmat încă definitiv şi va urma discuţia cu Cerimov, discuţie în urma căreia savantul descurajat este adus din nou la realitate. Viaţa lui sentimentală este încheiată, va continua însă impunătoarea lui prez.enţă socială, jenia va învăţa, aşa cum dorise, şi, alături de Cerimov, va împlini a doua biografie luminoasă, semnificativă pentru noua generaţie de intelectuali ai tî-năndui stat sovietic.
*
E regretabil că traducătorii cărţii, Aurel Lambrino şi Ada Steinberg, ne oferă la tot pasul construcţii sintactice curioase, ori arhaisme şi. vulgarităţi lexicale cu totul ne la locul lor în opera unui. maestru al cu-vîntului, cum este socotit Leonov. Cîteva exemple : „Cerimov... dacă a văzut c-o ia bătrînul la papuc... n-a mai zis nici circ, l-a lăsat să-fi facă mendrele" ; „el, cum îi era feleşagul" ; „devorînd îndhjit, tinereşte" ; „Skutarevski mai abitir îşi strîn-gea la gură genunchii" ; „un maldăr de coli de hîrtie se revărsa peste muchea măsuţei pliante de la fereastră. Cerimov le tot filuia şi-si făcea note pe de margini" ; „Expresivul chip al lui Skutarevski vădea acum moleşeală deplină" ; „pe malul dimpotrivă al raţiunii" ; „i se încîlciseră ghem' ; „ce-i drept e drept, că şi aveai ce te minuna" ; „taman smîr-cul" ; „fără să poarte nicicum pe figură..."; „ursuzlîcul"; „abotnic"; „niscai colţunaşi" ; „numai, ce mi ţi-l" ; „filuind acum fiş-fîş" ; „Schiţele, tot aşa : strună, la ţanc"; „Insă, de fiecare dată, nici că se-ncumeta" ; „binefăcătoarea sudaţie generală"; „păroasele de picioare"; „genunea dintre eid lui şi aevea" ; „somnul, gigant, buhos ca un munte" : „glas ştirii" ; „ilustrul de Osip S/ruf" ; „Şi-i mergea gura ca moara lui Struf, i se
167
băteau calicii la gura' ; „alcătuiau dela-olaltă" ; „curat parcă devenea" ; „botul prelung" ; „De parc-ar ţi mirosit..." ; „proeminentul bereguş" ; „împărţeau peste preajma-ntreagă" ; „lumea de pe lume" ; „nartoşi de băieţandri" ; feştelite cu var" ; „o luptă de hărţuială" ; „Curat că numai cu tunul" ; „e frumoasă coz" ; „nu-ţi mai pasă de răceli" ; „pe sadea sălbatecul" ; „numai atît cit se face că-i bolnav" ; „bisericuţa cu care baia se întrecea sîmbe-tele" ; „şi să mi ţi se aşeze" ; „îşi şi făcea plan peste plan in minte" ; „îşi ţistuia urieşeştile încălţări" ; etc. etc.
Sînt numai cîteva din „niscai smîrcui-
rile" stilistice pe care trebuie să le ocoleşti, dacă vrei să ajungi „taman la ţărmul dimpotrivă" al cărţii. Aprecierile asupra frazei şi limbii făcute la începutul acestei recenzii sînt justificate în bună măsură şi de retălmăcirea acestui limbaj curios, pe parcursul lecturii. Leonov nu poate fi trădat. Există un sens al cuvîntului pe care-l bănuieşti chiar atunci cînd traducătorilor le-a scăpat forma romînească cea mai potrivită. Răsfoind cartea, „fîş-fîş", eşti nevoit să faci pe „sadea" filologul. Şi acest lucru nu poate fi socotit un merit. în plus al traducătorilor.
Ion Horea
PAGINI DIN PROZA BULGARĂ*)
32 de prozatori bulgari, de ta clasicii Karavelov şl luau Vazov şi pină la tinerii l. Petrov şi S. Severneak suit reprezentaţi în culegerea antologică de care ne ocupăm. La capătul lecturii care prilejueşte de-a. lungul celor aproape 600 de pagini o lungă excursie prin peisajul literaturii bulgare de ieri. şl de azi, o imagine se conturează net. Este imaginea unei literaturi cu frumoase tradiţii, credincioasă cerinţelor reflectării realiste a vieţii şi preocupărilor poporului bulgar în diferite momente istorice ale existenţei sale.
Dintre maeştrii cunoscuţi şi. peste hotare, Lluben Karavelov şi Ivan Vazov sînt prezenţi fiecare cu cile o povestire. Atît „Prietenia dintre Hagi Ghencio şi moş Liuben" cit şi „O bulgăroaică" evocă momente din trecut. Dar în vreme ce Karavelov tinde spre construcţii în care predomină lirismul, Vazov, mal puţin preocupai de efecie poetice, pictează o ambiantă plină de tensiune în cadrul căreia se consumă drame şl se profilează destine eroice. Este -perioada lup/clor pentru independenţa ţării şi împrejurările nasc pe. neaşteptate eroi. Impresionant este poale  cliiar  tocmai  acest fapt :  puşi în
*) E.S.P.L.A., 1960.
situaţii extreme, oamenii simpli, modeşti, cum e bătrîna din Celopek, nu ezită să-şi. asume riscuri capitale dacă sentimentul lor patriotic, le-o cere. Episodul relevă calităţile epice de observator şi povestitor ale lui Ivan Vazov şi explică de ce evoluţia multor dintre scriitorii bulgari din prima jumătate a secolului nostru, preocupaţi de 'înfăţişarea aspectelor dure ale realităţii a rămas îndatorată scrisului sobru şi expresiv al celui care in. romanele sale a redat epopeea mişcării de eliberare de sub jugul, turcesc.
Impregnate de tragism. — expresie a tragismului existenţei omului simplu în societatea bazată pe exploatare, schiţele „Dimo ordonanţa" de G. P. Stamatov şi „Cosaşii" de Elin Pelin amintesc prin acuitatea analizei psihologice şi prin autenticitatea lor de nuvelistica lui Liviu Rebreanu. Trecerea de la aceste lucrări spre cele direct, legate de actualitate se face după un substanţial popas in. literatura consacrată parllzanalu-lui. liste una din cele mai reuşite secţiuni ale întregului volum prin. capacitatea de a pune în lumină puterea de sacrificiu a comuniştilor bulgari, tăria de caracter'şi. clarviziunea lor politică. Sfîrşitul celor patru revoluţionari căzuţi sub gloanţele represiunii
168
fasciste apare într-o aură de legendă („Sfîr-şilul Republicii sovietice de la Lakavlţa" de Lud mii Stoianov). Cititorul are însă sentimentul că moartea lor nu înseamnă încetarea luptei ci, dimpotrivă, continuarea, intensificarea ei pînă la înfăptuirea idealurilor ce au determinat-o. „Steagul" de Gheorghl Kara-slavov se înscrie şi el în aceeaşi sferă tematică. In focul acţiunilor ilegale conduse de partid, ridicarea Iul Ignat, de la nivelul de înţelegere al unul simplu argat la cel al conştiinţei militante, apare in nuvela lui Karaslavov ca un proces impresionant de cadre şi într-aripare a gîndirii unui proletar încrezător în viitorul Revoluţiei. Gestul lui final de a înfige pe cel mal înalt plop din. sat 'steagul roşu şi de a refuza să-l dea jos. la somaţiile poliţiei — este cu totul firesc.
Aşa cum ne lasă să presupunem povestirile „Clasa a treia" de K. Konsiantinov, „în spatele frontului" de Dinutăr Talev şi ..Marna" de Mana Grubeslieva, tendinţele realiste au cunoscut o puternică afirmare în literatura bulgară dintre cele două războaie, desigur în luptă deschisă cu decadentismul si concepţiile esteticii idealiste.
