REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL TRĂIASCĂ AL III-LEA CONGRES AL PARTIDULUI MUNCITORESC ROMÎN! V. R. : Perspective măreţe............ 3 • AL. ANDRIŢOIU : Cu ţara mea-n acelaşi ritm....... 9 ION BRAD : Responsabilul cu fericirea......... 11 AURORA CORNU : închinare............ 12 • MARIN PREDA : A treia lună a primăverii (fragment de roman) . . 14 • MĂRIA BANUŞ : Trandafiri............. 24 CICERONE THEODORESCU : Din ..Copiii cartierului" ..... 26 VICTOR EFTIMIU : Dintr-un caiet.......... 28 DÎMOS RENDIS : Un delegat îmi spunea (in romineşie de Gh. Tomozei) 2!) GELLU NAUM : Din ..Poem despre tinereţea noastră"..... 30 • AL. IVAN GHILIA : Drumul aşteptării (fragment de roman) ... 34 • VASILE NICOROVICI : Moldova petrochimică (reportaj) .... 47 CAMIL BACIU : Delta şi stuful (reportaj)........ 63 DIN LIRICA CEHOSLOVACĂ IVO STUKA : Cuvînt despre înălţarea la cer a căţeluşei Laika . . 72 ILONA BORSKA : Seară în portul Constanta ....... 73 MIROSLAV FLORIAN : Toamna (In romtneşle de Tiberiu Utan) . . 74 CRONICA ŞTIINŢIFICA Acad. EM. CONDURACHI : „Istoria Romîniei" — voi. I : Antichitatea 75 TEORIE ŞI CRITICA SILVIAN IOSIFESCU : învăţătura marxistă şi cîteva probleme actuale ale istoriei literare............ 87 ION JANOSI : Romanul-epopee în realismul socialist ..... 100 AL. OPREA : Disocieri în problemele artei romanului..... 118 GEORGETA HORODINCA : Nu numai fabula trebuie să aibă morală 131 CRONICA FILMULUI ION BÂRNA : Un succes al filmului romînesc : Valurile Dunării" . 140 CARNET SOVIETIC DUMITRU HÎNCU: Sate.e ş, oraŞe,e viitoruIui apropiat MISCELLANEA ... * 146 150 CĂRŢI NOI f RADUATTreGn- T"""" "Di" <-inină" «ADU . Trei dicţionare bilingve 166 D. PETRESCU : Ana Seghers : „A şaptea cruce" " * ' 167 170 REVISTA REVISTELOR — din ţară — „Limba romînă" Nr 1/960 ■ rra„„t„ r> ■ ., ., - 3-4/960 ; ,.Ar/c"kgonfci"a Nr.RS. ^ 3/960 :. ••Lumi-ta" Nr. — de peste hotare — „Septemvri" Nr. 2/960 ; ..Documents" Nr. 1/960 ; „I, Po„,e" ... m ILUSTRAŢIA DE PE COPERTA : M Chir FOTOGRAFII : Florin Dragu noagă : Construim pentru socialism I Dtrector: MIHAIL RALE A Redactor şef: Or. S. CROHMĂLNICEANU 'ar-fîr\ rt jj /. A— —i TTTnAn i n ____ ——— Cotegiut redaction^: Acad. TUDOR ARGHEZI, Acad MIHAf BFNlirr- Acad. GEO BOGZA; DEMOSTENE BOTEZ; LUCIA DEMFTOllis' ^dCIIORGU IORDAN; AcaA ATHANASE JOJA REMUS LUCA' MARIN ^RED A ' ^ SL'lSS MAKIN PREDA (redactor^/ adjunct)-, Acad MIHAFI Wnnvc™ Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU, tSuS'S __ tor* get adjunct); Acad. TUDOR VIANU. TRĂIASCĂ AL HI4EA CONGRES AL PARTIDULUI MUNCITORESC ROMJN! PERSPECTIVE MĂREŢE k!LJ2^& poporului în jurul Partidului. Ea a vibrat în mîndria şi recunoştinţa oamenilor muncii, în simţul de răspundere şi temeinicia gospodărească cu care au dezbătut istoricul program de dezvoltare a ţării în viitorii 15 ani, în hotărîrea lor de a-l traduce în viaţă şi a da Patriei o nouă înflorire. Amploarea şi intensitatea participării poporului ntjincitor ta dezbaterea documentelor elaborate de Partid, ca factor conştient în făurirea destinului său istoric, confirmă cuvintele lui Lenin că „pe măsură ce se lărgeşte şi se adîn-ceşte creaţia istorică a oamenilor, trebuie să crească şi proporţiile acelei mase a populaţiei care este un factor istoric conştient". Marea dezbatere populară a constituit o puternică afirmare a conştiinţei politice a maselor, maturizată în lupta şi munca din anii precedenţi, sub conducerea încercată a Partidului, o subliniere a noilor însuşiri morale apărute în procesul construirii socialismului. Ea a confirmat capacitatea Partidului de a 'mobiliza energia şi gîndirea creatoare a poporului şi a reflectat democratismul profund al orînduirii noastre [sociale şi de stat, întemeiat pe participarea multilaterală şi efectivă a maselor ta conducerea treburilor obşteşti. Congresul al 111-tea al Partidului deschide o etapă 'nouă în dezvoltarea ţării, etapă în care economia, cultura şi bunăstarea poporului se vor ridica pe o treaptă calitativ superioară. Fundamentată ştiinţific, reftectînd aplicarea creatoare a învăţăturii nvarxist-leniniste la condiţiile ţării noastre, perspectiva deschisă de Partid este limpede şi mobilizatoare. Economia naţională se va dezvolta în direcţia creşterii intense şi multilaterale a forţelor de producţie, în vederea desăvîrsirii construcţiei socialiste şi trecetii treptate la construirea, comunismului. La capătul perioadei prevăzute în programul de perspectivă, pe baza dezvoltării armonioase a tuturor ramurilor economiei, cu prioritatea rezervată — ca şi pînă acum ■— industriei grele, ţara noastră va cunoaşte un asemenea belşug de produse, care va permite ridicarea bunăstării poporului la nivelul celor mai avansate ţări din lume. In cadrul planului de 6 ani, va fi încheiată colectivizarea agriculturii. Relaţiile de producţie socialiste vor cuprinde întreaga economie, care va n aceste zile premergătoare Congresului al Ill-lea al Partidului, s-a manifestat din nou, cu tărie, una din trăsăturile fundamentale ale orînduirii noastre sociale — unitatea indestructibilă a 3 căpăta un caracter unitar: dezvoltarea bazei tehnico-economice a socialismului şi creşterea rapidă a torţelor de producţie vor fi orientate, în această etapă, în vederea desăvîrşirii construcţiei socialiste. Planul de 6 ani şi programul de perspectivă sini rezultatul unei profunde şi minuţioase elaborări, îndrumate nemijlocit de către conducerea Partidului. Expresie a gîndirii colective a Partidului, .susţinute de întregul popor, ele reflectă cunoaşterea temeinică şi multilaterală a tuturor problemelor, aprecierea realistă a resurselor şi forţelor ţării, pe baza cărora au fost determinate nivelurile şi ritmul de dezvoltare a economiei şi stabilite proporţii echilibrate între diferitele ramuri. Sînt documente care ilustrează inepuizabilele potente ale socialismului, superioritatea sa incontestabilă faţă de capitalism. Cu un bilanţ îmbucurător s-a încheiat îndeplinirea sarcinilor stabilite de Congresul ai 11-lea al Partidului. S-au creat premisele care permit să se imprime mersului ascendent al economiei şi culturii noastre, în 'etapa nouă în care intrăm, un ritm şi mai susţinut. Media anuală de creştere a producţiei industriale este stabilită în planul de 6 ani la /<3%: în 1965 producţia industriei socialiste va fi de 2,1 mai mare faţă de 1959, iar în 1975 — de 6 ori mai mare (în comparaţie cu 1938 — de 26 ori). Un asemenea ritm intens de creştere este o replică puternică dată diverselor profeţii care circulă în Occident despre „stingerea" obligatorie în viitor a ritmului de dezvoltare a economiei socialiste! Eforturile principate sînt concentrate în industria grea — factor determinant în dezvoltarea întregii economii. Ritmul de creştere în principalele ramuri ale industriei grele este mai rapid decît pe ansamblul industriei. Obiectivele puse în faţa ramurilor industriei grele scot în evidenţă preocuparea ca. prin aportul lor coordonat, pe baza unei largi cooperări, să se asigure dezvoltarea rapidă şi ridicarea activităţii tehnico-economice in toate domeniile producţiei materiale, ta nivelul noilor cerinţe. Socialismul îşi afirmă superioritatea faţă de capitalism prin atingerea unei mult mai înalte productivităţi a muncii sociale. Directivele pun un accent deosebit pe progresul tehnic, pe introducerea celor mai noi realizări ale tehnicii şi ştiinţei mondiale ca o condiţie principală pentru îndeplinirea cu succes a planului economic de 6 ani. Creşterea mai rapidă a producţiei de energie electrică este menită să satisfacă necesitatea de energie a tuturor ramurilor economiei şi să asigure introducerea tehnicii noi prin electrificarea, mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie. Modernizarea şi reulilarea întreprinderilor existente, donstrucţia urior noi întreprinderi moderne, consolidarea şi lărgirea bazei tehnice a agriculturii, modernizarea transporturilor sînt orientate în vederea unei alinieri rapide la nivelul tehnicii mondiale, pe baza automatizării şi mecanizării proceselor de producţie şi a introducerii celor mai avansate procedee tehnologice. Industria constructoare de maşini, dotată cu maşini şi linii automate, cu sisteme de progra* mare electronică şi alte mijloace tehnice moderne, va avea rolul central în introducerea tehnicii celei mai noi în toate ramurile economiei naţionale, în vederea ridicării ei la nivelul ţărilor mai avansate din punct de vedere economic. Creşterea nivelului tehnic al industriei va determina ridicarea, culturii tehnice a muncitorilor şi tehnicienilor, va face ca munca să devină mai uşoară şi mult mai productivă. Ca urmare a creşterii productivităţii muncii si a progresului tehnic, Directivele prevăd ca încă în cursul planului de 6 ani să se treacă la reducerea treptată a ziiei de muncă. Siderurgia s-a impus de mult ca un indicator consacrat al potenţialului economic al oricărei ţări. O caracteristică importantă a dezvoltării economiei noastre naţionale în anii puterii populare este q-eşterea accentuată şi continuă a consumului de metal, de oţel în primul rînd, care devine şi mai 'intensă în anii viitori. Eforturi deosebite se vor face pentru ca ţara să aibă mai mult oţel! Obiectivul principal al planului de 6 ani, este noul centru siderurgic de la Galaţi. „Oraşul cumplit de negustori" de odinioară, va deveni a treia cetate a oţetului romînesc şi va ridica, în 1970, producţia totală de oţel a ţării la peste 7.500.000 tone. In 1938, an de vîrf al industriei din Romlnia burghezo-moşierească, s-au produs în total... 284.000 tone, o doză aproape farmaceutică faţă de nivelul pe care-l vom atinge curînd, şi care, evident, nu constituie o limitai După 12 ani de ta naţionalizare, putem măsura cu mîndrie justificată drumul parcurs, inventariind retrospectiv, din pragul măreţei perspective de astăzi, meschina şi ponosita moştenire pe care am găsit-o în iunie 1948! Bogăţiile naturale ale ţării, altădată prada preferată a monopolurilor străine, se bucură de o deosebită atenţie în Directive. Saltul impetuos imprimat economiei naţionale se bizuie pe extinderea bazei de materii prime a ţării. Cercetarea geologică este orientată spre prospectarea şi explorarea intensă de noi rezerve de minereu de fier, metale nefeivase, de ţiţei şi gaze naturale, de cărbuni şi minerale, pălrunzînd în zone noi ale subsolului nostru. Punînd accentul pe gospodărirea chibzuită a resurselor naturale, Directivele dau un nou şi puternic impuls chimiei, care se va dezvolta pe baza valorificării tehnice superioare a acestora, sporind cantitatea şi gama materiilor prime şi produselor de sinteză modeme de care au nevoie toate ramurile economiei naţionale. Imaginea profundelor modificări calitative în peisajul industrial al ţării se întregeşte cu progresul impunător al producţiei bunurilor de consum, al industriei de construcţii şi altor ramuri. încheierea colectivizării în prima etapă de 6 ani va deschide un cîmp larg de dezvoltare forţelor de producţie în agricultură, elocvent ilustrată, printre altele, prin dinamica creşterii parcului de tractoare şi maşini. Un tractor fizic revenea în 1938 la 2492 ha — eram ţara agriculturii apăsate de resturi feudale! în 1959, saltul remarcabil reflectă mersul transformărilor la sale — un tractor revine la 270 ha! în 1965 un tractor va reveni la 100 ha, iar în 1975 — doar la 70 ha. In 1968—1970 toate lucrările agricole vor fi mecanizate, iar în 1975 se va încheia electrificarea tuturor localităţilor rurale. Transformările revoluţionare petrecute în satele noastre în ultimii ani vor face un considerabil pas înainte. Ţărănimea, aliatul de nădejde al clasei muncitoare, va avea noi condiţii tehnice şi economico-organiza-torice pentru a-şi aduce din plin contribuţia la mersul ascendent al ţării. Introducerea intensă a tehnicii moderne, ridică şi mai mult rolul activ al cercetării ştiinţifice. Directivele schiţează pentru oamenii noştri de ştiinţă un ispititor program de activitate. In domeniul ştiinţelor tehnice, al fizicii şi al folosirii paşnice a energiei nucleare, al matematicii, al sintezei chimice, radiochimiei şi petrochimiei, al biologiei, agriculturii şi medicinii, cercetarea teoretică fundamentală este orientată spre intensificarea aportului pe care 5 ¥ ştiinţa este chemată să-l aducă la rezolvarea practică a problemelor tehnico-economice pe care le ridică dezvoltarea economiei, la creşterea nivelului de trai al poporului. Programul elaborat de Partid, reflectă grijă gospodărească şi înţelepciune în mobilizarea tuturor eforturilor constructive. Se subliniază în Directive importanţa folosirii eficiente a condiţiilor economice şi naturale din fiecare regiune, necesitatea creării de baze industriale în oraşele şi raioanele slab dezvoltate, a folosirii judicioase a forţei de muncă în toate regiunile ţării, înmănunchierea tuturor eforturilor constructive. Complexul vast de măsuri cuprins în Directive este alcătuit ca un sistem arhitectonic unitar, ale cărui elemente componente se încheagă într-un ansamblu armonios. El reflectă bogata experienţă acumulată de Partid în mînuirea legilor economice ale socialismului, în construcţia culturală şi de stat, orientată permanent spre satisfacerea din ce în ce mai deplină a nevoilor omului! In cadrul planului de 6 ani salariile vor spori cu 40—45%, iar veniturile ţărănimii cu cea. 40%. Concomitent se vor reduce treptat preţurile. Se va realiza astfel o creştere a puterii de cumpărare a populaţiei, o creştere a consumului. Cantitatea şi varietatea bunurilor de consum va spori. Dar totodată se vor dezvolta gusturile şi exigenţele oamenilor muncii. Nivelul de trai este o noţiune dinamică : în socialism dinamica lui este ascendentă, în acest sens este semnificativă sublinierea în Directive a necesităţii de a lupta cu hotărîre pentru continua îmbunătăţire a calităţii produselor, precum şi pentru întărirea răspunderilor în această direcţie. Se va îmbunătăţi structura consumului de alimente pe locuitor. O pondere mai mare în balanţa consumului o vor avea carnea, laptele, dulciurile. Consumul mărfurilor industriale pe locuitor va înregistra, în perspectivă, un salt considerabil. Se vor ameliora condiţiile de confort gospodăresc şi se va uşura munca femeii. Toate acestea reflectă grija Partidului pentru satisfacerea din ce în, ce mai bună a nevoilor constructorilor socialismului, a oamenilor noi, cu un orizont de cultură în continuă creştere. îmbunătăţirea Condiţiilor de locuit este una din problemele importante ale planului economic. Intensificarea construcţiilor de locuinţe în ultimul timp, construirea a 300.000 apartamente confortabile în viitorii 6 ani reprezintă un pas important în această direcţie : la capătul perioadei de 15 ani problema locuinţelor la oraşe şi în centre industriale va fi practic rezolvată. Măsurile importante în domeniul 'învăţâmîntului, menite să ridice nivelul tehnic şi de cultură generală al muncitorilor, al formării cadrelor tehnice (în 1965 vom avea 80.000 de ingineri), al ocrotirii sănătăţii, al artei şi culturii şi alte măsuri îndreptate spre lărgirea posibilităţilor de satisfacere a nevoilor culturale creseînde ale maselor, întregesc conţinutul bogat al noii etape în care păşim. Programul de perspectivă prevede ridicarea bunăstării poporului nostru la nivelul ţărilor celor mai avansate din lume: planurile noastre devin realitate pentru că se află în mîini bune. Ele sînt opera poporului însuşi, condus de Partid. Căldura cu care au fost primite documentele elaborate de Partid, spiritul în care au fost discutate pe tot întinsul ţării, anticipează o nouă declan- 6 sare a forţelor creatoare, a energiei, a talentelor de [oare este înzestrat din belşug poporul nostru muncitor. In cursul dezbaterii Directivelor, neaslimpărul în căutarea noului, pasiunea de a aduce îmbunătăţiri în munca şi în viaţa de toate zilele, de a o face mai spornică şi mai frumoasă, au demonstrat din nou că pentru oamenii muncii din ţara noastră cauza Partidului este cauza lor proprie. Poporul nostru vede în politica Partidului expresia intereselor sale fundamentate; el. s-a convins prin propria sa experienţă că drumul arătat de Partid este singurul care duce cu certitudine spre treapta cea mai înaltă a progresului _Ipre socialism şi comunism. Din această convingere izvorăşte acea bucurie şi efervescenţă ou care a fost salutată perspectiva măreaţă pe care ne-a deschis-o Partidul. Victoria relaţiilor de producţie socialiste în întreaga economie naţională, dezvoltarea rapidă a bazei tehnico-economice a socialismului, toate acestea vor da un nou impuls creşterii nivelului de cultură şi cerinţelor spirituale ale oamenilor muncii, vor însemna un nou pas înainte în. transformarea conştiinţei sociale. Procesul desăvîrşirii construcţiei socialiste va însemna o luptă şi mai activă pentru înlăturarea treptată din conştiinţa oamenilor şi din relaţiile oameneşti a tot ce este legat de conştiinţa şi morala burgheză, pentru triumful regulilor de convieţuire socialiste, al moralei comuniste. S\e va constitui definitiv şi se va îmbogăţi noua fizionomie morală a omului contemporan. Vor apare noi relaţii umane ca expresie a noii atitudini faţă de muncă, faţă de colectiv, faţă de păstrarea şi sporirea avutului obştesc; patriotismul socialist va căpăta o nouă înflorire. Lupta glorioasei noastre clase muncitoare — forţa conducătoare a revoluţiei noastre, — a ţărănimii noastre care devine colectivistă, a intelectualităţii, care în aceşti ani îşi dăruie întreaga lor muncă creatoare pentru desăvîrşirea construcţiei socialiste, vor oferi un material inepuizabil pentru cele iriai vii şi mai tulburătoare plăsmuiri artistice. Se deschide pentru literatura noastră un vast clmp de creaţie. Pentru a ţine pasul cu mersul impetuos al vieţii noastre de azi, cu bogăţia şi complexitatea ei, pentru da oamenii care într-o nobilă şi eroică încordare, transformă din temelii înfăţişarea ţării, transformîndu-se pe sine şi mediul in care trăiesc, să apară în literatura noastră în toată plenitudinea lor vie şi pilduitoare, legătura între literatură şi viaţă se cere îmbrăcată în forme din ce în ce mai variate, adecvate sarcinilor sporite, politice, ideologice şi estetice, ale creaţiei literare. Apreciind pozitiv succesele obţinute de literatura noastră, tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, în cuvîntarea rostită la conferinţa regională de partid de la Cluj, a spus : „...Organele şi organizaţiile de partid trebuie să combată cu tărie ruptura de viaţă care se manifestă în creaţia unora dintre scriitori şi artişti, slaba reflectare a operei de construire a socialismului şi a eroilor acestei opere, oamenii simpli ai patriei noastre, tendinţele de refugiere în trecut sau într-o tematică îngustă, lipsită de semnele distinctive ale epocii pe care o trăim, neglijarea conţinutului operei de artă, de dragul unei pretinse originalităţi în formă". Măsurile luate în ultima vreme de Uniunea Scriitorilor pentru activizarea contactului scriitorilor cu viaţa, cu oamenii muncii din diferite sectoare ale construcţiei socialiste, sint un început bun. Ele se cer continuate şi îmbogăţite, mai ales acum, pentru a deveni o regulă generală, o componentă 7 organică a muncii literare. Cunoaşterea adincă a marilor înfăptuiri care schimbă aspectul întregii ţări, a oamenilor care le săvîrşesc, se poate realiza numai în mediul concret, unde ele au loc, prinlr-un contact. îndelungat şi temeinic. Numai prin participarea vie la viaţa bogată a colectivelor din. uzine, de pe şantiere, din gospodăriile colective, şcoli şi alte locuri de muncă, prin cunoaşterea vieţii de familie, a problemelor legate de educaţia tineretului, a variatelor aspecte noi în relaţiile moAale, a formelor pe care le îmbracă lupta cu tot ceea ce reprezintă vechiul în viaţa noastră, scriitorul poate descoperi materialul prim pentru operele pe' care le aşteaptă cititorul nostru. Cunoaşterea profundă şi multilaterală a vieţii implică neapărat o temeinică cunoaştere a politicii Partidului, a problemelor economice, social-culturale şi ale construcţiei de stat. Este o condiţie absolut necesară pentru realizarea unor opere demne de marea noastră epocă. Directivele Partidului pun un accent deosebit pe calitatea produselor în sfera producţiei materiale. Această cerinţă a Partidului este valabilă şi pentru sfera producţiei artistice. Cititorul nostru cere opere literare pătrunse de înaltă tensiune emoţională, vrea să vadă eroi şi conflicte care să reflecte ou o mare forţă artistică procesele esenţiale care caracterizează mersul nostru spre socialism şi comunism. Etapa pe care o deschide Congresul al IlI-lea al Partidului va înscrie noi pagini strălucite în istoria contemporană a poporului nostru. în strînsă şi frăţească colaborare cu popoarele Uniunii Sovietice şi celelalte popoare ale marelui lagăr al socialismului, oamenii muncii din ţara noastră vor aduce o contribuţie puternică la desfăşurarea victorioasă a întrecerii paşnice cu capitalismul. Poporul nostru muncitor îşi va aduce aportul neprecupeţit la întărirea forţelor care luptă pentru pace în lumea întreagă, în fruntea cărora se află marea Uniune Sovietică. Nimic nu este mai scump pentru poporul nostru decît năzuinţa de a-şi continua mai departe munca sa paşnică şi constructivă, de a contribui, construindu-şi feriărea în propria-i ţară, ta risipirea oricărui nor ce ameninţă să tulbure înţelegerea şi convieţuirea paşnică între popoare, la progresul omenirii întregi. v. r. cci tara me a-n aceiaşi ritm AL ANDRITOIU rase vechi. La barierele vărgate se tînguia umila mea adolescenţă dînd cufărul vopsii cu ceruri, de pe spate. A pomilor atit de tainică luminiscenţă mă îmbia la vise mari. Dar visul, tristul, era oprit cu lăptăresele, ta barieră, taxat de vameşi, prins de guler de vardistul ce fluera în drum. Era strivit de eră. O! tinereţe. Hainete-ţi erau prea mari şi mîneca iţi atîrna lăutărească. Te tolăneai jucînd barbut, printre coţcari, şi gurii îi dădeai o pîine ca să nu scîncească. La clipe de destindere şi de tăcere mă duc să-mi caut anii de altădată. Iată străbat oraşul pînă dincolo de bariere şi intru ŞitreT' în Clmpla }ecundată-Ha£r7/Clmi' Pnntre """te™, Dinţtă' ^ Salm-nalt COl°^ pe olane fragede si roşii Dar visul nu se zbate între bariere umil şi orb, şi însetat să mai existe in trupu-mi zvelt eu duc nebănuita mea putere şi-n inimă duc vise leniniste. N-am bariere n-am niciunde stăvitare visez cu Ţara mea-n acelaşi ritm. Si iată sint visător 9 a aşa cum ţard-i visătoare Şi trec, cîntînd, peste cîmpia fecundată. Nu ştiu des numai magistrala dintre vise sau viaductul schimbat in .trandafir visez şi scriu. Duc vise vise leniniste, la tot pasul, îndoi frumos metalele, visînd ceva. Le caut NuşZ Htem ?l C'md CU ZlasuL dacă sînt steag sau numai stea <^u fierul tai pămînturile. Pare-mise că aur voi culege miine din pămînluri, iai frumuseţea, proiectată-ntîi 'şi-ntîi în vise o-ntipăresc în roza celor patru vînturi. Nici ape şi nici munţi nu-mi mai sînt bariere. Sau oare pot opreliştile să-mi reziste ? Sînt tinereţe, sînt lumină şi putere şi sînt tiparul visurilor leniniste. responsabilul cu fericirea ION BRAD stasul de rînd al partidului"' mi se spune Şi mi-i drag să aud. Sînt responsabil cu fericirea, După prevederile din statut. Şipotul acesta cu apă vioară, Al fericirii, Spre care se grăbesc atîtea cărări, Inima mea ca o sită-l strecoară — Să nu vie mii din adine Şi unde amare Din depărtări... Cînd plec dimineaţa de-acasă, mă-ntreabă Copilul cel mic : ce-i aduc ? Mai în serios, mai în glumă-i răspund : Un oraş nou, dacă vrei într-o roabă, O locomotivă „Diesel" într-un papuc ! Şi el rîde, clătinat de bucurie, Cu capul de aur ca toamna un nuc. Fericirea e şi în rîsul copiilor, Cum e nesfîrşirea cîmpiei, Belşugul părnîntului, Lumina munţilor mari, în joada sonoră a ciocîrliilor... Seara, cînd mă întorc tîrziu, Toate drumurile umblate vin după mine, Şi nu-s puţine. Drumuri late ca fluviile între două oraşe, Lungi, între două catarge-ale furnalelor, Grăbite, peste cîmp, între două sate mărunte. 11 Cununa Carpatilor 1 Fericirea nu-i o pasăre rară Loborita din cer Cu pene ce se spulberă-n vînturi si pier > El croieşte aripile fericirii ' duPa-™ltimea lui le măsoară. Din care, Sub soarele beat, Ca o jrăma\doar o pată de sare a ° laCnma Pe obraji crăpat. Dar eu cutreer oceanul. P'ecumt °" T' " cobor rrecum mi-e rostul şi firea. Nu-i prea uşor Să fii responsabil cu fericirea.' închinare AURORA CORNU \ 1 "unnir, ***** iKaSm^iscarea clatin"? plecaTea ""ei nave hSgEBM /„ '„,• c""""'ta ce se răstoarnă blînd Mereu aL/7Z to'.'Z" î"'?* Mi le-abătea, pe suflet, cum se strivesc lăstunii De geamuri, pe furtună, vrînd inima să-mi spargă. Atunci am luat o carte, nervos, şi-am răsfoit. Nu voi uita privirea care şi-a-nfipt cristalul De linişte şi forţă în stearpa mea viitoare — Cine-i bărbatu-acesta ? M-am pomenit şoptind Şi-o clipă-am fost în lume, doar el şi eu privind Zadarnic spunea textul : ucis în închisoare. A fost ucis vreodată, în lume, idealul ? Ce capăt îmi aruncă memoria adîncă ? Era-n copilărie, în Prahova. Cu tata Venisem la Doftana să dăm dimii la piuă Pe zgomotul căruţei dormind în plină ziuă M-am deşteptat de-un strigăt înfricoşînd : „Nu bate ! Parcă un fluviu mare izbea cu pieptu-n stîncă. Cînd poarta cenuşie în fosta închisoare Se-nchide peste grupul de musafiri tăcuţi Acesta este glasul cu care zidul plînge — -N urechea mea şi-acuma şi inima se slrînge De milă şi mîndrie. Cum ai putut s-asculţi Copilărie, glasul, şi el să nu te-omoare. Imaginea aceasta îmi place s-o mărit Mereu, ca-ntr-o balanţă cu zilele festive Cînd spargem cercul nostru şi-n revărsare vie Ne ameţim de gustul sublim al măreţiei Şi steaguri, marşuri, soare, elanuri colective Ne mişcă-n largi coloane sub cerul nesfîrşit. Cînd pe egalul fluviu al masei noastre-apar Conducătorii noştri ca pe o punte mare, Ca valul forţa noastră renaşte ; Tresărire care ne umflă pieptul în aspră dăruire ; Sînt ei care hrăniră cu viaţa lor în fiare Această revoluţie căreia-i sînt zidari. Sînt ei care plătind-o cu sînge şi iubire Ni l-au cruţat pe-al nostru. Şi defilăm purtînd Simboluri de construcţii şi greul, tandrul val, Entuziasmul simplu, ne leagă mal de mal. — Aceasta-i viaţa noastră ! mi-ar place să cuvînt, Cunoaşteţi voi această înaltă înfrăţire ? Pe zumzetul acesta, pe care-l naşte-avîntul, Ah, cînd suna-va versul, splendidul gong de aur Care va bate-n artă, ogoare şi uzine, Şi vasele din porturi, luminile din mine întreagă viaţa noastră topită-n vast tezaur Cea mai de preţ monedă, îmbogăţind pămîntul. A TREIA LUNĂ A PRIMĂVERII* ) XVIII MARIN PREDA 1 omul de serviciu al Sfatului intră în h.Vn,, of - ' - 9'a-c-"u,UI ~ dnd - Să intre ! spuse P^M^t ca 11 C3Uta mistere * dumneavoas^ PÎnă afara, zise omul de serviciu cu un aer cu ca£fco"d- 9i omul de serviciu îi arătă ^ncade^emn de'lîngllnîrSe slălea S ^Şţ ^il/SLS înalt pe tpt^t ^ S' 2^7^ ?' ^ Ş< d^ Hui se ridică vesel, surîzînd şi se apropie. Plecat ş, aii încufafL?^" Am V6nit Să te Văd * *™ da< cheile. Aţi îl stelatept diXo^î cuT't ? P6 baiatul Sau de "măr si parcă îl resp^ea T n^uT™'StS iaLo,enffi'/V|mP ^ C,U palma dreaP{ă clipa aceea îi fu de-aiuns ca si n H?hPt P ta+talm S3U decît ° c,iPă. d*r său. J 3 53 auda bataia ^rtunoasă a inimii părintelui — Unde e mama ? îl întrebă. — Dar cu tine ce e ? zise tatăl — Am venit de la Reşiţa după cum vezi — ^arca era vorba să stai sase luni Am fost chemat la uzină' sîndu-se omueiurdts?rîLCueadu-l pT tovSsuí ?'"f P^^le. adre- Vale, eu am o şedinţă, că as veni cu tine ? 30353 Ia mne- Du"te cu el de U^^'S^^J^ZIm^T ?** sat ^ am daf lămurit... 3 aiC! nu sint ?edinte, m liniştea asta totul e *) Fragment dintr-un roman în pregătire. 14 — Ba, tocmai că liniştea asta ţi-astupă urechile şi la un moment dat nu mai gîndeşti nimic, răspunse tatăl grăbit să se întoarcă în biroul său, unde celor cinci membri ai comitetului de iniţiativă li se vedeau capetele uitiîndu-se curioşi pe fereastră. Du-te Vale, du-te şi te odihneşte. Cu ce-ai venit ? — Cu autobuzul. — Şi de la Reşiţa cînd ai venit ? — De la Reşiţa ? Alaltăieri. — Alaltăieri ? ! Şi unde ai dormit ? —• Ce-ţi pasă ! răspunse tînărul şi îi întoarse tatălui său spatele, evitînd să-şi arate în clipa aceea faţa. Omul de serviciu o luă înainte. Preşedintele locuia nu departe de Sfat în casa fostului director al şcolii primare. ■— Vasăzică, nu eşti deloc conservatoare, mamă, a fost dea [uns ca tata să fie trimis într-un sat şi te-ai şi făcut ţărancă ! exclamă tînărul zece minute mai tîrziu aplecîndu-se în faţa mamei, sărutîndu-i mîna şi lăsîn-du-se apoi îmbrăţişat de ea. Ia uite cum te-a înegrit soarele ! Ai de gînd să stai cu tata chiar şi acuma, după ce am venit eu ? continuă tînărul cu o falsă gelozie. Nu-mi rămîne atunci decît să mă însor cît mai curînd, nu-i aşa, mamă ? Mama îl privi în tăcere severă, se făcu că n-a auzit nimic din tot ceea ce îndrugase el mai înainte şi începu să-1 întrebe la fel ca şi tatăl, ce e cu el şi de ce s-a întors mai cunînd decît trebuia. Apoi întinse masa în pridvorul ţărănesc şi îi dădu să mănînce. — Arăţi bine, Vale, eşti sănătos, nu ţi s-a întîmplat nimic rău ? ■— Nimic, mamă. — Nu stii nimic de Anghel, nu-i asa ? — Nu. ' Mama îi spuse în puţine cuvinte, cum avea obiceiul, tot ceea ce i se întîmplase fratelui său mai mare în ultimele luni şi Vale încetă să mai mănînce. îşi privi mama. Liniştea severă a chipului ei îi'sugera că toată această istorie tristă cu fratele lui mai mare a fost de mult împinsă în conştiinţa mamei pe făgaşul cuvenit. Care era acel făgaş ? Familia era compusă din tată, mamă şi trei copii. Unul din membrii familiei se acoperise de ruşine. Trebuia ca fiecare, fără să exagereze, să-şi descopere partea lui de vină în această prăbuşire şi să-şi dea seama de toate consecinţele. Tatăl se chinuise destul înainte cu această istorie pentru ca acum să fie scutit de vinovăţie, mama, fără să fi făcut atîta zgomot ca tatăl, suferise poate mai mult decît el, Constanţa era bolnavă, ea însăşi încolţită de propriile ei greşeli. Dar el, Vale ? Cum se purtase el cu fratele său mai mare în acest an atît de bogat în evenimente ? — Anghel e vinovat, rosti el sumbru şi parcă împotrivindu-se cuiva. Mama nu zise nimic. — Anghel totdeauna m-a tratat de sus şi nu e în firea mea să lupt cu trufia agresivă, continuă el în acelaşi iei. Cînd această trufie se instalează în familie sau în cei care îmi sînt apropiaţi, eu mă retrag. Dacă o în-tîlnesc la uzină, acolo capătă a'ltă denumire şi acolo nu numai că nu mă retrag, dar fac parte dintre cei puţini care o atacă şi o înving. In familie însă îmi rezerv dreptul să mă retrag, sînt de fapt mai dur decît s-ar părea. De ce adică fratele meu să fie trufaş cu mine ? De ce vărul meu să vie şi 15 să turbure relaţiile dintre mine şi fata la care ţin eînd există în afară destule perechi de îndrăgostiţi unde să se vîre pe fir şi să turbure apele ? Asta e un fenomen de degradare pe care eu, în familie, nu-1 admit, exclamă tînărul cu o voce intensă. Şi dacă şi familia ar fi din întîmplare asemeni lui Gaby; sau Anghel, m-aş retrage şi din familie. Se făcu tăcere şi în această tăcere mama şopti: — Mănîncă, Vale ! . Asta însemna : ai dreptate Vale ! Chipul tînărului se aburi de acea: iradiaţie particulară şi dramatică a vieţii sale lăuntrice care îl făcea afît de atrăgător, zîmbi brusc întorcîndu-şi privirea asupra mamei şi se scuză : — Iartă-mă că vorbesc aşa, zise, m-aş simţi ruşinat şi 'aş fi foarte îngrijorat de forţele mele sufleteşti auzindu-mă proclamînd cu atî'ta energie asemenea principii dacă n-aş fi foarte lucid cu mine însumi, dar nu mă înşel deloc cînd îmi spun că' mai bine aş muri decît să fac o mîrşăvie prietenului sau fratelui. Oamenii care calcă în picioare aceste sentimente îşi închipuiesc. şi se şi cred oameni puternici — aşa arătau Gaby şi Anghel cînd le era bine —- în realitate aşa zisa lor putere nu e lăuntrică ci stă pe umerii altora: căci găsesc ei oameni care îi admiră şi îi suportă fericiţi pe grumazul lor.. Spectacolul e greţos în societate şi deprimant în familie sau între prieteni. Eu însă mi-am s.pus din capul locului : de ce deprimant ? ! Jos mîna de pe-gîtul meu, care nu mai e mină nici de frate, nici de prieten, ci a devenit, labă ! Jos laba ! Iartă-mă, mamă, mie Anghel n-a reuşit să-mi facă nici-un-rău, dar asta nu e meritul lui, fiindcă dacă nu i-aş fi dat jos laba mi-ar fi făcut. Ţi-aminteşti cum era cît pe-aci să-1 convingă pe tata să nu mai mă lase la şcoală ? Dacă aş fi avut un tată mai slab, poţi să-ţi dai seama singură ce mi s-ar fi întîmplat. Acum e din nou tîmplar.' Să-i'fie de bine ! — Acolo unde munceşte acum fratele tău e un loc de cinste, zise-mama cu simplitate ca şi cînd n-ar fi înţeles deloc în ce consta ruşinea de-care se făcuse vinovat fiul ei mai mare. Mănîncă, Vale, şi ascultă acum să-ţi spun că Tanţa s-a făcut sănătoasă şi s-a îngrăşat. Era neschimbată, mama ! Prin aceste cuvinte ea dădea parcă de înţeles că nu-i plăcuse patima cu care vorbise fiul ei despre Anghel, ca si cînd prin aceasta Vale şi-ar fi luat asupra lui o parte din grija ei pentru destinul familiei. Cîteva clipe tînărul tăcu, şi cînd înţelese n-o contrariepe mama lui, părăsi subiectul. — Unde e acum Tanţa ? o întrebă. — E la Tuşnad, mai are cîteva zile si trebuie să se întoarcă Tu nu pleci nicăieri ? Fiul răspunse, uimind-o pe mama lui, că el nu pleacă nicăieri îi p ace atit de mult Bucureştiul că toată ziua o să se ducă la ştrand o să se plimbe prin parcuri şi o să meargă la cinematograf. Ii spuse apo'i pentru ce a fost chemat de la Reşiţa. — Vreau să mă înscriu în partid, mamă. Comitetul de partid a cerut sa ma întorc. Mi-am dat adeziunea şi mi s-a comunicat că peste o-saptainiină, joia viitoare la ora cinci după amiază, dacă vreai să stii seva pune la ordinea de zi primirea mea în partid. Trebuie să mai ştii céva voi face un stagiu de candidat ca intelectual, la categoria asta si nu la" categoria „muncitorii". Ştiai de chestia asta pînă acum ? — Nu, — zise mama. — Ei, afl-o de la mine ! • 16 Un ceas mai tîrziu veni şi tatăl. — Arăţi bine, tată, îl întîmpină fiul văzîndu-1 cum deschide şi închide cu vioiciune poarta ţărănească de la drum. Văd eu că vă merge bine aici, mîncaţi pastrama de viţel şi beţi vin storcoşit direct din strugurii lui. Cînd veneam spre Sfat un ţăran m-a strigat d'intr-o curte : „vino încoace, măi tovarăşe, să bei must". Vale stătu cu părinţii săi doar pînă a doua zi dimineaţa, cînd luă autobuzul şi se întoarse la Bucureşti. Tatăl său se supără cu atît mai mult cu cît acasă la Bucureşti n-avea cine să-i gătească. — Ce-ai să faci ? O să cheltuieşti bani să mănînci la restaurant ? îl întrebă. — Ce-ţi pasă, repetă tînărul acest răspuns care 'îl făcu pe tatăl său să ridice din umeri şi mai supărat. Nu-i păsa, bine înţeles, dar el, Vale, nu socotea că ar fi fost cazul, după ce nu se mai văzuseră aproape patru luni, să stea măcar două trei zile cu părinţii ? Unde se grăbea aşa ?! XIX V ale nu se grăbea nicăieri, avea însă nevoie de singurătate. Se îngrămădeau asupra vieţii lui evenimente mari însoţite de bucurii aproape copleşitoare şi tînărul simţea nevoia să mediteze asupra lor. „Cum să fac eu, se întreba Vale, să-i inspir -pictorului Manea aceeaşi intensă curiozitate pentru viaţa mea, cum îmi inspiră el mie pentru a lui ? Cum s-o fac eu pe Anda să' simtă că şi eu tremur în faţa ei de o emoţie căreia nu-i găsesc un nume la fel cum tremura ea în faţa mea ?" Şi oprindu-se asupra evenimentului care urma să aibă loc săptămîna viitoare în organizaţia dé bază a uzinei, meditaţia tînărului se adîncea împrăştiindu-se într-o lucida reverie. „Cum să fac eu, se întreba, să transform în acţiuni concrete idealurile mele şi ale partidului meu ? Ce-ar fi de făcut ca întreaga noastră generaţie — această primă generaţie care s-a format pe ruinele celui de-al doilea război mondial şi care-a beneficiat din plin de cucerirea punten i de către partid — ce-ar fi de făcut ca această generaţie să determiné într-un fel hotărîtor şi memorabil istoria Romîniei ?" : ''■■• „Acţiuni uimitoare, expediţii îndrăzneţe, descoperiri şi invenţiunî, bolizi feerici încrucişîndu-se în spaţiu ca o întruchipare a experienţelor şi căutărilor acestei generaţii cutezătoare, iată ceea ce ar fi de făcut. In mai puţin de zece ani tînăra noastră industrie va fi capabilă să transforme în' realitate rodul celei mai inspirate gîndiri, îşi spunea Vale mai'departe şi în imaginaţia sa se vedea jucînd în acest strălucit viitor un rol de al doilea ordin în ceea ce priveşte inspiraţia dar unul de prim ordin în ceea ce priveşte organizarea <şi conducerea practică a rodului inspiraţiei. Mîna care apăsa pe buton şi ochiul care urmărea cu înfrigurare acul ce indica soarta experienţei erau mîna şi ochiul său, avînd la dreapta şi la stînga pe inventatori. El era realizatorul, omul inspiraţiei practice de lungă durată, în stare să urmărească realizarea unui proiect o viaţă întreagă (Trebuia negreşit sâ-i caute pe aceşti inventatori care parcă se ascundeau, să-i descopere în cotloanele lor şi să le spună : „îndrăzniţi, fiţi gata să ieşiţi la lumină, eu, Vale, şi cu oţelarii mei vă pregătim baza tehnico-materială"). 2 — Viaţa romînească nr. 6 17 In aceste zile îi arătă Vale, iubitei lui, casa părintească. Trupul subţirel al fetei trecu cu sfială dintr-o odaie în alta, şi în timp ce ea tăcea şi se uita avînd în privirea ochilor ei albaştri o uimire calmă şi fără obiect, tînărul îi arăta cotloanele copilăriei şi îi vorbea fără melancolie, aşa cum vorbeşti despre lucruri întîmplate ieri, despre sora şi fratele său mai mare, care unde a dormit, în care anume dintre paturi s-au zbenguit, unde stătea Constanţa cînd mînca bătaie, unde stătea el şi se uita la ea, simţind aproape ca şi ea loviturile primite. — Parcă mă bătea şi pe mine, declară el prinzînd-o pe fată de braţ ca şi cînd ar fi vrut să-i transmită şi ei brusc acelaş sentiment de solidaritate pe care îl simţise el pentru sora lui. Uite, aici mă piteam eu cu Tanţa iarna cînd am început să învăţăm amîndoi pentru liceu în particular, îi arătă apoi o încăpere fără geamuri, un fel de cămară aşezată între sufragerie şi bucătărie. Pe mine mă învăţa ea şi mă învăţa bine, dar pentru ea învăţa prost, cînd începea să citească singură adormea cu capul pe carte. In anul ăla n-a mai putut trece examenele şi tata şi nenea Anghel n-au mai lăsat-o să înveţe. La măsuţa asta, continuă Vale punînd mîna pe o masă mică vîrîtă în colţul sufrageriei, ne călca mama rufele, era o ciudăţenie a ei, cît am fost mici numai pe ea călca, cu toate că ea însăşi recunoştea şi profera blesteme cînd i se încurcau rufele în mină, că masa e prea mică. Şi acum mai calcă din cînd în cînd la ea şi tata se supără de fiecare dată : „Floricel, zice, treci la o parte de-acolo pînă nu pun mîna pe topor şi transform masa aia în lemn de foc !" După aceia ieşiră pe verandă şi Vale îi arătă casele învecinate cu a lor. In spate, spuse el, stătea un funcţionar de manutanţă despre care el, Vale, nu-şi amintea familia lor să fi primit sau să Ie fi întors vre-o dată vre-o vizită, deşi funcţionarul era un om cumsecade. Avea un băiat care era scriitor sau ziarist, ceva de acest gen, un ins foarte blond, foarte timid şi foarte bun, ca şi tatăl său. Păcat că în '41 i-a plăcut şi lui cămaşa verde — aşa blond şi-bun cum era — şi din pricina asta acuma nu mai e nici scriitor nici ziarist, lucrează undeva la un trust de construcţii, s-a calificat planificator. — îl salută pe tata într-un fel exagerat fiindcă în '41 se spune că ar fi zis despre noi că „ne arată el", continuă Vale. Ce să ne arate şi pentru ce, inta, mai apucat să pună în practică. Vecinii îi spun „planificator propriu zis". — De ce ? întrebă fata veselă. — Nu ştiu, se spune că l-ar fi văzut cineva plimbîndu-se şi conver-sînd cu o femeie: „Ce profesiune aveţi ?" 1-a întrebat femeia. „Planificator". „Propriu zis?" „Propriu zis. Dar dumneavoastră?". „Casieriţă". „Propriu zisă ?". „Propriu zisă !" Vizavi stătea domnul Popescu, „consum alimentar", continuă Vale arătînd cu mîna. Eu îi spuneam aşa, avea o prăvălioară pe care scria „consum alimentar", vindea scobitori, boia şi „castraveciori deli-cioşi", a dispărut, a vîndut casa şi nimeni nu ştie unde a pierit. Avea domnul Popescu o fată cu care nenea Anghel ar îi fost cît pe-aci să se însoare dacă nu şi-ar fi dat seama la timp că domnişoara Popescu „n-avea origine". Iar în faţa noastră cine crezi că stă ? ! Ia spune-mi ? — Nu ştiu, Vale ! răspunse fata zîmbind. — In faţa noastră stă nea Stancu Tumbea, maistru sudor la I.T.B. şi deputat raional, iar vizavi de el nea Niculaie Chiriţă, zis „goana după 18 aur". O să-i cunoşti! zise tînărul, sînt de-o generaţie cu tata, e o distracţie ! Fata se îmbujora şi îşi plecă blondul şi buclatul ei cap, era pentru în-tîia oară că iubitul ei făcea această aluzie la căsătorie. „O să-i cunoşti !" asta însemna că se va muta la el, cu alte cuvinte că se vor căsători. — De ce îi zice „goana după aur" ? întrebă ea fără să-şi ridice privirea şi Vale începu să-i istorisească cu însufleţire despre ce era vorba. Niculae Chiriţă era tîmplar, dar din cînd în cînd mai lucra şi particular în asociaţie cu un altul, care avea atelier acasă. într-o zi inginerul-şef al secţiei de a justa j trecuse prin secţia lor şi i se adresase în treacăt: „Tovarăşe Chiriţă, zice, nu cunoşti un tîmplar care să-mi facă nişte rafturi ? M-am mutat de curînd într-un apartament mai mare şi aş vrea să-mi mai fac nişte rafturi pentru cărţi." „Vă fac eu, tovarăşe inginer", a zis nea Chiriţă. „Păi ai material ?" zice inginerul. „Găsesc eu, zice nea Chiriţă. Daţi-mi adresa să viu să văd unde vreţi să faceţi rafturile şi vi le fac". Inginerul îi dă adresa şi nea Chiriţă vine la el acasă. Inginerul nici el nu-şi cunoştea bine apartamentul, nici nu se mutase cu familia, parchetul era încă plin de moloz şi geamurile murdare. In timp ce nea Chiriţă măsura pereţii să-şi dea seama de dimensiunile necesare rafturilor, inginerul controla dulapurile în perete să vadă dacă nu aveau nevoie de mici reparaţii sau adăugiri. Aveau, era crăpat ici colo placajul şi lipseau barele de care se agăţau hainele. Nea Chiriţă intră în dulap şi tot cercetînd placajul, deodată exclamă : „dar aici ce e, tovarăşe inginer ?" Era o casă de bani ascunsă şi încuiată sub placajul spart. Nea Chiriţă a rămas buimăcit şi, după cum povestea el însuşi în clipa aceea şi-a amintit de un caz asemănător cu un alt tîmplar care a găsit în podul unei case, tot aşa, o casetă plină cu cocoşei. Istoria aceea era adevărată, cunoştea pe tîmplar, care era acum la puşcărie, pentru că după ce o ţinuse numai în chefuri şi în curvăsărie timp de aproape un an de zile nevastă-sa nu mai putuse răbda, se încurcase şi ea cu unul şi îl trădase pe bărbat la miliţie, arătînd şi locul unde îşi ţinea el ascunşi cocoşeii. „Ăla n-a. avut cap, a gîndit nea Chiriţă uitîndu-s'e la casa de bani cu fruntea brobonată de sudoare. De ce trebuie să te apuci de chefuri şi de curvăsării ? Pui frumos banii într-o oală, vîri oala să nu ştie nimeni de ea, — nici nevasta — şi încetul cu încetul, pîş, pîş, schimbi aurul şi îţi vezi de treabă, trăieşti bine... Da, dar ce-i fac cu inginerul ?!" s-a întrebat nea Chiriţă ui-tîndu-se pieziş, cu uneltele în mînă la inginer. „Ce să fac, doar n-o.să-1 omor, a hotă rit el, împărţim pe din două şi gata socoteala !" S-a întors acasă şi a venit repede cu o daltă, cu un ciocan greu şi pentru orice eventualitate, cu o bormaşină de mînă. între >timp inginerul încercase să spargă singur misterioasa cassă, gîfîia istovit cu cămaşa leoarcă de sudoare. „Trebuie s-o luăm sistematic, tovarăşe inginer, a spus nea Chintă, ce-aţi făcut dumneavoastră aici nici în două săptămîni n-o spărgeţi. Ne trebuie un bec să văd unde pun dalta". A coborît inginerul jos la Ferometal şi a cumpărat aşa : un bec, un fasung, zece metri de fir, un ştecher si izolir-band. Lucrau în tăcere şi nea Chiriţă lovea în daltă cît mai rar cu putinţă, să nu alarmeze vecinii. Unsprezece ceasuri au muncit pînă au spart cassa, se făcuse ora trei noaptea, erau a.mîndoi însetaţi şi flămînzi. S-au dus în bucătărie şi au băut apă pînă s-au umflat iar nea Chiriţă s-a întors pe urmă acasă. Nu găsiseră nimic, dar nea Chiriţă era vesel : „Ce şă-i faci, aşa e goana după aur", încheiase el povestind aventura. Acuma însă nu prea îi mai convenea să i se amintească întîmplarea chiar în toate amănuntele ei, şi 2* 19 considera ca ne]Liste intenţiile lui de atunci de a se abate de la legea circulaţiei aurului. — Să-ţi spun acum cum s-a certat odată tata cu nea Stancu Tumbea, înainte ca nea Stancu să fie ales deputat raional... Dar Vale se opri din povestit observînd expresia aparte de pe chipul iubitei lui : ea îl asculta, dar nu-1 auzea, pierdută într-o reverie curioasă, parcă străină şi mult îndepărtată de clipa de îaţă. Cu toate acestea expresia de pe chipul ei arăta că în ciudata ei călătorie ea 'îl luase de mult de-acolo, de pe veranda casei părinteşti. Despre ce vorbea el şi încotro zbura ea ? Vale se simţi mic şi terestru cu nea Chiriţă al lui, cu goana lui după aur şi starea de beţie în care căzuse iubita lui îl nedumeri şi parcă îl şi supără. Deodată însă îşi dădu seama că o ceruse în căsătorie. încetul cu încetul, începu să înţeleagă că un eveniment mare al vieţii lui s-a şi produs luîndu-1 parcă fără veste, şi că acest eveniment este cauza directă a fericirii în care plutea fiinţa aceia subţirică şi blondă de lîngă e'l cu fruntea ei mică şi bombată răzimată de umărul lui. „Trebuie să-i spun mamei ? se întrebă. Desigur, trebuie să le vorbesc părinţilor mei despre ea şi să le-o prezint. Dar părinţii ei îmi sînt complect necunoscuţi ! se miră Vale, trebuie să-i spun să-i cheme într-o zi din provincie să-i văd şi eu la îaţă. Tatăl ei e profesor în Ploieşti, dar ce fel de profesor, am uitat, nu trebuie s-o întreb acum, o jignesc". Trecură minute lungi şi pînă la urmă Vale trebui s-o turbure pe iubita lui şoptindu-i să se ridice. îi şopti cu toată grija de care era în stare, adăugind printre cuvinte denumiri pe care rostindu-le se îmbăta el însuşi cu ele : — Ridică-te, Anda, sus mititico, ne vede lumea aşa topiţi şi o să rîdă de noi. Haide trestioara mea, sus. Şi cum ea deschise ochii şi îl contemplă tăcută de pe braţul lui cu privirea ei albastră, adăugă uimit şi înfiorat: floarea mea de cicoare ! şi nu-i mai spuse nimic, o apucă de mijloc şi ridi-cîndu-se o săltă pe braţe şi o duse în casă. XX Primirea în partid îi pricinui însă lui Vale o emoţie încordată şi de lungă durată, care, spre uimirea lui, se transformă după aceea într-un sentiment nou şi neaşteptat schimbîndu--i pentru totdeauna întreg felul de a gîndi şi simţi. Evenimentul fu precedat de o şedinţă a organizaţiei UTM, în care se discută ceremonios „plecarea" sa. „Merită Tovarăşul Sterian să treacă din rîndul utemiştilor în rîndul candidaţilor de partid ?" Aceasta fu întrebarea esenţială şi toată organizaţia ridică braţele votînd afirmativ : merită ! merită ! Asta, bineînţeles, nu însemna că de-aici înainte tovarăşul Vale Sterian se va desinteresa de „Brigada tineretului", adăugă tînărul Sava, iar Vale luă cuvîntul şi în răstimpul său dezvoltă ideea;, că dimpotrivă, se va simţi de-aici înainte dator să activeze şi mai mult, avînd o răspundere sporită. Tinerii oţelari se răsuciră pe scaune şi îl priviră cu simpatie şi încredere. Se bucurau că şeful brigăzii lor de tineret va căpăta o autoritate mai mare şi că astfel va putea el în viitor să discute cu şeful aprovizionării sau cu inginerul-şef al uzinei, sau cu şeful cadrelor, tovarăşul Mînăfoaie, care în timpul cît Sterian lipsise încercase nu odată să transfere oamenii din „Brigada tineretului" la cuptorul lui Pipotă Gheorghe. 20 A treia zi Vale se prezentă la şedinţa organizaţiei de bază PMR a oţelăriei, emoţionat într-un fel inexplicabil —• în sinea lui se simţea liniştit — şi pipăindu-şi mereu, necontrolat, discursul său scris, conţinînd autobiografia. Primirea sa în rîndul candidaţilor de partid fusese trecută chiar la punctul unu al ordinei de zi, şi Vale tresări cu putere cînd îşi auzi numele, ca şi cînd ar fi fost prins nepregătit; timp de cîteva clipe uită că avea autobiografia în buzunar. Se uita cu încredere la prezidiu şi aştepta. Avea sentimentul că acum, după ce numele său fusese pronunţat urma ca el să îndeplinească un anume ritual, neliniştit însă că nu cunoştea acel ritual Se lăsă o tăcere de cîteva clipe, timp în care secretarul organizaţiei, un oţelar pe care Vale îl cunoştea, dar care acum îi apărea în altă lumină, sever şi avînd într-un fel natural o netedă conştiinţă de sine. şi de funcţia pe care o îndeplinea, se consulta în şoaptă cu membrii biroului. Fără să fi observat cum se întîmplase faptul, Vale băgă de seamă cu un soi de jenă care îl stingherea foarte tare că la dreapta lui pe scaun se aşezase tovarăşul Mînăfoaie, şeful cadrelor, iar în spatele său tovarăşul Donath, directorul uzinelor. Ce căutau ei acolo ? Făceau parte din organizaţia de bază S.M. ? ,,Ei, ce se mai aştepta ? De ce nu începea şedinţa?" se întrebă Vale pentru care clipele acestea dinaintea începerii unei şedinţe, fără ca el să-şi dea seama, se dilatau şi căpătau o lungime curioasă. A, da, iată de ce nu începea şedinţa, uşa se mai deschidea încă şi mai apărea cîte-un întîrziat. Secretarul organizaţiei se ridică în picioare şi rosti : — Tovarăşi, dacă are cineva ceva de spus în legătură cu ordinea de zi. Vale răsuflă uşurat şi încordarea sa mai slăbi. Era aproape la fel ca în şedinţele U.T.M. Pentru ce trebuia să stea aşa încordat ? — Pregăteşte-te, îi şopti directorul din spate, cu o voce protectoare, iar tovarăşul Mînăfoaie se aplecă afabil şi îi apucă palma strîngîndu-i-o cu putere. Avea o mînă vînjoasă şi fierbinte, tovarăşul Mînăfoaie şi Vale avu pentru eH, în clipa aceea un sentiment viu şi parcă frăţesc de neaşteptată simpatie. Oţelarii se căutau prin buzunare după ţigări, erau aproape toţi îmbrăcaţi în hainele lor de oraş, bărbieriţi, solemni şi unii dintre ei cu cra-văţile la gît. Şedinţa se ţinea într-o sală a clubului, la etaj, şi prin ferestrele larg deschise se vedeau salcîmii de pe drum cu coroanele lor tăiate în formă de măciulii uriaşe. In după amiaza aceea de început de toamnă bătea un vînt uşor umilind perdelele încăperii şi aducînd uneori înăuntru ciripitul gălăgios al stolurilor de vrăbii care populau salcîmii. — Tovarăşi, reluă secretarul organizaţiei după ce aşteptase în picioare cîtva timp, neexistîncl nici-o obiecţie cu privire la ordinea de zi, trecem la lucrările noastre şi începem cu punctul unu al ordinei de zi. Avem înscrisă chestiunea primirii tovarăşului Valeriu Sterian în rîndul candidaţilor de partid. Ştiţi cu toţi, tovarăşi, continuă secretarul, că partidul nostru a hotărît să ridice restricţia cu privire la primirea de noi membri de partid, hotărîre care a funcţionat cîţiva ani şi în care timp partidul, prin subcomisiile de verificare, a întreprins o serioasă verificare a tuturor membrilor de partid. Acum Comitetul Central a socotit că a venit timpul să fie din nou primiţi în partid acei tovarăşi care au dovedit prin întreaga lor activitate că sînt devotaţi cauzei socialismului. Să-1 ascultăm pe tovarăşul Sterian Valeriu, prezent aci în mijlocul nostru, să ne spună el pentru ce 21 vrea să se înscrie în partid. E o întrebare pe care i-o punem în numele organizaţiei şi la care tovarăşul Sterian ne va răspunde. Secretarul organizaţiei nu mai zise nimic, se uită la dreapta şi la stînga adresîndu-se fără cuvinte membrilor biroului şi cum aceştia dădură din cap că e suficient şi clar ceea ce s-a spus, secretarul întinse mîna spre tînărul candidat şi făcu un gest elocvent : are cuvîntul. — Tovarăşi, începu Vale ridicîndu-se liniştit de la locul său, aş vrea să-mi permiteţi ca la întrebarea pe care mi-o puneţi să răspund printr-o frază simplă. Am însă sentimentul că dacă aş rosti pur şi simplu această frază, ea ar suna nejustificat din partea mea şi de aceea rog pe tovarăşi să-mi acorde cîtva timp atenţia pentru a explica şi a arăta motivele profunde pentru care mă aflu aci în faţa dumneavoastră cu dorinţa de a ii primit în rîndurile partidului. întreaga organizaţie parcă tresări şi mulţi, chiar şi cei care îl cunoşteau de mult pe tînăr, se uitară la el scrutători şi surprinşi, ca şi cum abia acum l-ar fi văzut şi auzit pentru întîia oară. Ei erau obişnuiţi cu ei înşişi şi se cunoşteau de multă vreme, ştiau foarte bine care şi ce e în stare să facă în activitatea practică a organizaţiei. Se aflau în partid pentru motive simple şi fireşti, era partidul lor muncitoresc care acţiona şi făcea să devină realităţi idealuri vechi ale clasei muncitoare. Realizările obţinute pînă în clipa de faţă, distribuite pe cap de om erau mari, dar încă departe de a da o idee cu totul concretă despre epoca viitoare. Iată însă că în organizaţie apărea un om tînăr, a! cărui timbru suna turburător, şi care declara că avea motive profunde să intre în partid. Ce fel de motive ?! Oare nu aceleaşi ca şi ale lor ?! Se răsuciră pe scaune cuprinşi de o intensă curiozitate şi îl contemplara minute lungi. Tînărul, jgnorînd ceea ce scrisese pe hîrtie, vorbea liber în faţa lor. Ce curios lucru, tot ceea ce spunea el dezvăluia încetul cu încetul aceleaşi motive simple şi fireşti care îi îndemnaseră şi pe ei cu ani în urmă să se înscrie în partid : dorinţa de a schimba din temelii viaţa întregii societăţi romî-neşti prin doborîrea pentru totdeauna a dominaţiei de clasă a burgheziei, dar dorinţa tînărului avea accente parcă deosebite de ale lor şi parcă un farmec aparte. El era mai emoţionat decît fuseseră ei odinioară, glasul lui era mai turburat şi privirea lui mai strălucitoare. Deşi mai tînăr şi mai puţin experimentat decît ei, el părea să ştie parcă de pe acum mai multe decît ei. Iar cel mai ciudat din toate era că el se adresa totuşi lor cu o de-săvîrşită încredere că lucrurile stăteau tocmai pe dos, că adică ei şi nu eî erau aceia care ştiau mai multe despre toate şi de la care cu timpul avea să înveţe sporindu-şi experienţa. Acesta era chiar motivul profund pentru care vroia să fie admis în rîndurile partidului. Candidatul se opri. Spusese totul, cine era el, cine erau părinţii săi, cum învăţase, cum crescuse şi ce idealuri îl stăpîneau. Secretarul organizaţiei se ridică : — Tovarăşi, dacă sînt întrebări. Desigur, se ridicară îndată sumedenie de mîini şi Vale se uită liniştit la aceste braţe care aveau de gînd să-1 sondeze încă şi mai profund decît o făcuse el însuşi. Dar nu erau decît întrebări binevoitoare, care mărturiseau mai degrabă simpatia şi încrederea decît contrariul lor. Cine îl ajutase să înveţe liceul în particular în acei ani apăsători pentru familiile muncitoreşti? — Sora mea ! răspunse Vale. 22 — Ce era sora dumitale pe vremea aceea ? — Tehniciană la ateliere, răspunse Vale, şi dădu toate explicaţiile cu privire la familia lui ; cum Constanţa, la rîndul ei, fusese ajutată de Veronica, soţia unchiului său. — Cu ce se ocupa unchiul ? fu întrebat. — Era, ca şi tatăl meu, muncitor la Ateliere. — De unde avea soţia lui bani ? De unde avusese tatăl la rîndul său bani de îşi ridicase casa ? Pînă la ce dată fuseseră fraţii Sterian (tatăl şi unchiul) membri ai P.S.D. ? Cîţi ani avea candidatul în 1941 ? (anul rebeliunii legionare). — In 1941 aveam paisprezece ani, răspunse Vale. După acest răspuns întrebările se opriră şi urmară luările de cuvînt care toate fură scurte şi în favoarea candidatului. Cel care vorbi mai convingător şi mai avîntat decît toţi fu tovarăşul Mînăfoaie, care sublinie pe larg lucrurile ştiute de toată lumea : cum organizase candidatul producţia la cuptorul 1, cum făcuse fruntaşă pe capitală „Brigada tineretului", cum plecase apoi la Reşiţa în schimb de experienţă, etc. — Tovarăşi, cine este pentru primirea tovarăşului Sterian Valeriu în rîndurile candidaţilor de partid, zise apoi secretarul, ridicîndu-se. Punem la vot. Cine este pentru ? Din nou clipa care urmă după această întrebare se dilată nemăsurat pentru Vale şi inima îi zvîcni văzînd tăcerea şi nemişcarea care i se păru că se aşterne ca o lespede peste întreaga adunare. In clipa următoare însă toate mîinile se ridicară în sus şi rămaseră astfel un timp care de asemenea i se păru tînărului nemăsurat de lung. — Mulţumesc, tovarăşi, declară secretarul. Prin unanimitate de voturi tovarăşul Vale Sterian este ales candidat de partid cu începere de astăzi. Timp de un an de zile, cît va dura candidatura sa, tovarăşul Sterian are dreptul să ia parte la toate şedinţele organizaţiei cu vot consultativ. II felicităm şi îi urăm succes cu ocazia alegerii lui în rîndurile candidaţilor de partid. Urmă o pauză de un sfert de oră. Vale primi felicitări de la aproape toţi oţelarii. Membrii de partid mai în vîrstă îi zîmbeau şi îl priveau cu nostalgie declarîndu-i prin exclamaţii eliptice că ce n-ar da şi ei să mai fie tineri, să poată şi ei să înveţe cum a învăţat el şi să se înscrie apoi în partid cu forţele intacte, la vîrsta numai de douăzeci şi cinci de anişori. Directorul Donath stătea mereu lîngă el, cu un zîmbet optimist înţepenit pe figură. Coborîră la Bufet şi după un sfert de oră şedinţa se reluă. In zilele care urmară se produse apoi în psihologia tînărului acea schimbare care îi modifică într-un fel neaşteptat modul de a gîndi şi de a simţi. Era acelaşi de mai înainte, dar în universul său intim pătrunsese ideea că tot ceea ce constituia forul său lăuntric trebuia de-aici înainte să fie gata să răspundă la toate acţiunile la care avea să fie chemat de partid. Iar ideea aceasta ţinea în el, trează, o statornică bucurie. 23 trandafiri PALETA MEA MAR'A BANUS aleta mea săracă vi se pare l^*™* Zac U veac? Şi verile ^ ZZflttimpUlhărăzit^Porce Mirare *' Z°? ^ ""' ''«/»*»«/. mirare e ca pensula se-ntoarce Mereulat^ndafiru.nsîngeraT? APUSUL LUMII >-a apusul lumii o cetate 1 tin''}. >"<*>"> ?i hîntuit TăTuTpZ slTi feristă- Fe™°«>, Porii. Şt umbre lungi sub zid. ţar intre cate, vătăseii morţii tN PUNĂ NOAPTE 24 Atunci şi-acolo se născură zorii : Petale, flăcări, ciripit pe ram, Şi-n raze, sus, pe schele, muncitorii... în ochii comuniştilor priveam. SCHELE li-acum, cînd schelele din vis coboară IŞi se înalţă-ntr-un văzduh real, _Cmd trandafirii se aprind afară, Din vis ieşiţi, ca Dragostea din val, Cînd ştiu şi simt că-n hrube mai încearcă Bătrîna ciumă noul ei sabat, Mirare e că pensula se-ncarcă De roz candid, de sînge-ntunecat ? VERDE SI AZUR li totuşi, uite, am găsit în mine \Şi verde şi azur, ca să-nlregesc _\Fundalul pînzei : arbori, cer, coline, Decor blajin profilului dantesc. Decor minuscul, fiece nervură A frunzei tale, să se vadă clar Că te-am spălat de mîzgă şi de zgură Şi te-am pictat cu gest pios şi rar. ALBE iar ce sclipeşte alb între frunzare ? \Par cuburi mici de zahăr. — Eu le-am pus, _] Să fie fabrici, case şi coşare, Văzute-aşa, din cîntec şi de sus. Că ele-s altfel, ştiu — sînt mari, puzderii, Şi se înalţă-ntr-un văzduh real, Ca trandafiri făgăduind, durerii, Ca forme ivorii ieşind din val. 25 GEOMETRIC s 5i Zo£ Ca el ej'rof / mm zid şi pom şi-ntîiul drum S«>nu a re casa fermecat ă : Şl 8eam * h°rn *™ rotogol de fum! din .copiii cartierului* FATA GRIVITEI ^ccronz theodorescu tezătoare literară. mM^'n- Tk' Tbrit de"*n Sînd Uintr-Un aU tarîm fingur strălucea în seară Drumul robilor pe cer. C^iştji ! Greu luptară. Kobu drumului de fier. Pe locomotivă. Mi-l amintesc _ cînd *t„i PT îndepăr^U' ţ1^ slavă vieţii neînvinse -VlU]U de ea, bătrîn şi orb. Văpaie vie-acum, e-n noi - Vin Griviţa de altădată — Al f acarilor roş şuvoi 'l s'mta ^tră neuitată *) Tg- Jiu J943. 28 d1ntr.un caiet-) VICTOR EFTIMIU AutT P U! ° arului freză ****** gUtn°:mar^nl şi complicii ' c» Piki vtiZ\ytrapa*lîcurile cuca asum ca sinteză. tTuTon VÎrCOlaCU> ***** nslmd ale surghiunului delicii. S TrepMu^t' d°Uă mat PntemP;dTjri7 Sa 7 f™* : Prielnice destine ' un delega t îmi spunea... DIMOS RENDIS \n delegat îmi spunea „Aici, e sala Congreselor'1 iar eu am înţeles : Aminteşte-ţi ! Aminteşte-ţi de coridoarele lungi, nesătule, ale Doftanei ; de umezeala şi de cimentul asasin din celule. Adu-ţi aminte. îmi mai spunea : — „Intrarea e prin poarta Palatului" iar eu am înţeles : — Aminteşte-ţi ! Aminteşte-ţi de tovarăşii care-au căzut, de lupta lor, nesfîrşită, ca să deschidă poarta Palatului ; de casele care s-au închis pentru ca această poartă să se deschidă. Adu-ţi aminte. ■— „Uite ce candelabre frumoase /" spunea — iar eu am înţeles : — Aminteşte-ţi ! Aminteşte-ţi de lampa lui Pintilie din care vedeam cum se desface o rază cu pilpîire timidă ; de întunericul care vopsea ferestrele noastre sărace. Adu-ţi aminte. Un delegat citea lozinca din sala Congreselor : — „Trăiască P.M.R. .'" iar eu am înţeles : — Aminteşte-ţi ! Aminteşte-ţi de aceste trei litere sfinte scrise noaptea, pe ziduri şi de manifeste trecînd din mînă-n mină. Adu-ţi aminte ! Mereu, glasul parcă-i ascult : — „Acum, suferinţele s-au sfîrşit" iar eu am înţeles : — Suflecă-ţi mînecile avem mult de muncit, foarte mult ! în romîneşte de Gheorghe Tomozei 29 din poem despre tinereţea noastră" LUMINA SI PUTt RE A GE^a naum &'ml'Jmina ţoapelor noastre - .. Bfi» zîmbetul trecui stravezu «* vi ~ _~s^o*ct, puterea nr Partidul. MOARTEA PARTIZANULUI 30 " ^ i-au .spus ■ \~ Sc°ajă-ie; a sosit ceasul U°^ns:^MCtfAmori Pe drum l-au spus: — Nici acum n-ar fi tirziu, dacă vorbeşti... El a răspuns: — Moarte călăilor! Apoi a văzut caseta întunecate, culcuşurile triste ale oamenilor, şi, Ungă el, groapa aşteptîndu-l tăcută. Lîngă groapă i-au spus : — Poate mai ai o ultimă dorinţă... El a răspunŞ: — Moarte călăilor! Apoi a văzut secunda fulgerătoare a gloanţelor a văzut cerul încîlcindu-se in aripile păsărilor, a văzut păianjenul morţii căutîndu-i ochii. Şi-a mai văzut, departe, către răsărit, întiia rază, roşie, a zorilor, invăluindu-l în lumina faldurilor ei. CLIPA ÎNDELUNG PREGĂTITĂ n locul creerilor, porunceau bocancii, în locul inimilor, zvîcneau căştile. Oamenii se prăbuşeau în ţarină, se prăbuşeau fără să ştie de ce, se prăbuşeau inutil şi greoi ca malurile surpate de ape, se prăbuşeau muşcînd ţărîna, căutînd poate în afundurile ei seva blestemelor din părinţi ; blestemul ciobanului împotriva lupilor, blestemul blestemelor, blestemul robului împotriva stăpînilor. In locul gurilor, răcneau rănite. Apoi, a sosit clipa îndelung pregătită. A fost o clipă de linişte, o clipă, doar cit s-au înfiorat macii pe cîmp ta adierea zorilor, o clipă, doar cit s-au încordat piepturile, o dipă, doar cit ne-am şters lacrimile, o clipă, doar cit ne-am ridicat frunţile, o clipă, doar cit ne-dm întors ţevile armelor, o clipă, doar cit s-a ivit in zare gigantica statură a Eliberatorului, o clipă, doar cit ne-am privit in ochi, o clipă, doar cit ne-am îmbrăţişat, şi chiotul tinereţii noastre chiotul luptei şi al bucuriei a răsunat din toate piepturile asupriţilor în neuitata zi de August 23. CUVINTELE DE AUR ^înt încă ochi, în lume, care privind poetica secundă din april, poetica secundă cînd pînă şi arborii fac dragoste, ar lăcrima, pe pajişte său în batistă, ar lăcrima de dragul frumuseţii, — dar nu a frumuseţii cicatricelor care brăzdează trunchiurile şi nici a frumuseţii rădăcinilor. Cu fulgerele miilor şi miilor de ochi ai tinereţii noastre cu toată ura, aspra ură pe care am păstrat-o aşa cum] alţii ar păstra un giuvaer, ne place să lovim retina acestor ochi de peşte mort acestor ochi rotunzi si nu prea inocenţi, deşi catifelaţi, acestor ochi cdre de-atunci, din vremea tinereţii noastre, păstrează-n ei mucegăitul peisaj al celeilalte părţi a baricadei. Cu toate glasurile tinereţii, de dragul frumuseţii cicatricelor care brăzdează trunchiurile, de dragul frumuseţii rădăcinilor, acum cînd noi, stăpîni pe arme şi unelte fortificăm imensa baricadă a demnităţii omeneşti, cu toate glasurile tinereţii ne ritmăm efortul şi toate glasurile tinereţii spun : „Contemporani ai bucuriei, noi "„am înălţat cuptoare pentru plinea tuturor, "„am aşternut paturi largi pentru grîne „şi am făcut să ţîşnească laptele negru al pămlntului, "jioi am croit albia fluviilor de fontă, „noi am străpuns munţii Bicazului „şi am multiplicat lumina". Contemporani ai bucuriei, cu toate glasurile tinereţii ne ritmăm efortul făcînd să ţilţiie deasupra noastră steagul cuvintelor cu sunete de vis in tinereţea noastră — interzise, cu toate 'glasurile tinereţii ne ritmăm efortul rostind solemn, la nesfirşit, cuvintele de aur: Pace, Comunism! 