VIAŢA ROMÎNEASCA
2
1960 FEBRUARIE ANUL XIII
REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL
PETRU DUMITR1U:   Proprietatea si posesiunea
VICTOR  EFTIMIU:  Noi  ne rostirăm,  aştrilor, cuvîntul ;  Eu  calc dS-"ubjugă"°      '   V01nlce^'    Poe«"l;    5i.  veşnic, 'omul  firea o EUGEN JEBELEANU:   Două cîntece  împotriva  morţiiîl MIRON  RADU  PARASCHIVESCU :   August;    Septembrie  '     '     '     ' Ţs MIHU DRAGOM1R :   Zborul pescăruşilor din Berlin 70
ANIVERSĂRI
Acad. tORGU IORDAN :   Alexandru I. Philippide...... 7„
ION   BRAD :   Marile   oraşe ;   Geneză *......... ^
SCRIITORI   ŞI CURENTE
DUMITRU MICU :   Poporanismul (I)
CRONICA LITERARA
OV. S. CROHMALNICEANU: „Rădăcinile sînt amare" de Zaharia Stancu 104
TEORIE   ŞI CRITICA
S.  DAMIAN:   „Bariera"  şi judecata criticii
TITUS   PRIBOI :   Probleme   de   construcţie  . .,^
PAUL CORNEA :   Citeva observaţii asupra problemei influentelor' străine in  literatura  in  lumina teoriei   marxiste .
NOTE POLITICE
135
HOR1A BRATU: Ghid turistic; Spania, Anul XX al erei franchise 142 ***  Etiologia  operaţiunii „Svastika"
......... 1.45
CARNET SOVIETIC
DUMITRU HINCU :   Noutăţi cosmice şi realităţi „aminteşti .... i48
LA „DIVERSE"
AURORaActiur?eRNVrocenSrCt?ri V bUnUlui gust Pub,ic =   Birocraţia în
aciiune ,   Proces de divorţ respins..... j.52
00
MISCELLANEA
154
CĂRŢI NOI
N   T. :   Raicu   Ionescu-Rion :   „Datoria artei".......
R   L. :   Vladimir Colin :   „întoarcerea pescăruşului"...... j°
AUREL STORIN :  Sergiu Fărcăşan :   „Arma secretă" ......
I   H ■   Cezar Drăgoi :   „Luna   din călimară".......
SANDA MARINESCU:   Călin Gruia:   La  „Drumurile lumii"   .     ■     ■ <*
I. LANCRANJAN :   Petre Stoenescu :   „Privighetoarea".....^»
I.  D. :   Saadi :   „Grădina  florilor".....•
REVISTA REVISTELOR — din ţară —
„laşul literar"  nr.  11/1959;   „Urzica"  nr.  19-24/1959 ..... 174
— de peste hotare —
Coperta I-a Traian Vasai : Duminecă Fotografii :   Florin Dragu.
Director: MIHAIL RALEA Redactor sef: Ov. S. CROHMĂLNICEANU
--T~      „     ,   a™h TimOR ARGHEZI; Acad. MIHAI BENIUC;
/f 'one^ BOGZA,A DEmSsTENE BOTEZ-, LUCIA DEMETRIUS; Acid. lO^U IORDAN-, Acad. ATHANASE JOJA; REMUS UJCA, AUREL MIHALE-, AL. PH.UPPIDE, membru
MARIN PREDA (redactor^/ ad unet)-, Acad. MIHAIL SADOVEANU, Acad ^AHARIA STAN CU -, D. I. SUCHIANU-, VICTOR TULBURE (redac tor^f adjunct); Acad. TUDOR VIANU.__
REDACŢIA : Bd. ANA
IPATESCU Nr. 15 — Telsfon : 11.88.85
PROPRIETATEA Şl POSESIUNEA
PETRU DUMITR1U
(Partea I-a din Memoriile lui Erasmus Ionescu)
1.
-alin născut spre noroc şi nenoroc, .în orăşelul N... anul 1922. versta mea de acum se numeşte la alţii tinereţe 'sau cel mult începutul maturităţii; dar vremea 'în icare am trăit şi trăiesc, ca : şi firea mea, poate de asemeni neobişnuită, au făcut să fiu martor sau 'făptuitor al unor întâmplări atît de meimoralbile încât mă simt dator să le scriu. In cei aproape patruzeci de and ai mei am trecut prin asemenea peripeţii, am săvârşit atari greşeli .şi am ajuns la atît de surprinzătoare stări şi hotărâri şi practici, încît cred că sânt cu atît mai mult obligat să dau seama de mine însumi. Simt o nevoie de neînvins să fac arstfel: poate fiindcă am ajuns (aşa cum sie va vedea), datorită firii mele şi împrejurărilor, atât de singuratic, încît acum şi aici, la masa* la care scriu, am nevoie să mă imaginez 'în prezenţa tuturor oamenilor, să mă adresez lor, să mă agăţ ca un copil neputincios de pieptul mamei sau părintelui,^ de această prezenţă imaginară şi nenumărabilă, care există numai în gîndirea) mea şi totuşi nu este o fantomă.
Nu voi povesti tot ce ştiu, ci numai oe 'mi se pare că merită 'spus ; ce are în ochii mei importanţă şi semnificaţie. Nu voi povesti lucrurile aşa cum le-arn aflat, sau eum> le-am 'dedus, ci de-a rândul, spre a nu îngreuna Icitireai acestor Memorii. Ajunge că le scriu ca să apară 'după moartea mea : mai mult, n-am ne'voie să mă apăr, prin. scriere cifrară, enigme sau simboluri ; de asemenea voi evita ori ce artificii din cele folosite de literaţii veacului; neifiind unul din ei, şi vrând nu să fac operă de artă, ci să comunic experienţa 'mea, mă voi liimita la o naraţiune cît se va putea de limpede, care să fie tot oda'tă cît '"se va putea de evocatoare; şi atîta tot. Nu voi scrie nimic din ce mi se va părea neimportant, şi tot ce voi scrie, va fi scris fiindcă mi (se Va 'fi părut necesar pentru ca cel ce-mi va citi Memoriile să înţeleagă ce-am înţeles şi eu.
Cum spuneam la început, m-am născut în 1922 la N..., orăşel provincial, capitală de judeţ. Am avut un frate mai mare, doi mai mici şi o soră. Eram copiii 'domnului preşedinte al tribunalului judeţean şi ai doalmnei Cornelia! Ionescu, născută Ciohodaru.
Tată, era un om scurt, pătrat, congestionat, flegmatic : greu de spus dacă era senirf 'sau bleg ; sau de o seninătate .bleaga şi dură. Era copil
3
de ţărani, de primar al satului, învăţase dreptul, devenise judecătoraş obscur ; apoi se ridicase fiindcă tăcea, încăpăţînat şi solemn.
Şedea la. 'prînz 'în capul mesei şi mînca 'mult. In spatele lui era un bufet mare, negru, ou geamuri de cristal şlefuit şi crestat. Asta era fondul pe care-1 văd şi acum pe domnul preşedinte, roşu, cu ochii închişi de plăcere, rozînd un picior de pui. Ne uitam, cu toţii la el şi ne făcea poftă de iTrîncare. Mie, cel puţin. Mama şedea în capul cellalt al mesei, mare, piep-toasă, cu nasul coroiat, figura sculpturală şi galbenă şi o privire rea şi neagră (avea ceva de matroană romană,- de Corsicană, de mamă de trib matriarhal; pînă voia ea să fie fermecătoare şi cochetă, atunci se Schimba totul, cum se va vedea). Se uita la el cu un dispreţ rece şi-i spunea tatei de faţă cu noi, înşiraţi de-o parte şi de alta a mesei, cu şervetele la gituri :
— Tată, mănînci ca un rîmător !
Noi începeam să chicotim pe-nfundate. Tata se uita fix lai ea, cu un ochi rece şi teribil, inexpresiv, străin, dar fără putere reală. Cu privirea asta făcea totuşi să tremure pe ţăranii asasini pentru pămînt sau pe ţiganii violatori pe.care-i- trimitea pe urmă ia ocnă. Mama insă se schimba prin-tr-un zîmbet. Avea dinţi frumoşi ca un şirag "de perle : această comparaţie obosită de atîtea minciuni, şi care se potriveşte atît de rar, ei i se aplica exact. Ştia, de altfel. Avea şi nişte braţe alibe şi rotunde, şi un decolteu imaculat, cam grăsuţ. îmi aduc aminte de o amiază de vară oîn'd şedeam astfel lia masă. Jaluziile trase, afară lumină şi cald şi nişte păsări care ciripeau, 'înăuntru umbră, vitrina bufetului sticlea rece, mobila era neagră, pe pereţi tablouri care înfăţişau un pepene despicat şi mormane de struguri, şi tata ou bufetul negru în spate, el roşu şi cu ochii ţintă la mama. Era. în veston de al'paga: neagră preşedintele, şi avea două pete şi mai negre sub 'braţele groase : îi fusese cald la tribunal, asudase, muiase haina pe el. Mama însă, dimpotrivă, într-o rochie de sole ecrue, de culoarea dulce a imătă'sii crude, gălbuie; din asta ieşeau braţele ei şi bustul de statuie, care păreau răcoroase ; îi spusese tatei că mănîncă la fel ca un rîmător, el se uitase fix şi cumplit la ea, iar ea, deodată, stinsese cu toate perlele la vedere, dulce, drăguţ, ironic ; ca o fetişcană de optsprezece ani, la un copil de doisprezece care i-a declarat o iubire veşnică şi că vrea să se însoare cu ea:
— Ce te uiţi la "mine a,şa ? Eşti ridicol. Eşti complect caraghios. O să rîdă copiii de tine. Hai, nu mai fi* stupid ; mai bine nu| te repezi aşa la mîncare, ca un animal.
Preşedintele rămăsese încă două 'secunde cu ochii la ea, s-o facă ţur-ţure de gheaţă. Apoi scosese un sunet din gît, pe oare adevărul mă obligă să spun că semăna cu un grohăit, şt se cufundase iarăşi în 'farfuria cu mîncare şi 'în halbele de 'bere pe care i le adusese rîndaşul de la birtul din colţ. Noi învăţasem însă că tata mănîncă la fel ca un rîmător, că e ridicol şi stupid, că nu e de temut şi că are porniri animalice. El părea că rărrfîne indiferent la asta ; îşi păstrase, socotea el, demnitatea, prin privirea cumplită, prin grohăitul în'soţit 'de-o ridicare din umeri şi prin indiferenţa care urma. După aceea ne sculate de la masă şi ne duceam să ne jucăm ; ultima imagine a tatei era într-un fotoliu, cu cafeaua lîngă el pe o măsuţă, cui o ţigare de foi între degete, ţinînid-o cu mîna stingă de talie pe mama care stătea în picioare şi răsfoia nervos un ziar franţuzesc.
4
Mama era ultima dintr-o familie cu mare vază în judeţ: avuseseră moşii, le tocaseră, fraţii mamei muriseră, unul în război, unul sinucis înainte de război; pe unul l-;am cunoscut: înalt, elegant, năsos, ochios, cu mustaţă englezească ; deodată nu se mai văzuse în casă. O lună, două, şase, un an. Pe urmă îi auzisem pe părinţi vorbind noaptea:
— Nu te mai duce, Cornelio ! îţi 'face rău ; nu e pentru nervii tăi.
— E datoria mea, spunea mama crispată şi de sus. In familia noastră am învăţat alte principii.
— Iţi interzic să te duci !
— Ba am să mă duc !
— Să stai acasă, nebuno ! striga preşedintele. Please ! O palmă îl plesnise mama, care îndată izbucnea în plîns, ca un copil mic:
— Numai pot! Nu mai pot! Nu-1 mai pot vedea că nu mă mai cunoaşte ! Nu e nici măcar om! E un biet animal, hărţuit de bestiile de doctori-! Sa-i vezi ochii ! Ochii !
Şi sughiţa de plîns, îngrozitor, de parcă-i venea 'să verse.
Noi (eram eu şi Sebastian) eram" ascunşi în coridorul care dădea pe lingă sufragerie şi antreu în salonul mare. Lumina era stinsă. Ei erau în sufragerie (seara tîrziu) şi ardea numai o lampă pe masă, o lampă de 'petrol cu pintecul de porţelan pictat cu flori (uzina electrică arsese în vara aceea, împreună cu cazarma pompierilor, lipită de ea). Sebastian şi cu mine, ;in cămăşi lungi de noapte, ascultam si nu înţelegeam Pe urmă am prins alte crîmpeie de fraze, de la unul sau de la cellalt din părinţi:
— L-au băgat în cămaşa de forţă. N-aveau încotro ; urla ca un tigru. Nu mai ştiu cine a spus asta. Dar nu voi uita niciodată. Stăteam
şi mi-1 închipuiam noaptea : unchiul urla ca un tigru.
Pe urmă mama 's-a îmbrăcat în negru şi tata si-a pus o brasardă neagră la vestonul negru : unchiul murise la spitalul de boli nervoase din capitala provinciei : de sifilis.
Fuseseră cheflii, bătăuşi, curvari, frumoşi, şi se isprăviseră repede. Despre mama lor, bunica mea, pe care n-am eunoseut-o, am aflat mai tîrziu de la Grubă, că avea argaţi ţigani la moşie şi-i punea s-o slujească bărbăteşte ; dar cîn'd îi era deajuns, îi gonea pe ţigani înainte de vreme, ca să se ferească de aimestec cu sînge de slugă. Bietul Grubă, haimanaua, mi-a spus-o mai pe romîneşte, fără nici un ocol. Era un găligan osos; si gălbejit de vreo şaisprezece sau şaptesprezece ani, 'îmbrăcat într-o tunică militară ferfeniţită, cu pantaloni de dimie ne*gri peticiţi cu kaki si desculţ. Grubă avea ochi căprii-gălbui, un gît lung şi subţire'cu mărul'lui Adam colţuros, şi cîţiva ţepi bălai' în vîr'ful bărbiei ascuţite. Era vesel Grubă, şi nu era rău. Mie mi-a spus scârnăvia, mînat probabil de o obscură ciudă de clasă : noi eram copii de ciocoi, şi ca atare trebuiam loviţi unde ne durea miai tare : acum, tîrziu după aceea, nu-i port pică. Dar în clipa aceea, aş fi vrut să-1 omor. El se uita de sus în jos! la mine, cu ochii lui de cîine de pripas, dulci şi galbeni, şi rîdea. Eu n-aveam decît doisprezece ani, si el şaptesprezece : eram neputincios în faţa sfidării, iar slăbănogul si desiratul de Grubă rîdea, senin:
— Şi mă-ta a fost la balamuc, de trei ori.
. -Mă înjunghia în inimă, sau poate numai în deşertăciune. Eu am rămas mut. Grubă s-a lăsat de pe un picior pe celălalt. Nu ştia ce să mai zică sau să facă. Poate că-i părea rău, nedesluşit, de ce făcuse. Apoi s-a
5
întors gii-a dat să plece. Eu m-am cutremurat în sinea mea: pleca, nema'sacrat!
— Grulbă !
El s-a întors :
— Ce, bă ?
— Mai spune o dată ce-ai spus !
— Vezi, c-d să-mi fie frică de tine!
Dar nu spunea încă o dată. Cred că-i era ruşine. Grubă nu era băiat rău. Eu însă calculasem cum să-1 atrag, cum să-1 prind in cursa Văzusem ru'ochii toată 'scena. Cred că aşa vede un artist tabloul pe care-1 va picta, sau un jucător de şah partida pe care-o va juca. In îaţa ochilor. Aşa am văzut mai tîrziu multe acţiuni organizate de mine. Asta nu era de altfel prima, si despre primele voi mai vorbi.
Calculasem tot. Si desi tremuram de indignare şi de tulburarea inconştientă stîrnită de" pomenirea lucrurilor cărnii, necunoscute şi obsedante'la vîrsta aceea — i-am spus drept in faţa: ^ , . „.,.  . Q„
— De mine nu ţi-e frică, că sînt mic. Dar sa-i spui tu lui Hlip ! -a
te văd atunci!
Grubă rîse dispreţuitor :
— Pe Filip îl mardesc cu o mină, bă, muceo!
— Ba da' Să te văd eu ! S'pune-i lui ce mi-ai spus mie!
Că mama fusese la balamuc, de trei ori, ştiam, .acuma. Nu ştiam ce înseamnă un loc unde sînt nebuni care urlă ca. tigru. Un spital p 1 n de urlete de fiară: alb, ca spitalul unde avusesem eu scarlatina; alb, cu miros de 'formol si de acid fenic, miros oribil. Iar în loc de tăcere, răgete asurzitoare. De ce se dusese acolo? Ce tăcuse acolo? Dar acuma nu de asta era vorba, ci de Grubă. Acesta, înţepat, spunea:
— Ohiamă-1 încoace, să-i caftesc vreo două !
Si rîdea sfidător şi dispreţuitor : .
— Crezi că mi-e frică de voi ? mă p... pe voi, cu trebuna ui ku tat-tu cu tot' N-am tăcut nimic ; nici că-mi pasă ! Şi ce? Am minţit? E adevărat toată lumea ştie; şi orbeţii ăia de cerşesc în capul podului, şi am ştiu, ma g^nat^ ^ ^ ^ ^ ^ muşcător ş[ mai aţîţător
puteata. Grubă se enervă :
— Ia nu mă mai bate la cap, ca-ţi şterg una peste muie! Ada-1 încoace pe Filip! , • •
— O să fie aici după amiază, că ne jucăm la statuie, zisei eu.
— Dacă am drum pe-aici vin ! zise Grubă nepăsător.
— Vii pe dracu' ' Ţi-e frică, mă ! zisei eu izbucnind într-un rîs care voiam să-1 usture. Grubă se înfurie, într-adevăr, simţind intenţia răuvoitoare, dar eu eram nu numai mai mic dar şi mai repede : in citeva secunde'intrasem pe poarta casei noastre şi i-o trîntisem in nas, mai stngin-du-i printre zăbrele:
— Să te văd după amiază ce poţi ! Te bate Filip de te snopeşte!! îmi aduc 'foarte bine aminte de după amiaza aceea. Era intr-o piaţeta
cu un fel de grădină, în mijloc': tufişuri de liliac, tufe de buxus des şi creţ si veşnic verde, si ditiva brazi.; în mijlocul lor statuia Eroilor din primul război mondial, făcută de unul din acei sculptori francezi prosti care au pocit pe .aceeaşi temă si în acelaşi timp piaţa fiecărui tirguşor din Franţa.
6
Un soldat cu o cască pe cap, cu baioneta la puşcă, slab şi rahitic, cu picioare scuirte, se repezea la asalt gata să sară de pe soclu în gol. Cartuşierele, şireturile de la bocanci, petliţele de la manta şi moletierele erau toate toarte frumos făcute în bronz. Dedesubt, nişte blocuri de stîncă; de-o parte şi de alta, două tunuri ruginite ; la piciorul soclului, o stemă de bronz pe care de multă vreme încerca'seim is-d răsturnăm, dar n-am reuşit decît mult mai tîrziu ; pe stemă, un cap de cerb şi un corb cu crucea în cioc.
La stema asta, păzită de cel ieşit la sorţi, care trebuia să ne caute prin tufişuri, ne repezeam noi. Dacă scuipai pe stemă înainte de-a te prinde păzitorul, cîştigai.
Văd după amiaza-aceea, dulce de sfîrşit de vară, cei şapte brazi zvelţi şi sumbri, casele boiereşti dimpre jurul statuii (una a prinţesei Ipsilante, cu două turnuri cu acoperişuri ascuţite, alta a lui Plăvănescu, apoi a doamnei Istrati, a Cozienilor, a noastră, în sfîrşit, albă, cu cîte un şir de stîlpi şi de arcade la fiecare etaj, ca o curte dinăuntru de la o mînăstire). Mi-aduc aminte de aerul 'subţire şi curat şi de munţii care se vedeau în depărtare, albaştri, şi de nişte rîndunele care alunecau 'prin aer. ţipînd, şi mirosea a iarbă arsă de soare, a? pietre calde şi a răşină asudată de brazi în ziua aceea dogoritoare care acuma se domolea şi se lăsa moale spre amurgul auriu al asfinţitului fierbinte al soarelui în prai deasupra cocioabelor mahalalei ţigăneşti, Tigănia, şi a abatorului comunal şi sălciilor îmbălsămate de lîngă rîu.
Ţipam toţi, Filip, Cristian, eu, Sebastian, copiii doctorului Theodo-siu, şi încă vreo doi mici şi zdrenţăroşi adunaţi acolo nu se ştie de unde. Ţipam mai ascuţit şi mai tare decît rîndunelele. Dîre de scuipat proaspăt ;se prelingeau pe stema de bronz a judeţului.
Apoi a apărut 'Grubă, cu mîiniie în buzunări, în tunica lui ferfeniţită, cu picioarele crăpate şi pline de praf. Venise pe strada Unirii Principatelor şi cotise în piaţetă. îşi tîra tălpile prin iarba pîrlită de soare şi călcată de noi. Pe mă'sură te se apropia, gălăgia noastră scădea. Cînd ajunse în mijlocul pieţei, se 'făcuse tăcere. Toţi eram în Jurul lui, nu prea aproape, şi nu spuneam nimic. El, cu un cap mai mare decît Filip, cel mai mare decît noi, care avea treisprezece ani, se uita la' noi, zîmbind stingherit. Nu-i era prea la îndemînă nici lui : nu ştia de ce, se vedeai bine, dar tot atît de bine că ar fi vrut să fie intr-altă parte. Simţea ceva, de bună seamă. Oamenii simt. Nu-şi dau seama', dar simt destul de puternic cînd sînt în primejdie.
Filip ne-a controlat din ochi: eram toţi. Sebastian în spatele lui Gruibă. El spusese, cînd venisem eu cu vestea şi cu ideea, că o să-1 ia pe la spate. Eu, tot în partea aceea, dar mai departe. Filip şi Cristian erau în faţa lui Grubă, şi puştii ceilalţi în părţi. Filip era frumo's cum a fost totdeauna : subţirel, cu membrele delicate, cu gîtul lung şi rotund şi un cap cu trăsături prea fine, dar un nas lung şi nişte ochi mari de tot, verzi. Surîdea' dulce, ca mama, cu dinţii ; frumos şi rece şi plin de farmec, ca ea. Se apropie de Grubă, fără frică. Cu o infimă şovăială în glas (nu era fricos, dar 'simţise ceva, şi asta-1 tulburase) neîndreptăţită de nimic (era doar mult mai mare şi mai zdravăn ca noi), Grubă zise :
— Ia vino-ncoa', săf-ţi ard vreo două.
7
Dar Filip, scoase de sub cămaşa care-i ieşea din pantalonii scurţi un cuţit pe care-1 ţinuse sub curea, pe piele. Era un cuţit adevărat, de bucătărie, de oţel, cenuşiu, ascuţit şi tăios. Cu cuţitul în mînă, făcu un pas spre Grubă. Ace'sta se făcu palid si îngînă :
— Ce, bă ?
Apoi scoase un răcnet, căci Sebastian îi sărise în spate. Sărirăm toţi grămadă pe el, şi-l trîntirăm jos. Unul din micii derbedei cu care ne juca-sem pînă atunci, chiţcăia răguşit :
— Dă-i la boaşe ! Dă-i la boaşe !
Nu reuşisem însă să facem oşa ceva, căci îi căram la pumni lui Grubă unde nemeream, iar el dădea din mîini şi din picioare disperat, urlînd. Sebastian îî trăgea cel mai cu sete, după ce-i spusese tare lui Filip, cu un glas rece şi hotărît:
■— Bagă cuţitul la ioc ! Nu mai e nevoie !
Ţin minte şi acu, ce precis şi lucid vorbise, pe cînd toţi ceilalţi ţipau isteric.
Eu văzui o clipă o bucată din trunchiul bietului Grubă, liberă, şi-i trăsei un picior din răsputeri : era ca într-un sac, dar mai puţin plin şi greu, mai elastic, mai gol, mai uşor. Grubă scoase un urlet de durere, sări în picioare şi plecă fără să se mai uite îndărăt văitîndu-se, îndoit în două, cu mîiniie pe pîntee:
— Aoleo ! Oleoleo ! Auleoleoleo !
Setbastian se uita după el, palid, supărat şi hotărît :
— Las' că te-nvăţăm noi minte ! Filip zîmbi şi spuse :
-— Cum o fi cînd chiar bagi cuţitul în el ? Am auzit că e ca-n unt ! Moale de tot.
Cristian era aib la faţă, cu ochii mari şi întunecaţi : nu spunea nimic. Numai Sebastian răspunse :
— Dacă e bine ascuţit la vîrf.
După aceea unul din copiii doctorului Theodosiu întrebă de-a ce-o să ne jucăm, şi cred că reîncepurăm >să ne jucăm, dar fără chef. Eram ameţiţi, nu ne mai ardea de nimic, parcă obosisem. Ne prostisem de tot.
2.
Eu, fusesem cel cu ideeă; nu era prima oară. Am spus asta mai sus, şi am promis că voi arăta cum. Iată numai o singură împrejurare care luminează multe altele de mai tîrziu. Căci mi-am dat seama că unele din liniile mari ale unui caracter sînt desenate încă din copilărie şi anunţă momente importante din viaţa insului.
Părinţii mei, pretenţioşi şi extravaganţi (îndeosebi biata-mi mamă) — aşa cum se vedea şi din demnitatea barocă a preşedintelui şi din acel ,,grand air" ciudat şi cam teatral al mamei — avuseseră strania idee să mă boteze Erasmus, De altminteri, pentru nişte copii de romîni ortodo-xi, numele de Cristian, Filip, Sebastian, Valentina, sînt neobişnuite : ar fi trebuit să ne cheme Constantin, Vasile, Alexandru, şi Ileana. Cel mai urgisit eram eu, care am suferit mulţi ani de batjocurile copiilor din clasă şi de zîmbetul stăpînit cu greu al învăţătorului sau profesorului cînd striga catalogul sau mă chema la tablă.
8
Unul -din copii, pe eare-1 chema Brînzeu, îsi bătuse joc atîta de numele meu caraghios, încît, fiindcă nu-1 puteam bate (era mai voinic decît mine) am vorbit odată leu Filip, Sebastian şi Cristian, le-am explicat ce şi cum trebuia făcut şi, peste o săptămină, am chemat vreo zece prieteni cu •care făceam ,,gaşcă", să ne plimbăm prin pivniţele casei părinteşti. Unul sau doi, învăţaţi de noi, l-au adus şi pe Brînzeu,'care uitase că mă jignise zile de-a rinduî, şi nenorocitul a venit, voinic si îndesat si cu capul mare •cu par blond aîbieios tuns scurt de tot cu foarfecă, Era un băiat cumsecade, -nu mai rău decît oricare şi sigur mai puţin rău decît mine.
Era după amiaza devreme, cînd părinţii dorm, slugile se odihnesc sau sirrt prin bucătării, şi afară o zi cenuşie şi luminoasă totodată, de primăvara sau toamnă cu norii sus de tot, un fel de ceată înaltă. Mi-aduc aminte de un gust de praf, de un miros de praf, de o senzaţie între degete ca de praf fin, uscat. Poate era pivniţa aşa :  uscată, cu 'pereţi seci de' beton văruit prost, cu plase groase de paing prin colturi în geamurile zăbrelite (nu era adinca) şi cu ţiment pe jos. Sau mai degrabă cărămizi : era pardosită cu cărămizi. Şi alături era altă încăpere, si alături încă una si încă una: sub toata casa era pivniţă. Noi mergeam în şir, şi nu vorbea nimeni : ceilalţi copii erau emoţionaţi, le era cam frică '— poate lui Brînzeu cel mai puţin (nu presimţea nimica, nu bănuia nimica) — iar noi, loneştii, tăceam fiindcă ştiam ce urmează. Filip zîmbea mulţumit (Filip era totdeauna şeful în acţiunile organizate de mine : eu îl puneam şef, să facă tot ce spuneam eu; iar ei accepta, leneş; îi plăcea), Sebastian'era serios, ca totdeauna1 (eu veneam cu ,idee a, iar el adăuga un detaliu tactic: acuma spusesem să aşteptăm în fundul pivniţii, în a şasea încăpere, unde nu erau ferestre la .stradă) şi se pregătea să-şi facă'treaba conştiincios, sar Cristian, palid şi întunecat : avea ochi frumoşi, albaştri, tandri şi sentimentali : în asemenea împrejurări 'i se .măreau pupilele si ochii lui păreau aproape negri.
Ajunsesem în odaia a şasea ; aprinsei becul care atîrna din tavan (pe vremea aceea încă nu arsese uzina electrică). Ne uitarăm împrejur: iui era nimic. Nici măcar o ladă goală, sau nişte pămînt sau nisip de vint. morcovii în el peste iarnă. Atunci Filip, frumuşel si auriu (avea pielea puţin gălbuie) şi cu gene lungi, mătăsoase, zîmbi rece, cum zîmbea el uneori: rece şi superior, şi-i spuse lui Brînzeu:
- + 7" E/l măi B"nzeLi, acuma ai dat tu de dracu ! acum o să te 'batem sa te învăţam minte să-1 mai iei pe ăsta peste picior.
Nu „picior" spusese: la vîrsta aceea, cam de zece ani, sau doi ani mai mult sau mai puţin, vorbeam cu toţii cu o brutalitate de speriat Dar Brînzeu nu la cuvinte lua seama. Se trezi deodată singur sub bec cu un cerc de răuvoitori împrejur. Eu am luat de mîini pe cel din dreapta si din stingă mea şi, am început să execut un mars dansat în jurul lui Brînzeu scandind trium'fal şi melodic : ' "
— O să te ,ba-TEM ! O să te ba-TEM!
-rrîTZ!U Se fă0USe al'b la fa'tă şi se 'strîmbă la obraz, cu ochii mari rătăciţi. Intr-o secundă, toată duzina de copii din jurul lui se luase de numi şi ţopaia în cerc, zbierînd diavoleşte :
— O să te ba-TEM ! O isă te ba-TEM'
9
Incăoerea aceea subterană, cu uşa închisă, iară nici un obiect in dinsa sii fărăferestre sau  alte  deschizături, era o cutie de rezonanţa : tinetele noastre se făcuseră o hărmălaie asurzitoare, înnebunitoare; =-răm si noi, în cîteva secunde, de propria larmă. Iar Brînzeu, înmijocui Su tremura, îndobitocit de frică si de uimirea inspaimintatoare a acestei hore urlătoare sub becul roşiatic şi în pivniţa goala pe ai care nereîni se nuiau umbrele. Deodată copilul -se prăbuşi in şezut apot Pe-o pa te s începu să plîngă şi să ţipe într-un acces de isterie NormaTiucafămLprejSrul lui poate un sfert de secunda, pina cînd cineva se smulse din horă: Cristian care ţipa : — Lăsati-1 în pace ! Lăsati-1 'în pace !
II ridică'de jos şi ieşi cu el afară, cu o putere la care nu ne-am fi aşteptat, căci Brînzeu era mai greu şi mai voinic decît Cristian Hora se sparse imediat. Ramasem cu toţi. sa ne uitam unul la altul, ameţ n de urletele de-adineauri şi de trecerea subita a tăcere deplina - se auzeau numai hohotele de plîns ale lui Brînzeu dincolo, in încăperea de alături. Eu fusei cel care salvă situaţia, zieind : ^ ......    , ..
'— Acuma s-a învăţat minte. Hai să ne jucam de-a hoţii şi jandar 11.
Dar mai tîrziu le-am explicat lui Filip şi lui Sebastian ca fratele nostru Cristian, care era şi cel mai mic, e „trădător şi „sparge gaşca ; drept care l-am bătut pe înfundate noaptea în odaia de culcare iar FihPj pVcare-1 învăţasem eu ce s-ă-i spuie, a adăugat în chip de concluzie, dupa. „lti^pumnăînaccasţen: ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ş. ^ ^ .
te băgăm în sac! ' ■ - j - ■
Astfel se întîmplă că de atunci înainte Cristian nu mai îndrăzni niciodată să nu fie solidar cu noi : dar se făcea palid şi i se întunecau, ochii frumoşi albaştri, în oare pupilele deveneau nefiresc de mari ca la pisică, şi nu prea făcea nimic, nu dădea, nu ţipa ; se afla şi el in treaba, ca un figurant.
Am apus mai sus că ne jucăm de-a „hoţii şi jandaru . învăţasem in piaţeta Monumentului Eroilor, de la băieţii veniţi dintre Ţiganie şi Podelii mahalalele cele mai apropiate (atraşi de mingile de foot-ball şi volley pe care noi si Theodosii le aveam totdeauna) nişte vorbe care răbufneau cîteodată acasă. De pildă, la masă, Sebastian cerea un picior de pui :
— Dă-mi mie un crac, Mama.
— Un crac în c... îţi trebuie ţie, spunea nevinovat şi zburdalnic Cristian. Mama se întuneca : .
— Cine v-a învăţat vorbele astea ? Derbedeilor ! Nu va e ruşine 1 Mii-e scîrbă de voi, netrebnicilor !
Si întunecată, matroana corsicană ne fulgera cu priviri negre, epitete jignitoare si dispreţ : ne simţeam vinovaţi, murdari, muşavi, mai jos decît noroiul de pe strada Unirii Principatelor. Nu ştiam ca e ruşinos şi rău să vorbeşti aşa,, şi că copiii din Ţigănie şi din Podeni sînt „derbedei
golani", „haimanale", şi că aceste categorii de fiinţe se afla pe ultima treaptă â speciei omeneşti. Dar aflam asta, aşa cum aflasem ca tata 3 ridicol, stupid si rîmător.
In seara zilei cînd îl bătusem pe Grubă, avu loc, fara vrerea noastră, despărţirea definitivă de copiii cu care ne jucasem P,111'^3^^^^"1 la masă toti patru (Valentina era la Căminul Tinerelor Fete „Spiru Ha-
10
ret", în Bucureşti, de doi ani), la capătul cu bufet negru tata, la capătul dinspre uşă mama. Tata mlînca, cu iată umedă. Mama1 ne supraveghea, atentă, dreaptă, frumoasă, cu mîiniie pe genunchi. Femeia servea în jurul mesei: Lenuţa, blinda şi ştearsă, de treizeci de ani în casa mamei şi a părinţilor mamei : acuma căruntă şi tăcută. Tăceam toţi, nu numai ea. Sebastian întrebă atunci, uitîndu-se drept în ochii mamei : — Mama, tu ai fost de trei ori la balamuc ?
Mama se 'schimbă ,1a faţă în aşa fel, încît ne speriarăm toţi. Apoi gura i se schimonosi, ochii şi se umplură de lacrimi, se ridică în picioare răstur-nînd scaunul şi arătîndu-ne cu degetul ; apoi izbucni în plîns şi năvăli pe uşă afară. Lenuţa începu şi ea să plîngă. Preşedintele îl luă pe Sebastian de ureche şi începu să-i trtegă palme, apoi îl puse pe genunchi şi-1 bătu pînă-1 duru mîna. Urletele lui Sebastian, ţipetele gîtuite ale mamii în dormitor, durairă multă vreme; o auzeam pe Lenuţa care-i vorbea mamii ca unui copil, şi ;pe ma!ma care ţipa iprelung şi răguşit:
■— O să mă spînzur ! O să mă spînzur ! Doamne, Dumnezeule, ia-mi zilele ! Fă-mă să mor, Doamne ! Omoară-mă, Doamne !
După această seară oribilă, se hotărî 'preşedintele să ne scoată de la şcoală, aşa ca să învăţăm acasă şi să putem avea o educaţie ca lumea. Avea să se ocupe chiar el de noi, şi mama, şi-aveam să petrecem mult timp la ţară, la aer, să facem sport, nu să ne jucăm cu haimanalele.
Dar noi înţelesesem că mama fusese bolnavă de nervi. Acuma, la maturitate, îmi dau seairia că e singurul motiv pentru care catadicsise o fată de-a Ciohodarilor, regi în N... să se mărite cu un judecătoraş modest, fiu de ţăran. Mai tîrziu am aflat că primele două accese fuseseră în adolescenţă, iar al treilea, cînd era însărcinată şi-1 purta pe Filip. Pe urmă i-a fost bine, mulţi ani de zile, şi doctorii susţineau că maternitatea o salvase; pînă cînd s-a' văzut că nu era aşa, oînd s-au petrecut evenimentele pe care le voi relata mai pe urmă.
3.
Via de la B... o cumpărase maică-mea tot fată tînără, din ultimii ei bani, curînd după cea de-a doua boală de nervi alei. Ii plăcea să vie acolo să viseze, să se uite de sus de pe deal la lărgimea Dunării revărsate între stînci abrupte şi cîmpie ; şi, ,într-adevăr, primăvara şi vara era foarte frumos acolo ; toamna însă sufla prin Porţile de Fier un vînt nebun, săptămînr de-a rîndul, spărgea geamurile, rupea din ţîţîni uşile rămase deschise, fura ţiglele de pe case, smulgea acoperişurile slabe, şi aţîţa nervii oamenilor pînă la nebunie. Feriţi sînt numai cei cu nervi tari sau oamenii născuţi prin partea lotului. Nu era o vilegiatură pentru ea ; dar preşedintele nu se pricepea la medicină, iar dînsa era ciudată şi încăpăţînată, nimeni n-o putea învăţa ceva. Astfel că ne-am petrecut ani de-a rîndul între via şi vila din B... şi casa cu coloane albe din N... casă din oare nu mai ieşeam :
— Aveţi curte, plasă de volley, mingi, teren, vă fac şi un teren de tenis, ce vă mai trebuie ? spunea ea. Sînteţi ridicoli, cînd vă trage aţa spre Ţigănie ! Nu vă e ruşine ?
Şi ne privea atît de aspru şi de batjocoritor cu ochii ei negri şi fulgerători, încît ne făceam mici de tot, ,ne prăbuşeam în propria noastră
n
nemernicie şi stăteam acasă. în lăzi, în pod, mîncate în parte de şoareci, •existau colecţii de zeci de ani din ,LHlliisinatMn Frangahse, măi apoi L'Illustration ; Lectures pour Ţous; L'Illustre de§ Families şi alte reviste din care deşi nici unul din noi nu a fost vreodată în Franţa, învăţasem .Franţa pe de rost, cu oraşe, oameni, obiceiuri, locuri, tot. Preşedintele aducea cărţi, şi biblioteca noastră din N... constituie acuma grosul bibliotecii Sfatului Popular care-a confiscat-o ia naţionalizare ; cea de la ţară era mai mare dar a avut o soartă cu totul diferită, aşa cum voi povesti. Ce .rămîne din toate astea, e că eu şi Filip citeam necontenit, ce era mai cu miez, mai bun : astfel am trecut toate examenele şi am sfîrşit liceul, el cu -un an înainte, eu cu doi ; Sebastian, care citea numai poveştile de aventuri, nu-şi isprăvise liceul cînd a fugit, iar Cristian s-a ţinut cu greu de noi, dar .a reuşit: şi el prefera romanele de aventuri sau de amor.
Atunci mi-am 'făcut eu obiceiul de-a citi ore întregi în fiecare zi, ori-cît, interminabil, şi tot atunci cred că ini-am călit creierul pentru acrobaţiile la care l-am supus cu succes mai tîrziu.
Filip citea şi el enorm, iar cînd nu citea, desena sau picta în acuarelă ; mai tîrziu i-au cumpărat culori de ulei. învăţase să-şi comande anumite ■cărţi, pe bare preşedintele', fără să bănuiască nimic i le plătea : astfel, pe ■cînd eu citeam la treisprezece ani (fără să-1 pricep) pe Spinoza, la paisprezece pe Kant, la cincisprezece pe ,Platon, el citea pe Lautreamont şi Rimbaud, pe Dostoievski, Mallarme şi Quincey, şi chiar pe marchizul de Sade ; iar un album cu reproduceri din Temniţele iui Piranesi nu 1-a lăsat să «doarmă cîteva nopţi.
In schimb, Sebastian stătea' multă vreme singur, să-şi cioplească un fluier de soc, sau să tragă la ţintă 'cu praştia (la ţară trăgea la ţintă cu puşca) ; iar Cristian şedea şi citeai romane, sau visa, sau vorbea cu ma'ma : îi povestea ce citise, o întreba, îi spunea ce-are să facă. el cînd are să fie mare.
în general, cu toţii eram învăţaţi să considerăm dragostea1 filială faţă de mama ca pe lucrul cel 'mai obligatoriu şi indiscutabil — aşa cum şi este, >de altfel — şi să socotim dra'gostea maternă drept cel mai sublim sentiment ■omenesc — şi aşa şi este ; dintre cele mai înalte şi sublime. Şi n-aş avea nici azi şi nici pînă-n ziua morţii nimic de zis dacă n-ar fi fost prea amestecat, în cazul mamei, cu simţul proprietăţii şi al posesiunii, aşa cum s-a .arătat mai tîrziu în acel septembrie 1941 la1 B..., pe care azi aş da mult să-1 fi şters din amintirea mea, sau săi-i întorc şi să ajut să se fi petrecut alt iei. Dar ca să revin la educaţia, noastră, în privinţa sentimentelor familiale mi-aiuintesc că eram încă mici (nici nu ştiu cînd, nici unde) cînd ma'ma ne-a povestit istoria fiului care iubea o femeie, iar femeia pe el nu. Plicti--sită şi ca să-i ceară imposibilul, să scape de el, femeia i-a spus : „Dacă mă iubeşti, omoară-ţi mama, smulge-i inima şi adă-mi-o". Drept care el şi-a omorît mama, i-a, scos inima din piept, a pus-o într-o basma şi a pornit fuga cu ea la iubita lui. Grăbit fiind, nu s-a uitat unde pune piciorul, s-a împiedecat şi a căzut. Inima sîngerîndă s-a rostogolit în piraf. Şi pe cînd el se ridica gernînd, a auzit.că inima îi spune, îngrijorată: „Te-ai lovit, liul meu ?"
Imaginea a'sta a bucăţii de carne plină de 'praf şi care suferă încă de grijă pentru nelegiuitul matricid, ne-a zguduit închipuirea copilărească. Deci am rămas siguri şi nestrămutaţi în convingerea că iubirea maternă e
12
cea mai sublimă simţire omenească şi că mama noastră asa simte pentru noi. Iar Cristian, care era cel mai mic şi de care se ocupa ea cel mai mult şi s-a mai ocupat mult după ce pe noi ne lăsa (oarecum, foarte limitat) de capul nostru, Cristian o adora, îi povestea tot ce face, tot ce gîndeşte, tot ce simte şi, cum am spus,-mai ales planurile lui de viitor, cînd a'veâ să fie mare.
Şi-mi aduc aminte astfel de o amiază de vară la tară, sub nucul cel mare de pe terasă. Masa plină de tacîmuri şi de vase,' mama, totdeauna frumoasa, in rochia ei subţire cu un guler mare alb, si cu braţele aoale şi albe (mama se ferea de soare, care o enerva), si Sebastian care înîrWîia pe cap pe Scurta, o căţea de vînătoare cu coada scurtată ; căţeaua şedea hnga el ; iar Filip se uita 'prin frunziş, la Dunăre, care oglindea 'cerul albastru şi era, văzută de aici de pe deal, într-adevăr albastră Strîiwea dm pleoape şi se uita la frunziş (avea să-1 facă în ulei, apoi în tuş, apoi iarăşi in ulei, nu-i mai ieşea din cap întreţesăturâ aceea de forme). Şi eram şi eu, care tăceam şi ascultam, ca1 totdeauna, mai tăcut decît Sebastian chiar. Iar Cristian spunea, zîmbind (crescuse, a.vea treisprezece sau paisprezece ani, era -înalt de tot şi subţirel, cu părul castaniu buclat şi lucios de parc-ar fi fost sculptat în lemri de nuc lustruit, si ochii limpezi şi tandri) :
— Mama dragă, ţi-a duci aminte de poezia! pe care ti-am citit-o ieri -Lomme un voi de gerfauts hors du charnier natal..'. Stil cine sînt şoimu? Noi. Adică băieţii şi cu mine. Noi o să zburăm din'cuibul părintesc, adică de-aici, în lumea largă, o să cucerim ce-o să vedem cu ochii, tezaurele Indiei, aurul din Eldorado, şi-o să ti le depunem la1 picioare ' Şi pe urma o sa te ducem la Paris să-ţi facem rochii la cele mai mari case, şi-ţi luam un Rolls-Royce şi un negrişor care să-ti deschidă uşa la maşina ! Şi pe urmă te ducem, la Opera mare, şi coborîm scara de onoare dupa tine — sau urcăm, cum preferi — patru şoimi în frac, si mama lor, cea mai frumoasă femeie din lume ! '
Şi fiindcă şedea în faţa ei, îi luă mîna peste masă si i-o sărută Mama rîdea cu dinţii ei ca perlele, măgulită, înduioşată, înrintată, dădea capul pe spate şi rîdea frumos — nu chiar cu rîsul ei natural, ci un grad mai mult spre rîsul unei tinere cochete — şi gîngunea :
— Vai, Cristi, ce nebun eşti! Ce idei pot să-ti treacă prin cap ! La care Sebastian îngînă acru :
— Şi cu tata ce 'facem ? Nu-1 luăm la operă ?
— Vai, Tani, dar eşti complect ridicol !  Nu-ti dai seama ce vorbeşti ! zise ima'ma mai rece decît ne aşteptam  noi'(afară de Sebastian poate) ; atunci începuse să se dea pe faţă ura dintre ea si Sebastian.
— De ce sînt ridicol ? întrebase Sebastian, mereu cu mîna pe capul căţelei. E tatăl nostru, e bărbatul tău, nu văd de ce ar fi nedemn să meargă şi el la operă.
— E foarte curioasă pasiunea asta a ta pentru tată-tău, spuse mama gînditoare, privindu-1 atent, ca pe un gîndac pus sub microscop. — Nu ţi se pare exagerată, poate chiar maladivă? Tu treci acum prin perioada grea a pubertăţii, care e plină de tulburări psihice... Cînd mergem la N... trecem şi prin Bucureşti să te vadă doctorul Marinescu.
^ Sebastian, care tocmai luase o bucată de cegă în furculiţă, rămase atît de surprins şi de tulburat de acest răspuns, încît se opri cir furculiţa
13
în aer Căţeaua repezi botul în sus, fură bucata de cega, o înghiţi şi-şi linse botul'cu o limbă lungă şi roză. Sebastian, automat, o pocni de doua-trei ori cu dosul furculiţei ipeste ţeastă, care sună a os şi a gol. ^Căţeaua lăsă capul în jos, bîtîind mereu din ciotu-i de coada. Ne apuca pe toţi rîsul si disputa dintre maim a si Sebastian rămase suspendata.
' Stăteam anotimpuri întregi la ţară numai noi între noi, cu mama. Cristian se uita la ea cu oclhii lui limpezi şi albaştri şi-i spunea, sincer
convins : . „     „    ,. ,
— Vai, ce frumoasă eşti ! Ce drăguţa eşti !
O lua în braţe pe sus, ca pe un copil, căci crescuse înalt şi destul de de voinic El si cu Filip erau amîndoi foarte înalţi, deşi nu atît de atletici ca Sebastian Eu eram cel mai moale ; Filip nu prea făcea gimnastica sau sport; iar Cristian făcea sport legănînd-o pe mama in braţe.^
_ Cristi! ţipa ea dulce şi muzical. Lasă-ma jos ! Lasa-ma imediat ios ' Esti complect nebun ! Cristi ! Ah !
Sebastian privea asemenea scene pe su'b sprîncene, cu un aer acru si ostil Filip zîmbea în felul lui rece, ca de departe, care o enerva pe mama Iar Cristian rîdea, mulţumit. Era un băiat optimist, vesel, uita de orice lucru neplăcut; de noi, care-1 bătusem multa vreme, asculta fara sa ne poarte p"cî: era supus, senin, bine dispus. Numai odată se supară pe Sebastian, cînd acesta îi spuse: t- m« n,i
— Ia n-o mai giugiuli pe mă-ta in halul asta ! Ţi-e mama, nu amantă !
Cristian se înfurie; se făcu verde la faţă, începu sa tremure, şi, abia izbutind să rostească o vorbă, spuse :
— Să-ţi ceri imediat scuze ! Porcule !
Sebastian dădu din umeri. Cristian se repezi la el. Sebastian îi apljcă o oheie" de lupte greco-romane, îl întoarse pe dos şi-1 culcă la pamint. Cristian începu să-1 lovească din răsputeri cu piciorul, dar Sebastian se feri, oarecum speriat de atlta furie:
— Ce e cu tine, mă? Ai înnebunit? zise el şi-i dadu drumul. Dar Cristian sări în picioare si se repezi la el. Sebastian se sperie de-a binelea si se feri cu greu, prin fente si piedici ; apoi, cînd îl văzu 'pe Cristian ca gîfîie şi nu mai poate ataca, se dădu repede cîţiva paşi indarat şi zise răutăcios, gîfîind şi el :
— Adevărul supără. u
— Porcule' icni cu ură Cristian. Porcule! Mi-e greaţa de tine! Esti murdar ! Cum nu ti-a fost ruşine s-o mînjeşti pe mama, măcar cu un gînd ? încheie el cu disperare sinceră şi vădită. Sebastian dadu din umeri si-i întoarse spatele. Nu mai vorbiră vreo două săptannni.
(Urmează un pasaj fle care ediioful „Biograf iilor cor4empomm d socoate impropriu -pentU.U publicare, 'din prMna mradteruhu sau penibil şi intim, ,potiidnic moralei).
Dar chinul meu din anii aceia a trecut neobservat de cei dimprejur, care-1 avea fiecare pe al său. Trebuie să relatez aici două sau trei intim-plări care au scos la iveală dedesubturi .nebănuite sau nemartunsite
Cre'd că s-a înţeles că noi, fraţii, nu vorbeam între noi de problema trupului Adică vorbeam în general, dar nu ne mărturiseam, nu ne ceream reciproc sfatul sau ascultarea. Despre ce ne privea pe noi, anume, nu vor-
14
beam : ne era ruşine, sau ne ascundeam, sau altceva, nu ştiu exact, şi nu importă. Ea ne spusese de atîtea ori:
— Scirnăvii, Lucruri animalice, bestiale, care înjosesc omul. Şi, în fond, ce? O secundă de plăcere stupidă, care nici nu e cine ştie ce; şi din .asta să faci o problemă, să te îrămînţi pentru asta ? Puah !
Şi noi învăţasemi că aşa este, că e un lucru josnic şi de ruşine : astfel că nu ne permiteam să vorbim despre noi înşine în legătură cu .asta. Numai Filip surîdea.
într-o zi — eram tot ia ţară — îi făcea portretul mamei. Ea po'zase o jumătate de ceas (fusese ultima şedinţă) şi .acuma stătea de vorbă cu Cristian, amîndoi aşezaţi pe verandă în nişte fotolii de paie. Şedeau şi se uitau cum asfinţeşte soarele şi cum D.unărea pare o placă de aramă ciocănită mărunt, apoi acoperită de petalele a o sută de mii de trandafiri, şi cum o barcă de pescar trage un ungbi de unde după ea ; ascultau glasuri de jos din sat, un lătrat îndepărtat de dini — cine nu ştie pacea aceea, odihna, blîndeţea amurgului multicolor ?
Eu citeam, întins pe o oliaise-longu'e: Der Witle zur Macht. Sebastian era pe dealuri, cu puşca: trăgea după ciori, care sînt bănuitoare şi prudente, deci foarte greu de împuşcat şi-1 făceau să-şi perfecţioneze tirul. Filip, cu pipa în gură, în short şi tricou alb, cu picioarele goale şi plin de vopsea pe coapsele groase, bronzate şi acoperite de păr decolorat de soare, isprăvea portretul.
— Gată ? întrebă mama de pe verandă. Filip nu răspunse. Peste cîteva clipe mama apăru în uşă, apoi intră, urmată de Cristian. Era frumoasă madam Ionescu : avea patruzeci şi doi de ani, dar subţire în talie, cu forme de statuie, deci cam grele, şi mai ales cu frăgezimea aceea a tenului şi a cărnii tare o făcea totdeauna să pară răcoroasă : avea, într-adevăr, mîiniie întotdeauna reci şi uscate şi la atingere păreau aspre, sau seci, mi-e greu să spun anume cum, dar nu atrăgătoare. Avea o rochie largă cu •cute bogate, din veşnica ei mătase brună, sandale în picioarele-i cam groase şi grele la glezne, şi părul care încărunţea, buclat cu îngrijire pe ■capul mic şi nobil.
— Ei, ia să vedem: oe-ai făcut?
Şi se uită la pînza de pe şevaletul lui Filip. Acesta se ridică, o privi zîmbind neplăcut şi se dădu îndărăt ca să se uite la pînză cu ochii mijiţi. —- Ah, oftă mama, stupefiată. Iar Cristian zise mirat şi necăjit:
— Bine, Fiii, ce dracu' ai făcut aici ? Ge, îţi baţi joc de lume ?
Tonul lor era atît de uimit, încît mă ridicai şi eu să văd. Era, într-adevăr, portretul ei, foarte asemănător, dar fără ochi, şi înconjurat de o aureolă de membre omeneşti, ca un cap al Meduzei care în loc de şerpi
„■ar avea braţe, gambe, bucăţi de tors, femeieşti, bărbăteşti, şi, deşi fără nici o formă precis erotică, de o lubricitate intensă, de vis tulbure.
— Nu înţeleg, zise rece mama. Nu înţeleg, şi nu-mi place. Fără îndoială o chestiune de gusturi, şi probabil tu ştii ce ai vrut să spui. Dar o psihanaliză a tabloului ăstuia ar fi destul de îngrijorătoare. Cred că e •ceva cu tine, ceva care trebuie cercetat.
— Du-mă la profesorul Marinescu cînd se isprăvesc vacanţele, zise Filip surîzînd şi trăgînd din pîpă. Ea îl privi fix, cu o intensitate furioasă •care-1 făcu să plece ochii (adeseori se juca să ne facă să plecăm privirea
15
în faţa ochilor ei negri şi zdrobitori şi surîsului ironic şi dispreţuitor care-parcă spunea: „Eşti caraghios, dragul meu'! Eşti complect ridicol!").
— Pe ce lume eşti, obrăzniciile? zise mama pe un ton şfichiuitor. — Unde te trezeşti ? Tu nu de neurolog ai nevoie : ai nevoie să fii cîrpit, ca să-ţi aduci aminte că eşti bine crescut. Ce, îţi permiţi să mai faci şi glume ? Da, sigur că trebuieşti dus la neurolog ! Ce, crezi că tabloul ăsta nu înseamnă nimic? Crezi că din senin ţi-au venit ideile astea? E în toată mîzgăleala ta un erotism absolut dezgustător, parc-ai îi obsedat ! Da, da, eşti obsedat, nu te mai g'îndeşti la altceva: decît la coadă ! Fă duşuri reci F
Şi, după ce-1 ţintui cu o privire nimicitoare, plecă, urmată de Cristian. Filip se-ntoarse către mine, zîmbind cu pipa în colţul gurii şi zise :
— Eu susţin că e un portret foarte asemănător şi realist.
Filip lucra mult şi in aer liber. Se ducea în vie, sau deasupra pe deal în pădure, sau între nişte stînci cenuşii acoperite de muşchi. Veneai de-acolo-cu bujori sălbateci sau cu cîte o broască ţestoasă. Lipsea ore întregi, dimineţi sau după amiezi întregi. Cîteodată mirosea a oaie: fusese pe la stînele din sus de pădure, pe plaiuri.
Iar într-o zi, veniră doi baci voinici, roşii în obraji şi cu muierile lor după ei, îmbrobodite cu negru şi înfofolite în dimii şi strînse în fote negre : femei osoase şi muşchiuloase, cu ochi foarte limpezi. Voiau să vorbească cu Doamna. Ii spuseră ritual :
— Bună dzîua.
— Bună dzîua.
— Bună dzîua.
— Bună dzîua.
întrevederea se petrecea sub nuc. Mama şedea pe bancă, la masă. Eu şi cu Sebastian eram în bibliotecă, cu ferestrele deschise dar perdelele trase. Eu priveam printre perdele de cînd auzisem cîinii şi voci străine care-i întrebau pe servitori :  „unge-i Doamna" ?
Cele două băciţe îi sărutară mîna mamei, cu un gest repezit şi practic, fără nimic hieratic: aşa cum „ţucau" zgomotos şi concret icoanele la biserică.
— Şedeţi, zise mama. Ce s-a întîmplat ?
— Apoi, doamnă, zise primul baci, cel mai voinic : avem un năcaz mare. S-or luat la bătaie fetele noastre; şi Apriliana mea o muşcat-o pre astalaltă a lu Onu ge nas, ge-am mărs cu ea la doctor şi la spital, şi mai mi-i că răitnîne fără ge nas. Aşa o duşmănie-i între ele.
Urmă o tăcere. Baciul continuă, amărît :
— Vă rog frumos1, nu vă supăraţi, Doamnă : spuneţi-i lui domnişorul dumneavoastră Filip (pronunţa Fi-lip), să le lase-o ţîră dracului slobode pre fetele noastre ; să le deie pace, că nu-s ele ge un domn ca el.
Altă tăcere. Şi mai amărît:
— Apăi că Apriliana o rămas şi grea, îngînă baciul şi oftă.
Trec peste întreaga discuţie, care fu penibilă pentru toţi cei care luau parte. Sebastian, de altfel, nici nu mă lăsa să ascult. îmi dădea coate şi rîdea înfundat:
— Nu e prost, Fiii. Ai văzut, al dracului? Le*a înnebunit, le-a scos din minţi : s-au muşcat de nas pentru el. Nu e rău ! Nu e rău !
16
Spunea asta cu un te! de înfierbîntare prefăcut veselă; nu era vesel deloc.
— Şi eu, cînd mă duc la vînătoare, văd ce mai pot face ; am pus jos vreo două-trei. Dar el le scoate din minţi : Fiii nu e prost; e drac marc Ce, să se consoleze cu caprele pe cîmp ? încheie Sebastian cu o amărăciune furioasă.
Nu ştiu dacă mama le-a plătit ciobanilor o suină mai'mică sau mai; mare ca să-i domolească, sau ce-a făcut ; eram prea tulburat, mă uitam la marginea pădurii, din sus de vie, dincolo erau stînele, cu victimele lui Filip, care ar fi putut fi şi ale mele, de ce nu ?
Dar nu mă dusei curînd în excursie în sus. de pădure. întli, se întoarse Filip acasă de pe dealuri. Mama se închise cu el să-i vorbească, vreme de două ore. II aşteptam să iasă zdrobit, ucis, tocat mărunt. Ieşi însă neschimbat şi, la întrebarea mea, zise cu un surîs nepăsător :
— Ascultă, mă, că tu nu eşti prost. Ştii ce m-a întrebat ? Detalii despre ciobănite şi despre comportarea lor. E ceva, nu ?
In aceeaşi toamnă, după ce-şi luase bacalaureatul şi insistase trei sau patru luni, îl trimiseră pe Filip la Roma, să studieze Bele-artele.
Valentina, despre care se vede că nu vorbesc aici, venea foarte rar pe acasă, numai în vacanţă, şi atunci, cînd nu era invitată pe la prietenele ei, să le însoţească la moşii sau la mare sau la munte. Iar cînd venea, o acapara mama, stătea numai cu ea, o săptămînă, zece zile, două săptă-mffli ; de parcă o storcea de ceva, de poveşti, de .in'formaţii ; apoi părea că s-a săturat : la s'fîrşitul celei de-a doua săptămîni cel mai tîrziu, Valentina zbura de-acasă. N-am cunoscut-o şi nu n>am împrietenit cu ea decît mai tîrziu, în anii dinspre sfîrşitul războiului ; iar vremea cînd ea avea să merite (şi va avea) un rol însemnat în Memoriile acestea, aveau să fie anii de după 1945; dar asta, la rîndtdAsău.
Era în 1940: eu isprăvisem liceul şi mă pregăteam de început Universitatea, dar, lucru ciudat, pe care nici acum nu-1 înţeleg, părinţii mei nu mă însoriseră la Universitate. Eram liniştit, tăcut, mă înţelegeam bine şi uşor cu oricine, mama nu mă observa decît ca pe o prezenţă plăcută şi foarte discretă. Eu, îndobitocit de zbuciumul cumplit al anilor prin care trecusem, obosisem pentru o bucată de vreme, eram inert. M-am mirat abia mai tîrziu de istoria cu înscrierea la Universitate.
Atunci, în anul acela, am observat la Cristian o nelinişte. "învăţa, ce nu făcuse niciodată ; m-a ajuns din urmă, trecînd de două ori cîte două clase într-un an; astfel că în 1941 toamna am plecat amîndoi la Universitate : el de şaptesprezece ani, eu de nouăsprezece şi jumătate.
Tot în vremea asta, Sebastian nu se grăbea. Devenise tot mai închis> tot mai retras de nor. O dată, la masă, o întrebă pe mama, arătîndu-i c-revistă lunară :
— Mamă, de patru ani mă tot întreb de ce ai însemnat cu roşu articolul ăsta ? Uite aici :  Le crime du chemin de ta solitude.
Şi ne arătă şi nouă un număr din Mercure de France. Explică :
— E vorba de o crimă anormală pe care-o analizează aici un medic literat : într-un sat francez o soacră îşi asasinează nora cu toporul, dire amor pentru fiu-său.
— De unde ştii că am însemnat eu ? întrebă mama.
— E scrisă de mîna ta data cînd ai citit, zise Sebastian.
2 — Viaţa Romînească, nr. 2
17
— Nu mai ştiu. Cine ştie de ce m-o fi interesat ? zise mama, dînd din umeri.
— E de interes ştiinţific cazul, zise preşedintele, din capul mesei. Foarte mulţi criminali, după experienţa mea, sînt nebuni sau idioţi. Ii condamnăm pe nedrept:  sînt iresponsabili.
— Fugi, Ieremio, că eşti ridicol ! exclamă mama. — Absolut ridicol ! Ce nevoie avem noi aici de experienţa ta ? N-ajunge să aibă cineva experienţă : se pune întrebarea şi cine anume o are ! Nebuni sau idioţi ! proferă ea de parcă o jignise personal.
Dar despre crima din revistă nu mai pomeni. Sebastian o privea cercetător. Ea simţi, îl pironi cu ochii ei îngrozitori cărora ne învăţase de mici că nu le puteam rezista şi Sebastian se uită într-altă parte, fluierînd încet printre dinţi.
— Te rog nu fluiera la masă. Nu eşti în codru, rosti tăios mama.
In aceeaşi perioadă se mai întîmplă un alt lucru la fel de mărunt, pe care de asemenea îl cred util de-a fi consemnat, fiindcă avea şi el să se lumineze abia mult mai tîrziu. E la fel de uimitor, adică m-a uimit la fel de mult cînd mi l-am amintit, şi dacă n-aş fi ştiut că s-a întîmplat şi-a fost adevărat, aş crede şi eu că e imposibil.
Mama n-avea prieteni. Avea cunoştinţe (puţine), colegi sau subalterni de-ai tatei. Era prea ciudată, iar preşedintele prea taciturn şi ţeapăn, ca să aibe prieteni sau cunoştinţe apropiate. Şi totuşi una din acele cunoştinţe ale lor li 1-a prezentat pe domnul Almalech. Domnul Almalech venise pentru o expertiză grafică la Curtea de Apel, îl cunoscuse vreun magistrat, îi vorbise tatei, într-un cuvînt ne-am trezit într-o zi la prînz cu ei la masă, în sufrageria cu mobile negre şi serviciul cel bun de pahare de cristal cioplit, îndărătul vitrinelor bufetului. Domnul Almalech era un bărbat blond, roşu la faţă, cu pleoapele umflate de o uşoară conjuctivită şi vorbea cu o urmă de accent maghiar. Vorbi toată vremea, la masă : nu vrea'u să repet ce spunea, fiindcă ştiam de pe atunci destule ca să-mi dau seama că e un semidoct de o superficialitate fără pereche : Klages, Teosofia, Spiritismul, Rudol'f Steiner, Freud, Jung, făceau în capul şi-n vorbăria lui o salată nemaipomenită. Dar atunci am observat una din primele daţi din viaţa mea, că nu numai o cultură solidă, o lectură ordonată şi critică şi obişnuinţa de-a gîndi metodic sînt importante pe lume. Căci, la desert, domnul Almalech, căruia-i lipseau cu desăvîrşire, ne invită să scriem sub dictarea lui cîteva rînduri, după care să ne facă o analiză grafologică a caracterului.
Nu voi să ne vorbească după aceea. Părea încurcat, jenat. Se închise' cu preşedintele şi cu mama în biroul preşedintelui, apoi plecă aproape pe furiş.
Mama era tulburată, dar, într-un fel ciudat, mîndră.
— I-am arătat şi o scrisoare de la Fiii, zise ea, intrînd cu hîrtiile în mînă, în sufragerie, unde rămăsesem noi. Se pare că are un talent artistic excepţional, un caracter ascuns, fals, perfid, şi vicii sexuale.
Zîmbea, intrigată şi gata să rîdă cochet. Tata, care intrase după ea, încerca» s-o oprească :
— Fetiţo, dragă... stai, nu le spune... să vedem !
— Ce să vedem ? Sînt mari, pot să-şi facă singuri un examen al conştiinţei. Uite, Cristian se pare că are un suflet curat, idealist, slab, sen-
18
.mental;  Erasmus e cel ma, îngrijorător. Ştii ce a spus Ovreiul despre ţine? Ca est. ambiţios ascuns, si în stare de orice ca să-ti atingi scopul-in stare sa calci şi peste cadavre. Iar despre Sebastian că e curaios că are un spirit aventuros, dar in ce priveşte restul, destul de mediocru încheie mama cu acreală. UU|
Nu-1 putea suferi pe Sebastian. De aproape zece ani, de la scena aceea, arid o întrebase daca fusese internată pentru boală de nervi încetul cu încetul, pe nevăzute dar necontenit, se depărtaseră unul de altul' Acuma se detestau. Astfel ca mama nici nu suferi prea mult cînd, într-o bună zi dmjnmavara lui 1941, ne trezirăm cu o scrisoare pe masă si cu Sebastian nicăieri : fugise de-acasa „ca să studieze independent, fără sprijinul părinţilor , scria el. Aşteptarăm cu toţii alte scrisori. Tocmai cînd preşedintele începu sase neliniştească şi să întrebe prin cunoştinţele lu, de la politie şi de la Siguranţa, aflaram dintr-o scrisoare a lui Sebastian că din prima zi de cînd fugise, se angajase voluntar în armată. Scrisoarea era din 10 iunie. In 22 junie începea războiul împotriva Uniunii Sovietice si Sebastian intra in foc cu un regiment de tancuri.
V
_->a nu para extraordinar că n-am pomenit nimic pînă aici de influenta evenimentelor politice şi sociale din afară asupra vieţilor noastre S-a exercitat asupra noastră ca asupra oricărui copil sau adolescent: fără să ne dam seama şi cu atît mai puţin să ne împotrivim. Din acest punct de vedere aveam mentalitatea copiilor unui preşedinte de tribunal provincial, intelectual burghez făcut din ţărani bogaţi şi ai unei fiice de mari proprietari scăpătaţi, cultivata şi bolnavă de nervi, la care se mai adăuga pentru Filip şi pentru nune (căci ceilalţi doi nu erau nişte firi teoretice) unele din hlosotemele ultime ale gindirii europene.
Dar altceva nu simţisem. Războaiele cutremurau de zece ani China, Abisinia şi Spania ; al doilea război mondial izbucnise cu doi ani în urmă şi se plimbase de la Marvik lâ El Alamein şi de la Londra în Creta ; dar altceva decît fotografii în reviste, ştiri tendenţioase sau mincinoase în ziare şi o mare vorbărie despre Civilizaţie şi Cruce, nu ştiam, iar acestea erau vint, flatus vocis. Cancelari, preşedinţi de consiliu si primi miniştri fuse-sera asasinaţi în Franţa, Austria, Romînia ; nici nu-î mai pun la socoteală ni1"6!, i tandru I al Iugoslaviei; Evrei fuseseră masacraţi în Germania Austria Cehoslovacia şi Romînia. Adolescenţi ţinuţi în vată, nu înţelegeam cu adevărat ce înseamnă toate astea ' '
rpnfxInSă înCepînd ?u J941 - şi totodată cu ieşirea noastră din adolescenţa — am început sa simţim, să păţim, şi să înţelegem. Primul a fost f£;^ de altfel 9i Jugişe de acasă ca să caute ?„ viaţă ceva auteiv tic, adevărat şi omenesc. El singur mi-a spus asta, cînd s-a întors orim-i
Vn«nVarr aCf!a ""am Stat la ţară decît două săptămîni. Mama era ner-KsDiSt   ' T f i'mtea blne- Se făC6a r°Şi" dintr"od^ă, o trecea o
demnse un■* &■ m*Să t ^ Să 56 plimbe De altminteri
uevemse mai tăcuta şi mai repezită ca de obicei.
2*
19
— Plecăm la N... declarase ea într-o zi. — Nu e momentul să ne distrăm în vilegiatură cînd se poate întîmpla cine ştie ce! Sîntem în plin " război şi noi stăm] aici!
Cam la fel de neclar raţiona de obicei, dar atunci, mai rău ca niciodată. Dar nimeni nu i se opunea. Cristian învăţa din răsputeri (avea să-şi dea bacalaureatul în septembrie) şi devenise mai puţin expansiv, mai puţin drăgăstos cu eă. Eu eram cuminte, rezervat, blînd şi politicos ca totdeauna: am fost încă de foarte tînăr un om care am ştiut să am răbdare şi să aştept (să-mi înfrînez impulsiunile, am învăţat, cred, în anii aceştia, aşa cum am arătat mâi sus, şi mi-a fost foarte de folos mai tîrziu).
Iată-ne aşa dar la N... vara. A fost prima vară în care n-am fost sub tirania absolută a mamei; prima vară în care n-am avut parte de prezenţa ei necontenită, fermecătoare şi terorizantă. Se închidea în odaie. Se plimba prin grădină. Făcea vizite, vizite de zece minute, care la N... erau aproape ca o insultă, căci vizitele, în acel orăşel patriarhal, durau de la două ore în sus.
Şi într-o bună zi, nu se mai întoarse acasă. Mi-aduc bine aminte de ziua aceea : fierbinte, de iulie, cu praf pe străzi, cu oameni îmbrăcaţi în alb, cu plopii Bulevardului Gării treinurînd, lucioşi şi lustruiţi, în văzduhul albastru închis. Birjele cu cai adormiţi de-a-n picioarele stăteau în umbra restaurantului „Modern", înşirate şi goale ; şi cîinii adormiţi sub trotuare clănţăneau uneori prin somn după muşte. Eu am citit toată,ziua o carte a lui Reitzenstein despre gnosticism, nu mai ştiu care : Poimandrea, mi se pare. Cristian se plimbase dimineaţa singur prin grădina publică a oraşului, apoi învăţase; la masă, preşedintele, asudat, întrebase:
—■ Unde e mama ?
Nu ştiam ; Lenuţa ştia că se dusese la doamna Chiliman, soţia direc-, torului Sucursalei Băncii Naţionale. Tata trimise după ea acolo, să-i spună că e aşteptată la masă, dar n-o aşteaptă, ci mîncă grăbit, cu pofta oarbă pe care-o avea totdeauna.
„Coniţa plecase de lâ doamna Chiliman" şi nu se ştia unde. Preşedintele scoase grohăitul înfundat care-i era obişnuit şi dădu din umeri:
— Trebuie să fie pe undeva... zise el cu un aer vag şi solemn, şi începu să fumeze o ţigară de foi, bînd halbă după halbă.
Seara se îngrijorase. Eu eram atît de îndobitocit de excesul de lectură şi de viaţa dusă în ultimii ani, încît mi-amintesc bine că nu simţeam nimic, ca şi cum nu s-ar ii întîmplat nimic. Cristian era îngrijorat dar nu voia să mărturisească.
Eram la masă, seara, şi preşedintele, după ce mîncase enorm, stătea pe scaun, morocănos, cu ochii în gol. Noi tăceam. Mie mi-era foarte uşor să tac — totdeauna, începînd de pe la treisprezece—paisprezece ani, mi-a fost foarte uşor să tac — iar Cristian, expansiv şi vorbăreţ (deşi mai puţin în ultima vreme, cum am mai spus) era neliniştit.
— Conaşule, a venit cineva pentru dumneavoastră.
—■ Cine? mîrîi tata, dar nu aşteptă răspunsul şi ieşi în antreu. Cristian se ridică şi-1 urmă. Eu, nu. Mi-era indiferent. Auzeam, prin uşile deschise, glasuri înăbuşite. Moliile şi fluturii de noapte şi musculiţele se învîr-teau în jurul becului care ieşea dintr-o floare de bronz în fundul unui vas de porţelan atîrnat cu trei lănţişoare în tavan (uzina electrică din N...
20
mergea-iarăşi) ; umblau pe bec, îşi frigeau picioarele, cădeau pe faţa de masă, umblau pe pînza albă, aiurite, orbite ; eu mă uitam la ele cu indiferenţă. Contemplaţie de idiot. Nu eram idiot: mă imbecilizase -trecător viaţa'pe care-o dusesem în sînul familiei.
Deodată mă trezii că e tăcere. Afară nu se mai auzea nimic. Mai trăsei cu urechea. Nimic. Sunai. Bătrîna Lenuţa apăru, cu mîna la gură şi cu ochii scăldaţi în lacrimi. Era îmbrăcată ca la ea la Arnota, în munte, cu cămaşă albă înflorită cu negru, fotă neagră, broboadă neagră (niciodată n-am'văzut-o pe Lenuţa neîmbrobodită: parcă era o statuie gotică din acelea care nu-şi arată decît obrazul, încadrat strîns de văl sau de cămaşa de zale), şi-şi ţinea capul plecat pe umăr, ca totdeauna; ochii ei blînzi nu se tulburau niciodată ; erau limpezi şi acum, cînd lacrimile alunecau de pe pleoape pe obrazul ofilit.
—• Ce e, Lenuţo ?
— Coniţa... iar e rău. Iar e rău, sărăcuţa de ea... A venit un om de îa Hotel Unirea să-i spuie conaşului că â tras acolo de-azi dimineaţă, s-a încuiat într-o odaie şi nu vrea să ştie de nimeni şi de nimic. .
—• S-a dus la hotel după ea ?
Lenuta dădu din cap, cu ochii înlăcrimaţi, cu mîna la gură : ţăranca asta bătrînă era cea mai desăvîrşită şi nobilă personificare a Durerii : ţăranii se pricep, au experienţă în materia asta.
Nu m-am dus la Marele Hotel Unirea; preşedintele se-ntoarse de altfel mofluz, şi Cristian, cu paloarea şi ochii înneguraţi de pupile imense, care-1 schimbau în clipele de mare emoţie.
Doctori, vizite la hotel, geamantane trimise, mama îndărăt acasă, întunecată, mută, cu o uriaşă şi trufaşe mîhnire întipărită pe faţă, de -parcă ar fi fost regele Xerxes după pierderea oştirii şi tuturor galerelor : a trecut şi asta ; fusese vîrsta critică, însoţită de fenomene nervoase mai neobişnuite.
Iar în septembrie, spre sfîrşit, sosi acasă Sebastian, întors de pe front. M-am trezit cu el în sufragerie, pe la unsprezece dimineaţa : coboram scara de sus de la mine şi am auzit glasuri : era al lui Sebastian, al Lenutei, al unui necunoscut. M-am grăbit să-1 îmbrăţişez pe Sebastian: era uscat, cu obrajii supţi, faţa mică, dar tot cu fălcile colţuroase, pline de muşchi, şi cu buzele strînse: Sebastian avea o faţă pătrată, fermă, şi nişte ochi mici, limpezi, albaştri, neexpresivi, aproape ca ai preşedintelui. Era în uniformă, dar în loc de şapcă avea o bonetă cu două vîrfuri turtite; pe piept, nişte panglici de decoraţii şi Crucea de Fier. Era prima dată cînd vedeam această vestită bucată de tinichea : o cruce de Malta neagră cu marginile albe. Lenuţa îl ştergea de praf cu o perie, ca să se afle în treabă, căci Sebastian nu era plin de praf, ci mototolit ca un om care a dormit îmbrăcat şi n-a scos hainele de pe el cîteva zile. Al treilea era un soldat tîriăr, voinic, cu un cap de oltean sănătos : ochi negri, păr negru, fălci late, nas fin şi o roşeaţă uşoară în obraji. Pe jos erau două lăzi de lemn, 0 raniţă şi o armă ciudată pe care de asemenea o vedeam întîia oară, de aproape : un pistol-mitralieră Mauser. »
îl îmbrăţişai pe Sebastian, îl sărutai pe amîndoi obrajii uscăţivi şi iepoşi.
— Mă duc fuga sus, să-i spun mamei! exclamai şi mă repezii pe scară în sus, conştient de expresia curioasă a lui Sebastian în clipa cînd mă-ntor-sesem să ies : ostilă ? Ironică? Na-i părea bine, în ori ce caz. Dar prea-mi
21
era intrat de douăzeci de ani automatismul filial în oase. Bătui în uşa mamei, şi cînd îmi spuse să intru, intrai, strigînd aproape bucuros :
— A venit Tani, mamă !
Ea şedea într-un fotoliu (de pluş, acoperit cu o plasă brodată) şi citea Le Reve et son interpretation de Sigmuind Freud (recunoscui cartea după copertă). Ridică ochii şi mă privi. Apoi zise rece:
—• Ce strigi aşa ?
Apoi, cu o umbră de interes, deşi destul de clam : —■ E rănit grav ?
— Nu, n-are nimic, zisei eu, E în concediu.
Şi, după o secundă, fiindcă ea nu spunea nimic, adăugai cu intenţie (mă trezisem din automatismul filial) :
— E decorat. Are şi Crucea de Fier.
Ea dădu din umeri cu un dispreţ total la adresa superiorilor care puteau fi atît de copilăroşi şi de neserioşi încît să decoreze un mucos ca Sebastian :
— Complect ridicol ! Vai, dar asta e chiar extraordinar ! Zîmbea, muşcător :
— Va să zică, e şi decorat? Ce caraghios! Bărbaţii n-au niciodată simţul umorului. Pentru mine, Tani n-are să fie niciodată decît un copil, ca şi tine, do altfel. Sau te simţi foarte bătrîn ?
Şi-mi zîmbi fermecător, şugubăţ, şi cu expresia : „Vai, dar eşti total stupid", ascunsă imediat sub zîrnbetui galeş : o cunoşteam eu bine. Se posomori întrucâtva :
— Spune-i să vie sus. Ce aşteaptă ? Invitaţie scrisă ?
Mă repezii jos să-1 aduc pe Sebastian care nu păru fericit de invitaţie, îşi potrivi centura cu diagonală pe el si urcă după mine. Cînd intră, mama îşi luase poza : îşi întoarse fotoliul cu faţa spre uşă, ţinea cartea în poală cu o mişcare moale şi nobilă a mâinilor ei foarte frumoase, şi pe faţă avea, împietrit, zâmbetul ei ironic, ca al unei femei pe care un bărbat n-a izbutit s-o mulţumească din neputinţă şi bicisnicie de bărbat fără bărbăţie, şi care-i spunea falitului : „Dar slab eşti de constituţie, puiule". Asta era expresia zâmbetului ei, pe care-1 exercitase douăzeci şi ceva de ani asupra preşedintelui, pînă-1 redusese pe bătrîn aproape la nimic-, iar asupra noastră, pînă cînd Filip şi Sebastian fugiseră, eu mă blegisem, iar Cristian, pe care-1 iubea cel mai mult şi care-o iubea şi el pînă la idolatrie, ajunsese să dea cîte două clase într-un an ca să plece de-acasă.
— Bine-ai venit, eroul mâniei ! zise ea şi izbucni într-un rîs drăguţ, muzical. Apoi îi întinse obrazul, să i-1 sărute. Sebastian îi atinse obrazul fără să mişte buzele, apoi se îndreptă din şale şi stătu în picioare fără să spuie nimic.
— Bine că ai venit teafăr. Pe lingă durerea pe care ne-ai făcut-o fugind de-acasă od o haimana (şi rosti vorba asta cum ştia ea, cu un dispreţ ucigător), atîta mai lipsea : să te mai întorci acasă şi ciung, olog sau chiorît, pse mama. — Sper că de data asta ţi-a fost de-ajuns şi n-ai s-o mai iei razna.
Şi, fiindcă Sebastian nu răspundea îndată, ceea ce însemna că are să mai plece, dar dînsa se putea încă preface că nu-şi dă seama de asta, adăugă ameninţător:
— Sau îi vrei moartea omului care a trăit şi s-a sacrificat pentru voi ?
22
(Asta era preşedintele care, într-adevăr, cît putuse el ca sclav al ei, tusese un tată bun şi iubitor, numai că nu prea avea importanţă ce este şi face bietul preşedinte).
— Despre asta vorbim altă dată, zise rece. Sebastian, mereu în poziţia de „drepţi". Şi întrebă:
— Cristian unde e ?
— Nu ştiu, pe undeva pe aici, zise mama. Apoi deschise cartea şi începu a se preface că citeşte.
— înţelegi ce fiu denaturat sînt eu, zise Sebastian pe coridor. Eu nu spusei nimic ; el bătu în uşa lui Cristian. Acesta deschise, scoase un strigăt de bucurie şi-i sări de gît :
—• Ce faci, mă, nebunule !
Comme un voi de gerfaust, routiers et capitaines! Eşti măcar ofiţer ? Ce grad e ăsta ? Sublocotenent ? Şi ce faci ? Ce funcţie ai ?
— Comandant de tanc; dar o să comand poate un pluton cînd mă-n-torc, zise Sebastian zîmbinid.
— Şi decorat ! Eşti formidabil ! Ce-ai făcut, domnule, ca să iii decorat ?
Urmă o tăcere, apoi Sebastian dădu din umeri şi spuse sec :
— Am asasinat Ruşi !
— Cum, „ai asasinat" ? Asasinul e laş : tu-ţi riscai viaţa, luptai deschis faţă'în faţă ! — protestă Cristian. Era cu un cap mai mare decît Sebastian şi frumos, palid, cu părul aproape negru şi nişte ochi mari, albaştri, cu gene lungi şi privirea tandră şi romantică ; dar Sebastian, mai mărunt, uscăţiv, vînos, se urîţise de cînd nu-1 mai văzusem, se schimbase (de sigur de mîncare proastă, oboseală, nesomn).
— Evitam pe cît se poate lupta faţă în faţă ; dacă eşti la adăpost şi tragi într-un om care nu te vede, eşti asasin. Eu pentru' aşa ceva ani fost decorat. Şi nu mă mai f... la cap cu tîmpeniile astea ! exclamă Sebastian. — Mai bine spuneţi-mi de voi, ce mai e cu voi ?
Cristian şi cu mine ne-am privit şi o clipă ne-am dat seama că nu e nimic cu noi. Sebastian surise amărui văzîndu-ne secunda de şovăială :
— Am înţeles. Continuă viaţa de familie. Era şi normal, de altfel. Cristian îl bătu pe umăr: — Hai, hai, nu mai fii tu enfant terrible!
Cine-a mai avut. o adolescenţă ca a noastră ?
— Nimeni, zise Sebastian simplu. Haideţi jos, că trebuie să despachetez, am un pistol în rufe şi Lenuţa e în stare să se împuşte, dac-o las să despacheteze.
La prînz, cînd sosi preşedintele, bătrînul rămase o clipă înmărmurit, apoi se repezi să-i îmbrăţişeze pe Sebastian şi rămase cîteva secunde aşa, cu capul plecat pe umărul lui şi cu ochii strînşi. Strîngea din pleoape tare, poate ca să nu plîngă. Iar fiu-său, care după lege nici nu era major, îl bătea pe umăr protector, deşi emoţionat :
— Hai, domnule preşedinte, nu te speria, nu-i nimic, murmura el zîmbind înduioşat şi privind în gol peste capul cărunt al tatei.
— Vai, Ieremio, eşti ridicol, zise imama acru: ce-o să zică ăştia de tine ? Că te-ai zaharisit. Numai ramolismentul face omul atît de sentimental!
23
Spre seară, am ieşit, Cristian şi cu mine, cu Sebastian, să-1 plimbăm pe aleea cea mare din grădina publică a oraşului. Eram mîndri de el şi voiam să-1 vadă lumea. Şi într-adevăr, toată lumea se uita la el. Doi curenţi, unul în sus şi celălalt în jos, treceau pe aleea cea mare. Familiile, domnul într-un costum nou, doamna cu umbreluţă,, copiii în costume de marinari ; domnişoarele de la liceul de îete, perechi-perechi, cu coadele pe cap, în şorţuri negre şi cu numărul pe inînecă, dar, cine putea, cu ciorapi de mătase, iar cine nu putea, cu modeste şosete albe ; ofiţeraşii zvelţi cu mustăcioară, rămaşi în garnizoană, în pantaloni de gabardină fină şi cu cizme lustruite şi pinteni ; doi popi în reverende gri deschis ; băieţii de liceu, tunşi cu maşina, cu numărul pe braţ, dar descheiaţi la guler şi cu mănuşi în mjîini ; cucoane bătrîne pe bănci de-o parte şi de alta ; pe alte bănci, băieţi de liceu, fumînd primele ţigări iar cei mai temerari suferind în secret de primele lor boli venerice : tot oraşul era acolo, adică lumea bine, nu cartierele Ţigănie sau Podeni sau mahalaua din jurul abatorului, sau ceferiştii din jurul gării : lumea asta nu venea la plimbare pe aleea mare din grădina publică, unde cîntâ la un capăt o fanfară militară, iar la celălalt se adunau sub nişte streşini vopsite verde familiile înstărite să mănînce mititei şi să bea bere, moment de neuitat cînd mulţi copii de şase sau.chiar patru ani au fost lăsaţi, ba chiar invitaţi să soarbă prima sorbitură de spumă din halba paternă. Porumbeii zburau leneş de colo pînă colo pe alei, sus, între coloanele plopilor şi frunzişurilor platanilor, cerul albastru pălea, se făcea gri sidefiu, ca penele porumbeilor, fanfara militară cînta' Simfonia Neterminată, şi noi ne plimbam de-a dreapta şi de-a stînga lui Sebastian, iar lumea îi arunca priviri de admiraţie, de curiozitate sau de invidie. El părea stînjenit, nefericit. Noi îl întrebam cum e în război; el răspundea în silă, monosilabic. Un ofiţer se desprinse dintr-un grup care ne privea .atent, veni să se oprească în faţa lui Sebastian şi zise :
—■ Bună seara, domnule sublocotenent.
— Am onoarea să vă salut, domnule căpitan, îngînă Sebastian rece.
— De ce nu salutaţi pe superiori, domnule sublocotenent ? întrebă căpitanul.
— Nu v-am văzut, domnule căpitan, răspunse Sebastian cu o seninătate care ne uimi. Căpitanul rămase o clipă descumpănit.