Eroi ca Ignat, nea. Stamo din „Spovedania" de Emil Manov sau Toşca, prin dimensiunea lor morală, prin orizontul lor de viaţă reprezintă fizionomii durabile a căror vitalitate se hrăneşte din lupta pentru progresul social, pentru propăşirea oamenilor muncii. Dintre lucrările închinate prezentului socialist merită amintită nuvela „Maruşca" de A. Karallicev. Maruşca. nu este principalul personaj al lucrării ci mai de grabă o
prezenţă anecdotică. în schimb cel care i se destăinuie, tînărul Toşca, are un contur memorabil. Drumul Iul în viaţă nu e deloc uşor. Colectivizarea pe al cărei, drum tatăl său n-a vrut să păşească, schimbă felul de viaţă al familiei eroului. Tatăl lui Toşca se alcoolizează simţlndu-se incapabil să se integreze noului fel de trai. Toşca se înrăieşte şi. devine sabotor. E pe punctul de a comite crime cînd e luat în. armată. Serviciul militar cu disciplina şi exigenţele lui, îi. redau încrederea tovarăşilor săi şi readuc iu erou setea de muncă cinstită, dorinţa slujirii colectivului. Tosca comite acte de eroism în timpul scurtei sale cariere ostăşeşti şi se întoarce în sal alt om. Povestea tinereţii, lui agitate e narată cu fineţe şi cu un acut simţ al amănuntului revelator.
Antologia mai numără şi alte contribuţii de valoare, dintre care aş aminti pe cea a excelentului satiric Petăr Neznakomov („Cazul Paluleve") şl povestirea „Logodna" de E. Slancev.
Era preferabil ca antologia să fi fost precedată de un studiu Introductiv, cuprinzînd şi caracterizarea celor mai reprezentativi scriitori din ţara prietenă şi. vecină. Scurtele notiţe ce preced fiecare text sini de o utilitate îndoielnică clin cauza caracterului lor prea sumar.
în ceea ce priveşte ordinea înserării, lucrărilor în volum, aceasta nu se face după vreun criteriu cronologic sau tematic. Sperăm, că la o viitoare ediţie lacunele semnalate vor găsi rezolvarea.
H. Zalis
DESTINUL LUI „POIL-DE-CAROTTE"*)
ecent, cititorii noştri s-au putut înlilni. cu traducerea romînească a capodoperei unui maestru al prozei franceze, „Morcoveaţă" de ful.es Renani. De la bun început tre-
* Jules Renard' 1960.
Morcoveaţă, E.S.P.L.A.,
bule să ne arătăm împotrivirea faţă de traducerea titlului cărţii şi deci de numele eroului ei. Autorii traducerii, Marcel Gafton şi Modest Morariu, au ignorat pe nedrept vechea tălmăcire a lui Ion Pas, din anul 1924, care, mai inspirat, l-a tradus pe franţuzescul PoiTde-Carotte cu
12 — Viaţa Rommeascà' nr. 7
169
romînescul Roşcovanul. Dincolo însă ele aceste obiecţii trebuie spus că Marcel Gafton şi. Modest Morariu s-au încumetat să-şi ia răspunderea unei extrem de dificile traduceri, şi se poate afirma că au reuşit, pe deplin. Jules Renard, prin. laconismul stilului său, prin. spiritul analitic al lucrărilor sale, nu este uşor de tălmăcit. De cele mai multe ori, un singur cuvînt precizează la el o cuprinzătoare imagine, iar traducătorii au trebuit, să ţină seama, într-una, de această cerinţă a textului, fiind permanent nevoiţi să se ridice la rafinamentul stilistic al autorului care afirma că „nu. există sinonime. Nu. sînt decît cuvinte necesare şi scriitorul bun le cunoaşte..."
Existenţa lui „Morcoveaţă" înlătură necesitatea folosirii unui biograf pentru a cunoaşte copilăria scriitorului, căci „nevasta mea şi copiii mei mă strigă Pod. de Carotte" - spune autorul însuşi în „Jurnalul" său. In cătunul Châlons-sur-Mar-ne, unde' s-a. născut în 1864, Jules Renard duce traiul copilului, permanent terorizat de familia, mai cu seamă de mama sa, care îi va furniza profilul psihologic dl viitorului personaj „doamna Lepic" : distantă, rece şi aspră, aşa cum poate fi uşor recunoscută aiît în paginile cărţii, cit şi. în însemnările din jurnal. Mediul, burghez în care creşte, îl schilodeşte pe copil determinîndu-l să fie şi el crud, i grosolan, lipsit de simţire, lacom, urmare a timpuriei constatări că, în lumea în. care pînă şi. relaţiile dintre părinţi şi copii poartă pecetea proprietăţii, sentimentele nobile, copilăreşti, sînt de prisos şi cei -mari le resping cu brutalitate. Veşnic hărţuit, eroul lui Jules Renard ajunge să reprezinte şi. el o părticică a societăţii burgheze, atunci cînd conchide, firesc pentru formaţia sa : „Nu toţi au fericirea să fie orfani". Cit de perfect calchiază micul Lepic (Morcoveaţă), trăsăturile de caracter ale maturului domn Lepic-tatăl!
De-a. lungul cărţii, eroul ei nu evoluează în nici un fel, căci întruchipînd tipul  copilului  terorizat, cu un caracter
precis desenat, invariabil, capabil să aibe stări de repaos, aparent de schimbare, dar în cele din urmă absolut de netransformat, Morcoveaţă exprimă însăşi copiaría scriitorului, (de aceea Jules Renard nici nu-şi îngăduie anumite „libertăţi" de compoziţie, de imaginare), ci reflectă direct obsesiile copilăriei sale, afirmînd de altfel că fiecare scriitor, se află oglindit în prima sa carte. Şi de fapt întreaga literatură va rărn'ine legată de copilăria sa.
Dornic să scape de infernul lui Morcoveaţă, Jules Renard pleacă la Paris şi-devine, foarte de tînăr, scriitor profesionist, începe prin a scrie versuri în maniera lui Musset şi Lamartine, versifieînd. cu uşurinţă dar fără vocaţie („Trandafirii") şi abandonează în cele din urmă poezia pentru proză. Urmează „nopţi fără somn, lungi nopţi în care creerul se iluminează ca un mare oraş", un deosebit efort pentru perfecţionarea formei. El luptă pentru claritatea şi economia mijloacelor de expresie, pentru îmbogăţirea conţinutului lucrărilor sale, scriind -despre ceea ce cunoaşte cu adevărat : despre ţărani. „Am. încă părnînt la rădăcini.", notează el în această perioadă, amintind că este fecior de ţăran. Astfel ia naştere „Crima din sat", lucrare de aseineni imperfectă, dar curajoasă, polemică la adresa promotorilor literaturii rupte de viaţă. Prin „Crima din sat", scriitorul face primul pas al atacului frontal pe care-l dă curîncl zgomotoaselor şcoli decadente, prin. unicul său roman „Parării tul", primit cu alîla răceală de cercurile literare burgheze. In „Parazitul", Jules Renard ilustrează cu subtilitate, pe baza cunoaşterii şi experienţei sale personale, subordonarea la care este supus artistul decadent faţă de burghezul incult, demonstrează că pentru burghezie arta este o distracţie pe care ţi-o poţi procura, după bunul pla.c, ca pe o mobilă oarecare.
Prin lucrările sale („Morcoveaţă", „Parazitul"),   Jules   Renard  păşeşte pragul
170
realismului, fără a trăi însă satisfacţia deplinei împliniri : „Nu mă simt deal la marginea adevărului". Scriitorul tinde să-şi găsească drumul său propriu către un nou fel de UteraturâŢ~el e preocupai: de oglindirea soartei poporului, în speţă a ţărănimii. Neobositele sale căutări în această direcţie s'rnt şi punctul de plecare al caracteristicilor stilului său, al opinii!oi sale estetice. Jules Renard voia să scrie doar adevărul despre popor, un adevăr aspru şi amar, pătruns de o sensibilă grifă faţă de oamenii satului. Numai că, temîndu-se de orice manifestare a sensibilităţii vădite, de orice clipă de vizibilă efuziune lirică, de orice imixtiune a visului, el găseşte antidotul tuturor acestora in rîs, în ironie : „Ironia este pudoarea umanităţii".