3 — Viaţa romînească nr. G 33 DRUMUL AŞTEPTĂRI! *) AIECU 1VAU GHIU A ""^.rt * p"~ văii, llngs b,„- â f, C = "'"ăcioase căhme'. rt„ ■ d'° toatt PSrfile PiairS „e„,â aL ' " i f0, ",ccaK î» zgură ,» ,! "™â 0 '"ta de Acol LIT"' AKl'eld01 C-F-*- C™ •«!, d= ^ oojşnuise să se srn^l ^ 1 Sc despărţeau în d-un *npca, ^"«^ă pe ociai si Jădit C/păstru ?i plugul CλP> * ea stătea trXrH0 k Vale ^ SSe^-t ^ to «un, era singură j'. hP , urniă P*^ se pierde,? Tn \ " ' Ia deaI> către ^ o lună, dtS d ' d^fng : bărb««l Ple a eX £ lunf d™lui. Dar ei era încărca "de ^ P°rfji P^vind "o^n PUtl'! oboiului şi . cea^dtLra^:-ă * d-::rrba a * p^ Ceaţa se des^^^ » dureroasa:"'"1 " ^o*'* Privirea F« * -anu, cu aceIa, ,1Ju JUmUU 3Ceea' -^ile lunecau 34 P"*aiire ,a Editura Tineretului. huruind unele după altele. Soldaţii hitlerişti şedeau ţepeni de-asupra, strînşi pachet, cu armele-n mîini şi feţele împietrite ; mergeau să omoare şi să fie omorîti ; aveau căştile turtite trase pe ochi ; mîinile încleştate pe arme şi armele 'uceau rece în mîinile lor aspre, clătinîndu-se în acelaşi ritm, o dată cu camionul si cu prelata de camuflaj strinsă deasupra. Unii cîntau, dar pe feţele lor nu se vedea nimic : erau la fel de goale şi cîntecul ieşea scrîşnit şi metalic ca un zăngănit de arme. Pe motociclete, pe-alături, zburau gradaţii cu mutre spălăcite, sătule. Tunuri grele se hurducau în urma camioanelor şi ţevile lungi ameninţau cerul. Totul era nesigur, încărcat de nelinişte. La picioarele ei, surpat între garduri, drumul se zvîrcolea ca o fiinţă strivită si femeia respira tot mai greu. Ţinea mîinile strînse la piept, faţa îngropată în podul palmelor şi ochii îi erau pustii. Privea totul în acelaşi fel intens şi dureros. Nu părea speriată. Mai curînd buimăcită de ce vedea, de maşinile acelea şi de tunurile care se legănau greoi, surpîndu-se la vale, maşini şi tunuri, unele după altele, maşini şi tunuri, maşini şi tunuri... La un moment dat tresări. Uşa casei se izbi de perete şi-n prag apăru bătrîna. - Hai, ţi-ajunge ! - spuse şi coborî în ogradă. Nora se desprinse de lîngă poartă. Avea faţa gravă, buzele strînse şi căutătura fixă. Trecu pe lîngă bătrînă şi o privi în aşa fel de parc-ar fi vrut s-o lovească cu ceva, dar nu făcu nimic, se uită doar o clipă la ea şi trecu mai departe. Bătrîna păru că nu observă nimic. Era mult prea bătrînă şi prea bolnavă, îmbolnăvită de plecarea băieţilor, ca să mai bage de seamă asta. Se lăsă la pămînt, cu picioarele sub ea, dinaintea hornoaicei şi umblînd cu mîinile pe lîngă gard, culese citeva găteje şi aţîţă focul. Avea trei feciori dar de mult era ca şi cum n-ar mai avea nici unul. Primul, Emil, plecase de cum împlinise douăzeci sau douăzeci şi unu de ani. Se-nrolase într-una din diviziile internaţionale şi plecase in Spania. Nu crezuse c-o să-1 mai vadă vreodată. într-o seară apăruse în ogradă îmbrăcat în nişte haine străine, cenuşii. Faţa-i era la fel de străină, întunecată şi cenuşie. Mesteca mămăliga afară, la hornoaică, şi cînd îl văzu, scăpă culişerul din mînă. El alergă şi-o prinse în braţe. Mirosea a tutun şi a sudoare. O legăna ca pe-un copil şi-i săruta într-una mîinile. Şi pînă şi glasul i se schimbase. Se-ngroşasc. Se-năsprise. Nu-şi putea spune de ce, dar, i se părea că şi glasu-i semăna cu hainele acelea cenuşii şi străine. „Haide-n casă, dragul mamii - îi spuse. Hai, şi mănîncă. îi fi flămînd". Şi-1 împinse uşurel de spate spre treptele scării. Scotoci prin blidar tot ce găsi şi-i dete să mănînce. Rezemată dc colţul mesei stătea şi-1 privea şi nu ştia ce să-1 întrebe. îi privea mîinile, nasul... buzele... seninul albicios de pe obraz, de cînd era mic şi căzuse cu sania... Mînca încet, c-un fel de greutate, cumva parcă-n silă şi-şi ridica într-una privirile spre ea, apoi şi le lăsa în jos, într-un fel parcă şi-ar fi stăpînit plînsul. Era ostenit, vedea bine cît era de ostenit, venea de la capătul lumii şi nu-1 mai întrebă nimic. îl lăsă să se culce. îi aşternu şi-1 culcă şi după ce adormi rămase lîngă el şi-1 privi mai departe. Slăbise. O cută adîncă îi tăia pieziş fruntea. îi crescuse barba. Aşa cum stătea, cu faţa îngropată-n pernă, îi părea şi mai străin. Răsufla greu. Vîna gîtului i se zbătea într-una ca-ntr-un sughiţ de plîns. Apoi începu chiar să geamă încetişor şi să se zvîrcolească. Tresărea şi spunea ceva într-o limbă străină. Parcă se certa cu cineva, apoi se apăra ; venea o fiară sălbatică, dădea peste el şi se apăra ; vîna gîtului se zbătea mai tare şi ochii i se mişcau sub 3* 35 pleoape. Nu mai îndură. îi luă obrazul în palme şi-il trezi. îi şterse fruntea de nădu-şeală, îl mingîie, strîngîndu-l la piept şi-i răvăşi părul cu degetele cum făcea cînd era mic. El îi apucă mîinile şi i le sărută pe rînd .şi-i spuse ce-i cu el, ce-a fost acolo, în ţara aceea îndepărtată ; cum s-au bătut cu fasciştii şi-au fost înfrînţi. A doua zi dimineaţa plecă. Ea nu-şi mai găsi starea. Apoi se deprinse şi cu asta. Pleca, dispărea cu săptămînile şi toate zilele şi nopţile ei erau pline de nelinişte şi aşteptare. Viaţa i se golise de ori ce altceva. Numai aşteptare. Nelinişte, teamă, durere şi aşteptare. Celălalt, mijlociul, Grigore, intrase la ateliere. Aproape că-1 pierduse şi pe el încă de-atunci. Numai Gheorghe rămăsese lingă ea, acasă. Se-nsurase, era cuminte, ascultător, niciodată nu-i ieşea din vorbă, dar primise ordin de chemare şi plecase din iarna lui '40. La o lună după el plecase şt Grigore şi-odată cu lungii ani de război, neliniştea şi aşteptarea ei crescuseră chinuitor pentru toţi trei în parte şi pentru Emil mai cu seamă. Treceau luni întregi fără să-1 vadă, fără să ştie nimic de el, pînă ce se ivea pe neaşteptate, noaptea, în puterea nopţii, ca să dispară tot pe atît de neaşteptat, înainte de sfîrşitul ei. Nici n-apuca bine să se sature privindu-1 şi plecările acelea-i goleau sufletul de tot ce era viaţă şi vlagă în ea. Se aplecă la pămînt şi suflă pînă ce fumul o înecă de tot. Atunci începu să tuşească. Focul mocnea, nu se aprindea, fumega şi ea se apleca tot mai tare, lipindu-se aproape cu pieptul de pămînt şi sufla învineţindu-se. Horeai atit de înverşunat, că nora veni în fugă, o dădu la o parte şt aprinse ea focul. Cînd totul fu gata, intră în casă, sculă copilul, îl scoase afară şi-i dădu să mănînce. Mîncară şi ele pe prispă, deasupra ştergarului desfăcut, întinzînd mămăliga caldă în istrachina cu brînză, după care strînseră totul in şervet şi-1 băgară în traistă. Nora luă copilul în braţe şi traista pe umăr ; bătrîna, cana cu apă în mină şi amîndouă cu secerile pe braţ ieşiră în drum. Mergeau una lingă alta, pe marginea drumului : nora puţin înainte, încetinindu-şi mereu paşii şi potrivindu-şi-i după cei ai bătrînei şi bătrîna oprindu-se neîncetat, cu ochii la maşini, scuturată de cîte un acces de tusă. Cînd îi trecea şi se liniştea, îşi strîngea tulpanul vechi în jurul gîtului şi-al umerilor, îngropîndu-şi întreaga faţă în el şi pornea mai departe. Maşinile huruiau într-una, rostogolindu-se la vale şi ele urcau dealul, una în urma celeilalte, pe sub garduri, printre pomi ; tăiară prin grădini de-a dreptul, peste pîrleazuri, întoreînd spatele oraşului şi curînd ajunseră la cîmp. Nora căuta din ochi o tufă umbroasă de pelin în lungul hatului ; lăsă acolo copilul şi traista, se întoarse lingă bătrîna şi, în vreme ce aceasta, continuînd să tuşească, se aplecă şi începu să secere, ea se mai uită o dată peste cîmp. Şoseaua rămăsese undeva departe, înecată în apa gălbuie a grînelor, pierdută cu totul în porumburile înalte şi numai vîrtecuşurile dese de colb, ce se ridicau dintr-acolo, anunţau prezenţa ei neliniştitoare. Femeia se încorda şi apleeîndu-se începu să taie spicele şi să arunce mă-nunchkirile în urmă. Bătrîna făcea şi ea acelaşi lucru dar părea că-1 face mai * spornic. Nici nu mai tuşea acum. O lăsase şi tuşea. Nu mai avea timp de aşa ceva. Stătea ghemuită la pămînt, cum stătuse şi-acasă, în faţa bornoaicei cînd voise să aprindă focul ; se-ngropa cu spinarea în grîu şi înotînd încet, ca o rimă strivită, lăsa două dîre de ţarină răscolită în urmă şi mănunchiurile dese de mirişte. Era uimitor cît de repede i se mişcau mîinile şi cît de vioaie se făcuse. Parcă ceva din pămînt ar fi urcat pînă la ea, o forţă necunoscută şi mîinile îmbătate de puterea aceea ar fi lucrat de la sine, fără nici o legătură cu trupul bătrîn şi bolnav. Lucrară aşa pînă osteniră şi se aşezară să mănînce. 36 Soarele ardea alb, deasupra lor, ca un oţel de polizor. Ardea aprinzînd aerul şi tot ce era pe pămînt. Frigea mîinile şi spatele femeilor şi feţele lor erau negre de sudoare şi de ţarină. Cămăşile ude în spate. La picioarele lor, lumina pîlpîia uscat în mirişte şi le înţepa ochii. Parcă aveau nisip sub pleoape. Sub hat, copilul se istovise de plîns şi adormise moleşit, cu faţa în ţarină. De jur împrejur, totul era mut, pustiu, încremenit într-o tăcere de moarte. Pe alocuri grîul începuse să se înnegrească şi să-şi aplece fruntea. Spicele răscoapte plesneau şi cădeau în ţarină. Războiul cosise secerătorii şi grîul se scutura. Femeile singure nu dovedeau totul. Şi nici inimă întrînsele n-aveau să pună mâna. La ce bun ? Cui i-ar fi folosit ? Numai colbul amestecat cu fumul maşinilor se ridica vesel, jucînd în soare, pe şosea, şi vîntul îl umfla şi-1 spulbera împrăştiindu-1 peste semănături. Cîmpul întreg şi lumea întreagă se scufundase de ani de zile în fum şi-n moarte şi cerul, deasupra, se căsca fierbinte şi gol, ca un ochi uscat, secătuit de lacrimi. II Flancul sudic al frontului forţase Nistrul şi luptele se dădeau între Bălţi, Orhei şi Tiraspol. Turnase într-una, întreaga noapte, şi de dimineaţă totul se prefăcuse într-o mocirlă. Cerul, în lumina mocirloasă a zorilor, era o mocirlă. Cîmpul, de jur-îm-prejur, o mocirlă. Casele şi ogrăzile părăsite, o mocirlă. Şi peste mocirla asta, tăvălugul rece şi umed se rostogolea într-una. Ploua şi tunurile urlau întărîtat făcînd să alunece izbucniri albe ide flăcări prin ploaie ; hu-u-u ! vjjj ! bum ! Şi iarăşi : hu-u-u ! vjjj ! bum ! Gheorghe se uita şi vedea la dreapta, sau la .stînga, sau mult îndărăt, în lungul drumului, noroiul şi apa ţîşnind pînă la înălţimea caselor şi pomilor şi cîteodată pomi întregi cu rădăcină cu tot smulşi şi aruncaţi în vălătucul de noroi şi apă. Cărase toată noaptea proiectile din spatele frontului spre primele amplasamente ale artileriei. Era singur. Celălalt, însoţitorul, rămăsese în drum. Fusese atins de o schijă la intrarea în sat şi rămăsese acolo, întins în mijlocul drumului. Schija-1 lovise în ceafă şi-i retezase gîtul pe jumătate, pieziş, pînă la omuşor. Nici n-apucase să geamă. Horcăise doar o dată prelung, descărcîndu-şi aerul din piept şi căzuse cum se găsea, cu biciul în mînă şi braţul ridicat să dea în cai. El sc aplecase în aceeaşi clipă să-1 smulgă din glod, să-1 zvîrle-n căruţă, dar cadavrul se făcuse atît de greu şi de ţeapăn încît nu izbuti şi-1 lăsă acolo. Acum se îndepărtase destul, dar nu atît cît să iasă din barajul artileriei. Din stînga satului, din coastă, răspundeau ai noştri. Trăgeau cu tunuri grele, nemţeşti, şi proiectilele spintecau aerul, îndepărtîndunse c-un vaier prelung. Celelalte, de peste deal, fîlfîiau sunînd ca nişte bucăţi de tablă şi cădeau înfundîndu-se în noroi cu-o bufnitură surdă. încerca să precizeze distanţa : treizeci... cincizeci de metri... o sută... Nu putea. Era cînd prea aproape, cînd prea departe, în lungul drumului, ca un joc de peşti pe apa unui iaz ; aici şi dincolo, aici şi dincolo, tocmai acolo unde nu se aştepta. Cerul şuiera... Simţea un gol în cap şi-n tot trupul... Caii, lîngă el, ciuleau urechile, înţepenindu-se în ştreanguri şi nechezau slab, parcă scînceau, tremurînd din tot trupul pînă ce pământul răbufnea în sus. Atunci, odată cu vălătucul negru de noroi şi apă, ţîşnea şi nechezatul cailor, sfîşiindu-i urechile, şi el se repezea-n ei lovindu-i cu-o furie care-i sleia puterile şi-i făcea bine. 37 înainte şi-n urmă d { Puteţ, căra şi spălaţi putini ue"^ ^ nou- Voi Puneţi mîna p. cc «-PJe Si peste urecI.oal^tST PUOin ^ n jos peste obraji scutnrîndu iT r Se"necă- Ridică palmele s; , : Caruta veni J f ■ ■ ■ p ea- Calul din stînon p^i • - J ain ioc- * d peste ilXuăi? UmăfuI Strivit' Sa i te S^f.Ş1.se P^buşi. «mflate, dinţi tidZ Şi smuci- rid că botul stP1'ăbu?! n™ic şi se ridică Se m, l_Se în tină' aP~ înţelese că n, ° PUmn"-n fără garduri, pSe de Z T*'" ' Vă2U nea<5\ , ^ -PUtea face ¿¿1 fec-ncoc de- ^eara, întorcîndu-se c\p U - , Să taie ^e. Apucă toporul în m năTtl^" M duSe duPă ^ Ia trunchi S£ °P" ^ PSrin^e că aude n^t^d ^ * ^hiul uscat Se urta Ş1 văzu un om încălecînd gT Jl P* ^ to grâdină" Necunoscutul se prinse cu amîndouă mîinile de parul subţire, gata să-1 rupă şi se rostogoli în iarbă. Repede, ca şi cînd s-ar fi temut de ceva, se adună de pe jos şi se ridică. Era bolnav, sau ostenit, sau beat. Făcu un pas înainte împleticin-du-se şi bătrîna îi putu observa cum arăta. Era înalt şi slab, desculţ, cu nişte pantaloni negri, zdrenţăroşi şi o cămaşă cazonă, neagră şi ea de purtătură, ca o obială. Avea faţa nerasă, scofilcită, vînătă pe sub ochi şi ochii duşi în fundul capului. De la gard pînă la trunchiul de tăiat lemne nu erau decît zece sau doisprezece metri, dar omul părea că nu va ajunge niciodată pînă acolo. în sfîrşit, se apropie. Se opri. O privi cu nişte ochi care frigeau şi-i şopti ceva neînţeles, cu-o voce uscată şi slabă, ieşită parcă din fundul pămîntului. Pe tîmple şi pe obrajii supţi îi rămăseseră dungile cenuşii de sudoare, cum se amestecaseră cu colbul şi se uscaseră. Sufla greu şi privea cu nişte ochi lucioşi, de sălbăticiune. Braţele-i spînzurau din umeri uscate, butucănoase, şi tot trupul lui semăna cu un copac sălbatic, dezrădăcinat. Trecu destul timp şi nimeni nu scoase o vorbă ; ea se-ntreba ce-i cu el, şi el o privea mereu, cu intensitate, şi tăcerea-i apăsa pe amândoi şi-i despărţea ca un zid. în cele din urmă, el îşi adună cu greu vocea uscată, şoptită, şi-i spuse să nu se teamă, că n-o să-i facă nici un rău, e om bun şi nu-i de pe aici (asta nici nu trebuia s-o spună, vedea ea bine) şi căuta pe cineva. „Pe cine ?" întrebă ea şi dintr-o dată se petrecu ceva cate o ameţi : mîinile şi picioarele îi slăbiră şi inima începu să-i bată cu putere. Omul îi spuse pe cine căuta şi ea se lăsă moale pe prispă, cu tot trupul zgudit de nelinişte. - Vii de acolo ? - întrebă. El o privi şi dete din cap : „Da, de acolo venea". Şi faţa lui se schimbă ; nu-i mai era teamă ; îi pierise teama. Ajunsese la ea, o descoperise şi-acum lucrurile aveau să se aranjeze într-un fel sau altul, nu putea fi nimic rău de aici încolo, sau dacă va fi cel puţin ajunsese pînă aici şi bătrîna îi va da îndată să bea... îi va da să mănînce.... - Măicuţă ! Mi-e sete... Dar bătrîna şedea şi-1 privea, nu-şi mai lua ochii de pe el, tremura toată şi faţa ei avea ceva orb şi absent. Nu-1 auzi şi trebui să-i mai spună odată ce vrea. îi era sete. O sete care-i ardea gitleju! şi pieptul şi-o simţea ureîndu-i-se ca o ameţeală pînă la cap. - Puţină apă - gemu... Atunci ea păru că se deşteaptă : se trezi, îl auzi, îşi îndreptă trupul, se sprijini în mîini şi se ridică. Porni spre ogradă. El se luă după ea şi-abia acum îşi dădu seama cu-adevărat cit era de sfîrşit. De la genunchi în jos nu-şi mai simţea picioarele. Le urnea greoi, împingîndu-şi genunchii înainte ; ridica talpa rănită şi-o aşeza temător, pipăind ţarina zgrunţu-roasă şi, sforţîndu-se, ridica celălalt picior şi-1 tîrşea înainte. Pieptul şi umerii ii zvîcneau şi i se încordau chinuitor, parc-ar fi fost înhămaţi la o povară peste măsură de grea şi de neîndurat pentru puterile lor şi, cînd ajunse dinaintea horii oaicei, unde se oprise bătrîna, se prăbuşi sfîrşit la picioarele ei rămînînd întins acolo, în iarbă, pe ţolul aspru şi murdar. Nora ieşise din casă cu copilul în braţe şi privea tăcută, mutîndu-şi ochii de la bătrîna la el şi de la el la bătrîna. - Ce-i mamă ? 39 - Nimic - spuse bătrîna şi-şi aminti de ceva. Du-te-n casa şi caută... vezi c-ai să găseşti pe grindă un pachet de tutun rămas de la Gheorghe. Adă-1 încoace. Nora lăsă copilul să se joace pe prispă şi intră în casă. Cînd se-ntoarse, bătrîna se aşezase lîngă străin şi acesta stătea pe acelaşi loc, nemişcat. Cu cămaşa neagră pe el, cu capui gol, ghemuit dinaintea hornoaicei, părea crescut de-acolo, de-a dreptul din pămînt. îşi sprijinea coatele pe genunchi şi-avea mîinile lungi şi uscate, cu degete străvezii. Mîini sleite de putere, din care viaţa părea, c-ai fost ruptă, încetul cu încetul, stoarsă ca într-un teasc şi-abia dacă se mai păstra undeva înnodată-n încheieturile degetelor, în vinişoarele albastre care zvîcneau uşor sub piele. Femeia se-apropie şi-i întinse pachetul. Străinul îl apucă lacom, cu amîndouă mîinile, şi ochii-i luciră de plăcere, îşi răsuci o ţigară groasă, cu degetele tremurătoare şi nesigure, împrăştiind tutunul pe jos, şi-o duse repede la gură. Muşcă de cîteva ori din ea, scurt, cu zgîrcenie, trăgînd fumul adînc în piept şi faţa i se schimonosi. - Cum îţi zice ? întrebă bătrîna. Necunoscutul vru să răspundă dar deodată se zgîrci, scuipă ţigara-n foc şi se prinse cu mîinile de piept. - O fumat pe inima goală şi l-o apucat greaţa - spuse bătrîna. Du-te, Savetă-n casă, şi adă-i o strachină de zăr. Nora se-ndepărtă în tăcere. Intră în casă şi-i aduse să bea. Aveau cîteva oi şi făceau în fiecarea seară un caş mic cît pumnul pe care-î storceau şi-1 întindeau a doua zi pe comarnic, la uscat. Zarul era chiar din seara aceea, dulce încă, şi străinul apucă strachina cu mîinile tremurătoare cum apucase şi pachetul de tutun şi-o duse repede la gură. înghiţi hulpav, sorbituri mari, clăn-ţănindu-şi dinţii pe marginea străchinii, parcă s-ar fi temut să ,nu i-o smulgă cineva de la gură, şi zarul tulbure, dulce-acrişor, cu firimituri de jlatiţă, i se scurgea în jos, la vale, pe bărbie şi piept. Bău pînă i se curmă răsuflarea şi cînd se opri, broboane mart de sudoare i adunaseră pe frunte. Bătrîna, care fusese liniştită şi răbdătoare pînă atunci, deveni dintr-o dată grăbită : - ...Spune - îl îndemnă, dar el părea că uitase ce anume avea să-i spună. Se uita la ea şi ochii lui aveau ceva gol. Toată faţa îi deveni goală şi absentă, absorbită de ceva dinlăuntrul lui, care-i scăpa bătrînei, şi care-o îngrijora ca şi-n spatele casei, la trunchi. - De la cine vii ? De la Grigore sau Gheorghe ? întrebă ea repede şi-şi linse buzele uscate. - Măicuţă ! a-a-a ! ţipă el deodată ascuţit şi lăsîndu-se la pămînt începu să se zbată. Era monstruos ce se-ntîmpla, de neînţeles. Părea că un duh rău şi batjocoritor, ascuns pe undeva, s-a iscat din largul nevăzut al pământului, s-a furişat din întunericul nopţii, a pătruns între coastele, în pieptul şi-n măruntaiele străinului şi le arde pe dinăuntru, le mistuie, făcindu-1 să se zbată, să tremure şi să geamă. Bolborosea mereu, voia să spună ceva dar nu putea ; aerul îi ieşea iute pe nas şi pe gură, scurt şi şuierător. Izbea capul de pămînt, se izbea cu trupul, cu umerii, parcă voia să-şi facă loc şi să intre în pămînt şi să fugă cît mai departe de locul acela, de duhul blestemat care se cuibărise în el. Bătrîna şi nora încremeniră. 40 în jurul lor totul dispăru. Nu mai era nimic decît zbaterea aceea cumplită, plină de furie, deznădejde şj-mpotrivire. - Apă ! strigă bătrîna desmeticindu-se. Toarnă apă pe el ! Pînă să vină nora cu apă de la fîntina, străinul se potoli, încetă să se mai zbată. Rămase cu faţa-n jos, cu mîinile înfipte-n pămînt. - Ce are, mamă ? - Gata ! S-a liniştit ! Nora lăsă găleata în iarbă şi se aplecă să-1 sprijine, să-1 ridice-n picioare. Nici nu-1 atinse însă bine cu mina şi sări în sus. - Mamă ! - Ce-i ? Se aplecă şi bătrîna şi se dădu în lături. Străinul era rece. La lumina obosită a flăcărilor, obrazul lui lipit de pămînt părea o mască halucinantă, cu gura stambă, schimonosită, cu fruntea teşită şi-ncreţită de-ncordare ; o încordare surdă, supraomenească, cutremurătoare, ca şi cum sufletul lui ar fi vrut să se limpezească în ultima clipă, să-nţeleagă lucrul acela groaznic şi de nepătruns care era însăşi viaţa şi moartea lui şi-nţepenise cu încordarea aceea pe faţă. V îj-A-sta e ! gata !" - îşi spuse Gheorghe. Auzi bubuitura şi se lăţi în noroi. Mai ţinea încă parul în mînă. „Repede ! De s-ar sfkşi repede !" gîndi şi rosti înfiorat : „tatăl nostru carele eşti în ceruri..." Se-ncurcă şi-o luă de la capăt : „tatăl nostru carele eşti în ceruri..." Şi-apoi cu-nverşunare : „tatăl nostru carele eşti în ceruri..." Simţi în ceafă şi pe mîinile strînse deasupra capului presiunea exploziei. Suflul mort şi fierbinte. Ceva greu, umed şi rece se lăsa peste el. îl îngropa în noroi. Se smuci. Ridică faţa. Rămase aşa şi stătu mult fără să-şi dea seama dacă era sau nu atins pe undeva. Nu-1 durea nimic. Se sufoca numai şi trăgea aerul cu lăcomie în el. Ştia că durerile vin totdeauna mult mai tîrziu. Le-aştepta să izbucnească de undeva, să-1 încolţească şi să-1 doboare şi aşteptarea asta era mai rea ca însăşi durerea. îşi aminti de noroiul căzut după ceafă şi se scutură. Ceva ca un cărbune aprins îi arse fruntea. „Asta e !" - îşi spuse şi ridică mina. Şovăi înainte de-a atinge locul, parcă s-ar fi temut să nu-şi frigă degetele, în cele din urmă şi le lipi de locul acela şi tot atunci le trase îndărăt. Se uită şi-1 apucă ameţeala, în clipa aceea auzi nechezatul calului. O groază necunoscută i se strecură în tot trupul. Sprijini palmele în noroi. Se ridică pe jumătate. Puţin. încă puţin. îndreptă capul. Fumul plutea gros peste drum. Nu se zărea bine. Văzu doar un singur cal, cel prăbuşit, zvîrlit de suflu la marginea drumului. Celălalt dispăruse. O groapă neagră se căsca în locul lui. Sudoarea-i ţîşni prin toţi porii. Sări în sus. Se sufocă. îngiţi şi păşi înaint^. îşi auzi paşii clefăind prin glod şi se opri. Se-ntoarse. Se aplecă cu-o durere surdă 41 <-a!ul se zbătea în acelaşi InA ,■ , retezate de k genunchi, înălţa U,. .f" M> «iezind. Avea picioare noroiul ţîsnea bolborosind £ ¿1 ca ni fT" CU «ik acde^Tro" ? caiulut ,se ridica într-una si Be iS, ? abun dintr-° °aM în clocot r' ? '1 ™P™gea !„ piept Era.™',¡7 mai departe. VîrM „ara . ..I-tte ochi Fn ceafă Cel f".a.t,.',,a.<*°»t°r intre braţe. P °"-ii pi^s s-i? love*peste s O căldură umedă re! f.m.u d°«a mîmile la cap. Se-nfiorâ şi f^fm^dei108 1 86 « Pe«e faţă. „Împuşcat ! Împuşcat I" " - • joc scotocind a sa dptp r!» •' c funtea Trase afară cămaî dCntE ^ ^ ^ P^li-S faS şi-o egă peste frunte. S ngele se om° \^ CU dinţ" 0 fî^ lungă din Poak ?' porm mai departe. ° °piJ ■ "tatal nostru carele eşti în cerur!" Zpti Celelalte zgomote rănS, - , aceiaşi D ^ ridicau din Z^t^ZofT^^^ Dar erau îndepărtate şi stinse. '? ^ ?1 Cadeau el 0 dată cu ploaia surde. cL?Iu"'rif lăSa ?i bătea Pâmlnt, pe dedesubt S .Vd n?ua pun aer rupindu-se r „n + «eaesubt. Se auzeau zvîcnirnW 42 Se ţinu în echilibru deasupra lui şi trase cu urechea. Nimic. Nechezatul dispăruse. Toate celelalte zgomote intrară în pămînt. O linişte neagră se-ntinse deasupra lui şi el rămase înţepenit în liniştea aceea şi se uită la cadavru. Şedea la fel cum îl lăsase, cu faţa-n jos, îngropată-n glod, şi de sus i se vedea ceafa despicată, părul ud şi-o margine de os albită de ploaie. îi văzu pe rînd braţul întins cu biciul în pumn, tunica plesnită sub braţ, centura, pantalonii şi picioarele îndepărtate unul de altul, amorţite ca-n somn. Se aplecă cu băgare de seamă, încet, parcă să nu-1 trezească şi prinse să-i scotocească buzunarele. Sufla greu deasupra cadavrului, tremurînd de surescitare şi slăbiciune şi-n cele din urmă se ridică cu o lucire sălbatică-n ochi. Ţinea braţul în sus şi-n pumn strîngea un pachet de ţigări. îşi aminti cum fumase mortul toată noaptea din ţigările lui şi simţi ceva umflîndu-se în el. Gîtleju-i clocoti. Nu se mai putea stăpîni. Dădu drumul rîsului şi-atunci liniştea sticloasă din jur se sparse în ţăndări. Asta îl umplu iarăşi de groază. Se opri, îşi încorda tot trupul şi-o luă la fugă. V Abia atunci, parcă înţelegînd cu-adevărat ce se întîmplase, bătrîna şi nora ridicară capetele şi se uitară una la alta. Se priviră lung, cu înfiorare, şi nora văzu ceva pe faţa bătrînei care-o făcu să ţipe. Ţipa frîngîndu-şi mîinile şi ţipetele ei alarmară vecinii şi-i atraseră în ogradă. Năvăliră buluc, pe poartă, cîteva femei gureşe, dar cînd văzură ce era, amuţiră şi una singură strigă să se aducă o luminare, îşi făcură cu toate cruce şi se închinară. Apoi veniră alte femei. Una venise cu-o fată mică de patru-cinci ani şi-acum o scotea în fugă, pe poartă, strîngînd-o în braţe şi îngropîndu-i faţa la piqDt, s-o liniştească. Singurul bărbat care venise cu ele, un bătrîn şchiop, cu şoldul strivit de-o schijă din primul măcel mondial şi care toată ziua nu făcea altceva decît să sc tot tîrască de ici, colo, pe sub garduri, duhnind tutun şi bombănind împotriva războiului, îşi făcu loc printre femei şi-ntrebă dacă mortul a fost căutat de acte. Nu-i răspunse nimeni. Bătrîna şedea mută, absentă. Se vedea după faţa ei că nici nu-1 auzise. - Mă, ce femei neroade ! se miră şchiopul. Să le moară omul în ogradă şi ele să nu-1 caute de acte ! Făcu un pas spre mort, se aplecă bodogănind şi-ncepu să-i scotocească buzunarele. Dintr-o dată tăcu şi se ridică. Avea faţa ţeapănă, buimăcită şi speriată. - Bocluc, Mărio - spuse, întoreîndu-se spre bătrîna şi, cum ea nu dădea semne că-1 aude, întinse mîna şi-o zgîlţîi de umăr. N-are nici un act ! E dezertor ! Sparge buboiul, gata ! - profeţi el solemn şi ieşi şchiopătînd din ogradă. - Dumnezeule mare, ce ne mai aşteaptă ! se văicări una din femei şi se luă după dînsul. - Taci, proasto ! o ocări bătrînul. Cînd păduchii încep să iasă la suprafaţă, îi semn bun ! (Şi rîse). S-o răcit mortul ! - Anunţaţi jandarmii - le sfătui o vecină şi plecă şi ea. Una cîte una, pe încetul, plecară toate. 43 Nora rămase singură cu bătrina şi mortul între ele - Ce facem, mamă ? e ele-Bătrîna stătea în acelaşi fel nemisrară * - Ce facem, mamă, n-auzi ?\S ™ * T*," P^buşifi. Abia acum bătrina păru că ! * CU glaSuI gîl8îind de plxns Pesee ochi şi se uită la -^î? Sţ^*** fa* treSndu-şi mîn£ Du-te a coana preoteasă şi roag-o să ne 2ut : săTtnmkă ?ute!? Ce să ne facă ? duri... să pună'Sga^^^fJ^J;1 £groaPe " "Puse bătrina. Să dea semnatare, câ „oua poate nu ni-1 dă - Spune oSC°ata dînSa Cettifkatul de-nmor-»-i lucram a cîmp sau 0 să-i spătăm rufe muncun' n"° fi d^ba... o ro4^i»M pt^fl^ Ia ** de săptămină şi-acera ln vremurile pe care le trăiau Ce- ?" Prea mulţi> însă folositori nuna, două, la spălat rufe şi bTtT'rn bm'C ?1 Ce sPunea latrina O sănH mare nenorocire. ?1 batUt Covoare> «au chiar la lucru, la cîmp nu ^ - Bine mamă, mă duc „Aşa, omule - spuse si si înt« • r sturna Pe spate... s»ea î„ s!t. _ ş/nS„ "'STLfcVtl' '"^î? °°dul fi«bi°« * °W »,Şi daca mi-ar fi spus mărar rt„ u ■ RMufli rar. Mîinile pri„!era sâ-i tmmre ^Xg^rj^r ^ h Poara Intrară în casă şi se culcară. ' 86 aran,ase" măligă n°e£e^sut^^£ ^Uneric> «"8* focul stins şi ceaunul cu mă-Pe cerul înalt şi străin tremurat<^e, ca nişte lacrimi reci pre"ăra"e ^ind prinseră să-i vijîie urerh;^ nu S-ndepărtase de sat. feşise din d^A^t °Pri ?i 86 uM necunoscuta, în ogoarele de porumb sTflL,^ T™1 Ş1 ^««Jpaw-n cîmpia neau De sus ploaia mai căde\%uoa*ea soarelu, Era linişte. Ogoarele C nng! de păianjen, dar undeva ceruT slil ^ ^ trama nora. «mpezea. Vintul bătea dintr-acolo şi des- 44 Dădu peste un cheson răsturnat şi se uită mult la el, parcă neînţelegînd ce caută acolo. Trecu pe lingă un cadavru. întîlni două leşuri de cai, cu harnaşamentele pe ei, lîngă o bucătărie de campanie răsturnată. La douăzeci de paşi mai încolo, leşuri de cai şi oameni pluteau în băltoace. îi ocoli, îşi făcu vînt şi sări peste o tranşee. O vreme nu umblă decît printre morţi. Oameni şi cai, oameni şi cai sfîr-tecaţi şi-amestecaţi în noroi. Sărea sau călca de-a dreptul pe ei, îngropîndu-le mîinile şi picioarele-n -mocirlă şi mergea mai departe. Nu ştia unde merge şi nici oe-avea să-1 aştepte acolo. Era flămînd şi mergea mai departe, mereu mai departe. Merse aşa şi intră într-o pădure de răsărită. Se mişca greu, prins de pămînt. Trebuia din loc în loc să-şi ridice piciorul şi să-şi scuture glodul. Lostopanele clisoase săreau ca mici aşchii de brandt lovind tulpinele drepte de floarea soarelui. Tulpinile tremurau mărunt şi pălăriile galbene de deasupra se clătinau aruncînd stropi grei împrejur. Se înălţă şi-şi umplu pumnul de seminţe. Erau prea crude ca să poată fi bune, dar le zdrobi in dinţi şi le supse îndelung zeama dulceagă. Făcea câţiva paşi, apleca spre el talgerele de floarea soarelui, îşi înfunda gura cu seminţe, scuipa cojile ţepoase, fără gust, şi clefăia sugînd şi înghiţind sucul apos care-i dădea o senzaţie ciudată de greaţă şi leşin. Rana de la cap zvâcnea. Sângele lovea în ea adunând durerea mocnită, smul-gînd-o de-acolo şi gonind-o în tot trupul. „Maima şi cu Saveta, «r dovedi ele singure ? - se gândi. O să ni se prăpădească grîul !" Şi-şi aminti cum se agăţase de el, maică-sa, la plecare. Era atît de mică şi de-mpuţinată la trup că-i ajungea pînă la piept, şi-n poartă, Saveta alergă şi se prinse şi ea de el, hohotind. Amîndouă boceau şi el nu mai ştia pe unde merge. Se clătina pământul cu el şi nu mai vedea drumul. Nu ştia nici acum unde merge şi tot ce-ar fi vrut era să ajungă acasă, să mai salveze grîul pînă nu se scutură de tot. Dar ise opri şi-aproape că-i. veni să rida. Ce nerod ! Unde se gîndea el ! Casă ! *Unde era casa ?! Să meargă înainte. Asta da ! Oriunde, numai acolo nu ! Nu ştia ce va face. Nu se gîndise la asta. Nici nu voia. Mai avea timp. Avea destul timp. Nevastă-sa se ţinuse de el pînă-n poartă şi-i şoptea printre sughiţuri să aibă grijă, să nu răcească. De parcă ar fi fost singura nenorocire care-1 pîndea pe el ! Să nu răcească ! Ei, da, să nu răcească ! El fuge într-una, cu moartea în spate, de la Jitomir şi din fundul Rusiei şi ea... Minte la ea ! Să nu răcească ! Că ruşii sparg frontul... îl sparg pînă dimineaţa, şi-ai noştri... Ce se face el acu dacă-1 prind... Ce le spune ? C-a nimerit sub bombardament şi caii... Pe cine-1 interesează caii ! Pastele şi grijania lor de cai şi de bombardament, că i-au mînat ca chiorii în inima Rusiei şi-acu o să le iasă pe ochi ! „Da, domnule locotenent ! Aşa-i domnule locotenent ! Şi-acu cînd Hitler o ia la fund, tăbărâţi pe mine să mă băgaţi la Curtea Marţială, ha ! Tu-vă-n Cristoşii voştri de hoţi ! Dacă am acasă femeie şi copil, nu vă gîndiţi ! Numai la c... vostru vă gîndiţi ! Cum să vă meargă bine..." „Aşa gîndeşti soldat ! As-tea-ţi erau gîndurile !" - îl auzi ţipînd pe locotenent cu glasul lui ascuţit de femeie şi mîinile i se zgîrciră. „La zid ! Legaţi-i ochii !" - ţipă locotenentul şi-o groază nebună îl năpădi. „Nu, domnule locotenent ! Nu-mi legaţi ochii ! M-aşteaptă mama. Doamne ajută-mă şi mă apără ! Tatăl nostru carele eşti în ceruri... Tatăl nostru carele eşti în ceruri..." Ieşi din cîmpul de răsărită şi se mai linişti. Se uită în sus. Nu mai ploua. Se limpezise. înghiţi în el rugăciunea şi văzu soarele. Era mare şi roşu şi se turtea strivit de marginea cîmpului. Trase cu urechea într-acolo şi nu aua nimic. Linişte. „Măicuţă... Tatăl nostru carele eşti în ceruri"... 45 Visa calul zbătîndu-se în noroi n. - smgur în beznă. n0101' Pe mama-sa aplecată sore el .• Scoase din buzunar Ş SC ^ Se ridică şi-şi umpIu ;US'Z ^ meSteCă «otul huW Şi lăptoase pînă curaţi Z ', , ncă şi mu?că Privind între dL^ ?1 mU?că-Porni orbeclnci p^ n™e£ ^ * buzunarel sfha na deT^ ^ o ţigară, înghiţind fumul iav J JT* ^ tfăgînd ™ aTurechJ A?0' ?1 «Pu să păşească repede! ' " ?1 «merii şi bratektaSte Calea ş, p«,oru, rămaK d™» 1 ninou-se cu spatele de mal. Durerea ŞI~ncercă să îndrepte sori? După o chpă se-nfurie si-ncercă kS " • ^ de gn,a2nk> că se întinse' k 2~ 2-îC^ Pî?î ?J dădu * îreSetS si * « ^ ^ U,u ' Cdala]t i?1 vînt si se nrin i Staumici0s- Lăsă piciorul dreot Iaiba lnsa se smuis(, id luZJTJn ^ Smocurile de ^rbă de pe mal Cnd mcetă încercă din nou. ?' Se-flfunda ln "ămol. Durerea îl orbf iaS * . De data asta izbuti si răr^s, 1 • . Sropu şi zăcu aşa multă vremT*" ^ 10 laAă' cu P^orul atîrnînd deasupra 46 PETROCHIMICĂ VASILE NIC ORO VICI „Industria chimică va continua să se dezvolte în domeniul petrochimiei, pe baza resurselor naturale existente în ţară, în scopul realizării unui larg sortiment de chimicale necesare industriei şi agriculturii. In cadrul complexului petrochimic Borzeşti se va pune în funcţiune o uzină de cauciuc sintetic cu o capacitate anuală de circa 50.000 de tone, folosind gazele petroliere. Prin intrarea. în funcţiune a fabricii de anvelope pentru automobile îşi tîncioare 1— fabrică în curs de construcţie, — în 1965 se va produce 1,1 milioane de bucăţi de anvelope". (Din PROIECTUL DM DIRECTIVE ALE CELUI DE AL III-LEA CONGRES AL P.M.R.) O PROFESIUNE A VIITORULUI oate, iniţial, ar părea nefirească o introducere mai amplă, scrisă 111 tr-uri stil publicistic, simplu, fără metafore, pentru a preceda o lucrare de alt gen, ce-şi propune să descrie marile şantiere petrochimice ale Moldovei, Oaeşti şi Săvineşti, şi să dea o imagine a marilor transformări economice şi sociale survenite în această parte a ţării. în momentul de faţă, există o abundentă literatură a şantierelor mai sus menţionate, care au stîrnit, cum e şi firesc, interesul reporterilor preocupaţi de ceea ce este nou şi inedit. Totuşi, această literatură, aplicată exclusiv asupra faptelor concrete, se rezumă la aspecte omeneşti sau descrieri de peisagii pitoreşti, fără să seziseze adevărata amploare a „temei petrochimice" ; ori, industria chimizării ţiţeiului şi a gazelor naturale tinde să capete în viitorul apropiat, o pondere de primă importanţă, dat fiind volumul mare de investiţii şi ritmul accelerat în care se dezvoltă. Deocamdată, însă, cele două bastioane ale petrochimiei, Oneşti şi Săvineşti, se află în stadiul de construcţie, iar reporterul, limitat la stricta realitate, surprinde numai atmosfera de şantier, asemănătoare în esenţa ei cu ceea .ce a fost acum cîţiva ani la Hunedoara sau ia Bicaz. (De altfel mulţi dintre constructorii Oneştiuiui au lucrat şi pe celelalte şantiere mari ale ţării). Ocupaţiile petrochimice, propriu zise, n-au devenit încă practică socială, oglindită în conştiinţa şi acţiunile oamenilor pentru a constitui material uman concret, capabil de a fi surprins în reportaj prin tipuri semnificative ca-n siderurgie sau industria petroliferă, de pildă. Astăzi muncitorul petrochimist este un personaj al viitorului, peste cîţiva ani, însă, el va deveni toi atît de popular ca strungarul sau tractoristul. Mai mult, el va fi una din, figurile cele mai reprezentative ale socialismului, căci ocupaţia lui, de înalt nivel tehnic, îi va ridica la 1111 înalt grad calificarea şi cunoştinţele. Dar pentru a înţelege de pe acum sensul muncii lui, printre celelalte îndeletniciri existente e nevoie de o incursiune în probleme de ştiinţă şi economie, care să constituie, dacă vreţi, un prolog teoretic la un viitor reportaj despre petrochimiştii Moldovei. Poate că aspectul diurn al acestei munci nu Va diferi mult de ceea ce fac astăzi cei din combinatele chimice existente în ţară, la Făgăraş sau la Copşa Mică, după cum nici operatorii de la un ciclotrón atomic nu se îndeletnicesc, în aparenţă, de ceva cu totul special, căci supraveghează nişte instalaţii automate şi aparate de MOLDOVA 47 înregistrare. Sensul acestei activităţi însă, prin excelenţă moderne, capătă o deosebită importanţă în secolul nostru. MINUNILE CHIMIEI ÎN SECOLUL XX „Astăzi este îndeobşte recunoscut, că omenirea a ajuns în pragul unei noi revoluţii ştiinţifico-tehnice, condiţionată de perspectivele nemărginite deschise de folosirea paşnică a energiei atomice, de dezvoltarea chiberneticii, electronicii şi automaticii, tehnicii reactive şi de succesele nemaipomenite ale chimiei de sinteză. Toate acestea sînt caracteristice pentru veacul nostru. Nu în zadar se vorbeşte că noi trăim în epoca energiei atomice şi radio electronicii, a zborurilor cosmice şi a maselor plastice". Citatul e din prefaţa cărţii lui A. Plenski, „Ştiinţă, pace, comunism", apărută anul trecut în Uniunea Sovietică, avînd scopul să informeze publicul larg despre cuceririle cele mai noi ale ştiinţei şi tehnicii. De această carte mă voi folosi încă în cele ce urmează. Deocamdată reţineţi: chimia de sinteză stă pe plan egal cu atomul, chibernetica şi rachetele cosmice, constituind una din trăsăturile caracteristice ale civilizaţiei secolului nostru. La începutul secolului XX, materia primă pentru industria chimică era cărbunele. M!ai precis : substanţele rezultate din gudroane şi gazele de cocserie. Produsele petrolifere serveau drept combustibil. Gazele de cracare erau arse. în ultimele trei » decenii, însă, chimiştii şi-au concentrat atenţia asupra hidrocarburilor cuprinse în ţiţei. „Regele cărbune" şi-a trăit veacul. Rivalul său, stăpîn pe situaţie, e în plină ascensiune. Producţia mondială petrochimică în 1925 : 75 de tone, 1940 : 170.000 tone, 1958 : peste 20 milioane de tone. Ultimii 10—12 ani, mai ales, înregistrează un avînt extraordinar al acestei creşteri. Care sînt motivele ? Mai întîi, unul de ordin tehnic : uşurinţa cu care se pot separa din ţiţei produsele petrochimice. Al doilea motiv e de ordin economic : preţul de cost al extracţiei petrolului (calculat pe o tonă de combustibil convenţional) pentru anul 1957 în U.R.S.S. este de 4 ori mai mic decît la cărbune. Fiindcă tot sîntem în domeniul calculului economic, relevăm că o cantitate de ţiţei în valoare de 1 leu, sporeşte progresiv la 4 lei dacă e transformată în combustibil, ajungînd ia valori de 401 şi 100 de lei, dacă e prelucrată petrochimic în mase plastice şi 'respectiv în fibre sintetice. Combinarea prelucrării ţiţeiului cu petrochimia, constituie deci o condiţie esenţială pentru valorificarea complexă, cit mai economică, a produselor petrolifere, permiţînd o scădere substanţială a preţului de cost. în concluzie : petrochimia tinde să devină ramura cea mai importantă a industriei chimice. Menţionăm o altă idee cuprinsă ţa cartea lui Plenski şi anume că omenirea se află în pragul unei noi revoluţii ştiinţifico-tehnice, care va schimba radical aspectul industriei actuale. E vorba aici de un fenomen specific secolului nostru, tocmai prin rolul hotărîtor ce-1 are ştiinţa. în tot cursul istoriei, ştiinţa şi tehnica s-au dezvoltat paralel, influenţîndu-se reciproc în epocile de progres social. Revoluţia industrială din secolele XVIII şi XIX se datoreşte sub aspect tehnic perfecţionării unor procedee practice, săvîrşile de muncitori simpli sau maiştri. în secolul nostru ştiinţa are rolul conducător, şi de aceea marea cotitură ce o realizează industria contemporană, e denu- 48 raită revoluţie ştiinţifico-tehnică. Printre factorii care condiţionează acest progres este şi chimia de sinteză, lată de cé petrochimia este o industrie specifică a secolului nostru, susceptibilă de a se perfecţiona neîncetat şi a se dezvolta în direcţii nebănuite, în funcţie de cele mai noi descoperiri ştiinţificei Un imperiu de creaţie mai vast decît al poetului stă în faţa creatorului de formule, deoarecţe, dacă nu mă înşel, numărul de împerecheri posibile dintre substanţe e mult mai vast şi mai subtil decît al creaţiei de metafore, comparaţii şi imagini. Zicîncl aceasta, nu cred că plătesc un tribut ieftin reportajului superficial, care poetizează orice, de la cifre şi pînă la stele, dar efectiv chimia este prin excelenţă domeniul combinaţiilor infinite, şi numai simpla enumerare a substanţelor create de chimişti îţi dă un farmec al ineditului. Chimiştii au reuşit să pătrundă secretul fenomenului de polimerizare sau de policondensare, pentru elaborarea căruia naturii i-au trebuit milioane de ani de evoluţie. De la simpli imitatori ai naturii care reproduc substanţe existente, ei au ajuns să creeze materii noi, ce nu mai pot fi denumite „artificiale", fiindcă nu au prototip în natură. Ebonitul, celuloidul, bachelita, din care se fabricau plăci de patefon, filme şi tabachere, au devenit nişte strămoşi anacronici. Numai din substanţe petrochimice se fabrică astăzi 3000 de produse. Şi acest număr creşte în fiecare an cu cîteva sute. Pentru a pune ordine în această diversitate, s-a stabilit o clasificare a produselor, avîndu-se în vedere mai mult utilizările şi forma exterioară decît originea chimică. Astfel distingem : 1. Cauciucurile sintetice, 2. Mase plastice, 3. Fibre sintetice, 4. Solvenţi, 5. Detergenţi (înlocuitorii săpunului ). Dintre toate acestea, masele plastice prezintă cea mai variată gamă de calităţi, exemplificînd cu pregnanţă posibilităţile creatoare ale chimiei moderne. Tăria oţelului şi plasticitatea fierului, transparenţa sticlei şi uşurinţa pufului, elasticitatea cauciucului şi calităţile electroizolante ale porţelanului caracterizează produsele obţinute. Tefionul rivalizează cu platina, nefiind atacat nici de apa regală. Polietilena poate fi presată, stanţată, prelucrată la strung, pentru a fi prefăcută în conducte sau trandafiri. Hîrtia impregnată cu polietilenă păstrează carnea şi pîinea proaspete. Saci imenşi făcuţi din acelaşi material servesc la transportul ţiţeiului pe mare, fiind remorcaţi în urma vasului, la o distanţă care-1 fereşte de eventuale pericole de incendiu. Din poli-clorură de vinii se pot face artere aorte artificiale. O masă plastică umplută cu aer, — căreia sovieticii îi spun „poroplast", e de 100 de ori mai uşoară ea apa. Prin impregnare, din poroplast se poate obţine benzina solidă, care, expusă în plin soare, nu se evaporă. Fire subţiri de sticlă, omogenizate cu o răşină specială, dau un material utilizabil pentru construirea caroseriei automobilelor, a benzilor de transport din mină, sau a vapoarelor. Asemenea vapoare devin cu 40% mai uşoare, ceea ce le permite sporirea încărcăturii utile, sau navigarea pe ape de mică adîncime. Am citat şi alte produse decît cele de strictă provenienţă petrochimică, pentru a exemplifica imensa gamă de utilizare a maselor plastice, care cuprinde nu numai bunurile de larg consum, dar şi materia primă pentru construcţii de vapoare, conducte, auio-mobile, deci sarcini caracteristice şi industriei grele. Nu voi insista asupra firelor şi fibrelor sintetice, deoarece presa a epuizai toate datele tehnice sau amănuntele pitoreşti în acest domeniu (că firele de relon sînt de două ori mai subţiri decît cele de păianjen, că dmti-un fir de 600 km. se pot face 66 de perechi de ciorapi). Subliniez doar că spre deose- 4 ~ Viata romînească ni". 6 49 tire de fibrele artificíale (mătasea, viscoza, celofibra etc.) obţinute din substanţe cu structura fibroasă, acestea sînt fabricate exclusiv pe cale chimică fără a avea un corespondent în natură. Cît priveşte o clasificare amănunţită a acestor fibre, pe genuri (poîiamidice, polivinilice, poliesterice) şi pe specii \relon, capron, perlón, nailon etc.) cititorul interesat poate consulta cărţile de popularizare adresate nespeciaîiştilor (I. V. Niculescu şi V. Mitrofanovici „O industrie nouă, petrochimia", Constantin Chiri ac „Fibre sintetice" etc.) Cauciucul sintetic şi detergenţii, dacă nu posedă calităţi spectaculoase, în jurul cărora să se facă multă poezie, au în schimb o deosebită importanţă economică. Dacă avem în vedere că astăzi pe întreg globul, 53 la sută din producţia de grăsimi sînt utilizate în scopuri industriale, şi numai 47 la sută pentru hrană, ne putem da seama ce spor de alimente substanţiale s-ar putea înregistra folosind substanţele petrochimice la fabricarea săpunului sau a lacurilor, în locul grăsimilor. Mai mult ca oricare alta, industria chimică aparţine viitorului, căci perspectivele ei sînt condiţionate de infinitele posibilităţi creatoare ale ştiinţei. Chimizarea este metoda ideală pentru obţinerea de produse utile omului sau u energiei electrice, pe cale directă, fără intermediul focului. Procesele sale tehnologice se pretează la un înalt nivel de automatizare. Dacă în ţările capitaliste, industria chimică interesează pe întreprinzători, ca o simplă sursă de venituri, în ţările socialiste ea se dezvoltă în vederea creării unui belşug de bunuri pentru populaţia muncitoare. în Uniunea Sovietică, industria chimică f una din verigile de seamă pentru crearea bazei tehnico-materiale a comunismului. Numai în acest septenal volumul global al producţiei chimice va creşte de aproape trei ori. Prin posibilităţile largi de aplicare a ştiinţei şi a automatizării complexe, Uniunea Sovietică va întrece fără îndoială Statele Unite şi în acest domeniu. Chiar de pe acum deţine întîietatea incontestabilă în ceea ce priveşte combustibilul pentru rachetele cosmice, creat de urmaşii lui Butlerov şi Mendeleev. E şi firesc să fie aşa. Aparţinînd viitorului, prin caracteristicile ei esenţiale, industria chimică este strîns legată de orînduirea socială cea mai nouă, în cadrul căreia are efectiv toate şansele să devină o sursă inepuizabilă de belşug material şi de înfrumuseţare a vieţii pentru toţi oamenii. MAREA INIŢIATIVĂ Se poate afirma cu toată certitudinea : fără jfcvoluţie socialistă, în ţara noastră n-am fi avut astăzi o industrie petrochimică, în ciuda faptului că dispunem din belşug de petrol şi de gaze naturale. Trusturile imperialiste tratau Rotii in ia ca pe o ţară colonială, utilizînd-o doar ca pe o sursă de materii prime şi-n consecinţă importau ţiţeiul brut, ca să-1 prelucreze în industriile din metropole. Aşa se face că uleiurile superioare trebuia să le aducem din străinătate. Rafinăriile noastre rămăseseră mult în urma tehnicii mondiale, nefiind înzestrate cu instalaţii moderne, de cracare sau de reformare catalitică, din care s-ar fi putut obţine produse preţioase pentru petrochimie. Drept dovadă a acestor afirmaţii poate servi situaţia existentă astăzi în ţările din Orientul apropiat şi mijlociu, care au rămas mai departe la cheremul trusturilor occidentale şi exportă 97% din ţiţeiul produs, în stare brută. Aici, problema întemeierii unei industrii petrochimice autohtone e de domeniul 50 viitorului. Trusturile imperialiste preferă să importe o tonă de ţiţei în schimbul cîtorva obiecte de nailon. într-o asemenea situaţie ne-am fi găsit şi noi astăzi, dacă nu se înfăptuia revoluţia socialistă, deşi am avut şi chimişti de valoare, ca Petre Poni, Constantin Istrati, Gheorghe Spaeu, Radu Cernătescu, C. Neniţescu, ale căror cercetări însă nu s-au bucurat de preţuire şi nici n-au fost aplicate în industrie. Semnificativ este cazul lui Edeleanu, care a inventat un procedeu original de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf, aplicat în rafinăriile din toată lumea, cu excepţia ţării noastre. Cu amărăciune constată profesorul L. Mrazec ia moartea inventatorului : „Zeci de mii de tone de derivate de petrol trec zilnic prin procedeul Edeleanu în ţinuturile mari producătoare de petrol din lume — în afară de Romînia, care ea avea cea mai mare nevoie de el şi al cărei petrol a provocat chiar cercetările" (vezi „Moniteur du Pétrole Roumain", nr. 8/1941). Industria chimică se limita la cîteva întreprinderi construite pentru satisfacerea consumului intern şi la o puzderie de laboratoare şi ateliere primitive care ambalau produsele chimice aduse din străinătate (vezi „Dezvoltarea industriei socialiste în R.P.R.", Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1959, pag. 224 şi următoarele). Se prefera fabricarea acelor produse care aduceau venituri mai mari tocmai fiindcă erau obţinute în ţara noastră, unde forţa de muncă autohtonă era mai ieftină. în rest, dezvoltarea industriei chimice era frînaîă de trusturile străine, care deţineau 72% din capital. Astfel „Solvay" supraveghea produsele sodice, „I. G. Farbenindustrie" avea grijă de coloranţi, iar „Dupont de Nemours" rle chimizarea petrolului şi a gazului metan. Abia după naţionalizare se poate vorbi de o adevărată cotitură în dezvoltarea industriei chimice, reorganizată pe baze noi, socialiste, cu rosturi precise în acţiunea generală de ridicare a ţării. Atelierele, făbricuţele şi laboratoarele au fost comasate şi reutilate. Secţiile din întreprinderi au fost mările şi modernizate şi s-au construit unităţi noi, pe baza proiectelor elaborate de'lCECHIM şi IPROCHIM. Trebuie ' subliniat că Partidul a iniţiat, a organizat şi a condus aducerea la îndeplinire a acestei vaste acţiuni, sezisînd importanţa industriei chimice pentru viitorul ţării. încă înainte de naţionalizare, în februarie 1948, la primul Congres al partidului, tovarăşul Gheorghiu-Dej a spus : „Condiţiile naturale pentru dezvoltarea industriei sînt foarte favorabile în ţara noastră. Ele ne permit crearea unei puternice industrii chimice, bazată pe gazul metan, ţiţei, cărbuni şi sare". Mai tîrziu, în 1956, la cei de al doilea Congres a fost făcută o analiză mai amănunţită a factorilor care favorizează, în condiţiile construirii socialismului, dezvoltarea acestei industrii, cum ar fi, întîi : cadre competente şi entuziaste de ingineri şi specialişti în chimie, al doilea : energie electrică ieftină, al treilea : o industrie constructoare de maşini capabilă să asigure utilajul necesar. Tot atunci se accentuează importanţa deosebită a petrochimiei. Printre celelalte industrii mai vechi, energetică şi a combustibilului, siderurgică şi constructoare de maşini, industria chimică, şi deci şi petrochimia, se afirmă, ievoluînd într-un ritm vertiginos. în 1958 e de 8 ori mai mare ca în 1938. în 1959 fondurile investite sporesc cu 26%, în 1960 cu 21%. Ritmul acesta intens se simte mai ales pe marile şantiere ale petro chimiei la Oneşti şi Săvineşti, ca dezlănţuiri de energii specifice revoluţiei socialiste. Situate pe două văi vecine, a Bistriţei şi a Trotuşului, în partea dinspre munte a Moldovei, numită din vechi „Ţara de sus", Oneştii şi Săvi- 4* 51 neşîii aduc un impuls de viaţă nou, dinamic, tineresc, într-o regiune care vegeta într-o somnolenţă apatică. Aici timpul parcă se oprise în loc. MOLDOVA PATRIARHALĂ ŞI MOLDOVA PETROCHIMICĂ Amintiţi-vă o zi banală din viaţa voastră, interminabilă, lipsită de în-tîmplări, anostă, care a trecut fără rost, o zi pierdută în zadar — şi cine n-a trăit vre-o dată o astfel de zi ? —• ca să înţelegeţi, prin referire la impresii proprii, atmosfera din vechile tîrguri moldoveneşti. Moldova întruchipa, — datorită înapoierii sale, a ritmului lent în care curgea istoria, — plictiseala vieţii de provincie. Romanul „Locul unde nu s-a întîmplat nimic" de Mihail Sadoveanu e citat întotdeauna pentru a se exemplifica viaţa citadină, fără sens, din vechiul regim. Şi nu e întîmplător că tocmai un tîrg moldovenesc, Fălticenii, a inspirat un asemenea roman. în Moldova timpul parcă se oprise în loc, lipsit de evenimente. Nu e întîmplător nici faptul că poetul blazării provinciale, Gh. Bacovia, s-a născut şi a trăit într-un oraş moldovenesc. Fanfara militară, parcul cu foi veştede, sunetul goarnei de la cazarmă, lătratul cîinilor sub stele îngheţate sînt imagini şi zgomote care, ca şi în arta cinematografului, subliniază, prin contrast, liniştea de pustiu şi încremenirea totală. Fiindcă în Moldova timpul parcă se oprise în Ioc. Atît romanul cît şi versurile nu erau o simplă imagine a unui tîrg sau altul izolat şi înapoiat, ci reflectau un mod de viaţă, plictiseala provincială. Poate că, scriitorii, ca orice artişti şi oameni sensibili şi-au exagerat impresiile ? Poate că Moldova trecutului ^nu arăta întocmai aşa de dezolant ? Din păcate nu exagerau ; din păcate impresiile lor izvorau dintr-o tristă realitate. Pînă şi ghidurile turistice nu pot ascunde adevăratele realităţi. Să răsfoim, de pildă, broşura scrisă despre Tîrgu-Ocna de către un medie balneolog. Localitatea ne este prezentată ca „orăşel patriarhal cu 10.000 locuitori", aşezată într-o regiune „pitorească, subalpina, însorită şi ozonată". Evenimentele cele mai importante : vizita lui Carol I în 1891, bombardarea oraşului în primul război mondial de către nemţi. Locurile de atracţie : monumentul eroilor, schitul Măgura, Salina, penitenciarul (cu remarca „Ghica Vodă a donat castelul pentru penitenciar"), biserica Răducanu, prăvălii, restaurante, etc. Se pot face excursii, se pot pescui păstrăvi. Totuşi, dincolo de aceste fraze idilice pentru atragerea vilegiaturiştilor, cetitorul va observa, imediat, că pentru localnici Tîrgu-Ocna este acelaşi oraş provincial, anost, căruia i se adaugă, în plus, şi penitenciarul, peste obişnuita recuzită a atmosferei bacoviene. Care sînt cauzele acestei stări de lucruri deplorabile ? Ce a provocat lîncezeala localităţilor moldoveneşti ? Răspunsul ni-1 dă cercetarea istorică : atmosfera de lîncezeala nu se datora unor particularităţi regionale, nici firii molcome a moldovenilor, ci regimului care menţinea Moldova în înapoiere, din motive meschine de clasă. încă în 1840, Nicolae Soutzu, arătase în cartea sa ,,Notions statistiques sur Ia Moldavie", după o analiză amănunţită a situaţiei economice, că singura cale de a scoate regiunea aceasta din mizerie era industrializarea. „Dans notre siècle positif... on fait de l'industrie la condition de l'existence des nations". Totuşi, în curs de un secol nu s-a făcut aproape nimic, sau ce s-a făcut era cu totul insuficient. Industria petrolului era complect neglijată. Moineştii era poreclit, acum cîteva decenii, „Insula şerpilor", căci servea ca loc de exil pentru petroliştii 52 ,.nesupuşi" din Valea Prahovei. Rafinăriile erau primitive, ea nişte alambicuri de fiert ţuică, numite în batjocură „La trei lulele". Pe teritoriul de astăzi al regiunii Bacău, în afară de petrol, se exportau mai ales bogăţiile forestiere, „aurul verde", bineînţeles după toate regulile jafului. Ponderea principală o deţineau industriile uşoară, textilă şi alimentară. Principalele întreprinderi : fabrica de zahăr Danubiana, fabrica de postav Buhuşi, fabrica de hîrtie Letea. în rest, o puzderie de mici făbricuţe care produceau tablă, sîrmă, luminări, uleiuri, cîteva turnătorii de fontă şi bronz, revenindu-le în medie 33 CP şi 22 de salariaţi. Atmosfera dezolantă a Moldovei se datora atît înapoierii industriale cît si faptului că frînele economiei erau conduse de capitalişti străini : englezi, olandezi, italieni sau germani, alături de Brătianu, Armând Călinescu, Sturdza, Cantili, Lecca, prinţul Nicolae, etc. burghezi şi moşieri care constituiau un cerc parazitar restrîns, preocupat de interese proprii, pe cînd energia celor mulţi zăcea nefolosită ca o comoară îngropată. Aceştia, privilegiaţi ai vechiului regim, frînau mersul istoriei, ceea ce avea drept consecinţă atmosfera lîn-cedă şi anostă a Moldovei, lăudată în ghiduri ea expresie a unei vieţi patriarhale specific moldoveneşti. CETĂŢILE PETROCHIMIEI Marile cetăţi ale industriei socialiste, ca şantierul de la Bicaz, laminorul de la Roman, fabrica de rulmenţi de la Bîrlad, în sfîrşit cele două centre petrochimice: Săvineşti şi Oneşti, cunoscute în toată ţara, sînt nu numai nişte mari unităţi producătoare de bunuri materiale, dar şi adevărate linii de forţă care polarizează energii, impunînd un ritm nou, un nou mod de viaţă, avîntat şi dinamic, localităţilor adormite altădată în lînceda atmosferă/ de provincie. Pentru exemplificare ar putea servi iarăşi localitatea Oneşti, cunoscută pînă acum cîţiva ani ca un sat prăfuit, nearătos, cu o moară, două biserici pe care cred că nu le remarca nici unul din călătorii ce treceau cu trenul spre localitatea balneară Slănic-Moldova. Astăzi, Oneştiul e pus alături de Hunedoara şi e chiar supranumit de reporteri „O Hunedoara a chimiei". înainte de a face o comparaţie între cele două localităţi — ceea ce se impune de la sine, dată fiind asemănarea lor, ca unele din cele mai mari şantiere ale ţării — aş vrea să remarc, prin cîteva cifre comparative, din trecut şi de astăzi, creşterea localităţii însăşi. Voi folosi drept material informativ cîteva cifre furnizate de ziariştii locali, care căutînd amănuntul edificator, folosesc date inedite. Aşa dar aflaţi că la Oneşti au fost îln. 1930 3975 de locuitori ; astăzi (e vorba de noembrie 1959) sînt 27.000 (care vor spori pînă la 35.000) ; învăţători — 10, faţă de 64 ; farmacii — 1, astăzi : 5, plus încă 9 dispensare şi 1 spital ; aparate de radio : 7 ; astăzi : 2750, plus 28 de televizoare, 5 staţii de radioamplificare. în viitor se va ridica un palat al telefoanelor, un palat cultural, un complex sportiv, 5000 de apartamente. E o creştere fulgerătoare, care imprimă un ritm dinamic întregii localităţi. Ceea ce se petrece acum la Oneşti nu-şi poate imagina din lecturi chiar omul obişnuit cu aspectul marilor şantiere. Ca şi la Hunedoara anilor 1956—1957, e aceeaşi forfotă vie şi permanentă, acelaşi amestec de lume pestriţă, adunată din toate colţurile ţării, aceeaşi atmosferă de elan tineresc, 53 de muncă aspră, de geneză a unei lumi noi. însă observatorul cu ochiul exersat percepe şi unele diferenţe. Peisajul hunedorean e formal din construcţii mai grele, mai impozante, mai voluminoase, denumite deobicei „titanice" şi „colosale", pe cînd Oneştiul e colosal prin vastitatea, întinderea imensă a construcţiilor, care acoperă suprafeţe apreciabile. Dar mai interesantă, poate, este deosebirea de ordin mai adine, istoric, între cele două şantiere. Asemănător în esenţa lui cu Hunedoara, ca şantier socialist, Oneştiul totuşi nu repetă aidoma pe predecesorul său, ci a evoluat dialectic, ca pe o spirală ascendentă, fructificînd experienţa hunedoreană. Cu toată tinereţea sa, Oneştiul este mai matur, mai sigur de sine, faţă de cum era Hunedoara anilor trecuţi, ceea ce se manifestă în ritmul rapid, planificat, bine organizat în care evoluează construcţiile oraşului nou, fie în activitatea de educare a tineretului, fie în munca brigăzilor de constructori ; unii dintre ei au crescut chiar pe şantierele hunedorene. Maturizarea Onest iul ui reflectă însăşi creşterea vertiginoasă a construcţiei socialiste în ţara noastră; faptul este cu atît mai remarcabil clacă avem în vedere că, spre deosebire de Hunedoara, vechi centru siderurgic de ci te va secole, cu experienţă industrială — Oneştiul s-a înălţat în mijlocul unei regiuni înapoiate, fără tradiţie tehnică şi unde localnicii au trebuit să parcurgă efectiv, în cîţiva ani de zile, o distanţă istorică de secole. Lucrul acesta este exemplificat extrem de plastic pe şantierul noului oraş care creşte pur şi simplu din vatra vechii localităţi, cu cvartale electrificate şi termoficate care se încrucişează cu bordeie de ţară, mici, insalubre şi strîmbe, aflate în curs de demolare. Printre blocuri înalte, aşezate simetric, se pot vedea porţiuni de străzi ale vechiului sat, cu nuci bătrîni şi cumpene de fîntîni, lăsînd acea senzaţie stranie pe care o au cîteodată pietonii unui oraş mare, pe străzile căruia se cinematografiată un film istoric, şi personaje anacronice sin!: văzute alături de tramvai si de ultimul tip al limuzinei „Volga". Nou, caracteristic pentru acest secol şi pentru spiritul inovator al constructorilor oneşteni, este „blocul experimental", finisat în întregime cu materiale din mase plastice. Oare aşa vor arăta clădirile viitorului, fără pardosea de parchet? fără var pe pereţi? La această întrebare vă vor răspunde experimentatorii. Cele opt apartamente ale unui bloc obişnuit, luat Ia în-iîmplare, au fost dichisite fiecare într-un fel aparte. (Cineva, în glumă, a denumit blocul „Cobai"). S-au făcut tot felul de combinaţii de mase plastice şi de culori, întrucît interesa atît trăinicia cît şi aspectul estetic. Un apartament e pardosit cu policlorură de vinii vişinie (imitaţie de linoleum), zugrăvit cu viuacet de culoare deschisă ; alt apartament are pe jos un covor verde de policlorură de vinii, e dat j>e pereţi cu zugrăveală de humă obişnuită, iar baia şi bucătăria sînt lucrate în email şi romalchid etc. Avantajele noilor materiale sînt evidente: 1. Ieftinătate, în comparaţie cu materialele tradiţionale; 2. Comoditate — în cazul cînd se murdăresc, zugrăvelile pot fi spălate cu o cîrpă udă. Pardoseala din spahiu aplicat pe pudretă de cauciuc, anihilează zgomotul, ca un covor; 3. Frumuseţe — băile lucrate în email, strălucitoare, produc o adevărată îneîntare. Singurul factor ce trebuie verificat e trăinicia. De aceea blocul urmează să fie locuit „experimental", ca să se poată constata cît rezistă duşumelele şi la pantofi, şi la încălţăminte cu ţinte, şi cum vor suporta pereţii aplicaţia spre desen a micilor locatari. 