— Altădată să fiţi mai atent. O decoraţie nu ajunge ca să nu respectaţi disciplina militară şi gradul superior ! zise el tăios, salută şi plecă. Sebastian nici nu-1 mai salută. Rînji veninos :
—- Dobitocul ! Şi-a dat de goi rîca.
—■ Bine, măi, zise Cristian : de ce naiba nu-i saluţi şi tu ? Sebastian îl înjură cu ură, apoi zise :
— Nici nu mă gîndesc. Sînt nişte laşi şi nişte lichele. Ăştia ar trebui trimişi pe front, nu ăi care sînt! .
Acest fel de a vedea lucrurile mi se păru ciudat. Mai ales că Sebastian mai întîlni şi alţi ofiţeri şi nu-i salută, făcîndu-se că nu-i vede. Şi asta se adăuga la felul său neaşteptat de-a vorbi despre aventura războiului. II întrebai iar, pînă izbucni în sfîrşit:
—• Ce vrei să ştii ? Nu ţi-am spus.? Ce să-ţi spun ? Cum am luat Cruceade Fier ? Eram pe nişte dealuri, cam la ora asta ; nu, mai devreme : încă era cerul albastru. Nişte dealuri golaşe, fără nimic pe ele, decît pămînt roşu şi iarbă arsă de soare. Şi cînd am urcat pe unul din ele, de-am rămas
24
numai cu turela peste creastă, am văzut jos în vale, pe şosea, o coloană de infanterie rusească, cu oameni, cu căruţe, cu cai, cu bucătării, cu ambulanţe, cu tot. Am chemat pe ceilalţi: prin radio. Pînă au venit, am stat să mă uit cum trece coloana: erau obosiţi, plini de praf, şi cîntau. Cîntau frumos ; au nişte glasuri admirabile, şi cîntau pe mai multe voci, şi tenorii făceau fel de fel de broderii. Aveau şi un dulău lăţos la bucătărie. Se opri.
— Şi ?
— Şi nimic. Au venit încă două tancuri, şi-am început să-i mitraliem de la capetele coloanei spre mijloc şi îndărăt. N-a scăpat nici un om. Nici dulăul. Pe urmă ne-am dus să vedem ce-am făcut: erau mulţi rănifl, gemeau, în nesimţire, în bălţi de sânge. Unul se uita la noi pe sub pleoape. Şi tocmai cînd m-am uitat în ochii lui, a stat o secundă să mă privească de parcă voia să-mi spuie ceva, pe urmă a dat ochii peste cap şi a murit.
Urmă o tăcere. Cristian întrebă, cu glas schimbat:
— Bine dar... ei nu se apără ? Nu trag şi ei în voi ? Sebastian rise rece :
—• Iţi pare rău că i-am măcelărit aşa, ca pe oi ? Simţul tău de dreptate so revoltă ?
— Nu... dar mi se pare că nu e cavaleresc, murmură Cristian.
— Cavaleresc, rahat ! Ţi-am spus că-i asasinăm. Şi dacă sînt deştepţi, o să ne asasineze şi ei pe noi.
— Bine, dar ei nu ştiau că pot fi atacaţi ?
■— Nu, regimentul făcuse în ziua aia patruzeci de kilometri: ne credeau departe. Aşa a fost început tot războiul ăsta: prin surpriză. Ca să-ţi asasinezi victima, trebuie s-o ataci cînd nici nu visează.
Şi Sebastian rîse iar, privindu-ne în faţă pe amîndoi. Pe lîngă noi treceau două profesoare de la liceul de fete : una, mai tînără şi nu urîtă, avea o rochie de mătase cu volane, moştenită poate de la mama ei. Şi şosete albe în picioare, şi sandale, şi o poşetă. Se uită la Cristian, care îi aruncă şi el o privire lungă. Mă gîndii cu părere de rău că nu era acolo mama să-1 vadă, să aibă o bucurie.
— „Nu se apără !" „Nu trag şi ei !" Pha ! exclamă stăpînit Sebastian. N-ai nici o grijă. înainte de-a pleca de pe front am fost trimis odată cu două tancuri la o companie în linia întîi. Erau opriţi în faţa unei movile, în vîrful movilei era o groapă tătărască (aşa-i zicem.noi gropii cu două ieşiri). înăuntru un om, cu o puşcă mitralieră. îi ţinea în loc din zori: şapte, oipt ore. Curăţase vreo trei lanţuri de trăgători: ţintaş de elită. Era singur, lăsat în urmă. Ştia că s-a isprăvit cu el. Sau poate voia să-i oprească pînă seara şi noaptea să se retragă. Au tras ou branduri în el, dar nu l-au nimerit chiar în'groapă : era strimtă la gură. Am venit noi, cu tancurile, în mare viteză, am simţit cum trage cu puşca mitralieră în blindaj; n-avea grenade antitanc; mi-a aruncat una de infanterie sub mine dar n-a nimerit şenila ; s-a ascuns în groapă ; sergentul cu tancul cellalt s-a sucit în loc, pînă s-a dărîmat gura gropii şi 1-a îngropat. Pe urmă au venit pifanii noştri şi l-au dezgropat: era leşinat. S-a trezit şi s-a repezit să smulgă unuia puşca din mînă. L-au împuns cu baionetele. Era un flăcău scurt, blond de tot, parcă era alb părul lui : băiat de vreo douăzeci de ani. -
25
Iar tăcu. De data asta nici unui din noi nu mai spuserăm nimic. Eram miraţi. Războiul, după cît ştiam noi, nu era aşa. Dar, după cît se părea, Sebastian ştia mai bine.
Acasă, îl întrebasem eu şi pe soldat, cît dormea Sebastian (era foarte obosit cînd sosise). Soldatul era un băiat de pe lîngă Baia-de-Aramă, liniştit. Fusese infanterist şi abia de curînd ajunsese în regimentul lui Sebastian. Nici el nu voia să povestească. L-am întrebat despre Ruşi *).
— Ruşii? Păi noreram culcaţi în nişte grîu în iulie pe lîngă... nu-ş' cum îi zice. Ruşii, în faţa noastră. Trăgeam şi noi şi ei, numai că nu prea ne vedeam. Dar de La ei, odată zvîc! sărea unul în picioare, lua armia la. ochi, pac! şi ţîşt ! pe burtă la loc. Ni-i împuşca pe-ai noştri ca pe iepuri.
—■ Era unul care făcea figura asta ? întrebai eu.
— Nu, toţi, răspunse simplu omul lui Sebastian. Apoi adăugă :: — Poate nu toţi. Mulţi.
Seara, cînd mama îi ceru lui Sebastian să stea de vorbă cu ea, să-i povestească, Sebastian răspunse că-1 doare capul şi-i ceru voie să iasă să se plimbe prin grădină. Mama păru nemulţumită, apoi îmi spuse :
— Du-te tu după el să-i ţii de urît.
Ieşii, supus, ca să-1 găsesc pe Sebastian că se plimbă cu mîiniie la spate, pe fostul nostru teren de tenis, între cîţiva brazi: dincolo de gard era trotuarul, strada circulară şi în mijloc piaţeta cu alţi brazi şi derizoriul monument al Eroilor în mijloc.
— M-a trimis să-ţi ţin de urît, zisei eu, văzîndu-1 că se opreşte. ■— De unde ştie că mi-e urît ? rîse Sebastian.
— De ce ? Ţi-e urît ?
— Da, mi-e foarte urît. —• Iţi pare rău de front ?
—■ Ce glume inteligente faci dumneata... Nu : şi-acolo mi-e urît. Peste tot mi-e urît, zise Sebastian.
— Şi atunci.? Ce-i de făcut? întrebai eu, pe un ton prudent să nu-1 supăr.
—■ Nu ştiu.
Nu vorbirăm o bucată de vreme, apoi Cristian apăru în cadrul lumi--nat al uşii de la intrare ; stătu acolo, căutîndu-ne cu ochii prin întuneric. II strigai :
— Aici sîntem ! Veni spre noi.
— Ce faceţi, mă ? Ce-i cu tine, Tani ? Te doare capul ? Sebastian nu  răspunse şi  schimbă  vorba. Vorbirăm fără mult şir.
Peste cinci minute însă mă trezii că (nu ştiu cum ajunsese la asta) Cristian spune cu convingere :
— E inadmisibil să pleci. Nu-ţi dai seama că asta l-ar omorî pe preşedintele ? (Aşa îi spuneajm noi între noi tatei: preşedintele. Mamei nu-i prea spuneam nici cum. N-o numeam. ,,Te-a chemat'', sau „zice că...", se refereau totdeauna la ea., şi numai lai ea).
*) NOTA J.u-i Erasmus Ionescu : Scriu „Ruşi" fiindcă, cu ignoranţa uimitoare a burgheziei romîneşti de atunci, nu cunoşteam aproape de Joc vecinia noastră uriaşă ; nici Sebastian sau soldatul care se .lupta cu el nu făcea deosebire, deşi aveau în faţă, foarte probabil itrupe ucrainene, şi miai tîrziu velicoruse, din Urat, sau, î,n momentul, dezastrului, siberiene. Eu încerc să narez însă cum simţeam şi gîndeam noi atunci.
26
— Nu cred că l-ar omorî, zise Sebastian. In ziua de azi lumea nu mai vrea să moară de lovituri sufleteşti. Numai glonţul îi mai convinge. Şi pe urmă, el, cu pofta lui de mîncare !
— Nu e frumos cum vorbeşti de tata, zise Cristian mîhnit şi jignit.
— Ascultă : eu îl iubesc mai mult decît tine ! răspunse Sebastian oprindu-se din plimbatul pe terenul de tenis.
Mi-amintesc clipa: în fund, casa, cu uşa de lâ intrare luminată, şi ferestrele părinţilor, ia etaj, pe galeria cu coloane şi bolţi de arhondaric. Sus, cerul imens şi puzderia de stele încă de vară, multe şi mari. Piaţeta pustie, orăşelul adormit.
— Ce, tu l-ai apărat vreodată cînd îl călca ea în picioare şi-1 batjocorea ? Ţi-a părut rău că-1 vezi cum rabdă liniştit, ca un Hristos supraali-mentat, cum îl scuipă şi-1 biciuie ea cu fiecare cuvînt, douăzeci de ani ? Dă-te-ncolo, Cristi, că nu eşti serios, încheie scurt şi autoritar Sebastian.
— Eu nu-mi permit să-mi judec părinţii, zise Cristian rece. Ii iubesc pe amîndoi aşa cum sînt şi nu mă amestec între ei.
— Foarte frumos din partea ta, răspunse Sebastian la fel de rece, curmînd astfel discuţia. După o şovăire, Cristian spuse:
■ — Eu mă duc să mă culc. Salutare ! Rămaşi singuri, Sebastian îmi zise :
— S-a dus să-i raporteze. —■ Crezi ?
•— Nu mai face pe prostul. Ea 1-a trimis. Stătu să se gîndească puţin, apoi spuse :
— Ce, parc-a apucat-o dragostea de mine? Nu, îi e ciudă că unul din animalele ei se cară. Proprietatea ei, înţelegi ? îşi permite să nu vrea ce vrea proprietara. Şi poate, murmură Sebastian, — poate că-i e şi frică să nu mă curăţ, să n-o fac să sufere. Şi blegul ăsta e sclavul ei, e hipnotizat, e Zombi.
Citisem toţi aceleaşi cărţi de călătorii şi aventuri : ne înţelegeam. Sebastian niîrîi amar :
— Comme un vot de gerfauts! Să cucerim Eldorado! Tîmpenie ! Tîmpenie sinistră ! Mă, eu aş fi pentru pedepsirea prostiei, a inconştienţei, prin lege ! Nu e permis, mă1, nu e permis să vorbeşti prostii, să spui una şi să nu-ţi dai.seama că faci alta! Eu nu mai suport! Mi-a ajuns douăzeci de ani de ipocrizie şi inconştienţă ! Eu mă car ! De ce crezi c-am şters-o de-acasă ? Nu mai puteam suporta monstruozitatea şi minciuna: n-am avut ce mînca, şi nu ştiam nici o meserie : aşa că m-am prezentat voluntar. Şi acuma sînt prins în altă monstruozitate, altă minciună. Abia am scos degetul dintr-o maşinărie, că mi 1-a înhăţat alta. Stăm bine, halal de noi. Săracii de noi. Uită-te la bietul Cristi, ce băiat bun e! Ţii minte, cînd cu Brînzeu ? Cristi e ăl mai bun dintre noi. Şi uite-1 ce paiaţă 1-a făcut. Tu nu eşti bun. Tu ai fi bun de un măgar din ăia de Stat-Major, care-i pune pe alţii să se masacreze. Dar şi din tine a scos untul. Ştiu eu ce e în burta ta. Numai bestiile alea de Fiii şi Tina au scăpat. Ăia sînt şmecheri şi alunecoşi ca tipării: pe ăia nu-i prinzi. In schimb bătrînul a căzut mesa rău, rău de tot.
Şi repetă gînditor, oftînd :
— Rău, rău de tot.
—■ E fericit. O iubeşte, zisei eu.
27
Sebastian tăcu o vreme, apoi spuse un lucru care mă lăsă împietrit:
— Ştiai că a fost, cînd era copil mic, prieten cu o găină ? El mi-a spus. Rămăsei mut do surprindere.
— Prieten, repetă Sebastian ! Cu o găină! Prieten, ca un om cu altul. Vorbise încet, cu o veselie moale, aproape dementă. Adăugă :
—■ Şi e tatăl meu.
Tăcu o clipă, apoi murmură :
—■ Săracul preşedinte.
Se răzgîndi :
— A luat şi el şperţuri de lâ împricinaţi, la viaţa lui — halal ! Noi să fim sănătoşi. Dă-1 încolo şi pe el.
— Fii serios, zisei eu, tulburat. Nu vorbi prostii.
— Acuma începi şi tu ca ăllălt ? Fugi şi tu, măi, de-acasă, că nu e bine. Fugiţi cît mai e timp.
Dădui din umeri : —■ N-am unde fugi.
După asta, n-am mai vorbit nimic important în noaptea aceea. Eram obosiţi amîndoi, cu creierii deşerţi, ca după un examen pregătit din greu şi în grabă.
Preşedintele îl rugă şi el pe Sebastian să rămînă. Dar Sebastian îi spuse :
— Nu rămîn, tată. Simt nevoia să lupt pentru Ţară şi Cruce; şi nu interveni pentru mine, fiindcă o să cer să fiu trimis pe front, şi asemenea cereri nu se resping în nici un caz. Aşa însă o să poţi argumenta pentru băieţi — ai un fiu voluntar, pe ăilalţi bagă-i la studii de specialitate, mai ales în Marele Reich şi în Italia, să-i scapi de front.
Şi peste, cîteva zile Sebastian plecă la gară cu ordonanţa după ei (care dăduse o fugă pe-acasă pe la Baia-de-Aramă). Mama plîngea cu hohote mari, tragice. El o sărută pe obraz şi zise :
—■ Hai, mamă> nu mai plînge aşa. Mă faci ridicol.
Vorbi însă mai blînd decît voise şi fără sarcasm. îi părea totuşi bine ■că plînge după el. Era prima oară. Dar nici el nu ştia că-i pare bine, şi n-ar fi mărturist-o niciodată. Săracul Sebastian.
5.
Lui Sebastian îi datorăm şi eu şi Cristian scăparea de acasă. El îi vorbise preşedintelui, nu altcineva, şi de destule ori, şi destul de convingător, ca să-1 sperie de perspectiva războiului pentru noi. Filip se aranjase singur, nu -se ştia cum, ca să fie scutit de serviciu militar, încă de cînd plecase în Italia:, cu un an înainte. Dar. noi puteam fi luaţi în curînd, şi Sebastian îi explică tatii cît de uşor se molare pe front. Bătrînul, îngrozit, hotărî prima şi ultima oară el, şi se făcu a nu vedea împotrivirea tacită a mamei. Avea mereu un argument:
— Dacă-i ţii aici, îi pierzi. Şi tu o să fii de vină, nu eu. Hotărăşte tu : poftim, hotărăşte.
— Eşti stupid, scrîşnea mama. — Vorbeşti ca un copil minor. Doar tu eşti capul familiei. Eu n-am nimio de zis.
28
Şi pleca, acră şi furioasă. Apoi îl chema pe Cristian la ea, îl lua în braţe (cu greu, căci Cristian avea un metru optzeci şi cinci şi şaptezeci şi cinci de kilograme) şi începea să plîngă:
— Cum am să pot răbda să nu vă am lîngă mine ? se întreba ea, cu lacrimile curgîndu-i pe obraji. îşi băga capul în umărul lui Cristian şi plîngea aşa. Cristian era şi ei gata să plîngă dar, lucru ciudat, nici nu-i veni vreodată în minte să-i spuie preşedintelui : „Nu plec, nu pot s-o las pe mama". Se înduioşa şi aştepta să-i vie paşaportul. O spun nu cu ironie, ci constatînd faptul : Cristian nu era ipocrit, ci inconştient de propriul său eu. Deşi, cînd scriu asta, mă gîndesc că adevărata şi cea mai primejdioasă minciună e aceea în care crezi singur, după ce ţi-ai făcut să amuţească luciditatea : şi că poate nu există inconştienţă adevărată.
Plecarea noastră a fost sfîşîetoare : mama nu ne-a putut duce la gară : plîngea prea tare, prăbuşită pe un par şi bolborosind printre hohote de plîns :
— Nu mi-a mai rămas nici unul ! Nici unul nu mai e cu mine ! Cristian fu întunecat o jumătate de "zi. Preşedintele veni cu noi cu
trenul pînă la frontieră şi ne îmbrăţişa de plecare. Dar nici nu.ajunsese trenul la Budapesta, că noi ne şi îmbătasem în vagonul restaurant şi cîn-tam ţinîndu-ne de gît.
In Octombrie 1941, debarcarăm, într-un sfîrşit de noapte umedă şi ceţoasă, pe trotuarul gării din Altfurt. Nu era nimeni primprejur. Felinarele erau stinse. Trei taxiuri de modele străvechi cu trei şoferi bătrîni şi adormiţi aşteptau pe trotuar. Strada era goală. Liniile de tramvai luceau de umezeală, dar încă nu mergea .tramvaiul. Aerul umed mirosea a cărbune ; am crezut întîi că din pricina gării din spatele nostru ; pe urmă am observat că aşa mirosea tot oraşul pe vreme de umezeală şi ceaţă : se ardea cărbune în case: era mirosul Occidentului, şi-1 simţeam prima oară pe această stradă pustie, în întunericul care se risipea, în această adormire şi moarte plicticoasă care parcă asuda din casele negricioase. Parcă era oraşul Ys, sau cetatea Vineta>, tîrg vrăjit în fund de mări pe ceaţă.
Dar nu era tăcere. Uruia formidabil ceva departe : un vuiet răguşit şi furios de maşinării. Parcă erau avioane, dar dacă erau avioane ar fi trebuit să treacă, să se depărteze; nu: zgomotul nu se mişca din loc.
Ne suirăm într-un taxi şi-i spuserăm să ne ducă ia un hotel. Taxiul porni încet pe străzile pustii. Trecurăm pe sub o poartă gotică, ■ deschisă într-un turn cu multe acoperişuri ascuţite. Pe urmă printr-o piaţă cu copaci bătrîni şi stufoşi, pe o stradă în pantă, între case înghesuite, înalte, cu frontoane baroce şi faţade încărcate. începuse să ploaie şi apa şiroia pe pietrele vechi. O piaţă mare se pierdea în ploaie şi ceaţă ; dar desluşirăm, înălţat spre cerul negru, un munte de zidărie cu o pădure de ţurţuri ascuţiţi de piatră zbîrliţi în văzduh, sus,.sus-de tot.
—■ Das ist der Dom, ne zise şoferul fără să-1 întrebăm. Era vestita catedrală din Altfurt. II întrebarăm pe şofer unde e Universitatea. Ne-o arătă, cînd treceam pe lîngă ea : o clădire cu două etaje, cu ferestre înguste încadrate în ogive de piatră.
— Gegriindet Anno 1402, zise şoferul, pe acelaşi ton morocănos cu care ne arătase catedrala. Acoperişul de olane înnegrite al Universităţii era
29
£S,rd^ "«at în zilele următoare că
într-un' palat de gS ?c Id vrem"^f^B^lS In1301^^ Stătea
™ Jfs^ prin ploaie. Uruitul de
măl mr^Urter M^~: pUn motoaS/deUn la probă, mor.
cînd P^artX^ KurfOrstenhof, Şi pe
principilor electori • turnurii Ultat peste pia*ă la castelul
.  tru tunurile d?  on    s   d^bracate in iederă, deschizături pen-
dreapta, o faţadă elegantă sTdtdcf' rococc^f ftra*" .care se ««» în casca în cap, udă de ploaie ' si cu bo.W,' ^ e1, J0S' Lln soldat cu nului cu zeiţe goale si -upbornurbăt si ,, 3™a ; sus-. ţ^upra fronto-suflată de-o pală de vînt, se desfăşură ste J " V C1"d P'°aia zbură' încîrhgată în mijloc, într-un cerc"alb       g  ' pocmnd : era roşu, cu crucea
slab iSmS MSI otacă X St^ ^'^r de Cot In «"treul AVEA ŞI ATUNCI ACEEAŞI NI^A^S^<AlV tlrrn mh^î HOTEL, CARE LEON I. ÎMPĂRAT AL FRANC F7II OP "ai Jv JL IN 1807 NAPO-RUSIEI. Mă uitai împrejuf mobile vechi 1 IMPĂpAT AL
covor întunecat; se simţea si u n nA de + pallsandru- î" stil Empue, cu părul alb ne arăta du mu r 1 rS*"6'*^ de Vechi- PortaruI tînd răpăitul ploi. si urletul îndeDărta^frnnff- Adorm,răm greu, ascul-
In săptămîna urmil?e Pne am StTtr°n     aV-'°" '* denţi ,a doamna Bauer, care'fact,^o^t^^riVT^^ vemrea lu, Hitler fusese o dată două luni la închisoareuen m JS P* Cezarilor dementi ai Romei  Hitler Mre / i    arePentru asta ; asemenea supuşii lui să-, fkcah£o^ ™ voia ca
lor viitoarele noroace sau dezJL  îl ma dm P^a.astre-
ioarte bine pînă atunci fuses^ obll?/^ r™"3 BaU6r' Care irăise nwe moştenit de la tâfT»^
nu-si £       :rm!te^1a3" h ^ ^ pentru locuit, căci
care le a a ™ a m o a uiK n ^f-,™ MrteIe]e de ma^arJ"ă Pe folosit ca b oun de cltre1 eleCtori' care în Parte era
muzeu in rest. Ne p^m^^n sthl^u ff -a dru încrustate in parchete 1    L Ull°n de abanos şi-palisan-
?i soţulor lor, la tap terii în cin ^1     reSpe?tuos la Portretele Electorilor pe ele, la sobele c'Ze^T^     ma™r* C" bla?>n de nuc înnegrite de vreme cuT.iT P   ' flon Ş1 an"»ale. Dulapurile
sferice, groase cît n"om â i un^ZrTl' 1^°^ gr6CeşU Ş< Pic'oar* Urmau sirun de armuri'de S , T P* ^ tavanele de bîrne scînduri. cu spade, halebardaTmăciu Z T nT^6^'1^' P6reţi Căptu?'fi o fantomă împlăto-sată pe e is cabrai 1 , lemn îmbrăcaţi în fier, cu * ^  * Ciocul sL, &^J^^^£^
Albrecht Zgripţorul,, Albrecht der Greif, se uita la noi dintr-o parte cu un aer feroce : păros, bărbos, gras, cu ochii mici şi crunţi, semăna mai mult cu un mistreţ de cît cu animalul fabulos. îşi ţinea în mînă mielul din capătul colanului Lînei de Aur de la gît, cu degetele ca nişte cîrnati, toate încărcate cu mele cu pietre preţioase şi semi, afară de degetul gros.' Cealaltă mînă o ţinea pe cuţitul lat şi cizelat de la brîu, ceva mai în jos de proeminenta de butoi a burţii. Semnat Hans Holbein 1531.
Erau şi alte săli îmbrăcate în panouri de lemn pictat alb si cu fileuri aurite : aici mobilele erau graţioase şi uşoare, oglinzile imense si înrămate în ghirlande de stuc aurit, şi portretele prinţeselor Sophie-Charlotte si Marie-Henriette, cu părul pudrat alb şi feţele tinere, cam grăsute, înclinate uşor pe un umăr decoltat, zîmbeau amabil, gingaş şi imperceptibil melancolic ; clavecinele erau pictate cu scene tandre, parchetul ceruit oglindea lustrele stufoase de cristal din tavan ; noi alunecam pe ele, pierduţi în nişte papuci mari de pîslă.
După aceea, am coborît în pivniţe, să vedem camera de tortură, perfect conservată cu tot utilajul : cleşti, ceaun de jăratic cu găuri, piroane, şea ascuţită de lemn/, seri pete de spînzurat mîini, scripeţi de întins oasele, bocand de lemn de bătut pene pe lîngă glezne, cerc de fier de strîns capul şi după un grilaj des de lemn, masa şi scaunele judecătorilor si lanterna oarbă care le lumina hîrtia ; şi celulele fără lumină, cu inele de fier în pereţi.
Am vizitat într-o piaţă veche cu o fîntînă medievală înconjurată de grilaj de fier şi fotografiată în albume, în dosul unor castani bătrîni si mari, casa în care se născuse şi trăise Gotthold Furchtegott Neumann, marele compozitor şi organist. Portretul lui cu perucă lungă, obraji umflaţi, roşii şi urmă albastră de barbă, era demn şi anonim: Casa era goală, cu tavanul jos, nişte lăzi grele, un clavecin, o harfă, nişte paturi înalte ca ale ţăranilor sasî din Ardeal. Casa avea un acoperiş la fel de ţuguiat si de mare ca Universitatea ; ca o şură.
— Seamănă cu un măcelar neamţ, zise Cristian uitîndu-se la portretul iui Gotthold Furchtegott şi rîzînd. Dar în seara de crăciun, în catedrala, cînd orga tuna şi chiuia la ceruri — la bolţile vertiginoase de piatră — şi corul de băieţi cînta Jubilate hisanna in exceisis din oratoriul Des Evanghelii Anfang de G. F. Neuman, Cristian, sprijinit de un palisandru ca si mine mă strinse de mînă ; îl privii: avea ochii plini de lacrimi, era palid si emoţia îl făcea mai frumos ; eu i-am spus (in gînd, şi numai în spirit critic) că măcelarul făcuse asta — dar pe dinafară am dat din cap, plin de solemnă înţelegere, demn do tatăl nostru, preşedintele.
Am vizitat şi casa unde murise, nebun, poetul Andreas Franck, si Cristian ini-a recitat — nu întreg, uitase părţile din el — poemul Prophezeyung .der Urnacht. Am văzut şi foile manuscriselor, puse sub geam, şi ultima pagină, cu ultimele cuvinte, scrise în dimineaţa
mortu :
iehe, wenn
avie ich seit Aeonen
ahne
M-a interesat scrisul, deformat, dar totuşi extraordinar de citeţ fată •de scrisul unui om de azi (ca să nu mai vorbesc de partiturile autografe ale , U' V Neumann, care erau împodobite caligrafic dintr-un adevărat menuet •ai peniţei).
31
Nu pomenesc decît în treacăt că pe o casă din Altmarktstrasse o placă spunea că acolo trăise şi murise, ca profesor la Universitate, în 1752, Caspar Melchior Balthazar Teutsch, unul din precursorii cosmologiei moderne, neînţeles în vremea sa, autor al unei cărţi Ueber die allgemeine Unendli-chkeit, De generali infinitate, şi al faimoaselor De foedere universali, De ubiquiiate Dei şi Tractatus de vera natura hominis. De asemenea menţionez, în piaţa mare, Adolf Hitler-Platz, statuia electorului Friederich Magnificul, Friederich der Prăchtige, cu perucă de bronz pe capul de bronz, cu dantele de bronz la gît şi la mîna cu care strunea un armăsar cu şunci grase şi gîtul încordat, în vreme ce cu cealaltă arăta înainte spre hotelul Zum goldenen Hirsch. Se bătuse cu suedezii lui Gustav Adolf, protejase artele, clădise afară din oraş castelul Monplaisir şi fusese singurul domnitor cu amante oficiale al acestui Stat absorbit mai tîrziu de Germania prusacă a luf Bismark.
Cititorul Memoriilor mele va surîde poate citind aceste pagini care i se vor părea că nu îndreptăţesc declaraţia mea preliminară cum că voi scrie numai lucruri importante. Adevărul e că cele de mai sus, întîi sînt importante, şi se va vedea asta mai tîrziu — nu sînt, ci au fost; sînt importante fiindcă au fost şi nu mai sînt: seva înţelege asta mai tîrziu : pare joc de cuvinte dar e amar şi teribil miez al exeperienţei mele. Al doilea, poate că, ce-i drept, şovăi înainte de-a aborda adevărata istorie a întîmplărilor care-au urmat, şi anume iubirea, exaltarea şi catastrofa iubirii lui Cristian pentru fata aceea şi, încă şi mai important pentru mine — căci ce-mi pasă de fericirea şi nefericirea altora cînd nu mi-am cercetat păcatele mele — îndepărtarea mea de Cristian şi ura mea faţă de el. Greu subiect, greu pe sufletul meu, şi şovăie gura mea să-1 trateze şi mîna mea să-1 scrie. Să mai întîrziez o clipă înaintea lui : pînă la urmă, tot la el ajung.
Oamenii mi s-au părut şterşi faţă de puterea şi bărbăţia pietrelor, tablourilor, statuilor şi muzicii. M-am mirat (de sigur, ştiam, citisem, văzusem în reviste ilustrate şi filme, dar m-am mirat totuşi) că 'nu văd ţărănci cu legături pe cap, care cu boi, ţărani care se opresc ca să urineze la un gard (nu erau garduri, ci ziduri), paşnic, cu spatele la trecători ; nici trecători care să-şi facă trei cruci trecînd prin faţa bisericilor ; nici popi cu bărbi ; nici mers împărătesc de ţărancă, nici femeie oacheşe, nici'bărbaţi cu ochii negri, nici oameni eleganţi, nici desculţi. Toată lumea era îmbrăcată curat, gri, cu pantofi văcsuiţi şi adesea cusuţi sau peticiţi. Numai în Altfurt erau pe stradă atîţia purtători de ochelari cît în toată provincia în care N... era capitală de judeţ. Şi, din cînd în cînd, un bărbat sau o fată erau frumoşi, cam colţuroşi la faţă şi cu ochii cufundaţi sub o frunte dreaptă cu tîmpie largi, şi gura aspră şi fermă, de parcă atunci s-ar fi dat jos dintr-o nişă a portalului catedralei. Fiecare popor de pe lume îşi are frumuseţea lui, şi acolo era aceeaşi de o mie de ani : gotică. Şi în veacul XVIII, cînd purtaseră peruci, la fel erau, doar travestiţi.
Dar frumoşii erau puţini; abia cîte unul din cînd în cînd. Mulţi cei bolnăvicioşi, palizi, slabi, fără multă putere. Nici nu era de mirare, cînd i-am văzut ce mîncau, şi am mîncat şi noi ca ei. Aveam de mîncat pe cartele : pe zi, cinci felii subţiri de pîine, douăzeci şi cinci de grame de margarina, cincizeci de grame de carne, adică două rondele de cîrnat; patru ouă pe lună şi, ad libitum, cartofi fierţi fără grăsime sau sos şi varză fiartă aşişderea. In primele luni, pînă n-am început să primim pachete cu cîrnaţi şi
32
şuncă şi conserve de acasă, Cristian şi cu mine stăteam adesea să ne povestim mese împărăteşti, pînă ne apucă furia şi rîsul în acelaşi timp, şi ne duceam să.bem bere fără alcool şi fără bere, subţire de tot, la birtul din colţ. Dar mai rău a fost cînd am început să visăm noaptea mese de Anul Nou sau de Paşti. Soluţia era în colţ : şedeam im Keller zum Mohren, în fumul de tutun (nu ştiu cum fumau, căci aveau raţia de şase ţigări pe săptămînă)'; lumina venea albăstruie prin fum, de la ferestrele de pivniţă, sus sub tavan, prin care se vedeau picioarele trecătorilor, dar nedesluşit. Era muzică la radio ? Parcă nu-mi aduc aminte. Mi-amintesc însă de domni bătrîni care stăteau în faţa cănii de gresie.cu capac de cositor sau de argint şi se uitau cîte o jumătate de oră la tubul cu cîrşig pe care-1 băgaseră în cană să le încălzească berea. Mi-amintesc de colţul jucătorilor de şah, care stăteau trăgînd din pipă multă vreme să se gîndească, şi chibiţii împrejur. Erau bătrîni toţi, obosiţi, zbîrciţi, unii foarte urîţi.
Tineri nu prea erau ; fete ceva : iar băieţii, toţi în uniformă. Grupuri de trei, patru flăcăi înalţi (ăştia erau dintre cei frumoşi). în uniformă curată, fără o cută, cu centironul drept, boneta pe-o ureche, raşi proaspăt, palizi şi blonzi, vorbind cu glasuri bărbăteşti, aspre, chiar brutale, se plimbau pe stradă în două cîrje şi un picior, cellalt fiind tăiat din şold. Mergeau cu paşi mari, tinereşte, dar într-un singur picior şi cîrje. Paloarea, lor şi o oarecare linişte în glas, o lipsă de rîs tare, de veselie în ochi, îi deosebeau de ceea ce fuseseră.
Atunci am trecut noi şi examenul medical. Era o sală mare semisntu-necoasă, cu o perdea neagră la un capăt; îndărătul perdelei erau aparatul de raze Roentgen şi doctorul radiolog. Stăteam în rînd, în pieile goale, vreo sută de tineri, dintre care cei mai mulţi nu păreau să aibă peste optsprezece, nouăsprezece ani. Şi eu şi Cristian.
Cristian era poate cel mai înalt din toţi ; şi subţire, cu umerii plini, cu pectoralii ca două plăci de carne puse peste piept, delimitate neted, şi gîtul rotund, şi părul buclat şi castaniu închis, aproape negru, sprîncenele lungj, negre, şi ochii albaştri cu .gene lungi. Avea pielea albă, fără roşeaţă în obraji. Era frumos ; eu stăteam şi cu umerii cam înainte şi cu spatele'cam îndoit; niciodată nu mi-a plăcut să stau mîndru şi cu capul sus, şi am socotit totdeauna că n-am de ce, şi că de altfel nimeni u-are de ce. Era prea frumos. Nici nu-i era ruşine sau curiozitate de goliciunea lui sau a altora. Stătea acolo, ca un prost, drept în picioare şi se gîndea la ceva, sau visa, sau nu se gîndea la nimic.
Iar ceilalţi aveau trupuri moi, fără muşchi, copilăroase, cu pielea blondă, pală, fără păr, cu forme delicate, plinuţe, cu pieptul cam supt; iarăşi, mulţi cu ochelari. Şi pe trupurile acestea necoapte, cu micile lor şezuturi rotunde şi umerii cam înguşti şi cam fără multă carne, erau găuri in plin spate, cu marginile zbîrcite, găuri astupate cu piele roz, subţire, cheală, altfel decît cea de pe restul corpului. Puteai băga o nucă între asemenea urmă. Alţii aveau coapsele vărgate cu asemenea dîre roz cu marginile zbîrcite, sau o bucată de şezut tăiată şi înlocuită cu o placă de piele de acel roz urît, artificial, neasemănător cu pielea omenească. Alţii aveau brale tăiate, dar nu m-am uitat.
Altădată m-am uitat într-o cofetărie. Intrasem să mănînc o prăjitură (cartele de o sută de grame de făinoase; cremă chimică, sirop imitat după un sirop de fructe care nu puteau fi identificate). M-am aşezat, am coman-
3 — Viaja Romînească, nr. 2
33
dat, am început săi mănînc. A intrat un soldat subţire şi înalt, cu mantaua pe umeri, fără centură. Mergea drept ca o luminare şi cu capul sus. Cu el, o fată, care i-a deschis uşa cofetăriei. S-au aşezat într-un colţ, şi fata i-a luat de pe umeri mantaua pe care-o purta atît de puţin milităreşte. Soldatul n-avea braţe : mînecile îi erau cusute de umeri. Fata a comandat pentru amîndoi prăjituri din acelea infame. Apoi a început să-i dea în gură cu linguriţa.
Am mai văzut în Altfurt în toamna şi iarna aceea oameni cu o stea galbenă cusută pe piept; în centrul stelei stătea scris cu negru Jude. Anul următor n-am văzut mai mult de trei. Peste doi ani, n-am mai văzut nici unui. De altfel, pe tramvaie scria Jude und Polen Einstieg verboten: o tăbliţă asemănătoare la uşa prăvăliilor : verboten pentru Evrei sau Polonezi. Dar pentru moment, n-am dat atenţie şi cu atît mai puţin importanţă acestor observaţii : erau prea multe lucruri noi, şi apoi presa pe care o citisem avea o etică a informaţiei senzaţională, cărţile recente, o etică estetică, nietzsche-ană sau valeryană, dacă nu de-a dreptul fascistă ; cît despre Kant, era atît de departe, Platon, în fond atît de străin, Hegel atît de îstorist: trebuia să mai aştept zece ani pînă să învăţ de la marele profesor de etică, ceea ce se numeşte greşeală, teamă, speranţă şi suferinţă, iar mai pe scurt, existenţă.
6.
Dar, în sfîrşit, trebuie să ajung la miezul a ceea ce am de relatat în această ,primă parte a Memoriilor mele : tragedia lui Cristian şi ce am făcut eu în toată istoria asta. Nu vreau să calific ce-am făcut eu ; misiunea îi va reveni cui îi vor cădea în mînă cele de faţă şi le va citi şi va avea poftă şi putere să judece.
*Cam atunci, în toamna şi iarna aceea, cade perioada relaţiilor celor mai bune dintre Cristian şi mine. De altminteri, şi pînă atunci şi de atunci, nu el a fost cel ce s-a schimbat, ci eu. El rulă iubea tot atît de mult sau de puţin. Eu .însă am fost cucerit de el fără să vreau. Se învăţase cu maică-sa, să-i spună totul, să-i confieze şi să-i mărturisească tot ce era în el — mai precis, tot ce ştia el ; pînă la un grad uimitor, reieşit din destăinuirea făcută mie mai tîrziu şi pe care o consemnez la timpul său, şi care, ca şi pei ori cine ar lua cunoştinţă de el, m-a înmărmurit. Dar deocamdată nu ştiam şi nu-rni dădeam seama de unde se trage această încredere a lui, firească, această graţie şi simplicitate cu care venea, cu ochii mari, să întrebe: „Tu ce crezi?", sau: ,,De ce e asta?", „De ce se întîmplă asta?", „De unde vine?", ca un copil, implicînd că tu ştii mai bine, mai mult, şi că ceea ce ştii tu e sigur, indiscutabil, adevărul ultim ■în'chestiunea respectivă. Cine nu s-ar lăsa măgulit, chiar fără să vrea, de" atitudinea asta ? Pe urmă, altădată, începea altfel : „Ştii ce cred eu ?" sau : „Mi se pare inadmisibil cutare lucru, iată de ce", sau : „Am avut nişte vise curioase azi noapte", şi-mi povestea ce visase, şi visa totdeauna lucruri "neobişnuite, în culori, exaltate; alteori, cu gravitate-; „Crezi că-mi pot cunoaşte destinul de pe acum ? Aş vrea să ştiu ce mă aşteaptă, pentru ce încercări să mă pregătesc"; odată mi-a dezvăluit ce era cel mai adînc în el, după propria lui părere. Şedeam pe un scaun, şi el culcat pe canapeaua
34
de lîngă o fereastră, şi fereastra deschisă (asta era deja în primăvara următoare) ; era întuneric ; se vedea afară noaptea destul de luminoasă (dar nu cu cer albastru ca la noi, ci cu un cer cenuşiu, din pricina umezelii din aer) şi nişte copaci înmuguriţi în micul scuar de după colţ.
— Sînt neliniştit, murmura Cristian. Bine că exişti tu, şi am cu cine vorbi. (O spunea cu simplicitate; remarcaţi şiretenia inconştientă dar suverană : îmi declara drept în faţă că eu sînt consolarea lui, conştiinţa lui, singura fiinţă care-1 ajută să scape de blestemul străvechi al insului, singurătatea ! Ce esenţială, ce vitală devenea persoana şi existenţa mea pentru acest frumos adolescent !) Altfel, n-aş mai şti ce să fac: cîteodată simt că mă sufoc fizic, mă trezesc noaptea cu inima strînsă. (Rîse). Să ştii că de Ja examene îmi vine : de cîte ori n-am asudat într-o secundă pe tot corpul, la gîndul că a doua zi am examen şi nefiind sigur dacă ştiu sau nu !
Urmă o tăcere-, apoi tot el murmură :
— Să ştii că preşedintele e de vină. Ţii minte ce scandal făcea daca nu aveam nouă şi zece ? „Coom ?" urla. „Copiii mei, nişte- trîntori ? Să vă crează profesorii nişte nătărăi ? Mă faceţi de rîs ! Nu admit şi nu permit să nu fiţi perfecţi!" Ţi-aduci aminte? E o răspundere, să bagi în sufletul orrfului ideea că trebuie să fie perfect. Şi tocmai aici, ea nu-1 lua cu „ieremio, eşti ridicol".
— Cum, te simţi prost că nu eşti perfect ? întrebai eu pe un ton uşor, aproape glumeţ.
— Bi, nju, ei mai comiplicat şi miai rău, într-un fel. Mă apucă o anxietate îngrozitoare cînd mă gîndesc că am o datorie de împlinit, şi probabil o neglijez. Ce trebuie să fac ? Spune tu, şi fac ! Crede-mă, mă trezesc din somn, asudat, gîfîind, cu sentimentul ăsta. Ajută-mă tu.
Eram măgulit afară din cale, dar nu destul de copt şi de experimentat ca să-i răspund : aveam doar douăzeci de ani pe atunci (era la sfîrşitul primului semestru, sau la începutul celui de-al doilea, nu mai ţin bine minte). De aceea răspunsul meu fu destul de meschin : nu ăsta era cel potrivit unei atari nelinişti şi aspiraţii :
— Deocamdată, învaţă cît poţi. Ai să vezi pe urma.
El nu spuse nimic.şi era şi destul de întuneric în odaie; dar l-am simţit nesatisfăcut, tăcerea dintre noi devenise stearpă.
De altminteri, nu importă acest moment decît. ca să explic că omul ăsta venea la mine cu sufletul deschis, pe palme, cum ai veni cu o- floare şi mi-ai întinde-o : „Na, miroase-o" ; sau : „Na-ţi-o ţie, e a ta." Se dăruia, domnul Crisian. Candid, inocent, fraged, îşi dăruia sufletul. Scriu asta aici nu ca să scuz ceea ce am făcut eu mai tîrziu, ci ca să explic, să fac înţeleasă purtarea mea.
Deocamdată ne aveam ea nişte fraţi iubitori. Ascultam cursurile profesorului Dr. phil. Hartwig, ordinarius al catedrei de... — iată ce nu-mi mai aduc aminte ; cred că era vorba de estetică ; dar omul ţinea un curs care ■a şi apărut în volum în 1942 sau 1943 sub titlul : Heil und Unheă: Einheit and Spaltung. Eine PhUosophie der Grundkraft". Era un bărbat de şaizeci de ani (de mult ieşit din vîrsta mobilizabilă : aşa erau toţi profesorii : bătrîni, grav bolnăvi, grav răniţi în întîiul război mondial sau în al doilea, sau strîmbisau schilozi din naştere : ceilalţi mergeau pe front sau în serviciile
35
din dosul'frontului), înalt, impozant, cu o faţă mare şi prelungă şi un surîs superior şi imperceptibil echivoc. Făcea gesturi rare şi mari cu irainile, care erau splendide, cu degete drepte, lungi, albe, şi un singur inel cu o piatră roşie pe degetul mic de la mîna dreaptă. La butonieră, pe reverul hamei, purta insigna de membru al partidului national-socialist (ca şi mai mult 'de jumătate din profesori : cine nu e;ra nazist, nu prea avea şanse).
Domina amfiteatrul, dinăuntrul catedrei de la care, gesticulînd lent şi grandios, vorbea într-o germană retorică şi academică în care arăta straniu doctrina :
— Heil ! spune poporul nostru, meine Damen unci Herren, din cele mai vechi timpuri : e o noţiune complexă, dinamică, de o profunzime abisală : logica sterilă a raselor romanice şi semite n-o poate stăipîni (meistern).
Era seara, iarnă : lampa aprinsă numai deasupra catedrei lumina coroana de păr alb ca în portretele lui Goethe bătrîn, chelia, nasul lung şi, prin umbra sprîncenelor, ascundea în parte surîsul straniu, poate batjocoritor. Pe haina de culoare foarte închisă insigna roşie şi albă cu crucea încîrligată lucea, minusculă ; iar mîinile mari şi albe se mişcau himeric deasupra primelor şiruri de bănci: capete blonde cu părul zbîrlit, ochelari, feţe uscăţive şi gălbejite, frumoşi soldaţi cu cîrja alături în bancă, fetişcane roşii în obraji şi lipsite de cochetărie (nici n-aveau cu ce — cartela era de o stofă pe an), ascultau, .atenţi le şi plăcea că bătrînul este enigmatic ; le plăcea dizertaţia (oa tuturor studenţilor din lume) şi se înghesuiau la cursurile lui. .
— Heil este şi calitatea binefăcătoare a unui obiect sau fiinţe plină de Heil ; este şi salutarea prin care proiectezi asupra celui pe care-1 .saluţi această — am zice substanţă, dacă terminologia .mediteraneană moştenită de la filosofia clasică n-ar trăda gîndirea noastră germanică. Heil este şi vindecarea; şi sănătatea: omul teafăr este heil şi rădăcina heil se află şi în cuvîntul ce desemnează sfinţenia : Heilig, Heiligkeit, Heiligtum : sfînt, sfinţenie, sanctuar. Remarcaţi că latina întrebuinţează rădăcina care desemnează separaţia, pentru conceptul sacral : sacer, faţă de heilig: cu cît mai vast, mai sintetic şi mai organizator al realităţii este conceptul germanic, arborescent într-un anumit sens, şi să nu uităm importanţa arborelui în simbolica mitului nostru, începînd cu Yggdrasill ! Ramificat, zic, spre viaţa cotidiană şi spre metafizic, unindu-le într-un anumit sens (gleichsam, cuvînt foarte des auzit de mine la cursurile de filozofie de la Altfurt) şi radiind în toate direcţiile din acest centru unic pentru care nu există nume propriu, căci Heil în diferitele sale sensuri ca şi heilig, cu multiplele sale construcţii gramatice provin dintr-o rădăcină comună, neexprimată, aflată în adîncimile.,gîndirii metafizice a rasei indogermanice în special în ramura ei nordică. Să nui vă aşteptaţi la o dezvoltare a polarităţii dialectice Heil — Unheit, în sensul unui neo-maniheism : (voi arăta cum această polaritate şi despicare a esenţei (wesensspaltung) se rezolvă într-o unitate transcendentală, aşa cum de altfel şi cuvîntul străvechi şi revelator ne indică: Unheil nu e ceva nou şi străin de Heil, ci însuşi Heil cu un prefix negativ — şi ar trebui cercetată prioritatea gîndirii germanice în ce priveşte fundamentarea logică a algebrei, semnul .minus, atribuit ca descoperire Semiţilor, mai precis Arabilor, fiind doar exprimarea grafică nu, cum .s-ar crede, a lui alfa privativ grec şi a lui a privativ sanscrit, ci a lui un negativ germanic Negaţia şi afirmaţia lui Heil persistă (basthen)
36
la un nivel mai puţin profund, unde dialectica subzistă ; la treapta inferioară însă, care este aceea a categoriei abisale, rămâne numai Heil-u\, cu o nuanţă pozitivă, căci trebuie să-1 înţelegem în mişcare, în izvorîre per' petuă : de aceea, mişcarea lui din abis, din mister, înainte, va da polul benefic al propriu-zisului Heil (des eigentlichen Heils) urmat în mod firesc, prin proprietatea dialectică şi polară a fiinţei (durch des Wesens dialek-tische und polare Eigentlichkeit), de apariţia Unheil-ului. De altfel o analiză fenomenologică a existenţei ne va revela esenţa ei polară, alternanţa dialectică Heil — Unheil în ' viaţa cotidiană în imediaţi a ei (in seiner V nmittelbarkeit). Asta însă pentru data viitoare, cînd vom trata despre dialectica fenomenală, după care vom reveni la punctul de pornire de-acum încolo (nunmehr) mult mai clar : unitatea transoedentală a onticului şi categoria abisului.
Un ciocănit cu pumnii în pupitre salută încheierea şi gestul îi mal al oratorului. Studenţii înicepulră să se ridice şi o fată uirîtă cu coade pe spate se repezi fa catedră să-1 întrebe cev-a pe profesorul Harwig. O urmară alte patru fete şi trei băieţi dintre oare un soldat.
— Tu ai înţeles ceva ? întrebă Cristian pe cînd ieşeam pe gangurile cu boiţi ogivale deasupra, în întuneric.
— Esenţializare a cuvintelor abstracte, zisei eu.
— Eu nu înţeleg nimic, zise Cristian amărît.
— Eşti de rasă latino-slavă, adică dintr-o ramură a indo-germanilor care nu sînt indo-germani ci indo-europeni, amestecaţi de altfel : Mischrasse. De aceea şi sîntem măi proşti.
Cristian rise slab, înseninindu-se oarecum.
Ascultam şi cursuri care-1 intrigau mai puţin pe Cristian: de pildă, logica şi teoria cunoaşterii cu Dr. (phil & sc.) Helmuth Baumeister. Acesta avea curs dimineaţa devreme şi ori ce /amintire despre el îmi este asociată cu nişte ferestre gotice cu multe gemuleţe prinse în rame de plumb, şi o lumină sură, uscată, rece, în sala de curs în ale cărei pupitre zeci de generaţii de studenţi îşi ciopliseră numele (în lemnul înegrit al pupitrului meu era o zgîrială şi mai neagră : Johann David Ernst 1810).
în această lumină îl văd pe profesorul Baumeister, cu spatele la un zid cenuşiu de piatră bine încheiată, şi două table mari negre. Era un om mărunt, slab, cu faţa colţuroasă zbîrcită şi schimonosită de ticuri. Nu-mi aduc aminte de nimic despre înfăţişarea lui, decît ticurile, strâmbăturile şi icnetele cumplite cu care-şi expectora cursul, fiind totodată zgîlţîit de tresăririle nervoase ale corpului său mic şi uscăţiv, totdeauna îmbrăcat în veston negru şi pantaloni vărgaţi. Profesorul Baumeister, gîndirea lui şi soarta lui m-au învăţat să nu dau atenţie defectelor fizice care, deşi, din păcate, clocesc răutate, ură şi perfidie în cel blestemat cu ele şi care suferă pentru că şi le ştie, totuşi uneori sînt întrecute de pătimitor printr-o înălţare sublimă a firii sale. Profesorul Baumeister era unul din exemplele cele mai evidente ale acestui adevăr — dar nu de la început am înţeles asta, ci abia cînd cu tragedia din 1943.
Venise la Universitatea din Altfurt anume ca să fie mai aproape de biblioteca Fridericiană de la castelul Monplaisir, unde se aflau manuscrisele lui G.M.B. Teutsch, fost, la vremea lui, şi bibliotecar al prinţului elector. Baumeister publica o ediţie critică şi integrală a operelor lui Teutsch şi
37
cursurile lui de logică şi teoria cunoaşterii erau neîncetate aluzii la gîndirea „înţeleptului de la Monplaisir".
In lumina, tristă şi rece a dimineţilor din iarna aceea, atunci cînd diviziile siberiene opreau tancurile lui Guderian în faţa Moscovei, bătrlnul Baumeister (care de altfel n-avea mai mult de cincizeci de ani) bîţîia, icnea şi se opintea, trăgînd de faţă cu muşchii de la gît, ca să ne spuie:
— Miracolul, meine Damen tind Herren (eram mai puţini studenţi decît la alţi profesori ; dar cei mai străluciţi din facultate) este nu cerul înstelat deasupra capetelor şi conştiinţa, morală în noi, ci adecuarea gîn-dirii noastre şi a realităţii : die Gleichmăssigkeit unseres Denkens und des Wirklichkeilsgeschehens. Faptul că gîndirea noastră este aptă de o adaptare gradată la datele empiriei, şi că uneori poate face salturi uimitoare înainte, ca atunci cînd, în De generali infinitate, filozoful de la Monplaisir a prevăzut teoretic posibilitatea geometriilor neeuclidiene şi fundamentul axiomaticei, ^n riteva fraze asupra principiului coordonatelor. Astfel, anaiizînd universul matematic, s-au descoperit procese de gîndire (Gedehkengăge) care apoi au servit ca unelte- la practica tehnică. Există o corespondenţă intre gîndirea noastră şi structura universului : ea poate să fie elementară, pe baze profunde datorite faptului că sîntem un produs al naturii şi deci ar fi neaşteptat să-i fim heterogeni. Dar este mai ales rodul efortului, jncepînd de la primii oameni. Omul este o fiinţă care proiectează şi experimentează spre verificare: Entwurf, Experiment zwecks Nachprufung, acestea sînt (demersurile fundamentale ale omului de cînd primul nostru strămoş a imaginat primul topor de piatră, 1-a încercat şi a văzut că e bun şi corespunde aşteptărilor. Un fizician, astăzi, nu procedează altfel, ini Grundtegenommen.
Uitam de strimbături şi bîţîieli : gîndirea lui era luminoasă, lucidă, suverană ; se vedea că pluteşte deasupra ,sărmanei alcătuiri de case agitate de care se folosea.
— Homo faber, spunea profesorul Baumeister : da, omul, animal tehnic, inventator de unelte : dar homo sapiens, animalul care cunoaşte, das erkennende Tier, este acelaşi ; şi aici trebuie să intrăm în teoria generală a ipotezei, ca proiect al realităţii, şi să vorbim despre experiment ca unica punte dintre lumea subiectivă şi cea obiectivă : bine înţeles, vom face o teorie generală a experimentului, depăşind cazul strict şi ştiinţific.
Nu auzisem încă (şi încă vreo cîţiva ani n-aveam să aud) despre conceptul de praxis al materialiştilor marxişti; dar bietul Baumeister, hrănit din duhul ştiinţelor exacte şi în deosebi iizico-matematici, m-a pregătit admirabil pentru înţelegerea acestei descoperiri care rezolvă antinomia subiect-obiect şi depăşeşte astfel prăpastia pe care Kant şi nici un alt urmaş al său n-au putut s-o astupe. Dar să revin la naraţiunea mea : problemele filozofice nu-şi au locul aici.,
In aceeaşi iarnă l-am ascultat întîia oară pe Dr. Herbert Bautz, al cărui renume internaţional era de pe atunci bine întemeiat şi care atrăgea studenţi din toată Germania. Am mers să-1 ascultăm o dată sau de două ori ; pe urmă am decis că germana noastră este încă imperfectă şi că de aceea trebuie întîi să ştim bine de tot nemţeşte cînd îl vom mai auzi. De aceea (şi fac un scurt salt în timp, după care voi reveni la ordinea firească a evenimentelor) ne-am înscris la cursul său abia în toamna lui 1942.
38
Profesorul Bautz vorbea în faţa unui amfiteatru arhiplin. Cîteva zeci de studenţi şedeau pe perVazele ferestrelor, două duzini în picioare în uşe şi pe lingă pereţi, iar alţii se ghemuiseră pe jos în faţa primelor pupitre.
Filozoful era un bătrîn între două vîrste, cu cicatrice pe faţă, dintre care una îi trăgea colţul gurii în jos. Avea o mînă lipsă, înlocuită printr-o proteză. Cu mănuşa aceea neagră şi ţeapănă întorcea paginile textului pe care-1 citea cu un singur ochi, cellalt fiind de sticlă. Vorbea calm, cu un aer senin şi superior. In 1942 am înţeles că nu germana noastră era de vină, ci a lui ; într-adevăr, supunea această limbă excepţional de mlădioasă la nişte contorsiuni cumplite, împingînd-o spre marginile expresivităţii şi elasticităţii ei. Şiruri întregi de fete şi băieţi ascultau cu ochii ţintă şi cu un aer serios şi concentrat, de mare sforţare, textul care curgea calm şi egal al oratorului, fără ca acesta să-şi schimbe expresia de seninătate supraomenească. Şi ei avea la rever insigna de membru al partidului national-socialist.
Se spune astăzi : „nimicul nimiceşte" (das Nichts nichtet), începea Dr. Bautz, citîndu-1 pe un ■contemporan al său fără să-1 numească altfel decît prin anonimul se (man). Am observat de altfel că, cu cît erau mai importanţi filozofii, cu atît numeau mai puţini contemporani. La nivelul lui Bautz sau al nemiluitului său confrate, nu mai există decît Kant, Plafon şi încă vreo doi; restul este numit cumulativ: Grecii, secolul XVIII, scolastica ; atitudinea asta face parte dintr-o tehnică a prestigiului. De asemenea, Bautz nu se adresa auditoriului cu obişnuitul „meine Damen und Herren", ci intra în subiect în mod abrupt şi sublim.
„Se spune asta şi noi recunoaştem faptul ; ba mai mult, îl punem la temelia funcţiunilor ontice, mai precis, sub orice construcţie a fiinţei. Dar credem că nu s-a mers deştul de departe în analiza sa fenomenologică, într-adevăr, cînd stăm în preajma Nimicului, ceea ce însemnează că stăm strîmb, incomod, fals (Ver-stehen), înţelegem — şi astfel se luminează de ce intelectul (der Verstand) nu este corespunzător firii noastre autentice Unserem eigentlichen Wesen), este o stare (Zustand) la ceva, lîngă ceva (Stand-zu-Etwas), nu în esenţa obiectului, trăim o roadere a marginilor fiinţei noastre de către acest Nimic atît de activ ; contactul dintre noi şi Nimic nu este o înţelegere ci o unitate existenţială pe care noi o numim părăsire totală : ăusserste Verwahrlosung".
„Noi" — era el : pluralul majestăţii.
„Dar în părăsirea aceasta cumplită în care ne aflăm în momentul contactului nostru cu Nimicul, există germenele adevărului existenţial. Părăsirea în care ne aflăm este şi ea o eroare : Verwahrlosung. Totuşi, mai aproape decît înţelegerea, care nu e un contact, o contopire (fenomenologic vorbind) cu Nimicul, ci tocmai o poziţie falsă (ein Ver-stehen). Dar aici nu avem germenele adevărului existenţial pe care nu-1 putem sesiza decît în cea mai extremă părăsire. Fragilitatea esenţei noastre ne apare în momentul cînd, în procesul unitar al întâlnirii cu Nimicul nimicitor, începem să fim noi înşine nimiciţi în esenţa noastră propriu zisă. Părăsirea pe care o trăim este doar primul pas către momentul de izolare secretă în care întreaga noastră fiinţă fiinţează în Nimic (west im Nichts), a fost absorbită sau mai bine roasă de Nimic şi s-a descompus (ist verwest), ceea ce dovedeşte că fiinţa noastră nu era o fiinţă autentică (ein eigentliches Wesen), ci o falsă fiinţă, o fiinţă greşită, eronată, o descompunere (ein
39
jn
vind în gol. Cînd se făcea Nm^tf Ul Ba,ufz statea' nemişcat, pri
grafi,ate.y Imi?te' "^epea sa citească de pe foile dactilo-
spun Ş%e^nrdmamZe SSceT'' 'jf °W " a ^ (« (e comic de spus asta : totuşi dacă el a £ f'^ -din °ele mai grave urmat nu s-ar f, intîmplat a fnS nV p k ^ nim,c din cele ce-au filozofiei. Era un domn Sunt S L E1 ţmea cursul de istoria
de metal; cam at camCU 0cheJari în rame SLlbtîr'-Vorbe, despre tot, fMozo ii SoaTeS c?u o' ° obosită în eJ'
într-un fel personal de parcă voX,?, egala Pas>une. Ne explica
punea cotul pe pupitrul catedreTsi\l,n!f d+n anume (într-adevăr, de însufleţire intelectuaă sub lit tS £2™'"^" ^ Nălucind sofismele in care căzuseră fără să '1    cuptaton, dificultăţile lor,
lor le aveau cu ale altora! Sili 5/cînd sute^ legat'LlriJe pe Care ideile mie de ani mai devreme saurJnîn?! am mai tirz,L1 sau cu 0
nu putuseră în nici im caz s unul de aitn?V^P' ^LaSl de departe încîi sau, între gînditoru înrudit ne"st"un m enin d?-P,lda-Hera(?it Şi Lao"Tze tîrziu nu-1 citise pe cel de dinainte ca Jaknh R T ™ ^gufanţă cel de mai şi Hegel şi Produs neoplatoSkuî' ^ par,ntele M Sche11'^
eu îi explicam lui Cristian ce nu  "SeS«       H.H Şi lubitori
seimnar am luat eu o dată clîl ? «r. destul de mu'Jt- La acest vorbisem pînă atunci Dai a tund am ceru^voie ? T"6 ^ Nu prea care le scrisesem foarte strî, s s ,b thfi n/ w ,c,tesc C1,1C1 PagJni Pe care susţineam că vechiul argument » De™r^ sentenUarum, ş, \Xl doctrinele sînt mai mulsiTto IW?PtlCfr-*greci 3 ramas nealins : poate fi decît unul    Se evLen?^' îlnM?"tenjt = f adevărul, dacă e, nu
adevăr multiplică erorile- FaShe l-rtiwtŞe der Wirtlictkeit ST9* eu: false scheme ale realităţii wumwnkeit, le numeam
mei să^scuîT^ Apo' * spuse colegilor
tant. Bătrînul luă c rvînt I In "  -! °e"au SPUS ei :  ™ era impor-
™ «^Wtt^w»-«» *
adevăr obiectiv.Ta î" stifntf uni nS[l    b" '        Eăs,m nic,oda'ă
Elisabeth-Charlotte Fabar n-a fost decTt o ocaz" far »■    ^ ^ CT s"a dove^-
iul care trebuia să ducă la dramă. 1 ei' Un lncide"t fortuit în lan-
40
rînd în istorie pierzîndu-şi de obicei valoarea actuală ; totuşi, fiecare epocă are obligaţia unei cercetări filozofice, în fond, asta e filozofia: raţiunea într-o mişcare necontenită de lautodesluşire (Selbsterhulung). în această neobosită trudă stă eroismul gîndirii omeneşti, şi în repetatele ei eşecuri tragismul oricărei activităţi filozofice, zise profesorul Faber, privindu-mă gînditor. Apoi adăugă :
— Poate că şi tragismul (die Tragik) umanităţii în sine (der Mensofillchkeit ilbei\haupt).
Părea întristat. Dar eu n-am vrut să-1 las. .Eu altceva voiam. Ridicai degetul, cerînd cuvîntul. El dădu din cap, indulgent dar cu interes.
—- Dacă filozofia e mişcare necontenită în cazul cel mai bun, zisei eu grăbit (mi-amintesc că simţeam un fel de satisfacţie înfrigurată că am prins un fir şi că mergînd pe el mai departe voi avea dreptate, dar nu numai atît, că voi găsi şi o justificare, o temelie gîndită a ce eram şi făceam), atunci partea ei care se numeşte etică nu e deci nici ea decît o încercare permanentă şi un faliment permanent: încearcă să se fundamenteze şi fundamentele i se fărîmiţează necontenit, deci acţiunea mea practică şi cotidiană nu are un temei etic fiindcă etica n-are temei stabil, deci pentru acţiunea mea practică nu există 'bine şi rău, deci în principiu nu există păcat ?
Profesorul Făber stătu să se uite la mine, apoi zîmbi încurcat:
— Cam precipitată, seria dumitale de raţionamente : eine etwas eitige Schlilss&nreihe,
Şi începu să intre într-o analiză largă şi sistematică a problemei, care însă nu duse la nici un rezultat pozitiv. După seminar profesorul mă invită să vin după amiază la ceai la el acasă. Din acel moment se poate spune că a început totul.
7.
A doua zi după-amiază (era o zi luminoasă de primăvară, deşi pălită puţin din pricina ceţei din aer) m-am dus la profesor acasă. Trebuia trecut prin parcul oraşului, fost parc al palatului principilor electori, transformat în parc în, stil englezesc de către Carl-Theodor XIV la sfîrşitul secolului XVIII : pajişti, sălcii plîngătoare, lac cu lebede înconjurat de plopi, frunzişuri puternice de fag. După aceea, trecînd de un cartier de vile, intrai într-o reţea de alei în pădure (o pădure civilizată, curată, fără mărăcini sau hăţişuri : doar ferigi enorme) şi, din loc în loc, grupuri de vile cu curţi mari în care creşteau brazi şi fagi; gardurile erau căptuşite cu buxus des, zidurile înalte ; nu se zăreau decît etajul de sus şi acoperişul fiecărei vile.
Aşa am găsit casa profesorului Faber: o vilă din acestea pierdută în pădure, deşi numai la o jumătate de oră de la statuia lui Friederich Magnificul din Adolf Hitler-Platz. Am sunat şi poarta s-a deschis automat. Peluză, mobilă de grădină, alei cu pietriş, o casă îmbrăcată în iederă şi cu cercevelele ferestrelor vopsite alb, alb, curat, tare. Acoperiş înalt de ardezie, coşuri înalte.
Mi-a deschis doamna Faber, o femeie de patruzeci şi cinci de ani, roşie în obraji, deşi osoasă ; avea firişoare roşii sub piele, prea puţin păr
41
(vopsit de aitfel ca să pară ca nişte sîrmuliţe de alamă) şi adus peste frunte ea să acopere* un fel de chelie incipientă. Era îmbrăcată în rochie gri, cu şorţ şi cu mîiniie cam roşii. Am şovăit, nefiind sigur că e stă'pîna casei sau bona.
— Dumneata eşti Herr Ionescu ? Bună ziua : eu sînt doamna Faber. (Şi-mi întinse mîna, zîmbind cumsecade). Mi-a vorbit mult despre dumneata soţul meu. Pofteşte înăuntru, agaţă-ţi haina de ploaie aici. Poftim după mine să-ţi arăt drumul spre bibliotecă.
Casa era liniştită pe dinăuntru, mirosea a curat (un miros cam rece, cam sterp), parchetul era lustruit ca o oglindă, mobilele luceau, perdelele erau trase ia perete astfel că lumina plăcută dar pală a după-amiezii intra în casă (pe care de altfel nu se putea spune că o făcea mai caldă). Pe pereţi erau gravuri : portretele lui Goethe şi Schiller, Beethoven şi Bach şi, bine înţeles, fiindcă eram la Altfurt, masca mortuară a lui Gotthold Furohtegott Neumann, şi un tablou : G. F. Neumann la clavecin în faţa principesei: Sophie-Caiiotţe şi a curţii.
Pe coridor era o placă de teracotă în stilul Renaşterii (Luca della Robbia) în alb, albastru şi verde : o femeie cu o harfă şi copii goi pe lîngă ea ; efectul combinaţiei alb, albastru, verde, era tot atît de răcoritor şi liniştitor, cu o nuanţă de uscăciune, ca şi întreaga casă.
Biblioteca era sumbră şi plină de cărţi pe toţi patru pereţii, de jos pînă în tavan : masa de lucru de asemenea plină de cărţi, pe covor mormane de cărţi, pe fotoliile de piele cărţi. Pe fereastră se vedeau copaci verzi, frunziş des şi întunecat, trunchi roşii de brazi şi suri de fag. Fereastra era deschisă şi mirosea a pădure umedă (plouase cu două ceasuri înainte) şi a cetină.
Profesorul era> la. imasa de lucru, cu spatele la fereastră. Se ridică şi mă primi prietenos, mă pofti într-un fotoliu de piele de pe care scoase cărţile, mă întrebă despre ţară, despre părinţi, fraţi. îi spuneam ce se spune deobicei : de-aici pînă la realitate mai e totdeauna o bucată, care în cazul meu era considerabilă, atît de neobişnuită era realitatea (deşi cred că nici familia noastră nici vreun anume membru al ei n-au fost cu totul unici; trebuie numai sondat oleacă mai adînc şi vezi adevărul vorbei lui Pascal : Plus on a d'esprit, et plus on trouve de gens otiginaux). Se îngrijoră curtenitor de soarta fratelui meu care era pe front, se interesă de cel din Italia, a, da ? era artist ? Foarte interesant. Şi aveam un frate aici ? Tot la filozofie ? Şi nu-i spusesem, nu venisem cu el ? — Trebuia neapărat să-1 aduc şi pe el.
Eu, care sufeream că l-am lăsat pe Cristian acasă tocmai cînd făceam o asemenea vizită, promisei cu tărie că-1 voi aduce.
— Am o foarte bună părere despre Romînia, judecind după dumneata, Herr Ionescu: eşti ein junger Maivv von grosser Begabtmg. De altfel, un prieten al meu, filolog şi specialist în limbile romanice, mi-a spus că în. general popoarele latine, die Rpmanen, arată capacităţi deosebite de înţelegere, o inteligenţă vie şi ascuţită, faţă de care noi sîntem mult inferiori. Ce ar trebui să existe mai des la dumneavoastră este ceea ce englezii numesc singleness of purpose, unicitatea preocupării ; un singur ţel pentru o viaţă ajunge ; şi pe acela, să-1 urmăreşti în fiecare zi şi în fiecare ceas. Aşa a trăit Gotthold Fiirchtegott Neumann şi alţi mari oameni ca el. Dumneata ce scop ai în viaţă ?
42
— Nu ştiu. Apoi îl privii fără să spun nimic. El zîmbi :
— Eu, să aduc pe cît mai mulţi la înţelegerea adevăratului sens al filozofiei. în sensul originar, al iubirii de înţelepciune.
Doamna Faber venea, împingînd căruciorul cu serviciul de ceai. Se aşeză cu noi, servi, bău ceai şi mă întrebă despre Romînia despre care auzise că e ein reiches, gesegnetes Land, şi că Romînii sînt freundliche Menschen:  aprecia Rumănisches Tagebuch al poetului Hans Carossa.
După aceea plecă şi ne lăsă singuri. Profesorul alunecă spre problema păcatului şi a moralei şi nu isprăvise cînd se făcu noapte. Mă ridicai să plec.
— Să pofteşti pe la mine de azi într-o săptămînă, la aceeaşi oră. Şi adu-1 şi pe fratele dumitale : sînt doritor să-1 cunosc.
întors acasă, bine înţeles, i-am povestit lui Cristian tot, cu, probabil, o însufleţire care înfrumuseţa totul şi care-1 făcea să se aştepte la o mare emoţie, la sentimente ca acelea religioase, cînd avea să intre în casa profesorului Faber. Astfel că, 'peste o săptămînă, sosirăm amîndoi, eu mîndru de un frate atît de frumos, şi care era al meu, proprietatea mea, parte din mine (madam Ionescu ştiuse să ne insufle adînc simţul proprietăţii şi al posesiunii), iar el cu inima bătînd de emoţie şi respect. Doamna Faber, care veni să ne deschidă, îl privi cu vădită plăcere : era prea frumos şi copilăros găliganul. Cînd trecurăm prin salonul-su'fragerie, zării o siluetă într-un colţ, după stîlpul scării : o fată înaltă. Doamna Faber o chemă şi ne prezentă :
— Fiica mea, Elisabeth-Charlotte.
In clipa aceea mi-a părut rău că l-am adus pe Cristian la profesor. Instinctiv. M-am uitat la fată şi la el : se priveau în ochi, de o secundă ; apoi întoarse ea odhii şi ne dădu mîna la amîndoi.
Venise cu un mers graţios, din tot corpul, cu paşi destul de mari. Era înaltă, la noi în ţară ar fi fost socotită chiar prea înaltă ; subţire în talie, cu umerii largi, braţe delicate, subţirele ; şi un cap de Madonă gotică, asemenea unora din tablourile lui Cranach, dar mai sigur Martin Schongauer : o faţă mai mult rotundă decît prelungă, mai mult lată decît îngustă, cu obraji mari de o culoare caldă, nici albă nici smeadă, doar aurită pe dinăuntru şi cu o umbră dogoritoare de roşeaţă sub piele : ovalul delicat .şi ou bărbia desenată în plus, în prelungirea ovalului : întocmai ca o fecioară gotică. Ochi imenşi albaştri cu colţurile de dinăuntru ceva mai sus, ochi circonrflexi, invers decît ai Chinezilor, ochi care, în tablourile medievale, plîng sau privesc la cer (ceea ce Elisabeth-Charlotte nu făcea ; nici una nici alta); şi peste o frunte largă, cu tîmple bombate (se va crede că am sub ochi uii tablou sau o gravură, dar nu : aşa era, întocmai) cel mai frumos păr castaniu pe care l-am văzut, lustruit, întunecat, cu luciu auriu, buclat şi revărsat pe umeri. Rîdea cu o gură roşie, mică şi cărnoasă, dar cei doi dinţi din faţă de sus erau cam ieşiţi în afară, destul ca să strice perfecţia, dar prea puţin ca s-o facă să nu mai fie de o mare frumuseţe.
Profesorul ne-a primit şi mai binevoitor decît mă primise pe mine. Ritualul întrebărilor amabile s-a repetat pentru Cristian : ce-1 interesează, ce planuri are. Cristian răspundea plat, neinteresant, parcă făcea anume. Evident, era emoţionat, intimidat. Dacă i-ar fi vorbit un cuvînt profesorului de obsesia lui, sentimentul datoriei neîmplinite, poate că l-ar fi interesat. Dar aşa, profesorul începu să ni se adreseze mai mult mie. Peste
43
un ceas, doamna Faber şi domnişoara Faber veniră pn rei„,i c; i i
noi. După care profesorul le spuse- '      luara cu
Să-i a^tiÎT pa^uil "lati PC d0nmi" l0nCSCLI iuni°r- <"» «"^™
mufl^tS el" X' C" * * inteliSent Di" fericire. Protest!'vort^rSa? poale 1, altul, decît realizarea m'J'l vieţi    if'â^S'XSdem
voroea rar şj tara sa apese cuvintele ; cu un glas uşor curat F.i mn u,tam pe furiş pe fereastră, pe unde treceau acuma
domnişoara Faber, şi nu-1 ascultam. Cuvintele lui .cădeau în °ol ™nu drntr-aita lume dintr-altă vreme. în secolul XX, nimeni nu lemAcSîtă )r,   ~ lovit in inima cînd, săptămîna trecută la seminar m-ai în-
trebat despre fundamentul moralei în metafizică si despre temeiul'păc tu ui •    1 ZT' eihC°ndU21a ,a care am aJun* «te'cea pe carenespus o unu n oddVdegvlaCU ^ CritiC' nu Ca pe 0 carte' ci ca expSrSrea care Unti nJlt ,i' Cre+deiVpe CUvînt propria noastră conştiinţă din
rile drparc501"18"1' ("imeni nt"' ascul,a»- Tră«^ ™ "echea la glasu-
Mi , * zţff^z^s^z sst- —
- Fratele dumitale este un om foarte drăguţ, ein sehr 'netler Mmsch
mJzsssxss'pM -«* -•<*»
— A fost o convorbire foarte plăcută, pentru care îti multnmesr îmi ' zise profesorul. Eu zîmbeam stingherit, lăsîndu-1 să-mi    t ngă   Sn\ s
-nu mulţumească, ,n care timp săgetam o uitătură în care sî-i prind pe Cristian şi pe domnişoara Faber. Se priveau zîmbind si vorbeau cu în si-
îleţire, ochi în ochi, ea cu un rîs mîndru şi foarte uşor superior, numai cît să-1 stimuleze pe el.
Pe drum n-am prea vorbit. Nici seara. Cînd ne-am culcat, noaptea, pe întuneric, l-am întrebat pe Cristian în forma aceasta :
— Frumoasă fată, domnişoara Faber. Nu e rău. El nu spuse nimic.
— Ce zici ? întrebai eu.
— E destul de bine, zise el cu o prea mare obiectivitate. Atunci simţii prima împunsătură de ură împotriva lui. Sfătui multă vreme, văzindu-i aevea în faţa ochilor pe-amîndoi.
8.
Luna aceasta mai n-o voi uita. Mi-amintesc foarte bine ploile necontenite, verdeaţa proaspătă, nisipul ud de pe aleile parcului şi peluzele de gazon plin de picături de apă ; norii afbi-cenuşii care se rostogoleau alene pe deasupra săgeţilor catedralei; primăvara nordică, timidă, rece şi virginală. Nu trecuse o săptămînă şi Cristian începu să lipsească de acasă ore întregi. Pînă atunci aproape că nu ne despărţeam : se va înţelege că am simţit un şoc la schimbarea bruscă a purtării lui. Totodată îmi retrăsese şi confidenţa lui ; nu fiindcă n-ar fi avut încredere. Dar nu mai simţea nevoia să mi se destăinuiască. Pe mine asta m-a fript ca o insultă ; eram furios, îl detestam. Totul, muţeşte. Iar el nu numai că nu observa nimic, dar nici prin gînd nu i-ar fi trecut. Bănuiam ce se petrece. Dar nu mi-am spus-o clar, vreme de o lună poate. N-aveam tăria şi curajul ; iar ca pretext, nu ştiam nimic precis, şi nici vag. Simţeam, dar asta nu e o dovadă.
Mă plimbam singur pe aleile parcului de unde se vedea, peste coroanele copacilor, de-o parte frontonul cu nimfe şi cupidoni al palatului nou, şi alături turnurile crenelate ale vechiului burg. Mă plimbam solitar, cu mantaua de ploaie străbătută de şiroiala necontenită de sus. Ce întîmplare curioasă, că nu. i-am întîlnit niciodată ! Am aflat mai tîrziu că-şi dădeau întîlnire aproape totdeauna în parc.
Ii mai făceam vizite şi singur profesorului Faber, în speranţa să o întîlnesc pe fiică-sa. Am şi întîlnit-o, de două ori. Prima oară, am invitat-o la o plimbare.
— Nu pot, îmi pare rău, a spus ea : trebuie să săr pe bicicletă : am întîlnire cu o prietenă şi nu vreau să fiu în întîrziere.
Prietena, cum am aflat nu mult după aceea, era Cristian. A doua oară am îritrebat-o dacă o s-o mai pot vedea curînd. Şi-a ferit privirea de-a mea şi mi-a spus cu un aer serios :
— Sînt foarte ocupată :  am început să urmez o şcoală de sten. După aceia, n-am mai încercat. Nici nu mai dădeam de ea, ca dintr-o
întîmplare, care nu era întîmplare decît în parte. Iar pe Cristian începui tot atunci să-1 pierd din ochi. După-amiezile dispărea. Seara, venea tîrziu acasă. îl întrebam :
— Unde mănînci deseară ? Răspundea evaziv :
— Nu ştiu ; o să văd. Dau o raită prin cinematografe ; o să văd pe unde sînt pe la opt.
45
sărea7"M"aŞdUCeŞieUSă  Văd Un fi,m- sP""eam eu. Atunci Cristian
-Nu e nimic interesant. Mai bine du-te la Konzerthalle nimrcPnn urmare fusese cu o z, înainte la KonzeXX^Nutmi spusese
— Bine spuneam eu renunţînd :  mă duc la Konzerthalle îmi venise sa-1 urmăresc. Dar îmi închipuiam ce ar fi daca ar observa Ce mi-ar spune? Ce i-aş răspunde? Foarte greu. Si eâ să aflu cet Ce ştiam ş, nu voiam să ştiu, şi preferam să nu aflu. Otrava
Seara venea tîrziu şi nu aprindea lumina, ca să nu mă trezească Fu nu dormeam, bineînţeles II a„7p,ni np a, „ ,     u trezească, bu
şi cum adoarme. P   d CUm °îteaZa L,Şor' semn' fericit-
de seamă'"' ineZ"^ ^ " Pal DeSChidea ^ cu ^ băgare
mine iireşte. Ochi mari, cu pupilele negre care înghiteau irisul vioriu si sub buclele cas anii, obrazul pal, cu umbre albastre de albit ce    a si buzele umflate şi roşii, arcuite. îmi zîrabea : — Ce, nu dormi ?
Era de o frumuseţe care mă durea. Parcă se întîmola cevn m p' cum se întîmpla cu- o floare care se desface - ca   or e care z?ua simnle pasa, de frLlnze      desfac în ^ ^     aJ°*£™'p™ ^
pr ntr-o transmutaţie a materiei din care era făcut. Si surisul era tainic s!
i c^ bLi asriaaSrăă,Ireai tH'       firea 1Ui'       înCă Pe vremea acee'na.V acela al îtLJT Se"s)' la fel de fascinant ca
Rari hn! gUn df adolescente Pictate de Leonardo da Vinci ■
Bacchus — sau care e acela cu degetul pe 'buze ?
Cititorul îmi va spune că exagerez, că nu era asa, că era ca si mine un mucos fara importanţă, şi că pînă şi farmecul său si înfăţişare /Scl
n , exstn trH f    P       ?\*»n elor o aureolă, o culoare şi-o radiaţie care "
tu,  rl V1Z'Unea 61 Puternică încărcată afectiv. E posibil si chiar
probabil  Dar eu nu-1 pot uita pe îrate-ineu cum intra, seara tîrziu cu buclele răvăşite pe fruntea Joasă, s, faţa ca o mască de cea ăl
altă kme - ^ *' CU       SUrîS <* mi 56 Părea ™
~ Ce, nu dormi ?
Eu mîrîiam ceva şi mă făceam că citesc mai departe. Odată îl întrebasem unde-a fost şi se uitase într-altă parte, răspunzîndu-mi :
— M-am plimbat.
— Singur ?
_ - Singur, spusese el, zîmbind. Se şi gîndise la o interpretare iezuită a răspunsului: se plimbase singur, într-adevăr, dar numai douăzeci de minute cit făcuse prin cartierul de vile de dincolo de parcul palatului apoi prin parc, apor prin oraş pînă acasă. Da, pe-acolo fără îndoială se plimbase singur şi nu mă minţea, fiindcă eu nu-i întrebam precis
Dar eu luai răspunsul drept minciună sfruntată, si-1 urii în clipa aceea. Mă prefăcu! că citesc mai departe în Sektus Empiricus şi nu mai
46
spusei nimic. Nici nu-1 mai întrebai niciodată nimic de-atunci înainte cînd se întorcea acasă.
Dar nu mai puteam suporta prezenţa lui. Nu de la început. Totul se petrecu destul de treptat, în cîteva săptămîni. Cînd îmi dădui seama că-1 detest, era greu să găsesc repede un pretext de ceartă. Cu atît mai mult cu cît era sincer, candid şi nevinovat. Nu mă minţise, nu -mă înşelase. Nu-mi mai spunea totul, ca înainte, şi încă — în curînd îmi spuse şi totul, aşa cum voi arăta îndată. Şi atunci ? De ce să mă cert şi să mă despart de el ? La ce îi folosea lui sau mie ? Căci de obişnuit cu un chin mereu prezent, eram obişnuit. Şi aifară de asta, instinctiv, aşteptam. E în firea mea, şi a fost totdeauna, să aştept să-mi vie situaţia la îndemîmă ; şi să nu aştept inactiv.
în curînd, cum spusei, mai sus, Cristian îmi destăinui totul. Dar asta era pe la sfîrşitul lui mai. Pînă atunci, eu începui să fac sport şi să mă duc singur la spectacole şi concerte. Acolo întîlnii oameni pe care i-am ţinut minte — pe unii din cauza lor înşişi, pe cellalt din pricina lui îrate-meu, Filip.
Să înce'p cu ultimul. Eram deci singur într-o seară la Kammertheater unde se dădea Cafeneaua lui Goldoni, cu o mare risipă de culori, satin, pene, măşti, costume de Comedie italiană ; regizorul avusese ideea să facă să se întîmple totul în plin carnaval. La ridicarea cortinei exploda pe scenă o sarabandă de măşti, mici negri care făceau tumbe, alţii cu evan-taiuri mari de pene, scene rapide de dragoste, despărţire, ceartă, împăcare, gelozie, pîndă, bătaie, ameninţări, palme, picioare în şezut, fugă în debandadă, reveniri pe furiş, şi altele asemenea, .mimate de Arlechin, Silvia, Pantalone, Colombina, Tartaglia, Scaramuccia, Angelica, Brighella şi ceilalţi. Asta dură peste o jumătate de minut într-o nebunie multicoloră care se desfăşura într-un băiet impecabil. După care sala izbucni în aplauze. Eu aplaudasem primul. Şi cineva din acel aş rînd cu mine îmi aruncase o privire iute, neobişnuit de ascuţită. Gestul se pierduse în ropotul de aplauze şi rîsete, dar eu simţeam ca pe ceva extraordinar şi străin vioiciunea aproape de animal, de pasăre, a mişcării, şi fixitatea şi intensitatea privirii prin ochelari.
La ieşire, un bărbat scund, cu ochelari, cu părul lins pe cap, îmbrăcat discret, după cum şi vocea şi mişcările îi erau de obicei mlădioase şi discrete, mă aborda şi-mi vorbi ca lumea care se înghesuia în jurul nostru spre ieşire să nu ne dea atenţie sau să observe că un necunoscut îl abordează pe altul.
— V-a plăcut spectacolul ?
La întrebarea asta nu puteam răspunde decît :
— Da.
Necunoscutul surise amabil :
— Am observat, după entuziasmul cu care aplaudaţi. Publicul de aici e mai rece. Sînteţi bulgar ?
Erau foarte mulţi tineri bulgari care învăţau ingineria la politehnica din Altfurt.
— Nu, sînt romîn.
El găsi ceva de spus ca să nu continue conversaţia. Eu, de plictiseală şi de singurătate, acceptai să stau de vorbă cu el ; pe urmă, o invitaţie la Savoy, unul din cele trei sau patru baruri de noapte din Artfurt.
