REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL
VIAŢA   ROMINEASC'Â :   Problemele   realismului   socialist   la   al treilea
congres   al   scriitorilor   sovietici........ 3*
A.   SADEŢKI :   Scrisoare  din  Moscova........ 17
■
NICOLAE  LABIŞ :   Ultimul   atac......... 22
VLAICU BIRNA :  Era o toamnă......... 24
CONSTANTIN   NISIPEANU :   O   zi   importantă...... 25
MIHAI  PELIN :  Epilog ........... 26
■
PETRU   DUMITRIU :   Stenahoria   majoră   (nuvelă).....27
■
DAN   DEŞLIU :   Şoseaua ;   Ştiam  pămlntul........ 39
VERONICA PORUMBACU :   Constructori ;   Mărtişoaire..... 40
EUGEN   FRUNZA :   La   Beethoven :   Lupte....... 42
CRISTIAN  SÎRBU :  Versuri  din  spital........ 44
CAMIL BALTAZAR : Balada despre 1 Mai liber...... 46
10ANICHIE   OLTEANU :   Metamorfoze........ 47
■
CORNEL1U LEU :  Sîngele şi apa  (nuvelă)....... 48
■
ŞTEFAN  IUREŞ:  Cîntec despre betonul  armat...... 72
V.   GORUNESCU :   Manifestul.......... 73
TITEL  CONSTANT1NESCU :   Sînlem  atît  de tineri..... 74
■
POP SIMION şi NICOLAE TIC : Oameni tie la Săvineşti (reportaj)    . 75
u
EUSEBIU  CAM1LAR :  Deucalion  şi  Pyrrha ;  Ploaia   de  atomi   ; Primăvara ;   Paleontologie ;   Mama   şi   soarele..... 94
■
RADU  LUPAN :  Războiul  ascuns  (fragment).....1 99'
■
DEMOSTENE BOTEZ : Un scriitor popular  (Şalom Alehem)    ... 10S ANCHETA NOASTRĂ
De vorbă  cu  un  grup  de  scriitori   tineri   (Al.  Andriţoiu ;   Pop  Simion ;
Ai.   Ivan  Ghilia ;   S.  Dam-ian)..........111
I
I
CRONICA  IDEILOR 1
MIHAI  BENIUC :   Literatura  şi  cunoaşterea irealităţii în  lumina  leni- i nismului .............121
CRONICA ŞTIINŢIFICA
IMREi TOTH :  Natura se contemplă într-o oglindă  (II)    .... 127
CRONICA LITERARA
OV.  S.  CROHMÂLNICEANU :  „Cu  un ceas mai  devreme"   (poeme de
Minai  Beniuc)............135
DIN EXPERIENŢA A 15 ANI DE LITERATURA NOUĂ
AL. OPREA :  Proza  „scurtă"  şi pasiunea scriitorului c»murtist    .     . 140
DISCUŢII
MIHAI NOVICOV : In ce constă problema ?.......153
TEORIE ŞI CRITICĂ
EUGEN LUCA :   Un  poet al  Rezistentei :   Ion Călugării .... 159
EUGENIA TUDOR : Cîtev.a probleme »ale literaturii pentru copii    .     . 164
a
MISCELLANEA.............. 170
CĂRŢI NOI
H.   FABIAN:   D.  Th.   Neculuţă :  „Luceafărul"...... 189
ION DODU BĂLAN :  D. Corbea :  „De peste măiri şi ţări"    ... 190
EUGEN  SIMION :  Victor Vintu :  „Dialoguri  despre  literatură"     .     . 192 CORNELIA   ŞTEFANESCU :   D.   Aimaş   şi   M.   Mancaş : „Freamătul
luminii".............. 194
REMUS  LUCA :  Dimos  Rendis :  „Uliţa  piperului  sălbatic"     ... 195
VALENTINA FETTINGER :   Nuvela  germană în secolul .al XlX-lea    . 197
REVISTA REVISTELOR
— din ţară —
Proza din  „Luceafărul"  — „laşul  literar"  Nr.   1—2/959  — 199
— de peste hotare —
„Inostrannaia Literatura" Nr. 2—3/959 — „Belfagor" — martie .1959    . 203 „Esprit"  Nr. 3/959 — „Le Figaro Litteraire"  Nr. 675/959 — „Express"
—  martie 1959 ............
■
POŞTA REDACŢIEI.............215
PROBLEMELE REALISMULUI SOCIALIST LA AL TREILEA CONGRES AL SCRIITORILOR SOVIETICI
imp de sase zile, de la. tribuna '4in pătatul Kremlin — aceeaşi tribună dela oare la Congresul al XXI-lea al P.C.U.S. a fost expus programul marelui septenal — au răsunat cuvîntările despre lite-ralura sovietică si despre sarcinile ei în noua etapă 'a societăţii sovietice — etapa construirii desfăşurate a coniunismutui. In mod firesc, ronaresul scriitorilor s-a ţinut sub semitul mobilizării maxime a forţelor creatoare in vederea celui mai nobil, mm fust şi \mai înalt ţel — construirea
COmWL^umcum se stie, 'accentul principal în rezoluţiile celui de-al XXI-lea. Conares s-a 0us pe crearea bazei tehhico-materiale a comunismului. Insa odată cu aceasta, Congresul al XXI-lea u subliniat Cu o deosebită forţă ca neutru a ajunge la comunism, trebuie dezvoltată nu numai economia, a şi toate laturile vieţii socialiste de la bază la suprastructură. Trecerea dp la socialism la comunism presupune înfăptuirea unor asemenea sarcini ca dez-ooSrea multilaterală a personalităţii omului soviet c Insa ideea unei vieţi fericite si a dezvoltării multilaterale a personalităţii presupune pe de-o parte transformarea muncii în prima nevoie vitală a oamenilor■ţar % de altă parte'satisfacerea deplină a fiecesităţibr materiale şi spirituale ale oamenilor. De aici decurge în mod firesc sarcina fundamentata a literaturii sovietice - aceea de a activiza şi mobiliza lntrf$aJaJ™r^ creatoare pentru înfăptuirea ţelurilor ce i-au fost puse ui faţa de către partid ^ {Qst descrisg în sahiM ComUetului centrat al PC U.S., mari si nobile, însufteţitoare şi pline de cinste sînt aceste sarcini   A pai■-TicpaaZlâ formarea chipului spiritual al omului nou, pmutjehmcu înaintate; a însufleţi mulţimile in luptă pentm construirea societaţii celei mai bune, celei mai drepte din lume; a educa pe om in.spin iul tdeologiet comuniste, a-i cultiva înalte calităţi morale, intransigenţa fala de ideologia si etica burgheză; a crea opere de artă pentru popor „in numele binelui si fericirii sate"; a educa tineretul şi pe toţi oamenii sovietici in spiritul dragostei fierbinţi şi at devotamentului pentru cuceririle istorice -ale socialismului, a servi prin forţa cuvîntului artistic lupta măreaţă pentru pace si prietenia intre popoare, ideea internaţionalismului, tata citeva
din aceste sarcini. „înalta menire a scriitorilor sovietici este de a dezvălui veridic şi clar frumuseţea faptelor eroice in muncă ale poporului, grandoarea şi măreţia luptei pentru comunism, de a deveni propagandişti înflăcăraţi ai planului septenal, de ia semăna bucuria şi energia în inimile oamenilor sovietici, de a extirpa rămăşiţele capitalismului din conştiinţa oamenilor, de a ajuta la înlăturarea a tot ceea ce împiedică mersul nostru înainte", s-a spus în Salutul CC. at P.C.U.S. transmis Congresului. Cum şi cine va crea această măreaţă artă a erei comuniste — arta ideilor mari, a sentimentelor fierbinţi şi a pasiunilor majore, artă capabilă să însufleţească milioane şi milioane de constructori ai comunismului spre noi fapte măreţe? „Este puţin probabil — a răspuns la această întrebare N. S. Hrusciov în cuvîntarea sa — ca oamenii pasivi, indiferenţi, flegmatici să scrie opere care să respire pasiune şi să îndemne la fapte eroice." Iată cum este concepută contribuţia scriitorului, creaţia scriitoricească, expresie a legăturii dintre entuziasm şi faptă, dintre înflăcărarea şi sarcinile practice urgente ale zilei de azi. „Un ajutor de nădejde al partidului" — astfel este denumit scriitorul în Salutul CC. al P.C.U.S. Şi unde va munci un „ajutor de nădejde" dacă nu acolo unde este greu, unde este complicat, acolo unde există primejdii ? Unde \t vom găsi dacă nu pe schelele şantierului de necuprins al comunismului, sau acolo  unde lupta este 'mai înverşunată, unde se întîmptă să te întîlneşti faţă în faţă cu duşmanul ? Pe drept cuvînt, tovarăşul Hrusciov i-a numit pe scriitori artileria pregătitoare 'u marilor înaintări pe drumul nou 'al istoriei; şi tot atît de adevărat este că pentru a lovi în plin, la ţintă, trebuie să fii un ochilor încercat, un maestru al tragerii, un om Ou o privire ageră şi o mină sigură. Nu se poate scrie cu indiferenţă \despre minunaţii oameni sovietiOi, despre construirea comunismului şi despre ceea ce împiedică mersul ei înainte. Scriitorul sovietic este un om stăpînit de o dragoste fierbinte faţă de întreaga viaţă şi această dragoste îi va deschide toate porţile, îi va dezvălui toate conflictele.
Atenţia excepţională de care s-au bucurat lucrările congresului în celelalte ţări ale lagărului socialist, în lumea întreagă, se datoreşte tocmai rolului deosebit al literaturii sovietice în luminarea drumului omenirii spre comunism. Fiecare congres al scriitorilor sovietici marchează o etapă importantă în dezvoltarea literaturii progresiste de pe întreg globul nu numai fiindcă lasă să se 'întrevadă „ziua de mîine" a literaturii mondiale, viitorul culturii socialiste mondiale, dar şi pentru că în sala congresului s-au examinat numeroase probleme 'comune literaturii progresiste mondiale, ţelurile ei majore în lupta împotriva reacţiunii şi primejdiei unui nou război. Să nu uităm nici un moment cele două linii 'de dezvoltare ale literaturii mondiale. „In prezent, literatura progresistă avînd în avangardă literatura sovietică, reprezintă în viaţa popoarelor nu numai un far care luminează drumul înainte ci şi o puternică forţă organizatoare", a spus într-un salut adresat congresului, scriitorul danez Hans Scherfig. Frontul ei larg străbate toate continentele, legătura ei cu masele populare devine tot mai profundă, participarea ei la cauza luptei pentru pace se face tot mai simţită. In acest sens, rolul literaturii sovietice, ca avangardă şi ca deschizătoare de drum este excepţional, şi ceea ce s-a discutat acolo interesează pe scriitorii din întreaga lume.
4
Pe de altă parte, la Congresul Scriitorilor Sovietici s-au examinat şi unele probleme care încep să se ridice şi în ţările care construiesc socialismul. Congresul a devenit astfel un gigantic laborator în care s-a cercetat arhitectonica materială şi spirituală a literaturii socialiste. Examinarea modalităţilor prin care literatura socialistă devine capabilă nu numai să reflecte noul ci să şi ajute la creşterea şi consolidarea lui, problema eroului pozitiv, a calităţii creaţiei literare şi a inovaţiei, problema tinerilor scriitori, necesitatea de a avea mereu în vedere în relaţiile dintre scriitori şi în general în relaţiile cu oamenii, posibilitatea îndreptării şt educării lor (care a răsunat ca o temă majoră în discursul lui N. S. Hrusciov), iată aspecte menite să răspîndească o lumină puternică şi asupra problemelor literaturii noastre, să suscite reflecţii şi să determine aplicări creatoare.
Congresul a fost o manifestare a deplinei unităţi ideologice a scriitorilor sovietici. Atît larga discuţie pregătitoare din presă care a precedat Congresul, cit şi dezbaterile congreselor republicane, au fost orientate către problemele esenţiale ale etapei 'actuale a dezvoltării societăţii sovietice, creînd o platformă solidă dezbaterilor din Marele Palat al Kremlinului. In zadar amatorii de cancanuri şi de anecdote senzaţionale 'din presă şi de la posturile de radio ale ţărilor capitaliste au încercat să vîneze scăpări sau eventuale reticenţe în cuvîntările rostite de la tribună sau să răstălmăcească după bunul lor plac critica şi autocritica făcută la congres. După cum pe bună dreptate au remarcat N. Gribaoîov şi N. Tihonov în cuvîniul lor de închidere, toate luările la cuvînt s-tou remarcat prîntr-un deosebit simţ de răspundere, congresul în ansamblul său, desfâşurîndu-se sub semnul unei strînse coeziuni între toate detaşamentele frăţeşti ale literaturii sovietice, sub semnul unirii rîndurilor în jurul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Vivacitatea discuţiilor, spiritul critic ascuţit n-au lipsit, însă, dar ele s-au manifestat pe linii principiale. Au ' fost cu totul absente ieşirile impulsive, apucăturile şi rămăşiţele spiritului îngust de grup. Dezbaterile s-au caracterizat printr-o francheţă deosebită. Chiar un scriitor burghez danez, Hans hughe Epsen, care ■'de altfel a şi făcut elogiul (cu totul neconvingător) al democraţiei burgheze scandinave şi al aşa zisei „independenţe" a scriitorilor în orînduirea capitalistă, a fost nevoit să considere discuţiile din cadrul congresului ca o mărturie a „sincerităţii şi a lipsei de prejudecăţi", ca un mijloc major de „stabilire a contactelor între scriitorii de diferite concepţii." O serie de scriitori din ţările Asiei şi Africei, precum Martin Bikramasinghe, veteranul literaturii ceiloneze, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor şi-a exprimat simpatia deosebită şi dorinţa de colaborare cu scriitorii sovietici şi a furnizat date revelatoare cu privire la influenţa crescîndă a literaturii sovietice în ţările care s-au eliberat de sub jugul colonial imperialist.
*
In dezvoltarea istorică a personalităţii umane, Marx a descoperit trei faze fundamentale legate de cele trei mari etape din dezvoltarea so-cial-economică a societăţii. Prima din aceste faze se caracterizează prin unitatea personalităţii, căci in acea epocă nu apăruseră încă contradicţii între individ şi societate.
In a doua etapă corespunzătoare, omul s-a ridicat pe o treaptă mult mai înaltă în sensul dominaţiei sale asupra lumii înconjurătoare. Insă in
5
calitate de individ, el şi-a pierdut unitatea iniţială. In legătură cu aceasta., Marx a scris : „Tot iatît de ridicol cum ar apare astăzi menţinerea la o armonie iniţială, ar suna şi ideea de a ne opri cu dezvoltarea la mutilarea capitalismului." După Marx, esenţa problemei consta în caracterul relaţiilor dintre om şi producţie; în societatea capitalistă, producţia este scopul omului şi de aceea 'îl mutilează; in societatea comunistă, dimpotrivă, omul apare ca scop al producţiei; aici totul se crează pentru om, De aceea tocmai în această etapă a dezvoltării sale istorice, el dobîndeşte posibilitatea de a deveni Iun individ cu adevărat universal. Marx se întreabă: „dacă se nimiceşte forma de orînduire burgheză, atunci ce-altceva apare ca bogăţie, dacă nu caracterul universal al trebuinţelor, ai capacităţilor, al mijloacelor de întrebuinţare, lai forţelor de producţie, caracterul universal al indivizilor. Ce altceva poate reprezenta bogăţia decît o dezvoltare deplină a dominaţiei omului asupra forţelor naturii, ceea ce înseamnă atît asupra forţelor naturii propriu zise cît şi asupra /forţelor propriei sale naturi ? Ce altceva este bogăţia dacă nu o manifestare absolută a talentelor creatoare ale omului fără nici o altă premiză decît dezvoltarea istorică precedentă care-şi face din această plenitudine ţelul săur adică-şi face un ţel din dezvoltarea tuturor forţelor umane ca atare, neraportate la nici o formă prestabilită ? Cînd omul se reproduce pe sine nu intr-o anumită direcţie determinată ce se . manifestă în totalitatea sa şi nu tinde să rămînă definitiv cristalizată ci se află într-o mişcare de absolută devenire ?"
In societatea Sovietică se înfăptuiesc genialele previziuni ]ale lui Marx, Septenatul se apropie cu paşi repezi de ceea ce visa Marx. In condiţiile construirii desfăşurate a ' comunismului, se constituie acea personalitate universală în care Marx vedea tipul caracteristic al omului societăţii viitoare. Tocmai de aceea în centrul congresului al IlI-lea al scriitorilor sovietici a stat problema înfăţişării eroului contemporan al societăţii comuniste. Cine parcurge dezbaterile congresului nu poate să nu fie izbit der modul în care fiecare, luare de cuvînt, de la raport şi pînă la cuvîntul de încheiere a purtat adine întipărită'pecetea acestei primăveri a septenaluluL. Am spune într-un fel că absolut lot ce s-a rostit în Incinta sălii din Kremlin este riguros datat istoriceşte. înseşi dezbaterile Congresului fac parte din biografia acestui început de septenal, ele sînt ' caracteristice pentru, spiritul în care omul sovietic porneşte la înfăptuirea sarcinilor puse în faţa poporului de Congresul al XXI-lea. al P.C.U.S.
Deunăzi o revistă occidentală se .amuza publicînd cu mare pompă articole şi studii dezgro/xite clin colecţii vechi de cincizeci—o sută de ani înainte şi mistificînd cititorul, le prezenta ca ultimul cuvînt al gîndirii sociologice şi filozofice contemporane. Era un fel de a sugera că problemele mari pe care le tot discută gînditorii şi politicienii au rămas nerezolvate, că omenirea stă de fapt pe loc şi că nimic nou sub soare nu există şi nu poate exista. Ei bine, parcurgînd dezbaterile celui de-al treilea Congres al scriitorilor sovietici, capeţi sentimentul precis că deşi în ansamblul lor ele au constituit o reafirmare a principiilor artei realist-socialiste, nici una din cuvîntările şi luările la cuvînt nu ar fi putut fi rosiîte în forma şi în contextul lor cu zece-douăzeci de ani înainte, sau repetate aidoma peste zece ani. Aceasta este de fapt mişcarea absolută a devenirii de care vorbea Marx şi care în formula descoperirii neîncetate a.
6
noului şi a caracterului concret istoric al oglindirii a devenit o lege de bază a realismului socialist. La acest lucru s-au gtndit de fapt asemenea veterani ai literaturii sovietice ca Vsevolod Ivanov sau Kornei Ciukovski si alţii, cînd au măsurat drumul parcurs de literatura sovietică de la primul Congres al scriitorilor proletari sau cind au evocat lupta ideologică a scriitorilor ce s-au alăturat partidului linca din primii \dni ai Puterii Sovietice. Insă trăsătura fundamentală a Congresului nu a fost numai de ,a marca jaloanele drumului parcurs, cit de a explora perspectivele dezvoltării literaturii sovietice, în indisolubilă legătură cu marele [avînt material 'si cultural pe care-l va aduce septdiuilul. Problema eroului pozitiv a stat întotdeauna in centrul congreselor 'scriitorilor sovietici, insă [niciodată Uu \a apărut cu atita ascuţime ca problema oglindirii nemijlocite a omului comunist — produs în proporţii de masă al construcţiei desfăşurate a comunismului.
In pasajele introductive, raportul lui Surkov a prezentat succint şt în comparaţii foarte sugestive datele fundamentate ale uriaşului avînt economic, tehnic, social şi cultural al societăţii sovietice în ultimii ani. Şi poate că imaginaţia sa de poet a găsit mijloace deosebite pentru a le face şi mai semnificative acompaniind mereu datele creşterii în cifre absolute cu amănuntele plastice a ceea ce ele înseamnă în raport cu reprezentările noastre obişnuite intuitive deSpre tehnică, despre progres. Reieşea odată mai mult că actualmente societatea sovietică trece printr-o fază care marchează progresele uimitoare şi depăşirea pe un front întins a capitalismului nu numai în sectoarele „tradiţionale" care au marcat conştient încă din primii ani ai cincinalelor salturi uriaşe, ci şi în acele domenii în care experţii şi propaganda capitalistă încercau [să acrediteze ideea unor „limitări" obiective.
Aici am vrea să adăugăm o observaţie. A face din ultimele descoperiri tehnice bazele unei producţii de masă cu perspective imediate ca în energia atomică şi nucleară, ca în producţia superpacheboturilor zburătoare cu reacţie, a transforma anumite realizări ale producţiei de larg consum pe care specialiştii burghezi se încăpăţinau să le creadă monopolul „ingeniozităţii" şi „gustului" occidental (materialele plastice, automobilele, ele.) în aspecte cotidiene ale producţiei de masă sovietice — toate acestea sini indici ai unei capacităţi creatoare extensive a oamenilor sovietici. Capacitate creatoare care uimeşte nu numai prin intensitatea ei ci şi prin extensiune, care nu se exercită numai într-un punct sau altul — cum ar fi dorit experţii occidentali ai comunismului — ci se desfăşoară pe întregul front. Toate'aceste realizări tehnice cu care se lăudau ani de-a rîiidul adepţii modului de viaţă american pătrund din ce în ce mai adine în viaţa de fiecare zi a unei ţări care încă acum patruzeci 'de ani eia una din cele mai înapoiate din Europa. Creaţia extensivă ■— deopotrivă cu cea intensivă — performanţele şi surprizele în absolut toate domeniile construcţiei, înviorarea furtunoasă a iniţiativei în regiunile periferice şi prezenţa în circuitul creator a tuturor colţurilor ţării (să ne amintim de ceea ce prevede seplenalul pentru regiunile răsăritene, pentru taiga, pentru cele mai îndepărtate colţuri ale patriei sovietice), toate acestea presupun o întrebare fundamentală care apare în perspectiva noastră nu numai ca o problemă de economie şi sociologie ci şi ca o problemă de estetică: cine face^ toate acestea ? pentru cine şi pentru ce ? Imaginea creatorilor de bunuri identifieîndu-se astfel cu imaginea beneficiarilor, ele sugerează perspec-
tiva acelei personalităţi „complecte" de care vorbea Marx. Trebuie spus că în literatura sovietică din ultimii ani, au fost oglindite artistic noile schimbări, noile procese profunde care au avut loc în viaţa societăţii sovietice în ultimii ani. La Congresul al XXI-lea al P.C.U.S. au fost'citate lucrările lui M. Şolohov, A. Tvardovski şi ale altor scriitori, romanele lui V. Kocetov, Boris Polevoi, P. Panferov, Galina Nicolaeva. La această enumerare, s-ar putea adăoga un număr considerabil de alte lucrări citate de A. Surkov în raportul prezentat la congresul scriitorilor, lucrări ale scriitorilor din toate republicile naţionale. Problema nu constă însă în enumerări. Mult mai însemnat este faptul că mulţi scriitori se străduiesc să prezinte pe omul înaintat al epocii, pe creatorul noii vieţi, pe constructorul comunismului. Ideologii burghezi şi scriitorii lor revizionişti dezlăn-ţuindu-se in tot felul de atacuri la adresa literaturii şi artei socialiste îi reproşează tocmai fidelitatea cu care ea îşi pune cuvîntul în slujba celor meu înalte idealuri umaniste, în slujba marilor 'idei ale secolului, ideile comunismului. Intr-o notă apărută în preajma congresului, revista conservatoare britanică Spectator, vorbind despre funcţia sociat-educativă şi despre spiritul de partid al literaturii sovietice în serviciul cauzei poporului şi al întregii omeniri progresiste, compara această funcţie cu... filozofia scolastică a evului mediu aflată în slujba bisericii, „ancilla theologiae". De fapt s-ar putea spune că, deşi revista engleză este partizana înflăcărată a neamestecului şi autonomiei artei, nu faptul că literatura sovietică este dependentă îl deranjează pe autorul notei, ci tocmai cauza în slujba căreia se află ea. Atacurile adversarilor burghezi şi ale lacheilor lor împotriva literaturii sovietice şi a metodei ei artistice — realismul socialist — este parte integrantă din ofensiva generală a reacţiunii împotriva clasei muncitoare, a ţărilor socialiste şi a ideologiei comuniste. Ei se simt neputincioşi în faţa adevărului de neclintit, că arta societăţii socialiste, literatura realismului socialist, este expresia celor mai măreţe şi nobile idei pe care le-a cunoscut omenirea. Duşmanii ideologici ai comunismului se consideră partizani ai artei pure, departe de politică, de sarcinile sociale, de funcţiile cetăţeneşti. Insă aceasta este o minciună fariseică. In raportul lui A. Surkov, în cuvîntul lui Anisimov şi în al lui Jack Lindsay s-au dat numeroase exemple care demonstrează cui slujeşte apolitismul literaturii şi artei burgheze. Literatura societăţii burgheze cu antiumanismul ei, cu ruperea de cele mai bune tradiţii ate artei clasice, are o orientare tot atît de determinată. Ţelul ei este de a desfigura în artă principatul, adică omul, de a-i aţi ţa cele mai josnice \insti nete, de a îndepărta masele de la problemele ascuţite ale vieţii sociale, de a le neutraliza voinţa în lupta pentru un viitor mai bun. Cele două linii din literatura mondială se definesc în ultima instanţă — aşa cum arăta la congres Leonid Sobolev — prin atitudinea faţă de om.
*
Conceput ca întrupare a măreţului avînt al construirii comuniste, ca expresie artistică a tendinţelor vieţii, eroul pozitiv se găseşte in centrul discuţiei despre contemporaneitate. La congres s-a subliniat de către diferiţi vorbitori însemnătatea contemporaneităţii ca expresie a caracterului concret-istoric al realismului socialist şi însemnătatea eroului pozitiv ca expresie a contemporaneităţii şi caracterului popular al literaturii sovietice. Lucrul acesta a luat într-un anumit sens şi o formă oficială în raportul
8
„Despre anumite modificări în Statutul Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S." prezentat de G. M. Markov. In perioada dintre cel de-al 11-lea şi al IlI-lea congres al scriitorilor au fost publicate o serie de însemnate documente de partid, care au definit sarcinile dezvoltării viitoare ale literaturii şi artei sovietice, în primul rînd cunoscutul document de partid „Pentru o legătură strînsă a literaturii şi artei cu viaţa poporului". Experienţa literaturii sovietice între cele două congrese ale scriitorilor a confirmat calităţile ideologice şi artistice ale literaturii sovietice, căutările creatoare curajoase, îmbogăţirea şi dezvoltarea tuturor genurilor şi speciilor literare, ridicarea nivelului măestriei artistice — toate decurgînd cu necesitate din cunoaşterea profundă de către scriitori a vieţii 'poporului, din ideea că actualitatea, contemporaneitatea s'tnt temele conducătoare ale literaturii sovietice şi preocupări consecvente ale tuturor scriitorilor. Aceste însuşiri au fost formulate în mod direct în Statut. Ideea oglindirii realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară se complecteazâ astfel cu cerinţa oglindirii concret-istorice a realităţii, teză care a fost inclusă în Statut la primul congres. Definiţia actuală a realismului socialist în Statut este completată cu teza despre principiul partinităţii, ca forma cea mai înaltă a caracterului popular al literaturii şi artei, precum şi cu teza legăturii dintre literatură şi viaţa poporului. Problema asigurării unei înalte calităţi ideologico-artislice literaturii sovietice, a căutărilor creatoare curajoase, a îmbogăţirii şi dezvoltării tuturor genurilor şi speciilor literare, a ridicării nivelului măestriei artistice — care întră ;acum în formulări directe în statut — este legată de necesitatea cunoaşterii profunde de către scriitori a vieţii poporului, de ideea că actualitatea, contemporaneitatea este preocuparea principală a literaturii sovietice, a tuturor scriitorilor. Problema purităţii ideologice a literaturii sovietice este nemijlocit legată de elaborarea aprofundată a teoriei realismului socialist ca o sarcină majoră a Uniunii Scriitorilor. Ideea luptei active pentru puritatea ideologică a literaturii sovietice, a combaterii intransigente a tuturor influenţelor ideologice străine capătă acum o formulare mai precisă, în lumina recentei experienţe a luptei ideologice şi a zdrobirii atacurilor revizioniste. Experienţa recentă a luptei victorioase împotriva revizionismului în estetică a afirmat mai viguros soliditatea platformei pe care se află literatura sovietică şi necesitatea complectării şi precizării principalelor teze teoretice incluse în Statutul scriitorilor, care determină ţelurile şi sarcinile Uniunii Scriitorilor. In primul rînd, un loc mai însemnat este acordat precizării rolului metodei rea-lisntului socialist nu numai ca metodă ele creaţie conducătoare, dar şi ca metodă verificată, exjjerimentată istoric, ca \armă de luptă a literaturii sovietice. In acest fel, Statutul Uniunii Scriitorilor devine mai legat de sarcinile literaturii în noua etapă a dezvoltării societăţii sovietice, capătă un caracter mai militant, dovedind o dată mai mult necesitatea abordării istorice a problemelor realismului socialist şi rolul din ce în ce mai însemnat pe care îl are categoria contemporaneităţii şi a caracterului popular în sistemul categoriilor realismului socialist: a lupta cu hoiărîre împotriva oricăror abateri de la principiile realismului socialist, împotriva oricăror încercări de a rupe literatura sovietică de viaţa poporului, de a abate scriitorii de la problemele actuale ale politicii Partidului şi guvernului sovietic, a combate consecvent toate formele de influenţă a ideologiei burgheze printre care şi revizionismul ca pericol principal în dezvoltarea literaturii
9
şi teoriei literare, de asemeni a lupta împotriva dogmatismului, sectarismului şi vulgarizării. Mulţi scriitori au subliniat la Congres faptul că noua etapă a literaturii sovietice presupune — după expresia plastică a Galinei Nikolaeva ■— şi „schimbări în laboratorul scriitorului". Există o poziţie „contemplativă" pe care o poate ascunde uneori chiar asa zisa „documentare" şi care a fost aspru condamnată ca izvor al multor greşeli si eşecuri. „A studia viaţa — scrie Galina Nikolaeva într-un articol publicai în'„Literat urnaia Gazeta" chiar în ziua deschiderii Congresului — înseamnă înainte de orice a fi un participant activ al acestei vieţi, a deveni un activist pentru care soarta colhozului sau a uzinei „studiate" să fie nu mai puţin însemnată decît soarta propriei cărţi... Cu cit e mai bogată viaţa, cu atît este mai necesară o activitate mai vie, cetăţenească, partinică pentru cunoaşterea ei profundă". Participanţii la congres au subliniat în această privinţă cît de bogată este tradiţia literaturii sovietice. Astfel, în anii primului cincinal, din' iniţiativa lui Gorki, s-au creat brigăzi de scriitori care au participat şi au lucrai la marile construcţii ale cincinalului. Ca rod al muncii ta Dnieprostroi, Gladkov a scris „Cimentul", Leonov după ce a studiat viaţa de şantier la combinatul de hîrtie Balahinski a scris „Soţi", Katdev, însufleţit de Magnitostroi, a scris entuziastul „Timp înainte", iar Kuzneţkul a dat „Şi a fost ziua a doua" a lui Ehrenburg. După ce a trăit la Dzoraghez, Marieta Şaghinian a scris „Hidrocentrala" şi nu altul de cît viaţa a fost izvorul romanelor „Pămînt desţelenit" sau „Bruski". Participanţii la Congres au salutai restabilirea acestei tradiţii, aşa cum a fost sugerată în duvîntarea lui N. S. Hrusciov. Tn .acest context, este semnificativ cum s-a pus problema tineretului scriitoricesc. Printr-o comparaţie într-adevăr plastică, N. S. Hrusciov a arătat cît de primejdioasă este tendinţa de a se creea tinerelului condiţii de „seră". Ruperea scriitorului de locurile în care se înfăptuieşte programul comunismului, de uzine şi colhozuri, înseamnă tocmai artificializarea condiţiilor de creştere a mlădiţelor literaturii sovietice.
Problema legăturii scriitorului cu viaţa a fost astfel ridicată la congresul scriitorilor sovietici sub diferitele ei aspecte, începînd cu acela practic al participării active a scriitorilor în cadrul sectorului de viaţă pe care îl oglindesc, pînă la aspectele diverse ale reprezentării eroului pozitiv. Eroul societăţii sovietice nu este un erou izolat. Adest adevăr a răsunat în discursurile a numeroşi participanţi la congres. Scriitorul Mirza Ibraghi-mov a subliniat faptul că într-un asemenea moment istoric în care epoca pune atît de ascuţit în faţa literaturii sovietice sarcina formării personalităţii comuniste, noutatea ideologico-artistică a literaturii sovietice, aşa cum a apărut la primii ei'paşi, a constat într-o nouă relaţie dintre erou şi popor. Despre această relaţie a vorbit ta congres criticul Vladimir Ermilov, care a subliniat faptul că pentru prima dată în istorie a apărut o literatură at cărei erou principat este poporul. Dezvoltînd tradiţiile literaturii ruse din secolul al XIX-lea, literatură care a constituit un pas înainte în dezvoltarea istorică a omenirii, tocmai prin aceea că a legat problema personalităţii de diferite aspecte ale vieţii poporului, literatura sovietică a pus pentru prima dată problema unităţii indisolubile dintre eroul înaintat şi popor. „Masele recunosc în eroii înaintaţi însuşirile lor cele mai bune, expurgate de tot ceea ce este suprapus, întîrziat, şi se recunosc ele însele în ceea ce este fundamental, hotărîtor şi de aceea îl urmează pe acest erou înaintat".
10
Tocmai într-o asemenea relaţie între eroul înaintat şi masele populare se găseşte expresia acelui principiu fundamental al realismului socialist de care vorbea N. S. Hrusciov : legătura indestructibilă între partinitate şi caracterul popular al literaturii. Partinitatea leninistă — ca forma cea mai înaltă a caracterului popular — acest principiu conducător al literaturii realismului socialist este întruchipat în cele mai bune lucrări ale literaturii sovietice. In legătură cu această problemă, participanţii la congres au semnalat două aspecte negative. în primul rînd faptul că în anumite lucrări de proză şi în anumite filme, legătura dintre eroul înaintat şi masă este înfăţişată într-Un mod 'ilustrativ, schematic, insuficient. Tn al doilea rînd, s-a semnalat (în cuvîntările lui Anatoli Kalinin, Vladimir Ermilov şi Johannes Semper din Estonia), ca o influenţă a revizionismului,, apariţia eroului solitar, a omului complet rupt de viaţa reală a poporului, avînd o neîncredere funciară în colectiv, în cei din jur. Eroul „şters", „mohorît", eroul incapabil să rezolve conflictele din viaţa sa personală, contradictoriu pînă la absurd, a fost aşadar respins ca incompatibil cu imaginea adevăratului, erou pozitiv constructor al socialismului.
Omul poate fi simpatic, bun, frumos, vesel, dar dacă el va fi un pierde-vară, un dezertor de pe frontul în care întreg poporul luptă pentru viitorul ţării, atunci el va fi o jumătate de om, un filistin. Omul poate fi curai la suflet în relaţiile personale, fidel în dragoste, dar dacă el va avea o atitudine de mîntuială faţă de munca sa, nu va avea dreptul să se bucure de simpatie. Problema relaţiilor eroului cu colectivul său, cu fiecare om în parte, capacitatea acestui erOu de a evidenţia calităţile \membrilor acestui colectiv, este o problemă principială a devotamentului său nu în cuvinte ci în fapte faţă de ideile comunismului, problema atitudinii sale fală de muncă. Tot odată în literatură nu pot fi despărţite două laturi ale aceleiaşi sarcini care coexistă în permanenţă. Atunci cînd spunem că obiectivul principal al oglindirii în literatură trebuie să fie activitatea omului în muncă, activitatea sa creatoare, trebuie să spunem tot odată, că obiectivul principal al demascării şi biciuirii în literatură trebuie să fie tot ceea ce se opune concepţiei socialiste despre munca rodnică. Literatura sovietică nu are dreptul să treacă pe Ungă asemenea fenomene ca simularea muncii prin oftaturi adinei sub o povară închipuită, substituirea muncii adevărate prin hîrţoage birocratice, trecerea greutăţilor, tn mod cinic, de pe umerii proprii pe umerii altora, pierderea de vreme, cu bună ştiinţă şi fără remuşcări. Analizînd munca plină de elan creator a oamenilor sovietici ca obiect al oglindirii artistice, noi descoperim imediat că de această temă se leagă indisolubil problema multilateralităţii oglindirii vieţii, problema îmbinării a ceea ce esie obştesc cu ceea ce este personal. Primatul intereselor sociale asupra celor personale este dat de înalta principialitate a oamenilor care construiesc comunismul, dar cuvîntul primai, după cum se ştie, înseamnă precumpănire, iar nu eliminare a ceea ce este personal în numele a ceea ce este social. Să ne amintim de discuţia de acum cinci ani în legătură cu „eroul, ideal".:PUnctul ei de plecare pornea de la un fenomen concret: lupta împotriva teoriei lipsei de conflict şi /xntru lichidarea urmărilor cultului personalităţii. Insă modul în care a fost dezvoltată de unii prin opunerea caracterului pedagogic-educativ al eroului, omului viu supus contradicţiilor, pe Ungă că era greşit din punct de vedere ideologic (punctul acesta de vedere duce la descalificarea fenomenelor pozitive din realitate) el era şi
IT
metafizic: atît partizanii cît şi adversarii „eroului ideal" absolutizau structura acestui erou preconizînd — chiar atunci cînd pretindeau că le repudiază — reţetele şi normele etern valabile. Totuşi, desi elementele permanente în construcţia eroului nu pot fi subestimate, abordarea problemei ramtne in esenţă concret-istorică şi este evident că unele aspecte ale ei se modifica in funcţie, de pildă, de faptul dacă în cutare moment lupta împotriva schematismului idilizant sau, dimpotrivă, împotriva negativismului ramme pe prunul plan. A dezvălui semnificaţia istorică a faptelor săvîr-şite şt pe cale de săvîrşire de către omul sovietic, a sezisa adîncimea si forţa lumii lui spirituale, iată ceea ce înseamnă a crea o operă cu adevărat contemporană. Diferiţi vorbitori la congres au condamnat ruperea omului de faptele sale, înşirarea seacă de teme în operele literare. In acest sens, diferiţi vorbitori la congres au criticat tendinţa unor lucrări — mai ales în dramaturgie — de a-şi concentra atenţia exclusiv asupra problemelor vieţii de toate zilele cît şi asupra problemelor moralităţii legate de familie, de dragoste, de căsnicie, rupte de problemele mari si'complexe ale vieţii, în afara filozofiei şi moralei societăţii sovietice.
O altă tendinţă condamnată de mulţi vorbitori a fost rezolvarea superficială a temei contemporane. Deşi desţelenesc pămîniul, construiesc hidrocentrale, rezolvă problemele ştiinţifice ale cosmosului, contemporaneitatea nu a pătruns cu adevărat în lumea spirituală a eroilor, nu a devenit forţa lăuntrică ce determină concepţia lor despre lume, condiţiile si acţiunile lor. Nici faptele în sine nu chezâşuiesc trăsăturile cu adevărat contemporane ale eroilor, după cum nici încercările de a prezenta lumea lăuntrică a omului în afara evenimentelor mari în care este angajat, nu pot dezvălui manifestările profunde ale omului contemporan. Leninismul aplicat zi de zi în practică de către partid şi popor, influenţează puternic dezvoltarea ideologică şi morală a personalităţii, formarea caracterului omului sovietic, eroul ce întruchipează astăzi în mod real leninismul în acţiune, stilul de muncă şi de gindire.  Omul care acţionează cu iniţiativă si independent, energic, într-un scop bine definit, omul care îşi verifică permanent holărî-rile şi acţiunile în practica vieţii, care, din 'această cauză, urăşte orice stagnare şi rutină — eroul acesta are pasiuni puternice, mereu contradictorii, idei şi sentimente deosebit de puternice. Insă — aşa cum a arătat Alexei Surkov în raportul său — cheia pentru înţelegerea' acestor pasiuni, conflicte şi sentimente de dragoste, se găseşte în sfera în care, în condiţiile noilor relaţii sociale, omul îşi manifestă în modul cel mai viu însuşirile sale noi. Sfera aceasta o constituie domeniul muncii si relaţiilor sociale. Aci, este vorba de a ţine seama de greutăţile specifice 'ale muncii în viata oamenilor sovietici şi nu de perspectiva unor proporţii cantitative. Tema vieţii de fiecare zi, relaţiile de familie şi de dragoste, 'nu constituie o temă minoră. Discuţia despre conduita om'ului în viata sa de toate zilele, în cadrul familiei, poate deveni o amplă discuţie despre omul contemporan, despre caracterul său, despre filozofia şi morala societăţii. Ar fi o ipocrizie a trece sub tăcere contradicţiile care se nasc în cadrul asa numitelor relaţii personale. Insă conţinutul epocii umple viaţa  de fiecare zi,  morala 'în muncă şi atitudinea faţă de colectivitate exercită o influenţă preponderentă asupra modului în care eroul îşi rezolvă dificultăţile.
Din păcate problema prezentării eroului pozitiv ca figură centrală a epocii comunismului este înţeleasă de unii scriitori într-un mod insuficient
12
de limpede. Despre aceasta a vorbit la congres Nikita Sergheevici Hrusciov. Asemenea scriitori socot că dacă sini prezentate trăsăturile nobile ale omului sovietic, aceasta ar însemna „poleire". însă o asemenea „teorie" se dovedeşte periculoasă din punct de vedere politic şi ruinătoare din punct de vedere artistic. A sta pe poziţia ei înseamnă a sărăci viaţa reală, a nu vedea cum au crescut în mase noile relaţii sociale, to nu vedea milioanele de oameni care consideră niu\nca drept o necesitate vitală şi-şi dezvăluie din ce în ce mai mult capacităţile în slujba cauzei generale a construirii comunismului. Tovarăşul Hrusciov a atras atenţia că. aceşti oameni reali încep să apară acum în proporţii de masă în sinul societăţii sovietice. Trebuie să-i remarcăm din vreme şi sâ-i oglindim artistic, să atragem atenţia asupra lor, să îndemnăm la imitarea lor, a arătat în cuvtntarea sa ministrul Culturii, N. Mihailov.
în acelaşi sens a vorbit' secretarul Comsomolului, N. N. Mesiaţev într-un discurs sugestiv intitulat de „Literaturnaia Gazeta" : „A educa pe baza exemplelor înalte." Entuziasmul tineretului care desţeleneşte pămîn-turile virgine, înalţă uriaşele construcţii din Siberia Orientală, toate acestea nu sini rezultatul unor „constrîngeri" şi nu reprezintă manifestări ale vreunui „spirit de jertfă", aşa cum încearcă în mod calomnios să prezinte lucrurile ideologii burghezi, incapabili a înţelege trăsăturile noi ale oamenilor sovietici.
în acest sens, al apariţiei fenomenelor pozitive în toată extensiunea societăţii sovietice, primul secretar al P.C.U.S. a dat exemplul acelui infractor de drept comun asupra căruia forţa societăţii sovietice a dezvăluit în ultinîul moment posibilitatea reeducării şi a perfectibilităţii. A trecut într-adevăr o întreagă epocă istorică şi optimismul pedagogic al lui Maka-renko este confirmat din ce în ce mai mult şi în proporţii de masă.
Unui asemenea conţinut ti este necesară o formă corespunzătoare, încă de la Congresul al XX-tea al P.C.U.S., Partidul a pus în faţa scriitorilor sovietici sarcina de a fi primii în lume nu numai prin adîncimea conţinutului, dar şi prin măestria formei. Această problemă a răsunat ca un leit-motiv în mai toate cuvîntările participanţilor la congres. Semnificativă este atitudinea intransigentă faţă de slaba calitate manifestată de unii scriitori din ţinuturile periferice ale Uniunii Sovietice, cu o literatură construită relativ de puţin timp şi unde s-ar fi putut presupune că ar exista un spirit de concesie faţă de slăbiciunile artistice ale lucrărilor. în acelaşi timp o serie de reprezentanţi ai literaturilor din diferite republici (ca Andrei Lupan din R. Moldovenească, M. îbrahimov din Azerbaidjan) au cerut întărirea principialităţii în ceea ce priveşte admiterea spre publicare a diferitelor lucrări, sub pretextul că indiferent de valoarea lor artistică, ele ar fi semnificative pentru creşterea culturală a literaturii republicilor unionale, în această privinţă N. S. Hrusciov a fost de partea lozincii „mai puţin dar mai bine" cînd a pus în mod hotărît problema calităţii:
„S-ar putea .spune că nu există producţie fără relbut. Este adevărat, însă există rebuturi, şi rebuturi, greşeli şi greşeli. Veţi fi de acord că una înseamnă rebutul la o piesă oarecare, la care s-a ajuns din vina unui lăcătuş sau strungar, şi cu totul altceva înseamnă un rebut literar. In primul caz lucrurile se vor limita la situaţia că piesa rebutată se va arunca, va fi comandată o piesă nouă şi se va pierde doar timpul cheltuit pentru fabricarea ei şi materialul. In cel de al doilea caz, o producţie literară-rebut
13
capătă viaţă (doar cartea cu greşeli a .văzut lumina tiparului !), ea îşi va croi drum către cititori şi chiar către acei care nu au învăţat încă să se ţină ferm pe picioare şi să distingă bine calităţile şi lipsurile unei opere artistice".
In cuvîntul său, Alexandr'T vardovski a arătat că este preferabilă punerea în scenă a şapte piese bune care să poată fi văzute încă odată, de cît a şapte sute de piese de la care pleci în timpul spectacolului. O serie de scriitori din vechea generaţie, ca Vsevolod Ivanov, Simion Kirsanov, Mir-son Tursun Zade, Vladimir Solouhin, au subliniat necesitatea intensificării căutărilor creatoare, a sporirii inovaţiilor în literatura sovietică. „Cea mai bună tradiţie a noastră este inovaţia" — a declarat sugestiv scriitorul lituanian Eduard Mejelaitis. Vsevolod Ivanov a trecut în revistă căutările creatoare dintr-o întreagă epocă a dezvoltării literaturii sovietice, arătînd cum poeţii şi dramaturgii deceniului al UI-lea <şi al IV-lea au îmbogăţit neîncetat fondul de aur al literaturii sovietice, graţie inovaţiilor lor. El s-a declarat plăcut impresionat de forţa cu care aceeaşi problemă a răsunat în lucrările celui de al treilea congres al scriitorilor.
Simion Kirsanov a. rostit un vehement rechizitoriu împotriva „propagării nivelului mediocru", aducînd numeroase exemple din chiar operele scriitorilor mai cunoscuţi. El a arătat că întîrzierea şi minima rezistenţă în ceea ce priveşte însuşirea cuceririlor măestriei contemporane în poezie (înţeleasă însă ca o problemă artistico-ideologică) este egală cu conservatorismul în tehnică. Kirsanov a criticat în legătură cu aceasta romanul lui Kocetov „Fraţii Erşov". Folosirea inovaţiilor specifice literaturilor diferitelor republici unionale precum şi a cuceririlor literaturii progresiste a format obiectul multor luări de atitudine la congres. Semnificativ pentru spiritul deschis al discuţiilor, dar şi pentru poziţia principială, intransigentă şi fermă în dezbateri, sini discuţiile destul de aprinse care au avut loc în jurul cuvîntării lui K. Zelinski şi a articolului lui K. Paustovski. K. Zelinski a pledat pentru o mai „concretă" şi „nuanţată" definiţie a noţiunilor de „modernism", „abstracţionism", „decadenţă". „în primul rînd. nu toate căutările artistice din Occident pot fi trecute în cadrul modernismului ; în al doilea rînd, şi sub haina modernismului poate să apară scriitorul sau artistul apropiat spiritualiceşte de idealurile lumii noi, tot aşa cum, sub sutana prelatului catolic sau luteran bate nu rareori inima fierbinte a unui participant la lupta pentru pace". K. Zelinski a dat o definiţie a decadentismului carie a stîmit numeroase obiecţii din partea unor participanţi la congres: „decadentismul înseamnă neîncredere în om, în raţiunea sa, în posibilităţile sale creatoare, decadentismul este dizolvarea personalităţii".
Printre cei care au obiectat împotriva tezelor lui K. Zelinski, au fost Vladimir Ermilov şi B. Riurikov. Arătînd că tradiţia realismului socialist este o tradiţie realistă incluzînd cele mai bune tradiţii ale romantismului, Ermilov s-a declarat în dezacord cu ideea unei reconsiderări a izvoarelor ideologice istorice al decadentismului. In această privinţă el a criticat ideea lui K. Zelinski după care izvoarele decadentismului pot fi găsite în „melancolia omului solitar, în prăbuşirea insului dezechilibrat". Criticul sovietic susţine că temele solitudinii şi ale dezechilibrării sini de fapt caracteristice chiar realismului critic (în piesele şi schiţele lui Cehov, în „Ana Karenina", In „Mantaua" lui Gogol, în Dostoievski) şi că a privi decadentismul ca un pas ulterior în dezvoltarea acestei teme înseamnă a
14
.amesteca tradiţiile decadentismului cu tradiţiile marii literaturi mondiale.
O altă replică principială pe tema măestriei a suscitat-o articolul lui Konstantin Paustovski publicat în zilele congresului în ,,Literaturnaia Gazeta". Pornind de la ideea că sarcina literaturii sovietice este educarea personalităţii in comunism, K. Paustovski a susţinut că această sarcină poate fi îndeplinită cu cel mai mare succes de tot ceea ce intră în cadrul „literaturii bune". El a încercat să demonstreze că marile opere ale clasicismului rus, atît cele romantice cît şi cele realist-critice pot contribui într-o măsură iot atît de însemnată la educarea omului sovietic ca şi operele pe temă contemporană. K. Paustovski a propus de fapt subordonarea noţiunii de contemporaneitate unei noţiuni mai ample care ar cuprinde iot ceea ce ar intra în „sfera literaturii bune". Pornind de la nivelul cititorilor sovietici de astăzi, K. Paustovski a negat influenţa dăunătoare a literaturii care zugrăveşte cu precădere viciile şi rămăşiţele trecutului sau contradicţiile personalităţii, susţinînd că orientarea literaturii în mod predominant spre aspectul pozitiv ar dovedi o neîncredere în capacitatea de înţelegere a ■cititorului. (Faptul că articolul lui K. Paustovski a fost publicat în cadrul dezbaterilor congresului, deşi redacţia revistei „Literaturnaia Gazeta" nu era de acord cu el şi deşi el este orientat prin unele teze ale sale împotriva spiritului în care a fost conceput raportul general al lui Surkov, dovedeşte o dată mai mutt ftancheta şi ascuţimea dezbaterilor).
în cuvîntul său B. Riurikov, sintetizînd de altfel opiniile majorităţii zdrobitoare a delegaţilor, a arătat în mod convingător că problema esenţială a literaturii perioadei actuale este problema contemporaneităţii. Fără a minimaliza rolul educativ al literaturii clasice, literatura care educă personalitatea în epoca construcţiei desfăşurate a comunismului este o literatură contemporană atît prin conţinut cît şi prin formă. în acelaşi sens problema adevărului vieţii nu poate fi înţeleasă subiectivist, nu se axează în mod exclusiv pe capacitatea de înţelegere a cititorului ci în concordanţă cu teza caracterului activ al influenţei pe care trebuie s-o exercite literatura, presupune oglindirea fidelă a raportului de forţe din realitate.
Numeroşi delegaţi au ridicat problema genului scurt şi au analizat cauza succesului povestirii şi schiţei, în speţă a acelor lucrări care descoperă cu operativitate în viaţa poporului acel element nou şi esenţial care ia naştere din activitatea de zi cu zi a construcţiei comunismului. Ideea actualităţii acute şi operativităţii genului scurt nu trebuie sa ducă însă la .un spirit concesiv faţă de materialele cenuşii şi inexpresive. Publicisticii scriitoriceşti i se deschid cele mai măreţe perspective şi ea trebuie să promoveze la un nivel cît mai ridicat noile iniţiative ale poporului, tinzînd nu la creionarea fugitivă a unor oameni întîlniţi de scriitor, ci la tipurile de oameni ai epocii care să întruchipeze trăsăturile stabile şi însuşi procesul de formare a personalităţii omului sovietic.
Deşi în raportul tui A. Surkov ele au figurat la loc de frunte, problemele unei „literaturi mari" pentru copii şi a interdependenţei creatoare a artelor înrudite nu şi-au găsit după opinia unor delegaţi la congres, locul cuvenit în dezbaterile scriitorilor. Doar reprezentanţii cinematograjfiei, Mihail Romm şi Ivan Pîriev au subliniat în mod hotărît rolul precumpănitor al scriitorului ca factor de bază în dezvoltarea cinematografiei. în cuvîntul său, ministrul Culturii, N. Mihailov, a subliniat că o serie întreagă ■de deficienţe în activitatea dramaturgiei şi cinematografiei sovietice se da-
15
toreşte participării slabe a scriitorilor şi insuficientului simt de răspundere al unora din ei.
O tema care a răsunat în cuvîntările celor mai buni reprezentanţi ai literaturii sovietice a fost ideea romantismului revoluţionar Nu întîmpiător ea a fost leit-motiyul cuvîntănlor unor scriitori cunoscuţi prin participarea lor la construcţiile socialismului şi comunismului, ca Oles Goncear si twdor Pamfiorov. Ultimul veteran al construcţiilor cincinale a dat exemple concrete de lucrări care acum zece-douăxci de ani erau considerate in mediile ştiinţifice ca imposibil de efectuat chiar în viitorul îndepărtat Perseverenţa unor cadre devotate şi însuşi romantismul care însufleţeşte activitatea de zi cu zi a oamenilor muncii, a tradus astăzi în faptă aceste proiecte considerate în trecut irealizabile. In acest sens este semnificativă şi dezbaterea în jurul „Poemului mării" de Dovjenko. Fată de acei care considerau spiritul şi structura acestei lucrări ca depăşite si anacronice, majoritatea zdrobitoare s-a pronunţat pentru spiritul acestei lucrări, pentru romantismul ei revoluţionar ca o trăsătură însemnată a oglindirii vieţii sovietice.
Pe o asemenea notă congresul de fapt şi-a încheiat lucrările. Si fără îndoială că ideea de a ţine dezbaterile congresului în zorii septenalului, în primăvara lui 1959, nu reprezintă o simplă coincidenţă cronologică, ea 'are o semnificaţie simbolică.
Poporul romîn citeşte şi iubeşte operele scriitorilor sovietici, operele celui mai profund umanism, celei mai arzătoare şi nobile dragoste pentru om şi ale celei mai înverşunate uri faţă de asupritorii tui. De aceea congresul unional al scriitorilor sovietici se bucură de un mare ecou în ţara noastră. Astăzi, cînd nenumăraţii prieteni ai literaturii sovietice, râspîndiţi în lumea întreagă, îşi îndreaptă privuile spre Moscova, scriitorii din tarile de democraţie populară unde se înfăptuiesc sarcinile construirii 'socialismului găsesc în lucrările congresului scriitorilor sovietici căile însuşirii si desă-vîrşirii metodei realismului socialist. Pentru scriitorii din ţara noastră, congresul scriitorilor sovietici reprezintă un izvor inepuizabil de învăţăminte şi material pentru reflecţii creatoare.
VIAŢA ROMANEASCA
16
SCRISOARE DSN MOSCOVA
PjT*""^ n ultimele zile ale lunii aprilie cu ocazia unei anchete pe care o jpfc?' flslj! făceam în vederea congresului scriitorilor am avut prilejul să stau \ A:. '\de vorbă cu cîţiva scriitori din Moscova, despre munca şi planu-ţSMJLi^d rile tor. Cele povestite de dînşii nu fac decît să confirme odată mai mult legătura indisolubilă dintre creaţia scriitorilor şi munca întregului popor sovietic.
■— In momentul de faţă, — mi-a declarat nuvelistul Serghei Antonov, am terminat două lucrări: scenariul unui film, care a fost publicat în numărul 12 al revistei „Arta cinematografică" şi un nou volum de nuvele. Scenariul filmului „Nunta de argint" şe ocupă de viaţa şi faptele muncitorilor feroviari, a constructorilor de căi ferate, legîndu-se astfel direct de problemele primului nostru septenat. In acest film, care sper să fie gata pînă-n octombrie, am căutat să arăt nu numai roadele muncii constructorilor — dar mai ales să 'dezvălui cum se transformă sufletele oamenilor, cum datorită .muncii creatoare oamenii întineresc, descoperă in ei noi şi nebănuite posibilităţi, noi forţe şi bogăţii sufleteşti.
De fapt aceloraşi eroi — muncitorilor constructori de drumuri, poduri şi căi ferate, însă în 'alte condiţiuni — în anii cumpliţi ai războiului, cînd ei purtau uniforma de pionieri, le este închinat şi ultimul meu volum de nuvele, ce urmează să apară foarte curînd la editura „Voenizdat" din Moscova. Reunite sub titlul comun „Pe drumurile războiului", aceste nuvele povestite de un plutonier, om în vîrstă, care 'a trecut prin multe, vorbesc de viaţa şi munca puţin spectaculoasă, dar îndîrjită şi eroică a pionierilor, aceşti muncitori ai războiului, care asigurau operaţiile victorioase ale între-gei armate. Şi aici,'iarăşi, principala atenţie o acord omului şi roadelor muncii sale, nobleţei şi eroismului sufletului său, puterii sale de abnegaţie şi marii sale modestii.
Dar de fapt, munca la aceste două lucrări pol spune că este terminală, şi acum scriu un alt volum de nuvele, pe care vreau să-l întitulez „Flori de cîmp". Veţi spune poate că nu sini original, — a zimbit Serghei Antonov,. însă eroii cărţii sînt din nou aceiaşi muncitori constructori din cele mai diferite colturi ale nemărginitei noastre ţări. Caut să-i redau pe aceşti oameni cu tot specificul lor individual, Cu limbajul, obiceiurile, felul lor de
2 ~ Viaţa Romînească nr. 5
17
a gindi, şi să arăt cit de apropiaţi sufleteşte sltvt între ei aceşti oameni atii de diferiţi dar animaţi de un singur şi nobil ţel. -Ei muncesc din răsputeri nu pentru ,a-şi asigura o bucăţică de pline, ci pentru a-şi aduce aportul la făurirea acelui minunat viitor, la care s-au glndit şi pentru care şi-au dat viaţa atîtea şi aţitea generaţii de visători şi luptători. \
Despre planurile ulterioare, tni-e greu să spun ceva precis, —■ a răspuns la o. nouă întrebare Serghei Antonov. Muncind la ultimele cărţi, inclusiv la actuala, adun paralel materialul pentru volumul de care mă voi apuca mai tîrziu.
— Care sini, după părerea Dv. principalele probleme care stau şi vor sta în faţa literaturii sovietice în-decursul septenalului, — l-am întrebat în încheiere pe scriitor.
— Cred că literatura sovietică, — mi-a răspuns el, — are înainte de toate sarcina de a contribui în cel mai înalt grad la educarea comunistă a poporului. Dar pentru aceasta fi necesar ca scriitorii să creeze opere cu adevărat de mare valoare, opere scrise ia cel mai înalt nivel al măestriei literare şi artistice. Vreau să sper că problemelor măestriei şi 'artei scriitorilor li se va acorda din ce în ce mai multă atenţie, aşa încît operele scrise de, noi să fie valoroase nu numai în ceea ce priveşte conţinutul, ci şi realizarea artistică. Cred de asemenea că scriitorii sînt obligaţi să contribuie din ce în ce mai mult, şi nu numai prin cărţile lor, ci printr-o muncă susţinută de zi cu zi, la educarea simţului frumosului, la ridicarea nivelului cultural şi estetic al populaţiei.
+
* *
Poeta Margarita Aligher, autoarea mişcătorului poem „Zoia" şi a numeroase volume de poezii, dintre fcare multe au fost traduse şi-n romîneşle, înainte de ti 'răspunde ne-a arătat un nou volum de versuri lirice, apărut de curînd.
— Continui să scriu noi versuri, — a declarat poeta, dar cred că e încă prea devreme să vorbesc despre ele. In ultimul timp mă ocup mult şi de traduceri [şi tocmai acum am terminat de tradus un mare ciclu din poeziile lui Louis Aragon, poezii, cane deşi foarte dificile, .mi-au adus multă bucurie. Mă glndesc ca-n anii apropiaţi să realizez prima traducere msă Completa a epopeii germane „Niebelungerdied", dar, fireşte că principala mea muncă va rămine poezia originală, poezia consacrată contemporanilor mei. In continuare ţin să spun că am de glnd să traduc şi poezii ale poe-telor romtne Veronica PoiWnbacu, Maria Banuş şi Nina Cassian, ale căror versuri, ce te cunosc deocamdată numai din Antologia poeziei romtne apărută la Moscova, le preţuiesc mult.
*
* *
Problemele educaţiei tinerei 'generaţii, preocupă de aproape pe prozatorul Vladimir Tendreacov, ale cărui cărţi in ultimii ani au devenii foarte cunoscute şi iubite nu numai de cititorii din Uniunea Sovietică, ci şi din -numeroase alte ţări.
— Aproape de trei ani,'— mi-a povestit el, —/lucrez la un nou roman, ps care vreau cu tot dinadinsul să-l -termin în lunile apropiate. Titlul romanului încă nu l-am precizat, deşi revista „Novii Mir" t-a şi inclus in sumarul
,18
său sub titlul „Alune". E adevărat că \tot conţinutul romanului este axat pe ziua de mîine, deoarece el ridică una din cele 'mai complicate probleme ale vieţii noastre,"— educarea cît mai raţională şi desâvîrşită a tinerei generaţii, a viitorilor constructori ai comunismului. Eroul romanului meu, un lînăr învăţător de la ţară, caută căi noi de educare a 'copiilor şi tineretului, noi modalităţi de îmbogăţire a cunoştinţelor lor. Dar aceste căi noi şi modalităţi implică modificarea sistemului de predare, învingerea rutinei, implică o luptă acerbă, care, la rîndul ei, nu poate >şă nu contribuie la 'călirea caracterelor şi voinţei, la educarea comunistă nu numai'a tineretului studios, ci în primul rînd a înşişi pedagogilor.
i   * *•
Despre cel cle-al doilea război mondiat\continuă să scrie eminentul romancier sovietic Vasilii Grossman, autorul neuitatelor pagini de reportaje de pe frontul St alin grad ui ui şi de \evocare a ororilor lagărului de concentrare hitlenstide ta Tremblinca. Partea întîia a voluminosului §ău roman „Pentru o cauză dreaptă", scrisă'- acum cîţiva ani, e cunoscută în aproape toate ţările lumii, fiind pe bună dreptate considerată'ca una din cele mai impresionante şi "veridice cărţi 'antirăzboinice.
— Acum, — mi-a comunicat Vasilii Grossman — continui să lucrez la al doilea volum al cărţii şl sper să-l termin pînă la sfîrşitul anului. Evenimentele se desfăşoară /paralel pe front şi departe, în spatele frontului, eroii lor fiind aceiaşi oameni simpli sovietici, care oriunde se găseau munceau şi luptau pentru atingerea scopului suprem — victoria asupra fascismului înrobitor. Acţiunea romanului se va încheia [odată cu zdrobirea completă a hit-leriştilor la Stalingrad, începerea ofensivei holăritoare a Armatei Sovietice, ofensivă asigurată prin abnegaţia şi eroismul 'întregului nostru popor, prin clîrzenia, vitejia şi puterea lui de\rezistenţă atît pe fronturile de luptă, cît şi în munca grea din fabrici şi de pe ogoare.
De o altă perioadă a războiului, — a adăugat Vasilii Grossman — mă ocup în nuvela „Tiergarteu" ce urmează să apară în numărul 5 'al revistei „Znamea". In nuvelă e vorba de ultimele 'lupte din berlinul asediat de ostile sovietice, de ultimele zvîrcoliri ale fiarei fasciste, greu rănite, dar încă periculoase.
La ce voi lucra mai tirziu, nu pol spune deocamdată, deoarece munca asupra romanului îmi ia absolut iot timpul. Nu trebuie neglijat că proporţiile romanului sînt destul de mari — peste patruzeci de coli de autor.
* *
Dar tema ultimului război preocupă nu numai pe Vasilii Grossman, ci şi pe mulţi alţi scriitori sovietici. Astfel, cunoscutul autor al romanelor istorice „Emelian Pugaciov", „Salavat lulaev" şi „Insula Buian", scriitorul Stepan Zlobin ta'. întrebarea mea la ce lucrează în momentul de faţă mi-a spus :
— Am terminat de curînd a',6-a variantă a romanului „Dispărut fără veste" început de mine încă din anul 1947. Romanul este închinat mişcării de rezistenţă din rîndurile prizonierilor de război sovietici, internaţi de hitle-riştiîn lagăre de concentrare, sau mai bine zis de exterminare. După război,
2*
19
au apărut în alte ţări numeroase cărţi despre suferinţele şi lupta în lagăre a francezilor, polonezilor, spaniolilor şi fiilor altor popoare subjugate de fas-cţsm. Cred că nici noi n-avem dreptul să trecem sub tăcere faptele eroice ale mişcării de rezistenţă din rîndurile prizonierilor sovietici. Mărturii ale acestor fapte efoîce slnt nenumărate. Am în faţa mea foiţele galbene şi scorojite ale ziarului ilegal redactat de prizonierii unui lagăr fascist — „Pravda prizonieră", zeci de desene tragice, în care pictori improvizaţi din rîndurile deţinuţilor au redat fidel momentele cele mai dramatice ale vieţii şi luptei lor, arme şi busole construite 'cu mijloace rudimentare, unelte dare au ajutat la evadarea din Hagăr, procesele verbale ale şedinţelor celulelor ilegale, fotografii germane redînd momentul execuţiei ilegaliştilor prinşi şi încă numeroase alte documente şi materiale. jSper că romanul meu va reuşi să înfăţişeze cititorilor acest încă necunoscut aspect al războiului, să le arate eroismul ostaşilor sovietici,' care, şi în captivitate, au ştiut să rămînă oameni adevăraţi, credincioşi patriei şi poporului lor, credincioşi ideilor comunismului.
Deobicei, lucrez simultan lă\două cărţi,'aşa că pot spune cîteva cuvinte şi despre această a doua lucrare a mea. Intitulată „Dimineaţa veacului", ea reînvie episoade din lupta părinţilor noştri, a primitor [bolşevici de la începutul secolului al douăzecilea. Acţiunea romanului începe odată cu apariţia întîiului număr al ziarului leninist „Iscra", se desfăşoară printre muncitorii şi ilegaliştii bolşevici din Ural şi Moscova şi se termină în anii revoluţiei din 1905. Manuscrisul cărţii a [fost citit, la rugămintea mea, de cîţiva bătrini bolşevici, martori 'oculari şi participanţi ai evenimentelor descrise de mine. Sînt convins că observaţiile lor 'îmi vor fi de mare folos pentru definitivarea romanului.
Văzînd toate aceste evenimente prin prizma contemporanilor înarmaţi cu teoria marxistă şi prezentîndu-le astfel şi numai astfel cititorilor, scriitorii sovietici au posibilitatea âe a tnrîuri direct asupra educării şi formării omului comunist, omului zilei de azi şi al celei le inline. In consecinţă, este cu totul îndreptăţită crearea de cărţi istorice, care să oglindească lupta generaţiilor trecute pentru libertate şi fericire, adică întocmai tema centrală a operelor mele.
In ceea ce priveşte Congresul scriitorilor sovietici, — a declarat în încheiere Stepan Zlobin — aţi văzut că a acordat o deosebită atenţie unor probleme atît de importante ale realismului socialist ca aceea a măestriei şi formei, a particularităţilor estetice ale creaţiei scriitorilor. Cred că a sosit momentul unei rodnice şi serioase discuţii consacrate măestriei scriitorilor, discuţii, care în ultimă instanţă vor contribui la apariţia unor noi opere preţioase.
*
i  * *
Pe popularul poet şi dramaturg Serghei Mihalcov l-am surprins în ajunul plecării din Moscova, aşa încît discuţia noastră a fost scurtă.
Cu teatrul „Mossoviet", — a declarat Mihalcov, — lucrez acum la punerea în scenă a ultimei mele comedii,)Atenţie, lunecuş", închinate problemelor familiei şi moralei. Cred că piesa va vedea foarte curînd luminile rampei. In acelaşi timp scriu scenariul unei comedii pentru un studiou cinematografic din Moscova, comedie In care mă ocup de problemele educării copiilor în afara orelor de clasă. La cemrea studioului de filme de desene animate din Moscova am scris un basm pentru adulţi, „Vrabia nebeţivană", care acum se
20
filmează. Să nu credeţi însă că am renunţat ta - poezie. Continui să scriu noezii si fabule pentru copii şi oameni mari şi sper că le voi aduna în curînd într-un nou volum.
Cit priveşte planurile mele de viitor, în primul rtnd voi lucra la o nouă piesă pentru Teatrul central de copii, de al cărui colectiv mă leagă o prietenie creatoare de peste 20 de ani.
în apropiatul septenal literatura pentru copii va ocupa un loc destul de mare şi nu e de mirare că i se acordă at it de multă atenţie. Importanţa educării comuniste a generaţiei tinere a fost special subliniată şi în tezele celui de-al XXI-lea Congres al Partidului. De aceea nu ne e deloc indiferent ce cărţi citesc şi vor citi copiii noştri, care acum au împlinit 12 ani, iar la sfîrşitul septen'alului vor avea 20 şi vor deveni constructorii activi ai comunismului. Sînt convins că în anii apropiaţi, vor apare cit mai multe cărţi demne de marile sarcini şi probleme ■ pe care are să le rezolve această generaţie.
V-am prezentat doar o mică parte a marelui şantier de lucru at literaturii sovietice şi v-aţi putui convinge cit de variate şi complicate sînt problemele ei, cit de interesantă şi nobilă e niunca scriitorilor noştri. Rezumi nd cele expuse, nu putem ajunge decît la o singură concluzie. în spiritul hotărîrilor Congresului al XXI-lea al P.C.U.S., al hotărîrilor Congresului al Ill-tea al Scriitorilor, scriitorii sovietici, indiferent de temele pe oare le tratează, sînt cu toţii animaţi de un singur şi măreţ ţel — să contribuie la "munca şi lupta poporului lor pentru o viaţă şi mai bună, pentru construirea comunisiriului.
A. SADEŢKI
21
DE ZIUA VICTORIEI
ULTIMUL ASALT*)
Cîntctu recruţii dureros de stins... Şi peste noi, din ramurile ude O surdă şopotire s-a desprins.
Parcă-auzeam cum reînvie-n preajmă Imaginile şterse din trecut, Şi rum se string în noapte ~să ne. vădi. Prietenii ce-n lupte-au dispărut.
li presimţeam, jumînd tutunul aspru Cu feţe luminate-n licăriri, Cu rîsetele-atît de cunoscute,^ Cu glumele-nevechite-n amintiri...
— Intre noi doi n-a fost deck tăcere, Prietene cu inima prea, grea... Să ne vorbim, căci cine ştie, mîine Un glonţ în piept de nu m-o fulgera.
Pe înţeleg, prietene, prea multe Dureri înăbuşite-ai îndurat, Prea des păşit-ai cîmpuri de cadavre, Oh, cîmpuri verzi — soldat lingă st
Ne-aiu învăţat amarii ani de lupte C-am fost minaţi cu steaguri fluturi Ca-n numele acestei ţări să facem Cea mai cumplită crimă pe pămînt.
*) Versuri postume.
(File de poem)
NICOLAE LABIS
Am mai ajuns la ultima doar a Era o seară înfundată-n ploaie,
22
Prietene, dar mîine dimineaţă Cînd la atacul ultim vom pleca Nu vom mai fi ca în atîtea rînduri Casapi neştiutori, ci altceva.
Luptăm cu cei ce-n luptă aruncară Compania din care-s azi doar doi... Vom răzbuna prietenii, ucişii, Vom răzbuna pe cei ucişi de noi!
Să curăţăm pe cîmp de luptă ţara —• De vom muri, vom şti de ce murim. Dar vom trăi şi reîntorşi acasă Şi-acolo vom lupta, s-o curăţim...
...Recruţii se strîngeau în jurul nostru... Cu ochii mari, grozav de mari, de foc, Vorbea despre dreptatea viitoare El, palidu-mi tovarăş de noroc.
Ploua mărunt, se lumina de ziuă Şi corbii-n ploaie fîlfîiau grăbit... Ne-am sărutat si-n vuiet greu de tunuri în ultimul atac m-am azvîrlit.
Eram uşor, zburam printre rafale Ca-ntr-o beţie lungă, ca-ntr-un vis... Oh, cîtă fericire simţi la gîndul Că tv, răzbuni pe cei ce i-ai ucis.
Că tu răzbuni recoltele aprinse Şi casele surpate în cărbuni, • Că tu răzbuni şi dorurile mamei Şi că pe-orfanii altora-i răzbuni!
...S-a stins văpaia luptei. Şi în pilcuri Ne-am {adunat spre seară la un loc... N-a mai avut noroc de data asta Tovarăşul meu ultim de noroc.
Căzut pe prund, cu faţa şi mai albă Ca floarea scuturată din caişi Înmărmurit, părea că urmăreşte Un zbor pe cer, cu ochii neînchişi.
Pe gura lui crispată parcă-o şoaptă Mai flutura, dar gura nu vorbea Şi ploaia prelingîndu-se pe faţă Sub ceafa-nfiptă-n lut se prelingea...
Din cei ce-am fost am, mai rămas doar unul Ceilalţi pe lumea asta nu mai sînt. Atîtea doruri netrăite încă S-au cufundat în neguri şi-n pămînt!
23
După atîta cruntă suferinţă Ei, cîte-am fi făcut şi-am fi schimbat! Dar eu voi încerca să torn în fapte Tot ce visase fiece soldat.
Întorşi din lupte, eu şi mulţi ca mine, Azi curăţim pămîntul de cenuşi, ' De schije, de stăpîni şi de nemernici
In numele soldaţilor răpuşi.
ERA O TOAMNA.
Amintirii lui Ion Stancu
VLAICU BÎRNA
\ra o toamnă cu poveri de plumb XCăzute peste umerii pădurii;
____\Sub dâmbul cu perdele de pofumb
'Stăteau la pîndă de război, pandurii. Un freamăt din adîncul depărtării Trecea purtat pe-o aripă de vînt, Cînd cercetau cu ochii largul zării, Pe urmele duşmanului înfrînt.
Cu trupu-i greu se năruise fiara, Simţind un cerc de flăcări cum^ o strînge In spaima morţii îşi trăsese ghiara, Lăsînd în noapte dîre lungi de sînge. Se zvîrcolea, urnindu-se pe brînci, Tîrîndu-şi agonia într-o rînă, Şi sîngerînd din rănile adinei, Se mai oprea, să muşte din ţarină.
Puşcaşii aşteptau porunca dată, Atacul să-l pornească mai curînd. Plutea-n văzduh o linişte ciudată, Şi inima li se-auzea bătînd. O umbră s-a desprins, tiptil, din ceaţă, Iar unul a şoptit, cu glas puţin, Făgăduiala : —■ „Mîine dimineaţă, Ne întîlnim la tîrg, la Debreţin"...
Dar dintr-o dată s-a iscat un zvon Din om în om, spre cele două flancuri, S-d dat alarma în batalion : Atacă Hitler dinspre sat, cu tancuri! Nu se lăsa duşmanul hăituit Îşi aduna puterile din fugă Şi-ntr-un vîrtej de fier, dezlănţuit, Mai revenea odată, să distrugă.
24
Căzură mulţi sub grindina de joc,
Dar nu dădu nici unul înapoi.
■—■ Nu se retrage nimeni! Stăm pe loc,
De-ar fi să treacă tancuri peste noi!
Atunci s-a ridicat, cu braţu-ntins
Un utecist bălai, cu faţa suptă,
C-un brîu de mine mijlocul şi-a-ncins,
S-a repezit ca Făt-Frumos, la luptă .
Pornit cu patru tancuri să se bată, Făcuse mina pumn pe-un proiectil, Privind în faţă fiara-ncrîncenată Cu ochii lui albaştri de copil. Urla în jurul lui, besmetic, tunul, Iar el mergea, cu moartea prinsă-n brîu. — Un tanc în jlăcări ! Arde ! încă unul ! Al treilea s-a răsturnat în rîu !
Băiatul cel viteaz s-a prăbuşit
Străpuns de-o schijă de oţel, fierbinte,
Dar jertfa lui de sînge a rodit,
Şi steagurile-au mers tot înainte.
Ai noştri au răzbit biruitori,
Iar sprintenul pandur, cu glas subţire,
A doua zi, la Debreţin în zori,
A fost, pe tanc, prezent la întîlnire.
Era o toamnă... Ne-amintim de ea
Cînd noi sirene glasul şi-l înstrună,
Cînd vîrfuim în car, povară grea,
Recoltele culese împreună.
Prieten drag, de tine ne-amintim,
De jertfa ta, de-a biruinţei zi;
Noi am rămas pe rînd să-ncărunţim,
Tu veşnic tînăr ca şi-atunci vei fi.
O ZI IMPORTANTĂ
CONST. NISIPEANU
up din calendar o filă, urmează... 9 mai!
închid pleoapele
cum aş trage o perdea
de la fereastra locuinţei mele
şi o lumină roşiatică
îmi năvăleşte în pupile
ca şi cînd aş umbla
printre steaguri bătute de vînt...
25
Nu recunosc amintirile din somn ca trăite aievea!
Văd şi aud zilele vieţii mele,
trecînd pe dinaintea mea. lată : J
un prieten m-ajunge din urmă I
pe o stradă îngustă... I Fără noi strada ar fi un pustiu
printre casele dărăpănate... '
— Am venit de pe front... — zice el —
De fapt m-au trimis
cu nişte cai bolnavi... Uite,
ţi-am adus un dar. E o monedă.
Păstreaz-o bine, că pe ea
se află portretul lui Lenin!
ştiu că4 iubeşti...
Şi, din cuvintele ce \ le-am schimbat între noi, I Lenin se înălţa uriaş, j trecînd peste timp j în viitorul apropiat \ şi în cel mai depărtai viitor. j Se înălţa purtînd în mînă j o flacără roşie, ' de la care secolele, . uriaşele secole viitoare, j veneau să primească lumină.
Lenin,
în mîinile lui,
Unea aprins
soarele comunismului!
EPILOG
— 9 mai 1945
MIHAI PELIN
■Apoi a încetat să bată vîntul Şi, ameţiţi de linişte şi pace, Se ridicau din şanţuri luptătorii, Iar armele izbiră sec pămîntul.
n prima zi se destrămară norii 'Şi-n petecul de cer imaculat Un soare palid a surîs mirat;
>A doua zi au revenit cocorii.
26
STENAHORIA MAJORĂ
(Din memoriile Ini Totb 1 strati)
PETRU DUMITRIU
Motto : Y no hay ramedio (Francisco Goyafc
1
M— ot în perioada aceea dinainte de căsătoria mea, adică tot prin 1936-38, se plasează şi relaţiile mele cu singurul om care a ştiut să mă păcălească şi să-mi stoarcă bani fără voia mea: Bebe Longhin. Ce-i drept, m-a distrat, plătindu-şi astfel datoria ; dar de obicei plăteau tot cei ce mă distrau. Totuşi, nu există, pare-se, lege fără excepţii, şi în existenţa mea, măreaţă în felul ei, excepţia este domnul Bebe Longhin. De altminteri, cititorul Memoriilor mele va recunoaşte că tipul nu era un vulgar escroc — de asemenea indivizi transparenţi mă feream şi mă feresc jucîndu-mă —, nici nu te lua la sentiment, era un original; ca atare, încape în colecţia pe care-am adunat-o în acel amestec de balamuc şi carnaval care a fost societatea noastră în vremea mea. Voi spune pe scurt cum au decurs lucrurile. L-am cunoscut pe Bebe Longhin în cercul amicului meu Şerban Romano, ,şi după îndelungi seri de cafele şi vorbărie la Capsa, după plimbări, seara, prin Bucureştiul luminat de lună plină în Mai — puţine oraşe pe lume invită la plimbări nocturne primăvara, ca onorata capitală moldovalahă •— ne-am împrietenit. îmi făcea economie de glas, amicul Bebe Longhin : vorbea tot timpul. Avea un debit nervos, nesfîrşit, de robinet stricat ; dar adeseori interesant, totdeauna cu noimă.
Era un om de vreo treizeci şi cinci de ani, sound, palid-gălbui la faţă, cu părul negru, linîs, şi mustaţa neagră, moale, peste o gură buzată, de Levantin: figură de Smirniot sau, dacă preferaţi, de Izmirliu ; însă cu cărare într-o parte, monoclu, gulere albe, scrobite, cravată sumbră, haine foarte sobre, şi picioare cam mari şi cam plate : un gentleman dacoromîn : hainele de la Londra, figura însă ceva mai dinspre Răsărit. Nu făcea nimic, nu ştiu din ce trăia ; şedea la Capsa şi bea filtre, vorbind necontenit.
Am simţit că ne-am împrietenit la toartă, cînd a venit la mine într-o după amiază de primăvară şi mi-a cerut o mie de lei împrumut. Mi-aduc aminte că era umed şi răcoare şi castanii stufoşi de pe trotuar aveau frunzişul proaspăt, crud, pal. Şedeam în faţa ferestrei deschise (după care urma o mică terasă), în fotoliu, cu o măsuţă lîngă mine, picior peste picior, în halat gros ; pe măsuţă băutura mea favorită şi cutiile cu ţigări ; şi mă dedam la plăcerea de-a bea tutun. Bebe Longhin era în fotoliu în faţa mea. Ochii negri îi erau tulburi şi fără luciu ; faţa şi aşa ivorie, era gălbejită şi devenea văzînd cu ochii pămîntie. Era nervos ; îmi dăduse o mînă umedă ; îşi frîngea degetele.
27
/
— E ? E ? întrebai eu bine dispus şi protector.
— Toto, îmi zise el.
— E ? E ?
— Toto, trebuie să mă salvezi. Te rog, mă-nţelegi ? Te rog. Te implor.
— Ce s-a înt'împlat, nenicule ?
—■ Toto, să nu mă refuzi. Sînt înnebunit. Dacă nu mă ajuţi, sînt pierdut. Sînt în stare de orice. De orice !
— Ei, ei, ei. Haide, haide. Fii serios, puiule. ,Linişteşte-te. Ia zi. Ia să vedem.
Totdeauna am adorat să fac pe ramolitul blajin, zaharisit şi pisălog. Mă instalai mai confortabil în fotoliu ; tipul părea într-adevăr agitat, tulburat rău ; vorbea mai nervos şi mai fără şir ca altădată.
■—■ Toto, nu mă lăsa. Toto, te implor, mă-nţelegi : dacă nu mă ajuţi, nu ştiu cum să mă descurc ! Să nu mă irefuzi, că faci o crimă !
— Te, te, te ! Ce vorbeşti acolo ? zisei eu încîntat. Mă plictiseam de cîtăva vreme ; nu se întîmplase nimic ; nu pusesem nimic la cale. Era vădit că aici se întîmlpla ceva.
, - — E o chestiune de onoare, Toto : am pierdut ieri la cărţi şi dacă nu plătesc chiar acuma, înainte de opt, mă afişează la club, sînt dezonorat, trebuie să mă ascund, nu mai pot ieşi în lume ! Trebuie să plec din Bucureşti, să mă ascund în provincie, sau să plec la rudele mele din Elveţia, să trăiesc cu ele ca piqu-e-assiette, să fac pe bufonul, pe parazitul !
Se uită la frunzişul verde-pal al castanului din faţa noastră, umed din o ploaie măruntă, şi murmură cu un aer sumbru şi tragic :
— Sau să-mi fac felul.
— Te-te-te ! Fii serios ! De ce, puiule ? Nici vorbă de aşa ceva.
Şi începui să-1 consolez voit prosteşte, ferindu-mă însă de a-1 întreba cît pierduse. Ori el tocmai asta voia. Mai vorbirăm în bobote încoace şi încolo, el tot mai nervos şi mai iritat. 'Pînă la urmă, începu să se supere :
— Toto ! Mi-eşti prieten sau nu ? Vrei să mă ajuţi, sau nu ? Nu, nu-mi răspunde altceva, nu ştiu ce ai azi, parcă te-ai ramolit ; spune-mi da sau nu.
— Bine. Bebe dragă, cum îţi închipui tu că... nici măcar nu ştiu despre ce e vorba şi în general, mă iei aşa...
— Nu mă fierbe în oală seacă ! ţipă el la mine, ieşit din sărite. — îmi dai, sau nu ?
Era vădit că-şi pierduse firea : altfel ,nu mi-ar fi cerut în felul acesta cel puţin nedibaci.
— Ţi-am spus că nici nu ştiu cît îţi trebuie, răspunsei eu, abandonînd, sătul, tonul de papă-lapte.
— O mie de lei, Toto ! Numai o mie de lei ! Dar îmi trebuie acuma, imediat, pînă la opt !
Pe vremea aceea, venitul meu era cam de o sută de mii pe lună ; poate o sută cincizeci. Nu mi-era greu. Dar era prima oară. Ştiam că în ţara noastră datoriile între prieteni nu se mai plătesc, şi că împrumuturile sînt de fapt donaţii. Să-i fac lui Bebe Longhin o donaţie de o mie de lei ? Dacă nu i-o fac, ce se-ntîmplă ? Găseşte la altul. Dar pare să nu se prea bucure de credit. Deci, probabil că nu găseşte. Şi atunci ? Se face invizibil în oraş şi dispare, iar eu pierd un cirac care pentru moment mă distrează. Da, dar se-nvaţă prost: o să-mi mai ceară bani. Nu face nimic : îl refuz ferm. Dar poate că aud alţii
28
şi-mi cer şi ei : lui Bebe Longhin cum i-am dat ? I-am dat, şi nu mi-a plătit datoria : deci nu mai dau nimănui . Da, se poate face.
— Monşer, o mie de lei n-ai găsit tu în oraş ?
— O mie de lei îmi mai trebuie ! strigă el. — Am strîns diferenţa, pînă la o mie de lei, si numai atîta îmi mai trebuie! N-am vrut să te taoez oe tine, fiindcă tu ştiu că nu prea ai (derbedeul ! îşi bătea joc de mine în chipul cel mai sfruntat !), dar acum am epuizat toate sursele, şi nu mai am altă soluţie ; iar la club nu mă pot duce cu o parte din sumă, oricît de puţin ar lipsi !
Se uita la mine în ochi, holbat de anxietate.
— Bine, domnule, dar cît ai pierdut ?
Şovăi o clipă, apoi se,uită la castan şi zise apăsat, în silă :
— Douăzeci şi opt de mii.
— Ei, bravo, zisei eu calm. Era jenat, se vedea cît de colo ; îi era penibil, îi era ruşine ; dar găsise douăzeci şi şapte de mii de lei ? Bravo : avea credit. îmi schimbai părerea despre el, deşi cu mari rezerve.
— Poftim mia de lei, zisei eu scoţînd din sertarul biroului bancnotele şi întinzîndu-i-le. El se ridică în picioare.
— Mersi, Toto, mersi! Eşti un înger ! N-o să-ţi uit niciodată gestul ăsta ! O să-ţi fiu veşnic recunoscător ! exclamă el cu o bucurie la fel de nervoasă pe cît îi fusese strîngerea de inimă de adineaori. îmi apucă mîna şi mi-o strînse scurt dar prea tare :
— Mersi, Toto ! Eşti un pm drăguţ ! exclamă el. — La revedere ! Fug să plătesc.
Şi-o luă la fugă din odaie, peste o clipă îl auzii trîntind uşa de la intrare, apoi îl văzui depărtîndu-se cu paşi mari şi repezi pe trotuar ; nici capul nu-l întoarse. Nu mai văzusem om atît de grăbit să-şi plătească o datorie la club. Simţii atunci că e ceva la mijloc ; mă uitai după el, maşinal, de parcă o privire m-ar fi putut lămuri; dar dispăruse printre castanii cu frunza tînără.
Pe cine l-am întîlnit însă în seara aceea la Capsa, perorînd la masă cu Şarban Romano, Titel Negruzzi, amîndoi bine afumaţi, şi vreo doi gazetari (Zadig Moisescu era unul din aceştia) ? Pe amicul Bebe Longhin. Era palid-ivoriu, ca de obicei, nu mai avea gălbejeala nesănătoasă de după amiază ; ochii negri nu-i mai erau tulburi şi morţi, ci lucitori, plini de o însufleţire pe care i-o ştiam : uite cît îl schimbă pe un om plata unei datorii la club, mă gîndeam eu, convins că e altceva la mijloc şi apropiindu-mă de masa lor, pe cînd un chelner se grăbea să-mi aducă un scaun tapisat în pluş roşu. Cei de la masă mă primiră cu zîmbete amicale şi semne care mă invitau să şed, dar nu-mi spuse nici unul nimic ca ,să nu-1 întrerupă pe vorbitor, pe amicul Bebe Longhin, care îmi aruncă o privire fugară ca unui ins pe care-1 vezi întîia oară în viaţă, dar nu ţi-e deloc simpatic la această primă vedere. Spunea (mai tare decît ar fi trebuit) :
— ...care ne mulţumim cu doi mititei, cu o ţuiculiţă, cu o femeie, nici prea castă, nici prea credincioasă, nici prea fierbinte, nici prea rece ! Nici vicioşi nu sîntem, nici ţări străine nu descoperim, nici secretele naturii ; n-avem nici sfinţi, nici tirani, nici... prea cuminţi, monşer, cuminţi, moderaţi, sănătoşi, echilibraţi, modeşti: puah ! Asta sîntem, sau mai bine zis nu sîntem ! Istoria ne trece cu vederea, geografia ne ohisarvă fiindcă n-are încotro. Iar noi, cuminţi, aşteptăm să treacă vremea, anii, secolele, mileniile. Nu aşteptăm pe Mesia. Răbdăm, ca oaia. Nu ne-am fixat aspiraţia pe un moment anume, al viitorului. Stăm aşa, înţelepţi, şi îndurăm să treacă peste noi vremile.
29
— Atunci, îi spuse Şerban Romano, poate că-ţi plac legionarii.
— Nici ei nu sînt serioşi, zise cellalt cu o schimă de dezgust. — Meschini, locali, rurali, nearticulaţi : antropoizi.
— Dar atunci, ce te încîntă, domnule ? întrebă Zadig Moisescu. Rîdeau toţi nervos. îl mai auzisem, şi eu pe Bebe Longhin cînd îl apuca din cînd în cînd o furie, îşi tăgăduia şi mama, şi sufletul din el, pe sine însuşi : călca totul în picioare, scuipa pe toate (verbal numai, bineînţeles) şi îl cuprindea un fel de exaltare, de beţie,, de frenezie ; cred că disipreţuind şi tăgăduind simţea singura plăcere şi mîndrie pe care şi-o putea procura el ca om inutil şi avînd pe dinăuntru rana de care aveam să aflu chiar în seara aceea.
— Nu mă încîntă nimic ! exclamă cu o veselie febrilă Bebe Longhin şi-i rîse în nas lui Zadig Moisescu, ce-i drept cam jegos, urît, cu o mutră cam josnică :
— Uită-te în oglindă, nene ! zise Bebe Longhin. — Nu mă încîntă nimic. / delight not in man, nor in woman neither, declamă el. Singurul care ştia englezeşte la masă, Şerban Romano, îl privea lung, cu o expresie îmbîc-sită, tulbure ; îşi mişca buzele, parcă mesteca ceva ; apoi dădu un pahar de vin peste cap. Ceilalţi râseră din nervozitate, pariind în sinea lor că fusese vorba de o glumă.
— Nimic, nene, încheie Bebe Longhin ; ăi care au făcut ceva mai ca lumea pe faţa pămîntului, sînt morţi de mult, sau pe moarte ; şi chiar eu mă simt foarte bolnav, adăugă el şi izbucni brusc într-un hohot de rîs isteric.
— Gluma asta e a lui Mark Twain, .'spuse iute Zadig Moisescu, cu un rîs veninos şi satisfăcut că-1 „prinsese". Dar Bebe Longhin părea că, în starea de exaltare în care se află, citeşte gîndurile — de altfel pe acesta al lui Zadig îl citisem şi eu — şi răspunse prompt :
— încă o dovadă că am dreptate: chiar şi glumele sînt scoase de la cimitir ! Credeai că m-ai prins, nefericitule ? Te bucurai, dumneata ăsta cu semnul minus în faţă ? Toţi sîntem cu semnul minus în faţă ! Şi ascultaţi-mă pe mine...
Se aplecă peste masă şi şopti cu un aer confidenţial :
— ...tindem către zero !
Apoi se răsturnă îndărăt pe speteaza scaunului şi izbucni iarăşi in rîs, privindu-ne într-un chip obraznic, destul de iritant : de parcă ne dispreţuia şi ne rîdea în nas.
Nu mai ţin minte ce-a mai tot spus în seara aceea : lucruri de acelaşi soi, un fel de fiere a gîndirii care i se revărsa pe gură, amară ca vărsatul unui bolnav : şi sănătos nu era, amicul Bebe Longhin. Plecă întîi Şerban Romano, apoi unul din ziarişti, apoi Bebe Longhin, care părea iarăşi cam obosit şi—şi ştergea o uşoară sudoare de pe frunte cu batista de la piept. Ne salută mahmur şi se duse. Rămăsei eu cu Titel Negruzzi şi cu Zadig Moisescu.
— E drăguţ, rosti anevoie Titel Negruzzi, care avea limba cam peltică de băutură. — E dulşe. — Aşa o... hoc !... optimist!
— S-a dus să-şi facă o injecţie, zise Zadig Moisescu, rîzînd rece şi otrăvit.
— Ce injecţie ? E bolnav ?
— O injecţie de morfină, coane. Nu e bolnav, dar dacă nu-şi face, e mort; î-aţi cunoscut pe Ghighi Duca ? O să-1 găsim şi pe ăsta într-o noapte mort în faţa casei. Numai că n-are maşină, să stea comod ca Ghighi Duca, pînă l-au găsit măturătorii.
30
— Uite şe e, Zadig, îngînă năclăit Titel Negruzzi. — Iartă-1. Faşe mai hoc ! huite parale decît, tine. Aja că taşi, puiule, sau du-te-n...
Zadig Moisescu rîse, aşa cum fac mulţi ipocriţi ca să-şi ascundă stîn-jeneala sau să scape dintr-o încurcătură. Eu înţelesesem, dar voiam să mă conving ; de aceea îl întrebai pe Titel Negruzzi, care era membru al aceluiaşi club
— Mi se pare că e şi cartofor, amicul Bebe Longhin.
— Şe ? N-are de unde : e de hoc ! decavat.
— Du-te domnule acasă că sughiţi de se-ntoarce lumea de la mesele yecine să vază ce e, zise Zadig Moisescu.
— Taşi ddbitocule, îl dojeni Titel Negruzzi cu autoritate. Eu urmai :
— Cum, mi se plîngea mai azi după amiază că a pierdut ieri la club optsprezece sau douăzeci şi opt de mii de lei.
—■ Poate voia să te tapeze de o sută optzeşi sau două sute hoc ! zeşi de franşi, bîigui vesel şi -binevoitor Titel Negruzzi. Zadig Moisescu se-ntoarse cu vioiciune şi rîse arătîndu-rnă cu degetul :
— Şi i-ai dat ! Te-a dus ! Te-a tapat ! Chicotea încîntat. Eu îi spusei rece :
— Ia încearcă să mă tapezi de o sută optzeci de franci, să vezi dacă se poate.
— Nu, Zadig : ăşta e un mare pasiv... e un mare, hoc ! îngînă Titel Negruzzi. Eu mă gîndeam că fusesem minţit, păcălit şi tapat... „Las' că-mi. vii mata la îndemînă odată", mă gîndeam. Dar deocamdată nu-mi părea bine.