54 în aşteptarea noilor stăpîni, apartamentele strălucesc de curăţenie şi de varietatea culorilor vii care, în bătaia razelor de soare, provoacă irizări de lumină neobişnuite. La gîndul apropiatului examen, mai ales în faţa gospodinelor, constructorii au emoţii. Lucrările la blocul experimental au fost conduse de un inginer mai vechi, căruia ceilalţi, mai tineri, îi zic: „papa". Papa se bucură ca un copil de cîte ori aude exclamaţii de plăcere. Mai ales băile, care imită faianţa, au succes mare. „Papa, ai nota zece!". Bă t rin ui rîde în-cîntat. îl întreb cum se simte în faţa examenului apropiat. Papa vrea să pară detaşat, dar cineva din grup povesteşte o întîmplare care-1 dă în vileag. „Papa e un emotiv. Şi la urma urmei, cum să nu fii sensibil într-o astfel de ocazie? în orice construcţie rămîne ceva din fiinţa ta, ceva foarte intim..." După cum vedeţi, constructorii oneşteni sînt, în intimitatea lor, la fel de emotivi ca şi constructorii din Hunedoara şi ca orice creatori. Văzut de pe un deal apropiat, cînd amurgul estompează totul într-o ceaţă ruginie, Oneştiul şi şantierele sale se desfăşoară ca un semicerc uriaş care cuprinde vatra veche a satului, ascunsă după coroanele verzi ale copacilor, noul oraş, înşirat pe malul rîului, iar în depărtare construcţiile cărămizii ale viitorului combinai. Treptat totul se pierde în piei a înserării, se estompează, lăsînfl să apară parcă o altă lume. născută din noapte, cu stele strălucind prin mii de ferestre, cu tainice chemări, ca mai tîrziu, în depărtare, să vezi înălţîndu-se şiruri de lumini ca nişte coloane de nestemate care, adunate la un loc, dau impresia unui uriaş candelabru. Sînt luminile noii rafinării, într-o seară am plecat special cu autobusul, ca să le văd de aproape. La capătul liniei nu m-am dat jos ci am cerut bilet înapoi. Casieriţa, o fată tînără de 17 ani, s-a mirat, l-am explicat că am venit special să văd rafinăria în timpul nopţii. Răspunsul meu i-a făcut plăcere: „E foarte frumos". Mi-a dat dreptate. „Ca şi cum ai fi la Bucureşti, în Piaţa Unirii. Deşi am trăit mult la Bucureşti, îmi place mai mult aici. Oneştiul e un oraş mai deschis"... Cu toate că termenul „deschis" nu era bine folosit pentru ce voia să zică, am înţeles-o fără explicaţii suplimentare, privind luminile rafinăriei. Oneştiul are timbrul lui aparte, original. Oneştiul e un oraş nou, în plină prefacere. E aspru şi primitor, plin de speranţe... Un oraş deschis spre inima fiecăruia. Asta voia să zică. o Cele arătate mai sus, despre Oneşti, sînt valabile şi pentru celălalt centru al petrochimiei, Săvineşti. Materialul de faţă nu-şi propune să facă o descriere paralelă a ambelor localităţi; ceea ce duce la repetări inutile, fie de peisaj sau de observaţii asupra oamenilor. Mai nimerit însă este să selecteze toi ce e esenţial, într-o localitate sau alta, şi să fie înfăţişată cititorului. In momentul de faţă, ambele şantiere se aseamănă nu numai printr-un specific comun, ca cetăţi ale petrochimiei, dar şi prin faptul că sînt cam de aceeaşi vîrstă, iar activitatea constructivă se desfăşoară cu maximum de intensitate. Ambele şantiere sînt atît de întinse încît cuprind cîte două localităţi, ceea ce produce deseori confuzii în cazul cititorului neavertizat. Tot ca o notă comună, în ambele localităţi, alături de şantierele de lucru, sau chiar în mijlocul acestora, se află unităţi gata terminate, intrate în 55 producţie. La Oneşti, cîteva instalaţii ale rafinăriei şi termocentrala (parţial) au intrat în funcţiune. Combinatul de cauciuc sintetic, fabrica de sodă, fabrica de mase plastice sînt în construcţie, urmînd a intra pe rînd în funcţiune peste un an-doi. La Săvineşti fabrica de relon merge în plin. (Cred că i-aţi şi admirat produsele în vitrinele magazinelor!). Fabrica de rol an şi combinatul de îngrăşăminte de la Roznov sînt încă în faza de şantier. Cum însă mi-am propus să descriu din ambele cetăţi petrochimice ceea cc este strict esenţial, mă voi limita numai la două ipostaze: şantierul şi fabrica chimică. Primul e reprezentativ prin genul de activitate predominant astăzi, cealaltă va caracteriza ambele localităţi — mîine, după terminarea construcţiilor. CONSTRUCTORII Dintre toate şantierele, atît din Oneşti cît şi de la Săvineşti, munca de construcţie la combinatul de cauciuc oferă peisajul cel mai captivant, unic în felul său. Se construieşte simultan la zeci de obiective, dispersate pe-o suprafaţă uriaşă, măsurînd două mii de metri pe latura ei în lungime. Unele depozite se află şi mai departe, încît pentru a înconjura şantierul îţi trebuie o motocicletă, mijloc de deplasare pe care-1 folosesc proiectanţii. Cred că m-aş fi pierdut, prin puzderia aceea de clădiri, fără să-mi pot face o ideie de ansamblu, dacă însoţitorul meu n-ar fi avut fericita inspiraţie să mă urce pe o platformă înaltă, de beton, a unui obiectiv aflat încă în construcţie. La prima vedere, te impresionează varietatea peisajului, a cărui singură notă comună e culoarea cărămizie şi forfota neîncetată. în primul rînd atenţia privitorului e solicitată de obiectivele cu aspect straniu, cum ar fi cupele enorme de metal, vopsite în roşu, întoarse către cer ca nişte radiotelescoape (mi se spune că sînt viitoarele instalaţii de răcire forţată), construcţii de beton înalte, care au deasupra un şir de coloane legate prin grinzi transversale, cărora nu ştii ee destinaţie să le dai. Apoi privirea remarcă lucrurile mai comune, specifice oricărui şantier, înaltele ziduri de cărămidă, înconjurate de schele, străjuite de macarale-turn, rezervoarele, stîlpii pentru estacade, imensele muşuroaie de materiale de construcţii, gropile de fundaţii, depozitele de scînduri, tractoarele, circulaţia camioanelor pe drumurile de acces şi în sfîrşit oamenii, care se află peste tot, pe ziduri, în şanţuri, pe planşee, pe schele, schimbînd de la o zi la alta, pe neobservate, amănuntele acestui peisaj. Gropile dispar, se înalţă ziduri noi, grămezile de materiale se mută. Aşa creşte combinatul. Pe baza planurilor, însoţitorul meu îmi explică fluxul tehnologic al viitorului combinat de cauciuc, astfel că imaginile disparate capătă un sens logic. Fiecare din clădiri, notate cu o literă şi o cifră (D 6, I 14, K 5, E 6 etc.) reprezintă o verigă dintr-un lanţ uriaş, care începe la rezervoarele de depozite, apoi se ramifică într-o reţea de fire care merg paralel, se încrucişează, se adună într-un flux unic în marea hală de polimerizare unde se obţine cauciucul sintetic. în faţa noastră, dacă vreţi, e un cenuşiu arbore Hevea, cu celulele masive, astfel încît formarea moleculei de cauciuc poate fi urmărită şi înţeleasă în procesul ei cel mai intim. Mai tîrziu, cînd se vor ridica turnuri şi carcase înalte, se vor întinde conducte şerpuitoare, combinatul va avea înfăţişarea unei imense rafinării 56 colorate în bronz alb, strălucind ca un stol de avioane de aluminiu pe un aerodrom înainte de decolare. Deocamdată însă schela este decorul cotidian, cărămiziul culoarea comună a şantierelor, iar mistriile cîntă mai tare decît toate celelalte unelte. Zidarul şi fierarul betonist sînt personaje la modă, aflate în centrul activităţii şi al atenţiei generale. Constructorii de la Oneşti şi Săvineşti sînt în general oamenii experimentaţi, avînd practica marilor şantiere, la Hunedoara, Roman sau Bicaz. Provin de obicei din Muntenia (regiunile Piteşti, Bucureşti, Ploieşti) sau din Transilvania (Cluj, Regiunea Autonomă Maghiară). Nucleul de bază al brigăzilor e format din oameni care lucrează laolaltă de ani de zile, se cunosc bine şi au devenit prieteni. Uneori, în aceeaşi brigadă, poţi întîlni rude apropiate, veri, fraţi sau consăteni. Cînd e nevoie de personal mai mult in brigadă sînt primiţi alţii mai tineri, necalificaţi, care provin din partea locului. Autoritatea şefului de brigadă nu se măsoară după vîrstă. Poate fi tînăr sau hăt rin, principalul însă e ca să fie om drept, nepărtinitor, să se facă iubit şi respectat, să ştie să poruncească şi totodată să ţină seama de părerile oamenilor săi, întrunind calităţile de bun meseriaş, organizator, pedagog şi conducător. Brigada lui Lorentzi losif (originar din R.A.M. în vîrstă de 49 de ani) este alcătuită dintr-un nucleu stabil de consăteni din Cristurul Săcuiesc, care lucrează de ani de zile împreună. Cei 28 de membri ai brigăzi se împart după vîrstă: opt bătrîni, douăzeci tineri, după locul de baştină: douăzeci şi doi ardeleni, şase moldoveni. Cînd are nevoie de oameni, Lorentzi trimite vorbă la Cristur sau angajează tineri din localitate. Oamenii au încredere în el „fiindcă vorbeşte rar". Păstrează legătura, prin scrisori, cu băieţii care pleacă în armată. Brigada lui realizează, în mod firesc, fără retorică, lucruri pentru alţii imposibile. în genere, brigada nu discută cînd i se dau sarcini dificile. Un caz povestit de iLorentzi: „Asta s-a întîmplat pe-un alt şantier. O altă brigadă a refuzat un loc de muncă mai greu, pe motiv că e umezeală. Nu-i nimic, mergem noi. Am făcut un plan şi ne-am apucat de lucru, aşa cum ştim noi. La sfîrşitul lunii, cînd au văzut cît am cîştigat, ceilalţi pe care i-am schimbat au spus că am făcut învîrteli. A venit un control din partea conducerii: „Ei, cum vă împăcaţi cu umezeala?" „Pînă se prinde umezeala de noi, am şi" terminat lucrul". Cel care venise cu controlul s-a învîrtit cît s-a învîrtit pe-acolo, apoi ne-a spus: „După condiţiile în care lucraţi, vi se cuvine încă un spor"... Aşa că ceilalţi au rămas de ruşine... Brigada lui Buce le a (de loc din Călăraşi, vîrstă cam 30 de ani, comunist) e formată din 18 tineri adunaţi din toate colţurile ţării şi care s-au cunoscut si s-au împrietenit pe marile şantiere (Bicaz, Dărmăneşti, construcţiile de pe litoralul mării, Blocul de ulei Teleajen etc). în brigadă lucrează patru perechi de fraţi: Buculea şi Stancu din Ploeşti, Trifescu — Piatra Neamţ, Ivanov — Rîmnicu-Sărat. Toţi băieţii dorm în aceeaşi baracă, petrec împreună timpul liber. Cei mai răsăriţi din ei citesc planurile, lucrează ordonat, gîndind dinainte ce trebuie să facă, astfel încît realizează economii nu numai evitînd risipa, dar prin raţionalizări, adică prin adaptări creatoare ale planului la condiţiile de pe teren. Sînt extrem de exigenţi şi uneori preferă să fie aspri decît să treacă uşor peste lipsuri. Iată un caz care-i caracterizează, povestit de Gh. Bucelea. „Lucram la blocul reactor, o instalaţie cum nu sînt multe în Europa. Muncă de răspundere şi pe deasupra mai eram şi-n întrecere. Unul 57 din băieţi a cerut să plece acasă, că-i vine fratele în concediu. „Stai cîteva zile pînă trece greul şi pe urmă pleci". N-a ţinut cont de ce-am zis noi şi s-a dus la inginer. Inginerul 1-a învoit. Cînd s-a întors însă, noi nu l-am mai primit în brigadă. Băieţii au spus că a fost o dezertare"... Altă întîmplare, caracteristică pentru spiritul brigăzii lui Bucelea. Am revenit pe şantierul din Oneşti în timpul iernii. Neşansa a făcut să nu-1 pot întîlni, deşi îi călcam pe urme. ,,E în concediu, dar vine zilnic pe şantier. Adineauri a fost pe-aici. A stat de vorbă cu noi. Treceţi mi ine la aceeaşi oră". A doua zi, aceeaşi poveste. Vorbesc cu Stanciu, un băiat blond de 23 de ani, cam sfios, — „adjunctul" lui Bucelea. îl întreb : „Cum se face că Bucelea n-a plecat să se odihnească în altă parte?" — „1-a născut nevasta. Şi-apoi are de învăţat fiindcă s-a înscris la cursurile de maiştri fără frecvenţă" —• „Spune-mi unde stă. Vreau să trec după masă pe la el". — „După masă n-o să-1 găsiţi acasă fiindcă merge la cinema. Şi-a luat bilete". Iată, în fapt, fără vorbe mari, coeziunea brigăzii. Băieţii cunosc în amănunt tot ce face şi gîndeşte conducătorul lor aflat în concediu. La fel şi Bucelea, care ştie tot ce se petrece pe şantier... Nu există o mentalitate deosebită, specifică a constructorilor de pe un şantier faţă de celălalt. Lbrentzi şi Bucelea lucrează la Oneşti, brigada lui luliu G-herghel (originar din Zalău, regiunea Cluj, 30 de ani, comunist) lucrează pe şantierul combinatului de la Roznov. Gherghel a crescut pe marile şantiere ale ţării (Salva-Vişeu, Hunedoara, Roman), învăţînd lucrul practic, dar şi noţiunile teoretice ale meseriei sale, din manuale de zidărie, dulgherie, matematici, geometrie. Pregătirea dobîndită 1-a ajutat ca el însuşi să conceapă, să propună şi să lupte pentru punerea în funcţie, pe şantier, din posibilităţile locale, a unui atelier mecanizat pentru fabricarea unor piese de lemn necesare la montarea turnurilor de răcire. luliu Gherghel a dovedit că acest procedeu e mai avantajos decît să se încredinţeze comanda unei fabrici de cherestea, căci se evită transportul şi pierderile de material, extrem de sensibil la lovire. El a stăruit în faţa conducerii şantierului, nu s-a descurajat cînd proiectul său a fost respins, s-a adresat comitetului de partid. Astăzi fabrica lui de cherestea funcţionează de zor, trebuind să livreze pînă la vară nouă sute de mii de piese de lemn pentru turnul de răcire. FABRICA DE RELON Am spus că cetăţile petrochimice Oneşti şi Săvineşti pot fi surprinse astăzi în două ipostaze caracteristice : şantierul şi instalaţia chimică în plină funcţiune. Şantierul, şi constructorii locali i-am caracterizat. Urmează să trec în revistă pe muncitorii din noile uzine. Deocamdată aceştia constituie o excepţie, fiindcă fabricile şi instalaţiile intrate în funcţiune sînt ca nişte insule izolate în mijlocul oceanului de şantiere. Viitorii petrochimişti fac practică la uzine chimice sau la rafinării, situate în alte localităţi. Pe lingă fiecare mare şantier, „sodă", „cauciuc", „relon", etc, există întreprinderi stranii, denumite generic: „beneficiar", care supraveghează munca constructorilor urmînd să preia instalaţiile pe măsură ce sînt gata şi să le pună în funcţiune. Numai fabrica de relon de la Săvineşti, terminată şi pusă în funcţiune, e imaginea vie a ceea ce va rezulta pretutindeni, pe locurile unde astăzi mai freamătă şantierele. E o clădire imensă, compactă, ca un bloc monolit, avînd 58 în faţă un turn, cu ferestre verticale, dispuse pe toată înălţimea lui, ceea ce dă întregului corp al zidirii un caracter monumental. Toată clădirea alcătuieşte secţia de poliamid a fabricii de relon şi cred că nu este cititor care frecventează presa cotidiană, sau revistele ilustrate, să nu-i fi reţinut imaginea, din numeroasele fotografii care s-au reprodus. Imensele ferestre luminează numai holul şi scara. în restul clădirii, unde se petrec fenomenele chimice sau se filează firele nu pătrunde lumina zilei. Mai mult încă, întreaga clădire are un microclimat specific, controlai de aparate speciale. Măsurile acestea sînt cerute de însuşi procesul de fabricaţie al relonului, care după cum se vede este extrem de gingaş şi de sensibil la frig şi la lumină, în primele ore de la apariţia sa în lume. De aici rezultă şi particularităţile clădirii, cum ar fi lipsa de ferestre, uşi metalice mari, duble, pentru menţinerea microclimatului, lumina fosforescentă, care arde permanent, zi şi noapte, prin halele lungi şi prin coridoare. Secţia poliamid e locul unde caprolactama se preface în fir subţire, ca mătasea sau în fibre sintetice, albe, scămoase, ca bumbacul. .Secţia se sub-împarte în trei ateliere: polimerizare, filare şi textil. Pentru familiarizarea cititorului neiniţiat, se poate spune că e un fel de rafinărie, asociată cu o filatură textilă. Atelierul de polimerizare seamănă cu instalaţiile unei rafinării de proporţii mai mici, ascunsă între ziduri, ca să fie ferită de lumina soarelui. E o încrucişare de ţevi, de conducte, de rezervoare, de pompe şi conipresoare, din care nu înţelegi nimic fiindcă tot procesul se petrece în interior sub acţiunea presiunilor, a temperaturilor înalte sau a vidului, ale căror parametrii sînt arătate de aparate şi înscrise automat pe diagrame. Oamenii stau în faţa aparatelor şi le supraveghează. Curăţenie deplină. Lumină fosforescentă. Nimic spectaculos, ca într-o oţelărie sau lingă o sondă. La atelierul de filare, procesul devine mai concret, direct perceptibil, căci apar primele fire subţiri, care alunecă prin nişte cilindri verticali, pînă la atelierele textile. Aici, ca-n ori ce filatură, sînt maşini de etirat, răsucit, bobinai, care supun firul la tot soiul de operaţii pentru a-1 face mai fin şi mai rezistent. Maşinile sînt lungi, vopsite în verde, aşezate transversal, cu o sumedenie de bobine albe, în permanentă rotire. Un lung covor de vinilin cafeniu, curat şi strălucitor, reflectă fluorescenta din tavan. Aici, lucrează în exclusivitate femei, îmbrăcate în salopete, cu basma pe cap, călcînd uşor, cu papuci de pîslă, printre şirurile de bobine. Filatura e un loc de muncă ce pune în valoare, prin excelenţă, graţia gestului femeiesc. Reporterii n-au întîrziat să arate faptul senzaţional că muncitoarele din această secţie trebuie să-şi îngrijească mîinile, apelînd la serviciile manichiurislelor, special angajate în acest scop. Filatura a constituit totdeauna un loc de atracţie pentru femei; ele se îndreaptă într-acolo nu numai din nevoia de cîştig, dar şi pentru plăcerea muncii însăşi. Iată drumul a două textiliste de la Săvineşli, Dragomir Iv.ifroşi na şi Dragomir Constanţa. Seamănă între ele, locuiesc împreună la aceeaşi gazdă la Săvineşti, îşi pregătesc de mîncare împreună, îşi spun una alteia „surioară", lumea le crede surori. Şi totuşi potrivirea de nume e întîmplătoare, nu sînt nici măcar neamuri îndepărtate. Eufrosina este dintr-un sat de lîngă Piteşti, Constanţa e diir comuna Vlad Ţepeş, din apropierea Bucureştiului. S-au împrietenit la Săvineşti, cînd lucrau pe şantierul de construcţii. Poale le-a strîns laolaltă dorinţa comună de a ajunge cu orice preţ la filatură. Au umblat, au stăruit, s-au zbuciumat, pînă şi-au văzut dorinţa împlinită. Şi acum 59 ţine minte Eufrosina că : „la 18 mai s-a dat drumul la maşini. N-am să uit niciodată ziua aceea. Am fost foarte fericită". E o plăcere s-o vezi la lucru între şirurile de bobine albe care se răsucesc susurînd ca o apă în cădere. La fel ca şi celelalte, cu părul prins într-o basma, echipată cu salopetă, cu un foarfece mic prins de un şnur în jurul gîtului, Eufrosina Dragomir se remarcă prin îndemînarea mişcărilor. Apucă firul de relon cu degete lungi, suple, de parc-ar atinge o strună de harfă, apoi cu o mişcare fină răsuceşte mîna în aer, ca să înnoade firul rupt. Bobinele de Ia maşina ei nu stau niciodată din cauza neglijenţelor sau neatenţiei. Dacă a umblat la maşină, Eufrosina Dragomir se spală imediat pe mîini. Fruntea transpirată o şterge cu dosul palmei. Degetele trebuie să fie absolut curate ca să nu păteze firul. în hala agregatelor de uscare a polimerului, un om negricios, scund, între două vîrste, Victor Mungiev, mi-a expus ideea unei inovaţii. Introduse în nişte mari cilindri rotitori, granulele de polimer se usucă în vid, deoarece contactul cu aerul produce oxidarea lor. La sfîrşitul acestui proces, după vreo 46 de ore, vidul este spart cu azot, tot pentru a se feri polimerul de contactul cu aerul. Şi iată că Mungiev are altă idee : vidul să fie spart cu azot mai de vreme şi în mai multe rînduri. Motivul? Vid perfect nu se poate realiza. în uscător tot mai rărnîne aer, care dăunează materialului. E mai bine ca acesta să fie eliminat mai de vreme, prin introducerea azotului. Trebuie să ştiţi că omul care a gîndit acest raţionament nu e decît de patru ani în industria chimică. Pînă atunci a fost muncitor legumicultor, adică, mai simplu : grădinar. Studii: 4 clase primare. Dar mai interesant e însuşi modul în care a făcut descoperirea. „Pot zice că-i dintr-o întîmplare — îmi explică Mungiev. într-o zi am spart vidul mai de vreme decît trebuia, după 12 ore, din cauza unei intervenţii. Mă aşteptam să iasă o şarjă proastă. Cînd am deschis vasul, spre mirarea mea, şarja era mai bună ca de obicei... Atunci am căutat să văd de ce..." Şi totuşi descoperiri din întîmplare nu se fac. Fie că e vorba de ceea ce a păţit Mungiev, fie că e vorba de întîmplări celebre, intrate în istoria descoperirilor. Totdeauna e nevoie de un ochi pătrunzător, care să ştie să descifreze faptul ieşit din comun. La fabrica de relon, tehnica nouă a instalaţiilor n-a intimidat pe oameni. Iată-i porniţi să găsească noi perfecţionări, numai la cîteva luni de la intrarea în funcţie. MOLDOVENII — ASTĂZI istoria Moldovei socialiste concentrează într-un singur deceniu o uriaşă activitate transformatoare, luîndu-şi parcă o revanşă pentru deceniile anterioare de linişte şi de stagnare. Cu două secole în urmă, cronicarul Dimitrie Cantemir semnalase prezenţa petrolului în a sa „Descriptio Moldaviae", scriind: „în Tazlăul Sărat, aproape de satul Moineşti, în ţinutul Bacăului, ţîşneşte dintr-un izvor păcură amestecată cu apă, pe care ţăranii noştri au obicei de o folosesc la unsul osiilor de la căruţe, ei zic că este mult mai bună pentru nevoile casei decît răşina pe care o scot din copaci, dar numai dacă este deosebită de apă". E drept că de atunci industria a înregistrat progrese; 60 la Moineşti, au apărut schele petrolifere, însă viaţa oamenilor de rînd a rămas închircită în vechile tipare, în ciuda faptului că lampa cu petrol a luat locul opaiţului. Un moldovean din Borzeşti, actualmente fochist la instalaţiile de la Rafinăria 10, mi-a mărturisit că pînă la armată nu s-a urcat niciodată în tren, deşi linia ferată trece la cîteva sute de metri pe lîngă localitate. N-avea nici bani, nici motive să călătorească. Este un fapt semnificativ pentru modul în care orînduirea capitalistă lipsea populaţia moldovenească săracă de binefacerile civilizaţiei moderne. Existenţa acestei înapoieri era explicată în mod diversionist şi prin aceea că moldovenii au o fire blinda, poetică, meditativă, potrivită modului de viaţă patriarhal, fiind incapabili de acţiuni practice, întreprinzătoare. Edificarea marilor şantiere ale Moldovei la Bicaz sau în cetăţile petrochimiei, operă la care ia parte un număr impresionant de localnici, dovedeşte inconsistenţa unor astfel de pseudoteorii. La Oneşti şi Săvineşti asistăm astăzi la un colosal proces de transformare socială, în cadrul căruia populaţia Moldovei, de origine ţărănească, se ridică efectiv, în cursul unei singure generaţii, pînă la cunoştinţele şi calificarea necesară deservirii uneia din cele mai moderne industrii ale secolului nostru, petrochimia. Mai bine decît ori ce consideraţii, o dovedesc înseşi biografiile oamenilor. Gheorghe Socaci, fiu de ţăran din Tîrgul Trotuş, în vîrstă de 31 de ani, este astăzi şef de schimb la instalaţia A.F.G de la Rafinăria 10, organizator de partid al unei organizaţii de atelier, după ce a fost pe rînd, muncitor la fabrica de cherestea din Comăneşti, activist A.V.S.A.P., operator Ia Rafinăria din Dărmăneşti. Florica Leuştean, fiică de ţărani din Bratila, comună situată la 7 kilometri de Oneşti, a devenit şefă de tură Ia laboratorul central, după ce a terminat liceul la Tg. Ocna. Căsătorită din 1959 cu un tînăr originar din Comuna Rîpile, acum maistru energetic la termocentrala Borzeşti. Tînăra pereche locuieşte într-o garsonieră în noul oraş din Oneşti. în timpul liber soţii văd filme, organizează petreceri duminicale la ei acasă, unde se dansează la muzică de picup, iar vara fac excursii pe motocicletă. Stancu Zamfir, originar din satul Ciuştea de lîngă Focşani (fraţii săi: doi agricultori, unul tehnician la S.M.T.) a făcut studii la universitatea din Iaşi, stagiatura de inginer la rafinăria din Dărmăneşti. Acum e la Oneşti, conduce o secţie, s-a căsătorit de curînd. îşi iubeşte cu pasiune meseria, fiind de specialitate chimist. Primit candidat de partid, a învăţat între comunişti că inginerul trebuie să fie „conducător de oameni, nu numai un bun tehnician". în timpul liber vizitează prietenii, merge la restaurant, joacă şah, sau pleacă în călătorie pe motocicletă la Slănic sau Bicaz. Mai există multe preocupări asemănătoare cu ale perechii descrise mai sus, ceea ce dovedeşte că avem de-a face cu un mod de viaţă obişnuit, de largă răspîndire. Şi mai dovedeşte încă ceva, clacă facem comparaţie cu starea de lucruri din trecut, anume că vechiul ritm de viaţă lînced, anost, îmbîcsit de plictiseală provincială, face loc unui alt ritm, plin de dinamism, de preocupări diverse — nu numai în marele univers al şantierelor, dar şi în micul univers cotidian al vieţii de familie, al obiceiurilor şi deprinderilor de fiecare zi; adică acolo unde schimbările înnoitoare întîmpină o rezistenţă mai mare dat fiind faptul că economia şi tehnica înregistrează progrese mai repezi decît viaţa intimă a omului. Dacă însă şi aici se depistează concomitent prefaceri radicale, 61 aceasta e cea mai evidentă Ar^^Az ■ ■ ■ . şurat procesul revoluţia. " " Vlg°m * ^P1^" cu care s-a desfă- Fără a-şi pierde dulceaţa li,„l,;; r , . „ dovenii au doveSrt prin inilX^^t^ 7^ ^ ^ zatori, înzestraţi cu iniţiativa acţiunii şi aim'pî.c Jc " CnerglCi' ^P*" ^ile^pS^ f şi a dezvoltării ei de viitor, tate. Din simpli producători de ti te? hn,? Ş ' ° ',CHseLită ™emnă- tindem a ne ridica pe o treaptă te „Tcămai nai" d " ^ P^lifere, petrochimice subtile, cum sînt c.ucScS in^etic Si P" ^ U""m'i plastice, care cuceresc din an în an o iirmm 1 ! c,hlmice s™ masele şi viaţa zilnică a oamenilor diifaceS f pn.mo^ială Pentru industria Moldova petrochimică este abif a Wputul Z* 'TT .a.**oIul* X*-care prevede edificarea unor ,,,„1,1 ? ? plaiî lmfiat de Paitid\ la Craiova şi Tîrgu-Mureş C°mblnate '"'lrwllIm»'« de proporţii şi mai mari, Sonda de pe stema Republicii is , „ , ?> această industrie a viitorului "re va dl ^ ""i^"1 simbolic' ciobind economiei noastre. ' 3 deveni lma dintre ramurile de bază ale 62 DELTA Şl STUFUL Reportaj CAM/L BACIU în 1965 se vor produce circa 34.000 de tone de lire şi. fibre pe"bazei de celuloză si circa 13.000 de tone de fibre şi. fire sintetice care vor îmbogăţi sortimentele de materii prune necesare industriei textile. In acest scop se va construi o fabrică de celofibră din. celuloză, pe bază de stuf şi lemn, cu o capacitate de 35.000 de tone pe au şi o secţie de fire de incitase artificială". (Din PROIECTUL DE DIRECTIVE ALE CELUI DE AL III-LEA CONGRES AL P.M.R.) eretele îsi îmbracă aici penajul de nuntă ţesut din raze de lună, buhaiul mugeşte, nechează corcodelui cu gîtul roşu, şi nagiţul, amd P^ăre chinuită de amintiri, plînge şi se vaită. Ţipă ascuţit bitlanu peste lănciile de stuf şi pelicanii greoi se încălzesc le soare cu guşile> pkne. Vin în stoluri albe cenuşii din preajma cercului polar ploierul şi tugaciut, si coboară dinspre Siberia huhurezul cu coada lungă, raţa flmeratoare, raţa sunătoare, raţa cu frigare, lebăda cîntătoare. Vin la clocit pe marginea girle-lor si canalelor, în preajma sahalelor liniştite umplmd văzduhul de larma lor sălbatică si făcînd să palpite întreaga deltă sub bătaia aripilor lor. Dar dacă locurile acestea ar adăposti numai păsăret, ar ni mine doar vînătorii iar pescarii ar fugi. Se prăsesc însă şi în apele molcome linul şi stiuca crapul si morunul. Cormoranul lacom vînează peşte şi a peşte miroase carne! grăsunilor crescuţi pe baltă. Aici aburesc ciorbele pescăreşti şi sfirne somoteiul în proţap, sarmalele se fac din niselru, iar penşoarele supei din morun. , . Dar dacă oamenii din aceste locuri s-ar hrăni numai cu peşte, li s-ar tace lehamite. Aici însă, grăsunii trăiesc liberi pe baltă, sălbăticiţi şi numai toamna se întorc în gospodărie cu godăcei. Ei bat coclaurii asemeni unor animale scăpate de pe arca lui Noe, temîndu-se de un alt potop care să le şteargă de sub copite bruma de pămînt, şi cînd vîntul nordului, cumplitul şi urlătorul, biciuieşte trestiile, grăsunii se întorc cu spatele Ia el şi, strînşi unul într-altul, aşteaptă să treacă prăpădul. Omul a pătruns anevoie în mijlocul acestor pămînturi ce ies din ape şi sînt înghiţite de ape. El şi-a aşezat casa pe ţărmul canalelor, a dat drumul vitelor în baltă şi s-a apucat de pescuit. Şi-a învelit casa cu stuf, şi-a făcut garduri, araci şi coteţe de stuf. Şi sute de ani nu şi-a dat seama că marea bogăţie a acestor japşe, a acestor gîrle şi gîrliciuri, a bălţilor şi bătacelor e — înaintea peştelui şi păsărilor — stuful. Omul ştia doar că vitele cresc singure pe baltă şi grîul dă spic mare în batace. S-a obişnuit să soarbă de dimineaţă o strachină cu ciorbă de peşte, să-şi bea tutunul în voie şi să ţină hramurile şi sărbătorile şi pe stilul nou şi 63 pe cel vechi. Se scula cu noaptea-n cap, dar nu ca să se apuce de lucru, ei ca să meargă la biserică, apoi mai trăgea un somn înainte de a pune mîna pe ghionder. Purta o pereche de pantaloni şapte ani şi ziua de mîine nud speria pentru că avea slănină în pod şi după gard trecea Dunărea cu ciorto-crapi. Dumnezeu îi trimitea ştiucile în vîrşe, îi păzea vitele pe grind, iar dacă se supăra pe el îi îneca ograda şi-i spulbera casa. Şi împrejurul lui papura înăbuşea stuful şi stuful alunga papura, grindurile se transformau în batace, batacele în bălţi, bălţile în mlaştini, mlaştinile în batace şi batacele în grinduri. Totul izvora din apă şi se întorcea în apă într-o necurmată geneză. Şi de-odată ciclul genezei s-a întrerupt. Maşini grele au străbătut stufărişul, au trecut prin japşe şi au început să se caţere pe plauri. Locuitorii G orga nil or şi Carasuhatului, ai Crişanilor şi Ilganilor şi-au netezit barba, şi-au încheiat rubaşca şi au ieşit afară din case. Şi au văzut nişte tractoare cu şenile late scrîşnind şi tăind stuful. — Boje moi! s-au închinat lipovenii. Şi a fost ziua întîia. IVI îi de ani a crescut aici stuful. Fără să strige nimeni la el. Fără să-î măsoare nimeni. Şi delta a crescut în voie, zeci de mii de ani. Fluviul a cărat nămol spre mare, i-a depus şi s-a înfundat. Şi a plouat mult, a plouat zi şi noapte şi fluviul a crescut, plumburiu şi imens şi s-a revărsat acoperind totul. Dar pămînturile au sorbit apa şi vîntul a zbicit pămînturile. Şi le-a uscat, le-a întărit, le-a spulberat şi le-a luat cu el. A adunat praful în nămeţi, pe grindurile umede, printre multele braţe ale Dunării curgînd spre mare. Şi pe pămînturile care piereau în ape şi se năşteau din ape, au apărut, tremurătoare, trestiile. Şi omul a tăiat trestia cu tarpanul şi şi-a învelit casa. Şi dacă i-ai fi spus că stuful poate fi domesticit, ca grîul şi ca raţele, ar fi rîs cumplit. I s-ar fi părut că vrei să domesticeşti norii. L/ar norii se domesticesc mai uşor decît stuful. Trestia asta subţire creşte în apă şi apa o înăbuşe; îi plac vînturile şi vînturile o frîng; doborîtă de ploaie, renaşte prin foc. E un phoenix vegetal, aflat la începutul dresajului. Şi el trebuie silit să crească într-o deltă îndiguită, brăzdată de canale şi căi de acces, într-o deltă în care nimic nu se va putea schimba fără ştirea omului. Nu numai stuful băştinaş va fi educat, dar şi cel străin, trestia italiană •— arundo donax — care acum e atît de îngrozită de frigul deltei, încît, cu toate că e hermafrodită, refuză să facă floare. Dar ea va fi învăţată să înflorească, fără să se teamă de crivăţul ce spulberă tencuiala caselor ca pe o zăpadă subţire. Şi apele vor fi învăţate să curgă printre diguri, să aştepte în faţa ecluzelor. Şi peştii voi- învăţa să alunece, tăcuţi, prin noile canale. Iar păsările se vor retrage în păpurişuri ascunse, fugind de zgomotul maşinilor Marea, vîntul, fluviul au creat delta în zece mii de ani. Şi omrd o va schimba în cincisprezece ani. de fier. Patru locuitori pe kilometru pătrat. Şi nici un fel de drum. Bălţi şi canale, sahale şi gîrle. Patru locuitori pe kilometru pătrat — cîteva sate, cîteva bordee. Patru locuitori pe kilometru pătrat — dacă stuful se recoltează în plin trebuie să aduci oameni din altă parte. Sau, să mecanizezi totul. Şi să-i înveţi pe localnici cu ritmul, căci ei cunoşteau doar ritmul genezei —■ din jcre — somotei, din somotei — iaprag, din iaprag — iarma şi din iarma — pană de somn! * Dumnezeu lucrează cu răbdare: un an — un peşte. Ce rost are scularea de dimineaţă? Dacă-i explici, rîde: „Ce, delta-i uzină?" Dacă te înfurii, nu se supără: „Voi sînteţi mai iuţi, ăştia de la oraş". Dacă i se arată planul, ridică din umeri: „Aici stăpîneşte apa şi vîntul". Munceşte ca o maşină, zece ore, douăsprezece ore, sapă, cară, împinge, dar... de ce atîta disciplină? E cunoscut în toată ţara, pe toate şantierele, săpătorul ăsta cu ochi albaştri, poreclit „excavator cu barbă" şi care spune „grozau" în loc de „grozav" şi „adeărat" în loc de „adevărat". Lucrează neobosit şi mai şi cîntă. Dar aici, în deltă, la el acasă, nu poate să înţeleagă de ce nu se taie stuful cu tarpanul, de ce nu se transportă cu barca, de ce e neapărat nevoie de maşinile astea, mereu mai noi, care gem şi duduie? De ce atîtea barăci, tractoare, motoare, cable, de ce lumină electrică, baie şi calorifere, de ce atîţia ingineri care fac planuri, măsoară, strigă, dau dispoziţii? De ce? • Pentru că stuful poate fi făcut spirt în loc de acoperiş, haină în loc de cotineaţă şi hîrtie în loc de araci. Dar înainte de a fi transformat în lichioruri şi pantaloni, el trebuie să treacă prin retortele unui subtil şi lacom alchimist: combinatul de la Chiscani! Iar înainte de a ajunge la Chişcani, trebuie recoltat. Şi el nu se poate secera ca grîul pentru că e apărat de pă-mîntul moale, mustos, instabil, pentru că e înconjurat de bălţi, de mlaştini, de gîiliciuri, de sahale, pentru că înainte de a-1 atinge tractorul se înfundă, supt de bahna aceasta mocirloasă! Ani de zile omul pleca după stuf ca la vînătoare. Se urca în barcă, numai cu ghionderul şi cu arma. Arma era tarpanul. Căuta locul cu stuf bun, aşa cum se caută locul unde animalele îşi fac sălaşul. Dacă avea mult de lucru încropea mai întîi o colibă, să aibă unde dormi; dacă era grăbit, pătrundea numaidecît în stufăriş. Apuca un mănunchi de tulpini cu stînga şi le reteza cu dreapta. Le apuca de jos, să nu se piardă din lungimea trestiei şi le tăia cu lama curbă a tarpanului. Apoi căra maldării cu spinarea, îi arunca în luntre şi împingea la ghionder. Ar fi putut să taie astfel, toţi locuitorii Deltei, cîteva mii de tone de stuf anual. Dacă ar fi lucrat zi şi noapte. Dacă nu i-ar fi oprit crivăţul, dacă nu i-ar fi supt mocirla, dacă nu i-ar fi potolit ploile. Dar Chis-caniul va înghiţi sule de mii de tone anual. A folosi tarpanul pentru asemenea producţie, ar fi însemnat să foloseşti diligenta la transportul uraniului! Trebuia găsită o maşină care să umble pe bahnă, ca pe arătură, care să nu se înece în japşe şi care să taie mai rapid, mai sigur decît tarpanul! Dar asemenea maşină nu exista. În goana lor după celuloză, unele state au plantat iarbă alfa, bambus, papirus — însă recoltau toate acestea manual. „Stufiştii" n-au avut din expe- *) Diferitele denumiri date de lipoveni somnului după gradul de mărime la care ajunge peştele în cursul dezvoltării sale. 5 — Via(a romînească nr. 6 65 rienta cui să înveţe. Au încercat atunci să folosească maşini existente, adueîn-du-le mici modificări. Au experimentat UMAS-urile care cîntăreau douăsprezece tone şi ESSOX-urile, bărci cu zbaturi avînd recoltorul aşezat frontal. S-au adus diferite tractoare uşoare cu şenilă metalică lată. Dar abia maşina de tăiat stuf, mecanic, transformată de tehnicienii romîni a dat prima lovitură tarpa-mdui. Iar cînd ea fu fixată pe tractoare uşoare, soarta tarpanului fu pecetluită. Delta însă continua să se apere. Primele maşini dovediseră că se pot mişca destul de bine pe teren îngheţat. Dar dacă ploua, dacă era moină, ceaţă, brumă, benzile transportoare nu puteau apuca stuful alunecos, dacă bătea vîntul stuful se încurca şi dinţii recoltorului îl scăpau — iar în deltă e vînt, un vînt cumplit. Şi mai era şi plaurul — o pîslă imensă întinsă peste baltă, înăbuşind peştele de sub ea, găzduind lupii şi mistreţii. Pîsla aceasta formată prin legarea rizomilor de stuf, mai consistentă decît perdelele de liane ale pădurilor 'virgine, ajunge la grosimi de peste un metru. Ea nu se rupea sub povara maşinii, ci se afunda, silind recoltorul să taie sub apă. Şi din loc în loc, ascunse de verdeaţă, se deschideau copci prin care tractorul dispărea înainte ca tractoristul să poată sări jos. Plaurul era o stavilă vicleană, flască, enormă, aparent inatacabilă. Dar pînă la plaur lupta s-a dat cu mlaştina. Proiectanţii investigara toate sectoarele tehnice şi alături de rezolvări ingenioase se imaginară şi soluţii de tip ştiinţifico-fantastic, ca recoltarea din... helicopter sau folosirea unor funiculare pe stîlpi grei de metal. Stupii trebuiau mutaţi dintr-un loc într-altul, după necesităţi, avînd drept postament bahna moale, în care ar fi fost la fel de stabile ca nişte cuie bătute în făină. » Dar marea majoritate a inginerilor fură cuprinşi de o adevărată patimă mecanică. 0 vreme îi obseda „combina" de stuf, ca mirajul unui perpetuum-mobile. Şi începură să combine pinioane, şenile, frîne şi dispozitive hidraulice. Cu toate că insuficient concentrate — eforturile inginerilor mecanici izbutiră să aducă maşinii de tăiat stuf modificările cuvenite şi în 1958 recoltarea mecanizată a stufului fu planificată pe o bază îndeajuns de reală. Intre timp se preciza că a „amenaja" delta pentru recoltarea stufului înseamnă nu numai a îndigui dar a crea platforme de depozitare, căi de acces, locuinţe. Tehnicienii nu mai trebuiau să se adăpostească în colibe de stuf, unde să schiţeze planurile la lumina unui foc de vreascuri, ascultînd urletul lupilor. Şi nici muncitorii nu mai trebuiau să se refugieze în adăposturi încropite de pe o zi pe alta. Pe canale apărură vase-dormitor, despărţite în compartimente de cîte patru şi opt paturi, cu încălzire centrală, baie şi bucătărie. La Maliuc se ridicară ateliere, blocuri; cantina căpătă şi bufet, şi seara, în zilele calde, se organizară concursuri de caiace, iar pe malul canalelor fură construite cabane cu acoperiş smolit, şi crengile de salcie, înfipte în pămînt şi văruite, formară garduri pentru mici grădiniţe. Şi, bine înţeles, nu fură uitaţi cărăuşii acestor drumuri de apă, aceşti „barba căpitani" cărora, după o vreme, lumea nu le mai spunea barba Van-ghelos ori barba Dimitrie — ci pur şi simplu „barba" sau „tovarăşul barba". 66 Căpătară de lucru aceşti „căpitani" ai unui echipaj format adeseori dintr-un singur om ! Şi portul Tulcei se umplu de bărci, de şalupe, de mahune, remorchere, ceamuri. Se umplu într-atîta încît se construi un port nou. Dar navigatorii aceştia aveau nevoie de case. Şi tehnicienii aveau nevoie de case. Şi aveau nevoie de birouri pentru proiectare de garaje, de magazii, aveau nevoie de restaurante, de parcuri, de magazine. Şi Tulcea începu să-şi construiască un centru nou, după ce-şi amenajase noul port! Ceea ce însă era mai greu de transformat decît centrul Tulcei şi sahalele liniştite, era mentalitatea oamenilor deltei! Ei trebuiau învăţaţi să lucreze pe maşini, sistematic, după plan. Trebuiau învăţaţi să stăpînească nu numai vîrşele şi ghionderul, dar apele, stuful, tehnica, trebuiau învăţaţi să înlocuiască definitiv fatalitatea prin raţiune! Şi localnicii plecară la şcoli. Căpătară cunoştinţe elementare de fizică şi mecanică şi urcară pe maşinile care îi uimiseră atît de mult. —■ Boje moi! se închinară bătrînii. Şi a fost ziua a doua! La punctele de exploatare, pornind din Tulcea, se poate ajunge cu helicopterul, şalupa sau tractorul. Evident, nu e un tractor obişnuit. Nu e nici IAR, nici KD, nici KDP (cu şenila de 200 mm.), nici măcar KDS (a cărui şenilă ajunge la 660 mm.). Sania tractorului — lată, formată din benzi de cauciuc solidarizate între ele, purtate pe roţi de cauciuc şi avînd pinionul motor de cauciuc — îl face deosebit de uşor şi poate înainta prin nămeţii de noroi ca o sanie pe zăpadă. El calcă terenul cu presiune specifică de optzeci de grame pe centimetru pătrat, în vreme ce tractorul obişnuit trece de două sute iar omul, păşind normal, atinge patru sute şi douăzeci. Tractorul uşor e un fel de şalupă care navighează pe noroi. Prevăzut cu o cabină închisă în care încap trei oameni, el poate înfrunta în voie cele mai teribile viscole, iar prin etanşarea părţii inferioare — contribuţie a inginerilor romîni — a căpătat proprietăţi de amfibiu. El coboară pe nesimţite în Dunăre, avansînd prin propulsia realizată de şenile şi apoi pătrunde pe canale, se caţără pe plaur. Bataoele, japşele, gîrlele, nu-1 pot iopri — el înaintează, greoi şi sinuos, cu încăpăţînate, peste noroaiele astea cumplite în care un tanc obişnuit ar naufragia. Dar tractorul uşor e folosit de obicei la recoltare şi la transportul stufului şi foarte rar pentru a duce oameni. De la vasele dormitor şi de la barăci oamenii vin pe jos la punctele de exploatare. Cînd e frig, cînd pahna e întărită şi ochiurile de apă sînt îngheţate, distanţele se parcurg ca pe o şosea bătută. Dar cînd plouă bocancul se îneacă în mocirlă şi cizma de piele musteşte. E nevoie de încălţări care ajung pînă la şold —• de cizme de cauciuc înalte, aşa cum poartă hidrografii şi constructorii de poduri. Dar cizmele acestea impermeabile nu sînt folosite de localnici, căci „fac reumatism". Ei îşi trag ciorapii de lină, înfăşoară ciorapii în obiele şi peste obiele îşi pun „ciulci"-le. Călţunii aceştia confecţionaţi din pînză muiată în ulei 5* 67 mineral sau fiartă în ulei de in —■ cînd nu există pînză cauciucată —■ nu lasă apa să pătrundă la piele şi îngăduie piciorului să respire. Iar pe deasupra se îmbracă opincile — spre a feri ciulcile de capetele de stuf ce taie ca o lamă de cuţit. Cu rubaşca încheiată pe o parte, cu două pulovăre vechi, cam hărtănite, cu un Icojocel scurt, cu ciulei şi opinci — omul e echipat pentru lucru. El merge în urma maşinii, leagă în maldări trestia tăiată şi încarcă maldării pe remorci. Lucrează domol, cu mişcări măsurate, neobosit. Şi deodată, începe să plouă. Plouă cenuşiu, îndesat, cu boabe reci. O ceaţă deasă acoperă braţele Dunării. Bacul ce trece oamenii din mal în mal, alunecă fantomatic, fără zgomot şi fără pondere. Drumurile frămîntate de şenile se umplu de mormane de noroi vîscos, ca şi cum prin nenumărate crăpături pămîntul ar lăsa să se scurgă o lavă rece, bazaltică. Tractoriştii mîn-gîie maşinile pe crupă, ca pe nişte cai. „Haide, încă puţin!" Dar dinţii recol-terului scapă stuful umed, stuful muiat de ploaie ce s-a lăsat pe o parle neputincios şi despletit. Şenilele fierb în bahna lipicioasă, se opintesc, se scaldă în ochiuri de apă. Şi plouă cenuşiu, îndesat, cu boabe reci. Căciulile sînt pline de apă, mantăile din foaie de cort s-au îngreunat, mîna îngheaţă pe comenzi. Tractorul uşor trece printre doi pereţi înalţi de stuf. Lumina, striată, face să se rotească planurile din jur ca într-un galop de zebre. Şenila pătrunde în apă pînă la mijloc, apoi în întregime. Valurile izbesc plescăind botul tractorului. Şi din nou luminişuri, cu sălcii răsucite, puţintele, bătrîne, cu papură istovită ce s-a frînt muindu-şi moţurile în băltoace. Şi plouă mărunt, cenuşiu, îndesat. Pe clinul unei dune de noroi urcă o sanie neagră, uleioasă, remorcată cu cabluri de sîrmă. Tălpicile ei grele abia alunecă peste zăpada asta neagră, peste zăpada asta consistentă, lipicioasă şi neagră! Oamenii se roagă să se facă frig. Aşa cum la cîmpie oamenii se roagă să plouă. Mergînd în spatele tractorului şi legînd stuful, oamenii se roagă să fie ger, ca tulpina trestiei să se facă „de sticlă", fărîmîndu-se în dinţii reeolterului. Oamenii se roagă să îngheţe totul pentru ca tractorul să nu se înfunde în mîzgă, pentru ea picioarele lor să nu fie supte de bahna asta vicleană! Şi plouă fără încetare, plouă îndesat, cu boabe reci. Oamenii şi-au improvizat adăposturi d6 stuf, adăposturi pitice, primitive, din maldări de stuf. Se adăpostesc să tragă un fum, apoi ies şi continuă să lege trestia retezată. Şi pe neaşteptate, ca şi cum s-ar smulge din ceafă, apare brigadierul. E Fidul Marcov — ars de soare, masiv, cu şapca trasă pe ochi. Ploaia şiroieşte peste sprincenele lui blonde, prin barba nerasă, îi pătrunde pe ceafă. Şi Fidul trece de la un grup la altul, grăbit, poticnindu-se în mers. De cînd e brigadier nu mai poartă ciulei. Umblă cu cizme! Şi înjură cizmele că „fac reumatism", dar nu le schimbă pe ciorapii de pînză impermeabilă şi pe opinci. Fidul se apropie de tractorişti, îi trage de pulpana man-tăilor şi le spune ceva. Oamenii zîmbesc, se luminează. Zîmbesc şi legătorii. Sub ploaia îndesată, măruntă, cu hainele ude, oamenii zîmbesc. Fidul le-a spus că „vine ger". S-a comunicat de la Bucureşti şi staţiile de radio ale unităţilor stuficole au retransmis: „Alo... Lăstunul!... Alo, alo, aici Rîndunica!... Vine frigul!... Anunţaţi-1 pe Marcov că vine frigul!... 68 Alo !, Călifarul, aici Lăstunul... vine frigul!... Minus zece grade!... Alo, vine frigul"..- Nici eschimoşii ameninţaţi să li se topească iglu-urile, nu s-ar bucura mai mult la auzul unei asemenea veşti. Noroiul acoperă drumurile, smulge cizmele din picioare, creşte în movile sinuoase, ca o revărsare de lavă baltică. Şi deodată o pală de vînt tulbură ţîrîitul monoton al ploii. Oamenii ies din adăposturi şi-şi moaie faţa cu voluptate în rafala îngheţată. E crivăţul. Vine gerul! Campania de recoltare a stufului durează opt sute de ore pe an. Optzeci de zile a zece ore. E o campanie dură, dar care nu depăşeşte trei luni. Nouă luni pe an, sau aproape nouă luni, stufiştii repară utilajele, lucrează la amenajări, cercetează proiecte noi. Nouă luni pe an, sau aproape nouă luni, lipovenii se întorc la munca cîmpului şi la prins peşte. Cu banii adunaţi în campanie, îşi fac casă, sau pleacă la oraş după haine şi după mobilă, ca şi cum ar reveni clintr-un îndelungat drum pe apă, asemeni pescuitorilor de balene. Dar în campanie, optzeci de zile sau nouăzeci, munca e dură. Mecanizarea a uşurat-o şi continuă s-o facă mai uşoară, căci proiectanţii lucrează la fel de febril ca şi în urmă cu trei ani, la crearea unei combine de stuf şi, de la o lună la alta, efortul fizic scade. Dar delta cere încă — în afara tehnicii —■ eroism. Fără spirit de echipă, fără entuziasm, fără abnegaţie, transformarea batacelor şi grindurilor n-ar fi de conceput. Pioneratul e aici o'noţiune încă vie, de fiecare zi, şi oamenii povestesc cu plăcere despre situaţiile grele prin care au trecut, aşa cum întorcîndu-se din lungi călătorii pe apă, marinarii istorisesc despre furtuni. Iată, de pildă, întîmplarea lui Feodor Cuzmin, brigadierul. Izolat din cauza viscolului, împreună cu oamenii săi, la Ciobangîrla, a plecat singur, în noapte, după ajutor. S-a rătăcit în ciuda simţului său de om al deltei — şi a căzut într-o japşă. Apa a îngheţat pe el, şi, ca hainele să nu-i înţepenească, Feodor a început să alerge. A găsit drumul înapoi, dar nu s-a întors şi abia în zori a ajuns la Maliuc, anunţînd să fie trimise maşini şi mîncare la Ciobangîrla. Şi iată întîmplările lui Nimet Keşpi oare la manşa tractorului uşor străbate sute de kilometri prin baltă, făcînd uneori, pentru a se juca, arabescuri peste desişurile de papură şi stuf. întîmplările lui sînt pene în plin cîmp de noroi, sînt cioturi de sălcii ţîşnind pe neaşteptate, sînt japşele care-1 pîndesc mute. Şi Keşpi vorbeşte despre toate acestea, cu un zîmbet strălucitor, pe faţa lui brună, sau le fredonează ca pe un vechi cîntec tătăresc, noaptea, la conducerea tractorului uşor, după douăsprezece ore de muncă. Şi iată întîmplările inginerului Cornel Dascălu, secretarul U.T.M. al trustului, care a venit în deltă din entuziasm, atras de condiţiile acestea cu totul noi. Căci munca de şef al serviciului tehnic, aici, e plină de surprize — utilajele trebuie întreţinute dar şi experimentate, transformate şi între- 69 ţinerea devine o proiectare pasionantă. Şi mai e controlul pe teren, peste ape, prin stufărişuri, pe malul canalelor, purtînd în sacul de drum, alături de pijama, maşina de spirt pentru încălzitul cafelei. Opt sute de ore durează campania de recoltare şi ea cere încă — în afara tehnicii — eroism. Şi oamenii povestesc cu plăcere despre greutăţi, asemeni marinarilor ce au trecut prin furtuni în lungi călătorii pe apă. O amenii s-au întors mai de vreme de la lucru. Si-au atîrnat ciulcile pe cîteva sfori prinse în jurul sobei de zid şi s-au trîntit în pat să mai sporovăiască. Unii poartă cămăşi lungi, alţii tricouri şi izmene scurte — sînt cei care şi-au terminat de curînd stagiul militar. Se discută pe şoptite, dar cu patimă, despre tarpan. Oamenii nu s-au desobişnuit cu totul de cosoru! ăsta şi, cu toate că legînd maldări în urma maşinii de recoltat stuf, mecanic, cîşligă treizeci, patruzeci de lei pe zi, tot se mai vaită. — Dar Demidov? întreabă cineva. Demidov cum cîştigă? — Demidov? repetă altui cu o faţă rotundă, de păpuşă rusească de iarmaroc — Demidov fură ! întinşi pe pat, la căldură, somnoroşi, cîtorva li s-a făcut gust de ceartă. Şi-1 bîrfesc pe Demidov. îl învinuiesc că adună de pe cîmp maldării legaţi de alţii şi-i predă ca fiind ai lui. îl acuză că e aspru, că repede oamenii. Şi în toiul discuţiei apare împricinatul. E un bărbat de vreo douăzeci şi opt de ani, blond, cu buze subţiri şi fruntea bombată. A aflat pare-se că e vorba despre el şi se apropie agale, tăcut, făcînd pe naivul. — Oho, Demidov — strigă cel cu figură de păpuşă. — De ce ai luat: stuf de la mine? într-o clipă dormitorul e în picioare, pe paturi, sirigînd, unii în glumă, alţii în. serios. Demidov ascultă liniştit. S-a obişnuit în ultimele zile cu zarva asta. Şi cunoaşte foarte bine dedesubturile acestor interpelări: el a fost printre primii care au susţinut lucrul cu maşina. El, printre primii, a arătat că tarpanul va dispare. El, care era printre cei mai iscusiţi tarpanagii! Iar echipa lui, cea mai bine organizată, cîştigă cel mai mult. Asta nu pot să i-o ierte unii mai colţoşi. Şi mai ales cei pe care i-a scos din echipa lui fiindcă nu erau disciplinaţi. — Ţii minte ce-a zis Poltorac? strigă băiatul cu figură de păpuşă. Că o să-ţi cumpere epoleţi de majur. Ce fel de candidat de partid o să mai fii? Demidov ridică din umeri: — Degeaba strigi: la mine nu te mai iau. Şi o să te înveţi şi tu cu disciplina. Ştiu eu ce te doare. Dar cu tarpanul, gata, rămîne numai pentru locurile unde n-ajunge maşina. Mai bine lucraţi organizat! In spatele lui, doi bărboşi înclină domol din cap. Ei sînt în echipa lui Demidov şi au venit din bacul-dormitor, cu hainele pe umeri, numai în izmene şi bocanci, să vadă cum o să se termine cearta. Şi acum încuviinţează, tăcuţi. N-au decît şi ceilalţi să lucreze mai organizat. Urmat de oamenii lui, cu buzele strînse, cu figura impasibilă, Demidov se îndreaptă către uşă. Şi nici nu bănuieşte că — în ciuda severităţii care nu-1 apropie de oameni — el e cel mai revoluţionar dintre toţi ţăranii ăştia care sute de ani s-au ploconit în faţa tarpanului. 70 încărcat pe ceamuri stuful părăseşte delta. Trece prin dreptul dragelor ce şi-au lăsat aripile la pămînt asemeni unor uriaşi pelicani, trece prin dreptul pădurilor de sălcii, pe lingă malurile unde odihnesc bărci smolite, răsturnate cu chila în sus. Stuful trece prin dreptul Tulcei, urcînd împotriva curentului către Chiscani. — Aici se va încheia călătoria lui. Aici se va încheia călătoria stufului renăscut din cenuşa stufărişurilor arse cu aruncătoare de flăcări, aici se va încheia călătoria stufului care a fost tăiat cu recoltorul, legat în mal-dări, încărcat pe transportoare, depozitat pe platforme, încărcat pe ceamuri, transportat la Chiscani, descărcat cu macaraua, urcat în vagoane, descărcat de pe vagoane, aşezat în depozit, scos cu macaraua, pus în vagoane, scos cu macaraua şi încărcat în tocător. Aici se încheie călătoria stufului care se retează în bucăţele mici şi se introduce în fierbătoare şi trece prin sortătoare şi e dus la albit. Şi nu mai e stuf. \E o pastă denumită „pastă K.S.". Aici se încheie călătoria stufului. Şi aici începe călătoria stufului. Din pasta K.S. se poate obţine: lacuri, celofan, fibre pentru foaie de cort, lină artificială, mătase artificială, furfurol, spirt. Furfurolul poate fi folosit la extracţia selectivă din industria petrolului, la rafinarea uleiurilor vegetale, la industria maselor plastice. Pînă şi esenţa mirositoare de cafea poate fi obţinută dintr-un compus al furfurolului. Stuful va fi haină şi pulover, cort şi cămaşă. Celofanul produs din pasta K.S. va străluci în toate ambalajele, dar nu mai tare decît lacul obţinut din pasta K.S.! Stuful va fi pastă K.S., din pastă se va obţine spirt şi din spirt se vor obţine coloranţi, lichioruri, medicamente. Dacă Chiscaniul ar folosi numai lemn pentru obţinerea celulozei pentru hîrtie, el ar consuma anual cinci sute de mii de tone de răşinoase. Adică lemnul ce creşte într-un an pe o suprafaţă de două sute cincizeci de mii de hectare. Astfel stuful salvează pădurile ! E aici o jertfă biologică grandioasă. O i din nou păsări. Şi apă şi peşti şi stuf. Natura a făcut delta în zeci de mii de ani. Şi Republica trebuie s-o transforme în cincisprezece ani. Ceamuri, şalupe, barcaze — pe Dunăre există o flotă a stufului. Hale enorme, cuptoare, blocuri: Chiscaniul e o Reşiţa a stufului. Şi niciodată, nimeni n-ar fi bănuit că trestia aceasta prelungă şi tremurătoare poate înlocui ogoarele şi pădurile ; că poate face să se înalţe fabrici şi porturi! Şi că poate fi haină, carte şi mobilă! 71 djnjiricaj:ehosiov^^ CruaV^I?E^PRE !nal tarea la cer a căţeluşei laika IVO STUKA (n. 1930) —r . JZj 1(lu pietricica, ftAU ni rostogolit peste sant, mmtmB peste zări, de pe pâmîntul rotund, rotitor _ adu-mi pietricica sau un meteor. Şi căţeluşa ţîşneşte, zboară. copiii-ruorc capul cu ochii la cer, radarul face pălmile pîlnie ?i-ascultă sunetele pînă ce pier... «neri poeţi mghezL Era In p2,ma^de ° cu clţiva rării patriei noastre. Ex^PZ^ntoi t ° eUbe' Oldlich Vyhlidal (care La 0i*T^TL 7 " ^» res fi deosebită simpatu pentrulZeT^vT"^ * *' ^ ^ ™"' Incredmţind tiparului ireim^Jfv^^^ * P°P°n,lM nost^ Şi Laika răzbate adulmecînd rochiţe de zeiţe, face năzdrăvănii, acolo unde foşnindu-şi fustele, se preumblau posace, sfintele catolice. O căţeluşă umple de mînie bătrîne fete englezoaice, şi vieţuieşte-o săptămînă acolo unde-ntotdeauna viaţa interzisă a fost. Şi Laika latră-n Univers ! — întîiul sunet în simfonia sferelor, solemnă, de nimeni auzită pînă-acum. La schimbul străjilor, cînd se întunecă, toţi cîinii se cuvine să se-ntoarne-n ograda lor, — iat-o pe Laika înlorcîndu-se acasă, pe pămînt, ţinînd în dinţii încleştaţi cerescul meteor... seară In portul constanta ¡LONA BORSKA (n. 1928) u-mi plac oraşele gătite-n pănglicuţe, în pacheţele de cadou pentru turişti periferia o-nţeleg fără tîlmaci ca-n seara 'asta de Gustar, cînd hoinărim prin valurile de pavaj ale Constanţei şi-un vînzător cu un căruţ hodorogit şi glas dogit, îndeamnă «hai la pepeni» ; am cumpărat un pepene, dulce ca o escapadă, dar vînlul ni l-a răsturnat în mare, — iată-l, pe cer răsare, iar oamenii o să-l numească Lună ; aşa e vîntul, dornic de-aventură, el cheiurile mătură şi nu-şi găseşte-astîmpăr, şi fiecare îl purtăm în sînge de ori şi unde-am fi, 73 de-aceea-n timpul nopţii ne-ndepărtâm, plutind, de ţărmi - de locatarii care dorm m timp ce marea — pisică neagră şi lucioasă —- le dă, tiptil, tîrcoale pe la uşă... toamna MIROSLA V FLORI AN (n. 1931) toamnă, şi cernitul ei mesaj l-am găsit într-o frunză pe scară Lacul din parc, pietrele înnegrite, zidul rece, însingurat, _ totul pare caligrafiat cu literele celei ce nu mi-a scris, a plecat. In romîj'cşle do Tiberiu ti lan ISTORIA ROMÎNiEI voi. I: Antichitatea Acad. EM. CON DU RAC HI f**""11""»!!^ ăspunzînd sarcinii dc mare răs-PT " ^p muiere trasată de Congresul al Nf^ ff^ u-iea ,al Partidului Muncitoresc VC»*v« \, Romîn şi 'anume aceea , de a eîăbora~cu forţele unui larg colectiv de cercetători ştiinţifici, o istorie a Romîniei care să sintetizeze de pe poziţiile învăţăturii marxist-! eroi ni site tot ce s-a realizat la noi pe tărîm.ul ştiinţei istorice şi să însemne un pas înainte în dezvoltarea acestei ştiinţe, îndeosebi în soluţionarea unor probleme de bază ale istoriei noastre — probleme ale procesului de formare a poporului romîn, ale istoriei contemporane, ale periodizării istoriei" '), '.istoricii TîOtmînii au depus în ultimii and un ' mare efo.it de sintetizare a tuturor cunoştinţelor asupra treoutukii mai îndepărtat sau mai apropiat al poporalul nostru. Aces.t efort, conoretiziat ip-rin redactarea primelor două volume, cupiAnzînd istoria străveche şi veche ,pe de o parte, începuturile şi dezvoltarea evului mediu, p,e de altă parte, icontinuă într-un ritm tot mai grăbit prin redactarea celorlalte volume, ce vor îmbrăţişa sfîrşitul evului mediu, epoca modernă şi contemporană a istoriei Romîniei. în irîniduri'le care urmează vom încerca să prezentăm în chip succint felul în care a fost realizat primul vdiurn ,al acestei sinteze >) Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şl cuvîntâri, decembrie 1955—iulie ¡959, Edit. Politică, Bucureşti 1959, p. 145 de mare însemnătate petitorii evoluţia ştiinţei 'istorice din ţara noastră concepute pe temeiul învăţăturii nw.xisl-leniniste şi mai ales problemele, multe şi grele, care au stal în faţa colectivului de redacţie al acestui volum ce urmează a vedea cît de curincl lumina tiparului. înainte de toate trebuie subliniat faptul ca acest prim volum din Istoria Ro-miîniei reprezintă prima sinteză făcută de specialiişti romîni îin iacest domeniu. Nici unul din tratatele de istoria Romîniei publicate în 'trecut nu putea, în chip obiectiv, să încerce o atare sinteză, pentru care lipseau, .în cea mai mare parte a lor, informaţivle documentare necesare. Şi din această cauză, ca şi din pricina opticii fundamental greşite, proprie istoricilor idealişti, pentru care istoria noastră .străveche nu era altceva decât o antecameră a istorici propriu zise, o „preistorie", toate nrairile simiteze realizate în veacul XIX şi în primele decenii ale veacului nostru se (mulţumeau să amintească în chip surnlair cîtevia aspecte culturale aile acestui îndepărtat trecut, stăruind ceva mai mult doar .asupra .acelor perioade — ca, de pildă, cea no mamă — pentru care informaţii mai numeroase îngăduiau unele precizări de ordin politic şi militar. Inutil să adăogăro că pîină şi aceste capitole, Tupte de realitatea social-econamică ce le generase, nu făceau altceva decît să sublinieze, potrivit unei tra- 75 difii scumpe istoriografiei burgheze, rolul ,,civilizator" ial ocupaţiei romane. Din acest -punct de vedere trebuie -de ase menea reamintit faptul că descoperirile arheologice, obţinute î,n anii regimului de de- completarea unor mari lacune, -dar mai ales o «oua şi justă orientare ştiinţifică Pentru calele privitoare ,la pateaHt ™ o Um^u° ti,CU,Ui' ^oWiă, epocj migraţilor s,, mai ales, epoca for ™n, poporului romîn, rezultatele 0 ţinu e niimaj'ITIc dWriUr Iăr^'^si:dena-b,™ nun,a, cunoştinţele noastre cu privire la epoca străveche şi veche din «Ja po^r. ! n nS n uUT"na conc«PtM -marxis-t-l-e- n^trlS?U, T**"** H istoricilor r ,' 6 ,a "Keputul .renaşterii cult., na,le -roni'î.nesti Este „ln..;i1(, •lBn'-cuitu-s-cn-ala 0^ ni-a.ituj iiistfonioj. for -din nostru. TdiS^^V""1"1^ curent elnrfsftt LXageianle acestui st^irVU.t^^.^rs Tesa'r cantara noastră şi -0dat arh^«g'tate .de .teren ,a cuprins tot mai multe probleme. Atenţia l,,i V. Pîrv.an s.,a ^ lu r â"'il0r aSl'Pra tre-'tulu p . at;? 11 ull,ma «a mare lucrare „Getica" P^u-ta „„ I926. Deşi «iu-diU, ^h baza o concepţie net idealistă, V. PîrVan Innd un ,adept al curentului ,neo-loa»tian el a da ii-nsemnătatea -cuvenită elementului " autohton geto-daoic, taptoare «aceea .unele d,.n _concl.uzn.le s,a:le să poată fi valorificate oe tstor,i-o-graf,ia marxistă. După dispariţia sa prematură, cercetările 'arheologice -au continuat -cu mijloace din ce în oe mai modeste. Deabia în anii regimului de democraţie populară -această cercetare de teren, fundamentală pentru înlăturarea nu-meraaseloir fecune ce stăruiau încă în informaţia .noastră, a căpătat ou adevărat locul Pe care îl merită lîn efortul comun pentru crearea condiţiilor necesare reconstituirii pe baze ştiinţifice ,a -trecutului poporului nostru. Studii parţiale, ca şi unele sinteze moino@ra.fice, dintre care amintim ţie acelea publicate de colectivele şantierelor cetăţilor dace, Histria, Hăbăseşti, Izvoarele, Capi-dava. au dus nu numai la descoperirea unor izvoare de iinifonmaţie, dar au îngăduit în egală imăsură şi valorificarea unei bogate moştenirii culturale dim trecut. Alte lucrări pregătitoare întocmite de specialiştii noştri de la Bucureşti, Cluj şi Laşi ce vor vedea în eurînd lumina 'tiparului — Repertoriul arheologic, texte greceşti şi latineşti de pe teritoriul R.P.R. — au contribuit la cunoaşterea, ştiinţifică a unei epoci sau alteia, îngăduind precizări de ordin istoric, economic şi social, cu lajutorul cărora reconstituirea acestui trecut îndepărtat a putut face un .mare pas înainte. * * Primul volum al „Istoriei Romîniei" îmbrăţişează dezvoltarea societăţii omeneşti pe teritoriul ţării noastre începînd cu zorile omenirii primitive, la începutul paleoliticului inferior — acum ci reia 600.000 ani — şi pînă în sec. X e. in-, cînd se constată, ca urmare a transformărilor economice şi sociale, apariţia primelor elemente feudale, pe temeiul cărora se constituie cele mai vechi formaţiuni politice, caracteristice evului mediu timpuriu. Acest prim volum cuprinde .astfel patru părţi, corespunzînd fiecare unui stadiu de dezvoltare social' econom ieă : I) epoca comunei priirniitive, '2) epoca de formare a statului dac, 3) epoca sclavagistă clasică şi 4) epoca de trecere ia feudalism. Im ciuda deosebirilor specifice, determinate de gradul de dezvoltare a forţelor şi relaţiilor de producţie ale fiecăreia din aceste epoci, p,e oare le despart atîtea imilenii, societatea omenească de pe teritoriul ţării noastre a urmat o cale neîntreruptă ce culminează, pe de o parte, cu apariţia, la începutul erei noastre, a statului dac organizat şi condus de Burebista şi Dcccbal, pe de altă parte cu primele formaţiuni medievale romîneşti, în a doua jumătate a mileniului I e. n. Problema cea imai grea, căreia au trebuit să-ti facă ifaţă redactorii acestui volum, dar mai .ales redactorii părţilor întîia şi a patra, a fost înainte de toate (reconstituirea istorică a acestor însemnate perioade din trecutul poporului nostru, pe temeiul exclusiv al izvoarelor arheologice. Variate ca formă şi conţinut, materialele arheologice descoperite în săpături îşi capătă întreaga lor valoare documentară şi semnificaţie istorică numai în imăsuira îin care ele capătă o interpretare dialectică, legaită «nemijlocit de evoluţia structurii, şi suprastructurii societăţii omeneşti care Je-a creat şi căreia i-au servit. Tocmai fiindcă acest lucru nu este întotdeauna simplu, aceste două părţi ale primului volum au s'tîrnit cele mai vii dez-'baleri în cursul unei consfătuiri de lucru, organizată de Academia R.P.R. la mijlocul lune.i februarie a.c. Dar tot din aceste cauze avem dreptul să afirmăm că această primă sinteză a istoriei vechi a patriei noastre poate fi trecută în rîndul marilor realizării laie frântului.1 istiarŞc dim ţara noastră. Descoperirile făcute în ultimul deceniu în domeniul arheologiei comunei primitive au lărgit considerabil orizontul cunoştinţelor noastre. Spre a aminti, cu titlu de exemplu, doar cîteva din imfoinmlaţiile cu totul moi pe care iaceste cercetări le-au oferit -redactorilor primului volum, e de-ajuos să semnalăm faptul că astăzi, de pe urau a descoperirilor din epoca paleoliticului inferior din Valea Dîrjovului (ir. Slatina) avem dovada că şi teritoriul ţării noastre a făcut parte din aria geografică de locuire a primilor oaimeni-iinaimuţă. Numeroase cercetări din epoca .neolitică au permis de asemenea precizări de cel mai 'mare interes nu numai pentru cunoaşterea 'ariei de răspîndire a idferitelor culturi neolitice — cultura Criş şi cultura ceramicii lineare în Moldova şi Transilvania, cea de tipul Vinca şi Boian în Oltenia şi Muntenia, complexul neolitic Hamangia în Do-brogea şi Cucutani-Tiripolje în Moldova şi Transilvania de est — dar şi succesiunea diferitelor etape ale vieţii istorice de pe cuprinsul ţării noastre între anii 4000— 2500 î. e. n. .Procesul de trecere de la o economie de vîuătaare, cules şi pescuit, proprie miilor de ani de viaţă paleolitică, 77 are loc probabil în mileniul al IV î.e.n. adică lîntr-o vreme în oaire teritoriul tării noastre era locuit de triburi :a căror economie se întemeia tot mai imiu.lt pe cultivarea primitivă a plantelor şi pe creşterea vitelor. Perioada de cea mai mare înflorire a epocii neolitice, caracterizată din punctul de vedere al relaţiilor sociale prin predominarea gintei matriarhale, este cunoscută în speciali .prin aşezările de ta Cu-•cuteni şi Hăbăseşti, Truseşti şi Tnaian, din Moldova, a căror viaţă istorică se întinde între 2500—1900 î. e. .n. Im domeniul forţelor de producţie se constată un mare avînt, ilustrat în egală măsură de desimea acestor aşezări, cît şi de numeroase produse ceramice -şi unelte de piatră. Sistemul de fortificaţie ial acestor .aşezări, cu şanţuri Şi valuri de lapăr-are, impune ,în chip macesar concluzia că în această perioadă au avut loc numeroase lupte de jaf .sau de apărare a bunurilor — recoltă şi vite — ale întregii comunităţi. Arii cu'liturale mult mai mari corespund în această vreme uruui proces de concentrare ia populaţiei tribale de pe teritoriu! ţării noastre. -Metalurgia cuprului, ca're îşi face apariţia în ultimi Ie la.şezări neolitice, ponderea -tot mai -mare pe care o capătă în economia epocii neolitice creşterea vitelor, pătrunderea impetuoasă a -unor -triburi de .păstori nomazi din stepele pontice, toate aceste elemente au jucat un -rol considerabil în imariie transformări social-economice care au loc ia 'începutul mileniului II. Este vremea în care putem vorbi şi în această parte a lumii despre prima diviziune -socială a 'muncii — separarea triburilor de păstori de cele de agricultori, — a cărei a.dîinică semnificaţie -ecomoimieă şi socială .a fost pusă în lumină -pentru prima dată de Fr. Engel-s în „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului". Pe plan arheologic mileniul II. î.e.n. trăieşte sub semnul metal urgiei bronzului. Pe plan social -economic se constată în .această perioadă .apariţia şi consolidarea giratei patriarhale. Renunţînd la încercările de periodizare -a epocii bronzului, formulate de -arheologii idealişti, redactorii voi. I al Istoriei Rornîniei au scos în relief elementele locale, oare stau la baza acestei profunde transformări interne. Desigur şi sub -impulsul unor triburi venite din afara spaţiului carpato-danubian, aceste schimbări în viaţa economică .a triburilor .au dus la o restructurare a temeliilor societăţii omeneşti d.e pe cuprinsul tării noastre. Intre -anii 1700—1400 se dezvoltă în ţara moastră mai multe grupuri tribale, legate între ele nu numai prim forme comune ale culturii imateriale, d-ar şi prim coin-stituirea unor putermice .uniuni tribale în isîmul -cărora apar pentru prima dată semnele .unui proces de diferenţiere economică şi socială, ce constituie baza dezvoltării -um-oir noi relaţii de producţie, caracteristice fazei iîrzii a comunei primitive, şi anume democraţiei militare. Frecvenţa .neobişnuit de mare a armelor, dintre care -unele de imare valoare artistică, documentează existenţa um-ei (aristocraţii tribale, menite să joace un irol însemnat în dezvoltarea ulterioară .a -acestei societăţi. .Discuţiile purtate asupra acestei perioade, lî-nlăumitrul icăreiiia au avut loc schimbări social-economice şi culturale de cea mai mare însemnătate, au subliniat totuşi ea o- lipsă însemnată 'formularea insuficient de precisă .a raporturilor dintre caracterul forţelor de producţie şi dezvoltarea relaţiilor de producţie, .subliniind existenţa unor confuzii cu privire la apariţia unor proprietăţi private asupra armelor şi podoabelor în cadrul societăţii gentilice patriarhale şi raporturile ei cu proprietatea obştească tribală. însemnătatea acestei perioade, în care îşi fac apariţia premisele economice şi culturale ale viitoarelor triburi geto-dace nu poate fi însă îndeajuns subliniată, după cum nu poate fi subestimat rolul de rezervor uman şi cultural pe care l-au jucat aceste triburi în raport cu schimbările profunde -care au avut loc în cursul mileniului II î.e.n. în sudul peninsulei Balcanice şi în bazinul Mării Egee. Prelungită pînă tî.rziu, în primele veacuri ale mileniului I î. e. m., metalurgia ■bronzului, cu .toate implicaţiile sale de ordin economic şi -social, — înainte de itoate 'apariţia umor meşteşugari specializaţi — va fi încetul cu încetul înlocuită 78 de aceea a fierului, oare pătrunde în viaţa triburilor din ţara noastră pe diferite căi. Abandonând vechile teorii despre influenţa, considerată altădată preponderentă, a Europei centrale, capitolul respectiv valorifică rezultatele ultimelor descoperiri sovietice în acest domeniu, subliniind aportul excepţional venit prin intermediul Cim-merienilor, care cunoscuseră metalurgia fierului, veche de cîteva veacuri in Asia Mică şi, trecînd prin Caucaz, în stepele nord-pontice. Influenţele mediteraniene intervin şi ele în acest proces, de o covârşitoare însemnătate pentru întregul spaţiu carpato-dunărean. îmcepînd idim veacul VIII î. e. m., se constată pretutindeni progresele acestui nou factor, ale cărui consecinţe de ordin economic şi social s-au făcut repede simţite. „Progresul era acum irezistibil, mai rar întrerupt şi mai rapid", subliniază E-ngels (Orig. fam., p. 171). Armele de fier iau locul .armelor de bronz, mai greu de obţinut şi mai scumpe. Plugul cu brăzdar de fier nu apare chia.r în prima epocă a fierului, lucru care explică în bună măsură şi caracterul încă preponderent pastoral al triburilor din spaţiul carpato-dunăream. în evoluţia lor economică se constată o anumită dezvoltare inegală, cu consecinţe însemnate în restructurarea politică .a uniunilor de triburi. Democraţia militară atinge în această perioadă treapta superioară a organizării sale. Războaiele de jaf şi îmbogăţire se intensifică la maximum. Trebuie subliniat de asemenea faptul că tot în cursul primei jumătăţi ,a mileniului I se cristalizează definitiv în regiunea ©arpato-baleanică elementele lingvistice şi etnice ale celor două mari grupuri de grai indoeuropeam : tracii şi Mirii. Geto-dacii reprezintă — şi din punctul de vedere lingvistic şi din acela al uniunilor de triburi — ramura de nord a tracilor. De o mare însemnătate pentru evoluţia ulterioară a acestor triburi este însă faptul, constatat arheologic, îmcepînd cu a doua jumătate a sec. VI î. e. n., al unei diferenţieri soeial-economice, a cărei consecinţă inevitabilă a fost constituirea unei aristocraţii tribale, preocupată per- manent de lupte, dornică de eîştig şi de lux, tendinţe ce intră în contradicţie cu maisa populaţiei tribale, legată încă puternic de -tradiţiile proprii unei societăţi gen* tili-ce patriarhale. Accentuarea .acestei diferenţieri economice şi sociale explică în bună măsură şi crearea climatului necesar întemeierii primelor colonii sclavagiste greceşti pe ţăranul de apus al Mării Negre, — Histria, Callatis, Toimis — al căror rol în vehicularea producţiei de mărfuri din sud în mediul autohton ia crescut în raport direct ou capacitatea economică şi militară a acestei puternice aristocraţii. Paralel cu influenţa coloniilor greceşti se exercită, în ultimele faze ale primei epoci a fierului, o puternică influenţă a sciţilor, definitiv instalaţi în stepele nord-pontice. Gomitr.ariu tezelor mai vechi, susţinute la noi în special de V. Pîrvan, istoriografia sovietică mai recentă a dovedit că nu poate ti vorba de o „invazie scitică", ci de infiltraţii sporadice şi mai ales de o influenţă culturală scitică. Cîteva din monumentele arheologice de mare valoare, da-tînd din această vreme —- ca, de pildă, coiful de aur de la Poiana şi tezaurul de la Aglghiot — oferă, în decorul lor .animalier, expresia acestei is in teze culturale traco-scitice. La marginea acestei lumi, pe oare cu greu -am mai ipu-tea-o considera „barbară", dacă ţinem seama de trecutul şi de realizările sale, şi-au făcut apariţia pe ţărmurile Pontului Euxin, în faza finală a primei epoci a fierului, primii colonişti greci. Um capitol special dedicat acestor aşezări sclavagiste subliniază atît ir©Iul lor în dezvoltarea culturală a mediului autohton, cît şi consecinţele inevitabile, de ordin social-economic, care s-au răsfrînt asupra acestor comunităţi sclavagiste înseşi, ca urmare a dezvoltării activităţii lor economice şi trecerii tor de la rolul de vehicula-tori ai mărfurilor aduse din sud la acela de centre de producţie. Im cursul acestui proces, care îmbrăţişează veacurile VI-V î. e. n., au avut loc în însăşi structura social-eoonomiică a coloniilor greceşti o 79 seamă de prefaceri, al căror ecou a putut fi surprins graţie cercetărilor arheologice de mare amploare desfăşurate în ultimul deceniu în aceste centre greceşti de pe litoral şi, înainte de toate, la Histria. Astăzi nu nu ne mai poate surprinde informaţia lapidară, dar plină de semnificaţie, a lui Aris-totel cu privire la luptele politice de la Histria oare, pe la mijlocul sec. V î. e. n., au înlocuit regimul oligarhic cu un regim democratic-sclavagist. Apariţia unei monede proprii, producerea pe scară largă a unora dintre mărfurile aduse mai înainte din sud, luptele de clasă amintite uneori în chip explicit, subliniază şi explică a-oeastă trarasifonmare politică, care a fost întotdeauna precedată în lumea greacă de o creştere substanţială a producţiei de mărfuri. Evoluţia acestor colonii greceşti, în tot cursul sec. VI-1 î.e.n., pînă la cucerirea romană, mu este urmărită însă ca un scop în sine. Dlm punctul de vedere al istoriei moaistre, importanţa lor creşte mai ales în măsura în care ele devin componente ale Istoriei triburilor locale geto-dace, a căror evoluţie ulterioară, în a doua epocă a fierului, a fost puternic colorată de influenţa civilizaţiei superioare a coloniştilor greci. Nu este inutil să adăugăm însă că această convieţuire a avut, aşa cum rezultă din ultimi le cercetări, şi o influenţă politică şi culturală geto-dacică asupra grecilor înşişi. Capitolul privitor la istoria triburilor car-pato-dunărene în vremea celei de a doua epoci a fierului (450 î.e.n.^100 e.n.)