REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL
BUCUREŞTI — 500 ANI
HORIA LIMAN :   Timpurile şi anotimpurile Bucureştiului .... 5
RADU BQUREANU :  Zăpezile calde ;  Rădvanul cu cerbi ;  Roaba vîndută 22
PETRE SOLOMON :   Bucureşti — suită jubiliară ...... 28
CRISTIAN SIRBU :   Acuarelă bucureşteană....... 31
ALFRED MARGUL SPERBER :   Pămînt de [lori ...... 32
FLORENŢA ALBU :   In nopţi de vară......... 32
RADU ALBALA :   Bucureştiul în literatură....... 34
'ON MARIN SADOVEANU :   Bucureştiul, oraş de teatru .... 52
B
ŞTEFAN LUCA :   Drumul trece prin pădure (nuvelă)..... 55
a
FLORIN MUGUR :   înţelegerea necesităţii ;   Un utecist ;   Comunistul     . 55
DIN LIRICA BULGARA CONTEMPORANA
ELISABETA BAGRIANA : Steaua (în rom. de Ioanichie Olteanu) . . 108 NICOLA  INGIOV :   Baladă  mică  despre porumbei  şi  despre tine (în
rom.  de Taşcu  Gheorghiu)......... 110
DIMITAR VAS1LIEV :   Tată şi fiu  (în rom. de Geo Dumitrescu) .      . 110
DAVID OVADIN :   In dimineaţa  rece  (în rom. de Geo Dumitrescu)  . 111
TANKO IVANOV :   Străzi (în rom. de Taşcu Gheorghiu)  .... 112
LAMAR : Vulturul şi omul (în rom. de Ilie Constantin)     .... 113
PAVEL MATEK : Seară cu lună (în rom. de Ilie Constantin)     ... 113
BOJIDAR BOJILOV :   Dimitrovgrad  (în rom. de Vladimir Colin)  .     . 114
a
TUDOR  VIANU :   Gala  Galaction......... 115
CRONICA IDEILOR
ATHANASE JOJA :   Critica  pozitivismului  logic  (I)   .     «     .     .     . 12j
CRONICA LITERARA
OV. S. CROHMALN1CEANU :   Mihu Dragomir :   „întoarcerea armelor" 137
CRONICA FILMULUI
ION  BÂRNA :   Serghei  Bondarciuk în  ipostaza  de regisor
142
TEORIE ŞI CRITICA
RADU LUPAN :   Cărţi pentru 23 August H8
ION VITNER :   Creatori şi opere :   Marin Preda  (I) .                  . 153
ECATERINA OPROIU : Nume noi în dramaturgie IR, VLADIMIR COLIN :  Demnitatea intelectualului — „Cangrena" şi Andre
Malraux........,     ,     . ]7j
DISCUŢII
EMIL BOLDAN :  O veche controversă mereu nouă :  Cine e autorul poemului în proză „Cîntarea Romîniei" ? ..... 175
■
MISCELLANEA............... 102
CĂRŢI NOI
H.  ZALIS :   Fănuş  Neagu :    „Ningea  în  Bărăgan".....207
B.  L. :  Liviu  Rebreanu :  „Opere Alese"........209
TITUS  PRIBOI :  Tudor Vianu :  „Ideile  lui  Stendhal"     .... 210
REVISTA REVISTELOR: Din ţară; de peste hotare .    . .212
©
POŞTA REDACŢIEI............214
ILUSTRAŢIA DE PE COPERTA : Marcel Olinescu : Construcţii noi FOTOGRAFII : Florin Dragii
II
FELICITĂM DIN INIMĂ POPORUL SOVIETIC
Vestea că pentru prima dată în istoria omenirii o rachetă cosmică a atins Luna a fost primită cu entuziasm de oamenii muncii din ţara noastră. Poporul romîn împărtăşeşte bucuria şi mîndria oamenilor sovietici şi îi felicită din inimă pentru această realizare epocală, expresie a înaltului nivel al ştiinţei şi tehnicii sovietice, care păşeşte în avangarda ştiinţei mondiale. Mărturie grăitoare a atotputerniciei geniului uman în lupta pentru supunerea naturii si cucerirea cosmosului, succesul strălucit al rachetei cosmice sovietice demonstrează din nou că orînduirea socialistă creează condiţiile cele mai prielnice pentru un nestăvilit avînt al forţelor creatoare ale omului.
In prezent, cînd se întrezăresc mai limpede ca oricînd perspectivele nelimitate pe care le deschide omenirii folosirea în scopuri paşnice a tuturor cuceririlor ştiinţei, popoarele lumii îşi exprimă cu tot mai multă putere voinţa ca în relaţiile internaţionale să triumfe ideea de coexistenţă şi întrecere paşnică.
Alături de toate popoarele iubitoare de pace, poporul romîn nutreşte speranţa că întrevederile ce vor avea loc între N. S. Hrusciov si D. Eisenhower vor aduce o contribuţie însemnată la crearea unui climat de încredere şi colaborare între toate popoarele, în interesul păcii trainice şi al civilizaţiei umane.
' r ~!   V* »Ja <««• GHEORGHIU-DEJ
Text apărut In ziarul „Pravda" din 15-IX-1959
TIMPURILE Şl ANOTIMPURILE BUCUREŞTIULUI
HORIA UMAN
Naşterea
aM a început a fost pădurea. Codrul cel tainic şi necutreerat al 111 Vlăsiei, care se revărsa oa o mare tumultuoasă pînă departe, spre itk buza Dunării — bătrînul Danubiu.
La început a îost pădurea. Şi deodată, cine ştie cînd, cu mii de ani în urmă, a răsărit un bordei. Sub arcadele verzi ale copacilor înlănţuiţi, un bordei umil si stingher mîngîiat de unda palidă a lunii. Aşa s-a scris prima pagină a 'istoriei, — cînd omul a durat cea dintîi aşezare. Apoi, cu mult mai tîrziu, sute şi sute de ani la rînd, călători străini au descoperit bătrîna cetate a Dîmboviţei, în preajma căreia avea să se înfiripe tîrgul Bucurestiului, în crucea drumului de mărîuri dintre portul Giurgiului şt cununa' de piatră a Carpaţilor, în calea negustorilor ce băteau continentul dinspre Apus spre Răsărit, dinspre Ţarigrad spre ţara nemţească.
Apele rîului, în mii de meandre, şerpuiau sub pletele copacilor înfioraţi _ si nu era nici aprigă şi nioi prea domoală, Dîmboviţa. Poate de aceea, d'e la Herodot sau Ptolomeu şi pînă la Del Chiaro sau Bouquet, nimeni n-a putut-o uita.
In „excursiile" mele fără răgaz, am bătut toate străzile oraşului, am rătăcit prin toate uliţele şi fundăturile, am cunoscut şi ciuperca măgurilor neînsemnate, şi colinele 'care vor fi apărut strămoşilor noştri cu mii de ani în urmă — adevărate metereze de neînvins, locuri ideale de apărare. Le cunosc pe toate, toate, — şi pilcurile de pădure rămase încă neatinse în coastele cetăţii străvechi, şi dealurile nivelate de mîna omului, si acelea pe care omul nu le-a biruit, şi ochiurile de baltă presărate între' Dîmboviţa şi Argeş, între Dîmboviţa şi Dunăre, şi apele atît de tulburi, atît de leneşe ale Dîmboviţei — rîul -codrilor de stejar.
Aţi" observat ? In iconografia Bucurestiului, oraşul era văzut mai cu seamă de la înălţimea dealurilor din jur. Aici contrastele dispăreau. De-aici, perspectiva' incinta. Asemeni muezinului-spahiu Evliya Celîbi, călătorii străini descopereau la poalele dealurilor nu un tîrg plin de contraste, ci o metropolă scăldată în apele de aur ale soarelui, mîngîiată de smaraldul pădurilor nesfîrşite. De-aici umbrele oraşului — mizeria lui — se estompau, iar frumuseţile lui apăreau exaltate de luminile irizate, de
5
cerul satinat şi violet, de infinita revărsare a codrului Vlăsiei. O gravură în aramă apărută la Leipzig prin 1717 sub titlul „Buchorest" înfăţişează oraşul înconjurat de puternice metereze. In marginea lui şerpuieşte o mare apă : „Dembovicen Fluvius". Şi fluviu avea s-o considere şi Pauî din Alep, fermecat de Dîmboviţa noastră care-nchipuia o adevărată deltă uriaşă în jurul cetăţii. Un veac şi jumătate mai tîrziu, în aquarelele lui Karl Johann Mayerson şi Preziosi, arborii şi viile inundau oraşul. Orice s-ar spune, cîntăreţii lui s-au dovedit generoşi.
Cetatea Eternă — Roma — este cunoscută oa „oraşul celor şapte coline". Bucureştiul, tot atîtea numără : dealul Mitropoliei, dealul Mihai Vodă, dealul Cotrocenilor, dealul Filaretului, dealul Radu Vodă, dealul Spirei — care poartă numele vraciului Spirea Cristofi din veacul al XVIII-lea — şi dealul, odinioară cel mai înalt dintre toate, de pe malul stîng al Dîmboviţei, pe care omul şi vremea l-au netezit, urme rămînînd pe pantele străzilor Şelari şi Smîrdan, pe acelea ale Bulevardelor 6 Martie şi Schitu Măgureanu. De-aici, de pe înălţimile acestea, Bucureştiul apărea ca o temută fortăreaţă. Şi cerul parcă era mai jos, şi meandrele nesîîrşite ale Dîmboviţei închipuiau o deltă mai sălbatică decît aceea a Tonkinului, şi pădurile milenare se revărsau mai tumultuos decît talazurile celei mai agitate dintre mări.
La călcîiul gorganelor, în luncă, crîngurile de sălcii şi de plopi erau brăzdate de drumuri înguste pe care mişunau, din zori şi pînă-n seară, vitele, să se adape in vadurile umbrite ale apei, să se-nfunde-n mîkil bălţilor în care oamenii se strecurau în căutare de păsări sălbatice şi la pescuit. Dar către apus, către răsărit,, se întindeau stepele prăfuite ale Bărăganului şi ale Burnasului — o adevărată Sahara sterilă. Cîndva, cu mii de ani în urmă, poate de pe-aici s-au refugiat ctitorii cetăţii, alungaţi de o secetă pustiitoare, ciobani în căutare de apă şi de vegetaţie. Şi poate chiar că primul pas' oare-a călcat prin îocurile-n care azi vuieşte larma marelui oraş, a fost acel al unui Bucur, strămoş al seminţiei bucureşte-nilor, aşa cum vreun Ploaie, în urmă cu milenii, a dat nume ploeştenilor pripăşiţi şi ei în inima fremătătoare a aceleiaşi Vlăsii.
Se află, în zilele noastre, coline mai semeţe decît dealul doftorului Spirea sau decît cel al Cotrocenilor: Casa Scînteii, Palatul Radiodifuziunii, Palatul Telefoanelor, Palatul C.F.R.-ului... Din creştetul lor, cetatea de pe malurile Dîmboviţei apare mai strălucitoare decît a fost de-a lungul veacurilor, mai mîndră şi mai tînără. Dar înainte de-a cunoaşte noile magistrale şi colinele duraite-n piatră sau în marmură, poate că n-ar fi rău să căutăm îndepărtatele urme ale celor dintîi băştinaşi.
O hartă foarte sugestivă te întîmpină, de cum ai călcat pragul muzeului de istorie a Bucurestiului. Paleolitic, neolitic, epoca bronzului, epoca fierului, epoca geto-dacilor, migraţiile vizigoţilor, pecenegilor, avarilor, puhoaiele otomane... Prin părţile lacului Tei s-au descoperit fragmente străvechi de ceramică, gropi de locuinţe, bordeie, ca şi ceşti cu toartă, vase de provizii, pahare de formă conică şi cu fundul îngust — cărămizii, cenuşii, brune, împodobite cu linii în zig-zag, cu linii ondulate, spiralate sau drepte, cu şiruri de cercuri sau puncte, cu linii unghiulare, romburi sau cruci, — aidoma celor ce se vă-d şi în zilele noastre pe cusături, pe ţesături, pe chimire, pe bîte,, pe unelte, vădind geniul artistic al ţăranului romîn din vremuri preistorice pînă-n evul socialismului. Dair ceramica din săpăturile făcute la
6
Vidra, la Giuleşti, la Dudeşti sau la Jilava, dar drligele de undiţă şi topoarele, dar vasul de cult reprezentînd pe „zeiţa-mamă" — unic în neoliticul Europei —, dar măruntele arme de bronz aliate la Pantelimon, şi la Fundeni, şi Popeşti-Leordeni, dar mormîntul de incineraţie de la Ciurel, diar podoabele de argint de mai tîrziu, Jibulele romane, fragmentele de vase greceşti aduse pe-aici de corăbiile vechilor elini, şi monetele care parcă vorbesc despre gloria de mult spulberată a legiunilor macedonene şi romane !...
Pe-aici, prin locurile pe unde m-au purtat paşii copilăriei, pe la Tei şi Crîngaşi, pe la Dudeşti-Cioplea şi Pantelimon, prin comuna Militari şi Bucureştii-Noi, prin Fundenii Doamnei şi prin părţile Curţii Vechi s-au aflat, cu mii de ani în urmă, bordeie săpate în pămînt şi locuinţele lacustre ale celor dintîi bucureşteni, ale acelora care nici măcar în visurile cele mai luminoase nu întrevedeau parcurile şi lungile şiruri de blocuri ale zilelor noastre. Pe-aici, păstorii şi plugarii moşului Bucur au vînat cerbi, timp de secole, după cum pînă mai acum o sută de ani, prin stufărişurile Dîmboviţei şi ale Cişmigiului, chiar în preajma palatului Casei Centrale a Armatei, se făcea vînătoare de raţe sălbatice.
Pe-aici a fost leagănul cetăţii.
Copilăria
Către Horjul Mare — talazul de grohotiş care se prăvăleşte prin preajma Tămaşului cu umerii de piatră, — Dîmboviţa este abia un zvon îndepărtat. Printre zidurile fabuloase ale Pietrei Craiului, rîul în spume înfruntă crestele muntelui cu muchii zimţate, rostogolindu-s'e năvalnic prin locuri încă necălcate de picior omenesc. Dacă o herghelie de armăsari sălbatici s-ar abate prin „cheile" acestea prăpăstioase, ropotul ei asurzitor nu ar putea să acopere mugetul apei neînfrînate. Dîmboviţei, stîncile teribile ale Pietrei Craiului nu i-au putut pune zăbale.
Cînd a scăpat însă către Rucăr şi Dragoslavele, zvîcnetul apei trădează oboseală. Mai spre miazăzi, printre văile unduite şi mai apoi în netezişul cîmpiei, zarva ei se potoleşte şi-i auzi şuvoaiele în surdină. Către Afcuda — de unde ne vine filtrată pînă la uzina de la Grozăveşti — e un fir subţire, doar un şipot îmblînzit. îşi ascunde faţa, de ruşine, printre sălcii despletite. Dar înainte de a fi captată în bazinele Arcudei, mai aruncă o privire plină de nostalgie către Slobozia-Moara, unde cîrdurile de raţe se zbenguie in bălţile de culoarea ierbii tomnatice. Sînt rămăşiţele rîului abătut din matca lui cea veche pe canalul care-1 duce spre Arcuda, întocmai cum în Bucureşti a lăsat ochiuri de apă ce mai dăinuie şi azi. Cişmigiul, fostul lac al lui Dura Neguţătorul, era — un veac în urina noastră — nu numai loc de vînătoare, sub ocrotirea păpurişuluî, ci şi apă de pescuit pentru călugării de la Sărindar şi din Schitu Măgureanu. Azi, pe luciul lacului din Cişmigiu — rămăşiţă a luncii de odinioară —, lunecă lin pelicanii şi bărcile, după cum se întîlnesc — graţioase gondole în miniatură — imaculatele lebede, pe apa transparentă a Parcului Libertăţii, acolo unde se afla Heleşteul lui Şerban Vodă, pe cîmpul Filaretului. Iar dacă te vei duce să vizitezi noul cartier de locuinţe muncitoreşti de pe şoseaua Căţelu (peste două mii de familii proaspăt instalate în vile şi în blocuri albe ca
7
pana lebedelor), merită să te repezi pînă la „Groapa Reconstrucţiei", — cum i se zice aici. Pe malul apei, oamenii pescuiesc liniştit, în zilele de sărbătoare ; este o baltă mare, un pui al bătrînei şi năbădăioasei Dîmbo-viţe. De-aici pe Drumul Murgului, ajungi în Vitan. îar din Vitan, nu mai este mult pînă la Abator — fosta Zalhana a Hagimoscului —, acolo unde Dîmboviţa curge între maluri rîpoase, unde oraşul se sfîrşeşte şi sălciile îşi pleacă frunţile în apele pămîntii ale rîului.
Copilărie, zbuciumată copilărie a oraşului meu natal! Maşina care mă purta pe urma Dîmboviţei a pornit de la Ciurel, din locurile însemnate cu urme ale aşezărilor preistorice. Iată stăvilarul de bîrne durat de bă-trînii noştri în coasta malului înalt. Un şuvoi de apă gălbuie se revars'ă, spumegînd peste el şi clocoteşte, mai jo<s, cînd îl zdruncină stăvilarul de metal cu înalte canaturi de la Grozăveşti. De-aici, rîul vlăguit abia de se tîrăşte, domolit în căpăstru, prin locurile-n care — şase secole în urmă — se pomenea de vechea Cetate a Dîmboviţei. De-aici, de la Grozăveşti, pînă în Vitan, chiar în veacul trecut, rîul înfrînat de iezături mina roţile pivelor „fabricanţilor" de postav şi „morile înjugate" una-ntr-alta ale Mitropoliei, ale mănăstirii Radu Vodă, sau Mihai Vodă, sau Văcăreşti, dar şi acelea ale domnitorului. Dîmboviţa hălăduia în preajma viilor de pe dealul Co-troceni, se abătea spre Podul de Pămînt (Calea Plevnei de azi), mai încerca Dealul Spirei şi mahalaua Izvorului, apoi —• după ce trebăluia printre roţile şi pietrele scrîşnite ale morilor, se repezea tocmai către biserica Sf. Ion — care «se >aîla pe locul Casei de Economii de azi, — se retrăgea spre strada Sfinţii Apostoli, în spatele palatului lui Brîncoveanu (pe locul fostei ruini a Senatului care nu s-a construit niciodată), ajungea între Hale şi Hanul lui Manuk (peste drum de actuala Piaţă de flori) şi pornea spre mica biserică a Iui Bucur, construită în preajma anului 1743 ca gropniţă a mănăstirii Radu Vodă. în urma lui, rîul lăsa o mulţime de heleşteie — la Grădina Botanică şi în jurul bisericii Sf. Elefterie, între biserica Antim şi Schitul Maicilor, la Fiiaret — unde a mai rămas şi azi, în Parcul Libertăţii — ca şi în Valea Plîngerii. In sîîrşit, după atîtea capricioase ocoluri, ajungea prin grădinile de zarzavaturi şi de duzi de la Vitan, pe unde se revărsa pînă-n Argeş.
In mahalaua Izvorului — acolo unde stătea Chera Duduca din romanul lui Filimon : „Ciocoii vechi şi noi" — casele aveau belciuge pentru ancorarea bărcilor pe vreme de inundaţie, întocmai ca la Veneţia, Parapetele, gardurile putrezite, firavele scăriţe de lemn ale gospodăriilor înşirate de-a lungul rîului, dădeau de-a dreptul în vadul Dîmboviţei mîloase, tulburi, duhnind a catran şi gunoaie — aşa cum se vede în aquareiele lui Preziosi. Cînd apele veneau mari, sîărîmau ca pe nişte surcele, poduri şi podeţe, săreau malurile şi gardurile, înghiţeau prispele şi pridvoarele, urcau pînă-n poduri şi acoperişuri, izgoneau şi înecau oameni şi vite. Iar cînd urgia trecea, cînd şuvoaiele se retrăgeau în matca lor întortochiată, în casele din Plevnei, din Izvor, din Brezoianu se prindeau armate de peşte.
In 1864, Cuza Vodă însoţit de doctorul Carol Davilla au intrat cu caii în apă pînă la şea, pentru a veni în ajutorul tabacilor din mahalaua cuprinsă între Radu Vodă şi bulevardul Mărăşeşti. Crochiul lui Th. Aman, care fixează momentul, are o linie dramatică. Dar şi în 1890 Grozăveşti! au stat multe zile sub apă, izolaţi de lume, dezolanţi.
8
„Dîmboviţa, apă dulce..." Cu cîteva decenii în urmă oamenii făceau baie în ea, laolaltă cu bivolii, cu porcii şi cu caii sacagiilor. In ea s-a înecat Vlad Vodă, gonit de tătari din Cîmpia Popeştilor pînă la Cioplea, în dreptul spitalului de ciumaţi întemeiat în 1794 de Alexandru Moruzi. In 1871, la picioarele podului de la Văcăreşti, s-au descoperit izvoare de apă feru-ginoasă. Poate de aceea, pînă nu de mult, prin locurile acelea a fost o stradă cu numele de Apele Minerale. Azi ea poartă numele lui Bela Brainer, vrednic luptător pentru cauza poporului.
Trebuie să fi avut privirile în febră cînd am ajuns dincolo de Vitan, în capul căii Călăraşilor. Căci iată, şoferul care mă conduce, mă cercetează interogativ :
— N-aţi mai fost prin locurile astea ? Am tresărit uşor şi iam răspuns echivoc.
— Da şi nu.
— Cum adică... da şi nu?
— Foarte simplu. Da, pentru că pe-aici am hoinărit, în anii copilăriei. Nu, pentru că nu mai recunosc nimic... Sau aproape nimic.
Aici a fost, pînă-n urmă cu nu mia i cincisprezece ani, bariera Vergului. Pînă la uzinele Malaxa, în dreapta străzii care-şi spunea şosea, se înşirau mulţime de uliţe desfundate, cu bordeie chircite, aplecate într-o rină, aşa cum am văzut într-un desen al lui Tonitza de prin 1925. Dincolo de ele, un maidan imens, un cîmp de gunoaie şi bălării, pînă-n Dudeşti, unde găseai aceleaşi colibe cocîrjate, aceleaşi fundături înecate în praf şi noroi, acelaşi maidan plin de hîrtoape, gunoaie şi buruieni pînă-n Vitan, în dreptul fabrice i „Galia", Vitantil târgurilor de vite zugrăvit de Pallady, Vitanul în care cu un secol în urmă se înălţa spînzurătoarea oraşului. Iar în stînga „şoselei" Vergului, cît cuprindeai cu ochii, te întîlneai cu mlaştini, cu nesfîrşite păpurişuri, cu maidanele lui Tănase NLcolau, cu armate de ţînţari, de şobolani şi de broaşte.