47
Si blond"? pl^S^z^r T!ormă r^u- ba-
falsificate şi botezate cu numelnSezesU P/Z'' nV' # beau băuturi cunoştinţă, era cuit.vat, sceptic noua mea
eu, observînd - desi mă făcuse ? £ n ^ ,n,tleban discrete, mă sonda; feream, răspundeam' ai! rizmf poh icof sUiS^ T" ~ m* liniştit, şi părea că se amuză Dendats « if u ', El era de asemeni mai atent ca pînă atunci " S& SChimba la is&> privindu-mă şi
■  — Ionescu? Ionescu? Moment mal i 9t,-.m cunoscut! N-ai, un frate lia Roma ntw 3 n?  ™ îu,ca semejli cu cineva Belle-arte ? <0ma* p,fctor ? Adlca- student Ia Academia de
' — Ba da.
nişte m^in^'spSidef' ^ ° ""^ fmmusete- cu ochii verzi, mar,, ş, cu
ochi vTrzMrumos "Tcuîfos? des? etf ^f1 de fruraoase. da' a-talia lui de atlet.        recunosc- des, e cam moale ş, cam-feminin pentru
ar f, %HS      ^mJunZZZ T* t «tertl' Ca * «»»
dar eu păream de bună seamă pTStăna "Sa sttnîstTdIIu^ ™l* ' vrcsem sa spun nimica deosebit^ nimica'altcevadedt?  .uSm^' ""'
Matele fditoft d'Spt? CScuTS ^ spusele domnul
lUăr,a,%oX ^mliad," cauza lui^ CmI' regretat ^S ™~ timenS%PnSst tT™' ?' degaj'at' d-en,se cald, sen-
JaIS,ePînît aPr"aPe de r|e- 1 ^   e^pat^ţ c^St
FSH ^« « ^ si dS
n™lH~
lipsit de stimă pentru patria tZ^^'^f^™^™ Pai' mai sa dea naştere lui Fiiip Ionescu, nu! Ş ' P la multe' nu" II priveam stăpînindu-mi uimirea/Nici eu nu m-as fi -isWat co a asemenea lucruri despre frate-meu Fiiip • de altfel 1 aşteptat sa aud şi talentat, nu aveam cine stie ce adm raţie oentrn t-fhln ,riiŞ i3"1 Intel,ge,lt ca din vise sau şi mai întortochiate caln v se   c t desj« caracterullî'
— pe SeTS^
— Da ? V-a plăcut atît de mult Fiii ?
- Fiii ? Fiii îi spunea? Ce înc'întător : wie entzuckend. Dar cum să nu. oamen, ca el au dat naştere în Antichitate ideii că zeii umblă pe pă-
mint sub aparenţă muritoare. Nu ţi s-a părut niciodată că fratele dumitale are ceva divin, ceva 'supraomenesc, de altă specie decît umană ? Un zeu, un zeu tînăr !
în clipa aceea mă gîndii fulgerător la Cristian şi, nu ştiu nici eu de ce, murmurai zîmbind, dar cu o ciudă şi cu o amărăciune în suflet numai de mine ştiute :
•— Kamadeva.
La care domnul Dr. Jur. Matejko păru lovit de trăznet, apoi i se topi încetul cu încetul înmărmurirea şi murmură, privindu-mă galeş.
— Acuma recunosc că eşti frate cu Fiii.
Şi vorbirăm de acum încolo cu mai multă căldură şi precauţie decît pînă atunci. Eu îi recitai pe romîneşte poemul lui Eminescu, Kamadeva, şi Dr. Matejko îl ascultă religios, deşi nu pricepea nimic ; apoi i-1 tradusei, şi căzu în extaz (deşi stăpînit şi totul, mereu, cu glas scăzut) la fiecare strofă. Lămpile cu lumină discretă, roz,- şi clămpănitul muzical şi profund al pianistului pe un Bechstein perfect, şi chicotitul înfundat al cîte unei blonde căreia un tînăr ofiţer îi vorbea în şoaptă, ajutau ca să se desfăşoare conversaţia noastră cu o căldură şi o intimitate (eram cufundaţi amîndoi în cîte un colţ al unei canapele adînci cu spetează înaltă şi capitonată) mult mai mari în aparenţă decît erau în realitate — cel puţin de partea mea. Poate că se întîmplase să se păcălească singur Dr. Matejko cu băutura, după ce voise (acum îmi dau seama) să mă păcălească pe mine ; căci, de cînd venise vorba de Filip, bea fără să se mai supravegheze. Se lăsase pe pernele dublei bergere şi, cu ochii pe jumătate închişi, privindu-mă tandru, îmi făcea conversaţie. Cînd vorbea mai însufleţit, îmi punea mîna pe genunchi, strîngîndu-mă uşor, sau îmi lua mîna într-a lui şi mi-o strîngea.
Eu, care băusem destul ca să nu mai fiu chiar atît de precaut de la început, spusei, încercînd să-mi dau un aer cuceritor şi degajat, dar în realitate grosolan şi brutal, tipic pentru inocenţii în materie :
— Şi cu femeile cum staţi pe-aici ? Simt că mi-ar trebui o duzină! Dr. Matejko se uită la mine apoi rosti cu mîhnire uimită si un gingaş reproşl:
— îţi plac femeile ?
Eu, cu precauţia mea firească, care avea să le producă neplăceri alitor imprudenţi, răspunsei :
— Dumitale nu ?
Dr. Matejko se înţepeni abia văzut şi rosti rece, cu un fel de duşmănie amară :
— Nu-mi plac. Femeile sînt murdare.
Eu n-aveam deloc experienţa care mi-ar "fi permis să interpretez corect tot ce se întîmplase şi să - vorbesc deci în cunoştinţă de cauză. De aceea izbucnii într-un rîs cam prea tare (pianistul şi'două persoane de la o măsuţă se uitară la mine) şi spusei :
. ~ Mă mir că ai fost amic cu Fili> Fili e Kamadeva, şi chiar Priapi. Să-ţi spun eu ce făcea cu ciobăniţele la noi acasă la ţară ! Şi-i povestii incidentul cu băciţele, încheind:
— Acum, ce-i drept, Fiii e destul de bestie ca să fie în.stare de orice, chiar şi de pederastie. Sau şi mai rău, dacă e nevoie.
4 — Viaja Romînească, nr. 2
4?
Mă îmbătasem şi devenisem ca cei mai mulţi oameni la beţie, sincer şi grobian. Dr. Matejko se schimbă la faţă, deveni grav, plicticos şi aproape mut. Conversaţia noastră se sfirşi în lipsă de armonie, eu pisîndu-1 să-mi spuie ce e de făcut cu femeile prin partea locului, şi el răspunzînd evaziv, iar la urmă enervat :
— Dar mai lasă-mă o dată în pace cu istoriile dumitale de femei ! Eu, care-mi dădeam seama, deşi vag, că din partea unui o-m care mă
invitase spontan, lipsa de interes şi nu numai de amabilitate dar chiar şi de politeţe din ultimul sfert de oră era cu totul anormală, rămăsei mut. Dr. Matejko se uită la ceas, spuse că are o întîlnire urgentă (era unu şi jumătate noaptea), şi plecă fără să plătească, aşa cum a'flai îndată de la un chelner rece şi ostil care greşi probabil anume socoteala, ajungînd la treizeci de mărci. Ameţit de băutură, dezorientat de ciudăţenia întîmplării, plătii ca un prost şi plecai acasă prin bezna unui oraş care se ascundea de raidurile aviaţiei duşmane. Simţeam că s-a petrecut ceva care nu era în regulă, că greşisem ceva.
Mă mai întîlnii de două ori cu Dr. Matejko. O dată, nas în nas1, pe stradă. Eram mereu singur şi căutam să mă agăţ de orice om întîlnit. îl oprii ca să-1 întreb ce mai face şi să-1 însoţesc cîţiva paşi, dar îmi răspunse rece şi distrat.
A doua oară mă văzu de departe şi trecu pe partea cealaltă. După aceea nu l-am mai văzut niciodată. Şi mult mai tîrziu am priceput şi am băgat la cap.
Tot în perioada aceea, a singurătăţii mele fără de Cristian care dispărea după-amiezi şi seri şi jumătăţi de nopţi de-a rîndul, am început, cum spuneam, să fac sport, şi anume scrimă, aşa cum se cuvenea într-o universitate veche şi cu tradiţii ca aceea din Altfurt. Am cunoscut acolo pe Otto Wedell şi pe frate-său, Rudi, şi grupul lor de prieteni. Otto Wedell avea o mamă rusoaică, şi era înalt,' ciolănos, serios. Fusese paraşutist în Creta, şi rămăsese cu, răni ale căror urme nu-l mai făceau bun pentru front. Avea un cap aspru şi grav şi un fel de autoritate liniştită în tot ce făcea. Cînd am făcut asalt'cu el, m-am trezit cu floreta smulsă din mînă ;. lama lui era parcă ceva viu, o fiinţă autoritară şi violentă.
— Ce temperament ! am exclamat eu. în faţa mea, lunganul alb cu masca de sîrmă pe faţă, care-i făcea uh cap oval, negru, fără ochi, de termită, nu răspunse. Enigmatic, aştepta, cu şpanga întinsă^ spre mine. Apoi, din doi paşi, două „un-doi" şi degajarea, mă împunse în piept, ca şi .cu un deget dur şi regid.
Aşa l-am cunoscut pe Otto Wedell, şi numai aşa, pînă la izbucnirea tragediei. Nu prea vorbeam. în lumina de cenuşă, de leşie, a sălii de arme, între resteiurile cu lemne lucitoare, o insectă deşirată, albă, cu 'capul negru, care, în faţa. mea, făcea paşi mici; un-doi, un-doi-trei, clac-clac-clac de oţel pe lama floretei sale, şi deodată, degajare curată, degajare secundă, un-doi, hop! ca un băţ dureros în coastele mele. Şi lama de oţel brutală, violentă,.care hîrşîia aspru pe lama mea, şi mi-o zvîrlea la o parte, într-o ripostă du tac au tac. . *
Pe urmă ne băgăm sub duş şi vorbeam nimicuri, apoi ne despărţeam. Otto Wedell nu primea prietenia nimănui. Politicos, evaziv şi închis. Am făcut scrimă cu el un an şi jumătate.
50
Rudi, frate-său, avea şaptesprezece sau optesprezece ani, era frumuşel, roz în obraji, blind, şi mult mai puţin tare decît frate-său, cu floreta în mînă. Dar ca să te apropii de ei, la fel : perete gol, fără uşă.
Totuşi, chiar dacă n-aveam prieteni, vedeam cel puţin nişte oameni. Mă duceam pe la bătrînul Faber, lucram harnic nişte terne de seminar date de el, surîdeam politicos bibliotecarei, vorbeam cinci minute acasă cu Frau Bauer, proprietăreasa-, mă duceam la sala de arme, stăteam acasă şi citeam, mă duceam la cinematograf, teatru sau concert, scriam părinţilor cîte o scrisoare la care adăugam şi din partea lui Cristian, că ar avea multe de spus, dar e prea ocupat şi pentru moment nu poate (scrisori dealtfel superficiale, în care nu spuneam nimic).
Cît despre Cristian, din ce în. ce mai puţin cu.mine împreună, din ce în ce mai mut, vorbind (cînd, din întîmplare, mîncam împreună) nimicuri, mă făcea cîteodată să-mi vie să-1 înjur, să-1 pălmuiesc, şi dacă nu, să-i spun măcar nişte lucruri veninoase, care să-1 înjunghie la măduvă. Şi totuşi nu făceam nimic de felul ăsta. Aşteptam. Nici eu nu ştiam ce. Dar asta mi-a fost firea, din adolescenţă : să-mi stăpânesc impulsiunile şi să aştept.
Intre timp trecea primăvara, răcoroasă, cu soare, dar mai mult ploi şi cer sur.
Intr-una din zilele acelea Cristian îmi făcu surpriza de a-mi spune pe neaşteptate, fără să anunţe cu nimic o asemenea declaraţie:
— Aş vrea să mor acuma.
Ne plimbam agale pe străzi într-o după-amiază tîrzie, întorcîndu-ne de la un seminar. Era ultima formă de-a fi împreună care ne rămăsese, — pe nesimţite, aşa cum am arătat mai înainte. Era o după-amiază cenuşie. Nori ploioşi treceau peste acoperişuri rostogolindu-şi trîmbele negricioase, ca nişte dîre lungi de fum. Strada pe care mergeam era Teutschstrasse, între doui pereţi de case înnegrite de vreme; tencuiala era de un verzui murdar, acolo unde nu era acoperit de slinul veacurilor (ultimele două sau trei). Trecătorii în negru sau cenuşiu, cerul sumbru, casele posomorite şi triste, ar fi explicat o hotărîre disperată sau un acces de melancolie furioasă la Cristian. Dar fratele meu nu spusese vorbele acelea cu. moho-reia feţii, cu privirea fixă, sau cu faţa crispată, cu surîsul fals, cu mutra maniacă a sinucigaşului. Era mai frumos ca oricînd, mergea cu capul sus, cu faţa niţel înălţată, ca o persoană care se uită după ceva ce pluteşte deasupra caselor din capătul cel mai îndepărtat al străzii. Palid, zîmbitor, se simţea în el. o seninătate fericită. Se spune ,,parc-ar avea aripi", „păşeşte pe nori", „mers înaripat". Toate aceste metafore care nu se mai folosesc azi, i se potriveau lui Cristian. Nişte femei care veneau din direcţia opusă se uitară la el şi nu-şi mai luară ochii de pe faţa lui pînă trecu de ele. Una aproape că se opri în loc. Eu îl văzusem de la început cum e şi cum umblă. Şi acum, deodată, fără să îi 'fost mai înainte vorba, de ceva asemănător sau în legătură cu moartea, spunea cu un fel de oftat de triumf şi de fericire.
— Aş vrea să mor acuma.
Şi avea aerul sleit, nimicit de fericire; înălţarea aceea fiind alăturată de-o mare oboseală, de-o sfîrşeală. Ga un om din istoriile orientale, ucis cu parfumuri prea puternice. Ce i se întâmpla lui părea numai deasupra obişnuitei firi omeneşti, care nu mai suporta, nu mai rezista la încercarea asta. Simţeau asta acele nemţoaice oarecari care rămîneau aproape înlem-
4*
5î
nite pe trotuar văzîndu-1. Simţeam şi eu, aproximativ şi voalat de mintea mea, pe vremea aceea îngreuiată de singurătate şi de presiunea anilor trecuţi. Ceea ce scriu acuma este mult mai limpede căci îl văd aevea cu ochii amintirii, cum se plimba cu mine pe Teutschstrasse, transfigurat, ca un zeu tînăr, şi interpretez exact înfăţişarea lui, fiindcă acuma ştiu ce însemna. Dealtfel şi atunci am aflat fără întîrziere. Nu se mai putea'reţine, nu mai încăpea în el secretul.
— De ce vrei să mori ? Ce idee, spusei morocănos. — Stupidă idee.
— Fiindcă tot trebuie să mor o dată, Ca şi tine şi ca toată lumea, zise Cristian, surîzînd şi pe un ton mulţumit care nu se potrivea cu gravitatea morţii despre care vorbea. Şi dacă tot e vorba că mor odată, urmă el, prefer acum. Cît mai curînd.
Şi, zîmbind de ceva ştiut de el, adăugă :
— Am şi pierdut ieri după-amiază o ocazie.
Puteam să mă uit ia el uimit, să fac ochii mari, — să-1 tulbur în efuziunea lui subiectivă prin intempestiva afirmare a prezenţei mele. Aşa ar fi făcut mulţi proşti pe care-i cunosc ; aşa s-au închis la loc multe confidenţe capitale, gata să fie rostite; aşa s-au pierdut în politică, în prietenie, în amor şi alte relaţii mai banale ale oamenilor, şanse unice. Eu însă am avut încă de mic talentul de-a extrage confidenţele prin tăcere, atenţie, întrebări puse cu aparentă indiferenţă şi alte metode mărunte de-a afla lucruri mari. De aceea îl întrebai pe Cristian pe un ton discret şi lipsit de insistenţă :
— Ce ocazie : de-a muri ?
— Da, zise el, mereu surîzînd fericit.
— Şi de ce vrei să mori ? Eu tot n-am înţeles.
— E şi greu. Nici eu n-aş înţelege dacă n-aş şti ce ştiu acum, zise Cristian.
— Şi ce ştii ? întrebai eu pe acelaşi ton neutru.
— .Ce ştiu ? Ştiu ce citisem şi auzisem şi nu-mi închipuisem, zise el. Apoi, cu un aer totodată triumfător şi jenat : — Iubirea. Şi că poţi fi iubit.
Tăcu, o clipă şi adăugă :
— N-aş fi crezut.
Eu mă uitai la el şi-mi venea să-1 sugrum. De ce să nu creadă ? Dacă el n-ar fi crezut, cum să creadă alţii că ar putea fi iubiţi ? Cum să mai sper eu ? „Sinistru imbecil", îi spuneam eu în gînd. Dar cu glas tare îi zisei :
— Uite, să şedem acolo pe bancă, să fumăm o ţigare.
Era monumentul lui Andreas Franck, înconjurat cu nişte copaci mari şi stufoşi, într-o piaţetă liniştită. Pe zidul unei case din faţa statuii poetului (reprezentat cu capul sus, cu gulerul de dantele larg desfăcut şi pletele buclate păstrînd un aer de perucă deasupra frunţii vaste), era afişată o foaie verde : Der Oberkommando der Wehrmacht face cunoscut: lupte îndîrjite, Armata Roşie a avut grele pierderi sîngeroase, am cucerit oraşul cutare, am trecut peste rîul cutare, am scufundat luna trecută 1.105.186 tone de vapoare inamice. Londra a fost bombardată cu succes.
Şi o foaie roz: numitul Alfred Jentschak, născut în şi la cutare dată şi loc, vinovat de, şi condamnat pentru dosire de alimente a fost executat astăzi la orele 6.
52
Ne aşezarăm pe o bancă. Nu ne interesa nici statuia lui Frank nici foile verzi şi roz cu care ne obişnuisem. Cele verzi, zilnice. Cele roz, frecvente.
— De ieri mi-am dat seama şi numai la asta mă gîndesc, zise Cristian după primele fumuri de ţigară. Nu-ţi pot explica sentimentul meu. Pot să-ţi spun doar că abia ieri am înţeles versul de la sfîrsitul iui Faust:
Jetzt koennt ich wohl dem Augenblicke sagen Verweile doch, du bist so schbn!
Dar fără „die Spur von meinen Erdentagen", urmă Cristian. Nu mă interesează să se ştie despre mine nimic. Aş accepta să dispar ca fumul ăsta de tutun, să mă destram, să mă dizolv în Nimicul absolut cum ar spune animalul de Bautz. Nu simt in faţa Nimicului decît o mare indiferenţă. Şi n-aş vrea să mor acuma pentru că simt „setea linistei eterne". Ci din exaltarea momentului de faţă pe care-1 simt ca o culme a existenţei mele. Mi se pare că n-o să mai pot fi niciodată nici atît de fericit, nici atît de bun, nici sufletul meu atît de curat, nici atît de înălţat. In clipa asta as putea simţi iubirea pentru cei mai groaznici ticăloşi, iubire si iertare; aş putea săruta un lepros ; aş putea să mă urc în vî'rîul Domului -si dacă mi-ai spune „Fă un pas în gol", aş face un pas în gol fără frică, fără părere de rău, fără dezgust pentru nimic ; nu mai am în mine decît fericire, iubire, admiraţie, compătimire, pentru toţi oamenii si toate animalele şi arborii şi totul, totul. Totul. Iubire şi fericire.
Stătu o clipă şi reîncepu apoi :
— Eram ieri cu ea în parcul de la Monplaisir. Nu în cel din fata castelului, cum urci la deal printre bazinele de sub fîntînile tîsnitoare ; dincolo de castel, sus, unde e des şi aproape ca o pădure. Acolo, 'de o parte şi de alta, sînt nişte ziduri enorme care susţin dealul si parcul ; ziduri înalte, terase înguste, apoi dedesubt alte ziduri. Eram pe o asemenea terasă, poate la jumătatea înălţimii dealului ; în faţă aveam zidăria de blocuri mari acoperite de muşchi pe la încheieturi ; iarbă cenuşie înnegrită. Sus deasupra zidului se revărsau nişte plante căţărătoare frumoase, groase, amestecate cu glicină ; glicina ştiu s-o recunosc ; începe să înflorească şi era plină de ciorchini liliachii ; iar mai deasupra, ieşind larg peste marginea zidului, coroanele întunecate ale copacilor ; si' deasupra lor, cerul albastru cu nori mari albi cu burta cenuşie, care alunecau repede si 'necontenit. Noi, eu cu ea, eram sprijiniţi de buza zidului de jos, de nişte lespezi enorme acoperite şi ele cu muşchi. Piatră încălzită de soare, dar în scobituri, in crăpături, rămăsese apă de la ultimul ropot. Ne cuibărisem- între nişte tufe enorme de glicină, care miroseau a verdeaţă umedă după ploaie şi a floare care face miere. Ne-am sărutat acolo, nu mai ştiu cît Poate ceasuri întregi. Pînă ne dureau buzele şi ni le simţeam muscate si umflate
voluptoasa. E neştiutoare de mă mir şi eu cît sînt eu de prost în materia asta : şi din cauza asta am crezut-o rece. Dar acuma am învăţat si eu destul ca sa-mi dau seama. Obrajii care-i dogoresc si ochii închişi cu pleoape mari, grele şi purpurii în umbra aceea amestecată cu soare si răsuflarea parfumată a gurii şi geamătul slab de voluptate, cînd mi-amin-tesc — şi mi-amintesc în fiecare secundă, adică nu-mi amintesc, e altceva, nu uit mei o secundă, parcă aş fi acuma acolo cu ea — iar mi-este ca atunci cînd m-am lăsat pe spate în frunzele umede şi m-am uitat la cerul albastru şi ştii cum e cînd alunecă norii, ţi se pare că eşti pe o plută
53
imensă sau pe o navă, că tot pământul alunecă pe un rîu repede care-1 poartă pe sub nori, mereu alţii, pe sub mereu alţi nori; mi-a venit ameţeală şi mi s-a părut o clipă că-mi iese sufletul din mine sau că-mi iese inima, o senzaţie despre care nu pot vorbi căci nu ştiu cum, pot numai să spun că era pe-aici pnnăuntru prin jurul inimii şi că era împreună cu senzaţia de-a ieşi din mine, de-a fi azvîrlit în afară şi atunci am înţeles şi-am şi spus prima oară ,,aş vrea să mor acum". Adică atunci, acolo, în clipa aceea. Ieri după amiază la patru. Simt şi acum umezeala frunzelor de glicină în spate: îmi trecuse prin veston. Iţi spun asta ca să pricepi că eram treaz, că ştiam ce_ spun. Eram perfect conştient, deşi mi se părea că-mi pierd conştiinţa. Iţi spun : nu pot fi mai fericit. Nu voi putea fi mai fericit. Aşa că dacă tot e vorba de murit, aş fi vrut să mor atunci, cînd viaţa mea a atins o culme pe care n-o să mai fie. Mi se pare că în felul ăsta i-aş fi dat accentul, sensul, orientată întreagă spre clipa de ieri după-amiază, şi că saltul în Nimic ar încadra-o cum încadrezi o floare între o foaie de riîrtie neagră şi o bucată de geam ; ar pune-o în valoare, ar păstra-o oarecum. Poate că e, de altfel, o nebunie şi o prostie tot ce-ţi spun eu, încheie Cristian surâzînd nedumerit deşi încă plin de triumful său recent. Eu îi spusei :
— Dar n-ai murit.
— Nu, zise el şi începu să rîdă uşor. Am pierdut o ocazie unică.
■— Poţi să te sinucizi, zisei eu pe un ton uscat. El dădu din umeri :
— In clipa aceea, nici nu m-am gîndit. Nu voiam să mă omor. Voiam , să mor, să pier, să mă topesc, cu ea aplecată deasupra mea şi sărutîndu-mă pe gură şi cu părul care-i că:dea pe faţa mea ; să văd prin părul ei cerul albastru şi norii albi pe sub care aluneca lumea întreagă cu noi, şi sim-ţindu-i pe obrazul meu răsuflarea curată, binemirositoare şi fierbinte, să-mi pierd conştiinţa, pentru totdeauna. Dar să mă omor, implică o disperare, o ură faţă de mine, o silă de mine sau de lume, taedJLum vitae, pe care nu le am. Departe de mine aşa ceva. Eu nu simt decît blîndeţe, prietenie şi iubire pentru toţi oamenii şi universul întreg.
— Atunci, ce vrei ? întrebai eu, stăpânindu-mă să nu-i lipesc pe obraz ţigara aprinsă pe care-o ţineam între degete.
— Ţi-am spus, murmură Cristian zâmbind visător şi fericit: Aş vrea să mor.
Mi se păru atît de idiot şi îl detestam cu atît a disperare şi ură, încît mă abţinui de la orice cuvînt, de frică să nu mă trădez. De ce să nu mă trădez ? De ce să nu-i spun de-a dreptul — „Te urăsc, crapă, imbecilule !" şi să-1 iau de gît şi să-1 izbesc cu ţeasta de soclul monumentului lui Franck, pînă îi fac capul ţăndări ! Sau în cazul cel mai blajin, să-mi exprim doar dorinţa de-a face asta, şi să plec, să fug, să mă duc undeva să plîng, pe o stradă pustie, în parcul palatului sau la mine în odaie, sau într-un closet public ? La întrebarea asta pe care mi-o pun acuma, la aproape douăzeci de ani distanţă, n-am ce să răspund. Nu ştiu. Firea mea blestemată, demonul care, ca şi celor mai mulţi, mi-a făcut viaţa aşa şi nu altfel, firea mea m-a oprit, m-a făcut să tac şi să şed în aparenţă calm lingă el, picior peste picior şi fumând:
— De fapt, ar trebui să-ţi cer iertare, zise Cristian după oarecare reflexiune., tot din aceea vagă, fericită, împlinită.
— De ce ? întrebai eu.
54
— Tu eşti prea drăguţ şi prea discret; nu spui nimic ; dar mi-am dat seama că de mult ai simţit ce se petrece. Şi acuma, cînd în sfîrşit vorbim, nu-mi pui nici o întrebare, nici măcar despre cine e vorba,, deşi probabil bănuieşti; totdeauna ai fost cel mai inteligent din noi şi eu să-ţi spun drept nu voiam să te păcălesc, ci eram doar prea ameţit de ce mi se întîmplă ca să mă apuc să-ţi spun. Nu tăcea aici (şi zicînd asta Cristian mă luă cu braţul după umeri, făcîndu-mi trupul sloi de ghiaţă, dar se vede că nu simţi cum mă înţepenesc) şi nu mai face pe misteriosul şi pe discretul :  parcă n-ai şti !
— Nu, nu ştiu, zisei eu şi-mi auzii glasul ca pe al unei persoane străine. Un glas de altminteri incolor, mort.
— Ei, este Elisabeth-Charlotte, Elisabeth-Charlotte Faber, spuse el şi-mi zîmbi, privindu-mă drăgăstos. Vizibil, îi venea să mă îmbrăţişeze. Eu, auzind asta, mi-aduc aminte că schimbai picioarele ; în loc de dreptul peste stîngul, stîngul peste dreptul. Şi gestul ăsta mi se păru străin ; şi picioarele mele mi se părură de altfel străine. De aceea n-am uitat pînă acum un gest atît de neînsemnat.
— Da ? zisei eu. Şi acuma, ce vrei să faci ?
— Nu ştiu," măi. Nu ştiu nimic. Mă las să se întîmple cu mine lucruri nemaipomenite, şi atîta tot. Aşa. fac de la început. Parcă aş fi bănuit eu cînd m-ai dus prima oară la ei acasă, ce-o să urmeze ? Sau parcă am vrut eu ceva ? îţi jur că nu ! N-aveam idee. Ştii că tu. rămăseseşi să stai de vorbă cu bătrînul în bibliotecă, ţi-aduci aminte ?
Eu tăceam, înţepenit şi îngheţat în venin. El, asasinul, insista, imbecil:
— Ţi-aduci aminte ? Sau ai uitat: pentru tine momentele alea n-au avut tot atîta importanţă ca pentru mine, aşa că era normal să uiţi. Eu am ieşit prin grădină cu doamna Faber şi cu Elisabeth-Charlotte. Vorbeam. Nu mai ştiu ce, nu ştiu ce mă apucase, dar vorbeam mereu, făceam glume, rîdeam, le făceam să rîdă, parcă eram niţel băut. Şi din cînd în cînd mă uitam pe furiş, dintr-o parte, la Elisabeth-Charlotte care rîdea, pînă-i în-tîlneam ochii şi atunci mă uitam într-altă parte : nişte ochi imenşi albaştri, cum n-am mai văzut niciod;ată. Darmi se părea prea roşie în; obraji şi cum. o priveam din profil şi rîdea, vedeam foarte bine dinţii din faţă de sus, are doi dinţi în faţă sus o idee mai lungi deoît ceilalţi. N-o urîţeşte, e prea frumoasă, dar e un defect, nu e o frumuseţe impecabilă. îţi spun asta ca să vezi cum m-a trăznit dragostea din senin, cînd nici nu mă aşteptam şi cînd aveam o mentalitate normală şi chiar critică. Fiindcă încetul cu încetul mă hipnotiza frăgezimea obrajilor şi gura roşie şi genele lungi şi ochii ăia ca un cer, aşa că la plecare eram deja cam tulburat. Tu m-ai întrebat cum am găsit-o şi ţi-am spus altceva decît simţeam, nu fiindcă voiam să te mint, dar pentru că nici eu nu-mi dădeam bine seama şi nu voiam să recunosc că m-a şi apucat. Ştii, aşa e cu toate, şi cind te îmbeţi nu vrei să recunoşti,: ţi se împotriveşte mîndria mărturisirii că ţi-ai pierdut firea.
Şi ca să vezi că nu sînt nici măcar de vină, ca să zic aşa — a doua zi am întîlnit-o pe stradă. înţelegi ? Ca un făcut, zice Lenuţa de la noi de acasă. Cînd fusesem amîndoi la ei, mi-am luat rămas bun fără nici măcar s-o întreb dacă pot s-o mai văd, atît mai putui să-i dau întîlnire. Nimic ! Nimic ! Eram complet nevinovat, bleg, nu voiam, nimic, nu aveam nici o pretenţie, nu visam nimic! Dar atunci a început de-a binelea. Am întrebat-o ce face, mi-a spus că nimic, că se plimbă, şi-am minţit, am spus că nici
55
eu n-am nimic de făcut (deşi aveam seminar chiar cu bătrînul Faber) ş; am pornit amîndoi pe aleile din parcul castelului, pe care am umblat ore întregi, pînă s-a făcut noapte, şi i-am vorbit, măi, necontenit, despre noi, despre copilăria noastră, despre tine, despre Sebastian, despre Fiii, despre mama ; despre mama i-am vorbit cu un fel de entuziasm şi mama mentă, trebuie să recunoască oricine, e o fiinţă excepţională şi cine mai e capabil ca ea de dragoste pentru noi ? A rămas foarte impresionată Elisabeth-Charlotte ; — pe urmă, se făcuse noapte şi din cînd în cînd ţîrîia cîte-o ploaie pe frunzişuri şi de acolo pe capul nostru, bine că aveam amîndoi haine de ploaie, ne-am întors dealtfel cu ele ude şi cu ghetele ude — pe urmă, cum îţi spun, nici eu nu ştiu cum am ajuns să-i destăinuiesc ce mă doare pe mine, ştii, angoasa mea veche cu datoria neîmplinită, mi-e şi cam ruşine că am vorbit despre asta, că mi-am dat un aer frământat şi interesant, cînd colo eu la ora asta nici nu mai ştiu de problema asta, singura problemă e ce să fac de 'atîta fericire — ei, şi cînd i-am vorbit de asta a părut foarte tulburată şi mi-a spus foarte serios că. şi ea simte întrebarea şi apăsarea asta a. unei datorii de împlinit, a unei obligaţii a ei faţă de lume, de oameni, de ea însăşi, şi m-a luat de braţ prima oară, ceea ce m-a făcut să mă treacă un fior. Şi cum se făcuse noapte, am mai vorbit despre asta dar nu mult şi am condus-o acasă. La poartă mi-a întins mîna — ştii ce rnîini frumoase are ? înguste şi lungi şi nu albe, imperceptibil aurii, cum e şi faţa ei, parcă dogorită de soare — şi ne-am privit întîia oară în ochi, multă vreme, şi ne-am luat întîlnire pentru a doua zi, tot pentru o plimbare, seara.
Dar a doua zi ştiu că am venit s-o întâlnesc alergînd aproape şi mă simţeam atît de uşor de parcă pluteam pe sus, dealtfel nici nu putusem mînca, aveam gitul strîns şi nici nu-mi era foame — şi ne-am întîlnit lîngă Konzerthalle. Părea supărată pe mine, iritată, nervoasă. Mi-a făcut nişte glume cam înţepătoare pe drum, pînă am intrat în parcul palatului. Pe urmă a tăcut. Era o vreme de furtună, cu nori mari, groşi, negri, oare se-răsuceau ca nişte balauri peste Schlosspark, peste platanii şi cedrii ăia enormi. Eu îi vorbeam, repede, mult, nici acum nu mai ştiu ce, mi se pare că-i spuneam că sînt fericit, că orele acelea ale noastre împreună n-o să le uit niciodată pînă a început să fulgere şi să bubuie tunetul şi ne-am rufugiat sub un copac imens şi stufos ; tuna asurzitor şi fulgera ; ea s-a lipit de mine şi iam luat-o în braţe fără s'ă mă gîndesc ce fac ; a ridicat capul să mă privească şi-mii aduc aminte că la lumina unui fulger am văzul-o albă la faţă, cu gura de purpură întunecată şi ochii mari, întunecaţi şi ei parcă de o spaimă, se uita la mine nu chiar speriată, dar curo grijă teribilă, cu o tulburare nemaipomenită şi parcă voia să citească ceva, să înţeleagă, ceva, să mă vadă, numai să mă vadă, sau citea pe faţa mea lucrul care o tulburase aşa. Dar lumina fulgerului a dispărut, s-a făcut beznă şi nu i-am mai zărit decît ochii lucind abia văzut în întuneric. Alunei m-am aplecat şi-am sărutat-o prima oară, şi mi s-a făcut întuneric în minte, afară de un lucru : simţeam buzele ei şi peste o clipă, căci i se oprise răsuflarea, suflarea răcoroasă şi parfumată.
Am rămas acolo în picioare îmbrăţişaţi, să ne sărutăm, nu stiu cît,
]) ■      •      •      • • .....
J) Editorul „Bibliografilor contemporane" a suprimat aici nişte pasagii care-ar şoca simţul moral al cititorului.
56
.....Eşti primul bărbat care m-a sărutat" mi-a spus ea între două sărutări... Era cît pe ce să-i spun că şi ea e prima femeie pe care am sărutat-o... Şi de atunci au început întâlnirile noastre, cutreieratul ore întregi, mai ales seara şi noaptea. Am primit în creştet jumătate din ploile din luna asta... pot să spun că nu ne mai veneam în fire, nici unul nici cellalt, parc-am fi fost amîndoi necontenit beţi. Ştii că nici n-am mai învăţat de-atunci; arn pierdut nu mai ştiu cite cursuri şi seminarii, sînt înnebunit de tot, şi în acelaşi timp trebuie să-ţi spun că niciodată n-am avut sufletul atît de limpede, capul treaz, inima de uşoară, ca acum. Ţi-am spus la început: nici nu puteam bănui că există aşa ceva, şi că e aşa. Şi oricît aş fi citit, pînă nu simţi asta, tot n-ai ştiut. Aş vrea.-să fii şi tu fericit ca mine, încheie Cristian privindu-mă cu dragoste.
Eu mă zvîreoleam şi mă încolăceam în sinea mea ca o rîmă călcată pe capăt. Dar pe dinafară fumam liniştit. Apoi, dintr-O' dată, îmi veni să arunc ţigarea şi să mă ridic ; dar nu .mă ridicai, ci îngînai:
— Foarte bine. Bravo ţie. Şi acuma ce vrei ? Vrei să te însori ? Cristian rămase uimit şi mă privi cu un aer într-adevăr de om căzut
din lună, aiurit şi cam nătîng :
— Nuli... adică... nu m-am gîndit. Nu ştiu. Se mai gîndi puţin, apoi spuse :
— Nici ea nici eu nu ne-am gîndit. N-avem virsta. Eu îl întrebai :
— Dar cînd simţeai că vrei să mori, ieri, voiai să moară şi ea cu tine ? El rămase iarăşi mirat apoi dădu din umeri :
— Nu ştiu. Nu m-am gîndit. Cred că... nu, nu m-am gîndit. De ce să moară ?
Şi începu să rîdă :
— Nu ştiu dacă e de dorit pentru oricine aşa cum mi se pare de dorit ,mie pentru mine.
Eu tăcui şi-i oferii o ţigară.
— Nu, nu mai vreau, zise el şi se uită împrejur : se făcuse seară, aproape noapte. Cristian ,s'e uită deodată la ceas şi cu o mişcare bruscă, sări în picioare şi plecă aproape în goană-, după ce Îmi spuse că are întîlniire. 'Eu rămăsei însă pe bancă, cu spatele la statuia genialului poet şi cu faţa la zidul pe care afişul verde şi cel ro-z nu se mai vedeau. Aş fi vrut poate şi eu să 'mor, de durere, de sărăcie de inimă, de supliciul dudei care mă strîngea pe dinăuntru cu ghiarele ca o crampă de fiert. Mă ridicai însă şi pornii încet pe străzi, zdrobit. Apoi ajunsei într-un bar, pe la unu noaptea, şi mă îmbătai. Nu ştiu ce am făcut şi nici ce m-am gîndit pînă am ajuns acolo ; şi nici cum am mai ajuns acasă, unde mi-a fost foarte rău şi mi-am vărsat şi fierea din mine.
9
Cristian veni noaptea tîrziu (îşi petrecuse toată noaptea plimbîndu-se hai-huj cu Elisabeth-Charlotte şi vorbind desigur lucruri care dacă nu erau rostite n-ar fi fost nici o pierdere) şi mă găsi aproape leşinat de rău. Mă ajută în neputinţa mea de omînvins de către greutăţi şi a doua zi îmi spuse: — Te-ai îmbătat în onoarea mea ? Eşti un frate bun, măi : am noroc că sînt cu tine aici. Azi noapte băteai cîmpii. Ştii ce spuneai? „Tu (adică
57
eu) eşti fericit. Eu nu". Repetai mereu : „Tu eşti fericit. Eu nu". Săracul de tine.
Apoi vorbi de altceva :
— Ce bine-mi pare că ţi-am spus ! M-am învăţat cu mama, săraca, obişnuită să-mi asculte toate năzbâtiile, tot ce făceam sau îmi treGea prin cap. Aici n-o am ; în schimb tq am pe tine. Bietul băiat: las-că te aranjăm şi pe tine !
N-ara înţeles pe loc ce poate să însemneze această 'promisiune vagă. Nici cînd într-adevăr a încercat să şi-o ţină, n-am înţeles. Abia ceva mai tîrziu. Iar încă şi mai tîrziu mi-a mărturisit el că mi-o prezentase cu gîndul ăsta pe domnişoara Michaelis. Dar nu-i spusese Elisabethel-Char-lotte de ,ce vrea să cunoască nişte prietene de ale ei ; aşa că Elisabeth-Charlotte, cu un automatism feminin, nu-i prezintă nici în ruptul capului decît pe Ingeborg Michaelis. Cu ocazia .asta o întîlnii şi- pe Elisabeth-Charlotte, în sfîrşit : voisem mult s-o întâlnesc, dar acum nu mai voiam.
Eram în restaurantul elegant al hotelului Kurfurstenhof : perdele de pluş roşu', pereţii albi cu oglinzi în cadre .aurite, tavanul pictat cu zeiţe nude şi cupidoni rotofei, într-un rococo falsificat după sinistrul gust burghez al erei Bismarkiene; mese rare şi multe din ele goale ; chelnerii în frac pe lîngă nişte ofiţeri (dintre care un general de aviaţie congestionat şi cu monoclu) care beau şampanie. Şedeam şi aşteptam cu Cristian. Pe peretele cu zorzoane de stuc aurite! era lipit un afiş încadrat într-un desen cu frunze de lauri, şi pe care scria cu litere gotice cam aşa : „Daţi-mi bărbaţi, păstraţi la trup şi fa suflet: rechtekig an Lelb unci Seele" (Friedrich Nietzsche). O femeie îmbrăcată decent dar foarte simplu apăru din holul hotelului şi trecu încet prin restaurant. Ne trezirăm cu ea în faţa noastră. Cristian îmi vorbea despre Ingeborg Michaelis, şi abia după un timp oarecare se opri. Femeia _ (avea vreo ■ patruzeci şi cinci de ani, părul începea să-i încărunţească iar faţa îi era brăzdată de cîte două cute adînci pe fiecare obraz) se uita la el de vreo jumătate de minut. înălţarăm privirea miraţi amîndoi.
— Scuzaţi-mă, zise ea: entschuldigen Sie, mein Herr : semănaţi atît de mult cu fiul meu care e pe frontul de est şi de la care nu mai am nici o ştire de patru luni de zile. O clipă am crezut că sînteţi chiar el. Iertaţi-mă, vă rog. Iertaţi-mă. Semănaţi foarte mult cu fiul meu. Foarte, foarte mult. Mă uit la dumneavoastră şi mi se pare că-'l văd pe el. Scuzaţi-mă, vă rog.
I se umpluseră ochii de lacrimi şi se uita cu durere la Cristian. El zîmbi încurcat şi spuse :
— Nu, nu sînt fiul dumneavoastră, dar vă urez să aflaţi curînd veşti bune de la el şi să-1 vedeţi acasă şi sănătos.
Femeia mai stătu, dar nici măcar o secundă. Apoi 'plecă fără să spuie un cuvînt.
— Ce mai fu şi asta ? întrebă Cristian. O nebună ? Sau poate chiar aşa e, poate că semăn cu fiul ei. Săraca.
— Sau poate că vroia nişte bani, îngînai eu, la care Cristian mă privi uimit :
— Grezi ? M-aş mira. Apoi reveni :
— S-o vezi pe Inge Michaelis : e foarte drăguţă, inteligentă şi, săraca, trăieşte o dramă : era logodită cu un bărbat de aici şi foarte îndrăgostită,
58
cînd 1-a luat în armată, pe urmă pe front în Africa şi acum e prizonier în Canada, I-a scris de abolo să-1 aştepte şi ea îl aşteaptă.
— Cît o sâ-1 aştepte ? întrebai eu. Cristian rîse :
— Mă întreb şi eu. Războiul ăsta poate să mai dureze douăzeci de ani.
Apoi Elisabeth-Charlotte veni cu Inge; erau în rochii negre amîndouă, iar Inge era subţire, chiar slabă, slabă de tot, cu oscioare subţiri şi părul blond de tot, aproape alb. Am salutat-o pe prima fără s-o privesc (n-am piijtut), pe urmă m-am silit, cu ajutorul unor pahare cu vin, să mă uit la ea şi să vorbesc, să rîd, iar pe a doua cu politeţe dar îngheţat pe dinăuntru. Masa a fost plicticoasă şi nu le-am mai văzut, pe Elisabeth-Charlotte o bucată de vreme iar pe Ingeborg niciodată, decît de departe, într-o sală de concert sau la teatru.
Domnul Cristian voise să-mi găsească o pereche, ca să fiu şi eu fericit ca el : cu îndemînare, ingeniozitate şi cunoaştere a sufletului meu, într-un cuvînt, cu o inteligenţă, ca să zic, demne de un îndrăgostit. Numai că Elisabeth-Charlotte îi plasase o amică absolut logodită, care 1-a şi aşteptat pe logodnicul ei pînă la moarte, şi văzind asta, Cristian renunţase la planurile sale în ce mă privea, având foarte curînd cu totul alte griji, aşa cum voi arăta în curînd.
Tot în epoca aceea, într-o seară pe la şapte, cînd eram din întîmplare amîndoi acasă (de mine nu era de mirare, eram în halat şi citeam) ne chemă Doamna Bauer la telefon. Mă dusei eu.
— Alo ? Cine e acolo ? Cristi ?
, — Nu, sînt eti|, exclamai eu zăpăcit de surprindere. Era vocea lui Sebastian. — Tu eşti, Tani ? De unde telefonezi ?
— De la gară. Ascultă, am făcut o lună de instrucţie lîngă Berlin şi acum merg direct pe front. E o minune că trecem prin Altfurt şi stăm pînă la noapte. Vreau să vă văd. Ce face Cristi ?
— Bine, bine ! Vino pe-aici, sau dacă vrei, vin să te iau!
— Nu, vin eu, că măcar am adresa voastră, zise vocea lui Sebastian. Cristian se repezi să-mi smulgă receptorul din. mînă şi începu să strige :
— Tani ! Ce faci, mă alter Lendsknecht ?
Urmă o convorbire la fel de inteligentă ca această frază; după care-1 auzii pe Cristian că spune cam fără nădejde:
— Da, sigur că mergem. Mergem.
— Da, împreună, domnul. Hai, dă-i drumul, că te aşteptăm.
Puse receptorul în furcă şi reveni la noi în odaie, îngîndurat. Se foi prin odaie cinci minute, uitîndu-se la ceas. Eu ştiam1 dinainte ce avea să urmeze. Citeam, lungit pe canapea*, şi el se plimba prin odaie cu mîinile în buzunări.
— Mă, sînt necăjit, zise Cristian într-un tîrziu. Eu nu răspunsei.
— Sînt foarte plictisit. Am întîlnire cu Elisabeth-Charlotte, reîncepu Cristian. Trebuie să plec imediat. M-a luat Tani aşa, în pripă, şi nu mi-am dat seama că-i promit fără să mă pot ţine de promisiune.
— Decomandează-ţi întîlnirea, spusei eu înălţînd ochii peste carte. (Era Uber die menschliche Freiheit a lui Scheliing).
59
— Cum să decomiandez înitîlnirea? exclamă el, necăjit. N-am unde SrO anunţ. Nu ştiu unde e ! Ş'tiu numai că trebuie să mă întîlnese cu ea peste cinci minute.
— Ce vrei să-ţi iac ? Tani se duce pe front şi nu ştim dacă-l mai vedem vreodată, zisei eu aspru şi acru. O nouă tăcere. Era să-i zic : „Vino cu ea aici şi mîncăm împreună" dar îmi luai seama la vreme şi tăcui. Să fie generos el, nu eu. Eu, de ce ?
Cristian mai umblă de sus în jos prin odaie de două ori, apoi dădu din umeri şi se repezi pe uşă afară.
Sebastian sosi peste, un sfert de oră, mă îmbrăţişa şi se uită împrejur în odaie. Zisei :
— Cristi nu e aici, a trebuit să plece urgent pentru o chestie, dar ştie unde ne înîîlnim.
— A, bun. Hai să mîncăm, n-am avut nimic de mîncat de azi dimineaţă, zise Sebastian. Era în uniformă nemţească, verde-cenuşie, cu Cruce de Fier clasa I-a, slab, uscăţiv, gălbejit, cu nişte adâncituri în obraji, sub oasele de sub tîmplă, dintre ochi şi urechi.
— Ce-ai făcut pe aici ? îl întrebai eu în tramvai.
— Am făcut instrucţie cu. materialul nou, tipuri noi de tancuri, tunuri noi, eţetera, zise ei uitîndu-se la mine în lumina albăstrie din tramvai, în care faţa lui părea un cap de mort. începu să mă întrebe de noi, de veştile de acasă. Ii recitai fraze pătimaşe din scrisorile mamei şi ale preşedintelui care sufereau rău de lipsa noastră.
— Fiii vă scrie ?
— Nu.
— Nici nu mă mir, îngînă Sebastian pe un ton sec. Ajunserăm la Zum goldenen Hirsch, intrarăm în restaurantul luminat discret de luminările electrice cu abatjoururi şi fixate în pereţi ; feţele de masă erau albe, fracurile chelnerilor mai negre; părul chelnerilor cărunţi şi distinşi mai arginiiu ; era multă lume, ofiţeri, generali cu lampasuri roşii la pantaloni, bărbaţi groşi, cu feţe lucitoare şi ochi ca ghiaţa, îmbrăcaţi în uniforme cafenii şi cu brasarda roşie cu cruce încîrligată la braţ ; femei puţine, mai ales una, de soiul tînără şi elegantă însoţită de un domn cărunt, chel sau burtos. Sebastian trecu iarăşi pe lîngă ofiţerii cu monoclu sau cu cruce de cavaleri ai Crucii de Fier la. gît, fără să se uite la ei şi cu atît mai puţin să-i salute. Mîncarăm. Se uită la ceas.
— Ce naiba face omul ăla ?
Eu încercam să-1 fac să vorbească de altceva.
— Pe acasă ai trecut ?
— Nu. Puteam, dar am preferat să nu. Totuşi le scriu o dată pe săptămînă, să ştie că sînt viu.
— Şi cum e materialul ăsta nou ? Cum e o luptă de tancuri ?
— In multe feluri. De obicei, noi ieşim dintr-o pădurice şi ei ies dintr-alta ; sau noi urcăm o undă de pămînt şi-i găsim şi pe ei pe cimp la un kilometru sau doi.
— La ce oră ?
— La orice oră : în zori, la prînz, seara
— Şi?
— Şi ? Ne oprim la un kilometru de ei şi începem să tragem la ţintă, şi ei şi noi. O lovitură sau două de reglaj, şi pe urmă în plin — dacă n-a
60
tras înainte altul în tine, din plin. E chestie de repezeală. Capul rece, ochiul limpede, şi socoteală repede. Cine întîrziază s-a ars.
— Şi ruşii ?
— Material bun, trăgători buni. Ce te interesează pe tine chestiile astea ? mă întreabă de odată Sebastian cu o privire fixă şi ostilă. Apoi păru că înţelege :
— Aha, s-a prins propaganda ? Simţi cum zvîcneşte eroismul în tine ? Să ii fost tu odată cu mine cînd murise şoferul, că-1 dăduse cu capul de tavan tancul la un hop şi idiotul n-avea nimic în cap drept care; i s-a făcut craniul zob. Eram eu şofer şi locotenentul comandant stătea în turelă, cu capacul deschis. In picioare stătea, idiotul, cu binoclul la ochi, legat cu o cirpă roşie la gît ca aer Panzergraf, colonelul von Brederode. Odată aud Bang! de-mi rămân timpanele întinse şi surde (simţeam cum mă trage ceva înăuntru în urechi) şi capul zăpăcit două secunde, pe urmă văd roşu, şi simt un duş cald pe mine. Dobitocul fusese atins de un obuz de mic calibru, care rupsese capacul şi-1 tăiase şi pe el în două. Jumătate a zburat jos de pe turelă, sau s-ă pulverizat, nu ştiu. Ailaltă a căzut cu genunchii pe umerii mei, şi cu talia deasupra capului meu ; curgea sîngele din el ca din găleată, peste casca mea în guler, pe umeri, prin faţa ochilor. Şi mirosea a 'singe ca la abator. Şi nu mirosea numai a sînge, că-i rupsese stomacul şi intestinele şi curgea şi din alea pe mine. Am cîrmit-o şi am şters-o într-un loc acoperit, am pus mitraliorul la comenzi, m-am suit în turelă şi m-am întors să facem tragerea le ţintă cu sovieţii.
— De ce ? întrebai eu prosteşte.
— De ce, de ce. Dacă fac o treabă, o fac ca lumea, zise Sebastian furios. Apoi îşi aduse aminte de ceva :
— Şi cînd ieşeam odată dintr-o casă, pe un coridor, cu doctorul, un tip de un metru optzeci şi cinci, cu un cap mai înalt decît mine, odată-1 văd cum cade pe spate la mine în braţe (chiar în clipa aia am auzit vijj, paf! şi am simţit zguduitura în zidul din spatele meu) şi-mi toarnă creierul şi doi litri de sînge în obraz şi pe piept. O schijă mare-i luase creerul de la frunte în sus : căpăcel, cum iei capac de pe un ou cu coaje. Trecuse peste mine şi se înfipsese în peretele din spate.
Apoi Sebastian dădu din umeri :
— Războiul !
Tăcu, mestecă, înghiţi şi zise :
— Dacă te interesează, îţi mai pot spune chestii de-astea. Nu ţi-am vorbit de aruncătoarele de flăcări, nici de... ah ! Dă-1 în măsa de război.
După un timp, îl întrebai :
— Şi ruşii ? % Sebastian dădu din umeri :
— Ruşii o să câştige războiul şi o să ne facă praf !
Eu am rămas atît de uimit, încît el a început să râdă, sec şi amar : — Păi ce., crezi tu, măi blegule, de un an şi ceva abia am ajuns la jumătate din Rusia europeană, şi ne-am tocat sute de mii de oameni ! Ştii tu cum arată noroiul de un metru şi praful de o jumătate de metru adîncime ?
— Dacă ar avea o reţea de şosele ca în Franţa şi Belgia, ar fi bătuţi, probabil, zisei eu. El mă privi cu milă :
— Dacă ar avea aşa ceva, ar avea şi densitatea de populaţie ca a Belgiei, şi ar fi cinci sute de milioane. Ai înţeles ?
61
— Cinci sute de milioane, dar nu sînt la nivelul de civilizaţie... El mă întrerupse :
— Ascultă, să-ţi spun ultima chestiei, că văd că individul ăla de Cristi întîrzie şi-o să trebuiască să plec. In martie era încă zăpada groasă şi trig mare pe unde eram, şi într-o noapte ne-au împins ruşii vreo douăzeci de kilometri, cu un baraj de artilerie, un atac de tancuri şi pe urmă infanterie, de nu se mai termina : „Unraa ! Urraa !" Era la o zi după aia, urîtă, vînătă, cu ceaţă, fum de la nişte sate care ardeau, de la nişte tancuri şi cisterne de păcură : şi bubuitul şi plesnetul obuzelor şi pîrîiala de arme de infanterie. Eu, cu tancul pe şosea, în coadă. Un infanterist in cojoc, plin de noroi, vine în marginea drumului cu vreo zece soldaţi în man tăi şi cu căciuli ţuguiate şi şase ruşi, doi în cojoace de miel şi şase în mantăi pînă la pămînt, cenuşii ca pîinea de secară ; aveau căciuli plate, de pîslă, cu urechi. Mai groşi ca ai noştri, mai solizi, mai cărnoşi. Voinici, îndesaţi. Erau obosiţi, rupţi, cu ochii roşii, rătăciţi, cu ţepi galbeni de barbă pe obraz.
Eu opresc tancul.
„Mă, subofiţerul ăla" ! Ală vine la mine, tîrîndu-şi cizmele pline de noroi îngheţat tun : aveau cinci kilograme fiecare. Era şi ăsta bărbos, obosit, speriat; soldaţii, gălbejiţi, nebărbieriţi, dormeau de-a-n picioarele cu puştile în mîini. „Ce faceţi pe-aici, mă ?" „Să trăiţi, don'io'tent ! Sînt nişte ruşi". „Văd, mă. Şi ce faceţi cu ei ?" Omul vorbeşte mai încet. Nu ştiu de ce-i era frică : împrejur numai zăpadă, şosea noroiasă, nişte tranşee goale, şi deasupra ceaţa aia vînătă şi vînt. „Să trăiţi, am ordin să-i împuşc: nu-i mai putem căra după noi şi o luăm la picior într-un sfert de oră". M-am uitat ia el, la ai noştri, la ruşi : dormeau toţi în picioare, sleiţi. Se clătinau, se lăsau de pe un picior pe altul. „Mă/, dă-mi-i mie să-mi fac o distracţie : voi căraţi-vă că vă ajung blindatele şi vă curăţă ca pe muşte. Hai, executarea !" Le-am făcut semn ruşilor să treacă şoseaua, în câmp, şi i-am urmărit cu mitraliera din turelă. Subofiţerul a salutat, i-a luat pe ai lui şi au plecat: să vezi săracii ce mai mergeau ; aşa adormiţi, dar mergeau fără să se mai uite îndărăt. Ruşii stăteau înşiraţi în zăpadă şi aşteptau. Ai mei din tanc n-auzeau nimic, de motor şi de capace închise. Eu am cam învăţat ceva ruseşte între timp. Mă uitam la ei : flăcăi de la ţară, vînjoşi ; stă-teia'u ;şi se uitau în gql. Aşteptau să moară. Nu crîcneau:: nu le păsa. Obosiţi, disperaţi, somnoroşi. Şi viteji. Sînt viteji. O să vezi. Le spun : „Mă, eu o să trag în aer. Voi trîntiţi-vă în zăpadă. Pe urmă, repede, tîrîş spre păduricea de colo". (O pădure vînătă, ca un fum, pe nişte dealuri scunde). Ei nu s-au mişcat! Credeam că n-au înţeles. „Aţi auzit?" Unul, mătăhălos, în cojoc de oaie şi cu cizme de pîslă şi mănuşi cu un singur deget (avea o faţă iată şi roşie şi nişte ochi mici suri) odată-1 văd că mă interpelează gros: „Tu eşti romîn ?" „Da", „Cum te cheamă?" I-am spus, mirat: „De ce mă întrebi ?" „Pentru cînd o să venim în Romînia" zice ursul ăla bălan. Am rămas mut. Am închis capacul, am tras o rafală lungă de mitralieră peste ei, şi-am dat ordin să plecăm... Mai încolo pe şosea m-am uitat îndărăt: nu se mai vedea nimic. Ţi-am povestit asta ca să ai o idee de ruşi, încheie Sebastian.
— Atunci, întrebai eu prudent, după tine, războiul... ?
— Războiul este pierdut, zise el uitîndu-se la ceas.
— /Atunci tu, de ce nu te... ?
— „De ce nu mă" ce ?
62
— Nu te sustragi într-un fel oarecare.
—- Intîi că nu se poate, răspunse el scurt. — Şi al doilea, chiar clacă
s-ar putea... . ...
Se opri strîmbîndu-se amar şi dădu din umeri. Nu mai vorbi despre asta, dar se ridică şi-şi trase 'de poale tunica, băţos şi drept.
— Cristian nu mai vine, după cum observ, zise el pe un ton rece. Mă ridicai si eu si-i făcui semn chelnerului. Plătii şi pe cînd ieşeam — el mergînd înainte fără să se uite în dreapta şi în stînga, şi fără să salute pe nici imul din ofiţerii din local — mă ţinui repede după el ca să murmur :
— N-am1 vrut să-ţi spun, ca să nu-ţi stric seara. Cristian şi-a adus aminte că are o întîlnire cu o fată. E foarte Îndrăgostit.
Sebastian iesi, eu după el ; se opri pe trotuar şi se-ntoarse la mine sa mă privească ascuţit. Arăta foarte prost: slab, ofilit. Avea douăzeci de am.
— Avea rendes-vous cu o femeie ?
— Da.
— Şi dacă nu se ducea, n-o mai vede şi mîine ?
— Ba da.
— Pe mine poate să nu mă mai vadă.
— I-am spus.
— Ce tip ! exclamă Sebastian cu un amuzament amar. Apoi se uită la mine. _
— Şi tu, care mi-1 denunţi că-mi face o asemenea magane ! Ce tipi sînteti ! Ce bandă ! .
Se mai uită o clipă, la mine, cu surîsul acela amuzat, amar şi de un dispreţ total ; spre surpriza mea, mă luă de umeri şi mă sărută, apoi îmi întoarse spatele şi sări într-un tramvai care tocmai trecea. II zării cum îşi scoate cei douăzeci şi cinci de pfeningi din buzunar. Nu se uita îndărăt.
îmi scrise, de-atunci înainte, în fiecare săptămînă, ca şi părinţilor : „Sînt sănătos şi vă salut". Pînă în iarna lui 1942 cînd odată cu dezastrul de la Stalingrad, nu mai primirăm nici o veste nici de la el, nici despre el.
("Continuare în nr. viitor)
63
VICTOR EFTIM/U
NOI NE ROSTIRĂM AŞTRILOR, CUVÎNTUL
8 noiembrie 1959
(ncep sacred, ca omul din vechime Ca centrul cosmosului e pămîntul. Noi ne rostirăm, aştrilor, cuvîntul ■ De mu de ani ei tac, în înălţime. La apogeu ne-am dus aşezămîntul Avinturile noastre sînt sublime încep să cred, ca omul din vechime ca centrul cosmosului e pămîntul.
Vertiginos, roiesc pe cer, sau lente I lunete moarte, lumi incandescente ■ > Doar începutul şi desnodămîntul.    ' -Dar mută e a stelelor mulţime' încep să cred, ca omul din vechime, Ca centrul cosmosului e pămîntul f
E^,AlC PĂMÎNTUL NOSTRU VOINICEŞTE
\u! Universul nu mă copleşeşte Cu ale sale stele miliarde i ' Zadarnic ard, zadarnic vor mai arde i Itu calc pămîntul nostru, voiniceşte.)' îngemănări absurde si bastarde Bolizt demenţi luceferi prinşi în cleşte... Nu ! Universul nu mă coplesteste ' tu ale sale stele miliarde.  ' '
64
Doar foc şi scrum şi nebuioze, fumuri! La noi ? Culori şi muzică, parţumuri Şi luminoase frunţi, pe culmi, stindarde.
Planeta noastră veşnic înfloreşte! * Nu! Universul nu mă copieşteşte
Cu ale sale stele miliarde!
8 noiembrie 1959 '
POETUL
u-i poate fi de-ajuns numai o strună : Poetul este-o liră pentacordă. Iubire, ură, vis, în el s-acordă, S-alungă sau vibrează împreună.
Un zîmbet cu grimasele concordă... Cununi de spini şi lauri îşi adună. Nu-i poate fi de-ajuns numai o strună Poetul este-o liră pentacordă.
Uitîndu-şi suferinţa anonimă
Din freamătul mulţimilor s-animă,
Cu ritmul viitorului s-acordă.
Azur e astăzi, inline e furtună...
Nu-i poate fi de-ajuns numai o strună :
Poetul este-o Ură pentacordă.
SI, VEŞNIC, OMUL FIREA O SUBJUGĂ...
tîtea veacuri nu trecură, parcă De cînd, cu teamă şi sfioasă rugă, Sălbaticul a pus o buturugă Pe valul săltăreţ, făcînd-o barcă.
Şi veşnic, omul firea o subjugă: Uşoara luntre se preface-n arcă. Vapoare grele mările încarcă Şi bastimentele se-ntrec în fugă.
Balonul cel dinţii urcat în spaţii Uimit-a Dolomiţii şi Car păţii..'. ,        De-atuncea, cite zboruri de poveste!
încrezător în fericita eră
Noi vom vedea, mai sus de stratosfera,
Procesiunea navelor celeste.
2 noiembrie 1959
5 — Viaţa Romînească, nr. 2
dS
DOUA CÎNTECE ÎMPOTRIVA MORŢII
of"
EUGEN JEBELEANU
I.
Bunicul
\imic in faţă... totul - înapoi... IŞi sa se-ntoarcă ar vrea de unde-odată \mw, cu picioare strimbe, a plecat — .  ■ .      . îl ncu mai Poate... Poate doar să vadă doar înapoi. In fală, e-ntunerlc şi paşii au încremenit ca-n faţa unei prăpăstii sau a unui zid.' Şi, orişice ar fi, el nu mai poate să facă niciuiv pas. Ca un copil, priveşte. Singur. Stă ca un copii sau ca un orb. Priveşte... nu mai vede Lumini fără de vlrstă-i trec prin fată şi filflie cu aripi de zăpadă. Se face frig... Halatul e-o cascadă ce-i cade peste umerii aduşi; alunecă. Şl-i este frig şi-ar vrea să strige după cineva 'din urmă, şt buzele-i rămin întredeschise.' Nu poate. Şi priveşte înainte — şi nu vede nimic...
4 ian. 1960
Viata
\um să ne strîngem, cum să facem Ica—'nconjurind cu milă, cu drag si cu putere \pe omu-acesta care ni-i luat ide umbre, şi care ne stă-nainte cu braţele ca două arme frînte, să ridicăm
£6
in jurul lui,
din inimile noastre,
un cerc de neînvins
vibrind de-o viaţă triumfătoare ?...
Cum să izbutim,
noi, care plutim, cînd vrem, de-asupra pămîntului
la zece mii de metri,
să smulgem moartea ce-l îmbrăţişează
şi s-o zvirlim la înălţimea, de-unde
să nu-l mai poată-atinge ?
Cum, să facem,
în lumea
gemînd'sub munţi metalici cu aripi monstruoase,
să zămislim o mică maşină,
nu mult mai mare decît un canar
cu penele udaie-n lună,
cu două aripi de azur,
care s-aducă-n inima bolnavă
bătînd mereu mai stins
şuierul vieţii ?...
Oh, veniţi şi-ajulaţi-ne toţi
să ridicăm
în jurul acestui om
ce ni-i răpit şi se îndepărtează
tăcut dintţe noi
un cerc de neînvins
vibrind de-o viaţă, triumfătoare...
19 ianuarie 1960
5!
67
A UGUST
MIRON RADU PARASCHIVESCU
1
\ara sţirşi. Potecile adorm liar umbrele perechilor, departe \PilpUe lungi. Stins răsunînd un cor, Printre livezi chemarea şi-o împarte.
Cînd seara cade-ncet peste grădini Şi încolţeşte-n zare prima stea, Clavirul ce răsună din. vecini Şopteşte parcă timpului să stea.
Stau zdrenţuiţi bujorii pe răzoare Şi. arcuiesc nuielele prelungi Rar legănîndu-şi frunţile-n răcoare Ca-u. tinguire, un sobor de ciungi.
Iar negrii pomi sînt nişte zei pagini Păzind aleea umbrelor ucise Unde foşnesc mătăsuri în fîntîni Şi florile, ca rănile deschise.
Domol se-apleacă ramurile-n. jur, De umbre parcă spinzurînd mai grele, Sub care visu-şi dibuie contur-; Adorm ca pasări fructele în ele.
O, timp stagnat! Un singur fruct, cel piu Pocnit căzu din creanga lui întinsă, Redînd mişcării sensul ei virgin Spre inima pămîntului, aprinsă.
SEPTEMBRIE
uflet al meu, ce faci acu Pierdut prin lucrurile toate ? Lăsîndu-şi soarele-n bucate Vara, catarg de foc trecu, i
Un greier linie mărunt Prin cîmpul unde am umblat Şi ca un mort din, somn sculat, In toate pier şi-n toate sînt.
Prin vîntul serii, glasul tău II mai plndesc poate şi-acum : O stea sclipind prin nori de fum Tîrzillor păreri de rău.
Mai. jos cad toate, pînă cînd Singur rămas la ceas tîrziu, Nu te mai văd, nu te mai ştiu Prin timpul ce-l aud sunînd.
îşi umflă toamna cea lăuză Tn pere, ţîţele zămoase Iar sub a frunzei şoptitoare buză, Pocnesc sonore crăngi de oase.
O, suflete al meu, învie In lunga toamnă, grea de rod, Să vezi crescînd într-aii norod Nestinsa ta copilărie!
ZBORUL PESCĂRUŞILOR DIN BERLIN
MI HQ DRAGOMIR
Of
hoinărit prin toamnele germane printre copacii-nflăcărati cu galben topmdu-se in aer ca sărutările pU put oare I Am rătăcit prin toamnele germane pe-alei, cu salbe-n foşnet greu de galbeni prin vechi castele încălzindu-şi ciolanele
străvechi la soare.
Şi pretutindeni, prin frunziş, aluneca un fluviu rece, ca o spadă,' un fluvlu-al cărui nume te-ngheţa : aici şi dincolo.
Aici — era pădurea întomnată. Dincolo '— era pădurea-htunecată. Şi spada rece-a fluviului aluneca printre copaci: aici şi dincolo.
Am colindat prin iernile germane, prin munţii-ncinşi cu pulberi de omăt uri, pe guri de rîpe-am poposii cu basmele străvechi alături,
şi pretutindeni, prin zăpadă, se lira
un fluviu mai gheţos decît gheţarii,
un fluviu lingă care par de flacără'gheţarii
un fluviu-al cărui nume te-ugheţa:
aici şi dincolo.
Aici — balada munţilor bătrîui, Dincolo — jalea munţilor bătrîni. Şi fluviul mal gheţos decît gheţarii tăia şi munţii! Aici şi dincolo.
Şt dimineţile zvlcnind de pescăruşi,
printr-ale norilor subţiri speteze,
dimineţile zîmbind sfîşiate de ruine,
neuitatele dimineţi berlineze,
străzi tăcute, ca o sahară de netrecut,
străzi retezînd în două o ţară,
străzi pe sub tel curmate de-o sahară,
şl pretutindeni un cuţit
tăind văzduhul împietrit:
aici şi dincolo.
Aici — un cîntec .pioneresc.
Dincolo — bat tobele-n]undat.
Aici — toamnele resfiră un zîmbet.
Dincolo — un ropot, un marş sacadai...
Am rătăcit prin basmele germane,
am rătăcit prin tristeţi şi nădejdi,
am fost aici şi auzeam suspinul de dincolo,
dacă aş fi fost dincolo
aş fi auzit cîntecul de-aici.
Zburaţi, peste toată ţara, pescăruşi,
deschideţi, şi-n inimile geroase, uşi,
cu acele aripilor albe şi mici
vestiţi pe aici peste zidul de dincolo,
legali pe dincolo de aici,
zburaţi pescăruşi,
vestiţi în văzduh o zi fără câtuşi,
fluturaţi albele voastre semnale
peste-aici şi dincolo,
peste gări, şi blocuri şi mahalale,
ţeseţi tot cerul c-un harnic amici,
vestiţi pe aici peste zidul de dincolo,
legaţi pe dincolo de aici,
daţi fratelui — sora, îngemănaţi cuvîntul despicat, arcuiţi, peste fluviul de gheală, ora, aduceţi toate crengile copacului în aceeaşi grădină,
şi din. albele stele ale aripilor mici
presăraţi, pretutindeni lumină,
topiţi fluviul de gheaţă dintre dincolo şi aici,
şi cu raza albelor stele ale aripilor mici,
din zvîcueiul inimii noastre fără fruntarii,
topiţi fluviul de gheaţă cu numele „aici şi dincolo"
mal gheţos ca gheţarii.
ANIVERSĂRI
ALEXANDRU I. PHILIPPIDE (1859-1933)
PERSONALITATEA LUI UMANĂ Şl ŞTIINŢIFICĂ
Jeea ce izbeşte înainte detoate pe cunoscătorii   mai   apropiaţi ai vieţii şi  activităţii marelui învăţat român Alexandru I Phj. 'de Ja na?terea căruia s-,a împlinit anul trecut un secol, este mulţimea şi varietatea contradicţiilor   existente în puter-"**  îw Penalitate :  contradicţie între temperamentul său vijelios, aş spune -ana,,' *»c,   Şi  -munca   disciplinată,   ordonată şi sistematică dusă de el ca profesor si oa om de ştimtă;  contradicţie  între optimismul sau înnăscut şi un anumit -scepticism accentuat   pe  măsură   ce   trecea .timpul si devenit, pînă ta -urmă, cel puţin în une'e mamfestari   ale Iui, aproape mizantropic-contradicţie    între   .ataşamentul său real lata de interesele maselor populare, ataşament -care iese adesea ta iveală chiar în lucranle-i   ştiinţifice,   şi  -atitudinea sa de ■pasivitate, din ce în ce mai pronunţată în domeniul vieţii obşteşti.
Contradicţiile eonstiluia-u de altfel trăsătura cea rnai caracteristică a epocii în care s-a format Alexandru Philippide. In juma-lalea -a doua .a secolului trecut, societatea romin-ească  -ena   stăpînită   de numeroase contnadicţii soeia apolitice, apărute, sub aspecte «oi, încă din primele -decenii ale aceluiaşi se-col şi dezvoltate fără întrerupere pe măsură ce conştiinţa de clasă a mulţimilor, în special   a muncitorimii, devenea lot ma, vie şi se manifesta în forme contele de luptă, Sîntem în vremea cînd ia
72
Acad. IORGU IORDAN
naştere coaliţia burgheziei cu mosierim*a care duce la detronarea ,lu, Alexandru Ion Cuza, simbol, împreună cu M. Kogălni-«anu, al unora dintre idealurile revoluţiei * la 1848, şi cînd, datorită unu, început de industrializare a tării, creşte număra muncitorilor şi, drept consecinţă inevitabila ,n condiţiile de exploatare -capitalistă nevoia lor de a se organiza şi de a lupta contra exploatatorilor.
Alexandru   Philippide  îşi  ia   licenta îrl L'lere  ,n 1881,  primul ,an de apanfie al "eviste,   „Contemporanul"   cu   sediul jn oraşul unde el îşi făcuse studiile universitare.   Iată ,Ce citim  în „Precuvîntarea" teze! sale de licenţă (încercări asupra stă-,eiJociale a poporului romîn în trecut) txpanta în .acelaşi an  la  Iasi :    A seri-despre viaţa  intimă -a popoarelor' e cev-^ toarte   nou.   Peripeţiile   politice   şi războaie au fost ac-ele care au preocupat v ' m mare parte preocupă   pe   ,st0,-,c,. Cîte lupte  s-au   dat în cutare: împrejură,-,, cine •\ «^^at   trupele,   cine   a ' comandat războiul, care a fost ambiţiunea şi curajul soldatului,   şi  ,apoi   cum   s.a înlocujtj0 mflumţa cu alta, sau o partidă cu alta în guvernarea  statelor, cît  de mace a fo.,1 •abilitatea unui ministru ori cruzimea unui t'ian,   fej   ceea ce s-a considerat ca imPortant ş. demn -de scris mai totdeauna si pretutindeni. Nimic despre -popor, vreau să zţc despre  masa  cea  mare, pe spinare! căreia apăsau şi războaiele, şi" intrigile şi
cruzimile. Şi chiar dacă ici cole se pomeneşte ceva despre dînsul, e vorba numai de.silinţele ce şi-a dat pentru a .se emancipa de sub tutela tiranilor sau pentru a sfarmă obstaculele castelor şi a-şi face Joc la guvernarea .statului. A se interesa insă în ce mod trăia, cîte mijloace de viaţă si ce grad de cultură avea, caire era caracterul său, credinţele şi obiceiurile sale, gradul de tărie sau de slăbiciune a voinţei sate, fu ceva necunoscut, sau chiar despreţul!. Astfel încît, .în timp ce cunoaştem cele mai mici întîmplări din războiul a! doilea punic, ba chiar care er.a înălţimea .corpului şi coloarea ochilor lui Cesar, abia am pute zice că ştim ceva din viaţa poporului II a Hn".
Cred că nu greşesc oprea mult, dacă atribui influenţei „Contemporanului", a cărui apariţie n-a venit din senin, ci is-a .pregătit de-a lungul unui şir de ani, măcar în parte, ideile atît de juste, exprimate, la o vîrstă de om încă foarte tînăr, de către fiul unei familii mic burgheze. De altfel se poate presupune, fără riscul de .a forţa realitatea, că tema însăşi a tezei de licenţă îi va fi fost sugerată de atmosfera intelectuală de la „Contemporanul" şi din jurul acestei reviste, cu priză puternică .asupra tineretului din vremea aceea. In orice caz, este inacceptabilă ipoteza că Alexandru Philippide ar fi fost îndemnat, fie şi indirect, de vreunul dintre puţinii şi mediocrii profesori ai Facultăţii de Litere din Laşi. unde domnea atotputernic spiritul, cu veleităţi aristocratice, al lui Titu Maiorescu, ohiar şi după -mutarea definitivă .a acestuia la Bucureşti.
Şi totuşi Alexandru Philippide nu a îmbrăţişat doctrina social-poliiică progresistă a „Contemporanului". Dimpotrivă, el a aderai, din punct de vedere cultural, care însemnează, de fapt, şi politic, cu toate că manifestări politice propriu-zise el .n-a avut, la .curentul junimist, cum dovedesc nu numai colaborarea foarte timpurie (1882) la „Convorbiri literare", intrarea lui în raidurile „Junimii", ci şi, mai ales. cele două articole din „Convorbiri literare" XXV (1891), p. 1015 urm. şi XXVII (1893), p.   289  urm.,   intitulate  „Idealuri", unde.
polemizînd cu C. Dobrogeanu-Gherea, care cerea scriitorilor idealuri social-politice progresiste, el apără concepţia reacţionară .despre artă a „Junimii" şi elogiază meritele acesteia pentru dezvoltarea culturii romîneşti. Această atitudine se explică prin lipsa unei juste orientări ştiinţifice în problemele social-politice, precum şi, urmare**" inevitabilă a acestei dezorientări, prin influenţa puternică a junimismului, caracteristice şi una şi cealaltă pentru majoritatea intelectualilor noştri din vremea aceea.
Aş mai adăuga, în subsidiar, faptul că prin „masa cea mare" a poporului, pe care o invocă în prefaţa tezei de licenţă, Alexandru Philippide înţelegea, cu siguranţă, numai ţărănimea, fără distincţie de categorie social-economică. Pentru, el, ca şi pentru foarte mulţi intelectuali romîni de atunci (şi chiar de mai tîrziu), muncitorimea industrială era inexistentă, şi, bineînţeles, tot inexistente er.au încercările ei de a se organiza şi de a porni lupta de clasă contra patronilor exploatatori şi contra orînduirii burghezo-moşiereşti ca atare.
Aşa se explică aderarea lui Alexandru Philippide la mişcarea poporanistă, iniţiată, la începutul anului 1906, de „Viaţa Romî-nească", sub conducerea lui C. Stere şi G. Ibrăiieanu. Au intervenit, probabil, şi elemente de ordin personal : pe de o parte nemulţumirea provocată de renunţarea, oarecum silită, la întocmirea, în continuare, a Dicţionarului limbii romine, cu care fusese însărcinat de Academia Romînă, instituţie, în majoritate, junimistă, cel puţin ca atmosferă, dacă nu şi ca oameni, datorită .atotputerniciei lui Titu Maiorescu, exponentul cel mai autentic, printre intelectuali, al clasei stăpînitoare, iar pe de altă parte, relaţiile prieteneşti -cu G. Ibrăiieanu şi Ion Botez, foştii săi elevi şi colaboratori la Dicţionar.
Fondatorii „Vieţii romîneşti" apreciau, în cel mai înalt grad, adeziunea lui Alexandru Philippide la programul şi acţiunea lor, date fiind marea lui autoritate ştiinţifică şi valoarea lui personală de natură strict umană. In acest sens vorbeşte faptul că într-o fotografie a membrilor colectivului de redacţie, filologul ieşean apare
73
la locul de cinste, între C. Stere şi scriitorul N. Gane, şi că, în ciuda caracterului ei de revistă de cultură generală, „Viaţa romînească" a publicat numeroase studii ale lui Alexandru Philippide, a! căror loc mai potrivit ar ti fost într-un periodic d-strictă specialitate.
Din   momentul  despărţirii   de junimişti (recte, de Titu Maiorescu), fostul meu pro-lesor a devenit .un .adversar dîrz si redutabil al junimismului şi ,a rămas astfel pînă la sf.îrşitul vieţii. Se vede aceasta mai cu seama în lucrarea Specialistul romîn. Contribuţie la istoria culturii romineşti din secolul XIX, publicată în -cîteva numere consecutive din „Viaja romînească" (,a.nii 1906 Şi 1907). Interesant şi totodată semnificativ pentru  schimbarea de atitudine a lui Alexandru  Philippide  este .amănuntul că sub acelaşi titlu şi cu un conţinut asemănător, publicase el un .articol în Lui Titu Maiorescu.  Omagiu, Bucureşti, 1900
Lucrarea amintită aici poate fi considerată   drept  caracteristică  pentru  o bună parte din activitatea acestui mare învăţat m   sensul deja arătat mai înainte, anume al   contradicţiilor,   numeroase   si adesea grave, existente în întreaga lui fiinţă şi în formaţia Iui intelectuală. Alături de aprecieri extrem de juste asupra stărilor de lucruri din Romînia condusă de burghezie şi moşierime  după detronarea lui Alexandru ion Cuza, întîlnim păreri contestabile sau total greşite, uneori în unul şi acelaşi pasaj ceva mai întins. De pildă : „Tot astfel pe terenul   activităţii   publice   n-am făcut romînii altceva de la 1866 încoace decît că am risipit averea particulară şi averea publică, ,am ruinat starea şi fizică şi psihică a ţăranului, am lăsat  pe Străini să acapareze tot comerţul şi mare parte din pămîntul   ţării,   ne-am   uitat dînd din umeri la degenerarea  şi dispariţia   treptată a rasei moldoveneşti, una din cele mai înzestrate ■ale  neamului  ,romînesc ; dar am ascuns aceasta mizerie c,u clădiri publice în Bucureşti, cu poduri peste Dunăre, cu drumuri de fier, cu părăzi, cu manevre, cu laude ridicule şi cu exagerările unor fapte care nu se datorese atît vredniciei noastre, cît forţei lucrurilor, cu exagerări asupra răz-
74
boiului de independenţă." (P. 78—79 a'e extrasului.)
Rezerva, nejustifieată, faţă de unele realizări de ordin tehnic şi administrativ (clădirile publice, drumurile de fier etc.) din a  doua jumătate a secolului  a! XIX-lea vine   în   contradicţie cu aprecierile optimiste ş, aş spune aproape actuale despre valoarea ştiinţei, pe care te face cîteva pagini mai departe (p. 82) : „Ştiinţa are ur, -rost în lumea aceasta, nu atît pentru că pnntr-însa ai ajuns să vorbeşti cu oamenii -a distanţe mari, să fugi ca fulgerul într-o trăsura fără cai, să te plimbi pnn aer ci 'pasările, cît mai ales pentru aceea că progresul ei înseamnă o perfecţionare a omului  o îndepărtare tot mai mare a acestuia de bruta de la care-şi trage originea "
Punctul de vedere predominant etic din «re   se pune   aici   Alexandru Philippide izvorăşte din concepţia lui generală despre lume. Incercînd în .aceeaşi lucrare o schiţă istorica   a evoluţiei   ştiinţei   romineşti el îşi exprimă admiraţia  pentru pionierii ei dm prima jumătate a veacului trecut (Lau-nan, Cipariu, Kogălnieeanu etc.) : „Aceştia au fost oameni unii mai învăţaţi" alţii mai  puţin   învăţaţi,   unii mai inteligenţi alţn mai puţin inteligenţi, însă toţi voiau smcer sa ştie', doreau să capete eunostinţi nu pentru a spăria pe alţii, ci pentru batirul cunoştinţilor acelora înseşi. Iar acele cunoştinţe, multe puţine, cîte le-au putut capata,   le-au căpătat cu mijloace drepte muncind cît au putut munci, şi n-au devenit nişte savanţi ca cei din Franţa ori din Germania nu din cauza lipsei de iubii-'Pentru ştiinţă, ci din cauza lipsei de putere. Daca pe lingă iubirea de ştiinţă i-a 'împins la muncă intelectuală şi vreun alt motiv, apoi acela a fost patriotismul din cauza căruia au văzut de multe ori lucrurile altfel decît le-ar fi văzut, dacă n-ar ii fost preveniţi."  (P 69)
Pentru aceleaşi motive de ordin etic admira Alexandru Philippide pe filologul Lamhrior, mort, din păcate, înainte de a da nu tot, dar măcar o bună parte din roadele capacităţii sale ştiinţifice deose-wţe^Proha pentru aceasta [adică .proba 1 Subliniat de A. Ph.
modestiei] rie-a dat-o Alexandru'Lambrior Pe cit specialistul romîn [din faza a treia a dezvoltării ştiinţei filologice romineşti, contemporană cu autorul]  e înfumurat şi sec, pe atît acela era modest (spic plin) ; pe cît specialistul romîn ne sparie cu citaţii, pentru -a ascunde o remarcabilă sărăcie   de   eunostinţi,   pe   atît   acela cita puţin,   însă   tot   cărţi   importante, cetite şi meditate din scoarţă în scoarţă ; pe cît specialistul romîn se arată că ştie'tot, măcar că Ştie puţin, şi se ruşinează de a-şiv arăta lipsurile, pe atîl acela îşi mărturisea sincer toate lipsurile, măcar că avea în-tr^adevăr o vastă cultură. Toate lucrările lui prezintă aceeaşi sinceritate şi aceeaşi iubire de ştiinţă ca şi lucrările învăţaţilor romîni din faza 1, probează, într-un cadru mic,   că autorul   era  în curent cu ştiinţa contemporană şi cuprind în acel cadru mi: mai multe vederi originale şi juste decît toate scrierile isavanţilor romîni din faza II şi III."  (P. 83-84.)
Aceste aprecieri conţin o anumită doză de exagerare, care se explică, în largă măsură, prin concepţia lui Alexandru Philippide, bazată aproape exclusiv pe criterii etice despre ştiinţă, ca şi despre orice activitate a oamenilor în general. Ele sînt însă şi produsul unor nemulţumiri de ordin personal, în legătură cu munca la Dicţio-^ narul Academiei, pe care n-a putut să-i ducă pînă la capăt din cauza lipsei de înţelegere (mai exact spus, din cauza unei •înţelegeri greşite) a fostei Academii Ro-mîne în legătură cu munca într-adevăr, grea şi obositoare la .această operă lexicografică de importanţă naţională.
Modestia, pe .care o aprecia în cel mai înalt grad la Cipariu, Laurian, Lambr.ior ş.a., Alexandru Philippide a practicat-o el însuşi de-a lungul întregii sale vieţi, în toate împrejurările şi în toate manifestările bogatei lui personalităţi. Ea izvora, în primul rînd, din convingerea că valoarea, umană sau ştiinţifică a cuiva, în măsura în care ea există, n-are nevoie să fie proclamată, direct ori indirect, de cel ce o posedă, fiindcă, pînă la urmă, ea se impune şi este recunoscută, oel puţin de către oamenii obiectivi  şi  capabili  s-o judece în
mod just. Ca profesor şi savant, Alexandru Philippide era, dacă se poate, şi mai modest, pentru motivut că intervenea, în plus, conştiinţa despre marea răspundere pe care o avea în aceste două calităţi, de educator, adică de model în toate privinţele pentru elevii săi, şi de om de ştiinţă, adică de cercetător şi descoperitor al adevărului ascuns in faptele supuse studiului.
Pentru    a  corespunde   acestor exigenţe este necesară,  înainte de toate, o muncă neîntreruptă   asupra   ta   însuţi şi asupra problemelor pe care vrei să le rezolvi. Alexandru Philippide a fost un muncitor neobosit, adesea excesiv, î;n sensul că nu-şi cruţa   nici forţele, nici sănătatea. Era cel mai   conştiincios   dintre profesorii Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi, chiar cînd  depăşise vîrsta  de 70 de ani şi puterile   fizice  nu-1 mai ajutau cum trebuie din pricina unei suferinţe îndelungate. Tot timpul, de care dispunea, îl folosea pentru studiu, fără să fi fost totdeauna preocupat de   o   problemă   ştiinţifică.   Şi „studiu" pentru   el    avea    sensul   etimologic de „silinţă, râvnă", adică de „învăţare" : el nu citea (şi, bineînţeles, nu frunzărea) căr ţile care-.l  interesau   (şi-1 interesau foarte multe), ci le învăţa, în sensul că scotea note sau făcea note pe marginea lor. Cînd o carte trebuia pusă la contribuţie pentru întocmirea   unei lucrări, studierea ei dura vreme îndelungată şi da naştere, adesea, unei adevărate recenzii, oare apărea în lucrare sub   forma   unei  aşa zise note de peste 20—30 paginii.  (Să se compare, de pildă, cele două volume ale Originii roml-nilor.) Pentru redactarea definitivă a capitolului despre limba albaneză din această operă, în scopul de a lămuri cu ajutorul ei anumite aspecte ale problemei supuse cercetării, a trebuit să înveţe această limbă a treia oară.