\ prezintă o însemnătate deosebită, înainte de toate prin faptul că în această perioadă se ajunge la desăvîrşirea elementelor comune ale culturii geto-dace, iar, în cea de a doua fază a sa, la realizarea acelei mari concentrări politice de care se leagă numele lui Burebista. Inegalitatea dezvoltării economice şi sociale a acestor triburi, în sînul cărora are loc acum şi cea de a treia diviziune socială a muncii, explică, pe de o parte, constituirea unor vaste uniuni tribale, ca, de pildă, aceea a lui Dromihete, la sfîrşitul veacului IV î.e.n. sau creşterea impetuoasă a importanţei politice a dacilor din munţii Orăştiei, la mijlocul veacului I î.e.n. Zone largi, trăind încă sub regimul democraţiei militare, sînt atrase în această vreme, prin expansiunea militară condusă cu atîta energie de Burebista, într-o uniune tribală de proporţii neobişnuite ce se întinde din Car-paţii Păduroşi pînă la ţărmurile Mării Negre. Centrul dacic din munţii Orăştiei, din care porneşte această impetuoasă expansiune, trece în cursul ultimelor două faze ale epocii fierului înaintea tuturor celorlalte, nu numai din punct de vedere politic, dar mai ales din acela economic şi social. Aşa se explică faptul că în această zonă îşi fac apariţia primele elemente ale unui stat sclavagist începător. Dacă cercetările din ultimul deceniu au pus într-o lumină cu totul nouă şi uneori neaşteptată cultura geto-dacică din sud-vestul Transilvaniei, dacă expansiunea militară şi politică a lui Burebista, ca şi consolidarea statului dac în vremea lui Decebal au găsit în partea a doua a volumului pe care-1 înfăţişăm locul ce li se cuvine, discuţiile cu privire la caracterul sclavagist al acestei noi formaţiuni politice a stîrnit şi va mai stîrni numeroase discuţii. Rarele izvoare istorice şî literare care ne dau informaţii cu privire la organizaţia social-politică a dacilor lui Burebista şi Decebal nu îngăduie precizările necesare pentru a conclude în chip definitiv, într-un sens sau în altul, în această privinţă. De aceea, de pe urma discuţiilor cu privire la acest mare capitol, care se remarcă prin argumentarea sa bine închegată şi clară, s-a ajuns în faza finală a redactării la o formulare prudentă-, mai ales în ceea ce priveşte faza de început a organizării statului dac. La mijlocul sec. I î.e.n. nu poate fi vorba decît de o fază de trecere spre un stat sclavagist începător, a cărui evoluţie ulterioară, economică, socială şi politică explică dece în vremea lui Decebal a fost posibilă nu numai o rezistenţă eroică împotriva agresiunii romanilor, dar şi dezvoltarea unei mari capacităţi ofensive, care a şi determinat în parte statul roman să încerce cu orice preţ a distruge această formaţiune statală, ce putea repede de- 80 veni un mare centru polarizator a! populaţiilor libere de dincolo de Dunăre, ajunsă graniţa de nord a imensului imperiu. * Epoca sclavagistă clasică în Dacia, cucerită în urma celor două războaie (101 — 102, 105—'106 e.n.), formează obiectul celei dea treia părţi a lucrării. Izvoarele scrise şi arheologice cu privire la viaţa Daciei sub stăpînirea romană {106—271 e.n.): sînt fără îndoială mai bogate decît pentru orice alt capitol din istoria veche a Romîniei. Interpretarea lor în lumina concepţiei marxist-leniniste a dus, cum era şi de aşteptat, la concluzii cu totul deosebite de cele ale istoriografiei burgheze, pentru care tabloul idilic al ■stăpînirii romane în Dacia constituia o adevărată dogmă. Caracterul de clasă al stăpînirii romane în această Dacie, ale cărei bogăţii au constituit un izvor nesecat pentru coloniştii şi administraţia romană, este subliniat pretutindeni în paginile capitolului respectiv. Instaurată în Dacia prin violenţă, organizată ca un bastion militar cu scopul de a împiedeca orice concentrare, la nordul Dunării şi Carpaţilor, a unor forţe „barbare" deosebit de primejdioase pentru imperiu, stăpînirea romană din această nouă provincie a avut să facă permanent iată mişcărilor de protest ale dacilor cuceriţi, adeseori ;în unire cu dacii liberi, care înconjurau provincia aproape din toate părţile. Organizarea militară şi administrativă a Daciei romane reflectă din plin această situaţie care, pînă la urmă, a devenit fatală stăpînirii romane. Cu toate aceste tare, caracteristice îndeobşte cuceririlor romane, .nu se poate tăgădui că în cursul unui veac şi jumătate de stăpînire romană nu s-au petrecut o seamă de transformări în viaţa economică a Daciei, a căror însemnătate deabia dacă mai trebuie subliniată. Numeroasele oraşe şi drumuri, monumentele publice sau private, dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului, toate ne obligă să privim în chip obiectiv şi această a doua latură a stăpînirii romane. Dacă n-ar fi decît faptul că, de pe urma acestei stăpîniri în Carpaţi şi la Dunăre, limba romînească este o limbă romanică, încă ar fi deajuns pentru a ne obliga să'privim în chip dialectic efectele unei cuceriri, care aducea în chip firesc cu sine, pe lîngă întregul cortegiu de suferinţe şi împilări, proprii unei societăţi sclavagiste, profunde transformări în viaţa populaţiei cucerite. N. Bălcescu, cel dintîi, a avut intuiţia justă a acestui complex de fapte, în care luminile fac încă şi mai accentuate umbrele : „dar, scrie el, alături cu această mare civilizaţie materială, două rele mari care mistuiau împărăţia : robia şi proprietatea cea mare, trebuiră a produce si în noua. colonie relele lor" (Opere, II, Bucureşti 1952, p. 11). încă înainte de cucerirea Daciei şi transformarea ci într-un bastion militar, expansiunea romană ajunsese şi la Dunărea de jos. Dobrogea romană, parte integrantă a provinciei Moesia inferioară, este şi ea înţesată de trupe, ale căror castele şi tabere au lăsat urme impresionante pe pă-mîntul dobrogean. Oligarhia oraşelor greceşti s-a adaptat repede noii situaţii, care aducea înainte de toaie o întărire a poziţiei ei de clasă dorn in antă. Redistribuirea pămîntului cucerii al Dobrogei, colonizarea masivă cu elemente romanizate, a căror situaţie privilegiată apare limpede în toate documentele acelei vremi, accentuează şi mai puternic contrastul dintre noii stăpîni şi ţărănimea .geto-dacică, exploatată şi alungată nu o dată de pe proprietatea sa de baştină. Elemente economice noi, proprii economiei sclavagiste romane, îşi fac apariţia în numeroasele sate şi tîrguri înfiinţate pe tot cuprinsul acestei noi provincii. Ca şi în cazul stăpînirii romane în Dacia, ba poate încă şi mai mult, istoriografia burgheză ne-a lăsat în privinţa Dobrogei romane un tablou dintre cele mai idilice. Capitolul privitor la această epocă a avut, astfel, sarcina să restabilească, pe temeiul unor documente concrete, adevărul istoric. Prăbuşirea bastionului militar, pe care-1 constituia în sistemul defensiv roman provincia Dacia, explică în bună măsură vicisitudinile prin .care a trecut în a doua 6 — Viata romînească nr. 6 81 jumătate a sec. III Dobrogea romană. Frontul roman, readus după 271 e.n. la malul Dunării, se consolidează spre a apăra de atacurile triburilor în migrafie provinciile balcano-dunărene, a căror ponde-e în viaţa politică şi militară a imperiului roman se făcuse simţită încă din a doua jumătate a sec. III e.n. Datorită acestui fapt se explică preocuparea stăruitoare a diferiţilor împăraţi din sec. IV de a întări din nou hmes-ul roman din Dobrogea si Moe-sia. La adăpostul noului sistem defensiv intervine astfel, din punct de vedere politic, un moment de oarecare răgaz ilustrat de reînflorirea oraşelor dobrogene' în cursul sec. IV-VI e.n. In această vreme Histria, refăcută din temelii, este înconjurata de ziduri puternice. Tomis, capitală a nou provincii Sciţia Minoră, Ca şi străvechiul centru de la Callatis, .sînt împodobite cu edificii de mari proporţii . Marele edificiu, descoperit în anul trecut pe faleza vechiului port al Constanţei, ca şi palatul de la Mangalia, recent restaurat, .aparţin acestor vremuri. Splendidul mozaic ce împodobeşte edificiul din Constanţa reflectă din pl,n acest ultim moment de înflorire pe care l-au cunoscut oraşele pontice în ultima perioadă a stăpînirii romane în Dobrogea. ^ Partea a IV şi ultima a acestui volum îmbrăţişează istoria perioadei celei mai puţin cunoscute din trecutul poporului romin, şi ■anume perioada de trecere la feudalism şi de formare a poporului romîn (sec. IV-X e.n.). Cu excepţia capitolelor care privesc viaţa populaţiei din oraşele şi satele romane de ,a sudu] Dunărjj( ^ J_ te rol în procesul de formare a poporului şi Jiambii ronrîne de abia dacă mai trebuie subliniat, majoritatea capitolelor care tratează această perioadă pot fi considerate ca absolut noi. Ele sînt noi înainte de toate Pnn faptul că cele mai multe dintre documentele arheologice pe care se întemeiază reconstituirea istorică ,a acestei perioade au tost descoperite şi cercetate deabia în ultimul deceniu. Alte documente de acelaşi gen cum^ sînt de pilda cele descoperite mai de mult pe teritoriul de la nordul Dunării şi datmd din vremea sec. IV-VII e.n au pu -ut fi mai just şi mai deplin interpretate tocmai datorită noilor descoperiri arheologice a căror cercetare şi interpretare întemeiata pe concepţia marxist-leninistă a Permis cel puţin în parte o valorificare'extrem de preţioasă a descoperirilor izolate mai vechi. într-adevăr, deabia în anii regimului democrat-popular şi în condiţiile unei orienta.-, cu adevărat ştiinţifice, a început în-r-un^itm tot mai grăbit cercetarea arheologica a perioadei de formare a poporului Ş' l.mbi, romîne, asupra căreia izvoarele scr.se păstrează o impresionantă tăcere ta a determinat pe Sulzer şi Engel (la fu-şitul sec. XVIII), pe Roessler (m ' a doua jumătate a sec. XIX), să \leg caracterul autohton al poporului romîn pe care-1 considerau ca imigrat din sudul Du- aten e, " ?f ^ ^ h°tărît C0^i-caro,,, re'ltU,Ui dac°-''aman Pe teritoriul sovn-e f"arean' înVenillatâ de tendinţe Şovine străine oricărui Splnt ştimtiflc> disputa intre istoricii burghezi maghiari s omin, a dus ,a un adevarat jmpasg c»? isic dealtminieri întregii istoriografii deahste, care operează în chip cel mai adeseori dogmatic cu concepte rupte de reaH-atea complexă proprie fiecărei formaţiuni social-economice în parte. Nu e astfe de 2ra;e f* ?i alti istorici burghezi, care nu Pot fi învinuiţi de părtinire faţă de teza 'istoriografiei şovine maghiare - ca de Pilda, istoricul francez F. Lot - îsi exprimau nedumerirea cu privire la originea poporului ,-omîn, care rămînea pentru ei o enigmă şi un miracol istoric". Istoria "a cunoscut şi va mai cunoaşte desigur încă unele „enigme" - în .sensul marxist al cuvântului nu avem de a face decît cu faze ■ale procesului nostru de cunoaştere - dar nu crede şi nu poate crede în „miracole", Once .fapt, fie el de natură economică şi sociala, fie de natură politică ori culturală 'Şi are explicaţia şi ea nu poate fi descoperită şi just înţeleasă decît cu ajutorul interpretării ştiinţifice marxist-leniniste a documentelor istorice. Dacă ele sînt insuficiente, cum din nefericire este cazul pentru această perioadă, atît de însemnată, din istoria poporului nostru, nu avem altceva de făcut decît să le căutăm. Este marele merit al noii orientări a tinerei noastre istoriografii marxiste că cercetările arheologice în domeniul epocii pre-feudale şi feudale — capitol absolut nou al istoriografiei romîneşti de după 23 August 1944 — au adus la lumină o seamă de documente arheologice, a căror mărturie este singură în stare să suplinească imensa lacună din istoria veche a poporului nostru. Cum sîntem lîmsă deabia La începutul acestei noi -faze de cercetare şi cum punctele de întrebare — tot atîtea puncte nevralgice — sînt încă numeroase, este evident că această ultimă parte a lucrării nu putea să rezolve toate problemele de ordin istoric ale acestor vremuri, la capătul cărora se cristalizează şi se profilează primele formaţiuni politice feudale în Carpaţi şi la Dunărea de jos. Atîta cît cunoaştem însă pînă acum, .după un efort de cercetare arheologică ce -merită a fi încă-odată subliniat, a permis redactorilor acestei părţi a primului volum să dea pentru întîia dată în istoriografia romînească o nouă documentare şi interpretare -a istoriei vechi a poporului nostru în cursul primului mileniu din era noastră. începutul acestei perioade se caracterizează prin coexistenţa mai multor tipuri de relaţii sociai-economice diferite. Părăsind oraşele romane din Dacia, a căror funcţiune economică. încetează, -populaţia daco-ro-mană rămasă la nordul Dunării după evacuarea armatei şi administraţiei romane, îşi caută forme noi de organizare, legate de viaţa comunităţilor rurale, pentru care obştea teritorială -corespundea cel mai bine situaţiei nou create la -sfîrşitul -sec. III e.n. Dacii liberi care pătrunseseră pe teritoriul provinciei romane se aflau, pe de altă parte, în faza de destrămare a relaţiilor gen-tilice, ca, dealtfel, îşi triburile în migraţie, care ajunseseră în faza democraţiei militare. In Banat, în sudul Olteniei şi Munteniei, sa menţinut pentru un timp stăpîni- rea romană, în care continuă foarte probabil relaţiile de colonat, proprii epocii de sfîrşit a sclavagismului roman. Cît priveşte Dobrogea, aşa cum am amintit mai sus, stăpînirea romană se întăreşte, determin nînd o ultimă fază de înflorire urbană în cursul secolelor IV—VII e.n. Nu este desigur locul să stăruim -aici asupra diferitelor momente din această lungă perioadă de trecere spre feudalism, care se întinde de-a lungul a şase veacuri. Merită însă a fi relevat faptul că, pe baza documentelor arheologice, se constată pe întreg teritoriul ţării noastre continuitatea populaţiei autohtone. Arheologic vorbind, datele de care dispunem astăzi ne îngăduie să cunoaştem viaţa satelor de carpi şi daci în Moldova (descoperirile de la Vîrtişcoi, Poeneşti, Pădureni şi Gabăra) şi Muntenia (cele de la Bucureşti-Militari şi Bucureşti-Tei), precum şi a elementelor daco-romane în Oltenia, Banat şi Transilvania. Din acest punct de vedere merită subliniată contribuţia ştiinţei sovietice, care a analizat pentru prima oară elementele componente -ale culturii Cerniahov-Siîntan-a d-e Mureş (sarmatice, dacice şi gotice) ce se întinde, în zona sa de vest, şi pe teritoriul ţării noastre. Ultimele descoperiri -arheologice din ţara noastră — amintim în special pe cele de la Spanţov şi Olteni (reg. Bucureşti) au dovedit prezenţa elementelor geto-da-ce în componenţa acestei culturi, atribuită altădată în chip exclusiv goţilor. Cu excepţia -cîtorva ştiri sporadice cu privire la existenţa, la nordul Dunării, a unor elemente romanice (Priscos şi Me-nandru Protector), majoritatea izvoarelor literare roma-no-bizantine stăruie în această vreme in a relata activitatea .triburilor în migraţie — goţi ,şi gepizi, .huni şi avari — ale căror raporturi politice cu imperiul roman de răsărit erau singurele care interesau oficialitatea bizantină. Deter.minînd însă, uneori cu suficientă precizie, aria de expansiune a acestor triburi, cercetările arheologice au şi meritul -de a fi demonstrat pentru prima oară în chip concret — şi nu trebuie uitat că ne .aflăm de -abia 1-a începutul -acestei documentări — prezenţa şi 6* 83 persistenţa elementului autohton, pe deasupra cămia a trecut secole de-a rîndul, mai încet sau mai grăbit, valul triburilor în migraţie. Cît priveşte aria de răspîndire şi elementele specifice culturii materiale a triburilor în migraţie în cursul sec. 111—VII e.n., concluziile capitolelor respective ale volumului despre care referim vor putea fi folosite şi de viitoarele cercetări şi sinteze străine. Descoperiri arheologice mai vechi, ca cele de Ia Pietroasa şi Simleul Silvaniei, de la Conceşti şi Apahida, îşi găsesc în paginile acestor capitole o interpretare ştiinţifică, cu atît mai preţioasă cu cît ele sînt valorificate în cadrul întregului complex istoric al acestei perioade. Istoria triburilor slave ale anţilor şi scla-vinilor în regiunea carpato-dunăreană este tratată într-un capitol special în care, alături de izvoarele literare, în specia) lorda-nes şi Procopius, sînt folosite din plin rezultatele, de un deosebit interes, obţinute de arheologii noştri în ultimul deceniu. Cele mai vechi urme slave descoperite pînă acum pe teritoriul ţării noastre la Suceava-Şipot şi mai ales marea necropolă de inci-neraţie de la Sărata Monteoru, datînd de Ia sfîrşitul sec. VI şi începutul sec. VII e.n., dovedesc că încă înainte de anul 600 e.n., triburile slave se aşezaseră deja în Moldova şi Muntenia. In Transilvania, aşezarea lor poate fi constatată arheologic mai ales începînd cu prima jumătate a sec. VII e.n. (descoperirile de Ia Bandul de Cîmpie şi Moreşti). Triburile vechi slave care au pătruns pe teritoriul ţării noastre făceau parte din grupul slavilor meridionali — fapt confirmat şi de caracterul sud-slav al clementelor slave din limba romînă. Infiltraţii ale unor triburi făcînd parte din grupul slavilor răsăriteni s-au constatat arheologic în aşezarea de Ia Hlincea-Iaşi, datînd de la începutul sec. VII. In nord-vestul ţării se constată în sec. VIII—IX prezenţa unui puternic grup slav, documentat prin săpăturile de la Huşfalău (reg. Oradea) şi So-meşeni (reg. Cluj). In această vreme are loc la nordul Dunării expansiunea primului stat bulgar, întemeiat în sudul Dunării la sfîrşitul sec. VII. Populaţia slavă cuprinsă între limitele acestui nou stat este documentată în Dobrogea, prin săpăturile de la Satu Nou, Castelu şi Istria. Influenţe sud-slave s-au exercitat tocmai datorită acestor legături asupra culturii materiale a populaţiei de Ia nordul Dunării. Odată cu retragerea stăpî-nirii bulgare în sudul Dunării, elementul slav — care fusese pînă atunci dominant ■— devine secundar în regiunile de la nordul Dunării, iar populaţia slavă a fost asimilată de către populaţia romanică, a cărei limbă a împrumutat-o, colorîndu-i însă în chip deosebit de puternic, în special lexicul. Paralel cu aceste evenimente, are loc în cursul sec. Vili—IX înaintarea triburilor maghiare în zona dintre Don şi Nistru. împinşi de alte triburi nomade, maghiarii trec prin regiunea de la vest de Nistru denumită Atelkoz şi, înaintînd prin Valea Tisei, ocupă la sfîrşitul sec. IX cîmpia pannonică'. Pătrunderea lor în Transilvania s-a izbit de rezistenţa populaţiei locale slavo-romîne, despre care vorbeşte cronicarul anonim ai regelui Bela. Ea este jalonată pe plan arheologic de unele descoperiri, dintre care cimitirul de la Cluj datează din prima jumătate a sec. X .Cultura de tip Bielo-Brdo din centrul Transilvaniei (cimitirele din sec. XI de Ia Alba Iulia, Hunedoara şi Moldoveneşti) indică o a doua etapă a acestei pătrunderi. Datele arheologice dovedesc, pe de altă parte, că teritoriul de la sud de Tîrnave nu a fost cucerit de maghiari înainte de sec. XII. Ultimul capitol, cu care se încheie acest volum, este fără îndoială şi cel mai însemnat. Formarea limbii şi poporului romîn, pe care, în lumina noilor cercetări şi a concepţiei marxist-leniniste, o tratează acest capitol, constituie de fapt încununarea unei evoluţii multimilenare, pe care acest prim volum al Istoriei Romîniei a urmărit-o de-a lungul celor peste 600 pagini ale sale. Nu este desigur locul să stăruim aici asupra diferitelor soluţii care s-au dat pînă acum acestei probleme-cheie a întregii noastre istorii naţionale. Ne vom mulţumi 84 să arătăm că, analizînd diferitele teorii emise în trecut şi dezvăluind caracterul idealist al metodologiei întrebuinţate de autorii lor, autorii acestui capitol final s-au străduit să interpreteze sine ira et studio informaţiile de natură foarte variată, de ordin literar şi lingvistic, arheologic şi etnografic, care permit — dacă nu o rezolvare definitivă a multiplelor aspecte .pe care le implică această problemă —- cel puţin stabilirea unor jaloane precise :pe parcursul procesului de formare a limbii şi poporului romîn. In acest lung proces se pot deosebi, înainte de toate, două etape principale : prima, care se încheie în preajma anului 600 e.n., în care s-a desăvîrşil romanizarea elementului autohton traco-geto-dac, la nordul şi sudul Dunării, pură în munţii Balcani ; a doua etapă, caracterizată de convieţuirea elementului romanizat cu slavii şi asimilarea acestora, pînă la sfîrşitul sec. X e.n. Pe pian arheologic, această cultură străro-mînească .a fost identificată în săpăturile de la Dridu şi Bucov. Formarea limbii romîne, plămădită într-o lungă perioadă de gestaţie de poporul romînesc din latina populară, a imprimat acestei limbi caractere specifice, care o deosebesc de toate celelalte limbi neolatine. Autorii respectivului capitol lămuresc, după părerea noastră foarte clar şi convingător, locul limbii romineşti în raport cu celelalte limbi romanice, dovedind că aceste deosebiri nu-şi au originea numai în separarea grupului occidental romanic de cel oriental (prin pătrunderea slavilor în Balcani) ci că, chiar în epoca stăpînirii romane, populaţia puternic romanizată de la Dunăre era izolată de populaţiile romanice din Dalmaţia şi Italia printr-o populaţie tracică şi ilirică de munte, rămasă neromanizată, din care se trag albanezii de astăzi. Romanitatea orientală, care a dus la formarea poporului romîn, cuprinde deci Transilvania, Oltenia, Dobrogea şi ambele maluri ale Dunării, unde s-au dezvoltat numeroase oraşe romane, care au devenit foarte puternice centre de romanizare. Se respinge deci, pe temeiuri ştiinţifice foarte serioase, teza formării poporului romîn la sudul Dunării, în triunghiul Niş—Sarajevo —Sofia, unde potrivit unor teze mai vechi (G. Weigand), această populaţie ar fi ajuns în contact cu strămoşii albanezilor. Contrariu tezei fonmutate în trecut la noi de O. Densuşianu şi Al. Philippide, autorii capitolului consideră că limba romînă nu se putea forma decît în zona Dunării de jos şi la nord de fluviu, pe teritoriul fostei provincii a Daciei romane. Această argumentare poate fi considerată ca un aport serios la teoria continuităţii populaţiei romanice pe teritoriul ţării noastre, desigur într-un sens mai larg decît varianta mai veche a teoriei continuităţii. Un fenomen lingvistic de o deosebită însemnătate, a cărui discutare şi semnificaţie nu poate li evitată, este toponimia slavă răspîndită peste tot pe cuprinsul ţării. Acest fapt, ca dealtminteri şi numeroasele cuvinte de origine slavă din toate domeniile vieţii economice şi sociale, duce la concluzia că populaţia daco-romană din Carpaţi şi din Valea Dunării a asimilat populaţia slavă sedentară, preluînd o dată cu aceşti termeni şi fonetismul slav, ce deosebeşte limba romînă de celelalte limbi neolatine din apusul Europei. Autorii capitolului subliniază de .asemenea .faptul că, în cursul grelelor vicisitudini prin care a trecut populaţia romanizată din Carpaţi şi de la Dunăre, începînd mai ales o dată cu invazia hunilor, o parte din această populaţie, refugiată în munţi, a adoptat pentru cîteva veacuri o economie predominant pastorală. Pendularea turmelor acestei populaţii romanice de la munte la Dunăre a întreţinut, prin contactul cu oraşele romane de la sudul Dunării, caracterul esenţial al limbii, peste care s-a altoit, în cursul sec. VII—IX influenţa slavă. In sec. X procesul poate fi considerat încheiat. Pe plan arheologic această populaţie străromînească este documentată — după cum am menţionat — de recentele descoperiri de la Dridu (reg. Bucureşti) şi Bucov (reg. Ploieşti). Procesul de diferenţiere economică şi socială a dus în sînul acestei populaţii, a cărei limbă 85 căpătase caractere tot mai pregnant romanice, ta apariţia unei aristocraţii locale, ale cărei tendinţe fireşti au dus la cristalizarea primelor elemente feudale şi la înjghebarea primelor formaţiuni politice romînesti în regiunea carpato-dunăreană. Deşi sumară, expunerea noastră a încercat să releve însemnătatea redactării de pe poziţiile materialismului istoric a primei sinteze de istorie veche a poporului nostru. De-a lungul atîto-r milenii, societatea omenească de pe ambele versante ale Carpatilor şi ale Dunării şi-a urmat, datorită dezvoltării forţelor de producţie,' făgaşul său propriu, la capătul căruia,' după lupte şi suferinţe, poporul romîn şi-a căpătat caracterele specifice. Ele vor determina aspectele proprii evului mediu ro-mî-nesc, în veacurile următoare. Credem că putem -astfel afirma că, în -ciuda numeroaselor lacune care mai stăruie încă în informaţia noastră, în ciuda faptului că în interpretarea documentelor pe care le-au folosit autorii respectivi nu au reuşit să învingă toate -dificultăţile iz-vo-rî-nd d-in-tr-un material insuficient de grăitor, volumul întîi din istoria Ro-mîniei redactată de un colectiv sub conducerea acad. C. Daicovi-ciu, constituie un succes al istoriografiei -marxiste din tara noastră. Şi el poate fi considerat ca o contribuţie serioasă pe -care istoricii ro-mîni ai antichităţii au adus-o la -revoluţia noastră culturală. 86 ÎNVĂŢĂTURA MARXISTĂ Şl CÎTEVA PROBLEME ACTUALE ALE ISTORIEI LITERARE SI LV IAN IOSIFESCU Spaţiul străbătut într-un sector important al revoluţiei culturale cum e cercetarea şi difuzarea în mase a literaturii progresiste din trecut, poate îi evaluat din unghiuri diverse. Comparînd cifre — tiraje, coli, volume din biblioteci — şi confruntarea e grăitoare. Spicuind întîm-plări care ilustrează schimbarea esenţială — prezenţa literaturii clasice în -viaţă, nu numai în manuale, putem de asemenea urmări — şi acesta e un lucru extrem de important — cum a progresat înţelegerea cîtorva- probleme principale. După aproape cincisprezece ani de noi cercetări — căci primele încercări, prefeţele unor ediţii publicate curînd după înfiinţarea Editurii de stat, datează de prin 1945—46 — maturizarea se face simţită şi iîn felul cum se rezolvă raportul dintre descoperirea de fapte şi interpretarea lor. Se vorbeşte curent despre progresul în erudiţie respingîndu-se ostentaţia şi faetologia. De fapt, termenii traduc nu totdeauna cu claritate soluţia rnarxism-leninismului într-o problemă fundamentală. Ca orice disciplină istorică, studiul evoluţiei literare comportă particularităţi de la care trebuie pornit, pentru că idealismul le foloseşte ca să separe şi pînă la urmă să opună ştiinţelor naturii — istoria. La prima vedere, legătura cu concretul individual ar apropia istoria de artă. In celelalte ştiinţe, cunoaşterea implică separarea prin abstracţie de faptul individual. Pornind de la experienţă, fizica ori biologia nu se preocupă totuşi de ceea ce e absolut propriu unui anumit obiect sau unor anumite situaţii. Istoria e mai -legată de individual şi o bună parte din metodele ei urmăresc stabilirea cît mai corectă şi mai minuţioasă a faptelor în unicitatea, lor. Această particularitate a obiectului, alături de folosirea naraţiei, a contribuit la dezvoltarea istoriei şi literaturii în strînsă vecinătate, adesea cu schimburi reciproce. Pentru arta de -a da viaţă evocării trecutului,, pentru însuşirile de narator, stilist ori portretist, literatura îi revendică pe principalii istorici ai trecutului. Nici un istoric nu se gîmcreşte să facă proces de încălcare a domeniului propriu, cînd găseşte în manualele de literatură greacă pe Herodot, Tucidide ori Polyb, în cele de literatură latină pe Titus Livius, Salustius, Tacit. Condomi-niul se prelungeşte tîrziu — în tot secolul XVIII şi chiar XIX, cu admirabili artişti ca Michelet, Macaulay, Bălcescu. De la o anumită treaptă de dezvoltare a istoriei preocuparea de a face ştiinţă, de a stabili conexiuni şi de a căuta cauzele progresează, tinde să devină dominantă. Se depăşeşte intenţia cronicărească dc a povesti doar colorat succesiunea faptelor. Dar interpretarea idealistă a istoriei peda- 87 lează pe specificitate, interpretînd legătura cu faptul unic, .nerepetabil pînă la ideea de ştiinţă cu legi de tip deosebit, deci pînă ta o ştiinţă care să nu mai albe nimic din atributele ştiinţei — explicaţia^ legitatea. Astfel sînt legile de succesiune pe care Windelband şi Rickert — la noi Xenopol — le-au rezervat istoriei. In acest .sens sînt folosite noţiunile individuale. De fapt, ele devin echivalente cu imaginea, căci în „noţiunile individuale" n-ar mai apărea relaţia inversă dintre sferă şi conţinut. Se ştie că prin abstracţie, prin reţinerea de trăsături din ce în ce mai generale, conţinutul unei noţiuni se restringe cu cît creşte sfera. Conţinutul noţiunii de fiinţă vie e' mai sărac în note decît cel cu sferă subordonată, de om. Se afirmă că în „noţiunile individuale", conţinutul ar creşte odată cu srera. Notele unei noţiuni cu sferă mai res-trînsă .ar intra toate în conţinutul noţiunii căreia i se subsumează. Sfera noţiunii individuale, de „epoca lui Ludovic XIV", e mai largă decît cea a „războiului pentru succesiunea Spaniei". Conţinutul său, de-asemenea, căci se susţine că în el ar intra toate notele cuprinse în noţiunea cu sfera subordonată. Noţiunile individuale nu s-ar forma deci prin abstragere, ci prin integrare şi acumulare. E evident că noţiunea individuală astfel concepută nu se mai deosebeşte d'e imagine. Dealtfel o logică a „noţiunilor individuale" nu poate fi decît foarte şubredă, căci între ele nu există raport de la gen Ia specie, ci numai de Ia tot la parte. „Războiul pentru succesiunea Spaniei" este o parte din „Epoca lui Ludovic al XlV-lca" şi nu specia acestei „noţiuni individuale".' Să consideri că istoria operează doar cu noţiuni individuale, înseamnă sa cantonezi străvechea disciplină la descriere şi în cel mai bun caz la relaţii parţiale, căci raportul între noţiunile individuale nu e compatibil cu generalizarea şi legitatea. Lucrul corespunde cu accentul pus de istoriografia burgheză contemporană pe „factologic", corespunde cu evitarea explicaţiilor de ansamblu. Cititorul culegerilor istorice mai vaste apărute în ultimele de- Cenii',/C'um lSÎnt în Fran'ta „Evoluţia umanităţii", „Clio" ori „Istoria popoarelor" — culegeri adesea preţioase pentru .stabilirea de fapte —e izbit, la cei mai mulţi dintre colaboratorii cu metode şi viziuni diverse, de rezerva faţă de explicaţiile de ansamblu. Cînd apare, explicaţia enumera factori diverşi, neierarhizaţi şi nesistematizaţi. Mărunţirea neo-pozitivismului istoric nu poate fi compensată de introducerile prin care Henri Berr, îndrumătorul colecţie^ „L évolution de l'humanité" caută să facă racordurile. încercările principale de sinteză istorică din aceste ultime decenii capătă un caracter eseistico-speculativ şi ,au semnificaţii simptomatice, adesea foarte clare. Ele nu încearcă explicaţii ci propun tipuri de civilizaţie sau periodizări la care strălucirea posibilă a expresiei nu poate masca arbitrarul, lipsa de contact cu faptele, spicuite şi travestite pentru nevoile demonstraţiei. Şi în lamentările crepusculare ale lui Spcngler sau Berdiaiev, şi la Frobenius, apare sensul .simptomatic al amestecului de profeţie sumbră şi de pretenţie savantă. E .simptomatic că în 1931 — cu doi ani înainte de înscăunarea lui Hitler — Leo Frobenius propunea o tipologie a civilizaţiilor „vegetale" şi „animale", pentru a argumenta rolul hotărîtor al Germaniei în ,,Destinul civilizaţiilor". Chiar oînd caracterul de difuzor al expansiunii imperialiste nu e atît de direct, sensul simptomatic al acestor călătorii aeriene prin istoria universală se lasă înţeles, cum e cazul cu noua interpretare ciclică a lui Arnold Toynbcc. In opoziţie cu alternările între migala ■adesea remarcabilă, dar asociată cu refuzul explicaţiei, şi sintezele profetico-spe-culaiive, materialismul istoric crează noua silinţă istorică, crează disciplina care respectă legătura specifică cu faptul unic, dar n-o transformă în anli-ştiinţă, care descoperă în diversitatea faptelor explicaţia şi legitatea, care păstrează capacitatea de a prevedea liniile dezvoltării, dînd, deci, omului, putinţa de a trece de Ia suportarea istoriei la făurirea ei conştientă. Alternativa gândirii idealiste se păstrează şi în ramura specială a istoriei care ■se ocupă de artă — de la cultul faptului, valorificat în sine, la sintezele, periodizările şi tipologiile diverse şi capricioase. Şi aici, materialismul istoric oferă posibilitatea ' de a explica diversitatea faptelor. In noua noastră istorie literară, un semn al maturităţii îl constituie interesul sporit pentru descoperirea şi precizarea faptului de istorie literară. Desconsiderarea sau forţarea faptelor, interpretarea confundată cu dilatarea sînt erori ale începutului care s-au împuţinat pînă la dispariţie. Seriozitatea documentară .caracterizează principalele monografii apărute în ultimii, ani — „Filimon" de G. Călinescu, „Russo" de Al. Dima, „Anton Pann" de I. Roman, „Popovici Bănăţeanu" de D. Vatamaniuc, „Topîrceanu" de Al. Săn-dulescu — şi atîtea studii, printre care trebuie pomenit cel recent publicat de D. Micu despre poporanism. Nu toate posibilităţile sînt traduse în viaţă, nu toate iniţiativele au fost continuate. E regretabil că buletinul „Institutului de istorie literară şi folclor" n-a urmat mai stăruitor ceea ce făgăduiau primele numere, care au adus un material inedit şi preţios despre numeroşi scriitori ai trecutului. încă nesatisfăcătoare sînt cercetările şi apariţiile ■cu caracter bibliografic. Dacă volumele E. S.P.L.A. din colecţiile „Opere" sau „Scriitori romîni" aduc mai toate clarificări bibliografice, lipsesc bibliografiile de ansamblu, pe perioade şi materii. Totuşi, progresul documentar se poate observa în monografii şi studii, în aparatui critic al ediţiilor, în culegerile de documente care tind să se înmulţească. In ce măsură se simte riscul unei fetişizări a detaliului? Tendinţa se întîlneşte de la prima vedere în istoriografia literară burgheză de azi şi în primul rînd ia comparatişti. E suficient să răsfoieşti numerele oricărui an din „Revuc de littérature comparée", întemeiată de Balden-sperger şi Hazard, condusă azi de J. M. Carré şi M. Bataillon. Trăsătura se iveşte din titluri şi se con- firmă în text. Un număr la întâmplare — 4/1957. Se discută drumurile, ecourile şi imaginile în „Invitaţie la călătorie" a lui Baudelaire (J. B. Barrere), „Călătoriile lui Th. Gauticr în Belgia şi Olanda" (H. Van der Tuin), Dispariţia lui Cyprien Robert în 1857 (R. Maixner) şi Andre Chenier în 'Rusia. (D. Stremoukhoff). Acestea sînt articolele şi studiile. Restul numărului sc întregeşte cu „Note şi documente", „Recenzii", „Cronica", „Bibliografie". Observaţia se poale confirma pentru orice alte numere ale acestei publicaţii sau ale lui „Rivista di letteraturc moderne e comparate" pe care o conduc profesorii florentini Pellegrini şi Sautoli. In majoritatea cazurilor informaţiile sînt interesante, dar dau mereu impresia unor operaţii pregătitoare pentru studiul efectiv de istorie literară ce se lasă aşteptat. In „American literature" obsesia circulaţiei de motive şi apropierile între scriitori îndepărtaţi ideologic şi istoric se accentuează pînă la caricatural. Numărul din ianuarie 1960 cercetează raporturile dintre motivul călătoriei la Baudelaire şi în romanele lui Nathanael West, ori influenţa „Oamenilor din Dublin" de Joyce asupra nuvelisticii lui Katherine Porter. împinsă pînă la ultimele ei consecinţe, optica factologică ajunge să valorifice orice, pentru că istoria e considerată numai expunere de fapte unice. Este ceea ce a căutat în literatură Marcel Schwob, care îşi împărtăşeşte răspicat în prefaţa la „Vieţile imaginare" convingerile estetizante despre arta ca individualitate pură: „Arta e la antipodul ideilor generale, nu descrie decîl individualul, năzuieşte numai la unic". De aceea Schwob încearcă prin evocările de „vieţi imaginare" „sa descrie existenţele unice ale oamenilor; fie că au fost divini, mediocri sau criminali".1) Transpus pe planul istoriei literare, cultul unicităţii duce la o mutaţie a valorilor, amănuntul pitoresc fiind urmărit peste tot. Cu un minus de farmec în raport cu Schwob şi cu o uimitoare cheltu- i) Marcel Schwob: Vies imaginaires, Paris, Crés, 1921, 4.11 şi XIII. lală de eforturi, tendinţa ia forme caricaturale şi se învecinează cu .absurdul In cazul lu, Casanova, latura licenţioasă a mascat valoarea memorialistului si farme cu povestitorului. Dar cînd citeşti notele celor douăsprezece volume din „Edit.ons de 'a Sirene" şi descoperi că fanaticii casa-"ovien, au reconstituit biografiile fiecărui nume pomenit ,în treacăt de .aventur eru veneţ„an şi au putut stabili ,H,ta aman£ or cutare, curtezane întîlnite de Casanova ană Ho i T 3i aCe6aŞi impresie l- mulu, sau tendinţelor de frondă forma' ,La n,01 nu s-a tăgăduit, deci, în an-sainblu, valoarea şi viaţa hteratun, progr . s_ă^^^ ce ramme comun este însăşi poziţia dp producători de bunun, opuşi Politic claselor exploatatoare Evists V ! o unitate între ceea ce se schimbat" P .sista. Ir, „Manifestul partidului corn 'j i ' Ma'rx ?j 'Engels iau semnalat tSsă exploataţilor din orînduiri diferite- Dar once forme ar fi luat aceste T.otw r3',n'n- - unei a i cuplat 1 ^ CealaUă in ^LiTmu rirrtuturor m- reiata a L mirUre că c°"?tlinta sităT murilor, în ciuda dJr- Tanumit 7" *" ~C ^ cu desavustre numai n ,i v-deniinn ^- numai o data cu S Pa'ltle a Monismului de h revine istoricului literar anali7a -concretă ,a felului cum , [ Z 11 operele scriitorilor din trecut ,HP J^enţ^a aceasta operaţie nu se poate re- Ed^^p"Er'S' °eSpre artă # latura, LC1- 1 -L.F., 1953, pag. 15-16 94 duce la o calificare, la un certificat de caracter popular eliberat de cercetător. Nici una dintre cele două forte antagonice — influenţa ideologiei dominante şi cea a ideologiei populare — nu acţionează singură. Există cazuri în oare prezenţa uneia sau celeilalte este covârşitoare, latura opusă fiind neglijabilă. Dar de cele mai multe ori influenţa forţelor contradictorii se traduce în nenumărate şi foarte diverse situaţii. Sarcina istoricului literar nu se mărgineşte la identificarea şi enumerarea contradicţiilor. El nu poate urmări doar o ,,hemogramă" ideologică, un buletin de analiză. Având de-a face cu individualităţi, cercetătorul e interesat de modul cum aceste contradicţii au putut coexista într-o unitate şi mai ales de ceea ce domină, de linia generată a gândirii unui scriitor, tradusă prin mijloacele specifice. E importantă, deci, desemnarea unui profil ideologico-artistic. Nu e uşor să treci de ia enumerarea de trăsături şi factori la unitatea unui profil ideologico-artistic. Dar e indispensabil. In anii din urmă, au fost zeflcmisite acele personaje din roman sau teatru alcătuite din bucăţi nesudate ; la astfel de personaje schimbarea, „lămurirea" după cum sunau multe titluri, nu era motivată. Mai persistă în istoria literară ceea ce în literatură nu se mai jîntîmplă decît debutanţilor stângaci. Evoluţia unui scriitor cu drum mai cotit e descrisă static, pe porţiuni separate, fără ca analiza să încerce a explica schimbarea, E cazul studiilor despre Delawancea sau Macedonski. Mihu Dragomir are meritul de a fi scos printre primii la iveală valoarea poeziei lui Maoedonski într-o vreme când comentariile simpliste tindeau să-1 reducă pe poetul „Nopţilor" la cîteva trăsături şi fapte negative — formalism, epigrama contra lui Eminescu, sprijinirea lui Oaion, etc. Prefaţa lui Mihu Dragomir la „Poeziile" lui Maoedonski (B.P.T..) e scrisă cu entuziasm generos, ceea ce explică caracterul de pledoarie. Dar caracterizarea poeziei mace-d'onskiene de după 1840 în acest fel : „Interesul său pentru tot ceea ce era nou este plasat de data aceasta greşit şi încercările de a scrie poezie simbolistă în franţuzeşte sau în romîneşte nu demonstrează decît că poetul se îndepărtează treptat de rădăcinile adevăratei sale inspiraţii" — e evident insuficientă. In mai bine de patru ani cât au trecut de la prefaţa lui Mihu Dragomir nu se poate semnala un studiu care să urmărească efectiv evoluţia lui Macedonski de la teoretizarea „poeziei sociale" la „poezia instrumentalistă". In destule studii introductive, ne lovim de aceeaşi deficienţă. Trăsăturile critice se alătură dar nu se însumează, nu desemnează o personalitate idcologico-artistică surprinsă în mişcarea şi în unitatea ei. Se întîmplă aceasta chiar în cercetarea unor scriitori la care problematica direct ideologică e mai însemnată decît cea propriu zis artistică. Istoricii, memorialiştii pun probleme mai puţin difieile decît Macedonski. In prefaţa la „Peregrinul transilvan", Romul Munteanu făgăduieşte că „Cercetarea activităţii multilaterale a lui Ion Codru Drâgu-şanu ne permite să descifrăm personalitatea conturată, a unui harnic militant pe tărîmul culturii". Dar observaţiile felurite, înşirate fără un fir prea, limpede, nu ne permit să descifrăm prea. mult. E poate necesar să precizăm că nu pledăm pentru prezenţa obligatorie a Unei rubrici-şablon de felul „locului", în literatura noastră, care, trecut în mai fiecare capitol din manualele de istorie-Iite-rară rămîme uneori umplut cu vid. E vorba doar de capacitatea ca din analiză să reiasă nu linii divergente, ci un profil — termen care într-o disciplină istorică exclude viziunea statică, împietrită. Toate acestea au consecinţe importante în ce priveşte analiza şi în ce priveşte difuzarea operelor literare din trecut. Atitudinea istoricului literar marxist nu poate fi decît ostilă fie minimalizării, fie hagiografiei. E de remarcat că cele două feluri de a trata personalitatea clasicilor se regăsesc în istoriografia burgheză. 'Lucrări biografice scormonesc în viaţa intimă a unei mari figuri din trecut şi cu un ţipăt victorios scot la lumină ceea ce poate macula, diminua. Leon Dau de t stăruie cu încântare asupra amorurilor ancilare ale lui Victor Hugo. Pe de altă parte, cultul cîte unui scriitor ia forme absurde, adesea dis- 95 proporţionate cu interesul problemei, Sten-dh.alismul lui Henri Martineau ia avut drept fructuos rezultat admirabila ediţie ,,Le Divan". Dar numeroşi „stendhalieni" minori dezgroapă cu reverenţă câte un detaliu şi împrumută scriitorului o aureolă oare i-ar fi smuls tui Henri Beyle comentarii sarcastice. Tratarea operei clasice nu ştiinţific, ci hagiografic, îndeamnă la difuzarea oricărui text. Fireşte însă că problema se pune altfel, după cum e vorba de ediţii academice sau de ediţii de largă circulaţie. Specialistul are înţelegerea de ansamblu ia operei. Dar punerea în largă circulaţie a- ceea ce diminuează şi contrazice trăsăturile generale ale gândirii şi artei unui clasic nu poate avea decît consecinţe negative. Coşhuc s-a lăsat atras o vreme în rind.uri.le apologeţilor monarhiei, ■împărtăşind poate şi iluzia ţărănimii înapoiate, că regele se află deasupna claselor şi că va face dreptate ţăranilor. Mai târziu a regretat acest episod şi a scris versuri violent anti-monar-hice. Ar avea oare rost ca, cele cîteva poezii şi scrieri în proză, oare fac elogiul „coroanei de oţel", să capete răspândirea cuvenită operelor principale ale acestui autentic cîntăreţ popular? De asemenea, pasajele şovine care se pot întâlni în scrieri clasice, consecinţa acţiunii de înveninare a relaţiilor dintre populaţii vecine sau din aceeaşi ţară, ar oferi doar pavăza unui nume prestigios duşmanilor de astăzi ai prieteniei dintre popoarele înfrăţite de idealul socialist comun. Gradul în care a fost aprofundat modul marxist-leninist de a înţelege dezvoltarea literaturii îl descoperim ,în înseşi problemele abordate. Ca şi întreaga societate, istoria literară nu-şi pune cu perseverenţă deeît problemele pe oare a ajuns în stare să le rezolve 1 Ceea ce nu înseamnă că o dată pusă, problema se dezleagă cu viteză cibernetică. Dar abordarea, reluarea, elucidarea treptată a chestiunilor mai grele ,e semnul maturităţii în ştiinţele sociale, care au devenit efectiv ştiinţe odată cu marxismul. E firesc ca atenţia primelor 96 cercetări istorico-literare de după eliberare să se fi îndreptat spre figurile de importanţă majoră, care printr-o mai mare unitate în operă şi activitate ofereau mai puţine dificultăţi explicaţiei — Bălcescu, Kogălniceanu, mari realişti, critici oa Slavici şi Coşibuc. E explicabilă şi încercarea de a căuta în dezvoltarea unor opere mai contradictorii o periodizare simetrică — o perioadă progresistă, alta reacţionară Procedeul a fost folosit pentru Alecsandn, pentru Eliade — în măsura prea redusă în care s-a discutat opera acestuia din urmă — pentru Deiavrancea. E de asemeni firesc că s-au discutat mai mult personalităţi, că ,în manualele din 1952—53, singurul curent studiat mai îndelung' — ?Cu multe teze îndoielnice — e romantismul. ' Studiul la obiect al personalităţilor contradictorii, în special în perioada oare numără multe asemenea personalităţi în literatura dintre cele două războaie ' mondiale — a devenit mai susţinut în ultimii cinci-şase ani. Mai recentă încă e cercetarea curentelor literare. De aceea e interesant pentru caracterizarea stadiului actual să ne oprim puţin asupra aoestor două domenii. Nu e necesar să mai recapitulăm cauzele sociai-politice cane — între cele două războaie — duc la atîtea contradicţii în interiorul unor opere şi în evoluţia creatorilor. Fireşte că nici în literatura anterioară nu se pot întâlni două personalităţi şi două traiectorii identice. Dar în condiţiile istorice respective, drumurile se pot apropia, structura curentelor — fără a fi statică — e mai stabilă. De astă dată, diversitatea de traiectorii, de structuri, e izbitoare. Grupările scriitoriceşti, .revistele, cenaclurile cunosc mult mai multe schimbări, rupturi. Momentele avansate şi cele de cădere sub influenţe retrograde alternează. Se remarcă răsunetul perioadelor de val revoluţionar în creaţia unor artişti atenţi Ia actualitate. Valul de radicalizare de după Revoluţia Socialistă din Octombrie şi de după sfîrşitul războiului, cel din perioada marii crize ciclice şi a luptelor muncitoreşti din 1929—33 se percep în scrierile respective ale lui Liviu Rehreanu, Camil Petrescu sau Cezar Petrescu. Dar deşi traiectoriile se întîlnese în momentele de ■radicalizare şi cunosc deruta, contuziile, în timpul stabilizării relative a capitalismului ori în perioada de fascizare din preajma celui de al doilea război mondial, aceste traiectorii rămîn distincte. 'Realismul nu se întrerupe în această perioadă. Dar, în afară de creaţia monumentală şi continuă a lui Mibail Sado-veanu, care, oa atare, a stimulat cele mai multe şi mai timpurii comentarii — în afară de cazul unor scriitori cu consecvenţa revoluţionară a lui Alexandru Sahia — persistenţa realismului e asigurată de aporturi foarte variate, coexistînd la acelaşi artist cu scrieri şi trăsături contradictorii. Astfel, diversitatea de situaţii individuale sfidează încercările de reducere la şabloane şi cere analiza la obiect a fiecărei situaţii. Nu avem de gînd .să încercăm un bilanţ al cercetărilor cu privire la scriitorii epocii, cercetări cane în ultimii şapte-.opt ani au apărut în progresie aproape geometrică. 'De la studiile închinate celor şaptezeci de ani ai lui Miliail Sadoveanu, de la primele prefeţe şi studii despre Rc-br.eanu şi Topîrceanu, se constată dispariţia treptată a spaţiilor albe de pe harta literară .a epocii. Au mai rămas nume care ■reprezintă tot atîtea -probleme — Blaga, Stere, Gib Mihăescu. Dar c instructiv să urmărim cum s-a concretizat în aceşti ani ■procesul de maturizare nu numai prin sporul numeric, ci prin apropierea' mai îndrăzneaţă de problemele diferite şi mai ales prin capacitatea progresivă de ia pătrunde mai adînc, de a cerceta obiectul în multiplicitatea determinărilor. Procesul nu poate fi lin, alunecarea în soluţia de minimă rezistenţă care estompează contradicţiile e prezentă. Atitudinea faţă de Pan.ait Istrati —de la neglijarea problemei la elogiile necritice din paginile apărute în 1957 şi pînă la încercările mai ferme, care se cer completate, ale lui I. Roman sau Al. Oprea — este una din- tre dovezile că maturizarea ideologică se discută în alţi termeni decît cea biologică. însuşi modul cum, în ultimii ani, a început să se pună problema curentelor literare e încă un semn de maturizare. Analiza curentelor confirmă strălucit principiile explicaţiei marxiste — modul cum acţiunea fundamentală a factorului economic se întregeşte cu acţiunea secundară a celorlalte forme de conştiinţă socială precum şi a [actorului intern — stadiul anterior. La explicarea manifestărilor concrete ale clasicismului într-o anumită literatură naţională, contribuie şi inter-influenţele Silo-zofico-iartisti.ee şi faptul că clasicismul implică maturizarea literară posîerioa.ră Renaşterii. Dar nici o acrobaţie idealistă nu e în stare să ascundă faptul că clasicismul exprimă un anumit stadiu de dezvoltare m un program estetic unitar al românismului, ne vom izbi de greutăţi cel putin 98 egale Chiar dacă unele dintre principalele trasaturi ale ideologiei sămănătoriste se regăsesc izolat în momente şi opere anterioare, ansamblul lor - paseismul, opoziţia sat-oraş, opoziţia boier patria.rhal-f rendaş, şovinismul, etc. - apare închegat intr-o viziune social-politică unitar retrograda în exemple foarte variate. Nu i-a fost greu lui Al. Săndulescu în intervenţia sa („Gazeta literară" »12 .şi »13/960) să citeze chver.se nume şi scrieri care nu se ort , laR^rilarhale" 9* Gorile" lui losit on la „Batrimi" lui Gî.rleanu. Surprinzătoare ,e şi aserţiunea că nu se pot formula ™. precis liniile estetice şi trăsăturile stilistice ale unu, curent la care figura dezrădăcinatului apare cu atît de oaraeteris-tica frecvenţa, la care intenţia didactică ş. idealismul se traduc în limbă prin stilul sărbătoresc ş, sfătos de atîtea ori paro dnat. Mai bizară e negarea, dacă ne gîn-dim ,a două fapte. In primul rînd, că sămănătorismul s-a manifestat la început pe un teren direct literar sau îndeaproape învecinat. E cazul cu prunele .programe 'ale curentului, ori cu manifestaţia din Piaţa Teatrului National prilejuită de piesele Jucate în limba franceză sub egida so-«e af. „Obolul". Apoi e nepotrivit să contestam existenta unei estetici sămănătoriste, tocmai cînd ne lovim, alături de recidive moderniste, de primitivismul poezia sau probei „reavăne", de cei care, după o spirituala formulare a lui Paul Georgescu „'arvrea să descindă în lună cu carul cu' Că „sămănătorismul" apare în forme mai vagi înaintea „Sămănătorului" e tot al,t :de firesc 'Pe cît e şi existenţa prero-mantismului cu mult înaintea manifestelor Romantice ale lui Colaridge şi Wordsworth, Schlege, sau Hugo, cu mlrlt înainte ca însuşi termenul .de „romantism" să se impună împotriva „romianticismului" sau altor variante. La fel de firesc este, în ori ' ce curent, ca mai mult scriitorii de calibrul Iu'' Adam, Ciocîrlan sau chiar Sandu Aloea sa încapă pc deplin în cadrul sămănătorismului, decît scriitorii de alte dimensiuni artistice cum e Agîrbiceanu, or, Cezar Petrescu din primele volume. M. Za-ciu, oare a prefaţat un volum de Agîrbi-ceanu, iar fi fost cel mai indicat să -analizeze influenţa reală a sămănătorismului la acest prozator de seamă al nostru, dacă ar fi rezistat la ispita interpretărilor amabile. S-,a citat -adesea formula lui Kant: că .experienţa fără raţiune e oarbă, raţiunea fără experienţă, goală. La I) v'i GoW;F- HeKel : -Astlietik", AufbauVerlag Berlin 1955, pag. 983 în articolul „împărţirea poeziei pe genuri şi specii" Belinski arată că epopeea era considerată întotdeauna drept culmea artei, iar „epopeea timpului nostru este romanul. în roman sînt prezentate toate trăsăturile fundamentale şi de gen ale epopeii, cu deosebirea că în roman domină alte elemente şi un alt colorit." 2) Deşi aparent asemănătoare, concepţia tui Belinski este fundamental deosebită de a lui Hegel, şt incomparabil mai aproape de adevăr. Sistemul idealist-obiectiv împinge spre o privire .anti-istorică, spre nimicirea acelor elemente de istorism ce decurg din metoda dialectică. Acest antiistorism se manifestă de pildă în faptul că Hegel se preocupă puţin de arta modernă şi în speţă de formele epice noi, cons-iderînd epopeea homerică o culme de neegalat. Cu toate observaţiile parţiale profunde, Hegel sub-apreciază în mod evident romanul în comparaţie cu epopeea antică, ceea ce reiese clar şi din concluzia părţii închinate în estetica sa „poeziei epice". Acest antiistorism este o consecinţă firească a schemei idealiste şi. metafizice cu privire la geneza artelor, după care arta parcurge în evoluţia sa o etapă simbolică, una clasică, şi. o ultimă, romantică, ajungînd în cele din urmă o formă nea'decvată pentru conţinutul său îmbogăţit şi deci cedînd locul unor manifestări pretins „superioare" ale spiritului absolut : religia şi filozofia. Materialistul şi dialecticianul Belinski subliniază nu numai asemănările ci şi deosebirile, văzînd în roman nu un simplu corespondent modern al epopeii, ci o fază superioară în evoluţia artistică a omenirii. „Sfera romanului — conchide el — este incomparabil mai largă decît sfera poemului epic. Romanul, cum arată însăşi denumirea lui, a apărut din civilizaţia cea mai nouă a popoarelor creştine, în acea epocă a omenirii cînd toate relaţiile civile, so- 2 V. G. Belinski : „Opere alese", în trei volume, Moscova 1948. Vol. II pag. 38. ciale, familiale şi în general umane au devenit infinit mai complexe şi mai dramatice, viaţa s-a extins în adîncime şi lărgime, în multilateralitatea infinită a elementelor sale." 3 Belinski înţelege clar că „epopeea poate apare numai în perioada copilăriei popoarelor" 4 şi deci orice încercare de a o reînvia aidoma, este sortită eşecului. Renaşterea este posibilă doar ca .refacere structurală, ca o afirmare ce cuprinde într-însa negarea. Romanul este pentru el oglinda vremii noi, specia literară cea mai largă a epocii moderne, forma literară cea mai democratică, liberă şi nemij-locit-socială, cea mai corespunzătoare afirmării realismului, caracterului popular, -specificului naţional. Romanul îndeplineşte funcţia principală a epopeii : exprimă „viaţa substanţială a poporului." — dar face acest lucru în condiţii istorice noi şi deci într-un mod deosebit, nou. Specificul romanului este necesar legat de specificul realismului în artă. Această din urmă problemă merită o atenţie deosebită. In recentele discuţii cu privire la realism (de pildă la cea organizată în aprilie 1957 -de către Institutul pentru literatură universală A. M. Gorki al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S.) au fost susţinute diferite concepţii privind conţinutul termenului d-e „realism". Toate -interpretările porneau de la dilema principală : este oare irealismul o calitate fundamentală şi obligatorie a oricărei imagini artistice valoroase, o calitate care de fapt se confundă cu veridicitatea, cu adevărul în artă, cu justa reflectare a realităţii (concepţia lui Nedoşivin), sau este el o calitate fundamentală a ariei veridice ajunsă pe o anumită treaptă istorică a -dezvoltării s-a.le (concepţia lui Elsberg). Cu alte cuvinte : este oare realismul o calitate estetică veşnică sau una concret-isto-rică ? Majoritatea participanţilor la discuţia ce a avut loc în 1957 la Mos- Z. Idem, pag. 39 4. Idem, -pag. 32 105 cova s-au declarat pentru .această din .urmă părere, dair au răspuns în mod diferit întrebării privitoare la momentul istoric ai apariţiei realismului.5 într-un sens filozofic, general gnoseologic, se poate vorbi desigur despre principiul realist oa stînd Ja baza întregii experienţe artistice valoroase a omenirii — înţelegînd prin aceasta tocmai oglindirea justă, veridicitatea. Pe de altă parte metoda realistă de creaţie ,mi se reduce l'a faptul oglindirii, la adevărul artistic oa atare, ci este un anume fel, un anume tip de oglindire artistică, o formă concret-istorică şi superioară a veridicităţii. Metodia realistă de creaţie presupune un raport estetic superior faţă de realitatea înconjurătoare, o esenţă estetică specifică, apărută pe o treaptă relativ înaltă a dezvoltării sociale şi artistice şi devenită treptat baza întregului progres artistic. Realismul în sensul îngust, specific, estetic al cuvîntului este tocmai metoda realistă de creaţie, cucerirea fundamentală a artei moderne, -a artei formaţii-tor social-economice capitaliste şi socialiste. Elementele ei se acumulează timp îndelungat, dar desăvîrşirea metodei devine posibilă" doiar îmtr-o etapă istorică relativ avansată. Procesul tre-b.ue studiat aparte în diferite continente şi ţări, deoarece în unele locuri se produce mai devreme, în altele mai tîrziu. In ţările Europei apusene, de pildă, desăvîrşirea metodei realiste începe în renaştere, „cea mai mare răsturnare progresistă din cîte trăise omenirea pînă atunci", cî.nd „în Italia, Franţa, Germania se ivi o literatură nouă, prima literatură modernă; Anglia şi Spania cunoscură curînd după aceea epoca clasică a literaturii lor." 6 într-o serie de alte ţări desăvîrşirea metodei realiste are loc în secolul al XlX-lea. In 'literatura rusă de pildă, ou toate 5, Vezi volumul „Problemele realismului în literatura universală". .Moscova 1959 6. 1<. Marx, F. Engels „Opere alese" în două volume, Buc. 1905 volumul II, pag. 60. elementele şi tendinţele realiste anterioare, întemeietorul propriu zis al noii metode de creaţie artistică este P.uşkin. Principial, legătura organică dintre dezvoltarea metodei realiste (în literatură) şi geneza romanului este deosebit de importantă. Realismul şi-.a creat drum şi s-a afirmat victorios în toate ce.lalălite specii ale literaturii şi în toate ramurile artei moderne. Totuşi atracţia reciprocă, „simpatia" evidentă dintre roman şi realism rămîne un fapt de netăgăduit. Istoria i-a încredinţat tocmai romanului misiunea de a fi piatra de încercare a realismului în literatură, principala dovadă .a forţei şi vitalităţii noii metode de creaţie. Este semnificativ faptul că esenţa realismului a fost formulată de Engels tocmai pe baza unui roman. „Realism înseamnă, după părerea mea, în afară de fidelitatea detaliilor, redarea fidelă a caracterelor tipice în împrejurări tipice." 7) Definiţia este profund istorică, generalizează tocmai experienţa acelei „literaturi moderne", care şi-.a început înaintarea victorioasă în Renaştere <şi s.a definitivat pe pian mondial în secolele XVIII şi XIX. Fidelitatea, veridicitatea literaturii antice, apărute pe baza gî.ndirii mitologice era .calitativ diferită de cea pe care o .are în vedere Engels. Pe atunci inu puteau fi zugrăvite „caractere tipice în împrejurări tipice", după cum eroii înfăţişaţi fin general nu puteau fi caractere, în înţelesul strict al cuvîntului. Nu orice personaj literar, nu orice erou este şi un caracter. Caracterul tipic, complex, profund individualizat, cu o viaţă sufletească diferenţiată şi unică în felul său, ca şi înfăţişarea detailată şi realistă a împrejurărilor sociale în care el activează este victoria timpurilor noi. „Caracterizarea, laşa cum obişnuiau s-o facă cei din antichitate a devenit insuficientă 7) K. Marx şi F. Engels „Despre artă şi literatură" Bucureşti 1953, ,pag. 134 106 pentru vremurile noastre" — arată Engels, subliniind contribuţia epocală în această privinţă a dramaturgiei shakes-peare-iene. „...O persoană ise caracterizează nu numai prin ceea ce face; ci prin felul cum o face..." 8 — ea devine un adevărat caracter numai prin unitatea acestor două laturi, unitate care este şi ea rodul unor evoluţii şi schimbări calitative survenite în însuşirea estetică a realităţii. Printre multiplele aspecte isă amintim doar unul : „dialectica sufletului uman", o cucerire estetică de prim -ordin a literaturii moderne, o cucerire esenţ¡alimente realistă şi care contribuie din plin la reliefarea multilaterală, detailată, dinamică a caracterului modern. Desigur acest „cum" nu este scop în sine, el nu poate fi rupt de „ceea ce", de conţinutul activităţii umane, care conţinut este şi el supus umor. schimbări calitative şi constituie un criteriu important în stabilirea superiorităţi realismului socialist faţă de realismul critic. Romanul modern reprezintă în consecinţă un imens pas înainte în raport cu epopeea antică sau cu cea medievală. Progresul poate ii studiat sub cele mai diverse aspecte. Să enumerăm doar cîteva : istorismul zugrăvirii, esenţa comcret-istonică, socială a imaginilor artistice, natura şi caracterizarea eroului, complexitatea tipului individualizat, mediul în care activează eroul şi conţinutul activităţii sale, reflectarea conflictelor de clasă, oglindirea vieţii 'naţionale, concepţia despre lume ce stă la baza metodei realiste de creaţie etc. în ace laş timp ,-nu trebuie să pierdem din vedere o lege a formaţiilor social-economice bazate pe inegalitatea sociala dintre oameni, pe antagonismul dintre clasa asuprită şi cea dominantă. In societăţile împărţite pe clase antagonice progresul există, dar este profund contradictoriu1. (Progresul poate fi însoţit de regres relativ sau poate con- 8) Idem, pag. 149. ţine izvorul lui. Acest adevăr este confirmat de evoluţia existenţei sociale, cît şi de progresul din sfera conştiinţei politice, morale, estetice (desigur fără o analogie mecanică, pe baza unor legităţi şi trăsături specifice, proprii fiecărui domeniu dat). „Dat fiind că -baza civilizaţiei este exploatarea unei clase de către altă clasă, întreaga ei dezvoltare decurge într-o contradicţie permanentă. Fiecare progres al producţiei este îm acelaşi timp un regres în starea clasei asuprite, adică a marii majorităţi"9). De pildă, trecerea de la societatea primitivă la cea sclavagistă a fost neîndoielnic un proces necesar şi progresist, dobîndit însă cu preţul lichidării libertăţii şi egalităţii primitive şi prin introducerea celei mai crunte exploatări şi inegalităţi sociale. In domeniul spiritual şi îin speţă în cel artistic există o serie de condiţii şi momente specifice, dar legea generală privind caracterul contradictoriu al progresului în societăţile bazate pe exploatarea omului de către om rămîne valabilă. Progresul artistic este puternic frînat — şi în anumite condiţii anihilat chiar — în aceste societăţi, mai cu seamă în capitalism, care este prin însăşi esenţa sa vrăjmaş artei. Fără a intra în detalii, trebuie să conchidem că, şi în cazul romanului, care reprezintă un evident progres faţă de epopeea antică, acest pas înainte a fost plătit (în anumite condiţii istorice cu preţul unor pierderi dureroase sau la un moment dat chiar anihilat şi transformat în contrariul său. Iată un singur aspect al problemei. Romanul este superior epopeii antice între altele şi pentru că obiectul lui este viaţa particulară. Despre acest lucru Belinski scrie astfel: „...Romanul mai are marele avantaj că poate avea drept conţinut şi viaţa particulară, care nicicum nu putea sluji ca atare în epopeea 9) K. Marx, F. Engels „Opere alese" în două volume, Buc. 1955, Voi. II pag. 353. 107 greacă-: în lumea veche exista societatea, statul, poporul, dar nu exista omul ca personalitate individuală, şi de aceea în epopeea grecilor, ca şi în dramele lor, puteau .apare doar -reprezentanţii poporului — semizei, eroi, regi. In schimb pentru roman viaţa este în om, iar mistica inimii omeneşti, a sufletului' uman, soarta omului, toate raporturile sale cu viaţa poporului reprezintă pentru roman un obiect bogat." 10) Aprofundarea vieţii individuale, ,a raporturilor umane intime, a dinamicii vieţii sufleteşti este o cucerire de prim ordin a literaturii moderne, individul, personalitatea, întreaga gamă ,a sentimentelor şi trăirilor sale, complexitatea sa psihologică, mora-lă, intelectuală, afirmarea acestei persana 1-itaţi în relaţiile cu ceilalţi oameni stau în centrul atenţiei romancierului. De .altfel există -o legătură strînsă între importanţa mare la care se ridică individualizarea ca procedeu artistic şi interesul uriaş pentru individ, caracter individual. La rîndul său .acest interes scriitoricesc subiectiv izvorăşte din „Interesul" obiectiv pe care societatea însăşi îl manifestă — fa o anume treaptă a dezvoltării sale — faţă de individ, personalitate, din rolul mare pe care noile relaţii sociale ,le acordă (cel puţin în aparenţă) individului. Epopeea .avea o privire globală asupra societăţii şi poporului. Eroul în sine nu o interesa, ci doar ca reprezentant al unor forţe de ansamblu, ca exponentul unor tendinţe şi momente ale întregului. Funcţia sa se poate reduce-de pildă ia exprimarea, personificarea .unei singure trăsături morale -caracteristice : înţelepciunea, curajul, credinţa, trădarea etc. („Ghanson de Roland")' Esenţiala este colectivitatea în ansamblul ei, viziunea este globală. Această viziune, pe care am putea-o denumi naiv sintetică constituie principala calitate, forţa de bază a epopeii. Ea 10. V. G. Belinski „Opere alese", în trei volume, Moscova 1948, voi. II pag. 39. 108 determină unitatea sa, acea „totalitate unitară" despre care vorbeşte Hegel „lărgimea" ce caracterizează după el atit conţinutul -epopeii -cît şi forma ei. ^ Romanul ca urmaş legitim al epopeii m condiţii sociale noi, este -caracterizat Şi el de această „lărgime"; totodată insa^ este o formă artistică prin excelenţa analitică, pătrunde în profunzimea relaţiilor şi caracterelor, disecă artistic întîmplări şi fap.te, realizează anatomia gardurilor şi ia sentimentelor Vorbind oarecum schematic, este vorba de două laturi, două tendinţe care se completează şi care doar laolaltă ridica romanul la nivelul adevărat al menirii sale. In istoria romanului însă cum vom vedea mai.tîrziu, această unitate dialectică a contrariilor se poate destrăma şi deseori se şi destramă latura analitică se rupe de cea sintetică Şi este unilateral hipertrofiată, ceea ce duce în mod fatal la pierderea lărgimii epice atît de necesare, duce la o accentuată îngustare atît o obiectului reflectat, cît .