Au mai rămas, în dreapta bulevardului Muncii de azi, destule bordeie mărunte care-şi' numără zilele. Dar printre ele, de-a lungul bulevardului, se înalţă blocuri noi şi elegante şi noi clădiri la roşu, mereu mai numeroase, ca acelea de lîngă I.O.R. şi fabrica de ciment, ca acelea de pe locul fostei gropi de cărămidă a lui Băjenaru — adevărat complex de locuinţe în ocru şi alb imaculat, cu magazine alimentare, cu parfumerie, cu magazine de încălţăminte, de textile, de mobile. Poate de aceea, uliţele desfundate de ieri, astăzi pavate, şi-au schimbat înfăţişarea : casele sînt zugrăvite, toate, iar în curţile oamenilor şi chiar pe laturile străzilor, în zorii primăverii însorite, înfloresc copacii. Pentru că şi Bulevardul Muncii este străjuit de lungi şiruri de plopi, iar în mijloc, pînă la uzinele! „Republica", rîde sub azurul cerului aleea de trandafiri, întocmai ca pe bulevardul I. V. Stalin. Iar acolo unde stăpîneau smîrcurile şi gunoaiele, numeri — în goana tramvaiului electric — de la barieră pînă la Uzinele ,,23 August", Casa Copilului, Spitalul orăşenesc de pediatrie „30 Decembrie", încîntătorul cămin al ucenicilor de la uzinele „23 August" şi Şcoala lor profesională, Parcul 23 August, Stadionul 23 August cu turnul paraşutiştilor, aeroclubul şi radioclubul central, fabrica „Bumbacul Romînesc", fabrica de sticlărie si de geamuri.
Paralel cu bulevardul Muncii, între două şiruri de blocuri noi şi de oţetari înverziţi, strada Ing. Vasile Cristescu te duce spre Teatrul de vară
9
„23 August", iar strada Maior Coravu Ion, asemeni vecinei sale, schiţează un bulevard cochet, demn de o metropolă modernă. La capătul ei, parcul „23 August" îmbată cartierul cu miresmele lui miraculoase, iar stadionul cu 80.000 de locuri sfidează amintirea Coliseului roman — una din cele şapte minuni ale lumii.
In cartierul Căţelu, „la loturi", blocurile şi vilele cu verande larg deschise spre soare au lumină electrică, gaz metan, canalizare, magazine de tot felul, grădiniţă de copii, cămin, şcoală, spaţii verzi. în jurul iui, ca un semn al trecutului, au mai rămas străduţe cu nume semnificative : strada Barbă Cot, strada Plutei — cea veşnic inundată —, răsucită uliţă care-şi spunea „7 Drumuri". Dar nu departe, pe Mihăilescu şi Ţărăncuţa, şi Păpădiei, se înalţă un nou cartier de locuinţe. Cartierul cel vechi îşi trăieşte ultimele clipe.
Şoseaua Vergului era o biată stradă plină de hîrtoape, înecată în praf şi noroi. Azi este bulevard, un, bulevard în accepţiunea modernă a" cuvîntului. Şoseaua Căţelu este, astăzi, o stradă pavată, curată, care se strecoară printre şiruri de colibe vechi. La capătul ei se înalţă cartierul cel nou de blocuri şi vile, în jurul cărora se construiesc mereu şi mereu alte blocuri de locuinţe, magazine şi spaţii verzi. De-aici pînă-n Dudeşti, se-ntinde un eîmp pustiu. încă pustiu. Dar strada Căţelu îşi spune „şosea", pentru că va fi o şosea. Conturul ei, abia acum se schiţează. Peste cîmpul cel pustiu.
Şoseaua Vergului era o stradă mizeră, dezolantă, lipsită de orizont. Ea reprezenta trecutul, copilăria oraşului. Şoseaua Căţelu vorbeşte despre ceva nou, esenţial, din viaţa oraşului. In trecut, nu se construia nici măcar pentru prezent. In prezent se construieşte pentru viitor.
Adolescenţa
Bucureştiul, părăsit şi dat pradă flăcărilor, a fost nimicit „din cuiburi pînă-n temelie", spune cronicarul. Mînaţi la havalea de ienicerii lui Sinan* Paşa, locuitorii au înconjurat oraşul cu un şanţ adine, dincolo de care au înălţat întărituri cu pari. Şi o palanca a fost instalată pe locul bisericii Sfintei Troiţe, transformată' în moscheie şi devenită mai tîrziu mănăstirea Radu Vodă.'Din nouă băşti trebuiau să scuipe foc, nouă tunuri. Diar cînd a coborît Mihai din munţi împreună cu ungurii lui Sigismund Bathory şi moldovenii lui Ştefan Răzvan — <mai mult haiduc decît domnitor —, oastea otomană atît de straşnic fortificată a fugit înspăimîntată, mai avînd şi amintirea proaspătă a cumplitei înfrîngeri suferite la Călugăreni. Călăreţii ardeleni au eliberat din ghiarele turcilor fugăriţi pe bucureştenii luaţi în robie spre cetăţile de la Dunăre, după ce oraşul a fost incendiat şi palanca năruită de explozia muniţiilor.
Despre pătimirile „oraşului bucuriei", s-ar putea scrie tomuri întregi. Pustiit de luptele dintre boieri şi domni, dintre domni şi pretendenţii la tron, bîntuit de ciume ca aceea din 1738 sau aceea rămasă de pomină, a „lui Caragea", din 1815, secătuit de bejenii provocate de năvălirile osman-liilor şi cîrjaliilor, bejenii ca aceea din primăvara lui 1801, devastat de cutremure ca acela din 1838, ars in 1715, şi în 1719, şi în 1739, şi în 1789, şi în 1804, şi în 1822 şi în 1847, — istoria lui este o istorie de sînge, de
10
lacrimi, de cenuşă, dar şi de dîrzenie. De fiecare dată, refacerea lui apare ca un uriaş gest epic, ca o patetică chemare la viaţă.
„In oraş în Bucureşti, despre curţile domneşti spre casele boiereşti
se întinde, se lăţeşte veste mare, tristă veste c-arde Podul Mogoşoaiei şi casele Moruzoaiei.,.."
Aşa s-a întîmplat, din 1714 şi pînă-n 1847. în 1804 s-au mistuit în flăcări peste două mii de prăvălii. Cînd focul ia cuprins Podul Mogoşoaiei — Calea Victoriei de azi —, a fost distrus şi palatul lui Moruzi, una dintre construcţiile artistice ale Bucurestiului, care — după cum o spune cîntecul — era mult admirată de populaţia oraşului.
Anton Pann — „fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb", cum i-a numit Eminescu — şi care „a gîndit şi a scris în limba cea fără de moarte a norodului, iubit şi înţeles de cei mulţi" — curo' arată placa pusă de Uniunea Scriitorilor pe zidul casei modeste din strada Anton Pann nr. 20, în cartierul copilăriei mele, — a zugrăvit în 81 de strofe „Memorabilul focului mare întîmplat în Bucureşti în ziua de Paşti, anul 1847, Martie 23". A fost incendiul cel mai dezastruos din cîte au pîrjolit oraşul şi broşura tipărită de „fiul Pepelei" cu litere cirilice şi ortografia vremii, este un document de neuitat.
,jVai ce vedere! ce groază-vie! Ce biciu de pară, urgii cereşti! Ce jale mare ! ce sărăcie Kăzu deodată pe Bucureşti!
Slin lui Dimitrie nu s-aprinsese In preajmă-i focul încă ardea. Şi Bărăţia o kuprinsese, Ka un balaur o mistuia.
D'aci la Vergu se văzu'n pripă Prin tot ocolul grozav aprins. D'aci Lukacii ka într'o clipă Şi Udricanii ardea ne stins.
Apoi se'ntinse ka o făşie
Pînă la Delea spre răsărit,
Ş'altă făşie ku vrăjmăşie
Sure miază noapte mergea kumplit.
Biserici sfinte făcute bine, Palate, hanuri, de rînd ardea, Lipscani, boite de mărfuri pline Focului Dradă toate cădea
11
Sîîntul Gheorghe, han ka cetate, Ku'mprej'urare de zid înalt, Bolţi doă rînduri înfrum'seţate, Inkît ka dînsul nu ena alt..."
Aici, la hanul bisericii Sf. Gheorghe, alergau toţi negustorii vremii să-şi adăpostească mărfurile în pivniţele boltite, .singurele construcţii de piatră din oraş. Dar „păgubi simţite au tras" braşovenii, şi bogasierii, şi postăvarii şi librierii, căci „fir de aţă nimeni n-a scos". Focul răzbea prin pivniţele boltite, cuprindea buţile de vin care „ardea cu fierberi înklo-kotite", alerga besmetic pe uliţe, mistuia copaci şi case, oameni şi vite, biserici şi podurile de peste Dîmboviţa, — căci pod de piatră nu se pomenea, pe atunci. Palatele boierilor se construiau din lemn, iar bordeiele săracilor — din nuiele bătute cu paie şi pămînt. De aceea, încă în a doua jumătate a veacului trecut, se mai cînta cu jale adîncă :
„Arde focu-n Bucureşti, merg scînteiele-n Popeşti şi dogoarea la Ploieşti, iar lumina-n Cîmpina la cocoana Joiţa. Arde focul şi se-ntinde Bucureştii nu s-aprinde, numai inima-mi coprinde şi cu flăcări mi-o încinde. Arde focul, mă încinge, şapte judeţe nu-1 stinge,,."
Trist oraş „al bucuriei" ! Prin 1630, ambasadorul suedez Paul Strassburgh 1-a văzut „metropolă", cu „străzile şi pieţele pline de mărfuri scumpe". El n-a cunoscut însă decît strălucirea înşelătoare a curţii domneşti şf acel „mare lux în îmbrăcămintea boierilor", despre care aveau să vorbească toţi călătorii străini ce s-au abătut pe meleagurile bucu-reştene. Pînă în- 1876, o mahala întreagă, sub Dealul Spirei, era ocupată de meşterii postăvari. In ateliere, iţele şi războaiele ţeseau numai postav gros, pentru poporul de jos, — „nemernicii" sau „calicii" cum li se spunea. Boierii se îmbrăcau cu postav subţire din lînă mătăsoasă de oi „spance", importată anume din Spania, din Franţa sau ţara nemţească.
Oraşul-metropolă al lui Strassburgh şi al lui Paul din Alep nu era însă decît un sat mai mare. Pe vremea lui Matei Basarab, pe malul drept al Dîmboviţei nu se găseau decît cîteva biserici. Biserica Radu Vodă nu era considerată ca făcînd parte din Bucureşti. Biserica Sărindar se afla la marginea oraşului, ca şi Batiştea cretanului Baptiste Veleli, adăugată ,ceva mai tîrziu. In anii domniei lui Mihai Viteazul, limita de miazănoapte era cartierul Batiştea, iar aceea de miazăzi — cartierele Lucaci şi Văcăreşti, actuala Gale Văcăreşti albia începînd a se înfiripa. Locurile dinspre Sf. Elefterie erau acoperite de vii şi grădini. Aici s-iau înfruntat ostile lui Matei Basarab cu acelea ale lui Leon Vodă, în anul 1631, adică exact un an după ce suedezul Strassburgh s-a extaziat în fia ţa „metropolei" liliputane.
12
M-am amuzat adeseori, recitind un mic afiş răspîndit prin Bucureşti în anul de graţie 1850 :
„Cu învoirea ocîrmuirii Duminică, în 13 noiembrie după poftire are
VEOSIPETA KAROLINA PAUKERT în cea de pe urmă cinste a se arăta iarăşi într-o FUGA MARE CU PRINSOARE
de Ia strada Podului Mogoşoaiei pînă în strada Tîrgului de Afară pă marginea oraşului; adică de şase ori în ducătoare şi trei ori în viitoare; cura se va sfîrşi în 33 de minute. De cîte ori va1 ajunge la semn, se va slobozi cîte o puşcă, spre încredinţare.
Forma îmbrăcăminţii : tirol. Dacă din privitori va pofti să se prinză ca să se întreacă cu Madam, să poftească Ia Hanu lui Manuc. No. 56. Privitorii au să plătească cîte un sfanţ; Nobleţea după voinţă. începutul va fi la 10 ceasuri turceşti după prînz".
Nu ştiu dacă s-a găsit cineva care „să se întreacă cu Madam" şi dacă „a poftit la Hanu lui Manuc. No. 56". Fapt este că, în urmă cu un secol, oraşul putea îi înconjurat de tiroleza Veosipeta Karolina Paukert „de şase ori în ducătoare şi trei ori în viitoare", în numai treizeci şi trei de minute. Astăzi, o „cură" de la un capăt la celălalt al Bucurestiului, este o adevărată călătorie. Suburbiile de-acum douăzeci şi zece ani a(u fost integrate în oraş. Şi nu numai ele, ci şi comune întregi din jur.
în trecut, periferia Capitalei s-a lărgit datorită legii accizelor — taxele de barieră. Ca să scape de impozite, cîrciumarii ieşeau în drumul ţăranilor dincolo de marginile oraşului, hotărnicite prin, cruci sau prin şanţuri. încetul cu încetul, aci se ridicau alte aşezări, se încheiau tîrguri ilegale, se desfăceau mărfurile. Atunci, stăpînirea hotăra să mute pietrele de hotar şi mărginaşii deveneau bucureşteni, cu toate dezavantajele ce decurgeau din aceasta. Aşa se întîmplă că, dacă pe vremea lui Matei Basarab bariera se afla cam în dreptul CE.C.-ului, în zilele lui Constantin Brîncoveanu ea era situată „tocmai" la Muzeul de artă al Republicii. Aşa se întîmplă că oraşul — pînă atunci un tîrg modest — a devenit tentacular, întinzîndu-se anarhic, fără plan urbanistic, fără măcar o preocupare pentru alinierea caselor, pentru improvizarea unor străzi. Pînă rniai anii trecuţi, pe bulevardul Filantropia, pe şoseaua Bonaparte, pe şoseaua Ştefan cel Mare sau Mihai Bravul, turme cu dulăi păzitori, cu măgari încărcaţi cu desagi de alimente se înstăpîneau asupra drumului, nepă-sătoare, stîrnind adevărate furtuni de praf şi împiedicînd circulaţia tramvaielor. In zilele noastre, imaginile oraşului s-au integrat în mod firesc în ritmul civilizaţiei şi lasă în umbră centrul. Calea Victoriei mai aminteşte de meandrele capricioase ale Dîmboviţei secolului trecut. Cartierul Ferentari însă, Vatra Luminoasă, Bucureştii Noi, Floreasca — da, se naşte metropola cea adevărată, cu bulevarde largi, plantate cu arbori şi parcele de flori, cu perspectivă aerată, cu ansambluri arhitecturale armonioase.
13
Freamătul simfonic al peisajului vorbeşte despre gustul pentru muzică si arta plastică, iar oamenii au căpătat altă înfăţişare.
Pe un drum în pantă, proaspăt pavat, întreb nişte cetăţeni care sapă cu casmaua in jurul pomişorilor de pe margini pentru a 'pune fiori de primăvară :
— Vă rog, cum îi spune străzii acesteia ?
— Strada Virtuţii. Dar avem de gînd să cerem sfatului popular să-i zica „bulevard". Că doar asta nu-i o simplă stradă.
Privesc în zare, departe, spre dunga orizontului. Se disting : podul Grant, acoperişurile boltite şi negre ale Atelierelor Grivita, turnurile înalte ale Casei Scînteii, Stadionul Giuiesti, Fabrica de bere Grivita" iar — mai aproape de noi — Palatul C.F.R., masiv si alb," Fabrica „Constantin David", Uzina de apă şi termocentrala Grozăveşti, Uzinele Semănătoarea, vii, livezi, grădini care-mpresoară Palatul Pionierilor. Şi iart nu' Sub ochii no?tri- strălucitoare şi demne, Fabrica de confecţii „Gh. Gheorghiu-Dej" şi Casa de cultură a tineretului din raion. Departe, asemeni unei şalupe care-şi croieşte drum prin marea de verdeaţă un tramvai urcă lin spre Militari.
Cum a crescut oraşul! Şi cum adie vîntul aici, un vînt de primăvară care aduce de peste tot miresme ce ameţesc. Mireasmă de salcîmi de flori, de pămînt reavăn. Unde sînt gardurile lui Hangerli, pietrele de hotar ale bunului general Kiseleff, şanţurile de la sfîrsitul veacului trecut ? Oraşul s-a revărsat peste ele şi creşte, creste, nestăvilit, ca un copac cu ramurile despletite larg. Este mişcarea irezistibilă a vieţii
Tinereţea
Parcă văd şi acum uliţa copilăriei mele răvăşită de cîntece revoluţionare. Desculţi, încolonaţi cîte doi, tropăiam prin praful încins de soarele fierbinte al verii, cîntînd cam dezorganizat dar cu patos, asemeni unei unităţi militare pregătite de atac.
„înainte, popor, Mergi înainte Sub steagul roşu, Sub steagul roşu ! înainte, popor, Mergi înainte,
Şi steagul roşu va triumfa..."
Nea Culaie era „sergentul" uliţei noastre. Sever sub sprîncene zbîrlite, avea o mustaţă mare, stufoasă, cu colturi căzute în marginile buzelor groase, care-i sporea severitatea. Era, cu toate acestea, un om blajin, care potolea scandalurile eterne de la „Cociu" si „Iani", fără să facă apel la nelipsita-i vînă de bou. De aceea nu am înţeles niciodată cum a nimerit la poliţie, cu atît mai mult cu cît instituţiile asa zisei ordine publice se confundau, pe vremea aceea, cu arbitrarul, cu'brutalitatea inumană.
Astfel, senina noastră armată războinică tropăia, zi de zi, prin praful fierbinte al uliţei, fără să se sinchisească prea mult de nea Culaie şi mustăţile lui fioroase.
14
„înainte, popor,
Mergi înainte
Sub steagul roşu..."
Poliţaiul îşi zbîrlea mai mult sprîncenele şi încerca, uneori, să ne împrăştie, suduindu-ne :
— Mă, mucoşilor, fiţi oameni serioşi !
Apoi se-ndepărta, mulţumit de tăcerea noastră uşor speriată. Dar după cîţiva paşi avea să-ntoarcă capul, supărat:  cîntecul continua.
— Vecine, dezvaţă-ţi băiatu' de prostii, că se-ntîmplă nu ştiu ce drăcie, îl sfătuia pe tata.
Dar tocmai tata era cu învăţul. A doua zi, nea Culaie nu mai auzea melodia cunoscută şi venea spre noi cu pas domol. Numai cînd desluşea versurile, se făcea foc şi pară.
— Derbedeilor, voi n-aveţi lecţii de făcut ? Fiţi oameni serioşi, că... Şi cînd se-ndepărta, reluam cîntecul, .bătînd, ţanţoşi pasul în praful
stîrnit peste casele mărunte ale uliţei.
„Sub steagul roş
Inarmează-ţi mintea
Tu, lume muncitoare,
Ca singură să fii stăpînă
Pe rodul muncii tale.
O!  Libertate  mult dorită,
Pentru tine vrem ca să murim.
La luptă !"
Erau cîntece pe care le-nvăţam mai cu seamă la serbările de 1 Mai sau la întrunirile socialiste de la „Dacia" de la care tata nu lipsea niciodată. Se întîmplă fireşte, ca o seamă de versuri să-mi scape, după cum altora le dădeam o interpretare personală. Dar în ciuda faptului că nu le pricepeam sensul, le cîntam cu pasiune, pentru atmosfera şi tonul lor combativ, pentru spiritul de răzvrătire pe care-1 ghiceam în ele. In uliţa desfundată plină de hîrtoape, mă simţeam un ostaş.
Era în anii tumultului din preajma creării partidului.
„In mai, cînd rozeîe-nfloresc Scăldate-n aurul din soare..."
Parcă sună altfel, versurile lui Traian Demetrescu, după atîtea decenii învolburate, în pragul de Florar al fiecăruia dintre anii de după '44, cînd natura-ntreagă renaşte sub cerul de o transparenţă orbitoare. Pe pămînt florile multicolore invadează parcurile şi închipuie salbe ne-sfîrşite pe covoarele de iarbă proaspătă. Sus, pe turnul cel mai înalt al „Casei Scînteii", străluceşte lozinca nemuritoare:
„Trăiască 1 "Mai!"
O zăreşti din toate colţurile Bucurestiului, înălţată pe creştetul cutezător al acestui Caraiman de marmură şi oţel. Şi cînd în zorii Armindenului oraşul dă în clocot, oţelarii lui şi eroii drumului de fier, strungarii lui şi textilistele, studenţii şi tinerii sportivi, dascălii ninşi de ani şi pionierii arată cu mîndrie turnurile cetăţii din zare, ca la apariţia stelei polare:
15
— Priveşte. Casa Scînteii ! Şi de-aici se vede !
Apoi mulţimile se revarsă spre Piaţa Stalin, ca nişte vesele ape de munte. Deasupra lor, drapelele freamătă ca nişte inimi. Pădure de drapele-nvăpăiate.
— Burghezia are multe sărbători, îmi spusese odată taică-meu. Chiar prea multe.
îmi amintesc o însemnare de pe la începutul veacului trecut, a englezului Wilkinson, consul în Principatele Romîne. Boierii valahi — observa el cu stupefacţie — se răsfaţă în nu mai puţin de două sute şi zece sărbători legale, başca plimbările prin străinătăţi; în lunile calde ale anului, cînd Bucureştiul se golea de protipendadă. Spre sfîrşitul secolului,. Constantin Bacalbaşa — altminteri de loc pornit împotriva acestor năravuri — avea să noteze la rîndu-i : „...Dar vine vara cu vacanţele, cu tropicele, cu Parisul, cu Ostenda, cu toate viligiaturile, iar bunii noştri boieri, conform şi mai bunului lor obicei, aleargă în locurile răcoroase şi plăcute, ştiind că acasă este cine să muncească pentru ei în arşiţa soarelui".
Da, cei trîndavi aveau multe sărbători. Iar în ţara noastră ei au avut mai multe decît toţi paraziţii de pe întreaga suprafaţă a pămîntului. Numai miile şi zecile de mii de truditori visau să aibă măcar o singură zi însorită. Un vechi cîntec muncitoresc de 1 Mai, vorbeşte despre aceasta cu amărăciune adîncă :
„Şi-o zi nu-i drept să ni se dea ? Dar noi o vrem î Şi ne luptăm Chiar rnoartea-n cale de ne-ar sta O să ne-o luăm 1"
Era o vreme cînd boiernaşii cocoţaţi în fruntea „partidei" şi a clubului socialist, considerau că zi-ntîiul de Florar este „un pelin de Paşti ai muncitorilor de toate soiurile". Conu Vasilică Morţun, conu Diamandi,. conu Jenică Atamasiu lansau — în ajun de 1 Mai — chemări la „un rendezvous general" pentru a petrece cu vin şi mititei la iarbă verde şi a ruga stăpînirile — fie ele conservatoare sau liberale — să binevoiască a satisface unele revendicări minimale ale acelora despre care Ionel Brătianu spunea că ar fi „pleavă .socialistă". Ei mai cereau mulţimilor flămînde şi despuiate să respecte liniştea şi ordinea — liniştea şi ordinea Brătia-nului şi a prinţului Sturza, a lui Marghiloman şi a lui Lascăr Catargiu.