2
Trebuie :>ă spun că o bună bucată de vreme m-a evitat. Discret, fără să se vadă, dar fugea de mine oriunde mă vedea. Dispărea. Şi, ce curios — cred că exercitam o atracţie asupra lui, îl fascinam într-un fel anume, ultima noastră întîlnire a fost şi aceea o dovadă, cea mai puternică dovadă. Altfel nu-mi explic nici vizita lui la mine, peste un an -de zile, într-o după amiază, vara. Mi-amintese bine că erau deschise ferestrele (ceea ce a contribuit la încurcătura şi zăpăceala graţie cărora n-am înţeles îndată ; deşi bănuiam) ; intra o lumină aurie-roşiatică pe ferestrele deschise, pe sub perdelele cafenii. Eram- în halat, voiam să fac un duş, cînd veni femeia din casă să mă anunţe că mă caută un domn Longhin. „Să intre". Mă bucuram să-1 văd. Mărturisesc că, deşi fără fascinaţie, şi el mă atrăgea pe mine. Deocamdată nu vreau să spun de ce ; poate că se va înţelege şi fără să spun eu.
Intră : era în nişte haine mototolite, -cu creţuri pe mîneci şi pe spate, cu cămaşa murdară, o batistă murdară la piept; mereu cu cărare, dar netuns de prea multă vreme ; cu faţa gălbejită şi unsuroasă. Părea nesănătos, cu febră.
— Ce faci, puiule ? zisei eu. — Nu te mai vede lumea sute de ani, a, nu e frumos, nenicule ! Te-te-te i Ia loc.
El mă privi în faţă şi zîmbi :
— Nu mai face pe ramolitul, Toto.
— Ce vorbeşti ? Te-te-te ! Par ramolit ?
— Lasă, lasă ! exclamă el serios şi sătul. Se trînti într-un fotoliu. Mă întrebă surîzînd degajat.
— Eşti supărat pe mine ?
Eu lăsai de-o parte rolul de zaharisit, şi dădui din cap :
31
— Nu, Bebe. Mai vrei ?
El făcu ochi mari. îmi recâştigasem avantajul asupra lui cu un singur cuvânt, începu să rîdă, tot stingherit :
— Da, cum ai ghicit ?
— Mi-am închipuit, văzîndu-te. Arăţi ca un om care are nevoie de o sută de lei.
Tăcui. Tăcea şi el, uitîndu-se împrejur prin odaie cu ochi lacomi şi neliniştiţi. Apoi se uită la mine şi întrebă serios :
— Dă-mi Toto. Măcar o sută de lei. Am nevoie urgentă.
îmi dădeam seama că nevoia nu e chiar atît de urgentă pe cît spunea el: mai avea vreo ora-două pînă să-1 apuce nervii. Dar avea probabil mai multă experienţă acuma, şi nu voia să aştepte pînă la momentul critic. Stăteam în cumpănă. Să-1 pun în frigare ? Să-1 fac să aştepte ? Să-1 joc ? Foarte ciudat : cu Bebe Longhin o asemenea idee nu-mi promitea nici o plăcere. Aveam impresia că nu-i pot face mare lucru. Mă uitam la figura lui pe care intoxicaţia o făcea pământie, suptă, scofîlcită : evident că n-aveam ce să mai adaug : îşi făcea el singur, sau mai bine zis piaza rea, pierzania aceea care intrase în el.
— îmi dai voie să mă duc la baie, să-mi fac o injecţie ? întrebă el cu o seriozitate dureroasă şi umilă. Renunţase, faţă de mine, la orice demnitate, la orice mândrie. Asta era satisfacţia pe care mi-o dădea pentru că îi dădeam totuşi o sută de lei. înţelesei că e zdrobit.
— Du-te, puiule : pe acolo, şi la stînga.
Şi mă dusei să scot o sută de lei din sertar. Apoi încuiai sertarul, şi vîrîi cheia în buzunarul halatului : nu că mi-ar fi fost frică să nu-mi fure banii din birou, căci n-aveam să-1 las singur în casă. îl aşteptai cîteva minute. Se-ntoarse. îi dădui moneda de argint.
— Sărumîna, Toto. Eşti drăguţ, zise el nervos şi umil. Zisei :
— N-o să te pot ţine acuma, trebuie să plec şi eu. Unde te găsesc ? Unde stai ?
îmi spuse : tot la vechea adresă, o casă mare, bătrînească, prin faţa căreia ne plimbasem de multe ori noaptea. Fusese a părinţilor lui, morţi de mult : Bebe vînduse moşia, acţiunile, via, casa ; stătea într-o mansardă.
— Bine, o să te caut odată ; sau vino tu, zisei. — La revedere.
Plecă, tot repede, ca data trecută. „Haiti !" îmi spusei. „Ce figură mi-o mai fi făcut ?" Mersul acela cu paşi mari, bucuros, uşurat, prea semăna. Mă dusei în baie : nici o urmă. O fiolă spartă în coş. Umbla de bună seamă cu seringa în buzunar. Nu, nu era nici o urmă. Făcui un pas în odaia de dormit, a cărei uşă spre baie era deschisă : smokingul atîrna pe speteaza unui scaun, pantalonii erau întinşi pe pat, ca şi cămaşa, toate călcate proaspăt: mi le pregătise femeia să plec. Nu era nici un semn. „înseamnă că mi s-a părut." Totuşi, mersul acela fericit mi se ivi iarăşi în faţa ochilor, pe cînd intram sub duş. Dar renunţai să mai ghicesc ce făcuse maestrul Bebe Longhin. Peste zece minute, intrai în camera de culcare, gata să mă gătesc. Dar dând îmi pusei cămaşa, văzui că n-am butonii de la plastron şi de la manşete. Căutai în caseta de porţelan de la căpătâiul patului : nu erau. Căutai în dulap, în birou. Sunai : femeia apăru şi văzîndu-mă numai în cămaşă şi izmene, se fâstâci; dar eram prea furios ca să-mi pese :
— Unde-mi sînt butonii ?
— Conaşule... adineaori i-am pus !
32
Intră speriată în camera de culcare şi se uită peste tot. Apoi, în faţa ferestrei deschise (şi asta dădea pe mica terasă, şi era o uşă fereastră, de sus pînă jos la podele), rămase înmărmurită şi se bătu peste gură :
— Doamne, păcatele mele ! Doamne Dumnezeule ! Maică Precistă ! O fi intrat pe aici un hoţ şi le-o fi furat ! Şi eu nu m-am gîndit să închid î
începu să plîngă. Eu înjuram printre dinţi : butonii de plastron erau cu briliante, iar cei de manşetă, de platină. El mi-i furase ? Sau într-adevăr intrase un hoţ ? Ceasul îl avusesem la mînă, şi la baie îl pusesem pe o măsuţă. Altfel rămîneam şi fără ceas. Să fi furat el, sau îl bănuiam pe nedrept ? Nu mă jenam eu să-1 cred hoţ pe domnul Babe Longhin. Dar mi se părea mare saltul de la a tapa omul de o mie de lei spunîndu-i minciuni, pînă la a-i fura obiecte de douăzeci de mii. Totuşi, se părea că acest salt, dumnealui îl făcuse. Pînă una-alta, aveam să mă duc la recepţie la Cezar şi Alexandra Lascari, în cămaşă moale, încheiată la manşete şi la piept cu nasturi, şi toată lumea o să se mire. „Nu face nimic", mă gîndeam eu. „Cît despre dumneata, puiule, re ţin minte eu". Mă păcălise iarăşi. Mă păcălise rău. Cînd mă gîndeam la figura lui de cîine bătut, cînd îmi spusese „Pot să mă duc la baie să-mi fac o injecţie ?" îmi venea să-mi trag palme că mă lăsasem prostit. Apoi tot eu îmi ziceam : „Nu, nu te-a păcălit, dar a văzut uşa deschisă, cămaşa pe pat, 1-a apucat o impulsiune năpraznică, a furat şi pe urmă s-a grăbit s-o şteargă. Nu te-a păcălit ca mai deştept, ci ca prost, ca bolnav mintal".
A doua zi, mă dusei la el acasă, şi nu-1 găsii. îl căutam, întrebam de el ; nicăieri nu dădeam de el. Pînă într-o zi, în August sau început de Septembrie, cînd umblam cu maşina pe stradă (a fost ultima oară cînd am mai scos-o, se va vedea îndată de ce), pe Armenească, sau Marcu Aureliu, pustie la ora aceea de început de după amiază fierbinte. Eu mă-ntorceam spre casă după ce mîncasem la club, la lacuri, cu nişte prieteni. Şi-1 văd deodată pe domnul Bebe Longhin, umblînd singur pe trotuar, în costumul lui mototolit, din stofă de iarnă, cum nu poate nimeni purta în Bucureşti pe căldurile cele mari ; umbla cu mîinile în buzunare, cu capul în pămînt, cu umerii la urechi : omoplaţii costelivi îi ieşeau din haină. Am oprit lîngă el :
— Bebe !' «
S-a oprit brusc, s-a uitat la mine ca de departe : parcă-1 sculam din somn. Apoi mă recunoscu şi se strîmbă : nu-i părea bine. Deschisei uşa : •— Treci aici.
— Am treabă, zise el rece şi sec.
— Treci aici, repetai eu mai cu autoritate. Se aşeză lîngă mine. Pornirăm.
— Unde-mi sînt butonii ? întrebai eu.
— Care butoni ? răspunse el plictisit. înţelesei : nu voia să recunoască. Avea să înceapă jocul stupid al întrebărilor şi minciunilor ; nu mă mai puteam înţelege cu el, se încăpăţînase ; era străin, de pe altă lume, nu mai ajungeam pînă la el. Totuşi, mă distra să-1 încolţesc cu întrebări. Conduceam maşina prin străduţele Bucureştiului adormit de siestă în August (sau poate era începutul lui Septembrie ; prăfuit şi uscat de arşiţă ?), şi-1 deseoseam. Mă uitam din cînd în cînd în oglinjoara retrovizorului, pe care-o potrivisem aşa încît să-1 văd. Dar faţa-i de palicar bolnav de holeră nu spunea nimic, decît o silă, o oboseală, un urît, o amărăciune. Nici nu m-asculta bine ce spun. Şi observai dintr-odată că nu mă distrează să-1 încolţesc, aşa cum mi se păruse la început. Mă molipseam parcă şi eu de acel simţămînt care ieşea din el ca
3 — Viaţa Romînească nr. 5
33
duhoarea dintr-un stîrv. Mă cam descumpăni această constatare. Atunci veni din stînga, cu mare viteză, un BMW de sport, nou nouţ, şi intră în roata mea stîngă din faţă, pe care o rupse. Sării jos, un vardist în haină albă cu cască colonială şi mănuşi albe (inovaţie recentă a Majestăţii Sale Regelui Carol II) veni de la răspîntia cealaltă, se iviră te miri de unde nişte trecători asudaţi care spuneau „Am văzut !" „Ia-mă de martor !" „El avea dreptate !" „Dumneaei avea dreptate !" iar vardistul strigă zăpăcit şi vag autoritar : „Circulaţi ! Circulaţi !"
Din cealaltă maşină se dăduse jos o cucoană înaltă şi subţire, în tailleur alb, brună, fardată, cu nasul scurt şi umerii obrajilor ieşiţi, ochi verzi şi cam oblici, şi buze groase. Vorbea gros, cu un accent germano-maghiar foarte pronunţat.
■—■ îmi pare rău, domnilor. Eu sînt de vină. N-am claxonat.
— Pardon, doamnă. Nici eu n-am claxonat.
— Dar dumneavoastră veneaţi din dreapta şi aveaţi prioritatea, eu sînt de vină ! spunea cucoana rîzînd şi privindu-ne pe amîndoi ; mă uitai la Bebe Longhin să văd ce zice : tăcea, morocănos, cu ochii în pămînt.
— Circulaţi, vă rog ! striga vardistul.
— Dar sînteţi prea amabil, zise cucoana, mereu rîzînd. Eu o fixam cu ochii mei care sînt mici, dar în schimb străpungători şi au o culoare atît de deschisă încît nu exprimă niciodată nimic ; o priveam drept în ochi, căci nu era mai scundă decît mine, poate chiar dimpotrivă.
— Deloc, doamnă. N-am claxonat, deci eu sînt de vină. Va rog să nu vă opriţi ; domnule sergent, eu sînt de vină.
— Actele, vă rog.
Mă căutai în buzunar şi-i dădui în palmă cîteva piese de argint. Agentul le luă cu un entuziasm mut.
— Romînii, totdeauna galanţi cu femeile, zise cu glas gros, din măruntaie, cucoana şi rîse iar. Eu îi dădui sergentului adresa mea, îi spusei să telefoneze la garajele unde-mi făceam revizia maşinii, să vină s-o ia, şi-i mai dădui un bacşiş.
— Daţi-mi voie măcar să vă duc eu, spuse cucoana cu ochii oblici. Ne urcarăm în maşină, eu lingă ea, Bebe la spate. Mă prezentai, îl prezentai şi pe el. Ea ne dădu mîna şi spuse : „Rembrandt." O ştiam din auzite pe Lia Rembrandt : fiică de bogătaşi transilvani, amantă a bătrînului Gherson care-o lăsase pentru Faustina Zarafi, trăia cum îi plăcea, la. mare, la Bucureşti, la Budapesta, la Sinaia sau Predeal, în Elveţia, la Paris, în Italia. Trăise cu profesorul Fănică Niculescu, se otrăvise, fusese salvată cu greu, rămăsese cam suferindă, iar acuma nu mai lua nimic în serios.
— Nu vreţi să luaţi o cafea la mine ? întrebă ea privindu-mă cu tot dinadinsul în ochi. Sigur că voiam. Ne duse la ea, ne dădu şampanie de la ghiaţă, Bebe Longhin se îmbată şi-şi ieşi din mahmureală, începu să peroreze, mă înflăcărai şi eu, o amuzarăm — nu cunoscuse decît industriaşi ardeleni şi grofi care făceau ski, şi-i rămăsese totuşi gustul mişcării mintale pe care i-1 trezise Fănică Niculescu : se distra cum nu se distrase de mult. în sfîrşit Bebe Longhin căzu de pe scaun şi—1 cărarăm' într-un dormitor, iar noi trecurăm. în cellalt, mîncarăm mai departe, icre negre cu şampanie, şi totul se încheie după toate regulile destul de banale ale unei asemenea aventuri. Dar nu asta povestesc eu aici, ci cum m-a păcălit pe mine Bebe Longhin şi cum a ieşit povestea pînă la urmă.
34
3
A doua zi dimineaţa mă dusei totuşi spre prînz la bancă. Bebe Longhin plecase mai devreme. Lia Rembrandt, în halat de lame de argint foarte decoltat în picioare cu sandale cu talpă ortopedică, de cristal incasabil, mă privea pe cînd îmi beam cafeaua.
— E foarte drăguţ prietenul tău. Dar de ce nu se uită la femei ? E homosexual ?
— Nu, cred că nu e în nici un fel. He delights not in man, nor in woman neither.
— Da, văd, zise Lia Rembrandt, visătoare. La voi, Romînii, e ceva destul de rar. Sînteţi un popor tînăr, mai primitiv. E foarte inteligent, prietenul tău : a citit foarte mult, gîndeşte. Dar e foarte pesimist. Vede totul atît de trist, de negru.
— Văd că aţi stat de vorbă.
— Da, azi dimineaţă, un sfert de ceas ; era grăbit să plece. Cuvintele ei trebuie să mărturisesc că mă făcură să tresar lăuntric. Iar
se grăbise să plece ? Ce făcuse ? Dar mă stăpînii. N-avea nici un rost să sperii lumea numai pe un cuvînt, numai pe o idee de-a mea. De aceea schimbai vorba, trecînd la un subiect mai amoros. Plecai, cum am spus, şi seara^ aşteptai telefonul noii mele amice, care avea, ca şi eu pentru dînsa, farmecul ineditului şi deci se bucura de mai mare asiduitate din partea mea, ca şi mine dintr-a ei. într-adevăr, îmi telefona, dar cu glasul nu tandru, ci curios, stingherit, parcă duşmănos chiar.
— Alio ? Toto draghe (pronunţa TO-to), poţi să vii pe la mine puţin ? Am să-ţi vorbesc.
Acel „am să-ţi vorbesc" dădea de înţeles altceva decît vorbe dulci. „Iar a făcut o drăcie Bebe. Dar ce ? I-o fi furat ceasul femeii, sau un inel." Mă dusei în mare grabă ; îmi deschise o servitorică blondă, în fuste creţe, şi mai cîrnă şi cu umerii obrajilor şi mai ieşiţi decît stăpînă-sa. Nu se uită la mine, ci stătu cu ochii. în pămînt. Eu însă nu mă putui împiedica de-a o privi cu uimire. Avea ochii roşii, tulburi, umflaţi, iar obrajii atît de vineţi şi de mari, încît fata mi se păru un monstru de arătat la circ. închise după mine şi se depărta, şchiopătînd din şold, într-un fel curios. Apoi apăru şi stăpînă-sa, în rochie albă, vaporoasă, dar cu o figură încinsă şi rece ; nu mai era nici urmă din licărul galeş de drăcoaică pe care-1 avusese cu o zi înainte ; nici gura buzată cu rîsul atît de pofticios şi atrăgător nu mai rîdea ; doamna Lia Rembrandt părea că vrea să discute cu mine un contract, o vînzare de acţiuni, o cumpărătură de bijuterie.
— N-am mai văzut-o si azi dimineaţă pe fetiţa asta ? întrebai eu.
— Ba da, cred că da.
— Dar nu observasem că e un asemenea monstru. Cum de-o ţii în casă ? Nu-ţi face rău s-o vezi ?
— A fost la poliţie, draghe, răspunse amica mea destul de sec şi de enervat; au bătut, i-am pus priesnitz, am chemat doctor. Foarte tare au bătut pe fata. Dar n-a putut spune nimica. Nimica nu ştiu. Eu o cunosc.
Se uita mereu la mine, cu mare atenţie.
— Dar ce s-a întîmplat, scumpa mea ?
Ea, mereu cu ochii la mine, şi cu un aer, cercetător şi aproape duşmănos, îmi spuse :
3*
35
— Lipseşte de la mine o broşa de briliante şi o diademă şi bracelet de briliante.
Apoi, enervîndu-se, dar mereu rece, începu să-mi spuie pe franţuzeşte : •— înţelegi, dragul meu, mi-e foarte neplăcut să-ţi spun asta, evident că nu te bănuiesc, la urma urmei (şi aici zîmbi galeş şi parşiv întîia oară în seara aceea) n-aveai decît să-mi ceri (dar eu nici nu mă gîndeam s-o cred, ştiam că e o cursă, şi mai eram şi nevinovat) — faptul este că bijuteriile-mi lipsesc, şi fac o jumătate de milion de Iei; aşa că înţelegi că nu-mi pot oferi luxul de-a renunţa la ele cu uşurinţă. Trebuie să dau de ele. Poţi să-mi spui ceva ? Ce fel de om e prietenul tău ?
Slujnicuţa deşelată în bătăi trecu prin fundul salonului, ieşind pe o uşă şi intrînd pe cealaltă. Abia se tîra. O bătuseră rău, într-adevăr. N-avea mai mult de optsprezece ani. Poate şaisprezece. Umbla din şolduri, tîrîndu-şi picioarele pe covor. Lia Rembrandt îi spuse ceva pe ungureşte, răstit. Apoi mie :
— Am trimis-o să se culce. Mi-e frică să n-aibă ceva grav. O femeie e ceva mai fragil, dacă o baţi ca pe un bărbat, poate să rămîie cu ceva definitiv.
Vorbea sec, mereu enervată. Apoi mă luă mai din scurt :
— Ei ? Vagabondul dumitale ? Nici nu mă mai tutuia.
— Probabil, zisei eu. — Dar cum facem să nu se vorbească de dumneata în toată afacerea ?
Voiam s-o fac să zîmbească iar : „Romînii, totdeauna galanţi cu femeile." Dar ea-mi răspunse :
— Mi-e absolut egal. Vreau să-mi văd bijuteriile. Restul nu mă mai interesează.
Vorbise cu o fermitate rece şi străină pe care nu le mai văzusem la ea : oricît de businesslike mă primise, accentul acesta de energie nu-1 avusese pînă acum.
— Atunci, draga mea, spusei eu, sătul (pierdusem o roată, preţul unei reparaţii, seara de faţă stricată, şi nu-mi plăcea să fiu personagiul unor păţanii în care sa nu joc rolul principal, şi mai ales nu cel de victimă), — uite, adresa domnului Longhin este asta. Poftim, ţi-o scriu pe o carte de vizită, pe care o ai şi pe a mea ; telefonul mi-1 ştii. Deci, procedezi cum crezi că e bine. îmi dai voie să plec ? Sînt invitat astă seară la masă.
— La revedere, îmi spuse ea cu gîndul într-altă parte, preocupată, absentă. Se vedea bine că nu-i arde de mine, ci de briliantele ei. Era şi firesc, de altfel : în locul ei aşi fi făcut la fel. Cît despre mine, ca să fiu drept, ce motiv ar fi avut să mă creadă cinstit ? Se văzuseră lucruri şi mai acătării decît un simplu furt de bijuterii, şi încă într-o lume destul de onorabilă. Deci, femeia avea dreptate să se gîndească la orice. Dar eu eram deocamdată sătul de domnul Bebe Longhin : se prea întrecuse cu firea. Eu, care sînt calm de obicei, simţeam cum mă înveninez cînd mi-aminteam de el. „Las' că-mi pici tu odată la o cotitură." Dar nu l-am mai văzut. Nici n-am auzit să fi intrat la închisoare ; de bună seamă că-1 luaseră din pripă, păgubaşa plătise gras ca. să se facă lucrurile iute, bine şi fără zgomot, şi-1 prinseseră poate cu lucrurile nevîndute, sau le dăduseră de urmă. Oricum, amicul Bebe Longhin nu se mai făcu simţit o bună bucată de vreme : un an sau doi, nu-mi mai aduc exact aminte.
36
Era tot vara, un Iulie sau August pustiu, cu oameni năduşiţi umblînd pe asfaltul moale, cu maşini puţine, cu birje cu cai necăjiţi de muşte : epoca în care cine poate fuge dintre blocurile de beton de culoarea nisipului, şi din aerul care tremură fierbinte deasupra Bărăganului. Eram acasă, întins gol pe pat şi asudînd (trebuia să plec la mare a doua zi, şi abia aşteptam). Sună telefonul. Un glas stîngaci şi grosolan, cu desăvîrşire necunoscut, întrebă dacă sînt domnul Istrati. „Da ; cine eşti dumneata ? Ce doreşti ?" îmi spuse că el e portarul de la Hotel Europa, şi că un client al lor mă roagă să vin imediat. „Cine e ? Cum îl chiamă ?" „N-a mai putut să spuie, coane ; dă să moară." Nici prin gînd nu-mi trecea că ar fi putut fi Bebe Longhin. Mă îmbrăcai, ieşii, ud şi lipicios de năduşeală (era tot la o oră imposibilă, trei şi jumătate sau patru după amiază), şi taxiurile fugiseră la umbră prin garaje. Găsii unul care mirosea a tinichea înfierbîntată şi a piele uscată, şi care mă duse, zdrăngănind, pînă la hotelul acela, mic, Vechi, murdar, pe o străduţă dintre piaţa Sfîntu-Gheorghe şi piaţa Rosetti, în spatele bisericii şi statuii lui Constantin Brîncoveanu. Era o clădire cu numai două etaje. Ferestrele erau deschise, dar cu jaluziile lăsate. Firma era ruginită, vopseaua de pe uşă cojită. Intrai într-un antreu îngust, cu miros de varză, de pivniţă, de murdărie veche. Portarul era şi el năclăit de sudoare, nebărbierit, cu şuviţe de păr lipite pe fruntea încreţită.
— E mai bine prietenul dumneavoastră.
Cînd îl auzii aşa, mi se făcu deodată lumină în minte : era Bebe Longhin ! Şi-mi trăgea o nouă păcăleală. Urcai ţinîndu-mi răsuflarea, scara murdară între pereţii văruiţi cu albastru, şi deasupra căreia atîrnau hîrtii de prins muşte, negre de muşte încleiate pe ele. în sfîrşit, intrai. Portarul stătu o clipă în uşă, apoi se retrase, înmuiat de cald şi plictiseală.
Odaia era goală, afară de patul de fier cu un cearceaf murdar pe el, măsuţa de fier vopsit alb, cu o sticlă şi un pahar deasupra, amîndouă murdare — şi numai văzînd apa din sticlă ţi se părea că nu poate fi decît calda şi sălcie. Hainele lui Bebe Longhin erau aruncate pe jos, grămadă, cum îi zburaseră din mînă, printre mucuri de ţigări strivite pe podea. Pe ferestre, printre jaluzii, se vedea strada trăznită de soarele aproape vertical. De pe hîrtia de muşte, două muşte condamnate la moarte bîzîiau cu aripa rămasă liberă, pînă se lipiră şi cu ea şi rămaseră răstignite în clei. Iar amicul meu Bebe Longhin era întins pe pat, gol-puşcă, răstignit cu braţele în cruce şi picioarele desfăcute. Era slab, păros, galben ; coastele-i erau ieşite, ca şi colţurile bazinului, i se vedea şi coşul pieptului, deasupra stomacului, atît era de slab. Nu mai avea cărare : părul îi era răvăşit. Nasul îi era subţiat, ochii cluşi în fundul capului, în gropi vinete-purpurii ; antebraţele subţiri, aproape fără carne pe ele, erau înţepate în zeci de locuri, ca de ploşniţe.
— Bonjour{ Toto, îmi zise el zîmbind slab, şi arătîndu-şi sub mustaţă nişte dinţi galbeni.
■— Ce, e, domnule ? Ei, te-te-te ! Ce faci, monşer, zisei eu. Reîncepusem să mă amuz.
—- Mi-a fost al naibii de rău, suflă el, mereu zîmbind slab. —- Credeam că mă curăţ.
— Ce vorbeşti, nenicule ? Fugi de-acolo, puiule, zisei eu.
— De-aia te-am chemat, urmă el.
— Da ? De ce tocmai pe mine ?
El rîse fără zgomot ; mă privea cu ochi stinşi, ca din depărtare :
37
— Fiindcă pe toţi ăilalţi i-am tot pus la contribuţie. Tu eşti ultimul. Altul nu mai am.
Nu spusei nimic. El mă privi ,cui ochi ceva mai trezi, apoi închise pleoapele :
— O să zici că am ajuns prost, nu ? întrebă el. Asta gîndisem, într-adevăr. Dar nu răspunsei.
— Fă-mi rost de nişte morfină, Toto, că mor aici, murmură el.
— Fugi, domnule, zisei eu ; — cum se poate ? Cum ai ajuns aici ?
— Din stenahorie, Toto, suflă el. Din urît. Cum le e cîinilof cînd urlă la lună. Sau cum îţi e după ce-ai făcut ceva pentru care-ţi pare rău şi nu se mai poate drege. Dar astea toate sînt stenahorii mici, Toto. (Vorbea mereu, cu glas slab, încet, dar fără oprire ; ca în somn). Eu o am pe a mare, Toto : stenahoria majoră. N-am ce face pe lumea asta ; nici tu; numai tâmpenii şi porcării, Toto, numai atât; şi asta, mu merită, mă'nţeilegi ? La ce ibun ? Ce rost aire ? Tot ne curăţânu, tot nu mai rămiîne nimic din noi, tot mu rămâne inimic din nimic şi din nimeni ; o să disipară şi omenia, şi o să se stingă şi soarele, şi-o să, fie beznă şi frig. (începu să dîrdîie, deşi curgeau sudorile pe mine, de cald). Beznă şi frig, Toto. N-am nici o bucurie cînd mă gîndesc la asta, mă înţelegi, nici urmă de bucurie. O să-mi spui că m-am nenorocit cu seringa şi cu fiolele, dar nu e adevărat ce-am spus eu ? Nu aşa o să fie ? Nu e degeaba tot ? Care vă iubiţi, o să vă despărţiţi ; o să muriţi toţi, şi cu copiii voştri cu tot. N-o să mai rămîie nimic. Nu e nici o ieşire ; nu e nici o scăpare, Toto. Tu nu te gândeşti, porcule ; nu vrei să te gîndeşti ; umbli cu creerii în buzunar, ca să nu cumva să gîndeşti, dar sîntem condamnaţi cu toţii, Toto...
I se stinse glasul. Pe mine mă apucase o ură cum nu avusesem faţă de nimeni, împotriva acestui nenorocit care-şi permitea să mă şi judece. O furie oarbă. El îngînă iarăşi :
— De-asta n-am ştiut cum să fac faţă. Cum era să trăiesc ? Spune tu : cum ? Care e soluţia ? Ce e de făcut, dacă pînă la urmă bilanţul va fi beznă şi ger veşnic, şi tăcere pentru vecie ? Prea grea pentru mine stenahoria majoră.
Ţinea ochii închişi şi vorbea mai departe în neştire, vărsînd otravă şi fiere împotriva mea. Căci mă încumet să spun (nu-mi explic altfel fascinaţia lui pentru mine) că nu mă chemase decât din ură, ca o încercare de-a mă surpa, de-a mă lovi în sâmburele meu — dar nu ştia marele meu secret, care mă făcea de neatins — ; tot ce spusese mă viza pe mine, şi acuma începeam să-1 înţeleg, dar tot acuma îmi şi venise la îndemână. Pe cînd vorbea el (bolborosind aproape neînţeles, „frig", „toţi", „degeaba"), începui să mă retrag de-a-ndaratelea, fără zgomot. Apoi deschisei brusc uşa şi ieşii. Mă simţi abia atunci şi scoase un zbieret disperat:
— Toto !
Dar eu trântisem uşa, şi coborîi în grabă. Ieşii fără un cuvînt, trecând pe lîngă portar, luai un taxi, mă dusei acasă, îmi făcui bagajele şi pornii cu primul tren către Eforie. încă pe cînd îmi luam biletul la ghişeu, murmuram în sinea mea : „Ia mai slăbeşte-mă, nenicule." îi auzeam urletul,, şi-mi făcea un simţământ foarte neplăcut, pe care nu ştiam cum să-1 numesc. Hotărât lucru, eram sătul de Bebe Longhin. De altfel, nici nu l-am mai văzut, a murit în vara aceea, pe cînd eram încă la mare, unde făceam nudism şi mă bronzasem foarte bine pe tot corpul.
38
ŞOSEAUA
*5
DAN DESLIU
a minele din munţi mâ-ntorc din nou, ca din adîncul zării un ecou...
Din cîte-am cunoscut odinioară,
nici brazi nici pietre nu se prea schimbară.
La fel adie-n soarele zăbavnic miresme de cucută şi dumbravnic,
şi rîu-n vale tot aşa se roagă ,şă nu-l înghită baba Toroioagă,
şi peste piscuri pajura, la fel, pune-n văzduh inel după inel.
Rămas-au toate-acestea-n vechiul rost... Doar drumul nu — că drumul nici n-a fost.
Era cîndva un grohotiş, asemeni
unei furtuni de trunchiuri şi de cremeni.
Cine ştia, pornind spre galerie, dac-o ajunge, dac-o să mai vie ?
Acum străbatem lin şoseaua largă, pe care camioanele aleargă,
şi bunul meu prieten, Cotoţ, zice :
— Vezi dumneata ce s-a lucrat pe-aice ?
In gestul cît o ţară — sînt cuprinse uzina cu luminile nestinse,
f'unicularul care se ridică peste prăpăstii ca o rîndunică,
şi clubul nou, şi casele ca neaua... Dar mie-mi place-ndeosebi şoseaua
cu capătul 'acolo sus, la stei, la mina „August 23"
39
ŞTIAM PAMÎNTUL..
l/ft^Alv-tS tiam pămîntul ăsta ceva mai înainte 9S?Jf   \ ^i'mi fi stmat pe buze întîiele cuvinte, ffefcLLiJ să fi zărit pădurea, ca o cetate verde, şi ochii maicii mele privirea să-mi dezmierde..: Chemările de bucium, înfiorarea ierbii, pîraiele de gheaţă unde s-adapă cerbii în timp ce luna doarme pe fierberea de spume, le ştiu de mai-nainte să fi venit pe lume... Şi poate de aceea, ori încotro m-aş duce, am semne şi prieteni la fiece răscruce : cu muntele şi cîmpul mă înţeleg frăţeşte, căci piatra mă aude şi ţărna îmi vorbeşte, şi-un uriaş de codru, ce nu-şi mai ştie anii, 'aminte îmi aduce de vechile bejanii, _ şi-o creangă clătinată în vîntul primăverii, ci-că pe-aici tătară şi-au spînzurat boierii, şi-o frunză verde-n care doineşte păcurarul, ci-că de-aici ne tragem puterile şi harul !
CONSTRUCTORI
VERONICA PORUMBACU
.*'. '      m smu'ls vieţii dreptul sfînt la vis. {'I'fâ'^'l />m plin, — urmaşii simtă bucuria!
l Beton şi riglă, stîlpii şi mistria, şi umversu-n faţă — larg deschis...
Chiar în baracă nu-i vre-im anotimp să ne-nspăimînte. Ne-ncălzim cu toţii la tuciul sobei — osie a roţii; nol _ spiţe împrejur — pentru un timp.
Durăm, înalte, fabricile noi pereţii duri ai marilor cuptoare. Dar în barăci, în noapte, dorul_ doare; cu şuerul de vînt purtăm război.
Cînd fabrica prin noi s-a închegat, se mută soba — osie a roţii —■ şi —- spiţe împrejur — pornim cu toţii spre alte ziduri noi de înălţat.
40
Noi cei dinţii dăm viaţă unui vis Aceasta ne e partea, bucuria/ Beton şi riglă, stîlpii şi mistria şi universu-n faţă larg deschis...
MÂRŢIŞOARE
'ţrji ăriişoare, măriişoare!
K'A Arbuşti înfloriţi fantastic E-'-^jL! la colţuri de stradă, înaintea primilor muguri! Crengi multicolore, păsări cromate, păianjeni de-argint şi mări desenate pe scoica, inimi de aur, patru-foi cu noroc şi lei de postav.
Copil, am primit prima floare din arbustul de basm : o lalea
şi zîna cea bună ce mi-o dădea era mama...
Apoi,
mărţişoarele s-au încărcat de sensuri noi, ca o corabie cu o minunată încărcătură — şt corăbii, aveam o flotă în copilărie! —
Tn adolescenţă-am primit un clopot de sticlă... Clopotul
a rămas într-un fund de cutie; cel ce l-a dat m-a uitat,
sau eu l-am uitat, cine ştie ?...
Tirziu, într-o călătorie mai lungă, m-am uitat împrejur prin străini: era întîiui de Martie,
şi nicăiri crengile multicolore cu păsări cronicile, păianjeni de-argint şi mări desenate pe scoică, cu inimi de aur, patru-foi cu noroc şi lei de postav Nicăieri arbuştii cu floarea lor rană... Ei, dorul de ţară...
Iar azi
cutreer străzile cu arbuştii înfloriţi fantastic
înaintea primilor muguri
şi mă bucur, o, cît mă bucur
cînd văd un băiat
cu panglica roşie şi albă în mină!
Ei da,
are cui da mărţişoare!
LA BEETHOVEN*)
EUGEN FRUNZĂ
e-aici şi timpul a fugit învins De-o frunte dură, ca un arc întins.
în aer, în fereşti, în vechi tablouri Sînt melodii ce dorm şi mari ecouri...
Şi e un imn aici în orice semn,
în pragul mut, în scările de lemn...
'Privim tăcuţi. E ceasul în amiază. Tăcerea-i de cristal şi scînteiază.
'Uşor! Să n-o atingeţi, oameni buni^ Căci s-ar stîrni din sunete furtuni.
Şi tot ce-i i)iu, şi-amurguri, şi-aurore, S-ar face glas cît bolţile sonore...
Privim. Şi ochiul lunecă flămînd Prin liniştea străfundă ca un gînd.
yiori şi flaute şi sonate dorm
în veşnic vis, ca într-un basm enorm...
Dar cine-a spart, de-odată, sfînta clipă ? Ce duh al beznei s-a trezit şi ţipă ?
Ce glasuri vin, Sălbatice, 'din stradă Şi se izbesc şi bat în geam, grămadă ?
Şi auie şi şuieră-n urechi
Ca o beţie-a junglelor străvechi
O, sacrilegiu! Veacuri dor în sînge. Sub geam castanul ramurile-şi fringe
Şi-amiaza bîîndă, cu obrazul pal, Se stinge, sfîşiată de pumnal...
Ne repezim la geam. Ce-o fi      O haită Se-alungă-n stradă, urlă şi se vaită.
în dans apocaliptic : frunţi înguste, Trompete, scaune, şolduri fără fuste,
*) Dintr-un ciclu de impresii din Germania occidentală.
De parcă-n ritmul şui de rock and roll Ar trece iadul însuşi, rostogol!...
Tîrziu, cînd am ieşit, oraşu-n umbră Se profila ca o cetate sumbră
Şi geamul, sus, se lumină sfios Cînd ne-am întors privirile de jos...
Ce-a fost apoi ?! Cutremurat vă spui: Sus, în pervaz, văzurăm chipul lui!
Cu ochii-n zbucium, încruntat privea Oraşul surd şi cerul fără stea.
LUPTE
uminile! Gata !
Estradă... Bazin cu nămol... Localul e plin de clienţi. Şed la mesuţe ambele sexe, cu ochii smeriţi sub lentile convexe... Poate că astfel numai duminica stau în biserici, atenţi.
Două femei, boţite ispite, (una e Klara, alta e Lize)
■—• nici frunză de viţă măcar —
cu sînii, păstăi veştejite,
prezintă aici
în fiece seară
trei palpitante reprize.
— Poftiţi înăuntru!... — Mulţumesc, stau aici. Am stat la intrare. Din uşă priveam, ca nerod. Chicoteau şi băteau din palme domnii cu gulere ştaif şi doamne suave
cu pârul de iod.
Iar Klara şi Lize
îşi strigau, pe nemţeşte, sudalrne,
cu gurile pline de glod.
O, lume !
Oraşul acesta din vest îl văd uriaş, scufundat în nămol ■—■ şi ţipă într-însul, se-aruncă, se-apucă de ceafă şi cad, şi se zbat ■— cu sufletul gol — cerşetoarele goale...
Cînd gongul bătu
sfirşitul partidei
m-am- întrebat în zadar:
care e Klara,
care e Lize ?...
Două mase informe
— nămol şi sudoare... Atît.
Dar una din ele, învingătoare,
îşi duse la buze, pios,
crucea de-argint sau alamă
rămasă intactă la gît...
VERSURI DIN SPITAL
CRISTIAN SÎRBU
Mai pot să scriu
inel am intrat in spital \Era încă frig. 'J^J^jErain bătrîn. Cerul era încă de lipirig.
Acum s-a desprimăuărat. Lumea e plină de polei de soare. Simt că s-a deschis parcă in mine O floare.
Simt un răscolitor parfum. Un puternic dor de viată, De drum.
Vasăzică nu sînt atît de bolnav, de bătrîn, Ce fericire!
Ginelul nu mă mai duce Spre cimitire.
Hei, moarte, pleacă de lingă mine, Destramă-te in vînt. Da, mai pot să scriu, Mai pot să cînt.
Un tînâr zidar
mi vorbeşte vecinul meu de pat, Un zidar,
Un adolescent cu ochi dulci de femee
Plini de har :
„Cinci ni-am îmbolnăvit înălţăm faţada unei case. Ajunsesem la al 44ea etaj.
începuse să treacă peste oraş un vînt de mătase:
îmi era drag să lucrez.
Bucuria muncii îmi dădea prima răsplată.
Zăream de sus într-o curie
Un liliac şi-o fată.
...Ştiu, lumea
Nu se opreşte din drum fără mine. Mi-a luat locul alt zidar Şi cred că zideşte bine.
însă mi-e ciudă că n-am putut
Să isprăvesc lucrul meu frumos şi trainic,
Să fi zis bunăoară despre nune la radio
Vr-un crainic :
Zidarul cutare!..."
Şi privirea plină de viaţă a tînârului meşter Se pierde departe în zare. Zboară în ea o pasăre mare.
Ieri soarele
eri soarele a paraşutat primăvara în oraş Se aud strigăte juvenile de la stadion, De ta meci. Arborii îşi mîngîie mugurii golaşi, înfioraţi încă de amintirea zilelor de iarnă reci.
Pe străzi adie o căldură înviorătoare. Ferestrele caselor albe parcă-s de cer. Magazinele îmbie trecătorii beli de soare Cu mirosuri de vinuri, de portocale şi piper.
Pe cerul oraşului ca pe-o mare Trece motonava purpurie a unui nor. Şi pretutindeni ride în zare Chemarea albastră a depărtărilor.
...Mîine cînd mă voi însănătoşi Mă voi îmbarca şi eu pe-o motonavă, Să mă satur de nemărginire, De slavă.
BALADĂ DESPRE 1 MAI LIBER
CA M/l BALTAZAR
a primăvara-n clocot şi pomii răspîndesc miresme-mbătătoare şi ramuri în frămînt. Prietenul ce-mi iese în \cale, voios îl însoţesc ; Zi-ntîi de mai ne-nvălui în azuriu weşmînt.
De ce ne-nsuf le ţeste atîta voie bună
în ziua luminoasă, vestită, de Florar ?
Că dintr-un cap la altul, în lume, azi răsună
acelaşi imn al muncii, sărbătoreşte, clar.
Cîntat de [milioane, de glasul lor scandat, vibrează-'mtens în aer, îl simţi în orice floare ; Frenetic spus de greieri, de-albine repetat, el e ca o hlamidă a tot cuprinzătoare
a lumii-n libertate şi eliberatoare. De ce îi este firii, acuma, de-a zburda şi omul nu-şi mai află astâmpăr, bucuros ar da cu tiţla-n stele, şi (soarele l-ar da,
din cer, unde se- află, de-a azvîrlita, jos ? Că tot ce-i viu pe uliţi, şi iarba^n clinul luncii, încins 'ăe-vâ lumii clocot, atotbiruitor, sărbătoreşte-unirea cu toţi oamenii muncii
din nordul cel în ceţuri pîn-la Ecuator. I-auzi cum vin coloane şi miriade vin ?
46
Cadenţa vieţii bate-ntrînşii-n chip nestrămutat, cum palpitează seva-n lăstarii aprilini,
vor traiul să şi-l ducă voios şi-ndestulat. — Noi vom învinge moartea, pe cei ce o urzesc, bicisnici stînd la pîndă cu ochii răi, încoace. Sîntem dintre aceia ce viaţa o iubesc,
trudind la visul nostru şi făurind în pace. Astfel răsună imnul peste pămînt şi mări şi slavoni dă, năvalnic, întreaga omenire în chiote, ovaţii, uriaşele clamări, strălucitoarei zile a lumii muncitoare cînd totul, în natură, şi-n om, este iubire.
11 Aprilie 1959
METAMORFOZE
(La „relon")
lOANICHIE OLTEANU
el ce păştea pe vremuri miţoasele cohorte, Cel ce-arunca sămînţa nădejdii la noroc, Acuma stă de veghe la-ncinsele retorte Şi pune iar bătrîna materie la foc.
Acolo, grămădite jivini necunoscute,
în fiecare clipă se nasc şi se ucid,
Pe jcît îmi spune fostul îmblînzitor de plute
Ce-mi zgîrie formule Cu 'unghia pe zid.
O, veac <al primenirii depline şi-al sintezei, Tu, cel ice zgudui lumea c-un vînt răzbunător! Smulgîndu-l dintre păsări şi pulberea cirezii, Tu ai făcut din baciul cu fluier, vrăjitor.
Sub mîna lui, văpaia cu otrăvită limbă Se gudură supusă ca-n ziua cea dintîi, Cărbunele se-ndeasă-n ^cuptoare şi se schimbă în spuma diafană ce-o pipăi şi-o mingii.
Ridică dar o lume pe brazdele sărmane ! Contractul vechi cu noaptea de baştină desfă-l Şi umple orizontul c-un codru de coloane Şi fuimul rodniciei îmbraoe-l ca un văl.
Iar cînd wor sta, la gata, stihiile înfrînte, Să pui şi-o colivie pe turnul rotocol, Ca pasărea de-a pururi în preajma ta să cînte Pe corzile coloanei <de ciclohexanol.
47
SÎNGELE Şi APA
CORNEL/U LEU
gv'*>' ,,-r~? i li a era cam mohorîtă. Cînd alburie, cînd cenuşie, şi numai uneori L căpăta o transparenţă care bătea spre albastru.
BttaaagSa Atunci, pentru cele cîteva clipe de lumină bătrînă, tomnatică, elevatoarele din port se oglindeau în apa mării cu reflexe scînte-îetoare. Atunci, din cer, printr-o spărtură, se revărsa un şuvoi oblic de raze amănunţit desenate, aproape ca-ntr-o icoană dintre acelea în care un dumnezeu bărbos suflă duhul sfînt asupra pămîntuiui. Atunci, pentru o clipă, pe fondul stivelor de materiale năclăite î n ce s ţ s, siluetele oamenilor prindeau contur, iar feţele se defineau într-un joc de umbre. Apro-piindu-te o dată cu lumina soarelui, vedeai că ceea ce, de sus, îţi apărea ca o forfotă de mogîldeţe cu încărcături în spinare, căpăta ordinea unor şiruri de oameni ducînd materialele pe direcţii anumite, iar, apropiindu-te şi mai mult, începeai .să-i distingi pe hamali, fiecare ţinîndu-şi povara într-un anume fel, fiecare punînd-o pe umeri într-un anume fel, fiecare lepădînd-o într-un anume fel, fiecare însă scuturîndu-şi cam la fel palmele după ce scăpa de greutate, fiecare deslipind buzele pe care le muşcase în timpul efortului şi răsuflînd uşurat.
Astfel des!ipindu-.se una de alta, buzele lui Cîrnu apărură vinete. Erau vinete pentru că domnia sa băuse cu o seară înainte nişte vin din acela negru de teras, căruia oamenii îi mai spun şi molan, şi-i mai spun şi motorină. Erau vinete contrastând cu basmaua roşie pe care hamalul şi-o înnoda se în dreptul urechii, ca să nu-i vină păru-n ochi, dar nici să nu-1 jeneze nodul la ceafă unde punea povara. Erau vinete şi bosumflate semănînd c-un bot drăcesc.
— Ce-i, Cîrnuie, eşti mahmur? Ţi-e ciudă că s-a vărsat motorina, sau vasul ăla panamez care s-a-necat lîngă carantină era al tău?
— Ai sictir, măi şmecherie... Pune-mi sacu' bine între omoplaţi ! Dar, după ce ieşi din cală cu mîinile libere şi se apropie de rampa
unde doi oameni cu glugi făcute din saci le aşezau poverile-n spinare, deveni mai comunicativ :
— Măi... şmecherie, ia uite : omu iar o-ntinde.
— Omu ? Care „omu" ? !
48
— Ornu nostru, nu-1 vezi ?... îşi trage pulovărul... In colţu ăla, mă, dobitocule !... După saci !... Acuma s-a aplecat şi-şi scutură manşetele.
— A ! Drăgan...
— Drăgan, băga-l-aş în mă-sa !... Aşa ; de data asta mi l-ai pus bine ; exact între omoplaţi !
Şi, după ce se-ntoarse, iarăşi scuturîndu-şi palmele în coada şirului de oameni legaţi la cap care primeau saci :
— Hm !... Dac-a făcut un an de închisoare sub Antonesou, ce, crede c-o să muncim noi pentru el ?
Cel de la rampă, căruia el îi spusese „şmecherie", nu-i mai răspunse. Ii trînti sacul de ciment între omoplaţi în aşa fel incît îi zgudui niţel plămînii, şi-i spuse aspru :
— Hai, eară-te.
— Da, ce, mă, Chirule, mă ? !... îi găsi el atunci numele.
Şirul de oameni aşteptînd povara cu capete aplecate îl împinse însă înainte, şi el porni spre vagon mormăind ceva între buzele înnegrite de molan.
Cînd ieşi din nou pe punte, văzu cum, lingă rampă, aproape toţi oamenii din poştă se-nghesuiau în jurul cuiva. Apoi îl văzu pe Drăgan, cu mutra lui rotofeie pe care se turtea un nas bont, cum spunea cu buze subţiri, de-abia tăiate, cu atît mai subţiri cu cît iălcile-i erau mai puternice, nişte vorbe care le conveneau pesemne celor din jur, pentru că unii dădeau din cap cu serioasă aprobare, iar alţii zîmbeau cu satisfacţie ca şi cum ar fi spus : măi, al dracului !
— Ce zici, Tebeică... Drăgan o-ntinde, iar sîmbătă o să ia bani ca şi noi...
Tebeică, utecistul, înalt şi deşirat, cu fire rare-n barbă şi-o-ncrun-tătură-ntre sprîncene, aşa cum au tinerii care vor să pară neapărat mai maturi, ridică o palmă osoasă şi-o trînti drept pe creştetul îmbrobodit al lui Cîrnu :
— Mă Cîrnule, mă, tot prost rămîi ! Păi el, dacă lipseşte două ore de la lucru, îi strînge de gît pe armatori şi-ţi măreşte plata în aşa fel încît scoţi douăzeci de ore.
Cîrnu mormăi ceva cu botul lui vînăt şi coborî pasarela vasului. Drăgan trecea pe lingă el, îndreptînd,u-se spre dana de pasageri pe unde s-ajungea la poartă.
— Drăgane, vezi mă, poate-mi scoţi şi mie de la primărie o autorizaţie de angrosist de peşte.
— Da de ce, Cîrnule ? Te-ai săturat de hamalîc ?
— Ba bine că nu ! O viaţă-ntreagă am muncit, şi tot degeaba...
— Poate că nu-i degeaba ! Uite, acuma...
— Lasă-mă, mă, cu gogoriţele tale politice. Tu, dacă zici că-mi eşti tovarăş, fă-mă angrosist de peşte, dacă poţi.
— Fii, mă, serios !
Şi Drăgan porni mai departe.
— Fii tu, bă ! pleci, şi noi muncim pentru tine!...
In ochii verzui ai lui Cîrnu, apăruse o turbureală ca-ntotdeauna cînd era pus pe scandal. Oamenii legaţi la cap cu basmale se şi strînseseră în jurul lui. Basmale albe, basmale roşii, basmale verzi, basmale decolorate, basmale rupte prin găurile cărora ieşea cîte-un smoc de păr.
4 — Viaţa Romînească nr. 5
49
—_----- ^
— Tacă-ţi gura, sămînţă de scandal !
— Ce să-mi tacă, mă... şmecherie ?! Că eu muncesc şi el pleacă. Atunci ? ! Măcar să-mi scoată şi mie autorizaţie...
— Ha, ha, ha!... De angrosist de peşte? |
— Da, mă, ce, să-mi obţină un împrumut de la bancă. Iorgu Ta-naşoca, preşedintele liberalilor, mi-a spus că se poate. Domnul Drăgan, ce face ? Ne lasă să muncim şi pentru el...
De lîngă rampă, scoţîndu-şi de pe cap sacul făcut glugă, Chiru veni spre el cu paşi apăsaţi. Mic, scund, oacheş, cu părul creţ, cu mustă-cioară-ngustă, avea o figură de sud-american ; de data asta :
— Ascultă, mă ! Taci din gură. Dacă nu, să pleci din poşta noastră ! ' Auzi ? ! Drăgan e trimis de partid să stea de vorbă cu coconii tăi. Da, | da, cu coconii tăi care vor iar să ne-nşele, care amînă să pună-n practică condiţiile armistiţiului !...
Era înfuriat şi nările lui mari se dilatau peste mustaţa îngustă :
— Auzi, mă ?
— Lasă-1, Chiriile. Leprei ăştia... uite-aşa trebuie să-i faci !
Şi Tebeică ridică palma lui ciolănoasă atingîndu-i vreo cîteva peste ceafă. Oamenii cu basmale se reaşezară-n şir lîngă rampă. Numai bă-trînul Cazan mormăi-n mustaţă :
— N-ar mai trehui turburate apele ; de-abia au început să se liniştească. Poate-om avea şi noi parte de-un trai mai bun ; că păn-acuma...
— Ha, ha, ha... izbucni la un moment dat rîsul răutăcios al lui Cîrnu. Ia uitaţi-vă, trimisul vostru a ajuns în dreptul gării maritime. Nu cumva aşteaptă maşina -lui Segărcescu să meargă-mpreună la primărie ? L.
Oamenii se uitară. Prin dreptul gării maritime, Drăgan trecea ca o mogîldeaţă cu mersul lui legănat, aşa cum îl aveau mai toţi din pricina opintelilor şi căratului. In momentul acela, o altă mogîldeaţă, care se distingea bine din pricina îmbrăcăminţii negre, cobora scările şi se suia într-o maşină. Apoi maşina porni spre poartă. In urma ei, tot spre poartă, grăbea si Drăgan.
•— E, aţi văzut mă ? ! întrebau ochii şi buzele lui Cîrnu. Şi Segărcescu tot la primărie se d'uce. Dar el cu Fordul, pe cînd Drăgan cu deştu-n... vovba aia, îmbrăcat într-o manta de pe vremea lui Pazvante...
Oamenii, însă, nu-i mai dădeau atenţie. Primind în spinare poverile şi, cu capetele legate-n basmale apleeate-n jos, făeînd circuitul ; rampă-chei-pasarelă-vas-pasarelă-chei-rampă, deveneau din ce în ce mai încruntaţi, ca-ntr-o aşteptare.
Intr-un tîrziu, un mustăcios cu batic verde spuse ca. şi cum nu se mai putea abţine :
— Dacă nici de data asta nu reuşesc să-i pună pe roate pe prefect şi pe primar, mergem cu toţii acolo.
— Păi sigur, Tase, întări în spatele lui unul mititel şi robust, cu glas piţigăiat. Ce dracu, fac ce vor, parcă ar îi tot pe vremea lui Antonescu !
— Mergem cu toţii acolo, spuse din nou, încet dar cu deplină convingere Tase, mustăciosul.
50
2
U ■răgan, Gavrilă Drăgan, .sau mai bine zis Drăgan Gavriiă — aşa cum se obişnuise să fie strigat pe oriunde trecuse : şcoală, armată, biroul vătafilor, chestură, siguranţă, puşcărie, statele de plată ale portului — era printre delegaţii comunişti la discuţia ce trebuia să aibă loc în cabinetul primarului.
Intră printre ultimii şi se aşeză în marginea şirului de scaune pe care-1 ocupau tovarăşii săi, în colţul unei mese lungi cu cristal, cot ia cot cu inginerul Segărcescu, directorul şantierului naval, vicepreşedintele liberalilor.
Cabinetul primarului era o cameră vastă, îmbrăcată pînă la jumătate în tăblii de stejar, avînd pe tavan pictat un cer cu norişori roz, mărginit în cele patru colţuri de cîte o efigie aurită : stema oraşului cu un far, trei valuri şi doi peşti. Pe geamurile înalte, înguste şi arcuite sus, prin ceaţa aurie a perdelelor, se vedea o parte din Piaţa Ovidiu, cu cîlevia case ca nişte felii de tort garnisit cu bomboane fondante şi statuia coclită a poetului, in mijloc. Era cu spatele la primărie, aşa că nu 1 se vedeau decît faldurile togei, călciieie şi ceafa aplecată pentru a da chipului o înclinaţie gînditoare.
Drăgan îşi aduse aminte cum, de cîte ori se schimba primarul, era schimbată şi poziţia statuii : liberalii care aveau sediul vizavi de primărie, îl puneau cu faţa la sediu, primarul saerificîndu-se pentru organizaţie şi acceptîndu-i spatele. In schimb ţărăniştii, primul lucru ee-1 făceau venind la putere în oraş, era să-ntoiarcă statuia cu spatele spre sediul liberal şi cu faţa spre ferestrele cabinetului primarului lor. '
Chiar şi acum, la reprezentanţii ţărănişti, care stăteau pe partea stîngă a mesei în apropiere de scaunul gol ce-1 aştepta pe primar, se vedeau cătînd spre spatele poetului, priviri care-şi aminteau cu nostalgie de vremea cînd, de pe acele scaune, îi puteau vedea faţa.
— Domnule inginer...
— Mă rog, dragă... dragă domnule Drăgan, dacă nu mă-nşel. Nu ? In haine negre, cu cravată argintie, Segărcescu se-ntoarse deosebit
de amabil. Drăgan îl privi drept.
— Da, Drăgan mă cheamă, răspunse ei mişcînd repede gura subţire, abia despicată, dedesubtul nasului cam turtit care, în tinereţe îi dădea o alură vioaie, iar acum, uneori îl făcea să semene cu un copil bătrîn, iar alteori să pară chiar fioros.
— Parcă am mai avut plăcerea... continuă inginerul să-i demonstreze cordialitate, uitînd că iniţial Drăgan voise să-i spună ceva.
— Da, în port... In port, pesemne. In port, mă cunoaşte lumea... Drăgan avea între sprîncenele scurte o-ncruntătură mare, ca atunci
cînd îl nemulţumea ceva sau nu-i reuşea ceva.
— A ! zîmbi afectuos inginerul, nu vorbeam de faptul de a fi auzit despre dumneavoastră. Asta e un lucru de la sine înţeles. Cine n-a auzit de dumneavoastră, cine nu-1 cunoaşte pe eroul care a aruncat în aer depozitul de muniţii al nemţilor ? ! Dar vorbeam aşa... fizic. Fizic ne-am mai cunoscut, ne-am mai întîlnit undeva.
— Se poate, se poate... aprobă morocănos Drăgan, fiindu-i ciudă în sinea lui pentru faptul că nu putea să pară la fel de abil ca inginerul.
4*
51
„Ştiu s-o-ntoarcă cum trebuie, se vede că au trecut prin şcoli fir-ar mama tor de burgheji !" îşi spunea el cu un fel de invidie, în timp ce privea gestul elegant, aproape feminin cu care inginerul îşi trecea un deget peste o sprinceană strîngînd gînditor buzele. Privirile-i cenuşii căpătaseră un luciu absent.
— Parcă voiaţi să mă-ntrebaţi ceva, dragă domnule Drăgan, nu ?...
— Da...
Drăgan duse mîna la frunte eiocănindu-şi-o c-un gest foarte natural.
— Nu mai ţin minte, domnule inginer. Ultimul primar, înainte de dictatură, a fost liberal, nu ?
— Da ; Iorgu Tanaşoca, răspunse puţin precaut inginerul, nedîn-du-şi seama de rostul întrebării.
Şi-şi recapătă înfăţişarea cordială, cu nasul grecesc îndreptat amabil spre rîndul comuniştilor, pînă cînd auzi remarca făcută de Drăgan cu glas gros, cam răguşit dar, în orice caz, amuzat :
— Se cunoaşte; că Ovidu-i tot cu spatele ia primărie,.. Vedeţi, după asta bănuiam eu.
— Mda... Exista acest obicei la partidele noastre, recunoscu inginerul fără să-i convină prea mult.
Şi, pentru că nu-i convenea, ocoli privirile ochilor rotunzi ai lui Drăgan şi se făcu a cerceta vastul cabinet care se umpluse. Tavanul continua să aibă un cer cu nori la fel de roz, iar la masa somptuoasă din fund cei doi aşteptaţi, primarul şi prefectul, întîrziau să apară.
Situaţia era încordată. Se bănuia că va ieşi scandal.
— Mda... exista acest obicei la partidele noastre, repetă Segărcescu bătînd darabana pe cristalul mesei cu nişte degete niţeluş boante. Bătrînii aveau manierele lor ; desigur, învechite. Noi, care venim cu altă mentalitate, bineînţeles că nu vom mai ţine cont de asemenea fleacuri..
Drăgan nu-i mai invidia aşa de mult dezinvoltura. Cereetîndu-1 cu oohiî lui rotunzi, curioşi, sub nişte sprîncene scurte într-o parte şi într-alta a nasului bont, ar fi vrut să-1 întrebe de ce dădea un ton atît de grav oricărui lucru pe care îl spunea.
— Adică, acum o să-1 puneţi pe muche... spuse el rîzînd, dezvelin-du-şi ştirbeala cu care ieşise din beciurile siguranţei.
— Mă rog, dacă vreţi să glumiţi...
Inginerul răspundea grav, pipăindu-şi nodul de la cravată. Apoi se ridică în picioare spre a se dezmorţi şi, ca să schimbe vorba, exclamă :
— Hm, uită-te la ei... Prefectul e militar de carieră şi ;nu ştie să respecte o oră.
In picioare, te surprindea faptul că era mult mai scund decît ai fi bănuit faţă de aerul lui înţepat..
Se reaşeză, după ce-i veni în minte o întrebare cu care să se răzbune :
— Dar, dumneavoastră, comuniştii, dacă aţi veni la conducerea primăriei, în ce poziţie l-aţi pune ?
Drăgan se încruntă. De data asta, avea înfăţişarea aceea fioroasă.
— Fiţi sigur că i-am da poziţia în care să arătăm că respectăm un asemenea poet, domnule inginer, răspunse el îndîrjit.
52
Şi numai după aceea, îi păru rău că -nu se putuse abţine şi vorbise direct, sincer, aşa cum gîndise.
Inginerul surise politicos, prea politicos pentru a fi făţarnic si a nu-şi ascunde superioritatea faţă de un adversar mai periculos decît ar fi presupus. Apoi, ca să pareze, schimbă vorba :
— Mă enervează acest colonel care s-a codit să facă şedinţa în cabinetul lui şi acum se codeşte să vină şi aici!... Da, da, nu mă priviţi neîncrezător, domnule Drăgan, eu am opinii mult mai democratice decît aţi fi dispus să credeţi dumneavoastră.
Şi, ca să ocolească un răspuns prea dur, aşa cum bănuia că-,1 va da Drăgan :
— Nu zău, pe dumneavoastră nu vă enervează ?
— Dom'le inginer, de ce să vă mint, noi am aşteptat atîta, şi-n condiţii mult mai rele, încît nu ne mai enervează.
— A, foarte frumos ! Foarte frumos ca logică, vreau să spun; amicii dumneavoastră, socialiştii, însă, nu împărtăşesc aceeaşi părere...
— Cum adică ? !
— Cum adică ? zîmbi vicepreşedintele liberalilor, satisfăcut că insinuarea lui prinsese, făeîndu-1 deosebit de curios, nervos de curios, pe Drăgan... Adică, dragă domnule Drăgan, după cîte ştiu eu, au ţinut o şedinţă în care şi-au şi desemnat primarul.
— Domnule inginer, sînteţi sigur de ce spuneţi ?
întrebarea lui Drăgan sunase prea brutal ca să nu arate că ceea ce aflase îl contraria.
— Mă rog, dragul meu, răspunse deosebit de galant si de binevoitor Segărcescu. Am ajuzit şi eu aseară. Nu pot garanta, dar e o sursă destul de sigură. Am auzit şi m-am mirat, domnule Drăgan, că doar vă ştiam aliaţi... „Frontul Unic", nu ? !...
Primul reflex pe care-1 avu Drăgan fu să se-ntoarcă în partea cealaltă, spre tovarăşii săi, spre secretarul judeţene! şi să le strige : „Auziţi social-democraţii nu sînt cinstiţi !"... Primul reflex. Apoi însă, se stăpînL îşi muşcă buzele şi se uită atent la inginer. Nu ciiti pe faţa lui nici o expresie. Doar nările nasului grecesc i se-nfioraseră într-o undă de satisfacţie imposibil de ascuns.
Şi deodată lui Drăgan îi veni să-i plesnească una peste bot si să-i spună : „Mare curvă eşti, domnule inginer !" Pricepuse totul : „Vrea să bage zîzanie-ntre noi!... Ce, nu ni s-ar fi spus ? Nu sînt o bună parte dintre social-democraţi oameni cinstiţi, care păzesc ca şi noi, cu sfinţenie, unitatea clasei muncitoare? !"
Gestul pe care acum ar fi simţit nevoia să-1 facă, era să ridice palma sa mare, să şi-o trîntescă pe genunchi şi să exclame : „Ce perfidie, dom'le, ce perfidie!"... Dar se abţinu. Numai buzele lui subţiri rămaseră strînse şi ochii rotunzi fix îndreptaţi spre inginer. Apoi îi veni să rîdă : „Ia uite pe cine invidiam eu, ia uite pe cine luam de exemplu cînd îmi părea rău că nu ştiu să mă port şi că nu sînt cult — cutra asta !" Şi, trecîndu-şi dosul palmei pe la colţurile buzelor, păru să spună : „V-am priceput. Nu faceţi doi bani ; cu toată şcoala pe care aţi învăţat-o; sînteţi nişte outre şi nimic mai mult !"
Iar cînd inginerul îi spuse din nou ceva despre opiniile sale democratice, i-o reteză scurt:
53
— Sînteţi democrat ? Atunci de ce împiedicaţi ca şantierul naval să lucreze cu toată capacitatea maşinilor lui pentru front ? !
Avu pesemne un ton atît de tăios, încît aceluia ii pieri cheful să mai continue. Dimpotrivă, făcîndu-se că vrea să se aşeze mai bine, îşi trase şi scaunul mai la o parte.
Atunci, într-una dintre tăbliile de lemn care acopereau pînă la jumătate cabinetul, se deschise o uşă secretă şi pe ea apăru un militar micuţ, cu faţă slabă şi răutăcioasă, urmat de un civil înalt şi cam adus de spate, ceea ce-i dădea o înfăţişare bleaga.
— Domnilor, ne scuzaţi c-am, bineînţeles, întîrziat, rosti răspicat, cu glas pornit, prefectul, dar am aşteptat legătura telefonică cu, bineînţeles, Bucureştiul. In urma convorbirii pe care, bineînţeles, am avut-o, ţin să vă comunic că am dispoziţii şi, bineînţeles, sînt decis să păstrez cea mai strictă ordine în judeţul meu. Sînt militar de carieră şi, bineînţeles, nu concep altfel !
Urmă un moment de tăcere în care, sub cerul pictat pe tavan cu nori rozalii, cei adunaţi aşteptară să vadă dacă prefectul mai spune ceva. Apoi din rîndurile unde erau reprezentanţii partidelor de stînga, se auzi un glas:
— Atunci să vorbească domnul primar, că nu-i militar de carieră şi poate concepe altfel.
In cabinetul îmbrăcat pînă la jumătatea pereţilor în tăblii de stejar lustruit, începea să se nască rumoare, mişcare, agitaţie.
3
„Tovarăşi, bine c-a hotărît partidul să luăm cu asalt primăria, tovarăşi !... Păi nu mai merge aşa, tovarăşi !... Nu vedeţi cum încearcă să ne ducă ? Nu vedeţi c-au şi început să treacă la ameninţări ? Prefectul zicea că el, bineînţeles, e hotărît, bineînţeles, să fie, bineînţeles, mină forte, bineînţeles — că era să zic eu un. „bineînţeles" despre oile pe carele-a furat din Ucraina, să mă ţină minte... Nu vedeţi, tovarăşi, cum administraţia oraşului încearcă să ne înfometeze, că de şase luni mîncăm tot calcan uscat la soare. Noroc c-a avut marea.mult calcan anul ăsta !... şi nu vedeţi cum patronii sînt încurajaţi să concedieze muncitorii, cum se tărăgănează îndeplinirea reformei agrare ?' încet, încet, dumnealor vor şă strîngă şurubul şi să ne trezim iar, ca înainte, fără nici unul dintre drepturile pe care le-am cîştigat la 23 August. Ei bine, asta nu se poate ! Nu vă uitaţi la mine că strig aşa, dar nu se poate !... Mă-nţelegeţi, tovarăşi ? ! Dacă am lăsa să se întîmple asta, ar însemna că trădăm propria noastră clasă, propria noastră cauză, că trădăm principiile pentru care luptăm. Nu se poate, tovarăşi, nu ; nu se poate. De asta spun şi eu că e cea mai înţeleaptă hotărîre să punem stăpînire pe oraş !... Amintiţi-vă cum au sărit ţărăniştii şi liberalii cînd prefectul a spus că are dispoziţii să menţină ordinea cu orice chip... „Da, de sjgur, trebuie să fim disciplinaţi, toate partidele au faţă de ţară datoria de a fi disciplinate", au sărit toţi burtă-verzii... Hm! „să fim disciplinaţi", adică să nu erîenim în faţa orînduirii lor, adică să-i lăsăm să saboteze frontul împotriva .fasciştilor, adică să admitem să fim concediaţi... Nu, tovarăşi. în vara asta am avut marea fericire de a trăi ziua de 23-August
54
si trebuie să ducem înainte ceea ce am cucerit. Acum, dacă partidul a hotărît: Forţele democratice trebuie neapărat să pună mina pe administraţia oraşului, să pună ordine în aprovizionarea cu alimente şi să oblige toţi patronii să întrebuinţeze întreaga capacitate a întreprinderilor lor, 'tu-le pastele marnii lor, iertaţi-mă tovarăşi, că nu mă mai pot abţine!..."
Toată sala pufni în rîs. Erau vreo sută de oameni din activul jude-ţenei de partid. Cum stăteau aşezaţi în şiruri, pe bănci, fără să-1 poată distinge pe fiecare-n parte, Drăgan observă cum feţele tuturora, care fuseseră încordate urmărindu-1 cu atenţie şi încruntîndu-se eu aprobare,, se-nseninează deodată şi cum buzele tuturora zîmbesc în felurite chipuri. In adunarea unde pînă atunci domnise încordarea, în adunarea unde se strînseseră oameni preocupaţi, încruntaţi, n'otărîţi să lupte pînă la capăt, se crea un moment de destindere. Şi doar Drăgan, cu faţa lui mare, ca o lună, rămăsese în picioare, aşa cum vorbise, parcă intimidat, parcă mai avînd încă ceva de spus, cuprinzîndu-i pe toţi în ochii lui rotunzi cu expresie copilărească şi strivindu-şi una de alta, cu nervozitate, buzele mici. Pînă la urmă, pricepu şi el ce era de rîs şi rîse vinovat, dezvelin-du-şi ştirbeala pe care, după ce i-o făcuseră, agenţii de la siguranţă i-o trecuseră şi-n fişa de cazier.
La masa de unde conducea .adunarea, secretarul judeţenei pufni şi el în rîs. Apoi, o voită umbră de seriozitate se aşeză pe faţa lui prelungă,, osoasă, cu pomeţi mari, şi spuse, nici prea aspru, dar nici prea binevoitor :
—- Măsoară-ţi vorbele, Drăgane, o cam iei razna, aşa...
Oamenii redeveniră serioşi şi atenţi. Numai într-o margine, cîteva-femei, uitîndu-se la chipul mare şi încruntat al Hamalului, mai pufneau în rîs.
Căutînd înciudat la ele, Drăgan vru să mai . spună ceva, dar nu găsi vorbele şi se aşeză încet pe locul lui.
— Da, da... o cam ia razna tovarăşul Drăgan...
Toate privirile se-ntoarseră spre partea stingă a sălii, acolo unde erau ferestrele şi unde, apăsînd cu palma un fular peste falcă şi ureche, se ridicase să vorbească Trifu, vechi ziarist cu atitudine mai mult sau mai puţin democratică, om care se-nscrisese în partid a doua zi după 23 August.
— O cam ia razna tovarăşul Drăgan, nu numai cu vorbele, dar şi cu sensul lor, tovarăşi, spuse el destul de tare, dar vorbind numai cu, o jumătate de gură şi ferindu-se de curent. Tovarăşi, vom ocupa primăria dar nu cu otuzbirul, în mod anarhic ; eu aşa înţeleg hotărîrea comitetului judeţean. Vom discuta şi ne vom impune punctul de vedere... ; gîndi-ţi-vă.că sîntem încă în război... E bine să ne-ntrebăm, tovarăşi: după cele ce spune tovarăşul Drăgan, nu-nseam.nă că pornim pe panta anarhiei ? Sîntem revoluţionari, dar nu anarhişti, tovarăşi ! Eu 1-arn citit pe Lenin... de asta spun că tovarăşul Drăgan o cam ia razna...
— Şi dumneata n-o iei razna ? !
Brusc, toate capetele se-ntoarseră spre fundul sălii. Deşirat, ciolănos,  cu îneruntătura  lui juvenilă  între sprîncene, Tebeică îl sfîrteca pe ziarist cu privirile.
55
Trifu deveni grav. Scoţînd de după fular un nas subţirel, subţirel şi lung, înghiţi în sec şi spuse politicos spre masa coducerii:
— Nu înţeleg întrebarea tovarăşului.
— N-o înţelegi ? Ei bine, ţi-o mai spun o diată : dumneata n-o iei razna cînd vezi cum ne string ăştia de gît şi mai spui să discutăm cu ei pentru eă-i anarhie dacă vrem să ne apărăm drepturile cucerite?
îmbrăcat cu o cămaşă albă, pieptănat, văzîndu-se că trecuse briciul peste faţa spînatecă, Tebeică arăta cu totul altfel. Mai ales că părea foarte sigur pe eh
Sala începu să murmure. Um mic zîmbet răsărise pe fata secretarului judeţenei care-şi plimba privirile, vioi şi atent, de la unul la altul.
— Eu, stimaţi tovarăşi, n-am spus asta, adică ceea ce vrea să înţeleagă tovarăşul, eu ştiu că Lenin a spus că trebuie să dezvoltăm energia revoluţionară şi tocmai de asta şi eu cred că... bineînţeles...
— Vezi c-ai început să vorbeşti ca prefectul ? !
Drăgan era cel eare-i strigase asta şi începu şi el să rîdă o dată cu ceilalţi.
Şi sala rise, şi Trifu dădu să mai spună ceva, şi o femeie îi strigă piţigăiat:
— Vezi mai bine ce fac speculanţii în piaţă !
Şi toată lumea se înverşuna pînă cînd cineva dădu glas acestei înverşunări:
— Mergem peste ei şi isprăvim povestea !
— Mergem, da, da, mergem...
— Mergem, bine-a spus Drăgan !...
Secretarul judeţenei se ridică să facă linişte. înălţă mîna, dar nu se mai putu abţine ; şi-n el izbucnise dorinţa de-a striga :
■— Mergem, tovarăşi, mergem, căci numai ceea ce clădim cu propriile noastre mîini e trainic !
Apoi, cu glas scăzut, dădu indicaţii pentru munca de agitaţie în mase şi ceru să se păstreze necontenit legătura cu comitetul judeţean pentru ziua cînd se va da semnalul.
— Sîntem înţeleşi, tovarăşi ? —• Da, dudui toată sala.
El le mulţumi şi apoi, privirile drepte de deasupra pomeţilor mari i se opriră pe chipul ziaristului:
— De acord, tovarăşe Trifu ?
— Eu, tovarăşe secretar ? Eu sînt un ostaş disciplinat al partidului, cum s-ar putea să nu iiu de acord? Şi, apropiindu-se de el, încîntat: Ştiţi, am găsit şi un titlu pentru un articol tare: „Primarul şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul!" Ei, ce ziceţi ?... scoase el nasul subţire din spatele fularului cadrilat,
— într-adevăr, mălaiul şi 1-a mîncat cu prisosinţă !... spuse cu încruntare convinsă tovarăşul Drăgan, care asistase la ultima parte a discuţiei.
4
— Domnilori rmi daţi voie să vi-1 prezint pe domnul Cîrnu, muncitor de port, pînă acum simpatizant, iar de astăzi membru al partidului nostru liberal. L-am cunoscut şi pe tat-său, ne-a fost agent electoral.
56
Iorgu Tanaşoca ştia să fie solemn şi prezidenţial, aşa cum se cădea, numai la prezentări scurte, de maximum, o frază. După aceea începea să se cîrcîie, să se bîlbîie şi nu mai putea face legătura între propoziţiuni, pentru că domnia sa, cerealist fiind de profesie, era obişnuit doar cu replicile scurte ale tocmelii la obor.
Cunoscîndu-i această meteahnă, Segărcescu se ridică repede, veni în faţa lor, se înclină afabil strîngînd parlamentar mîna lui Cîrnu şi îi arătă un cuier în care să-şi pună mantila de cauciuc furată din cine ştie ce depozit nemţesc :
—i Faceţi-vă, vă rog, comod.
Cîrnu spuse că nu simte nevoia, şi nu se dezbrăcă, ba dimpotrivă, strînse mai bine cordonul, admirîndu-se cu coada ochiului în oglinda de la cuier. Pe mantilă, „pusese laba" doar de cîteva zile şi se socotea destul de impunător în ea.
Cu toate astea, se simţea prost în salonul ăla lung şi întunecos unde vreo cinci „gorobeţi", cum le-ar fi spus el, „înţoliţi mişto" stăteau „crac peste crac" în fotolii de piele şi fumau ţigări de la ajutorul american. Cîrnu avea şi el un pachet de „Luky" pe care i-1 „pasase" un marinar ; aşa că scoase o ţigară. Imediat, în dreapta lui se auzi un ţăcănit. Cu zîmbetul său cordial, mărunţel şi înţepat, Segărcescu îi oferea foc de la brichetă.
înconjurat de atît a atenţie, Cîrnu era stingherit. Ar fi vrut să se întoarcă spre Iorgu Tanaşoca să-i spună : „Cocoane, mie dă-mi daru, fă ce vrei cu numele meu şi lasă-mă s-o-ntind", dar „patronul", adică preşedintele liberalilor, se tot dezbrăca lîngă cuier, certîndu-se cu unul :
— Hai, bre, ce, e mult să dai douăjdemii pentru afişe? Păi cît scoţi dacă te fac ajutor de primar ? !
—■ Uite, să ţi-i prezint pe domnii din club, spuse Segărcescu, luîn-du-1 amabil de braţ pe Cîrnu : Domnul Antoniu, domnul Steflea, domnul Calimandrie...
Continuînd să fumeze, aceia îi strînseră pe rînd mîna fără prea mare plăcere. Asta, pe Segărcescu pesemne că-l nemulţumi, pentru că făcu un semn discret din sprîncene şi spuse tare :
— Domnul Cîrnu va fi reprezentantul muncitorimii în gruparea partidului nostru, domnilor, iar dacă se va dovedi consecvent, poate că-1 vom pune şi pe listele noastre electorale şi vom avea astfel un candidat muncitor. Nu ?
Şi, cu întrebarea pe buze, se-ntoarse spre Cîrnu care rămăsese foarte băţos.
— Da, da... îşi răspunse sie-şi Segărcescu, să nu mai spună comuniştii că toţi muncitorii sînt eu ei.
Cei cinci din fotoliile de piele deveniră deodată zîmbitori. în fund, lingă cuier, Iorgu Tanaşoca exclamă fiaţă de cel pe care-1 tot convingea :
— Ei, uite, vezi, vezi pentru ce ne trebuie bani ? !...
In capătul salonului se deschideau două uşi largi spre un balcon care dădea în piaţă. Sceptic, Ovidiu îşi sprijinea bărbia-n pumn. Pe partea dreaptă însă, Cîrnu văzu o uşă pe care scria : „Clubul partidului naţional-liberal, administraţia şi casieria". Aşa că, atunci cînd Segărcescu îi prezentă pe încă cineva, el întinse cam neatent mîna.
57
.— Domnul Boia, domnul Cîrnu, rostea grav inginerul. Din fotoliu se ridică un omuleţ cu ochelari mari, care se uită grav şi rosti dorindu-se deosebit de amabil :
— 'Nu ştiu unde, dar cu domnul am mai avut, mi se pare, onoarea... Cîrnu se uită la el intimidat, trase din ţigară şi întrebă :
— Nu staţi pe strada Mangaliei ?...
— Ba da, ba da... răspunse repede, bucuros, Boia.
— Atunci, da, mă cunoaşteţi, v-am crăpat odată nişte lemne. Mulţumit că i se confirma memoria, Boia se reaşeză :
—- Vedeţi, am spus eu e-am mai avut onoarea... M.ă bucur, mă bucur foarte mult că devenim acum colegi de club.
Trecură mai departe şi, luîndu-1 pe după umeri, Segărceanu ii spuse:
— Hai acum să stăm puţin de vorbă.
Spre bucuria lui Cîrnu, intrară pe uşa a cărei inscripţie o citise mai înainte.
— Dragul meu, începu inginerul, studiindu-1, după ce-1. pofti să şadă. Dar, pentru că înţelese cam ce aştepta omul, duse mîna la buzunar : Am să-ţi dau acum o sumă de bani, pe care, nu te supăra — şi acest „nu te, supăra", pentru că era vorba de bani, sună mai degrabă ameninţător decît rugător — nu te supăra, zic, am să te rog să nud cheltuieşti dumneata singur, sau să-i bei...
II surprinse mutra cam acră pe care o făcu Cîrnu, care se considera om mai de societate decît era apreciat, dar nu-şi schimbă tonui. Văzuse cu cine avea de-a face :
— Nu te supăra că-ţi spun asta... şi compensa vorbele cu un teanc de bancnote scoase din buzunar, care înseninară figura,celui din faţa sa. Nu-ţi dau bani prea mulţi, de asta ţi-am vorbit aşa... — şi iarăşi, una rece, una caldă, îi puse în faţă cîteva cearceafuri de două mii împodobite cu ţărănci, coase, coroana regală şi ştiuleţi de păpuşoi. Asta e, ca să zic aşa, un fond de reprezentare ; ca să ai să bei o ţuică cu unul, cu altul şi să ne aduci adeziuni. Dar bagă de seamă, ne trebuie muncitori, din, ăilalţi ştim s-aducem şi noi...
— Muncitori... mormăi Cîrnu, încreţindu-şi fruntea prea dreaptă cu sprîncene spălăcite... Şi răvăşi cu degetul banii de pe masă, fără să-1 privească pe inginer în ochii cenuşii... Cam greu, coane...
— A, bineînţeles, făcu o întoarcere spirituală de nouăzeci de grade, redevenind curtenitor Segărcescu, vei mai primi bani. Pe măsură ce ne-<aduci oameni, noi îţi mai dăm ; pentru ialte ţuici, cu alţii... Şi, adăugind totuşi încă două cearşafuri : Mai mult, deocamdată, nu putem; avem şi noi, dragă, de dat socoteală...
Nasul lui grecesc, pentru a cărui linie bărbătească inginerul avea succes chiar şi la fata preşedintelui ţărăniştilor, rămase totuşi nemişcat, întreaga lui faţă dovedea surprindere; surprindere pentru faptul că cel din faţa lui nu se grăbea să bage banii în buzunar.
— Gonu Iorgu Tanaşoca zicea că-mi dă un fond pentru negustoria de peşte.
Cîrnu avea o gîjîială nemulţumită-n glas. Clipea des. Din pricina asta, ochii verzui îi  păreau extrem de înguşti,  nedormiţi, cu tăietura
58
pleoapelor roşie. Buzele lui spălate acum de molan erau albicioase şi strînse-ntr-un rictus care dovedea oarecare dispreţ.
. Expresia asta îl cam puse pe gînduri pe inginerul care-şi spunea : „Uite-al dracului, ăsta ştie să se tocmească !" Ca să-1 cîştige, întrebuinţa diplomaţia lui recunoscută superioară în tot judeţul :
—' Peşte ? ! Exact ! Cum uitasem, domnule ! Bine că mi-ai amintit...
Puse mîna pe telefon, formă un număr şi spuse sec :
— Domnişoară, dă-mi-1, te rog, pe primar ; Segărcescu la telefon. Apoi, în timp ce primea legătura îi aruncă lui Cîrnu un zîmbet care
parcă spunea cu amabilitate: „Vezi că se face? !"
— Alo, Georgică, servus !... Domnule, spune-mi, poţi să-rai dai ceva din fondul „pentru producţia de război ?" Pentru oamenii noştri... Da ? Bravo ! eşti drăguţ... Uite, va veni la tine domnul Cîrnu, om de-al nostru, care-ţi va crea popularitatea printre muncitorii din port, dă-i te rog ceva 'din fondul pentru producţia de război, ca să organizeze un comerţ cu peşte... Cum ?... E doar pentru industrie ?... Ei, vezi tu ; să facă peşte sărat pentru, armată, ce, şi asta e o industrie !... Bun ?... Bine, bine... Atunci, pe seară o să vină la tine... Pa!
Totuşi, după ce închise telefonul, nu se putu abţine să nu exclame :
— Vezi, ai naibii, cum ne mai face curte ca să-1 susţinem !...
Dar pe Cîrnu nu-1 mai interesa dacă inginerul îi spunea lui sau exclama pentru sine însuşi. Ridicat în picioare, el clipea şi mai_ des ca pînă atunci. Băgase banii în buzunar, c-o mînă îşi îndrepta cîrlionţii la fel de spălăciţi ca şi sprîncenele, iar cu alta stringea cordonul mantilei nemţeşti.
— Coane, vă mulţumesc, coane... vă...
— Stai, stai te rog, mai stai puţin.
Segărcescu redevenise grav, distant şi autoritar, ca atunci cînd dădea dispoziţi la şantierul naval.
— Uite ce vreau să-ţi spun : sfatul meu este să iei 'banii pe care ţi-i dă primarul, dar să-i bagi în buzunar,* să nu te-apuci de negoţ de peşte. Pentru că, dacă te apuci de negoţ de peşte, nu mai ai nici un haz. Noi avem nevoie de muncitori, dragul meu ; negustori de peşte avem cîţi vrem !... Şi, strîngîndu-i mîna : vezi, vezi că sînt cinstit şi-ţi arăt adevăratul preţ pe care-1 ai...
După ce ieşi Cîrnu, scoase din buzunar teancul de mii ca să vadă cîte mai are. Dar abia începu să numere că fu întrerupt de ţîrîitul telefonului'.
— Da, eu, Trifule, rosti el grav. Apoi, deodată buzele i se făcură albe, mai albe decît ale lui Cîrnu : Cum ? Pe cuvîntul tău de gazetar !...
Mai rosti un „da, da" gîtuit de emoţie, apoi deodată, năvălindu-i s.îngele-n faţă, se trezi strigînd :
— Bine, bine, ţine-mă la curent.
Trîntind receptorul, năvăli în camera cealaltă :
— Mi-a telefonat Trifu, spuse el cu glas gîfîit.La ora trei comuniştii iau cu asalt primăria. Domnilor, e două fără un sfert, două fără un sfert !...
Toţi cei de pe fotoliile de piele săriră-n picioare :
— Cum? Ce ?... Unde ? ! Care?...
59
Dar Segărcescu se-ntorsese din nou la telefon şi cerea cabinetul prefectului.
In camera de dincolo se auzea glasul subţirei al domnului Boia :
— Să ne dea un regiment, să facă de pază la casele noastre. Ziua se mohora.
O pală de vînt umed trînti de perete uşile cu cristale mici, de la balcon. In mijlocul pieţii, Ovidiu-şi sprijinea bărbia-n pumn fără să-i pese că un pescăruş i se aşezase pe creştet. Apoi veni o altă pală de vînt, iar pescăruşul se lăsă în voia ei, pînă rămase doar ca un punct alb. Aripile cenuşii i se confundau cu cerul.
A treia pală de vînt fu şi mai- puternică.
5
In spatele clădirii; sindicatului „Dezrobirea", pe un loc viran care ducea pînă la buza rîpei de unde începea valea portului, se strînseseră, la chemarea sindicatelor, vreo cîteva mii de oameni. Cu toţii ştiau pentru ce fuseseră chemaţi ; foarte mulţi abia aşteptaseră clipa asta, cîţiva încă se mai îndoiau sau se temeau. Din capul străzii oare cobora în pantă, se vedea colţul alb al clădirii sindicatului şi apoi o imensitate de oameni care acoperea vederea spre port. Peste capetele lor, în fund, se profilau doar parapetele masivelor silozuri cenuşii şi-un colţ cu apa plumburie din golful portului. In fund de tot, unde începea pămîntul Dobrogei, norii se spărgeau, lăsînd să se vadă soarele palid, alb-aibăstriu, lipsit de raze.
Sub vineţiul care cobora pînă jos, în port, ocupînd astfel şi cerul şi adîncul peisajului, sute de şepci, de băşti, de pălării mai mult sau mai puţin demodate, de capete goale. Ici-colo, mal vedeai cîte unul cu vreo capelă militară căreia-i scosese stema, iar în mijlocul tuturor, un găligan care se făcea observat datorită gîtuluî său lung ridicat peste mulţime, purta chiar o bonetă aljjă, de vară, de marinar american — yankee doodle dandy.
— Aha, s-au strîns ceva oameni !... exclamă Drăgan coborînd în mantaua sa soldăţească panta străzii împreună cu preşedintele sindicatului, un bătrîtiel mic, cu părul alb, îndesat, straşnic de roşu la faţă, cu vorbă mult mai puternică şi mai pătimaşă decît te-ai fi aşteptat, bun organizator şi straşnic apărător al drepturilor hamalilor, al cărui singur defect, după părerea lui Drăgan, era că făcea versuri.
Bătrînelul  se-ntoarse spre el cu o lumină fericită pe faţa-i roşie.
— Ce mai, Drăgane, îi punem cu botu pe labe. Uite, eu am fost atît de emoţionat, c-am scris şi-o poezie.
Drăgan îl privi pe bătrîn cam neîncrezător :
— O poezie, nea Niculae ?
— Da, mă, o poezie, răspunse acela aspru, mult mai aspru decît te-ai fi aşteptat, ca omul pregătit mai dinainte să riposteze.
Drăgan zîmbi:
— Ai fi vreun Eminescu !..,
— Şi ce, mă, dacă nu sînt Eminescu, nu pot să scriu poezii ? Bătrînul era pornit, pentru că destul de mulţi îl luau în tărbacă
pentru meteahna asta.
Ca un om cinstit ce era, Drăgan recunoscu :
60
— Da, ai dreptate, nea Niculae !...
Dar curiozitatea aceea un pic ironică tot nu şi-o putu abţine :
— Dar, nu zău, nea Niculae, cum îţi vine, bre, aşa, deodată, să te aşezi pe scaun şi să scrii o poezie ?
Faţa roşie a lui Niculae deveni şi mai roşie.
— Lasă că-ţi explic eu altă dată, Drăgane, spuse el ca şi cum l-ar fi ameninţat. Dar nu se putu abţine să nu-i dea un avans din explicaţie : Gîndeşte-te la un singur lucru — că şi eu am fost bucuros că mergem să-i punem cu botu pe labe, cum ai fost şi tu. Ei, spune, eşti bucuros că-i punem cu botu pe labe?
— Cam aşa, nea Niculae, cam aşa !
Şi Drăgan îl privi cu seriozitate şoltieă. Apoi satisfacţia şi încrederea izbucniră în el făcîndu-1 să arate încîntat ca un copil. Ochii rotunzi îi scăpărau de bucurie. Cu fălcile lui mari, cu gura mică ale cărei buze subţiri, întinzîndu-se, deveniseră şi mai subţiri, cu sprîncenele scurte ridicate-n sus, cît mai sus pe fruntea încreţită, Drăgan rîdea. Rîdea dezve-lindu-şi gura ştirbă :
— Ii aranjăm noi, să le meargă untu !
— Drăgane, mă, ar trebui să-ţi mai pui şi tu dinţii ăia. Drăgan deveni serios, poate chiar puţintel cam trist :
— Ştiu, nea Niculae, mi-au mai spus tovarăşii... Şi-apoi, simt şi eu că imolfăi ca un moş. Dar, de... dacă nu-i timp ! Cînd dnacu să-i mai pun ? !
— Mă băiatule, nu lăsa aşa, nu-i bine.
— Eh, lasă, nea Niculae, vorba aia : să desăvîrşim revoluţia. Pe urmă îmi pun eu dinţi !
Preşedintele sindicatului se uită la el să-1 vadă dacă vorbeşte serios sau glumeşte şi, pentru că-1 văzu într-adevăr îngîndurat, nu mai spuse decît :
— De, mă Drăgane, ai şi tu dreptate!
Mulţimea îi întîmpină cu murmure. Imediat fură înconjuraţi :
— Ce facem, pornim ?
— Aşteptăm să ajungă aici coloana care porneşte de la sediul partidului şi ne ataşăm ei, lămuri preşedintele. Apoi, se ridică pe un zid scund rămas de la intăciturile militare şi strigă : Tovarăşi, să fiţi gata, ceilalţi au şi pornit spre noi !
Cu ochiul lui neasthnpărat, Drăgan observă un grup mai retras într-o latură a maidanului. Se apropie.
— Ce faci, nea Cazane, te gîndeşti la vremea cînd plăteai cotizaţii la sindicatul Sfîntu Niculae din Sulina ?
' Stînd pe un bolovan, nea Cazan trăgea conform tabietului său fumuri rare din ţigaretul de cireş. In jurul lui, tot pe bolovani, mai stăteau cîţiva muncitori bătrîni şi cîţiva mai tineri.
— Nea Cazan e supărat că nu-1 puneţi pe el primar, Drăgane, strigă cineva din spate.
Toţi cei din jur rîseră, dar bătrînul rămase destul de serios.
— Aşa-i, nea Cazane ?... Şi nu-mi spui şi mie că mă ştii de cînd eram ţînc ! Se poate ? vorbi sentimental, cînd în glumă, cînd în serios, Drăgan. Zi, nea Cazane, aşa-i ?
61
— Ei, Gavrilă !... exclamă nemulţumit de insistenţă. Cum o să fie aşa ?...
— Atunci, ce te nemulţumeşte ?.
— Da de unde ştii că mă nemulţumeşte ceva ?
De nervozitate, bătrînul trase repede două fumuri la rînd.
— Ei, na! se supără Drăgan de data asia, da' ce, crezi că-s chior, nea Cazane ?
Bătrînul tăcu. Trecu peste scrum degetul inelar de la aceeaşi mînă cu care ţinea ţigaretul, chibzui ceva, şi într-un tîrziu ridică ochii :
— Vrei să-ţi spun, Drăgane? Uite, îţi spun: De ce n-aşteptăm să se pornească la Bucureşti o acţiune ca asta ?
In jur era mare gălăgie făcută de vorbele, discuţiile, exclamaţiile a eîtorva mii de oameni. Lîngă Cazan se adunară imediat mai multe feţe curioase. Drăgan se-ncruntă, apoi zîmbi cu buzele-i subţiri. Intodeauna-i plăcea să fie provocat la discuţie :
— Da' matale ce-ai1 răspunde dacă ăia din Bucureşti ar întreba la fel : De ce n-aşteptăm să se pornească în ţară o acţiune din asta ? E ? !
— Ei, mă, compari capitala !
— N-o compar, nea Cazane, n-o compar. Dar acum nu mai e de aşteptat, unde situaţia e favorabilă, sîntem datori să dăm bătălia...
— Ce situaţie favorabilă, măi Gavrilă ! Să-i vezi ce-or să mai tragă-n noi...
De data asta, Drăgan se-nfurie :
— Dacă ţi-e frică, n-ai decît să te duci acasă !
Bătrînul mai trase un fum din ţigară, dar numai pînă la jumătate :
— Băiatule, să ştii că mie nu mi-e frică de 'moarte !
In jurul lor, oamenii se-ngrămădiră curioşi. Erau amîndoi atît de îndîrjiţi, încît nu ştiai la ce să te aştepţi.
— Nu, nu mi-e frică de moarte, spunea scrîşnit bătrînul, dar nici nu vreau să mor degeaba.
— Şi, ca să alungăm pe oamenii lui Antonescu, ca să punem noi mîna pe conducerea oraşului, să putem să-i strângem pe patroni de gît să nu-şi mai bată joc de oameni, să putem pune ordine-n piaţă să nu mai fie speculanţi, nu-nseamnă la matale nimica ?
Bătrînul nu-i răspunse, şi el se-nfurie mai rău :
— Nea Cazane, nu vezi cum îşi bat joc de noi? îi strigă Drăgan. Pe cine-a pus Sănătescu primar ? Pe cel care-a fost ajutor de primar în vremea lui Antonescu. Va să zică, ce s-a schimbat la primărie ? Nimic. Asta vor ei : nimic să nu se schimbe... Ori, putem noi lăsa lucrurile aşa? Numai un primar pus dintre noi o să poată simţi ca noi. Ei, ce zici?...