şi a viziunii scriitoriceşti. Această sărăcire a conţinutului epic este o .posibilitate reală, prezentă chiar de la începuturile dezvoltării romanului De pildă — luînd aspectul amintit — interesul pentru individ, exaltarea însemnătăţii individului poate degenera ' in individualism burghez, ,în izolarea eului zugrăvit, în ruperea -sa arbitrară ae mediu şi societate. Hegel, care avea la î.ndemînă date . istorice insuficiente în această privinţă Şi a cărui gîndire avea o bază profund neştunţ.fică, a remarcat totuşi cu o mare perspicacitate acest pericol al literaturii epice burgheze în comparaţie cu viziunea monumentală — deşi insuficient detailată, diferenţiată - a epopeii antice. Amintind de tendinţele noi -in -dezvoltarea poeiziei epicerHegel arată în continuare că „...poezia epică a evadat din sfera marilor evenimente populare în existenţa mărginită a vieţii pn-vate de la ţară sau din oraşele provinciale, pentru a găsi .aici materialul adecvat unei zugrăviri epice. Prin .aceasta, în special la noi, nemţii, epopeea a devenit idilică, după ce idila propriu-zisă s-a prăbuşit în sentimentalismul său diluat." Jl) îngustimea viziunii şi a realităţii zugrăvite, înlocuirea marilor evenimente populare prin existenţa mărginită şi minoră a vieţii private — iată unul din pericolele reale ivite şi în dezvoltarea romanului modern, pericol care în anumite condiţii istorice s-a extins şi s-a accentuat, transformîndu-se într-o puternică frînă a progresului artistic din acest domeniu. „îngustarea" treptată a romanului pînă Ia autonegare, auto-lichidare este un mijloc principal de deformare a realităţii de către literatura modernistă burgheză. „îngustimea" şi „lărgimea" sînt deopotrivă prezente, ca posibilităţi reale, în romanul clasic. Accentuarea lor depinde de condiţii istorice. In această ordine de idei, romanul-epopee, romanul monumental nu este altceva decît realizarea, valorificarea, potenţarea la un nivel superior a posibilităţilor de „lărgime" proprii romanului în general, scoaterea pe prim plan a multiplelor trăsături prin care romanul se dovedeşte a fi urmaşul firesc al epopeii. Romanul-epopee este romanul în care calităţile „epopeice" ale speciei ating o nouă înflorire. Vorbind de modalitatea artistică dată, trebuie deci să ne dăm seama în primul rînd de caracterul firesc, legic al apariţiei sale (desigur în condiţii prielnice acestei apariţii). Este vorba de acelaşi roman, care în (procesul complex, contradictoriu al evoluţiei sale reuşeşte să înfrîugă o serie de limite „lantimonumentale". Aceste limite, de natură obiectivă şi subiectivă, sînt generate de societatea capitalistă şi accentuate la extrem de faza sa imperialistă, înfrângerea lor este, la rîn- 11). G. W. F. Hegel „Aesthetik" AufbauVerlang Berlin 1955, pag. 997. dul său, de asemenea rezultatul unor condiţii specifice social-istoirice, ce vor trebui la locul cuvenit analizate. III. ROMANUL-EPOPEE Istoria obiectului stă la baza teoriei obiectului. Pentru a înţelege esenţa romanuiiui-epopee, trebuie să cunoşti geneza lui. In acelaşi timp însă nu poţi studia dezvoltarea unui fenomen, fără să schiţezi, măcar în linii mari, caracterul fenomenului cercetat. Pe de o parte concluziile teoretice satisfăcătoare pot fi doar rezultatul unei atente analize istorice, pe de altă parte această privire istorică necesită din punct de vedere metodologic anticiparea unor coordonate logice sumare, care să circumscrie obiectul studiat. Vom începe deci, în mod aparent anacronic, cu unele concluzii generale absolut necesare, pentru ca apoi, prin incursiuni vii, coneret-istorice să ne reîntoarcem la ele, îmbogăţite, adîncite. Vom începe cu definiţia abstractă, pentru a ajunge prin întreg studiul nostru la definiţia concretă. Termenul de roman-epopee este — ca orice termen — aproximativ şi schiţează doar grosso modo fenomenul vizat. Ca şi în alte cazuri în terminologia teoriei literare, el are adepţi convinşi şi vrăjmaşi înfocaţi. în imputările celor din urmă există nu o dată un sîmbure de adevăr. Pe de altă parte însă, dintre toţi termenii întrebuinţaţi în circumscrierea formei literare date, acesta trebuie recunoscut ca fiind mai adecvat. Realitatea concretă este întotdeauna infinit mai variată, mai bogată decît noţiunile abstracte folosite în reflectarea ei. Dar cu toate acestea noţiunile generale sînt întru totul necesare în procesul analizei, şi riscul imperfecţiunii — inerente reflectării în genere — nu poate justifica evitarea lor. Termenul de „roman-epopee" este convenţional, un termen, cum s-ar spune, de 109 lucru. Dar ca atare ni se pare cel mai nimerit pentru definirea conţinutului estetic în cauză. De altfel trebuie arătat că el se încetăţeneşte tot mai mult fa .literatura estetică marxistă, în primul rînd în lucrările teoreticienilor sovietici. S-ar putea obiecta că devreme ce romanul este epopeea timpului nostru, ar fi absurd să vorbim aparte despre roman-epopee. într-adevăr, calităţile pe care le-am putea numi „epopeice" sînt în .general proprii speciei — dar ele se reliefează în diverse cazuri cu o putere mai mare sau mai mică, în interacţiuni complexe cu .alte calităţi şi trăsături, care şi ele se pot manifesta într-o măsură mai accentuată sau mai puţin evidentă. Romanul-epopee este în tot cazul roman, şi încă în cel mai înalt grad. El este un caz particular, care reliefează fenomenul general, şi mai cu seamă anumite calităţi ale fenomenului. Generalul apare la rîndul său sub înfăţişarea unor cazuri particulare. Romanul apare în timp (în desfăşurarea istorică) ■şi în spaţiu (în diversitatea formelor concomitente) ca o specie literară multicoloră, divizată într-o multitudine de subspecii, ca unitate a unei diversităţi bogate. Romanul-epopee este una din aceste 'forme de manifestare, o subspecie a romanului, .un tip de roman. In lucrările de teorie şi istorie .literară s-a vorbit deseori despre roman-fluviu, roman-frescă, rom an-cronică, roman-ciclu etc. Conţinutul .acestor termeni nu este de fapt identic, dar cu toate acestea ei sînt deseori folosiţi în definirea unui conţinut comun cu cel al romanu-■lui-epopee. In acest din urmă caz ■aceşti termeni ni se par mai puţin ştiinţifici, mai de suprafaţă decît cel de roman-epopee. Acesta din urmă îndreaptă atenţia spre esenţa specifică a fenomenului, sugerează că este vorba în .primul rînd de monumentalitatea conţinutului artistic („epopee") şi doar în al doilea rînd de cea a formei („fluviu", „ciclu"). Adepţii clasificărilor imobile, rigide încearcă să stabilească graniţe absolute între roman şi epopee (modernă), izo-lîndu-le reciproc. Pentru, ei romanul este suma unor trăsături fixe, date odată pentru totdeauna, şi acolo unde aceste trăsături apar într-o formă modificată ei nu mai vor să recunoască specia. Romanul, inclusiv cel realist-socialist — spun ei — zugrăveşte soarta .unei persoane sau a unui grup de oameni, dar în nici un caz nu redă nemijlocit viaţa întregii colectivităţi, procesele de ansamblu ale vieţii populare ; spre deosebire de el, epopeea se preocupă nu de viaţa şi evoluţia indivizilor, ci de ansamblul activităţii sociale, de forţele colective ale istoriei. Ga atare romanul nu este epopee, iar epopeea nu poate fi roman. „Infrîn-gerea" lui Fadeev sau „Primele bucurii" de Fedin sînt romane şi nu epopei, „Viaţa lui KHm Samghin" de Gorki sau „Pe donul liniştit" de Şolohov sînt epopei — nu romane. Raţionamentul este evident fals, dorinţa de a stabili categorii „pure",'contrapuse una alteia duce la concluzii neştiinţifice. „Pe Donul liniştit" este desigur nu numai epopee, ci şi roman, mai precis o epopee aparte şi -un roman' de o natură deosebită, intre el şi „Infrîngerea" sînt nu numai deosebiri evidente, dar şi certe asemănări, care permit ca ambele să fie încadrate în categoria romanelor. La rundul lor deosebirile fac ca opera lui Şolohov să fie considerată roman-epopee, iar cea a lui Fadeev — nu. ^ Criticii termenului „roman-epopee" îşi dau seama de aceste lucruri; ei mu vor totuşi să renunţe la clasificarea metafizică, ajungînd chiar la ruperea conţinutului aceleiaşi opere.. „Război şi pace", spun aceştia, este într-adevăr şi roman şi epopee. Este roman în măsura în care zugrăveşte viaţa şi conflictele unor indivizi şi este epopee în măsura no în care înfăţişează masele populare şi războiul lor de apărare a patriei. Dragostea dintre Nat aşa Rostova şi Andrei Bolkonski sau Pierre Bezuhov îl caracterizează ca roman, iar bătălia de la Borodino — ca epopee. Părerile schiţate mai sus ignoră dezvoltarea vie a .speciei, îngustează şi sărăcesc conţinutul ambilor temeni. In primul rînd, este profund .nedrept să consideri romanul clasic în genere incapabil de a înfăţişa viaţa de ansamblu a societăţii. Marii romancieri au tins întotdeauna spre o viziune artistică de ansamblu şi acest lucru le-a reuşit în măsură diferită mu numai pe o ca ie indirectă, adică prin intermediul unor indivizi, al sentimentelor şi faptelor lor, ci şi nemijlocit, prin oglindirea vieţii şi luptei colectivităţii. „Mizerabilii" de V. Hugo, „Bîlciul deşertăciu-milor" de W. Thackeray, „Germinai" de E. Zola, „Fata căpitanului" de A. Puş-kin, „Ciocoii vechi şi noi" de N. Fili-mon .sîmt romane şi ca atare largi fresce sociale, în care soarta individuală se îmbină la tot pasul cu „soarta populară". Ar fi absurd ca rup.înd în două opera lui Puşkin, „Fata căpitanului", să spunem că ea este roman pe linia lui Griniov, dar nu mai este roman prin tema răscoalei ţărăneşti. In al doilea rînd, este vulgară şi contravine faptelor afirmaţia după care epopeea modernă se dezinteresează de viaţa, simţămintele, gîndurile, faptele indivizilor. Fără Ivan Gora, Ag.ripina, Anisia, Latughin şi mulţi alţi eroi individuali din rândul maselor de muncitori şi ţărani „Calvarul" lui Al. Tolsitoi nu ar exista' ca epopee. In al treilea rînd, întrebuinţarea nediferenţiată a termenului „epopee" pentru fenomene mult deosebite între ele prin conţinut poate provoca şi ea confuzii. „înfrîngerea" şi „Viaţa lui Klim .Samghin" sînt opere în tot cazul mai apropiate, decît sînt înrudite „Viaţa lui Klim Samghin" şi „Cuv.îni despre oastea lui Igor" (deşi momente de legătură există chiar şi între ele). Ori, înlocuind termenul „roman-epo-pee" prin „epopee", fără vreo altă specificare, se identifică o formă artistică modernă prin excelenţă (care nu putea apare decît la un nivel înalt al dezvoltării sociale) cu o formă străveche (care nu putea exista decît în stadiul de copilărie al popoarelor). ■Desigur pot exista cazuri speciale, oînd teoria literaturii nu. a elaborat încă un tenmen suficient de adecvat şi este nevoită să folosească în mod nediferenţiat termenul „epopee". De pildă, atunci cînd este vorba de un ciclu de lucrări, organic legate între ele şi oare numai laolaltă reprezintă o epopee. Un asemenea ciclu este „Transformarea Rusiei" de S. N. Sergheev-Ţenski, rodul monumental al unei munci de 46 ani, în care marele scriitor a zugrăvit istoria de un sfert de veac a patriei sale, istoria poporului călit în trei războaie şi trei revoluţii. „Transformarea Rusiei" este „epopee", iar nu „roman-epopee", deoarece este formată la rîndul său din 17 romane şi povestiri. In acest caz epopeea are la bază mai multe romane. Asemenea exemple se mai găsesc în literatura contemporană şi vor trebui analizate. In ceea ce priveşte controversa de mai sus, ea se referă la opere singulare, la romane care ca atare simt epopei, deci pot fi denumite „romane-epopei". Epopeea modernă este într-adevăr o aparentă reîntoarcere la vechi, lia epopeea antică sau medievală, o revenire la viziunea sintetică atotcuprinzătoare şi identificarea cu năzuinţele generale ale colectivităţii, proprii marilor creatori de la izvoarele artei. Această aparentă reîntoarcere se săvîrşeşte însă pe o bază nouă, pe baza întregii experienţe uriaşe -a romanului clasic. Şi aici se confirmă legea generală a dialecticii, negarea negaţiei. Treapta superioară a dezvoltării apare ca sinteză a întregii mişcări precedente. Pe această treaptă superioară se asimilează, se prelu- 111 crează o seamă de valori ale primelor două trepte şi dispar, sfat înlăturate elementele tor depăşite. Punctul superior al ciclului dat este în formă asemănător punctului de plecare, în conţinut însă infinit mai bogat. Dezvoltarea a avut loc în spirală, momentul studiat este situat mult deasupra celui vechi, pe im cerc nou. Desigur nu este vorba de o mecanică aplicare a schemei teză-antiteză-sinteză la domeniul studiat, identificând vulgar epopeea cu punctul iniţial, romanul clasic cu prima sa negare, iar romanul-epopee cu negarea a doua. Aceasta din mai multe motive. A nega nu înseamnă a spune pur şi simplu „nu". înţeleasă dialectic, negaţia conţine alături de „nu" şi un „da", adică este unitatea negaţiei şi afirmaţiei. Negaţia este expresia continuităţii, succesiunii în dezvoltare, expresia legăturii dintre diferitele stadii şi momente ale dezvoltării, dintre ceea ce este negat şi ceea ce neagă. Vechiul nu este negat „fără rost", ci este depăşit. Aceasta este situaţia dintre roman şi epopee. Romanul clasic nu este o negare formală a epopeii, ci — prin folosirea realizărilor anterioare — o depăşire a ei, şi ca atare o continuare în condiţii noi. Tendinţa spre marile sinteze, spre zugrăvirea cuprinzătoare a vieţii de ansamblu, a soartei populare, tendinţa spre „epopeic" este prezentă şi în. romanul clasic. Primele romane nemuritoare ale epocii moderne, mărturiile nepieritoare ale renaşterii, „-Gargantua" şi „Panta-gruel" de Rabelais şi „Don Quijote" de Gervantes sînt cea mai bună dovadă în acest sens. Dovezi nenumărate vor furniza -şi secolele unmătoare, al XVIII-lea (Fiefldirig, de pildă), al XiX-lea (Balzac şi alţii). Romanul-epopee nu este la rîndul său pur şi simplu o negare a romanu-Jui. Este vorba din nou de o depăşire dialectică, de negare pentru continuitate, dar — spre deosebire de exemplul anterior — dezvoltarea are loc în ca- drul unei şi aceleiaşi specii. Romanul-epopee este şi el roman, un roman care afirmă cu deosebită tărie anumite trăsături şi tendinţe ale romanului clasic, ce au fost date uitării de către modernismul burghez. Deci „aparenta reîntoarcere la vechi" ,are loc şi în cadrul romanului. Forma monumentală .a romanului este cazul particular cel mai concludent al monumentalităţii romanului, ca tendinţă permanentă, mai mult sau mai puţin accentuată în cursul dezvoltării sale. In această ordine de idei se ridică întrebarea : este oare permis să alăturăm noţiuni ce se află la un diferit nivel de generalizare ? Este oare just să punem alături întregul (roman) şi partea sa (rom an-epopee), specia cu o subspecie ? ! Logica formală .ar obiecta, poate, împotriva unui atare procedeu. Viaţa vie, în impetuoasa înaintare şi schimbare, impune însă un punct de vedere mai mobil, mai dialectic. Intr-un anume raport un fenomen este doar parte a întregului, în alt raport însă tot. el este studiat ca avînd o existenţă de sine stătătoare, nesub^ ordonată. In anumite condiţii realitatea însăşi reliefează cu atîta putere un anume aspect, încît conţinutul său trece pe prim plan şi ne preocupă în tot mai mare măsură ca fenomen de sine stătător. Ştim că el este subordonat unui alt fenomen mai larg, mai genera], dar îl considerăm şi avem dreptul să-1 considerăm atît de însemnat, încît să-1 cercetăm în rînd cu acesta din urmă. Un exemplu. Realismul socialist este una din formele de manifestare ale realismului. Acest lucru nu ne poate împiedica de a-1 considera de o covârşitoare importanţă ioa fenomen aparte. Dintr-un un ghiu de vedere am putea obiecta împotriva unui studiu întitulat: „Romantism, realism, realism socialist". Ultimul termen este „mai îngust" decît primele două şi deci aparent.nu le-am putea compara între ele. Dezvoltarea vie a artelor nu a ţinut însă sea- 112 ma de cerinţele clasificărilor rigide, şcolăreşti, şi într-un timp scurt a „lărgit" infinit de mult însemnătatea celui de-al itireilea termen, „înaintîndu-1 î,n grad", ca fiind corespondentul celui mai de seamă fenomen artistic al epocii. De aceea nimeni nu poate considera ca o încălcare a regulilor sacrosancte faptul că de pildă A. Fadeev în multe lucrări teoretice raportează realismul socialist în mod nemijlocit la realism şi romantism. Progresul practic este prea bogat pentru a fi de îndată exprimat în clasificări exacte din toate punctele de vedere. Este interesant de pildă că în lucrările noastre denumim în mod curent atît realismul cît şi realismul socialist — „metodă de creaţie artistică". Formal comitem o greşeală elementară : partea şi întregul nu pot fi acelaşi lucru. Dialectica vieţii ne constirînge însă să trecem peste acest impediment şi să folosim nediferenţiat noţiunea de „metodă" — nu numai din cauza imperfecţiunii terminologiei, nu numai ca urmare a faptului că reflectarea teoretică rămîne în urma progresului artistic viu reflectat, ci şi ca o dovadă a simţului proporţiilor, a recunoaşterii uriaşei însemnătăţi a realismului socialist. Ar fi foarte simplu, dar şi foarte greşit, ca — vrînd să ne folosim de, termeni deosebiţi — să denumim realismul în genere „metodă", iar forma sa superioară de manifestare, realismul socialist (prin.tr-un termen mai „îngust") — „curent". Realismul socialist înseamnă un raport estetic profund, calitativ nou faţă de realitate, un tip esenţial de însuşire artistică a realităţii, o modalitate fundamentală de generalizare artistică, de gîndire în imagini. Defimindu-1 „curent", am pierde din vedere tocmai profunzimea sa, rădăcinile sale adinei şi trainice, faptul că este vorba de cea mai importantă legitate artistică a secolului şi l-am considera un 'fenomen mai de suprafaţă şi cu o sferă de acţiune limitată. De aceea este mai bine să ne folosim de acelaşi termen pentru două sau mai multe fenomene, elaborîmd treptat şi cu grijă o terminologie suficient de mobilă şi de diferenţiată, cît mai adecvată realităţii în continuă mişcare şi transformare, decît să folosim un termen care să dilueze fenomenul în cauză, să-i minimalizeze importanţa ; în cazul de faţă termenul „metodă" este corespunzător pentru că subliniază existenţa unei comunităţi artistice esenţiale şi de mare profunzime. Intre acest exemplu şi-problema concretă analizată nu există nici o analogie directă. Totuşi el poate înlesni înţelegerea locului pe care romanul-epopee îl ocupă în literatura contemporană. Romanul-epopee este o subdiviziune a romanului, şi de aceea aparent nu ar avea sens să le comparăm. Pe de altă parte romanul-epopee este totuşi altceva decît pur şi simplu un roman (clasic). Chiar dacă el valorifică tendinţe, posibilităţi permanent prezente în evoluţia romanului realist, rezultatul dobîndit este implicit o mare inovaţie, acumulările treptate duc în cele din urmă la un salt calitativ şi la apariţia unui fenomen nou. încă Tolstoi a afirmat despre „Război şi pace" că acesta este altceva decît un roman. Dacă într-un raport vom privi romanul-epopee drept o formă a romanului, ca o subspecie a speciei, într-un alt raport vom avea dreptul să vorbim despre el ca despre o nouă specie apărută în dezvoltarea literaturii epice, ca despre o sinteză specifică, calitativ nouă dintre epopeea antică şi romanul clasic, ca despre o negare a negaţiei, însumînd deopotrivă valori ale „tezei" iniţiale şi ale „antitezei" sale. Cu un secol în urmă, pe vremea cînd. a apărut „Război şi pace", era greu să surprinzi formarea în şi din roman a acestei specii noi. în secolul trecut viaţa nu a dat naştere multor apere care să poată fi considerate fără rezerve „epopei moderne", şi deci — cu 8 — Viaţa romînească nr. 6 113 toate observaţiile profunde, dar accidentale, ,ca aceea a tui Toi stei — ele puteau fi timp îndelung privite din-tr-un singur unghiu de vedere, acela al manifestărilor din cadrul romanului clasic. Cu timpul greutatea spec'fică, locul şi rolul acestei forme epice a crescut infinit de mult. Secolul nostru şi în primul rînd noua metodă revoluţionară de creaţie artistică, realismul socialist, au transformat romanul-epo-pee într-o modalitate .artistică 'de iprim ordin, l-.au ridicat la inivelul unei specii aparte, de mare însemnătate. Fără a fi de acord cu cercetătorii cari vorbesc despre o „epopee" modernă de sine stătătoare şi pe care o contra pun „romanului", trebuie să recunoaştem totuşi că ■la baza străduinţei lor de a găsi un termen de sine stătător, deosebit de cel clasic („roman"), stă tocmai recunoaşterea roiului de specie .aparte pe care romanul-epopee îl joacă în evoluţia literară a secolului nostru. Romanul monumental a repurtat succese hoiărîioare tocmai în secolul nostru, în literatura realismului socialist. Acest fapt, caracterul său legic devin evidente pentru oricine studiază cu atenţie evoluţia literaturii realist-so-cialiste şi în primul rînd evoluţia literaturii sovietice. Istoria noii metode artistice îl „constrînge" pe cercetător să se .aplece asupra naturii noii specii, să studieze legăturile cu tradiţiile artistice valoroase, în special cu romanul realist-critic al secolului trecut, şi trăsăturile fundamentale noi, prin care ea devine o formă epică aparte, deosebită ■de forma clasică a romanului. Copilul seamănă cu părintele său, un timp este cunoscut doar prin părinţi, dar pe zi ce trece personalitatea lui se conturează mai mult, apar rînd pe rînd trăsăturile sale distincte, definite, caracterul său individual bine conturat. Care sînt trăsăturile „copilului" care, .mai ales în ultimele decenii, s-a maturizat atît de mult, cum poate fi definit „caracterul" său ? După cum am ară- tat la începutul paragrafului, răspunsul la această întrebare poate fi deocam: dată doar unul abstract, general, care va trebui permanent întregit şi adîncit pe parcursul analizei concret-istorice. Romanul-epopee este romanul devenit epopee, romanul care şi-a dobîndit un conţinut monumental, exprimat la rîndiul său într-o formă monumentală. In definirea romanului-epopee pericolul constă înainte de toate în unilateralitatea formală, în limitarea la criterii secundare şi exterioare. Analiza se degradează definitiv atunci cînd ia în consideraţie doar elementul pur exterior, „volumul" lucrării. Monumentalitatea lăuntrică poate să determine şi determină nu o dată o construcţie grandioasă de mii de pagini. Dar şi în aceste cazuri cercetătorul trebuie să pornească de la faptul hotărîior, nu de la cel derivat. Altfel el va ajunge să absolutizeze unele legături posibile şi să transforme aparenţele în esenţe. Să nu pierdem din vedere că există romane de mii de pagini cu un conţinut deosebit de „îngust", pe drept cuvînt „antimonumental". „In căutarea timpului pierdut" de M. Proust are cincisprezece volume, dar este un antipod al romanului-epopee. In schimb există epopei moderne scurte, de pildă „Torentul de fier" al Iui A. Serafimovici. Numărul de .pagini este un indiciu dintre cele mai superficiale şi nu constituie ■ un punct de plecare valabil. Cel mult este' vorba de un aspect derivat (posibil), care la rindul său va necesita explicaţii prin cauze mai profunde. Volumul lucrării este un element formal, şi încă unul exterior. In ansamblu privită forma nu este identică cu vreun element al său, şi nici măcar cu suma lor aritmetică. Forma este o unitate estetică organică, cu o funcţie bine definită, aceea de a exprima conţinutul. In problema care ne preocupă termenul de „formă" poate fi folosit în două raporturi distincte. Romanul-epopee este în ansamblu formă artistică, care 114 apare pentru a exprima un anume conţinut de viaţă. Pe de altă parte romanul are el însuşi o formă şi un conţinut artistic. In primul raport fenomenul cercetat este integral formă — forma unui conţinut exterior lui. In cel de al doilea raport analizăm conţinutul şi forma aceluiaşi fenomen, raportul intern dintre cele două laturi ale sale. Primatul conţinutului asupra formei se realizează în ambele cazuri. Romanul-epopee ca formă artistică monumentală este subordonat vieţii monumentale, realităţii obiective, care în acest caz este şi obiect şi conţinut. Forma monumentală a romanului este subordonată conţinutului său monumental, conţinut care acum nu mai este identic cu obiectul reflectării, ci cu reflectarea obiectului, cu obiectul reflectat prin prizma unei viziuni corespunzătoare. Forma romanului (privită în ansamblu şi mai cu .seamă în aspectele sale principale, lăuntrice) este importantă, infinit mai importantă decît, de pildă, numărul de pagini al cărţii ; nici ea mu poate 'pretinde însă a deveni criteriul determinant al definiţiei. Pentru a înţelege romanul-epopee ca formă artistică specifică, nu ne putem limita la specificul formei sale. Principiul metodologic de bază al cercetării estetice .marxiste, inclusiv al cercetării evoluţiei romanului este analiza conţinutului şi a formei în unitate indestructibilă, ţintind în .permanenţă cont de faptul că în cadrul acestei unităţi organice latura principală, dominantă, determinantă este conţinutul. Cîud spumem „unitate indestructibilă", nu răpim cercetătorului dreptul de a se apleca asupra fiecărei laturi în parte. Disocierea este permisă, cu condiţia ca ea să fie temporară şi relativă, subordonată scopului de a elucida întregul unitar şi de a restabili în cele din urmă viziunea sintetică. In acest sens ,romanul-epopee poate fi cercetat sub aspectul formei.-De pildă, constatăm că se lărgeşte mult sfera, capacita- tea de cuprindere a romanului şi în cele din urmă se lărgesc înseşi graniţele speciei, considerate de unii drept „clasice" şi imuabile. Apare o construcţie deosebit de complexă, multilaterală, pe multe planuri, în care se întretaie şi se suprapun o serie de romane, ducînd la originala formă a „romanelor în roman". Sezisăm o infinită varietate şi bogăţie a subiectelor, conflictelor, acţiunilor, „liniilor" de desfăşurare etc, care totodată sînt strîns organizate, grupate într-un tot unitar, într-o singură operă, asemănătoare unei clădiri măreţe, înălţate după un riguros plan arhitectonic. Fiecare asemenea observaţie privind forma sistemului de imagini va trezi însă imediat întrebarea : pentru ce ? Pentru ce e nevoie de planuri multiple, pentru ce apar într-un singur roman mai multe romane, pentru ce se lărgeşte atît de mult cadrul artistic ? Evident, pentru că s-a lărgit mult şi conţinutul artistic dat, pentru că el mu mai „încape" în formele vechi. Formele epice noi sînt „cerute" de noul conţinut epopeic. Cum poate fi definit acest conţinut ? Prin ce devine monumental conţinutul romanului ? Răspunsul cel mai laconic ar suna .astfel : romanul devine monumental atunci cînd conţinutul său nemijlocit şi principal este activitatea istorică a maselor populare. Patosul istoriei, panorama dezvoltării istorice tumultuoase, zugrăvirea pe prim plan şi ou precădere a marilor colectivităţi populare, a energiei şi activităţii lor creatoare — iată fundamentul pe care se înalţă romanul-epopee ca modalitate estetică specifică de reflectare a realităţii. Monumentalul în viaţă îşi are sunsa în activitatea creatoare a poporului, îm acţiunile istorice ale maselor, îm istorie, ca sinteză vie şi nemuritoare a tot ceea ce crează poporul. Monumentalul din artă este oglindirea monumentalului din viaţă, înfăţişarea măreţelor fapte, forţe, ciocniri istorice, zugrăvirea grandioaselor &* 115 acţiuni ale maselor de oameni ai muncii. Cele două criterii fundamentale sînt sitrîns legate între ele, se condiţionează reciproc şi în ultimă instanţă se contopesc într-unui singur. Nu poţi pătrunde în sensul istoriei ignorînd poporul, activitatea maselor populare. Nu poţi reflecta veridic viaţa şi faptele maselor de oameni ai muncii fără să înţelegi istoria şi legităţile ei. Studiul romanului-epopee presupune deci înainte de toate analiza estetică a istorismului literaturii şi a caracterului ei popular. Natura şi gradul istorismului, calitatea şi nivelul caracterului popular stau la baza determinării căutate. Ambele probleme necesită o cercetare atît pe .plan tematic cît şi din punct de vedere ideologic. Importă deopotrivă obiectul reflectat şi concepţiile exprimate. Importă istoria şi viaţa maselor ca obiect de reflectare precum şi viziunea Istorică'şi spiritul popular ca atribute ale concepţiei scriitoriceşti. Acest lucru înseamnă implicit că pentru a explicita apariţia romanului-epopee, vor trebui studiate o serie de premize obiective şi subiective, maturizarea unor condiţii necesare atît în domeniul existenţei sociale cît şi în acela al conştiinţei sociale. A fost necesară o îndelungată dezvoltare a societăţii şi a artistului pentru ca romanul să îmbrăţişeze nemijlocit şi cu o mare putere de pătrundere panorama de ansamblu a unei epoci, perioade întregi (şi decisive) din progresul omenirii, coliziuni sociale grandioase, mase uriaşe de oameni ai muncii, activitatea unor întregi clase, popoare, naţiuni, privite într-o desfăşurare istorică mai mult sau mai puţin îndelungată şi în ceea ce are ea mai esenţial. Viaţa însăşi a trebuit să impună această extrem de largă şi de profundă generalizare, iar artistul — să fie capabil s-o facă. Pentru ca a) masele populare şi b) făurirea istoriei de către .aceste mase să se transforme din elemente mai mult sau mai puţin indirecte şi accidentale în con- ţinutul c) nemijlocit si d) principal al unor opere, a fost necesară o evoluţie complexă şi îndelungată a istoriei ,şi maselor înseşi, a artei şi a artistului, a genurilor artistice şi speciilor literare. Sub impulsul transformărilor din viaţă şi al concepţiei despre lume, romanul cunoaşte o dezvoltare neîntreruptă în diferite direcţii, nrintre eiare şi cea studiată. Romanul clasic se adaptează noilor cerinţe social-istorice, cadrul tradiţional se modifică treptat, funcţiile iniţiale se îmbogăţesc, apar sarcini noi, ■suplimentare de îndeplinit, romanul devine o formă de- reflectare mai cuprinzătoare a unei realităţi îmbogăţite, punînd în încurcătură pe adepţii canoanelor strimte, împrumutate din tratate rigide. Dintre toate speciile literare romanul se caracterizează printr-o mai mare elasticitate, flexibilitate. Această însuşire a sa contravine de la început categorisirilor împietrite şi este lesne de înţeles de ce împotriva lor s-au ridicat încă în secolul trecut atîţia teoreticieni şi scriitori. Şi dacă romanul poate fi considerat ca specia literară cea mai flexibilă, cea mai puţin îngrădită, cea mai liberă — romanul-epopee este ne-îndoelnic varianta lui cea mai elastică, cea mai liberă. Dacă .poezia sau dramaturgia au la bază legi tehnice relativ mai fixe decît proza, în proză acelaşi lucru e valabil pentru schiţă sau nuvelă în comparaţie cu romanul. Sînt semnificative cazurile celebre din istoria literaturii, cînd eroii „nu s-au su^ pus" voinţei autorului, cînd logica imaginilor şi a desfăşurării acţiunii au spart pe -parcurs planul iniţial al lucrării, loînd scriitorii au constatat, „consternaţi", că isoarta unor caractere a luat o întorsătură neprevăzută de ei. De regulă asemenea cazuri s-au petrecut tocmai în procesul elaborării unor romane (sau a „romanului în versuri" „Evgheni Oneghin"). Alexei Tolstoi mărturiseşte că în scrierea unui roman el stabileşte dinainte doar contururile 116 generale, planul nn mare, pe care îl concretizează, îl întregeşte şi eventual modifică pe parcursul elaborării pro-priu-zise ; din contră, în organizarea planului unei lucrări dramatice — arată el — merge minuţios pînă la cele mai mici detalii şi începe să scrie doar după ce îi este clară desfăşurarea amănunţită a fiecărui act, felul de a fi şi de a se comporta al fiecărui personaj. Această experienţă personală confirmă legităţi obiective mai generale. Micile irnpreciziuni în construcţia dramatică, ignorarea unor cerinţe scenice aparent mărunte pot avea urmări fatale, cîtă vreme specificul romanului permite în măsuţă mai mare „jocul liber" al fanteziei, al „neprevăzutului", al modificărilor pe parcurs. Desigur toate aceste modificări „neprevăzute" sînt profund necesare, cerute de-logica internă a lucrării. Libertatea relativ mai mare este în ultimă instanţă tot o profundă necesitate, înţeleasă şi exprimată. Romanul-epopee este cel mai flexibil, cel mai liber roman, aparent neîngrădit în desfăşurarea sa tumultuoasă. Cum am subliniat însă, infinita diversitate este de fapt subordonată unei unităţi riguroase, împletirea aparent arbitrară de „linii", conflicte, acţiuni, planuri, romane converg toate spre o imagine de ansamblu închegată şi organică. Mişcările grandioase ale maselor, varietatea tipurilor surprinse în aceste mişcări, apariţia şi dispariţia unui număr imens de personaje duc la înţelegerea estetică profundă a tendinţelor şi legităţilor istorice, la o viziune artistică de ansamblu asupra dezvoltării sociale. „Libertatea" amintită îngreunează mult definirea romanului-epopee. Definiţia este totuşi posibilă, tocmai datorită necesităţii ce stă la baza ei. Infinita diversitate de fapte şi caractere cimentează o formă artistică unitară. Sursa unităţii este aceeaşi cu sursa diversităţii : realitatea socială, istoria şi legile ei. Romanul-epqpee este filozofia vieţii contemporane, filozofia istoriei într-o formă epică concretă — conchide A. V. Cicerin, unul din cercetătorii acestei noi specii literare. Istoria infinit de bogată îşi are legile ei, şi scriitorul tinde prin zugrăvirea concretă a acestei multilateralităţi să pătrundă „sensul" legităţilor, să prindă sensul istoriei, să înţeleagă filozofia vieţii sociale. Tocmai pentru ia reliefa aceasta filozofie profundă, oglindeşte romancierul viaţa îşi luptele, gîndurile şi faptele maselor populare, făuritoare ale istoriei. In faţa romancierului stă istorica sarcină de a surprinde istoria într-un mod nemijlocit, concret-artistie, şi în ceea ce are ea mai esenţial şi mai măreţ. In faţa romancierului stă monumentalul ţel de a exprima artistic activitatea monumentală a marilor colectivităţi populare, a maselor de oameni ai muncii. După importante realizări în realismul critic, această sarcină este îndeplinită integral şi consecvent de realismul socialist, metoda artistică revoluţionară înălţată pe fundamentul de granit al vieţii şi ideologiei clasei muncitoare. Romanul-epopee realist-socialist a repurtat în numai cîteva decenii de dezvoltare succese artistice nepieritoare. Urmînd tradiţiile clasice şi în primul rînd pe cea itolstoiauă,, marile romane-epopee sovietice „Viaţa lui KHm Samghin", „Pe donul liniştit" şi „Calvarul" au intrat în fondul de aur' al literaturii mondiale şi au conturat prin însăşi existenţa lor calităţile speciei, deschizîndu-i noi perspective de dezvoltare. Pe drumul deschis de ele merg ultimele romane ale lui I. Fluenta urg şi A. Upit, „Pentru o cauză dreaptă" de V. Grossman şi „Drumul lui Abai" de M. Auezov, trilogia Măriei Pujmanova şi „Comuniştii" lui L. Aragon. Ele toate slujesc cu neabătută fermitate cauza comunismului. 117 DISOCIERI IN PROBLEMELE ARTEI ROMANULUI onstrucţia romanului, compoziţie, subiect, iată probleme care -revin cu încăpăţânare în discuţiile noastre. Cartea lui T. MazMu a .prilejuit, pe această temă, polemici furtunoase între ,,Gazeta literară" şi „Tribuna". Dar de-abia se fixaseră punctele de vedere că subiectul discuţiei a şi căzut în dizgraţie. (Este acesta un ipăcat mai general al discuţiilor noastre literare care nu se termină pentru că problemele ar fi fost rezolvate, ci pentru că preopinenţii au obosit, pur şi simplu, să mai discute). Dacă vreun critic s-a mai referit ulterior la aspectele susmenţionate, a făcut-o cu o inexplicabilă jenă. Bunăoară, M. Novicov în interesanta sa serie de articole din „Luceafărul" despre romanele care înfăţişează chipul comunistului, ajungînd la „Bariera", se descotoroseşte iute de problema construcţiei cărţii, afirmând că : „nu şochează" lipsa de subiect, faptul că „părţi întregi din volum pot ţi scoase fără ca întregul să sufere". Dar cum poate să nu şocheze caracterul parazitar al unor „părţi întregi din volum", .lipsa de subiect ? Originală este metoda adoptată de Dumitru Isac în „Tribuna". El îşi formulează criticile „indirect", la modul acesta : „S-ar putea discuta desigur dacă momentul acesta de apoteoză eroică a fost suficient de bine pregătit, dacă totul a dus în mod firesc Al. OPREA şi argumentat către această desfăşurare spectaculoasă; ori : „cineva ar găsi, eventual, că sfîrşitul însuşi, al lui Viţu, putea să fie înfăţişat nu prin..." Dar de ce ar putea să spună „cineva" toate aceste aserţiuni, cînd acest „cineva" e însuşi ■criticul ? Şi, în sfîrşit, cînd dosarul părea să fie clasat, problemele construcţiei romanului sânt puse din nou pe tapet, -în „Gazeta literară", de Eugen Simion (la un mod prea ■general pentru a provoca dispute) şi în „Viaţa Românească" de S. Damian, pe un plan concret, discutând cartea lui T. Ma-zilu şi primirea care i s-a făcut de critica literară. ■Faptul că atari probleme revin cu insistenţă în dezbaterile literare dă de gîndit. înseamnă că se fac expresia unor frămîn-tări reale de creaţie care se cer clarificate, cu atît mai mult, cu cît succesele obţinute de romanul actual au sporit considerabil exigenţele faţă de măiestria literară. In plus, intervine, în condiţiile cînd arta realismului socialist a cucerit, în întreaga lume, un prestigiu incomparabil, şi interesul faţă . de teoretizarea aspectelor artistice ale noii literaturi revoluţionare. * Articolul .de faţă este conceput sub forma unei discuţii cu ideile expuse de S. Damian (vezi „Bariera" şi judecata criticii", „Viaţa Românească" nr. 2. ax.) asu- 118 pra problemelor artei romanului contemporan. Ascuţişul .principal al articolului lui Damian este orientat împotriva manifestărilor scolastice evidenţiate în judecarea construcţiei romanului. Şi nu se poate spune că n-a atins carenţe reale ale criticii noastre literare. Este de-a dreptul enervant clişeul creat în o seamă de cronici şi recenzii : „cutare episod nu este cerut de economia romanului", „cutare scene nu sînt suficient sudate", ş.a.m.d., fără a se determina viziunea artistică a autorului, dialectica subtilă dintre legile conţinutului şi legile formei. S-ar putea crede, că singura cerinţă a romancierului, în domeniul compoziţiei, ar fi um'rea mai strânsă a episoadelor, „sudarea" lor. Construcţia cărţii este plasată pe un plan formal, singura îndatorire a criticului fiind aceea de a măsura cu rigla şi compasul şi de a denunţa tot ceea ce i se pare că nu e „suficient de motivat", că e lateral firului principal al acţiunii. Concludente s,înt obiecţiile care se aduseseră „Moromeţi-lor". I s-a imputat romanului independenţa relativă a ramurilor secundare ale subiectului, istoria vieţii lui Birică şi a Polinei, a familiei lui Boţoghină, ş.a. Ţesătura ideollogico-estetică a „Moromeţi-lor" rămânea însă în afara privirii necruţătoare a acestor judecători. Dar în acest mod Paul Bourget, —< intenţionat cităm pe acest scriitor ale cărui romane erau compuse după cele mai stricte scheme geometrice dar pe care nimeni nu le mai citeşte astăzi în Franţa — ajunsese să se ridice împotriva romanelor lui Tolstoi pe motiv că „le lipseşte o calitate pe care retorica clasică o numea cu un termen foarte modest: compoziţie". In „Război şi pace", „Ana Karenina", nu aflăm acea ,,clară ordonare" pe care Bourget într-un acces de naţionalism — cum recunoaşte şi Thibaudet*) — o atribuie numai romanelor franceze. Drept care „cu toată forţa sa, Tolstoi nu este încă decit un geniu inform şi neorganizat." . *) Albert Thibaudet: Le liseur de romaus Opoziţia pe care o făcea autorul francez între romanele lui Balzac şi romanele lui Tolstoi se baza pe totala ignorare a raporturilor care există între formele artistice şi reflectarea realităţii sociale. Eroii lui Balzac sînt firi voliţionale, rapace, aţâţate de setea parvenirii — în condiţiile specifice ale victoriei revoluţiei burgheze, — dar în acelaşi timp -ei îşi ating ţinta cu preţui pierderii celor mai elementare trăsături umane. De aici forma romanelor lui Balzac care ar putea îi numită : nuve-listieo-dramatică. Eroii preferaţi ai lui Tolstoi aparţin nobilimii; ei sînt agitaţi sufleteşte, ştiind că trăiesc din uzufructul muncii maselor de iobagi, dar care nu ajung să sfărâme cercul de viaţă al clasei lor, de aici curgerea mai înceată a naraţiunii şi în acelaşi timp întortochiată cu galerii subterane. Este o demonstraţie sumară dar care dovedeşte, ceea ce arată şi S. Damian, că nu se poate aprecia just compoziţia unui roman fără a se Înţelege conţinutul său poetico-ideologic. „In evoluţia sa, afirmă Damian, romanul a cunoscut tipuri variate de construcţie iar formula clasică, balzaciană, nu monopolizează posibilităţile speciei". Iar mai departe : „Prin reflectarea în întinse cronici epice a transformărilor petrecute în viaţa unor largi categorii umane, realismul socialist a îmbogăţit substanţial variantele speciei". Aceste cuvinte din urmă le subliniez cu satisfacţie, ca un reproş adus adepţilor unei poetici abstracte, valabile oricînd şi oriunde. Războindu-se cu opacitatea dogmatică, S. Damian exprimă în articolul său şi păreri pe care nu putem să le primim fără un prealabil examen critic. El ia apărarea „Barierii" contra criticilor care i se aduc, zicînd : „Teodor Mazilii pare puţin atras de dinamica epică... De aceea nu asistăm la desfăşurarea unui subiect propriu zis cu întorsături surprinzătoare care să electrizeze naraţiunea". Toată problema ar fi de stil individual ; unii autori — şi Damian îl citează între alţii pe Eugen Barbu — ar Ii interesaţi să alcătuiască în romanul lor „un subiect propriu zis", iar alţii, ca 119 Teodor Mazilii, nu. Din altă .afirmaţie am iputea chiar să tragem concluzia că formula „Barierii" este cea mai în acord cu epoca. Cităm : „De altfel, marile prefaceri social-politice contemporane impun primenirea tehnicii romanului, punerea ei in acord cu epoca". Trebuie să înţelegem că T. Mazilu .primeneşte tehnica romanului cînd nu dă importanţă „subiectului propriu zis" ? Această problemă .se impune, oricum, să fie clarificată, tegîndu-se de deficienţele pe care le prezintă o seamă din romanele noastre, precum şi de prejudecăţile estetice care continuă să mai îie îndrăgite de către unii dintre scriitori. .Nu pot să nu văd că şi S. .Damian discută într-un mod cam abstract. Din citatul dat se observă că el pune accentul mai mult pe ritmul prefacerilor din epoca noastră decît pe prefacerile propriu zise. Care este însă raportul dintre transformările social-politice şi condiţia romanului contemporan ? Fără a l'ămuri această chestiune, chiar şi sub un aspect general, nu putem să orientăm discuţia pe un făgaş adevărat. Este necesar un „raccourci" de ordin istorico-literar. Din secolul ,al 19-lea, cînd a atins culmi de glorie, romanul a cunoscut o evoluţie contradictorie. Desigur, scriitorii mari au contribuit la perfecţionarea mijloacelor artistice şi aş aminti, în primul .rînd, analiza psihologică, dar ei au avut de luptat cu condiţii obiective care împingeau către desfiinţarea romanului ca specie. Exemple pentru această tendinţă nu trebuie să căutăm prea departe. N-avem decît să citim profesiunile de credinţă ale romancierilor burghezi contemporani. De exemplu, scriitorul francez Robbe Grillet * tună şi fulgeră contra romancierilor din secolul al 19-lea, strigând .că: „Romanul cu personaje aparţine, bine şi frumos, trecutului". Romanul modern, după părerea sa, nu-şi propune altceva decît „simpla, descriere a obiectelor din afara oamenilor". De .fapt, cuvîntul roman este menţinut -dintr-o comoditate intelectuală, pen*) Vezi Oeuures et opinionsj nr. 1, 1959, articolul lui V. Dnieprov. tru că nu mai corespunde sensului real al acestei noţiuni. Cauzele unor asemenea predispoziţii sînt de ordin social-politic. încă Hegel susţinea în „Estetica" sa, că în societatea modernă — citeşte capitalistă., — sînt distruse acele condiţii care favorizează dezvoltarea poeziei epice. Oamenii nu mai pot avea independenţă în caracterul şi actele lor, dispar .relaţiile vii, active dintre indivizi şi mediul înconjurător. Hegel apoteoza „vîrstele primitive ale umanităţii" care dăduseră naştere cîntecelor homerice. Marx şi Engels vor arăta că nu este vorba de o societate modernă în general, ci de orânduirea capitalistă care-1 rupe pe -om de esenţa sa umană, supunîn-du-1 unor nenumărate forme de alienare, într-un cuvînt de o realitate socială care se opune prin .însăşi existenţa ei artei şi poeziei. Romancierii burghezi ajung să dizolve trăsăturile specifice ale romanului, .constituite istoric, deoarece renunţă la funcţia de cunoaştere a artei, capitulând în faţa haosului şi inumanităţii vieţii oamenilor în. capitalism. Referindu-ne ,1a societatea noastră, nu putem să nu remarcăm că însăşi realitatea nouă crează condiţii ample înfloririi poeziei epice. Să luăm ca termen de discuţie chiar ideile lui Hegel. Filozoful german se extazia în faţa înaltei şi viguroasei personalităţii a eroilor anei din poemele homerice. Ce putem să spunem noi, atunci, despre eroii contemporani, despre foştii umiliţi şi ofensaţi care au devenit stăpînii .propriilor lor destine, despre conducătorii uriaşelor transformări revoluţionare din ţara noastră, .reprezentanţii clasei muncitoare ? Filozoful german vorbea cu -nostalgie despre legătura vie care exista între eroii lui Homer şi mediul înconjurător, acea „totalitate a obiectelor" care, după el, constituie o -condiţie absolut necesară în crearea unor plastice tablouri epice. Dar poate să sufere o comparaţie cu legătura oare a luat fiinţă, — şi o legătură adâncă şl conştientă — între poporul nostru şi .me- 120 diu! natural şi social pe care, la urma urmelor, ;îl crează prin propria sa muncă ? lată cauza pentru care atît în literatura sovietică cît şi în literatura celorlalte ţări de democraţie populară, între care şi literatura noastră nouă, romanul, căruia .atî-ţia literaţi burghezi i-au iscălit actul de deces, trece printr-un proces de dezvoltare ne mai întîlnit, — amintim doar crearea speciei de roman-apopee. Romanul! realist-socialist se caracterizează, desigur, prin o seamă de trăsături noi care-1 deosebesc de romanele din secolul al 19-lea, ca rezultat a! noilor condiţii social-istorice care i-au dat naştere. La această evoluţie .se referă şi S. Damian — deşi o limitează numai la aspectul tehnicii artistice — cînd ia apărarea „Barierii" pentru faptul că nu are „un subiect propriu-zis". Se cuvine să dovedim, însă mult discernămînt pentru ca nu cumva ceea ce ni se pare că sînt inovaţii artistice, de fapt să fie pseudo-ino-vaţii, prin care să se încerce ascunderea insuficienţelor de cunoaştere, a derogărilor de la legile obiective ale romanului. Astfel s-a întâmplat, după cum se ştie, în cazul romanului „Rădăcinile sînt amare", cînd unii critici, într-un exces apologetic, ajunseseră să denumească defectele de construcţie nici mai mult nici mai puţin decît o nouă modalitate compoziţională a reaiismului-socialist. în jurul cărţii lui Teodor Mazilu s-a purtat — în forme deschise sau voalate, — o agitată şi exagerat de lungă discuţie. N-avem de gînd s-o reluăm. Reţinem numai elementele care depăşesc cazul concret şi atrag in dezbateri şi alte romane actuale. S-a recunoscut de către toţi lipsa de subiect a „Barierii", fie că unii trag de aci concluzia, ca S. Damian, că e un roman de un tip deosebit, fie că alţii, ca Radu Enescu, susţin că e o „juxstapunere de schiţe" şi că pentru a deveni roman trebuie să se „adîncească epic... materialul de viaţă". Este important, înainte de a trece mai departe, să elucidăm întâmpinarea cronicii din „Gazeta literară". Şi dacă „Ba- riera" nu este un roman, poate fi transformată această constatare într-o acuză ? Dar atunci ce. facem cu cărţi ca „Amintiri din copilărie", „Pseudokineghetikos" ? Mi se pare că la mijloc este o neînţelegere. Nimănui nu-i va veni ideea să se apropie cu exigenţele romanului de o carte-eseu cum e „Pseudokineghetikos", ori de o povestire autobiografică cum sînt „Amintirile din copilărie". Dar ;în „Bariera" titulatura de roman corespunde intenţiei urmărită de autor. Teodor Mazilu n-a vrut să realizeze numai o suită de parabole care să ilustreze profilul spiritual inedit ai muncitorului comunist şi să polemizeze cu reprezentanţii moralei burgheze şi mic-burgheze din lumea mahalalei, ci să zugrăvească şi modul în care, sub influenţa Partidului Comunist, masele participă la evenimentul istoric al eliberării patriei noastre. Vrea, într-un cuvînt, indiferent de particularitatea manierii sale artistice, să creeze un roman al actului de la 23 August. (Vezi evoluţia Ţuţuleas-căi, moartea lui Ionel de la Bazalt pe cînd .asalta clopotniţa ocupată de nemţi, transportul ilegal de arme condus de Viţu, execuţia lui Viţu, etc). Din acest punct de vedere, cred că şi episodul, osîn-dit de toţi ca fiind parazitar, a! întâlnirii pictorului cu fosta sa amantă, dacă ţinem seama de intenţia autorului, urmează o logică, între altele şi pentru că noul soţ al Lucicăi este chiar ofiţerul care-1 va ancheta pe Viţu. Ceea ce surprinde însă [în toate cronicile despre „Bariera" este faptul că defectele de conţinut şi cele de formă sînt expuse separat. Bunăoară, Radu Enescu —• la unele din concluziile căruia ne asociem — afirmă, pe de-o parte, că Viţu „are o personalitate atît de puternică, de viguros reliefată, încît estompează celelalte personaje", iar pe de alta că „acest Iile Mo-romete redivivus în mediul suburbiei bucu-reştene, în schimb, este lipsit de suport epic". Dar oare faptul că Viţu este lipsit de un suport epic, nu are nici o înrâurire asupra calităţii sale de personalitate atât de puternică, de viguros reliefată ? Această 121 inconsecvenţă atinge limita în cronica lui Horia Bratu din ,.Viaţa Romînească". Cităm : „Mazilii a creat (şi-aş spune mai degrabă că nu a creat ci a schiţat, fiindcă aceasta este de fapt limita creaţiei sale în acest volum), cîteva tipuri de neuitat de muncitori, avînd o reală complexitate tipologică şi psihologică, străbătută de o intelectualitate spontană şi populară..." Lăsăm să cadă asupra conştiinţei criticului păcatul contradicţiei — tipuri .de o reală complexitate tipologică şi psihologică dar... schiţate — şi revenim asupra întrebării : defectele de conţinut şi cete de formă coexistă oare ca amestecul de untdelemn şi apă fără a se întrepătrunde ? Nu cumva din teama de a nu fi schematici, criticii de-abia se fac vinovaţi de schematism discutând separat aspecte care nu se pot separa ? S. Damian recunoaşte că „Imaginea lui Viţa nu este împlinită în trăsăturile revoluţionare", că activitatea politică în general nu ocupă locul cuvenit în roman. Dar conchide, liniştit, că, în afara unor inadvertenţe, compoziţia cărţii lui Mazilu este izbutită. Trebuie să recunoaştem că ceea ce afirmă despre eroul principal este adevărat. Realmente activitatea sa concretă de membru al Partidului Comunist este redată prin informaţii cu caracter jurnalistic, pe acest ton :- „Nea. Viţu crescuse asemenea cadre din rîndurile muncitorilor" — ori, „cu experienţa lui politică, şi. de viaţă..." Dar chiar în cadrul mediului cotidian al mahalalei unde se opreşte cu precădere reflectorul artistic al autorului, Viţu nu străluceşte sub raportul acţiunilor practice pe care le solicita calitatea sa de comunist. Este semnificativă istoria relaţiilor sale cu Ţuţuleasca. Aceasta, în urma ingenioaselor serate din casa lui Viţu, s-a clarificat în problemele politice ale ţării şi la un moment dat îl vizitează cu intenţia vădită de a-i cere facilitarea unei posibilităţi de activitate. Viţu îi ţine însă un discurs despre căderea dictaturii fasciste antonesciene, despre instaurarea regimului democrat-popular, etc, după care Ţu- ţuleasca, „era îneîntată de cele ce-i spusese nea Viţu şi de încrederea ce-i acordase. — N-o să uit niciodată binele ăsta". Şi să reţinem că ne aflăm în anii de dinaintea lui 23 August, cîncL sarcina fiecărui comunist era să orienteze practic indignarea cetăţenilor către crearea frontului patriotic anti-fascist. Oare înlăturarea acestor lacune se putea face fără modificări în ceea ce constituie subiectul „Barierii" ? Un alt exemplu. S. Damian spune despre figura pictorului Rădulescu că „momentele zbuciumului intelectual" nu sânt tratate „la un nivel corespunzător", De fapt, spus mai pe şleau, însăşi transformarea acestui personaj — aşa cum o gândise autorul — este neveridică. D.upă o experienţă amară, pictorul ajunsese adept al unei .filozofii sceptice care preconiza inutilitatea oricărui efort şi credinţa îri imu-tabilitatea orînduirii capitaliste. Chiar Viţu, în urma unor conversaţii, îşi apune că trebuie să se petreacă o minune pentru ca pictorul să-şi modifice felul de a gîndi. „Nea Viţu aştepta o minune... Aştepta ca pictorul să-i spuie: „Da, nea Viţule, am trăit prost, ai dreptate..." dar minunea nu se petrecea. Pictorul continua "să bea liniştit mai departe, ca şi cum nu se întîm-plase nimif". In continuare, asistăm la o nouă discuţie între Viţu şi pictor care nu ne emoţionează, cunoscând că n-a fost singura de acest fel. Dar am comis o mare greşeală : ultima discuţie declanşează mi- . nunea mult aşteptată. „De cînd cu discuţia avută cu nea Viţu, — spune autorul — pictorul devenise îngîndurat şi abătut, îi dădea dreptate lui nea Viţu". Dar ce anume s-a petrecut, care sînt argumentele pro şi contra care s-au înfruntat în conştiinţa personajului, cum a avut loc acest proces de limpezire morală, iată ceea ce nu apare în faţa noastră. Se pune |însă întrebarea dacă înlăturarea acestor defecte n-ar fi dus tocmai la alcătuirea acelui subiect propriu-zis care lipseşte în „Bariera". Adică urmărirea veridică a mutaţiilor din caracterul pictorului l-ar fi obligat pe autor să înfăţişeze 122 influenţa şi a altor forţe ori evenimente din realitate. După cum Viţu ar fi trebuit să fie proiectat într-un sistem de în-tîmplări ale vieţii pentru ca să i se dezvăluie „trăsăturile revoluţionare". Dăm oare dovadă de dogmatism formu-lînd această cerinţă ? Nesocotim noutatea „stilului compoziţional" al lui Mazihu? Ce facem atunci, se va zice, cu opere ca „Patul fui Procust" ? Dar ar trebui, l;a aceste exemple, să se meargă mai departe de simpla aparenţă. ,,In „Patul lui Procust" se foloseşte o convenţie literară : chipurile, Camil Petrescu, nu face altceva decît să transcrie amintirile doamnei T. şi ale lui Fred Vasilescu despre Ladima. Dar din învolburarea întiîmplărilor istorisite — care nu urmează o ordine epică obişnuită, cu un început, un crescendo dramatic, etc, — se desprinde viu, după o logică interioară, caracterul acestui intelectual, inadaptabil la condiţiile vieţii burgheze şi care tocmai datorită acestei inadaptabilităţi sfîr-şeşte tragic. Dincolo de convenţia artistică găsim confruntarea eroului cu oamenii din jur şi cu societatea. (Amintiţi-vă de conflictul său cu fabricantul Lumînăraru, proprietarul ziarului unde era redactor şi la ale cărui interese veroase nu-şi închină condeiul de gazetar, ori drama idolatriei sale faţă de o femeie mediocră ca Emilia, etc). Nu cred câ greşesc susţinînd 'că aceasta este o condiţie fără de care romanul şi epica în general nu pot exista. Atîta timp cit un personaj este descris static, trăsăturile sale de caracter nu pot fi decît afirmate şi nu înfăţişate viu. Pe buzele celor care nu sînt de acord cu această teză stă un alt exemplu : „Oblomov" — tendinţa tiind de a se* înlocui argumentele prin aglomerare de exemple. Dar şi aici -avem de-a face cu o neînţelegere a problematicii de fond a romanului lui Gon-cearov. Imobilitatea eroului ascute cu o mare forţă literară toate aspectele degenerării umane — sînt alterate înseşi simţămintele de ordin erotic — determinate de fenomenul oblomovismului. Există aşa dar, în acest roman, o mişcare interioară. De altfel nici nu văd o altă posibilitate pentru a zugrăvi plastic un erou, pentru a-1 face să devină interesant sub raport artistic. M-am oprit intenţionat asupra exemplelor de mai sus, pentru a dovedi că un autor poate să folosească orice tip de compoziţie vrea, cu condiţia de a nu încălca anumite legi generale ale epicii, cum ar fi zugrăvirea eroilor pe baza confruntării lor vii cu mediul social înconjurător. (Aceasta este adevărat chiar şi pentru analizele psihologice cele mai detailate, — dacă •bineînţeles formează obiectul unui roman). Estetica marxist-leninistă adînceşte această constatare generală, apclînd la principiul practicii sociale. Numai în practica vieţii un om poate să se dezvăluie sub adevărata sa înfăţişare, dincolo de părerile subiective. Este un om care merită admiraţia noastră — sau dimpotrivă dispreţul, are un caracter eroic, trivial sau comic? La toate aceste întrebări răspunde numai practica despre care se poate spune că serveşte în opera de artă ca un etalon al veridicităţii. N-ar trebui să uităm ce spunea Lemn în polemica sa cu ideologii narodnicismului : „După ce criteriu să judecăm „gîndurlle şi sentimentele REALE" ale personalităţilor REALE? Se înţelege că acest criteriu nu poale ji decît unul singur: acţiunile acestor personalităţi şi, întrucît e vorba numai de „gînduri şi sentimente" sociale, trebuie să adăugăm, ACŢIUNILE sociale ale personalităţilor..." Şi iată cum caracteriza metoda sociologilor subiectivişti : „izolînd „personalităţile" reale de condiţiile sociale concrete, el — adică sociologul narodnicist n. n. — este lipsit prin aceasta de posibilitatea de a studia adevăratele lor gînduri şi sentimente". Bine, ni se poate răspunde, dar, oare, acesta e aspectul criticabil din romanele noastre actuale, faptul că eroii nu-şi verifică trăsăturile lor de caracter în practica socială ? (Scriitorii, adăugăm noi, avînd posibilităţi nelimitate în alegerea modalităţilor artistice). Este necesar să aducem, de la început, o precizare. Ceea ce ne nemulţumeşte în o seamă de romane nu este faptul pur si 123 simplu că eroii nu ar întreprinde acţiuni, ci că aceste acţiuni nu sînt individualizate. S. Damian expunîndu-şi părerea despre defectele de conţinut ale „Barierii" preconizează : „In cartea lui Mazilu, momentele acţiunii revoluţionare cereau totuşi, dacă nu o accentuare a patetismului, o amplificare a descrierii". Nu cred că aceasta e soluţia, adică lărgirea câmpului» descrierii. Ceea ce supără în scenele din „Bariera" care se ocupă cu momentele acţiunii revoluţionare este tocmai caracterul lor descriptiv general. De pildă, acţiunea de sabotaj de la uzinele. Vu'can, efectuată de Viţu, poate fi trecută cu uşurinţă pe seama altor personaje fără a se schimba ceva în ţesătura scenei. Mazilu a mers pe o cale facilă descriind la modul general întâmplări care au caracterizat anii de dinaintea Eliberării. S-au împrăştiat manifeste contra războiului criminal anti-sovietic ? In „Bariera" este intercalat episodul de la cinematograful „Noni", unde în programul de film sînt tipărite şi manifeste. Cazul individual e schematic. Un „domn bine" îl avertizează pe plasator, un bătr.