Permanentele greutăţi ale creaţiei. în mediul literar burghez,, obsedantele îndoieli . ce-l chinuie privind capacităţile sale de cuprindere şi reflectare veridică a realităţii, groaznica stafie a eventualei mediocrităţi, toate devin extrem de vizibile în filele „furnalului" însemnate cu anul iScjo : „Prost hrănite, toate proiectele mele au. murit de foame". Urmează o hotărîre bruscă, mutarea la ţară, printre „fraţii mei de sînge", printre ţăranii care pentru el reprezintă „trunchiuri de arbori care se deplasează". Din nou in contact nemijlocit cu realitatea vie, cu poporul, scriitorul trăieşte o febrilă perioadă de creaţie, concretizată printr-o suită de povestiri şi schiţe din lumea satului. Autorul consideră a fi descoperit esenţa realităţii, sociale a satului în brutala contrazicere dintre fondul simplu al oamenilor, cu sentimente sincere, curate, şi stratul gros ce-l acoperă, amestec de grosolănie derivată din ignoranţă, şi mizerie, neîngăduind manifestarea a tot ceea ce e mai bun în om. „O, de-aş putea, trezi toate aceste sale din. somnul lor adine !" - notează scriitorul în furnal şi se întreabă apoi : oare cine-l va privi pe ţăran drept în ochi şi-i va spune : „destul,
tu dormi cle-un secol, trezeşte-te !" Respectul acordat ţăranului, bunului său simţ înăscut, fuies Renard îl dovedeşte şi prin desele sale întîlniri cu aceştia, întîlniri in. care îşi citeşte scrierile, pentru a afla dacă sătenii, se recunosc ori nu într-însele.
Era firesc ca fuies Renard să adere la' ideile socialismului : „Nu. pot să nu mă gîndesc la socialism. In el este lumea întreagă, în. el nu. trebuie să-ţi creezi o situaţie, ci să te dăruieşti în întregime..." îl admiră nespus pe faurès şi colaborează la ziarul „IJHumanité", aflîn-du-şi astfel calea spre păturile largi ale cititorilor. Totuşi nu se poate spune că fuies Renard, în creaţia sa, ar fi ajuns la un punct de vedere ideologic perfect întemeiat pe legile de dezvoltare ale societăţii, căci aceasta ar fi presupus recunoaşterea poporului, ca forţă activă a istoriei.
In mod vădit, tendenţios, critica literară burgheză, a omis conţinutul social al scrierilor sale, clasificîndu-l pe fuies Renard după criterii strict stilistice, undeva între naturalişti şi impresionişti. Stilul său evidenţiază atît în „Morco-veaţă", cît şi în celelalte scrieri ale sale, un admirabil maestru al limbii franceze, un inegalabil creator al miniaturilor, cu o Imagistică de factură japoneză, model de laconism şi. reflectare a unora din trăsăturile artei epocii sale : „Să fac un volum cu povestiri din ce în ce mai scurte... Visul ar fi să nu fac decît fraze, şi încă fraze reduse la scheletul lor esenţial : subiect, verb, complement". în scrierile sale despre sat, Renard foloseşte o limbă curată, naturală, din care lipsesc arhaismele şi expresiile pseudo-populare, excesiv grosolane, proprii cărţilor naturaliste despre ţărănime. Uneori, metaforele suplinesc lipsa unui text mai lung : „Măgarul este un iepure care a crescut mai mare". fuies Renard elimină cu deosebită grijă, din proza sa, lot ceea ce îngreuiază fraza,  tot ce e în plus în frază. Stilul
171
extrem de precis folosit de el duce, uneori, la o anumită sărăcire, ce vine în contradicţie cu cerinţa realistă a cuvîntu-lui potrivit, precis, „furnalul" însă nu suferă de pe urma acestor neajunsuri, fiind un strălucit exemplu de spontaneitate, scînteetoare precizie, încîntător stil aforistic, de mare profunzime. In viaţa şi opera sa, furnalul a avut un rol. deosebit : „Trebuie ca jurnalul nostru să
nu fie doar o flecăreală... Trebuie ca el să folosească la. formarea caracterului nostru, să-l corecteze neîncetat, să-l însănătoşească". Murind în igio, fules Renard nu apucă măcar să afle de existenţa realităţilor care să-i infirme durerosul aforism : „Dacă s-ar clădi casa fericirii, cea mai mare încăpere ar fi sala de aşteptare''.
Mihai Sfoiai)
172
*Revisto Hevîsfelor
— din iară —
„CONTEMPORANUL", 17 şi 26 iunie 1960
Sn numerele din preajma şi III-lea al Partidului Muncitoresc Romîn, majoritatea materialelor publicate în paginile „Contemporanului", semnate de condee remarcabile ale scrisului nostru, oglindesc adeziunea totală şi entuziasmul scriitorilor în faţa Directivelor şi lucrărilor Congresului. Sînt gînduri şi comunicări lirice, în care poezia se asociază problemelor economice şi sociale, poemul în proză se asociază notelor publicistice, comentariului literar ori reportajului. Reţinem cîteva din manifestările cele mai expresive ale colaborării pe planurile gîndirii şi sufletului, dintre oamenii culturii şi constructorii vieţii noastre înfloritoare, în zilele acestea istorice. Tudor Arghezi scrie în „50 de popoare" : „Timpul nu tace. Impetuoasa furtună socialistă colindă popoarele şi le adună.
Cu ce răspund masivei ofensive paşnice a socialismului Statele Unite, cărora, obeze, pasive şi molîi, le putrezesc rînd pe rînd, în mucegaiul criptelor cu aur, braţele cu care jucau mingea, globului terestru ?
Eşti mîhnil, domnule Miliard. Mi-e milă de matale, că stai. singuratic şi te usuci. N-ai mai învăţat că vîntul timpului nu se înţărca definitiv niciodată ? Păcat l"
G. Călinescu — în „Simfonia construcţiei" : „Clasa muncitoare avînd un rol istoric şi-a dovedit în timp aşa de scurt puterea ei. constructivă şi un patriot adevărat, chiar dacă înainte n-a meritat gloria suferinţei, îşi ia unealta sa de muncă, ciocan, seceră sau condei, şi se amestecă în marea, masă a muncitorilor, ascultînd şi el, din sală sau din afara, ei, dezbaterea asupra Directivelor, vastă sinteză întocmită din şantier în şantier. Prin tema lui, Congresul nu e numai al Partidului, ci al întregului, popor".
Eujen lebeleanu — în „Treptele civilizaţiei socialiste" : „Am reţinut expresia modernizare folosită foarte frecvent în aceste dezbateri. Modernizarea, introducerea tehnicii noi, sînt, fără îndoială, •una dintre condiţiile sine qua non ale construcţiei socialiste. Am reţinut, însă, folosirea curentă a acestei expresii nu doar pentru că dovedeşte un nivel al cunoştinţelor profesionale notabil, ci mai ales pentru că generalizată — ea demonstrează cît s-a ridicat nivelul conştiinţei civice socialiste, conştiinţă activă, participantă dinamică la singura formă de civilizaţie nesusceptibilă de mortificare".
Geo Bogza : „Pe ecran lat" : — „Pe ecran lat, numai pe ecran lat fiindcă altminteri n-ar avea loc, începe să fumege în faţa   ochilor   noştri viitorul
173
Combinat siderurgic de la Galaţi, gigantul care va da patru milioane de tone de oţel.
Pe ecran lat, numai pe ecran lat fiindcă altminteri n-ar avea loc, se transformă în realităţi vil, în imagini grandioase, cifrele pe care Directivele Congresului le propun — ca o ţintă îndrăzneaţă — poporului nostru, voinţei lui de a construi socialismul.
Zaharla Stanca — ,,Pe deasupra, inima" : „In toţi aceşti ani oamenii, s-au convins, prin fapte nu prin vorbe, că partidul urmăreşte să atingă un singur ţel: bunăstarea oamenilor care trăiesc pe acest vechi pămînt, fericirea lor, întărirea, şi înflorirea patriei".
Lucian Blaga — „O certitudine" : „Regimul de democraţie populară din Republica noastră întreţine cu mari cheltuieli un mare număr de institute, cu un enorm număr de cercetători angajaţi, care trăiesc în condiţii prielnice misiunii ce-o au de a cerceta cu cugetul cumpănit, de a aduna documente concludente, de a analiza faptele în lumina ce iese din ele însele, de a duce problemele spre o soluţionare avînd toate caratele certitudini umane".
Alături de portretele tovarăşilor Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nikita Hruş-ciov, schiţate din sala Congresului de G. Călinescu, (într-o altă cronică a optimistului, intitulată „Lucid şi entuziast"), cu remarcabilu-l talent de portretist, acestea sînt doar cîteva din pasajele, care în sinceritatea, căldura, frumuseţea şi conciziunea lor, dau trăsătura dominantă publicisticei acestor două numere ale „Contemporanului".
Două valoroase reportaje semnate de loan Grigorescu şi Eugen Barbu, respectiv „Al doilea secol al petrolului romînesc" şi „Nave la Galaţi" privind, în lumina directivelor Congresului, înaltul grad de modernizare şi de „aplicare pe scară largă a unei tehnologii avansate" în industria extractivă
ori constructoare de mijloace de transport fluvial, aduc mărturiile abundente ale realităţii.