Fără să lase ochii în jos, cel din faţa sa părea niţel ruşinat :
— Asta aşa-i ; ai dreptate.
— Atunci ? întrebă încă înfierbîntat Drăgan, ridicînd mult sprîn-cenele lui scurte.
Dar nu mai avu vreme să audă răspunsul. Pe strada paralelă cu panta portului, începu să curgă un şuvoi de oameni. Sub cerul scund zgomotul glasurilor celor care aşteptau aici începu să se amestece cu ropotul paşilor celor care veneau. Şi, încă mai înainte ca aceia să se oprească, pe zidul cel scund rămas de la întăritura militară, se urcă secretarul judeţenei. După el, cu faţa şi mai înroşită din pricina efortului,
62
se urcă şi preşedintele sindicatului. Răsufla greu, dar chipul îi era deosebit de încîntat.
— Tovarăşi...
Se făcu deodată linişte, linişte, pînă jos în port, unde se auzeau nişte vagoane tamponîndu-se.
— Tovarăşi, strigă încă o dată secretarul, în numele celor cîteva mii de oameni care venim acum din partea de sus a oraşului am să vă fac o propunere. Noi ne-am gîndit, tovarăşi, c-ar fi foarte bun de primar tovarăşul dumneavoastră şi al nostru, Drăgan Gavrilă...
„Drăgan Gavrilă"... parcă răsună glasul lui peste capetele mulţimii, peste valea portului, peste catargele cîtorva vase, şi se stinse încet, lune-cînd pe faţa de plumb a întunecatei mări. Se stinse încet, lăsînd un moment de linişte totală în care se auzi un glas foarte mirat :
— Cum, tovarăşe ?...
Era glasul cam răguşit al lui Drăgan. Dar nu se-nţelese prea bine ce voia, pentru că, aproape în acelaşi timp, mii de urale şi de chiuituri izbucniră pe-ntreg maidanul, pe strada îngustă, pe străzi lăturalnice, urcînd parcă spre boltă, sărind pe acoperişurile mohorîte ale caselor, ţupăind pe olane şi îndreptîndu-se spre turnuleţul cu ţiglă roşie care se vedea din clădirea primăriei. Muncitorii din port erau entuziasmaţi la culme, erau cu toţii o masă care striga şi chiuia, iar uralele lor începură a se împleti cu altele, ale altora, ale celor care veneau încolonaţi.
— Tovarăşi, dar,eu... V-am mai spus şi la judeţeană că nu mă pricep ? !...
In mijlocul mulţimii înflăcărate, cu mîini mari întinse înainte, cu faţa grozav de încruntată, Drăgan se uita în dreapta şi-n stînga si părea că nu ştie la cine să protesteze.
— Eu nu sînt pregătit, bolborosea el...
Pînă ce dădu cu ochii de nea Cazan. încîntat, bătrînul aclama si el.
— Găsiţi unul mai bun ! mai spuse o dată Drăgan.
— Ce „mai bun" mă Gavrilă, nu ziceai tu mai adineaori că ne trebuie primar de-al nostru ?
— Da, dar...
Nu mai auzi însă răspunsul, pentru că se trezi luat pe sus.
-- Ia uită-te la el, zise preşedintele cînd îi văzu mutra neîndemî-•natică pe care-o avea pe umerii celorlalţi, e cea mai plăcută povară pe care-au ridicat-o vreodată băieţii noştri.
— Tovarăşi, dar eu...
însă uralele care acopereau totul, răsunau acum pe toate cele trei străzi paralele care coborau spre piaţă. Mulţimea înainta grăbit. Repede, maidanul se golea lăsînd liberă vederea spre.port, spre catargele vaselor, spre apa din bazin, spre gara maritimă.
Şi, deodată, din spatele acesteia, se văzu pornind în viteză un şir de camioane cu marinari înarmaţi.
6
•rima dată, l-au pus pe Drăgan în faţă. In primul rînd, între cei care duceau steagurile. Apoi s-au gîndit la faptul că din primărie s-ar putea să tragă şi l-au mutat mai la mijloc.
63
El se lăsă în voia tuturor, ca un copil ruşinat. Nu mai zicea „nu trebuie, tovarăşi", ci zicea „bine, tovarăşi", parcă jenîndu-se acum pentru că atîtea mii de oameni avuseseră încredere în el, iar el se purtase aşa, ca şi cum ar fi făcut pe domnişoara năzuroasă. Cum naiba de se purtase aşa ?... Dădea din umeri şi se mira şi ei şi se mustra în sinea lui, şi-i era ruşine şi ciudă. Mergea cu nasul bont aplecat în jos şi se gîndea ce va face prima dată, ca să arate că merită încrederea oamenilor ăstora... îi va aresta pe speculanţi. Nu, nu-i bine, nu-i va aresta, dar îi va obliga să vîndă cu anumite preţuri — sau nu ; tot mai bine să-i aresteze... îi va aresta şi le va confisca marfa. Nu. După caz, nu trebuie s-o ia cu otuzbirul. Oricum, marfa o să le-o confişte, mama lor de puşlamale, şi-o s-o vîndă la preţ minimal...
Şi avea o faţă chinuită, tare încruntată, tare irămîntată.
Ducîndu-1 cu ea, coloana mergea spre piaţa a cărei deschidere începuse să se vadă în vale. Casele vechi, înguste şi înalte, cu podoabe de arhitectură demodată, păreau laturile de piatră ale unui canal pe care şiroia un şuvoi nestăvilit. Bătrîni şi tineri, femei şi bărbaţi, mai îmbrăcaţi şi mai dezbrăcaţi, unii cu feţele încruntate, alţii cu feţele voioase, conştienţi de pericolul care-i aştepta sau de datoria pe care o aveau, oamenii curgeau în şuvoaie, uniţi cu toţii într-un singur gînd : acela că, chiar de le mai era puţin teamă de ce se putea întîmpla, chiar de erau deplin încrezători, avîntaţi sau temperaţi, pătimaşi sau lucizi, ei nu trebuiau să se mai oprească, nu aveau cum să se mai oprească.
De la ferestrele tuturor caselor îi însoţeau priviri, îi urmăreau priviri, îi iscodeau priviri. Iar de pe uşile multor case ieşeau alăturindu-li-se alţi şi alţi oameni. Şi coloanele deveneau imense, amestecînd în marşul lor hamali şi sudori şi nituitori şi ruj ari şi învăţători şi cizmari şi electricieni şi marinari şi elevi de liceu şi femei cu copii în braţe şi ostaşi eliberaţi şi ţărani din suburbii şi invalizi şi zidari şi tipografi şi profesori şi lustragii şi ceferişti, şi romîni şi armeni şi greci şi turci şi lipoveni şi macedoneni şi găgăuţi, şi şepci şi pălării şi basmale şi capele, şi capete cu păr blond, cu păr negru, cu păr castaniu, cu păr alb, cu păr cărunt, zeci de feluri de culori, sute de feluri de haine, mii de chipiuri şi un singur glas care izbucnea în urale revărsîndu-se asupra întregii peninsule, coborînd pînă la apa mării, înfruntîndu-se cu valurile mohorîte şi ameste-cîndu-se cu negurile depărtărilor ei de cositor.
„Trebuie să le arăt că merit încrederea lor", îşi spunea Drăgan încruntat, privindu-şi picioarele încălţate-n bocanci.
Prin cap îi vîjîiau tot felul de gînduri : o să facem comitete de control în fabrici... să-i obligăm pe patroni s-aducă alimente... ţăranii — oare sînt ţărani pe-aici ? — ţăranii să pună mina pe moşia generalului Maclei, care-a fugit...
Dar nu avu vreme să mai chibzuiască. în flanc cu el ajunseră Chiru, Tebeică, Tase Mustăciosul, Noe şi Iorgu-Macedoneanul, tovarăşii lui de poştă, pe jos, din port. Vorbiră ceva cu secretarul judeţenei şi acela, după ce-i ascultă cu priviri surprinse, dădu din cap aprobator.
Atunci cei cinci veniră mai lîngă Drăgan.
— Drăgane, îl trase Chiru de mînecă, îmbracă scurta asta de piele a lui Tebeică.
64
Şi curios, şi temător, înalt, cu faţa slabă, spînatică, Tebeică se uită cu coada ochiului, aşa cum mergea-ntr-o parte. Şi pufni în rîs atunci cînd, exact cum se-aşteptase el, Drăgan izbucni :
— Ce mă ? !
Era atît de refractar rostit acest ,,ce mă", încît şi ceilalţi patru pufniră-n rîs :
— Ţj-am spus noi, Chirule !
Dar Chiru nu se lăsă, începu să sufle cam greu pe nări înfiorînd mustăcioara subţire care-i dădea o mutră de sud-american :
— Drăgane, zău, ia scurta lui Tebeică. Lui nu-i vine bine, nu vezi că-i pentru un solid ca tine ?
Drăgan se uita la el cu ochi rotunzi şi ficşi. Mergind, nu prea piuea sta faţă-n faţă aşa că ceilalţi, curioşi, întindeau gîturiie uifîndu-se la ei: şi aşteptîndu-1 din moment în moment să înjure.
Dar în locul înjurăturii, în glasul iui îşi făcu loc mîhnirea. Se uită în jos, la bocanci, singurul lucru ca lumea de pe el, apoi la mantaua militară cu poalele ferfeniţite, şi zise ca şi cum ar fi constatat cu durere :
— Vi-i ruşine cu mine.
— Nu, Drăgane, dar... bîlbîi rugător Tebeică, dezbrăcînd scurta şi întinzîndu-i-o.
— Ce „nu", mă, ce „nu" ? Ce, nu văd eu ? ! se zborşi la el Drăgan, mişcînd repede buzele subţiri.
Apoi, deodată întinse mîna şi, gemînd ca şi cum şi-ar fi călcat toată voinţa-n picioare, smulse scurta din mîna lui Tebeică.
îndreptate spre el de pe lături, din mers, feţele celor cinci rămaseră surprinse, neştiind ce voia să facă. Şi deodată se înseninară : nervos, cu degtele  lui mari,  Drăgan îşi  defăcea nasturii   de la manta....
— Drăgane, îi sări în faţă Tase Mustăciosul, mergînd deandarate-lea, stai să te pup ! Drăgane, eşti un om. Drăgane ! Apoi, încruntîndu-se : Păi, dacă n-ai fi ascultat nici de noi cu care-ai muncit alături în fiecare zi, în fiecare schimb, zău că te-njuram !
Şi, repede, pînă să nu-şi dea seama, îi schimbă şi şapca cu a lui, care era maî nouă.
Drăgan se burzului din nou, dar nu avu ce să mai facă. în jur, toţi cei care puteau să vadă, rîdeau.
— Ce, mormăi el, bosumflat ca un copil, încheind nasturii scurtei, am avut şi eu un palton nou, zău c-am avut. Abia-1 luasem în '43 cînd m-au agăţat. Dar la mititica am făcut schimb c-un dezertor, fiindcă-mi rupseseră ăia la o bătaie şi haina şi cămaşa, şi i-am dat paltonul pe mantaua asta nenorocită, pe-un pulover şi pe două cămăşi...
Cel mai fericit dintre toţi era spîn aticul Tebeică, înfăşurîndu-se-n mantaua zdrenţuită la poale.
„Are lunganul ăsta un suflet de aur" îşi spuse Drăgan privindu-1.
în acel moment, ultima casă înaltă, îngustă, cu balcoane pîntecoase păru să se dea la o parte şi piaţa se deschise în toată lărgimea ei. Ura-1 ele izbucniră mai puternic, steagurile tricolore şi roşii începură să fluture. In mijloc, înfipt pe soclu, Ovidiu gîndea sceptic. în fund, cu arcade largi şi multe acoperişuri de ţiglă roşie, într-un stil cvazi naţional, clădirea primăriei parcă aştepta nepăsătoare.
Dar deodată, făcîndu-i pe mulţi să se-mpiedice, întreaga coloană se
5 — Viaţa Romînească nr. 5
65
opri. Pe balcoane, pe scări, şi chiar în piaţă, în uniforme negre, apărură marinari înarmaţi.
Un moment de linişte cenuşie ca şi văzduhul, apoi se auzi un glas :
— N-or să tragă ; ce, ei nu sînt tot .fraţi de-ai noştri ? ■! Şi, după încă un moment de asemănătoare linişte :
— Da, dar cineva trebuie să le spună asta !
Drăgan simţi prin tot corpul o furnicătură ; veşnicul lui neastâmpăr, în sinea lui şi începuse să strige : „Fraţilor, nu trageţi, avem aceleaşi Interese."
O zbughi prin mulţime, deodată, repede, ferit, cu capu-n jos, ca un elev care fuge din rînd şi-i sigur că profesorul îl va chema înapoi. In urma lui auzi glasuri :
—■ Unde se duce? Unde se duce? Opriţi-1 ! Nu el, altcineva! Dar Drăgan dădu şi mai tare din coate pînă se trezi singur, pe asfaltul gol.
Mulţimii, îi auzea doar murmurul. Pe marinari îi vedea bine ; erau cu armele îndreptate spre el. „Mă vor împuşca", îşi spuse. Şi, cercetînd cu privirea clădirea masivă a primăriei : „Mare lucru !"... Porni cu paşi hotărîţi înainte.
— Fraţilor, strigă el, nu trageţi. Avem aceleaşi interese, fraţilor... mişcă o mină prin aer, în vreme ce cealaltă, obişnuită cu buzunarul mantalei, îl căuta pe cel de la scurtă mai jos de tăietură. Fraţilor, noi vrem să îndepărtăm specula din pricina căreia flămînzesc şi familiile noastre, noi vrem să îndepărtăm pe cei care amînă înfăptuirea reformei agrare, de care voi şi familiile voastre aveţi atîta nevoie... Fraţilor...
— Fraţilor !...
încă un glas răsună lîngă el. Tresări şi se uită : roşu la faţă, venise şi preşedintele sindicatului.
— Fraţilor, în vinele noastre curge acelaşi sînge, sîngele celor exploataţi şi jefuiţi. Cei care v-au trimis să trageţi sînt duşmanii şi ai noştri, şi ai voştri !
— Fraţilor, interesul vostru e acelaşi, să nu mai facă patronii ce vor, să se înfăptuiască reforma agrară.
— Fraţilor, nu trageţi !
— Fraţilor...
— Trageţi în ei ! Ce staţi ? Trageţi în ei !
Zbieratul domină toată piaţa. Cu pistolul în mînă, un comandor apăruse pe treptele primăriei. —• Fraţilor...
— Trageţi în ei, ce mai staţi ?...
Cu mîinile încleştate pe arme, ostaşii erau gata.
într-o clipă, Drăgan ii văzu cum pun arătătoarele pe trăgaci, cum ofiţerul face nişte gesturi furioase, cum îndreaptă spre el ţeava revolverului, în aceeaşi clipă, auzi şi un pîrîit de încărcător descărcat în întregime, îşi spuse „m-a lovit", dar şi văzu cum, dintre mogîldeţele negre, una sare la comandor şi-i smulge pistolul din mină.
Lîngă el bufni ceva. Preşedintele căzuse.
Dar nu mai avu vreme să se aplece spre el, pentru că un glas, de data asta de pe scările primăriei, al ostaşului care smulsese pistolul comandorului, striga :
66
— Matrozi, nu trageţi, nu trageţi în fraţii voştri ! Chiuind, Drăgan o rupse la fugă spre el.
— Uraaa !
Strigînd, chiuind, toată mulţimea năvălea în urma lui, îi lua pe marinari, îi săruta, îi ridica în braţe. Ovidiu era înconjurat din toate părţile de-o mare vie la care privea absent.
Tulburate, apele mării începuseră să se clatine, să se zbată. Printre casele ca nişte măsele rare, vedeai turn, fluturînd spumoase coame cenuşii, veneau mari valuri dinspre larguri. Din ce în ce mai dese, din ce în ce mai furioase, din ce în ce mai ameninţătoare datorită imenselor guri concave pe care, cu buze de spumă trenţuită, le căscau spre ţărm. Deasupra lor vîntul alerga iute, şuierător, vălătucind nori albi, cu nori negri, cu nori cenuşii. Ameţiţi de izbiturile lui, pescăruşii se bălăbăneau în înalt. Cu mugete surde marea turbure îşi dezlănţuia atotputernica furtună.
Drăgan se trezi sărutînd un marinar bărbos. Şi-1 sărută, şi-1 sărută, pînă ce acela îl opri :
— Stai, tovarăşe, să te leg, că-ţi curge sînge din umăr.
— Sînge ?
Atunci de-abia Drăgan îşi dădu seama :
— Şi... preşedintele ?
— Nu ştiu, cred că e mort...
Mulţimea năvălea, îi împingea pe treptele primăriei.
Fără să ştie de ce, Drăgan simţi nevoia să-şi spună : „Uite, săracu, şi n-a apucat să intre cu noi în primărie !"
Mîinile lui mari împingeau uşile de stejar ale căror încheieturi pî-rîiau. Spatele lui era apăsat de forţa a mii de oameni.
Strigăte, urale, lovituri, exclamaţii de efort.
— Tovarăşi, tovarăşi, tovarăşi... Staţi, tovarăşi, staţi aşa...
Cu fularul cadrilat înfăşurîndu-i bine gîtul, chiorîndu-se prin vizorul unui aparat de fotografiat, Trifu striga ca-n gură de şarpe :
— Tovarăşi, staţi, tovarăşi, nu mă-mpingeţi, tovarăşi, vreau să imortalizez acest moment...
Dar, pentru că mulţirnea-1 împingea la o parte, el se tot vedea nevoit să strige :
— Tovarăşi, staţi, tovarăşi... . Ajunse astfel lîngă Drăgan.
— Tovarăşe Drăgan, ce bine că te-am găsit ! Stai, stai aşa, cu mîna pe uşă, să imortalizez acest moment istoric. Dar nu te mişca, pentru că e cam întuneric şi aparatul meu e cam slab.
Pîrîind şi trosnind, uşa se deschise şi cu mulţimea, Drăgan năvăli în primărie.
Trifu rămase uimit, cu gura întredeschisă, cu fularul cadrilat înfăşurat strîns în jurul gîtului.
— Domnu Trifu, domnu Trifu...
Un cetăţean mărunţel în pufoaică rusească se-ndesa în el :
— Domnu Trifu, m-a trimis domnul Segărcescu, vă aşteaptă în strada Mircea la numărul doisprezece.
Trifu tresări, se făcu alb :
— Cine?
5*
67
— Domnul inginer Segărcescu.
Trifu înghiţi în sec, apoi luă o hotărîre :
— Nu cunosc nici un inginer Segărcescu, domnule : Puterea e în mîvnile comuniştilor, iar eu sînt Anghel Trifu, ziarist comunist.
Se depărta repede, înfăşurîndu-şi şi mai strîns fularul cadrilat. De gîtul lui Ovidiu fusese agăţat un difuzor, şi se trăgeau firele pe balconul primăriei de unde se aştepta să vorbească Drăgan.
7
r
£ra seară. în toate încăperile, pe toate sălile primăriei, ardeau lumini bogate ca la baluri. Se terminase de multă vreme şi mitingul, se terminase şi discuţia în care conducătorii partidelor de stînga împreună cu Drăgan puseseră la punct un plan de acţiune, dar mulţimea încă nu golise piaţa. Pe cele trei străzi principale care străbat partea peninsulară a oraşului, oamenii urcau acum în sens invers, îndreptîndu-se spre casele lor cu chipuri luminate, ca şi cum ar fi dus cu ei o flacără nouă.
Cu fruntea lipită de un geam din cabinetul primarului, Drăgan privea cum,.în lumina serii care desena totul în două nuanţe: negru şi cenuşiu, mulţimea încă mai părăsea piaţa.
Uşa se deschise şi, pe ea, însoţit de cîţiva oameni, intră secretarul judeţenei.
Drăgan tresări; se-ntoarse către ei oarecum ruşinat.
— Ce-i, Drăgane, ce ne priveşti aşa ? întrebă secretarul.
•— M-aţi surprins într-un moment cînd sînt prea sentimental, recunoscu el mişcîndu-se masiv şi zîmbind sfios.
— Cum adică, Drăgane ?
—■ Adică, tovarăşe secretar, eu cînd am venit, cum nu sînt nici prea înalt, n-am putut vedea în spate cîtă mulţime pornise încoace, spre piaţă... Dar acum, acum mă uitam şi-mi dădeam seama că sînt două ceasuri de cînd au pornit să golească piaţa şi tot nu s-a terminat. Şi mă gîndeam şi eu aşa, cît de puternică e chemarea partidului nostru !...
Dădu din umeri, tot ruşinat de modul sentimental în care vorbise, parcă vrînd să spună : „Făoeţi-mi ce vreţi, ăsta sînt !"
Unul dintre cei care intraseră îi întinse un pistol.
— De asta am mai trecut pe-aici, Drăgane, îi spuse secretarul, ia pistolul. Ţi-aş dori să n-ai nevoie de el, dar, cine ştie...
îi strînseră mina şi rilecară. Peste cîteva momente maşina lor se auzi jos pornind.
Şi Drăgan, Gavrilă Drăgan, om nu prea înalt, lat în umeri, cu îaţa mare, rotundă cu nişte sprîncene scurte şi late, rămase singur în cabinetul vast, îmbrăcat pînă la jumătatea pereţilor în tăblii de stejar, cu tavanul pictat în chip de cer ai cărui nori rozalii nu se mai vedeau din pricina lustrei imense din care se revărsa o lumină scînteietoare.
Primul reflex pe care-1 avu fu să plece şi el. Apoi, imediat îşi dădu seama că, de atunci începînd, acolo era biroul lui. Şi începu să se plimbe cu paşi nesiguri, în jurul mesei cu cristal. Simţea oarecare neîndemlnare în îaţa mobilierului aceluia greoi. El era un om modest!...
Ca să alunge toate gîndurile astea, începu să revadă ce avea de făcut. Se duse la biroul masiv, luă o hîrtie şi un creion, veni la masa de
68
cristal, se aşeză la un colţ al ei şi vru să scrie. Dar prin mîna rănită îi înainte       ^ neputincios  şi  începu  să recapituleze
II întrerupse zbîrnîitul telefonului.
— Alo, aveţi legătura cu Bucureştiul, aveţi legătura cu Bucurestiul. Kamase surprins.
— Dar n-am cerut nici un Bucureşti, domnişoară i
— Nu-i nimic, vă cere, bineînţeles, Bucureştiul pe dumneavoastră, se auzi un glas răspicat la celălalt capăt al firului şi-un rîs scurt, puţin forţat amabil. Ha, ha, ha _ bine-nţeles vă surprinde, domnule Drăgan >
A, — 'Ce sa ma surprindă ? Cu cine vorbesc? întrebă el mai răstit decît ar li trebuit.
La capătul celălalt al firului, glasul tuşi, apoi deveni sobru •
— La teleion colonelul Candrea, prefectul judeţului
— Da ? făcu Drăgan de-a dreptul mirat.
— Da, domnule primar rosti şi mai amabil glasul răspicat de din-co.o, - ştii, eu ma aflu de, bine-nţeles, cîteva zile, la Bucureşti, am fost cnemat la minister... ' '
. .jA-ntins-o, porcu ! i-a fost frică, iar acum minte că e de cîteva zile", gindi Drăgan şi, pentru asta, rosti în microfon un foarte răstit •
— 01 ?
— Şi- vreau să te, bine-nţeles, felicit, domnule Drăgan am auzit c-ai fost ms a at primar. Să ştii că mă bucur, bine-nteles, foarte mult Vreau sa colaboram în mod fructuos ; cel dinaintea dumitale era cam papa-.apte, chiar ma gîndeam să propun acum schimbarea lui Dar aşa
■in» pare foarte bine c-aţi fost, bine-nţeles, oameni de acţiune... Si te elicit mea o data... ' ' e
— ? !
— Şi acum te las Vin şi eu peste cîteva zile şi vom sta de vorbă bine-nţeles, mai mult. La revedere şi să fie-ntr-un ceas bun i
La celalalt capăt al firului întrerupătorul ţăcăni
,    Dr/f?n rfmase     receptoru-n mînă, uitîndu-se la el, cînd încă mirat, cînd bănuitor, cmd de-a dreptul încruntat. Pînă cînd îi veni să irîdă de unul singur.
„A-ntins-o, iar acum pipăie terenul dacă poate să se întoarcă sau nu" îşi spuse el. Şi apoi: „Mai bine-i spuneam : stai acolo că luăm si prefectura..." „ba nu mai bine că nu i-am spus, cu toate că mă mînca pe limba sa 1-0 spun . Dar îl cuprinse ciuda : „ştiu s-o întoarcă, paradisul lor
matiem a'îuat !P """^ ^ **** ' * VăZUt cu Sfdiplo-
răsmmd ^ ^ ^ '        " V**"" ^ bat * eU Joc de e>- nu să-i răspund aşa, morocănos, ca mocofanul..."
Pe sală se auzi gălăgie, bocănituri şi un glas din gît :
— Lasă-mă că, ce, nu-1 cunosc eu ? Doar lucrez într-o poştă cu el ?i
-   u bema* auziră ceva zgomote, apoi uşa se deschise şi-n cadrul ei malt apăru Cîrnu. Avea mantila de ploaie desfăcută şi trăsăturile feţei ele boţite ca-ţi venea să rîzi de el ca de-o maimuţă.
— Ai... să trăieşti, domn' primar ! Drăgan pricepu că era beat şi-1 privi crunt.
69
_ Ce nu mă cunoşti? continuă Cîrnu cu glas certăreţ închizînd „oî. «i vPiiinrl sure el. Te-ai ajuns, eşti primar acum... uşa si ve"in^ sfeCjrnule ce JVrei? Spune ce vrei şi lasa prostule!
~ Ce v eau eu ? J opri acela în mijlocul încăperii, uitîndu-se im-pleticiTs? vorbind "asemenea" Apoi deveni grav : eu nu vreau nimic, eu am fost 'invitat la ora asta aici.
PeDrăgan^^Sz^dar simţea că se enervează. Nu mai putea să *^±tm^Z SîSel^L^r^d spre bra-
tul bandajat al lui Drăgan. _
Parcă sfios, Drăgan îşi trase scurta mai pe umeri.
— Snune Drăgane, ţi-a curs mult sînge? . im,itn+
- Cîrnule, nu mă enerva. Acuma eşti beat. Spune cine te-a invitat
aid' ^nn^îtm^tr-^ fotoliu de piele şi, beat, se chinuia să-şi aprindă «ţigară ^ fleacud , Nu m-a invitat
13 ^"Drăgan nu-1 mai întrebă ce voia. Nu-i mai dădea atenţie. Cu scurta
ha umeri se olimba prin încăperea vastă. „     • .
pe umeri spl        P. - d împleticindu-se, vreau sa ma faci
angrosist de peşte... Da, da, nu spune nu, Drăgane, fiindcă poţi, Drăgane,
tu esti primarul nostru şi trebuie să ne faci pe noi..
tu eŞll_PrFugii măj de_aki J n spuse Drăgan, şi ca răspuns şi pentru ca
prea ^duhneanîn faţă. M ^ ^ pg ^ ş. vrei
să ţii fondurile numai pentru tine.
Cîrnu se dătTnă! se-mpiedică şi căzu pe spate. Noroc de masa de Care r™iiS măDriTne, nu te burzului aşa, că mă sperii !
Z Y= si A? * fetn fondul... ştii, cum îi zice ? pentru nrnductia de război"  Drăgane, ştii, Drăgane, nu te burzului, Drăgane
' Se oprTsingur, văz nd mînia fierbînd în ochii lui Drăgan. Se opri la timp, pentru că, în aceeaşi clipă, sub cerul cu nori roz care nu se vedeau din pricina candelabrum! scânteietor, parca din întreg acel vast cabinet, un glas uriaş urlă către el :
— Ieşi afară !
Ferestrele zbîrnîiră şi Cîrnu se prăvăli pe un scaun.
— Stai mă, Drăgane, nu urla aşa.
70
— N-ai ieşit ? !
Mînia şi tensiunea acelei întregi zile fierbeau în Drăgan. —■ N-ai ieşit ? !
Mîna sănătoasă căută în buzunar pistolul.
— Ieşi afară, că de nu... seîrbă !...
Cîrnu îl privea fix şi-ncerca să rînjească :
—■ Ce, Drăgane, te-ai supărat c-am venit beat la tine ? Am băut din banii liberalilor... Ha, ba, ha !... Sanchi, ca să le .adun partizani !
Şi, parcă atunci văzînd pistolul cu care Drăgan, cam supărat că avusese o asemenea ieşire, nu prea ştia ce să facă :
— Ce măăă ? Vrei să mă-mpuşti ? Hai, na, trage... trage... Clăti-nîndu-se, se ridică încercînd să-şi desfacă haina. Trage, mă... poate curge şi din mine sînge, şi-ajung şi eu un erou, şi mă face primar, ca pe tine... şi pun mîna pe fondul „pentru producţia de război".
Bocănind pe parchet, veni după Drăgan care se-ndepărta scîrbit.
— Na, mă, trage, vrei să dau şi eu sînge ? Dau !
Obosit, Drăgan îşi coborî încet palma peste sprîncene, peste nas, peste bărbie şi se uită la el cu alţi ochi. Serioşi, liniştiţi,
—' Nu trag, mă, tocmai de asta nu trag... Fiindcă din tine n-ar curge sînge. Din tine ar curge o apă murdară şi împuţită, asta ar curge... Hai, cară-te, ieşi, mă, afară !..„
II apucă de pulpană cu două degete, ca pe-o otreapă, şi-1 scoase pe uşa mare cu rame masive.
Apoi o închise, se-ntoarse cu spatele la ea şi răsuflă adine. Se simţea obosit..
Dar numai pentru o clipă. Imediat după aceea, pe faţa lui mare ca o lună plină apăru lumina unui gînd înviorător : „Impărţeau între ei fondul pentru producţia de război1, fir-ar mama lor să fie de canalii!" îi trecu lui prin minte. După aceea se trezi spunînd ou glas tare :
—■ Ha ! Ia uite ca cine-mi era mie ruşine că nu ştiu să mă port... Puşlamalele !
Apoi, strîngînd buzele şi încruntînd sprîncenele, îşi spuse iarăşi în gînd : „Păi noi, noi avem într-adevăr de organizat o lume ; ăia aveau de furat !"
Cu întreaga conştiinţă a datoriei care-i apăsa umerii, păşi hotărît pe parchetul cabinetului său, ajunse la birou şi, aşezîndu-se în fotoliu cu toată siguranţa omului care are de făcut o treabă adevărată, apăsă pe butonul soneriei'.,
Intră o secretară tinerică şi speriată,
— Domnişoară, ai hîrtie şi creion ?
— Da.
— Bun. Scrie : Ordonanţa numărul unu... Ai scris ?
— Da, răspunse fata încă speriată..
— Bun. Mai departe: Cetăţeni...
Fata scrise, apoi se uită la el aşteptînd, fără să mai arate a fi speriată. Chipul lui Drăgan dovedea un om hotărît, încrezător, pus pe treabă serioasă, şi atîta tot.
noiembrie 1958
7Î
CÎNTEC DESPRE BETONUL ARMAT
STEFAN IUREŞ
V y /    celor ee win teatre prund,
„■ JlJ iau pietriş
răbdător strecmindu-l cu sita,
şi acelor ce-l^ duc
unei guri fără fund
betoniera,
mereu hămesita.
Glorie .
celor ce-şi fac prin munţi loc
şi fac loc dinamite'^
prin calcar şi marnă
şi la capătul căii
de apă şi foc
pudra fin-a cimentului
toa.rnă.
Glorie
celor ce scot {din adine
minereul de fier,
îl separă de zgură,
îl aduc cuminţit sub ciocane,
îl frîng,
şi îl leagă,
şi-l fac armătură.
Glorie
celor ce-n codrul sonor taie brazii,
îi curăţă, -i leagă în plute, şi-i cîrmesc.
spre -mplinirea destinului lor în cofrajele bine făcute. Treacă veac după veac
într-un pas cadenţat, acest ev uimitor va scăpa de uitare. Glorie
celor ce toarnă betonul armat şi clădesc
zidul trainic şi tare 1 II
Analizele chimice nu spun nimic
urmaşilor
— prea curioşi —
despre pasta
cenuşie, _ .
rezistentă la arşiţi şi frig, folosită în vremea aceasta.
(Ei
alt material de construcţie or avea :
extensibil,
flexibil
şi autotermic,
fin, uşor, ^
transparent cum smt zările
sau
colorat — după ore — puternic.)
Doar la gîndul că noi cei dintîi am lucrat nalţi
şi liberi , şi mîndri că dus ni-i patronul;
şi că noi,
cea dintîi generaţie^, — am armat cu victoria noastră
72
betonul,
vor pătrunde
urmaşii
străvechiul secret
al tăriei clădirilor foarte bătrîne
Noi,
constructorii lor, dupâ cum e şi drept, lîngă ei şi prin ei vom rămîne.
III
Omenire,
de pe vasta platformă a schelelor
să îmbraci globul nostru : să pui în beton
plasa deasă a paralelelor şi meridianelor lui!
MANIFESTUL
.,-„,.„ V. GORUNESCU
t' .       '\lsu} ca 0 flacără a ţîşnit în stradă.
■, (        Mîna, cu pap de luceferi, lipi un manifest. i' f • :      E o palmă peste resemnarea neroadă şi o baricadă în calea •nemţilor ce înaintează spre Est. Un crîmpei de suflet bătut de maşină, ocrotit de noapte, dar rîvnind dimineţi. Un început de iubire într-o grădină azi năpădită de scaieţi. Tîmpla :s-a zbătut o clipă. Şi a cutezat. La ora aceasta cartierul doarme, morbid. ■Şi muşcatele moţăie rubinii pe canat. Numai manifestul nu doarme pe zid. Fiecare cuvînt e o gură ce acuză, fiecare literă desface un roşu drapel; ■aţîţă în cenuşa obidelor tînăra spuză, împleticirii îi deschide un ţel. Arborii freamătă, parcă întreabă în noapte, netezesc cu umbră afişul bălan. Opriţi-yă, saleîmi, adolescentele şoapte să auzim paşii vicleni de gardian. A doua fiţuică sărută zidul. încă una acum. Inima e un fierar îndrăcit care bate ciocane. Spaima trece ca o miţă pe drum. Pe frunte răsar calde broboane...
'Numai noaptea a ştiut şi a tăcut. "Noaptea e sărăciei noastre pelerină. >Şi umbrele arţarilor au întins scut 'foii învîrstate cu lumină.
Mîine ne vor citi ochi încercănaţi, buzele livide s-or carmina din speranţa arzătoare. Din pîinea slovei noastre vor muşca mii de fraţi în drum spre docuri şi elevatoare.
73
SÎNTEM ATÎT DE TINERI!
TITEL CONSTANTINESCU
întem atît de tineri, încît nici nu ne vine să credem!
_—, Mamă, să nu te superi
cie-am să-ţi spun că eşti de-o yîrstă [cu mine...
sau tu, bătrînule aţipit pe prispă _
şi fintrebîndu-te prin somn: e bine sau m-i &me.
Ne-am născut toţi a doua oară!
Fabricile n-au fost niciodată ale voastre.
Şi-acum... iată-ne cu toţii stăpîni!
Şi ţarinile-n care-aţi plîns de foame
cu griul lîngă palme,
tot din aceeaşi zi sînt ale noastre!
Şi pomii aceştia alintaţi de mai
(nu, fructele nu-s coapte îndeajuns !)
sînt toţi ai noştri din aceeaşi clipă!
Poate de-aceea,
vezi, acum îmi dau seama,
poate de-aceea
la defilarea noastră 'din mai
mergem cu toţii de-a valma,
bătrîni şi tineri şi copii!
Steagul e-acelaşi,
aceeaşi inima
şi cîntecul acelaşi...
Cît sîntem tineri l ^
Cu foarea de-odată,
cu fructul de-odată,
cu pasărea tînără de-odată,
înaintăm spre august...
Atunci pe culeg fructele la noi... In mgust... Sîntem în mai!
Cit soare şi cîtă zare! .. Cît spaţiu imens pentru rachetele lumii şi pentru cîntecul nostru din milioane de piepturi pornit:
„In mai, în mai,
pe-o gură de rai,
cîntă noul trai...
din tîlinci şi nai..." Vezi! Şi cîntecul e-atît de tînăr! Mamă, să nu te superi n   ^ .
dacă-am să-ţi spun că eşti de-o virsta cu mine. Să fim aproape şi-n mai, în mai,
să defilăm împreună sub steaguri.
OAMENI DE LA SĂVINEŞTI
— reportaj — UN OM ÎŞI CAUTĂ IDENTITATEA
POP SIMION
a să-1 cunosc pe omul fără nume, fără vîrstă şi fără identitate, trebuie să mă caţăr, ca o pisică, (pe scara verticală, prinsă de scheletul metalic al unei macarale-turn de 80 de tone. Mă nelinişteşte trepidaţia necontenită a colosului înfipt în partea aceea de ţară, ,ca să ridice sub cerul Moldovei moderne cetăţi industriale. Aţîţat de febra cunoaşterii caut să ascund această nelinişte a mea. E luni» început de săptămînă, iar peste ţară se proclamă, promiţătoare şi albă şi verde, primăvara.
Cabina de comandă e un loc de unde poţi să respiri în voie, sa-ţi umpli plămînii cu aerul tare, all înălţimilor; un; loc ce îţi disciplinează simţurile, pentru a recepţiona calculat, raţional, organizat, vasta panoramă a unui şantier de construcţii. Am senzaţia concretă că mă contopesc cu piramida de oţel a macaralei şi aud oa priintr-o uriaşă antenă, huietul şantierului, în care se varsă polifonia a milioane de vibraţii sonore care îţi dă sentimentul creaţiei şi al durabilităţii. In jur e Moldova, pe pămîntul căreia au loc prefaceri formidabile, ce remodelează substanţial şi vizibil vechiul peisaj patriarhal şi idilic, amintind de vremea lui Creangă. Lîngă mine, macaragiul îmbrăcat într-o salopetă albastră lucrează la manetele de comandă, xidicîndu-le şi coborîndu-le, aşa cum face aviatorul. Poartă o şapcă cu cozoroc larg, în umbra căruia disting doi ochi verzui, cu lumini ciudate, de jad. O mustăcioară gălbuie sugerează o vîrstă aproximativă, de treizeci de ani, desminţită curînd de un surîs naiv, aproape copilăresc, ce dezveleşte nişte dinţi albi, sănătoşi, ca de sălbăticiune. E omul fără nume, fără vîrstă şi fără identitate iar eu nu ştiu lucrul acesta. Mă folosesc de întrebările unui interviu obişnuit.
— Numele dumneavoastră.
— îmi pare rău însă nu-1 ounosc... Discret trec la altă întrebare.
— Vîrstă.
— în buletinul de identitate, care de fapt, nu identifică aproape nimic, scrie că am 25 de ani. Din alte acte de ale mele reiese ca aş avea 40 de ani, însă eu cred că am în jur de 30, 32...
_ ?...
75
Sînt parcă picat din Marte. Cum adică ? Fără îndoială ca e vorba de o glumă grotescă. Insist, luîndu-mi rolul în serios.
Omul din 'faţja mea însă nu pare de fel a glumi. Ochii lui verzui, cu lumini ciudate, ca de jad, se fixează asupra mea, scuzîndu-se parcă. îi privesc obrazul măsliniu. Sînt scrise pe el semnele unor drame mai vechi, cicatrizate prin scurgerea lentă a tâmpului. Da. Am în faţa mea pe omul fără nume, fără vîrstă şi fără identitate. îmi povesteşte, şi tot ce aud, îmi biciuieşte în cel mai înalt grad sensibilitatea.
Ga să-mi înţelegeţi starea de, spirit, vă înfăţişez întîmplările din biografia omului fără nume, fără vîrstă şi fără identitate. Cîteva momente, asemeni unor secvenţe de film.
...In ziua de 15 martie din anul de graţie 1934, la orele 2 şi 50 de minute, gardianul public (seria 1065) găseşte în strada Ştirbei Vodă colţ cu Berzei un copil rătăcit, de aproximativ 3—4 ani vîrstă, îmbrăcat în haină gris, pantaloni bej, basc negru şi ciorapi groşi, de lină. Semnalmente particulare : o cicatrice la sprinceana ochiului sting.
Autorităţile n-au putut afla prea mare lucru de la copilul găsit. în memoria lui crudă se fixaseră încă prea puţine şi disparate imagini după o logică primară, naivă, copilărească încît nu se puteau face deducţii cît de cît realiste. Tot ee-şi amintea copilul se reducea la nişte case albe ţărăneşti şi o uliţă cu salcîmi, o fetiţă desculţă şi zburdalnică — poate sora lui — un cîine rău, care 1-a muşcat şi după care goneau o mulţime de oameni cu bîte lungi, o- bătrînă, urîtă, un pom încărcat cu caise şi un derdeluş, unde nu avea voie să se ducă. încolo nimic. Acesta era întregul univers spiritual al copilului; tot ce s-a putut developa din filmul amintirii unui pui de om aflat la începutul percepţiilor nude.
A fost înregistrat în nişte scripte apoi i s-a dat un număr de serie. Trece prin diferite aşezăminte şi „case de binefacere" bucureştene, patronate în mod demagogic de mari personalităţi ale timpului. Muncă de rob şi bătaie. I se dă un nume, ca să poată fi 'deosebit în mijlocul sutelor de copii ai nimănui : Ion Drumeţu, copilul găsit pe drumuri.
Oalmeni feluriţi îl iau pe Ion „copil de suflet". Rînd pe rînd i se mistifică şi vîrstă incertă, aproximativă. De cîteva ori la rînd traficanţii de copii găsiţi îi trec în scripte o vîrstă mai mică, pentru a putea fi utilizat fără plata la munci. îşi aduce aminte băiatul de un şef de post dintr-un sat, de o femeie mută, lucrătoare la o fabrică de pungi din Bucureşti, de o familie Popescu din Valea Prahovei. Mintea Iui Ion Drumeţu începe să înţeleagă ee-i umilinţa. Ia drumul vagabondajului. îl găsim prin gări, dormind în parcuri, sub poduri, în aziluri de noapte. Flămînd, îl găsim bătut pentru un covrig, ori o fructă.
în primăvara lui 1944, pe cînd se topeau zăpezile, Ion Drumeţu era argat fără plată la moşia, unui Popescu Nicolaie din comuna Pătule, judeţul Mehedinţi. Moşierul era directorul aşezământului „Principele Nicolae" şi făcea cele mai scandaloase afaceri. Acolo, la moşie, băietanul umbla îmbrăcat într-o haină de sac şi îngrijea 268 de porci (cifra o ţine minte cu o dureroasă exactitate, pentru că ia fost nu o dată tăiat cu biciul ori călcat în picioare cînd se rătăcea din turmă vreun york ori o mangaliţă).
Vana acelui an 1944 era uimitoare şi neobişnuită. Conacul moşiei devenise un adevărat cuib de viespi. Erau toţi cei şase fraţi împreuna : un maior medic, un căpitan de aviaţie, un locotenent de artilerie, un bancher cu funcţie de director general al P.T.T., un industriaş şi moşierul, în postura de părinte mărinimos al copiilor fără căpătîi. Frontul se muta mereu spre apus
76
pe-a tuned. Nemţii o puneau de mămăligă. Prin iulie au început să se arunce în aer vase pe Dunăre, încît satele veneau la marginea apei să vadă ce n-au mai văzut. Veneau să privească şi să adune îmbrăcăminte, conserve, scânduri — tot ce aruncau valurile Ia mal. Veneau ţăranii cu căngi şi cârlige. Mulţi se aruncau între valuri...
La coniac boierii îşi lepădau îmbrăcămintea militară ; îşi îngropau în pa-mînt epoleţii. Se îmbrăoau în haine de tîrg şi îşi acopereau capetele înfierbîn-tete cu pălării albe de pai. Pentru prima oară îi fulgeră lui Ion Drumeţu prin minte că s-ar putea să se răscoale ţara, încît el va putea îndrăzni să lase turma de porci în pustie, să-şi lepede îmbrăcămintea de sac şi să-şi vadă de alt fel de rosturi. îndrăzneala băiatului se împlineşte odată cu actul de la august 23.
1945. Ion Drumeţu intră la una din uzinele lui Malaxa să înveţe cizmărie, învăţă iute, cu spor. Dar pe lîngă cum se bat cuiele şi cum se croieşte o faţă d© gheată, Ion Drumeţu învăţă lucruri mult mai de preţ : cum să-i bată pe burjui şi cum trebuie croită viaţa cea nouă.
Activează cu înflăcărare în rîndurile U.T.C.-ului. în 1946 se înscrie în Partidul Comunist. Reconstrucţia. îl găsim lucrând pe- şantier -la Apaca. La Hunedoara, unde trebuia să se ridice noua cetate a oţelului, era nevoie de tineri entuziaşti, inimoşi. Ion Drumeţu e în brigada de şoc, trimisa de Comitetul Central al U.T.M. oare avea sarcina să întărească disciplina în cele patru brigăzi venite din Moldova pe vremea foametei. Erau vestite scandalurile, beţiile, furturile şi încăierările pe care le făceau aceste brigăzi. Citiţi „Derbedeii" lui Nicuţă Tănase şi vă veţi putea apropia mult de mediul în care a avut de acţionat comunistul Ion Drumeţu, pentru a ajuta la instaurarea unei conduite şi discipline muncitoreşti. în acest soop el a lucrat în mai toate sectoarele Combinatului. întîi Ia oţelărie, în bala de turnare. Cu timpul a început să-i placă munca la macarale. După perseverenţă şi învăţătura a devenit macaragiu. La început a muncit pe macarale mici, de 5—10 tone. S-a dovedit priceput. Cînd a urcat pe macaraua de 60 de tone, de Ia şarjare, a făcut un chef straşnic. Să fii macaragiu la şarjare este o meserie de mare prestigiu în combinat. Macaragiul toarnă oţelul topit, duce oalele dintr-un loc în altul, ca pe nimica. Nu peste mult Ion Drumeţu se suie pe o macara de la sectorul de laminor, unde lucrează pînă în anul 1953. într-o bună zi ■» chemat la Comitetul de partid.
— Tovarăşe Drumeţu, de mîine vei lucra Ia O.M. i-a zis secretarul. E nevoie de comunişti acolo.
Ion Drumeţu a primit cu bucurie. O. M. i se zioe Oraşului Muncitoresc al Hunedoarei, a cărui construcţie abia începuse. Aşadar, el, omul fără nume. fără vîrstă şi fără identitate va începe să ridice bloouri muncitoreşti, să construiască noua Hunedoara. I s-a dat o macara turn, tip 23 august, întîia fabricată în ţara. Cinste, nu glumă ' Bloc cu bloc, casă cu casă, noul oraş a crescut sub ochii verzui ai lui. Ion Drumeţu, sub maşjcarea braţului uriaş de oţel al macaralei sale de 80 de tone.
Cînd a terminat ultimul bloc muncitoresc, macaragiul Ion Drumeţu a lucrat pînă la orele două din noapte. A lucrat cu macaraua la lumină de lună. Se iveau zorii de zi iar macaragiul se muncea să-şi prindă în turnul macaralei pînza roşie a unui steag. Istovit, s-a culcat spre dimineaţă. A adormit ca un bolovan. S-a trezit după! miezul nopţii, fiindu-i sete de vin. S-a culcat din nou. Vestea cu -care s-a sculat dimineaţa nu la mirat de fel.
— Ei/ nevoie de tine Drumeţule la Săvineşti, i-a spus omul venit de Ia Ministerul Construcţiilor. Ridicăm acolo o familie de uzine chimice. Ce spui ?
77
Ion Drumeţu a primit vestea simplu, fără nicio- tulburare.
—• Dacă-i nevoie, mă duc, a răspuns macaragiul. Cînd e plecarea ?
La 20 Septembrie 1958 Ion Drumeţu şi-a ridicat în preajma Bistriţei macaraua lui înaltă de 37 de metri şi a început să lucreze, să construiască fabrici şi uzine, să împodobească peisajul moldovean cu aceste noi citadele ale industriei noastre socialiste.
Stau în cabina de oomandă a macaralei turn de 80 de tone, cea dintîi construită în ţara noastră. Lîngă mine, macaragiul îmbrăcat într-o salopetă albastră lucrează la manetele de comandă, ridieîndu-le ori coborîndu-le, aşa cum face aviatorul. Poartă o şapcă cu cozoroc larg, în umbra căruia disting doi ochi verzui, cu lumini ciudate, de jad. O mustăcioara gălbuie sugerează o vîrstă aproximativă de treizeci de ani, dezminţită curînd de un surîs naiv aproape -copilăresc, ce dezveleşte nişte dinţi albi, sănătoşi, ca de sălbăticiune. E omul fără nume, fără vîrstă şi fără identitate. Mă tulbură imult mărturisirile lui.
— In fiecare an pe vremea concediului de odihnă pe mine nu mă vei găsi la munte ori la mare, bueurîndu-ma de soare ori de semieţia munţilor. Bat drumuri şi poteci, colind satele din preajma Bucureştilor, cercetez casă cu casă, întreb cunoscuţi şi necunoscuţi, încerc să regăsesc locuri şi imagini care îmi umblă prin minte ©a nişte icoane tulburi. îmi caut părinţii. Vreau să-i cunosc, sa ştiu cum arată la faţă, să păşesc în livada de unde am mîncat fructe în prima mea copilărie, să văd ochii mamei «care m-a născut în dureri şi pe ai fraţilor, ai surorilor, ai neamurilor mele. Să pot închina cu ei un pahar de vin... Mă ohinuie cumplit această necunoaştere care mă ţine în mrejele ei de la începutul începutului. Ce sînt eu ? Nu ştiu. Eu n-am origine socială. Azi mîine soţia mea va naşte un copil. Din ce neam se trage el ? Ce bunici a avut ? El, copilul meu va fi lipsit de omeneasca bucurie de a istorisi întîmplări năzdrăvane despre bunicii şi străbunicii lui, care au trăit o sută de ani, au băut vinul cu vadra şi s-au luat la trîntă cu ursul. Şi totuşi trebuie să aflu ! Altfel simt că îmi crapă capul...
îi vine o ideie, de care se agaţă ca înecatul de firul de pai. îmi propune cu seriozitate :
— încearcă, rogu-te, să scrii o broşură în oare să povesteşti viaţa mea din fir în păr. Pentru asta — ştiu bine — trebuie talent. Am încercat eu, dar nu merge.
îi promit să'-l ajut cu mijloacele de oare dispun. Un reportaj tipărit pare însă că nu-1 prea entuziasmează pe noul Mecena. Zice că revista „Viaţa românească" nu prea pică în mîna ţăranului.
—• Şi-i păcat — spune omul — ca întâmplările mele să rămînă pur şi simplu nişte întîmplări de literatură. în cazul acesta nu mai avea rost să ţi le istorisesc. Ce născoceai matale şi mai dihai. Am, sau nu dreptate ?...
Are. îl ascult pe omul fără nume, fără vîrstă şi fără identitate şi mă gîn-desc că în biografia lui, se concentrează chiar semnificaţiile care arată ce schimbări structurale au avut loc în destinele unor oameni ai zilelor noastre. Dacă în industrie se vorbeşte de recuperarea oţelului, oare capătă din nou făptură şi chip, cu atît mai mult se poate vorbi pe plan social de recuperarea oamenilor. Fără îndoială că omul fără1 nume, fără vîrstă şi fără identitate este un om recuperat de colectivitatea noastră socialista ; un om recâştigat, integrat în circuitul vital şi firesc al societăţii ; un om remodelat după chipul şi asemănarea timpului nostru. Ce ar fi ajuns Ion Drumeţu în societatea burgheză ? Un om fără căpătâi, fără ideal.
78
în anii noştri comunistul Ion Drumeţu şi-a găsit demnitatea, Oamenii îl preţuiesc, îl cinstesc. Deşi pare ciudat, el are şi nume, şi vîrstă şi identitate precisă. Numele lui este O.M., cu O mare, nume neîntinat de noroiul umilinţelor şi al mizeriei. Identitatea lui socială este Revoluţia. Iar vîrstă lui este aceea a Patriei eliberate.
Omul fără nume, fără vîrstă, fără identitate, s-a născut aşadar în anul unu după 23 august 1944.
CINEVA Şî-A PLASAT ACŢIUNILE ÎN INDUSTRIE
ofan Constantin e om şugubăţ, însă nu pare. Lucrează la uzina de relon. învaţă meseria de operator chimist. îl găsesc într-o încăpere copleşită de lumină fluorescentă, în preajma automatelor care filează mătasea artificială. Fără îndoială că aş fi trecut mai departe- dacă nu mi-ar fi atras atenţia îmbrăcămintea lui ţărănească. Poartă bocanci grei, de piele de porc, şi ciorapi de lînă, nişte nădragi die pănură trecută prin piuă şi o flanelă trainică, împletită în casă ou andrele mari, de alamă.
Bărbat la cumpăna vîrstei, muşchiulos, bine clădit, cu obrazul asprit de vînturi. Un obraz tăiat parcă în trunchi de fag. Se mişcă incomod, cu fereală, printre maşinile strălucitoare şi noi, printre agregatele fine cu multe butoane, manete, instalaţii de semnalizare şi ceasuri. Poţi ghici uşor că omul acesta a fost obişnuit în viaţă cu altfel de munci, ce solicitau mai de grabă forţa muşchilor lui pietroşi, puterea mîinilor mari, osoase, bătucite de trudă. ÎI întreb cum a ajuns în aceasta uzină ultramodernă care cere muncitorilor ei agerime de minte, fineţe.
— Vin din plutărie, îmi răspunde omul serios, cîntărindu-rnă cu ochii săi albaştri şi limpezi oa apa Bistriţei şi cerul Moldovei. — Am stat în palma plutei cam douăzeci de ani, din cei treizeci cîţi am...
îmi istoriseşte cum a plutărit pe apa Bistriţei de Ia Broşteni la Brăila şi pe apa Şiretului, pînă jos, în matca largă a Dunării. — Cunoaşte leagănul acestor două fire de apă, aşa cum îşi cunoaşte punga ou tutun, pe oare a meşterit-o anul trecut dintr-o băşică de mistreţ. Cu ochii închişi îţi spune toate co-turile apei, îţi arată cu degetul măselele de stîncă ce îl pîndesc pe plutaş de sub apă în nopţi fără lună, simte de departe bulboanele, care îţi apucă pluta şi o afundă sub val, ori o învîrteşte oa pe-o morişcă, aruncînd buştenii de-avalma, ca pe nişte beţe de chibrituri. Se opreşte parcă la lumina unui gînd. Mă priveşte atent, apoi, din senin, îmi aruncă întrebarea :
— Spune drept, crezi în semne ?
îl privesc năucit. îmi vine să rîd de naivitatea, de copilăria acestui bărbat de 35 de ani. îi răspund :
— Nu... Nu cred în semne. Sînt nişte bazaconii băbeşti, care îi prostesc pe oamenii sănătoşi 'la. minte.
—■ Ai dreptate. Nici eu nu cred, mă asigură omul. Se aplecă apoi mai spre mine, de parcă mi-ar spune un secret. — Cu toate acestea află matale că eu ştiam că aici se va ridica fabrica asta încă din anul 1943 !
Zîmbesc cu îngăduinţa omului pus în faţa unei minciuni vînătoreşti.
— Vorbesc eu toată .seriozitatea, mă asigură omul şugubăţ.
79
Banul a fost aruncat. Curiozitatea reportericească, trebuie satisfăcută, chiar dacă e vorba de o glumă absurdă.
—• Ascult, îi zic. Omul prinde a povesti. Cercetez şirul cuvintelor lui cu graba şi neastâmpărul cu care parcurgi o bandă de telegraf în care te aştepţi să găseşti veşti senzaţionale. Moldoveanul însă nu ţine seama de lucrul acesta, şi evocă domol, cu glas dulce, sfătos, uşor cîntat, cum de mult, într-o noapte neagră ca păcatul, a avut o întâmplare cumplită pe Bistriţa, între Roznov şi Săvineşti, unde-i cam sălbatică valea.
— ...Bistriţa era în creştere. Umflată peste măsură în matca ei, îmi dănţuia pluta după buna ei voie. Cîrma se zbătea în palmele mele ca un taur nărăvit. Simţeam că nu-1 pot de fel domoli. Mă durea furca pieptului de izbitură. Pe la doua sau trei noaptea — ceas n-aveam ! — s-a pornit un vînt şi o ploaie, încît mi-a murat şi sufletul. Ajutorul meu — pe atunci îi spuneam „dâlcăuş" — era subţirel, gălbui şi fără multă viaţă în el. Braţele nu-i prea erau îmbrăcate în muşchi. Nişte curele subţirele. Puteam oare să-i trec cîrma ? L-am lăsat să se facă ghem, oa un căţel; să se ferească de vreme. Coborîşul era tot mai greu şi zbaterea apei tot mai cumplită. Pluta uşoară. Era alcătuită numai din buşteni de brad, lungi şi drepţi, ca nişte luminări. Lemn de construcţie. M-arn ţinut tare pînă spre mijitul de ziuă. Mi s-a părut că s-a mai mulcomit potopul. Am lăsat plută mai în voie. Diau să chem „dălcăuşul" la cîrmă, ca să ducă el pluta un scopot de vreme. N-apuc nici să zic ceva, că simt o zdruncinătură grozavă, care ne rupe legătura din faţă. Buştenii dau să se resfire cătinel. Parul în care era spînzurat lampasul se prăvăleşte în apă. Eram orbi. Sarcinile plutei se încalecă una peste alta. Copilul pică în apă. Sar după el. Nu mai era nevoie. îrmota mai bine oa mine. Ga un tipar, care se strecura pe sub buşteni. Băiatul a găsit — nu ştiu cum — şi ţapina. Urla de undeva că el a început să tragă buştenii la mal. Cîţiva buşteni, puţini la număr, i-am pierdut, luaţi la Bistriţa. Pe cei mai mulţi i-am prins la o cotitură, unde s-au învălmăşit, aruncaţi pe o buză de mal. „Să ştii dălcăuşule, ca pe locul acesta s-o ridica musai un palat de mănăstire", îi zic băiatului după obiceiul plutaşilor. Că poate nu ştii matale — din străbuni există credinţă că acolo unde ţi se rupe pluta, şi trebuie să tragi buştenii la mal, se va înălţa un mîndru lăcaş. E un semn că lemnele de construcţie au fost oprite fără voia omului. — „N-auZji ce-ţi spun mă, dălcăuşule ? ! Cîndva pe aici s-o ridica o zidire mare" îi mai zic eu ajutorului. „— Nu s-o ridica nici măcar o colibă'' îmi răspunde dălcăuşul. ,,— Cum, mă, mucosule ? !"     — Aşa bine — zice
— Nu vezi matale bădiţă unde sîntem ? Săvineştiul nostru e un sătuc sărăcuţ şi fără putere. Lemnul nu face două parale"... L-am certat pe dălcăuş pentru necredinţa lui, apoi, istoviţi, ne-am culcat lîngă pluta încâlcită, în-velindu-ne cu o mină de fîn binemirositor. Şi am visat, draga tovarăşe, mult şi frumos, încît cred, mi-o crescut flori k căpătâi. Vedeam aievea cum se ridică mîndrul lăcaş lîngă Săvineştiul no sini. Auzeam — doamne iarta-mă!
— şi loviturile repezi de bardă şi zăream cum suie oamenii pe acoperiş, ca nişte furnici, şi fetele subţirele, mlădii, făceau cununi gălbioare oa să împodobească iute căpriorii casei în ziua de sînziene şi cîte şi mai cîte. Cînd m-a trezit soarele cu căldura lui, m-am speriat de visul meu prea frumos şi am căutat să-1 uit, ori să-1 ţin închis în mine, ca pe o comoară de care nimeni nu se putea bucura.
Amuţeşte glasul domol, dulce, sfătos, uşor cîntat al moldovanului. Se fringe şi istorioara lui naivă şi romantic-sentimentală.
80
— Ţî-.am spus — nu cred în semne, zice din nou fostul plutaş, şi totuşi semnul meu a căpătat împlinire...
Tac. Moldovanul şugubăţ, mă fură cu ochiul. Zice împăciuitor, eîrmind vorba încotro ştie ei că îmi place mie :
— Adevărat că nu s-o ridicat palat de mănăstire cum mi s-a arătat atunci, dar tot un drac Palat se cheamă şi ăsta. Palat al muncii, la care se închină toată Moldova, pentru că ne scoate din sărăcia şi înapoierea dinainte. Şi asemenea, palate au îniceput să se zidească pe toate plaiurile noastre. Bag seama încep să se împlinească semnele atîtor plute care s-au rupt pe firul Bistriţei şi Şiretului, trage din nou omul spuza pe turta lui şi mă judecă o privire şireată şi un rîs şugubăţ.
îi -dau dreptate, ca să-1 pot întreba :
— Dar de ce te-ai lăsat de plutărit ? După cîte am înţeles, ţi-a plăcut. Meserie din tată în fiu.
Mă priveşte mirat.
— Cum de ce m-am lăsat ? Simplu. Nu mai e de nasul meu. Matale nu ştii că eu am devenit... industriaş ?
Rămîn cu gura căscată. Mă surprinde pentru a nu ştiu cîta oară moldovanul şugubăţ, cu înfăţişare de om serios. îi răspund cu aceeaşi monedă :
— Şi prin ce fapt ţi-au crescut dintr-odată acţiunile, bădie ?
— Trecînd de la proprietatea agricolă, de la starea de... moşier, la aceea, de industriaş...
V-aş reţine prea mult, dacă aş transcrie aici întreg duelul nostru verbal. Cîrligul discuţiei noastre este următorul: Plutaşul Tofan Constantin din Să-vineşti avea o „avere" de 90 de ari de pămînt, din oare 20 de prăjini (40 de ari), au căzut chiar în perimetrul terenului pe care -urma să se înalţe uzina.
— Iţi plăteşte statul petecul de pămînt, i-au spus inginerii veniţi cu măsurătorile.
Ţăranul n-a răspuns. A întrebat mai de graba, cu şiretenie -.
— Dar nu aţi putea să mutaţi fabrica mai încolo ?
Oamenii cu măsurătorile au rîs, văzînidu-şi de treabă. Moldovanul, scai:
— Eu am ovăz aici şi păpuşoi, şi basulă... Dacă le culeg înainte de vreme, să pricep şi eu că am pentru ce... Auziţi, tovarăşilor. Trebuie să vie Statul să „tracteze" cu mine. Doar mi-s proprietar, nu un terchea-berchea, întindea omul gluma, plăcîndu-i mult lucrul acesta.
— Dar ce anume ai de tratat cu statul, bădie ? a aruncat undiţa careva.
— Păi, să stabilim condiţii...
— Ce feî de condiţii ?...
— De colaborare... Eu dau terenul, statul zideşte şi aduce maşini. Sînt adică un fel de asociat...
S-a stîrnit un rîs, încît s-au oprit şi ciorile din zbor. De atunci în Săvi-neşti i se spune Iui Tofan Constantin, „industriaşul".
Uzina de relon s-a înălţat chiar pe „moşia" lui Tofan. Venea omul în fiecare zi sa vadă cu oohii lui şireţi şi albaştri cum se ridică tot mai sus în văzduh schelăriile. A mai plutărit ce a plutărit pe Bistriţa şi pe Şiret, însă aţa tot la Săvineşti îl trăgea. într-o zi s-a dus la director, spunîndu-i -că vrea să înveţe o meserie în fabrica nouă. A fost luat la una din secţiile-cheie ale uzinei : operator practicant la aparatele oare filează mătasea artificială. Fostul
6 — Viaţa iRomî.r.ească nr. 5
8Î
plutaş şi „proprietar de moşie", omul care şi-a plasat în industrie toate acţiunile morale şi materiale, a devenit „industriaş" în toată puterea cuvînfcului.
Mai anii trecuţi, Tofan Constantin aduna de pe petecul lui de pămînt ovăz timpuriu, păpuşoi şi fasole cu bobul alb, iar în anii de secetă scaieţi, bălării şi ceapa ciorii. Iată că anul acesta pămîntul ţăranului din Săvineşti a început să arate o recoltă care umple de uimire şi entuziasm pe toţi ţăranii locului ; 6 recoltă aleasă, -ciudată şi necunoscută pînă acum, oare preţuieşte cît recolta agrară a şapte sate din jur. Fibra de relon oare se produce aici o vom întîlni în ţesătura vaporoasă a bluzelor cu care se vor îmbrăca elegante femeile şi fetele noastre ; în hainele de protecţie de mare uzură, cu care se va apăra oţelarul de dogoarea cuptorului, minerul de picătura de apă acidulată strecurată prin fisurile stâncii, astronomul de radiaţia razelor cosmice ; le vom întîlni în treningurile albastre, galbene, roşii, ou care se va îmbrăca tinereţea ieşită pe marile stadioane ; în aţa chirurgicală cu care doctorii vor efectua operaţii mai bune ; în pînza corturilor pe care Ie vom ridica vara în Bucegi; în plasele pescăreşti cu oare lipovenii bărboşi vor strecura marea ca să găsească scrumbii albastre ; în -cupoalele albe ale paraşutelor care umplu cerul nostru în zilele paşnicelor sărbători aviatice ; vom întîlni fibra de relon şi în alte mii şi mii -de articole practice, originale şi noi, care vor spori în viitorul apropiat bunăstarea şi confortul colectivităţii noastre.
Ştiind despre toate aceste vrăjitorii „industriaşul" îmbrăcat în nădragi de pă-nură şi bocanci de piele de porc, rîde ; cîntăreşte lumea ou ochi şireţi şi se învîrte cu importanţă -printre maşinile sale.
FLOAREA MESERIEI
onvorbir-ea mea cu inginerul Milu Căciularu e o lecţie captivantă şi originală despre perseverenţă, despre fineţea firului de re-lon şi despre... mîinile lucrătoarelor. Transcriu aci, pe pagină, datele convorbirii noastre în ordinea în care Jenam recepţionat. Perseverenţa.
Chipul ei, al perseverenţei, e chiar omul din faţa m!ea. îmi dau seama de lucrul aceste după ce aflu ca în urmă cu cîţiva ani inginerul Căciularu era un lăcătuş oarecare ; ciocănar de rînd, într-o Moldovă în care alcătuirea unei sobe de tuci trecea drept o chestiune de tehnică complicată:. îl invit pe fostul muncitor să-mi istorisească în ce mod a cucerit ştiinţa.
— Ştiinţa m-a cucerit pe mine, îmi răspunde omul, zîmbind şi cîntărin-du-mă -cu ochii lui jucăuşi, plini de inteligenţă, apoi mă ia de braţ să-mi arate secţia textilă pe care o conduce, cea mai mare şi mai însemnata secţie a fabricii de relon. Printre picături îmi povesteşte viaţa.
...Este feciorul unui fierar din Buhuşi.
Trei copii a avut fierarul. Nici pe unul nu 1-a putut apropia de lumina învăţăturii de carte. L-a mîhnit mult lucrul acesta pe bătrînul fierar aţîţînd în el o răzvrătire surdă. A pus în mînă feciorilor barosul şi cleştele şi i-a în-
82
văţat să frămînte fierul, şi să facă minuni din el, cum face olarul frămîntînd argila între degete. Cînd şi-a văzut dorinţa împlinită, bătrînul fierar din Bu-huşi a băut de bucurie o ulcică de vin, apoi a intrat în fierăria lui ou pereţi afumaţi. Era într-o seară de vară. A pus în jarul din vatră un bulgăre de fier şi 1-a tot suflat cu foalele, pînă 1-a înroşit, încît părea un bulgăre de soare. L-a scos apoi cu cleştele din spuza vetrii şi 1-a aşezat pe ilău, rîzînd de plăcere. S-a apucat să-1 bată ou ciocanul, întorcîndu-1 pe toate feţele. L-a bătut, mărunt, mărunţel, pînă a istovit bătrînul fierar. Pe fruntea lui palidă au în-oeput să apară broboane de sudoare — ca mărgăritarele — ce picau una cîte una pe fierul înroşit, sfîrîind scurt. Dar fierarul rîdea, arătînd nişte dinţi albi, ca de fildeş. Rîdea şi lovea cu ciocanul.
Afară era noapte neagră şi soarele dispăruse devreme de pe cer, încît s-au mirat oamenii. Ei nu ştiau pesemne că el, soarele, era închis în atelierul fierarului din Buhuşi. Bătrînul îl ţinea strîns cu cleştele pe ilău şi îl bătea zdravăn cu barosul icnind. îl bătea, întoroîndu4 pe o faţă şi pe alta, ca pe un ban de aramă roşie, şi făcea din el ce voia. Cei trei feciori ai fierarului erau de faţă şi îl priveau pe tatăl lor cu uimire. Le plăcea cum joacă' muşchii făurarului ca nişte şerpi pe osul braţelor mînjite cu funingine şi pe sub şorţul de piele. N-au îndrăznit să-1 întrebe ce face. L-au privit mai degrabă, stînd în preajma lui, sub ploaia de scîntei ce se împrăştia ca o pulbere de aur peste ilău.
Şi iată că după miezul nopţii, băieţii fierarului au văzut cu ochii lor ce a izbutit să facă tatăl lor cu soarele pe care l-a lovit atîta timp cu ciocanul. O floare mare de fier. O floare cu trei crengi. Cînd a fost gata, a azvîrlit-o degrabă în ciubărul cu apă, ca s-o stingă. Floarea s-a înnegrit, slobozind în aer un fum alb. A scos floarea de acolo cu mîna, a pus-o în şorţul de piele, apoi a arătat-o feciorilor. Le-a spus :
— Priviţi, mă băieţi ! Ştiţi voi ce-i asta ?
Feciorii erau cruzi şi prostuţi. N-au ştiut ce să zică.
_ Asta-i floarea meseriei, mă ! Eu numai atîta vă pot da. Restul veţi
agonisi voi înşi-vă, cu hărnicia şi priceperea voastră... Luaţi fiecare cîte o crenguţă din această tulpină şi căutaţi-vă norocul... Atîta a spus bătrînul fierar, apoi a prins floarea de fier în cuie, într-un perete, deasupra vetrei de la fierărie.
Peste puţină vreme bătrînul a murit împăcat. Cei trei feciori de fierar au luat fiecare cîte o crenguţă din floarea meseriei şi au plecat să-şi caute norocul. Nu l-au găsit. Norocul pe atunci era pasăre rară pentru nişte oameni ca ei. N-au înflorit în mîinile lor crenguţele rupte din floarea de fier.
S-au apucat cei trei feciori de fierar să-şi bată cu ciocanul fiecare crenguţa pe care o avea moştenire, încercînd să făurească ceva din ea. Cel mai mare — Ilie, a făcut şurub cu trei începuturi şi a ajuns strungar. Al doilea, Mihai, a făcut o rotiţă bună la o maşină, şi a ajuns: frezor; iar al treilea. Milu, a făcut un lacăt, cu care puteai încuia un cufăr şi a ajuns lăcătuş. Mai mult n-au putut face feciorii din crenguţele rămase de la bătrînul fierar. Şi au trudit aşa multa vreme, pînă în cumpăna veacului nostru, nebănuind că crenguţele lor rupte din floarea meseriei ar mai putea arunca muguri vreodată, ori flori proaspete, albe, sub soarele zodiei timpului nostru. Dar s-au înşelat feciorii fierarului. Au înflorit din nou crenguţele pe care ei le rupseseră din floarea de fier lăsată de bătrînul fierar. Au înflorit nebănuit de frumos sub
6*
83
soarele vremii acesteia. Cel mai mare, Ilie, care făcuse cîndva un şurub şi a trudit o viaţă de qm ca strungar, azi lucrează într-un minister. Al doilea, Mihai, cel care a meşterit o Totiţă la freză, azi e inginer într-o mare uzină din Bacău ; iar al treilea, Milu, cel -care a izbutit să alcătuiască un lacăt, este unul din inginerii de bază ai fabricii de relon de la Săvineşti.
Feciorii fierarului au devenit în anii aceştia fiii revoluţiei. Au absolvit şcoli, facultăţi, cinstind memoria bătrînului fierar.
Răzvrătirii lui mute de altădată, cei trei feciori i-au adus cea mai frumoasă încununare : lupta pentru idealurile socialismului. Cei trei feciori de fierar sînt comunişti.
il invit pe inginerul Milu Căciularu să vorbim cîte ceva despre floarea meseriei lui. E de acord, 'dar o spune cu jumătate de gură. întreb cu naivitatea omului de pe stradă ; aşa, .ca să mă aflu în, treabă:
— Cît de subţire-i firul sintetic ?
-— Aproximativ ca cel de păianjen.
— Nu-s mulţumit. Răspunsul e prea relativ.
— Doreşti precizări ? De acord. Pentru asta trebuie să rezolvăm o problemă cu ajutorul regulei de trei simplă, îmi spune feciorul fierarului.
Tresar, surprins de această neaşteptată revedere ou matematica. Spontan îmi năvălesc în creier o sumedenie de formule, de cifre ; printr-un reflex natural mă întreb — nu ştiu de ce — cum se scoate rădăcina pătrată, şi dacă Pi-er-patrat este suprafaţa cercului ori altă drăcovenie...
Dar vorba calină a inginerului mă scoate curînd din ridicola mea încurcătură, scutindu-mă de prezenţa severului personaj care se cheamă Matematică şi cu care sînt certat încă din anii liceului.
— De altfel chestiunea e cît se poate de simplă. Deoarece n-avem nici o altă modalitate de a 'exprima cu preciziune grosimea firului de relon —.nici măcar prin microni, dat fiind că nu poate fi măsurat cu exactitate — ne folosim de raportul dintre greutatea şi lungimea firului...
— Cu alte cuvinte ?
—• Un kilogram de fir de relon de calitatea „15 idemer" are o lungime de 600.000 de metri, adică distanţa de la Bucureşti la Baia Mare. Un fir pe care îl faci ghem şi-1 bagi în buzunar.
— Cifra mi se pare astronomică, zic la rîndul meu.
— Fără îndoială, însă ou asta încă n-am spus aproape nimic, mă asigură inginerul. In vreme ce firul textil este rnonofil — adică fir unic —, firul sintetic, de relon, poate fi multiplifil, adică format din răsucirea a zece, a cincisprezece, ori chiar a douăzeci şi patru de fire deosebit de subţiri, de sine stătătoare, pe oare noi le numim filamente...
Luceşte pasiunea în ochii mici, jucăuşi ai feciorului de fierar :
— ...Şi tocmai pentru că filamentele — aceste componente ale firului sintetic sînt de o fineţe şi O' sensibilitate rară, munca de filator în secţia textilă au uzinei de relon reclamă O' sumă de calităţi deosebite, care...
— Concret.
84
— Ochi de uliu, o mare putere de concentrare, gesturi reflexe, atenţie distributivă şi o deosebită sensibilitate a degetelor mîinii...
Mă leg la mtîmplare de afirmaţia cu sensibilitatea degetelor. Feciorul fierarului pare nedumerit de întrebarea mea :
— Cum ? protestează inginerul. N-ai înţeles pînă acum că munca de aici e de mare fineţe ? încearcă să-ţi închipui că ţi s-ar da să refaci dantelăria sfîşiată a unei plase de păianjen.
— Nu văd legătura, mărturisesc.
— Rău... zice inginerul, sincer nemulţumit. Orice asperitate neînsemnată a degetelor poate rupe smocul de fire care ţîşneşte prin nişte site metalice, ca apoi, fir de fir să se răsucească pe fusele de bobinare cu o viteză fantastică de 14.000 de ture pe minut... De aceea una din cerinţele meseriei de operator textil la firul sintetic este — oricît te-ar mira — cultura manilor... Da, da. Ai înţeles bine. Cultivăm mîinile lucrătoarelor noastre...
— Cum ?
— Prin tratamente cosmetice. Două manicîiiuriste salariate de uzină vor avea în permanenţă de lucru... Foriecuţe, pile, uleiuri, vaseline. Ce mai ? simţul tactil trebuie ocrotit, educat.
Sînt de-a dreptul năucit. întreb mai departe.
— Şi cine va urma acest... tratament ?
— Cum cine ? Toate fetele mele.
— Şi cîte... fete aveţi ?
— Deocamdată doar cinci, şase sute... Şi pentru a-ţi stimula un pic fantezia îţi spun că într-un viitor foarte apropiat muncitoarele noastre vor avea mîini fine. Ele, lucrătoarele noastre vor elimina din preocupările lor spălatul duşumelei cu sodă şi peria ; dereticatul prin casă îl vor face purtând mănuşi de plastic, iar la întîlnirile de dragoste îşi vor oferi fără sfială minutele mici ca să le sărute bărbaţii. E acesta un lucru care merită întru totul lauda noastră. Profesiunea lor le va sili pe fetele mele să se comporte aşa. îmi dai dreptate, tovarăşe bărbat ?...
Pot să nu-i dau? Dar feciorul fierarului nu-i pasă de răspunsul meu. Continuă nestingherit cu ale lui.
— ...Iar condiţiile de lucru de aici exprimă în cel mai înalt grad civilizaţia timpului nostru, atitudinea socialistă» faţă de creatorul bunurilor materiale. Priveşte în jur : lucrătoarele au o uniformă de producţie elegantă, simplă, comodă, plăcută — costum de doc maron, bluză vernil, încălţăminte de pînză cauciucată, iar coafura prinsă într-un fileu de plastic...
Priveşte pe unde calci : covoare de linoleum. Nu vei găsi un fir de praf. Deasupra barele prelungi ale instalaţiei de neon, cern o lumină calmă, lăptoasă, odihnitoare. O instalaţie automată de climatizare, asigură o temperatură constantă de 22 de grade şi o umiditate relativă de 60—65 de grade. In privinţa zgomotului, după cum vezi, nu avem cu nimic a ne plînge. Aceste sute de maşini prin care se rulează firul de relon nu fac zgomot. Mai degrabă cîntă. Da, cîntă. Ascultă-Ie ! Cîntă ca viorile unei orchestre.
Salut în feciorul fierarului pe comunistul entuziast, pe inginerul de înaltă calificare, pe poetul fără cărţi de poezie şi mă grăbesc să-1 zugrăvesc pe hîrtie.
85
RĂSPUNDERI
NICOLAS TIC
n cele cîteva zile petrecute la Săvineşti, mi-a atras atenţia un tînâr — o fi avfnd vreo douăzeci şi cinci de ani, îmi ziceam — potrivit de statură, slăbuţ, mgîndurat, agitat. îl întîlneam peste tot — la comitetul de partid şi la direcţie, în secţiile uzinei, la cantină... Curiozitatea mă îndemna să intru-n vorbă cu el — cine-o mai fi şi ăsta ? — dar ammam mereu, într-o zi, pe cînd vizitam secţia de lactamă, vine cineva şi-mi spune : „Tovarăşul Munteanu vă roagă să treceţi neapărat pe la dînsul..." Mi se dau indicaţiile neciesare : îl găsiţi în camera cutare, la biroul din stingă, etc. Intru în camera cutare — camera-i goală, nici un tovarăş Munteanu. Cînd să ies, observ un bileţel, agăţat de spătarul unui scaun : „Vă rog să aşteptaţi, mă întorc îndată..." Bileţelul acesta-i pentru mine, îmi spun, şi aştept. Peste cîteva minute apare tînărul slăbuţ, agitat. Se prezintă : Ion Munteanu. întreb : —• Ai să-mi spui ceva ?
— Fireşte... îşi duce palma la frunte, parcă ar vrea să-şi amintească un lucru foarte important şi continuă : — Am să vă spun foarte multe, dar vă rog să mai aşteptaţi puţin... îmi explică : Mi-au venit tocmai acuma nişte fete de la şcoala profesională din Făgăraş, vor să-nveţe procesul tehnologic de-aici şi-mi dau multă bătaie de cap... Luaţi loc, mă-ntore îndată. Şi iese.
Iau loc, aştept, 'trec zece minute.
Uşa se deschide, Ion Munteanu rămîne în prag şi mă-ntreabă : Aveţi vreo delegaţie, ceva ? Am, fireşte, e nevoie s-o arăt ? E nevoie, cum să nu fie. întind delegaţia, Ion Munteanu o cercetează atent, nu-i mulţumit şi-mi spune : N-aţi vizat-o de sosire. Oricum, mai aşteptaţi puţin. Mă hotărăsc să aştept — şi un ceas, şi două — numai să aflu ce-i cu ăsta şi oe vrea. în sfârşit, tînărul îşi face din nou apariţia şi mă anunţă că putem vorbi în lege, A terminat cu treburile pe ziua de azi.
— Cîţi ani ai dumneata ? — întreb.
— Eu ? Doar nu v-am chemat să discutăm despre vîrstă mea. Ce importanţă are asta ? E convins că intenţionez sa-1 iau la rost ca pe un băieţandru oarecare. Răspunde evaziv : Am şi eu, am ceva... După părerea dumneavoastră, oi fi trecut de treizeci...
— Vreo douăzeci şi şapte tot ai.
— Douăzeci şi unu.
— Crezi că-i frumos să mă tragi pe sfoară ? Se simte jignit, scoate buletinul.
— Douăzeci şi unu ! Ca să-1 necăjesc, îi spun că şi-a falsificat actul de naştere. Mă priveşte cu nedumerire o clipă, apoi se-ngrijorează, brusc : — Arăt mai în vîrstă ? Nimeni nu mi-a spus-o pînă acuma... Se duce -la geam, îşi trece degetele prin părul castaniu, bogat, se cercetează: Se poate, admite el, se prea poate. Apoi se lasă pe uri scaun şi oftează: — Da, aşa-i, chimia te îmbătrîneşte. Şi răspunderile... De cînd am venit aici, n-am avut un ceas în care să răsuflu în voie. înainte de-a veni, -cam tot aşa. în urmă cu ani, zice el, eram şi eu nebunatic, ce vreţi, aşa-s tinerii, Cîte nebunii n-am făcut 1
— Şi mă rog, cam ce nebunii ?
— Jucam fotbal, precis aş fi ajuns în Naţională. Mi-au spus-o oameni
86
care se pricep. Dar după accident... Faoe o figură de om sfîrşit: S-a terminat cu mine, sînt pierdut pentru fotbalul romînesc! Explică : Jucam la „Constructorul" din Făgăraş, cel mai bun din echipă. Adversarii aveau boală pe mine. îmi pune unul o piedică în lege şi mă duc de-a dura. Rană la picior, operaţie, inapt pentru fotbal. Ca să vezi ce poate să păţească un om ! Am încercat volei, dar nu-s destul de-nalt, nu merge. în sfîrşit, acuma, cînd îmi stau atîtea pe cap, nici n-am timp sa mă mai gîndesc la sport. —• Nu-i fi cel mai ocupat om din uzina asta !
— Poate că nu, poate că da... (Înţeleg, după expresia feţei lui, că nu-i bine să-1 mai iau la rost. Nu înţelege, nu vrea să înţeleagă de glumă. Şi-apoi, trebuie să-mi intre odată'-n cap că am de-a face cu un om copleşit de treburi şi răspunderi. Ce dacă are numai douăzeci şi unu de ani !) — Poate că nu, poate că da, repetă el, îngîndurat.
— Ziceai că ai să-mi spui ceva...
— Fireşte... Tovarăşii de la partid nu v-au sfătuit să treceţi pe la mine ? Destul da rău, mă rog, trebuia să vă atragă atenţia. Vă pot fi de folos. Apoi, cu gravitate : Sînt şi eu corespondent de presă. Public articole de prin 1951... (Fac o socoteală rapidă : în 1951', avea vreo treisprezece ani). Chiar săptă-mîna trecută mi-a apărut un articol în „Steagul roşu" din Bacău, despre clubul uzinei. Mai pregătesc cîteva. Am publicat şi-n „Semteia". N-aveţi cumva nişte plicuri ? N-aveţi, aşa sînteţi dumneavoastră, corespondenţii de centru, niciodată nu luaţi plicuri pentru oei din provincie.
Uşa se deschide şi apare un băieţandru — dacă are şaisprezece ani! — mititel, tuns chilug, cu faţa numai zîmbet şi ochi mari, senini. E îmbrăcat într-un costum maron, călcat impecabil, eu batistă albă la buzunar. Se apropie de Munteanu, îşi potriveşte cravata şi întreabă :
—• Ei, frate-meu, ce mai faci ?
— Te rog — se supără corespondentul — de ce nu eşti serios ! E un tovarăş aici.
— Ei, frate-meu, o ţine celălalt, iar te grozăveşti. Apoi : Venii şi eu în vizită, că acuma-s liber, o să lucrez în schimbul de noapte. Ei, ce mai faci, cum o duci ? — şi-1 apucă pe Munteanu de bărbie. Acesta se supără foc — cum îşi îngăduie un băieţandru să-1 apuce pe el de bărbie, pe el, ditamai omul cu răspunderi ! —■ Ei, frate-meu...
— Te rog să ne laşi.
— Ei, frate-meu, cu tine nu se poate vorbi, te salut, au revoir! îl întreb pe Munteanu :
— Cine-i puştiul ?
— Chiar că-i puşti ! aprobă el, cu satisfacţie. Apoi: Unu, Ion Fieraru, e operator chimist în secţia de lactama — adică în secţia mea. E bun în meserie — a învăţat la Şcoala profesională din Buhuşi, a fost printre primii, aici se ţine bine,, are un oap de inginer, da-i foarte copilăros, ceva nepermis. Aţi văzut cum s-a purtat cu mine ? Şi km spus de-atîtea ori : măi, cînd sîntem numlai noi doi, poţi să-mi spui pe nume, să faci şi-o glumă — căr-i bun de glume ! — dia' altfel, cînd mai sînt şi alţii de faţa... Oricum, eu am răspunderi aici!
Gîndesc: „Domnule, m-ai înnebunit cu răspunderile dumitale!" Şi mă-mpinge păcatul să-1 întreb : „Ce-i fi avînd de lucru ?" întrebarea asta — simt eu — îi convine de minune, deşi nu se grăbeşte să-mi răspundă. Scoate o ţigară, scoate şi bricheta. Ma întreabă : De ce nu folosiţi brichetă ? Nu ştiu
87
ce să zic. El îmi explică : E foarte practică. în viaţa mea n-o să-mi aprind ţigarea cu chibritul. Ştiţi de ce ? Beţele de chibrit sînt slabe, se rup mereu... Şi dacă-mi sare băţul aprins în ochi ? Ori sare în ochii altuia ? Bricheta e sfîntâ ! Apoi:
— Mă-ntrebarăţi ce am de lucru pe-aici ? Am destule. Că sînt corespondent de presă, vă spusei, asta-i plăcerea mea, o fac în timpul liber. Dar eu am o meserie, sînt maistru tehnolog.
— Maistru, dumneata ?
— Aşa-i că nu vă vine să credeţi ?
— La douăzeci şi unu de ani ?
— Eram maistru la douăzeci. Să vedeţi oe se-ntîmplă. Acum vreo lună, ne vin nişte vizitatori. Vor să vadă uzina, cer explicaţii complicate. Tovarăşul director le spune : Mergeţi la maistrul Munteanu, să vă-nsoţeaseă dînsul. Şi vin oamenii la mine : dumneata eşti Munteanu ? Eu. Maistrul Munteanu ? Eu. Cel pe care ni l-a indicat tovarăşul director ? Eu. Şi tot aşa au ţinut-o pînă cînd m-am enervat. Sînt maistru, înţelegeţi odată —- ce dacă am douăzeci şi unu de ani ! Şi te descurci în treburile astea complicate ? mă întreabă. Asta le-ia pus capăt la toate. Eu sînt maistru, cu zeoe la proiectul de diplomă
— şi dînşii mă-ntreabă dacă mă descurc... Aşa — revine el — vasăzică, să vă spun ce treburi mai am ; sînt în comitetul UTM al uzinei, propagandist la cursurile de partid, preşedinte de Cruce roşie, în comitetul de cantină, cu difuzarea presei...
— Cam prea multe, îl întrerup.
— Cam prea, dar n-ai cei face ! şi oftează. Sîntem o uzină tînără — ştiţi care-i vîrstă medie a muncitorilor noştri ? 21 de ani ! O să creştem noi cadre, curînd. Deocamdată, contăm pe cîţiva oameni de bază.
— Printre care te numeri şi dumneata.
— Mă număr, răspunde el, firesc. Pe mine niciodată nu m-au speriat răspunderile. Ce-am tras, cînd cu montarea maşinilor, aici ! Eram diriginte adjunct de lucrări. Diriginte plin era inginerul Piţu. Dînsul mai pleca într-o parte şi alta — toţi aveau nevoie de el — şi mă lăsa pe mine : Munteanule, ai grijă, dacă aprobi vreo lucrare proastă, e jale. N-am aprobat niciuna. M-ar fi-njurat mionteurii, dar i-am ţinut din sourt.
— Dumneata ? •
— Eu — daca nu credeţi...
N-am nici un motiv să nu-1 cred. îmi dau seama că omul nu e pus pe -laude ; ţine doar să afirme — indiferent de cum l-aş judeca eu — că la -douăzeci i şi unu de ani se poate face treabă bună. Nu admite răutăţi la adresa vîrstei. Şi bine face — -fiindcă, lăsînd răutăţile la o parte, trebuie să spunem
— au spus-o şi alţii, înaintea noastră — că Ion Munteanu e unul dintre maiştrii de nădejde ai uzinei. Dacă a văzut că nu-i merge cu fotbalul, fiind -declarat inapt — grea pierdere pentru fotbalul romînes-c ! — s-a apucat de chimie. Şcoala profesională a fă-out-o la Făgăraş. Elev strălucit; talent de chimist. La şaptesprezece ani a cerut să fie primit în şcoala de maiştri. Unora li s-a părut că băiatul e cam obraznic. Vasăzică, ar vrea ca la douăzeci de ani să fie maistru. Dă-o-noolo de afacere, e cam prea mult. (Eram slab ca un ţîr, povesteşte Munteanu, carne nu se lega nimic l-a mine, mă sufla vîntul. Ziceau unii: cum o să arăţi tu, ca maistru ? Parcă asta era problema !) Pînă la urmă s-au găsit şi oameni înţelegători, care să ţină seamă de ce-i în capul lui — şi nu de altele. Şi iată că la sfîrşitul şcolii, Ion Munteanu a stîrnif senzaţie cu proiec-
88
tul ide diplomă. Obţinerea a 800 kgr. de aminoplast în 24 de ore. La Făgăraş se obţineau, obişnuit, 420 kgr. A venit el cu inovaţia ! îl întreb :
— Şi ce-i cu proiectul ? — a fost verificat, e bun ?
— A trecut prin mîinile specialiştilor, e bun, mi-au dat zece. La treburi dintr-astea mă pricep, mai am cîteva inovaţii, mai mărunte. Mai ales cînd e vorba de mase plastice, nu mă dau uşor, sînt şi eu specialist.
— Şi ce s-a ales din proiect ? • — Stă, stă, în vreun sertar.
— Atunci, înseamnă că nu-i tocmai potrivit.
— E foarte, foarte ! — mă contrazice ei, cu vehemenţă — şi s-apucă, fără să mă-ntrebe măcar dacă ştiu ce-i aminoplastul — să-mi explice cum stau lucrurile. îl urmăresc uimit de cîte formule şi combinaţii chimice zac în capul lui. — Aplicarea proiectului meu, îmi spune, la sfîrşit, depinde şi de utilaj. Se cere să ai maşini bune şi să le foloseşti cum trebuie, ca să dea randament maxim. O să trec eu curînd pe la Făgăraş, să discut.
•— Eu cred, totuşi, că proiectul nu e bun...
— Dar dumneavoastră nu sînteţi specialist — se enervează el — de ce faceţi afirmaţii gratuite ? (Vroisem doar să-1 necăjesc puţin, cu gîndul că va înţelege gluma... Dar lui nu-i stă mintea la glume — şi din nou îmi explică proiectul, cu bogăţie de amănunte.) — Aţi făcut o afirmaţie gratuită, repetă el — Sau — şi se întristează brusc — nu aveţi încredere în mine. Admit că un tehnician de 21 de ani nu înoate să-ţi inspire prea multă încredere... Nu-i nimic, o să trec eu şi de vîrstă asta păcătoasă. Asta-i cea mai păcătoasă. Unora li se pare că la 21 de ani nu eşti bun de altceva, decît să te ţii de fete. Nu-i aşa, asta ţine de morala burgheză, declară el, cu furie. Uite că Ion Fieraru are abia 16 ani, e un puşti, dar îi şi om cu şcoală şi operator chimist. Dacă n-ar fi atît de copilăros, 1-aş aprecia şi mai mult. Aţi văzut cum s-a purtat cu mine... Aşa că, n-ar trebui să vă miraţi că eu sînt maistru tehnolog aici... încerc să-1 îmbunez.
— Nu mă mir.
—_Ba da, simt eu. Şi mai ales că lucrez în secţia de lactamă, secţie grea... Fără să-i cer, începe o dizertaţie asupra lactamei — produs de bază al uzinei, din oare, prin paliomerizare, se obţin firele. — Dumneavoastră' ştiţi că pentru prima oară în ţara noastră o să se fabrice lactamă în cantităţi serioase ? Mai avem noi nişte staţii pilot pe undeva, dar ce produc alea ? Aici o să producem din greu, altfel ne-am vedea siliţi să o importăm — şi costă scump. Ei — şi în secţia asta de lactamă lucrez eu.
Pe la trei şi jumătate, Ion Munteanu se pregăteşte de plecare. Mai întîi îşi aranjează ţinuta, parcă s-ar pregăti sa meargă în vizită. Apoi vine rîndul servietei (aţi mai văzut maistru fără servietă ?) — o şterge de praf, controlează dacă se află în ea toate hîrtiile de care are nevoie — şi, în sfîrşit, şi-o potriveşte sub braţ.
îl întreb :
— Mănînci la cantină ?
— Nu, acasă, în familie.
— Eşti -cu părinţii, aici ?
— Nu, părinţii sînt la Făgăraş, taică-uieu e maistru Ia Combinatul chimic. Dar oi fi avînd şi eu o nevastă...
Admit că are, fiindoă de la omul ăsta te poţi aştepta la orice.
39
— Oi fi avînd şi eu un copil, pe care nu l-am văzut de azi dimineaţă. Da, da, am un copil de nouă luni, Liviu Adrian Munteanu.
— Domnule, dar ce n-ai dumneata ?
— Adică ? face el — ce întrebare-i asta ? Scoase o ţigară, şi-o aprinde cu bricheta şi vrea să ştie dacă avem drum comun. Nu — îi pare rău. El se grăbeşte, trebuie să mănînce, să-nveţe. Are mult de-nvăţat. In vară, o să dea examen de admitere la facultatea de chimie industriala din Iaşi. A şi făcut cererea, s-a aprobat.
— Deci, îi spun, pot să scriu că vei fi student.
— Despre mine ? Cînd află că voi scrie despre el, rămîne foarte nedumerit. —• Dar eu nu de asta v-am chemat, ca să scrieţi, nu sînt chiar neam prost, să alerg după corespondenţi. Vroiam doar sa vă ajut.
—■ Nu-i nimica, eu o să scriu — şi mai mult, o să spun că eşti lăudăros. (Poate că de data asta va înţelege că-mi place să-1 necăjesc. Dă-o-ncolo, e prea grav la anii lui. Aş vrea să-1 văd zâmbind).
— Eu ? — Eu sînt lăudăros ? şi se-năspreşte. Mă rog, n-aveţi decît să spuneţi ce doriţi, fiindcă' eu ştiu prea bine cum sînt.
— Eşti un om serios.
— Absolut.
