; VIATA ROMlNEASCA - % 19 5 9 AUGUST ANUL XII REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL LA 15 ANI DE LA ELIBERARE VIAŢA ROMlNEASCA: 23 August......... 3 ■ EUGEN JEBELEANU : Oratoriul Eliberării....... g ■ MIHAI BENIUC : La Porumba (fragment de roman) .... 21 m MARIA BANUŞ : Noaptea Eliberării........., 3$ V. EM. GALAN : Bărăgan (fragment din vol. II)...... 35 MIHU DRAGOMIR : întoarcerea armelor....... 63 EUGEN BARBU: Şoseaua Nordului (fragment).....„ m m VICTOR TULBURE: Balada împotriva defăimătorilor Patriei ... 116 ANCHETA NOASTRĂ 23 August, moment de cotitură în viata intelectualilor romîni COSTACHE- ANTONIU - CORNELIU BABA - BALOGH EDGAR - VALERIU BOLOGA - IORGU IORDAN - A. KREINDLER — EUGEN MACOVSCHI - ANTON MOISESGU - GRIGORE MOISIL - A. OŢETEA - RADU PALADI - EMIL POP - MIHAIL RALEA . . „ 118 DIN EXPERIENŢA A 15 ANI DE LITERATURA NOUA TUDOR VIANU : Moştenirea culturală......., 144 OV. S. CROHMALNICEANU : Ce a dat Partidul scriitorilor noştri . 148 N. TERTULIAN : Bazele estetice ale criticii noastre literare . . . 158 DUMITRU MICU : Aspecte ale peisajului literar în primii ani de dup* Eliberare ■..............„ 168 « R. L. : Eugen Bairbu : „Patru condamnaţi la moarte" .... 221 I. D. BĂLAN.: Al. Ivan Ghilia : „Scrisori din Bărăgan" .... 222 VASILE DRĂGUŢ : Cartea de artă în R.P.R....... 223 ION HOREA : Dimos Rendis : „împărăţie proletară" . . . 224 V. GAFIŢA : Dragoş Vicol : „In munţii de miazănoapte" . 226 CAMIL BALTAZAR : O monografie sistematica : „Roumanie" . . 227 I.. RAICU : Remus Luca : ..Dimineaţă ele Mai"...... 228 REVISTA REVISTELOR — din tară — ..Steaua" nr. 5/1959 ; „Teatrul" : „Revue Roumaine"..... 230 — de peste hotare — „Nagyvilag" Nr. 4/1959 ; „Merluir" Nr. 136/1959 ; „The Worker" 10 Mai 1959 ............ 23E> POŞTA REDACŢIEI............. 2*» i ,* de \» Bttaz» » ¥[' ILUSTRAŢIE LA «Şoseaua Nordului»: E. Mihăiesc.u, «Partizani» FOTOGRAFII : Florin Dragu 23 AUGUST oporul romin nu cunoaşte eveniment care să fi introdus în ţesătura sa un tezaur mai mare de făgăduinli, de bucurii si de Umplimrica actul de la 23 August. In inima sa această sărbătoare naţională deşteaptă cel mai puternic, cel mai solemn ecou Z6 August înseamnă eliberarea Romîniei de sub jugul fascist înseamnă sfirşitul unei întregi perioade istorice în care a domnit crima exploatarea singeroasă, corupţia şi silnicia. Tragedia nici unei alte epoci nu a avut accente mai răscolitoare decit aceea a fascismului şi ori cine o evocă descrie groaznicul amestec de chin şi de sinistru al coşmarului. Sumbra teroare în care-era ţinut poporul teribila raspindire şi creştere a mizeriei în rîndurile sale, furia împotriva oricărei tresăriri de demnitate, însoţită de încurajarea tuturor josniciilor definesc perioada în care au slăpînii vîrfurile cele mai reacţionare ale claselor exploatatoare. Acest regim ce a deşteptat ostilitatea nemărginită a TciunTiZ^fnZl' neim.Pâcata7lof "ră, purta în sine elementele unei putreziciuni inevitabile ,şi sigure. Zadarnic se înconjura de călăi de prisos um nZut^i616 merm CU a!ţl deţilMţl' mml Pe toate 'druinun™c7e~ născut sa domneasca m eternitate. Nu se putea să nu vină o zi care să Tlu7st gU"1- Şl Z^orului şir de suferinţe. Acel zi, 7 fost Victoria insurecţiei armate şi .doborîrea dictaturii militare fasciste savirşitasub conducerea Partidului Comunist Romin prnZJneaco rtrT^rm^ ofierZ şTgeZrlliZ fascSte T StTanZJ tmf- lov':"nl°r di^Sătoare date ar matelor /uscisie ac cal te anualele sovietice eliberatoare a constituit o cotitura ,\ tZZa 2 Za "'Ii me8rat COalm a^lenste, alăturindu-s-icon-if^retcauS a Zbt SMIucU? Vict°rie asu^ armoniei naziste, cismuui a ekbemm P°P°are^ trapei de sub dominaţia fas- 23 August marchează ;pentru noi zorii unei lumi în care s-a lămurit un alt sens al existenţei omeneşti, în care s-au închegat noi înţelesuri asupra lumii, în care s-au sedimentat concluziile capitale ale unei epoci istorice. Atunci a fost scris sfîrşitul unei orînduiri bazată pe sălbatica exploatare şi asuprire a oamenilor muncii, atunci a început revoluţia populară ce avea să pună în acord cu 'năzuinţele fundamentale ale maselor viaţa lor de fiecare zi. 23 August a fost leagănul uriaşei mişcări care a antrenat cele mai largi mase sub conducerea Partidului Comunist Romin în lupta pentru instaurarea regimului democrat-popular, sub valurile irezistibilului curent izvorît în acea zi la lumină s-a prăbuşit tirania burghezo-moşierească, sub asalturile tui mintoase, a fost doborîtă monarhia, împins de forţa lui nobilă a urcat spre conducerea ţării poporul dobîndind întreaga putere de stat şi păşind la construirea socialismului. Iată de ce ziua de 23 August este o zi măreaţă între toate. Au trecut numai cincisprezece ani de ta evenimentele memorabile şi în acest răstimp — istoriceşte atît de scurt ■—■ poporul nostru liber, călăuzit cu înţelepciune de Partid, a înfăptuit mari, epocale realizări. Romînia burghezo-moşierească se definea ca o ţară dependentă de diferite concerne imperialiste şi era tratată ca o semicolonie. 23 August a rupt jugul acestei ruşini la care consimţiseră clasele exploatatoare şi în-temeindu-ne pe 'ajutorul Uniunii Sovietice am dobîndit 'adevărata independenţă devenind o ţară liberă şi suverană. Oraţie acestui sprijin {al U.R.S.S. sprijin larg, generos, frăţesc şi de fiecare moment, patria noastră se bucurii astăzi de prestigiul pe care şi l-au cîştigat ţările ce fac parte din lagărul puternic şi strins unit al democraţiei, păcii şi socialismului. Romînia burghezo-moşierească era o ţară predominant agrară, cu un potenţial industrial extrem de redus faţă de imensele ei avuţii. îndată după eliberare economia ţării era în destrămare. Cine a călătorit de-a lungul tării în zilele imediat următoare tui 23 August, are desigur în minte imaginea cîmpiilor traversate de tranşee, a pădurilor cu crengile arse, a oraşelor bombardate, a suferinţei şi a sărăciei. Căi de comunicaţie greu lovite, fabrici evacuate, ogoare părăginite, clădiri distruse de bombe, viaţa economică ameninţată de multele şi feluritele sabotaje ale claselor stăpîni-toare, aşa arăta faţa ţării în acel moment greu. Cine străbate astăzi patria noastră este uimit să constate mulţimea de uzine născute în ultimii ani. Prin locurile unde altă dată puteai întîlni cel mult slîlpi de telefon, ca nişte copaci stingheri, se înalţă arborii metalici ai liniilor de înaltă tensiune. S-au ridicat nenumărate lermo-cenlrale şi hidrocentrale, iar în Carpaţii Moldovei se plăsmuieşte cea mai mare producătoare de electricitate, Hidrocentrala V. /. Lenin. Pe dealurile singuratice ale Olteniei se înalţă unele lingă celelalte turlele sondelor. La Oneşti-Borzeşti dai de rezervoarele enorme şi de coşurile fumegînde ale complexului de uzine chimice. La Hunedoara şi Reşiţa, în cetăţile fierului şi ale metalurgiei grele, noi furnale sfredelesc cerul. La Roman a intrat în funcţiune un mare laminor. O uzină produce rulmenţi la Bîrlad, noi unităţi petro-chimice se ridică în regiunea Ploieşti, s-a construit o fabrică de penicilină la laşi, se înalţă combinatul de chimizare complexă a gazului metan, vatra unei producţii de mare viitor. Sub ochii noştri e echipată o industrie modernă. Şi tot acest mecanism complex este al poporului, la temelia giganticelor schelete de fier stă căldura inimii sate, iar silueta uzinelor, 4 scoasă in relief de lumina soarelui de August, reaminteşte acest adevăr revoluţionar! Nu mai mică este surpriza pentru cel ce păşeşte în sate. Acolo unde încă acum un deceniu şi jumătate dominau despotic şi absolut într-o alianţă a fărădelegii, moşierul şi vechilul, chiaburul şi jandarmul, iar sărăcia şi ignoranţa proliferau dureros, s-au operat radicale transformări. Au fost lichidate rămăşiţele oricărei forme de exploatare a omului de către om în agricultură. Ţărănimea muncitoare stăpînă pe pămîntul pe care-l lucrează, utilizînd sprijinul a mii de tractoare şi de combine cunoaşte binefacerile progresului. Ceea ce părea a fi formă împietrită, aşezare de viaţă rudimentară se dezvoltă impetuos. Agricultura socialistă a trezit satul din somnul letargic în care-l cufundase regimul burghezo-moşieresc. Vechile bordeie de pămînt pier şi în locul lor oamenii îşi ridică âase din cărămidă; încăperile goale altădată se umplu de mobilă. Milioane de kilovaţi pornesc din uzine şi deşteaptă puterea minţilor, spulberînd superstiţii şi prejudecăţi şi adu-cînd în sensul cel mai direct lumina. Pe măsura dezvoltării economiei naţionale, nivelul de trai şi de cultură al poporului se ameliorează şi creşte. Salariul real al celor ce muncesc a crescut. Veniturile ţărănimii muncitoare, cu deosebire ale colectiviştilor şi întovărăşiţilor au sporit. La ciştigul fiecărui om al muncii trebuiesc apoi adăugate mereu sporitele cheltuieli 'pentru concedii, asistenţa medicală gratuită, învăţâmîniul gratuit etc. Documentele Plenarei CC. al P.M.R. din 13-14 iulie ax. stabilesc un întreg ansamblu de măsuri pentru o nouă creştere \a nivelului de trai ăl poporului muncitor. Măsurile /adoptate de recenta plenară se însumează într-un şir întreg de hotărîri luate de partid şi guvern pentru îmbunătăţirea continuă a condiţiilor noastre de viaţă. In timp ce în ţările capitaliste saade din ce în Ce nivelul de trai al maselor şi creşte profitul trusturilor şi monopolurilor, în patria noastră, prin grija partidului şi guvernului, roadele muncii harnice file "poporului revin acelora ce le-au produs. J Chemate pentru opere şi acţiuni de o valoare neîntrecută, crescute în sentimentul demnităţii lor, masele muncitoare, dispreţuite pînă mai ieri, neluate în seamă, şi-au luat soarta în propriile lor mîini şi au devenit făuritoarele propriei lor fericiri. Ideia personalităţii lor, depozitară a unor însuşiri unice şi a unor puteri nemăsurate, s-a impus şi consolidat în înfăptuiri durabile şi monumentale. Privind realizările lor masele muncitoare încearcă îndreptăţitul orgoliu al celor care nu se istovesc în zădărnicie. Un nou spirit stăpîneşte ţara, o nouă mentalitate călăuzeşte oamenii copleşiţi de poezia şi de forţa muncii eliberate. In procesul de construire a socialismului s-a format o altă imagine a lumii şi o altă înţelegere a vieţii. Acest ansamblu de atitudini, de deprinderi şi superioare deciziuni morale constituie una din consecinţele cele mai rodnice ale actului de la 23 August. Cultura şi oamenii ei erau în regimul burghezo-moşieresc ostracizaţi la periferiile vieţii. Ce om politic al timpului şi ce guvern a acordat o atenţie reală omului de ştiinţă, scriitorului, artistului sau modestului învăţător de tară ? Se elogia „travaliul autonom al minţii", se evoca „nobilul apostolat al învăţămîntului", dar intelectualitatea era, în fapt, împresurată de dispreţul condescendent al claselor exploatatoare şi dacă refuza să formeze clientela partidelor burgheze era condamnată să muncească în condiţii de viaţă de- 5 graduate. Astăzi oamenii de ştiinţă, scriitorul, artistul, creatorul de valori spirituale in toate domeniile au fost promovaţi în tocurile de frunte ale vieţii obşteşti, găsind încrederea, respectul şi sprijinul pe cure-l merită munca intelectuală pusă în slujba poporului. In aceste împrejurări dispariţia definitivă a unor idealuri artistice active în epoca burgheziei a devenii un fapt firesc, legitim. Verbul artistului izbucnind din adîncimite generozităţii este deschis către lumea pe care astăzi poporul o stăpîneşte prin ştiinţă şi o transformă prin tehnică. Prin influenţa artei şi frumosului gîndul este chemat către înţelegerea universului, iar cititorul doblndeşte o nouă adîncime a conştiinţei de sine. Scriitorul îi oferă soluţii stenice, optimiste, întocmite pe temelia cunoaşterii resorturilor adinei ale realităţii. îmbogăţirea conştiinţei revoluţionare a maselor, educarea în spirit socialist a poporului muncitor prin mijlocirea operelor confruntate riguros cu tabla de valori a celei mai înaintate concepţii despre lume — marxism-leninismul — iată ţelul pe care-l urmăreşte azi între alte activităţi spirituale creaţia literară-. Pagina de literatură nu reprezintă ca altădată o înstrăinare sau o tăgăduire a vieţii ci o afirmare a forţelor ei constructive şi totodată împlinirea unei datorii morale, asemănătoare cu aceea pe Sare ori ce pm at muncii o resimte în opera sa de construire 'a noii societăţi socialiste. Răspunzînd fierbintei chemări a oamenilor din jurul lor, scriitorii au dat viaţă unor cărţi a căror valoare s-a impus nu numai în ţară, dar şi peste hotare^ Aceste cărţi au primit verificarea timpului şi diferitelor cercuri de cititori. Oglindirea cit mai credincioasă a vieţii a conferit acestor lucrări forma definitivă a unor opere închegate şi pline de înţelesuri. Cine le citeşte aude în ele sunetul plin, rezonanţa profundă a \artei superioare. Duşmanii regimului democrat-popular au vînturat în repetate rînduri ideia că socialismul constituie pe plan spiritual o catastrofală surpare de teren ce se datoreşte în primul rînd nesocotirii şi neînţelegerii trecutului. Revoluţia însă nu numai că nu a anulat vechile ciştiguri ale conştiinţei omeneşti, dar le-a unit cu cele mai noi din perspectiva valorilor pe care clasa muncitoare le afirmă în istorie. Firul nesfîrşit şi rezistent al tradiţiei nu a fost rupt, cultura socialistă se mlndreşte a fi beneficiara celor mai bune realizări din trecut, şi care abia astăzi pătrund in popor. înainte cărţile întruneau tiraje de cîteva mii de exemplare, sălile de concert adunau un public restrîns şi alcătuit din cîţiva snobi, iar expoziţiile erau goale. Astăzi există un larg public atent şi sensibil la ori ce manifestare artistică. Emoţia cu dare el caută şi întovărăşeşte faptul de cultură, este un'document al frumuseţii lui spirituale otita timp ignorate. Aceste uriaşe realizări cuprinzînd domenii atit de variate se datorează în primul rînd muncii neobosite a comuniştilor, care au dat un plan, un avînt şi o unitate strădaniilor. Strînse laolaltă sub conducerea Partidului energiile {au dobîndit o maximă eficienţă şi o nobilă semnificaţie. Comuniştii au organizat, au stimulat, au îndrumat şi au condus în spiritul răspunderii nu numai faţă de ziua de azi, dar -şi faţă de viitor, in simţul răspunderii supreme faţă de generaţiile mai îndepărtate. In privirea tor a fost totdeauna o zare largă şi de aceea am văzut şi vedem cum viitorul răsare din prezent în forme concrete şi grandioase. A cinsprezecea aniversare a eliberării Romîniei de sub jugul fascist a deşteptat un val de entuziasm patriotic. Este acest entuziasm mai mult 6 decît expresia unei jubilări >a inimilor, este forma pe care o îmbracă astăzi luciditatea; în adevăr oricine cugetă la drumul parcurs de patria naastrff din 1944 şi pînă astăzi, extrage din această 'meditaţie convingerea că s-a săvîrşit un uriaş progres. Cînd siderurgiştii luptă pentru a îndeplini şi depăşi sarcina trasată de Partid pe anul acesta — 1.300.000 tone oţel, cînd petroliştii se întrec pentru reducerea preţului de cost al forajului, cînd constructorii se zoresc să predea în folosinţă noile obiective industriale şi să pună la dispoziţia oamenilor muncii cartiere întregi de locuinţe, cînd la sate ţărănimea imuncitoare desfăşoară întrecerea pentru buna întreţinere a culturilor şi pregătirea recoltării, ei înalţă din munca lor cel mai viu, cel. mai emoţionant omagiu marii sărbători care te-a dăruit libertate. Ziua în care s-au deschis larg porţile dezvoltării culturii romîneşti, a fost întîmpinată de intelectualitate cu acel elan creator care cinsteşte munca spiritului. Alături de întregul popor, cu care a luptat umăr la umăr, cu convingere şi 'devotament în toţi aceşti 'ani pentru triumful păcii şi al socialismului, intelectualitatea a desfăşurat o activitate febrilă menită să sporească patrimoniul culturii cu lucrări ştiinţifice literare, muzicale, plastice etc. In vitrinele librăriilor au apărut cărţi noi, pe scenele teatrelor se reprezintă piese noi, pe ecranele cinematografelor rulează filme noi, în sălile de concerte au loc audiţii noi, expoziţiile cuprind lucrări plastice noi. Şr" toate aceste opere ce resfrîng crîmpeie din epopeia pe care o trăim sînt străbătute de aceiaşi semnificaţie, 'intră în unitatea aceluiaşi gest, recunoştinţă scumpului nostru Partid. Sînt cuprinse în cadrul creaţiilor închinate lui 23 August scene şî oameni dintr-o istorie proaspătă şi fierbinte, monumentală desigur prin sensurile ei, dar atît de umană şi de apropiată. Romanul, piesa de teatru sau tabloul născute sub semnul solemnei aniversări reţin imaginea luptelor şi strădaniilor care au intrat pentru noi în urzeala cotidianului iar pentru istorie în substanţa ei cea mai intimă. In adevăr, cronica, adică aceea care-elimină accidentalul şi reţine necesarul, înlătură nesemnificativul şi se opreşte asupra evenimentului, cuprinde în paginile ei nenumărate file din ceea ce a fost viaţa fiecăruia 'din noi în aceşti ani. Şi nu este deloc de mirare dacă în existenţa, noastră desluşim efigia gravă a istoriei. Autorii acestor opere s-au străduit să nu facă lucrări superficiale, din acelea care se istovesc o dată leu sfîrşitul sărbătorii. La temelia creaţiilor lor se află o muncă plină de răspundere deoarece ei consideră că numai în acest chip efortul lor se va contopi organic cu munca întregii patrii. La rîndul ei „Viaţa romînească" se străduie prin acest număr închinat marii sărbători, să înscrie, cu literele profundei emoţii pe care o resimte, cîteva din înţelesurile, cîteva din valorile şi cîteva din rezultatele actului de la 23 August, conştientă fiind că nu va putea răsfrînge decît un modest fascicol din marea lumină a acestei zile istorice pentru poporul nostru. V.R. 7 ORATORIUL ELIBERĂRII EUGEN JEBELEANU PERSONAGII: 1. POVESTITORUL 2. AMINTIREA 3. LIBERATORUL 4. CALAUL (luind, rînd pe rlnd, înfăţişarea diferitelor calamităţi: zbir, beznă, temniţă, foamete, rege, moarte). 5. ECOURILE * Cor ** Cor vorbit *** Cor de copii ORCHESTRA (Azi. Pace. Sftrşitul unei zile îmbelşugate. Bărăganul: ultimele sunete ale coaselor. Rostogolitul armonios al undelor Dunării. Majestuoasă, răsuflarea împăcată a mării. Foşnetul pădurilor, în care se aud ultimele ciripituri ale păsărilor ce vor adormi. Impletindu-se cu acestea, vuietul din ce în ce mai îndepărtat al uzinelor, poleite pe nesimţite de o lumină nouă. Secera lunii. Linişte.) (Pauză aproape imperceptibilă, apoi:) CORUL (amplu, cu seninătate) Vreme de astăzi, pace, o, muncă-încununată de spice... Iată, veni secerişul cel paşnic... Vreme-a culesului, toamnă de aur, linişte-a spicelor grele, binevenită fii, toamnă de aur, toamnă vegheată de stele. UN ECOU (glasuri de copii) De roşii stele ! ALT ECOU (glasuri de femei) <:-De roşii stele ' 3 ALT ECOU (glasuri de bărbaţi) (puternic) De roşii, eternele stele! Cîntaţi, cintaţi mergînd înainte, cu faclele roşii — ale snopilor. (puternic, subliniat de orchestră:) Dar nu uitaţi!... Dar nu uitaţi!... Dar nu uitaţi! Dar nu uitaţi ce a fqst pîn-a rodit bucuria. COR VORBIT (sacerdotal) Apropie-ţi pasul, făptură ţîşnită ■din undele-adînci ale luptei! Apropie-ţi pasul, copil şi iubită, ' ţîşnită din marea Durerii ! Apari: pavăză armă şi strajă ! Apari, .furioasă şi blinda ! Cu genele tale de suliţi, cu ochii mai mari decît cerul, apari, strajă prietenă ! COR Apari, Amintire! COR VORBIT Ca să cunoaştem preţul de .aur al secerişului nostru, ca să cunoaştem preţul de astăzi al Bucuriei, apari, Amintire. ORCHESTRA ŞI COR FARA CUVINTE (sunete de oceane rostogolindu-se) AMINTIREA (impetuos) Iată-mă ! Sînt! ORCHESTRA (meditativă, apoi) AMINTIREA la-mă de mînă şi vino cu mine, povestitorule. POVESTITORUL Unde mă duci? Spune! Unde? AMINTIREA In ţara asta cum a fost cîndva, cînd bieţi secerătorii culegeau nu boabele de grîu, ci lacrimi mari, cînd domn ena călăul şi gîrbaciul... Cînd ne mureau copiii cei mai buni, pentru ca liberi să fiţi cei de azi POVESTITORUL UN ECOU ALT ECOU POVESTITORUL 9 POVESTITORUL UN ECOU ECOU ALT ECOU şi somnul blind, şi drepţi să crească pruncii. Vino cu mine ca să vezi ce-a fost şi să auzi. Priveşte. Ce vezi ? E noapte. Nu văd. Dar aud un glas. Noapte, noapte, noapte-amară, noapte lungă, noapte fiară, noapte ce ne strîngi în ghiară, noapte, noapte... noapte, peste-ntreaga ţară. Biata ţară... lună, Nu luceşte-o stea, nu întunericul s-adună, lanţuri grele-n beznă sună, sună. sună... Trăznetele se adună... ORCHESTRA (sugerînd clipele premergătoare furtunii) AMINTIREA Priveşte. Parc-a scăpărat ceva... Ţi-i mina rece. Spune ce zăreşti ? POVESTITORUL Nu e lumina lunii, nu sînt stelele, nu-i soarele ce luminează ţara, ci e războiul care pîrjdleşte şi sabia călăului ce fulgeră şi gura-i de pucioasă care spune : CĂLĂUL , Să nu mai fie soare-aici nicicînd. Soboli să fiţi, popor ce se tîrăşte, bătrînii să muncească pentru mine, iar tinerii-n războiul meu să plece, să facă scrum din soare — sau să piară... (ropot de tobe) POVESTITORUL ■ Oh, iată-i, iată-i cum pornesc, şi nu ştiu Că Răsăritul o să-i ardă-n flăcări şi-o să-i vegheze lungi făclii de ghiaţă... şi iată marnele smulgîndu-şr părul căci inimile mamelor ştiu totul... Auzi-le cum plîng, căci mulţi îşi duc cu ei şi giulgiul, nu doar arma. ECOUL MAMELOR N-o să vă mai ştim, vai, chipul o să-1 mistuie nisipul..'. In zăpezi or să vă-mbrace trupuşoarele sărace. Trîmbiţele vîntului la capul mormîntului or să sune şi-o să staţi sărăcuţi şi nemişcaţi, sărăcuţi şi nemişcaţi... 10 AMINTIREA S-a dus să moară unde-a vrut Coroana, Cravaşa domnilor şi strîmba cruce cu braţe de spînzurători... S-au dus... S-au dus, şi-n locul lor, .se-ntoarce vîntul cu glasul lui pustiu, nimicnicia, ecou neputincios, care acuză, scîncind, plîngînd, ca pruncul părăsit. POVESTITORUL In locul celui dus se-ntoarce plînsul ostaşului căzut în Răsărit... Oh, îl aud... ECOU (glasul ostaşului căzut în Răsărit) Vai, mi-au dat boierii partea să mă logodesc cu moartea, să cad pe cîmpii străine, departe, mamă, de tine, departe, mamă, de tine... Greerii să-mi cînte-n cască, nimeni să nu mă-nvelească, nimeni să nu mă-nvelească, Nimeni să nu ştie-n lume că mi-i groapa fără nume, c-am tunică de pămînt, buzele fără cuvînt şi mormînt fără mormînt. POVESTITORUL Vai, cîte lacrimi, ce perdele dese... de la Carpaţi şi pînă-n largul mării un cor scrîşnit de lanţuri, lanţuri, lanţuri, pereţi zgîriiaţi de unghii-nsîngerate, suflarea morţii, scrîşnetul cătuşii... Copii strigă-n somn, auzi ! ECOU (glas de copii) Mi-e foame. Călăul — i.ată-1 cum îşi schimbă chipul... acum e galben, se numeşte Foame. Fără de mîini, el gîtuie flămînzii, flămînzii prunci... şi, iată-i, au tăcut... (ca un cîntec de leagăn şi de mormînt) Cine o să mai învie ochii tăi de cer curat palidă copilărie, miel tăcut, înjunghiat ? ( sţîşietor ) Oh, floare a noastră, cea mai crudă floare, oh, inimă rămasă fără soare, oh, graiu sărman, rămas fără cuvinte, nepricepută gură... (mai departe, cîntec ţâră cuvinte, un murmur tragic clntat cu dinţii strînşi) 11 POVESTITORUL COR A CAPPELLA POVESTITORUL (cu indignare) Unde-i răzbunătorul AMINTIREA POVESTITORUL GORUL (semeţ) POVESTITORUL CORUL AMINTIREA POVESTITORUL unde e, unde-i dreptatea ? Spune-mi, Amintire. Priveşte-o. Luptă, urmărită. O vezi ? O flacără văd, Ca un şoim de pară Văd o lumină doar Toţi o-nconjoară' Toţi o-nconjoară, da, toţi o-nconjoară. S-o apere mulţimile-o-nconjoară, pe cînd călăul s-o reteze vrea. O vezi ? O văd. O văd. E flacără. AMINTIREA (ca o flacără ce sare peste ea însăşi sus — de trei ori) E OM ! OM ! OM! de fiecare dală mai POVESTITORUL UN ECOU ALT ECOU ALT ECOU ALT ECOU AMINTIREA CjOR VORBIT POVESTITORUL Care ţi-e numele, văpaie sfîntă ? Rosteşte-1, să-1 cunoască Universul. Liberator. Partid. Popor. Partid. Partid. Priveşte-1 bine. Luminează noaptea cu mii de fluturaşi, pe care scrie : „Pîine Pace Libertate !" „Pîine Pace Libertate!" „ „Pîine, Pace, Libertate!" (după invocarea imperativă a acestor cuvinte, motiv orchestral sugerînd liniştea aparentă, apoi un trăz- net) Oh, iată-iar Călăul. Vorba „Pace" îi surpă jeţul, îi încruntă zbirii. Aleargă după flacăra luminii, 12 AMINTIREA COR VORBIT POVESTITORUL CĂLĂUL AMINTIREA s-o-nece-n marea nopţii furioase. Şi ce văd, vai! Căzut-a cineva.... Cine-i femeia ? Pletele i-s negre ca penele de corb. Cine e, spune, să spun mai departe ! Mîndru i-e chipul. Văd şi butucul... Te uită, o duc spre butuc. Merge spre moarte. Fără de teamă, merge spre moarte. Strlnsă-ntre crucile încîrligate, dreaptă-ntre crucile încîrligate, merge spre moarte ! Spre moarte, spre moarte... Dreaptă-i. Călăul, proptit în secure (vai, cum sclipeşte securea, ca luna, oa luna ce-alunecă peste morminte,, nepăsătoare), călăul proptit în secure,-! şopteşte : încă nu-i prea tîrziu. Dă-ne un nume, un nume doar spune. Şi, peste grumaz (cît de alb ţi-e grumazul), nu o să cadă sărutul securii. Braţele pruncului or să-1 înconjure. ' Priveşte. Stă mută, stă mută... -■> (Pauză încordată) Dar nu ! ORCHESTRA (colocviu sfîşietor între viările care plîng, sugerînd sentimentul matern, şi instrumentele de suflat, sugerînd sentimentul datoriei) POVESTITORUL Buzele-i freamătă, buzele-i freamătă. Auzi, ia strigat: ECOUL (vehement) Trăiască Partidul! ORCHESTRA (motiv orchestral: repercutarea ecoului din stîncă-n stîncă, din ocean în ocean, din seminţii în seminţii. Talazuri pînă-n stele. Apoi, linişte încordată) 13 POVESTITORUL Oh, de-aş putea să-ntorc repede capul, să nu văd, să nu văd, să nu văd ! AMINTIREA Sînt lîngă tine. Priveşte. POVESTITORUL Călăul ridică securea. A fulgerat. ORCHESTRA (sunet înfundat, de tobă, sugerînd căderea capului. Pauză. Apoi...) ORCHESTRA ŞI COR FARA CUVINTE (... un vaier al tuturor copacilor lumii rămaşi în picioare, pentru copacul doborît) AMINTIREA Dece întors-ai capul ? N-ai văzut tot ce se cuvenea... Oh, povesteşte-mi tu, stăpîna mea. Din sîngele nevinovat, ţîşnit-a un om şi încă unul, o mie de-oameni sîngele-a născut Pornesc la luptă, iată-i... COR VORBIT O mie de capete, o mie de oameni noi, mai drepţi ca spada, trasă din pîntecul înfiorat ah tecii. -/ O mie de flamuri ce nu se văd, dar luminează ţara, o mie de luptători pe viaţă şi pe moarte, toţi pentru viaţă, împotriva morţii, o mie de luptători în locul celui dus ; în locul fiecărui luptător căzut a zămislit norodul înc-o mie... o mie de luptători trimişi de cei umili s-alunge bezna, moartea şi războiul şi să răzbune lacrima şi chinul. Pornesc la luptă, iată-i, cu ceilalţi împreună şi-i întovărăşesc toţi ochii plînşi de veacuri. (crescendo cu fiece vers) Ii văd cum trec neînfricaţi de gloanţe, de cazne şi de fiarele Doitanei, cum zvîrle-n beznă boabe de lumină, cum spintecă-ntuneiricul cu pumnii, POVESTITORUL AMINTIREA 14 cum săgetează noaptea cu rachete, ce zboru-şi iau din darnicul lor sînge. AMINTIREA Un codru de fiare-i pe urmele lor. Auzi-le paşii.... (sunetele unei goarne surde) POVESTITORUL (cu oroare şi furie) Chipuri hidoase de fier, ochi de-otravă, făpturi ale beznelor, cum vă numiţi ? UN ECOU (acesta, cit şi ecourile următoare, răspund foarte repede şi maşinal, ca un aparat de înregistrare a cifrelor). Minciună. Trădare. Tortură. ALT ECOU AL TREILEA AL PATRULEA Moarte. (sunetele goarnei se înteţesc. Mînioase, cor nuri de vînătoare. Tnăznete) AMINTIREA Ascultă lupta dintre zi şi noapte, cumplita luptă surdă-n care omul dă ochi cu Fiara şi cu fierul laş. Ascultă glasul blestemat al Fiarei : CĂLĂUL Un nume dă-ne, Sîrbu Filimon, şi eşti mai liber decît ciochii a ce se avîntă ciugulind din stele. ; (Sfîrîit de aripi săgetînd înaltul cerului, triluri de ciocîrlie.) CĂLĂUL Un nuime dă-ne, Sîrbu Filimon. Spune-1, ascult : UN ECOU Partidul să trăiască ! (Imediat, subliniind sacadat cuvintele, răpăit de mitraliere ) CĂLĂUL Un nume doar, un nume, Donca Skno. ALT ECOU Partidul să trăiască ! (răpăit de mitraliere) CĂLĂUL Un nume, Petre Gheorghe, dă-ne unul şi-o să mai vezi de zeci şi zeci de ori albastrul mării, pomii grei de floare şi faţa de fecioară a luminii. Un nume, pentru-o viaţă : viaţa ta ! Un nume pentru mii şi mii de zile. ORCHESTRA (sunete îndepărtate de harfe, glasuri de femei, ca o irezistibilă chemare, suavă, plină de melancolie) CĂLĂUL Un nume doar. AL TREILEA ECOU Partidul să trăiască. (răpăit de mitraliere) 15 ORCHESTRA (lamento, la început, apoi, crescînd din ce în ce şi transfor-mînd jalea ajunsă pe ultimele creste într-un vuiet nesfîrşit oare aşteaptă un semn ca să se prefacă în forţă) POVESTITORUL Ou dinţii-i de mitralieră, bezna mai seceră lumina, mai ucide. Dar fiii soarelui, vitejii noştri, învestmîntaţi în zale de-auroră, înaintează neînfricoşaţi... Un zîmbet au, de parc-ar auzi de undeva o trîmbiţă-ia victoriei, o taină minunată a vieţii... Ce-aud vitejii noştri? (în tot timpul cit sînt spuse cuvintele de mai sus, un vuiet ca al unui rîu de fier) AMINTIREA Cu oştile-i de raze, Răsăritul trecînd prin noapte şi prin ploi de săbii, se-apropie de graniţele noastre. , (svonul unei mari bătălii ce se dă în apropiere) Se-apropie, se-apropie lumina Izbind în moarte, sărutînd copiii, se-apropie, se-apropie lumina trecînd prin norii negri-ai bătăliii ! Lumina sfîntă, o, ilumina sfîntă, trecînd prin gloanţe sîhgeră şi cîntă, şi cîntă ! şi cîntă ! şi cîntă ! Din greul lui palat cu stînci de beznă, rînjind, călăul strigă : CĂLĂUL îmi pun coroana, iată, coroana mea de aur, un neînfrînt castel cu metereze, păzit de mii de străji turnate în oţele, de mii de braţe, grele de inele, îmi pun coroana şi întorcîndu-mi capul un pic, o fac să strălucească mai înspăimîntător decît o mie, şi-nc-o mie, şi înc-o mie de paloşe cu buzele-nsetate, de sînge. Cine-ndrăzneşte s-o atingă — vie ! OORUL POVESTITORUL 16 t POVESTITORUL CORUL POVESTITORUL CORUL CĂLĂUL yx, LIBERATORUL UN ECOU AL DOILEA ECOU CORUL (ca un tunet CĂLĂUL CORUL LIBERATORUL (Foarte scurtă pauză, apoi vuiet de luptă apropiin-du-se din ce în ce. Pe urmă, paşii gărzilor muncitoreşti îndrepţindu-se încadrate de şuierul aloantelor spre palat) ' De plumb e încă noaptea şi haină. Cu piepturile goale, iiii vieţii se duc tăcuţi spre vizuina Fiarei. Del a Carpaţi şi pîn-la ţărmul mării un singur glas sînt toţi, şi toii răspund la sacrul nume de LIBERATOR. Toţi împreună, sînt fără de moarte. Prin ei grăiesc mulţimile tăcute, ei desrobesc pe toţi cei strînsi în lanţuri, şi-n lanţuri au murit atîţi din ei... Războiul stă la pîndă să-i. doboare, duşmanii lor îşi pun, ca să-i însele,' nelegiuite mii de obrăzare. Ii luminează steaua-n oare cred... (ritmul paşilor devine din ce în ce mai apropiat, îmă nu puternic) Oh, inima cum bate, cum mai bate, de parcă în ghiocul ei s-au strîns bătăile de inimi, milioane, ale întregului" norod robit. (scurtă pauză) Tăcere f,.. / * ajuns în faţa porţii, Liberatorul "bubuie în poartă ! Se clatină palatul, ameţit ca de-un cutremur... (bubuituri) Cine clinteşte zidurile nopţii ? Cme-a-ndrăznit ? Răspunde. Dă parola. Viaţă! Viaţă ! Viaţă ! n,ă praznic) Viaţă ! Nicicînd. (cu minie) Am un cuvint : Mormînt ! îl vei avea. Dar pîn-atunci, aruncă-ţi ochii-n jurul cum, val de val, mulţimile tot vin... urmîndu-mă, se-ndreaptă către tine să-ţi potopească-n furie palatul. tău şi ascultă POVESTITORUL Dar cine merge cot la cot cu ei? 2 — Viaţa Romînească nr. 8 17 COR VORBIT POVESTITORUL ECOU POVESTITORUL ECOU POVESTITORUL ECOU POVESTITORUL ECOU ALT ECOU ECOU ALT ECOU CĂLĂUL LIBERATORUL Eroii, ucişi de ştreang, de gloanţe, de secure, înmormîntaţi de vii în închisori, ucişi în cazne.... Cine e acel pe fruntea căruia se-ncolăcesc lungi rădăcini de flăcări, şi-o încing într-o cunună arzătoare ? Doja ! ...Şi celălalt ce-n jurul frunţii are o roată, cine este ? Horia, Horia ! Şi-omu-aeela în negru îmbrăcat cu pleoape grele, cine e ? Bălceseu! Pe toţi îi văd, pe toţi îi văd mergînd cu vii'i-n lupta mare, — .străvezii şi tari precum lumina zilei. Toţi răspund chemării goarnei de asalt. 1907! Toţi aici! Ilie Pintilie. Petre Gheorghe. Filimon Sîrbu. Donca Simo, Roaită! Prezent, prezent, prezent, prezent, prezent. Opriţi-vă, opriţi-vă ! N-apoi! In van. Nimic tu nu mai poţi opri. Din matca lor ies rîurile toate şi mă urmează, aşteptînd să spun o vorbă doar, ca să-şi prefacă apa în şerpi de-oţel, să te încolăcească. Şi marea vînătă de furii şi-iarată-naintînd spre tine c-un bubuit măselele de stînci, să Fiece munte al ţării un amnar e, ce zămisleşte-un cer de roşii stele. Decapitaţii-şi poartă capu-n mîini, în timp ce impuşcaţii-naintează te zdrobească. 18 cu pieptul lor de gloanţe ciuruit şi străbătut de razele de soare ca mii de suliţe scăpărătoare. Ascultă cum se zguduie din temelii pămîntul, se crapă zidurile ocnelor, şi nechezînd (zgomotele unui galop eroic) încălecaţi de roşii-vestitori ai Răsăritului, sirepii zorilor se-nalţă, fără zăbale sforăind se-nalţă şi în galop nebun pornesc spre tine potop care-n potcoave-o să te sfarme. (Trîmbiţe pornind din toate zările. Steagurile aurorii pocnind desfăşurate in vîntul dimineţii care se iveşte. Galopuri) POVESTITORUL Copiii vieţii acum dărîmă poarta!... (pauză iluminată) Oh, ceiumină-a izbucnit pe ţară, de parcă Bucuria trîmbiţează, din trîmbiţe de soare..... Libertatea descătuşată arma ia în mînă şi întreg norodu-o inimă şi-un trup e cu cei ce-au sfărîmat domnia beznei, purtînd în frunte steagul aurorei. Oh, Amintire, mîna dă-mi şi cîntă cu mine un cînt ce-1 cîntă-ntreg văzduhul din trîmbiţe şi harfe lungi de soare* un cînt de biruinţă şi de luptă, pe care veşnic îl voi asculta : CORUL (fără pauză, ritmul unui marş eroic, unanim:) Luminează, soare, ţara ! Sus, tovarăşi, arma-n mîini! Şoimii ţării, comuniştii, sfarmă cuiburile nopţii ! Luminaţi, tovarăşi, ţara, liberaţi-o fiii mei ! Sună goarnele de luptă, Puneţi mîinile pe arme ! Luminează, soare, ţara, sfarmă lanţuri şi cătuşi! Trîmbiţe, vestiţi lumina, Răsăritu-nfrînt-a moartea. (Azi. Secerişul. Zorii unei zile de toamnă bogată. Bărăganul cu movilele de aur ale griului scăpărînd de rouă. Respiraţia ritmică 2* 19 . şi adineă a mării, care precede clipa deşteptării, cînd ţărmul o va chema să-i dea săruturile de aur. Lucind, castelele subpămîntene de abanos şi de platină ale minelor în care vor intra peste cîteva clipe stăpînii lor, minierii. In depărtare, zvonul catifelat, ce nu se stinge niciodată, al marilor uzine, al cascadelor, al vieţii. Primele raze ale soarelui şi — deodată! glasul ciocîrliilor suind pe ele în spirală ca nişte vrejuri fulgerătoare. Firea întreagă ascultă cîteva clipe, încremenită, sborurile de sunete aproape nefireşti. Apoi, ca de argint:) Fii slăvit, izvor al păcii. Răsărit ce dai! lumini, tu ce sui căldura vieţii, în copii şi-n rădăcini. CORUL FEMEILOR Fii slăvită-n veci, lumină, pace-n veci slăvită fii, tu ce creşti copiii noştri, spice-nalte, aurii ! CORUL BĂRBAŢILOR Fii slăvită, Libertate, slavă celor ce-au luptat, ca să cînte ciocîrlia în văzduhul liberat. COR GENERAL Slavă, slavă, pururi slavă, celui ce ne-a .desrobit. Slavă, slavă, pururi slavă neînvinsului. Partid ! ^ (Clntecul creşte la nesfîrşit. E un cîntec al biruinţei, vestind asalturile imediate şi pe cele viitoare. Ostile zorilor se alătură uriaşei respiraţii metodice, — izbucnind de pretutindeni. Sunetele colosale ale noilor oraşe suindu-şi harfele de piatră spre cer; ale marilor uzine, ale hidrocentralelor, ale sirenelor muncii. Clntecul nu se isprăveşte niciodată. El poate fi auzit şi după ce clntăreţii vor fi tăcut.) 20 LA PORUMBA...*) MIHAI BENIUC 35 Şdnmbînd cîteva camioane, meraînd cu răn>K ;„ „ • i numai batrinu care spuneau că tot cu-o moarte sini dar™ ; J nu ma, avem mult, si-i mai bine sa ^e^ găsească tJS^^ noastră şi a strămoşilor noştri" ^iica ia -vatia AmaSRoŞfmeaU ^ a^te« Cu -răbdare sosirea -UAno/?dîiCea dC la^rlla altu1' cam unde au ajuns liorthysiii. turnau să vruă aCl,ma' " P°™mba' «!>.."<•« cei " ga' POTumbanii n-aţi auzit pe unde-or fi ? deocbia. dC ani' Cd tare semem cu neamul lor, nu te-ai ~ D?ndR^ Sînt /eC1°î'Ul iUl- Dar d™eata, mătuşă, de unde esti ? 1 e-aicea trebuie să fie w l-i VSo««;« j - -—--- ' pe la Vdscaia, dupa cit am auzit. *) Fragment,djn romanul „Pe muche de cuţit". 21 — Dar liitleriştii, ai auzit şi dumneata că ar fi în Porumba ? — Pe-aproape. în sat nu intraseră. Stau la marginea satului, că să tem. Prin păduri şi-n cheile Tăilor stau ai noştri, ficioreşii ăştia de ofiţeri, mînce-i mama, că tare-s pogani la bătaie. — Zi aşa, mătuşă, sînt aprigi la bătaie ? Şezi aci şi-mi spune. — Tii ! Să ferească dumnezeu din cer. Prăpăd ! Numai că-s puţini, sărăcuţii de ei... Bătrîna se aşeză pe un trunchi la marginea drumului, alături de Mustea, în timp ce bărbatul ei se îndeletnicea să aducă apă cailor de la o fîntînă din marginea satului. Femeia, nana Floare, cum o chema, Floarea Breb a Tolanului, se apucă să povestească amănunţit ce auzise şi ea de la un ofiţer, şi-i mai spuseseră că-i aşa şi doi flăcăi din satul ei, căci văzuseră şi ei totul cu ochii. Ofiţerul era profesor la şcoala din Ineu, a ofiţerilor de rezervă. Un lungan „cit un pirpilig" şi lat în umeri „să-i pui pe ei o piatră de moară". — Nu-mi pare rău, nană Floare, chiar dacă am să mor, — zicea ofiţerul, — că barem m-am răzbunat dinainte. Atîţia fascişti am gătat, că au să se împută toţi munţii, de nu-i cară de acolo, să-i îngroape ! — Gătaşi-i, puii mamii, zi ! — Gătat, zo aceea, nană Floare. întreabă pe flăcăii ăştia, să-ţi spună ei. Flăcăii dădeau din cap, unul ţinînd puşca pe genunchi, celălalt trebăluind la puşca-mitralieră. Alţi doi soldaţi curăţau mitraliera, în curte. Lucrurile se petrecuseră într-o vale, mai încoace de Ineu, pe malul sting al Grisului. Naziştii veneau de către Chişineu-Criş şi de către Arad, pătrunzînd printre dealuri. Voiau să cadă în spatele romî-nilor, al şcolii de ofiţeri, ce se retrăgea pe poziţii mai uşor de apărat, după cît a înţeles Mustea din povestea femeii. Cercetaşii s-au întors cu ştirea la cuibul de mitraliere, unde era ofiţerul cu pricina, locotenentul Rusalim Fortun. „Vin liitleriştii, preţ de-un batalion" au spus ei. Ofiţerul n-avea elevi cu el, ci numai soldaţi în termen. A ordonat retragerea mitralierelor şi a rămas el singur la o mitralieră cu servanţii şi cu nişte puşcaşi mitraliori, cu ordin să nu tragă pînă ce nu va ordona el. Valea era îngustă şi suia. Trecînd culmea, ajungeai într-o deschizătură spre lunca Crişului, care dacă nu-i ducea pe hitlerişti chiar în spatele romînilor, totuşi îi plasa în flancul lor stîng. Soldaţii stăteau cu urechea la pămînt, pe drumul de munte, bine întărit cu piatră. — Vin ! Se aud ! zise unul. Curînd apăru primul ploton al unei companii. Drumul era destul de lat şi veneau în formaţie, fără nici o grijă, numai nu cîntau. Socoteau pesemne terenul liber, căci nu întîmpinaseră rezistenţă, cînd pătrunseseră între dealuri. Soldaţii erau nervoşi, dar aveau ordin să nu tragă. Al doilea ploton nu se vedea ; pesemne era destul de departe încă, dincolo de cotul văii. ' — Ce facem, dom'locotenent ? întrebă nervos un soldat. — Sst! 22 Fasciştii veneau cu paşi siguri. Li se vedeau şi nasturii la liaine»-aşa erau de aproape. Iar locotenentul stătea, stătea aplecat peste mitralieră. Deodată însă, cînd erau la mai puţin de douăzeci de paşi, pocniturile seci ale mitralierei porniră şi, cum seceri o postată de iarbă, tot plotonul se culcă la pămînt. Nici să geamă n-au apucat. Ecoul detunăturilor fu înghiţit de păduri şi de gura de azur a văzduhului. — Să plecăm, dom'locotenent ! Că aici ne rămîn dinţii, dacă mai vin... Locotenentul Fortun dete din mînă dezaprobator şi ceru să fie mutată mitraliera mai la vale, făcînd semn şi puşcaşilor mitraliori să se apropie. Cînd trecură pe lingă liitleriştii pologiţi, cîţiva mai gemeau şi se zvîrcoleau. Unul sau doi încercau să se ridice, dar iarăşi recădeau fără putere. Nici nu apucară să aşeze bine mitraliera şi se ivi al doilea ploton. Locotenentul Fortun, de data aceasta, nu mai aşteptă să se apropie chiar atît de mult, dar îl lăsă să pătrundă bine în vale, după cotitură, însă nu destul de aproape, ca să vadă ce se întîmplase cis primul ploton. Apoi ochi şi dete drumul la banda de cartuşe. Secera morţii culcă repede la pămînt tulpinele de vieţi şi lumea se mai împuţina cu un desiş de fascişti, martori fiind pădurile şi cerul curat, afară de ostaşii de la mitralieră. — Hai să fugim, dom'locotenent, că nu mai e de glumă ! Ofiţerul hotărî retragerea pe coastă, aşa ca să aibă în bătaia mitralierei valea de la cot încolo. — Acum trageţi şi voi, le spuse puşcaşilor mitraliori, cînd voi începe eu. Fiţi atenţi la cei ce ar putea scăpa pe de lături. Valea e destul de largă aici. Nici unul să nu scape ! Plotonul venea. Se vedea de departe. Cîntau. Ceva mai departe venea al patrulea. Cînd ajunseră la o sută, o sută cincizeci de metri, ofiţerul puse mitraliera în funcţiune şi deodată cu el porniră şi puşcaşii mitraliori focul, măcinînd pe cei ce încercau să fugă. Dar plotonul din urmă văzu ce se întîmplă şi repede deschise focul. — Acum să fugim ! ordonă locotenentul. Luară mitraliera şi, peste pădure, pînă-n valea cea mai apropiată numai într-o fugă au ţinut-o, în timp ce le şuierau gloanţele pe la urechi. Au scăpat, însă, teferi; numai un puşcaş-mitralior, săracul, a rămas acolo, izbit în umăr. A căzut în genunchi, s-a apucat cu braţele de un brad, apoi 1-a lăsat din strînsoare şi a căzut pe spate. — Săracul ! zise ofiţerul. Bun băiat. Dar barem m-am răzbunat. Acum pot să şi mor. Păcat numai că n-am curăţat şi vreo doua-trei sute de fascişti tot aşa. Dar poate dă dumnezeu, că încă nu s-a "-ătat războiul... ; Nu mai era nimic de făcut. Sîngele îi curgea din piept, am spate şi dm gură deodată şi nu mai mişca. 23 Povestea şi bea vin dintr-o oală de lut, închinînd cu gazda şi cu nana Floarea. — Apoi să te ţină dumnezeu, doară-i gătăm pe toţi, i-a urat bărbatul nanei Floarea. — Noa ! zise nana Floarea către Mustea, şi acum iacă unde am ajuns. Vin duşmanii peste noi şi noi, prăpădiţi pe lume ! De-ar aduce dumnezeu pe ruşi mai devreme. — Vin ei, nici o grijă. — Dar dumneata, unde meri ? — Mă duc în sat, să văd ce-i pe-acolo. — Doamne, nu ne lăsa ! Nu te duce că fac fasciştii popricaş «lin dumneata ! — Nu mi-i frică, zise Mustea, luîndu-şi rămas bun de la nana Floarea şi de la bărbatul ei, care se apropiase între timp. Pînă la Porumba era drum de bune patru ceasuri. Abia trecuse ele amiază, pînă-n asfinţit trebuia să ajungă. 36 atul în amurg se umple de praf, de mugete, de behăit, de sunet de falangă, iar uliţele se populează cu dobitoace de tot felul. Vin întîi în mare goană porcii, pe care cu greu i-a mai ţinut la marginea satului porcarul, pînă le-a sunat din cornul de bou plecarea. Apoi vine rnulul oilor, al caprelor, care însă stau pe la toate gardurile, unde, ridicate în două. picioare, pot ajunge cît de cît la un pic de frunză şi întîrzie să meargă la stăpîixii lor pînă ce se întunecă de-a binelea. Mai grăbiţi s-ajungă la grajd sînt viţeii. După ei, de altfel, vine vreun copil sau vreun bătrîn, ca să nu se rătăcească. Intră apoi cu mersul greu vacile şi bivoliţele, mugind în dreapta şi în stînga, purtîndu-şi ugerele atîrnate ca nişte străiţi pline şi grăbindu-se să-şi-vadă cît mai repede odraslele. Boii vin mai tîrziu, încet-încet, iar caii dau năvală nechezînd şi, sosind la porţile cui îi are, înaintea tuturor, bat din copite sau rod lemnul gardului de nerăbdare să ajungă odată la iesle. Colbul ce se ridică în aer, amestecul de glasuri felurite ale oamenilor cu ale animalelor tulbură liniştea satului şi îl fac pe scurt, timp să arate ca un furnicar răscolit. Apoi totul se stinge, seara se strecoară pretutindeni şi şterge liniile şi culorile, făeînd să dispară case şi copaci şi să se rărească trecătorii, afară de feciori şi copilandri, de fete şi fetişcane. Aceştia acum abia încep să se adune, după ce au isprăvit mulsul vacilor, hrănitul şi adăpatul şi se pornesc pe eîntat. Se luminează ici-colo cîte-un geam, femeia găteşte de cină, iar lucrătorii de la cîmp. întorşi după apusul soarelui, cînd zgomotul uliţelor a murit, se aşează trudiţi la masă. De pe masă se ridică lin către grindă aburul din cratiţa cu zamă de cartofi sau se răspîndeşte mirosul de lapte cu tăiţei fierţi. Aşa era pe timpuri la Porumba. Dar acum, în asfinţitul auriu de septembrie, cînd Mustea intră în sat dinspre miazăzi, nu-1 întâmpină 24 decît o tăcere ca de mormînt. Nimeni nu stătea pe laviţă, nici o privire curioasă nu se ivi de după ferestrele stinse ca nişte ochi orbi. Pînă acasă Mustea nu văzu suflet omenesc, nici măcar o pisică nu-i trecu peste drum şi nu auzi nici un lătrat de cîne. Satul era părăsit. Bătrînii salcîmi din faţa casei părinteşti erau învăluiţi şi ei în taină şi tăcere, şi Mustea deschise cu teamă poarta, care îşi cîntă din ţîţîni, prelung, melodia ei scîrţîită. — Cine-i ? se auzi o voce din tindă. Mustea recunoscu glasul mamei, care ieşi numaidecît în prag cercetînd cu ochii cenuşiul înserării. El ştia că mamă-sa nici ziua nu vede bine, cu atît mai puţin în amurg şi răspunse : — Eu, Tănase. — Doară nu-i fi chiar tu, dragul mamii ? — Eu sînt, mamă. îşi căzură în braţe şi steteră aşa un timp, apoi bătrîna se desfăcu, ţinîndu-şi fiul de mină. Abia acum îşi dădea seama că este îmbrăcat militar şi că îşi lăsase jos raniţa. — Pentru numele lui dumnezeu ! Da' cum ai ajuns tu aici ? Nu Ştii că-s în sat cătanele lui Horthy ? — Nu ştiu nimic şi n-am văzut pe nimeni. — Sînt în ceea jumătate a satului, către ţarini. Doamne, nu ne lăsa ! Unde să te ascund ? Dar dacă la noapte vin peste noi ? Că-s numai a doua uliţă de aici. Hai în casă ! Mustea intră şi se aşezară amîndoi în tindă, lîngă focul ce mai ardea pe vatră. Doar cîţiva tăciuni. Mai multă cenuşă. în tăcere se auzi un cîntec nu prea depărtat. Erau voci bărbăteşti. — Aştia-s ei. Petrec în birt la Leşcovici. L-au găsit pustiu .şi pe drumul plin de băutură. Mustea trase cu urechea. Era o cunoscută melodie ungurească ale cărei cuvinte pe româneşte sunau cam aşa : „Nu vrea ciurda boilor să pască, Mîndra mea nu vrea să mă iubească..." Mustea cunoştea din copilărie şi limba maghiară, şi toate melodiile populare ungureşti. I se păru că aude şi voci de femei. — Nu-s şi muieri printre ei ? — Au rămas pe-aici nişte bulendre ce-şi fac de cap. Da' stai, dragul mamii, zise bătrîna după o scurtă pauză, nici nu te-am întrebat clacă nu eşti flămînd. Am fript un pui azi dimineaţă. Mînci ? — Mînc. — Mîncă şi "te culcă. ' Bătrîna se foi. Mustea îşi dete seama că vrea să mai spună ceva. — Ce-i, mamă ? — Nu ştiu, dragul mamii, ce să zic. Oare bine-i să rămîi tu aici peste noapte ? Aşa cătană, cum eşti... Doamne fereşte, ăştia dacă te prind... 25 Bătrîna nu-şi mai isprăvi gîndul. Nici nu voia să se gîndească, dar Mustea o înţelese şi o linişti, spunîndu-i că horthyştii n-aii să treacă linia pe care se găsesc, deoarece se tem să ajungă în dreptul văii, între Ploscuţa şi Dealul cel Mare. — Asta cam aşa-i. N-au făcut nici un pas încoace. Se tem de elevii ăştia de ofiţeri ce-s aici pe păduri şi-i pîndesc cu mitralierele. Atunci dormi aici ? — Dorm. — Da' ruşii cînd vin ? — Trebuie să pice de pe-o zi pe alta. Poate că mîne-s aici. — Atunci are să fie prăpăd. Că tarinile-s pline de ai lui Horthy. Doamne ! Cîte arme, tunuri şi tancuri, pînă colo către ciutărie şi mai departe. „Pînă la Carand", au zis cei care au mai trecut pe-aici, furişaţi pe lingă pădure. — Da' ai noştri unde-s ? Că nici nu te-am întrebat. — Au fugit la Văscoaia. Tatăl tău a încărcat ce-a putut în cocie, a legat vaca de căruţă şi s-a dus cu soră-ta. Că Ştefan e dezertor pe-aici prin păduri. S-a dat cu comuniştii. — Aşa, aşa. — Apoi n-a făcut bine, cred. Mai bine se ascundea în miezul codrului şi stătea blînd pînă trecea focul. Simeon a fugit în Banat, c-au vrut să-1 prindă jăndarii. Tce că ar fi murită... — Cum aşa ? — Tot la partizani, în Banat. Da' nu cumva mergi şi tu pe front ? — Nu ştiu încă. Trebuie să caut şcoala de ofiţeri de rezervă pe unde-o fi. Mustea era foarte tulburat de ştirile despre Simeon şi aproape că nici nu mai auzea ce spune bătrîna. — E împrăştiată. Da' ce ai cu ei ? Că tu nu eşti ofiţer. — Cine ? A ! şcoala ? Ce am cu ei ? Am o treabă. — Num'ai de nu te-ai băga în foc. Bătrîna suspină. -— Hai să mă culc. Mă duc în grădină după paie. Dă-mi un ţoL Zici că a murit Simeon ? — Aşa zic oamenii. A plecat cu Mănăstureanu, îl ştii tu, cred. Trage paie peste tine. Eu, dragul mamii, nu ştiu că ai venit. Cred că nu te-a văzut nimeni. — Aşa cred şi eu. Mîne dimineaţă plec pînă-n ziuă de tot. Să nu te scoli. — Cum să nu mă scol ? Da' ce mînci ? Iţi fac nişte ouă cu slănină, că alte cele n-am. Bine-o fi ? — Ba n-o fi bine, că plec pînă nu se face ziuă, ca să nu iasă vreun necaz cu horthyştii ăştia. Nu se poate să nu trimită ei ceva patrule încoace. — Doamne fereşte ! Bătrîna nu mai stărui şi se mulţumi să împacheteze într-un ziar ce mai rămase din pui, împreună cu nişte pîne şi dete pachetul băiatului. Pentru ea tot copilul mic rămăsese, căruia-i dădea o strujea de pîine cu unsoare, ca merinde la şcoală. — Asta-i harană rece, cum zice la cătane. - - 26 Mustea îşi îmbrăţişa mama. Ea se lipi ca un copil de pieptul lui puternic, cu capul pe inima lui. Apoi Mustea se duse în grădină şi îşi făcu loc în paie. 37 e trezi cînd răsărea luceafărul de ziuă şi o luă pe Pleşcuţa dealul din spatele satului, mai departe de drum, unde era cimitirul, aşezat ca pe-o lespede. De-acolo se putea vedea spre ţarini, unde se aflau fasciştii. în cimitir,era linişte şi în zorii ce se revărsau, crăcile parcă se sculaseră, să asculte cine umblă printre ele tiptil. Mustea căuta un loc de unde să vadă mai bine poziţiile duşmanului, în faţă se întindea, lărgindu-se şi pierzîndu-se în cîmpia dinspre Ungaria, lunca bogată a Grisului şi a Teuzului, cu văile şi afluienţii lor. în dreapta sa era pădurea de fagi a satului, prelungindu-se şi unin-du-se cu poala munţilor Codru la răsărit. în stînga, era vîrful cel mai înaintat, înfipt în inima satului, al armatei hortlryste. Poziţiile întărite se găseau la o distanţă de cîteva sute de metri de la poala dealului, închizînd atît valea Crişului dinspre miază-zi, cît şi a micului său afluient Doana, dinspre răsărit. Adîncimea frontului era de mai mulţi kilometri şi se întindea spre vest şi nord-vest pe drumurile dinspre Arad şi Oradea. Soldaţii, care tocmai se deşteptaseră, puteau fi uşor văzuţi cu ochiul liber. Mustea schiţă pe hîrtie tot ceea ce cădea în raza ochilor săi, notînd cu grijă denumirile geografice locale pe care le cunoştea foarte bine din copilărie. Aşteptă să mai vadă ce mişcări se produc pe şosea, dar totul părea liniştit. în jurul său mirosea plăcut a iarbă şi a flori sălbatice şi de grădină, f se păru a deosebi cre-ţişoara şi busuiocul. Pe un mormînt erau nişte muşcaţi roşii. Rupse o foaie groasă şi păroasă, o frecă între degete şi o strivi. îi plăcea mirosul crud al frunzei. Greierii ţîrîiau prin iarba înaltă. Pe jos erau prune şi mere, căzute din pomii crescuţi între morminte. Măceşele dînd în copt împodobeau gardul de spini din apropiere. Mustea se uită la cruci. Tresări. Nemerise lîngă crucea bunicului, Cosma Mustea, şi a primei lui soţii, moartă de tînără, Vîrvoară Mustea. „Aci odihneşte robul lui dumnezeu..." scria cu slove cirilice, iar anul era 1890. Pe crucea bunicii scria „...roaba lui dumnezeu...", iar anul morţii, 1880. Crucile erau mari, din lemn de stejar, mîncate de ploi şi de timp. în jur se zăreau însă şi cruci mai noi, de marmoră. Bătrînii nu foloseau piatră „de marmure", cum îi spuneau ei, substantivul marmure fiind masculin şi neavînd plural. Prin iarbă se mai găseau nişte cruci joase din piatră albă calcaroasă, scoasă dintr-un vechi ţărm de mare, al Sarmaticei sau al Panonicei, ce se întindea cîndva şi pe aceste locuri, cînd încă nu se ivise omul pe pămînt. Dar pe aceste cruci scria cu litere greceşti şi erau mai vechi decît crucile de lemn cu litere slavone. Mustea ştia că-i vorba tot de morminte ale romînilor, un val de .macedoneni, fugiţi din faţa turcilor şi aşezaţi în aceste locuri, dizolvaţi apoi în matca mai veche a ■localnicilor, deşi erau negustori, nu plugari. Şi bunica lui Mustea, a doua soţie a lui Cozma, Hani, se trăgea din neamul lor şi se numea „grecoiţă", pentru că făcea negoţ cu pan- 27 gliei, nasturi, ibrişine, mărgele şi tot felul de mărunţişuri, umblînd pe [a tîrgurile de ţară de la Brad pînă la Arad, pe cuprinsul dintre Crişuri şi Mureş. Mustea se gîndi la generaţiile pe care le absorbise de-acum ţarina, iar peste ele creştea înmiresmată iarba şi floarea cîmpului. Îşi aduse aminte că prin apropiere, sub o coastă învecinată, era un „drum al lui Traian", cum îi ziceau ţăranii, că pe acolo, cu veacuri şi veacuri în urmă, cu milenii chiar, trecuseră oameni, care, oşti, din care nu mai rămăsese nimic. Aruncă ochii în zare şi văzu prin aerul curat al dimineţii ruinele cetăţii Siria, la mare îndepărtare, pe o culme de deal. Dar mai aproape, în spate, pe o altă culme se zărea altă ruină, a cetăţii de la Dezna. Era viaţă în ele pe vremea turcilor, dar şi mult mai înainte, pe timpul romanilor, ori poate chiar al dacilor. Şi toate vorbesc de războaie care au fost, de oameni care nu mai sînt. „Şi noi ducem lupte şi tot pe aceleaşi locuri, aici, la ieşirea din munţi, la porţile către inima de aur a Apusenilor, dacă întorci faţa în susul Grisului, la porţile către cîmpia ce se întinde pînă la Tisa, dacă te uiţi în josul apei. Aici este locul ciocnirilor, al vărsării de sînge, al mormintelor fără piatră mortuară, al gropilor comune", îşi zise Mustea şi aruncă ochii spre nişte dîmburi ce se profilau la marginea unui crîng. Erau gropile comune ale soldaţilor din Garda Roşie a primei Republici Sovietice Maghiare, din anul 1919, ucişi de armatele albe ale generalului Moşoiu. Morminte de-acestea fără nume, fără cruce, erau peste tot în jurul satului, multe nivelate de timp ori de plug, unele din 1919. altele din 1849, iar altele şi mai vechi, de pe vremea lui Horea. De cele ale călătorilor pe drumul lui Traian nu mai ştia nimeni, la ele nu se mai gîndea nimeni. „Şi poate odată, aici pe unde se întindea Marea Sarmatică, iarăşi se vor întinde apele fără margini, iarăşi se vor depune straturi-straturi vietăţi cu trupuri noi adăpostite de scoici şi vor aşterne pături groase de calcar peste orice urmă a urmelor vieţii omeneşti. Apoi se va ivi, poate, iarăşi viaţă omenească... Dar acum trebuie cucerită o viaţă dreaptă pentru cei ce trăiesc şi muncesc astăzi: Pentru dreptatea lor, mîine, da, poate chiar mîine aici vor răsuna tunurile, vor ţăcăni mitralierele şi se vor jertfi vieţi omeneşti; Pentru dreptatea celor mulţi s-a dat bătălia aici şi în 1919, dar acum nimic nu mai poate opri în loc revoluţia victorioasă. în 1919 venea Garda Roşie din apus, iar armatele Romîniei.Hohenzollernilor din răsărit şi miazăzi. Garda Roşie a fost înfrîntă, măcar că avea dreptate lupta pentru cauza proletariatului. Acum din apus vin fasciştii, duşmanii dreptăţii celor ce muncesc. Iar din răsărit venim noi, cu Armata Roşie, cu armele noastre îndreptate împotriva fasciştilor. Dreptatea e de partea noastră. Dar azi mai e şi puterea. De data aceasta cauza oamenilor muncii, dreptatea va învinge. Pe noi nu ne mai poate birui nimeni". Din această meditaţie Mustea fu trezit de-o puternică rafală de mitralieră, ce trecu peste capul Iui. „Ce-o fi ? M-au descoperit ? Pesemne cînd m-am ridicat în picioare ca să privesc spre groapa comună de lîngă crîng". Mitraliera continua. Mustea se întoarse şi începu să se retragă cîte puţin, tîrîndu-se pe după morminte. Atunci văzu nişte ţărani fugind pe coastă în sus din răsputeri. După ei se trăgea, vasă- 28 zică. Veniseră, minaţi de curiozitate, să se uite ia tabăra vrăjmaşilor de lîngă ţarini. Unul căzu ca trăznit, dar cine era să se oprească să vadă ce are ? Focul încetă, căci dispăruseră oamenii în cămăşi albe. Mustea se retrase încet, apoi porni pe un drum ocolit, printr-o vale mai largă, cu gîndul ca, trecînd culmea, nu prea înaltă, să iasă iar la drumul de ţară şi să meargă în întâmpinarea trupelor sovietice, care trebuia să fi intrat de-acum în valea Grisului, venind din susul apei. Adunase informaţiile pe care le socotea utile. Dar în defileul gîrlei ce curgea şi se grăbea către rîu cu Alaiurile-! certăreţe, Mustea se întâlni cu elevii şcolii de ofiţeri. După ce se legitimă, ceru să fie condus la comandant. Pe tot cuprinsul văii era mare forfotă. Comandantul, un maior, îi explică lui Mustea că se pregătesc să dea un atac Ia noapte. — Mi se pare, însă, că duşmanul e superior numeric şi ca putere de foc, zise Mustea. — Ştiu, răspunse maiorul, dar îi luăm prin surprindere şi le dezorganizăm tot sistemul defensiv. Cînd vor veni sovieticii, au să găsească treaba începută şi le va fi mai uşor s-o ducă mai departe pe măsura lor. Ce dracu ? E ruşine să ne găsească stând cu mîinile încrucişate. Sîntem doar aliaţi ! Maiorul apăsă puternic pe cuvîntul aliaţi. Apoi continuă : — Am informaţii că şcoala de subofiţeri din Păuliş face minuni de vitejie, dincolo de munte, pe Mureş. Nu ne-om lăsa mai prejos. Ce dracu ? Acum, că ştim pentru ce luptăm, să ne dovedim la înălţime. Atacul trebuia dat noaptea la ora trei. Elevii se pregăteau febril. Cîteva tunuri de munte erau plasate în poziţie de tragere. Se amenajaseră cuiburile de mitralieră în tufişul ce acoperea o parte din Pleş-cuţa, pe unde fugiseră ţăranii văzuţi de xVIustea. Erau acolo, cînd trăseseră fasciştii după ei, dar nu răspunseseră, ca să nu se trădeze. Timpul trecea greu, mai ales după ce se întunecă, şi tot mai greu, pe măsură ce se apropia ceasul pornirii. Plotoanele o luară din loc unul după altul, urmînd să treacă prin sat, unde nu se găseau decît puţini fascişti. Desigur că şi aceştia aveau să se retragă cînd va porni focul din flanc şi din spatele lor. Plotonul întîi, care trebuia să intre în sat, se opri la marginea drumului de ţară. Celelalte veneau în urmă. Pînă în sat mai era o bucată de cale. Prin liniştea nopţii de septembrie nu se auzeau decît greierii de toamnă ţîrîind şi clipocitul apei în vale. Frunzele sălciilor şi arinilor din apropiere state.au nemişcate, parcă în ascultare. Dar în această linişte pătrunse, abia simţit, de departe, un vuiet, ce se apropia. Cîţiva elevi puseră urechea la pămînt. Veneau vehicule grele pe drumul de ţară. — Trebuie să fie sovietice, spuse un locotenent. Anunţaţi pe domnul comandant. Se ivi, nu peste mult, primul far. Locotenentul comandă să se tragă un singur cartuş în sus. Urmă linişte. Maşina, cu farul aprins, se opri. Sosise maiorul. Locotenentul şi cu doi elevi, împreună cu Mustea, care putea face pe interpretul, porniră în delegaţie, cu un 29 steag alb improvizat dintr-un prosop, luminîndu-1 cu o lanternă. „Dar dacă vor trage, neştiind de ce-i vorba ?" se întrebă Mustea. Locotenentul înainta însă foarte liniştit. De cealaltă parte se desprinse de asemenea o delegaţie, compusă din trei ostaşi. Încă nu se vedea bine după uniformă ce erau, romîni sau sovietici ? Curînd se zăriră automatele, atîrnate pe piept. Erau sovietici. Cele două delegaţii se opriră la o mică distanţă una de alta şi după ce se salutară şi aflară despre ce este vorba, se apropiară şi îşi strînseră mîinile. — Chemaţi pe comandant, zise ofiţerul din delegaţia sovietică. La rîndul său, ofiţerul romîn ordonă să fie chemat comandantul şcolii. Un soldat romîn semnaliza cu lanterna şi curînd, cei doi comandanţi, maiorul romîn şi un colonel sovietic, se găsiră faţă în faţă, strîngîndu-şi mîinile. In spatele colonelului sovietic era şi un soldat romîn. „Probabil unul ce-i călăuzeşte", îşi zise Mustea. Dar soldatul strigă uimit : — Frate ! Mustea îl recunoscu pe Ştefan. Acesta-i spunea colonelului : — Eto moi brat! E fratele meu ! Colonelul se uită la el zîmbind şi măsurîndu-1 din ochi. — Ce bine semănaţi unul eu altul ! exclamă el. Cei doi fraţi se îmbrăţişară şi apoi fiecare se retrase spre delegaţia pe care o însoţea. Comandantul romîn explică intenţiile sale. — Ce pierderi aţi avut pînă acum ? Translatorul traduse. — O sută douăzeci de oameni. — Toţi elevi ? — Nu. Mulţi dintre ei sînt ostaşi bătrîni, localnici de la un batalion fix. Colonelul rămase gînditor, uitîndu-se în ochii maiorului. — Uite ce cred eu... Spune-i domnului maior aşa : Romînia este o ţară care abia acum începe o viaţă nouă. Pentru aceasta are nevoie şi de o armată bună, puternică. Dar armată fără ofiţeri bine pregătiţi nu se poate. Eu. am destui ostaşi. Cu fasciştii de aici ne vom socoti foarte repede. Eu nu sînt de acord ca tinerii ofiţeri de rezervă să dea atacul. Dumneata ce crezi, domnule maior ? — Noi sîntem gata de atac. Peste o jumătate de oră era hotărît să începem. — Nu-i nimic, treceţi în rezervă şi începem atacul mîine dimineaţă la ora nouă. Bine va fi ? Maiorul înţelese gestul şi înţelepciunea comandantului sovietic şi înclină din cap, în semn de mulţumire. Făcură schimb de informaţii ; Mustea predete schiţa sa şi identificară, chiar pe loc, toate poziţiile. — Tu vrei să iei parte la luptă ? îl întrebă Ştefan pe Tănase. — Da. Sînt corespondent de front, ce-i drept, dar,aş lua parte la luptă... — Să vorbim cu comandantul. Eu nu pot să iau parte, fiindcă trebuie să stau pe lingă comandant, să facem identificarea locurilor, 30 cu harta în mînă. Dar tu crezi ca-i bine să te bagi în foc, cînd nici nu ştii ce înseamnă un atac ? — Ba am văzut eu ce înseamnă. — Bine. Aici nu ţine mult. Dar mai ştii ? S-ar putea să te nimerească un glonte. — Ce-o fi o fi ! Cei doi fraţi rămaseră pînă spre ziuă împreună. Dealtfel, noaptea era încă mai scurtă decît ziua. Mustea află amănunte despre moartea lui Simeon, veşti despre Rudi şi despre alţii, care lucraseră cu ei şi acum abia aşteptau, ca îndată după lupte, să organizeze viaţa nouă, să-i înlăture pe reacţionari. El, Ştefan, se prezentase imediat la comandamentul sovietic, propunîndu-i să însoţească trupele pînă dincolo de Ineu ori poate chiar pînă la Chişineu-Criş, pe unde îi erau cunoscute locurile şi oamenii. Apoi voia să se întoarcă la Porumba. Mustea îi povesti că mama rămăsese singură în sat şi că 1-a cunoscut la Bucureşti pe partizanul pe care Ştefan îl ajutase să scape din încercuire în împrejurimile Bacăului. „Ce n-aş da să-1 mai întîlnesc o dată !" zise Ştefan. Apoi îşi aminti iar de bătrîna. — Săraca ! Nu mai este timp s-o scoatem înainte de a se da atacul. — Crezi că s-ar învoi să plece ? Nici s-audă nu vrea ! ■— Să ştii că ar putea să piară, dacă ceilalţi dau un contraatac puternic. Dimineaţa la ora nouă începu atacul. încă de cu noapte, mama lui Mustea auzi cum cineva deschide poarta şi, cînd se uită, văzu nişte i soldaţi sovietici împingînd un tun în curte şi aşezîndu-1 pentru tragere. Se uită afară, din tindă, pe fereastră. Pe uliţă, de către răsărit, era plin de soldaţi sovietici, pînă sub deal. Mustea era printre ei, dar se bucură că nu-1 recunoscu bătrîna. Venise acolo după ce văzuse cum s-au instalat artileriştii sovietici pe tot drumul în porumbiştile satului vecin, pe unde sosise el cu două zile înainte. Sovieticii, pe nesimţite, intraseră şi în sat, înţe-sîndu-1 cu artilerie uşoară şi cu infanterie. O coloană lungă de camioane cu soldaţi şi armament stătea pe drumul de ţară şi aştepta, gata să pornească. La ora nouă fix, parcă se dărîmă cu urlete bolta cerului şi se întîlni cu pămîntul ce se ridica clocotind în sus. Porniseră catiuşele şi toate soiurile de arme dintr-odată. Plecară în salturi şi cei de pe uliţa unde era Mustea. Răspunsul duşmanului, luat prin suprindere, fu slab la început, dar apoi se înteţi. în sat nu întîlniră nici o rezistenţă deosebită. Cei ce se avîntaseră pînă la crîşma lui Leşcovici au şters-o, de cum s-a dezlănţuit atacul. Cîţiva întirziaţi fură ajunşi din urmă de gloanţe. Dar mai cumplită era soarta celor din poziţiile întărite de lîngă ţarini, peste care se revărsa avalanşa de obuze. Sovieticii ajunseră la marginea satului, avînd cimitirul în dreapta, iar în faţă o pantă uşoară, prelungită în platou şi terminată brusc, cu o surpătură, Ia mai puţin de o jumătate de kilometru. De acolo băteau turbate mitralierele fasciştilor. Tunurile lor începuseră să lovească în case. 31 Mustea observă cîteva incendii în spate, nu departe de unde se găseau ostaşii sovietici, care aşteptau să înceteze artileria proprie ce frămînta terenul din fată, dincolo de cuiburile de mitralieră inamice. Se vedea tot cîmpul în fată, cu fasciştii învălmăşiţi şi speriaţi. Se îndesi fumul, luă foc o pădure rară de stejari seculari ce se găsea la nu mai mult de trei sute de paşi. Coloana de camioane cu soldaţi sovietici trecu ;cîntînd înainte pe diurnul de tară, lăsînd în urmă liniile inamice. Plecară la atac şi aceia între care era Mustea. Cîte unul cădea ca trăsnit. Tirul artileriei ,se lungise, bătea mai departe şi Mustea se pomeni pe cîmp fugind cu alţii şi urlînd „ura !" sau nu ştia nici el ce, căci era complet buimăcit. Trăgea înainte, nu ştia bine în ce şi în cine. dar în tot ce mişca. Zvîrli şi cîteva grenade, uitîndu-se la ce fac sovieticii şi imitîndu-i. Era leoarcă de sudoare şi-1 chinuia setea. Dar înainta. Mitraliorii fascişti fugiseră ori fuseseră doborîti de grenade. Cîti mai rămăseseră fură şi ei doborîţi pe loc de gloanţe sau de baionete. Se prăvăliră pe surpătură în jos. Gloanţele şuierau prin aer şi se izbeau în lutul galben. Ajunseră aproape de tranşeele fasciştilor. Primii sovietici săriră în gropi, fără să mai stea pe gînduri, numai cu lopeţile Lineman în mînă. Lui Musteei i se păru că aude vaiete şi strigăte de spaimă. Ieşiră din tranşee fasciştii, care cu lopeţi, care cu baioneta la armă. încăierarea corp la corp se încinse, trupurile străpunse se răsuceau, căzînd, sîngele tîşnea din capetele izbite, groaza se citea în ochi. Mustea se pomeni în spatele unui sovietic, care se lupta cu un ofiţer inamic şi cu doi soldaţi. Deodată, Mustea zări ieşind din spinarea ostaşului sovietic vîrful unei baionete şi se trezi faţă în faţă cu ofiţerul fascist şi cu soldaţii. Unul căzu, luat de baionetă de un sovietic, iar celălalt apucă să fugă. Pe ofiţer Mustea îl apucă de beregată şi căzu cu el peste trupurile învălmăşite ale răniţilor. în timpul acesta o lopată Lineman izbi peste ochi, sub sprîncene, pe ofiţer, iar Mustea îşi văzu mina plină de sînge. „Avea ochi albaştri", zise Mustea. „Ce absurd mai sînt !" mai.gîndi, dar se sculă şi porni mai departe cu o lopată ce o ridicase de jos. Fasciştii fugeau speriaţi. Mustea lăsă în urmă nişte grupuri mai mici, cu mîinile ridicate şi se opri din urmărire abia cînd în faţă nu mai văzu pe nimeni. Era pe malul Teuzului. Sări în matca nu prea adîncă. Rîuşorul seca vara, aici,- spre,;dealuri. Avea numai bălţi ici-colo, pline de broaşte şi de şerpi. Apa era stătută. Dar Mustea se repezi asupra primului ochi de lichid murdar şi începu să soarbă cu sete. I se păru că un alt soldat, un fascist, sorbea eeva mai sus, din acelaşi ochi. „l-o fi sete şi lui", îşi zise. După ce se satură de băut, se aşeză pe fund, ca copiii, se şterse la gură, luă casca clin cap şi se uită împrejur. Fascistul tot mai bea. Adică nu ! Era mort. Cu braţele întinse şi cufundate pînă peste coate în apă. Lîngă tîmplă avea o baltă de sînge, care se prelingea şi în baltă. — Am băut, am băut ! zise Musteai tare. Ce mi-i apă din Teuz, ori sînge. Acuma-i tot una... Se ridică trudit. Artileria continua, dar mai departe. Coloana de camioane cu sovietici trecea cîntînd înainte pe drumul de ţară. NOAPTEA ELIBERĂRII MARIA BAN US ine poate să uite noaptea de August, noaptea aceea P Apele ei, albastre şi verzi ca un iezer de creastă ? Undele ei în onix tăiate, cameea vieţilor noastre, noapte, ca lacrima castă P Beţi •străbăturăm oraşul, beţi de-o năpraznică adolescenţă. Parcă \emm mai înalţi, şi călări, aplecaţi înainte ; astfel goneam prin ia nopţii de vis transparenţă, tineri ca zeii, uşori, şi minaţi de un sînge fierbinte. Mulţi ne ieşiră în cale, cete asemenea nouă. Necunoscuţii ni-erau mai aproape ca fraţii — ochii lor înecaţi în aceeaşi lumină şi rouă; trupul — întins ca un arc, spre vastele spaţii. Doar ne priveam ; fulgere scurte şi tîlcuri. Vise, ca săbii, roteam peste frunţile noastre. O, cum creşteau, şi creşteau vitezele pilcuri! Săbiile-n zbor vîjîiau Viafa Romînească nr. 8 33 prin undele-albastre : — Taie şi taie şi taie cangrena burgheză! — Taie şi taie şi taie cangrena fascistă! Caii, sub noi, se cabrau pe abrupta faleză; marea, în spume, vuia : — Fericirea există! Noapte adîncă, naivă, albastră şi verde ochi de lumină deschis ca un iezer în stîncă ; zări unduite, cătină în adine a se pierde... Liniile dure, precise, nu se născuseră încă. Deabia mai tîrziu fu o zi şi încă o zi; şi noi învăţarăm ştiinţa de apărare-a cetăţii, arta de a izbi fără greş, cînd e vorba de-a fi şi-a nu fi; deabia mai tîrziu îmbrâcarâm zaua de fier a maturităţii. Dar cine poate să-şi uite vreodată adolescenţa Chiar dacă stăm, puternici şi treji, în umbra imensă a scutului — cum să uităm noaptea de August, apele \ei albastre şi verzi, transparenţă , ce iradiază, şi azi, cu forţa adîncă, naivă şi fără de seamăn a începutului BĂRĂGAN*) V. EM. GALAN 2 n dimineaţa aceea, directorul Gospodăriei de stat, Anton Filip, măcar că numai odihnit nu era, se simţea pesemne atît de bine încît, fără a-i păsa că l-o zări cineva, trecuse Borcea zburdînd, cu şuba descheiată şi fularul în buzunar, dîndu-se pe ghiaţă, întocmai cum făcuseră un ceas înaintea lui alde Nicu Cîrmîş. Trecu prin sat fără să ia în seamă vîntul îngheţat, vîrtejurile de zăpadă, dar odată ajuns acasă, chiar în clipa cînd atinse poarta, mulţumirea i se topi. In curte, Victoriţa Erhan, cu un cojocel între umeri, cu o cratiţă roşie într-o mînă şi un purcel însîngerat zbătîndu-i-se în mina cealaltă, gonea un cîrd de purcani pîntecoşi şi se sfădea în gura mare cu fiică-sa. Ceartă obişnuită la gazdele lui Filip : cît ţinea postul mare, o dată sau de două ori pe săptă-mînă, cineva niciodată descoperit uita uşa grajdului deschisă... în zilele cu vreme rea orătăniile curţii umblau bezmetice după adăpost... un cal zvîiiea, altul muşca... iar pioasa Victoriţa, împăcîndu-se cu gîndul că nu ea, ci caii Iui bărbatu-său vor ispăşi păcatul în flăcările iadului, prăjea de zor tot postul mare, foarte mulţumită, purcei, curci şi gîşte zdrobite prin asemenea diavoleşti accidente. In uşa grajdului, Nuţa — Titica Tone — îmbrăcată într'un fel de salopetă tricotată anume pentru patinaj, se uita la maică-sa, cu ochii ei mari negri, umezi, şi rîdea cu socoteală, ca să-i aţîţe mînia. Cînd îl zări pe Filip, schimbă rîsul în gungureală de copil fericit şi porni parcă să-1 întîmpine, ori poate numai să-i ajute : poarta înţepenise în nişte lături îngheţate... —■ Anton... Tovarăşul Anton ! o vesti şi pe maică-sa. De luni întregi, Nuţa se străduia să împingă relaţiile cu Filip dinspre „tovarăşe Anton" către „Anton" pur şi simplu. (Numele de familie nu i-1 folosise decît o dată, în ziua cunoştinţei.) Dar cum nimic din purtarea chiriaşului n-o îndemna pe calea asta, se mulţumea deocamdată să strecoare cîte un „Anton" doar aşa, ici-colo, ca printr-o greşeală pornită din inimă. Contenind urmărirea curcanilor, Victoriţa se uită furioasă la Filip, abia raspunzîndu-i la bună ziua, se uită şi la fiică-sa, încreţindu-şi nasul a reproş, strigă spre ferestrele casei un „Madam Filip, a venit!", apoi, văzînd că nu se *) Fragmente din volumul II. Acţiunea, — în martie 1949. 