Burghezia a avut multe sărbători. Chiar prea multe... în 1890, însă, Romînia se afla printre primele ţări care — la numai un an după hotă-rîrea Internaţionalei a Il-a — sărbătorea ziua de 1 Mai. De ia clubul muncitoresc — aflat atunci prin preajma bisericii lenei, coloana de manifestanţi a' pornit pe strada Academiei, a străbătut drumul pînă la calea ŞeKban Vodă şi a ajuns la Filaret, la sala „Trocadero". Aici, muncitorilor din fabrici li s-a alăturat un număr de militari de la Arsenalul Armatei. Cu toate că avea „un caracter paşnic şi liniştit", după voinţă feciorilor de bani gata din fruntea partidului socialist, serbarea a fost tulburată de un batalion de vînători trimişi s-o zădărnicească. Militarii de la Arsenal au fost arestaţi şi suspendaţi din grad. La primul 1 Maii, — prima împotrivire. Alte împotriviri, rnai dure. sîngeroase, aveau să
16
urmeze, cu fiecare an care se scurgea, pe măsură ce coloanele rînduite sub faldurile steagurilor roşii deveneau mai compacte, mai luminate, mai dîrze.
In 1895, înspăimîntat de răscoalele ţărăneşti, Lascăr Catargiu interzice manifestaţia de 1 Mai. El ordonă prefecţilor să-i aresteze pe toţi socialiştii care s-ar afla în ziua aceea la sate. Un umorist al vremii — care avea să fie identificat mai tîrziu în persoana poetului A. Toma — 1-a si prins în vîrful peniţei :
„Noi ministru Catargiu Staroste de conţiliu Dăm aiastă circulară Către voi zapcii la ţară
Merge svon că nişte răi Nişte făr'de căpătîi Vor să-nfigă-n talpa ţării Răul ghimpe-al tulburării..."
Dar, în 1896, în grădina Cişmigiului, s-au adunat peste zece mii de oameni, breslele cu drapelele, fanioane şi lozinci, cerînd ziua de muncă de opt ore. Muzica militară cînta Marseilleza,, iar corurile improvizate intonau v,cîntecul lui 1 Mai". Coloana s-a îndreptat apoi spre grădina „Trocadero".
Ani de zile aceasta au încercat morţunii să facă din întîiul de Mai : o sindrofie. O sindrofie cu lăutari şi ursari, cu păpuşari şi „norocu-n cîrlig", în timp ce în uzine muncitorii trudeau 18 ore din 24, lipsiţi de legi care să reglementeze condiţiile de muncă, lipsiţi de votul universal. Dar în sala Sotir din Piaţa Amzei şi în sala Dacia nu se mai auzeau panglicăriile lui Morţun sau Diarnandi, ci se ridica glasul răscolitor aî lui Frimu. Prin „Contemporanul", prin cercurile muncitoreşti, desculţii şi llămînzii află despre Marx şi despre Engels. La flacăra învăţăturii lor se călesc luptătorii. Şi întîiul Mai încetează de a fi o simplă idilă cîmpe-nească, el devine o zi de luptă. în 1898, muncitorimea nu-şi mai limitează revendicările la legiferarea zilei de lucru de 8 ore, repaus duminical, votul universal şi anularea legii expulzărilor, ci vorbeşte şi despre asigurarea minimului de salariu, introducerea impozitului progresiv şi protecţia muncii.
După un an, muncitorii bucureşteni sînt chemaţi să manifesteze pentru „domnia legilor la sate şi oraşe". Era în anul trădării lui Morţun.» Nădejde et Go, politicieni ai parvenirilor.
In zorii secolului XX se simte un suflu nou, ca o briză marină,, înviorătoare. Frigurile îndîrjirii celor flămînzi străbat din Rusia însîn-gerată, pînă pe meleagurile romîneşti. Demonstranţii de la Bucureşti: votează, la 1 Mai 1905, o moţiune înflăcărată : muncitorii din ţara noastră „trimit o frăţească salutare şi un călduros îndemn falangei revoluţionare din Rusia şi îşi arată deplina lor încredere în apropiatul triumf al revendicărilor muncitorimii ruse". Şi iată vijelioasa primăvară a iui '907. Bucureştiul este zguduit de veştile care vin din Moldova, din OJtien'ia, din Muntenia. Răzmeriţa miilor de ţărani lihniţi este primul semn al marei comoţii sociale ce avea să vină, curînd, în acel august de foc al lui '44..
2 — Viaţa Romînească, Ni". 9
17'
ii
muni drapi
Chi a
engk
obse.
zece
anuli
Cons
vuri
tropi
boier
plăci
soar*
avut Num însoi cu a
club al n
cont
V0U5
stăp tisfa spur şi d nult
Rotr rîre; mun festi Şerf rilor Arrr fecic tulb de 1
— I
In ziua de 1 mai 1909, trei mii de oameni' au înfruntat ploaia torenţială abătută asupra Capitalei, pentru a-1 asculta pe Frimu. Sala „Dacia" era plină. Oamenii se înghesuiau pe culoare, pînă în curte, acolo unde altădată domnea larma vestitului han al lui Manuc. în acelaşi număr în care se publica reportajul întrunirii, „Romînia Muncitoare" denunţa complotul cartelului morarilor. Brutarii scoteau cantităţi mici de pîine, pentru a obliga primăria să aprobe ridicarea preţurilor. Capitala rămăsese fără pîine, carnea se scumpise, zahărul de asemenea, şi lemnele, şi chiriile. Dar deputatul conservator Petre Grădişteanu, declara în parlament că muncitorimea „e formată din adunătură". La „Dacia", glasuri răspicate s-au ridicat împotriva corporaţiilor puse în slujba patronatului, împotriva scumpetei, -împotriva atentatelor la libertatea presei, împotriva expulzărilor, împotriva masacrelor din 1907, pentru repaus duminical, pentru ziua de lucru de 8 ore. „Dreptului de proprietate, a spus I. C. Frimu. noi îi opunem dreptul la viaţă, un drept natural şi sfînt".
Doi ani mai tîrziu, „Romînia Muncitoare" avea să scrie în pagina întîia: „Noi sîntem semănătorii. Puţini eram odată. Numărul nostru, numărul semănătorilor noilor adevăruri, era restrîns... (dar) sămînţa a încolţit şi a prins să crească... De la un capăt la altul al lumii se ridică astăzi recolta roşie... Şi toţi potentaţii, toţi trufaşii stăpînitori ai popoarelor, fie ei de „drept divin", fie ei aleşi prin „voinţa naţională", toţi atotputernicii care-şi băteau mai ieri joc de modeştii semănători, a>zi privesc cu groază la rodul uriaş al muncii lor cinstite şi se cutremură cînd armata roşie îşi mobilizează puterile-i de luptă"...
A cunoscut, armata roşie, momente de şovăială, momente de zbucium, ba chiar şi înfrîngeri. Dar cu fiecare an sporeau şi rîndurile şi în-dîrjirea celor ce se avîntau sub fulgerul drapelelor purpurii. în 1896 se mai intona „Cîntecul lui 1 Mai", în 1910 se cînta
„Sculaţi, nu-i nici o mîntuire în regi, ciocoi şi dumnezei!"
In 1896, în numele socialismului mai vorbeau conu Vasilieă şi conu Jenică, şi alţi asemenea coconaşi.
în 1915, în 1916, 1 Mai s-a sărbătorit —'.în întreaga ţară — în zi de lucru. Mii de muncitori au declarat grevă, zeci şi zeci de fabrici au rămas paralizate. Manifestul lansat de Comitetul Executiv al partidului socialist şi Comisia Generală a Sindicatelor era o răspicată chemare la luptă : „Cu proletariatul din ţările vecine n-avem nimic de împărţit. Duşmanul nostru nu e nici în Ungaria, nici în Rusia, nici în Bulgaria. El este aci în ţară, întrupat în clasa stăpînitorilor şi guvernanţilor noştri... De proletariatul din toată Europa ne leagă scopul comun al înlăturării regimului capitalist". Nu se mai făceau auzite îndemnurile reformiştilor la „disciplină" şi „legalitate". Apăruseră luptători noi, luptătorii viitoarei armate a comuniştilor. Ei strigau : „Jos războiul !" •— „Jos parlamentul speculanţilor şi traficanţilor !" — „Trăiască socialismul internaţional !"
în 1918, chiar sub ocupaţia germană, muncitorii bucureşteni au manifestat sub conducerea „grupurilor maximaliste", acelea din care avea să se plămădească Partidul comuniştilor. Pentru „cuconaşii" reformişti, sicriul istoriei se dovedise încăpător. Pentru mulţimile îndoliate de război, măcinate de foame şi epidemii, cumpăna istoriei înălţa noi nădejdi : în
16
18
Rusia izbîndea revoluţia muncitorilor şi ţăranilor. In Romînia, valul revoluţionar nu mai putea ii stăvilit.
Bucureşti! Ce cale lungă au parcurs luptătorii tăi, de la reuniunile din sediul de pe strada Doamnei sau din Amzei pînă la întrunirile de la Sidoli, de la Dacia, de la Tom is, pînă la „întrunirile zburătoare" ţinute la poarta uzinelor în anii întunericului fascist! Ce lungă cale, de la manifestaţiile „paşnice şi disciplinate" din grădina „Trocadero" sau „Bordei", pînă la înălţătoarele demonstraţii ale anilor din urmă, în faţa parcului de cultură şi odihnă, cînd cîntecul este liber, cînd cuvîntul s-a descătuşat!
Era în anii din preajma războiului antifascist. Ziarele oglindeau spaima animalică de care era cuprinsă lumea celor cu „sînge albastru" în vine. Bucureştiul arăta ca un oraş asediat: bulevardele, străzile, parcurile, fundăturile erau invadate de forţe armate şi poliţişti, de comisari şi agenţi secreţi, de pompieri cu tulumbele gata să intre în acţiune, de vînători, de roşiori, de a.rtilerişti în echipamente de război — şi nu lipseau nici inspectorii de poliţie, nici prefectul, nici comandantul pieţii. Dar manifestaţiile n-au putut fi zădărnicite. „Lumina vine de la Răsărit" suna o lozincă. Pe alte pancarde se putea citi : „Viitorul este al comunismului", „Trăiască puterea proletară !" Cuvîntul comuniştilor răscolea străzile. în Bucureşti, în ţara întreagă.
Cuvîntul partidului era un steag — şi nimeni, niciodată, nu 1-a putut înlătura din conştiinţa, din inima poporului. Clasa muncitoiare era legată cu mii de fire de partid, de statul său major de luptă.
în preajma lui 1 Mai, percheziţiile se ţineau lanţ, iar arestările preventive nu mai conteneau. în urma poliţiştilor şi agenţilor de siguranţă, casele arătau ca după un taifun. Şi beciurile poliţiei şi ale jandarmeriei se dovedeau neîncăpătoare pentru mulţimea celor arestaţi: muncitori, ţărani, intelectuali. Numărul lor era în fiecare an mai mare decît anul precedent, dar manifestele partidului continuau să ajungă la destinaţie. Ele cereau unirea muncitorilor într-un front unic, unirea forţelor democratice împotriva fascismului, eliberarea deţinuţilor politici din închisori, încetarea pregătirilor de război împotriva Uniunii Sovietice.
în anul 1926, întrunirea de la. „Dacia", organizată de sindicatele unitare, a fost interzisă. Masele compacte de muncitori s-au îndreptat atunci spre sediul sindicatelor din strada Şelari. Atunci, în toiul întrunirii, au primit o vizită simandicoasă : însuşi comisarul regal Hotineanu, care a înregistrat cu acest prilej un răsunător succes de ilaritate. Şi cum nu s-ar fi rîs, dacă domnia sa a cerut vorbitorilor să nu pronunţe cuvintele „1 Mai" şi „comunism" ?! După douăzeci de ani, Bucureştiul manifestă sub o pădure de flamuri roşii, în frunte cu comuniştii.
Bucureşti ! Unde sînt uliţele tale în care tinerii utecişti şi muncitori mai vîrstnici strigau, în fiecare duminică dimineaţa, în dispreţul poliţiştilor înnebuniţi: „Luaţi ziarul „Viaţa Muncitoare", ziarul săracilor, spaima bogaţilor !" Nu le mai pot reconstitui, astăzi, uliţele acelea, cînd în locul lor au răsărit blocuri de locuinţe, stadioane, parcuri, uzine moderne.
Cuvintele „1 Mai" şi „comunism" au fost interzise de un comisar regal, în numele autorităţii de stat. Dar statul lui Hotineanu era lipsit de, perspectivă istorică. în 1931, în 1932, lupta comuniştilor împotriva curbelor de sacrificiu, împotriva pregătirilor de război este sprijinită de ţărani şi de funcţionari de stat, de pensionari şi de invalizi. In zorii lui 1 Mai,
19
poliţia descoperă drapele roşii fluturînd pe coşurile fabricilor si în vîrful clădirilor înalte, la spitalul Colentina şi la gara Filaret, la Moara Comer-murr ciala Ş1 P6 terenul sportiv al fabricii de tutun Belvedere. Pe ziduri, pe
drap garduri,  în  toate colţurile  oraşului,  răsăreau  lozincile revoluţionare:
„Trăiască P.C.R.", „Trăiască  U.T.C. !.",  „Trăiască Uniunea Sovietică!". Chia Poliţiştii ştiau prea bine : aceasta era opera comuniştilor.
La 1 Mai 1934, steagurile roşii au sfidat cordoanele de soldaţi, în enot vecinătatea Atelierelor Grivita. Erau drapelele învăpăiate ale ceferiştilor,
obse f,le acelora care CL1 L,n an mai înainte, au înfruntat gloanţele lui Vaida
zece Voevod. Ue la Regie, de la Lemaître, de la Moara Assan, valuri de de-
anul monstranţi se revărsau pe străzi, cerînd eliberarea ceferiştilor, scandînd
Con: 1.".tr."U",f1^s' ca un sunet(de gong cu îndepărtate rezonanţe :  „Jos fas-
vuri trop
cismul !"' Pe comunişti gloanţele nu-i înfricoşau. Si mulţimile veneau de pretutindeni, mereu şi mereu la chemarea comuniştilor. '
boie „;„+.„S t?C"ment ^]\?7 april!e 193J X°^be?te„dela sine- Este nota admi-
plăc soar
nistraţiei închisorii Doftana, adresată Politiei Cîmpina, o notă scurtă dar elocventă :
„Fiind informaţi că pentru ziua de 1 Mai, grupuri de muncitori de la avu: Atelierele C.F.R.-Bucureşti, ajutaţi de muncitori de pe Valea Prahovei
Nun intenţionează să tacă demonstraţii la acest penitenciar, cu onoare vă rugăm
însc să bmeV01'ţi a lua toate măsurile de supraveghere intesificînd (sic!) paza
cu j la trenurile ce vin şi pleacă din Doftana şi a delega agenţi destoinici pentru
identificarea şi urmările (sic!) la acest penitenciar."
Burghezia a avut, orice s-ar spune, agenţi destoinici. Ea a dispus de un număr apreciabil.de călăi. Dar gloanţele din februarie 1933 — după cum sevede — n-au putut să smulgă din conştiinţa muncitorilor ceferişti nici intnul(de mai şi nici comunismul. Măsurile de supraveghere s-au „intesificat" la Doftana — după cum atît de negramatical cerea directorul Savinescu —, dar demonstraţiile din faţa penitenciarului si din lăuntrul lui ciul nu au putut fi stăvilite.
al i Bucureşti! Cine ar putea să uite ziua de 1 Mai 1939 ? Congresul pe
con ţara al breslelor înfiinţate de guvernul fascist a fost transformat într-o
voi: viguroasa demonstraţie a poporului muncitor pentru amnistierea detinuti-
sta lor politici, pentru pace şi prietenie cu Uniunea Sovietică. în sala „Tomis"
tisf nu au răsunat glasurile şefilor social-democrati de dreapta ; le-au înăbuşit
spu protestele mulţimii.  în  sala  „Tomis"  nu  s-a ţinut  întrunirea fascistă
S1 ' proiectata, ci s-a strigat „Jos fascismul !" „Jos dictatura regală !" „Pace
nul pamint, libertate !", „Trăiască Uniunea Sovietică !"
îl văd şi acum la tribună pe muncitorul  acela simplu, cu privirile însufleţite, spumnd răspicat, fără înflorituri retorice:   „întîiul Mai este Ro ziua internaţională a luptei muncitorilor pentru drepturile lor, o zi de luptă
rin împotriva fascismului". Mai văd .şi acum mulţimea aceea învălmăşită în
fu sala neîncăpătoare, în curte, în stradă, mulţimea aceea parcă electrizată
£s care s~a ndicat într-un glas, cu pumnul strîns, cu chipurile înflăcărate :
'    "Jos fascismul !" „Jos garda de fier !", „Trăiască independenta naţională . a Romîn iei !" ' '
Ar
fee tul
în sală, în curte, pe strada plină  de ceferişti, de metalurgisti, de textilişti,  agenţii siguranţei mişunau, se agitau, încercau ,să provoace fie incidente şi arestări. Dar sala, curtea, strada — erau un zid de piepturi, o
_ singură voinţă. Şi cînd după  întrunire  participanţii s-au  îndreptat spre
16
20
sala „Aro", unde se ţinea congresul breslelor, — comuniştii, social-demo-craţii, muncitorii fără de partid, au devenit o coloană de peste douăzeci de mii de oameni, un singur val. Cînd talazul s-a revărsat pe calea Victoriei, regele se afla în balconul palatului, pentru a primi — „conform programului" — defilarea breslelor. Atunci, din mulţime au izbucnit strigăte hotărîte de luptă : „Jos regimul de dictatură regală !", „Jos fascismul !" Şi balconul s-a pustiit, într-o clipă.
„Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii Voi, osîndiţi la foame sus !"
Lozincile dădeau cutezanţă. Oamenii îşi îndreptau spinarea trudită, erau mîndri ca nişte făclii. In ritmul apăsat al paşilor lor, se ghiceau ecourile marşurilor, viitoare.
După cinci ani, un manifest făcea ocolul Bucurestiului răvăşit de bombele anglo-americane. Era un apel de o forţă irezistibilă.  El cerea:
„Pace imediată. Răsturnarea guvernului Antonescu, formarea unui guvern naţional, din reprezentanţii tuturor forţelor antihitleriste. Izgonirea armatelor hitleriste din ţară, sabotarea şi distrugerea maşinii de război germane. Sprijinirea Armatei Roşii eliberatoare. Alianţa cu Uniunea Sovietică, Anglia şi Statele Unite. O Romînie liberă, democratică şi independentă". ■      ' .
Manifestul se încheia cu istoricele cuvinte : „Trăiască 1 Mai, ziua de înfrăţire în semnul păcii şi de unire a clasei muncitoare !" Şi era semnat : „Frontul Unic Muncitoresc".
Se apropia marea zi a socotelilor, se întrezărea ziua de hotar a eliberării poporului muncitor.
In zori, oraşul întreg dă în clocot. Zumzetul de bondari al copiilor, veselia gălăgioasă a sportivilor în costume multicolore, coloanele nesfîrşite ale muncitorilor din uzine, ale funcţionarilor, ale intelectualilor, cîntecele şi dansurile, panourile şi carele alegorice vestind victoriile din fabrici, din laboratoare, din institute — totul este nou, primăvăratec, totul e ca o văpaie.
Nu se mai zăresc recile luciri ale baionetelor şi nici căutăturile piezişe ale agenţilor de siguranţă. A înflorit liliacul şi milioane de albăstrele, de toporaşi, de lalele au invadat parcurile, grădinile, squarurile. Cineva arată cu mîna întinsă peste salba de lacuri din marginea oraşului :
— Priviţi ! Casa Scînteii ! E ca o cetate, o cetate trainică...
Dinspre Grivita Roşie şi Dealul Spirii, dinspre Colentina şi Panduri, dinspre Ferentari şi Bulevardul Muncii, talazuri de oameni se revarsă, nestăvilite, spre marginea de nord a oraşului. Sînt ceferişti şi academicieni, turnători şi compozitori, textilişti şi medici, scriitori şi funcţionari în comerţul de stat. Peste oameni, peste case, peste parcuri, primăvara şi-a despletit cosiţele strălucitoare, de aur.
Acum, la cincisute de ani de la hrisovul lui Vlad Ţepeş, Bucureştiul nostru este tînăr şi viguros. Pentru aceasta a trebuit ca mereu şi mereu fluvii de oameni să se reverse pe uliţele, pe străzile, pe bulevardele lui, ridicînd prin strădania lor tot ce vedem în jur. Să fim şi noi asemenea oameni încît să nu le întinăm amintirea.
21
muni drapi
Chi a
engl<
obse: zece
con' ZĂPEZILE CALDE
vun tropi
boiei RADU BOUREANU
plac soar
Nun în so cu i
con vou stăf tisff spu şi c
fee
tu:
de
ăzură-ntr-o nămiaza cei de la Dîmb, în zare avut 1 Ş&SmZăpezile şi praful venind de peste munţi;
m*MHBMLi s-a părut ciudată zăpada şi la frunţi Făcură streaşini palma încremenind în soare.
Veneau în avalanşă zăpezile ciudate Cu pete vii şi negre, prin codri, pe gheced; Prin revărsarea toamnei adînci cu gust de mied Deosebiră turmele mari, apropiate.
ciut Cu cei din cotul apei s-au întîlnit păstorii,
al r -Şitroieneau zăpezi de mioare şi mînzări,
Sau norii în mişcare sub cer de-albastre mări; O răsturnare-a lumii din vis cînd jos trec norii.
Se legănau întinsele, verzile ceaire, Cu iarbă grasă, deasă şi turmele-a-necat nul La jumătate statul şi-adînc au înotat
In apa fără maturi prin valuri verzi de fire.
Şi zbor tăsînd privirii rotită pe cîmpie, mu Stăpînul peste turme a măsurat în gînd
fes! Moşia dintre dîmburi şi bălţi, înfiorînd
Şei Ceairut cu un şuier prelung de bucurie...
rilc
rAn înţeles, băciţa, feciorii la mioare,
6i cei păzind .departe ciopoare de mînzări, Că din otatu-acesta spre pomenite mări Or urmări jelire şi-ntoarceri de cocoare.
16 22
RÂD VANUL CU CERBI
^e zvon vine pe vînt Pe Podul-de-Pămînt ? Clopoţei de argint, clopoţei de aramă Răsună, sună, se-nfioară, se destramă Dacă ar fi noapte ai zice că-s hohote de iele; Cînd dă de piatră-i scrîşnet argintul din caiete Şaisprezece copite călcînd în ritm ciudat Patru cerbi înhămaţi la rădvan deochiat, La rădvan poleit, La rădvan blestemat; Ti aleargâ-nainte-o pădure de aur, O pădure de crengi fără foi ? Sînt opt coame de cerbi aurite, Patru cerbi înhămaţi cîte doi Cu caiete de argint la copite Potcoviţi la Sînziene de-un faur, De-un faur harap Ce s-curtat fu de cap C-a dosit o caia Ca să-i facă din ea Un inel ca o stea Unui drac de fetiţă Dată-n tîrg tălăniţă De-o mamă zăcaşâ De arginţi pătimaşă.