Vreme de opt ani, cît a lucrat la Dicţionarul Academiei, Alex.amd.ru Philippide n-a .avut o singură zi de odihnă. Devenise proverbială străduinţa lui de a economisi, la maximum, timpul, spre a-şi putea îndeplini în  termen  obligaţiile luate. Colaboratorii
75
săi la această operă povesteau, între altele, că  în una   din  zile, venind să-1 vadă un vechi prieten şi coleg de universitate Alexandru Philippide i-a spus că .n-are vreme de vizite, iar la întrebarea .musafirului cînd ar putea reveni pentru a sta de vorbă, a răspuns,   foarte   serios,   aproape   tragic • „Peste zece ani I" Se gîndea,  evident la angajamentul  pe   care şi-1 luase faţă de Academia Romînă să termine Dicţionarul 'a timp şi ,în cele mai bune condiţii.
Am .arătat ceva mai înainte ce admiraţie avea fostul meu profesor pentru .filologii Şi istoricii romîni din faza I, cum o numea el, .adică din epoca de început a activităţii noastre ştiinţifice în aceste domenii. El 'îi admira .nu numai pentru   sincera lor dragoste de ştiinţă, cii şi pentru patriotismul lor In gura şi sub pana lui Alexandru Philippide, acest frumos cuvînt nu era de loc o vorbă goală. Dispreţul şi ura lui ■împotriva politicienilor de pe vremuri izvora, înainte de toate, dintr-un puternic patriotism d:n ataşamentul ilui dezinteresat   faţă de' poporul a cărui limbă şi viaţă culturală depuse m   opere scrise   de tot  felul   le-a studiat vreme de o jumătate de secol cu o seriozitate şi o obiectivitate vrednice d,e cel mai adînc respect.
Admiraţia şi stima pentru Cipariu, Lau-nan şi alţi învăţaţi din faza I, Alexandru Philippide le avea şi pentru unii oameni politici din aceeaşi epocă, ale căror realizări au dovedit sentimente asemănătoare faţa   de ţară şi de popor.  „Aceste începuturi    [de   activitate ştiinţifică], spune el op. cil., p. 69-70, au fost începuturi so- ' ude, comparabile cu acele care, pe terenul activităţii politice, se făceau prin secularizarea  averilor mănăstireşti şi împroprietărirea   ţăranilor.  Dacă am  fi avut noi ro-mînii noroc să nu pierdem terenul de sub picioare şi să mergem încet încet pe urma părinţilor noştri, astăzi alt aspect ar ave Şi bogăţia materială a ţării şi bogăţia ci intelectuală".
Patriotismul lui Alexandru Philippide se manifesta în forme numeroase şi în împrejurări de tot felul. Una dintre formele cele mai frecvente a fost reacţiunea, adesea violentă, contra naţionalismului,  ai cărui
76
propovăduitori se prezentau, în ochii celor ce voiau  să-i   creadă,   drept   patrioţi de malta   calitate.   Naţionalismul  a invadai cum ştim, cu mult înainte de primul război mondial   şi, mai .a|es,   după izbucnirea şi terminarea acestuia, pînă tîrziu, spre zilele noastre, mai  toate  ramurile de activitate ale vieţii publice romîneşti. El pătrunsese uşor şi în majoritatea lucrărilor ştiinţifice din   domeniul   filologiei  şi al istoriei Pp Alexandru   Philippide,  faptul acesta îl indigna nu numai ca autentic om de ştiinţă, ci şi ca patriot, care vedea în naţionalism o mare primejdie, o formă de înşelare a maselor, cu scopul de a f, mai uşor exploatate de   ce,   interesaţi,   pusă   în   slujba unei pseudoştnnte  sau a politicienilor şarlatani Şi venali.   Atitudinea   lui   fata   de aceştia am vazut-o, direct   sau   indirect, în uncie dintre citatele precedente. Pot aduce unul m plus, mult anterior ca dată, din prefaţa la Istoria  limbii  romine.   Volumul intliu: Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894: „Pentru   aceea,   tinerilor   neînglobati   încă în partide şi în secte, lor. închin această lucrare. Ei vor vide, ca judecători fără părtinire, că probez tot ce spun şi că mc, un rest de putere nu mi-a rămas pe care să nu-i f, întrebuinţat pentru a produce ceva lor profitabil."
Cit despre naţionalismul, cu toate nuanţele lui, introdus în disciplinele ştiinţifice pe care le cultiva el însuşi, ne stau mărturie, între altele, aprecierile făcute în primul volum din Originea rominilor cu • Pnvire la multe dintre extrem de numeroasele lucrări care s-.au ocupat într-un fe/ or, altul de această problemă capitală a existenţei poporului romîn.
"tn   ciuda   părerilor defavorabile despre savanţii romîni din faza a Il-a şi din faza a Hl-a   (de fapt,   despre anumiţi savanţi din aceste perioade, stabilite de el  ale istoriei   ştiinţelor  filologice   şi   istorice din ţara noastră),   Alexandru Philippide simţea,   fără s-o exprime  direct, minori a ră există   o activitate  ştiinţifică  serioasă la noi şi .că el însuşi este unul dintre reprezentanţii ei. în lucrarea sa Un specialist ronuii la Lipsea, Iaşi, 1909, găsim (p. 139) un pasaj care ne arată că el era un adversar
al cosmopolitismului, lucru firesc în cazul unui patriot adevărat ca d.însul : „Mai întîi, noi .romînii sîntem oameni speriaţi, cum se zice, speriaţi între altele de nume nemţeşti. De l-ar chema pe cineva Popescu, ori Georgescu, ori Tănăsescu, ori chiar Zatmfirescu, şi dacă ar acri orice lucru de samă pe terenul vreunei ştiinţi oarecare..., noi dăm din cap cu îndoială. îndată ce însă îl va chema pe cineva Schultze ori Meyer ori Muller, noi cetim cu admiraţie toate inepţiile."
Reacţiunea lui Alexandru Philippide împotriva manifestărilor naţionaliste căpăta adesea, de obicei Intenţionat, forme extremiste, chiar dacă era vorba de lucruri fără vreo importanţă deosebită. Fiind întrebat odată de către un filolog romîn, care se ocupa de viaţa şi opera unui ascendent a! său (Dimitrie Philippide, autorul unei „Istorii" şi al unei „Geografii a Romîniei", publicate, amîndouă, în greceşte, la Leipzig, (1816), dacă familia Philippide nu-i cumva de origine macedoroimînă, el a răspuns foarte prompt : „Nu, :nu, sîntem greci curaţi !" (întrebarea dădea clar a înţelege că cel ca.re o pusese ar fi dorit să obţină un răspuns afirmativ, ceea ce explică ş! totodată justifică   repliica   celui întrebat.)
Unele dintre citatele de pînă aici n;-l înfăţişează pe Alexandru Philippide nu numai în ipostaza de polemist, cu o vervă foarte originală, ci şi ca pe un om de curaj. Această ""'constatare nu trebuie să ne surprindă, din moment ce ne aflăm în faţa unui învăţat autentic. Curajul lui izvora din convingerea că adevărul "descoperit prin trudă îndelungată şi cinstită trebuie spus răspicat, fără reticenţe şi fără a menaja pe cei vinovaţi de greşeli sau de intenţii incompatibile cu adevărata muncă ştiinţifică.
Avea numai 23 de ani, qînd a publicat un articol contra falsurilor istorice. (E vorba de o aşa zisă cronică a lui Hur, din secolul a! XV-lea, plăsmuire a unui „patriot", care voia să dovedească în felul acesta că activitatea literară a romînilor în limba lor maternă este mai veche cu un secol decît admitea toată lumea.) Curaj mare a manifestat Alexandru   Philippide în polemieile
sale, numeroase, cu Hasdeu. Marea autoritate ştiinţifică a .acestui spirit universal nu 1-a împiedicat pe tînărul filolog ieşean să-1 critice pentru erorile săvîrşite în transcrierea textelor vechi romineşti, pentru necunoaşterea unor lucruri mai mult ori mai puţin curente în domeniul lingvisticii romineşti şi al celei generale, precum şi pentru un anumit exhibiţionism de care genialul polihistor nu era de loc străin. Să se compare mai ales Principii de istoria limbii, p. 238 urm. şi Specialistul romîn, p. 73 urm..
Alexandru Philippide nu s-a sfiit să critice, cînd era cazul, şi pe unii dintre reprezentanţii celebri ai romanistieii europene, ca, de pildă, W. Meyer-Liibke şi Adolph Tobler. Despre cel dintîi a vorbit în mai multe .rîncluri, atît în legătură cu diverse păreri privitoare la probleme de lingvistică romanică în general, cît şi în legătură cu destul de numeroasele greşeli în redarea faptelor de limbă romînească din cunos-cuta-i Grammatik der Romanischen Spra-chen. Pe Tobler 1-a criticat aspru, într-o notă din Un specialist romîn la Lipsea, p. 139, pentru motivul că, vrînd să justifice refuzul de a accepta ca teză de doctorat o lucrare despre limba noastră, pe care i-o propusese un candidat romîn, a spus aproximativ următoarele : „Apoi aşa, are să vie, poate, cineva m.îui cu o teză dintr-o limbă "africană şi mi-a zice: „Tot trebuie să îi avî.nd d-voastră, d-le profesor, oarecare eunostinţi asupra ei". La care, Alexandru Philippide face acest comentariu : „Pentru Tobler, ori limba romînească ori o limbă africană tot aceea era ! Numai cu limba latină, cu limba franceză şi cu oleacă de italiană ori de provensală e uşor de făcut filologie !" Aceste aprecieri, perfect obiective, care izvorau dintr-un amor propriu naţional demn de laudă, i-au fost .luate în nume de rău de către unii lingvişti romîni prea respectuoşi, în'1'orice împrejurare, faţă de celebrităţile apusene Cel „denunţat" a răspuns în spiritul pe care-1 preconiza prefaţa la Principii de istoria limbii, unde spune : „De cît, ce folos să umbli prin această lume cu căluşul în gură de frica unor oameni tot aşa
77
de slabi ca şi tine? Nu-i de ajuns că ne temem la (tot pasul de fulgerele cerului să nu ne trăznească, de ape să nu neînnece, de focuri să nu ne ardă, de boli să nu ne omoare?", adăugind, foarte serios, cu tot aerul de butadă : „Doar mu-s trac de geaba!" (Tracii, strămoşi ai romînilor, sînt lăudaţi, în scrierile istoricilor antici, pentru marele lor curaj.)
(7 a om de ştiinţă, Alexandru Philippide s-a format mai mult prin propriile sale forţe. Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1881, nu avea atunci o catedră de Filologie iromînă (In schimb avea iuna de Filologie romanică-, foarte slab - reprezentată printr-un profesor fără o pregătire p.ropriu-zisă în specialitatea respectivă.) A urmat, o bucată de vreme, cursurile libere de lingvistică romînească ţinute de Alexandru iLamibrior, dar ■atîta ena prea puţin pentru un viitor cercetător al limbii romîne.
Acest fapt explică unele lipsuri, mai cu seamă de metodă, existente în lucrările fostului meu profesor. In aceeaşi situaţie s-au găsit, în a doua jumătate a secolului trecut, numeroşi compatrioţi ai noştri, care, datorită capacităţii şi muncii lor, au devenit totuşi fruntaşi ai ştiinţei şi culturii romineşti. Mă gîndesc, între alţii, la G. Ibră-iieanu, ea<re n-a avut posibilitatea să-şi ■desăvîrşească formaţia în străinătate, ca să nu mai vorbesc de C. Dobrogeanu-Ghe-rea, rămas autodidact toată viaţa, ceea ce nu 1-a împiedicat, cum nu 1-a împiedicat pe-G. Ibrăileanu pregătirea lui strict autohtonă, să joace rolul cunoscut şi recunoscut în domeniul criticii literare.
Dîndu-şi seama de necesitatea unor studii de specialitate, pe care nu le putea face în ţară, mu numai din cauza deja arătată, ci şi pentru că lipseau, aproape cu totul, în bibliotecile noastre lucrările filologilor şi .lingviştilor mari ai lumii, Alexandru Philippide se duce, în 1888, cu mijloacele proprii (economii .făcute ani de-a rîndul din salariul de bibliotecar şi
apoi de profesor secundau'), la Halle a. S„ universitate germană celebră în timpul acela prin cîţiva reprezentanţi foarte valoroşi ai disciplinelor umanistice, în frunte cu Hermann Suchier, romanist, Eduard Sie-vers, fonetician şi germanist, Heinrich Keil, .filolog clasic, ş.a. Cînd ia hotărîrea de a pleca în străinătate, el îşi făcuse deja un nume prin publicarea cîtorva lucrări, ca, de pildă, Cronica lui Hur (în „Convorbiri literare", XV [1882], p. 245—248), şi Introducere in istoria limbei şi titeraturei romîne, Iaşi, 1888, carte foarte bogată în fapte şi discuţii de ordin filologico-ilingvis-tic, cu privire la operele din secolele al XVI-lea, al XVlI-lea şi al XVIII-lea.
La Universitatea din Halle a. S„ unde studiază patru semestre, Alexandru Philippide  se interesează de toate disciplinele filologice, potrivit spiritului mai mult cri mai  puţin  enciclopedic al epocii, diar împins şi de marea lui curiozitate pentru tot ce constituie   viaţa culturală a omenirii: filologie   modernă   şi   clasică, arheologie, istoria filozofiei antice etc. Cu profesorul său de romanistică a devenit repede bun prieten :  de  la  ediţia  a V-a pînă  la a VIII-a, ultima îngrijită de autorul însuşi, frumoasa povestire (în versuri şi proză) din literatura franceză veche despre Aucassim şi Nicolette, publicată de Suchier, a fost dedicată compatriotului nostru. Datorită prieteniei dintre ei, acest filolog german, descendent dintr-o familie de hu.ghenoţi francezi stabiliţi în Germania, a învăţat limba iromînă,   iar  de la dki.su 1 a deprins-o fiul său, W.altner Suchier, care chiar a predat-o, cînd şi cînd,   după ce a ajuns profesor universitar.
In vremea oînd Alexandru Philippide îşi făcea studiile la Halle a. S., ştiinţa limbii se dezvolta sub puternica influenţă a şcolii neogramatice, care luase naştere cu 10—12 ani mai înainte şi se caracteriza, în primul rînd, prin asimilarea fenomenelor lingvistice cu cele din natură şi prin punctul de' vedere istoric, împi-ns pînă la ultimele limite, în ce priveşte explicarea şi interpretarea faptelor de limbă. Pornind de la aceste principii de bază ale
78
concepţiei lor despre limbajul omenesc, neogramaticii au ,ajun.s ,pe de o parte l1. id'eea că evoluţia limbilor se conduce după anumite legi, care, în cazul sunetelor, sînt foarte asemănătoare, ba chiar identice, cu legile fenomenelor naturale, adică mecanice şi oarbe ca acestea, iar .pe de altă parte, la luarea în consideraţie, aproape exclusiv, a stărilor lingvistice vechi şi mai vechi, în ciuda recomandării, făcute de ei înşişi, de a se studia în deosebi aspectele actuale, vii ale limbilor.
Alexandru Philippide nu s-a putut sustrage, în general vorbind, influenţei exercitate de şcoala neogramatică. O dovadă directă şi puternică în acest sens este cartea sa, amintită deja, Principii de istoria limbii, care reprezintă, din punct de vedere teoretic, o adaptare, pe bază de material lingvistic în cea mai mare parte romînesc, a lucrării cu acelaşi titlu (Prin-zipien der Sprachgeschichte), publicată, în primă ediţie la 1880, de neogramaticul Hermann Paul. In ' ce• priveşte atît interpretarea faptelor, întemeiată pe evoluţia specifică a limbii noastre, cît şi numeroase aspecte de ordin -filozofic, cartea lingvistului ieşean este însă o operă originală, merit oare i-a fost 'recunoscut de către recenzenţii ei străini.
Trebuie să precizez că, dintre toţi neogramaticii, cel mai independent ca gândire, cel mai filozof şi mai înclinat să vadă în limbă un produs prin fxcelenţă psihic (cu exagerarea, criticabilă, a psihologiei individuale) şi în acelaşi timp istoric, a fost tocmai Hermann Paul, pe care şi 1-a ales ca model Alexandru Philippide. Nu numai acest fapt vorbeşte în favoarea fostului meu profesor, ci şi felul cum concepea el noţiunea de „lege" lingvistică. Iată ce citim în studiul său O rămăşiţă din timpuri străvechi: gioară (zioarâ) = cristal, p. 17—18 ale extrasului (din Arhiva, xxv [1914]): „Altceva e însă a afla llegea unui fenomen, şi altceva e a explica, a pricepe 1 fenomenul. Dacă zic, de pildă, că apa distilată, supt o presiune atmosferică de 760 milimetri, fierbe la 100 centigrade de căldură, ori că în limba romî.nească i consonant precedat de
b ori i ori v în silabă slabă, cînd silaba accentuată precedentă este deschisă, trece în silaba accentuată precedentă şi formează diftong descendent cu sonanta acesteia, dacă zic acestea, formulez nişte legi, dar fenomenele îmi rămîn nepricepute, neexplicate. Aflarea legilor nu înseamnă explicarea lucrurilor. Priceperea,    explicarea 1 se
tace prin raportul de cauză ', iar raportul de cauză nu explică nupiai legile, eil explică onice lucru, concret ori abstract, şi orice raport, el explică apoi nu numai noţiunile, ci şi individele". Aceste cuvinte înseamnă, în fond, respingerea legilor fonetice (şi ale legilor lingvistice în general), aşa cum le înţelegeau neogramaticii 2.
Cealaltă caracteristică principală a doctrinei acestora, anume istorismul, se în-tîlneşte la Alexandru Philippide de-a lungul întregii sale activităţi ştiinţifice. Ea se explică prin formaţia lui iniţială, precum şi, mai ales, prin faptul că în epoca la care ine referim lingvistica nu se separase încă de filologie, dimpotrivă se lăsa oarecum condusă de aceasta, din cauză că studiile de limbă s-au dezvoltat, din cele pur filologice. Şi noţiunea „filologie" avea atunci o sferă foarte largă, cum rezultă din definiţia pe care învăţatul ieşean o dă el însuşi pornind de la concepţia curentă şi mai mult ori mai puţin general acceptată atunci : „Acea parte a istoriei, care are ca obiect de expunere viaţa omenească în toate manifestările sale, se numeşte   filologie.   Filologia   cuprinde [aşaj
1 Subliniat de ,A. Ph.
2 Alexandru Philippide defineşte (loc. cit. p. 17) „legea" potrivit logicii formale, cînd spune că „este generalizarea unui raport de predicat, prim inducţie, de la individele observate la noţiunile acelor individe". Materialismul dialectic are altă concepţie despre „lege", ajung.înd totuşi, •în cazul de faţă;, la aceeaşi concluzie, şi anume că legile neogramaticilor nu sînt legi adevărate. (De altfel Alexandru Philippide însuşi vorbeşte de „legi falşe", atunci cînd, precizează el, generalizarea ;nu se bazează pe observarea tuturor 1 aspectelor particulare ale unui fenomen. Urmează de aici că al respinge şi „excepţiile" de la legile fonetice acceptate de neogra-m atici.
79
dar istoria vieţii publice (istoria politică, aşa numita de obicei istorie), private (istoria socială), artistice ( istoria artelor) şi intelectuale (istoria literară) a omului". (Introducere în studiul limbei şi literaturei romîne, p. 7.)
Istorismul lui Alexandru Philippide se manifestă, înainte de toate, în tendinţa de a privi şi ,a explica istoric faptele de limbă. Cursurile sale de fonetică şi de morfologie a limbii romîne purtau titlul respectiv de „Istoria sunetelor" şi „Istoria formelor". Ele erau precedate de alt curs, căruia îi spunea „Origini" şi care era, de fapt, o introducere pur istorică la celelalte două, menită să înlesnească înţelegerea acelora. Afară de a.sta, .cea mai mare parte a materialului lingvistic .studiat aparţinea oarecum trecutului, în sensul că era cules din texte, chiar .atunci cînd, cum se întîmpla foarte des, acest material avea caracter dialectal. Aspectul actual al limbii era extrem de rar pus la contribuţie, iar cel familiar şi popular viu, aproape de loc. Constatarea surprinde, cu atît mai mult, cu cît Alexandru Philippide era un admirabil cunoscător al tuturor -acestor aspecte. A intervenit ,aici, cu siguranţă, formaţia sa prin excelenţă filologică : să nu uităm că „filologie" însemnează „dragoste pentru cu-vînt" (şi anume pentru cuvîntul scris, deprindere veiche, care datează din epoca •Renaşterii).
Filologul este, prin definiţie, un erudit, un om care cunoaşte adînc toate domeniile •de activitate intelectuală concretizată în opere de tot felul, potrivit definiţiei reproduse ceva m.ai sus. Alexandru Philippide a fost un asemenea om, şi nu numai cu privire la filologia romînă sau general romanică, ci şi la cea clasică, apoi, în mai mică măsură, la cea slavă şi la cea germanică. El stăpînea limba greacă şi latină în mod desăvîrşit, putîndu-se compara, chiar din punctul de vedere al cunoaşterii lor ştiinţifice, cu cei mai buni elenist! şi latinişti. Această erudiţie bogată şi variată explică oroarea lui de specializarea îngustă pe care o constata la numeroşi contemporani ai săi, romîni şi străini. Nu-i o simplă întîmplare faptul că două dintre cele m.ai
celebre scrieri polemice ale sale conţin în titlul lor cuvîntul specialist, şi chiar dacă înţelesul pe care i-l dă acolo diferă întru-cîtva de cel curent, dispreţul pentru .specializare, pentru limitarea activităţii ştiinţifice într-un domeniu prea restrîns, nu e mai puţin vizibil.
Altă calitate obligatorie pentru un filolog autentic este acribia, grija de exactitate şi precizie, atenţia de o potrivă de trează pentru lucrurile mari, ca şi pentru cele mărunte, informaţia sigură şi bogată, care să epuizeze complet problema supusă cercetării. Alexandru Philippide poseda în •cel mai înalt grad această calitate, şi dacă a publicat relativ puţin (mai ales în comparaţie cu confraţii săi fie romîni, fie străini, care au lucrat oarecum în condiţii obiective .asemănătoare), aceasta se datoreşte, cred eu, exigenţei neobişnuite faţă de sine însuşi, simţului de răspundere pentru cuvîntul scris, adică pentru munca ştiinţifică privită în deosebi sub aspectul rezultatelor dobîndite.
Toate calităţile enumerate pînă aici şi-au găsit-încununarea în monumentala lui operă Originea romînilor, laşi, 1925, 1928 (două volume cu un total de aproape 2000 de pagini). Cu ajutorul izvoarelor istorice propriu-zise, al faptelor de limbă romînească şi al celor de limbă albaneză (acestea din urmă comparate cu cele romineşti), Alexandru Philippide încearcă să răspund^ la tripla 'întrebare pe care o pune problemă formării poporului nostru şi. a limbii lui : unde, cînd şi cum au luat ele naştere. Această problemă, care a preocupat secole de-a r-îndul numeroşi istorici, filologi şi lingvişti, atît romîni, cît şi străini, se află astăzi, sub conducerea comisiei speciale instituite de Academia R.P.R., In- studiul unui mare colectiv de cercetători aparţinînd lingvisticii, istoriei, arheologiei, etnografiei şi antropologiei. Condiţiile de lucru ale acestui colectiv sînt, sub toate raporturile, infinit superioare celor de care a dispus Alexandru Philippide singur. .De aceea putem fi siguri că rezultatele muncii .afttor specialişti în foarte numeroase şi variate discipline vor fi de asemenea superioare celor obţinute de fostul
80
Cînd am vorbit ceva mai înainte despre pregătirea lui -ca    lingvist sub influenta şcolii neogramatice, i-am citat cartea Principii de istoria limbii, care este, fără să fi spus .direct acolo, un tratat de lingvistică generală. Faptul merită să fie subliniat, eu atît mai mult, cu cit, dintre  colegii iui romîni, care erau şi profesori universitari, nici unul, după cît ştiu, nu ţinea, în mod regulat,   un   curs ide lingvistică generală, menit  să  uşureze   studenţilor înţelegerea oarecum filozofică a faptelor .de limbă. In acelaşi sens- lucra Alexandru Philippide ca fonetician : din trei în trei .ani (pentru fiecare serie de studenţi), consacra un semestru Întreg unei introduced în fonetică. De astă dată trebuie invocată tot şcoala neogramatică,',  dar  sub  alt  aspect  al ei, aceia legat ide concepţia despre legile fonetice, considerate, cum au făcut, încă de la început,  lingviştii  francezi,  ca simple corespondenţe între sunetele limbii de bază şi  sunetele continuatoarelor  ei   (în cazul nostru, latina şi idiomele romanice). Privite astfel, aşa zisele legi fonetice dau cercetărilor lingvistice cu caracter istoric o bază solidă şi 0 siguranţă în general deplină. A contribuit, poate, şi influenţa ştiinţelor naturii, de care am amintit din fugă ceva mai înainte şi care a dus, în legătură cu sunetele  limbajului omenesc, la idee.i materialist - vulgară despre baza de articulaţie. Alexandru  Philippide, fost elev, la Halle a.S., al marelui fonetician german Bduard Sievers, acorda foneticii o atenţie deosebită, nu numai în .prelegerile sale, cj şi în lucrările ştiinţifice. (Cele două scrieri, menţionate mereu în paginile precedente, despre „specialistul romîn", au numeroase pagini de critică foarte severă la adresa
umor lingvişti romîni şi străini în legătură cu ignoranţa lor în materie de fonetică, fie generală, fie istorică.)
^vjungînd la capătul prezentei expuneri, îmi pun, fără să vreau, întrebarea dacă am izbutit să schiţez, mai mult ori mai puţin just şi obiectiv, personalitatea umană şi Ştiinţifică, atît  de complexă şi, cum am arătat mai ales în prima parte a articolului, atît   de   bogată   în   contradicţii,   a lui Alexandru Philippide.   Sper   totuşi că am putut   convinge   pe   cititori    despre un lucru care mi se pare cel mai important dintre toate, acela că fostul meu profesor n-a făcut altceva, de-a lungul întregii sale vieţi destul de bogate în ani, decît să muncească, cu o pasiune adîncă, pentru descoperirea   adevărului   ştiinţific şi   cu o modestie,   care   pot şi   trebuie să fie date. aimîndouă,   ca   exemplu vrednic de urmat pentru oricine. In domeniul istoriei şi al filologiei, rezultatele cercetărilor, chiar cînd provin de la oameni excepţional de valoroşi şi au, în momentul obţinerii lor, toate şansele să fie definitive, pot fi şi, mai totdeauna, sînt răsturnate, în total sau în parte,   prin  îmbogăţirea   materialului de fapte şi printr-o interpretare mai justă a lor. Este aceasta soarta studiilor istorice şi filologice în general, deci şi soarta celor realizate de Alexandru Philippide. Ceea ce rămîne. însă şi constituie pentru noi un exemplu mereu viu este osteneala cinstită de a soluţiona problemele, folosind mijloacele care ne stau la îndemînă în momentul    cercetării şi avînd   credinţa că munca noastră nu este şi nu poate fi zadarnică, chiar dacă soluţiile propuse sînt sortite să se învechească cu vremea.
82
f
ION BRAD
MARILE ORAŞE
Pentimentul marilor oraşe 11 are Zidarul care-aşează cărămizi Şl visuri şi Iar cărămizi, plnă-n soare, Noul meşter Manole fără aripi de şindrile Cu care să se-nchiue nopţii Din turla săgetatei noastre zile : Dulgherul, cioplitor de gindurl în formă de schele, Albe ca oasele,-n muzee, de mamut, Să urce oamenii pe ele — Lîngă steaua, fereastra in cer, Să mai aprindă o galaxie de stele. El, zidar şi dulgher,
îndrăznind firesc, fără laude şi ambiţii trufaşe, Au sentimentul marilor oraşe...
Să ne gîndlm
La cel care stau, ca Hefalstos, lingă veşnicul foc, Privind in cuptoare asemeni astronomilor, prin lunete, Spre îndepărtate planete.
Fără veghea lor, n-ar creşte nici cit o ciupercă un bloc,
Nu şi-ar împliata rădăcinile copacul subpămlntean de conducte
Şi flatinilor ţîşnitoare li s-ar usca cerut gurii, de sete.
La betonlştl, să ne gîndim, şi la macaragii,
La cei care sfîşie liniştea veche, plină de paingi
Şi-nşelătoare vraje,
Aplecînd cum penele de oţel spre nevăzute fintîru Cu nămoluri şi ape vii
Ce se îucheagă-n lumină, în propilee şi-n nesfîrşite etaje.
El, aşadar, mii şl mii
Care fac din noaptea oraşului zi,
Care ne îmbie cu ciorchini de 'stele pe bulevarde
Şi ne trimit, noaptea, dintr-un oraş în alt oraş,
In întimpluarea soarelui —
6*
83
Ca spre-o cetate ce arde, Purtaţi de-auioane,
Toţi cei pe care-i măcinau mori nevăzute,
Prin cocioabe şi subterane,
Suiţi, azi, vlrtej pe verticala istoriei noi,
Spulberînd tot ce-i praf şi blazoane vechi si gunoi,
Ei, aşadar,
îndrăznind firesc, fără laude şi ambiţii trufaşe, Au sentimentul marilor oraşe...
Şi sentimentul acesta ciudat, poate prea mult căutat, Care nu se-mbracă asemeni unei haine la modă, 71 poate avea şi-l are, Ca pe-un domeniu sonor, Poetul,
Dacă inima lui arde, trăieşte şi moare Şi iarăşi învie cu fiecare, Schimbind cînlecul tuturor, în adevărate incendii solare...
GENEZA
Iu fără osteneală şi nu din nimic, Noi zidim lumea în şase zile. Sîngele mulţimilor, de veacuri, pic cu pic, Pînă să incendieze soarele zorilor, S-a amestecat cu ţarină şi lacrimi amare, Cu mucegaiul închisorilor. Lanţurile ne-au muşcat nuinile, ne-au tatuat, Ne-au dat şi nouă blazoane. Aşa s-au despărţit apele de uscat Şl din cîţiva, în lupta cea mare, Am ajuns milioane...
Şi pentru noi,
La început a fost într-un fel cuvîntul.
Cuvîntul ţîşnit din straturi primare,
Din milenii de caznă, de vifor,
Din inimi scobite de vulturi, rîvnite de fiare,
Cuvîntul care mută munţii din. loc
Şi ţine în palmă oceanul,
Cuvîntul care porneşte ca fluvii de foc
Mulţimi proletare,
Cuvîntul înfloreşte pămîntul...
în această geneză în care ideile au zvîcnît Ca un bolid
Cu trena uitată In spaţii — roditoare lumină —
Omul n-a fost făurit
In ziua a şasea, spre asfinţit,
înainte de marea hodlnă.
Nu. Omul comunist a fost tot ce încă nu era
Şi tot ce avea să devină.
Noi am dărimat un rai mincinos Şl-ntr-adevăr ne-am cîştigat plinea Cu sudoarea frunţii. Şarpele acelei grădini,
Ca să nu-l uităm, ne-a muşcat adine, pînă la os. Peste agonia, în zale, a lui Ne-am prăvălit vrerile, munţii.
Draga mea, poţi da drumul copiilor să se joace/ Grădina ninge cu flori... Turnurile de pază au crenel De oţel.
Şi pe cîmpuri e pace.
Stelele trimise de noi, pe la ciniălori,
Roiesc în văzduh ca albinele...
SCRIITORI Şl CURENTE
POPORANISMUL (I)
n jurul fenomenului cunoscut sub  numele  de poporanism s-au dus   în trecut nesfîrşite discuţii, făcînd — cum zicea, prin 1910, un critic, ') — „să iasă atîtea scîntei şi mai cu seamă atîta fum", fără a se ajunge la vreo concluzie. Nici pledoariile pro sau contra, nici polemicile pătimaşe, nici ancheta deschisă de „Luceafărul"2),   nici, mai tîrziu, studiile docte, n-au reuşit să definească precis natura şi, mai ales, să dezvăluie şi să explice   contradicţiile poporanismului, spre a fixa astfel locul şi a aprecia rolul său în dezvoltarea culturii romîne, a literaturii  în  special.  Părerile formulate acum peste patruzeci de ani în legătură cu originile şi caracterul mişcării poporaniste (unele din aceste păreri dăinuie pînă azi) sînt violent contradictorii, puţind induce uşor în eroare pe cititorul neprevenit.
') M. Dragomirescu : „Poporanismul", în „Luceafărul", nr. 9/1910.
2) Im 1909, revista „Luceafărul" a trimis mai multor scriitori un chestionar privitor la mişcarea poporanistă. Răspunsurile au fost publicate în mai multe numere din 1910. In coloanele „Luceafărului" şi-au expus opiniile despre poporanism, între alţii, Slavici, Sadoveanu, I. Agîrbieeanu, Ilarie Chendi, M. Dragomirescu, E. Lovinescu, Ion Adam, Zamfir Arbore. Printre cei solicitaţi se numără Oaragiale, care a dat un răspuns evaziv şi Gherea care, din lipsă de timp, n-a putut răspunde.
DUMITRU M/CU
După unii, poporanismul ar fi fost un socialism deghizat sau, ceea ce nu este exact acelaşi lucru, un socialism adaptat condiţiilor particulare ale ţării noastre, odinioară predominant .agricolă. Cel ce susţineau   această teză — de obicei adversari ai curentului în discuţie — condamnau acest curent, pretinzînd că el n-ar fi fost decît o plantă exotică, transplantată mecanic la noi. E o afirmaţie gratuită, tot .atît de gratuită ca aceea lansată de doctrinarii partidelor reacţionare de la sfîrşituJ secolului trecut cu privire la socialism. Potrivit altei opinii, diametrali opusă celei clintii, poporanismul propagat la începutul secolului de către „Viaţa .romînească" n-ar fi adus nimic propriu în literatură, el fiind doar continuarea curentului ce, de pe la 1840 începînd, străbate întreaga istorie literară din secolul trecut. O altă părere asupra  originii   poporanismului  e cea susţinută de N. Iorga şi adepţii săi şi subscrisă, măcar parţial, chiar de unii critici  anti-iorghişti,   părere după care curentul  poporanist  n-ar  fi existat ca atare, mişcarea  cunoscută sub această denumire fiind doar o variantă sau, mai curînd, un plagiat după mişcarea sămănătoristă. Gu felul său violent de a se exprima, Iorga scrie, în prefaţa unei lucrări despre „Viaţa romînească", semnată de V. Ia.rn.andi-Adri.an, că „de la „Semănătorul" încoace, cu toată trufia
86
brutală sau copilărească a reformiştilor si înnoitorilor, n-avem curente nouă". Şi, mai jos : „Curente literare ? In afară de curentul de la „Sămănătoruil" nu pot recunoaşte nici unul ca în adevăr existent. Aşa zisul simbolism ? S-a prostit naţia aceasta într-atîta încît nu  mai poate ride de deşănţările minţilor pe dos sau ale dibacilor şarlatani ? Poporanismul ? Ce e aceea ?" 3) Privitor la raportul dintre -poporanism şi sămănătorism, au domnit în istoria literară din trecut iar în minţile multor tineri   studioşi  domnesc şi  astăzi (o demonstrează examenele) serioase confuzii. In a sa „Istorie a literaturii ro-mîne contemporane", E. Lovinescu integrează poporanismul în sămănătorism. Criticul nu recunoaşte nici o deosebire de ordin estetic între cele două mişcări, dat fiind că şi una şi cealaltă se orienta spre sat, .spre ţărănime. Inglobîn-du-le şi el într-un acelaşi curent, H. Sa-nielevici    consideră,    dimpotrivă, că mişcarea de la „Sămănătorul" şi cea de la „Viaţa romînească" ar constitui două feţe diferite ale poporanismului, prima reprezentând' „poporanismul conservator", iar a  doua, „poporanismul liberal" 4). Nu  alta  este, în fond, opinia lui Valeriu Ciobanu care, în „Poporanismul", defineşte sămănătorismul drept poporanism idilic, iar poporanismul propriu zis drept poporanism critic 5). Vom încerca mai jos să descifrăm adevăratele raporturi dintre mişcarea de la „Viaţa romînească"   şi  cea   sămănătoristă^ — mişcări nu numai diferite, ci, după părerea' noastră, diametral opuse. In publicistica de dinainte de eliberare se bat cap în cap nu numai aserţiunile referitoare la geneza şi tocul poporanismului în literatura romînă, ci şi aprecierile de
3) N. loiga : „Un cuvînl pentru această carte" si „Curente adevărate şi false curente" ,''introducere la V. Iamandi-Adrian : „Poporanismul literar al „Vieţii romîneşti", 1913
'') H. Sanielevici : „Poporanismul reacţionar", 1920, p. 203 şi urm.
5) Valeriu Ciobanu: „Poporanismul", Bucureşti, 1946
valoare date acestui curent. După Ovid Densuşianu, între alţii, poporanismul ar fi fost o mişcare subversivă, primejdioasă pentru societatea burgheză, tin-zînd, ci-că „...să aprindă tocul urci de clasă, să deştepte o vinovată duşmănie contra celor de sus" C). In realitate, cum vom vedea, poporanismul, intru cît s-a manifestat pe tărâm social-politic, departe de a fi contribuit la subminarea orînduirii bazate pe exploatare, şi-a dat activ concursul, chiar dacă deghizat, la sprijinirea ei. Pe bună dreptate, presa socialistă din primele două decenii ale sec. XX a combătut ideologia popora-niştilor ca reacţionară. Cu calificativul de „reacţionar" au stigmatizat poporanismul şi criticii burghezi Sanielevici şi Lovinescu. Ar fi însă cu totul greşit să atribuim atacurilor acestora merite pe care, de fapt, nu le au. H. Sanielevici şi E. Lovinescu nu respingeau caracterul burghez (în esenţă) al doctrinei poporaniste şi nici concluziile ultime la care ducea, obiectiv, această doctrină, menită să consolideze ordinea socială existentă prin crearea unei diversiuni. Nu, ei criticau mai cu seamă tocmai acele teze ale poporanismului în care se exprimau, oricît de ineficient, anumite tendinţe democratice potrivnice intereselor marelui capital şi politicii lui de transformare a ţării într-o semi-colonie a capitalismului străin.
Prezenţa atâtor interpretări eronate, care în lipsa unei aprecieri ştiinţifice ajung, într-un mod sau altul, să influenţeze tinerimea ce studiază istoria literaturii î'omîne, face imperios necesară clarificarea chestiunii poporanismului, iar aceasta presupune efortul de a desluşi întreaga complexitate a curentului, de a-i dezvălui contradicţiile, folosind în acest scop şi contribuţia publicisticii marxiste din trecut, dar, mai ales, analizând în lumina concepţiei marxist-le-niniste acele aspecte ale problemelor care încă n-au fost abordate. Un început
°) Ovid Densuşianu : „Ideal şi îndemnuri", în Conferinţele „Vieţii nouă", Buc. 1925.
87
Cuvîntul „poporanism" a apărut pen- PCU.S." După ce se arată că printre
tru întîia oară în scrisul romînesc în nar?dnici au fost „revoluţionari remar-
1893, cînd C. Stere a publicat în „Ade- cab,ii" ce s-au ridicat „la o luptă eroică
vărul" seria de articole „Din notiţele pl,flă de abnegaţie împotriva absolu-
unui  observator  ipocondric",   semnate t,smu,uî ţarist şi asupririi moşiereşti"
„Observator ipocondric". In aceste arti- sublinlindu-se faptul că Lenin ,',a apre-
cole, autorul propagînd „cultul poporu- c,at foarte mult democratismul ţărănesc
Iui", vorbeşte într-un stil exaltat despre revolutionar", al narodnicismului, „che-
măreţia   sacrificiului acelor intelectuali marea Iui la M'tă", în „Istoria P.C.U.S."
ruşi cunoscuţi sub numele de narodnici sînt scoase în evidenţă limitele curen-
care, în năzuinţa lor de a ridica po- t,lui' caracterul profund contradictoriu
porul se expuneau tuturor prigonirilor acestuia.
guvernului ţarist, acceptînd deportarea .-Narodnicismul din deceniul aj 8-lea
în mijlocul gheţurilor polare „fără nici a .avut un ro1 important în dezvoltarea
o speranţă de răsplată, fără chiar de m,?cării revoluţionare dim  Rusia. Dar
speranţa admiraţiei contemporanilor şi *ia,ea de IuPta aleasă de narodnici şi în-
a urmaşilor, deoarece numele lor rămî- deosebi teoria pe care ei se întemeiau
neau şi vor rămînea necunoscute"?). Ar- fra Proîund greşită. Deşi se aflau sub
ticolele lui Stere vedeau lumina tiparu- influenta    democraţilor ' revoluţionari,
•ui la numai cîteva luni după venirea concePt"'e lor au însemnat în multe pri-
autorului lor în Romîn ia ; acesta, abia V1"'e u." Pas înapoi. Fiind departe de
îşi   încheiase   osînda    deportării   de concepţiile materialiste, ei idealizau ţă-
aproape zece ani în Siberia pentru actr- [anil11ea, înţelegeau greşit rolul maselor
vitatea sa în raidurile unei organizaţii lstorie- Concepţiile eronate asupra
a partidului Narodnaia Volia, interzis şt,i ţărăneşti ca punct de plecare a
de legile ţariste ; astfel, ceea ce el pro- dezvoltării socialiste a ţării deveneau
pagă sub denumirea de poporanism este de°seD't de dăunătoare în condiţiile is-
narodnicismul, însuşi termenul fiind tra- tonce noi» cînd în Rusia a început să se
ducerea exactă a cuvîntului rus   narod- , !• îe, c.aPitalismui1 Şi a apărut pro-
nicestvo". letanatul industrial. Narodnicii m-au în-
>) „Observator   Ipocondric" :   „Din   noti-     -^l'6 ^ fenomen' n'^odnlcismul
TfMA   unui    nlirn,-,, „4-__:___ _ .    i   ■ « .
Ce a fost narodnicismul în Rusia se ştie. Continuînd lupta dusă în deceniile 5 şi 6 ale secolului trecut de către democraţii revoluţionari în frunte cu Bie-linski,  Herţen,  Dobroliubov şi Cernî-
ţineau ca în Rusia capitalismul este „un fenomen întîmplător" şi, situîndu-se pe acest punct de vedere, negau rolul progresist, revoluţionar, al clasei muncitoare în dezvoltarea societăţii" 8)
ţeles însă noile condiţii istorice. Ei
VSt,°oia   PCU-S-. Ed.   Politică, 1959,
88
poale fi apreciat just numai încadrat în complexul momentelor istorice în care s-a manifestat, numai raportat la celelalte curente şi tendinţe ideologice existente în perioada respectivă. Dacă înainte de răspîndirea ' marxismului în Rusia, organizaţiile narodnice au jucat rolul principal în dezvoltarea mişcării revoluţionare iniţiate de democraţii revoluţionari, în schimb, îndată după apariţia ideilor marxiste, narodnicismul a început să reprezinte un obstacol serios în calea gţndirii şi practicii revoluţionare, pentru ca, după 1890, să degenereze cu totul, transformîndu-se dintr-o mişcare revoluţionară într-o doctrină liberală, reflectînd interesele burgheziei săteşti. Marxismul s-a afirmat în Rusia în condiţiile unei lupte înverşunate împotriva narodnicismului, încă Engels, în lucrarea sa „Relaţiile sociale din Rusia", a supus unei aspre critici principiile fundamentale ale narodnicismului, combătînd ideea pretinselor căi cu totul speciale de dezvoltare a Rusiei, ca şi negarea de către narodnici a dezvoltării capitaliste în Rusia, idealizarea obştei ţărăneşti, etc9). Unei anatize critice foarte ascuţite şi aprofundate au fost supuse concepţiile narodnice în mai multe studii ale lui Pleha-nov, iar Lenin, în cărţile sale „Ce sînt „prietenii poporului" şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor" (1894), „Dezvoltarea capitalismului în Rusia" (1899). ş.a. a zdrobit definitiv, din punct de şedere ideologic, narodnicismul.
Poporanismul n-a fost un fenomen specific rusesc. In diferite perioade istorice, idei poporaniste au circulat în mai toate ţările Europei, găsind însă un teren prielnic de dezvoltare şi, în consecinţă, fiind expus mai sistematic în acele ţări în care evoluţia .capitalistă a societăţii a fos întârziată. In „Poporanismul", Valeriu Ciobanu dedică un capitol manifestărilor ideologiei poporaniste în Bulgaria, Jugoslavia şi Ungaria, precum şi concepţiilor poporaniste ce pot îi
9) Cf. Istoria P.C.U.S. p. 23
găsite în literaturile engleză, franceză şi germană, făcînd însă greşeala de a atribui noţiunii de poporanism o accepţie din cale afară de largă, ceea ce duce la dizolvarea trăsăturilor particulare imprimate acestei mişcări de un moment istoric sau altul.
Ce înfăţişare ia poporanismul în Romînia ? După colaborarea la „Adevărul", Stere publică, în 1894, sub pseudonimul C. Şăircăleanu, mai multe articole în revista „Evenimentul literar", condusă de socialiştii ieşeni. Unul din aceste .articole, „Poporanismul", cuprinde o caracterizare amplă .a poporanismului .aşa cum îl înţelegea C. Stere. — „iei, — scria C. Şărcăleanu, — ie mai mult un sentiment general, o atmosferă (...) intelectuală şi emoţională decît o doctrină şi un ideal bine hotărît ; analizîndu-1, putem scoate din iei următoarele elemente constitutive: iubirea nemărginită pentru popor sub care se înţelege totalitatea concretă a maselor muncitoare şi producătoare, — apărarea devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă şi sinceră spre a-1 ridica la înălţimea unui factor social şi cultural conştient şi neatîrnat ; iar ca substrat teoretic putem arăta ideea : 1) că poporul numai iei singur are dreptate, că iei, veşnicul martir, veacuri întregi a muncit şi a vărsat sîngele său pentru a ridica pe umerele sale (sic !) întreaga clădire socială şi 2) că toate păturile suprapuse au, din pricina aceasta, faţă cu poporul, o datorie atît de mare, că, dacă ar dori sincer să o plătească, n-ar putea, cu toate jertfele, cu tot devotamentul şi abnegaţia lor, să plătească măcar procentele" 10).
Sursa acestor idei se află, după mărturisirea tui Stere însuşi, „în celebrele scrieri istorice ale lui Mirtov (P. Lav-rov...)", .adică în opera unuia din principalii reprezentanţi ai narodnicismului revoluţionar.    In    literatura romînă,
10) C. Şărcăleanu : „Poporanismul", în „Evenimentul' literar", nr. 15 din 28 III. 1894
89
ideea iubirii nemărginite faţă de popor, a datoriei de ,a-J sluji, nu era deloc nouă în 1894. Ea a constituit crezul înflăcărat
- al revoluţionarilor de la 1848, în frunte cu Bălcescu, şi a însufleţit activitatea tuturor scriitorilor noştri* de seamă din secolul XIX, ca şi literatura realistă şi democratică din secolul XX, de altminteri. Particularitatea tezelor lui Stere constă, în afară de formulările foarte diluate, doar în accentuarea deosebită a ideii de datorie a intelectualilor faţă de popor. Cuvîntul „datorie" rezumă esenţa ideologiei poporaniste şi, eeaxdinţii manifestare publică a lui Stere, după venirea lui în Romînia, a fost întemeierea, în 1893, la Iaşi, a unei societăţi cu caracter poporanist, „Datoria". Oricît ar părea de ciudat la prima vedere, poporanismul lui Stere constituie un regres nu numai faţă de democratismul revoluţionar rus, dar şi în raport cu tezele democraţilor revoluţionari romîni (Bălcescu, Bolliac, Russo ş.a.) — şi aceasta tocmai prin apăsarea insistentă pe conceptul de datorie. Propagarea tezei că intelectualii sînt datori să militeze pentru ridicarea poporului „la înălţimea unui factor social şi cultural conştient şi neatîrnat" ascunde concepţia, contrară vederilor democrat-revoluţionare, după care emanciparea maselor ar trebui să fie opera intelectualilor, a „eroi-
f lor", şi nu a maselor înseşi, nu rezul-
Itatul luptei lor. Asemeni narodnicilor, Stere   desconsideră   rolul   maselor în ♦făurirea   istoriei,   supraevaluează rolul personalităţilor.
Limitele serioase ale principiilor poporaniste propovăduite de Stere ni se relevă cu o evidenţă deplină dacă raportăm aceste principii la ideologia socialistă propagată — cu oricîte denaturări — de presa legată de mişcarea muncitorească, inclusiv de „Evenimentul literar". Oricîte confuzii şi greşeli ar cuprinde scrierile militanţilor socialişti din Romînia, influenţaţi de teoriile revizioniste şi reformiste, aflaţi, departe de marxismul  revoluţionar,  de lupta con-
cretă a maselor muncitoare, aceste scrieri înfăţişează proletariatul în mod just, ca pe o clasă menită să stea în fruntea luptei sociale, să conducă — măcar în viitor — masele (tuturor celor exploataţi la acţiune împotriva orîn-duirii capitaliste, instaurînd socialismul ; aceasta arată că socialiştii romîni din secolul trecut înţelegeau să delimiteze, cel puţin teoretic, lupta proletariatului de mişcarea general democratică. Poporanismul făcea îVisă totală abstracţie de prezenţa clasei muncitoare de consecinţele ce decurg din acest fapt ; el prezenta „poporul" ca o masă nediferenţiată şi, în loc să abordeze concret problemele acţiunii de eliberare a celor ce muncesc, preconiza vag o „lucrare entuziastă şi sinceră" în vederea unei „ridicări" tot atît de vagi a celor mulţi.
Astfel fiind, contrastul dintre poporanismul lui Stere şi narodnicismul rus revoluţionar ni se dezvăluie de la început. In perioada de afirmare a narodnicismului Lui Lavrov şi Bakunin, diferenţierile de clasă în sinul poporului erau încă insezisabile, iar marxismul încă nu pătrunsese în Rusia ; se ştia doar cîte ceva, cu totul insuficient, despre lupta proletariatului din Occident, despre Marx şi Engels, despre Internaţionala I. In aceste condiţii, organizaţia narodnică a devenit în chip firesc centrul de gravitaţie al întregii mişcări revoluţionare. Alta era situaţia în Romînia la apariţia concepţiilor poporaniste. In anul cînd Stere lansa primele îndemnuri în spirit poporanist, proletariatul romîn îşi crea partidul său independent, iar într-o asemenea situaţie, o proclamare în termeni abstracţi a „cultului poporului" şi a „datoriei" faţă de popor însemna o încercare, conştientS sau nu, de a întoarce înapoi lupta forţelor revoluţionare, de a o coborî la un stadiu inferior, depăşit. C. Stere se străduia să introducă la noi poporanismul tocmai în momentul cînd în Rusia, acesta, devenit prin N. K. Mihailovski
90
o teorie liberală, sucomba ideologic sub lovitura de graţie dată de Lenin în „Ce sînt „prietenii poporului" ?". Indiferent dacă în 1893—94, Stere era sau nu la curent cu dezvoltarea la care ajunsese mişcarea revoluţionară din Rusia, în timp ce el îşi petrecea anii de deportare în mijlocul zăpezilor nordice "), ră-mîne, oricum, un fapt că teoriile poporaniste pe care el încerca să le acrediteze la noi "în aceşti ani nu erau decît reflexul unei doctrine muribunde.
Colaborarea lui C. Stere la „Adevărul" şi îndeosebi la „Evenimentul literar", înscrie un prim moment aii manifestării poporanismului în publicistica romînească. E un moment în care poporanismul tinde să se impună numai în domeniul culturii, cu aplicaţie specială în literatură,. Articolele semnate C. Şărcăleanu (ţin „Evenimentul literar" se ocupă mai cu seamă de chestiuni privind creaţia scriitorilor, pledînd pentru apropierea acesteia de viaţa celor mulţi, a ţărănimii în primul rînd, împotriva izolării artistului în turnul de fildeş. Cu toate că, prin caracterul lor abstract, articolele lui Stere fac o notă discordantă în cuprinsul presei socialiste, vederile exprimate în ele coincideau în multe puncte cu acelea ale militanţilor mişcării muncitoreşti. Astfel, articolul Poporul în artă şi literatură, apărut în nr. 19 din 25.IV. 1894, conţine o pledoarie înfocată pentru aplicarea criteriului eficienţei sociale în aprecierea operelor literare, iar în articole precum „Ce cerem de la artişti" (nr. 12 din 7. Ill), „Motivele artei" (nr. 16 din 4 IV), „Polemică şi polemică" (nr. 19
n) Romanul deghizat autobiografic "In preajma revoluţiei" ne oferă un indiciu potrivit căruia am putea conchide că Stere cunoştea bine critica marxistă a .narodnicismului. Personajul principal din acest roman, Vania Răutu, în care îl recunoaştem numaidecît pe autor, vine în contact, în Siberia, cu activişti de frunte ai viitorului partid social-democrat rus, între care găsim sub nume de împrumut şi cunoscuţi militanţi bolşevici de mai tîrziu. Dar, pe de altă parte, această memorialistică transfigurată trebuie privită cu multă prudenţă.
din 25 IV.) şi altele, se susţine tendenţiozitatea artei şi se ia apărarea lui Gherea împotriva atacurilor dezlănţuite de revista „Viaţa", în numele purismului estetic, împotriva lui. încă în „Adevărul", Stere combătea cu o vehemenţă extremă teoria reacţionară a artei pentru artă, veştejind „frumuseţea în sine", situată „în afară şi mai sus de lumea reală a suferinţelor şi năzuinţelor omeneşti".
După cum se vede, în momentul apariţiei lui, poporanismul romînesc, deşi precis delimitat de socialismul ştiinţific, 12) pe care caută să-1 disolve într-un 'democratism abstract nu se opune încă formal socialismului, ba chiar pînă la anumite limite merge alături de el în multe probleme, în special în cele estetice, în lupta pentru o literatură cu caracter social, militantă. Faptul se explică atît prin identitatea premizelor de la care atît socialiştii cît şi poporaniştii porneau în judecarea operelor beletristice, cit şi, mai ales, prin lipsa de fermitate ideologică a publiciştilor ce activau în presa socialistă. Convieţuirea dintre socialism şi poporanism continuă cîtva timp chiar şi după încetarea apariţiei „Evenimentului literar". In „Lumea nouă", publicaţia oficială a partidului social-democrat, găsim cîteva articole semnate C. Şărcăleanu. Tot acolo exprimă incidental puncte de vedere poporaniste V. Radu 13) şi G. Dia-mandy14), iar Sofia Nădejde15) vorbeşte cu simpatie despre poporanism. După   1896,   termenul   de poporanism
12),Intr-o notă publicată în cadrul rubricii Miscellanea din „Viaţa Romînească" nr. 12 din 1908, direcţia revistei dezminte afirmaţiile .celor ce susţineau că Stare ar Fi fost, la început, socialist, precizînd că el „a fost poporanist şi a scris ca poporanist, de cum a venit aici"
>3) V. Radu : „Poporanismul în limba şi literatura noastră," în „Lumea nouă" nir. 193 din 29 V. 1895.
14) G. Diamandy : „Spre sate", în „Lumea nouă" nr. 205, din 11 VI, 1895
ls) Solia Nădejde : „Poporanismul şi socialismul", în „Lumea nouă" nr. 412 din 21. I. 1896.
91
apare numai rareori în publicistica romînească, fiind întrebuinţat, bunăoară, într-o scrisoare din 1901 a lui Spiru Haret, în care se vorbeşte despre învăţătorii ce „fac cîte ceva pentru mişcarea noastră poporanistă". Vor trece ani pînă cînd poporanismul se va ridica din nou, încercînd să se impună ca un curent dominant nu numai în cultură ci şi în politică, aici mai ales.
In al treilea număr pe 1906 al revistei gălăţene „Curentul nou", condusă de H. Sanieleviei, apare un lung articol al lui G. Ibrăileanu intitulat „Poporanismul". G. Ibrăileanu debutase în presa socialistă, fiind membru în P.M.S.D.R. îi găsim semnătura (pseudonimul C. Vraja) cu regularitate şi în „Evenimentul literar"-, articolele sale fiind scrise de pe alte poziţii decît cele ale lui Stere. De la o 'vreme, însă, influenţa poporanismului începe să se exercite şi asupra lui 16). Acestei influenţe i se da-toreşte, neîndoios, în bună măsură, faptul că, în 1899, Ibrăileanu, imitînd gestul conducerii trădătoare a partidului socialist, părăseşte mişcarea muncitorească, intrînd în partidul liberal. în 1906, revenit în publicistică, după o absenţă de eîţiva ani, criticul, abando-nînd concepţia marxistă, profesată inconsecvent între anii 1890—1900, se manifestă ca un.adept convins, deşi nu prea ortodox, al poporanismului.
în articolul din „Curentul nou", Ibrăileanu, dezminţind aserţiunile după care chemarea „întoarcerii la popor" adresată seri it orii or ar fi fost lansată de Iorga şi colaboratorii săi de la „Să-mănătorul", îşi propune să dezvăluie adevărata origine a curentului de simpatie faţă de popor manifestat în cultura romînă. Mişcarea teoretică poporanistă, — susţine criticul, — a fost creată de Kogălniceanu, Negruzzi şi Russo. Ea a avut efecte practice imediate : apariţia colecţiei de poezii populare ale lui Alec-
16) Cf. C. V.raj.a : „Literatură pentru popor", în „Evenimentul .literar", nr. 42, clin 3 X. 1894.
92
sandri, participarea limbii populare la formarea limbii literare, folosirea folclorului ca sursă de inspiraţie. Orientării literaturii spre popor şi spre creaţia sa i se datoreşte, după Ibrăileanu, şi apariţia unor scriitori ca Slavici şi Gane, care „ş-au inspirat de la popor şi au dat, în literatura universală, o notă specifică, nota romînească"17).
Din spusele lui G. Ibrăileanu reiese că el acordă noţiunii de poporanism un înţeles atotcuprinzător, înglobînd în ea toate curentele democratice şi naţionale,
(începînd cu acela reprezentat de scriitorii moldoveni grupaţi în jurul „Daciei literare" şi terminând cu şcoala „Contemporanului". E de remarcat totodată că Ibrăileanu omite, cum va face şi mai tîrziu, citarea numelui lui Bălcescu printre numele luptătorilor pentru cultură naţională democratică. Autorul „Istoriei romînilor sub Minai Vodă Viteazul" îi apărea criticului poporanist prea „novator", prea înaintat, omul providenţial pentru cultura şi, în genere, pentru societatea romînească, pentru momentul istoric în care a trăit, omul providenţial fiind, după el, revoluţionarul moderat Kogălniceanu'8). Evitînd să discute eficacitatea vederilor poporaniste în funcţie de sarcinile istorice concrete ce stăteau la începutul secolului nostru în faţa literaturii, militînd pentru continuarea tradiţiilor larg democratice ale scrisului artistic din veacul trecut, fără să accentueze necesitatea dezvoltării şi îmbogăţirii acestor tradiţii pe baza experienţei istorice a ultimelor decenii, Ibrăileanu făcea abstracţie de nota problematică ce se punea creaţiei literare datorită dezvoltării capitaliste a Romîniei şi, implicit, prezenţei clasei muncitoare revoluţionare.
Critica adusă de Lenin narodnicilor în studii precum „Conţinutul economic
17) G. Ibrăileanu : „Poporanismul", în „Curentul nou", nr. 3, ianuarie 1906.
18) Cf G. Ibrăileanu : „Spiritul critic în cultura romînească" laşi, 1909, passim.
m
al narodnicismului", „La ce moştenire renunţăm ?" şi altele, se aplică întru totul şi poporanismului literar romînesc. Asemenea narodnicilor, poporaniştii, G. Ibrăileanu inclusiv, militau pentru preluarea moştenirii scriitorilor noştri progresişti de la mijlocul secolului trecut, fără a ţine seamă de transformările petrecute în structura societăţii pe măsura instaurării relaţiilor capitaliste în economia romînească. In cel de al doilea studiu citat, Lenin subliniază că „atunci cînd au scris iluminiştii din secolul al XVllI-lea (pe care opinia unanim recunoscută îi încadrează în categoria conducătorilor burgheziei), atunci cînd au scris iluminiştii noştri din perioada 1840—1870, toate problemele sociale se rezumau la lupta împotriva iobăgiei şi rămăşiţelor ei. Noile relaţii social-eco-nomice şi contradicţiile acestora mai erau încă pe vremea aceea într-o stare embrionară. De aceea, ideologii burghezi nu dădeau dovadă atunci de nici un fel de egoism ; dimpotrivă, atît în Occident cît şi în Rusia ei credeau în mod absolut sincer în fericirea generală şi o doreau în mod sincer, şi într-adevăr nu vedeau (în parte, nici nu puteau să vadă) contradicţiile orînduirii care lua naştere din orînduirea iobagă" 19. Arătînd că, în condiţiile istorice schimbate, moştenirea iluminiştilor trebuie neapărat completată cu analiza noilor raporturi sociale, Lenin scrie, într-un alt capitol al studiului său :
„A păstra moştenirea nu înseamnă cîtuşi de puţin a te mărgini la moştenire ; de aceea, apărării idealurilor generale ale europenismului, „discipolii" 20) îi mai adaugă analiza contradicţiilor pe care le conţine dezvoltarea noastră capitalistă, precum şi aprecierea acestei dezvoltări din punctul de vedere specific arătat mai sus"21).
Revenind la articolul lui Ibrăileanu,
19) Lenin : „Opere", vol. II, Ed. P.M.R. 1951, p. 500.
20) Prin „discipoli", Lenin înţelege marxiştii.
21) V. I. Lenin, op. cit., p. 520.
constatăm că noutatea lui în raport cu articolele lui Stere nu se reduce la încercarea de a demonstra existenţa unei tradiţii romineşti a poporanismului ; acestei contribuţii personale a autorului „Spiritului critic" i se adaugă o alta, nu mai puţin personală, anume opunerea curentului poporanist sămănătorismului. Menţionînd faptul că sămănătorismul propagă, ca şi poporanismul, îndreptarea literaturii spre sat, criticul precizează ce înţeleg poporaniştii pjin zugrăvirea realităţilor rurale. Spre a se face mai bine înţeles, el aminteşte că, în „Evenimentul literar", criticase romanul „Intim" de Traian Demetrescu, invinuindu-1 pe autor pentru „considerarea ţăranului ca ceva „pitoresc", ca element de peisaj, ca material pentru muză — şi atîta tot". Reluînd apoi critica sămănătorismului, Ibrăileanu arată că N. Iorga justifică „ţărănismul" re-v;stei sale „prin aceea că clasele suprapuse nu pot da material bun pentru muzele scriitorilor de la „Sămănătorul", ca şi „prin aceea că clasa intelectualilor e greu de zugrăvit", rămînînd astfel numai ţăranii, care (Ibrăileanu citează dintr-un articol din „Sămănătorul")"... au în portul, în datinile, în graiul lor, în puterea şi spontaneitatea lor de cultură, ceea ce trebuie pentru a da unei opere literare culoare, energie, vioiciune, individualitate". Trăgînd concluzia că şi Iorga vede în ţăran doar o apariţie pitorească, criticul poporanist comentează :
„E Imorală această teorie, pentru că ţăranul pitoresc e o concepţie care exclude sentimentul de datorie faţă de ţăran".
Şi, explicînd, urmează :
„Trebuie să fim „ţărănişti", nu pentru că ţăranul e pitoresc (dacă ar fi boierul, am fi boierişti !), ci pentru că avem de plătit cătră ţăran o datorie enormă, pe care (....), cu toate silinţele noastre nu i-am putea-o plăti, abia dacă i-am putea plăti din procente".
Conceperea ţăranului ca simplu ele-
93
ment decorativ este considerată de Ibrăiieanu ca fiind expresia unei atitudini nu numai imorale, ci şi reacţionare. Viziunii sămănătoriste a satului încremenit în primitivitatea tui, a ţăranului înapoiat, trăind în semi-sălbăticie, criticul îi opune idealul poporanist al unei ţări de mici proprietari rurali deprinşi să se folosească — moderat — de bunurile civilizaţiei şi culturii. Pentru prima dată poporanismul romînesc, depăşind terenul literar, preconizează astfel mai concret reformele sociale. Paradisul poporanist imaginat de Ibrăiieanu ia înfăţişarea unei Romînii mic-burgheze :
„...Ţara aceasta să fie o ţară de mici proprietari, o puternică şi fericită democraţie rurală, cu un parlament care să reprezinte, direct, pe aceşti mici proprietari, care, în acelaşi timp, ar fi soldaţi, ca Burii, şi care, fiind mai bogaţi decît az;, şi-ar trimite fiii şi fiicele la şcoli, care s-ar întoarce cu oarecare cultură, unii, cei mai distinşi, şi cu cunoştinţa vreunei limbi străine... Satele noastre, cu case cu două, trei odăi, oamenii îmbrăcaţi bine, aproape nemţeşte, fiica ţăranului cîntă romanţe din piano, ori citeşte nuvelele d-Iui Sadoveanu, tatăl citeşte telegramele despre ce se întîmplă în lumea largă..." 22)
Utopic, întemeiat pe iluzia că economia romînească s-ar putea sustrage acţiunii legilor de dezvoltare capitalistă şi că, prin urmare, mica proprietate ar avea şanse de a dăinui vreme îndelungată, punctul de vedere al lui Ibrăiieanu, cu toate neajunsurile lui, ne apare, oricum, mai puţin retrograd decît acela susţinut de doctrinarii sămănătorişti, exponenţi ideologici ai intereselor marii proprietăţi agrare. Adoptarea unei poziţii ascuţit critice faţă de sămănătorism constituie un merit incontestabil al articolului semnat de Ibrăiieanu, chiar dacă încercarea autorului de a indica o soluţie în problema ţărănească — cea
22) G. Ibrăiieanu : „Poporanismul", loc. citat.
mai arzătoare problemă a primelor două decenii din secolul nostru, — vădeşte totala neînţelegere a sensului dezvoltării istorice.
Delimitîndu-se hotărît de sămănătorism, poporanismul, prin Ibrăiieanu, se pretinde un curent de „romînizare" a literaturii, prin aceasta înţelegînd apărarea creaţiei beletristice de înrâurirea nocivă a curentelor decadente ce tindeau să o înstrăineze de realităţile autohtone, să o izoleze de viaţa poporului. In numele poporanismului, G. Ibrăiieanu condamnă aşa dar pe de o parte idealizarea convenţională a ţăranului, exaltarea primitivităţii şi a pitorescului mizeriei, pe de altă pante estetismul, apolitismul literaturii, cosmopolitismul. Tributar însă concepţiilor mic-burgheze popora-n'ste, criticul nu e în stare să facă o critică aprofundată, consecvent ştiinţifică, a vreuneia din aceste manifestări dăunătoare, să analizeze caracterul lor de clasă şi, mai cu seamă, să le opună o doctrină pozitivă, fundamentată pe înţelegerea justă a fenomenelor sociale şi cultural-artistice. Ibrăiieanu nu vede alt mod de rezistenţă împotriva presiunii curentelor moderniste, deci de păstrare ă caracterului specific naţional al literaturii, decît menţinerea scrisului în limitele mentalităţii ţărăneşti, ale unor idealuri mic burgheze prin urmare. ■
„Literatura ţărănească — scria el — e aceea creată de o mentalitate ţărănească, adică romînească, pentru că, vom dovedi aiurea, snumai ţăranul are o mentalitate specifică, orăşenii şi clasele de sus au o mentalitate mai mult sau mai puţin neromînească, clasa cultă fiind în genere o parte din Cosmopolis, o mahala a cosmopolitismului european din punct de vedere aii mentalităţii ei" 23-).
Reducerea vieţii specific romîneşti la realităţile satului, stabilirea arbitrară a unei pretinse opoziţii ireductibile dintre sat şi oraş, nerecunoaşterea calităţii de realitate naţională caracteristică mediilor muncitoreşti citadine — sînt cîteva
23) G. Ibrăiieanu: „Poporanismul", loc. cit.
94
din prejudecăţile poporaniste ce se vor răsfrînge negativ asupra întregii activităţi de îndrumător şi critic literar a lui Ibrăileanu. Cu toate erorile sale grave, cu toată tendinţa lui potrivnică idealului ce-i însufleţea pe militanţii socialişti, poporanismul romînesc nu se manifestă încă, totuşi, în 1906, ca un curent îndreptat conştient împotriva socialismului. Contradicţiile antagoniste dintre socialism şi poporanism vor ieşi la iveală cu toată ascuţimea în anul răscoalelor ţărăneşti, 1907.
In numerele 8, 9, 10 şi 11 din 1907 şi 1 şi 4 din 1908 ale „Vieţii romineşti", C. Stere publică seria de articole intitulată „Social-democratism sau poporanism ?" în care caută în fel şi chip să demonstreze inutilitatea unui partid socialist în Romînia şi în general inutilitatea luptei independente a proletariatului, pretinzînd că o revoluţie socialistă ar fi de neconceput în ţara noastră şi preconizînd transformarea luptei muncitorimii într-un apendice al revendicărilor ţărăneşti şi general-demo-cratice. Articolele lui Stere sînt străbătute de dispreţ şi aversiune faţă de mişcarea muncitorească, faţă de partidul proletariatului; ele opun căii revoluţionare, indicate de marxism, a rezolvării contradicţiilor sociale, calea oportunistă a cîştigării unor mărunte reforme treptate. Afirmînd, în ciuda evidenţei, că industria nu poate avea în Romînia nici un viitor şi că, în consecinţă, în ţara noastră nu există şi nu va exista proletariat, doctrinarul poporanist susţine că aici, ca şi în toate.ţările slab dezvoltate din punct de vedere capitalist, „programul social-democratic e o imposibilitate şi un non-sens", agitînd — în scop vădit diversionist — chestiunea ţărănească.
„In asemenea condiţii, — scrie Stere, — ţărănimea nu numai că nu poate juca un rol pasiv, ca în ţările industriale, dar ea, tendinţele sociale ale ei trebuie fatal să coloreze doctrina oricărui partid democratic şi chestiunea agrară nu numai nu poate să fie aici subordo-
nată oricărei alte probleme, dar această chestiune este singura problemă proprie ce se impune, în aceste împrejurări, pentru a fi rezolvită de către societate, — şi rezolvită conform cu tendinţele sociale ale ţărănimii, conform cu interesele ei, şi în sensul evoluţiei proprii a producţiei agricole" 24).
Izolînd problema ţărănească, detaşîn-d-o din complexul problemelor sociale, pretinzînd că ea n-ar avea nici o tangenţă cu problema eliberării clasei muncitoare de exploatarea capitalistă, Stere depune sforţări disperate spre a dovedi [existenţa unui adevărat antagonism de iinterese între ţărănime şi muncitorimea «din industrie. După el, gospodăria ţărănească ar reprezenta „o formaţiune socială deosebită" ce n-ar ţine nici de orîn-duirea capitalistă, nici de cea feudală, fiind astfel veşnică, iar ţăranul, ca mic proprietar de pămînt, ar fi nici mai mult nici mai puţin decît „un duşman al proletariatului industrial", puţind deveni prietenul acestuia numai „dacă se hotărăşte să intre în rîndurile proletariatului"25).
Prin vînturarea unor asemenea teorii absurde, sfărîmate ideologic de Lenin încă înainte de 1900 şi dezminţite total de viaţă, Stere transformă poporanismul dintr-un sentiment generos, utopic, de simpatie abstractă pentru ţărănime, într-o doctrină socială diversionistă, reacţionară, îndreptîndu-i ascuţişul nu împotriva politicii antipopulare şi antipatriotice dusă de partidele burghezo-moşiereşti, ci împotriva ideologiei şi practicii revoluţionare a clasei muncitoare, împotriva marxismului militant. Transpus din literatură în sociologie, poporanismul lui Stere este, în primul rînd, antisoeialism. Ca atare, el nu e în măsură, şi nici nu intenţionează de altfel, să propună soluţii eficiente nici în problema ţărănească. Nici vorbă, în
24) G. Stare : „Social-democratism sau .poporanism?" în „Viaţa Romînească" nr. y, 1907.
25) Idem, op. cit., nr. 8, 1907, p. 117.
95
articolele lui Stere, de vreo chemare la acţiune pentru trecerea pămîntului moşieresc în mîiniie ţăranilor ; ideologul poporanist întrevede rezolvarea definitivă a problemei ţărăneşti într-un viitor îndepărtat,26 deocamdată decla-rîndu-se satisfăcut cu desăvîrşire de politica liberală ce prevedea înfiinţarea de bănci şi cooperative pentru ţărani şi organizarea aşa-numitei „Case rurale", menite să mijlocească vinderea pămîn-turilor moşiereşti obştilor de ţărani ; el subscrie deci o politică de înşelare a ţăranilor, de orbire a lor, politică ce nu urmărea, în definitiv, alte obiective decît cele urmărite de partidul liberal în 1907 prin' „pacificarea" satelor cu concursul armatei; ;la această acţiune... pacificatoare a participat de altminteri şi Stere, în calitate de prefect al judeţului Iaşi.
Reprezentanţii ideologici ai mişcării muncitoreşti n-au întîrziat să ia atitudine împotriva tezelor steriste. „Romînia muncitoare", „Facla", „Viitorul social" au dus o luptă susţinută împotriva poporanismului politic. In „Neoiobăgia", C. Dobrogeanu-Gherea supunea concepţia lui Stere unei critici tăioase, de-monstrînd că „o ţară eminamente agricolă, e o ţară şi eminamente săracă, înapoiată şi economiceşte şi culturali-ceşte" 27 şi că „dacă e foarte adevărat că
26) Intr-o „Cronică internă" publicată în „Viaţa Romînească" în 1908, C. Stere ri-dicînd în slăvi binefacerile „Casei rurale", scrie că, prin intermediul acesteia, s-ar putea realiza „o deplasare de proprietate în mîiniie ţărănimii a 1.000.000 dc ha. în zece ani, — un sfert din întinderea totală a proprietăţii mari. Cu acest tempo, în douăzeci de ani ar putea intra în mâinile ţărănimii o jumătate din întinderea totală a proprietăţii mari de astăzi, iar numai în treizeci sau îin patruzeci de ani — a trei pătrimi sau chiar a întregii proprietăţi mari". Splendide visuri poporaniste ! Stere nu uită să menţioneze că măreţul ideal înfăţişat de el va deveni realitate... „bine înţeles, dacă... legiuirile respective se vor aplica cu sinceritate şi energie", adică, dacă... clasele exploatatoare vor catadicsi să renunţe cu generozitate la privilegiile lor.
27) C. Dobrogeanu-Gherea : „Neoiobăgia" (1901), p. 482.
viitorul ţării romîneşti e la sat, este însă tot aşa de adevărat că viitorul satului însuşi e ta oraş şi în dezvoltarea industrială a ţării", drumul inexorabil al dezvoltării societăţii ducînd „către o organizaţie mai înaltă în viitor — societatea socialistă28). Opunînd poporanismului ideologia socialistă, Gherea se situează însă, pînă la urmă, şi el pe o poziţie cras oportunistă, acreditînd teorii rnenşevice, contrarevoluţionare, în ultimă analiză, nu mai puţin dăunătoare practic mişcării muncitoreşti decît cele poporaniste. După aceste teorii, cucerirea puterii politice de către proletariatul romîn trebuia să fie neapărat precedată de instaurarea socialismului în ţările occidentale, pînă atunci clasa noastră muncitoare urmînd să poarte în linişte jugul capitalist, străduindu-se doar să facă acest jug mai suportabil prin vîn-zarea cît mai avantajoasă -a forţei de muncă. Dintre studiile îndreptate împotriva ideologiei poporaniste ce au văzut lumina în presa socialistă, cel mai consistent e, desigur, cel apărut în „Viitorul social" sub tiitluil „Poporanism, socialism şi realitate". Denunţîndu-se denaturarea în articolele lui Stere a mai multor teze marxiste, între care şi aceea privitoare la stadiul social-economic necesar apariţiei socialismului, în studiul citat se arată că „...socialismul este productul' evoluţiei capitaliste îndeobşte şi nu numai al industriei mari" (cum pretindea Stere) şi se precizează că el „nu reprezintă numai interesele actuale şi viitoare numai ale proletariatului industrial, ci ale întregului proletariat din industria mare ori mică, din agricuiltură, comerţ, transport şi căile de comunicaţii, etc., cît şi ale acestor straturi sociale — mici proprietari din sate şi oraşe — cînd interesele lor economice şi politice se aseamănă şi merg paralel cu interesele proletariatului" 29). Chiar de n-ar fi exi-
28) Op. cit., p. 488.
29) „Poporanism, socialism, şi realitate", in „Viitorul social" mr. 11—12 iunie—iulie, 1908.
96
stat în Romînia, la începutul secolului, o industrie rnare (dar, de fapt aceasta exista, chiar dacă încă slab dezvoltată), — se. spune în studiu —, evoluţia capitalistă n-ar fi putut fi evitată, deoarece „sîntem angajaţi în vîrtejul concurenţei universale, deci sîntem siliţi a suporta şi toate consecinţele ce ea le aduce pentru toate ţările, inclusiv acele cari n-au industrie proprie: proletarizarea maselor" 30).
Riposta zdrobitoare a dat-o însă sociologiei poporaniste istoria. Salutat cu entuziasm, privit ca suprema fericire socială posibilă 31) sau, dimpotrivă, întâmpinat cu lamentaţii şi invective 32), capitalismul se dezvolta, da începutul secolului, vertiginos (fără a sfărîma însă
30) „Poporanism, socialism şi realitate", în „Viitorul social" nr. 11—12-iunie-iulie, 1908.
31) Vintilă Brătianu, unul din exponenţii marelui capital autohton, expunea, în 1906, chiar în paginile „Vieţii Romineşti", consideraţii în favoarea industrializării capitaliste, releviînd astfel, indirect, dezacordul vîrfurilor partidului liberal cu opiniile popoiraniştilor, folosiţi de Brătieni (cum s-a dovedit mai tîrziu) doar ca instrumente
• pentru convertirea nemulţumirilor ţărănimii, pentru prefacerea lor în iluzia posibilităţii de rezolvare a chestiunii agrare în cadrul regimului burghezo-moşieresc. Po-lemizîmd în abstract cu „cei ce susţin că trebuie să ne limităm la .agricultură", Vintilă Brătianu zicea că „ei uită că o treime din teritoriul nostru este ocupat de munţi, că prin văile de la poalele lor curg ape care pot pune în mişcare motoare"... şi conchidea că „a zice, în aceste condiţii că nu ne trebuie industrie este, cred, a nu cunoaşte situaţia mondială internaţională şi a renunţa la foloasele ce poate aduce o pătrime cel puţin din izvoarele de bogăţii — brute sau vii — disponibile ale ţării şi ale poporului nostru" (Viaţa Romînească, nr. 3, 1906, p. 395.)
32) C. Stere vorbea cu un dispreţ infinit despre industria romînească, considerînd-o drept^ „ftizică" şi „bugetioasă", „excrescenţă pe capul ţărănimii", în sfîrşit, cantitate neglijabilă, putînd fi desfiinţată prin-tr-o singură trăsătură de condei. Cu asemenea industrie, — argumenta el, — nu putem avea deoît un proletariat de „proporţii microscopice", menit, chipurile, să meargă în coada ţărănimii. (Cf. „Viaţa Romînească", nr. 8 şi 9, 1907, art. cit.)
complet relaţiile de producţie semi-feu-dale), accentuînd la maximum contradicţiile societăţii, generînd noi contradicţii  şi  mai  acute, ridicînd în mod inevitabil pe primul plan al vieţii sociale acea forţă care, prin lupta ei, avea să sape mormîntul lumii burgheze şi astfel să pună capăt exploatării   omului de către om — clasa muncitoare. Ecouri ale teoriilor poporaniste conform cărora Romînia  trebuia  să  rămînă  veşnic o „fericită democraţie rurală", se vor mai face auzite mulţi ani33),  dar de fapt poporanismul, atît în politică, cît şi în literatură, continuă să existe — din ce în ce mai, puţin diferenţiat de ideologia burgheză îngust democratică — doar pînă la  primul  război  mondial. Concepţiile lui Stere, adaptate noilor împrejurări vor deveni, după război, o parte constitutivă  a  programului Partidului Naţional Ţărănesc, în care întemeietorul poporanismului   romînesc  intră, după despărţirea lui de liberali. Inactualitatea poporanismului ca stare de spirit în favoarea ţărănimii şi, prin urmare, cu atît mai mult, ca doctrină şi program, a fost relevată, în 1920,  de Ibrăileanu însuşi. In articolul „înainte şi  după război", ^criticul, amintind că, spre deosebire de „reacţionari"   (sămănătoriştii) „democraţii" (adică poporaniştii) porneau, nu „de la ceea ce este conservator în portul, în limba, în obiceiurile, în credinţele şi instinctele ţărănimii", ci „de la sărăcie, de Ia suferinţa, de la nemulţumirea, de la dorul de mai bine al ţărănimii", socotea, că „războiul a schimbat sau este pe cale să schimbe totul", fapt datorită căruia mizeria şi suferinţa maselor ţărăneşti aveau să fie curînd de domeniul trecutului.
„Reformele sociale şi politice, datorite
-33) In 1925, Ibrăileanu („Viaţa Romînească" nr. 1) mai susţinea că „faptele, istoria... au dat dreptate poporanismului" Op. 147) şi considera că „la noi în ţară, ca în ori ce ţară mică şi înapoiată, mi se poate crea o industrie maire" (p. 145). Acelaşi punct de vedere îl susţinea criticul şi în 1933, în articolul „După 27 de ani" („Viaţa Romînească", nr. 1. 1933)
7
— Viaţa Romînească, nr. 2
97
războiului, — scria Ibrăileanu, — dacă se înfăpuiesc cinstit, fac să dispară ţă-ranul-suferinţă, ţăranul-rob, ţăranul nedreptăţit, etc. Literatura dinainte de război, în care e zugrăvit acest ţăran, devine istorică" 34).
Părerea că nişte reforme ce nu zdruncinau cîtuşi de puţin temelia regimului burgbezo-moşieresc, din contră, consolidau puterea burgheziei, accentuau împletirea de interese economico-po-litice capitaliste şi moşiereşti, erau de natură a ridica deasupra sărăciei marea masă a ţărănimii, învederează desăvîrşit caracterul cu totul limitat, mic-burghez, al revendicărilor fluturate înainte de război de către poporanişti. In locul unei soluţii radicale a problemei, ţărăneşti, ce nu putea fi alta decît trecerea în posesia ţărănimii sărace a întregului pămînt moşieresc (iar pentru înfăptuirea unui asemenea deziderat, ţărănimea trebuia neapărat să-şi unească eforturile cu acelea ale proletariatului), poporanismul propunea paleative („Casa rurală", cooperative, şi în cel mai bun caz, o reformă agrară parţială), pe care le prezenta drept soluţii, dacă nu definitive, în ori ce caz singurele realiste şi deci optime, în împrejurările social-, politice date. înfăptuirea timidelor reforme preconizate şi de poporanişti (alături de reprezentanţii altor curente democratice) — ducea în mod logic la perimarea ideologiei poporaniste, la trecerea ei în „istorie". Deplin satisfăcuţi de rezultatele obţinute de forţele democrate prin decretarea reformei agrare burgheze şi a dreptului de vot pentru majoritatea populaţiei, fără a pune un singur moment problema folosirii unor asemenea cuceriri ca puncte de plecare pentru noi lupte, în scopul democratizării depline a vieţii sociale şi al înlăturării cauzelor suferinţei celor mulţi, doctrinarii poporanişti îşi considerau misiunea încheiată, socotind că „datoria" claselor avute faţă de „popor" ar fi fost plătită.
34 G. I. : „înainte si după război"", în „Viaţa Romînească" nr. 1, 1920, p. 131.
Tot ce le mai rămînea de făcut era, după părerea lor, să lupte pentru răspîndirea culturii în popor. Iată ce scrie Ibrăileanu, în continuare, în articolul citat :
„înainte de război nu putea exista om simţitor şi cu sufletul înalt, care să nu simtă, nu numai milă pentru ţăranul nefericit şi nedreptăţit, ci şi vină faţă cu dînsul şi datoria de a-1 consola şi de a lucra pentru dezrobirea lui. Această stare de suflet care formează conţinutul sentimental şi moral al acestui curent care s-a numit poporanist şi care a apărut numai acolo unde ţărănimea forma aproape tot poporul şi totuşi era ţinută în lanţuri şi în întuneric, în Rusia şi-n Romînia, ţări sclavagiste şi analfabete, această stare de spirit va fi, şi ea, un lucru al trecutului, odată cu dispariţia cauzei care o producea" 35).
în termeni şi mai categorici anunţă Ibrăileanu decesul poporanismului ca sentiment de datorie faţă de ţărănime într-un lung articol publicat într-un număr din 1925 al „Vieţii romineşti", la rubrica Miscellanea :
„Acest aspect ăl poporanismului, acest sentiment, acum după război nu mai are raţiune de a exista, căci nu mai are obiect. Odată ce ţăranul a fost împroprietărit şi i s-a dat drept de vot, odată ce nu mai este iobag, — nu mai poate fi vorba nici de vină, nici de datorie faţă de el. Vina a fost răscumpărată ; datoria i s-a plătit.
Sau, dacă a mai rămas vreo datorie, e datoria de a-1 ajuta să iasă din incultură. Dar mijloacele de a se ridica le are acuma toate : bună-stare şi drepturi politice" 36).
Din tot ceea ce fusese poporanismul pînă la războiul din 1916—1918, rămîne după război doar teoria specificului naţional, expusă în mai multe articole de Ibrăileanu, argumentată estetic mai convingător de Mihail Ralea.
35) Ibidem : loc. cit, p. 132.
36) ' P. Nicanor et. Co: Miscellanea (Ce este poporanismul ?), în „Viaţa Romînească", nr. 1, 1925, p. 137).
98
CONŢINUTUL DE CLASĂ AL POPORANISMULUI
M enţionam mai sus cele două teze opuse privitoare la originea poporanismului. Teza după care acest curent ar fi fost o marfă de import a fost susţinută îndeosebi de .cei care, vorbind despre poporanism, se refereau, în primul rînd, la latura lui social-potitică (C. Rădulescu Motru, St. Zeletin). Cea,-laltă teză, susţinută, între alţii, de-Ilarie Chendi şi de însuşi Ibrăiieanu, potrivit căreia poporanismul ar fi reprezentat o continuare a tradiţiei celor mai de seamă scriitori şi doctrinari din secolul trecut, avea în vedere mai ales sau exclusiv concepţiile estetice şi culturale în general ale ideologilor poporanişti. Şi unii şi ceilalţi dintre susţinătorii acestor teze ignorau faptul că un curent nu se poate naşte numai din dorinţa cuiva de a-1 declanşa, că ideologiile îşi au suportul în condiţiile existenţei sociale. Prima întrebare pe care era firesc să şi-o pună cei ce considerau că poporanismul a fost importat de peste hotare era aceasta : ce a făcut ca ideile narodnice să pătrundă ila noi tocmai în ultimul deceniu al ' secolului trecut, cînd, în Rusia, narodnicismul - era un curent în totală descompunere ? cum se face că Stere, de abia venit în ţară, a găsit imediat audienţă ? Tot astfel, cei înclinaţi să vadă în poporanism doar o reeditare a unor tendinţe anterioare, ar fi trebuit să se întrebe căror împrejurări se datora într-o anumită perioadă istorică, resuscitarea unor preocupări colective de a reactualiza şi a transforma în arme de luptă anumite idei ale făuritorilor culturii romîne moderne. Dar, desigur, sociologii, ca şi criticii şi istoricii literari, călăuziţi de concepţii idealiste sau tributari acestora, nu puteau să-şi pună asemenea întrebări.