3* 35 clinteşte nicăieri nici o perdea şi nu se deschide nici o uşă, se repezi iarăşi pe urma curcanilor. — Măi, măi! se miră Filip pentru sine, nemulţumit, dar prefăcîndu-se a nu remarca întîmpinarea aceasta prea familiară dintr-o parte şi prea zgomotoasă din cealaltă. Cînd îl văzu intrînd, Nuţa, pe care strigătul maică-si o îngheţase în mijlocul curţii, duse palma la gură înăbuşind parcă şi ea un ţipăt... ori poate un hohot de rîs... apoi, cu aerul omului mînat de-o hotărîre desperată, porni în fugă : urcă scările cerdacului, deschise uşa antreului lăsînd-o în urmă vraişte şi începu să piseze uşa camerei lui Filip cu amîndoi pumnii : —• Cristina ! striga ca o apucată. Cristina ! Vine Anton ! Deschide, descuie, Cristina ! Anton ! Neînstare să-şi închipuie nimic, totuşi îngrijorat, Filip grăbi pe urmele Nuţei şi intră în antreu cînd Cristina, speriată, deschidea uşa în nasul Nuţei: —• Intră, nu-i încuiat. Ce-i cu Anton ?... A, uite-1 ! —• Da, a venit. Nu, nu, nu intru... credeam... auzisem cînd ai încuiat... sau mi s-a părut... şi veneam numai să-ţi spun... eram în curte... Ştii ? Roibul a călcat un purcel, ori 1-a zvîrlit !. Nici n-a murit încă ; şi mama... Filip îşi freca tălpile de rogojină — meticulos, gospodăreşte, ca de-obicei ■— privind-o întrebător pe Cristina; iar Cristina îl privea la fel pe dînsul. —■ ...mama... n-o ştii pe mama ?! 'mneaei încă de astă-noapte ... — vorbea Nuţa înainte ; şi pentru că era mai scundă decît Cristina, se sălta pe vîrful picioarelor şi-şi tot întindea gîtul ca să privească în cameră ; cînd văzu ceea ce ţinea neapărat să vadă, izbucni peste măsură de mirată : Aaaa, erai cu domnul Matei ?!... Credeam c-a plecat. Dacă ştiam, nu te-aş fi deranjat. Voiam... Nu, nu intru, că-s numai un noroi ! şi, lui Filip, cu radioasă părere de rău : Nu ştiam, zău, că-i cu inginerul... — apoi, zburdalnic, tuturor : M-am dus, vă las, pa ! şi cuprinzîndu-1 pe Filip într-o ultimă privire triumfătoare, Nuţa dispăru. Filip intră, închise uşa, se uită la Cristina, se uită la Matei... Cristina, foarte palidă, se aşezase la masă, probabil pe acelaş scaun de pe care se va fi ridicat cînd năvălise Nuţa. Tăcea stingherită şi-şi tot strîn-gea pe umăr un şal subţire. Matei, îmbrăcat în şuba lui de toate zilele, cu gulerul ridicat şi încă plin de ţurţuri netopiţi, stătea sprijinit de sobă şi, descumpănit, mîrîia uitîn-du-se furios la uşă. în primul moment, Filip fu ispitit să se prefacă a nu fi înţeles nimic : să întrebe cît mai firesc, adresîndu-se de-a dreptul inginerului, aşa cum ar fi întrebat oricînd altădată : „De mult mă aştepţi ? Ce s-a-întîmplat ?" Dar simţind că o asemena prefăcătorie, oricum ar fi fost primită de Matei şi de Cristina, i-ar înjosi într-un fel pe tustrei, vorbi limpede, cum gîndea : — Ai înţeles ce-i în capul ei ? Inginerul răsuflă adînc şi, dezlipindu-şi cu părere de rău privirile de clampa uşii, îl măsură, morocănos încă : — Intr-o zi o cotonogesc ! rosti, abia lepădînd silabele printre dinţi; şi, vrînd parcă să-şi demonstreze că, după o declaraţie atît de categorică nu mai are nimic de spus despre Nuţa, îl luă la rost Dumneata, dom'le, aud, faci mari manevre : evacuezi gospodăria, închiriezi oamenii, arendezi vitele... 36 — Şezi ! îl îndemnă Filip, arătîndu-i un scaun ; şi trăgîndu-şi el însuşi mai aproape de masă alt scaun, îl lăsă să bombăne. Nu izbutea încă să-şi adune gîndurile asupra supărării inginerului. Adevărul adevărat era că din clipa cînd ei, Cristina cu dînsul, se mutaseră în fostul „salonaş" al Erhanilor, cele două femei trăiau pe picior de campanie : Nuţa părea să fi luat asupră-şi misiunea de a deschide ochii lui Filip asupra ibovnicilor Cristinei, apărînd totodată dreptul lui de a avea oricîte ibovnice fără ca nevastă-sa să ştie ; Victoriţa, dimpotrivă, căuta să deschidă ochii Cristinei asupra ibovnicelor lui Filip, şi, paralel, să-i înlesnească întîlnirile cu ibovnicii ei, apărîndu-i tainele faţă de Filip. De existenţa acestei complicate reţele de ibovnici şi ibovnice, Erhan-mama, ca şi Erhan-fiica, întemeindu-se pe tot ce-or fi trăit, văzut, aflat ori presupus ele în legătură cu lumea şi căsnicia, nu aveau cum se îndoi. Nu aveau cum se îndoi, pentru că în căpşorul buclat al Nuţei, ca şi în căpăţîna căruntă a Victoriţei, o infiltrare oricît de firavă a unei asemenea îndoieli ar fi adus cu sine nişte răsturnări după care, fără doar şi poate, sau lumea ar fi încetat să fie lume, -sau Nuţa să fie Nuţa şi Victoriţa să fie Victoriţa. — De mult mă aştepţi ? întrebă în cele din urmă Filip. Inginerul, se vede, era atît de puţin atent el însuşi la ce spunea, încît tăcu lăsînd ultima propoziţie numai pe jumătate rostită. —■ Dumneata... — începu pe urmă ; şi acest „dumneata" era la el semn de mare tulburare, pentru că altfel, de cîteva luni, îşi spuneau „tu". Dumneata... încurci lumea. Nu ştiu ce te-o fi apucat ! Ziceai că-n noaptea asta vii acasă. Te-am căutat dimineaţa, nu veniseşi. M-am dus la gospodărie, plecaseşi. Vin înapoi, n-ajunseseşi. Stau aici cinci minute, şi... — se poticni, se înfurie, şi atunci, luîndu-şi vînt, continuă dintr-o răsuflare : Uite ce : alea-s nebune. Amîndouă. Le ştiu eu! Or să umple satul cu... dracu' să le ia că directorul... adică tu-!... 1-a prins pe inginer... adică pe mine !... la nevastă-sa... adică la... — şi furişă o privire stingherită, speriată, în direcţia Cristinei. Ce, nu ?... Şi, mă rog, ce-ai vrea să fac ? Poftim, o fi mai bine aşa : nu mai pun piciorul pe-aici cît oi trăi ! Ca să n-aduc apă la moară găzdoai-celor 'Voastre. Mai departe, latre pînă s-or învineţi : şi haita a bătrîna, şi cealaltă ! Doar n-o să stau sub pat de frica lor ! Una-i ţaţă, alta-i caţă... ptiu ! —■ Se-nţelege! făcu Filip pe gînduri, deşi îşi dădea seama că din acest „se-nţelege" nu se înţelegea de loc ce anume s-ar fi căzut să-nţeleagă Matei. Neştiind curn să-i ia tăcerea, inginerul se uita mînios pe pereţi. Nu prea era în apele lui... Cînd Filip întrebase dacă-1 aştepta de mult, el (,,Dobitocul'! Cretinul!" se mustra în gînd) — el se pomenise dîndu-i oarecum socoteală de drumurile-i din ziua aceea ...spunîndu-i cum îl căutase dimineaţă... cum se dusese în baltă... cum trecuse Borcea înapoi, cam o dată cu dînsul, şi deci cum venise doar „de cinci minute"... Şi închipuindu-şi că spusese toate acestea cu aerul unuia foarte interesat să arate că Nuţa nu putea avea dreptate... adică, la urma urmei, cu aerul unuia care, ştiindu-se de data asta nevinovat, făcea atîta paradă cu probele nevinovăţiei lui încît stîrnea bănuieli întemeiate pentru vreo altă dată, trecută sau viitoare... de aceea, inginerul Matei se simţea cam caraghios. („Mai bine era s-o fi cotonogit!"), îi era ciudă pe el însuşi, şi, încleştînd fălcile, se uita crunt pe pereţi, 'în ochii Cristinei nu îndrăznea să se uite ; nici într-ai lui Filip ; iar propriul lui suflet nu se gîndea să şi-1 „ia la puricat" — pentru că nu de mult, şi totuşi cam de multişor, făcînd această operaţie din proprie iniţiativă, în de- 37 plină linişte şi singurătate, găsise „pe-acolo" nişte... „mă rog, nişte sentimente, poftim ! Pentru dînsa, na, pentru Cristina !"... Nişte biete „mă rog sentimente" — pe care Matei nu fusese niciodată în stare să şi le limpezească... nici nu dorise măcar să şi le limpezească... dar care erau, fuseseră, gingaşe şi discrete, ştiute numai lui, pînă în ceasul acesta nemernic cînd, în zece vorbe, Nuţa şi Victoriţa revărsaseră asupra lor tot atîtea găleţi cu apă încropită. De aceea se uita Matei, opărit, pe pereţi — şi-i venea să fugă unde vedea cu ochii. —■ Prostii! îl auzi în sfîrşit pe Filip. Cum adică „să nu mai pui piciorul" aici ?... Decît ai începe să te-ntrebi, cînd pui piciorul undeva, ce-ar zice Nuţa, mai bine ţi-ai tăia frumos, de la-nceput, picioarele-amîndouă! Alegi barem, dintre două prostii, pe cea mai gogonată. Mai ales că... în general... cînd se-ntîmplă ca omul să aibă... de bine, de rău... cap propriu, nu-şi lasă picioarele să calce-n străchini... nici singure, nici după capul altora... Auzindu-i ultimele cuvinte, Matei îşi lunecă, parcă din cale:afară de uimit, privirile către Filip; dar Filip nu-1 luă în seamă: se uita la Cristina... care probabil că se uita la dînsul mai demult... şi lui Matei îi năzări dintr-o dată, adică ide fapt îi fu dintr-o dată clar, că Anton Filip şi nevastă-sa ştiau tot ce are-n sufletul lui. Tot 1 Despre asta-şi vorbeau ei, ochi în ochi!... Nu avea nici o îndoiala, Matei — şi se mira el însuşi văzînd că descoperirea nu-1 ruşina, nu-1 înciuda, ci dimpotrivă. — Ai dreptate! rosti, ascultîndu-şi bucuros glasul vesel. Ai dreptate, zău... — repetă ; şi nu-şi pierdu veselia nici cînd Filip îl întrebă în legătură cu ce crime venise să-1 judece. Rămînînd în afara discuţiei dintre cei doi bărbaţi, Cristina privi o clipă în gol, surîzînd numai cu ochii, îşi strînse mai bine şalul pe umeri şi, potri-vindu-şi scaunul lingă masă, deşurubă încet capacul stiloului. Anton adunase de la şcolarii fermei —■ absolvenţii cursurilor de tractorişti, de maiştri şi şefi de culturi, de legumicultori, de zootehnişti — un vraf de caiete cu notiţe şi alt vraf cuprinzînd tot felul de terfeloage bătute la maşină. Le citise, însemnase părţile interesante pentru el, şi, de două zile, ca să-1 ajute, Cristina îi transcria părţile acestea într-un caiet. Uneori scria urmărind textul cu atenţie; dar de obicei, nepricepînd mai nimic din ce scrie, copia mecanic, ascultînd discuţia dintre Anton şi Matei sau lăsîndu-şi gîndurile să hălăduiască la întîmplare. ...Ca ide obicei, Matei şi Filip vorbeau din ce în ce mai cu patimă, uitînd amîndoi tot ce nu avea loc printre preocupările lor comune : tot, înce-pînd cu Nuţa, a cărei voce se auzea cînd şi cînd din curte şi sfîrşind poate chiar cu dînsa, cu Cristina. Era vorba de lucruri cunoscute ei : In baltă, muncile de primăvară începeau obişnuit cu vreo zece zile mai tîrziu decît pe Bărăgan, din pricina umezelei. Şi Filip se chinuia de-o iarnă întreagă să demonstreze inginerului că „un om care are pe cap zece mii de hectare din Balta Ialomiţei şi sub zece miile lui de hectare mai are totuşi şi cap", n-ar săvîrşi nici o crimă, n-ar provoca nici o ruină, n-ar trăda nici un principiu, ba dimpotrivă, şi-ar face numai datoria dacă, folosind acest irăstimp, ar trece în sat, pe Bărăgan, o parte din plugurile, tractoarele şi vitele gospodăriei, ca să ajute lespezenilor la întemeierea unei asociaţii pentru munca pămîntului în comun. Aşa, campania de primăvară a satului s-ar încheia cam o dată cu începerea campaniei la gospodăria statului; prin urmare, 38 gospodăria va găsi mai uşor oameni la lucru —■ şi asta s-ar întîmpla nu numai în primăvară, ci oricînd, dat fiind că decalajul dintre începerea muncilor s-ar menţine, pe Bărăgan faţă de baltă, tot anul. Mai mult: trecerea în sat ar adăposti grosul averii gospodăriei de-o eventuală inundaţie, obişnuită primăvara, şi cumplită, pe baltă. Şi încă : în sat, un comitet dădea asigurări că asociaţia era ca şi făcută. Iar pentru deplina liniştire a inginerului, Filip îi amintea că acest soi de amestec al lor în viaţa satului era provizoriu îndată ce SMT-ul din Deliul Nou se va pune totuşi pe roate, le va prelua toate obligaţiile de această natură. < Matei însă nu voia să audă de nimic —• şi toată corespondenţa purtată de conducerea gospodăriei lor cu „regionala gostat" pe marginea ajutorului de dat plănuitei asociaţii purta, lîngă semnătura directorului (A. Filip) şi a contabilului-şef (I. Olteanu) un foarte citeţ „în dezacord total, ing. şef Matei C. Constantin". Ceea ce nu schimba nimic, pentru că regionala era condusă de acelaşi Zamfirescu, fost un an în urmă conducătorul judeţenei AFSM — şi Zamfirescu nu-şi lua nici răspunderea de a citi asemenea corespondenţe contradictorii, necum de a le mai şi arbitra. Ca să ia asociaţia în patronaj, gospodăria n-avea totuşi nevoie numai de o dezlegare oficială, ci şi de anumite „suplimentări recuperabile în termen" la combustibilul pentru tractoare şi la planul de trezorerie. Iar Filip cerea inginerului să meargă la Călăraşi pentru a obţine el însuşi aprobările necesare. Ceea ce lui Matei îi părea „monstruos, dom'le! sadic, pur şi simplu"! — Să cer eu aprobarea pentru ceva ce eu dezaprob ?! — Nu ceri nimic : le expui cît poţi tu mai obiectiv punctul nostru de vedere, îl expui şi pe al tău, discuţi cu dînşii pînă-şi formează o părere şi le ceri hotărîrea, nu neapărat aprobare; dar o hotărîre motivată, dacă-i vorba de respingere. —■ Păi... ăla, Zamfirescu, o să fie de partea mea, nu de-a ta. Cu tine-o să ţie... îi venea greu să rostească numele acesta, care-i evoca „puşcăria" lui de cîteva ore — Mindirigiu, mde! —■ Probabil... — Şi-atunci... de ce-aş merge tocmai eu ? ■■— Ştii de ce? Pentru că eşti încăpăţînat ca un catîr! Pentru că după ce-i auzi din gura lui Zamfirescu propriile tale argumente împotriva asociaţiei, o să înţeleagă cît de obtuze-s... De aceea! In capul mesei, Cristina copia un soi de regulament al hibridizării porumbului, alcătuit parcă pentru nişte roboţi în stare să îndeplinească ori ce muncă fără a se întreba ce anume fac şi pentru ce. Copia totuşi conştiincios, ascultîndu-i, cu un zîmbet potolit în colţul gurii —■ şi dacă cineva ar fi privit-o atent, ar fi bănuit că, în sinea ei, femeia aceasta se amuza de zarva celor doi bărbaţi pentru că, de bună seamă, ştia mai multe decît dînşii despre toate, dar, deocamdată, îi era lene să-i împace. — Argumente ! pufnea Matei. Dacă-i vorba să-ţi fac asociaţii cu argumente, îţi fac şi-ţi desfac zece mii pe secundă. Da' ţie-ţi trebuie o asociaţie cu d-ăştia de-aici din sat, cu alde Erhan, cu alde Golea, nu cu argumente ! Argumentele... — Ţi-am spus : toată iarna a lucrat, comitetul lor. Şi-ncă bine ! Asociaţia este. A lucrat şi organizaţia de partid, şi... —- Comitetele lor... a se scuti ! Ce comitete ?! Ce organizaţii ?! Tu n-ai ochi, nu vezi ? striga Matei. Din comitetul lor provizoriu, a ieşit cogea- 39 mite Erhan definitiv. Adică, amin ! Din organizaţia de partid le-a ieşit dezorganizata lui David Golea. Le-ai mai trîntit şi tu un comitet. Ei, şi?! Baliverne! De asta-i vorba, nu de „argumente" ! Numărînd pe degete sub nasul inginerului membrii asociaţiei, Filip încerca să-i demonstreze că, oricum, asociaţia era ca şi făcută: cu Erhan, cu Golea, sau, dacă nu, fără ei, şi chiar împotriva lor, la nevoie. ___împotrivă ?! Vorbe ! mîrîia Matei. P-ăştia, pe găinarii ăştia, dac-au apucat a se vîrî undeva, nu-i rîneşti din loc nici c-o duzină de lopeţi lipoveneşti ! Fac ce Vor ! Ăştia, aici în sat, reacţionari sau ce-s, au mai mulţi sfinţi la Ierusalimul revoluţiei tale decît ai tu, na! Eşti pe Bărăganul lor, aici, nu la fabrica ta ; şi te-ntorc pe dos cum le place, cu. toate comitetele şi asociaţiile şi organizaţiile tale ! Filip scrîşnea, pe semne ca să nu urle, şi-1 dăscălea răbdător : — Noi... să ajutăm comitetul s-o facă, asociaţia», ori cel puţin să nu-i împiedecăm, şi-atunci s-o vedem mai repede cine-i „găinar" şi cine nu-i. ^ — Aaaa ! Pentru atîta, tărăboiul ?! ca să-şi deie-n petic David Golea?!... După un păduche dom'le, n-alergi cu ciocanul pneumatic ! Păduchele îl striveşti uite-aşa, scurt, sub unghie ! Nu-i faci asociaţie, să-1 aştepţi pînă şi-o da în petic !... Tărăboi de pomană ! — Nu-i „tărăboi". Nici „de pomană". La urma urmei... — Filip începea să-şi iasă din sărite — primim leafă, amîndoi, ca să punem pe picioare o gospodărie de stat, nu o fabrică de hrişcă. — O să fim şi fabrică, lasă — îl asigura Matei posac, prefăcîndu-se a-1 înţelege greşit. Nu d-aia de hrişcă ! — Poate. Şi gospodărie de stat... cînd ? —■ Teoria chibritului ! oftă inginerul, părînd gata să renunţe la continuarea discuţiei. Vorbărie... — dar apoi, sărind brusc de pe scaun, începu să se învîrtească prin cameră, zvîrlindu-şi parcă frazele, la nimereală, ba într-un colţ, ba într-altul, fără a-şi mai ţine în frîu mînia : Eu, domnule, nu mă las aruncat de nimeni nicăieri. Ce, vrei hocuspocus, să-ţi fac revoluţie afară-n Bărăgan ? ! —■ O fac alţii, văd... Tu, dimpotrivă. — în Bărăgan ? Ha !... Despre Bărăgan, domnu' Filip ştie exact cît i-a predicat prin şedinţe domnu' Viţcu : domnu' Viţcu ot Crînguşi, ţăranul-minune ! mamutul modern ; gogoaşa enigmatică ! manufacturier de hrişcă seacă, fruntaşul gostăţimii socialiste-n plasa Paroşani ! Habar n-are de nimic, domnul Viţcu-al dumitale !... Şi-n definitiv, îl priveşte : el din Bărăgan îşi scoate planul. Eu, pămîntul meu e pe baltă. Tot! N-am de ce argaţi satul la arat pe Bărăgan. Punct ! — Ba virgulă ; dacă n-om fi şi noi „manufacturieri de hrişcă seacă", planul nostru... iştii şi tu, cu două balanţe se cântăreşte : pe una producţia gospodăriei, pe-a doua a satelor dimprejur. — O fi! Măsuraţi-mă, atunci, cîntăriţi-mă, care cum vreţi 1 Eu unul... n-am chef să-mi fac de pomană ciolanele scrum pe Bărăgan. înţelegi ? — Nu... — Cît n-am colţi destul de tari, cît n-am cu ce să mă dau la Bărăgan pe contul meu, stau şi-mi văd de treabă acolo unde sînt. Tu nu ştii pe ce lume te afli ! Habar n-ai ce-i aceea Bărăgan ! după care molfăi un citat, el ştie din cine : de-şer-tul sci-ticT şi tăcu brusc: îşi continua însă negurosul monolog, vădit, în gînd... 40 Parcă frînt, se trînti la loc pe scaun. Privea mohorît, ca pe-o nălucă rea, capricioasă, absurdă şi duşmană lui, un biet ungher din Bărăganul pentru care el, pînă una-alta, regreta că ,,n-avea colţi destul de tari". Dincolo de şosea, peste un acoperiş năruit, cîmpia, încremenită, îngheţată, albă punctată ici-colo de trunchiurile unor salcîmi cioturoşi, tunşi de ramuri, se clădea către orizont în fîşii nesigure, fragmentate bizar de apele ferestrei cu două rînduri de sticlă boccie. Filip îşi sprijini cotul în marginea mesei, îşi îndesă maxilarul de jos în podul palmei şi, mîngîindu-şi în răspăr cu vîrful degetelor fălcile, părea nemulţumit numai şi numai de scronţănitul ţepilor bărbii. — Şi pe urmă — mîrîi într-un tîrziu inginerul, potolit, încercînd parcă zadarnic să-şi desprindă privirile de pe acel peisaj care-l scotea din sărite — Viţcu-al tău e-un gogoman, un troglodit. Asta-1 şi omoară : prostia. Ţine discursuri : că halta-ji pacoste, că balta-i bună numai pentru făcut iama în investiţii... Palavre! I-ar place umezeala, da' se teme de inundaţii. I-ar conveni să-şi crească hrişca-n baltă, da' nu-i convine că balta-i creşte-n hrişcă prea multe buruieni. Păi ! Balta-i mămăligă gata, da' lui nu-i place că trebuie s-o mai şi-nvîrte, mămăliga! Ţîrcovnic! Cîntă osanale Bărăganului! Acolo n-are apă, da' n-are nici inundaţie... N-are hrişcă, da' n-are nici buruieni. N-are producţie ca lumea, da' n-are nici plan ca lumea... Ăştia strică mai rău ca iepurii!... în Bărăgan, domnule, nu merge să te joci de-a agricultura! Bărăganul... sau îi pui căpăstru tu lui, sau, de nu, ţi-1 pune el ţie! Eu... un an îmi trebuie : o recoltă, şi-1 dau peste cap pe domnu' Viţcu-al tău, cu teoriile lui •cu tot, de-o să mă pomenească! După aia trec pe Bărăgan. Da' nu aici, cu tine, să ar la ţărani. Nu! De aia-s bune gospodăriile de stat : te las sănătos aici, şi-o să-ţi scot din Bărăgan, aşa uscat şi cărpănos cum îl vezi, pe puţin douăzeci de procente mai mult decît îi scoate tu atunci din băltoacele tale. Înţelegi ? — Ştiu. eu ce-i de înţeles?! murmură Filip mai mult pentru sine, sătul de sfadă. Te iei la harţă cu balta în numele Bărăganului, cu Bărăganul în numele bălţii... dai toată vina pe Viţcu... te lauzi cu nu ştiu ce isprăvi în contul anului viitor... şi cînd nişte oameni cumsecade vor să facă acuma exact ce visezi tu să faci la anul, nici nu vrei s-auzi de dînşii. — Ăia asociaţie vor să facă, nu... — Păi da. Au pămîntul lor. Pe Bărăgan. Nu se pot angaja toţi ingi-neri-şefi la gospodării de stat... Ce vrei tu, de fapt ? Să vezi Bărăganul „sub /căpăstru", sau să te vezi pe tinej inginer Matei cel Mare, punîndu-i căpăstrul? şi-ncă-n cadru festiv, te pomeneşti! — Mă rog... căpăstru ! Şi tu-1 vezi sub căpăstrul asociaţiei tale, Bărăganul?!... Bravo! Păi ăştia, asociaţii tăi, fac umbră Bărăganului de cînd erau daci... ori agatirşi... ori gorile! Şi n-au învăţat nimic. Nimic, nimic,„ nimic! S-au pomănăgit nu ştiu cîte generaţii la pămîntul boierului şi acuma dau acatiste pe la toate bisericile şi pe la toate crîşmele de bucurie că-s liberi să se pomănăgească înainte la pămîntul lor. Da... Ascultă ce-ţi spun eu acuma : cu Bărăganul, pomănăgeala nu mai merge ! Basta ! A-nţărcat bălaia ! Cu po-mănăgeala, crapi!... Iar asociaţii tăi, cînd m-au văzut lăsînd brazda la 18 centimetri, au început să urle că „scurm pămîntul", că „iau mana Bărăganului" ! "Se-nchină la Bărăgan ! Idol ! Da' trebuie să-1 lucrezi, „idolul"; cu închinatul n-ajungi departe ! Ajungi. în burnuz, dom'le, şi-o iei creanga, arăbeşte, cu limba scoasă printre dune!... Tu ştii care-i cea mai rea buruiană aici, pe Bără- 41 gan ? Pomănăgeala la pămînt: asta-1 usucă mai rău ca seceta ! Ei, smulge-o* dacă vrei revoluţie agrară!... Fă-le şi asociaţie, dac-ai pornit-o aşa : strînge-i grămadă, pune-i să-şi adune catrafusele, dă-li-1 nacialnic pe Viţcu-al tău... şi trimite-i de-aici, aşa, asociaţi, unde-a trimis mutul roata şi surdul iapa! iar pămjntul lor, lasă-1 pe mîna mea. Fă-mi o gospodărie de stat cumsecade, dă-mi maşini cîte-mi trebuie, şi ai cuvîntul meu de onoare că-ţi scot peste plan, oricît mi-ai încărca tu planul ăsta, destul ca să-i îndop, unde-or fi,, pînă la sfârşitul sfîrşitului, mai bine de cît s-au hrănit, muncind singuri, neam de neamul lor... Asta este ! — Este... este pur şi simplu o prostie... de manufacturier de hrişcă... nus mai puţin trăsnit ca Viţcu... doar că-n altă doagă. ...Neînţelegînd pentru ce Anton al ei ocolea ultimul şi — după dînsa — cel mai convingător argument, Cristina lăsa tocul să-i cadă printre degete şi„ fără a lua în seamă cum sub peniţă ieşea încet o pată de cerneală, ridică privirile. — De ce nu-i spui, Antoane ? întrebă nedumerită. — Ce ? Cui ? tresări Filip. Tresări şi Matei şi-şi uită replica. —• Noi — spuse Cristina, mutîndu-şi privirile asupra inginerului — o> să avem un copil. In august... —■ Cristina ! încercă Filip s-o oprească, găsind că intervenţia nevesti-sa în discuţia lor se potrivea ca nuca-n perete; citi însă pe chipul ei ceva ce-I făcu să-şi calce pe inimă şi s-o îndemne chiar el, zîmbind îngăduitor: Spune, dac-ai început—-şi, lui Matei, cerîndu-i parcă scuze dinainte: Totdeauna-i aşar femeile cred că evenimentele astea-s un soi de sărbători naţionale... Dar Cristina era prea atentă la ce se pregătea să spună —■ şi Filip nu-şr dădu seamă dacă-1 auzise ori nu. ■—■ Eu ■— continuă ea, mereu pentru Matei —■ mă sfătuiesc, într-un fel,, de pe acum cu dînsul : despre ce văd, despre ce aud... Aşa-s toate femeile-cînd aşteaptă un copil. Am şi citit asta : am nişte cărţi de la Miliuţa Hue... Anton zicea că „ai spus prostii". E mult mai rău, mult mai urît. N-ai de loc dreptate, Matei! ^ Uşor îmbujorată, Cristina îi spunea toate acestea zîmbind, între o frazăm şi alta, cu un zîmbet nou, necunoscut lui, şi nu lui adresat, nici lui Filip, cî probabil ei însăşi, sau mai de grabă copilului. Un zîmbet dezvăluindu-i altă fire decît cea atribuită ei pînă atunci de dînsul — dar de ce „alta", cum' „alta", Matei nu-şi dădea seama. Infundîndu-şi capul între umeri ca pentru a se feri de neaşteptatul atac, o asculta clipind nedumerit şi, nepricepînd absolut nimic, o aproba stingher, neconvins, cu un soi de politeţe speriată, mî-rîind vag un început de răspuns pe care nu izbutea nicicum să-1 articuleze. — Sînt de pe Bărăgan şi eu, Matei. Din inima Bărăganului. Acolo, la noi, n-avem, jur împrejur, decît Bărăgan şi iarăşi Bărăgan. Mie, pînă n-am: început a citi cărţi, nici prin cap nu mi-a trecut că în lume mai este şi altceva decît Bărăgan... Şi-am început să citesc abia pe la nouăsprezece ani, cărţi. Pîn'atunci, eu... basmele cu munţi de aur, cu mări şi prăpăstii, tot pe-un>. soi de Bărăgan mi le închipuiam petreeîndu-se... Poate că oamenii din munţi, cînd vor să-şi închipuie Bărăganul nostru, păţesc la fel. In părţile-noastre, omul creşte fără a şti unde se sfîrşeşte Bărăganul şi unde începe el„ omul; cînd spui „Bărăgan", la noi, te gîndeşti la tot: la sate, la părinţi, la salcîmi, la ogoare, la tine... la tot! Anton... nu-i născut aici, dar... cine n-& 42 uitat că-i născut undeva, găseşte repede loc între oameni, oriunde. Asta, îmi pare, eu abia acuma am înţeles-o, cînd am văzut că pentru dumneata, Matei, Bărăganu-i numai aşa... nişte cîmpi... ori nici atîta... numai o ambiţie, acolo. O ambiţie de... nebun, Matei. Anton are dreptate. —■ N-am spus chiar aşa, încercă Filip s-o corecteze ; tăcerea împietrită în care se cufundase inginerul îl îngrijora mai mult decît mîrîielile-i de mai înainte. —■ Are dreptate, Anton I repetă totuşi, cu blîndeţea ei nouă, neînduplecată, Cristina. Dumneata... vorbeşti câteodată de parcă nu te-ai fi născut nicăieri. Ca un duh, ca o cobe : „Adună-i ! Goneşte-i ! Mutul roata, surdul iapa ! Daţi maşini ! Ţi-i îndop şi gata !"... Copilului i s-a strîns inima cînd te-a auzit* Copilul meu : am simţit 1 El... e şi el un firicel de Bărăgan, Matei !... Dacă oamenii de-aici, din Lespezi, ar şti ce-i în capul dumitale, te-ar arăta cu degetul : nebunul satului ! „Cristina" ! voi Filip, din nou, s-o oprească, deşi simţea nedesluşit că dacă ea l-ar fi ascultat, lui i-ar fi părut rău. Dar Cristina îi zîmbi liniştit („Lasă, aşa trebuie, nu-i nimic!") şi reveni la Matei—care, uitîndu-se neguros departe, pe fereastră, nu părea s-o mai asculte. —• Despre asociaţie, aici, în casa asta, la masa asta s-a vorbit: toată iarna. Oamenii din Lespezi ! Ei niciodată n-ar vorbi de Bărăgan ea dumneata, uitîndu-se, aşa, pe fereastră. Ei... sau eu... noi n-avem de ce vorbi atîta. Bărăganu-i cu noi, oriunde-am fi, oriunde-am intra. Dumneata... n-ai vrut să vii Ia adunările asociaţiei. Zici că-s „pomanagii'" Nu-i adevărat. La zgîrciţi nu se „po-mănăgeşte" nimeni... şi Bărăganul e zgîrcit, Matei, Trebuia să vii. Nedelea băy trînul ţi-ar spune şi-o poveste despre asta : cică Bărăganul şi-a pierdut cheia cămărilor şi, pînă i-om găsi-o, de ciudă că n-are cum da nimănui mai nimic, se preface că-i zgîrcit... Dar nu-i zgîrcit. Asta pe Bărăgan o simţi şi cînd nu ştii poveşti. O simţi şi-n anii de scetă : cînd te lipeşti de pămînt ca o buruiană veştedă şi tînjeşti după un strop de ploaie ; o simţi! Matei îşi furişă privirile spre Filip, parcă vrînd să-i ceară ajutor ; dar cum Filip n-avea în clipa aceea ochi pentru el, oftă şi ascultă mai departe... — Balta-i darnică, Matei. Acolo iei ca dintr-al tău, dacă munceşti, fără să simşi că te-ai „pornănăgit" la pămînt. Ai spus „mămăliga gata". Asta n-ai descoperit-o dumneata: ei! Pînă şi cuvintele-s ale lor, să ştii: aici le-ai învăţat, nu din cărţi... Recolta dumitale... dacă n-ai nevoie de dînsa decît ca „să-1 dai peste cap pe Viţcu"... poţi s-o laşi să putrezească. Aici nimeni nu crede-n teoriile lui Viţcu. Nici el, măcar. El vorbeşte aşa numai pentru că-i lacom : dacă s-ar învesti mai puţin la voi, s-ar învesti mai mult la dînsul. E din Bărăgan şi Viţcu... El tot după „cheile cămării" umblă... Aici, din neam în neam, de cînd se ştiu, oamenii muncesc pe Bărăgan, dar ştiu foarte bine că alături, balta-i un soi de comoară. O comoară nedată încă la iveală... Aţi venit voi, gospodăria de stat, aţi adus tractoare, maşini. S-a pus mîna, în sfîr-şit, pe comoara asta. Şi ei se bucură c-a încăput pe mîini bune : flăcăii lor muncesc la voi, au învăţat meserie, îi trimiteţi la şcoli... cum să nu le pară bine ?... Dumneata îţi închipui că ai făcut în baltă nu ştiu ce minuni. Ei, n-ai făcut minuni — şi n-o să ţi se-nchine nimeni aici pentru că „ai învîrtit la mămăliga asta"... Vorbeşte cu bătrînii, să-ţi spună ei : a fost a unei eforii, balta... mai înainte a fost a unor boieri... înainte de boieri n-a fost a nimănui... şi totdeauna aici, în Lespezi, s-au găsit unii care-au vrut să mute ogoarele satului din Bărăgan pe baltă : unii au vrut cumpărare... alţii arendă... s-a în- 43 cercat şi o mutare-n cap cu nu ştiu care boier, cîndva... au fost şi unii hotă-rîţi să intre în pămîntul bălţii cu sila... Odată, careva a scos şi din biblie niscai porunci pentru mutatul ăsta... Dar acum trei-patru ani, la reforma agrară, Erhan, notarul, preotul cel bătrîn... alţii încă, nu-i mai ştiu, vreo opt... au făcut, în numele satului, un memoriu : cereau împroprietărire pe baltă şi schimb cu statul, hectar la hectar, pentru toate ogoarele de-aici. Dar n-au avut cum aduna semnături pe memoriul lor ! Cei cu drept la împroprietărire âu vrut pămînt în Bărăgan, nu în baltă... De ce au rămas pe loc, Matei? Şi de ce au rămas la plugărie ? De ce nu s-au făcut pescari ? Pentru că plugarul de-aici simte de cînd se naşte că odată' şi odată are să dea cumva de „cheia cămării". El, nu altcineva! De-acea nu s-a mutat nimeni de-aici! De-aceea s-au întors şi cîţi s-au mutat!... Să fi venit vreodată la adunările asociaţiei, aflai. Anton... el de mult ştie asta. * Anton, într-adevăr, ştia asta. O asculta totuşi pe nevastă-sa cu un soi de lăcomie egoistă, uitînd că mai era de faţă şi Matei. Pentru dînsul, asta însemna mult mai mult de cît spuneau vorbele ei. Nu-şi închipuise niciodată, Filip, că şi-ar imagina bine zilele nevesti-sa în Lespezi multiplicînd pur şi simplu cu 12 cele 2 ore dintr-o zi (uneori chiar mai puţin) cît erau împreună. Ştia prea bine că zilele ei cuprindeau ceasuri multe cînd rămînea singură, înconjurată numai şi numai de zgomotele familiei şi gospodăriei Erhanilor... Şi multe ceasuri cînd, lîngă el, soţul frînt de oboseală şi adormit cu deşteptătorul la cap, Cristina rămînea de veghe, neavînd poate a-şi aminti dintr-o zi întreagă nici o bucurie decît, cel mult, îndoielnica bucurie de a şti că, alta zi, viaţa ei nu pricinuise lui bărbatu-său nici o bătaie ele cap... Şi ceasuri multe cînd, tot singură, mereu singură, trebuia să ducă adevărate bătălii ca să-1 apere pe Mircea de influenţa a tot ce-1 înconjura acolo, în casa Erhanilor, rău, destrăbălat, urît... La început, multe săptămîni după mutarea lor în Lespezi, întrebarea lui obişnuită : „Tu ce-ai mai făcut azi ?" primea drept răspuns un tot atît de obişnuit „L-am pregătit pe Mircea de şcoală... şi pe urmă... m-am tot plictisit"". Pe-atunci vorbeau mult despre plictiseala ei... se gîndeau la un loc de muncă potrivit... şi Filip, furat de asemenea discuţii despre leacul plictiselii, aproape uita că plictiseala însăşi nu era lecuită. Pe urmă venise copilul, sarcina : nu mai putea fi vorba, pentru Cristina, despre altă muncă decît cea de acasă ; şi tot cam atunci, dintr-odată, Cristina uită cuvîhtul „plictiseală"... „Tu ce-ai mai făcut azi ?" rămăsese el la întrebarea obişnuită. „A fost pe-aici o femeie, mama Nedelea : zicea c-o ştii şi tu..." — îi răspundea Cristina, zîmbind. Sau : „Am trecut pe la Miliuţa Piue, învăţătoarea lui Mircea. Cumsecade om, nu ?" Sau : ',,Tu ai auzit ? Fane Gaie şi-a cumpărat singur toţi bocancii din cooperativă. Ii vinde mai scump, zice că-s ai Iui. Un tîlhar, aşa-i?"... Vorbeau despre mama Nedelea, despre Miliuţa Hue, despre Fane Gaie — şi Filip, surprins, credea că ea schimba vorba anume ; şi se întreba dacă nu cumva Cristina se prefăcea numai... sau dacă nu cumva grija viitorului copil, înlănţuind-o şi mai mult de el, de viaţa asta plicticoasă cu dînsul, o obliga să-şi schingiuiască sufletul de bună voie, o obliga să se desprindă, să uite, să se resemneze... încerca, din cînd în cînd, să stea de vorbă cu dînsa despre toate acestea, dar pe Cristina n-o mai atrăgeau, ca altădată, asemenea discuţii : „Ce să vorbim ? Nu-i ce vorbi acuma... E bine aşa : o să vezi..." 44 Acum vedea ! în sfîrşit, vedea : nu renunţase la nimic, Cristina. Dimpotrivă ! Doar că, om sănătos şi deştept, lăsîndu-se călăuzită de firea ei independentă, îşi scuturase plictiseala dintr-o dată —■ şi se aruncase atît de simplu în şuvoiul vieţii satului unde urma să-şi găsească rost pentru tot restul vieţii, atît de simplu o făcuse, atît de firesc, încît el nici n-a avut timp s-o înţeleagă... Această Cristina, mereu necunoscută, într-un fel, nici lui! Neînchipuit de dulce, neînchipuit de aspră, neînchipuit de dragă, aşa, contopită mai mult decît nădăjduise el vreodată cu tot ce-i era lui mai scump!... Această Cristina pe care inginerul Matei, luîndu-şi orice nădejde de ajutor din partea lui Filip, o asculta holbat, fără s-o privească, abia răsuflînd, ca pe-o făptură dintr-altă lume. * Pe dumneata, Matei — spunea Cristina cu blîndeţea ei cumplită — cărţile nu te-au ajutat, poate, decît să furi, cumva, un gînd, nişte simţăminte... pe care pînă Ia dumneata nu ştiu să mai fi încercat cineva să Ie fure... pentru că nu-s de furat! Stau în drum, oriunde, la îndemîna oricui. Dumneata, se vede, ţi-ai închipuit că le furi... nu ştiu de ce, cred că nici dumneata nu. ştii... şi de aceea ai smuls ce ţi-a căzut în mînă şi-ai fugit... şi ai ascuns. Ai. ascuns nişte ciosvîrte desperechiate, Matei : nici gînduri ca lumea nu-s, nici simţăminte nu-s... „AJungă-i! Zvîrle-i!"... Doamne! Anton zicea că de nu s-o face cu Erhan sau Golea, asociaţia o să se facă fără ei, la nevoie împotriva lor. O să se facă şi împotriva dumitale, Matei, la nevoie. O mamă... trebuie să ştie unde-şi naşte copiii, unde-o să şi-i crească, lîngă cine or să înveţe a judeca şi a vorbi... Casa asta... nu-i pentru un copil. Şi satul trebuie să fie altfel, şi cîmpiile... Totuf! Dacă ai avea copii... dacă ai aştepta un copil... dacă ai fi în stare sa-ţi închipui că într-o zi şi nevasta dumitale are să aştepte aici, pe Bărăgan un copil... n-ai vrea nici dumneata să te auzi vorbind cum ai vorbit, Matei !... Inginerului, pesemne, nu-i venea să creadă că, într-adevăr, Cristina nu mai avea de spus nimic. Adunîndu-şi încet privirile uitate în depărtări, le îndreaptă o clipă spre dînsa, parcă mirat că o vedea acolo, apoi aţinti vraiul de caiete împrăştiate pe masă — şi rămase aşa, răsuflînd scurt, adînc. zgomotos. în sfîrşit, Filip îşi aduse aminte, încet-încet, că de fapt Cristina nu lui îi vorbise ; că el fusese mai mult martor decît părtaş la convorbirea aceea atît de neobişnuită a nevestei lui cu Matei ; cu Matei, pe care pînă atunci nu-i văzuse niciodată amuţind cînd i se vorbea, ori unde şi ori de către cine, aşa cum îi vorbise Cristina ; cu Matei, care probabil n-a priceput nimic, sau a priceput totul anapoda, şi care cine ştie cum va reacţiona... Ii privi îngrijorat chipul împietrit, neştiind încă ce i-ar putea spune. Pe masă, ca pentru a-i spori îngrijorarea, pumnul inginerului se strînse... se ridică... o secundă vibra în loc, sub cine ştie ce presiuni interioare... apoi din tavan zbură în jos, rostogolindu-se, o căciulă udă, aruncată pesemne tot de inginer, cu mîna cealaltă. Căciula stîrni în aer un val de aer proaspăt, împroşcă peste tot mici picături reci... şi cînd ajunse destul de jos, pumnul inginerului, desfăcîndu-se brusc, o înhaţă îndemînatic. în aceeaşi clipă, zvîrlindu-şi căciula în cap flă-căieşte, pe-o sprinceană, Matei sări. de pe scaun şi porni către uşă. — Află, cocoană — mormăi peste umăr, posac, cu mîna_ pe clampă — că n-am înghiţit atîta cazanie de cînd mama m-a făcut ! şi, fără nici o pauză, întorcîndu-se deabinelea, lui Filip : Fă-le asociaţie, domnule ! Fă-le-o, facă- 45 şi-o ! De acord ! şi amîndurora, cu o voce în care mijea parcă un fir de rîs : Cu brotacii ăştia mici, nu te joci! Nici n-apucă să orăcăie odată, şi... na : au pus şaua, au strîns hăţul... trage-n ham, fîrtate 1 Eu văd că n-am. Păcat! Ori că-i stearpă nevasta, ori că... — lichidă cu un gest de lehamite toate celelalte ipoteze posibile pe această temă, şi, privindu-şi ceasul ca pe-un balaur ce trebuia exterminat pe loc, plănui fioros, pentru sine : Pun rămăşag că ăla, Zaimfirescu, e acasă. Dacă-1 chem cu taxă inversă, în cinci minute aprobă, suplimentează tot. Ăsta, decît să-şi plătească rezistenţa din buzunar, mai bine se lasă păgubaş. Dacă nu vrea, atîta pagubă : mă-nţeleg cu Mindirigiu... ştiu eu că-1 ţii la curent! apoi, cu aer de rămas Tăun, Cristinei: Află, cocoană, că la vară facem castel pe baltă: grup CGM! Şi-o să ai apartament, ca să nu-n-veţe-a vorbi, brotacul vostru, de la madam Erhan ! Să-nveţe de la cine-i vrea, poftim, numai de la mine, nu, că eu... zici că-mi dau în petic... da' ai dreptate, na: şi-acuma: vorbesc, fire-aş al naibii, ca un dracu să mă ia! Deschizând uişa, continuă, retrăgîndu-se de-a-ndăratelea şi terminând de pe coridor : Dac-am zis câ-s pentru asociaţie, la mine zis rămîne ! In rest, cocoană, istoria-i şoaldă rău ! Agricultura nu ţi-o mecanizează basmele... cu nu-şi ce cheiţe, cămăruţe ori cum ai zis. Tractoarele o mecanizează. Maşinile ! Şi-aici merge pe ori-ori: ori ai ţăran, plug, semănat din desagă şi tragi mîţa de coadă, ori ai maşini, scoţi pîinea cu ele şi-atunci din ţărani ce Dumnezeu să faci decît să-i scoţi la pensie? Asta-i istoria, Antoane, degeaba dai din cap! Da dumneata, cocoană... o femeie şi jumătate 1 şi după ce o frîntură de secundă îi privi, vesel şi cumva de sus, pe aihîndoi, se posomori iarăşi: Ştiu eu că n-o să-mi purtaţi sîmbetele pentru... mde! Doar nu-s eu chiar cel mai — dar citind în ochii lor, că desigur, ei n-aveau de gînd „să-i poarte sîmbetele", inginerul, reminţînd la alte explicaţii, plecă, trîntind în urmă-i uşa de se cutremurară pereţii. Filip porni grăbit după el, cu gîndul să-1 petreacă pînă la poartă, ca de obicei. Ii era limpede că în mintea lui Matei bîntuiau alandala cine ştie ce prostii de gînduri... dar îi era de asemenea limpede că Matei, aşa cum era şi cum gîndea, fusese cîştigat de partea asociaţiei — şi nu izbutea încă să priceapă cărui ungher necunoscut lui din sufletul acestui om se adresase Cristina, ca să poată desăvîrşi în nici jumătate de ceas ceea ce el, într-o iarnă întreagă, abia de izbutise să înceapă. 3 juns în dreptul şcolii, Gustav Ponici se opri. Un timp, învăluit de bezna densă a nopţii, stătu locului ; foşnea preocupat niscai hîrtii, tot schimbîndu-şi-le dintr-o mînă în cealaltă. Pe urmă, străbătu grăbit podeţul şi se lipi de bulumacul scorojit al porţii. Rămase acolo multă vreme, bolborosind — ba repezit şi mînios, ba dulce, alintat — un soiu de monolog alcătuit mai mult din interjecţii. Cînd izbuti să ia o hotărîre, împături cu grijă hîrtiile, le strecură în sînul bundei lui subţirele, de dimie necăptuşită, şi porni spre locuinţa directorului. Călca, în întunericul compact, cu paşi neşovăielnici, de bun cunoscător al locului. Casa lui Hue — tindă şi două încăperi. O casă ţărănească veche : ziua, pe sub uriaşa ei cuşmă de stuf, privea cu două ferestruici pătrate, nici tocmai 46 egale, nici tocmai simetric tăiate în pereţii albi ca neaua, curtea şcolii; două ferestruici evocînd doi ochi omeneşti bătrîni şi veseli. Acum însă, locuinţa directorului părea a se reduce la un fantomatic chenar alburiu, subliniind cu licărul său bezna curţii, în loc s-o împrăştie. Gustav îşi lipi faţa de această unică fereastră luminată şi, fără pic de sfială, privi înăuntru. Sub o lampă de perete cu flacăra scăzută, Hue, îmbrăcat în haina lui de toate zilele — încheiată parte peste parte, largă şi cu poale prea lungi — citea. Răsucit incomod pe o canapea îngustă, îşi sprijinise cotul mîinii cu cartea într-un colţ de masă, iar cu mîna cealaltă îşi tot freca piciorul anchilozat, întins inert alături, pe marginea canapelei, ca un obiect străin lui. Gustav îi remarcă doar încălţămintea : o pereche de pîslari înalţi, albaştri. Lăsîndu-şi capul pe-un umăr, contemplă cîtva timp pîslarii aceştia, gîn-ditor, cu o duioşie de nebănuit la dînsul; zîmbi chiar, în felul său, dezvelind într-o chinuită cută a buzelor cîţiva dinţi rari, mărunţi, galbeni... Dar, neplăcut surprins de duioşia ce-1 năpădise, tresări, se scutură şi, bombănind mî-nios, porni spre uşă: îşi curăţă îndelung cizmele, apoi, fără cuvenita ciocăni-tură, smuci clampa. —• Tu nu te-ai culcat, Miliuţă ?! întrebă de dincolo, a doua oară, Hue, neînţelegînd rostul zarvei din tindă la acea oră tîrzie. —■ Hm! pufni Gustav, intrînd; acest „hm" îi ţinu loc şi de salut, şi de explicaţie a faptului că apărea în locul Miliuţei. —■ Şezi colea! îşi 'îndemnă învăţătorul oaspetele, indieîndu-i fără a se mişca din loc, capătul canapelei; dar pînă să-şi termine el invitaţia, băiatul, mereu ca la el acasă, se şi cuibărise. Hue nu părea surprins. Aşeză cartea pe masă, lăsînd-o deschisă, cu foile în jos, ca să nu piardă şirul, îşi scoase ochelarii, apoi, bucuros că-şi poate freca piciorul cu amîndouă palmele, privi întrebător. — Iarăşi te doare genunchiul... •— constată Gustav, vorbindu-i cu dinţii încleştaţi, strîmbîndu-se parcă, el, de durerea gazdei. — Aşa-i cînd se moaie vremea — explică învăţătorul, făcînd haz de necaz. Nu ştiu ce-am făcut, ce-am dres, da' tare rău am deprins iernile aici, în sat: pînă nu le ard un genunchi zdravăn, ştii, colea, nu se dau urnite. Pe urmă... se duc ele, da' genunchiul meu... numai eu ştiu! ■— Ihm ! aprobă Gustav serios, semn că prinsese gluma şi o aproba. Pe gheboşi, cocoaşa nu-i doare niciodată. Parcă nici n-ai avea-o... Asta-i mai bine decît... — ridică din umeri şi tăcu; un timp, privi posomorit pîslarii, pe rînd, apoi răbufni: Nu-ţi mai ajută, oricum te-ncalţi! —- Aşa-i, de la o vreme : toate se deprind, pe lumea asta, cu toate: reumatismul se deprinde cu papucii... omul se deprinde cu reumatismul... — îhm ! îl aprobă Gustav din nou, resemnat. După asta, tăcură amîndoi, uitîndu-se unul la altul... sau uitîndu-se pe pereţi... Dacă i-ar fi văzut cineva, ar fi crezut poate că aşa erau înţeleşi de cu zi: să se întîlnească acolo, spre miezul nopţii, unul băiat, celălalt bărbat cărunt, ca să se gîndească, alături, fiecare la ale lui. * Gustav fusese elevul lui Hue. Intrase în şcoală tîrziu, la aproape zece ani —■ şi nu trimis de părinţi, ca alţi copii, ci din voia lui. Părinţii, oricît le 47 băteau pragul toamnă de toamnă Hue şi Miliuţa, fuseseră şi rămăseseră împotriva şcolii. Era în vremea războiului. —■ Parcă 'mneata nu-1 vezi?! se smiorcăia Ioana Ponici, arătîndu-şi feciorul ca pe-un monstru pătruns cine ştie cum, vremelnic, în bătătura casei ei. Ăla-i copil? Cimpoi dezumflat! Dacă-ţi începe-a scoate filozofi din toţi nevolnicii, ce s-a face lumea fără proşti?... Zău, atît v-o fi lipsind, la şcoală: gheba lui ; că-ncolo... —• Nici eu nu-s tocmai frumos, Ioană — încerca Hue s-o ia cu vorba bună — da carte, tot s-a găsit cine să mă-nveţe... şi-am învăţat şi eu pe alţii... şi pe tine... şi pe bărbatu-tău... măcar că-s, şontorog. — Atunci — o întorcea Ioana, .mîniindu-se — vorbeşte 'mneata cu Marcu: cică-i al lui, băiatul! şi începea să strige: MarculeeeL. Marculeee... Striga aşa, pînă cînd ori pleca Hue, sătul de-atîta zarvă, ori venea de la pod Marcu însuşi. Marcu, dacă ajungea la timp, punea coatele pe gard, se lămurea şi-1 cuprindea mînia : — Ce-i, femeie? Ce-i, Ioană? Dau turcii, s-a aprins casa?!... Eu nu-mi văd capul de treabă, oamenii mă-njură că ţin podu-n loc, iar tu umbli cu prostii! şi după ce o înjura bine, începea să-i explice: Domnu' Hue... nu-1 ştii? Asta-i meseria lui: dă din gură. Pentru-atîta-i plătit. Lasă-1 în pace: dă din gură şi se duce. Aşa face-n orice an... Tot vorbind cu Ioana, îl făcea pe bietul Hue albie de porci; în legătură cu şcolarizarea băiatului, o sprijinea totuşi pe nevastă-sa. De pe poziţii diferite: Daţi-1 dracului, domnu' Piue! Vedeţi-vă-ţi de treabă! Cît nu-1 trimite la şcoală tată-său şi mumă-sa, care-1 cresc, ce vă pasă?! Eu... despre mine, cu colac şi luminare vi l-aş dărui! Pe veci! Da... să-1 ţin la Şcoală, asta nu! şi începea Ia rîndu-i să se înfurie: Dacă nu-şi răsplăteşte mîncarea, eu şnici în casă nu-1 ţin! N-am de ce, domnu' Hue! Ştiţi şi dumneavoastră că n-am de ce! Tot satul ştie, domnu' Hue! întrebaţi-o şi pe Ioana! Ea zice că ştie!... Spune-i, fă, nu seînci: spune-i, s-o afle din gura ta, că poate nu crede, domnu' Hue!... Puneţi mîna pe telefon, domnu' Hue, dacă vă trebuie Ia şcoală un ghebos : vorbiţi cu părinţii lui, nu cu alde mine : chemaţi Austria, domnu' Hue, şi ziceţi-le să-i caute acolo pe tată-su, p-ăl de 1-a făcut, nu ăl de-1 hrăneşte... înjura pînă se sătura. înjura mai mult din deprindere, prefăcîndu-se copleşit de mînii vechi; apoi, dintr-o dată, se lăsa păgubaş de toate şi cobora înapoi la pod, fluierînd mulţumit. Cu Ioana nu se mai putea vorbi: se prefăcea, şi ea, zdrobită — de mînia lui bărbatu-său... Băiatul, Gustav, asculta rostogolindu-şi plictisit, cînd spre unul, cînd spre altul, ochii lui rotunzi, galbeni-roşiatici, parcă de şobolan... — Atunci... vino singur la şcoală: vino cînd vrei tu... — încercă Hue tratative directe, după prima vizită la familia Ponici. Coborîndu-şi pleoapele vinete, Gustav aţinti îmbufnat pămîntul şi tăcu. Trei ani, Piue şi .Miliuţa redeschiseră bătălia pentru şcolarizarea lui Gustav-în fiecare toamnă: veneau — ba unul, ba celălalt — o lună, două, trei, de două ori pe săptămînă, de patru, de cinci ori... Părinţii nu se lăsară clintiţi: îşi jucau de fiecare dată mica scenă — după care Marcu pleca la pod fluierînd, iar Ioana rămînea să seîncească, înduşmănită cu toată lumea, pînă-şi vedea nedoriţii musafiri gata să plece. Atunci îşi făcea demonstrativ 48 o cruce cît toate zilele, şi, izbăvită, se apuca de cine ştie ce treburi... Totuşi Hue şi Miliuţa au perseverat: le dădeau nădejdi anumite schimbări în purtarea băiatului. — Vino singur... — îşi încheiase Hue prima vizită din al doilea an, folosind vorbele cu care-şi încheiase şi vizitele anului celuilalt. Spre surprinderea lui, de astă dată băiatul nu tăcu : — Şi anul trecut m-ai chemat! a mormăit el printre dinţi, cercetîndu-1 bănuitor. Parcă-1 şi ameninţa, în gînd: „Vezi? Nu poţi să tăgăduieşti: m-ai chemat!" — Da, da... Vino cînd vrei tu... — încearcă Hue să continue conversaţia ; dar băiatul amuţise din nou. A doua zi trecu, pe la Ponici, Miliuţa: — Vino tu singur... — încercă şi ea. — Nu. El m-a chemat întîi! îi aminti Gustav pufnind indignat. In-treabă-1, dacă nu crezi! mai adaugă, uitîndu-i-se fioros în ochi. Mai mult nu obţinură de la el în anul acela. Nici în anul următor, un timp. — Şi data trecută m-ai chemat! murmura din cînd în cînd Gustav, parcă bucurîndu-se, parcă înmuiat oarecum. Dar mai departe nu mergea : luîndu-şi seama, încleşta fălcile şi, mut, cădea pe gînduri. —■ într-una mă chemi! îi amintea lui Hue, parcă descoperindu-i cine ştie ce mare adevăr. Cu Miliuţa, însă, era necruţător: —■ Nu! EI m-a chemat întîi! Cînd bătălia pentru Gustav părea gata-gata să se amîne pe a patra toamnă, soţii Hue se pomeniră cu el în clasă. — Am venit. Singur. Hm? Miliuţa avea în anul acela clasele întîia, a treia şi a cincea; Hue —- a doua, a patra, a şasea şi a şaptea. Cursurile începuseră de trei săptămîni. Hue tocmai preda clasei a doua. —■ Bun. Bine-ai făcut... Hai să-ţi găsim un loc în clasa ta... îşi luă bastonul şi, şontîc-şontîc, cu Gustav de mînă, trecu în cealaltă sală, unde Miliuţa preda clasei întîia. Gustav, poftit de amîndoi să se aşeze într-o anumită bancă, ascultă, fără a-şi ascunde îngrijorarea şi. fără a-1 pierde din ochi pe Hue. A doua zi însă, veni tot la clasa a doua. Şi de astă dată refuză să mai treacă în clasa Miliuţei. —■ Nu m-a chemat ea întîi! bombănea încăpăţînat, foarte sigur de dreptatea sa, nevrînd să înţeleagă nimic din explicaţiile lui Hue despre organizarea şcolilor; îl asculta privindu-1 şiret în ochi: „Nu mă las eu tras pe sfoară!" părea să-1 avertizeze; şi, cu voce tare, repeta din ce în ce mai apăsat: Nu m-a chemat ea întîi! Ihm! — EI m-a chemat întîi! mîrîi duşmănos cînd se ivi şi Miliuţa, hotărîtă să-şi aducă la matcă elevul rătăcit. N-avură cum îl scoate din ale lui. Pînă la urmă, Hue oarecum fîstîcit de intransigenţa dragostei băiatului faţă de el şi clasa lui, Miliuţa oarecum jignită de intransigenţa antipatiei băiatului faţă de ea şi clasa ei, hotărîră să-i intre în voie — „pentru un timp, pînă se mai desălbăticeşte". 4 — Viaţa Romînească nr. 8 49 N-a fost „pentru un timp". A fost pînă la sfîrşitul şcolii : Gustav prinse într-un singur an destule cunoştinţe pentru ca anul următor, promovîndu-1 cu inimă împăcată de-a dreptul în clasa a treia, Hue să-1 păstreze printre elevii lui, Un copil plin de uimitoare ciudăţenii şi surprize: ca să-i poată fi cît de ■cît profesor, Hue trebui să-şi revizuiască, în relaţiile cu dînsul, toate măruntele ticuri, trucuri şi şabloane pe care le deprinsese, cu folos, într-o activitate pedagogică neîntreruptă şi pasionată de treizeci de ani. Nu izbuti niciodată să-1 înveţe să i se adreseze la plural. — Domn' 'văstor ! se răstea Gustav, fără veste, în timp ce Hue, la catedră, vorbea despre complement sau despre atribut. Să-mi spui: cîţi ochi are musca? — Acum facem gramatică, flăcăule... Om vorbi la ştiinţele naturii despre muşte. — Aia-i poimîine. Acu' să-mi spui! — Bine, bine... Vino la mine, acasă, cînd pleci pentru prînz. O să-ţi dau o carte unde-i scris despre ochii muştelor... ♦ — Toi: ? — Tot. — Ihm! în două luni, Gustav învăţase să citească şi să scrie mai bine decît învăţau alţii în patru ani. Gramatica însă îl plictisea, nu-1 interesa — după cum şi celelalte obiecte îl plictisiră o vreme. — Eu de gîndaci nu-nvăţ! pufnea la ştinţele naturii, refuzînd să răspundă. —■ Apele să le-nvăţ?! se minuna la geografie, voit opac faţă de orice cunoştinţe. îndrăgise în schimb matematica —• şi izbuti, pînă-n clasa a patra, să stoarcă de la Hue, în felul lui, cam cu sila, toate cunoştinţele pe care acesta ar fi trebuit să i le împărtăşească în şapte ani. Mai mult de-atîta, Hue însuşi nu ştia; n-avea aptitudini deosebite în această direcţie — şi patima lui Gustav pentru calcule şi cifre îl cam îngrijora şi, nu o dată, -îl 'punea în încurcături. Luîndu-şi nădejdea că va izbuti să potrivească vreodată după calapoadele programei analitice mintea acestui elev ciudat, Hue se resemna: îi prezentă în versiuni matematizate toate cunoştinţele faţă de care Gustav se dovedise indiferent — şi ceea ce pentru alt copil ar fi fost otravă curată, fu pentru Gustav ceva cît se poate de nimerit: timp de şapte ani, creierii lui se îmbibară avid cu nume de rîuri, de mări şi oceane, cu nume de ţări, de ere geologice şi evuri istorice, de specii de plante sau animale, cu domnitori şi revoluţii, cu formule chimice, cu orice —■ numai pentru că în spatele acestor nume şi formule stăteau cifre indicînd adîncimi, debite anuale, greutăţi moleculare şi atomice, tot felul de date, distanţe şi ponderi comparabile cifric în timp şi în spaţiu... N-avea nici un prieten; la jocuri nu lua parte; ajutor la lecţii nu-i cerea nimeni. Dar nici duşmani aprigi n-avea. Răbda cu indiferenţă, parcă supunîn-du-se unei plictisitoare îndatoriri sociale, orice batjocuri în legătură cu ghebul său ori cu dubioasa-i paternitate. Rîdea rar, plângea rar, simţul umorului îi lipsea... 