în care habar n-avea de operaţia pe care o făcea, dar care aducîndu-şi aminte că unicu-i fiu a murit pe front, se hotăreşte subit să le împartă de atunci înainte cu precauţie, pentru .a simţi că „trăieşte". (S-a dovedit că, dealtminteri, nici nu puteau să se petreacă astfel lucrurile, încăklîn.du-se normele muncii conspirative de partid.) In acelaşi mod sînt construite şi alte scene. Bunăoară cea cu sabotajul organizat de muncitori la uzina de armament „Bazalt". Eroii întâmplării sînt: un muncitor „căruia nevasta li născuse de curund o fetiţă", altul care „avea o fată şi un băiat" şi în sfîrşit, ultimul „cu un copil In clasa inttia primară". Ne înduioşăm de sarcinile paterne ale acestor muncitori, dar la acest mod general nu ne devin apropiaţi, nu trăim dramatismul încercărilor prin care au trecut. Mai amintiţi-vă episodul în care Treişpemii şi Rădiţa lipesc „fluturaşi". Toate aceste acţiuni nu poartă amprenta individualităţii oamenilor cate le-au să-vîrşit. Această constatare este adevărată şi pentru romanul lui Eugen Barbu, „Şoseaua" Nordului". De pildă, scenele de tortură. Este evident că orice, comunist ar fi simţit ce a simţit Mareş, că ar fi trecut prin acel aş ritual al schingiuirilor, etc, întâmplările sînt atât de generale şi, ca să spunem cuvântul exact, atît de cunoscute, încît nu reuşesc să exprime caracterul particular al eroilor, biografia lor diferită. Din dorinţa de a fi subtil, un critic ar putea să spună că avem de-a face cu o manieră clasicizantă în care detaliile particulare se estompează. Dar şi stilul clasic nu încalcă legea elementară a imaginii artistice, unitatea dintre general şi individual, numai că foloseşte mijloace specifice de individualizare. In cazul de faţă, adevărul este altul : autorii au cunoscut într-o mică măsură activitatea concretă a comuniştilor din perioada luptelor pentru eliberarea patriei. O dovadă o constituie şi faptul, care s-a arătat, că în aceste romane activitatea Partidului Comunist este privită doar sub latura muncii conspirative, omiţându-se aspectul important al educării maselor şi al mobilizării lor contra dictaturii fasciste antonesciene. Aceasta este cauza pentru care dovedesc sărăcie ân invenţia epică, ajungând la întîm.plări-clişeu. Eugen Barbu a căutat să acopere lacunele, mizînd pe elementul dramatic spectaculos. Alta a fost calea aleasă de T. Mazilu. El a încercat cît a putut să se ferească de întîmplările-clişeu. De aceea a şi circumscris via-ţa eroului său în lumina evenimentelor cotidiene din mahala, acţiunile directe de ordin politic expunân-du-le, cum am spus, informativ. Iată o mostră : „Cărase un geamantan cu litere de plumb pentru tipografia ilegală a partidului. Era greu geamantanul dar, ca să treacă neobservat, îl plimbase cu graţie, îl trecea uşor dintr-o mină în alta, ca şi cum ar fi fost o jucărie", etc. Dar spre sfîrşit, dud e obligat să descrie şi altfel de acte apelează la artificii : arată sfârşitul întîmplării şi nu întâmplarea propriu zisă. Astfel se relatează înmonmiîntarea lui „Ionel de la Bazalt" care oferea clemente 124 de „culoare" şi se afirmă doar că a fost împuşcat de nemţi cu ocazia luptelor pentru cucerirea unei clopotniţe. Şi după toate acestea se mai poate vorbi, cu deplină siguranţă, despre caracterul inovatoi al compoziţiei „Barierii" ? Nu se poate susţine, desigur, că personajele din „Bariera" şi „Şoseaua Nordului" ■n-ar fi, într-un termen general, caractere tipice. -In critica literară s-a subliniat cu un justificat entuziasm — S. Damian îm-pingînd fineţea analizei pînă la nuanţe de amănunt — originalitatea tipologiei reprezentate de Viţu, aoest muncitor care realizează o interesantă sinteză caracterologică între activitatea cerebrală — nu are linişte oîtă vreme nu găseşte cauza fenomenelor din realitate, de aici şi dexteritatea sa în folosirea mijloacelor satirei — şi spontaneitatea frustă a sentimentelor, exemplificată prin dragostea sa pentru nimicurile existenţii. (Amintiţi-vă cu cîtă plăcere ascultă relatările lui Treişpemii despre frumuseţea ' ploii care căzuse cu o noapte înainte !) De asemenea la Mareş, şi aş adăuga neapărat, la Dumitrana, se valorifică cunoştinţele lui Eugen Barbu despre muncitorii din cartierele periferice — cartiere pe care le cunoaşte atît de bine. Deficienţele pe care le-am semnalat privesc însă acele „situaţii tipice" despre care vorbea Engels şi care ne dau măsura importanţei subiectului, a acţiunii individualizate, cum m-am exprimat. De ce, de pildă, ne plac scenele cu seratele din casa lui Viţu, indiferent de apropierea cu „Mo-romeţii", în tehnica situaţiei ? Nu avem aici, cum s-a spus, o „scenă-prototip" în manieră clasică? Ba da, dar această construcţie a episodului nu împiedică dezvăluirea naturii intime a eroilor — Viţu cu calităţile sale de regizor, învăţînd .pe cei din jur cum să-şi privească curajos cusururile ba chiar să se înstrăineze de ele, ironizîndu-le, trecând, cum s-a afirmat, printr-un proces de purificare morală cu ajutorul râsului; Ţuţuleasea cu exasperanta ei curiozitate, oprind dintr-odată pe vorbitor atunci cînd nu înţelege un cuvânt ş.ajn.d. Din acest punct de vedere, excep- tînd împrejurările în care cade în mâinile nemţilor — şi care s-a demonstrat, sînt neverosimile —, ultimele clipe pe care le petrece eroul în închisoare, înaintea execuţiei, sînt emoţionante. Viţu ni se arata aşa cum este el, cu stăpjnirea de sine rezultat al unor eforturi sufleteşti, cu interesul său pentru amănuntele cotidiano ale vieţii, din care se desprinde o umanitate calida, etc. La fel, în „Şoseaua nordului", Dumitrana ne cucereşte prin sănătatea sa spirituală, deoarece această calitate reiese din o seamă de acte care sînt ale lui şi numai ale iui. (Referitor la „Bariera" aş vrea să notez o impresie. Unele dintre paginile frumoase ale cărţii sînt cele care recreează atmosfera mahalalei din anii războiului, viermuiala cozilor în faţa dughenelor cu pîine, bombardamentele, primăvara cu ciorba de urzici şi ştevie, ş.a.m.d. Dar aţi observat că toate aceste evocări sînt făcute prin prisma... copiilor? Inir-un fel şi întâmplările de mai târziu din mahala — venirea armatelor sovietice — sînt redate fragmentar, parcă printr-o optică a vârstei infantile. Chiar Viţu este descris ca un „nea Viţu". Am credinţa că aceste particularităţi se leagă de propria experienţă a vârstei, pe care o avea autorul în anii de care se ocupă. Şi poate că ar trebui să regretăm că Mazilu n-a urmărit această linie a compoziţiei). Tendiţa discutabilă către o acţiune neindividualizată are aderenţe cu atracţia romancierilor noştri către frescă ori monografie. Este simptomatică nemulţumirea pe care au început s-o creeze aceste formule în critica literară. (Vezi articolul .lui Eugen Simion din „Gazeta Literară") Dar fenomenul trebuie înţeles în adevărata lui semnificaţie. Caracterul de frescă pe care-1 au romanele noastre este determinat obiectiv de spiritul metodei realist-socialiste. Spre deosebire de literatura clin trecut, care circumscria viaţa eroilor într-un mediu de familie, ori, în ori ce caz, cu o sferă re-strînsă pe plan soeial-politic, literatura noastră aşează pe primul plan intersectarea destinelor personale cu legile istoriei. Luaţi oricare vreţi din romanele noastre cu- 125 noscute. „Desculţ" este reconstituirea biografiei unui copil de ţăran care se concentrează însă în jurul evenimentului răscoalei din 1907. „Setea" este romanul reformei agrare .din 1945, înfăptuită în chip revoluţionar de ţărănimea muncitoare sub conducerea clasei muncitoare. întâmplările eroilor din „Moromeţii" sînt coordonate direct ■de reflectarea, în lumea agrară, a crizei din 1938. „Bărăgan" este istoria înfiinţării primelor noastre gospodării de .stat. „Pe muche .de cuţit" relatează viaţa unui intelectual comunist în perioada anilor grei ai dictaturii .fasciste, etc, etc. Acţionează aici, evident, noua concepţie despre lume însuşită de scriitorii noştri, şi care le deschide perspectiva de a explica întâmplările personale ale oamenilor prin condiţiile social-istori.ee. Dar mai intervine şi altceva, caracterul noului erou al literaturii noastre. Oricît ar fi fost de înaintat un erou din creaţia realismului critic, .anumite aspecte importante din viaţa societăţii îi rărnî-neau străine. Societatea însăşi îi apărea, de cele mai multe ori, indirect, numai în efectele ei antiumane. Sfera vieţii eroilor noştri este însă nelimitată. Economicul, socialul, politicul, intră ca clemente intime ale activităţii lor. Viaţa lor privată, se poate spune, este viaţa întregii societăţii. Totuşi, nemulţumirea iscată, care merge pînă a se ridica împotriva termenului de frescă, are o bază reală, şi provine din tentaţia unor romancieri de a descrie evenimente pure, în afara unor intersectări concrete cu destinele umane. Se cuvine să recunoaştem că această tendinţă, păgubitoare, după cum vom vedea, sensurilor romanului realist-socialist, este încurajată chiar de către critică. Dumitru Isac ân articolele sale din „Tribuna" laudă din „Bariera" tocmai scenele care, am arătat, că au rol strict ilustrativ. Astfel primeşte elogii scena răspândirii manifestelor la cinematograful „Noni". Episodul sabotajului de la Bazalt se bucură şi el de o apreciere binevoitoare. „Este redată — spune D. Isac — lupta muncitorimii conştiente, condusă de comunişti, pentru sabotarea in fabrică a producţiei de război destinată armatei hitleriste". In articol se fac în acelaşi timp imputări că nu sînt cuprinse şi alte evenimente importante din preajma lui 23 August 1944* Dar în acest fel lucrurile ameninţă să se încurce. Mazilii putea să descrie, în aceeaşi manieră, şi alte nenumărate evenimente fără ca astfel să se închege o imagine vie, emoţionantă a luptei comuniştilor din această perioadă istorică. Trebuie să cădem de acord că un act istoric oriqît ar .fi de important nu rămâne în minte din lectura unei opere literare dacă nu este însufleţit de activitatea oamenilor, de conflictele şi dramele lor sufleteşti. Spunînd aceasta nu fac nici o descoperire, încă Lessin.g in „Laocoon" demonstra că spre deosebire de pictură, poezia redă obiectele din realitate „cu ajutorul acţiunilor". El critica poeţii moderni care se complăceau într-o confuziune a specificului celor două arte, folosind ca mijloc artistic „descrierea sistematică şi plictisitoare" şi nu „zugrăvirea". Exemplele pozitive erau date din Homer. Leasing arată, de pildă, că sceptrele lui Agamemnon şi Ahile nu sînt înfăţişate printr-o inventariere minuţioasă care ar interesa pe vreun snob în ale heraldicii. „In locul unei descrieri el ne dă istoria scepfrului". Sceptrul lui Agamemnon a fost făurit de Vulcan, .a strălucit la început în mîinile lui Jupiter şi Mercur, apoi a devenit buzduganul de comandant al războinicului Pelops şi în urmă toiagul păstoresc al! paşnicului Atreu etc. Cel al lui Ahile, în schimb, fusese cioplit în munte de o mînă necunoscută, din trunchiul unui stejar şi a slujit judecătorilor aleşi din mijlocul grecilor. Dar de ce aceste istorii nu ne plictisesc ? Pentru că ele sânt introduse după izbucnirea conflictului dintre Agamemnon şi Ahile. Deosebirea dintre aceste două sceptre simbolizează deosebirea dintre puterea celor doi eroi, de care Ahile, oricît era de orbit de mânie, nu poate să nu ţină seama. Sau un ,al,t exemplu. Despre trăsăturile fizice ale Elenei nu aflăm decît că avea braţe .albe şi păr frumos. Dar cum s-ar fi putut dovedi mai bine frumuseţea ei, aidom.a zeiţelor, decîf 126 arătînd că - a provocat războiul a două mari popoare ? Sînt expuse în studiul lui Leasing teze importante ca deosebirea dintre descriere şi naraţiune. Se poate spune că deficienţa dezvăluită, din romanele noastre, se leagă de această preponderenţă a procedeului descrierii. Din dorinţa lăudabilă de a realiza cronici pentru viitorime, o seamă de romancieri îşi înţesesc naraţiunile cu tot felul de descrieri de un interes pur' documentar, cu date nude, care nu influenţează soarta eroilor principali. S-a demonstrat — şi nu vrem să insistăm — că aceasta este cauza pentru care anumite capitole din „Rădăcinile sînt amare" lasă impresia de ceva exterior. Se ajunge, bunăoară, să se transforme în episoade ale romanului, anecdote cunoscute despre oamenii politici sau literaţii din trecut. Să ne referim însă la exemple de un caracter opus din romanul contemporan. De pildă să ne oprim asupra scenei din „Setea" cînd ţăranii împart moşia boierească. Autorul nu se mulţumeşte să facă o „descriere de masă". Scena este construită pe un element dramatic. Spinaţiu, omul baronului Papp de Zerind, vine cu moţoganii, aţîţaţi pentru încăierare, spu-nîndu-li-se că lor nu li se va da pământ. Această împrejurare scoate în relief calmul şi tenacitatea comuniştilor şi în primul rînd noul profil moral al eroului principal, Mitru Moţ. Ceea ce putea să fie un tablou pictural se transformă într-un tablou .dramatic. Ori, să ne gîndirn la „Moromeţii". Am spus că este un roman al reflectărilor în lumea agrară a crizei din 1938. Marin Preda nu s-a aventurat în nu ştiu ce relatări abstracte, cu caracter economico-social. Evenimentul istoric ţi se înfige însă în memorie, zugrăvindu-se cum determină destrămarea micii proprietăţi a lui Ilie Mo-romete şi, totodată, răsturnarea mentalităţii, tilosofiei sale de mic proprietar. Aminti-tiţi-vă episodul tăierii .salcîmului. Autorul nu se lansează într-o descriere de dragul descrierii, ci accentuează semnificaţia de ansamblu a romanului. Totul se petrece într-o atmosferă apăsătoare ca şi cum s-ar săvîrşi o crimă. In aerul curat al dimineţii, din partea de unde se află cimitirul, răsună bocetele unor femei. Tăierea salcîmului prefigurează tragic drama lui Ilie Moro-meite. (Salcâmul va fi vîndut lui Bălosu, şi înscrie începutul declinului „Moromeţi-tor", seria de avataruri care vor urma). După oît se observă, această subordonare poetică a elementelor de amănunt întregului, are loc atunci and se foloseşte ca mijloc artistic zugrăvirea şi nu descrierea. Dimpotrivă, cînd se fac relatări nude ale evenimentelor ori întâmplărilor iau fiinţă construcţii de roman în faţa cărora criticii îşi exprimă insatisfacţia, e drept cam tern, declarând că pot Ii scoase ori introduse părţi întregi. Aici găsim şi cauza pentru care.unele din romanele noastre în mai multe volume nu au o unitate vie, o întreţesătură organică. Fiecare nou volum nu constituie realizarea unor trepte din desfăşurarea ideii autorului. Unele dintre romane, putînd să se sfîrşească ori să mai continuie, ca şi cum ar fi simple variatului pe tema acţiunilor aceloraşi eroi. Dar un roman pentru că e în mai multe volume nu atentează la acea structură „sîeroidală" pe care o are ori ce roman. (Diferenţa constă doar în multiplicitatea şi întinderea planurilor epice)1. Jn „Pe Donul liniştit" fiecare volum nou vine cu date noi în evoluţia eroilor principali, pregătind sfîrşitul care strînge în chip sintetic tot sensul tragic al vieţii lui Grigori Melehov. iln literatura noastră există însă pericolul ca să avem numai romane neterminate. Reţineţi: „Desculţ", „Străinul", „Cuscrii", „Pe muche de cuţit" sînt la primul volum ! Din „Bărăgan" au apărut două volume. Din „Rădăcinile sînt amare", patru volume, etc. Fenomenul a pătruns şi în literatura pentru copii. Bunăoară „Serile albastre" de Costache Anton sînt tot o primă parte a unor romane viitoare. Desigur este vorba de acea particularitate a literaturii noastre, pe care am discutat-o, orientarea către vaste cronici ale societăţii, dar şi de lipsuri în dominarea rnate- 127 rialului de viaţă, în elaborarea artistică a subiectului. Există autori care-şi pun pe romanele lor titulatura de prim volum, din pură cochetărie, căci nu se ştie dacă vor mai reveni asupra eroilor ale căror caractere sânt deja „terminate". Dar chiar la acei romancieri la care se vede clar amploarea perspectivei epice lînbîlnhn evidente cusururi. Oricîte explicaţii s-ar găsi în critica literară, nu se poate nega că între volumul I . şi II. din „Bărăgan" există o discontinuitate, ca şi cum autorul nu şi-ar fi definitivat planul romanului, ci şi l-ar fi construit pe măsură ce urmărea peripeţiile eroilor. De -aceea firul naraţiunii nu curge lin de la un volum la altul, întreprinde meandre nejustificate, ori ajunge să lase oarecum în afară figura eroului principal — cum se iîntîmplă în volumul al II-lea. Ne întoarcem, deci, Ia problema construirii a ceea ce se cheamă subiect de roman. S. Damian în articolul său adoptă o atitudine uşor ironică atunci când afirmă că în „Bariera" „nu asistăm la desfăşurarea unui subiect propriu zis, cu întorsături surprinzătoare, care să electrizeze naraţiunea". Dar la acest subiect propriu zis, cu întorsături surprinzătoare nu se poate ajunge atât de uşor, ci numai pe baza cunoaşterii multiple a realităţii, -a unei prelucrări active a faptelor ide viaţă. „întorsăturile surprinzătoare" în marile romane sînt rodul unor adânci generalizări estetico-ideologice îndeplinind funcţia de a ascuţi, de a amplifica dramele omeneşti, făcîndu-te să fie mai puternice şi mai tulburătoare decît se petrec chiar în realitate. Nu se poate realiza un roman fără a se dovedi acest avînt al ficţiunii, al invenţiei epice, acea calitate pe care o au adevăraţii romancieri de a „crea" — în deplinul înţeles al cuvântului — oameni şi fapte. Undeva, făceam o trimitere la romanul Iui Mihai Beniuc „Pe muche de cuţit". Este vizibil că substanţa cărţii o constituie întâmplări trăite de autor. Sînt detalii, scene, care nu pot fi înfăţişate astfel decît dacă le-ai trăit. -încercând 128 să facem o disociere între interesul pe care-i trezeşte documentul şi interesul pe care-i provoacă imaginea artistică, ajungem 1-a concluzia că cele mai bune pagini sînt in prima parte a romanului, cînd caracterul lui Mustea se evidenţiază dintr-o înşiruire expresivă de fapte. -Atunci eroul principal capătă contur psihologic, fiind' confruntat eu alte caractere, cum ar fi Sandu Crai, care a venit în , mişcarea comunista datorită unui romantism superficial ce-l împinge pe panta oportunismului, -Roman Luluşa, asistentul -preocupat puţin de politică şi en-onm de mult de mîncare — vezi scenele plastice de la restaurantul „Bufniţa", — ori activiştii comunişti. Petre Gabor şi V-asile Ozun. Evenimentele politice pătrund în însăşi ţesătura -existenţei lui Mustea. Astfel e rebeliunea legionară din Sibiu, Ia a cărei istorisire a-sista-m cu interes deoarece se leagă de frământările eroului amintiţi-vă visul sau ciudat despre şarpele verde fără cap. _ Interesul nostru începe să scadă în ultima parte a romanului odată cu venirea ■lui Mustea în Bucureşti. Sub pretextul că eroului nu i se dau sarcini importanle din partea organizaţiilor ilegale de partid acesta vegetează sau în ori ce caz viaţa lui nu cuprinde momente vii, semnificative. Este concludent că acum evenimentele politice care aveau loc în ţară capătă o relatare uscată, gazetărească, în acest «tod : „închisorile se umpleau, însă, toi mal mult de comunişti; lagărele gemeau de ei. Şi. ori cil U chinuia dictatura fascistă cu. labele ei minjiie de sîuge, aricit îi decima, rezistenţa lor creştea şi numărul lor se făcea lot mai mare". Şj pentru a ne convinge de adevărul afirmaţiei, sînt expuse cîteva scene, — cum este moartea eroică a utecistului Radu Scorţeanu — scene pline de dramatism, dar care nu se leagă de 'firul principal a.l romanului, au un rol ilustrativ. Toată trepidaţia momentului istoric -ar fi trebuit să fie transmisă de dramele individuale ale lui Mustea. Aici însă autorul dezvăluie lipsă de îndrăzneală în ceea ce priveşte fantezia poetică, în plăsmuirea unor situaţii acute Parcă ar fi timorat, înlănţuit de anumite fapte cunoscute nemijlocit. Un romancier se cuvine să folosească însă întîmplările petrecute aevea doar ca simple imbolduri, incitări ale ficţiunii. Cum s-a spus, un roman este o confesiune, dar o confesiune nu e un roman ! Această deficienţă explică şi greşelile de conţinut, remarcate în presă, cum ar fi lipsa unei atitudini critice faţă de actele personajului. Nu-i vorba de faptul că Jvţ. Beniuc nu şi-ar fi dat seama de erorile politice ale lui Mustea. Către sfârşit găsim o pagină revelatoare : lui Mustea ca şi lui Crai, spune autorul, ,,U lipsea o serioasă documentare filozofică cu privire lă marxism... Mai mult decît de ştiinţă ori de propria lor experienţă de viaţă, spiritul lor revoluţionar era susţinut de un imens entuziasm pentru o lume pe care o vedeau posibilă, căci nu li se părea tolerabilă cea existentă, care odată cu apariţia fascismului devenise de-a dreptul infernală". Şi în continuare această observaţie importantă : „Entuziasmul asigura fermitatea lor pe poziţiile cucerite, dar lipsa de pregătire teoretică şi practică ii ameninţa cu alunecări pe panta greşelii". Dar acestea sînt afirmaţii, nu rezultă totdeauna cu pregnanţă din împrejurările tipice ale vieţii eroilor. Lipsesc situaţii acute care să supună unei probe de foc caracterul lui Mustea — acea practică socială — subliniind conflictele sale sufleteşti determinate de „alunecările pe panta greşelii"... In romanele clasice realist-socialiste eroii sînt azvîrliţi în împrejurări extreme, în momente cruciale, ceea ce şi dă posibilitatea unor zugrăviri poetice de o forţă uimitoare. în critica noastră literară există însă o anumită neîncredere în funcţia întâmplării. Dar, dacă Andrei Bolconski este adus rănit chiar în camera Nataşei, etc, se da-toreşte desigur înlîmplării, numai că ea serveşte iui To.lstoi pentru a ascuţi problematica eroilor, dîndu-i valoare de necesitate, încadrînd-o în lanţul cauzalităţii fenomenelor. De aceea aş elogia curajul de care dă dovadă V. Em. Galan în inventarea situa- ţiilor. Astfel în volumul al 11-lea din „Bărăgan", directorul adjunct al A.F.S.M.-uhii, un profesor universitar cu vederi ruginite despre care Anton Filip notase în carnetul său întrebarea dacă e duşman sau ce e, e trimis la munca de jos ca inginer tocmai în gospodăria de stat de ia Lespezi. Erhan, preşedintele sfatului popular, în care Filip are încredere, este un chiabur care joacă un teribil rol de dedublare şi cu atîta iscusinţă, încît însuşi autorul e uimit şi afirmă că dacă cineva ar trăi ascuns sub patul personajului de-abia şi-ar întări părerea că e un om cinstit, ataşat comuniştilor. Să mai adăugăm că şeful; comisiei trimisă de Minister pentru a efectua măsurători în bălţile Dunării este un duşman care şi-a însuşit documentele reprezentative printr-un act criminal, ele. Desigur prin astfel de situaţii scriitorul se ridică deasupra cotidianului, deasupra cută.rei sau culărei întâmplări reale, dar prin aceasta potenţează cu acuitate dramatismul luptelor care asigură triumful forţelor socialismului din ţara noastră. (Regret că Galan nu şi-a exercitat invenţia "şi în zugrăvirea împrejurărilor vieţii lui Anton Filip, care în acest volum urmează o cale liniară.) Dar această pătrundere în adîncul vieţii este închisă metodei descriptive, care am văzut că se infiltrează în o seamă din romanele noastre. Metoda descriptivă face ca autorul să se oprească la suprafaţa fenomenelor, să înfăţişeze cel mult cu o exactitate de detalii vreun fapt din realitate, fără a ajunge la o amplă generalizare ideologico-csletică. In acest fel se sărăceşte imaginea societăţii noastre care se caracterizează prin atîta dramatism, atîta colorit şi poezie. Fiaubert, pe cîrad lucra la „Doamna Bovary", se plingea că sene fără plăcere, că n-are posibilitatea să zugrăvească vreo întâmplare mai interesantă, mai adine omenească, eroii săi fiind anosti, plaţi ca un cap de pioneză. Este clar că pentru un romancier din zilele noastre, transformările revoluţionare care au loc, oamenii noi, îi furnizează un material extraordinar de bo- 9 — Viata lomînească nr. 6 129 gat pentru alcătuirea unor subiecte mai interesante şi mai pline de semnificaţie chiar decît cele ale clasicilor. Problema care se pune scriitorilor noştri este diametral opusă celei care se punea scriitorilor din societatea capitalistă. Acolo, creatorii trebuiau să-şi sleiască toate forţele lor creatoare pentru a scoate tablouri poetice din zugrăvirea unei realităţi care n-avea nimic comun cu poezia. La noi, scriitorii trebuie să-şi dea silinţa de a ridica creaţia lor la înălţimea poeziei din realitate. Desigur atingerea acestui ţel nu este uşoară. Este necesară, după cum am arătat în cursul analizei noastre, o operaţie de selectare a faptelor, de descifrare a sensurilor interioare ale evenimentelor. Dar toate acestea nu se pot realiza fără o cuprindere adîncă a proceselor care au loc în viaţa contemporană, şi care sînt aduse pentru întîia oară în istorie în lumina reflectorului artistului. O deficienţă în creaţia unora dintre scriitorii noştri despre care vorbea tov. Gheor-ghiu-Dej ân faţa organizaţiei de. Partid din regiunea Cluj — slaba legătură cu noua realitate revoluţionară — capătă un accent deosebit în roman. Cînd creezi un tablou al societăţii, insuficientele de cunoaştere apar mai stridente decît în oricare altă parte. Aici este necesară o experienţă de viaţă într-adevăr uriaşă. Tolstoi, pe care l-am amintit mai înainte, îi scria lui A. A. Fet: „E nespus de greu să chibzuieştl şi să răschibzuieşti iot ce li se poate întîm-pla viitoarelor personaje ale unei viitoare opere., şi să plăsmuieşti milioane de combinaţii posibile pentru ca din ele să alegi !11.000.000". Dar pentru a fi în situaţia să plăsmuieşti milioane de combinaţii posibile ale eroilor literari trebuie să cunoşti mai mult de un milion de combinaţii reale din viaţa oamenilor reali. Nu putem să nu vedem că defectele pomenile — tendinţa către situaţii „albe", neindividualizate, ori chiar atracţia către pseudo-inovaţii de ordinul compoziţiei — se-leagă de alt fenomen, de faptul că procese de viaţă importante din ţara noastră nu-şi află oglindirea cuvenită în roman. Muncitorii au căpătat un profil moral şi intelectual nou de atîţia ani de cînd conduc construcţia socialismului, în satele noastre trăieşte şi acţionează un ţăran nou, cu o mentalitate socialistă, complet opusă vechii psihologii de mic-iproppietar, intelectualii noştri debarasîndu-se de povara unor deprinderi vechi, individualiste, au devenit militanţi simpli şi devotaţi operei de creare a culturii socialiste, etc. Că aceste aspecte, în care se reflectă esenţa epocii noastre, nu şi-au găsit zugrăvirea în cărţi tulburătoare, de un mare răsunet în mijlocul cititorilor, priveşte evident întreaga literatură, dar am spune, că jn mod deosebit pe romancieri care au posibilitatea să le înfăţişeze cu mijloace de creaţie mai ample, mai cuprinzătoare. Aici simţim nevoia să reamintim că nu e suficientă 'o cunoaştere la modul general a evenimentelor şi faptelor care caracterizează viaţa contemporană, ci de o cunoaştere concretă, trăită de scriitori. In experienţa lor persanală trebuie să fie inclusă experienţele multiple ale contemporanilor. Numai astfel se pot alcătui adevărate romane care să răsfrîngă tot dramatismul şi toată poezia lealităţii noastre revoluţionare. Faptul că există zăcăminte atît de preţioase în realitate, care nu aşteaptă deoît să fie prelucrate pentru a da naştere unor cărţi pe care să le parcurgem cu pasiune, suferind ori biicurîndu-ne alături de eroii literari, trebuie să-i însufleţească pe romancieri, ca să ridice succesele obţinute la un nivel mai înalt, în aşa fel încît să se creeze marile romane demne de marea noastră epocă şi de marii noştri contemporan"^ 130 NU NUMAI FABULA TREBUIE SĂ AIBĂ MORALĂ GEORGBTA HORODINCĂ a cinci s-a căzui de acord că rolul educativ al artei nu trebuie înţeles ca o funcţiune didactică şi de dnd spectru! didacticismului înfierară de oroare conştiinţele criticilor, problemele morale pe care le conţine o operă literară sînî tratate, printr-un consemn mai mul; sau mai puţin general, cu oarecare indiferenţă. Foarte rar se întimplă ca un critic să se ocupe de profilul moral al personajelor dintr-o carte aducînd în discuţie înrăşi substanţa, însăşi raţiunea lor de a exista, - ca expresie, ca produs specific al unui mediu social-politic dat. De obicei critica emite sentinţe de condamnate sau de absolvire a personajelor, după comportarea bună sau rea, justă sau nejustă, pe care au avut-o în cursul acţiunii, fără să intre în analiza mai profundă a complexului de condiţii care au concurat la modelarea tipologică a eroilor respectivi şi cate îşi găsesc expresia umană specifică, ireductibilă, în personalitatea acestor eroi. Discuţia în jurul cărţii iui Mihai Beniuc, „Pe muche de cuţit", a luat de multe ori o asemenea turnură. Recenzenţii au condamnat unele acţiuni ale eroului principal într-un mod care ar fi fost mai potrivit, dacă şi ei şi Mustea, ca membri ai aceleaşi .organizaţii de bază, s-ar fi putut întreţine personal asupra chestiunilor în discuţie. Dumitru Micu într-o cronică judicioasă, închinată căiţii lui Mihai Beniuc, uită şi el uneori că sc .află în faţa unui erou literar şi—I consideră pe Mustea independent de contextul artistic al cărţii. Sînt de acord cu ei atunci cînd îl analizează pe Mustea ca un exponent al unor intenţii ideologice şi artistice, sînt de acord şi cu multe dintre obiecţiile aduse dc Dumitru Micu personajului, dar nu sînt de acord cu maniera schematizantă a criticului care la un moment dat întreprinde un rezumat (cu o vădită intenţie diminuantă) al acţiunilor lui Mustea ca să arate că acesta nu face mare luoru, reducînd totul strict la acţiune şi lăsînd deoparte procesele morale. (Dacă am rezuma cu aceeaşi bună voinţă pe Tolstoi şi pe Dostoievski am ajunge la concluzia că Ana Karenina e o femeie facilă iar prinţul Mîşchin un idiot). Infuzia moralei şi anume a moralei comuniste într-o operă do artă, - infuzie care este de dorit să fie atît dc generală şi de autentică încît comportarea eroilor să sc justifice sau să se condamne prin ea însăşi, fără vreo intervenţie din ordinea altei realităţi decît cea artistică - merită in orice -caz o mai -marc solicitudine clin partea criticii şi o mai inspirată afecţiune din partea scriitorilor. în asemenea măsură profilul spiritual a! omului ar trebui să reţină atenţia scriitorilor şi a criticilor încît celelalte preocupări artistice să-şi reia locul lor subordonat şi ajutător. Presupun pentru facilitarea demonstraţiei un roman care, după modelul lui Anatole France („Insula pinguinilor") s-a* petrece într-o ţară imaginară, în mijlocul unui popor imaginar, un roman în care adevărul ar fi adevărat numai în spiritul lui general dar în nici un detaliu concret. Dacă un astfel dc roman ar 9* 131 fi scris de un scrikoi' comunist, dacă acest scriitor ar ti un scriitor de talent, eroii cărţii ar fi comunişti şi cititorul i-ar identifica uşor ca atare, fără alte indicii. Faptul s-ar datora în primul rînd structurii morale a eroilor respectivi, structură în care s-ar manifesta cu pregnanţă acea calitate nouă şi deosebită, calitatea de comunist. Menirea principală a literaturii rămîne aceea de a da vieţii omeneşti, adevărurilor umane fundamentale forma şi sensul pe care ele le iau în împrejurările existenţei contemporane. A aduce în literatură o temă nouă nu înseamnă de aceea a evoca decorul, ambianţa materială, detaliile tehnice şi particularităţile de limbaj ale mediului respectiv, cît capacitatea de a înţelege şi de a intui universul moral al omului care trăieşte în acest mediu, etica lui, problematica vieţii sale interioare. Şi cititorii cer tocmai acest lucru. 19.000 de cititori din raionul Ivanovsk, într-o scrisoare adresată scriitorilor sovietici, arată că la mulsul vacilor şi la semănatul porumbului sc pricep ei înşişi mai bine decit orice scriitor, iar dacă vor să afle ceva nou în această direcţie se adresează cu mai multă încredere şi îndreptăţire lucrărilor de specialitate : „De la dumneavoastră şi de la cărţile dumneavoastră - 6pune mai departe scrisoarea - aşteptăm altceva. Vrem ca după fiecare carte citită viaţa să ni se pară mai interesantă şi mai luminoasă, să muncim cu mai multă plăcere, dorim ca fiecare carte să ne ajute să ne îndreptăm cusururile iar ochii să ne fie mai ageri şi inimile să ni se deschidă pentru frumos..." Iar scrisoarea unei tinere studente din Leningrad, Nina V..., aclnesată lui Uya Ehrcnburg, reclamă scriitorilor şi artei de asemenea grijă şi atenţie pentru „educaţia sentimentală" a oamenilor, înţeleasă într-un sens mai larg decit cel flaubertian. Scrisoarea Ninei V... e o scrisoare personală dar Ehrenburg i-a dat un răspuns public socotind că întrebările pe care le punea tînăra studentă preocupă şi pe alţi cititori. Nina V... se arată jignită de faptul că logodnicul său, un tînăr inginer sovietic, foarte pasionat de meseria lui, arc ¡11 schimb un dispreţ suveran pentru artă şi pentru poezie, adică tocmai pentru ceea ce ea admiră şi iubeşte cu pasiune. Fata se plînge că Iuri socoteşte arta o preocupare desuetă a domnişoarelor romanţioase şi a cehovienelor „doamne cu căţel", depăşite de secolul atomic, de revoluţia cosmică şi că dispreţuieşte interesul ei pentru poezie, pe carc-1 consideră anacronic şi răsuflat. Adresîndu-se lui Ehrenburg tînăra studentă din Leningrad vrea să ştie dacă într-adevăr epoca actuală şi tehnica modernă tind să desfiinţeze arta şi preocupările oamenilor pentru frumos, pentru delicateţea şi nobleţea simţirii omeneşti. Răs-punzînd Ninei V... printr-un articol publicat în „Komsomolskaia Pravda", Ehrenburg stabilea o strânsă relaţie între purtarea grosolană a tînărului inginer faţă de logodnica sa, faţă de mama sa, faţă de prietenul său şi insensibilitatea acestuia faţă de artă. Examinind consecinţele mai generale care decurg implicit din dispreţul lui Iuri faţă de artă, ele poezie, de frumuseţe, Ehrenburg scrie : „O dezvoltare unilaterală nu poate asigura nivelul cultural ; progresul în cimpul ştiinţelor exacte, al tehnicii şi ignoranţa în problemele sociale duc societatea la marasm sau la catastrofă... Cînd lipseşte cultura sentimentelor, progresul social ,şi dezvoltarea ştiinţei nu pot birui grosolănia moravurilor, tendinţa de sălbăticie..." Şi mai departe : „îndestularea materială nu poate înlocui noţiunea de fericire. Conform datelor statistice, Suedia sc află pe primul loc în Europa în ce priveşte nivelul de trai. E într-adgvăr o ţară paşnică, îmbelşugată, cu un confort adine înrădăcinat. Dat aceeaşi statistică menţionează că Suedia se află pe primul loc în Europa şi în ce priveşte sinuciderile". Articolul lui Ehrenburg a sttrnit o discuţie pasionată cate s-a desfăşurat în presă şi în săli publice. Apărătorii artei au fost cei mai numeroşi dar s-au găsit şi apărători ai atitudinii lui Iuri, care au susţinut că „putem trăi admirabil şi fără artă". Răspunzînd printr-un nou articol, Ehrenburg a desfăşurat o caldă şi întemeiată pledoarie pentru artă, subliniind necesitatea şi importanţa ei în evoluţia societăţii : „Noua orînduirc - spune Ehrenburg despre orînduirea socialistă - presupune nu numai dezvoltarea tehnicii ci şi dezvoltarea conştiinţe!, nu numai cucerirea Cosmosului ci şi cucerirea universului spiritual al omului, nu numai ridicarea nivelului' material ci şi adîncirea sentimentelor omeneşti". 132 Pentru epoca noastră educarea morală prin intermediul artei şi anume educarea cititorului in spirit comunist capătă u importanţă din ce în ce mai acută, deoarece dezvoltarea ;sria.şă a tehnicii şi tendinţa spre o specializare şi ea din ce în ce mai accentuată naşre implicit pericolul unilateralizării şi schematizării personalităţii umane. Discuţia din Uniunea Sovietică, la care au luat parte academicieni, scriitori ca şi simpli amatori de artă şi de frumos arată pe de o parte interesul special pe care-1 prezintă problema cit şi rezolvarea ci raţională, profund omenească pe care i-o dau oamenii sovietici. Dispariţia apropiată a artei, idee afecţionată în Apus de un anumit public, întreţinută de teoreticieni pesimişti şi de artişti excedaţi de aventura senzaţională care trebuie să fie opera lor, verificată prtc-tic şi anticipat de un anume tineret deseebi-iibrat, care face din incultură un snobism, nu este socotită în ţările socialiste în nici un caz posibilă. Este întristător cînd un scriitor ca Alberto Moravia, de pildă, sc alătură acestei idei nefericite şi dezolante. Intr-o recentă călătorie la Paris, Alberto Moravia a declarat unui ziarist francez că lucrează în momentul de faţă la un roman al cărui erou este un pictor care nu pictează, lăsînd să se înţeleagă - prin ciudăţenia eroului - că, după părerea sa, a început impasul general al creaţiei artistice. „Lumea modernă - spune Moravia -nu mai are nevoie de artă şi o înlocuieşte prin surogate („crsatx") artistice". Şi mai departe : „Artele vor putea să moară pentru o raţiune foarte simplă : arta nu e decît o înaltă, o foarte înaltă formă de artizanat. Şi în lumea întreagă asistăm la sfîrşitul artizanatului. Dar omul se reflectă în ceea ce produce : fiindcă peste tot sc fabrică obiecte în serie, nu vom putea împiedeca să se creeze şi oameni în serie, şi omul în serie este tocmai contrariul artistului". Declaraţiile scriitorului italian sînt îndreptăţite, dacă se referă la aspectul uniform al produselor artistice în serie, din Apus, cate tind să covîrşcască şi să elimine opere create cu o reală conştiinţă estetică, aşa cum conform unei legi economice moneda rea alungă de pe piaţă moneda bună. Dar în acelaşi timp în momentul de faţă, cînd omenirea trece prin-tr-o epocă hotărî toate, scriitorul şi artistul în general capătă un prestigiu nou şi funcţiuni sociale uriaşe. Arta socialistă urmăreşte tocmai să evite apariţia „omului în serie", sterilizarea spirituală a omenirii, transformarea ei într-un sclav perfecţionat şi idiotizat al tehnicii moderne. Creaţia artistică nu numai că nu a intrat într-o criză generală şi obiectivă, efect al „epocii atomice" şi al „secolului cosmic", dar îşi dovedeşte mai mult ca oricine! necesitatea şi importanţa ei în viaţa socială, avînd de îndeplinit un înalt rol moral şi dispunînd de mijloace sigure de influenţă asupra spiritului uman. Principala menire a scriitorului rămîne aceea de moralist. Cuvîntul s-ar putea să displacă, deoarece aminteşte genurile, care de la maximă la fabulă, urmăresc explicit moralizate» cititorului. Totuşi rafinarea mijloacelor artistice, subtilitatea interpretării ca şi complexitatea reprezentaţii fenomenelor nu fac decît mai precis şi mai uşor de atins un scop care rămîne acelaşi. 9 ÎJnul dintre citatele cele mai des folosite este cunoscuta referire a lui Engeis la opera lui Balzac, din care clasicul marxismului afirmă că a învăţat mai mult decît din toţi istoricii şi economiştii epocii. Acest citat este deobicei interpretat unilateral, ca o exigenţă primordială pe care estetica marxistă o formulează faţă de literatură şi anume aceea de a fi în primul rind un document istoric, social, politic .şi economic al epocii. Nu doresc nici un moment să depreciez valoarea de document pe care trebuie să o aibă literatura, nici să neg cumva faptul că unul din meritele marilor artişti stă tocmai în capacitatea lor de a zugrăvi cu exactitate tabloul colorat al societăţii în care au trăit. Dar în acelaşi timp nu cred că avem obligaţia ca pe baza unui citat interpretat unilateral să neglijăm sau chiar să ignorăm tocmai ceea ce constituie esenţa, menirea precumpănitoare a literaturii, şi pe care dealtmintcri Engels o sublinia cu toată vigoarea. Voi da citatul în extenso : ,,Bal~ac, pe care eu ii consider ca pe un maeştrii mult mai strălucit vi realismului dec'it toţi Zola-i: trecutului, prezentului si viitorului, ne red.â in „La comedie humaine" o excelente, istorie realistă a „societăţii" franceze, descriind sub forma unei cronici, aproape an de an, de la 1S16 133 pînă la 184S, atacurile tot mal accentuate ale burgheziei ascendente contra nobilimii care s-a reconstituit după 181} fi care, în măsura posibilităţii, a ridicat din nou steagul acelei vieille polibesse. El arată cum ultimele resturi ale acestei societăţi, considerata de dînsul o societate model, erau doborî te una cite una de asaltul parvenitului bogat şi vulgar, sau erau corupte de acesta; cum acea granclc dame, ale cărei infidelităţi conjugale nu erau decît un mijloc de autoafirmare, pe deplin corespunzător mo.dului în care era tratată ea în căsnicie, dispărea făc'mâ loc femeii burgheze, care l-a luat pe soţul ei de dragul banilor sau al gătelilor ; în jurul acestui tablou central, Balzac grupează întregul istoric al societăţii franceze, din care, chiar în detaliile lui economice (spre exemplu, despre noua repartiţie a proprietăţii reale şi personale după revoluţie), eu am învăţat mai mult decît din toţi istoricii, economiştii şi statisticienii de profesie ai epocii luaţi laolaltă." 1) Observăm din acest citat că ceea ce Engels consideră meritul principal al lui Balzac este uriaşa forţă intuitivă a scriitorului care reface istoria societăţii franceze dc la 1816 Ia 1848 prin intermediul produselor ei pe plan moral, etic. Ce altceva, dacă nu o sumară dar evidentă portretizare morală a reprezentanţilor unor categorii sociale face Engels, vorbind despre „parvenitul bogat şi vulgar", despre infidelităţile conjugale ale acelei grande dame care găsea în ele un mijloc de „autoafirmare" şi de protest, despre femeia burgheză eare se mărită „dc dragul banilor" ? Şi ce dovadă mai puternică putem avea decît aprecierea admirativă a lui Engels faţă de intuiţia lui Balzac, care a grupat în jurul acestor reprezentanţi tipici prin structura lor morală („în jurul acestui tablou central") întregul istoric al societăţii franceze ? Clasicul marxismului a exprimat astfel implicit ierarhia calităţilor pe care trebuie să le cerem literaturii. Prima şi cea mat importantă rămîne reliefarea structurii morale a celor mai reprezentativi exponenţi ai categoriilor sociale respective, calitate din care decurge implicit exactitatea zugrăvirii detaliilor istorice, economice etc. Formularea lui Engels este ' K. Marx —F. Engels: ..Despre literatură si arta", Ed. pt. Lit. Poiit. pag. 137. în această privinţă clară : „in jurul acestui tablou central, Balzac grupează întregul „istoric al societăţii franceze, din care, chiar în detaliile lui economice (...) eu am învăţat mai mult decît din toţi istoricii", etc. Engels admira conştiinciozitatea artistului care „chiar în detaliile economice" era atît de realist, de precis încît îi întrecea pe contemporanii săi de specialitate, dar acest lucru nu înseamnă nici că numai atît ar fi fost suficient, pentru ca Balzac să fie mare, nici că opera lui suplineşte integral lucrările economiştilor, cate oricît de slabe furnizează în orice caz mai. multe informaţii decît „Comedia umană". Fireşte, după cum nu poate exista o statuie zburătoare, nu pot vieţui artistic nici tipuri de eroi despărţite de ambianţa care i-a născut, de detaliile care fac concret mediul lor de existenţă. Dar chiar în romanele-freşcă, in operele care deschid perspectiva unei societăţi întregi, ceea ce trebuie să precumpănească este expresivitatea tipică, profilul moral al personajelor - ca cerinţă literară specifică şi primordială - faţă de care valoarea documentară a operei, deşi de mare interes, tintine în subsidiar. în epopeile homerice istoricii găsesc o sursă nesecată de informaţii preţioase asupra stadiului de dezvoltare şi modului de viaţă al grecilor, cu douăsprezece secole înainte de epoca noastră. Cînd Ulisse pleacă într-o noapte să spioneze tabăra Troienilor, Homer, cel căruia anticii îi spuneau tout court „Poetul", descriind atenţiile pe care tovarăşii de arme le au faţă de el, dă amănunte de interes documentar : Iar Merione Sabia, arcul şi tolba ce-avea le dădu lui Ulisse. El îi. mai puse pe cap şi o cuşmă făcută din piele Bine-nnăditi năimim cu împletituri de curele ; Pe dinafară de jur împrejur avea cuşma podoabă Numai colţi albi. de mistreţi şi tare-ndesaţi erau colţii Bine de tot unduiţi ele}) Descriind armele lui Agamemnon, Homer ne dă o idee cit se poate de exactă asupra ') Homer : Miada, în rom. de G. Murau, Edil. de Mat pt. Lit. şi Aria. Buc. 1955. pag. 197. 134 echipamentului de război folosit în acea vreme. Cînd Agamemnon, cuprins de remuşcări, vrea să se împace cu Achile, el îi trimite, între altele, următoarele daruri menite să înduplece inima dîrză a fiului lui Tetis : Şapte trepieduri nepuse la foc fi o sumă de aur, Zece talanţi, douăzeci de cazane şi doi- spre'ce zdraveni Cai de-alergare ce-avură la focuri răsplata izbîndei.x) Asemenea detalii, pe care Homcr le risipeşte cu dărnicie, ne fac să descoperim sub aura de legendă lumea primitivă, în formaţia pe care o eintă poemele homerice, precaritatea culturii materiale, pe care istoricii o încadrează în „cultura bronzului", sălbăticia şi cruzimea moravurilor ei. Agamemnon şi Achile îşi împart femeile, prizoniere de război, cu aceeaşi dezinvoltură cu care-şi oferă unul altuia „şapte trepieduri nepuse la foc" şi „douăzeci de cazane". Ulisse pleacă în recunoaştere ca un simplu caporal din vremurile noastre şi Odiseia - Odiseia ! - se petrece într-un pahar cu apă, într-o jumătate a bazinului Mediteranei. Furtunile apocaliptice, urgiile zecşti erau furtunile unui lac presărat cu insuliţe şi totuşi ele au împiedicat timp de zece ani un erou, care pe deasupra era şiret şi iscusit ca Ulisse, să ajungă în Itaca. Dar poemele homerice, cu toată extraordinara lor valoare documentară, n-ar fi exercitat de-a lungul timpului fascinaţia pe cate au exercitat-o dacă Poetul n-ar fi cîntat „mî-nia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul", dacă pasiunile omeneşti, dacă universul spiritual al omului n-ar fi format centrul preocupărilor sale estetice. Homer ne desfată prin viziunea lui naivă dar grandioasă asupra lumii, convin-gîndu-ne şi pe noi că „şapte trepieduri" sint un dar regesc, proiectînd umanitatea pe firmamentul unui univers în care oamenii stau de vorbă cu zeii şi în care viteazul Tidide nu se sfieşte să rănească cu lancea o zeiţă. Homer este cu adevărat Homer atunci cînd evocă drama lui Achile, cel jignit pe nedrept în faţa oştirii de către Agamemnon, drama lui Achile cel apăsat de destinul pe care şi-1 cunoaşte, cel neconsolat de moartea prietenului său Patroclu. ') Idem, pag. 178. Spectrul destinului ineluctabil pluteşte peste viaţa celui mai viteaz dintre Alici, proiectîn-du-şi silueta tragică şi misterioasă care va sta la baza poeziei ca şi a producţiei dramatice greceşti de mai tîrziu, cu o iminenţă plină de o eternă poezie. Zeus însuşi, în concepţia lui Homer, este neputincios in faţa destinului căruia i se supun deopotrivă oameni zei. Cînd, în sfârşit, are loc întîlnirea hotârî-toare între Achile şi Hector, sub zidurile Troici, Zeus face apel la hotărîrile destinului, care decide înfrîngerea troianului. în faţa implacabilului, Hector e părăsit de Apolon : Cînd la al patrulea-nconjur sosir-amîndoi la fîntînă, Cumpăna-i mare de aur întinse cerescul părinte, Puse in talgere două din sorţile morţii amare : Una fu soarta lui Hector, şi-a lui Achile cealaltă, Şi cumpăni el apoi. Pe loc s-aplecă a lui Hector Soartă şi-ajunse în iad; el fu. părăsit de Apolon}) Cu compasiune şi tristeţe meditează Olimpianul asupra soartei muritorilor : Doară din tot ce pe lume e viaţă, răsuflă şi mişcă, Nu e nimic mai de plâns şi mai necăjit decît omul.2) Dar dacă viaţa omului îi apărea lui Homet supusă destinului orb, care nu ţine seama de meritele personale, de eforturile bietului muritor, el a dat o replică temerară, plină de nobleţe şi bogată în rezonanţe poetice, creind tipul moral al omului antic, mîndru, cu un puternic sentiment al onoarei, pe care implacabilul îl înfrînge dar nu-1 îngenunche ; Ahiie întreprinde răzbunarea prietenului său, avertizat fiind că împlinirea ei va atrage propti.) lui pieire. Revenind la vremurile noastre, nu putem să nu observăm că scrisoarea cititorilor din raionul Ivanovsk, ca şi cea a studentei din Leningrad, cer de fapt scriitorilor să dea un sens uman mai înalt, mai expresiv eroilor lor, ') Idem, pag. 402. ;) Idem, pag. 330. 135 o valoare de model moral, să furnizeze cititorului o viziune obiectivă asupra adevărurilor «meneşti fundamentale. O viziune care să vină totodată dinlăuntrul unor categorii sociale cu etica şi cu aspiraţiile lor subiective. Un roman ca „Şoseaua Nordului" de Eugen Barbu nu s-a bucurat de succesul prevăzut tocmai pentru că a constituit o dezamăgire sub raportul definirii universului spiritual al comuniştilor ilegalişti. Scriitorul a adunat tot felul de detalii tehnice, a înscenat evadări senzaţionale şi a făcut loc cu plăcere descrierilor brutale ale torturilor de la siguranţă, lăsîiid un spaţiu insuficient tocmai omului şi idealurilor care îl fac să treacă neînduplecat prin furcile caudine ale poliţiei burghezo-mo-şiereşti. Nu putem spune că Eugen Barbu a reuşit să dea expresie literară acestei teme plină de resurse, care este lupta din ilegalitate a comuniştilor, fiindcă el rămîne exterior problematicii reale a acestei lupte. Criticii au remarcat uscăciunea voită dar nesugestivă a dialogului, puţinătatea vieţii interioare a personajelor. înclinaţia scriitorului spre tehnica aşa zisă obiectivă, cate transmite exclusiv prin acţiune starea de spirit a personajelor, a adus multe neajunsuri romanului, nu atît pentru că metoda în sine ar fi ineficace, cît pentru că Eugen Barbu nu este deplin stăpîn pe posibilităţile ei. Metoda aceasta cere o mare încordare a expresiei, o excepţională putere de evocate a unui subtext bogat, ştiinţa folosirii tăcerii, a pauzelor cu efect psihologic. în romanul lui Eugen Barbu întîlnim - după cum a remarcat şi Lucian Raicu - lungi pasagii de conversaţie care se desfăşoară fără să dezvăluie nimic important nici pentru psihologia eroilor, nici pentru înaintarea acţiunii. Perspectiva romanului, restrînsă, într-un moment dat, la spaţiul unei camere în care coabitează silit studentul Niculescu şi mecanicul Mareş, ar fi fost un bun prilej pentru dialoguri succinte dar caracterizante. Cei doi eroi, în lungile lot convorbiri, sînt însă anosti, nesemnificativi. Eugen Barbu a vrut să facă din Mareş un om tăout dar de mane tensiune interioară, însă a conturat mai degrabă un caracter cam ursuz şi uscat. Scriitorul revine cu insistenţă asupra mirosului greţos al uleiului de floarea-soarelui, vrînd să facă astfel foarte clară mizeria din timpul războiului, deşi o singură replică dar foarte expresivă pe acest subiect ar fi lăsat o impresie mai puternică, în schimb ratează momente de mare interes pentru viaţa interioară a personajelor. Vom afla de pildă la un moment dat, din confesiunile lui Niculescu, despre chipul tragic în pare şi-a pierdut logodnica. în prima seară, cei doi eroi trec prin apropierea acestui subiect în felul următor : „li aruncă (Niculescu n.n.) după aceea lui Mareş o pijama cîrpită cu îngrijire. Mecanicul o primi şi zlmbi. - Ai, totuşi o logodnică, spuse. - Am avut, dacă (ii cu tot dinadinsul. - Nu se poale. Cine-ţi cîrpeşte toate astea ? - Eu. - Af fi jurat că e mina unei femei. Eşti meticulos... - Nu s-ar spune, după dezordinea asta !" Momentul ar fi trebuit să pună cititorului o enigmă, să-i sugereze într-un anume fel ca studentul are o taină, că Mareş, fără să vrea, redeschide o durere pe care Niculescu o ascunde bărbăteşte. Niculescu ar fi trebuit să spună ceva, nespunînd nimic. Eugen Barbu nu stăpâneşte insă efectiv arta de a sugera gravitatea sufletească a personajelor ascunsă sub un dialog banal, gravitate care tocmai de aceea ar trebui să fie mai edificatoare. Mai vizibilă şi mai supărătoare este lipsa de îndemânare a scriitorului atunci cînd Mareş şi Niculescu, într-o noapte de spaimă - un vecin de-al lor este arestat -, discută, sub impresia recentă a primejdiei, care a trecut pe aproape, chiar despre ceea ce i-a adus pe ei, doi necunoscuţi, sub acelaşi acoperiş. Dialogul nu se ridică niciodată la tensiunea pe care ar cere-o subiectul. Mareş povesteşte despre tratamentul la care sînt supuşi comuniştii în închisoare în stilul impersonal impus de scriitor, dar impasibilitatea vorbitorului nu lasă să se ghicească un real dramatism interior. Scriitorul intervine pe parcursul romanului cu pagini explicative, de analiză, căutind să-şi „completeze" eroii. Dar energia morală a comuniştilor, rezervele lor spirituale, rod al unor convingeri politice şi filozofice adînci, rămîn insuficient integrate organismului cărţii. Eugen Barbu n-a intuit întreaga adîncime problematică a lumii pe care vrea să o descrie, 136 studentul său e prea puţin un adevărat intelectual, Mareş nu este eroul visat. Marx şi Engels remarcă undeva în treacăt că... „Gil Blas, în cursul diferitelor sale aventuri râm/ne întotdeauna un servitor si judecă lotul prin prisma unui servilor". Observaţia pe lingă aprecierea favorabilă lui Le Sage, conţine o idee de o aplicabilitate mai largă. Ceea ce lipseşte, în lumina acestei idei, eroilor , lui Eugen Barbu, este viziunea comunistă asupra lumii. Un erou literar reprezintă implicit prizma prin care o anumită categorie socială priveşte lumea. Gil Blas este un servitor şi prin intermediul lui cititorul află cum se reflectă lumea într-un cuget subaltern ; Ţelemaque al lui Fenelon e un vlăstar regal şi datorită aventurilor sale aflăm cum apare realitatea într-o mentalitate princiară. Cum apare lumea văzută de un comunist ? La această întrebare fundamentală ar fi trebuit să răspundă într-o mult mai mare măsură decît o face cartea lui Eugen Barbu. Din acest punct de vedere, o carte cum este „Bariera", chiar dacă nu reuşeşte să transpună deplin intenţiile autorului, prefigurează o viziune plină de originalitate asupra relaţiilor dintre oameni. Cum s-a mai arătat, Teodor Mazilu concepe opera creatoare ca un act polemic şi începînd de la schiţele care l-au afirmat ca prozator pînă la „Bariera", activitatea lui modestă deocamdată, dar relevantă, are meritul de a duce o luptă ascuţită împotriva ipocriziei unor concepte tradiţionale în materie de morală ca şt împotriva obişnuinţei de a poetiza înstrăinarea omului de propria sa natură. Ca ori ce sentimental pudic, Mazilu tratează în umorist apucăturile omului de a merge pe drumul bătut al unei experienţe seculare, dobîn-dită însă în condiţiile oprimării sociale care 1-a silit să tragă concluzii practice opuse adevăratei demnităţi umane. Idealul moral al prozatorului reiese mai ales din negaţie şi Mazilu, ca şi eroul său, Treişpemii, proiectează lumina viitorului asupra condiţiei umane, pe care o doreşte cu adevărat eliberată de toate tarele moştenite. Treişpemii visează o lume în care omul eliberat de grijile materiale, de nesiguranţa zilei de mîine, are timp să mediteze asupra problemelor care merită într-adevăr să-i reţină atenţia şi care sînt în stare să-1 redea sie-şi pe el însuşi ! „...Atunci Ţuţuleasa n-ar mai fi stăpinită de grija lemnelor, a cepei, a taxei si a ghetelor, ar fi liniştită şi s-ar gîncli la alte lucruri, s-ar ghidi în primul rind la ea. Nu s-ar mai bucura şi nu s-ar mai întrista din cauza lemnelor, ci din alte cauze cu totul şi' cu totul altele". Deşi personajele „Barierei" sînt numai schiţate, Teodor Mazilu are un merit important, anume acela de a supune unei critici necruţătoare criteriile morale intrate în obişnuinţă, constituind locuri comune, universal admise, uneori închistate sub numele impropriu dar comod de bun simţ. El întreprinde de fapt renovarea universului moral al omului în convingerea că socialismul înseamnă într-adevăr ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale şi recucerirea adevăratei esenţe omeneşti de către om. Urmele de ipocrizie, de mistificare a sentimentelor sînt denunţate de Mazilu cu plăcere şl sancţionate ca atare. Lui Nea Viţu îi place să zgîlţîie inerţia oamenilor din mahalaua lui, să-i facă să descopere cu uimire că ceea ce li se părea pînă atunci firesc nu este decît o idee preconcepută şi pe nedrept admisă de opinia generală. Dragostea cîrciumaruiui Grecu pentru Rozica, proprietara a trei rindun de casc în Broscăriei, i se pare lui nea Viţu ridicolă, şi în timp ce mahalaua e impresionată de răpirea senzaţională a Rozicăi de către amorezul care nu plăcea rudelor fetei, nefiind „negustor din centru" ; el se arată indignat : „- Atunci dacă o iubeşte de ce nu dă faliment ? se supăra nea Viţu. îl opresc eu să dea faliment ? Te-ai îndrăgostit, foarte bine. Ea, dacă s-a îndrăgostit, de ce nu vinde casele din Broscăriei ? „- Din ce vrei să-fi cîşlige existenţa ? se mira sincer Veluţa. „- Eu cum trăiesc dinlr-o singuri leafă ? Inlîi să dea faliment, să se lase de coţcării, să nu mai boteze vinul, să se scoale la şase dimineaţa, p'ormă să i se aprindă căl-cîiele, abia după aia". Nea Viţu „nu credea că cei care trăiau pe spinarea altora se iubeau cu adevărat", si Mazilu nu crede în sinceritatea îndrăgostitului care are grijă să boteze vinul cu apă. în concepţia lui Mazilu, autenticitatea unui sentiment 137 înălţător este incompatibilă cu un caracter dubios. Un om care îşi bate nevasta nu e în state să-1 iubească pe Eminescu, deşi îl recită cu evlavie şi e sincer impresionat de versurile lui. Sentimentele omului fac parte dintr-un complex moral care le influenţează. Nu poţi să fii în acelaşi timp un cîrciumar hoţ şi un Romeo, un plutonier de jandarmi care snopeşte oamenii în bătaie şi un Hamlet torturat de tainele existenţei. Scriitorul face o demarcaţie ostentativ rigidă între oamenii cu adevărat morali - Viţu, Treişpemii, Dorina, Rădiţa - şi aspiranţii care-şi ascund bkisnicia sufletească, dispusă la mici compromisuri îndărătul minciunilor convenţionale şi salvatoare .Demarcaţia aceasta are la bază credinţa nemărturisită a autorului că pretinsa complexitate a oamenilor lipsiţi de o conduită morală fermă nu este decît o formă ingenios camuflată a laşităţii şi ipocriziei. Teodor Mazilu nu a reuşit în tentativa sa plină de interes decît să formuleze o nobilă aspiraţie. Epicul debil al cărţii ca şi lipsa de vigoare în creionarea personajelor, care reflectă mai curînd o stare de spirit decît o realitate psihologică bine definită, fac din „Bariera" o carte foarte interesantă, din păcate însă neîmplinită. Totuşi intuiţia sigură a scriitorului, care se orientează exact spre ceea ce trebuie să constituie esenţa preocupărilor artistice ca şi noutatea viziunii sale, care eliberează viaţa interioară a oamenilor de prejudecăţi literare prea bine stabilite, dau acestui mic roman valoarea unei. experienţe literare fertile în sugestii. Remus Luca în nuvela „Dimineaţă de mai" întreprinde de asemenea o experienţă semnificativă. Scriitorul descrie viaţa unei familii de muncitori schiţînd coordonatele specifice mediului şi împingînd cu subtilitate destinul modest al eroilor săi pînă la semnificaţia unei vieţi de familie exemplare. Lipsită de mari adîncimi, nuvela lui Remus Luca urmăreşte de fapt să reconstituie imaginea unei familii muncitoreşti obişnuite în care sănătatea morală a componenţilor ei se traduce printr-o viaţă domestică de o mare coeziune şi de o mare puritate a sentimentelor. Acurateţa relaţiilor intime dintre soţii Cindea se transmite generaţiilor tinere ca o moştenire de mare preţ, moştenirea unei adevărate familii muncitoreşti. Eroii principali, soţii Cîndea, care sînt şi cei mai pregnant schiţaţi, - ceilalţi relevă numai prezenţe strict necesare naraţiunii -, se disting ca personaje tipice pentru clasa muncitoare prin viaţa lor lipsită de senzaţional, în schimb bogată în virtuţi casnice şi cetăţeneşti. Măria Cîndea, prin moralitatea spontană, apropiată de natură, reprezintă foarte bine concepţia omului neviciat de ipocrizia societăţii bazată pe alte valori decît cele necesare realizării adevăratei plenitudini umane : „Concepţia ei despre viaţă era simplă : „Omul trebuie să fie cinstit, să nu mintă si să nu-i însele pe cei-ceilalţi11. Era o axiomă cam naivă, dar Măria credea fi se conducea cu încăpăţînare după ea. Pentru ea a fost un lucru cinstit să i 'se dea, o dată ce-l iubea, fi nici măcar nu-i ceruse s-o ia de nevastă, drept recompensă. ,,Tu efti un om cu meserie, fi eu nu-s decît o servitoare!" Nu era o atitudine de umilinţă, ci numai expresia unui gînd al ei, care i se părea cel mai raţional din lume. Pe urmă, c'tnd s-au căsătorit, a înţeles câ-î fericită, dar niciodată n-a considerat că trebuie să-i fie recunoscătoare. „Dacă o iubea, era firesc să se însoare cu ea". Această concepţie naivă a Măriei Cîndea, cea tînără şi neştiutoare, constituie nucleul sănătos în jurul căruia s-a închegat mai tîrziu toată viaţa ei de femeie muncitoare şi de participantă modestă dar devotată la lupta clasei sale împotriva regimului burghezo-moşieresc. Soţul ei, Ion Cîndea, natură reflexivă, cititor pasionat, dornic să discute mereu „despre lume si ale lumii" („...el numea discuţia asta : filozofie; ţi ea întotdeauna rîdea cînd auzea acest cuvînt. 1 se părea caraghios auzind că doi soţi ar putea discuta între ei filozofie") este un vechi luptător pentru cauza clasei muncitoare, care şi-a început activitatea ca membru ai partidului social-democrat, dar dezgustat de intrigile şi oportunismul conducătorilor acestui partid s-a lăsat la un moment dat de politică, refuzînd să intre în Partidul Comunist Romîn, proaspăt constituit. Greşeala aceasta pe care o va îndrepta Ion Cîndea printr-o revizuire fermă a atitudinii sale, îl urmăreşte însă umplîndu-1 de remuşcări. El nu-şi poate ierta dezertarea 138 de atunci, deşi în 194; este primit în partid, după o aspră analiză a greşelii sale, .şi se bucură de aprecierea şi simpatia vechilor lui tovarăşi şi prieteni. Remus Luca sugerează prin neliniştea lui Ion Cîndea scrupulozitatea muncitorului care simte tot timpul nevoia să-şi întemeieze viaţa pe cinste, pe adevăr, pe solidaritatea umană realizată în numele unui ţel nobil. Siito Andras creionează în nuvela sa „Omul liniştii" un conflict moral asemănător. Bătrînul Lukacs, vechi comunist care şi-a educat feciorul în spiritul ideilor sale, este la un moment dat depăşit de evenimente şi fără voia lui constituie o frînă în viaţa satului, încăpăţînîn-du-se să nu intre în gospodăria colectivă şi întîrziind astfel înfiinţarea ei. Secretar al organizaţiei de partid din sat devine fiul său, iar bătrînul rămîne să rumege gloria trecută din ce în ce mai supărat că meritele nu-i sînt recunoscute. Siito Andras urmăreşte atent procesul sufletesc al eroului său care evidenţiază un conflict caracteristic între conştiinţa lui dc comunist şi tendinţele individualiste de bă-trînel orgolios, tendinţe care-1 fac să se depărteze de propriile lui aspiraţii. Sentimentele paterne ale lui Daniel Lukacs, ca şi dragostea filială a lui Istvan, crescut, chiar de tatăl cu care nu se înţelege la un moment dat, în principiile u-nei înalte exigenţe etice, se desfăşoară la o mare înălţime, care ne face să recunoaştem comunistul chiar în momentele lui de eroare. Eforturile pline de semnificaţie ale scriitorilor care tind să realizeze profilul înnobilat al omului cu cea mai înaltă etică, al comunistului, merită să fie salutate cu mai mult entuziasm de critici, cu atît mai mult cu cit a încorpora literaturii noastre o temă nouă înseamnă în primul rînd a re-crea universul moral al omului nou, înseamnă a împleti, după o veche cerinţă, frumosul cu aspiraţia spre desăvîrşirea personalităţii umane. 139 CronicalTlmului UN SUCCES AL FILMULUI ROMÎNESC : „VALURILE DUNĂRII" ION BÂRNA filai bun, spunea odată cineva pe deplin autorizat să o spună, poate fi povestit în câteva fraze. „Valurile Dunării" se încadrează din acest punct de vedere în categoria amintită. în timpul războiului, oîrtnatiul unui şlep al flotei civile de pe Dunăre primeşte ordinul de a transporta pentru hit-lerişti o încărcătură de arme. Cum Dunărea e minată şi nimeni nu vrea săişi asume riscul de a sări .în aer, comandamentul flotei e silit să recruteze marinari din rândurile deţinuţilor. Deghizat în puşcăriaş, un comunist e trimis astfel pe şlep şi izbuteşte să schimbe destinaţia transportului, acesta ajungând în mâna patrioţilor români insurgenţi. Pe parcursul drumului, cirmaciuil este cucerit de partea luptei antifasciste şi moare într-o încăierare armată cu bitleriştii. Dar frumuseţile filmului încep dincolo de această fabulaţie sumară. Ceea ce ni se pare un fenomen esenţial în cazul acestui film este caracterul lui unitar, omogenitatea artistică a operei cinematografice. Factorii artistici oare au conlucrat la crearea Iui - scenarişti, regizori, interpreţi, operator - au reuşit fiecare o contribuţie valoroasă nu numai în sine ci în primul rând sub prizma conlucrării, a colaborării creatoare. Desigur că se pot face aici diferenţieri - în ceea ce ne priveşte, aprecierea entuziastă ni se îndreaptă în principal înspre creaţia realizatorului. Se poate analiza, ca să vorbim în termeni contabilii, cota parte de contribuţie, dar o asemenea analiză nu ar putea desluşi în cazul de faţă esenţialul care se cere semnalat. Unitatea artistică a filmului ni se pare esenţială şi pentru că fenomenul este întrucâtva nou, marcând oricum un moment în dezvoltarea cinernatografiei noastre. Şi faptul este cu atât mai valoros cu cât „Valurile Dunării" abordează o tematică de actualitate. Pentru a putea eluda analiza farmaceutică a diferitelor elemente ale filmului, am dori să justificăm motivul pentru care socotim că este necesar ca atenţia noastră să se îndrepte în primul rând asupra creaţiei regizorale a lui Liviu Ciulei : în. afara rolului, evident la prima vedere, al regizorului, este limpede că meritul său constă şi în crearea acelei unităţi artistice, în priceperea, talentul de a concentra, de a stimula şi îndruma creaţia fiecărui element al echipei de realizare, de a folosi variatele posibilităţi artistice ale fiecăruia, astfel încît rodul colaborării lor să fie omogen. Filmul, şi aceasta este credem una din calităţile sale artistice, nu se limitează la a fi o simplă naraţie a unor evenimente, o urmărire a întâmplărilor relatate în nuditatea lor cu scopul de a răs- 140 punde la întrebarea : ce s-a întâmplat în zilele cutare pe şlepul cutare ? Realizatorul a reţinut faptele, evenimentele petrecute, căutând să răspundă la întrebarea : cum s-au petrecut întâmplările ? De aceea ,yolurile Dunării" nu are factura unui film de aventuri, ci aceea a unuia psihologic. De aici, credem, şi eficacitatea sa politică, educativă. Să ne explicăm : Ce face comunistul Toma, ajuns pe şlepul 724 ? în aparenţă acţiunile lui sînt de o maximă simplitate, lineare chiar. Transmite tovarăşilor săi ştirea că se află pe vas, le predă la un moment dat o parte din arme subtilizîndu-le hitleriştilor, şi duce apoi, în condiţii de luptă deschisă, întregul vas spre noua lui destinaţie. Autorii filmului nu se mulţumesc cu relatarea, cu simpla narare a întâmplării ci o descompun în elementele sale, stăruie oîteodată asupra unui gest mai mult decît asupra unei fabulaţii, analizează uneori cu mai multă migală un amănunt, deoît un fapt care pare mai important. Descrierea, analizarea unor caractere, realizatorul o face la acelaşi mod : în evidentă concordanţă cu scenariul. Mihai, cârmaciul şlepului, e definit cu mijloace lapidare : îşi ia soţia de mină şi o duce acasă, în toiul unui bombardament, mergând, pe stradă cu liniştea şi calmul omului dur, care se încrede în propria sa forţă, nerealizînd nici o primejdie ce s-ar putea ivi dintr-o zonă nepalpabilă pentru el, situată dincolo de proximitatea forţei sale fizice ; ajuns în camera de hotel încuie uşa şi aruncă cheia, afirmîndu-şi hotărârea de a petrece claustrat aici o săptămână de miere, - şi gestul traduce caracterul său voluntar, posesiv ; găsind-o pe soţia sa în cabina unui alt bărbat, a lui Toma, o socoate adulteră, dar îşi rezolvă drama, răsturnarea aceasta sufletească, fără peroraţii, cu un simplu gest : „Ana, du^te in cabină 1" şi un unic pumn adresat lui Toma ; restul, răzbunarea, este rodul unei frământări solitare, al unui chin consumat interior, dezvălu-indunni-.se astfel solitudinea personajului. Până şi un gest automatizat devine tic, aproape' - trecerea vârfului limbii pc ţigară, înaintea aprinderii ei - este atît de pregnant încît, deşi semnificaţia sa ,nu poate fi tradusă în cuvinte, copilul (pe care Mihai îl ia pe vas) o sezisează şi repetă gestul atunci când cîrniaciul, grav rănit, nu^l mai poate face. Toma, comunistul care-1 va cuceri de partea sa şi pe Mihai, este definit cu mijloace asemănătoare. Cîite o privire, cîte un gest scurt îi conturează personalitatea. îi afli dîr-zenia şi hotărârea de a^i îndeplini misiunea din două fapte aparent mărunte : Toma 1-a minţit pe Mihai, afirmîndu-i că a mai fost îmbarcat pe un vas şi că deci cunoaşte îndeletnicirile ce i se pretind. Vrând să ia apă cu găleata, îşi dă seama că pînă şi tehnica acestui elementar gest gospodăresc îi este necunoscută. O învaţă de la Ana. Apoi, pe ascuns, Toma repetă de multe ori gestul pentru a şi—1 însuşi. La fel procedează şi cu spălatul punţii, care se face tot după o anume tehnică şi pe care o învaţă niimînd-o pe femeia zărită pe un vas vecin. Descrise astfel, lucrurile acestea par mărunţişuri nesemnificative, dar arta realizatorului constă tocmai în acordarea de sensuri, în valorificarea unor detalii. Este de altminteri tocmai ceea ce semnalam ca valoare, între altele, în rândurile închinate filmului precedent al lui Liviu Ciulei. Şi, de astă dată, întocmai ca atunci, realizatorul îşi dovedeşte capacitatea remarcabilă de a crea atmosfera filmului. Am văzut de curînd un film în care o scenă se petrecea iarna ; oamenii erau încotoşimănaţi, promoroaca le albea sprâncenele şi genele, dar în prim planurile abundente nu li se vedea aburul respiraţiei. Urmăreai scena şi nu credeai că ea se petrece iarna, pe ger. Lipsea amănuntul esenţial, care, în acest caz, desăvârşea crearea atmosferei specifice, în „Valurile D/mării", la un moment dat, Mihai, aflat în cabina de pe şlep cu soţia sa, deschide gemuleţul şi constată că e cald. Dar pînă la rostirea replicci, spectatorul ştie, simte că acolo e o căldură apăsătoare, că personajele se înă- 141 buşe în temperatura ridicată. Se simte aceasta nu numai după picăturile de transpiraţie de pe faţa actorilor, dar şi după oîteva imperceptibile gesturi : felul în care-şi duce Minai mina la frunte, felul în oare respiră, felul în care, sub imperiul căldurii, Ana îşi ridică părul de pe ceafă, ş.a. „Valurile Dunării" nu este un film colorat, nici pe ecran lat sau circular. Este realizat alfo-negru, pe ecran normal. Dar, tot ceea ce se întâmplă pe acest ecran de format clasic poartă amprenta autenticităţii, înainte de toate, prin ideea pe care o conţine şi o difuzează, filmul ,yolurile Dunării" exprimă cu vigoare, cu tendinţă explicită, determinată de conştiinţa adevărului social pe care-d afirmă, ideea nobilă a patriotismului, a luptei eroice antifasciste dusă de comuniştii urmaţi de masele înaintate ale poporului în timpul ocupaţiei hitleriste. Şi conţinutul acesta de idei capătă o expresie artistică tocmai datorită artei realiste a realizatorului. Scenariştii, Frânase Muntean u şi Titus Popoviei, au oferit realizatorului canavaua de fapte şi replicile care permit definirea eroilor. Scenariul are o calitate esenţială - şi anume aceea că este scris în vederea realizării filmului. Conceput aşadar nu ca o operă literară destinată lecturii, scenariul lui Francase Munteanu şi Titus Popoviei a constituit pentru realizatoir un punct de pornire, purtător al unui mesaj social şi politic de reală consistenţă. Scenariştii au creat o lucrare valoroasă tocmai în domeniul tematicii de actualitate ştiind să o abordeze cu mijloace convingătoare, construind personaje veridice, cu o puternică personalitate. Poate de aceea este mai supărător felul în care autorii scenariului au rezolvat finalul filmului. Negîndind subiectul până la capăt şi ne-cuprinzînd lupta finală, neapărat necesară, în .maniera pe care au piiaoticat-o pînă aici, s-au văzut nevoiţi să abandoneze brusc această manieră, imaginând scene care prin caracterul lor de frescă rup unitatea de stil a .filmului. Aceeaşi idee putea fi rezolvată altminteri, în consecvenţă cu desfăşurarea întregului film şi ar fi fost atunci mai convingătoare. Liviu Ciulei a privit scenariul, cum era şi firesc, ca un punct de pornire al propriei sale creaţii. Nu este votjba aici, deci, de o ilustrare simplă a scenariului, ci de mult mai mult deoît atâta - sau mai precis, de akoeva -, de o prezenţă creatoare a regizorului. Faptele cuprinse în scenariu, replicile, capătă forţă tocmai în urma intervenţiei creatoare a realizatorului. „E cald !" - replica citată - cădea ân gol fără suportul pe oare îl are în film. Aşa, âmsă, e încărcată de sensuri: Mi-hai simte apăsarea iscată de temperatura excesivă, dar totodată şi întreaga atmosferă plină de tensiune determinată de faptul că transportă arme pentru nemţii pe care-i detestă, că se află tot timpul în pericol pe vasul care navighează ân apele unei Dunări minate, că este supus tot timpul primejdiilor unor bombardamente... Cu doi în urmă, cu prilejul apariţiei pe ecran a filmului „Erupţia', ân nişte „însemnări despre arta regizorului", încercam o delimitare a manierei artistice a lui Liviu Ciulei, proaspăt regizor de film. Recitind u-le acum, minam dat seama că în „Valurile Dunării" realizatorul îşi confirmă personalitatea. Se obişnuieşte adeseori, judecând inse un film - şi nu numai un film - să se stabilească o ierarhie de valori, să se precizeze, comparativ, în ce 'măsură acesta este mai valoros decât cel sau cele precedente, dacă reprezintă un pas şi dacă acesta este înainte sau înapoi. De data aceasta, interesantă şi importantă ni se pare nu constatarea valorii mai mici sau mai mari a filmului recent, faţă de „Erupţia", cât mai cu seamă confirmarea unor tendinţe, delimitarea unei personalităţi artistice. Notam cu prilejul precedent, talentul lui Liviu Ciulei de a crea ceea ce se numeşte atmosferă. Acelaşi talent, la aceeaşi potentă, se afirmă şi aici. Puntea şlepului este, pe cea mai mare parte a suprafeţei sale, metalică. Puntea aceasta 142 este pentru realizator un mijloc important de a reconstitui atmosfera de pc şlep. Puntea este uneori rece, cu sticliţi metalice, alteori răsună strident sub paşii sentinelei germane, uneori este ostilă, trădîtnd (prin zgomotul pe oare-i provoacă) prezenţa lui Toma venit să fure armele hitleriiştilor, alteori este dezolantă, subliniind izolarea personajelor. Oricum, cred că nu este spectator atent oare, întrebat ce fel de punte are şlepul 724, să nu poată răspunde deîndată. După cum oricine a văzut filmul este, avem certitudinea, perfect edificat asupra topografiei locurilor, familiarizat cu fiecare colţ al vasului. Aparent, repetarea ostentativă a cunoscutului vals - „Valurile Dunării" (cântat admirabil, pe alocuri uşor melancolie, alteori plins parcă ca o melopee, de Clody Bertola), este un simplu artificiu. Valsul se aude de oîteva ori şi are întotdeauna un rol precis dramatic, punctând momentele esenţiale ale vieţii cuplului Ana-Mihai. Melodia are de aceea o prezenţă dramatică, nu e o simplă ilustrare ; are valoarea unui personaj cu care ceilalţi dialoghează parcă, în resorturile lor intime, căci totdeauna ea le subliniază o stare sufletească sau contrastează iritant cu o alta. Iată deci câteva elemente ale artei regizorale, în „Valurile Dunării". Aniin-tindu4e, se cere însă menţionată şi o deficienţă, care aparţine aceluiaşi domeniu. Pomeneam îo analiza „Erupţiei" de o juvenilă exuberanţă a regizorului, aflat proaspăt în posesia mijloacelor de expresie ale filmului, exuberanţă ce trecea atunci uneori într-o lipsă de calm, cu care realizatorul lucid, inteligent, ne obişnuise într-o serie de secvenţe. De data aceasta decupajul cuprinde un număr de mişcări de aparat a căror inutilitate este flagrantă. Faptul nu este minor, deoarece la Liviu Ciulei ne-a cucerit tocmai sobrietatea matură, liniile lapidare, economia, reţinerea voluntară. Nervozitatea excesivă a aparatului are uneori o gratuitate ce s-ar fi putut evita. Esenţialul însă este că Liviu Ciulei s-a afirmat, o dată mai mult, în domeniul cinematografiei, ca un artist matur, cu idei precise, cu o ireproşabilă stăpânire a mijloacelor ce-ii stau la dispoziţie, capabil să creeze viaţă autentică pe ecran. Ga şi în „Ei'upţia , realizatorul vădeşte aceeaşi nevoie de a se opri asupra unor probleme contemporane, cu pasiunea lucidă a artistului pentru oare ideile patriotismului, ale conştiinţei, nu sânt elemente exterioare, gândurile eroilor comunişti devenind un soi de profesie de credinţă a realizatorului. Eroii pe care realizatorul îi creează pe ecran au desigur o anume independenţă, prin detaliile biografice, dar ei sânt în acelaşi timp încărcaţi de sentimentele proprii realizatorului. Noţiunea de erou liric nu este exclusiv de domeniul poieziei, transformarea unor gânduri intime ale creatorului asupra purtătorilor ideii operei sale este un fenomen firesc. Constatam, cu prilejul „Erupţiei", asprimea, caracterul reţinut, de o luciditate rece, al realizatorului. O reîntâlnim aici. Până acum comuniştii au fost zugrăviţi în nenumărate chipuri pe ecran. Torna, deşi binar, nu este exuberant romantic, nu este fierbinte, în aparenţă. Dominat de luciditate, de o pasiune care - iniţial neexplicită -îi explică sensul vieţii, al acţiunilor, Toma este în exclusivitate dăruit unei idei. Există momente în film oînd îţi dai seama că Toma a început să o iubească pe Ana. Nici nu ştim care sânt acele momente, pentru că zgârcit în vorbe ca şi în fapte, el nujşi exteriorizează sentimentele. Este o undă inefabilă care se transmite în sensul Anei şi ale cărei rezonanţe ajung până la spectator. Individualitatea eroului este precizată poate tocmai de acest lirism inhibat în chip voluntar, pe oarenl ghiceşti însă, îl simţi fără a-i descoperi izvorul. Asprimea, brutalitatea, ascunzând o uriaşă potentă lirică a lui Mihai, este punctul de plecare al peniţei oare va desăvârşi până la urmă desenul ascendenţei unui om cinstit, dar 143 concentrat doar asupra sa, spre momentul splendid în care, alăturâmdu-se luptei comuniştilor, îşi jertfeşte viaţa cel ce se mândrea că nu este militar, şi care devine, sub influenţa comunistului Toma, ostaş în armata partidului. Există nete asemănări între cei doi eroi ai filmului, după cum avem impresia că se poate stabili apartenenţa lor la familia de spirite, sau mat de grabă de caractere, din care fac parte oîţiva eroi din „Erupţia". Autorii scenariului sânt alţii, actorii de asemenea, şi de aceea credem că unitatea pomenită, rubedenia aceasta spirituală este rezultatul aceleiaşi prezenţe regizorale. Actorii au fost distribuiţi şi îndrumaţi în spiritul unei concepţii precise. Ne referim desigur la cei trei interpreţi principali : Liviu Ciulei (Minai), Lazăr Vrabie (Toma) şi Irina Petrescu (Ana). Jocul actorilor este decorticat de artificialitatea teatrală - practicată adeseori până acum - fiind prin excelenţă cinematografic. Mişcările sînt simple, scurte, fără emfază. Gesturile, mimica, nu depăşesc firescul ; sânt de maximă economie, păstrând acea notă de intimitate pe care obiectivul aparatului de filmat o pretinde. Liviu Ciulei este dur, având acea duritate care ascunde de obicei căldura interioară, bogăţia de resurse sufleteşti. Irina Petrescu - meritul descoperirii ei îi aparţine regizorului, - nu este o frumuseţe oarecare. Actriţa debutantă este încărcată cu o feminitate plină de personalitate care aduce în atmosfera de pe şlep o notă interesantă, particulară, fără a distona nicidecum ou ea. Vorbirea însă, rostirea replicilor este deficitară. De data aceasta nu din cauza teatraliisimului prezent în mult mai mică măsură, ci pentru că glasurile nu au suficientă personalitate, autonomie. Cinematograful pretinde ca vocile să fie tot atît de diferenţiate şi personale ca şi fizionomiile. Nu este vorba aici de faptul că vocile ar semăna între ele ; dar ele nu au îndeajunsă originalitate, probabil din lipsa de preocupare în acest sens a regi-sorului. Caractere deosebite, Toma, Mi- hai, trebuiau să vorbească fiecare altminteri, în aşa fel încât şi cu ochii închişi să le poţi distinge personalitatea. Dincolo de acest neajuns, jocul principalilor actori este excelent şi am vrea să ne oprim de data aceasta asupra interpretării lui Lazăr Vrabie. Există două scene care, alăturate, dezvăluie universul sufletesc al comunistului Toma. Prima : bănuit pe nedrept de a fi înşelat încrederea lui Mihai şi de a o fi primit în cabina sa, cu intenţii amoroase, pe Ana, Toma nu se scuză cu nici o vorbă. Cînd apoi Mihai îl trimite, evident din răzbunare, să „grebleze" - adică să detecteze - minele, ceea ce înseamnă moarte aproape sigură, Toma nu protestează cu nici un cuvânt. Bănuieşti că atitudinea lui este generată dintr-un banal cavalerism. Dar apoi, cînd Mihai înţelege nedreptatea pe care era să o Înfăptuiască şi vrea să-1 oprească pe Toma, afli adevăratul motiv pentru care acesta a acceptat ordinul cârmaciului. Cu riscul vieţii sale chiar, Toma e decis să facă posibilă continuarea drumului, pentru a ajunge la timp ou armele necesare patrioţilor. Chiar şi după lămurirea neînţelegerii, Toma pleacă să „grebleze". Aşadar, emoţia pe care ţi-o dă iniţial gestul bănuit cavaleresc, se amplifică atunci cînd îi afli resorturile majore. Toma nu e un sentimental oarecare şi moliciunea trandafirie cu care erai dispus să-i închipui portretul se transformă brusc în duritatea de bronz a unei statui. Concentrarea lui Toma asupra unicului său gînd apare evidentă, divagaţiile colaterale fiind pare-se excluse. A doua : Toma se fereşte tot timpul de un copil care 1-a recunoscut şi-i poate deci dezvălui adevărata identitate, zădărnicind u-i astfel misiunea. Totuşi cînd, în urma unui bombardament, copilul rămâne orfan şi este purtat de curentul apei, singur pe rămăşiţele unul vas, Toma se aruncă in apă şi-1 salvează ; cu toate riscurile pe care prezenţa copilului le implică, el îl aduce pe bordul şlepului. Aici nu e vorba de sentimentalism, ci de umanitate. 