In momentul cînd apărea în Romînia poporanismul, pătrunderea relaţiilor capitaliste în toate sectoarele vieţii economice era un fapt, ca şi prezenţa proletariatului pe arena istorică. Spre a pu-
tea fi înţelese, toate fenomenele de ordin suprastructural din respectiva perioadă trebuiesc puse în legătură cu această realitate. Ca un efect al instaurării puterii capitalului, existenţa socială se complică tot mai mult, contradicţiile de clasă devin din ce în ce mai complexe, determinînd apariţia unor procese inedite pe planul conştiinţei sociale. Intelectualitatea, care nici pînă atunci nu fusese o categorie omogenă, se diferenţiază, înoepînd din ultimele decenii ale veacului trecut, mai mult ca orioînd în funcţie de atitudinea diferiţilor ei reprezentanţi faţă de diversele curente de idei prin care se exprimau interesele claselor în luptă. Complexitatea contradictorie a raporturilor dintre feluritele clase şi grupări sociale punea intelectualitatea în faţa unor dileme fără precedent. Dacă pentru intelectualii patrioţi de la 1848, spre exemplu, intelectuali proveniţi din diferite straturi ale societăţii, calea de urmat era cît se poate de clar indicată. în lozinca lui Bălcescu : „Să ne iubim poporul, dacă vrem să fim liberi !" sau de aceea a lui Bărnuţiu : „Mergeţi cu poporul ! ca să nu rătăciţi !", în schimb, pe la sfîrşitul secolului, în noile condiţii social-istorice, nu le era tocmai uşor intelectualilor oneşti, dornici să-şi dedice forţele progresului social şi cultural, să înţeleagă just interesele „poporului", pe care toate partidele pretindeau a-1 sluji şi nici să întrevadă limpede sensul evoluţiei societăţii, ceea ce şi explică prinderea unor scriitori conduşi, incontestabil, în multe cazuri de bune intenţii, în mrejele politicii reacţionare, ale diversiunii naţionaliste, îndeosebi, ca şi îndepărtarea altora, adesea bine intenţionaţi şi ei, de problematica socială, izolarea în turnul de fildeş, ancorarea în curentele decadente. Acei dintre intelectualii mai tineri din ultimele decenii ale secolului al nouăsprezecelea care, sub influenţa ideilor marxiste, au fost în măsură să scruteze mai lucid decît colegii lor de generaţie realitatea socială sau care erau doar
7*
99
animaţi de sentimentul solidarităţii cu cei mulţi, nedreptăţiţi, s-au apropiat în chip firesc de mişcarea muncitorească, nu însă fără a aduce cu ei tot felul de prejudecăţi şi complexe intelectualiste, tot felul de confuzii şi, mai ales, un entuziasm romantic alimentat mai mult de lecturi insuficient mistuite decît de o concepţie consecvent ştiinţifică, întemeiată pe o poziţie ideologică fermă. Foarte mulţi din scriitorii, cărturarii şi publiciştii care au debutat după 1890 s-au format în bună m'ăsură sub înrîurirea ideilor socialiste răspîndite de „Contemporanul", „Literatură şi ştiinţă", „Revista socială" şi alte publicaţii legate de mişcarea muncitorească. Printre aceştia se numără Ibrăileanu, N. D. Cocea, Arghezi, Gala Galaction, Jean Bart, A. Toma, H. Sanielevici, Raicu Ionescu-Rion, D. Anghel, Ion Păun-Pincio, Tra-ian Demetreseu, Ştefan Petică, chiar N. Iorga. Puţini dintre ei au rămas însă credincioşi pînă la capăt idealurilor din tinereţe. Trădarea „generoşilor", în special, a fost un eveniment ce a provocat derută în conştiinţele tinerilor cu convingeri democratice şi socialiste, determi-nîndu-i să .apuce pe alte drumuri decît cele pe care porniseră. G. Ibrăileanu, Sanielevici şi, în genere, tinerii socialişti ieşeni trec, o dată cu „generoşii", în partidul liberal. Nicolae Iorga şi A. Cuza, care o rupseseră încă înainte de 1899 cu socialiştii, devin cu timpul corifeii celui mai deşănţat şovinism. Propaganda naţionalistă îl cîştigă şi pe Ştefan Petică în ultimii ani ai vieţii lui. D. Anghel evadează în „arta pură". Gala Galaction părăseşte, la 1900, studiile laice, înscriindu-se 1-a teologie. In sfîrşit, Ionescu-Rion, Pincio, Traian Demetreseu mor tineri, ca şi Petică de altfel.
Ce demonstrează aceste fapte ? Ele demonstrează existenţa în sînul tinerimii intelectuale a unui puternic curent de simpatie pentru masele celor oropsiţi, a năzuinţei tinerilor studioşi de a deveni utili ţării, poporului lor. Cum însă con-
ducerea partidului socialist era formată în mare parte din elemente burgheze carieriste care nu puteau şi nu vroiau să îndrume mişcarea muncitorească pe un făgaş revoluţionar, e lesne de înţeles de ce majoritatea tinerilor intelectuali, cu totul insuficient înarmaţi politic şi ideologic, fără vreo legătură cu muncitorimea, n-au putut rezista presiunii ideologiei dominante şi, pentru un timp sau pentru toată viaţa, au devenit prizonierii ei. Pe temeiul acestor constatări, e necesar, spre a înţelege geneza poporanismului, să mai aruncăm o privire asupra narodnicismului. Născut într-o perioadă cînd diferenţierea în sînul ţărănimii se afla doar în faza incipientă, narodnicismul a fost o mişcare revoluţionară romantică, expresie a năzuinţei intelectualităţii democrate spre o orînduire socială dreaptă, în care toţi oamenii să trăiască în înţelegere şi frăţie. Credinţa acestei intelectualităţi că obştea ţărănească, „mirul", avea să constituie baza socială a 'lumii „socialiste" visate de ea era, în esenţă, utopism mic-burghez, dar, deocamdată, nu acest utopism dă nota dominantă a mişcării ci înverşunatul protest democratic împotriva absolutismului. Caracterizarea critică dată de Marx şi Engels, în „Manifestul Partidului Comunist", „socialismului şi comunismului critic-utopic", se aplică într-o anumită măsură şi narodnicismului, tributar concepţiilor socialist-utopice. Asemeni socialiştilor utopişti apuseni, narodnicii, autori ai lozincii „mersului în popor", pe care o şi traduceau în viaţă, ca şi ai teoriei „eroilor" activi şi ai „gloatei" pasive, încercau „prin mici experienţe sortite, fireşte, eşecului, prin puterea exemplului, să croiască drum noii evanghelii sociale". Menţionînd că scrierile socialiste utopice „conţin şi elemente critice", care atacă „întreaga temelie a societăţii existente" şi, astfel, ele „au oferit deci un material foarte preţios pentru luminarea muncitorilor", Marx şi Engels subliniază că „însemnătatea socialismului şi a comunismului
100
criiic-utopic se află în raport invers cu dezvoltarea .istorică", întrucît, „în măsura în care lupta de clasă se dezvoltă şi capătă forme bine conturate", iluzia situării deasupra luptei de clasă (în cazul narodnicilor : iluzia, de a vorbi în numele întregului popor) „pierde orice, valoare teoretică". Astfel fiind, notează întemeietorii comunismului ştiinţific, — „dacă în multe privinţe, fondatorii acestor sisteme au fost revoluţionari, apoi discipolii lor alcătuiesc totdeauna secte reacţionare" şi, „treptat, treptat, ei cad în categoria socialiştilor reacţionari sau conservatori (...), deo-sebindu-se de aceştia numai printr-o pedanterie mai sistematică, printr-o credinţă superstiţioasă şi fanatică în efectul miraculos al ştiinţei lor sociale" E ceea ce s-a petrecut şi cu narodnicismul. Lenin, caracterizînd evoluţia narodnicismului, arată în studiul „La ce moştenire renunţăm ?", că narodnicii, care în condiţiile scindării ţărănimii în burghezie sătească şi proletariat agricol, continuau să vorbească despre „ţăran", în general, s-au transformat „din romantici sentimentali în ideologi ai micii burghezii"38). In alt studiu: „Cu privire la caracterizarea romantismului economic", Lenin dovedeşte pe larg că narodnicii, prin „idealizarea micii producţii", se fac apărătorii unui „punct de vedere mic-burghez, reacţionar", întocmai ca Sismondi (cel denunţat în paragraful Socialismul mic-burghez din penultimul capitol al Manifestului Comunist, care voia „să se situeze pe punctul de vedere al claselor care muncesc în general" şi îşi exprima „simpatia pentru toţi cei care fac parte din aceste clase", atacînd capitalismul şi dezvăluind contradicţiile lui39). Spre a fi mai explicit ,în ceea ce priveşte caracterizarea de romantism economic mic   burghez   dată  teoriei narodnice,
37) Karl Marx, Friedrich Engels : Opere, vol. IV. Ed. Politică, 1958, pp. 497/98.
3S) I. Lenin: Opere, 2, Ed. P.M.R. 1951, p. 512
39) V. I. Lenin : Op. cit., pp. 208—209.
Lenin citează un pasaj edificator din „Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte" de Marx, în care ni se atrage atenţia că, deşi anumiţi intelectuali democraţi pot fi „prin cultura şi situaţia lor personală" tot atît de departe de mică burghezie „ca cerul de pămînt", aceştia sînt, totuşi, exponenţi ai micii burghezii, întrucît, „gîndirea lor nu depăşeşte limitele pe care micii burghezi nu le depăşesc în viaţă" şi astfel „sînt împinşi în ttorie spre aceleaşi probleme şi soluţii spre care micii burghezi sînt minaţi în viaţa practică de interesul şi de poziţia lor de clasă" 40).
Cu deosebită claritate dezvăluie Lenin diferenţa dintre narodnicismul revoluţionar şi cel liberal în „Conţinutul economic al narodnicismului, scriind :
„...eu fac distincţie între narodnicismul vechi şi cel contemporan, pentru că narodnicismul a fost o doctrină într-o oarecare măsură armonioasă, care s-a format într-o perioadă cînd capitalismul în Rusia era încă foarte slab dezvoltat, cînd caracterul mic-burghez al gospodăriei ţărăneşti nu ieşise încă de loc la iveală, cînd latura practică a doctrinei era o pură utopie, cînd narodnicii se separau în mod categoric de „societatea" burgheză şi „mergeau în popor". Acum e altceva : drumul capitalist al dezvoltării Rusiei nu mai este tăgăduit de nimeni, iar descompunerea satului este un fapt indiscutabil. Din doctrina armonioasă a narodnicismului cu copilăreasca sa încredere în „obşte" n-au mai rămas decît zdrenţe. Sub raport practic, locul utopiei t-a luat un program de „progrese" mic-burgheze, care nu este de-loc utopic, şi numai frazele pompoase ne mai amintesc de legătura istorică dintre aceste jalnice compromisuri şi visurile pe tema unor căi mai bune, specifice, pentru patrie. In locul separării de societatea liberală, vedem cea mai înduioşătoare apropiere de ea. Tocmai această schimbare ne obligă să facem
w) Ibidem, p. 209.
101
deosebire între ideologia ţărănimii şi ideologia micii burghezii"41).
Practic, cine profita de pe urma acelei formaţiuni economice („mirul") pe care o idealizau narodnicii ? Evident, burghezia satelor care, în cadrul „obştei", îşi aservea economic ţărănimea săracă.
„Narodnicii liberali din perioada 1890—1900 — se spune în „Istoria P.C.U.S." — acţionau în condiţiile diferenţierii ţărănimii sub influenţa dezvoltării capitalismului şi erau, în fapt, exponenţii intereselor chiaburimii".
Cum stau lucrurile cu poporanismul romînesc ? 'Raportat la narodnicism, curent de o amploare uriaşă, poporanismul apare ca o picătură în massa oceanului. Esenţa lui ultimă nu e însă alta decît a narodnicismului   deşi,  fireşte, poporaniştii romîni nu considerau „mirul", inexistent la noi, ci mica   gospodărie ţărănească individuală, drept baza viitoarei Romîmi .democrate. Aceasta înseamnă că specificul poporanismului, diferenţierea lui de narodnicism, nu trebuie căutată în modul propriu de a foţmula cutare teză, în inventarea vreunei noi teorii, ci în rolul concret pe care acest curent 1-a jucat în cultura noastră, în evoluţia sa   istorică  particulară.  Nu  se poate spune că, de la început, poporanismul prezintă  caracteristicele fazei liberale, reacţionare, a narodnicismului. Dar nici revoluţionar nu  este  acest curent în 1893—1894, cînd, la drept vorbind, se află încă  într-o stare embrionară. Narodnicismul deceniului 1870—1880 forma o mişcare revoluţionară ce submina realmente absolutismul ţarist, de unde şi persecuţiile sălbatice dezlănţuite de ţarism împotriva narodnicilor. Departe de a constitui crezul unei mase de intelectuali, tezele poporaniste lansate de Stere în „Adevărul" şi „Evenimentul literar" au fost  îmbrăţişate deocamdată doar de oîţiva tineri, între care, în primul  rînd,  Spiridon  Popescu ; autorul de mai tîrziu al povestirii „Moş Gheor-
41) V. I. Lenin: Opere, II, Ed. Politică, 1958, p. 389—390 •
ghe la expoziţie" publică în „Evenimentul literar", sub pseudonimul N. Tofan, o serie de „Scrisori către vărul meu" în care  propagă   „mersul  în  popor". O anumită  influenţă  exercită concepţiile poporaniste încă din primul moment' — am spus-o — asupra lui Ibrăileanu şi a altor socialişti. Cu timpul, vor adera la poporanism toţi sau aproape toţi tinerii scriitori ieşeni cu concepţii socialiste. A adera la poporanism însemna cu totul, , absolut cu totul altceva, decît a deveni ■ militant narodnic. Primele teze poporaniste, fără a fi fost asemeni celor propagate  mai  tîrziu,  reacţionare în fond, exprimînd  dimpotrivă vederi democratice, chiar dacă abstracte şi confuze, nu aveau, în nici un caz, un caracter subversiv, precum cele narodnice revoluţionare, formulate în termeni asemănători, şi, prin urmare, cei ce le împărtăşeau nu se expuneau nici deportării, nici întemniţării. Deşi conţineau unele idei ce deschiseseră  odinioară  discipolilor lui Lavrov drumul spre Siberia, deşi aminteau în  parte  de văpăile  din scrisul unui Bălcescu, ce răscolise masele ridi-cîndu-le   La   luptă   împotriva puterii feudale, articolele poporaniste nu prezentau, de fapt, nici o primejdie serioasă pentru   orînduirea   exploatatoare ne-indicînd un obiectiv de acţiune precis şi nefăcînd apel, nu numai la proletariat, singura clasă care putea lovi în însăşi temelia sistemului capitalist împletit cu rămăşiţe feudale,  dar nici la ţărănime, pe care poporaniştii o vedeau, nu răsculată, ci aşteptînd în linişte şi cu încredere supremele binefaceri posibile (după părerea lor) : pămîntul şi dreptul de vot. Mai mult. Propagarea atmosferei de simpatie pentru ţăran nu numai că nu   ameninţa   orînduirea   existentă la sfîrşitul secolului trecut, dar, în anumite condiţii, putea deveni prin caracterul ei vag, neclar, un mijloc de paralizare a revoltelor ţărăneşti şi, în consecinţă, o modalitate de servire indirectă a intereselor claselor exploatatoare. Alături  de  mişcarea muncitorească,
102
frământările ţărăneşti, culminând în răscoale precum cele din 1876, 1888, etc, reprezintă un fenomen social care a contribuit într-o măsură hotărîtoare la imprimarea cursului specific, urmat de evenimentele de la sfîrşitul secolului trecut. Cel mai mare pericol virtual pentru orînduirea din acea epocă îl constituia, evident, perspectiva unirii muncitorimii revoluţionare şi a ţărănimii răzvrătite sub acelaşi stea'g; de aici, sforţările constante ale claselor stă-pînitoare de a împiedica pe ori ce cale încheierea unei alianţe de luptă între clasa muncitoare şi ţărănime. In studiul său despre sămănătorism, G. C. Nico-lescu prezintă date concludente cu- privire la strădaniile claselor posedante de a neutraliza ţărănimea prin „culturalizare", adică prin organizarea de teatre, răspîndirea de broşuri la sate, prin editarea de publicaţii pentru „săteni" („Albina", „Sămănătorul") 42). Dar scriitorii care colaborau la revistele stipendiate direct de partidele burghezo-mo-şiereşti puteau fi animaţi de intenţiile cele mai bune şi realmente, o însemnată parte a poeziilor publicate de Coşbuc, bunăoară, în „Albina" şi „Sămănătorul", ca şi multe din articolele sale destinate ţăranilor au îndeplinit şi mai îndeplinesc şi astăzi un rol pozitiv. Nu încape,
42)  Ci. G. C. Nicolescu : „Sămănătorismul" în „Viaţa Romiînească" nr. 11, 1959
de asemeni, îndoială că Spirit Haret, întemeietorul direct al „Albinii" şi iniţiatorul „Sămănătorului", năzuia realmente la ridicarea culturală a satelor. Rămîne însă de  precizat cui  folosea obiectiv, din  punct  de  vedere   politic, propaganda   exclusiv   culturală   în rîndu-rile ţărănimii, ca şi acţiunea în vederea obţinerii de mici reforme în favoarea ţăranilor, ce clase erau interesate în desfăşurarea unei acţiuni menite să semene la'sate iluzia posibilităţii de schimbare a soartei ţărănimii exploatate exclusiv pe căi paşnice „legale"? De pe urma înrădăcinării acestei iluzii aveau, avident, de profitat amîndouă principalele clase exploatatoare şi, prin  aceasta, regimul burghezo-moşieresc, ca atare. Partidul liberal, conducătorul politic al burgheziei, avea însă anumite interese speciale la ţară. Spre a-şi întări poziţiile, rolul conducător  în   cadrul   coaliţiei mom struoase, partidul liberal caută, în ultimii ani ai secolului trecut şi în cei dintîi ai secolului nostru^ să atragă satul de partea sa. In acest scop, se erijează în apărător al ţărănimii, simulează un interes deosebit pentru eliberarea ei din  mizerie  şi  înapoiere, încurajează dezbaterile în presă în jurul chestiunii ţărăneşti, scoate gazete şi reviste pentru „popor", ba chiar sperie moşierimea conservatoare cu  perspectiva răscoalelor ţărăneşti.
— Continuare în nr. viitor —
NOTA REDACŢIEI. Ca studiul despre „Poporanism" revista noastră continuă publicarea seriei de articole şi studii consacrate analizei principalelor curente \din istoria literaturii romîne. Primul studiu din această serie a fost cel despre „Sămănătorism", al iov. G. C. Nicolescu. Redacţia revistei noastre constată cu satisfacţie -că publicarea unor asemenea studii u fost întimpinată cu interes de presa noastră literară (ne referim in primul rind la seria de articole consacrate sămănătorismului de tov. Mircea Zaciu in „Tribuna")s(-S( ia totodată angajamentul să-şi exprime în numerele viitoare punctul de 'vedere asupra dezbaterilor pe care in mod firesc le suscită asemenea studii, în (vederea dezvoltării istoriografiei noastre .literare.
103
Cronic? Literara
„RĂDĂCINILE SÎNT AMARE" de Zaharia Stancu
Discuţia în jurul ultimei lucrări a lui Zaharia Stancu, „Rădăcinile sînt armare", suferă de un viciu fundamental. După ce a primit certificate peste certificate pentru arhitectura ei savantă, cartea e acum criticată mai ales pentru cusururi de construcţie (acţiune deslînată,. eterogeneitate de planuri, etc.). Dar dacă elogiile au curs oarecum independent de ceea ce era efectiv realizat în volumele apărute, raportîndu-se mai mult la intenţiile autorului, reproşurile tind să ignoreze complect ideea specifică a romanului -şi să se menţină la o treaptă empirică, strict constătativă. E vorba în capitolele incriminate de o simplă diluare a epicului, de o risipire a naraţiunii sau de o viziune defectuoasă ? Sînt aici în discuţie nişte derogări de la „legile" romanului „clasic" ori -anumite efecte ale unor reprezentări superficiale pe care şi le face romancierul despre, realităţile cuprinse în cartea sa ? A răspunde la aceste întrebări presupune însă a lămuri mai întîi ce e întinsa lucrare a lui Zaharia Stancu. O cronică a vieţii politice şi gazetăreşti din Romînia anilor '30-'40 ? O carte de memorii, un roman, sau o colecţie de pamflete ?
Autorul se ocupă de manevrele partidelor burgheze, dezvăluie dedesubturile marilor campanii de presă, deschide dosarele afacerilor   judiciare  scandaloase. Mai mult,
OV. S. CROHMĂLNICEANU
fixează fiecare episod într-un „cadru istoric" iprintr-o scurtă introducere.
„Fasciştii atacaseră republica... La Madrid şi la Oviedo, la Sevilla şi la Salamanca, la Segovia şl la Cordoba poporul sărise să-şi apere republica."
E vorba aşa diar de o cronică a istoriei contemporane. S-ar părea ; dar tocmai sub raport cronologic, naraţiunea prezintă cele mai multe capricii, irntorciîndu-se cînd brusc cu decenii îndărăt, oînd sărind perioade întregi, pe care se mulţumeşte doar să le rezume telegrafic.
Avem atunci de-a face cu nişte memorii deghizate ? — Da şi nu. Da, pentru că de fapt Darie îşi povesteşte viaţa şi toate în-tîmplările ie dă ca, trăite de el. Apoi, o mulţime ide personaje cu care se întîlneşte au avut o existenţă reală, sînt oameni cunoscuţi. Dar condiţia aceasta esenţială a memorialisticii nu e respectată decît pe jumătate. Datele reale apar adesea modificate. Multor personaje li se schimbă nu numai numele (ceea ce n-ar fi mare lucru), dar şi profesiunea şi portretele fizice, câteodată chiar cele morale (ceea ce începe să devină cu totul altceva). Interesul cărţilor de memorii stă în mărturia personală pe care ele o aduc asupra evenimentelor istorice şi oamenilor notorii. Farmecul vine aici din confrunta rea Imaginilor. Mă interesează cum 1-a văzut Saint-Siimon pe regele Soare. Dar pentru aceasta trebuie să am
104
certitudinea că mi se prezintă (flatat sau şarjat) un portret după natură.
Amintirile lui Darie introduc prea multă ficţiune ca să poată fi numite memorii, prea puţină 'însă ca să constituie o operă de imaginaţie propriu zisă. Judecată ca roman, întinsa reconstituire a tui Zaharia Stancu riscă să fie nedreptăţită. Creaţia obiectivă de-a lungul primelor patru volume apărute e destuii de debilă. Personajele vorbesc aproape toate la fel, cu aceeaşi topică ciudată a lui Darie, care repetă arar şi măsurat cuvintele în „Desculţ". Coincidenţele extrem de dese (soacra ţiganului Harpalete, răpit şi ucis de chiaburul Bo-soancă, se dovedeşte a fi o veche dragoste a povestitorului ; unul din „martorii lui lehova" e de fapt fiul lui Cosâmbescu, vechi politician burghez, pe care iarăşi eroull principal 1-a cunoscut de aproape cu ani în urmă, oînd personajul era un simplu derbedeu ; comunista .lovea Silef s-a născut şi a trăit <în acelaşi sat cu Uruma, tătă-roaica, altă iubire a lui Darie ; în 'doctoriţa Roza Caleb, trimisă de îa Bucureşti spre a-1 îngriji pe tovarăşul Ţigănuş, povestitorul recunoaşte din nou un amor al său de demult, femeia întoarsă de la Buchenwald fiind chiar fiica lui Abraham, tinichigiul, care a învelit cu tablă înainte de primul război mondial clopotniţa bisericii din Omida, etc.) ; încrucişările acestea neaşteptate de destin împrumută acţiunii un aer de neverosimilitate. Pînă şi multe nume au o rezonanţă stranie : Alin, Frâu Alia, Berbec, Brînduşa, Bezerian Sesam, Botitu Ottu', Minu Uibaru, Cârlan Verje, Carlo Ciutaeu, Craiu Mart, Cudallbu Colbert, Culoglu Bandi, Despa, Farcaş Dragalina, Harpalete Minotar, Increţitu Napoleon, Melhisedec, Mierlă Ba'lbus, Paloş Nevăstuica, Arno Pelican, Arămie Taiir, Tăunosu Norocel, Zeno Zadi.g Zurzuc Landriş, etc.
Dar — cum am spus — a privi lucrurile aşa echivalează cu a discuta ceea ce a pornit să facă Zaharia Stancu, independent de intenţiile autorului, de structura artistică specială pe care acesta^ a înţeles să o dea evocării sale. Nici o operă, aricit de msre, nu   rezistă  criticii, 'dacă   e supusă
comparaţiei cu modele complet străine de factura ei specifică. Obsedat de formula romanului clasic francez, Melchior de Vogue găsea „Idiotul" lui Dostoevski o carte prost compusă de un imitator naiv al lui Eugene Sue, cu episoade nelegate între ele, cu intriga bizară şi obscură, cu lovituri de teatru ieftine şi ise ferea să o recomande literaţilor, afară doar dacă aceştia doreau să se amuze pe seama autorului. „In căutarea timpului pierdut" de Proust i s-a părut lui Gide, la prima lectură a manuscrisului, o simplă însăilare de mondenităţi plicticoase, drept oare a şi fost de părere că textul nu merită să vadă lumina tiparului.
A .surprinde intenţia artistică a „Rădăcinilor" şi >a începe discuţia lor în funcţie de această intenţie e o condiţie elementară de-receptivitate critică. Fireşte, .a înţelege nu înseamnă neapărat şi a fi de acord. Dar aceasta e o altă problemă şi ca ea să aibă şanse de a fi rezolvată just, trebuie în ori şi ce caz să fie pusă corect.
„Rădăcinile", ca şi „Desculţ" sînt un lung monolog debitat cu febrilitate, pe baza tehnicii asociative, ca o confesiune chinuită, întreruptă, reluată, încredinţată hîrtiei ca un fel de descărcare. „Cheia" o dă autorul însuşi, indiclnd- din primele pagini împrejurările în care creşte  această  carte amară.
Darie s-a întors acasă, la Omida, după mulţi ani. E bătrîn, bolnav. Nu poate să doarmă, îl scutură frigurile. ,,Tu ai venit aici să mori ?" — îl întreabă soră-sa, îngrijorată. „Nu", răspunde el. „— Atunci de ce nu te odihneşti ?" „— Acum, explică el, mai am de mîzgălit nişte htrtii. Nu mă pot dărui dormitului." Afară, „ploaia zuruie pe acoperişul de tablă al casei... Zuruie în geamuri. Se vaită salcîmii. negri. Plopul negru se clatină, şuieră. Vuitul: vua ! vuu !" Trecutul iîl asaltează pe Darie, ti torturează sufletul. II urmăreşte cu o voce batjocoritoare, care anunţă satisfăcută : „Se curăţă Dinţosul!" „Erik mai ales s-ar bucura", gândeşte Darie. „Ar apuca-o pe Caţaveica de guşa-i albă, ar săruta-o pe buzele galbene, i-ar şopti:
Acum o să putem fi liniştiţi. O să-i astupe gura pămîntul".
105
"* Cauzele acestui pustiu sufletesc — cum îl numeşte autorul — rămîn .deocamdată obscure şi urmează să le aflăm mai tîrziu, ele jucând, probabil, un rol însemnat în ■precizarea masajului cărţii, întrucît vizează un moment final .din evoluţia personajului ei central. Piînă aoum e dar doar că Erik, Caţaveica şi alţii i-iau mîncat lui Darie zilele. „Zilele ? Numai zilele ?" — îşi spune omul, care umple paginile, scuturat de friguri. „Pofta de a trăi ml-au mîncat-o. Bucuria vieţii ml-au mîncat-o..."
Drama personală se proiectează însă cu violenţă pe fundalul social, căpătînd prin mişcarea acestuia o semnificaţie extrem de interesantă. întoarcerea aceasta a lui Darie se petrece în zilele noastre. Erou! trăieşte în sfîrşit  începutul   răsturnărilor pe care le-au visat de veacuri „desculţii" săi. Faptul comunică o intensitate deosebită regretului pentru   anii   irosiţi   de-a   surda, jefuiţi, rnlnoaţi de o lume detestabilă.-E cea mai crudă răzbunare a ei, să te încredinţeze marilor înoiri stors, vlăguit, cu un picior în groapă. In Darie creşte 'O-îndîrjire sălbatecă să nu-i dea trecutului, care-1 urmăreşte, această ultimă satisfacţie. Nu, Caţaveica şi Erik şi alţii ca ei n-o să se bucure. „Din-ţosului" n-o să-i 'închidă gura pământul. N-o să-1 împiedice să mai muşte. Are .încă multe de spus. Şi monologul lui Darie creşte în această stare febrilă, chemînd, învălmăşite, amintirile amare   de ieri, răscoli n-du-Ie cu ură, ou dispreţ, cu o stăruinţă înverşunată de a nu ierta nimic, lîncălzindu-se în focul luptei noi, de care se simte legat, bucurîn-du-.se   de  izibînzille ei, sorbind   tărie din calmul dur, bărbătesc al   tovarăşilor din jurul   său, ostaşi  admirabili   şi anonimi pentru   cauza   poporului   ca   Licu Oroş, Ţigănuş sau fraţii Gînj.
Simbolul „rădăcinilor amare" apare astfel clar. Monologul e — cum mărturiseşte autorul — cîntecul înfăptuirilor plătite cu suferinţă, sudoare şi sînge. „Pomul roşu" are roadele mustoase şi dulci. Rădăcinile lui sînt însă amare. „Toate rădăcinile sînt amare" — îi explică Darie nepotului său Cuculeţ. „Cu cit sînt mai-dulci roadele po-
mului, cu atît rădăcinile lui sînt mai amare..."
Structura oarecum ciudată a evocării lui Zah-aria Stancu, oapătă în această lumină o raţiune artistică. Aici pe de o parte se prezintă lupta desfăşurată de Partid pentru cîştig-area alegerilor, opera de contracarare a forţelor reacţionare, pornite pe acţiuni disperate de banditism şi teroare sau pregătite să saboteze măsurile guvernului prin instrumentele lor aflate încă lîn. aparatul de stat, pe de altă parte se reconstituie momente întregi ale trecutului, perioada tinereţii lui Darie la -Ruşii de Vede, după primul război -mondial, campania de presă din jurul afacerii Drugan, instrucţia şi procesul grupului de comunişti din Satu Mare, printre care se găsea şi Licu Oroş, scene numeroase de la Capsa' şi Corso cu discuta între autor, „filozoful" Balbus Mierlă, redutabilul polemist Ilion Căpuşă, -poetul Norocel Tăunosu şi -alţi reprezentanţi ai faunei gazetăreşti şi literare din Romînia burghezo-moşierească, fntîmplări din copilăria lui Darie, acasă Ia Omida, -capitole clin cronica scandaloasă a Palatului, ş.a.m.d.
Tranziţia -permanentă de ]a un plan la altul o justifică starea sufletească pe care am descris-o. Vestigiile trecutului, întîinite încă in realitatea nouă, îi aduc lui Darie ân minte tablouri 'întregi ale lumii de ieri. Nu-i vorba aici -de nici o -căutare a unei „ultimi cauzalităţi", cum s-a afirmat, cam pripit, descoperindu-se o „optică a rădăcinilor" cu cine ştie ce implicaţii pentru evoluţia romanului realist-socialist. De exemplu, Darie întîlneşte prin satele pe care le colindă ,în campania electorală, o amazoană -cocoşată. E domnişoara Teta Angheliu, fata unuia din foştii miniştri liberali, chiru-ngul Mitică Angheliu, care 1-a operat de -gît pe Ionel Brătianu. Istoria carierii lui politice, cu finalul ei sordid, (moartea „eminentului" om de stat în cabina actriţei Nevăstuica Paloş) se declanşează firesc prin simplă asociaţie. La fel, discuţiile de la Corso, sau duelul dintre Buzatu (Carol al II-lea) şi bancherul Drugan reînvie, chemate de  o figură, de un
106
cuvînt, de o întîmplare cu rezonanţe anumite un sufletul autorului.
Capital e aici accentul psihologic. Trecur tul are caracterul unui coşmar, pe oare Darie îl retrăieşte cu un sentiment de imensă silă, de unde proecţia caricaturală, grotescă a lucrurilor, amestecul de real şi fantastic. Povestitorul nu inventează nimic. Dar fluxul amintirilor sale e obsedat de lichelismul, josnicia, imbecilitatea, cruzimea şi murdăria lumii burgheze.
Raporturile omeneşti, .actele, conversaţiile ea într-un vis urît, păstrîndu-şi un puternic fond de adevăr, apar dezbrăcate de haina lor convenţională, „civilizată", într-o nuditate oribilă, monstruoasă. De sigur că în viaţa de fiecare zi, tot felul de nuanţe şi justificări acoperă oarecum mecanismul acesta brutal al intenţiilor. Dar în lumina experienţei amare a lui Darie şi sub semnul reducţiilor neiertătoare operate de sentimentul existenţei mutilate, strâmbate, „mîn-cate" de o ordine inumană, nu e inexplicabil de ce ele se prezintă astfel. Problema se pune în ce măsură această viziune particulară se justifică, dobîndeşte o funcţie estetică, reliafînd mai bine ca ori care alta zbuciumul sufletesc al eroului principal.
La început, formula dă un efect admirabil în descripţia neliniştii lui Darie, întors printre ai. săi. Aici, la Omida, unde a copilărit şi unde toate lucrurile fac parte din-tr-un peisaj sufletesc familiar încărcat de afectivitate, pulsaţia lirică a textului îşi găseşte foarte firesc rosturile, situînd într-o lumină nouă şi originală un tablou, care, cunoscut din „Desculţ", nu mai are nevoie de o reconstituire amănunţită.
Darie regăseşte gîrla, şcoala, 'biserica gălbuie a satului. Se întreabă unde e salcia care plîngea lingă fiîntîmă. Străbate încet, şchiopătînd, drumul de la gară spre casa soră-sii cu bastonul în mână. Onnii nu-1 recunosc şi-1 latră. Lumea copilăriei se adună sub un semn, amar deosebit :
„Femeia veştedă, care tocmai şi-a umplut vedrele, întoarce faţa spre mine. — Bună ziua, domnule... Dă să plece. Tresare, se opreşte. Parcă i s-a năzărit ceva îndepărtat.
— A... Tu eşti...
— Da...'Eu... Eu sînt. Schiţez un surîs.
— Cum ai îmbătrînit, îmi spune... Cum ai îmbătrînit!..."
Şi evocarea continuă, purtată de acest val liric sub un unic motiv, dar pe nenumărate registre sufleteşti declanşate într-o mişcare simfonică, delicată şi grandioasă, stinsă şi răscolitoare, lată întîlnirea, după ani, cu Filimona (Liliacul), ecourile vechi a/le dragostei neîmplinite, reproşul ei mut, tandru şi jalnic sub masca sbîreită a bătrâneţii aşternută de timp pe feţele protagoniştilor. Iată sărutul acela cu .gust de leşie smuls parcă morţii, în zori, după o noapte în care amintirile au depănat firul unei vieţi pierdute. Iată apariţia [luminoasă a nepotului Cuculeţ, feciorul vărului Ţugurin căzut în războiu. Iiată-1 pe băiatul vioi cu ochi mari negri, cîrn şi pistruiat, care reface copilăria lui Darie, dar în altă lume, pornită să se elibereze de mizerie şi umilinţă,
Iată-il şi pe vărul Zapateu, cu mierea şi cu strugurii lui dulci, după ce, o viaţă, a jefuit în dreapta şi în stînga, încercînd" „să se pună bine" cu comuniştii. Iată-1 stin-gîndu-se, bolnav, singur, mînios pe noile vremuri, care nu prea dau semne de împăcare cu oameni ca el. Aproape fiecare capitol din vol.I e tratat într-o tonalitate sentimentală specifică şi adecvată. Monologul îmbrăţişează cu supleţă varietatea realităţilor de la oare pleacă, îngloblnd în el portrete şi dialoguri, întâmplări, peisaje şi reflecţii, trecînd cu o degajare plină de farmec, de ta naraţiunea sobră, sgîrcită în detalii, nervoasă, sacadată, la răsucirea dureroasă interioară, la reveria duioasă sau la proiecţia halucinantă.
In atmosfera spitalului, unde agonizează tovarăşul Ţigănuş, ideia morţii organizează gîndurile într-o călătorie fantastică pe celălalt tărîim, adevărat poem de o copleşitoare forţă vizionară. Darie îşi contemplă .înmormântarea, ca Macedonschi în „Noaptea de Noembrie". Apoi, după ce pămîntul ;îl acoperă, îi apare taică-său, care-1 conduce «în lumea umbrelor. Aici toate sînt dispuse în figuraţii simbolice cu vaste semnificaţii
107
sociale, ca într-un .apocalips inedit aii ^desculţilor". Morţii n-au .ghete în picioare. Frigul şi ghimpii au rămas însă dincolo., pe pămînt. Darie îşi întîlneşte mama, rubedeniile. Fratele mort undată după naştere se joacă. Jocul e ciudat. „Nu plîngea. Nu rîdea. Se juca. îşi număra degetele. Acesta ■era jocul. Acesta. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte.
— Şapte zile am trăit."
Plopul din .arie, doborît cu securile, a răsărit aici. E alb ca argintul. Dar frunzele ilui nu sună. După o cavalcadă pe cai albaştri, Darie şi taică-său ajung într-un cîmp nesfîrşit, unde întâlnesc nişte oameni goi, graşi, care mănâncă pămînt. Sînt boie-irii nesătui. „Fiecare dintre ei ducea bulgărul de pămînt la gură. Şi fiecare dintre ei muşca bulgărele de pămînt adine. Apoi fiecare dintre ei mesteca pămîntul în fălcile mari. Apoi fiecare dintre ei, cu opintiri grele, înghiţea, pămînt ul mestecat. Şi iarăşi muşcau din pămînt. Şi iarăşi mestecau pămînt ul în gură. Şi iarăşi îl îngliifeau".
Darie îi recunoaşte.
„— Ştii cine sînt ?  întrebă taică-său.
Şi eu le spusei pe rînd numele şi pe cînd le spuneam numele îl arătam, pe fiecare cu degetul. -
— Boier Gogu.
— Boier State.
— Boier Poena.ru..."
Planul .acesta al reîntoarcerii eroului la Omida, în universul famiiliaj, printre rudele de la ţară şi prietenii din copilărie, lunecă paralel cu pianul care evocă participarea lui la campania electorală din 1946 şi cu cel al (amintirilor din trecut.
Poate şi mai încărcat de vibraţie afectivă, de culoare şi viaţă, învie în conştiinţa lui Darie timpul trăit la Ruşii de Vede. Momentul acesta, amintirea îl cheamă o dată cu figura unchiului Tone, căruia, tîrziu, cînd trecuse de vârsta şcolară, eroul îi calcă într-o toamnă pragul prăvăliei, hotărât să:şi ia o diplomă la liceu! .din ting. E tot un fragment de existenţă amar (Darie umblă fără căpătîiu, ai lui nu vor să-1 ştie, unchiul îl dă afară zvîrlind după el o halbă
care se sparge ţăndări î,n mijlocul străzii, colegii de examen particular sânt în majoritate nişte qpave sociale ; mediul lor de viaţă vulgar, periferic, e de o mărginire înfiorătoare), dar prin acest fragment de existenţă trece adesea un -parfum tare, ameţitor, de iarbă tînără. Zaharia Stancu dă, după atâţia prozatori ai noştri, o istorie a vieţii şi morţii <în provincie. Evocarea poartă însă un accent original deosebit de viu. E oraşul de provincie din Romînia burgheză de ieri, cu străzile adormite la prînz, cu firmele şterse ale prăvăliilor (ui întunecate, „Landoul Roşu", atelier de piese pentru căruţe ţărăneşti, „Inger"-magazin de pompe funebre, „La Anton" — Birt economic ; oraşul cu patimile-; politice deslănţuite periodic, înaintea alegerilor, printre profesorii liceului înfiinţat de curând, printre avocaţii de la tribunal, printre proprietarii din regiune, negustorii cu vază şi patronii celor două gazete Locale. Dar e totodată şi oraşul din cîmp ia Dunării, .dincolo de strada principală, oraşul cu curţi nesfârşite pline de hambare, ipătule şi grajduri, adevărate ogrăzi ţărăneşti pierdute în mici păduri de sălcii, oraşul cu mahalagii candrii şi fete iubeţe, agitat de pasiuni autentice, de doruri nelămurite, de energii risipite zadarnic. In evocarea lui Stancu, viaţa nu mai e contemplată ca la Sadoveanu dinăuntru, cu sentimentul omului osândit să se îngroape lent lîntr-o asemenea lume, ci din afară, cu ochiul detaşat al hoinarului, oprit doar pentru o vreme într-un univers din care nu face parte şi în care ştie că nu va rămâne mult. De aici, mai întîi puterea de .a privi sub un unghiu neobişnuit de ascuţit al burlescului unele situaţii. Agitaţia notabilităţilor urbei cu tot ce însumează ea ca adversităţi politice, veleităţi culturale, intrigi sentimentale sau ■activităţi mondene, nu închipuie decît o parodie jalnică a modului de existenţă burghez. Turtulă, dascălul de română, mototolit, neţesălat, âşi joacă mica sa comedie a ratării, între o tiradă sentimentală la adresa memoriei lui Cerna şi un'va! de înjurături cu care-şi 'împroaşcă elevii. Profesorul de franceză, Timon, înscrie mereu noi victorii
108
amoroase printre fetele din mahalalele urbei, eompensîndu-şi astfel lamentabilele încercări de a-şi face, cu condeiul, o carieră politică. Doamna Dezideria Găzarii, în schimb, solidă, bărbătoasă, înaltă ca un jandarm, înaintează ferm către postul de directoare, miaînd pe relaţiile influentului Lăpturel, omul de încredere al lui Stanică Paleacu, mînidria tîrgului, ruşanul ajuns ministru. Morarul Feratos îşi prinde nevasta în flagrant delict cu doctorul Beze-rian. Sub ameninţarea pistolului, îl obligă pe acesta să ceară mîna infidelei, apoi o scoate din şcoală pe cumnată-sa, o fată de şaisprezece ani şi se căsătoreşte el cu ea, organizînd ambele nunţi. Vărul Jorj îşi ia o fată cu zestre, şi după moartea unchiului Tone transformă birtul economic în restaurant de lux ; Dobrică Tunsu izbuteşte să-şi deschidă o cojocărie foarte prosperă şi acum „dispune". Toţi se zbat, îşi fac loc cu coatele, se bucură, se înfurie, se frămîntă, trăiesc, dar ca nişte marionete stupide, mişcate de o aţă nevăzută. Zaharia Stancu surprinde cu o excelentă detaşare dispreţuitoare mişcarea aceasta ridicolă şi totodată dezolantă prin absurdul ei.
Oricît ar fi însă de urîtă lumea tîrgului, Darie e tânăr şi are sentimentul că-i va părăsi cunînid pe ruşani. De aceea găseşte suficiente resurse sufleteşti să se apropie şi de lucrurile oare mai rămîn autentice în jurul său. Aşa descoperă o altă faţă a urbei, în mahalalele unde ard garoafe roşii la ferestre şi înfloresc, lîngă prispe, ca o spumă albă, tufănicile. Sub semnul iubirilor pasagere, svăpăiate, împlinite sau nefericite, Darie întâlneşte pulsaţiile unei vieţi obscure, dar nef-alsifioate integral, răscolite încă de un neastîmpăr gorkian. Eroul o cunoaşte pe casta şi inimoasa Valentina, servantă la Madam Hans, patroana celei mai selecte case de rendezvous din tîrg, îl turbură seriozitatea, frumuseţea mîndră şi francheţea fetei, setea ei de învăţătură, . urmăreşte tribulaţiile amoroase ale uscăţivei şi îndărătnicei Despa, această Haia Sanis cu complexe de inferioritate, intră în intimitatea familiei Riţigoi, se bate orbeşte cu nişte ţigani
'din Dideşti, în pădure, într-o după-amiază de pomină, vine acasă de la surorile Scu-telnioul, în zori, cu o garoafă roşie la butonieră. Svîcnetul sîngelui tînăr încălzeşte aici amintirile şi le leagă de episodul idilei exotice cu tătăroaica Uruma, pe un tărîm de vis, sub lună, la malul mării, unde cavalcade fantastice învie foamea de spaţii nemărginite a Nogailor şi fantoma lui Timur Lenk, cuceritorul.
Totul compune — cum spuneam —- o imagine a vieţii şi morţii în provincie, de o factură nouă. E târgul sadovenesc, devastat de verva drăcească a lui Cara-giale, dar pe oare îl înscrie în experienţa pribegiilor sale nesfîrşite un Panait Istrati.
*
Cea mai mare parte a monologului însă, cheamă din trecut un tablou cu o dominantă coloratură politică. Amintirile din viaţa de gazetar a lui Darie au în special acest caracter. Intîmplările. pe care el le evocă în legătură cu procesul comuniştilor din Satu Mare (Capitolele întitulate „Oroş" I, II, III, „lovea" I, II, „Inima" ş.a.m.d.) de asemeni. Acestea din urmă, deşi sînt date ca monqloguri independente ale eroilor respectivi, se înscriu de fapt şi ele în ampla operaţie de reconstituire pe care o întreprinde memoria autorului. E de presupus că Darie povesteşte nişte fapte aflate de la şi în legătură cu tovarăşii săi din campania electorală, integrate deci într-o experienţă de viaţă personală, retrăite oarecum de el pentru ei.
Figurile unui mare număr de reprezentanţi ai României burghezo-moşiereşti năvălesc astfel în mintea naratorului, prinse înfr-o sarabandă nebunească. De la rege pînă la ultimul trepăduş al Siguranţei, o împletire odioasă. de interese comune îi adună laolaltă, şi viziunea de coşmar, sub semnul căreia Darie îşi aduce aminte de lumea lor, îi îngăduie autorului să trateze toată partea aceasta a reconstituirii într-o manieră acuzat satirică. Apar pe scenă într-o ignominie totală, „Buzatul" exerci-tîndu-şr actele de piraterie asupra avutului naţional, cu o lăcomie cămătărească şi o
109
brutalitate de vagmistru   .membrii camarilei   regale,   agitîndu-se  ea  .nişte slugi •speriate .de toanele stăpânului, gata să se vîndă oricînd între ele şi pînidin.d ocazia să poată apuca la rîmdul lor ceva, oamenii 'de presă, ca o ceată ide ipotăi flămânde, dispuse să latre mâine la cel căruia i-au lins picioarele ieri, judecătorul de instrucţie Treţin, în postura individului destul de cinic ca să ştie că legile sînt făcute pentru a-i apăra pe cei puternici, destul însă şi de imbecil ca să se încurce în plasa unor combinaţii prea complicate pentru el, doctorul  avocat Geza  Inoeenţiu, ipurtînd pe' fruntea sa de exponent al spiritului de familie   burghez   ardelean,   respectabil şi puritan,   două magnifice   coarne, poetul Norocel Tăunoisu, — circulând între cohortele de îngeri, despre care vorbeşte în versurile sale şi palmele ■ încasa te la restaurant pentru că, beat, îşi manifestă într-un stil prea intempestiv atenţia fată de damele din local,   Preoteasa   Tilda, dcpose-dînd-o pe sărmana iRafira de ultimele ei lucruri, cu   milostenie creştină; inspectorul Grunz,  năpustindu-se  ca  o fiară asupra arestaţilor, gudurîndu-se ca un căţeluş la picioarele Mamitei, sau alergând scos din minţi ân jurul biroului, după subalternul său imediat şi strigîndu-i : „Stai, Orbes-cule, să te prind, Orbescule.   Stai,   să te mănînc de viu, Orbescule. N-auzi Orbescule? Stai să te omor, Orbescule. N-auzi, Orbescule?" Dar a face tot acest inventar, ca şi cum ar fi vorba de nişte persoane vii suiiprin.se ân atitudini definitorii, înseamnă a-I completa cu multă complezenţă pe autor, pentru că aproape nici unul din mumele citate nu acoperă figuri care trăiesc efectiv sub raport literar, constituie tipuri sau măcar portrete memorabile. Reconstituirea e animată aici mai mult de o anumită violenţă polemică şi se transformă într-un lung pamflet.
Scenele de la Palat, clin casa domnului Geza, de la Capsa, din Cabinetul inspectorului Grunz se compun din tablouri lucrate după regulile acestuia, cu îngroşările violente necesare, cu simplificările respective, dar puse în mişcare   de o intrigă foarte
no
complicată, cu lovituri de teatru şi rever-sun senzaţionale şi dramatice. Procedeul acum însă, în loc să impresioneze, deranjează, stârneşte o impresie de deficientă artistică. Raportat la spiritul în care Darie îşi aminteşte aceste lucruri, — cum arătam — nu e lipsit de justificare. Coşmarul are o logică a lui şi ea nu exclude deloc monstruosul, grotescul, caricaturalul. E .ca şi cînd filmul memoriei ar lua deodată aspectul de desen animat. Un desen animat însă sinistru, executat în stilul lui James Ensor sau Daumier.
Ce provoacă totuşi ân aceste pagini sentimentul de   insatisfacţie ?   Ce nemulţumeşte ? Ce creiază impresia  de artificialitate şi schematizare? Cred că ezitarea autorului de a urma pînă în ultimele implicaţii  ale ei  ideea  originală' a evocării sale. Zaharia Stancu împinge pe de o parte adeseori reconstituirea    către naraţiunea obiectivă  (în aproape întreg volumul IV consacrat afacerii Drugan şi într-o bună parte din volumul  III, unde se prezintă tribulaţiile inspectorului. Grunz), lăsîndu-şi personajele să se mişte oarecum automat, înfăţişîndu-Ie  actele ca   şi  cum  ele s-ar desfăşura sub ochii noştri şi uitînd într-o bună măsură că toate acestea Ie scoate la suprafaţă într-o structură halucinatorie memoria lui Darie cu un sentiment teribil de silă şi oroare, că numai un asemenea impuls bric   le   justifică   proiecţia grotescă, simplificarea crudă, brutală. Intenţia artistică nu mai e receptată clar. Legătura cu conştiinţa eroului se rupe. Divagaţiile deplasează accentul fundamental de ură, cu care acesta îşi aminteşte trecutul. In ce măsură    multe din întâmplările povestite (toate    amănuntele    poliţiste ale afacerii Drugan) ]-.au marcat dureros pe Darie, au fost pentru el experienţe umane ? Ce legătură directă există între erou şi tribulaţiile erotice ale părintelui Bold ? Cum i-au consumat existenţa, cum l-au măcinat sufleteşte chiar întîmplările la care participă direct ? Acestea toate nu se văd şi cititorul e tentat din nefericire chiar de text să judece personajele şi situaţiile după cerinţele literaturii de creaţie şi să-1 nemulţumească în-
\
groşările caricaturale, ascuţirea unor trăsături (monstruoase -dictate de caracterul obsesiv, terorizant al amintirilor răscolite. cu dezgust, să pretindă detalii semnificative, amănunte, motivări complexe, dimensiuni în plus, acolo unde .dimpotrivă lucrurile se cereau mai cu îndrăzneală proiectate pe fondul sufletesc -al lui Darie, asociate sentimentului său că această lume oribilă i-a mînoat viaţa.
De fapt, aici se estompează aproape complect justificarea estetică, despre care am vorbit mereu, şi multe situaţii rămîn efectiv schematice. Mecanismul complicat al vieţii sociale apare, nu odată, simplificat într-un mod dezolant. Mai toţi indivizii care compun fauna politico-socială burgheză nu-şi reprezintă actele lor ca îndreptăţite de o raţiune sau -de o morală, cu un caracter definit ele .clasă, desigur, pentru noi, -dar adesea cu un ternei universal pentru ei. Altfel -apus, se comportă ca şi cum ar fi nişte lichele conştiente, fiecare în p-arte de ticăloşia sa şi nu fiinţe îm-pinse la anumite atitudini de raporturi obiective sociale, care le modelează psihologia într-un mod determinant, în ciuda celor mai variate impulsuri, personale. Din această cauză, însăşi critica îşi pierde virulenţa, pentru că oricît de multe fapte abjecte ar înfăţişa, nu vizează sistemul în esenţa lui.
Dependenţa presei şi a combinaţiilor -politice de interesele marelui -capital în Romînia -de ieri a înfăţişat-o, nu odată, literatura noastră realist-critică. Decăderea cumplită morală a claselor stăpînitoare, de asemeni. Concepţia superioară a realismului socialist presupune tocmai o adîncire a criticii pînă la demontarea întregului mecanism pe care se bazează lumea capitalistă în toate resorturile vieţii. Paginile consacrate de Zaharia Stancu evocării junglei politice burghezo-moşiereşti nu prea răspund însă acestei cerinţe. Anecdota, amănuntul de culise înlocuiesc adesea observaţi-a profundă cu valoare revelatorie. Monstruozitatea ondinei capitaliste rezidă apoi şi în capacitatea ei rafinată de a-şi ascunde adevărata faţă sub mulţimea formelor
suprastructurale cărora lc-a dat aparenţa de a nu îi expresia intereselor ei imediate, directe. In reconstituirea lui Zaharia Stancu, partea consacrată evocării vieţii politice şi intelectuale din Romînia de ieri, prin felul cum e tratată, se lipseşte sistematic tocmai de acest aspect odios. Maşinaţiile de stat şi -de presă se fac prea grosolan ca să se -poată înţelege cum prindeau. Intre comunişti şi banda de politicieni vero-şi de la cîrma ţării dispare o masă întreagă de oameni cu convingeri felurite. La Corso şi la Capsa discuţia intelectuală are un ni-vel derizoriu. Reprezentată exclusiv de nişte flecari isemi-imbecili ca Balbuş Mierlă, Onufrie Butaru sau Norocel T-aunosu, mişcarea de dreapta apare -bagatelizată. Ea a reuşit totuşi să-şi răspândească otrava în nodurile at'iîtor indivizi şi să împingă ţara pînă la marginea prăpastiei. Cum s-a întîm-plat aceasta, e greu -de priceput dacă lucrurile s-ar -mărgini la înfăţişarea pe care le-o dă autorul.
încă odată, caracterul caricatural imprimat viziunii n-ar fi supărat nici aici, ba ar fi devenit o calitate a ei, iar obiecţiile n-ar fi avut nici un sens, dacă naraţiunea, ca în cazul episodului de la Ruşii de Vede ar fi păstrat permanent structura unor amintiri obsedante raportate la experienţa personală de viaţă a lui Darie şi nu ar fi tins către expunerea «pică obiectivă. In definitiv, nici Paleacu, nici Lăpturel, nici Tur-tulă nu sînt mai puţin -groteşti ca popa Firică, judele Tretin sau poetul Norocel Tăunoisu, şi -alegerile în orăşelul -de provincie dunărean nu sînt prezentate cu o vervă- satirică inferioară celei care prezidează reconstituirea afacerii Drugan. Dimpotrivă ! Dar în primul caz senzaţia de artificialitate nu se naşte, pentru -că viziunea neobişnuită îşi menţine tot timpul coheren-ţa interioară prin-tr-o vizibilă raţiune realistă, pe cînd în al doilea caz aceasta nu se mai întîmplă.
E vorba pe de altă -parte şi de calitatea pamfletului. Ingroşările şi reducţiile sale nu exclud adîncimea. Nu e mai puţină bogăţie de reflecţie asupra realităţii în linia caricaturală a lui Goya deoît în -cea austeră
111
şi riguroasă a lui Diirer. La noi, Arghezi a dat un exemplu neegalat de modul cum pamfletul ipoate atinge concentraţia poeziei. Reliefarea caricaturală e aici iarăşi rodul unei observaţii pătrunzătoare şi întinse, susţinute ide o formidabilă vervă a inventivităţii sugestive.
în „Rădăcinile sînt amare", multe pagini de pamflet n-au forţă. Puterea lor de caracterizare rămîne săracă. Pe alocuri reia ttod accesele de libidine ale părintelui Co-riolan Bold, crizele de gelozie ale inspectorului Grunz sau «cugetările lui Balbus Mierlă cad pur şi simplu în vulgaritate. Scena de la „Leul şi Comatul", unde poetul ortodoxist Norocel Tăunosu mănîncă bătaie, pentru că se leagă de Mamita, Arghezi o evoca în cîteva rînduri nimicitoare dintr-un „Bilet de Papagal" ; Z. Stancu face din ea un întreg episod. In legătură cu puterea definitorie a pamfletului, comparaţia celor două texte e edificatoare.
Că îndepărtarea de ideea artistică iniţială a romanului, constituie cusurul lui principal o dovedesc şi capitolele închinate ilegaliştilor. Aici, curajul de a părăsi naraţiunea de tip obiectiv, de a-şi imagina gîn-durile lui Licu O roş în celulă, conversaţiile acestuia cu păianjenul, dialogul loveai Si-lef cu inima ei, toate situate în fluxul general liric al reconstituirii retrăite de Darie, chiar cînd nu sînt date ca experienţe proprii ale sale — se ridică mult de-asupra acelor momente care se referă la tribulaţiile erotice ale lui Grunz, Orbeseu, Mamita etc. O admiraţie profundă pentru tăria morală a comuniştilor, un sentiment reconfortant de regăsire a demnităţii omeneşti în solidaritatea lor tovărăşească de luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva (lumii burgheze, a barbariei şi ticăloşiei comunică evocării o poezie eroică, reţinută, sobră, de bună calitate. Şi e păcat că o cunoaştere insuficientă a realităţilor luptei ilegale rezumă, activitatea lui Oroş şi a tovarăşilor săi la rezistenţa opusă bătăilor şi schingiuirilor. Legătura Partidului cu masele, opera lui de educaţie politică răbdătoare .şi tenace a acestora nu apare de loc. Se creează o impresie falsă de izolare şi
trăsăturile comunistului evidente mai ales în raporturile lui cu lumea din jur, n-au cum să apară în toată plinătatea lor. In plus, inconsecvenţa de care vorbeam turbură chiar planul acesta restrîns al evocării. De unde ştie lovea Silef că Mamita i-a medicamentat lui Grunz zgîrieturile de pe obraz, că inspectorul se socoteşte un cuceritor irezistibil şi consideră căsătoria sa o mare victorie amoroasă ? Lucrurile acestea noi Ie cunoaştem pentru că autorul ni le-a prezentat. Dar cum au ajuns ele la arestată, care le pomeneşte în monologul său din capitolul 27 ? Tendinţa de a obiectiva faptele, de a le scoate din fluxul amintirilor lui Darie stârneşte astfel de nedumeriri. Iar alunecarea către o acţiune autonomă chiaimă o serie de obiecţii sortite, aşa cum arătam la început, să nu avantajeze romanul acesta cu o factură atît de particulară. Constatarea se impune şi mai net cînd reconstituirea, apropiin-du-se de zilele noastre, eroul îşi rememorează altfel de întâmplări şi într-un spirit deosebit, care cer prin însăşi natura lor o anumită obiectivare. Naraţiunea aduce de pildă aici tensiunea luptei îndîrjite din perioada campaniei electorale, comunică sentimentul febrei revoluţionare, care nu lasă o clipă de răgaz activiştilor de partid, chemîndu-i mereu în alte locuri, obligjîndu-i să facă faţă împrejurărilor, repede, icu un formidabil sînge rece, cu o mare fermitate, să urmeze fără. şovăială, cu o uriaşă încredere şi în ciuda imenselor piedici, linia Partidului. Toate acestea trăiesc însă mai mult ca lucruri simţite de erou, transmise cititorului ca stări lirice deoît ca situaţii obiective, înfăţişate în multilateralitatea aspectelor şi în autenticitatea detaliilor respective. Bătălia complexă, cu implicaţii propagandistice şi. organizatorice tinde să se reducă la un şir de urmări senzaţionale pe cai, ca în poveştile haiduceşti, cu svîrlituri dibace de arcan, cu aruncaturi de grenade şi răpiri spectaculoase. încleştarea pare să se desfăşoare mai mult în pădure decît în inima satelor şi oraşelor, printre oamenii muncii, care sînt chemaţi să decidă ce soartă
112
îşi aleg. Acţiunea în mase e prezentată sumar şi destul de schematic, câteva întâlniri cu alegătorii, rezumatul discursurilor pronunţate în aceste împrejurări, o reflecţie, două, a ascultătorilor şi gata.    Mai pe larg e înfăţişată doar „prelucrarea" chiaburilor  din Temeiu, pe care Darie izbuteşte să-i domolească  înj.urînidu-i serios. Toată intriga  cu prefectul  Buşulenga şi tovarăşul Bărbuţă de la Centru e condusă naiv. Duşmanii se comportă fără nici o viclenie, se prezintă ca nişte mîţe cu clopoţei, mirosind   de    departe   a indivizi suspecţi şi fiind   dealtfel   cunoscuţi prin toate satele din jur ca oameni ai vechiului regim.    Aerul    de neverosimilitate al intrigii, rezultat nu atît din natura faptelor cât din felul simplist şi  caricatural cum sînt înfăţişate, urmăreşte .pînă şi şedinţa de  demascare de  la  sfîrşit, îndelung şi cu răbdare  pregătită de Licu  Oroş, dar soldată cu dispariţia   împricinaţilor, care o şterg pe  uşa  rămasă deschisă, într-un moment de nebăgare de  seamă, .atenţia adunării fiind atrasă de aducerea asasinilor primarului din Blajini, legaţi cobză şi asvîrliţi la picioarele prezidiului. Formula originală a naraţiunii e viciată, cum se vede, de o cunoaştere nesatisfăcătoare a realităţii. Dintr-un mijloc ingenios şi adecvat de dezvăluire a unei evoluţii morale pline de semnificaţie, construcţia asociativă, fără un fir precis al -naraţiunii, cu incursiuni capricioase în trecut, cu proiecţii lirice   şi   dezlănţuiri    pamfletare,    devine o formă de acoperire a golurilor în informaţia autorului, de trecere superficială peste momente neadîncite. Nu formula epică neobişnuită e aici de vină, cum s-ar înţelege dintr-o serie de cronici, ci reprezentarea sumară pe care o au anumite realităţi în conştiinţa scriitorului.
La origina acestor inegalităţi, adesea destul de stridente, pe care Ie prezintă în volumele apărute pînă acum amplul roman al lui Zaharia Stancu stă, am sentimentul, şi o anumită grabă a antonului de a încredinţa tiparului aproape fără nici o modificare textul din „Gazeta Literară". Aici foiletonul săptămânal a impus un anume stil
de lucru, şi hotărîrea romancierului de a-1 respecta cu o sîrguinţă indiferentă la eforturi -orient de grele, merită tot respectul. Dar o revenire ulterioară, care să elimine lungimile inutile, paginile neizbutite, pasajele redactate în fugă, precizînd mult mai puternic caracterul special de confesiune, de monolog febril al textului, o revenire care să sudeze mai intim momentele dramatice, luminoase,   amare şi groteşti   înviate îh amintirea  lui Darie, limpezinidu-ile sensul critic, ar ifi fost salutară. Ea ar fi dat, siînt convins, altă înfăţişare introducerilor de localizare istorică, făcînd să dispară din ele clişeele gazetăreşti supărătoare de tipul : „Cînd vechile partide văzură că nu mai pot să iacă singure faţă presiunii maselor, scoaseră din cutie un bătrîn general şi-l promovară prim-ministru"  (Vol. II, pag. 215) ; „Noi ne bucurăm de succesele Frontului popular, căutăm să le popularizăm în toate chipurile, să creştem încrederea oamenilor în democraţie şi in libertate, să stîrnim ura împotriva fasciştilor care ridicau tot mai semeţi, mai cutezători, capul..."    (vol. I, pag. 289) ; „Dar deasupra Germaniei, care uimi încă odată lumea prin forţa ei, care părea de neînvins şi. prin cruzimile ei, pe care mulţi nu şi le explicară, nu zboară nici un avion englez care să arunce bombe" (vol. III, pag. 28—29 (s.n.) ; „Deşi războiul continua şi cerea noi jertfe, unele din misiunile militare ale statelor apusene aflate în război cu hitleriştii, încurajară asemenea ziare şi le asmuţiră şi mai mult asupra comuniştilor. Susţinuţi pe de-o parte de aceşti străini, pe de alta de toată vechea lume politică, reacţionarii îşi adunară şi îşi uniră forţele şi se apucară să strige zi de zi în ziarele lor — întocmai ca pe vremea democraţiei burgheze, întocmai ca pe vremea dictaturii fasciste a lui Antonescu — „Jos   comuniştii!"   (Vol.   II   pag. 206); „Nu aici însă vom scrie noi povestea sîn-geroasei domnii a acestor fiare, ci într-un alt volum" (Vol. II, pag. 287) — caracterizările prin formule plate    de   genul :■ „viaţa lui plină de mîzga neruşinării şi de noroiul escrocheriilor"  (Vol. I, pag. 304) ; „Inimi fierbinţi, învăţate de mult să adune
8 — Viaţa Romînească, nr. 2
113
şi să păstreze în ele durerea şi ura, bucuria şl iubirea" (Vol. I, pag. 333) ; „învăţase să deosebească binele de rău, bucuria de tristeţe, risul de plins şi ziua de noapte" (Voi. II, pag. 394) ; senzaţia unui manierism stilistic dată de iprea desele inversiuni în topica propoziţiilor, de repetarea cuvintelor sau de aşezarea rar utilizată în proză a epitetului înaintea substantivului la forma articulată „alba-i batistă" : „cheala-i păpuşă", etc. Şi ar fi_ renuniţat poate chiar la transformarea în episoade a unor anec-
dote literare arhicunoscute despre Mace-donski, Bogdan Piteşti sau alte personaje, mai ales cînd ele au fost o dată istorisite de alţii.
Toate aceste observaţii le socotesc utile, şi un scriitor ca Zaharia Stancu mu are nevoie de menajamentele criticii, mai ales cînd ea are conştiinţa forţei romancierului şi poetului ; şi el se află încă în procesul execuţiei unui proiect de prea mare interes pentru literatura noastră, ca să nud intereseze decît opinii strict laudative.
114
Teorie si Critică
BARIERA" Şl JUDECATA CRITICII
S. DAM IAN
Biregistrăm cu mâhnire manifestările criticii sceptice, inaptă să se bucure de biruinţele literaturii, pornită să dezvăluie neapărat infirmităţi şi discordanţe. Să nu fie suspectate aceste rânduri ide pledoarie pentru diminuarea exigenţei. O carte ca „Bariera" suportă examenele cele mai severe şi de altfel .disputa de idei este totdeauna salutară. Ceea ce stârneşte însă mirare la lectura unor cronici dedicate lui Teodor Mazilu, nu este abundenţa observaţiilor critice, ci absenţa acelei vibraţii speciale pe care o inspiră o lucrare de o originalitate evidentă.       • .
Cine combate spiritul apologetic nu este obligat să tempereze ori ce pasiune a nou-' lui, iar analiza rece, indiferentă, este departe de a fi o particularitate a cercetării ştiinţifice. Rolul criticului militant este de a promova, fără a părăsi criteriile exigenţei ştiinţifice, operele valoroase ale realismului socialist. Unele articole consacrate „Barierei" lasă însă impresia că satisfacţia criticului răzbate mai ales în relevarea imperfecţiunilor. Spre ilustrare, două citate clin cronica lui Radu Enescu, publicată în „Tribuna" : „fragilitatea tot atît de indiscutabilă a acestei cărţi.." „Aşa cum este, „Bariera" reprezintă an material care, amplificat, sudat organic, adîncit epic şi sociologic şi... populat de mai multe perso-
naje vii, poate alcătui punctul de plecare al unui viitor roman, in înţelesul major al cuvîntului". Totuşi, Radu Enescu aruncă astfel de verdicte distrugătoare la capătul unei cercetări conştiincioase, care conţine şi aprecieri pozitive argumentate. Gît despre recenzia din „Luceafărul" semnată Dan Grigorascu, ea este concepută, de la început pînă la sfârşit, cu vădită .rea voinţă, estompând, prudent, calităţile lucrării şi nimicind cu afirmaţii .sentenţioase fondul ei de idei. „In „Steaua" o notiţă strânge obiecţii dispreţuitoare care culminează cu acuzaţia „că nu ave7n de-a face cu un intelectualism, elevat".
In dezbaterea aprinsă în jurul „Barierei" se omite uneori un adevăr esenţial. Cu mult zel se constată filiaţii literare, se insinuează împrumuturi de eroi şi se clasifică dispreţuitor compoziţia cărţii (vezi articolele lui Dumitru Is ac din „Tribuna"). Aceşti critici, pasionaţi de controverse pe teme secundare, au uitat oare obiectivele majore ale creaţiei ? Pe ei nu-i mai preocupă problemele de conţinut ale literaturii noi ? A apărut un roman despre viaţa clasei muncitoare.' Autorul încearcă să descrie universul lăuntric al muncitorului, conduita de viaţă superioară a proletariatului. . Aceasta este o temă primordială în literatură. Afirmarea eticii comuniste reprezintă caracteristica epocii noastre re-
8*
115
voiuţionare. Critica are datoria să încurajeze eforturile scriitorilor în această direcţie, să-i ajute în reflectarea frumuseţii morale a omului socialist. Prezentarea omului muncii, cu bogăţia lui sufletească, nu trebuie să constituie o cerinţă de prim ordin şi a cronicarului iliterar ? Nu aici, în analiza aprofundată şi constructivă, se manifestă sentimentul noului în critică ? Se pare că în înfierbîntaraa polemicii, au fost nesocotite la un moment dat aceste deziderate.
Era, credem, mai util ca în analiza „Ba-rierii" să,se arate contribuţia inedită a cărţii în zugrăvirea clasei muncitoare, eficienţa ei pe planul ideologic şi artistic al realismului socialist. Aplicând criteriile ştiinţifice ale esteticii marxist-leniniste şi înţelegând intenţiile autorului, judecata valorii şi a unor slăbiciuni existente ar fi fost mai exactă.
Nivelul problematic al romanului nu s-a bucurat de aprecierea cuvenită. Meritul lui Mazilu nu poate fi evidenţiat fără o recunoaştere a viziunii artistice a romanului, care determină şi tipul de compoziţie şi atmosfera cărţii. Această viziune se concretizează in relaţiile dintre Viţu şi celelalte personaje. De aci necesitatea unei incursiuni î.n tipologia romanului. Făgăduim ,să ne angajăm în disputa incitată de construcţia cărţii, însă abia după ce vom încerca să clarificăm probleme de conţinut şi ,să demarcam ideia artistică a „Barierei".
CARACTERUL OFENSIV
Cu privire'la eroul principal al cărţii lui Mazilu, divergenţele criticii nu au fost acute. Cronicile au întreprins o amplă analiză a caracterului lui Viţu, subliniind conştiinţa lui de militant comunist şi fermitatea convingerilor politice. O prezentare multilaterală a acestui erou ar necesita reluarea multor afirmaţii făcute de diferiţi comentatori (Paul Georgascu, Eugen Luca, Horia Bratu). însă numai anumite aspecte determinate de problematica romanului vor fi cercetate cu acest prilej, aspecte care n-au căpătat poate în critică extin-
derea necesară. Ar fi fost utilă o discuţie în contradictoriu cu Dumitru Isac, care infirmă realizarea eroului central, dar, dat fiind că nu-şi sprijină supoziţia cu argumente, acestea trebuie mai mult ghicite.
Prin figura lui Viţu, Mazilu continuă o tradiţie literară şi oferă, ca *şi alţi scriitori contemporani, o isoluţie la problema eroului inadaptat. Imposibilitatea acomodării în societatea capitalistă a constituit o temă favorită a realismului critic. In faţa moralei filistine şi a criteriilor de parvenire socială, stimulate de burghezie, omul onest, credincios unor idealuri de umanitate, se arăta refractar. Purtătorul protestului era însă lipsit de energie, nu intrevedea exact forţele sociale capabile să răstoarne starea de lucruri şi, în fonld, nu putea să renunţe nici el, decît cu sacrificiu şi tristeţi iremediabile, la mediul viciat existent. De aici conflictul dureros. Acţiunea nobilă eşua de multe ori în solitudine, printr-o retragere a eroului în lumea himerelor, la o distanţă apreciabilă de realitatea ostilă. Această tradiţie a iiradaptării la ordinea burgheză este tratată în cartea lui Mazilu într-un spirit nou, propriu realismului socialist. Forţa conştiinţei comuniste îl ajută pe Viţu să înfrunte valul cupidităţii şi al făţărniciei, fără a fi nevoit să se retragă copleşit de melancolii, lnadaptarea la ordinea burgheză nu mai implică, izolare.
In refuzul de a accepta existenţa burgheză, Viţu se manifestă ofensiv, el sfidează teroarea convenţiilor şi nu caută o oază a liniştii, unde să fie ocrotită de intemperii zona de umanitate oare îi e proprie. Spiritul proletar se exprimă în această inad&ptare de tip superior. Nu convingeri fragile clătinate de ori ce adiere duşmană, sprijină o asemenea rezistenţă. 'Comportarea lui Viţu indică siguranţă, încredere deplină în justeţea concepţiei sale de viaţă. Mazilu relevă faptul că Viţu ajunsese la o armonie, clădită pe înţelegere, că pătrunsese tainele mecanismului social, iar credinţa în victoria revoluţiei îi dădea o certitudine £. gestului şi a replicii. Eroul procedează
116
sistematic, repudiind îndoiala, obscurul, misterul. „Analizîndu-şi reacţiile, sentimentele, atitudinile, de multe ori nea Viţu observase că faţă de multe lucruri nu se precizase, nu-şi arătase punctul de vedere. Descoperind asemenea stări de fapt îl cuprindea un fel ele nelinişte. N-avea linişte pînă nu se preciza". Luciditatea este acum o condiţie a pasiunii «revoluţionare. Nu este vorba de o armonie a împietririi, de o atitudine stoică în faţa necesităţii. Rar se poate întîlni un erou literar care să respire atâta poftă de viaţă şi care să proclame astfel bucuria ide a trăi. {„Ceea ce-i plăcuse mult la Treişpemii era seriozitatea cu care acesta descoperea în fiecare zi ce mare lucru e viata. - „la zi, Treişpemii, ce-ai jnai descoperit astăzi ?" Şi acesta âi relata, spre încântarea lui Viţu, despre o ploaie neobişnuită, sau o privelişte curioasă întâlnită în cale. Drumul lui Viţu către fabrică era bogat întotdeauna în evenimente, căci eroul avea o sete de cunoaştere, un interes pentru toate fenomenele. O dovadă elocventă a vitalităţii noii clase.) în Viţu se uneşte spiritul ofensiv proletar cu pasiunea contemplării. Nici unul din darurile pozitive ale vechiului inadaptat nu este lepădat. Pofta de a visa, de a resorbi frumuseţile vieţii, nu mai degajă insă acum acea moleşeală şi placiditate caracteristice eroilor trecutului. Totul este determinat aci de puterea idealurilor revoluţionare.
Motive de tristeţe ? Ele există, dar sînt despuiate de interese personale, de individualism. Suferinţa provine din inechitatea socială. Căci contradicţii absurde care împiedecă ordinea normală a lucrurilor se ivesc la tot pasul. Dificultăţile dragostei între Rădiţa şi Treişpemii, de exemplu („îl durea că tinerii nu sînt împreună, cum îl durea întotdeauna cînd tocmai lucrurile cele mai fireşti nu se întîmplau aşa cum trebuie"). Pe Viţu îl supără lipsa de consecvenţă ân comportare. Anumite gesturi cer o anumită continuitate, altfel ele pot fi bănuite de impostură („Plîngînd de emoţie, în timp ce recita, funcţionarul îşi
luase, după teoria lui nea Viţu, o mare răspundere : Viţu se aşteptase ca, după aceea „funcţionând să devină cel mai cumsecade om din cartier. în felul acesta şi-ar fi justificat emoţia, ar mai fi putut recita şi altădată versuri'). De pictorul Rădulescu, oare se complăcea în justificări meschine, Viţu este dezamăgit („Dumneata eşti un om cu carte, nu-i frumos să gîndeşti aşa - continua cu acea tristeţe ciudată pe care o avea întotdeauna cînd oamenii nu înţelegeau tocmai lucrurile cele mai simple..")
Motive de veselie ? Rezultatele generozităţii revoluţionare. Dăruirea în luptă ti oferă lui Viţu satisfacţiile cele mai mari. Astfel el ştie să-si rezerve singur răsplata. De pildă, în transformarea conştiinţelor : „Infierbintată, Ţuţuleasca îi „explica" situaţia. Nea Viţu asculta atent să nu piardă nici un cuvînt din tot ce-i spunea femeia, li plăcea să primească lecţii de la cei cărora el le explicase cum stau lucrurile". Faţă de familie, la mesele de un relativ belşug : „Ura foarte atent cum. mîncau copiii pepenii ad,uşi de el, ce spuneau în acest, timp, cum îşi tăiau ei singuri feliile, nu-i scăpa nimic : îşi lua singur răsplata, pe de-a-ntregul". Şi Rădiţa ţine seama de această povaţă simplă de preţuire a rezultatelor abnegaţiei : „Îşi umplea sufletul cu bucuria oajnenilor fericiţi că se făcuse pace cu ruşii, iar fasciştii fuseseră alungaţi. Urmărea cu lăcomie îmbujorarea cu care citeau cu voce tare ştirile din „Romînia liberă" despre înaintarea trupelor sovietice şi le strigau apoi peste gard şi vecinilor care nu-şi cumpăraseră ziarul... îşi întipărea bine în minte chipul fiecărui om pe care-l văzuse rîzînd de bucurie : îi plăcea, după obiceiul lui taică-său să-şi ia singură răsplata !".
Iar Treişpemii : „Nu venise cu pîine, dar deschise uşa pînă la perete, cu veselie, o luă pe maică-sa în braţe şi o învîrti de cîteva ori prin cameră. - N-ai adus pîine... ?. - N-am adus, răspunse Treişpe* mii cu mîndrie în glas. Cînd am ajuns în faţă, s-a terminat plinea, adăugă el şi mai îneîntat".
117
Polemica purtată cu individualismul este astfel dusă pînă ia capăt. "Veselia, încântarea, mândria provin din generozitate, din efortul făcut în serviciul colectivităţii. („Suferinţele care-l chinuiau cel mai mult nu erau ale lui - pe ale lui le privea cu îngăduinţă, cu puţin dispreţ chiar - suferinţele care-i răpeau cu adevărat liniştea, erau suferinţele oamenilor din jurul lui").
Dacă se insistă atîta asupra înrudirii eroului lui Mazilu cu Ilie Moromete, de ce nu se observă şi frapanta deosebire ? Scriitorii au intuit de fapt o realitate asemănătoare. Şi Viţu şi Moromete apără o regiune de omenie ameninţată de presiuni pîngăritoare. Aceeaşi revelaţie a -absurdităţii lumii burgheze determină lupta pentru păstrarea valorilor etice. Şi Viţu şi Moromete, pe planuri diferite, descoperă ridicolul convenţiilor burgheze, sfâşie vălul de minciună. Dar apropierea de adevăr îl înfioară pe Moromete şi-1 sileşte la evadarea Idin realitate. Viţu înfruntă nălucile şi despică drumul spre adevărul crud, pînă la capăt. Această acţiune o desfăşoară calm, fără încrâncenare, cum observa Paul Georgescu. Marin Preda a înţeles că eroul său trebuie să cucerească detaşarea faţă de spectacolul odios, să frângă „superstiţia" suferinţei. Numai ceilalţi eroi, cei din „Desfăşurarea", „Ferestre întunecate", „îndrăzneala" vor atinge această stare, fiindcă vor dobîndi certitudinea Revoluţiei. Viţu refuză tentaţiile vieţii burgheze şi susţine în acelaşi timp valorile moralei noi. în acest efort de dovedire a adevărului, el câştigă adepţi, asanează teritorii, ilustrează plastic stăruinţa comuniştilor in dăltuirea conştiinţelor. „Bariera" prezintă roadele eticei noi, etică opusă oricărei forme de oprimare socială, etica bucuriei oamenilor de a trăi solidari.
ARTA DE A RÎDE
Putem vorbi de o „filozofie" a. „Barierei" expusă prin intermediul acestor personaje. Romanul descrie o nouă mentalitate. Adeziunea la comunism înseamnă o
altă concepţie asupra vieţii şi renunţarea la întreg cortegiul de corvezi spirituale, impuse de burghezie. Pentru Viţu există o optică superioară, care elimină contradicţiile modului de a gîndi şi dea trăi specific trecutului. Pretutindeni unde burghezia şi-a imprimat pecetea ei trebuie acum să se petreacă un proces de purificare şi de renaştere. Reproducând spaima lui Fănică în faţa acţiunii de defrişare a sufletului omenesc, cotropit de bălăriile moralei burgheze, Mazilu sugerează ispita convenţiei : „Sinceritatea brutală a lui nea Viţu şi a Rădiţei îl plictisea. Voia ca în jurul său să fie oameni care, cu o mutră plictisită, spun numai lucruri plăcute, uşoare, fără importanţă, unde la masă se discută aşa cum auzise el că se discută în casa con-silieresei : „...Arăţi foarte rău astăzi" ■ „Am o migrenă îngrozitoare, toată noaptea am avut insomnie, m-a durut capul, de la coniacul ăla". ,,Ce-ai spus acum e foarte interesant" şi apoi să-i fie greu să precizeze cs i se păruse foarte interesant".
Amabilitatea stupidă, devenită protocol, este odihnitoare, face parte din confort. Un strat gros de prostie s-a depus peste gesturile şi vorbirea oamenilor, iar cei slabi se complac şi se leagănă cu binefăcătoarele nerozii. Prin lentila lui Viţu se vede toată deformarea pe care o exercită uzura exiistenţei burgheze asupra omului. E nevoie acum de ordine şi simplitate - acesta este sentimentul care-1 stăpâneşte pe eroul lui Mazilu. Lucrurile trebuie reaşezate în poziţia lor firească iar complexităţile, care derutează şi acoperă sentimentul de ruşine pentru toate umilinţele, trebuie desfiinţate. Haosul în universul moralei se va limpezi dacă în relaţiile dintre oameni vor dispare mobilutile lumii capitalului. Spre a fi extirpate, racilele sufleteşti pot fi detectate în cele mai diferite straturi ale traiului zilnic. Pe Viţu îl interesează stilul de luptă adecvat acestei eoarisări, El propune ironia.
Aici se întrevede din nou contopirea vechii perspective de contemplaţie (când eroul intuieşte perspicace anacronismele comice în raport cu logica firească dar se
118
rezumă la observare) cu spiritul ofensiv proletar de intervenţie pentru îndreptarea lucrurilor. Risul detaşează, taie toate firele de unire, înlătură compasiunea. Priveliştea decăderii poate fi înfăţişată cu un realism consecvent. La recepţiile organizate de Viţu, parodia moravurilor burgheze are un rol educativ. Această vervă a persiflării, Viţu o promovează, ca o metodă de asalt împotriva miturilor lumii capitaliste.
Risul nu este numai o metodă de luptă, dar marchează şi stadiul de emancipare, arată pînă la ce nivel a ajuns eliberarea individului. Părăsirea prejudecăţilor nu trebuie resimţită ca o durere. Burghezia şi-a lăsat amprenta asupra ambiţiilor sociale, asupra iubirii şi asupra prieteniei, asupra relaţiilor multiple între oameni. Tristeţea nu e eficace în despărţirea omului de toate aceste stavile umilitoare. Dacă atâţia eroi ai trecutului şi-au irosit puterile, fiindcă nu puteau rupe d-eoît cu durere legăturile care-i ţineau ataşaţi de societatea burgheză, iată că, datorită acţiunii proletariatului, apare un nou tip de om, salvat într-adevăr de înjosire, şi care situează valorile în ierarhia lor reală.
Viţu îşi ia rămas bun de ia tradiţiile false, fără nici un geamăt. Persiflarea moravurilor burgheze aduce o stare de seninătate, în care despărţirea de trecut se desfăşoară, după expresia lui Marx, cu voioşie.
Prin rîs, eroul lui Mazilii exprimă o bucurie a eliberării. Se simte descătuşat nu numai de înjosire, dar şi de ridicol. Această idee este dezvoltată excelent în ,jBariera". Convenţiile burgheze, o succesiune de umilinţe şi mutilări, reprezintă în acelaşi timp o siluire a ordinei fireşti. Privite din acest unghi, ele sînt o dovadă a erorilor şi a prostiei. Patosul satiric al lui Mazilu nu denotă de aceea o viziune subiectivistă asupra lumii trecutului, ci accentuează la maximum caracterul realist al cărţii. Persistă o societate degenerată care contravine necesităţilor istoriei, deci ea este o sursă a comicului. Ga să realizeze această perspectivă satirică, Viţu in-
dică absurdul preceptelor de viaţă perimate.
Sensul dispoziţiei sarcastice a lui Viţu este pilduitor. Cel care înţelege comicul existenţei burgheze nu mai poate resimţi nostalgii şi regrete, lnadaptatul renunţă deschis la melancolie.
Personajele pozitive ale cărţii doresc desferecarea din robia prejudecăţilor. Sensul biruinţei este tocmai râsul. Viţu îl învaţă cu răbdare pe Treişpemii să-şi bată joc de iluziile în care crezuse altădată. Scena este de o pregnanţă admirabilă : „Nea Viţu rîdea de o prostie mai veche de a lui Treişpemii. Treişpemii se înroşise de ruşine.
- Tu de ce nu rîzi ? se supărase şi Nea Viţu. Mă laşi pe mine să rid ca prostul de unul singur ? Nea Viţu îşi luă o mutră ds înmormîntare.
- Vite, eu nu mai rîd, rîzi tu. întinse braţele şi adăugă cu mărinimie în glas :
- E prostia ta, în definitiv... Puţin mai îmbunat, Treişpemii zîmbi".