50 Din cînd în cînd, isca nemulţumiri din cauza unor foarte încîlcite negustorii — la care se deda cu voluptate încă dinainte de a intra în şcoală si de care Hue nu izbuti să-1 dezbare: schimba mereu tot felul de nimicuri pentru alte nimicuri, drămuindu-şi în virtutea unor principii morale pe cît de obscure pe-atît de ferme, nişte cîştiguri meschine, meticulos calculate, pe care, chiar cînd i se oferea prilejul, nu le depăşea. Dacă însă cineva încerca să-1 înşele, Gustav se răzbuna eu cruzime — şi, în şapte ani, lui Hue i-a fost deseori dat să stea, pe canapeluţa lui, freeîndu-şi nedumerit genunchiul, înaintea acestui copil căruia n-avea cum îi scoate din căpăţînă ideea că lumea, oamenii, există numai şi numai pentru a avea el cu cine-şi face amantele negustorii. Dacă vreunui coleg de clasă, ori chiar vreunui cogeamite flăcău bun de însurat, îi crăpa buza după cîţiva lei, se ducea la Gustav. Băiatul avea totdeauna niscai bani — el ştia de unde. Şi împrumuta totdeauna. Nu cît i se cerea, ci cît hotăra el: de obicei mai puţin, uneori mai mult, pesemne în funcţie de solvabilitatea probabilă a solicitatorului. Şi pretindea totdeauna camătă; şi pretindea totdeauna respectarea termenului fixat; şi dacă un datornic întîrzia, Gustav trecea suma, cu dobînzi cu tot, asupra altuia, mai tare-n pumni decît întîrziatul —• şi întîrziatul trebuia, mort-copt, să dea banii înapoi... Uneori, astfel presaţi, datornicii recurgeau la gesturi desperate: furau cîte ceva de pe acasă... ori de prin vecini... şi, uneori, dacă-i prindeau, gospodarii cereau ajutorul şcolii: —• Fură, tovarăşe învăţător: hoţ, l-am prins!... De .ce furi, mă? Legat se cuvenea să te aduc! De Gustav, nimeni nu pomenea în asemenea împrejurări. Vinovatul, oricît de tînăr şi nenorocit ar fi fost, îşi încasa pedeapsa, îşi lua angajamentele de rigoare, dar nici prin cap nu-i trecea să dea vina pe Gustav, chiar dacă în adîncul sufletului îl ura şi-1 blestema. Nu-1 învinuia însă, mai întîi pentru că îi părea peste seamă de înjositor să împartă cu „ghebosul neamţului" măcar şi răspunderea unui furt; al doilea, pentru că partea de vină a „ghebosului" nu-i era tocmai limpede; al treilea, pentru că împrumutul „ghebosului" îi putea fi necesar şi altă dată... Hue află de negustoriile acestea şi aceasta numai cînd Gustav însuşi se hotărî să-i vorbească despre ele. —■ Ăla... de săptămîna trecută... ştii pentru ce a furat? Ca să-mi deie mie înapoi nişte bani. Ihm! — Cum'aşa? Ce bani? De unde bani la tine?! Ciudatului său elev, bănuia Hue, i se deşteptase peste noapte simţul umorului, şi-i ardea de glume. —■ Am! îl asigură Gustav ofensat, totuşi îngăduitor faţă de fireasca neînţelegere a dascălului. Lu' ăl bătrîn cu ce-i plătesc, dacă n-am? — Plăteşti? Acasă?! „Ăl bătrîn" era tată-său, podarul. Gustav nu-i spunea niciodată altfel. — Ihm! încuviinţă băiatul. — Cum aşa?! —■ Dacă-s la şcoală şi nu-i muncesc pe barcă ziua-ntreagă, plătesc : cît mănînc. De-mbrăcat, singur mă-mbrac. De muuult... Găsea lucrurile cît se poate de bine rînduite, Gustav.. —• Şi... el nu te-ntreabă de unde ai bani? — Mţ! 4* 51 — Şi... cît îi plăteşti, mă rog? se pomeni Hue întrebînd. Obişnuit, se ferea să descoasă copiii asupra necazurilor de acasă: o făcuse cîndva, în tinereţe... dar pătimise şi el, pătimise şi şcoala de pe urma duşmăniilor astfel cîştigate. Cu vîrsta, spre bucuria Miliuţei, renunţase la orice amestec în viaţa părinţilor; îşi făceau datoria amîndoi învăţătorii, din, toată inima, într-o şcoală „aşa cum era ea", învăţînd nişte copii „aşa cum erau ei"... —■ Ne înţelegem... — îi explică gospodăreşte băiatul. Săptămîna asta i-am tiat doi pui. A bătrînă, cum i-a-nhăţat, cum i-a tăiat. Cică „de unde i-am furat"?... Totdeauna zic aşa, ăi bătrîni: că fur... Eu nu fur. Da' nu le spun. Vezi ? •—• Şi... dacă-ţi trebuie bani, zici, mă rog, acasă... de ce-i împrumuţi ? Păstrează-i! — Mţ ! Camătă ! explică scurt Gustav ; şi se aprobă singur. — îhm ! Ăl bătrîn ia de cinci ori cît mine! Pe Hue îl scutură un fior. Gustav era pe atunci în clasa a patra. — Te doare genunchiul... —■ observă duios băiatul. —■ Uh! gemu Hue, topit. încercă să-i demonstreze cît de urîte şi dăunătoare erau aceste îndeletniciri... încercă să-1 ameninţe cu tot soiul de primejdii reale şi imaginare... îl avertiză că dacă-1 mai prinde ţinîndu-se de cămătărie, de speculă, va fi obligat să-1 dea afară din şcoală. —• Mţ 1 Nu mă prinzi 1 — întîia oară, te iert —■ rămase Hue neclintit pe poziţii. Dar dacă te mai prind, zbori din şcoală! — Nu m-ai prins: eu ţi-am spus. —■ O să te prind. Urciorul nu merge de multe ori la apă! —■ Bine, — îşi trase băiatul concluziile. Pînă termin şcoala, nu-ţi mai spun! şi, pungindu-şi buzele, la lăsat pe Hue să-i vorbească; nu-1 asculta. S-a ţinut de cuvînt: , — Săptămîna asta Ji-am dat ălui bătrîn o găleată. Nou-nouţă. A fbă-trînă o boieşte: crede că-i de furat... Nu-i. Da' nu-ţi mai spun. Ieri te-a durut genunchiul? Huo n-avea nici o îndoiala: găleata, într-adevăr, nu putea fi de furat. Gustav, efectiv, nu fura. Ori de cîte ori li se întâmpla să aibă ceva de ascuns, de păstrat, copiii, chiar dacă aveau un dinte împotriva lui, la el se duceau. Banii din buznarele celor plecaţi la scăldat, nasturii ori peniţele celor porniţi cu tovarăşi nesiguri în cine ştie ce hoinăreli depărtate — la Gustav rămâneau. Gustav avea ascunzătorile lui, de nimeni ştiute, unde păstra cu plăcere orice, uneori luînd asupră-şi, cu eroică dezinteresare, riscuri mari; şi restituia la timp, în bună stare, totul — păstrînd, dacă i se cerea, taină absolută. Hue n-a izbutit niciodată, nici cît Gustav i-a fost elev, nici după aceea, să se lămurească în ce fel, cum, datorită căror fapte sau trăsături, izbutise el să-şi câştige, înaintea băiatului acestuia, un loc atît de diferit printre ceilalţi muritori.. Cîtva timp, la început, întoreînd lucrurile pe toate feţele ca orice încercat pedagog, îşi spusese că, probabil, se bucura de fireştile avantaje ale întâiului om care-i trezise simţământul dragostei, al duioşiei — simţăminte necunoscute pînă atunci lui Gustav, atît în raporturile cu părinţii cît şi cu- 52 orice altă făptură omenească: era întîiul om care-l chemase undeva, fie şi la şcoală... întîiul om care se bucurase descoperindu-i înclinările bune, care suferise descoperindu-i-le pe cele rele... întîiul om care, fără a-1 batjocori şi fără a-i arăta vreo milă înjositoare, văzuse într-însul altceva decît un biet _,,ghebos"... Cînd rămînea singur cu Gustav, îl cuprindea totuşi, adeseori, jenanta senzaţie că de fapt lucrurile stăteau mai degrabă invers : că băiatul acela ciudat se socotea în multe privinţe mai matur decît dînsul, superior lui... că Gustav îi accepta influenţa cu sentimentul că-i face niscai binevoitoare concesii prieteneşti... că, de exemplu, cînd el îi vorbea cu cel mai firesc ton din lume despre piciorul său şontorog ca să-1 deprindă a gîndi la fel despre ghebul lui, Gustav lua anume vorba despre cocoşaţi, ca să-1 deprindă, el pe dînsul, să nu-şi mai facă atîtea griji din pricina piciorului. Uneori, îi trecea prin minte gîndul că în Gustav zace, jinduind după Un pretext bun să-i dea putinţa de a se desfăşura, o fire de exaltat, de fanatic — şi-1 încercau tot soiul de presimţiri negre cînd îşi dădea seamă că acest jinduit pretext ar putea deveni într-o bună zi chiar el, Hue... încercă să-1 apropie de casa lui, de familia lui, dar nu izbuti. Faţă de Miliuţa, Gustav rămase neclintit pe poziţiile de la început — nepăsare ostilă. Cu tînărul Hue, student, apoi arhitect, căruia bătrînul dascăl căuta în fiecare vacanţă să-i încredinţeze desăvîrşirea cunoştinţelor lui Gustav pe tărîmul matematicii, băiatul refuzase hotărît orice legături. Pînă la urmă, nemaiîntrebîndu-se pe ce anume i s-o fi întemeiat influenţa asupra lui Gustav, nici cum de izbutise tocmai el şi numai el să monopolizeze toată această influenţă, Hue se mulţumi s-o folosească. Aşa, fără accidente prea deocheate, băiatul podarului străbătu cele şapte clase elementare. —■ Ar fi bine, poate, să-nveţi mai departe... — chibzui cu îndoială Hue, gîndindu-se, oarecum vinovat, la patima lui Gustav pentru tot ce ţinea de matematică, şi la el însuşi, care n-avusese cum îndruma patima asta. Să vorbim cu tată-tău... — Mţ! se opuse Gustav, categoric. Nu mi-e „tată", ăl bătrîn. Eu-s făcut c-un neamţ. ■—• Mă rog... mă rog... — se cam zăpăci Hue; era întîia oară cînd în discuţiile lor intervenea acest gingaş subiect. Maică-ti să-i vorbim ? — Cu maştera ? Mţ ! respinse băiatul şi această idee, privindu-1 cu duioşie, poate chiar cu milă; şi schimbă vorba. Avea dreptate: nu era nimic de făcut, nici cu Ioana! Iar a-1 prezenta pe Gustav, cu încăpăţînările şi ciudăţeniile lui, cu infirmităţile lui — nu numai fizice, din păcate — unei comisii de examinare, în vederea obţinerii unei burse, ar fi însemnat să încurce lumea de pomană. Ceea ce Hue, pe icît posibil, nu obişnuia. îi eliberă cuvenitul certificat de absolvire a şapte clase, acordîndu-i o menţiune specială pentru matematică —• şi, drept vorbind, răsuflă uşurat, ca omul eliberat de-o mare pacoste. — în casa lui Ponici... —■ se simţi obligat să-i explice Miliuţei —■ un copil... mai cu seamă cînd s-a născut ca dînsul, bietul... n-are cum creşte bine... N-a avut caracter, dar... cine ştie ?!... poate c-a avut o fărîmă de geniu. Unilateral, dar... cu alţi părinţi, poate ieşea dintr-însul un matematician vestit... sau un inginer, sau... Vorbea despre Gustav la trecut, ca despre un răposat, aşa cum vorbea totdeauna despre absolvenţii şcolii, un timp, pînă cînd îi înregistra din nou 53 în prezentul conştiinţei lui, de astă dată ca pe alte făpturi —- nişte cetăţeni oarecare, ei cu soarta lor, el cu a sa şi a şcolii. Gustav însă, dovedindu-se încă o dată altfel decît ceilalţi foşti elevi, refuză să priceapă că absolvind şcoala îl scutea pe Hue de orice obligaţii faţă de dînsul. Continuă să-1 viziteze, pîndindu-1 cînd era singur şi alegînd în deobşte ore cu totul nepotrivite. Uneori îl pisălogea cu întrebări, deşi, vădit, răspunsurile lui Hue îl cam dezamăgeau... Cîteodată intra doar ca să-i comunice abrupt, sub formă de maxime oarecum, tot felul de impresii despre viaţă şi oameni în general:.. Alteori îl pisălogea cu staturi copilăreşti, cine ştie de unde prinse, în legătură cu tratamentul anchilozelor reumatice... Dar, mai ales, trecea ca să-i prezinte scurte raporturi despre îndeletnicirile şi combinaţiile lui, de la an la an mai stranii pentru Hue. Părerile fostului său învăţător, sfaturile lui, le asculta răbdător — dar continua să trăiască tot cum îl tăia capul. ■— Hm! Am şterpelit de la ăl bătrîn nişte benzină, — îi spunea, fără nici o introducere. —■ Rău. Asta nu se cade s-o... — Mţ! îl întrerupea Gustav. O dau pe cînepă. Cînd vînd cînepa, iau altă benzină: i-o pun la loc. Cu camătă. Şi cîştig două sute paisprezece lei. Vezi? Hue vedea şi se crucea. —■ Popa —■ îl anunţă într-o zi — mi-a dat opt găini. Dărnicia asta, atît de neobişnuită bătrînului preot, îl lăsă pe Hue cu gura căscată. — Mă duc miercuri la Călăraşi —■ explica Gustav, zîmbind şiret, semn că pricepea foarte bine de ce nu-i comenta Hue vestea. Cică să i le vînd Trei la sută-mi iese! Singur a zis. Afacerea nu-i părea lui Hue deochiată. Răsufla uşurat. — Hm! îl auzea într-un tîrziu pe Gustav. De pe-acuma i le-am luat. Pînă miercuri se tot ouă. Cu ouăle fac ce vreau. Vezi?! La început, Huo se văicărea nemulţumit: — De ce vii să-mi spui toate astea?! Nu ţi-e ruşine?! —■ Mţ! Cui să spun? De voie, de nevoie, Hue trebui să se deprindă cu rolul de depozitar al tainelor acestui omuleţ sucit; şi omuleţul îl împovăra fără milă cu dragostea şi încrederea lui, sucite şi ele. — A lui Zăpodeanu — îi era dat să audă — cică i-au furat porcul... Nu era o noutate. Ştia tot satul: cu două luni în urmă, nevestei lui Zăpodeanu i se furase un porc — şi femeia umblase despletită din uliţă-n uliţă, bocindu-şi-1; cînd însă, puţin înainte, îi fugise-n lume bărbatul, nu vărsase nici o lacrimă... — Ştiu... Hue îl poftea să dea uitării aceste vechi întîmplări străine amîndorura. — Mţ! se opunea Gustav. Nimeni nu i 1-a furat. Eu l-am tăiat. Pe cîmp. —■ Cum aşa?!... Of! Ai pornit-o pe căi rele, băiatule! Tu... —• Hm! continua Gustav, fără a-1 lua în seamă. L-am vîndut. Şi i-am vîrît banii sub uşă, să-şi cumpere altul. Am văzut-o cînd i-a luat. Ea îl vin-jdea mai ieftin. Proastă!... A luat banii, da' asta n-o mai spune. Vezi?! şi, în concluzie: mie numai o sută unsprezece lei mi-am oprit. 54 Nici prin cap nu-i trecea lui Gustav că Hue ar putea fi vreodată pe deplin mulţumit sau pe deplin nemulţumit de dînsul. îşi făcea confidenţele cu nepăsare şi, dacă-1 vedea întuneeîndu-se, îl întreba —■ sincer înduioşat, sincer îngrijorat —• dacă nu-1 doare cumva genunchiul. Tradiţionala literatură a adolescenţilor, sau micile istorioare morale, n-aveau asupra lui nici o influenţă. Frunzărise toată biblioteca şcolii şi foată biblioteca familiei Hue, respingînd beletristica argumentat, pe cititelea : — Minciuni ! iar dacă Hue, auzindu-1, se încrunta, Gustav intra în panică : te doare genunchiul... Vezi?! şi începea să-i dea sfaturi. * ■■■Dar de astă dată pe Hue îl durea într-adevăr genunchiul — şi Gustav, privindu-i faţa uscăţivă, tăbăcită, acoperită de ţepi suri, simţea nedesluşit că iubitu-i confident îmbătrmea... că într-o bună zi avea să moară poate —■ şi, plîngîndu-şi de milă, băiatul gusta anticipat din amărăciunea singurătăţii lui viitoare. Se mira, înduioşat, cît de slab, cît de pipernicit era „domn' Văstor"... şi se bucura, crud, gîndindu-se că poate curînd „domn' 'văstor" va avea un timp nevoie de protecţia sa... Aceste simţăminte însă, nici pentru el destul de limpezi, nu-i răzbăteau pe ichipul ofilit. Cu braţele încrucişate băbeşte, şedea mohorît în capătul canapelei şi se uita nehotărît ba încolo, ba încoace. Slăbise în vremea din urmă, oasele feţei i se lungiseră... Trecea, mai tîrziu decît alţii, printr-o adolescenţă grea ca o boală — şi Hue se gîndea cu părere de rău că la această vîrstă sufletul oamenilor mai poate fi modelat, dacă au norocul să încapă pe mîini bune... Pe Gustav însă, din păcate, soarta îl uitase în mîna lui... şi mîna iui, poate din pricina vîrstei, nu se dovedise mînă de meşter : nici în cei şapte ani de şcoală... nici pe urmă... —■ Poate vrei o carte? întrebă la întîmplare, oftînd. —• Mţ ! negă băiatul ; dar, auzindu-i oftatul, se răzgîndi : Aleg singur. — Poftim, poftim ! făcu Hue bucuros, îndemnîndu-1 cu un gest larg spre raftul de cărţi. In biblioteca familiei Hue însă, ştiau amîndoi, nu era nici o carte pe care Gustav s^o dorească. îşi găsi cartea alături, într-o firidă unde zăcea claie pese grămadă mica „bibliotecă politică" a tînărului Hue, din vremea cînd acesta mai era student. Hue n-o citise : volumul doi al „Istoriei Războiului Civil din U.R.S.S.". —■ Crezi c-o să-ţi placă ? ■ întrebă surprins. — Ihm ! îl asigură Gustav ; apoi, parcă pentru a-şi desvolta sau motiva această interjecţie care la el nu spunea mare lucru, aşeză binişor cartea alături, pe canapea, şi, cotrobăindu-şi în sîn, dădu la iveală o hîrtie. Hm! Citeşte... — mormăi, întinzîndu-i-o lui Hue. Litere mari, tăiate una cîte una din ziare şi tot pe-o foaie de ziar lipite. Textul : „Vaţ gătit fetile de colhoz oameni buni ? Cîţ ţin cu * comunişti 'Ia noi în sat alifia miri peo fatăn pat ! ! ! ! Nuntit sau nu nuntit ? Cum vă culcat aşa dormit!!!!" Hue citea fără a înţelege, poticnindu-se revoltat în prea multele greşeli de ortografie şi punctuaţie. Gustav, neluîndu-l în seamă, ceosese la lumină, tot din sîn, alte cîteva hîrtii asemănătoare : le despăturea cu grijă, şi, una cîte una, le răspîndea printre foile „Istoriei Războiului Civil". 55 — In poartă a zis să ţi-o pun —■ comunică sec, după ce se convinse că a doua lectură fusese pentru Hue mai lămuritoare întru cîtva decît prima. Mi-a dat şi ace... — şi-i arătă, pe partea dinăuntru a gulerului bundei, vreo zece ace cu gămălie înfipte unul lîngă altul. —■ Cum adică?!... Nu, nu aşa... In ce bucluc vrei tu să vîri şcoala?! Ei, Doamne... De ce ? Nu pricepea în ruptul capului cine şi ce ar fi cîştigat dacă în poarta şcolii lui s-ar fi ivit peste noapte o asemenea inscripţie •— pornografică, ...şi iplină de greşeli ... şi foarte „politică"... şi foarte primejdioasă mai ales, pentru că-i amesteca şcoala în nişte lucruri care, după părerea lui dintot-deauna, nu trebuiau amestecate cu nici o şcoală... — Eu... numai acul l-am înfipt. Să creadă că am pus-o. Să creadă că ai smuls-o dimineaţa.... Vezi ? Lui Hue îi tremurau mîinile, îi tremura şi bărbia puţin, iar Gustav, îneîntat de stratagema lui, îl privea şiret, triumfător, mai duios ca totdeauna — Cine ? întrebă Hue moale, *spunîndu-şi că din moment ce satul,„ cineva din sat, se amesteca aşa în viaţa şcolii, atunci şcoala, adică el, era în dreptul său să se amestece în viaţa satului. —• Am zis că nu spun... ■—■ se apără băiatul cu părere de rău. — Şi... celelalte? Pe toate porţile ai de gînd să... Hue zărise în „Istoria Războiului Civil" marginea altor hîrtii. — Mţ ! negă împăcat Gustav. Numai pe uliţa asta : unsprezece, nu la „toate porţile"... Vezi ?! şi, ghicindu-i dorinţa : Vrei să le citeşti... Citeşte-le ! I le oferea, convins că-i face o mare bucurie. Hue le parcurse una cîte una —■ şi trei „Ihm!" ai băiatului îl convinseră că un acelaşi om era interesat atît în răspîndirea foiţelor roşii care cereau, proclamau şi slăveau colhozul cît şi celor negre, care cereau moartea „colhoziştilor". Nedumerit, alarmat, le luă la citit încă odată, de la capăt. Era limpede — şi totuşi încă nu-i venea să creadă : folosind un copil infirm, cineva voia sa arunce satul în cine ştie ce monstruoase duşmănii. Din ce în ce mai tulburat, Hue citea, recitea, cautînd să înţeleagă... Alături, Gustav răsfoia liniştit „Istoria Războiului Civil", uitîndu-se la poze. —■ Tu... —• gîfîi Hue, revoltat de liniştea lui — tu ştii ce faci ? Le-ai citit ? — Mţ! negă băiatul, atent ia poze, înregistrând totuşi cu întârziere un tremur nou în vocea lui Hue, unda unei indignări reci, duşmănoase, care-1 privea pe dînsul. închise curtea şi-1 privi: te doare genunchiul ? —■ Citeşte ! îi porunci Hue, întinzîndu-i una din foile negre. Nedumerit, băiatul se supuse. — Citeşte ! j se ceru apoi. De astă dată era o foaie roşie... Pe urmă iarăşi una neagră... şi încă una roşie... Cînd desluşi pe faţa lui Gustav un licăr de înţelegere, Hue îi zvîrli în braţe toate foile. — Pleacă ! izbucni, mînios cum Gustav nu-1 văzuse niciodată. Du-te ! Să nu mai pui piciorul aici! Niciodată, auzi? Niciodată! Ieşi! Ghemuit pe canapea, striga răguşit, abia şoptind, şi-1 privea cu nişte ochi înrăiţi, înspăimîntaţi, străini. Iar mîinile-i căutau în neştire bastonul... 56 — Or să se taie cu cuţitele... Vezi ?! observă Gustav mai mult pentru sine, descumpănit şi el, dar, vădit, neaşteptînd de la Hue nici un sfat, nici un • ajutor. — Pleacă odată ! Fă ce ştii! Şarpe! Un şarpe-am încălzit! la sîn! Doamne!... Cîrja lui Hue se abătu nemilos asupra băiatului, arzîndu-i urechea, zguduindu-i umărul, zdrobindu-i ghebul... Dar în aceeaşi clipă, mîna învăţătorului se muie; foşnind uşor, cîrja căzu pe canapea, între ei. Rămaseră locului amîndoi, încremeniţi, sleiţi —■ ca de după un cataclism pustiitor. Recăpătîndu-şi, el mai întîi, stăpînirea de sine, Gustav îşi aşeză încet foiţele la loc, în „Istoria Războiului Civil", se ridică şi porni şovăielnic spre uşă. — Te-am... lovit... rău de tot ? îl ajunse din urmă un geamăt. Gustav se opri. —■ Mi-a dat trei luminări —• rosti abia auzit, fără a se întoarce, vorbind parcă uşii. Trei luminări albe... pentru fiecare foaie... dac-o pun. Am zis că ie pun. Pe toate... Şi-am zis că nu spun cine mi le-a dat... Şi-am zis că nu ' - spun că eu le-am pus... Şi dac-am spus... gata! Ce să fac?! Gata! —• Vai de... vai de sufletul tău, copil fără noroc ! auzi din nou vocea învăţătorului, frîntă, fără pic de vlagă. Hue simţea, vedea cum băiatul acesta aluneca orbeşte spre cine ştie ce prăpastie, înlănţuit de legile unei lumi pe care el însuşi, în singurătatea şi în infirmitatea lui, şi-o plăzmuise ; înlănţuit de legile unei morale pe care el însuşi o inventase ; şi inventase, şi plăzmuise, pentru că pesemne el, Hue, într-atîţia ani, nu fusese în stare să-i desvăluie, din lumea cea adevărată în care trăiesc oamenii, din lumea în care şi Gustav trebuia să trăiască, decît semnele alfabetului şi nişte biete cunoştinţe disparate... bune cînd răspunzi Ia examen unui dascăl plin de fumuri... dar pe urmă... prea puţine... şi bune de mai nimic: „pe urmă", cînd termini cu dascălii şi dai piept cu viaţa... cînd, vrei ori nu, trebuie să-ţi potriveşti paşii după legile de fier ale vieţii... pe care dascălul n-a ştiut să ţi le dezvăluie... ori n-a vrut... ori n-a putut... pentru că nici el... dascălul... Ei, Doamne ! •— Vai de sufletul nostru, copile ! murmură din nou Hue, aiurit, ascultînd parcă, în adîncul său, vuietul unor dureroase surpări pe care nu le putea nici înţelege deplin, nici împiedica, nici justifica ; simţind privirea înlăcrimată a băiatului, îşi rosti deznădăjduit gîndul întreg : în mine trebuia să dau, copile ; în mine, şi... mai demult... şi mai tare... In mine ! Mai departe ■—■ un lung răstimp ■— nici un gînd. îl văzu pe Gustav apropiindu-se... îi văzu în ridurile de sub ochi sclipirea lacrimilor... dar toate acestea îi păreau acum lipsite de orice noimă. —• Numa' cinci" am pus... —=• bolborosea Gustav ; neştiind nici el ce făcea, se repezise să ia cîrja căzută între canapeaua propriu-zisă şi spetează. Celelalte nu le mai pun... Vezi ?! înfig numai acele, lasă... Vezi ?! îi vorbea •ca unui copil, căutînd să-i intre în voie, în timp ce, cu mîneca, atent, ştergea •cîrja de parc-ar fi scos-o dintr-o mlaştină. Luminările i le dau înapoi! Nici acele nu le mai pun : dau şi acele înapoi ! Vezi ? Pentru ce nu pun, nu-mi trebuie. I le dau înapoi, luminările... Vezi ?, cu infinită băgare de seamă sprijini cîrja pe marginea mesei, cît mai la îndemîna lui Hue. Şi foile le arunc. . Vezi?! Sau... i le dau înapoi. Vezi?! 57 Aştepta, cu sufletul la gură, un semn, un răspuns. —■ Aruncă-le, aruncă-le... Răspunsul îi păru mulţumitor lui Gustav. Se retrase neauzit spre uşă. păşind de-a-ndă'ratelea. —■ Să ştii că... de durut, nu m-a durut... De loc ! şopti, cu mîna pe clampă, sigur că această ultimă declaraţie a sa era tocmai balsamul de care avea Hue nevoie. învăţătorul se ridică. Gustav nu mai era acolo. înşfacă bastonul... se repezi şchiopătînd în tindă... deschise uşa... Afară. •— beznă. Revenind, crăpă uşa dormitorului. — Dormi, Miliuţa ? Dormea nevastă-sa. Adine. Nu-1 auzi. Se apropie, hotărît s-o trezească, dar cînd atinse plapuma, se răzgîndL Cum să-i fi spus ?! Cum să-i fi explicat ei, ceea ce lui însuşi nu-şi putea, explica ? A încercat să-şi răzbune cu bîta, ca un măcelar beat, şi încă p& spinarea unui infirm, greşelile a treizeci de ani de... nu, nu de învăţămînt... Treizeci de ani de greşeli ? Asta ar fi trebuit să-i spună el Miliuţei ? Da.... Dacă ea ar fi fost în stare să-1 asculte, să-1 înţeleagă. Dar nici de asta nu era sigur... Reveni tiptil în cealaltă cameră... îmbrăcă zorit paltonul... se zăpăci, îl, dezbrăcă... zvîrli cît colo papucii... îşi trase cizmele de cauciuc... reîmbrăcă. paltonul... Şontîc-şontîc, ajunse la poartă. Pipăi pe rînd bulumacii... găsi acul... Dinspre Borcea, se apropiau două căruţe luminîndu-şi calea cu torţe.. Hue ştia, aflase : căruţe ale gospodăriei de stat ; mergeau către Bîrsani.... Ascunzîndu-se ca un răufăcător la adăpostul gardului, aşteptă, numărîndu-şii bătăile inimii, pînă trecură. —• Ei, Doamne, Doamne! oftă apoi ca trecut pe lîngă o mare primejdie. Smulse acul şi vru să-1 pună în buzunarul paltonului ; dar cînd degetele-îi întîlniră răceala metalică a lanternei, tresări şi, speriat, înfipse acul la loc. Era totuşi lanterna lui veche: un minuscul dinam — „una copită mînz. putere", glumise fecioru-său cînd i-o dăruise — pus în mişcare de contractările palmei pe o pîrghie împlîntată lateral în carcasa albastră lăcuită. Una din multele mii de lanterne rătăcite prin sate după război, cînd oraşele au ieşit din nopţile cu adăposturi antiaeriene şi camuflaj. îmbrîncit fără milă, dinamul, împotrivindu-se parcă, stoarse bolborosind o părelnică băşică luminoasă, care, tot atunci, strivită sub bezne, se risipi,., pieri, resorbindu-se cumva în ea însăşi, de-a curmezişul şoselei. Undeva izbucniră lătrături de cîine. Cu degetele înţepenite pe metalul dur, Hue trecu podeţul... porni spre Borcea... dar după cîţiva paşi se opri : departe, la debarcader, pe gheaţă, ca într-o procesiune, licăreau alte făclii... alte căruţe... —■ Ei, Doamne, Doamne... Nu voia să întîlnească oameni. întoreîndu-se, porni spre centrul satului.. Drumul, mocirlos, zmălţuit de-o pojghiţă de gheaţă, îi încleşta cîrja,, picioarele, cu o mie de mîini parcă, întărindu-i sentimentul că ar fi urmărit, de cineva. Mergea în zigzag, de la o poartă la alta. încet-încet, ochii i se deprin-deau cu bezna. încet-încet, osteneala trupului îi amorţea parcă durerile sufletului... Găsi într-o poartă o fiţuică... a doua spînzura pe un gard... a treia^ 58 la „fîntîna hadîmbului"... a patra... a cincea... Le smulse pe rînd şi le aruncă una peste alta, boţite, în buzunar. Dinspre Borcea se stîrni fără veste un vînticel îngheţat. Ceaţa se îndesi... apoi se împrăştie, dezvăluind, sus, înstelată, bolta cerului, şi jos satul, cu pereţii lui albi. La o aruncătură de băţ, ferestrele comitetului provizoriu îi baricadau şoseaua cu patru tîmbe paralelipipedice de lumină, în care vier-muiau zbenguindu-se ceţuri sure. în spate, căruţele gospodăriei de stat ajunseseră lîngă şcoală. Dacă ar fi făcut cale-ntoarsă, Hue ar fi intrat în lumina torţelor aşa cum era, zăpăcit, îmbrăcat ca neoamenii şi cu buzunarele bucşite de... —• Doamne, Doamne... Ar crede că eu le pun... Preferă să meargă înainte. Strecurîndu-se pe partea întunecată a şoselei nimeri sub panoul cu „fruntaşii comunei, noastre" —• şi încremeni locului, în plină lumină, faţă-n faţă cu poza lui Marin Doi, sub care, prinsă în două ace, fîlfîia O' fiţuică. Neagră : „Mă Marine Doi comunist de soi aşa vrej voi colhoz Ia noi ? Cînd pleci de acasă lasă nevestita două beţe căf trimitem pielea s-o pui la (uscat. Cu comuniştii no. glumim. Belim !!!!" Peste drum de intrarea comitetului provizoriu, panoul, lung de trei-patru metri şi îngust de două palme, alinia, sub sticlă, la adăpostul unei streaşini de seîndură vopsită roşu, cîteva chipuri ştiute lui Hue pe de-a rostul : unele ţepene, peste măsură de grave, altele deschise şi zîrobitoare... Toate, fotografii făcute Ia Anul Nou, de directorul gospodăriei de stat, Anton Filip, cu aparatul tîn arului Hue, arhitectul. Aruncînd o privire către ferestrele comitetului (Nu pîndea nimeni? Nu!) Hue smulse fiţuica şi o amestecă printre celelalte, în fundul buzunarului. A doua era sub portretul lui Dincă Giorovan. O smulse după ce, mecanic, îi citi doar sfîrşitul : „...fără bîrdîhaie gol umplut cu paie ? Şo fi aşa. Nici mort nu teom ierta !!!!" Lîngă Giorovam, pe o carte poştală veche, era chiar portretul său : el cu. Miliuţa, împreună — cum fuseseră toată viaţa, cum erau şi în fotografia de acasă... Dedesubtul pozei lor, nici o fiţuică. — Ei, Doamne, Doamne... Nici sub celelalte poze nu mai erau fiţuici... A ! în schimb, peste chipul surîzător al lui Ţiripan, curgeau oblic pe sticlă patru semne de mirare... şi lîngă ele, poza vecină, nişte litere... înşirîndu-se apoi, lăbărţat, pînă-n celălalt capăt al panoului. Dîndu-se un pas înapoi, Hue citi : „Fărde colkozişti! ! ! ! Moarte lor! ! ! !" — Doamne, Doamne... El ? Cunoştea scrisul. Recunoştea acest i cu punctul uitat în urmă... acest F bucălat anapoda... acest M răscrăcărat, turtit, făcut din patru paranteze pră-buşindu-se una pe alta... acest r neîmplinit — acest fărde scris într-un sîngur cuvînt... şi aceste semne de exclamare, mereu patru... Mereu patru — aici, ca şi pe fiţuicile lui Gustav ; aici, ca şi altădată, în caietele şcolăreşti... Ei, Doamne... Doamne... El fără îndoială : băiatul Iui Erhan, Nuţu... Pipăi traiectul unei litere, la întîmplare. Vîrful degetului i se năclăi în ceva 59 vîscos, rece, ud încă. Mirosi — şi se lămuri: nu era chiar ce crezuse el; era catran. Scoase batista şi începu să şteargă portret cu portret. Marin... Gio-rovan... ei, soţii Hue... Nedelea bătrânul... Nistor Cîrmiş... Cunoştea panoul poză cu poză. Clătindu-şi mereu batista — ba într-o băltoacă, ba într-alta — Hue, năduşit, cu mîini tremurînde, ştergea portret după portret. Scrisul dispărea uşor ; în schimb, prin sticla cenuşie acum, parcă mai murdară decît înainte, chipurile fruntaşilor abia se zăreau. —• Doamne, Doamne... De fapt, nici poza lor nu fusese cruţată : Miliuţei, Nuţu îi cătrănise o pereche de mustăţi... iar lui, lui Hue, îi desenase dedesubt, în continuarea fotografiei, un trup caricatural, gol, cu piciorul drept mai lung decît stîngul. —• Ei doamne... El ? ! Căruţele fermei se opriseră .Poate chiar la şcoală. In lumina unei torţe, Hue zări o clipă, alb, zbîrlit, conturul boilor. Bucuros de răgazul cîştigat, îşi spori eforturile : portretul lui Sandu Roşea din Bura... al mamei Nedelea... Dar treaba mergea greu : catranul devenea din ce în ce mai lipicios... apa din ce în ce mai rece... degetele din ce în ce mai ţepene... răsuflarea din ce în ce mai scurtă... panoul din ce în ce mai înalt... Literele mari, d, 1, h, t, ajungeau atît de sus încît trebuia să-şi înfăşoare batista pe minerul cîrjii ca să le poată şterge... Portretul lui Tiripan... al lui Iosif Marin Gheza... al inginerului Matei... Căruţele gospodăriei se apropiau. ■—• Doamne, Doamne... Exasperat, se încăpăţînă să termine : portretul lui Ilie Olteanu, grâsuţ, bucălat,... Mihai Prodan.... Despina Chirea, cu o căciulă cît toate zilele în loc de basma... Mitu Cîrstei... Pe portretul lui Mitu, sticla rămase în mai mare măsură mîzgălită, faţă de celelalte portrete, şi în mai mică măsură ştearsă, pentru că Hue trebui să se refugieze iarăşi în şanţ: ajunseseră la comitetul provizoriu căruţele gospodăriei de stat. Trei căruţe, încărcate toate. Sub lumina unei torţe, în fiecare căruţă, cîţiva flăcăi —■ cuşme tărcate şi pufoaice —■ silabiseau fiţuici negre... roşii... şi, de loc zăpăciţi, de loc miraţi, îşi îndemnau boii. Citeau fiţuicile lui Nuţu cu aerul cu care vara, în carul cu boi, ca să-şi treacă vremea, ar fi mîncat seminţe. în dreptul panoului, parcă anume, toţi, pe rînd întoarseră capetele — nu spre Hue, ci dimpotrivă. -—• Aici încă n-a pus.... auzi Hue o voce din prima căruţă. — I-or fi pus-o lui preşeştiucă de-a dreptul în turul pantalonilor! comentă în argoul tineretului localnic o voce din căruţa a treia. Trecură, căruţele... ■—■ Uite-1 bă, liliacul! se auzi apoi un strigăt. ^Căruţele opriseră iarăşi. Careva coborîse; fugea încotrova... „Liliacul" era o altă fiţuică — ghici Hue, urmărind cum cele trei căruţe se urneau din nou, toate deodată... Ei găsiseră „liliacul", pentru că-1 căutau... Şi mai înainte, la uşa comitetului, se uitaseră aşa, bănuind că acolo putea fi de asemenea vreun „liliac"... Ştiau, prin urmare şi ei: căutau şi ei, adunau şi ei fiţuicile... ca şi el... 60 — Doamne, Doamne... Cîte-or fi? In contrast cu panica sa, liniştea lor îi părea nepăsare. — Doamne, Doamne... Ii venea să meargă după ei, să le spună tot, să-i asmuţă cu cruzime împotriva lui Nuţu Erhan. Dar nu era obiştuit cu mânia, şi, ca totdeauna, mînia îi făcu rău de-a binelea. Simţind că puterile încep a-1 părăsi, porni spre casă. încrucişa calea cuiva... fu salutat... răspunse din obişnuinţă, dar nu se întrebă cui lanume răspunde. Mergea pe mijlocul şoselei, şontîc-şontîc, abia trăgîndu-şi sufletul, oprindu-se din cînd în cînd ca să poată gesticula ameninţător, împroşcînd stropi grei din vîrful cîrjei. Fără a-şi scoate cizmele, intră de-a dreptul în camera de unde plecase un ceas mai înainte. îmbrăcat aşa cum era, se trînti pe un scaun. Sprijinin-du-şi obrazul de minerul cîrjii, căută să găsească vreo legătură între întîm-plările, gîndurile şi spaimele care-l aduseseră într-o asemenea stare. Nu prea izbuti. — Doamne, Doamne... Colhoz?! Noţiunea colhoz nu-i era străină. O folosea, conform noii programe analitice, la lecţiile despre Uniunea Sovietică, despre Lenin, despre Stalin, despre Marea Revoluţie din 1917... Fiu-său, arhitectul, vorbea despre colhoz cu interes, cu patimă — şi interesul lui, patima lui, se transmiseseră încet tatălui, sub forma unei convingeri nu tocmai limpezi, dar, poate mai mult de dragul fiului, ferme: convingerea că odată şi odată, cîndva, satul Lespezi, unde vor fi atunci înmormîntaţi el şi Miliuţa, va ajunge colhoz, adică un sat în care oamenii vor trăi, vor munci şi vor învăţa cu totul altfel decît în vremea cînd mai erau ei în viaţă, vor trăi mai frumos, mai bine, uniţi, aşa fel organizaţi încît nimeni să nu poată exploata sărăcia, slăbiciunea ori neT ştiinţa nimănui; ba, cu timpul chiar fără sărăcie, fără slăbiciune, fără neştiinţă... —■ Doamne, Doamne... Uf! Era şi un „uf": îndată după război, cînd nişte oameni de ispravă — Dincă Giorovan şi Mihai Prodan —• vorbiseră gospodarilor din Lespezi despre colhoz aşa cum tînărul Hue îi vorbea lui tată-său, satul fusese tulburat luni întregi... şi şcoala suferise... şi şcoala se alesese cu duşmănii statornice... pentru că, i se arunca în nas, băiatul lui, „dăduse apă la moară colho-ziştilor". — Doamne, Doamne... Acum începuse şi mai rău: acum despre colhoz vorbeau Erhanii... şi cum vorbeau! Dacă el, Hue, ridicase cîrja asupra unui infirm., dacă el, Hue, ajunsese să-şi piardă capul de ciudă că flăcăii fermei nu se apucau să-1 sno-pească-n bătăi pe tînărul Erhan, dacă lucrurile stăteau aşa cu dînsul, ce va fi mîine cu satul?! — Doamne... Nu mai înţelegea nimic. Nu se mai înţelegea nici pe el însuşi. — Te-ai dus de le-ai smuls... — auzi într-un tîrziu o şoaptă. Era Gustav. Intrase ca de obicei, fără a bate la uşă; îl privea nedumerit, dar de loc stingherit. —■ Doamne, Doamne... •—■ abia izbuti Hue să îngaime; ar fi vrut să strige, să-1 dea afară, dar prea-i era lehamite de toate. — Te-am urmărit, întîi... — ţinu Gustav să-i spună, zîmbind duios. Thiii, ce multe! se miră, uitîndu-i-se la buzunarele paltonului. 61 —• Doamne, Doamne... Taci cel puţin... —• Pe-ale mele, le-am luat înapoi... —■ îl vesti băiatul; şi, scoţînd din sîn nişte fiţuici mototolite, i le trînti alături, pe canapea. Vezi? Intr-un buzunar, împăturite corect, erau cele aşezate nu de mult în „Istoria Războiului Civil". Cartea am pus-o bine... — îl vesti; şi aruncă, mîndru, noile fiţuici lîngă celelalte. Vezi?! Numai una n-am găsit-o: a luat-o cineva... sau a rupt-o vîntul.. Vezi?!... cu asta, considerînd că făcuse tot ce era necesar pentru definitiva aplanare a regretabilului incident survenit între el şi „dom' Văstor" al său, Gustav restabili, din partea sa, raporturile din totdeauna : „Te doare genunchiul.. Vezi!? Nu trebuia să umbli prin umezeală... Eu, ale mele, toate le-am luat. Singur !" N — Ei, Doamne, Doamne... — Stai: îţi scot eu cizmele... îi scoase cizmele... îi aduse pîslarii... îi ajută să-i încalţe... îi ajută să-şi scoată paltonul... — Doamne, Doamne... Lipsit de voinţă, lipsit de putere, Hue se lăsă în voia lui. Faptul că Gustav, călcîndu-şi pe inimă, renunţase la împrăştiatul fiţuicilor, îl liniştea cumva. („Pentru mine a făcut-o; de dragul meu, bietul!" „Ce înţelege el?!"). Dar în acelaşi timp, îi rîcîia toate amărăciunile („De mult ar fi trebuit să ştie! Toţi ar fi ştiut, dacă în şcoală, eu... Doamne, Doamne!"). Hotărît parcă să şteargă definitiv orice urmă a neînţelegerii lor, Gustav îi duse cizmele în tindă... le spălă... spălă şi duşumeaua, dincoace... apoi, golindu-şi buzunarele paltonului, înşfacă fiţuicile — toate, ale lui de-a valma cu cele aduse de Hue — şi le aruncă în sobă. — Să-mi dai un chibrit! Le ard. Nu i le dau înapoi... Fără un cuvînt, Hue întinse cutia de chibrituri... o luă înapoi... urmări, împreună cu Gustav, creşterea şi descreşterea flăcărilor... — Vezi?! —• Ei, Doamne... —• De luminări n-ami nevoie. I le arunc în curte... Vezi ?! Hue nu-1 simţi pleeînd. Bagă doar de seamă, într-un tîrziu, că era singur. Se ridică., privi un moment cenuşa din sobă... Trecu în tindă.. încuie uşa şpre curte... şi, căutînd să nu facă zgomot, se strecură în dormitor. —■ Cît e ceasul?! auzi. De ce-ai stat atîta? —■ M-am luat cu cititul... Dormi... dormi... ...Dar n-o putu minţi pînă la capăt. Aprinse o ţigară, se aşeză greoi pe marginea patului şi-i povesti încet, cu repeţiri, încîlcindu-se, mereu, tot. Iar ea, ascultîndu-1, gemea cu vorbele lui: —■ Doamne, Doamne... Ei, Doamne, Doamne... Şi abia cînd Hue, frînt, adormi vorbind încă, Miliuţa băgă de seamă că el ardea, scuturat de febră. îl trezi şi-i dădu două aspirine. — Ce-ai să faci?!... Ce-ai să te faci? oftă el, iarăşi biruit de somn. Nici n-am apucat să ne sfătuim... nici n-am apucat să... — Dormi, lasă... Cînd s-o crăpa de zi mă duc, spun... —• Să spui, Miliuţa: să te duci şi... tot... tot! Prin somn îi vorbise, pesemne. ...Şi Miliuţa Hue rămase de veghe, nevenindu-i a crede că, într-adevăr, peste puţin se va crăpa de zi... şi că atunci ea va trebui să meargă undeva (dar unde ?) ca să spună cuiva (dar own ? cui ?) tot (adică, de fapt, ce ?). 62 ÎNTOARCEREA ARMELOR MIHU DRAGOMIR întoarcere 'e ce uitafi că-n voi e şi număr şi putere ? înd vreţi, puteţi prea lesne pămîntul să-mpărţiţi. EMINESCU ubito, lasă-mă să-ţi privesc ochii, să-ţi mingii obrazul fierbinte... Ţi-e frică ? Nu, nu mai bate ora fără cuvinte. N-am crezut că mina înegrită de puşcă va putea să mai mlnglie volbura părului tău. Prea mi-a fost pieptul încins de curele, ca într-o cuşcă, n-am crezut că va mai odihni capul tău. N-am ştiut că-i atît de aproape sărbătoarea trupului tău luminos, cînd, ieşit din flacăra răzbunătoare ca din ape, voi regăsi pierdutul zîmbet sfios... Mina cu care scriu întoarcerea acasă s-a-ncălzit la soare de sînge-nchegat şi-a crispat degetele, neputincioasă, ' m pietriş, în zăpezi, In frunziş scuturat, cînd fiecare dimineaţă venea să ne-nfrunte, flămîndă, ursuză, de gheaţă, trecînd peste noi ca un murite. Iubito, sînt venit dintr-o lume neştiută cu zei crmceni, cerînd din altarele de sub pămî singele-arcuş peste pieptul-lăută viu din lumile fără vînt1, din luminile unde şi-n ger e-o mocnire de aer încins. 63 Căştile se mai leagănă prin cimitire, dar, pentru totdeauna, am învins! Pe veston, sudoarea sărată încă n-a prins să se svinte... Nu-ţi fie frică, iubito. Nu, nu mai bate ora fără cuvinte... pe cImpul Înnoptat Era un august, şi-un cimp înnoptat. Cerul se-nchisese, pietrificat. Porumbul copt de gloanţe foşnea, necules. Parcă dusesem in spate războaiele toate... Mocirla mi-aşternea un pat frăţesc, ştiam numai jnersut şerpesc, mă tiram, ca hoţii, pe coate... Ne tlram pe cimp, alergam, muream. Vom ajunge dincolo — fără cine ? Limba verii tot n-o desluşeam, deşi sîngera In fiece mărăcine. Era un august, şi-un cimp înnoptat. Ultima noapte cînd s-a-noptat. Tunurile hohoteau, căutîndu-ne-n noapte, pămîntul se clătina, beat de flăcări, tunetele păreau şoapte în iadul gonind cu copite de munţi peste noi. Cerul se-nchisese, pietrificat. Şi, de-odată, pămîntul a ţipat. Şi frontu-ntreg a auzit. Te-am auzit, mamă tăcută şi călcată în picioare, prietenă care pui şi-n scaiete o floare, învăţătoarea copiilor mei, casa mea, cartea mea, partea mea, baladă de fluier şi nea... Şi cerul pietrificat s-a despicat c-un fulger din scară în scară sărit. Şi-n noapte a fost răsărit. 64 Vuiau ostile roşiei stele. Vuia vara, răzbunătoare si roşie Şi-n vuietul crescînd uriesesc ' se auzeau pămînturile mele cum se suceau pe vechea osie, venind încet spre locul lor firesc. Era un august, şi-un cîmp înnoptat Şi, cu pămîntul odată, ne-am ridicat... răscrucile lumii d JSa, eu am stat în răscrucile lumii în mijlocul genezii am stat, în viscol, şi-linişte, şi-arşiţă, si moarte, într-o vale rotindu-se ca un leagăn ciudat. Şi eu am stat în vara răscrucii într-un colţ de ţară mistuit de-asteptări Se-ndoiau în palme armele lucii, tunurile horcăiau întrebări. Tinereţea pălmuită, inima gîtuită de tăcere pămîntul secat şi batjocorit, casa fumegînd, 'înjunghiată 'ca o jivină, ce m-a făcut să-nţeleg ? Am stat în răscrucile lumii, în întîia lumină şi am ştiut, măcar atunci am ştiut să aleg. cîntbc de de sc a bătrîna Păi de trei ani şi jumătate stau mereu cu puşca-n spate, de trei ani şi jumătate, că mai mult nici că se poate... Păi fraţii s-au făcut porumb, şi cumnaţii praf şi plumb, iar soldaţii, vai de noi, care-n pumni. Viata Romînească nr. 8 65 care-n noroi, cu gradaţii lingă noi... Frate-miu s-a însurat c-o groapă din Stalingrad, da' noi tot ne-am înturnat şi-avem chef de cununat, cununat şi botezat pe boieri şi boiernaşi, c-aşa-i scris să le fim naşi... Ei Crăciunu' şi cu bradu', noi cu raniţa şi brandu'. Ei cotnaru' şi, tut unu', noi zebeu' şi cu tunu'. Ei cu catifea la uşi, noi în gură ds catiuşi. Ei cu puiul niai fraged, noi cu dorul de conced. Păi de trei ani şi jumătate stau mereu cu puşca-n spate, de trei ani şi jumătate mai mult nici că se mai poate, puşca-mi spune şi tot vrea s-o sucesc altmintrelea, că-mi ştie oful. şi ea... cazematele De sub crusta groasă a cazematei am ieşit la lumină. Cuţite orbite de lumină. Vorbele-au prins, la-ncheieturi, rugină. Cine a spurcat cîmpia mănoasă cu hoiturile de ciment şi fier? Griul a pierit, ca de ger, suflul pămîntul ui agonizează, sub cuirasă. Cine-a întins, de-a lungul ţării, iar, moderne şi geometrice gorgane? Am stat închişi de vii în osuar cu inimile subterane. Reţelele string aerul în cleşte, mitraliera iese, din ambrazură, ca luminarea... Cine-a crezut că opreşte, in şubrede betonuri, răzbunarea ? Citită, in vară. un crivăţ fierbinte Arma se răsuceşte singură, ca un răspuns Am murit deajuns. Acum. am ieşit din morminte. aşa! n. W vezi cu ochiul, numai soldaţi Frontul Moldovei, din Iasi la Galaţi m două zile s-a năruit ca un gard ros de ape şi putrezit. Unde e frontul ? Nimeni nu stie Tranşeea cască la soare, pustie Cine-i în stingă ? Cine-i în dreapta ? Pasul pipăie, în neştire, treapta Unu strigă : Acasă! Acasă ' Dar e un svîcnet în piept ce nu te lasă. hi faţa noastră, o sosea, si o gară Gamtdff!!6' ţ"8*?, deP^eapsă. armata prusacă. uata arde cu-o deznădejde amară şi fumul fluieră pe peron, şi se joacă Liniile ferate au amuţit. Ochii semaforului au orbit. Mişcarea a-ncremenit locului lele graful bate singur, in palele tocului Nişte vagoane plumbuite stau ca un cîrd de vite împotmolite. De cînd n-am mai mincat decît crudul porumb? Baioneta, desface plumb după plumb şi. deodată, strălucesc, mai să ne-orbească dopurile argintate de şampanie franţuzească vagoane de şampanie si ciocolată ' Şampania e clocită si lesioasă Buzele prăfuite o sorb noroioasă ua-o dracului, băiete! De-o altă băutură ne e sete! Iat-o ! Nici nu ştim cînd au pornit gloanţele-n jur, fluierînd in crîngul din faţă mitralierele s-au 'trezit la viată. Ne lungim pe pămîntul dogorit ne facem ghem. Ştim ce ţel de băutură vrem. într-un colţ de ţară uitat s-a deschis un front. Adevărat. Trag nemţii, şi-i auzim înjurînd. Tragem şi noi, lipiţi de pămînt. Cine comandă, cu glas răguşit ? Poate eu, poate altul. N-am desluşit. Parcă sîntem de-un veac în aceeaşi companie. Gloanţele nemţilor lovesc vagoanele cu şampanie, sticlele pocnesc, ca nişte grenade, spuma clocită se prelinge-n cascade. Brandul plescăie din limbă, nesătul. Puştile-asudă de zăduf şi recul, tragem, înjurînd din tot sufletul, soldăţeşte, stringent crîngul încet, ca-ntr-un cleşte, tragem, să plătim toate plăţile neplătite, toate zilele noastre pălmuite. Punem baioneta la armă şi tragem, pînă cînd ţeava s-a înroşit şi sudoarea punctează clipele c-un sfîrîit. Dar armele nemţilor, lătrînd furioase, ne ţin fruntea în ierbile joase. Şi-atunci cînd eşti gata în gol să te-arunei, cînd numai jăratic se zbate în minte, cînd arma ţi-e 'parcă chiar mîna fierbinte, undeva, îndărăt, lîngă drumul de fier amorţit la soare, se-aude un huruit cunoscut de motoare. Vin tancurile. Tancuri ruseşti. Gîturi de-oţel se-ndreaptă spre noi, din turele. De cîte ori n-am privit cu spaimă la ele... Şi-acum... Calme, tancurile îşi taie drum, parcă se opresc o clipită, apoi vin iar, cu suflarea lor oţetită. Şi-o linişte necunoscută ne încape. Le-am trage cu mîna, de şenile, aproape, aici, lîngă noi. Tîmpla se scaldă în ape. Trag nemţii, ca-n ziua de-apoi. Şi, cînd tancurile ne-au ajuns, zvîcnim din ţărînă, cu puştile mai uşoare în mină, alergăm, ne irîntim, alergăm, tragem spre crîngul înebunit, grenadele-s aici, le-am pregătit, atacăm, in sfîrşit, atacăm ! Şl, cînd totul s-a terminat necrezut de iute s-a terminat ne-ncolonâm şi pornim mai departe Căştile sînt turtite si sparte dar nu-i nimic! Cîntă, soldat! Tancurile huruie, trecînd pe-aUttur'i de mine Huruie-n limba lor soldăţească: ~ Haraşo, rumînschi! E bine! crucea de fier T *ot fronlu-nebunit se retrăgea Căruţe şi chesoane-ncălecate maşini mugind cu botul în sosea tanchete cu plutoane-ntregi'în spate, ■arhive, anti-aeriene, prăzi răniţi urlînd, neauziţi, de sete unind"? Zf^ind în roţi,'in lăzi, urlind dm dube şi motociclete. Furaje, cizme, sticle cu lichior biroun descteiate, oăşti si pături — tot ce-i ţinea o clipă-n fuga lor era zvîrlit, c-un gîfîit, în lături. O gheară animalică strîngea gitlejunle. ln priviri — pieirea Cei ce-au rîvnit o lume, pe-o sosea abia-ncapeau. Scăparea - nicăirea. Şi-n soarele topit, ca de oţel simţind în ceafă suflul răzbunării doar un cuvînt mai rămăsese: s'chnell > şi ochu-nebuniţi spre-adîncul zării. Silit să stea, din goană-un ofiţer zmrlea dinîr-o maşină lăzi afară Uin lăzile pleznite, cruci de fier' c-un sunet sec de oase-n praf zburară. Păianjeni morţi, se răsuceau în praf Şi nimeni nu-ncerca să-i ocolească Hasplata pentru crimă, foc si jaf rămasă-n lut, ca lutul s-o coclească. Şi iarăşi goana-n scrîsnet de motor spre-un loc, departe, care-i poate-ascunde.. Dar groaza care-i urmărea in zbor Ie şi spunea că n-or găsi niciunde, Şi crucile de fier, cu-n rin jet mut, râmaseră în urmă, pe şosele... Ostaşi sovietici au trecut în zori, în lungi coloane, peste ele... pluton In mars p n-ap, rap, şi ploaia în cască ne bate cadenţa, şi puşca se-agaţă de umăr scîncind, rap, rap, noroiul, scadenţa, noroiul, scadenta, şi mormăie vîntut un aprig colind. Rap, rap, tăcuţi ne întoarcem, ne-ntoarcem din moan pe unde-s stăptnii ce-n foc ne-au băgat ? Rap, rap, aproape, departe, aproape, departe, ajungem, ajungem şi-acolo, soldat... Rap, rap, tot plouă, centura pe şold e fierbinte, şi clifăie-n apă bocancii greoi, ' rap, rap, ne-ntoarcem pe singurul drum înainte, pe-aici era drumul, dar lasă pe noi... Rap, rap, pe-aici era drumul, tăiat peste munte, şi-acasă, acasă ce multe-s de spus... Rap, rap, a dracului cască, se-ncinge pe frunte, şi mergem prin noapte, şi noaptea s-a dus... insurecţie buciumul n-a mai buciumat. Focurile pe creste nu s-au mai aprins: Coasele n-au mai ieşit din sat. Bronzul clopotelor nu s-a mai încins. Nu s-au mai auzit, noaptea, călăreţi pe drum. N-au mai bătut, în toaca de lemn, alarmele Doar partidul, ştiind, a spus : Acum ! Şi-o armată neştiută şi-a ridicat armele. Nu s-a dat niciun ordin de zi. Ziua venise firesc, ca orice zi după noapte, împlinindu-şi rosturile marii armonii, ca vara izbucnind în fructele coapte. ' Pleoapele ferestrelor s-au ridicat. Pleoapele palatului s-au lăsat. ' mi>ilrşit, in casă. Aerulfrige a, ca metalul lichid pivele zavorau barierele dJZ\?Ui?d prin Partid *n străfunduri şi-a regăsit toate cerile. Ziua venea de departe si de mult Partidul, tîsnînddin S t l^n' ala^le. , # taro şU luat de mult SPUS : Acum ! ' ae "Ullt Pregătite, armele. tinereţe veşnică l'l9€a^ marilor cum pene U-at ridicat mina Ş> arma răsfrîngea soarele de azi. ata1Jtamar* d°SOare c" %a!î!, greTl0r Şl Sir'enel°r cu graiul grelei tăceri ţărăneşti, Păşit în focul desnădejdii 'noastre f^S%^^ copil dorinţele şi puterile noastre e 01 SPU* ■ pe aici / Ne temător, căci viitnr,,/ ZVr£ ■ P"m'e ie S'oanle. n,it , '."H'whiate u ruine tu ai trecut ™f f armate mi«f'te, ştiuna'uZJ•ilnJmntea noastră, drept tn uuma dureril ■ . Şi ai lovit. Cu braţele tale de muncitori, ■— armele răsfrîngeau soarele de azi — ai cutremurat palatele regale, şi tot ce nu îndrăzniseră istoriile neîmplinite, ai împlinit, luînd în braţele tale de muncitori ţara prea îndelung pălmuită, şi ai cules — ca un ostaş scăpînd un copil din casa în flăcări —■ ziua de azi şi de totdeauna. Şi pe mine m-ai cules din flăcări, partid al tinereţii noastre veşnice. primul obuz A. In faţă, linişte şi noapte. Trupele hitleriste se-ascUnd în linişte şi noapte. Şi-n ceaţa alburie din preziua cînd ostaşii împing, încet, glonţul pe ţeava, şi stau, culcaţi, cu genunchiul drept aproape de cot, gata să svîcnească, în ceaţa alburie din preziua. aşteptăm glasul profund şi sigur al tunului. Tunarii sînt undeva, înapoia noastră, aşteptînd să coboare mîna comandantului. Iarba mai doarme, pe jumătate. E o linişte de magazii subpămîntene cu dinamite neexplodate. Aşteptăm să vorbească primul obuz năpustit. Şi, înaintea soarelui, a vorbit. Primul obuz a vorbit pentru toate durerile. A vorbit pentru toate tăcerile. Pentru mulţimile neînvăţate să se roage. Pentru oraşele ciunge şi oloage. Pentru copilul alăptat în dărîmături. Pentru soldatul cu umeri dungaţi de centuri. Pentru pămîntul stors de mană Pentru ochiul sleit în fund de Doftană. Pentru gUgutul griului în vapoare streine. Pentru anu - galerii negre de mine Pentru toi ce-a.durut. Primul obuz a bătut în gongul marelui început. Primul obuz a rostit, boltindu-se ■ —■ bata ! Şi a zvîcnit, ca un singur pumn, toată armata... cîntec de leagăn i - * araşi noaptea şi drumul spre front Ne grăbim, ne grăbim către front Şi somnul te-mbie în calda-i manta puşca ţi-atîrnă, ca un copil de gî't Şi mergi, cu pleoapele grele de praf, rămîi treaz doar cît auzi tropăitul coloanei. Puşca se leagănă, atîrnată de gît pămîntul se leagănă, ' pleoapele cad, mereu mai grele de praf şi gindul se leagănă, se leagănă... Linişteşte-te, gindul meu, Unişteşte-te, pămîntul meu, din durere şi foc v-aţi născut c-un cer spuzit de-obuze v-am lăut ■ odihneşte-te, pămîntul meu, nesfîrşite coloane le leagănă, odihneşte-te gîndul meu, în cadenţa răcoritoare â coloanelor sînt milioane de taţi, muncitori şi soldaţi,' care îţi leagănă gîndul, pămîntule vei creşte curat şi luminat vei creşte întreg şi bogat vei ajunge dincolo de noi, departe vei auzi de noaptea asta dintr-o'carte pămîntul meu, fătul meu, ai trecutde greul mai greu... Puşca se leagănă, ca un copil, de glt, şi-o geană chemătoare albeşte-n orizont. Ne grăbim, ne grăbim către front.. pămînt împingem din greu zidul de haos şi flăcări. înapoia lui, abia bănuim pămîntul, aşteptăm., oricînd, să vedem, cînd am mai înaintat cîţiva metri, un noroi fierbînd în cercuri de pucioasă şi gaze, un ţinut în care nu poţi pune piciorul, deasupra căruia nu pot săgeta nici păsările. împingem din greu zidul de haos şi flăcări. Dar, cît înaintăm, e lot pămîntul ştiut, ţarina bună a ţării, muşcată, doar, de obuze, presărată cu morţi şi făclii de tancuri incendiate, şoselele tivite cu resturile duşmanului fugărit. împingem din greu zidul, de haos şi flăcări, alături, ruşi şi romîni, însfîrşit alături... In urma noastră pămîntul răsuflă, întinzîndu-şi mădularele zdrelite, Parcă noi, cu palmele noastre, am zămislit pămîntul acesta, vindecîndii-i rănile în aurul blind al sfîrşit ului verii... Dar nu-l putem privi, decît o clipă, împingem, din greu, mai departe, zidul de haos şi flăcări, alături, ruşi şi romîni, însfîrşit alături. Şi-n urma noastră, cum pămîntul răsuflă întinzîndu-şi mădularele zdrelite, părinţii mei ies şi-l măsoară cu privirea lor încercată şi neiertătoare Şi nu un duh, ci fiinţa din milioane de fiinţe partidul ieşit şi din palmele acestea bătătorite de plugul nevoii, partidul rezemat pe unelte atît de simple ciocan şi seceră, " le pune în privirea încercată şi neiertătoare o altfel de măsură. alaiuri6"1 dm grSU ZidUl de ka0S ?i flacă,i' ruşi şi romîni, însfîrşit. alături... Şi-n urma noastră părinţii mei îşi iau în primire pămlnM imparţmdu-l între seceri/e înscrise pe stema cea mai firească din /unu harta U,i colţ de cîmpie: un metru pătrat cu iarbă, cu maci şi tăcere, O hartă boţită de-atîta purtai Şi soarele greu, ca de miere. ■ Pe hartă e-un sat rominesc din Ardea./ o apă, un dîmb, o cărare. Şi totul pe hartă-i tăcut şi egal şi satu > o flacără-n. zare, Şi-s numai doi oameni, privind încordat, sub bolta, de tunete spartă. E numai atîta: un metru pătrat, un rus, un romîn, şi o hartă. una de foc Foleică lemn cîinesc, doar în foc mă răcoresc,. foc de-ăl bun, foc de tun, fără cenuşă foc de fier, foc de ger, foc de inimă neagră, foc unde duşmanul mi-aleargă, foc pe inima lui şi pe-ai lui nesătui, foc de urzeală, foc de răcoreală, foc de foc, să nu mai scape de loc, foc să nu mai fie-n lume foc, decît în sinii fetei şi în mîinile băiatului, şi-n nesfîrşitul sărutatului. scînteia Vine de-acasâ, în primele linii, „Scînteia"'. Parcă-a picai, printre frunze uscate, scînteia... Nu ştiu, da-n pagina albă cu literă deasă, parecă mama îmi scrie scrisoare, de-acasă. Parcă lozinca, purtînd în cuvînt dinamită, scrisă-i, cu gîndul la mine, de fata iubită. Parcă, din mine, un om pînă-acum neştiut scrie c-o pană muiată-n adîncul durut. Parcă îmi scrie, în asprele slove-ndrăzneţe, dusa, bătrîna, pierduta-n tranşei tinereţe. Cine îmi scrie cu lacrima-n geană ? Nu-i tata Vine scrisoare de-acasă în toată armata... Vine scrisoare de-acasă, şi-i bine acasă. Şcoala e gata, sub cifre e linia trasă. Nu-i vreun soldat, cît îi frontul, să n-aibă scrisoare, cum că începe acasă-adunarea cea mare. Noaptea, în groapă, sub licărul lunii, gălbui, frontul citeşte ce-i spun în scrisoare ai lui. Vine de-acasă, în primele Unii, „Scînteia". Parc-a picat, printre frunze uscate, scînteia... flori ^ine n-a stat în groapă şi n-a privit florile din ţara nimănui, cine, în salturile atacului, nu şi-a amestecat răsufletul înebunit cu florile albăstrui, cînd pămîntul dîrdîia în viscol de fier, cine nu şi-a agăţat cerceii macilor de cîmp, la cureaua căştii, cine n-a oftat, privind florile zgribulite pe buza tranşe ii, cine n-a presat în carnetul zdrenţuit, o floare banală, galbenă, de rapiţă, ' ca semn al zilei cînd moartea l-a ocolit, cine n-a purtat mii de kilometri, în raniţă, un fir de busuioc de acasă, cine n-a presărat pe mormîntul prietenului decît o mînă de iarbă prăfoasă, cine nu şi-a legal viaţa de-un tufiş sălbatic ascunzîndu-se de privirea gloanţelor neiertătoare, cine n-a muşcat 'un bujor de jăratic să-i ţină de fumat şi de mincare. cine n-a mirosit florile războiului şi nu s-a-nţărînat cu ele — nu ştie ce minune trimite iubitei într-un buchet de crini sau lalele. O, dar mai bine să nu ştiţi fraţii mei f Am să vă vorbesc eu despre toate. Florile sîngelui le port, cu grijă, presate, o, mai bine trimiteţi flori iubitelor, dragii mei! Ce uşor piereau oamenii şi florile într-o singură zi! Luciul puştilor răspundea: — O, florilor, încă puţin şi-nceiăm ! încă puţin şi nu veţi mai cădea. E-aproape ziua, se-atide... Florile cîmpului, cu arome crude ne-nţelegeau. Şi treceau armatele noastre-nainte, treceau... soldatul anonim Pe dealuri, în recea amiază, de toamnă, au ieşit turmele bivolilor preistorici şi pasc, gîfîind fieros, copaci întregi, zmulşi din rădăcină. Labele, însolzate cu lanţuri scrîşnitoare, calcă, nepăsătoare, peste gropi şi reţele de sîrmă. Fierul miroase a carne încinsă. Purtînd pe coaste semnul ştiut al hoardei prăvălite peste ţări şi fluvii, tancurile mugesc, vrînd să se-ntoarcă spre mănoasele păşune de unde-au fost gonite. In faţa lor, sîntem ca nişte înotători printre crucişetoare. încăpăţînate, macină bolovanii, ca lemnul putred, şi-n aer fierb fierării răsturnate, cîmpia se mototoleşte, ca hîrtia, şi rage turma bivolilor preistorici vrînd să se-ntoarcă spre mănoasele păşune de unde-a fos! gonită. Tunurile noastre, cu capu-nfundat între umeri, răcnesc scurt, sfîrtecînd cîte-o labă de tanc, şi fiecare palmă de pămînt se răsuceşte ca un strigăt negru. Şi, deodată, din gropile linse de explozii, sare soldatul anonim. Încordat, ca de atîtea ori cînd a sărit în spatele unei sălbăteciuni, încalecă spinarea bivolului de fier, strîngînd intre pulpe crupa încinsă. Bivolul mugeşte şi-şi scutură labele însolzale, presimţind jăratecul ghemuit, nerăbdător, in grenadă. Jăratecul îşi desface limbile, bivolul se răstoarnă într-un genunchi, şi alt flăcău sare, strîngînd între pulpe crupa încinsă a bivolului de alături. Fierăriile răsturnate în aer au înebunit. Bivolii îngenunchează, orbiţi de grenade, tunurile răcnesc scurt şi înfundat, ca nişte pumni bătînd în perete, aproape, şi din toate gropile ţîşnesc soldaţii, înfigînd în burţile monştrilor pintenul exploziilor. Fierul, miroase a carne încinsă şi bivolii, cu măruntaiele însîngerate, zac în cîmpia pe care nu vor mai ieşi la păscut niciodată. cimpiile Cîmpiile-acestea fecunde nu le-ntrebaţi. N-au ce răspunde. Voi culegeţi, fetelor, maci şi albăstrele, împletlţi-vă, din iarba crudă, inele, şi-altădată, mai tîrziu, o să ştiţi... Pe-aici s-au tint obrajii iubiţi. Fiece cută pe cimp e semnul lăsat de-un obraz pămîntiu, de soldat. Fiece val e săpat cu pieptul. Fiece muşuroi cu bărbia. Praful a fost curăţat cu sprinceana şi geana: Timplele au prăşit toată cîmpia. Sudoarea a fost ştearsă cu iarba. Fruntea a catifelat toate pietrele. Părul a măturat toate ţarinile. Mîinile au grăpat. Genunchii au făcut cuiburi. Fiece unghie a scurmat la o rădăcină. Fetelor, iubitelor, eu ştiu de ce pe cimp e-atîta lumină... Nu, să nu vă feriţi mina, cînd simţiţi, pe fruntea iubitului, ţarina. Cînd sărutul vi se pare ciudat, poate-a rămas pe buze un fir de lut uscat. Cînd puneţi capul pe pieptul lui să nu vă mire-a inimii bătaie : s-a aciuiat acolo un foşnet de ierbi şi de ploaie. Cînd privirea lui în gol întîrzie să ştiţi că trece-un nor, ca pe orice cîmpie... Nu-l întrebaţi. N-o să răspundă. Nu răspunde nici cîmpia fecundă. Voi culegeţi, fetelor, maci şi albăstrele, împletiţi-vă, din iarba crudă, inele, şi-altădată, mai tîrziu, o să ştiţi... De ce e cîmpia fecundă, cîndva o să ştiţi. unde? 1 V« mai e ţărm să oprească valul necruţător. Mintos^ şi totuşi calm, macină tranşele şi cazemate, se caţără pe munţi, se prâvale în văi, cu creste-nspumate, şi nu mai e ţărm să oprească valul necruţător. Nopţile sînt dogorite de constelaţii roşii. Şi-n valul nesfîrşit sîntem şi. noi, prăvălindu-ne-n văi, câţărindu-ne pe munţi, uscînd, cu răsuflat tunurilor, cîm.piile ţintuite-n noroi. Unde vor găsi ucigaşii scăpare ? In ce fund necunoscut de mare ? Unde vor găsi scăpare de pedeapsă şi foc ? Nici în fundul de mare nu-i loc. In ce gaură de şarpe şuierător ? /napoia cărei uşi şi zăvor ? Unde vor găsi scăpare de pedeapsă şi foc ? Nici în gaura de şarpe nu-i loc. In ce ţinut de ciulin ? In care hrubă adîncă din Berlin ? Unde vor găsi scăpare de pedeapsă şi. foc ? Nici în Berlin nu mai e loc. Nu mai e ţărm să oprească valul necruţător.. Nopţile sînt dogorite de constelaţii roşii. Şi, prăvălindu-ne-n văi, câţărindu-ne pe munţi, uscînd, cu răsuftul lunurilor, cîmpiile ţintuite-n noroi, în valul nesfîrşit sîntem şi noi. partidului rătăceam. Vedeai şi pentru noi. Noi nu-ndrăzneam. Tu străbăteai prin stâncă. Din deznădejdi şi cumpeni de război ne-ai dus spre matca sigură şi-adîncă. Noroiul de pe frunţi tu ni l-ai şters, cu mină caldă, gingaşă, de mamă. Din haosul din noi făcut-ai vers, din gîndul nerostit — zvîcniri de lamă. 6 — Viaţa Romînească nr. 8 81 Cu fala înspre noi tu ne-ai întors, şi ne-atn privit, livizi ca-ntr-o stihie. Şi-am stat, cînd rănile străvechi ne-am stors, cu noi, în faţa noastră, mărturie. Credeam că ştim pămîntul. Nu-l ştiam. Veneam din ieri, nebănuind un mîine. Şi-ngreuiaţi de-un greu din neam de neam uitam că-n răzbunare-i vin şi pline. Te-am cunoscut atunci, în ceas itrziu, cînd miezul nopţii, ultim, sta să bată. Cînd arşi de-ngheţul marelui pustiu în inimi groapa ne-o aveam săpată. Dar cînd, c-un vuiet ce-l aud oticînd, spre firea ei urnit-ai piatra morii, cu ţara ce-n adincuri ascullînd îşi dogorea la pieptul tău toţi sorii, — ne-ai scos din ploi de zgură şi acid, ne-ai arătat ce-aproape ni-i comuna, şi semn de netrecut ai tras, partid, între trecut şi noi, pe totdeauna. bujorul din ţeava pustii De cite ori amar te-am blestemat, şi-apoi am mîngîiat, ca pe-o femee, făptura-ţi suplă de oţel bronat şi vorba ta de şarpe şi scînteie... Prin paie şi zăpezile murdare , mi-ai adormit la pieptul vlăguit, şi pernă moale mi-a fost lemnul tare şi, de-am vorbit, doar tu ştii ce-am vorbit. Ducînd în spate legea ta de fier, în ghinturi reci mi-nfăşurai destinul, şi numai ochiul tău privea spre cer, — mi-ai fost şi nemîncarea, şi veninul. Şi-apoi, rotită-n rostul tău firesc, tu mi-ai zvîcnit nerăbdătoare-n umăr, şi dintr-o cifră de oţel, un număr, cuvînt pe drept, mi-ai fost, şi omenesc. Te las acum, în fund de magazie, şi greu ne despărţim, şî ce uşor! Destinul, răzbunarea mea tîrzie, te las, în gura ţevii c-un bujor. M-ai învăţat destul, m-ai învăţat, ştiu crunta ta străfulgerare-n slavă... O, clipa-n care ultimul soldat la fel va pune un bujor în ţeava... ZIUA VICTORIEI , ua dorită ne-a găsit mai puţini. Se risipiseră mulţi prin mărăcini întinşi pe răscrucile lumii şi. anilor. Le-a rămas carnea pe sîrma ghimpată a anilor. Noi cei vii, învingătorii, trecuţi prin nesfîrşite purgatorii, aveam şi pentru cei căzuţi de spus ceva, cînd toată ţara se mişca şi vorbea. Eu vorbesc şi pentru cei ce n-au mai venit. Pentru cei ce-au vrut să vină şi n-au mai venit. Vorbesc pentru cei rămaşi în iarbă, cu furnicile neştiutoare migălind în barbă, vorbesc pentru tatăl neîntors la sapă, pentru însetatul ce nu va mai bea nici un strop de apă, pentru iubitul necununat, pentru toată-amărăciune a de soldat, pentru-a aduce tuturor aminte ■că-n fiece fir de iarbă sînt zeci de morminte, pentru ca niciodată să nu mai fie vreo bucurie îndurerată, vorbesp, mă-ntreb, şi^mi dau răspuns : A fost deajuns ! Cu mult prea deajuns ! Ziua dorită ne-a găsit mai puţini; Se risipiseră mulţi prin mărăcini şi prin ploi. Dar lumea întreagă a venit lîngă noi şi-am împărţit victoria, ca apă şi hrană. Şi-a început istoria noastră, contemporană. ŞOSEAUA NORDULUI*) EUGEN BARBU XXII B. entru prima dată de cînd stăteau împreună, Niculescu îl văzu Pipe Mareş neliniştit. Mecanicul nu spunea nimic, iixa cu mca-^pătînare tavanul jos, afumat de focurile iernilor trecute. Prin geamul deschis se auzeau' paşii rari ai trecătorilor si hnga fereastra f°Şnea! C^^d^ta1? îl întrebă,'dîndu-si seama că nu putea să-i spunătotu* pe = f ^ ^ ^ ^ — Te întrebi poate cît mai trebuie să stai in colivia asta < Mecanicul răspunse cu silnicie. — Nu, nu-i asta. ' Şi ttÎTadLgă după un scurt răstimp : cînd î\i spun că-ji tre, buie o femeie... A Mares rîse dintr-odata, tare, nestapimt. — Dă-le dracului de femei. în cîte sîntem astăzi < Tăcurfamîndoi. Mecanicul se ridică şijse apropie de fereastra Era devreme. Opt şi jumătate, dacă nu noua, seara, btrada aproape P^tie avea un ecou'de oddie goală. Bătrînele magazme ale Grrvijei i căscau uşile sparte şi vitrinele incendiate spre strada plina de grămezi te moloz.* Răsărise luna, o lună fantomatică, palidă, verzuie, alunecmd repede peste acoperişuri. j ± 1 — Crezi că o să mai fie bombardament ? întreba studentul. —- Nu, nu cred. . — De fapt m-am obişnuit cu treaoa asta. h ca la teatru. Mareş se întoarse cu faţa spre el. — Ultima oară, mi se pare că ţi-a fost frică. — Dacă mă gîndesc bine, da. — Atunci ? *} fragment. 84 — Vezi, e atît. de uşor să vorbeşti despre moarte cînd eşti tînăr ca mine... — Ştiu. E ciudat cît de mult dispreţuiesc tinerii moartea. Poate de-asta armatele folosesc soldaţi necopţi. Dădu din umeri şi îşi vîrî mîinile în buzunarele pantalonilor. — De ce m-ai întrebat în cîte sîntem astăzi ? — Cînd l-ai văzut ultima oară pe Dumitrana ? — Cînd am fost împreună în gara de triaj. Niculescu deveni dintr-odată bănuitor. — De ce mă întrebi ? — Ina nu trebuia să mai vină după ce fi-a luat trotilul ? — Ba da. Drace, nu cumva... — Oare crezi că tocmai acum... — Nu cred nimic, spuse Mareş enervat dintr-odată. — Ar trebui să mă duc să văd ce-i cu ei... — Ăi face lucrul cel mai rău din cîte se pot face... Studentul se opri şi văzînd chipul celuilalt îşi dădu seama că se gîndeau la acelaşi lucru. Se apropie de aparatele lui şi răsuci butonul Philettei. Se auzi un zbîrnîit uşor şi după cîtva timp mica încăpere se umplu de muzică. — Pastorala, spuse necăjit. Pastorala la sufletul meu de cîine. Mi-ar trebui marşuri... Răsuci violent butonul şi se trînti pe pat cu faţa în sus. în clipa aceea se auziră cîteva bătăi în uşă. Mareş se uită la student. Niculescu întrebă gîtuit : — Cine-i ? Se auzi o voce bărbătească îngînînd ceva. Studentul după o scurtă ezitare, deschise uşa pe jumătate. în prag stătea un bătrîn, cu părul cărunt, bărbierit proaspăt, cu un obraz hepatic, aproape vînăt,'palid şi tras, cu o gură strînsă într-o grimasă de suferinţa provocată de urcarea scărilor. — Pe cine căutaţi ? întrebă ceva mai liniştit. Omul intră fără să mai întrebe ceva şi se uită în jur cu o curiozitate nestăpînită. Cerceta tavanul şi zidurile ca şi cînd ar fi vrut să se încredinţeze că ele mai existau încă. Nu spunea nimic şi cei doi se priviră cu mirare. Mareş arunca o privire pe scara aflată în întuneric şi se linişti. Omul era singur. Poliţia nu trimetea niciodată pe cineva singur. Vru să vadă dacă Iui Niculescu îi este frică şi îl privi atent. Studentul îşi revenise şi se apropiase de necunoscut cu un aer bătăios. — Ascultă, domnule, cine eşti şi ce vrei ? Ai putea să deschizi •odată gura... Necunoscutul căută cu privirile un scaun şi cînd îl găsi, fără să mai ceară voie se aşeză, tot cu ochii pe pereţi, muncit de aceeaşi curiozitate ciudată. — Am auzit că iarna ţineţi lemnele în casă, zise în cele din urmă cu o voce uşoară, abia auzită. Studentul se uita la el ca la un nebun. — Şi, ce-i cu asta ? — Păi, sînt proprietarul, domnule, nu înţelegi ? Am venit să-mi văd casa. Să ştiu dacă n-a lovit-o vreo bombă... Mareş izbucni în rîs dintr-odată spre mirarea musafirului. 85 — Dar dumneata cine mai eşti, şi de ce rîzi ? în cartea de imobil figurează numai dumnealui (şi ezitînd, privindu-i pe amîndoi) sau numai dumneata... Niculescu căzu pe pat rîzînd şi el cît putea. — Şi acum ţi-ai găsit, domnule, să vii să-ji vezi casa ? Omul nu pricepea nimic. — Păi cînd să vin ? Sînt ocupat, locuiesc în provincie. Nu m-a lăsat nevasta că aş fi venit mai devreme, dar cu bombardamentele astea s-a speriat... — Bată-te Dumnezeu să te bată, dumneata erai proprietarul T — Eu, încuviinţă omul cu bun simt- ■— Şi ziceai că nu te-a lăsat nevasta ? —- Cum,o să mă lase ? Păi m-am speriat de ce-am văzut de la gara Triaj şi pînă aici. Am luat o trăsură. Chisăliţă au făcut Bucu-reştiul... Cei doi se potoliră. — De cînd vreau eu să te cunosc, domnule, şi tot n-am reuşit. De ce nu vii mai des, c-o să-ţi vîndă cineva casa... — Nu se poate. — Aşa crezi ? Cîte am văzut eu, să fii sănătos... Mareş tăcea şi se uita cu atenţie la omul din faţa lor. Era îmbrăcat într-un costum de stofă gri, boţit uşor din cauza călătoriei. — Şi ce faci dumneata pe unde stai, dacă-mi este îngăduit ? mai: întrebă Niculescu. -— Sînt profesor. — A, bun, ce fel de profesor ? — De limba romînă. — Ne pare bine. Pe mine ştii cum mă cheamă... — Da, Niculescu. — Dînsul e fratele meu mai niare. — Şi de ce nu plecaţi undeva la ţară, cum au făcut alţii ? Nu vă e frică să staţi aici, sub bombe... Omul părea sincer îngrijorat. îşi scoase o batistă albă şi îşi şterse fruntea de sudoare. — Doar n-oi vrea să ne evacuezi ? întrebă studentul. — Nici gînd, domnule. Poate aveţi servici aici şi nu puteţi să părăsiţi Bucureştiul, dar eu, peste un ceas am şi şters-o acasă. Nu-mi place ce-am văzut. Auzisem de bombardamente dar nu credeam că a fost chiar aşa... Mecanicul se întoarse spre Niculescu, cerînd o încuviinţare, mută : — Nu vreţi o cafea ? Nici nu ştiţi ce plăcere ne-aţi făcut că aţi venit... — Adevărat ? se miră profesorul. — Cît se poate de adevărat. Aşteptam pe altcineva. — Atunci să plec, să nu vă deranjez... — Nu, nu, vă rugăm să rămîneţi cu noi... E cît se poate de plăcut că vă vedem pe dumneavoastră şi nu pe altcineva. Glasul studentului avea în el ceva de neînţeles pentru: proprietar. Acesta îşi dădea seama că se întîmplase un lucru neobişnuit, dar nui întreHă nimic. Protestă numai moale : 86 — N-ar trebui sa-mi daţi cafea pentru că nu-mi face bine. Am mai băut una. — Cînd ? — Acum un sfert de ceas. — Unde ? — Jos, ia domnul dentist... Niculescu care aprinsese primusul se opri curios dintr-odată.' — Nu cred să fi fost dentistul. Era o rudă apropiată de-a lui. — Ba da. Chiar domnul Weiner, aşa mi-a spus... Mecanicul îl privi scurt pe Niculescu. — Nu se poate, zise acesta. Weiner e plecat de mult. Profesorul clipea nedumirit. — Dacă spuneţi dumneavoastră... Dar am stat la dînşii o jumătate de oră şi între timp a scos şi o măsea cuiva... Niculescu lăsă primusul dintr-odată, spunîndu-i lui Mareş : — Ai grijă, cobor şi vin îndată. Mor de curiozitate. Asta-i o zi nemaipomenită. Cînd dracu s-a întors ? I-aş fi auzit motorul lui electric... Şi dispăru pe uşă. Mecanicul puse apă în ceainicul pleznit, turnă puţin surogat „Garofiţa" şi aşteptă să fiarbă. . — Locuiţi de mult cu fratele dumneavoastră ? întrebă profesorul, aşezîndu-şi mai bine dunga pantalonilor. Mareş îl privi dintr-odată bănuitor. Nu, omul părea liniştit. Nici vorbă, era un provincial speriat puţin de cîte i se întîmplase. ^ — Acum două zile am venit şi eu de la Piteşti. Nu stau în Bucureşti. — Da, e mai bine. Şi acolo se dau alarme ca pe la noi ? — Destul de des. — Cînd credeţi că o să se termine războiul ăsta ? — Cine ştie ! făcu mecanicul amestecînd cu o linguriţă surogatul din ceainic. — E un dezastru. N-am mai fost de trei ani la Bucureşti. încă ele pe vremea cmd tratele dumitale nu se mutase. Aici a stat mai înainte o studentă... — Da, ştiu, făcu mecanicul atent. — Nu prea vin la Bucureşti. Nici nu e nevoie. Imobilul ăsta e al nevestei. China se depune la Percepţie. Ne mai rămîne şi nouă o nimica toata. Cîteva mu de Iei pe an. Nu merită să dai banii la tren pentru ahta. Aşa că.