Ah, ce sună pe vînt,
Ce frămîntă-n frămînt
Urşii de lemn de stejar ce salt ară
Sub podină pe Podul-de-Afară ?
Clopoţei de argint, clopoţei de aramă
Bat în nucile lor de metal şi-nfioară
Tot ce-i suflet de om de pe poduri să piară!
Că trece spre Tirgul-de-Afară pe pod
Cel temut de boieri, cel scîrbit de norod,
Că rădvanu-i pe laturi păzit in alai
De aprozii satanei
Să fugi şi să dai,
De spurcatele slugi;
Ciohodarii cu albele fuste
Cu iştice rotunde de samur,
Arnăuţi, soitarii
Cu lungi căciuli pestriţe de postav Cu cozi de vulpi,'cu clopoţei De argint, de aramă ce-şi clatină nucile Şi sună şi sună prin gurile-nguste...
mui
dra,
Chi
eng
obs
zec
am
Co:
vui
trc
bo:
pli
so
av Ni în
ci:
c. a c v s
24
Afute slute îşi umflă bucile Roteşte alaiul ochi răi împrejur f. da c^datâ un urlet goZ Şi zic de ruşine u '
Şi ţoacâ-n set
Cuu, om cum ,ereSC pe sllb gardm ^
Vre-un turbat serascher Vre-un telpiz bas-boier Baş-boier afidat ' Cu cel necurat ?
raj?"6'11'1 mpe? solomonar cTa7ZtTl       CU SUrîSlU d* ™r Cu t^t^rZ ^^oziiă, C-un alai de currt'r-P       Um ?l Pe roti-
Pnn cet^d~lt7g0SlU * * ** Spurcată '
Slut alai de sabat se arată.
SE»?»»**
Umflata de sudalmă
înghite mielul nemestecat ^ Şi scoate prin gaură oase.
ţine nH Ua văzuf pg
Beştici şi rubiele.
Tlrg de năpastă-ncercat t
in radvan poleit
'n rădvan blestemat
Pe Podul-de-Pămînt'
Pe Podul-dm-Afară
Inca un şarpe răbdarea-ţi măsoară.
Au tăcut clopoţeii De-argint, de aramă
Siln11!'d0Slt,de o-cortină de praf
* '» "rg. sub albastrul, ceresZ' cearceaf
Trece spaima cu vinăta-i coamă... Alergind şi-au pierdut imineii Jupiniţe cu nuri jinduiţi, Tn iatacuri de umbră, suspină, Şi la şapte icoane se-nchină Ticăiţi, maiufiţi, de istov Mangosiţii, boierii veliţi.
Doar ce-a trecut Şi li s-a părut Că Mavrogheni
Cu răşchirata mină ca coarnele de reni, Cu rînjetul de godină, urît, Ti pipăie la gît
Şi scurmă cu păianjenul mîinii prin sipeturi
După mademuri
După pungi de aur, sineturi
Mai crunt decît jefuitorii cîrjalii de pe vremuri.
Caticimea, săracii, breslaşii,
Prin 1 vad de măraz îşi tîrîie viaţa şi paşii;
De pe buze lingîndu-şi amarul
Aşteaptă să tragă iar bir dăbilarut,
Aşteaptă să le tragă alte piei,
Că poate vrea vodă ca doamna să poarte
Nu stinse opaluri cu apele moarte
Ci roşii rubine de sînge
Pe mîini şi-n cercei.
ROABA VINDUTA
um o chema pe fată nu ştie nici pămîntut Pe care nu rămase dovadă peste ani Semn funerar. Cenuşa în veşnic zbor, cu bîntul Va fi-ntîlnit pribegite şatre de ţigani.
Tn Bucureşti,, prin lealul opt sute treizeci şapte Poate-a surîs spre viaţă, o clipă, în pridvor; Dar a înveşmîiitat-o pe roabă negru nor Cum bruma ofileşte un pom cu mere coapte.
Optsprezece ani
Cu, şerpii negri, negri ai părului Jucînd pe sinii De aramă caldă, Tari.
mm dra
ob
zee
an
Co
vu
trc
so
a\ N îr ci
Dîmboviţa îi îmbracă ta scaldă
Tn umbra' amintirii sub cortul de zlătari
Chf ufZstePr?udV^' °ă a?tepta să ™
un muşteriu. Sta scoasă la mezat
eng Em stăpînul scăpătat U
a/"??* jeturi şi moşie ? faLffi"™do™™ t° "inie : M      l' c°Ptlcd> se încurca Mereu cu mîna-n iia Ce adia a busuioc si iasomie
p and văzu codana de optsprezece ani Cu şerpii negri-ai părului 1 Dormind pe sinii De aramă caldă, Tari,
Ti lăcrimară ochii, Zîmbi cu dinţii rari
Tn care vreme în priviri O cintârea ca pe tipsii De Parcă bulgări vii de aur Vedea ,in sinii arămii..
Dunîfn ie?irăgalbenii din pungă; Vupa tocmeală silnică si lungă '
PP fr^\Sch!mbind robia în fobie Pe uliţa ţintă de arnăut prin praf Ca o luncanâ-n funie tîrîtă 1 Roaba ]elea şi se împotrivea Urmata şt adulmecată »e nou-i putredu-i stăpîn, zaraf f negru şerpi ai pârului T' Sezvircoleau prin aer Scapind din roşia năframă Lovindu-se de umorii rj„   - •• ,
Sul, ramuri Mute, amaie. de nuci.
26
Orbitele cu flacără fîşniră Dintr-un ceva ciudat ce se tîra Lingă uluci după ţiganca ce pleca Vîndută.
In sacul lor de zdrenţe ciolanele zdrobite
Zvîcneau cu flori de carne cu-mbobocirea slută.
Dintr-un ceva ciudat ce se Ura
Se sflşia o patimă gemută
Un glas care-l sugrumă moartea-n alăută;
Gîrbacete vătafilor mutaseră la scară Ţiganul ttnăr ce se-mpotrivise Scuipind turbat pe legile nescrise, Scuipînd către boierii din pridvor Cu lung blestem spurcînd tot neamul lor, Urtîndu-şi jalea ca o fiară.
Fata căzuse-n praf
Şi it ara cu sinii de aramă.
Şi arnăutul o tîra de craci
Ca pe un plug pe uliţa neagră de săraci,
Dar nici un braţ nu îndrăznea
C-un gest să strice pravila.
Roaba urla pieită-n nor de praf
Urmată şi adulmecată
De noul, putredul stăpîn zaraf.
Şerpii negri
Ai cozilor ce se tîrau
Prin praf, se zvîrcoleau,
De ce n-o sugrumau ?
Să nu mai are praful cu sinii de aramă;
Sta peste tîrg amurgul o rană de aramă.
Cum o chema pe fată nu ştie nici pămîntul Pe care nu rămase dovadă peste ani Semn funerar. Cenuşa în veşnic zbor cu vlntul Va fi-ntîlnit pribegile şatre de ţigani.
27
It d:
28
BUCUREŞTI
- suifă jubiliară -
I. Oraşul nostru PETRE SOLO™<™
<8.
, ^ _ — ^        c" ochii, doar acoperişuri
a • KM^l   5 5°flre - albe>. ro?u> ™™i
C ' -« « — —-
v t
™ ", 0 toamna, cu frunzişuri
Hub care-i lesne umbra să ţi-o pierzi ' Grăbind spre omeneştile desişuri. I Pe bulevarde, teii şi castanii
Se uită peste umerii lor mari La cerul ciumpăvit de linii stranii .Ei umblă încă-n vegetali iţari, Şi mai miros a glie, ca ţăranii... Din vechiul sat a mai rămas o gîrlă Ce curge printre maluri drepte-acum ■ Mat ieri, zvîntîndu-şi solzii de sopîrlă Se răsucea şi se-ntorcea din drum Sa vadă-un baci blajin şi-o mică tîrlă.
Cît a trecut cle-atunci ? Cinci veacuri, oare ? Şi totuşi, nu, oraşul nu-i bătrîn, Deşi îşi caută cu-nverşunare Trecutul: pietrele care rămîn, Pe fundul apei pururi curgătoare.
II. Gravura veche
Oraşul din gravură, cu casele de lemn
închipuie o lume ce-a fost odată vie   ' • »
Şi care ne priveşte şi azi, cu-un ochi solemn t I
Şi prefăcută nevinovăţie ! \
Boierii cu giubele, cu briie şi şalvari \ 1st poartă, larg, surîsul, sub negrele 'işlice it' Şi-şi mîngîie pungociul cu galbeni icusari' Hau flinta încărcată cu alice.
Un surugiu îi plimbă-n trăsura cu doi cai Care framîntă glodul şi colbul de pe uUti. In preajmă, dorobanţii se-nşiră în alai Iar soarele, la rîndu-i, scoate şutiţi. '
Gravura mai arată şi-un car cu coviltir Şi un butoi ~ cu apă din Dîmboviţa, dulce
Pe care sacagiii o vînd, în chilipir, ' ' a v
Şi-o laudă în limba lui Neculce 1 |
I
III. Urmele paşilor
Străzile au fost, cîndva, poduri — Podul Calicilor, Podul Victoriei. S-au zvîntat pe ele oceane de gloduri, S-a vînturat, deasupră-le, colbul istoriei.
De-alungul lor, milioane de paşi Au trecut, umili sau trufaşi, Cizme, botfori, pantofi şi sandale S-au răstit la tălpile goale.
N-au rămas urme pe caldarîm Din trecerea lor spre celalt tarîm, Şi totuşi, vuietul străzilor ăacă-l asculţi, Desluşeşti vaietul celor desculţi.
Ei au dat străzilor întîiul pavaj — Din lacrimi şi singe, amestecate. Al tălpilor goale tăcut martiraj E-n fiecare din ele, şi-n toate.
Ei le-au podit, după-aceea, cu lemn, Cărînd în spinare pădurile In care topoarele lor, şi securile Brăzdau, uneori, cîte-un semn.
Ei au adus şi piatra, apoi, Şi-au întins-o, covor, la picioarele Ciocoilor vechi şi ciocoilor noi Care le-ntunecau soarele.
De-alungul străzilor, umili sau trufaşi Au trecut milioane de paşi. Cizme, botfori, pantofi şi sandale, S-au răstit la tălpile goale.
Iar ele-au răbdat, veacuri lungi au răbdat, Tipărindu-şi urmele — răni anonime, Pe care urmaşii le-au vjndecat, Pavînd un drum nou : spre viitorime.
VI Definiţii
Oraşul e strada aceasta, pe care mă poart Paşii în fiece zi, fără ca eu să-i îndemn. E paleta aceasta bogată, în care se ceartă Atîtea culori, cînd le face soarele semn. E şirul acesta de case, înalte sau joase, Din care ies, dimineaţa, semenii mei Şi care ascund în cutiile lor melodioase Coralul patetic al vieţii şi-al viselor ei. Oraşul e parcul acesta cu flori şi verdeaţă în care copiii învaţă botanică fără să vrea
Şi-n care-o natură cuminte-i răstntz Cu mnnile ei învelii „ ~\ as>aţa Oraşul e larmaaTatn şi catif™-
Făcută din ZtesTZt Ca nişte rîuri cat ™   de,sunete »« -Cu fehrtl^^^.^t'tr-o mare
Pe noul născut 1 lmb™că
fattcorl^f •' ° f0tă să™*>
A oamenilo ZZe^ta mulUplă Ale căror Uzări Zî-f~a Uzinelor — Scot un fummr7Ze~n a °emluî HP* Oraşul eT.Daici:eaman' dulce-amăni Corabie cu ZZPt "U este °™^l!
Spre-un viitor în sfirşi^ro^laT" fa^l V- Perspectiva
Di
e la această fereastră Uchu mei se îmh™^ * ,■
marea alh™%Z *
A unu, cer, niciodată U fel
a'!        lor c°Kdiană
Are ceva grav şi solemn
O măreţie umană.
Vela această fereastră
Uchu mei urmăresc în fierp w Această mişcare '    0 Zl
Pe marea albastră sau gri A unui cer, curPru riJ* „ Căruia-i flut™ăTvâtUn belele roşii, din zare în zare.
VI. Fabulă
Celui nou să-i cadă la picioare P Unul după altul, ca vrăjiţi Unaşrcu trup de cărărSă'
Peste- T Şi a° °chi> SrăMti ^ste noua lume să-i deschidă
Cine-i înapoia lor P Cumva Gîtu-acesta suplu, fără ceafă, Care se numeşte „macara", Dar evocă-o stranie girafă P
Dominînd cu gesturi de robot Perspectiva, ar putea să pară Că doar ea comandă, peste tot, Ca o zeitate tutelară.
Numai că, se mai zăresc pe-aici (Printr-un gard înalt, de rogojină) Cîţiva oameni:  sînt ceva mai mici, Dar girafa, parcă, li se-nchină.
Şi, mişcîndu-şi gîtul lung, de fier, într-un graţios balet mecanic, Ilustrează-ntre pămînt şi cer Cutezanţa gîndului titanic.
VII. Piaţa Palatului
A ici, în piaţa Palatului, pătrundeau cu greu muncitorii.
De jur împrejur, ferestrele îi priveau cu ochi duşmănoşi,
în care pisicile focului pîndeau, ghemuite.
înăuntru, micul trib păzit de aceste pisici
făcea variaţiuni nesfîrşite
pe tema huzurului,
devorîndu-şi în tihnă delicatesele
pe o insulă paradisiacă,
perfect izolată de geografia aspră a ţării.
Totuşi, muncitorii au izbutit să treacă,
într-o bună zi, — asemenea mării, -—
peste insula aceasta, şi să pună pe fugă
tribul regal, ocrotit de pisicile focului.
în ziua aceea — întîia
a calendarului republican,
muncitorii au desenat şi schiţa
viitorului plan al oraşului,
rectificînd de pe-atunci Timpul,
pentru a putea acţiona asupra spaţiului,
devenit, în sfîrşit, uman.
ACUARELA BUCURBŞTEANA
_ CRISTIAN StRBU
Wft*aiS\ e slrada mea cu parcuri e zi de sărbătoare. ftw/M*-*'; întreaga fire parcă dă azi banchet de soare. <W&&U^ Cîntări de cer şi raze prin aer se sărută. Şi vîntu-şi trece-arcuşul uşor pe alăută.
31
Un bloc şi-a pus pe umeri un fulgarin albastru. Spre-un plop de aur verde zboară-un botgros sihastru Şi-n parcuri trandafirii şi teii beţi de dor Înmiresmează lumea cu respiraţia lor.
Pe sub lucioase cabluri greoaie troleibuze Privite de departe par nişte buburuze Spre-stadion sportivii îşi poartă-n zîmbet ochii, iar fetele-au frumoase grădini de flori pe rochii.
Un turn semeţ şi negru cu suliţa-i de fier A agăţat o pală de vată de pe cer. Şi-n fund un coş gigantic de la uzină pare fe coala naltă-a zării un semn de exclamare.
PA M/N T DE FLORI
ALFRED MARGC/L SPERBER
I e-ntoarce primăvara ca-n fiecare an 1«JS°Plemte-oraşul cu valuri de albastru. I   wm\\l.,Pammt de flori" tot strigă pe stradă un ţăran Cu ritmica chemare a cucului sihastru O ! Viaţă fără griji şi fără praguri, Pe care-o simt din minunate zori, — Cînd toate — ale pămîntuluî meleaguri Vor fi cu-adevărat pămînt de flori /
In romîneşte de Al. Philippide
ÎN NOPŢI DE VARA...
FLORENŢA ALBU
\n nopţi de vară, \care apropie cerul ' de schelele noastre, în nopţi care fac să freamăte frunzele plopilor şi să ardă în palma-căuş a văzduhului, mireasmă de tei, în nopţile-acestea, atît de limpezi,
încît simţi munţii urcîncl către lună, vin în preajma schelelor albe, în preajma noilor temelii, vin sute de tineri
să răstoarne pămîntul cu tîrnăcoapele s-aşeze cărămizile, să niveleze, să-nalte
şi-n lumina festivă a lunii,
în nopţi tulburătoare,
cu stelele-aproape,
cu miresme de tei —
vin brigadierii de douăzeci de ani,
tinerii oraşului — muncitori, studenţi,
vin să modeleze sub lună —
visători şi puternici —
nou chip oraşului.
Sînt nopţi albe-n vară, sînt nopţile albe —
cîntă privighetorile-n parcurile oraşului
şi tinerii brigadieri —
frumoşi, în lumina festivă a lunii,
înalţă, mai aproape de stele,
stelele oraşului nostru.
Rezultatul anchetei noastre în rîndurile cadrelor
didactice
Ancheta noastră, iniţiată la începutul anului, s-a bucurat de un deosebit interes printre membrii corpului didactic din întreaga ţară. Am primit la redacţie numeroase răspunsuri, conţinînd interesante propuneri referitoare la diverse probleme de istorie şi teorie literară, în legătură cu care revista noastră a fost solicitată să-şi spună cuvîntul.
In majoritatea scrisorilor primite ni s-a cerut să publicăm :
1. Studii privitoare la dezvoltarea diverselor curente şi direcţii literare existente în literatura noastră, de dinainte de 23 August de la clasicism la romantism, semănătorism şi poporanism pînă ila simbolism, modernism, etc.
2. Studii monografice consacrate unor scriitori ca Alexandru Sahia, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Gala Galaction, Camil Petreseu, Cezar Pe-trescu, etc.
3. Articole care să se ocupe de diversele aspecte ale dramaturgiei, ale poeziei şi ale romanului romînesc în perioada dintre cele două războaie mondiale.
4. Studii referitoare la dezvoltarea poeziei, dramaturgiei, a prozei şi a criticii literare de după 23 August 1944.
5. Articole care să abordeze probleme de stilistică şi probleme ale dezvoltării limbii noastre literare.
Acestea sînt propunerile cele mai des indicate în scrisorile primite la redacţie.
Ţinem să mulţumim pe această cale tuturor celor care au răspuns anchetei deschise de revista „Viaţa Rominească" şi să-i asigurăm că vom ţine seama de propunerile şi indicaţiile lor, în alcătuirea sumarelor care vor apărea în cea de-a doua jumătate a acestui an ; începînd chiar din numărul 6/1959, revista noastră a publicat articole legate de problemele de istorie literară semnalate în scrisorile celor care au răspuns anchetei noastre.
V. R.
3 — Viaţa Romînească, Nr. 9
BUCUREŞTII ÎN LITERATURĂ
A fost odată un cioban, Bucur...
RADU ALBALA
upa cum bine se ştie de către toată lumea, cetatea Atenei s-a întemeiat în urma unei dispute dintre Pallas Athena şi unchiu-său Poseidon; Roma cetatea celor şapte coline, a zidit-o Romulus, strănepotul piosului Aeneas'
_ Pe cea dintîl dintre ele;   Parisul a fost întemeiat de Hercules. Tot astfel,
ora'şul Bucureşti îşi .află şi el începuturi în literatura străvechilor legende.
Zice povestea că un cioban, pe numele lui Bucur (şi cărturari serioşi ca bravul latinizant A. Treboniu Laurian au susţinut că era un duce al Daciei Australe, cu numele latinesc Hilarius), coborînd cu oile pe malurile păduroase ale Dîmboviţei şi plă-cîndu-i foarte aşezarea, s-a statornicit aci, durînd şi bisericuţa care pînă azi îi poartă numele, ca să-i fie lui şi moştenitorilor „sfînt lăcaş de rugăciune către bunul Dumnezeu". Iar dacă pentru povestea lupoaicei n-au lipsit „documentele" iconografice ale statuilor, nici bucureştenii nu s-au lăsat mai prejos: o stampă tipărită la începutul acestui secol de harnicul colonel Pappasoglu, stampă din care se mai poate şi astăzi admira cîte un rarisim exemplar, înfăţişează aievea pe ciobanul-fondator, cu căciula in cap, cu cojocul miţos în spate, cu toiagul în mînă şi cu fluierul la brîu, păscîn-du-şi, asistat de reglementarul dulău, nişte prea gingaşe oiţe bucălate.
Mai tîrziu, lucrurile s-au mai complicat puţin. Sub pana scriitorilor „culţi", legenda populară a dobîndit curînd nexuri cauzale şi, datorită înclinării romantice a lui A. Pelimon1), şi coloratura respectivă. Bucur acesta, sau cu alt nume Radu, ar fi fost feciorul unui voevod de la Moldova, îndrăgostit de prea frumoasa Iliana, fata Iui Bogdan-vodă. După straşnice vitejii în luptele contra tătarilor, Bucur s-a căsătorit cu doamna inimii sale şi a venit cu ea pe locul unde se află astăzi Bucureştii. Or, cum patronul doamnei era sfîntul Tănase, care le ajutase nu odată să scape de fel de fel de primejdii, Bucur, zidind bisericuţa ce-i poartă numele, îi puse şi hramul respectiv.
Cum spuneam, bisericuţa cu pricina există pînă în zilele noastre. Un cercetător a crezut chiar a citi în pisania ei că însuşi domnitorul Mircea cel Bătrîn ar fi zidit la 1416, biserică de piatră în locul celei de lemn a lui Bucur şi că a îngropat într-însa oasele ostaşilor căzuţi în bătălia de la Giurgiu, cu turcii, din 11 iunie al aceluiaşi an.
Inexactităţile au ieşit curînd la iveală şi istoricii n-au întîrziat să demonstreze că legendara biserică .nu este decît un (paraclis zidit în spatele măreţei mînăstiri Radu-vodă^spre a sluji de capelă mortuară ; hramul sfîntului „Tănase", patronul frumoasei ') Bucur, istoria fundării Bucureştilor Buc. 1858, VIII + 252 pp.
34
I liana, doamna lui Radu-Bucur, feciorul de crai, nu este decît hramul sfinţilor Ata-nasie şi Ciril, obişnuiţi patroni ai cimitirelor ortodoxe, iar pietrele găsite acolo sînt măi proaspete cu mai bine de trei secole decît datele legendei : ele poartă data 1743. Să.-i recunoaştem lui Ion esc u-G ion, neuitatul istoric ,al Bucureştilor, meritul că, restabilind adevărul ştiinţific şi distrugînd „poezia", cîtă era, în zisa ficţiune, a reuşit să desprindă dintr-însa o preţioasă idee : aceea a „Moldovei şi Munteniei conlucrînd la întemeierea"]) ţării unite.
Aceasta este legenda, nelipsită — corn arătarăm — de waive anacronisme. Cel rnai fermecător dintre ele este însă încercarea, provenită desigur dintr-un patriotic îndemn, de a spori vechimea bisericii „eponime" şi, implicit, a oraşului, mai mult decît o îngăduie datele obiective ale istoriei. Numai că, atunci cînd va fi izvodit legenda, autorul ei nu putea şti că, în loc să-i atribuie oraşului o dăinuire mai îndelungată, îl întinerea de fapt.