O ŞARJĂ DE PROBĂ
PJBlI sosit în uzină un activist de partid; un bărbat între două vîrste, cu yjBJM faţa arămie, barba aspră şi fruntea înaltă, de înţelept; e îmbrăcat modest — un costum gris, de la „Confecţia", loden verzui, bocanci. Vrea să cunoască uzina —• pînă alaltăieri a fost activist în sectorul agricol şi nu-i la curent cu noutăţile tehnice. E adevărat că de vreo două săptămîni, ştiind că va veni la Săvineşti, a consultat cîteva tratate — destul de încîlcite pentru un nespecialist; — dar asta încă nu-i de-ajuns. îl conduce prin uzină o tînăra ingineră. „Avem trei secţii principale —• monomer, polimer şi textilă"... Pînă aici, totul e-n regulă.
— Şi-acum, să vă explic procesul tehnologic...
— Vă rog să mi-1 explicaţi.
Intra la monomer — şi tînăra ingineră începe să vorbească repede, se dezlănţuie ca o furtună, trece de la o maşină la alta, insistă asupra Pecărui şurub, etc. Apoi vine rîndul formulelor ; zeci de formule, pe care tînăra ingineră le expune cu ochii închişi, parcă le-ar visa. Activistul zîmbeşte discret, ridică din umeri, aşteaptă'.
— Aţi priceput ?
— Absolut nimic.
— Atunci, să repet.
— Nu-i nevoie, spune el, calm. Eu nu vreau s-ajung mai priceput decît dumneata în două, trei ceasuri. O să rămân mai mult timp în uzină ; o să-nvăţ totul, şi formulele o să le spun oa pe apa, dar deocamdată...
— Atunci să vă explic în mare...
— Fireşte — şi-o să-ţi fiu recunoscător.
90
— Vasăzică, am rămas la ciclobexanol... Vă amintiţi din liceu ce se-n-tîmplă cînd...
—■ Şi dacă n-am făcut liceul ? rîde el.
— Atunci să pornim de la fenol.
Vreme de jumătate de ceas, tînăra ingineră apelează iar la toate formulele posibile. După încă o oră, îi spune activistului că au vizitat aproape un sfert din secţia monomer. Pe la prînz, o să termine cu secţia asta şi-o să treacă în celelalte.
— Aţi priceput pînă acuma ?
— Absolut nimic.
— Vai, dar... şi tînăra ingineră e foarte îngrijorată. Să va explic mai rar ? Apoi zâmbeşte, cu o nuanţă de vinovăţie : intru în amănunte, în formule, fără voia mea. De-atîţia ani numai de chimie aud, numai... V-am jignit, vă rog să mă iertaţi...
— Pe cînd pregătiţi o şarjă de probă ?
— Nu ştiu, întrebaţi la direcţie — şi tînăra ingineră revine cu scuzele : Vă rog să mă iertaţi, o să vă explic în mare...
După încă un ceas :
— Aţi priceput ?
— Fireşte, de altfel nu-i atît de complicat. îşi dă seama că dacă i-ar spune tinerei inginere, pentru a treia oară, că n-a înţeles mai nimic din toate amănuntele care ţin de o strictă specializare, ar jigni-o cumplit. Şi-i_vine un gînd •. — De-aiei încolo o- să mă descurc şi singur. De altfel, vreau să-ţi spun că am fost şi eu muncitor, adică maistru tehnolog...
— Sînteţi în specialitatea noastră, se bucură inginera.
— Cam aşa ceva.
— Şi de ce nu mi-aţi spus-o de la început ?
— Vroiam să vă necăjesc puţin.
— îmi pare bine că aţi fost maistru tehnolog.
„Am fost sondor, dar în clipa de faţă m-are importanţă, pentru dumneata rămîn maistru tehnolog, ca să te-mpac"... îşi ia rămas bun de la tînăra ingineră şi porneşte mai departe, prin uzină. în secţia de lactărnă dă peste un bărbat de vreo treizeci de ani, potrivit de statură, smead, agitat. Vrea să intre în vorbă cu el, dar celălalt n-are timp, e aşteptat la electroliză, apoi la direcţie. Deodată, devine mai cumsecade şi întreabă :
— Dumneavoastră sînteţi activist ?
— Da, sînt, am sosit de dimineaţă.
— Inginer Gheorghe Caranfil, îmii pare foarte bine, am auzit că aţi fost maistru tehnolog.
— De unde-aţi auzit ?
— Mi-a spus tovarăşa A...
— Iar eu o să vă spun altceva : nici vorbă, n-am fost; am lucrat în petrol, la foraj, dar să nu-i spui tovarăşei A... şi-i explică de ce nu trebuie să-i spună. Inginerul rîde, înţelegător : Ştiu, ştiu, face el, am trecut şi eu printr-o perioadă asemănătoare, îi vorbeam în formule nevesti-mi. Nu exagerez, chimia te robeşte, te zăpăceşte, cită vreme nu ştii s-o stăpâneşti. Tovarăşa A. e tinerică, abia în vara trecută a absolvit facultatea. — Doriţi sa vă conduc eu ? — Dacă ai timp şi plăcere... se-nvoieşte activistul.
-— Mi se pare că eu vă cunosc, spune inginerul.
— Am mai fost odată pe-aici.
91
— Mi se pare că v-<am întîlnit.
— Şi m-am oertat cu cineva.
— N-a fost chiar ceartă, rîde inginerul. Cu mine aţi avut o mică neînţelegere, cînd cu montarea maşinilor, că se făcea prea încet. Oricum, mi-a prins bine. Sînteţi tovarăşul Vasile...
— Vasile Chivau. Pe cînd o şarjă de probă ?
— O şarjă ? Inginerul ridică din umeri. Asta ţine de direcţie. — Cred oă zilele acestea. Secţia de lactamă, în care lucrez, e-n ordine. Electroliza la fel. După cîte ştiu, şi textila... Să vorbim cu tovarăşul inginer Căciularu, de la textilă...
Pornesc amîndoi în căutarea inginerului. Fireşte, Căciularu nu e în secţie. Dar unde-i ? Niciodată nu poţi să ştii. Are treburi cît să-i ajungă pentru trei vieţi. Cineva spune : E la direcţie. O fetişcană îl contrazice : E la Combinatul de azotare, de la Roznov, a fost chemat... Nici vorbă, e de părere o alta, s-a dus Ia Piatra Neamţ. Cînd discuţiile în contradictoriu sînt în toi, apare Căciularu. E un bărbat la vreo cincizeci de ani, extrem de volubil, vorbăreţ. Nici nu s-ar putea altfel, fiindcă el toată ziua trebuie să alerge, să dea indicaţii, fiindcă... Ce să mai vorbim : La Buhuşi, unde a lucrat pînă acuma, Căciularu avea sub îndrumare 1700 de femei! Iar în secţia textilă de-aici are vreo 400. Ferice de el !
— Pe cînd o şarjă de proba ?
—■ Eu sînt gata, cu tot efectivul, declară Căciularu. O să strig odată regimentului meu : Drepţi! Fiecare la postul de comandă ! începem ! Inginerul rîde : Cui să strigi — Drepţi ! ? — uitaţi-vă la regimentul meu !
— Deci, pe cînd ?...
— Să vorbim şi cu tovarăşul Haneş, inginerul şef...
— De acord, să-1 căutăm.
Inginerul Haneş, un bărbat la vreo treizeci şi şase de ani, înalt, sever, distins, se află în birou şi încearcă să rezolve nişte nedumeriri ale colaboratorilor apropiaţi. Doi ingineri, un tehnician — se plîng, pe rînd, cuviincios, că în registrele X, fef, Z, pe care le-au consultat de-o mie de ori, nu se află toate datele cu privire la o parte din utilaj. „Nu se poate, spune Haneş, controlaţi încă o dată". Cei de faţă controlează — nimic! „încă o data — îi invită inginerul-şef, mai ou atenţie". Nimic ! „Deschideţi la pagina cutare, coloana treia... Notaţi, confruntaţi, cu..." într-un sfert de ceas, se descurcă toate.
— Pe cînd o şarjă' de probă ?
— Zilele acestea, cît de ourînd. Inginerul Haneş spune că -trebuie să mai facă un control riguros, prin toate secţiile, oa să-şi dea seama exact. Apoi se adresează activistului: Am auzit că aţi fost maistru 'tehnolog, îmi pare bine.
Inginerul Caranfil s-apleacă şi-i şopteşte ceva.
—• Ei, rîde Hameş, atunci o să vă facem noi maistru.
— Mulţumesc, dar pe cînd o şarjă ? Există condiţii.
— Să mergem la tovarăşul director.
Peste vreo două ceasuri, cîţiva, care-au aflat taina, se grăbesc s-o transmită : „Diseară o şarjă de probă. Dar nu sufli o vorbă, nimic." „Dar oe-ţi ^ închipui tu despre mine ?" se scandalizează celălalt. După cinci minute, omul uită că s-a scandalizat şi-i şopteşte altuia: „Diseară, prima şarjă..." Peste încă un ceas, ştiu aproape toţi din uzină. In secţia lui Căciularu e o zarvă de zile mari. „Regimentul" intră în acţiune, se curăţă maşinile, deşi-s curate lună,
92
strălucesc... Ultimii care află marea veste sînt portarii. Se dovedesc însă cei mai aprigi. Se iau pe loc o seamă de măsuri. Sîntem uzină serioasă', producem, nimeni nu mai are voie să sară peste gard... (gardul din faţă al uzinei e terminat abia pe jumătate. — Şi cîte-un flăcăiandru sare peste el cu ochii închişi). Portarii stau de veghe. în sfîrşit, după vreo jumătate de ceas, prind pe unul care tocmai sare gardul. Se reped la el : „Intrăm în funcţiune, ce crezi tu că aicia-i herghelie ? Sări înapoi, în stradă şi vino frumos pe poartă"... Băiatul cu pricina e cam nedumerit: De ce să sară în stradă şi-apoi să intre pe poartă ?... Daca tot se află în curtea uzinei... Dar nimeni nu-1 aprobă. Băiatul n-are încotro şi sare... Portarii ţin o scurtă consfătuire: Unul dintre ei trebuie să stea în holul administraţiei, se înregistreze pe cei care intră şi ies, aşa cum se face la orice instituţie serioasă. Cad sorţii pe unul tinerel şi timid. Omul nu se dă înapoi, dar nu ştie de unde să ia o masă1 şi un scăunel, că altfel, să stea în picioare... ! Cu chiu, cu vai găseşte şi masă şi scaun — se instalează.
Prin secţie au şi apărut primele lozinci : „Colectivul uzinei se angajează să dea pînă' la sfîrşitul acestui an o mie de tone de fire şi fibre"... Ion Munteanu, corespondentul uzinei, se pregăteşte să j^imită un articol... La Gazeta de perete a şi apărut un articol în legătură ou „pornirea maşinilor" — semnat de secretarul organizaţiei de baza, Iulian Schulman. Tînăra ingineră A... se întreţine cu bărbatu-său, inginer chimist şi el şi-i foarte bucuroasă. „Azi dimineaţă a sosit un tovarăş activist... L-am condus prin uzină ! I-am explicat. Pricepeţi ? Absolut nimic, zise dînsul. îi mai explic odată. Pricepeţi ? Nimic! Eram atît de chinuita că nu pot să-i explic în aşa fel, încît să priceapă totul, în cele mai mici amănunte. Cînd îl întreb a treia -oară, ce crezi că-mi spune ? înţeleg, cum de nu, am fost şi eu maistru-tehnolog, dar vroiam să vă necăjesc puţin... Vai, cît m-am bucurat". Soţul o ascultă, îngîndurat. Zice : „Dragă, tu eşti cam tipicară, mai scoate-ţi din cap formulele alea, că doar nu le pricep toţi"... „Dînsul Ie-a priceput". „Dînsul da, că-i în meserie, dar un altui... Şi-apoi îţi dau sfatul ăsta aşa, în general, că şi acasă"... „Mergem la masă?" întrebă ea. Soţul aprobă, e timpul. După amiază, trebuie să se odihnească puţin, fiindcă diseară o să ia parte la şarja de probă... Fac zece paşi — şi ea îl apucă de braţ : „Uite-1 pe tovarăşul" — şi către activist: — Vă prezint, pe soţul meu. Tocmai îi spuneam cum m-aţi păcălit de dimineaţă...
— Cum v-am păcălit ?
— Cînd mi-aţi spus că nu pricepeţi.
— Ba deloc, v-am spus cinstit.
— Dar dacă sînteţi maistru...
— Nu sînt, dar ceva tot am priceput •—• că există condiţii pentru o şarjă de probă. E destul pentru ziua de azi.
— Dar din ce v-am explicat eu ? Tînăra inginera e năucită. Mi-aţi spus că... Vă rog, n-aţi priceput nimic ?
— Absolut nimic!
— îmi pare foarte rău...
— N-are de ce... Mîine dimineaţă, la opt, o să ne-ntîlnim aici. Şi-o să-mi explicaţi iar, de zece, de-o suta de ori, pînă cînd o să-nţeleg cît trebuie Sînt un elev conştiincios.
— Vă rog... se bucură ea, chimia e foarte frumoasă. Sînt doar cîteva chestiuni mai dificile.  De pildă, edclohexanolul.  Dar să vă explic : Cicîo...
Soţul îngrijorat, interveni.:
— Pierdem masa, hai, repede !
93
DEUCALION SI PYRRHA
EUSEBIU CAM ILAR
.      urn stam pe munte, singur ca Deucalion, '"'r- .Foşnea mai linca frunza al Cosmosului zvon, ijt^&yFoşnea mai lin ca iarba, ca griul mătăsos! Simţeam cum urci 'pe munte, cu mersul mlădios, Să 'ascultăm alături al Cosmosului zvon, Ca altădată, Pyrrha şi Deucalion! Sclipeau uimiţi luceferi, pe cerul de mărgean. Dormea demult Pămîntul, ca un leviatan, Dormea profund în vale, pămîntu-amestecat Cu buzele şi ochii celor de allădat: Simţeam cum prind lumină din ochii lor, opad, Tipsii cu diamante, din creieri geniali... Iţi aminteşti, O, Pyrrha? Cum singuri stam sub cer  strălucii mai tare al nopţii colier! Spre slavă legendară, nebiruit Atom, A fulgerat cu nava prin spaţii, primul om... Mărire, Energie a secolului meu! Te 'naltă din strîmtimea Planetei, Prometeu!
Cu clipele măsoară, puternic albatros,
Eternităţi de vremuri şi Spaţiul fabulos,
Sădi fie, Universul spre care te ridic,
Inel stropit cu ost re, la degetul cel mic... ■ De-o să te-abaţi din cale, spre-un golf din Lucifer,
Si-o să-ţi apară spectrul pe marii munţi de fier,
S'or speria din mersul spre şesuri cu licheni,
Continentale cîrduri de bouri suri şi reni,
Şi va domni, în largul pustiului acest,
Doar ursul alb, statuie pe-un pisc de Everest!
Mărire, Energie a secolului meu! Aflaţi, poeţi: Atomul mi-a dat puteri de zeu1! El mi-a sădit la umeri aripi de albatros, Să'nfrunt oceanul vremii şi Spaţiul fabulos, Să-mi fie, Universul spre care mă ridic,
Inel stropit cu astre, la degetul cel mic /
stZnriTi dm Ha°S' râmii' ^iatan! ^us, aripi temerare, spre-al cerului ocean
C aci voi ara planete şi aştri legendari '
Ui plug cu dinozauri sau bouri planetari t
IJe-oi chiui, chnd veste, c-am început sa ar
Va ?oi trimite semnul din chiot, în zadar
Pin va ajunge glasul zguduitor, de sus '
AUtea generalii demult vor ţi apus
Şi pin' şi amintirea demult li s-o fî şters '
m° auzi^n chiot, cîndva, in Univers
Mărire, Energie a secolului meu i
Wt'iPrtl:At0mUt mi-a dat Puteri ^ zeu!
Noi    n     °"r man?' în ueci >Mte>^c Om" Noi vom sădim sfere de aur, primul pom Sin cosmice deserturi vom da vieţii zvon Ca altădată, Pyrrha si Deucalion /" '
PLOAIA DE ATOMI
Spre-a înţelege tîlcul atîtor succesiuni Apleaca-te, spre mîna aceasta, de tăciuni ■ tindva, erau măreaţă pădure de santal Şi atingeau cu vîrful văzduhul tropical,
Deşi au ars sub munte un lanţ de veşnicii lot mai cuprind imense comori de 'energii lot mai cuprind, şiraguri de energii, sodom In infinite spaţii, dincolo de atom!
II.
De-or întreba de mim, cîndva, străini cerniţi
ca am aflat o cale prin timpul uniform
Şi m-am întors la Marea Sarmatică, să dorm,
Că mi-am cules averea din al vieţii pom
NuvrZ ST ÎH °aSa~de lut- la ***** om! Nu vreau sa las m urmă regrete, nici dureri •
lu, am nebanmte şi straşnice puteri!
Acolo-n groapa neagră, din dealul udestean Se afla o fereastră spre cerul de mărgean '
Şi-oi repezi fereastra şi voi ieşi prin ea, Cînd clopotul va bate sjire pomenirea mea!
Cînd Mama o să plîngă pe dealul udeştean, Voi fi, demult, departe, în cerul de mărgean! Dar nimeni n-o să vadă cum trece peste pomi, Din pieptul meu, o ploaie de luminoşi atom,
Şi nimeni n-o să ştie,, că un minut, o stea, A strălucit mai tare, din energia mea, Că-n infinite spaţii, solemn, în alt minut, Cîntările din sfere mai tare au crescut!
PRIMĂ VARA
Magdei Isanos
c /    ''A orniti, descătuşate şuvoaie ! Haide, vînt!
Lumină fără capăt să fie pe pămînt! 'HamdA viforelor noapte ca umbra se trecu, Şi s-au întors cocorii, şi-aştept să vu şi tu!
Credeam că vii, cu albul şi mătăsosul şal, Cînd vişinul cel iînăr a înflorit pe deal! Cu braţele întinse visam, şi aşteptam. S-a auzit de-odată un ciripit la geam!
înmărmurit la usă am stat, am stat s-ascult: Venise rîndunica, la cuibul de demult... Oriunde rămurişul cel zvelt se legăna, Vedeam cum se alintă în mers, statura ta!
înalta, tină iarbă, mi-o perindam prin mini. Şi mîngîiam cîmpia pe unduiri de sini. Luceafărul de ziuă din cer cînd picura, Vedeam cum străluceşte în rîuri, glezna ta...
Nicicind, nălucă albă, nu pot să te cuprind! Suspin şi azi, zadarnic cîmpia mîngîind...
PALEONTOLOGIE
'ncremenit natura, cu mari păduri şi mari, ^ _ Cînd s-a ivit de-odată un şir de munţi în zan! De fapt, de prin întinderi imense şi genuni, In cîrduri, mastodonţii veneau de la păşuni,
96
Veneau greoi ca munţii, în mers solemn şi lent. Păscuseră o noapte, în Nord, un continent, Băuseră o mare cu sloiuri, şi-un fiord, încît, se dezgolise cu totul Polul Nord!
In colosalii codri alături se culcau. Păscuseră o noapte şi-acuma rumegau. Şi trupurile pline au prins a aburi, Cum aburesc şi munţii masivi, în zori de zi!
Dar au mugit, de-odată! Mai înapoi s-au tras! Li s-a întors ecoul, la ei, abia-ntr-un ceas ! Au tresărit! Cutremur de paşi păreau c-aud... Venea, o altă ceată de munţi, din Polul Sud!
Veneau, veneau, şi-aceştia, în mers solemn şi lent. Păscuseră o noapte, în Sud, un continent! S-au ridicat cei nordici. Şi au mugit mai crud. S-au repezit de-odată spre cei veniţi din Sud!
Fantasticile trompe se ridicau, păduri, Şi fildeşuri semeţe trosneau în izbituri! Cît dîmburile, piepturi, cînd se izbeau, aşa, Se hurduca pămîntul şi se cutremura, —
Şuvoaiele de sînge curgeau, nahlap- nahlap, Cînd se izbeau toţi munţii aceştia, cap în cap, — Şi-n troznituri de codri cădeau, mai jos, mai jos! Cădeau, sub albul fildeş, colos lîngă colos...
Şi se oedea-n amurgul înalt, solemn şi lent, Acoperit de fildeş, tăcutul continent. Demult se potolise acum, gigantul front. Mugea adînc, prin codri, un pui de mastodont,
Trecea prin marii codri mugind, mugind : simţea
Că rasa lui gigantă atuncea amurgea!
A coborît o treaptă a regnului, mai jos,
Cînd s-a ascuns, de spaimă, în fluviul mocirlos!
Şi înc'o treptă lungă din regn, a coborît,
Cînd omul, de pe-o creangă, i s-a zvîrlit pe gît!
MAMA SI SOARELE
enise-n vremea veche la al Sucevii burg, Dreptate să împartă, un împărat habsburg, — Şi ne-a-ntrebat măicuţa, oftînd: ,,să merg, sau nu ?" Şi i-am răspuns toţi şapte copii: „ba, da! Te du..."
Viaţa Romînească nr. 5
Plecaseră cocorii de sub un cer de plumb A tot cernut măicuţa făina de porumb, Şi-o mămăligă mare şi deasă, a tăpşit, Şi ne-am mirat toţi şapte că semăna, leit,
La sferă şi culoare, cu soarele bălai, — Şi tare, că de-a dura puteai oricit s-o dai! Doi sori au stat o clipă pe-al vremii colier ; La noi pe masă unul, şi celălalt pe cer!
Şi-a asfinţit, cerescul, în pîcle de oţel, Şi-al doilea, în desagă a asfinţit şi el! Şi a pornit măicuţa, spre al Sucevii burg, Şi-o cuprindea în ceţuri un tulbure amurg.
Cu soarele-n desagă pleca, şi-o urmăream Ca iezii din poveste, îngrămădiţi la geam! Şi a ajuns măicuţa, la burgul lăudat, Şi aştepta poftire să intre la-mpărat!
Se-nlunecau amurguri, şi soarele bălai Se-ntuneca-n desagă şi el, sub mucigai! Şi aştepta măicuţa, să geamă lîngă tron. Dar a venit de-odată oşteanul cu galon, —
Şi-o întreba, la poarta din burg, ce stă mereu ? Iar soarele'n desagă a devenit mai greu... Şi a pornit măicuţa, cu paşi împleticiţi. Doi sori erau pe lume, şi ainîndoi ţnihniţi!
Spre sat venea măicuţa, venea of tind mereu, Cu soarele-n desagă din ce în ce mai greu! Venea pe drumul mare, şi noi o aşteptam, Ca iezii din poveste îngrămădiţi la geam.
Curînd, stingher pe ceruri, sta soarele bălai, Şi celălalt, pe masă, mîncat de mucigai...
RĂZBOIUL ASCUNS*)
Nu vreau să mor
RADU LUPAN
ică n-ar fi fost garda care înconjura trenul, ai fi spus că mica şi jaşnica staţiune de munte îşi aşteaptă vizitatorii obişnuiţi din fie-.are an. Crengile copacilor rari de pe malul rîului care şopotea pcsLC uium de gară, împrăştiindu-şi şuviţele pe o albie lairgă plină de pietriş, păreau în acel miez de vară o explozie de lumină crudă-verde. Verzi, dar spălăcite, erau şi uniformele gărzii nemţeşti care veghea lungul şir de cisterne greoaie şi pântecoase, în aer mirosea a ierburi încălzite de soare şi a benzină. Trenul se oprise aici de mai multă vreme.
Locotenentul hitlerist, comandantul gărzii trenului, intrase îhtîi la şeful gării şi apoi se repezise la „mişcare". Instalat acum în biroul şefului pe care-1 poftise afară, aştepta instrucţiuni telefonice pentru a-şi putea continua drumul.
în faţa lui, o fată cu un păr blond, aproape alb, îmbrăcată într-o uniformă albastră-cenuşie de „cruce roşie", încerca să-1 convingă de ceva. Locotenentul părea însă că n-o aude. Cu o mişcare bruscă smulse receptorul telefonului şi se răsti scurt la un interlocutor nevăzut. Trînti apoi receptorul în furcă şi nemaiputînd sta locului începu să se-nvîrtească agitat prin cameră. Fata încerca să-1 liniştească, dar probabil că nu reuşea deoarece locotenentul continua să se învârte de colo colo. Şeful gării care se uita pe fereastră să vadă ce se întâmplă, se îndepărtă.
Pe băncile de pe peron, cîţiva soldaţi români, cu raniţele trîntke la picioare, aşteptau trenul. Alţii, tolăniţi pe iarbă, dormitau la umbră. Pe după un vagon un soldat urina. Unul dintre nemţii din gardă 'care şedea pe scara unui vagon şi se uita cu ochi goi în jur, zâmbi în mustaţa-i bălană albicioasă. Ce-o fi avînd ăştia de se tot p... lîngă tren ? Şi la nodul acela de cale ferată pe unde trecuseră acum cîteva ore, doi soldaţi se apropiaseră de cisterne şi făcuseră la fel. Ba unul stătea chiar şi-1 privea pe celălalt cum se p...
Cine ştie unde ar fi ajuns neamţul cu reflecţiile lui etnografice, dacă nu s-ar fi produs pe peron o oarecare agitaţie. Locotenentul ieşise din birou şi striga după şeful gării. Feldwebelul, gras şi roşcat, se înfăţişă de îndată, surprinzător de sprinten în mişcări. Locotenentul se stropşi la el, pălmuindu-1 parcă cu cîteva cuvinte precise şi repezite. Feldwebelul salută scurt. înţelesese. Cuvintele îi fuseseră spuse de atîtea ori încît putea să le audă fără să le mai
*) Fragment din nuvela cu acelaşi titlu.
7*
99
asculte. Se îndepărtă ca să ordone gărzii să-şi reia posturile şi mecanicului să pornească în cîteva minute.
Locotenentul, rămas lîngă fată, continua probabil discuţia începută în biroul şefului de gară.
— îch will nicht so jung sterben, verstehst du *), îi spunea locotenentul, răstindu-se aproape, fetei. Verstehst du, se încăpăţîna el să o tot întrebe. Fata îl privea cu ochi placizi, liniştitori, dar nu-i răspundea nimic.
Era înaltă, cu un obraz oval, bine desenat şi curat, cu nişte ochi albaştri, cum era cerul şi ar fi putut fi frumoasă, dar nu era. în mişcările ei, stăpânite şi puţine, era ceva de om la pîndă, şi o expresie de cinism, de felul acelei bucurii răutăcioase care-şi are numele ei atît de exact în nemţeşte, îi schimonosea trăsăturile cînd ceva o nemulţumea. Şi acum această expresie i se aşternuse pe obraz.
înţelegea, i se făcuse frică berlinezului acesta drăguţ, cu nervii tocaţi de retrageri şi înfrângeri şi de altele. Dar nu avea să-i suporte isterlcalele pentrucă se culcase cu el de cîteva ori. Crezuse că-i altfel de om. La început îi arătase fotografiile acelea cu ţăranii ruşi pe care-i torturase şi-i omorâse, cu fetele acelea violate şi-apoi spânzurate. Şi-acum... Cine ştie, se muiase şi el. Pe semne că de aia ajunsese aici, să păzească trenurile cu benzină. Că nu se simţea nici aici la adăpost, cei-o privea pe ea şi mai ales ce trebuia ea să-i suporte accesele de isterie. Cîte nu văzuse ea de cînd urma trupele, din timpul retragerii de la Don şi pînă în acest al patrulea an al războiului din răsărit. Dar ce rost avea să-i spună toate astea. Osteneala ar fi fost zadarnică.
Şi fata şi gara micii staţiuni de munte păreau atît de nepăsătoare în dimineaţa aceea de miez de vară, încît cuvintele locotenentului, tonul cu care le rostea sunau teatral şi caraghios.
Locotenentul era cu adevărat disperat, i se făcuse teamă deodată că trebuie să plătească pentru tot ce făcuse, dar nu izbutea să o mişte deloc pe fată căreia nu mai ştia să-i spună altceva : Ich will nicht so jung sterben, verstehst du, verstehst du.
Fata dădea din cap — nu avea ce s-o mişte un lucru ca ăsta, văzuse ea multe — şi rămînea tot atlît de nepăsătoare ca şi pînă atunci. Nu încăpea nici o îndoială că era foarte mulţumită că nu mai trebuie să-1 însoţească pe locotenent mai departe. Venise cu el din Ploieşti şi avea să rămînă aici. Nu-1 putea compătimi, dar voia să-i spună totuşi ceva, să încerce să-1 calmeze, să nu-1 mai audă tînguindu-se.
— Făngst schon wieder an mit deinen Dummheiten ? **)
_ Locotenentul o privi uimit : Dumheiten ? Es sind keine Dumheiten. Das ist nich der erste Zug... ***).
— Dumheiten, îi zâmbi fără convingere şi cam sîcîită fata şi încercă să-1 mîngîîe, eu un gest aproape profesional.
Feldwebelul se apropie de locotenent şi raportă, Ordinul fusese executat.
— Sofort ****), îl îndepărtă ofiţerul şi luînd fata de mînă vru s-o tragă spre el, s-o îmbrăţişeze, dar nu izbuti decît să-i spună din nou, tot atît de disperat ca şi pînă atunci : Ich will nicht so jung sterben, ich will nicht. Şi înalt şi deşirat se îndreptă spre trenul care se punea în mişcare.
*) Inlelegi, nu vreau să mor atît ide tînăr, înţelegi ?
**) Iar începi cu prostiile tale ?
***) Prostii. Nu-i nici o prostie. Nu-i primul tren.
* * * *) Imediat.
100
Fata respiră uşurată. Flutură din mînă, iar locotenentul rămas pe scara vagonului spuse ceva care nu se mai auzi din cauza uruitului roţilor. I se văzură numai buzele subţiri cum se mişcă : Ich will nicht... Fata dădu din umeri, şi după ce privi cu oarecare satisfacţie trenul care se îndepărta, se întoarse şi plecă.
Gara rămase tot atît de tăcută şi calmă precum fusese şi înainte de sosirea trenului petrolifer. Soarele se ridicase pe cer şi făcea să scînteieze pretutindeni verdele verii, în şuviţele leneşe de apă, în frunzişul copacilor rari cu ramurile plecate la pămînt, în stîlpii de fier de pe peron, cu vopseaua groasă pleznită şi ciocănită de vreme.
Clopotul de pe peron sună de două ori. Avea să sosească un tren. Soldaţii se grăbiră spre linia ferată.
Doi oameni calmi
ia se mai puteau mişca în compartiment. Pe bănci, pe sub bănci, pe plasele de deasupra erau îngrămădite raniţe, lădiţe colţuroase de lemn cu vopseaua ştearsă şi decolorată, boccele şi arme. Printre ele, civili şi soldaţi se ghemuiau care cum puteau. Trenul venea de departe şi se ducea departe. Aerul încins, în ciuda geamurilor deschise, duhnea a sudoare şi a mahorcă.
Pe \o bancă de lîngă uşă, un om1 cu faţa trasă, cu ochii înfundaţi în obraz, de lipsuri sau poate numai de oboseală, îmbrăcat într-o ciudată combinaţie ţde straie civile şi militare, încerca să-i convingă pe cei din jur de un lucru care, probabil, nu le părea de crezut.
— Dacă vă spun că am auzit eu, cu urechile mele ? S-a întiîmplat în gară, la Mărăşeşti, într-o noapte...
— Şi erai şi'mneata de faţă ?, sări un flăcăiaş ghemuit cu genunchii la gură pe o. fădiţă de lemn, de i se vedea numai ciulul cînepiu şi zbîrlit de pe frunte.
— Ia, taci mă ţîcă, îl mustră un călător. Vezi că acu te-apuc de moţ.
— Mdaa, reluă cel cu noaptea de la Mărăşeşti. Şi aşa, cum aşteptam trenul dinspre Adjud în gară, într-o săliţă abia luminată de o lampă care pîlpîia gata, gata să se stingă, auzii deodată dinspre linia ferată un vaier lung, luung venit parcă de pe ceea lume...
—■ Doamne fereşte, îşi făcu1 grăbită cruce o bătrînică care asculta înfiorată povestea şi—şi trase puţin basmaua neagră de pe urechi.
— în săliţa gării, nimeni în afară de mine, continuă povestitorul care părea că abea aşteptase întreruperea. în sfîrşit îl ascultau. Afară, pe peron, un ceferist dormita pe-o bancă. Nu se mai auzea nimic. Am ascultat din nou, cu urechile ciulite. Şi atunci auzii iar vaierul acela prelung. Şi...
— Şi ? repetă flăcăiaşul aproape fără voie. Povestea îl prinsese.
— Şi de data asta îmi dădui seama de unde venea. Tocmai din faţa gării, dinspre un pî'lc de copaci care se zăreau mai încolo, ca o umbră întunecată. M-am repezit la ceferist şi l-am zgîlţîit : ce-i cu vaierul ăsta ? M-a lămurit, continuă el cu glasul mai scăzut. Mi-a spus că de cînd au intrat nemţii în ţară, se aud mereu în puterea nopţii, morţii din mausoleu gernînd şi văitîn-du-se. Morţii de la Mărăşeşti, mde, încheie el cu tîlc...
—■ O fi, idacă zici dumneata, spuse un om îmbrăcat într-un fel de salopetă, pătată şi ponosită. Abia i se vedea zîmbetul pe faţa aceea negricioasă
101
şi boţită de creţuri, deşi nu părea prea bătrîn. Da' eu una ştiu. Morţii cu morţii şi viii cu viii. S-or văita ei morţii, da' nici nouă nu ne lipseşte mult. Ş-apoi cu văitatul o să scăpăm noi de ăştia ?
— Da' cum ? interveni un soldat bărbos cu nişte ochi mici care licăreau vesel pe o faţă mare şi aspră de ţăran trecut prin multe.
Se vedea că întrebase aşa ca să-1 încerce pe om şi că ar fi înţeles chiar şi un răspuns în doi peri.
Omul în salopetă se uită lung la soldat, ca şi cum acesta i-ar fi pomenit de un lucru la care se gîndea mai de mult şi despre care nu vorbeşti aşa, cu una cu două. Mde, făcu el şi în tăcerea care şe lăsă se auziră chicotele a doi călători de pe o bancă de alături care îşi povesteau cu vorbe întretăiate de sughiţuri şi gesturi largi o istorie, după cît se părea, veselă.
— ...şi cînd am auzit măgăoaia, ce era să facem ? Am luat-o unul de un braţ, unul de celălalt şi tunde-o pe scări, la adăpost. Nu făcea să-o lăsăm aşa, singură.
— Mie-mi spui ? îl 'întrerupse plasîndu-i, în chip de adîncă înţelegere, un ghiont amical în coaste tovarăşul său de drum, un omuleţ rotofei, încins la faţă şi cu cămaşa descheiată pînă aproape de buric.
— Ţie, pentrucă numai tu îmi eşti prieten şi mă-nţelegi. Şi cînd a încetat alarma, ia-o din nou pe scări, sus. Ce e drept e drept, se aplecă omul spre singurul său prieten, era mai uşoară. Şi iaca aşa, sus-jos, jos-sus, am dat-o gata...
Un ţăran care -şedea pe jos ghemuit pe podeaua murdară se tînguia, nici tel nu ştia prea bine cui, că războiul ăsta riu se mai sfîrşeşte.
— Pe toţi o să ne toace nemţii cu războiul ăsta al lor, cum ne toacă şi feciorii.
— Lasă moşule, nu te mai văicări atîta, îl linişti soldatul cel bărbos, care preferase să se aşeze pe jos, decît să stea înghesuit ca vai de el pe banca unde abea se mai puteau mişca ceilalţi. Acu şi nemţii-s pe sfîrşite... Ş-apoi, tot noi o să terminăm războiul ăsta şi nu el pe noi. Ochii mici ai soldatului zîmbeau. Vorbele însă avealu o nuanţă de duritate şi faţa îi rămase la fel de aspră.
— Aşa o fi taică, dar vezi !că-s bătrîn şi tare mi-e teamă că nu mai apuc s-o văd şi p-asta.
— Ai s-o vezi cînd o să-ţi vezi şi ceafa, se auzi un glas gros şi nemulţumit de după nişte boccele şi nişte cizme grele de iuft.
Cei doi de jos se priviră unul pe celălalt a înţelegere, apoi se uitară la cel care intervenise şi, fără să-i răspundă, continuară a vorbi între ei cu glasul mai scăzut. Cizmele de iuft se mişcară bocănind pe loc şi din nou se auzi glasul gros şi nemulţumit. Cel care vorbea era un plutonier gras şi scund ca un poloboc. Braţul drept îi era bandajat şi atîrna inert într-o eşarfă kaki.
— O să se sfîrşească el, războiul, n-aveţi nici o grijă. Dar nu cum vreţi voi. Că din cauza unor nemulţumiţi ca de-alde ăştia se întîmplă atîtea... Şi-şi întoarse capul spre călătorii din jur, ca şi cum i-ar fi luat drept martori. Nu spunea şi mareşalul ? Da' lasă, că cu armele astea secrete tot nemţii o să bată.
— Parcă noi spunem altceva ? se amestecă un sergent de pe o bancă din faţă. O să bată, nimic de zis, dar deocamdată bat numai în retragere. Şi pînă la urmă o să bată, da' din buze...
Glasurile şi hohotele se amestecară într-un vacarm din care nu se mai deosebea nimic. Singurul care nu rîdea era sergentul. Îşi privea tovarăşii de
102
drum cu un aer de nedumerire pe faţa lui tînăra şi vioaie, ascunzîndu-şi sclipirea ironică a ochilor lui verzi într-un soi de încruntare scrutătoare, de parcă le-ar fi cerut 'socoteală celor din jur de ce rîd.
în uşa compartimentului se ivi un ofiţer de jandarmi, urmat de un plutonier. Făceau controlul actelor celor care călătoreau. Larma din compartiment scăzu. Soldatul cel bărbos de pe podea cînd îl văzu pe ofiţer, fără a-şi întrerupe taifasul cu moşul, făcu un semn din ochi, abea perceptibil, sergentului. Acesta dădu din umeri şi continuă să vorbească cu vecinii lui de bancă.
Ofiţerul şi plutonierul de jandarmi îşi făceau cu greu drum printre Oameni şi boccele, rnişcînd mereu din loc fie vreun om ghemuit pe jos, fie raniţele sau lădiţele colţuroase de lemn aşezate grămadă. Cînd ajunseră în dreptul lui, sergentul scoase o hîrtie din buzunar şi arătînd către soldatul bărbos spuse :
— Pe delegaţie e trecut şi ostaşul de colo, şi-şi reluă nepăsător discuţia cu vecinii care se cotrobăiau prin buzunare să-şi găsească actele.
Ofiţerul luă hîrtia pe care i-o întinsese sergentul şi descoperind cine ştie ce, o examina cu atenţie, tot uitîndu-se cînd la sergent, cînd la bărbos, cînd din nou la hîrtie. în cele din urmă, cu hîrtia în mînă, se întoarse către plutonier şi-i ordonă : Cheamă patrula.
în aceeaşi clipă, trenul îşi încetini mersul şi se opri.
— Iar s-a oprit, se auziră din mai multe părţi glasuri nemulţumite. Oamenii se repeziră da ferestre să vadă ce e.
— Foc fraţilor, foc, izbucni cineva de afară.
Se iscă o hărmălaie şi o înghesuială nemaipomenită.
— A luat foc trenul ? Joos ! Unde arde, mă ? E jale ! se întrebau şi se îndemnau oamenii înspăimântaţi şi fără să mai întîrzie se năpustiră cu toţii peste boccele, arme şi lădiţe spre ferestre sau spre uşi.
Sergentul nici nu apucase să întrebe ce-i cu hîrtia lui sau să protesteze cumva, că ofiţerul de jandarmi dimpreună cu însoţitorul lui fură luaţi şi tîrîţi de valul de oameni care se rostogolea pe ferestrele deschise sau pe uşile vagonului. Singurii care rămîneau calmi şi încercau să se desprindă din mulţime erau sergentul cel tînăr cu ochii lui verzi, care-şi pierduseră lucirea lor ironică şi soldatul cel bărobs. Privindu-şi ceasul de la mînă, sergentul se uită cu înţeles la soldat şi-i făcu un semn scurt cu capul. Purtîndu-şi cu fereală armele prin vălmăşagul acela de trupuri, îşi luară raniţele şi săriră amîndoi pe fereastră.
Trenul pe care-1 părăsiseră nu ardea, dar la o distanţă de vreo sută de metri de cotitura unde se oprise, se înălţau spre cer imense jerbe de foc amestecate cu trîmbe uriaşe de fum.
Mulţimea de călători se apropia, privind cu sute de ochi vîlvătaia care creştea de-a lungul căii ferate şi cuprinsese şi un lung şir de stive de traverse, aşezate pe marginea drumului. Prin aer zburau scîntei şi se-nvolburau nouri de funingine igroiasă. Cînd pălălaia de fum şi foc se rări, se văzu un vagon aruncar. de pe şine arzînd cu o flacără vie. Prin pînza de foc roşu-argintie apăreau şi dispăreau contururile unor cisterne turtite sau pleznite din cauza vreunei explozii. Dogoarea era cumplită. Mirosea a benzină încinsă şi a răşină arsă. Un jgrup de soldaţi şi de gradaţi nemţi, cu căştile pe cap, se îhvîrteau înebuniţi, încercând să se apropie de vagonul care ardea.
Pe pajiştea din marginea căii ferate, mai la o parte, întinse pe iarba pălită de dogoarea incendiului, zăceau trei cadavre carbonizate. Dintr-unul
103
nu mai rămăseseră nescrumite de foc deck cizmele, dintr-altul prin nu se ştie ce întimplare, un braţ şi capul. Ochii cenuşii şi goi priveau cerul, şi o mustaţă bălană-albicioasa acoperea rînjetul aproape necuviincios al celui mort. Cel de-al treilea, lung îşi cu ochii holbaţi, era pîrlit numai, ici şi colo. Focul nu-1 cuprinsese pe de-antregul şi-i cruţase uniforma. De umărul vestonului verde-gris arirna un epolet argintiu cu două stele de locotenent, mînjite de funingine.
Se temuse că trebuia să dea socoteală pentru tot ce făcuse. Şi iată că venise şi timpul pentru asta.
în jurul cadavrelor se strînsese un grup de oameni şi se uitau, nici indiferenţi, nici mişcaţi. O bătrînică cu un tulpan negru îşi făcu cruce, un bărbat înjură de mamă, altul se uită lung la cadavre şi clătină din cap a întunecată mulţumire. Soldatul cel bărbos încercă să se apropie mai mult, dar neamţul rămas lîngă cei trei morţi îl ameninţă cu arma.
Ceva mai departe, alţi călători stăteau roată şi priveau marea de flăcări şi fum care le bloca drumul.
— Le-au făcut-o, n-am ce zice, se întoarse un soldat către un om de lîngă el. Li s-a dus dracului benzina pentru tancuri şi avioane. Jaf, jaf, dar toate au un capăt...
— Şi ce, asta-i bine ? se răsti la el un tînăr cu o figură iscoditoare care se strecura ca o svîrlugă prin mulţime, tot amestecîndu-se în vorba unora sau altora.
— Ia mai lasă-n pace omul, se repeziră cîţiva în apărarea soldatului. Ce, oare n-o fi aşa ?
în îngrămădeala care se produse, soldatul se pierdu în mulţime, în timpul acesta, în preajma incendiului se formase un cordon de militari care împingeau lumea îndărăt.
— Toţi pasagerii să se-ntoarcă în tren. E pericol de explozie, îi îndemna pe oameni, ameninţîndu-i în acelaşi timp, un ofiţer.
Cete, cete, călătorii care-şi amintiseră brusc că-şi lăsaseră bagajele la voia întîmplării, se grăbiră spre tren. Alţii, purtînd raniţe în spinare sau desagi pe umeri se căţărară spre şosea şi se risipiră pe drumul asfaltat mărginit de desişuri iverzi-întunecate de brad care urcau pe pante repezi spre culmi.
De pe şosea se vedeau mai bine, jos, cisternele înecate în flăcări, fiarele răsucite ale tampoanelor sau osiilor, bucăţi imense de tablă, rupte parcă de o forţă neobişnuită, cisternele pleznite ca nişte cutii prea pline şi movilele incandescente ale traverselor mistuite de foc, care păleau încetul cu încetul devenind tot mai cenuşii.
Sergentul şi soldatul cel bărbos urcară şi ei spre şosea şi o porniră grăbiţi la drum, ca doi oameni care nu aveau prea mult timp de pierdut.
Ceferistul
Privea, fără să scoată nici un cuvînt, trenul garat ceva mai departe, pe o linie secundară. Părea să fi aţipit, aşa cum şedea nemişcat acolo, pe bancă. Un soldat, "unul din miile de soldaţi, obosiţi poate, disperaţi poate, curajoşi poate, care poposeau prin gări în anii aceia de război. Stătea acolo, pe peronul gării Buzău, |în după amiaza aceea de vară care aluneca spre amurg. Eria
104
treaz şi ziceai că a adormit, însingurat şi avea poate nenumăraţi prieteni pretutindeni.
— Vasăzică, se trezi deodată soldatul din amorţeala-i aparentă şi se plecă spre plutonierul care şedea lîngă el, albe la patru ore... negre la şase... roşii la opt. Nu-i aşa ?
— Ce anume ? îl întrebă nedumerit o clipă plutonierul. Şi apoi, fără să mai aştepte vreo lămurire, adăugă cu un uşor reproş : O fi şi-aşa, dar acum ţi-ai găsit să înveţi, Spirache ? şi se uită în jur cu ochii aceia ai lui, cenuşii, nepăsători parcă.
Pe peretele gării, dintr-un afiş, un soldat cu cască ovală, trasă peste ochi, îi făcea semn celuilalt, soldat, de pe bancă, ţinînd degetul la gură : Sst. Duşmanul ascultă.
Numitul Spirache dădu din umeri. Aşteptarea îl apăsa. Mirosul de benzină care umplea aerul îi înţepa nările.
O mulţime pestriţă şi zgomotoasă se îmbulzea pe peronul gării, încercând să urce într-un tren care abea sosise dinspre Ploieşti. Ţărani cu desagi în spinare, ostaşi încovoiaţi sub greutatea raniţelor burduşite, târgoveţi cu hainele mototolite de aşteptări prin gări se împingeau şi se zbăteau să ajungă la treptele vagoanelor păzite cu străşnicie. Cîte un ofiţer îşi făcea drum printre Oameni dîndu-i la o parte cu brutalitate. în pragul unuia dintre birourile gării se ivi un ofiţer hitlerist. Urmat de doi gradaţi, trecu ţeapăn şi dispreţuitor prin mulţime şi se îndreptă spre trenul petrolifer care-şi aştepta de cîcva timp plecarea. Erau din garda menită să-i asigure securitatea.
Trenul de călători abea sosit se urni greoi spre ţinta-i îndepărtată. Pleca în Moldova. Cei rămaşi se repeziră la ceferiştii aflaţi pe peron, asaltîndu-i cu întrebări : cînd vine trenul dinspre Făurei, dacă Bucureştiul mai întîrzie, cînd trece primul mărfar...
Pe banca din marginea peronului, Spirache şi Petrea, plutonierul, schimbau arar cîte un cuvânt, ca doi oameni care ar aştepta şi ei un tren care nu mai vine şi vorbesc aşa să le mai treacă vremea. Dacă te uitai însă mai atent, alături de Petrea mai milităros şi mai plutonier ca ori cînd, Spirache, deşi voinic şi spătos, părea cu faţa lui mobilă şi expresivă de actor, cu uniforma care-i venea ca de împrumut, cu bocancii lui prea mari, să joace un rol care nu-1 prindea. Dar cum rolul acesta nu-i prindea pe atunci pe foarte mulţi oameni, nimeni nu-i dădea nici o atenţie.
Cei doi aşteptau, dar nu vreun tren care ar fi trebuit să vină. îşi aşteptau tovarăşul, pe Mitu, plecat nu mai departe decît trenul petrolifer garat pe linia secundară.
într-un târziu se ivi de după o locomotivă şi Mitu, un soldat cu o faţă mare şi aspră de ţăran, acoperită de ţepi mărunţi şi deşi. Omul se îndrepta cu mers domol, obişnuit se vede, spre banca dinspre marginea peronului. Păşea fără grabă, făcîndu-şi loc printre oamenii care forfoteau prin gară. Cînd vreunul mai grăbit îl împingea, îl privea cu ochii lui mici şi blajini de parcă l-ar fi întrebat: (Ce te zoreşti aşa ? Cu aceeaşi întrebare în ochi îl opri şi pe Spirache care se ridicase să-1 întâmpine şi-i spuse printre dinţi : E-n regulă. Se aşezară şi Mitu adăugă şoptit: Acum e momentul. Cît mai repede. în spatele trenului nu e nici o santinelă.
Petrea şi Spirache se ridicară şi luînd-o înspre linii, ocoliră garnitura aceea uitată cine ştie de cînd acolo, dispărînd după vagoanele cisternă de pe linia secundară.
105
Pe cărăruia îngustă dintre trenul petrolifer şi vagoanele părăsite se vede de mai multă vreme pe linia aceea, nu se zărea nici ţipenie de om. Santinelele fuseseră chemate probabil la comandant şi cele cîteva, rămase de gardă, se învîrteau prin faţa peronului.
Petrea se uită scrutător în jur. Privirea lui deobicei inexpresivă prinsese viaţă. Faţa lui osoasă şi prelungă se înviorase. Fără o vorbă, îi făcu semn cu bărbia tovarăşului său : dă-i drumul.
Spirache îşi descheie cu gesturi rapide buzunarul de la pieptul tunicii şi scoase o cutie lunguiaţă. Deschizînd-o, cu o mişcare care ar fi trebuit să fie precisă dar era mai degrabă precipitată, luă din ea un tub lung asemănător cu un creion de culoare neagră, apoi puse cutia la loc în buzunar. Grăbit, cu gesturi care începeau a fi cam dezordonate, trase din buzunarul pantalonului o altă cutie, metalică, puţin bombată, strînse uşor „creionul" între degete şi-1 vîrî într-un orificiu al cutiei.
Petrea se uita în dreapta şi-n stînga, ascultînd atent. Nu se vedea nimeni. Nu se auzea nici un zgomot. Doar răsuflarea puţin gîfîită a lui Spirache, care se aplecase şi-şi vîrîse capul sub un vagon. După o clipă, cu faţa asudată dar calmă, Spirache ieşi de sub vagon şi vru să-i spună ceva lui Petrea. Gura i se deschisa dar nu se auzi nici un cuvînt. Privirea îi rămăsese aţintită la ceva sau cineva din spatele tovarăşului său. Petrea se întoarse încet şi fără 'zgomot. Cîţiva paşi mai încolo, un ceferist cu hainele murdare şi unsuroase de -ulei, meşterea ceva la osiile unui vagon. Fără să dea nici o atenţie celor doi, se porni să bată cu ciocănaşul lung şi subţire în discul unei roţi. Ascultă atent zgomotul sec şi repetat şi trecu la celălalt vagon.
Se apropia de ei.
De unde răsărise ? Doar se uitase într-acolo înainte cu cîteva clipe şi nu zărise pe nimeni. Nici paşii nu i se auziseră. Ce căuta acolo ? îşi dăduse oare seama ce se întîmplă ? Şi dacă da, ce-o să facă ? Petrea se întunecă brusc la faţă şi-n ochi îi scînteiă o lucire ciudată. N-avea încotro. Totuşi, e un muncitor. Nu... Mai bine s-aştepte, să vadă ce-o să se întîmple.
Făcîndu-i semn lui Spirache să-1 urmeze, Petrea dădu din umeri. O să fie, ce-o să mai fie. Poate că aşa o să se termine, că el...
Cu paşi măsuraţi, fără grabă, cei doi o porniră spre capătul trenului petrolifer.
Mina era magnetică, nedetaşabilă. De asta n-avea grijă el, şi î!n ciuda situaţiei grele, ceva ca o păreire de zîmbet trecu pe faţa lui Petrea, Nimeni n-ar fi putut scoate mina de unde fusese fixată, imediat în apropierea osiei, pe pîntecul cisternei. Trebuiau să desprindă vagonul, să-1 golească, şi numai aşa n-aveau să fie prea mari pagube. Dar dacă ceferistul i-a văzut ? O ,să închidă ochii, ca şi alţii. Li se mai întîmplase. Şi totuşi, dacă se ţine scai de ei şi la momentul potrivit — erau doi şi el era singur — dă alarma ?
Deocamdată auzea doar ciocănitul uşor care mergea aproape tot atît de încet şi tot atît de repede pe cît mergeau şi ei spre capătul încă îndepărtat al trenului. Se mai putea gîndi la o soluţie. Dar capătul nu era chiar atît de depărtat, pentrucă iată şi liniile celelalte din gară, sentinelele hitleriste din faţa trenului, peronul, oamenii care forfoteau încolo şi încoace, locomotiva aceia uitată pe linii, şi probabil undeva mai la marginea peronului, pe o bancă, Mitu care-i aştepta şi nu ştia ce se întîmplase. Trebuia să acţioneze rapid. Să se îndrepte spre el. Nu, mai bine spre ieşire, spre oamenii aceia mulţi care se-mbulzeau pe peron şi îndărătul cărora se zărea ieşirea, dar şi cîţiva jan-
106
darmi... Să treacă odată şi de locomotiva asta de pe linii. Şi după aceea ? Şi Spirache care se poticnea, ca întotdeauna din cauza bocancilor lui prea mari, de traversele căii ferate. Să nu se grăbească, să nu fugă, să ajungă doar pînă la peron, o să se piardă ei acolo în mulţime, o să-i facă ei semn lui Mitu. O să-şi dea seama el ce se întîmplă.
Dar n-apucă. să ajungă pînă la peron, erau doar la cîţiva paşi, şi mergeau printre traversele liniei întîia, că se auzi strigat : Domnule plutonier, domnule plutonier, aţi pierdut ceva. Petrea auzea foarte limpede că e strigat, Spirache se poticni, dar nici unul nu întoairse capul.
— Domnule plutonier, domnule plutonier... strigătul era ceva mai apropiat, dar nici unul nu se întoarse, mergeau înainte, ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Deodată Petrea simţi că-1 atinge cineva de braţ : Domnule plutonier. Trebuia să se întoarcă să vadă ce e. Se întoarse şi el şi Spirache.
în faţa lor ceferistul, ceferistul care ciocănise cu cîteva minute mai înainte la osiile vagoanelor-cisternă. Care-i văzuse desigur şi care...
•— Domnule plutonier, aţi pierdut ceva, îi spunea ceferistul cu hainele unsuroase de ulei, cu şapca ponosită trasă peste sprîncene de abea i se vedeau ochii înfundaţi în faţa întunecată şi uscată. Stătea acolo, lîngă ei, puţin aplecat înainte, şi în mînă ţinea un „creion" detonant, roşu. Petrea îl privea încurqat. Şi acum ? Cum dracu îl pierduse Spirache ? Cînd se grăbise să fixeze mina sub vagon, îi alunecase, se vede, „creionul" din buzunarul de la piept.
Spirache se uită ţintă la „creionul" acela din mîna înegrită şi pătată de ulei a ceferistului şi-'şi repeta febril : E roşu, aşadar la opt ore... aşadar la opt ore... Fiola cu ţacid dinăuntru s-o fi spart... acidul va ataca puţin cîte puţin arcul de aramă şi după opt ore arcul va percuta detonantul... după opt ore... abea după opt ore... Şi deodată îşi dădu seama de primejdia în care se afla... după opt ore totul va fi fost, poate, de mult terminat.
în faţa lor, ceferistul stătea cu „creionul" în mînă şi întreba : Nu l-ai pierdut d-ta, d-le plutonier ? Poate că o să mai ai nevoie de el.
Petrea tresări. Omul acesta încerca să-i spună ceva. Trebuia să acţioneze într-un fel. Imediat. Sau nu, să mai zăbovească... Să-i răspundă. Dar cum ? Dacă e o provocare ? Să se facă a nu înţelege şi să-1 repeadă ? Clipele treceau, trebuia să se hotărască şi încă repede de tot. Cine ştie dacă nu va da alarma.
Şi deodată se auzi un scîrţîit prelungit de osii, zgomot de lanţuri care se izbesc şi, trecînd pe lîngă ei, şi depărtîndu-se, uruitul sacadat al roţilor trenului petrolifer care se pusese în mişcare.
Şi toţi trei, uşuraţi, întoarseră capul privind lung trenul care lua viteză şi se îndepărta.
Se înşelase. Nu înţelesese de la început, dar acum totul era limpede.
— Da, e al meu. îţi mulţumesc, e al meu, şi luînd „creionul", Petrea îi strînse puternic mîna ceferistului. Spirache vru să se repeadă şi el să-i strîngă mîna, dar se poticni din nou într-o traversă şi rămase cu mîna în aer. Muncitorul se-ntoarse şi plecă.
Se întuneca şi în lumina difuză a înserării silueta lui se pierdu printre liniile de cale ferată, luminate ici şi colo de felinarele albastre ale macazurilor.
107
tOO DE ANI DE LA NAŞTEREA LOl ŞâLOM ALEHEM
UN SCRIITOR POPULAR
DEMOSTENE BOTEZ
n ajiul 1859, în ghetoul tîrguşorului Pereiaslav din Gubernia Poitava, un biet tîrguşor pierdut în noroaiele grasului pămînt ucrainean, s-a născut din modeşti părinţi evrei, printre alţi şaisprezece copii, fraţi buni şi vitregi, unul care a primit numele de Şalom. Eveniment neînsemnat pentru tîrguşorul acela, poate chiar şi pentru familia Rabinovici, care avea o obişnuinţă neobişnuită a unui asemenea eveniment.
în 1959, Consiliul Mondial al Păcii a hotărît sărbătorirea centenarului lui Şalom Alehem, pe plan mondial.
Ce s-a întîmplat cu copilul acela sărac, născut într-un tîrguşor pierdut în Marea Rusie, pentru ca după o sută de .ani un atît de înalt şi respectabil for să-i hotărască sărbătorirea pe pian mondial ?
Şalom Alehem a fost un scriitor. Unul dintre cei mai iubiţi clasici ai literaturii evreieşti şi unul dintre mari maeştrii ai literaturi; universale.
A scris schiţe, povestiri, nuvele, romane şi piese de teatru în aşa fel încît ele se numără printre cele mai bune din sutele de mii de schiţe, povestiri, nuvele şi piese de teatru, cîte s-au scris de-a lungul secolelor în literatura lumii.
Anii în care a trăit Şalom Alehem au fost anii cînd în marele imperiu ţarist a început zdruncinarea feudalismului şi pătrunderea tot mai adîncă a capitalismului, nu numai în marile oraşe ci şi în tîrguri, ca Ichupeţui şi Casrilifca.
In acei ani se înăsprise reacţiunea ţaristă care simţea cum începe să-i fugă pămîntul de sub picioare.
Pentru a abate ma'sele populare de la aspiraţiile lor revoluţionare, ţarismul ca şi stăpînii de-atunci de la no; şi de aiurea, brevetaseră o metodă de diversiune, devenită clasică, aţîţarea şovină.
In acea1 vreme, masele muncitoare evreieşti erau nevoite să trăiască în condiţii deosebit de grele. Starea lor socială se caracteriza mai mult prin drepturile pe care nu le aveau de cît prin cele de care se bucurau. Căci : n-aveau voie să locuiască la ţară, nici în orice parte a oraşelor, nu aveau voie să profeseze orice meserie, nu aveau voie să pătrundă în şcoli decît într-un număr redus... Un fel de constituţie pe care am cunoscut-o şi noi foarte bine sub regimul burghezo-moşieresc. Se vede că absolutismul era lipsit, printre altele, şi de imaginaţie.
In această perioadă, în asemenea condiţii, a început să scrie Şalom Alehem.
Descompunerea feudalismului, ofensiva capitalismului puneau probleme multiple şi complexe. Contradicţiile vieţii erau extrem de ascuţite. Şi ele antrenau soarta a milioane şi milioane de oameni.
108
Salom Alehem, nu s-a dat în lături să atace, într-o formă în care sa înşele, straş-rucia cenzurh, numeroase probleme sociale ale vremii sale. El a prezentat cu o veridicitate excepţională si cu o putere de creaţie care ţine de darul său de mare scrutor : aspecte din viata' pop'orului, micile drame ale existenţei oamenilor mărunt, ortele creatoare ce nasc în masele populare; exploatarea capitalistă, samavolnicia ţarista, diieritele forme Secare a populaţiei evreieşti, lipsite de drepturi sociale şi politice; puterea transformatoare a munch; prietenia oamenilor muncii «părtinind diferitelor popoare; chipuri no se de revolut onari ; conştiinţa copilului plină de optimism şi bucurie, nea ferata !™rde influenta mediului înconjurător; înfăţişarea oribila a burghezie, ; ura contra regimului ţarist;'modul de viaţă american din care omul simplu iese stnv.t. " Suflul umanist al acestei vaste opere, - care înfrăţeşte oameni ş, popoare, peste secole în urmărirea' unui înalt ideal omenesc, ne fa'ce să înţe egem pentru ce Consiliul Mondial al Păcii nu a uitat data naşterii copilului din ghetoul de la Pereraslav
Aceste idei care au însufleţit geniul lui Şalom Alehem poarta în ele secretul nemu-
^Mijloacele prin care scriitorul a dat viaţă unei întregi lumi sînt, în ce-1 priveşte, de-o simplitate uimitoare. Literatura acestui admirabil creator este literatură în stil vorbit, cu dialoguri prinse parcă mereu direct din gura unor oameni, pe care parca i-am cunoscut, i-am întilnit.
Mediul operelor lui Şalom Alehem îl alcătuiesc o familie, o strada, un quartal d n lîrausorul Pereiaslav, iar personajele sale sînt locuitori autentici de-acolo, ale căror acte de naştere s-ar putea găsi în arhivele Zemstvei locale.
Nu numai romanul „La iarmaroc", dar toată opera lui Şalom Alehem este auto-
bl0graScriitorul n-a fost un asistent ci un participant cu tot sufletul, la viata mediului
şi epocii sale. , Ca într-o arcă a lui Noe dar, încărcată cu feluriţi oameni, Şalom Alehem a trecut din lumea veche spre a prezenta' lumii noi, o variaţie nemaipomenită de tipuri care alcătuiau o societate vie; meseriaşi, negustori ambulanţi, afacerist, pe picor, scamatori, slujbaşi si patroni, vizionari puri, ticăloşi înveterati. El n-a văzut un singur Menachem Mendl ,ci 20-30 din aceeaşi familie spirituală şi a ştiut să scoată din fiecare din ei, e e-mentele de clasă cele mai caracteristice : trăsăturile, obiceiurile, gusturile, gesturile, felul de a vorbi, mentalitatea, etc. întrunindu-le într-un singur personaj pentru ,a creia astlel, artistic un tip într-adevăr reprezentativ, veridic şi cuprinzător.
Ca să reuşească aceasta, Salom Alehem a trebuit să aibă şi a avut din plin spirit de observaţie şi o bogată experienţă de viaţă. Se spune chiar că ei umbla totdeauna cu un carneţel ta dînsul şi îşi nota mereu amănunte de viaţă care erau de natura sa întregească apoi un personaj.
Pentru spiritul lui de observaţie aş da o pildă :
In 1906 Salom Alehem a fost timp de o lună în Romînia. La noi strălucea situaţia de mizerie şi paradox din preajma răscoalei ţărăneşti din 1907. De aici a scris o scrisoare ginerelui său. In cîteva cuvinte, cu aparenţă .paradoxală, ca într-un joc distractiv de cuvinte, a caracterizat ca. nimeni altul, stările de lucruri din ţara noastră la acea epoca : „minunat de frumoasă, bogat-săraca, liber-constrînsa... Romîme".
Greu de găsit o formulă mai concisă pentru a exprima' sărăcia maselor, constrînse la o viaţă grea şi lipsită de libertate, şi bogăţia claselor stăpînitoare care îşi permiteau toate libertăţile.
Şalom Alehem a1 fost şi este un autor foarte iubit de popor. Şi poporul are totdeauna dreptate. . Atunci cînd în aprilie 1906 a fost în Romînia, a vizitat mai multe oraşe: laşi,
109
Piatra Neamţ, Galaţi, Brăila şi pretutindeni a făcut lecturi din operele sale, în special la cluburile muncitoreşti, unde a fost primit cu deosebită simpatie, căldură şi admiraţie.
Astăzi, în patria lui Ş.alom Alehem, operele sale au fost editate în anii Puterii Sovietice în 15 limbi ale popoarelor din Uniunea Sovietică, în 487 de ediţii cu un tiraj de 5.372.000 exemplare.
In ţara noastră, operele lui Şalom Alehem s-au publicat în culegeri antologice în mai multe ediţii în ro.mîneşte şi una în idiş, într-un tiraj de peste 75.000 de exemplare, iar piesele sale fac, de ani de zile, săli pline la teatrele evreieşti din Bucureşti şi din provincie.. Opera sa a pătruns adînc în masele de cititori.
Şalom Alehem este un scriitor popular, şi prin conţinutul operei sale şi prin arta sa, şi prin concepţia ,sa despre literatură şi prin misiunea ipe care o atribuie scriitorului.
Nenorociţii din opera lui, amărîţi de viaţa lipsită de orice perspectivă ta tîrguşoa-relor înecate în noroaie şi mizerie, caută o ieşire în fantezia cu care scornesc o lume ireală, efemeră. Speranţele lor sînt de aceea imense şi totodată clădite pe nisip. Ele apar astfel de-un tragi-comic homeric. Menahem Mendl visează milioane imaginare. Tevie-lăptarul în schimb îşi trăieşte tragedia pe uri fond de optimism care duce în cele din urmă la concluzia că puterea de viaţă a omului din popor este mai tare decît suferinţele în care orînduirea capitalistă îl sileşte să trăiască. Acest fond optimist dă omului credinţa că într-o zi dreptatea îşi va face drum şi a'devărul va izbîndi.
Optimismul poporului, dragostea pentru omul asuprit de exploatare şi ură rasială, înţelepciunea şi umorul popular fac din cărţile lui Şalom Alehem o literatură cu o mare forţă satirică, dar şi tonică totodată.
Eroii operei lui Şalom Alehem sînt adesea animaţi de un suflu protestatar, deşi nu sînt proletari. Şi cu toate acestea proletarii de pretutindeni, clasa muncitoare, îl iubesc pe scriitor pentru optimismul lui social,, pentru ironia lui acidă la .adresa lumii burgheze şi pentru profundul său umanism.
Ca mulţi din marii săi predecesori, ca Puşkin, ca Gogol, el foloseşte şi valorifică folclorul evreiesc, dînd prin aceasta, o vigoare şi originalitate unică stilului său, o expresie apropiată de popor. Umorul lui Şalom Alehem e umorul popular evreiesc, atît de ascuţit şi de înţelept, şi care a însemnat totdeauna pentru masele evreieşti, un mijloc de apăraTe în ceasurile cele mai grele.
Şalom Alehem spune singur undeva : „Mie nu-mi plac tablouri triste. Muza mea nu poartă văl negru pe faţă ; muza mea-i săracă, dar veselă".
Aceeaşi veselie, Şalom Alehem a adus-o şi în teatrul său, — care numără 17 lucrări dramatice influenţate în mare parte de dramaturgia lui Gogol.
Şalom Alehem a dedicat 33 de ani din viaţa' sa, literaturii idiş. A fost îndrăgostit ca nimeni altui de meseria sa de scriitor.
Cea mai arzătoare dorinţă a lui a fost să fie citit. Iată, azi dorinţa i se împlineşte din plin.
Poate că cel mai adecvat omagiu adus lui Şalom Alehem ar [i fost să fac o prezentare veselă.
Dacă n-am făcut-o el este vinovat. M-am temut de uriaşa lui concurenţă „post mortem".
In testamentul său Şalom Alehem a lăsat copiilor ca la pomenirea lui să se adune şi în loc de rugăciuni, să aleagă şi să citească vreo cîteva din povestirile sale din cele mai vesele, iar numele său să fie pomenit rîzînd.
Să-i împlinim, — fiindcă sîntem numai cititorii iar nu copiii lui, — jumătate din această dorinţă.
In acest an de pomenire a'l lui, să citim din povestirile sale cele mai vesele, dar numele lui să nu-1 pomenim rîzînd, ci cu adîncă admiraţie, respect şi recunoştinţă.
110
ANCHETA NOASTRĂ DE VORBĂ CU UN GRUP DE SCRIITOR! TINERI
Cunoscînd înfrigurarea cu care scriitorii noştri se pregătesc să întîmpine prin cărţile la care lucrează aniversarea a cincisprezece ani de la eliberare, ne-am gînd it să cerem cîtorva dintre ei să ne împărtăşească diverse reflecţii şi proiecte în legătură cu aceasta.
Ne-am adresat unor autori tineri, afirmaţi tocmai în anii puterii populare, cu intenţia de a vedea cum se leagă preocupările lor specifice de cerinţele generale ale frontului literar.
Lui Alexandru Andriţoiu i-am cerut să ne vorbească despre tinereţe in poezie şi
in viaţa patriei noastre, nu în abstract ci pe marginea experienţei şi a planurilor sale de viilor.
Tinereje şi literatură
Tinereţe fără bătrîneţe, leit-motivul nostalgic ial basmelor noastre populare, şi-a lepădat vestmîntul metaforic şi-a devenit realitate. Foarte mulţi dintre tovarăşii noştri cărunţi se simt, pe bună dreptate, mîhniţi spu-nîndu-li-se că iau îmbătrînit. Cu-o stăruinţă nu lipsită de pitoresc, oamenii epocii noastre dau dovadă de-un optimism tonic şi contagios în tendinţa lor de-a se menţine spiritualiceşte tineri.
La celălalt pol al vieţii, copiii precoci ajung să se înfrupte din Andersen şi Creangă mult mai repede, iar odată ajunşi să-şi anine cravata roşie sub bărbie, discută cu gravitate probleme ştiinţifice şi de artă sub arcadele elegante ale palatelor pioniereşti. Cele patru vîrste din Metamorfozele lui Ovidiu şi-au schimbat tiparele. Socialismul a făcut din tinereţe o dimensiune sufletească majoră care se întinde pînă la nunta de argint şi pînă la nunta de aur. Şi aceasta datorită faptului că socialismul e duşmanul inerţiei iar inerţia e generatorul senilităţii. Neostoitele noastre căutări, setea de a avea şi de a construi, febrilitatea cu oare ne împrospătăm patria, menţin tinereţea sufletelor şi mădularelor noastre. Printr-o luminoasă osmoză, tinereţea noastră dă tinereţe patriei iar patria, întinerind, ne menţine frăgezimea tinereţii.
Această tinereţe mutată pe plan artistic se numeşte realism socialist, partinitatea vieţii noastre fiind totodată partinitatea operei noastre. Tot ceea ce scriem şi vom scrie în numele acestei metode revoluţionare e o artă a tinereţei, e o tinereţe fără bătrîneţe. Etatea artei noastre' fiind una şi-a-aceeaşi, ar părea artificios să ne compartimentăm operele pe vîrste, aşa cum militarii sînt împărţiţi în contingente. Andersen se adresează, in aceeaşi măsură, copilului şi academicianului, Balzac e un prieten al tuturor generaţiilor, Eminescu îi îmbucură la fel pe îndrăgostiţi, pe părinţi, pe bunici. Şi cu toate .acestea vîrstă scrisă în Buletinul de identitate se răsfrînge şi în
111
buletinul nostru spiritual care este cartea, opera de artă. Răspundem Iată de tovarăşii noştri de generaţie ou ciare am stat în aceleaşi bănci şcolare şi am folosit .aceeaşi cretă, aceeaşi cerneală. Prietenia se leagă, de obicei, între oameni de vîrste apropiate ; ori scriitorul este prietenul tuturor eroilor săi. E firesc deci ca un scriitor tînăr să-şi cînte tovarăşii tineri, în primul rînd, ca pe un fragment de viaţă apropiat şi cunoscut. Aşa s-au ivit Andrei Sabin şi Lenta, şi Ana Nucului, şi tot aşa s-au ivit tinerii din poemele lui Aurel Rău închinate constructorilor Breazului sau tinerii din poemele lui Ion Bnad închinate minerilor.
Personal, in-am străduit să fac acelaşi lucru. Spontaneitatea actului creaţiei a hotărît ca prima mea poezie, publicată cu un deceniu în urmă, în cotidianul clujean „Lupta Ardealului" să fie închinată tineretului. Mă simţeam urmaşul lui Pavel Cotoeaghin şi Vasile Roaită şi îmi luam locul cuvenit în raidurile tineretului nostru revoluţionar care continuă tradiţia com-somoiliştilor şi uteciştilor. De asemenea, în prima mea carte „In ţara Moţilor se face ziuă", am găsit de cuviinţă să închin tinerilor participanţi la Festivalul de la Bucureşti uin modest mănunchi de poeme. Tot în acest volum, poemul „Griviţa roşie" lăsa să sune sirena lui Roaită ca pe un memento auster. Nu încape îndoială că versurile de atunci, cum şi acele pe care le scriu astăzi, poartă amprenta s'tîngăciei şi au încă destulă zgură în compoziţia lor. Ele au încercat însă şi încearcă să răspundă cu elan şi sinceritate la problemele mari ale generaţiei noastre şi au fost create cu mîndria legitimă a unui tînăr căruia partidul i-a dat prilejul fericit de-a se afla mereu pe baricadă. Baricada presupune înălţime iar înălţimile au aer proaspăt, purificator. Ele menţin tinereţea inimii noastre. In cel de-al doilea volum de versuri („Dragoste şi ură") socotesc că am fost mult mai aproape de tinereţe în sensul ei de etate. Ceea ce în primul volum era ocazional şi sărbătoresc e, în cel de al doilea, substanţă. Fireşte că nici această substanţă nu e pură. Dar „Arborele genealogic" explica oarecum continuitatea luptei seculare şi cristalizarea ei în idealurile noastre Socialiste iar cînteceîe lirice se voiau: tinere prin însăşi directa lor participare la marii© campanii ale partidului şi poporului nostru muncitor. Tot aşa m-am străduit să procedez în volumul „Deceniul primăverii", cu atît mai mult cu cît el se adresa ostaşilor, deci contingentelor... tinere.
Nu toate poeziile noastre sînt adresate con-vîrstnicilor. Ar îi cel puţin o atitudine avangardistă o atare insistenţă în fiece poem, în fiece vers, în fiece rimă. Totalitatea operei noastre trebuie să fie totalitatea vieţii din epoca noastră. Tineretul nostru e îndrumat de tinerii cărunţi, de comunişti şi, oa atare, întîiul elogiu lor li se cuvine. In volumul „Porţile de aur", am încercat să merg la sursa, fericirii noastre şi a viitoarei fericiri universale, la Revoluţia din Octombrie. Nu este oare acesta un imn al tinereţii prin însuşi mesajul pe care-1 comportă ? Volumul a fost scris cu o greutate în plus faţă de greutăţile generale pe care le implică procesul! de creaţi© în sine. Vorbeam de o altă ţară, de un alt popor. Era însă vorba de o ţară pe care o iubim ou toţii, de un popor care ne e prieten sincer şi dezinteresat. E vorba deci de constructorii comunismului, adică de constructorii tinereţii fără bătrîneţe.
Polivalentă, arta realist-soeialistă e tînăra prin mesajul său, prin partinitatea sa. Cînd cîntăm Biaazul, Doioeştii, sau Oraşul Victoria, cîntăm partidul ca pe un arhitect unic al tuturor şantierelor şi al tuturor oonştiin-
112
ţelor neprihănite. Şi eu astea am ajuns la o chestiune mai delicată : la literatura şantierelor. Lată cum :
Se spune, în mai toate articolele, că scriitorul trebuie să fie exponentul! civilizaţiei din epoca în car© vieţuieşte. Perfect. Dar civilizaţia epocii noastre se citeşte in tiparele imenselor şantiere. Printr-o furtunoasă evoluţie, eia trece cu repeziciune de lia bordeiu la schele şi de lia schele la palate. Miriştea devine şantier iar şantierul devine centrală electrică, dacă nu chiar oraş. Şantierul are olubun, iar în cluburi, pe scenă, fostul .analfabet recită versuri de Eminescu, de Puşkin, de Maiakovski, de Beniue. Dobrogea a fost o stepă uscată şi a devenit uimitor de repede o mare de aur. Toate aceste evoluţii iau viteza ameţitoare pe oare condeiul scriitorului trebuie să o respecte. încetinind viteza condeiului ajungem în ariergardă, pierdem pasul marşului şi îmbătrînim artisticeşte.
Din păcate această literatură a şantierelor e cu lipsă la cîntar. De ce n-am spune-o ? Fugim de nişte fascinante focare de viaţă în care patosul, romantismul, estetica, sensibilitatea, fantezia, cugetarea, geneza cunosc superlative tulburătoare. Un şantier poate umple o librărie, o bibliotecă, cu literatură de cea mai bună calitate. El comportă controverse ascuţite, inovaţii subtile, prietenii frumoase, idile pitoreşti, transformări sufleteşti de-un dramatism shakasperian. Şi totuşi au trecut pe lîngă noi ca nişte caravane de aiu<r ! Bumbeşti-Livezeni, Sailva-Vişeu, Bicazul, Doiceştii, Carbochimul, Eleotroputere. Barafrazindu-l pe Eminescu, am putea spune că lumina lor „ne urmăreşte încă", Iată-ne aşa dar fără un roman al Breazului şi fără o carte de poeme despre şantierele tinerilor ! Avem, în schimb, o pleiadă de intimiişti supramodemi care ştiu să ciute, oa nimeni altul lumea vegetală în funcţie de anotimpuri şi de bună dispoziţie !
N-am văzut decît rareori bocanci scriitoriceşti cu urme de argilă sau cu colburi de diverse nuanţe. Am văzut însă o sumedenie de pantofi eleganţi, cu sau fără micropoi;os, luneeînd delicios pe asfalt sau călător in du-se la Sinaia. Se pare deci că plecarea la ţară, la care au aderat şi foarte mulţi tineri, e pe cît de bine-venită pe atît de rodnică.
Am, în momentul de faţă, pe masa de lucru, gata şi proaspăt, un volum despre şantiere şi, mai ales, despre tinerii care migrează solar de la un şantier isprăvit la unul embrionar. Nu-mi pot da seama dacă volumul e valoros sau nu, întrucît, din nefericire, n-am alte volume asemănătoare la care să-1 raportez. Fie ca această spargere de gheaţă cu care n-am dreptul să mă laud (întrucît e o datorie de onoare s-o fac) să nu se mărginească la ceva .sporadic şi întâmplător, nici în activitatea mea poetică, nici în aceea a convîrstnicilor mei. Nu s-ar putea spune deloc că am descoperit o Americă, scriiindu-mi volumul. Descoperirea e veche dar trebuia populată. Cît e de cu lipsă la cîntar acest sector al literaturii se poate lesne constata din programul încă sărăcăcios al cîntecelor de masă. Folclorul se purifică şi atinge nemurirea după veacuri de cizelare şi suflare în aur; poate că, după veacuri de existenţă, şi aceste cîntece de şantier ar deveni desăvârşite. Numai că nouă, scriitorilor culţi (acest atribut pompos ne deosebeşte de barzii anonimi), ne este dat meşteşugul de a apropia mai repede şi mai operativ opera de desăvîrşire. Rămîne s-o facem. Sîntem obligaţi s-o facem. Tinereţea fără bătrîneţe e doar o dimensiune a sufletelor noastre oare nu numai înalţă ci şi obligă.
8 — Viaţa Romkiească nr. 5
113
Socotesc că dacă acest bilanţ are şi umbre, e necesar un examen spiritual într-un moment măreţ, cum e aceia al împlinirii .a 15 ani de lai eliberarea patriei noastre. Am certitudinea că scriitorii noştri tineri, vor umple cu lumină acest gol al literaturii noastre contemporane. Personal, îmi iau .angajamentul să contribui cu tot sufletul la acest asalt al noilor valori şi, vă asigur, că angajamentul meu nu va rămîne uitat în filele dreptunghiulare tale „Vieţii Romîneşti".
Al. Andriţoiu
Vu harnicul şi talentatul publicist, Pop Simion, lucrurile au fost mai uşoare. Reporter, el este obişnuit cu interviurile. De aceea n-am fost nevoiţi să-l „aţîţăm" la confesiuni ci i-am cerut pur şi simplu să ne arate cum stimulează munca in redacţia unui ziar activitatea creatoare a tinerilor scriitori şi cum o orientează către temele actualităţii.
Un deceniu
Aş vrea şi iată că nu pot ocoli o afirmaţie pe oare o auzim cu fiecare prilej : practica reportajului e o şcoală bună pentru scriitor. Ideia devenită „clasică", teamă mi-i că pentru unii s-a demonetizat, ca un ban ce-şi pierde valoarea pe drum, devenind o frază banală, fără prea mare ecou în inimile celui căruia i se adresează. Bineînţeles, nu cade în sarcina semnatarului acestor raiduri is'-o reabiliteze. Să mi se îngăduie cîteva mărturisiri, oare se vor referi în principal la această şcoală a gazetăriei comuniste, cui scopul de a reaminti semnificaţia unei evoluţii generaţiei mele.
Activează .azi în frontul literaturii noastre noi un mare număr de tineri scriitori oare au străbătut şi străbat drumul spre arta literară ca gazetari la organele regionale şi raionale de partid, avînd pe lîngă maestrul lor preferat, un mare şi incomparabil mai harnic maestru îndrumător, — gazeta de partid. In paginile ei aceşti tineri s-au obişnuit să făurească, zilnic, proza de aur a gazetăriei comuniste, obişnuindu-se din fragedă vîrstă cu răspunderea pe care o reclamă verbul, ou miraculoasa lui forţă de a zugrăvi şi a dinamiza viaţa, şi, mai ales, trudind fără istov de a găsi „cuvîn-tul ce exprimă adevărul". Nu cred că se află în ţara asta un tînăr cît de cît serios' care după ce a practicat gazetăria în anii noştri fierbinţi, să nu fi rămas cu nostalgia şi admiraţia întreagă pe care le reclamă o muncă inobilată de arderi intense şi pasionată dăruire; o muncă ce i-a înlesnit celui ce o practică o identificare, o contopire cui revoluţia ce schimbă necontenit faţa ţării şi fizionomia spirituală a oamenilor.
Primiţi aşadar cuvintele mele qa pe acelea ale unui entuziast al muncii gazetăreşti.
Timp de 10 ani, între 1949 şi 1959 am fost gazetar la două ziare regionale şi ia Radiodifuziune. Acest deceniu a fost hotărîtor pentru evojuţia mea. Afirmaţia mi se pare pe de-ariiiregul valabilă şi pentru ceilalţi tineri scriitori care au început a scrie prin a fi mai întîi gazetari.
De fapt, cu ce anume ne-a învestit practica gazetărească ? In primul rînd cu pasiunea de a cunoaşte, de a studia, de a cercetia viaţa, destinele oamenilor. In acest răstimp s-au sedimentat în noi o lume de fapte, de întîmplări, de drame omeneşti, de ridicări şi căderi. Cu alte cuvinte gazetăria ne-a înlesnit ceea ce numim noi în mod obişnuit o bună „cunoaştere a vieţii". Vom izbuti ori nu să fructificăm această cunoaştere, e o întrebare
1T4
ia care va răspunde fiecare în parte, pe măsura posibilităţilor... Totodată practica ziaristică ne-a dat prilej să ne formăm într-un timp relativ scurt o optică asupra vieţii, deosebit de preţioasă pentru acela oare îşi propune să observe viaţa şi să o zugrăvească prin ceea ce are ea esenţial şi semnificativ. Cunoseînd concret, pe viu faptele construcţiei socialiste, muncia la gazetă ne-a învăţat să facem din scrisul nostru o oglindă fidelă a opiniei publice celei mai înaintate, ne-a învăţat să gîndim, să judecăm, să acţionăm din punctul de vedere al Partidului, ne-a modelat ori remodel at spiritualiceşte, educîndu-ne receptivitatea pentru fenomenul noului.
E aşadar cît se poate de firesc că acei tineri scriitori proveniţi din pres'a de partid abordează în lucrările literare în primul rînd temele actualităţii. De cele mai multe ori schiţele, povestirile, nuvelele lor au fost sugerate de fapte reale, cu care s-au întîlnit în peregrinările reportericeşti, ori izvorăsc din complexul de trăiri cu oare ei şi-au îmbogăţit autobiografia spirituală în vremea gazetăriei. Şi într-un caz şi în altul calea e aceeaşi. Pentru a concretiza această ideie e suficient să amintim cîteva nume de scriitori, tineri aa vîrstă, în evoluţia cărora — după părerea mea — gazetăria a jucat un rol deosebit. Remus Luoa, Al. Mirodan, Nicolae Ţie, Ştefan Iureş, Eugen Mândrie, Al. Oprea, S. Damian, Dionisie Şinoan, Dragoş Vicol, Teodor Maz Mu, Geza Domokos, Ştefan Luca, loan Grigorescu, Victor Vîntu, Ion Băieşu şi mulţi alţii, — sînt scriitori — urnii în plină afirmare a artei lor, alţii într-o fază a experienţelor —- care şi-au educat posibilităţile literare, şi:au disciplinat talentul, în focul viu şi purificator al muncii în presa de partid. Constatarea mi se pare revelatoare şi adine semnificativă pentru evoluţia peisajului literaturii tinerilor scriitori. Istoricii literari se pare că nu vor putea pierde din vedere la timpul potrivit aceste elemente care s-au impus profund şi durabil în biografia multora dintre scriitorii veniţi în literatură după 23 august 1944.
Dacă facem un tur de orizont asupra literaturii acestor autori, vom putea lesne observa că o bună parte a -personajelor care populează lucrările lor sînt tineri din diverse domenii de activitate, oare au fost cunoscuţi nemijlocit din peregrinările gazetăreşti. Sensibilitatea creatorului tînăr se dovedeşte foarte receptivă pentru aceste tipuri, pentru aceste personaje, pentru că ele amintesc pe planuri apropiate, ori paralele, de chiar evoluţia scriitorului, fost nu demult gazetar. Cîteva exemple. Personajele piesei „Ziariştii" de Al. Mirodan sînt cred oameni care, într-un fel sau altul, se află în autobiografia scriitorului Tînăra activistă culturală Ana Nucului, personajul cărţii lui Remus Luca, a fost, bănuiesc, sub o formă sau alta, personajul unor reportaje de gazetă. Prozatori tineri ca Ştefan Luca, Eugen Mândrie, Dionisie Şincan, Ion Băieşu, fac utile investigaţii în viaţa satului contemporan cu mijloacele pe care le oferă genul scurt, dueîndu-şi mai departe, pe o treaptă calitativă nouă, superioară, munca lor de gazetari, de observatori şi povestitori ai vieţii ţărănimii de azi, şi în deosebi ai tineretului de la sate. Ştefan Iureş, în poeziile sale este entuziastul cîn-tăreţ al tradiţiilor glorioase ale uteciştilor şi ale luptei tineretului nostru care participă cu hotărîre şi însufleţire la opera de construcţie a socialismului. Nicolae Pic este cronicarul harnic al vieţii şi muncii tineretului pe marile şantiere de reconstrucţie (nuvele, povestiri, schiţe, reportaje despre Bum-beşti-Livezeni, Salva Vişeu, Govora, Ozana Cracau etc.)
8*
115
Anul 1959 este şi anul cînd se împlinesc 15 ani de la eliberarea patriei noastre. Pentru mine şi mulţi tineri scriitori din generaţia mea, aceasta dată constituie o dublă (aniversare. Mai întîi e un prilej de meditaţie, de bucurie, de recunoştinţă, prilej oferit de victoriile poporului nostru sub conducerea Partidului în lupta pentru socialism. în focul acestei lupte noi am crescut şi ne-am format ca oameni şi ca scriitori. In al doilea rînd, este vorba de împlinirea unui deceniu din evoluţia personajelor care populează lucrările noastre. Intre toate aceste idei există o strînsă reciprocitate generatoare de semnificaţii majore.
Port în mine o carte despre aceşti admirabili şi furtunoşi ani, o carte despre tinerii gazetari de provincie şi despre alţi mulţi tineri cu o mie de profesiuni, toţi angrenaţi in marile prefaceri revoluţionare prin care a trecut şi trece patria noastră. Doresc ca aceasta să fie întiia mea carte epică, cu o desfăşurare mai amplă.
Pop Simion
Se cunosc aprecierile pozitive cu care criticii literari au primit romanul lui Alecu Ivan Ghilia „Cuscrii", tablou interesant din lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii noastre. Cineva, în discuţie, a întrebat de ce în cartea acestui autor tînăr nu se oglindeşte deloc ajutorul pe care-l dau utemiştil comuniştilor în munca politică la ţară. Fără a transforma observaţia în reproş, am supus-o lui Alecu Ivan Ghilia pentru a-l incita la mărturisiri — în lumina problemelor majore ale reflectării actualităţii, — atît asupra „Cuscrilor" cit şi a viitoarelor sale cărţi.
Romanele noastre — şantierele prefacerilor umane
întrebarea dvs'. mă pune în încurcătură, în mare încurcătură, pentru că mă provoacă să fac .mărturisiri — şi cînd un prozator ajunge aici (dacă mai. e şi tînăr pe deasupra) se întîmplă un lucru destul de grav.
Să mă explic. Pot spune, bunăoară, vreau să mă urc în tren şi să mă duc să schiez la Sinaia, sau să iau un bilet la teatrul de estradă şi să-1 ascult pe Mircea Crişan, dar, să te justifici pentru un lucru pe care l-ai scris, să încerci să demonstrezi că lucrul acela e a-şa cum este, pentru că e conceput într-un .anume fel (şi în ce fel), şi că se combină cu altceva (şi cu ce anume), mi se pare prematur şi dificil. De ce? Pentru simplul motiv că un autor nu poate să aibă certitudini asupra cărţii lui. Pot spune : am insprăvit cartea aceasta şi ceea ce n-am izbutit să spun în ea, sau am spus neconvingător, o să spun şi-o să continui în cealaltă, dar ca să mărturiseşti cum vei face asta, cu ce procedee şi cu ce efect artistic, e imposibil. Mai mult, cărţile nescrise trăiesc în tine, sînt o parte din fiinţa ta ; sînt ca seva pămîntului urcată în trunchiul arborelui şi care numai la vremea potrivită se va transforma în flori, apoi în fruct aromat sau în măr pădureţ care-ţi va strepezi dinţii.
Dar dacă dvs. mă provocaţi, n-am încotro...
E adevărat, romanul meu nu prezintă viaţa organizaţiilor de tineret în satul unde se petrece acţiunea. Nu mi-am propus încă asta şi obiectiv judednd lucrurile, nioi n-aş îi putut-o face, aria cărţii întinzîn-du-se pe alte planuri, scopul ideologic şi artistic fiind cu. totul altul. „Evenimentul major care strînge într-o albie centrală toate conflictele — re-
116
marca în cronica sa din „Viaţa Românească" Paul Georgescu — care adună şi-i dezbină pe săteni, care orează şi desface prietenii, stârneşte pasiunile şi precipită destinele interioare, este colectivizarea", -adică ,',eveni-mentul cel rmai interesant din istoria satului românesc". Era prin urmare firesc (şi viaţa însăşi îmi dicta aceasta) ca toată atenţia mea să se îndrepte în pomul rînd asupra comuniştilor din organizaţia de partid locală, care iniţiază, stăpînesc şi îndrumă un atare fenomen, apoi asupra ţăranilor săraci şi mijlocaşi, angrenaţi social, politic şi moral într-un astfel de eveniment care le va schimba structural viaţa. Dacă vreţi, personajul central al romanului meu este însuşi salul, satul cu tot ce are el vechi şi nou, tradiţie, mentalitate, atmosferă, şi care — asemeni unui fac pe vreme de furtună — se tulbură din adâncuri şi se zbuciumă ieşind din vechea lui matcă. Dar chiar aşa fiind, dlacă nu prin mai mullte, cel puţin prin unul din personajele lui centrale (Mitriţă Zvorîşteanu), romanul dă un răspuns multora din frământările, agitaţia şi problemele tineretului zilelor noastre. Cel puţin aşa cred eu. Căci, spre a se atinge o anumită latură a vieţii, — o să fiţi şi dumneavoastră de acord, — nu trebuie sondat în lărgime, în întindere. Izvorul de apă vie nu se găseşte răscolind pământul la suprafaţă ci isăpîndu-l în adâncime, mereu în adâncime. In aceeaşi cronică din „Viaţa Românească" Paiul Georgescu observa cu bine cunoscuta lui fineţe şi pătrundere că romanul meu s-ar mai putea intitula Părinţi şi copii. „Autorul — spunea domnia-sa — e preocupat de această problemă pe care o tratează amănunţit, nuanţat, totdeauna în corelaţie cu societatea, cu raporturile existente în lupta de clasă". Acelaşi lucru îl observa, la rîndul său, şi Eugen Luca în cronica sa din „Contemporanul", cînd denumea romanul un „roman al familiei".
In acest roman al familiei,, rolul pe care-1 joacă Mitriţă Zvorîşteanu, este — cum am mai spus — acela al unui tânăr al zilelor noastre. Nu arăt viaţa de organizaţie în întregul ei, e adevărat, dar rolul politic şi etic exercitat de organizaţia revoluţionară de tineret, se simte în tot ce face acest tînăr, în modul lui de a gândi şi a acţiona. Cu două zeci-treizeci de ani în urmă un astfel de personaj ar fi arătat cu totul altfel, redus sufleteşte, incapabil să se smulgă din mediul stătut, îmbibat de minciuna şi silnicia în care trăieşte. Viaţa lui, destinul lui1 ar fii continuat viaţa şi destinul tragic al atâtor altor eroi moldoveni de aceeaşi natură. S-ar fi supus orbeşte voinţei tiranice a tatălui său, sacrificîndu-şi dragostea şi puritatea sufletească, căsătorindu-se cu o femeie pe care ar fi detestat-o — femeie impusă de calculele părintelui lacom de avere — şi, aruncîndu-şi toată aversiunea asupra acesteia, ar ii devenit, la rîndui-i, tiranul familiei, al propriilor lui copii. Dacă ar fi săvîrşit atunci1 gestul cumplit al înfruntării tatălui, ruptura aceasta i-ar îi fost fatală. Satul, societatea, nu l-ar fi înţeles nici ajutat, ci condamnat. Acum, smulgerea lui din tirania tatălui e posibilă şi salvatoare pentru el (şi într-un fel simbolică). Prin aceasta îşi va apăra credinţele politice, dragostea şi puritatea morală.
Ajuns aici vreau să spun următorul lucru : ceea ce a fost numai schiţat în acest roman (primul care deschide un ciclu de alte trei) va îi urmărit şi aprofundat în următorul. Mitriţă şi Ileana vor ajunge la Bicaz, pe şantierul hidrocentralei „V. I. Lenin". Visez să scriu prin aceasta un roman al Bicaz ului. Nu ştiu în ce măsură voi reuşi. Tentaţia e fascinantă. Căci Bicazul nu-mi oferă numai cadrul general (romantic', dacă vreţi) >al desfăşurării dragostei dintre cei doi protagonişti.
117
Bicazwl reprezintă cu totul altceva, un conglomerat de lapte şi oameni, de situaţii dintre cele mai interesante şi caracteristice pentru epoca noastră. Aici romancierului i se oferă materialul uman cel mai bogat, şantierul allîndu-se — şi asta mi se pare specific pentru epoca noastră — la intersecţia dintre sat şi oraş, iormînd — alături de alte atîtea forme — un fel de trăsătură de unire, de flux şi reflux între aceste două mari şi majore comandamente de luptă şi muncă ale societăţii noi : muncitorii', clasa muncitoare şi ţărănimea. Aici este supus ca-ntr-o retortă elementul ţărănesc şi transformat în conştiinţă înaltă, muncitorească. Aici, brigăzile de tineri ţărani (brigăzile de voluntari dela Agnita Botorca şi Salva Vişău) s-au călit şi educat în focul luptei şi transformat în constructorii calificaţi de astăzi.