-i las să se strîngă şi ridic restul de Ia perceptor care în schimbul unui bacşiş îmi depune diferenţele la C.E.C. Ce vrei, domnule, e război, cu legea asta a chiriilor, nu poţi să fii rentier... Mecanicul îl privi. Avea o faţă cumsecade, puţin acrită de necazuri, îşi frămînta palmele albe, slabe, lustruite. Şe vedea bine că e obişnuit să vorbească mult. îl lăsă să continuie, trăgînd cu urechea spre scări. — ...nevastă-mea, spunea proprietarul, este un om ciudat. Cînd a moştenit casa asta de la socru-meu, Dumnezeu să-1 ierte, eu i-am spus : „Haide s-q vindem. Ce ne trebuie nouă casă Ia Bucureşti ? Aici o să murim, în Corabia asta nenorocită". Ea nu, şi nu, şi nu. 87 — Păi de ce ? întrebă Mareş turnînd cafeaua fierbinte în trei ceşcuţe. — Domnule, are şi ea o gărgăriţă în cap, cum spun eu. Cică dacă a muncit taică-său să le facă, de ce să ne batem noi joc de munca lui, aşa încît lasă-le, deşi drept să-ţi spun, acum le-aş vinde... — Ei, cum aşa ? — Păi dacă vin bolşevicii, tot mi-o ia, domnule. — Mai e pînă să vină bolşevicii... — Crezi dumneata ? Nu vezi ce prost merge frontul ? — Văd, dar ce să facem ? — Adevărat. Le-aş vinde, dar cine dracu să mi le mai curope*e acum pe bombardamentele astea ? Mareş îi întinse o ceaşcă plină cu cafea fierbinte. — Poftim. Bea, n-o să-ţi mai fie somn la noapte... — Adevărat. Cit e ceasul ? Am tren peste 55 de minute, spuse privindu-şi Tellus-ul, legat cu lanţ la brîu. Acum sînt ceva mai liniştit. Am văzut casa, pot să-i spun nevestei c-am avut noroc. — Da, e un adevărat noroc. — Parcă Dumnezeu a ţinut cu noi. Ori unde staţi şi dumneavoastră aici. Din tot imobilul numai ghicitoarea de jos s-a dispersat, aşa mi-a spus domnul Weiner. Profesorul bău încet lichidul fierbinte şi întrebă mirat că Niculescu nu s-a întors încă : — Dar fratele dumitale unde-a plecat ? — Jos. L-ai făcut curios. Vorbeşte cu dentistul... Tăcură puţin. Proprietarul mai cercetă încă odată pereţii. — E adevărat că iarna fratele dumitale ţine lemnele în casă ? întrebă cu curiozitate întristată. — Nu ştiu. Eu stau Ia el de cîteva zile. N-am văzut. — Ar fi păcat. Se degradează imobilul... Lui Mareş îi veni să rîdă de instinctul de conservare de care dădea dovadă omul din faţa lui. — Crezi dumneata că mai are vreo importanţă treaba asta acum ? întrebă cu puţină mînie abia ascunsă. — E adevărat, dar oricum. O casă e un lucru, cum să-ţi spun eu dumitale, casa cere, casa a cerut o mare cheltuială... Pe uşă intră Niculescu. — Ei ? întrebă curios profesorul, era chiar domnul dentist ? — Chiar ei, în carne şi oase. — S-a întors ? — Azi noapte. — Şi ? întrebă Mareş. — O să-ii povestesc. Unde-i cafeaua mea ? — Aici. Sorbi puţin. Profesorul mulţumi şi-şi .lăsă ceaşca pe un raft. — Apăi eu am să plec, spuse. îmi pare bine că v-am cunoscut. Sper să ne mai vedem... — Şi noi, pentru că altfel, imobilul dumitale... Studentul suflă în palme, cu un gest care însemna : „Altfel îmo- 88 bilul va fi şters de pe suprafaţa pămîntului şi ne vom întîlni pe lumea cealaltă." — 1-am spus fratelui dumitale, continuă, că dacă ai vrea, iarna ar fi bine să nu mai aduci lemne aici, că se degradează pereţii, şi-i păcat. Asta doream să-ţi spun... E o pivniţă, jos... Niculescu îl privi cu o ironie ce nu-i scăpă celuilalt. — Cred că la iarna viitoare n-o să mai stăm aici... — Nu-i nimic. Nu-i nimic... In uşă, proprietarul îşi aduse aminte de ceva. — Apropo, am văzut că vă ocupaţi de repararea aparatelor de radio, şi arătă masa plină de lămpi şi sîrmuliţe. Ce se mai aude ? Ce mai spune Londra ? Mareş dădu din umeri. — Mai nimic. Nu se aude prea bine. Nemţii bruiază totul. — Nu vă supăraţi, credeam că ştiţi ceva. Se vorbeşte de încheierea unui tratat de pace... — Da, parcă aşa am auzit şi noi... — La revedere. Bună seara... Privi peste umăr perdeaua neagră de camuflaj şi adăugă începîod să coboare : — Şi aveţi grijă de lumină, să nu treacă o rază afară, că dacă. Doamne fereşte, cade o bombă şi vă omoară... îl auziră cîtva timp şi Mareş rîse iar, rece. scurt, aproape cu răutate : — lată un om cumsecade ! E fericit că zidurile astea mai stau în picioare, că poate să spună prietenilor şi cunoscuţilor : am un imobil la Bucureşti, a scăpat neatins din bombardamente. Pentru oameni ca el, mor alţii pe front, la laşi, să apere proprietatea sacră şi inviolabilă, garantată de Constituţie. Ah, dacă aş putea să le spun ce cred despre proprietatea lor sacră şi inviolabilă... Niculescu rămăsese cu ceaşca de cafea în mînă. Spuse cînd celălalt tăcu : — Ei bine, aşa-mi placi. — Indivizi ca ăştia mă scot clin sărite, deşi. aşa cum l-ai văzui, n-ar fi în stare să strivească o muscă. La ei nu e stricat sufletul, altceva e stricat. Au o filozofie care-i face urîţ.i. Dar s-o lăsăm naibii de afacere. Ta spune mai bine, l-ai găsit pe Weiner ? — în carne şi oase. — Şi? — Nu era singur. Era cu nevastă-sa şi cu celălalt. Cînd am rămas singuri mi-a spus : nu ştiu ce vei fi crezînd dumneata, dar să ştii că e fratele meu. T-a bombardat casa şi a venit la noi. Nu a avut unde să fugă... — Deci tot ce credeam noi... — Fleacuri... — Şi patefonul ? — Poate sînt dintr-o familie muzicală... Mareş rîse. — Eşti niţel dezamăgit, nu ? — Niţel. Totul seamănă cu un sfîrşit de roman, cl-aia am un suflet 09 negru, un suflet de cîine. Miroase a final de film : şi toţi merseră acasă fericiţi, nu simţi ? E în aer ceva ce se pierde, un lucru stupid care mă adoarme. Trebuia sa mă fi născut pe vremea lui Robespierre. — Ce mai discursuri ai fi ţinut ! — Ra bine că nu ! Trebuie vorbit mult, domnule... — Sînt de părere să închidem fereastra... Studentul îl privi cu tristeţe. — Ce epocă ! Ptiu, mi-e silă ! Să închizi geamurile cînd trebuie-să spui adevărul... Se ridică de pe pat. — Uite, vine toamna. Iar am să mă duc după lemne, iar o să stau la coadă o dimineaţă întreagă pentru nişte amărîte de buturugi pe care tot o să le ardem... — Parcă erai mai optimist... — Da de unde... Am să mor reparînd aparate de radio... Tăcu puţin. Se auzeau frunzele bătrînului castan frecîndu-se de zid, sus, sub streaşină. — Or să înceapă să cadă castanele la noapte. Primul semn al toamnei. Pe vremuri, cînd nu mă mutasem aici, la logodnica mea, îmi plăcea să ascult zgomotul ăsta. Eram romantic. Acum e ceva nesuferit. Era frumoasă camera asta. Ah, o femeie face' cît trei bărbaţi cînd e vorba de îngrijit un lucru. Soseam cam la amurg, acum spre septembrie. Lumina e mai miloasă. Ştiu între zidurile astea o umbră şi o răcoare pe la cinci!... în odaia asta mirosea a femeie, nu a doi trîntori carev o aşteaptă pe Tereza sau pe Ina ca să le măture. Vezi dumneata, femeile sînt cum e cafeaua. Ştiai că dacă laşi cafeaua lîngă vanilie începe să miroasă a vanilie ? E ciudat, dar adevărat. Deşi miroase foarte puternic, împrumută celelalte mirosuri. Mimetism vegetal, aşa se numeşte. Nu te plictisesc ? — Nu. Am învăţat o mulţime de lucruri, ascultîndu-te. — Bine atunci. îşi căută o ţigară. Pe urmă nu găsi chibrituri. Mecanicul îi arunca cutia ascunsă între cărţi. — Asta e. Odaia luase mirosul ei. îmi plăcea cînd se însera. Nu aprindeam niciodată lampa de noapte. De jos venea un fel de boare caldă, de fum luminos, ca răşina. Era plăcut" să stai nemişcat. Pe urmă îi auzeam foşnetul rochiei, cînd se dezbrăca. Asta e ceea ce ţinem cel' mai bine minte de la o femeie. Zgomotul veştmintelor... — Spune... — Nu-i nevoie să mă îndemni. Astă seară am chef de vorbă... Eram fericit. Aici mi se părea cuibul cel mai cald din lume. Fiecare îşi găseşte pe^ lume un cuib. Pe urmă totul s-a terminat. Dar atît de-repede, atît de necrezut. Fata aceea avea o pasăre, o pasăre pe care o-îmblânzise, o pasăre pe care no puteam suferi la început, pentru că lăsa urme pe toate lucrurile. Zbura între aceşti patru pereţi şi cînta în felul ei. O întrebam, nu pe pasăre, pe fată : De ce o ţii ? Stătea prea mult singură. Am înţeles că trebuia să mă mut aici, şi într-o seară am venit cu boarfele mele puţine şi i-am spus că nu mai plec. Pasărea a.. mai rămas o săptămîna şi a fugit. Simţise că nu pot s-o sufăr. Mi-a 90 părut rău, dracu ştie de ce. Ciudat mai e făcut sufletul omenesc, nu-i aşa ? Mecanicul tăcu. — Ce-i cu dumneata ? — Nimic. Stăm aici şi flecărim şi în jurul nostru cine ştie ce se întîmplă... — Ce să facem ! Hai să-ţi mai spun, ori nu mai ai răbdare ? — Cum să nu. Are să-mi pară rău dacă ne vom despărţi vreodată. — Şi mie. E adevărat, te rog să mă crezi... Afară, în stradă, fluierau sergenţii. — Iar unul care a uitat să camufleze. Se stîrni vîntul care umflă perdeaua de camuflaj. — Să stingem lumina, putem .vorbi şi pe întuneric. Parcă ar sta să plouă. Hai să ridicăm perdeaua... — Numai dacă-mi promiţi că n-ai să strigi prea tare... — Bine. Stinseră becul şi traseră perdeaua. Deasupra Bucureştiului, în depărtare, fulgera. — Cel puţin în noaptea asta sîntem asiguraţi, însemnează că nu vom avea bombardament. Se auziră cîteva tunete înfundate. Crengile uscate ale copacului de lingă fereastră se frecară mai tare de zid. Mirqsea amărui a frunză arsă de soare. — Ei, vine toamna, aveai dreptate. La noapte are să înceapă să cada castanele de pe acoperiş... — Nu-i aşa ? se bucură Niculescu fără să ştie prea bine de ce. Cum îţi spuneam. Pe urmă venea iarna. Ah, numai două ierni am stat împreună. Prima ninsoare. Dumitale nu-ţi place prima ninsoare ?... Era aici un felinar care mai ardea pe vremea aia, cînd nu erau atît de severi cu camuflajul. Un felinar ce atrăgea fulgii ca un magnet. Chiar asa îmi plăcea să spun : că e o ninsoare magnetică afară. Pe urmă totul se liniştea, nu mai bătea vîntul. în doi ani, a fost numai un viscol mare, atît. Pe urmă, zăpadă multă. De ce dracu îţi povestesc toate astea ?... Jos, se auzea motorul electric al dentistului. — Nici n-a venit bine şi a şi început cu zbîrnîitoarea lui, zise Mareş. — Poate vrei Pastorala ? — Nu, te ascult. — Ţi-am vorbit odată despre filmul meu, Strada.., — Da, nu era prea rău. — De fapt se putea numi numai Casa. Nu ştiu dacă-1 vezi : jos, Aramian : la Vapor, magazin de desfăcut cafea braziliană. Trei ibrice de alamă, doi munţi de cafea boabe, doi munţi de cafea pisată. Frumoasa e cafeaua. El m-a învăţat chestia cu mirosurile. Era un bătrîn înţelept şi lacom de bani. Singur, cu o babă. Tăcere. Magazinul mort. Trei clienţi dimineaţa, zece după masa. Citea dintr-o Biblie de-a lor. Vorbea frumos. Armeana e o limbă veche, o limbă cu sunet. Nu ştiu dacă îţi dai seama, unele limbi au nobleţea chiparosului... 91 Mareş mi ridică ochii, li plăcea ceea ce auzea. Îşi aprinse numai o ţigară, cerînd. mut chibriturile. — Şi noi, aici sus, cu pasărea care se mai uita pe şifonier, pe masă... Mecanicul aprinse. Afară tunetele nu se mai auzeau. Sub stelele albastre fugeau turme negre de nori. — Deci armeanul meu, cu limba lui de patriarh ; nici o ambiţie în afară de aceea de a strînge bani pentru a se întoarce în Armenia bogat, aşa cum fac toţi. Deasupra, deasupra, uite acolo unde mai este o fereastră acoperită cu scînduri, stătea o bătrîna. Ţinea flori în nişte cratiţe caraghioase de tablă, ceva ce înjosea frumuseţea florilor, dar le îngrijea aşa cum ai creşte un copil. Avea ore fixe cînd le uda, cînd le smulgea frunzuliţele uscate. Iarna punea perne de molton cu vată pe unde se strecura curentul ca să nu degere. Florile, nişte flori roşii, muşcate mi se pare, cu frunzele ca o spuzeală verde, se lipeau de geamuri şi cînd îngheţau mi-era teamă că se vor rupe. In odaia bătrînii nu era prea cald. Se vedea după cum se abureşte geamul. îi trimeteam cîte-odată mîncare de la noi printr-un băieţaş care locuia în gang aici. Mulţumea muteşte de dincolo de geam. A murit pe neştiute într-o zi. Au venit alţi oameni, au luat florile. O istorie în trei cuvinte. Atît. Nu-ţi place, nu e trist ? Mai sus, un doctor. Cabinet rece, lustruit, cu scaune de piele, cu tablouri proaste pe pereţi. Rîdeam de el cînd uita perdeaua necoborîtă. Era stîngaci cu femeile care-i plăceau. Casa, film de lung metraj, 24 de acte, succes garantat... Cam asta. Pe urmă, strada. Iar nunţile de duminică cu nişte taxiuri prăbuşite, cu strigătul nebunului de Cică de Ia ora opt : „Ai să mori ! Ai să mori !" Unde o fi Gică de nu-1 mai aud ? Ce ciudat. L-am întîlnit acum cîteva zile. Sta pe nişte moloz şi se uita pe Griviţa. S-a dus dracului strada noastră ! Terminase ţigara. De afară venea răcoarea nopţii. Nu mai fulgera deloc şi nici nu se mai auzeau bubuituri. Luna se mutase deasupra altor acoperişuri, lăsa numai o dîră galbenă, o potecă metalică întreruptă de mari goluri de aer. Cerul era străveziu, adine şi limpede. — Duminica se auzeau strigătele de Ia Venus. Era după amiază. Pe fruntea de piatră a doctorului Botescu urca lumina soarelui şi noi verificam după ceas ce oră este. La şase, cînd bustul Iui părea incendiat, deşteptătorul arăta şase şi-un sfert, pentru că era pus cu intenţie înainte. Prostii ! Am rămas singur. Dacă rni-ar fi plăcut să beau, deveneam un beţiv. Singurătatea nu e bună pentru oameni ca mine. Ţi se potriveşte mai curînd dumitale... — Crezi ? — Eşti un om ciudat. Stăm de aproape un an de zile împreună şi nu ştiu mai nimic despre dumneata. Eşti scump la vorbă... — Nu e adevărat. Nu e un timp prielnic pentru vorbit. Popoare întregi sînt distruse, ca şi indivizii... — Ai dreptate,, şi eu mă gîndesc la destinul unei biete bătrîne, a lui Aramian. Fleacuri. — Te întrebi ce-i cu mine ! Ca şi dumneata stau aici, pîndit de moarte, aşteptînd momentul cînd pot să lovesc mai bine forţele astea 92 oarbe care ne-au aruncat deoparte ca pe nişte gunoaie. Dumitale ţi-au furat logodnica, ţi-au ucis-o. Mie nu mi-au dat voie să trăiesc cum aş t'i vrut. Mecanicul se opri încurcat puţin. — Asta-i tot, încheie. Nu vezi că şi dumneata mi-ai spus o mulţime de lucruri pe care altfel nu mi le-ai fi spus. Nu e ciudat ? Din stradă se auzi dintr-odată o larmă ciudată. Oraşul păru că se trezeşte treptat. Se întâmplă un lucru uluitor pe care-1 observară abia peste cîteva minute. Pe măsură ce zgomotele creşteau nu mai vorbiră. Se apropiară de fereastra deschisă. Ici, colo, la câte o fereastră se aprindeau luminile. Ferestrele erau deschise ca şi cînd oamenii închişi între pereţii lor ar fi simţit o nevoie imperioasă de aer. — Ce dracu i-a găsit ? se întrebă deodată studentul devenind bănuitor. — Ştiu eu ? — Ia te uită ce luminăţie ! De jos, din stradă se auzeau fluierături şi glasuri vesele. Jos, bufneau uşi. Dentistul întreba pe cineva cu glas tare : — Ai auzit ? — Ce s-aud ? Răspunsul fu iute înăbuşit. Mareş se întoarse spre Niculescu : — Ia deschide aparatul ăla de radio. Se petrece ceva neobişnuit. Studentul se aruncă spre masă şi răsuci butonul. Radioul tăcea. — Ai smuls antena, îi spuse mecanicul văzîndu-i faţa"contrariată. Studentul căuta sîrma şi cînd o aşeză la loc, auziră glasul precipitat al spicherului : Romînia a ieşit din războiul antisovietic. începînd de la... Cuvintele se pierdură. Mecanicul îl simţi numai pe celălalt arun-cîndu-i-se în braţe şi siifocîndu-1 : — Gata ! Gata ! striga ca un nebun. Le-am rupt cocoaşa ! Mamă" lor de boşi ! Mareş, Mareş, fratele meu, dă aparatul de radio să-1 pun pe fereastră ! Dă încoace cutia asta cu mărgăritare, s-audă toată lumea ! Dă lada asta cu gunoi din care au ieşit cele mai mârşave discursuri, s-o fac să funcţioneze... Nu mai aşteptă. I-o smulse şi răsuci butonul de ton pînă la maximum. Mareş îşi astupă urechile. — Pune-1 mai încet ca să înţeleg ceva. se rugă. Asudase. îşi simţea inima mică, mică de tot şi parcă nu mai avea aer în plămâni. Trebuia să facă ceva, să urle, să lovească. Niculescu se suise pe masă şi ţipa cît îl ţinea gura : — Trăim ! Existăm ! Auziţi negustorilor ! S-a dus dracului şandramaua mareşalului ! Smeriţi-vă neamuri şi vă plecaţi, am scăpat de nemţi ! încerca butoanele ca un dement. Uitase de celălalt şi privea golul de dincolo de fereastra deschisă. Lui Mareş îi fu dintr-odată frică. Se apropie de masă şi-1 rugă : — Gata, ajunge, stai liniştit acum, să aflăm şi noi despre ce este vorba... 93 - Sîntem liberi, sîntem liberi ! urla studentul. Mă duc, cobor* nu mai pot ramine aici, trebuie să vorbesc, trebuie să fac ceva Haide-n strada, Mareş ! Răguşise. Tăcu dintr-odată şi închise pe neaşteptate radioul. Era palid şi istovit. Se prăvăli pe pat, rămînînd cu faţa la tavanul afumat Mareş se apropie şi-1 zgudui : — Ce-i cu tine ? Ai înnebunit, asta e ! ^ Deschise iar aparatul de radio şi ascultă comunicatul. Celălalt înţepeni hnga el. Parcă ar fi adormit cu ochii deschişi. Mecanicul îi lasa şi se apropie de fereastră. în curţi se aprinseră focuri roşii de' frunze. Coloane de fum se ridicau drept spre cerul de vară. Se vedea Griviţa cu ochii ei morţi, cu ruinele. Bătea un vînt uşor. Este un moment cînd bucuria doare, cînd cine a suferit foarte mult nu-şi dă seama că a trecut un prag ca al unei boli, de la starea de febră la starea de linişte, de limpezime. Clipa dureroasă cînd bolnavul nu înţelege că s-a făcut dintr-odată sănătos. în starea aceasta stranie se afla acum Mareş. Privi multă vreme luminile oraşului. Se auzeau cîntece îndepărtate şi chiuituri. Undeva, jos, în curte, cîţiva bărbaţi jucau Mulţimea scăpase dintr-odată de teama îngrozitoare a bombardamentelor, de frica ucigaşe a nopţilor de încordare cînd se dormea cu o ureche trează. Mii de oameni, nişte supravieţuitori fericiţi ce nu-şi uitaseră încă morţii, petreceau primul lor ceas de bucurie după ani întunecaţi, plini de primejdie. Şi omul acesta singur de multă vreme, mecanicul Gheorghe Mareş, nu ştia ce să facă mai întîi deşi avea atît de multe lucruri de făcut. Niculescu îl întrebă istovit : — Ce ai de gînd ? — Mă duc să-mi văd copilul. — Te întorci repede ? — Aici ? Era mirat. Pe urmă îşi dădu seama că Niculescu avea dreptate. — Da, o să mă întorc repede. Dacă ai vreun semn de la ceilalţi, sa mă aştepţi. Stau foarte aproape, pe strada Atelierului... — Eşti nebun, şi n-ai spus nimic... ' Mareş deschise uşa şi coborî încet treptele de ciment. Se opri în dreptul dentistului. Era linişte. Probabil că Weiner coborîse în stradă. Jos, în gang, auzi murmurul Griviţei trezite, cîntecele din curţi. Prin garduri luceau scîntei vesele şi în geamurile afumate de incendii sclipeau flăcărui jucătoare. Numai felinarele sparte nu mai aruncau vechea or lummă obosită, pe trotuare. Calea negustorilor mirosea a iarbă sălbatica. Din spate izbucni glasul studentului care coborîse gîfîind : — Bătrîne, stai, unde te duci ? Vin cu tine Mecanicul se opri Niculescu abia respira. Era în cămase, cu gulerul desfăcut, tinar şi fericit. Ar fi vrut să-1 îmbrăţişeze, dar nu o făcu. opuse numai cu glas stins : — Lasă-mă singur, am să mă întorc numaidecît — Bine, încuviinţă celălalt, nu-i nimic, du-te... „,„„ V bl7a trecu ioarţe aproape.de el. Caii loveau pietrele: clap-clap-clap-clap. în fundul droaştei doi bărbaţi strigau ceva. Grăbi pa- şii. Străbătu piaţa pustie, abia privind la dughenele arse, la îngrămădirea de fier topit, rămasă pe asfalt şi se strecură pe lîngă gardul pensiunei Camelia. Strada era liniştită. Glasurile mulţimii care petrecea se stinseră. Curţile pline de umbră păreau pustii. Pe aici loviseră bombele. Zidurile erau negre în lumina lunii. în ferestrele fără cer-cevele şi geamuri sticleau cărămizi afumate, cu un luciu mineral, o crustă formată din fum proaspăt şi apă, un geam alunecos şi sinistru. Mirosea a cadavru uitat sub pietre, descompus la călduri şi răciri succesive. Strada Atelierului, îngustă, cu garduri joase începea de pe aici, de undeva... Dar acum nu se mai cunoştea nimic. Nu rămăsese decît un mare maidan, plin de buruieni sălbatice şi cîteva ziduri de paiantă mîncate de*foc. Nu-i veni să creadă. Spaima îi îngheţă sufletul, în aproape un an de zile cît stătuse în odaia lui Niculescu, nu ieşise decît odată şi atunci fără ca măcar să-i treacă prin cap să se ducă pînă acasă, să întrebe de Marta şi de copil. Se opri descumpănit şi privi în jur. Era foarte greu să-ţi mai dai seama unde te afli. Aici în colţ era o bodeguţă, la subsol, unde intrau hamalii de la gara de Nord pe la 3. Dincolo pensiunea Camelia unde se adăposteau găzarii şi milogii din Dealul Spirii. Şi mai sus, curtea lor lungă, cu 20 de odăiţe de paiantă, închiriate cu luna, cu anul sau cu săptămâna, pentru ca proprietarul să 'cîştige cît mai mult. în locul acestora nu rămăsese decît un cîmp ars, cu grămezi de moloz şi gunoaie, parcă arzînd încă în lumina roşie a lunii. Recunoscu salcia de la poartă, ciumpăvită, cu crengile rupte de schije şi înţelese dintr-odată că totul fusese mistuit într-o dimineaţă sau într-o noapte. Privi vechea potecă de cărămidă roşie a proprietarului ce ducea pînă în fundul curţii şi merse cîtva timp spre un fel de bordei de tablă unde zări o mică luminiţă. în fundul fostei curţi, dincolo de care se vedea strada cu şine de tramvai scoase din caldarâm, găsi o femeie în care cu greu recunoscu pe Salomia, servitoarea de la Roata lumii, vechea lui vecină. — E adevărat ? întrebă aceasta, fără să răspundă la „bună seara", s-a terminat războiul ? Mareş privi trist, abia înfrînîndu-şi curiozitatea, magazia de lemne acoperită, cu bucăţi ruginite de tablă, pe care dumnezeu ştie cum şi-o încropise sluga lui Dumitru Domnişor. — Da, s-a terminat. Femeia părea înspăimîntată, gura subţire îi tremura. Apăra cu palmele o lampă cu gaz, cu sticla afumată, spartă sus unde conopida străvezie făcea un fel de gît ca un deget şi în care era aruncat un ac de cap în formă de V. — Dar dumneata pe cine cauţi ? mai întrebă Salomia şi ridică lampa pînă la înălţimea obrazului. Femeia nu scoase nici un strigăt cînd îl recunoscu. îl privi numai multă vreme cu gura căscată, prostită şi îngînă tîrziu, parcă cu regret : — Oliu, dar dumneata eşti domnul Mareş... — Da, eu. sînt... — Parcă murisei, Doamne iartă-mă... 95 Mecanicului îi veni să rîdă, dar se stăpîni. Vru să întrebe numai-decît unde poate s-o găsească pe nevastă-sa şi pe copil. ^ ^ _ Aşa zicea lumea, continuă nătînga, lăsînd lampa pe ţarina prăfoasă. _ Parcă cine mai ştie cine a murit şi cine nu pe vremurile astea, zise Mareş. — Asta aşa e... Salomia se aşezase pe un pat de scînduri, acoperit cu un ţol murdar, aflat sub acoperişul şubred de lemne. — Şi voi aţi scăpat pe aici ? începu, cu teamă, ca şi cînd ar fi pus degetul pe o rană. — Nu vezi şi dumneata... Toată lumea a pierit, cînd cu cendia-rele astea. A ars proprietarul ca şoarecele... de găzari ce să mai spun. A ars Camelia, patru orbi s-au prăpădit că nu vedeau şi nimereau numai în foc. Strigau milogii, domnu' Mareş de ţi se rupea inima. Cine să mai stea de ei, să-i scape... Femeia îl privi cu o durere nespusă. începu mai intii să plmga şi Mareş înţelese, simţind cum îi îngheaţă spatele. Lampa aşezată pe pămînt pîlpîi scurt de cîteva ori la vîntul stîrnit dintr-odată. — De ea nu-mi pare rău, zise cu glas moale. Nu-ţi făcea cinste, cum ştii şi dumneata, dar de copil, domnu' Mareş, de copil... Izbucni dintr-odată într-un plîns amarnic, cu sughiţuri. Mecanicul o zgudui ca şi cînd i-ar fi fost teamă că o să leşine şi că n-o să poată afla totul. — Spune, spune... — Noi toţi îi tot ziceam, coană Martă, coană Martă, du-te coană Mario undeva, la Săftica, la Bucureştii-noi, deşi şi pe-acolo au dat cu bombe. Nu mai ţine copilul în focul ăsta, aici în gura gării, că nu ştiu ce i-a apucat, domnu' Mareş pe nebunii ăştia de-au prăpădit gara noastră ! Ea de unde ! Zicea că dacă dă Dumnezeu zile, omu' scapă nevătămat ori unde-ar sta. Şi uite că nu ne-a ascultat... — Cînd a fost asta ? Femeia se gîiidi puţin. _ Păi nu-i o săptămînă. Cînd au dat cu paraşutele alea verzi, noaptea. Dormea. Eu am mai apucat de-am ieşit pînă la poartă, să mă uit, aşa am scăpat. Voiam să fug. Cît m-am întors şi-am şi văzut curtea vîlvăiăi. Pînă să vin iar aici pentru că o apucasem unde vedeam cu ochii, focul mistuise curtea. I-am găsit pe toţi, cenuşă. 14 morţi, domnu' Mareş. Parcă nu putea să scape dacă m-asculta pe mine ? Putea ! Da nu şi nu că ea are treabă în Bucureşti, că nu-i pasă de bombardamente. O trăgea aţa... ^ ' Mecanicul n-o mai ascultă. Se întoarse repede şi pleca. Se trezi abia în gangul casei lui Niculescu. Privi perdeaua de camuflat de sus în care bătea vîntul. Se răcorise. Prin curţi sclipeau încă. focurile aprinse de vecini şi se auzeau glasuri de iemei şi bărbaţi, chiuind. Urcă, deschise uşa şi nu-1 găsi pe Niculescu. Odaia, vraişte, i se păru şi mai goală. 96 XXIV e aici, de la etajul VI al clădirii care adăpostise o societate pe acţiuni : „Creditul imobiliar" sau aşa ceva, o societate *:are se ocupase pînă la război cu vînzări şi cumpărări de case, oraşul părea mort, ca după incendiu sau după o inundaţie, Mareş privea cheiul de piatră al Dîmboviţei şi apa nemişcată între malurile de pămînt fără iarbă. Noaptea trecută, pînă aproape de zori se trăsese cu artificii în piaţa palatului şi lumea întîrzia pe la porţi. Acum o îngrijorare surdă luase locul veseliei celor două zile următoare anunţării armistiţiului. Se ştia că armata întorsese armele şi era de aşteptat un atac asupra Bucureştiului. Trupele germane în retragere se grupau undeva în marginile oraşului. Comandamentul forţelor patriotice trimesese cîteva unităţi de soldaţi şi chiar o şcoală de ofiţeri de rezervă către bariera drumului spre Ploieşti. Nemţii stăpîneau două aero-droame şi aici, în apropiere îşi menţineau, într-o clădire blocată acum şi apărată de guri de mitralieră, comandamentul forţelor aeriene. Situaţia era foarte încordată. Se aştepta ca din clipă în clipă izbucnirea ostilităţilor amînată atîta vreme să aibă loc. Mareş privea drumul de asfalt de sub cele patru balcoane, nişte balcoane de ciment, cu pavaj alb şi negru, în pătrăţele ca ale unor table de şah, aşezate una sub alta, cu borduri de flori apărate de rigle metalice, strălucitoare. Treceau în goană vehicolele armatei, în patrulare, cu soldaţi deasupra cabinelor, înarmaţi cu pistoale automate. Jos, la un etaj apropiat fuseseră uitate cîteva scaune de paie şi un sifon albastru care strălucea în lumina soarelui ca un geam de caleidoscop. Alături, un şezlong tărcat, părăsit, cu pînza umflată de bătaia vîntului, te chema să te întinzi, să stai ceasuri întregi şi să asculţi larma bulevardului din apropiere Geamul din spatele lui era deschis. Se auzea apelul postului de radio, instalat aici încă de dimineaţă. Aerul era mai puţin fierbinte ca jos, la parter, unde se încurcau plantoanele şi curierii. Peste Bucureşti cădea amurgul. Deasupra şoselelor periferice se adunau nori de praf. Camioanele militare transportau în continuare trupe în afara oraşului. Soarele scînteia acum după o perdea de plopi verzi-negri, aflaţi undeva spre Uzina de apă sau spre podul Grozăveşti. La cîte o adiere, vîntul aducea în odaia albă şi goală ce răsuna ca o vioară, mirosul vechilor incendii care mistuiseră unele cartiere ale capitalei, un miros greţos şi acru, ca de oţet. Geamurile birourilor, deschise toate ca nişte guri flărnînde spre cer erau murdare. Pe ele se scurseseră ploile şi praful în şuvoaie făcînd contururi ciudate. Pe pardoseala murdară şi ea, o suprafaţă de parchet aproape cenuşie, fără luciu, cu un strat gros de amestec de moloz, cărat cu picioarele, erau întinse sîrme numeroase, o reţea colorată de fire ca un păienjeniş. Dumitrana tot nu ridicase capul din hîrtiile pe care le avea în fafă. Stătea la un birou vechi, acoperit de un cristal spart şi privea o hartă primitivă, desenată cu creion chimic. Lîngă zidurile goale se aflau cîteva scaune pe care nu stătea nimeni şi o veche casă de bani, încuiată. într-un colţ un clasoar metalic, cu oblonul căzut în care se - umblase de curînd. Era curent. Uşile date de perete. Zidarul nu se mai 7 —- Viaţa Romînească nr. 8 97 uita de mult la linia nesigură de creion a hărţii. Căuta obosit la capacul de lemn lustruit de sub geamul bine lustruit, urmărind reţeaua vagă de zgîrieturi, nişte incizii fine ale timpului. Ofiţerul năduşit de lingă el, îmbrăcat într-un veston decolorat, cu o diagonală deasupra pieptului, cu cizme prăfuite şi pantaloni pe pulpe, desena ceva suplimentar, ajutîndu-se de un teu, găsit cine ştie unde. Cu el trase străzile din jurul clădirii, încercînd fără să ţină seama de vreun element topografic, să înfăţişeze pe hîrtie, cu aproximaţie, ceea ce lipsea iniţial hărţii. Ofiţerul, un bărbat roşcovan, gras, cu obrazul nebărbierit, mirosind puţin a iuft, tuşea din cînd în cînd. Îşi scosese şapca şi o lăsase pe un colţ al biroului şi se aşezase în cele din urmă pe unul din scaunele de lîngă pereţi fără să bage de seamă că era plin de var. Ochii Iui şireţi, căprui ca frunza de tutun, clipiră de cîteva ori. îi închidea din cînd în cînd ca să-şi aducă aminte, să confrunte dacă ceea ce desena, corespundea realităţii. Pe fruntea asudată avea picături mari de apă pe care le întindea cu palma, cu un gest inconştient privind cîteodată vîrful creionului chimic din mînă. — Aici este o altă încrucişare, spunea. Cîteva curţi, o stradelă înclinată şi chiar o ieşire îngustă între două imobile. Mareş nu-1 mai asculta. în odaie se aflau încă cinci oameni care stăteau în picioare, fără să scoată un cuvînt. Ţineau între picioare arme negre, aşteptînd cu o răbdare ciudată să se isprăvească explicaţiile ofiţerului. Niculescu întorsese un coş de hîrtii cu fundul în sus şi se aşezase pe el, fumînd nepăsător: Se ridicase pînă atunci de cîteva ori şi umblase Ia un aparat de radio aflat pe parchetul nelustruit, sărind peste sîrmele subţiri, aruncate peste pervazul ferestrelor ca nişte omizi lungi, destinate să prindă din aer veştile cele mai noi. Ultima oară, adică cu vreun ceas în urmă, Dumitrana întrebase fără să ia seama la pîrîiturile şi trosnetele paraziţilor, amplificate de ecourile încăperii fără mobilă : — E ceva nou ? :— Da. Au aflat şi cei de la radio Donau şi ne înjură de ne trece Dunărea. — Să fie sănătoşi. Ce-i în oraş ? Ce spune CC-ul ? Mareş trecuse în încăperea alăturată şi privise la omul cu cască care asculta. îşi făcuseră semn pe muteşte : nimic. Urmează ordine. Dar mecanicul ştia că lui Dumitrana nu-i place de Ioc această tăcere, aşteptarea. Nu se trădase cu nimic însă. Avea numai fruntea îngîn-durată, strînsă în palmă. Sub ochi i se întipărise oboseala nopţilor nedormite. Obrazul îi era vînăt. Tresărea din cînd în cînd, speriat la ghidul că ar putea adormi de faţă cu ceilalţi. Mormăi se tot de atîtea ori (ascultaseră de trei ori buletinul de ştiri al postului de radio german) : — Bine, bine, înjuraţi-ne, mama voastră, şi-şi văzuse mai departe de treabă. • Pe urmă sosise ofiţerul şi acum asculta fără răbdare, dar ascun-zîndu-şi enervarea, explicaţiile acestuia. Desenul sectorului oraşului unde se aflau se închega greu. Omul era meticulos şi se părea că încearcă să dea în mod complicat viaţă acestei fîşii de' oraş, cu străzi şi grădini, cu poziţii cheie şi noduri strategice, o adevărată ştiinţă mili- 98 iară care nu-1 prea interesa pe Dumitrana. Totuşi era important de ştiut la ce te puteai aştepta, pentru că bucata asta de sector avea să fie în curînd scena unor lupte a căror intensitate nimeni n-o putea cunoaşte încă de pe acum. Niculescu întrebase mai devreme cu puţină speranţă în glas : — Crezi că nu vor da înapoi ? — Cît îi cunosc eu, nu, răspunse ofiţerul. Sînt încăpăţînaţi şi tot mai speră să le vină ajutoare de la Braşov şi Ploieşti, dacă nu se barează şoselele. Bucureştiul poate fi izolat. Trebuie lichidat cît mai grabnic comandamentul. — Bine, bine, spune Dumitrana, obosit. Primele patrule se întorseseră acum o jumătate de oră şi raportaseră că în clădirea aflată dincolo de Dîmboviţa, pe malul ei drept, cum veneai dinspre Uzina de apă, nu se vedeau mişcări suspecte. Fusese semnalată numai o grupă de soldaţi germani la podul^ Mihai Vodă. Pînă la ora asta, circulaţia nu se întrerupsese în această parte a oraşului. Dumitrana era însă sigur că trupele nemţeşti aflate în Bucureşti se aflau în stare de alarmă şi că nu aşteptau decît un ordin, ca să treacă la acţiune. Deocamdată situaţia noului front creat părea nesigură şi liniile de luptă, necunoscute. O ciocnire în oraş nu era de dorit şi trebuia acţionat repede, hotărît, fără ezitări. Numai că timpul trecea încet şi o enervare greu de stăpînit îi cuprinsese pe oamenii aflaţi în această clădire cu mai multe etaje, aflată undeva în preajma podului Izvor. în odaia plină de praf şi de fum de ţigări se făcuse tăcere. Nu se auzea decît alunecarea creionului pe hîrtia de desen şi oftatul uşor al ofiţerului aplecat peste biroul lui Dimitrana. Teul lucitor, sclipea din cînd în cînd în lumina scăzută a amurgului. Mareş simţea că se înăbuşe şi se apropiase de fereastră. Aerul era fierbinte, uscat. Ar fi băut o căldare cu apă, şi nu s-ar fi săturat. Nu mai avea răbdare să stea în ioc. îl privea pe Niculescu. Studentul fuma enervat, aruncînd ţigările arse pînă la jumătate şi ridicîndu-se de la coşul lui de hîrtii. Ştia ce-1 doare : şi pe el îl aşteptau oamenii lăsaţi în seama lui Tomulete. Timpul trecea şi nu se întîmpla nimic. Fuseseră chemaţi de dimineaţă, ajutaseră la evacuarea acestei clădiri, instalaseră aici postul de radio şi aşteptau dispoziţiile care întîrziau. Cu un sfert de ceas mai devreme, Niculescu îi spusese enervat iui Dumitrana : — De ce mă ţineţi aici ? Ori ne apucăm să facem ceva, ori dă-mi drumul să mă plimb. Am 233 de oameni în grijă şi Tomulete nu poate face faţă singur. Nu uita că e vorba de nişte civili... — Şi ce dacă-s civili ? se mirase zidarul, Au venit nesiliţi de nimeni. — Da, dar se vor plictisi curînd dacă-i ţinem acolo. Vor să se bată... Dujnilrana rîsese, aruncîndu-şi mîinile lui mari pe sticla spartă care acoperea biroul. — Ştii că-i bună ! Şi dacă se plictisesc ? Războiul nu-i o opereta ! Ce interes avem să luptăm, cînd putem să-i scoatem pe nemţi din oraş fără un foc de puşcă... 7* 99 Nici el nu credea ce spunea, dar deocamdată trebuia să-şi coordoneze acţiunile în funcţie de mişcările armatei. Nici lui nu-i plăcea aşteptarea şi meticulozitatea ofiţerului îl scotea din sărite, dar se stă-pînise cît putea. Studentul văzuse că nu-1 poate convinge şi se întorsese la locul lui, aruncîndu-i lui Mareş : — Poftim la el ! Parcă eu vreau să mă bat cu orice preţ, dar ăştia au neveste. Pe urmă tăcuse fumînd cîteva ţigări una după alta. Noroc că între timp picară trei curieri, trei necunoscuţi nebărbieriţi şi nedormiţi, cu ochii arşi de febră, numai în cămăşi, cu cartuşiere pe pîntece, purtînd în mînă nişte puşti cum ai ţine nişte ciomege. Erau trei muncitori de la Lemaître, cu bocanci prăfuiţi în picioare, veniţi pe jos, de la capătul celălalt al oraşului pentru că nu găsiseră nici o maşină. — De unde sînteţi, neică ? îi întrebase Mareş. — Grupul VI, răspunse unul cu faţa posomorită. — Şi cum e la voi ? — Linişte. Dumitrana le arătase scaunele de lîngă zid, dar ei nu se aşezaseră. Aduseseră un plic pe care zidarul îl desfăcu repede citind hîrtiile dinăuntru. Cînd termină, ridică privirile la oamenii din faţa lui şi le zise simplu : — Spuneţi că nu e nevoie de nici un efectiv. Aici lucrează armata cu grupul IV. Puteţi pleca. — N-aveţi o maşină ? Am făcut un ceas şi,jumătate pe jos. Dumitrana se întoarse spre Mareş : — Du-te cu ei şi dă-le taxiul ! Mecanicul Ie făcu semn să-1 urmeze. Coborîră pînă în holul blocului unde era o înghesuială cumplită. Pe trotuar aşteptau soldaţi în repaos, cu armele făcute piramide. Mareş căută din ochi cele trei maşini de piaţă pe care le rechiziţionase în dimineaţa aceea. Şoferii dormeau, îl sculă pe unul şi-i împinse pe cei trei înăuntru. — Drum bun ! Dumneata te întorci numaidecît, îi spuse şoferului. Cînd se întoarse îl găsise pe student lingă fereastră, privind cheiul Dîmboviţei peste care dădea înserarea. Aerul se umezise puţin şi la unele geamuri se aprindeau luminile. — Te-ai plictisit ? îl întrebă mecanicul. — Ba bine că nu ! Aş vrea să ies o dată în. stradă, să fac ceva. — Crezi că putem merge orbeşte ? — Se pierde vreme multă... Ofiţerul acela roşcovan nu mai termina cu detaliile. După Mareş treaba era simplă. Trebuia un asalt scurt şi hotărît, fără multă vorbărie. O dată dată peste cap garda nemţească, comandamentul nu mai avea ce să facă. Ştia însă cît de păcătoasă este lupta de stradă şi cîte primejdii se ascundeau dincolo de ferestrele cenuşii ale clădirii pe care o vedea aici. Cu 24 de ore mai devreme, poate ofiţerii dinăuntru, nu s-ar mai fi opus, dar o dată cu trecerea timpului, nu se putea să nu se fi luat măsuri de apărare. Privi strada de sub el. De jos se auzeau vocile soldaţilor şi bocănitul bocancilor. Banda lucioasă de asfalt, cu găuri mari, ici şi colo îşi pierdea strălucirea. Peste oraş cădea o ceaţă uşoară albăstruie. 1 100 se vedeau piramidele, trei puşti strînse una într-alta, ca nişte căpiţe de lemn. în dreapta intrării aşteptau două taxiuri şi puţin mai departe se zăreau autocamioanele armatei, cu cabine kaki şi mitraliere Maxim pe fundul de lemn aşezat deasupra caroseriei. Soldaţii cîntau încet, murmurat, vocile lor aveau o oboseală dulce şi şăgalnică. Unii citeau în lumina tot mai scăzută, ultima ediţie a Romîniei libere, tipărită cu litere grase. Trecătorii se grăbeau cînd ajungea în faţa comandamentului forţelor patriotice, privind cu curiozitate îngrămădirea de oameni de pe scările blocului. Ofiţerul terminase. îşi şterse fruntea umedă de năduşeală şi privi mulţumit planşa de desen. — Cam asta e, spuse cu satisfacţie. Poate au rămas aici mici inexactităţi, dar... — Cum stăm cu armamentul ? îl întrerupse Mareş. Pe ce putem conta ? Ofiţerul, obosit, căută cu privirile un scaun pe care să se aşeze. Niculescu, ca să nu facă o mişcare mai mult, îi împinse cu piciorul coşul de hîrtii pe care stătuse : — Poftim. Roşcovanul mulţumi caraghios şi se aşeză oftînd pe suprafaţa şubredă de paie, căutînd cu grijă în jos, ca nu cumva să se sfărîine împletitura de nuiele şi să se facă de rîs. —- Avem patru mitraliere Maxim, un tun antitanc, ba nu, două, şi puşti. — Soldaţi, cîţi ? întrebă Dumitrana. — Cam trei companii. — N-au fost cerute în altă parte ? — încă nu. — Cartuşe ai ? — Destule. — Dat* un tun de cîmp ? — Nu. Zidarul îşi strînse gura şi căută cu ochii la harta proaspăt desenată ca şi cînd ar- fi vrut .să-şi dea seama dacă va fi într-adevăr nevoie de un tun. — Dacă nu e, nu e, zise cu puţină ciudă şi luă creionul chimic de pe hîrtia de calc. — O să putem folosi tunurile antitanc, spuse Mareş. Au o tragere razantă, de precizie. De altfel cred că nici n-au tancuri în oraş şi chiar dacă ar avea, ar fi greu de manevrat pe străzile astea înguste... — Crezi ? se miră Niculescu de la fereastră. Ofiţerul surise cu puţină superioritate, abia observată de ceilalţi. — într-o stradă îngustă, un tanc se mişcă cum se mişcă un şoarece într-o cursă... — Bine, încheie Dumitrana. Dumneata coboară «i blochează străzile din jur. începând din clipa asta circulaţia este interzisă. Ofiţerul avu o ezitare. îşi caută şapca bîjbîind puţin, neobişnuit să primească ordine de la civili. Cînd o găsi, şi-o aşeză pe cap, 101 îşi strânse cureaua diagonalei de care atârna un pistol şi bătu din călcîie : — Am plecat, tovarăşe... Nu găsea cuvîntul următor, se roşi, asudă, şi deodată vru să facă stînga împrejur. — Dumitrana mă cheamă, domnule locotenent. Dumitrana, spuse şi după aceea nise scurt, aruncând creionul pe masă. — In cît timp crezi că te-ntorci ? — O jumătate de oră. —ij. O să mai fie nevoie de oameni ? — Nu, nu cred. Un ploton o să blocheze străzile. Celelalte două vor merge cu mine. Dincolo, în faţa Operei, e tot armata. Trebuie să facem numai joncţiunea. — Ai curieri ? — Am. — Ce se întâmplă cu ei ? — Au blocat piaţa şi Tribunalul. Grupul V ţine Calea Victoriei. Noi trebuie să acoperim cît mai repede spatele pentru a împiedica evacuarea pe străzile laterale. — N-ai un subaltern care să se ocupe de blocarea străzilor ? — Am, dar răspund personal de operaţie în faţa colonelului. Dumitrana lăsase creionul şi spuse dezamăgit : — Nu mă amestec lin treburile dumneavoastră. Dar ar trebui să acţionăm mai repede. Aştept din minut în minut, ordinele CC-ului. Ofiţerul bătuse încă o dată din călcîie. — Mă voi întoarce imediat ce termin... — Nu mai tîrziu de o jumătate de oră. — S-a ânţeles. Locotenentul salută şi ieşi. îl auziră coborând scările grăbit. Dumitrana privi la oamenii necunoscuţi din faţa biroului care aşteptaseră pînă atunci. Erau cinci muncitori de la Vulcan, în salopete lustruite, veniţi direct din uzină. Aveau pistoale la brâu şi cîte o cartuşieră ca şi cei trei curieri. Unul, înalt cu o mustaţă galbenă, tunsă, cu ochi galeşi de femeie, stătea mai în faţă, cu un picior înainte, în poziţie de repaos. Nu se aşezaseră nici ei şi nu scoseseră nici un cuvînt, ca să nu-1 tulbure pe comandant. — V-am uitat, bată~vă dumnezeu să vă bată, spuse zidarul vă-zîndu-i. Ce-i cu dumneavoastră ? — Păi om vinit aici, să vedem ce-i de făcut ? mormăi omul din faţă, cel cu ochii muiereşti. — Cine v-a trimis ? — Sîntem din sectorul de Negru, se amestecă unul din spatele lui, un ciocănar îndesai;, cu braţe scurte şi musculoase. Au zis să venim aici şi să stăm la ordinele dumneavoastră. Mareş (îi privi. Erau bărbaţi ,în vârstă care făcuseră probabil războiul sau cel puţin instrucţia militară. Niculescu mormăia nemulţumit ceva în spatele lui. — Ce-i ? i se adresă Dumitrana, auzindu-1. — Poftim, toată lumea e aici ! Ai noştri ce fac ? — Lasă grija asta altora ! Cum vă cheamă, tovarăşi ? 102 Oamenii se înghesuiră mai în faţă şi îşi spuseră numele pe rînd, strîngîndu-le mîna celorlalţi : — Purcară Ion. ■— Yasilică Ion. — Anastase Tudor. •— Marinaehe Marin. — Ionete Gheorghe... Purcară, cel cu mustaţa galbenă ca şofranul avea sfoară la limbă : .. . — Nu-ncepe odată ? că mi s-o făcut dor di drăgălaşii iştia de nemţi, să mi-i înţep niţel. — E careva comunist ? întrebă Mareş. Oamenii se priviră. — Nu, dar ne-om face, răspunse ciocănarul. De dincolo, clin camera unde era instalat postul de radio se auziră semnale repetate. — Alo, Tringhiul, Triunghiul ? întrebă operatorul. Da, aici 1.4.. T.4 s~ciucl€ ? Urmă un ţăcănit şi apelul unui telefon. Apelul se întrerupse şi opartorul apăru în uşă : — CC-ul, tovarăşe Dumitrana... Niculescu îşi aprinse a 50-a ţigară în ziua aceea. Mareş vorbea cu muncitorii de la V ulcan. De dincolo se auzea vocea Iui Dumitrana : — Bine, bine s-a înţeles, tovarăşe. într-un sfert de ceas plecam. Pînă în zori vom curăţa locul... " Operatorul bătea din nou semnalul : — Da, se vorbeşte, se vorbeşte. Aşteaptă... Zidarul se întoarse, îşi privi ceasul şi le spuse : _ E gata. Nemţii nu vor să capituleze. în seara asta o să ne batem. — în sfîrşit! oftă Niculescu. — Şi voi ? îi întrebă Mareş pe cei de la Vulcan. — Păi, de vreme ce-am venit aici, mergem unde ne-oţi duce... — Luaţi deocamdată cîte un scaun, că am să vă arăt cîte ceva. Nu vreau să vă trimet în stradă obosiţi. _ Scaunele fură aduse în jurul biroului pe care stătea întinsa hîrtia de calc cu schiţa locotenentului. Dumitrana luă creionul chimic în mînă şi le arătă un pătrat : — Ăsta-i sectorul din care trebuie să-i scoatem pe nemţi. Are cineva un creion roşu la el ? .. Se cămara cu toţii în buzunare. Unul dintre muncitorii de la Vulcan găsi un ciot cu vîrful albastru. — Bun rîse Dumitrana, privindu-i capătul mîncat. Numai la grădiniţa de copii mai găseşti unul la fel. Trase după aceea cu virlul colorat nişte linii groase. Cunoaşte cineva foarte bine cartierul ( — Eu, răspunse numaideeît Mareş — A, da, uitasem că am lucrat amîndoi într-o vreme la Arsenal. pe timpul' grevei. Bine, atunci' iei comanda grupei care va ataca co- 103 mandamentul prin spate. îţi convin oamenii pe care-i ai aici ? O să-ti mai dam şi ciţiva soldaţi. 1 Mecanicul iii privi pe rînd. — Da, spuse. — Bine atunci. Iată cele două poduri de piatră care duc spre străzile dm spate... F Mecanicul privi desenul. — Ştiu. Nu e nevoie de hartă. — Voi trebuie să împiedicaţi evacuarea arhivei, dacă exista arhiva, şi cred ca exista. Cine vrea să scape, trebuie curăţat. Am pretera oameni vii, dar... — S-a înţeles, şefule. — O să aveţi de furcă cu ei. Crezi că-ţi ajunge o grupă ? Mecanicul iacu o socoteală scurtă. — O să fim 17 oameni, îl pusese şi pe Niculescu. Destui. — Bine. Eu ceilalţi, vom ataca din faţă. Clădirea se află dincolo de chei. trebuie forţat unul din poduri sau trecut direct prin apa. A . Niculescu care tăcuse pînă atunci se ridică de pe coşul Iui de lurtie. întors cu fundul în sus. — Sînt mai mulţi ofiţeri. Or să se bată ca nişte cîini. Dar ai doua piotoane de soldaţi şi după spusele locotenentului mai trebuie luaţi în seamă şi ceilalţi, plotoanele colonelului care au blocat piaţa şi Calea Victoriei... Dumitrana se apropie de fereastră. Ceilalţi făcură la fel. Era aproape întuneric. Dîmboviţa lucea stins sub cerul negru. — Podurile trebuiesc luate cu orice preţ, zise zidarul. Cred că le-au blocat cle-acum şi sînt sub snopul lor de foc. — Pacâ au armament greu ? întrebă Mareş. — Nu cred. Doar cîteva mitraliere, cel mult. Comandamentul nu era o^ unitate operativă. A, să fi ştiut ei din timp... r; Vor încerca să iasă oricum, să ajungă Ia o cale de acces. Dumitrana îi privi pe mecanic : — Cunoşti bine străzile, nu-i aşa ? Trebuie să faci un ocol mare şi prin spatele Operei, să ajungi în apropierea clădirii. Dacă ai străzile laterale in mină, n-au pe unde să scape. Un foc concentrat şi nici musca nu mai trece. Niculescu dădea nemulţumit din cap. — Dar dacă au şters-o ? — Nici nu le trece prin cap. De aici controlează oraşul. E de ajuns o singură breşă şi au Bucureştiul iîn palmă... Studentul înţelese că situaţia nu era atît de uşoară. — Uiţi aerodroamele ? Aviaţia lor stă gata să decoleze. Nu au prea multe avioane, dar ar putea să trimită undeva... Trebuie o operaţie scurtă, aşa încît să creadă că au de-a face cu forţe mari. Ceva rapid şi hotărît. Să aibe impresia că vor fi sufocaţi între două tocuri. 104 Dumitrana se întoarse la birou şi ceilalţi se aşezară iar pe scaune. — îţi ajunge pistolul tău automat ? — Cred că da, spuse Mareş. Ne-ar trebui nişte grenade, dar de unde să. le luăm ? — Cine ştie să mânuiască armele ? întrebă iar zidarul. — Cu puştile astea e ca şi cu bicicleta, zise Purcară cu haz, dacă^ te-oi ţinut bini odată în şa, greu mai cazi... dacă ai umblat odată cu ele, ti joci cum ti joci cu muierea... — Cum se întoarce ofiţerul, îl întrerupse Dumitrana, adresîn-du-i-se mecanicului, pleci cu oamenii tăi şi răspunzi cu capul de spatele clădirii. Am să ţin tot timpul legătura cu voi printr-un curier. Se mai uită la schiţa făcută de locotenent şi făcu două cruciuliţe în dreptul podurilor. — Dacă punem mîna pe ele, nu mai au ce face. Odată ce ajungem în faţa Operei şi dăm mîna cu ceilalţi, kaput! O să fie o noapte grea, dar cred că asta nu vă sperie... Niculescu era furios pe el însuşi pentru că uitase să ia numărul de telefon al Băii. Dacă l-ar fi avut, ar fi putut să cheme pe Tomu-lete cu cîţiva oameni aici, deşi Dumitrana credea că nu va fi nevoie pentru că înăuntrul comandamentului nu erau prea mulţi nemţi. Ca să-i treacă nervii, deschise iar aparatul de radio, fără să mai ceară voie cuiva. De altfel, Dumitrana terminase de dat instrucţiuni şi-i spunea lui Mareş râzând : — Iată-mă şi strateg. în istorie se va înregistra bătălia de la podul Mihai Vodă, condusă de marele conducător de oşti Vasile Dumitrana... Băieţi, se adresă şi celor de la Vulcan : Să nu mă faceţi cumva de rîs. lonete, (chip smochinit de forjar obişnuit cu focuri mari, cu riduri mărunte sub ochi, cu o gură mică şi doi ochi cenuşii de iepure) dădu din gură pentru toţi : — Nici o grijă,» tovarăşe. Numai să 'înceapă petrecerea asta o dată că m-aşteaptă copiii acasă... — Care corbii ? întrebă Vasilescu Ion, un vagonetar slab, cu vorba îngânată, hâtru şi el, moale şi cam leneş, sprijinit în puşcă cum te-ai sprijini într-un ciomag. Ai de i-ai făcut prin mahalele... Mareş aprinse un bec şi studentul tot mai umbla la aparatul de radio care hirîia şi scotea un zgomot enervant de paraziţi. Se auziră crâmpeie de melodii, cîteva voci frânte de femei şi Niculescu îl rugă pe lonete să lege sîrma antenei de calorifer. Vocile crainicilor se desluşiră mai tare, dar tot neclar. — Maica lui dumnezeu aia din cer, înjură Niculescu ascultînd lingă difuzorul acoperit cu pânza. Ăştia dau buletinul meteorologic. De aste ne arde nouă acum ? Ceilalţi nu spuseră nimic. Trăgeau cu urechea, scoţând ţigările din buzunare. Un vals, o voce iritată, apoi acordurile unei simfonii, iar cîteva voci amestecate, un bărbat care ţinea un discurs cu. mari pauze între cuvinte, ca şi cînd le-ar fi căutat cu grijă atunci, şi un gol de emisie, o linişte nefirească, pe urmă iar un cîntec, un 105 marş dur, nemţesc, sacadat, cu tobe şi trîmbiţe, pînă cînd Dumitrana spuse tare : — Lasă-i dracului ! Vom alia în curînd totul. Operatorul ţine legătura cu CC-uî. Niculescu avea chef să spună un cuvînt mare, să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă la ce acţiune importantă va porni. — Habar n-aveţi ce-a însemnat ieşirea Romîniei din război. Cu Balcanii e ca şi cînd nemţii le-ar fi zis : adio ! Frontul de răsărit, seamănă acum cu un şvaiţer. Trebuiesc reparaţii generale... Dumitrana îşi privi ceasul. — Ce dracu face locotenentul de nu mai vine ? Se ridică de Ia birou, trecu peste sîrmele întinse în tot lungul camerei şi se apropie de fereastră privind afară. — In seara asta n-o să se mai tragă artificii, spuse uşor, ca pentru el. Vă daţi seama ce-ar însemna să pierdem Bucureştiul ? — Cum o să-î pierdem,' tovarăşe ? se miră Ionete. Păi noi de ce sîntem aici ? Uite, dacă vreţi să ştiţi, Ia noi, toate mahalalele stau gata să sară. Oamenii n-au arme, dar dacă o fi grasă, ieşim cu muieri, cu copii. Cu apă fiarta şi tot ne batem. Abia a. răsuflat omenirea că am scăpat de nemţi şi noi, adică, să-i lăsăm să ne facă terci ? — Să coborîm, zise zidarul, privindu-şi încă o dată ceasul. Ofiţerul mai are 5 minute. Să nu mai pierdem vremea. E cineva obosit ? Nu-i răspunse nimeni. < Coborîră. Birourile clădirii, cu toate luminile aprinse, erau pustii. Mai jos, Ia etajele inferioare, prin uşile date de perete se zăreau vechi rafturi aruncate pe parchet şi pe pereţi rămăseseră pătrate mai albe, pe locurile unde altădată atîrnau tablouri, cărate cine ştie unde. Prin colţuri stăteau grămezi de hîrtie; făcute ghem, acte probabil, controlate în grabă şi lepădate. Intr-o odaie de la etajul al doilea văzură o casă de bani cu uşile căscate. Vîntul arunca praful de colo pînă colo. Becurile ardeau aici în permanenţă pentru ca uzina electrică să controleze dacă instalaţiile funcţionează: Cum camuflajul se ridicase fără ordin, din entuziasmul general, deasupra oraşului sclipeau primele luminiţe ale nopţii. Jos, în holul spaţios se loviră de mulţimea soldaţilor. într-un fotoliu spintecat cu o baionetă stătea un caporal care citea un ziar. Dumitrana îl întrebă dacă nu s-a întors comandantul. Subofiţerul se ridică şi bătu călcîiele, recunoscîndu-1. — Acuş trebuie să pice, domnule... tovarăşe. Soldaţii se aşezară pe ciment şi vorbeau cu glas tare. Fumul de tutun ieftin făcuse aerul de nerespirat. Nu deschiseseră uşile şi ventilaţia se făcea greu printr-un geam mic, deschis într-un perete. — Plecăm ? întreba unul. — Cînd ? — Unde ? Vorbele se încrucişau. Oamenii îşi aruncau pachete de ţigări. Şi aici ardeau inutil prea multe becuri. Afară era aproape întuneric şi nu se vedeau decît chipurile plantoanelor care păzeau armele. Locotenentul Je spusese să intre în clădire pentru a nu alarma pe tre- 106 cători. Ieşiră în stradă. Era mai răcoare. Pe trotuarele ciupite de schije trecură cîteva femei. Granitul pietrelor străzii luci mort încă puţin timp. Peste drum era un scuar, înconjurat de un gard mic de ciment. Pe iarba bătătorită se jucau două fetiţe cu o minge mare, albastră în lumina unei ferestre deschise. Sfera de cauciuc era aruncată de la una la alta cu o traiectorie foarte înaltă, cînd conturul se pierdea din pricina culorii, o secundă numai, în cupola întunecată a nopţii. Câteodată mingea cădea în gol. Probabil că fetiţele n-o mai vedeau ,blne şi atunci se auzea un zgomot sec, căderea ei pe pămîntul tare, acoperit cu iarbă rară. Fetele exclamau tare, se certau cîteva clipe, şi pe urmă iar se făcea tăcere şi deodată toate clădirile din jur pierdură ultima lumină a zilei, o umbră violetă se aşeză pe faţadele imobilelor. La unele geamuri se aprinseră becurile negre de camuflaj. Prin ferestrele deschise se auzeau voci de femei şi bărbaţi. Mareş privi stelele îndepărtate, palide «şi tremurătoare, mutîn-du-se în cer după o mişcare fără timp, cu precizie, pe traiectorii vechi, după o matematică misterioasă, fşi aminti o clipă de femeia aceea care-i spusese că Marta murise Ia bombardament împreună cu băiatul. Simţi nevoia să plângă tăcut în întuneric, fără să-1 vadă ceilalţi şi înţelese imediat de ce. Glasul celor două fetiţe îi adusese aminte de copil. Se apropia o maşină cu farurile mici. Probabil că locotenentul îşi terminase treaba. Se auzi frîna şi fîşîitul uşor al cauciucurilor. Scuarul era pustiu. Cele două fetiţe plecaseră. Mecanicul privi locul părăsit. Lîngă nişte tufe retezate de liliac erau două bănci goale. In faţă, o fîntînă arteziană din care nu mai curgea, de multă vreme nici un fir de apă. Locul bătătorit, fără iarbă, din mijloc, era singurul lucru care se mai distingea în lumina neclară. Dumitrana vorbea cu ofiţerul. Mareş nu auzea nimic. Voia să stea numai puţin pe banca aceea, să nu mai simtă oboseala mare care-1 cuprinsese. Felinarele străzii se aprinseră pe neaşteptate. Nu toate, cîteva, pentru că unele din globuri erau sparte şi nu mai aveau becuri de mult, dar lumina lor fu cu totul neaşteptată. Soldaţii dădură buzna afară, mirîndu-se cu glas tare. — Ăştia au uitat că nu s-a terminat războiul... -- Ba s-a terminat, camarade, zise cineva din întuneric, bine au făcut că au aprins luminile. — Şi dacă ne bombardează nemţii la noapte ? — Le stinge cineva... Se auziră comenzi scurte. Locotenentul raportase că străzile fuseseră blocate şi acum plotoanele se refăceau afară pe trotuar. Armele pocneau în palmele aspre ale soldaţilor. —• Mai. repede, mai repede ! spunea cineva gîtuit. Acum plecăm... începe distracţia... — Mareş ! strigă Dumitrana. — Aici! răspunse mecanicul. — Ia-ţi plotonul în primire, Niculescule, mergi cu el. O să aveţi un caporal de ajutor. Şi voi, se adresă celor de la Vulcan, hai, lîngă. ei, eu rămîn cu ceilalţi. 107 Zece soldaţi se apropiară în şir indian. Comandantul grupei îi inspecta cu o privire iute şi le dădu repaos Mareş veni în faţa lor,îl trimise pe caporal în rînd, făcu şi civililor un semn sa se alinieze şi comandă scurt: ■? ^ — Grupă, ascultă la mine. Drepţi ' Muncitorii de la Vulcan lipiră călcîiele cu întîrziere, dar acum nu mai era timp pentru instrucţia individuală. Dumitrana îi privi pe rînd. Locotenentul aştepta alături. Era mulţumit, dar şi puţin îngrijorat. — Tovarăşi, prieteni, se adresă zidarul soldaţilor, partidul co munist rormn va cere să luptaţi pentru eliberarea Bucurestiului de sub jugul lutlenst. N-o sa vă spun prea multe. Nu e nici timp si nici nu trebuie... ' ■ , .Coniandanţii de plotoane adunau ;în stradă celelalte grupe. Cu-7m+-|-Jul Vumitrana fură acoperite de tropotul bocancilor soldăţeşti. Zidarul terminase scurtul său discurs şi caporalul nu stiu dacă trebuie sa comande pentru el un „să trăiţi". P.înă se hotărî, Dumitrana se întorsese spre locotenent. Strada pustie, luminată de felinarele rare, lua ochii tuturor Lumma bogata, cu care nu mai erau obişnuiţi, le dădea o veselie ciudata Niculescu care umbla de două zile cu un pistol automat pe şold şi-1 aşeza mai bine, mîngîindu-i încărcătorul metalic, si întrebă jumătate in gluma, jumătate în serios : ' — Pot să sting becurile astea cu o rafală, că e prea multă lumina pentru seara asta... F ^una m ««li ?eCa7nicul1m§i data oamenii. Erau 17 cu el, zece soldaţi, şi 7 civili. Se hotărî să-i împartă în două grupe si să dea co manda uneia din ele studentului. — Alegeji încă opt oameni, îi spuse. Eu rămîn cu restul. Facem doua patrule. Punct de întîlnire : spatele Operei. Cunoşti locuKe* — Cum sa nu ! s — Atunci la staţia de benzină. -— Bine. îescu"? P°rneŞti primuL Cine merSe în grupa tovarăşului Nicu- . . f0noete cu Anastase Ţudor se apropiară de student. Restul pina la 9 era completat cu soldaţi, între care si caporalul — Cartuşe aveţi ? întrebă Mareş. — Avem, răspunseră cîţiva. Mecanicul îşi verifică arma automată de pe şold. în buzunarele pantalonilor avea şi şase încărcătoare. Niculescu îsi cerceta închiză-torni. — Merge ? — Merge. Dumitrana se apropie de ei. — Gata, băieţi ? — Gata, şefule, răspunse studentul. ^ — Vezi să nu te scapi în pantaloni, rîse zidarul. Acuş să te văd ca numai gura era de tine... Noroc ! Eu plec cu locotenentul' si cu celelalte plotoane, după voi... 108 Le strînse mîna repede şi se întoarse spre soldaţii care aşteptau alături în umbra clădirii, aliniaţi, lovindu-şi uşor armele cu palmele. Niculescu urmat de oamenii săi, porni repede. Trebuia străbătută o porţiune scurtă, acoperită şi de acolo începea cheiul Dîmboviţei, ascuns în întuneric. Cînd încheietorul, caporalul dispăru din vedere, Mareş făcu semn celor rămaşi cu el : — Gata, după mine, marş... în clădirea comandamentului rămaseră cîteva plantoane pe care locotenentul le muştruluia cu glas scăzut. Pe trotuare nu mai trecea nimeni. Nu se auzea nici măcar cunoscutul zgomot de vehicule. Soldaţii aşteptară în linişte, grupaţi pe plotoane. Dumitrana şi locotenentul ciuliră urechile. Strada era pustie. Nu se auzeau încă primele împuşcături. îşi priviră ceasornicile. Cu cît schimbul de locuri avea să înceapă mai devreme, cu atît însemna că sînt nemţii mai aproape de punctul acesta. Trecură zece minute, apoi încă două... — Acum trecem toţi deodată, spuse Mareş., la intervale mici. Nu mai e timp de pierdut. Haide, cît mai departe de mijlocul, pieţii, în marginea ei. Porni un soldat, apoi Purcară şi celălalt muncitor de la Vulcan, după aceea iar soldaţi. Se auziră gloanţele, aproape. Piuitul lor straniu aducea cu ciupi rea coardei unui violoncel. în zid se striviră cîţiva plumb! cum ai strivi nişte muşte de metal. Urmă un rap-rap venit ele dincolo şi răspunsul celor de sub copac. în întuneric păru să se aprindă brusc artificii : mici lumini galbene-roşeale. Tăcere scurtă, iar clănţănitul unei mitraliere : rap-rap-rap... şi apoi pocnete înfundate ca nişte dopuri scoase. Patrula germană avea cel puţin şase oameni. Asta se simţea după frecvenţa loviturilor. Servanţii mitralierei nu intrară în socotelile mecanicului. Oamenii trecură locul deschis, unul după altui, rapid. Mareş rămase singur. Nu căzuse nimeni. în faţa lui se afla braţul pompei de 'benzină şi scara de piatră a unui WC care cobora în pămînt. Dacă ar fi ajuns pînă acolo, restul drumului era mai uşor. Se ridică şi porni repede. De sub copac, grupa trăgea neostenit peste podul de piatră, ţinîndu-i pe nemţi sub un foc intens. Direcţia tirului acestora se schimbă şi putu să ajungă nestingherit la jumătatea drumului. Se tîrî pînă ia rampa de metal a scării WC-uiui şi aşteptă cîteva secunde acolo. Din spate nu se mai auzea nimic. Tăcuseră şi soldaţii. Nici dinspre Casa de Depuneri nu se mai auzeau rafalele altor pistoale automate. Urmară iar cinci secunde de linişte, apoi se auzi ridicarea scurtă a unui oblon de fier, undeva pe o stradă vecină. Dacă nemţii îi văzuseră, îşi spuse mecanicul, îl vor vîna cînd va încerca să treacă strada lată de 5 sau 6 metri, pe porţiunea unde n-avea nici o acoperire. Deocamdată îl aşteptau fără să tragă vreun foc. Acum ar fi trebuit să înceapă ai lui. Nu le strigă nimic ca să nu-şi trădeze locul. Şuieră numai scurt. Se auzi o salvă. Cel puţin acum ştiau că este acolo şi că nu e rănit. 109 Luna se ridicase deasupra unei clădiri de dincolo de malurile de lut ale Dîmboviţei şi piaţeta se văzu clar, un trapez de piatră, deasupra căruia se tîrau hîrtii şi frunze moarte. Nu se auzea decît foşnetul apei de jos, din closetul public, scurgerea ei precipitată în pisoare. Se repezi înainte, aplecat, cu privirile înainte. Trecu de primele magazine ale anticarilor : un cilindru de zid, cu ferestre înguste în varul căruia lucea lumina nopţii. Se auzi iar o salvă. Gloanţele şuierară foarte aproape şi se înfipseră cu un zgomot sec în obloanele de lemn ale anticăriilor. Mecanicul se aruncă Ia pămînt. De undeva din spate simţi un miros de liîrtie veche, sfoiegită. Se ridică şi iar se culcă pentru că de dincolo de apă sosi un nou stol de gloanţe. „Ă fost foarte aproape, în faţă". „Mă caută moartea cu luminarea. Şi asta din cauza lunii care a ieşit tocmai acum". De sub copacul de lîngă chei răspunseră cîteva salve prelungite. Mecanicul se ridică din nou şi fugi cît putu de repede pînă în apropierea unui gard de fier de care erau ancorate dughenele şi dulapurile anticarilor. în spate foşniră cîteva gîze de plumb într-un zbor besmetic. Apoi nu se mai auzi nimic. îi găsi pe ceilalţi şi răsuflă uşurat. — Ne-o făcuşi, spuse Purcară. — Bine, băieţi. Deocamdată am trecut. Cred că cei din spate ne-au auzit şi ştiu ce-i aşteaptă. — Mai stăm ? întrebă un soldat. — Ar trebui să aşteptăm aici plotoanele. Priviră cheiul pustiu. Departe se vedea umbra unui autocamion care înainta încet, cu prudenţă. Maşina se opri cam Ia o sută de metri de piaţă şi se auziră bocancii soldaţilor sărind pe pietre. în urmă zăriră taxiul în care se afla locotenentul, probabil şi Dumitrana. Soldaţii se culcară pe caldarîm, acoperiţi de bordura de granit şi începură să tragă peste parapetul podului. — .Au sosit, zise Mareş, noi mergem mai departe. Cei din faţă au nevoie de întăriri. Porniră de-a lungul cheiului acoperiţi de umbra copacilor. De dincolo, de peste apă nu se mai auzi nici un foc. — S-au retras, spuse cineva din spate. — Nu cred. Sânt prea puţini şi aşteaptă întăriri. Deocamdată noi trebuie să-i ajungem pe cei din faţă. Lăsaseră în urmă tarabele anticarilor. într-un Ioc deschis, unde copacii fuseseră retezaţi de schije se apropiară de gard. Deasupra trotuarului rămăseseră scheletele de metal ruginite ale felinarelor Iară geamuri. între braţele de fier mai stăteau şi acum fitilele albe şi găunoase, uscate, măcinate. Pe dreapta, în faţă : clădirea prefecturii de Ilfov care adăpostea comandamentul german. în faţa ei aşteptau cîteva autocamioane din care coborau soldaţi cu căşti. De aici se auzeau împuşcăturile şi nu dinspre Calea Victoriei, cum bănuiseră din pricina ecoului. Ajunseseră în spatele grupei lui Niculescu. Acesta era culcat pe caldarîm, cu faţa spre Dîmboviţa, scrutine! cheiul paralel. — Cum e ? întrebă Mareş. 