In această lună a anului 1959 se împlinesc 500 de ani de cînd, într-un document slavon de la Vlad vodă Ţepeş, numele „oraşului Bucureşti" apare pentru prima oară atestat în scris ; de la anul 1500 încoace, el apare mereu mai frecvent şi în scrierile numeroşilor călători străini, sub numele de Bocoresh, Bokorest, Bocerestya, Bogrest, Buijuresti, Progrest, Bucarest etc. „Oraşul de de Dîmboviţa" nu 1-a văzut pe Mircea-cel Bătrîn al legendei nici murind, nici hălăduind în scaun: fiul lui, Mihail I, avea să strămute, cel dintîi, domnia la Bucureşti ; însă cînd romanii au cucerit Dacia, aceste maluri ale Dîmboviţei erau locuite, iar originea vieţii omeneşti pe aceste meleaguri se pierde, într-adevăr, în negura timpurilor preistorice : lamele de cuţit şi rîcîitoarele pentru curăţat pieile de animale — unelte lucrate din cremene — care se pot vedea la Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti au fost găsite în carierele de nisip din jurul actualului oraş şi datează din epoca Paleoliticului de mijloc, adică din anii 150.000 î.e.n.
Ca şi oraşul care a inspirat-o, legenda Iui Bucur, povestea lui de început, a avut însă un bun augur: faţă de situaţia de acum 500 de ani, oraşul are astăzi o suprafaţă de 150 de ori mai mare; tot astăzi, singură bibliografia lucrărilor literare privitoare Ia Bucureşti ar alcătui un volum de sute de pagini.
In 1867, un editor francez cerea marilor scriitori pe atunci în viaţă o serie de articole despre principalele instituţii şi locuri din Paris2), iar Victor Hugo scria o prefaţă, al cărei prim capitol se intitula „Avenir", al doilea „Passe" etc. Dacă un editor romîn ar vrea să facă astăzi la fel, el n-ar mai găsi, în viaţă, din panteonul marilor noştri clasici, nici un scriitor care să scrie anume un asemenea material. In schimb ar avea, spre deosebire de editorul francez, posibilitatea de a descoperi, în literatura clasică şi în cea contemporană, pasaje cu atît mai valoroase cu cît, deşi nu sînt scrise în vederea unui scop comun, se desprind şi se încheagă fără cusur pe această tematică.
într-adevăr, dacă, prin absurd, ar pieri în cine ştie ce cataclism, toate arhivele, toate bibliotecile, toate documentele istorice, istoria Bucureştilor s-ar putea reconstitui, punct cu punct, din bezna preistoriei pînă la pragul socialismului, numai din documente literare.3) Nu, valoarea gnoseologică a adevăratei literaturi, a literaturii realiste, nu e o vorbă goală !
') Istoria Bucureştilor pînă la anul 1800, Buc. 196, p. 177.
2) Paris, Guide, par Ies principaux ecrivains et artistes de la France. 2 voi. 2136 pp. Din cuprins: Louis Blanc, Le vieux Paris; Sainte Beuve, VAcademie francaise; Jules Michelet. Le College de France; Theophile Gaulhier, Le musee du Louvre; Ambr. Firmin-Didot, L'imprimerie a Paris etc. ele.
3) Un Fiiecllander sau un Gaston1 Boissier, în amplele şi minuţioasele lor reconstiluiri arheologice, topografice, sociale, ale Romei antice n-au alergat oare întîi şi întîi Ia Iuvenal, Martial, Pelronius, la literatură adică ?
35
Scurtă biografie
Atunci cînd, în ace! noiembrie 23 .a1! anului 1473, Ştefan-eel-Mare îl biruie la Cursul-Apei pe Radu-vodă cel Frumos al Ţării Romîneşti şi, urmărindu-1, „au dobin-ditu Cetatea Dîmboviţei şi au întratu într-însa şi au iuat pre doamna Radului vodă şi ipre fiică-sia Voiohiţa o au luat-o luişi doamnă şi toată avuţia lui şi toate veşmintele lui cele scumpe şi visteriile şi toate steagurile :lui. Şi acolo s-au veselit 'trei aite şi decii s-au întorsu înapoi la scaunul său, la Suceava..."1), Bucureştii nu erau încă un oraş statornic de scaun. De vreme ce domnul ţării îşi ţinea însă aci „toată avuţiia şi toate... visteriiîe" etc., precum şi pe soţia şi pe fiica sa, însemnează că, la acea dată, aici îşi socotea el capitala2) O sută de ani mai tîrziu, Mircea Ciobanul îşi stabileşte reşedinţa domnească la Bucureşti şi ridică — în jurul locului unde e astăzi Piaţa de Flori — „noua curte domnească..., clădită printre sălciile de pe malul stîng al Dîmboviţei şi-nconjurate de ţepene ziduri cu creste nalte1 şi cu înguste ferestrui de meterez...3) Alaiul de înmormîntare a voevodului „colindă uliţele povîrnite ale micului orăşel ce abia latunci începuse, numai ipe malul stîng ,al gîrlei, a se împlini aici cu gardul unei colibe de la vecin, mai colo cu ulucele unei căsciore de brăslaş ori de scutelnic, mai dincolo cu zidurile unei case de boieri sau de boiernaş ajuns ; trecu şi prin piaţa mare unde şetrele precupeţilor, scaunele4) măcelarilor şi tarabele gelepilor turci, armeni sau greci erau închise în ziua aceea, şi se întoarse iarăşi în curtea domnească, unde răsunau clopotile bisericii pe care o zidise chiar Mircea-Vodă Ciobanul5)1 şi în care, dintre toţi domnii, el mai întîi s-a îngropat"8). In acest cadru, în mai mare parte conform cu realitatea istorică7), evocă Odobescu -acel tenebros trecut în care luptele pentru domnie iau cele mai dramatice, sîngeroase întorsături. E vremea jugului otoman, în care domniile, aflate în permanenţă la bunul plac al porţii ţarigră-dene, se dobîndeau cu pungi grele de bani, recoltate desigur de pe spinarea bieţilor locuitori. In toamna anului 1593, cînd soseşte Mihai Viteazul în Bucureşti, oraşul era plin de creditorii turci care zoreau împlinirea datoriilor lăsate de predecesorul lui, Alexandru-cel-Rău. Pe lîngă birul obişnuit, nenorociţii de contribuabili mai aveau de plătit o seamă de dări suplimentare, „poclon şi curama", „cîble şi chile", miere, unt şi sare şi încă alte nenumărate angarale, necesare armatei turceşti, aflătoare în campanie împotriva imperialilor. Satele se risipeau, vecinii şi rumînii se înmulţeau. Fiscalitatea dureros de apăsătoare în tot timpul jugului otoman, ajunsese la un punct unde nu se mai putea răbda. Atunci, în ziua de 13 noiembrie, Mihai chemă pe creditori la vistierie, spre a-i socoti. Dar ce fel de socoteală se urmă acolo, să lăsăm să ne povestească Bălcescu : „Poruncă domnească ieşise ca toţi turcii ce se aflau în Bucureşti să se adune în casa vistierului Dan, spre a li se căuta şi răfui datoriile. îndată ce turcii se grămădise în acea curte, Mihai cu boierii, cu ostaşii şi cu tot poporul setos de răzbunare ridică steagul libertăţii şi, încungiurînd curtea, puse de patru părţi de dete foc casei unde era turcii adunaţi şi îi puşcară cu tunurile cu eare îngrijise mai dinainte a împresura curtea şi casa. Izbirea aceasta neaşteptată, vîlvoarea focului ce îi încingea, bubuitul şi pustiirile tunurilor şi strigătele de răzbunare ale poporului ame-
') Grigore 1 Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, E.S.P.L.A.. J955; p. 90. Consecvent cu tema sa, acest articol se va feri să citeze istorici ; pe cronicari îi cităm însă cu inima împăcată.
2) Vd. şi Ionescu Gion, ioc. laud. p. 25.*
3 A. I. Odobescu, Opere, ed. T. Vianu, E.S.P.L.A., 1955, vol. I p. 122.
') Aceste „scaune" — adică butuci — ale măcelarilor au dat şi numele străzii respective păstrat pînă în zilele noastre.
5) Biserica cu hramul Sf. Anton, construită dn cărămidă aparentă, care mai există şi astăzi pe str. 30 Decembrie. E cea mai veche biserică din Bucureşti.
«) Ibid. p. 123. _ .
7) Pentru erorile istorice ale lui1 Odobescu vd T. Vianu, ibid, p. 24 şi C. Gane, Irecute vieft de doamne şi domnite, Buc. 1932 vol. I p. 86 n. 1
36
ţiră şi înspăimîntară pe turci care, deşi armaţi, pre obiceiul lor, neputînd a-şi face cale de ieşire, fură siliţi a primi moartea fără a o putea da. La două mii de turci se omorîră; din rotnîni puţini căzură... Acesta fu cel dintîi act al războiului : ucidere făcută cu înşelăciune, în adevăr, dar dreaptă şi meritată pentru toate suferinţele ce turcii adusese ţării. Această măcelărire din Bucureşti fu semnalul care puse toată ţara în picioare, şi în toate părţile poporul, năvălind asupra turcilor răspîndiţi, îi măcelări şi îi goni pînă îi scoase afară din ţară".1):
La sfîrşitul veacului al XVII-lea şi la începutul celui de-al XVIII-lea, capitala cunoaşte, sub Constantin vodă Brîncoveanu, o epocă de dulceaţă şi de linişte. Domnitorul — acela care, spre a-şi uni proprietatea urbană de pe cheiul gîrlei cu domeniul feudal de la Mogoşoaia, trasează Podul Mogoşoaiei, — Calea Victoriei de astăzi — încurajează comerţul, clădeşte enorm pentru vremea aceea, şi are o deosebită preocupare pentru viaţa culturală. In vremea lui, învăţatul mitropolit Antim Ivireanul tipăreşte, la Bucureşti (cea dintîi carte tipărită în oraşul lor o văzuse bucureştenii în 1678, sub domnia lui Matei Basarab: Cheia înţelesului, o traducere din limba rusă)) şi la mînăstirea Snagov2) nu numai cărţi în limba romînă, ci şi pentru grecii şi georgienii de peste hotare, îăcînd să se ducă vestea iscusinţei valahe pînă departe la ivirii din munţii Caucazului. La Academia de la „Sfîntul Sava" (cam pe locul actualei Universităţi C. I. Parhon), se clădeşte un local nou ; programa analitică prevede lecţii de logică, retorică, fizică, astronomie, psihologie, metafizică etc. ; se fac lecturi din Xenofon, Plutarh şi Tucidide, din Demostene, Pindar, Sofocle şi Euripide. Cultura clasică elenă fecundează rodnic fondul mai vechi de cultură slavă, deschizînd noi orizonturi cărturarilor. Pe lîngă această şcoală mai funcţionau şi altele, mai modeste, dar în schimb destul de numeroase. Curtea domnească cunoaşte o strălucire deosebită, devenind un adevărat rendez-vous al diplomaţilor din lumea întreagă; savantul arheolog englez Cisthull are cuvinte de profundă admiraţie pentru eleganţa palatului în care şi el a fost găzduit.
Dar toată această măreţie se spulberă, ca adesea, la o suflare : mazilit şi tîrît la Ţarigrad, Brîncoveanu e decapitat acolo, cu toată familia sa.
Speriată de încercările domnilor romîni de a scutura jugul otoman şi de a se orienta, împotriva turcilor, către politica rusească, poarta ţarigrădeană doreşte să aibă, de-acum înainte, în scaunele principatelor, oameni de toată încrederea. Astfel începe epoca domniilor zise „fanariote".
La 14/25 noembrie 1716, în zilele lui Nicolae Mavrocordat, cel dintîi dintre dînşii, bucureştenii, care pînă acum nu dusese lipsă de năvăliri şi prădăciuni turceşti şi tătăreşti, cunosc o incursiune a „cătanelor" lui Eugeniu de Savoia, purtători de peruci albe, după moda apuseană; sînt „nemţii cu coadă" despre care va rămînea vorba în popor. Cît despre panica pe care au stîrnit-o ei pe străzile oraşului, ne relatează, în stilul Iui nervos şi anticalofil, cronicarul Radu Popescu : „Dar ce jale mare şi ce ţipete şi ce vaiete era în tîrgu de groaza cătanelor ce umbla cu săbiile scoasă şi cu puşcile slobozindu-le, cine le ieşiia înainte, tăia, omorîia ; atîta groază era, cît limbă de om nu poate povesti... Şi-şi lua oamenii muierile şi copiii de mînă, pă alţii ■în braţă şi lăsa ce avea în casă şi fugiia nemîncaţi, pă frig, văielîndu-să ei şi ţîpîndu copiii şi neavînd alt ce face, blestema pă ceia ce au adus catanele, de s-au făcut lucru ca acesta ce s-au făcut acuma, să ia pă domnul hoţeşte să-1 ducă rob şi să facă atîtea
') N. Bălcescu Opere, Istoria Romlnilor supt Mihai-vodă Viteazul, ed. A. Rusu, E.S.P.L.A., în ms. cap. XIV.
2) Numărul cărţilor tipărite de Antim din 1691 pînă în 1716, trece de 60.
37
ja'îuri şi morţi între creştini, Dumnezeu să te plătească celora ce au fost pricina".') tn această epocă, Bucureştii cunosc şi ei destrămarea, feudalismului şi începuturile dezvoltării capitaliste. Oraşul creşte şi se organizează. Credincioşi vechili ai împărăţiei, domnitorii fanarioţi, stăpîni autarhici, doresc să vadă în capitala noastră o icoană fidelă a Ţarigradului. In acest scop, folosesc metodele pe care sultanii otomani le împrumutase de la împăraţii bizantini, iar aceştia, la rîndul lor, de la romani.2) Caracteristică este, pentru înmănuncherea aspectului fabulos oriental' cu cel al duhului organizatoric modern, domnia Iui Alexandru-vodă Mavrogheni, un ade-*'srat Harun-Al-Raşid la Bucureşti :
vai
Cînd făcea vreo plimbare, Nu mergea cu pompă mare, Ci călare voiniceşte Şi la cap legat turceşte. Cu galeongiii3) dimpreună Şi miazdrac4) ţiind în mînă Şi pe unde nu gîndeai, P-acolo îl întîlneai, Tiptil5, pe jos şi călare, Prin tîrg şi prin mahalale, Uneori în port turcesc, Alteori călugăresc.
Că cît era noaptea de mare, In strajă făcea plimbare Şi te pomeneai cu el Tiptil în port fel de fel, Turceşte, călugăreşte, Schimbat ca Doamne-fereşte"'.6
,70,   Par- ,°f   J"" ţU" 6 ?1 "moderniză«le"  (Moruzi face cîteva cişmele si, la
1795, lenaohiţa Vaearesou le adresează diverse „Stihuri"; fa 1818 se reorganizează şi se muta într-un local nou, tipografia mai veche a lui Caragea - fancu Văcăreau Ji ded.ca ş, el o poezie ocazională, Tipografia, „ca din partea ei, cînd s-au aşezat
desMderL tTt CiŞmeaM  'Ui   Mav''°gheni"7;   acelaşi scrie un   Prolog la
deschide, ea teatrului rominesc IntUaşi dată în Bucureşti, tn anul 1819) se înfăptuiau cu împilarea tot mai insuportabilă a contribuabililor. Vorba cîntecului im3plmaU
„Mîndru-i Bucureştiul, Doamne, cu biserici daurite, parcă uiţi, zău şi de foame, cînd vezi curţi grădinărite şi palate nalte, albe,
lipscanii cu-odoare salbe
')  Biblioteca Acad. R.P R    ms   rom   w   f   11« ,     r, ■ ■    , , era  ş. un'Grigore Băleanu. Acesta   adusese tn    LÂ   nf "Priclna   . [u5ese boierii - prinlre care Petrovaradin. „Nemţii" luase însă prizonie? si «nirfia„ îl c-l-- aUSti',acă\  biruitoare a «urcilor la Popescu, om de casă al Bălenilor   dar totodad™S   {, Sl,b" PP do,m1itor : a?a se face că Radu dat, îi ocăreşte pe cei dintîi pentru pa'gut'c^ui'deT do le^"1'"'0' r"erve a' 'Ui MaVTOCOr-
3? m    kn-- l0'ga'- Istoria Bucureştilor, Buc. 1939   p   12 '
<   L™â'" ga'Z" personaIe a lui Mavrogheni
5) Incognito.
Buc. f. 1 %°r%iŢotel0r lUl Mavr°Slreae-voda.... scrisă la ,8,7 de Pitarul Hristacke, ed. Papadopol. ')  In curtea bisericii cu acelaşi „urne, pe actuala stradă a Monetăriei.
38
ca ia Babe! se vorbeşte, ba turceşte, ba nemţeşte, vînzoleală, galbeni grei, creşte Bucureştiul, creşte, nu mai e ce-a fost, ehei !" dar
„Ne-a rămas numai securea, cu-anasîna le-au luat. Ne-au luat vatra şi pădurea, numai lacrimă şi-oftat".1)
Răscoala poporului, condusă de Tudor Vladimirescu — răscoală la care iau parte cu însufleţire masele de bucureşteni — deschide epoca frămîntărilor din răstimpul 1821 —1848. Este perioada romanului Ciocoii vechi şi noi, viguros tablou critic al moravurilor societăţii bucureştene, al descompunerii economico-sociale a lumii exploatatorilor.
Impresionantă este bogăţia de material literar — tipărit sau rămas în manuscrisele din colecţia Acad. R.P.R. — care, de-a lungul unui întreg secol de frămîntări revoluţionare din jurul anului 1848, însoţeşte, marchează şi, adeseori, înfloreşte cu lumina artei lupta bucureştenilor pentru realizarea ideilor ce s-au numit „paşoptiste". Dacă operele unui Băkescu sau Ion Ghica şi ale celorlalte căpetenii ale marii generaţii sînt tot atîtea măiestre partituri de solist, de adevăraţi, cum li se spune, „corifei", aceste pagini fixează pe hîrlie ceea ce, în tragedia antică, ar fi partitura corului însuşi, partitura largilor mase populare, care îşi exprimă aci impulsul şi adeziunea la înfăptuirile şi idealurile momentului. Folosind întreaga diversitate a mijloacelor genului satiric, de la ironia subţire şi pînă la cea mai virulentă invectivă, această literatură — chiar dacă, uneori, o face cu mijloace artistice mai modeste — oglindeşte întreaga diversitate a problemelor ce i-iau da<t naştere. Astfel, u;n manuscris 'anonim de la începutul veacului al XlX-lea, institulat Cuvînt a unui ţăran către boieri, cuprinde deja în germene denunţarea racilelor majore. Mizeria ţăranului, „nemîncat, nebăut, neavînd cu ce-mi învăli ticălosul meu trup", se alătură aci unei aspre critici aduse clasei boiereşti, corupte, lenevite şi nepăsătoare faţă de nevoile lui. Un „dialog al morţilor" este Starea Ţării Romtneşti, acum în zilele măriei sale loan Caragea, datorit lui lordachi Golescu, descendent în linie literară directă al celuilalt viguros bucureştean, Radu Hrizea zis Popescu. Cu cuvinte explosive, din acelea de care n-au roşit nici Catul, nici Martial, nici marii maeştri ai pamfletului universal, ura sparge năvalnic orice tipare : amănuntele despre sîngeroasa fiscalitate şi exploatare din vremea zisului voevod au un haz tot aitît de amar, pe cît de gros şi de irezistibil. Satina' iui C. Bălăcescu, Fă-mă, tală, să-ţi seamăn, sau Căjtăniiul de ţară la Bucureşti,2) înfăţişează, la rîndul ei, loală acea lume pestriţă, pusă pe repede chiverniseală în capitala ţării. „Ia-ţi căciula, fătul meu" — ironicul îndemn din refrenul cutărui parvenit de la ţară care îşi sfătuieşte feciorul cum să se poarte ca să răzbească şi el în lume — revine în faţa funcţionarilor justiţiei, căci
„Nu-i de glumă cu ei, tată, Că au praxis şi condei Şi, cum te-or plesni, îndată Te aduc precum vor ei. Ci să joci precum îţi cîntă,
i) Mihu Dragomir, Tudor din Vladimireşii (la cuprins Tudor din Vladimiri) în Versuri alese E.S.P.L.A. p. 234
-) Buc. 1860 (pe copertă : 1863),
39
Că un clinei numai la „deci"1) De ţi-o arunca, te zvîntă De istov, în veci de veci"2),
revine în faţa palatului domnesc şi a gardei sale de operetă, în faţa funcţionarilor poliţiei şi armatei, a deputaţilor şi a tuturor „mărimilor", a tuturor netrebnicilor si' asupritorilor zilei. ^
Dar iată că intervin evenimentele revoluţionare. Trădată, mişcarea este departe de a da roadele aşteptate. Aşa se face că verva satirică nu conteneşte ; ea hi aruncă acum săgeţile împotriva unor obiective noi, dar la fel de nesuferite ca şi înainte :
„Num.-opin.ca, sărăcuţa, Numai ea nu ne-a-nşelat Numai dînsa, ea, micuţa, Numai ea nu ne-a trădat".
îşi începe Cezar Bolliac versurile intitulate Ciocoii, din revoluţie.*) Aceeaşi goană după chiverniseala, îniîln.tă în Bucureştii de dinainte de '48 în pamfletele lui Golescu este afurisita acum în materialele îndreptate împotriva „tombaterelor", cei care căutau din răsputeri sa se opună şi simulacrelor de reforme democratice. Figurile de miniştri şi deputaţi din Visul lui Hasdeu*), 8 miniştri
Deputaţii vin la treabă Ca să primească degeaba Cîte doi galbeni pe zi.
sînt vrednici urmaşi ai potentaţilor lui Bălcescu, după cum refrenul
Degrabă uşa-n lături daţi Să intre domnii deputaţi,
este blindat cu aceleaşi ace de ironie ca şi căciula lui Nuţu, feciorul „căftănitului de ara la Bucureşti . Concesiunile oneroase, „huzmeturile" lui Golescu se perpetuează în la.moasa panama cu concesiunea căilor ferate, iar clasa boierească, este la fel de ne-
II   rl"      T   r mU'timii Ca în "CUVÎntUl UnUi *ăran către boieri". cu deosebirea ca acum poarta suhman reformist :
„Moşi Pe groşi
Progres de ploscă
Şi negoţ de piei de cloşcă;
Libertăţi de puşcărie,
Drepturi mari la sărăcie,
Privilege de hoţie,
Şi brevete de sclavie..."
Pe asemenea versuri şi pe altele ale lui Tăutu, Baronzi, Orăşanu, Nicoleanu etc uşor
rliZ        f n CUrî"d °  largă  drCUlatie orală P™lre bucu-
reştem, un . D. Ionescu sau alţii mai puţini celebri lansau, la grădina „Union" sau amrea, genul cupletului de actualitate căruia, cu o sută de ani mai tîrziu, un alt copil al Bucureştilor, popularul Constantin Tănase, avea să-i dea atîta strălucire.
') concluzia  hotărîrii judecătoreşti
2) p. 7 şi urm.
3) în Opere, ed. A. Rusu, E.S.P.L.A., 1956 vol. I p 363
< Scnerl Merare, morale şi politice Buc. Ed. Fundaţiei 1937, vol. I pg. 305-306.