Cînd Ţuţuleasca face haz de neroziile în care învestise capital sufletesc, Viţu o consideră emancipată. „Din pricina rîsului, care o stăpînea, Ţuţuleasca nu reuşea să spună exact cum a fost. Nea Viţu nu o îndemna de multe ori să povestească întâmplarea cu Maglavitul, se mulţumea s-o vadă rîzînd în hohote de prostia ei şi în felul, acesta îşi lua singur răsplata. Admira risul femeii, cum îşi admiră artistul opera ; risul Ţuţuleştei era opera lui'.
Ţuţuleasca este un personaj reuşit, care pe traiectoria ei redusă, exemplifică ideea artistică a romanului. Aspiraţia ei este aceea de a perpetua momentul iniţierii revoluţionare. „Visul tainic al Ţuţuleştii era să apuce ziua cînd ea o să explice oamenilor cum stau lucrurile pe lumea asta. „Aşa e, ce vi se pare aşa greu ?" Uite aşa şi aşa. De aia, pămîntul se învîrleşte, iar ei o să dea mereu din cap : „Aşa e, Ţuţuleasco... Aşa e..."
De aici nevoia organică de a înţelege. Setea de a şti, patima cunoaşterii o definesc pe Ţuţuleasca. De altfel, Treişpemii, Rădiţa, Ţuţuleasca - aceste personaje tre-
119
buie raportate la etalonul lor (Viţu) spre a fi pe deplin înţelese. Ele ilustrează diferite trepte ale conştiinţei, pe care Viţu o personifică deplin. între Viţu şi grupul Treişpemii - Rădiţa - Ţuţuleasca - există o comuniune. înţelepciunea lui nu se înfăşoară în abstracţiuni, ci este simplă, accesibilă, proletară. (Comunismul era în ei, în modul lor muncitoresc de a gîndi). Prin duritatea râsului, Viţu îi ajută pe oameni să înfrângă tentaţiile trecutului.
în asaltul împotriva miturilor vieţii burgheze, asaltul irisului, se năruie şi ultima consolare : iluzia tragicului. Nimeni nu mai poate beneficia de aureola martirajului, etalând lanţurile care-1 supun spiritual burgheziei. Tragedia eroilor de altădată, incapabili să frîngă cercul umilinţei, a devenit acum o situaţie ridicolă care trebuie evitată. Viţu adoptă faţă de pictorul Rădulescu o atitudine intransigentă, formulând cerinţe înalte, respingând orice îndemn la compătimire. Tribulaţiile pictorului sînt urmărite cu vervă satirică.
Drama pictorului rezidă, exagerând lucrurile, ân neţutinţa de a rîde. Toată viaţa s-a aservit unor iluzii şi amintirea umilinţelor îl ânbristează. Pentru el, împăcarea cu această lume a făţărniciei şi a rapacităţii, duce la resemnare. Sforţarea de descătuşare se concentrează în dorinţa de a demistifica amintirile, de a le distruge farmecul steril, privind esenţa lor reală, meschină şi surâzând degajat la' ridicolul lor. Astfel se explică nevoia de a o revedea pe Lucica, amanta lui, care rămăsese încă idolul iubirii. întâlnirea se încheie triumfal cu acel hohot răutăcios care dacă o enervează pe fosta iubită, îl mîntuie de obsesii pe nefericitul pictor. Nostalgia trecutului fiind înlăturată, în sfîrşit, pictorul a putut să rîdă. Păcat că nu toate momentele zbuciumului intelectual al pictorului obsedat de menirea artei sînt tratate la un nivel corespunzător.
Mirajul tragediei a denaturat raporturile fireşti între oameni. Fiindcă frazele grandilocvente şi efuziunea publică a sentimentelor au fost compromise de burghezie, eroul lui Mazilu are oroarea senti-
mentalismului. Pasiunea puternică trebuie sugerată discret, iar imomentele de încordare pretind tocmai o tratare sobră, dură, de aparentă neutralitate. Gînd Rădiţa şi Treişpemii participă la o acţiune de rezistenţă antifascistă, ei îşi vorbesc fără declaraţii inutile („ii era recunoscătoare pentru asprimea cu care rostise aceste cuvinte"). în momentul crucial de eroism, Viţu şi Treişpemii nu pronunţă cuvinte memorabile („...nu poţi să ştii de unde sare iepurele - spuse Nea Viţu. din nevoia stranie de a spune ceva de prisos şi fără nici o importanţă").
Oroarea de sentimentalism caracterizează şi proza lui Petru Dumitriu sau Eugen Barbu.
în cartea lui Mazilu, momentele acţiunii revoluţionare cereau totuşi, dacă nu o accentuare a patetismului, o amplificare a descrierii. Ideea artistică a romanului, despărţirea de convenţiile âmpovărătoare burgheze şi adeziunea la comunism, necesita o dezvoltare pe linia luptei politice. Imaginea lui Viţu nu este împlinită în trăsăturile ei revoluţionare. Viaţa eroului este, de fapt, un exemplu de înfăptuire a eticii comuniste. Oriunde se află, Viţu manifestă combativitate în faţa normelor moralei burgheze. De aceea, după părerea mea, sînt eronate opiniile formulate în unele cronici, cum că Viţu n-ar fi un exponent al ideilor clasei muncitoare, autorul mărginindu-se la prezentarea traiului de familie şi a unor ocupaţii secundare. Teodor Mazilu se vrea moralist şi^şi prezintă eroul în diverse ipostaze, rostind, în fond, sentinţe împotriva existenţei burgheze. (Sânt remarcabile paginile care înfăţişează căminul lui Viţu, ilustrînd demnitatea de un conţinut special a muncitorului comunist. Sosirile acasă, discuţiile, relaţiile cu copiii, indică de fapt viziunea nouă asupra lumii).
Este adevărat, ansă, că munca de activist politic a lui Viţu nu apare bine reliefată. Caracterul organizat al luptei comuniştilor împotriva terorii fasciste trebuia zugrăvit ân imagini puternice. Momentul morţii eroice a lui Viţu pare disto-
120
nant. Constatăm cu regret faptul că o lucrare valoroasă omite aspecte importante pentru evidenţierea ideii ei diriguitoare.
ARTA DE A PLÎNGE
Tirul criticii s-a îndreptat cu precădere înspre personajele secundare ale romanului. Dacă Viţu era considerat un erou realizat, celelalte figuri care gravitau în jurul său au fost categorisite „palide", „convenţionale" şi „fără motivaţie organică". Dacă în structura cărţii rolul lui Viţu fusese delimitat, atribuţiile celorlalte personaje erau socotite difuze. Şi Paul Georgeseu care formulase judecăţi pătrunzătoare extrem de favorabile cu privire ila originalitatea eroului principal din „Bariera" se declara nesatisfăcut de figuraţie. Pentru Radu Enescu „Bariera" este o lucrare total des-lînată (o „juxtapunere de schiţe"), clin care se pot scoate numeroase episoade sau se pot adăuga. Exemplele alese vizează tocmai scenele în care Viţu se estompează în favoarea altor personaje. Unele dintre aceste observaţii sînt îndreptăţite. Totuşi, înainte ide a vorbi de inconsistenţa unor personaje, trebuie să le judecăm şi prin prizma intenţiilor autorului. Trebuie recunoscut însă faptul că nu întotdeauna aceste intenţii devin realitate artistică.
Pe o parte opusă a baricadei se află, caricaturizaţi, exponenţii convenţiilor bur' gheze. Este interesant de observat că autorul indică o simetrie a aspiraţiei, în direcţie contrară faţă de personajele pozitive. Dacă eliberarea lui Viţu e simbolizată prin hohotul de rîs, Călăreţu, Lucica, Ieftimie năzuiesc să împrumute cel puţin aparenţa umanităţii şi se sforţează să plângă. Nu este o antiteză forţată, necesară demonstraţiei critice, ci o evidenţă a simetriei de structură. Fără astfel de sugestii asupra ideii artistice a cărţii, asupra coordonatelor viziunii estetice nu pot fi explicate nici personajele nici aspectele construcţiei.
Amanta pictorului simte o bizară bucurie la aflarea morţii mamei. Durerea se
afişează după un ritual. Se lamentează în văzul oamenilor, aşteptând recunoaşterea publică a suferinţei ei. 'Confortul modern îi asigură o emoţionantă reprezentaţie de tristeţe : baia, rochiile elegante, croaziera pe Mediterană pentru liniştirea nervilor. („După o clipă de tăcere, Lucica adaugă îndurerată : - Ştii, mi-a murit mama, ei îi plăcea de tine... în faţa ochilor Lucicăi apăru iarăşi imaginea livezilor de portocali, Vezuviid în erupţie, cerul albastru al Mediteranei").
Pungaşul de rând, Călăreţu, se decide să comită un act de o ticăloşie mai rafinată. Un denunţ la şeful de post îi va deschide alte perspective în ascensiunea socială. In ziua respectivă, considerată cu o enormă gravitate, pungaşul se îmbracă în hainele cele-mai bune, se fereşte să spună vreo glumă, să rida, îşi impune o seriozitate a atitudinii. Toată această provizie de solemnitate este destinată să coloreze o mârşăvie. Episodul zbuciumului lui Călăreţu, care ratează momentul întrevederii înălţătoare, este tratat cu mult aflux satiric.
Pentru Ieftimie, sergentul de post, brutalitatea profesiei e compensată cu întrebări relative la migraţiunea păsărilor şi naşterea copiilor. în gestul de a decola spre abstracţiuni, se rezumă de fapt toată abjecţia individului.
Nimic nu este mai elocvent pentru decăderea morală a unui om decît simularea unei trăsături de umanitate. Ieftimie, Călăreţu, Lucica încearcă să lăcrimeze ca să fie crezuţi. Durerea li se pare o fărâmă de omenie. Mazilu este însă intransigent. De fapt el duce pînă la capăt consecvenţa viziunii polemice. Curioasele exemplare ale lumii burgheze nu pot. avea sentimente adevărate. în condiţiile existenţei falsificate, fondul uman se usucă. Este o consecinţă inevitabilă. Aceste fiinţe n-au dreptul la umanitate, susţine autorul. Zadarnic se schimonosesc, ele nu pot simţi în mod real durerea. Şi iubirea şi relaţiile de familie şi atitudinea faţă de carieră, totul e mistificat din pricina moralei banului. De aceea efortul de a plânge devine ridicol. Nu pot beneficia de tragedie -
121
acesta e verdictul scriitorului. Cînd, o dată cu cititorul, autorul contemplă această lume, el retransmite senzaţia că s-a risipit o ceaţă. Deodată lucrurile capătă alte dimensiuni, cele reale, şi se modifică proporţiile, în felul acesta apar caraghioase motivele care acaparează pe indivizii incurabil deformaţi. „Era nedrept ca omul să se considere obligat să fie în al nouălea cer gîndindu-se că anul ăsta stă mai bine cu ceapa decît anul trecut.
- Tuţuleasco, cum stai anul ăsta cu ceapa ?
- Ceapă ? Ceapă am destulă. Dă-o dracului de ceapă ! Şi ce dacă am ceapă ?
Dacă nu se remarcă sensul polemic al viziunii, toate observaţiile cu privire la diversitatea tipurilor şi la notaţia realistă nimeresc alături. Aceste personaje constituie tocmai obiectul ironiei lui Viţu şi a celorlalţi. Pe Viţu îl amuză figura preocupată, „grijile" lui Ambrozel, fiindcă raportate la .adevărul personajului ele sînt hilare. Cînd la recepţiile lui Viţu sînt imitate în rasul general moravurile celor bogaţi, burghezii nu sînt priviţi ca oameni ci ca nişte fiinţe denaturate, comice. Detaşarea cu voioşie de aceste specimene odioase marchează eliberarea. Verva satirică se desfăşoară dintr-un unghi dublu. Odată, prin intermediul lui Viţu, Treişpemii, etc. A doua oară, din perspectiva autorului. Atunci ironia străbate . printr-o falsă consideraţie. Autorul îi tratează cu seriozitate, ascultîndu-le văicărelile şi părând a împărtăşi, ca un complice, suferinţa lor afişată. Astfel sporeşte efectul comic.
Calitatea de preţ a lui Mazilu rămâne forţa satirei. Aici persiflarea e violentă, smulgînd vălurile amăgitoare. Portretul caustic al câte unui personaj este rezolvat printr-o surprinzătoare concluzie. Amanta pictorului, vulgara Luciea, pentru care acesta jertfise toate ambiţiile artei, îi serveşte la urmă o admonestare chiar în spiritul vechilor lui veleităţi : „Dacă era ceva' de capul tău, nu te luai după ce spune o femeie. In locul tău renunţam la Lucica... Du-te cu Dumnezeu, femeie... Mă închideam în casă şi făceam artă... li
privise cu amărăciune faţa desfigurată de uimire. - Arta e veşnică, Nicule !..."
Mazilu urmează tradiţia caragialiană, intuind automatismul de gîndire, formele de exprimare care şi-au pierdut înţelesul real şi supravieţuiesc în virtutea inerţiei ca să acopere un gol .sufletesc. Aberaţia convenţiilor burgheze este denunţată astfel sarcastic. Mazilu nu stăpâneşte la fel de bine concizia expresiei, iar acurateţea stilului îl preocupă mai puţin decât ar trebui. Pe acest plan modelul înaintaşului nu 1-a stimulat destul.
CONŢINUT Şl COMPOZIŢIA
Numai înarmaţi cu aceste consideraţii asupra conţinutului artistic al cărţii, putem cuteza, incitaţi de schimbul de focuri declanşat în presă, să abordăm problemele de compoziţie ale romanului, care au reţinut atîta atenţia generală. „Bariera" este sau nu este un roman ? Această întrebare a solicitat pe toţi recenzenţii cărţii. Paul Georgescu a enunţat ân modul "cel mai limpede răspunsul, deşi exemplele alese pentru ilustrarea ideii n-au fost, poate, adecvate. în evoluţia sa, romanul a cunoscut tipuri variate de construcţie, iar formula clasică, balzaciană, nu monopolizează posibilităţile speciei. Este adevărat că modernismul prin procedeele sale de dezagregare atentează şi la integritatea romanului. Dar nu orice tehnică a compoziţiei, care contravine normelor „balzaciene" poate fi clasificată modernistă.
Prin reflectarea în întinse cronici epice, a transformărilor petrecute în viaţa unor largi categorii umane, realismul socialist a îmbogăţit substanţial variantele speciei. De altfel, marile prefaceri social-politice contemporane impun primenirea tehnicii romanului, punerea ei. de acord cu epoca.
O datorie elementară a criticii : să nu formuleze pretenţii ne justificate în aprecierea structurii unei cărţi. Termenul de roman trebuie înţeles ântr-o accepţie mai largă, conform cu licenţele admise de marii prozatori ai veacului. Să nu extindem sfera pînă _ la dispariţia oricăror trăsături
122
definitorii, dar nici să rostim decrete de exilare pentru opere care nu respectă toate normele clasice. In ce categorie integrăm atunci „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ?" Dar „Adela" ? Dar „Bietul Ioanide" ? Dar „Desculţ" ? Şi ne menţinem doar în cadrul literaturii romîne.'
Fără a dilua caracteristicile speciilor pînă la eludarea lor, cum ne previne Ion Lungu într-un articol din „Tribuna", nu putem, de dragul clasificărilor rigide, să refuzăm „Barierei" titulatura de roman. De altfel, nu atît denumirea precisă a seriei de opere în care se încadrează prezintă importanţă, cît stabilirea trăsăturilor acestui roman şi a criteriilor care determină compoziţia lui. A avut dreptate Radu Enescu cînd a afirmat că romanul lui Mazilu nu poate fi judecat după particularităţile monografiei. Şi Eugen Luca, admonestat de cronicarul „Tribunei" pentru o opinie contrarie, ajunge, totuşi, pînă la urmă, la aceeaşi constatare. Elementele de monografie reprezintă numai cadrul în oare se afirmă virtuţile eroului. Nu este drept de aceea să-i imputăm lui Teodor Mazilu lipsa unora sau a altora dintre aspectele mahalalei bucureştene, dacă intenţia lui nu era reconstituirea în stil de frescă.
Credem că problematica lucrării aste de natură etică şi se exprimă prin destinul eroului principal. Numai în raport cu ideea artistică a romanului, în măsura în care o considerăm valabilă, putem analiza şi tipul de compoziţie.
în ceea ce îl priveşte însă pe Mazilu, nu este recomandabil nici să aprobăm scăderile de ordin artistic ale cărţii sale, invo-cînd ireverenţiozitatea altora faţă de codurile literare. Legea determinării formei de către conţinut şi a organizării formei după cerinţe precise ideologice şi estetice, nu poate fi încălcată.
Dacă Petru Dumitriu sau Eugen Barbu urmăresc spectaculosul acţiunii în mod insistent, Teodor Mazilu pare puţin atras de dinamica epică. Portretul, sugestia de atmosferă, notaţia vie a reacţiei psihologice îl solicită cu precădere. De aceea^
nu asistăm la desfăşurarea unui subiect propriu zis, cu întorsături surprinzătoare, care să electrizeze naraţiunea. Cele mai aspre observaţii critice, emise de cronicari, privesc compoziţia cărţii. Şi nimeni nu poate contesta faptul că în procedeele de construcţie, Teodor Mazilu vădeşte inconsecvenţe, explicabile probabil prin lipsa de experienţă a scriitorului, abia la prima lui carte de proporţii epice mai mari. „Bariera" se deschide prin scene de monografie a periferiei - riposta colectivităţii în faţa războiului şi a fascismului - ca să ancoreze apoi în casa iui Viţu ; eroul principal e descris în portrete treptate, în scene prototip de maniera caracterizărilor clasiciste. Mai tîrziu, se fac incursiuni în biografia altor personaje, iar în final intervine un episod palpitant, cu momente de încordare epică, redactat febril (acţiunea antifascistă a lui Viţu şi Treişpemii).
I se poate reproşa autorului compoziţia deficientă, nu pentru că refuză unicitatea stilului de prezentare şi diversifică planurile de construcţie, ci pentru că tot acest tablou eterogen nu e determinat permanent de necesităţi de conţinut. Cînd se emite învinuirea că romanul este static (Radu Enescu), ea nu este o judecată de valoare decît în măsura în care se cerea o altfel de desfăşurare a evenimentelor. Aceste subite răsturnări ale ritmului povestirii creează uneori confuzie, permiţând interpretări contradictorii ale mobilurilor cărţii.
întorcîndu-ne la critică, notăm împrejurarea că aceste aspecte de 'domeniul construcţiei au fost mult exagerate şi interpretate adesea independent de conţinutul de idei al cărţii. Astfel se manifestă eroarea unora dintre comentatorii „Barierei", încă o dată deci : nu se poate aprecia construcţia unei cărţi independent de mesajul ei artistic. Obligaţia criticii este de a recepta ideea cărţii, de a o judeca după criterii estetice ştiinţifice. Altfel, criterii formale (este sau nu este roman ?) ajung premisele judecăţii de valoare.
Are o rigoare, o logică interioară construcţia „Barierei" ? în afara unor inadver-
123
tente menţionate, credem că structura romanului se explică, după cum am arătat, prin substanţa lui ideologică şi artistică. Impulsul polemic ân afirmarea eticii comuniste determină construcţia specială a „Barierei". Este o despărţire Ide un trecut penibil pe care o consemnează cartea. O despărţire fără tristeţe, trăind fervoarea eliberării morale. Seninătatea omului descătuşat, care proclamă valorile etice ale unei noi umanităţi. Din această perspectivă, făpturile lumii vechi par fiinţe stranii, nefireşti, absurde, care se joacă de-a oamenii, dar nu pot fi oameni şi faţă de oare trebuie să foloseşti tăria râsului. O ordine şi o simplitate, în raporturi bazate pe demnitate şi pe înlăturarea falsităţii burgheze - iată ţelul eroilor „Barierei". Din această altitudine a polemicii neîngăduitoare şi a satirei, din această altitudine a afirmaţiei senine fără retorism şi detalii de atmosferă, se realizează caracterul demonstrativ al cărţii şi se justifică. De aceea cartea nu poate fi judecată după criterii înguste, dogmatice.
Cine judecă structura artistică a volumului trebuie să ţină seama de caracterul său voit demonstrativ. Autorul se explică singur, precizând şi detailând punctele de vedere. O febră a comunicării îi stăpî-neşte pe eroi. Scenele sânt colocvii pitoreşti, cu risipă de eloeinţă, performanţa fiind convingerea interlocutorului. Această voinţă de transmitere a ideilor poate supăra pe unii care Înţeleg reflectarea realistă într-un mod liniar. „Bariera" nu are într-adevăr o diversitate tipologică, iar gestul individual particularizat este mult estompat. Cu criteriul că orice roman trebuie să cuprindă multe personaje, diferenţiate la maximum şi înfăţişate în acţiune,
Mazilu poate fi ostracizat. Dar acest criteriu este universal valabil ? Pe porţiunea redusă, tipică, ide manifestare, personajele lui Mazilu sînt perfect viabile, chiar dacă nu sînt multilateral diferenţiate. Iar sensul demonstrativ determină un mod specific de construcţie, de argumentaţie în manieră clasicistă. Monografia unei atitudini etice, spre care tinde Mazilu, nu trebuie respinsă premeditat. în cronica din „Viaţa romînească" Horia Bratu a vorbit bine despre portretul tipizat, pe aceeaşi reacţie sufletească, din „Bariera", iar Silvian Iosi-fescu a definit natura de moralist a autorului, oare se recomandă prin mici anecdote. Pentru optica „Barierei", - o pledoarie pentru o etică despovărată de prejudecăţile trecutului, - procedeul de caracterizare este adecvat. Iar romanul ca atare există, deoarece nu sânt încălcate legile creaţiei epice, asistăm la dezvăluirea unui caracter, la devenirea altora, într-o relatare obiectivizată. Desigur că dilatăm caracteristicile speciei, dar nu conformarea strictă la canoane este o probă a existenţei unui român. Trebuie să dovedim că sistemul de compoziţie este justificat prin conţinutul „Barierei" şi că el se subsumează creaţiilor apice întinse, de felul romanului. Se pune aşa dar din nou o problemă centrală a criticii : criteriile de apreciere. S-au formulat diverse interpretări în jurul cărţii, fără străduinţa Ide a defini ideea artistică a „Barierei". Nu o idee abstractă, generală, expusă sociologic, ci ideea care determină sistemul de imagini, simetria construcţiei care e încorporată în caractere şi e reliefată de traiectoria lor. Dar în afara analizei estetice, la obiect, orice apreciere devine arbitrară.
124
PROBLEME DE CONSTRUCŢIE
TITUS PRIBOI
PE MARGINEA ROMANELOR: „PE MUCHE DE CUŢIT" DE MIHAIBENIUCî „ŞOSEAUA NORDULUI" DE EUGEN BARBU, „BARIERA" DE TEODOR MAZILU
n cele ce urmează ne vom ocupa de trei din romanele apărute în preajma marii sărbători a eliberării patriei noastre. In-
terpretarea ideologică şi artistică a unui material nou, inedit, de o deosebită însemnătate politică şi emoţională, exprimarea lui artistică precum şi alte elemente, oare ţin de experienţa literară a fiecăruia dintre autorii respectivi, fac ca aceste scrieri să ridice o serie de probleme de construcţie, pe care nu dintr-o inerţie stilistică le numim dificile. O parte dintre ele interesează întreaga noastră muncă literară şi vom încerca să le tratăm din acest unghi de vedere ; totodată, nu vom neglija nici problemele legate direct de fiecare roman în parte.
Cartea lui Beniuc „Pe muche de cuţit" nu este un jurnal şi nici nu foloseşte modul biografic de exprimare, cu toate acestea construcţia ei - deşi nu numai construcţia - aminteşte de o autobiografie obiectivată, în care sja intervenit, bine înţeles într-o anumită măsură. Atenţia scriitorului merge statornic spre Atanasie Mustea, analizele interioare îi sînt rezervate într-o măsură covârşitoare. Prezenţa ^capitolului zguduitor în care se descrie moartea eroică a tînărului comunist Radu Scorţeanu, este explicată prin faptul că Mustea cunoştea pe studenta căzută cu grupul de utecişti. Deci nu pur şi simplu
evoluţia lui Mustea e urmărită ci şi amintirile, cunoştinţele, ceea ce a auzit el, întreaga lui experienţă din acea perioadă. Autorul se apropie de punctul de vedere autobiografic al lui Mustea, ceea ce şi explică printre altele descrierea întâmplărilor cu croitorii care-1 păcălesc şi la rmdul lor sînt păcăliţi de erou.
Evocarea are multă autenticitate, poate inegalată la noi. întâmplările sînt povestite cu acele amănunte care te fac să simţi că autorul a văzut, a auzit, a trăit cele povestite, între detalii se stabileşte acea consecvenţă şi evenimentele sânt relatate cu acea tonalitate care dau chiar unor pagini mai puţin bine scrise, savoarea faptului smuls din experienţa directă. Amintind şi elogiind această forţă incontestabilă a cărţii, este absolut necesar să precizăm că volumul evocă intr-o anumită măsură o serie de împrejurări şi de atitudini foarte particulare în raport cu condiţiile generale ale luptei comuniştilor. Am în vedere cînd fac această observaţie, printre altele, anumite situaţii în care e angajat eroul principal Atanasie Mustea, anumite acţiuni pe care el le iniţiază -cum ar fi însăşi această existenţă „pe muche de cuţit" - şi mă gîndesc de asemenea la unele momente din conduita lui Sandu Crai, O serie de fapte ale eroului principal - de exemplu, colaborarea lui Mustea la ziarul lui Toader Becu - sînt
125
luate în discuţie de persoanele cărţii. Discuţia e relativ amplă şi aprigă dar concluzia nu e întotdeauna trasă cu destulă claritate, ci se încheie „în coadă de peşte". Faţă de alte fapte, cum ar fi ieşirile lui imprudente, necontrolate nu se ia o atitudine critică în roman.
Transcrierea faptului trăit, dar resitua-rea lui într-o perspectivă destul de clară faţă de contextul istoric scade valoarea de tlpicitate a tabloului general zugrăvit.
Cartea lui Beniuc, care nu este un roman ci un memorial indiscutabil pasionant, dar din păcate inegal ca valoare artistică, are în ansamblul ei coeziune.
O cercetare mai stăruitoare va ridica însă curînd şi unele obiecţiuni. Este evident, pentru a începe cu ce e mai simplu, că episodul cu croitorii nu are nici o justificare. în fine, în paginile cărţii intră şi ies o serie de personaje, din ţesătura naraţiunii dispar personaje ca Ozun, soţii Rotbaum, Crai. Nu este aceasta un defect de construcţie ? Da ! Şi cu toate acestea obiecţiunea în cazul cărţii lui Beniuc nu e întru totul întemeiată. Ceea. ce de exemplu, într-un roman al vieţii familiale burgheze, ar fi fost un act arbitrar şi o eroare artistică, în paginile volumului are o justificare obiectivă : realitatea infernală a acelor ani opera asemenea decuplări tragice ale relaţiilor umane şi autorul, abia dacă nu le-ar fi sugerat, ar fi greşit.
Un roman poate păstra caracterul de document scris, imaginea se poate decora cu amănuntul care respiră autenticitate, dar toate acestea nu-1 pot dispensa de o limpede semnificaţie de ansamblu. Şi aici intervine obiecţiunea noastră - o serie de întâmplări interesante de altfel, intîmplări care stîrnesc frământări pline de tensiune sînt trăite oarecum autonom, fiecare în parte, fără a se putea urmări o anumită continuitate, o anumită dezvoltare a lor spre o concluzie. Deficienţa semnalată cred că trebuie să o înţelegem şi în legătură cu existenţa unor neclarităţi de interpretare, pe parcurs, a cîtorva dintre acţiunile eroului. în lumina acestor consi-
deraţii, vom răspunde, acum, la întrebarea noastră de mai sus. Ar fi arbitrar să decretăm : cutare şi cutare episod sau personaj sînt de prisos în volum, şi, în schimb, mi se pare întemeiat a susţine că era de dorit şi chiar necesar ca diverse episoade să fi fost rezolvate mai adînc, din perspectiva evoluţiei interioare a eroului.
Ca formă generală „Pe muche de cuţit" este un roman, în care scenele de discuţii şi analize sînt urmate de acţiune. Nu vom obiecta împotriva numărului mare de soene-discuţii, dat fiind caracterul de memorial al cărţii, de document, -dar credem că era bine ca unele scene -cum ar fi cea de agitaţie, printre ostaşi, în zilele rebeliunii legionare şi despre care sîntem numai informaţi, să fi fost direct zugrăvite. Această scenă ar fi contribuit să dea impresia de mai mare consistenţă acţiunii lui Mustea din perioada respectivă.
Cu un simţ remarcabil al alternanţelor, Beniuc trece de la o scenă de durere, ca împuşcarea lui Radu Scorţeanu, la o în-tîmplare erotică, cu Gertrud, de la o secvenţă în care se vorbeşte despre proprie-tăreasa cu multe pisici, la demascarea Marelui Anonim, de la o scenă dramatică, la una de destindere. Ordonarea scenelor nu se confundă cu o balansare mecanică într-o parte şi alta, ci corespunde unei treptate încordări a conflictului în care se angrenează eroul principal al romanului. Mustea observă că trăieşte „pe muche de cuţit" şi treptat, pe măsură ce aflăm de vizita lui la locuinţa pe care o ocupaseră soţii Rottbaum, de uciderea lor, a tânărului Radu Scorţeanu, după ce aflăm că a căzut Gabor, Tania şi Crai, sentimentul primejdiei care-1 ameninţă pe erou este cu tot mai mare intensitate transmis. început mai relaxat, cu mese prieteneşti şi dispute verbale, romanul sfîrşeşte intr-o notă dominantă gravă, încărcată de ameninţări şi străbătută de suflul eroic fierbinte, notă, care treptat devine cadrul afectiv al acţiunii romanului.   Aici   sc   reflectă încordarea
126
acelor ani, în care comuniştii luptau cu mereu mai mult eroism, cînd fascismul intrat în panică devenea tot mai bestial - şi acesta este un indiscutabil merit al compoziţiei cărţii.
Interesant compune M. Beniuc - iau un exemplu dintre altele - scena în care Mustea se întâlneşte cu un tovarăş în casa muncitorului Mitu Tangu. Interiorul locuinţei este apăsător, femeia zace în pat bolnavă de oftică, o fetiţă slăbuţă stă mereu cu ochii aţintiţi asupra ei, un copil scînceşte în leagăn şi peste toate cade vestea : „Lele Tudora, să nu te superi, Mitu e la spital. I-a tăiat azi dimineaţă mărfarul un picior, dar a scăpat cu viaţă''. Mustea pleacă mîhnit din casa ceferistului şi intră într-o cofetărie, cu gîndul să trimită un pachet de prăjituri copiilor ceferistului. Cum percepţia, în artele de succesiune se face pe fondul memoriei, deci şi al impresiei lăsate de secvenţa anterioară, artistul găseşte în montajul secvenţelor un limbaj excelent de a da relief sentimentelor exprimate şi totodată a condensa meditaţii şi idei. Succesiunea de imagini din scena amintită, trecerea lui Mustea, din casa lui Ţangu, în cofetărie, are implicaţii pe planul ideologic şi afectiv, face o subtilă comparaţie între condiţia de existenţă a proletariatului şi a intelectualului în vechea societate. Mai departe, Beniuc, cu un excelent instinct al efectelor psihologice, după uşoara destindere care se simţea odată cu intrarea lui Mustea în cofetărie, - într-o 'scenă de evocare a umi-lirei fiinţei umane, de o vigoare dostoev-skiană - ni-1 aduce în faţă pe fiul celui mutilat, pe Gelu Tangu ; copilul, eternul inocent, e prezentat cum „ciugulea re-pede-repede ca un pui- de găină grăbit, firimiturile unei prăjituri de pe jos şi le punea în gură". Din nou succesiunea : relaxare, suferinţă - te face să resimţi durerea mai puternic. în fine, ipoteza emisă anterior de mama copilului, că fiul ei cerşeşte, se precizează acum groaznic, fulgerător, şi-odată cu ea este schiţată şi situaţia insuportabilă a familiei unui pro-
letar în societatea burgheză. Gelu răspunde la o întrebare a lui Mustea, apoi fuge speriat de un vardist şi gestul lui simplu sugerează universul naiv al copilăriei în care trăieşte Gelu, iar pe fondul acestui univers, durerea şi nenorocirea care s-au abătut peste el sînt resimţite cu o intensitate sporită.
Personajul principal al romanului, Atanasie Mustea, tip exploziv, gata să pună mîna pe pistol în faţa duşmanului, delicat cu femeile, aproape timid, pur, visător, supus imperativelor unor idei morale e bine individualizat şi urmărit în reacţiile sale intime sufleteşti. în afara lui însă, celelalte tipuri, inclusiv muncitorii sînt numai schiţate. Autorul este zgârcit cu analiza interioară, iar uneori îi substituie (vezi fragmentul în care se descrie ce simţea Gabor cînd călăii îl băteau în faţa sa pe bătrânul său tată) un comentariu vibrant, clocotitor, dar de factură publicistică. Şi vom adăuga că însăşi figura lui Mustea se cerea adîn-cită în mod omogen, pe toate faţetele ei. Ce vreau să spun ? Cînd Beniuc descrie comportarea lui Mustea în sfera erotică, el zugrăveşte faptul şi introduce analiza procesului, a mecanismului sufletesc prin care eroul se „abstractiza". Totul e aici foarte clar şi reliefat. Modul său însă de a gîndi în sfera social politică este caracterizat foarte sumar de autor, cu mari insuficienţe critice, ceea ce face ca laturi importante ale sufletului eroului să nu capete pregnanţa literară necesară.
în romanul lui Beniuc intelectualii legaţi de mişcarea revoluţionară, prin situaţia particulară pe care o au, nu trăiesc total izolaţi de exponenţii claselor duşmane, ba chiar discută cu ei. Posibilitatea confruntării făţişe cu unii intelectuali şi în general cu unele elemente reacţionare, trebuie apreciată în lumina situaţiei, particulare a eroilor cărţii şi nu mai puţin a faptului că elementele reacţionare cu care se discută nu întruchipau esenţa politică cea mai adîncă a fascismului.
în ciuda „relaţiilor" cu unii intelectuali burghezi, e totuşi semnificativ că
127
Mustea trăieşte într-o stare de veşnică veghe. Fizic, Mustea nu e închis, dar în viaţa lui se simt gratiile unei închisori spirituale. încordarea clipelor trăite în aşa zisa libertate burgheză de către ilegalişti ca Gabor, Dumitrana, Mareş, Niculescu („Şoseaua Nordului"), nea Viţu („Baţiera") sugerează şi mai intens ideia închisorii pe care o reprezintă societatea burgheză. In fine, Mareş, Dumitrana, Crai, sînt închişi, soţii Rotbaum, Radu Greceanu, Nea Viţu, împuşcaţi. Metafora lui Cehov din „Salonul nr. 6", - societatea burgheză e o închisoare - e o temă fundamentală a romanelor de care ne ocupăm. Imaginea simbolică a „liberei" societăţi burgheze, în literatura realismului socialist este închisoarea. Compoziţia romanelor discutate contribuie la exprimarea acestei idei.
•
Romanul lui Barbu - armonios, echilibrat în liniile lui mari - are printre altele două particularităţi de ansamblu, care sînt şi două principii de construcţie. Despre una dintre ele care priveşte alternarea şi natura scenelor, am mai vorbit ; scene de discuţii între eroi şi scene de acţiune. Acestea corespund momentelor de inactivitate a lui Mareş, inactivitate hotărîtă de partid, şi clipelor de luptă.
în „Contemporanul", Radu Popescu a făcut observaţia că Mareş are tendinţa de „a ne propune viaţa lui sufletească, de cele mai multe ori separată în timp şi uneori chiar la o mare distanţă de faptul care a provocat-o". Construcţia ar dăuna, ar moleşi imaginea lui Mareş ca tip activ. Pasajele retrospective se găsesc îndeosebi în scenele de discuţii cu Ina sau Niculescu şi o radiografie literară a lor ne duce la concluzia că nu atît această construcţie e greşită, nu atît retrospecţia în sine este vinovată, cît modalitatea ei de manifestare. Mareş nu se mulţumeşte să relateze o acţiune, ceea ce ar putea fortifica imaginea lui de om activ, întreprinzător, - deşi, în genere, nu e recomandabil ca eroul activ să apară prea mult timp şi în postura de povestitor, -
ci confundă scurta schiţare a acţiunii într-un noian de aprecieri psihologice, lirice, metaforizate care prezintă primejdia de a ni-1 zugrăvi drept o fire introspectivă, înclinată către sentimentalism. Modul în care Mareş se evocă, distonează cu modul în care este evocat.
Cel de al doilea principiu amintit priveşte modul de prezentare a personajelor principale. O alternare există şi aci : apare Mareş care va deveni coloana vertebrală a cărţii, este descris trecutul său, sînt descrise relaţiile sale cu Marta, cu Ina, se dă momentul culminant pentru de.finirea lui, momentul comportării la Siguranţă ; există aici un crescendo : întîi mai mult o prezentare portretistică, pentru ca să se treacă la proba de foc a celei mai teribile încercări. Similar se procedează cu Dumitrana ; întîi eroul e mai mult schiţat, aflăm că Dumitrana îşi doreşte o casă frumoasă, că visează, apoi e cuprins şi el într-o acţiune viforoasă de confruntare cu siguranţa, apoi, cam prin aceleaşi etape trece Niculescu. Indiscutabil, construcţia s-a mlădiat aici şi după prepcupările de analiză literară, după intenţiile de portretizare. Aceleaşi intenţii şi-au pus pecetea - fără a viola în genere . firescul artistic - şi asupra construcţiei dialogului, folosit şi ca un mijloc de analiză psihologică directă, îndeosebi a lui Niculescu.
Dintre scriitorii noştri care au evocat lupta din ilegalitate a partidului, Barbu se afirmă printre altele, printr-o întinsă redare a rezistenţei fizice, a durerii şi a înfrîngerii ei.eroice - de către comunişti. Dacă Marin Preda are reprezentarea motivelor psihologice, dacă Petru Dumitriu are reprezentarea împrejurărilor şi a acţiunilor violente şi rapide, Eugen Barbu retrăieşte cu deosebită putere atmosfera senzorială şi ciocnirile de toate calibrele în universul simţurilor.
în compoziţia tipurilor lui Eugen Barbu, un loc mai modest îl ocupă cercetarea gîndirii politice, a motivelor psihologice, a particularităţilor de caracter, caracterizarea morală. La lectură surprind
128
unele lacune clin viaţa personajelor : este de neînţeles, printre altele, cum Mareş, om cu acute preocupări politice, pare a nu şti aproape nimic despre evenimente grave, care de altfel au coincis cu intensificarea teroarei anticomuniste - ca instaurarea dictaturii antonesciene, rebeliunea legionară, etc. şi în roman despre aceste evenimente abia se aminteşte. Este greu de spus.dacă în construcţia subiectului Barbu a pornit de la întîmplări la personaj sau de la personaj la întîmplări, cum pare convins Radu Popescu. Este foarte probabil că unele acţiuni tari, de eroism concentrat, l-au interesat de la început.
Nu este zugrăvită în roman legătura comuniştilor cu 'masele şi această deficienţă substanţială se resimte într-o măsură mai mare sau mâi mică şi în .Bariera" şi în „Pe muche de cuţit".
Este relativ uşor să observi că în viaţa lui Mareş accidentul joacă un anume rol ; printr-un accident cade în ghiarele siguranţei, ajutat de întîmplare evadează, din întîmplare o întîlneşte pe Marta, din întîmplare rămîne cu Marta, din întîmplare îi moare copilul. Că viaţa cu fantezia ei nu exclude şi astfel de succesiuni de întîmplări e adevărat, dar parcă prea sînt multe întîmplări ! Şi mai stăruie o nedumerire : oare era necesar să fie ucis Ni-culescu ? Şi asta se putea întîmpla dar în literatură scriitorul caută o anumită înlănţuire de fapte, pentru a justifica un act. Ceea ce în viaţă e întâmplător, în operă se înserează unei necesităţi. Kare-nina nu moare întâmplător în concepţia lui Tolstoi, ea e pedepsită - nu discut concepţia aici - fără a mai aminti că ea face actul, condusă de logica ei lăuntrică. Oare moartea lui Niculescu să fie o simplă ilustrare a entuziasmului imprudent ? Parcă e prea puţin. De ce a fost, apoi, necesară arestarea lui Dumitrana chiar în ajunul lui 23 August ? în „Şoseaua Nordului" relaţiile dintre personaje şi între personaje şi împrejurări rămîn pe alocuri arbitrar sau cel puţin superficial explicate ; am relevat acest lucru, deoa-
rece scriitorii noştri care abordează a-curaa tot mai serios şi adînc temele luptei revoluţionare ale clasei muncitoare, nu pot neglija exigenţele artei noastre, care cer elaborarea unui subiect cît mai închegat în articulaţiile lui şi cu o cît mai mare forţă de generalizare.
Sînt fragmente în roman, pentru care nu s-a găsit locul cel mai potrivit. Mareş îşi aminteşte clipele trăite în închisoare, cînd cele cîteva bătăi în pereţii celulei îi înlăturau sentimentul singurătăţii. Moment extraordinar - moment care confirmă observaţia noastră că autorul descriind viaţa deţinuţilor politici n-a insistat suficient şi asupra laturei morale, sufleteşti. De ce însă, momentul e rechemat printr-un fel de monolog interior şi: nu e descris direct şi integrat într-o suită de evenimente sufleteşti, în perspectiva cărora să fi cîştigat toată puterea lui de emoţionare, pe care potenţial o deţinea ? Posibilitatea unei atari construcţii a existat, căci Mareş e descris şi în închisoare, cînd a „căzut" pentru a doua oară.
Bine construit este şi Mizdrache, monstrul de la Siguranţă. El este urmărit pe două planuri, pe cel verbal şi pe cel al acţiunii fizice. Jocul cu broasca, joc de descărcare înceată a sadismului, de prelungire chinuitoare a tensiunii, ne sugerează că Barbu, atît de înzestrat în redarea aspectului fizic, material, ar putea generaliza, în viitor, cu mari cîştiguri artistice, acest succes al său.
Ca arhitect de scene, Barbu izbuteşte strălucit atunci cînd avînd de urmărit o acţiune fizică limpede, nu se pierde în descrieri inutile ci se concentrează asupra mişcării propriu zise : am să amintesc aici o singură scenă şi anume cea petrecută pe aeroportul de la Craiova, cu toate că. s-ar putea cita pozitiv şi scena urmăririi lui Dumitrana de către copoi şi altele. Aici diferitele partituri sau, să le spunem teme - tema indiferenţei ofiţerului care-dă ţapului şchiop Ilie să rumege ţigări, tema ostilităţii şi indiferenţei ostaşilor şi comandantului, tema nerăbdării hitleriş-tilor,  a încordării trăită de Tomulete,
9 — Viaţa Romînească, nr. 2
129
tema tăcerii, a cerului calm, adine şi misterios, prevestind dezastrul fasciştilor -se împletesc într-o construcţie închegată, ale cărei elemente servind aceeaşi idee o expun cu tot mai mare intensitate.
In privinţa concentrării, Barbu nu poate fi de multe ori lăudat. El scrie : „Ai' dreptate. Şi' eu aş fi fost bănuitor să fi fost în situaţia ta", - cînd exprimarea literară ar fi eliminat unul dintre cei doi - „fi fost" - în formularea „Ai dreptate. în situaţia ta şi eu aş fi fost bănuitor". Tot din grabă şi bine înţeles că numai din această cauză, Barbu por-tretizînd-o pe mama lui Mareş scrie : „Vorbea rar. Era 6 femeie tăcută, căreia el (Mareş -n.ii.) îi semăna foarte mult. îi spusese o vorbă be cafe o ţinuse minte: „Numai cine hu are ce face cu vorbele le aruncă..."' Dar este clar că odată ce era „o femeie tăcută" ea vorbea rar. Sînt îri roman pasaje care pot fi scoase, altele care trebuiesc mult Curăţate de amănunte inutile, - mai ales detalii privind natura, introduse în cursul acţiunii şi dăunătoare prin efectul pe care-1 au în încetinirea' ritmului interior al unor scene. Mareş străbate sala de aşteptare a unei gări şi nuniâidecît autorul începe să descrie :' „o sală îngustă, cu tavanul jos, plină 'de' praf, ' cii geamurile sparte. Pe ciment dormeau cu boccelele sub cap, nişte' ţărani' gălbejiţi, cu nişte căciuli înfundate pe' urechi.'Aerul era de nerespirat..." Ce nevoie era de aceste detalii ? Va' fi fost Mareş, mecanic de locomotivă, impresionat de o gară mizeră ? Era ceva nou' pentru' el ? Exclus ! şi cu toate acestea descrierea continuă să fie încărcată şi cu alte detalii parazitare. „Trecu un. ceferist pe care-1 opri, întrebîndu-1 unde este Depoul. Aşa cum bănuise, trebuia să se întoarcă". Am semnalat autorului ' şt 'unele infracţiuni estetice elementare cum ar fi formulările neglijente, vagi, caracterizările banale, dialoguri lipsite de adîncime şi expresivitate. Cîte cuvinte se rostesc pentru ca Ina să-i spună lui Mareş că a greşit prin căsătoria lui cu Marta' - deci ceva aproape
130
evident - şi cîte rînduri nu se sacrifică pentru ca Mareş să-şi pledeze - şi nu prea convingător - cauza ? Apoi în dialogurile dintre Mareş şi Niculescu, cît material inutil nu se strecoară. Să luăm numai fragmentul în care Niculescu evocă secvenţe din filmul la care visează -„Strada". Relatarea are o minimă valoare pentru caracterizarea eroului, cît priveşte substanţa ei de idei, e destul de săracă. în construcţia unui tip literar, prozatorul introduce o coloană vertebrală, prin care se asigură unitatea, o dominantă asupra căreia revine. Important este ca scriitorul să nu revină pur şi simplu, ci ca să se repete, cum s-ar spune în spirală, confirmînd ceea ce era cunoscut şi descoperind minţii noastre treptat, noi sectoare sufleteşti ale personajului, în descrierea lui Niculescu există pagini suculente, necesare, dar se strecoară şi repetiţii ; studentul a declarat că visează fapte extraordinare, o acţiune violentă, idee pe care o repetă în fel şi chip şi în forme aproape neverosimile, -. e greu de crezut că un om cu carte, comunist, n-a aflat că revoluţia comunistă nu poate semăna cu cea burgheză şi ou atît mai mult că nu reclamă ghilotine - apoi o confirmă practic, odată ia atacul comandamentului german, apoi a doua oară ieşind în faţa tancului. Este aici ceva exagerat. Mai ales în final sub diferite forme se zugrăveşte aceeaşi şi aceeaşi dispoziţie sufletească şi anume : nerăbdarea lui uşura-tecă şi faptul că se plictiseşte (p. 507, 508, 512, 521, 568). Dumitrana e mai economic construit, în acest sens, ceea ce nu s-ar putea spune şi despre Mareş. Şi în prezentarea mecanicului, de la un anumit moment înainte - după ce l-am văzut cum se comportă în închisoare şi-i cunoaştem raporturile cu Marta şi Ina, -variaţiile sînt introduse mai mult de fapte, cunoaşterea psihologică progre-isînd într-un ritm moderat. Toate acestea ţin de construcţia interioară a tipurilor asupra căreia era bine să se mediteze mai mult.
Excelent   mânuieşte   condeiul Barbu atunci  cînd   construieşte   şi  menţine în scenă atmosfera unei clipe. Exemplele la această    rubrică sînt    nenumărate,. vom alege însă unul : Mareş face drumul spre casă, primul lui drum după ce a ieşit din închisoare, privind totul cu o anume oboseală şi melancolie : „Trecu dincolo de Podul  Grant.  Deasupra atelierelor plutea fumul jos, apăsător şi negru, aburul umed al locomotivelor şi pe zidurile Depoului de locomotive ceaţa obişnuită a staţiei de triaj era aceeaşi parcă". Sînt •numai cîteva  detalii de decor  văzut în tăcere ;    într-o tăcere    care ţine    de o anume stare de indiferenţă a eroului, la zgomot, de absorbire într-o îngîndurare aproape de absenţă. Şi, cu instinct ar- _ tistic, pentru fidelitatea zugrăvirii Barbu va reţine zgomotul dar într-un fel care ■nu-i va ■ da relief : „S'e auzeau vagoanele în manevră şi sirene gîtuite. Garniturile plecau spre Gara de Nord, cu zgomot de osii, un scîrţîit ce te îndeamnă la călătorie". Vagoanele nu scîrţîie şi sirenele nu urlă, propoziţia e formulată în aşa fel încît accentul să nu cadă pe sunet : prin imperfectul „se auzeau" - introduce  autorul elementul sonor şi imperfectul aici face să se şteargă ceva din ascuţimea impresiei care s-a mai îndepărtat în timp, nu e prezentă, a impresiei receptată de altfel impersonal : nu Mareş auzea, ci ,se auzea". Urmează descrierea panoramei triajului, cu detalii acumulate cu o încetineală ce corespunde „răbdării" eroului, stării lui de îngîndurare, detalii de o mare exactitate plastică, sugestivă, realizată prin metaforă : „Alunecară pe şine frumoasele compartimente de plus ale clasei I, cu o lumină moartă înăuntru ca într-un sarcofag scump". Sau ceva mai tîrziu sînt văzute acele „taxiuri negre, cu acoperişul lucios cum e crusta gîndacilor" (subl. n. T.P.)
Dacă în această direcţie îl elogiem pe Barbu, îi şi reproşăm, ca pe un defect al facilităţii descriptive tendinţa de a absorbi ■şi a reda aproape tot ce-i transmite suprafaţa realului. Excesul de amănunte în
redarea decorului sufocă pe alocuri imaginea omului.
In scena luptei pentru cucerirea comandamentului german, natura, - aici „trezirea" Dîmboviţei - excelent surprinsă, - rămîne o „stare de suflet", după celebra expresie a lui Amiel, dar a unui suflet autonom, altul decît al oamenilor din jur. Natura, decorul, oraşul, capătă în proza lui Barbu uneori o independenţă de personaj, al cărui trup este un roi de senzaţii. La fel, perspectiva din care se prezintă bombardarea oraşului, scena incendiului, cu acele „colonii rare de corali, presărate în apa întunecată a nopţii", care erau de fapt case arzînd, independenţa descrierii, alimentată de plăcerea notaţiei metaforice şi coloristice, muştele de aluminium, crizantemele de schije, în loc să creeze tensiunea, o distrug.
„Bariera" - carte de o certă valoare şi interes, are o compoziţie cam hibridă.
După scene de atmosferă şi altele de creionare a doamnelor patronajului an-tonescian - seriate una după alta, probabil, pentru ca prin comparaţie, să se dea forţă contrastului - cartea continuă printr-o serie de scene urmărind portretizarea lui nea Viţu, analizarea succesivă a relaţiilor lui în planul vieţii particulare, în deosebi. Ordonarea aici este dictată de intenţiile de analiză literară. Fără să declanşeze încă o acţiune, cartea continuă cu prezentarea altor personaje -Rădiţa, Treişpe'mii, Rădulesou, etc. şi a relaţiilor lor - apoi revin scene de atmosferă din viaţa de mahala şi în fine, acţiunea se încheagă pe destinul măreţ şi tragic al ilegalistului Viţu. Scenele am'ntite, portretele sînt, cu rare excepţii bune, savuroase. Cartea are două mari momente şi ritmuri : ritmul relativ liniştit, lent -din prima parte - pagini de expoziţie, suită de portrete - şi un ritm aprig, eorespunzînd trecerii la acţiune. Alternanţa aminteşte de „Moromeţii" cu care volumul are şi alte afinităţi ce vor fi, în parte, amintite mai jos.
8*
131
Dacă sînt goluri în acţiune, deficienţe sub raportul construcţiei de ansamblu a subiectului, a mişcării epice, în descrierea unor tipuri şi scene, cartea aduce totuşi inteligente şi originale idei de construcţie .literară.
Mazilu este ceea ce se numeşte un scriitor inteligent, un scriitor care-şi fructifică statornic, deliberat, lucid, pe planul artistic şi cu subtilitate, ideile. La el nu vei găsi un peisaj introdus pentru frumuseţi plastice, la el eroii vor trăi mai mult pe plan intelectual şi detaliile, observaţiile le va folosi, le va considera interesante în măsura în care-i pot plasticiza deobicei o idee, nu un sentiment. Construcţia imaginii, în liniile ei mai mari sau de amănunt, va fi debitoare masiv nu atît intuiţiei, sentimentului cît ideilor autorului. Iată scena întîlnirii dintre aşa numita „doamnă Mareşal" şi femeile din cartier : ideea ei este in-comunicabilitatea dintre clase şi autorul o formulează aproape explicit : spre sfîr-şit, el vorbeşte, trage concluzii asupra „solidarităţii femeilor din mahala", solidaritate pe care o zugrăvise anterior, şi asupra „rezistenţei lor tăcute". Relieful ideii într-o astfel de scenă - şi eu am luat numai un exemplu - este incontestabil.
în aceeaşi scenă îşi vor găsi loc şi alte idei deosebit de impresionante. Iată una : boierul, exploatatorul este alienat, trăieşte o viaţă falsă, are ceva nefiresc, neuman. „Sîntem şi noi ca şi voi" spun „doamnele" tocmai pentru că pe planul sufletesc, pe care vor să se definească, ele nu sînt asemenea femeilor muncitoare' din cartier, aparţin unei -categorii din care a dispărut esenţa omenească. Ideia aceasta - observaţi cu cită claritate reflectă dialogul o polemică ideologică - va reveni în glumele de o mare savoare pe care le face Viţu : „Au şi ei sentimente" - spune el în batjocură despre burghezi. în jocul de-a soţul şi soţia care se ceartă între ei. el are aceeaşi intenţie de a parodia modul de viaţă burghez şi a contesta autenticitatea umană a sentimentelor trăite de
burghezie. în plan abstract, ideia nu e nouă, dar artistic a dus la relevarea unor amănunte inedite.
Generalizînd, aş spune că o serie de-idei, care în cărţile realiste ale unor scriitori din trecut rezultau din situaţia descrisă, dar rămîneau un secret pentru personajele angrenate în situaţie, acuma-sînt cunoscute şi acestor personaje sau, formulînd altfel, ceea ce era spus la modul implicit, în „Bariera" este spus la modul explicit. în „Bariera", poporul, oamenii înaintaţi ştiu. Oamenii din cartier ştiu că „funcţionarii şi demnitarii nu se gîndeau decît cum să-i amăgească la nesfârşit..." ; instruiţi psihologic ei ştiu-„că glumele mai grosolane erau făcute dinadins pentru ca să priceapă • şi ei ceva". Această caracteristică se va accentua masiv la Viţu. Mahalaua lui Mazilu e lucidă, net antiburgheză, n-are iluzii, e greu de înşelat, stă prin elementele ei muncitoare pe poziţiile înaintate ale clasei, critică în spiritul ideologiei ei lumea-burgheză.
Pînă şi formularea, modul de a construi fraza al lui Mazilu e subordonat intenţiei de a da relief ideii, de a concretiza clar ideea. El precizează fără nici un echivoc : „Femeile îşi căutau una alteia privirea ca să se amuze împreună de ce spuneau doamnele. De cînd se aflau faţă în faţă cu doamnele consiliului de patronaj simţeau nevoia de a comunica-permanent. între ele"... Cartea are un patos polemic anti-burghez şi anti-mic-bur-ghez considerabil, şi construcţia ei dă, acestui patos o mare ascuţime satirică.
O a doua caracteristică de ansamblu-decurge din faptul că această carte cu un conţinut eroic, dramatic, este scrisă în limitele genului satiric. Pe planul construcţiei aceasta s-a reflectat în evitarea scenelor care ar fi introdus elemente neomogene : idila dintre Treişpemii şi Rădiţa e descrisă în momentele ei de umor - deşi uneori intervin elemente nefireşti, iar scena împuşcării lui Viţu e-ocolită ; Viţu îi face educaţie democratică  lui  Treişpemii,  stimulîndu-1  la o-
132
egalitate în dreptul de a, se lua reciproc peste picior ; simţul artistic al autorului a triumfat şi în scena din închisoare ■cînd tonusul moral ridicat al eroului, aerul său aproape continuu ironic şi mai ales scenele pe care şi le evocă, scenele din viaţa de fiecare zi, de acasă, îmbibate de prezenţe şi amănunte umoristice, menţin unitatea de gen.
Chiar în alegerea acţiunii eroice a lui Viţu, autorul nu s-a înşelat : Viţu atacă patrula de soldaţi, atrăgînd-o în altă -parte, de fapt păcălind-o ; este aici un acid satiric, o intenţie de a rîde uşor de .simţit.
în fine, tot ca o trăsătură de ansamblu, să observăm că tipurile acestei interesante cărţi sînt înrudite artistic. Dispreţul faţă de cei care se văicăresc, sfidarea sărăciei, a meschinăriei, a orizontului mărunt impus de societatea burgheză o găsim şi la nea Viţu şi la Treişpemii şi la Rădiţa.
Fănică e inversul lui Viţu, parcă negaţia lui construită uneori artificial - cum ■e cazul în pagina despre visul de parvenire al lui Fănică. Profilul băiatului pare uneori realizat prin simpla răsturnare a trăsăturilor tatălui.
Viţu este centrul cărţii şi analiza construcţiei ku dă şi cheia de înţelegere a construcţiei altor personaje.
La început eroul este prezentat portretistic : scriitorul, la prima sa carte de mai amplă cuprindere epică, nu a reuşit să coreleze scenele în aşa fel încît portretul să-1 putem cunoaşte din urmărirea unei acţiuni unitare. în prima parte a cărţii se defineşte şi o problemă fundamentală sub imperiul căreia Viţu trăieşte multe din evenimentele vieţii lui interioare : este problema realităţii şi iluziei, soluţionată de el în spiritul ideologiei clasei muncitoare.
Dacă Moromete ştie la sfîrşit şi nu totul, Viţu ştie totul şi încă de la început. O serie de experienţe pe care Moromete, în universul lui, le face cu naivitate şi înşelîndu-se mai mult sau mai
puţin, Viţu le practică lucid spre propria lui desfătare.
Viţu mimează că se ceartă cu nevasta, cu Dorina, el imită conştient scenele şi certurile din familiile burgheze. Dacă Moromete pare că s-a molipsit într-o măsură oarecare de la modelul lui - atunci cînd îşi dă aere de domn sau cînd ţine „consilii" de familie - între Viţu şi „modelul" lui nu există nici o comunicaţie, modelul e imitat numai pentru a fi ironizat şi dispreţuit.
Discuţiile politice, lectura ziarului din curtea fierarului în romanul „Morome-ţii", includ - numai atît - momente de batjocură deschisă a regelui şi oficialităţilor burgheze : „recepţiile" lui Viţu sînt premeditat organizate pentru a dispreţul burghezia.
E explicabil în acest caz că viaţa lui sufletească va include două planuri, dar cu alte funcţii decît la Moromete : el va juca teatru cu Dorina, parodiind burghezia, va complota psihologic, animat de altfel de intenţii morale, încercînd să grăbească apropierea dintre Treişpemii şi Rădiţa, va fi regizor şi actor în vederea unor scopuri curate.
Schema construcţiei pe două planuri a tipului o regăsim şi la baza unui alt personaj, a pictorului Rădulescu. „Pictorul niciodată nu avusese sentimentul că participase direct şi nemijlocit la toate manifestările vieţii lui", observă cu subtilitate Mazilu ; pictorul trăise „prin mijlocirea unor diplomaţi desemnaţi de el... a unor ambasadori", care primiseră dreptul de a-1 reprezenta. Existau şi la Rădulescu două planuri şi două fiinţe, cea în care se realiza convenţional, fără sentimentul participării, o aparenţă în ultimă instanţă, şi cea de fond, autentică. în timp ce pe Rădulescu . aparenţa îl stăpîneşte, şi el îşi recîştigă dominaţia asupra ei numai după ce-1 dă afară din casă pe jandarmul Eftimie, Viţu se foloseşte de aparenţă pentru a se amuza. Elementele şi schema construcţiei sînt aceleaşi, dar efectele au fost divergente.
în legătură cu acelaşi mecanism vom aminti şi construcţia psihologică a maiorii-
133
lui care joacă pe două planuri : amabilitate, repede schimbată în ură bestială. Scenele care încep sub un regim calm, ponderat, şi sfîrşesc în sinceritate violentă şi duşmănie strigată în gura mare, - scena dintre jandarm şi Rădulescu, dintre Viţu şi maior - reflectă aceeaşi modalitate de construcţie.
Pornind de la procesul iluzionării şi al deziluzionării, al mitizării şi demitizării, deci de la interpretarea unui fenomen real prin concepţia noastră, scriitorul a ajuns în cele din urmă la un adevărat procedeu, relativ autonom, de construcţie.
De aceeaşi perspectivă e legată şi o anume modalitate de construcţie a comentariului.
Lucica dispreţuieşte tablourile lui Rădulescu, iar pictorul admiră „sincerul ei dispreţ pentru pictură şi preocupările lui artistice". Mazilu motivează psihologic reacţia lui Rădulescu : „Vedea în el (în acest dispreţ n.n.) cruzime plină de vitalitate şi tinereţe" pe care ratatul artist, suferind de bovarismul energiei, în mod explicabil putea s-o aplaude. Ceea ce la alt scriitor ar fi fost o notaţie trecătoare, la Mazilu devine un mecanism prin care va scoate în continuare multe efecte, printr-un comentariu care afirmă exact contrariul, poziţia răsturnată, diametral opusă celei normale, obişnuite. Rădiţa va admira asprimea şi nu căldura lui Treişpemii pe care-1 iubeşte, nea Viţu va prefera să fie bruftuluit de nevastă, îşi va aminti „cu plăcere" că nevasta îl făoea „măgar", Dobriţa va regreta că nu mai poate mînca bătaie de la bărbatul ei, etc. Inversiunea, răsturnarea raporturilor normale, proprie alienării, înstrăinării umane, specifică în roman printre altele pictorului Rădulescu, pare a fi devenit un tipar al percepţiei şi analizei, un tip de a construi comentariul care trezeşte rîsul.
Un alt tip de scenă caracteristică romanului are următoarea construcţie : un dialog între două personaje, dintre care unu!
are un rol mai mult pasiv, serveşte drept obieot de comentariu pentru celălalt ; scena e legată de acea descriere mai mult portretistică a tipului. Exemplul cel mai ilustrativ îl oferă episodul în care Viţu îl invită pe Treişpemii să-1 ia peste picior. Dialogul propriu ziu, în această scenă - şi în altele de acest gen - trenează, urmărind fidel agresivitatea ironic-cordială şi lipsită de pripeală a lui Viţu..
Apropiindu-ine de încheiere să facem cîteva observaţii privind construcţia replicii : autorul face uneori notaţii, privind nu atît semnificaţia replicii cît plăcerea sau neplăcerea celui care o rosteşte : „Ei... ce,, nu ştie ce e aia... se bazează... rîdea Ţuţuleasca, îneîntată că ea explică şi Rădiţa. ascultă". „Avem ce-avem ou munţii... rîse în silă pictorul, părindu-i rău că ponegreşte munţii" (comentariu nelegat de fapt de ideia principală a discuţiei - n. n.) sau : „Trădarea de ţară se pedepseşte cu moartea, strigă directorul, enervat că domnul colonel nu se înfierbîntase în deajuns" sau : „Bine, n-o să-i spun... admise femeia necăjită că e lipsită de o asemenea satisfacţie", etc. Comentariile acestea de o slabă valoare analitică, uneori chiar false, nu sînt de dorit nici sub alt aspect. în replica obişnuită, fie ea : - x rosti voios, mînios sau viclean - epitetul de analiză : voios, mînios, viclean, dă în mod curent tonalitatea cu care se rosteşte replica,, vine şi particularizează semnificaţia ei. Ca într-o definiţie, exista, aici, un gen proxim, - replica - şi o diferenţă specifică - epitetul. Ambele conduc atenţia spre acelaşi ţel. La Mazilu, epitetul, comentariul, neraporbîndu-se direct la semnificaţia replicii, fiind relativ independente de ea, - îţi pasajele amintite - stimulează o împrăştiere a atenţiei şi prin aceasta obosesc, tulbură seninătatea epică. Este aici poate un semn al nestăpîriitei dorinţi tinereşti de a fi mereu nou şi interesant, care se va scutura de pe condeiul prozatorului.
134
CÎTEVA OBSERVAŢI! ASUPRA PROBLEMEI INFLUENTELOR STRĂINE ÎN LITERATURĂ ÎN LUMINA TEORIEI MARXISTE
PAUL CORNEA
Ha recentul colocviu de limbi, literaturi şi civilizaţii romanice, egîda UNESCO, s-a discutat mult despre problema influenţei străine in literatură. Raportul profesorului italian Giuseppe Petronio a fost semnificativ din acest punct ide vedere. Savantul italian a adus critici severe principiilor şi metodelor de cercetare propuse de şcoala comparatistă franceză pentru a explica infinitatea de contacte  şi ioter-dependenţe statornicite în decursul vremurilor intre diferitele literaturi naţionale. Obiecţiile formulate de Petronio vizau lipsa de fundamentare materialist-istorică a lucrărilor comparatiste întreprinse mai ales în perioada dintre cele două războaie de un Baldensperger, Van Tieghem şi discipolii lor, şi în anii din urmă, de un Ernst Robert Curtius. ^Metodele tradiţionale ale studiilor de literatură comparată - a declarat Petronio în raportul său - nu pot duce la reuşită tocmai fiindcă ele se opresc exclusiv asupra influenţelor literare, asupra împrumutului de teme, asupra .circulaţiei motivelor, asupra decalcurilor de stil şi limbă, toate lucruri  ud le de ştiut dar care devin cu adevărat fecunde numai dacă se încadrează într-un studiu general al diverselor situaţii istorice şi al. diferenţelor profunde pe care acestea ie determină". Este incontestabil că această
poziţie netă relevă o caracteristică a timpului nostru : sub presiunea marxismului, cei mai lucizi şi mai serioşi oameni de ştiinţă din Apus sînt obligaţi să-şi revizuiască mijloacele de lucru şi să accepte necesitatea de a se smulge din dependenţa sterilizantă a idealismului şi scolasticei, de a aborda feno.men.ele supra-structurii în mod concret, istoric şi dialectic.
Dar dacă noi împărtăşim pe deplin -critica îndreptată de Petronio împotriva comparatismului şi salutăm cu satisfacţie orientarea în genere pozitivă a cercetătorului italian - pe care l-am întâlnit în ■ultimii ani în calitate de colaborator al valoroasei reviste marxiste „Sociei'â" -avem însă de ridicat o serie de obiecţii faţă de unele aspecte particulare ale punctului său de vedere, aşa cel puţin cum eJ a fost formulat în colocviul de roma. nistică. Ne referim anume la ceea ce Petronio numeşte „dislocaţie istorică", fenomen de mare însemnătate întrucît ar permite să ne explicăm trăsăturile specifice ale unor literaturi europene îmt'rziate în evoluţia lor din cauza circumstanţelor istorice nefavorabile. Este fireşte inutil să subliniem importanţa acestei probleme pentru noi. Literatura română a apărut tîrziu pe arena mondială şi, principial, ea ar trebui să constitue un caz încă şi mai tipic decît cel al literaturii italiene, citat de Petronio pentru exemplificarea tezei
135
sale. E deci de un deosebit interes să vedem dacă şi în ce măsură conceptul de „dislocaţie istorică" ne poate ajuta în explicarea particularităţilor literaturii noastre, a ritmului, şi a căilor ei de desvoltare.
Ce sens are termenul de „dislocaţie istorică" ? Petronio teoretizează pornind de la o veche constatare a lui De Sanctis şi anume de la observaţia acestuia că istoria italiană, din cauza contra-reformei şi a dominaţiei străine, a îmrfrziat în raport cu alte ţări europene cu câteva decenii dacă nu cu cîteva secole. Condiţiile Italiei în momentul căderii regimului napoleonian, argumentează Petronio, erau cu totul deosebite de cele din Franţa, Anglia sau Germania în epoca respectivă. Totuşi, „în a doua jumătate a secolului ai XVIII-lea, Italia îşi reluase locul ki ansamblul ţărilor europene, întreţinea cu ele schimburi frecvente, primea un număr de idei, teze, fermenţi care erau la acestea efectul anumitor condiţii de structură bine determinate şi care, din contră, parveneau în Italia pentru a zice astfel în mod anticipat, ceea ce înseamnă că ele 'devansau apariţia a înseşi structurilor capabile să genereze natural mişcările respective aparţinând suprastructurii".
Cu alte cuvinte autorul susţine următoarele : datorită comerţului intelectual cu ţări înaintate, o ţară înapoiată poate primi idei, teze, fermenţi care anticipă condiţiile obiective ce ar trebui să dea naştere în mod natural acestor idei, teze şi fermenţi ; o mişcare literară ca romantismul sau naturalismul se elaborează deci prin imitaţie, deoarece decalajul de .evoluţie istorică, stadiul insuficient de matur al structurii sociale, dintr^o ţară rămasă în urmă, mu îngăduie generarea, aşa zicînd normală, a c u tentei or resp ecti ve.
Iată dar ce înseamnă „disllocaţie istorică" ! Nu se poate ca, privind lucrurile cu băgare de seamă, să nu încercăm în faţa acestei teorii un sentiment de nedumerire, aş spune chiar de nelinişte : prea seamănă cu faimoasa teorie junimistă a „formei fără fond", căreia istoriografia marxistă din ţara noastră i-a desvăluit re-
sorturile de clasă şi pe care a denunţat-o încă de mult ca o absurditate sociologică ! Nu vreau să citez ân acest sens decît unul din primele studii întreprinse la noi după eliberare, remarcabila contribuţie a mult regretatului nostru prieten Barbu Câimpina, intitulată „Critica iui 48", publicată în două numere de-acum 11 ani ale „Vieţii Româneşti" (Nr. 2 din iulie şi 6 din Noiembrie 1948).
Desigur, ne grăbim s-o spunem, punctul de plecare al lui Petronio şi metoda sa de analiză care se afirmă tributară materialismului istoric, n-au nimic de-a face cu tendinţele retrograde şi caracterul diversionist al ideilor Junimii. La Maiorescu „forma fără fond" era mai mult o metaforă decît o încercare de explicaţie sistematică, tinzând să condamne paşoptismul în numele împletirii de interese burghezo-moşiereşti. Petronio ise situează cu totul în altă parte : el vrea să remedieze deficienţele şcolii comparatiste care tratează influenţele literare rupte ide contextul istoric şi, măcar intenţional, urmăreşte să nu abandoneze nici terenul faptelor riguros stabilite, nici principiile metodologiei marxiste. Tocmai de aceea, lăsînd deoparte analogiile de suprafaţă ce ar putea subsista între teoria „formelor fără fond" şi fenomenul „disloeaţiei istorice", merită a supune unei discuţii concrete susţinerile profesorului italian. Aceasta va permite să ne clarificăm poziţia faţă de una din problemele spinoase ale teoriei şi istoriei literare : problema influenţelor străine, pe care cercetătorul o întîimpină la fiecare pas al investigaţiei sale şi în legătură cu care vechea istoriografie a acumulat erori peste erori.
Asupra existenţei şi răspândirii faptului însuşi de influenţă literară nu e cazul să insistăm. Frontierele linguistice n-au constituit nici în trecut şi constitue cu atît mai puţin azi un obstacol de neînvins in calea circulaţiei ideilor şi operelor beletristice. Un scriitor reprezentativ, care încorporează în lucrările sale o substanţă omenească majoră, un curent sau o şcoală care reflectă la un nivel superior artistic
136
ideologia şi starea de suflet a unui grup social, îşi extind influenţa departe de locul de origine, stârnind pretutindeni discipoli sau opozanţi, reacţii de simpatie sau de adversitate. Specialiştii s-au încredinţat încă de mult că autorii, operele literare, cu atât mai mult diferitele perioade din viaţa unei literaturi, nu pot fi tratate autonom, în limitele unui spaţiu naţionali mărginit, ■ ca şi cum ar fi vorba de nişte meteoriţi izolaţi de mediul ambiant, deslipiţi de orice contact cu fermentaţia spirituală a lumii contemporane lor. A te ocupa de poporanismul românesc fără a evidenţia miile de fire ce-1 leagă de poporanismul rus, e un non sens. La fel, ar fi dinainte condamnat lla eşec studiul oare ar voi să determine natura şi îndrumările specifice ale romantismului nostru fără a-1 situa în perspectiva europeană a curentului romantic. Văzut de la o înălţime suficientă -tabloul dasvoltării literaturilor europene apare ca un proces de osmoză, de continue schimbări şi transferuri de idei şi formule, de la ţară la ţară şi de la scriitor la scriitor. Secolul lui August a fost debitorul literaturii greceşti, Renaşterea a împrumutat teme şi motive antichităţii, poezia lirică a sec. XVI francez a suferit înrâurirea italienismului, literatura germană pînă la Herder a cunoscut o perioadă de dominare a clasicismului raţionalist francez, ş.a.m.d. Comeidia deU'arte 1-a influenţat pe Moliere; deiştii englezi pe Voltaire ; Ossian şi Milton pe Chateaubriand ; Byron pe Puşkin ; Puşkin pe Mickiewicz ; Rousseau pe Tollstoi ; Lamartine pe Gtlova şi Alexandreseu ; Victor Hugo pe Alecsandri ; Maiakovski pe Neruda ; Gorki pe Steinbeck, ş.a.m.d. - lista e nesfârşită !
Dar oare aceste influenţe literare se difuzează independent de condiţiile imateriale obiective ale mediului receptor ? Anticipă ele structurile sociale care ar fi trebuit să le dea naştere în mod natural ?
Să fixăm bine ideile : desigur că asemenea fenomene de anticipare, îo anume limite ce trebuiesc precizate, pot avea loc. Astăzi cînd asistăm la progresele uluitoare
ale tehnicii comunicaţiilor şi cînd o simplă răsucire a butonului de radio ne poate pune în legătură cu orice punct al .planetei, nu e de mirare că gîndurile şi sentimentele oamenilor se transmit departe de llocul de baştină şi că ele pot parveni chiar acolo unde nu se adecvează condiţiilor existente. Îmi aduc aminte că la un Festival al tineretului am cunoscut un eminent intelectual dintr-o ţară colonială dintre cele mai oprimate ale Africii, care se pasiona pentru Valery şi Mallarme. Persoana ân cauză îmi mărturisea insă caracterul ezoteric şi totalmente individual al acestei preferinţe căci îtn ţara respectivă, ceea ce e uşor de imaginat fără a fi nevoie de un plebiscit - alte valori literare corespundeau atmosferei morale, împrejurărilor economice şi politice şi alte orientări spirituale întruneau adeziunea păturilor largi ale intelectualităţii. Căci - şi aceasta ni se pare esenţial - dacă în principiu orice ideie poate circula, nu orice produs al minţii este îmbrăţişat de o naţiune şi nu orice imporlaţie străină' are sorţi să se aclimatizeze pe orice pămînt.
Noi susţinem că de îndată ce depăşim sfera preferinţelor şi gusturilor pur individuale şi ne referim la o mişcare literară de oarecare însemnătate, prin numărul celor care o reprezintă, prin calitatea operelor date la iveală, prin succesul şi ecoul stîrnit, această mişcare îşi are rădăcini proprii în solul autohton şi decurge din condiţiile social-istorice locale. Influenţele străine sînt asimilate numai dacă şi în măsura în care ele concordă cu aceste condiţii social-istorice.
în speţă, pentru a veni la exemplul dat de Petronio, noi afirmăm că articolul D-nei de Stael din „Biblioteca italiana" del a 1816 a stîrnit vâlvă şi a jucat un rol important în declanşarea mişcării romantice în Italia tocmai fiindcă preexistau aci o serie de împrejurări şi structurale şi suprastructurale, care nu aşteptau decît prilejul ca să se manifeste sau, ca să utilizăm expresia lui Stendhal, ca să cristalizeze. Desigur că între situaţia Italiei şi a Franţei la căderea regimului napoleo-
137
raian erau mari deosebiri ; Italia «u-şi făcuse revoluţia burgheză şi nu-şi rezolvase problema unităţii şi a independenţei naţionale ; aceste deosebiri explică forma particulară pe care a luat-o romantismul în peninsulă. Dar, lăsînd deoparte treapta dezvoltării, inegală în Italia şi Franţa, să observăm că structura Însăşi, or, cu termenul leninist, formaţia sooial-economică,, era aceeaşi în ambele ţări, sensul evoluţiei istorice acelaşi ; - deci imam ifos ţările culturii trebuiau să aibă o anumită similaritate, chiar dacă nu decurgeau sincronic şi nu dădeau loc la fenomene in totul asemănătoare. Susţinem aşa dar că ideile romantice străine n-au devansat în Italia condiţiile sociail-istorice apte să le producă în mod normal (şi necesar) ; dimpotrivă, credem că aceste condiţii sociail-istorice specifice, dar de aceeaşi esenţă cu cele din alte ţări occidentale, au creat premisele pentru ruperea de aerul stătut al Arca-diei şi de arta clasicităţii idolatre, au determinat adoptarea ideilor romantice şi modul lor particular de încorporare în viaţa italiană.
Cum stau iucruriie în cazul literaturii romîne ?
II
După cum «e ştie, în prima jumătate a sec. XIX literatura franceză a jucat un mare rol în procesul de renaştere a literaturii romîne. Fie spus în treacăt, această influenţă n-a avut nici un moment preponderenţa absolută care i s-a atribuit, întrucât literatura neo-greacă a servit vreme de cîteva decenii drept vehicul principal al culturii europene în Principate iar literatura rusă a exercitat o înrâurire notabilă mai ales asupra scriitorilor moldoveni. Totuşi ascendentul cultural al Franţei asupra generaţiei paşoptiste e incontestabil.
Iată însă că unii cercetători mai vechi, ca Pompiliu Eliade („De il'influence fran-caise sur l'esprit public en Roumanie" -Paris 1898) sau N. I. Apostolescu („L'in-fluence des romantiques franţais sur la
poesie roumaine" - Paris, 1909) au împins acest adevăr pînă la caricatură. Cărţile lor, întemeiate pe o documentare lacunară şi pe o viziune unilaterală a faptelor, au tins să reprezinte fenomenul literar românesc ca lipsit de originalitate, ca fiind un simplu ecou al Parisului. Pe această linie Eugen Lovinescu a pretins odată nici mai mult nici mai puţin decât că : „Nu datorăm influenţei apusene numai primele tălmăciri şi tipărituri romîneşti şi deci, însăşi formaţia limbii noastre literare ci-i datorăm chiar şi creaţiunea istoriografiei naţionale ' şi a adevăratei literaturi romîne" („Istoria civilizaţiei romîne moderne" vol. I p. 16). Ulterior, alţi istoriografi şi critici, deşi străduindu-se să folosească o metodă mai riguroasă, au căzut în aceeaşi greşeală. Ei se căzneau să descopere o sursă străină îndărătul fiecărui vers şi al fiecărei propoziţii. Cheltuind o erudiţie demnă de o cauză mai bumă ei scormoneau prin textele unor autori de mult uitaţi în ţara lor natală spre a găsi analogii, pe care le botezau, pentru circumstanţă, influenţe. De pildă : Eminescu a scris „Mai am un singur dor" sub înrâurirea lui Romsard şi a lui... Bourget !' (N. I. Apostolescu).
Excesul acesta comparatist era în acelaşi timp absurd şi ridicol fiindcă presupunea că scriitorii români din sec. XIX s-au inspirat numai din cărţi şi deloc din viaţă şi implica teza profund eronată că valoarea unei opere literare, chiar săvârşită pe baza unei influenţe, rezidă in motivul comun şi nu în prelucrarea acestuia.
De fapt, unul din punctele cele mai vulnerabile ale literaturii comparate îl cpinstiitue efortul de a transforma similitudinile literare iîn influenţe. în materie de folclor s-a dovedit încă de mult poli-geneza unor motive pe care cercetătorii le derivaseră unul din altul, pe calea migraţiunilor. încă de mult, observând înrudirea frapantă a „Sburătorului" lui Eliade cu o poezie populară poloneză, Haşdeu scria : „Dacă poetul român \i doina poloneză se aseamănă atît demult,
138
nu zic im amănunte, dar în impresiuiiea totală pe care o produc asupră-ine, cauza este că poetul romîn şi doina poloneză au copiat deopotrivă după natură. Copiind după natură acolo unde natura este una şi aceeaşi, un Scandinav şi un Hotentot, omul cel mai cult şi un sălbatic, anticul şi modernul, oricine şi de oriunde vor trebui să se întâlnească" („Columna lui Traian" - 1876, p. 375-376).
Existenţa unor opere gemene în ce priveşte conţinutul sau forma, create totuşi independent una de alta, nici ou mai trebuie demonstrată. De curînd, un specialist francez (Rene Etiemble) cita cazul unui scriitor japonez din sec. XVIII, Ueida Akinari care prezintă remarcabile analogii cu ...Prosper Merimee ! Marxismul consideră că astfel de coincidenţe decurg, în principiu, din existenţa unor situaţii istorice, care, deşi diferă prin nenumărate nuanţe şi trăsături specifice, se aseamănă prin prezenţa aceloraşi caractere fundamentale. In acest mod explică de pildă cercetătorul sovietic B. Meila.'i în cartea sa „Lenin şi problemele literaturii tuse" elementele comune ale unei serii întregi de opere literare consacrate insurecţiilor ţărăneşti. în „Jacquerie" de Merimee, în povestirile lui Rob°.rt Sehneiehel despre războiul ţărănesc din Germania, în TiU-Eulenspiegel al lui Ds Coster şi „Istoria unui ţăran" de Erkmann-Chatrian, în „Fata căpitanului" şi „Istoria lui Pugaciov" de Puşkin şi în „Vădim" de Lermontov, apar aceleaşi aspecte contradictorii : energia revoluţionară a maselor se împleteşte cu utopismul, avântul luptei cu apelurile abstracte şi moralizatoare de a nu pricinui semenului rău şi a limita mişcarea la o persuasiune paşnică. De unde rezultă această armonie în diversitate ? Meilah o explică limpede : din aceea că ideologia ţărănească patriarhală nu e specifică doar Rusiei ci tuturor ţărilor în care dasvokarea capitalismului şi protestul micii burghezii provocat de această desvoltare, se ciocnesc cu rămăşiţele vieţii patriarhale în economie şi în conştiinţa oamenilor.
Iată dar o primă constatare : nu ori ce e asemănător în două literaturi diferite probează o influenţă. E .perfect posibil şi foarte frecvent ca opere apropiate între die prin conţinut şi formă să se nască în mod absolut separat una de cealaltă, ca urmare a unor realităţi social-istorice înrudite. Numai fapte neîndoielnice, de natură istorico-literară, dau dreptul la stabilirea unor legături de dependenţă. A emite ipoteze genetice în lipsa acestor fapte precise înseamnă a cădea in subiectivism şi a păţi ceea ce i s-a ântîmplat odată criticului Jules Lemaitre care afirma că Ifosen şi-a împrumutat ideile sociale de la George Sand deşi, după cum s-a dovedit, marele scriitor norvegian nu citise niciodată pe autoarea franceză.
Desigur că la noi, la începutul secolului al XIX şî mai tîrziu, afară de ceea ce am numit similitudini sau coincidenţe, faptele atestă numeroase cazuri de influenţă, în veritabilul sens al cuvîntului. Oare ele s-au transplantat precedând apariţia structurilor sociale corespunzătoare, cum susţine Giuseppe Petronio ?
Fie-ne permis să ne oprim la un exemplu concret : naşterea romantismului romînesc, prevenind fireşte că nu intenţionăm decât să schiţăm datele preliminare ale unei desbateri ce se cuvine purtată cu aparatul şi argumentele necesare, ân altă parte. Admitem fără discuţie, ca un adevăr demonstrat, că romantismul francez a exercitat o influenţă însemnată asupra scriitorilor noştri din prima jumătate a veacului trecut. Ne interesează însă la ce a dat naştere această influenţă, în ce mod a fost ea asimilată. Aici, o primă remarcă, a lui Ibrăileanu. într-un articol mai vechi, criticul „Vieţii Româneşti" semnala că la noi, pînă la 1848, Lamartine şi Hugo au făcut şcoală, in vreme ce Musset şi Vigny nu şi-au găsit discipoli. („Viaţa Românească" - 1925, nr. 2). La aceasta să adăogăm constatarea că, în ansamblul său, literatura pre-paşoptistă a avut un caracter eclectic, amestecând în simpatiile sale pe Lamartine cu Voltaire, pe Victor Hugo cu Marmontel şi Gessncr,
139
pe Lamennais cu Kotzebue, etc. Pe ele altă parte, romantismul paşoptist s-a caracterizat printr-o coloratură profund naţională, prin adeziunea sa totală la cauza luptei pentru unitate, independenţă şi reforme sociale, prin ţinuta sa în genere combativă, civică şi entuziastă, opusă egotismului, decepţiei şi acelei stări sufleteşti atît de frecventă în Apus, care a fost denumită „mal du siecle".
Urmează de-aci că ila noi valorile literare franceze au trecut printr-un filtru. Adoptarea unora şi respingerea altora nu s-a făcut în virtutea unei abstracte ierarhii de merite ci în conformitate cu adecvarea lor mai mare sau mai mică la nevoile societăţii româneşti. Nu trebuie să ne reprezentăm influenţa din afară ca o expansiune a unor idei îratr--un spaţiu vid ci ca un proces complex de selecţionare a acelor tendinţe şi orientări spirituale străine ce convin realităţilor socia'l-istorice naţionale într-un moment istoric determinat.
Urmează din cele de mai sus şi altceva: anume că influenţele propriu zise au fost prelucrate, transformate şi integrate unor constelaţii noi, că ân ansamblul literaturii — şi în orice caz în ceea ce aceasta 'are mai valabil - ele au lucrat mai puţin ca modele şi mai mult ca fermenţi.
Dar ce a determinat modul specific ds adaptare a influenţei romantice franceze în Romiinia ? De ce Victor Hugo a avut succes şi Alfred de Vigny a rămas necunoscut ? Cum ise explică particularităţile şi originalitatea literaturii noastre în ciuda ascendentului exercitat asupră-i de unele curente şi scriitori străini ?
Pentru un marxist, răspunsul, cel puţin teoretic, nu e greu. de dat. Condiţiile sociale şi istorice proprii ţărilor române k începutul secolului al XIX au constituit temelia necesară implantării unei anumite influenţe franceze. Aceste condiţii obiective, cu tot ceea ce ele implică (începând dela structura de clasă şi regimul politic pînă ia psihologia poporului şi tradiţiile culturii naţionale), au creat starea de receptivitate favorabilă pătrunderii unor
influenţe şi au provocat respingerea altora. Asemenea sărnânţei care dă naştere unei plante numai ân anumite condiţiuni de teren şi umiditate, un model literar străin, fie oricât de prestigios, devine fertil doar acolo unde e cerut de condiţii obiective preexistente.