110 — Trebuie să trecem dincolo pentru că au adus soldaţi şi or să aibă ceilalţi de furcă cu ei. — Ai vreun rănit ? — Unul. Tu ? — Niciunul. — Ce-s cu camioanele ? — Au adus saci de nisip, îi aşează la ferestre. Se pregătesc să reziste. Mareş privi dincolo de apa gălbuie acum în lumina lunii ciobite. Mai mult de 20 de oameni descărcaţi din autocamioane. — Ce zici ? întrebă studentul. — Ar trebui să-i ,lragem, să-i mai împuţinăm, să-i obligăm la un schimb de focuri pînă vin soldaţii. —■ Eu sînt gata cu grupa mea. Mecanicul se răzgîndi numaidecît. — Cred că nu-i treaba noastră. Haide să trecem mai departe, să ajungem în spatele Operei. Se auziră focuri în urmă. Cheiul Dîmboviţei hăuia sinistru. — Mare bal ! Mare ! glumi Niculescu. Haideţi, fraţilor să-i lăsăm în grija celorlalţi. — Aţi vrut să. treceţi ? îl întrebă mecanicul pe student. — Da. — Trag încoace. Le-am răspuns. Lăsăm aici cîţiva oameni şi noi mergem mai departe. Tactică genială... Mareş vru să-i aleagă pe cei care trebuiau să ie acopere înaintarea, dar în clipa aceea se auzi un clacson şi se treziră lîngă ei cu taxiul negru în care se afla Dumitrana. Comandantul scoase capul afară pe geamul îngust şi întrebă cu mînie : — Ce dracu mai aşteptaţi aici ? Daţi-i drumul, soldaţii vor sosi numaidecît. Niculescu îşi strînse oamenii : — Gata, ridicaţi-vă şi pornim. Plecară unul după altul, la mari intervale, folosind întunericul gardurilor. în spate auziră automatele şi răspunsul hotarît al nemţilor, ascunşi dincolo de sacii de nisip răsturnaţi lîngă chei. Pavajul clin faţa Operei era plin de cioburi de sticlă şi în spatele pietrelor scoase cu baioneta din caldarîm, aşteptau alţi soldaţi. Făcuseră legătura cu grupul IV şi trecuseră mai departe după o scurtă convorbire. Acum aşteptau în faţa unui pasaj pustiu să pornească mai departe. în faţă, acoperişul Casei de Depuneri, imensă paraşută de sticlă cu nervuri de metal, reflecta lumina galbenă, bolnavă a lunii. Aerul începea să se răcească. Zăpuşala de peste zi, un strat de praf şi aburi încinşi, fusese luat de vînt şi dus undeva departe deasupra cîmpiilor din jurul Bucureşti ului'. Calea de asfalf care cobora pînă la parapetul podului din faţa Operei, era pustie. Pe balcoanele blocurilor din apropiere se ghiceau umbrele unor curioşi care urmăreau bătălia al cărei zgomot îndepărtat îl alarmase. — Gata, plecarea ! zise Mareş, întorcîndu-se. m Străbătură pasajul şi intrară în monom pe o stradelă întunecată cli-n spatele Azilului de noapte. Mecanicul cunoştea locurile şi căută cu privirile „fînliîna pomanagiilor". Apa foşnea căzînd într-o cupa de piatră, ca altădată. Aici era o încrucişare care trebuia blocată. Lăsă grupa lui Niculescu în grija încheie! or ului şi-1 chemă pe student cu el. împreună cu oamenii săi, mecanicul plecă de-a lungul unui trotuar pustiu care urca uşor. Era singurul loc pe unde nemţii aflaţi în clădirea triunghiulară a comandamentului puteau să se retragă. Curţile erau liniştite. Nu se auzea nimic în afară de împuşcăturile înfundate de dincolo de Dîmboviţa. Se apropiară, unul cîte unul, strecurîndu-se în umbra zidurilor. Dincolo de curţile cu garduri joase, cu imobile stricate de bombardament, cu ziduri pleznite, fără ferestre, totul era necunoscut ca o mare acoperită cu mine magnetice, îşi împrăştie oamenii şi făcu o cercetare sumară. Nu se afla nimeni prin apropiere. Trimise doi soldaţi în recunoaştere. Totul părea părăsit. Misiunea lor era îndeplinită. Trebuia numai să aştepte ordinele lui Dumitrana. Dacă ar fi fost după el, Mareş, ar fi atacat clădirea chiar atunci. Ieşirea dosnică a comandamentului se sfîrşea într-un gang; al cărui capăt se termina în strada asta liniştită. Dincolo de dreptunghiul de întuneric, nici o mişcare. Numai fîlfîitul vîntului iu grădinile din apropiere. Se auzeau bufniturile puştilor şi rafalele de mitraliere. — Ce facem ? întrebă Niculescu. — Stăm pînă vine curierul cu ordine. — Pe mine mă mănîncă palmele. Aş lua-o de unul singur. — Rămîi liniştit aici cu mine. Niculescu scoase o ţigară şi o aprinse, ascunzi nd. flacăra chibritului. — începe să fie cam rece. Vine toamna... Trase un fum şi privi chipurile celor patru din spatele lui, soldaţii şi muncitorii de ia Vulcan. — Care vrei să fumezi, se poate, le spuse, dar mai la întuneric... împuşcăturile încetaseră. — Pauză, mai zise studentul, trag aer în piept. Ce cir acu nu s-or preda, sînt nebuni, ţicniţi ? N-au simţit nici pînă acum că nu-i mai înghite nimeni ? Patrula se întorsese. Nu era nimic de semnalat. — Am putea să intrăm în clădire ca la noi acasă, spuse Mareş. Uite cum stăm pe loc... — Nu-i aşa ? se 'amestecă lonete. Trecu un ceas sau două. Era aproape miezul nopţii. în sf.îrşit venea cineva, un soldat înalt cu o moletieră desfăcută, curgînd după el, năduşit tot. — Cine-i tovarăşul Mareş ? întrebă el. — Comandantul a spus să aşteptaţi semnalul său. O rachetă alba... — Bine. Poţi să te duci. 112 Soldatul salută, se aplecă şi îşi înfăşură cu grijă moletiera şi începu să fugă înapoi. > Soldajii se aşezară pe marginea trotuarului şi aşteptau fumînd în tăcere. Luna căzuse dincolo de podul Izvor. Lumina scăzuse. Mecanicului iî era frig pentru că nu avea pe el decît o cămaşă cu mîneci scurte. Se ridică în picioare şi se plimbă de colo-colo. Era liniştit. Aşteptau şi cei de dincolo. Probabil că armata înconjura tot cartierul, făcînd o largă mişcare circulară. După încă o jumătate de oră se auziră alte împuşcături. Se trăgea cu violenjă din amîndouă părţile. Undeva într-o curte cădeau cioburile unui geam atins de un glonţ .rătăcit. Pe strada pustie fugeau două pisici speriate. Niculescu se uită la cer. Nimic. Alt schimb de focuri, parcă mai aproape. Lupta tinu pînă spre zori, cu întreruperi. Probabil că se apropiau prin fată de clădire, poate trecuseră rîul, gîndi Mareş. Oricum era de neînţeles de ce amînau să-i tină pe nemţi între două focuri. Cerul se albea. Era şi mai frig. Deodată deasupra străzii se ridica racheta, cu un fîlfîit, plesni, se desfăcu, păru o clipă o conopidă argintie şi începu să cadă, ca o dîră de fum peste nişte copaci. — Gata, adunarea ! jsorunci Mareş. îşi pregătiră armele şi se îndreptară desfăşuraţi spre intrarea gangului. Trecu unul, doi, apoi ceilalţi. Nu era nimeni. Mareş o luă, înainte. Străbătu zece metri şi nu auzi nimic. In fată o curte. Trebuia sărit un gard. Dădu de o altă curte de piatră. Oamenii îl urmară repede, înfriguraţi. Se luminase bine. Se auziră voci de soldaţi şi cînd studentul fu înaintea lui Mareş pe acoperişul unei magazii, văzură ferestrele clădirii, acoperite pînă la jumătate cu saci de nisip. Bineînţeles, nemţii nu se aşteptau să fie atacaţi şi prim spate.* în dreapta şi în stînga se aflau alte acoperişuri. Soldaţii şi muncitorii de Ia Vulcan se împrăştiaseră. Săreau ca pisicile, folosind coşurile de cărămidă. De la ferestre porniră primele focuri. — Acum vor şti c-am atacat, spuse Mareş. Fereşte capul ! Trecu un glonţ. Niculescu se lungise pe suprafaţa de carton a magaziei pe care se afla. — Nu-i bine aici. Trebuie să ne căţărăm undeva mai sus pentru că altfel trag în noi ca în iepuri... Mecanicul privi în jur. Se afla lîngă gura unui pod, lipit de un perete, într-un unghi mort. O creangă veche de pom, uscată şi neagră spînzura deasupra capului. Privi deasupra. Dacă s-ar fi urcat pe ea, fără să fie atins ar fi ajuns în stînga clădirii. îi veni o idee mai bună. Se apropie de uşa podului. Aceasta era încuiată cu un lacăt mare, negru. Trase un foc în el, metalul făcu clin şi se sparse în bucăţi. împinse cu umărul şi se uită înăuntru. Văzu un luminator cu geamurile crăpate. în podul casei necunoscute era praf şi pînze de păianjen. Gura''acoperişului: prea sus. Trebuia să urce pe ceva. Afară se trăgea repetat. Se auzi un strigăt. Cineva fusese rănit. Un corp se rostogoli pe un acoperiş de tablă şi căzu cu un zgomot înfundat în curte. După poziţie, e de-ai noştri, gîndi Mareş. Trebuia să ajungă repede deasupra acoperişului să-şi dea seama de situaţie. Dacă oamenii nu-1 vedeau, s-ar fi putut să creadă că îi e frică şi că se ascunde. Sări şi 8 — Viata Romînească nr. 8 113 se agată de gura luminatorului. Pistolul automat îl încurca. înjură tare şi se ridică în mîini. Era foarte greu, dar reuşi să scoată un braţ afară simţind răceala tablei pe piele. Urcă prudent. Fruntea, apoi un ochi. îl acoperea frunzişul unui castan. Sări afară şi ajunse la marginea acoperişului, lîngă un coş înalt de cărămidă. îi văzu pe ceilalţi : Niculescu, mai jos, într-un genunchi ochea şi trăgea rar. De nemţi îi despărţeau douăzeci de paşi : o curte neagră de piatră, goală. Pe zidul de piatră al comandamentului stătea lipită o scară de incendiu, foarte înaltă. Acolo să fi ajuns şi să fi urcat deasupra ferestrelor de la care trăgeau cei dinăuntru. Ah, şi cîte grenade să fi avut. Strigă unui soldat : — Are cineva nişte Kisere ? Aveau toţi în sacii de pînză. Le scoaseră şi începură să arunce. Primele doua se izbiră în cercevea, mai sus şi mai jos. Erau mici şi uşoare cît nişte cutii de conserve. Plutiră peste curtea întunecată şi căzură jos, pe pietre. Explodară cu un zgomot mare şi rupseră pereţii. Soldaţii, Niculescu şi Mareş se lipiră de acoperiş. Schijele nu ajungeau pînă aici. Studentul privi, văzu unde se află mecanicul şi ceru un sac de grenade unui soldat culcat lîngă el. După aceea făcu o nebunie. Se aruncă înainte, străbătînd acoperişul în goană, cu sacul pe şold. Se trase o rafală, ceva mai jos, ceva mai sus şi Mareş îl auzi în pod, gîfîind. Cînd ajunse pe acoperiş îl certă supărat : — Ţi s-a urît cu binele ! — Ia colea nişte găluşti din astea... Ştii cum se mînuiesc că eu habar n-am ! Fuseseră reperaţi şi pe lîngă ei treceau gloanţe numeroase. Unele loveau cărămizile şi le turteau, sărind în sus, ca nişte stropi de noroi. — Uite cum, îi arătă mecanicul. E simplu. Au o cheie, se răsuceşte, se aşteaptă, nu se grăbeşte. Numeri în gînd pînă la cinci şi o arunci. Ţinti o fereastră şi aruncă. Grenada se izbi de un sac de nisip şi căzu în curte. —- Ai grijă să nu te atingă ei pe tine... Urmă o explozie lungă şi ecourile curţii. Iar nu nimerise. — Au baftă ! Atunci sări scara de incendiu şi îşi dădu seama ca şi mecanicul că de sus, i-ar fi avut la mină pe nemţi. Se uită la adîncimea de sub el şi căută un loc pe xrn.de să coboare. Un burlan de tablă ajungea jos. Fără sa se mai gîndească, înşfacă sacul cu grenade. Mareş abia mai avu timp să tragă o rafală ca să-1 acopere. Studentul coborî pe burlan în două secunde, cum ţi-ai da drumul pe o frînghie. Soldaţii ţineau sub tir ferestrele. Sacii de nisip fuseseră găuriţi şi din ei se scurgea un şuvoi auriu care picura pe pietrele curţii. Niculescu ajunse jos. Auzi lîngă el un plescăit, se întoarse şi se feri. Cineva trăgea cu pistolul. Mareş îl văzu. Era un Hubo.fiţer german, ascuns după colţul clădirii. Ochi, trase, şi omul căzu. Studentul ajunse Ia capătul scării de incendiu. De sus, de la iereastră era greu să fie ţintit pentru că nemţii stăteau, acoperiţi, i'erindu-se de focul celor de pe acoperişuri. Mecanicul privi curtea pustie, gata să tragă dacă s-ar fi ivit vreo primejdie. Unul dintre 114 soldaţi mai aruncă o grenadă care explodă în cereeveaua ferestrei. Căzură doi saci, sparţi, se auzi un clinchet şi cînd se uită în sus, Mareş îl văzu pe student deasupra unui burlan înnegrit, încălecînd acoperişul? Jos, pe piatră se auziră paşi. Trei soldaţi ieşeau pe uşă, căutînd în sus. Ochi, trase. Unul căzu, îngenunchind. Ceilalţi doi se uitară spre acoperişuri. Un soldat aruncă o grenadă. Un nor de pulbere şi pietre şi în curte mai rămase o uniformă zdrenţuită. Niculescu se tîra pe acoperiş, trăgînd după el sacul cu grenade. De nu şi-ar rupe vreo mîna, de nu s-ar grăbi să le desfacă ! Pe urmă mecanicul zîmbi uşor. E dat dracului, ştie să umble cu ele. Face pe prostul. Îşi aduse aminte cu ce siguranţă desfăcuse cheia de metal uşor a Kiser-ului. Nemţii nu mai traseră cîteva secunde. Muncitorii de la Vulcan se uitară spre el. Trebuiau să coboare în curte. Le făcu semn cu degetele palmei : acolo, jos, în curte... lonete ieşi din spatele coşului care-1 proteja. Urmă o rafală scurtă. Piu-piu-piu. Omul se prăbuşi, îl atinseseră în umăr. Se rostogoli puţin pe acoperiş şi se prinse de un jghiab. îşi pierduse arma. Gemu uşor. Nu aveau timp să-1 îngrijească. Bine că se mai putea ţine acolo. 11 urmă un soldat. Ceilalţi mai aruncară o grenadă. Nici aceasta nu nimeri. De sus văzură braţul studentului şi în clipa următoare, Niculescu aruncă cutia uşoară de metal drept în deschizătura neagră a unei ferestre, cum ar fi aruncat un jucător de baschet o minge lai coş. Se auzi o explozie. Fereastra a doua se lumină ca şi cînd cineva ar fi aprins un bec puternic înăuntru. Soldaţii coborîră scurt pe burlanul metalic. în cîteva minute se aflau la adăpostul zidurilor, căutînd să vadă dacă nu mai cobora cineva pe scara interioară a clădirii. Se luminase bine de zi. Pereţii albi, înalţi, căpătaseră relief. Soarele arunca reflexe vii în tabla acoperişurilor. Mareş rămase pe loc trăgînd din cînd în cînd spre cele două ferestre dincolo de care nu mai rămăseseră soldaţi cu căşti. Se auzeau comenzi scurte şi cum nu ştia limba germană, nu desluşi ce spuneau ofiţerii. Niculescu se tîra pe acoperiş spre a treia deschizătură. Cînd ajunse deasupra, se ridică de sub el o mînă cu un pistol. Mareş ochi alături. Porni un foc mic. Studentul lăsă capul în jos. Scăpase. In mişcarea următoare aruncă iar grenada, de data aceasta alături. Cutia metalică se rostogoli la picioarele soldaţilor. Urmă o clipă de spaimă, apoi unui dintre muncitori o ridică, atît cît mai fu timp pînă la explozie şi o aruncă prin uşa intrării. Soldaţii asudaseră într-o clipă şi-şi ştergeaţi frunţile umezite. Niculescu înjura tare. Aruncă iar o grenadă. Altă explozie, alt ţipăt şi prin cercevelele celei de a treia ferestre ieşi un fum negru. Nu se mai auzi nimic. Mareş coborî. Niculescu se ridicase în picioare şi întreba tare : — Au fugit ? — Da. Stai acolo, îi strigă mecanicul. Şi voi, forjaţi intrarea... Soldaţii porniră spre uşa îngustă, unul în spatele celuilalt, trăgînd în golul întunecat. Nu se auzea decît zgomotul înfundat de tencuială căzută. Ascultară. Dincolo de Dîmboviţa focurile încetaseră. Mareş coborî, făcîndu-i semn lui Niculescu : — Gata. s-a terminat cu ei... 8* 115 BALADA ÎMPOTRIVA DEFĂIMĂTORILOR PATRIEI 06 VICTOR TULBURE i-i soarele de mult ta scăpătat Dar tot înspre trecui îi trage aia. Sub gulerul de blană ridicat Amărăciunea lor şi-ascunde ţaţa, Le pare steagul prea împurpurat, Le pare prea albastră dimineaţa. Sub ochelarii vineţi-fumurii Ss-ascund priviri tăioase, duşmănoase, Ce-ar vrea pe ziduri schije, nu mistrii, Nu steagul roş, ci limbi de foc pe case; Ciuperci de fum, în loc de ciocîriii Suind in slăvi, din lanuri de mătase. Ti supără că schela urcă sus, Că-n timpul liber joacă şah zidarii; Tînjesc de dorul vremii 'ce-a apus Cînd ei erau mai marii şi mai tarii Poporului ce nu s-a dat'răpus Chiar dacă gloanţete-l culcau sau parii. Azi ţara nu-i „a celor zece mii" E-a celor mulţi şi, liberi — milioane, Vrăjmaşii ei ne-ar rupe în fîşii Şi tigvele ne-ar aduna, mormane, Să-nsemne locul fostelor moşii In care zac, sub pulbere, ciolane. N-au încotro; Li-i teamă de popor, Şi stare-ar fi să-i cînte de iubire Dar cum să sune-o coadă de topor, Oricît i-ar fi amara zvîrcolire ? Şi ura scrisă e pe chipul lor Venin şi ură e-n a lor privire. 116 S-ar vrea şi lupul paznic peste miei Şi trîntorul — ta socialista miere Dar e un August Douăzeci si trei, Grea lespede pe evul care piere — Şi-atuuci cirtesc că prea mulţi porumbei Rotesc pe cer, în loc de bombardiere. C-un ochi mironosit, celalt păgîn, Nemernicia încă mai adastă, Ci eu cînt are ullimă-i îngîn, Din fulgere-mpletită, din năpastă, Deci zic: nu încălzi năpîrci la sîn, Că gheara lor o vei simţi în coastă! ' Iar şarpele cumva de-ţi iese-n drum Nu-i pune blid cu lapte dinainte, Duioase sau cucernice, oricum Ar fi să-ţi pară ale lui cuvinte, El doar atîta vrea: să-ţi vadă-n scrum Tot ce-ai clădit cu dragoste fierbinte. Retează-i* pofta şarpelui bătrîn ! Despică-i ţeasta, calcă-l în picioare! Acestor plaiuri tu le eşti stcipîn. închină deci întreaga 'ta suflare Partidului Muncitoresc Romin, Republicii Romîne Populare! 117 Ancheta tio astro 23 AUGUST, MOMENT DE COTITURĂ ÎN VIATA INTELECTUALILOR NOŞTRI In preajma celei de a 15-a aniversări a Eliberării Patriei noastre, ne-am adresat cîtorva oameni de ştiinţă şi de cultură cu rugămintea de a ne împărtăşi ecoul pe care actul de la 23 August l-a avut asupra activităţii lor, precum şi asupra dezvoltării întregului domeniu în care ea se exercită. Iată aceste mărturii: * COST ACHE AN TONIU Qarea cotitură din viaţa poporului şna ţării noastre a însemnat în mod firesc o cotitură nu mai puţin hotărâtoare în viaţa fiecăruia dintre noi. Dezlegată de gustul pervertit al unui public restrâns de snobi, arta teatrală s-a putut adresa celor mulţi, pe care i-a familiarizat cu marele repertoriu. A fost acest proces-—sieste — un fapt de cultură, un crîmpei din impetuoasa revoluţie culturală ce se desfăşoară în republica noastră populară. Slujind poporul, actorii au siLujit însă totodată şi arta, căci li s-a oferit prilejul unor creaţii deosebite ; li s-a uşurat dezvoltarea către deplina maturitate artistică, prin contactul cu teatrul sovietic şi prin cunoaşterea sistemului lui Stanislavski, care amîndouă au avut valoarea unor revelaţii cu evidente urmări pozitive în arta noastră teatrală. S-a dovedit astfel, odată mai mult, că înflorirea» artei e cu putinţă numai alături de popor. Partidul clasei muncitoate a oferit actorilor condiţii de creaţie şi de viaţă, care depăşesc cele mai avîntate visuri, ie-a acordat încredere şi dragoste, le-a acordat stimă. In ţara în care actorul era iun paria, actorii au devenit ambasadori ai culturii. Dacă acesta a fost drumul mare al teatrului romînesc, gîndindu-mă la mine, trebuie să constat că anii din urmă au fost cei mai frumoşi, cei mai fructuoşi din întreaga mea viaţă. Am interpretat, după 23 August, cele ma'i frumoase roluri ale carierei mele. în anii aceştia mi s-a decernat înaltul titlu de. artist al poporului, în anii aceştia am fost de trei ori distins cu Premiul de Stat. In calitate de rector al Institutului de Artă Teatrală, muncesc de şase ani cu sîrguinţă pentru a fi de folos generaţiilor actoriceşti de mîine. Ca unul ce cunosc vitregiile trecutului, mă străduiesc să valorific deplin admirabilele condiţii de învăţătură create de regimul nostru celor ce .au hotărît să se diedice scenei, şi nu uit-nici o clipă cuvintele profesorului meu de ipe vremuri de la conservatorul din laşi, State Dragomir : „Ca să fii educator trebuie să doreşti progresul teatrului, să ştii să-ţi entuziasmezi studenţii, să-i faci să-şi iubească profesiunea şi să fie folositori, prin artă, patriei". 118 Activez cu dragoste în juriile menite să răsplătească eforturile echipelor de amatori şi, dacă mă bucur de caracterul de masă pe care 1-a căpătat profesiunea mea, cinstită azi pe cît de hulită era în trecut, nu mă pot împiedeca să nu-mi amintesc că toi într-o echipă de elevi amatori lam debutat cîndva şi eu în satul Ţigăneşti, din regiunea laşi. Şi mă gândesc la nenumăratele talente pierdute din pricina indiferenţei şi egoismului ce sugrumau pe vremuri arta şi sînt încredinţat că fiecare grăunte de talent va fi ocrotit şi ajutat să se dezvolte în climatul prielnic de azi... Printre pricinile de mîndrie pe care le pot înregistra în anii aceştia se numără şi cinstea de a fi fast ales deputat în Sfatul Orăşenesc ş,i în Marea Adunare Naţională. Faptul că am izbutit să ajut la satisfacerea unui vechi dezidera't al cetăţenilor care m-au ales, faptul că în strada Dincă Stefan din Bucureşti se instalează acum canalizarea pe care locuitorii o aşteptau de treizeci şi cinci de ani, mă bucură la fel ca şi interpretarea izbutită a unui rol. Poate că e vorba Je o deformaţie profesională ? Nu cred. Dimpotrivă, aceşti ultimi cincisprezece ani m-au învăţat să fiu cetăţean şi pe scenă. Această educaţie civică a' întregului nostru popor muncitor e fără îndoială unul dintre cele mai de seamă roade pe care Partidul Muncitoresc Romîn le oulege la aniversarea insurecţiei din August, după anii de muncă şi realizări care i-au oîştigat adeziunea' maselor. In clipa în care am înţeles într-adevăr ţelul măreţ urmărit de cei ce luptă pentru o viaţă nouă, liberă şi demnă, mi-am dat adeziunea la Partidul clasei muncitoare, căci numai sprijinirea acţiunilor sale mi s-a părut insuficientă. In tot ce fac pun, în afară de muncă, pasiune şi devotament şi socotesc că una dintre datoriile mele de cinste e de a participa tot mai activ la înfăptuirile partidului nostru. Nu mă îndoiesc de justeţea acestui drum. Chezaş e poporul care acum cincisprezece ani a ştiut să aşeze destinele patriei pe făgaşul larg al viitorului. CORNEUU BABA — ac parte dintr-o generaţie de pictori ce şi-au început cariera acum vreo treizeci de ani şi mai bine. t ""sb-sl Distanţa de timp şi de mentalitate ce mă separă pe mine şi pe ■£ _ I cei de vîrsta mea de vremea cînd prin profesiunea noastră ingrată eram plasaţi undeva pe la periferia societăţii, ne permite azi să privim cu oarecare amuzament trist unele aspecte de atunci. Inutil ca profesiune, nu mai departe decît pînă acum un deceniu şi jumătate, pictorul se bucura de o anume îngăduinţă, atunci cînd, fără a deranja prea mult, avea norocul să pătrundă cu ajutorul unui „protector" în rîndurile oamenilor „serioşi" , cu ocupaţii importante, avîndu-şi însă locul lui bine stabilit în ierarhia socială. Utilitatea pictorului se reducea la faptul că procura o necesară completare a decorului intim, împodobind sufrageriile şi saloanele cu pînze „nostime". Era chemat din cînd în cînd şi în case unde picta portretul doamnei, al micilor odrasle sau pe al domnului. Uneori era poftit şi la masă unde locul său de obicei era între „Frâulein" şi croitoreasa cu ziua. Dacă domnul era mulţumit, îl recomanda şi la alte case şi chiar primarului pentru un „ajutor" - de acest lucru ţinînd seamă însă atunci cînd îi achita... onorariul. îmi amintesc foarte bine de acest „ajutor" pe care l-am primit şi eu odată din fondul afectat pentru sărăcime şi vagabonzi. Viaţa pictorului se consuma oscilînd între umilinţă şi tristeţe şi în aşteptarea unei generozităţi protectoare. Am ascultat într-o seară povestea dureroasă a unuia din tablourile clin care s-a înfiripat fosta colecţie a lui Bogdan Piteşti. Era vorba de un „Luchian" pe care bogatul amator 1-a cumpărat întîmplător şi pe nimic de la fosta direcţie de atunci a Ateneului, unde artistul îl lăsase amanet în contul sălii. Ca tolerat al societăţii vremii trecute, pictorul se resemna, strecurîndu-se printre căpătuiţi şi „amatori de artă", aceştia din urmă de fapt în majoritate amatori de... „nume" în care îşi puteau plasa un ban sigur. Povestea lui Rembrandt, bătrînul vagabond, povestea suferinţelor şi mizeriei lui Ştefan Luchian al nostru şi a atîtora ce şi-au terminat viaţa în groapa comună a săracilor, toate acestea au fost reeditate din generaţie în generaţie pe aceeaşi temă a umilinţei sociale şi a durerii. Tinerii mei colegi, cei care şi-au început cariera acum zece-cincisprezece ani, n-au gustat din „binefacerile" protectoare ale societăţii vechi. Ei s-au trezit în mijlocul celor cu care se simţeau egali şi care ridicaţi ca şi ei de undeva din întunericul umilinţei, ştiau să le acorde demnitatea de oameni. Tinerii mei colegi au intrat în rîndurile acestor oameni noi, cu mîini aspre, cu braţe vînjoase şi astăzi merg alături de ei cot la cot. Locul de frunte este astăzi al lor. Sufrageria şi salonul nu mai sînt de actualitate pentru pictor. Timpul acestora a apus şi în locul lor s-a ridicat un edificiu mare şi solid pe care artistul vremii noi îl va împ'odobi cu fresca măreaţă a societăţii noi. BALOGH EDGAR □arile cotituri din evoluţia omenirii, răscoalele şi revoluţiile menite să imprime avînt istoriei, au măreţie tocmai pentru că nu sînt generate de corelaţiile înguste ale intereselor şi mentalităţii unor indivizi sau grupuri restrânse, ci constituie expresia generală a nevoilor şi conştiinţei celor mulţi, a poporului. Vestea evenimentelor petrecute la 23 August a străbătut ţara întreagă, dintr-odată, asemenea unui glas de tunet. Milioane de oameni au înţeles —■ şi încă din prima clipă —■ că de data aceasta era vorba tocmai despre ei. » Pentru mine, impresia cea mai profundă a constituit-o tocmai faptul jcă am putut trăi şi experimenta efectele nemijlocite ale insurecţiei armate romîneşti de la 23 august, nu în Romînia lui Ahtonescu, ci în Ardealul de Nord aflat atunci în al patrulea an de separaţiune, în urma dictatului de la Viena. Dascăl maghiar concediat din pricina concepţiilor mele şi ziarist rămas fără ziar, m-am retras în provincie ; în satul Vărghiş de la poalele Harghitei, lucram la jurnalul meu literar (de atunci dat publicităţii), sau mă ocupam de grădinărit. Abea sosise vestea întorsăturii pe care o luaseră lucrurile la Bucureşti, cînd oamenii se şi adunară din toate colţurile satului. Pace ! Pleacă nemţii ! — era primul gînd al fiecăruia. Familia baronului fugi în pripă. Oamenii simplii, populaţia secuiască a satului rămase pe loc. Peste trei zile primeam chemarea să plec imediat la Cluj ! îmi lăsai nevasta şi copilul în grija unei rude mai vârstnice, care ştia şi ruseşte, (abia în noiembrie ne-a fost dat să ne revedem) şi am pornit şi eu pe şoseaua tixită 120 de nemţii în retragere. N-aveam de ce mă îngrijora : în zăpăceala generală care domnea peste tot, nu puteam deveni suspect. La Cluj, eram aşteptat. Iar cele şase săptămîni ce au urmat sosirii mele, au fost pentru mine o adevărată pildă a felului în care se ridică şi se transformă în fapt istoric măreţele energii latente în marile mase. Vechiul nostru conducător comunist Jozsa Bela nu mai era în viaţă. Fusese asasinat, cu un an în urmă, de către zbirii lui Horthy. Dar, pretutindeni se aflau comunişti, iar ziua de 23 august fusese îndemn la noi acţiuni nu numai pentru comunişti : în oele miai largi mase ale muncitorimii rodise tot ceea ce oamenii aceştia auziseră şi învăţaseră vreodată — în mai bine de două decenii — despre Partidul Comunist din Romînia. Se adunau romîni cu maghiari, aju-tîndu-se reciproc ; rezistenţa se desfăşura tot mai larg : se sabotau ordinele de mobilizare şi evacuare date de trupele fasciste, se organiza apărarea uzinelor şi se pregătea colaborarea cu armatele sovietice şi romîneşti care se apropiau ! Dinspre Turda începeau să bubuie tunurile... Rezistenţa antifascistă era din ce în ce mai puternică. In ciuda ordinelor, locomotivele nu plecau din Atelierele de Cale Ferată. Instalaţiunile şi utilajul clinicilor rămaseră pe loc. Mîini necunoscute incinerau ordinele de chemare, încă la primărie. Prin pivniţe erau ascunşi dezertori, cu sutele. In timp ce fasciştii îşi evacuau familiile iar conducătorii vieţii publice' şi ai clerului încercau să ducă tratative pe unde apucau şi armata horthystă era în descompunere, — mişcarea antifascistă deschidea uşile închisorilor, înfiinţa gărzi muncitoreşti în toate uzinele şi instituţiile, aduna arme de foc, luînd pînă la urmă administraţia oraşului în mîinile sale... Ofiţerii de la Gestapo prinseră de veste prea târziu. Erau speriaţi. Nu mai aveau încredere în nimeni şi dezlănţuiseră iureşul împotriva locuinţelor celor mai cunoscuţi oameni de stînga. Nu găsiră acasă pe nimeni. Din păcate, nerespectarea regu-lelor conspirative, avu, totuşi, urmări : arestarea a doi luptători democraţi intelectuali : Kovâcs Katona Jeno, unul din vechii redactori ai revistei Korunk şi ziaristul antifascist Nagy Jozsef. Amîndoi au fost ucişi cu două zile înainte de eliberarea oraşului. Cînd însă detaşamentele de distrugere nemţeşti au apărut la fabrica.de încălţăminte Dermata, cea mai mare uzină din Cluj (azi Jânos Herbâk), era prea tîrziu : ele nu-şi mai putură îndeplini abominabila misiune. Aveau în faţă muncitori înarmaţi şi —• „kehrt euch !" — se văzură silite să dea bir cu fugiţii. La fel s-a întîmplat şi la Atelierele de Cale Ferată. Un muncitor a fost rănit, dar atelierele au ajuns, intacte, în mîna armatelor eliberatoare. La 11 octombrie, în zori, i-am primit pe cei dintîi ostaşi sovietici şi romîni. încă din orele de dimineaţă răniţii au putut fi transportaţi la clinici, unde — sub paza gărzilor muncitoreşti —• medicii şi îngrijitorii îi aşteptau gata de muncă, avînd la dispoziţie întregul utilaj necesar. în cursul dimineţii au pornit la lucru formaţiile voluntare alcătuite din muncitori şi studenţi, pentru a repara podul de peste Someş, aruncat în aer. Pe ici pe colo mai cădeau ;obuze trase de trupele fasciste în retragere, dar oraşul era în picioare. Viaţa pulsa din nou întrînsul. A doua zi Dermata începu lucrul, fabricînd bocanci pentru armata sovietică şi romînă care înainta victorioasă către Apus. i Acestea au fost ecourile fireşti ale zilei de 23 August în viaţa maselor, în felul acesta şi-a făcut efectul asupra Ardealului, asupra oamenilor muncii romîni şi maghiari care convieţuiau aici, insurecţia armată din Bucureşti, 121 actul istoric al maselor din capitală puse în mişcare sub conducerea partidului nostru. Acest efect s-a exercitat nu numai asupra întregului popor în general, ci concret, şi asupra fiecărui individ care alcătuieşte masele \ Dimpreună cu atîţia alţi oameni năpăstuiţi, chinuiţi, slăbiţi, am trăit zilele marii răsturnări revoluţionare, fără sa am altceva decît hainele de pe mine — dar, pentru prima dată în viaţa mea, aveam sentimentul că totul îmi aparţine ! Prof, Dr. VALERIU BOLOGA ^upă primul război mondial, medicina ştiinţifica s-a resimţit adînc de procesul de destrămare analitică, care a caracterizat, în general, ştiinţa în ţările capitaliste, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Gînditorii în acest domeniu îşi dădeau seama că prin specializări şi hiper-specializări, prin intrarea în amănunte de cercetare, care pierdeau complet din vedere marea unitate a ştiinţei medicale, se poate uşor ajunge la o criză a medicinei. Ca o reacţiune, au început diverse curente care tindeau să aducă din nou ştiinţa medicală la o viziune cuprinzătoare, sintetică. Toate aceste curente, ca noul hipocratism, patologia persoanei, psihoanaliza, etc., sufereau de o meteahnă fundamentală. Erau idealiste şi se pierdeau adesea în speculaţii metafizice. Pozitivă era această mişcare numai prin tendinţa de a da o tot mai mare importanţă şi istoriei medicinei, cu ajutorul căreia se putea ajunge iarăşi la puncte de vedere mai generale, integraliste şi se putea restabili legătura cu viziunea sintetică a medicinei mai vechi. Mişcarea medico-isto-rică în apus era însă lipsită de o bază filozofică şi ideologică solidă : de concepţia materialist-dialectică şi materialist istorică. în aceste condiţii, a început şi la noi, dico-istorici, în Bucureşti, o mînă de tineri specialişti, în Cluj, dau istoriografiei medicale romîneşti, între cele două războaie mondiale, oareşicare amploare ; rezul-după 1919 un curent în favoarea cultivării istoriei medicinei. Vechi cercetători me-tatul a fost o serie de lucrări importante, care reprezentau, îndeosebi, o strîngere de material documentar pentru cunoaşterea mai bună a trecutului medical în patria noastră. Dar toţi aceşti cercetători mergeau pe linia caracterizată mai înainte a istoriografiei medicale apusene şi aveau, deci, aceleaşi lipsuri. Era o precizare de fapte istorice obiectivistă, factologică, lipsită de un îndreptar filozofic şi ideologic precis. După 23 August 1944, ni s-a deschis nouă, istoriografilor medicali mai în vîrstă din patria, noastră, un orizont nou. înainte de toate, am luat contact cu ştiinţa sovietică şi am învăţat să înaintăm pe linia precisă a materialismului dialectic şi a materialismului istoric. A fost la început o fază de iniţiere, de tatonări, cu toate greşelile inerente unei porniri pe un făgaş nou. Ajutorul ştiinţei sovietice, învăţăminte^ ştiinţei marxist-leniniste, ne-au dat din ce în ce mai mult putinţa să ne consolidăm în orientarea noastră nouă. A mai intervenit încă ceva de o importanţă hotărîtoare : în timp ce mai înainte oficialitatea nu ne dădea nici un sprijin şi toată activitatea medico-istoricilor romîni se desfăşura mai mult prin iniţiative personale şi cu sacrificii personale, deodată, după reforma învăţămîntului superior, poziţia istoriei medicale în R.P.R. se consolidează prin crearea de cadre de specialitate şi a „Centrului de organizare sanitară şi istoria medicinei" din Bucureşti. Partidul, Ministerul învăţămîntului, Ministerul Sănătăţii, atribuie acum istoriei medicinei, în 122 cadrele revoluţiei culturale, locul cuvenit şi oferă posibilităţi materiale care mai înainte nu existau. Cercetarea devine planificată, se axează înainte de toate pe adîn-cirea cunoaşterii şi pe interpretarea marxist-leninistă a tradiţiilor progresiste ale medicinei în patria noastră. Astfel învăţămîntul medico-istoric şi literatura de specialitate capătă o mare semnificaţie educativă şi ideologică. O serie de lucrări importante, rezultate din strădania veteranilor şi a unei echipe de tineri specialişti, care se formase în Bucureşti, Iaşi şi Tîrgu-Mureş, aduce puncte de vedere noi, lămureşte trecutul nostru medical şi ne ajută să vedem linia evolutivă a viitoarei medicine în societatea care construieşte socialismul. Sectoare complet neglijate pînă acuma, ca de pildă rolul medicilor socialişti (în frunte cu Ştefan Stîncă) în medicina romînească a secolului al XIX-lea, istoria ocrotirii sănătăţii muncitorilor din Romînia, legăturile medicale romîno-ruse şi romîno-sovietice, lărgesc orizontul me-dico-istoricului de astăzi. Explicarea fenomenelor istorice cu ajutorul materialismului istoric ne dau posibilitatea să le interpretăm în mod just. în urma muncii de iniţiere, de defrişare a terenului, de consolidare a cercetării, azi, după cincisprezece ani, istoriografia medicală în R.P.R. a putut să ajungă într-o fază majoră, îhtr-o fază în care să păşească spre realizarea unor lucrări cuprinzătoare. Planurile de cercetări stabilite de comun acord între cercetătorii din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Tîrgu-Mureş, în urma sugestiilor venite de la Academia R.P.R. şi de la Ministerul Sănătăţii, prevăd iniţierea unor lucrări de mare anvergură, ca de pildă, redactarea unei istorii universale a medicinei, a unei istorii a trecutului medical romînesc, a unei mari monografii asupra evoluţiei spitalelor în ţara noastră. Studiul elementelor de medicină empirică în comuna primitivă de pe teritoriul R.P.R., al începuturilor medicinei în vremea dacilor şi romanilor, va putea să fie adîncit temeinic în viitorul apropiat. Iată numai o sumară schiţare a saltului calitativ în istoriografia noastră medicală după 1944, a importanţei şi amploarei pe care studiul istoric al medicinei 1-a luat în ultimii 15 ani şi-1 va lua în şi mai mare măsură în viitor. Semnificativ pentru noua mentalitate în istoriografia noastră medicală e faptul că am început să abordăm teme care nu mai au un interes pur istoric, ci prin concluziile la care se va ajunge, vor fi menite să servească drept îndreptar util muncii de construire a socialismului, în care sîntem angrenaţi cu toţii. Dau numai exemplul istoriei spitalelor. Ea vizează de-a dreptul anumite concluzii practice de organizare sanitară, concluzii care vor rezulta din analiza critică a diferitelor faze de organizare a spitalelor din trecut. Acad. IORGU IORDAN parţin unei generaţii care a văzut şi a trăit multe, cum se zice, şi ai cărei reprezentanţi se împuţinează mereu. în 1907, anul sălbatic reprimatelor răscoale ţărăneşti, eram elev în clasa a VII-a de liceu şi trecut de pragul adolescenţei, deci om în stare să înţeleagă şi să judece acest zguduitor eveniment. La fel cu majoritatea colegilor mei, vedeam în revolta ţăranilor noştri şi, mai ales, în modul cum guvernul liberal de atunci, în deplin acord cu aşa-zişii adversari ai lui, conservatorii şi tachiştii, a schingiuit şi asasinat pe răsculaţi, un eveniment dramatic, care trezea în mine indignare contra 123 autorilor represiunii şi milă pentru victimele nevinovate ale acestei represiuni. Cît despre izvorul social-politic al răscoalelor, privit din punct de vedere marxist, ignoranţa niea şi a colegilor era totală. ™ A venit apoi războiul balcanic (1912-13). Guvernanţii noştri s-au transformat cu de la sine putere în „pacificatori", intervenind, fără o cît de slabă motivare, măcar sub forma unui simplu pretext, în lupta care se da, după înfrîngerea Turciei, între participanţii la această înfrîngere, spre a se alege, în urma păcii de la Bucureşti, cu cele două judeţe ale „Cadrilaterului", răşluite de la bulgari. Ştiu că acest act m-a indignat sincer, întrucît simţeam nedreptatea care i se făcea vecinului nostru de peste Dunăre, dar nu mi-am dat seama nici atunci de advăratul substrat al conduitei guvernului burghezo-moşieresc romîn. Incapacitatea mea de a scruta adevăratele cauze ale evenimentelor s-a prelungit ani de-a rîndul. Revoluţia rusă din februarie 1917 şi apoi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917 m-au entuziasmat în cel mai înalt grad, fără ca eu să fi izbutit a înţelege semnificaţia lor adîncă. Satisfacţia mea semăna cu a unui anarhist, care doreşte pur şi simplu să dispară capetele încoronate şi vîrfurile politice, văzînd în realizarea dorinţei lui un scop în sine, dar nu se gîndeşte la ceea ce urmează să vină în locul situaţiei vechi o dată înlăturate. în preajma venirii la putere a lui Hitler, Partidul Comunist din Romînia a iniţiat o serie de acţiuni, al căror scop principal era mobilizarea unor cercuri mai largi, în primul rînd ale intelectualităţii, contra curentelor extremiste de dreapta din ţara noastră, care găseau în forţa mereu crescîndă a hitlerismului un sprijin efectiv, intervenind activ în diversele manifestări organizate de conducătorii acestei mişcări. Pot afirma că la Iaşi numărul aderenţilor era mare şi printre intelectuali. Destul de mulţi membri ai corpului didactic universitar şi secundar se agitau făţiş pe această linie, şi nu numai în legătură cu evenimentele politice interne. Aşa se explică, între altele, puternicul curent pentru sindicalizarea profesorilor din învăţămîntul secundar, care, cu prilejul congresului ţinut în primăvara anului 1933, cîteva luni după instalarea lui Hitler la conducerea Germaniei, s-a transformat, pentru o clipă, într-o adevărată mişcare de masă. Nu pot uita felul cum au fost primite unele cuvîntări, printre ele şi a mea, în care explicam tratamentul bugetar de favoare aplicat magistraturii şi armatei din vremea aceea prin necesitatea regimului reacţionar de a reprima, cu ajutorul acestor două instituţii, orice încercare de revendicare venită din partea categoriilor sociale nemulţumite. Cînd P.C.R. a iniţiat şi organizat lupta contra fascismului, am fost printre cei dintîi intelectuali care au răspuns la chemarea grupului de iniţiativă, şi ulterior am primit chiar sarcini de răspundere cu ocazia constituirii comitetului naţional antifascist. Strîns legată de această acţiune a fost aceea care a dus la întemeierea asociaţiei „Amicii U.R.S.S.", de asemenea salutată de mine printr-o adeziune con-ccetă şi prin acceptarea unei sarcini importante în cadrul organizaţiei de la Iaşi. Am continuat să fiu acelaşi intelectual mai mult ori mai puţin individualist, care aderă oarecum di'ntr-un simţ de datorie, aş zice sentimentală, la ideile „generoase" enunţate de alţii, fără să aibă .orientarea teoretică justă, singura în stare să-i dea convingerea ca transformările cu adevărat revoluţionare nu se pot înfăptui decît prin luptă dîrză, la care trebuie să participe activ el însuşi. 124 De ce spun toate aceste lucruri ? Ca să arăt oamenilor tineri şi foarte tineri din ţara noastră în ce atmosferă spirituală s-au format, din punct de vedere politic şi cetăţenesc, contemporanii mei dinaintea primului război mondial şi dintre cele două războaie, printre care unii, ca de pildă eu, erau prezentaţi de ziarele reacţionare drept comunişti, pentru simplul motiv că-şi dăduseră adeziunea la „Mişcarea antifascistă" şi la asociaţia „Amicii U.R.S.S.". Totodată modesta mea expunere urmăreşte scopul de a-i face să înţeleagă pe cei ce ar mai avea nevoie că ei s-au format şi se formează în condiţii care le permit să realizeze lucruri măreţe. A dispărut exploatarea omului de către om, cauza tuturor umilinţelor, nedreptăţilor şi suferinţelor la care era supusă imensa majoritate a populaţiei ţării noastre. Astăzi sînt deschise celor care vor să muncească toate căile de dezvoltare intelectuală. Ei dispun de mijloace materiale care le asigură liniştea necesară muncii lor în tot timpul studiilor. Cît despre copiii muncitorilor şi ai ţăranilor săraci situaţia creată de regimul nostru democrat-popular depăşeşte cele mai optimiste aşteptări ale „visătorilor" de pe vremuri. S-a realizat ceea ce unui profesor universitar dinaintea războiului i se părea... revoltător din punctul său burghez de vedere : fiind vorba, într-o şedinţă a senatului Universităţii din laşi, de mărirea fondurilor pentru ajutorarea studenţilor săraci, profesorul în chestiune a exclamat, cu o indignare ironică foarte vie, că aceşti studenţi or fi vrînd să aibă şi... asistenţă medicală. îa ce priveşte justa orientare ideologică şi politică, posibilităţile sînt nelimitate. Nu numai cursurile speciale din instituţiile de învăţămînt superior, nu numai extrem de bogata literatură marxist-leninistă aflată la dispoziţia oricui, ci şi admirabilele realizări din toate ramurile de activitate economică şi culturală, la baza cărora se găseşte ideologia clasei muncitoare, dovedesc în ce climat spiritual excepţional de favorabil pot lucra şi lucrează de fapt, cetăţenii patriei noastre socialiste. Pentru majoritatea intelectualilor de formaţie veche, marele eveniment de la 23 August, punct de plecare a numeroaselor realizări care au transformat Romînia de altădată în actuala Republică Populară Romînă, a însemnat o cotitură tot aşa de radicală ca şi pentru întreaga ţară. Cîştîgul cel mai de preţ este, după mine. de ordin ideologic. Aşa cum am arătat destul de amănunţit mai sus, ceea ce mi-a lipsit mie (şi multor intelectuali progresişti) a fost o orientare filozofică justă. Ne comportam, în general, mai mult decît corect, adesea chiar curajos, dar făceam asta dintr-un fel de instinct de clasă (în cazul celor cu origine socială foarte modestă) sau dintr-un sentiment de datorie cetăţenească. Astăzi, adică după eliberare, comportarea noastră are un suport ideologic solid, concepţia marxistă care ne ajută la continua îmbogăţire cantitativă şi, mai ales, calitativă a muncii depuse pentru progresul social-politic, pentru construirea socialismului. Ajutorul îl simţim mai ales în activitatea noastră ştiinţifică şi culturală în general. Deosebirea esenţială dintre noi cei dinainte şi noi cei de după 23 August se manifestă în modul cel mai vizibil tocmai în acest aspect al fiinţei noastre. O comparaţie, fie şi superficială, a lucrărilor ştiinţifice, literare, tehnice de pe vremuri cu cele de acum este edificatoare, chiar dacă la mulţi dintre noi mai apar cînd şi cînd şovăiri, ba chiar unele confuzii, în interpretarea justă a fenomenelor studiate. De altfel, asupra acestei laturi a muncii noastre şi-a îndreptat încă de la început şi continuă să-şi îndrepte atenţia conducătorul ideologic al activităţii desfăşurate în toate domeniile, care este Partidul Muncitoresc Romîn. Şi se înţelege de ce. Mentalitatea veche cedează uneori mai greu în faţa celei noi, dar, pînă 125 la urmă, ea cedează totuşi, cum dovedeşte marea majoritate a intelectualilor din R.P.R., indiferent dacă sînt ori nu sînt membri de partid. Ziua de 23 August este, cu adevărat, cea mai mare sărbătoare a poporului romîn. Să o slăvim şi, o dată cu ea, să slăvim pe toţi aceia care, căzuţi pe cîmpul de luptă sau bucurîndu-se de victoria de azi, au contribuit la apariţia ei, adică la ceea ce s-a realizat şi se realizează mereu în ţara noastră. Acad. A. KREINDLER iua de 23 August 1944 m-a eliberat şi pe mine de teroarea regimului fascist, aşa cum a eliberat de această teroare întregul nostru popor muncitor, în anii care au premers războiului am asistat la creşterea acestui val de teroare, am văzut îngrozit cum cercurile conducătoare din acea vreme se lasă cu bunăvoinţă cuprins de curentele fasciste, cum încurajau manifestări huliganice, cum cochetau cu cele mai reacţionare aspecte ale mişcării fasciste, cum aşa zisa ideologie, mistică şi întunecată a acestor curente cuprindea şi pe unii intelectuali, cum în însăşi Academia Romînă se încuibase această ideologie a crimei. în acele vremuri numai Partidul Comunist a luptat dârz şi consecvent împotriva fascismului şi noi cei care eram conştienţi de acest lucru citeam', atunci cînd puteam şi cum puteam, presa ilegală a Partidului, ascultam de îndemnurile, de încurajările şi de nădejdile exprimate de el. în acei ani negri am simţit şi mai mult forţa Partidului Comunist care îşi intensificase şi organizase din ce în ce mai mult activitatea în lupta lui consecventă împotriva fascismului, împotriva războiului criminal în care a fost împinsă ţara. Nădejdile pe care ni le-am pus în Partid nu ne-au fost înşelate. Ziua eliberării a venit la 23 August 1944. Pentru noi intelectualii era treabă multă. Mult gunoi trebuia îndepărtat şi multe, multe lucruri noi trebuiau construite. Erau ani grei, continua războiul antihitlerist, au venit apoi anii de foame, mai aveam mult de luptat nu numai cu hitleriştii dinafară ţării ci cu duşmanii noştrii dinăuntru, cu duşmanii progresului. îmi aduc aminte cu multă plăcere şi cu emoţie de acei ani în care intelectualii noştri progresişti lucrau zi şi noapte la dărîmarea a tot ceea ce era putred şi la construirea unei vieţi noi şi luminoase. în Apărarea Patriotică, Uniunea Patrioţilor, în Gruparea Universitară Democrată erau prezenţi, îndrumau, greşeau uneori, refăceau, luptau. Frămîntarea continuă avea indubitabil un caracter creator : fiecare simţea că se plămădeşte ceva nou. Am luat şi eu parte în acei frumoşi ani 1945-1947 la această frămîntare creatoare şi am dat atunci ce era mai bun din mine pentru reuşita luptei noastre. Lucram atunci foarte mult pe tărîm obştesc, în diferite ramuri ale acestei activităţi. Dar acest lucru nu m-a împiedecat în munca mea ştiinţifică. Dimpotrivă. Astfel am publicat în 1947 un volum asupra „Reflexelor Condiţionate" care a fost bine apreciat şi a fost premiat de vechea Academie Romînă. Am. publicat şi alte lucrări în ţară şi străinătate. Am început să mă informez asupra ştiinţei medicale sovietice ale cărei realizări fuseseră atît de puţin cunoscute la noi. în august 1948 se restructurează, din iniţiativa Partidului şi a Guvernului învechita şi anacronica Academie Romînă şi ia naştere Academia Republicii Populare Romîne. Am fost numit membru titular al acestui înalt for ştiinţific. Unul dintre cele mai emoţionante momente ale vieţii mele îl constituie acela în care, în luna octombrie 1948, conducătorul încercat al luptei Partidului, tovarăşul Gheorghe 126 Gheorghiu-Dej, pe care intelectualii din ţara noastră îl iubesc şi îl stimează atît de mult, a rostit cuvîntarea sa la inaugurarea noii Academii. De la înfiinţarea Academiei Republicii Populare Romîne viaţa mea e strîns legată şi se împleteşte cu viaţa acestei instituţii. Şi zic bine cînd zic viaţa ei, căci ea e într-adevăr vie, trăieşte, trăieşte prin aceea că e legată de problemele vii, actuale ale întregului nostru popor. Poporul nostru îi insuflă viaţă. Poporul îşi construieşte o viaţă nouă şi are nevoie să fie ajutat de toţi şi de toate în acest greu dar măreţ ţel pe care şi 1-a pus, şi el cere şi Academiei să-1 ajute. Îmi exprim cu acest prilej convingerea că Academia Republicii Populare Romîne va fi cu atît mai vie cu cît îşi va pleca mai mult urechea la nevoile poporului nostru muncitor în eforturile lui de construire a socialismului, cu cît va şti să înţeleagă mai repede năzuinţele lui. In octombrie 1950 a luat fiinţă Institutul de Neurologie ,,I. P. Pavlov" al Academiei Republicii Populare Romîne, institut pe care-1 conduc de atunci. Disciplina neurologică are o veche tradiţie la noi în ţară şi şi-a cîştigat de mult şi un prestigiu internaţional datorită lucrărilor importante ale lui Gheorghe Mari-nescu şi ale şcolii întemeiate de el. Infiinţînd un institut de neurologie conducătorii Partidului şi Statului nostru au avut deci intenţia de a creia posibilităţi de dezvoltare disciplinei neurologice romîneşti, de a ajuta pe neurologii din ţara noastră să poată continua tradiţia acestei discipline. Mărturisesc că la început am avut oare-cari temeri, am avut oarecari ezitări şi m-am întrebat dacă voi putea duce la capăt această dificilă sarcină, dacă voi şti să corespund încrederii pe care mi-au arătat-o conducătorii ţării noastre. Dar am fost ajutat mult şi nu numai de cei care mi-au încredinţat această sarcină, ci şi de colegii mei, care s-au grupat repede în jurul Institutului şi care alături de mine au depus toate eforturile pentru a desăvîrşi încă şi mai mult prestigiul disciplinei noastre, am fost ajutat de elevii şi de colaboratorii mei. Prezidiul Academiei Republicii Populare Romîne ne-a sprijinit în dotarea noastră şi în orientarea noastră. Institutul are mijloace materiale bune de cercetare aşa cum nu le-a avut niciodată neurologia la noi în ţară. Astăzi Institutul de Neurologie „I. P. Pavlov" are un prestigiu internaţional pe care şi 1-a dobîndit prin activitatea sa, datorită tocmai acestor condiţii favorabile creiate de regimul nostru. Avem planuri de colaborare comune cu mai multe institute din Uniunea Sovietică, am avut o sesiune comună cu secţia de neurologie a lui Royal Society of Medicine la Oxford în iulie 1958, sîntem invitaţi să prezentăm comunicări şi rapoarte la multe manifestări ştiinţifice internaţionale. Dar în afară de activitatea ştiinţifică am posibilitatea de a desfăşura şi o activitate didactică care îmi dă mari satisfacţii şi pe care o consider deosebit de fructuoasă şi de semnificativă pentru regimul nostru de azi. Sînt profesor de neurologie la facultatea de specializare şi perfecţionare a medicilor şi în această calitate am ajutat la formarea a zeci de cadre de neurologi care sînt azi răspîndiţi pe întregul cuprins al ţării şi dau o asistenţă medicală calificată populaţiei noastre. îmi revăd din cînd în cînd cu plăcere şi cu deosebită satisfacţie elevii, mă bucur de succesele lor şi îi ajut cu bucurie atunci cînd îmi cer un sfat şi un ajutor. Datorită minunatei organizări sanitare actuale din ţara noastră, familia noastră a neurologilor creşte mereu nu numai ca număr „ci şi calitativ şi sînt bucuros că sînt şi eu unul dintre factorii care pot contribui la acest lucru. Iată în cîteva cuvinte ce a însemnat 23 August 1944 pentru mine, iată ce mi-au adus cei 15 ani care s-au scurs de la eliberare. O viaţă împlinită, o activitate în slujba poporului, plină de satisfacţii. Şi sînt convins că eu sînt numai unul din imensa armată a celor pentru care 23 August 1944 a însemnat acelaşi lucru ! 127 if- Acad. Prof. EUGEN MACOVSCHI Supă mine Biochimia este cea mai interesantă şi pasionantă ramură a ştiinţei. Ce poate fi mai atrăgător decît să cercetezi fenomenele care se produc în interiorul fiinţelor vii, să afli compoziţia acestor fiinţe şi modul lor de funcţionare, să descoperi legile cărora li se supun şi să pătrunzi tainele materiei vii cît şi modul cum a apărut ea şi cum a evoluat ? Toate acestea m-au făcut încă din şcoala medie să mă hotărăsc să studiez chimia şi ştiinţele naturale. Astfel în urma studiilor respective făcute la Universitatea din Cluj şi apoi după perfecţionare în Biochimie la Paris, m-am dedicat cercetărilor biochimice. Cercetările pe care le-am făcut asupra permeabilităţii membranelor vii, asupra zahărului sanguin, precum şi asupra diferitelor clase de substanţe organice ca : stilheni, derivaţi ai fluorenului şi altele, mi-au deschis calea spre ocuparea prin concurs a catedrei de chimie biologică la Universitatea din Bucureşti. Pe atunci însă posibilităţile pe care le-am avut în domeniul cercetării ştiinţifice erau restrînse. Cu ajutorul celor cîţiva asistenţi şi doctoranzi cu care lucram la catedră nu se puteau aborda prea multe probleme de specialitate, iar aparatura de care dispuneam nu era nici suficientă şi nici corespunzătoare. Această situaţie era de altfel generală pentru ţara noastră şi o întîlneam în toate laboratoarele unde se făceau cercetări biochimice. In aceste condiţii nu era posibilă nici ridicarea masivă a cadrelor tinere specializate în domeniul Biochimiei şi nici crearea unei scoale care,să abordeze problemele de bază ale acestei ştiinţe pentru a le aprofunda, aşa cum se făcea în centrele de cercetare biochimică din alte ţări. Evenimentele care au urmat după 23 August 1944 şi mai ales cele de după instalarea puterii populare în ţara noastră, au provocat o schimbare radicală a situaţiei, deschizînd ştiinţei în general şi prin aceasta şi Biochimiei, posibilităţi cu totul nebănuite de dezvoltare. Transformarea vechii Academii Romîne în Academia Republicii Populare Romîne, crearea colectivelor şi a Institutelor de Cercetări de cele mai diferite specialităţi, stabilirea unui contact strîns cu ştiinţa sovietică, justa orientare a tuturor cercetărilor ştiinţifice în spiritul învăţăturii marxist-leniniste şi a concepţiilor materialist-dialectice, precum şi introducerea muncii planificate legată de construirea socialismului, în care teoria se îmbină armonios cu practica, au făcut ca într-un timp extraordinar de scurt, ştiinţa să realizeze un salt record. Pentru a ilustra aceasta, e de ajuns să ne referim numai la cele ce s-au făcut în domeniul Biochimiei. încă din 1948 a fost înfiinţat pe lîngă Academia Republicii Populare Ro- -mîne primul colectiv pentru cercetări Biochimice, iar în 1952 s-a inaugurat primul institut de Biochimie din ţară. Dotat cu aparatura modernă, cu o bibliotecă care primeşte un mare număr de reviste de specialitate din toate ţările lumii şi avînd tot ce trebuia pentru efectuarea cercetărilor ştiinţifice la nivel ridicat, Institutul de Biochimie a devenit în scurt timp bine cunoscut, nu numai în ţară dar şi peste hotare. Puternicele legături ştiinţifice create cu cele mai importante institute similare din străinătate, colaborarea cu savanţii din diferite ţări şi mai ales cu cei din Uniunea Sovietică, prezentarea lucrărilor Institutului la diferite simpozioane şi congrese internaţionale au făcut ca prestigiul Institutului de Biochimie să crească 128 rapid. Tot odată s-au ridicat şi s-au selecţionat la Institut o serie de cadre tinere, chezăşia dezvoltării Biochimiei noastre în viitor. Odată cu aceasta s-au creat noi şi bune condiţii pentru cercetările biochimice atît la toate catedrele de specialitate din învăţămîntul Superior din ţară, cît şi la diferitele Institute dotate cu secţii şi laboratoare de biochimie, institute ce aparţin fie Academiei R.P.R. fie diferitelor departamente. Datorită avîntului luat de cercetarea ştiinţifică în domeniul biochimiei, a devenit posibilă şi necesară editarea unei reviste de specialitate. Astfel în urma unei hotărîri a Academiei R.P.R. a început să apară de la i ianuarie 1958 revista „Studii şi cercetări de biochimie". Aceasta este nu numai prima revistă de acest gen din ţară dar şi prima revistă de specialitate din întregul Sud-Vest european. Pentru mine personal toate acestea au fost de cea mai mare importanţă, oferindu-mi-se posibilităţi de cercetare la care nici nu puteam să sper. Colaborînd cu cercetătorii de la Institutul de biochimie şi de la Catedra de ■ biochimie pe care o ocup la Facultatea de Ştiinţe naturale a Universităţii C. I. Parhon din Bucureşti, avînd strînse legături de prietenie cu cele mai reprezentative figuri ale biochimiei sovietice, printre care pot menţiona pe : Acad. A. I. Oparin, directorul Inst. de Biochimie din Moscova, Acad. A. V. Palodin, directorul Inst. de Biochimie din Kiev, Acad. Orehovici de la Inst. de Biochimie medicală din Moscova şi alţii, precum şi cu o serie de savanţi din alte ţări, am putut să abordez noi şi interesante domenii ale Biochimiei, care în condiţiile din trecut mi-ar fi fost inaccesibile. In această ordine de idei pot menţiona că în ultimul timp am obţinut rezultate interesante efectuînd cercetări în domeniul reacţiilor fermentative în medii heterogene, a substanţelor curarizantelor, a- biochimiei plantelor agricole, a coacer-vatelor, etc. ajungînd la concepţii noi şi originale privind structura şi geneza materiei vii. îmi dau însă bine seama că toate acestea reprezintă numai un început şi că în viitor biochimia din ţara noastră va lua un avînt şi mai important. ■ Astfel datorită grijei şi sprijinului dat de Partidul Muncitoresc Romîn şi de guvern, situaţia actuală a Biochimiei din ţara noastră nici nu poate fi comparată cu cea din trecutul nu tocmai îndepărtat, iar toate acestea nu sînt decît consecinţele marelui eveniment petrecut la 23 August 1944, eveniment care a deschis ţării noastre noi şi nebănuite căi spre progres în toate domeniile de activitate. Arh. ANTON MOISESCU niversarea a 15 ani de la cotitura istorică realizată de poporul nostru la 23 August 1944 este un prilej deosebit de a îmbrăţişa cu privirea marile înfăptuiri din acest răstimp şi de a căuta să pătrundem mai limpede sensul şi însemnătatea lor lăuntrică. Eliberarea ţării noastre din robia fascistă, trecerea puterii politice în mîinile forţelor democratice şi apoi înlăturarea de la putere a burgheziei reacţionare şi instaurarea "orînduirii democrat populare, au descătuşat forţele şi elanul creator al maselor largi care au pornit cu avînt la construirea socialismului în ţara noastră. Este de ajuns o privire cît de fugară pentru a înţelege saltul impresionant înfăptuit în aceşti ani de poporul nostru condus de Partid în dezvoltarea puterii 9 — Viaţa Romînească nf. 8 129 economice a ţării şi în ridicarea nivelului său material şi cultural. Putem fi mîndri că alături de toţi ceilalţi oameni ai muncii şi arhitecţii au răspuns cu elan la chemările partidului muncind cu abnegaţie la proiectarea şi înfăptuirea a nenumărate construcţii ale socialismului, ce au îmbogăţit patrimoniul culturii materiale şi spirituale a poporului nostru. Ei şi-au dat aportul lor creator la realizarea numeroaselor obiective industriale, la ridicarea volumului impresionant de clădiri de locuit construite pe tot cuprinsul ţării, cît şi a altor construcţii importante ale socialismului : şcoli şi universităţi, creşe şi cămine de zi, complexe sportive şi stadioane, teatre, cinematografe, cluburi şi cămine culturale, case de odihnă, cantinet restaurante, magazine etc. Realizarea unor construcţii importante ca fabrica de confecţii „Gh. Gheorghiu-Dej'^ Aerogara Băneasa.sau „Casa Scînteii", Opera de Stat şi Stadionul „23 August' din Bucureşti sau stadionul din Constanţa, oraşele noi Oneşti, Uricani, Victoria, Lucăceşti, etc., reconstrucţia centrului oraşului Galaţi sau con-construcţiile noi de pe litoral şi acum construcţiile noi din centrul Capitalei şi în special noua sală a Palatului Republicii şi locuinţele din piaţa ce o vor înconjura, toate acestea au marcat rînd pe rînd trepte importante în dezvoltarea arhitecturii noastre actuale. Realizarea în acest scurt răstimp a unui volum de construcţii impresionant cît şi a unui ritm de realizare nemaicunoscut în trecut în ţara noastră, avîntul general al arhitecturii romîneşti. pe care îl constatăm azi, nu ar fi fost posibil în condiţiile capitalismului, nu ar fi fost posibil fără avîntul general al dezvoltării economice a ţării, fără baza materială creată de politica înţeleaptă de construcţie a. socialismului dusă de partidul şi guvernul nostru. Pentru a face faţă sarcinilor şi ritmului nou cerut de construcţia socialistă şi a folosi cît mai bine energiile creatoare ale constructorilor arhitecţi şi ingineri, în 1949 se organizează primele institute de proiectare, singura formă organizatorică în care era posibilă realizarea sarcinilor vaste şi complexe care necesitau colaborarea în colective strîns unite a unui mare număr de diverşi specialişti şi putea asigura unitatea de gîndire corespunzătoare intereselor genefrale economice şi politice ale statului nostru. în aceste institute de proiectare, alături de arhitecţii cu mai multă experienţă şi împreună cu ei a crescut şi s-a dezvoltat şi noua generaţie de tineri arhitecţi. împreună, tineri şi vîrstnici, sprijiniţi şi îndrumaţi de parr tid şi de organele de stat s-au transformat şi au crescut în spiritul cerinţelor noi ale construcţiei socialismului formînd azi un mănunchi puternic de arhitecţi capabili să răspundă cu cinste sarcinilor din ce în ce mai mari ce li se pun pentru a proiecta şi realiza lucrări de asemenea amploare şi răspundere cum nici unul din arhitecţii din trecut nu au avut ocazia că creeze. Arhitecţii din vremea burgheziei nici nu puteau visa la realizarea unor lucrări de amploarea celor din Valea Jiului, Oneşti, Galaţi, celor de pe litoral sau din centrul Capitalei. Regimul democrat popular a creat însă condiţii nu numai pentru avîntul cantitativ al arhitecturii noastre ci - de altfel ca şi în toate celelalte domenii ale activităţii creatoare - se poate afirma în deplină siguranţă că arhitectura noastră a păşit în aceşti ani într-o etapă calitativ nouă, superioară etapelor anterioare din istoria arhitecturii romîneşti. Superioritatea calitativă a arhitecturii noastre de azi se datoreşte în primul rînd importanţei noi pe care ea o are în societate. Cotitura istorică petrecută în viaţa socială a ţării noastre . în aceşti 15 ani a schimbat însăşi esenţa arhitecturii, eliberînd-o de aservirea ei intereselor meschine ale unui pumn de bogătaşi. Arhitectura a devenit la noi o problemă importantă de stat. Arhitecţilor le revine înalta menire de a sluji interesele generale ale poporului. 130 Această schimbare fundamentală în însăşi esenţa arhitecturii noastre este suficientă pentru a ridica valoarea ei pe o treaptă nouă, superioară tuturor epocilor istorice anterioare, cînd era folosită de clasele dominante ca instrument de aservire şi dominare a poporului. Un asemenea salt istoric a fost înfăptuit pentru prima dată în istorie în Uniunea Sovietică, de aceea experienţa arhitecturii sovietice este de mare importanţă pentru toate ţările de democraţie populară. Pilda vie a arhitecturii sovietice a fost mereu pentru noi o demonstraţie minunată a situării omului nou al societăţii socialiste în centrul atenţiei creatorilor de arhitectură şi o manifestare strălucită a grijii pentru om a statului sovietic. Aceleaşi nobile idealuri nu puteau să nu insufle puteri noi şi arhitecturii noastre, a cărei vitalitate azi este mărturisită de progresul ei continuu şi rapid şi de realizările sale din ce în ce mai numeroase, care răspund tot mai bine cerinţelor oamenilor muncii şi sînt din zi în zi mai preţuite. Arhitectura romînească actuală reflectă din ce în ce mai bine grija societăţii socialiste pentru creşterea nivelului de trai şi pentru dezvoltarea culturii poporului, grija de om, care a devenit obiectivul central în munca de creaţie a arhitecţilor. Cîtă deosebire între idealurile nobile ce constituie esenţa arhitecturii noastre şi interesele meschine şi egoiste ale proprietarilor şi antreprenorilor particulari care constituie esenţa predominantă a arhitecturii capitaliste. Arhitectura burgheză nu poate ieşi din impasul creat de „libertatea iniţiativei particulare" care generează încontinuu dezovltarea haotică a oraşelor capitaliste şi care face utopică înfăptuirea consecventă a oricărui plan armonios de sistematizare şi dezvoltare a oraşului în întregul său, irealizabilă fără existenţa unei economii socialiste planificate, singura în stare să asigure înfăptuirea sistematică a unor astfel de planuri. Arhitectura burgheză nu poate elimina contrastul izbitor dintre centrul şi periferia oraşelor, dintre oraşe şi sate, dintre aşezările jalnice ale proletariatului şi cele ale bogătaşilor - sfidătoare prin luxul şi extravaganţa lor, sau dezumanizate prin stridenţa şi bizareria formelor stîrnite de nevoia de reclamă sau pur şi simplu de capriciul individualist al gustului - de cele mai multe ori îndoielnic - al clientului particular. Ce greu sînt de reparat efectele dezvoltării haotice a oraşului capitalist, resimţim noi din plin în activitatea de construcţie şi reconstrucţie a oraşelor ţării noastre, activitate care cere eforturi imense şi uneori sacrificii grele pentru realizarea unei sistematizări armonioase a noilor ansambluri pe care le realizăm azi. In contrast cu societatea capitalistă, în orînduirea noastră economia planificată asigură arhitecturii condiţii optime de dezvoltare şi înflorire dîndu-i posibilitatea practică de a realiza armonia şi unitatea organică a noilor ansambluri ce se construiesc şi chiar posibilitatea de a tinde la crearea unităţii oraşelor în întregul lor - aceasta rămînînd însă o acţiune de perspectivă mai îndelungată. Pe bună dreptate se poate afirma - deci - că principala caracteristică a arhitecturii socialiste este ansamblul şi că aceasta devine pe zi ce trece tot mai mult şi o caracteristică principală a arhitecturii noastre. Posibilitatea practică oferită arhitecţilor pentru prima dată în istoria ţării noastre - de a realiza mari ansambluri, oraşe noi sau chiar reconstrucţia unor zone de sute de kilometri pătraţi, ca pe litoralul Mării Negre sau în Valea Jiului, - a ridicat şi urbanismul pe o treaptă nouă calitativ superioară, 1-a transformat dintr-o însumare de cunoştinţe şi deziderate adesea cu caracter utopic în condiţiile capitalismului, în ştiinţă a sistematizării şi construcţiei localităţilor şi regiunilor, bazată pe dezvoltarea lor economică planificată, raţională şi, ştiinţifică. 