40
Că toată această zbuciumată epocă n-a rodit, în contemporaneitate, nici-o lucrare literară de largă respiraţie, este oarecum explicabil.
Romanul romînesc se afla pe atunci la începuturile lui. După Maiioil (1855) şi Elena (1862) ale lui D. Bolintineanu şi după Ciocoii (1863) lui Filimon, abia de pe la 1887 (Dinu Milian de C. Miile) încolo încep să apară romane interesante, realiste, şi realizate artistic. Cele cîteva romane de „moravuri bucureştene", ca Mistere din Bucureşti de I. M. Bujoreanu, sau Un boem rornin de Pantazi Ghica, chiar cînd nu vocalizează steril pe game de Eugene Sue sau Ponson du Terail, nu rămîn decît nişte încercări neizbutite. Semnificativ este însă că nici mai tîrziu, în epoca de înflorire a romanului realist-critic nici un scriitor nu s-a încumetat să evoce „paşoptul", mereu mai denigrat şi mai uitat de desconsiderarea oficialităţii culturale. Amintirile colonelului Gr. Lăcusteanu,') atît de sîngeros executat de acad. G. Călinescu 2 nu sînt, într-adevăr, decît un model de literatură pătimaşă, antirealistă, în care dispreţul pentru adevăr nu-şi află pereche decît în nevolnicia realizării literare. Iar romanul lui Ante-mireanu, Din vremea lui căpitan Costachi3), scris la un nivel literar abia mai decent decît cel al neconsolatului părinte al „Mişului" păcătuieşte şi el printr-o viziune romanţioasă şi deformantă a realităţii. Cu atît mai merituoasă apare epopeica realizare a regretatului Camil Petrescu care, cu minuţiozitate de arheolog şi cu suflet de poet, a reconstituit, în primele 2 volume ale romanului său, întregul tablou al ţării şi al Bucureştilor din jurul anului revoluţionar 1848, aşa cum 1-a cunoscut şi 1-a înţeles Un om între oameni*), Bălcescu. Un om „între oameni", pentru că marele erou al romanului este norodul, acel norod bucureştean alcătuit din negustori, meseriaşi, muncitori şi „desculţii mahalalelor" care, la 11 iunie, năvăleşte cu steaguri tricolore şi cu cocarde în piept la palat şi îl sileşte pe domn să sancţioneze Constituţia decretată de popor5))
Unsprezece ani mai tîrziu, acelaşi norod bucureştean îşi spune cuvîntul hotărîtor în înfăptuirea unui secular ideal: unirea celor două ţări romîne. Pe cînd la Iaşi fusese ales domn Alexandru loan Cuza şi pe cînd la Bucureşti Adunarea electivă reacţionară se pregătea să-şi impună propriul său candidat, populaţia bucureşteană şi ţăranii clăcaşi se adună pe Dealul Mitropoliei, înconjoară clădirea în care se afla Adunarea şi o silesc să proclame domn tot pe Alexandru Cuza : „In fine cel din urmă bilet fu scos din urnă şi biuroul proclamă pe Alexandru loan, domnitorul Moldovei, domn al Principatelor Unite. Toată sala răsună de aplaude şi de strigăte, la care răspunde cu frenezie, repetînd de mii de ori aceleaşi strigăte, mulţimea din curtea Mitropoliei, care se întindea nu numai pe aleele catedralei, dar încă chiar şi pe uliţele dimprejur..." 6)
Mari serbări populare, o sesiune ştiinţifică extraordinară a Academiei R.P.R., ediţiuni jubiliare, au marcat sărbătoreşte acum cîteva luni centenarul acestui eveniment. In această sută de ani, bucureştenii, păstrători ai glorioaselor lor tradiţii progresiste şi patriotice, s-au aflat prezenţi la toate marile răspîntii ale istoriei ţării, lată-i întîmpinînd, plini de un entuziasm debordant, oştirile de ţărani, pe „Ostaşii noştri" cîntaţi de bardul V. Alecsandri, întorşi din Războiul pentru dobîndirea indepen-
') Publicate... de Radu. Craizescu, Buc. 1935.
2) Istoria literaturii romine Buc. p. 192—193.
3) Publicat postum de Apriliana Medianu, Buc. Universul 1937.
4) Buc. Ed. Tineretului, vol. I 1953, vol. II 1955.
5) Vol. I, pp. 246—265.
6) N. T. Orăşanu, O pagină a vieţii mele sau 22.   23 şi 24 ianuarie 1859 în Mărturii despre Unire, ed. Virgiliu Ene, Ed. Tineretului 1959, pp. 469—491.
41
denţei naţionale1). Iată-i, în însîngeratul an 1907, pe bucureşteni, arătîndu-şi, pnn gazetarii şi condeierii lor, adeziunea la cauza marilor răscoale ţărăneşti ce cuprinsese ţara întreagă, iată-i ex,primîndu-şi indignarea împotriva sălbăticiei cu care .au fost reprimate2). Iată-i pe aceiaşi condeieri — cu nume de prestigiu ca Haşdeu, Mact-donski, N. D. Cocea sau T. Arghezi şi pînă la altele, ce se confundă cu masa anonimă pe care o reprezentau — exprimîndu-şi, cîteodată în formele celui mai virulent pamflet (câteva titluri: Complotul bubei; Discursul regelui la Moşi; Urechilă moştenitor; Carmen-Sylva şi omorîrea muştelor; 10 Mai, zi de doliu; Regele complice al asasinilor, palatul gazdă de hoţi; Ploşniţa), pe o perioadă de mai bine de jumătate de secol, protestul împotriva abuzurilor şi prevaricaţiunilor monarhiei şi monarhilor.3)
Dar odată cu intrarea Romîniei pe făgaşul dezvoltării capitaliste, odată cu întinderea reţelei de căi ferate, odată cu modernizarea porturilor dunărene şi maritime, odată cu exploatarea intensă a petrolului şi cărbunelui, se înmulţesc şi fabricile bucu-reştene şi, cu ele, creşte şi numărul lucrătorilor. Astfel ultimele decenii ale sec. al XVIII-Iea văd începuturile de organizare a muncitorimii. Slăbită cîţiva ani din cauza trădării „generoşilor", mişcarea muncitorească cunoaşte un nou impuls după 1905, anul cînd se dezlănţuie în Rusia prima revoluţie burghezo-democratică. La U martie are loc, în sala „Eforia" din Bucureşti o mare întrunire muncitorească, convocată în scopul soiiidiarizăiriii cu lupta poporului rus ; cu .acest prilej însă oratorii care s-au perindat la tribună au dezbătut pe larg şi problemele legate de lupta de eliberare a poporului romîn. In devenirea caracterului Iui Ionică Sîntu, feciorul doctorului Matei Sîntu şi nepot al lui fancu Urmatecu, tip de intelectual cinstit, care, rupîndu-se de clasa lui, va şti să vadă şi va cuteza chiar să contribuie la dărîmarea strîmbătăţii lumii în care trăieşte, în formarea lui viitoare, întrunirea de la Eforie unde, copil încă, ia parte aproape întîmplător împreună cu un tovarăş de joacă şi de şcoală, este o revelaţie de conştiinţă ; pentru prima oară în viaţa lui, Ionică simte moşia şi apartenenţa socială de exploatator a iubitului şi iubitorului său bunic „apăsîndu-l ca o povară"4).
Mereu mai speriate de amploarea pe care, deşi urmărite şi hăituite de poliţie şi siguranţă, o căpătau aceste manifestaţii şi întruniri, autorităţile reacţionare nu s-au sfiit să ordone chiar armatei să tragă în plin, înecînd — ca Ia 13 Decembrie 1918 în Piaţa Teatrului — demonstraţia paşnică a muncitorilor într-o baie de sînge. Dîrzenia şi demnitatea conducătorilor mişcării muncitoreşti, arestaţi şi schingiuiţi în beciurile închisorilor, n-o frîngea însă nici un mijloc. Cît de adîncă era impresia pe care o făcea tuturor comportarea lor ne-o spune loan Slavici.- închis el însuşi la Văcăreşti, el a cunoscut acoto numeroşi fruntaşi socialişti : printre ei şi pe I. C. Frimu — căruia îi consacră un frumos portret. „Cîtva timp în urmă curtea a răsunat de un cor bine condus. Erau vreo zece dintre socialiştii adăpostiţi Ia spital. Plimbîndu-se pe coridorul din faţa celulelor, ei cîntau Internaţionala. Erau oameni rău de tot ciomăgiţi la 13 Decembrie, plini de vînătăi, unii cu răni nevindecate încă, ori bolnavi de pe urma primejdioaselor leziuni interne... Auzindu-i acum cîntînd şi văzîndu-i voioşi, am zis... : «Bravo vouă. Aceştia sînt oameni !»... Ascultînd cele spuse de dînşii, era peste putinţă să nu-mi aduc aminte de nopţile petrecute stînd de vorbă cu Eminescu, de Împărat şi Proletar, de satirele lui, de articolele fulgerătoare pe care le-a publicat în Timpul. Adevăr luminos e, că toţi am trăi-n belşug, dacă n-ar fi-n mijlocul nostru atîl de mulţi care trag de la gura altora pentru ca într-o
') Cu acest prilej, cele 4 „poduri", marile artere de acces în oraş, precum şi alte străzi mai mărunte, îşi schimbă vechile denumiri, căpătînd altele noi, amintitoare ale glorioasei irbînde şi ale locurilor unde bătăliile au fost hotărîtoare : Podul Mogoşoaiei devine Calea Victoriei, Podul de Pămint (sau de Pastrama) devine calea Plevnei, Podul Calicilor devine Calea Rahovei, Calea Negustorilor sau a Tîrgoviştei devine Calea Grivitei etc.
2) Vd. 1907, Documente literare, ed. Gh. Radu, E.S.P.L.A., 1954, 401 pp.
3) Vd. Din literatura antimonarhică. Cu o introducere de Acad. Barbu Lăzăreanu. Ediţia a doua, revăzută şi adăogită. E.S.P.L.A. 1956, 327 pp.
*) Ion Marin Sadoveanu Ion Sintu. E.S.P.L.A. 1957, p. 294.
42
singură noapte să poată mistui roadele muncii săvîrşite de zeci de oameni harnici într-o lună de zile'... i)
Pe măsură ce aceste idei cuprindeau tot mai larg masele de asupriţi, clasa stă-pîoitoare întărea prigoana. Un moment culminant >a.l ciocnirii celor două forţe antagonice este momentul eroicelor lupte ale ceferiştilor de Ia Grivita, în neuitatul februarie 1933. Exploatarea tot mai nemiloasă, suferinţele muncitorilor, vitejia greviştilor, figura eroică a lui Vasile Roaită, sunetul sirenei, pachetele de alimente pe care „Ajutorul Roşu" şi populaţia bucureşteană le trimite greviştilor, ba chiar zguduirea de conştiinţă pe care dramaticele evenimente aile acelei zile de februarie o înfăptuiesc in gîndirea cîte unui intelectual cinstit, toate aceste aspecte se oglindesc pe larg în paginile literaturii2) ; de-a lungul lor străbate, emoţionant, recunoştinţa fierbinte pentru jertfele eroilor Gri viţei şi credinţa în biruinţa idealurilor pentru care au căzut :
„Pămînt cu slove sîngerate,
Cu buze arse te sărut,
Lui Horea-i sînt urmaşi, lui Tudor,
Acei ce-aicea au căzut.
Sînt picături din steagul roşu
Aceste slove-legămînt
Că birui-va proletarul
Şi comunismul pe pămînt!"')
Perioada crizei generale şi cea a stabilizării relative au prilejuit şi ele bune pagini literare : Articolele lui Geo Bogza scrise între anii 1934—1939 şi strînse în volum cu sugestivul titlu Anii împotrivirii11) prezintă, adesea în numai cîte două ipagini de concentrată indignare, 'aspecte şi momente .ale contrastelor din Bucureştii .acelor ani. „Una din isprăvile cele mai obişnuite ale aşa-zisei lumi bune a Bucurestiului este accidentul de automobil Ia şosea, în zorii zilei".5) „Cucoanele, cuconiţele, domnii şi domnişorii" care au chefuit toată noaptea, se suie dimineaţa la volanele maşinilor lor şi „apasă acceleratorul pînă în fund, ca şi cum ar fi vorba de un spasm amoros". Băgată curînd într-un copac, „maşina s-a spart ca un dovleac enorm, zvîrlindu-şi sîmburii afară. Pe calda-rîmul murdar, trupurile îmbrăcate în smokinguri şi mătase se zvârcolesc într-o baltă de sînge... Puţin mai tîrziu trec stropitoarele primăriei, care spală asfaltul de sînge, de icre negre şi de şampanie". In timpul acesta, „Undeva la mahala, a dispărut o fată desculţă... «In ziua de... crt. dispărut sora mea Maria, etate 13 ani, îmbrăcată rochiţă roşie, desculţă. Rog oine ştie de ea...» ...Remarcaţi că în lafairă de rochiţa iroşie, mimic, nici un fel de veşmînt, sau amănut de vesmînt, nu a putut fi semnalat ca indiciu. Din cap pînă în picioare, o simplă rochiţă roşie şi picioarele goale. O negresă dacă ar fi dispărut dintr-un trib din Africa şi tot s-ar fi putut da despre ea mai multe amănunte, fie chiar despre bucăţile de fildeş, pe care sălbaticii le poartă în nas. In Bucureşti, în primăvara aceasta, a dispărut o fată de 13 ani şi nu s-a putut spune mai mult despre ea decît că era desculţă. Ştirea aceasta e publicată în pagina a zecea a ziarului, printre reclame. Trebuia pusă pe pagina întîi, în locul articolului de fond".6)  E Bucureştiul în care
') loan Slavici închisorile mele Viaja Rornînească (ne coperlă : Ed. Alcalav) Buc. f. a. pg.  152—160 ; 179—182
2) Cităm, numai cu titlul de exemplu, şi numai cîteva din materialele atît de numeroase încît ar ingădui, singure, alcătuirea unei antologii : A. G. Vaida Clocote, pp. 88—95, 95—98 ; Mihu Dragomir Vasile Roaită în Versuri alese, pp. 65—67; Petru Dumitriu 'Cronica de familie vol. II pp.454—470 ; Cicerone Theodorescu Calea Griviţei în Versuri alese, vol. I pp. 69—79 ; Mihai Beniuc, Grivita în Versuri alese vol. II pp. 263—282.
3) Mihai Beniuc, loc. cit.
*)  Ed. Tineretului 1953, 683, pp.
5)  Instantaneu în zorii zilei, loc. cit. p, 361.
fi) A dispărut o fată desculţă, ibid. p. 493.
43
Orele oraşului1) se deapănă, contradictorii, una cîte una, avînd şi ele, precum ioctiitorii, şi profesia lor, şi locurile lor preferate de popas : orele 5—6 sînt orele periferiei ; orele 12 sînt orele „cînd telefoanele zbîrnîie mai nervos decît la orice altă oră a zilei. E ora ministerelor şi a miniştrilor... Ora cînd miniştrii -iscălesc hârtiile pe care le scot din buzunar amicii lor politici. E 'ora cînd din .asemenea iscălituri, pe asemenea hîrtiii, se pot cîştiga zeci de milioane. Fabuloasele afaceri care au avut loc în Romînia în ultimii 20 de ani, la ora aceasta şi-au primit certificatul de naştere... Tot la ora 12, sirenele fabricilor şuieră pentru repaosul de prînz. Oamenii plătiţi cu 40 de lei îşi întrerup munca pentru o oră şi, aşezîndu-se pe lîngă zMuri, în cea mai mică umbră a zilei, scot din buzunare sferturi de pîine şi desfac din bucăţi de ziar castraveţi muraţi". E Bucureştiul bîlciului universal2), Bucureştii în care „Ieri veneau sugrumaţi de frînghii în subsuori doi ţigani, conduşi de carabină cu săgeată. A purta hoţii zdrenţuroşi în privelişte, printre hoţii din automobile, borfaşii arestaţi printre briganzii ilibari, pare, într-adevăr, o sălbăticie".5) Bucureştii în care, printre „Koenigsmark" cu Elisa Landi, „îngerul albastru", cu Marlene Dietrich, printre reclamele „Cadum", „Bere Bragadiru", sau „Gladys4) e băiat de treabă", printre agenţii de poliţie care împînzesc toate răscrucile, se strecoară cîte un tînăr ducînd sub cămaşă, împreună cu un pachet de manifeste, cuvîntul şi statornicul îndemn de luptă al Partidului.5)'.
Odată cu fascizarea ţării şi cu tîrîrea ei în criminalul război antisovietic, bucureştenii, sub aceaşi vitează conducere a Partidului, îşi sporesc forţele de luptă. In plină guvernare legionară, Partidul organizează, la 7 noiembrie 1940, un miting la Obor.e) Tnfruntînd cele mai aspre primejdii, Niculescu aduce în Bucureşti, în chiar maşina ministerială, O ladă cu trotil.7), Sălbaticele bombardamente anglo-americane distrug zilnic oraşul :
Un cartier de muncitori. Sub bombe. In ruină, o casă. Zăceau, sub zid, doi pantofiori: Ei nu au mai putut să iasă ;8)
dar
Pe gardul lung de şipci, ca pe-o ghitară, noi mîna o treceam sub camuflaj, trezind în ea o melodie rară, un manifest : un strigăt de curaj".9)
Declanşînd la ora H toate forţele atît de minuţios pregătite, Partidul face ca Bucureştiul se devină, în ziua de 23 August, oraşul insurecţiei armate. Acum, Mareş se întîlneşte cu Niculescu şi, cu armele în mîini, apără podul Mihai-Vodă de rămăşiţele bandelor hitleriste.10)',
Dar, odată cu izgonirea fasciştilor, lupta n-a luat sfîrşit. Cu preţul sîngelui muncitorilor buouireşteni ucişi de gloanţele lui Răd.esicu din februarie 1945, în Piaţa Palatului, şi împotriva lui Dim Cozianu şi a altor ca el, care, de la fereastra hotelului Athenee Palace erau nerăbdători să vadă că „ţa va peter"11), guvernul F.N.D. a fost impus. In' ciuda lui Gogu Strechescu, neam bun cu Dim Cozianu, strecurat ca şi el într-o comisie
1) Ibid. pp. 249- 260.
2) Maria Banuş Ce mai bilei dărimăm în Poezii E.S.P.L.A. pp.
3) T. Arghezi Ţiganii în Pagini din trecut E.S.P.L.A. 1955, p. 255 *) De fapt „Gioni"
5) Petru Dumitriu Cind se deschide o uşă în ,,Gazeta literară" nr. 16/16.04.59
6) Haralamb Zincă Ultima toamnă p. 136 şi urm.
7) Eugen Barbu O ladă cu trotil, în Gazeta literară nr. 12/19.03.59.
8 Cicerone Theodorescu Generalul nostru, în Versuri alese, E.S.P.L.A. vol. I. 136—338.
8) Veronica Porumbacu, Pruncul vremii, m Lirice, E.S.P.L.A. pp. 122—124. ">) Eugen Barbu August fără linişte în Gazeta literară, nr. 19/07.05.59.
") Petru Dumitriu Cronica de familie vol. III pp. 152—155.
44
financiară, unde ca .specialist" înşeală încrederea guvernului şi frînează din toate puterile redresarea economică, în duda lor, regele e izgonit şi, într-un entuziasm sărbătoresc, Marea Adunare Naţională proclamă, la 30 decembrie 1947 Republica Populară Romînă. Iar în noaptea de 11 iunie 1948, Antonică, Filip.ache, Cocorea, Anghel1 — şi, cu ei odată, sute şi mii de muncitori — îl izgonesc pe patronul Bazilescu din tipografie şi iau in primire întreprinderea : naţionalizarea a fost înfăptuită.
„Albumul de faţă2) — scrie, în 1957, T. Arghezi — arată rezultatul victoriei omului hotărât inflexibil să nu se lase învins de uscăciune şi de praful oare roade şi îngroapă de zeci de ani, de sute de ani, civilizaţiile succesive. Pînă acum singure piramidele şi singur Sfinxul au izbutit să scape de măcinarea cu care centimiligramul de pulbere îi aminteşte omului, biruitor într-alte, că din ele iese şi în el se întoarce". Biruitor în atîtea privinţe, bucureşteanul a învins şi el anii şi, „arzînd etapele", se află astăzi la nivelul marilor oraşe industriale ale lumii. S-a spus că popoarele fericite n-au istorie. Dar din paginile literaturii actuale, istoria contemporană a vetrei republicii se desprinde limpede şi luminoasă.
Parcă spre a da o replică amarului ceaslov bogzian din Bucureştii celui de-al patrulea deceniu, Eugen Barbu ne înfăţişează un orar nou, al anilor noştri : Bucureştii noaptea*). De la 22.30 pînă la 6.30, reporterul colindă oraşul, — acel „Hai să-ţi arăt Bucureştii noaptea", al nu ştiu cărui teatru de revistă de pe vremuri, în care însă nu era vorba decât de „fană" şi de o plimbare „de ia palat 'la şosea, să ne oprim un minut la Corso şi să-ţi ofer o cafea'..." — notând : în Piaţa Amzei echipa de noapte lucrează de zor la clădirea unui bloc nou ; de la Opera de Stat ies spectatorii ; Uzinele Republica îşi continuă activitatea trepidantă ; la ora 2,30 Ioana Pavel, ţărancă din Bolintinul de Vale naşte în ultramoderna maternitate Polizu ; la 4,30 la combinatul Poligrafic Casa Scînteii 50 de camioane aşteaptă sacii cu ziare ce trebuiesc duşi în gară, la primele trenuri ; la 6,30 pieţele îşi revarsă belşugul  şi îşi primesc primii cumpărători.
Sîntem în hala de carne, poate chiar pe locul unde, în acel noimebrie al anului 1473 în curtea veche domnească părăsită de Radu cel Frumos, Ştefan cel Mare „s-au veselit trei zile şi decii s-au întors la scaunul său, la Suceava..."
Adesea ne întrebăm de ce în oraşul nostru nu se întâlnesc monumente vechi : cîte o clădire oare poartă ,pe ea anul zidirii: „o mie opt sute..." sau „o mie şapte sute optzeci şi..." stîrneşte legitimă uimire. Dezlegarea întrebării trebuie căutată în dramatica realitate a trecutului.
„Oraşul nu are nici o clădire cumsecade", (aucun beau bastiment) notează parizianul Paul Lescalopier4), viitorul consilier în Parlamentul Francez şi călător în Bucureşti de la Veneţia la Constantinopol în anul 1574. Iar Ion Ghica îl confirmă :
„Priviţi din Dealul Mitropoliei, Bucureştii semăna mai mult o dumbravă decît un oraş : copaci înalţi şi pletoşi, printre oare străluceau crucile poleite a o sută de biserici mari şi mici. Privind p© deasupra grămada verde, se ghiceau pe alocurea cîteva ochiuri ; acele spaţiuri desemnau în projecţiune locurile ocupate de hanurile cele mari şi de curţile boierşti"6). Aşadar, nu grădinile, ci clădirile constituiau excepţia. Pe cît de pitoresc, acest amănunt reflectă zbuciumul şi nesiguranţa a sute de ani de viaţă bucureşteană.