Şantierul e laboratorul modern în care elementele umane sînt supuse celor mai diverse şi violente transformări psihice, care pregăteşte ca într-o retortă elementele pure ale noului. Eroii mei vor trăi procesul complex şi definitiv al smulgerii din vechea mentalitate ţărănească, din orizontul limitat, închistat în prejudecăţi. Urmăriţi urcuşul : de la stadiul agricol înapoiat, la industrializare şi prin industrializare la cucerirea celor mai înalte trepte ale ştiinţei şi tehnicii. Şi ajunşi aici (pentru că am alunecat pe făgaşul mărturisirilor), vreau să spun că problema se poate lărgi şi mai mult şi nu mă priveşte exclusiv numai pe mine. Fiecare dintre noi repetînd prin experienţa lui de viaţă experienţa majoră a contemporanilor, aducem ceva din marele freamăt al epocii. Nu-i vorba că trebuie să scriem neapărat despre tineret pentru că sîntem noi înşişi tineri, ci pentru că pe umerii acestei generaţii apasă treptat întreaga sarcină a construirii socialismului, pentru că sîntem datori generaţiei noastre din rînduirile căreia s-au recrutat voluntarii de la Salva Vişău, constructorii termocentralei Ovidiu, inginerii şi tehnicienii primului ciclofazotron romînesc şi primului tractor care ară de zece ani pămînturile gospodăriilor agricole colective (gospodării în care mii de tineri, colegi de generaţie cu noi, au corectat radical vechiul tip de ţăran sămănătorist, patriarhal şi neaoşist pentru care civilizaţia, tractorul şi becul electric păreau catastrofe apocaliptice — devenind maeştrii ai recoltelor bogate, tractorişti, tehnicieni agricoli şi brigadieri care transformă munca pămîntului într-o chestiune de ştiinţă şi inteligenţă). Trebuie să scriem despre toţi aceştia pentru că am rămas datori marilor construcţii şi realizări ale epocii noastre, cicloîazotronului şi staţiunilor experimentale agricole, pentru că încă nu avem un roman al Bicazului şi pentru că, în definitiv, nici nu se poate ,să nu scrim despre această generaţie oare va fi mîine generaţia matură, călită din punct de vedere revoluţionar, ce va prelua de la vechea gardă tradiţiile cele mai nobile şi mai eroice, şi-mpreună cu ea le va duce mai departe spre comunism.
Nu e uşor lucru.
Scriind despre toate acestea, romanele noastre trebuie să fie ele în-şile astfeî de şantiere ale prefacerilor umane ; laboratoare moderne din care oamenii, miile de cititori, să iasă întăriţi, căliţi, purificaţi.
Alecu Ivan Ghilia
118
Deobicei criticii nu prea fac mărturisiri mai ales cu privire la procesul lor de creaţie. Noi ne-am hazardat totuşi să-l întrebăm pe tov. Damian ce însemnătate a avut în formaţia sa munca de ziarist şi cum îşi reprezintă contribuţia criticilor tineri la promovarea noilor talente.
Critica are datorii de onoare fafă de literatura noastră
Despre utilitatea muncii scriitorilor într-o redacţie s-a scris .adeseori. Dar criticii ? Nici nu poate fi imaginată o activitate efectivă în acest domeniu fără o colaborare strînsă cu un ziar sau cu o revistă. Critica militantă, marxist-leninistă trebuie să reprezinte doar o părere autorizată, în numele maselor de cititori, să judece operele literare în raport cu sarcinile momentului politic. Altfel ea îşi pierde menirea. Unui tînăr critic, care aspiră să îndeplinească artibuţiile de propagandist al ideilor comunismului pe tărîmul literaturii, o redacţie îi asigură deobicei o îndrumare de bază.
Munca pe care aim desfăşurat-o timp de cîţiva ani la „Scînteia tineretului." m-a ajutat să înţeleg mai limpede exigenţele profesiei. Aici, la ziarul de tineret, se acorda o mare însemnătate problemelor educaţiei comuniste, interpretarea fenomenului literar nu putea omite aspectele primordiale, social-politice din viaţa ţării, şi nu putea omite sensul moral-educativ al activităţii artistice. Căci critica literară publicată în presă trebuie să aibă o orientare politică fermă, să lupte pentru realizarea marilor idealuri ale Revoluţiei, să sprijine construcţia socialistă. Ca să înfăptuiască aceste îndatoriri ea nu, e obligată în nici un fel să renunţe la specificul muncii artistice, lai calea ei proprie de cercetare şi convingere. Redacţia unui ziar comunist qa „Scînteia tineretului" mi-a arătat eficacitatea unei analize clare, obiective, accesibile masei largi de cititori. In general, contactul instructiv cu cititorul, ziarul îl favorizează. N-am lucrat în preSa de tineret numai în cadrul secţiilor literare. Am primit diferite sarcini redacţionale pentru rubrici politiioo-economice, de învăţământ sau chiar sportive. Păcat că aceste incursiuni în sectoarele cele mai variate ale vieţii poporului nu le-am continuat cu destulă consecvenţă mai tîrziu.
Este tristă imaginea criticului blazat, înregistrînd ou. nepăsare pulsul accelerat al artei. Numai poetul e capabil de entuziasm ? Fericită este literatura ai cărei critici sînt în stare de elanuri năvalnice, aprobînd cu exaltare sau respingînd cu vehemenţă. A munci' cu pasiune nu înseamnă a părăsi măsura obiectivitătii şi criteriile analizei ştiinţifice în spiritul, marxism-leninismului. Unde îşi poate găsi mai curînd locul criticul militant care leapădă scepticismul şi acreala decît în redacţia presei de partid ?
*
Un critic tînăr are o datorie de onoare faţă de colegii săi de generaţie. El îi poate adesea cunoaşte mai bine, participînd chiar la elaborarea lucrărilor lor literare. Privilegiile dar şi avatarurile debutului scriitoricesc se cer discutate în special de către criticii tineri. Nu ne bucurăm, dacă um romancier din promoţia noastră, ca Titus Popovici, a cucerit aprecieri unanime ? Sau dacă Al. Mirodan în dramaturgie, Ghilia sau Ma-zilu în proză, neuitatul Labitş sau Andriţoiu în poezie nu pot fi ocoliţi la enumerarea succeselor literaturii noi ? Şi apar alte talente proaspete, care dibuie drumul lor original, există o efervescenţă a creaţiei tinerilor
119
scriitori. Prea puţin participă însă tinerii critici la desluşirea problemelor de creaţie, la îndrumarea lor ideologică.
Trebuie să recunosc că la acest examen nici eu nu pot promova cu diplomă de merit. Noi, criticii tineri, n-am depus suficientă stăruinţă în sprijinirea colegilor de generaţie, urrnînd câteodată exemplul unor critici mai vîrstniei. Doar trec anii, tinerii devin pînă la urmă scriitori consacraţi, cu volume solide şi durabile, care permit exegeze interminabile. Dispar atunci riscurile depistării şi lansării, căci cine poate garanta valoarea unui debutant ? Deobicei reproşul acesta: „de ce nu scrii despre tineri ?" are darul de a provoca numai neplăceri celui care-1 formulează Cunosc şi critici tineri iritaţi de această întrebare. Eşti supus îndată unui asalt, care începe blind prin autoapărarea cronicarului şi se încheie prin condamnarea integrală a „junilor corupţi". Iată cîteva replici pe care le asculţi intimidat: 1) eu scriu numai despre cărţile care apar. Deci, cînd tinerii vor strînge producţiile lor în volume fii sigur că nimeni nu-i va omite ! Bineînţeles că şi atunci va trebui să respectăm o ierarhie...
2) De fapt, ce pretenţii ai ? Nu am scris despre Titus Popovici, Fnancisc Munteanu, Aurei Rău, Alexandru Andriţoiu ? Spui că de patru ani de zile tot ei sînt trecuţi la rubrica „tineri scriitori". Să se ivească şi alţii, şi n-ai nici o grijă, nu-i voi scăpa din vedere.
3) La vîrstă lor, scriitorii pe care-i lăudăm astăzi, reprezentau o valoare certă (Petru Dumitriu scrisese „Vînătoare de lupi", Marin Preda: „Intîlnirea din pămînturi"). Poţi să citezi lucrări asemănătoare în substanţă, ale tinerilor de azi ?
4) Ca să vorbim deschis, cei care debutează în publicaţiile noastre sînt de multe ori gălăgioşi, furioşi, nemanieraţi. Să mai citească, să înveţe cum să se poarte (să respecte pe cei mai în vîrstă) şi apoi şi operele lor se vor impune.
5) In definitiv, un lucru e sigur. Cine are talent răzbeşte oricum şi fără ajutorul criticii. Se va efectua o selecţie naturală, iar critica o va consfinţi ulterior. Ascuită-mă pe mine, în literatură, valorile autentice nu se pierd. %
Acestea nu sînt argumente, ci scuze ale comodităţii. De ce s'ă justificăm păcate evidente?
Mai ales criticii tineri nu trebuie să uzeze de subterfugii. Ei au datoria să se preocupe de noile talente, să le analizeze cu atenţie primele schiţe sau poezii, încă neadunate în volum, facilitîndu-le depăşirea greutăţilor de început. Să nu uităm că acum în preajma sărbătoarei Eliberării, contribuţia noii promoţii literare este aşteptată cu încredere. Avem obligaţia să susţinem activ efortul tinerilor scriitori în oglindirea uriaşelor transformări prin care a trecut ţara noastră, în cei 15 ani de la eliberare.
Ajuns aci, ar trebui probabil să dau răspunsului o încheiere mai patetică, spre a-i da mai multă gravitate. De pildă: există o satisfacţie mai frumoasă pentru un tînăr critic decît aceea de a descoperi un talent de la primele lui încercări difuze ? Sau, s-ar potrivi iarăşi un citat mişcător, care să evoce cutezanţa criticului-explorator, cînd proclamă, asumîn-du-şi consecinţele, existenţa unui nou pămînt sau continent. literar. De pildă, Emerson către debutantul Walt Whitman: „Eu te salut la începutul unei mari cariere". Sau simplu : criticii să acorde mai multă atenţie tinerilor scriitori, schimbul de mîine al literaturii! o r».,.,,:,,.,
120
LITERATURA Şl CUNOAŞTEREA REALITĂŢII ÎN LUMINA LENINISMULUI
Acad. MIHAI BENIUC
ppipi""-Tra rin jucrarea sa „Materialism şi \j0f P Â Emipirioeriticism", de la a că-vb JBtmk rei tipărire se împlinesc în 1959 ţ^gSKu cincizeci de ani' Lenin a izbit copdcui uscat pe oare-şi ciripeau teoriile filozofii idealişti cu penetul de toate culorile. Totuşi păsările acestea n-au pierit complet, ba au făcut şi pui, care-şi clădesc cuiburile şubrede şi-şi continuă ciripeala peltică şi mincinoasă printre crengile putrede ale copacului condamnat să se usuce.
Aceştia sînt continuatorii aceloraşi filozofi idealişti, ,ai aceloraşi revizionişti, numai ceva mai înrăiţi şi mai desperaţi, tocmai pentru că simt sfârşitul veacului lor.
Foarte des ei pot fi întâlniţi în domeniul literaturii şi artei, îmbrăcaţi cu redingotă de profesori în ale esteticii şi teoriilor artistice, ciocănind cu clonţul în concepţiile materialiste despre creaţia artistică şi lovindu-se de ferestrele incasabile ale marxism-leninismului. Se apropie de acest domeniu colorat şi strălucitor al activităţii umane, în nădejdea că în literatură şi artă este mai uşor, poate, să scapi de rigorile unor judecăţi stringente ale gândirii ştiinţifice, >pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că literatura şi arta, pornite pe drumul marxism-leninismului, ajung forţe colosale de luminare şi culturalizare a maselor. Aceasta nu este pe placul nici al teoreticienilor burghezi reacţionari, nici al fraţilor lor buni, revizioniştii de toate nuanţele, care încearcă să revadă pe dină-
untru concepţia marxist-leninistă despre lume, devenită bun principal şi hotărîtor al maselor în lupta pentru înlăturarea exploatării omului de către om.
Omului cu bun simţ i se pare de la sine înţeles că opera literară şi artistică trebuie să fie o reflectare a realităţilor complexe ale vieţii.trecute prin sufletul artistului sau scriitorului. Firesc i se pare de asemenea ca scriitorul sau artistul, legat de o anumită categorie socială, de o anumită clasă, prin educaţia sa, prin concepţia sa despre lume, să imprime, coniform cu atitudinea sa, o anumită orientare operei sale. Aşa stînd lucrurile, opera de artă este o reflectare a realităţii, deci o redare a ei prin imagini artistice, filtrate prin sensibilitatea omului de talent, iar rezultatul operei de artă este o influenţare a celui ce o gustă, o influenţare ce nu se reduce la o simplă înaintare prin frumos, ci şi la o schimbare în atitudinea etico-socială a celui   ce o gustă. Asupra cîtor milioane de tineri din Uniunea Sovietică şi din lumea întreagă n-a avut bună oară influenţă cartea „Aşa s-a călit oţelul" a lui N. Ostrovski ? Dacă cititorul n-ar putea să se aleagă ou nimic dintr-o carte, n-ar putea să vadă >î,n ea şi să înţeleagă din ea ceva, oare ar mai citi-o ? Căci o carte ca şi orice operă literară este o reflectare prin mijlocirea conştiinţei autorului a unor date din realitate, în consecinţă implică un proces de cunoaştere şi de transmitere a cunoştinţelor. Au-
121
torul ştie că el comunică ceva, şi ce anume, .şi în ce scop. Desigur, este vorba de un anumit fel de oglindire, specific domeniului artei, adică faptele, ideile, sentimentele sînt nu numai surprinse pe viu, dar -şi transmise astfel încît imaginea, viziunea, .simbolul care mijlocesc contactul cu realitatea să mobilizeze simultan simţurile, afectivitatea şi inteligenţa.
In artă accentul reflectării cade ipe atitudinea sau poziţia subiectului faţă de obiect, cu toate implicatele afective şi etice şi ou înfăţişarea sau zugrăvirea în imagini intuitive sau în simboluri imagistice corespunzătoare a realităţii. Rezultă din aceasta că autorul sau artistul el însuşi, pe lîngă capacitatea de a zugrăvi, a întruchipa realitatea, are şi o poziţie, că ia o .atitudine faţă de lumea în care trăieşte din punct de vedere istoric şi social. Arta mare a tuturor timpurilor, aceea care s-a impus şi ne-.a rămas în scrieri, în forme plastice, în secvenţe sonore muzicale sau în orice altă înfăţişare, a fost totdeauna întruchipare şi a presupus totdeauna un autor cu o anumită atitudine. Deci artistul mare este totdeauna un mijlocitor de cunoştinţe de un anumit fel şi într-un anumit fel şi totdeauna de pe o poziţie etică şi ideologică definită.
Aceste dimensiuni ale oricărei opere de artă valabilă, cuprind conţinutul şi lorma ei, precum şi punctul de vedere, 'atitudinea celui ce a realizat-o. Imaginea pătrunsă de idei, dinamizată de afectivitate şi atitudine conştientă din partea -artistului, iată pilonii pe care se sprijină orice operă de artă.
Tocmai acest aspect al literaturii şi al artei în general îl neagă în zilele noastre teoreticienii artei burgheze decadente şi revizioniştii concepţiilor marxist-leniniste despre estetică şi creaţia artistică. Negarea nu se produce, însă, în abstract sau în general, ci ca atac direct la spiritul de partid în artă (deci la implicatul ei ideologic, în speţă, marxisMeninist) şi la caracterul ei realist (deci la imaginea ce reflectă realitatea sau o simbolizează
adecvat). Atacul se dă, cu alte cuvinte, împotriva realismului socialist. înverşunarea cu care se dă acest atac dovedeşte că lumea burgheză în descompunere vede în realismul socialist o foarte serioasă primejdie în ceea ce priveşte menţinerea poziţiilor ei în domeniul artei şi în ceea ce priveşte 'posibilităţile de influenţare a oamenilor prin .artă. Realismul socialist, cere cunoaşterea profundă a realităţii şi deci interpretarea ştiinţifică a dezvoltării lumii şi vieţii în sensul materialismului dialectic şi istoric, .angajarea talentului artistului în slujba milioanelor de oameni ce construiesc în vremea noastră socialismul şi comunismul şi a altor milioane şi sute de milioane tinzînd spre acelaşi drum. Ce propun aceşti scamatori ai gîndirii în locul realismului socialist ?
Ca formă, în stadiul cel mai înaintat al descompunerii, ei propun abstracţionism, taşism etc. deci forma care ucide fondul, forma, în sine şi pentru sine ; ca motiv şi conţinut ei oferă teama, îndoielile, scîrba, specifice lumii burgheze, deci tot ceea ce se opune tendinţelor fireşti şi majore ale vieţii de a se dezvolta armonios şi în plină desfăşurare a forţelor individuale şi colective ; ca ideologie nu propun formal nici una, dar în fond ideologia imperialismului recomandă înainte de orice evitarea materialismului dialectic şi istoric, susţinînd că adevăratul .artist trebuie să aibă la baza creaţiei sale instinctul, impulsurile subconştientului. .Intr-o singură 'propoziţie, toată învăţătura ideologilor burghezi şi a revizioniştilor cu iprivire la artă s-ar putea formula în următoarea recomandare făcută cu spume la gură : „Feriţi-vă de îndrumarea partidelor muncitoreşti de tip marxist-leninist !" Numai atîta cer ei, căci restul apoi ar trebui să se petreacă aşa cum s-a petrecut în octombrie 1956 în Ungaria...
Georg Lukacs, unul dintre revizioniştii de notorietate mare, fost şi membru în guvernul contra-revo.luţionar al lui knre Nagy, scria într:o lucrare a sa (Zur Konkretisierung der Besonderheit als Ka-tegorie der Asthetik, „Deutsche Zeitsohrift
122
fur Philosophie", No. 4, 1956, p. 422), ca „relaţia socială cuprinde pe artist nu conştient   ci în primul rînd spontan". Deci avem'dintr-odată de a face cu o concepţie idealistă: artistul ca manifestare spontană a unor categorii ale existenţei ce-1 depăşesc, fără ca el să se angajeze conştient, cu un anumit scop, pe drumul creaţiei. Prin -aceasta Lukâcs se ridică înainte de orice împotriva partinităţii, promovînd ideea artistului în afara claselor sociale, îndrumat de un instinct misterios al creaţiei artistice. In lucrarea „Balzac şi realismul francez" Lukacs  spune că marele realist de aceea este mare, pentru că numai instinctiv şi împotriva convingerilor sale politice a reuşit să redea imaginea anumitor relaţii sociale. Tot în aceeaşi lucrare Lukacs spune că numai scriitorii mărunţi reuşesc sa pună în acord concepţia despre lume, cu opera lor, redînd o imagine schimonosita a realităţii. Acestea şi alte greşeli de-ale revizionistului G.   Lukacs,   îmbătrînit în atitudinea  sa, sînt temeinic analizate în studiul „Contra revizionismului în Estetică"    al    lui    A.    G.    Egorov, apărut în   „Voprosî  Filosofii"  nr.  9 din 1958. Alţi" promotori    ai    ideilor revizioniste în artă, împreună cu teoreticienii burghezi corespunzători, nu se deosebesc în esenţă de Lukacs. Concluziile din toate scamatoriile lor -pseudo-filozofice sfînt că artistul trebuie să se plaseze deasupra politicii şi în afara claselor, ca un fel de supra-om, menit să oglindească timpul său, însă ca rob al actualităţii şi al spontaneităţii, inconştient de imisiunea sa şi fără importanţă dacă are sau nu o concepţie despre lume, ideologia putîndu-1 mai mult încurca decît ajuta în realizarea operei sale. Nu ştiu care artist adevărat ar fi măgulit de această funcţiune a sa, de a reda -frămîn-tările timpului său, lupta oamenilor, lipsurile şi frumuseţile vieţii lor, idealurile către care ei tind, fără ca el, artistul, să fie conştient de aceasta şi fără să aibă dreptul de a   pleda pentru bine şi frumos, în mod cugetat, deoît cu riscul de a dăuna operei sale.
Dar dincolo  de  aceasta  e  evident că
nici un artist n-ar fi în stare practic sa oglindească lumea renunţînd la o concepţie asupra ei, ba încă să o şi oglindească profund şi adevărat.
Este limpede, că astfel de încercări con-fuzioniste sînt potrivnice ideilor lui Lenin, atît în ceea ce priveşte reflectarea conştientă a realităţii, proces care stă la baza cunoaşterii artistice şi la educaţia omului prin artă, cît şi în ceea ce priveşte rostul artei şi al literaturii aşa cum a fost el definit într-o altă lucrare, înainte de,.Materialism şi Empiriocriticism", anume în „Organizaţia de partid şi literatura de partid" în anul 1905. -In această lucrare se pun de fapt bazele realismului socialist din punct de vedere teoretic, pe care le va ilustra practic,   nu   peste  mult,   în   anul 1908, Maxim Gorki prin romanul său „Mama", prima capodoperă a noului drum. In lucrarea amintită, Lenin demonstrează că artistul oricît în lumea capitalistă îşi închipuie şi este lăsat în iluzia că lucrurile stau altfel, nu poate sta în afara claselor sociale, cu,atît mai puţin ca arbitru deasupra lor, ,şi că -el trebuie să aleagă din două cai una : ori devine robul sacului cu bani al claselor   posedante   şi   exploatatoare a muncii omului, trebuind să-şi vîndă conştiinţa sau fiind victima unor coinfuzu şi slăbiciuni, ori devine purtătorul de cuvînt conştient al milioanelor de oameni ce c-re-iază toate bunurile lumii- şi se declară -făţiş solidar cu cei ce luptă să zdrobească „orînduirea cea crudă şi nedreaptă", cum numeşte -Eminescu relaţiile de producţie capitaliste. O a treia -cale în timpul nostru nu există. Iar cei care o caută, fugind d-e cea indicată de Lenin, nimeresc v-rînd-ne-vrînd în hîrtoapele drumului ce se pierde în ceaţă al capitalismului în descompunere.
-Revizioniştii moderni mereu se împiedică de substanţialul şi foarte concentratul articol din 1905 al lui Lenin, declarînd sus şi tare că el a fost poate bun atunci şi chiar atunci se referea numai la publicistică (Lenin vorbeşte răspicat despre artişti!)) dar că astăzi e cu totul depăşit. Se împiedecă şi cad. Căci lucrarea lui Lenin nu numai că nu a fost depăşită şi nu s-a învechit, ci este mai actuală ca oricînd. Justeţea te-
123
zelor leniniste, atît în ceea ce priveşte arta ca reflectare a realităţii cît şi în ceea ce priveşte caracterul ei partinic şi necesitatea ca în timpul nostru ea să meargă pe drumul acelor ce preiau destinele istoriei, smulgîndu-le din mâinile burgheziei adverse intereselor maselor muncitoare, a fost dovedită practic.
Jumătate de veac de la prima lucrare realist-socialistă de răsunet mondial, „Mama" lui M. Gorki, peste patruzeci de ani de literatură sovietică, rapida dezvoltare a literaturilor din ţările socialiste pe drumul realismului socialist şi răspîndirea acestui curs istoric al literaturii la mulţi .dintre scriitorii ce trăiesc în ţări capitaliste siînt nu demonstraţii pur şi simplu ale adevărurilor formulate de Lenin, ci constituie glorioasa deschidere a unei noui ere în dezvoltarea artei în general.
De altfel nici în ţările capitaliste, la scriitori care nu pot fi socotiţi ca participanţi activi ai mişcării pentru dezrobirea muncii de sub capital şi doborirea exploatării omului de către om, teoriile antirealiste ale artei şi ale constituirii artistului în iluzoriu arbitru „din afara claselor sociale" nu prind. Realismul critic contemporan al unor scriitori ca Thomas Mann, Hemingway, Steinbeck, Greene, Remarque şi alţii este o dovadă că cerneala de sepie răsipîndită  de 'promotorii decadentismului nu poate întuneca privirile .celor mai buni, nu-i poate orbi aşa ca ei să nu vadă răul din luimea capitalistă, soarta insuportabilă a celor mulţi şi apăsarea venită de la cei de sus. Desigur ei nu văd sau nu schiţează soluţii ipentru drumul nou, deci nu se ridică pe treapta realismului socialist ca viziune istorico-socială, dar îndeplinesc totuşi o importantă funcţiune socială ca realişti critici. Lucrări ca „Bătrînul şi Marea", „Perla", „Un american liniştit", care determină la cugetare pe ori ce cititor, sînt menite să slujească la educaţia omului în bine. Această limitare a realiştilor critici contemporani nu le serveşte întru nimic teoreticienilor burghezi şi revizioniştilor în susţinerea tezelor lor, cum nu le serveşte nici aparenta contradicţie între discutabila
viziune ideologică despre lume a unui Balzac sau Tolstoi şi între genialele lor tablouri literare în care zugrăvesc relaţiile de viaţă capitalistă. Un cap, fie chiar genial, poate sezisa la un moment dat foarte limpede o problemă, fără să-i găsească o soluţie justă, ba uneori poate propune una falsă — dacă nu are pregătirea corespunzătoare. Aici e vorba de două lucruri : înţelegerea problemei pe de o parte şi incapacitatea de a o rezolva pe de altă parte. Cauzele acestei incapacităţi pot fi multiple, fie de ordin subiectiv, fie de ordin obiectiv şi trebuiesc cercetate de la caz la caz. Aceasta este situaţia cu Balzac, cum rezultă din aprecierile lui Marx cu privire la marele scriitor realist şi ale lui Lenin cu privire la cel de al doilea mare realist, L. Tolstoi.
Apartenenţa de clasă, influenţa ideologiei reacţionare a timpului, integrarea sa politică poate să-i taie artistului orizontul, să-1 împingă spre false soluţii patriarhale, chiar cînd vede răul. Confuziile şi ideile greşite în ideologia unui om sînt posibile, dovadă peremptorie o constituie chiar vederile confuze, contradictorii, eronate şi gras căptuşite cu rele intenţii (adeseori şi ou bani grei !) ale teoreticienilor decadentismului burghez în artă şi ale esteţilor revizionişti, ce-şi tîrîie veacul, ca nişte virulenţi şobolani injectaţi cu boala idealismului filozofic şi a trădării. Că ei se cheamă Kott, Lukacs, Vidmar sau altfel, că ei se găsesc în Polonia, în Japonia ori în altă parte, tot una-i, ei trebuie supuşi aceluiaşi radical proces de deratizare ideologică.
Una din cele mai păcătoase insinuări ideologice ale acestor elemente potrivnice cursului' istoriei, pornit şi definit prin revoluţiile proletare, este afirmaţia că nu e nevoie ca drumul artistului să fie luminat de o concepţie despre lume şi că ideologia nu poate fi rodnică în munca de creaţie, ba dimpotrivă, opera are mai mani şanse de reuşită dacă este produsul instinctului şi spontaneităţii oarbe. Aceasta e ca şi cum ai spune că un fizician, care lucrează în domeniul nuclear, în loc să studieze mate-maticile şi structura materiei, este mai util
124
să se dedea la practică religioasă şi să numere, rugîndu-se, mătănii, înainte de a intra în laborator. Ideologiile retrograde fireşte că stînjenesc cunoaşterea şi uneori o pot bloca de tot. Dar de unde pînă unde concepţia cea mai avansată despre lume poate să împiedece o mai adlîncă viziune în realitate? Tocmai contrariul este adevărat. Şi probabil că mulţi dintre revizionişti ştiu foarte bine acest lucru, de aceea combat cu atîta dîrzenie realismul socialist şi, în general, îndrumarea de partid în artă şi literatură.
Căci realismul socialist presupune din partea artistului o viziune clară, materia-list-dialectică despre lume şi viaţă, viziune care-i slujeşte la o mai justă coordonare şi apreciere a faptelor. Nicidecum nu rezultă de aici că scriitorul sau artistul umblă printre oameni ca să găsească fapte ilustrative pentru o concepţie pe care au elaborat-o în ultima sută şi cincizeci de ani cele mai strălucite capete de ginditori şi care s-a dovedit adevărată în practică prin faptul că are peste un miliard de aderenţi, constructori în diferite etape ai socialismului sau luptători pentru a-i pune temelii în lumea întreagă. Faptele oricum există şi ele se produc mereu sub forţa revoluţionară a oamenilor muncii ; artistul trebuie să le studieze în desfăşurarea lor dialectică şi să le întruchipeze, concentrîn-du-le artistic în opera care să meargă la inima oamenilor şi să-i entuziasmeze mai mult pentru drumul nou al istoriei. Căci istoria nu se face de la sine.
Oare ar fi mai avantajat un artist dacă s-ar mişca prin realitate ca un şoarece printr-un labirint şi numai prin „încercare şi eroare" ar reuşi să-i descopere tîlcul şi să dea de o ieşire la lumină ? Este limpede că -îndrumarea de partid, prin faptul că oferă artistului putinţa unei cunoaşteri adînci, teoretice şi practice a vieţii, nu nu-maii că nu-i îngustează şansele în domeniu! creaţiei, ci i le sporeşte infinit, libertatea
rămînîndu-i nelimitată în ceea ce priveşte găsirea mijloacelor celor nîai adecvate pentru a cuceri sufletul maselor, iar moraliceşte punîndu-1 în situaţia, nu de a se ploconi în faţa unor mărimi ghiftuite şi reprezentând clasa opresoare a calor ce muncesc, ci de a se înrola în primele rînduri ale poporului său, în primele rânduri ale oamenilor ce văd viitorul în progres şi în pacea dintre popoare. Prin îndrumarea de partid, artistul ajunge să reflecte tocmai ceea ce este mai important în viaţa constructivă a maselor muncitoare şi să se lege prin creaţia sa de adevăraţi eroi ai zilelor noastre, cunoseîndu-i în toate dimensiunile activităţii lor sociale. Abia astfel un artist va putea întruchipa în opera sa omul cu năzuinţele lui şi omenia cu căldura şi strălucirea ce i-o dă munca liberă de orice asuprire şi exploatare. Tudor Arghezi, acum, la bătrîneţe, a scris un poem, „Cîntare Omului". Este o preamărire a fiinţei umane ce se ridică bîjbîind din noroi spre lumină. Oare ar fi putut ea fi concepută fără apropierea cu dragoste a artistului de lumea nouă ce se construieşte în ţara noastră şi fără o viziune materialistă despre lume ? Dacă Arghezi s-ar fi limitat la un punct de vedere mistic asupra apariţiei şi rostului omului, putea să ne dea o bună versificare după Cartea Facerii din Biblie şi să descrie soarta omului ca un lung şir de încercări, de răscumpărări ale păcatului originar, inclusiv printr-o penitentă viaţă creştinească. Cu totul altceva este însă această „Cîntare Omului", laudă a luptei şi a trudei lui pentru a se înălţa nu prin har de sus, ci prin forţele sale sporite în omenie.
Am citat un nume, dar aş putea cita cu zecile de scriitori şi artişti mai tineri şi mai foătrîni, care an ultimii cincisprezece ani, la noi, ridicînd pe o nouă treaptă realis-rnui în artă, au adus glorie răsunătoare, prin cărţi, prin tablouri, statui şi monumente, prin teatru, prin opere muzicale şi alte
125
forme de manifestare artistică, mai mult ca în oricare alte trei lustre luate din istoria poporului nostru. Pe tulpina realismului si progresismului puternic -dezvoltat dm tradiţiile populare ale tării noastre, prin împletirea cu noile idei ale timpului, s-au altoit în aceşti ultimi ani tentacule noi, care pipăie lumina viitorului. Această lumină este socialismul, la construirea căruia contribuie şi arta. Tentaculele constituie dimensiunea nouă a artei, obţinută prin îndrumarea de partid, care dimensiune
a făcut ca realismul ân ţara noastră'să devină realism socialist.
De la distanţă duşmanii ţării noastre se uită cu ură şi-şi fac socoteli, Inutile de altfel, cum ar putea să taie din^ rădăcini tulpinile realismului în artă şi sa-i reteze tentaculele. Iar omizile revizioniste se tî-răsc, doar-doar vor ajunge să roadă mugurii şi florile vieţii noastre noi, ale revoluţiei culturale.
Lenin ne-a învăţat cum să combatem dăunătorii, purtători ai ideologiei decadente burgheze şi cum să stârpim omizile revizioniste.
126
i
NATURA SE CONTEMPLĂ ÎNTR-O OGLINDĂ../)
II. Simetrie şi disimeirie în microcosm
IM RE TO EH
jf&i&iO n articolul nostru -precedent a-m "~ lasi-metria geometrică
Bgjj care -domină substratul chimic H al vieţii. O asemenea alegere tranşantă, o asemenea preferinţă lipsită de ori ce echivoc, o asemenea alegere -dirijată de un criteriu la -prima vedere pur geometric a sugerat ideea că la autocon-str-uir-ea naturii în devenire trebuie să prezideze -nu numai legile cunoscute ale fizicii (cum ar fi legea gravitaţiei, legea inerţiei şi altele -d-e acest gen) ci şi un principiu de esenţă mai abstractă care intervine în organizarea globală a arhitecturii cosmosului. Acesta este principiul simetriei. Scopul din toate vremurile al filozofiei naturii — reconstituirea imaginii generale a Universului — este realizat astăzi cu mijloacele şi prin intermediu! tehnic aii fizicii, al astronomiei, al chimiei, al biologiei şi nu prin devinaţiiile halucinante ale sistemelor metafizice -construite în vid. într-o picătură de apă se oglindeşte tot oceanul, într-un grăunte de materie pot fi citite cele mai generale legi ale Cosmosului: principiile care constituie elementele perene ale filosofiei naturii siînt extrase în urma unui subtil şi încă insuficient studiat proces de distilare fracţionată, -de abstracţie şi generalizare din faptele, cîte odată de-a dreptul banale ale observaţiei. In ultima parte a  articolului nostru precedent aim
*) Vezi „Viaţa romînească" Nr. 3/959.
încercat toc-mai să desprindem sensul filosofic general ce se degajă din posibilitatea principial nelimitată de a realiza pe cale naturală sau artificială forme spaţiale simetrice unele faţă de altele ; această posibilitate poate fi formulată în termenii -unui principiu, principiul simetriei — care a apă-rut în gîndirea ştiinţifică a secolului trecut, ca un rezultat aproape spontan al meditaţiei filosofice asupra unor procedee de sinteză a substanţelor organice — şi am arătat că -acest principiu al filosofiei naturii coincide în esenţă cu un principiu fundamental al filosofiei dialectice materialiste, în virtutea căreia existenţa unui lucru atrage după sine cel puţin posibilitatea inversiunii sale, -posibilitatea existenţei propriei sale negaţii. Unei asemenea emergente filosofice -îşi datorează existenţa şi principii de o importanţă atît de covârşitoare cum este -principiul conservării energiei, ideea atomisimului şi altele. Acest mod strict ştiinţific de a construi noua filozofie a naturii este unicul care satisface exigenţele contemporaneităţii, exprimate to intenţiile programatice ale concepţiei materialist-dialectice. Se întîmplă însă ca în ciuda obîrşiei ilor concrete aceste principii să plutească mult timp — cîteodată chiar secole — în sferele filozofiei pure, adesea într-o formulare naprecisă sau de-a dreptul confuză, izolate, şi fără ca să-şi poată exercita efectele fertile în
127
mod sistematic asupra cercetării ştiinţifice curante. Cu ocazia primirii premiului Nobel ce i s-a decernat pentru 'descoperirea sa profesorul C. N. Yang — unul din coautorii celebrei teorii cu privire la simetria fenomenelor microcosmice — a accentuat în mod deosebit originea filosofică a principiului simetriei scoţând totodată în relief în genera! fertilitatea gândirii filosofice în cercetarea fenomenelor naturii. „Daţi-mi voie să accentuez, că simplitatea conceptuală şi frumuseţea intrinsecă a simetriilor constituie pentru fizician o puternică isursă de curaj. Existenţa antiparti-colelor ia fost anticipată pe cale teoretică oa o consecinţă a simetriei legilor fizice în raport cu transformările Lore-ntz... Ne cuprinde un respect profund pentru forţa legilor de simetrie"... însă aceste principii generale îşi pot dezvolta toate forţele lor latente — numai din momentul în care pot fi incluse în mod organic în sistemul deductiv al ştiinţelor speciale. în acest moment ele devin principii proprii, eficiente ale domeniului de specialitate. Aşa s-a întâmplat cu principiul! conservării, cînd după secole de existenţă pur filosofică acesta a devenit dintr-o dată o axiomă a termodinamicii şi ulterior a întregii fizici teoretice moderne. Aşa s-a întîmplat şi în cazul de faţă, cînd în 1927 Eugen Wiegner — interpretînd un fenomen empiric al microcosmului atomic descoperit cu trei ani înainte de Laporte — a reuşit să formuleze principiul încă de o generalitate destul de confuză al simetriei în termenii precişi ai mecanicii cuantice. De 'acum înainte a devenit posihil să se precizeze în mod clar ce să se înţeleagă prin simetricul unui fenomen microcosmic iar principiul simetriei — sau al conservării parităţii, cum se numea — era menit să ne asigure de realitatea tuturor fenomenelor nucleare de simetrie inversă.
.1
lată de exemplu un şuvoi de electroni liberi : un flux de alice, care înaintează cu o viteză apropiată vitezei luminii. Fiecare electron este dotat cu o mişcare de rotaţi*
în jurul unei axe şi se aseamănă cu o ghiulea de tun, care în acelaşi timp cînd se învârteşte mai şi înaintează de-alungul axei sale de rotaţie. Ghiuleaua poate fi asemănată deci cu un şurub, şi acest şurub poate fi dextrogir sau levogir. Ei bine, principiul microcosmic al simetriei cere ca jumătate din electronii şuvoiului să fit; şuriuburi dextrogire, să aibe o spiralitate dreaptă iar cealaltă jumătate să fie şuruburi simetrice primului grup, adică să fie dotate de o sipirialitate stingă. Dar de unde provine un asemenea şuvoi electronic ? Cauza emergenţei sale pot fi interacţiunile electromagnetice, bine cunoscute încă de la sfîrşitul secolului trecut, sau în fine un fenomen descoperit relativ mai recent: dezintegrarea radioactivă a unor nuclee atomice. De exemplu, izotopul cobaltului, cu greutatea atomică 60 (Co—60), un element foarte bine cunoscut astăzi din cauza utilizărilor sale în terapeutica tumorilor maligne (în aşa zisele tunuri de cobalt) — deci nucleul de Co—60 se dezintegrează trainsiforimându-se într-un izotop al nichelului, (,Ni—60). Dezintegrarea este asociată de emisia unui electron negativ şi a unei particule elementare numită neutrino. Nucleul cobaltului are spin, adică se învârteşte ca o sfîr.lează. Să presupunem acum că am reuşit să orientăm nucleele unei plăci de cobalt în aşa fel încît axele de rotaţie ale tuturor nucleelor să fie paralele cu o direcţie dată şi ca toate să se rotească în acelaşi sens (de exemplu, în sensul acelor de ceasornic). Conform principiului simetriei specific fizicii nucleare, ar trebui, acum, oa jumătate din electroni să fie expulzată ântr-un sens, adică să părăsească nucleele de cobalt la polul '.nord iar cealaltă jumătate la polul sud. In acest caz ambele forme simetrice ena.ntiomorfe ale procesului, de dezintegrare a nucleului de cobalt s-ar realiza în natură cu aceeaşi probabilitate.
2
Intre timp îmsă scafandrii mierooosimo-sului au reuşit să străpungă bariere care pună atunci păreau infranşisabile şi au început să exploreze fauna nucleară feerică
128
a   marilor   adinei-mi:   lumea mezonilor. Mezonii sînt particule elementare a căror masă depăşeşte de cîteva sute de ori masa electronului; ele  nu intră -în constituţia nucleului atomic şi au o viaţă foarte scurtă de ordinul milionimilor de secundă. în natură mezonii apar în atmosferă sub acţiunea puternică  a radiaţiei cosmice; ei pot fi generaţi însă şi pe cale artificială în uriaşele acceleratoare de particule, dintre care cel mai puternic, de zece miliarde volţi se găseşte la Dubna, lîngă Moscova. Existenţa mezonilor a fost prevăzută acum un sfert de secol de fizicianul japonez Yukawa : pentru a explica -mecanismul misterios al reacţiilor dintre nucleele atomice mai era nevoie -de o particulă, care lipse-a încă. In fine, în 1947 particula lui Yukawa — mezonuil pi — a putut fi înregistrată şi studiată în aparatele noastre de măsurat.
De atunci au fost descoperite -numeroase feluri de particule mezonice, dintre care unele  prezentau -aspecte  cu  totul -paradoxale, aşa de exemplu aşa numitul me-zon-K se -dezintegrează, transfor-m-îndu-se în mezoni-pi,  însă   această metamorfoză are loc pe două căi diferite. De ce se dezintegrează -aceeaşi -particulă pe două căi diferite?  Mister!   I-n octombrie  1956 doi tineri fizicieni chinezi T. D. Lee, profesor la  Universitatea -din Columbia şi N. C. Yang, profesor la Princeton, au publicat o lucrare un car-e au arătat că misterul dezintegrării mezonilor-K nu poate fi explicat decît dacă — pentru un anumit gen de fenomene nucleare — renunţăm la principiul simetriei. Acest strat extins al fenomenelor nucleare în domeniul cărora, conform ipotezei lui Lee şi  Yang principiul simetriei —- cel puţin î-n forma lui uzuală — din fizica nucleară nu ar mai fi valabil, este caracterizat prin prezenţa particulei neutrino, particula poate cu cea mai semnificativă biografie în ceea ce priveşte relaţiile dintre fizică şi filozofie. Existenţa acestei particule a fost p-reconizată -de celebrul -fizician  elveţian  Pauli,   acum un sfert de secol, cu scopul de a menţine prin introducerea ei şi în domeniul microcosmului nuclear valabilitatea principiului de
conservare a   energiei.  Această particulă infimă, abia perceptibilă (sarcină electrică nu are, masa ei este practic egală cu zero)j din punct de vedere material, ou totul neînsemnată, existenţa căreia  a fost chiar de aceea contestată foarte mult timp — a fost totuşi sortită să joace un rol de o importanţă -deosebită în construirea noii noastre imagini despre natură. Dacă într-adevăr particula neutrino este responsabilă pentru violarea principiului simetriei atunci aceeaşi abatere trebuie să apară -în toate interacţiunile nucleare în care apare neutrino.   Pentru   a   verifica   această îndrăzneaţă ipoteză Lee şi Yang au propus ca -să se consulte emisia electronilor din nucleul de cobalt: procesul -de dezintegrare radioactivă a nucleului de cobalt este însoţit   de un  flux  de neutrino  şi dacă orientarea nucleelor -de cobalt reuşeşte în ■aşa fel încît toate să se rotească în acelaşi sens — şi dacă particula neutrino introduce  într-adevăr   o  disimetrie, atunci emisia electronilor va fi orientată de asemenea asimetric, deci într-un singur sens. Sînt convins că pentru un cititor oarecare această concluzie a celor doi tineri fizicieni chinezi -nu conţine în sine nimic senzaţional. Pentru fizicieni însă ipoteza lui Lee şi Yang cu privire la posibilitatea de violare a principiului simetriei era echivalentă cu o încercare temerară de a dărîma cerurile.
3
Lee şi Yang şi-au publicat lucrarea î-n octombrie 1956. In cîteva săptămini ea a devenit cunoscută pretutindeni, în cercurile fizicienilor. C.H.Wu, profesoară la universitatea din Columbia, s-a angajat să realizeze experienţa deosebit de dificilă dar de o importanţă crucială propusă de Lee şi Yang. La 17 ianuarie 1957 Pauli — într-o scrisoare adresată profesorului V. F. Weisskopf de ila Institutul Technologic din Massachusets — a scris : „Am citit şi eu lucrarea lui Lee şi Yang în Physical Review din octombrie 1956, in care. autorii discută posibilitatea formală a abrogării principiului invariaţiei ţaţă de simetrie. Observaţia lor, că acest lucru poate f<
g — Viata Romînească nr. 5
129
decis pe cale experimentală cu ajutorul unor nuclee cu spinul orientat — le face cinste. Am auzit că aceste experienţe vor fi realizate la Bureau of Standards, precum şi la Leyda. In ceea ce mă priveşte insă, eu nu cred că bunul dumnezeu ar fi un stângaci firav şi sînt gata să pariez o sumă considerabilă că experienţele vor duce la rezultate simetrice". Intre timp profesoara Cien Hisiung Wu a efectuat experienţa proiectată. La 19 ianuarie Pauli îi scriie clin nou lui Weisskopf : „Un adaos urgeni la ultima mea epistolă. Blatt mi-a scris că experienţa lui Wu cu nucleele orientate a. dat un .rezultat asimetric. Aceasta este răscolitor! Cit de sigură este această veste?" Peste zece zile, la 27 ianuarie — o nouă scrisoare către Weisskopf : „După prima zguduire încep să mă reculeg; da, s-a întîmplat într-adevăr ceva dramatic. Tn ziua de 21, luni seara la ora 8 a trebuit să ţin o conferinţă despre istoricul vechi şi nou al particulei neutrino. La ora 5 arn primit în mină comunicările despre experienţele lui Wu, Telegdi şi Ledermann. Acum unde să încep ? încă e bine că nu am pariat: m-ar fi costat o groază de parale (pe care nici n-aveam de unde să le scot). Desigur, tu rîzi acum cu satisfacţie de situaţia în care mă găsesc, dar cred că ai tot dreptul — acesta nu ţi-l pot contesta".
4
Profesoara Wu, împreună cu colaboratorii ei a executat una din cele mai subtile şi (dificile experienţe ale fizicii contemporane. Atomii corpurilor materiale se găsesc într-o permanentă agitaţie şi vibraţie haotică. Noi percepem ila scară macroscopică rezultatul global al acestei mişcări 'dezordonate ia particulelor materiale sub forma senzaţiei de căldură. Pentru ca nucleele de cobalt să poată fi orientate ele trebuiesc înainte de toate imobilizate, pe cît este posibil. Febra vibraţiei termice dispare abia în apropiere de zero absolut; nucleele de cobalt s-au calmat şi au fost pironite locului abia la o zecime grad de zero absolut. Acum, cu ajutorul unor puternice cîmpuri
magnetice s-a obţinut ca ele — sau cel puţin .majoritatea lor să se învîrtească în acelaşi sens şi să-şi îndrepte axele de rotaţie în aceeaşi direcţie. Rezultatul a fpst neaşteptat prin caracterul său decisiv : majoritatea zdrobitoare a electronilor a fost emisă într-un singur sens şi nu în ambele sensuri cum era de aşteptat pe baza principiului simetriei. Altfel spus : majoritatea electronilor emişi a avut o spiralitate stingă, ca nişte şuruburi levogire. Experienţele precise executate ide academicianul Abram Alihanov au dus la determinarea precisă a polarizării elatcronilor emişi de nucleele radioactive, confirmînd astfel măsurătorile lui Wu.   Se .înMimplă   foarte  nar   în istoria fizicii ca o previziune teoretică  atît de importantă   să   găsească   o confirmare experimentală într-un interval de timp atît de redus şi ca însăşi confirmarea să fie atît de puţin discutabilă, şi să excludă ori ce echivoc în posibilitatea interpretării teoretice. Teoria relativităţii a trebuit să aştepte decenii pînă cînd au apărut primele con-îinmări experimentale — nicidecum însă univoce, de natură să înlăture ori ce discuţie sau ori ce altă posibilitate de interpretare teoretică. Iar teoria generalizată a relativităţii nu este încă .nici pînă astăzi confirmată în mod satisfăcător. Abia din partea lunilor şi a planetelor artificiale se aşteaptă confirmările care să satisfacă toate exigenţele.
5
Principiul simetriei a fost aşadar —• cel puţin în forma în oare era utilizat pîină acum în fizica nucleară — infirmat: oglindind într-o oglindă plană dezintegrarea nucleului de cobalt obţinem imaginea optică a unei dezintegrări de disimetrie apusă : din nucleele orientate de cobalt ţâşneşte în oglindă un flux de electroni ta sens opus ou o spiralitate dextrogiră. Dar acestei imagini nu-i corespunde nimic în natură ; această imagine nu este superpozabilă realităţii. Totuşi există şi cobalt care iprin dezintegrare emite un flux de electroni dextrogiri ; dar acesta nu mai
130
este cobaltul 60 ci un izotop de al sau, cobaltul 58, şi nici electronii emişi nu mai stot obişnuiţii electroni negativi, oare apar la dezintegrarea nucleelor de Co-60 ci Smt electroni  pozitivi,, pozitroni.  Cobaltul 58 dezintegrându-se se transformă in Her 5», emiţind un flux dosimetric de electroni pozitivi dotaţi cu o spiralitate dreaptă, opusa orientării   stingi   a   electronilor negativi emişi de  nucleele de Co-60.  Procesul de dezintegrare a nucleelor de Co-58 nu este însoţit de apariţia corpusculei neutrino ci de apariţia unei particule numite antineu-trino. Experienţa pe nucleele orientate de Co-58,  cu emisie  asimetrică de pozitroni a fost de asemenea efectuată de grupul de fizicieni condus de C. H. Wu. To ate. aceste rezultate noi   au   fost  sintetizate într-un strălucit studiu al lui Smovodinski, despre teoria modernă a dezintegrării beta, publicat anul trecut îm Uspehi ţiziceskih na.uk. In acelaşi timp alte două colective de cercetători, sub conducerea lui Telegdi, respectiv a lui Ledermann au demonstrat in-valabilitatea principiului  simetriei în împărăţia mezoniloir. După concepţia noastră actuală cea mai importantă particulă me-zonică este aşa numitul mezon pi. Mezonul pi există în trei variante : negativ, pozitiv şi   neutru.  Masa  mezonului  pi   este de aproape trei sute de ori mai mare ca masa unui  electron.  In opoziţie cu electronul mezonului pi nu i se atribuie spin, deci nu i se poate atribui o spirală. (Cel puţin pînă acum. Experienţe  recente, executate la Institutul de Fizică Atomică al Academiei R.P.R. de către Hulubei, Ţiţeica, Aus-lănder, Friedlânder par a dovedi existenţa spinului la mezonii pi). Mezonul pi are o viaţă foarte scurtă :  se dezintegrează în a suta milionime frîntură a secundei. De-zintegrîndu-se mezonul pi se transforma într-o altă corpuseuilă mezonieă : mezonul miu (una din cele mai misterioase particule ale fizicii nucleare; nu există deocamdată   nici   o   raţiune   capabilă să justifice   existenţa   şi   intervenţia   ei în reacţiile nucleare). Mezonul pi negativ se transformă în mezon miu negativ, cel pozitiv în mezon miu pozitiv. In ambele ca-
9*
zuri dezintegrarea este însoţită de apariţia corpusculei neutrino. Mezonul miu în opoziţie cu mezonul pi dispune de spin, poate fi'deci orientat .După o milionime de secundă şi mezonul miu se dezintegrează, transformîndu-se într-un electron de acelaşi semn. Dezintegrarea este din nou însoţită de apariţia corpusculei neutrino. Ei bine, experienţele au arătat că emisia electronului se face mereu iîntr-o direcţie preferenţială  faţă de  direcţia   şi  sensul de notaţie a mezonului miu : în cazul dezintegrării mezonului miu negativ electronul rezultant este azvîrlit Mr-un sens, iar în cazul mezonului miu pozitiv apare un electron pozitiv azvîrlit însă în sensul opus. Acesta dovedeşte violarea principiului conservării   parităţii;   în   cazul valabilităţii principiului de simetrie ar trebui ca şi în cazul dezintegrării mezonilor pi respectiv miu emisia electronilor să se facă deopotrivă în ambele sensuri. Privilegiul unuia din cele două   sensuri   geometric posibile .dovedeşte preferinţa naturii pentru varianta stingă a fenomenului faţă de cea dreaptă. Dezintegrarea mezonului pi negativ, văzută într-o oglindă plană ne proiectează o imagine simetrică în care electronul rezultant este azvîrlit în sens opus; dar această imagine rămîne pur optică. In natură nu există mezoni pi negativi care să azvârle electronii în sens opus. De atunci nenumărate observaţii au fost efectuate la toate meridianele —- observaţii şi experienţe carie dovedesc toate unanim acelaşi lucru:  principiul simetriei  în   forma în care şi-a găsit aplicaţie pînă acum în fizica nucleară este violat mereu de fenomenele în care apare particula neutrino.
6
Această corpuseulă minusculă este deci rasponzabilă pentru disimetriile observate. Intr-un curent obişnuit de electroni cor-pusculele componente pot avea deopotrivă o orientare dextrogiră şi una levogiră. Insă în orice curent de neutrino nu exista decît particule levogire. Dacă în faţa unei oglinzi miraculoase capabilă să transforme
131
în obiecte reale imaginea optică pe care o reflectă se aşează un electron dotat cu o spiralitate dreaptă în faţa lui apare cuasi în carne şi oase un electron dotat cu o spiralitate stingă. Insă un neutrino privind în aceeaşi oglindă — nu vede nimic. Oglinda miraculoasă este oarbă pentru toate fenomenele în oare intervine neutrino. Particula neutrino este dotată cu o disimetrie congenitală : ea ne permite să stabilim reperul absolut pentru definirea neconvenţională a stîngii şi a dreptei în cosmos : de acum se numeşte sting sensul spiralei cu care este .prevăzută particula neutrino. Deoarece această infimă particulă face parte din ultimele componente ale materiei, definirea stângului nu mai este legată de feonmenul vital şi stîngul poate fi definit de aceea chiar în ipoteza inexistenţei vieţii. Acad. Lev Landau strălucitul fizician sovietic a demonstrat că din asimetria structurală a particulei rezultă cu necesitate că neutrino are masa în mod riguros egală cu zero. Particula neutri.no nu are deci nici masă nici sarcină electrică (un cuţit fără lamă şi fără mîner) dar se înşurubează în substanţă după un ghivent levogir. Mezonul pi disipare treptat în metamorfoza nucleară — ca pisica din Chester în Ţara Minunilor — lăsînd în unma sa aceste sfredele levogire: particulele neutrino : „Şi pisica a dispărut foarte încet începînd cu vîrful cozii şi terminînd cu rînjetul său, care a mai plutit în atmosferă puţin şi după aceea după ce tot restul s-a dizolvat în neant. Cuidat — se gîndea Alice — pisici fără rînjet am văzut destule, dar rînjet fără pisici..."
7
Imponderabilul rînjet strîmb al particulei neutrino este menit să producă în fizică transformări a căror .adâncime şi extensiune este comparabilă numai cu prefacerile provocate de apariţia teoriei relativităţii. Academicianul Landau a elaborat cea mai 'modernă teorie a corpusculei neutrino, cunoscută sub numele de teoria neutrinu-lui cu două componente. O serie de feno-
mene răzleţe, pînă acum inexplicabile sau fără o legătură evidentă întje ele au apărut din.tr-od.ată într-o lumină cu totul nouă. Teoria lui Lee şi Yang a făcut ca dintr-odată să cadă una din barierele cele mai misterioase, care în concepţia ştiinţei timp de un secol a despărţit regnul vieţii de cel anorganic: disimetria structurală a elementelor constituente nu este o caracteristică exclusivă a fenomenului vital. Dar asimetria vieţii nu este oare şi ea o urmare a disimetriei microcosm ice ? Ar fi desigur nu numai prematur dar de-a dreptul hazardat să se încerce un răspuns definitiv la această întrebare. Totuşi, dacă luăm în considerare anumite experienţe recente relatate în numărul din octombrie, 1958, al revistei Die Naturwissenschajten trebuie să spunem că această posibilitate nu este deloc exclusă. In urma cristalizării sintetice a substanţelor organice în laborator apar — precum am arătat în articolul precedent — cu aceeaşi probabilitate ambele variante enantiomorfe dextro şi levo. Ei bine, s-,a observat că la formarea anumitor, cristale apare mereu, numai una din cele două variante asimetrice — dacă procesul de cristalizare se petrece în prezenţa radiaţiei beta, — adică dacă intervine un flux electronic asimetric provenit din dezintegrarea nucleelor radioactive. Asimetria particulelor electronice este aici — după părerea cercetătorilor •— transmisă, cel puţin parţial, asupra substanţei iradiate. Or intervenţia unor asemenea radiaţii, eventual de provenienţă cosmică, în procesele sintezei naturale nu este deloc exclusă... Această idee nu i-a fost străină nici lui Pasteur : „Care poate fi natura acestor acţiuni disimetrice" — se întreba marele chimist, cu privire la disimetria fenomenelor vitale. „Eu cred — continua el — că aceste acţiuni sînt de ordin cosmic. Universul este un ansamblu disimetrie şi s'int convin's. că viaţa, aşa cum se manifestă în faţa noastră este în dependenţă funcţională de disimetria universului sau a consecinţelor pe care aceasta le atrage după sine".
132
8
Experienţele au dovedit deci cu prisosinţă existenţa unei disimetrii fundamentale în microcosm. Această disimetrie intervine mereu când apare particula neutrino. Dar experienţe recent efectuate sugerează că disimetria nu este în mod necesar legată de neutrino. La dezintegrarea unor rnezoni grei, inumiţi fuperoni, s-a constatat violarea principiului simetriei fără apariţia particulei neutrino. împreună cu aceasta a căzut şi aşa zisul principiu de conservare al parităţii — denumire dată principiului general al simetriei, adaptat la condiţiile microcosmului nuclear. Dar nu a fost oare violat împreună cu acesta şi principiul filozofic al simetriei ? nu şi-a pierdut oare principiul simetriei valabilitatea ei generală, universală ? Nu. încă în decembrie 1956, academicianul Landau şi independent de el Lee şi Yang precum şi Salam au arătat că asimetria din microcosmul nuclear nu atrage nicidecum după sine violarea principiului general al simetriei, ci modifică doar concretizarea ei pentru fenomenele nucleare, înlăturarea totală a principiului general al simetriei — preconizată de unii fizicieni imediat după publicarea rezultatelor lui Lee, Yang şi Wu vine în contradicţie cu ştiinţa actuală şi duce ia consecinţe contradictorii. Teoria lui Landau susţine că simetria fenomenelor nucleare se restabileşte pretutindeni dacă luăm în considerare nu numai elementele pur geometrice ale orientării spaţiale, ale spinaili-tăţii — ci şi sarcina electrică a particulelor. Cele două sarcini electrice — deşi nu conţin prin esenţa lor nimic geometric — pot fi considerate simetrice în virtutea identităţii de structură a relaţiei dintre ele cu relaţia dintre figurile geometrice simetrice, respectiv cu negaţia algebrică sau logică.
In fizica nucleară simetria particulelor şi a fenomenelor a fost considerată pînă acum numai din punct de vedere al spiralităţii. Aceasta însemnează o aplicaţie parţială, trunchiată a principiului general al
simetriei la fenomenele microcosmului nuclear. Aplicarea justă integrală a principiului simetriei necesită o combinare simultană a simetriei spiralităţii şi a simetriei sarcinii electrice. Conform teoriei lui Landau imaginea simetrică totală, veritabilă a unei particule cu sarcină negativă, dotată cu o spirală levogiră nu este aceeaşi ipartiiculă negativă dotată cu spirală dex-trogiră ci o particulă încărcată cu electricitate pozitivă — adică aşa numita antiparticulă a particulei date — şi dotată cu o spinală dextrogiră. Simetricul unui electron levogir nu este deci un electron dextrogir — ci un pozitron dextrogir; simetricul unui neutrino levogir este un anti-neutrino dextrogir.
In experienţele lui Telegidi şi Ledermann electronul care ia naştere în urma metamorfozei mezonului pi negativ este azvârlit mereu în aceeaşi direcţie preferenţială ceea ce asociază acestui fenomen o specifică polaritate corespunzătoare unei spirale levogire. Imaginea optică simetrică a acestui fenomen — aşa cum apare într-o oglindă plană — este dezintegrarea unui mezon pi negativ la sfârşitul căruia apare tot un electron negativ azvârlit însă în sens qpus, aviînld deci o spiralitate dextrogiră. Ei .bine, acest fenomen este necunoscut în natură. Este însă cunoscută metamorfoza mezonului pi pozitiv la sfârşitul căruia apare un electron pozitiv dotat cu o spiralitate dextrogiră şi conform teoriei lui Landau acesta este adevăratul fenomen simetric al dezintegrării mezonului pi negativ. Pentru a obţine imaginile simetrice ale fenomenelor nucleare oglinda noastră trebuie să fie cu adevărat miraculoasă : ea trebuie să schimbe nu numai sensul, nu numai orientarea spiralităţii — o operaţie de esenţă pur optică, geometrică — ci trebuie să inverseze şi semnul sarcinii electrice a particulelor, trebuie :să transforme particulele în antiparticule, atomii în anti-atomi. Imaginiile obţinute cu această oglindă vor fi mereu superpozabile realităţii ; ele se vor putea regăsi în stare naturală, sau, cel puţin vor putea fi realizate pe cale artificială. Simetricul nucleului de
133
Co-60, oare emite un flux de electroni polarizaţi, dotaţi cu o spiralitate levogiră nu este un nucleu de Co-60 care emite un flux de electroni dextrogiri ci un nucleu de anticobalt-60 care emite un flux de pozitroni polarizaţi, dotaţi cu o spiralitate dextrogiră. Atomul obişnuit de Co-60 este alcătuit dintr-un nucleu cu 27 de protoni (pozitivi)  şi 33 de neutroni în jurul căruia roiesc 27 de electroni (negativi). In nucleul anticobaltului-60 se găsesc 27 de antiprotomi (negativi): şi 33 de antineutroni, iar în jurul nucleului roiesc 27 de pozitroni  (electroni pozitivi). Antioobaltul nu este cunoscut pe Pămînt însă principial, poate fi produs pe cale. artificială în laborator. Acest lucru nu a putut fi înfăptuit pînă acum din cauza dificultăţilor tehnice uriaşe — aşa că pe această cale teoria lui Landau încă nu poate fi confirmată. Alte experienţe însă  executate pe nuclee orientate de grupul lui Telegdi şi recent, la începutul lui  1959, de Alexei Vasilievici Kogan la Leningrad, vin în sprijinul teoriei constituie din  antiatomi nu este in-îin sistemul nostru solar sau poate chiar în galaxia   noastră   nu  cunoaştem decît una din variantele asimetrice en a nti amorfe ale substanţei ; aici prezenţa materiei constituită din antiatomi nu a putut îi încă decelată. Din moment ce existenţa materiei constituite din antiatomi nu este incompatibilă cu legile naturii, din moment ce, daci existenţa respectiv producerea ar-
tificială a antimateriei este principial posibilă — -faptul că substanţa universului nostru fizic este alcătuită în mod exclusiv, sau cel puţin preponderent, numai din una din cele două variante enantiomorfe posibile ale atomilor, nu infirmă deloc valabilitatea principiului general al simetriei ; este foarte posibil ca această disime-trie să se datoreze unor factori cu caracter pur istoric din evoluţia Cosmosului, unor cauze întîmp lato are care au acţionat pe parcurs în evoluţia şi în organizarea Universului actual. Este de asemenea foarte posibil să existe alte sisteme galactice în care să predomine materia constituită din antiatomi.
Natura se contemplă intr-o oglindă... Polifam — gigantul chior, despre care, .uzînd de licenţa poetică a ficţiunii ştiinţifice vom presupune că-şi poartă unicul său ochi pe obrazul stîng, se contemplă in Oglinda ce i-a oferit-o Ulisse. Şi ce vede? îl vede oare pe acelaşi Polifem — doar ou ochiul situat la dreapta ? Nu ! De dincolo clipeşte cu o strâmbă privire, dextrogiră ou Polifem, ci Anfi-Polifem, un ciclop dextrogir al cărui corp este plămădit din antiatomi, şi care — chiar dacă nu^ are existenţă istorică sau măcar legendară^ va putea fi cu siguranţă, — după depăşirea unor dificultăţi „minore" de ordin tehnic — produs pe cale sintetică în laborator.
134
Cronica Literara
„CU UN CEAS MAI DEVREME" (poeme) de Mihai Beniuc
OV. S. CROHMĂLNICEANCI
u un ceas mai devreme" este un titlu prin excelentă realist-socialist. Maiakovski îl înscria în programul său, cînd cerea poe-
ţilor care şi-au legat viaţa de revoluţie, „să se avînte mereu înainte, spre ziua ce vine", să lupte pentru a cîştiga puterea de devansare a veacului măcar cu această fracţiune de timp.
Formula rezumă o întreagă concepţie asupra rosturilor artei : a răspunde anticipat „comandei sociale", a intui prin urmare năzuinţele cele mai profunde ale maselor, ;a ţine pentru aceasta pasul cu avangarda „clasei în atac", -a ajunge la o contopire a muncii poetice cu activitatea revoluţionară.
Ideia temerară, pe care o presupune realismul socialist, ideia de a străpunge porţile viitorului şi a-i contempla, nu cu sentimentul arbitrariului, ci al certitudinii, domeniile, a fost trivializată adesea de comentarii suficiente. Ea implică însă consecinţe tulburătoare pentru practica literară, şi ultimul volum de versuri al lui Mihai Beniuc o dovedeşte pe deplin.
De pildă, o sursă nouă de lirism ţîşneşte din această atitudine nouă a poetului. Dorind să vadă realizată „cu un ceas mai devreme" lumea de mîine, a cărei reprezentare aproape tangibilă o are, Mihai Beniuc trăieşte cu o ascuţime neobişnuită în primul rînd   sentimentul înverşunării
violente faţă de tot ce împiedică încă prezentul să -devină viitor.
Fericirea străluceşte în simbolul „cerbului" „cu coarne pline de diamante mari şi de rubine", oprit în splendida lui plenitudine la vadul cunoscut, unde vin să se adape visele-ciute :
Văd ciutele din jurul Fericirii Setoase de Izvoarele iubirii
(„Cerbul fericirii")
Dar vînătorul-moarte n-a fost răpus încă, setos de sînge el dă tîrcoale pe undeva pe-aproapie, ceea ce-1 face pe „codrul", „înţeleptul", să „sune" prevenitor din frunziş.
Toamna aşează brumă, şi primăvara flori peste cuptoarele de la Osviecim şi Buchen-wald, peste imensul ţintirim de cenuşă şi oase. Dar :
dă florile sau bruma la o parte şi ai să vezi la chip bătrîna moarte. O vezi ? Vrea iarăşi sînge, jaf şi sînge ! („îndemn")'
Apropierea victoriei încordează voinţa combatantului. In perspectiva luminoasă a socialismului, acţiunile duşmanilor lui se confundă cu un monstruos complot împotriva vieţii şi bucuriei însăşi. Beniuc descoperă astfel o poezie a veghei istorice, la care se simte îndemnat. tocmai de conştiinţa sa socialistă. Omenirea   trebuie şi
135
poate fi ocrotită de un nou măcel ! nici o îngăduinţă nu trebuie să slăbească pentru aceasta încordarea apărătorilor vieţii. „După încetarea focului" se aşterne peste tot o linişte ciudată. S-ar părea că un orologiu s-a oprit să mai bată... „Soarele luceşte iarăşi sus". IŞi nu mai trebuie să trecil Prin sîrme şi htrtoape-n salturi! s-aştepţi, simţind fiorii recii Cînd bombe şueră-n înalturi..." Drumul pare liber, poţi să pleci să te plimbi. „Dar simţi că vrei doar înapoi! Acasă, repede acasă, /Acasă, fără de război/ La plug, de pildă ori la coasă". Tendinţa îmbietoare a repao-sului trebuie biruită, atîta vreme cît încă „Un negru norls-aşterne pe lumina nouă" iar „domnii cei cu două luntrii" nu se ştie ce „dreg" la dumnealor acasă. Şi poetul scrie avînd reprezentarea simbolică a veghei la care s-a angajat:
Siringi automatul şi-ţi închei Pe trupul slab, mantaua ruptă... Nu s-a sfîrşit cu anii grei, Te duci din luptă iar în luptă.
Oamenii erau obişnuiţi în trecut să asocieze dorinţei de a cunoaşte viitorul un sentiment de teamă pentru surprizele nefericite, pe care acesta li le-ar putea rezerva. Poetul realist-socialist învinge această obişnuinţă. El scrutează ziua de mîine în spiritul unei mari încrederi, pentru că nu se apropie de ea prin devinaţie, ci dedu-cînd, prelungind imaginativ sensurile de dezvoltare ale vieţii prezente. Şi cum slujeşte revoluţia, iar forţele ei transformatoare prefigurează viitorul, acesta nu-i mai apare ca o mască impenetrabilă care ascunde îndărătul ei cine ştie ce chip monstruos. Dimpotrivă, înainte străluceşte Comuna, „o dungă de aur" se anunţă printre neguri, nu departe, „ca o strungă".
Beniuc zăreşte chiar „cărarea" de „culoarea coralului", cărarea care duce spre „grădina fermecată", unde se pîrguieşte, „ca o gutuie", ,$e-o creangă", ^ultimul soare măreţ" al poetului. Nici o teamă, prin urmare, doar un sentiment acut de nerăbdare. Nici o nervozitate, dar o dorinţă aprigă de a face totul ca viitorul să vie
„cu un ceas mai devreme". De aici şi admirabila chemare din „Avînt", neînduplecată, tenace, stăruitoare:
Nu mîine, viaţă dragă, nici poimîine Cînd fi-vom firmituri de noapte-n noapte
Noi azi vrem să s-aleagă ce rămîne, Ca flori deşarte ori ca roade coapte Din truda noastră--ntruchipată-n fapte Tn roşii trandafiri şi-n albă pine („Avînt"):
E clar deci că perspectiva revoluţionară,-reprezentarea sensibilă nu numai a realităţii prezente ci şi a celei în devenire, trăirea într-un astfel de plan istoric, luminează într-un mod nou datele existenţei imediate. Ca într-o radioscopie, ceea ce se ascunde de obicei vederii curente se lasă detectat. Şovăielile, laşităţile, concesiile, poate altădată neobservate, apar acum net ca vestigii insuportabile ale unui trecut de care lumea socialistă se desprinde fără regrete, cu o severă hotărâre, cu o bărbătească fenmitate :
E timpul despărţirilor mai mari De foşti prieteni, de idei greşite Sus pe catarge, aspri marinari Ai inimii acesteia cumplite! Lăsăm un ţărm cu porturi mucezite Intrăm cîntînd în vînturile tari,
Furtună, ia-ne-n braţe cu putere, Vom trece peste largile genuni! Vom {sparge ori ce scoică de tăcere Pe unde-şi caută adăpost minciuni. Cu ţepi cocliţi, cu balele de fiere.
(„Avînt")
£ interesant la Beniuc, că pînă şi aspectele vieţii intime se colorează liric sub efectul luptei de a face să triumfe Revoluţia „cu un ceas mai devreme". Sentimentul scurgerii timpului capătă astfel în conştiinţa poetului o acuitate specială. Lui Beniuc lîi pare rău că îmbătrîneşte, că viaţa are tenmenul ei fatal. Dar nu mai cochetează cu ideia aceasta ca în alte versuri, ci îi trăieşte implicaţiile majore, cu o senzaţie foarte  vie a   apropierii de vremea
136
mult visată a Comunei, pe care, poate, nu-i va fi hărăzit totuşi să o vadă cu ochii lui. „Ah! şi eu nu voi fi acolo", exclamă .poetul reprezentîndu-şi omenirea intrată în adevărata „vîrstă de aur" („Din urmă")1. „în ritmul înscris de Hrusciov/ adaugă ei — în planul de şapte ani, ! Ori poate de două ori atît, I Ce ne mai desparte I De răsăritul Comunei I Cine mi-ar lua-on nume de rău I Dac-aş spune că vreau să ciocnesc un pahar, I Tot peste-un număr de ani previzibil, I Tn Casa Albă I Cu Secretarul Partidului Comunist I Al 'Statelor-Unite din America de Nord?". Dar constată oftînd : „calea-i înainte mult mai lungăl Decît la ţel o viaţă să ne-ajungă („Zorii, Balerine"). De aceea îl interpretează cu invidie pe Matusalem, îndemnîndu-1 :
Hai scoate odată din pungă Reţeta de viaţă cea lungă !
(„Matusalem"):
Regretul după   anii  duşi, înregistrarea semnelor ibătrîneţii nu se transformă însă în lamentaţie şi nici în foame horaţiană pentru plăcerea fiecărei clipe rămase. Poet militant,   ostaş   al  socialismului, Beniuc soarbe o vigoare nouă, nesecată, din tinereţea veacului.   „Zilele" —  spune el — „nici două nu-s la ţel", unele „se duc fără apel" IDe la răsărit către apusl cînd mai pe jos, cînd mai pe sus/ Cu aripi de plumb uneori I Alteori ca petale de flori". Există, „ziua cu iarbă căruntă", „ziua dărîmării încete" şi ziua, care „ca o fioroasă arătare" / „te sărută pe gură" şi buzele ţi le face „albe ca o ţesătură". Beniuc se recomandă însă ca  „omul zilelor de foc", în sufletul lui ard „flăcările eterne" ale Revoluţiei. De aceea, ca la nuntă, în ciuda „hîdei morţi", joacă tinereşte „cu steagul proletar în mînă" („Ziua cea bună"). Simbolurile inimii  ardente, încălzite de focul veşnic al luptei revine în tot volumul ca o replică tonică de mare autenticitate, la sentimentul întristător pe care-1 trezeşte ideia   îrnibătrînirii.  „Am  rămas  — scrie poetul reluînd motivul din „Inima bătrînu-lui Vezuv" — „ca Etna I Cu poalele verzi, palmieri, portocalii Cu zăpezi ce-mi învă-
luie creştetul, I Dar clocotind încă de lavă fierbinte / Şi primenind cu sântei întinderea nopţiil („Roditorii ani") Inima lui, explică Beniuc, e „stea vie ce străluce I Şi nu e mînă-n stare s-o apucef Căci decît iadul arde mult mai tare".
Şi chiar de-ar pune-o-ntr-un sicriu de plumb Ca pe-un metal cu miezu-n destrămare Sub legea energiei nucleare,
Nu-i chip s-o facă cineva să piară Cu tot ce are-ntr-însa ea mai scump Iubire, tinereţe, primăvară.
(„Flăcări eterne").
In sfîrşit, ultimul volum al lui Mihai Beniuc oferă şi o imagine a modului cum perspectiva revoluţionară a liricii realist-socialiste acţionează asupra valenţelor cu-vîntului. Vorbelor, le e închinat un splendid poem cu titlul sugestiv: „Cuvintele şi Lumea Comunistă". Pe artist îl ohinuie împotrivirea materiei. „Cuvintelor, cuvintelor" — spune el — „ce sărace sînteţi cînd vorbiţi I De lumea comunistă!" I„Dogoarea Marii Revoluţii/ Trece prin voi ca vîlvoarea IDe foc printre ierburi uscate./ Sînteţi nişte stoluri de păsări j Cu penele arse-n incendiu".
Pentru poet, vorbele sînt vii. Ele au cu: loare, asprime, dulceaţă şi parfum. Poartă sarcini electrice, au rădăcini, înfloresc şi se usucă. Cuvintele lumii noi, prin însăşi noutatea lor — sugerează Beniuc — nu posedă încă bogăţia aceasta de însuşiri pe care o dau secole de poezie.
Palpitul vieţii năvalnice, în transformare revoluţionară, transpare doar prin ele:
Sînteţi crăpătură 'din Casa lui Usher
Cînd se despică în două zidul
Şi se străvede, palidă, dincolo luna, — le-o
spune Beniuc Sînteţi zdrenţele de pe trupul Radei, Ţiganca, tînăra, bruna ţigancă jucînd
cu pulpele goale.
Sînteţi gardul spinos De după care copilul Ieşit cu bobocii-n livadă Pîndeşte soarele-n răsărit Ca pe-un viţel proaspăt fătat
137
Lins cu limbi de argint
De ziua cea nouă.
Sînteţi negura destrămată
Prin care se zăreşte profilul
Plin de forţă şl de geometrice frumuseţi
Al unui combinat metalurgic.
Sînteţi frunzişul ascunzînd în umbră,
Părechea-ndrăgostltă;
Sînteţi săgeata colorată,
Drumul indicîndu-l din arbor în arbor,
Pe coaja molizilor
Către culmea cea mai înaltă
(„Cuvintele şi Lumea Comunistă"):
Problema atacată are o mare actualitate, pentru că în cadrul ei Beniuc dă o replică strălucită unor teze revizioniste. Nu de mult în revista ,,Critique" nr. 131/58 Sreten Măriei vorbind de lirica jugoslavă actuală, găsea în lipsa de tradiţie artistică a cuvintelor noi pe care le-au impus formele de viaţă socialistă, o justificare a fugii poeziei 'de realităţile contemporane şi a necesităţii ei de a recurge la mituri.
In „Les Temps Modernes" Nr. 155 Colette Audry relua ideea încereînd să „explice" prin ea „tăcerea" lui Pasternak.
Beniuc răstoarnă însă modul acesta fals, antimarxist de a pune problema. într-adevăr, cuvintele sînt sărace cînd se referă la lumea comunistă, dar tocmai pentru că societatea burgheză le-a interzis să vorbească despre visul de aur al omenirii.
„Vai! Ce-au făcut din voi Sudul şi Vestul" li se adresează cu milă poetul :
Aţi stat după meridianele lor Ca după gratii de fier, Cîntecul vostru e tîngă, Aripile voastre-s ca mîinile-ntinse La poduri peste-o apă murdară Ori poate la poarta pustie A unei biserici...
Nu fuga de realitate, evaziunea, jocul gratuit cu cuvintele, alchimia formalistă, plutirea ameţită, „Pe marea de 'Sargassel A vorbelor crescute fără rost" va îngădui poeziei să biruie acest obstacol, ci curajul de a numi cu toată dragostea „trecutul de luptă, I Prezentul de muncă I „Lumina de mîine"; de a cînta cu pasiune realitatea
revoluţionară, practic, de a insufla versurilor un puternic spirit de Partid. Sub focul lui, materia verbală oîştigă pulsaţia vieţii. „Ce oare le lipseşte cuvintelor / Că nu poţi cuprinde/ Această lumină?! Credinţa ? Tăria, de a convinge j Omul să treacă la fapte ? Forţa Exploziei în lanţ I Din ato-mii-ntărîtaţi de căldură ?" — se întreabă Beniuc şi conchide cu o extraordinară limpezime : „Cînd prin putregaiuri / Ca rima prin frunze căzute/ Vorbele pipăie /Orbecăind /Lumina cea nouă, I Atît le lipseşte : /Partidul! I Printr-însul şi numai prin-tr-însul/ Devii contradicţie I Pentru neant, nimicitoare; / Rană mortală j Cactus cu spinii de foc I în timpul tenebrelor ; / Prăpastie dintre moarte / Şl nemurirea colectivă ; Devii ceea ce vine I După sfîrşitul sfîrşitului/ Şi-ncepi să fii/ Raza de aur / Lu-minînd cupola veacului / Cuvintelor voi sînteţi o tufă spinoasă I De roşii trandafiri/înfloriţi peste noapte!" („Cuvintele şi Lumea Comunistă"). Beniuc însuşi dă un strălucit exemplu al acestui lucru. In poezia sa sînt aduse cu îndrăzneală nenumărate vorbe din universul nostru socialist, din preocupările lui cele mai acute. „Energia nucleară", „vulcanii activi din lună", „Intîiul Mai", „Comuna muncii", „verdele" curat al orezăriilor din China Populară, „colhozurile din Kuban", „Centrala hidroelectrică Lenin de la Bicaz" ; „Capitalul lui Marx", Romînia fără Hohen-zollerni, fără Auschnitt, fără Malaxa, „Do-brogea colectivizată", „fierul de la Reşiţa, ori de la Hunedoara", „Partidul", „Comunismul", „eroul proletar", „Două'ştrei August", „Marele Octombrie", „turnul Spas-ski", „Internaţionala", „Şarjele de oţel", „luna ca o secere", şi „inima ciocan care bate", „prima astronavă" ; „Zborul astral", „tunelul suboceanic" pătrund în versurile poetului firesc, împlîntate în solul fertil al sensibilităţii sale. Imagini de o rară frumuseţe şi noutate înfloresc din seminţele acestea noi. „Maiakovski, geniu matematic ■al cuvîntului" I A găsit ecuaţii strălucitei să prindă-n jerbe de scînteil Cascada omenirii I Declanşată-n istorie de Lenin". „Puţinul muşchi" „ce-o creşte pe sub nea",
138
de-asupra monmîntului poetului „l-or paşte reni din evul proletar". Cuvintele limbii noastre sînt „păsări măiastre" aşteptate la „ţărmul Dunării bătrine" de „delta cu ape bogate", I „cu nuferi, cu trestii/, Cu forfota primordială a vieţii". Poetul se vrea „rachetă şi rampă"/, „ce inima-şi lansează-n viitor"; „Cîntecele" şi le închipuie peste ani „ghiocuri sunătoare", rămase fără ele pe ţărm, „spirale colţuroase tinzînd către-natturi / In unele poate / Raci cu dosul moale/ Se vor ascunde /Lăsînd afară foarfece tăioase, / Temîndu-se de stelele de mare/ Pe altele, însă, I Copiii zburdînd pe nisip I Le vor ridica sclipitoare în zare, I Iar pe una poate o codană I îşi va apleca ure-
chea/ s-asculte vuietul adine al veşniciei I In timp ce forfota Comunei, / Din ţărm în ţărm, I De peste continente, I Va ţese cînte-cele-i noi, peste talazuri!"
Şovăielile, stridenţele sînt rare, ici, colo doar („In Ajun" ; „Plaja" ; „Nova" ; „Pot şi eu"...) unde cuvintele scapă de sub puterea magnetică a poetului şi rămîn inerte.
Contribuţie de seamă ta dezvoltarea liricii noastre realist socialiste, ultimul volum de versuri ai lui Mihai Beniuc, aşa cum se vede, nu numai prin data apariţiei dar şi prin mesajul său revoluţionar vine în în-tîmpinarea sărbătoririi a 15 ani de la eliberarea patriei „cu un ceas mai devreme".
139
DIN EXPERIENŢA A 15 ANI DE LITERATURĂ NOUĂ
PROZA „SCURTĂ" Şl PASIUNEA SCRIITORULUI COMUNIST
Al. OPREA
Intenţionat mă opresc în cîmpul prozei scurte. Este adevărat că problema pe care vreau s-o discut — a eliberării de sub tirania faptului brut, a potenţării datelor realităţii pentru a exprima cu maximum de expresivitate şi ascuţime idealul autorului — cum spunea Lev Tolstoi, „ascuţirea imaginilor", — este comună întregii literaturi. Am însă sentimentul că în schiţe, povestiri şi nuvele ea capătă un accent aparte.
In articolele critice se obişnuieşte să se spună că genul „scurt" este o şcoală a măiestriei literare, că ori ce tînăr, aci trebuie să se exerseze, înainte de a trece la roman. Se repetă aceasta atîta, încît rămîi cîteodată cu impresia că nu-i nimic mai uşor în lumea asta pentru un prozator decît să scrie schiţe şi povestiri, ele constituind domeniul debutanţilor cuminţi ori al autorilor condamnaţi din pricina unor infirmităţi de talent să rămînă la o astfel de treaptă „primară" a literaturii, anticameră a adevăratei proze epice. Dar, după cum talentele de romancieri se nasc şi nu se fac, tot astfel şi talentele autorilor de proză scurtă. Caragiale n-a scris „momentele" şi nuvelele sale, ca un exerciţiu pe care şi 1-a impus pentru a-şi perfecţiona mijloacele artistice, ci pentru că aceste forme epice se potriveau naturii talentului său şi cu ceea ce marele scriitor socotea că vrea să spună. Criticii nu prididesc să compătimească munca anevoioasă, trud-
nică a romancierilor. Rareori se opresc însă asupra dificultăţilor de creaţie pe care le presupune „genul scurt". Astfel din desfăşurarea largă a subiectului unui roman, din intersectarea destinului a numeroase personaje se încheagă cu relativ mai multă uşurinţă semnificaţia social-politică a evenimentelor înfăţişate. Autorii de proză scurtă trebuie însă, ca printr-o singură întîmplare sau cîteva incidente să fixeze cadrul unei întregi societăţi. O operaţie destul de dificilă în care cea mai mică neclaritate ideologică îl poate duce pe prozator la denaturarea realităţii. Nu din întîmplare manifestările nocive ale ideologiei burgheze au apărut la noi de fiecare dată mai întîi în lucrările scurte şi, trebuie adăugat, cu cea mai mare virulenţă.
In schimb, schiţele şi povestirile constituie speciile prin excelenţă receptive la ceea ce este mai nou în problematica vieţii contemporane, ele fiind avangarda prozei realist-socialiste în oglindirea aspectelor inedite din ţealitatea în plină transformare revoluţionară. De aceea nu cred să exagerez spunînd că şi după nivelul sau abundenţa prozei scurte se poate aprecia combativitatea unei literaturi, legătura ei directă cu actualitatea, întrucît a scrie schiţe, povestiri şi nuvele, în zilele noastre, este şi o chestiune de ordin politic. E vorba de pasiunea partinică cu care autorul realist-socialist intervine în lupta pentru construi-
140
rea socialismului, răspunzînd problemelor celor mai importante şi mai de actualitate, problemelor la ordinea zilei.
Proza scurtă are capacitatea de a răspunde prompt, cu repeziciune noilor fenomene din viaţă şi — datorită formei sale accesibile — de a acţiona fulgerător asupra conştiinţei cititorului. Lenin îi scria astfel lui M. Gorki, în 1911, ţugîndu-1 să colaboreze la noul ziar al partidului: „Ar fi bine să avem proclamaţii revoluţionare în genul povestirilor din Zvezda". (Lenin se referă la mai multe povestiri ale lui Gorki din seria „Povestiri din Italia", publicate în diverse numere din Zvezda). Şi într-adevăr, micile bucăţi literare ale marelui scriitor proletar — şi oare ipoemul în proză Cîntecul albatrosului nu se încadrează în „genul scurt" ? — aveau valoarea unor proclamaţii revoluţionare şi erau popularizate în Rusia odată cu materialul de propagandă al partidului.
De aceea a discuta problemele prozei scurte din cei 15 ani de literatură nouă înseamnă a discuta despre modul în care scriitorul realist-socialist prinde în cîteva momente semnificaţia proceselor majore ale actualităţii, înseamnă a discuta despre pasiunea revoluţionară cu care el ajută în viaţă victoria forţelor socialiste, într-un cuvînt: a discuta despre spiritul lui de partid.
•
Nu descopăr nici o Americă spunînd că povestirea scurtă şi nuvela — în forma ei clasică, deoarece în zilele noastre deseori sub această titulatură se ascund romane concentrate — s-au dezvoltat şi au cunoscut vremea lor de glorie în anii de dinaintea primului război mondial. Sub pana unui Slavici, Creangă, Delavrancea. Caragiale, s-au creat atunci modelele acestor forme epice. Intre cele două războaie mondiale zeul prozei devine romanul, care întunecă nu numai prestigiul speciilor înrudite cu el dar şi al altor genuri literare, — este regele neîncoronat al literaturii în faţa căruia toţi se apleacă cu vene-
raţie. Discutîndu-se fenomenul eclipsării, în această perioadă, a nuvelei şi a povestirii scurte, se dă îndeobşte următoarea explicaţie : odată cu maturizarea întregii literaturi romîneşti, şi proza atinge stadiul suprem, romanul, prin care se poate zugrăvi tabloul amplu şi complicat al societăţii. Dar explicaţia mi se pare că stă şi în altceva. Se ştie că literatura dintre cele două războaie mondiale a fost arena unor lupte înverşunate între realism şi antirealism. Romanul s-a constituit ca o redută a realismului — însăşi existenţa sa fiind legată de oglindirea complexă a vieţii sociale. In schimb, nuvela şi povestirea scurtă erau mult mai expuse atacurilor ideologiei burgheze, ele au cedat cu mai multă uşurinţă în faţa psihologismului şi naturalismului. De aici, lipsa unui răsunet puternic al acestor specii literare în conştiinţa cititorilor. Desigur aceste afirmaţii nu trebuiesc absolutizate. La această dată întîlnim şi expresii superioare ale genului scurt. Bunăoară la Sadoveanu, la Re-breanu — dar, se cunoaşte realismul lor viguros —, ori la Sania — dar se cunoaşte concepţia sa revoluţionară despre lume.
După 23 August, alături de roman, care rămîne o treaptă a epicii definitiv cucerită, au cunoscut o nemaipomenită înflorire schiţele, povestirile şi nuvelele. Această reînviorare a speciilor scurte, trebuie s-o punem în legătură cu integrarea activă a scriitorilor în lupta revoluţionară a maselor, cu modificările produse în viziunea lor artistică de însuşirea ideologiei clasei muncitoare. Schiţele, povestirile, nuvelele, se asată forme literare care exprimă în modul cel mai direct idealul militant al scriitorilor, forme în stare să reflecte cu promptitudine transformările de toate ordinele din ţara noastră. O scurtă trecere în revistă va întări aceste afirmaţii.
Oare primele mlădiţe ale noii conştiinţe socialiste printre muncitorii din fabrici, primele momente înfăţişînd o atitudine radical schimbată faţă de muncă, n-au fost
141
surprinse în acei ani în bucăţi de proză semnate de scriitori maturi, ca Nagy Istvan, Ion Călugăru, de tineri ca Petru Vintilă şi Ştefan Gheorghiu („Face cît o victorie", „Măseaua stricată", „Rotiţa") ? Şi nu aspecte esenţiale din procesul transformării clasei noastre muncitoare în clasă conducătoare psin înfrîngerea influenţei mediilor neproletare, oglindeşte „Munca de jos" a lui Eugen Barbu ? „Derbedeii" de Nicuţă Tănase, unele dintre schiţele lui Remus Luca — precum „Miron Ianoş" — şi ale lui Francisc Munteanu, ori povestirile iui Dumitru Ignea şi Mircea Şerbănescu ? S-au înfiinţat primele gospodării colective şi au apărut : schiţa lui V. Em Galan ,',Caiul lui Moş Eftimie" şi nuvela „Nopţile din Iunie" de Petru Dumitriu. Cu studiul fenomenelor noi din lumea satelor se ocupau, în acei ani, schiţele şi povestirile lui Ion Istrati şi Aurel Mihale. Prefacerile fundamentale petrecute în mentalitatea ţărănimii noastre au constituit sursa poetică pentru nuvele de la „Desfăşurarea" lui Marin Preda, la „Lenta" lui Francisc Munteanu şi „Ana Nucului" de Remus Luca. Trebuie neapărat să amintim şi contribuţia unui detaşament numeros de prozatori tineri care aduc aspecte inedite din viaţa nouă a ţărănimii. Dintre aceştia cităm : Siito Andras, Dumitru Mircea, Dumitru Radu Popescu, Alecu Ivan Ghilia, Eugen Mândrie, Ştefan Luca, Vasile Rebreanu, etc. Şi nu prin schiţe şi povestiri scurte au luat atitudine scriitorii noştri faţă de diferitele fenomene negative din realitate, demasciînd cu mînie revoluţionară tot ceea ce se opunea construcţiei socialiste ? Omorîrea lui Lazăr Cernescu de către bandele teroriste din Banat, a determinat apariţia nuvelei „O vînătoare de lupi". Despre aceeaşi activitate criminală a elementelor capitaliste de la sate contra puterii noastre populare au scris V. Em. Galan în „Putregaiul aşa cum este" şi Mihai Beniuc în „Hada iui Vîrnav". Mijloacele folosite de către fostele clase exploatatoare pentru a submina şi compromite conducerea muncitorească a uzinelor şi fabricilor au fost denunţate de nuvela lui Ieronim Şerbu „Viţelul de aur" şi de povestirile lui Nagy
Istvan. După cum birocratismul este ţinta satirei lui Sergiu Fărcăşan în „Direcţiunea hîrtiilor", a unora dintre schiţele lui Siito Andras, ori a cunoscutelor schiţe şi foiletoane satirice ale lui T. Mazilu şi Ştefan Luca.
După cîte se observă din această succintă înşirare de titluri şi autori, schiţele, povestirile şi nuvelele au constituit în permanenţă întîiul eşalon al prozei noastre realist-socialiste, sprijinind activ lupta poporului pentru socialism.
Proza scurtă — în condiţiile dezvoltării întregii noastre literaturi — a trecut prin-tr-un proces de maturizare. Nu mă refer numai la latura expresiei artistice — prin modul strict în care sînt scrise, multe nuvele şi schiţe contemporane pot să figureze cu cinste în cea mai exigentă antologie a prozei romîneşti. Este vorba însă de înaltul nivel al generalizării ideologico-estetice, realizată cu mijloace specifice genului. Povestitorii şi nuveliştii depăşesc stadiul simplelor relatări de întîmplări din realitate în manieră reportericească — tendinţă care a constituit o reală piedică în perioada de început a literaturii noastre —, trec dincolo de ceea ce cunosc nemijlocit către legile vieţii sociale, creînd acele situaţii care exprimă cu pregnanţă conţinutul epocii contemporane. Concepţia mioapă după care într-un spaţiu scurt nu se poate cuprinde un bogat conţinut de idei, şi-a dovedit pe deplin şubrezenia.
In cele ce urmează ne vom opri mat detailat asupra eîtorva exemple. Să discutăm de pildă schiţa lui Remus Luca „Marama". Rezumată la schema ei epică, schiţa pare ameninţată de pericolul banalităţii : o ţărancă, devenind colectivistă, îşi cumpără, din primul avans al gospodăriei, o maramă. Dar autorul dezvăluie substanţa omenească, plină de semnificaţii, a unui atare fapt obişnuit.
La un moment dat analizîndu-şi bucuria intensă pe care o simte, chiar eroina declară : „Ce-i aia o maramă? Te-ncălzeşte şi te-mpodobeşte; te bucuri de ea. Poţi să şi uiţi de ea, dacă n-ai... Nu pentru maramă". Da, nu-i vorba de maramă, ci de
142
altceva, de toată viaţa ei din trecut, plină de umilinţi şi de năzuinţi strivite.
Raveca avea cincisprezece ani cînd şi-a dorit o asemenea maramă ca aceea care împodobea chipul de slută al fetii stăpî-nilor ei. Marama a ajuns cu timpul un simbol al unei întregi existenţe osîndite la renunţări şi umilite. Putinţa de a-şi cumpăra în sfîrşit un lucru atît de neînsemnat şi atît de dorit, marchează începutul altei vieţi. Raveca are sentimentul că s-a născut a doua oară. De aceea primul ei gînd este să se ducă, îmbrăcată cu noile vestminte, la Domniţa, fata Bitului, fostul ei stăpîn. Dan îşi dă seama că gestul ar fi zadarnic, deoarece „invidia Biţei n-ar plăti nici un mugurel din pădurea de amar şi durere a anilor de sărăcie".
Există în această schiţă un anumit patos liric, o anume poezie discretă care învăluie monologul lăuntric al eroinei. Deşi nu mai are anii tinereţii — părul ei bălan s-a făcut ca cenuşa şi numai căutătura trufaşă a ochilor albaştri mai aminteşte frumuseţea de altădată — simte dorinţa de a se găti şi de a se plimba prin sat. Dar la colectivă nu-i nici o şedinţă şi la cooperativă nimeni n-ar băga-o în seamă, toţi fiind ocupaţi cu cumpărăturile. Sfîrşitul schiţei o arată aşteptîndu-şi bărbatul pe o cărăruie stingheră, ca'-n anii lor dintîi, strîngîndu-şi, surîzînd tulburată, la piept marama. In zilele noastre oamenii simpli, trăind într-o societate în care pot să-şi vadă împlinirea visurilor, reîntineresc sufleteşte: iată ce gînduri profunde prilejuieşte o întîmplare în aparenţă comună.