9* 131 Condiţiile optime create de regimul nostru dezvoltării arhitecturii, sprijinul şi îndrumarea partidului, posibilităţile largi de desfăşurare oferite capacităţii creatoare a arhitecţilor, cît şi experienţa arhitecturii sovietice, a permis ca, într-un timp istoric relativ scurt, să se formeze şi să se limpezească principiile esenţiale ale arhitecturii noastre care se apropie acum cu paşi mari de perioada ei de maturitate. Arhitecţii noştri nu trebuie însă să aştepte formarea şi cristalizarea spontană a trăsăturilor principale ale arhitecturii socialiste aşa cum s-a petrecut de-a lungul istoriei cu arhitecturile celorlalte epoci. Noi avem posibilitatea - înarmaţi cu cunoaşterea ştiinţifică marxist-leninistâ a legilor dezvoltării societăţii - să cercetăm şi să descoperim pe baze ştiinţifice, legile de dezvoltare ale arhitecturii noastre, să definim conştient trăsăturile sale principale. Un ajutor deosebit de preţios ne-a fost acordat în repetate rînduri prin îndrumările directe date de conducerea partidului la proiectarea unor lucrări importante sau prin documente ale partidului şi în special în expunerea făcută în noiembrie 1958, plenarei CC. al P.M.R. de către tov. Gh. Gheorghiu-Dej. In toate aceste ocazii, conducerea de partid a atras atenţia arhitecţilor asupra necesităţii de a integra creaţia de arhitectură în realităţile economice şi politice actuale, de a pune în concordanţă soluţiile tehnice şi economice cu principiile generale ale dezvoltării economice a ţării, de a depune toate eforturile pentru a realiza - în condiţiile unui preţ de cost cît mai scăzut - construcţii bune şi frumoase, cu un confort corespunzător cerinţelor actuale şi ţinînd seama de regulile urbanistice. îndrumările date în această plenară au ajutat pe arhitecţi ca şi pe ceilalţi constructori să obţină, într-un interval de numai cîteva luni, succese remarcabile în reducerea costului construcţiilor şi în special al locuinţelor fără reducerea confortului, ceea ce a făcut posibilă creşterea substanţială a volumului de construcţii din acest an faţă de anii precedenţi. Poate exista o fericire mai mare pentru arhitecţii noştri decît să-şi pună cu entuziasm toate cunoştinţele şi puterile lor în slujba poporului, în slujba realizării minunatelor construcţii ale socialismului, decît să ia parte directă la avîntul arhitecturii noastre de azi fiindu-i deschise fiecăruia cele mai largi orizonturi şi posibilităţi de afirmare creatoare ? înfăptuirea acestor sarcini măreţe ale arhitecturii noastre - aşi spune fără teamă de exagerare, sarcini de importanţă istorică pentru dezvoltarea arhitecturii socialiste în ţara noastră - este azi o realitate a zilelor noastre, o realitate mai frumoasă şi mai bogată decît cele mai mari visuri ce ne puteam făuri cu mulţi ani în urmă. Pentru că într-adevăr realitatea merge azi mai repede decît toate pronosticurile cele mai îndrăzneţe făcute de noi în trecut cînd, tineri studenţi fiind,, încercam să 'visăm la viitorul arhitecturii în ţara noastră. într-adevăr au fost de ajuns numai 15 ani de dezvoltare liberă şi independentă a poporului nostru, ce păşeşte pe calea socialismului, pentru a preface toată ţara într-un vast şantier, pentru a o împînzi în lung şi în lat cu un număr din ce în ce mai mare de construcţii ce pregătesc viaţa fericită a noastră şi a. copiilor noştri. Noi, arhitecţii, putem afirma fără preget că aceşti 15 ani au pus o temelie de nădejde minunatei clădiri a viitorului patriei noastre pe care o proiectează cel mai desăvîrşit arhitect al zilelor noastre : Partidul nostru drag. 132 Acad. GRIG O RE MOISIL Poziţia omului de ştiinţă într-un regim de democraţie populară este cu totul alta decît într-un regim capitalist. Activitatea de creaţie ştiinţifică fiind una din formele muncii de construcţie a socialismului, munca omului de ştiinţă are un loc în cadrele muncii întregii clase muncitoare. Omul de ştiinţă este astfel răspunzător de munca sa de creaţie, de creşterea tinerelor cadre, de orientarea ştiinţifică pe care o imprimă colectivului de muncitori într-un anume domeniu de cercetare ştiinţifică. Acest lucru l-am simţit şi noi matematicienii. în ţara noastră, sub impulsul dat de David Emanuel, de Poppeiu, Ţiţeica şi Davidoglu la Bucureşti, de Th. Angheluţă la Cluj, de Alexandru şi Vera Myller, de S. Sanielevici la Iaşi, avem o şcoală matematică serioasă cunoscută şi stimată peste graniţele ţării. O dată cu instaurarea regimului de democraţie populară, matematicienii romîni şi-au pus problema : în ce mod trebuie organizată cercetarea matematică la noi în perioada construirii socialismului ? împreună cu tov. M. Haimovici, Andrei Popovici, Tiberiu Popovici şi N. Teodorescu am discutat mult această problemă. Lipsurile erau evidente. în teoria elasticităţii, în analiza numerică, eram mult rămaşi în urmă. Domeniile acestea de cercetare matematică sînt de mare importanţă pentru ridicarea nivelului tehnicei. Dar noi avem cercetători formaţi în aceste domenii. Iată o muncă ce ni se impunea. Matematicienii noştri tineri erau sensibili la frumuseţile algebrei abstracte şi topologiei generale, ale analizei funcţionale şi ale teoriei funcţiilor de variabilă reală, dar ei dispreţuiau şi teoria plasticităţii şi pe cea a elasticităţii şi fugeau cu oroare de analiza numerică şi de teoria ecuaţiilor fizicei matematice. Problema se punea complex : a creia o şcoală de ceea ce se numeşte uneori „matematici aplicate" fără a slăbi şcoala existentă de „matematici pure". Ar fi fost greşit să negăm interesul cercetărilor asupra ramurilor fundamentale ale matematicilor, fără de care aplicarea în practică riscă să se epuizeze repede. Matematica este o ştiinţă abstractă şi ea nu poate servi practicei decît fiindcă e abstractă şi cu atît mai mult serveşte practicei, fizicei şi tehnicei, cu cît e mai abstractă. Aparatul foarte abstract al geometriei diferenţiale moderne serveşte mecanicei cuantice ; teoria funcţiilor de variabilă complexă serveşte hidrodinamicei, teoria funcţiilor de variabilă reală serveşte analizei numerice şi statisticei. Un cercetător oricît de mare ar fi el, are o viziune strimtă a ştiinţei cînd nu vede că matematica se aplică. Problema creării unui curent favorabil matematicilor aplicate ne-a preocupat şi la Institutul de Matematici şi la Facultatea de Matematici şi Fizică şi la Societatea de Ştiinţe Matematice şi Fizice din R.P.R. Acum puteam face un bilanţ. Colectivul de probabilităţi şi statistică, de sub conducerea prof. A. Onicescu şi a celui mai vechi colaborator al său G. Mihoc e un colectiv puternic construit şi care a format numeroase cadre tinere. V. Vîlcovici şi Caius Iacob au condus în cercetare pe tinerii noştri hidrodinamicieni, Tiberiu Popovici a condus munca Institutului de Calcul din Cluj. N. Teodorescu formează pe tinerii care studiază ecuaţiile fizice matematice. Eu însumi am reuşit să creez un grup de cercetători în domeniul teoriei elasticităţii, teoriei plasticităţii şi reglogiei. în acest mod la al IV-lea Congres al matematicienilor romîni figurau, şi chiar la loc de cinste, colectivele de matematici aplicate. Şcoala matematică romînească era 133 astfel întregită. Colectivele noastre de mecanică au fost prezente şi la marile manifestări internaţionale : Congresul internaţional de mecanică teoretică şi aplicată din Bruxelles 1956, Conferinţa de mecanica fluidelor de la Krynice (Polonia) 1957, Congresul iugoslav de mecanică raţională din Abazzia, 1958, Colocviul asupra neomogenităţii în elasticitate de la Varşovia 1958. în munca aceasta de a crea un curent de matematici aplicate la noi în ţară, am fost izbiţi de faptul că conceptul de matematici aplicate se schimbă în zilele noastre. Tehnica celei de a doua jumătăţi a secolului XX e dominată de automatizarea ei. Automatizarea a adus după sine două consecinţe importante pentru ştiinţele matematice. Pe de o parte maşinile rapide de calcul, prin faptul că permit efectuarea unor calcule enorme şi dau rezultatele cu o preciziune oricît de mare, schimbă înţelesul criteriului de practică a unei metode de matematici aplicate. O metodă de calcul putea fi nepractică atunci cînd cerea calcule pe cari nu le putea efectua un birou de calcul în cîţiva ani. Dacă aceste calcule pot fi efectuate la maşină în cîteva ore, problema e alta. Mai mult decît atît ; de oare ce calculele sînt făcute de maşină, justificarea lor trebuie să ne preocupe şi matematicianul are de făcut matematică mult mai abstractă. Pe de altă parte proectarea automatelor şi munca la maşina de calcul aplică tocmai acele capitole ale matematicilor care erau repurtate a fi prototipul cercetării matematicii „pure" : algebra abstractă, cu teoria numerelor şi logica matematică. N-aş fi sincer, dacă nu aş mărturisi că ceea ce m-a atras către studiul automaticii e faptul că în cartea şi în cercetările inginerului sovietic M. A. Gavrilov se întrebuinţa logica matematică. Şi ar fi greu de explicat bucuria intensă pe care o simt cînd formule şi teoreme de algebra logicei de mult cunoscute mie, apar ca necesare în studiul funcţionării unor mecanisme automate : scheme cu contacte şi relee, circuite cu diode şi triode, cu pentode şi cu tranziatori, cu criotroane şi cu inele magnetice. Logicile cu mai multe valori erau privite de mulţi cu neîncredere, de unii cu antipatie, ca un obiect care în cazul cel mai bun are un caracter teratologic. Cînd însă putem arăta că anume dispozitive întîlnite în tehnică ascultă de legile logicilor cu mai multe valori atunci discuţiile asupra valorii cercetărilor de logică nechryippiană capătă altă sonoritate. Colectivul nostru ce lucrează asupra aplicaţiilor logicei matematice în automatică a ajuns să fie cunoscut în lume. Eu am publicat recent o carte *) în care am strîns cercetările noastre, pînă acum răspîndite în revistele din ţară şi străinătate şi o alta **), prima dintr-o colecţie de „Monografii asupra teoriei algebrice a mecanismelor automate" care constituie o introducere în studiul acestei teorii. Maşinile rapide de calcul fac ele adunările, scăderile, înmulţirile şi împărţirile. Dar pentru a le face să lucreze, pentru a putea programa munca maşinii, omul trebuie să disece formulele. Iată un alt loc unde se aplică legea formală. în ultimii ani s-au deschis perspective nebănuite matematizării altor discipline. Cibernetica arată că o cunoaştere a fiziologiei scoarţei cerebrale nu va mai • putea fi făcută fără ajutorul matematicii. * „Teoria algebrică a mecanismelor automate", 704 p. Ed. Tehnică 1959 **) Scheme cu comandă directă cu contacte şi relee. 201 p. Ed. Acad. R.P.R., 1959 134 Lingvistica matematică începe să apară : statistica limbajului, traducerea* automată, microgramatice se îmbină cu teoria codurilor necesare şi telemecanicei (măsura şi comanda la distanţă). Economia matematică apare, aşa cum au apărut totdeauna aplicaţiile matematicilor la studiul unor fenomene noi : ca un şir de rezolvări cu mijloace matematice a unui şir de probleme precise : probleme de programare liniară (în transporturi, în amestecul de benzine, în planificarea producţiei), de programare dinamică, de teoria jocurilor, de teoria aşteptării şi a deservirii în masă ş.a. O problemă de acestea rezolvată şi calculată (cu o maşină rapidă de calcul), duce la economii de milioane. Matematica este o ştiinţă frumoasă. Eleganţa sa arhitectonică cere oricărei teorii matematice să îmbine perfecţiunea totului cu graţia detaliului. Matematicianului, şi numai lui, îi e îngăduit să unească bucuria largilor perspective ale abstractului cu conştiinţa înţelegerii fenomenelor naturii şi posibilitatea transformării ei. Şi mîndri de unealta noastră, matematicienii romîni ne-am înscris în rîndurile celor ce făuresc o lume mai bună. Acad. A. OŢETEA ^ egimul nostru de democraţie populară, de la instaurarea sa, a acordat o deosebită atenţie istoriografiei şi i-a pus la dispoziţie toate mijloacele materiale pentru a-i asigura o rapidă şi puternică dezvoltare. în transformarea revoluţionară a economiei, societăţii şi culturii noastre, isto- riografiei îi revenea sarcina de a relua, în lumina marxism-leninismului, marile probleme ale istoriei noastre care au fost ignorate sau denaturate de istoriografia burgheză şi de a face din istoriografie un factor activ în lupta pentru educaţia maselor şi pentru combaterea ideologiilor duşmănoase. în prima perioadă de pregătire, de adaptare a cadrelor vechi şi de formare a unor cadre noi, istoricii noştri şi-au concentrat activitatea asupra întocmirii unor instrumente de lucru indispensabile progresului ştiinţific şi care fusese neglijate de istoriografia burgheză. Acestea sînt culegerile de documente, de cronici şi de inscripţii, bibliografii, fără de care munca istoricului se iroseşte în cercetări duse adesea la întîmplare şi fatal condamnate la o documentare incompletă. Adunarea materialului documentar în mari colecţii şi completarea lui cu bibliografie şi cu indici, au permis iniţierea unor cercetări monografice care să lămurească, pe baze marxiste şi cu ajutorul unei documentări complete, unele din problemele fundamentale ale istoriei Romîniei. Şi mai grea a fost moştenirea istoriografiei trecute în ceea ce priveşte conţinutul şi spiritul operelor pe care ni le-a lăsat. Cu toate protestările lui Bălcescu şi Kogălniceanu împotriva istoriei care n-avea „în vedere decît biografia domnilor, nepomenind nimic de popor", „izvor al tuturor mişcărilor şi isprăvilor, fără de care stăpînitorii n-ar fi nimica", istoricii burghezi au continuat să facă istoria domnilor şi a claselor stăpînitoare. Cu toate că Bălcescu a recunoscut în revoluţie un factor esenţial al progresului şi nu vedea posibilă realizarea unirii romînilor într-un stat naţional decît ca „o sinteză a tuturor revoluţiilor", istoricii burghezi au ignorat rolul istoric al maselor şi au luat o poziţie ostilă faţă de luptele revoluţionare ale poporului, în care n-au văzut decît anarhie şi regres. Ei nu s-au ocupat de mişcarea muncitorească. Răscoalele ţărăneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost trecute cu vederea pentru a exalta „serviciile" dinastiei. în locul antagonismelor 135 sociale, s-a propovăduit ideea armoniei dintre asupritori şi asupriţi şi s-au accentuat contradicţiile rasiale şi naţionale. Istoriografia s-a făcut astfel instrumentul politicii şovine faţă de minorităţile naţionale şi faţă de vecini, mai ales faţă de U.R.S.S. Sub îndrumarea Partidului, istoriografia noastră marxistă şi-a luat sarcina de a relua de la baze istoria poporului nostru din punctul de vedere al clasei muncitoare, în spiritul internaţionalismului proletar, al păcii şi al prieteniei între popoare, conform învăţăturii marxism-leninismului şi celor mai bune tradiţii ale trecutului nostru. Ea şi-a însuşit ideea că istoria adevărată nu poate nesocoti, fără a se expune la grave erorî de interpretare, legăturile poporului nostru cu popoarele vecine şi cu istoria universală. Printr-o aplicare tot mai consecventă a principiilor materialismului istoric, am ajuns să concepem istoria noastră ca o parte integrantă a mişcării generale de emancipare a maselor muncitoare, mişcare ce duce în mod necesar la triumful socialismului. Hotărîrile Congresului al II-lea al P.M.R. au dat acestei evoluţii a istoriografiei noastre un puternic impuls şi o direcţie fermă. Trasînd istoricilor sarcina de a întocmi un tratat general de Istoria Romîniei, Partidul a făcut indispensabilă concentrarea tuturor forţelor noastre din sectorul istoriei într-un front unic şi soluţionarea problemelor fundamentale. Primele rezultate ale acestei iniţiative au fost întocmirea tematicii tratatului şi elaborarea unui prim proiect de periodizare a istoriei .noastre. în ceea ce priveşte tratatul însuşi, lucrările de elaborare sînt în curs şi primele volume sînt prevăzute pentru sfîrşitul acestui an. Restructurarea istoriei noastre pe baze marxiste nu se putea face fără o publicaţie sistematică a izvoarelor medievale şi a documentelor din epoca modernă care se referă la mişcările ţărăneşti şi muncitoreşti şi la războiul independenţei. Un colectiv de paleografi şi de diplomatişti din cele trei centre universitare ale ţării a terminat în 1956 publicarea unui corp de Documente privind Istoria Romîniei consistînd din 27 volume pentru istoria medie şi 9 volume pentru războiul independenţei. Publicaţia e precedată de o Introducere în două volume care cuprinde o serie de studii privitoare la ştiinţele ajutătoare ale istoriei (paleografie, diplomatică, cronologie, sigilografie), care umplu un gol de mult simţit în istoriografia noastră. Pentru a înlesni cercetătorilor folosirea colecţiei, s-a început pregătirea unui indice general de nume de persoane, de locuri şi de materii. în vederea publicării unui corp de cronici medievale s-a întocmit un Repertoriu al cronicelor manuscrise existente pe teritoriul R.P.R. în acelaşi timp s-a pregătit ediţia critică a opt cronici, din care două au fost date la tipar. S-au cules apoi Informaţiile cronicarilor străini cu privire la teritoriul R.P.R. din secolul al X-lea pînă în secolul al. XlV-lea. Un volum cuprinzînd ştirile slave, bizantine şi orientale a fost terminat. De asemenea se culeg inscripţiile din cuprinsul ţării în vederea unei ediţii critice. Cele din Bucureşti şi împrejurimi se vor publica anul acesta. în sfîrşit, o bibliografie istorică în cinci volume e aproape de isprăvit. Un impuls deosebit de puternic şi de- sistematic s-a dat săpăturilor arheologice, în locul explorărilor izolate şi întîmplătoare, s-a impus sistemul săpăturilor planificate în vederea lămuririi unor probleme fundamentale ale istoriei noastre. Importante fonduri, alocate în fiecare an de stat, au permis arheologilor noştri să lărgească într-o măsură considerabilă cercul cunoştinţelor noastre asupra perioadei vechi şi medii a istoriei ţării noastre. 136 După o primă fază, mai mult de erudiţie a activităţii istoricilor noştri, în cursul căreia s-a realizat amalgamul istoricilor vîrstnici, formaţi înainte de 1944, şi tînăra generaţie, s-a trecut la o etapă superioară, de interpretare şi de creaţie. înarmaţi cu concepţia şi metoda materialismului istoric, medieviştii noştri au atacat mai întîi problemele ignorate sau denaturate în trecut : formarea statelor feudale romîneşti, centralizarea statului, formarea poporului şi limbii romîne, feudalismul timpuriu, lupta împotriva cotropirii turceşti, stabilirea sarcinilor materiale ale stăpînirîi turceşti şi efectele lor asupra societăţii noastre, perioada destrămării feudalismului şi apariţiei relaţiilor capitaliste. Cercetările cu privire la epoca modernă s-au concentrat asupra celor trei evenimente capitale, din punct de vedere politic al secolului al XIX-lea, revoluţiei ■din 1848, Unirii Ţărilor Romîne şi războiului pentru independenţă. Pentru soluţionarea acestor probleme s-au scos la iveală documente noi şi s-au elaborat studii care vor servi autorilor tratatului de Istoria Romîniei pentru redactarea capitolelor închinate acestor probleme. Centenarul Unirii a fost un prilej nu numai de însufleţite manifestaţii populare, ci şi de pregătire a patru volume de documente şi de numeroase studii care au reînnoit complet subiectul. O atenţie deosebită s-a acordat de istoriografia noastră răscoalelor ţărăneşti •şi mişcării muncitoreşti. Semicentenarul răscoalei ţărăneşti din 1907 a fost comemorat printr-o serie de comunicări, care au fost publicate într-un volum de Academia R.P.R. Cît priveşte istoria contemporană, ea a fost complet ignorată de istoriografia burgheză, sub pretextul că ea nu se poate scrie din lipsă de izvoare autentice şi de perspectivă istorică. Aici totul trebuia luat de la bază. înainte de toate au trebuit constituite cadre de cercetători. Ei au fost recrutaţi dintre redactoriii de ziare, lectorii şcoalelor de cadre ale Partidului şi din tineri absolvenţi ai Facultăţilor noastre. Formaţi şi îndrumaţi de Partid, ei au întreprins tratarea sistematică a istoriei contemporane, începînd cu perioada avîntului revoluţionar din 1917-1922 pînă in zilele noastre. Istoricii noştri au răspuns, deşi .nu în mod destul de critic, şi sarcinii trasate de Congresul al II-lea de-a reconsidera moştenirea culturală a' trecutului, încercări de reconsiderare a operelor lui M. Kogălniceanu, B. P. Haşdeu, A. D. Xenopol, C. A. Aricescu, N. Iorga şi alţii n-au izbutit să facă o demarcaţie destul de precisă între ceea ce e mort şi ceea ce e viu în opera acestor istorici, fiindcă criticii lor n-au mers pînă la rădăcina socială a ideilor lor. In concluzie, istoriografia noastră a realizat în cei cincisprezece ani de la 23 August 1944 o cotitură decisivă. Ea s-a afirmat prin studiile şi lucrările sale ca un factor important în lupta ideologică a clasei muncitoare împotriva ideologiei burgheze şi a pus bazele istoriei marxiste care se ocupă de toate „de istoria producătorilor de bunuri materiale, de istoria maselor muncitoare, de istoria popoarelor". în acest sens, lucrări considerabile au fost realizate şi s-au pregătit altele care aşteaptă să vadă lumina tiparului. Aceste lucrări atestă progresele realizate de istoriografia noastră marxistă şi constituie o garanţie de dezvoltare şi mai puternică în viitor. 137 RADU PALADF nfiripată cu trudă de-a lungul unui veac de frămîntări, tînăra şcoală muzicală romînească se afla de fapt la începuturile ei în jurul anului 1944. Activitatea creatoare a pleiadei de muzicieni din ultimele decenii, în frunte-cu strălucitul George Enescu, se îndrepta într-o măsură destul de însemnată spre valorificarea tezaurului muzicii populare ; încercările de a îmbina bogăţia. acestui tezaur - bogăţie de care oamenii de artă începeau să fie conştienţi - cu mijloacele şi cuceririle muzicii culte apăreau din ce în ce mai des pe scena creaţiei noastre-muzicale. Dar acest drum, care ne pare azi firesc, nu se contura pe atunci atît de limpede. Domnea încă în sufletul multora neîncrederea în posibilitatea şi valoarea unei şcoli naţionale romîneşti, pentru care militau singuri cîţiva compozitori ; pe de altă parte, confuziile şi frămîntările din secolul XX semănau o oarecare derută în legătură cu stilul, limbajul şi chiar conţinutul muzical, printre cei ce se ocupau de probleme de compoziţie. Calea nouă deschisă artei după 23 August 1944 s-a dovedit şi în acest sens - al clarificării concepţiilor estetice şi ideologice - binefăcătoare pentru dezvoltarea muzicii romîneşti. Cei 15 ani care au urmat au fost mai rodnici în creaţie decît toate deceniile anterioare şi astăzi putem vorbi cu seriozitate de o şcoală naţională de compoziţie, care se dezvoltă înfloritor. Generaţia de compozitori din care fac parte păşea în urmă cu 15 ani dincolo de-pragul adolescenţei. De aceea noi n-am apucat să cunoaştem frămîntările înaintaşilor noştri, după cum nu ne-am zbătut în dificultăţile lor materiale. Dimpotrivă, zi de zi ne-am simţit în toţi aceşti ani înconjuraţi de grijă, încurajaţi în căutarea şi încercările-noastre de începători, priviţi cu căldura şi încrederea atît de necesare unui creator. Mai mult decît atît : am simţit - şi cred că nu vorbesc numai în numele meu personal' - cum năzuinţele noastre artistice se împletesc cu năzuinţele întregului popor : şi ce-stimul'ent poate fi oare mai viu decît acesta ? Ne-am văzut antrenaţi ca factori activii la crearea societăţii noi, ale cărei idealuri nu pot fi de cît împărtăşite întru totul de un adevărat slujitor al artei. Convingerea aceasta profundă că ţelurile artistului sînt în concordanţă cu ţelurile masei, că el crează pentru oameni şi, deci, pe înţelesul lor, s-a înfiripat şi s-a întărit din ce în ce mai mult în sufletul creatorilor noştri, în anii ce au urmat lui 23 August. Pentru mine personal, a fost în acest sens revelatoare rezoluţia P.C.U.S. în legătură., cu problemele de muzică, care a apărut în anul 1948. Citind-o, am găsit confirmarea puternică a ceea ce simţisem instinctiv pînă atunci în legătură cu menirea artei şi cu profundul ei umanism. Am găsit atunci răspunsul la o seamă de întrebări pe care mi le pusesem ascul-tînd unele lucrări moderniste, scrise de dragul formulelor abstracte, al căror rost nu-1 înţelegeam. Mi s-a confirmat cu această ocazie că idealul meu de a exprima prin muzică emoţia, de a transmite idei şi sentimente care să se ardeseze mulţimii de ascultători - şi nu unui cerc restrîns - nu este un ţel pueril sau perimat, ci un ţel nobil, pe care l-au îmbrăţişat toţi marii artişti ai lumii. , Inscriindu-mă în anul următor la secţia de compoziţie a conservatorului de creaţie şi începînd să compun din ce în ce mai mult, am urmat în chip firesc drumul de creaţie realist-socialistă, singurul care corespunde năzuinţelor mele intime. 138 Acad. Prof. EMIL POP iua de 23 August 1944 înscrie o cotitură decisivă în evoluţia socială a poporului nostru, în consecinţă o orientare ideologică revoluţionară, al cărei timbru particular se imprimă în mod necesar şi intim pe creaţia ştiinţifică de orice fel. Nu a fost deci cu putinţă ca 23 August să nu fi produs modificări esenţiale şi în dezvoltarea ştiinţelor noastre biologice. Prin natura însăşi a lucrurilor însă ele nu s-au putut produce atît de rapid. A fost nevoie de perioade mai lungi sau mai scurte de aclimatizare a unor concepţii infiltrate de mult în gîndirea cercetătorilor, de reconsiderarea unor tematici angajate, a căror putere de atracţie nu este întotdeauna uşor de învins. în multe cazuri a fost necesară o adaptare a bazei materiale şi a unor mijloace de lucru, orientate de mai înainte într-un anumit sens, sau chiar organizarea lor din nou. Dar cu toate acestea o perioadă de cincisprezece ani este suficient de lungă pentru ca în cursul ei să se fi conturat în mod desluşit caracteristicile particulare ale unui complex de discipline cultivate în acest răstimp sub o nouă constelaţie de factori determinanţi. Vom încerca să descifrăm pe scurt caracteristicile biologiei, aşa cum ea s-a dezvoltat la noi în aceşti din urmă cincisprezece ani. Evenimentul principal care s-a produs aproape concomitent cu 23 August şi cu puterea zăgazelor rupte, a fost deschiderea porţii, zăvorite pînă atunci, spre ştiinţa din răsărit. Biologia sovietică ne era cunoscută mai înainte numai prin cele mai răsunătoare descoperiri ale ei, înregistrate şi în literatura apuseană care ne era accesibilă. Ne-a rămas ascunsă însă cea mai mare parte din producţia ştiinţifică atît de cuprinzătoare şi de diferenţiată a biologilor sovietici. A fost neobişnuit de greu, de cele mai multe ori de-a dreptul imposibil, să sezisăm spiritul nou al ansamblului de --cercetări şi de interpretări din domeniul biologiei cultivate în U.R.S.S. Oficialitatea se împotrivea în mod programatic schimbului de publicaţii, cu toată propunerea repetată a lui Racoviţă de a se angaja un schimb de publicaţii ştiinţifice cu U.R.S.S. în aceste condiţii, legăturile care au fost încercate de unii oameni de ştiinţă erau prea puţine şi riscate. Nimic nu a mai stat însă în calea difuzării producţiei ştiinţifice după 23 August. Publicaţiile ne vin în condiţii deosebit de avantajoase, jurnalele de referate, Institutul de Studii Romîno-Sovietic, cu seria de biologie a analelor sale, schimbul activ de publicaţii şi de cercetări etc. ne-au familiarizat în mod eficient şi într-o atmosferă de prietenie şi colegialitate, cu conţinutul dar mai ales cu directivele principale şi cu factura ideologică a biologiei din Ţara Socialismului. Traducerile unor opere fundamentale ale biologilor sovietici, au făcut cunoscute în rîndul oamenilor noştri de ştiinţă, cu şi mai multă putere-sugestivă, opera şi gîndirea biologică din răsărit. Retrospectivele făcute pînă acum în periodicile "noastre au insistat mai ales, sau exclusiv, asupra efectului pe care intensele şi amicalele relaţii ştiinţifice romîno-sovietice l-au produs în volumul şi directiva generală a cercetării ştiinţifice de la noi. Acest efect este într-adevăr copleşitor. Dar se accentuează prea puţin influenţa pe care comuniunea spirituală cu ştiinţa sovietică a avut-o asupra noastră prin larga ei popularizare şi prin noile legiferări privind organizarea învăţămîntului de toate gradele. Ca să rămînem în domeniul limitat al biologiei subliniem, sub acest raport, stăruitoarea şi fecunda răspîndire în păturile largi ale publicului nostru, a biologiei miciuriniste, a evoluţionismului, a materialismului, sub formă de broşuri, de arti- cole de reviste, de expoziţii, etc. Ştim că probleme ca originea vieţii, originea omului, darvinismul, etc., au pătruns astfel adînc în cunoştiinţa muncitorimii şi a ţărănimii, ca să nu vorbim de pătura noastră cărturărească de toate vîrstele şi în special de tineret. în învăţămîntul nostru mediu şi în învăţămîntul biologic universitar, darvinismul şi biologia miciurinistă alcătuesc puncte esenţiale în programe şi ele contribuie în mod categoric la formarea unei concepţii materialiste, dialectice în rîndul tinerimei noastre studioase. Adăugăm • organizarea loturilor şcolare, a lucrărilor de genetică, de fitopatologie, de entimologie, parazitologie, microbiologic, etc. de la facultatea de biologie, care obişnuiesc pe elevi şi pe studenţi cu munca de aplicaţie a biologiei şi cu ideea legăturii indisolubile între teorie şi practică, între ştiinţă şi funcţia socială. Această educaţie biologică a maselor reprezintă de pe acum şi mai ales va reprezenta în viitor, prin sine însăşi, un factor cu greutate incomensurabilă în orientarea şi mai categorică a biologiei noastre în sensul materialismului dialectic şi în fixarea ei viguroasă pe noua poziţie. Ne simţim datori să accentuăm că biologia noastră a cunoscut etape glorioase şi a avut somităţi cu renume mondial înainte de 23 August. Brîndză, Gre-cescu, E. Teodorescu, 1. Athanasiu, Gr. Ştefânescu, Bujor, Antiţa, Voinoc, Racoviţă alcătuesc o galerie de eternă mîndrie a biologiei cultivate de romîni. Ştim că Racoviţă întemeiase şi organizase o nouă disciplină biologică şi transformase institutul său de speologie din Cluj în centrala mondială a cercetărilor biologice în domeniul subteran şi un far luminos pentru biologia de pretutindeni. Opera lor este masivă şi fundamentală. Ea merită din plin respectul nostru, în general însă, biologii noştri principali şi chiar cei citaţi erau adepţii mecanicismului, care domina ştiinţa apuseană, în care se formaseră. Doar un reprezentant de frunte, iubit şi respectat al biologilor noştri, ca Emil Racoviţă izbutise să evadeze, dar nu complet, din mecanicismul atotstăpînitor, graţie geniului său şi graţie educaţiei sale marxiste din tinereţe. Putem înfăţişa, faţă de biologia noastră dinainte de 23 August, evidente progrese repurtate tocmai datorită spiritului nou de după această dată. Aceste progrese se afirmă în abandonarea concepţiei directoare mecaniciste şi adoptarea concepţiei materialist-dialectice, în angajarea operelor colective şi în a celor legate de practică. Alături de opera înaintaşilor amintiţi putem să punem monografiile monumentale privind Uredinalele şi U stila ghicitele din R.P.R., care deşi opere de sinteză, se întemeiază mai ales pe cercetările personale ale autorului lor, acad. Tr. Săvu-lescu. Progresele se afirmă în special după întemeierea Academiei R.P.R. în 1948, care aduce noutăţi fundamentale, dictate de timpurile noi : organizarea largă şi amănunţită a muncii de cercetare în ştiinţele naturii sub formă de institute sau colective ; planificarea operelor fundamentale de sinteză şi grija pentru puritatea ideologică a publicaţiilor. Aşa iau naştere marile lucrări colective : „Flora R.P.R." şi „Fauna R.P.R." Din prima au apărut şase volume, al şaptelea fiind sub tipar, iar celelalte cinci sînt în bună parte lucrate. Din a doua au văzut lumina tiparului treizeci şi trei de fascicole din unsprezece volume. Ele sînt opere fundamentale de inventar critic al organismelor ce trăiesc la noi şi servesc nu numai drept surse de documentare şi consultare ştiinţifică pentru specialişti, de instruire naturalistă pentru amatori, ci şi drept baze de plecare pentru numeroase probleme de aplicaţie în fitotehnie, pomo- 140 logie, viticultură, în studiul buruienilor, al dăunătorilor, în zootehnie, piscicultura, etc. Aceeaşi concepţie academică de editură a avut drept rezultat tipărirea operelor complete sau alese ale unor biologi romîni sau străini ca : E. Teodorescu, E. Racoviţâ (în redacţie), Mecinikov, Timiriazev, Miciurin, Viliams, Gluscenko, iar anul trecut : Originea speciilor a lui Darwin. Pînă în 1948 creaţia biologică teoretică se desfăşura în laboratoarele şi staţiunile de cercetare ale universităţilor. De atunci încoace li s-au asociat colectivele de cercetare ale Academiei la Bucureşti şi ale filialelor ei de la Cluj şi Iaşi. Din ianuarie 1958 colectivele disparate au fost reunite într-un Centru de Cercetări Biologice destinat, prin însuşi actul său de naştere, să se transforme cît mai curînd în Institut de Biologie. Tematica biologică universitară şi academică din ultimii cincisprezece ani este foarte bogată. Cele opt periodice de specialitate se dovedesc a fi insuficiente pentru a o publica în întregime şi la timp. Unele lucrări mai voluminoase, cu dimensiune intermediară între o contribuţie şi o monografie, se găsesc aglomerate la pragul tiparului. Privită în ansamblu, această fecundă producţie reflectă directiva ideologică a timpurilor noi şi în majoritatea ei arată legături cu practica. Ele se suprapun adesea în sensul lor aplicat cu lucrările institutelor de ştiinţe biologice aplicate, cum sînt ICAR-ul, ICES-ul, colectivele de pomologie, de viticultură, etc. Este locul să accentuăm că producţia ştiinţifică a acestor din urmă unităţi este foarte valoroasă şi trece la rîndu-i adesea din domeniul aplicat în cel teoretic, dovedind şi mai mult inexistenţa unei frontiere între cele două tipuri de ştiinţe. Rezumînd observaţiile făcute în această retrospectivă, constatăm că ştiinţele noastre biologice şi-au început în mod organic postulatele care domină în general creaţia, interpretarea şi aplicaţia ştiinţifică, azi la noi. Volumul lor este impresionant, oglindind cu prisosinţă elanul oamenilor de ştiinţă şi ajutorul masiv al factorilor de stat răspunzători. Acad. MIHAIL RAIEA lînt perioade leneşe în istorie, în care modul de producţie şi relaţiile de producţie întîrzie cu o inerţie deosebită. Altă dată „perioadele critice", cum le numea Saint-Simon, se precipită în cîţiva ani şi societatea ia I subit o nouă înfăţişare. Am trăit, generaţia mea, două-trei stadii istorice : resturi de feudalism, o scurtă etapă de capitalism, apoi, în fine, construirea socialismului. Sîntem în măsură deci, a putea să stabilim comparaţii şi să încheiem bilanţuri. în 1944, abia acum cincisprezece ani, s-a prăbuşit o structură socială şi a început să se înfiripe o alta, azi în plină dezvoltare, în plină maturitate. Dar, după cum se ştie, o bază socială înlocuită implică şi o schimbare de suprastructură. A urmat adîncilor transformări de după 1944, o altă concepţie despre cultură, alte orientări şi orizonturi ale năzuinţelor noastre spirituale. Cursul culturii noastre a pornit pe alt drum : acela al construirii socialiste. După cincisprezece ani putem stabili azi o situaţie generală. Revoluţia înfăptuită în această direcţie de regimul nostru a fost salvarea materială şi demnitatea omului de litere şi artă. Scriitorii şi artiştii au fost adunaţi în sindicate ca ori ce muncitori cinstiţi ; Statul a purtat de grijă de viaţa, de sănă- 141 tatea şi odihna lor. Li s-a dat o menire, un rost respectabil în viaţa societăţii. Artistul a devenit un cetăţean stimat cu drepturi şi datorii precise, solidar cu yremea şi ţara lui, cu munca creatoare a tuturor făuritorilor unei societăţi noi. Fiecare a fost aşezat în locul în care îl cereau aptitudinile sale. In stadiul capitalist, personalitatea cu însuşirile sale specifice era înnăbuşită. Producţia spirituală fiind o marfă ca ori care alta, se cerea nu o contribuţie în funcţie de competenţă şi de ceea ce era menit să facă cineva, conform talentului său particular, ci numai în funcţie de ceea ce, comercial, se cerea pe piaţă. Scriitorii şi artiştii trebuiau să poată face ori ce, adică ceea ce era rentabil pentru un patron, nu ceea ce îl îndemna să facă aptitudinea personală a cuiva. Un muzicant chemat să scrie simfonii trebuia să compună pentru un jazz sau romanţe pentru o revistă, un pictor peisagist ori portretist să zugrăvească biserici ori reclame de magazine, un scriitor să compună anonim foiletoane sau romane poliţiste pentru editura „Ignat Herz". Dar nu s-au schimbat numai condiţiile creaţiei, ci şi conţinutul său. O societate putredă de lene şi dezorientare se plictiseşte. Căscatul era expresia curentă a existenţei acestor îmbuibaţi inutili. Ei căutau mereu să se „amuze". Nervii lor trebuiau biciuiţi prin bizarerie şi prin stranii aiureli. Acestor paraziţi le trebuiau senzaţii tari. De aici o producţie artificială, formală, de procedee şi trucuri copiate după ultimii neurastenici parizieni. Totul nu era ce spui, ci cum spui. Fireşte, nu toată lumea se preta la astfel de mimetisme - talentele rare şi reale îşi găseau, după cîte cazne şi piedici, formula reală a talentului lor. Regimul nostru a cerut artistului în primul rînd să fie cinstit cu el şi apoi un sens social în ceea ce creiază, solidaritatea cu sforţările de plăsmuire ale unei lumi proaspete. Adică a scos artistul din solitudine şi cabotinaj şi 1-a încadrat în momentul istoric în care trebuie să trăiască. Aceasta înseamnă cunoaşterea, adîncirea şi solidaritatea cu poporul său, cu idealurile care se concretizau, cu atmosfera de şantier a colectivităţii din jurul lui. Popoarele care muncesc îşi iubesc munca, obiectul şi materialul pe care lucrează. Ele se confundă, se identifică cu realitatea pe care o prelucrează şi o prefac. Trîndavii şi ipohondrii fug de realitate. Ei se refugiază în situaţii rare şi imposibile, în utopii absurde şi neinteligibile. Sau, ştergînd ori ce semnificaţie a lumii exterioare, se refugiază în plăsmuiri abstracte, goale de orice sens, în rebusuri penibile, în care ori ce urmă de artă e camuflată, pentru a oferi spectatorului ori cititorului enigme de dezlegat, uimire şi refuz de a înţelege ceva, fie măcar pe calea sugestiei indirecte. De la Mallarme la arta abstractă e un drum urmat de maniacii noutăţilor cu ori ce preţ, a obsedaţilor de elucubraţii în care intenţia şi tratarea artistică e total anulată. Maiorescu şi „Junimea" s-au adresat elitelor. Un cerc restrîns şi abscons de pretinşi iniţiaţi trebuia singur să priceapă ceva. Noi, după 1944, nu căutăm să cre-iem în Republica noastră, avidă de regenerare şi construcţie, pepiniere de exemplare aristocratice. Noi nu voim să educăm elite, ci să ridicăm mase. Ne adresăm prin arta noastră poporului în masivitatea lui. Scriitorul trebuie să fie un rezonator al frămîntărilor mulţimii. Actualitatea cu problemele ei pasionante trebuie să se reflecteze ca un ecou al aspiraţiilor unanime. Marii scriitori şi artişti, de la Shakespeare, Balzac şi Tolstoi, la Michel Angelo şi Beethoven, n-au urmărit un dialog secret cu cîţiva iniţiaţi, ci au prezentat realitatea umană în acelaşi timp universală şi naţională cu tot zbuciumul ei. Expresie şi formă naţională pentru fond uman general. Adică generalul omenesc transmis prin realităţi concrete ale locului şi timpului nostru. Dacă marii creatori s-au adresat lumii întregi, ei au utilizat limbajul, dalta sau penelul patriei lor. E ceea ce s-a numit specificul naţional. Nici unul din cei 142 i-mari, care trăiesc în mintea noastră de secole, n-au cultivat opere artificiale de seră. Ei s-au confundat în lumea, în moravurile, în problemele particulare ale naţiei lor ţi le-au înfăţişat cu mijloace expresive naţionale. Scriitorul şi artistul au devenit misionarii luptelor sociale ale patriei lor într-o anumită epocă istorică. Aşa se întîmplă şi la noi acum în ultimul deceniu şi jumătate. Scriitorii au coborît din cabinetele lor solitare în lumea largă. Au încercat s-o înţeleagă şi s-o interpreteze. Huhurezii sălbatici şi izolaţi vor muri de singurătate la periferiile unei lumi pe care n-o înţeleg şi care nu-i înţelege. Să le fie de bine ! Trecînd pe lîngă ei, ^istoria îi va ignora ori îi va uita. Dar aceştia aproape că nu mai sînt. încadraţi cu toţii în-•tr-un singur suflu, înfruntăm bucuroşi vremea cu imperativele ei. Respect şi grijă pentru viaţa şi condiţia umană a scriitorului, orientare socială, expresie naţională, în spiritul ideilor înaintate ale marxism-leninismului, realism. Artiştii de azi trăiesc o altă viaţă, mai plină, mai semnificativă, mai fecundă. Lumea culturii ţine astfel pasul cu marile transformări revoluţionare. .Contribuţie la tălmăcirea şi răspîndirea lor. 143 Vin experienţa a 15ani de literatura noua \ MOŞTENIREA CULTURALA Acad. TUDOR VIANU Kw jprjoştenirea culturală este o ex-Hjf V A presie adeseori întrebuinţată :n convorbirile şi în publicaţiile încoace şi care indică o preocupare constantă a regimului de democraţie populară şi cuprinde în sine un program. Cînd se vorbeşte despre moştenirea culturală se afirmă în acelaş timp că munca culturii nu poate fi reluată în ori ce moment de la început şi că, pentru a ajunge la o creaţie oarecare în domeniul ştiinţelor, al artelor, al literaturii, savantul şi artistul au nevoie să se sprijine pe rezultatele cele mai de seamă ale creaţiei anterioare de cultură. Căci aceasta este caracteristica oricărui fapt de creaţie în vreuna din ramurile ştiinţelor sau din acele ale plăsmuirii frumosului : ori care din aceste fapte înseamnă un răspuns original la una din nevoile prezentului şi, în acelaşi timp, o îmbogăţire a cuceririlor trecutului. Pentru a spori capitalul de cultură adunat de-a lungul secoielor şi mileniilor este însă nevoie a-1 cunoaşte, a şti cu de-amănuntul care dintre cîştigurile lor merită a fi păstrate, care dintre ele pot sluji ca temelie a unei construcţii noi, merită a îi reluate şi desăvîrşi.te sau urmează a îi părăsite, ca unele inapte de a oferi iprezentului materiale, bază de lucru sau indicaţii folositoare creaţiei de cultură de astăzi. Lumea de cultură a trecutului nu stă în faţa sa- vantului şi artistului de astăzi ca o masă omogenă şi indiferentă, fără articulaţii interioare, fără pulsaţia vieţii. Creatorul care i se adresează, pentru ,a extrage din bunurile acelei lumi substanţa necesară faptei lui originale, are faţă de trecut o atitudine critică, îl prefiră, îl cerne, selectează din el ceea ce îi poate deveni util. însuşirea moştenirii culturale este deci un act de asimilare, în sensul care i se dă cuvîntului în biologie, şi este o acţiune de cultură a prezentului. Aceste principii leniniste enunţate aci în forma lor cea mai generală, au fost aplicate şi în epoca de după 23 August 1944, adică în epoca regimului de democraţie populară şi a construirii socialismului. Las la o parte însuşirea moştenirii culturale în domeniul ştiinţelor, al artelor plastice şi al muzicei, pentru că acestea pun probleme speciale, pe care alţii le pot discuta cu mai multă .pricepere. Mă restrîng la moştenirea bunurilor de cultură ale literaturii naţionale şi 'Universale şi tnă întreb îndată : ce putea fi selectat din toate acestea, ce se putea extrage din ele ca substanţă nutritivă pentru nevoile prezentului, prin care metode şi mijloace şi cu ce succese au fost -împlinite sarcinile lămurite în opera de critică şi folosire a trecutului ? Socialismul e orînduirea pusă în serviciul oamenilor, a tuturor oamenilor care prin munca lor iau parte la creaţia socială colectivă, e orînduirea aţintită spre în ăl- 144 tarea condiţiei acestor oameni, .un moment hotărîtor în progresul general a.l omenirii. Nimănui nu-i mai poate fi admisă suficienţa de a crede că progresele omenirii încep cu noi şi că nimic din ce ne-a lăsat trecutul n-a reprezentat expresii ale înălţării umane, după nevoile timpului care ■le-a produs. Socialismul este conştient că el duce mai departe toate acele acţiuni de eliberare şi dreptate umană, care, după ce au înlăturat sclavia şi iobăgia, asigură acum libertatea, buna stare, cultura marilor mase muncitoare. Fondul uman al socialismului îl face apt pe acesta să selecteze din tot ce oferă tradiţia literaturii naţionale şi universale, toate marile ei realizări, toate operele de seamă ale scriitorilor clasici, fiindcă toate au dat expresie, la timpul lor, aspiraţiilor mai înalte ale popoarelor, toate îşi trag şi îşi impun valoarea din fondul lor uman, recunoscut de noi cei de astăzi, angajaţi precum sîntem într-o nouă luptă a omenirii, cu emoţie şi recunoştinţă. Se pune adeseori problema valorii în literatură şi artă. Răspunzînd în mod foarte general la întrebarea pusă de această problemă se poate spune că au valoare şi, ca urmare, au fost integrate în patrimoniul de cultură al omenirii, au ajuns pînă la noi şi ni se d rup un astăzi, toate acele opere literare şi artistice care au exprimat un conţinut uman, fiindcă au dat satisfacţie în trecut unei aspiraţii a poporului către dreptate şi 'libertate. Cînd sîntem zguduiţi de tragedia lui Oedip, împrejurarea se explică prin faptul că eroul Iui Sofocle înfăţişează pentru noi, prin tăria lui de caracter, prin curajul lui în faţa adevărului, un moment a! luptelor omului cu destinul, un concept prin care se cuvine a înţelege ansamblul forţelor care-l oprimă pe om. Fondul profund uman al creaţiilor lui Sofocle, oa şi al întregei tragedii greceşti, este incontestabil. Aceeaşi însuşire o putem recunoaşte poemelor eroice ale popoarelor vechi şi moderne, tuturor marilor poeţi lirici şi dramatici din trecutul mai mult sau ■mai puţin îndepărtat. Valoarea tuturor acestora provine din umanitatea lor şi so-ci-alismul, care este el însuşi o etapă în dezvoltarea umanismului, recunoaşte şi preţuieşte această valoare. Lipsite de valoare sînt pentru preţuirea actuală numai operele lipsite de umanitate, adversare .năzuinţelor mai înalte ale omului, bolnăvicioase şi mizantropice, şi pe acestea prezentul socialist este în dreptul lui să nu le selecteze să nu le scoată din uitare, să nu "ie promoveze. Pentru a-şi îndeplini misiunea lor umană şi pentru a susţine Jupta popoarelor pentru dreptate şi libertate, operele literare trebuie să se întemeieze pe observaţie şi cunoaştere, pe observaţia şi cunoaşterea omului şi a societăţii. Există în ori ce operă literară, ca de altfel în ori ce operă artistică, două energii puse la lucru, observaţia şi imaginaţia. Observaţia procură artistului cunoaşterile iui, îi furnizează înţelegerea vieţii ; imaginaţia organizează datele observaţiei în altă ordine decît aceea în care ele s-au prezentat în reaJitate, le introduce în structuri fabuloase noi, dar uneori depăşeşte terenul observaţiei şi-1 poate, prezenta în forme nefireşti sau mistificatoare. Observaţia şi imaginaţia sînt deopotrivă necesare creaţiei artistice. Echilibrul acestor funcţiuni asigură unei creaţii de artă caracterul ei realist; desechilibrul lor produce sau platitudinea observaţiei neelaborate, neînălţate pînă la potenţa ei tipică, sau ficţiunea arbitrară şi nesemnificativă. Se înţelege atunci de ce socialismul arată preferinţa lui creaţiilor artistice realiste, în rîndul cărora se rînduiesc şi toate marile creaţii clasice. Pentru a putea izbuti în opera lui revoluţionară, socialismul are nevoie de cunoaşterea realităţii. Acţiunea sociafă nu se poate lipsi de cunoaşterea socială şi de cunoaşterea sufletului individual, care în esenţă este tot un .produs al relaţiilor sociale, al muncii omului în societate, al asimilării culturii, al luptelor de clasă. Psihologia individuală este, în esenţă, un capitof a-1 ştiinţei societăţii şi, în literatură, portretul moral al unui erou tragic sau comic, la Racine sau la Moliere, prezintă tot un rezultat ai dezvoltării societăţii, într-unui din momentele ei. A fost deci firesc ca în preferinţele epocii la care ne referim acum să se fi arătat un interes 10 — Viata Romînească nr. 8 145 predominant qperelor aparţinând tradiţiei clasice şi realiste. In fine, pentru ,a aminti ultimul principiu călăuzitor al selectărilor operate de epoca noastră în materia moştenirii culturale, trebuie vorbit despre valoarea de artă a creaţiilor literare. Evident, trebuie combătută părerea iilistină, după care arta ■ar ti o simplă podoabă adăugată din afară conţinuturilor, o aparenţă atrăgătoare, un văl înşelător azvârlit asupra acelor. conţinuturi. Arta, forma artistică, este modalitatea -perfectă a organizării fondului, expresia lui deplină, cu mare răsunet emotiv. Lip-sindu-se de perfecţia realizării artistice, adică de intensitatea expresiei, de căldura ei comunicativă, de seducţia formei, operele artei se lipsesc de puterea lor de a se transmite şi scad în influenţa lor publică. Operele cu un conţinut relativ bogat, dar cu o organizare primitivă şi neatrăgătoare, nu obţin audienţa dorită şi n-au putinţa să intervie cu rol hotărîtor în formarea stărilor colective ale opiniei şi sentimentului, adică să devină o putere a societăţii. Forma imperfectă trădează fondul. Din această pricină, se cuvine ca în selectarea operată în materia literară a trecutului, să funcţioneze şi criteriul perfecţiunii artistice, pentru a ne determina a reţine din acea materie numai operele frumoase, adică acele înzestrate cu însuşirea unei mari expresivităţi şi a seducţiei. Tot ce este stângaci, diform, improvizat, imperfect, poate fi lăsat la o parte, dacă ne gîndim la interesele publicului mare, al mulţimilor care doresc să se înalţe şi să se înnobileze sufleteşte prin artă. Comentez, în toate acestea, programul de cultură al epocii de după 23 August 1944, în raport cu moştenirea literaturii universale şi naţionale. Niciodată, în ţara noastră, nu s-a tradus mai mult din marile literaturi vechi şi moderne, după un plan mai sistematic, cu o participare mai întinsă a scriitorilor de profesie; cu o conştiinţă mai Vie a exigenţei filologice şi artistice. Spiritele amare vor putea găsi pe alocuri unele neajunsuri în această activitate, dar, judecind cu onestitate şi seriozitate, nu .se va putea contesta faptul că există actualmente în curs de desfăşurare, un vast plan de traduceri, menite să înzestreze, în cîţiva ani, cultura noastră literară cu toate instrumentele ei şi să înlesnească unui romîn asimilarea întregei culturi literare a lumii, fără să părăsească teritoriul limbii sale naţionale. De asemeni, clasicii literaturii romîne s-au bucurat de o deosebită atenţie. La început, a apărut ca o sarcină mai urgentă difuzarea în masele largi ale tuturor operelor însemnate prin calitatea lor umană, prin adevărul lor realist, prin desăvârşirea formei lor artistice, scrise de scriitorii romîni în secolul al XIX-lea şi al XX-lea. Emi-nescu şi Creangă, Caragiale, Sadoveanu şi Arghezi au fost difuzaţi în tiraje care depăşesc cu mult suma ediţiilor lor de la apariţia operelor pînă în momentul noii politici literare. Marii scriitori romîni au ajuns astfel în toate mâinile şi au putut să intre, abia prin această împrejurare, ca factori de mare importanţă în educaţia socială, morală şi artistică a poporului întreg. Cu prilejul pregătirii ediţiilor populare, despre care am vorbit mai sus, s-a format în editurile de stat şi un personal editorial instruit treptat în problemele Istoriei literare şi ale criticii de texte. 'învăţământul filologic şi-a asumat şi el scopul formării unui astfel de personal, încît pentru sarcina de însemnătate naţională a publicării întregului tezaur al literaturii noastre mai vechi şi mai noi în temeinice ediţii critice, se va putea conta de aici înainte nu numai pe vechii specialişti, dar şi pe tineri crescuţi sub ochii şi instruiţi după exemplul lor. Intr-un anumit fel orice ediţie trebuie să fie critică, pentru că fiecare din ele trebuie să asigure autenticitatea textelor. Ceea ce se -numeşte însă, într-un sens mai special, ediţii critice, adică ediţii înzestrate cu stu- 146 idii de reconsiderare a autorilor din punctele de vedere ale epocii noastre şi cu un bogat aparat critic, istoric şi filologic, a alcătuit o altă preocupare în opera de însuşire a moştenirii literare. S-au făcut şi în această privinţă progrese salutate cu satisfacţie în publicul larg şi de către studioşii literaturii romîne, dar construirea unui corpus întreg al tuturor creaţiilor valabile din trecutul nostru literar este în momentul de faţă o activitate în desfăşurare, cu bune per- spective. Editura Academiei R.P.R. poate să-şi recunoască aici una din sarcinile ei. Problema moştenirii culturale în domeniul literaturii, cu toate exigenţele care derivă din conceptul ei, a fost una din preocupările cele mai active ale bogatei activităţi de cultură ale deceniului şi jumătate de ta .'liberarea ţării. Succesele obţinute pe acest teren se înscriu printre realizările cele mai bune ale criticilor, ale filologilor, ale traducătorilor, ale editorilor de azi. 10* 147 CE A DAT PARTIDUL SCRIITORILOR NOŞTRI aartidul a dat scriitorilor noştri, mai înainte de toate, o altă condiţie socială. In lumea de ieri a banului, poetul era condamnat prin însuşi exerciţiul meseriei sale, la o existenţă penibilă. A te ocupa cu scrisul şi a trăi în mizerie ajunsese aproape o regulă obştească. De altfel, pînă la 23 August 1944, cei puţini care izbutiseră în Romînia să-şi cîştige pîinea, dedicîndu-se exclusiv literaturii, constituiau adevărate curiozităţi naţionale. In ţara unde, pentru a trăi, Eminescu a fost nevoit să facă sa-lahorie la „foaia de pripas", Caragiale să vîndă ibere, Creangă să-şi deschidă un debit, Arghezi să imagineze fără succes nesfârşite proiecte comerciale, străinilor li se puteau prezenta printre diferite ciudăţenii locale şi cîţiva „scriitori profesionişti". Regimul burghezo-moşieresc a lăsat în viaţa noastră lliterară urme de genul acesta : Autorii romîni obişnuiesc să moară foarte tineri, roşi de ftizie sau cu cugetul clătinat, pe un pat de spital. Bălcescu la 33 de ani, Bminescu la 39, Ion Păun Pincio la 27, Traian Demetrescu la 33, Anton Bacalbaşa la 35, Şt. O. Iosif la 38, Cerna Ia 32, Petică la 27, Săvescu la 28, Al. Sania la 29. In „Patul lui' Procust", Camil Petrescu rezumă foarte clar această condiţie, arătând ce înţelegea Nae Gheorghidiu prin a-1 face pe Ladima „om". O V. S. CROHMĂINICEANCI „Ladima nu era un om. El nu puiea Fi numit de pildă membru în nici un consiliu de administraţie,, aşa cum sînt numiţi şi s încasează jetoane oameni care n-ar putea să scrie exact titlul mai complicat şi mai nuanţat al vreunei instituţii, în consiliul căreia figurează. El nu putea fi numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici ataşat de presă, ca atâtea zeci, în cine ştie ce capitală străină. Nici Eminescu, de pildă, n-a fost om. N-a putut fi făcut mai mult decît revizor şcolar (şi deşi a fost un excelent revizor, n-a putut rămâne nici acolo)." Nu e vorba aici numai de aspectul economic al problemei, deşi el are o însemnătate capitală. Pentru ordinea socială burgheză, chiar atunci cînd îşi avea traiul asigurat, scriitorul rămînea, conform mentalităţii ilui jupîn Dumitrache, un „coate-goale", un „soîrţa-scîrţa pe hîrtie", un individ prin definiţie „neserios", incompatibil cu o funcţiune de răspundere. Maio-rescu găsea, de pildă, pretenţia lui Caragiale de a fi numit director al Teatrului Naţional, o obrăznicie. îndeletnicirile beletristice ale lui Ion Piilat în familia Bră-tianu, din care poetul făcea parte, erau amintite cu jenă. Pe Gala Galaction, superiorii săi ecleziastici l-au sfătuit să se lase de scris, dacă vrea să urce scara ierarhiilor bisericeşti. Partidul a dat scriitorului romîn o altă condiţie socială, răsturmnd tocmai această 148 stare de fapt. Revoluţia 1-a scos împreună cu, toţi oameni muncii din robia capitalistă. Existenţa lui nu mai e dependentă de capriciile „celor zece mii", „care se plictisesc şi suferă de obezitate". El nu mai trebuie să „facă frumos" pentru ca stă-pînii banului să-i azvîrie resturile de la masa lor. In cincisprezece ani de regim democrat-popular, scrisul a devenit la noi o îndeletnicire cinstită de societate şi răsplătită aşa cum se cuvine. Partidul, aşa cum a făcut să dispară odată cu alte vestigii ale unui trecut ruşinos, imaginea proletarului, lăsat fără de lucru în faţa porţilor închise ale uzinei, sau imaginea ţăranului venit la conac să se tocmească rob cu nevasta şi copiii pentru o baniţă de mălai, a scos din circulaţie şi imaginea tradiţională a poetului „strîns în casă pe piscul dintre hornuri", visînd „pentru Domnul cu dulce în zadar" şi aşa cum spune Arghezi, hrănindu-se zilnic „c-un ceai şi două cornuri". Astăzi scriitorul romîn nu numai că-şi poate cîştiga existenţa ocupîndu-se strict de meseria lui, dar e stimulat prin numeroase mijloace să-şi vadă de ea în linişte, neconstrîns de un imperativ economic sever şi opac la particularităţile activităţii creatoare. Prin grija Partidului, statul democrat-popular a înfiinţat „Fondul Literar", care susţine cu împrumuturi de milioane de lei anual, nevoile imediate ale scriitorilor angajaţi într-o operă de durată. Case speciale de creaţie cu un confort excepţional le stau la dispoziţie. Mihai, eroul lui Camil Petrescu din nuvela „Mănuşile" (o seară cu masă bună şi iubire) visa un pat alb iîntr-un sanatoriu de munte, un pat cu rufărie curată, în care în sfîrşit, odihnit, să poată citi şi scrie „fără silă, aşa parcă de la el" şi-şi făcea socoteala în gînd că aceasta s-ar fi putut realiza numai cu cît pierdea într-o seară la poker fostul lui coleg de liceu, marele om de afaceri Di-mianu. Partidul a da't scriitorilor, nu camera de spital rîvnită şi ea zadarnic în vremea burgheziei, ci castelul Ffohenzoler-nilor de la Peleş. Munca livrară nu şi-a cîştigat în lumea care construieşte socialismul doar răsplata ei dreaptă materială. Partidul a ridicat meseria de scriitor la o preţuire obştească necunoscută iîn trecut. Romancierul, poetul, dramaturgul suit socotiţi „ingineri ai sufletelor omeneşti", „artileria cu tragere lungă" a frontului ideologic. Ei au un rol social de o excepţională însemnătate în uriaşa operă revoluţionară pe care o întreprinde avantgarda conştientă a proletariatului, fiind chemaţi să lucreze prin mijloacele specifice ale artei lor la făurirea conştiinţei comuniste. Dacă burghezia şi moşierimea romî-nească refuzau să vadă în scriitor altceva decît un fel de histrion şi se arătau gata în viaţa publică să-i prefere ultimul elector „cu situaţie", clasa muncitoare i-a chemat pe oamenii condeiului cu cea mai deplină încredere şi în rând cu principalii mandatari ai poporului sa-şi spună cuvîn-tul în treburile obşteşti. Tudor Arghezi, George Călinescu, Mihai Beniuc, Geo Bog-za, Demonstene Botez, ,ş.a. sînt deputaţi în Marea Adunare Naţională. Mihail Sado-veanu şi Mihail Ralea, vice preşedinţi al Prezidiumului. In fruntea Teatrului Naţional, a editurilor, a revistelor literare stau scriitori. Partidul le-a dat pentru întîia oară o răspundere civică efectivă, integrală, de maximă importanţă. Pînă şi calomniatorii de profesie ai socialismului sînt nevoiţi să recunoască aceasta şi de unde imediat după Revoluţie strigau că pe scriitori îi aşteaptă foamea şi mizeria neagră în statul muncitorilor şi ţăranilor, acuma ţipă că asupra lor se exercită o operă de corupţie, prin neobişnuite avantaje materiale. Ideea că literaţii nu pot fi altceva decît nişte slugi, persistă — cum se vede — în mentalitatea burgheză, chiar atunci cînd e vorba de propaganda anticomunistă. Celor care o subvenţionează le e imposibil să înţeleagă că Revoluţia nu trebuie să cumpere conştiinţele pentru a le cîştiga de partea sa. • Partidul le-a dat scriitorilor o concepţie nouă de viaţă, un ideal, pentru întîia oară 149 în deplină concordanţă cu rosturile fundamentale ale artei. Există un tribut tragic pe care 1-a plătit literatura trecutului. Oricât de strălucite sînt realizările ei, o anumită limitare fatală, impusă de presiunea ideologică a claselor stăpînitoare le urmăreşte totuşi. Lipsite, cu r,are excepţii, de o înţelegere ştiinţifică a proceselor social-morale, idealurile scriitoriceşti cele mai nobile intrau într-un fel în contradicţie cu realităţile vieţii. Splendida revoltă eminesciană se frângea în deznădejde dureroasă. întrebările îndrăzneţe argheziene rătăceau în ceţurile misticei. Formidabila putere de observaţie a lui Caragiale nu putea nici ea să strănpungă un anume zid invizibil, îndărătul .faptelor, către concluzii ultime revoluţionare. Dar acestea sînt cazurile fericite, pentru că ilustrează o rezistenţă excepţională a geniului creator la diversele orbiri ideologice, care tind să-i mutileze manifestările de plenitudine umană. Gîte talente nu s-au măcinat însă în astfel de ciocniri ? Cîţi scriitori înzestraţi nu s-au pierdut înainte de eliberare datorită falselor concepţii pe care le-au îmbrăţişat ? 