Tot pe această linie reţinem articolul „Dezvoltarea chimiei" — semnat de Acad. C. D. Neniţescu, o expunere succintă a cîtorva aspecte şi probleme legate de dezvoltarea industriei chimice în ţara noastră, cum ar fi : problema „dezvoltării şl perfecţionării teoriei chimice şi lărgirii ei din ce în ce mai strîns cu practica. In felul acesta, se poate înlocui în mare măsură empirismul meşteşugăresc al tehnologiei vechi cu metode ştiinţifice cantitative" ;
— petrochimia şi perspectivele industriei maselor plastice; deasemenea, spre aceleaşi perspective, sînt subliniate rezultatele obţinute în domeniul chimiei   compuşilor  macromoleculari.;
— Domeniul medicamentelor de sinteză, al combaterii dăunătorilor agricoli, al prelucrării minereurilor, al metalurgiei, al îngrăşămintelor agricole, valorificării stufului, etc.
Inginerii Comalin Andreescu şi Cornel Lazăr răspund cu sugestii Interesante la întrebări privind dezvoltarea învăţămîntului. tehnic în următorii şase ani; sînt subliniate chestiuni legate de cultura tehnică generală, de specializare, legătura cu practica, învăţămin-tul seral şi fără frecvenţă, profilul inginerului şi pregătirea sa teoretică.
Cu ocazia deschiderii expoziţiei sovietice în capitală, pagina consacrată cîtorva din aspectele tehnicii şi. economiei Uniunii Sovietice scoate în relief acele realizări care situează ştiinţa şi tehnica sovietică pe cele mai înaintate locuri ale mişcării, ştiinţifice mondiale.
Nu lipsesc din aceste numere ale „Contemporanului" notele şi informaţiile interesante, din ţară şi de peste hotare, cronicile teatrale, cinematografice ori plastice, pagina problemelor Internaţionale, în care aspecte ale luptei po-
174
poarelor pentru pace sînt pe prim plan. Cu articolul „Problematica ţărănească" ăe Eugen Simion, şi cronica lui Radu Popescu la cartea de poezii a lui Dumitru    Corbea : „Nu sînt cîntăreţ de
stele" cum şi. cu cîteva note şi trei poezii (Cicerone Theodorescu, Van Deşliu şi Constantin Abătută) beletristica şi critica literară este prezentă mai puţin, nejustificat de puţin.
I.  1 f.
„IAŞUL LITERAR" - nr-ele 2,3,4 - 1960
Beletristica
in ut Urnele numere ale revistei I ieşene apare lot mai 'evidentă {tendinţa lăudabilă de promovare la beletristicii inspirate din actualitate şl s'e poate spune că munca redacţiei in această direcţie — vizibilă, de altfel, şi. in domeniul criticii literare sau al publicisticii pe teme culturale — a început să dea roade.
Lucrări ca „Vecinul Soarelui" — piesă într-un act de Andi Andrieş (nr. 3) — reportajul colectiv „Şcoala şi viaţa", precum si versurile semnate de Otllia Cazimir, Nicolae Ţaţonur, George Lesnea sau de tineri poeţi lloria Zilieru, Andi Andrieş. Sorin St.ol.an, chiar dacă mai prezintă unele deficienţe artistice, în general constituie o contribuţie eficientă ta lupta întregului nostru front literar pentru realizarea unei. literaturi de actualitate şi de înaltă ţinută poetică.
Remarcăm piesa lui Andi Andrieş. Tînărul poet ieşean îşi face debutul în dramaturgie cu o lucrare interesantă, promiţătoare; dialog antrenant şi spiritual, mult simţ al scenei — în mişcare — capacitatea de a introduce fără multe pregătiri pe cititori iu miezul problemei, sînt calităţile evidente ale lucrării care anunţă poale un viilor dramaturg. Sînt însă şi observaţii de făcut: conflictul anunţîndu-se puternic la început, scade spre final, piesa încheiendu-se plat, neconcludent, ceea ce face să se estompeze ideea centrală a lucrării. Curajosul şi în-trepidul zidar Manole nu mai riscă Prea mult cînd n-are de luptat decît cu nişte birocraţi oarecari, dezavuaţi de toată lumea.
Publicarea piesei însă nu este lipsită de sens, fiind vorba de un ttnăr de talent şi mai ales de o lucrare în care amprenta actualităţii nu este formată, ci imprimată de însăşi substanţa ei : în conflict (din păcate, insuficient dezvoltat), în gîndirea oamenilor, în puternica notă optimistă a întregii lucrări-, in ideea clică promovată prin personajul principal — cel mai convingător dintre toate. Se poate doar reproşa redacţiei că n-a insistat destul, lucrind cu autorul, în direcţia ascuţirii conflictului, a intensificării tensiunii dramatice; cu oarecare efort, piesa ar fi. atins un bun nivel artistic ; chiar aşa, poate cu unele îndreptări în final şi la cîteva replici care repetă cîteva glume — de altfel bune ;— ale eroului principal, ea poale fi. recomandată brigăzilor artistice din întreprinderi.
Interesant este şi. reportajul „Şcoala şi viaţa" nr 2, semnat de Andi. Andrieş, Mia Dumitrul, Georgela Sauciuc, lloria Zilieru. Ne sînt înfăţişate cîteva aspecte ale poli-tehnizăni învăţărnîutiitiii mediu îu şcolile ieşene, unde tinerii şcolari învaţă să lucreze la maşini, sînt amintite succesele ca şi unele greutăţi; e o încercare de-a prezenta cititorului, cit mai atrăgător, o problemă complexă, care, la prima veSere, pare aridă, interesînd doar pe specialişti; şi într-o oarecare măsură scopul e atins. Cititorul rămîne convins de necesitatea politehnizăru învâţămînlului. lotuşi, judecat în ansamblul său, reportajul nu-i suficient de unitar: problema, nu este atît discutată ci doar enunţată, faptele (multe), oamenii (mulţi), aspectele de muncă (multe) prea în treacăt,
175
prea sumar schiţate, deci nici reportaj literar propriu zis nu e; impresiile autorilor sint fugitiv notate şi la modul cam general ; xle aci rezultă o formulă oarecum hibridă.
Frumos scris este reportajul „Metamorfoza lemnului" de Horla Zilieru (nr. 3), dar aiît. Notaţiile lirice reuşite pe-alocuri, supărătoare însă cînd autorul le atribuie personajelor, deoarece sună nefiresc. CU despre munca propritt-zisă a lucrătorilor din respectiva fabrică de parchete sau despre oamenii de acolo nu aflăm decît vagi informaţii cu caracter foarte general, prin inter mediul acelulaş gen de notaţii poetice.
Mai reuşit apare reportajul semnat de Ion Isirati — „Primăvara la Bicaz" (nr. 4) — deşi autorul foloseşte procedeul cam învechit al antitezei dintre trecut şi prezent, li izbuteşte însă o foarte frumoasă imagine de ansamblu a barajului şi locurilor dimprejur.
E evidentă — cum am mal spus — orientarea tot mai interesantă a redacţiei spre tematica de actualitate. însă evidentă mai este şi lipsa de exigenţă în lucrul cu autorii, ceea ce se observă şi la lucrările amintite mai sus, şi se vede mai supărător la cîteva scrieri care numai aparent sînt de actualitate.
Astfel, Pavel Aioanel, în. nuveleta „Lao-Ly" (nr. 3), reia cu mijloace artistice destul de modeste străvechea poveste a talarului, gelos fără motiv, datorită intrigilor unui prieten 'nedemn respins de fala iubită, (în plus. stîngăcii de formulare, greu de admis chiar la un. nivel elementar al Iile- ' raturli.: Ex. „Tot iiitlndu-se la ea, îşi. slăbise agilitatea mîinilor"... „Simţea doar că o iubeşte mult, chinuitor — şi simţea şi mai clar o ură grea, mocnită, iar aceste două sentimente trăimu tot: mai puternic în sufletul lui, ferindiâ-se de o luptă decisivă, înlo-cuindu-se cu, repeziciune unul pe altul, dîndu-i fiori reci şi fierbinţi, de parcă trăia sub persecuţia unei malarii îndrăcite de care n-avea să mai scape niciodată").