') Eugen Bargu Munca de jos în Oaie şi ai săi pp. 138—142
2) Bucureşti, cu o prelată de T. Arghezi, E.S.P.L.A. 1957.
3) Gazeta literară, nr. 3/15.01.58
*) La N. lorga Istoria roininilor prin călători Buc. 1928 vol. I p. 199
5) Opere ed. Ion Roman E.S.P.L.A. 1956, vol. II p. 300
Peisajul
45'
Arde foc în Bucureşti, Merg scînfeile-n Popeşti Şi dogoarea Ia PIoeşti, Iar lumina-n Cîmpina, ' La cocoana Zeiţa,
scînte.e. * 3 de l°tdl Castrul, început adesea de Ia o simplă
(30 Decembrie "S^Xlet^li^-t:.^^^ ^ "ta ^ I,.i«r,lor
cam acolo unde se află astăzi Teatru Tme    u,"        ^T'' " ^ CaSa a*ezată
13 mahalale şi ,2 b.serici, adică jum ta te dm        T '    ^ năpraSnic' mistuind
Anton P,a,n!n aiIlcâtuieşte, ' u ^ ^2j ir^L«M0Sf• P°et Şl dntă,et ^ 3 f0St cel dintîi «porte,; (în versuri!) despre un evlr!      I ^ ^ P°ate fi
neuitatul cîntăreţ a, Bucureşti or Tncear" ITZ7t M,W Ş' ^
oraşul: mcearca sa fixeze tabloul de infern în care se afla
Şi panica locuitorilor
Tot orizonul se înnegrise De fumuri multe ce izbucnea, Zbura în aer mărfuri aprinse, Hîrtii, materii, pe sus pocnea".
„Cuprinşi deodată, fără de veste, D-acele flăcări ce se nălţa, Desculţi da fuga bărbaţi, neveste Neavînd pas nici a se-ncăiţa.
Pe poduri, uliţi, înota focul, Pe om din fugă ÎI cuprindea, Cenuşa, fumul, de prin tot locul Ii orbea ochii, nu mai vedea" 2)
ea săr^scr-sS Zll~^V ^ ^a'a a -put „ -eală a unor ca***   ^ «* ^ f ^ ^ * ^
centrul, centrul intereselor comerciale si 7l In f ;de odmioalra ,au vizat exclusiv de drum cu tramvaiul î^^ ! 7' " """'^ to numai 30 de ™* atunci „periferia". Discrepant ntre ce e două / H ' /' M' ^ ce Se ™mea ^ cu discrepanţa între  două  ere ,     ge°grafice a,e «*ei echivala
corespundeau bordeiul şi chiţim.a scund , "  aanfwiabii   de  la   centru îi
bătînd cu ciocul în geam ■ Xuluis? h,    7      ^ "'^ *6 t,eZea dil™eata raţa -hala, clisa  eternă" şfpr "uf 2 usito     d      T""0'" bU,eVarde " corespundeau, Mi. la mahala, clte-cds*""a au^   ^ m^nX   t "iChe'ate ^ ™tralai ™ se prefăceau în ga^e" c^arn^^rf!^'^ ^
n   a3 * Ionesc»Gion toc. laud -l.    .  '  Anton  Pann Opere iitprnro tn o      ,   ^ , -lai ş, de ,0„ Manole ÂtonPaZ'*^ 3p. V,°M-^ Rad"  AlbS,a Ş'      F"<*er, E.S.P.L.A., ,„ ms.
46
1929 Brunea-Fox în „Dimineaţa" — avea înfăţişarea tragică a unui fond pentru un lablou cu o armată în retragere: un spaţiu trist şi frămîntat de vînt şi, din cînd în cînd, străpungînd zăpada, coastele cailor morţi, abandonaţi încă din vară pentru completarea decorului. Deasupra, cu ciocurile înfipte ca tot atîtea siringi, o armată neagră de corbi, croncănind şi fiuturînd din aripi ca să-şi ţie echilibrul". 1) E „mahalaua", aceeaşi în esenţa ei, fie că se afla pe Calea Văcăreşti 2) sau la capătul Căii Rahovei, pe str. Constantin Bonea nr. 5 3) din mahalaua Veseliei*) sau în Valea Plîngerii 5).
Pe-atunci, oraşul Bucureşti — Spre „faima lui, fireşte — Avea reclame englezeşti Şi-un ghid în franţuzeşte
In centru : „Colorado-bar" — Bordel şi trufandale — Mai sus, ca un imens hambar : „Export de cereale".
Şi mai încolo? De priveşti In ghid, ţi-apare-n faţă Şi cel de-al doilea Bucureşti Cu pruncii goi în braţă
Departe, mize grase curg, Curg damele şi rigii ; Aici, plîng pruncii în amurg De dorul mămăligii" 6)
Ca şi bariera dintre sat şi oraş, ca şi multe alte bariere şi baniere prăbuşite sau pe cale de dispariţie, piere, astăzi, şi discrepanţa dintre centru şi periferie. Obrazul capitalei, neted şi tînăr, este la fel de viu şi de voios pe tot perimetrul ei. „De la răsărit şi de la apus, de la nord şi de la sud, periferia, neagra şi osîndita periferie, a venit cu oamenii ei vechi şi cu monumentele noi, cu cîntecele şi neostoita ei poftă de viaţă, cuprinzînd cu braţele puternice cetatea lui Bucur. De pe creştetul marilor clădiri care î.nconjoa'ră otraşuil se zăreşte cupola Ateneului. De pretutindeni se vede Casa Scînteii, ea însăşi ridicată în marginea oraşului, acolo unde zarea se deschide şi ochiul poate privi nestînjenit pămîntul pe care va creşte capitala de mîrne".7)
Dar „imensa grădină" de care vorbea Ion Ghica nu a pierit cu desăvîrşire. Verdeaţa, florile, grădinile, parcurile şi scuarurile te întîmpină la tot pasul. Cu deosebire că, .astăzi, „pîinea şi trandafiriii sînt pentru toată lumea".
') ,,!n Cîmpul Veseliei, 87 de străzi dar niciun felinar. Cartierul mizeriei" în ..Dimineaţa'*, 10/12/1929. Din reportajele lui Brunea-Fox, răspîndite vreme de patru decenii în periodicele progresiste şi a atîtor alţi talentaţi reporteri s-ar pulea alcătui un semnificativ volum antologic.
2) Vd. I. Peltz Calea Văcăreşti Buc. E.S.P.L.A., în special p. 227—233
3) Locuinţa lui G. h\. Zamfirescu Vd. Radu Boureanu Mahalaua Veseliei în Romînia Liberă nr. 4611/11.08.59
*) G. M. Zamfirescu Domnişoara Nasiasia, Maidanul cu dragoste, etc.
5) Eugen Barbu, Groapa, E.S.P.L.A. 1951
6) Eugen Frunză Ceva despre ghiduri şi arhitectură în Versuri alese E.S.P.L.A. dp. 195—205. pp. 195—205
7) Nicolae Jianu, Periferie în Luceafărul nr. 2/15.01.59.
47
Munca
«Nenorocită ţară — striga, în 1876, un sinucigaş... ghinionist, căzînd din spânzurătoare cu funia ruptă de gît — nenorocită {ară, unde nu ştiu să facă măcar un ştreang !" Şi Ion Ghica — fiindcă el istoriseşte anecdota i — comentează cu amărăciune : „Materia năseut'ă şi crescută în ţara noastră se trimite ibrmtă şi ni se întoarce peste un an sau dor curăţită şi lucrată, o plătim însutit pe cît am vîndut-o..." „Bucureştii au fost nu de m.ulit un adevărat centru manufacturier, astăzi însă este un oraş eselusivamente de con-somaţiune şi petrecere..."
.Această jalnică situaţie îl durea cu atît mai mult cu cît, în cuvinte pline de farmec, evoca minunatele comori de hărnicie cuprinse în firea bucureştenilor şi în tradiţia ora-şullui. într-adevăr, din cele mai vechi timpuri, cînd îniiiraaga „industrie" se reducea efectiv Ia ceea ce se numea mânu-factură, încă de pe atunci mîinile de aur ale bucureştenilor şi ale femeilor lor duceau faima hărniciei noastre pînă hăt, departe, peste hotarele ţării : testemelurile fabricate în Bucureşti rivalizau cu cele tie Ţarigrad, iar Ia un bal de gală dat în 1867 la „Hotel de viHe" de la Paris, marchiza de Liavalette, eleganta soţie a <>mi-nisitrului de Interne, purta, o rochie de tesieimeturi româneşti care au făcut invidia multor cochete pariziene ; gevirelurile, sanguliile şi bibilurile lucrate ,pe gherghefurile bucureş tencefor erau căutate de „doamnele" celor -mai mari haremuri din Constantinopole, la noi, la Bucureşti, se lucrau samurii misadă, coade şi pacea, rîşii, silvii, cacomii, sîngeapii vulpile negre, blănile cele mai frumoase şi mai scumpe ale Orientului : starostea de cojocari din Bucureşti era în corespondenţă zilnica cu seraiul sultanului. Manufactura de boraingic, tăfbăeăria, işlieăria, toate aceste îndeletniciri despre care mai mărturisesc şi astăzi numele străzilor din inima «naşului, au înflorit în cele mai vechi timpuri.
Dacă de la Ion Ghica nu aflăm, în legătură cu aceste meşteşuguri decît pitoreşti amănunte despre felul cum se „fişau" culorile în apa de la cişmeaua. Filaretului, ştim în schimb că în anii 1796, 1799, 1803 se ivesc, în atelierele manufacturiere din jurul oraşului. — Pociovalişte, Ciorogîrla, Mărcuţa, — puternice conflicte de muncă între lucrători iobagi datornici, copii, femei şi salariaţi — şi patroni : domnia, marea boierime şi ne-gustorimea.
De-a iungul anilor şi odată cu dezvoltarea industrială ■— cîtă a< fost — a Bucureştilor, condiţiile de muncă n-au făcut decît să se înrăutăţească. In hale întunecoase, mizerabile, insalubre, lipsiţi de orice echipament de protecţie, expuşi în permanenţă accidentelor mutilante după care urma, automat, concedierea şi moartea de foame, muncitorii trecutelor vremi erau adevăraţi salahori industriali. Ciclul Tăbăcarii') vorbeşte, întîmplător, despre o anume latură industrială, dar este elocventă pentru generalitatea condiţiilor de muncă din întreaga industrie capitalistă : „După cîteva săptămîni de tentative zadarnice, am reuşit să pătrund în sfîrşit într-o tăbăcărie. Ce groaznică realitate, care întrece cu mult cea mai neagră închipuire ! împreună cu pictorul Perahim am făcut o călătorie memorabilă şi dureroasă, în cursul căreia de atîtea ori ne-a venit în minte : «Lăsaţi orice speranţă...» Nu-mi pot stăvili deznădejdea cînd mă gîndesc că, oră de oră, faptele acestea se petrec acolo şi nimeni nu le ştie, şi nimeni nu le poate opri. Cînd poarta s-a închis în urma noastră, am simţit că fabrica ne înghite. Traversăm o curte cu pietre murdare, între care boleşte o apă stătută, roşiatică. întreg pavajul are această culoare roşiatică, spălăcită, murdară. Iar aerul din curtea fabricii pare o emanaţie a lui. II simţi cît e de murdar, îţi dai seama de murdăria lui ca de aceea a unor zdrenţe, în-tr-atît e de soios cînd pătrunde în nări, cînd trece prin trahee să chinuiască plămînii... 2"
p'g. 95—118
48
') Opere, loc. cit. pp. 309—310
-)  Geo Bogza  O industrie fetidă, Munca tn  tăbăcarii,   Inmormîniare   cu drapel,  loc. cit.
Nu departe de acest aspect era şi tipografia lui Bazilescu,'') şi podul covrigarilor lui Licâ Postolache2), şi atîtea şi atîtea alte adevărate lagăre de exterminare, care erau atelierele şi uzinele trecutului.
Dacă în capitala zilelor jubileului de 500 de ani ar poposi nu un contemporan al iui Ion Ghica, dar chiar un bucureştean al veacului nostru, plecat numai în ultimii 15 ani din ţară, el s-ar crede aievea intr-una din acele „O mie şi una de nopţi" în care, de dragul ochilor frumoşi ai menitei sale, Aladin dura palate şi clădiri în răstimpuri de basm. In zecile de fabrici şi uzine mari existente astăzi în Capitala noastră, lucrurile se petrec altfel. Poate că alăturarea tablourilor zugrăvite de doi reporteri — Geo Bogza în 1934 şi Eugen Barbu în 1959 — are, prin contrastul ei, ceva hugolian, ceva romantic; dar din romantismul acesta răzbate puternic realitatea timpurilor noi : „Ne oprim în faţa uzinei Republica... Mă aflu într-o uzină de tuburi, adică într-o fabrică ce produce scheletul metalic al marilor oraşe, vinele de fontă şi fier ce aduc de sub pămînt apa rece şi. caldă... Priviţi ; rachetele incandescente ce alunecă pe un pat mobil de role sînt tuburii mari pentru canalizare, produse de laminorul de şase ţoii care aduce cu o imensă broască ţestoasă eşuată în mijlocul halei afumate. Patru oameni-dezbrăcaţi pînă la brîu, cu trupurile semănînd cu marmora umezită de ploi a statuilor de atleţi, aruncă în flăcări de o mie de grade bucăţi grele de fier, lungi de doi sau trei metri. Uzina e mecanizată. Transportul barelor se face rapid cu ajutorul unor benzi rulante. Grămezile, de fier brut, aducînd cu o îngrămădire de lemne de foc sau cu stiva de brichete, sînt aruncate în fluxul tehnologic, cum spune cu atîta poezie însoţitorul meu. La comenzi precise, drumul scurt se termină în baia de flăcări a unei vetre rotative. Un inel de cărămidă refractară ocroteşte pe mucitori de radiaţiile focului... Uzina are un farmec feroviar, începînd cu chemările sirenei şi terminînd cu zgura ce se aşează pe haine..."
Şi, mai departe : „Intrăm într-o încăpere îngustă cu pereţi de geam. Lîngă uşă, un grafic, mareînd punctajul celor trei brigăzi aflate în întrecere. Reţin o condiţie demnă de a fi reprodusă : «predarea schimbului în stare de necurăţenie» aduce scăderea cu 10 puncte ia procentajului. Este limpede: în sociiailism avem nevoie de uzine f,armaţii. Igiena locului de muncă înseamnă sănătatea muncitorului, un spor de producţie şi o creştere a nivelului de trai. Nu mai e nevoie de comentarii"5).
La modul comunist, bucureştenii au preluat şi au crescut străvechile tradiţii de hărnicie ale strămoşilor lor. „Munca este o chestiune de onoare, de glorie şi de eroism."
Omul
Se poate vorbi de o figură a „bucureşfeanului" ? Produs al condiţiilor istorice respective, el este, anonim sau nu, prezent de-a lungul tuturor veacurilor de literatură. Tn „scurta biografie" de la începutul acestor lungi pagini, am încercat să facem cititorului cunoştinţă cu masele de bucureşteni care au făurit istoria oraşului şi a ţării. Să încercăm acum să vedem dacă, din cîteva •portrete alcătuite de acei scriitori cu anume preocupare pentru acest specific, se pot sau nu desprinde cîteva trăsături ale unui tip de „bucureştean", şi să vedem cum ia evoluai el de-a lungul vremilor.
Unul din cele mai vechi portrete se desprinde, „per a contrarie" din HrisioUia au şcoala moralului, scrisă la 1834 de vechea noastră cunoştinţă, Anton Pann. Din sfaturile prohibitive pe care le înşiră autorul în micul său „tratat de bune maniere", por')   Eugen  Barbu,  Oaie şi ai săi
~) — Al. 1. Ştefănescu, Să nu fugi singur prin ploaie Tineret, 1959 •*) E. Barbu Bucureşti noaptea, loc. cit.
4 — Via(a Romînească, Nr. 9
49
tretul arată cam aşa : „S-a sculat şi iese în uliţă cu cămaşa de noapte sub surtuc. Nici nu s-a spălat pe obraz, îşi strînge brîul sub ochii trecătorilor cu care schimbă bineţe. Apoi, îmbrăcat cu haine noi, se admiră în mers. Are o mare batistă înflorată revărsată din sîn ; şi-a pus şapca ştrengăreşte pe-o ureche de care şi-a aninat şi o floare de liliac. Merge lăbărţat, dînd din mîini, şi roade un simit. în adunări vorbeşte tare, cu gura plină... face glume grosolane... îşi trosneşte încheieturile şi sughiţă nestăpîhit, fără să-şi aducă mîna la gură" ') etc. etc. E tîrgoveţul mahalalei bucureştene, negustor sau meşteşugar, cu bună poftă de mîncare, cu bună poftă de lucru, optimist, vesel şi păsîndu-i prea puţin de „'ighemoniconul" boieresc — totuşi destul ca să cumpere pînă la< epuizare tot tirajul micii cărticele. E tîrgoveţul bucureştean al secolului trecut, aşa cum bine I-a cunoscut şi atîta i-a iubit Anton Pann, nu numai în dimineţile cînd, psalt în strana de la Lucaci, cînta cucernic „Inchinămu-ne", dar şi în serile şi nopţile de pe la Giafer, Bres-lea sau Scufa, cînd, vajnic tovarăş de chef, cînta printre paharele de pelin, „Anico, zilele trec" sau „Bordeiaş, bordei, bordei".
Iar atunci cînd2) „Alexandru vodă"3) dete unui „baş boier, de ăla cu fundul îşlicului alb ca al gugiumanulifi domnesc şi cu drept de barbă pînă la rîndul ţîţelor" exclusivitate pentru fabrica lui de „şaluri" ca numai acolo să-şi vopsească norodul „lîna de velinţe şi de haine", unul din aceşti tîrgoveţi, meşterul Ifrim, starostea boiangiilor, se înfăţişă în laudienţă la vodă şi ,îi cenu verde revocarea zisului hrisov. Mânios de asemenea cutezanţă, vodă porunceşte slujitorului să ia, „de la gura acestui obraznic", ciubucul domnesc cu care, după datină, îl cinstise în camera de audienţă. „Ciubucul mi-1 poţi lua, măria ta •— răspunse dîrz tîrgoveţul — că-i ciubuc domnesc, iar dreptatea nu-i lua-o măria ta, că este a breslei..." A doua zi, domnitorul fu silit să dea dreptate jalbei boiangiilor şi să „spargă" hrisovul.
Tăind în carne vie în viciile burgheziei, I. L. Caragiale ne înfăţişează pe bucu-reşteanu! acestei clase în necruţătoarea lumină a satirei sale. Mitică (sau Lache, sau Mache, sau Tache) „se încurcă iar, cu plăcere" la un pui de chef sau la un şir nesfîrşit de halbe cu bere, e pisălog, poltron, sau intrigant de mîna a doua, primeşte senin „micile economii" .ale nevestei, frecventează „hig-h-life"-uil, e gata s-o servească pe fermecătoarea „Mari Popescu", perorează, steril, la cafenea, despre situaţia politică sau — aşteptînd ca Miţa „să facă" — despre inevitabilul crah financiar. Pentru el totul e „moft" ; e cinic, superficial, lichea.
Stăpînit de creatorul „demon al polemicii"4), Camil Petrescu, care I-a înţeles şi I-a venerat pe marele său înaintaş, preia, de la bucureşteanul lui Caragiale, acele cîteva — rare şi puţine, dar eu atît mai preţioase — calităţi pozitive şi ne dă un tip nou de tîrgoveţ, oare emană o profundă simpatie. Păstrînd numai aparent unele ,/miticisme", unele manifestări exterioare ale ascendentului său caragialesc, Mitică Popescu5) este în fond un om modest, dar cu potente de eroism, altruist, jovial, muncitor. Bucureşteanul Mitică, pare să ne spună Camil Petrescu, n-a fost exhaustiv studiat de Caragiale. El se mai înfăţişează şi altcum. Este, aici, un elogiu al omului simplu6) şi al frumoaselor lui calităţi dominante.
Domnişoara Nas tas ia, Vulpaşin, Aia mică din Guţatrida sau Ricu de pe Calea Văcăreşti sînt şi ele figuri din galeria bucureşteană. Sînt acei care doresc stăruitor, organic, să iasă din „mahala" ; ei nu ştiu însă că „mahalaua" fior e departe de a fi doar o
') Ion Manole, op. cit. p. 80
2) V. A. Urechia Ciubucul lui vodă în Legende romîne p. 306—310
3) In realitate Constantin vodă Ipsilanti. Hrisovul e din 13/25 ianuarie 1803, iar beneficiarul Grigore Ghica, vel vornicul obştirilor.
4) Vd. Ov. S. Crohmălniceanu Camil Petrescu ţi   demonul   polemicii în  Viata romlnească
nr. 5/58
5) Camil Petrescu Teatru E.S.P.L.A. 1957 vol. I
e) Vd. Horia Bratti şi V. Moglescu, Studiu introductiv la op. cit. p. 46—52
50
noţiune geografică, urbanistică, şi nu ştiu nici pe unde s-o apuce ca să ajungă la „Ehei, lumea pe care o visez eu..." Iată însă că, în vreme ce cinismul şi ticăloşia lui Mitică se exacerbau pînă la monstruozitate într-un anume bucureştean (pe care-1 cheamă, bunăoară Giurgea-Roşianu!) sau Bobel, domnul Toni2 sau Toto Istrate3), pe Nastasia sau pe Aia mică începe s-o cheme, bunăoară, Tereza sau Sabina4). Intorcîndu-se de la spălat sau de la fabrică spre casa ei din cîmpul Piperei sau din Dămăroaia, îi iese înainte, într-o noapte cu ploaie, Constantin sau Cristea, un nou bucureştean, vrednic urmaş al lui Lixandru Hergă, Damian sau Mitru5). Şi acest Constantin, sau Cristea0), muncitor comunist, îi arată, cu infailibilă siguranţă, drumul pe care să iasă din „mahala", spre lumea visată. împreună, îi vom afla în „nopţile de August" iuptînd cu armele în mîini pe străzile Bucureştilor, sau manifestînd în martie 1945 pentru un guvern F.N.D. In 1959, la uzinele Republica, strănepotul lui Hergă, nepotul lui Luca sau fiul lui Luca Lacrimă e „unul din muncitorii cei mai buni ai acestui schimb... conducătorul brigăzii de tineret este un tînăr ce seamănă cu Antinous, statuie văzută în muzeul de la Delfi. Aceeaşi agerimea privirii, acelaşi păr şi o gură cutezătoare, un zeu al metalurgiei, coborît între tronsoanele uzinei Republica. Are 24 de ani şi e membru de partid din anul 1956. Ca toţi muncitorii cu care am vorbit în anii aceştia, nu pare intimidat că la miezul nopţii a venit un reporter să-i ia un interviu. Bineînţeles, joacă rubgy (uzina are o tradiţie a acestui joc bărbătesc şi o puternică garnitură în prima divizie a ţării)... E îmbrăcat într-o salopetă înnegrită de ardoarea flăcărilor, ceea ce îi dă chipului mîndru o nobleţe nouă. Sub gura plină, o frunză de umbră. Doi ochi vii şi gestul rar. Vreau să ştiu cît cîştigă pe lună. Intre 1100 şi 1300 de lei7). II las, are treabă"8). Aşa arată, astăzi, bucureşteanul.