Să dăm un alt exemplu : nuvela lui Marin Preda „Ferestre întunecate". Au fost recenzenţi care au redus această nuvelă la scenele de bătaie dintre ţăranul sărac, Vasile, şi verii săi bogătani, o dată cu primele acţiuni pentru înfiinţarea gospodăriei colective. De altfel Marin Preda arată că şi unul dintre personaje — activista de U.T.M. — îşi explică, la început, în mod superficial, drama lui Vasile. După ea lucrurile ar sta astfel : verii lui Vasile, la care acesta a slugărit, ÎI ameninţă că dacă se va înscrie în colectivă îl vor da afară din bordeiul clădit pe pămîntul lor. Iată
de ce Vasile n-a venit la şedinţa comitetului de iniţiativă. Dar situaţia e mai complicată. Eroul ştie că asemenea ameninţări n-au nici un temei, legile statului nostru ocrotindu-1 pe el. Alta e problema : Vasile se mai află încă sub stăpînirea vechii temeri faţă de rudele sale bogate.
Autorul sugerează acest fapt de la început prin simbolul ferestrei întunecate din casa mare de piatră care terorizează bordeiul amărît de alături. (Fetiţa lui Vasile ţipă speriată în somn vorbind de fereastră). Criza izbucneşte atunci cînd verii îi fac o vizită lui Vasile, îl ameninţă şi-i lovesc nevasta.
Privit în sine, incidentul n-are cine ştie ce gravitate teribilă. Cum zice şi Vasile, căutînd să înţeleagă torentul sălbatic de sentimente din sufletul său : sînt atîtea exemple în sat cînd rudele s-au luat la bătaie şi-apoi s-au împăcat. Dar gestul păl-muirii nevestii capătă în conştiinţa eroului proporţiile unei catastrofe ireparabile, deoarece tinde să perpetueze viaţa de umilinţi şi înjosiri de ieri. Vasile aţe coşmaruri în care se vede călărit de verii săi, care-i freacă gura cu o gresie. Treaz, îşi imaginează tot felul de situaţii în care se răzbună, bătîndu-i. Dar nu e mulţumit, ar vrea să-i facă pe aceştia să simtă toate înjosirile la case a fost supus cu ani în urmă. Sînt pagini de admirabilă analiză psihologică, în care Marin Preda arată cum din zvîrcolirile obscure ale conştiinţei eroului iese la iveală gîndirea sa politică lucidă. Prima reacţie a lui Vasile este aceea a unei răzbunări personale, anarhice. Ascultă cu indiferenţă discursul activistei de U.T.M. despre lupta unită a oamenilor, etc. Activista reţine privirile lui „iraţionale". (Vasile, ca şi alţi eroi ai lui Marin Preda, este o fiinţă cu ascunse dar foarte mari candori sufleteşti. El visează omenie, cît mai multă omenie în relaţiile cu cei din jur. Şi, la început, îşi închipuie că poate să-şi întocmească noua viaţă fără a intra în conflict cu verii săi, pe care îngăduitor, pare să-i fi iertat. Această lipsă de combativitate explică faptul că pînă acum foştii stăpîni continuă să aibă un anume ascendent moral asupra sa.) Dar cînd Vasile,
143
după zile de zbucium dureros, îi aţine calea vărului său şi-1 doboară la pămînt, apoi cu o linişte teribilă scoate cuţitul şi-1 invită pe adversar să tacă la fel urmărind cu lăcomie groaza acestuia, are un şoc. Este cuprins de mînie şi dispreţ. Dispreţ faţă de duşman dar şi mînie faţă de sine însuşi, faţă de frămîntările sale inutile şi ridicole, faţă de opacitatea sa, de a nu fi înţeles că în zilele noastre, lipsiţi de forţa lor economică, chiaburii nu mai sînt nişte căpcăuni atotputernici cum se obişnuise să-i vadă. Şi încă ceva : analizîndu-şi simţămintele, eroul descoperă cu uimire că astăzi : ,,ca să rămîi cu sufletul nepătat, trebuie să înveţi să fii hotărît şi necruţător". Această combativitate de clasă îţi dă posibilitatea de a avea o privire adevărată asupra lucrurilor, îţi alungă vechile temeri, îţi întăreşte conştiinţa. Desigur nu în toate satele noastre au loc asemenea procese sinuoase sufleteşti ca acel prin care trece Vasile Bodescu, dar tocmai această situaţie specială, subliniază cu forţă fenomenul eliberării definitive a ţărănimii sărace de sub influenţa bogătanilor şi integrarea conştientă în noua lume a cărei lege morală de bază este dezvoltarea personalităţii omului simplu.
După cîte arată analiza de pînă acum, cele două creaţii nu se mulţumesc să copieze diferitele detalii de suprafaţă ci pătrund în adîncul proceselor social-umane produse în viaţa oamenilor de transformările socialiste. Atît Marin Preda cît şi Remus Luca întreprind o operaţie deselectare a datelor realităţii, în lumina idealului lor politic, oprindu-se asupra acelor situaţii şi acelor conflicte care relevă din plin şi cu ascuţime un mesaj social revoluţionar. Imaginile scrierilor lor nu sînt compuse oricum, ci în funcţie de crezul lor estetico-ideologic.
De ce insist asupra acestei idei ? Deoarece, după cum se ştie, în jurul problemei idealului social al scriitorului au circulat şi circulă multe erezii ale criticii estetizante care-şi transmit ecourile pînă în zilele noastre, în diferite variante ale revizionismului. Pornind de la constatarea justă a evoluţiei
prozei romîneşti de la un lirism parazitar la obiectivarea epică, Eugen Lovinescu întreprindea elogiul prozatorului imparţial, total indiferent faţă de destinele pe care le înfăţişează. Pe Liviu Rebreanu îl fixează în următoarea formulă: „are aceeaşi nepăsare ca nepăsarea însăşi a naturii faţă de fenomenele biologice". Explicaţia unor asemenea teorii o aflăm în altă parte, cînd caracterizînd aşa-zisa literatură semănăto-ristă ardeleană, Eugen Lovinescu scrie: „Condiţiile vieţii politice i-au mai impus sămănătorismului ardelean (ca şi întregii literaturi ardeleneşti) şi o atitudine de luptă... şi o tendinţă de moralizare, de îmbărbătare, necesară luptei naţionale, care o împiedică în evoluţia ei spre obiectivare". Superioritatea lui Rebreanu stă în „eliberarea şi de condiţiunea etică în care naufra-giase întreaga literatură ardeleană şi în creaţia pur obiectivă, dictată numai de legile interioare ale creaţiei". Iată deci că teoria impasibilităţii şi imparţialităţii scriitorului nu este altceva decît aplicarea vestitei şi falsei idei a autonomiei esteticului. Scriitorul trebuie să se claustreze în sfera esteticului pur, ori ce atingere cu morala, cu politica, înseamnă un atentat la evoluţia spre obiectivare, la creaţia „pur obiectivă".
Se cunoaşte însă cu cîtă mînie s-au ridicat reprezentanţii criticii democratice împotriva unor asemenea aserţiuni care înjoseau rolul creatorului, coborîndu-1 la nivelul fiinţelor acefale, deoarece îl obligau să zugrăvească realitatea fără să gîn-dească, fără să-şi exprime ceva din calitatea sa de individ social. Astfel Ibrăileanu cerea scriitorului să aibă un punct de vedere precis faţă de fenomenele de viaţă pe care le descrie, argumentînd că acest fapt are importanţă şi pe planul exclusiv al formei, deoarece o creaţie care păcătuieşte în a adula ceea ce e urît, meschin, imoral, distruge şi emoţia estetică. Cu şi mai mare precizie, în altă parte, Ibrăileanu, — dovedind că este imposibil ca un artist să nu-şi imprime în opera sa convingerile intime cetăţeneşti, — arată că repulsia esteţilor faţă de idealu-
144
rite creatorilor, înseamnă nu repulsia faţă de orice fel de ideal ci repulsia faţă de un ideal progresist. Dar să reproducem cuvintele sale dintr-o polemică cu un minor sacerdot al „artei pure" :„Dar dl. Rîmni-ceanu va rămine aşa întotdeauna, fiindcă dacă ar admite că criticul trebuie să se pună din punctul de vedere cel mai ideal, atunci, neîndrăznind să apere idealuri imorale sau mai ales reacţionare, ar trebui să apere idealuri umanitare şi în domnia-sa este o repugnantă înnăscută şi instinctivă împotriva acestor idealuri. întotdeauna reacţionarii au luptat împotriva idealurilor în artă, prin idealuri înţelegînd pe cele generoase".
Sînt idei pe care estetica realismului-so-cialist le preia, ridicîndu-le pe o treaptă calitativ nouă, în principiul spiritului de partid. Adversarii noştrii ideologi nu ostenesc, referindu-se la acest principiu, să calomnieze arta şi literatura socialistă, acuzîndu-le că nu reflectă în mod „obiectiv" viaţa, ci cu părtinire, aşa cum ar dori programul metodei lor de creaţie. Nu mai este pentru nimeni un secret goliciunea intelectuală a acelora care, conştient sau nu, sînt slujitorii ideologici ai burgheziei. Estetica marxist-leninistă este ostilă prin esenţa ei oricăror forme de subiectivism, încă în „Conţinutul economic al narodnicismului," Lenin dovedea că „materialismul implică, ca să zicem aşa, spiritul partinic", „materialismul dezvăluie contradicţiile de clasă şi implicit îşi precizează punctul de vedere". Cu alte cuvinte tendinţa autorului realist-socialist nu este ceva pur subiectiv, impus arbitrar în sfera operelor de artă, ci rezultă din însăşi zugrăvirea veridică a direcţiei în care se dezvoltă fenomenele vieţii. Aş vrea să mă opresc mai mult asupra acestor teze. Lenin demonstrează anume că autorului care are o atitudine obiectivistă în faţa realităţii i se îngustează • cîmpul de observaţie. Acest autor ajunge să se oprească la aspectele de suprafaţă ; demonstrând necesitatea unui şir de fapte, el se ploconeşte în faţa lor, se transformă în apologet, le fetişizează. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul autorului .angajat. Situîndu-se făţiş pe punctul de
vedere al clasei revoluţionare, el vede irî-comparabil mai mult, nu se mulţumeşte să constate necesitatea cutărui sau cutărui proces, ci „lămureşte ce anume formaţie social-economică dă conţinutul acestor procese, oare clasă .anume determină această necesitate". De aici concluzia : obiectivitatea autorului anga'jat este „mai consecventă şi mai adîncă".
De ce am întreprins această divagaţie de ordin  istorico-teoretic ?    Deoarece într-o anumită perioadă, ca un efect al presiunii ideologiei burgheze, în lumea cîtorva tineri scriitori s-au vînturat teorii obiectiviste ale căror rezultate nefaste luminează cu claritate ideia că numai    atitudinea militantă este favorabilă zugrăvirii adevărate a realităţii în  toate dimensiunile ei social-morale. Bunăoară, s-a făcut multă zarvă în jurul valorii faptului nud. Punctul de pornire îl constituia   căutarea unei pretinse obiectivităţi, prin prezentarea vieţii — chipurile — „aşa cum este". Ridicîndu-se cu înverşunare împotriva a tot ceea ce li se părea dulcegărie, înfrumuseţare, ei ţipau că vor să spună „adevărul integral". Şi iată programul lor estetic : pentru ca autorii să nu „aranjeze" cu nimic realitatea, trebuiesc descrise numai faptele. Să le arătăm aşa cum sînt, fără nici o tendinţă de prelucrare. Să vorbească singure, realizînd astfel maxima obiectivitate. (Am arătat mai sus identitatea ideilor lovinesciene cu ast. fel de ambiţii către impasibilitate şi imparţialitate). Acţionează aici şi o anumită fascinaţie a dogmelor modernismului: eşti modern dacă foloseşti ca procedeu artistic stilul de proces-verbal ş. a. In cazul schiţelor şi povestirilor, aceste teorii luau forme şi mai violente, pretinzîndu-se că genul scurt ar fi obligat, prin legile lui specifice, să redea numai faptul nud. Desigur, nu încape discuţie, pot fi creaţii valoroase şi cele catje, în aparenţă, nu fac altceva decît să   fixeze   instantanee din viaţă. Cu o condiţie: ca procedeul să nu afecteze principiul generalizării de ordin ideologic. Dar aşa cum s-a dovedit, dincolo de  atacuri  juste  contra didacticismului, aceste concepţii erau viciate de o viziune tipic naturalistă. Scriitorii deveneau simpli
10 — Viaţa Romtaească nr. 5
145
observatori care înregistrau birocratic faptele şi nu militanţi care pe baza experienţei lor sociale bogate transformă anecdoticul în sinteze ideologico-artistice. Cineva a demonstrat într-un amplu studiu că deosebirea dintre „a observa" şi „a trăi" imaterialul faptic, reflectă diferenţa dintre două moduri opuse în atitudinea faţă de realitate. Marx şi Engels au făcut elogiul oamenilor Renaşterii care participau cu pasiune la frămîntările veacului, unii cu sabia, alţii cu condeiul, cîţiva şi cu una şi cu alta, căpătînd cunoscuta amploare spirituală şi integritate de caracter. Aşa explică Engels că aceşti „titani ca gîndire şi sentiment", n-au devenit sclavii diviziunii capitaliste a muncii, ci au realizat opere cu semnificaţii universale. Observaţia se poate extinde şi asupra marilor realişti, Stendhal, Balzac, Tolstoi, Goethe. Aceştia au trăit activ procesele crizei prin care trecea societatea lor.
Ilya Ehrenburg într-un interviu dat „Contemporanului" — vezi cartea lui Victor Vîntu „La masa de lucru" — oprin-du-se tocmai asupra problemei de a „asista" în faţa fenomenelor realităţii ori de a te integra activ în desfăşurarea lor dinamică, discuta o afirmaţie a lui Flaubert care spunea odată că dacă vrei să scrii despre vin, iubire şi bărbăţie, atunci nici să nu bei vin, nici să nu iubeşti, nici să nu fii soldat. Dar iată că Stendhal — spune Ehrernburg — a şi băut, a şi iubit, şi a fost şi soldat! Iar aceasta nu 1-a împiedicat, ba dimpotrivă, să scrie minunat despre vin, dragoste şi bărbăţie. Este, cum s-ar spune, una din „lecţiile" lui Stendhal". Este interesant să ne referim pe scurt la condiţiile social-istorice care au favorizat apariţia teoriei „indiferenţei" creatorului. Astfel sciitorii de după perioada capitalismului „constituit" din apus, n-au mai trăit activ viaţa societăţii, ca un semn de dispreţ şi dezgust faţă de regimul politic şi social al timpului lor. Negăsind însă drumul către acele forţe sociale importante care luptau împotriva burgheziei, protestul lor a fost steril. Ei au devenit nişte simpli observatori critici ai societăţii capitaliste, ceea ce le-a sărăcit   incontestabil bagajul
de impresii şi observaţii. Ei au ajuns să se supună docil legilor diviziunii capitaliste a muncii, legi care impuneau izolarea şi opoziţia întne diferitele forme ale activităţii umane. Au devenit „numai" scriitori, izolaţi în preocupări strict tehnice de atelier. De aceea nu mai găsim, decît la cei mai talentaţi dintre ei, şi cu preţul a dureroase eforturi, interes pentru problemele majore ale vieţii sociale. La această stare de fapt, s-a adăugat şi reflexul ideologic al intereselor clasei burgheze care nu putea decît să agreieze irosirea diferitelor capacităţi creatoare în variate exerciţii decadente, formaliste, ori naturaliste. Pentru că alegerea unuia dintre aceste două unghiuri optice : al observatorului ori al luptătorului, are o importanţă vitală faţă de ceea ce vede şi ceea ce zugrăveşte un creator, în opera sa. Scriitorul care nu tinde să fie numai scriitor, care nu studiază realitatea numai cu scopul profesional de a' o descrie, ci scrie opere literare sub presiunea experienţei sale de viaţă, căpătată prin participarea la marile lupte sociale ale timpului său, are posibilitatea să pătrundă în adîncul fenomenelor vii din societate. Şi iată de ce. Practica multilaterală provoacă o adevărată dragoste faţă de viaţă şi faţă de oameni. Fără această iubire faţă de viaţă şi faţă de oameni, fără această iubire care include în mod necesar ura împotriva a tot ceea ce atentează la valoarea demnităţii umane, nu poate lua naştere o mare literatură realistă. Asemenea ură şi iubire complimentare deschid scriitorului orizontul către bogăţia relaţiilor umane din realitate. Scriitorul „observator" se caracterizează însă prin sărăcia fondului său de simţăminte, printr-o anume uscăciune sufletească, prin blazare şi sterilitate. Ne-aflîndu-se în contact direct cu marile probleme sociale, aşa cum spunea Ilya Ehrenburg în interviul citat, el nu „priveşte viaţa dinlăuntru" şi nu izbuteşte să perceapă legăturile complexe ale dinamicii sociale şi nici să înfăţişeze ceea ce constituie poezia interioară a vieţii. De cele mai multe ori scriitorul „observator" se opreşte la aspectul de suprafaţă sau la convulsiile pur individuale ale eului său bicisnic; este
146
sterp sufleteşte, deoarece numai în lupta socială se îmbogăţeşte şi subiectivitatea individului. Leonid Andreev, un înzestrat dar sterp analist, îl întreba cu neascunsă invidie pe scriitorul militant Gorki cum face de găseşte atîţia oameni interesanţi în realitate, atîtea subiecte atractive şi originale. Răspunsul este însă destul de, simplu. In zilele noastre nu se poate concepe un creator realist-socialist care să fie doar „observator", care să nu intervină prin creaţia sa în rezolvarea problemelor de viaţă ale contemporanilor. Situarea pe poziţia de luptă a clasei muncitoare, însuşirea filozofiei şi eticii marxist-leniniste, dă scriitorului o justă perspectivă asupra fenomenelor realităţii, îi dă măsura judecăţii faptelor, posibilitatea de a aprecia ceea ce e cu adevărat mare şi ceea ce e mic, ceea ce e tragic şi ceea ce e comic, ceea ce e poetic şi ceea ce e trivial. Pasiunea revoluţionară cu care dă verdictul asupra oamenilor şi actelor lor îi îmbogăţeşte şi subiectivitatea, încît în cărţile scriitorilor realişti socialişti, ceea ce e uman devine politic şi ceea ce e politic e şi uman.
Că poziţia de observator duce cu necesitate implacabilă la sărăcirea creaţiei, o putem dovedi cu unele exemple luate de la acei tineri scriitori care, în perioada arătată, s-au dovedit fermecaţi de „fata morgana" modernismului. De pildă, schiţa „Mama" de Radu Cosaşu. Ideea în forma ei generală putea constitui obiectul unei creaţii interesante : o femeie pleacă din ţara noastră şi, după mulţi ani de peregrinări prin occident, se reîntoarce, găsind în munca de aici împlinirea sufletească. Dar autorul este urmărit de groaza ca nu cumva să dea impresia că vrea să demonstreze ceva. De aceea neîncetat o forţează pe eroină să nu dea faţă cu marile probleme social-politice din societatea noastră şi care ar fi putut puncta evoluţia ei morală. De-altminteri, dacă nu s-aţ indica anii cînd au loc peripeţiile, ori dacă n-ar exista referinţe la evenimentele celui de al doilea război mondial, nici n-am şti că este vorba de reîntoarcerea eroinei în lumea noastră de azi.    Această insuficienţă de
conţinut are urmări directe şi asupra formei. Lipsind o confruntare cu practica socială, singura în stare să diferenţieze ce este esenţial de ce este accidental, subiectul e lipsit de relief, ca într-o hartă în care s-ar indica cu aceleaşi semne topografice şi munţii şi cîmpiile. „Mama" este o suită de tablouri statice care toate la un loc nu pot alcătui ceea ce se cheamă o schiţă. Dimpotrivă. Stilizînd detalii minore, „Mama" îţi lasă senzaţia de ceva „făcut", de virtuozitate fără conţinut. Evident că o asemenea viziune aplicată situaţiilor contradictorii din realitatea construcţiei socialiste, unde se înfruntau, în forme complexe, noul cu vechiul, trebuia să ducă la concluzii defetiste, negativiste. Şi în presă au fost criticate o seamă de schiţe care datorită poziţiei autorilor lor de „observatori", treceau alături de marele adevăr al vieţii, concentrîndu-şi toată atenţia asupra unor aspecte negative descrise în forma lor statică. Dintre acestea fac parte şi unele povestiri ale lui Nicolae Ţie, „Decoraţia", „Căruciorul" şi „Un om invidiat", dominate de.o atmosferă lîncedă, pesimistă. De exemplu, în „Un om invidiat", se vorbeşte despre invidia unui muncitor petrolist faţă de un inginer pe care-1 crede că ar „crăpa de mulţumit ce e", deoarece din simplu muncitor a ajuns inginer şi, deşi urît, are o soţie frumoasă. Autorul va dovedi că amîndoi eroii sînt egali de nefericiţi — inginerul, părăsit de nevastă, fiind mistuit şi el de gîndul, că este imposibil să-şi poată realiza o fericire personală. * Dramele individuale ale eroilor sînt izolate de frămîntările social-politice ale realităţii înconjurătoare. Te izbeşte caracterul închis al lumii lor sufleteşti, unde nu pătrunde nici un gînd social important. Dimpotrivă, muncitorul Spirea are ieşiri de un individualism feroce, caracteristic micii-burghezii. „De ce mi s-a întîmplat tocmai mie ?" îl apostrofează el pe inginer. „De ce te-au trimis tocmai pe tine la institut ?,.. Ştii bine că şi eu puteam să fiu inginer". Şi celălalt personaj, inginerul, propovădu-ieşte o filozofie de om slab, bicisnic, sfă-tuindu-1 să se refugieze în lumea „nimicu-
10*
147
rilor". „Nici nu bănuieşti ce bine-i să mergi, să tot mergi şi să taci, gîndrndu-te la nimicuri. Doamne cît a crescut noroiul de azi dimineaţă. Trece peste bocanci. Aşa ceva n-am mai pomenit. Şi să ţi se pară că ai făcut o descoperire extraordinară. Crede-mă, e plăcut — şi sînt bucurii la care nu trebuie să renunţăm". Autorul parcă vrea să ne spună: viaţa nu-i aşa cum o arată scriitorii idilişti, ci teribil de obişnuită, de cenuşie. El ajunge însă să polemizeze nu cu idilismul ci cu ideia că realitatea noastră se află în radicale transformări revoluţionare. Spirea declară la un moment dat că toţi oamenii cînd sînt mulţumiţi, „tot ce fac e numai pentru a-i umili pe ceilalţi". „El — Spirea n.n. — numai de umilinţi o să aibă parte de aici înainte". Părere a cărei falsitate cu pretenţii .de generalizare aplicate societăţii noastre, fireşte că nu mai e nevoie s-o dovedim.
Cu totul altfel de trăsături are nuvela „Şantier", unde Ţie a reuşit să înfrîngă influenţele mic-burgheze în atitudinea sa faţă de realitate — pentru că în zilele noastre aceasta e rădăcina socială a poziţiei de „observator". „Şantier" repetă într-un anume fel fabula povestirii „Un om invidiat". Şi aici eroul principal nu e fericit în dragoste. Ilie s-a despărţit de Irina, fata pe care o iubea şi cu care voia să se căsătorească, deoarece aceasta, din prejudecăţi mic-burgheze, a refuzat să-1 urmeze pe şantierele naţionale pretextînd că nu. va avea vreme să-şi termine studiile. Prietenul lui Ilie, Dumitrache, iubeşte şi el fără speranţă aceeaşi fată. In ceea ce priveşte pe Irina, aceasta trece prin drame şi mai mari. Departe de Ilie pe care-1 iubea, acceptă curtea unui contabil care îi oferea tot felul de cadouri costisitoare şi este arestat pentru delapidare, cu cîteva zile înaintea căsătoriei lor. Datorită laşităţii unor prieteni care nu vorbesc, deşi ştiau că ea n-a avut nici un amestec în afacerile logodnicului, ba de cîteva ori a cerut energic explicaţia cadourilor, Irina e
exclusă din U.T.M. O găsim pe şantierul unde e comandant Ilie. Dar eroii nu mai apar izolaţi de evenimentele sociale din jur, nu mai sînt circumscrişi într-un univers meschin, rutinier. Ei sînt integraţi în munca şantierului, unde trebuie să facă faţă atît greutăţilor de început, cît şi unor acţiuni duşmănoase. In aceste frămîntări sociale dramele individuale nu mai apar fără nici o soluţie şi nu mai sînt umflate pînă la proporţia unor catastrofe cosmice. Dramele eroilor nu mai furnizează obiectul unor lamentări penibile şi meschine. Există o anume sănătate spirituală care se desprinde din actele lor şi care se explică prin participarea activă la construirea socialismului. Aici Ţie nu s-a oprit la aspectele de suprafaţă, ci a mer,s mai adînc către ceea ce constituie frumuseţea existenţei oamenilor de azi: lupta pentru socialism. In nuvelă există o scenă în care Ilie, în trecut slugă la un chiabur, îi spune aceste cuvinte unui fost ofiţer din garda regală, nimerit pe şantier, şi care avea obiceiul de a batjocori oamenii : „Stai puţin, îl rugă Cernat. Zise : Am fost un copil chinuit mulţi ani, cineva şi-a bătut joc de mine cumplit. Şi de-atunci nu mai suport... Fă dumneata cumva, fă ce crezi că e mai bine — cînd ai poftă să rîzi de mine, numără pînă la o sută să-ţi treacă, numai să hu iasă rău... Sînt nouă ani de cînd nimeni n-a mai încercat să mă umilească". Eroii acestei nuvele sînt văzuţi în condiţia lor socială, găsesc în zilele noastre împlinirea sufletească, indiferent prin cîte situaţii grele trec. De aceea nuvela „Şantier" respiră o atmosferă spirituală stenică, un optimism robust care e însuşi optimismul societăţii noastre.
După cîte s-a dovedit şi pînă acum, relevarea conţinutului lăuntric al orînduirii noastre — lupta revoluţionară a poporului — determină direct şi bogăţia, ca să spun aşa, sub raport artistic, a unei creaţii. Am văzut că în „Mama" obiectivismul autorului face să se estompeze fondul social-uman al întîmplării şi să apară într-o aură poe-
148
tică detaliile minore.*} Aceeaşi situaţie o întîlnim şi în cazul nuvelei Ioanei Munteanu „întoarcerea". într-adevăr, eroii acestei nuvele sînt izolaţi parcă sub un clopot de sticlă de ceea ce se petrece în jurul lor, nu întîlnim în psihologia şi gîn-direa lor personală nici o idee ori simţă-mînt major. Rezultatul: existenţa lor e plată, insignifiantă. Defectele de conţinut se răzbună şi pe planul formei. Personajele sînt banale şi întreaga nuvelă e invadată de banalitate şi cenuşiu. Numai lupta revoluţionară a poporului dă oamenilor o bogată fizionomie spirituală, scoate la iveală poezia interioară a vieţii lor. Atunci cînd nu există „idei şi sentimente majore", este de la sine înţeles că viaţa apare cenuşie, dezolantă. De altfel în nuvelă este teoretizată ifăţiş, într-un Ioc, această concepţie naturalistă. Unul dintre bărbaţi, analizând raporturile lui cu Drina, ajunge la următoarea concluzie : „N-a făcut bine c-a dorit s-o vadă ,aifirimlînidu-se, realizîndu-se pe plan social. O femeie ca Drina trebuie ajutată să se realizeze în dragoste, nu în muncă" şi : „Dar oare e nevoie ca toţi oamenii să lase ceva în urma lor?". Te uimeşte caracterul filistin al unor astfel de gînduri. Oare socialismul nu trezeşte pesonalitatea oamenilor şi nu-i împinge să năzuiască pentru a se realiza ca indivizi folositori societăţii ?
In „Ideologia germană", Marx şi Engels, vorbind despre filistinul berlinez, definesc plastic această trăsătură a micului burghez, atribuind-o lui Sancho Pânza Un Sancho care plin de maxime şi proverbe „cuminţi", „practice", neagă tot ceea ce depăşeşte orizontul existenţei sale înguste, meschine. Bunăoară, în zilele noastre cînd se afirmă că oamenii îşi schimbă trăsăturile psihologice determinate de existenţa proprietăţii private, căpătînd altele noi, superioare, Sancho strîmbă din nas  neîncrezător:   „Aş,   de unde, ori ce
*| De cînd JRadu Cosaşu a publicat în „Luceafărul" cîteva reportaje frumoase despre via*ţa plină de eroism a clasei noastre muncitoare. Sperăm că acestea să fie semnalul unei cotituri pozitive în activitatea sa literară.
s-ar spune oamenii au fost şi rămîn aceiaşi". Cînd se vorbeşte despre fericirea pe care o încearcă oamenii simpli, ataşîndu-se cu trup şt suflet cauzei revoluţiei, Sancho se miră şi termină sceptic: „pînă la urmă tot preocupările mărunte şi strict personale, primează". Este explicabil, cîrtiţa totdeauna va nega existenţa soarelui. In opera citată, Marx şi Engels dau următoarea explicaţie apariţiei unui asemenea tip. „La un individ, de pildă, a cărui viaţă îmbrăţişează o sferă largă de activităţi variate şi multiple relaţii practice cu lumea, care duce o viaţă multilaterală, gîndirea are acelaşi caracter de universalitate ca oricare altă manifestare a vieţii acestui individ". Dimpotrivă, „la un belfer sau la un scriitor berlinez mărginit... a cărui lume se întinde de la Moabit la Copernik şi se sfîrşeşte la Hamburger Tor, ale cărui relaţii cu această lume se reduc datorită situaţiei sale mizere Ia un minimum", la un asemenea individ, este într-adevăr inevitabil ca gîndirea sa să-i fie tot atît de mizeră ca şi „acest individ şi viaţa lui".
Marx şi Engels sugerează însă şi o altă trăsătură cît se poate de interesantă. Tocmai datorită existenţei sale cenuşii, monotone şi banale, micul burghez se aruncă cu atît mai multă violenţă în tot soiul de reverii, de visuri fanteziste, aceasta oferin-du-i: „posibilitatea unei evadări de moment din lumea lui vitregă". Cu alte cuvinte, se spune în Ideologia germană, micul burghez se caracterizează prin două laturi opuse, care înglobează la un loc pe Sancho Pânza şi pe Don Quijotte.
Această idee este preţioasă pentru că în lucrările scrise sub influenţa concepţiilor mic burgheze descripţia întunecată a realităţii coexistă cu atracţia pentru o falsă poezie, căutată în diverse exerciţii formaliste ori naturaliste. Aş vrea să insist asupra acestei ultime idei deoarece dacă avatarurile cunoscute ale negativismului — prezentarea vieţii într-o lumină sceptică, deformatoare — au fost repede compromise şi înlătusate, mirajul unui fals dramatism care să rezide nu în oglindirea datelor importante ale existenţei oamenilor, ci în
149
relatarea unor situaţii Şi întîmplări interesante în sine, continuă să facă victime, dovedind aceeaşi înrîurire a poziţiei de observator în faţa realităţii. Bunăoară, Dumitru Radu Popescu, un înzestrat prozator tînăr, în schiţa „Drumuri" porneşte de la intenţia lăudabilă de a descrie o victimă a războiului imperialist : un tînăr se întoarce nebun ae pe front. Dar, autorul nu se preocupă să adîncească problematica socială a eroului ci se străduie să obţină efecte de dragul efectelor. Astfel, se dă spaţiu destăinuirilor pe care le face eroul unui păduche căruia vrea să-i înalţe o statuie avînd ca soclu un om îngenunchiat. (A vrut oare autcul să realizeze un simbol al potentaţilor războiului ? Dar ce rizibil e efectul !)v Apoi întîlnind o babă, eroului i se pare că e moartea — situaţia e verosimilă în planul schiţei. Dar autorul apelează iar la amănunte „tari". Baba e chestionată dacă are ţîţe ori ba. Şi în cadrul unui vis, este pusă să se dezbrace arătîndu-şi conformaţia hîdă a corpului etc... Este clar că Dumitru Radu Popescu, în acest caz, s-a rătăcit pe „drumurile" înfundate ale naturalismului.
Trebuie să spunem cu regret că tendinţa de-a descoperi poezie — nu în elementul de fond a! realităţii, ci în diferite accesorii formale -- o întîlnim şi în unele schiţe ale lui Francisc Munteanu. Bunăoară în „Cerul începe la etajul trei". Aici autorul nu mai aşează pe primul plan intenţia de a dezbate substanţa ideologică a întîmplarii : eroul se revede cu locatarii unei case dm Praga teribil de încercată în timpul celui de-al doilea război mondial. El este atras de o anecdotică goală, fără miez. Asistăm Ia întîmplările ambigui din punct de vedere moral ale unui scriitor care vrea să se îmbete, este gata să se culce cu. o studentă cehă şi istoriseşte calm toate acestea soţiei sale. Aventura nu se consumă pentru că povestitorul recunoaşte în eventuala cucerire pe fiica unui evreu cunoscut cu cîteva clipe înainte de a fi omorît de către fascişti. După cum vedem, ceea ce este important trece pe planul secundar. Pe bună dreptate nota din „Lupta de clasă"
relevă că această poziţie a autorului face ca diferenţa dintre esenţial şi neesenţial să dispară şi unele gesturi reprobabile să fie date ca pozitive. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul altei schiţe din volum „O bucată de pîine". Aici pasiunea partinică a autorului face să se „ascută" faptul brut pentru a scoate la iveală cu pregnanţă semnificaţia lui socială. Un tînăr marinar romîn cade în mîinile hortyştilor, la Budapesta. Alături de alţi cetăţeni romîni este închis într-un tren care-i va duce pe toţi în lagăr. Deportaţii reuşesc să spargă podeaua vagonului şi să fugă. înainte de evadare un bătrîn evreu îi dă autorului o bucată de pîine învelită într-o batistă, sfă-tuindu-1 să nu desfacă pachetul decît atunci cînd nu va putea în nici un chip să reziste. Această bucată de pîine îi dă forţa să ocolească toate primejdiile şi, mort de foame, să nu se predea nemţilor. In sfîrşit, ajuns acasă desface batista din care cade... o bucată de lemn. Şi aici schiţa are ca factor principal surpriza. Dar ea este rezultatul unei potenţări ideologice, finalul „ascute" la extrem sensurile întîmplării, amplificîndu-i dramatismul. Nu este de mirare că în vreme ce în „Cerul începe la etajul trei" eşti surprins de o anume stilizare artificială care încearcă să ascundă goliciunea lăuntrică a situaţiilor, în „O bucată de pîine", din reacţiile eroului la importantele evenimente ale realităţii se degajă în mod spontan o poezie autentică. Pentru că trebuie să declarăm: în zilele noastre numai pasiunea de luptător comunist deschide scriitorilor porţile marii arte. Spiritul de partid nu numai că nu stînje-neşte evoluţia spre obiectivare a creatorului, dar îi dă unica platformă de pe care poate fixa în coordonatele artei adevărul mare al vieţii şi, ca atare, să atingă şi frumosul estetic major.
In continuare, aş vrea să mă opresc asupra unor exemple mai recente din nuvelistica actuală. Bunăoară să analizăm „Oaie şi ai săi". După cum se ştie, Eugen Barbu, în romanul său „Groapa" aducînd o viziune artistică originală, antisentimen-tală, nu se ridică totuşi cu mult deasupra
150
orizontului vechii literaturi pe tema periferiei. Pe autor nul interesa împotrivirea mîndră a muncitorilor şi lupta lor pentru ■asanarea socială a „groapei", cît mai ales pitorescul mahalalei, transcriind cu minuţiozitate şi nu fără culoare picturală spre exemplu, obiceiurile borfaşilor. Şi în nuvela de faţă întîlnim un episod de un pitoresc violent. Este vorba de sărbătoarea „gorba-nului"  ţigănesc la care asistă  Oaie cel tînăr. Este o noapte opacă, luna fiind mîn-cată   de vîrcolaci.  Maţele  mieilor „fără pată" atîrnate prin crengile salcîmilor par dantele gălbui. Miroase a borhot, a vită trecută de spaimă, a sînge cald şi a vin acrişor. In jurul focurilor mici de la picioarele  milogilor,   dănţuiesc   sălbatic, ţi-găncile, ori se zvîrcolesc în braţele şătra-rilor, etc. Dar descripţia e incidentală, nu are  alt rost  decît  să  adauge o nuanţă diferită cromaticii întregii nuvele. Ceea ce se află în centrul atenţiei scriitorului este descripţia vieţii lui Oaie şi ai săi, o familie de muncitori ceferişti dintr-un oraş de provincie. Prin destinul lui Oaie cel bătrîn, Eugen Barbu dovedeşte că mai manifestă preferinţi pentru cazurile de conştiinţă ale oamenilor aflaţi între mediul muncitoresc autentic şi cel semi-rural ori rural. Bătrînul Oaie deşi munceşte la C.F.R., avînd ca moştenire un petec   de   pămînt glodos, sterp, tot mai tînjeşte   iduipă   un rost de ţăran   gospodar.   Această   stare socială se reflectă şi în planul   gîndirii eroului care profesează o filozofie a compromisurilor în viaţă, avînd un respect mistic faţă de autorităţi.    Oaie    vine în conflict cu fiul său cel   mic,   Zamfir, care este o fire cutezătoare, se căsătoreşte cu fiica ţiganului fierar Călălău şi intrînd sub influenţa muncitorilor ceferişti comunişti se poartă din ce în ce mai colţos cu reprezentanţii ordinei burgheze. Prin destinul acestor eroi, Eugen Barbu zugrăveşte evenimente  importante din  istoria ţării ca : urmările tragice ale războiului nedrept împotriva Uniunii Sovietice şi lupta de după 23 August a muncitorilor ceferişti pentru instaurarea  şi întărirea puterii populare. Aici, virtuţile sale cunoscute în crearea de
atmosferă nu se mai aplică efectelor unui pitoresc de suprafaţă, ci subliniază dramatismul social. Un exemplu : evocarea trenului de înfometaţi. Ceru! de iarnă e negru, apăsător. Pare prăbuşit deasupra gării. La început există o linişte înfiorătoare, spartă brusc de zborul ciorilor ca o explozie neagră de bolovani. După aceea totul este acoperit de un vaier supraomenesc, nevăzut, din pricina întunecimii Apare trenul purtînd în bot un strat ciudat de zăpadă şi opt oameni îngheţaţi. De pe acoperiş cad cu un zgomot sec, cadavre. In acest tablou care reflectă cu ascuţime dramatismul acelor ani, apare toată bogăţia culorilor paletei scriitorului. Aici, Eugen Barbu atinge adevărata originalitate şi adevăratul dramatism deoarece se preocupă să exprime de pe o poziţie revoluţionară imaginea unor aspecte de viaţă importante.
Deoarece la un moment dat am dat exemple negative numai din creaţia prozatorilor tineri, am să mă refer şi la schiţa „Copacul şi umbra' sa" („Luceafărul") a lui Fănuş Neagu, un autor care se află în plină formaţie a unei personalităţi creatoare ce se anunţă viguroasă. La o primă vedere avem de-aface cu întîmplări strict individuale care se puteau petrece oricînd. Un ţăran, pe cînd prindea lemnele aduse de apele umflate ale rîului, într-o noapte de primăvară, este îmbrîncit şi înecat de un alt ţăran cu care avusese un schimb violent de cuvinte. Soţia sa, ca o Vitorie Lipan — care nu bănuieşte însă crima — se răzbună pe ucigaşi. Fănuş Neagu concentrează însă în această întîmplare dramatică, acute conflicte sociale. Omul înecat este secretarul organizaţiei de partid din sat iar celălalt ţăran un dascăl care-şi făcuse o casă prin speculă — ceea ce nu se cunoaşte în sat — şi care dorea să intre în gospodăria colectivă ce lua fiinţă, alături de cîţiva bogătani, foşti legionari, pentru a căpăta un post gras, mai precis postul de socotitor. El se găseşte însă în ireconciliabil conflict cu Mitru Ceairu care-1 informează pe malul rîului că va propune  socotitor  pe altcineva.  De aici
151
gestul criminal al lui Achim. Nevasta lui Ceairu care avea aceeaşi ţinută morală ca şi bărbatul ei, se ridică împotriva planurilor acestor ticăloşi, avînd de partea sa comuniştii cinstiţi din biroul organizaţiei de bază — locţiitorul de secretar este omul lui Achim —- şi masa ţăranilor muncitori din sat. Este semnificativ că ucigaşul căutînd să-şi explice groaza pe care i-o provoca Voica ajunge la concluzia că de fapt „îi era groază de lume, de sat, îi era frică de alde Mohreanu, Mihalcea, de Lăpădatu", — ultimii fiind comunişti. In această schiţă, Fănuş Neagu a învins tentaţiile unor întîmplări interesante în sine, lipsite de o semnificaţie socială — ca de pildă în „Dincolo de nisipuri" — şi făcînd eforturi în direcţia generalizării ideologice a găsit acele situaţii care exprimă viu lupta dramatică prin care înving în lumea satului, formele noi de viaţă socialistă. Creaţia de simboluri pentru Care tînărul prozator dovedeşte aplicaţii — observaţi leit-motivul schiţei Copacul şi umbra sa, umbra fiind femeia ce continuă lupta soţului răpus — capătă aici reazim puternic generînd o adevărată şi emoţionantă poezie.
Dacă în societatea burgheză proza cotidiană înăbuşe poezia practicii umane, desfiinţează „libera individualitate", înlocuind cu „calculul rece" şi „bani peşin" simţămintele cele mai fireşti, în societatea noastră omul reintră în posesia însuşirilor sale umane de care fusese înstrăinat, este eliberat din ipostaza de sclav al legilor din natură şi viaţa socială, ceea ce are ca urmări, printre altele, desfiinţarea acelor condiţii care favorizau literatura antipoetică, naturalistă ori formalistă. Pentru că dacă în vechea orînduire artistul se afla în faţa chinuitoarei dileme de a realiza opere poetice zugrăvind o realitate deseori inumană la noi situaţia este diametral opusă:   creatorul trebuie să lupte
ca să-şi ridice creaţia la nivelul conţinutului poetic major al vieţii. In plus, fiind distruse în fundamentul lor legile diviziunii capitaliste, scriitorii din zilele noastre nu mai sînt împinşi să se claustreze în preocupări mărunte de atelier, nu sînt „numai" scriitori, ci militanţi sociali, ceea ce ridică incomparabil însăşi semnificaţia noţiunii de creator. Scriitorul realist-soci-alis. este un luptător care ajută cu mijloacele creaţiei sale lupta poporului pentru crearea societăţii mult visate a comunismului.
Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej în expunerea făcută în faţa activului de partid din oraşul şi regiunea Bucureşti, arăta că ne aflăm, ca urmare a celor, 15 ani de luptă pentru socialism, în faţa etapei „de-săvîrşirii construcţiei socialiste". Iată textual cuvintele sale: „Prin urmare, prin înfăptuirea prevederilor planului de dezvoltare a economiei naţionale pe anii 1960—1965, poporul nostru va isprăvi în linii mari construirea socialismului".
Sînt clipe măreţe, unice, care trebuie să dea un impuls puternic elanului creator al scriitorilor, să-i înflăcăreze în oglindirea uriaşelor transformări prin care a trecut şi trece ţara noastră. Proza scurtă, după cum am văzut, se arată ca un diapazon care vibrînd, dă nota pasiunii revoluţionare a scriitorului contemporan. Prin schiţe, povestiri şi nuvele se cuvine ca prozatorii noştri să pătrundă cu mai mult curaj, cu mai multă patimă în mijlocul fenomenelor noi din realitate, surprinzînd cu forţă artistică noile aspecte, noile fizionomii morale ale acestei noi etape din viaţa poporului. Pentru că, trebuie să ne repetăm, a scrie proză scurtă nu este numai o îndatorire de ordin meşteşugăresc — să-ţi însuşeşti pur şi simplu o tehnică literară. — ci şi de ordin politic. Este vorba de receptivitatea scriitorilor la problemele vitale ale actualităţii, de înflăcărarea şi promptitudinea cu care ajută la triumful forţelor socialiste, în ultimă instanţă, de spiritul lor de partid.
152
DISCUŢII
ÎN CE CONSTĂ „PROBLEMA"?
MIHAI NOVICOV
§n răspunsul său la o intervenţie a tovarăşului M. Gafiţa, în legătură cu articolul „Literatură şi autobiografie" despre ultimul volum al lui Francisc Munteanu, tov- D. Micu notează :
„Tov. Gafiţa zice: „Problema ar trebui imult mai serios 'analizată, cu atît mai mult cu cît..." Admit că în articolul ce a suscitat discuţia n-am analizat problema respectivă de ajuns de serios. Am redat-o doar. Ce-ar fi să declarăm încheiată disputa asupra exemplelor în sine şi să începem să dezbatem cu toată seriozitatea problema ?"
Răspunzînd acestei invitaţii m-am ho-tărît să intervin, cu atît mai mult cu cît discuţia în contradictoriu şi polemica m-au solicitat întotdeauna. înainte însă de a intra în fond, îmi voi permite o digresiune de ordin anecdotic, cerînd desigur scuzele cuvenite cititorilor. La Doftana aveam un prieten originar din Cernăuţi. In timpul primului război mondial, cînd acest prieten al meu avea vreo 8—10 ani, familia lui s-a refugiat la Viena. Acolo băiatul s-a împrietenit cu un vienez cam de vîrstă sa. Intr-o zi ieşind la plimbare 1-a găsit pe acesta angajat într-o bătaie crîncenă cu un alt băiat mai mărişor. Prietenul prietenului meu se găsea într-o situaţie foarte grea. Atunci, cum era şi firesc, i-a sărit în ajutor. Dar... surpriză !
peste cîteva clipe s-a pomenit ciocănit de pumnii ambilor adversari. Explicaţia n-a întîrziat, prietenul său, tot lovindu-1, îl şi admonesta : cum îţi permiţi tu, un provincial, să te atingi... de un vienez ?
Ca să nu păţesc la fel declar de la început că nu sînt de acord nici cu tov. Gafiţa, nici cu tov. Micu, nici cu... tov. Francisc Munteanu.
Se pare că unele aspecte ale discuţiei nu ridică obiecţiuni. Recunoscînd cu toţii talentul şi meritele literare ale lui Francisc Munteanu, mai mulţi critici au socotit oportun să-i atragă atenţia şi asupra unor neajunsuri serioase, care au ieşit la iveală mai cu seamă în volumul „Cerul începe la etajul III". Rezumînd, aceste reproşuri ar putea fi reduse la condamnarea „senzaţionalului ieftin" şi a „pitorescului de dragul pitorescului". In felul de a nara nişte fapte în fond nesemnificative, cîte o dată reprobabile din punct de vedere etic, unii critici au văzut chiar manifestări de cinism şi blazare, iar tov. Ileana Vran-cea se întreba, şi pe bună dreptate: „de ce era nevoie de etalarea insistentă a unor astfel de predilecţii cu care, în mod normal, nimeni nu se mîndreşte ?" La rîn-dul său tov. Gafiţa găseşte explicaţia acestor „alunecări" în „cultivarea faptului brut", ceea ce împinge schiţele respective (nu toate, ci doar cele încriminate) în afara sferei realismului,    procedeul apar-
153
ţinînd „unor trepte şi mai scăzute ale oglindirii". Care este cauza unor asemenea gseşeli la un scriitor atît de talentat şi atît de fecund ca Francisc Munteanu ? Iată în ce constă — dacă am înţeles bine — „problema" pe care o ridică Dumitru Micu.
Explicaţia lipsei de discernămînt în selectarea materialului autobiografic ar trebui să fie — cred eu — respinsă de plano. O lucrare    literară nu poate fi socotită autobiografie decît atunci cînd autorul o subintitulează în acest fel. Nici chiar lucrările pe care le numim în mod curent autobiografice — nu pot constitui izvoare pentru istoria literară. Ştim că cele trei povestiri succesive ale Iui Tolstoi („Copilăria",  „Adolescenţa"   şi „Tinereţea") se bazează   într-o   măsură   însemnată pe amintiri  şi  totuşi nimănui nu l-ar trece prin  cap să-i reproşeze lui Tolstoi comportările lui Nicolenka Ivteniev. In ce măsură planul amintirilor se întretaie cu cel al ficţiunii în literatură se poate vedea şi din faptul că unul din eroii amintitei trilogii   autobiografice   (prinţul Nehliudov) reapare (cu aceeaşi biografie)  în „învierea". Nici chiar amănuntul că eroul povestirii  poartă  numele  autorului  nu îndreptăţeşte o altă atitudine.  In schiţele din tinereţe ale lui Gorki, narate la persoana întîia,   povestitorul   este deobicei Maxim şi are vîrstă şi înfăţişarea fizică a lui Gorki. Dar oare naivitatea şi lipsa de experienţă, care îl caracterizează adesea   tocmai  pentru a înjgheba reliefarea mai pregnantă a trăsăturilor eroilor principali, sînt ale lui Gorki ? Aprecierile eronate ale Iui Maxim   (din   aceste schiţe) pot fi atribuite lui Gorki ?    Cred că nu este nevoie să insist prea mult. Chiar dacă pe eroul principal al nuvelei „Cerul începe  la   etajul   III" îl cheamă Francisc Munteanu, acesta este doar personajul literar Francisc Munteanu, iar de comportările lui, scriitorul Francisc Munteanu răspunde în aceeaşi măsură ca pentru comportările oricărui alt personaj al său.
Eliminîndu-se deci această primă explicaţie, să vedem în ce măsură rezistă cri-
ticii cealaltă explicaţie, propusă de tov. Mihai Gafiţa. „In mai multe schiţe şi povestiri... — susţine d-sa, — scrisul său (al Iui Francisc Munteanu — M.N.) nu depăşeşte limitele unui realism „în general", al vechiului realism, şi ca atare mesajul său, valoros chiar în aceste limite, rămîne unul general uman, dar nu atinge înălţimea revoluţionară a realismului socialist".
Rîndurile de mai sus m-au interesat şi pentru că solicită o luare de atitudine într-o problemă teoretică. Ce înseamnă în definitiv „realism în general" ? Există un realism „în general", nedefinit, vag, lipsit de determinări istorice? Latura aceasta a chestiunii îmi apare cu atît mai importantă cu cît lămurirea ei e absolut necesară pentru elaborarea unor lucrări de istorie literară temeinice. Se ştie de pildă că în istoria literaturii romîne lupta pentru realism a acţionat întotdeauna ca un factor stimulator. Dar oare tendinţa aceasta s-a manifestat vreodată ca un realism „în general" sau a avut întotdeauna aspecte concrete, determinate de nevoile, sarcinile şi condiţiile obiective ale epocii ? Iar în altă ordine de idei: e îndreptăţită oare opoziţia : realism „în general" — realism socialist. Are vreun conţinut concret (ideologic sau artistic) ?
Pentru a răspunde Ia întrebare îmi voi permite să recapitulez datele unei largi discuţii literare ce continuă încă în Uniunea Sovietică. Pornind de la articolele lui I. Elsberg („Literaturnaia gazeta" nr. 55 (3558) din 10 mai 1956) şi G. Tugaev („Inostrannaia literatura" nr. 3/1956) o serie de cercetători au pus problema dacă e îndreptăţit a se considera că realismul e o tendinţă intrinsecă a dezvoltării artistice, că tot ce e valoros în creaţie s-a afirmat ca o dezvoltare a tendinţei realiste în lupta cu curentele antirealiste ? In special a fost criticată concepţia „rea-lism-antirealism" a cercetătorului Nedoşi-vin. I. Elsberg, T. Tugaev, U. R. Foht, V. I. Semanov şi alţii susţin că realismul nu poate fi identificat cu tendinţa spre veridicitate, ci trebuie cercetat ca un feno-
154
men istoric, ale cărui începuturi pot fi plasate în epoca Renaşterii. Punctul acesta de vedere, deşi a fost; împărtăşit de Institutul de literatură universală „M. Gorki" şi de redacţia revistei „Voprosî literaturi" nu este acceptat de alţi cercetători ca de pildă A. G. Reizov, M. A. Livşiţ, V. F. Pe-reverzev, T. L. Motîliova, I. E. Verţman, A. I. Matcenko, etc. ') Dar indiferent de părerea lor în legătură cu aspectele controversate, toţi savanţii sovietici sînt de acord că fenomenul literar foarte larg, cunoscut sub termenul de realism, nu poate fi cercetat cu succes decît în concreteţea lui istorică. într-adevăr, fie că ne solidarizăm cu punctul de vedere al lui Met-cenko („Realismul răspunde cel mai deplin naturii cunoaşterii artistice. De aceea felurite căi de acces către realism noi le găsim în mod firesc şi în clasicism, şi în sentimentalism etc. Insă realismul, ca un anumit principiu artistic, de care să se călăuzească în mod conştient nu numai un artist, ci o mişcare întreagă — este un fenomen calitativ nou, un fenomen specific unei arte maturizate"), fie că admitem împreună cu I. E. Verţman că realismul e o calitate obiectivă, specifică „artei masi" deşi „nu tot ce e în creaţie nerea-list e, implicit, antirealist", fie- că o aplaudăm pe T. L. Motîliova, atunci cînd afirmă că deşi nu e just a se considera realismul ca singura direcţie posibilă în artă, este „just şi îndreptăţit totuşi" a-1 considera „ca principala metodă în artă", fie dacă, în sfîrşit, acceptăm obiecţiile lui L. Elsberg şi limităm realismul doar la tendinţa apărută la un moment istoric dat, dar recunoaştem că „e o metodă care determină diferitele etape de dezvoltare a literaturii..." şi că „istoria realismului e istoria formării căii predominante de dezvoltare artistică a omenirii" („Voprosî literaturi" nr. 4/1958 pag. 115—167)*, indiferent aşadar pe ce poziţie ne-am situa în această dispută, nu putem să nu ne dăm seama că realismul e o calitate   care izvoreşte din
') M,ai amănunţit am prezentat această discuţie în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor" nr. 3—4, 1958.
esenţa artei ca atare (fie chiar la un moment istoric dat) şi că, în consecinţă, termenul „realism în general" e inoperant pentru definirea unei tendinţe artistice concrete.
La aceeaşi concluzie ajungem dacă atacăm problema cu .ajutorul datelor istoriei literare. Dacă susţinem că Francisc Munteanu se îndepărtează de realismul socialist şi se apropie de „realism în general", afirmăm implicit că autorul se îndepărtează de o anumită direcţie artistică (sau metodă) concretă, definibilă cu ajutorul unor autori, opere, etc. şi se apropie de o altă direcţie (definibilă şi ea cu ajutorul unor modele notorii.) Dar oare prin care scriitori sau opere putem să definim „realismul în general"? Istoria literară nu cunoaşte o atare tendinţă sau şcoală. Din punct de vedere istoric putem vorbi de realismul antic (deşi unii contestă valabilitatea unui astfel de termen), de realismul renaşterii, de realismul clasicismului, (iarăşi contestat de unii), de realismul iluminist (numit de unii „realismul didactic"), în sfîrşit de realismul critic şi cel socialist. Dar în ce epoci, şi în ce ţări a apărut şi s-a dezvoltat „realismul în general" ? Care scriitori îl ilustrează ? Tov. Gafiţa, simţind probabil şubrezenia explicaţiei sale, se completează punînd un semn de egalitate între „realismul în general" şi „realismul vechi". Dar prin această problemă nu se lămureşte mai mult. Despre care „realism vechi" e vorba? Cel antic? Al Renaşterii? Cel iluminist ? Cel critic ? Tocmai pentru că avem în faţă o muncă grea de elaborare, în spiritul ştiinţei marxist-leniniste, a istoriei literaturii noastre, ar fi bine, cred, să lămurim problema ridicată. După părerea mea, a vorbi despre un „realism în general" e neştiinţific. Ca o calitate esenţială a creaţiei artistice, realismul nu se poate manifesta decît concret, în formele corespunzătoare sarcinilor şi cerinţelor unei epoci istorice date.
In al doilea rînd explicaţia îmi pare insuficientă şi pentru că deplasează problema din sfera unor preocupări ideologice contemporane în cea a fenomenelor
155
istorice. împreună cu alţi critici, tov. Gafiţa recunoaşte în unele lucrări ale tovarăşului Francisc Munteanu îndepărtarea de realismul socialist, deci îndepărtarea de poziţia estetică corespunzătoare ideologiei socialiste. O atare îndepărtare însă nu poate să nu ducă — fie că o vrea sau nu autorul — la acceptarea măcar parţială a unor premize estetice burgheze. Căci lupta astăzi se dă între ideologia socialistă şi cea burgheză, o a treia ideologie (cum nu odată a subliniat-o Lenin) n-a fost încă inventată şi ca atare ori ce renunţare Ia poziţiile ideologiei socialiste te obligă inevitabil Ia concesii în faţa presiunii exercitate de influenţa ideologiei burgheze.
Se pare că noi n-am renunţat la prejudecata stranie potrivit căreia ori ce critică de acest gen făcută unui tovarăş, e o injurie. Dar dacă e aşa, atunci conţinutul ideologic al criticii rămîne fără obiect. Pentru ce oare putem să-1 criticăm pe un scriitor militant (cum este tovarăşul Francisc Munteanu); dacă nu pentru inconsecvenţele în luptă ? A-i atrage atenţia că în cutare sau cutare lucrare poziţia sa estetică s-a îndepărtat de ideologia socialistă nu numai că nu e o injurie, ci un ajutor tovărăşesc pe care oricare critic e obligat să-1 dea autorului, dacă-1 stimează şi dacă-1 consideră tovarăş de luptă. Evident, nu-1 voi critica pentru — „îndepărtarea de ideologia socialistă" pe Malraux, Silone sau chiar Pasternak, ci voi denunţa poziţia lor reacţionară. Insă pe Francisc Munteanu nu pot să nu-1 critic pentru că sînt convins de ataşamentul său faţă de cauza revoluţiei, pentru că .am văzut pînă acum cît de mult a dat el cauzei socialismului ca scriitor şi sînt convins că-i poate da şi mai mult.
In spiritul acestui punct de vedere voi încerca şi eu o explicaţie. Se ştie că în ofensiva lor împotriva metodei realismului socialist, literaţii burghezi, iar la remorca lor revizioniştii de toate nuanţele, în primul rînd cei jugoslavi, îi reproşează între altele literaturii partinice şi caracterul ei „determinist".  După  Vidmar Toşovici şi
alţi campioni ai antirealismului *) literatura n-are de ce să se preocupe de reliefarea unor legi obiective ale realităţii, întrucît în viaţa fiecărui individ nu determinismul istorîc decide, ci întîmplarea. Substratul de clasă al unei atari concepţii nu e greu de descoperit. In epoca noastră, în epoca de putrezire a lumii burgheze şi de ascensiune rapidă a socialismului, burghezia e interesată în promovarea tendinţelor antirealiste în creaţie, pentru că e interesată să mistifice realitatea. Burgheziei îi este frică de adevăr, pentru că ori ce lucrare literară care ajută la dezvăluirea adevăratei situaţii a capitalismului (chiar dacă e lipsită de o orientare socialistă), mobilizează de fapt la lupta împotriva orînduirii burgheze. Iată de ce — printre alte tendinţe moderniste — burghezia susţine, prin ideologii săi, şi literatura aşa zisă „ilogică", „absurdă", literatura în care oglindirea faptelor în strînsă legătură cu necesitatea istorică e înlocuită de îngrămădirea de întorsături întîmplătoare, toate veridice în ultimă instanţă, ca episoade posibile, dar absolut nerevelatoare şi chiar mistificatoare din punct de vedere al adevărului istoric. Ideologia socialistă tinde să cultive în oameni încrederea în forţele lor, convingerea că prin unirea voinţelor umane, rezolvarea unor sarcini care decurg din legile de dezvoltare ale omenirii, poate fi realizată mai repede, mai uşor, cu rezultate mai depline pentru fiecare om în parte. De fapt pe baza unei asemenea convingeri se formează şi creşte conştiinţa revoluţionară a maselor. Burghezia însă face tot posibilul pentru a împiedica aceasta. Ideii socialiste că în epoca noastră, omul poate şi trebuie să devină stă-pîn al destinului său, ea îi opune ideea obscurantistă a deşertăciunii, a lipsei de sens, a absurdităţii oricărui efort orientat, întrucît, pînă Ia urmă, soarta individuală a fiecărui om în parte e o jucărie în mîna destinului orb. De bună seamă în viaţa unui
*) Vezi în acest sens interesantul articol al lui V. Ivanov „Pentru ce militează revizioniştii în literatură" în „Kom-munist" nr. 2/59, p. 79—91.
156
individ greutatea specifică a întîmplării e mai mare decît în viaţa unui popor sau în cea a umanităţii. Dar de aici nu rezultă în nici un fel că omul ar trebui să renunţe de a lupta pentru o anumită orientare a existenţei sale. Burghezia însă tocmai o asemenea existenţă tinde s-o idealizeze: o existenţă lipsită de scop, de aspiraţii, de idealuri... Eroul preferat al burgheziei e azi omul slab, rob al pornirilor momentane, instinctuale, nesupuse controlului raţiunii, omul care nu vrea nimic şi cere de la semenii săi doar atît: să fie lăsat în pace, să se lautocontemple pînă la saturaţie. Burghezia are nevoie de asemenea oameni, pentru că pe aceştia îi poate înşela şi-i poate stăpîni mai uşor. Literatura „întîmplării" serveşte acestui scop, iată dece i se şi face o reclamă atît de zgomotoasă... Nu este nevoie să adăugăm că pentru rea-lismul-socialist o astfel de poziţie estetică este inacceptabilă.
Mie mi se pare că în unele schiţe şi nuvele ale lui Francisc Munteanu substanţa sănătoasă, pozitivă, e alterată tocmai prin cochetăria nepermisă cu procedeul idealizării caracterului „întîmplător" al vieţii omului.
In fond, majoritatea covîrşitoare a schiţelor cuprinse în volumul „Cerul începe la etajul TII", conţine un mesaj socialist clar, puternic, aş zice chiar foarte tonic şi mobilizator. Aceasta e valabil după părerea mea şi pentru unele schiţe incriminate de critică. De pildă, tovarăşului D. Micu nu-i place bucata „Regele Solomon-seigentul". Mie mi se pare însă că schiţa aceasta respiră un umanism cald, deşi subliniat cu discreţie (ceea ce e pînă la urmă un merit şi nu un defect). Portretul schiţat sumar (ca într-o schiţă) al unui sergent care e nevoit să-1 admonesteze pe un muncitor pentru că s-a legat de soţia sa, şi care e vădit nemulţumit de această situaţie, e revelatoriu pentrp mentalitatea cea nouă a oamenilor la care datoria primează. Sergentul îşi dă seama că tocmai deoarece e vorba de soţia sa el e dator să fie mai circumspect (cu atît mai mult cu cît s-a convins că în biografia muncitorului an-
chetat aventura respectivă e un regretabil episod întîmplător). Nemulţumit totuşi că împrejurarea îl împiedică să-şi facă datoria pînă la capăt, „se răzbună" devenind dintr-odată prea exigent faţă de scriitorul (povestitor) care nu şi-a vizat buletinul. După cum se vede, e un instantaneu psihologic interesant şi nu prea înţeleg de ce scriitorul trebuie să fie certat dacă oglindeşte unele laturi esenţiale ale vieţii noi descriind fapte în aparenţă mărunte (Doar de atîtea ori s-a spus : nu faptele sînt mărunte, ci lucrările slabe). Şi în mult discutata schiţă „Cerul începe la etajul III", zelul cu care cîţiva oameni, care pînă mai ieri nici nu se cunoşteau între ei, se străduiesc să repare o nedreptate întîmplătoare şi să asigure memoriei unui om răpus de fascişti, cinstirea pe care o merită — nu e întîmplător, ci e caracteristic epocii noastre, oamenilor, care trăiesc în mediul socialist. Dar din păcate în „Cerul începe la etajul III", acest mesaj e înceţoşat de tratarea cu totul nepotrivită a subiectului, fapt criticat pe bună dreptate de „Lupta de clasă", la observaţiile căreia nu prea aş avea ce să mai adaug.
In această schiţă, ca şi în altele („Cum am hotărît să mă fac poet", „Flaşnetarul", „In bou-vagon", „Kilometrul 1314")! Francisc Munteanu se pare că nu poate rezista ispitei de a cocheta în asemenea măsură cu „soluţiile întîmplătoare" şi cotiturile neprevăzute „încît alunecă pe panta acelei literaturi „antideterministe" despre care am vorbit mai sus. Critica a subliniat ca un merit deosebit al lui Francisc Munteanu iscusinţa de a construi subiecte scurte cu dezvoltări imprevizibile. Insă o atare tehnică (demnă de laudă şi încurajare) e o chestiune, iar apologia ilogicului — alta. In volumul „Cerul începe la etajul III" sînt o serie de schiţe în care „poanta" neprevăzută e pregătită cu multă abilitate şi ea nu numai că nu infirmă logica vieţii ci dimpotrivă o reliefează. Mă gîndesc în special la bucăţile: „Nenea Matei", „O felie de pîine", „Două întîlniri" „La   pomul   lăudat",   „Muntele  orb" (o
157
schiţă remarcabilă, un adevărat „giuvaer" al genului), „Cicero la Moscova", etc. In altele însă „întâmplarea" intervine brutal nu pentru a ordona faptele, ci pentru a contesta parcă ori ce posibilitate de ordonare a fenomenelor vieţii. Un copil vrea să devie poet doar pentru că e invidios pe un frizer, un om în timpul războiului e fugărit (nu prea se înţelege de cine) numai pentru că li s-a părut unora din jur că s-a purtat sadic, un timonier îl condamnă la moarte pe un rezervist numai pentru că are acelaşi nume cu cel pe care-1 bănuia a fi amantul mamei sale, etc. etc Intr-o lume guvernată de asemenea „incidente" nici un efort orientat n-are sens — singura atitudine raţională pare a fi să te Iaşi dus de curent (cum o şi face de altfel eroul povestirii „In bou-va-gon", aşteptînd absolut pasiv ca vagonul în care s-a urcat să plece undeva). S-ar putea obiecta : dar oare asemenea fapte bizare nu se întîmplă în viaţă ? Evident că se întîmplă. Dar noi discutăm nu despre anecdote, ci despre literatură, iar literatura de calitate (pe care o face Francisc Munteanu) reclamă universalitate. Iar în epoca noastră realismul socialist se
defineşte prin partinitate comunistă, prin perspectivă revoluţionară, ceea ce presupune efortul conştient de a descifra în succesiunea (uneori într-adevăr întîmplătoare şi bizară a evenimentelor) legitatea lor lăuntrică, tendinţa istorică predominantă.
In articolul „O falsă dilemă : pitoresc sau tehnicism" Francisc Munteanu, dis-cutînd problema zugrăvirii clasei muncitoare în literatură exprimă cîteva păreri la care subscriem fără rezervă :
„Atîta timp cît muncitorul este „studiat" ca şi oţelul topit la 1400 grade, vom avea romane despre muncitori tehniciste, plictisitoare, nerealiste. Muncitorul, chiar şi acela care lucrează într-o hală cenuşie, undeva într-un fund de provincie, trebuie privit la valoarea lui reală, ca stăpîn al destinului său..."
sau :
„Niciodată istoria n-a fost atît de concretă, atît de darnică ou scriitorii, niciodată pînă acum scriitorul n-a avut posibilităţi mai mari de investigaţie ca acum".
Mi se pare că aceste însemnări, ca şi altele din articolul citat, mă scutesc de obligaţia de a trage viieo altă concluzie.
158
UN POET AL REZISTENTEI: ION CĂLUGĂRU
EUGEN LUCA
ricît de curios ar părea, numele regretatului prozator Ion Călu-găru ar trebui să figureze în-I tr-o antologie a poeziei noastre de rezistenţă împotriva fascismului. (O astfel de antologie s-ar fi cerut de mult alcătuită, iar acum, în preajma celei de a cincisprezecea aniversări a Eliberării, ea este mai necesară ca oricînd). Ion Călugăru, care a năzuit pare-se totdeauna să scrie poezie, dar pe care o pudoare exagerată îl împiedica să se manifeste ca poet, şi-a dat seama că în anii sumbri, de sînge şi de moarte, nu se putea dispensa de arma tăioasă a versului decît cu preţul dezertării din luptă :
Stăpîneşti o armă pe care duşmanul n-o
vede,
Cuvîntul, ascuţiş de sabie, Ciripit de vrabie
şi tunet şi fulger spintecînd cremenea.
Conştiinţă militantă, regretatul Ion Călugăru a adus în domeniul poeziei o contribuţie ce nu poate fi neglijată. O contribuţie însemnată pe linia demascării cri--melor oribile ale fascismului, o contribuţie însemnată pe linia mobilizării conştiinţelor şi a glorificării combatanţilor împotriva forţelor întunericului şi terorii. Programul călăuzitor al acestei linii poetul 1-a definit astfel:
Şi dat de nu ţi-a fost de a împărtăşi fericirile
Cu glas de tunet tu, tună.le răzvrătirile, Aprinde-n inimi fulger şi creerii-i aprinde...
Ion Călugăru se vrea ecoul suferinţelor, interpretul nădejdilor poporului şi priveşte dispreţuitor pe cei oare în asemenea vremuri se dedau jocurilor frivole şi gratuite de cuvinte.
Las în urmă  amintirea unei umbre ce-n
oglindă
a fulgerat pe mişcătoare, lucii ape; triluri de privighetoare, alţii-n locu-mi să
le prindă
şi-n stol de licurici, le samene pe clape.
Dominante sînt la început în versurile de rezistenţă ale scriitorului tonurile joase, melodiile grave, de o tristeţe sfîşietoare, potrivite pentru a sugera atmosfera de infern dantesc a acelor ani înspăimîntă-tori, cînd gîndirea era înnăbuşită, omul chinuit şi ameninţat de nevăzute primejdii.
Apasă, apasă,
Pe stradă şi-n casă
Vreme şi vreme.
Omul se teme
De asemeni, de sine.
Spaimele şi suferinţele nu-1 pot împiedeca pe poet să întrezărească în depărtare
159
punctul luminos către care aspiră şi să introducă în această melodie dureroasă o notă vioaie: e
'Spaime şi furtuni Pe-ntinsele drumuri Spre senina zare O urmă de cărare...
Rămîne însă — copleşitoare — întunecata realitate cotidiană, deci melodia gravă :
Dar apasă şi apasă Pe stradă şi-n casă Moarte şi teamă Şi bocet de-aramă.
Cu sentimentul acesta Ion Călugăru îi jeleşte mai întîi pe eroii al căror destin l-a urmărit în proza sa, pe locuitorii amă-rîţi ai tîrguşoarelor moldoveneşti, despre viaţa cărora a scris cu dragoste în romanele şi povestirile sale, evocînd efectele prigoanei rasiale. Pe. vremuri — scrie poetul:
'Nădind trudă sau pomeni de-a-valma evrei şi moldoveni creşteau ca tufe de buruieni; ciulind urechi la zarul sorţii, smeriţi la porunca morţii: viii, veseli, sau zilei tînguindu-i şirul iar morţii, cu morţii şi cimitirul.
Sub călcîiul "hitleri'st lumea necăjită a tîrguşoarelor moldoveneşti e strivită cu cruzime :
O, nu mai îs evrei pe la dugheni — morţi 'prin mirişti, prin poieni — căsăpiţi de sabie şi de tun, — sleiţi de caznă şi surghiun
constată cutremurat de crimele fasciste, Călugăru.
In alte versuri îi jeleşte, de asemeni", pe ţăranii moldoveni cu „lungi şi bălane mus-teţe", pe flăcăii:
'Smulşi din paturi, să doarmă-n fîn, să se caţere pe stînci, pe muntele spin, să bălăciască în rîuri, să treacă mările să strîngă la piept coline şi zările să spargă cerul cu bombe şi şrapnele să camufleze luna şi stelele...
Jeleşte întreg poporul care azvîrlit în războiul criminal împotriva Uniunii Sovietice, se sbate într-un ocean de sînge:
In el geme scîrbă, obidă şi alean, şi fumuri de pucioasă, gaze iuţi şi reci spînzură încremenitoare pe ameninţări de
veci.
Jalea poetului îmbrăţişează tot: om şi copac, cer şi pustă, oraş şi sat, frontul şi spatele frontului. Iată şi un tablou zguduitor al unei bătălii pe front, un tablou fantastic şi înspăimîntător ca o apocaliptică pânză de Goya :
Sub biciuirea viscolului  urlă dumbrăvile, stepa gîfîie de fugă; în ţăndări se sparg slăvile; mlaştini ca porţelanuri cu zgomot crapă de sub pălăria cerului, flăcările de acetilen
scapără.
Paşi de lup măsoară depărtarea, au rituri de mistreţ scurmă zarea ? Mitralierele boacăne, cioacăne şi toacă, gloanţe.şuieră în văzduh de promoroacă. Plouă cu fosfor, ninge cu ciori, Baionete se înfig în inimi de goruni. Coifuri teutone la liziera pădurii Stîrnesc năpraznica furtună a urii.
Jalea aceasta e geamănă cu ura: fascismul instaurează domnia junglei pe planetă ; pînă şi armonia firii e distrusă, iar elementele naturii deslănţuite capătă o înfăţişare monstruoasă :
Miaună pisici, jaguari şi pantere, 'Se răsuceşte-n carne plăseaua fără durere, se sparg talazele, curg repezi puhoaiele se Urăsc după armate-n derută noroaiele.
Nimic nu-1 poate împlinge pe poet să evadeze din imperiul acestei realităţi, să i se sustragă fie şi pentru o clipă. Iată un minunat peisaj de luminoasă toamnă bu-cureşteană, un peisaj calm, odihnitor şi tonic, lucrat în culori dulci şi sonuri suave, care ar fi trebuit să-1 smulgă pe contemplator preocupărilor sale cotidiene, te-roarei ce planează asupra omenirii :
160
Soarele arde, ca după vitrină în apusul cu multă rugină...
Aleile se răsucesc; plouă din castani, cad frunze de aramă, grindină de bani. Zadarnic aştepţi, s-auzi talgere sunînd (ce orient palid şi blind!) Peste buchete de arin şi sub alun plouă galbene frunze de tutun.
Nori creţi se tin de pulpana viatului îşi flutură pletele deasupra pămîntului. Miros de frunze uscate gîdilă nările deschide amintirilor împâinjenite zările.
Dar calmul nu poate fi dobîndit, e înşelător, _ pentru că realitatea socială se încorporează brutal acestui peisaj, îi turbură armonia şi se impune observatorului cu putere:
O trîmbiţă sună departe Un avion fum alb împarte
Frumuseţea e aparentă, căci esenţa vieţii anilor negri ai fascismului rămîne suferinţa :
Inserarea de toamnă blîndă Peste omenirea arzîndă.
Altădată, cînd e pe cale de a se îmbăta de miresme, forme şi culori, ochiul poetului e izbit de elemente care amintesc distrugerea, moartea, războiul.
Miros de frunză; - brazda-i crudă: sucuri de trunchiuri, scurse, udă pămîntul pleşuv ce-l străbat cărările, strung de muls oile par zările. ' -
Pe dîmb, ţeava de tun antiaerian ameninţă cerul fugar.
Oricît de intensă ar fi însă jalea, oricît de mari nenorocirile care s-au abătut asupra poporului şi a întregii umanităţi, poetul militant ştie să-şi învingă durerile şi Spaima, să-şi menţină vii nădejdile şi dem-*»tatea. El cere şi altora să le învingă, «nndca nu priveşte destinul său izolat de cel al mulţimi!, ci înglobat în destinul ei ; Urndca are o încredere nelimitată în masele care, pornite să-şi  cucerească locul
U - Viata R
ominească nr. 5
ce, de fapt, le revine, vor infringe toate
piedicile şi vor da istoriei un alt curs:
Sub bolţile de-ntuneric - ca hrubele de
rac
urca spre viaţă, în rînduri cît mai dese mulţimile prigonite şi cît de neînţelese!...
Poetul simte că Timpul, care pare al fasciştilor, nu face decît să grăbească izbind a maselor („Timpul biciue noroadele din urma"; „Timpul goneşte oamenii peste, planeta arsă") şi, de aceea, nu se simte niciodată singur cu desăvîrşire.
O mînă se-ntinde totuşi peste acest imens
ocean
sau :
Dar nu rămîn singur la răspîntie de vreme Sub ploaia ce mă plouă şi vîntul care
n     j Seme Glas de prieten, de om ce nu se teme.
Mai mult încă, el ştie că timpurile ce vor veni trebuie să-1 găsească altul, nou şi ca  trebuie  să se  pregătească pentru „ziua plină
Cînd din cărbuni şi sînge, din oţel si tină Vor creşte fără număr toţi acei drepţi Pe care astăzi zadarnic îi aştepţi.
De aceea, cu toate că jalea e imensă şi justificată, lamentaţiile continui, bocetele disperate nu le poate aproba. Revoltat el întreabă :
Cine scurmă pe loc şi tînguieste In veacul care se deschide larg Pe marea fără umbră de catarg?
Sursa puterii de a rezista, a nădejdii, se află în hotărîrea tuturor luptătorilor antifascişti, şi în primul rînd a oamenilor sovietici — de a-1 răpune pe duşman. încă m 1941, cînd trupele sovietice respinseseră atacul hoardelor naziste împotriva Moscovei, Ion Călugăru, care elabora atunci un vast poem liric menit să refiecte epoca, Vremuri strîmbe, a reliefat rolul hotărî-tor al Ţării Socialismului- în eliberarea popoarelor de sub dominaţia fascistă şi a exprimat sentimentele de dragoste şi ad-
161
miraţie pe care, alături de toate celelalte popoare, poporul nostru le nutrea faţa de popoarele sovietice, speranţele pe care şi le punea în ostaşii sovietici. lata finalul poemului:
Prieteni, tovarăşi, n-am pierdut încă totul Va veni vremea
In care omenirea se va reînnoi... Din adîncul inimii te chem, Revoluţie! Trebuie, trebuie să vii, ■Să ne mîntui de ţugui capitalului. Glasul lui Octombrie răsună peste lumea-
ntreaga.
în iulie 1943, Ion Călugăru va proslăvi în versuri de un puternic suflu hnc uriaşa hotărîtoarea contribuţie pe care au adus-o oamenii sovietici cauzei distrugem fascismului cotropitor :
Acolo-i tara unde-şi încovoaie rîurile spetele
şi se bat turbate, bărbătoase, pînă şi tetele. Coturi şi cioturi au fluviile, ca vultanu, în cocoaşa lor, ca-n turbincă se string
duşmanii
Să moară pe ruguri, pe zăpezi şi ghiaţă...
Valuri şi valuri lunecă molatec; peste minarete ard stele de jăratec; un continent peste care nu-i noapte,^ ^ se poate vorbi   acolo ■ si   nu   numai m
şoapte...
In spiritul internaţionalismului proletar u slăveşte totodată pe partizanii luptelor armate antifasciste din toate colţurile >n-sîngeratei Europe. In poezia Lumina, de pildă, el creează în fiecare din cele trei strofe cîte o imagine a suferinţelor la care era supusă Franţa de către cotropitorii hi-tlerişti, dar tot în fiecare strofa cinta în versuri înaripate, contrastante ca ton cu primele, hotărîrea maselor de a-i alunga pe ocupanţii fascişti:
Cine-n bezna curgătoare stă la pîndă, asmute fiara să-şi înfigă colţii si cu sînge stropeşte azururile bolţu? ■O lumină răsare peste Franţa ţlămnda.
Noapte făr' de lună, sgîlţîită de vînt.^ Durere se cerne pe mare, pe pămînt. Atlanticu-si întinde braţe să cuprindă Continentul, ce tremură şi geme în febre. Cine se-ncumetă să-l desprindă din pădurea afundată-n tenebre?
Te-ar rîde de ai ura bun venit soarelui. Nu vorbesc în parabole, decît cei fără scut, Vin gîlgUe în butelii de lut şi arome se-nalţă peste toate pîraiele Ard, ard mîniile ca ciulinii şi paiele.
Faptul că aparţine acestei mari şi puternice familii de luptători şi că este la înălţimea epocii dă poetului un sentiment de înaltă responsabilitate, dar şi de bărbătească mîndrie.
Cine a vrut în temniţă de cetate să mă-ngroape, afle că mă pot bate —
spune el.
Tăria aceasta îl face să întrevadă victoria şi s-o cînte încă în anii crunţi ai războiului :
Orga oraşului răsuna, o, cît de tare l Fericirea de a fi liber, a trăi De a nu pîndi spaima-n zare... Mai cutezi a-ţi aminti?
El cere tuturor să fie, la rîndul lor, tari şi demni, să nu se lase doborîţi de sufe-rinţi, să se avînte în bătălie. Poezia Depărtarea, bunăoară, e un patetic îndemn la păstrarea valorilor umane în greul restriştii :
Mînia ce pe tine te mînă-acum din urmă Durerea grea a lumii cu sabia o curma...
Ca în legendele populare (vezi poemul Jijia — singurul care a văzut lumina tiparului în timpul vieţii autorului), poetul cheamă elementele naturii- să sprijine lupta poporului împotriva fascismului. Cînd comunicatul cartierului general romînesc din 0 aprilie 1944 anunţa retragerea, poetul se adresează rîului mustrîndu-1 că oferă un punct de rezistenţă armatelor eliberatoare:
162
Jijie micuţă, de ce ai alunecat de pe drumul drept? De ce aţii calea celor ce iuţesc spre noi ca să curme mîrşava lăcomie de sînge şi
război ?
Tăria de care vorbeam, înaltul sentiment de responsabilitate ce-1 animă reclamă din partea poetului un spirit autocritic foarte pronunţat, şi el îşi judecă sever greşelile trecutului, îşi reneagă hotărît rătăcirile, se dezice de orice individualism şi mulţumeşte partidului care l-a smuls întunericului1, i-a dat încredere şi nădejde, l-a reconstruit moral. Pentru interesul pe care-1 prezintă ca document uman şi artistic, reproducem în întregime autoportretul intitulat, nu fără un anumit rost, „Balada celui mititel" :
Mititel şi slut: mi-am croit drumu-n viaţă, repezit sau încet, cu pasu' legănat de raţă. Am muşcat cu vorba, am dat cu cotul, n-am. riscat nimic, am riscat pururi totul.
Cum fuge vremea-n urmă-mi, sumbra! Alerg, m'anin de ea, nu-i văd umbra. Cîte ascunzişuri, cîte vicleşuguri, să te strecori fără a fi ars pe-ruguri.
îmi aud glasul cum sună straniu, îl aud, ceru-i de cenuşă, pămîntul e ud, am trecut pe Ungă primejdie şi n-am ştiut. De cîte ori n-am greşit fără să ştiu, am fost unde nu trebuia să fiu, ' m-am cufundat în greşală pînă-n gît, m-am zvîrcolit în mîzgă şi urît Plăceri m.au ispitit: drepte şi-n vîrtej. Ca dintr-un harbuz rupt de pe vrej sorbit-am din cupa minusculei secunde ce lîncedă şi rîncedă licoare ascunde.
Singeră, singeră inima cînd surîd. Fricos ca iepurele şi nici măcar atît. Cînd fulgere peste creştet se sparg iar tunete bubuie, plesnesc şi ard. Dacă peste umărul meu n-ar luci totul şi o
stea
pe care o cunosc: speranţa mea — '
ce greu mi-ar fi povara să-ndur, să scrîşnesc din dinţi dar să rîd cu aerul cel mai candid şi pur.
De s-ar îngroşa urîtul, oricît, nu-mi va ajunge pînă-n gît, să mă-nnece timpu-n sloată. Speranţa mea şi a ta-i, gloată!...
Considerate laolaltă, poeziile lui Ion Călugăru, exprimînd rezistenţa poporului împotriva fascismului, a războiului antones-cian, dînd glas nădejdilor nutrite de masele largi, slăvind lupta de eliberare, înfie-rînd cruzimile şi ororile fascismului, constituie o adevărată şi valoroasă cronică lirică a acelor ani. Ea se încheie cum e şi firesc cu un cint de biruinţă, cu cîntul victoriei. Poetul care în anii de grea cumpănă cînta :
Taia-taii orice ar fi de ar vîntui de ar viscoli
Taia-taii nu m-ai urni pin s-or ivi zori de zi —
slăveşte ziua oînd
Peste continentu-încă-n ruine exploadează vesele, libere mulţimile. In splendoarea lunii victoria-şi flutură coada, ca păunii.
La cea de-a cincisprezecea aniversare a eliberării patriei noastre, poetul comunist. Ion Călugăru, care a participat cu versul său săpat într-o limbă
născută fără moaşă, crescută fără dădacă,
desculţă şi fără pălărie de doamnă
dar înmiresmată ca îmbelşugata toamnă
la lupta antifascistă, şi a salutat entuziast victoria acestei lupte, merită să fie amintit ca o prezenţă vie a poeziei noastre, militante, realist-socialiste.
11*
163
CÎTEVA PROBLEME ALE LITERATURII PENTRU COPII
EUGENIA TU DOR
lentru oricine este dispus să [cerceteze, cu obiectivitate ' şi I atenţie, dezvoltarea frontului [nostru literar în ultimii' cincisprezece ani, îi va apărea cu evidenţă faptul că literatura pentru copii, aşa cum se prezintă ea astăzi în ţara noastră, este o creaţie a regimului democrat-popular.
Literatura destinată micilor cititori din ţara noastră nu are o tradiţie prea puternică. E foarte adevărat că mulţi dintre scriitorii noştri clasici s-au aplecat cu dragoste asupra sufletului copiilor şi au scris basme, povestiri sau poezii. Basmele lui Eminescu, Creangă sau cele culese de P. Ispirescu, scrierile pentru copii ale lui Cosbuc, Odobescu, Sadoveanu, Arghezi, Topîrceanu, Otilia Cazimir, Cezar Petrescu şi încă a multor scriitori de seamă ai noştri, constituie fără îndoială contribuţii preţioase la dezvoltarea acestei literaturi — mijloc minunat de educare şi instruire a celor mici. Dar apariţia lor era spontană datorîndu-se în exclusivitate iniţiativei scriitorilor. In, loc să fie stimulat, genul era privit cu dezinteres, lăsat la bunul plac al editorului burghez pentru pare, bineînţeles, scopul instructiv educativ al scrierilor destinate copiilor şi tineretului era ultimul criteriu de luat în seamă. Abia în anii regimului nostru s-a acordat literaturii pentru copii importanţa şi sprijinul cuvenit. Experienţa bogată şi plină de roade a
literaturii sovietice în acest domeniu ca şi stimularea permanentă a scriitorilor pentru copii au contribuit, cum era şi firesc, la o evidentă dezvoltare a genului. Avem astăzi destule cărţi bune, inspirate din viaţa copiilor noştri, prezentînd aspecte interesante din viaţa acestora.
Apariţiile din ultimul an marchează în special dezvoltarea basmului cu un conţinut nou, aducînd simboluri noi, semnificative, menite să oglindească, prin mijloace specifice şi la nivelul înţelegerii copiilor, vremurile noi, deosebite pe care le trăim.
Este ştiut cît de mult aprecia Maxim Gorki basmele şi cît de necesare le considera operei de educare a tinerei generaţii. El însuşi mărturisea în numeroase ocazii cît datorează vechilor basme populare, care i-au stimulat imaginaţia şi i-au fermecat copilăria. Considerînd într-adevăf basmul ca specia cea mai atractivă Ş^mal accesibilă diverselor vîrste ale copilăriei, Gorki a relevat adaseori necesitatea creării unor basme noi, pe măsura vremurilor deschise de revoluţie, îndemnîndu-i pe scriitorii sovietici să-şi asume această nobilă şi frumoasă sarcină, de a sădi în mintea copiilor dragostea şi admiraţia pentru epoca socialistă.
„Locul minunilor, despre care bunicii şi bunicile noastre povesteau taţilor şi mame-
164
lor noastre — «copiii de altă dată», l-au luat azi minunile reale, accesibile observaţiei1 pe care copilul le vede şi despre care ştie că stat înfăptuite de tatăil său" scria Gorki în 1928.
' Faţă de aceste „minuni reale" datorate noilor condiţii sociale de după revoluţie, vechile basme deveniseră insuficiente. „Eu nu sînt împotriva fantasticului eroic din vechile basme, scria Gorki în acelaşi articol — dar sînt şi pentru crearea de basme noi"... Era necesară aşa dar plăsmuirea unor alte poveşti, pe măsura timpurilor noi, care să contribuie la educarea în spirit socialist a tinerei generaţii. Ultimul volum de basme al lui Vladimir Colin ne relevă nu numai un povestitor, cu un timbru personal, cu o nesecată fantezie asociativă, kădînd puterea creatoare a unui veritabil poet, dar înseamnă o importantă contribuţie la dezvoltarea basmului nou, aşa cum îl înţelegea M. Gorki. Colin şi-a intitulat cartea : „Basmele omului" pentru că prin cele mai bune bucăţi din volum străbate cu claritate, cu stăruinţă ideea frumuseţii sufleteşti a omului. Basmele sale relevă — în majoritatea lor — necesitatea strădaniei creatoare a omului, celebrează sentimentele sale nobile, înălţătoare. Omul, cu însuşirile sale morale pilduitoare, este mereu sub o formă sau alta eroul acestor basme.
în „Fluerul pădurii adormite" de exem-' piu, un băiat învinge cele mai mari adversităţi — înfruntă forţele supranaturale dezlănţuite, căutînd cu orice preţ să-şi salveze surioara din captivitate.
Dar ceea ce este important e faptul că Vladimir Colin găseşte imagini potrivite prin care să insufle micului cititor mîn-dria de a fi om. Mă gîndesc Ia momentul în care băiatul, aflat pe tărîmul Soarelui are curajul să-şi taie singur vinele de la mînă şi să lase să curgă în ceaunul soarelui sîngele său de aur — fapt pentru care soarele îl numeşte „fratele" său.
„Marinarul fără teamă" este un vibrant poem al curajului — condiţie a veşnicei tinereţi. Bătrînul marinar, îmbarcat pentru ultima sa călătorie   pe   ape înfruntă cu
eroism furtuna şi aceasta îi dărueşte forţa şi înfăţişarea din tinereţe, pe cînd ceilalţi marinari de pe corabie, încremeniţi de spaimă se prefac în moşnegi.
In „Fierarul şi Moartea", piesă remarcabilă prin atmosfera poetică, puţin stranie care se degajă din ea, autorul sugerează din nou puterea de neînfrînt a sentimentelor umane. Un fierar, datorită dragostei nemărginite pentru iubita sa, reuşeşte să păcălească şi să biruie puterea Morţii, dobîndind pentru el şi pentru fata iubită dreptul la viaţă veşnică.
O undă de poezie suavă se degajă din basmul „Fata de Fum". Plăsmuită de manile unui vraci bătrîn — un fel de doctor Faust, rural şi autohton, fata se îndrăgosteşte de un tînăr pescar. De dragul lui, cere, asemeni Iui Hyperion, să se transforme într-o făptură omenească. Unghiul de vedere al scriitorului este altul decît cel din poemul lui Eminescu. Ca să devină om, Fata de Fum trebuie să treacă timp de trei ceasuri prin grele încercări. Astfel ea este rînd pe rînd supusă chinurilor şi schingiuită de oamenii fiului de împărat, duşmanul de moarte al lui Petrea Pescarul ; aflîndu-se apoi rănită, la marginea unei păduri, fata nu pregetă să-şi pună viaţa. în pericol, ca să salveze un copil din flăcări. Şi, ca o ultimă încercare, înainte de a-şi căpăta dreptul la o viaţă omenească, Fata de Fum trăieşte clipele unei dureri trecătoare, părindu-i-se că Petrea Pescarul e îndrăgostit de o altă fată. Fata de Fum rîvneşte să fie om, şi îşi capătă cu „trudă" această fericire. Momentul cînd izbuteşte să treacă peste toate aceste încercări, e un moment înălţător, la care participă întreaga fire : „pămîntul cîntă şi marea sună şi văzduhul vui". Iată încă un imn înălţat omului, trudei sale nobile, singura temelie a unei fericiri adevărate.
„Cerbul de sticlă" e o poveste cu multe elemente sociale, aducînd în faţa cititorilor imaginea crudă a unor exploatatori: un boier dornic de înavuţire şi negustorul viclean aflat în slujba sa. In atelierul negustorului de sticlă se află doar meşteri
165
surzi si muţi, aleşi anume pentru ca ei SnuUli să nu vadă intent necurate ale stăpînului, iar minunatul rneşte-şug al sticlăritului să nu-1 mai poată învăţa şi alţi oameni. Impotnva celor do asupritori se ridică tînărul Radu. Ca sa pătrundă în atelierul negustorul  ese preface surd şi mut. Radu devine ,n seu t timp lucrătorul cel mai iscusit si plasmu -Tu, celor mai minunate podoabe,   n cel din urmă Radu îi va împietri pe stapmn nesăţioşi, eliberîndu-i pe sticlari din robne Aici   Radu   simbolizează   forţa, tăria creatorilor de bunuri, a celor ce muncesc şi care prin luptă şi solidaritate reuşesc să înîrîngă exploatarea.
Dar ta volumul de faţă ni se descoperă şi un alt aspect al talentului lui V adimu ■Colin. Sînt şi cîteva bucăţi cu vadrte intenţii satirice, povestite pe un ton hazhu glumeţ, care captivează pe cititor. „Mana sa moşul" se înscrie, după părerea noastră printre cele mai reuşite din volum. Colin a aflat în cazul de faţă o ingenioasa formulă pentru a sugera copiilor cum s-a nas^ cut exploatarea omului de către om Un bltrîn'sărac lipit,   ajunge  ta   topjraţi frunzei de brustur, crescută l.nga coliba sa şi devenită uriaşă peste noapte. Dar aici moşul se Plictiseşte de trai bun 9i .n«pe să se amuze răutăcios pe seama oameni or din sat rămaşi fără soare : <^J*™ se lăfăia moşul le acoperise întreg cerul, îăsîndu-i în întuneric. Un cronicar avea dreptate cînd afirma că finalul basmului putea să fie mult mai concludent: depUda oamenii rămaşi fără soare sa îi fost cei care să fi tăiat ciudata frunza fac,nd-o sa se prăbuşească. Finalitatea, «Icul social ar fi apărut cu mai multă claritate. în pri-; n    aceasta unele  bucăţi  din volumul «spectiv lasă nedumeriri   cititoruluv De piSă cea intitulată „Şoricelul năzdrăvan după lectura căreia rămîi cu «npres a ca auLul s-a lăsat furat de un joc glumeţ dar gratuit.   Aceeaşi nedumerire o st.r-neşte%i   „Povestea ţesătorului"^ Fmalu basmului este precipitat şi insuficient de concludent. Important însa este faptul ca Vladimir Colin a reuşit în cele mai dese
cazuri aşa cum am arătat, să abordeze cu succes formula basmului nou, tratînd problemele dintr-un unghi de vedere inedit. Acelaşi lucru îl încearcă Viorica Huber in cartea sa „Ghil Thagâr". Titlul cărţii este dat de prima poveste, din care aflam cum un ţigan artist asuprit de boieri şi-a do-bîndit nemurirea prin cîntecele sale. Deosebit de interesant şi bine povestit este basmul „Fiara fără chip" simbolizînd lupta partidului pentru \o viaţă nouă. In „Fiara fără chip", răpusă de Voinicul Ion ş. de tovarăşii săi (omul de fier şi ţăranul cel hîtru pe nume, Pepelea), bănuiam exploatarea capitalistă. Autoarea a aflat o imagine adecvată,   pentru   a   sugera ^ esenţa Lmană a exploatării, a fiarei făra chip : cei ce o slujesc au în locul ochilor nişte nestemate reci, pentru că iubesc mai presus de orice banul şi nu recunosc alta putere decît puterea lui. Viorica Huber dovedeşte prin basmele sale o temeinica cunoaştere   a  folclorului poporului nostru reuşind de multe ori să-1 includă in mod organic în ţesătura basmelor sale, impn-mîndu-i o factură proprie.