Influenţa franceză nu a anticipat aşa dar la noi, ca nkăirea de altfel, procesul desvoiltării sociale. Nu Lamartine şi Victor Hugo au determinat naşterea romantismului românesc ci, dimpotrivă, romantismul românesc, zămislit din realitatea economică, socială, politică şi culturală a ţării noastre, într-un moment istoric definit, i-a selecţionat pe Lamartine şi Victor Hugo, descoperind în ei consonanţe cu tendinţele sale interne, modele ce explicitau idei, sentimente şi dispoziţii stilistice pe care, ca urmare a unei evoluţii organice proprii, le purta - obscur şi difuz - in el însuşi. Căci o influenţă străină, cînd e vorba de o vastă mişcare, de un curent sau o şcoală literară, nu face decât să amplifice ceea ce deja exista într-o stare embrionară, să cristalizeze o orientare ce plutea în aer. Iată şi alte exemple.
în condiţiile răsturnărilor sociale şi politice dela sfârşitul veacului XVIII şi ■începutul veacului XIX, a contradicţiilor de clasă şi a luptelor pentru desrobirea naţională, a nemulţumirii maselor sătule de vise aurite dar himerice şi a. sensibilităţii surexcitate, poezia lui Byron s-a bucurat de un imens răsunet. Răspândirea ei vertiginoasă şi acţiunea de fermentaţie pe care a declanşat-o se explică prin faptul că tineretul intelectual din multe ţări era, într-o mare măsură, impregnat dinainte şi byronian fără s-o ştie. Dar succesul fulgerător al lui Jean Jacques Rousseau nu se explică oare prin faptul că el a dat expresie sentimentalismului ce sălăşluia, chircit şi veleitar, în atâtea inimi tandre ? în literatura sovietică născută după Marea Revoluţie din Octombrie, oamenii înaintaţi din întreaga lume au găsit o întruchipare a năzuinţelor lor după o artă profundă, emoţionantă prin
140
veridicitatea situaţiilor şi caracterelor, Înaripată de perspectiva transformării progresive a vieţii, antă pe care deşi unii scriitori o presimţiseră facă de mult, nu izbutise nimeni so realizeze ân toată splendida ei amploare umanistă. Dacă influenţa literaturii sovietice e din ce în ce mai puternică, dacă metoda realismului socialist se consolidează şi se extinde pe zi ce trece, aceasta se datoreşte tocmai faptului că în lumea contemporană clasa muncitoare joacă un rol imajor, că ea tinde spre o cunoaştere autentică a realităţii, scutită de orice mistificare, spre o reflectare artistică pătrunsă de valori umaniste, de robusteţe morală şi optimism istoric.
Dar - ar putea să întrebe cineva -oare o operă străină valoroasă nu dăruieşte altceva culturilor care o asimilează deoît o explicitare a unui conţinut echivalent şi prealabil, dar încă imperceptibil pentru cei mai mulţi ? Oare istoria literară, ân măsura în care e vorba de influenţe, nu e altceva decât un pleonasm plicticos, un vast repertoriu de decalcuri şi sinonimii ? Câtuşi de puţin ! A înţelege lucrurile ân acest fel înseamnă a denatura faptele şi a vulgariza.
O influenţă literară veritabilă, pe lângă darul de a produce rezonanţa unor motive deja existente dar ancă neconturate, aduce şi altceva, ceva calitativ nou şi deosebit. Byron a influenţat profund mişcarea literară europeană - am spus-o - fiindcă „bytonisraml" trăia, aşa zicând, ân suflete, „avânt la lettre", într-un fel indistinct şi obscur. Epoca sa învolburată 1-a născut pe Byron dar prin forţa creaţiei, prin pregnanţa şi caracterul reprezentativ al operei şi personalităţii, Byron a exercitat, la rîndu-i, o mare influenţă asupra epocii sale.
Recurgerea la un model străin, fireşte cînd nu e vorba de un capriciu personal sau de o încercate de singularizare ci cînd e ia mijloc o tendinţă socială, e determinată, ân ultimă instanţă, de baza economică a societăţii (printr-o serie întreagă de indie intermediare). Dar modelul străin, odată intrat în relaţie ou mediul
literar în care e transplantat, devine la rindu-i cauză. Materialismul istoric inu neagă influenţa factorului ideologic, cum au pretins-o detractorii, ci, dimpotrivă, ii subliniază însemnătatea în contextul procesului istoric. Încă Engels vorbea de concepţia stupidă a ideologiilor că, întruoît negăm că diferitele sfere ideologice care joacă un rol în istorie ar avea o desvol-tare istorică independentă, negăm dease-menea şi orice înrâurire a lor asupra istoriei.
Am ajuns la capătul observaţiilor noastre şi ne rezumăm. Marxismul nu neagă nici existenţa, nici însemnătatea influenţelor străine ; le detaşează numai din sfera mai largă a paralelismelor şi le detronează din pretenţia de demiurg a! literaturii susţinând că în dezvoltarea acesteia primordiali şi hotărâtori sînt: factorii interni.
Factorii interni - realitatea social-istorică specifică unei ţări - provoacă (desigur în cadrul unui proces complex, pe oare am fost obligaţi să-1 schematizăm in cele de mai sus) selecţionarea anumitor valori străine şi modul de a le asimila,, deci felul în care acestea sânt transformate şi digerate de organismul literaturii naţionale.
Influenţa străină ne apare deci ca o componenţă a unui proces dialectic : interacţiunea ei cu mediul care o absoarbe şi o adaptează (din pricina trăsăturilor comune şi din pricina caracterelor specifice acestui mediu) îi determină rolul şt eficienţa. Important e tocmai să studiem unghiul de refracţie al unui motiv, al unei teme sau atitudini stilistice împrumutate din afară nu numai pentru că astfel ne plasăm pe terenul originalităţii naţionale şi al specificului artistic dar şi pentru că o influenţă maschează înapoia actului aparent de transmisie, o dispoziţie prealabilă de adeziune ,1a anumite modele. Fenomenul la care se referă Petronio vorbind de „dislocaţia istorică" nu face excepţie de la regula generală şi-şi găseşte o explicaţie deplin valabilă pe baza utilizării consecvente a metodologiei marxiste.
141
NOTE POLITICE
GHID TURISTIC: SPAN [A, ANUL XX AL EREI FRANCHISTE
HORI A BRATU
(„SPECTATOR", „LA TABLE RONDE", „ESPRIT")
moneda spaniolă de bronz în valoare de o pesseta pe care ore-, produce o revistă engleză, este
___imprimat chipul lui Franco cu
această inscripţie : „Francisco Franco, prin graţia lui dumnezeu conducătorul Spaniei".
Aici este ceva adevărat. Dacă nu dumnezeu, în orice caz slujitorii domnului au făcut mult pentru ca „El Caudillo" să rămână la putere. Niciodată biserica nu a fost, în Spania, .atît de influentă ca în epoca franchistă. Ea nu numai că şi-a oîştigat drepturile asupra averilor confiscate în timpul .Republicii, dar a dobândit altele noi. Spiritul Inchiziţiei planează asupra educaţiei tineretului spaniol şi asupra vieţii culturale. Autodafe-urile cărţilor declarate „eretice" este un fenomen frecvent. După cum notează Ian Gilmour în mica monografie închinată Spaniei de astăzi, din revista britanică „Spectator", la fiecare pas întâlneşti pe străzile oraşelor călugări şi călugăriţe. Călugări cu serviete impunătoare, cu o 'înfăţişare de oameni preocupaţi, grăbindu-se dimineaţa după treburi personale vădit nereligioase, tineri zdraveni în veşminte călugăreşti, care bat cu pasiune mingea de fotbal — asemenea aspecte sînt foarte caracteristice pentru Spania.
Un puternic miros de tămâie se simte şi în paginile revistei franceze „La table ronde", care la aniversarea a două decenii de dominaţie franchistă în Spania, s-a gîndit să facă o expunere cît mai amănun-
ţită, apologetică, a platformei teologice pe care stă regimul franchist. Expunând polemica în jurul operei lui Ortega y Gasset, un oficial al culturii franehiste încearcă să justifice războiul civil din 1936, pornit de clica militaristă de la Bur.gos, pe baza aşa-zisei „misiuni naţionale a conştiinţei catolice spaniole". Autorul întreprinde o adevărată genealogie a războaielor civile din istoria Spaniei pe care le vede exclusiv ea războaie religioase (cînd, de fapt, etiologia este inversă) şi pune la originea răscoalei rebelilor protestul religios şi anti-secularizator. Filozofând pe marginea textelor lui Gasset, Rafael Gamhra încearcă să descopere un imperativ logic al insurecţiei catolice recunoscând într-un mod semnificativ interesele foarte pământeşti pe care biserica ie-a anexat acestui ţel spiritual (biserica urmărea, în afară de recuperarea pământurilor confiscate de republică, „restaurarea structurii corporative a societăţii anterioare, şi crearea condiţiilor favorabile unei asemenea restabiliri"). Cu alte cuvinte, autorul recunoaşte ân subsidiar că scopul principal al răscoalei franchiştilor a fost restabilirea rânduielilor medievale. Gîndirea lui Ortega y Gasset apare astfel ca una din sursele principale ale ideologiei reîntoarcerii la Evul Mediu iar lucrarea lui, „Rectificarea -Republicii" ca un atac împotriva democratizării Spaniei, preconizînd conservarea statului ecleziastic, ba, mai mult, constituirea unui „stat-biserică" ase-
142
mănător a ceea ce juriştii numesc „o corporaţie de drept public permiţ-înd statului să-şi conserve jurisdicţia în afacerile temporare". Nu e de mirare că „La table ronde", ale cărei simpatii clericale sînt arhicunoscute, enumera cu simpatie proliferarea în Spania a studiilor biblice şi teologice.
Cum arată în realitate statul confesional catolic, copilul favorit al lui Pius al XII-lea ? Pentru aceasta trebuie să ne adresăm nu revistei d-lui Pierre Sipriot ci altor periodice occidentale care în nici un caz nu pot fi bănuite de simpatii pro-co-muniste.
Să dăm în primul r.înd cuvîntul lui Ian Gilmour, membru al parlamentului britanic (conservator) care, după o şedere de 6 luni în Spania, cunoaşte foarte bine situaţia : „Vederile politice ale unui episcop spaniol mijlociu, sînt tot 'atît de iluminate ca cele ale lui Pio N'ono (inchizitor din secolul XVI) şi ale „Codexului de Erori". Opinia niârei ierarhii catolice asupra sufragiului universal, este .similară aceleia a doctorului Verwoerd (iniţiatorul politicii de segregaţie din Africa de Sud). Pentru ei democraţia este sinonimă cu anarhia... Din cauză că foarte mulţi creştini au luptat împotriva lui Franco, inscripţiile pe monumentele naţionaliste „Pentru Dumnezeu şi Spania" sînt cam nefericite, ţinînd seama de numeroşii preoţi pe care „generalissi-mul" i-a împuşcat în timpul şi după războiul civil..."
In revista franceză ,,Esprit" Manuel Tuno.n de Lara aduce amănunte interesante despre procesul unor eclesiaşti catolici care au apărut în faţa tribunalului militar din Madrid condamnaţi pe baza unei legi resuscitate din perioada stării de asediu de acum douăzeci de ani. Toate reportagiile şi studiile publicate în revistele proeminente franceze şi anglo-saxone, nu pot să treacă cu vederea amestecul de misticism şi inchiziţie poliţienească care susţine anatomia debilă a .statului totalitar din peninsula Iberică. Iată în rezumat situaţia principalelor clase sociale şi a păturilor de funcţionari din Spania :
„Salariul unui muncitor spaniol este astăzi cu 40% mai mic — comparativ cu salariul unui muncitor dinainte de războiul civil. Un muncitor din Spania trebuie să muncească de patru ori mai mult decît unul din Anglia şi de două ori mai mult decît unul din Franţa sau Italia, pentru a cîştiga aceeaşi cantitate de hrană". (Ian Gilmour în revista britanică „Spectator" nr. 6855.)
„Afluxul de muncitori calificaţi spanioli care emigrează, a atins — din cauza şomajului — proporţii impresionante. Se poate spune cu certitudine că Spania pierde astăzi într-un ritm mult mai precipitat muncitorii calificaţi, decît este capabilă să-i formeze. Aceasta crează o situaţie dintre cele mai grave pentru viitorul industriei spaniole". (Peter Forsterî revista .„Spectator").
„Rezultatele unei politici economice dezechilibrate ,se fac din ce în ce mai simţite asupra finanţelor regimului f-ranehist. Deficitul constant şi progresiv al balanţei comerciale a epuizat rezervele de devize. Cota parte a investiţiilor neproductive în bugetul naţional depăşeşte 65%, de aici rezultă absorbirea rapidă a creditelor străine, creşterea datoriei publice, augmentarea circulaţiei . fiduciare, deprecierea monedei. Această gestiune nesănătoasă a' condus regimul ila falimentul său ; apelul făcut de Franco partizanilor politicii de austeritate (e vorba de apelul făcut economiştilor clericali Ullastres, Navarro Rubio în 1957 n.n.), nu a putut opri procesul; capitalurile, întocmai ca şobolanii, părăsesc vaporul care e pe cale să -se scufunde — ;
instalarea' pieţei comune europene a dat o lovitură fatală comerţului exterior spaniol. Intrarea Spaniei ,în Organizaţia Economică Europeană (organism capitalist occidental pentru coordonarea monopolistă a economiilor occidentale n.n.) este operaţia -la cald care trebuie să salveze — încă odată, regimul. Insă- europenizarea economiei spaniole crează probleme care nu sînt uşor de rezolvat şi ne putem întreba -dacă acelaşi personal de conducere care a dus statul la faliment, a devenit mai apt ca să
143
gireze afacerile... E vorba de a „deschide" o economie închisă prin liberalizarea progresivă a comerţului exterior. Importul va creşte şi în anumite sectoare va concura produsele indigene cu preţuri mai ridicate, ceea ce poate aduce după sine faliment şi şomaj. In schimb, exporturile vor trebui dezvoltate, însă ele trebuie să fie făcute cu produsele agricole pînă acum neglijate în ifavoarea industriei grele". („Marius Gandilhom — „Bilanţul f machismului", „Esprit" nr. 12/59).
„Costul vieţii nu încetează să crească. Un muncitor mijlociu lucra în 1936 1/2 oră pentru a cîştiga un kilogram de pîine. Astăzi el munceşte o oră şi jumătate. Guvernul refuză creşterea salariilor de frica „ciclului infernal". Ministrul muncii Sanz Orrio declară : „ora pe care o trăieşte actualmente Spania nu se pretează exigenţelor din partea muncitorilor" („Esprit" nr. 12/pag. 641)
Armata : „Spania este o ţară ocupată de propria sa armată. Principala funcţiune a armatei nu este de a apăra ţara faţă de un pericol exterior ci de a protegui regimul faţă de supuşii săi. Armata este garda pretoriană a lui Caudillo ; fără suportul ei, regimul său nu ar dura nici cinci minute." (Peter Forster : „Spectator")
Insă tabloul unei armate devotate „gene-ralissimului" şi- trăind pe spinarea ţării în lux este fals, sau cel puţin adevărat numai în ceea ce priveşte pe generali. Dăm cuvîntul lui Ian Gilmour :
„Desigur, niciodată generalii nu au dus-o mai bine în Spania decît astăzi. Dîndu-li-se sinecuri şi permiţîndu-li-se să aibă o parte activă în toate escrocheriile financiare mai importante ale regimului, ei au toate motivele ca să fie satisfăcuţi de viaţă şi recunoscători şefului care i-,a lăsat să acapareze diversele demnităţi de stat.
Restul armatei, totuşi, nu are nici un motiv ca să simtă afecţiune sau gratitudine pentru Franco. De la colonel la sublocotenent, ofiţerii sînt prost plătiţi şi spre deosebire de generali, ei nu au ocazia să bage mîna .în buzunarul public. Mulţi din ei pe lîngă funcţia militară sînt obligaţi, ca şi res-
tul micii-burghezii, să mai facă o muncă suplimentară. Mulţi ofiţeri sînt noaptea şofeuri sau plasatori la cinema, şi se angajează in alte activităţi care nu sjînt asociate în mod normal cu profesia armelor. Statutul social al armatei a decăzut considerabil. A fi soldat azi nu mai este o profesiune aristocratică şi nici măcar una bună burgheză. Aceasta înseamnă că va veni timpul cînd armata  nu va mai  fi instrumentul
•supus al extremei drepte". ,(Ian Gilmour „Spectator )
Ţăranii: „Anul trecut portocalele catalane cultivate la Valencia, costau mai mult în Barcelona (la 300 km. depărtare) decît în Anglia... In doi ani, pînă la începutul lui 1959, preţul hranei a crescut cu 40 %.
Ar f,i însă profund eronat să credem că în felul acesta s-a menţinut nivelul de trai al ţăranilor. Astăzi un ţăran spaniol din regiunile centrale aşteaptă mai mult de Ja pomenile turiştilor străini decît din venitul pe care poate să-1 extragă din cultivarea pămîntului. Cerşetoria din Evul Mediu a crescut în proporţie fantastică" (Idem, „Spectator").
Care este alternativa ? Toţi experţii occidentali în problemele spaniole, consideră in unanimitate că o alternativă „burgheză" la regimul lui Franco devine din ce în ce mai grea.  Partidele de stînga (socialist, socialist-muneitoresc, anarhist, autonomist basc,   etc.,)   suferă  de  boala emigraţiei, adică sînt rupte de realităţile din Spania şi au devenit anacronice. Monarhiştii sînt acceptaţi de dreapta însă repudiaţi de emigraţi care-i consideră principalii vinovaţi de venirea lui Franco Ia putere. Singura forţă de o poziţie reală in  interiorul Spaniei, declară lan Gilmour, şi pe ocolite Marius Gandhilon în „Esprit", este partidul comunist cu care în momentul de faţă este identificată ori ce forma de rezistenţă activă împotriva regimului spaniol. „Franco contribuie din plin la popularizarea partidului comunist identificînd pe ori ce adversar al regimului   cu un cripto-comunist. In lupta . eroică a partidului, comuniştii sînt singurii care au putut menţine tradiţiile unei discu-
144
ţii libere astăzi imposibilă în mod deschis în Spania.
Acesta este şi punctul care-i îngrijorează cel mai mult pe comentatorii occidentali ai regimului spaniol. într-adevăr, dacă singura alternativă reală este un guvern în care comuniştii ar exercita o influenţă premeditată, atunci se justifică ipso facto menţinerea regimului Iran chist. (Acesta este şi raţionamentul departamentului de stat care sprijină tirania din Spania). Dar men-ţinind la putere pe Franco favorizezi implicit răspîndirea comunismului în rândurile maselor populare precum şi cauzele economice care îl generează, creezi premizele pentru consolidarea rezistenţei populare în jurul   comuniştilor.   Acesta   este faimosul
cerc vicios pe care nici Foster Dulles şi nici Christian Herter nu reuşesc să-1 spargă. „...Regimul lui Franco este o prostituată care pretinde a fi o călugăriţă" — scrie „Spectator". Ar fi poate neelegant ca ţările occidentale să scormonească trecutul acestei călugăriţe, dar cel puţin „ar putea atrage atenţia că sînt lucruri care nu se fac în mod deschis în mînăstirile de maici".
In acest fel „Statul-bisarkă" pe care-1 preconiza Ortega y Gasset îşi dezvăluie adevărata înfăţişare. EI seamănă din ce în ce mai mult cu ceea ce Peter Foster numea o „lootocraţie", expresie intraductibilă literal, clar care într-o tălmăcire liberă înseamnă „ţară in care se poate jefui ca la drumul mare".
ETIOLOGIA OPERAŢIUNII „SVASTIKA"
^eea ce izbeşte în actuala recrudescenţă a manifestărilor fasciste în Occidentul burghez (şi în special în Germania Occidentală) denumită în presa occidentală „campania svasticii" (fiindcă expresia ei principală constă în zugrăvirea de svastici pe sinagogi, biserici, aşezăminte publice), este faptul că făptuitorii acestor acţiuni sînt cu rari excepţii tineri sub 22—23 de ani.
Diverşi sociologi şi pedagogi burghezi nu au putut să nu ţină seama de semnificaţia acestui fapt, chiar dacă manifestările în sine nu au un caracter de masă, ci sînt izolate şi sporadice. Oficialitatea din R.F.G., care pînă nu de mult încerca să nege renaşterea grupuleţelor naziste în Germania Occidentală (afirrnînd că... scandalul iscat se datoreşte propagandei comuniste care încearcă, să slăbească poziţia lui Adenauer în problema reunificării Germaniei), este în sfîrşit obligată să recunoască faptul că în spatele întregii acestei campanii stau „însemnate personalităţi naziste" eliberate din închisori şi să admită legătura strânsă dintre grupele de huligani şi „REICH-PARTE1", partid naţionalist de extremă dreaptă a cărui existenţă este permisă şi încurajată în Republica de. la Bonn.
Unele explicaţii pe care Ie âncearcă sociologii burghezi siînt de-a dreptul ridicole. Astfel, un „distins" sociolog vest-german, Ernst Kutte, încearcă să emită o „lege" sociologică după care în mod periodic, 15 ani după terminarea războiului, Germania este zguduită de un „val naţionalist" (1886—1933—1960). Se pare că un corespondent din Berlin al revistei britanice „Spectator" este mai aproape de realitate, cînd stabileşte anumite corelaţii între unele semne de depresiune, creşterea şomajului şi recrudescenţa generală a naţionalismului din Germania Occidentală şi din Berlinul de Vest în special, unde şomajul se simte mai puternic. în al doilea rînd, revista enumera — după influentul ziar german „Die Welt" şi după berlinezul „Der Spiegel" — o altă serie de cauze care au favorizat recentele manifestări făţiş naziste şi antisemite : apariţia în librării a nu-
10 — Viaţa Romînească. nr. 2
145
meroase biografii şi povestiri despre faimoşii conducători SS, biografii dintre care unele figurează ca best-sellers în piaţa editorială vest-germană, ridicarea interdicţiei foştilor medici ai închisorilor şi lagărelor Ide concentrare inaziste |de (a practica medicina („aceiaşi indivizi care au sfărîmat maxilarele oamenilor pentru a le scoate dinţii de aur şi argint lucrează astăzi în halate albe în spitalele federaie".)
Cum se învaţă istoria
Cele mai interesante revelaţii le dă însă examinarea manualelor de istorie din R.F.G. Tinerii învaţă despre acţiunile din 1870, despre Sedan, despre „Epoca de aur" a lui Wilhelm ; începînd din 1914, istoricii devin discreţi, se vorbeşte de Blitzkrieg, de „trădarea" Germaniei de către aliaţi, apoi se face o critică edulcorată a lui Hitler, ne-amintindu-se nimic de înfrîngerile militare ale Germaniei între 1942 şi 1945. Tînăra generaţie care nu a cunoscut direct grozăviile nazismului şi nu a putut trage învăţămintele necesare, crede astfel că din nou militarismul german a fost trădat şi înjunghiat pe la spate.
Comparînd cele patru ediţii ale manualului vest-german de istorie „Omul şi timpul", tipărit în anul 1949 şi reeditat în 1951, 1952 şi 1958, ziarul vest-german „Allgemeine Deutsche Lehrzeittmg" ajungea la următoarele rezultate :
Incendierea Reichstagului : în ediţia 1949— 2 pagini şi jumătate ; în ediţia a iii-a — jumătate de pagină ; în ultima ediţie — nici un cuvînt.
Lagărele de concentrare : în 1949 ■— 5 pagini de demascări. în ultima ediţie se menţionează doar că „poporul nu ştia nimic precis despre ele". Atît.
Prigonirea evreilor: în 1949 — 3 pagini ; în 1958 — 14 rînduri.
Mişcarea de rezistenţă : în prima ediţie — 8 pagini; în ediţia a îî-a — 6 ; în ediţia a Hi-a — 3; în ultima ediţie nici un cuvînt.
D-na Charlotte Heske, activistă culturală vestgermană, a dat citire acestei deplorabile liste la o întrunire în Berlinul occidental. Ea a adăugat că cei care au* întocmit ultima ediţie scriu în cuvîntul introductiv că „materialul a fost selecţionat cu mai multă exigenţă". Nu e greu de văzut ce orientare a avut selecţia.
Cavalerii „crucii de fier" între ei
întruniţi la Ratisbone, la 24 octombrie 1959, 250 de cavaleri ai „Crucii de Fier" •— în haine civile sau în uniformele militare ale Bundeswehrului — au cerut autorităţilor judiciare ale Germaniei occidentale să sisteze toate procesele soldaţilor celui de al doilea război mondial şi să nu deschidă altele noi. „Au trecut cincisprezece ani de la sfîrşitul războiului — a declarat cu prilejul acestei festivităţi dr. Bruns, membru al comitetului de 'direcţie al Federaţiei Cavalerilor „Crucii de Fier" — şi tribunalele noastre sînt incapa-pabile să pronunţe sentinţe cu adevărat juste în procese de genul acestora".
Să căutăm a reconstitui, mai întîi, cadrul festivităţii. închipuiţi-vă o cruce de fier înaltă de un metru şi jumătate aliniată de o banderolă tricoloră negru-alb-roşu de mai bine de zece metri lungime întinsă deasupra tribunei din Kolping-Haus. Serbarea s-a desfăşurat sub emblema „camaraderiei". Fanfara Bundeswehrului a fost amabil acordată, cu acest prilej. Marşurile militare s-au înălţat spre bolta întunecată a sălii. Steagul negru-roşu-auriu al Republicii Federale a făcut şi el parte din decor, ca şi fanfara. Aşadar, totul sub egida legitimităţii şi a ipatriotismului. Ministerul federal al Apărării a acordat, pentru prima oară, soldaţilor Bundeswehrului permisiunea de a purta,
146
pe uniformă, crucea de calaveri ai Ordinului. La întrunire şi-au făcut intrarea ofiţeri ai Wehrmacbtului hitlerist şi ai Waffen S.S., abordînd acelaş bastrad hitlerist al Crucii de Malta. Oaspeţii s-au grupat în jurul reprezentantului lor cel mai ilustru, Sepp Dietrich, fost colonel S.S., aghiotant al „Fuhrerului". Sinistrul personaj n-a apărut iîn uniformă ci într-un smoking impecabil. In „papillonul" gris, acolo unde civilii înfig o perlă, — arată relatările — strălucea „cu ostentaţie" „crucea de cavaler cu briliante". N-au lipsit nici reprezentanţii presei. Li s-a atras „freundschaftlich" atenţia să nu menţioneze gradele pe care kamerazii Ie ocupau, odinioară, în S.S. Să îi licărit, în pupilele unora, o undă de ironie ? Meine Herren, în adunarea noastră nu au fost admişi cei care şi-au cîştigat Crucea „într-un mod potrivnic onoarei", adunarea noastră nu cinsteşte decît înaltele virtuţi soldăţeşti,' camaraderia, indiferent de opiniile de odinioară ale participanţilor de azi: Ia această adunare iau parte şi cei ce au uneltit, la 20 iulie 1944 împotriva Fuehrerului, ca şi cei care, ia aceeaşi epocă, au strivit complotul insurgenţilor •— a declarat purtătorul de cuvînt a! asociaţiei reporterilor adunaţi în jurul său.
Domnul Strauss, ministrul, care a făgăduit că va veni şi el, s-a scuzat fiind reţinut de treburi urgente. în numele lui a luat cuvîntul generalul Reichelt, care a adresat asistenţei salutul ministerial. S-au mai ţinut şi alte discursuri : al generalului Pemsel, comandantul celui de al H-lea Corp a! Armatei, care a salutat oaspeţii în numele generalului Heusînger, inspectorul general a! Bundeswehrului, şi al lui Speidel, care nu s-a putut deplasa personal, fiind de asemenea reţinut. S-a toastat apoi în cinstea „virtuţilor fundamentale ale soldatului-cavaler" şi s-au dus cuvenitele critici „grupărilor politice din Germania Occidentală care neagă şi denigrează aceste virtuţi soldăţeşti".
La tribună, un purtător de cuvînt al Federaţiei Repatriaţilor a preamărit cu toată solemnitatea personajele decorate din sală, calificîndu-le drept „contrapondere la tendinţele de masificare (sic) şi nivelare care caracterizează epoca noastră."
Apoi toată lumea s-a ridicat în picioare şi cineva din asistenţă a cerut să se păstreze un minut de tăcere în memoria mareşalului Rommel şi a cavalerilor Crucii de Fier căzuţi pe cîmpul de onoare. După cum vedem, cultul tradiţiei n-a pierit. Cu aceasta şi cu saluturile adresate diferiţilor delegaţi la Congres, adunarea a luat sfîrşit, după ce participanţii îşi-au Uuat (angajamentul Şsă „păstreze şi (mai departe virtuţile soldăţeşti ca şi tradiţia camaraderiei" ■■— „tradiţia militară" lînsemnînd „mobila sarcină a jfiecărui soldat, în uniformă sau nu, de a-şi îndeplini datoria către patrie şi camarazi. în acelaş spirit ca odinioară, dar sub o formă exterioară schimbată".
(După o corespondenţă din Stuttgarter Zeitung reprodusă în revista vestgermană .„ Documents", organul în limba franceză al lui Adenauer).
Opinia publică democrată reacţionează
Numeroase ziare şi publicaţii vest-germane mărturisesc acum înrâurirea nefastă a spiritului revanşard, recurioscînd că reînvierea militarismului vest-german, accelerarea înarmării Bundeswehrului au creat climatul favorabil dezmăţului fascist. „Terenul pentru manifestările forţelor 'fasciste ,— subliniază ziarul vest-german „Frankfurter Rundschau" a fost pregătit de înarmarea Germaniei occidentale, de activizarea acţiunilor foştilor generali liitlerişti şi de preponderenţa foştilor nazişti în aparatul de stat". Pe bună dreptate scria într-un articol publicat în ziarul englez „Reynolds News" laburistul Frank Allan : „Dacă vrem isă stăvilim renazificarea Germaniei'trebuie''să punem capăt remiiitarizării ei".
10*
147
CARNET SOVIETIC
NOUTĂŢI COSMICE Şl REALITĂŢI PĂMÎNTEŞTI
DUMITRU H/NCG
entru a pune în lumină aşa cum se cuvine ceea ce e nou în realitatea sovietică de astăzi,
"nrfi sublinia nu de mult un corespondent italian de la Moscova, trebuie să începem prin a face o disociere între nou în accepţia absolută a noţiunii şi nou în accepţia ei relativă. Noutăţile absolute ca rachetele cosmice ori aspectele revoluţiei tehnice .în curs de desfăşurare sînt cunoscute ân toată lumea, cele relative se dăruiesc numai observatorilor atenţi. Pentru a repera, aşa dar, elementele noi ale actualităţii sovietice, îşi întregea ideea ziaristul occidental, nu e de fel nevoie de a sta cu ochii'aţintiţi spre spaţiile siderale ori cu urechile ciulite spre a surprinde trecerea meteorică a avioanelor supersonice ci, dimpotrivă, de a cerceta cu luare aminte mai cu seamă faptele semnificative ale realităţii cotidiene, în evoluţia lor ne-âncetată.
Observaţia este, fără îndoială, întemeiată, îşi sfatul merită, incontestabil, urmat. Drept care, am dori să relevăm dintru început Însemnătatea unui fapt ca acela al Hotărârii CC. al P.CU.S. „Cu privire la sarcinile propagandei de partid în condiţiile actuale".
De ce este atît de importantă în clipa de faţă însuşirea concepţiei comuniste despre ilume, însuşirea bazelor marxism-leninismului ?   Răspunsul îl aflăm chiar
din cuprinsul Hotărîrii. Mai întâi pentru că între conştiinţa oamenilor muncii şi realizarea programului de construire a. comunismului este o legătură indisolubilă, în al'doilea rând, pentru că educarea maselor capătă o importanţă din ce în ce mai mare o dată cu dezvoltarea continuă a democraţiei socialiste şi cu transformarea treptată a vieţii de stat socialiste â.n auto-conducere obştească comunistă. în al treilea rând pentru că formarea omului nou cu trăsături de caracter, deprinderi şi morală comunistă nu mai este acum o sarcină a unui viitor, fie el chiar şi apropiat, ci una din cele mai importante sarcini practice ale momentului de faţă. Şi, în sfârşit, în al patrulea rând, pentru că în cadrul coexistenţei paşnice, lupta pentru ideologia comunistă, ideologia cea mai înaintată, nu poate slăbi de ioc, ci dimpotrivă se impune ca o necesitate imperioasă.
Cu alte cuvinte Hotărârea CC. al P.C.U.S. subliniază cu o remarcabilă pregnanţă că succesele dobândite de economia şi cultura sovietică ân opera de construire a comunismului sânt indestructibil legate de ideologia comunistă, sânt determinate de victoria acesteia în conştiinţa oamenilor. Iar, la rândul lui, acest context de âmprejurări face să sporească şi mai mult rolul intelectualităţii sovietice în educarea ideologică a oamenilor muncii. „Să
148
trezim sentimente nobile, luminoase" -aşa şi-a intitulat „Literaturnaia gazeta" editorialul în care a comentat Hotărârea, dar această chemare poate fi auzită şi urmărită, prin ecourile ei, în toate detaşamentele marii armate a intelectualităţii "sovietice. La jumătatea iui ianuarie a avut loc, de pildă, o consfătuire a cineaştilor sovietici, care a analizat - cu o extremă exigenţă - aspectele cele mai semnificative ale cinematografiei sovietice de .astăzi tocmai prin prizma rolului pe care aceasta este chemată să-1 joace în precizarea profilului moral al omului din societatea comunistă. După cum a fost evident că şi primul Congres al ziariştilor sovietici, ţinut în decembrie trecut, a stat sub semnul aceloraşi comandamente.
PE PLANUL LITERATURII
In câmpul literar, această dorinţă de a fi la înălţimea cerinţelor clipei de faţă, de a merge ân pas cu actualitatea este exprimată, printre altele, de cultivarea intensivă a reportajului. Brigăzi de scriitori au călătorit aproape şase luni de zile pe întinsurile Siberiei şi ale Extremului Orient sovietic cu vagonul-redaeţie organizat de „Literaturnaia gazeta" spre a cunoaşte faptele şi oamenii marilor construcţii ale .septenalului. Revista „Literatura i jizn" a trimis un grup de scriitori prin regiunile europene ale Federaţiei Ruse. La rândul ei, „Ogoniok" a trimis şi ea un grup de reporteri care au făcut o mare călătorie prin R.S.F.S.R. Alexandr Tvardovski a scris pentru ,jNovîi mir" un amplu reportaj despre hidrocentrala de ia Bratsk, Boris Polevoi a publicat în „Znamea" impresii din Siberia şi Penza, din nou „Novai mir" a adăpostit în paginile ei -un ciclu de reportaje despre Siberia semnate de A. Marianov..., pentru a nu aminti decît de cîteva exemple mai prestigioase.. Recent, la Lvov a avut loc o plenară a Uniunii Scriitorilor din Ucraina în centrul căreia a stat problema reportajului. La dezbateri au luat parte şi doi oratori oarecum neobişnuiţi într-o asemenea adu-
nare : maeştrii recoltelor bogate Iaroslav Cij şi Evghenia Doliniuk care, deşi la prima vedere au vorbit despre lucruri care n-au legătură cu literatura, au fost totuşi ascultaţi cu foarte mare atenţie de participanţi. Secretariatul Uniunii Scriitorilor din R.S.F.S.'R. a luat o hotărâre specială în legătură cu plecarea scriitorilor la sate. Printre altele, această Hotărâre spune că : „Plecarea scriitorilor ân raioanele săteşti, cunoaşterea vieţii satului de astăzi nu trebuie să aibă un caracter episodic, de campanie. Scriitorii trebuie să se orienteze spre crearea unor opere importante care să oglindească limpede şi în profunzime viaţa satului de astăzi şi către scrierea de reportaje despre cei mai buni oameni de la sate". 1
In acelaşi timp, „Literaturnaia gazeta" găzduieşte în paginile ei o discuţie aprinsă despre reportaj ca gen literar. Din diversele intervenţii apărute pînă acum se desprinde ca un leit-imotiv ideia necesităţii de a ridica valoarea artistică a reportajului, spre a-i spori, implicit, şi eficacitatea funcţiei lui sociale. Un articol semnat de Gheorghi Rodov s-a numit chiar, elocvent, „Nu e nevoie ele indulgenţă !" iar într-altul, intitulat „în prima linie", autorul, V. Rosleakov, s-a ridicat împotriva „inventarierii seci şi monotone a faptelor şi întâmplărilor care nu poate niciodată alcătui un tablou artistic".
Pe căile cele mai diverse, reportajul se pregăteşte astfel spre un salt calitativ care să-1 facă să merite pe deplin aprecierea şi importanţa pe care i-o acordă opinia publică sovietică.
ÎN CĂUTAREA FRUMOSULUI
Desigur, formarea conştiinţei omului societăţii comuniste este o problemă complexă. Conştiinţa omului societăţii comuniste se formează, în primul rând, ân procesul muncii, prin muncă. Aşa stând lucrurile este totuşi revelator locul ce se acordă formării gustului estetic, ca mijloc de lărgire a orizontului sufletesc şi intelectual, ca mijloc de împrospătare şi mul-
149
tipJicare a forţelor umane puse în slujba construirii societăţii comuniste. Dezvoltarea complexă şi deplină a personalităţii umane, sub toate aspectele ei - iată ţelul, demn de urmărit, la care trebuie să contribuie şi cultivarea gustului estetic. Nici un mijloc care ar putea trezi gustul pentru frumos sau i-ar putea asigura eflorescenta, nu este socotit de aceea neglijabil.
Interesul pentru cultivarea gustului estetic ar putea fi ilustrat cu cifre statistice. Colectivele de artişti amatori reunesc peste 7 milioane de oameni. Numărul teatrelor populare, care au luat fiinţă în ultimii ani, este de pe acum impunător.
Peste un milion de auditori urmează cursurile universităţilor populare. Şl nu este vorba numai despre cantitate. Multe dintre colectivele artistice de amatori, multe dintre formaţiile de teatru popular tind spre culmile artei şi reuşesc să le atingă. Un colectiv ca cel al teatrului popular ce activează pe lingă Palatul Culturii din cartierul Vîborg din Leningrad a fost socotit demn să fie invitat să joace pe scena teatrului din Kremlin.
Dar poate că mai vorbitoare chiar decît aceste cifre sînt micile fapte mari, care dovedesc ingeniozitate şi iniţiativă în crearea unei ambianţe estetice. S-ar părea, de pildă, că sovnarhozul, consiliul economiei naţionale din regiunea Lugansk ar avea destule treburi pentru a neglija o asemenea preocupare. Şi totuşi, recent, o şedinţă specială a consiliului economiei naţionale a fost închinată înfrumuseţării şi asigurării unei curăţenii exemplare în întreprinderile regiunii. Printre alte fapte îmbucurătoare, s-au citat, cu acel prilej, exemplele întreprinderilor care au luat măsuri ca pereţii atelierelor lor să fie zugrăviţi în tonuri luminoase, care să incinte şi să odihnească ochii. S-a subliniat totodată că pentru creşterea ulterioară a productivităţii muncii au o mare însemnătate factori ca forma şi culoarea utilajelor, zugrăveala bine chibzuită a atelierelor şi altor încăperi etc. Ziarul „Trud", căruia îi revine de altfel iniţiativa unei largi discuţii, ce se desfăşoară de câteva luni,
asupra culturii şi frumuseţii în muncă, relevă că tocmai în Donbas, cu industria sa atît de concentrată, este mai necesar ca oriunde înfrumuseţarea locurilor de muncă.
Frumosul nu este făcut să pătrundă însă numai printre maşinile puternice, printre coşurile fumegînde ale fabricilor şi uzinelor. Aşa cum sublinia ministrul Culturii al U,R.S.S., N. Mihaiiov, într-un articol recent publicat în revista „Komu-nist", educarea estetică a maselor populare impune o atenţie serioasă pentru problemele înfrumuseţării locuinţelor, ale înfrumuseţării oraşelor. Un exemplu de ceea: ce se poate face pentru înfrumuseţarea oraşelor este oferit de oraşul Omsk din îndepărtata Siberie. Acesta a devenit un oraş-grădină, un colţ minunat al minunatei ţări sovietice, pe cuprinsul căreia sînt reunite atît de variate frumuseţi ale naturii.
se cere;interventia uniunilor de creaţie
De bună seamă, creatorii de frumos nu puteau rămâne de o parte cînd din toate părţile se face auzită chemarea : cultivaţi frumosul ! Şi într-adevăr, o contribuţie preţioasă la întreaga discuţie purtată ân jurul problemelor educaţiei estetice a fost adusă de un grup de bine cunoscuţi oameni de artă - V.D. Şmarinov, V. Se-rov, A. Deineka, A. Plastov, P. Korin, B. Nemenski şi A. Griţai - prin scrisoarea lor publicată în ziarul „Pravda" din 3 ianuarie, întrebarea la care ei formulează un răspuns în acea scrisoare este : de cînd şi de unde trebuie să înceapă educaţia estetică şi care sînt căile şi mijloacele pentru a face această educaţie eficientă ? Autorii scrisorii pornesc de la constatarea că omul societăţii comuniste trebuie să fie pregătit să guste toate satisfacţiile de ordin intelectual şi artistic ce i le poate oferi o cultură dezvoltată. însuşirile oamenilor sînt diferite ; nu oricine poate deveni scriitor, muzician, pictor. Dar orice om poate fi educat în aşa fel încît să înţeleagă
150
frumuseţile poeziei, ale muzicii, ale picturii. Şi nu numai că poate primi o asemenea educaţie, ci şi trebuie s-o primească, dat fiind că toate laturile vieţii sufleteşti şi intelectuale sînt. strîns legate între ele iar existenţa unei lacune implică, în mod fatal, îngustarea orizontului, sărăcirea vieţii, scăderea nivelului cultural general. Decurge de aci că specializarea oricît de adâncită într-un domeniu sau altul al ştiinţei sau tehnicii nu-şi poate da roadele dacă nu este completată cu satisfacţiile intelectuale şi bogăţia sufletească ce le poate da un gust bine format în direcţia discernerii frumosului. Autorii scrisorii din „Pravda" amintesc apoi considerentul că şi educaţia patriotică presupune cunoaşterea celor mai valoroase creaţii literare şi artistice ale poporului. Ei cer, în consecinţă, ca rudimentele formaţiei estetice să înceapă a fi însuşite încă din şcoală. Nici chiar instituţii atît de utile ca universităţile populare, susţin ei, nu pot suplini lipsurile şcolii, nu pot umple golurile lăsate de programele şcolare sau de slaba calificare a unora dintre cei însărcinaţi să formeze de la cea mai fragedă vîrstă, gustul estetic. De aceea, scrisoarea pune pe primul plan problema educaţiei estetice în cadrul şcolilor de cultură generală.
în acelaşi timp, însă, autorii scrisorii ridică şi o serie de alte probleme de interes major. Este vorba, în primul rînd, de concentrarea celor mai multe comori artistice în muzeele din marile oraşe. Autorii cer să se găsească posibilităţi ca aceste comori să poată fi studiate şi admirate de o oît mai mare parte a populaţiei sovietice. Bl subliniază, pe bună dreptate, o serie de admirabile iniţiative luate in această direcţie în ultima vreme şi acordă o mare însemnătate organizării muzeelor colhoznice, care au apărut în diferite colţuri ale ţării ; după cum cer să se dea o mai mare atenţie reproducerilor artistice şi propun, în sfârşit, editarea unei reviste care, purtînd un titlu ca „Arta - în mase", să ofere ân chipul cel
mai accesibil cu putinţă, o hrană substanţială marei mulţimi a oamenilor iubitori de frumos.
Pentru realizarea tuturor acestor propuneri, autorii scrisorii cer convocarea unei plenare a tuturor uniunilor de creaţie care, împreună cu instituţiile de stat interesate, să elaboreze un plan comun de acţiune.
UN ECOU IMEDIAT
Scrisoarea despre care am vorbit mai sus a avut un ecou imediat. La redacţia ziarului „Pravda" a fost organizată o discuţie în jurul propunerilor făcute, cu participarea reprezentanţilor uniunilor de creaţie : a scriitorilor, a artiştilor, a lucrătorilor din cinematografie ; au mai luat apoi parte reprezentanţi ai ministerului Culturii al U.R.S.S., ai ministerului învăţământului, ai Comsomolului.
Ideia unirii eforturilor uniunilor de creaţie pentru a face din chemarea : „Cultivaţi frumosul !" o parte integrantă din viaţa fiecărui cetăţean sovietic, a fost călduros sprijinită de cei doi reprezentanţi ai Uniunii Scriitorilor sovietici, G. Markov şi A. Salînski.
Preşedintele Academiei de Arte a U.R.S.S., B. loganson, a vorbit despre excepţionalul interes pe care-1 trezesc creaţiile artistice în masele largi ale poporului sovietic. El a arătat că, prin nenumărate scrisori, şcolarii îşi arată entu-tuziasmul pentru crearea unor galerii de reproduceri artistice în fiecare şcoală. Tema predării cunoştinţelor artistice în şcoală a constituit o temă centrală a consfătuirii. în general, consfătuirea care a avut loc la redacţia ziarului „Pravda" a arătat cît de serioasă este atenţia ce se acordă multiplelor probleme ale educaţiei estetice. Cu eforturi unite, uniunile de creaţie din U.R.S.S. se pregătesc acum să aducă o contribuţie valoroasă la ridicarea la un nivel mai înalt a educaţiei estetice, parte integrantă a educaţiei comuniste a omului sovietic.
151
LA „DIVERSE
INSPECTORI Al BUNULUI GUST PUBLIC
AURORA CORNU
ocul scrisorii anonime, devenită greoaie şi inoperantă şi cerînd un oarecare efort de intelect şi stil, 1-a luat telefonul anonim, simplu şi Ia îndemâna oricui să te trezească din somn Ia trei dimineaţa anunţîndu-ţi că-ţi arde casa, că te înşeală nevasta precum şi alte lucruri cu caracter tot atît de acut. O femeie suferind de o boală grea primeşte într-o zi telefon : „Allo, ce mai faci ?"
— ,,Ce să fac ?" răspunde ea părîndu-i-se că e o prietenă, încerc să mai lucrez şi eu".
— „Lucrează, lucrează că tot mori" — şi pac telefonul.
Un tată care şi-a pierdut unul din cei doi gemeni de vîrstă şcolară primeşte telefoane : „Tată, ce mai faci ? Aici e Ionel. Ce face frate-meu, mai trăieşte, mai trăieşte ?". într-o zi, „fratele care mai trăieşte" s-a nimerit să ridice receptorul şi a leşinat de groază, alături. Cărei speţe să-i aparţină asemenea misterioşi duşmani, hotărîţi să extermine prin suferinţă şi obsesie un tată lovit şi o bolnavă ? Ce argumente au, ce poate să trezească atîta necruţare ? Sînt într-adevăr nişte duşmani personali ai victimelor amintite, sau eşti numai dumneata, duduie, pe care te-am cunoscut cu unghiile violete şi fată bună într-o foarte respectabilă familie, dumneata duduie care te plictiseşti şi mi-ai spus, după un schimb de două-trei fraze : „Aş vrea să mă mărit cu un scriitor, dragă, am auzit că Vasiie Mardare nu se înţelege cu nevasta, cum aş face să-1 cunosc ?". Să fie asta începutul drumului de la iluzia dumitale rizibilă pînă ia acreala de sfîrşit cu : „Allo, du-te la şase în strada cutare, acolo te înşeală nevasta cu Popescu" (cel mai bun prieten al tău, pe care l-ai cărat în spate cînd era rănit pe front).
Fiecare din noi cunoaştem cîteva cazuri care nu intră în litera legii şi pe care din cauza anonimatului nu le poţi sancţiona printr-o corecţie corporală personală, presupu-nînd că ai avea forţa necesară s-o faci. Nu se naşte oare în faţa acestor apucături necesitatea înfiinţării unor posturi de „împuterniciţi" sau „inspectori" ai bunului gust public ?
Vezi, de pildă, doi tineri bulevardieri care-şi bat joc în treacăt cu inconştienţă de un nume mare, văzut într-o vitrină, şi care le sună lor cam nu ştiu cum : „Uite, mă, pe Tudor. — Scrie ia carte — Ce Tudor, mă, hai, lasă-te !". Sună Tudor ăsta în gura lor, despuiat de orice mister, un Tudor obişnuit, aproape ca o înjurătură.
— Ia staţi, ia staţi ! Ştiţi voi cine e Tudor ăsta ? Ştiţi voi câtă adoraţie, cită ură, cîte discuţii pătimaşe a stîrnit el de-a lungul vieţii Iui ? Ştiţi voi ce loc ocupă el în literatura acestei ţări ? Veţi sta şase lumi închişi în casă după amiezele, timp în care veţi face conspecte din „Istoria Literaturii Romîne" de la Văcăreşti pînă în zilele noastre.
Şi pedeapsa să se execute.
152
BIROCRAŢIA ÎN ACŢIUNE
elozia şi instinctul de proprietate al bărbatului au produs haremul şi centura i de castitate, uneori chiar ataşarea femeii cu un lanţ de piciorul patului, practică despre care vorbesc şi povestirile Renaşterii. Timpurile moderne au produs următorul document aflat în dosarele civile ale unui tribunal din capitală : „Froces verbal : Astă seară în 17 iulie 1959 la domiciliul soţilor P., din strada X, subsemnaţii Viorica P. şi Emil P. cu sora lor Lila P. toţi împreună unchi şi mătuşi P. depunem mărturie prin jurămînt şi pe cuvînt de onoare că Rodica V. soţia lui Hie V. a petrecut plăcut, după amiaza şi seara pînă la orele 22 şi 40 minute cu noi, iar de la 22 şi 45 minute i-am deschis uşa iar ea a plecat spre domiciliul conjugal, drept care am încheiat prezentul sub semnătură: Emil, Viorica, Lili P..."
Documentul are şi următoarea anexă, produsul oficial al unui medic cu certe talente pentru pictură :
„Pe spate, în regiunea sacrală, în stingă, se observă o echimoză cafenie alungită cu dimensiunea de 2/1 cm. In regiunea crestei iliace stîngi o echimoză rotundă vînătă violacee. Mai jos (corecţia autoarei), trei discrete echimoze roz paralele lungi şi una vînătă-vişinie cu diametrul de 4 cm".
Preşedintele tribunalului mi-a declarat că în mod practic crimele pasionale au dispărut. A trebuit o revoluţie socială cu legiferări noi, cu propagandă prin jurnale şi cinematograf în favoarea femeii pentru ca stăpînul gelos să renunţe la dreptul de viaţă şi de moarte asupra jumătăţii sale. E bine să salutăm această realitate. Contabilitatea dublă în acte justificative şi cu echimoze iăsate de tovarăşul Ilie reprezintă însă cam ceea ce a fost gripa de anul trecut care se zice că ar fi forma degenerată a ciumei albe. încă un timp, şi să sperăm, că va degenera şi mai mult.
PROCES DE DIVORŢ RESPINS
cuim peste treizeci de ani, doi soţi au adus la lumina zilei, cu ajutorul moaşei, un copil normal, oîntărind normal, orăcăind normal, cu ochi normali, cu mîini fi picioare normale, normal întru totul. După treizeci şi ceva de ani se constată că normalul copil e cam hoţ, cam huligan, cam bigam, drept care, după cercetările şi constatările de rigoare, copilul a devenit şi cam deţinut. Ce s-a petrecut de la leagăn pînă la costumul vărgat, rămîne în studiul romancierului şi al pedagogului.
Ridicat la o ultimă şi supremă criză de bărbăţie, tatăl cere divorţ de marnă pe motiv că ea l-a crescut aşa rău. Prea tîrziu, din păcate !
Respingerea acţiunii are şi sensul că slăbiciunea tatălui faţă de mamă e tot aşa de vinovată ca şi slăbiciunea mamei faţă de fiu. Din neatenţia tnîinii care-şi lasă mîneca într-un angrenaj, suferă trupul întreg.
153
NOTE PE MARGINEA EXPOZIŢIEI „KUKRÎNIKSÎ'
eşi numele Kukrîniksî-Ic-r este bine cunoscut publicfilui nostru deşi însemnările ce urmează nu vor avea un caracter strict de actualitate (la data apariţiei lor expoziţia fiind închisă), cele peste 300 de lucrări de la Simu, cit şi autorii lor, merită cu prisosinţă să se revină asupra lor.
Mihai Vasilievici Kuprianov (născut în 1903 la Kazan, pe Volga), Porfiri Niki-tovici Krîlov (născut în 1902 la Tula), Nikolai Alexandrovici Socolov (născut în 1903 la Moscova) semnează încă din 1924 împreună, sub pseudonimul Kukrîniksî. De aceeaşi vîrstă, formaţi la aceeaşi şcoală (toţi sînt absolvenţi ai Institutului de artă din Moscova) ei sînt uniţi încă din vremea studenţiei în lupta dusă împotriva rămăşiţelor ideologiei burgheze în artă, aceasta furnizîndu-le un vast material pentru caricaturi şi şarje demascatoare. (Dealtminteri, ideea aveau s-o reia recent în seria „De la Renaştere la abstrac-tism". Şarja — căci şarjă este — e exprimată în acest ciclu cu o deosebită fineţă.) Deşi sînt mai cunoscuţi sub pseudonimul lor colectiv, fiecare din cei trei artişti continuă să lucreze independent, pe linia personalităţii sale proprii. Totuşi, ei îşi continuă şi azi munca lor colectivă, cercul preocupărilor lor artistice lărgindu-se neîncetat. In afară de caricaturi pentru ziare şi reviste, ei s-au remarcat pentru ilustraţiile de cărţi, atacînd cu aceiaşi succes afişul şi satira politică.
E demn de notat că în această direcţie, A.M. Gorki a avut asupra Kukrîniksî-Ior o influenţă hotărîtoare. Gorki (cu care s-au -întîlnit prima oară în 1931) salută talentul lor şi remarcă originalitatea muncii lor colective: „...această experienţă (scria Gorki), mută discuţiile despre posibilitatea creaţiei artistice colective din domeniul teoriei în cel al practicii".
Tot Gorki este acela care subliniind valoarea socială a caricaturii lor îi -îndeamnă să-şi îndrepte tăişul demascator spre „tot ce se ascunde de pieire oriunde şi oricît de abil s-ar ascunde".
Satira politică militantă, principala şi glorioasa activitate a Kukrîniksi-lor, îşi găseşte aşadar în Gorki un sprijin şi un îndrumător preţios.
Din activitatea lor laborioasă se cer cu deosebire subliniate „ciclurile". Aceste cicluri, fie că e vorba de portrete („Chipul duşmanului") sau de adevărate tablouri de compoziţie („Vechii stăpîni") pot fi caracterizate ca un exemplu de artă militantă, atît prin compoziţie cît şi prin tratare, prin concentrarea şi economia de mijloace artistice. lată-1 -de pildă pe fostul stăpîn al fabricii. E un îmbuibat, un degenerat care strlnge hră-
154
păreţ în mîiniie grăsuţe banii, fruct al exploatării. Sau iată-I pe Kornilov, sîngerosu! contrarevoluţionar, apărat de sacii de dolari şi lire. Prezentarea directă, ingenioasă, simplă şi fără artificii realizează, prin aceste imagini o adevărată sinteză a exploatării şi trădării.
Tot aici s-ar cere notat faptul că în pictura de şevalet (mergînd oarecum pe drumul deschis de Hogarth sau Fedotov), Kukrîniksî-ii sînt creatorii unui gen nou : al tabloului-caricatură. Chiar cînd şarja evidentă lipseşte în aceste tablouri, prin coloritul lor apropiat de natură, prin tipologia bine aleasă şi prin compoziţia ingenioasă, îţi rămîn întipărite în minte. Iată „Fuga fabricantului" : In prim plan, cu spatele, un comisar cu ceafa lată se pregăteşte să ţină paltonul fabricantului care, îngrozit, îşi adună banii. Perdeaua de la fereastră e trasă în lături de secretar — sluga cu spatele profesional curbat ; pe geamul spart de un glonte năvăleşte însă în lumina tulbure a interiorului lumina puternică a zilei şi o dată cu ea simţi parcă şi tumultul şi măreţia evenimentelor din stradă, care îl fac pe fabricant să fugă.
O notă deosebită se cere acordată activităţii Kukrîniksî-lor din timpul Marelui Război de Apărare a Patriei. Alături de popor, artiştii, în această măreaţă epopee, şi-au dat din plin contribuţia. Pentru meritele lor de artişti şi cetăţeni, opera lor a fost încununată cu premiul Statin.
De la afişele de neuitat „Luptăm zdravăn, lovim cu înverşunare, nepoţii lui Suvo-rov, copiii lui Ceapaev" pînă la seria de portrete-caricaturi ale descreeraţilor dezlănţuitori ai agresiuni : Hitler, Gobbels, Goering, Antonescu sau „Ultima linie de apărare" (procesul de la Niirenberg al criminalilor nazişti) nici un prilej n-a fost neglijat pentru a demasca şi combate duşmanul sau pentru a îmbărbăta pe glorioşii ostaşi ai Armatei Roşii. De fapt, urmărind activitatea ,Kukrîniksî-lor din această perioadă, urmăreşti, într-un fel, însăşi desfăşurarea războiului, lată-1 pe Hitler ale cărui labe rup „Pactul de neagresiune", împuns de baioneta unui soldat roşu ; iată „vitrinele TASS", adevărate comunicate ale graficii militante (dintre care „Transformarea Fritz-ilor" din oameni în zvastici şi apoi în cimitire de cruci, e pilduitoare pentru fantezia bogată a artiştilor) şi, în sfîrşit, iată: „Ultima cifră" în care ştreangul de care criminalii judecaţi Ia Niirenberg tremură e un „memento" parcă pentru cei care s-ar gîndi vreodată să încerce din nou iaventurî criminale.
Privind pictura — de data asta a fiecărui artist în parte — am rămas oarecum surprins, prin contrast, de sensibilitatea şi lirismul ce caracterizează pe autorii lor : apusuri de soare pe rîuri, nopţi cu lună, peisaje însorite cu mesteceni, ca şi portrete remarcabile („K.F. luon"-Sokolov, ,,Copil"-Knîlov), deşi executate diferit ca viziune şi tehnică au totuşi, cum am observat, un fond comun de lirism care explică de ce chiar atunci cînd (cum s-a întîmplat în anii războiului) fiecare din ei a lucrat în alt colţ al Ţării Sovietice, grafica lor militantă a apărut sub aceeaşi semnătură: Kukrîniksî.
Ilustraţia de carte, seriile pentru „Foma Gordeev" şi „Mama" lui Gorki sau cele pentru scrierile Iui Gogol sau Cehov precum şi „Don Quijote" al lui Cervantes sînt-bine cunoscute de publicul nostru. Subliniem totuşi că principala lor calitate constă în faptul că nu se mărginesc a fi numai ilustraţii „pro forma" ci, fiecare în parte, e o compoziţie care evocă însăşi substanţa cărţii respective.
Pe lîngă afinităţile lor personale şi îndelungul exerciţiu al muncii colective (aproape 3 decenii de activitate), privind lucrările Kukrîniksî-lor îţi dai seama că ei sînt legaţi laolaltă de un element şi mai puternic. Atît lucrările lor individuale cît şi cele colective poartă pecetea limpede a ideologiei comuniste, a patriotismului sovietic, exprimat vast şi bogat prin metoda realismului socialist. Şi sub acest aspect recenta expoziţie a Kukrîniksî-lor a fost pentru noi toţi, vizitatori sau oameni de artă, un exemplu şi un îndemn.
N. C.
155-
TREI BILANŢURI LITERARE
n nr. din 1 ianuarie al acestui an, Radu Popescu, Dumiiru Micu şi Eugen Simion semnează (în „Contemporanul" trei articole de bilanţ pe 1959 a,l prozei, poeziei şi .criticii .literare. Încercarea .ar fi meritat ţoale laudele dacă autorii s-ar fi 'situat pe poziţii ideologice mai ferme, îneercînd astfel să dea şi
aprecieri mai întemeiate asupra fenomenului literar. Discutabile în mai multe privinţe, fiecare dintre .aceste trei bilanţuri îşi are lipsurile lui specifice. 'Eugen ,Simion, subliniind pe bună dreptate „contribuţia ce nu poate fi subapreciată" -adusă „la dezvoltarea literaturii noastre" de critica anului 1959, trece destul de uşor peste articolul din „Scînteia" : „împotriva tendinţelor apologetice în critica literară şi artistică", amintindu-1 într-un pasaj, dar aplioîndu-i indicaţiile prea -puţin, încă tributar spiritului a cărui primă consecinţă -a' fost, -cum Eugen Simion însuşi subliniază, „nivelarea creaţiei literare, ştergerea oricărui raport valoric Intre opere şi, implicit, renunţarea la exigenţa artistică". Autorul bilanţului nivelează terenul criticii literare şi renunţînd la exigenţă şterge orii ce ,,raport valoric" între lucrările discutate. Articolul din „Scînteia" este înscris în seria celorlalte articole şi studii, ,şi ară-tîndu-se, evident, efectele lui pozitive asupra -activităţii criticilor în ultimele îluni jale ,a-nu!ui 'trecut, ^rece eu ţ/vederea (peste lipsuri ''şi peste ceea ce a mai rămas încă de făcut.
In articolul lui, Dumitru Micu pare să se fi eliberat mai mult de sub tutela .spiritului apologetic, deşi sub formula „versuri relevabile" egalizează contribuţia la dezvoltarea poeziei noastre în 1959, -a trei poeţi cu o personalitate atît de diferită ca Victor Tulbure, Veronica Porumbacu şi Eugen Frunză. Cînd e vorba de caracterizări generale, Dumitru Micu are grijă -să diferenţieze realizările de unele manifestări negative.
Insă în felul cum se adună observaţiile şi listele de autori, cam la întîmplare, .şi nu cu prea mult diseernămînt, nu apare clar oare sînt într-adevăr lucrările poetice de succes ale anului.
Articolul lui Radu Popescu pare mai -mult un bilanţ al propriilor sale contradicţii şi -nehotărîri, cunoscute de -altfel şi -din cronicile sale anterioare. Pentru cronicarul „Contemporanului", „modul în care prozatorii noştri au reuşit să oglindească universul ■sufletesc al comuniştilor", în loc să constituie un „principal criteriu" de apreciere, ideologic şi cu multiple implicaţii estetice, devine un şablon, pe -care-il utilizează mai sigur, mai cu îndemînare, oînd -discută lucrările prozatorilor mai .tineri, dar -care îl pune parcă un încurcătură cînd e vorba de romanele lui Zaharia Stancu, Mihai Beniuc -ori Eugen Barbu. In faţa romanului „Bărăgan", Radu Popescu recurge ia formulări die genul acesta : „chiar dacă volumul se ocupă de împotrivirea elementelor ostile, nu face decît să sublinieze mai pregnant înaintarea socialismului în toate sectoarele, fiindcă ■e clar că cei cîţiva duşmani chiar dacă atacă, de fapt se retrag". Cu -asemenea formulăjă, autorul bilanţului nu ne poate convinge de ce romanul lui V. Ern. Galan poate deveni — aşa cum spune — una dm cărţile de bază ale unei epoci".
E greu de desprins şi ce crede Radu Popescu pînă Ia urmă despre romanul lui Zaharia Stancu „Rădăcinile oîn-t amare". Cităm :
„...uri entuziasm sociologists necontrolat a făcut critica (mă refer în primul rînd la cronica noastră) să insiste numai asupra calităţilor cărţii lui Stancu, care uneori au fost totuşi estompate, şi să nu observe că figura comuniştilor' ilegalişti din „Rădăcinile sînt amare" şi, în primul rînd, figura lui Licu Oroş, pierde din autenticitatea Şi complexitatea ei istorică şi omenească prin poziţia permanentă, pînă la. actualul stadiu al romanului, de martiraj în care ne este prezentat eroul. Izolarea de viaţă şi izolarea totală chiar de tovarăşii din temniţă, îi face pe comuniştii lui Stancu să se absoarbă
156
înir-o viaţă interioară cu caracter de visare, care umbreşte capacitatea lor de obiectivare în acţiune şi în problemele concrete ale momentului istoric". Acest capitol al lipsurilor cărfii fiind încheiat, urmează o listă de superlative, de genul : „viziunea cu. totul originală a unei vaste teme a lumii şi istoriei moderne"... „valoarea excepţională a chipului' lui Darie"... „latura nu mai puţin originală"... „neuitata evocare"... „această expunere-de frescă.''... autorul vrînd parcă, în mod neconvingător pentru unii cititori ai cărţii şi în mod inutil pentru alţii, să salveze din faţa neajunsurilor semnalate mai înainte, „acest roman inegal şi ciudat", care însă rămîne — după autorul bilanţului — „o operă prodigioasă".
Şi în legătură cu „Pe muche ide cuţit", „tot un entuziasm cu pecete sociologistică..^. — zice Radu Popescu — ne-a făcut ca vorbind despre calităţile reale ale cărţii, să trecem cu o condamnabilă uşurinţă peste faptul că în romanul lui Beniuc oamenii au, cu excepţia eroului principal şi a încă unui protagonist, cu figură destul de echivocă, biografii' şi trăsături sumare şi nedistinctive, că intelectualii vorbesc la fel cu muncitorii, etc. şi ca o consecinţă mai importantă a acestei nivelări este aceea că portretul intelectualului' comunist Mustea se dezvoltă şi ia proporţii nemăsurate. Mi. se pare incontestabil că tocmai pentru a. cîştiga în autenticitate, în adîncime şi in precizie, chipul lui Mustea-trebuia să ţie însoţit, pentru contrapondere şi control, de un alt chip foarte marcat de muncitor comunist". După alte obiecţii pe aceeaşi linie, Radu Popescu mai are la îndemână cîteva superlative, ca o contrapondere, aplicate cu dezinvoltură părţilor pozitive, însă, evident, periferice ale romanului :   „capacitatea poetică a autorului de a exprima stări sufleteşti foarte subtile şi adinei (paginile de sfîşiere sau melancolie lirico-erotică)" ; „de asemenea nu pot ţi uitate paginile în care, prea pe scurt... scriitorul ne descrie ţărani şi momente de viaţă ţărănească în timpul războiului; arta viguroasă' cu. care Beniuc mînuieşte limba ţărănească a regiunii sale transilvane este excepţională-(ceea ce, de altfel, pune într-o lumină nu tocmai plăcută limbajul intelectualilor)".
Vorbind despre Eugen Barbu, criticul spune că „a adus literaturii noastre cîteva tipuri de comunişti ilegalişti a căror valoare portretistică este durabilă. Mareş, Dumitrana, Niculescu şi Tomulete, eroii acţiunii ilegale din „Şoseaua Nordului" sînt oameni-cu autenticitate psihologică". S-ar părea că Radu Popescu, după demonstraţiile date mai sus, ]ar\găsi un ■echilibru >şi ar'încerca''să dovedească valoarea acestor tipuri umane în ansamblul romanului lui Barbu, modul cum sînt realizate aceste „autenticităţi psihologice", în fraza imediat următoare, însă, lucrurile se schimbă : „Dar în cartea Iul Eugen Barbu nu se vede orizontul ideologic al comuniştilor, ţinuta lor etică".
Sperăm că în anul acesta, cronicarul Contemporanului va clarifica totuşi lucru--rile, va avea un punct de vedere mai puţin Jabil, şi nu*va mai justifica şarja amicală din „Gazeta literară".
,1. C.
ATENŢIE: CITITORI
na din cele mai populare rubrici din „Literaturnaia Gazeta" este cea al cărei Ititlu s-ar putea traduce în româneşte cam aşa : „Ah ! Cititorii ăştia..." şi îti' cadrul căreia se semnalează inadvertenţe neaşteptate, erori de informaţie, aba-îteri de la logică, descoperite de cititori câteodată chiar în lucrările unor scriitori de mare prestigiu. Evident că punerea la dispoziţia cititorilor a unei asemenea rubrici nu duce de Ioc la micşorarea stimei faţă de scriitorii vizaţi ; ea constituie doar o mărturie a grijii omului de rînd pentru acurateţea şi corectitudinea textului tipărit, a atenţiei şi exi-
157"
genţei cititorului sovietic. Avertizaţi şi pe această cale de prezenţa permanentă a ochiului vigilent şi imposibil de înşelat al cititorului, scriitorul şi criticul îşi vor revizui, fără îndoială, cu mai multă responsabilitate fiecare rînd scris şi supus judecăţii publice.
Ne amintim de aceste lucruri şi ne gîndim Ia necesitatea unei asemenea rubrici a cititorului în cîteva din publicaţiile noastre literare de mare tiraj, mai ales cînd dăm peste lipsuri de informaţie care denotă de cele mai multe ori o slăbire a respectului pentru cititor, pauze în conştiinţa că privirea Iui loială, dar neindulgentă, se află'în imediata apropiere.
Existenţa unei asemenea rubrici, prin mijlocirea căreia să se exercite controlul cititorilor asupra textului tipărit, ne-ar scuti de multe din surprizele neplăcute ce ne întîmpină mai ales Ia lectura revistelor. Conştient de prezenţa controlului obştesc, lingvistul !on Brăescu n-ar mai aplauda cu atîta entuziasm faptul că un traducător a găsit pentru franţuzescul militant echivalentul romînesc activist, toată operaţia fiind numită rezolvarea unor... „dificultăţi (!) de vocabular". Aceiaşi Ion Brăescu, înainte de a afirma categoric că „opera capitală a lui Henri Barbusse, „Focul", n-a fost tradusă înainte de 23 August 1944" („Limba Romînă", 5/50, p. 32), ar consulta cel puţin fişierul Bibliotecii Academiei R.P.R. pentru a se convinge de contrarul ; citind dintr-o cronică a lui Victor Felea („...întreaga profuziune de idei şi sentimente care configurează profilul spiritual al omului nou"), poetul Dan Deşliu nu s-ar mai minuna de ctivîntul profuziune, pe care-1 glosează aşa : „certă eroare tipografică — iîn toc (de) (profunzime" ((„Luceafărul", 24/59, p. 5) ; jar amintitul Victor Felea ar avea un moment de prudentă reţinere înainte de a aşterne pe hîrtie fraze ca acestea : „Nu rareori poţi auzi o exclamaţie de acest fel : — „Asta e poezie ?!" Ea se produce ori de cîte ori cititorul dă peste o creaţie care îi contrariază vechiul mod aperceptiv, cînd nu are date suficiente pentru a-şi forma o nouă aprehensiune a lucrurilor...", („Steaua" 11/59, p. 9), unde nu e vorba de o „certă eroare tipografică", ci de întrebuinţarea greşită a unui cuvînt în locul altuia. (Perspectivă? Concepţie ? Singur autorul ştie ce a vrut să înţeleagă de fapt prin aprehensiune...)
Ne îndoim de asemenea, că, în prezenţa controlului de care vorbeam, „Tribuna" (1/Î960) ar mai fi publicat la rubrica „Noutăţi (!) din lumea veche" un articolaş năstruşnic, al cărui autor află, la trei ani de la traducerea în romîneşte a romanului Iui Graham Greene, „Americanul liniştit" (traducere venind după consumarea în Occident a succesului cărţii) că această carte „se bucură în ţările occidentale" de mult succes. în treacăt fie spus, articolaşul în cauză e plin de alte năzbîtii : Pyle, eroul Iui Greene, ucis ia sfîrşitul volumului, este înviat de autorul articolului şi pus să patroneze atrocităţile de ia Fu-loi, pentru ca în cele din urmă să ajungă „pe banca acuzării" şi să fie „condamnat Ia moarte şi executat" în urma „strigătului puternic al mulţimii" răsculate „împotriva lui Diem şi a regimului fascist instaurat în Vietnamul de Sud", într-o vreme cînd regimul lui Diem nici nu exista.
De altfel, ultima pagină din „Tribuna" este bogată în perle de acest gen. La sfîrşitul lui decembrie 1959, revista anunţa premiera pe Champs Elysees a filmului românesc „Ciulinii Bărăganului" (premieră care, după cum se ştie, a avut loc cu doi ani înainte, cu prilejul vizitei delegaţiei cinematografiei romîne). într-un alt număr, revista anunţa ecranizarea romanului „Pe Donul liniştit" mult timp după iqe premiera a avut loc pe ecranele bucureştene.
Cum critica are altă menire decît să se ocupe de vînătoarea de greşeli, pledăm pentru o rubrică permanentă, în care — fără a încuraja transformarea bunilor consumatori de literatură în critici literari improvizaţi — cititorii să-şi poată'spune cuvîntul şi să Ie reamintească scriitorilor şi redactorilor grăbiţi răspunderea ce le incumbă pentru fiecare rînd tipărit.
M. R.
158
„BIBLIOTECA PENTRU TOT!" Şl RECLAMA CARJII
^pare o nouă serie a colecţiei „Biblioteca pentru toţi". începutul îi constituie o ediţie recentă a poeziilor lui Eminescu prefaţată de Tudor Arghezi. Sînt anunţate două volume din proza lui Alecsandri, „Amintiri din casa morţilor" de _ Dostoevski şi „Teatru" de Caragiale. Desigur, pînă la apariţia acestor rânduri, cărţile anunţate vor fi pe piaţă. Deocamdată însă, ne permitem un scurt comentariu pe marginea acestui eveniment editorial. Chiar şi în vremea burgheziei, cu toate scopurile comerciale ale casei de editură care o tipărea, colecţia „Bibliotecii pentru toţi" a avut o deosebită însemnătate în viaţa noastră culturală întruoît a izbutit să difuzeze numeroase capodopere ale literaturii universale, studii despre artă, lucrări de popularizare a ştiinţiei. Nu discutăm aici aspectul ideologic al unora din lucrările tipărite ; e o chestiune care ţine de problema generală a culturii .timpului respectiv. Subliniem numai faptul că „Biblioteca pentru toţi" avea în vremea aceea, un concurent foarte serios pe piaţa literară, şi anume, „colecţia celor cincisprezece lei". Acest fapt scoate şi rnai mult în lumină nu numai latura comercială ci şi cea culturală a colecţiei devenită atît de populară, încît a fost continuată şi în condiţiile culturii socialiste, de către Editura de Stat. Sînt nelipsite din bibliotecile noastre, şi astăzi, multe din cărţile scoase încă de atunci şi pe vremea aceea, unicele traduceri ale unor opere de valoare şi ia îndemâna oricui, prin ieftinătatea lor. Sînt foarte discutabile multe din aspectele vechii colecţii, şi dacă ar fi să pomenim doar tipărirea unor lucrări mistice, ori de popularizare a ocultismului, traducerile trunchiate, prefeţele scrise de rmîntuială, condiţiile tipografice inferioare, sumedenia greşelilor de tipar, şi ar îi suficient pentru a arăta felul cum în acel haos ideologic al lumii burgheze, goana după cîştig eompromitea o acţiune atît de pozitivă şi necesară pentru culturalizarea, cît de cit, a maselor populare.
Iar dacă vorbim astăzi de o „continuare" a acelei colecţii, de către Editura de Stat, ne referim la problema esenţială, aceea a difuzării marilor creaţii literare în pături cit mai largi de cititori, presupunînd, bine, înţeles, aici, toate atributele noii culturi socialiste. Stîrpirea analfabetismului şi setea de cultură a maselor populare constituie o premiză şi o condiţie ca Editura de Stat să continue tipărirea în tiraje cît mai sporite a capodoperelor literaturii noastre şi ale celei universale. Cartea a devenit un bun al tuturor şi bibliotecile o difuzează în toate colţurile ţării. Sînt la îndemîna cititorilor lucrări ale clasicilor romîni şi străini, cărţi de ştiinţă şi filosofie, ediţii critice şi cărţi pentru copii, lucrări din toate domeniile ştiinţei, într-un flux al culturii ne mai cunoscut altă dată de noi. In noul climat cultural, condiţiile de apariţie a unei colecţii populare sînt, evident, radical schimbate. Nu vrem să dăm aici lista foarte bogată a cărţilor scoase de Editura de Stat în „Biblioteca pentru toţi". Subliniem doar, deşi lucrul pare de prisos, că de nici una din caracteristicile vechii „Biblioteci pentru toţi", (de nioi unul din aspectele ei negative nu mai poate fi vorba. Se tipăresc opere complete, în condiţii tipografice superioare, cînd e nevoie însoţite de studii substanţiale, de note bio-bibliograîice, etc. Este condiţia esenţială a culturii noastre noi, aceea de a nu concepe nu numai haosul ideologic, cînd e vorba de selectarea operelor, dar nici haosul editorial cînd e vorba de tipărirea lor. Cu prilejul apariţiei noii serii a colecţiei de care ne ocupăm, vrem să dăm doar unele sugestii, şi anume : să se evite concurarea ediţiilor de „Opere" scoase în format obişnuit, prin tipărirea îndeosebi a unor volume de sine stătătoare din unii autori; să se scoată de pildă, nu „Opere" de Topîrceanu vol. I şi II; sau „Opere" de Anton Pann, vol. 1. şi II, sau „Opere" de Negruzzi, vol. I şi II, etc. ci în volume unice: „Balade vesele şi triste", „Parodii originale", „Povestea vorbii", două trei bucăţi din proza lui Negruzzi, etc., aşa cum se scoate cîte-o piesă din Shakespeare, cîte-o carte din
159
Sadoveanu, ori alţii. în felul acesta lucrări celebre se pot tipări în tiraje mai mari, la preţuri mai reduse, iar cărţile ar fi mai căutate, s-ar difuza mai uşor, în straturi cît mai largi de cititori.
A doua sugestie ar privi reclama cărţii. Nu se poate spune că nu se face reclamă cărţilor şi periodicelor, pe piaţa noastră literară. Nu se face însă întotdeauna cum trebuie. Pentru orice spectacol de estradă sînt pline locurile de afişaj şi tramvaiele de afişe multicolore, care te invită să le citeşti. Pentru cărţi ori publicaţii reclama se face la modul ; „citiţi cărţile poeţilor noştri", ori „abonaţi-vă Ia reviste şi ziare" (— şi aceasta din urmă, numai în preajma Anului Nou). Mai multă reclamă i se face prafului de spălat „Albol", ori cremei de faţă „Velur" decît unor lucrări literare, a căror necesitate în viaţa socială nu o socotim mai prejos decît produsele icosrnetice. Nu subapreciem necesitatea îşi valoarea acestora. Dimpotrivă, ne interesează şi le căutăm chiar în urma reclamelor care li se fac. Vrem deci să sugerăm Direcţiei difuzării cărţii să ia exemplu şi să facă reclamă mai eficientă. Nu vrem să sugerăm folosirea unor mijloace inadecvate ori vulgare, dar dacă, spre pildă, s-ar folosi mai mult afişul, sugestiv şi cu o singură indicaţie — „citiţf cartea cutare" ; ori - „apare romanul cutărui scriitor" etc. ori dacă în vitrinele librăriilor, Ia programele de televiziune şi radio ar fi anunţate din timp şi în forme cît mai varsate apariţia cărţilor de valoare, ar fi un lucru bun. Ne-am gîndit Ia acest aspect al difuzării cărţii, văzînd afişul cu noua serie a „Bibliotecii pentru toţi", care atrage atenţia trecătorilor pe lîngă locurile de afişaj — ar putea să constituie şi acesta, un bun început.
I. H.
MAÎ MULTĂ SERIOZITATE
eportajele însoţite de fotografii constituie partea cea mai vioaie şi poate cea imai citita a revistei „Flacăra", Am. parcurs multe asemenea reportaje redactate li nit-un stil îngrijit, lipsit de preţiozităţi sau zorzoane inutile. Iată însă, că în rnumărul 1 (241) din 9 ianuarie 1960, autorii a două asemenea reportaje — unul despre viaţa de familie a trei perechi de tineri bucureşteni şi altul despre staţiunea de cercetări marine „Prof. dr. Borcea" de la Agigea — par să fi renunţat cu totul, pe alocuri, la o exprimare adecvată. Textul semnat de F. Urseanu, întitulat ,Jn anul I", păcătuieşte printr-o condamnabilă lipsă de haz, deşi intenţia autorului pare să fi fost tocmai una contrarie. Glumele din text sînt desuete, după cum recunoaşte autorul însuşi: „-Două întrebări (dintre cele adresate tinerilor căsătoriţi care au format subiectul reportajului de faţă, n.n.) sînt: Prima: s-au căsătorit din dragoste sau din dragoste... pentru zestre?. A doua: S-au cunoscut singuri, sau au apelat la serviciul vreunei... peţitoare?"
Dacă şi autorului, glumele i. s-au părut... „desuete", nu înţelegem de ce le-a mat transcris în reportaj? Altădată, însă, gluma ţinteşte şi mai alăturea de ţintă pentru că e şi mai deplasată.
Iată stilul în care se vorbeşte despre modul cum s-a născut dragostea unor tineri căsătoriţi : „A început nu cu un trandafir, nici cu un buchet de viorele, ci cu o floare mai rară : un nufăr alb, cules de Cosfcel din inima Deltei pentru inima Ninei" (!)
Adesea, lipsa de haz capătă alte înfăţişări : locul glumei ieftine îl ia tonul plin de suficienţă şi preţiozitate. De pildă, autorul textului „Intîlnire cu marea" înşiră banalităţi cu aerul omului care împărtăşeşte adevăruri puţin cunoscute. Iată o mostră :
„Marea cu frumuseţile ei ia fascinat pe rînd toate generaţiile, a inspirat poeţii de îa Ovidiu încoace, artişti de toate genurile au venit la ţărmurile ei să-şi afle muza. Iar
160
navigatorii o străbat de mult de-a lungul şi de-a latul. (Nu şi de-a curmezişul ?) Marea însă a rămas multă vreme o imensă necunoscută".
Alteori, autorul se minunează, sau îşi pune întrebări filosofice a căror platitudine nu mai e nevoie s-o demonstrăm. („Ce ascunde această imensitate de ape ? Poate că la început întrebarea s-a născut din simpla curiozitate a omului contemplînd marea"). Dacă ar fi arborat tonul simplu, sobru, al omului care împărtăşeşte cititorului impresii, noutăţi, despre o instituţie unde se munceşte cu seriozitate, îl asigurăm că ar fi cîştigat mai mult în faţa cititorilor.
I. I.
O PROPAGANDĂ Şl EFECTELE El.
' - 1    "■ ntr-un oraş din Wurtemberg (R.F.G.), relatează „Frankfurter Hefte", un preot
■»t
igH catolic organizase pentru membrii parohiei sale un ciclu de predici. Ca de obicei, .   tpaganda catolică nu-i amatoare să-şi irosească timpul cu popularizarea pre-
iei''
_iraraJ2||§ţî ceptelor apostolice. Predicatorul wilrtemberghez a abordat şi el temele de actualitate oie politicii revanşarde. Din predica de deschidere a ciclului, auditoriul a putut afla astfel printre altele, că : „Dacă în. timpul celui de-al doilea război mondial Germania ar fi avut un guvern creştin, campania din Rusia ar fi putut fi folosită pentru readucerea Rusiei înapoi la creştinism..."
Un profesor din cursul superior al unui liceu local a distribuit elevilor, în cadrul programului de istorie, acest text şi, fără să indice paternitatea lui şi a-şi exprima părerea sa proprie, le-a propus să se pronunţe asupra tui.
Răspunsurile culese sînt cu atît mai semnificative, cu cît este vorba de b generaţie pentru care fascismul, războiul şi consecinţele lui sînt o experienţă trăită — in mare măsură — indirect. Părerile exprimate nu reflectă şi nu pot, fireşte, reflecta — o înţelegere justă a ceea ce a însemnat în realitate războiul agresiv declanşat de fascismul german. De altfel, o întreagă maşină de propagandă a avut şi are mereu grijă să împiedice formarea unei asemenea înţelegeri, a evenimentelor istorice respective, mai ales în rîndurile tineretului. Şi totuşi.,. Din toate răspunsurile se degajă dorinţa ca ceea ce s-a întlrnpiat să nu se mai întîmple. „Dacă Germania ar fi avut un guvern creştin în adevăratul sens al cuvlutului, notează în răspunsul său un elev, al doilea război mondial, de pe urma căruia ne-am încărcat cu atît ea păcate, n-ar fi izbucnit." Mai mulţi elevi manifestă perspicacitate în înţelegerea scopurilor propagandei catolice în rîndul populaţiei vest-ger-rnane, şi anume reabilitarea agresiunii hitler iste şi susţinerea tendinţelor revanşarde de azi ale reacţiunii germane. Intr-unul din răspunsuri se poate citi : „Cînd examinezi această frază (din predica amintită, n.n.), ai putea crede că cel de-al doilea război mondial era în orice caz necesar, doar că ar fi trebuit să-l ducă un alt guvern german". Iar un alt elev completează : „Autorul nu s-a gîndit că el aprobă astfel campania din Rusia, respectiv ar fi aprobat-o, dacă ea ar fi avut succes în sensul dorit de el... Te simţi parcă aruncat în urmă cu 700 de ani, în epoca cruciadelor..." şi adaugă : „Comunismul nu poate fi însă nimicit prin război..." Ceea ce inspiră o asemenea propagandă, camuflată de reac-ţiune sub firma „creştină", este, după părerea unui elev, „o teamă colosală de comunism..." Din alte răspunsuri se poate desprinde o intuiţie remarcabilă a rolului politic pe care-l joacă biserica şi religia în ansamblul politicii imperialiste, ca de pildă : „Există oameni pentru care creştinismul nu înseamnă credinţa în evanghelia lui. Chrislos, ci un soi de organizaţie de masă c'u'ajutorul căreia oamenii pot fi mai bine ţinuţi în stare de supunere
11 — Viata Romînească, nr. 2
161
tZn^H mCeP'ă °Cef PUnCt de °edere- Va apr°ba » Iraza °™«- * «evul
respect* adaugă, ca „acei pentru care credinţa creştină este o chestiune de convinge interioara, nu vor gasi destule cuvinte ca să se opună acestei fraze "
Revista, din care a fost reprodus - parţial - acest „plebiscit" original, l-a înregistrat a un documen semmficativ, atît pentru starea de spirit ce-şi croieşte drum în constanţa germanilor din vest, cît şi pentru ilustrarea, tot atît de semnificativă a efectelor propagandei revanşarde... e/eueior
1. P.
CONCERTELE SOLIŞTILOR DIN ZAGREB
jel mai interesant eveniment muzical al începutului acestui an l-au constituit |fara îndoială concertele orchestrei „soliştilor din Zagreb" dirijată de Antonio iJanigro. Această orchestră de coarde compusă din  .13 instrumentişti si-a .____,Jcîştigat o anume faimă în viata muzicală europeană — şi prezenţa ei'în cadrul concertelor festivalului de la Salzburg este .semnificativă în acest sens. Farmecul deosebit ai programelor prezentate de formaţia din Zagreb — îl formează în primul . rînd prezentarea unor admirabile bucăţi din muzica preclasică,   scrise   anume pentru o orchestră de coarde, bucăţi care prin însăşi natura scriiturii lor figurează rar în programele orchestrelor mari' simfonice. Iubitorii fervenţi ai muzicii pre-clasice au fost din plin răsplătiţi prin participarea Ia concertele formaţiei jugoslave. A trecut relativ mult timp de cînd în sala Ateneului nu au mai putut fi ascultate, într-o suită atît de unitară ş: omogenă — capodopere ale muzicii Iui Vivaldi, Couperin, Corelli, Boocherini etc Unul  dintre   punctele-forte   ale   programelor   formaţiei   din   Zagreb l-a . constituit' prezentarea o două divertismente de Mozart pentru orchestră restrînsă de coarde — într-o interpretare cu totul remarcabilă, devenită cunoscută melomanilor încă mai de mult prin mtermediul imprimării ei pe discuri. O revelaţie a fost şi prezentarea „Simfoniei simple" a compozitorului   englez   Benjamin   Britten:   „pizzicato  zburdalnic" — partea   a doua a „Simfoniei", scânteietoare de spirit şi vervă — a furnizat încă o dovadă strălucită .a talentului Iui Britten. Janigro s-a dovedit un muzician multilateral — un dirijor cu o pătrundere extrem de fină şi precisă a spiritului muzicii preclasice — şi un violoncelist inspirat, şi profund, îndeosebi în interpretarea cunoscutului concert al lui Boccherini.