144 Actorul Lazăr Vrabie urmăreşte cu mult talent linia personajului pe care-1 interpretează. Taciturn, şi de cele mai multe ori cu faţa imobilă, îi putem urmări viaţa lăuntrică -mai de grabă prin reverberaţia pe care gesturile lui o au asupra celorlalte personaje. Personajul Toma este poate cea mai interesantă figură de comunist din cinematografia noastră, tocmai pentru că este originală, nu copiază clişee create de alţii şi oglindeşte convingător o realitate psihologică. în sfârşit, am dori să menţionăm munca deosebit de valoroasă a operatorului Gri-gore Ionescu. Acelaşi operator care a fost mult apreciat în „Erupţia" semnează şi de data aceasta o imagine deosebit de interesantă. Cadrele sînt frumoase, echilibrate, lumina este folosită sculpturali, nu există locuri comune (deeît mult prea rar) în expresia plastică a filmului. Gri- gore Ionescu nu caută neaşteptatul, bizarul cu ori ce chip, în cadrajele sale, ci ştie să exploateze decorul, prezenţa şi mişcarea personajului printr-o prismă proprie, făeînd astfel nu o fotografie oarecare, ci operă de artă. ★ Unele filme sînt aşteptate de spectatori pentru vedetele care apar în ele.. Avem însă convingerea că de aici înainte filmele semnate, realizate de Liviu Ciulei vor trezi întotdeauna interesul spectatorilor. Personalitatea acestui realizator este acum clară. Şi principalul lui merit, principala garanţie a succesului său este dovada că ştie să^şi valorifice propriul talent, reuşind totodată să canalizeze şi să stimuleze talentul colaboratorilor săi. 10 — Viaţa romînească ni.t 145 CARNET SOVIETIC SATELE Ş! ORAŞELE VIITORULUI APROPIAT DUMITRU HÎNCU averovka... Aţi auzit de Xave-rovka ? Numele satului cu acest nume e cunoscut astăzi pretutindeni în Uniunea Sovietică. De fapt nici nu ştim dacă i se mai potriveşte calificativul de sat. Căci e o aşezare colhoznică modernă cu case de zid, cu canalizare şi electricitate, cu trotuare asfaltate şi spaţii verzi minuţios amenajate. Nikita Sergheevici Hruşeiov a vizitat satul şi s-a întreţinut îndelung cu .localnicii în legătură cu planul de sistematizare. La drept vorbind, reconstrucţia Xavc-rovkăi a început încă anul trecut dar în cursul acestei primăveri a fost adoptat un nou proiect, socotit a fi mai avantajos din mai multe puncte de vedere ! Iniţial se prevăzuse ridicarea de case mici cu mansardă ; acum s-a hotărît, însă, ca viitoarea Xaverovkă s.ă fie alcătuită din-tr-un complex de case cu etaj oare să poată adăposti mai multe familii. în felul acesta se socoteşte că se va putea asigura locuitorilor un confort sporit şi în acelaşi timp se vor realiza termene de construcţie mai scurte şi economii de mijloace. Ceea ce-i şi mai important este, însă, fără îndoială, împrejurarea că Xaverovkă nu-i un caz izolat ci vestitoarea unei ample mişcări de înnoire a satului sovietic, în regiunile Kiev, Cerkask şi în alte regiuni s-a hotărît ridicarea unor aşezări similare. în unele locuri colhoznicii au dezbătut planuri de reconstrucţie a unor regiuni întregi, nu numai a unor sate izolate. Iniţiativa a pornit din raionul Kagar-lîk, aflat la vreo 100 de kilometri de Kiev. în acest raion nu mai există astăzi colhozuri slabe din' punct de vedere 'economic, aşa încît veniturile sporite îngăduie artelurilor agricole să treacă treptat la reconstrucţia tuturor satelor. După cum anunţă presa sovietică, proiectul a şi fost aprobat. Noile centre populate vor avea case moderne cu etaj, străzi asfaltate, gaz, electricitate, canalizare. Vasta activitate de construcţie la sate mai are, însă, şi un alt aspect. Ea presupune o importantă dezvoltare a industriei locale de materiale de construcţie. Ceea ce face ca acum în satele Ucrainei, în special, să se mărească vechile fabrici şi să se ridice noi fabrici de cărămidă, să se acorde o mare atenţie creşterii producţiei de ţiglă şi prefabricatelor din beton armat. în peisajul rustic se integrează astfel elemente inedite : macarale, betoniere, benzi rulante şi alte maşini. Dar pentru că tot sîntem la capitolul arhitectură trebuie să amintim neapărat şi de planurile de modernizare a oraşelor, planuri care suscită cel mai viu interes în sinul opiniei publice sovietice. Mărturiile acestui interes s-au înmulţit 146 şi mai mult în ultimul timp. După discuţia vie din paginile „Izvestiei" în legătură cu tendinţele urbanisticei sovietice, locuitorii Moscovei au avut prilejul să viziteze 'O .bogată expoziţie consacrată aceloraşi pnoiblame, Iar «eoent, după cum se ştie, a avut loc în marele palat al Kremlinului o conferinţă unională a urbaniştilor din U.R.S.S. Raţiunile interesului acordat construcţiei şi reconstrucţiei oraşelor nu sînt greu de ghicit. Populaţia orăşenească a Uniunii Sovietice creşte repede. Aproape tot attt de repede ca industria sovietică. Dacă în 1913, oraşele din vechea Rusie numărau 28 de milioane de locuitori, în 1959 oraşele sovietice numărau aproape 100 de milioane locuitori, adică 48 la sută din populaţia totală a ţării. Numărul oraşelor şi al aşezărilor muncitoreşti a crescut din 1926 pînă în 1959 de aproape 2,5 ori. In acelaşi răstimp, numărul oraşelor cu o populaţie de peste 100.000 de locuitori a crescut de la 31 la 149, iar acela al oraşelor cu peste 500.000 locuitori a sporit de la 3 la 25. Discuţiile care se poartă în Uniunea Sovietică asupra urbanisticii privesc în speciali aceste probleme mai importante : proporţiile cele mai potrivite ale oraşelor, stabilirea criteriilor pentru descentralizarea populaţiei şi a distanţei optime dintre aglomeraţiile urbane, viitorul oraşelor mici etc. Construcţia şi reconstrucţia ce se desfăşoară pe scară largă în perioada actuală pun bazele oraşelor ce vor cunoaşte deplina lor înflorire în perioada comunismului. De aceea, de pe acum, - în determinarea proporţiilor şi aspectului aglomeraţiilor urbane trebuie să se ţină seamă atît de perspectivele dezvoltării lor economice, cît şi de crearea condiţiilor ce pot asigura populaţiei un înalt grad de confort şi higiena. Problema stabilirii proporţiilor celor mai raţionale ale oraşelor are o strînsă legătură cu asigurarea eficienţei marilor investiţii făcute în vederea sporirii fondului de locuinţe şi a dezvoltării gospo- dăriei comunale. Din acest punct de vedere, urbaniştii sovietici se întreabă : care este cea mai potrivită mărime a oraşelor spre a corespunde unor cheltuieli materiale minime pe cap de locuitor ? Cercetările specialiştilor arată că un oraş pentru un milion de locuitori este mai puţin economic decît un oraş pentru 200-250.000 de locuitori. în acelaşi timp, un oraş de 100.000 de locuitori este mai economic decît un oraş de 20.000 de locuitori. întinderea exagerată a oraşelor este nefavorabilă nu numai pentru că antrenează cheltuieli mari pentru organizarea transporturilor în comun şi pentru alte construcţii de gospodărie comunală. Ea are urmări nedorite şi pentru că răpeşte mult timp oamenilor ce se deplasează spre locurile lor de muncă, ceea ce influenţează asupra nivelului productivităţii muncii şi micşorează timpul ce poate fi acordat îndeletnicirilor culturale. Există deci puternice argumente de ordin economic şi cultural care pledează împotriva dimensionării exagerate a oraşelor şi pentru un anumit grad de descentralizare a populaţiei urbane. în legătură cu cele de mai sus, în Uniunea Sovietică a început construcţia de oraşe-sputnici, orăşele situate în apropierea marilor aglomeraţii urbane, contribuind astfel la descongestionarea acestora. în această ordine de idei discuţia se poartă nu asupra justificării oraşelor-isputnici, ci asupra distanţelor care trebuie să le despartă de marile aglomeraţii. Există părerea că distanţa minimă dintre oraşul-isputnic şi marele oraş în jurul căruia este destinat să graviteze trebuie să fie de cel puţin 80-100 km. Argumentul invocat pentru a îndreptăţi această distanţă este că micşorarea ei ar transforma tendinţa de descentralizare a populaţiei, manifestată prin crearea oraşelor-sputnici, în contrariul ei, deoarece s-ar înlesni tendinţa opusă de contopire a oraşului mare cu sputnicul sau sputnicii săi. Crearea oraşelor-sputnici este luată în considerare în legătură şi cu soarta oraşelor mici, a fostelor centre administra- 1C* 147 tive «i comerciale pe teritoriul cărora n-au putut fi create focare de industrializare din cauza aşezării lor geografice, a lipsei comunicaţiilor sau a surselor de energie. Se propune deci acum ca aceste orăşele să fie transformate în oraşe-sputnici, dîn-du-li-se, bineînţeles, nu numai un caracter rezidenţial, ci şi o structură industrială. Sîn't proiecte spectaculoase care dau măsura eforturilor şi a posibilităţilor sporite ale societăţii sovietice de a înfrumuseţa traiul omului ce construieşte comunismul. Dar lucrul acesta reiese la fel de pregnant, deşi pe un plan mai mic, ori dacă vrem secundar, şi din multitudinea de fapte ce alcătuiesc astăzi cotidianul sovietic. Să încercăm dar a însăila o asemenea : CRONICA A COTIDIANULUI SOVIETIC S înt vreo patru luni şi .jumătate de cînd un grup de muncitori de la uzina „Frezer" din Moscova s-a adresat „Izvestiei" cu o scrisoare în care, ca un leit-motiv, revenea ideea : „Tot ce-i sovietic trebuie să fie de calitate superioară. Şi dulapurile, şi casele, şi rochiile, şi planurile pentru un nou atelier, o nouă maşină, un nou agregat. Pretutindeni trebuie să se facă simţită grija pentru om şi pentru interesele ţării. Muncitorul, tehnologul, proiectantul trebuie să poată privi întotdeauna cu rnîndrie în ochii consumatorului şi să nu se sfiască a spune : - Eu l-am lucrat !" Scrisoarea a avut un ecou răsunător. Publicînd-o, „Izvestia" a hotărît să înceapă o adevărată ofensivă pentru calitatea superioară a maşinilor, a produselor industriale şi a celor de larg consum. Adresîndu-se sutelor de mii de cititori, redacţia a scris în aceeaşi zi : „începînd de la proiectele pentru case de locuit şi clădiri industriale pînă la construcţia de linii automate, de la produsele textile pînă la confecţii, de la cele mai complicate maşini electrice pînă la cel mai simplu bec, de la coacerea pîinii la serviciul în magazine - totul trebuie să fie trainic, de bună calitate, să corespundă cu nivelul epocii noastre, cu nevoile societăţii socialiste". Drept care „Izvestia" îşi invita cititorii să participe la această mare ofensivă pentru calitate. Şi cu adevărat, timp de luni de zile în paginile ziarului s-a desfăşurat un impresionant colocviu în jurul cuvîntului de ordine : „Sovietic - adică excelent !" Dar lucrurile nu s-au mărginit numai la o dezbatere de principii. Scrisoarea muncitorilor de la „Frezer" dădea glas unui sentiment împărtăşit de întreaga colectivitate sovietică care socoteşte că ţara care a dovedit că se află în fruntea progresului tehnic în atîtea ramuri de bază ale ştiinţei moderne trebuie să producă şi cele mai elegante mobile, cele mai frumoase ţesături, cea mai confortabilă încălţăminte. Şi sentimentul acesta este atît de puternic încît dacă am încerca să definim trăsăturile caracteristice ale vieţii sovietice de astăzi ar trebui să pomenim neapărat şi de tendinţa generală spre confort şi frumos, ca una din componentele ei cele mai relevabile. Unde şi în ce fel se exprimă această tendinţă ? Ea îmbracă cele mai diverse aspecte. De la dezbaterile care se organizează în jurul croielii îmbrăcămintei şi încălţămintei la prezentările de modele în fabrici, de la nenumăratele articole şi cărţi - da, da, cărţi ! - despre decoraţia interioară a apartamentelor la refuzul magazinelor de a primi mărfuri necorespunzătoare, de la atenţia acordată artei culinare la înmulţirea serviciilor publice (centre de închiriere a turismelor, magazine care trimit mărfurile acasă etc). Nu exagerăm de fel dacă afirmăm că în Uniunea Sovietică este în curs de desfăşurare o adevărată 148 bătălie de masă pentru educarea unui gust nou, pentru cultivarea utilului unit cu fru-' moşul, pentru stimularea pe toate planurile a ceea ce e simplu şi raţional. Lucruri care altădată ar fi fost, poate, socotite de importanţă secundară, pasionează în cel mai înalt grad opinia publică. Campania de înfrumuseţare a Moscovei, de pildă, a fost îmbrăţişată de întreaga populaţie ca o cauză a ei. După cum s-a anunţat, în cursul acestor luni în Moscova vor fi plantaţi 200 de mii de pomi şi 1.700.000 de arbuşti, se vor sistematiza două lacuri, se vor restaura 2,5 milioane de metri pătraţi de faţade vechi, imensele artere centrale vor fi înzestrate cu noi sisteme de iluminare, va fi interzisă circulaţia vehiculelor neîngrijite etc. Moscoviţii sprijină cu elan această mare .acţiune şi în cursul a trei duminici consecutive aproape un milion de locuitori ai capitalei sovietice au participat la îngrijirea oraşului lor. Democratismul socialist şi spiritul de responsabilitate obştească cc caracterizează într-o măsură, din ce în ce mai largă coate sectoarele vieţii sovietice de astăzi se vădeşte de altfel pe tot felul de planuri, foarte deosebite unele de altele. Nu de mult, de pildă, la Moscova a început să fie experimentată vînzarea cărţilor fără... vânzători. Cumpărătorul işi alege cartea sau cărţile care-l interesează şi depune suma cuvenită într-o cutie pe care o găseşte la îndemână. După cum într-un număr de cinematografe a fost suprimat controlul biletelor la intrarea în sală. Spectatorul îşi cumpără biletul şi poate intra în sala de spectacol fără a fi întrebat de nimeni nimic. Cel care ar fi tentat să înşele totuşi buna credinţă a colectivităţii ar fi observat de pionierii de serviciu din hali şi fireşte că nu s-ar simţi de fel bine să fie făcut ele rîsul lumii de nişte copii. Toate aceste noutăţi din viaţa capitalei sînt privite cu o evidentă plăcere de opinia publică căci locuitorul Moscovei de astăzi încearcă fără doar şi poate senzaţia de a fi cetăţeanul unei mari capitale mondiale, al unui centru de primă importanţă pentru lumea civilizată. împrejurare atestată şi de mulţimea de turişti străini care au împînzit străzile Moscovei chiar din primele zile ale primăverii. în faţa marilor hoteluri staţionează fără întrerupere maşini marcate cu literele G. B. (Marea Britanic) R. F. (Franţa), B. (Belgia) etc. Cete de americani cutreieră străzile oraşului cu incomode aparate de filmat şi de fotografiat, în fiecare zi se anunţă alte trenuri de turişti... Iar dacă sMitem la capitolul străini să nu uităm şi de prima manifestare a artei Broadway-ului pe scenele sovietice, în speţă de turneul pe care-l întreprinde în U.R.S.S -unde va rămâne pînă în luna iunie - trupa americană care de cinci ani obţine un răsunător succes cu comedia muzicală „My fair Lady", pe textul lui „Pygmalion" de Shavv. 149 ANSAMBLUL ARHITECTURAL DIN JURUL PALATULUI REPUBLICII «Bern^de o mare metropolă, grupul de construcţii noi ce completează şi încon-jjoară Palatul Republicii nu sc remarcă numai prin amploarea lucrărilor exe-miate în timp record, impresionează deopotrivă ţi calitatea compoziţiei spa---[iale şi tratarea arhitectonică a maselor alcătuitoare. Soluţia de sistematizare a zonei a fost elaborată sub îndrumările unui colectiv urbanistic format din praf. arh. N. Bădescu, acad. prof. arh. Dulliu Marcu şi prof arh MaiCu- Conturu' ?i Proporţiile platformei inferioare ale celei mai importante pieţe din centrid Capitalei şi felul de amplasare a blocurilor de locuit reuşesc să punS în valoare motivul dominant a! temei si anume: noua sală, legată de clădirea exis .cnla a palatului. Schema geometrică, lipsită de rigiditatea clasică şi agrementat» de amenajări peisajiste e ordonată; ea posedă echilibrul necesar unui complex monumental care, dincolo de exigenţele funcţionale, are caracter reprezentativ. La expresivitatea ansamblului, puriînd amprenta construcţiei socialiste, contribuie raporturile volumetrice şi aranjamentul simetric al frontului principal ,a[ pieţei cu traseu! său uşor concav. Cap de perspectivă, clădirea-turn situată la colţul din spre str. Î3. Decembrie, introduce in compoziţie, prin verticalitatea ei, un element dinamic de contrast şi varietate. Deschiderile din pereţii pieţei şi trecerile spre Cişmîgiu -'culise ale scenei arhitectonice — vor fi completate în cursul acestui an cu alte citeva blocuri de locuit par-tioipînd. şi ele de la oarecare distanţă la decorul de ansamblu. In consecinţă, ia plă-nutrea lor se cere o coordonare cu ceea ce s-a realizat, spre a se evita eventuale discordante. O unitate de stil între faţadele clasice ale Palatului R.P.R. şi modernitatea funcţională a noiior clădiri nu era cu putinţă. S-a urmărit deci asigurarea unei coexistenţe plastice, armonizarea vizuală a două arhitecturi. A îmbina în aceeaşi ambianţă construcţii cu volume, proporţii şi destinaţii atît de diferite, arhitecturi neavind afinitate şi aceeaşi importanţă artistică, a constituit sarcina esenţială a proiectanţilor. Soluţionarea acestei probleme majore se înscrie ca o reuşită deplină. Nefiind vorba de o simplă juxtapunere de clădiri independente, au existat preocupări neobişnuite de scară şi ritm ; a fost necesar studiul unei vaste scheme coioris- 150 îice în raport cu elementul vegetal. Predominanţa edificiului noii săli impunea fundalu Sui blocurilor de locuit o oarecare uniformitate de înfăţişare, favorizată de sllfe! de tipizarea apartamentelor. Culoarea dă însă o notă de vioiciune faţadelor. 4 * * Marea sală, cu o capacitate de peste 3000 locuri, are funcţie polivalentă. Ba va servi unor variate manifestări sociale şi culturale cu caracter excepţional : mitinguri, congrese, spectacole şi concerte de masă. La întocmirea proiectului, coautori, alături de prof. arh. H. Maieu, au fost arh. T. Rîcci şi 1. Şerban, colectivul fiind completat cu o serie de colaboratori de specialitate. S-au învins numeroase dificultăţi, rezolvîndu-s* într-un mod demn de toate laudele cerinţele funcţionale şi tehnice, iar în interior şi faţade s-a realizat un tot artistic, monumental-decorativ, corespunzător semnificaţiei temei. Problema constructivă de bază era aceea a acoperirii unei suprafeţe foarte întinse, fără puncte de sprijin intermediare. Această chestiune a frămîntat pe arhitecţi dintotdeauna, începind din antichitate. Romanii, împrumutând cupola '« munca, uneori chiar şi la âa;milie". El lucrează după un program aproape r-g,d. De U revărsatul zorilor pînă la amiază. Poate scrie mai mult de şase-şapie ore pe »,, fara „se întrerune măcar pentru o clipă. „E foarte greu să scrii. Chinuitor ^ ^ Da. ^ si mai «... poate, să aştept a doua dimineaţă, pentru a ma aşeza d,n nou la Lecturile concomitente din autori preferaţi (Shakespeare mai aies) alternează cu Uriutul si se străduieşte să nu se. gândească la ceea ce lucrează. Dar e posuwl cate cînd lucrezi la o carte, nu mai există nimic altceva pe lume, nume m,a, ^portant decit ca. De aceea, aa să nu te gândeşti la ea, se cere o disciplină a creieru.u, un efort asu.pra ta însuti, care devine în cele din urmă o obişnuinţa . Partida de pescuit continuă cu cina ia Hemingway acasă, ş. conservatul se prelungeşte apoi pînă la miezul nopţii, un biroul său. O mărturisire : nuri place sa orbească despre politică, mai ales pentru presă. A avut experien e proaste, c.nd » s-au i . a___.-. _ _ .-.1 \ \ \ /-.--l c-\ încă mut —- 1 Ii eile- „Dar tot am prilejul să vorbesc despre politica, şi mea mu,t denaturat — ..... r- , , , ., . . . operele mele. Dar aici fiecare cuvtot l-am dospit ta prealabil ,n mintea mea şi răspund singur pentru fiecare..." Hemhwway esle cu tot sufletul alături de revoluţia cubana, urmu.eşle __cu atenţie dezvoltarea ei şi e în curent cu toate evenimentele. Şi-a definit ân mod precas poziţia iată de evenimentele din Cuba, în convorbirea cu A.I. Mikoîan. La întrebarea dacă va scrie despre revoluţia, cu-bană, răspunde : „Voi scrie neapărat, neapărat V Casa lui se află ân satul San-Francisco, într-un parc mare, pe ,un deal. E simplă, cu un turn destinat pentru lucru. Hemingway lucrează însă de obicei în biroul său, dar mai ales în dormitor, la un pupitru miic, fixat în perete, pe care încap doar un top de hîrtie şi cîteva creioane. Maşina de scris e alături, dar e folosită numai atunci clnd îi vine uşor să scrie. Ceea ce se întîmplă, după mărturisirea sa, foarte rar ! Scrie ştirul în picioare şi ţine o evidenţă strictă, cifrică, a cuvintelor scrise în fiecare zi. Cifrele diferă de la o zi Sa alta. Uneori, în dreptul unor cifre prea mici, se poate citi : „Am scris scrisori urgente de afaceri". Hemingway se justifică în faţa scriitorului ! 155 „Disciplina .asta (trebuia învăţată. O vreme destul de îndelungată. încă ia începutul an iilor 30 m-aun înrobii ele bună voie acestei auto discipline". N-a călcat-o nici în timpul războiului civil din Spania. A scris „Coloiana a ducea" stînd singur într-un hotei pustiu dim Madrid, sub bombardament. Cîleva opere ale lui Hemingway au fost ecranizate, dar, cu excepţia „Bălanului'', nici unul din filmele realizate nu-i place. Nici ceea ce se scrie despre el, şi se scrie mult, nu-i aduce cleoit rare bucurai. „Stăipînul ipriincipal al muncii, cel care o ipoalc aprecia în primul rîod, se aiflă aici, spune scriitorul, arătînd spre frunte, apoi spre piept. Raţiunea şi conştiinţa, capul şi 'inima. Chiar mai mult inima decît capul. Pentru ca uneori ca©ud ipoate accepta coropromisuni. far inima, conştiinţa — 'niciodată". Şi, în încheiere, o lapidară mărturisire a crezului acestui remarcabil realist — slujirea adevărului : „Ştii de ce nu scriu rrieioidată seara sau noaptea ? Seara omul are mai multă teamă, mai multe iluzii. Dimineaţa trece totul. Teama se risipeşte, şi nici iluziile nu mai rămîn, mici cele rele, nici cele bune. Nu-i aşa? Atunci trebuie să te apuci să scrii. Să scrii adevărul. Numai adevărul..." l.P. PÎNĂ Şl DOMNUL GAXOTTE... oînnu! Gaxotte e într-o mare dilemă... (dl. Gaxotte, istoriograful, apologetul secolului „de aur" al Franţei, al faimosului secol al XVIII-lea, care, ştim că clacă a debutat cu apogeul monarhiei burbone, s-a sifîrşit atît de lamentabil pentru ea —lucru pe care, dealtminteri, comentatorul lui nu-I înregistrează decît ra sa vestejească „furia" populară de la 1789). Dl. Gaxotte, cititorul pasionat, colecţionarul avid, amatorul de tomuri vechi cu hîrtia pergamentată şi scoarţele albite de pulberea anilor, riscă să fie, într-o bună zi, victima propriei sale pasiuni. Estet rafinat în tradiţia „vechii Franţe'', monarhist convins şi declarat, mi-1 închipui — cu riscul de a cădea în poncif şi chiar de a mă înşela — (sttlu! nu este, totuşi, aşa cum spune un vechiu adagiu francez, însuşi omul ?) scormonind prin rafturile „buchiniştilor" de pe malurile Senei, cu privirea mioapă a celor care au veghiat prea mult pe filele cărţilor şi-apoi străbătînd grăbit, cu paşi mărunţi, în pantofii cu ghetre de culoarea şoriceilor, străzile zgomotoase pentru a se refugia în semi-obscuritatea vătuită a cabinetului de lectură şi pentru a se cufunda, cu un suspin de voluptate şi de uşurare, în mrejele acelui viciu nepedepsit, cum a numit Valéry Larbaud, lectura. Dl. Gaxotte, într-o îndelungă viaţă de înflăcărat bibliofil, a acumulat zeci de mii de volume. în apartamentul său modern de la Paris, a îngrămădit atît cît a putut, carie pesle carie, volum Ungă volum, şi exemplarele in oclavo, şi infolio-urile rarissime, şl întreaga literatură a secolului său predilect şi... şi... în chiar clipa însă cind era pe punctul de a naufragia în oceanul fără fund al hîrtiei tipărite, dl. Gaxotte a fost salvat : a moştenit o casă la ţară, în regiunea paşnică şi fertilă înlru loaie în Touraina. Acolo şi-a Iransportat o parte din tezaurul său literar şi tot acolo şi-a amenajat o sală în care, pe rafturile anume construite, au început să se alinieze revistele, cărţile de istorie, de artă, literatura contemporană. Acelei mici „cutii juxtapuse" — cum îşi numeşte apartamentul din Paris — ia rezervat alte sectoare. împărţeală absurdă ! Totdeauna i se întîmpla ca, fiind Ia Paris, să aiibe nevoie de volumul pe care-1 socotise de mai mică necesitate din Touraina şi viceversa. Şi-atunci, exasperat, să ne mai mire că îi venea uneori pofta asasină de a lichida totul, de a goli cîteva rafturi şi de a proscrie în tenebroase exiluri, în 156 obscure penitenţe pe autorii care îl decepţionaseră cîndva, pe erud .. care n ma ^ nimic să-i spună? De rite ori nu şi-a pus grava problemă de conştiinţa : pe ane sa con dîmne" Şi de tot atltea ori se temea de revenirile posibile, de remuşcănle inevitabile, de arbitrarul unor sentinţe pripite sau .nemeritate... Pînă într-o zi... Dar sa-i ascultam confesiunea: ^ ^ ^ pg (orH care, f, turt„d^« angajate", vor să ne convocăînaintea tor, „-au ex.stat decît rentieri amatori de artă pentru arta, poltron, şi curteni ... Sa rialul sacrilegiilor ! Rafinatul, eruditul istoriograf al secolului a XVIII lea bacrilegiui sacrileg» i , . , , . , vv . „ Hi Gnxotte. era să ramina laia ULSR Votait M&i él^L^fr Pentru asta , Dar £££ aj^or" V^u- S^^^^ -oda, pe care el, amantul litera- tUrii" 'DegS'-au tresărit Voltaire si Zola in rafturile lor. Pînă şi dh Gaxotţe a fost obligat să se plece in faţa evidenţei. Cu riscul de a vedea, intr-o buna zi, b.bl.oteca pra buşindu-se peste el şi nimicindu-l sub greutatea ei. ^ „AUTO-CORECTURI" CARE NU „CORECTEAZĂ" NIMIC tm "Revista vest-germană „Merkur" publică, în numărul 144/1960, un articol sub ţm tuiul caracteristic pentru sociologia burgheză contemporană : „Auto-corecturile W capitali sinului american". E o temă dc mare vogă în Occident şi mai ales Lá^^Ein Germania de Vest, unde economişti şi sociologi urmăresc cu asiduitate ior-meuTpeTare le îmbracă evoluţia capitalismului american. Nu este, desigur, lipsită de mteres urmarea gravelor efecte sociale ale automatizării în S.U.A. sau consecinţele pe care le are asupra structurii sociale procesul de pauperizare a fermierilor. Insa întreaga literatură burgheză care cercetează aspectele economice şi sociale ale vieţii din bX,A. {„toarce spatele problemelor reale şi urmăreşte să „demonstreze", prin exemplul S.U.A., că destinul capitalismului nu este încă încheiat, că modelul său cel mai desavirşi 1, capitalismul american, nu este numai un organism plin de vigoare, dar ca el îşi „transloima treptat structura şi esenţa, evoluînd către... o „societate fără clase". Necesitatea unor asemenea „demonstraţii", cu pretenţia de a infirma prognoza istorica a marxism-leninismului se află în raport direct cu rezultatele concrete ale confruntării .intre socialism şi capitalism cu accelerarea ritmului de înaintare a Uniunii Sovietice spre prnnu loc in ume si treptata deplasare a S.U.A. spre locul al doilea pe scara producţie, m ustnale Ibaís e cap de locuitor. In „demonstraţiile" de acest gen, reclama ş, „ml,™ golană smt solicitate adesea să susţină platitudinea apologetică a argumentaţie, Hn Arului citat nu pretinde la originalitate, ceea ce. dealtfel, ar fi însemnat j întreprindere cam temerară. Prima parte cuprinde o revărsare de extaz in faţa ,.m,raco S american distribuindu-se cu dărnicie şi emfază definiţii ş. calificative, la un mod urea PutTadecvat unui text ce se pretinde ştiinţific. In această „societate a belşugului, prea puţin adec t u fe ţiunea de „consumator", şi mai ales de i::!!:: If^'în^îrTse americarl.i „în genere", cam de ,a Nelson RocUfeller Pîna 157 la liftierul din Harlem!), modul de repartiţie a venitului naţional este definit nici mai mult, nici mai puţin, decât ca „o revoluţie tacită", ca „cea mai mare apropiere a unei naţiuni modeme de societatea fără clase". Se vorbeşte de „un rafinament al nevoilor, care se propagă dn adîncul maselor"... şi că „toţi" în S.U.A. „cred în progresul etern al economiei şi în siguranţa locului ele muncă". După asemenea afirmaţii nesusţinute, evident, de nimic convingător, autorul ne oferă o nouă imagine a structurii geometrice a societăţii americane. In locul obişnuitei şi familiarei piramide, societatea burgheză americană are aspectul... a două piramide lipite la bazele, lor, ceea oe înseamnă, prin urmai e, că excesul de bogăţie şi excesul de mizerie de ia ambele vîrfuri, proprii societăţii burgheze, devin cantitate neglijabilă, majoritatea societăţii americane fiind alcătuită din... oameni -cu stare. Prudent, autorul păstrează o rezervă în ce priveşte viitorul societăţii americane, afirmind doar că luxul va deveni un lucru obişnuit. Afirmaţia este susţinută de un argument „elocvent", şi anume: germenii viitoarei „generalizări" a luxului siînt întrevăzuţi de pe acum în... consumul de şampanie (pentru care se cheltuiesc anual 50 milioane de dolari), de icre negre (8 milioane dolari anual), ele, sau în faptul că, de exemplu, o mare firmă de Îmbrăcăminte, care lucrează pentru o clientelă cu venituri modeste, achiziţionează în ultima vreme producţia marilor case de modă de ia Paris. Şi autorul, pierzîndu-şi simţul ridicolului, exclamă că în curînd soţiile de muncitori vor putea fi văzute purtînd toalete... de la renumita casă de mode pariziană Christian Dior 1 ! Acest tablou, care poate găsi credit doar printre creduli şi naivi (ca să nu spunem altfel), aste însă urmat de unele „corecturi", care răstoarnă fără jenă afirmaţiile anterioare. Dar „belşugul" nu implică o lichidare'a sărăciei precizează autorul; nici o societate n-a putut exista fără tonurile întunecate ale mizeriei n-a putut elimina complet pericolul prăbuşirii materiale a individului Mizerie există deci şi ,în S.U.A. sub forma unor zone, insule „izolate"... Dar iată lista acestor insule „izolate" : „fermierii mici, pauperizaţi în urma mecanizării agriculturii, micii comercianţi care au dat faliment neputînd rezista presiunii nemiloase a „mamuţilor" marelui comerţ, apoi oamenii din „zonele mizeriei", care nu pot spera în altceva decît în sărăcie veşnică, şi, in fine, negrii şi indienii". Destrămîndu-şi astfel propria imagine asupra „societăţii buneistări" din STJ.A., autorul este forţat să ajungă la concluzia că „belşugul (în capitalism) poartă în sine germenii propriei sale distrugeri"! Autorul' îşi susţine concluzia prin constatările, de data asta realiste, că din produsul social se defalcă din ce în ce mai puţin pentru „binele public", că înarmarea înghite mereu sume uriaşe în dauna şcolii, educaţiei, sănătăţii, cercetărilor ştiinţifice, construcţiilor de locuinţe, eic, că inflaţia este deosebit de ameninţătoare şi că ea derivă „din belşugul creat", că e o umbră a acestuia, din 1956, crescînd paralel cu preţurile si cu scăderea puterii de cumpărare a dolarului. Preţurile „administrate- şi măsurile monetare clasice s-au dovedit inoperante. In concluzie — „societatea americană nu a atins gradul de perfecţiune ce i se atribuie", „ritmul ei de creştere a scăzut într-adevăr şi nu va atinge nivelul sovietic", iar contradicţia între imensele cantităţi de bunuri de consum şi „mizeria publică" este împinsă „ia absurd". Nici economiştii, nici sociologii occidentali nu văd şi refuză să vadă în această „absurditate" manifestarea logică a contradicţiilor proprii sistemului capitalist. Cercetarea sociologică occidentală a societăţii capitaliste contemporane eşuiază în elaborarea unor scheme de „structuri sociale" menite să eternizeze relaţii capitaliste. In literatura sociologică americană a fost pus în ultimul timp în circulaţie termenul de „oligopolie" — „solidaritatea de interese" între marile monopoluri şi vîrfurile reacţionare ale sindicatelor, ca factor al stabilităţii interne a societăţii burgheze americane. Contradicţiile sociale reale an pus la grea încercare „oli-gopolia", iar ultima grevă a oţelarilor a demonstrat că antagonismele de clasă nu pot Fi nesocotite sau ascunse. Triunghiul salar — preţ — profit a fost rupt şi în „solidari- 158 lalea intereselor" s-a deschis o breşă adîncă, remarcă autorul vesi-german, pentru că triunghiul n-a putut fi menţinut în favoarea... profitului. Deci, trebuiesc căutate alte corective structurii societăţii americane. „Autocorecturile" capitalismului american vor trebui desfăşurate în sensul extinderii dominaţiei ..elitei" monopolurilor asupra întregii -/ieţi sociale -din S.U.A. împletirea strînsă între monopoluri şi aparatul puterii de stat nu pare să fie suficientă. „Firma,mamut va trebui să devină nu numai o modalitate economică, -ci şi o formă de viaţă, poate chiar şi o concepţie despre lume", pentru că firma-mamut „este rezultatul colectivizării (!) existenţei social-economice americane". Formula diversionistă şi reacţionară a „capitalismului colectivist" este susţinută de teoria de acelaşi gen a „democratizării" capitalului. Anul trecut a apărut o carte intitulată „Power wlthout property" („Putere fără proprietate") de Adolf Berle, în care se face apologia unui nou tip de capitalist, rezultat în urma unei pretinse „despicări a proprietăţii"... „capitalismul fără proprietate." Acest nou „produs" descoperit de sociologia burgheză nu mai este dominat de pofta nelimitată de profit, pe el îl interesează în primul rînd puterea, prestigiul, poziţia socială 1 iar pentru a deţine puterea economică „nu este necesar să posede mijloace de producţie" I Nu se spune însă ce anume este necesar pentru a o deţine I Locul capitaliştilor de tip „clasic" l-au luat managerii, „elita" marilor concerne tentaculare, capitalişti de „lip nou", constituiţi într-o adevărată castă, un soi de ordin rigid de conducători, cărora autorul vest-gerrnan le recomandă (amănuntul nu e lipsit de .semnificaţie!) să reînvie spiritul ierarhiei şi relaţiilor medievale. Se ştie că şi în Germania hitleristă s-a „valorificat" activ tot ce era mai barbar, mai monstruos şi mai întunecat în evul mediu german ! In această „elită", pretinsă a fi doar „simbolic" capitalistă, îşi pun speranţa mulţi sociologi, nădăjduind că vor putea evita Americii capitaliste drumul socialist de rezolvare a acelor contradicţii pe care a Fost nevoit să le semnaleze şi articolul citat (şi a umiitor aJlora, care au fost ocolite). Dar abundenţa formulelor urmărind să „demonstreze" in-aplicabilitatea marxismului la realităţile americane n-a putut — şi nu va putea — oferi vreo soluţie ştiinţifică viabilă. Cercul vicios se închide automat în jurul oricărei variante noi. Varietatea formulelor de „auto-corectare" a structurii capitalismului american se caracterizează prin identitatea finalităţii lor. Refleotînd „teoretic" modificarea formelor de dominaţie a capitalului monopolist asupra diferitelor domenii ale vieţii sociale, ele nu fac decit să confirme tendinţa de lichidare a tuturor formelor democratismului burghez, aricite eforturi s-ar face pentru a prezenta lumea dominaţiei „elitelor" drept lumea „libertăţii" sau a „civilizaţiei libere". 1. V. DURA LEX, SED (NULLA) LEX e neaşteptate, la Bonn, a început să se discute problema educaţiei tinerelului. S-a manifestat chiar o oarecare îngrijorare pentru soarta noilor generaţii şi, printre altele, s-a decis promulgarea unei legi împotriva literaturii dăunătoare in formarea viitorilor cetăţeni. Primul paragraf al acestei legi sună astfel : „Scrierile care pot fi primejdioase in sens moral, pentru tineret — vor Fi înscrise pe o listă. Printre acestea se numără înainte de toate scrierilie imorale, ca şi acelea care slăvesc crima, războiul şi ura de rasă. Lista va fi publicată". 159 S-ar putea spune : iată o iniţiativă bună. Tîrzie dar rodnică. Cine cunoaşte teancurile ide maculatură otrăvită, difuzate cu toate mijloacele de reclamă în Republica Federală Germană, înţelege îndată că depistarea literaturii criminale şi înlăturarea ei este o treabă extrem de .serioasă. In aparenţă totul a început bine. S-a format un aşa zis „Arbeitskreis" (comisie de lucru), la care iau parte numeroşi consilieri şi jurişti. Intenţiona oare guvernul federal să reprime într-adevăr producţia literară neofascistă ? După cîte.va luni de la publicarea legii s-a văzut' că este vorba doar de o decizie ipocrită. Guvernul n-a întreprins nici o acţiune în vederea satisfacerii acestui paragraf de lege. Totul este lăsat de fapt în seama bunăvoinţei fiecărei regiuni. Din toate länderei e care compun Republica Federală s-a găsit deocamdată doar unul — unul dintre cele mai mici, Bremen, — care să încerce să pună legea în aplicare. Acest „Arbeitskreis" din Bremen, deci, a constatat că din puzderia de cărţi despre război cercetate în răstimpul celor 6 luni de activitate doar 8 (opt) scrieri pot fi considerate periculoase pentru morala tineretului. (Ar mai fi ele multe, după cum afirmă chiar membrii comisiei, însă Arbeitskreisul, prudent, ţinea să stabilească mai întîi criteriile, limitele şi procedura.) Este vorba deci, pentru moment, de un fel de repetiţie generală. De ce ar trebui să se grăbească ? Iată titlurile celSor 8 cărţi : 1. „Au căzut din cer" de Heinz G. Konsalik (Ed. Schne-kluth, Darmstadt (1958). 2. „Walter Nowotny — relatări despre viaţa fratelui meu" — adunate şi povestite de Rudolf Nowotny (Ed. Druffel 1957). 3. „Cu toate acestea" de Hans Rudel (Ed. Plesse,, Göttingen, fără indicaţia anului). 4. „Arma S.S. în acţiune" de Paul Husser (Ed. Plesse, Göttingen 1953). 5. „Atenţiune — mă prăbuşesc" de E. Brummer (povestiri despre aviatori, volumul 140 E. Arthur Noewig, München, 1959). 6. „Iadul Monte Cassino" de Hans I. Korten (volum pentru foştii ostaşi). 7. „Lovituri de husari la Shiratino" de'Ullrich Kai („Fostul ostaş" fascicola 21). 8. „50 grade minus" de Georg Zolin („Fostul ostaş", fascicola 45). Ultimele trei scrieri au apărut în Ed. Erich Pabel Rastatt Baden. Fără indicaţia anului. Cărţile, împreună cu opiniile Arbeitskreisului, au fost trimise senatorului care se ocupă de problemele tineretului şi care este singurul în drept să întocmească lista cerută de lege. Mai rărnîne deci o cale lungă de străbătut. Cum se asigură eficacitatea legii ? Cărţile, dintre care unele au apărut cu ani în urmă, au fost citite desigur de un număr considerabil de tineri şi vor mai fi citite, mai ales după publicarea listei. Lista va fi, evident, cea mai prodigioasă reclamă. Intrucît scrierile sînt considerate primejdioase numai pentru tineret, ele vor putea fi cumpărate mai departe de alte persoane, fără a ignora faptul că asemenea cărţi, mai ales fascicolele, trec din mină în mînă. Veninul răspîndit va putea deci să-şi exercite efectul şi în continuare. Dar — legea a fost... respectată. Ce ipocrizie ! Ce bine se pricep aceiaşi domni din guvernul federal să interzică literatura care-i înspăimintă : literatura progresistă, inspirată de profundele probleme sociale. Să mai menţionăm un fapt. S-a demarcat literatura care va putea fi suspectată de slăvire a războiului. In acelaşi timp comisia a hotărît că propagarea naţional-socia-lismului, a urii de rasă, nu constituie nici premize, nici caracteristici ale slăvirii războiului. De literatura cu astfel de tendinţe nu se preocupă aşadar nimeni deocamdată, deşi este şi ea menţionată în primul paragraf al legii. Nu este prea fermă atitudinea comisiei nici faţă de cele opt cărţi incriminate. Literatura de război promovată în Germania Occidentală insistă asupra „laturii înălţătoare" a ciocnirilor militare şi elogiază faptele de eroism, bravura ostaşilor, fără a preciza 160 cauzele social-istorice ale ultimului război mondial, răspunderea hitlerişlilor, consecinţele măcelului. Din .relatările comisiei se întrevede caracterul acestei literaturi. „■■In război prea multă .gândire strică", se spune într-una dintre aceste cărţi. „Soldatul să-şi Iacă datoria şi să nu întrebe „de ce" şi „pentru ce", la ce e bun acest a „ucide" şi acest „a muri" al său". Tineretul se înflăcărează uşor, îşi iubeşte „eroii" şi vrea să le urmeze pilda. Iată însă că aceste cărţi au fast supuse chiar discuţiei publice, în şcoli, ca metodă pedagogică. Frumoasă pedagogie ! Un caz concret îl indică revista „Frankfurter Ffefte" nr. 1/1960 care de altfel protestează categoric împotriva acestui sistem, Volumul „Au căzut din cer" de Heinz G. Konsalik, a ajuns obiceiul dezbaterilor in clasa XII-a a unei, şcoli. Editura Schneekluth recomanda cartea astfel : ,,Ea reprezintă conştiinţa unei -generaţii care a trăit războiul... Acest nou roman viguros şi zguduitor .se adresează nu numai foştilor ostaşi, ci şi tuturor mamelor şi - tineretului ai cărui părinţi au sângerat sau au murit pe fronturi". Din experimentul pedagogic au reeşit următoarele concluzii exprimate de către tineri : „Totul nici nu este chiar atît de i'ău cum afirmaţi voi. Trebuie 6ă-ţi stăpâneşti nervii şi să te evidenţiezi în spiritul breslei în această marc aventură. Cine c destoinic, răzbeşte". Revista „Frankfurier Hefte" publică în acelaşi număr o analiză a cărţii „Au căzut din cer", analiză întreprinsă de Rudolf Creydt. Criticul demonstrează fondul; nociv al volumului (aici este zugrăvită o etapă din ultimul război mondial, pe frontul dîn Italia, în momentul debarcării trupelor anglo-americane) : 1.Poziţia de bază a cărţii faţă de război in sine: Este o glorificare a războiului, privit ca o cheltuire de energie. Adversarul este prezentat ca „agresorul", împotriva căruia trebuie luptat cu toate mijloacele pentru că el „a trădat Europa". (Curioasă reabilitare a fascismului, identificat cu Europa). Războiul şi chiar invazia (de la Monte Casslno) sînt înfăţişate ca nişte treburi, de breaslă, la care „soldatul este obligat să ia parte", ar trebui chiar să regrete dacă el n-a participat cumva, pentru că abia invazia face chestiunea interesantă". „Ei poate s-o blesteme cel mult pentru motivul că-I împiedică să se culce cu o femeie". 2. Glorificarea unui militarism de tip deosebit. „Trupa specială" este prezentată de autor ca invincibilă. „Lumea întreagă priveşte cu uimire mîna de paraşuiişti, care a izbutit să înfrunte o armată". (Din precauţiune, pierderile proprii nu sînt menţionate). „Paraşuiişti — cîinii disciplinaţi ai cerului" sau „Băiete, acestea au fost timpuri". „Eram ca dracii cara au căzut de pe cer. Nimic nu ne putea rezista !"... „Ei au fost parcă nişte lăncieri rămaşi din războiul de treizeci de ani". „Nişte draci de băieţi, aş fi vrut să-l îmbrăţişez pe fiecare ca pe fiul meu". Numai atitudine antifascistă nu exprimă aceste gratulări ostăşeşti. 3. Desconsiderarea omului. „Nu ne putem alege o.amenii pe care îi curăţăm. Gata \ La treabă !" La moartea unui indian, un soldat exclamă cinic: „Să-ţi fie de bine! N-ai să mai vezi Indusul niciodată !" 4. Dragostea şi războiul : Care sînt idealurile pentru care înfruntă oamenii războiul ? „Acum se face primăvară. O simt pentru că aş vrea să mă năpustesc asupra a tot ceea ce e femenin". Sora Renate către un soldat rănit : „Aş putea să ucid o armată întreagă pentru a te păstra pe tine. Iubesc războiul pentru că el mi te-a dăruit pe tine". lată deci romanul indicat ca material bibliografic în şcoli pentru educarea noilor generaţii. Acest paragraf de lege, aplicat cu atâta ipocrizie ; relatările comisiilor însărcinate cu detectarea literaturii dăunătoare ; subiectele cîtorva cărţi despre război, în care se proclamă dreptul de a ucide şi lipsa criteriilor morale — iată o secţiune concludentă într-o lume in care se agită clin nou fantomele fascismului. Pornirile revanşarde sînt afişate cu ostentaţie, iar decretele de lege sînt formale, simplă prevedere ipocrită. Dimpotrivă, zarva în jurul literaturii agresive, neurmată de nici o acţiune represivă, incită tocmai la înflorirea ei. D. Ludo vi v U — Viaţa romînească nr. 6 161: ÎNTRE REALISM Şl ARTIFICIALITATE ribuna" publică in numeróle 12, 13, 14 din (24 martie-7 aprilie) o amplă povestire a lui Teofil Buşecan, intitulată „Morţii nu se reîntorc". Avînd în centru o femeie-miner, povestirea amintită este concepută ca o amară retrospectivă a destinului acestei muncitoare, care adus, în vremea regimului trecut, o existenţă plină de umiliri şi lipsuri. Autorul ne introduce în viaţa eroinei, prezentindu-ne-o într-o împrejurare deosebită : înconjurată de dragostea şi stima copiilor ei şi a 'tovarăşilor de muncă, Paula e -sărbătorită pentru primirea decoraţiei de miner fruntaş. Retrospectiva e prilejuită de apariţia ciudată şi neaşteptată a soţului, pe care-1 credea mort în război : îl recunoaşte .sub înfăţişarea unuia din chefliii care dau .buzna în casă în toiul petrecerii. Ei dispare însă tot atât de neaşteptat precum a apărut, iar femeia porneşte să-,1 caute. Înduplecat de insistenţele ei, şeful serviciului de .cadre al întreprinderii - la care apelează în cele din urmă - îi confirmă faptul că Flotea, soţul ei, trăieşte şi se află în evidenţa întreprinderii dar sub un nume fals. Paula află totodată că Florea ducea în spatele lui trecutul unui nemernic legionar. (Situaţia e dramatică : Paula, în memoria căreia ticălosul ei soţ purta o aureolă de dragoste şi respect, retrăieşte momentele penibile ale reconsiderării amintirilor. Descoperirea aceasta, cam tardivă, are ceva artificial ; chiar dacă am accepta că Paula a ignorat in perioada convieţuirii activitatea fascistă a lui Florea, e igreu de crezut că într-un deceniu şi jumătate după dispariţia lui, ri-au existat prilejuri să fie pusă la curant. Ceea ce este interesant însă şi .bine urmărit în povestirea lui Teofil Buşecan e destinul simplu dar încercat, tragic, ai acestei femei, înşelată şi umilită ades. Fată săracă, neavînd pe nimeni decît pe .bătrina ei mamă, Paula consideră un adevărat noroc faptul că patronul fabricii unde lucrează o angajează ,,ca femeie de serviciu", cu intenţia nemărturisită de á o azvîrli în braţele fiului său Victor. A fost prima ei mare dezamăgire oînd a descoperit intenţiile monstruoase ale patronului. Ultragiată şi rănită în demnitatea ei, fata fuge de la Kramer şi preferă să moară de foame decît să se întoarcă înapoi, nu însă înainte de a se răzbuna, printr-o ieşire violentă : Paula le aplică o bătaie vinovaţilor, după care autorul ne asigură că fata rupe bastonul (de oare se.servise) „în două, pe genunchi, ca pe .0 surcea", uitînd că performanţa e atribuită unei fiinţe care, ou o seară înainte, n-a reuşit să se opună celui care o necinstise. Rămasă singură (mama îi moare de foame în timp ce ea caută de lucru), Paula ocoleşte ia început dragostea insistentă a lui Florea, cunoscut de ea în postura de ocrotitor (a salvat-o dintre învălmăşeală în timpul unui pogrom). După cîtiva timp îl primeşte acasă, ca pe bărbatul ei, şi admite fără cnîcnire să ducă alături de el o viaţă formată din aşteptări şi nedumeriri, faţă de tot ceea ce-1 privea pe el. E drept, autorul a simţit nevoia unui amănunt revelator asupra caracterului acestui bărbat ciudat ; scena în care Florea omoară cîinele, înneoîndu-1 în mocirlă pentru că acesta îi rupsese ziarul. Dar ni se pare insuficientă caracterizarea acestui personaj care rămâne încă enigmatic ,pînă la sfîtişit. ¡Cu atât mai dureroasă şi mai neaşteptată este descoperirea pe care o face Paula în legătură cu el, cu ciît ştie mai puţine despre el, despre comportarea lui. Autorul era însă dator să ofere cititorului mai multe amănunte, o caracterizare mai limpede a personajului, care să întărească bănuiala vagă a cititorului că se află în faţa unui tip odios. In linii mari, povestirea rămâne evocarea soartei unei femei muncitoare care trăieşte o dramă intimă puternică. Teofil Buşecan reuşeşte să imprime povestirii - mai cu seamă în partea retrospectivă - un ritm adecvat şi să evoce atmosfera vremii. 162 In afară ide .lipsurile privind construcţia lucrării, atragem atenţia asupra marelui număr de neglijenţe stilistice şi stângăcii. Ne vom -mărgini ,1a câteva exemple. Despre un personaj se spune undeva că face : „o plecăciune deşirată". în altă parte cineva are ,fun obraz rotund ca un pepene răscopt" (Pepenele e rotund şi cînd e crud !) Despre un tânăr se spune că avea „obraji cu pielea netedă, de culoarea oului". Unul din eroi se adresează astfel unui comesean : „T.acă-ţi gura cea căruntă l" Altul „îşi linse părul cu palma, răsjirîndu-l pe umeri". Ema, nevasta unui invitat, „se aplecă spre preşedinte, lăsînd să i se vadă în gură doi dinţi de aur, de cyzre era foarte minară". Unele reacţii ale personajelor sânt redate stângaci. Desigur, numai graba sau nerevederea textului l-au determinat pe autor să aştearnă pe hârtie astfel de fraze : „...Andrei îşi lărgi, ochii, întinse inimile nesigur, şi rămase aşa ca o statuie" (aceasta intenţionând să fie expresia de bucurie a unui fiu la revederea mamei sale !) Ne oprim aici, nu însă fără a atrage atenţia redacţiei de a solicita colaboratorilor revistei mai multă grijă pentru expresia literară. N. B. O SEZISARE azeta literară", în două din numerele pe martie şi aprilie, şi-a consacrat cîte-o pagină unor scopuri aparent extralâterare. E vorba de paginile intitulate „Viaţa noastră—scriitorii sezisează". Oglindirea realistă a fenomenelor sociale înconjurătoare este o lege a literaturii noastre, după cum prezenţa cetăţenească a scriitorului, legătura cu oamenii, cu instituţiile şi toate compartimentele vieţii sociale este o condiţie cotidiană a oricărui scriitor. Omul de litere deci, prin însăşi calitatea pe care o are şi prin însăşi profesia care-1 încadrează în societate, este obligat să observe şi să redea, să dezvăluie şi să comunice mai departe adevărul despre oameni şi lucruri, în lumina unei concepţii superioare asupra vieţii şi a unui ideal înalt,*acela al socialismului, în lumina acestor considerente, paginile de sezisări ale scriitorilor sînt lăudabile ca iniţiativă dar se par discutabile, cel puţin în forma lor de până acum. De ce un corespondent din Tuloea nu s-ar adresa „României libere" cu sezisarea adresată „Gazetei" ? Numai fiindcă e vorba de o librărie ? De ce poetul Demostene Botez n-ar da numele instituţiilor şi birocraţilor Ia care face aluzie ? în sezisarea din „Gazeta", soluţiile sentimentale propuse în lupta contra birocratismului, • pe lîngă comentariul ce le precede, sînt abstracte, şi de aceea nu pot avea destulă eficienţă. Aii. Mirodan, propune să se rotunjească preţurile în sensul scumpirii mărfurilor, (ex. de la 199 lei, la 200) sau face literatură din observaţii şi impresii comune, condimentate cu spirite foarte îndoielnice, dacă nu şi cu sensuri neaşteptate. Ascultaţi ce se întâmplă „după însămînţat".....după însămânţat ţăranul se duce ta televizor, minerii fac călătorii în străinătate, iar zilele trecute, etc..." sau, două impresii din Hunedoara : „îndeobşte dealurile simit cultivate cu viţă de vie, livezi de pomi sau, mai simplu, sânt lăsate oile să pască. Dealul Ghizidului, de peste drum de uzină, a fost plantat cu eâvllizafiie". „Gîţi chMomertri să aibă şoseaua? Cîţiva chMometri de socialism". Nu-i nevoie să te deplasezi fa Hunedoara ca să scoţi atâta spumă din condei. într-o pagină- a sezisărilot se cer observaţii şi comentarii pe marginea unor fapte concrete, iar cît priveşte Hunedoara, — oraşul nou — cu toate calităţile şi neajunsurile construcţiilor, ar fi de spus destule. Radu Tudoran, după un istoric al stopurilor bucureştene şi legilor circulaţiei, se plînge de înfîrzierea mai mult de două minute a unor stopuri, la intersecţii cu circulaţie li* 163 mai puţin intensă. S-ar putea ca organele de miliţie să se seziseze şi să pună lucrurile la punct. Autorul notei face însă un comentariu inutil pe marginea unei chestiuni, evident, minore. Troian Coşovei se plinge de .praî pe strada Fitipescu şi de un „capac mare de fier care acoperă nişte maşinării ale uzinei electrice" (?) din pricina căruia nu poate dormi un cartier întreg. Cit priveşte praful, treacă-meargă, dar pentru a pune o piatră la colţul capacului era nevoie de „Gazeta literară" ? Interesantă şi pe măsura intenţiilor revistei este sezisarea 'iui Alexandru Şahi-ghian, „Jucării... şi jucării". Sezisarea vizează întreprinderi şi magazine de desfacere şi este expresia unei necesităţi sociale mai generate. în acest sens ar trebui înţelese şi observate lucrurile, apoi sezisate în astfel de pagini. Pină acum, ori s-a făcut literatură - în speţă, reportaj - ori unii semnatari s-au dovedit de fapt necunoscători ai fenomenelor discutate, ori neajunsurile sezisate s-au arătat a fi de interes restrins, sau pur şi simplu corectabile fără prea mult zgomot. Mă socotesc deci îndreptăţit, ca cititor şi cetăţean, să viu cu această sezisare. i. H. ALĂTUREA DE ŢiNT xigcnţa, fără îndoială, este o calitate indispensabilă criticii literare marxiste fără de care ea n-ar putea să-şi exercite rolul, funcţia. Dar nu e mai puţin adevărat că pentru a-şi atinge ţinta ea trebuie să fie neapărat însoţită de pr'incipia- - litate şi spirit tovărăşesc, altfel poate degenera în criticism sterp, asa cum se intimpla cu articolul lui Radu Enescu din „Tribuna" nr. 10/960 despre volumul ku Fugen Frunza. Cum procedează Radu Enescu? După ce expediază, în cîteva fraze de început, meritele volmului „Cîntece de veghe", şi după ce se înarmează cu un citat dintr-un articol al lui V. ivanov, apărut în revista „Komunist" nr. 21/1960, cronicarul „Tribunei" porneşte să desfiinţeze — acesta este termenul exact — volumul amintit. Ceea ce este mai trist e faptul că, treptat, critica lui Radu Enescu se extinde în mod nedorit şi nemeritat asupra întregii activităţi poetice a lui Eugen Frunză, iar tonul uşor sentenţios de ia început se transformă într-un adevărat rechizitoriu fără drept de apel. Pornind de ia ideea că „claritatea e doar o condiţie minimă a poeziei" (rămîne de discutat dacă e chiar aşa!) — cronicarul „Tribunei" intentează poeziei lui Eugen Frunză un adevărat proces ; acuzată rînd pe rînd de platitudine, de monotonie şi banalitate, ea este încă învinuită de „discursivitate", „de retorism" şi de „contaminare iivrescă", se afirmă că ea nu depăşeşte „nivelul unei compoziţii şcolare mijlocii", conchizîndu-se sentenţios că „e total lipsită de individualitate". Pe parcurs criticul îşi cheltuieşte spiritul uzînd de ironii răutăcioase ca ■acestea : „Este lăudabilă vigilenţa' poetului 'îndreptată împotriva tuturor duşmanilor patriei dinăuntru şi din afară. Nu e însă de loc meritorie lipsa de vigilenţă artistică", sau „Adevărat „erou necunoscut" al poeziei, Eugen Frunză îşi dă seama de discrepanţa dintre intenţie şi realizare invocînd clemenţa contemporanilor"... După cum vedem, Radu Enescu a înlocuit cronica literară cu un adevărat aglomerat de acuzări nedrepte, care ignorează total activitatea cunoscută a unui poet apreciat şi iubit de masele de cititori din ţara noastră. E adevărat, volumul discutat are multe scăderi care trebuiau arătate şi discutate ; dar cronica lui Radu Enescu este lipsită de principialitate, iar tonul folosit străin de ceea ce numim cu un termen cunoscut spirit constructiv şi tovărăşesc. Mai înlîi nu se poate şterge cu buretele nici ignora întreaga 164 activitate şi meritele reale ale unui scriit.r, atunci cînd se discută una din lucrările sale; apoi'şi poetul şi cititorii ar ii avut mult mai mult de cîştigat dacă, în locul ironiilor şi al înfloriturilor de stil răutăcioase, cronicarul ,s-ar fi străduit să dezvăluie 'lipsurile reale ale versurilor clar .să şi releve meiitel.; volumului. Ori, uzînd şi noi de citatul1 lui V. Ivanov, dacă Radu Enescu s-a grăbit să „combată ceea ce esie mediocru, plat meşteşugăresc, chiar dacă s-ar ascunde sub eticheta actualităţii şi contemporaneităţii" după cum am văzut — nu în modul cel mai principial cu putinţă — în schimb nu s-a străduit deloc să „dezvăluie cititorilor ceea ce este cu adevărat frumos, valoros, artistic" în destule poezii combative inspirate din actualitate, prezente chiar în volumul încriminat. Asemenea procedee critice nu ţin de spiritul realismului socialist... E. Tudor 165 VERONICA PORUMBACU: „DIN LIRICA FEMININĂ"* părut în cinstea celei de a 50-a aniversări a Zilei Internaţionale a Femeii, volumul „Din lirica feminină" constituie un vibrant mesa) de luptă pentru fericire al femeilor din lumea întreagă. Selectînd cu pricepere şi bun gust fragmente emoţionante din creaţia fiecărei poete prezente în antologie, Veronica Po-rumbacu a reuşit să închege un document tulburător al poeziei feminine mondiale. Urmărind să ne prezinte, nu profilurile lirice ale diferitelor poete (căci una sau două poezii, oricît de reprezentative ar fi, nu ne pot da imaginea completă a dimensiunilor artistice ale unui creator), ci mai de grabă portretul femeii poete clin toate timpurile şi de pretutindeni, Veronica Po-rumbacu schiţează în cadrul unui tablou general evoluţia istorică a problematicii poeziei feminine. Tulburătoare întîlnire peste vremi şi spaţii! Cu peste două mii de ani înaintea zilelor noastre, poeta chineză Tz't Cijun tălmăcea în „Bocet" ţipătul stins al sclavei vîndute „Acolo la marginea cerului/ M-au trimis ai mei, / M-au dat la stăpîn, m-au dat regelui / Din Vu-Sun". Peste veacuri, „Bocetul" lui Tz't Cijun se întîlneşte cu strigătul de durere şi. foame al femeii sărace din societatea ca* E.S.P.L.A., 'J9G0 pitalistă : „Nu ne-a rămas nici un strop de sînge / L-am băut tot sugîndu-ne degetele./ după ce-am mînoat toate rădăcinile / după cenam ibătut la toate porţile" (poeta greacă Rita Bumi-Papa : „Masacrul alb"). Cîntecele durerii, ale neputinţei, întîl-nesc o replică luminoasă în bucuria de a trăi a cîntecelor femeii libere, construc-toarea unei noi vieţi, a femeii luptătoare care ştie să-şi apere fericirea şi libertatea : „iFragilă-ţi pare, pruncul legănînd / în scutecul lui alb care scânteie, / dar ce puteri nemăsurate sînt/în mina grijulie de femeie" !... / „Gnstită e şi caldă mîna sa... /dar dacă vor du'şmanii să se-atingă/de cinstea ei, de pace, - vor vedea / cum ştie să răspundă şi să-nfrîngă i / Cu 'mîna pe trăgaci le va vorbi, / va trage - ca ostaşii din tranşee, / la ţintă, drept, şi nu va tresări, / muncita m'înă mică, de femeie". („Mîna de femeie" de poeta sovietică Vera Inber.) De la tălmăcirea sfioasă a sentimentului de dragoste pînă la cîntarea profundă a legilor vieţii, a devenirii, a interdependenţei dintre fenomenele lumii materiale, de la împăcarea cu asprimile soartei pînă la închegarea conştiinţei de luptă, de la incertitudine şi teamă pînă la deplina încredere în forţele omului şi în viaţă, -acesta este drumul parcurs de lirica feminină de-a lungul veacurilor. 