„Crimpeiul de poveste" (nr. 4) semnat de Mircea Radu. lacoban suferă de aceeaşi meteahnă. Şi aici „actualizarea" e limitată
la cîteva indicii absolut exterioare: e vorba de o studentă care iubeşte un muncitor. Nu se întîmplă absolut nimic specific timpului, nostru, ci doar un mărunţel şi casnic dialog şăgalnic a doi îndrăgostiţi care îşi. fac planuri aşa cum şi le fac îndrăgostiţii de cînd. există pe lume aşa ceva. CU despre cele cîteva date autobiografice ale eroului, ele pol fi uşor înlocuite cu altele, fără ca întregul să sufere într-un fel.
Tot aşa, numai la prima vedere actuale par cel puţin două din cele trei. schiţe publicate de Titel Constantinescu în nr. 4. In „Ginerele", artificialul e mai puţin evident. Ginerele vine în vizită la socrii, care sînt înfricoşaţi că acesta va pretinde zestrea fetei. — iar pînă la urmă spaima lor se dovedeşte fără temei, ginerele nemaipretinzîivl nimic. Ideea ar fi că oamenii de tip nou s-au eliberat de tradiţiile nedemne şi-şi întemeiază fericirea casnică pe muncă şi pe respectul reciproc. Ideea însă nu e servilă de   conflict;   apare   cu  totul nejustificată spaima socrilor — dacă sînt oameni cu o mentalitate veche, consideră zestrea ca ceva firesc. Aşa dar, un conflict aparent. în schiţa. „Zmeul" e urmărită emoţia unui copil de ţăran cu prilejul înălţării primului său zmeu. Singurul indiciu, de actualitate e că a apărut în anul 1960 — aproape la doi ani după lansarea  primului  sputnic.    Schiţa „Trei tăceri" e de-a dreptul ambiguă din punctul de vedere   al concepţiei,  autorului: nu se ştie dacă el vrea să ia apărarea copiilor naturali sau să pledeze pentru dreptul „iubirii" cu asemenea consecinţe. Alegînd, cu bunăvoinţă, prima alternativă, lot nu, înţelegem de ce problema e ridicată de pe c poziţie general-iimanitaristă, oarecum creştinească, a  iertării vinovatului, (care n-are nici. o vină). »
Lipsa de exigenţă a redacţiei, în această direcţie, se manifestă uneori şi în publicarea poeziilor.
Poeziile „De ziua lui Lenln" de Otllia Cazimir, „Lemn între lupte" de George Lesnea (care publică şi o frumoasă traducere din Esemn) şi cele semnale de Nico-lae Ţaţomir sînt frumoase şi realizate. Idei
176
limpezi, versuri frumoase, in care unele mărunte şi rare deficienţe artistice nu întunecă imaginea de ansamblu. Apar însă şi poezii slabe, lipsite de frumuseţe, simple versificări nu prea îndernîuatice, ca „Gri-viţa 1933" de Florin Mi hai Petrescu (nr. 4) sau cele semnate de Ion Crîngu.leanu în acelaşi număr, căutări ale unei originalităţi formale, chemate să acopere lipsa de originalitate în substanţă. Intre aceste'extreme
se înşiruie producţia cîtorva poeţi de real talent, dar inegali, ca Horia Zilieru, Anxh Andrieş, Sorin Stoian. Alături de versuri reuşite, .aceştia publică însă şi poezii slabe, neconvingătoare. In acest sens, pilduitor e cazul lui Sorin Stoian, care în nr. 3 publică patru poezii. Dintre acestea numai două: ,,Lege" şi „Ciuleandra" ar fi meritat să apară.
R. L.
— de peste hotare
„VOPROSÎ ISTORII" nr. 5/1960
ercetarea procesului de construire a culturii socialiste, a le-j gilor care acţionează în diferitele etape ale istoriei ei, a sarcinilor şi formelor ei, capătă o pondere din ce în ce mai mare în preocupările ştiinţelor sociale. Studiul prof. NI. P. Kim din numărul pe luna mai al revistei de istorie a Academiei de ştiinţe a U.R.S.S. este dedicat unor probleme de un interes indiscutabil pentru studiul istoriei culturii socialiste şi anume : periodizarea şi legităţile revoluţiei culturale.
Intrucît orice orînduire 'socială îşi crează tipul său propriu de cultură, iar caracterul vieţii, spirituale este, în ultima analiză, determinat de modul de producţie, revoluţia culturală este o urmare legică a înlocuirii capitalismului, prin. socialism. Parte integrantă a procesului de transformare socialistă a societăţii, revoluţia culturală are ca obiectiv principal, transformarea, vieţii spirituale, înlocuirea culturii burgheze prin cultura socialistă.
Cînd începe şi cînd se încheie revoluţia culturală ? Majoritatea istoricilor sovietici consideră că revoluţia culturală începe imediat 'după revoluţia politică,
după cucerirea puterii de către clasa muncitoare şi se desfăşoară cu sprijinul şi sub conducerea partidului marxist-leninist şi a. statului socialist. Unii istorici sovietici, arată prof. Kim, datează însă mai tîrziu începutul revoluţiei culturale, pe la sfir-ş/tul deceniului 1920-30 sau chiar la începutul anilor y>, considerînd că abia de la Congresul al XV-lea al PCUS se poate vorbi de o adevărată revoluţie în domeniul culturii, ha timpul său, Lunacearski a respins .această părere arătînd că la Congresul al XV-lea nu s-au enunţat principii noi în politica partidului în. domeniul culturii, că revoluţia culturală a început odată cu victoria Revoluţiei din Octombrie. Chiar clacă, realizările în domeniul culturii, în primul deceniu după Octombrie nu se pot. compara cantitativ cu cele înfăptuite începînd cu primul cincinal, revoluţia culturală se defineşte prin sensul social şi politico-ideologic al transformărilor în domeniul culturii.
Prof. Kim arată apoi, împotriva părerii unora, că revoluţia culturală ar continua şi astăzi în Uniunea Sovietică, că procesul revoluţiei culturale se încheie în esenţă către sfîrşitul. perioadei de trecere. Victo-
Ml
ria socialismului în economie, înfăptuirea industrializării socialiste şi a colectivizării, constituie baza materială a culturii socialiste. Uriaşul avînt de cultură al maselor, transformarea tuturor valorilor spirituale într-un bun al întregului popor, creşterea activităţii culturale a maselor, dezvoltarea ştiinţei şi culturii, pe baza ideologiei mar-xist-leniniste, formarea unei noi intelectualităţi etc. marchează încheierea în esenţă a transformărilor revoluţionare în viaţa spirituală a. oamenilor, după care începe etapa înfloririi socialiste. In procesul revoluţiei culturale, poporul devine constructorul activ al culturii noi, se schimbă rolul ei social, apare pregnant caracterul ei. profund democratic.
Declaraţia partidelor comuniste şi muncitoreşti din noiembrie igşj defineşte revoluţia culturală ca o legitate universal-va-labilă a. dezvoltării sociale în perioada de trecere de la capitalism la socialism. în desfăşurarea ei concretă, conţinutul revoluţiei culturale îmbracă forme specifice, determinate de nivelul dezvoltării culturale a fiecărei ţări. In revoluţia culturală, scrie proţ. Kim, trebuiesc deosebite trăsăturile universale care o caracterizează ca o legitate general-valabilă in perioada de trecere, şi formele specifice de manifestare în diferite ţări. Revoluţia culturală i'i U.R.S.S. oferă un model de experienţă istorică valabilă pentru, toate ţările, clar ea are aspecte specifice care nu pot fi considerate proprii tuturor ţărilor. Aceste aspecte specifice erau datorate stării de înapoiere moştenite de la ţarism, faptului că ea a trebuit să se desfăşoare pe căi încă nebătător ite, precum şi în condiţiile încercuirii capitaliste. Unele dintre aceste trăsături specifice pot fi regăsite, de pildă, în procesul revoluţiei culturale în China, dar ele nu apar în Cehoslovacia. De aceea, arată autorul, ar fi greşit să se spună că lichidarea analfabetismului, introducerea învăţămîntului elementar obligatoriu şl altele asemenea ar trebui considerate ca
sarcini gtacmi-valabile ale revoluţiei culturale. Considerîndu-le ca atare, unii istorici au tras concluzia greşită că revoluţia culturală nu este o legitate obligatorie pentru toate ţările care păşesc pe calea transformării socialiste. Revoluţia culturală, ca legitate generală, se caracterizează prin acele procese transformatoare şi constructive în domeniul culturii, care sînt obligatorii pentru toate ţările, şi. care pot fi înţelese numai prin analiza particularităţilor naţionale care se manifestă , în construirea culturii socialiste în diferite ţări. Autorul enumera unele aspecte cu caracter general-valabil.