Scriitori ca Vladimir Colin, Viorica Huber, Călin Gruia, Ion Jipa, Ion Hobana si încă mulţi alţii au adus şi aduc astăzi, prin ultimele lor cărţi, contribuţii deosebit de interesante la dezvoltarea literaturii adresate copiilor. ,
Dintre volumele de versuri   apărute m acest timp amintim mai întîi „Bondocei îşi alege o meserie" de Marcel Breslasu. Cartea înfăţişează la nivelul de înţelegere al şcolarilor mai mici laturile frumoase ale fiecărei profesiuni.  împreună cu homarul şi nehotărîtui Bondocei   („un   băiat cam rotofei / cu nas cîrn şi păr vîlvoi / ca atiţia dintre voii), copiii iau rînd pe rînd cunoştinţă, într-o formă amuzantă, de aspectul divers şi folositor al atîtor profesiuni: grădinar, scafandru, coşar, croitor, cizmar, artist  de  circ, etc.   Sugerîndu-se mereu pe   parcurs   că   esenţa   fiecăreia dintre aceste profesiuni este munca — versurue
lui' Marcel Breslaşu inspiră cititorului ne-vîrstnic dragostea şi respectul pentru meseria pe care şi-o va alege mai tîrziu.
Iată de pildă cum crede la început Bondocei că ar arăta profesiunea de grădinar :
„Stai în casă şi pe-afară
Umbli doar în miez de vară...
Şi cît ţine
ziulica,
trebi puţine
— mai nimica l
El îşi închipuie că moşul grădinar:
„Bea cafea şi soarbe fum! Şade tolănit în iarbă şi se mîngîie în barbă: „Treaba merge ca pe roatei Cerul s-a-ngrijit de toate".
încredinţat că meseria aceasta înseamnă „mai-nimic" Bondocei îi cere grădinarului să-1 ia ucenic. Dar după o zi, în care :
„sapă grapă, cară apă şi mai cară cînd o scară,
cînd o roabă, cînd furtunul,".,,
copilul pricepe că grădinăritul, ca oricare profesie, presupune muncă :
„Vezi c-ai judecat în pripă?
E de lucru şi pe-aici!
Are orice meserie
partea ei de bucurie.
Şi necazuri mari şi mici..."
Nina Cassian a dăruit copiilor multe versuri frumoase. Amintim că basmului „Nică fără frică" i-a urmat instructiva şi amuzanta carte despre „Prinţul Miorlau" Şi despre copiii mofturoşi şi rîzgîiaţi. De asemenea versurile poetei la cartea ilustrată de Nell Cobar „Aventurile lui Trompişor", sînt veritabile jucării din care copilul capătă cunoştinţe asupra lumii înconjurătoare într-o formă atrăgătoare şi hazlie.
Elefantul Trompişor e un năstruşnic cercetător al faunei exotice, populată de can-
guri, girafe, lei (animale pe care copilul le întîlneşte la circj dar şi un explorator al operaţiilor matematice... („Adunarea merge — oleacă / Dar scăderea -— cum s-o facă ? / Cu-nmulţirea nu se-mpacă /. La-mpărţire... i se-apleacă). Secretul calculului i-1 dezvăluie un dine socotitor de la circ. Ghicim în năstruşnicul pui de elefant chinuit de matematică pe unii copii cărora le cam repugnă, ca» şi lui Trompişor, .adunarea sau împărţirea. Pentru aceştia, bine-înţeles, morala discretă >a versurilor — că ar exista anume cîini, care ar şti să socotească — e concludentă şi eficace.
Printre poeţii noştri care acordă atenţie cititorilor mici se înscrie acum în urmă şi Mihu Dragomir. Cartea intitulată „Poveştile bălţii", este o suită de pasteluri graţioase, care dezvăluie cititorului de vîrstă şcolară, un crîmpei din frumuseţile peisajului patriei, într-o formă adesea amuzantă. Balta e o împărăţie a poveştilor, populată cu tot felul de personaje. Astfel „Sălciile" sînt nişte fete statornice, care vara privesc în unde iar iarna ascund în Scorburi mîţişorii ce vor vesti, primăvara. Barca e asemeni unei păsări cu aripi de lemn :
Dar eu pot să-i fac un semn
Şi ea poate să priceapă
Şi-om intra, zburînd cu ea,
Pe un drum ce-l ştiu doar peştii"... „Racul", e „un cavaler în negre zale / de stele şi paftale" care „gîndind la apa fiartă / Se-nroşeşte de necaz". Pelicanul e asemuit cu o gospodină, ce „îşi poartă-n-tr-una coşniţa în cioc". Penelul lui Mihu nragomir actualizează deseori peisajul bălţii privindu-1 prin prisma omului nou, a omului constructor. Astfel pastelul „Poveste de azi" vorbeşte despre construcţia în plină desfăşurare a viitoarei fabrici de stuf, „palat" în care stuful va ţese „pînză moale de zăpezi / pagini proaspete, nescrise".
„Stîrcul" e nedumerit pentru că astăzf. „nu prea-nţelege-al bălţilor decor" : „O macara gigantică, în zare, Stă calmă, ca şi el, într-un picior".
167"
în împărăţia altă dată pustie a bălţii astăzi răsună cîntecul mnncitorilor :
„Ca o uzină ruptă de la mal greoi se mişcă-o dragă peste ape. Cu mîini de fier, adine vîrîte-n val milosul fund a prins, tăcut, să-l sape.
In huruit e-un cînt muncitoresc şi-l poartă, largă, Dunărea la vale. Vezi? Oamenii şi fluviu-l netezesc, cum netezesc şi-n viaţă-o nouă cale".
*
Semnalam în rîndurile de mai sus o creştere simţitoare în deosebi calitativă a basmului cu un conţinut nou, precum şi apariţia unor cărţi valoroase de versuri Faptul este îmbucurător, dar el ne face să resimţim şi mai acut lipsa unor cărţi care să înfăţişeze realitatea de fiecare zi a copiilor, fenomenele noi, importante din viaţa lor. Vreau să spun că de aproape un an de zile nu au mai apărut romane, schiţe, povestiri pentru copii. Oare viaţa de la şcoală şi de .acasă a pionierilor şi şcolarilor    noştri,   preocupările specifice vîrstei  lor, relaţiile dintre băieţi  şi fete acum în noua şcoală mixtă, problema educării lor în noile condiţii nu prezintă suficientă    importanţă    pentru    a constitui substanţa unor romane sau schiţe valoroase ? Cărţile „Inimoşii" de Qica Iuteş sau „Marea Bătălie de la Iazul Mic" de Pancu Iaşi, interesantele povestiri ale lui C. Chiriţă, S. Larian, Nicuţă Tănase, Mi-hai Stoian, Sanda Dionis, Ştefan Luca sau Costache Anton au fost depăşite de realitatea în plin mers, ele au rămas în urma problematicii noi din viaţa copiilor şi se cer imperios continuate.   Scriitorii noştri pentru copii datorează mult cititorilor, a căror viaţă frumoasă ia din zi în zi aspecte noi şi inedite.
Asemenea aspecte a încercat să zugrăvească în recenta sa carte, destinată tineretului — „Cetatea de pe stînca verde" — şi scriitorul Dumitru Almaş. Intr-un limbaj vioi, sînt povestite întîmplări'le de pe şantierul arheologic de la-Histria la care participă şi doi copii, elevi în clasa a VI,
Mura şi Matei. Autorul a încercat să întruchipeze în Mura o fetiţă dezgheţată, cu imaginaţia   înfierbîntată şi cu aptitudini creatoare.    Mura    Tudoraş,    e într-un .anume fel sora mai mică a Magdei Mînu, a   iui    Mihail    Sebastian.    Fetiţa este adusă   la   „cetatea de pe stînca verde" (Histria)   în  scopuri  pedagogice, de către  studenta   Sanda, sora lui Matei, coleg de clasă cu Mura. Sanda speră că alături de fantezista Mura raţionalul şi pedantul Matei îşi va mai schimba deprinderile. Nu ştiu dacă la 12 ani personalitatea copilului este atît de fixată şi deprinderile sale atît de stabile,  dar din parcurgerea naraţiunii, cititorului i se   relevă cîteva surprize. Mai întîi Mura — despre familia căreia aflăm doar în treacăt cîte ceva (e fiica unei spălătorese de internat), foloseşte cu o anume voluptate un argot care-i displace lui. Matei. Acesta încearcă brutal s-o corijeze. Mura acceptă situaţia pentru că e silită de împrejurări şi se cam teme de Matei. Fata citeşte mitologie, vorbeşte scandînd, visează la lumea apusă a antichităţii, acceptă jocul brutal al lui Matei şi rolul  de sclavă pe   care   i-1 impune acesta; ascute creioanele profesorului şi găseşte din joacă un tezaur — ea mai visează să se facă sculptoriţă şi culege regulat pentru Sanda un buchet de flori, întreţinîndu-i .acesteia iluzia că cel ce i le aduce este studentul Florea. La un moment dat însă fantezia Murei se învîrte obsesiv şi obositor doar în jurul Iliadei şi Odiseii. Joaca ei se roteşte în mod ciudat numai în jurul problemelor de mitologie şi arheologie iar fantezia îi seacă parcă, mărgi'-nindu-se să reproducă totul din mitologie. Mura acceptă resemnată şi îndurerată jocul pe care i-1 impune Matei, acela de a o considera sclava lui, şi cititorul nu pricepe de ce? Oare educaţia care i s-a dat Murei în şcoală ca şi fantezia ei se împacă cu resemnarea aceasta ? Biruit de bunătatea Murei (îl ia de mînă cînd se rătăcesc şi-l aduce în cetate), Matei începe să devină mai puţin invidios pe ea şi să o aprecieze pe ascuns.   Dar acestea   din   păcate le aflăm,   nu le deducem din comportarea
168
eroilor. Autorul nu a urmărit zugrăvirea în adîncime, cu seriozitate, a raporturilor dintre Mura şi Matei, cei doi colegi şi prieteni (problemă importantă şi deosebit de actuală în şcoala mixtă de la noi.) Copiii sînt priviţi cam din afară, cu o insuficientă cunoaştere a problemelor proprii lor în momentul de faţă, rupţi de aceste probleme. Cît priveşte pe Mura, este de asemenea inexplicabil de ce, cu temperamentul ei şi cu educaţia pe care presupunem că ,a primit-o î-n şcoală se teme în aşa măsură de administratorul şantierului, încît, în loc să se ducă la profesor să-1   denunţe,   repetă   orbeşte minciunile
pe care administratorul i le impune prin ameninţare, în legătură cu furtul unei statui ?
Autorului i-au scăpat aceste aspecte deosebit de importante. Ori, tocmai abordarea acestora n-ar fi trebuit pierdută din vedere pentru ca volumul să intereseze pe cei cărora le era adresat.
Copiii aşteaptă .nerăbdători cărţi în care să se recunoască pe ei şi pe cei din jurul lor, aşteaptă cu interes crescînd noile romane, povestiri şi schiţe ale vîrstei lor. Sperăm că scriitorii şi editura care au dovedit că-i iubesc şi se preocupă de educaţia lor nu vor întîrzia să le ofere aceste cărţi mult aşteptate.
169
PREMIILE LENIN, STIMUL PENTRU REFLECTAREA ACTUALITĂŢII ÎN ARTĂ
roalkmnl — aceste principii leniniste fund am en-
If teJtale' xra*T ^   a™ creatori de artă ale căror .nume le citim in lista
Efluur«mof;tn^ iTm^î cone/a*, la «/«»«,
1 llllllll laureaţilor   rem ^. ^ ^ sarbmoare a
Gazeta" In comentariul ^^m £& tema caracterul
artei sovietice, are o semnificaţi   mai <*Ţ*   a într-adevăr, nou este chipul
eroic, au devenit însuşiri esenţe ale artei rea 1st ^ lui Lemn din trilogia lui Pogodin, nau este stilul reahsmulu, poetic _
----'      ■  ,   \ nnP*tP*tr întîmplări din trecutul îndepărtat al poporului cazah,
Deşi romanul Uu ^^^^ZuMS, este interpretat, scoate la iveală tră-modul cum Abat, acest „ruşRin o/ D        ,  Drumul lui Abai"
salurile „actuale" ale singuraticului poet iubitor de *ff\*°™^£™Lr al ma-
oglindă în care se reflecta stepa cazaha. personalităţii Trilogia lui Pogodin, ^^tr^Zu^ ş^^ul. Idee care ^^'^^^^^^ZoL in încercarea ,a 4e a interpreta l-a animat şi continua f^™*^^^ operă despre omul de azi, în care să
TX?Z^:Z^%Z1 declarai cava* «-"-.— «
visul materializat al omului actual despre întîlnirea sa cu Lenin". (Uteralurnaia Gazeta).
PoVm^mărir este un scenariu desfăşurat în plină actualitate. Amploarea gigantică a "construcţiei Socialiste, care îngăduie oamenilor sovietici să „construiască o mare cu propriile lor mîini", constituie în lucrarea lui Dovjenko „un factor determinant care for-ZzT psinicul nou a, omului, care ne sileşte să eliminăm vestigiile trecutului, deoarece acest trecut este vrăjmaş epocii construirii comunismulu. _
Dar proza Iul Auezov, teatrul lui Pogodin, scenariul lui DovSenko nu introduc elemente noi numai in conţinut ci şi in formă. ^
„Pogodin a făcut în piesele sale - scrie A. Surkov - ceea ce trebuie sa Iaca orice dramaturg autentic. El n-a aplicat vechile formule ale construirii subiectulu, la fapte noi ci a căutat noi formule dramatice care să corespundă mai bine acestor lapte .
170
Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte lucrări literare onorate cu premiul Lenin, care dovedesc că arta reaUsmului-Socialist sovietic, axată pe contemporaneitate, plină de seva extrasă din rezervorul tradiţiilor naţionale, păşeşte cu încredere în viitor sub îndrumarea. înţeleaptă a partidului.
L. Dim.
GOGOL LA NOI
Note asupra începuturilor
Pătrunderea lui Gogol în cultura romînească este postumă. începutul se dato-reşte unui contemporan al marelui scriitor rus, lui Haşdeu, care, ca unul ce-şi făcuse studiile la Chişinău, Cameniţa şi Harkov, îl citise de tinerel încă din
-- paginile periodicelor şi ediţiilor princeps din biblioteca tatălui său, Alexandru
Haşdeu. Mai tîrziu în „Foitia de istoria si literatura. Redesa de Bogdanu Petriceieu Has dau, profesoriu de istoria la Scoală reala centrala, bibliotecariul şcoalelor Moldovei," an. I, 1860, p. 77 şi urm. se tipăreşte fragmentar (G. Bezveconîi, Bibliografia romîno-rusă, La.) traducerea nuvelei însemnările unui nebun, făcută de D. A. Holban. Haşdeu în loan Vodă cel Cumplit (J865) descrie stepa căzăeească, Crimul cronicarilor noştri, către care se retrăgeau răzvrătiţii, nemulţumiţii şi, în general, luptătorii împotriva împilărilor feudale din regatele polon şi maghiar, din cnezatele ruseşti, din Balcanii cotropiţi de turci, din Moldova — printre alţii şi democratul voevod din secolul al XVI-lea, căruia-i închina strălucita sa monografie — după modelele peisajelor artistice din 'Serile în sat la Dikanka şi Taras Bulba.
In Psevdokinighetikos (1874), gonind vînătoreşte peste întinsurile toride ale Bărăganului, Odobescu asemuieşte şesul nostru ialomiţean cu priveliştile din stepa malo-rusiană descrise de Gogol („una din paginile de Aksakow şi cele mai minunate din minunatul roman istoric „Taras Bulba"), Arabescurile lui Gogol sînt în aceiaşi măsură folosite creator în Pseudoklnighetikos. Judiciosul paralelism se impunea lui Odobescu din puternicul fond de cultură rusească, pe care şi-o însuşise încă din casa părintească.
Mihail Pascaly cerea Comitetului teatral din Bucureşti, în ultima zi a anului 1873, âncuvinţare pentru ipiesa de teatru Revizorul general, „pentru a o putea pune în scenă săptămâna următoare", obţinând aprobare în acest scop la 2 ianuarie 1874. Odobescu povesteşte cu rnîndrie că a insistat personal ca Revizorul să se reprezinte pe prima noastră scenă. Pascaly întrebuinţează nu o traducere după originalul rusesc, ci o prelucrare făcută după versiunea franceză a lui Prosper Merimee (subintitulată „irnitaţiune după Gogol"), datorată lui Petre Grădişteanu, unul dintre conducătorii „Revistei contemporane" din Bucureşti. Acesta o localizează, în condiţiile societăţii romîneşti, la mijlocul veacului trecut.
Adaptarea lui Grădişteanu, respectând în linii mari traiectul acţiunii, nici pe departe nu se compară ca relief artistic cu prototipul gogolian. In privinţa limbii unele personaje ră-mîn viabile numai prin verbiajul politicianismului monstruoasei coaliţii din deceniul opt al veacului XIX, altele — şi se face efort în direcţia aceasta — interesează prin jargonul târgoveţilor din cancelarii. Hlestacov, în transpunerea lui Grădişteanu, devine îorgu Scorburi, înaintaş al lui Rică Venturiano ; Bobcinski şi Dobcinski se romînizează în Mache Sorcoveanu şi Sache Morcoveanu; primarul A. A. Scovznic Dmuhanovski ajunge subprefectul Hariton Zorkidescu.
171
Piesa s-a reprezentat pentru întâia dată la Teatrul cel Mare din Bucureşti în seara de 21 februarie 1874.
Cesar Bolliac în „Trompeta Carpaţilor" nr. 113 (24 februarie 1874), întîmpină laudativ Revizorul general pentru fondul realist al criticii („Critica viţiului social la noi"), încheind că „opera e un adevărat reflect al epocii de cinism şi imoralitate neînfrînată în care trăim". Bolliac făcea aceste judecăţi cu convingerile vechiului luptător revoluţionar de fa 1848. Nu tot aşa, însă, este primit Revizorul general de către presa burgheză, în special de cea liberală, oare se ridică vehement împotriva mesajului ei critic. Laerţiu Lăzăreanu în „Telegraful" din 14 martie 1874 protestează filistin împotriva „răului din piesă", ca şi D. Racoviţă-Sphinx, de mai tîrziu, „virtutea nu trece măcar pe la spatele atîtor viţii, spre a le speria cel puţin...", ajungînd la concluzia antirealistă şi reacţionară, după care „Scopul şi utilul acestei piese fiecare le vede de departe că este (sic) patronarea şi dezvoltarea viţiurilor".
M. Eminescu, încercat în problemele de teatru ca unul ce încă de la vîrstă de 14 ani slujise scena românească lin companiile de turneu Tardiny-Vlădicescu, Iorgu Caragiale, Pascaly, ca sufleor, copist de roluri, autor de proiecte dramatice şi traducător al dramaturgiei lui Rotscher, subliniază în cronica din 5 decembrie 1874, a „Curierului de Iassi" meritele realiste ale comediei lui Gogol : „Ea a înrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate după natură, sunt oameni aevea, precum îi găseşti în tîrguşoarele pierdute în mijlocul stepei căzăceşti". Realismul gogolian este opus modalităţilor ieftine de rezolvare, trucajelor din teatrul bulevardier parizian : „Nu este vorba de lupte sufleteşti deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă şi le dezleagă autorii franţuzi, nu de un plan, oare să-ţi ţie încordat interesul pînă la fine. Ca toţi scriitorii care nu se silesc să ne spuie ceva pentru a ne- procura petrecere, ci care au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vînează nicăieri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succese, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie ciim simţea şi vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulile lui Aristotel. Şi, după a noastră părere, bine a făcut. Interesul febril pe care ni-1 însuflă comediile franţuzeşti moderne, în care planul piesei se întemeiază sau pe adulteriu sau pe încercările adulteriene, făcând din păcatele femeilor şi bărbaţilor picanterii dramatice, pipărate cu expresii lunecoase şi situaţii şi mai lunecoase : toate acestea Gogol nu le cunoaşte".
Eminescu adînceşte analiza cu o comparaţie cum nu se poate mai nimerită, slujind veridicitatea dramaturgiei lui Gogol:,, Ai într-o răsadniţă deosebite seminţe, cade o ploaie şi toate răsar în plină lumină, fiecare în, felul ei. Ai şi aici o răsadniţă de oraş provincial, în care toţi dormitează în păcate moştenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei... cînd iată, că apare un revizor şi toate aceste plante se arată pline, greoaie de-a dreptul pe scenă şi cunoşti că nu-i între ei nici o imitaţie de carton, nici un caracter afectat — răutatea şi înjosirea omenească s-arată iaşa cum sînt şi rîdem de ele. Rîdem. După opinia unora, adevărata comedie trebuie să te facă melancolic... ne întristăm."
Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca şi acel al adevărului şi naturii. „Natura şi adevărul sînt serioase". A. I. Herzen recunoscuse mai înainte acelaşi înalt considerent satirelor scenice ale lui Gogol : „Nimeni pînă la Gogol n-a întocmit un curs atît de complet de anatomie patologică <a birocratismului rus. Rîzînd în hohote, el pătrunde fără milă în cele mai tainice unghere ale sufletului murdar şi hain al birocratului" ; în timp ce Cernîşevski, de pe .aceleaşi poziţii înaintate, releva în Revizorul lui Gogol arta biciuirii relelor de care era bîntuit aparatul de stat ţarist în „veacul crîncen" şi meritul lui Gogol de a fi introdus în literatura rusă „orientarea satirică sau,, cum ar fi mai just s-o denumim, orientare critică". Concluzia lui Eminescu accentuează asupra resortului social: „Partea bună a lui Gogol e că relele aplecări, spre a nu le mai numi altfel, sînt arătate în deplina lor înjosire, fără farmecul frazei care să le facă picante". Obiecţiile
172
aduse limbii lui Grădişteanu, menţiunile şi observaţiile pentru jocul actorilor, dintre care cîţiva aparţinuseră trupelor prin care Eminescu trecuse în avatarurile adolescenţei şi pe care în 1874 îi urmărea, din stal, cu interes şi prietenie, aduc contribuţii la dezvoltarea criticii realiste romîneşti.
Revizorul lui Gogol s-a prezentat la noi îin traducere integrală (N. Dunăreanu) abia în 1909 (-- o altă traducere făcuse în 1904, Ta Botoşani, M. Wechsler) —, în regia conştiincioasă a lui Paul Gusty, care încă din 1908 ceruse şi obţinuse, prin mijlocirea Ministerului Afacerilor Externe, o documentare realistă de 25 de fotografii (costume şi decoruri) de la V. Teliacovski, directorul teatrelor de stat din Moscova.
După 1875 începură să apară în periodicele romîneşti tot mai numeroase traduceri din tezaurul prozei lui Gogol, modele de măiestrie literară pentru scriitorii şi cititorii din patria noastră, şi tot atîtea argumente artistice remarcabile în lupta împotriva birocratismului, corupţiei şi samavolniciilor statului romîn de ieri.
Augustin Z. N. Pop
AL IV-LEA CONGRES AL SCRIITORILOR DIN UCRAINA
Hntre 10—17 martie a.c. au avut loc la Kiev lucrările celui de al IV-lea Congres al scriitorilor din R.S.S. Ucraineană. Raportul privind activitatea Uniunii Scriitorilor din Ucraina între Congresele III şi IV, a fost prezentat de Micola Bajan, secretar general al U.S.U. El a trecut în revistă succesele obţinute de scriitorii ucrainieni în ultimii ani, succese strîns legate de realizările obţinute de oamenii muncii din toate domeniile de activitate. Raportul a subliniat însemnătatea literaturii actuale pentru educarea comunistă a maselor. Inspiraţi de faptele eroice ale poporului muncitor ucrainian şi urmînd înţeleaptă învăţătură a partidului comunist, scriitorii ucrainieni au creat valoroase opere literare închinate patriotismului oamenilor sovietici, trecutului revoluţionar al poporului ucrainian sau muncii paşnice de apărare a păcii î,n lumea întreagă.
Despre activitatea rodnică a scriitorilor ucrainieni vorbesc înseşi faptele — marele număr de romane, nuvele, piese, poeme, poezii apărute în ultimii patru ani. Intre cele două congrese editurile ucrainiene au publicat 1500 cărţi >între care : 250 romane şi un mare număr de nuvele şi volume de poezii. Pe scenele teatrelor din Ucraina s-au reprezentat 90 de piese noi ale dramaturgilor ucrainieni. O atenţie deosebită a fost acordată în această perioadă creaţiei tinerilor scriitori. Astfel au apărut 130 de culegeri de poezii ale tinerilor poeţi şi au fost puse în scenă la diferite teatre 37 de piese ale tinerilor dramaturgi.
Conduoîndu-se după documentul de partid : „Pentru o mai strînsă legătură a literaturii şi artei cu viaţa poporului",. scriitorii Ucrainei Sovietice s-au situat pe poziţiile înaintate ale ideologiei comuniste şi ale partinităţii în literatură. Ei au continuat să dea un ajutor credincios partidului comunist în munca ideologică, în educarea maselor şi formarea conştiinţei comuniste. Micola Bajan a făcut o amplă analiză a operelor literare apărute în ultimii patru ani. In încheiere raportorul a subliniat faptul că locul scriitorilor e în mijlocul maselor, în mijlocul luptătorilor pentru îndeplinirea septenalului, acolo unde se desfăşoară măreaţa bătălie pentru construirea comunismului. Ca şi în trecut, scriitorul trebuie să fie un luptător pasionat împotriva ideologiei burgheze, împotriva manifestărilor naţionalismului burghez şi revizionismului. Literatura sovietică ucrainiană s-a dezvoltat şi se va dezvolta în strînsă legătură cu literaturile celorlalte popoare ale Uniunii Sovietice.
173
Ea se bucură de popularitate nu numai în ţările lagărului socialist Ci şi în numeroase ţări. capitaliste. In încheiere, M. Bajan şi-a exprimat încrederea că scriitorii ucrainieni îşi vor îndeplini importantele sarcini care le revin în lumina tezelor Congresului al XXI-lea
Pe marginea raportului prezentat de Mioola Bajan, au luat cuvîntul numeroşii membrii ai U.S.U., oaspeţi ai Congresului, reprezentanţi ai diferitelor republici unionale, muncitori şi colhoznici. In cuvîntul său, R. Baibiciuk, ministrul culturii R.S.S. Ucrainene, a subliniat rolul important al scriitorilor ucrainieni în fonmarea conştiinţei comuniste a maselor. Vorbitorul a prezentat apoi o analiză amănunţită a muncii editurilor ucrainiene. In ultimii patru ani editurile din R.S.S. Ucrainiană au tipărit 3000 de volume într-un tiraj de 136 milioane exemplare. S-.au tipărit ediţii festive ale scriitorilor clasici ucrainieni Taras Sevcenco, Ivan Franco, Mihail Koţiubinski, Lesea Uorainka şi alţii. A apărut Antologia poeziei ucrainiene în patru volume şi e în curs de pregătire Antologia nuvelei ucrainiene. R. Babiciuk a criticat unele lipsuri serioase existente în editurile ucrainiene în ceea ce priveşte timpul de tipărire a cărţilor.
Clasicul literaturii ucrainiene Pavlo Tîcina, în cuvîntul său, a adus o critică aspră revizionismului contemporan. De asemenea el a criticat lipsurile ideologice întîlnite în scrierile unor tineri autori — în special în operele tînărutui poet Dmitro Pavlîcico.
In numele scriitorilor din R.S.F.S.R., a vorbit poetul Nicolai Gribaciov. El a arătat că cele mai reuşite opere ale scriitorilor ucrainieni sînt privite ca un succes al întregii literaturi sovietice. Analizând modul cum se oglindeşte tematica nouă în operele scriitorilor ucrainieni, Gribaciov ,a scos în evidenţă calităţile unor opere literare inspirate din actualitatea zilelor noastre.
Scriitorul ucrainean Micola Tarnovski a trăit zeci de ani departe de patrie în S.U.A. Nu de mult s-a repatriat, devenind cetăţean al Ucrainei Sovietice şi membru al Uniunii Scriitorilor. In cuvîntul său la Congres, M. Tarnovski a povestit delegaţilor despre viaţa grea a scriitorilor într-o ţară capitalistă şi mai ales despre viaţa deosebit de grea a emigranţilor. Au mai luat cuvîntul scriitorii ucrainieni : N. Riîbac, M. Stelmoh, I Grîmailo şi alţii, care au dezbătut problemele dezvoltării literaturii ucrainiene în lumina tezelor Congresului XXI.
Congresul Scriitorilor ucrainieni a fost salutat de numeroşi oaspeţi veniţi din toate republicile U.R.S.S.
Lucrările s-au încheiat prin adoptarea unei rezoluţii. In ea, scriitorii ucrainieni şi-au luat angajamentul de a lupta mai departe pentru cauza dreaptă a partidului, de a ajuta prin operele lor la înfăptuirea măreţelor sarcini cerute de construirea desfăşurată a comunismului.
EXPOZIŢIA „CONSTRUCŢIA Şl RECONSTRUCŢIA ORAŞELOR ÎN PERIOADA ANILOR 1945-1957"
al P.C.U.S.
Stelian Iaţentiuc
rganizată în cadrul celui de al V-lea Congres al Uniunii internaţionale a arhitecţilor de acum un an spre a exemplifica plastic conţinutul rapoartelor, aceasta cuprinzătoare expoziţie urbanistică circulă acum în diferite ţări. Odată cu primăvara, ea a sosit în Bucureşti şi a fost prezentată la Sala Dalles sub aus-
piciile Uniunii Arhitecţilor din R.P.R.
174
Congresul al V-.lea al VA.A. avînd ca temă : „Construcţia şi reconstrucţia oraşelor în perioada 1945—1957" s-a ţinut în capitala U.R-S.S. Şi cu drept cuvînt, căci nici o altă ţară din lume nu a suferit atîtea distrugeri în cursul celui de al doilea război mondial şi micăeri reclădirea postbelică nu a luat anvergura celei sovietice. O atît de uimitoare amploare a lucrărilor într-un timp neaşteptat de scurt a fost posibilă numai sub regim socialist şi cu mijloacele unei puternice industrii.
Planşele frumos colorate din expoziţie, cuprinzînd planimetrii şi eartograme cu utilizarea şi organizarea teritoriului şi eşalonarea etapelor sau. tabelele cu date demografice si indicaţii asupra situaţiei înainte şi după refacere se adresează fireşte în deosebi specialiştilor, tehnicienilor. Atenţia marelui public vizitator, a profanilor în materie de urbanism este atrasă de bogata documentaţie fotografică. Ea se compune din privelişti panoramice, vederi aeriene ale ansamblurilor realizate şi machetele celor propuse. Aceste imagini sugestive trezesc un interes explicabil prin faptul că ele reprezintă concret soluţionarea unor probleme de cea mai stringentă actualitate fie că e vorba de remodelarea, de schimbările structurale ale oraşelor avariate sau de aşezări cu totul noi.
Un viu interes stîrnesc în expoziţie realizările urbanistice cu pronunţată amprenta socialistă din V.R.S.S. Atrage atenţia în primul rînd planul director adoptat încă din 1935 pentru Moscova. Bazat pe organizarea raţională ,a cazării, a muncii şi destinderii, el serveşte la dezvoltarea actuală a marii metropole, creind cele mai favorabile condiţii pentru populaţie.
Impresionante sînt vederile din Kiev, a cărui reconstrucţie a prilejuit o ameliorare structurală a oraşului. Pe artera principală, Kresciatic, clădirile refăcute cu utilizarea în faţade a unor motive decorative ucrainene, s-au complectat cu plantaţii bogate. In panoul alăturat, cîteva fotografii halucinante luate în 1943 la Stalingrad contrastează cu privelişti din eroicul oraş renăscut. Modificîndu-i-se fundamental planimetria antebelică, pe cheiurile centrale ale Volgăi, pe amplasamentul de odinioară al docurilor şi triajelor, în locul fabricilor şi instalaţiilor portuare deplasate se văd acum peluze şi promenade mărginite de arbori şi flori.
Lîngă imaginile unor şiruri de blocuri de locuit din Minsk, capitala R.S.S. Bieloruse, se găseşte expus şi un exemplu de oraş nou. Este vonba de Angarsk, inexistent pe harta ţării înainte de J949 ; prevăzut a ajunge pînă la o populaţie de un sfert de milion, el avea încă în 1957 110 mii de locuitori. Departe de a fi un caz izolat, Angarsk nu e decît una din numeroasele aşezări ce au luat naştere în ultimele decenii în U.R.S.S. ca o consecinţă a industrializării şi a creşterii nivelului de trai.
R.P.R. participă la expoziţie cu planul general de amenajare a Capitalei, cu vederi ale grupurilor de blocuri de locuinţe din cartierele Griviţa Roşie, Mihai Bravul, Floreasca şi Vatra Luminoasă precum şi cu fotografiile unor edificii importante cum sînt: Casa Scînteii, Aerogara Băneasa, Complexul sportiv Floreasca, Stadionul 23 August etc. toate realizări ale regimului nostru de democraţie populară.
Reclădirea centrului oraşului Galaţi, distrus de bombardamentele germane şi în bună parte refăcut, este sugestiv înfăţişată prin modelul plastic al soluţiei finale.
Ca realizare mai amplă, apare planul micro-regional al zonei centrale de pe litoralul Mării Negre cu o lungime de vreo 60 km. elaborat de I.C.S.O.R. El cuprinde lucrările proiectate la Mamaia, Vasile Roaită, Techirghiol şi complexul Eforie. Peste tot oasele de odihnă şi localurile publice vor fi complectate cu arhitectura  peisagistă a
175
parcurilor şi plantaţiilor destinate să atenueze ariditatea climatului. Fotografii .arată o parte din clădirile gata terminate şi lucrările executate pentru consolidarea falezelor şi amenajarea plajelor.
De mare însemnătate economică, sistematizarea bazinului carbonifer din Valea Jiului Teese clar dintr-un plan general al stării actuale şi al dezvoltării propuse pentru viitorul apropiat.
*
Reconstrucţia gravelor distrugeri de război a cerut în Polonia lucrări importante nu numai prin cantitatea lor ci şi prin metodele de amenajare. Din punct de vedere estetic, urbaniştii polonezi s-au condus după următoarele criterii, comunicate şi la Congres : armonia şi echilibrul părţilor alcătuitoare ale compoziţiei de ansamblu, unitatea de forme şi materiale cu efecte de varietate şi contrast în silueta oraşelor.
Cartierele de deosebit interes artistic şi istoric, cu clădirile lor în stiluri tradiţionale, au fost reconstituite ou bogăţia lor decorativă, dîndu-se prioritate zonelor vechi din Varşovia ca şi acelora din Cracovia şi Cestochova. La această refacere, adaptarea la nevoile funcţionale moderne, juxtapunerea a ceeace este vechi şi nou au creiat dificultăţi, au constituit o sarcină ingrată dusă la capăt cu un succes vizibil în panourile expoziţiei, unde frapează în mod deosebit aspectele sinistre ale Varşoviei bombardate alături de starea acelor locuri după restaurare.
Ca exemplu de sistematizare regională polonezii prezintă zona Gdansk-Sopot-Gdynia de pe litoralul Mării Baltice iar dintre realizările industriale mai de seamă, vederi din Nova-Huta şi Gorny-Slask.
In R. Cehoslovacă, problemele urbanistice actuale se clasifică în trei categorii şi anume : amenajarea oraşelor balneo-climatice de faimă mondială şi a regiunii Tatra destinată turismului de munte ; apoi restaurarea şi păstrarea patrimoniului artistico-istoric din cele 40 de localităţi declarate oraşe-muzeu (dintre acestea se expun privelişti din Tele, Levoca şi Bardejov) şi lucrările de importanţă economică. Din ultima şi cea mai vitală categorie impresionează vederile cu întreprinderile industriale şi cartierele muncitoreşti din Brno dar mai ales din Gottwald.
iPe panourile R.P. Ungaria se văd imagini comparative de la reconstrucţia Buda-" pestei cu podurile peste Dunăre distruse şi .apoi reclădite precum şi planuri şi fotografii reprezentînd noile -edificii de la Stalinvaros şi Komlo.
*
Dintre lucrările expuse de Franţa, un loc aparte deţine reconstrucţia oraşului şi portului Le Havre. Aci, sub conducerea marelui arhitect Auguste Penet, s-au aplicat principii noi utilizîndu-se dimensiuni modulare nu numai pentru clădiri şi ci pentru trasările urbanistice. Concepţia de ansamblu şi uniformitatea materialelor (betonul predomină); au permis efecte indiscutabile de monumentalitate, din elemente constructive prefabricate. , Dar neoclasicismul în haine moderne dă acestor remarcabile edificări o oarecare notă de formalism.
Pe panourile Olandei atrage atenţia modernizarea centrului din Rotterdam, reînfiinţat după totala distrugere din timpul războiului. Cît priveşte participarea belgiană,, ea consistă mai ales din mostre de urbanism ocazional şi festiv de la Expoziţia internaţională de acum un an de la Bruxelles. Mai interesant decît machetele diferitelor pavilioane se dovedeşte însă proiectul oraşului-model Fleysel urmînd a fi ridicat lîngă capi- , tala Belgiei. Se remarcă aci dimensiunile considerabile ale blocurilor şi accentul pus pe înălţime.
176
Anglia expune printre altele fotografii de machete pentru sistematizarea unei părţi din Londra, situată la sud de Tamisa, acolo unde în 1951 a avut loc Festivalul britanic precum şi a zonei din City din jurul Catedralei Sf. Paul. Operă majoră a lui Wren, aceasta din urmă nu capătă nici acum degajarea meritată din lipsa de îndrăzneală a proiectanţilor care nu s-au gîndit la extinderea spaţiilor înconjurătoare.
Dar în fruntea lucrărilor prezentate de englezi se situează viziunea noului centru din Coventry, oraş căruia distrugerile aeriene germane ajunse la paroxism, i-au dat în. conştiinţa omenirii o valoare de simbol.
*
Italia înfăţişează vizitatorilor o problemă tipică a reconstrucţiei postbelice dira această ţară : refacerea unui oraş de deosebită valoare istorică şi artistică. Din numeroasele cazuri dureroase de acest fel, s-a ales ca exemplu vechiul şi interesantul oraş Verona, unde războiul a nimicit aproape jumătate din totalitatea, clădirilor. In retragerea lor, hitleriştii au distrus într-o clipă cele zece poduri peste fluviul Adige, printre care podul roman Delia Pietra şi celebrul Ponte Scaligero.
In panoul referitor Ia Milano, se vede planul acestui oraş cu proiectul unui nou. centru (numit Centro Direzionale, fiindcă de aci vor porni artere spre zonele limitrofe),, la nord de cel existent.. Mai instructivă este însă fotografia panoramică a metropolei: lombarde. Din ea se constată că silueta i-a fost urîţită după război printr-o serie de clădiri foarte înalte, nişte sgîrie-nori risipiţi la întîmplare. Acest caz .nesatisfăcător de dezvoltare dezordonată în înălţime a fost de altfel semnalat Ia congres de către raportorul: englez Arthur Ling.
Astăzi, urbanismul nu se mai concepe decît tridimensional. Spre deosebire de-şimpla trasare orizontală de altă dată, acum se ia tot mai mult în considerare realitatea volumetrică. înălţimea generează masele arhitectonice. Fiecare clădire înaltă serveşte drept fundal altora ; inter-relaţia lor are implicaţii plastice determinante în tablou! oraşului.
*
In contribuţia S.U.A. la expoziţie se insistă asupra problemei urbanistice majore de .acolo : aceea a descongestionării circulaţiei din .marile aglomeraţii. Febra mobilităţii excesive a populaţiei făcind suprafaţa străzilor şi pieţelor insuficientă pentru autovehicule, formulele tehnice aplicate se învîrtesc în jurul etajării, atît pentru trafic cît şi pentru parcare şi garare. Denivelarea aceasta introduce în ambianţa citadină aspecte plastice neobişnuite căci nu trebuie uitat că există şi o estetică specifică circulaţiei moderne.
Interesante sînt fotografiile cu zone rezervate pietonilor, cu centre comerciale pentru cumpărături. In aceste shopping centers, bazarele şi -magazinele se înşiră de-a lungul unor artere interzise vehiculelor şi pe laturile unor pieţe izolate adîncite sau supraelevate faţă de cota străzilor alăturate. Soluţionări similare, în care -pietonul îşi recapătă locul cuvenit, au apărut de -altfel şi în mai mult oraşe -din Europa.
Ritmul trepidant al existenţei şi zgomotele izgonesc din mijlocul marilor oraşe din; S..U.A. un număr enorm de locuitori. Ei nu-şi pot găsi liniştea şi odihna decît prin-tr-un exod spre aşezările suburbane ceea ce explică marea extindere a acestora în ultimul deceniu.
Brazilia expune cîteva machete ale principalelor clădiri din noua capitală federativă şi administrativă, în curs de construcţie. Situată în interiorul ţării, ea se va inaugura
12 — Viata Romînească air. 5
177
pare-se în 1960. Proiectele pentru sediile organelor guvernamentale supreme au fost concepute de cunoscutul arhitect Oscar Niemeyer; acesta deţine şi controlul general arhitectonic a;l oraşului. Bazate pe perfecţionări .recente în tehnica betonului armat, edificii ■ca palatul prezidenţial sau catedrala, deşi de concepţie monumentală frapează prin ineditul unor forme plastice surprinzătoare, de o originalitate oarecum bizară.
Prea mic reprodusă şi nu îndeajuns pusă în evidenţă e ingenioasa planimetrie a lui Lucio Costa, câştigătorul concursului pe baza căruia s-a trasat capitala care — înlocuind portul Rio de Janeiro — poartă chiar numele ţării.
Parcurgînd sălile expoziţiei, din panourile expuse aici se degajă cîteva din caracteristicile urbanismului modern. In primul rînd un dinamism şi o flexibilitate, o elasticitate opuse ordinei statice a planimetriilor trecute. Apoi o descentralizare organică a marilor oraşe, separarea lor în mai multe unităţi de vecinătate, un fel de insule înconjurate de verdeaţă. Metropola tinde să se metamorfozeze astfel într-o aşezare poli-nucleară compusă din comunităţi independente, fiecare din ele cu propriul centru civic unde pulsează viaţa socială şi culturală.
Amplasarea izolată a clădirilor şi asocierea grupărilor de ansamblu cu natura dovedesc o superioritate evidentă faţă de străzile-coridor cu alinierile continue de case legate între ele fie că e vorba de uliţele întortochiate sau de rigiditatea traseelor rectilinii. Amenajarea dispersată oferă aite condiţii de confort şi igienă totuşi, fiind mai costisitoare decît obişnuita aşezare compactă prin extinderea comunicaţiilor şi reţelei de instalaţii, ea rămîne deocamdată, în multe locuri, pe hîrtie. In aceste cazuri se impune cel puţin mărirea suprafeţelor 'verzi, legarea între ele şi cu plantaţiile dimprejur.
O preocupare generală a urbaniştilor este aceea ca tipizarea clădirilor să nu ducă la monotonie, ca industrializarea şi ridicarea în serie a construcţiilor prefabricate să nu contravină nevoilor sufleteşti şi dorinţei de frumos. Dar o notă tradiţională fie ea naţională sau locală, o aplicare a resurselor decorative ale policromiei înlătură pericolul uniformităţii odată eu neajunsul cosmopolitismului arhitectonic. Din expoziţie reese că aşezări cu case-tip pot căpăta diversitate, caracter şi expresie emoţională printr-o contribuţie imaginativă a proiectanţilor la trasarea sistemului de artere şi amplasarea clădirilor. Prin alternanţa tipurilor şi legăturilor spaţiale armonioase, prin accentuarea ritmului urbanistic, compoziţia de ansamblu ia uneori chiar o alură monumentală. Justa apreciere a efectelor plastice panoramice .are loc însă doar de la distanţă sau de sus, de ;la etajele superioare, de pe înălţimi învecinate sau din avion. Trebuie adăugat că amploarea compoziţiei urbanistice presupune o acomodare a percepţiei vizuale obişnuite.
Nu toate lucrările expuse sînt reuşite. Nu toate justifică marile eforturi şi cheltueli ce au necesitat. Dar expoziţia „Construcţia şi reconstrucţia oraşelor în perioada 1945—1957" cu imaginile ei vii însumează un bogat material informativ şi oferă posibilitatea unei judecăţi critice.
Confruntarea proiectelor adunate din ţări cu regimuri sociale şi politice diferite, compararea a ceea ce s-a realizat mai bun spre a se remedia dezastrele cauzate de ultimul război mondial, demonstrează din nou cu elocvenţă posibilităţile excepţionale pe care le oferă orînduirea socialistă pentru desfăşurarea unor lucrări de construcţii de amploare şi anvergură deosebită, într-un ritm, neîntîlnit pînă azi.
Arh. Jean Monda
178
UN TRADUCĂTOR NEINSPIRAT
SAU O TRADUCEREj^CARE... TRĂDEAZĂ
e-am obişnuit să citim opera lui Şolohov în traduceri care nu ne dădeau nici o clipă impresia unui text transpus dintr-o .altă limbă. Intr-atît de mare era apropierea de poezia tulburătoare a originalului şolohovian, într-atît sugerau tălmăcirile respective nuanţele scrisului .marelui prozator sovietic. Ne gîn-dim de pildă la traducerea în romîneşte a romanului „Pe Donul liniştit" sau la aceea a romanului „Pămînt desţelenit", la „Povestirile de pe Don" tălmăcite de Cezar Pe-trescu sau la nuvela „Soarta unui om", traduceri datorate penei unor scriitori ca Cezar Petrescu sau M. Sevastos. Chiar multe din fragmentele volumului al doilea din romanul „Pămînt desţelenit" publicate în „Veac nou" sau în „Gazeta literară" n-au desminţit această tradiţie.
Nu acelaşi lucru l-am putea afirma şi despre noul fragment din „Pămînt desţelenit", intitulat „Porumbeii", apărut în „Scrisul bănăţean" nr. 2/1959.
Traducătorul, Ion Petrea, fie dintr-o fidelitate rău înţeleasă faţă de textul rusesc, fie dintr-o cunoaştere insuficientă a limbii romîne, fie şi din una' şi din .alta, prezintă în „Scrisul bănăţean" un text cu o topică ciudată, neromînească, cu o frază în care nu este respectată concordanţa timpurilor sau care recurge la tot felul de exprimări contorsionate şi încîlcite.
Dar să dăm cîteva exemple.
Mai întîi într-o frază unde este vorba de casa lui Razmiotnov, Ion Petrea traduce cuvînful prin „bordei". Mai departe în textul tradus apare fraza': „Iar porumbiţa alunecă jos, bătu răsunător de două ori din aripi şi, descriind un semicerc, coborî pe chenarul ferestrei, desprinsă de zid (?) a odăii lui Razmiotnov". In fraza următoare e din nou vorba de un „bordei". Lăsăm la o parte faptul că nu se poate imagina cum arată o fereastră desprinsă de zid (probabil deschisă?), dar cititorul nu-şi poate .închipui cum arată zidul unui bordei. Autorul traducerii amestecă termenii şi nu reuşeşte să sugereze cititorului o imagine clară a înfăţişării casei lui Razmiotnov.
Undeva citim următoarea frază : „Se vede că inima ţi-e ca din os..." Fraza aparţine mamei lui Andrei Razmiotnov, care e necăjită pe băiatul ei, pentru că are o fire închisă şi nu-i destăinuie nimic din gîndurile Iui. Ce înseamnă însă pe romîneşte : „Se vede că ţi-e inima ca din os ?" Poate inimă împietrită ?
Dar autorul traducerii zice cu dezinvoltură, vorbind tot despre porumbei, că ar avea „năsuţ" (?!) în loc de cioc : „porumbelul o fugărea cu sărituri scurte, apoi se oprea şi el la fel, o clipă, se rotea, se înclina, de parcă atingea pămîntul cu năsuţul său". In altă parte citim : „omul viu simte tristeţe, dar tristeţea deosebită, pătrunzătoare şi ascuţită trăieşte nedespărţit acolo numai la început de primăvară şi toamna tîrziu" — frază care probabil ar fi trebuit să spună că totdeauna1 omul se simte întristat cînd vine la cimitir, dar este şi mai întristat dacă i se întîmplă să se ducă la cimitir către începutul primăverii sau toamna tîrziu. Mai la vale citim : „ca şi cum ar fi încercat să-şi lămurească tinereţea neuitată". Cum vine asta? A-ţi lămuri tinereţea? Intr-o frază unde Şolonov descrie munca migăloasă şi îndelungată a porumbeilor care-şi fac cuibul, traducătorul tălmăceşte impropriu : „trudă grosolană". Dar cum se împacă epitetul „grosolan" cu gingăşia porumbelului ?
12*
179
In altă parte, Razmiotnov, iritat, îi spune maică-sii să intre în ca'să şi să strige acolo cît o vrea împotriva lui. Ion Petrea traduce astfel „Strigă în locuinţă"... In cazul de faţă comentariul ni se pare de prisos !
Iată cum apare, în traducerea din „Scrisul bănăţean", fizionomia unui om care abia se abţine să nu izbucnească în rîs se încruntă plin de suferinţă şi aproape să plîngă de rîs". Cum o fi atunci cînd plîngi de rîs ? Autorul traducerii nu .ne lămureşte. Iată, mai încolo, cum ar arăta, în versiunea lui Ion Petrea, spatele zguduit de rîs al unui om: „începu să-i alerge spatele larg a rîs!" Năstruşnic spate, trebuie să recunoaştem!
Despre o droaie de copii aflăm că aceştia făceau gălăgie „ciripind din toate vocile'". Cît priveşte motanul babei Ignatievna, ar fi fost „îngrăşat .de multă şi gratuită mînoare". O vulpe s-ar fi repezit „cu toate picioarele (?) spre grădina de zarzavat", iar despre un gard vechi citim, în versiunea aceluiaşi traducător, că droaia de copii l-ar fi prăbuşit „dintr-odată şi cu troscăit".
Dar... ne oprim aici, deşi exemplele s-ar mai putea înmulţi. Considerăm că nici comentariile nu mai sînt necesare pentru a dovedi că traducerea lui Ion Petrea sărăceşte cu totul proza şolohoviană. Şi dacă ar fi numai atît. Dar din exemplele citate se desprinde cu claritate şi altceva : tălmăcitorul nu prea' se descurcă nici în ceea ce priveşte exprimarea în limba romînă. Şi dacă aşa stau lucrurile, ne întrebăm totuşi cum s-a întîmplat că redacţia revistei timişorene a dat dovadă de atîta superficialitate publicînd o asemenea „traducere" ?
V. I.
SETE DE CULTURĂ
auza de prtnz... Pentru o jumătate de oră, ţăcănitul maşinilor se domoleşte. Femeile se ridică, potrivindu-şi, cu o nedesminţită cochetărie, părul sub basmalele colorate, [şi iau în grabă pachetele învelite în hîrtie albă şi pornesc spre mijlocul uriaşei hale; sub cadranul alb al ceasului, o masă încărcată cu cărţi. Coperte multicolore, pete vii de coloare pe invelltoarea albastru-deschis. Aşe-şate cu gust, cărţile îmbie privirea. A devenit o obişnuinţă pentru muncitoarele de aici: aproape săptămînal, în mijlocul halei, le aşteaptă cărţile. Au devenit obişnuite discuţiile despre cărţi, despre eroi, despre autori. Balzac şi Goethe au pătruns în vocabularul muncitoarelor. Nu mal vorbim de Eminescu, de Creangă, de Coşbuc, de Sadoveanu. Zeci de oameni se îmbulzesc în jurul mesei, răsfoiesc cărţile, se consultă :
— Tu ai citit-o ?
In cîteva minute, masa se goleşte. Cele care nu s-au grăbit, nu mai au ce alege. Sînt unele care cumpără lunar cărţi de zeci, uneori de sute de lei. Şi nu la întîmplare. Ştiu să aleagă, ştiu ce să ceară, ştiu să-i reproşeze dlfuzoarei lipsa unor volume despre care au aflat din ziare că au apărut.
— N-ai volumul doi din Rebreanu ? Şi. apoi, expllcîndu-i vecinei:
— E cu Ion. Alta:
180
— Cînd o să vă vină cinci din Balzac ?
Astea se întîmplau, pe la începutul lui aprilie, la Fabrica de confecţii „Gh. Gheor-ghiu-Dej". într-un sfert de oră, s-au difuzat cărţi în valoare de aproape o mie de lei. Cifră controlabilă. Cîte foste analfabete au plecat, ducînd sub braţ cărţile lui Sadoveanu şi Şolohov ?
Şi nu numai aici. In sute de întreprinderi şi instituţii din Bucureşti, s-tandul de cărţi face astăzi parte din viaţa zilnică a oamenilor. Mecanicul de la fabrica de medicamente „Fiola", cu care discut adesea despre standul de care răspunde, îmi mărturiseşte :
— Nici nu ştii cîtă bătaie de cap am cu standul ăsta. Niciodată nu sînt cărţi destule. Cînd a apărut ediţia bibliofilă Eminescu erau să mă ia pe sus, cu stand cu tot. Ce să fac ?
In curtea garajelor I.T.B.-Floreasca, un tînăr de 24 sau 25 de ani, cînd a aflat că ne îndeletnicim cu unele probleme ale difuzării cărţii, s-a ţinut scai de prietenul meu şi de mine, rugîndu-ne să-i procurăm o carte. Nu mai ţin minte ce anume : ceva despre roţi dinţate şi angrenaj. Un titlu complicat, ceva în care erau subînţelese formule lungi, calcule. E mecanic şi vrea să dea, în toamnă, examen la Politehnică.
Sau portarul de ta Comitetul de Stat al Planificării care ne-a ajutat cu însufleţire să instalăm o masă cu cărţi în holul instituţiei:
_ Poate că aşa. o să pot pune mîna şi eu pe unele noutăţi. Ştiţi, eu nu pot pleca
de-aici aşa, toată ziua, bună ziua, după cărţi. Vreau să am şi eu Cronică de familie, cartea aia nouă, Cuscrii şi cîte altele. Da' n-am vreme să umblu după ele.
Ţesătoarea de la „Tehnica Textilă" care n-a apucat să cumpere primul volum din „Jean Christophe" :
— L-am. citit de la bibliotecă. Dar aş vrea să-l am acasă. Zău, vă rog, faceri-mi rost.
Taxatorul de pe linia 5. Dimineaţa. O oră cînd tramvaiul e mai puţin aglomerat. Intre două staţii, citeşte. Cînd vagonul opreşte, scîrţHnd prelung, se întrerupe, îşi face datoria („Cine mai e fără bilete, vă rog? Abonamentele la viză!"), apoi pune deoparte cleştele şi continuă să citească.. Volumul III din Rădăcinile sînt amare.
Ştiţi că la o fabrică aflată departe, dincolo de gara Obor, Kaleviala a fost trasă la sorţi ? La „Radio-Popular", la ieşirea din schimb, zeci. de muncitori s-au oprit la poarta fabricii, aşezîndu-se, cuminţi, la coadă; aflaseră că la standul care funcţionează acolo, sosise în dimineaţa aceea Insula misterioasă a lui Tales Verne.
Ştiţi că tot la „Radio-Popular", într-un sfert de oră, s-au difuzat 70 exemplare din Cuscrii ? Că Surîsul HLroshimei a fost cumpărată, la altă fabrică, de cîte doi cititori : juma' juma' ? Numai pentru că amîndoi voiau să-l aibă şi niciunul nu se îndura să renunţe (era ultimul exemplar. Aşa îl aveau amîndoi.)
Fapte perfect controlabile.
Cîte lucruri nu s-ar putea scrie despre setea aceasta nepotolită pentru carte? îngrămădeala din faţa standurilor de cărţi, mecanicii care, în timpul pauzei de la ora 11, se apropie de stand, ştergîndu-şi. îndelung mîinile îmbibate de ulei, alcătuiesc adevărate teme de poezie.
Ce alte dovezi mai sînt necesare pentru a demonstra că revoluţia culturală e o realitate vie, puternică, atot-cuprinzătoare?
Dan Grigorescu
181
ÎN FAŢA TELEVIZORULUI
n ţările capitaliste televiziunea are drept ţel principal la fel cu orice altă întreprindere capitalistă, ,,să-şi scoată banii", să dea beneficii. Orice scop de educaţie este absent. Există desigur o tendinţă de .a măguli gusturile, mai exact: slăbiciunile clientului, de a-i bate în strună pe cîteva idei la care el ţine. Dar acest „tezism" e destul 'de vag. Adevărata teză a negustorului de televiziune e să distreze pe muşteriu, să-1 emoţioneze fie făcîndu-l să rîdă, fie făcîndu-1 să se înduioşeze, fie mai ales apel î-n d la -alte -două mari surse de emoţie : frica şi sexul. Surse garantat producătoare de impresii tari. Sigure ca un şantaj. Iată de ce televiziunea occidentală cultivă de preferinţă filme scurte, fabricate anume pentru televizor, cu peripeţii poliţiste şi aventuri erotice.
Dacă ne îndreptăm privirile spre ţările socialiste, constatăm că aici amuzarea şi emoţionarea publicului sînt legate de alte două ţeluri : educarea politică şi îmbogăţirea cunoştinţelor. Televiziunea desigur e o artă. Televizorul nu-i un simplu aparat de transmisie. Dar tocmai de aceea, televiziunea trebuie să participe la datori-a oricărei arte de a apăra ideile înalte ale umanităţii. Această obligaţie ne face să admitem în programele de televiziune conferinţa, gen ce ar părea străin de arta televiziunii.
Există două soiuri de conferinţe : conferinţa de tip lecţie şi conferinţa de tip estradă. Practicate cu măiestrie, ele pot evita plictiseala şi deci pot educa sau instrui în chip agreabil. Există însă o îndreptare care e comună ambelor -cazuri. Anume : aceste conferinţe să fie scurte. Le putem mări numărul. Le putem înmulţi oricît. Dar fiecare în parte să fie foarte scurtă. Stilul telegrafic e inerent genului. Laconismul produce un fel de poruncă faţă de atenţia şi interesul ascultătorului. Apoi laconismul mai ajută la ceva. Preîntîmipină o primejdie. Vorbitorul nu e totdeauna actor, pentru ca astfel să cunoască arta de a-şi impune vreme îndelungată prezenţa fizică. Un tehnician care explică o inovaţie, un copil care recită o poezie, un medic care dă un sfat, toţi aceştia trebuie să stea doar cîteva clipe în faţa ochilor -noştri. Iar textul rostit trebuie să fie foarte clar şi foarte lapidar. Numai aşa el se întipăreşte în minte. I-ar scurtimea trebuie să fie nu numai compensată, dar şi ajutată, intensificată prin înmulţirea personajelor care se perindă. Asta produce variaţie vizuală şi întreţine interesul pentru conţinutul explicaţiilor. Constatările -de mai sus sînt mai -ales valabile pentru prezentările de amatori. Pentru noi, această apariţie la lumina rampei a oricărui cetăţean din tot întinsul ţării ; această încurajare şi răsplătire a preocupărilor de artă şi ştiinţă a celui mai modest dintre neprofesionişti ; această formă de popularizare este o idee scumpă. De aceea trebuie pe cît se poate, să găsim leac la lipsa experienţei artistice inerentă aici. Leacul e acelaşi. Scurtimea. Prezentările acestea sînt mult prea lungi. Aici reducţia lor — nu ca număr, ci ca timp — este deosebit de necesară şi de urgentă.
In ce priveşte ora copiilor, remarcăm în treacăt că rubrica „Atelierul lui Moso-rel" e inaccesibilă copiilor sub 12 ani. Ar părea mai mult a îi o „Oră a părinţilor", pe care îi învăţăm cum să le fabrice copiilor lor diverse lucruri. „Poşta copiilor" este vorbită de o artistă fermecătoare (Daniela). Păcat că nu are -un text mai bun pentru a-şi pune în valoare graţia şi talentul. Emisiuni foarte reuşite sînt „Grădiniţele", care au un aspect ceva mai realist, mai spontan, mai trăit decît celelalte rubrici pentru copii. Păcat că-s aşa de rare. E explicabil că autorilor le este teamă de monotonie. Dar asta nu-i o scuză. Avem dreptul să cerem de la alcătuitorii programelor să-şi bată capul şi să învingă acest risc.
O „atenţie mărită" cerem mai ales pentru „Ora satului". Conferinţele ţinute de agronomi să fie mai scurte, iar imaginea să fie, 90%, aceea a lucrurilor explicate
182
şi nu a cetăţeanului care explică. Apoi, dacă instrumentiştii de la tarafurile de muzică populară sînt cel mai adesea suportabili, guriştii, în schimb, lasă mult de dorit. Cîntă-reţi buni, de nivelul Ioanei Radu, apar odată la un .an. Cea mai izbutită dintre emisiile „Orei satului" este „Şezătoarea". S-a dat o singură dată un asemenea spectacol ; şi a fost încîntător. De ce nu s-a mai repetat ? Teama de monotonie, desigur ; dar acest pericol tocmai că există într-o mai mică măsură aici decît în alte rubrici. Pe aceste şezători ar trebui să se pună accentul în „Ora satului".
In ce priveşte spectacolele de teatru, cele luate nu la faţa locului ci în studiourile televiziunii, au avantajul unei mai bune imagini şi inconvenientul unei mai puţin bune regii şi interpretări ; iar cît priveşte spectacolele de operă, se poate cere ca aceste transmisiuni să se facă în zilele cînd la operă avem cel mai bun ansamblu de interpreţi. Reuşite au fost spectacolele de operă „Carmen", „Răpirea din Serai", iar ca piese de teatru : „Sălbaticii", „Inspectorul", „Omul care aduce ploaia", „Pădurea".
Cu privire la filmele documentare, constatăm cu satisfacţie că peste 50% sînt foarte, foarte bune. De asemenea selecţia filmelor de lung metraj este satisfăcătoare. Am avut lucrări de mîna întîi ca „Zboară Cocorii", „Al 41-lea", „Ivan cel groaznic", „Alexandr Nevski", „A 12-a noapte", „întîlnire la hal", „Scara în spirală", „Casa în care locuiesc", „Moralitatea d-nei Dulska". De ce — va întreba poate spectatorul — se dau exclusiv filme din ţările de democraţie populară ? Foarte simplu. Pentru că contractele de licenţă cu casele occidentale nu permit televiziunea. Totuşi spectatorii au putut recent vedea „Mizerabilii" lui Hugo, în interpretarea unor artişti ca Harry Baur, Moreno, Charles Dullin, Charles Vanei. Decît aici a fost nu o reprezentaţie de film, ci o prezentare documentară, cu valoare istorică, a cîtorva fragmente din acel film clasic, însoţite de ample comentarii ale conferenţiarului. Aceste montaje cu scop artistico-instructiv şi pe baza filmelor pe care le are arhiva noastră, filmoteca noastră naţională, a fost o excelentă idee a celor ce conduc televiziunea. Şi o dorim repetată.
Cu privire la muzică, cea simfonică este de-a dreptul năpăstuită. De la Festivalul Enescu încoace a trebuit să aşteptăm tocmai pînă dăunăzi, cînd ni s-a dat excelentul festival Haendel. In ce priveşte muzica uşoară, de ce nu se folosesc mai des ansamblurile bune (ca de pildă Electrecord, Radio, Ursu, Sibiceanu, Matagamba, Sile Ionescu — pe acesta, ce-i drept, îl auzim ceva mai des). Apoi trebuie să ne întrebăm de ce, de la Monique de la Bruchollerie încoace, nu se mai dau recitaluri ? De ce, pe de altă parte, au fost aproape desfiinţate spectacolele muzicalo-coregrafice ?
Semnalăm în materie de muzică uşoară, două emisiuni remarcabile ca : „Nu e rolul meu" şi „Turiştii veseli". In sfîrşit, menţionăm că ambele spicheriţe sînt excelente, mai bune decît cele de la Radio. Am mai sugera două tipuri de conferinţe cultivate încă prea puţin.
Ne gîndim la prezentările de picturi şi la prezentările de poezii. Avem comori de pictură în muzeele noastre. Comentarii iscusite le pot pune în valoare mai bine chiar decît filmul, căci permit acestor prezentări să fie mai scurte şi totodată mai dese decît în filmele documentare. Iar aici imaginea intermitentă a vorbitorului, tocmai fiindcă e nară. poate deveni un element de diversitate în plus.
Cît despre ecranizarea poeziilor, aceasta e o sarcină splendindă şi imensă, atît de bogată în posibilităţi încît aproape am spune că în ea vedem una din marile invenţii artistice ale epocii noastre ; invenţie desigur viitoare, căci va trebui multă căutare şi cugetare pentru a-i găsi legile şi metodele. Dar va fi o tulburătoare speţă nouă de artă. De aceea nu-i putem încă semnala decît simpla promiţătoare posibilitate. Iar televizorului îi este rezervat să aducă la îndeplinire, cîndva, această sarcină.
D. I. Suchianu
183
CEVA DESPRE CERCURILE ŞTIINŢIFICE STUDENŢEŞTI DIN FACULTATEA DE FILOLOGIE BUCUREŞTI
intrat în tradiţia Facultăţii de filologie ca în afara activităţii didactice, studenţii să îndeplinească sarcini diverse în vederea formării lor ca oameni capabili să răspundă multiplelor probleme ce li se pun în faţă, în calitate de viitor activişti pe frontul cultural. Hotărît lucru, — învăţămîntul superior de tip nou se deosebeşte de cel de altădată şi prin faptul că urmăreşte să scoată nu „absolvenţi" pur şi simplu, nu posesori de hîrtii ştampilate, ci oameni in stare să contribuie la rezolvarea anumitor probleme ale revoluţiei culturale.
Una dintre formele importante de activitate depuse în acest sens este munca studenţilor în cadrul cercurilor ştiinţifice. Atenţia' sporită ce se acordă activităţii ştiinţifice a studenţilor este un semn .al maturităţii învăţământului superior, cercurile ştiinţifice fiind un principal mijloc prin care se- face trecerea de la însuşirea şcolărească a materiilor predate ia prelucrarea datelor acumulate şi esenţiale, cale de pregătire a viitoarei generaţii de cercetători. Aici studentul se obişnuieşte cu seriozitatea cu care trebuie studiate diverse probleme ale moştenirii culturale sau învaţă să urmărească în mod sistematic anumite aspecte cultural-artistice ale zilelor noastre, aici se formează spiritul de răspundere şi onestitatea ştiinţifică a viitorului cercetător. In Facultatea de Filologie, există un mare număr de cercuri ştiinţifice, unele cu tradiţie mai bogată remarcîndu-se prin buna lor organizare ; temele sînt date la vreme şi referentul cercetează o problemă pe o lungă perioadă de timp, fapt care face ca lucrările prezentate să a.ibe o ţinută cu adevărat ştiinţifică. Menţionăm în acest sens Cercul de literatură romînă şi pe acela de limbă romînă unde cadrele didactice se preocupă ou seriozitate 'de îndrumarea muncii de cercetare ştiinţifică a studenţilor. Ultima sesiune ştiinţifică pe universitate a apreciat favorabil rezultatele obţinute de studenţii acestor cercuri care au prezentat referate documentate şi au ajuns la interpretări ce dovedesc maturitate de gîndire. Cităm ca merituoase lucrările tovarăşilor Geabău Ion : „Idei despre artă în opera lui Mihai Beniuc" (Cercul de literatură romînă) şi Sanda Golopenţia : „Aspecte din sintaxa limbii vorbite în cîteva basme din Oaş" (Cercul de limbă romînă).
Cercul de limba romînă, care are cea mai îndelungată existenţă, a dobândit şi fin stil de muncă superior care poate sugera metode de lucru şi celorlalte cercuri din facultate. Aici temele date sînt în strînsă legătură cu obiectivele ştiinţifice urmărite de colectivul ide catedră, fapt care conferă cercetării ştiinţifice un caracter de colaborare între studenţi şi cadrele didactice. Menţionăm ca o iniţiativă lăudabilă faptul că un grup din membrii acestui cerc au luat legătură cu cenaclurile literare muncitoreşti urmărind lucrările citite .aici din punct de vedere al limbii, rolul observaţiilor este prezentat periodic în şedinţele de cerc şi adus apoi la cunoştiinţa cenaclurilor respective.
S-ar putea spune multe despre modul cum s-a ajuns la elaborarea unor lucrări ştiinţifice, din ce în ce nnai bine şi mai strîns legate de actualitate.
De ani de zile se constată că lucrările prezentate la sesiuni au un nivel ştiinţific şi ideologic din ce în ce mai ridicat şi că unele dintre ele ar putea fi publicate, măcar parţial, în revistele de specialitate. Pînă în prezent, nu s-a realizat însă nimic în acest sens, ceea ce crează o supărătoare lipsă de perspectivă asupra rezultatelor muncii ştiinţifice. Este adevărat că unele dintre lucrările bune, efectuate de către studenţii anilor mai mici,
184
sînt dezvoltate şi transformate ulterior în lucrări de stat ; din păcate însă, şi acestea ra-nvn necunoscute maselor largi de studenţi din facultate. Pentru a remedia aceasta lipsa, socotim că ar fi necesară apariţia unui „Buletin al cercurilor ştiinţifice" pe secţn, care să apară anual Un asemenea „Buletin" .ar contribui ca activitatea cereunlor ştiinţifice studenţeşti să devină - pe lîngă un mijloc de formare .a viitorului cercetător - şi o sursă de informaţii ştiinţifice.
G. Cioinpea
ACORDURI STRIDENTE
nformatia Bucureştiului" realizează, în ultima vreme îndeosebi, interesante pagini ' culturale, sportul rămînînd totuşi copilul favorit al redacţiei. Problemele culturale si artistice sînt tratate cu seriozitate şi după cum sade bine UIUii cotidian - cu regularitate. Pagina a doua - tradiţionala pagina culturală e o bună oglindă a vieţii culturale şl artistice din Bucureşti. Ziarul publica cronici dramatice si cinematografice, carnete plastice şi muzicale, se ocupă de fenomenele reprezentative ale culturii de masă, tipăreşte note de lector şi - mai rar - cronici literare în acest excelent concert mal răsună şl unele acorduri stridente. Am luat cîteva „instantanee" - ca să folosim formula reporterilor ziarului - din paginile culturale ale „Informaţiei Bucureştiului".
Ofelia siropoasă şi dulceagă! Da I Blinda angelica eroină a lui Shakespeare este tratată cu duritate şi cruzime. Inlr-un reportaj intitulat destul de puţin modest „Prolog la opera Othelo" (Nr. 1741/14 Martie 1959). A. Sandu relatează o convorbire cu regizorul spectacolului realizat de Teatrul de Operă si Balet. In această discuţie regizorul lean Rînzescu declară că Des-demona va ocupa în conflictul operei alt loc decît „acel al unei Ofelii siropoase şi dul-cegi acceptînd cu resemnare împlinirea sorţii". Reabilitînd-o pe nefericita iubita a lui Hamlet nu plătim tribut exagerat cultului pentru „dulcea lebădă din Avon". Cmd se vorbeşte despre un personaj cu o stare civilă atît de notorie, cum este Ofeha, simţul măsurii trebuie să fie treaz. Infantă de soartă, Ofelia nu devine făptură siropoasa şi_ dulceagă Pe drumul alunecos al arbitrariului, Hamlet poate deveni un ins bicisnic şi las Othello un maur coleric, Romeo - un june melodramatic, şi aşa mai departe. Cam siropos este însă stilul reportajului, în care descoperim un regizor „desluşind complicatul labirint al psihologiei personajelor", sau un aparat de filmat care „parcă a operat subtile radiografii celor mai intime fibre ale inimii omeneşti".
'   A opera radiografia celor mai intime fibre... Fericită formulă!
Fără a estompa, acoperă...
In cronica la comedia lui Mihai Beniuc „In Valea Cucului" (Nr. 1750-25 Martie 1959) se găsesc cîteva perle stilistice remarcabile: 1) „O particularitate care dă farmec comediei lui Beniuc este aceea că fără a estompa primejdia acţiunilor duşmanului de clasă, scriitorul acoperă de ridicol deşartele lor ambiţii de restaurare a vechilor rîn-
185
duieh Bine zis ţara a estompa... scriitorul acoperă...! In treacăt ţie zis acordul gramatical dintre „duşmanul de clasă" şi „deşartele Ier"... este fantezist. Greşeala de tipar e exclusa! 2) „dincolo de unele fraze cu înţeles cam şocant, deocheat". Şi şocant si deocheat şi mai ales, cam... 3) După ce cititorul e informat că doi actori s-au străduit să dea pondere celor două personaje interpretate, se spune că „în schimb, Natasa Alexandra a fost stridenta../ Savuroasa comedie a lui Beniuc merita o cronică mal serioasă. M Lupa care de obicei semnează articole merituoase, s-a pripit de data aceasta.. în schimb...
Recuzita
Carnetele muzicale semnate de J. V. Pandelescu excelează prin lipsa judecăţilor critice, care sînt înlocuite printr-o jerbă de epitete gratuite. Despre recitalul de pian al VMonel Milicescu-Cillarlo (Nr. 1762-8 April. 1959) afli doar că pianista „posedă o tehnica de un finisai remarcabil", „naturaleţe şi sinceritate a expresiei", etc.. De asemeni ca interpreta s-a aflat în „largul său" în muzica spaniolă.
Nu se pot face, şi în cuvinte puţine, observaţii cu miez ?
^ Post scripturii - Trecînd pe alt teren, semnalăm cititorilor că voluptăţi stilistice rafinate pot genera şi cronicile sportive ale lui Dan Olteanu.
Credem că stilul unor asemenea articole s-ar cuveni să fie mai puţin pretenţios şi mai in acord cu gramatica. Nu se poate îngădui ca într-un ziar să se scrie că jucătorii unui club „au parcurs jumătate din ocolul lumii/' sau că respectivul cronicar sportiv a urmărit unele meciuri „în ideia..."
B. C.
HEMMINGWAY ÎN FATA JUSTIŢIEI AMERICANE
14
n fapt deosebit de semnificativ pentru moravurile literare care domnesc în S.U.A. îl constituie procesul intentat de revista „Esquire" cunoscutului scriitor Ernest Hemmingway. Publicaţia a adus în faţa judecăţii pe laureatul Pre-
_ miului Nobel, fiindcă acesta a refuzat să accepte reeditarea unor nuvele ale
sale despre Spania, în cadrul almanahului jubiliar „Esquire". Nimeni nu ar fi spus că avem de a face cu altceva decît cu o afacere juridică. Dar iată că, pnn intervenţia neinspirată ,a ziarului „New York Times" un banal diferend -a devenit un caz politic. In adevăr, acolo unde trebuie să decidă justiţia, pe baza examinării contractelor lui Hemmingway cu „Esquire", ziarul a adus în discuţie cu totul alte criterii. „New York Times" a scris un articol din care rezultă că reeditarea schiţelor ar însemna mai mult deciît încălcarea drepturilor de autor, ar reprezenta o intervenţie brutală în convingerile politice ale lui Hemmingway care a evoluat şi s-au schimbat substanţial de la războiul civil spaniol
încoace.
„New York Times" nu s-a aşteptat ca Hemmingway să replice atît de prompt si în termen, atît de expliciţi. El însă a declarat răspicat că îşi menţine punctul de vedere exprimat în povestirile publicate de revistă în 1938-1939. „Am rămas acelaşi partizan al republicanilor spanioli car* am fost .întotdeauna. Aceste trei schiţe au fost publicate in urmă cu 20 de ani. Dacă expresiile folosite de personaje în convorbirea din avion
186
ritmul dialogului — nu .mai corespunde realităţii, tot restul trebuie să rămînă neschimbat. Cel care presupune că eu mă leresc ca nu cumva prin schiţele mele să fie demascat un criminal politic, se înşeală. Eu mă străduiesc nuimai ca schiţa să [ie bine făcută şi să corespundă realităţii".
Răspunsul edificator al scriitorului a deziluzionat, bineînţeles, anumite cercuri literare, lucru care n-a întîrziat să rezulte dintr-un articol publicat lîn „Saturday Review" Această publicaţie şi-a luat asupră-şi misiunea dezonorantă de a demonstra că Hemming-way ar fi abandonat poziţia sa antifascistă. Sub pretextul că discută o problemă teoretică, şi anume dreptul scriitorului de a-şi revizui operele din tinereţe, autorul articolului îşi exprimă de fapt îndoiala cu privire la rituoasa declaraţie a lui Hemmingway. El găseşte că evoluţia convingerilor sale este contradictorie, face reflecţii despre „neputinţa de a citi gîndurile ultime ale scriitorului", încercînd să acrediteze cu argumente care sînt mai curînd insinuări ideea că HemimingVv'ay ar sta de fapt astăzi pe o altă poziţie de oît aceea pe care s-a situat în anii 1938.
Autorul articolului găseşte chiar o scuză presupusei „evoluţii", arătînd că Hemmingway nu poate fi un scriitor cu convingeri conservatoare...
Este evident că presa americană a vrut să exercite presiuni asupra lui Hemmingway şi a cititorilor lui, lucru pe care un recenzent 1-a şi mărturisit, scriind că „ar fi de preferat ca Hemmingway să-şi schimbe convingerile politice".
Chipul în care s-a încercat să se atenteze la poziţia fermă a unui .scriitor de prestigiul şi notorietatea lui Hemmingway spune foarte multe despre procedeele uzitate în lumea literară de peste Ocean.
S. E.
BUCĂŢI LITERARE LIPSITE DE CONFLICT
Capacitatea de a desprinde din nodul contradicţiilor sociale conflictele esenţiale caracteristice pentru societatea contemporană, rămîne indiciul cel mai sigur pentru a elabora, a unui talent. Redus la proporţiile genului scurt (unde posibilităţile literare exterioare ca descripţia de natură, parantezele aforistice sau cu caracter de reflecţii... sînt mult limitate), conflictul este elementul primordial al creaţiei obiective. Lipsind — lipseşte literatura. Am remarcat în publicaţiile noastre asemenea neglijenţe şi mă voi referi la două-trei dintre ele.
„laşul literar" numerele 7 şi 8 publică, sub semnătura lui Aurel Leon, mai multe povestiri scurte, despre a căror construcţie literară vreau să discut. Voi începe cu „Irina are o reclarnaţie", o povestire nici duioasă, nici veselă (cu atît mai puţin dramatică), care nu se deosebeşte decît prin schimbări de nume de idilele prozatoarei semănătoriste Constanţa Hodoş. Irina, fată har,nică şi frumoasă, lucrează în brigada lui Victor. Simţind că brigadierul ar proteja pe o anume Anisia, vine să controleze registrul brigăzii pentru a se convinge de onestitatea şi sentimentele lui Victor. Ea are, deci, o reclarnaţie pe care moş Pândele (unul dintse acei bătrîni hîtri, arcadici, — cu care proza semănătoristă ne obişnuise cîndva), o întîmpină c-un scepticism bonom şi curtenitor.
,, — Ce veste-poveste, Irino ?... Ce ai tu de văzut acolo, pui de .şerpoaică?". <Bă-trînul are un oarecare vocabular argotic, pentru că, iritat de insistenta reclarnaţie, îi dă registrul ca să se „bunghiască". — E de prisos a mai adăuga că Irina şi Victor, întîl-nindu-se, se împacă, sub privirile duioase ale lui moş Pândele, care avea, în plus —
187
după cum ne asigură în (final autorul — „un umor ce nu poate fi descris". Conflictul este inexistent şi scena ca .atare nu. probea-ză nimic — totul rămînînd într-un convenţionalism minor.
„Răzbunarea lui Mitruţ" (din acelaşi număr al revistei) este mai bine orientată din ipunct de vedere ideologic; are, adică, un minim de conflict, dar prozatorul ratează şi aici (povestirea pentrucă nu renunţă la (locuţiunile livreşti care dau o nolă de artificialitate întregii raţiuni.
In altă povestire — „0 fată isteaţă" („laşul literar" nr. 7/58): — Intîlnim aceeaşi atmosferă de idilism; autorul ne face un reportaj care se menţine la suprafaţă şi urmăreşte, prin barocul faptelor, să dea o compoziţie antrenantă. Efectul, din nefericire, este tocmai opus. Fata isteaţă (fără nici o identitate literară, ca toate celelalte nume din povestire) este Erastia, agronom într-un sat dobrogean. Autorul ne spune : „chiar dacă n-ar fi vrut s-o mărturisească, Erastia mu putea ascunde că are sînge grecesc în vine. Nasul, ochii, părul, tenul, fiecare arată cîte puţin înrudirea cu urmaşii lui Pericles. Numai că, peste caracteristicile levantine, Mreaga-i făptură primise de la ramuri colaterale o dîrzenie care amintea vântul stepei şi asprimea mării. Să luăm numai ochii migdalaţi şi întunecaţi, dar fără melancolia visării galeşe. Privesc omul drept în faţă, să-1 cîntărească dintr-o dată cîte parale face".
Despre ce este vorba, despre un deteriminism exagerat, despre un studiu zolist — sau autorul vrea să facă o mică schiţă de morfologie a specificurilor naţionale pentru a-şi caracteriza personajele?
Nu ştiu după ce criterii (în orice caz, extra literare) H. Zalis socoteşte schiţele amintite mai sus ca reprezentînd un „cert progres", fiind scrise „cu nerv şi simţ de observaţie". Fiecare dintre ele -— spune criticul — „dezvoltă în cadrul unui episod, o serie de detalii portretistice, pitorescul folosit cu pondere fiind subordonat caracterizării psihologice" (V. „Viaţa Romînească" nr. 12/58). Despre ce pitoresc poate fi vorba ? Pitorescul (vulgar) în a determina un caracter după amestecul sîngelui — şi asta — într-o istorioară lipsită de finalitate literară, Şi-n general, de ori ce semnificaţie mai adîncă ? După părerea mea, criticul s-a grăbit să dea acestor lucrări un certificat de valoare literară pe care, bine înţeles, nu-1 merită.
Eugen Simion
188
Cârti noi
D. TH. NECULUŢĂ: „LUCEAFĂRUL"*)
Centenarul   primului   poet romîn ridicat din rlndul clasei muncitoare... O nouă ediţie — a şasea apărută în anii puterii populare — vine să întregească oportun caracterul festiv al acestei aniversări. Aspectul strict evocator,   calendaristic, se împleteşte astfel armonios cu stăruinţa de a permanentiza   în   conştiinţa contemporaneităţii figura aceluia care a fost D. Tli. Neculuţă — muncitorul-poet, muncitorul-publicist, unul din precursorii pe care literatura noastră realist-socialistă îi recunoaşte şi îi revendică.
Există- fără îndoială, o anumită simetrie între viaţa poetului şi destinul pe care l-au -cunoscut versurile sale. Muncitor autodidact, veşnic sortit să-şi îmbucătă-ţească timpul între pasiunea sa pentru literatură, activitatea depusă în cadrul cer cu. rilor muncitoreşti şi nenumăratele ore de muncă stabilite de jurisdicţia patronală, Neculuţă a fost unul din creatorii care şi-au văzut opera ignorată de către tiranica indiferenţă a oficialităţii literare. Volumul de versuri — unicul — i-a apărut postum şi numai datorită devotamentului unor prieteni. Publicaţiile literare burgheze nu l-au menţionat. Diferitele istorii literare din trecut şi mai puţin. Minuţios organizat în jurul creaţiei lui Neculuţă, complotul tăcerii se străduia să funcţioneze după re-
*} E.S.P.L.A., 1959.
gulile culturii burgheze. Şi dacă nu a izbutit, aceasta se datorează în primul rînd fidelităţii cu care clasa muncitoare a conservat de-a dungul generaţiilor valorile create pentru ea şi în numele ei.
'Sînt evidente influenţele pe care le-a cunoscut poezia lui Neculuţă. In deosebi, influenţa lui Eminescu. Neculuţă nu este însă o excepţie. Nu puţini au fost poeţii generaţiei care au intrat în literatura anilor 1890 eminescianizînd. Dar există în poezia lui Neculuţă o tonalitate nouă, distinctă, cu evidente doze de original şi inedit, datorite, în primul rînd, universului tematic şi ideologic al poetului. Cea mai valoroasă parte a liricii lui Neculuţă aduce un fragment din istoria luptelor de clasă ale proletariatului romîn. Faţă de alţi poeţi apropiaţi de mişcarea socialistă la sfîrşi-tul sec. XIX (Troian Demetrescu, Const. Miile, Beldlceanu), Neculuţă are avantajul unui plus de autenticitate. Poezia sa este scrisă dinăuntrul clasei muncitoare, cu experienţa directă a exploatării şi luptei. Revolta poetului împotriva claselor exploatatoare contopeşte organic virulenţa demascării cu încrederea în forţele poporului asuprit şi în viitorul pe care îl oferă „zîua mult visată".
„Sînt lava care arde şi omoară
Şi triumfală-n ziua mult visată
Voi izbucni la ceruri' liberată
Din orb abis, din noaptea-mi seculară."
189
Este Impresionantă fermitatea ideologică de care a dat dovadă Neculuţă într-o perioadă în care îndoiala şi în cele din urmă capitularea au avut acces chiar şi în viaţa unor persoane de o remarcabilă integritate morală (Ibrăileanu, de exemplu). Trădarea „generoşilor" a lovit mişcarea muncitorească. Alături de I. C. Frimu, Neculuţă va ţi unul din cei rămaşi credincioşi cauzei proletariatului revoluţionar. Tonice, viguroase, pline de acel patos al certitudinilor de neclintit, versurile sale vor contribui cu promptitudine la înfierarea scepticismului mic-burghez. Din această epocă frămîntatâ datează poezia dedicată „pesimiştilor făţar. nici" :
„In ce decepţii viaţa vi' se sfarmă O, laşi, cu feţe de orgie supte, Cînd în a vieţii mari şi aspre lupte Voi nici odată n-aţi purtat vre-o armă"
Moartea l-a smuls pe Neculuţă din mijlocul tovarăşilor săi chiar în momentul în care clasa muncitoare din Romînia depăşea impasul provocat de trădarea „generoşilor". Tn urma sa rămîneau un pachet de manuscrise şi amintirea unui destoinic combatant. Reunite într-un volum, manuscrisele vor vedea lumina tiparului în
1907. Deşi ele nu cunosc cea din urmă cizelare pe care Neculuţă, deosebit de exigent în ceea ce priveşte propria sa creaţie, o impunea fiecărui vers în parte, ansamblul volumului depune mărturie pentru resursele lirice ale primului poet-muncitor din istoria literaturii romîne. Resurse subliniate în deosebi de acurateţea limbii poetice, de fluiditatea şi realismul imaginii, de muzicalitatea celor mai reuşite dintre versurile sale.
Lirica şi publicistica poetului au rezervat nenumărate greutăţi istoriografiei literare ştiinţifice. Atît în ceea ce priveşte datele biografice, cît şi în legătură cu problemele iscate de paternitatea sau cronologia unora dintre creaţiile poetului. Tocmai din această cauză, merită relevată continuitatea eforturilor depuse de Mihu Dragomir, îngrijitorul ediţiei. Mînuind cu dexteritate armele criticii şi ale istoriei literare, Mihu Dragomir s-a dovedit posesor al unor eficiente rigurozităţi ştiinţifice. Stadiul actual al cunoştinţelor noastre despre activitatea lui Neculuţă — încă incomplete după părerea cercetătorului — au fost sintetizate ■ firesc, în această ultimă ediţie publicată de către E.S.P.L.A.
H." Fabian
D. CORBEA: „DE PESTE MĂRI
iteralura impresiilor de călătorie, minunat mijloc de cunoaştere şi de înfrăţire între popoare, a cunoscut în ţara noastră, în anii regimului democrat popular, o remarcabilă înflorire. Zone geografice, aspecte politice, sociale, demografice şi etnografice dintre cele mai variate, de care veacuri în şir poporul nostru n-a putut lua cunoştinţă mai intimă, au devenit familiare, în vremea din urmă, prin pana unor scriitori ca Tudor Arghezi, G. Călinescu, M. Ralea, Geo Bogza, Victor Kernbach, Al. Sahighian, Nicolae Moraru şi alţii.
*) Ed. Tinerelului, 1959
Şl ŢĂRI"*)
Acestora li se adaugă şi recenta carte a poetului şi prozatorului Dumitru Corbea. „De peste mări şi ţări", apărută în colecţia „In jurul lumii", la Editura Tineretului. Titlul, pare desprins din poezia basmelor noastre populare în care eroii străbat, regiuni, fabuloase, animaţi de setea de a cunoaşte, de a vedea, de-a descoperi adevăruri, îndrăgostit de poporul şi patria sa, aşa cum ne apare din întreaga lui. creaţie literară, Dumitrti Corbea îşi deschide sufletul cu aceeaşi dragoste şi înţelegere în faţa oamenilor de pe meleagurile străbătute, se entuziasmează de munca şi lupta lor, se arată indignat şi revoltat de orîn-duirile în care mai stăruie încă exploatarea şi
190
asuprirea omului de către om. Despre situaţia grea şi despre condiţiile inumane de existenţă ale oamenilor muncii din Constantinopol, de pildă, scriitorul notează îndurerai : „La Constantinopol, omul este cel mai ieftin mijloc de transportare a mărfurilor, materialelor de tot felul. Omul este mai ieftin decit catîrul si măgarul, decît macaraua şi autocamionul. Hamalii au samare pe spate. Peste aceste samare îşi sprijină poverile, li ajută să suporte mai bine încărcăturile, nici sacii cu ciment şi nici barele de fier nu le cad din spate, l-am privit o clipă. Faţa lor nu exprima nici un sentiment. Urau obosiţi. Pînă la istovire erau obosiţi. Obosiţi ca vilele de povară" (pag. a).
Dumitru Corbea se arată receptiv la toate aspectele pe care i le relevă realităţile unei ţări sau ale unui popor. Trecutul istoric, cultura, civilizaţia, monumentele de tot felul suscită în aceeaşi măsură interesul scriitorului. FU nu-şi res-trînge observaţiile la un singur aspect al realităţii cu care vine în contact şi nu sacrifică interesul faţă de om şi marile  sale  probleme sociale pentru amănunte pitoreşti sau pentru ciudăţenii nesemnificative.  Vizitind  Turcia, Grecia, Egiptul şi Italia, scriitorul face incursiuni îndelungi în istoria acestor ţări, leagă, semnificaţia unor evenimente din trecut de ceasul de faţă strînge  in caracterizări  succinte  clar grăitoare imaginea ţării respective, ţesută din firele cele mai proprii şi mai caracteristice ale destinului ei istoric, lnlrînd în Grecia, autorul, înzestrat cu o remarcabilă putere de evocare, simte, — şi ne comunică şi nouă această stare de spirit -, că „a intrat în patria basmelor  şi  legendelor, în ţara zeităţilor antice şi eroilor, în ţara lui Homer şi Herodot, în patria lui Platon şi Socrate, lui Escbil şi Sofocie, lui Solon şi Perlele, lui Fidias şi Praxiteles. Am intrat în patria nimfelor şi vrăjitoarelor, amazoanelor   şi animalelor fabuloase. Am intrat în imperiul apelor greceşti, în imperiul lui Nepiun şi Polifem. Prin acest imperiu şi-au plimbat paşii şi imaginaţia toţi zeii Eladei. Pe aceste ape au umblat arabii, perşii, egiptenii, mahomedanii,   în   căutarea aceleeaşi „Line de aur" pe care au căutat-o şi Argonauţii... In acest imperiu al apelor greceşti zice multă flotă scufundată, z"c multe oseminte..."
(p. n).
Peregrinările prin alte ţări ti oferă scriitorului prilejul să descopere vestigiile şi amintirea vie a unor fii ai poporului nostru luptător pentru dreptate şi libertate ; „Palermo era acel punct scump inimii mele — zice autorul - şi, cred, scump tuturor vizitatorilor romîni. Vederea casei în care a locuit şi a murit (N. Bălce-scu n.n.) m-a emoţionat. Sînt două plăci de marmură pe clădire. Una vesteşte despre Nicolae Bălcescu, alta despre Garibaldi... Clădirea a fost pe vremuri un han. Are o curte interioară. Din curtea interioară se urcă, pe nişte scări înguste, strimte, la etaj. Nu se ştie în ce cameră a locuit. Nu se ştie din ce cameră a fost izgonit de hangiu, vînzîndu-i-se, la licitaţie, după moarte, cele cîteva lucruri pe care le mai avea cu el" (p.
Vizitarea Egiptului, prezenţa piramidelor şi a Nilului, cheamă în mintea călătorului romîn minunatele strofe din „Egipetul" lui Mihail Eminescu.
Zărind „şi fluierul nostru romînesc" în casa lui Johann Sebastian Bach din Eisenach, printre sutele de instrumente muzicale din toate ţările lumii, scriitorul e cuprins de bucurie şi de-un puternic sentiment patriotic notînd, in spiritul cunoscutului cîntec devenit popular următoarele : „In clipa aceea am simţii cum mă cuprinde dorul de ţară şi aş fi vrut să ascult o doină de bucurie din munţii Cartaţi... Aş fi vrut să ajung cît mai repede acasă şi 7ni-am zis în gînd : „E frumos în străinătate dar mai frumos este în ţara mea" (p. 87).
Secţiunea, pe care Dumitru Corbea o face în diferitele straturi sociale ale zonelor geografice parcurse, relevă o pronunţată atitudine combativă ; sînt vestejite jalnicele rămăşiţe ale fascismului, sînt evocate ruinele şi pustiul rămas în urma crimelor hitleriste. Condamnînd neomenia capitalistă, cartea lui Dumitru Corbea este în acelaşi timp un imn al prieteniei şi al înfrăţirii între popoare. Lagărul socialist îi apare autorului ca un tot monolit, simţîndu-se în ţările prietene ca în propria-i casă. Aflat pe pămîntul Bulgariei, autorul scrie : „Nici o clipă n-am avut sentimentul înstrăinării. Bulgarii şi romînii au o comunitate multiseculară. Se aseamănă geografia politică şi istoria, se aseamănă sentimentele şi idealurile celor două popoare frăţeşti. Basmele
191
şi legendele, melodiile şi cîntecele lor se aseamănă cu ale noastre"... (p, m.iiz)
Continentul sovietic îi inspiră poetului pagini de netăgăduită frumuseţe. Acelaşi sentiment de intimitate, de maximă apropiere sufletească se desprinde şi din „La întoarcerea dintr-o călătorie din Uniunea Sovietică" şi din „Itinerar ucrainian".
Cititorul care-l cunoaşte pe Dumitru Corbea ca poet de o remarcabilă sensibilitate lirică, ca prozator de fine observaţii şi evocări are ocazia de astă dată să-şi completeze imaginea acestui scriitor cu o inedită şi interesantă latură a personalităţii sale.
Ion Dodu-Bălan
VICTOR VINTU: „DIALOGURI DESPRE LITERATURĂ"*)
Cartea lui Victor Vîntu — „La masa de lucru" — poartă şl un alt titlu: „Dialoguri despre literatură", mult mai potrivit pentru conţinutul volumului. Călător în Uniunea Sovietică (la Moscova şi Leningrad), reporterul vizitează cîţiva dintre cei mai cunoscuţi scriitori sovietici, cu care întreţine discuţii — dialoguri, cum îi place autorului să le numească — referitoare la munca literară. Temele sînt variate, în esenţă ele se referă însă la problemele realismului socialist.