166 Registrul bogat al tonalităţilor lirice, al problematicii umane abordate, diversitatea sentimentelor traduse în cintec nu aduc prejudicii unităţii profunde a volumului, unitate bazată pe aspiraţia comună a poetelor lumii către frumuseţe, adevăr şi o viaţă mai bună. Poate că nu întotdeauna poeziile alese în antologie sînt cele ce concentrează esenţa unei personalităţi artistice, dar aceasta nu întunecă cu nimic intenţiile alcătuitoarei, care a urmărit, aşa cum am spus, în primul rînd conturarea tabloului general al liricii feminine şi nu prezentarea unor destine artistice individuale. Sîntem de acord cu cei care au semnalat caracterul prea sumar al notelor biografice de la sfîrşitul volumului, dar ne dăm seama că realizarea unor biografii mai complete cerea o intensă muncă de cercetare care ar fi presupus existenţa unui întreg colectiv Ue colaboratori. Oricum, chiar sub această formă, antologia Vero-nicăi Porumb acu constituie o preţioasă sursă de informare privind lirica feminină din diversele ţări ale lumii. Poezia noastră e reprezentată bogat în acest tablou general, mai ales dacă luăm în consideraţie faptul că sînt unele ţări a căror poezie nu a fost inclusă în volum, altele reprezentate numai prin poezia trecutului lor (Olanda, Cuba etc), sau numai prin lirica prezentului (Brazilia, Australia, Belgia, R. P. Bulgaria). Cu toate că, din modestie, autoarea antologiei a evitat includerea în acest cor liric a celei mai bune părţi din propria sa creaţie, cititorul îi simte prezenţa şi personalitatea în sinteza excelentă pe care o realizează, în preferinţa pentru acele poezii din lirica feminină mondială care ilustrează în bună măsură şi propriile sale atitudini lirice. Elena Baltag TREI DICŢIONARE BILINGVE U Inul după altul, au apărut, în Editura Ştiinţifică, Dicţionarul german-romîn, Dicţionarul en-I glez-romîn şi Dicţionarul fran-cez-romtn, acesta din urmă ivindu-se în vitrinele librăriilor acum cîteva săptămîni. Alături de cele două dicţionare explicative ale limbii romîne, aceste trei dicţionare bilingve sînt încă o mărturie a avîn-tului lexicograf iei romîneşti în anii regimului de democraţie populară. Ca şi în alte domenii, revoluţia culturală din ţara noastră a ajuns şi aici la înfăptuiri pe care harnicii cărturari înaintaşi nici nu le-ar fi putut visa. într-adevăr, cele trei dicţionare bilingve stau la capătul unui lung şir de încercări, al cărui început se situează încă în secolele trecute : dacă cel dintîi dicţionar englez-ro- * German-romîn, Englez-romin, Francez-rorrân, Echtura Ştiinţifică 1957, 1958, 1959. mîn datează din iStß, cînd Henry L. Lol-liot, „fost profesor de limba engleză la liceele sf. Sava, Matei Basarab şi Gheor-ghe Lazăr din Bucureşti", îi mulţumea lui Spi.ru Haret, ministru al Instrucţiunii publice şi Cultelor, pentru sprijinul acordat în tipărirea lucrării „cu cheltuiala statului", dacă, în rfjo, se tipărea, cu alfabetul ariile de tranziţie cel dintîi „Vocabular purlăreţ rumenesc franţozesc şi franţozesc-rumînesc", de J. A. Valian, fost profesor de „literatură franţozească în Colegiul Naţional şi întemeietorul pensionatului din Sfîntul Sava", istoria dicţionarului german-romîn ne poartă pînă în secolul al XVIII-lea, în anii mişcării patriolice-culturale ai Şcolii ardelene, şi anume la „registrul" de cuvinte romîneşti publicat în ij88 de Ion Piuariu Molnar la sfîrşitul lucrării sale „Deutsche-walachische Sprachlehre", registru din care avea apoi sâ ia naştere acel „Worterbücblein Deutsch \67 und Walachisch-Vocahiilariitm nemţesc şi romînesc", apărut în 1822 la Sibiu. De atunci şi pînă astăzi Nifon Bălăşescu, Th. Codrescu, G. Baronyj, Urechiă, Danime, Corist. Şâineanu etc. pentru dicţionarul francez-romîn, Andreas Clemens, Gheorghe Baril, Alexi Teochar, Torouţiu, Şâineanu sau Schrojf pentru dicţionarul german-romîn, au încercat, fiecare cu mijloacele lui, să ducă înainte opera începută. Astăzi, cînd mase mereu mai largi s'tnt atrase spre carte, cînd avîntul cultural cuprinde mereu mai mult toate ramurile ştiinţei, producţiei şi tehnicii, nevoia unor noi dicţionare bilingve se făcea tot mai. simţită. Nu numai că vechile dicţionare sînt de mult epuizate şi că numai o rară întîmplare îţi poate îngădui să le găseşti la cîte un anticariat, dar chiar găsindu-le, problema e încă departe de rezolvare. Într-adevăr, de la apariţia ultimelor dicţionare bune (Şâineanu : Francez-Romîn, ed. V. 1928 ; Schroff : German-romîn, ed. II, IQ22, ed. III f. a.; Lollioâ: Englez-romîn 1898), anii. s-au scurs cu zecile. în acest răstimp, a evoluat nu numai, limba romînă, ci. şi respectivele limbi străine. Totodată, ştiinţa lexicografici şi a lexicologiei a făcut însemnate progrese, aşternînd rugina pe nişte instrumente de lucru utile cîndva, dar învechite astăzi. Faţă de vechile dicţionare care oglindeau fiecare concepţia individuală a autorului lor, cele trei volume apărute în Editura Ştiinţifică, au - si nu numai prin elegantul lor aspect exterior uniform, de colecţie - avantajul de a fi rodul unei concepţii ştiinţifice unitare. Ea se reflectă atît în. fixarea listei de cuvinte şi în tratarea articolelor, cele două operaţii, principale în alcătuirea unui dicţionar, cit şi în folosirea abrevierilor, a notaţiilor şi a indicaţiilor fonetice ; fiecare din cele trei volume este de asemenea precedat de noţiuni elementare de gramatică a limbii respective. Spuneam mai sus că, în răstimpul scurs de la apariţia ultimelor dicţionare, limba a evoluat considerabil : „Dezvoltarea continuă a industriei şi a agriculturii, a comerţului şi a transporturilor, a tehnicii şi a ştiinţei - arată 1. V. Stalin - cere limbii completarea vocabularului cu cuvinte şi expresii noi, necesare activităţii lor. Şi limba, reflectând nemijlocit aceste nevoi, îşi completează vocabularul cu cuvinte noi, îşi perfecţionează structura ei gramaticală" '. Aceste schimbări de vocabular „constau - scrie lingvistul sovietic acad. V. V. Vinogradov - în dispariţia unui oarecare număr de cuvinte învechite, î.n completarea cu un număr mult mai mare de cuvinte noi, în dezvoltarea unor semnificaţii noi la cuvintele active care se păstrează şi în formarea de noi expresii' 2' Poate că nicicînd ca atunci cînd comparăm între ele două dicţionare editate la cîţiva ani distanţă nu iese mai bine la lumină justeţea acestor principii. într-tadevăr, zadarnic vom căuta 'în vechiul dicţionar Schroff întreaga familie a lui, Flugzeug (avion): Flugzeugführer (pilot), Flugzeugmutterschiff (vas port-avion), Fluzgeugstutzpunkt (bază aeriană) etc, a lui Luft (aer) : Luftbild (fotografie luată din avion), Luftangriff (atac aerian) ele. (în 191}, Dicţionarul Academiei Romîne consemna cuvîntul aeroplan explicîndu-l „balon cu cir mă" !), Zadarnic vom căuta pe Atom şi numeroasele lui compuse, zadarnic vom căuta, fireşte, Arbeiterschaft (clasă muncitoare), Abfallverwertung (valorificarea deşeurilor), Jahrfünft (plan cincinal), Klassenkampf (luptă de clasă), Parteitag (congresul partidului), Sowjetmacht (puterea sovietică) etc. etc; tot astfel, cuvinte ca May-day (întîi Mai), to go maying (a sărbători întîi Mai) etc. etc, apar pentru prima oară într-un dicţionar englez-romîn. Şi atît de vii. sînt aceste principii, atît de dinamică actualitatea vremurilor noastre, încît nici aceste ir ei dicţionare, apărute la 1 „Marxismul si problemele lingvisticii" E.S.F.L.P. 1953, p. 21. 2 „Despre fondul principal de cuvinte şi rolul său de formare a cuvintelor în istoria limbii" în „Problemele lingvisticii m lumina lucrărilor lui I. V. Stalin" Ed. Acad. R.P.R. 1953, p. 155. 168 numai doi ani interval, nu o cuprind : în 1057 şi 195h dicţionarul german-romîn şi cel englez-romîn nu puteau înregistra cuvîntul Sputnic, care, însă, în dicţionarul francez-romîn se ajlă explicat la locul lui-„spoutnik s.m. : sputnic; satelit artificial". Ne pare rău, de aceea, că noul dicţionar german omite să înregistreze şi să explice unele cuvinte ca Avangarde, Combine, Kollektivvertrag {contract colectiv), Kollektivwirtschaft (gospodărie colectivă), Mehrwert (plus-valoare), Überbau (supra-s truc tură) etc., existente în recentele Iu-crări lexicografice din R.D.G.1 In dicţionarul englez-romîn, cuvîntul collectiv, de pildă, figurează cu: collective farm (gospodărie colectivă), collective farmer (colectivist), collectivization (colectivizare) etc. Notăm cu bucurie că şi înţelesurile cuvintelor sînt adesea mai numeroase in dicţionarele noi decît în cele vechi : Schroff, de pildă, dă, pentru kalfatern, numai: „a călăfătui, a astupa cu cîlţi" şi „a cătrăni crăpăturile unei corăbii" noul dicţionar nu omite să adauge şi înţelesurile figurate : „a trage cuiva o chelfăneală zdravănă, o sfîntă de bătaie; (pop.) a prelucra (pe cineva)". Tot astfel, la cuvîntul Bunker, explicat de Schroff : „magazie de cărbuni pe o corabie", noul dicţionar adaugă : „cazemată, adăpost betonat; buncăr". Dintre înţelesurile figurate ale lui aller, expresiile cela me va â lame : „asta-mi m.erge la inima ; tantva la cruohe â l'eau, qu'â la fin eile se casse: „ulciorul nu merge de multe ori la apă , existente în dicţionarul nou, sînt omise de Şăineanu ; la fel înţelesul tranzitiv al lui estomaquer : „a lăsa ţuţ, a surprinde dezagreabil"', la fel, bunăoară, feu follet : „flăcări mişcătoare (ale emanaţiunilor de gaze de pe bălţi, din 'păduri)". Faţă de marea răspînclire a limbii engleze vorbite în America, noul dicţionar englez-romîn a luat remarcabila iniţiativă ca, notîndu-le ca „americanisme", să înregistreze numeroase cuvinte şi înţelesuri specifice, pre- 1 Vd. şi G. Fischman, „Noul Dicţionar romîn-gcrman" în „Limba romînă" nr. 6/1958. cum : doc : „doctor", hot dogs : „un fel de crenvuşti", joint ; „circiumă, speluncă" etc. Pentru întocmirea articolelor, dăm un exemplu de sonda], şi anume cuvîntul genre, citind întîi articolul lui Şăineanu şi apoi cel al dicţionarului nou ; prin felid cum este îndrumat de la sensul general la cel particular, ele la cel propriu la cel figurat, cititorul îşi va putea da seama că articolul din dicţionarul cel nou e superior : „1 gen : a) neam : le genre humain ; b) soi, fel : genre de vie : c) des-părţănunt (literar etc.); 2 gust : de mauvais genre ; 4 modă : dernier genre ; ş (gram.) gen : genre masculin" (Şăineanu) ; „i gen, neam : le - humain neamul omenesc. 2 fel, mod : - de vie mod de viaţă; 5 gust : de mauvais - de prost gust. 4 modă. 5 (gram. lit.) gen" (Dicţ. nou). în felul acesta s-a observat că, spre deosebire de dicţionarele vechi, dicţionarul francez, ca şi celelalte două, foloseşte cu consecvenţă semnul - (tilda) pentru repetarea cupînlului titlu, ceea ce duce şi la o remarcabilă economie de spaţiu (lucru deosebit de important mai ales într-un dicţionar de tip mic), si la un aspect mat elegant. Tot pentru obţinerea acestei economii, socotim că era mai bine, în dicţionarul german, să se fi practicat aşezarea cuvintelor pe familii (sau „pe cuiburi", cum se mai zice) ; chiar dacă, la prima vedere, acest sistem îngreunează întruălva consultarea, economia are enorm de ci stivat. Un exemplu : pentru Hand (mină), noul dicţionar înregistrează nu mai puţin de 67 de compuse; trattncluie pe toate ca pe cuvinte-titlit, autorii fac o risipă enormă de spaţiu, ocupînd peste 6 coloane, cînd toate s-ar fi putut grupa în cel mult 2 sau 3. în rgzS, cînd apărea a cincea ediţie « dicţionarului său francez-romîn, Şăineanu nota cit legitimă satisfacţie pe contrapagina foii de titlu : „ed, I (i8q6), ad, II (iqoj) : 3200 exemplare; ed. III (1914)' ed. IV (1921): 5200 ex." Replica anilor noştri e, ca de obicei, zdrobitoare : Ger- 12 Viaţa rominească nr. » 169 man-rom'm 1951 40-15° exemplare ; En-glez-romîn 1958 : 20.150 exemplare ; Fran-cez-romîn 1959 : 30.160 exemplare. Apariţia, în asemenea tiraje, a celor trei dicţionare, la care s-a adăugat recent şi dicţionarul rus-romm, este un însemnat act de cultură. Aceste lucrări constituie un preţios ajutor pentru masele care se silesc să-şi însuşească tem.einic cit mai multe limbi străine, deschizîndu-şi astfel nemărginite orizonturi de gîndire. A. Radu ANNA SEGHERS: „A ŞAPTEA CRUCE"* ::*K*^S cris în anii ce au precedai ir^Af5*^ izbucnirea celui de al doilea \(S război mondial, romanul „A tLsfSSmd. ?aPtea cruce" al Anm} Se: ghers evocă cu o uluitoare' forţă anii cumplitei terori fasciste instaurată in Germania. Acţiunea cărţii se petrece în primii ani de după venirea lui Hitler la putere. Deasupra întregii ţări. se aşterne vălul negru al celui mai sin ger os şi mai bestial dintre toate regimurile reacţionare cunoscute în istorie. Fot ce are mai bun poporul german este nimicit sub pretextul necesităţii de a purifica rasa germană, predestinată, chipurile, să joace un rol dominant în istorie. O mulţime de organizaţii fasciste ai căror membri sînt recrutaţi îndeosebi din elemente contrarevoluţionare provenite din toate straturile burgheziei, îm-pînzea ţara, transformînd-o într-o reţea deasă prin ochii, căreia era aproape imposibil să te strecori. Nenumăratele lagăre de concentrare sînt menite să contribuie la „purificarea rasei", ori la „reeducarea" unor elemente muncitoreşti, suspecte de a nu se fi conformat întru totul disciplinei statului naţional-socialist. Toată această teroare era menită să dea iluzia atotputerniciei fascismului şi să creeze iluzia că mişcarea muncitorească a fost complect lichidată. De undeva însă, din lagărul de la Westhofen evadează şapte deţinuţi. întreaga reţea poliţienească şi militară se azvîrle ca o haită de copoi pe urmele fugarilor. Dintre aceştia şase sînt repede prinşi. Mai rămîne unul singur : Georg Fleisler. Acţiunea se desfăşoară în ~~* li.a.p'.L.A,, J959 cea mai mare parte în jurul avatarurilor acestuia. De reuşita-acestei evadări alîrnă dovada că în inegala înfruntare dintre nazism şi poporul german, biruinţa aparţine totuşi celui .din urmă, de aceea gestul lui Georg Heisler devine simbolic. După peripeţii de un extraordinar dramatism, menite să pună în lumină dîrzenia şi dragostea- de viaţă a eroului, acesta ajunge în oraşul natal. Se pune acum problema restabilirii legăturii cu partidul. Lucrul acesta este însă foarte greu de realizat. Mai întîi, pentru că marea majoritate a elementelor de nădejde au fost lichidate, iar cei cîţi au mai rămas sînt foarte greu de găsit. Un vechi prieten clin copilărie, Paul Rocler, îl ajută să restabilească legătura. Se dezvăluie acum o nouă grupare, aceea a comuniştilor, mult mai puţin numeroasă decît. a Gestapoului, dar acţionînd cu precizia unui mecanism perfect, înţruntînd infinite pericole pentru a salva viaţa unui om. Pus în posesia unui paşaport şi a unei sume de bani, Georg Heisler părăseşte ţara. Din înfruntarea aceasta dramatică, cel care a învins a fost poporul. De lucrul acesta îşi dă seama şi Fahrenberg, comandantul lagărului, care „simţi pentru întîia dată de la evadare că nu urmărea un singur individ, al cărui chip îi era cunoscut, a cărui putere, în cele din urmă se iroseşte; urmărea o forţă nemărginită, care n-avea chip". (p. 454-455) întreaga carte este o secţiune transversală şi verticală efectuată în toate straturile sociale ale Germaniei acelor cumplite vremi. Majoritatea covîrşitoare a burgheziei a devenit sprijinitoarea ferventă 170 a dementului fuhrer. Mica burghezie, laşă şi ambiţioasă, dornică să deţină poziţii sociale cît mai avantajoase, se transformă într-o sursă importantă din care sint recrutate elementele cele mai bestiale ale Gestapoului, SS, SA şi ale celorlalte organizaţii fasciste. Numai muncitorimea rămîne consecventă idealurilor ei şi de aceea ea dă covîrşitorul număr de victime ale lagărelor de concentrare. Din rîndu-rile ei se ridică figuri luminoase ca acelea ale lui Georg Heisler, Ernst Wallau, mentorul politic al eroului principal, Fiedler, Reinhardt, Hermann etc. Memorabil, interogatoriul lui Wallau, după ce încercarea de evadare eşeuase, dezvăluie curajul şi demnitatea luptătorului revoluţionar. 'Eroul înfruntă cu ironia şi sarcasmul unui om care, deşi aflat în pragul morţii, ştie că dreptatea e de partea lui, pe anchetatorii uluiţi de atîta forţă morală. Scena aceasta capătă forţa simbolică a înfruntării "mire tot ceea ce are mai valoros poporul german şi bestiile fasciste. Caracterul reflexiv al cărţii, constituind una din trăsăturile artei Annei Seghers, prilejuieşte comparaţia între idealurile de viaţă ale unui comunist şi ale unui nazist. In timp ce comunistul Fiedler se regăseşte pe sine abia atunci cînd, înfrunlînd orice risc, poate salva viaţa unui om, Reiners visează la o Germanie alotstăpî-nitoare, care să fi îngenunchiat toate popoarele lumii, strivind ori ce urmă de libertate şi egalitate între oameni. Dacă Fiedler aşteaptă cu încredere timpul în care raţiunea umană va triumfa asupra bestialităţii, „Reiners avea cîte odată îndoieli asupra dreptăţii cauzei pe care o îmbrăţişase şi se străduia să-ţi ia măsuri de siguranţă pe toate fronturile" (pag. 270) Bogăţia sufletească a eroilor este evidenţiată printr-o analiză psihologică deosebit de profundă şi de nuanţată. Aceasta se realizează mai întîi prin descrierea modului în care se reflectă lumea exterioară în conştiinţa eroului, combinată cu sondajele în interiorul fiinţei acestuia. Scenele din baraca de unde Georg ia o haină, sau acelea din catedrala în care rămîne o noapte, sînt elocvente în acest sens. Retrăirea trecutului, căruia, prin perspectiva prezentului, i se împrumută anumite semnificaţii, ca şi visurile cu privire la viitor, sînt alte mijloace ale investigaţiei psihologice. Personajele trăiesc apoi într-un dublu plan : în cel exterior, străduindu-se să răspundă corect şi prudent anchetatorilor şi în altul mai adînc, sforţîndu-se să pătrundă toate dedesubturile, toate cursele pe care fiecare întrebare le-o poate întinde. Este aici reflexul stării de spirit a acelor germani siliţi să se supună unui regim social şi politic pe care în realitate îl urăsc toţi cu toată forţa sufletească de care sînt capabili. Analiza psihologică este slujită şi de stilul şi construcţia cărţii, Scriitoarea nu pedalează nici o clipă pe senzaţional. Dimpotrivă, sobră pină la zgîrcenie, uzînd de o construcţie complexă şi de un stil cu articulaţii puternice, Anna Seghers descoperă de fiecare dată adîncul omenesc, ceea ce înnobilează şi dă forţă omului. Scriitoarea pare a fi doar o operatoare cinematografică ce-şi urmăreşte cu insistenţă obiectul, filmindu-l din toate părţile si încereînd să surprindă şi să tălmăcească cel mai mic gest, cea mai neînsemnată modificare survenită în fizionomia lui, în sfîrşit cel mai tainic simţămînt, Oglindind perioada instaurării cumplitei dictaturi hitleriste în Germania, a pregătirii acesteia în vederea dezlănţuirii unui nou război, cartea Annei Seghers este astăzi, cînd revanşarzii de la Bonn se străduiesc să reediteze cu fidelitate opera înaintaşilor lor, de o deosebită actualitate. Mesajul de încredere în viaţă, în valorile civilizaţiei omeneşti, in forţa morală a omului, mesajul acesta pe care scriitoarea ni-l. transmite, este deosebit de preţios, lată de ce, traducerea cărţii în ţara noastră, făcută într-o bună limbă ro?nînească, cu excepţia unor mici inadvertenţe, trebuie salutată cu toată căldura. D. Petrescu 12* 171 — din tară - „LIMBA ROMÎNĂ" nr. 1/1960 ^imba romînâ" prezintă cazul ciudat al unei publicaţii academice ca nivel şi populare ca răspîndire şi sferă de preocupări. Această îmbinare oglindeşte creşterea interesului pentru problemele lingvisticii si filologiei în cercuri tot ?nai largi de cititori, dar şi orientarea practică a cercetărilor de specialitate. Cuprinsul ultimului număr e caracteristic pentru această orientare, vizibilă chiar în diversitatea materialelor publicate. Articole ca „Dicţionarul limbii romîne" de lorgu Iordan şi l. Coteanu, „Preliminariile traducerilor automate" de Gr. C. Moisil, „Problema limitei sud-vestice a teritoriului de formare a limbii romlneşti" de EL. Petrovici, fie că informează asupra stadiului atins in anumite ramuri de cercetare, fie că exprimă un punct de vedere nou într-un domeniu controversat, tind şi izbutesc să răspundă unor probleme de actualitate, privind si alte ştiinţe în afară de cele ale limbii : istoria, statistica. Interesant ni se pare articolul amintit despre Dicţionarul general al limbii ro-. mine, operă începută cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, a cărei editare e pe punctul de a fi reluată de Institutul de lingvistică. Autorii precizează că. e vorba de o operă lingvistică, deci nu didactică sau enciclopedică, adresîndu-se în primul rînd specialiştilor şi urmînd a fi tipărită în întregime în următorii zece ani. Din. expunerea acad. lorgu Iordan si a lui I. Coteanu reiese că viitorul dicţionar va trebui considerat ca o lucrare nouă, elaborată în mare parte pe baza unui i?ia-terial vechi, pentru literele de la M la Z (care urmează să apară întîi), - şi. ca o ediţie nouă, revizuită, a unei lucrări vechi, pentru, literele de la A la M. Dicţionarul, care va cuprinde circa 120-140.000 de cuvinte, va fi publicat. în fascicole. în articol e expusă cu claritate poziţia actuală, atu în problema priorităţii ce trebuie să se acorde acestui dicţionar — în elaborare şi. publicare - ţaţă de cel al limbii ro?7iîne vechi, cit şi în problema părţii editate în trecut. Reproducem pasaj/d privitor la această din urmă chestiune, pentru că ni se pare a reprezenta un. punct de vedere nou : „Dacă s-ar renunţa la ceea ce s-a făcut pînă în 1044. dacă. partea aceasta a dicţionarului ar fi socotită ca inexistentă, cu toate că ea este cunoscută şi folosită de romaniştii din lumea întreagă, faptul acesta, ar echivala cu o desconsiderare clară, a tradiţiei, lexicografice romîneşli, care, în treacăt fie spus, se bucură de prestigiu în toate cercurile de cunoscători din lume". In sfîrşit, reţinem precizarea că Dicţionarul limbii, romîne va fi un dicţionar multilateral, puţind servi ca dicţionar istoric, etimologic, al limbii literare, al limbii vechi, al regionalismelor şi chiar ca unul de sinonime. Aceasta îi va permite 172 să stea „la baza tuturor lucrărilor de lexicologie şi lexicografic viitoare". Citind acest scurt rezumat al expunerii semnate de acad. Iorgu Iordan şi 1. Co-teanu. va recunoaşte oricine că lingviştii romi ni întreprind o acţiune de mare importanţă pentru cultura noastră, aşteptată cu interes îndreptăţit. După succesul recent al Dicţionarului limbii romine literare şi mai ales al Dicţionarului limbii romine moderne (într-un volum), editarea acestui, dicţionar-lezaur va însemna încununarea unor eforturi de decenii, duse la bun sfîrşit abia. în regimul democrat-popular. E de dorit ca punctele de vedere exprimate să rămină definitive şi să devină program de lucru. O problemă, tot alît de actuală o tratează articolul acad. Moisil, care expune într-un limbaj accesibil, deşi e vorba de o temă aridă, principiile cele mai generale ale traducerii automate. Această nouă ramură a tehnicii moderne, în direcţia căreia s-au făcut şi la noi primii paşi, deschide un vast ci mp de colaborare între lingvişti şi matematicieni şi impune pentru ■moment o reconsiderare din punct de vedere statistic a limbii romine. Reţinem promisiunea redacţiei de a reveni asupra problemei. Menţionînd, în afară de articolul amintit al acad. E. Pelrovici, (în care, pe baza toponimiei, a unor tradiţii populare şi a trăsăturilor fonetice ale elementelor slave din limba romînă, se delimitează între Timoc şi Balcani „teritoriul sud-dunărean din care ar fi putut pleca în evul mediu spre nord roiuri de populaţie romanică"), comunicarea lui Gh. Bulgăr asupra rolului scriitorilor în dezvoltarea limbii literare în sec. XIX, precum, şi „Schiţa de istorie a léxico gr a.f iei rom)'ne"semnată de Mircea Seche, - ne vom opri la capitolele Filologie şi Limbă literară, părîn-dn-ni-se că articolele publicate aici pol prezenta interes pentru majoritatea cititorilor noştri. I. Creţii publică. în acest, număr al treilea articol din seria „Rectificărilor la ediţiile poeziilor lui Eminescu". Pornind de la faptul că ediţia Perpessicius „este luată ca bază (...) de. către cercetătorii limbii lui Eminescu şi mai cu seamă serveşte ca text pentru extragerea de cuvinte pentru proiectatul dicţionar al limbii marelui poet" şi sprijinindu-se - aproape exclusiv - pe textul Convorbirilor, autorul enumera cu mare grijă toate cazurile de „intervenţii", considerîndu-le ca denaturări inadmisibile şi pledînd pentru restabilirea formei, din Convorbiri. L Creţu nu e de acord cu principiul după care s-au călăuzit o serie de editori, inclusiv Perpessicius, principiu conform căruia aceştia şi-au luat libertatea de a unifica formele deosebite ale aceluiaşi cuvînt, în direcţia limbii literare, sub motivul că aşa ar fi procedai: şi. Eminescu în cazul cînd şi-ar fi putut supraveghea tipărirea volumului de poezii. Autorul „Rectificărilor" semnalează în sprijinul punctului său de vedere un mare număr de „intervenţii", rezultate, în covîrşiloarea lor majoritate, ale operaţiei de unificare. (Astfel, Perpessicius - şi alţi editori - scriu printre, sfarmaţi, părea, galben, iobagul, vrea, al, colibele, către, prin, soartă, totdeauna, cerul, ne, astfel, speriat, împrejur, îmbălsămate etc, în loc de pintre, sfarmaţi, păre, galbăn, iobagiul, vra, a, colibile, cătră, pin, soarte, totdeuna, ceriul, ni, ast-feli, spăriat, împregiur, îmbălsămate etc, cum arată textele din Familia şi Convorbiri). Autorul descoperă, e drept, şi o serie de intervenţii care par a vădi o aplicare prea riguroasă a principiului unificării, în dauna sensului, atunci cînd nu sînt simple moşteniri ale unor erori de transcriere mai vechi; aceste cazuri sînt însă doar c'tteva. Erorile mai erave din ediţia Perpessicius au fost corectate de altfel - după cum arată şi autorul „Rectificărilor" - în ediţia, din ig^S. După Creţu, deci, ar trebui păstrate în viitoarele ediţii Eminescu absolut toate particularităţile textului din Convorbiri (si Familia), chiar în cazurile cînd, în poeziile de mai tîrziu, poetul n-a mai fost consecvent cu pronunţia — sau numai grafia - din tinereţe, şi mai mult, chiar 173 atunci cînd acele particularităţi grafice puteau fi ale redacţiilor respective şi miale lui Eminescu. Acest punct de ved,ere înseamnă de fapt o fetişizare a textului primei tipărituri şi este contestabil pentru următoarele considerente, : i) Prima tipăritură nu poate fi luată ca bază absolut sigură. „Particularităţile" pot fi uneori opera redacţiei sau un rezultat al tipăririi neglijente. Că e aşa o dovedeşte confruntarea textului tipărit, cu manuscrisul definitiv dat la tipar, în cazurile - foarte puţine - cînd manuscrisul nu s-a pierdut. O dovadă o constituie de asemenea cazid „Scrisorii a 111-a", reprodusă din Convorbiri şi publicată de poet în Timpul, cu un mare număr de modificări. (Demn de relevat e faptul că, atunci cînd e vorba de aceste poezii, nici Creţu nu mai consideră ca bază textul din Convorbiri.) z) Eminescu a revenit ulterior asupra unor moldovenisme şi e de presupus că, în conformitate cu necesitatea „de-a introduce o pronunţie generală", necesitate enunţată încă din tinereţe, editîndu-şi însuşi volumul de poezii, ar fi procedat la unificarea textului în direcţia limbii literare. (Maiorescu mărturiseşte, în prefaţa la Ed. I., că poetul avea de gînd să facă unele „îndreptări"). 3) I. Creţu trece cu vederea problema transcrierii textelor literare din sec. XIX, atacată de altfel în revista „Limba ro-mînâ". Cînd se va adopta un sistem general de transcriere, e de aşteptat ca o parte din „particularităţi" să cadă în seria celor impuse de diverse mode ortografice ale vremii şi de care nu se va mai ţine seamă, aşa cum nu se mai ţine de pe-acum de i, u şi â. In concluzie, nu putem, considera că rectificările lui I. Creţu sînt o operaţie de restabilire a înfăţişării autentice a poeziilor lui Eminescu. E vorba aici de o chestiune de principiu şi. anume : sau se acceptă unificarea, şi atunci ediţia Per-pessicius trebuie studiată şi apreciată de pe această platformă, sau nu se acceptă, şi atunci nu e suficient să se constate deosebirile dintre Convorbiri şi ediţii ci e nevoie a se stabili convingător forma cea mai apropiată cu putinţă de înfăţişarea manuscriselor definitive, azi pierdute. în ce priveşte Dicţionarul, credem că un apendice va putea menţiona acele forme din Convorbiri, în legătură cu care se constată oscilaţii sau reveniri, dar numai după ce se va înlătura cil mai. mult posibil bănuiala unor greşeli de tipar sau a unor intervenţii ale redacţiei. Operaţia e grea ; pînă la desăvîrşirea ei, considerăm că ediţia Perpessicius poate fi luată ca bază pentru munca la Dicţionar, cu corecturile din iaşii şi cu rezerva celor cîtorva „intervenţii", a căror inoportunitate 1. Creţu reuşeşte să o dovedească *. Rubrica cea mai vie a revistei, ni se pare a fi cea întitulată Limba literară, care cuprinde de obicei concluziile colaboratorilor lingvişti în urma examinării limbii presei, a. traducerilor, a criticilor literari, a firmelor şi anunţurilor e/c.,, examinare făcută cu scopul de a contribui la păstrarea purităţii şi corectitudinii limbii noastre. Din articolele publicate pînă acum reiese că lingviştii nu privesc cu ochi buni lipsa de frîu în utiliz.area neologismelor, ca şi. „înfrumuseţarea" stilului cu. arhaisme şi cuvinte neaoşe. Articolele sînt binevenite, deşi credem că se exagerează în aversiunea faţă de termeni „radicali" : acad. lorgu iordan, de exemplu, manifestă suspiciune şi faţă de cuvinte ca vinilin, aseleniza, a căror dispariţie rapidă crede a o putea prezice. Nu ne putem împăca nici cu aglomerarea de fapte din unele articole, în stufărişul cărora observaţiile într-adevăr preţioase se pierd. E adevărat că tendinţele greşite, periculoase, în întrebuinţarea limbii, nu *) I. Creţu este autorul unei ediţii a „Operelor" lui Eminescu, remarcată la timpul său pentru identificarea unui număr însemnat de articole ale marelui poet. Nu e lipsit de interes a menţiona că7 la un examen sumar, din fiecare zece „intervenţii" condamnate, opt se găsesc aidoma şi în ediţia Creţu. (A se vedea poeziile de tinereţe, pînă la „Făt-Frumos din tei"). 174 pot fi depistate decît după explorarea unui material uneori foarte vast, dar pe cititori nu credem că-i interesează toate peripeţiile acelor explorări, ci numai rezultatul lor. Intre abaterile Constatate trebuie făcută o ierarhie, în aşa fel ca să fie scoase în evidenţă cele mai grave şi mai simptomatice, care se cere a fi mai urgent, înlăturate. Nu ni se pare potrivit nici stilul cam prea savant al unor articole : astfel, Luiza Sece, în „Aspecte ale limbii firmelor şi anunţurilor" (slgşg), articol scris, probabil, în atenţia „lucrătorilor" din comerţ, vrînd să arate că nu e acceptabilă o firmă ca Tehnieo-medicala, se exprimă aşa : „Procesul reducerii sintagmelor formate din substantiv plus atribut, plus adfectiv este de dată recentă şi se află, în prezent, în plină desfăşurare. Trebuie să subliniem aici că tipul de elipsă amintit nu este totdeauna recomandabil. Pentru ca atributul-adfectiv să poată înlocui sintagma, trebuie, după cum am arătat, să se substantivizeze". Ne îndoim că în urma unei astfel de argumentaţii, probabil ireproşabilă ştiinţificeşte, va fi schimbată firma cu pricina... Incepînd cu acest număr, revista deschide o anchetă în problema cultivării limbii, la care au răspuns pînă acum acad. Tudor Vianu precum şi artiştii Ion Finteşteanu şi Ştefan Ciubotăraşu. Consideraţiile expuse de cei anchetaţi sînt în general judicioase. Concluziile, desigur, le va trage comitetul de redacţie la sţîrşit; nu ne putem opri însă de a ne exprima dezamăgirea provocată de răspunsurile celor doi valoroşi actori, care ocolesc cu grifă ori ce apreciere în legătură cu limba pieselor originale în care foacă înşişi. Părerile despre traducerea romînească a lui Villon, despre teatrul lui Eugen îonescu, despre traducerea unei piese cehoslovace, (făcută de cine ?) despre Creangă şi Sadoveanu sînt interesante, spuse cu umor, dar sînt scrise oare într-o limbă atît de perfectă piesele romîneşti, încît nu se poate spune nici un cuvînt despre ele ? Textele nebuloase, barbarismele, arhaismele, provincialismele, care îi supără pe cei doi artişti, le găsesc oare numai în lecturile lor de acasă ? Ştim că de multe ori actorul sugerează modificări în text ; n-ar fi prezentat interes şi n-ar fi fost utile cîteva exemple din experienţa proprie ? Se ridică apoi problemele or-toepiei, care de 'asemenea sînt trecute total sub tăcere. Ca şi cum nu pe scenele noastre s-ar auzi curent forma imposibilă al mieu şi uneori chiar dupe sau buhrro (birou !), ca şi cum nu ne-ar fi dat să asistăm din cînd în cînd la cîte un spectacol tinde pronunţia nazalizată sau cea literară coexista armonios cu cel mai dulce grai moldovenesc ! Trecînd peste aceste observaţii, ne exprimăm speranţa că ancheta va contribui la creşterea interesului pentru problemele de cultivare a limbii, la crearea unei opinii de masă pentru rezolvarea lor. In legătură cu această direcţie în preocupările revistei, ne permitem cîteva sugestii. Anume, e de dorit, ca în articolele privind cultivarea limbii să se renunţe la luxul de exemple şi argumente, la pedantism şi exprimare din cale afară de savantă. (Probabil, aceste articole sini scrise de lingvişti tineri ; ar putea să ia exemplu de la maestrul lor, acad. lorgu Iordan). De la articolele privind limba cutărui ziar sau a cutărui domeniu de activitate nu aşteaptă nimeni să împingă înainte ştiinţa limbii, să deschidă căi noi în lingvistică. Ele se adresează unor cercuri largi şi, ca atare, trebuie redactate mai accesibil, mai puţin pretenţios. Apoi, DA, DU, CADE, TDRG * sînt simboluri pe care nu le înţeleg toţi cei preocupaţi de problemele limbii. O explicare a abrevierilor, tipărită pe una din paginile co-perţii, nu va submina prestigiul academic al revistei. E nevoie, apoi, de mai multă stăruinţă şi îndrăzneală în condamnarea expresiilor greşite. (In nr. 5I1959, la pag. 39, se constată că expresia absolut incorectă „înainte de i-am dat" (cuiva ceva) este mai puţin greşită decît alta ; indulgenţă bizară faţă de nişte publicişti *) Iniţialele unor dicţionare, inaccesibile de altfel majorităţii cititorilor revistei. 175 de profesie, manifestată în acelaşi număr în care responsabilii de magazine sînt trataţi cu atîla doctorală necruţare). Autoritatea revistei ar creşte - şi, odată cu aceasta, şi eficacitatea acţiunii ei - dacă, în loc de a se semnala şi categorisi minuţios o sulă de tipuri de greşeli într-un număr, dintre care unele simple forme discutabile, revista ar pune accentul pe cazurile de abateri într-adevăr grave şi ar persevera în înlăturarea lor. Pescuirea de greşeli de tipar, folosită - foarte rar, e drept - pentru o desfăşurare de sa-vanilîcuri, nici ea nu contribuie la ridicarea prestigiului revistei. {Un caz în acelaşi număr, la pag. Ş4, unde exprimarea „Mandicevschi, original din Romînia" -evidentă greşeală de tipar - dă prilej la importante generalizări : „Pentru o mică parte dintre cei ce mînuiesc condeiul paronimele devin sinonime"). Ar fi de dorit, în sfîrşit, ca în exprimările greşite pe care le citează, revista să indice şi numele autorilor, nu numai titlurile revistelor. Aceasta, bine înţeles, cînd e vorba de publicişti notorii. In legătură cu apărarea limbii de năvala arhaismelor şi neologismelor inutile, nu credem că e suficientă semnalarea lor. Ambele tendinţe există şi se manifestă mai ales in presă şi în traduceri. Lingviştilor le revine şi sarcina de a explica, aceste tendinţe şi de a da soluţii. In ce ne priveşte, considerăm că încurajarea prea categorică (chiar de către „L.R.") a transcrierii fonetice a cuvintelor străine — chiar atunci cînd sînt utilizate pentru întîia oară - contribuie într-o oarecare măsură la pătrunderea şi fixarea neologismelor. Limba presei pretinde folosirea unor cuvinte străine ; transcrierea fonetică le dă drept de cetăţenie, le uşurează rămînerea în limbă, pe cînd reproducerea lor fidelă le-ar supune la un prealabil examen. Cu atît mai puţin eficace considerăm că e simpla semnalare şi condamnare a greşelilor cînd e vorba de traduceri. Ni se pare de-a dreptul ciudat că azi, cînd se traduce atît de mult, această operaţie se face încă în tnare măsură empiric, că lingviştii noştri - şi „Limba romînâ" -nu iau iniţiativa elaborării unor studii de metodică a traducerii din diverse limbi, şi în primul rînd din rusă, unde se simte mai acut nevoia unei calificări sporite. (Faptul că. aproape toate traducerile din rusă sînt semnate de doi autori, dintre care unul e tălmăcitorul empiric şi celălalt stilizatorul, ni se pare grăitor). Ar fi de studiat de asemenea măsura în care traducerea empirică favorizează o anumită tendinţă de plasticizate excesivă a limbii, ca şi asaltul arhaismelor şi al unor exprimări greşite. Ne gîndim la cariera, nefirească şi nemeritată, pe tare o fac unele cuvinte ca a dezvălui, a vesteji, nemijlocit, samavolnic (arbitrar), stihie, (şi stihinic), precum şi unele expresii greşite sau numai absurde ca a traduce în viaţă, dezvoltarea mai departe, a acţiona de maniera, problema oum (cu toate variantele ei : problema dacă, problema cînd...) etc. N-ar fi inutil ca revista să-şi formuleze şi să-şi impună punctul de vedere în problema ortografierii numelor geografice, mai ales a celor asiatice, sector în care domneşte arbitrarul - sau, ca să fim în nota unor publicişti, amatori de neaoşisme - o curată samavolnicie. E vorba în primul rînd de numele chinezeşti, transcrise astăzi cînd după metoda engleză, cînd după cea rusă, (vezi sunetele sau grupurile de sunete ciji, cija, cije, ţz) cînd după principiul fonetic - aşa cum e corect cît timp se menţine actuala scriere chineză -dar şi de cele indoneziene, indiene etc, din ce în ce mai des întîlnile. Acţiunea de pedagogie lingvistică promovată de revista „Limba română" şi aflată deocamdată într-un prim stadiu, de apărare a corectitudinii şi purităţii limbii, este o operă patriotică de mare însemnătate. Ar fi de dorit ca anchetei deschise în ultimul număr să i se dea amploarea corespunzătoare, în aşa fel ca. preocupările de cultivare a limbii să se bucure de atenţia si ecoul cuvenite. O. I. 176 „CRAVATA ROŞIE" nr. 3/1960, „LUMINIŢA" nr. 3-4/1960, „ARICI-POGONICI" nr. 3/1960 I \n ultima vreme, presa noastră [literară a înce\put să acorde o I atenţie sporită literaturii pentru J copii, sector pînâ de curînd mai 'puţin luat în discuţie de critică. Lipsa de. operativitate a criticii in faţa producţiilor destinate unui public nevirst-nic provenea, desigur, din insuficienta înţelegere a importanţei deosebite care trebuie acordată acestui gen de literatură, menit să contribuie la educaţia cetăţenească şi estetică a schimbului de mîine. Sînt de aceea binevenite articolele {publicate în special de „Gazeta Literara ) în care au fost analizate mai pe larg şi cu interesul cuvenit, formulîndu-se exigenţe întemeiate, cărţile pentru cei mici apărute în ultima vreme. Nu în egală măsură au fost discutate însă periodicele pionierilor şi şcolarilor. Necesitatea discutării lor se impune cu atît mai mult cu cit avem de-a face, în cazul de faţă, cu tipărituri care se bucură de o mai largă difuzare în rîndurile micilor cititori. (Mă refer la revistele „'Cravata roşie", „Luminiţa", „Arici Pogonici") Operaţia de selectare a valorilor, de semnalare atentă a deficienţelor, devine o sarcină cu atît mai stringentă cu cît o lectură, fie si sumară, a revistelor amintite, ne va îndreptăţi să recunoaştem că ele nu sînt scutite uneori de monotonie, uniformitate, lipsă de varietate şi fantezie în tratarea temelor propuse. Literatura pentru copii trebuie în primul rînd să fie educativă, adică să răspundă unor sarcini de ordifi pedagogic, clar în acelaşi timp să intereseze, să fie în stare să atragă, să capteze atenţia micului cititor şi în fine, ca un ultim dar nu mai puţin important deziderat, să fie realizată la un nivel artistic superior. Căci oare îşi poate atinge presa pentru copii rosturile sale pedago-gic-educalive, dacă literatura pe care ie-o oferă e la un nivel artistic scăzut, nu se citeşte cu plăcere şi interes sau depăşeşte nivelul de receptivitate al ci- titorilor ? Crezînd că astfel vor fi mai uşor înţeleşi de coţii, unii autori mimează cu istîngâcie şi ostentativă naivitate un limba) hibrid, de un ridicol evident, cu expresii edulcorate cum ar fi : „drăguţii de ei", sau interjecţii fără rost la tot pasul: „tii!.. vai l" Evident, la fel ca în toate sectoarele vieţii literare, şi în literatura pentru coţii s-au obţinut multe realizări de-alungul ultimilor 75 mi. Sîn-tem deţparte de maculatura imposibilă, lacrimogenă şi dăunătoare care se servea altădată copiilor. Insă, e tot atît de evident că se mai observă în maniera de a scrie a unor autori pentru copii, publicaţi în revistele cercetate, ecourile unui sentimentalism supărător, mărturisind o tandreţă afectată şi, în ori ce caz, falsă sub raport artistic, în relaţiile dintre copii şi vîrstnici. Versuri cum sînt acestea : ,,E ziua ta / măicuţa mea cea bună /" sau „dar pînă cresc / nu pot / oticit aş vrea / decît să te sărut/ măicuţa mea...", semnate de Valeria Boiculesi în numărul pe luna martie al revistei „Luminiţa", sînt o elocventă ilustrare în acest sens. Sensibilitatea, receptivitatea deosebită a copiilor pentru arnwnie, pentru cîntec, îi apropie firesc de poezie. Insă unele din poeziile oferite de revistele „Luminiţa", „■Cravata roşie", „Arici Pogonici" (mă refer în special la numerele pe luna martie a.c.) sînt lipsite de culoare, de prospeţime, de varietate. Predomină tonul moralizator, autorii dau precepte de bună purtare, ritmate stîngaci, fără fior liric. Exuberanţa caracteristică vîrslei copilăriei, voia bună, umorul, nu-şi găsesc deplina realizare. Poezii ca „Sîmburele", „Meşterită" de Dan Faur („Luminiţa"), „Surpriză" de M. Călin şi „Marc cînd voi fi'-de Aurelia Oncescu („Arici Pogonici'), „Dimineaţa" de Olimpiu Vladimîrov, „închinare patriei" de Ion Petrache („Cravata roşie") ele, comunică ceea ce au de spiţe la modul plai, exterior, în imagini 177 şterse, convenţionale, lipsite de farmec şi noutate. Uneori imaginile depăşesc puterea de "înţelegere a copiilor : „Tractorul ara. Aleargă /cu limba isooasă-n urmă, brazda lungă" („Aratul" de Valerta Boi-atlesi. „Luminiţa", nr. $) Există fireşte şi poezii care reuşesc să depăşească nivelul scăzut al celor enumerate mai sus. Am putea cita pe cele semnate de Hor/a Aramă, Tiheriu Ulan, FI. Albu, cu al său „Cîntec mic", uşor arghezian ca manieră, dar vădind un fior de gingăşie propriu autoarei, In domeniul prozei, destul de bogat reprezentat prin numărul de pagini, se constată nu de puţine ori rămînerea la suprafaţă, tratarea exterioară, facilă, a faptelor înfăţişate. Petre Luscalov continuă din numerele trecute - şi se pare că nu a terminal - mult lungită povestire „Puiul de raţă sălbatică" ; Mir cea Sîntim-breanu semnează „Scrisoare adresată unui chiulangiu - de către servieta sa" („Cravata roşie" nr. 3), lucrare interesantă, dar care, în ciuda intenţiilor autorului, nu excelează în ceea ce priveşte umorul. Obiecţii asemănătoare se pot formulaşi în cazul altor schiţe şi povestiri : „Roiul albinelor" de Laur a Georgescu, „Secretul" de Urina Sîrbu („Cravata roşie" nr. 3), „Miţă Fărâmiţă" de Gica luteş, „Povestea şorţuleţului" de Mihai Stoîan („Luminiţa" nr.}), „Nimeni nu mai este mofturos la mîncare" de Anca Tîmplaru şi „Un dar minunat" de Angola Plaţi („Arici-P o gonic'i" nr. 3). Victor Birlădeanu, în „Pacea acuză" („Cravata roşie" nr. 3), încearcă să discute la nivelul de înţelegere al copiilor un fapt politic : procesul nedrept intentat în Germania occidentală luptătoarei pentru pace Edith Floereth-Menge. Citez: „în-chipuiţi-vă, dragi copii, o bunicuţă cu părul alb-ooliliu adusă pe un scaun cu rotile (este de mulţi ani paralizată) în boxa acuzaţilor". Educaţia comunistă a copiilor vremii noastre nu se face apelînd la mila lor. V. Birlădeanu a pierdut din vedere esenţa fenomenului, Uacă Edith Hoereth-Menge nu ar fi avut „părul alb-coliliu" sau nu ar fi fost „bunicuţa', ar fi fost mai puţin condamnabil procesul în sine, şi-ar fi schimbat semnificaţia ? Preferinţele tematice ale unor autori se reduc la ilustrarea unor sfaturi pedagogice generale : necesitatea ca micii cititori să înveţe bine, să-şi iubească părinţii, să fie întotdeauna curaţi, să sădească pomi. Lucrările care nu urmăresc această cale bătătorită, deşi puţine la număr, sînt şi cele mai realizate artistic. „O seară cu oaspeţi neobişnuiţi", adaptare după revista sovietică „Pionier" („Cravata roşie nr. 3), „Andrei" de Ti tel Constantinsscu („Luminiţa" nr. 4), lucrări în care autorii abordează pe înţelesul copiilor probleme proprii, specifice în mai mare măsură epocii noastre. „O seară cu oaspeţi neobişnuiţi", este o povestire reuşită în care se dezbat cu profunzime probleme ale eticii omului nou. Ingeniozitatea şi verva povestirii sfîrnesc curiozitatea şi interesul. Scriitorul redă discuţia despre atitudinea unui pionier faţă de o pionieră, discuţie purtată între Andrei, pionier în clasa a Vll-a, Don Qiiijotte, D'Artagnan, o bufnita împăiată şi aviatorul G. Stănuţ, prieten al lui Andrei, Dialogul este condus cu îndemînare, aproape scenic, argumentarea este logică şi convingătoare, personajele bine individualizate. „Andrei" este o emoţionantă povestire în care ni se dezvăluie cu deosebită putere de convingere, cu lirism şi. gingăşie, gîn-durile unui copil înainte de a deveni pionier. Probleme destul de obişnuite în zilele noastre, cum ar fi, de pildă, ce înseamnă să fii pionier, cum trebuie să se poarte un pionier etc, sînt discutate cu fineţe şi pricepere. Educaţia copiilor, în cele două povestiri mai sus discutate, se face prin artă şi nu prin expunerea unor precepte morale. N-ar fi rău dacă revistele pentru copii ar acorda o atenţie mai mare reportajelor. Am întîlnit numai un singur material de acest gen, în „Luminiţa" nr. 3 ; „Tofcmă-mir şi Totmăntreb", cu subtilul „în vizită 178 la milionarii din Şandra" dar scris fără im: ■nt'witate şi vervă reportericeasca. Se ţul*lkă rareori scenele. Semnalăm sceneta im Octav Pancu-Iaşi „întâmplări cu... măr-ţişontc" („Cravata roşie" nr. j), care, în peisah'l cam monoton al revistei, e o pagină da voie bună. Fabulei nu-i este rezervată nici o pagină în cele trei reviste. Problematica contemporană, traiv-}armarea vieţii în toate domeniile de activitate, o etică şi o estetică nonă, proprii oa— ci'1 pesie hotare „SbP'EMVRI" nr. 2 196 menilor constructori ai socialismului, construi ren unei noi epoci si formarea no'lor relaţii de viată între oameni, se cuvine a ţi zugrăvite din ce iu ce mai larg în presa literară pentru copii, la un nivel art'suc superior. Exigenţele pentru această parte a literaturii care se adresează în mod. direct copiilor, care ajută la educarea $i formarea lor, trebuie să fie lot mai sporit::. Elena Balta? î evista „Septemvri" Nr. z/1960, "^dprgan al Uniunii Scriitorilor bulgari, consacră criticii literare ţi Imitare un vast şi documentat studiu semnat de Gb. 7 an ev. E o încercare de sinteză a dezvoltării criticii din ţara vecină şi prietenă în cei iş, ani de la eliberare, a drumului parcurs pînă astăzi sub atenta îndrumare a Partidului Comunist Bulgar. In ultimul deceniu al secolului trecut, Dimilăr Blagoev a formulat tezele fundamentale ale esteticii ştiinţifice materialiste. In perioada dintre cele două războaie mondiale, estetica şi teoria literaturii in Bulgaria cunoaşte o nouă dezvoltare ; prin lucrările lui Todor Pavlov, ideologia marxîst-leninistă cucereşte poziţii temeinice în acest domeniu. Todor Pavlov a adus o contribuţie deosebit de preţioasă la rezolvarea problemei specificului literaturii, a raportului între realismul critic şi realismul socialist a moştenirii literare şi a altor probleme de bază ale teoriei literaturii. După eliberare, programul Frontului Patriotic a constituit platforma de închegare a unităţii frontului literar în Bulgaria. Scrisoarea pe care Gheorghi Dimi-trov a adresat-o, în mai. 1945 Uniunii Scriitorilor, a definit sarcinile literaturii şi criticii literare. Dimitrov sublinia că poporul aşteaptă din partea scriitorilor opere cu un caracter autentic popular, care să cultive şi să dezvolte dragostea şi devotamentul faţă de patrie, ura împo- triva fascismului şi a tuturor duşmanilor poporului, care să-şi exercite puternic funcţia educativă, biciuind tot ce este putred şi dăunător conştiinţei sănătoase a poporului. Conferinţa naţională a scriitorilor din septembrie 1945 a afirmat necesitatea promovării unei literaturi profund democratice si realiste. Era platforma adecvată pentru desfăşurarea acelui proces de orientare ideologică a scriitorilor, după îndelungaţi ani de reacţiune şi teroare fascistă, premergător etapei calitativ noi care avea să se deschidă curmei în faţa literaturii şi criticii literare bulgare. Congresul al ylea al P.C.B. marchează o etapă istorică nouă în viaţa poporului bulgar - etapa construirii bazelor economiei şi culturii socialiste. în documentele sale, Congresul a definit limpede locul şi rolul literaturii în procesul construim socialismului, misiunea ei de răspundere în educaţia comunistă a maselor, îndru-mînd creaţia literară spre realismul socialist. Implicit au fost precizate ,ri liniile directoare ale dezvoltării criticii literare. Alături de criticii din generaţia mai veche, s-a format o pleiadă de critici marxişti ca P. Zarev, P. Daneev, Stoian Ka-rolev, Emil Petrov, Boris Delcev, Ivan Ruj şi alţii. Ei au adus o contribuţie meritorie în îndrumarea scriitorilor spre reflectarea veridică a procesului de transformări revoluţionare ce se desfăşura în ţară, spre teme din trecutul eroic de luptă al poporului bulgar împotriva fascismului ; luptătorii comunişti, muncitorii şi ţă- 179 raiul au devenit eroii principali ai operelor literare. Promovarea consecventă a principiilor esteticii şi teoriei literare marxist-leniniste, fie în recenzii sau cronici, fie în lucrări teoretice, constituie un merit de seamă al criticii, care a urmat îndrumările P.C.B. în domeniul literaturii. Dezvoltarea criticii literare bulgare n-a fost ferită însă şi de unele lacune si erori. Sprijinindu-se pe o bogată documentare, Gh. Ţanev arată că, în interpretarea fenomenului literar, unii critici au alunecat spre schematism şi spre sociologism îngust. In unele analize critice reflectarea realităţii a fost adesea greşit înţeleasă doar ca o ilustrare a fenomenelor economice. Analiza şi interpretarea vieţii interioare a eroilor, a psihologiei lor, erau adesea limitate la. explorarea esenţei lor sociale, de clasă, eliminîndu-se sau neglijîndu-se particularităţile individuale, înclinaţiile, comportările, stările de spkit, pasiunile şi gîndurile care definesc individul. De aici a rezultat o îngustare a judecăţilor de valoare cu privire la creaţia unor scriitori contemporani valoroşi, fapt care a împiedicat în bună măsură critica să-şi îndeplinească pe deplin funcţia sa. îndrumătoare. Partidul. Comunist Bulgar a ajutat critica literară să înlăture asemenea lacune şi să îndrume literatura în. spiritul indicaţiilor partidului, în direcţia îmbogăţirii conţinutului ideologic şi explorării în profunzime a vieţii. Dezvoltarea criticii literare bulgare contemporane se caracterizează în esenţă prin maturizarea ei teoretică, prin îmbo- găţirea continuă a mijloacelor de investigare a fenomenelor literare, prin interpretarea din ce în ce mai adî.ncă şi mai complexă a operelor. Literatura bulgară din ultimul timp şi-a lărgit sfera tematică, gama formelor stilistice şi a modalităţilor de compoziţie, şi-a sporit măiestria. Implicit, toate acestea s-au reflectat şi asupra, nivelului criticii literare. In legătură cu aceasta, studiul lui Gh. Ţanev se ocupă de problema criticii ca gen literar. Prin conţinutul şi sarcinile sale, critica este ştiinţă, dar prin forma ei, se apropie de artă. Autorul observă că în ultimul timp criticii bulgari sînt conştienţi de caracterul literar deosebit al activităţii lor, fie că este vorba de lucrări de teorie, de istorie a literaturii sau de studii critice. Unitatea concepţiilor estetice marxis t-leniniste nu implică o uniformitate a stilurilor şi a ?nodalitâţilor de abordare a operelor literare. Dimpotrivă, fiecare critic se manifestă cu un profil propriu, indiferent dacă este vorba de o recenzie, un studiu sau o monografie. Profilul propriu nu se defineşte numai prin modalitatea, analizei (sau a sintezei) critice, ci şi prin vibraţia emoţională cu care autorul percepe obiectul cercetării, prin specificul fanteziei, al imaginilor, al limbajului fiecărui critic. Autorul sugerează criticilor perfecţionarea metodelor şi mijloacelor specifice criticii ca gen literar distinct, pentru, a se ajunge la sporirea puterii de convingere a criticii marxis l-leniniste. I. V. „DOCUMENTS" Nr. 1/1960 /•. I al revistei „pentru probleme germane", editată la Colonia (R.F.G.), se ocupă cu precădere de recentele manifestări anti- semite desfăşurate pe întreg teritoriul federaţiei vesl-germane. Nici unul din autorii pe care îi vom cita nu contestă faptele ; nici unul nu neagă prezenţa latentă, insidioasă a antisemitismului în Germania vestică şi nici ultima lui răbufnire huliganică. Cu toţii se străduiesc să găsească - în noianul inextricabil da contradicţii care macină societatea federală - cauzele acestei recrudescenţe, rădăcinile ei, "ulcerând chiar să deschidă un proces al eve-miynentelor şi să propună, timid, soluţii. Şi totuşi, în pofida tonului afectat democratic, a aparentei obiectivităţi, a sobrelor mărturii de credinţă constituţională -de unde provine penibila senzaţie pe care o avem citind ctrticolele care „dezbat" problema în aproape întreg cuprinsul revistei ? De acolo că, din toate articolele răzbate intenţia deloc mascată a autorilor 180 lor de a minimaliza faptele, de a le atribui un caracter sporadic, excluzind orice premeditare la crimă, eliminind^ din rechizitoriu pe adevăraţii vinovaţi, pe cei care, prin pasivitatea lor instigă în fapt la crimă; din acea lamentabilă echilibristică a dizertaţiei care urmăreşte să demon-^ streze că Germania federală este o ţară „democratică" şi că a rupt definitiv cu trecutul. Altminteri spus : „fenomenul există, da; s-a întins ca o pecingine, nu vom tăgădui acest lucru ; de ce să-i acordăm, totuşi, atîta importanţă ? Poliţia federală şi'-a făcut (prompt şi conştiincios datoria şi i-a arestat pe făptaşi. Cu asta închidem dosarul procesului şi morala e salvată". Dosarul îşi ia. însă sarcina de a dezvălui adevăratele aspecte ale problemei, oglindite în nenumăratele articole din revistă. Astfel, A, Weiss-Verdier, în articolul său, recunoaşte că, încă înaintea întunecatei nopţi de Crăciun a anului trecut, cînd un grup de huligani, din Colonia^ a luat hotărîrea de a „face un gest" îm-proşcînd cu catran monumentul comemorativ al unor victime ale Gestapoului, şi-au făcut, apariţia crucile înciiii gate, lozincile antisemite, acţiunile profanatorilor de morminte, ale incendiatorilor sinagogilor, creînd o adevărată emulaţie întru isterie antisemită la Rheydt, la Seligenstadt, la Brunswick, la Niiremberg, Bremen, Hamburg, Hanovra, Berlin-Vest etc. A. Weiss-Verdier nu ascunde nici fenomenul îngrijorător al reuniunilor studenţeşti neonaziste, însoţite de chiiece hule-riste şi de scandări frenetice ale faimosului şi de tristă amintire „Pieii Iiitler!" şi. nici caracterul contagios al epidemiei. După o sinteză aproximativă a autorului, ar reieşi că vinovaţii s'mt : i- - Şcoala şt familia, care nu şiiau îndeplinit cum se cuvine rolul de educatori, trecînd sub tăcere politica criminală şi atrocităţile înfăptuite sub cel de al lll-lea Reich, sub pretextul unei false pudori ; z. - Greşita politică de „reeducare" şi denazificare aplicată de ocupanţii americani, ca şi politica „războiului rece" („a-i condamna pe nazişti ar însemna - spune autorul - a renunţa la argumentele valabile pentru continuarea războiului rece împotriva Uniunii Sovietice") ; 5. - repunerea în posturile administrative, economice, ale ineţit publice, a „tehnicienilor" şi personalului calificat, răspunzător de existenţa Reichtt-lui hitlerist. Trebuie să recunoaştem că aceste trei puncte ale argumentaţiei lui Weiss-Verdier nu sînt lipsite de fundament, deşi cu totul limitate şi neatingînd focarul problemei, îndoiala noastră, alsupra înţelegerii, de către autor, a gravităţii problemei e întărită de [propria, relatare a interogatorului la care au fost supuşi delicvenţii, întrebaţi asupra motivelor care i-au îndemnat să comită crimele ce le sînt imputate, aceştia ar fi răspuns : evreii, suit o primejdie pentru Germania; n-am cunoscut în viaţa, noastră un evreu, dar am vrut să ne vedem numele imprimate in gazete şi chipurile pe ecranele televizoarelor ; am vrut să protestăm împotriva ordinei de stal actuale.. Şi Weiss-Verdier îşi încheie articolul astfel.- „concluzia la care trebuie să ajungem este cit se poate de prozaică : ultimele evenimente trebuiesc atribuite refulării unor tineri de speţa „blousons noirs", care există în toate ţările"... Arno Klonne, în articolul „Opoziţia care îşi spune ,piaţionala reia tema, re-cunoscînd, şi el, excesele antisemite, airi-^ buindu-le de asemenea greşitei politici aplicate în procesul denazjificării. Enunţată sumar, teza lui ar fi următoarea : după 194Ş denazificarea, sub toate formele ei, a interzis orice activitate politică unt a procent important de germani. Această denazificare n-a fost în realitate decîl o reclasificare socială arbitrară dirijată de ocupanţii americani căreia, pînă şi germanii antlnazişti nu i-au acordat o prea mare valoare. Acest mod de a proceda a furnizat grupelor de „opoziţie naţională care s-au format după 1947 o bună parte din. fundamentele lor sociologice şi psihologice. Or, se ştie, aceste grupe în care au intrat foştii nazişti vor să preia succesiunea celui de al lll-lea Reich. 181 Mai departe, autorul face un expozeu asupra diverselor grupări „naţionale , după importanţa şi popularitatea lor, in-dicîud totodată titlurile ziarelor de care acestea dis\pun (ziare care văd lumina zilei sub patronajul guvernului de la Bonn) şi citind părţi ale argumentelor de care acestea uzează. Să vedem, de pildă, cum comenteaz,ă Ziarul „Reichsruf", organul de presă al „Partidului german al Rei.ch.ului" (cel mai mare din Germania federalii), recentele manifestări antisemite : „Crimele trebuiesc judecate diferit, în funcţie de cine au fost comise : de oameni credincioşi Rei-chului sau de duşmanii lut. In faţa acestor exemple, care este concluzia lui Amo Klonne ? „Această opoziţie nu trebuie privită de cit ca un simptom superficial a ceea ce s-ar putea numi „imposibilitatea de a se desprinde de trecut", ea nereprezentînd vreun risc, întru-cît „noi nu vedem dezvoltîndu-se în Germania o nouă mişcare de masă fascistă -cel puţin alîta vreme cît va dura stabilitatea economică şi politică a Republicii Federale" ! Acestor atitudini de fariseică pasivitate, acestor penibile argumente care urmăresc să adoarmă conştiinţa poporului, li se opun, din fericire, protestele sincere şi îndurerate ale oamenilor cinstiţi şi îndeosebi ale păturii cinstite a tineretului german, chemat astăzi de opinia publică de pretutindeni să fie judecătorul sever al istoriei şi. al societăţii sale. „Ne ruşinăm că sînlem germani' - scrie, astfel, în numele unei grupări, de cercetaşi, un tînăr adresindu-se rabinului Hendrik G. Van Dam, conducătorul comunităţii evreieşti din R. F. Germană. „M-am născut în 1930 şi-mi mai amintesc şi azi unde ne-au dus actele unor oameni ca aceşti doi criminali" ; „Nu fac politică... dar îi urăsc pe nazişti de moarte şi nu voi ierta niciodată guvernului federal că se arată aiît de indulgent cu ei" ; „Nu poate fi făcut răspunzător întreg tine re tul de actele de pe urma cărora poporul german trebuie să sufere consecinţe, cînd, pe de altă parte, sînt tolerate scrierile naţionaliste şi antisemite" ; „Am 21 ani... Pînă la această vîrstă n-am auzit nici o dată cuvintele „Auschwitz", „soluţia finală a problemei evreeşti", şi nu aveam decît o foarte vagă idee de ceea. ce fusese naţional-socialismul. Am început sa studiez istoria germană, evreiască şi evreo-germană. Am. fost adînc răscolit. Deşi absolvisem studiile secundare, de ce nu ştiam nimic despre toate acestea ? De ce profesorii noştri au tăcut ? De ce nu ne-au informat ? Ori. de cîte ori am căutat să vorbesc despre responsabilitatea noastră faţă de evrei, de cele mai. multe ori. mi s-a răspuns cam aşa : „Nu înţeleg de ce îţi faci probleme... Nu crezi că sînt inutile aceste idei absurde ?" Vreau să întreb însă şcoala, Ministerul Invăţămîntului, care elaborează programele şcolare : de ce au lăsat în mod voit tineretul - de la copilul care merge la şcoa'a primară pînă la absolventul de bacalaureat - în ignoranţă asupra trecutului Germaniei ?" „Am q ani, aparţin, aşadar „generaţiei viitoare". Această generaţie nu va declanşa catastrofa !" L. D. * * * umărul de faţă al aceleaşi re-'iste „Documents" reproduce itub titlul „Literatură şi veni-îturi" o semnificativă analiză efectuată în Kölnische Rundschau de către publicistul vest-german Heinz Piontek cu privire la condiţiile de viaţă ale scriitorilor în Republica de la Bonn. Transcriem mai jos cîteva pasagîi revelatoare din articolul lui Piontek. „în „ţara poeţilor şi gînditorilor" scriitorul nu se mai bucură astăzi de consi- 182 deratia pe care o avea în anii dinaintea primului război mondial. Pentru marca masă a populaţiei el nu mai are aproape nici un fel de existenţă. Curiozitatea publicului se îndreaptă... către actorii şi actriţele de cinema, către vedetele .sportului, către oamenii politici, către savanţi sau bancheri." Totuşi se „consumă" în continuare multă literatura. Dar scriitorul nu apare decât ca un intermediar. Nimeni nu se preocupă de problemele sale. Scriitorul devine obiectul unui interes particular doar dacă cifra tirajelor sale bate recorduri sau dacă viaţa sa poate forma obiectai unui scandai. Dar in general scriitorii trăiesc retraşi în ei înşişi, în anonimat, rupţi de ceea ce se petrece in jurul lor... iar faptul că opinia publică se desintere-sează de operele lor constituie un pericol pentru viaţa culturală a ţăru noastre . Dintre cei 12 000-15 000 de scriitori dţi numără Germania occidentala - doar zo% au drept principală profesiunea, literară. Ceilalţi sînt ziarişti, funcţionari ac editură, institutori, redactori... Scriitorii ^profesionişti", dacă pot fi numiţi astfel, trăiesc în primul rînd din veniturile pc care le procură activităţile lor ziaristice, radiofonice sau cinematografice. Scriitorii care trăiesc din drepturile lor de autor sînt puţin numeroşi . „Tirajul mediu al unui roman este dc 5 000 de exemplare ; autorul primeşte în general 10% din preţul de vînzareîn librărie, care este ân general de 12 pma la 20 de mărci pentru un volum de 300 de pagini. în cazul cel mai bun, tirajul nu depăşeşte 10.000 de exemplare. Se poale afirma, că în aceste condiţii, romancierul cîştigă aproximativ cit cîştigă un muncitor nespecializat" (s.n.) „Gît priveşte culegerile de poeme, de nuvele, eseurile, piesele de teatru - tirajele lor nu depăşesc z 000 de exemplare. Editorul nu-si permite acest lux dorit ou condiţia de a publica din când în cmd un best-iseller". „Statul n-a prevăzut nimic pentru a veni în sprijinul scriitorului. El nu dispune de nici o instituţie oficială care sa furnizeze burse tinerilor scriitori - cum se întâmplă în Germania de Est... S-a putut calcula că veniturile lunare ale unui scriitor variază între 500 şi 600 de mărci. Dat este vorba evident de antoni cel mai bine situaţi, adică cei mai solicitaţi". Dificultăţile scriitorului vest-german sini agravate ele nivelul la care se afla gusturile cititorului. Piontek se ţlhige ca acesta „se dezinteresează de creaţia literară pură (tu sensul ele „autentică , n. n.) Ceea ce solicită acest cititor este reportajul, documentarul, textul de divertisment". Tabloul acesta ele loc surîzălor se încheie cu concluzia: „Meseria de scriitor implică mari riscuri..." şi cu invitaţia timidă, exprimată cu un ton lipsit de convingere, adresată „statului" şi „instituţiilor oficiale" de a interveni. N. T. JL PONTE" utorităţile eclesiastice ale bisericii catolice au revocat, „proscrierea" la care a fost _J supus pînă acum în mod oficial ae către ierarhia Vaticanului celebrul roman al lui Victor Hugo „Mizerabilii". Influenţa şi prestigiul acestei opere au căpătat o audienţă atît de copleşitoare în cele mai largi straturi ale opiniei publice (în deosebi prin inter- mediul filmelor, realizate pe baza romanului, ultimul avind drept protagonist pe ]ean Gabin) încît continuarea interdicţiei devenise de nesusţinut. Ediţia catolică a romanului - apărută recent în Italia -cuprinde un „avertisment" introductiv - în care se subliniază apăsat că romanul implică o tendinţă ce contravine principiilor fundamentale şi dogmelor Bisericii, inclusiv cea a Trinităţii, citîndu-se ca exemplu* comportarea episcopului Myriel care. nu ţine seama cîtuşi de puţin în acţiunile sale de principiul autorităţii divine, fundament al Bisericii, excluzînd orice imixtiune umană eclesiástica în deciziile conştiinţei sale. „Ceea cé echivalează cu actul de a erifa omul în judecător al binelui şi al răului, cu actul de a recunoaşte ca divină raţiunea umană, a oricărui om care gîndeşte, şi nu doar pe cea a unor delegaţi şi aleşi în a exercita acea raţiune..." *\ Cu prilejul acestui eveniment - „11 Ponte" publică un inteligent articol semnat de Silvia Spellanzon sub titlul „Javert o della coscienza" - consacrat unei teme pe care autoarea articolului o defineşte „realul subversivism al Mizerabililor". Acest „sovversivismo", Silvia Spellanzon îl vede în pledoaria cuprinsă de-a' lungul romanului pentru un umanism bazat pe cultul ^omului integral şi viu, triumfînd întotdeauna împotriva oricărui obstacol fie el cîţ de opresiv, împotriva oricăror formule, consacrate şi oricăror convenţiona-lisme. Partea cea mai fină a articolului din „11 Ponte" o formează analiza consacrată semnificaţiilor figurii lui Javert, cel dominat de un inalterabil sentiment al unei „timore reverenziale per la legge" : „Javert, de-a lungul întregii sale vieţi instrument al unei societăţi obstinate în a persecuta un nevinovat, în virtutea obedienţei faţă de litera legii - acea. literă care ucide justiţia, considerînd periculos, destinat pentru totdeauna persecuţiei, un condamnat, chiar cînd el a devenit un binefăcător al umanităţii - descoperă deodată un fenomen pe care nu-l mai credea posibil : generozitatea umană, manifestată chiaf'tde acel ocnaş care-l salvează pe el, implacabilul său persecutor, de la moartea la care îl condamnaseră parizienii insurgenţi după ce-l capturaseră pe baricade". Autoarea articolului descifrează cu fineţe semnificaţia momentului. în care legea se prăbuşeşte în conştiinţa lui Javert : se prăbuşesc toate acele axiome ale unei legalităţi care a fost pînă atunci dogmă, - materie de credinţă - în existenţa sa de poliţist implacabil, legea devenind din acel 7noment discutabilă, „adică aplicabilă raţional". Silvia Spellan-. zon tinde să sublinieze în destinul final ăl lui. Javert o demonstraţie a-falimentului „abstractismului teoretic convenţional, susttiis în mod iraţional de la considerarea critică a realităţii" şi un act de revalorificare din partea lui Hugo a forţei raţiunii, triumfînd în conştiinţa umană printr-un proces de „inestinguibile revi-viscenza della sue umanita pensante". Acest proces de conversiune în conştiinţa lui Javert îl determină- înainte de sinucidere să redacteze protestul--* de care poliţistul din el s-ar fi dovedit înainte cu totul incapabik ca de o faptă ruşinoasă -pe care în numele raţiunii, al umanităţii reflexive îl adresează autorităţilor superioare pentru a denunţa anumite practici iraţionale ce caracterizează regulamen-tid şi viaţa de carceră. „Javert este personajul tragic al dramaticului travaliu al intelectului care, prin virtute intuitivă, reuşeşte să se elibereze de limitele înguste ale unei devoţiuni acceptată pasiv faţă de datorie, în momentul în,care sub impulsul unor evenimente excepţionale, acel intelect devine activ, cu alte cuvinte critic". In această linie a operei lui Hugo - Silvia Spellanzon descoperă realul caracter '„subversiv" al „Mizerabililor" în protestul lor împotriva servitutilor dogmatice şi în elogiul umani-, taţii reflexive. Nu fără dreptate articolul din „11 Ponte" poate conchide că dincolo de elocinţa artificioasă şi retorismul verbos ce caracterizează anume laturi ale romanului - în „Mizerabilii" figura „taciturnului Javert" se dovedeşte o reală ir creaţie, realizînd, simultan un caracter şi un tip, „o mască liniştită, făptură tragică a spiritului în luptă împotriva forţelor obscurantismului chiar celui mai puţin re cognoscibil"'. •N. T. Tiparul: Combinatul poligrafic Casa Seînteii „I. V. Stalin" 184