Revoluţia culturală urmează nemijlocit după victoria revoluţiei, politice. Prin. ea se manifestă funcţia cultural-edircativâ a statului socialist, care îşi afirmă de la început rolul important în construcţia culturală. Revoluţia culturală păstrează o legătură de succesiune între noua .cultură socialistă şi valorile cele mai ale preţ ale culturii trecutului, călăuz'mdu-se de învăţătura leninistă despre existenţa a două culturi în cadrul aceleaşi culturi naţionale a vechii societăţi. Un element organic al revoluţiei culturale este lichidarea contradicţiei culturale între oraş şi sat precum şi lichidarea contradicţiei între munca fizică şi cea intelectuală. Un alt element general-valabil este formarea unei noi. intelectualităţi ieşită direct din rîndurile poporului muncitor. O trăsătură, comună a revoluţiei culturale este de asemenea lichidarea naţioTWdismului şi afirmarea, internaţionalismului în domeniul culturii, înflorirea culturilor naţionale şi varietatea formelor naţionale ale culturii, pe baza unităţii conţinutului, ei socialist. Revoluţia culturală în toate ţările se împleteşte cu înflorirea unui. nou umanism - a umanismului socialist - noua cultură socialistă fiind străbătută de un robust optimism şi-de p neţărmurită încredere în forţele creatoare ale omului eliberat de exploatare. Atîta timp cît există capitalismul, conslruc-
178
t/a noii culturi va însemna totodată şi o 'luptă ideologică fermă şi neobosită împotriva culturii, burgheze ; această luptă sc înscrie şi ea ca un element constitutiv cu caracter general al revoluţiei, culturale în toate ţările care construiesc socialismul. Problemele ridicate de prof. M. P. Ki/n
ilustrează însemnătatea crescîndă a cercetării teoretice în domeniul procesului de construire a. culturii socialiste, oferind un interesant şi important cîmp de investigaţie şi pentru filozofii şi. istoricii din ţara noastră.
I. P.
FRANKFURTER HEFTE"-aprilie 1960
Xnonă tentativă de a induce în | eroare    tinerelul    german din IR.F.G. este demascată în. pagiI nile valoroasei, reviste democratice    vest-germane    „Frankfurter Ilefte". într-un. articol semnat de Hildegard Kriiger, revista protestează vehement împotriva unei cărţi apărute recent într-o editură din Frankfurt, sub titlul pompos „Germanii şi patria lor". Volumul este recomandat chiar de către autori (numele lor mi sini indicate) în termeni solemni: „O carte pentru tineretul german şi pentru, germani în. general, în sprijinul educaţiei lor politice, de care depinde viitorul nostru".
„într-adevăr, — scrie Hildegard Kriiger — cuvinte mari, o temă mare". Merită, desigur, să ne ocupăm de această carie. Nu pentru fotografiile, peisajele frumoase şi bine alese. Nu, cartea trebuie cercetată mai îndeaproape".
De unde provine tonul de îngrijorare şi avertismentul serios al revistei „Frankfurter Ilefte"?
Autorii cărţii, incriminate împart Germania, după criterii etnografice: ei. vorbesc despre neamurile alemanilor, bavarezilor, 'franconilor, saxonilor, ele. neamuri vechi şi. neamuri noi.. Această împărţire aparţine de fapt lui Iosef Nadler (1934), pe care însă autorii se feresc a-l pomeni, fiindcă numele lui este prea legat de naţi.onal-socialişli. Toi după sistemul lui Nadler autorii clasifică şi-pe „marii germani". Astfel ei. vorbesc de „frauconul Iohaiui Wolfgang von Goethe" şi  de   „marele fiu al franconilor  Wilhclin
Roentgen". „După o lege misterioasă a sângelui" — scrie   Hildegard   Kriiger — „şi Rembrandl, deşi născut la Lciclcn, este denumit îrancon", pentru că „olandezii se trag din   neamul   franconilor".   Cri.leri.ul decisiv pentru autorii, cărţii rămîne cel al sîngeliii. Cuie nu beneficiază de sînge  german nu poate fi. menţionat între „marii, germani". Regula e severă. Astfel nu sud deloc amintiţi în carte   laureaţii   premiului   Nobel: Eiustein (1921), Gustav Hertz (1925), Paul Ehrlich (1908), nici Heinrich Hertz sau Karl Wolfskehl, a cărui familie este stabilită de o mie de ani. în regiunea Darmstadt. Sînl excluşi din sfera germană  oameni politici ca Ratlienau, filozofi ca Iosef von Rosheim, Moses Mendelssohn, Frust   Bloch, oameni de teatru ca. Iosef Kamz, Elisabelh Bergrier sau. Max. Reinhardt. Cu bună silinţă sînl omise  numele  lui  Karl   Marx, Ferdmand Lassalle, Rosa Luxemburg. Nn sini consideraţi, mari germani poeţii Berthold Au.erbach, Lndwig   Borne,   Heinrich   Heiue, Rachel Varnhageu sau Gertrud. Kolmar, care a fost ucisă in camerele de gazare,  nici Amold Zweig, cu atît mai puţin cei. născuţi la Praga şi Vieua ca W'erfel, Kafka, Her/naim Broch, Karl Kraus, Ari har Schuitzler, Ştefan Zweig, Max Brod şi Iosef ROth, sau savanta aloinislă Lise Meitner. Aceiaşi, autori afirmă că „Praga aparţine patriei germane" şi relatează în mod amănunţit despre Praga şi Viena, despre însemnătatea lor ciittiiral-polilică  pentru  „istoria germană" Cu îndreptăţită indignare Hildegard. Kriiger^ scrie: „Faptul că în această patrie germană
179
nu sînt admişi «între marii germani cei trei scriitori de renume mondial : Thomas Mann, Gottfried Benn şi Bertolt Brecht, nu se datorează „impurităţii" sîngelui for ci „impurităţii" spiritului, a concepţiilor. „Doi dintre ei plecaseră în emigraţie,  cel  de  al treilea, Benn, după ce fusese exclus din Camera de Literatură a Reichului (1937) trăia kt Berlin în emigraţie interioară". „Nici Lessing, nici Robert Musiil" — continuă Hildegard Krüger — „nu sînt consideraţi mari germani, şi la fel Heinrich   Mann. Inirucît Rembrandt aparţine patriei germane, renunţarea la Musil, născut în Carintia, este probabil motivată prin emigrarea lui ; Lessing a fost şters din rîndurile marilor germani pentru piesa sa „Nathan cel înţelept", iar Heinrich Mann, emigrat încă în anul 1933, pentru   atitudinea   sa   faţă   de naţional-socialisrn". Hildegard Krüger mal remarcă faptul că autorii în afara unor excepţii fără importanţă nu menţionează nici un nume al vreunei femei de seamă, nici o poetă, nici o savantă, nici o artistă, nici măcar vre-o figură istorică. „Mai este semnificativă împrejurarea că dintre marii germani apar în imagini ilustrative care însoţesc textele doar Carol cel Mare, Bismark, Stein, Ebert, Heuss  (de două ori) şi Adenauer, deci numai oameni politici. Nici Luther sau Kant, nici Dürer sau Goethe, nici Gutten-berg sau Beethoven" nu slut pentru autorii lucrării  mari  germani.   Hildegard Krüger demonstrează apoi ignoranţa totală a autori-
lor în privinţa dezvoltării istoriei. El caracterizează istoria germană ca „o luptă pentru unitate şi libertate". „Este o afirmaţie stupidă" — remarcă H Ude gard Kriiger — „pentru că de-a lungul unei perioade de 1800 ani numai de două ori Germania a luptat pentru unitate şi libertate", odată împotriva romanilor şi a doua oară împotriva lui Napoleon. Ce fel de luptă pentru unitate şi libertate a fost aceea a ,,colonizării răsăritului ?".
Crimele Germaniei fasciste sînt absolvite total de către autorii cărţii amintite. Peste sumbrul trecut el aruncă vălul tăcerii. Erorile istoriei germane, din vremea naţional-socialismului, sînt preluate însă fără şovăială, în caracterizările lor predominînd spiritul naţionalist şi obtuzimea agresivă de lip fascist.
O carte cu titlul „Germanii şi patria lor" ar fi avut importanta misiune, scrie revista, „de - a se opune jumătăţilor de adevăr şi neadevărurilor istorice, pentru a alunga spectrul amărăciunii colective. Ori, cartea, dimpotrivă, stimulează resentimentul colectiv".