Reporterul — amator de destăinuiri surprinzătoare, revelatorii — ne introduce în cabinetul de lucru al scriitorului, ne schiţează din cîteva linii interiorul, face apoi caracterizări asupra fizionomiei interlocutorului, compară fotografia cu tipul real, ne descrie cu plăcere tabieturile, intervine cu observaţii asupra operei, în fine caută să ridice acel văl de mister poetic care acoperă, după cum se pretinde, o personalitate literară. Evident, calea cea mai sigură pentru „descifrarea" misterului este opera însăşi. Observaţiile asupra omului, privit în ambianţa cotidiană, pot duce însă la concluzii dintre cele mai interesante. Animat de această dorinţă, reporterul se duce să-l viziteze pe Ehrenburg şi pe Isa-kovskl, se deplasează după aceea la Pere-delklno, oraşul cu mesteceni şi paradisuri florale, unde locuiesc, pe lîngă alţi scri-
*) „La masa de lucru", ed. „Cartea Rusă, 1958
itori, Fedin şi Leonov, trece pe la Uniunea Scriitorilor Sovietici pentru a-l „prinde" pe Boris Polevoi, înainte ca acesta să plece într-o călătorie în Statele-Uuite, se deplasează apoi la teatrul „Maiakovski" pentru a smulge ceva din secretul artei regizorului şi actorului Nikolai Ohlopkov. Mal vizitează pe Valentin Kataev, Pogodin şi Muhatar Auezov — în total nouă scriitori sovietici, grupaţi în „dialoguri" ca la un „ospăţ" antic şi chestionaţi despre probleme de creaţie. Lipsesc din aceste „dialoguri" mulţi alţi scriitori, printre care Şolohov, Leonid Martînov, Surcov, 'Simo-nov... — dar această absenţă e regretată, probabil, împreună cu cititorii, însuşi de autor.
Observaţiile scriitorilor sovietici privitoare la munca literară sînt foarte interesante. Ehrenburg socoteşte, de exemplu, ca o mare primejdie pentru un talent „profesionalizarea" timpurie. Ce înseamnă acest lucru ? Faptul că unii scriitori tineri nu mai „participă" la viaţă, n-o mai trăiesc nemijlocit, ca oamenii obişnuiţi ai societăţii, n-o mal privesc dinăuntru ci din afară, asistînd la desfăşurarea ei ca nişte profesionişti care au sarcina de-a observa de la distanţă configuraţia realităţii contemporane. „Profesionalizarea" explică operele mediocre, schematice, care nu reuşesc să reflecte frumuseţea vieţii socialiste, pentru că scriitorul nu cunoaşte coordonatele acestei frumuseţi. Tot despre experienţa de viaţă, despre necesitatea unei „biografii"
192
bogate a creatorului, vorbeşte şi Mihail Isakovskl — cel de al doilea personaj al „dialogurilor" (nepunînd la socoteală elementul permanent, Incitator — reporterul). Constantin Fedln arată, la rîndul său, Influenţa pe care a primit-o din partea şcolii din Leningrad, ale cărei caracteristici stilistice, ca „o anumită reţinere, precizie, sobrietate", le opune — nu ca o opoziţie valorică, ci doar ca modalitate artistică — stilului şcolii din Moscova — „furtunos, avintat, însufleţit, larg". Această deosebire de structură stilistică provine — ne precizează Fedin — din faptul că Leningradul, fost reşedinţă şi centru administrativ, a Impus şi-n scris o atmosferă reţinută, oficială. Fost leningrădean 19. ani, Fedin recunoaşte în creaţia sa ceva din „armonia... urbanismului"... din „organismul de piatră" al oraşului nordic. Acum însă contradicţiile au dispărut, deşi deosebiri de natură stilistică se observă încă. Spre folosul literaturii — adaugă scriitorul. Pe formalişti, Fedln îl numeşte „paria ai propriului lor meşteşug". Inovaţiile în literatură au consistenţă numai în funcţie de „materialul" (uman) care formează substanţa intimă, conţinutul operei. Dialogul (sau monologul diversificat tematic) este bogat, însoţit de amintiri, de aprecieri ale operelor literare sovietice, ale propriei creaţii...; scriitorul leagă aceste fapte de principiile realismului socialist, metoda firească de creaţie a scriitorului socialist.
Cu Leonid Leonov, reporterul bucureş-tean discută despre „măiestria artistică". Scriitorul sovietic pune accentul pe puterea de sugestie a scenei, a replicei, adică pe sinteză ca un mod sigur de obţinere a trăiniciei în artă : „Eu lucrez însă ca mai înainte, după metoda situaţiilor înlănţuite, derivate una din cealaltă. Am considerat totdeauna că o piesă trebuie să fie strînsă, sintetică, să ascundă în ea potenţiallzărl de formulă. Adică întîmplările din piesă să genereze necontenit noi întîmplări şi sugestii sau, folosind o comparaţie, piesa de teatru trebuie să fie ca anilină, pe care dacă o arunci în apă o colorează deplin şi intens".
Limba, spune în continuare Leonov, reprezintă „a treia dimensiune a paginii literare". Rolul ei este nu numai acela de a zugrăvi oameni şi locuri, cl de a reda şi crea atmosfera. Forţa el este „forţa de sugestie, de transmitere dincolo de text".
Pe această cale, observaţiile ar putea fi înmulţite. Este cred locul să ne oprim, precizînd că Victor Vîntu a făcut o muncă utilă, cînd ne-a dat, adunate la un loc, „dialogurile despre literatură". Există însă şl o altă dimensiune a volumului, lui Victor Vîntu, şi anume dimensiunea reportajului. In fond, „La masa de lucru" este cartea unui reporter (a cita ?) care vizitează Ţara 'Socialismului şi relatează, cu multă fineţe şi cu vădită predilecţie pentru portretistică, despre oamenii sovietici; de data aceasta oamenii sînt scriitori — ceea ce face ca prezentarea, pînă la amănunt, a omului, a casei, a cabinetului, a obiceiurilor, a detaliilor portretistice — să ia locul consideraţiilor generale, obişnuite ale reportajului.
Digresiunile eseistice, descripţiile, nu lipsesc nici în acest volum; autorul deschide şi închide cartea cu o prezentare a celor două mari centre urbanistice sovietice: Moscova şi Leningrad. Stilul prezentării este bogzian; abundă în limbaj noţiunile tehnice, moderne, iar metaforele încheagă prefigurări simbolice, de felul: „dacă puntea de comandă a Moscovei este Kremlinul, Universitatea „Lomohosov" apare ca marele ei catarg". Distonează repetiţia unor adjective cu sens superlativ, fără valori atributive deosebite şi cu un caracter cam, sterio-tipic, ca „imens", „gigantic", „ciudată şi splendidă". Ele nu mai au funcţia de a clarifica, determina sau indica gradul maxim al unei trăsături, pentru că n-au un context sprijinitor şi sînt folosite cu oarecare uşurinţă. Acestea sînt însă inadvertenţe cu totul secundare. Esenţial rămîne faptul că Victor Vîntu ne-a dat un volum de reportaje Interesante şi utile.
Eugen Simion
13 — Viaţa Romînească nr. 5
193
D. ALMAŞ Şl M. MANCAŞ: „FREAMĂTUL LUMINII"*)
I     7 ul cel mal interesant pe care
L ' încercat să-l realizeze cei doi
X £^trcîJi aut-ori °l volumului de repor-FTTufâzZd taje „Freamătul luminii" a fost să arate cum se trezeşte la viaţă prin industrializare, pitoreasca regiune a Moldovei, de la izvoarele Bistriţei pînă la confluenţa, ei cu Şiretul.
Concepută ca o călătorie a unui grup de drumeţi entuziaşti, cartea are două obiective. Primul, să descrie amănunţit puncte din geografia ţării, care au încîntat mereu prin măreţia şi sălbăticia tor, de la Călimări, Pietrosul Dornei şi cteanţurile Ceahlăului, la Grinţiosul şl Cheile Bicazului; al doilea, şi cel mai important pentru momentul de faţă, să arate în ce măsură marile acţiuni întreprinse după eliberare au putut să transforme una din regiunile înapoiate ale ţării. De aceea, pasagiile de mare interes sînt cele referitoare la creşterea unor localităţi in care pulsul transformărilor a fost mai accelerat, in special centrul minier din Ţara Domelor şi marea hidrocentrală de la Bicaz, şi cele referitoare la pătrunderea socialismului în satele bistriţene. Cir lib aba, Iacobeni, Broşteni au devenit, în anii democraţiei populare, comune mari şi frumoase, cu şcoli de şapte ani, cămine culturale, blocuri muncitoreşti, case de odihnă pentru minieri şi plutaşi. Oamenii sînt harnici şi luminoşi ca fizionomie, interesaţi de problemele de cultură. Analfabetismul, una din rămăşiţele trecutului, a fost înlăturat chiar în locuri mai îndepărtate de centrele industriale.
„Freamătul luminii" este o carte de evocare şi descripţii a unei regiuni, în care se amestecă sau se opun în contraste puternice, două lumi. Caracteristic, pentru acest^ mănunchi de reportaje, este tocmai aceasta continuă alternanţă între vechi şi nou. Cîteva titluri sînt elocvente: „Oameni noi în lacobenii    vechi",   „Odinioară  şi acum",
*) Edit. Tineretului 1958 — Colecţia Patria noastră.
„Printre legende şi realitate", „Unde se împleteşte trecutul cu prezentul". Autorii au asociat mereu clădirile din alt veac, aspecte din tir gurile moldovene care evocă starea, de lîncezeală a „locurilor unde nu se întîmplă nimic", cu decorul industrial, cu freamătul noilor construcţii şi cu eroismul minerilor şi al plutaşilor.
Capitolul „Crăiasa luminilor" compus din reportajele : „La Bicaz biruie viitorul", „S-au aprins stele noi", este poate cel mai bine scris din toată cartea. E simplu, cu o stringenţă deosebită în Intuirea faptelor semnificative legate de peisajul şi oamenii care lucrează la Bicaz. Este descris şantierul barajului, toată frămîntarea şi zorul de aici, într-un cuvînt, lupta între om, ajutat de. tehnică, şi rezistenţa naturii. Capitolul amintit nu se mulţumeşte să releve doar imagini din transformările sociale şl economice ale regiunii descrise, ci a scos în evidenţă, prin medalionul. „Om ca toţi oamenii" profilul moral at eroului muncii socialiste Pasca Gavrilă care are un sistem special, superior, de organizare a muncii, folosind metoda sovietică Golovin.
Sub titlul „Inima munţilor porneşte în cătuşe de fier, la vale" sînt descrise minele din Ţara. Domelor. Nu se pătrunde în adîn-cul pămintului, în galerii, cum ne-am aştepta, ci se urmăreşte drumul minereului, ureînd în cupe grele, legănate pe cablul funicutarului pentru a fi preluat de oameni. Fragmentele amintite mai sus sînt suficiente pentru a arăta că autorii au instinctul economiei narative, pe care nu au ştiut însă să-l speculeze îndeajuns. Greşeala lor stă în faptul că, neştiind să pună în valoare bogatul material de viaţă pe care l-au avut la dispoziţie, l-au risipit în descrieri inutile, în nenumărate dialoguri şl biografii cu caracter informativ, fără a vedea mai in adînclme procesul de creştere a omului, schimbările survenite în conştiinţa lui, noua Iul atitudine faţă de muncă. Atraşi de prea multe aspecte ale realităţii în continuă   prefacere, ei au pierdui   din vedere
194
esenţialul, înlocuindu-I cu pitoresc şl comentarii lirice, care prin repetam devin obositoaie.
Reportajul literar nu trebuie confundat cu o tehnică de înregistrare mecanică a realităţii. Pentru realizarea lui ca moment artistic el implică un proces de observaţii atente faţă de realitatea luată ca obiect. Mergînd la esenţa lucrurilor, reportajul apare, în mod inevitabil, ca o operaţie de sinteză, după ce, în prealabil, s-a ajuns la o cunoaştere cît mai exactă a problemelor legata, de timpul şi locul descris. Tot atît de necesar este să se surprindă imaginea condiţiei morale şi sociale a omului şi a faptelor lui într-o perspectivă pregnant semnificativă. Avînd caracterul unui instantaneu, reprezentînd stenograma unui moment de viaţă, reportajul are posibilitatea să surprindă conturul noilor caractere în formaţie. El se pretează la descrierea unei realităţi în plină dezvoltare. Viabilitatea reportajului rezultă din valoarea tui de document istoric, capabil să fixeze necontenitele transformări survenite ta noi, în anii puterii populare.
D. Almaş şi M. Mancaş ar fi trebuit să ţină seama de caracteristicile genului literar pe care l-au atacat. Planul general, aşa cum l-am arătat mai sus, a fost bine conceput. Străbătînd acelaşi drum pe care l-au făcut mai înainte Hogaş şi Vlaliuţă, cei doi autori n-ar fi putut aduce nimic nou dacă ar fi rămas la simpla observare a peisajului. Introducerea transformărilor revoluţionare existente în realitatea actuală n acestei regiuni şi lupta continuă între vechi şl nou, sînt, de fapt, şi realizările volumului. Cartea îşi pierde însă echilibrul din cauza peripeţiilor celor patru excursionişti, descrise cu prea multe amănunte, peripeţii care devin la un moment dat o povestire de sine stătătoare, în care datele reportajelor propriu zise se pierd.
In loc să fi fost o sumă de aspecte pitoreşti şi de specific local, „Freamătul luminii" ar fi trebuit să selecţioneze ce este esenţial şi definitoriu pentru regiunea descrisă, pentru a-şi găsi toc printre celelalte lucrări valoroase care au apărut în colecţia „Patria noastră" a Editurii Tinerelului.
Cornelia Stefănescu
DIMOS RENDI5: „ULIŢA PIPERULUI SĂLBATIC
ără să întreprindă o amplă I frescă socială, fără să descrie | bătălii .memorabile, niişeînd doar ; un număr restrîns de personaje, narînd multe 'întîmplări, dar puţine extraordinare, Dimos Rendis izbuteşte totuşi să înfăţişeze bogat şi sugestiv o perioadă dintre cele mai ifrămîntate ale istoriei poporului grec: anii ocupaţiei hitleriste şi organizarea luptei de rezistenţă condusă de partidul comunist. Eroii cărţii sînt oameni obişnuiţi, muncitori, intelectuali, negustori, gospodine, adolescenţi, bătrîni, tineri ; oamenii unui mic cartier atenian.
*). E.S.P.L.A., 1959
Procedeul artistic al lui Dimos Rendis e simplu şi naraţia directă îl serveşte de minune. Analiza psihologică e aproape eliminată, pentru că viaţa oamenilor a intrat într-o fază cînd actele lor sînt definitorii. Dar arta povestitorului se vede la fiecare pas : în general oamenii tind, ori-oînd, să nu părăsească un anumit plan de viaţă în care trăiesc; se întîmplă însă ca acest plan de viaţă să fie tulburat şi atunci conflictele latente se ascut la extrem, atunci nimeni nu-şi mai poate păstra chipul convenţional pe care şi l-a confecţionat, ci trebuie să iasă în lume cu adevăratul său chip. Oamenii se confruntă fără cruţare şi se aleg, cei cinstiţi de o parte, lepădăturile de altă parte, calea de
13*
195
mijloc, a subterfugiilor, este exclusă. Admirabilă în acest sens şi plină de semnificaţii e scena raziei în care Ioţis Cocoţatul smulge masca lui Thiseas Dukas, agent al Gestapoului. însăşi vremea frămîn-tată trăită de eroii lui Rendis este cea care smulge măştile şi-i arată pe oameni aşa cum sînt.
Simplitatea stilului lui Rendis este simplitatea artei veritabile. E un stil aproape de vorbirea zilnică, fără nici un fel de „înfrumuseţări" stilistice. Se vorbeşte mult de ulei, de pîine, de foamete, cu un ton obişnuit, de fiecare zi, se vorbeşte de năpastele războiului, se vorbeşte de întruniri ilegale, de acţiuni ale E.A.M.—ului, cu acelaşi ton obişnuit de fiecare zi. Acest ton „egal" însă e departe de a fi monoton. Acţiunea cărţii e antrenantă şi multe din înttmplările ei de-a dreptul memorabile. S-ar părea că autorul n-a voit să „reliefeze" prin procedee obişnuite -nioi un caracter şi nici un episod şi a lăsat acţiunea „să curgă" de la sine, aproape fără să se amestece. Efectul e remarcabil." Caracterele sînt puternic reliefate şi tot ce-i important din cele ce se întîmplă, se întipăreşte adînc în mintea cititorului (E un bun exemplu pentru prozatori, această „proză" ia unui autentic poet).
Romanul lui Dimos Rendis poate fi socotit un roman istoric şi un roman social totodată. El defineşte fericit — prin eroii săi, care nu sînt mulţi — o întreagă perioadă istorică a poporului grec şi în acelaşi timp izbuteşte un desen sigur al raporturilor sociale — prin aceiaşi eroi — în perioada respectivă. E şi un roman politic, nu numai pentru că activitatea politică ,a eroilor ocupă un loc important în viaţa personajelor, ci mai ales pentru că romanul militează prin linia lui generală pentru o fermă atitudine politică. In roman nu există digresiuni şi nici măcar consideraţii oare să comunice direct atitudinea ■autorului, părerile sale politice, sociale; urmărirea şi redarea obiectivă a evenimentelor, prisma sub care sînt privite, comportarea eroilor, exprimă clar atitudinea
militantă a autorului. Eroii pozitivi ai cărţii nu sînt oameni „extraordinari", ci oameni obişnuiţi. Nondas, loţiş Cocoşatul, Lukas, Panos şi alţii, comunişti sau viitori comunişti, sînt caractere deosebite cu calităţile şi slăbiciunile lor prezentate obiectiv (Dimos Rendis pare a îi adversar al „îngroşării" anumitor trăsături de caracter), ; ele reies însă puternic în relief, ceea ce face din iaceşti oameni purtători ai conştiinţei poporului lor. Dragostea lor de libertate, cinstea lor arată că ei nu stau pe gînduri cînd e vorba de libertate, că s-au identificat cu aspiraţiile poporului.
S-ar mai putea spune destule lucruri bune despre cartea lui Dimos Rendis. în ea se vorbeşte mult despre tineri şi despre adolescenţi. Cu aceeaşi simplitate, autorul imprimă romanului o anumită atmosferă curată, tinerească, nu lipsită de poezie şi adieri romantice, nelăsînd nicăieri totuşi ca atmosfera cărţii să cadă în dulcegării. E şi acesta un succes al romanului. Sentimentele familiare, relaţiile dintre părinţi şi copii şi relaţiile dintre fraţi constituie de asemenea o preocupare a autorului; şi in acest domeniu, redarea firească, obiectivă, asigură reuşita. In general personajele cărţii sînt net împărţite în oameni cinstiţi şi oameni necinstiţi; faptul însă nu creează nici o clipă impresia de schematism, caracterele sînt diverse, mobilurile vieţii lor diverse; unitatea romanului nu se bazează pe uniformitate, ci e un rezultat al sensului pe care autorul 1-a dat vieţii eroilor săi, acela de a lupta pentru eliberarea poporului grec.
Cartea lui Dimos Rendis este incontestabil un succes. Aşteptăm cu nerăbdare volumul al doilea.
Subliniem calităţile traducerii. Petre Solomon a izbutit să redea simplitatea stilului original, acel ton de vorbire zilnică, care dă şi nota originală a prozei lui Rendis (originală chiar şi în raport cu poezia sa)\
Remus' Luca
196
NUVELA GERMANA ÎN SECOLUL AL XÎX-LEA*)
iupă glorioasa perioadă a \„Aufklărung"-ului, generatoare ide mari personalităţi literare ca I Lessing, Herder, Goethe, Schiller, şi după anii de frămîntări în căutarea unor noi formule literare din „Sturm-und Drang Periode", literatura germană păşeşte în ceea ce s-a numit „dle roman-tlsche Ş.chule".
Deşi revoluţia franceză din 1789 eşuase, Spaima stîrnită de aceasta în rîndurile junkerimii germane făcu să crească reac-ţiunea contra-revoluţlonară. Ea începe o adevărată ofensivă pentru a împiedica pătrunderea ideilor iluministe din Franţa (Fraţii Schlegel, Novalis) ; la aceasta se adaugă deruta generală, provocată de războaiele napoleoniene, cît şi nemulţumirile maselor populare, dezamăgite de rezultatele revoluţiei franceze. De aici lipsa unei perspective de viitor spre care s-ar fi putut orienta intelectualitatea vremii. In plus, în Germania veacului al XIX-lea, ţară fărâmiţată în zeci de ducate, conduse de prinţişori absolutisti, flecare dintre el inchipuindu-se un Ludovic al XIV-lea ?' maimuţărind „Versailles"-ul, — cu o ţărănime 'sărăcită şi o burghezie dezorientată, se crează mai lesne decît aiurea o stare de spirit propice evaziunilor morbide, înclinărilor mistice ori refugiului într-un trecut foarte îndepărtat, de predilecţie medieval. Cercurile literare de la lena, Heidelberg, Berlin, adoptă concepţia idealist subiectivă a lui Kant şi Fichte. Apare o literatură a neliniştii, cultivînd stările vagi şi obscure ale conştiinţei, o literatură a refugiului pe care scriitorii romantici îl caută în trecut ori în ţinuturile exotice. Astfel „realitatea post-revoluţionară", spune la un moment dat Marx, a „apărut ea o caricatură a ceea ce promiteau iluminiştii". De pildă, de la tradiţia unei dramaturgii originale, naţionale, eliberată de canoane, cum   era acea recomandată de
*) E.S.P.L.A., 1958
Lessing în „Dramaturgia liamburgheză", o dramaturgie în care îşi dăduseră întîlnire cele mai îndrăzneţe idei, se ajunge la o dramaturgie inspirată din universul catolic ori cel mitologic, elogiindu-se pasivitatea ; de la proza clară, precisă a lui Lessing, ori caldă, umană a lui Goethe, în epoca romantismului ia naştere o proză fals patetică, deseori interjecţlonală. Acest stil nou îşi va pune pecetea şi pe nuvelă, specie literară ce se dezvoltă cu precădere în cadrul mişcării romantice.
Dar nu toată literatura romantică germană poate fl privită din acelaşi unghi de vedere. Sînt scriitori ca Hoffmann Kleist, Chamisso pentru care realitatea constituie un obiect de reflectare (mai ales în nuvelistica lor). Fantasticul, bizarul, misteriosul, sînt pentru aceştia din urmă nu un scop ca pentru alţii, ci un mijloc literar, o metaforă, sub care se ascunde o tendinţă de critică socială, de ironie amară la adresa stărilor de fapt din Germania contemporană lor. Anarhismul absolut pentru care aveau predilecţie un Hardenberg (Novalis) de pildă, şl Chamisso ia forma unei căutări originale, dar nu lipsite de "simţul măsurii, în mare parte.
In faţa formelor de viaţă capitaliste, literatura romantică reacţionează violent în două feluri deosebite. Romantica reacţionară va aduce laude trecutului, cea progresistă se va orienta spre folclor şi la unii scriitori va căuta să dea soluţii constructive. Aşa vor fi marii culegători de cîntece populare, care vor urma tradiţiile lui Herder şi anume Arnlm şl Brentano în culegerea intitulată „Cornul fermecat al băiatului" (Des Knaben Wunderhorn) şi Chamisso al cărui Peter Schlemihl va găsi în activitatea de botanist, pusă în slujba oamenilor, un scop al vieţii sale.
Activitatea critică a acestor poeţi se îndreaptă mai ales împotriva filistinismului german. Cumpărătorul de umbre din „Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl", „bătrînelul uscăţiv, înalt şi liniştit",
197
care poartă o „haină de tafta gri, croită după vechea modă franţuzească", şi ştie 'să se poarte atit de politicos, care face plecăciuni adinei cînd întîlneşte pe cineva şi se adresează c-o voce „înceată, nesigură ca un cerşetor", acest individ cu o înfăţişare atît de comună şi de umilă dar înzestrat cu o diabolică abilitate nu prefigurează oare în contururile sale misterioase pe negustorul lipsit de scrupule şl de suflet ? încheierea unui pact cu el aduce nefericirea tînăr ului şi săracului Peter. Goana după avere a unui suflet lipsit de bani şi silit să trăiască în mijlocul unor oameni pentru care „cine nu posedă măcar un milion... este un ticălos !" apare firească scriitorului. Dar Peter nu scapă de pedeapsă. Oamenii îl ocolesc pe tînărul cu averi Incomensurabile dar lipsit de onoare, şi. iată aici tîlcul nuvelei. Peter e silit să plece din societate, găseşte totuşi un sens existenţei sale, datorită cizmelor fermecate, cu care poate străbate in cîteva secunde distanţe uriaşe şi poate culege material pentru cercetările 'Sale de botanică. Peter pune toată energia sa în slujba ştiinţei şi astfel indirect se găseşte din nou în slujba societăţii. Deci nu retragerea, pasivitatea, e mesajul transmis de Chamisso. Fantasticul, folosit de scriitor, e doar un mijloc literar pentru a atinge două probleme esenţiale: ideea mercantilismului burghez (diavolul = negustorul) şi ideea găsirii unui sens vieţii în societatea vremii lui.
Culegerea celor opt nuvele prezentate de ESPLA, culegere de altfel judicios făcută, prezintă şl alte aspecte ale şcolii ro-
mantice germane: vechea Idee iluministă a luptei pentru toleranţă religioasă ne impresionează din nou în nuvela „Cutremurul din Chili" de H. von Kleisi, evocarea unui moment din lupta de eliberare a Ţărilor de Jos de sub coroana spaniolă apare in „Galera neagră" de W. Raabe, etc.
O tendinţă de amănunţită observaţie realistă "se găseşte în farsa lui J von Eic-hendorff povestită la persoana întîia şi intitulată „Din viaţa unui plerde-vară", precum şi în nuvela tui E. Morlcke „Mozart în drum spre Praga".
In consecinţă, iniţiativa Editurii de 'Stat pentru literatură şi artă de a tipări într-un volum opt nuvele din cadrul mişcării romantice germane, dar de nuanţe diferite, nu poate decît stir ni interesul cititorului, romîn. Deşi cele cîteva rîndurl Introductive motivează lipsa unui studiu mai amplu asupra romantismului german, o prefaţă mai adîncită se făcea necesară, cu atît mai mult cu cît notele editoriale sînt destul de zgîrcite.
Mişcarea romantică germană este deosebit de interesantă. Lăsînd la o parte tendinţele reacţionare dominante în epocă, vom găsi la marile personalităţi literare tot atîtea ecouri, sub diferite forme, ale revoltei înnăbuşite, care stăruia în poporul german. 'Sub învelişul fantastic al legendei de tip hoffmanlan sau al povestirilor Iul Kleist se ascunde căutarea înfrigurată a unei noi formule literare pentru un nou conţinut.
Valentina Fettinger
198
— dia ţară —
PROZA DIN „LUCEAFĂRUL"
P""""18 ără a urmări să stabilim prin )q0 4bŞ aceasta o apreciere de valoare, fi trebuie să observăm că, în nu-
uCi<^irAi merele pe care le avem în vedere (5, 6, 7j1959), revista publică o proză orientată în general către actualitate şi variată ca modalităţi stilistice.
Scriind în limbajul său .ornamentat, sfătos, moldovenesc, Eusebiu Camilar povesteşte în fragmentul de roman „Vînt de miazăzi" (nr. 5) două episoade din viaţa unui sat în zilele noastre. Primul e realizat cu un caracteristic simţ al tragicului (încercat şi verificat în „Turmele", în „Negura") transpus aici în condiţii cu totul diferite de ale vechilor romane, şi, deci, modificat în însuşi sensul său fundamental. Onujrie păzeşte grajdul gospodăriei colective. Chiaburii, („răii" cum le mai zice, elementar şl în spirit folcloric, scriitorul) îl dau foc casei ca să-l îndepărteze de grajd. Omul însă rămîne îndîrjit, trist dar luminat încă de nădejdil la postul său. Abia cînd află că flăcările i-au orbit nevasta el realizează întreg tragismul situaţiei. Al doilea episod descrie campania organizată de chiaburi în vederea, „convingerii" oamenilor să nu-şl dea vitele la colectivă, furtul şi orbirea vitelor, care sînt minate spre Rîureni de un nebun, „cîntăreţ" ca şi Boculei din „Negura". Atras de elementul
dramatic, de ciocnirile violente (vezi şi alte fragmente publicate în presă de scriitor) caracteristice etapei de început a colectivizării, Eusebiu Camilar pregăteşte, se pare, un roman de acţiune, avînd în centru probleme ale realităţii satului nou din ţara noastră.
Ion Pas desprinde din amplele sale evocări ale faptelor şi oamenilor din trecut, un episod interesant care reconstituie e-courlle stîrnite în ţara noastră de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, chiar în zilele înfăptuirii ei. Sînt redate atît atmosfera polltico-morală din armata rusă, pătrunsă de ideile revoluţionare, cît şi atmosfera din armata romînă, sătulă şl ea de război, sperînd într-o eventuală schimbare, dar neavînd forţa ideologică şi organizatorică necesară pentru, a. întoarce armele împotriva exploatatorilor. („într-o toamnă, demult..." nr. 6).
In acest număr, Ion Petrache publică o schiţă despre hotărîrea unui „nehotărît" de a intra în colectivă, în urma. constatării dureroase că a fost părăsit de prieteni, care preferă să petreacă noaptea de Anul Nou împreună cu ceilalţi colectivişti la Căminul cultural. Procesul de clarificare nu abundă în complicaţii psihologice (deşi autorul, parcă le-ar căuta), intervenţia generaţiei vîrstnice — tatăl, un bătrîn patriar-
199
hal, blajin, înţelept, care fumează numai ţigări răsucite de el — şl a generaţiei tinere Minei, fiul cel mai mare — este bine venită, deşi se cam ghiceşte de la început ce se va întîmplă şi, mai ales, cum se vor desfăşura -lucrurile. Ion Pet roche nu scrie rău,'dar pentru a scrie bine, trebuie să evite şabloanele.
Fragmentul de roman al Gicăi luteş, „Copiii", (tot în nr. 6) relatează un con-'flict aproape poliţist - nu în sensul rău — între nişte copii şi un bandit, fiu de moşier şi deţinător al unui depozit însemnat de aur. Cu o singură rezervă, aceea că banditul e prea naiv, iar copiii, mai ales Mihălucă, prea maturi, socotim că fragmentul recomandă un roman atrăgător cu certă valoare educativă.
In sfîrşit, o ultimă bucată de proză (sau scenariu de film — dece nu se Indică?), este „Partizanii" de Haralamb Zincă (nr. 7). Deşi, în general dramatic şi dens, scenariul (aşa va trebui să-l numim) evită un lucru, după părerea noastră, important: scenele de luptă.
Genericul apare pe sfîrşitul unei ciocniri şi pe începutul retragerii unui grup de unsprezece partizani care se vor mai întîlni (de fapt unul se va întîlni) o singură dată, cu duşmanul. Mihai, partizanul rănit, va rămîne să acopere eroic, cu sacrificiul propriei vieţi, retragerea tovarăşilor săi. în afară de această „secvenţă", în cursul marşului acestui grup de partizani mai intervin doar cîteva incidente: popasul la casa unei bătrîne al cărui fiu dezertase de pe frontul anti-sovietic, telegrama „Stejarului" în care U se mulţumeşte pentru vitejie, ascultarea „Pateticii", naşterea în final a unei fetiţe care capătă numele de Victoria, etc. Este bine realizată atmosfera şi unele pasaje amintesc, menţinîn-du-se proporţia, de cîteva scene din prima parte a excepţionalului film sovietic „Al 41-lea" şi de unele pasaje dramatice din „Şoseaua Volokolamskulul" de A. Bek. Excelentă şcoală a conciziei, stilistice în deosebi, scenariul are şi el primejdii as-
cunse. Excesul în acest sens e tot atît de contraindicat, ca şi în sensul opus. Fraze ca: „Pericolul trece încet, dar trece" sau „Merg... Merg... Pe feţele lor citim o oboseală din ce în ce mai mare", dau impresia abandonării drumului artistic, pentru formularea, în mare grabă, a unor simple indicaţii tehnice... cu neputinţă de realizat.
Am răpit foarte mult din spaţiul pe care voiam să-l acordăm reportajului din „Luceafărul", sectorul cel mai trainic, cel mal actual, cel mai viu şi cel mai întins al revistei. In numărul 5, într-un amplu şi inedit, pentru noi, „Itinerar petrolifer Moineşti-Lucăceşti-Zemeş", Radu Cosaşu priveşte mereu în perspectiva marilor şi nebănuitelor realizări ale viitorului comunist, actualele realităţi socialiste din regiunea petroliferă prin care călătoreşte. In numărul 7, lioria Liman, autorul unui bun volum de reportaj, portretizează în Unii subţiri, cu un comic fin, de autentică extracţie populară, figura bătrînulul Incze-bacl, omul îndrăgostit de libertate, ale cărui curaj şi înţelepciune au devenit istorice.
înfruntarea ofiţerului hortist, povestită de trei oameni diferiţi, capătă în relatarea abilă a reporterului semnificaţii simbolice, sugerînd marea popularitate de care se bucură în masele largi, atitudinea demnă, dirză şi curajoasă faţă de exponenţii fascismului.
Ideea realizării, la coordonatele epocii noastre, a unei „Cîntări a Romîniel" (noi), a fost salutată şl aplaudată, pe bună dreptate, în presă. Este, fără discuţie, una din bunele, şi nu puţinele idei publicistice ale „Luceafărului". „Călătoria în nordul ţării" din nr. 5 pe care o întreprind Nicolae Văl-maru, Ştefan Luca şi V. Dragoş este instructivă. Din reportajul lui N. Vălmaru aflăm foarte multe despre casele maramureşene, despre portul maramureşean, despre obiceiuri, oameni (mai puţin) etc. Acestea, oa să spunem aşa, sînt. elementele etern umane. N. Vălmaru vede însă şl elementul absolut nou, rezultat al transfor-
200
mărilor revoluţionare petrecute şi în acest loc aproape izolat intre munţi.
Dacă n-ar mai  folosi încă  unele imagini şi expresii „pitoreşti"   dulci, prăfuite, care te invită cu zeci de ani în trecut în perioada de dinaintea apariţiei reportajelor Iul Bogza, notele lui Vălmaru ar cîştiga. Ar cîştiga deasemenea renunţînd la fraze de genul acesta: „Şi apoi fetele din Maramureş sînt foarte frumoase. Au trăsături pline de puritate,   obrajii plini de bujori (plini   de  bujori!   n.n.)   ai muntencelor, privirea, scînteletoare"   (se   potrivea mai bine „plină de scîntel"), „nişte ochi de o bunătate care-ţl  merge parcă la  Inimă"; „...acolo unde badea Ghio şi baba sa îşi duc traiul între (pentru tonul de basm, era mai adecvat „întru") hărnicie şi bunătate" etc., sau la cugetări de tipul: „Căci ţipţerul este ţlpţer, după cum spaniolul este spaniol (pînă aici totul e în regulă n.n.), sau după cum norvegianul este blond, Iar marocanul brunet". Şi Ştefan Luca, într-un dealtfel   reuşit   şi   dens   reportaj despre. Baia-Mare, în loc să rămînă la edificatoa-rea comparaţie a trecutului trist cu prezentul fericit, încearcă şl o comparaţie a... comparaţiei: „Pentru reţeaua magazinelor de desfacere :   alimentare, textile, obiecte de uz casnic, nu există termen de comparaţie cu trecutul... ar fi cum ai compara o farmacie  modernă  cu  arhaica spiţerie..." (aici, întîmplător, există termenul de comparaţie „cu trecutul" : arhaica spiţerie. Iar diferenţa între aceste două noţiuni e cu mult mai mică decît i se pare reporterului. Se puteau găsi exemple mal concludente !) V. Dragoş se ocupă în reportajul său de grija regimului nostru faţă de sănătatea oamenilor din „nordul ţării",  altădată lăsaţi pradă, bolilor. Reportajul e punctat de anecdote în primul  rînd   hazlii şi  în al doilea rînd cu tîlc (deci două calităţi!). Următoarea călătorie e realizată „Pe Tro-luş în  sus..."   (nr.   6)   de  Iile Purcaru, Victor Vîntu şi Corneliu Leu. Dintre toţi,
Ilie Purcaru s-a apropiat cel mai mult de oameni, iar Victor Vîntu, de probleme. Corneliu Leu e sintetic, întrecîndu-se în scurtime pe- sine însuşi. Despre Reşiţa şi Hunedoara (care, cum se ştie, sînt într-o pasionantă întrecere) scriu Petru Vintilă şi Radu Cosaşu. Pe Petru Vintilă l-a emoţionat profund gîndul că va asista la elaborarea unei şarje. De aceea preludiază niţel grandilocvent grămădind cuvinte ca : senzaţional, superb, măreţie, uimit, fericit, tulburat, patetic, uluitor, etc. Trâmbiţează că va asista la un eveniment senzaţional. Drept care, de emoţie, începe să noteze şi unele lucrări interesante doar pentru el: „Lîngă mine cineva a cumpărat un loz în pilc. A cîştlgat 25 de lei. Am încercat şi eu, dar n-am cîştigat". Ne pare rău. „Debi-tantul mi-a spus: „puneţi vă rog hîrtia la coş". Am ieşit, din tutungerie".
Descrierea şarjei rapide e realizată cu minuţie, dar nu plictisitor. Emoţia, e drept, se cam risipeşte pe drum, deşi către sfîrşit, reporterul încearcă s-o mai evoce odată, neconvingător. A rămas însă ochiul atent, lucid, al reporterului care înregistrează tot: gesturi, vorbe, lumini, umbre, temperaturi, dar mai ales, poate nu suficient plasticizată, dorinţa perpetuă devenită aproape organică, de a da patriei mai mult oţel. Radu Cosaşu asistă la deblocarea captivantă a unui cuptor, în Hunedoara, şi cunoaşte oameni foarte interesanţi ca Vasile Mocea, eroul de la Reşiţa al lui Petru Vintilă.
Tinerii reporteri scriind cu dragoste, cu entuziasm şi, de cele mai multe ori cu talent, despre realităţile socialiste ale patriei noastre, fac o muncă de toată lauda. Aceste reportaje sînt totodată preţioase fişe pentru viitorul cărţii de proză, inspirate din cea mai vie actualitate.
D. P.
14 — Viaţa Romîneascâ' nr. 5
201
IAŞUL LITERAR" nr. 1, 2, 1959
Nr/ !lClrnlc   ?!   ,Uai   Pr0,nPt deClt
tV' * « -clidalte publicaţii literare din Y Â / |V| imvincie, „laşul Literar" a apă-I^LTiiîc^''"' Pină !a mijlocul Iul martie, cu primele două numere din 1959, infirmînd, şl pe această cale, vechile consideraţii despre încetineala moldoveanului. Cele două numere, mai ales numărul doi, vădesc progrese sensibile în activitatea revistei. O selecţie mai riguroasă a materialului, aplecarea mai atentă asupra realităţii contemporane, pagini de critică utile şi competente dau revistei o ţinută aleasă.
Nr. 1, este în întregime închinat sărbătoririi a două mari evenimente: lansarea de către Uniunea   Sovietică a primei rachete interplanetare, devenită planetă artificială a sistemului solar şi aniversarea unui veac de   la   Unirea   ţărilor romîne. Poeţii Al. Andrlţolu, Nicolae   Ţaţornlr şl G. Mărgărit cîntă în versuri, uneori inspirate, epocalul eveniment ştiinţific. Din păcate, ciclul Iul G. Mărgărit, străbătut de „străfulgerări" de poezie autentică, se lasă pe alocuri copleşit de un patetism exterior, violent utopic, secătulnd   versurile de fior autentic.   Poetul   exclamă    declamatoriu: „Racheta nu-ncetează în spaţiu-i năzdrăvan, I iubeşte-o-n  fiecare  zi, tu frate pămîn-tean I De-aici, din Alasca, din Congo, din Brazilli/. Şi vezl-o-n larg. Uimeşte-te ! Con-templ-o-n larg. j Cu soarele cel roşu ta catarg, cu. soarele cel roşu la catarg!". Actului Unirii îi dedică versuri poeţii Nicolae Ţaţornlr, Andl  Andrieş,  Florin Mi'Jiai Petrescu,   Aurel   Butnar u,   Hor ia Zilieru, 'Sorin Stoian şi bogat informate studii, istoricii, criticii literari şi folcloriştii (A. 1. Loghin, Const.   Ciopraga, V. Adăscăliţei) Se cuvine menţionat în mod deosebit studiul lui Const. Ciopraga „Unirea Ţărilor Romîne şi ecourile ei literare", ca unul dintre cele   mai   documentate  studii din cîte s-au scris despre literatura unirii.
Cum spuneam, cu nr. 2 din 1959, „laşul literar" face un serios pas înainte pe linia promovării literaturii de actualitate, deve-
nind n tribună activă în lupta pentru o literatură valoroasă, reallst-socialistă Acest lucru îl demonstrează atît sectorul beletristic, cît şl cel al criticii literare.
Proza este bine reprezentată prin Demos-tene Botez şi Petru Dumitriu. Nuvela lui Demostene Botez „Ion Grosu", surprinde în pagini remarcabile aspecte din lumea satului, dinainte de 23 August şi după Eliberare. Chiaburul Ion (Jrosu. morarul satului, descinde parcă pe linie directă din familia lui Ghiţă Lungu al lui Mihail Sadoveanu. Total dezumanizat, dominat de atribute zoologice „hapsînul" morar şl-a făcut din spolierea crîncenă a ţăranilor raţiunea supremă de existenţă. Totul e apreciat în funcţie de cantitatea de galbeni pe care i-ar putea aduna. Legături de   rudenie nu cunoaşte, membrii familiei fiind trataţi ca nişte slugi. Servitoarea, o femeie săracă lipită, e transformată în nevastă din    calcul mercantil „ce să mai aducă femeie străină în casă ? încă o gură. Asta-i ascultătoare şl supusă. Aşa era învăţată şi a luat-o de nevastă. Nu s-a înşelat... că femela muncea de dimineaţă pînă seara şi nu crîcnea niciodată." Copiii se bucurau de aprecieri asemănătoare. Lacom de bani, morarul duce o existenţă de lup singuratic. După eliberare el e terorizat de gîndul aurului pe care-l ascunde. In sat toţi îl urăsc;  cînd apare, uliţa se goleşte de oameni. Morarul va fi demascat şi dat pe mîna miliţiei chiar de fiul său vitreg, Victor, ceferist, comunist din vremea ilegalităţii. Fragmentul lui Petru Dumitrul din „Biografii contemporane" evocă atmosfera Germaniei fasciste. Nu se urmăreşte aici atît o tipologie socială, cît mai degrabă sugerarea culorii locale, prozatorul creînd un tablou sumbru, întunecat.
Poezia axată pe teme de actualitate e de cele mal multe ori de bună calitate. Se disting poeziile semnate de Al. Andrlţoiu şi Liviu Călin. O foarte frumoasă traducere din opera poetului progresist contemporan din Spania franchistă, lose H err era Petere, realizată de George Demetru Pan,
202
capătă în subsol explicaţia — ca în manualele şcolare — „poezia de faţă este îndreptată împotriva spiritului agresiv al imperialiştilor". Explicaţia este de-a dreptul inutilă, textul luminînd suficient sensul. Traducerea inclusiv subsolul Iul G. Demetru Pan ar putea ilustra pilduitor o caricatură cu titlul „poezie cu explicaţie".
Sectorul de critică, bine orientat, abordează importante probleme literare. Studiul lui D. Costea „Poezie şi cicluri de poezii", judicios întocmit, ia în discuţie tendinţa unor poeţi, mai ales tineri, de a scrie cu precădere cicluri. Criticul anunţă prevenitor că „nu condamnă ciclurile de poezie, ci unele cicluri mai puţin substanţiale şi excesele unor poeţi tineri care parcă scriu sub obsesia tiparelor ciclice, preconcepute". La aceştia, remarcă D. Costea, ciclul preexistă poeziei şi nu Invers. Faptul îşi are explicaţia, demonstrează criticul, în sărăcia de Idei. Unii poeţi cred ca ceea ce nu Izbutesc să spună într-o poezie, vor izbuti într-un ciclu. De cele mai multe ori însă se dovedeşte pă poetul a cheltuit prea multe cuvinte, pentru a afirma o idee în multiple variante. Aceasta conferă ciclului respectiv o notă de monotonie, obositoare şi sîciitoare, jăcindu-l „teren prielnic pentru cultivarea liricii de atmos-
feră, a poeziei de notaţii şi aluzii discrete, atemporală şi intimistă". Exemplele cu care îşi ilustrează criticul ideile sînt bine alese şi convingătoare. Observaţiile criticului de la „laşul Literar", sînt, fără îndoială, drepte. Ciudată, contradictorie cu opiniile de mai sus, este însă cultivarea continuă de către revista ieşeană tocmai a... poeziei ciclice, viciată mai totdeauna de carenţele încriminate de D. Costea. Amintim ciclul din 1958 al lui Florin Mihai Petrescu despre Hunedoara şi ciclurile din nr. 1 al anului 1959 semnate de G. Mărgărit şi N. Ţaţomir. Divorţat acesta e supărător şl Pe viitor ar trebui evitat. Foarte interesant şi documentat e studiul lui Lucian Dumbravă despre „Poezia lui Victor Tulbure". Criticul întreprinde o fructuoasă incursiune în activitatea poetică a lui Tulbure, consi-derîndu-l, pe drept cuvînt, „un reprezentant de seamă al poeziei militante şi patriotice în cadrul literaturii noastre realist-socialist e". Recenziile, mai bine scrise şl oca-pîndu-se de cărţi de actualitate, ca şi notele rubricii „Viaţa artistică" întregesc profilul revistei
Cum spuneam, numărul doi al revistei ieşene vădeşte progres. 11 dorim continuii
Z. Ornea
— de peste hotare —
„INOSTRANNAIA LITERATURA" nr. 2, 3, 1959
Iacă succesele sovietice în eco-L_jkrX'* , \ riomie, tehnică şi ştiinţă şi sem-«■ ] niţicaţia   lor   epocală   nu mal
________| pot fl contestate de nimeni (cu
excepţia doar a unor falsificatori de profesie), denaturarea şi denigrarea esenţei, valorilor şl dinamicii ascendente a literaturii şi artei realist-socialiste continuă încă, sub masca „obiectivitătii" şi „seriozităţii" ştiinţifice. Dar şl în această direcţie pot fi observate   unele   fenomene semnificative,
confirmînd uzura rapidă la care sînt supuse armele calomniei şi pe care le examinează într-un articol T. Triţonova (,,Sub masca obiectivitătii ştiinţifice"). Clişeele cunoscute despre ,,impasul" literaturii şi artei realist-socialiste, despre „uniformizarea" talentelor şl „dispariţia" căutărilor creatoare, care şi-au găsit în Gleb Struve, lan Kott, Lukacs şl alţii protagonişti fervenţi, se demonetizează treptat, pentru simplul fapt că este Imposibil a contesta existenţa Ga-
li*
203
linei Ulanova, a ansamblului „Beriozka", a simfoniilor lui Şostakovici, a marilor romancieri sovietici, etc. etc.
Prof. Simmons, de la universitatea „Columbia", a recurs ta o nouă metodă care constă, pe de o parte, în „admiterea" unora dintre scriitorii sovietici, în recunoaşterea înaltei lor măiestrii şi, pe de altă parte, afirmînd că realismul socialist   ar   fi o dogmă speculativă,   care limitează tematica, formele şi stilurile  literaturii,  să le justifice valoarea prin faptul de a fi continuatori   ai   tradiţiilor pre-revoluţionare, prin   neacceptarea    realismului socialist. Printr-o   alambicată   argumentare  se încearcă   acreditarea   ideii   că   între marii scriitori sovietici şi cultura   socialistă ar exista o ruptură sau chiar o opoziţie ireductibilă. In volumul său „Romanul rus şi ideologia   sovietică"    (apărut   în 1958), 'Simmons se ocupă de Fedin, Leonov şi Şo-lohov, şi neputînd contesta valoarea universală a operelor lor, prezintă drept lacune tocmai ceea ce constituie forţa lor cuceritoare. Dacă marea scădere a romanului „Oraşe şi ani" constă, după el, în interpretarea conflictului central, a subiectului şi personajelor prin prlzma coliziunilor sociale ale vremii şi nu ca un conflict abstract-moral, în „O vară neobişnuită" el descoperă la Fedin „o nostalgie faţă de trecut", atribuindu-i viziunea asupra lumii a lui Pastuhov, a Insului izolat şt simpatii pentru lumea veche al cărei naufragiu îl descrie. Aceleaşi 'simpatii sînt atribuite şi lui Leonov, în speţă pentru conducătorul răscoalei din „Bursucii", susţinînd că ar fi lăsat nerezolvată contradicţia dintre sat şi oraş, contestîndu-i-se o poziţie ideologică deschisă.  Dar faptele sînt încăpăţînate şi, neputînd ocoli „Soti", Simmons este totuşi nevoit să recunoască că Leonov a creat un mare roman găsind în primul cincinal un izvor de inspiraţie profundă. Această recunoaştere este extinsă asupra tuturor marilor scriitori sovietici prin afirmaţia că operele lor de valoare incontestabilă sînt consacrate marilor transformări^ revoluţionare din Uniunea 'Sovietică şi că în încleştarea dintre nou şl vechi ei sînt
aliaţii noului. Desfiinţîndu-şi astfel propriile teze cu privire la „incompatibilitatea" dintre factorii sociat-politici şi creaţia literară, Simmons ajunge — totuşi — la afirmaţia uluitoare şi absurdă că tocmai în aceasta ar consta... „marea tragedie în creaţia" acestor scriitori. Definind „Donul liniştii" ca pe „cel mal mare roman sovietic", inter pretîndu-i arbitrar conflictul şl personajele, Simmons recomandă criticii sovietice ca în loc să fundamenteze succesul romanului prin fidelitatea lui Şolo-hov faţă de principiile marxiste şi realismul socialist, ea ar trebui să recunoască că tocmai „abandonarea acestor indicaţii constituie o condiţie importantă pentru crearea unei opere de valoare". Subterfugiile „noi" îl readuc pe Simmons la acelaşi punct de plecare al tuturor denigratorilor literaturii realist-socialiste, la cunoscutele clişee, faţă de care rămîne mereu actuală şi necesară riposta promptă şi fermă.
Literatura indiană contemporană este astăzi arena unui intens schimb de opinii, a cărei problematică este obiectul unei analize a lui I. Andreea (în articolul „Despre literatura indiană contemporană"), pe marginea unei culegeri apărute în 1957 sub titlul „Contemporary Indian Literature. A Symposium". In prefaţa la acest volum, vice-preşedintele Radhakrişnan, scrie: „Literatura este o armă sacră; justa folosire a acestei arme ne va ajuta să învingem puterea ignoranţei şi a prejudecăţilor, va contribui la întărirea unităţii naţionale şi. a unităţii popoarelor lumii întregi... Cu-vîntul înaripat îl va ajuta pe cititor să-şi însuşească concepţii umaniste şi liberale, să se înţeleagă pe sine însuşi şi să înveţe să planifice raţional viitorul". Reflectînd puternica mişcare democratică a maselor, dar şi contradicţiile dezvoltării sociale, în literatura indiană se înfruntă opinii şi curente diferite: tradiţionalism, revivalism, chhalavad, realism, estetism, gnosticism, simbolism, experimentalism şi altele. Dar în esenţă ele se centrează în jurul a două probleme fundamentale — a tradiţiilor na-
204
ţionale şl a caracterului popular în literatura Indiană. Există tendinţe de a minimaliza însemnătatea tradiţiilor naţionale în creaţia contemporană, de a nega existenţa unei literaturi propriu-zise pînă la primul război mondial. Cert este însă că literatura indiană are o profundă tradiţie naţională, o trainică legătură cu o milenară creaţie folclorică de o rară bogăţie, iar apariţia unor genuri şi specii literare — pentru unele limbi indiene — a fost istoriceşte constatată încă în sec. XIII. Pînă în sec. XIX literatura indiană reflecta, fireşte, spiritul epocii feudale. Dar începînd din sec. XIX, paralel cu opere care continuă să satisfacă gusturile aristocraţiei feudale şi, concomitent cu primele născări anticolonialiste, începe să apară o nouă orientare literară legată de naşterea unei intelectualităţi progresiste, cu un caracter popular indiscutabil. Disputele se duc în jurul celor două curente principale din perioada contemporană: chhalavad şi pragativad, precum şi în jurul pragatlvad-ulul şi a curentelor formaliste de azi. Dacă chhalavad urmărea să elibereze poezia din rutina tradiţiei depăşite, stimulîndu-i pe poeţi în sensitl unui subiectivism întrucîtva romantic cu accente pronunţat teiste, pragati-vad-ul reflectînd puternica mişcare a maselor din anii 30, a unit în jurul său numele cele mai reprezentative ale realismului contemporan. Ambele curente sînt însă unite prin protestul lor comun împotriva capitalismului şi colonialismului.
Pragatlvad-ul s-a născut la Laknau, în aprilie 1936, cînd a avut loc prima conferinţă a scriitorilor progresişti indieni. Cu-vîntarea lui Prem Chand a constituit atunci platforma programatică a pragatlvad-ulul. înţelegerea nouă a tendinţelor dezvoltării sociale a Indiei, puternica mişcare de eliberare naţională s-au reflectat în definirea funcţiei sociale a literaturii, a rolului ei activ în dezvoltarea societăţii, în noua înţelegere a frumosului, în afirmarea unor noi principii estetice. „Dacă literatura — spunea Prem Chand — ride şi plînge închisă în micul său univers pe care şi l-a creat şi rămîne surdă faţă de mişcările,
revoluţiile şi frămîntările ce au loc în societate, nu va fi o nedreptate dacă pentru ea nu se va mal găsi loc în lumea noastră." Omul simplu, poporul, şl-a cîştigat în literatura contemporană indiană locul de cinste care i se cuvine. Sarcinile cetăţeneşti democratice ale literaturii, caracterul ei popular au găsit adversitatea curentelor estetizante, care afişează un individualism hipertrofiat. Pentru S. H. Vatsiaian „valorile fundamentale ale omului" se reduc la sfera biologicului, el desconsideră funcţiile sociale ale scriitorului şi susţine opoziţia ireductibilă între individ şi societate, Iar negarea tradiţiilor naţionale şi populare degenerează într-un cosmopolitism greu de ascuns. Prem Chand spunea că „a accepta în activitatea noastră concesii faţă de concepţiile Idealiste 'sau individualiste înseamnă a admite să fim condamnaţi la descompunere, iresponsabilitate, decrepitudine". Literatura indiană contemporană nu a acceptat această cale, iar curentele decadente rămîn la periferia mişcării literare din marea republică asiatică.
Lupta pentru o literatură şi artă realistă a căpătat o amploare Internaţională şi este reflectată pe planuri variate în rubrica „Cultura şi contemporaneitatea", printr-o revistă a presei. Pentru poetul american Cecil ttamley experimentările modernismului, „avangardismul" au degenerat în stereotipie. Discuţia în jurul modernismului din revista „Elet es Irodălom" s-a încheiat cu concluzia că realismul socialist este incompatibil cu experienţele moderniste. „Harper's Magazine" a publicat, în cadrul unei discuţii despre dramaturgia americană, un interesant articol al lui Arthur Miller, care pledează pentru o dramaturgie orientată spre tematică socială, spre omul ca fiinţă socială şt nu ca un ins care s-a rătăcit într-un univers iraţional şi şl-a pierdut simţul realităţii. „Nu veţi reuşi să creaţi pe scenă un chip psihologic veridic, scrie el, pînă nu veţi înţelege relaţiile şl forţele sociale care determină manifestările omului, forţa care face din om ceea ce reprezintă el în realitate..."
205
Pentru realism, pentru o literatură pusă în slujba aspiraţiilor populare militează şi scriitorii din Orientul arab. In arta acestor ţări există curente reacţionare ce nu pot fi neglijate, dar condiţiile istorice sînt favorabile noii literaturi care a răsărit şi creşte, hrănită de forţele vii generate de mişcarea de eliberare naţională. Legătura între literatura şi lupta antlimperialistă şl înflorirea unei culturi democratice şi populare este subliniată de poziţia publică a unor scriitori din R.A.U. ca Anvar Abdul Maliv, Selim Haidar, Hanna Mina, Muha-med Mandur, împotriva estetismului şi a imitaţiilor formaliste ale decadentismului occidental.
Se cuvine menţionată Substanţiala prezenţă romînească în cele două numere ale revistei. Numărul pe martie se deschide cu poezia lui Mihai Beniuc „Lui Alexei Maxi-movici", într-o excelentă traducere a Iul Vladimir Derjavin; în numărul din februarie este publicată introducerea lut Geo Bogza la albumul Iul J. Perahlm „Proverbe", însoţită de numeroase reproduceri.
In seria mesajelor de salut adresate Congresului al IlI-lea al Scriitorilor sovietici, de către Scriitori de peste hotare, revista publică mesajul semnat de Titus Po-povici.
I. P.
„BELFAGOR" - martie 1959
f " " , entă să fie subliniat spiritul i ' 9 democratic care animă o bună ,* . , parte din materialele acestei j' '.' ' serioase   reviste   italiene. In-
I LUCI IILL Uin efăcătoare a gîndirii materialiste şi a. ideilor progresiste, se resimte în numeroase articole.
Un exemplu e chiar studiul care deschide numărul — aparţinînd directorului publicaţiei, Luigi Russo. Deşi cu o arie mai restrînsă, studiul „Religia lui Pascali" respinge anumite teme conformiste şi afirmă convingerea autorului, că marele romantic italian nu a fost un creştin, reprezentant al unei credinţe profunde — ci că poetica Sa neoumanistă, al cărei rod a fost făurirea unui vers nou — datoreşte mult mai mult spiritului materialist de care era îmbibat poetul.
O contribuţie mai masivă aduce, în aceeaşi direcţie, Aurelio Lepre. Cu prilejul centenarului morţii luptătorului progresist Carlo Pisacane, Aurelio Lepre trasează portretul real al acestui luptător pentru revendicări sociale vitale — asupra căruia încă nu s-a scris o biografie completă lu-minînd toate momentele vieţii sale intense şi bogate în episoade uneori contradictorii.
Moderînd elogiile aduse activităţii lui Pisacane de către Lelio Basso, de pildă —• care vede întrînsul un veritabil precursor al principiului conţinutului socialist şi al formei naţionale — autorul reconsiderării precizează cîteva aspecte decisive din viaţa şi opera acestui devotat fiu al poporului italian.
Sînt înlăturate acuzaţiile de anarhism, aruncate de exegeţii de centru şi dreapta, deoarece, cum arată cu claritate Aurelio Lepre, spre deosebire de grupul de Intelectuali mic-burghezi în care a evoluat, Pisacane a izbutit să depăşească influenţa lui Proudhon datorită legăturilor strînse cu ţărănimea săracă din sudul ros de mizerie.
Recunoscind greşala scriitorului, prin supraaprecierea capacităţii cercurilor mic-burgheze de a creea o legătură organică cu masele ţărănimii sărace, autorul acestui studiu — cu unele valori de monografie — pune însă in lumină importanţa lui Pisacane pentru realizarea continuităţii între cele mai înaintate curente ale gîndirii italiene clasice şi mişcarea progresistă dezvoltată după 1848.
206
Mal cu seamă, este restabilită valoarea contribuţiei lui Pisacane — care, printre altele, a intuit just că forma cea mai directă de atragere a ţărănimii la o luptă revoluţionară este colectivizarea pămîntu-rilor.
Paolo Rossi, tînăr autor al unui studiu asupra lui Bacon (apreciat ca excelent de colectivuirevistel şi o parte din criticii care l-au comentat), distruge şi el un început de mit: acela al valorii măcar documentare, atinsă de cîteva din lucrările filozofilor neoscolastici. Articolul: „Filozofia neo-scolastică şi orientările sale istoriograf ice", pune accentul pe ambiţia promovatorilor acestui curent, de a reprezenta întreaga filozofie şi a sintetiza întreaga dezvoltare a gîndirii — ambiţie comună Idealiştilor. Cu vervă polemică, Paolo Rossi scoate la iveală pe rînd schema totalmente sterilă, articulările rigide ale neoscolasticilor; violenţa lor deformantă, transformînd cercetarea istorică în efortul de a găsi confirmări şi justificări ale unor teze dinainte stabilite; neputinţa de a îmbrăţişa o realitate în mişcare, şi în deosebi modul în care scrupulele şi exigenţele de atenţie şi analiza sînt copleşite de ambiţia „supremaţiei filozofice".
La rubrica „Miscellanea şl varietăţi", apare o utilă prezentare a comediei „Scrisoarea pierdută" ■— făcută de prof. Leon Diculescu.
Este scoasă în evidenţă marea diversitate şi culoare a limbajului caraglalesc, nuanţarea şl plasticitatea puse în slujba caracterizării personajelor. Prof. Diculescu trasează in linii mari fundalul istoric, fără a cărui cunoaştere riscă să fie minimalizată valoarea demascatoare a satirei lui Caragiale, care stigmatizează o galerie de arivişti şi oportunişti. Autorul prezentării, comentînd unele apropieri făcute în trecut în Italia, între acţiunea din „Scrisoarea pierdută" şi tema cîtorva comedii străine — precizează că viziunea proiectată de Caragiale asupra unei realităţi specifice  este atît de profundă şi originală,
încît pe drept cuvînt se poate spune că pune sub ochii spectatorului străin o lume necunoscută. Revista Belfagor aduce astfel o preţioasă contribuţie la înţelegerea me-sagiului marelui nostru dramaturg, astăzi preţuit şi de publicul italian, care l-a admirat geniul satiric cu ocazia prezentării „Scrisorii Pierdute" pe mai multe scene din Italia.
Din bogata rubrică: „Note şi polemici", se remarcă răspunsurile date de Luigi Russo şi Mario Petrlni la ancheta deschisă de săptămîndlul „Vie Nouve" pe tema: „Raporturile dintre stat şi biserică în Italia". In ambele răspunsuri se manifestă teama că înmulţirea unor forme de Intoleranţă clericală tinde să devină un pericol pentru democraţie. Mario Petrlni (secretarul revistei) atrage atenţia asupra exacerbării controlului în invăţămînt, ajungînd pînă la cazul absurd al interogării unor elevi de clasa a 5-a elementară, asupra apartanenţei lor politice...
Mărturisind convingerea sa că legile nu constituie o garanţie împotriva acestei ingerinţe ~~ fiind aplicate de oameni, dintre care multora le-a făcut educaţia spirituală fascismul — Luigi Russo cere un nou ansamblu de dispoziţii precise, menite să apere libertatea de opinie.
Sub titlul „în numele poporului", Zara Algardi publică altă notă de interes major, în care cere o administrare a justiţiei făcută cu un deplin spirit de răspundere şi considerînd spiritul de castă incompatibil cu o republică democratică.
Nota evidenţiază necesitatea de a feri, în materie judiciară mai mult decît oriunde — opinia publică de campanii de dezinformare, frecvente din păcate în practica presei italiene. Zara Algardi închide cerînd o reformă salutară a sistemului judiciar, administrat în Italia nu în numele poporului, ci în numele unor interese de castă.
Eugen Marian
207
ESPRIT", nr. 3, 1959
enomenul dezumanizării si depersonalizării omului în capitalism n-a putut fi. ocolit de sociologia burgheză. Aşezînd pe banca acuzării civilizaţia contemporană-, tehnica modernă, viaţa urbană ca atare şi refuzînd cu obstinaţie să discearnă determinările sociale reale, de clasă ale fenomenului, ea şi-a îndreptat totodată eforturile împotriva comunismului în numele „apărării individului", al „libertăţii şi valorilor Individului", căutînd să „demonstreze" că marxism-leninismul ar fi „fundamentat" teoretic iar construirea socialismului ar fi „confirmat" practic „nivelarea" şi „dizolvarea" individului în colectivitate. Dar realitatea procesului multiform şl ste-rilizant de modelare, de preţabricare a „cetăţeanului-tip", susţinut — mai ales în S.U.A. — de un mecanism de proporţii uriaşe, brutal şl insidios totodată, subminează ea însăşi întregul eşafodaj teoretic al apologeţilor „libertăţilor Individuale" în societatea burgheză. In legătură cu aceasta trebuiesc menţionate tendinţele actuale în sociologia americană care sînt îndreptate într-o direcţie opusă, şi anume spre demonstraţia că aşa zisul proces de „integrare socială" a omului a devenit o necesitate în „noua" etapă a dezvoltării capitalismului, decurgînd din structura „modificată" a societăţii burgheze şi impusă de aceasta. Explicarea şi justificarea ameţitoarei „mass culture", a avalanşei publicitare, a tehnicii „vînzării psihologice", a organizării diversiunii „relaţiilor umane" în industrie, etc. nu mai poate fl expediată numai prin invocarea simplistă a „pericolului comunist"; maccarthysmul a trebuit, în cele din urmă, să fie totuşi clasat în arhivă I
In cartea lor „Mulţimea solitară", Rles-man, Clazer şi Demney formulează o nouă periodizare a Istoriei, pe care o împart in trei faze. Societatea etnică, de castă sau comunitară — de la origini pînă în evul mediu ■— a fost urmată de societatea „in-
teriorizată" — de la Renaştere pînă în secolul 18 — în care oamenii se „auto-conduc" stimulaţi de setea de înavuţire, putere, glorie, cunoaştere, avînd o alegere aparent liberă, în realitate însă adaptindu-se condiţiilor înconjurătoare. Faza a treia, contemporană, este societatea „eterocondu-să", iniţiată (!) acum în S.U.A. şi către care se îndreaptă şi restul lumii capitaliste. Dezvoltarea acestei societăţi este caracterizată printr-un conformism dirijat şi impus de către o conducere exterioară, susţin sociologii citaţi; prin intermediul unui întreg sistem de mijloace de influenţare ea aduce Individul în situaţia de a acţiona în sensul dorit de „alţii", omul urmînd să devină, un simplu atom în angrenajul lumii „eteroconduse". Din afirmarea necesităţii sociale a conformismului impus omului de rînd de către „alţii" — considerînd aprioric admisă întreaga teorie a „statului bunel stări", care ar fl „depăşit" diviziunea în clase antagoniste, contradicţiile sociale, lupta de clasă — rezultă, prin reactualizarea corectată a lui Tarde, definiţia „noului" tip uman care şi-ar fi făcut apariţia in S.U.A. şi anume a „omului eteronom", cu o morală „esenţlalmente colectivă", a cărui „individualitate" se dizolvă în procesul imitării altora, mai ales a figurii anonime impuse de societate. Thomas Molnar, profesor la Brooklyn College, vede în acest tip uman „nou" apariţia omului „socializat" (!) In S.U.A., scrie el („Esprit" nr. 3) „se elaborează un nou sistem de valori, un nou ideal al omului nou, care se defineşte nu atît prin însuşirile sale Individuale, cit prin poziţia sa. faţă de societate". Pornind de la aceeaşi teză apologetică a „depăşirii" capitalismului de către sistemul social american, ascunzîndu-i acestuia structura reală, de clasă, -Molnar introduce, prin recondiţio-narea tezelor durkheimiene, o nouă definiţie a societăţii contemporane din S.U.A. ca o societate „pluralistă", caracterizată printr-un complex de asociaţii, cluburi şi insti-
208
tuţii. In „societatea pluralistă, al cărei produs este „modul de viaţă american", conştiinţa colectivă, opinia publică, este bazată, scrie Molnar, pe un „acord ideologic" rezultat din Interacţiunea elementelor sale componente — cluburi, asociaţii, Instituţii. Poziţia individului ţaţă de societatea „pluralistă" nu mai este determinată de locul pe care el îl ocupă în procesul producţiei sociale şi al repartiţiei, de apartenenţa sa de clasă. Omul „socializat" este integrat în „acordul ideologic", el participă „simbolic" la viaţa socială şl „recunoaşte activitatea politică ca rezultat al deciziunil colective". Dar totodată, adaugă Molnar, de data aceasta cu un Incontestabil simţ al realităţii, „marile deciziuni. se iau de către o elită competentă, care nu se afirmă deschis ca atare". Nu este greu de stabilit identitatea şl fizionomia soclal-politică a acestei „elite competente", în mîinile căreia se află concentrată „eteroconducerea" societăţii pluraliste! Ea dirijează întreaga reţea de instituţii menite să „blocheze circulaţia valorilor non-comunitare", ca sl întregul mecanism de modelare conformistă a cetăţeanului obişnuit, cu scopul de a-i circumscrie receptivitatea exclusiv la Ideile, anume prefabricate, ale clasei dominante, să-i creeze un complex al neputinţei de a participa activ la viaţa politică, de a influenţa mersul dezvoltării sociale şi s-o accepte cu resemnare.
Sidney Lens îl defineşte pe „omul socializat" cu termenul, mai adecvat, de „omul-standard", adică insul „imunizat faţă de radicalism", cu un orizont limitat la realitatea măruntă din imediata sa apropiere, dornic să evadeze din marea problematică polltico-socială a vieţii contemporane, preocuparea sa majoră constind în a se menţine în limitele stricte ale regulilor şl formulelor impuse de sistemul instituţional existent, deoarece orice tentativă contrarie va fi contracarată de „opinia publică" printr-o reacţie nivelatoare bine orche-
strată. „Noul fenomen uman" din S.U.A. apare astfel ca o replică politică şl ideologică la un şir de fenomene ale căror implicaţii sînt de natură să submineze încrederea în vitalitatea şi stabilitatea capitalismului american. Polemizînd cu adepţii părerii că sistemul capitalist în S.U.A. este imun faţă de o mişcare de stingă, Lens demonstrează că „mult lăudatul nivel de trai american este mai curînd de resortul sta-tlstlcll decît al realităţii" şl că „din punct de vedere material există în S.U.A. teren pentru o stingă capabilă să exprime aspiraţiile milioanelor de neprivilegiaţi, care trăiesc în „slums şi mizerie", şi 'sînt torturaţi de anxioasa problemă a războiului şi păcii, de consecinţele politicii externe agresive, etc. Succesiunea îngrijorătoare a perioadelor de stagnare şi „recesiune" în economie, efectele sociale ale automatizării, nesiguranţa mereu agravată a omului în cîmpul muncii, psihoza nucleară şi atomică, eşecurile pe plan internaţional şi, mai ales, cedarea continuă a pasului în faţa socialismului — îl aduc pe cetăţeanul american în situaţia de a pune la îndoială Infailibilitatea guvernanţilor săi, a „elitei competente", a însuşi unul asemenea sistem social.
întreaga presiune mistificatoare ce se exercită asupra americanului de rînd urmăreşte tocmai o claustrare a acestuia în micul său univers personal şl îndepărtarea lui de la orice i-ar putea stimula Idei şi atitudini care ar veni în contradicţie cu interesele „elitei competente".
Transpus pe terenul de manifestare directă a contradicţiilor de clasă, în economie, procesul amintit, pe care ideologii hit-lerlsmulul l-au denumit „sincronizare" (Gleichschattung), urmăreşte să-l transforme pe salariat într-un ins lipsit de convingeri, de Ideologie, de vreun crez politic şi social. Mecanismul „relaţiilor umane" se blzule pe faptul recent descoperit că muncitorii şi funcţionarii dau un randament
209
superior dacă li se creiază un mediu de lucru mai agreabil şi dacă relaţiile cu administraţia sînt mai „armonioase". Business-ut a constatat că beneficiile şi „umanismul" sînt compatibile !! Un aparat întreg de specialişti în organizare — „Organiza-tlon men" — se ocupă de „integrarea socială" a muncitorului, de înlocuirea „moralei protestatare" cu o „morală socială", de modelarea lui psihică şi morală în sensul adaptării şl subordonării salariatului „spiritului" întreprinderii, printr-un conformism social, intelectual şi chiar vestimentar, bine înţeles în scopul de a contribui... la „bună starea generală".
Tehnica „relaţiilor umane", recunoaşte Th. Molnar, se realizează prin neutralizarea şi discreditarea trăsăturilor specific umane şi libere ale omului „inutilizabile pentru întreprindere şi deci pentru societate". Idealul acestor ..organization men" este de a aduce pe subordonaţii lor la nivelul unei desăvîrşite mediocrităţi.
William Whyte descrie în cartea sa „The organization man", cu un lux de amănunte, chestionarele şl interogatoriile de tip poliţienesc la care sînt supuşi în S.U.A. salariaţii cu prilejul angajării lor. Aceste metode aparţin de asemenea tehnicii „relaţiilor umane". „Integrarea socială" este totodată marcată şi de un puternic anti-inte-lectuallsm, de limitarea sistematică a valorificării potentelor intelectuale ale omului. In acest sens sînt interesante constatările lui Whyte în domeniul cercetării ştiinţifice. Ele. explică în bună parte rămînerea în urmă a S.U.A. în ştiinţă. încetinirea şi limitarea cercetării teoretice (fundamentale) este un fenomen general, pretutindeni prevatînd cercetarea aplicată, subordonată exclusiv intereselor înguste cu efecte imediat profitabile pentru întreprinderi. Din 4 miliarde dolari destinate cercetărilor, numai 150 milioane se atribuie cercetării teoretice, creatoare. Există o rezervă cvasi-
generală faţă de cercetătorii talentaţi. Sub pretextul menţinerii spiritului de echipă în cercetarea ştiinţifică, companiile refuză angajarea savanţilor de valoare. Teama de a strica „armonia echipei" a generat formula devenită curentă că „geniile dislocă echipa". Trustul petrolifer „Socony Vacuum OU" a refuzat angajarea unei somităţi, mo-tivînd că „nu avem loc pentru virtuoşi". Şi dacă pe alocuii se mai acordă savanţilor unele înlesniri pentru cercetarea personală creatoare, teoretică, aceştia refuză sprijinul de teama urmărilor. Astfel spiritul de echipă care a constituit un important pas înainte în metodologia şi organizarea cercetării ştiinţifice, se transformă în condiţiile capitalismului monopolist într-un factor de frînare şi de reducere a gîndirii ştiinţifice la nivelul mediocrităţii şi al practicismului.
Apologiei „libertăţii individului" în societatea capitalistă I se substituie astfel apologia „omului socializat", ale cărui aspiraţii sociale şi culturale sînt reduse la nivelul numitorului comun impus de necesitatea menţinerii sistemului social, dizolvat în sistemul relaţiilor şl instituţiilor burgheze ale „colectivităţii pluraliste",. Aceasta „fiind produsul unirii unei clase împotriva alteia", este „pentru clasa subordonată nu numai o colectivitate cu totul iluzorie, ci chiar o nouă cătuşă" (Marx).
Presiunea depersonalizantă şi sterilizan-iă asupra omului se desfăşoară însă într-o societate vie, răscolită de contradicţii. Realităţile nu pot fi nici ascunse, nici anulate pur şi simplu. Vălul mistificator al echilibrului intern la care ar fi ajuns societatea americană, văl sprijinit pe mitul bunei Stări generale şi al „acordului ideologic", este mereu destrămat de realitatea contradicţiilor sociale, de înmulţirea tendinţelor de rezistenţă împotriva mecanismului insidios al „relaţiilor umane" şi presiunii conformismului degradant.
210
Sociologia burgheză dinainte de război a anatemizat civilizaţia modernă atribuin-du-i răspunderea principală în dezumanizarea omului în capitalism, fără să discear-nă în acesta din urmă pe adevăratul şi marele vinovat. Ea a. căutat soluţii de ieşire din impas pe căile desuete ale revenirii spre formule anacronice, gregare de viaţă.
Conţinutul de clasă al problemei raporturilor individ-societate, determinate social-economic, se impune în ciuda mistificărilor savante, iar practica socială aduce rezolvarea acestei mult controversate probleme prin lichidarea revoluţionară a claselor ex-
ploatatoare, în şi prin socialism şl comunism. Împlinirea şi dezvoltarea personalităţii umane, pe măsura uriaşelor forţe ma* teriale şi spirituale de care dispune societatea eliberată de convulsiile antagonismelor apare astăzi în unica perspectivă, a comunismului, ca o ripostă dată apologiei individualismului junglei şi „omulul-stan-dard" deopotrivă, ca un triumf al omului faţă de care colectivitatea îndeplineşte nu funcţia unui monstruos compresor, ci pe aceea al unul stimulent continuu.
I. Păcuraru
LE FIGARO LITTERAIRE" nr. 675/1959
'^^gjjTH n Nr. 675 din anul acesta ip&Jr* -l '   Figaro   litter aire" acordă
' ')area Pnmei sa^e pagini unui articol al poetului şi criticului american Randall Jarrell. Articolul este intitulat „Un american critică America" şi denunţă lipsa de nivel a culturii americane contemporane.
Tn epoca în care trăim — spune autorul — cultura, artele şi literatura au devenit surogate, pilule gaia digerate, reduse la o formulă simplistă, uşor asimilabile, lesne eliminate. Meditaţia, concentrarea sînt demodate, inutile. O întreagă industrie de „făcători" de literatură, care trăiesc în funcţie de această industrie, oferă publicului ediţii prescurtate, răşlulte, denaturate, ale marilor clasici, şi nu ezită să-i ampu'te-ez şi să-i acomodeze „gustului zilei" nici pe Shakespeare, nici pe Balzac. Foarfecele n-a cruţat nici Biblia, prezentată într-o ediţie modernizată proaspăt scoasă din alambicul vracilor literari americani. Cît priveşte    literatura   nouă   americană, con-
tinuă autorul, '.aceasta este confecţionată după reţete gata stabilite. Esenţialul este ca cititorul şi mai ales copiii să nu-şi încingă meningele cu fastidioasele date ale istoriei, cu lista numelor marilor bărbaţi de stat ai trecutului. Şi Randall Jarrell deploră faptul că tineretul american de azi n-are habar de mitologie, de vechile basme populare, nu ştie cine e Carolus Magnus, n-a auzit de Legenda Mesei Rotunde, citeşte operele complete ale Iul Gritnm — prescurtate, simplificate — între cină şi somn, iar copiilor din S.U.A. li se dă posibilitatea să se delecteze, fără trudă, cu povestea concentrată a Scufiţei Roşii, redusă la datele el esenţiale (o fetiţă întîl-neşte lupul; ea scapă din ghiarele lupului).
Acestora li se mai spune : Statele-Unite au realizat o revoluţie industrială şi tehnologică unică în lume. Voi n-aveţi a vă croi viaţa decît în funcţie de prosperitatea dobîndită şi a judeca epoca decît £/r funcţie de bogăţia economică şi de uriaşul potenţial tehnic american. Dar cultura ? dar
211
arta ? dar instrucţiunea şi educaţia ? se întreabă Randall Jarrell.
„O mare parte din literatura noastră (arta, Instrucţiunea şl educaţia sînt incluse în observaţia de mal jos n.n.) este o literatură instantanee: cuvintele folosite sînt cuvinte scurte, uşoare, înţelese instantaneu ; ideile, la rîndul lor, sînt uşoare, elementare, iar atitudinile, dinainte cunoscute, familiare, sînt gata acceptate sau lesne acceptabile".
Diversitatea, originalitatea, aplecarea pasionată asupra psihologiei umane, decorti-carea complexului mecanism sufletesc nu sînt decît nişte noţiuni perimate, complicaţii inutile, susţin industriaşii noii literaturi instantanee — indiferent dacă oferă cititorilor prospectul unei mărci noi de săpun, foiletonul obişnuit al ziarului „Satur-day Evening Post" sau „best-sellerul" istoric, sexual sau poliţist. Scopul lor — în afară de cel lucrativ — este să-şl amuze lectorii, să le măgulească vanitatea, să le arate că îi cunosc aşa cum sînt în realitate : iute impresionabili, receptivi la emoţii, naivi şi, vai, prea creduli. Aceşti producători de marfă tipărită — exclamă Jarrell — „îşi bat joc de noi, cu vîrf şi îndesat. Iar dacă ne-am împotrivi, ne vor ignora pur şi simplu ca pe o minoritate statisti-ceşte neglijabilă".
Să auzim acum „argumentele" celeilalte părţi: omul modern nu are timp să cugete îndelung, să mediteze. Viaţa modernă, cu ritmul ei trepidant, impresionează zecile de milioane de neutroni ai creerulul său în mod neplăcut, şl preţioasa materie cenuşie trebuie menajată. Omul modern trebuie să-şi descarce prea-plinul energiei sale par-ticipînd mai degrabă la viaţa în forum, la campaniile electorate, la competiţiile sportive. Filmul, radio-ul, televiziunea, îi oferă destinderile intelectuale uşor digerabile fără eforturi. Literatura nu-l poate reţine decît în măsura în care aceasta îi oferă
acţiune, cît mai multă acţiune, şi informaţii — de preferinţă senzaţionale — cît mai multe informaţii senzaţionale. Americanul contemporan trăieşte în veacul Imaginii şi al vitezei. Trebuie aşadar să se conformeze veacului său.
Preceptele business-menilor tiparului sînt aplicate, din păcate — spune Jarrell — şt în Şcoli. Timp de zece ani şi mal bine, şcoala plămădeşte sufletul şl conduce creerul copilului american. Socotite demodate, inutile, ininteligibile, marile glorii literare ale omenirii sînt înghiţite, sfârîmate, transformate între colţii malaxorului uriaş al sistemului „Reader's Digest". „Sper — publica recent „Saturday Evening Post" corespondenţa unuia din managerii acestei culturi standard — că în următorii cincizeci de ani nimeni nu-şi va mai aminti că Joyce, Proust sau Thomas Mann au existat cîndva".
Jarrell îl asigură că, după cum stau lucrurile, dorinţele sale vor fi nu numai împlinite, dar şi depăşite, şi aceasta nu în viitorii cincizeci de ani, ci încă de pe acum. într-adevăr, o recentă anchetă a Institutului Gallup a stabilit că în Statele-Unite se citeşte mai puţin decît în orice altă „democraţie majoră" Şi că printre Americanii cu titluri universitare, mai bine de jumătate nu citesc nimic.
Deşi vede cu atîta luciditate situaţia de fapt, Jarelt nu o răscoleşte totuşi pînă în adîncurile el, pînă la cauzele ei primare, adevărate. El abordează prea sumar sistemul de educaţie american, primind ca pe un fapt împlinit degringolada culturii şi fiind nevoit să regrete din cauza aceasta, „frumoasele timpuri de odinioară".
Oricum însă, articolul este reacţia unui intelectual cinstit şi lucid şl are valoare de document asupra crizei în care se zbate cultura burgheză.
L. D,
212
„EXPRESS" nr. 26/111 1959
M£_li«/**3. e nnrs sec   Williams   este unul tr*& &»£\dln   dramaturgii   americani al fây/LAt-Y'.j ,,rut nume a început să circu-C{^fe_L^JiiJ 'e intens în ultimii ani. Autor a douăsprezece piese, dintre care şase au fost jucate şi pe scenele teatrelor europene, Tennessee Williams se bucură de o celebritate mereu sporită de scandalurile pe care le declanşează lucrările sale. „Menajeria de sticlă", „Un tramvai numit dorinţă", „Trandafirul tatuat", „Pisica pe un acoperiş încins", n-au reuşit să consolideze în   conştiinţa   spectatorilor   virtuţile dramaturgului, dar au provocat scandaluri de presă, determinînd ca dramele 'Sale să se joace cu casa închisă. Pornind de la ultima sa. piesă (reluarea mitului lui Orfeu), revista Express analizează întreaga creaţie a dramaturgului. Fără să nege autenticitatea acestei opere, articolul critică mijloacele prin care scriitorul caută să-şi stăpî-nească publicul şi să-i obţină aplauzele complice. Dramaturgia lui Tennessee Williams pune la baza fiinţei umane impulsi-unea sexuală, socotind că toate actele vieţii sînt animate de acest instinct atotputernic, adevăratul şi   eternul   mobil   care agită şi chinuieşte universul. Scriitorul are o viziune morbidă asupra lumii. Obsedat de „dramele cărnii", el descrie de predilecţie sălbăticii mascate, castităţi   putrede, cruzimi lubrice. Cine analizează mecanismul pieselor sale, constată că el se întemeiază pe  descrierea  complicaţiilor  aduse în existenţa eroilor de patimi exacerbate şi vicii irezistibile.  Tennessee  Williams declară că teatrul său e un fel de terapeutică, că piesele sale ţintesc să purifice spectatorul denunţînd cu glas tare păcate pe care el nu îndrăzneşte să le mărturisească nici în şoaptă, dar autorul articolului din
„Express" vede în locul catharsis-ulul făgăduit pur şi simplu trivialitate maladivă.
Decorul din „Orfeu" este foarte grăitor cu privire la atmosfera de coşmar terifiant care domneşte în opera lui Tennessee Williams. Decorul înfăţişează o grădină fantastică năpădită de o vegetaţie stranie, cu flori pe al căror lujer bolnav se preling picături de sînge, cu plante oare par păsări răpitoare. Lumina scaldă în valuri fierbinţi această vale a Infernului în care Orfeu apare sub chipul unui muzicant ambulant. Forţa de. seducţie a noului Orfeu nu 'stă în cîntec, ci în trup. Fascinaţia pe care el o exercită asupra Iul Eurydice este de ordin sexual. Şi astfel semnificaţiile nobile ale străvechiului mit se prefac într-o obscenă metafizică. In piesa lui Tennessee Williams nu e vorba nici o clipă de maiestatea artei, de augusta ei putere asupra oamenilor, ci de un fel de sabat al Instinctelor. In adevăr, în finalul piesei, îl vedem pe Orfeu alergînd gol-puşcă pe stradă, hăituit de clinii unei închisori din ve- . cinătate şi devorat de ei. Degradarea mitu-tului ia, aşadar, în piesă, aspectele cele mai neaşteptate. Cît priveşte a.propierile simbolice cu mitul, ele sînt de-a dreptul rizibile : vesta de piele de şarpe pe care o poartă eroul corespunde cu şarpele care o muşcă pe Eurydice în legendă, iar urletele clinilor poliţişti amintesc de cerberul nelmblînzit 1
Autorul articolului din „Express" observă cu tristeţe că Tennessee Williams nu s-a oprit în piesa sa asupra nici uneia din temele mitului lui Orfeu. Arta, dragostea şl moartea sînt înlăturate de dramaturg pentru a face loc unei problematici tulburi şi cu totul inferioare. Teroarea sexuală, este, de altminteri, o trăsătură definitorie a operei Iul Tennessee Williams. Există
213.
totdeauna In piesele sale dincolo de elogiile virilităţii dezlănţuite {apare semnificativ, in acest sens, pasiunea cu care Tennessee Williams descrie pe şoferul care are un trandafir tatuat pe braţ, pe masculul din „Pisica", sau pe acest Orfeu mtndru de victoriile sale sexuale), o teamă groaznică. Căci in concepţia scriitorului sexualitatea se întovărăşeşte cu moartea. „Dez-nodămîntul fericit din „Pisica", 'in care homosexualul reintră în patul conjugal abia părăsii, nu trebuie să ne facă iluzii, scrie autorul articolului. Pentru că făcuse dragoste cu Eurydice, Orfeu este devorat de clini. Tn finalul piesei „Pe neaştepta-
te vara trecută", un poet american homosexual este urmărit de o gloată de puberi sdrenţăroşl care-l ucid, iar apoi se dedau unor inimaginabile orgii. La sfîrşitul dramei „Blinda pasăre a tinereţii", un gigolo sifilitic este castrat... O acumulare scandaloasă de orori, pentru că în afacerile teatrale de astăzi scandalul aduce profituri.
Ce nu spune publicaţia franceză, este că opera lui Tennessee Williams cu galeria ei de monştri morali, cu prisosul el de crime şi anomalii, oglindeşte un proces social Şi anume degenerescenta burgheziei si a „artei" ei.
214
GHEORGHE-GHEORGHIU - CRAIOVA — Schiţa dumneavoastră „Proces-verbal de nimicire", nu e lipsită de interes şi dovedeşte că autorul ei nu e Ia prima încercare. Vizează însă prea insistent humorul gratuit, uşor, fără o ţinută precisă, pentru ca să poată apărea la noi. Aluziile ia corupţia şefilor din vremea burgheziei sînt prea mărunte şi puţin semnificative, conflictul prea labil şi cam pierdut pe drum. Iar deznodămîntul este chiar greşit, pentru că sugerează că nici personalul inferior al gării, magazi.erii, hamalii, etc., mu se dau în lături de la ,,ciupeală", daca e posibil, în felul acesta, intenţia critică este cu totul ratată. Mai trimiteţi.
NICOLAE MARCU — SIBIU — Subiectul nuvelei dumneavoastră ,.Cheile hotarului" este interesant şi în linii generale corect conceput. Un merit incontestabil al lucrării este actualitatea ei. Nuvela însă rnai are nevoie de serioase refaceri, atît în •ce priveşte dezvoltarea conflictului — care este numai anunţat şi de-aceea rezolvarea lui e mult prea facilă — cît şi în ce priveşte stilul dumneavoastră, excesiv încărcat, întortochiat şi puţin cam anacronic. Noi am sugera refacerea nuvelei pornind însă nu de la conflictul iniţial, care e lipsit de originalitate. E bine că intenţionaţi să accentuaţi latura etică a conflictului ; aceasta v-ar putea ■duce la o tratare originală. în general, ţărănimea muncitoare din ţara noastră s-a convins de superioritatea economică a agriculturii socialiste ; procesul de colectivizare — lucrînd la ziarul local, dumneavoastră aven' posibilitatea să vă daţi seama mai bine de aceasta — a intrat într-o fază superioară, în care pe lîngă condiţiile economice, joacă un rol important şi noile condiţii sociale şi morale ale vieţii ţărăneşti. O nuvelă în care s-ar dezbate aceste aspecte ale procesului — neuitînd 'bine înţeles nici baza economică, hotărîtoare în analiză — ar fi de cel mai mare interes, ea adu-cînd în literatură aspecte dintre cele mai noi ale realităţii noastre. Ar fi deci mai interesant dacă
aţi reface nuvela dezvoltînd un element al ei pe care l-aţi expediat în trei rînduri. E vorba de în-tîlnirea lui Ion Gramofon cu activiştii, cînd îşi povesteşle propriile-i păţanii, punîndu-ie în cîrca unul al treilea : ar fi şi situaţia originală şi posibilitatea de caracterizare mult mai mare. Fireşte e numai o sugestie. Rămîne ca dumneavoastră sa hotărît! singur. Vă mai atragem atenţia asupra tendinţei supărătoare pe care o manifestaţi, de a rezolva prea uşor conflictele ; de pildă, schimbarea bruscă a atitudinii lui Ion faţă de tractorişti ; aici, faptul în sine ar fi suficient, dar trecerea de la ură şi intenţii de răzbunare la damigeana cu vin, este mult prea sumară şi prea simplist tratată, pentru a fi convingătoare şi în nici un caz nu t în concordanţă cu caracterul personajului, aşa cum l-aţi zugrăvit pînă aici.
Nici conflictul iniţial dintre Ton şi colectivişti nu este dezovltat, şi e chiar părăsit pe drum, ceea ce nedumereşte şi aruncă o lumină echivocă asupra seriozităţii agitatorilor colectivei, care părăsesc aşa de uşor o acţiune, numai pentru că se arată dificilă, ceea ce este fals.
E supărător pe alocurea stilul dumneavoastră. Nu atît ,.ardelenismele", care nici nu sînt aşa de multe, cît „floricelele" de stil, o anumită tonică şi o anumită sfăloşenie. Mai sînt şi neconcordanţe. Nu se poate spune : ,,aruncînd cu braţele în vînt" — sau „răsufla cu şuierături" — sau — „oamenii din jur s-au pus stavilă" — sau — „să se împre-une cu puturoşi ca voi" — sau — „iarba împovărată de stropi de rouă", etc. Atenţie mare vă recomandăm şi la dialog, unde personajele „grăiesc" cam otova, fără nici un fel de diferenţiere.
Mai trimiteţi. GHEOGHE TANASESCU — MITOC-SUCEAVA — Din autobiografia dumneavoastră versificată aflăm că aţi străbătut în viaţă un drum greu şi ca aţi reuşit să învingeţi multe piedici. Vă dorim şl în poezie aceleaşi izbînzi, — sfătuindu-vă sa perseveraţi şi să ne mai trimiteţi.
215
OHEORGHE FULGER — T. SEVERIN — Cu unele modificări poate am fi reprodus poezia dedicată zilei de 1 mai 1959. Manuscrisul a sosit tnsă prea tlrziu. ■
MIHAI PIRVULOIU—CONSTANŢA — Vă aflaţi încă în faza căutărilor. Cele trimise păcătuiesc prin platitudine. „Vino" e o pastişă după Eminescu. „Amfora" e ştirbită ; nu aduce nimic nou. Debarasaţi-vă de stilul întortochiat şi confuz din „Versuri de lut". N-am înţeles ce legătură au „ochii trişti ai cerbilor" cu ţaiţnoasa (şi dătătoa-rea de optimism) licoare de Murfatlar VASILE M. PATRU — CRAIOVA — într-adevăr, pfogresul e vizibil1. Munciţi înainte şi sîntem convinşi, că nu p_este mult timp, vă vom citi poeziile tipărite.
MITICA LACATUŞU — SABARANI — V-am sfătuit şi vă mai sfătuim : nu vă grăbiţi să trimiteţi redacţiei tot ceea ce vă iese de sub condei.
RADU**FELECAN -- BACĂU — Reproducem „Bibliotecara satului" şi „Colectiva". Vă rugăm sâ ne mai trimiteţi.
BIBLIOTECARA SATULUI
... Şi te-ai smuls din vălu-ntunecos
Cînd ţîşni lumina viu, în viată, '
Ai cules-o de prin cărţi setos»
Cu sudori pe frunte şi pe faţă.
Gînduri mari te-ncearcă-adeseorl
Cum să facem viaţa mai frumoasă ; ^
Doldora de cărţi porţi subsuori,
Să le-mparţi la cititori, acasă.
Mergi pe uliţi, treci prin ploi şi vînt, 'Prin hîrtoape-adînci şi prin noroaie. De-unde sorbi aşa puteri şl-avînt, Duşmanii-s miraţi, dar nu se-nmoaie. ,
Şi te'duci şi vii, şl iarăşi pleci, Lie citeşti din cărţi de-agricultură — Umbli cu lumina pe poteci, Oamenii te-aşteaptă cu căldură.
Nu se uită timpul ce s-a dus A lăsat în inimi urmă-adîncă. Cine-ar mai putea trăi supus, Gol, flămînd, şl suduit şi încă ?...
Cu viaţa nouă te mîndreşti Fiică dragă-a văduvii Ilenii Şi partidului îi mulţumeşti, Cum şi ţie-ţi mulţumesc sătenii.
f-
COLECTIVA
Această mare de un verde pur Ce-n vînt îşi leagănă-arcuite săbii Parcă-şi aşteaptă marile corăbii Din luminişuri grele de azur.
Dac' ar veni din depărtări Columb S-ar rătăci pe valurile dese ^ Şi s-ar mira cum timpul nostru ţese Pe cîmpuri, mări imense de porumb.
Şi la gospodărie ca-ntr-un port Spre care se revarsă-aceste ape Ar ancora de sediul ei, aproape, Privind ca prin ochian trecutul mort.
Şi-ar mai vedea pe-alături rîuri mici.. Cum se revarsă-n marea asta mare Ce n-are-n hărţi contur şi nici hotare, Matrozii fiind colectivişti voinici.
Apoi cu pînzele din nou în vînt Ar duce peste glob această veste Că marea de porumb nu-i o poveste Ci ea cuprinde tot mal mult pămînt!
Radu Felecan
Tiparul executat la Combinata! Poligrafic Casa Scînteii „I. V. Stalin" sub com. nr. 96517.
7