1 Cîte porniri autentice de simpatie pentru suferinţele ţărănimii n-au fost deturnate de ideologia semănătorismului sau .poporanismului de la punctul lor de plecare ? Cîte revolte sincere împotriva asfixierii morale, la care condarnna viaţa ordinea capitalistă nu a risipit în gesturi puerile, absurde şi fără nici o eficienţă, suprarealismul ? Gîte energii artistice reale nu s-au cheltuit zadarnic în jocurile sterile cu cuvintele ale hermetismului sau ale altor practici poetice formaliste ? Crimele burgheziei româneşti în materie literară nu se rezumă numai la scriitorii lăsaţi să piară roşi de ftizie sau nebuni în mansarde, spitale şi ospicii. Pe mulţi, clasele stăpînitoare de la noi i-a lovit tot atît de crunt, jefuindu-le talentul, împingîn-du-le activitatea la un impas tragic prin faptul că se sprijinea pe o concepţie greşită asupra vieţii. înarmîndu-i cu ideologia revoluţionară a proletariatului, partidul le-a dat posibilita- tea scriitorilor să se smulgă de sub asemenea influenţe dezastruoase. Aici nu-i vorba de simpla schimbare a unei concepţii de viaţă în favoarea alteia. Marxismul e singura filozofie pe care realitatea nu o des-minte, ci dimpotrivă îi confirmă punctul de vedere prin înăşi desfăşurarea ei istorică. Spiritul de Partid, adoptarea deschisă, conştientă a concepţiei proletariatului revoluţionar asupra lumii, nu numai că-i îngăduie, dar îi garantează scriitorului aplicarea în creaţie a realismului celui mai consecvent. Talentul său se va mişca pentru întîia oară cu adevărat liber de orice mistificare ideologică, în condiţiile de afirmare cele mai favorabile. Nu e deci o întîmplare că foarte mulţi dintre scriitorii noştri cu o activitate notorie şi înainte de 23 August 1944 şi-au conturat întreaga personalitate în procesul însuşirii concepţiei marxiste -asupra lumii, după eliberare, cînd au şi dat operele lor majore. Cine a întrevăzut în poetul ierburilor de pe Bărăgan şi în gazetarul Zaharia Stancu, pe vigurosul romancier de azi ? Cine ar fi ghicit că în gheţurile de cleştar ale versurilor lui Cicerone Theodorescu se ascunde cîntăreţul tandru şi delicat al căminului familial, al „uliţei noastre", în care a început în sfîrşit să sclipească sărbătoarea, adică bucuria socialismului ? Lirica revărsată larg în căderi solemne de cataractă, trezind ecouri grave de orgă în păduri, pentru a celebra forţa mulţimii, sau. a chema la răspundere înaintea lumii pe duşmanii vieţii, n-a izbucnit oarecum surprinzător în poemele lui Eugen Je-beleanu scrise sub semnul revoluţiei proletare ? Lucruri asemănătoare se pot spune despre Maria Banuş şi despre Marcel Bres-laşu, despre Nina Cassian şi despre Mihu Dragomiir ca şi despre atâţia alţii. Chiar unor scriitori care ,au o operă impresionantă în urma lor, cum sînt Miha.il Sadoveanu, Tudor Arghezi sau Camil Pe-trescu, Partidul, ajutîndu-le să privească realitatea în spiritul ideilor revoluţionare ale clasei muncitoare le-a prilejuit descoperirea răspunsului hotărâtor la căutările dramatice, chinuitoare ale creaţiei lor anterioare. Opera lor a câştigat astfel o rotun- 150 jime, ,o. împlinire de capitală importanţă, luminîndu-se prin concluzii într-un mod deosebit Cine nu înţelege .aceasta are despre literatură o imagine contabilicească, citeşte cărţi şi nu autori. „Mitrea Cocor", „Nada Florilor", „Nicoară Potcoavă" nu sînt numai nişte romane noi, de o mare valoare, ale lui Mihail Sadoveanu. Ele sînt şi completări la „Baltagul", la „Nopţile de Sînziene", la „Fraţii Jderi", Ia „Hanu An-cuţei" şi la atîtea. alte cărţi neuitate, închinate mişcării poporului nostru în timp, dramei sufletului ţărănesc, care se lupta să-şi apere omenia în faţa invaziei relaţiilor sociale capitaliste şi a tuturor mutilărilor morale aduse de răspîndirea lor. Fără aceste ultime opere nimeni nu poate susţine că 1-a înţeles cu adevărat pe Sadoveanu, după cum momentul revoluţionar din creaţia marelui nostru prozator apare în întreaga lui însemnătate numai raportând u-1 la problematica centrală a unei asemenea opere monumentale. La fel „Cîntare Omului" e un răspuns la zbaterea dureroasă a conştiinţei lui Arghezi din „Psalmi" şi din numeroase alte versuri ale sale. Ce a adus aici complet inedit, răsturnător, concepţia marxistă, se măsoară reconstituind înălţările şi căderile poetului, situînd ipostaza actuală ca o concluzie la capătul unui şir lung de. asalturi neputincioase, dar îndârjite, neobosite împotriva necunoscutului. Cînd Arghezi scrie, punând să vorbească umbra omului : Sînt petecul de noapte, dai ţie din născare, Şi ies şi intru-n tine in zori şi in amurg. Din mine, vii şi-n mine te-ntorci, în bezna mare, Firimiţată-n oameni şi-n zilele ce curg. In mine-i scris destinul cu slove nevăzute. Ghiceşte-ţi-l, să-l aţii, de-ţi este plin sau gol. Ţîţinele zidite alunecă tăcute, De-abia lăsînd să treacă un fum, ca un simbol. („Umbra"-„Cîntare omului") Cînd Arghezi murmură aceste rîndurî, ele fac să vibreze într-un acord nou, alte., zeci de versuri ale sale din trecut. Cînd proclamă triumfător : E timpul, slugă veche şi robul celui rău, Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpînul tău, („Cel ce gîndeşte singur"-„Cîntare omului") cuvintele reînsufleţesc într-un vuiet simfonic de o intensitate necunoscută încă, toate vechile lui răzvrătiri. „Minunea" vieţii în faţa căreia poetul se oprea tulburat de nelinişti metafizice se desleagă, fără să înceteze astfel de a fi izvor pentru poezie, ci dimpotrivă. Omul nu mai apare creaţia cu finalitate misterioasă a unei voinţe impenetrabile, supranaturale, ci produsul lui însuşi, al muncii sale. Concepţia marxistă asupra lumii îndreaptă către straturile cele mai profunde ale vieţii viziunile poetului. El încetează să sondeze zadarnic printre plăsmuiri, arbitrare şi fantomatice ale spiritului terorizat de bezne, ci sfredeleşte acum îndrăzneţ solul realităţii obiective. Pe Camil Peterescu, iarăşi Partidul 1-a învăţat, să găsească în interpretarea ma-terialişt-istorică a raporturilor intelectualului cu societatea cheia problemelor care l-au frămîntat o viaţă întreagă. Figura lui Bălcescu în opera lui nu e numai un admirabil portret de cărturar devotat pînă în cele mai intime fibre ale sufletului său cauzei poporului.ci şi un strigăt arhimedic de satisfacţie. Camil Petrescu descoperea de astă dată adevărata luciditate intelectuală cu toate răspunderile ei social-morale în faţa istoriei. Fără să fi ajuns însă la convingerea justeţii punctului de vedere marxist în problemele care l-au preocupat mereu, niciodată autorul, lui „Danton" n-ar fi putut scrie o carte ca „Un om între oameni", n-ar fi fost în stare să reconstituie cu atîta amploare şi profunzime realistă, cu atîta rezonanţă în actualitate, revoluţia din 1848. 151 Revizioniştii neagă rolul orientării ideologice în creaţie, tocmai pentru că se tem de efectele ei. Pretinzîndu-se marxişti, nu le convine să spună deschis că-i deranjează materialismul dialectic. De aceea proclamă teoria „realismului spontan" al scriitorului de talent. Cu alte cuvinte, concepţia despre viaţă a artistului nu joacă nici un rol în creaţie. Acesta exprimă adevărul vieţii de la sine, împotriva chiar a concepţiilor sale greşite. Şi aici îl citează ca exemplu pe Tolstoi sau pe Balzac. Mai mult, adaogă că o orientare conştientă a creaţiei în spiritul unei ideologii, fie ea oricît de justă, duce la opere minore, lipsite de valoare artistică. Şi aici se năpustesc asupra principiului leninist al spiritului de partid în literatura realist socialistă. Toate teoriile acestea se bazează pe nişte sofisme grosolane. Din faptul că legitimistul Balzac a dat un neîntrecut tablou al epocii Restauraţiei, din faptul că opera apostolului non-violenţei de la Iasnaia Poliana a izbutit să fie o oglindă a primei revoluţii ruse, nu rezultă deloc că ideile false asupra vieţi; nu stînjenesc creaţia unui scriitor oricît de talentat. întîi, se pot cita nenumărate cazuri în care artişti la fel de mari ca Tolstoi sau Balzac au prezentat deformat, artificial, vizibil, sub puterea talentului lor, realitatea, tocmai din cauza orientării ideologiei greşite. Cine poate susţine că lui Gogol i-ar fi lipsit simţul observaţiei sau că nu era şi el realist în mod „spontan" ? Dar se compară episodul compus în spiritul strict al ideilor naive pe care autorul le avea despre moşierul avansat de tipul Kostangioglu cu restul romanului „Suflete Moarte" ? Nu izbeşte aici convenţia şi schema'? Nu sînt „Paradisul" şi „Purgatoriul" divinului Dante, amîn-două mai puternic dependente de dogmele bisericii catolice, sub puterea vizionară a „Infernului" ? Nu plăteşte titanul de la Weimar nicăieri tributul său filistinismului burghez german ? La noi, Rebreanu sau Goga n-au scris pagini dezolante după ce au înbrăţişat o ideologie reacţionară ? De ce nu i-a ajutat „realismul spontan" să dea, în ciuda con- cepţiilor greşite de la care porneau în abordarea vieţii, opere la fel de valoroase ca în prima parte a activităţii lor creatoare ? Pe urmă, nici un marxist adevărat nu va susţine vreodată că Tolstoi e realist dintr-o chemare lăuntrică, inconştientă şi misterioasă, care ţine de geniul lui scriiito-ricesc şi n-are cea mai vagă bază ideologică. Lenin arată limpede din ce punct de vedere asupra vieţii decurge critica socială necruţătoare a lui Tolstoi, ce 1-a îndemnat pe acesta să înfăţişeze toată mizeria omenească a Rusiei ţariste. „Protestul său fierbinte, pasionat, adeseori necruţător de aspru împotriva statului şi a bisericii poliţieneşti şi oficiale redă atitudinea democraţiei ţărăneşti primitive în care veacurile de iobăgie, de abuz şi de jaf al funcţio-nărimii, de iezuitism bisericesc, de înşelăciune şi şarlatanie, adunaseră munţi de vrăjmăşie şi de ură. Neînduplecata sa negare a proprietăţii particulare asupra pământului redă psihologia masei ţărăneşti într-un moment istoric, cînd vechea proprietate medievală, atît cea moşierească cît şi cea „atribuită" de stat, a devenit o piedică cu totul de nesuportat în calea dezvoltării ulterioare a ţării, cînd vechea proprietate asupra pămîntului era destinată în mod inevitabil celei mai crunte, mai necruţătoare dărîmări. Demascarea capitalismului, — adaogă Lenin, — făcută cu cea mai adîncă simţire şi cea mai înflăcărată revoltă redă toată groaza ţăranului patriarhal de care a început să se apropie un duşman nou, nevăzut, neînţeles, care venea de undeva din oraş sau de undeva din străinătate, care dărîma toate temeliile vieţii sale ţărăneşti, care aducea cu sine o nemaivăzută ruină, mizerie, moarte, sălbăticire, prostituţie şi sifilis — toate dezastrele epocii acumulării primitive, înăsprite de o sută de ori prin transportarea pe pămînt rusesc a celor mai noi metode de jaf elaborate de d-1 Cupon." Realismul lui Tolstoi nu răsare, aşa dar, într-un mod ciudat şi inexplicabil dintr-o concepţie reacţionară asupra vieţii. Dimpotrivă, el e pe plan literar, reflexul ele- 152 •meritelor înaintate din ideologia contradictorie a autorului „învierii" şi rămîne limitat tocmai de opiniile naive, înapoiate ale acestuia, potrivite — cum spune Lenin — doar „unui ţăran patriarhal" şi nu unui „scriitor de cultură europeană". Revizioniştii îşi dau iluzia că luptă împotriva marxismului, dar se războiesc de fapt cu morile de vînt. Nu e nici o contradicţie în «ceea ce spune Lenin despre Tolstoi şi ceea ce cere el scriitorilor în vestitul articol „Organizaţia de Partid şi Literatura de Partid". înainte de a-1 „interpreta" într-un mod atît de original, exegeţi subtili ca Vidmar ar face bine să-1 citească, întîi, ceva mai atent pe marele dascăl al proletariatului. Tot aşa şi în ceea ce-1 priveşte pe Baltac. Contradicţiile marxismului se produc numai în capul revizioniştilor care opun admiraţia Iui Marx pentru creatorul „Co-«îadiei Umane", ideii legăturii între concepţia de viaţă a scriitorului ş; forţa -realistă a .artei lui. E nevoie sau de foarte mult tupeu sau de foarte multă ignoranţă pentru a susţine că Balzac, omul acesta >care se interesa de toate, care avea cultul ştiinţei, al muncii constructive, al energiei, •care chiar ca legitimist nu-şi făcea prea multe iluzii asupra aristocraţiei decăzute din timpul restauraţiei, şi-i privea cu simpatie pe adevăraţii republicani a înfăţişat ■realităţile sociale ale epocii atît de exact, numai dintr-un miraculos instinct artistic. In înverşunarea lor împotriva spiritului •de partid al literaturii revoluţionare, revizioniştii, care se pretind apărătorii gîndirii marxiste „autentice", „eliberate" de orice •dogmă „vie", „creatoare", ajung ,să îmbrăţişeze teze estetice, abandonate astăzi pînă şi de critica burgheză. Pentru că, greu, în vremea noastră, un specialist în problemele scrisului, partizan convins al autonomiei valorilor artistice, dar cult şi inteligent, s^ar mulţumi să rezume procesul creator la „miracolul" talentului şi ar refuza -să recunoască roiul ideilor filozofice, morale, politice, sociale sau religioase în evoluţia literaturii. Pe tărîmul esteticii, bancruta frauduloasă a revizionismului contemporan începe să se facă simţită şi prin aceasta. Reprezentanţii lui sînt siliţi să invoce pînă la urmă cele mai primitive şi mai şubrede teorii idealiste asupra artei, pentru aşi apăra poziţiile. Şi ne oferă astfel spectacolul de un haz rar întîlnit: apărătorii din oficiu ai literaturii revoluţionare, sufletele alarmate de „osificarea" ei în cadrul realismului socialist se relevă peste noapte susţinătorii „artei pentru artă". Amatorii de „desdogmatizări" radicale, minţile „pline de îndoieli în faţa oricărui principiu" se închină în faţa „misterului magic" al creaţiei. In sfîrşit, profeţii „ritmului modern" de viaţă al secolului nostru, secolul „ştiinţei, tehnicii şi maşinei" se sperie de ideea scriitorului lucid, conştient de ţelurile muncii sale. întreaga istorie a literaturii mondiale şi a artei în genere stă sub* semnul unui proces continuu şi progresiv, de aducere din ce în ce mai insistentă a actului creator în planul conştiinţei. Edgar Allan Poe a arătat cum a compus „Corbul" lucrînd ca un matematician. Baudelaire şi Flaubert au lăsat reflecţii asupra artei literare, de o pătrundere uimitoare. Aproape că nu există în veacul nostru scriitori mari care să nu fie dublaţi şi de observatori lucizi ai „tainei", prin care ia naştere un roman, o nuvelă, un poem, sau o piesă de teatru. Proust sau Cehov, Thomas Mann sau Fedin, Eluard sau Brecht, Jean Paul Sartre sau Aragon sînt cîteva, exemple imediate. Mai pot fi citate nenumărate altele. Maiakovski a explicat într-o broşură, „cum se fac versurile". Mă îndoiesc foarte serios că pînă şi autorii prezentaţi în articolele revizioniştilor ca descoperitori inconştienţei de adevăruri artistice ar fi de acord cu imaginea pe care o dau despre ei asemenea interpretări. Apărătorii jugoslavi ai lui Mallarme sau Joyce au însă un singur mare noroc, clienţii lor sînt morţi Şi nu pot interveni. In orice caz, a stîrnit un tărăboi imens în jurul specificului literaturii contempa-rane, a spiritului ei „modern" şi a pleda 153 teza artistului care nu ştie ce face şi lucrează în stare de transă, renunţînd complet la concursul inteligenţei, e o dovadă de haos ideologic indescriptibil. Ce minte aşezată poate susţine că a avea asupra realităţii o concepţie coherentă, clară, în perfectă concordanţă cu cele mai noi rezultate ale ştiinţei, verificată prin practica istorică, e un impediment în creaţie? Aceasta echivalează cu a crede că un cercetător în biologie, de exemplu, va lucra mai bine dacă va fi convins că dumnezeu i-a dat viaţă lui Adam, suflîndu-i în gură, decît dacă va fi adeptul materialismului dialectic. Şi la fel în astronomie, pornind de la ideea că universul e finit, sau în chimie de la teoria flogisto-nului. Ajutîndu-i să-şi însuşească singura concepţie ştiinţifică asupra lumii, concepţia marxistă, Partidul a deschis scriitorilor noştri posibilitatea de a descoperi prin înlăturarea oricărei umbre de mistificare ideologică, faţa cea mai adevărată a realităţii. Şi alţi autori, înainte, au examinat cu incontestabilă putere de pătrundere lumea satului romînesc, sufletul ţărănesc în diferitele ipostaze ale „dramei pămîntului". Dar nici unul n-a reuşit să meargă pîuă acolo unde au ajuns Zaharia Stancu în „Desculţ",, Marin Preda în „Moromeţii", „Desfăşurarea", „Ferestre întunecate" sau „îndrăzneala" şi acum în urmă Titus Popovici ,în „Setea". Şi alţi autori, înainte, au veştejit moravurile boierimii romîneşti. Dar nici unul n-a izbutit să prezinte descompunerea acestei clase, într-un asemenea tablou obiectiv, precis, cu virtuţi de radiografie, ca Petru Dumitriu în „Cronica de Familie". Ce să mai spun despre lumea uzinelor şi cartierelor muncitoreşti, .pînă ieri aproape complet absentă din literatura noastră sau prezentată deformat, livresc, artificial ca un peisaj exotic fabricat în închipuire? Un întreg univers moral inedit e scos astăzi la iveală de romanele şi nuvelele lui Nagy Istvan, Eugen Barbu, Remus Luca, de schiţele şi reportajele lui Nicolae Ţie, un univers al îndrăzneţei şi forţei proletare, al solidarităţii de clasă, al setei de cunoaştere şi energiei constructive. Nu e vorba însă. aici doar de o explorare îndrăzneaţă ,a unor zone din realitate, la hotarul cărora se oprea altădată observaţia scriitorilor. Concepţia revoluţionară asupra vieţii le-a îngăduit să descopere o problematică nouă literară. Raporturile dintre individ şi colectivitate, între libertate şi necesitate, între viaţă şi neant apar într-o imagine complet inedită. O jerbă de sentimente cu coloratură încă necunoscută, caracteristice oamenilor care încep să zărească zorii de „coral" de automatizări, în special la uzinele nou create. La ora actuală există în industria noastră dispozitive şi instalaţii automate, pe care le vom urmări pe scurt în principalele sectoare din industrie. Mare parte din acestea sînt urmarea ajutorului tehnic pe care l-am primit din partea Uniunii Sovietice, prin proiectarea şi livrarea de instalaţii automate, cum sînt centralele electrice, uzina de rulmenţi de la Bîrlad, laminorul de la Roman, instalaţiile pentru fabrica de lapte praf Remetea etc. In expunerea făcută la şedinţa Plenarei CC. al P.M.R. din 26—28 noiembrie 1958 de către tov. Gh. Gheorghiu-Dej se arată că una dintre problemele de cea mai mare importanţă, care trebuie să stea în atenţia partidului şi a întregului popor, este ridicarea continuă a nivelului tehnic în toate ramurile economiei. Politica partidului în domeniul automatizării constituie parte integrantă a măsurilor ce trebuiesc luate în vederea realizării sarcinii ce stă în centrul preocupărilor de Partid şi de Stat, creşterea necontenită a nivelului de trai al maselor. In cele ce urmează vom prezenta pe scurt situaţia actuală şi unele perspective de dezvoltare în cîteva ramuri importante ale industriei noastre. Datele folosite corespund nivelului anului 1958, iar perspectivele indicate se referă la perioada viitorilor cîţiva ani. Industria grea. In industria siderurgică s-au obţinut în anii puterii populare o serie de succese în domeniul mecanizărilor şi automatizărilor. La două f'irnale moderne s-au realizat automatizarea complexă a sistemului de încărcare, automatizarea comutaţiei şuberi-lor de la preîncălzitoarele de aer, centralizarea măsurătorilor şi controlului, reglarea automată termotehnică. A fost prevăzut cu dispozitive de automatizare un cuptor Siem-mens Martin de 185 tone. Cu aceste dispozitive s-au realizat automatizarea completă a regimului termic şi a presiunii în cuptor, reglarea puterii termice a cuptorului, automatizarea operaţiilor de inversare a camerelor regeneratoare. Drept rezultat s-au obţinut la combustibil economii de 20%, la material refractar de 10% şi un spor de producţie de 12%. Au putut fi înregistrate de asemenea contribuţii proprii în domeniul automatizării unor operaţii, dintre care amintim, automatizarea furnalului de la Hunedoara şi dispozitivele automate ale automotorului electric Diesel. Introducerea mecanizării pe o scară mai largă a creat în etapa actuală condiţii pentru realizarea de automatizări parţiale, în instalaţii deja mecanizate. în această situaţie se găsesc numeroase utilaje importante din industria siderurgică, a construcţiilor de maşini, industria chimică, de petrol şi gaze,, industria alimentară şi uşoară. Dacă problema realizării automatizărilor complexe se impune pentru noile unităţi ce urmează a fi instalate, pentru unităţile existente problema principală în această etapă o constituie introducerea dispozitivelor de control automat al parametrilor tehnologici şi, odată cu modernizarea utilajului, introducerea diferitelor maşini şi instalaţii automate, precum şi aşezarea acestora în flux tehnologic continuu. La Roman 60% din dispozitivele de acţionare a mecanismelor ce iau parte la procesul de laminare sînt prevăzute cu comandă automată, de la acţionarea ţevii sau de la un ait mecanism prin releu fără contact; la Uzinele Niculae Cristea din; Galaţi sînt 3 laminoare automatizate: transport şi evacuare automate, control şi reglare termotehnică, benzi transportoare 187 automatizate ale subansamblului, încărcarea automată printr-un sistem de programare. Pentru a ne da seama de cheltuielile cerute de introducerea dispozitivelor de automatizare merită să arătăm procentul din cheltuielile totale, reprezentate de acestea. Pentru furnale el este de 1,11, la oţelăriile Siemmens Martin 1,91, la laminoare 3,04, la instalaţii refractare 4,56, la uzini cocso-chimice 1,14 şi la alimentare cu apă 4,75. La Roman, automatizarea a reprezentat 2% -din costul total de investiţii. Se poate spune că industria siderurgică este unul din sectoarele în care automatizarea a pătruns mai mult la noi în ţară. Acest lucru se datoreşte în bună parte specificului acestei ramuri industriale, faptului că s-au creat unităţi noi şi că s-au întreprins multe modernizări. E necesar ca toate construcţiile ţioi să fie prevăzute cu ultimele ■realizări în domeniul automatizărilor şi să -se urmărească cu perseverenţă lărgirea -frontului automatizării în acest domeniu. Sectorului energetic al economiei naţionale îi revine sarcina de a întîmpina din timp necesităţile în plină dezvoltare ale industriei, în ansamblul ei. Direcţiile principale urmărite de introducerea automatizării în acest sector au fost: instalaţii care să reducă la minimum întreruperile în alimentarea cu energie -electrică, instalaţii care să îmbunătăţească -calitatea energiei electrice (tensiune, frec-•venţe) şi instalaţii ce reduc preţul de cost al energiei (reducerea rnîinii de lucru, combustibil etc.). In 1956 s-a realizat o staţie de 35/6 kv /0. Cine beneficiază ? Numeroase regulamente limitează eventualele „abuzuri" în sistemul securităţii, sociale. De exemplu, un muncitor concediat pentru „purtare proastă" nu primeşte timp de 6 săptămîni indemnizaţia de şomaj, iar în caz de boală — indemnizaţia frizează mizeria. Contractele de serviciu prevăd clauze speciale pentru directori, avocaţi etc., şi altele pentru muncitori. Drepturile la pensie avantajează oamenii cu stare. Directori de bănci, avocaţi, diverşi liber-profesionişti au drepturi la pensii complete chiar după 10 ani de cotizaţii, deşi au adeseori venituri, copioase în afara salariului. Universităţile de stat engleze sînt deschise exclusiv tinerilor din clasele înstărite, iar alocaţiile pe care le acordă statul pentru anii de studii sînt mult mai mari decît cele acordate şcolilor de 10 ani, la care se limitează şcolarizarea copiilor de muncitori. John Vaizey a demonstrat într-un studiu recent, că părinţii cu venituri între 500—200 lire .sterline anual primesc din partea serviciilor de educaţie şi instrucţiune alocaţii cu 80% I. Radu CINE PLĂTEŞTE Şl CINE BENEFICIAZĂ? ui serveşte sistemul „securităţii sociale" din Anglia? Cine plăteşte şi cine beneficiază de pe urma lui ? întrebările acestea pe care le pune specialistul britanic Brian Abel-Smith. nu sînt simple maliţii publicistice : i le-au impus anchetele sale. Iar aceste anchete nu pun într-o lumină prea ispititoare 207 mai mari decît cei cu venituri reduse. Prin urmare, posibilitatea de a trimite copiii, la. şcolile cele mai scumpe, de a le asigura învăţătura pînă la diplomă, este practic rezervată categoriilor înstărite. Acestea pot de asemeni folosi — prin sistemul serviciilor sociale — medicii cei mai buni, spitalele cele mai scumpe, la care muncitorii nu au acces. Alocaţiile pentru copii sînt mai mici decît reducerile de Impozite pentru copii, şi fiind aplicate asupra veniturilor, sînt de asemeni în avantajul oamenilor cu stare. etc. etc. etc. Concluzia lui Abel-Smith este limpede: dintr-o cucerire a proletariatului englez, în sistemul capitalist „Securitatea socială" a devenit practic un. beneficiu al claselor avute. P. I. GENERAŢIA ÎNFRÎNTĂ" îăi generation" reprezintă cea mai puternică mişcare literară din SUA, :urentul artistic cel mai discutat. Sensul exact al acestei mişcări, care se vrea : tinerei generaţii, ne este sugerat chiar de cuvintele care-i alcătuiesc em-jlema. Jack Kerouac, şeful şcolii, susţine că „beat" trebuie luat în sensul propi,- ai cuvîntului, adică bătut, doborît, „beat generation" însemnînd generaţie înfrîntă. John Clelon Holmes, aplogetul mişcării, socoteşte că „beat" semnifică o stare de spirit inexprimabilă şi că ar fi vecină cu beatitudinea extazului mistic. A fi „beat", înseamnă pentru John Clelon Holmes „a te găsi precipitat la punctul cel mai coborît al personalităţii şi a privi de acolo în sus". Sau cum s-ar spune, a te afla într-o stare de prostraţie şi a contempla universul. Chiar definiţia acestei mişcări literare spune foarte multe, aproape totul, despre conţinutul ei de idei şi despre direcţia, despre orientarea principalilor ei reprezentanţi. De altfel, amplele articole publicate In „Express" din 21 mai 1959 şi „France Ob-servateur" din 12 martie 1959 confirmă raporturile organice, directe, pe care apariţia acestei „beat generation" le are cu procesul de descompunere a capitalismului. Marasmul moral specific unui tineret crescut în vijelia ja'zzului şi în isteria bombei atomice, reiese cu prisosinţă din această declaraţie a lui Holmes : „Toată lumea spera că după război va fi o lume frumoasă, dar lucrurile nu s-au schimbat cu nimic. Noi nici măcar n-am avut cei zece ani de pace care au urmat primului război mondial. încă din 1947, la noi, toată lumea vorbea despre apropiatul măcel general. Aşa dar, noi ne-arn regăsit singuri, faţă în faţă cu noi înşine. Ceea ce era important erau simţămintele noastre, pasiunea noastră pentru viaţă, adică jazzul, alcoolul, desfrîul nelimitat". Asta a fost tot ceea ce a vrut să salveze „generaţia1 înfrîntă", întreg patrimoniul ei spiritual. Mai e nevoie să spunem că .această mişcare era incomodată cel mult de anumite împrejurări, dar nu zguduită de ele, că felul ei de a gindi şi de a-şi alunga singurătăţile, o descalifică şi o anulează ? Entuziasinele şi depresiunile acestei generaţii complezente cu propria ei laşitate, complice cu propria sa desaxare, trădează de fapt incapacitatea ei de a trăi o viaţă cinstită, de a înfrunta injustiţia socială şi traduce în fapt dorinţa de a camufla, sub o dezolare incurabilă, hotărîrea de a menţine intacte stările sociale împotriva cărora pretinde că se revoltă. Cît priveşte viaţa de fiecare zi a membrilor „generaţiei înfrînte", sînt revelatoare următoarele scene, următoarele întîmplări autentice. ..La Los Angeles", un tînăr poet citeşte din opera sa în faţa profesorilor şi elevilor. Un ascultător îl întrerupe : — Dar ce vreţi să demonstraţi, la urma urmei ? 208 — Nuditatea — răspunde poetul. — Şi ce înţelegeţi prin nuditate ? Poetul lasă manuscrisul din mînă, îşi desface cureaua pantalonilor, se dezbracă pînă la piele şi continuă lectura. în vorbitorul închisorii Sf. Quentin deţinutul nr. A. 47.667 se recomandă reporterului : — Sînt Nea! Cassady, membru al „beat generation". Sînt aici pentru vînzarea de stupefiante şi efracţiune cu mîna armată. într-un apartament din Mexico, un tînăr prozator, care trăieşte pe seama unei familii ultra bogate, se distrează ochind cu focuri de revolver un pahar de gin aşezat pe capul soţiei sale. Intr-o seară trage cîţiva centimetri sub ţintă. La New-York, un tînăr ucide pe un băcan căruia nu-i fură nici banii, nici marfa. Se descoperă în faţa cadavrului şi adresiîndu-se victimei : — îţi, mulţumesc. Vroiam numai să ştiu cum te simţi după ce ai ucis pe cineva î Am putea continua şi cu alte exemple care ar justifica din plin renumele de golani, pederaşti, bestii, de care se bucură mulţi membri ai acestei mişcări literare. Dar să ne ocupăm de profilul ei artistic. Teoreticienii lui „beat generation" susţin că viaţa nu-i altceva decît o experienţă oare trebuie trăită din plin, independent de valorile morale. Această concepţie este o veche cunoştinţă a noastră. Trăirismul romînesc ne-a învăţat să cunoaştem exact ceea ce se ascunde sub această „patimă de viaţă." Aberaţiile şi desmăţu! fărădelegilor fasciste se nutresc din setea de experienţă. In domeniul tehnicii artistice „beat generation" îi citează pe Sade şi pe Luther, procedînd după stilul paranoicilor, dis-preţuind raţiunea1 şi preamărind incoherenţa. A te exprima clar înseamnă după această şcoală literară a mărturisi că nu simţi emoţii şi să dai dovadă de lipsă de talent. „Am o tehnică uimitoare pe care o numesc proză spontană, declară Jack Kerouae. Nu-mi caut niciodată cuvintele, deoarece cred că aceasta este o greşeală. Unii scriitori, cînd nu găsesc cuvîntul potrivit, se opresc pentru a se gîndi. Eu nu ! Cînd nu găsesc cuvîn-tul potrivit continui: „bla, b,la, bla"... Intră desigur în această mărturisire dorinţa de a scandaliza, de a irita1, dar demiterea de la inteligenţă nu-i prin aceasta mai puţin tristă, iar prostia mai fecundă. Deasupra patului lui Jack Kerouac, agăţat de un cui, se află un sul de hîrtie. Sînt foile safe de căpătîi şi pe care pretinde că-şi notează vocabulele cele mai sonore pe care le aude în vise, gîndurile cele mai profunde care i se arată în coşmaruri. Ginsberg, fruntaş al acestei generaţii, şi-a întitulat prima operă „Urletul", vrîncî să transmită cititorului efluviile pure şi nostalgiile vagi ale sufletului său sacru. „Am scris această carte, spune Ginsberg, într-un ritm inspirat de liturghie. Am vrut să-i înfăţişez pe profeţi urlînd în deşert şi conform unei sintaxe moderne, adică haotice". Rezultă din toate acestea că „generaţia înfrîntă" face din viciu, din crimă şi din demenţă un program, o comportare şi o metafizică. Există la „beat generation" o atracţie a forţelor instinctului, o chemare a actului gratuit, toate afişate cu ostentaţie, dar care sînt departe de a constitui, aşa cum membrii acestei mişcări o pretind, semnul unei indiscutabile originalităţi. Delirul iraţional a fost revendicat cu multe decenii în urmă de curentele avangardiste care l-au alimentat şi 1 -au. întreţinut cu opere tot atît de mediocre. Metoda de lucru a scriitorilor din „beat generation", şi anume a pătrunde în zonele interzise şi necontrolate ale spiritului uman, pro-fitînd de somnul conştiinţei sau, mai clar, a explora subconştientul, a mai ispitit şi pe alţi artişti ale căror opere zac în clipa de faţă în groapa comună. „Beat generation" este, cel mult, încă un document al disolut iei societăţii capitaliste. Literar vorbind, cărţile acestei mişcări sînt lipsite de ori ce valoare. Totul e distrus prin exces, strivit prin abuz, ucis prin artificiu în aceste opere care cultivă febra de dragul febrei. 14 — Viaţa Romînească nr. 8 209 Impostura literară şi mistificarea nu sînt în concepţia lui „beat generation" o infracţiune prea gravă, cîtă vreme fiecare dintre reprezentanţii ei autorizaţi are pe conştiinţă delicte mult mai grave. L, E. PICTURĂ, METAFIZICĂ Şl MECANICĂ Pictura de avangardă sau pictura modernă, cum îi mai place să se numească, şi-a sărbătorit recent în mod public zeii tutelari: impostura şi extravanganţa. Ziarul „New York Herald Tribune" din 4 iunie 1959 cuprinde un amplu reportaj despre ultima invenţie a artei abstracte. Un tînăr sculptor, pe neuitatul său nume Jean Tinguely, a perfecţionat o maşină pentru producerea în serie a picturilor abstracte. Pentru modesta sumă de un dolar orice cetăţean al S.U.A. va putea deveni un artist, şi încă unul de avangardă. Jean Tinguely a creiat aparatul său dînd glas dorinţei de a stimula frumoasele însuşiri ale spiritului şi inimii omeneşti. Şi este de-a dreptul înduioşător să afli că mister Tinguely a mai adus şi în trecut servicii umaniiăţii. Astfel el a inventat un aparat pentru imaterializarea sculpturii. Aparatul este un motor electric a cărui energie învîrteşte la mari viteze diferite sculpturi, aşa încît ochiul le percepe ca imateriale. Graţie iuţelii aparatului şi falsei impresii a ochiului, se creiază într-o clipă visul'de aur al fizicienilor idealişti: dispariţia materiei. Hotărît lucru, Jean Tinguely, astăzi în vîrstă de 37 de ani, a înţeles ceva din năzuinţele cele mai secrete a!e societăţii burgheze. Invenţia care a trezit interesul ziarului american este într-un fel reluarea aparatului pentru imaterializarea sculpturii. Cel puţin aceeaşi concepţie prezidează amîndouă mecanismele. Jean Tinguely a ajuns, după o profundă meditaţie, la concluzia riguros adevărată că arta abstractă reprezintă trainica înfrăţire dintre metafizică şi mecanică, întrepătrunderea neantului cu inerţia. Drept care a şi brevetat maşina sa meto-mecanică, Este suficient să conectezi curentul electric (reprezentantul direct al neantului) pentru ca mîna mecanică (purtătorul de cuvînt autorizat al inerţiei) să se plimbe înfrigurată pe hîrtie. Schimbînd vitezele şi creioanele se poate creia un tablou la fiecare zece minute. Aşadar Jean Tinguely. a avut în vedere şi „productivitatea" muncii artistice. Maşinile lui mister Tinguely au dimensiuni şi forme diferite. Unele pot lucra în guaşă, altele în tuş, iar în sfîrşit altele în creion. In două ore orice om cu vocaţie artistică poate creia cea mai variată galerie de tablouri. Nici marele forţe ale Renaşterii, a căror capacitate de muncă şi a căror fecunditate artistică este celebră, nu se pot lua la întrecere cu maşinile lui Tinguely. Ceea ce nu spune ziarul new-yorkez este că pentru a pune capăt sfidătoarei concurenţe a acestor maşini în domeniul prezentării" chipurilor, sentimentelor şi ideilor, pictorii abstracţi pregătesc în taină sfărâmarea lor. Acţiunea va fi dusă, bineînţeles, în numele artei ultragiate... Al doilea eveniment din viaţa picturii moderne este legat de numele lui Salvador Dali. In planetariul londonez, Salvador Dali, sau cum i se mai zice „Avida Dollars" (anagrama numelui său servind de minune pentru a sugera cupiditatea mult trâmbiţatului „geniu" suprarealist) a răspuns celor mai indiscrete întrebări puse de un auditoriu compus din 300 de admiratori. Publicaţia franceză „Paris-Match" din 16 mai 1959 reproduce dialogul dintre pictor şi sală. —- Sînteţi nebun ? 210 — Unica diferenţă între mine şi nebuni, răspunde Dali fără a se tulbura, este că eu nu sînt dement. Nu are nici un rost să reproducem toate răspunsurile lui Dali fiindcă ele nu depăşesc în spirit: şi excentricitate rîndurile de mai sus, dar dovedesc în schimb cît de jos poate coborî un artist. Oribila alianţă încheiată de către arta decadentă cu snobismul, cu vulgaritatea şi cu decrepitul este desăvîrşit ilustrată de această întîlnire a lui Salvador Dali cu discipolii săi şi de-a lungul căreia întrebări despre cele mai bune reţete culinare s-au amestecat cu cele mai ritoase pornografii. Nu-i lipsit de haz că Papa şi-a întins mîna binecuvîntătoare asupra lui Dali, asi-gurîndu-1 de întreaga sa încredere. Aceasta s-a petrecut la capătul unei dramatice întrevederi între artist şi pontif, în momentul în care acesta din urmă împărtăşea reprezentantului divinităţii pe pămînt hotărîrea de a clădi o catedrală care să fie simbolul îngemănării religiei cu arta şi ştiinţa. „Catedrala — spunea Salvador Dali — va avea forma unei pare de foc aşa cum a arătat înainte de tragica sa dispariţie satelitul Vanguard, iar din crucea electronică vor ieşi în efluvii arii muzicale pentru a reînvia impresiile credincioşilor din Evul Mediu". La aceste cuvinte Papa a acceptat să-1 mute din indexul artiştilor iconoclaşti în cel al drept-credincioşilor. Vidul artistic pe care-1 reprezintă arta abstractă şi ultimele ei semnificaţii se regăseşte în aceste două întîmplări. L. E. ADEVĂRATA AVANGARDĂ ^u o săptămîna înainte ca presa noastră să relateze discuţiile pe care aceasta le-a suscitat la Helsinki am văzut una din manifestările cele mai elocvente, a ceea ce reprezintă pentru noi adevărata avangardă. Eram undeva, într-un mic oraş de provincie — pînă de curînd pomenit în cărţile noastre de geografie mal mult din respect pentru trecutul lui istoric. Doar un autobuz îl leagă de staţia terminus a unei căi ferate mai puţin umblate. Am nimerit în studioul staţiei locale de radioficare, copie redusă, dar la fel de solemnă, cu uriaşul geam de sticlă care-o desparte de cabina de emisie, cu microfoanele şi semnalele luminoase: ATENŢIE! EMISIE! MICROFONUL DESCHIS!, ca şi surorile sale mal mari din Bucureşti. Dar reprezentanţii avangărzii, băieţii şi fetele din brigada artistică de agitaţie a întreprinderii „Străduinţa"-Iţcani, o fabrică nu prea mare de încălţăminte, dintr-o comună suburbană a Sucevei, nu se arătau impresionaţi. Desfăşurarea repetiţiei era mereu întreruptă de glume în lanţ şi rîsete fără sfîrşit, pe care autoritatea bonomă a responsabilului brigăzii nu părea a ţine neapărat să le curme. La gîndul că emisiunea urma să se relransmită doar cu o oră mai tirziu, am simţit un fel de panică; în acelaşi timp am înregistrat, cu uimirea necredinciosului Toma, textul plin de vervă al programului. Parcă anume spre stupefacţia mea şi consternarea revulştllor de profesie, — brigada vorbea cu acelaşi firesc desăvîrşit despre realizări şi despre lipsuri. într-un text rimat, plin de savoare, erau relatate mizeriile pe care le înlăturaseră mecanizarea ridicării pieilor din bazine, instalarea benzilor rulante de transport, adunarea tuturor serviciilor administrative într-una din clădirile recent construite. Un concurs original „Cunoaşteţi textul?" îmbina frapant melodii cunoscute cu versuri critice, pline de spirit. Solişti talentaţi interpretau cîntecele preferate ale fruntaşilor întreprinderii. Cîteva scenete scurle, numai miez, ţintuiau la stîlpul deriziunii atitudini învechite. 14' 211 La cinci minute după terminarea repetiţiei aflasem totul despre brigadă, dintr-o avalanşă de replici afîţate, pline de humor, care mă cam ameţiseră. Cum lucrăm în brigada artistică ? Ne adunăm toţi la iui ioc, cineva întreabă: „Ei, ce mai e nou ? Ce mai e de criticat ?" şi pornim la treabă. Fiecare vine cu o idee, cu o propunere. La Botoşani, la concursul pe regiune (unde au obţinut primul loc alături de brigada Fabricii de Spirt) eram fără responsabil, plecase ta Bucureşti; un sfert de oră înainte de a intra, ni s-a cerut să schimbăm un skeci. Noi, băieţi buni, l-am schimbat. Din '52 pînă acum am făcut cincisprezece programe. A, nu, la faza inter-regiuni nu mai mergem cu programul ăsta, s-a învechit; l-am prezentat de două ori. Facem altul. O să ajungem la Bucureşti, ba şi la Viena ! Mai aflu că brigada e alcătuită numai din fruntaşi — „aşa că la noi nu intră ori cine!" — că a sărbătorit trei căsătorii intre membrii ei. M-am ascuns apoi în cabina de. emisie, după aparate şi tablouri de comandă, să nu le fac trac. Dar emisiunea a mers strună, într-un ritm drăcesc. Protagoniştii, mă căutau din ochi: „cum e ?" Greşisem din nou: băieţii ăştia nu ştiau ce-i tracul. După emisiune s-au urcat cu toţii, de-a-valma, în camionul care aştepta să-i ducă înapoi la Iţvani. Mi-am vîrît în mină, la întîmplare, un text al programului pe care îl cerusem, mai puţin o pagină : n-aveau decît două exemplare şi, oricum, nu erau exacte — programul suferind îmbunătăţiri pe parcurs. Am plecat tulburată, cu senzaţia că tinerii aceştia au descoperit corespondenţa între viaţă, şi artă. Ca şi in fabrică, pe scenă ei crează în colectiv, iar munca făcută laolaltă exclude falsul orgoliu individual, generator de emoţii. Intransigenţa aceasta firească a fruntaşului, căruia calitatea sa îi conferă dreptul să laude şi să critice, din fabrică au luat-o. Pe scenă, nu sînt altceva decît o brigadă de producţie angajată cu toate celelalte în bătălia pentru indicii de plan, numai că aici luptă cu mijloacele specifice artei. In schimb, în viată, brigada a devenit un fel de familie în care s-au stabilit legături de prietenie, ba chiar de rudenie. 'Scena i-a dezgheţat, le-a ascuţit limba, le-a dat o siguranţă şi o agilitate explozivă. Tocmai în acest flux de influenţe, în care termenul cel mai puternic îl reprezintă, fără îndoială, viaţa, stă tăria, farmecul şi noutatea acestei brigăzi, a atîtor altora, în care arn găsit adevărata avangardă a artei de mîine. Ioana Munteanu „DOMNUL PUNTILA Şl SLUGA SA MATTI" de Bertolt Brecht la Teatrul Muncitoresc C. F. R. jaiiiiiS* «55j 5afru| Muncitoresc C.F.R. s-a dovedit fericit inspirat, înscriind în reper-fîrtîf 'oriui acestei stagiuni suculenta comedie a Iui Bertolt Brecht „Domnu! fe.y ifs&aa ^untila şi sluga sa Matti". Prezenţa în repertoriu,! unui teatru dramatic a jLt&$8&pjli jnei opere a marelui scriitor german ateistă discernămînt, gust şi îndrăzneală artistică. Teatrul trebuie felicitat, deci, în primul rînd pentru selectarea „domnului Punţi la" care dă prestigiu unui repertoriu. Domnul Punfilla şi sluga sa Mafii e, ca modalitate artistică, una dintre cele mai interesante lucrări dramatice ale lui Brecht. Scrisă în anii exilului, în perioada trecerii sale prin Finlanda, piesa are drept cadru „ţara celor optzeci de mii de lacuri". Humorul gras al aceluia care a scris „Romanul de cinci parale" străbate fiecare replică a acestei savuroase comedii. Humorul nu e de suprafaţă, spirituală încrucişare de florete, ci vizează probleme sociale profunde. 212 Domnul Punţi la şi sluga sa Matti, foloseşte toate formele comicului — comic de caractere, de situaţii şi limbaj. Moşierul finlandez Puntiila, înzestrat cu toate tarele clasei sale trăieşte de-a lungul piesei într-o quasi permanentă euforie bahică. In aburii beţiei, Puntila întreţine cu şoferul său Matti raporturi cordiale, supralicitîndu-i afecţiunea şi covîrşindu-l cu manifestări grandomane de afecţiune. Culmea comicului e atinsă atunci cînd, năucit de băutură, Puntila hotărăşte să-şi căsătorească fiica cu Matti. Beat fiind, Puntila nu-şi leapădă însă complei —■ şi în aceasta rezidă subtilitatea lui Brecht — condiţia sa de clasă. Prudent, beţivul generos şi euforic, nu iscăleşte contracte şi nu mînuieşte bani. Generozitatea şi umanitarismul său rămîn deci pe un plan abstract, strict verbal. Treaz, moşierul Puntila redevine lorud şi despotic, aspru şi vindicativ, trăsături care se dizolvă treptat în mod comic sub presiunea alcoolului. Pendularea între beţie şi luciditate, treptele străbătute între două stări generează zeci de momente comice. După opinia lui Brecht, în centrul acestei piese trebuie să se afle şoferul Matti, reprezentant al filozofiei şi humorului popular. Matti cenzurează cu ironie usturătoare şi lucidă elanurile pseudo-generoase ale lui Puntila în care refuză să creadă o singură clipă. Puntila, prin situaţii şi caracter este comic — Matti are humor. E o distincţie esenţială. Domnul Puntila şi sluga sa Matti exemplifică strălucit formula, marxistă a despărţirii rîzînd de trecut. • Sarcina regizorului care 'montează comedia lui Brecht nu este uşoară. Trebuie ,-pâstrat cu subtilă măsură şi fermentul comic al piesei şi substanţa socială. Humorul trebuie să circule nesfînjenit pe scenă contaminîndu-i generos pe spectatori dar nu în detrimentul mesajului piesei. „Domnul Puntila" e de fapt un model de piesă bre-chtiană în care scriitorul nu violentează voinţa şi sentimentele spectatorilor săi ofe-rindu-le totodată multiple posibilităţi de înţelegere a realităţii. Lucian Giurchescu a realizat un spectacol remarcabil, treoind cu succes aceste probe de foc. Spectacolul Teatrului Muncitoresc C.F.R. e cuceritor prin ritm şi humor, unitate de joc şi decor. Giurchescu a dovedit în acest spectacol, orioît de peremptorie ar părea afirmaţia noastră, că posedă un stil regizoral care s-a mulat perfect pe scheletul comediei lui Brecht. Am înregistrat cu satisfacţie permanenţa acestui stil, patru ani după spumosul spectacol Slugă la doi stăpîni realizat de acelaş regizor şi premiat la festivalul tinerilor actori din 1954. în mod evident regizorul are receptivitate pentru comedie şi o nesecată fantezie în reliefarea mişcării scenice. Demn de remarcat însă că regizorul nu e captat în primul rînd de pitorescul formal, ci preocupat de rîlcurile majore ale piesei. Spectacolul acesta realizat de un teatru uneori nedreptăţit de cronica dramatică, se impune printre cele mai bune realizări ale actualei stagiuni bucureştene. Decorurile Sandei Muşatescu, scenografă de talent discret şi subtil, se impun :prin fantezie graţioasă şi humor. E un decor figurativ care foloseşte panouri uşoare de o policromie delicată. S-au păstrat indicaţiile lui Brecht care prevedea o cortină mică şi întruchipări simbolice ale lunii şi soarelui coborâte pe sfori subţiri, dar s-au realizat decoruri realmente originale. în decorul tabloului penultim panourile ni s-au părut excesiv stilizate în dauna unităţii generale scenografice. In acest cadru, regizorul a imprimat personajelor o mişcare scenică rafinată dar nu formală şi un ritm furtunos. în tabloul în care Puntila, în căutare de alcool, îşi peţeşte cele patru logodnice, Giurchescu a realizat splendide situaţii de comedie făcînd să apară în lumina oscilantă a reflectoarelor, panouri care figurau case la 213 ferestrele cărora 'îşi făceau apariţia personajele. Actorii s-au integrat perfect în viziunea regizorală clară a .spectacolului. Trebuie evidenţiată, în primul rînd, compoziţia savuroasă a lui S. Mihăilescu-Brăila, actor de multiple resurse, excelent deopotrivă în comedie şi dramă, înzestrat cu humor dezinvolt şi naturaleţe a gestului. S. Mihăilescu-Brăila, deşi tînăr, intră cu o uimitoare uşurinţă în pielea personajelor vîrstnice fără să abuzeze de artificii exterioare. Măştii actorului i se adaugă puţine elemente, în schimb gesticulaţia, timbrul vocii şi expresia ochilor se schimbă în raport cu noul personaj pe care îl are de realizat interpretul. „Puntila beat trebuie să stîr-nească rîsul, Puntila beat ne face să gîndim", se spune în prospectul lui „Berliner Ensemble" şi în aceasta constă de fapt succesul interpretării date^tde Mihăilescu-Brăila moşierului Puntila. Colea Răutu, încercat actor de comedie, a creat un Matti robust, ironic, nelipsit de o undă de lirism, o prezenţă scenică intensă. Mai mult nerv ar spori valoarea interpretării şi ar definitiva unitatea de stil a spectacolului. Titu Vedea, în rolul ataşatului, logodnicul Evei, a realizat un excelent tip de comedie. Suficienţa, vecină cu imbecilitatea, nereceptivitatea la humor, au fost scoase în evidenţă printr-o mască voit inexpresivă şi printr-o voce găunoasă şi afectată. Mari.a Pătraşcu, în rolul Evei, fiica lui Puntila, a demonstrat nebănuite posibilităţi pentru comedie. E remarcabilă în deosebi în scena examenului la care o supune Matti. l-aim reproşa în acest rol o anumită monotonie a mijloacelor artistice, care nu viciază însă nivelul, în general valoros al interpretării. înzestrată cu humor cuceritor, dinamică ne-a apărut Tama.ra Buciuceanu, interpreta Lainei. Gestul s-a sincronizat perfect cu glasul şi mişcarea. Dody Caian-Russu, Sabina Muşatescu, Elvira Petreanu şi Cecilia Teodoru au realizat galeria celor patru femei din Kurgela petite, la beţie, de Puntila. în viziunea lui Brecht ele „aparţin figurilor nobile ale piesei", care privesc cu un ochi plin de humor şi ironie euforia moşierului beţiv. Cele patru interprete au alcătuit o echipă omogenă, alertă sau gravă —■ după cum e cazul. Am remarcat în deosebi personajele intenpretate de Elvira Petreanu şi Dody Caian-Russu. Jeni Oancea, (Fina) în limitele unei partituri restrânse, a realizat un personaj cu contururi clare. Un cuplu foarte reuşit l efectiv adevărul că realismul socialist, metodă de creaţie a scriitorilor revoluţionari, integrează în însăşi substanţa sa aspiraţia necontenitei perfecţionări şi este opusul oricărei, inerţii, al oricărei auto-mulţumiri, al oricărei tendinţe de stagnare. Cunoaştem din experienţa, artei trecutului, că fiecare principiu artistic o dată cristalizat într-un curent, o dată întrupat într-o sumă de opere izbutite, începea să se opună mersului înainte al literaturii, devenea un sistem închis, maj mult sau mai puţin rigid, canonizînd cuceririle deja existente şi împiedicînd, în general, apariţia unor noi opere de valoare, pe măsura impusă de dezvoltarea realităţii însăşi în continuă transformare. Pentru întîia oară însă, în. istoria literaturii realismul socialist se constituie ca metodă şi principiu de creaţie, capabilă să. reziste oricăror tendinţe de inerţie, să le depăşească ; secretul acestei însuşiri, necunoscute vechilor programe ideologico-estet ice (şi ne referim chiar la acelea care au îndeplinit o vreme o funcţie pozitivă în dezvoltarea literaturii), secretul acestei capacităţi de regenerare continuă este marea aderenţă la vjaţă a artei socialiste, faptul că reprezintă o forţă socială consecvent revoluţionară, opusă ea însăşi oricărei inerţii. Literatura sovietică şi, în genere, lliteratura realismului socialist, au integrat în răstimpul cîtorva decenii de existenţă glorioase nume de scriitori şi titluri de opere capabile să reziste celor mai exigente confruntări cu capodoperele trecutului artistic al omenirii. După o experienţă atît de fructuoasă şi îndelungată, literatura revoluţiei, nu numai că e capabilă să producă în continuare realizări importante, dar se află astăzi în pragul unui avînt fără precedent. Spre deosebire de vechile metode artistice, curente şi programe artistice, realismul socialist conţine în sine principiul neîntreruptei înnoiri şi perfecţionări, capacitatea de a face faţă. noilor sarcini impuse de realitate. Această însuşire a sa a apărut deosebit de limpede celui care a urmărit dezbaterii» congresului. In cuvîntarea lui Tvardovski, impresionează, în special, curajul şi ascuţimea, spiritul critic şi constructiv, grija şi răspunderea pentru calitatea literaturii. Cuvîntarea se compune aproape în întregime din observaţii critice — dar, ceea ce este uimitor, rămîne faptul că aceste observaţii oricît de critice vorbesc — în substanţa lor — despre realitatea literaturii sovietice, despre încrederea scriitorului în trăinicia şi valoarea acestei literaturi mai bine decîţ ar fi făcut-o zeci de cuvîntări consacrate în mod special relevării succeselor. Numai un organism în plină vitalitate, lîn plină dezvoltare cum e literatura revoluţiei, poate genera atîta luciditate în-analiză, atîta pasiune în examinarea viitorului său. Cuvîntarea lui Tvardovski are în vedere în special viitorul apropiat al literaturii sovietice în perspectiva planului septenal, sarcinile literaturii în lumina planului septenal — astfel defineşte Tvardovski tema principală a Congresului. Problema calităţii literaturii e tratată de el în spiritul acestor exigenţe specifice ridicate de construcţia comunistă în faţa diferitelor domenii ale vieţii. Trebuie multă încredere în viitor — şi această încredere străbate într-un elan neîntrerupt cuvîntarea lui Tvardovski — pentru a ridica în faţa literaturii, precum a făcut-o el, marele exemplu al lui Tolstoi şi Cehov, pentru a chema pe scriitor să transforme aniversarea celor doi titani ai literaturii ruse într-un prilej de confruntare, într-un examen curajos şi lucid al realizărilor contemporane. ,,Permiteţi-mi să vă amintesc că anul viitor, în 1960, noi vom serba, printre altele, două date de un răsunet într-adevăr mondial... Aceasta ne obligă la multe. Acest an va fi al doilea an al marelui nostru septenal şi în el vor străluci cifrele roşii a'.e acestor sărbători ale culturii naţionale ruse şi ale întregi; culturi sovietice. Cum oare ne vom simţi, noi literaţii, atunci, în privinţa sarcinilor noastre, precum şi a perspectivelor îndeplinirii lor ?... Dacă lucrurile stau astfel, atunci — la treabă. La treabă — chiar grea, chiar chinuitoare, oîteodată — dar plină de bucurii, însufleţită de conştiinţa participării la marea cauză a construirii societăţii comuniste pe pămînt, la educarea oamenilor acestei societăţi în toată splendoarea bogăţiei şi frumuseţii lior sufleteşti". 213 Cărţi noi MARIA BANUŞ: „TORENTUL"*) Ijunsă la o deplină maturitate poetică, Maria Banuş încearcă (acordurile confesiunii autobiografice, ale examenului propriei activităţi poetice : „E timpul cînd îmi judec destinul şi speranţa" E o necesitate firească, după o luptă îndelungată pe tărîmul afirmării poeziei militante. La capătul acestui drum, rezultatele sînt exprimate modest de poetă prin atributul preţios al statorniciei, prefigurând munca anonimă a femeii : „Nu chem răscoala-n purur, nici ura-mplă- toşată, Să-mi dee mărturie, cîndva la judecată, Te chem statornicie, în sure, lungi, vestminte, Sfioasă-ţi stau în cale, cu viaţa-mi întreagă dinainte" Iar gîndul poetei se îndreaptă firesc către cei ce i-au călăuzit acest drum, către partid şi clasa muncitoare: Partidul mi-a dat rădăcini — Şi clasa cu forţă de şoc — Impulsul înalt din tulpini Şi seva statornică-n loc, Partidul mi-a dat rădăcini. Lapidară, sugestivă autobiografie umană şi artistică, este admirabila poezie „Trecutul". Sensul filozofic al poeziei include în sine o etică umană care se confundă cu *) E.S.P.L.A., 1959 . aceea a poporului : optimismul şi forţa creatoare sînt pîrghiile de bază ale acestei filozofii, proprii luptătorilor pentru o viaţă nouă, pentru comunism : Intre două ruine am zidit o casă Intre două năluci am zidit o credinţă Intre două hăuri am pus o masă cu şerveţele şi solniţe Intre doi munţi de cadavre am zărit o brînduşă şi i-am zîmbit. Aşa am trăit, dragii mei, acum înţelegeţi ? Aşa am trăit. Chiar dacă n-am şti nimic despre autorul poeziei, sînt aici cîteva imagini care trădează că aceste versuri sînt scrise de o femeie : Intre două hăuri am pus o masă cu şerveţele şi solniţe, Intre doi munţi de cadavre am văzut o brînduşă şi i-am zîmbit... Sînt gesturi, sentimente,, senzaţii, prin excelenţă feminine, care ne descoperă o viziune specifică asupra lumii. Nu spunem nici o noutate, constatînd aceasta. Am vrut să subliniem doar faptul că şi în ultimul volum constantele poeziei Măriei Banuş reies cu o egală pregnanţă ca şi pînă acum. Astfel ne apare în continuă înflorire, miracolul naşterii proiectat pe fundalul unei naturi bogate în eflorescentă ; „verde, verde/ mai frumos' ca marea/ mai frumos ca pădurea/ griul de toamnă în mai/ foşneşte/ 219 pînă departe"... — într-un decor care sugerează belşugul ; „Cocoloşi cenuşiul a zvicnitj şi-a dispărut/ în unda cea verde,'... semn buni Cînd lepurilă se-ascunde în grîuj în luna Iul Mai/ de nu-l poţi vedea/ e semn de belşug". In poezia „Popas", poeta împărtăşeşte bucuria femeii care aşteaptă un copil : „Alături ne-odihnimj pe jghlabul fîntînii/ şi auzim (numai noi două îl auzim) arcuşul viorilor ce vor cîntal peste ani şi anii la nunta fetiţei".... Decurgînd firesc dintr-o pătimaşă dragoste de viaţă, reîntîlnim în acest volum, ■expusă ;la tonalităţi înalte, oroarea de flagelul distrugător al .războiului, sentiment care constituie una din valorile incontestabile ale poeziei Măriei Banuş. Astfel în „Tablou antitetic" aflăm o înaltă expresie poetică a acestui sentiment : un vagon, „Schelet fără uşi şi ferestre", prilejuieşte o întoarcere în trecutul dureros de luptă şi suferinţe ale oamenilor care au călătorit ori şi-au aflat moartea aici. Dar poeta alungă înfiorată imaginea trecutului dezastruos şi cheamă antiteza creatoare : astăzi, vagonul aparţine unui tren în care vor călători copiii în vacanţă : Dintr-un dreptunghi ca acesta Pruncii se uită la mine "Vara cînd pleacă-n vacanţă Trenul cu rîsul ciorchine întreg ciclul „Jurnal de bord", cuprinzînd probabil însemnări dintr-o călătorie în Germania, este dedicat amintirii amare a ororilor naziste, ca un avertisment adresat omenirii. Amintim dintre acestea „Gemut-llch", o admirabilă poezie de atmosferă în stil heine-ian, „Drezda", „Balada micului polonez", etc. In „Speidel", ironia muşcătoare a poetei fixează imaginea monstruoasă a criminalului fascist, pe lîngă care Macbeth, eroul shakespearian, apare ca un biet ucigaş demodat. Macbeth era un rege obsedat de fantoma victimelor sale, dar Speidel, omorînd sute de oameni pe care nu-i cunoaşte, are un somn liniştit : Cei ucişi în masă îşi pierd repede chipul iar privirile lor •nu vin nu te fixează cînd şezi cui oaspeţi la masă, aşa că generalul adoarme seara foarte uşor Cu sarcasm, poeta acuză pe purtătorii ideii criminale a războiului modern utili-zînd mijloace de laborator : Macbeth a fost un rege barbar, — în vremuri barbare — pe cîtă vrem.e Speidel are mîinile imaculate El e un om modern de laborator şl lucrează cu aparate şi mănuşi etanşe Drama profundă pe care o trăieşte poporul german, menţinut într-o nefirească şi dureroasă separaţiune datorită politicii imperialiştilor, îşi află o expresie adecvată în poezia „La poarta Brandenburg". Pentru a sugera neliniştea şi sfîşierea Germaniei, poeta foloseşte simbolul mamei care are doi fii — unul trăind în zona răsăriteană, altul în zona apuseană a Germaniei. Ea merge cînd la unul, cînd la celălalt, ducînd o viaţă istovitoare, hărţuită : Şi-aşa, mereu vin şi mă duc /de la unul la altul/ o zi aici, o zi acolo/ o noapte aici, o noapte acolo/ Şi-am două mese şi două paturi/ şi două perini de căp&tîi/ şi-s obosită/ şi vreau o singură casă/ şi-un singur pat/ şi-o singură pernă de câpătiij Şi mi-e milă de inima voastră/ şi mă rogi în fiece seară mă rog/ pentru-mpăcare". Din toate aceste versuri amintite cititorul reconstituie imaginea unei personalităţi poetice adînc ancorate în contemporaneitate. De altfel, preocuparea de a fi în miezul actualităţii este permanentă. însuşi poemul de largă respiraţie „Torentul", care dă numele actualului volum, cuprinde exprimată năzuinţa de a ţine pas cu istoria, de a fi un „strop" din frămîntatul nostru veac : Un strop sînt, doar atît mă pot sălta Cît poate-un strop să-şl nege unda sa Şi totuşi prizărit între noiane Tntîrnplător, firav cit un grăunte, Sînt os din. tine veacule, cărunte, Ceva din ce eşti tu trăieşte-n mine Autoarea valoroaselor poeme „Ţie-ţi vorbesc, Americă !" şi „La porţile raiului", realizează în „Torentul", prin suflul liric amplu, care-i este caracteristic, o imagine 220 dinamică a punctului de răscruce pe care-1 constituie în istorie veacul nostru. Revoluţia proletară e văzută ca izvor al descătuşării energiei umane şi al captării acestui torent, al transformării lui într-o miraculoasă putere creatoare : Torentele de chinuri şi de cazne De singe, lacrimi, drojdii, glod, leşie, — Haotică risipă-n gol, stihie — Centrala Revoluţiei le strînge Le-aruncă în turbine colosale Şi-un flux electric, pur, se naşte, curge, Pe firele de maximă tensiune Se-ntinde Se ramifică Şi prinde în pînza-i orbitoare, tot destinul Poeta surprinde în imagini sugestive evoluţia aceasta a omului de la o viaţă haotică, umilă, la puterea creatoare cîşti-gată de cetăţeanul sovietic, datorită forţei organizatoare a Revoluţiei din Octombrie. Revoluţia este văzută ca o „transmutaţie", ca un „lanţ" al „exploziilor ce fură necesare (Ca pescăruşul slobod să se-nalţe". Aşa dar, moment de răscruce al veacului, revoluţia socialistă a însemnat un moment de răscruce în viaţa omului. Eliberat prin revoluţie, el a devenit demiurg. Această idee măreaţă a comunismului domină veacul nostru. Omul a ajuns în stare să stăpînească şi să organizeze materia. Maria Banuş o spune cu următoarele versuri din „Torentul" : Eu setei de zidire nu-i pun gard, Neantu-l îngenunchi şi-i cer „să fii!" Şi duhul meu se-ncheagă-n veşnicii! Eugenia Tudor EUGEN BARBU: „PATRU CONDAMNAŢI LA MOARTE"*) fmf Afă n episod din lupta dusă în Hern Jr AM galitate de comunişti. Perioada V -« «Kj grea a războiului criminal an-Xl^tâu»! tisovietic, cînd partidul pregătea în condiţii neînchipuit de grele bătălia finală pentru eliberarea ţării noastre. Un transport de arme, un accident de maşină, arestarea, „interogatoriul", tortura bestială la Siguranţă, rezistenţa eroilor, condamnarea la moarte, drumul spre locul execuţiei, fuga a doi dintre ei, Mareş şi Sami Haini, formează obiectul naraţiunii. Mareş, personajul principal, este un caracter complex, ale cărui dominante, curajul, voinţa, dîrzenia şi conştiinţa clară a scopului pentru care luptă, explică şi psihologic şi artistic, drumul său. întîmplările istorisite de E. Barbu conţin toate elementele unui roman de aventuri: acţiune trepidantă, tensiune dramatică, încordare şi neprevăzut, totuşi accentul cade pe analiză; autorul nu redă numai faptele, ele însele suficiente pentru a explica un caracter *) E.S.P.L.A., 1959 ca al lui Mareş, ci întreprinde o analiză minuţioasă în lumea de gînduri şi sentimente a eroului. Scena torturii, desfăşurată lent (totuşi la mare tensiune şi de-aceea, urmărită pas cu pas, cu încordare sporită de cititor) e semnificativă in acest sens; aici Mareş duce o luptă grea, trebuie să reziste suferinţei fizice, şi mai ales, trebuie să-şi ţină trează conştiinţa : e deci o luptă şt cu sine însuşi; trupul torturat trebuie controlat şi toate reacţiile lui trebuiesc controlate. Barbu urmăreşte cu subtilitate acest proces dureros, descriindu-l cu plasticitate maximă, dovedlndu-se un bun analist (deşi uneori exagerează, Iun gind descrierea în detalii minuţioase, poate prea minuţioase). în această parte, se strecoară poate, şi o greşeală: Insistenţa în acest gen de descriere şi în acest gen de analiză — a suferinţei sub tortură cu prea multe detalii privind stările fiziologice, ceea ce poate duce la lunecare în naturalism ; sînt momente cînd în centrul atenţiei stă doar suferinţa fizică, iar încordarea conştiinţei pentru a se păstra trează, pen- 221; iru a nu trăda, trece In penumbră, ceea ce fireşte riscă să dăuneze mesajului istorisirii... Comuniştii au rezistat la tortură nu pentru că erau fiziceşte mai tari, ci pentru că aveau o conştiinţă trează, o credinţă nestrămutată in dreptatea cauzei lor. De-aceea, cele mai izbutite pasagii sînt tocmai acelea In care sînt urmărite gîndurile lui Mareş, şi tot aici e Barbu inedit şi nou; iar acolo unde durerea fizică stă în centrul atenţiei, acolo proza lui rămîne mai puţin interesantă şi expresivă. Mult mai bogat, mai reuşit este capitolul în care este descris drumul spre locul execuţiei şi evadarea. Şi aici domină tensiunea, încordarea, şi aici Barbu recurge la analiza minuţioasă, dar In centru stă tot timpul ideea lui Mareş despre lupta pe care o duce în sînul partidului; chiar şi AL. IVAN GHILIA: .SCRISORI olumul „Scrisori din Bărăgan" de Alecu Ivan Ghilia este rodul literar al contactului nemijlocit cu realităţile noi din agricultură şi cu viaţa oamenilor din satele noastre în care au loc profunde schimbări revoluţionare. Este incontestabil un succes al autorului pe linia, oglindirii mai puternice a realităţilor socialiste. Dacă în Cîntece de drumeţie poezia naturii copleşea adesea chipul şi munca oamenilor, în prezentul volum raportul se inversează. Frumuseţea morală a omului nou, a activiştilor de partid, a lucrătorilor din G.A.C. şi din gospodăriile colective se înalţă deasupra frumuseţilor naturii. Un tractorist e mai frumos decît un satctm, un ztmbet al lui mai luminos decît o rază de soare, un nor din sufletul său mai apăsător decît un nor de pe cer. Viaţa şi munca omului cuceresc interesul scriitorului şi, desigur şi al cititorului. Un.merit remarcabil al volumului stă în faptul că Ghilia s-a străduit să vadă mer- *) E.S.P.L.A., 1959 gîndul morţii îşi pierde rezonanţa pur personală, de parcă omul nu s-ar gîndi la moartea lui propriu zis, ci la moartea unui comunist, moarte care răreşte rîndurile luptătorilor; aici sînt şi cele mai frumoase pagini ale cărţii, atît prin arta tor, cît şi — mai ales — prin mesajul profund omenesc, înălţător, comunist, prin bogăţia şi profunzimea ideilor. Cartea „Patru condamnaţi la moarte" a lui Eugen Barbu, este după cum se ştie un fragment al romanului „Şoseaua Nordului". Se susţine însă prin figura lui Mareş, care îmbogăţeşte galeria de eroi comunişti ai literaturii noastre. E o carte de nivel artistic ridicat, bogată in idei, convingătoare. R. L DIN BĂRĂGAN" * sul dialectic .al evenimentelor. El nu se opreşte numai la greutăţile începutului ci urmăreşte cu dragoste şi pricepere noile succese, obţinute de agricultura noastră socialistă. Elanul creator al muncitorilor cu o înaltă conştiinţă a muncii colective ocupă centrul operei. Schiţînd o impresionantă biografie a Gospodăriei Agricole Colective „Partizanul" de pildă, Ghilia consemnează cu talent transformările în locul „unde satul capătă tot mai mult aerul şi fizionomia unei proaspete şi tonice aşezări citadine". Nimic din izul tradiţionalist al unor sate nu-i stir-neşte nostalgii. Ba mai mult, autorul scrie un reportaj demonstrativ, „Primăvara Bărăganului", într-un stil solemn şi totuşi plin de incîntare şi lirism pentru a demonstra unor critici că lirismul său nu-i dulceag, tradiţionalist, ci izvorît din viaţă Sînt schiţate din cîteva linii semnificative profiluri de oameni noi (activişti, ingineri, tractorişti, directori de gospodării, 222 preşedinţi, muncitori, brigadieri) dezbătind şi rezolvînd problemele centrate ale muncii lor, străduindu-se să le rezolve. Ne sînt înfăţişate aspecte dintre cele mai interesante ale construirii socialismului la sate, revoluţia culturală, cu roadele el de-a dreptul surprinzătoare se desfăşoară vie sub ochii cititorului scrisorilor şi reportajelor lui Ghilia. Realizarea, poate cea mai de seamă a cărţii, rezidă în partinitatea ei, în capacitatea autorului de a oglindi prezenţa partidului peste tot, în acţiunile oamenilor, în visurile şi elanurile lor. Ghilia a fost şi famine un scriitor preocupat de stil şi socotim că procedează bine. Uneori îşi comentează singur fraza, pe care o înţelege ca o expresie firească, pe dimensiunile realităţii; „fraza — scrie el într-una din scrisori — a ieşit lungă, interminabilă ca înseşi drumurile de aici". Totuşi unele neajunsuri stilistice se mai fac simţite încă. Prezenţa unor preocupări livreşti cu scopul de a scrie „frumos" cu ori ce preţ apare pe alocuri. Expresia nu e întotdeauna topită în sensibilitatea proprie, dă cîteodată impresia de a fi fost căutată. Oricum, Ghilia a făcut şi în acest sens noi progrese, afirmîndu-se un scriitor autentic, inspirat din realitatea imediată şi atît de grăitoare a zilelor noastre. Reluînd o specie literară foarte cultivată la noi cu un veac în urmă, Ghilia îi înnoieşte mesajul printr-un conţinut socialist, o reactivează folosindu-i potentele în scopul cauzei construirii socialismului. Tonul degajat, intim, aproape de confidenţă merge direct la inima cititorului, care va avea sentimentul că lui, în mod expres, i-au fost adresate acele scrisori cu impresii din Bărăgan. I. D. Bălan CARTEA DE ARTĂ ÎN R.P.R. Hn ansamblul tuturor realizări-, lor care au încununat revoluţia culturală desfăşurată în ţara noastră, capitalul cărţii de artă, deşi poate mai modest decît altele, contribuie la înţelegerea conţinutului nou pe care îl are cultura într-un stat democrat-popular, la înţelegerea schimbărilor de raport dintre artă şi masele largi. In Romînia monstruoasei coaliţii, în acele vremuri care au patronat persecuţia lui Grigorescu, care-l ucideau la numai treizeci şi doi de ani pe Ion Andreescu, care au pregătit dramatica prăbuşire fizică şi morală a chinuitului Luchian, cartea de artă era departe de a li obiectul grijii oficiale, preocupată mai de grabă de pompa cu care trebuia învestmîntată goliciunea regală, trista faţadă a „zilelor de ruşine". Concepută ca o carte de lux, în tiraje mici, cu texte în mare majoritate impresioniste, lipsite de criterii ştiinţifice, car- tea de artă trebuia să fie, şi era, un bun al „iniţiaţilor" şi al celor avuţi. Concludent, pentru ilustrarea situaţiei cărţii de artă în cei 78 de ani de existenţă a monarhiei, este numărul de lucrări apărute, care abia depăşeşte 100 de titluri în tiraje reduse, în timp ce romanele poliţiste şi publicaţiile de cel mai prost gust înregistrau sule de apariţii anual. Tot odată, de-a lungul acestei perioade de aproape opt decenii, cu excepţia cî-torva încercări de constituire a unor colecţii („Apollo", „Fondul Simu") apariţia cărţilor de artă s-a făcut cu totul întîm-plător. In primii ani de după Eliberare, deşi asistăm la un puternic reviriment (exprimat prin circa 30 de lucrăiri apărute în trei ani), deşi textele se îmbunătăţesc ia'r prezentarea grafică cîştigă în calitate, o dată cu primele preocupări de tehnoredactare, cartea de arfă continuă să rămînă 223 subordonată unor criterii de editare subiective. Abia după 30 decembrie 1947, şi, în special, după actul revoluţionar al naţionalizării din iunie 1948, o dată cu constituirea secţiei de artă în cadrul Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, pe baza directivelor date de primul Congres al P.M.R., cartea de artă din ţara noastră intră într-o fază nouă a existenţei sale. An de ,an, la E.SPLA, la Editura Academiei, la SRSC, şi k alte unităţi editoriale numărul cărţilor şi publicaţiilor de artă creşte mereu, ajungînd astăzi să totalizeze în întreg intervalul de 15 ani peste 400 de titluri. Dacă citirea acestei cifre este grăitoare petnru ilustrarea creşterii rolului cărţii de artă în contextul culturii din ţara noastră, pentru o justă apreciere se cuvine să analizăm, fie şi în treacăt, noua orientare a acestei categorii de tipăritură. In primul rînd, în anii puterii populare, cartea de artă şi-a schimbat destinaţia. Adresată în trecut cercurilor de „iniţiaţi", costisitoare şi rară, cartea de artă este editată azi în tiraje mari, la preţuri accesibile. Menită să popularizeze tradiţia progresistă a artei plastice romîneşti şi universale, ea contribuie astfel la uriaşul proces de culturalizare a maselor. Prin constituirea de colecţii de popularizare — „Maeştrii artei romîneşti", „Maeştrii artei sovietice", „Maeştrii artei universale" „Caiete de artă populară", - Editura de Stat pentru Literatură şi Artă şi-a" asumat sarcina de răspundere de a răspândi în mase principalele valori artistice autohtone, sovietice şi universale, lărgind totodată, prin colecţia „Studii", orizontul cercetărilor asupra fenomenelor artistice. Totodată, în spiritul învăţăturii mar-xist-leniniste despre artă şi despre rolul ei în societate, textele cărţilor de artă au dobîndit un fundament ştiinţific, o nouă orientare, criteriilor subiectiviste, impresioniste, de altădată, luîndu-le locul o justă selecţie critică menită să pună în valoare tradiţia progresistă* a moştenirii culturale, elementul nou, revoluţionar, al artei zilelor noastre. Monografiile „Th. Aman" de Radu Bogdan, „Luchian" de Virgil Vătăşianu, sporesc prestigiul istoriografiei autohtone de artă, subliniind faptul că odată cu schimbarea destinaţiei şi conţinutului cărţii de artă, nivelul cercetărilor a atins un grad superior. Toate aceste realizări sînt în mod evident roadele unai juste îndrumări a Partidului, motive de mândrie legitimă. Vasile Drăguţ DIMOS RENDI5: .