„Această carte" — scrie autorul in încheiere — „adevărată glorificare a militarismului şi a sîngelui... este primejdioasă pentru securitatea publică şi este cu atît mai primejdioasă cu cît autorii ci nu declară deschis tendinţa care i-a împins către o astfel de tratare a temei."
D. Ludovic
„TABLE RONDE", nr. 149/1960
ţltimul număr al revistei „La «table ronde" este consacrat ^problemelor cinematografiei icontemporane. Articolele extrem de numeroase publicate cu acest prilej sînt de fapt răspunsurile pe care diferiţi autori de filme le-au dat în cadrul anchetei organizată de Radio televiziune a franceză la emisiunea „Universitatea radio-
fonică internaţională"'. Semnăturile sînt de prima mină. Pe lista lor se află numele lui René Clair, Donskoi, Cocteau, lutche-vici, Fellini, Visconti, Rosellini, de Sica, Zavattini, Abel Gance, Castellani,Waycla, şi ale multor alte personalităţi care au jucat şi joacă un rol important în evoluţia filmului. In ansamblu, şi foarte multe materiale în mod special, reprezintă o lec-
180
tură deosebit de interesantă pentru cei ce se interesează de soarta celei de-a şaptea arte.
Ceea ce este izbitor pentru cititorul care trăieşte în ţările lagărului socialist, în care arta a ieşit din sfera combinaţiilor mercantile, este una din obsesiile creatorilor din ţările occidentale, a tuturora, fie că e vorba de realizatori mai mari sau mai obscuri, mai versaţi în afaceri sau mai „idealişti", - şi anume obsesia financiară. Vittorio de Sica, Fellini, sau nume mai puţin răsunătoare, spun în primul rînd acelaşi lucru : e foarte frumos şi foarte interesant să discutăm cinematografia dintr-un unghi estetic. Mai înainte însă de a porni la o asemenea discuţie trebuie să vedem cum putem să facem filme, cuce mijloace, cu ce bani. Este regretabil, dar altfel nu se poate.
Cu voia sau fără voia lor, organizatorii anchetei dau din acest punct de vedere o imagine destul de tristă a situaţiei artei cinematografice în apus. Toată lumea de-plînge soarta cinematografiei, cea mai lovită dintre arte, pentru că ea, mai mult decît ori care artă, este dependentă de lumea marei finanţe. Fiecare ţară, fiecare creator o resimte în mod diferit. Spaniolul Berlanga (realizatorul filmului „Bun venit domnule Marshall"') deplînge faptul că producţia spaniolă se bazează pe întreprinderi individuale, „cu o foarte slabă capacitate economică, pentru care producerea unui film «te o afacere, particulară ; în consecinţă, capitalurile recuperate nu sînt reînvestite într-o nouă producţie , a produce un film devine o aventură favorabilă sau nefavorabilă, în afara oricărui ciclu industrial". Cinematografia spaniolă - spune el - se dezvoltă într-o „atmosferă de aventuri picareşti şi de invazie a producătorilor americani". Brazilianul Anselmo Duarte vorbeşte despre neputinţa cinematografiei din ţara sa de a se transforma din industrie în artă, pentru că prodMcţia - spune el - este pe mina unor elemente străine de artă, de cele mai multe ori „aventurieri, cavadores, care au instaurat aşa zisa epocă de aur
a melodramelor ridicule, a filmelor muzicale ieftine, strict regionale... Patru ani s-a nutrit speranţa că industria noastră se va consolida..." Dar astăzi, scrie în continuare Duarte - „criza economică s-a abătut peste Vera Cruz (compania cinematografică regională) care şi-a închis porţile". De ce. fel de probleme „estetice" se poate vorbi în aceste condiţii ?
La creatori ca De Sica şi Fellini problemele cu caracter comercial se pun fireşte în alt fel. Fellini vorbeşte despre necazurile şi servitutile prin care a trebuit să treacă pînă a-şi cîştiga o oarecare independenţă. De Sica'arată că un autor, ca să poată ajunge să dea un film cu -preocupări artistice, trebuie să lucreze în prealabil un film cojnercial cu succes de cassă. Numai după un asemenea succes el devine - in ochii producătorului - dacă nu solvabil, cel puţin ceva mai demn de încredere... „Ca să cîştig încrederea producătorilor, am debutat printr-un film comercial, Rose Scarlatte"... „Fiecare film - spune el - este o teribilă şi primejdioasă aventură financiară". De Sica povesteşte aventura filmului „Sciuscia", una din producţiile de antologie ale neorealismului, şi. aventura a cîtorva din celelalte filme ale sale. Cîncl T.avattini i-a propus subiectul „Hoţilor de biciclete" a început să caute bani. „în Italia n-am găsit pe nimeni ca să-mi dea. în Franţa m-am dus la .producătorii care au cîştigat un miliard cu „Sciuscia". Mi-au răspuns că nu cumpără decît filme terminate. Am trecut în Anglia. Acolo mi s-au oferit 15 milioane, într-un moment în care un film normal costa în Italia între 60-80 milioane... Iată-mă vorbind despre probleme financiare în loc să vorbesc despre artă. Regret, clar pentru mine problema financiară a fost întotdeauna problema cea mai acută..." Sieste de înţeles, pentru că multe din filmele sale care au intrat în istoria cinematografiei n-au putut suporta concurenţa filmelor comerciale şi s-au soldat cu mari eşecuri financiare. De pildă „Umberto D „Acest film - scrie De Sica - n-a. avut succes de public. Protagonistul este un bă-
181
■r.rjn care n-are bustul Ginei LolJobrigida sau al Sofiei Loren. Nu-i decît un profesor universitar cu un cîine vagabond ; într-adevăr, nu e nici un element de atracţie..."
Fie că vorbesc de tirania casei producătoare care impune subiecte comerciale „sigure", ţie de concurenţa producţiei americane, fie de lipsa de grifă a guvernelor din apus pentru dezvoltarea diferitelor cinematografii naţionale, majoritatea Zroclitoare a participanţilor la discuţie deplinge această stare de servitute şi. explică, nivelul estetic şi intelectual coborîl al producţiei de serie prin dependenţa cinematografiei de marea finanţa.
Ancheta abordează o serie de alte probleme actuale pentru dezvoltarea cinematografiei. Una din. aceste probleme pe care nu puţini participanţi o ridică, se referă la caracterul popular al cinematografiei. Cine ignoră acest caracter este pierdut pentru film. Fără înţelegerea lui nu. se pot explica momente esenţiale din istoria, cinematografiei. Castellani - de pildă -leagă de el apariţia neorealismului. „Pentru ce neorealismul şi-a găsit modul de expresie în cinematografie şi nu într-o altă formă de artă ? - Pur şi simplu din-tr-o necesitate practică... Cinematograful era forma pe care publicul o reclama în cel mai înalt grad. El reprezenta cel mai simplu mijloc de exprimare. în secolul ai XIX, într-o situaţie analoagă, am fi văzut răspîndindu-.se o floră splendidă de melodrame, în epoca noastră au apărut filme".
Cea mai mare dificultate a. unui film, scrie René Clair, este „să obţii aprobarea unui public vast pentru o operă ele calitate. Regula de artă nu-ţi cere să faci cît mai frumos cu putinţă, ci ,să faci cel mai frumos cu putinţă pentru un cît mai mare număr de spectatori cu putinţă"... „Sîntem printre acei - scrie René Clair -care văd în succesul public singura validare care contează".
In legătură cu aceasta, cei mai mulţi participanţi discută despre actualitate în cinematografie. Fie că aduc argumente de ordin estetic sau de ordin social, toată
lumea este de acord că actualitatea în film este o problemă vitală. Marc Donskoi are un articol foarte interesant care dezbate această problemă în legătură cu ecranizările : „Actualitatea - scrie el -este sufletul artei... Cînd un artist adevărat apelează ia un subiect istoric, el face acest lucru pentru a aprofunda şi mai bine evenimentele actuale... Desigur, există cazuri cînd un anume cineast se adresează literaturii clasice pentru a evada din prezent. Daţi-mi voie să vă spun că opera sa este condamnată dinainte, că .se va naşte moartă". Şi Donskoi, şi alături de el alţi cîţiva cineaşti de primă marcă văd în caracterul actual al unui film rolul transformator al oricărei opere de artă... Uneori explicaţia are un caracter personal şi legat d.e condiţiile locale specifice. Fellini explică, de exemplu, lipsa unei „scene finale" în filmele sale pornind însă tot de la o asemenea cerinţă : „Nu am intenţia să fac pe moralistul - scrie el - dar spectatorul, nu trebuie lăsat ,,sâ se liniştească" la sfârşitul filmului. Nu trebuie să creadă că totul se va rezolva de la sine, ci dimpotrivă, trebuie să înceapă să se neliniştească voind să găsească o soluţie." „Dacă filme ca „Vitelloni" sau „La Strada", sau „II Bidone" lasă spectatorului o stare de emoţie amestecată cu o uşoară neplăcere, cred că şi-au atins scopul".