N. T.
FANTOMELE Şl PÎINEA
espre calvarul scriitorului care rămîne credincios adevărului artei, în condiţiile societăţii capitaliste, există multe mărturii concludente. Din cînd în cînd ele răzbat chiar fin paginile revistelor literare din occident. Asemenea constatări lucide, referitoare la soarta artistului în capitalism, formulate adesea de personalităţi proeminente, apar însă învăluite prudent, astfel încît să nu răzbată la lumina zilei decît aluzii sau referinţe vagi. Despre starea îngrijorătoare a artei şi artistului în occident, se ocupă şi ;un text din revista „Akzente" din Miinchen (Decembrie 1959). în loc să se abordeze direct această problemă, revista reproduce o „tabletă", scrisă cîndva de cunos-
162
cutu! romancier austriac Robert Musil, mort înainte de sfîrşitul primului război mondial'. Printre rînduri se poate citi crunta dezamăgire încercată de el faţă de mediul burghez şi se sugerează de fapt incompatibilitatea între lumea capitalului şi talentul autentic, care nu se vinde intereselor comerciale.
Musil consideră că întrebările: cine este socotit în prezent cel mai mare scriitor? şi care este cea mai bună carte din acest an ? sînt nu numai interesante ci şi stimulatoare pentru oamenii de litere, ele fiind la ordinea zilei. In răspunsuri este vorba de obicei de „cei mai însemnaţi, cei mai apreciaţi, cei mai citiţi dintre scriitorii la modă". Dar de cînd e lumea, remarcă Musil, nu s-a pus întrebarea ce este în fapt acela care nu beneficiază de aceste epitete şi cînd poate fi categorisit scriitor un om modest, care scrie bine, fără să fie însă „cel imai cunoscut autor din...". Musil îi compară pe asemenea scriitori cu găinile şi cu peştii care trebuie să moară pentru ca oamenii să trăiască de pe urma lor.
Scriitorul care are bani sau noroc are de întîmpinat multe dificultăţi. Dar vai de acela care, sărac şi neajutorat de soartă, ar îndrăzni să-şi prezinte undeva producţia sat literară. Va fi privit ca „o fantomă căreia i s-ar năzări să ne amintească de un împrumut acordat strămoşilor noştri încă de pe vremea grecilor". în zadar va bate drumurile. La edituri va fi întrebat dacă poate să scrie o carte, căreia îi este garantată o desfacere minimă de treizeci de mii de exemplare (bogătaşii amatori de literatură din ţările capitaliste au preferinţe precise), iar redacţiile îl vor sfătui să scrie povestiri scurte, care să servească intereselor ziarului respectiv. Dacă un asemenea scriitor va răspunde că nu poate să satisfacă aceste cerinţe, pretutindeni va întîlni aceeaşi opoziţie, pentru că peste: tot i se doreşte doar binele. Dar, continuă Musil, dacă omul nu se pricepe să scrie nici piese rentabile, nici romane de senzaţie, nici scenarii pentru filme distractive, rămîne valabilă doar o singură ipoteză : că omul este un talent excepţional şi în acest caz, scrie autorul cu amară ironie, într-adevăr nu mai poate fi ajutat. Musil îşi încheie astfel tableta : „Odată, pe cînd o asemenea fantomă însetată dădea tîrcoale surselor de cîştiguri din Berlinul vremurilor lui Musil, un tînăr condeier, abil şi scînteietor, stăpîn pe cele mar variate posibilităţi de a cîştiga, închipuindu-şi că nici el n-o duce tocmai uşor,, exclamă zguduit: „Doamne, dumnezeule, dacă aş avea eu talentul acestui măgar, ce n-aş fi în stare să fac."
D. Ludovic.
II*
163
RAICU IONESCU-RION: „DATORIA ARTEI"*)
I
influenţa ideilor lui Gherea a fost \n mod firesc extrem de puternică asupra publicisticii critice
_____j a tînărului Raicu lonescu-Rion
Temele favorite ale articolelor lui Rion <*« fost lupta împotriva epigonismului eminescian şi a romantismului „larmoyant", lupta împotriva fenomenelor „decadenţei", a egolatriei şi solipsismului poeţilor din familia „nevroticului" Rollinat, pledoaria ardentă în favoarea unei arte animate de idealurile clasei cehei mai înaintate a societăţii, proletariatul revoluţionar. Există tn articolele lui Raicu lonescu-Rion un număr de analize şi observaţii particulare, personale, care-şi păstrează interesul : paralela între Eminescu şi Lenau, deşi suferind de o insuficienţă vădită sub raportul   adîncimii   determinărilor ■ social-istorice, este  incontestabil pătrunzătoare în stabilirea deosebirilor dintre fizionomiile ideologice şi psihologice ale celor doi poeţi (pesimismului, maladiv, cu acute nostalgii religioase, al lui. Lenau - Ionescu Rion îi opune pesimismul „titanic" al lui Eminescu, generat de anomaliile societăţii burgheze moderne - observaţie care mentă să fie reluată în lumina unei interpretări  marxiste  consecvente). Articolul „Pătratul distanţelor" - denunţînd psihologia „idealiştilor" dispreţuitori ai mizeriilor vieţii terestre - cuprinde o observaţie
") E.S.P.L.A., 1959.
Una : Raicu lonescu-Rion subliniază că im asemenea „idealism" cu aere transcendentale este dublat adeseori. în mentalitatea artiştilor cars-l profesează de o brutalitate jv o ferocitate teribilă în raporturile cu viaţa, membrilor păturilor de jos ale societăţii. („Nu e oare grozavă prăpastia asta între idealismul aparent şi materialismul, brutalitatea intimă ?"). Merită să fie remarcat faptul că o observaţie similară a fost utilizată de critica marxistă modernă pentru definirea caracterului „decadent" al amestecului de candoare şi cruzime ce străbate aparent paradoxal spiritul unor anume versuri ale lui Rainer Maria Rilke.
lonescu-Rion părea să dubleze pregătirea sa sociologică marxistă cu o intuiţie exactă a unor caractere specifice artei adevărate.   Observaţiile  din articolul-confe-nnţă „Datoria artei" cu privire la proprietatea „halucinatorie" a marii poezii, cu privire la efectele aparent hipnotice, apropiate de „starea de somn   pe care le produc muzicalitatea şi succesiunea rimelor, intensificînd la maximum puterea de comunicare a „cortegiului de idei şi sentimente" şi curăţind cîmpul conştiinţei de ori ce prezenţe impure - sînt revelatoare m acest sens. lonescu-Rion foloseşte toate aceste observaţii estetice pentru a sublima copleşitoarea forţă educativă a poeziei, capacitatea ei. rară de a metamorfoza con-
164
ştinţele. El propagă astfel ideia marii responsabilităţi morale a artistului (în spiritul argumentelor lui Gherea). Regăsim în articolele lui Ionescu Rion şi pledoaria înfocată în favcrarea funcţiei îndrumătoare a criticii ştiinţifice - asociată cu polemica la adresa esteticii autonomiste, speculative. In general însă polemica la adresa fenomenelor de estetism şi decadentism din poezia epocii iesle desfăşurată la un nivel publicistic, criticul lu-
crind cu mijloace caricaturale - fără o analiză mai aclîncă a rădăcinilor sociale şi a fizionomiei ideologice a acestor fenomene în contextul societăţii burghez.e.
Raicu lonescu-Rion a murit extrem de tînăr (la 23 de ani) - astfel că nu se poate formula o judecată mal cuprinzătoare asupra a ceea ce ar fi putut fi contribuţia sa la dezvoltarea spiritului ştiinţific în critica literară romînească.
N. T.
VLADIMIR COLIN: „ÎNTOARCEREA PESCĂRUŞULUI"*)
persistat multă vreme o prejudecată în virtutea căreia romanul de aventuri - pe nedrept pus   pe  acelaşi plan
(chiar însumat în aceeaşi categorie) cu romanul poliţist sau aşa numitul „roman de cincisprezece lei" - era dacă nu dispreţuit, în cel mai bun caz desconsiderat. Nu-i exclus ca această prejudecată să mai dăinuie, deşi ea n-a mai fost de mult exprimată formal în presa literară ; faptul că puţini prozatori încearcă acest gen, care, în ciuda aparenţelor, nu-i de loc facil, poate să fie o urmare a acestui deloc justificat dispreţ. E adevărat, romanul de aventură, în general, se dispensează de studiul caracterelor şi de analiza psihologică, dar dacă admitem că esenţa prozei este epicul, deci o desfăşurare după anumite legi specifice, a unei acţiuni determinate de un anumit conflict dintre anumite personaje situate în anume raporturi unele faţă de altele, în nici un caz nu putem contesta romanului de aventuri caracterul de literatură. Bazat pe o ideie valabilă, lucrat cu seriozitate, respectînd logica desfăşurării acţiunii şi a dezvoltării conflictului, un roman de aventuri poate foarte bine să realizeze o imagine artistică cu înalte cali-
*) F.dit. Tineretului, 1959.
taţi şi chiar să qreeze personaje bine conturate, memorabile, folosind mijloacele artistice proprii genului.
Judecat în coordonatele sale specifice, genul literaturii de aventuri nu implică mai puţine dificultăţi decît proza în general ; într-un roman de analiză, autorul poate „explica" - prin diverse mijloace -ceea ce acţiunea în sine nu demonstrează, caracterele pot fi „descrise", faptele pot fi puţine, amănuntele multe, acţiunea chiar poate fi oprită pentru a se explica, printr-o lungă retrospectivă, un detaliu oarecare important, pe care însă acţiunea nu l-a înglobat etc., etc. Romanul de aventuri trebuie însă să demonstreze totul, pînă şi caracterele personajelor, numai prin acţiune, fiindcă el „n-are timp" de analiză, nici de explicaţii marginale ; amănuntele, gesturile, dialogul, sînt reduse ia strictul necesar, limitate de desfăşurarea vertiginoasă a acţiunii. într-un roman obişnuit se întîmplă două-trei lucruri şi nu întotdeauna deosebite, într-un roman de aventuri trebuie să se întîmple multe lucruri şi întotdeauna deosebite. Paralela s-ar putea continua, dar - credem - n-are rost. La urma urmii, valoarea unei cărţi nu o fixează dificultăţile întîmpinate în procesul de creaţie, ci măsura în care aceste dificultăţi au fost învinse.
165
In romanul său de aventuri „întoarcerea Pescăruşului", Vladimir Colin a depăşit în mare parte dificultăţile genului, chiar dacă nu pe toate, scriind o carte interesantă, antrenantă, care lasă bune impresii lectorului.
Ea izbuteşte, în ceea ce, cred, e esenţial pentru literatura de aventuri. E vorba de subiect. în general, romanul de aventuri, adresîndu-se mai cu seamă tineretului, . este clădit pe subiecte mai „uşurele" : copii ce caută o comoară, copii ce vor să dezlege „misterele" unor ruini ; ca să nu vorbim de „clasica" aventură de dragul aventurii, temă preferată a romanelor de aventuri burgheze.
în romanul lui Vladimir Colin, subiectul porneşte de la o problemă serioasă, gravă, în anii războiului, un grup de muncitori comunişti organizează un sabotaj în portul Constanţa, aflat sub controlul hitle-riştilor. Eroii cărţii sale nu sînt nişte „aventurieri", ci sînt oameni obişnuiţi, puşi în situaţii mai puţin obişnuite. Ei sînt nişte luptători pentru un ideal social înalt şi întâmplările lor „neobişnuite" sînt episoade ale luptei eroice pe care o duc. Ideea aceasta este mereu subliniată de-a lungul acţiunii, personajele delimi-tîndu-se clar şi prin ceea ce fac şi gîn-desc şi prin conştiinţa pe care o au - fie comunişti, fie duşmani - de ţelurile luptei.
într-un roman de aventuri, acţiunea trebuie să fie „încurcată", îndeplinirea misiunii eroului principal trebuie să fie presărată cu nenumărate greutăţi neprevăzute, duşmani răsăriţi din pămînt, capcane, pentru ca eroul principal să-şi poată arăta abilitatea, isteţimea, curajul. Vladimir Colin găseşte cu destulă pricepere astfel de împrejurări. într-adevăr, eroul principal, Pavel Munteanu, este un om isteţ, abil, curajos. Bine înţeles, ajutat şi de niţel noroc, el îşi duce la îndeplinire, cu succes, misiunea. Eroul cîştigă simpatia cititorului, şi astfel ideea cărţii este convingător demonstrată. Cu celelalte personaje, Vladimir Colin nu mai procedează după reţeta „clasică" şi bine face. Nu se mulţumeşte să le împartă în „buni"
şi „răi". Chiar un ticălos ca Gore, are o dramă a lui, şi chiar printre paznicii de închisoare există un biet om simplu, necăjit şi bun la suflet ; ceea ce nu în-seamă că Gore e absolvit sau că poliţistul „cumsecade" devine un erou. în general, în această carte nu abundă „loviturile de teatru", ceea ce - credem - e în favoarea ei. Episodicul profesor entomolog Zanea - spion camuflat - e o excepţie în acest sens, şi nu se încadrează organic în carte ; poate a fost nevoie de el pentru rezolvarea cuplului Gore-Ianulis, operată cam după reţeta „clasică" ; din păcate, acest episod distonează cu linia generală a cărţii, semănînd cu pedepsirea fatală a vinovaţilor de către providenţă. (Gore, trimis de Zanea să-1 execute pe Ianulis, se prăbuşeşte, tras de acesta din urmă pe stîncile malului, unde mor amîndoi).
Jocul ■ întâmplării ocupă un loc mare,, în mod obişnuit, în romanele de aventuri. Folosirea exagerată însă a soluţiilor date de întîmplare nu e fericită. Poate că in cartea de faţă, acest soi de întîmplări fericite sînt prea multe. în parte, fiecare întîmplare poate să-şi găsească locul într-un roman de aventuri ; legate însă toate de un singur erou, creiază un sentiment de neverosimilitate. Să spunem că de taxiul care se iveşte la momentul oportun, ca Pavel să poată trece prin cordonul poliţienesc, să fi fost nevoie ; apoi de alarma ce ţine trenul în loc pe podul de la Cernavodă şi chiar de placidul rezervist care-1 lasă să treacă prin ieşirea dosnică a gării pe Pavel, ducînd explozibilul în servietă. Mai vine însă, tocmai în final, ceaţa aceea compactă, salvatoare, şi prostia agentului care păzeşte casa în care este ascunsă Sultana. Aici autorul mi se pare că exagerează, iar eroul său principal dă dovadă de imprudenţă.
Mai trebuie remarcat stilul curat, îngrijit, limpede şi fluent al cărţii.
în general, după cum am mai spus, romanul acesta este o carte bună şi folositoare care se citeşte cu plăcere.
R. L.
166
SERGIU FĂRCĂŞAN: "ARMA SECRETĂ"*)
Volumul lui Sergiu Fârcăşan cuprinde, în cea mai mare parte a lui, pamflete politice cu un ascuţit caracter anti-imperialist. Relatînd „episoade dramatice şi comice, din acelea care intră de obicei .în ţesătura evenimentelor mondiale", autorul subliniază şi semnificaţiile lor majore şi multiple. Fapte care în circuitul presei occidentale se înscriu la rubrica cotidianului, capătă în relatarea lui Sergiu Fârcăşan, valori simbolice, esenţiale. Ascuţişul critic şi satiric al volumului este îndreptat împotriva cercurilor agresive, imperialiste.
Pamfletarul (care a abordat acest mod ,de expresie şi într-o lucrare a sa anterioară, de mai mari proporţii, „J.B.C. trece cortina ) demonstrează convingător, cu fapte reale, că planurile imperialiste de dominare a lumii sînt cu desăvîrşire compromise. Oamenii vor să trăiască în pace şi voinţa lor este mai. puternică decît orice tip de armă : „Armele secrete, după un timp, se perimează. Oamenii însă, Arma absolută, Omenirea dornică de coexistenţă. - iată cui îi aparţine cuvîntul hotărîlor".
Tonul violent, alternind cu cel ironic, persiflant - pentru că faptele expuse conţin uneori, contraste comice - atestă o în~ , ţelegere deplină a fenomenului politic actual şi pricepere în mînuirea nuanţelor satirei. Cumpătarea, argumentul logic, domină expunerea, dar fantezia şi inventivitatea autorului aprofundează conţinutul faptelor, argumentaţia logică - şi în acest fel, pamfletul politic cîştigă certe însuşiri literare. Remarcabil, printre altele, este pamfletul „Unde eşti. tu, Collier's ?", scris pe marginea actului de deces al revistei americane „Collier's", care ss făcuse vestită în lumea occidentală prin numărul său din zj octombrie igşi, cînd susţinătorii cei mai înverşunaţi ai războiului rece şi ai politicii de pe poziţii de forţă, îşi oferi-
*) Edit. Tineretului, 1959.
seră colaborarea pentru a înfăţişa tabloul unei Europe şi al unei Uniuni Sovietice pustiite în urma unui al treilea război mondial, războiul atomic. Revista a răposat curînd după acest eveniment, din lipsă de cititori şi de rentabilitate. Pamfletul începe pe un ton fals sentimental : „Te-ai stins, draga mea..." „Strălucita revistă" este deplînsă într-o zi de anul nou, cînd „toate ziarele de pe pămînt fac bilanţul anului trecui'. Urmează, după această introducere, expunerea datelor principale ale problemei : despre ce e vorba, cine, ce a scris ? Şi, perind, cu precizie, pamfletarul operează cangrena războiului rece cu bisturiul satirei. Ironia şi sarcasmul merg întotdeauna la ţintă, şi cititorul cîştigă, pas cu pas, satisfacţia că raţiunea învinge lipsa de raţiune, că baloanele de săpun ale unor militari şi civili belicoşi, plesnesc iremediabil în faţa ascuţişului, solid al bunului simţ.
In final, autorul revine la tonul sentimental iniţial, de astă dată însă într-o amplificată perspectivă satirică : „In locul unor slabi de înger care să se sperie de monopolul atomic, s-au pomenit cu sateliţi paşnici deasupra capetelor înfierbîn-tate... Unde eşti tu Collier's ? Unde eşti să vezi asta ?"
în afara pamfletelor care ocupă un spaţiu întins, volumul mai cuprinde cîteva reportaje şi articole despre marile realizări ale oamenilor liberi, care „asaltează viitorul". Aceste articole încununează, ca un corolar, concepţia autorului, despre arme şi. agresiune, în sensul că viitorul nu. aparţine vreunei arme secrete, „că forţele păcii vor covîrşi războiul", că „nu există sabie în stare să reteze uriaşa, frumoasa, eroica mişcare înainte a oamenilor vremii noastre".
Ne aflăm în faţa unui volum de publicistică valoroasă, interesantă şi instructivă.
Aurel Storin
167
CEZAR DRĂGOI: „LUNA DIN
CĂLIMARĂ" *)
^ezar   Drăgoi   este   un poet inegal, şi în poezia lui pentru ■ copii se simte oscilaţia între . simplitate şi preţiozitate, între poezia scrisă din perspectiva psihologiei copilului şi cea care se adresează copiilor, cu intenţie educativă, printr-un artificiu literar,   admisibil   însă  din  punctul de vedere al mijloacelor literare. „Povestea bradului" ar fi, să zicem, o lecţie la o oră d,e lucru manual : se relatează, în esenţă, drumul parcurs de brad, de la tăierea lui, pînă la confecţionarea unor scăunaşe pentru copii.  Subiect arid, nu însă' fără   întîlniri   cu   lumea poeziei. Cezar  Drăgoi  a  scos  fericit  la capăt această poveste a unor lucruri mecanice, recurgînd la mijloacele povestirii quasi dramatice, însufleţind, personificînd, clînd. deci, lucrurilor, mişcare şi valori sugestive. In „Serile cu moş Nichifor" se dezvăluie taine ale pădurii şi se povestesc întîmplări cu un haiduc. Ne aflăm, cu alte cuvinte, într-o lume a poeziei naturii şi a evocărilor. Poetului, moldovean, nu i-a fost străin farmecul povestirilor sadoveniene, şi cu atribute  psihologice  cunoscute  din arta maestrului, crează un persona) apropiat propriei sale structuri sufleteşti, ţe moş Nichifor :   „mare   meşter   al snoavelor vînătoreşti", Umorul şi sfăloşenia, simţul naturii, şi al fantasticului popular îl caracterizează pe erou. Raportul dintre ariditate şi poezie se inversează însă, de dala asta, în sensul că lumea pădurii, a basmului, a întîmplărilor de altădată, foarte bogată sursă poetică, întîlneşte pe alocuri tiparele inexpresive ale unor versuri prozaice. (Lăsăm copiilor observaţia că nu se aşează în copaci căsuţe pentru păsările migratoare, ci pentru cele ce iernează aici, în pădurile noastre).   Cu toate acestea, „Serile cu moş Nichifor" rămîne una cltr, cărţile   cele   mai   bune   ale   lui Cezar Drăgoi, şi păcat că autorul a pus capăt
*) fidit. Tineretului, 1959.
acestor povestiri, printr-o întîmplare, povestită mult mai. tîrziu, in „Vicleniile piticului din vatră". Regretul cititorului este compensat de farmecul nou pe care poetul îl crează, în această povestire, prin împletirea surprinzătoare a elementelor reale, proprii psihologiei copilului şi a fantasticului, mai ales a fantasticului, care devine de data aceasta un atribut artistic esenţial. Prin Vicleniile piticului din vatră", Cezar Drăgoi părăseşte relatarea şi comentariul pe marginea lucrurilor şi caută sugestii cu valoare simbolică. Versul îşi păstrează simplitatea. Poezia creşte in cadrul intim al fanteziei copiilor, ilustrînd de minune nu numai o problemă de educaţie : - copii, nu vă jucaţi cu focul ! ci şi trăsături preţioase ale personalităţii scriitorului.
Uneori însă aceste intenţii duc la preţiozităţi. „Balada cu Bucur ciobanul şi prea-frumoasa Dîmboviţa" nu poate fi considerată poezie pentru copii decît în măsura în care comunică copiilor o legendă cu Bucur ciobanul. Poemului însă îi lipseşte cursivitatea, desfăşurarea mai simplă, şi, am spune, maţ logică a întîmplărilor, textul rămînînd în elementele lui de atmosferă greoi pentru copii.
„Luna din călimara' se adresează copiilor mai mari, de aceea autorul a simţit nevoia să adauge ciclul „Stema Republicii", pentru îmbogăţirea cărţii şi legarea ei. tematică mai strînsă de actualitate. Dar cele patru pasteluri nu se integrează în restul volumului, fiind scrise mai mult sub impulsul unor impresii vagi, diluate, şi transpuse în imagini prea preţioase pentru a-şi găsi corespondenţele plastice în imaginaţia infantilă.
In faţa acestui volum, ale cărui piese componente au fost revăzute desigur, la retipărire, nu putem să nu-i reproşăm autorului unele neglijenţe, improprietăţi, de limbă sau pur şi simplu versuri nereali-Zale. Cităm, cîteva :
„Cînd dă teara" - în sensul de cînd «?
168
înserează; (fetiţa) „mi se-iwîrte-n jur ca sfoara", viţelul „muge-a rîs", „că, pe cinstea mea de plop, spic cu spic - faci, oh, ce snop !", „Foarte bine - căci e pîne ce culegeţi voi, copii", „sfarmau turcimea şi tătarii, păzindu-şi palma lor de grîu", „Strămoşii mei - pe plug şi sapă pe-acest pămînt se cocoşau", „Parcă dase ţapu-n <ele", „Trăim tovărăşie"- - cu înţelesul de „în tovărăşie", „Un fluier dă în joc", „Pe valea gîrlei-n jos", paloşul lui Bucur ciobanul,   „pe   crunţi  şi  pe  procleţi -
crunt să-i lovească !", „Vîntul : „şi - făcîn-du-mi meseria - eu, cu ploaia ud cîmpia", „de îndată ce-a sosit, în camioane l-au poftit", „Cît ai spune : „scăunel!" „Hai la fabrică cu el", rimează „fîş" cu „pîs", „săraca, că din veac e blestemată", „Codru-şi bate cracă-n cracă", capra „de ţăruş s-a rupt, din sfoară", „la ceasul ăst", „v-au bîntuit furtuni şi ploaie", „şi în brazii sub furtună, şi-n ţăranii care ară, şi-ntr-a spicelor cunună - arde inima mea, ţară!"
I. H.
CALIN GRUIA: LA „DRUMURILE LUMII"*)
alin Gruia este un iscusit şi apreciat povestitor pentru copii, cunoscut atît din colaborarea sa susţinută la revistele pentru co-
pii, cît şi din cărţile tipărite în ultimii ani.
Cu noul său volum La „Drumurile Lumii", Călin Gruia se adresează şcolarilor mai mari, oferindu-le nu primele noţiuni asupra lumii înconjurătoare, ci căutînd să-i familiarizeze de data aceasta cu o serie de principii morale şi cunoştinţe asupra societăţii, înfăţişate sub învelişul atrăgător dar şi pretenţios al basmului.
...Un băietan coboară d,in munte şi înopteaz/i în casa. unui rotar. Curiozitatea lui slîrnită de o vorbă, a rotarului, îl face să ridice capacul lăzii care trebuia să-i servească de pat. peste noapte. înăuntru flăcăul află o mulţime de scule şi obiecte vechi, prăfuite, stricate, azvîrlite fără rost. Trezite din „amorţeală", ele se oferă să istorisească fiecare cîte o poveste trăită sau auzită în timpul „vieţii" lor.
Acesta este pretextul care leagă între ele basmele lui Călin Gruia. Fiecare basm cuprinde un tîlc, o idee menită să prindă rădăcini sau, dimpotrivă, să fie alungată pentru totdeauna din mintea fragedă a copiilor. Imbinind  elemente din recuzita
*) Edit. Tineretului, 1959.
fantasticului cu realităţi apropiate şi cunoscute copiilor, Călin Gruia le vorbeşte tinerilor cititori despre bunătate şi perseverenţă, despre puterea fără margini a dragostei .curate, despre egalitatea dintre bărbat şi femeie, despre mm-ea iscusinţă şi dragoste de adevăr a unui cioplitor în piatră. Dar scriitorul povesteşte şi despre oameni ajunşi la pierzanie din pricina lăcomiei de bogăţii, a zgirceniei şi a răutăţii, despre nerecunoştinţa unui rege şi a dregătorilor săi faţă de un, brav oştean care scăpase ţara de duşmani, despre nimicnicia unei vieţi sterpe, egoiste, închise între patru pereţi, trăite sub semnul unui fals ideal, etc.
Nararea basm.elor, realizată cu iscusinţă, ne îndreptăţeşte odată mai mult să recunoaştem în Călin Gruia un meşter al genului.
Furat de propria-i imaginaţie însă, dorind să-şi contureze şi să-şi. caracterizeze personajele uneori prin prea multe amănunte neînchegate, scriitorul ajunge să nu mai stăpînească nici desfăşurarea naraţiunii, nici factorii care definesc individualitatea eroilor săi. Autorul se simte mereu înclinat să explice pe larg stările sufleteşti, mobilul comportării sau al acţiunii personajelor. Aceasta duce la introducerea de episoade inutile sau la alternanţe de pla-
12
— Viaţa Romînească, nr. 2
3»
169
nuri care încarcă povestirea, lipsind-o de limpezime şi de o logică strînsă. Ne întrebăm, de pildă, ce rost are povestirea pe larg a jocului de cărţi dintre Scumpie şi dracul ? Cu ce schimbă lucrurile faptul că Scumpie a văzut cărţile de joc ale diavolului ? sau : ce explicaţie are fuga bărbaţilor din ţara craiului Ţării-dintre-Ape, tot aşa ca şi întoarcerea lor neaşteptată ? Ca să nu mai vorbim de pasajul, cu totul ne la locul lui într-o carte pentru copii, unde e vorba de războiul pornit de armata fetelor împotriva craiului de apus, război care, după chiar spusele autorului, se transformă în... nuntă !...
Nici replica nu e destul de vioaie, de incisivă, iar lungimea unor descrieri face povestirea greoaie, apăsătoare. Naraţiunea e încărcată cu prea multe elemente de supranatural ; credinţa în ■ existenţa diavolului este combătută, dar elementele mistice, superstiţiile, soarta apasă asupra omului, care nu o dată cade răpus sub greutatea lor. Eroii pozitivi sînt chinuiţi de propriul lor zbucium, nu apar ca nişte figuri puternice, luminoase, aşa cum ar fi putut fi bunăoară Dobromir sau Safir. Pînă la urmă Dobromir moare, ucis de slugile tîlharului hiibrăcat în haine de sfînt, Safir e totuşi învins pe plan moral de fratele cel rău, iar roaba din miazăzi în „Povestea găvanului de furcă", devenită o crăiasă inz^estrată cu iscusinţă şi energie, tot nu poate să-şi strunească supusele şi aşteaptă evenimentul salutar al
întoarcerii bărbaţilor, frîngindu-şi tot timpul mîiniie şi nemaiştiind ce să facă.
Pe lîngă structura sufletească a personajelor, înclinate spre pesimism, ceea ce mai contribuie la impresia generală apăsătoare pe care ne-o lasă cartea este şi faptul că unor personaje li se atribuie tare fizice. Scumpie are mîiniie pătate, iar Andrieş, croitorul, are un nas mare cît un cartof şi, pe deasupra, împodobit cu trei negi, amănunte care nu schimbă cu nimic cursul firesc al lucrurilor. Vrem să precizăm în treacăt că autorul dă numele simbolic de Scumpie unui personaj lacom de bani. Dar în limba noastră scumpie are alt sens, şi. anume este un arbust cu flori verzi-gălbui, a cărui scoarţă şi ale cărui frunze se întrebuinţează în vopsitorie şi-în tăbăcârie. De asemenea, în prima povestire din volum apare un personaj abstract ca Dragostea Zânei, care încearcă să-l întoarcă pe Scumpie pe drumul cel drept, personaj pe care însă copiii nud vor pricepe decît cu mare greutate sau chiar de loc.
Un fir epic mai simplu, mai puţin întorto-chiat, o finalitate mai optimistă şi mai diferenţiată de la un basm la altul, ar fi dat volumului La „Drumurile Lumii" mai multă limpezime şi ar fi făcut ca un scriitor cu pana atît de încercată în acest domeniu, cum este Calin Gruia, să fie citit cu mai mult folos.
Sanda Mai ines<:u
PETRE STOENESCU: „PRIVIGHETOAREA"*)
intre tinerii scriitori care au caţia şi semnificaţia lui. Explicaţia e ur-
debulat ori s-au afirmat în ul- mătoarea : Petre Stoenescu n-a publicat şi
timul timp, Petre Stoenescu e nu s-a afirmat ca prozator într-una din
mai puţin cunoscut, în raport revistele centrale sau de circulaţie mai
>cu alţii, ca Fănuş Neagu, Vasile Rebreanu, largă. De unde rezultă şi că sînt destui
■Nicolae Velea etc. Faptul îşi. are şi expli- tineri scriitori care nu se bucură îndeajuns
-- * de atenţia criticii literare pentru că sînt
*) E.S.P.L.A., 1959. consideraţi scriitori provinciali. In ori ce
V70
caz, volumul „Privighetoarea!' se integrează, atît prin calităţile- pe care le are, cît şi prin slăbiciunile sale, în dezvoltarea tinerei noastre proze.
Stoenescu abordează cu precădere genul scurt, şi îşi ia subiectele - ca şi ceilalţi confraţi ai săi - numai şi numai din actualitate. Fără doar şi poate că abordarea unei tematici de actualitate nu constituie un merit, în sine, dincolo de realizarea artistică. Totuşi, luat în ansamblu, cu toate scăderile sale, volumul „Privighetoarea" are o anumită prospeţime a faptului trăit sau cunoscut în de-aproape. „In rîndul lumii", de exemplu, este o schiţă bună, realizată din punct de vedere artistic. Superioritatea gospodăriei colective e scoasă în evidenţă fără stridenţe, firesc, printr-un fapt de viaţă mărunt, neînsemnat în aparenţă. Stan Ghiduş, un ţăran care n-a intrat încă în gospodăria colectivă, stă în faţa porţii, necăjit. EL duminică şi-n sat e z<rrvă mare. ha gospodărie a fost adus un camion nou. Copilul lui Stan e dus acolo, să-l vadă. Stan îşi trimite nevasta să-l cheme acasă. Pe urină porneşte cu căruţa la cîmp. Pe drum, îi ajunge şi-i întrece camionul colectivei, încărcat cu copii şi cu oameni care participă la roda- -jul noului automobil. Nu se vorbeşte nimic despre hotărîrea lui Stan de a se înscrie în gospodărie şi nici despre părerea lui de rău că nu s-a înscris pînă atunci. Drumul său e sugerat abia, destul de bine de altfel. Singurătatea şi iz.olarea în care L-a dus lipsa lui de hotărîre şi de încredere, vor lua sfirşit. Şi asta nu pentru că a rămas în urmă pe drum, ci pentru că satul, ca atare, l-a depăşit si-a intrat într-o nouă formă de viaţă, mai prielnică aspiraţiilor omeneşti.
„Privighetoarea , - cea mai realizată bucată din volum - îşi are de asemenea semnificaţia sa, deşi se bazează tot pe un fapt mărunt, banal : un bătrîn, llie Cor-bea, cîntă, pentru a fi transmis la posturile de radio, un cîntsc vechi. Stânjeneala bătrînului, redată cu multă fineţe, cu înţelegere, e depăşită, la sfirşit. llie Corbea îşi dă seama că privighetoarea-i slobodă
de-acum şi poate să cînte în voie, după bunul său plac şi după îndemnul inimii.
„- Tiii! Ceara ei de treabă ! - spune el. Ce slobodă-i privighetoarea ! Acum să fi fost aici aparatul ăla cu panglici, să mă audă şi să spună în toată lumea cîntecul lui moş llie Corbea..."
Şi în celelalte bucăţi din volum găsim lucruri interesante, referitoare la viaţa nouă a satuhd nostru. In „Nicovala , autorul încearcă să scoată în evidenţă fră-mîntările unui fierar, care vrea să intre în gospodăria colectivă. In schiţa-portret intitulată „Ursu" ni se vorbeşte despre un colectivist care se desprinde cu greu de vechiul său fel de viaţă. ^Trufandalele preşedintelui' evidenţiază dragostea pentru avutul obştesc. E vorba, după cum lesne se poate înţelege, de întîmplări şi fapte luate din. cea mai. strictă actualitate. Cu toate acestea, ultimele lucrări menţionate sînt nerealizate din punct ds vedere artistic. Frămîntările fierarului din „Nicovala", de pildă, sînt complicate în mod artificial. Atît ezitările personajului cît şi hotărîrea lui de la sfirşit, nu. sînt concludente. Discuţiile pe care le are fierarul cu preşedintele şi cu secretarul organizaţiei de partid, de asemenea rămîn ne-coiţvingătoare ca dealtfel şi. „intrigile" fostului negustor, ale lui leu Scarlete, cît şi intervenţia de la sfirşit - salvatoare în intenţia autorului, probabil - a celuilalt fierar, a lui Tudorel. Neconvingătoare şi schematice sînt şi alte lucrări din volum : „Trufandalele preşedintelui', „Ultimul cuvînt" şi „Sandu Răduţ". Penultima, în. deosebi, se sprijină numai şi numai pe generalităţi, pe afirmaţii juste, dar care pot fi puse şi în gura. altor eroi, fără nici o modificare, ceea ce înseamnă că Petre Stoenescu n-a găsit un fapt concret, legat ds o anumită situaţie şi anumiţi oameni prin care să spună ce a avut de spus. Fără doar şi poate că schimbarea care s-a petrecut în viaţa satului a adus cu sine relaţii şi mentalităţi noi. Cinstea şi hărnicia, cît şi celelalte atribute, capătă altă semnificaţie, mai largă, în raport cu întreaga colectivitate. E posibil, aşa. dar, ca
12*
171
o mamă să-şi certe feciorul pentru că nu s-a comportat cum trebuie în timpul cît a fost preşedinte al gospodăriei colective. „Cearta' aceasta, însă, nu poate fi redată prin afirmaţii de tipul următor :
„Dar ce, mă băiete, se supără dintr-o dată mama, aprinzîndu-se la faţă. Crezi că eu nu ştiu ce-i aia critică ? Ce, eu trăiesc în pădure ? Dar ce drac de critică e asta, Doamne iartă-mă ? ! Asta-i pornire, nu critică tovărăşească. Scrisoarea asta e scrisă cu venin. Cine are urechi de auzit.."
Ar fi bine ca pe viitor, Petre Stoenescu să se ferească de abstracţii sche?natice şi
să adîncească mai mult materialul de viaţă-asupra căruia şi-a îndreptat atenţia.
Pe de altă parte n-ar fi rău dacă ar acorda mai multă importanţă cuvînt ului, pentru a evita anumite repetiţii sau improprietăţi : „ţi-ai pătimit zilele" (formulă care se întîlneşte de două-trei ori în volum), - „Pătimise multe nevoi" (t, -„Sprîncene voinice"... „ca muşcat de viespe" (formule care de asemenea se repetă) etc. In felul acesta tînărul prozator va ajunge să dea lucrări mai bune şi mar 'miplinite din punct de vedere artistic.
I. J ăncrănjan
SAADI: „GRĂDINA FLORILOR"*)
5' A părut acum yoo de ani, „Go-* 3 lestanul" lui Saadi s-a bucurat MB în Orientul musulman de o wBm popularitate pe care puţine cărţi din patrimoniul clasic al literaturilor europene au cunoscut-o. Alcătuită din sentinţe filozofice şi morale, din anecdote şi istorioare ai căror eroi fac parte din diverse straturi sociale : negustori, şahi, dervişi, cerşetori, meseriaşi, preoţi, „Grădina florilor" şi-a cîştigat repede celebritatea, ajungînd să fie unanim considerată ca opera cea mai desăvîrşită a literaturii clasice persane.
Saadi a încorporat în proza şi versurile celor- opt capitole ale „Goleslanului," toată experienţa unei vieţi bogate în peripeţii, în cursul . căreia autorul a făcut nenumărate călătorii (India, China, Arabia, Siria, etc.), cunoscînd şi gloria înţeleptului ascultat cu veneraţie de şahi, dar şi mizeria dervişului, rătăcitor, prizonier al cruciaţilor la un moment dat, alteori trăind, ddn pomeni pentru predicile, sfaturile şi vorbele de duh spuse în tîrgurile şi ca-ravanseraiuriie din drumul hagiilor.
*).E.S.P.LA, 1959.
Prin varietatea lui, ca şi - după cum ne asigură persaniştii - prin simplitatea, claritatea şi naturaleţea stilului (calităţi deosebit de preţuite la un popor care se exprimă excesiv de metaforic pînă şi în grand de toate zilele), „Golestanul", acest manual de morală practică, a devenit o adevărată carte de căpătîi a persanului, asigurîndu-şi o foarte largă răspîndire. La aceasta a contribuit, de sigur, şi. profilul moral al autorului, aşa cum se încheagă din filele cărţii, - o personalitate plină de contradicţii, asemănătoare - deşi apropierea e riscată în multe privinţe - figurilor renaşterii europene : ascet şi hedonist în, acelaşi timp, moralist, dar un moralist bonom şi jovial, lipsit de rigiditatea didactică, dispreţuitor al gloriei şi bogăţiei dar nedîndu-se înapoi de la plăcerile pămînteşti, pios, dar în acelaşi timp tolerant şi adversar al fanatismelor.
Nu putem decît aplauda ideea Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă de a pune la îndemîna cititorilor romîni, chiar şi fragmentar, această operă de bază a unei mari literaturi puţin, cunoscută la noi. Poetul George Dan, autorul acestei traduceri, a depus o muncă grea, care me-
172
rită toată admiraţia. Mînuitor, mai ales în baladele sale, al unui vers colorat şi plastic, bănuim că, George Dan a reuşit în multe locuri să se apropie de savoarea originalului, aşa cum ne-o imaginam pînă .acum după versiunile franţuzeşti, lată, spre încredinţare, un fragment din prefaţă, .unde Saadi povesteşte împrejurările în care s-a hotărît să-şi scrie cartea :
„...s-a-ntîrnplat ca noaptea s-o petrecem într-un colţ plăcut dintr-o grădină. Minunat era în jur !   Copacii te vrăjeau cu creştetul lor verde şi-ai fi zis că-n ierbi sînt stropi de smalţ şi că-n bolta viţelor de vie spânzură ciorchinii aurii, precum puii cloştii de pe cer ! O grădină c-un izvor în danţ susurând strălimpedele-i lanţ ; Printre crengi, pe fiecare ram, Triluie întraripatul neam. Colo, curcubee de lalele, Ici, belşug de roade roşii, grele. "Şi sub umbra pomilor adie Vântul printre frunze foşnitor Larg desfăşurând tapiserie : Coadă de păun multicolor..."
, Faţă de traducerea persanistului Gh. Po-peseu-Ciocănel, apărută la Ploeşti acum o jumătate de secol, versiunea actuală este mai îngrijită şi făcută cu incontestabil talent.
Dacă înţelegem raţiunea prezentării fragmentate a ,,Gole stanului" (au fost omise în primul rînd acele capitole care şochează concepţiile noastre morale), nu putem fi însă de acord cu tendinţa de a „poetiza" excesiv textele de proză şi cu tenta arhaică pe care o aplică traducătorul stilului întregii cărţi. O operă preţuită în ţara de origină tocmai pentru limpezimea şi naturaleţea stilului ei nu trebuia întunecată printr-un exces de arhaisme preţioase care nu reuşesc decît. să-i tulbure sensurile, să o facă greoaie pe alocuri şi
dificilă la lectură. Pe de altă parte, apelul la turcisme şi la balcanisme în general nu reuşeşte să sugereze atmosfera şi epoca, ci ne duce cu gîndul mai de grabă la mediile interlope din porturile Dunării, cu care ne-a familiarizat mai de mult poetul George Dan.
O proză ritmată şi cu turnură arhaică a frazei, („Un puternic peşte a căzut drept în mreaja unui slab mrejar, carele n-avu puteri să-l ţină. Peştele l-a biruit pe el, plasa o a smuls din mîini şi-afund dusu-s-a cu mrejele înnot!" sau : „Cine-s ăsti feciori de tîrfe, fapţi la gard ?") poate să facă deliciile unor amatori de curiozităţi, dar abate atenţia de la conţinutul operei. Am putea produce o listă întreagă de arhaisme, de turcisme, de cuvinte rare de extracţie dubioasă sau de invenţii lexicale pur şi simplu; ne mărginim doar la cîteva : ghinărar, silnicie, şahicească, a drumeţi, direptate, voroavă, folagă (cuvînt explicat la note !), căşi, monastire, rui-nuri, măgariu (!), noblu (!! „Dar :1a fiul prost al unui noblu / Toţi streinii or să cate oblu"), martir (în loc de martiriuj, îmbii (ambii), sadea, anasîna, belalii, lic-tis-plictis, ditamai huidumă, deşt, ceapcîn, însalbi, clipit (clipită).
Unele versuri au, datorită mai ales stilului colorat excesiv   cu  forme lexicale neuzitate, o înfăţişare bizară : Teamă mi-i că-n mîini fără-o para, Din bazar turban n-ăi cumpăra... ...'Ce te lauzi că-n sarpangeghi Tare-n braţe şi-n ghiare-oi hi... ...Chiar veghind o sută de-ani un ghebru Focul zoroastric, viu, funebru, De-a căzut în el, ântr-un clipit, Vai, văpaia l-a şi mistuit !
Nu ne îndoim că la o viitoare ediţie George Dan va revizui actuala traducere în sensul curăţirii ei de extravaganţe stilistice.
I. D.
173
— Din ţară —
„IAŞUL LITERAR"-nr. 11/1959
vizibil şi în acest număr efortul redacţiei ieşene de a se orienta - şi a-şi orienta colaboratorii - pe linia actualităţii. In acest sens subliniem, apariţia a două reportaje semnate de Ben. Corlaciu şi Papp Ferencz, a poeziilor lui Nicolae Ţaţomir, Hor ia Zilieru, Florin Mugur şi Florenţa Albu, ca şi articolul amplu de la rubrica : „Discuţii" : „Unele consideraţii asupra problemei conţinutului şi formei" - semnat de D. Costea.
Reportajul lui Ben Corlaciu, „Prin 7ulcea, de azi", deşi cam sumar şi împrăştiat, nu e cu totul neinteresant; mai mult o înşiruire a realizărilor oamenilor muncii din Tulcea şi împrejurimi, el indică totuşi procesul vast de trezire la viaţă a unei regiuni pînă mai ieri rămasă în urmă. Defectul principal al lucrării vine din caracterul său cu totul fragmentar ; informaţii interesante şi multe despre locuri şi oameni nu se încheagă într-o imagine unitară.
Mai izbutit ni se pare reportajul lui Papp Ferencz despre combinatul forestier de. la Gălăuţaş - mai literar şi mai sugestiv. Fără. să facă o descriere minuţioasă, autorul realizează o imagine de ansamblu a uriaşei, construcţii de pe malul Mureşului, folosind procedeul comentariului liric.
Proza propriu-zisă e slab reprezentată de schiţa „Coacăze" (semnată de Manole
Aureanu)   -   o   neconcludentă istorisire „glumeaţă",    cam    schematică   şi cam modest redactată.   Caracterizările personajelor sînt de genul acestora : „Era dat naibii nenea Păuş" - „Ce mai, era dată naibii Tinca"... „Mai rar om dîrz ca ea". Subiectul poate fi rezumat prin următorul pasaj, citat din lucrare : „Ne întrecem si noi între noi. Ceiui care realiza mai mult i se aşeza pe bancul de lucru un steguleţ roşu. O vreme steagul a stat la mine, apoi mi l-a luat Marfon. După vre-o săptămînă a trecut la Tinca. Mă bucuram .tare mult, de parcă eu aş fi fost fruntaşul..."   Mai  sînt  şi  neconcordanţe de limbă. Chiar dacă autorul e un începător, redacţia a procedat cu uşurinţă publicînd această schiţă slabă.
Poeziile din acest număr nu se ridică - în general - de-asupra nivelului obişnuit. Remarcăm „Sonata lunii" - a lui Nicolae Ţaţomir, care cînlă lunikul sovietic, în strofe muzicale, minuţios cizelate ; precum şi poezia „îndrăgostiţii" de Florenţa Albu, în care găsim versuri frumoase, inspirate. Poezia, în întregul ei, ar fi meritat însă mai multă atenţie din partea, autoarei; impresia generală pe ca.re o lasă nu este unitară, imaginea şantierului neintegrîndu-se organic în atmosfera pregătită de primele două strofe (statice şi prea calme).
Horia Zilieru versifică - în general corect - pe o idee foarte frumoasă, în
174
poezia „Citeşte şi dă mai departe". Mai semnează poezii Otilia Cazjmir, Florin Mugur, Ion Petrache, Florin Mihai Petrescu, Sorin Stoian şi Bondoc Nezit-mieze (poet buriat).
Demostene Botez, în „Scrisori din Bucureşti", creionează succint o imagine vie a construcţiilor noi din Capitală.
Interesant, bine gîndit, echilibrai, lucrat cu multă seriozitate ni se pare articolul lui D. Costea despre cartea lui' Andrei
„URZICA" - nr. 19-24/1959
face consideraţii grave pe marginea unei reviste de umor nu e, recunoaştem, lucrul cel mai potrivit cu putinţă. Cum însă pretindem că ştim aprecia un spirit de calitate, chiar dacă nu ne înecăm, de rîs la lectura „Urzicii' şi cum, pe de altă parte, avem de-a face cu. o publicaţie serioasă în fond, vom. încerca să-i răsfoim paginile şi să o citim cu ochiul rece şi nepărtinitor al criticului.
Aportul revistei la corectarea moravurilor şi la înlăturarea a ceea ce e vechi şi dăunător este incontestabil. Numai în perioada de care ne ocupăm, în „Urzica sînt demascate şi înfierate, în afară de racilele cunoscute ale lumii capitaliste, o serie întreagă, de năravuri, care, în, manifestări de o ?nare diversitate, acuză persistenţa educaţiei mic-burgheze, lipsa unei atitudini constructive, sănătoase, faţă de muncă în societate. De ţepii „Urzicii" sînt atinşi, fără cruţare jefuitorii avutului public, birocraţii, risipitorii, sugrumătorii criticii, bulevardiştii, şmecherii, servilii, şper-ţarii, chiulangiii, criticii apologeţi, cosmopoliţii, beţivii, nepăsătorii, carieriştii; o întreagă, galerie de tipuri, de care ne împiedecăm cu toţii şi cărora li se expune hazului public latura vulnerabilă, ridicolă.
Colaboratorii „Urzicii" înţeleg, de cele mai multe ori, că adresa precisă şi, imediată a satirei nu presupune concesii pe
Băleanu, „Conţinut şi formă în artă". Depăşind limitele unei simple recenzii, articolul subliniază cu pricepere şi, obiectivitate calităţile şi lipsurile studiului luat în discuţie, avînd meritul de a ridica unele probleme neelucidate în carte şi de a sugera o dezvoltare a discuţiei pe tema conţinutului şi formei. E un articol merituos, care, poate constitui un punct de plecare pentru o discuţie mai largă.
R. L.
linia calităţii artistice ci dimpotrivă, obligă la aceeaşi exigenţă pe care o pretinde orice gen literar. Radu Stănescu bunăoară, combătînd în schiţa „Omul potrivit la locul potrivit" (nr. ig) politica ne-justă în. domeniul cadrelor, practicată de către unii conducători de instituţii, ştie să' exploateze cu. fineţe situaţiile comice şi, să dezvăluie absurditatea unei aseinenea politici, prin relatarea pe un ton impasibil în aparenţă, a peripeţiilor unui inginer hidrolog angajat să repare... duşul unei băi. Printre schiţele publicate în ultima-vreme, e de remarcat, de asemenea, cea intitulată „Nu crezi că e prea tare" ? (nr. zz), semnată de Victor Piţigoi, îndreptată împotriva, criticii tolerante şi a tendinţei de a muşamaliza lipsurile subalternilor. Schiţa e scrisă cu nerv şi reuşeşte să umple de ridicol pe slujitorii unei asemenea „critici" cu mănuşi.
Shiţele „Urzicii", scurte, operative, se bazează de obicei pe umorul de situaţie. Sînt. şi cazuri - e drept, foarte rare - cînd se încearcă analiza psihologică şi crearea, de tipuri, cu oarecare consistenţă. Aşa procedează Sădi Rudeanu, care, crili.cînd morga şi distanţa ca, mijloace de menţinere a autorităţii, („Filmul" nr. 23J a înţe--les că nu o poate face cu deplină, eficacitate decît analizind, şi. explicînd. un caracter.
175
Dintre poezii, se evidenţiază cele semnate de Stelian Fiiip („Coroana", nr. 24), P. Mihăileanu („Un patriot") şi mai ales „Bravura" lui Aurel Felea (nr. zz), unde problematica unei vechi şi cunoscute fabule e adaptată cu pricepere la împrejurările Bucureştiului contemporan :
Au hotărât vecinii mei (Şi, de ! - cum .să nu spui ca ei ?...) Au hotărât ca strada noastră, astă vară, Să ne-o-nfrumuseţăm prin muncă voluntară.
îndată eu,
Om săritor de felul meu
Şi harnic şi voinic,
Vecinilor am început să le explic
Ce-nseamnă munca voluntară
Şi cît e ea de necesară...
...Şi fiindcă ştiu vorbi aprins,
Pe toţi convinsii i-am convins..-.
Cînd însă bravul apologet al muncii voluntare, dovedindu-se a fi „la vorbă primul şi la muncă înapoi', e chemat să pună personal umărul la treabă, găseşte că e cazul să se indigneze şi să aducă argu-?nentele obişnuite în astfel de cazuri, de-mascîndu-se ca. un simplu palavragiu şi leneş :
Cum?... le-am răspuns furios, (hm! In-sfîrşit... n.n.) cu glas de zmeu... Cum ? Eu nu dau  exemplu ?... Tocmai
eu ?...
...Voi mie-mi contestaţi bravura ? Vă rog nu depăşiţi măsura !... Uitaţi că eu v-am lămurit, V-am explicat şi v-am vorbit Şi-o săptămînă am muncit Cu gura ?...
Partea tare a „Urzicii' o constituie, aşa cum e firesc într-o publicaţie menită unei largi răspîncliri, caricatura. E drept că sînt rare caricaturile într-adevăr reuşite, dar nu trebuie uitat că acesta e un gen. foarte dificil, care cere, pe Ungă o bună stăpînire a legilor desenului, şi o neobişnuită ascuţime de spirit. Sînt de reţinut cîteva din caricaturile reproduse de la Expoziţia, republicană, şi în deosebi cele semnate de Tarii (transfugilor nu le miroase a bine",
unde metafora uzuală e descompusă, re-venindu-se la sensul propriu, iniţial al termenilor : nişte jobenaţi pînă la ale căror nări zbîrcite de oroare şi repulsie ajunge fumul victorios al fabricilor noastre), de Cobar („Capitalism popular", sau împărţirea... echitabilă a sarcinilor, pe bicicletă : .patronul la ghidon, iar salariatul la pedale), sau de Crivăţ : „Elemente noi în arhitectura Greciei" (coloane „din ordinul doric" flancate şi minate în suişul lor aparent de rachete „din ordinul american). De remarcat şi „Măturică" lui Taru (nr. zi), caricaturist care, în general, nu scontează efectul comic, tratîndu-şi eroii -criticul apologet în cazul de faţă - cu cruzime şi dispreţ. O menţiune şi pentru suita „La telefon" a lui Matty (nr. z}), un artist mai bonom -' ca şi popularul Cobar - nimicind cu rîsul lui franc şi fără rezerve pe nesimţiţi, pe servili şi pe birocraţi, pe care îi expune, scălîmbăiaţi, oprobriului public.
Cele ce. supără uneori în paginile „Urzicii" este necunoaşterea cu precizie a ţintei, ocolirea sarcinilor de cea mai mare actualitate, fapt care se traduce prin criticarea - uneori insistentă - a unor fenomene secundare, lăturalnice, cărora li se dă o amploare nemeritată. Aşa se întîm-plă cu frizura zisă „Cicero" sau „coadă de cal", devenită adevărat cal de bătaie al caricaturiştilor aflaţi în vacanţă de inspiraţie. In nr. ig ('„Fanarache"') se critică nici mai mult nici mai puţin, decît grija pentru economii în unele instituţii (care organizează mesele festive „cu m.aterialul clientului , neajutînd în acest fel la înflorirea restaurantelor de.stat!) Tot acolo, o desenatoare indică drept duşman nr. 1 al liniştii, nocturne pe... măturătoarele de stradă.
Se întîmplă şi cazţiri cînd critica se face cu mănuşi : în nr. Z4, batjocorirea cumpărătorilor de către unii salariaţi necinstiţi din comerţ e numită „apucături", iar înşelătoria crasă „neseriozitate". Dar ceea ce supără mai. mult în „Urzica - şi aceasta e o meteahnă veche, nedispărută de tot -e vorbăria, obiceiul de a dilua sezisările cititorilor, tari prin ele însele, de a îm-
176
potmoli şi a îngăla critica directă venită din mase, într-un sos de lamentabile calambururi şi glume ieftine, care, de cele mai multe ori tocesc ascuţişul criticii. Să dăm un exemplu, pentru a. ilustra acest soi de „prelucrare de specialitate" :
„Urzică dragă, la noi acasă, ca de altfel majoritatea locuitorilor din Jimbolia (sic !), încălzim sobele cu lemne. Şi pentru asta, fireşte, trebuie să introducem în sobă lemnele. Dar pentru ca lemnele să intre în sobă, e necesar ca mai întîi să le tăiem" etc. etc., ca să aflăm în cele din urmă că în localitatea amintită zace degeaba, sub pretextul mrentabUitaţii, un fierăstrău mecanic.
Redactorii „Urzicii" trebuie să înţeleagă că le apreciem fineţea spiritului, dar nu trebuie să se simtă obligaţi să scoată umor şi din piatră seacă.
S-ar mai putea reproşa „Urzicii" prea desele cazuri de criticare în general a unor instituţii (Agrosem, TIF, CRR) pentru greşeli datorate în mod. evident unei persoane (magazioner, contabil etc.), ca şi cum toţi salariaţii instituţiilor respective ar fi vinovaţi. In acest fel e limpede că se pierde eficacitatea criticii şi. nu jnai există suficiente garanţii, de îndreptare a lipsurilor. La fel de ineficace ni se pare modul în care umoriştii înţeleg să lupte - în general ! - împotriva superstiţiilor .- aceleaşi pisici cu coada z.bîrlită, aceleaşi babe coroiate şi slute, îngrozite de apariţia, medicului sau ds activitatea căminului cultural, - cînd normal ar fi să se depisteze şi identifice cazurile reale cînd cetăţeni cinstiţi, dar înapoiaţi şi naivi (nu numai de la ţară I) ajung pe mîna lacomă de bani a tot soiul de „ghicitoare" şi de „profesori".
Faptul concret, grăitor, nu e la mare cinste nici cînd e vorba de satira anti-imperialistă. In loc să relateze şi să comenteze evenimente reale, caracteristice pentru modul de viaţă în societatea capitalistă, redactorii „Urzicii" recurg adesea la confecţionarea stîngace de „ştiri", în.
care satira e prea şubred sprijinită de calambururi ieftine, dacă nu chiar de caracterul insolit al unor cuvinte străine. (In nr. ig, într-o „ştire" din. Africa de Sud, judecătorul se numeşte Inocenţiu von der Muschama ; un general revanşard - Fritz von Blitz ; pentru, ca în nişte ştiri „sportive" să aflăm de nişte terenuri numite „Luxation" şi „Brutality", de echipele „Dolarul" şi „Dividende" etc.).
In sfirşit, nu putem fi de acord cu concesiile care se fac umorului gratuit, de origine mic-burgheză, înclinaţiei către spirite de prost-gust, către platitudine şi vulgaritate. Am încadra în această categorie schiţele lui Vasile Fulgeanu, („Norocul" şi „Vacile lui Nea Llie"), simpliste, lipsite de haz şi trădînd necunoaşterea vieţii satului, „Filele din jurnalul unui călător în cosmos", sau cutare prezentare naturalistă a doi spectatori în. faţa unui ecran lat, unde desenatorul ţine cu orice preţ să scoată efecte comice din înfăţişarea unor figuri decrepite, descompuse.
Credem că lipsurile amintite se dato-resc într-o anumită măsură şi cercului îngust de colaboratori ai „Urzicii". E adevărat că în paginile ei, în afară de numele unor scriitori cu stagiu îndelungat în domeniul satirei şi umorului (Tudor Măi-nescu, Mircea Pavelescu, Ion Pribeagu, FI. lordăchescu, I. Avian, Sădi Rudeanu, etc.) se întîlnesc şi nume de tineri (Stelian Fiiip, Rodica Toth, Ion Rus ş.a.), dar aceasta e prea puţin. E de dorit ca paginile acestei publicaţii să fie deschise larg sezjsărilor venite din mase, care trebuie tipărite într-o formă mai apropiată de cea originală, precum şi încercărilor unor începători care aduc un oarecare aer de prospeţime şi .savoare populară, autorii lor nefiind contaminaţi încă de boala calambururilor, ucigătoare a oricărei scînteieri de spirit. E necesar, de asemenea, să se apeleze şi la colaborarea unor scriitori „serioşi', „nehumorişti", de la Tudor Ar-ghez'i pînă la Eugen Barbu şi T. Mazilu,
177
(creatorii de fapt - oricît ar părea de paradoxal - ai satirei şi pamfletului de calitate). Aportul unor asemenea scriitori ar fi însemnat şi ar ridica sensibil nivelul şi combativitatea revistei.
N-ar fi de prisos nici o pagină permanentă de antologie a umorului rominesc,
de la Haşdeu şi Caragiale încoace, pagină în care s-ar putea publica texte mai puţin cunoscute ale maeştrilor genului, acestea puţind constitui o bună şcoală pentru autorii tineri.
R. C.
— De peste hotare —
„VOPROSÎ FILOSOFII"
irlnd bilanţul celui de al pc~ 3 tndea Congres Mondial de ! sociologie care a avut loc în •JSăSSmM septembrie ig$a în Italia, A. Okulov şi T. Oiserman, subliniază caracterul empiric şi nihilismul metodologic care au caracterizat intervenţiile majorităţii sociologilor occidentali. Dacă în ceea ce priveşte faptul social individual, investigaţia empirică poate să aibă o valoare ştiinţifică, ea eşuează complet cînd e vorba de a aborda fenomene sociale importante. Sociologii empirici resping conceptul de lege, de dezvoltare, de progres considerîndu-le postulate apriorice; însă rezultatul descrierii empirice a faptului social devine, în ultimă analiză, o apologie indirectă pentru sistemul capitalist. Astfel se explică atenţia relativ scăzută pe care sociologii burghezi o acordă problemei şomajului. Unele din aceste cercetări parţiale reelaborate pot însă să spună ceva despre adevărata situaţie a orînduirii sociale capitaliste, lată de pildă în numărul pe octombrie al revistei „Comunita", un studiu asupra muncii minerilor în industria italiană contemporană dezvăluie, fără intenţii, în mod necruţător, noile forme subtile ale exploatării muncii în capitalism şi ale stoarcerii, plus-valorii, spulberînd, mitul dezvoltării capitalismului şi al îmbunătăţirii lui în raport cu secolul al XlX-lea.
La Congresul de la Veneţia, o discuţie aprinsă a avut loc în jurul raportului principal susţinut de Raymond Ar on, „Socie-
tatea contemporană şi sociologia", a cărui teză principală este : caracterul sociologiei tn fiecare ţară îl determină „contextul social" specific ei (acest termen indefinit este utilizat în scopul combinării eclectice a sumei fenomenelor sociale care influenţează sociologia.) Prin această teorie Raymond Aron încearcă să explice deosebirile între sociologia americană şi. cea marxistă sovietică : „antagonismul între sociologia americană şi sociologia sovietică se explică în mod evident prin contextul social al ambelor ţări". După Raymond Aron, în măsura în care sociologia este legată de contextul social nu poate exista înţelegere reciprocă şi colaborare ştiinţifică între sociologii diverselor ţări, în speţă între sociologii lagărului socialist şi capitalist.. Fiecare sociologie este o conştiinţă falsă. Acest punct de vedere fundamental nihilist, care pînă la urmă justifică de fapt politica războiului rece, a fost combătut de sociologii sovietici, şi chiar de sociologii burghezi care au arătat că o colaborare culturală între ţările capitaliste şi socialiste este posibilă ţinînd seama ds deosebirile ideologice şi. de lupta de idei în domeniul ideologiei. Trebuie arătat că ideia legării sociologiei, de contextul social reprezintă o concesie semnificativă a sociologilor burghezi în ceea ce priveşte refuzul lor anterior de a recunoaşte rolul determinant al orînduirii sociale în definirea suprastructurii. Egalizarea, punerea
178
pozitivistă pe acelaşi . plan a sociologiei marxiste, singura într-adevăr ştiinţifică, şi a sociologiei burgheze, interpretarea relativistă a cunoaşterii sociologice, reflectă criza din ce în ce mai adîncă în care se zbate  sociologia burgheză contemporană.
In articolul intitulat „Freudismul şi reformatorii săi contemporani'', sociologul american Hary K. Wells, discută lucrările devenite în scurt timp faimoase ale lui Karen Homey care încearcă „o nouă versiune reformată a psihanalizei". Homey încearcă să păstreze „miezul raţional" al descoperirilor lui Freud ; deşi tocmai „miezul" concepţiilor lui Freud este reducerea naturii umane la activitatea inconştientă, instinctivă, repudierea a tot ceea ce este într-adevăr omenesc, cunoaştere, raţiune, adevăr, ştiinţă, artă, emoţii şi relaţii omeneşti sănătoase. în cercetările lui Karen Homey există două tendinţe contradictorii : pe de o parte ea atacă conceptele mecaniciste, genetic-ţreudiene, predeterminarea din. copilărie şi teoria libi-doului, propunînd în locul lor factori sociali, culturali provenind din lumea înconjurătoare, pe de altă parte ea eon-
ii numărul din decembrie al revistei „Kommunist U crai/i", N. Şamota publică un studiu despre „Specificul naţional al artei şi spiritul contemporan , articol reprodus şi de „Literaturnaia Gazeta'. Esteticianul sovietic se ridică in primul rînd împotriva absolutizării spiritului naţional şi a. tezei invariabilităţii caracterului naţional. Atît. din punctul de ved,ere al comunităţii intereselor de viaţă ale naţiunilor, cît şi din însăşi esenţa teoretică a. problemei, rezultă-că. a deosebi din totalitatea trăsăturilor psihice ede unei naţiuni, unele trăsături, a le absolutiza, a face din ele obiectul unui cult pe baza tezei că acele trăsături nu pot fi găsite la altă na-
cepe factorii sociali, şi culturali pe baza unei dinamici intra-psihice în care o motivare emoţională inconştientă este mobilul dezvoltării umane. Problema esenţială în. recunoaşterea, dinamicii inter-acţiunii între mediul social şi psihic, este abandonarea totală a cunoscutului adagiu freudian „cu-noaşte-ţi propriul inconştient" printr-un adagiu pe care Wells îl formulează în felul următor : „Cunoaşte-te pe tine însuţi, lumea exterioară, societatea şi caracterul relaţiilor tale cu ea". Într-un asemenea caz accentul nu ar mai cădea pe interpretarea subiectivă a visurilor, pe asocierile involuntare de lapsusuri, ci pe cunoaşterea raţională bazată pe metodele obiective ale ştiinţelor sociale şi naturale. Numai accentuarea proceselor considerate secundare de Freud, adică a funcţiunilor raţionale sensorio-motorii ale creierului şi abandonarea teoriei, proceselor-primare (a mecanismelor de refulare şi de apărare ale ego-ului) ar permite dezvăluirea laturilor raţionale care există. în opera lui Freud.
H. B.
1959
ţie, înseamnă a transforma specificul naţional al artei într-o armă a naţionalismului burghez.
Originalitatea naţională a literaturii este determinată de dezvoltarea istorică a vieţii popoarelor ; de aceea nu e just a căuta această originalitate numai în tradiţiile vechi sau în aşa zisa „sursă primara ; este necesar a pune pe primul plan ceea ce este nou, ceea ce îmbogăţeşte realitatea şi ceea ce o reflectă pe aceasta din urmă. Dacă prezentarea specificului naţional nu oglindeşte specificul realităţii, ea se transformă într-un mijloc de izolare spirituală a popoarelor, de divizare a forţelor lor în lupta pentru o cauză comună. Originalitatea trăsăturilor culturii naţionale se leagă
,KOMMUNIST UKRAINÎ" - dec.
179
adesea cu particularităţile caracterului naţional. Insă chiar definiţia caracterului naţional rareori este deplină şi detailată. Chiar marea artă, care ar părea să conţină posibilităţi nemărginite de a crea tipuri pe baza caracterului naţional, rareori a reuşit să convingă, de pildă, că don Quijote a trăit numai în Spania, Oblomov şi Samghin numai în Rusia, iar Hamlet numai în Danemarca. Nu, există caracter naţional în stare pură, şi nu se pot separa trăsăturile naţionale de cele general-umane. De aceea, într-o problemă atît ds complicată cum este caracterizarea particularităţilor unei naţiuni sau a unor personalităţi, ca reprezentanţi, tipici ai acestei naţiuni, trebue procedat cu cea mai mare prudenţă şi nuanţare.
Superficialitatea cu care adesea, în publicistică, se încearcă selectarea şi formularea aşa ziselor particularităţi specifice ale unei naţiuni sau ale unei culturi, daice la concluzia greşită că este posibil să creezi opere „mai naţionale" pe baza intensificării coloritului pitoresc.
In continuare, N. Şamota discută pe larg problema peisajului, criticînd uniformitatea şi „anemia" cu care unii posti fac apologia „naturii' opunînd-o peisajului urban. încercarea de a potenţa caracterul naţional al unei opere de artă prin. apelul la peisajul rural, ca un cadru mai semnificativ naţional decît viaţa oamenilor de la oraşe, se bazează pe o gravă eroare ideologică. De fapt, cu cît o operă este mai profundă, mai „general-umană", ea devine mai specifică, dezvăluie cu. m.ai mult relief trăsăturile naţionale.
Autorul se ridică împotriva teoriei „umanismului naţional"', subliniind că în sentimentul patriotic, în dragostea pentru ţara natală, trebuie totdeauna să urmărim conţinutul de idei, poziţia pe care se si-tuiază acest patriotism.
Una din cele mai însemnate tradiţii naţionale apare astfel, pentru naţiunile socialiste, respectul profund faţă de cultura altor naţiuni; în această privinţă autorul subliniază tradiţia prieteniei, şi respectului
faţă de cultura rusă, existentă în cultura ucraineană clasică şi contemporană. în epoca socialismului, comunitatea de muncă şi de luptă în construirea noii societăţi influenţează puternic particularităţile naţionale ale diferitelor naţiuni care construiesc această societate.
Interesante sînt şi consideraţiile lui Şamota în ceea ce priveşte problema atitudinii faţă de limbă ca parte integrantă a caracterului naţional. Arătînd particularităţile folosirii limbii în comunitatea popoarelor sovietice, autorul arată că problema alegerii limbii atît pentru nevoile comunicării cotidiene cît şi pentru expresia literară se rezolvă în mod democratic. Precizînd că folosirea limbii natale sau a limbii ruse în relaţiile sociale sau -\n literatură nu are influenţă în ceea ce priveşte determinarea specificului naţional al popoarelor sovietice, autorul se ridică bn-potriva concepţiilor care, pe baza apologiei limbii natale, încearcă să sugsreze o atitudine de superioritate şi de dispreţ faţă de limbile altor naţionalităţi.
în ce priveşte forma naţională, autorul spune că în măsura în care această noţiune nu este epuizată de caracterul limbii, ea se manifestă nu numai în ceea ce distinge arta unui popor de arta altor popoare ci şi în ceea ce le uneşte. Ceea ce este comun între diferite, naţiuni nu are caracter anaţional. De asemenea, dacă pe baza dezvoltării, istorice dispar o serie de trăsături distinctive ale artei unui anumit popor şi apar altele care sînt comune cu ale altor popoare, aceasta nu înseamnă că un asemenea proces se desfăşoară pe seama formei naţionale sau că duce la pieirea acestei forme. Ceea ce desparte într-un asemenea caz sînt. acele deosebiri între cultura popoarelor care se pierd şi devin învechite odată cu dispariţia deosebirilor esenţiale în viaţa lor economică, socială şi spirituală, deosebiri care au apărut şi s-au întărit ca urmare a izolării popoarelor, din cauza diferitelor condiţii istorice. Totodată dispar şi acele deose-
180
biri care exprimă inegalitatea dezvoltării popoarelor, iarăşi determinată de anumite cauze istorice.
Originalitatea naţională a dezvoltării culturilor nu interesează „în sine" ci numai in măsura în care  reflectă procesul
istoric, viaţa popoarelor, numai în măsura în care serveşte cauza unităţii celei mai strînse a oam.enilor pe baza respectului reciproc şi a colaborării în construirea comunismului.
H. B.
„CRITIQUE" — nr. 12/1959
xistă în Occident o foarte activă bursă a obiectelor de artă, în speţă a produselor „artei abstracte". Pe lingă „ne-
vinovata" ei funcţie de bursă pur şi simplu, ea îndeplineşte şi funcţia ideologică de a susţine şi promova această „artă". Ambele'funcţii fac împreună casă bună pe baza. unui raport de complementaritate. f
Recenz'/nd o monografie despre Max Ernst, romancierul Michel Butor notează cîteva reflecţii despre arta abstractă, despre publicul ei. consumator, despre criticii care o servesc, reflecţii care sînt lotdată şi o interesantă luare de poziţie.
Pentru publicul consumator al artei, abstracte, un tablou este uri bibelou, un obiect care s-ar potrivi destul de bine deasupra unei canapele, un produs care prezintă interes în primul rînd pentru că a costat scump şi are şanse ca preţul lui să urce la bursă. E o pînzâ acoperită cu culori plăcute, dacă e posibil, dar e „un produs manufacturat care nu se apucă deodată să ne tulbure, ...să ne pună probleme, să i%e acuze, să ne facă să ne întoarcem spre noi înşine şi să ne întrebăm în ce mod ne cîştigăm banii". E un dreptunghiu colorat, care se poate atîrna, decroşa, aşeza într-un colţ, aşa cum. pui o acţiune în servietă şi apoi îţi vezi de treabă. O asemenea „pictură" nu răscoleşte, nu frământă, doar „doamnele vor avea. dreptul să scoată cîteva exclamaţii, s-o găsească splendidă, fantastică, ca la vederea unei bomboane sau unei pălării noi".
Criticilor care servesc arta abstractă li se cere doar fler, să ştie cum să îndemne publicul snob să-i cumpere produsele, să „demonstreze" că dacă le cumpără, peste cîţiva ani va avea un beneficiu, hi faţa unei opere noi care ridică probleme, „acestui trafic meschin, atît de solid organizat azi, - spune Butor - critica venală strigă scandalizată : „O, asta nu-i rău în genul ei, dar asta nu e pictură; noi apărăm pictura-pictură, pictura pură, igienică şi dezinfectată, care nu. spune nimic, nu face nimic, care nu e decît pictură, care nu deranjează somnul, nu întrerupe digestia şi nu va zgudui, niciodată spiritul nostru. !"
Această noţiune găunoasă de „pictură-pictură" reflectînd capitularea unor „critici" de artă în faţa exigenţelor bursei, este suportul „ideologic" al apărătorilor degradării creaţiei artistice în Occident. Michel Butor regretă că unii artişti talentaţi se pretează „la acest joc meschin", siliţi de faptul că sînt remuneraţi exclusiv prin comerţul „obiectelor de artă".
Fenomenul .este însă departe de a fi general. Numeroşi sînt artiştii şi. criticii pentru, care arta nu este reprezentată de diferitele variante ale abstracţionismului. Şi există şi un public, adevăratul public, care priveşte „un tablou ca ceva important, ca pe un obiect de o cu totul altă natură decît o marcă poştală sau o, acţiune a unei societăţi siderurgice, ca ceva ce modifică viaţa", notează Butor. Pentru că o adevărată operă de artă tulbură, pune întrebări celui ce o priveşte şi răspunde la întrebări; ea nu poate fi apreciată în
181
valori financiare, se derobează cotei bursiere şi ,,îşi bate joc de fluctuaţiile bursei".
Insipidă şi insuportabilă este pentru Butor critica de artă care la orice întrebare a spectatorului, tulburat de o operă autentică, îi răspunde cu diverse variaţii pe tema „pictura este pictură". El cere criticii de artă să explice spectatorului ce raport există între o imagine picturală şi viaţă, ce reprezintă ea, care este obiectul ei ? „Pictura-pictură" este o derobare dela un răspuns limpede. Dar totodată ea îl corupe pe artist şi-l transformă într-un pretext pentru speculaţii financiare. Ajun-gînd la concliiyja că arta decadentă a devenit un obiect de distracţie pentru snobi, o activitate „care nu serveşte la nimic, care n-are sens", Butor proclamă necesitatea de a declara „în ?nodid cel mai ferm o opoziţie la această putrefacţie a gîndirii, care esse pericolul permanent
al comerţului de artă", de a opune ,,p/c-turii-pictură" o artă care „să fie ceva, să producă un efect şi să nu fie această pictură". In realitate, o asemenea opoziţie există, reprezentată prin arta militantă realist-socialistă, prin artiştii realişti, care şi-au pus creaţia în slujba ideilor înaintate ale secolului nostru, care nu şi-au plecai capul in faţa bursei' obiectelor de artă şi a snobismului, şi care îşi au un public al lor, adevăratul, marele public consumator de artă autentică.
Abstracţionismul se auloclasifică printre curentele de avangardă în artă. Repudierea lui de către Butor este cu atît mai semnificativă, cu cît romancierul francez este considerat ca unul din reprezentanţi': de frunte ai avangardismului în literatura franceză de azi.
I. P.
„COMUNITA" - nr. 74/1959
e ştie că exploatarea muncii copiilor şi adolescenţilor arc implicaţii sociale deosebit, de grave,   ha   minori, eforturile
premature cerute de activitatea productivă, împiedică dezvoltarea organismului în formaţie şi astfel dezvoltarea normală e compromisă. Pe lingă, periclitarea sănătăţii noii generaţii se aduc prejudicii în-văţămîntului, suferă cultura. într-un articol cu titlul „Munca minorilor iu Italia" publicat în numărul 74IŞ.9 al revistei lunare milaneze „Comuuita", Domenico Taranlini scoate în evidenţă unele aspecte specifice ale acestui trist fenomen în economia italiană.
Articolid e însoţit, de tabele cuprinzîud date statistice privitoare la utilizarea copiilor şi. tineretului în producţia agricolă, în. industrie şi comerţ. Dar clin examenul comparativ al cifrelor oficiale nu reiese situaţia adevărată. Recensămintele Ministerului Muncii concordă numai în
oarecare măsură cu cele ale Institutului. Central de Statistică. De altfel, în ultimele nici nu se indică activitatea pe care o depun copiii în cîmpul muncii. Un lucru ajrare sigur : numericeşte, exploatarea minorilor e aproximativ de două ori mai mare în. regiunile meridionale slab dezvoltate dominate de mizerie, decît în nordul industrial al Italiei, avînd nu potenţial economic mai ridicat.
După al doilea, război mondial - conform statisticilor inconrplecte care trebuie acceptate cu rezerve - utilizarea minorilor s-ar fi redus simţitor. Situaţia se referă însă numai la folosirea legală, a forţelor de muncă. „Utilizarea legală, scrie autorul articolului, nu este decît un aspect, poate cel mai puţin îngrijorător al exploatării copiilor". Listele cu minorii care sînt obligaţi să muncească, întocmite pe baza declaraţiilor interesate ale patronilor, „sînt suspecte de omisiuni şi falsificări". Spre a se putea trage concluzii
182
asupra realităţii neînregistrate se impune o cercetare deductivă. După cum afirmă Tarantini, în partea meridională a Italiei : „nelegalitatea muncii minorilor e normală", nerespectîndu-se nici legile muncii nici acelea ale învăţămîntului.
Lucrind din greu pe ogoare, în mici ateliere, în. prăvălii, de tot felul, dar mai ales în negoţul alimentar şi localuri de consum, fireşte, copiii de 10-/5 ani nu. mai pot merge la şcoală. Obligativitatea învăţămîntului este astfel încălcată în. văzul lumii. Recent, Ministerul Instrucţiei Publice a relevat, că în Italia peste 4 milioane de băieţi şi fete se sustrag de la obligaţia de a învăţa carte şi că cel puţin jumătate dintre aceştia rămîn .analfabeţi ca urmare a prezenţei lor în producţie.
In regiunile agricole sărace din sud, se practică în. mod obişnuit „închirierea" copiilor de către arendaşi şi fermieri, deoarece părinţii sînt nevoiţi să-şi rotunjească pe această cale slabele lor resurse de trai. Acum cîţiva ani, închirierea de minori efectuată în public, în piaţa din Benevento, a provocat un mare scandal în întreaga Italie. Campania d,e presă, care i-a urmat şi polemica purtată cu Ministerul Muncii nu au fost urmate de . măsuri de îndreptare, căci exista teama ca, datorită sancţiunilor, să nu ia naştere
o „bursă neagră" în acest domeniu. In concluziile unei anchete parlamentare, s-a remarcat totuşi, cu. cinism că în sudul ţării „anumite forme de exploatare a muncii minorilor nu mai cadrează cu vremurile".
ha sfîrşilul articolului din „Comunita", se vorbeşte de un caz concret ele exploatare neomenoasă. In jgşj o comisie trimisă d,e instituţia Umanitaria din Milano ca să studieze în Calabria chestiunea parităţii salariilor între bărbaţi şi femei, contrar aşteptărilor a găsit la culesul măslinilor mai mulţi copii de 7-14 ani decît femei. Intr-una din marile plantaţii vizitate, la Cir o Marina, norma impusă cerea băieţilor culegători tîn efort fizic peste puterile lor, spre a-şi agonisi o existenţă precară. Biroid de plasare şi primarul, preotul ca şi carabinierii, ignorau acest abuz., care de altfel era cunoscut peste tot. ha o observaţie ce i-a făcut şi anume că - storşi ca lămâile -copiii, sînt împinşi la pieire, unul dintre patronii profitori a replicat : „se găsesc aşa de mulţi şi ei costă mai puţin ca o iapă !"
Revoltat, Tarantini se întreabă cum se mai tolerează în lumea civilizată asemenea, stări de lucruri ruşinoase.
J. h\.
„NEUE DEUTSCHE HEFTE" - oct. 1959
V.
iHrumărul din octombrie al re-ţ   ^ vistci „Neue Deutsche Hefte" %  ' Jk publică un articol al profe-
' isorului vienez Ernst Topitsch, „Der Wert wissenschaftlichen Erkcnnens" („Valoarea cunoaşterii ştiinţifice"). Falsitatea fundamentală a punctului de vedere susţinut ele Topitsch decurge din faptul că aparenta pledoarie a profesorului din Viena in favoarea respectării cu maximum - de rigoare a „spiritului ştiinţific" in diver-
sele travalii şi discipline intelectuale - se însoţeşte cu un atac nedisimulat la adresa diverselor „ideologii" şi „Weltanschau-ung"-uri, considerate ca aparţinînd pnn definiţie unor forme de gîndire „pre-ştiinţifice", ca lucrind asemeni unor „concepte" care nu ar avea o acoperire efectivă în realitatea obiectivă. Articolul lui Ernst Topitsch este foarte revelator pentru mai mult sau mai puţin secreta finalitate  politică  pe care  o  capătă în
183
lupta ideologică a> lumii contemporane tendinţele „scientiste" şil„neo-pozitiviste". O . conştiinţă neprevenită s-ar putea lăsa sedusă de ardoarea cu care Topitsch pledează pentru exactitate şi rigoare ştiinţifică în diversele demonstraţii intelectuale - salutind într-o asemenea poziţie un progres categoric în) raport cu iraţionalismul frenetic care a dominat în | ultimele decenii gîndirea şi publicistica filozofică burgheză din Germania. Fondul poziţiei lui Topitsch îl formează în-să arborarea unei- poziţii „scientiste" intransigente (cu vizibile tendinţe de tipul „neo-pozitivismului") în scopul încercării •■ de a anatemiza qtice tentativă de „utilizare" în gîndire a unor concepte pur filozofice, de tipul celui al • „existenţei", „naturii", „raţiunii", „dialecticei" etc. -considerate a fi nişte pseudo-concepte, simple ficţiuni fără o acoperire ştiinţifică reală. Este în poziţia lui Topitsch un aliaj caracteristic între tendinţele de tip „neo-pozitivist" şi acele tendinţe dintr-o anumită sociologie burgheză de tip germanic cunoscută sub numele de „Wissenssozio-logie" (sociologia cunoaşterii), practicată cîndva de Max Scheler, Karl Mannheim, etc. : acestei din urmă linii de gîndire îi aparţine tendinţa lui Topitsch de â considera utilizarea conceptelor filozofice de tipul celor de mai sus („raţiune", „dialectică", etc.) ca un simplu instrument „ideologic" în scopul justificării unor anumite structuri sociale, ca simple mijloace de influenţare psihologică, care ar fi lipsite în fond de o corespondenţă efectivă în realitatea obiectivă. Finalitatea politică a acestui pseudo-rigorism „scientist" afişat de Topitsch - apare limpede în polemica explicită pe care profesorul din Viena o desfăşoară în diferite puncte ale studiului său la adresa
marxismului '- în care urmînd cea mai bună tradiţie a filistinismului burghez -autorul articolului din „Neue Deutsche Hefte" vede un simplu instrument pragmatic de acţiune psihologică asupra conştiinţelor. Topitsch rămîne complect opac la opoziţia fundamentală. între acele „ideologii" care reprezintă într-adevăr nişte forme de conştiinţă mistificată, nişte forme de „auto-iluzionare" ale diverselor grupuri sociale interesate în' deformarea raporturilor din lumea' obiectivă - şi ideologia marxistă, a cărei forţă şi vitalitate decurg tocmai * din caracterul ei riguros ştiinţific, din reflectarea cu maximum de fidelitate a legilor realităţii obiective. Este cu totul ieftin să faci cu o morgă „scientistă" şi „neo-pozitivistă" ridicolă. ironii la adresa unor concepte filozofice(de tipul celui exprimat de pildă în noţiunea : „lege de dezvoltare a istoriei mondiale" ; este o teribil.■. suficienţă să vezi în asemenea noţiuni simple „concepte goale" : apare limpede, că cel care împinge lucrurile pînă acolo' încît consideră însăşi ■ „dialectica" a fi doar un simplu instrument pragmatic de acţiune socială (aceasta la peste un secol de la apariţia „Logicii" lui Hegel şi a aproape un secol de la cea a „Capitalului lui Marx"), ignorînd adevărul fundamental că eficienţa socială a gîndirii dialectice este legată tocmai de faptul că această metodă se dovedeşte singura adecvată complexităţii realităţii, singura metodă consecvent ştiinţifică - se dovedeşte a fi un demn reprezentant al tradiţiei acelor „Kathederphilosophen" (filozofi de catedră) burghezi,' spirite care ascund sub masca „obiectivitătii" ştiinţifice cele mai banale şi mai rudimentare prejudecăţi ale clasei lor.
N. ,T.
Tiparul : Combinatul poligrafic „Casa Scînteii"