ÎMPĂRĂŢIE PROLETARĂ"*) miliar, încă de la întîiele sale poezii |;apărute în limba romînă, era e-Ividentă predilecţia lui Dimos jjRendis pentru amănuntul fa-cotidian şi expresiv. Poet luptător pentru înaltele idealuri 'socialiste ale omenirii, Dimos Rendis aduce în poezia noastră prospeţimea notaţiei sugestive cu sensuri poetice profunde şi preţioase, dincolo de simplitatea aparentă. Cunoaştem şi o altă latură a1 creaţiei lui Rendis, desfăşurarea epică propriuzisă, cu implicaţii lirice *l Ed. Tineretului, 1959 fireşti (volumele sale de proză, ori „Argonauţii"). Volumul „Geneză", apărut anul trecut, aducea o notă nouă, detectabilă şi în poezia lui anterioară, dar dezvoltată acum : concentrarea maximă a impresiilor sugerate de realitatea socialistă, rezolvarea cu un minimum de mijloace a unui maximum de emoţie poetică. Prin tot ce scrie, poetul completează o biografie a oamenilor şi timpurilor eroice pe care le trăim şî nu e deloc surprinzătoare prezenţa lui la a 15-a aniversare a eliberării ţării noastre, cu unul din cele mai valoroase poeme, „împărăţie prole- 224 (ară", valoroasă sinteză poetică a celor două trăsături ale poeziei lui Dimos Ren-dis. Viziunea epică de ansamblu, mişcarea interioară a poemului, ideile lui fundamentale, care relevă sub raport estelic pe autorul „Argonauţilor", sînt distribuite într-o suită de poezii de şine stătătoare, lucrate cu mijloacele cunoscute din „Geneză". Naraţiunea epică este întreruptă şi tabloul panoramic descompus în imagini şi simboluri care se dezvoltă la rîndul lor, se întrepătrund, se susţin reciproc, ca o împletire de raze desfăşurate în evantai dintr-o mulţime de focare succesive. începutul poemului : Cele două feţe cosmice ale universului —- noapte şi zi. Finalul, un epilog „sau prolog pentru un nou poem", în care comunicatul din cosmos, cunoscut din zborurile sateliţilor sovietici, dă lumii întregi speranţă şi încredere în viitorul fericit al tuturor popoarelor. Intre aceste două puric ie se desfăşoară linia restructurării oamenilor şi peisajului ţării noastre de la cea dintîi scînteie („Şi fierarul a zis: — De-ţi vei atinge secerea/ de ciocanul meu /va scapără prima scînteie"), marcînd momentele eliberării, pînă la capătul primului Cincinal : o sumedenie de tablouri, de prezenţe umane, cînd reale, cînd simbolice, o multitudine de aspecte psihologice, sociale, economice, un tablou cuprinzător al existenţei noastre de după anii eliberării. Ritmul nou al construcţiei socialiste în care este angajată clasa muncitoare, eliberată şi condusă de Partid, este surprins după împrejurări şi după tipuri umane, în forme caracteristice. E vorba de ridicarea unei construcţii uriaşe pe un teren năpădit de cind lumea de buruieni şi pietrişuri. Prezenţa zidarului, a inginerului, a femeii, a copiilor, a poetului, prezenţa visurilor şi drumurilor, prezenţa condiţiei umane cu totul noi, prezenţa perspectivei luminoase a vieţii şi a demnităţii, a noilor valori etice şi estetice, iată materia'ul imens pe care poetul îl stă-pîneşte, el însuşi fiind, în accepţia lirică, prezent la fiecare pas, cîntărinrl, elo- giind. Elementele socialiste, afe construcţiei sint privite în sensul lor istoric, după cum întreaga desfăşurare a evenimentelor istorice e sugerată de imagini şi gesturi ale vieţii obişnuite, căpătînd de multe ori semnificaţii profunde, surprinzătoare. In< piaţa teatrului : „îmi voi lua steagul" .....- a spus muncitorul/ şi s-a aplecat şi a luat o fîsie de sînge./ „îmi voi lua cravata" --a spus copilul /şi s-a aplecat şi a ridicai' o fîşie de sînge./ Poetul şi-a înmuiat condeiul /în cercul de sînge". In noaptea de 23 August 1944 „nimeni n-a dormit/ aşa cum nu se doarme/ în casa în care se aşteaptă o austere". Zidarul „şi-a tras şapca, pe ochi /ca să se apere de soare/ şi dini vîrful schelei, Ungă ramuri de brad /'măsoară distanţele, /înaltul şi adînculj măsoară". Inginerul „şi-a pierdut pălăria cea nouă Iundeva/ intre pietre şi cărămizi" şî „dirijează zborul stolului de fluturi/ ţinînâ In mîinile sale/ teul partidului." Femeile îndeamnă la iluminarea existenţei : „Gîtu-rile lor albe lucesc /braţele albe spintecă întunericul străbun/ umerii, alunecă — /par nişte bucăţi de marmoră pe-o stivă de cărbuni" şi aşa mai departe, viaţa se desfăşoară în poemul lui Dimos Rendis în intensitatea ei naturală, în entuziasmul începutului şi în perspectiva reală, nouă, a peisajului şi oamenilor din final. Este evident, chiar din titlul poemului, replica pe care Dimos Rendis o aduce poemului eminescian „împărat şi proletar", ale cărui versuri puse drept niotto-uri, primesc de la capitol la capitol întreaga lor semnificaţie istorică şi umană. Antiteza îrnpărat-proletar se rezolvă, după focul revoluţiei, într-o sinteză^ a împărăţiei proletare. Di mus Rendis şi-a scris singur poemuS in romîneşte. Este o încercare merituoasă, din care, chiar dacă nu surprindem prea multe virtuţi lexicale, ne dăm seama de intenţia originară a poetului. „împărăţie proletară" e astfel un dublu omagiu adus patriei noastre la sărbătorirea celor 15 an? de la eliberarea ei. ion Hore.-i 15 — Via(a Romînească nr. 8 225 DRAGOŞ VICOL: „ÎN MUNŢII DE MIAZĂNOAPTE" *) oul roman al lui Dragoş Vicol, „în munţii de miazănoapte", poartă pe cititor pe întinsele meleaguri ale Domelor, acolo unde industrializarea socialistă a ţării a alungat singurătatea şi a valorificat bogăţiile ascunse ale pămîntului, schimbînd din temelii viaţa grea a locuitorilor. In primul volum al romanului, „Valea Fierului", scriitorul ne înfăţişa lupta eroică a minerilor din această regiune împotriva ma'şinei de război fasciste, pentru a nu lăsa bogăţiile ţârii pe mîna jefuitorilor hitlerişti. Conduşi şi însufleţiţi de comunişti, muncitori ca Pavel Ursuţ, Filimon Dranca, Ionuţ Sava, Teofil Anetiţă, înfruntă gloanţele ocupanţilor nazişti care-i încinseseră în mină şi, după 23 August, iau legătura' cu armatele sovietice eliberatoare. Minele sînt salvate din mîinile fasciştilor care. retră-gîndu-se, voiau să le arunce în aer. In acest al doilea volum autorul urmăreşte o altă bătălie a minerilor, nu mai puţin eroică. Este vorba de procesul de modernizare a minelor, ca şi de strădania descoperirii unui nou minereu, care să asigure o producţie sporită. Ii întîlnim pe aceiaşi eroi, de data aceasta în calitate de conducători ai minei şi treburilor obşteşti. Pavel Ursuţ e noul director, Ionuţ Sava, secretar al organizaţiei de partid, comunistul Teofil Anetiţă şi mulţi alţi muncitori sînt antrenaţi în această uriaşă bătălie. Ei au de înfrînat acţiunile de sabotaj ale fostului patron Veizer, strecurat la conducerea treburilor din mină. De asemeni au de luptat cu încăpăţînarea, împotrivirea şi reaua credinţă a celor care, aliaţi fostului patron, speră că se vor reîntoarce vremurile apuse pentru totdeauna. Cu inginerul Uzun cititorul făcuse cunoştinţă încă din primul volum. Cinstit, dar lipsit de o orientare clară, el refuză să pună la dispoziţia naziştilor şi a patronilor proiectul său cu privire la descoperirea unui nou minereu. Inginerul îşi dădea seama că *) E.S.P.L.A., 1959 acest minereu ar folosi războiului de jaf şi de cotropire. Uzun părăseşte mina, colindă prin ţară, dar îndată după naţionalizare se întoarce în munţii Domelor, sigur că de data aceasta îşi va putea realiza „visul său de aur". Primit cu căldură de către mineri, atît pentru atitudinea sa din timpul războiului cît şi pentru importanta descoperire pe care o pune în slujba colectivităţii, Uzun se va lovi de uneltirile lui Veizer. Chipul acestui inginer visător şi cam desprins de realităţi, trăind mai mult pentru proiectele sale, nu se reliefează cu puterea pe care o cere construcţia romanului. Din carie detaşezi însă pregnant figurile altor personaje şi, în primul rînd, pe cea a directorului minei, Pavel Ursuţ. Ho-tărît, scurt la vorbă, noul director dă dovadă de o deosebită pricepere, chiar din momentul cînd primeşte această sarcină de răspundere. E prefigurat în Pavel Ursuţ adevăratul conducător care, îndrumat de partid, va aduce aceste întreprinderi la dezvoltarea lor de azi. Priceput analist, scriitorul a intuit şi sbuciumul sufletesc al personajului său, care trăieşte o dramatică intrigă sentimentală. Şi în descrierea personajelor negative, ostile orânduirii populare, scriitorul obţine succese. Amintim, de pildă, pe fostul patron Veizer, pe sluga sa, inginerul Leonil Brumă, sau pe îngîmfatul şi perfidul profesor Pascaly. Galeria acestora este completată şi cu Bender, pseudo-aclivistul de partid, individul care, strecurat într-un post de conducere, serveşte prin comportamentul său lipsit de omenie duşmanului de clasă. Romanul lui Dragoş Vicol ilustrează ideea că partidul nostru nu poate tolera în sînul său asemenea elemente sau practici cu totul străine de etica sa. Dragoş Vicol continuă tradiţia bunilor povestitori moldoveni, fără să urmărească atît ampla construcţie epică, cît mai ales desvăluirea sensului unor întîmplări edificatoare. Autorul operează în mai mică măsură cu metoda analizei sau a monologului interior, el lasă acţiunea să se desfăşoare 226 liberă, schimbînd planurile povestirii, urmărind personajele în diversele lor acţiuni, pentru a le întregi portretul. Uneori, ce-i drept, Dragoş Vicol se lasă furat de pitorescul unor situaţii. Aşa sînt, de exemplu, descrierea „meciului" dintre şcolari, relatarea destul de amplă a sosirii popii din Plopşoveni la fiul său Grigore, ori disputa de la jocul de cărţi dintre măsluiLorul Sferică, omul lui Veizer, şi proaspeţii zileri de la mină, deşi, în toate, autorul cheltuieşte mult umor. Romanul „In munţii de miazănoapte" este o carte scrisă cu înţelegere şi entuziasm, despre marea bătălie pe care au dus-o oamenii muncii de la noi, imediat după naţionalizare, pentru a pune bazele unei industrii noi, socialiste. Cartea lui Dragoş Vicol este în acelaşi timp un document, o mărturie despre greutăţile pe care poporul a trebuit să ie biruie în faza incipientă a construcţiei socialiste. V. Gai'iţa O MONOGRAFIE SISTEMATICA*) Cititorul este atras de coperta exterioară a acestui volum, ivind formatul unui ghid. De fapt e vorba de un fel de monografie, cuprinzînd ansamblul geografic, social, economic şi cultural al Republicii Populare Romîne. La peste zece decenii de la apariţia „Romîniei pitoreşti" a lui Vla-huţă, schiţă a unei monografii a Romîniei de altă dată, cartea aceasta înfăţişează în cuvinte, imagini şi grafice grăitoare, fizionomia nouă a patriei, suma realizărilor din ultimii cincisprezece ani în toate sectoarele de activitate. Deşi alcătuit pe baze ştiinţifice şi conţi-nînd un substanţial aparat documentar (cu ajutorul căruia este arătată pe de o parte dinamica dezvoltării istorice şi politice a ţării, pe de alia, sînt expuse în chip original bogăţiile celor 17 regiuni ale R.P.R., tezaurul lor e-onomic, industrial şi social), volumul, se citeşte cu mult interes. Descrierea literară a unei regiuni sau localităţi, scrisă de condeie cu prestigiu, se conjugă cu efortul graficienilor, pictorilor şi fotografilor de artă, realizînd un tot. Oglindind interesul considerabil acordat activităţii artistice şi culturale în statul nostru, aproape o pătrime din suma paginilor este consacrată limbii literare, folclorului, artei şi culturii, dîndu-se importanţa cuvenită as*) „Roumarve" Editura în limbi străine, 1959 pectelor noi, ivite după 23 August 1944 încă. o latură a acestei monografii se cuvine subliniată: paginile ei cuprind istorioare, legende, povestiri, legate de istoricul diferitelor regiuni şi în care apar tradiţiile eroice ale poporului nostru (greve, mişcări de mase) oglindite in cîntece de revoltă şi luptă. De asemenea, descrierea fiecărei regiuni sau localităţi, se îmbină cu evocarea figurilor de luptători din trecut şi de azi, care i-au adus faima; harta geografică se-ntregeşle astfel cu una istorică şi revoluţionară. Alcătuită pe baze ştiinţifice, monografia aceasta constituie o călătorie agreabilă şi instructivă, nu numai pentru vizitatorii străini. Cititorul urmăreşte cu interes locui i pline de măreţia unui trecut de luptă, dar descoperă în prezentul nostru, în faptele eroice ale muncitorilor de azi, în procesul industrializării şi înfrumuseţării, ţârii, care schimbă fizionomia alitor regiuni, cu totul alte prilejuri de îneîntare. Predominarea noului e vizibilă în fiece pagină a cărţii. Avem de-a. face, pentru prima oară, cu o monografie sistematică, echilibrată, în care accentul, nu mai cade doar pe elementul pitoresc, ca în lucrările de acest gen, apărute în trecut; ea oferă cititorului imaginea concretă şi multilaterală a unei ţări în plin proces de înnoire. Camil Baltazar 15* 227 REMUS LUCA: „DIMINEAŢĂ DE MAI"*) MF 1*»k3 semnificativ că scriitorii care, fzZm în ultima vreme s-au îndreptat | jP*TB spre mediul muncitoresc căutînd jjţUjâSM s^ desprindă aspectul specific acestei lumi şi să-1 întrupeze în tipuri artistice şi situaţii noi, au fost izbiţi, ca de o realitate incontestabilă, de conţinutul etic, de superioritatea morală, de frumuseţea sufletească şi 'umanismul său caracteristic. Remus Luca, aflat la prima lucrare de proporţii mai mari direct inspirată de viaţa clasei muncitoare, a fost şi el impresionat, ca şi Eugen Barbu în Oaie şi ai săi, de aspectul etic al acestei lumi şi a izbutit să pună în valoare, în primul rînd, însuşirile tipic muncitoreşti, noua mentalitate, opusă celei burgheze şi mic-burgheze. Există o anumită „specializare" a scriitorilor noştri în direcţia universului ţărănesc, rezultat al unei situaţii obiective care, în trecut, limita experienţa şi zona de investigaţie literară la procesele specifice satului. Odată cu revoluţia, odată cu schimbările profunde petrecute în structura societăţii romîneşti vreme de cincisprezece ani, desigur că această „specializare" devine un fenomen anacronic. Acţionează motive temeinice în virtutea cărora viaţa oraşului socialist,, viaţa clasei muncitoare reprezintă obiectivul principal al literaturii contemporane. Faptul că un scriitor ca Remus Luca, ale cărui lucrări principale (Ana Nucului, Liniştea iernii, Cămaşa de mire) ilustrau, — cu talent recunoscut şi o intuiţie deosebită a sufletului ţărănesc — această predilecţie, pentru viaţa satului contemporan — faptul că a abordat curajos o temă desprinsă din viaţa oraşului socialist, constituie de la început un motiv de -laudă. Cerinţele mari ale vremii se dovedesc, aşadar, în stare să îmbogăţească peisajul unei literaturi în însăşi structura sa. Ele sporesc posibilitatea de manifestare a talentului autentic şi distrug orice limitare a lui la ,,temperamental", la predilecţiile unei „naturi" crezute „organice". Spun asta pentru că, *) E.S.P.L.A., 1959 prin „natura" sa, Remus Luca putea să pară „destinat" nuvelisticii de inspiraţie rurală. Nu s-a întîmplat aşa. Sub raportul autenticităţii mediului zugrăvit, „Dimineaţă de Mai" nu este cu nimic mai prejos de nuvelele sale anterioare, de inspiraţie ţărănească. Aş afirma chiar că această încercare izbutită de înnoire a experienţei, şi profilului său scriitoricesc, va avea urmări bune chiar asupra scrierilor sale pe teme ţărăneşti, va întări spiritul lor contemporan şi revoluţionar. Dealtfel, necesitatea de înnoire multilaterală este în tradiţia şi în firea scriitorului adevărat. Se poate spune că realismul socialist vine în întîmpinarea acestei aspiraţii de înnoire, de lărgire continuă a orizontului tematic şi a experienţei artistice, oferindu-i cele mai bune posibilităţi de realizare. „Dimineaţă de Mai" este, sub acest aspect, mai mult decît o experienţă, decît o „încercare". O putem considera printre cele mai izbutite scrieri de inspiraţie orăşenească şi muncitorească din cîte avem astăzi. Cu prima filă. pătrundem într-un univers specific muncitoresc şi sîntem izbiţi de acele însuşiri morale care fac din clasa muncitoare cea mai importantă forţă revoluţionară a societăţii contemporane. Atmosfera de calm, de linişte constructivă, de siguranţă şi împlinire care domneşte aici ex.priniînd în mod artistic faptul că aşezarea socialistă a vieţii este bine statornicită, definitivă şi în continuă dezvoltare pe meleagurile noastre, impresionează frică de la înceout. Protagoniştii nuvelei lui Remus Luca sînt membrii unei familii de veche tradiţie muncitorească şi, în primul rînd, membrii ei cei mai în vîrstă, întemeietorii acestei familii, Ion Cîndea şi nevasta lui Maria, oameni bătrîni, avînd toate atributele cunoscute ale vîrstei (asupra cărora scriitorul stăruie îndeajuns). Chiar prin intermediul acestor personaje, care, la drept vorbind, au încetat de a mai juca un rol activ în viaţă şi au o existenţă tipică de „pensionari", cu ticurile şi obiceiurile respective — scriitorul izbuteşte să comunice ceva din atmosfera specifică ani- 228 lor noştri, să ne facă să simţim, dincolo de existenţa eroilor, pulsaţia vieţii socialiste. Deşi e destulă „linişte" în această nuvelă, destulă paşnică seninătate, putem distinge totuşi freamătul neîntrerupt al realităţii. Ne aflăm în plin cartier muncitoresc, pe o stradă situată undeva la marginea oraşului, aproape de linia ferată, cu o populaţie tipic proletară, mîndră de tradiţia ei şi unită printr-o solidaritate de clasă ale cărei ecouri străbat cursul întreg al acţiunii, urmînd să culmineze cu scena finală: neaşteptata sărbătorire a Măriei Cîndea, adevărată mamă a cartierului, personaj memorabil de veche şi autentică tradiţie muncitorească (dealtfel, prezenţa cea mai vie a nuvelei). E revelator şi aspectul plin de demnitate al locuitorilor, mîndri de trecutul proletar al cartierului lor. înfăţişarea aceasta plină de demnitate e împrumutată şi străzii şi locuinţelor. „Curăţenia, ordinea, aspectul aproape ostentativ îngrijit al micilor gospodării şi al străzii erau ceva mai mult decît semnele tradiţionalei pedanterii ardeleneşti. Cu ani în urmă, cînd oamenii din acest cartier trăiau foarte greu, casa curată şi ordonată, curtea îngrijită şi un strat de flori în faţa casei dădeau sărăciei demnitate. Un om lipsit, nu-i decît un om lipsii; fiinţa lui morală nu suferă, din pricina asta nici o ştirbire, cît timp omul trăieşte cinstit din munca lui; mizeria însă înjoseşte pe om, ţiindcă-i ia. demnitatea. Această preocupare atît de casnică şi de măruntă în aparenţă, devenise un fel de tradiţie a străzii şi chiar a. cartierului". E bine prinsă atmosfera de omenie şi generozitatea de substanţă — care nu abdică nici un momAt de la fermitate, ci este corolarul acesteia. Cel mai bun prieten al familiei Cîndea este Vidrăsan Gheorghe, vechi luptător comunist. în preajma lui, bătrînul Cîndea se simte cu adevărat bine, dar această dispoziţie nu e deloc dulceagă şi idilică ; prietenul său nu-1 „iartă" pen- tru abaterile oportuniste şi pentru laşitatea de care făcuse cîndva dovadă, în trecutul său de militant socialist. Fuziunea organică de înţelegere şi fermitate, specifică bătrînului comunist, în tovărăşia căruia Ion Cîndea se simte în largul său — e mereu sugerată de scriitor. Socialismul şi revoluţia au oa'pacitatea de a regenera sufletele omeneşti, exponenţii revoluţiei manifestă înţelegere omenească fără a coborî gradul de exigenţă faţă de om, tot aşa cum manifestă şi intransigenţă şi asprime principială — cînd situaţia o cere — fără a uita omul, ci dîndu-i posibilitatea de a se regăsi întărit şi regenerat — aceasta e, sugerată cu fineţe, concluzia scriitorului în prezentarea biografiei lui Ion Cîndea (în care elementele de confesiune autobiografică ale eroului se împletesc adesea cu scene vii, redate la modul „obiectiv" în comentariul autorului). Nu e cazul, în această succintă prezentare — menită doar să recomande cititorilor interesanta nuvelă a lui Remus Luca — să facem o analiză amănunţită a caracterelor omeneşti şi a situaţiilor mai semnificative ; destul să spunem că nuvela reprezintă un aport la proza de inspiraţie muncitorească şi că lărgeşte aria de Investigaţie a literaturii contemporane. Nuvela se. citeşte cu plăcere şi mult interes. Desigur, se pot face unele observaţii — de pildă asupra construcţiei : de cîteva ori am avut impresia că se povesteşte din nou, de la început, că scriitorul ia, din nou, de la origine, fapte de acum cunoscute cititorului. Totuşi problemele de interes general puse de nuvela lui Remus Luca, merită să figureze în orice studiu care-şi propune să sintetizeze experienţa prozei contemporane, inspirată din viaţa clasei muncitoare şi a oraşului socialist. L. Raicu 229 jfeyisfa "Revistelor — din ţară'— „STEAUA" nr. 5/1959 aterial divers şi interesant. Proză : Petru Durnitriu : Cofine (fragment din Biografii contemporane) ; poezie : A. E. Bacon-sky; referiri instructive multilaterale la mişcarea literar-artistică de peste hotare : găsim citate opiniile criticului sovietic V. Nazarenko privitoare la problema gustului ; traduceri din poezia indienilor Ame-ricii de Nord ; aspecte din literatura japoneză contemporană ; studii despre Eliade Rădulescu şi ion Agîrbiceanu ; menţiuni şi opinii ; redactare îngrijită, cu o anume distincţie, binevenită; prezentare grafică ireproşabilă ; — calităţi recunoscute revistei clujene. Sînt multe de văzut şi de citit în acest număr. Dar stăruie şi cusururile recunoscute ale revistei : un anumit academism, un interes scăzut pentru problemele mari ale literaturii contemporane; lipsesc articolele de sinteză şi problematică actuală. Există, e drept, o referinţă la poezia tinerei generaţii (la rubrica Menţiuni şi opinii) mai precis la un articol care-şi propunea această temă (Cea mai tînără generaţie de poeţi de Qeorgeta Horodincă, Viaţa Romînească, nr. 2/59) — dar şi aici, interesul polemicii se îndreaptă spre o latură secundară a problemei : dacă e bună sau rea „influenţa livrescă", autorul notei fiind de părere că e bună şi inevitabilă sau — cel puţin — un „rău necesar" de care, „nici un poet remarcabil, din cei consemnaţi de istoria literară, nu a scăpat... Dacă a scă- pat, înseamnă că nu era destul de poet". E, desigur, un adevăr în această constatare; rolul criticii nu poate fi limitat totuşi la justificarea „răului necesar", oricît de „necesar". Formularea citată în notă despre raportul între generaţii e confuză, într-adevăr, dar articolul nu se limita la această formulare, ci ridica problema de însemnătate generală privind orientarea poeţilor tineri, şi asupra căreia ar fi fost util să se pronunţe şi revista clujeană. N-am fi acordat atîta atenţie acestei note dacă revista ne-ar fi oferit şi alte ocazii de a ne referi la problematica literaturii actuale. Din păcate neoferindu-ne-o am luat lucrurile aşa cum sînt, ca pe un „rău necesar". Poeziile iui A. E. Baconsky sînt frumoase, de o frumuseţe calmă, de un patetism liniştit şi sobru : (Genealogie, Imn către zorii de zi, Doină de seară, Plecarea zăpezilor), şi merită să fie :itate pentru fiorul de luminos şi autentic Sirism care le străbate şi pentru capacitatea de a face să vibreze ceva din măreţia timpului şi luptelor noastre. Poetul e în nota sa cea mai bună, aşa cum ne-ar place să-l ştim şi să-1 vedem mereu, în freamătul realităţilor tulburătoare ale construcţiei : Anii de flacără, anii noi, anii buni Ies fluierînd din tărîmul acestor genuni Umblu prin galeriile minei cîntînd Pentru sufletul celor ce taie cărbuni în pămînt. 230 Umblu cîntînd prin noaplea aceasta aibă stră — O cît aş vrea doar o clipă să fiu o fereastră, O fereastră din lemn de mesteacăn, deschisă de vînt, O aibă Iereastră pentru cei care umblă deasupra Ca să privească-n jos din cînd în cînd. („Umblu prin galeriile minei, cîntînd") sau : Toţi şi toate ies legănîndu-se din tăcuta penumbră a soarelui Toţi şi toate ne duc undeva strălucind în albastru Ca rîurile toţi şi toate au învăţat un drum O, zori de zi, albă solie a luminii Albie-sfîntă prin care ne ducem mereu" („Imn către zorii de zi") Versuri mai semnează Aurel Gurghianu : Drumuri, Intimitate ; Petre Stoica : Ora de odihnă, Pe aici colindase poetul; Grigore Hagiu : Inscripţie pe o casă nouă, Schimbul trei; Ion Pop : Mîinile lor. La Cronica literară, Ion Vlad analizează volumul lui Paul Georgescu încercări critice. George Munteanu publică a doua parte dintr-un studiu care se anunţă interesant : „Asupra reconsiderării lui I Heliade Rădulescu". Tot un fragment de monografie, — închinată operei iui Ion Agîrbiceanu — semnează D. Drumaru. Cel dintîi dezbate deocamdată chestiuni metodologice. In rîvna lăudabilă de a cuprinde întreaga complexitate a figurii şi operei studiate, criticul face o serie de analogii, unele sugestive, cum e aceia, din păcate nedesvoltată, cu opera şi personalitatea lui Al. Macedonski ; altele mai puţin sugestive. Ni s-a părut, astfel, lipsită de rigoare ştiinţifică şi deloc nimerită, compararea lui Ion Heliade Rădulescu cu... Melehov, eroul Donului liniştit — şi cu Plehanov, Tolstoi, Ibrăileanu, Goethe, etc. Lăsînd deoparte valoarea particulară a fiecărui studiu (sau fragment de studiu) sîntem de părere că reconsiderările ocupă un spaţiu prea întins, în dauna studiilor şi articolelor închinate actualităţii literare. Din cele opt recenzii publicate la rubrica „Viaţa cărţilor" numai două privesc noile apariţii literare {Oameni şi oameni de V. Gafiţa ; Cetatea de pe stînca Verde de Dumitriu Almaş). Steaua nu e, totuşi, o revistă de istorie literară, şi, în consecinţă, ar trebui să acorde un interes mai mare şi un spaţiu mai larg problemelor contemporane. I. S. .TEATRUL' itirnele numere ale revistei „Teatru" se remarcă prinir-un vizibil progres. Indreptîndu-se către o problematică variată, interesantă şi de -> "Aualitate, revista ştie să trezească interesul publicului său cititor prin îmbinarea articolelor de orientare şi analiză leatrologică cu cele despre interpretare, scenografie, decor etc. Deosebii de utile ni se par rubricile „Profiluri de teatru" şi „Portrete şi mărturii", rubrici a căror seriozitate şi permanenţă le asigură o certă eficacitate. Comptetînd şi lărgind orizontul cronicilor din fiecare număr, revista prezintă stagiunea teatrală din Bucu- reşti, Iaşi, Constanţa, Galaţi, etc. Din această analiză a muncii de ansamblu a unui teatru se pot trage şi se trag concluzii atît în privinţa activităţii teatrale din ţara noastră cît şi în privinţa specificului fiecărui teatru în parte şi contribuţiei sale în cadrul activităţii generale. Aceste prezentări se remarcă prin competenţă şi spini critic, observaţie valabilă pentru toate numerele apărute pe anul în curs, chiar cînd sînt foarte concise: de pildă „La Teatrul de Stat din Constanţa" (nr. 3) De asemenea profilul evolutiv al carierei unui actor talentat şi cu o bogată experienţă, expunerea concepţiei sale asupra artei in- 231 ter preţ arii slujeşte educaţiei tineretului care a îmbrăţişat această profesie şi permite în acelaş timp spectatorului să reconstituie calea spinoasă a. încarnării personajului pe care îl aplaudă. Confesiunile lui Jules Cazaban sau dialogurile cu Radu Beligan din paginile revistei sînt ilustrative din acest punct de vedere. Căldura cu care aceşti actori au interpretat rolurile unor oameni, ai zilelor noastre, admiraţia pentru dramaturgia sovietică, dorinţa, lor de a vedea reflectate în teatru aspectele dinamice ale vieţii, noastre noi cu oamenii săi adevăraţi şi convingători vor reprezenta, desigur, un stimulent pentru autorii, dramatici. Sînt meritorii încercările unor critici literari de a discerne din realizările dramaturgiei noastre actuale tendinţele principale de dezvoltare pe drumul realismului socialist. în „Rîsul aprobă", Eugen Luca se ocupă de valoarea eroilor pozitivi de comedie. Autorul caracterizează cu subtilitate diferitele categorii de eroi comici, de la aparent naivul Spiridon Biserică şi pînă la Toma Căbulea, descendentul lui Păcală. încercarea de a urmări, etapa de dezvoltare a comediei actuale prin studierea diverselor tipuri de personaje pozitive este un punct de plecare interesant pentru discutarea problemelor dramaturgiei noastre contemporane. Fior ian Potra trece în revistă tipurile pieselor de succes de după eliberare, scoţînd în evidenţă, caracteristicile lor, mijloacele prin care au fost realizate. Deschiderea, unei. rubrici de „Discuţii în jurul unei teme de actualitate" stimulează fără îndoială creaţia artistică. De exemplu interviul „Despre eficienţa, universalitatea şi actualitatea noastră" la care răspund : Lucia Demetrius, Mihai Beniuc, Aurel Ba-fanga. „Veniţi să ne cunoaşteţi I" este o chemare prietenească a colectivului uzinelor 23 August din Bucureşti, adresată dramaturgilor noştri în numărul 3/1959. Nădăjduim că acest călduros apel va primi răspunsul cuvenit. Din păcate revista nu încurajează suficient discuţiile pe marginea articolelor publicate, unele din ele susci- tînd complectări şi sugerînd adînciri. In „Rîsul aprobă", autorul se referă la eroii comici pozitivi ca. Spiridon Biserică, Mayer Bayer, Cerchez Romeo, Toma Căbulea. Dar alături de rîsul aprobator e şl cel care dezaprobă, care condamnă. Ar fi fost interesant să vedem, cum se oglindeşte şi această latură în crearea personajelor comice din dramaturgia noastră. Moştenirea lui Gogol, a lui Caragiale se mai regăseşte in lucrările autorilor de comedie ? Desigur, dar aceştia se află în faţa unei cu totul alte realităţi, în faţa unei societăţi \n care rămînerile în urmă, aspectele negative nu constituie esenţa orînduirii respective ci fenomene secundare pe cale de dispariţie. De aceea, avem aici de a face cu. o altă perspectivă: autorul priveşte acum altfel personajele deficitare moral, le biciuie în alt mod. Recent, în cuvîntarea sa la Congresul scriitorilor sovietici, tovarăşul Hrusciov a Insistai asupra problemei criticării unor aspecte negative din viaţa înconjurătoare, arătînd că această critică trebuie să fie însufleţită de o atitudine optimistă, generată de sensul principal al dezvoltării societăţii socialiste. Raportînd aceasta la comedia noastră actuală, ar fi fost interesantă o comparaţie între personajele comice pozitive ca Andronic din „Ultima oră", Spiridon Biserică din „Mielul turbat" şi personajele negative din aceste piese. O asemenea comparaţie ar fi prilejuit desigur un sondaj al bogăţiei mijloacelor comicului, al posibilităţilor dezvoltării comediei în cadrul artei realist-socialiste, al evoluţiei comediei. în anii de după eliberare. Fireşte, acesta e doar un exemplu — şi poale nici cel mai bine ales — dar vrer£->ă subliniem astfel ideea interesului unor mai largi discuţii estetice privitoare la literatura noastră dramatică. De altfel iniţierea unor asemenea discuţii ar avea. şi o mai mare continuitate în tratarea problemelor teoretice ale teatrului. In momentul de faţă, revista lasă impresia că publică articole de orientare generală cu privire la dramaturgia actuală întîmplă-tor şi nu pe baza unui plan sistematic. 232 Deşi la începutul anului a apărut în revistă suita de articole ale Iul A. Karaganov : Autorul şi eroul său, preocuparea pentru problemele de estetică teatrală a scăzut apoi simţitor. De asemenea pentru istoricul artei dramatice romîneşti. E adevărat că recenziile la volumele de teatru ale lui Brecht şi Victor Ion Popa. ating în treacăt astfel de probleme, dar ele ar necesita documentare şi studii aprofundate. De pildă, în cîteva rînduri, revista critică, pe drept cu-vînt, eronata punere în scenă a pieselor lui Brecht la Teatrul I. L. Caragiale din Bucureşti. N-ar fi fost nimerit însă ca o dată cu aceasta, să se încerce o prezentare a principiilor lui Brecht despre dramaturgia epică şi a rolului militant al acestor principii? Cîteva articole documentate despre concepţia artei brechtiane ar fi constituit indicaţii preţioase pentru cei ce şi-au asumat dificila sarcină de a juca piesele marelui scriitor german şi în acelaşi timp ar fi facilitat publicului înţelegerea acestor spectacole paralel cu spectacolele prezentate de ansamblul berlinez care ne-a vizitat ţara. O rubrică deosebit de necesară este cea menită să îndrume echipele teatrale de amatori. Entuziasmul echipelor teatrale de amatori care s-au înmulţit considerabil, dorinţa lor de a depune o muncă de calitate, trebuie stimulate şi dirijate. Ajutorul revistei „Teatru" pe această linie este cît se poate de folositor. Ar fl fost însă de dorit ca în afara înregistrării unor succese să existe în aceste articole obiective mai precise în îndrumarea teatrului de amatori. De pildă, grija pentru texte adecuate şi recomandarea lor, indicaţii de regie şi scenografie, sînt doar cîteva sarcini, pe care rubrica şi le-ar putea asuma. R. B. „REVUE ROUMA1NE" ' ""^ evue Rou mâine" — revista edi- tată de Institutul de Relaţii culturale cu străinătatea — publică, în genere, fragmente. extrase — uneori destul de ample — din operele literare apărute în editurile noastre. Redacţia năzuieşte să facă să apară, într-un viitor cît mai apropiat, şi romane întregi îr'•--«/» .singur număr. Urmărind revista în decursul celor 18 ani de existenţă, e vizibilă străduinţa ei de a se ţine în pas cu ultimele noutăţi literare, atît in domeniul prozei, al poeziei cît şi al criticii şi istoriei literare. Revista depune o muncă susţinută, intensă, pentru a face să crească prestigiul literaturii noastre dincolo de hotare. In genere, sumarele revistei sînt bogate şi echilibrate, fiecare număr permiţînd un mic tur de orizont prin mai toate domeniile literaturii noastre. Cronicile de la finele fiecărui număr corespund cerinţelor de informare şi documentare literară şi artistică. Ele sînt numeroase, documentate şi semnate, mai toate, de condee pricepute. Ţinind seama că revista se află în al 13-lea an al existenţii sale (numai versiunea rusă este abia în al 3-lea), este explicabilă publicarea, la începuturile ei, a mai multor fragmente din operele clasicilor noştri, pentru ca, treptat, pe măsura creşterii şi dezvoltării literaturii noastre noi de după 23 August sumarul să cuprindă din ce în ce mai multe opere noi aparţinînd scriitorilor maturi sau mai tineri, reftectînd actualitatea şi patosul construcţiei socialiste. Pentru ilustrare, să redăm cîteva sumare, în ordinea tor, a ultimelor trei numere : 233 — Nr. 41958: primul capitol din „Setea" de Titus Popovici, cu o prezentare de S. Damian; două nuvele de D. R. Popescu prezentate de Paul Georgescu; o nuvelă de Delavrancea şi un studiu de Minai Gătita despre Delavrancea, apoi studiul lui Savin Bratu despre „Evoluţia criticii literare romîne". — Nr. 11959: O poezie de Demostene Botez: „Centenarul Unirii" ; „Moş Ion Roată şi Unirea" de Ion Creangă; cîteva fragmente din „Surîsul Hiroshimei" de Eugen Jebeleanu; un capitol din „Rădăcinile sînt amare" de Zaharia Stanca ; un capitol din „Răzeşii" lui V. Em. Galan. Comentariile, profilurile — semnate de Mihu Drago-mir, Lucia Demetrius şi un „Eminescu în haine de sărbătoare" semnat de Eugen Jebeleanu completează sumarul primului număr din anul acesta. — Nr. 2/959: un articol de Mihai Beniuc la comemorarea a 70 de ani de ia moartea lui: Eminescu; uri, fragment din „Scrisoarea a treia" a marelui liric romîn; „Revedere", „Lacul", de acelaş Eminescu, în tălmăcirea făcută de Robert Vivier de la Academia regală de limbă şi literatură franceză a Belgiei, tălmăcire făcută cu prilejul unei vizite a acestuia în ţara noastră ; un articol al Iui Cicerone Theodorescu cu prilejul, aniversării a. optzeci de ani a lui Gala Galaction ; un fragment din reportajul „400 de zile" al Iul Vasile Nicorovici. Comentariile, profilurile sînt semnate in acest număr de Cezar Drăgoi, Eusebiu Camilar, Ion Vitner, Radu Boureanu etc. Condiţiile tehnice în care apare revista (în versiune franceză, germană, engleză şi rusă) sînt remarcabile : cele cu care ne-au deprins de multă vreme întreprinderea Poligrafică din Calea Şerban Vodă. Aspectul grafic, variind in decursul anilor, a fost din totdeauna şi a rămas îngrijit şi atrăgător. Cîteva. ilustraţii — poate prea puţine — împodobesc paginile fiecărui număr, îmbo- găţit uneori şi cu reproduceri policrome din operele îndeobşte, cunoscute. * * * Una din problemele dificile pe care le ridică o publicaţie ca Rev-ue Roumaine este aceea a transpunerii în patru limbi a. operelor sau fragmentelor de opere ce urmează a fi publicate. Dacă proza a găsit şi găseşte cu relativ puţine dificultăţi tălmăcitorii ei, cunoscători subtili ai tainelor cîte uneia, din cele patru limbi, nu tot acelaşi lucru se poate spune şi despre poezie. Sînt încă prea puţini cei care să facă pentru poeţii noştri ceea. ce au făcut un Al. Philippide pentru Baudelaire sau Cicerone Theodorescu pentru Blake şi Maiakovski. tn această privinţă, soluţionarea acestor vremelnice — credem — greutăţi, trebuie privită în. perspectiva viitorului. Intr-o situaţie favorizată se află traducerile în limba germană, datorită prezenţei şi ajutorului scriitorilor de limbă germană din R.P.R. In afară de unele greşeli de tipar, scuzabile, în ultim.ă instanţă, nu ne putem opri să nu cităm, şi cîteva. „perle" : In Nr. 1/959, la pag. 165, în comentariul lui Mihnea Gheorghiu „Arta. traducerii, o artă a păcii", găsim: „...des traductions d'Adam Mickiewicz, de Pan Tadeusz et d'autres ecrivains encore", ceea ce, fără îndoială, nu-i de la Mihnea Gheorghiu cetire... In acelaş număr, Ip pagina 147, într-o notă la comentariul semn at de Mihu Dragomir, ii aflăm pe Tudoi-, Vladimir eseu căpetenie a răscoalei din 1822! Considerînd însă revista în ansamblul ei, putem spune, cu satisfacţie, că ea îşi îndeplineşte menirea: aceea de a promova literatura noastră dincolo de hotare, şi aceasta într-un mod care o face să stea cu cinste alături de alte publicaţii similare. A.I.D. 234 — de peste hotare — NAGYVILAG" (Lumea Mare) nr. 4/1959 _ ~" evista „Nagyvilag" (Lumea Wf "^Jl Mare) de la Budapesta oglin- vi V deşte fenomene din literatura ufl^JB universală prin publicarea unor materiale deosebit de interesante şi selecţionate după criterii riguroase de ordin artistic şi ideologic. Atît materialele beletristice (versuri şi proză) cît şi studiile, articolele, cronicile şi notele mărunte ajută pe cititorii revistei să seziseze aspectele caracteristice ale fenomenului literar de pe tot întinsul globului prin prisma exigenţelor esteticii marxjst-leniniste. Eclectismul care se manifestase în selecţionarea materialelor primelor numere din colecţia de anul trecut a revistei a fost, treptat, eliminat. Astăzi caietele lunare ale publicaţiei maghiare aduc un conţinut deopotrivă de bogat şi de instructiv pentru toţi acei care vor să se orienteze în domeniul activităţii literare a diverselor popoare. „Nagyvilag" consacră două treimi din paginile sale producţiei literare propriu zise şi publică în restul paginilor un bogat şi valoros material informativ compus din studii, articole de orientare, discuţii, recenzii despre cărţile de literatură universală apărute în limba maghiară, recenzii despre cele mai de seamă apariţii de lucrări literare de peste hotare, care, toate la un loc îngăduie cititorilor să-şi formeze o viziune de ansamblu asupra fenomenului literar şi artistic mondial. Tot în aceste pagini găsim şi foa 'e vacate note şi ştiri, cronici substantia scurte portrete literare, prin care revista '^"j, îndeplineşte mult mai temeinic misiuilea d£ a orienta pe cititor decît daci s-ar j-estrînge exclusiv la prezentarea unor materiale beletristice, oricît de riguros selecţionate ar fi acestea. Pentru ilustrarea aserţiunii de mai sus sumarul ultimului număr (numărul 4) este concludent. O nuvelă de Alexander Trifonovici Tvar-dovski,. unul din cei mai de seamă repre- zentanţi ai poeziei sovietice de astăzi, deschide paginile revistei. Urmează „Călăreţul mării", dramă într-un act de John Millington Synge, scriitor irlandez foarte puţin cunoscut la noi. Criticul Orbok Attila îi prezintă printr-un studiu care înfăţişează aspectele esenţiale ale operei sale. Urmează versuri de Guillevic, poet breton, o puternică nuvelă de Italo Calvino, versuri de francezul Jean Follain, japonezul Kotaro Takamura şi Kihaci Oza-ki. Scriitorul finlandez distins în anul 1939 cu premiul Nobel. Frans Eemil Sillanpăă, ne este prezentat de Kodolanyi Ianoş printr-un studiu documentat. Urmează un capitol din opera sa necunoscută la noi şi anume din romanul „Hurskas Kurjuus" (Mizerie blinda) scris în 1919, sub influenţa ideilor şi evenimentelor Marii Revoluţiei din Octombrie. Paginile următoare conţin o zguduitoare nuvelă a poetului şi romancierului progresist turc Orhan Ke-mal, prezentat cititorilor printr-un substanţial portret iscălit de Nazim Hikrnet. Literatura romînă nu lipseşte nici din acest număr. Revista publică versuri de Veronica Porumbacu, în excelenta traducere a lui Franyo Zoltan. O notă bio-bi-bliogra[ică prezintă publicului maghiar datele esenţiale din viaţa şi activitatea poetei noastre. Partea beletristică a revistei se încheie cu pagini de proză din opera scriitorului german Alfred Doblin. Partea teoretică este bogată şi variată. Iată cîteva indicaţii : un foarte personal eseu despre Gogol, semnat de Torok En-dre; fragmente dintr-un studiu despre Constantin Fed in scris de eminentul critic Forgacs Laszlo; o viziune de ansamblu asupra romanului spaniol de azi, în parallelism social-politic cu analiza societăţii spaniole, ne este înfăţişată în remarcabilul studiu datorit hispanistului Andras Laszlo. Intr-un alt eseu, bine 235 scris şi intitulat „îngeri şi ţărani", Asz-talos Sandor conturează profilul lui Josef Haydn. La rubrica' „Masa rotundă" se discută, în contradictoriu, teatrul lui lonesco. Criticul teatral Gyrfas Miklos fixează de la bun început că luarea lui de poziţie „pro-Ionesco" nu înseamnă nicidecum că el ar considera piesele autorului discutat ca aparţinînd „lotului celor o mie de lucrări dramatice cu valoare permanentă ale literaturii universale". „Scaunele" — continuă Gyarfas — sînt o farsă forţată, un adevărat bluff, un galimatias gen „secolul al douăzecilea", prin oare autorul încearcă să producă efecte de pseudo-profunzime, să evoce pseudo-sirnboluri şi să etaleze pseudo-argumente. „Oricît de ostentativ ar parada lonesco cu pesimismul său, eu unul nu cred în sinceritatea „disperării" sale, fiindcă opera lui nu prezintă spectatorilor decît o parodie a acestei pretinse disperări". Dacă acestea sînt totuşi concluziile tezei „pro", ne putem lesne închipui pe cale „contra", reprezentate de Kazimir Şandor. Pornind de ia enunţarea că teatrul modern nu se poate închipui fără a fi purtătorul unui profund mesaj uman, autorul contestă textelor lui lonesco orice contingenţă cu ideailurile omului. Criticul maghiar admite că rezolvările formale, „truc"-ur.ule, străduinţele de a realiza efecte scenice noi desfăşurate de lonesco sînt ingenioase, „Regret chiar — scrie el — că lonesco & Co nu-şi cheltuiesc talentul literar pentru scopuri mai nobile", apoi adaugă : „ar fi trist dacă din apus ne-ar veni numai asemenea piese. Noi ştim însă că acolo sînt şi altfel de scrii- tori, şi nu puţini la număr (O'Casey, Max Frisch, Nach, Miller, Soria, etc.) care au. reuşit să depăşească etapa decadenţei şi care vorbesc astăzi cu tot atît de mare talent despre problemele arzătoare ale omului epocii noastre şi pledează pentru interesele întregii umanităţi". Cronicile revistei atacă teme tot atît de variate: nuvela engleză de azi, cultul lui Lessing în Ungaria, noile romane ale iui Steinbeck, operele complete ale lui Wolfgang Borchert, noua lucrare a scriitoarei franceze Simone de Beauvoir : Me-moires d'une jeune fille". Rubrica' de „cronici" mai cuprinde şi o recenzie elogioasă asupra volumului de nuvele recent apărut al lui Aurel Mihale, semnată de scriitoarea! Ignacz Rozsa, cunoscută la nai ca una dintre cele mai de seamă traducătoare ale literaturii romîne din capitala Ungariei. Intr-o bine documentată cronică sînt trecuţi în revistă toţi marii scriitori ai omenirii care nu au fost distinşi cu premiul Nobel. In documentare citi - o amplă dare de seamă, semnată de Feher Zsuzsa, asupra Bienalei de arte plastice de la Moscova. Recenzenta maghiară remarcă creaţiile pictorilor romîni Baba şi Ciueu-renco, operele grafice, ale lui Erdos Pal, Vasile Kazar, Mariana Petraşcu, Iosif Ma-tyas, subliniind că grafica şi pictura romînească oferă publicului cele mai plăcute surprize graţie varietăţii mijloacelor artistice utilizate. Dintre sculptorii romîni recenzenta subliniază creaţiile maramureşeanului Vida Geza. Revista maghiară „NagyvMag" se dovedeşte o publicaţie a cărei lec+ură erte în acelaşi timp plăcută şi instructiv?, a' , A. B. 'L „MERKUR" nr. 136, Iunie 1959 I n No. 136 din iunie 1959 al revistei MERKUR, George A. . Plimpton publică o convorbire I cu Ernest Hemingway pe tema artei romanului contemporan. Convorbirea, ca şi consideraţtunlte marginale ale Iul Plimpton, au purtat mai mult asupra condiţiunilor materiale, asupra cadrului concret şi caracterului intim al creaţiei. Totuşi, credem că putem deduce 236 din ea o serie de concluzii din cele mai interesante pentru cititorii noştri. Aflăm astfel că pentru Hemingway scrisul este nu numai o plăcere, ci şi o adevărată problemă de conştiinţă, că el a învăţat meşteşugul scriitoricesc nu numai de la înaintaşi celebri într-ale literaturii, dar chiar şi de la pictori; că în efortul de a-şi elabora un stil propriu, el sfătuieşte pe debutanţi să nu caute originalitatea cu orice preţ; că acel ce se simte stăpînit de „viciul" scrisului, nu se dezbăra de el decît odată cu moartea, învingînd orice dificultăţi materiale şi chiar şi ispitele pe care modul de viaţă american le scoate în calea celora cărora succesul le-a asigurat condiţii de trai onorabile. Ajuns aici, Hemingway se opreşte asupra teribilei primejdii care pîndeşte pe mînuitorii condeiului din patria sa, şi anume asupra corupţiei. Tnir-adevăr, gazetarii americani, atraşi de mirajul câştigului, pot fi oricînd corupţi de patronii "nr, cedînd şantajului, presiunilor de lot soiul, tentativelor subtile sau mai grosolane etc. In aceeaşi ordine de idei, Hemingway socoate că gazetăria poate însemna pentru nvnca de creaţie un handicap serios. întrebat dacă ar recomanda tinerilor scriitori munca de ziarist şi în ce măsură propria sa experienţă gazetărească la „Kansas City Star" l-a ajutat mai tîr-ziu, el răspunde : —- „La Kansas City Star" eram silit să învăţ să scriu simplu şi obiectiv. Asta-i util pentru oricine. Munca gazetărească nu poate strica nici unui tînăr scriitor, şi-i poate ' utiT'vţacă se lasă din vreme de ea." Fărl. ■■'^a'lă, Hemingway se referă şi in caz's^gstn la problema care-i stă atîta la ini/J'L'ia aceeaşi nălucă ce-i tulbură^ nopţiltl lie veghe: corupţia. Fireşte, aici nu-i putem împărtăşi părerea. Noi ştim., din practica zilnică în presa democratică, în ce măsură contactul strîns cu actualitatea, prezenţa în mijlocul realităţilor vii, dinamice, ale construcţiei socialiste, îmbogăţeşte bagajul de cunoştinţe al gazetarului, al scriitorului, şi în ce măsură acesta îi va servi la crearea unor opere de largă respi- raţie. Hemingway s-a desprins de gazetărie fiindcă se sufoca. Hemingway s-a vrut un independent şi a refuzat cu străşnicie să participe la vreun grup oarecare. Greşesc : a făcut parte dintr-o grupare şi anume din aceea a revoltaţilor împotriva academismului osificat şi sufocant al vremii, urmărind scopul generos al înnoirii artei pe baze sănătoase, democratice. -— „Vă face plăcere să vă recitiţi cărţile ? Nu aveţi sentimentul că aţi vrea să modificaţi cîte ceva la ele?" — îl întreabă Plimpton. — „Le recitesc uneori, pentru ca să mă înviorez, cînd mi-i greu să scriu, şi-atunci îmi amintesc că întotdeauna mi-a tost greu să scriu şi că uneori mi s-a părut chiar imposibil..." — „Aţi descris vreodată o situaţie pe care să nu o fi cunoscut personal?" Hemingway răspunde viguros şi dur, de pe poziţiile limpezi ale scriitorului realist: — „Curioasă întrebare ! Un scriitor adevărat nu descrie. El crează sau recrează ceva, din cunoştinţele personale, din cele auzite de la alţii, din izvoare uitate, din evenimente ale poporului său, ale familiei sale... O carte cuprinde mult mai mult decît găseşti în ea la prima citire, dar nu-i treaba scriitorului să dea lămuriri sau indicaţii. Asta e treaba criticilor." Hemingway este, incontestabil, un scriitor al epocii sale. Din declaraţiile pe care le face lui Plimpton reiese clar că, prin opera sa, se vrea un martor al realităţilor zilelor noastre şi că riscurile „meseriei" nu-l înspăirnîntă. El nu simte nevoia reculului în timp. La întrebarea: CU trebuie să treacă de la un eveniment pentru ca el să poată forma materia unui roman? autorul „Bătrînului şi marea" răspunde : „Depinde de eveniment. Cred că nu există o regulă. Pentru un scriitor experimentat, este, desigur, valoros să trăiască un aterizat forţat într-un avion în flăcări *). învaţă, cu ocazia asta, o mulţime de lucruri importante." *) Amintim cititorilor noştri că acum cîţiva ani scriitorul a suferit un grav accident de avion în Africa. 237 Actualitatea, in creaţia lui Hemingway, este o preocupare constantă. Tn confesiunea sa, autorul, ne apare aşa cum. ni-l închipuiam: bărbatul copilăros, hirsut, neconformist, jonglînd ironic cu paradoxul şi cu butada, dar rămînînd, împotriva oricărei presiuni, scriitorul integru pentru care viaţa trebuie trăită plnă la ultimele implicaţii, pentru ca, apoi, să fie redată în opera de artă şi să fie învăţătură pentru cei care o întîlnesc între scoarţele cărţii. A. I. D. .THE WORKER" - 10. mai 1959 ublioaţiia americană „The Worker" acordă o mare însemnă-I tate romanului lui Frank London Brown, intitulat „Trum-bull Park". Brown este un scriitor tînăr. El s-a1 născut în Kansas City în anul 1927, a urn . cursurile colegiului juridic din Chicago şi a absolvit Literele La Universitatea Roosevelt. Pentru a-şi duce la bun sfîrşit studiile a muncit în calitate de maşinist, de chelner de haT, de vînză-tor de ziare şi de redactor la' „Ebony Magazine". „Trumbull Park" nu este prima lucrare a lui Frank Brown, despre ghe-tto-ul Nr. 1 din oraşul cel mai segregat al America, Chicago, dar este primul său roman de lungă respiraţie. Pe aceeaşi temă, Brown a publicat nuvele Şi ample povestiri în „Chicago Reviev", „Chicago Magazine" şi „Ebony Magazine". Noul său roman descrie o întîmplare reală prin care a trecut însuşi scriitorul, de îndată ce s-a mutat în cvartalul de construcţii publice din sud-estul oraşului Chicago. Timp de cincisprezece ani după ce a fost clădit, Trumbull Park a rămas un cartier locuit în întregime de albi. In anul 1953 administraţia locuinţelor din Chicago a săvîrşit fără de voie o „greşeală", acor-dînd unei familii de negri ce se presupunea a ii albi dreptul de a se muta aci. Deoarece făcuse primii paşi, administraţia locuinţelor din Chicago a fost forţată de opinia publică să accepte în Trumbull Park şi alte familii de negri. Cercurile segre-gaţioniste au încercat însă, din toate puterile, să anuleze dispoziţia administraţiei locuinţelor. Folosind influenţa pe care o deţineau asupra organelor oficiale şi utili zînd mijloacele diferitelor organizaţii teroriste de dreapta, fasciste, ele au întreprins o adevărată campanie de intimidare a negrilor. Brutalitatea poliţiei s-a . aliat cu exploziile pregătite de Ku-kux-klan, injuriile oficialităţii s-au înfrăţit cu maltratările puse la cale de organizaţiile rasiste. Eroul romanului, Luis Bog^ie Martin, nu este un om deosebit oi ruinai o persoană care vrea să treacă prin viaţă cît mai liniştit. Dar există o poliţie şi există Ku-kux-klanul. r Louis Martin locuia \ntr-o cocioabă din cartierul de sud al Chicago-ului, Gardener Building. Cînd -echea scară a casei din Gardener Building se prăbuşeşte şi copilul Baby Doll moare strivit, gîndul lui Martin este de a evada cît mai curînd din acest infern pentru a se muta în Trumbull Park. Intr-o serie de scene impresionante, scriitorul arată cum Martin se formează ca un om de curaj, cU™ ţări ■ morală a soţiei sale îl ajută ^ . ^ ';asta. Frank London Brown de.scrje r*aeţiile complexe ale celorlalţi negri din Trumbull Park, procesul de constituire al unui punct unic de vedere : solidaritatea r rală care ia fiinţă. Există in acest roman, şi criticii s-au zorit s-o remarce, un ritm al faptelor, o emoţie a evenimentelor, în care protestul, speranţa şi curajul se îmbină în cele mai dramatice forme. Scriitorul ştie să facă vii pentru oricine problemele cărţii, şi nu odată, de-a lungul 238 ■i-i. ,i î.rp sentimentul că romanului, cit.torul are se soarta sa se înfunda cu cea a Merita atenţie pag-nde ,n car a descrie rez.stenţa negno, ^ ^ care-1 pnmesc dm parte*. ţn şi atmoslera s«foc-nia c* pQ. ghettou S.hţ» sa sem ^ gc Hţistulu, cînd se duc > ^ aş_ întorc în propria lor cs S g ^ de mulţimea aţi^ta. .nfinde scă,a din caPcanJ 'P ^ ^ şl Ku-kux-klanul, negru x să plece d^ac-s.V^^Tn^«mePcene. ca un crimmal de ' ■ J' t feru grul e la lucru ; «p> talizaţi şi '"fullaţ deă dPoarl1ă. Ku-kux-cînd familia încearcă sa doa . Wanul zvîr.e piere «n e * - i , temei i e casei maşmi aşează b femei semnaleaza Articol.,! d,n „tne vv u, ge M °.n°:' Ptr»e«£^ ^minoasă. El ci-încheie cu o perspectiva tează ultime e rîndun ale carţu vor să meargă înainte, să zboare să se bucure, să cînte şi să moara pentru tot ceea ce a fost d-at omului. CeComentînd semnificaţi, pohtea a lu. „Trumbull Park", ziarul arata c.t este de 'greşită afirmaţia cu pr.v.re la faptul ca segregaţia s-ar concentra numai m su M Statelor-Unite. Little Rook nu consti-Î ti ^.ta. c, e simbolul unu, Ices general. „într-o America mea do-Eâ de morala sălbatică a hg. or ce, ,k- Hin sud si a asociaţiilor e.\-tăţemlor alb, d,r ^d * BrQwn se ală. f """taSur tot nî -are de scriitori '""Yea M leg îorţa si curajul poporu-Aceşti scriitori vorbesc în nulul AceŞU ... narnenilor de culoare mele no,i generai oame ^ ^ Care fernit te bombelor Ku-kux-klanu vesc cu termiiaie înainteaza 1U1 şi teroarei poliţieneşti, car ^ ^ ^ îndreptîndu-se către un vutor va mai exista mo. un fel de Park în Statele-Umte'. g £ 239 Gleorghe Gheorghiu - Craiova. „Un orn cu soluţii Ia toate" este - credem - a doua schiţa Pe care o citim, semnală de dumneavoastră si aceleaşi metehne ies la iveală; faptul în sine pe care intenţionaţi să brodaţi schiţa, nu-i lipsi! de interes, dar vă lipseşte încă priceperea de a-i da acestui fapt 0 semnificaţie. O operă literară ca sa merite acest titlu, trebuie neapărat să poarte în sine un mesaj, o idee, pe care faptele relatate să o demonstreze ; o fntîmplare oarecare - oricît de strălucit ar H redată în scris, dacă nu demonstrează o idee a autorului, o anumită concep-lie de viată a acestuia, dacă nu comunică un adevăr ma, general despre oamenii şi societatea timpului său, n-are nici o noimă, e pur si simplu o mtimplare şi nimic mai mult. Iar în lucrarea dumneavoastră tocmai aceasta lipseşte. Ea nu-i decît o simplă cronică a unoi rnatrapazlîcuri puse la cale de un magazioner excroc de la C.F.R., cu încheierea - foarte blinda _ că acestea au fost descoperite, iar vinovatul pedepsit. Nu se văd de loc condiţiile sociale şi nici perioada istorică în care se pefrec f faptele, nu ştim nimic despre individul respectiv, lipseşte orice caracterizare, orice încercare de a portretiza. De aici urmează că nu se poate afla nimic nici despre ţinta intenţionatei demascări, nici despre poziţia ideologică a autorului. T. I. Gh. - Ploeşti. Povestirea dumneavoastră „Molanii doamnei directoare" nu e lipsită de' oarecare calităţi: cursivitate, un stil potrivit dialog susţinut. Se vede că dumneavoastră nu sinteţi Ia prima încercare literară Vă pricepeţi sa schiţaţi din cîteva linii un portret, nici descrierile de natură nu sînt lipsite de frumuseţe si sobrietate. Toate acestea ne fac să sperăm că veţi putea scrie şi „încercări" care să merite a fi tipărite. Schiţa aceasta nu poate apărea deocamdată, deşi episodul narat are o anumită savoare • ea este lipsită de unitate ; prea mult ioc ocupa piegatirea povestirii propriu zise; iar în ce priite anecdota, ea nu este dintre ce,, maî o,i-gmale. dupa cum „ici tratarea nu-i prea nouă. După cum afirmaţi, în scrisoarea ce însowe manuscnsul, lucraţi Ia rafinăria din n în mal nea-°aSlrii "'ăieSC Şi m' '-se "enu-maiati oameni interesanţi prin ;,,t ce fac e]- Căutaţi acolo subiecte şi scrieţi po-ip S| sc]Z despre aceşti oameni. Aveţi ,„ tif< un dorn ma, putu, explorat de scriitori, deci şansă de a descoperi apte noi Şi semnificative, deci şi şansa de a vedea mai curînd tipărite „încercările" dumneavoastră. Aşteptăm. Inm.te, manuscrisele degradate, sau transcrise foarte citeţ şl în ^[dllrI rare . a, ™ gretam - nu pot fi luj.te în considerare. voastră™^"-" COnSta"ta- "^ştirea dumnea-voastia, „Om irai şi om vedea" are lipsuri destule Şl grave, dintre care cele mai importante sînt concepţia simplista, idilică despre viaţa ţărănească ?i transformările profunde prin care trece - si lipsa oricăror cunoştinţe în ce priveşte alcătuire unei lucrări literare. Probabil, sînlcţi Ia ,-prima încercare, de acest fel. Trebuie 8S ştiţi ca '«,.« 0 temeinică cunoaştere a limbii romîn,,<„ grama. ticn, precum şi a legilor compoziţi-,,- - şi fără cunoaşterea aprofundata a society. „ Oan,eni!or, literatură nu veţi pulea scrie, cifai- dacă aveţi talent (unele sclipiri am întrezării şi In jjr.-a. schiţă, cum e de pildă descrierea îmbrăcăminţii „malagambistului".) Vă sfătuim deci să citiţi multă literatură, să studiaţi bine gramatica şi să studiaţi temeinic viaţa oamenilor muncii, şi bine înţeles, să mai încercaţi. TipaTuT^Tcutat ,a Combinata. Poliţe Casa Scintdl J~V. Stalln-, su^ V. R. nr. 90773