In cursul discuţiilor s-au susţinui unele puncte de vedere discutabile sau eronate. In răspunsul său, Willy Forst a deplins dispariţia filmului d,e operetă. Filmul despre ,fViena de altădată" îl atrage mai mult. decît filmul cu subiecte contemoţrane. Cocteau susţine teza unui film fără subiect, pentru că. „ori ce gîndire paralizează judecata"... „Cred că o operă cinematografică nu se poate povesti aşa cum nu se poate povesti un tablou... Ceea ce contează este materia şi maniera sa, nu ceea ce reprezintă", etc. Am regretat de asemeni că printre cei ce răspund la anchetă au existat atît de puţine nume din democraţiile populare ; că o serie de cinematografii acum. în plină dezvoltare nu
182
au figurai la discuţii prin nici. un reprezentant. "In ansamblu însă, ancheta căreia, revista „La table ronde" i-a consacrat nr. 149 rămîne un document interesant mai ales asupra situaţiei, actuale din cinematografia apusului. Participanţii nu au găsit răspunsuri pentru toate întrebările puse iniţial. Dar din cele peste o sută de pagini dedicate acestei dezbateri se desprinde clar străduinţa celor mai buni cineaşti din apus de a răspunde, prin film, la întrebările cele mai importante pe care şi le pune omenirea, azi. Cele
două concluzii estetice ale anchetei concretizează această tendinţă.
1. - Să luptăm. împotriva îmburghezirii cinematografului, contra rutinei.
2. - Să găsim soluţiile pentru ca „marele spectacol", lansat ca un cal de bătaie împotriva televiziunii,^ învinsă de mai înainte pe un asemenea teren - să devină o artă reală, să se îmbogăţească şi să numai dea naştere acelor nenorocite mascarade care, dacă fac să curgă miliardele, cară după ele si. tot atîtea prostii.
E.O.
,DIOGENE", nr. 30/1960
n ultimul său număr, revista „Diogene" publică un studiu al filozofului polonez Adam .-ii™ Schaff, despre cele două cu-7e^de~ilrmmnante in filozofia istoriei si istoriografiei occidentale contemporane — prezentismul şi perspectivismul.
Cu. toate deosebirile dintre ele, de ordin filozofic şi metodologic, esenţa lor este aceeaşi. Ea constă In negarea caracterului obiectiv al proceselor istorice, a legităţilor obiective în istorie-şi, prin urinare, a caracterului, obiectiv al cunoaşterii istorice. Istoria devine o creaţie subiectivă a istoricului, ea se identifică cu istoriografia, cu- concepţia istorică.
Premizele filosofice ale prezenlismu-lui s-au constituit pe două căi. Schaff îl consideră pe Benedetto Croce ca fondator al acestui curent. Absolutizînd conştiinţa individuală, pe care o transferă în sfera supraindividuală, consi.de-rînd că lotul este creat de Spirit şi nu este decid „stare de spirit", variabilă după situaţii şi după interesul dominant al momentului, istoria, după Croce, nu poate fi decît o istorie a prezentului şl nu poate fi percepută decît prin intuiţia istoricului. De- aici derivă
dispreţul său pentru genul „cronică" în istorie, pentru fapte şi confruntarea lor cu teoria. Istoria nu ar fi numai un produs al prezentului ci si o creaţie a istoricului, care n-o descoperă şi n-o studiază, ci o crează. In loc de ştiinţă, istoria devine artă. Este evident că într-o asemenea formulă nu poate fi loc pentru conceptul de adevăr istoric obiectiv
Prezentismul derivat din filosofía germană, deşi a evoluat pe alte căi. ajunge la aceeaşi concluzie, a negării caracterului obiectiv al proceselor istorice. Puntea care uneşte pe filozoful Idealist Italian cu idealiştii subiectivi germani trece prin identificarea istoriei cu istoriografia, cu creaţia istoricului. Pentru Simmel istoria este un produs al prezentului, determinat de o viziune. Istorică apriorică. Englezul Colling-wood a preluat de la el ideea imaginaţiei istorice apriorice, iar Troeltsch şi Hp.nssi s-au erijat în adversari ai istorismului, declarîndu-se adepţi ai. istoriei ca o creaţie subiectivă. In ciuda diversităţii formulelor, pentru toţi ideologii prezentismului, istoria nu este altceva decît proiectarea în trecut a nevoilor şi intereselor prezentului. Adevărul
133
istoric obiectiv este eliminat din cunoaşterea istorică, faptele istorice obiective pierd ori ce iriiportanţă, cercetarea trecutului istoric este redusă lă un subiectivism cognitiv, la negarea realităţii obiective, care este obiectul oricărei ştiinţe. , . 'Prezentismul american, reprezentat prin*>Şcoala de la universitatea Columbia, nu aduce puncte de vedere teoretice noi, in schimb. îşi proclamă făţiş^scopu-rlle politico-sociale urmărite, care ar determina poziţiile teoretice" Istoriografia trebuie să fie funcţională, ea trebuie să fie subordonată politicii, ca să servească ^.necesităţilor burgheziei în luptele sociale (Conyers Read). întreaga literatură istorică privind, de exemplu, istoria celui de ■ al doilea război mondial, ilustrează limpede funcţia politico-socială a prezentistnului. Teza cu privire la „creaţia subiectivă a istoricului" serveşte aici ca acoperire-„ideologică" pentru falsificarea adevărului Istoric, în numele dispreţului subiectivist pen' tru valoarea faptelor obiective şi reale.
Reprezentantul ideologic principal al perspectivismului este K.art Mannheim. Considerî'nd că „starea socială" determină „punctul de vedere" al ştiinţelor sociale-şi recunoscîndu-se în această privinţă tributar lui Marx, Mannheim împinge ideea despre determinarea socială a cunoştinţelor umane pînă la un rel.ativism«absurd, care^duce la înlăturarea, oricărei posibilităţi de' cunoaştere ştiinţifică. Pentru Mannheim ori ce cunoaştere parţială a. realităţii este falsă, iar conştiinţa care reflectă realitatea
dintr-un anumit punct de vedere este o conştiinţă falsă, şi în fine ort ce cunoaştere care nu atinge adevărul absolut este falsăf Aceste teze nu înseamnă altceva decît că întreagă dezvoltare a cunoaşterii umane trebuie considerată ca o îngrămădire, de erori. Marxismul consideră că adevărul absolut se constituie din suma adevărurilor relative în dezvoltarea lor, că adevărurile relative reprezintă reflectări relativ exacte ale realităţii obiective şi că 4n ori ce adevăr ştiinţific, cu tot caracterul său relativ, se află un element al adevărului absolut (Lenin). , Pretinzînd că singurul adevăr este adevărul absolut, Mannheim neagă de fapt posibilitatea reflectării ştiinţifice juste a realităţii obiective. In aceasta codsţă esenţa metafizică a tezei sale. Cunoaşterea parţială relativă, reflectind procesele obiective, este un proces dinamic în cursul căruia /se produce ^ continuă îmbogăţire a cunoştinţelor umane obiective. Teza lui Mannheim înseamnă negarea posibilităţii cunoaş ■ terii-proceselor istorice obiective, negarea istoriei ca ştiinţă, reducerea ei la arbitrarul subiectivist.
Ambele curente au apărut la timpul lor — la începutul secolului al XX-lea — ca o reacţie la dominaţia şcoli) obiec-tiviste apologetice, a lui Ranke. Departe 'de a reprezenta un progres faţă de concepţiile retrograde ale acesteia, prezentismul şi perspectivisniul constituie un pas înapoi în dezvoltarea filozofiei" istoriei şi istoriografiei contemporane,-'—
i. P.
Tiparul:  Combinatul, poligrafic  Casa  Scînteii „I. V. Stalin"