*
Drumul Bucureştilor, de la căsuţele de bîrne şi ipiînă Ia metropola industrială de astăzi, şerpuieşte paralel cu drumul de Ia naivele începuturi ale pionierilor întru condei şi pînă la literatura majoră a zilelor noastre. Dacă, în cele de mai sus, vom fi izbutit să însufleţim măcar o parte din minunatele poveşti ale zbuciumatului oraş, care şi-a schimbat de atîtea ori straiul cernit al inundaţiilor, cutremurelor sau năvălirilor turceşti în straiul cel sărbătoresc al petrecerii şi al muncii entuziaste, dacă vom fi izbutit, zic, în spaţiul ce ne-ia stat la îndemî.nă, măcar în parte această ispravă, însemnează că n-am robit cu totul zadarnic atenţia cititorului binevoitor.
')  Petru Dumitriu,  Chinta regată în Cronică voi. 11 2 Petru Dumitriu Fuga în Cronică vol. III
3) Petru Dumitriu Din jurnalul Iul Toto Istrate
4) Eugen Barbu Oaie şi ai săi E.S.P.L.A. 1959
5) Camil Petrescu Un om Intre oameni
e) Al. I. Ştefănescu Soare de august E.S.P.L.A. 1955
7) Acum are desigur măi mult. Orice reportaj, cît de „actual", e vertiginos depăşit de viaţă. ") Eugen Barbu Bucureştii noaptea, Ioc. cit.
51
BUCUREŞTIUL, ORAŞ DE TEATRU
ION MARIN SADO VEANU
pW"""Baăiă îndoială că subiectul ar fi cerut dimensiuni de monografie. In articolul \t0 jHjde faţă ne vom mulţumi numai a preciza cîteva idei şi a sugera o evoluţie B ^Hde-a lungul existenţei teatrului bucureştean pînă azi.
«■HHj Născut dintr-o rîvnă şi activitate de şcoală şi ideal naţional (C. Aristia, I. Heliade-Rădulescu, în prima jumătate a veacului trecut), teatrul bucureştean, care s-a confundat frecvent cu însuşi teatrul romînesc, avea să treacă mai tîrziu sub în-rîurirea unor personalităţi de prim plan (M. Mill o, Costache Caragiale) în faza formării şi pregătirii profesionale ; avea, apoi, într-o burghezie neînţelegătoare şi dispreţuitoare, să oaute să impună un rost social profesioniştilor scenei (M. Pascaly, Gr. Mano-lesiou) ; avea Sin sfiîrşit — pe încheietura dintre veacul trecut şi ce! de azi — să (întâlnească o recunoaştere formală şi afirmarea unei scoale de actorie romînească (Noftara, Iancu Petrescu, Demetriad şi toată generaţia de la 1900) ; avea între cele două războaie mondiale să se bucure de o frecvenţă şi un interes de public atras însă comercial, fără să atingă o adevărată valoare educativă. Abia după ziua eliberării Romîniei şi pînă acum avea să-şi găsească adevărata cale, devenind printr-o înţeleaptă politică de cultură teatrală, instrumentul eficace de educare a unor mase cît mai largi în idei cu adevărat democrate şi în forma unor superioare manifestări artistice.
Fireşte că de-a lungul .acestui drum, iatît de schimbător ca valori, teatrul bucureştean a atras după el felurite manifestări, opere şi oameni : actori, scriitori, cronicari dramatici — figuri care populează, dau viaţă fenomenului acesta artistic în Capitala ţării, şi care cîndva, cum arătam la început, ar merita nu numai anumite cercetări de amănunt, dar şi o lucrare de clară şi luminoasă sinteză.
încă de la mijlocul veacului trecut, asistăm la formarea oraşelor noastre, Ia trecerea de la starea semifeudală rurală a unei aglomerării de conace boiereşti la tîrgurile cu negustorii felurite şi mai ales cu întocmiri meşteşugăreşti. Acestei epoci, credem noi, îi corespunde formarea publicului, îi corespunde noi deprinderii în cadrul unei lumi de tîrgoveţi : anume deprinderile spectacolului. Trecerea nu era uşor de făcut pentru a crea un public interesat de un spectacol complex. Mult mai tîrziu, Caragiale într-,,0 noapte furtunoasă" subliniază lucrul acesta punînd-o pe Veta să mărturisească neînţelegerea şi dezinteresul pentru spectacolul de la „Union". Trecerea de la un public rural sau aproape, cu puţin interes pentru fenomenul teatral, s-a făcut pe o cale surprinzătoare: pe aceea a balurilor mascate. Nu este fără importanţă faptul că la această epocă — miezul veacului trecut depăşit chiar — toţi concesionarii sălilor de teatru (şi la Bucu-
52
resti, la Teatrul cel Mare, după 1852 şi la Iaşi) erau obligaţi să închirieze pentru, sau să' organizeze baluri mascate. E aci mai mult decît un interes comercial. Apoi hotărî-toare este prezenta în opera a doi clasici romîni — Alecsandri şi Caragiale — a cîte unei opere luată din viaţa asta de trecere în noi deprinderi a publicului romînesc. E vorba de „Iaşii în Carnaval" şi „D'afle Carnavalului". Masca şi costumul dau un interes nou, un farmec de joc necunoscut încă acelui care le poartă. A trebuit ca obişnuinţa aceasta primitivă şi naivă să se înrădăcineze şi să se lărgească, dacă nu la toată lumea prin experienţă personală, cel puţin prin contemplare, pentru ca încetul cu încetul aceste noi deprinderi să formeze un public de teatru, adică o reuniune benevolă de oameni care vin şi caută o desfătare în faţa unor alţi oameni a căror artă stă tocmai în resortul acesta al trecerii iproteice prin mai multe înfăţişări. In felul acesta, socotim noi că mai ales la Bucureşti publicul descoperind teatrul şi actorul s-a format pe el însuşi. E un proces, fireşte, al începuturilor. In faza mai înaintată, burghezia formată ca public de teatru a depărtat atît de mult teatrul de posibilitatea de a fi văzut de sat, a înţeles să facă atît de mult din teatru un instrument de plăcere (o nefastă deviere care dă un aspect pejorativ teatrului bucureştean, mai ales între cele două războaie) încît lumea satului rămîne în majoritatea ei străină de teatru. E interesant sub raportul acesta exemplul lui George Coşbuc. Deşi dăruit cu un puternic simţ dramatic şi al dialogului viu şi firesc, aşa cum ni se arată în „Baladele" sale, Coşbuc a stat departe de teatru poate tocmai din rezerva aceasta rurală, faţă de aspectul degradant al unui teatru greşit orientat. Ceea ce astăzi, în afară de întreaga politică teatrală, alcătuieşte o trăsătură esenţială în concepţia şi folosirea artei scenice, e tocmai apropierea aceasta a satului de fenomenul teatral. Mişcarea tot mai largă, tot mai atent privită a teatrului de amatori, a echipelor din toate regiunile ţării, îndemnate, sprijinite de politica culturală actuală este unul din cele mai îmbucurătoare fenomene.
Odată format, publicul de teatru a trebuii să se mulţumească cu ceea ce îi dădea burghezia deşi Capitala, pînă la 23 August 1944, a avut, într-o formă sau alta, un rol centralizant în mişcarea teatrală din ţară. Lucrul acesta a început încă din 1852, sprijinindu-se pe un fapt hotărîtor : clădirea Teatrului celui mare sau nou, cum i se spunea Teatrului Naţional, incendiat şi distrus de mişeleştile atacuri hiitileriste în august 1944. Mărimea, tehnicitatea înaintată pentru vremea aceea a sălii şi scenei, conducerea de prestigiu actoricesc sau scriitoresc — de la Milo la Ion Ghica, cu toate înceţoşerile directoriale intermitente — au absorbit în jurul scenei de la Bucureşti forţele importante actoriceşti din alte părţi ale ţării. Apoi generaţiile care creşteau, tăgăduitoare, tot în jurul teatrului bucureştean se alegeau, în aşa fel încît la un moment dat drama ramîneaseă este înrîurită, stînnită de imboldul teatrului bucureştean. Astfel se poate vorbi pe drept cuvînt de o invitaţie a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri de a scrie dramele sale de mare cuprins - şi valoare „Fînlîna Blanduziei", „Ovidiu" — Ghica bazîndu-se pe trupa şi mijloacele ce le avea la Teatrul Naţional din Bucureşti pentru o bună şi valoroasă reprezentare.
Rolul acesta centralizant, teatrul bucureştean 1-a păstrat, creînd genuri şi un anumit public.
La începutu'1 veacului, o contribuţie esenţială în acest sens a dat-o opereta. Genul cel nou face să sporească considerabil rîndurile publicului amator de teatru. Peste zece-doisprezece ani procesul avea să fie reluat şi sporit şi mai mult, prin apariţia spectacolelor de revistă, care, pentru tot răstimpul dintre cele două războaie, alcătuieşte baza largă a unui gen popular şi spactaculos. Din nefericire însă, revista, în această perioadă, pentru a-şi atrage şi menţine publicul nu se dă înapoi de la folosirea elementelor nu numai dubioase, dar chiar scandaloase. In felul acesta, fireşte şi cu adaosul teatrelor de dramă, în majoritatea lor folosind acelaşi mecanism cu alte
53
mijloace însă, teatrul bucureştean nu poate oferi în climatul burgheziei decît prea puţin dintr-o chemare educativă, artistic culturalizatoare. Ba din cauza speciozităţii temelor împrumutate de unii autori, teatrului bulevardier francez, iar în completarea reper-toriilor din chiar acest teatru bulevardier, publicul cel mare începe să evite spectacolele de dramă, rămînînd să frecventeze, pe cele îndoielnice în fundamentul lor, de operetă şi mai ales de revistă,
In perioada dintre cele două războaie, bolile profesiunii actoriceşti : vedetismul şi cabotinismul se agravează în dauna unei etici profesionale. Şi la Bucureşti, teatrul comercializat şi bazat pe reclamă îl strică pe actor. Ne explicăm, aşa dar, pentru ce marii reformatori ai teatrului — de la Stanislavski la Copeau — cereau actorului nu numai talent, muncă şi devotament, dar şi o transformare totală a eticii profesionale a slujitorului scenei.
Fireşte că s-au găsit şi atunci irjameni care să ceară un teatru îndeplinind o înaltă misiune culturală. Cîteva încercări s-au făcut chiar, dar ele au rămas inoperante. Bucureştiul, după modelele împrumutate, şi nu din cele mai fericite, ajunsese să fie un oraş de efervescenţă teatrală, însă destrămată, sub care solida tradiţie a marilor generaţii de actori abia de se mai cunoştea pe alocarea.
Şi iată că după 23 August 1944 teatrul romînesc şi, fireşte şi teatrul bucureştean, .a fost chemat la altă viaţă. In cei cincisprezece ani care ne despart de această dată trebuie să recunoaştem în primul rînd, ca un factor deosebit de important, o schimbare fundamentală a publicului. In măsura în care anii democraţiei populare au ştiut să-1 creeze pe cititor, în aceeaşi măsură l-au creat şi pe spectator. Un spectator multiplicat prin gust şi preferinţă pîmă în adîncimaa maselor, care formează astăzi largul public al teatrelor noastre şi deci şi ial celor bucureştene. Cei care vin astăzi la teatru şi impun, în mod firesc un repertoriu şi un stil nou, reîmprospătat al acestei arte, sînt oamenii muncii din fabrici, din instituţiile de cultură, de pe ogoare. Pe spectatorii aceştia îi atrag problemele vieţii lor dezbătute pe scenă, ideile generoase, frumoasa rostire şi gîndiireat sănătoasă şi adine umană din literaturile clasice.
In vederea educării acestui public, pentru care teatrul este o artă superioară de o mare valoare socială, o şcoală în înţelesul cel mai bun al cuvîntului, ceea ce înseamnă, aşa dar, şi o concepţie cy totul schimbată faţă de cele anterioare, Partidul şi Guvernul, pe linia unei mari şi adînci revoluţii culturale, a pus la dispoziţia teatrului tot ceea ce era necesar pentru dezvoltarea sa. Astăzi, Bucureştiul nu mai reprezintă o centralizare decît sub forma unei aglomerări cantitativ superioare de manifestări. In general — cu excepţia Teatrului Naţional „Ion Luca Caragiale", în cele mai artistice manifestări ale sale — publicul asistă cu acelaşi interes la orice alt spectacol al vreunui teatru din provincie venit în capitală să-şi prezinte cele mai reuşite spectacole.
O justă selecţie a repertoriilor, stimularea individuală şi colectivă, supravegherea muncii artistice, respectarea eticii profesionale, au schimbat faţa lucrurilor în teatrul nostru.
Bucureştiul a rămas, fireşte, un oraş al spectacolului, iar acesta a intrat de mult în obiceiurile locuitorilor săi. Dar ni se înfăţişează de data aceasta ca un oraş nou. interesat de un teatru cu o menire educativă şi cu un înalt niveil artistic.
54
"50
DRUMUL TRECE PRIN PĂDURE
STEFAN LUCA
T'm^k e rec t a re a cazului de îiaţă a durat mai multe luni de zile. Noi Im^fl l-am primit, spre judecare, în iarna anului 1952. Drama de pe „drumul ce trece prin pădure" îşi consumase ultimul act cu un an înainte, pe la începutul lunii martie. Deobicei noi dăm fiecărui dosar anchetat numele unuia sau altuia din personajele sale. In cazul de faţă am găsit că-i mai nimerit să-1 legăm de pădurea Bistrei şi «drumul ce-o taie. Bănuiesc că şi acum, cînd aştern concluziile mele pe hîrtie, reme-rnorînd totul, sau aproape tot, din cele ce s-au petrecut, pădurea încremenită sub zăpadă şi drumul troienit, undeva în adîncuri, iau păstrat ecoul bubuiturilor de armă care au înroşit zăpada într-o seară agitată de iarnă.
Am umblat, în acest răstimp, de-a lungul şi de-a latul ţării, am aşteptat ca cei întrebaţi să-şi aducă aminte, de înrtîmplări, oameni, cuvinte rostite, gînduri, împrejurării. Unul cîte unul, martorii drameii au reînviat trecutul. Nu facem decît să-1 consemnăm laici.
Primul care a depus a fost Ilarie Balaş, ţăran colectivist de pe Cîrnpie,
Ilarie Balaş în anii '42—44 s-a îndeletnicit forţat de împrejurări cu braconajul. Fugise din armată, a doua zi, după ce i-au dat puşcă şi muniţii oa să plece cu unitatea spre front. In ziua cînd a dezertat, în gara de munte Bistra, împlinea 41 de ani. Avea patru copii. Ca dezertor se înţelege că nu se putea întoarce aoasă, la cîrnpie. A rămas în munte, la mişte ciobani, pe valea Gălăvoaiei, pînă cînd aceştia s-au tras spre vale. Prima iarnă a trecut cum a trecut, primăvara lui 1944 însă 1-a în-tîmpinat cu ghiare de pisică sălbatică. Pe văile munţilor au apărut uniformele nemţeşti şi cazematele de apărare. -Din toate acestea Ilarie ia încheiat că nemţii se retrag şi că sînt pe ducă. Numai că şi lui î se tăiase drumul. Căută o altă ieşire, peste munţi. Astfel ia dat peste casa pădurarului, clădită în inima muntelui, departe de orice aşezare omenească. A pîndit-o zile întregi pînă ce s-a convins că nu-i nimeni acolo. îndrăzneală, să rămînă nopţile îmlăuntru, nu şi-a luat
în marea încercare prin care trecea, îi revenise vechea şi renumita lui îndemînare de trăgător. Cît timp făcuse armata, primise deseori me-
55
dalii pentru rara lui precizie la trageri. Cu orice fel de armă. Ii era deajuns să tragă întîi trei focuri de probă, cu celelalte să nu-şi greşească ţinta.
Aceasta i-a ajutat ca, în cei doi ani şi jumătate de om pădureţ, să nu poată fi dibuit de nici o patrulă, să nu fie surprins de niciun pădurar. De altfel din partea asta n-avea de ce să se teamă. Pădurarul din Bistra fusese concentrat încă în 1940 şi trimis pe front. Nu se ştia nimic de soarta lui. Pierise sau căzuse prizonier, spuneau oamenii. .Rămînea pericolul pe care-1 prezentau patrulele.
Balaş mai învăţase că, dacă nu-i îngăduit să tragi două focuri, unul după altul, sau chiar în răstimp, atunci musai sa dobori vînatul din primul. Primul foc atrage atenţia. Urmăritorul aşteaptă detunătura a doua. Iar el, trăgătorul de elită, nu-şi greşeşte ţinta.
Cu un singur lucru nu se învăţase. Să-şi înîrîngă mila cînd în vîrful catarii prindea blăniţa cafenie, catifelată, a sălbăticiunii N-avea încotro Pentru el, mai aies iarna, carnea schimbată în sat pe tutun pe-o opincă veche, pe pîine, însemna viaţă. Au fost zile cînd sta gata să pornească spre postul de jandarmi şi să se predea. Nu mai putea îndura hăituiala i se împăienjeneau ochii cînd trebuia să jupoaie vînatul Dar mai cu seama, mai greu se dovedise de îndurat singurătatea. Dormea în pivniţa veche a casei pădurarului dispărut, în care intra numai noaptea Pivniţa avea o uşa pe care liane o ferecase. Săpase o altă ieşire singura de care se folosea. Nu-şi făcuse nicio legătură în sat. Schimbul cărnii îl făcea cu ajutorul cantonierului Timar. Acesta* era cantonier din 1909, de cînd se înfiinţase rampa la drumul ce trecea prin pădure. Convorbirile cu bă-trînul erau singurele momente luminoase în viaţa lui de pustnic. Aştepta zilele sorocite pentru îintîlnire, cu bătăi de inimă, copilăreşte. Avea de mers pînă acolo două ceasuri încheiate. Se gîndea uneori 'la pădurarul dispărut, pe care n-apucase a-1 cunoaşte : ce fel de om trebuie să fi fost, dacă s-a retras atît de adine în pădure ?
^ Bătrânul Timar se trăgea tot de prin părţile cîmpiei. Cisla lor se lega vrînd nevrînd de locurile îndepărtate, de lucrarea dim pul ui.
— Vreme bună de plug, se pomenea că zice bătrînul.
— Cum scrie la carte. Pămîntu-i uşor de arat, ploaia asta... Sau altădată :
— Pe vremea asta la noi îmblătesc.
— Aşa, aşa...
Şi, amîndoi, visau cu ochii deschişi la movile de pleavă, la oameni ■asudaţi, prăfuiţi, la huruitul continuu al batozei. Şi li se părea ciudat că se află pe drumul din pădure, în căsuţa cantonierului şi beau apă rece, ■curată ca lacrima. Ar fi vrut să bea dintr-un fedeleş, o apă călduţă, urî pic sălcie, care mai mult întărită setea.
— După armată nu m-am întors în sat. Am vin-'t aici. Constantin avea vreo doi, sau chiar trei ani pe-atuncî. Iaca-s treizeci şi patru de ani. N-am avut la ce mă întoarce. Pe băiet l-am dat la oraş,' la fabrică. Băbuţa nii-am îngropat-o încă-n '25. M-am obişnut... ce să-i faci?
Bătrînul amintea mereu de fecioru-său, Constantin, plecat încă de mic de-acasă, la oraş. Din 1941 .bătrînul îi pierduse urma. Scrisori primea
56
foarte rar şi înainte. Din 1941 nu mai primise nici slovă scrisă, nici veşti. Şi, cum se-ntîmplă, bătrînul vorbea mai mult de Constantin, copilul, decît de bărbatul pe care ultima dată îl văzuse în 1938. Ilarie-1 asculta', dînd din cap. Aştepta ca bătrînul să termine ce are de spus.
— Ai mei cine poate şti ce fac. Nevasta singură, cu patru plozi, încă mici. Şi de scris nici că se poate.
— Ţi-am spus, omule, făcea Timar, mă pot repezi pînă acolo. Şi-ţi spun.
— Nu, protesta Balaş, la ce s-o mai amărăsc. Are alte griji pe capul ei... Aşa, ştie că m-am dus pe front şi crede că-s prizonier...
— Ai făcut-o şi tu, nu zic nu.
— Hei,, bajde timar,, cine ar fi crezut că m-or concentra la 40 de ani, cînd duc grija a cinci guri. N-ai frică, sînt în sat şi din cei scutiţi...
Bătrînul şi-amintea şi el de armată, de războiul din '16, de-un colonel neamţ, înalt de-un stînjen.
Afară, încet, se lumina de ziuă, drumul din pădure ieşea din noapte, cu şirul înalt de fagi, cu tufişurile şi iarba crescîndă pe margini. Pe-acolo venea el, noaptea.
Şi, săptămînă de săptămînă, Ilarie venea la bătrîn, aşteptau, povestind, zorile. Apoi se-nfunda în pădure, cu taşca plină de pîine, tutun...
Odată, cu sosirea nemţilor, drumul din pădure fu pus sub paza a doi soldaţi. Se plimbau de-a lungul lui de la canton pînă Ia Bistra. Noroc că nemţii nu dibuiseră casa pădurarului şi nici pivniţa. Dar nici nu se mai putea duce la bătrîn. Corpul de gardă hitlerist se instalase la canton.
Vreo cîteva săptămîni lui Ilarie îi fu nespus de greu. Nici acasă nu se gîndea cu atîta sui ugere de inimă, cum se gîndea la bătrîn şi îşi aducea aminte de serile petrecute-n doi. Ar fi vrut să se mai rezerrie cu coatele de masa de scîndun negeluite, oare miroseau încă a brad, să-1 audă pe bătrîn oftînd uşor, cînd s-apleca s-arunce un lemn în foc : căpătară preţ toate mărunţişurile de care-şi amintea: solniţa de lemn, înnegrită, cu sarea veşnic umedă, vătraiul ros de rugină, plita cu cercurile de fontă ştirbă, 'baierele pungii de tutun, din ca re-l poftea cantonierul să-şi sucească ţigară, scîrţîitul uşii, şuşotitul tainic al butucului mistuindu-se înăbuşit.
într-o noapte auzi un ciocănit uşor în uşa pivniţii. îşi smulse puşca, vîrî un glonţ pe ţeava şi aşteptă. Suflă în lumîmni>O vreme, dinaintea ochilor, îi pîlpîi, pălind, o flacără roşietică... AşjlJfra încordat, ca O' strună. Un picur fierbinte de năduşeală i se scurse pe obraji. II simţi ca o arsură pe grumaz. Maşinal îşi descheie haina. Se învinui pe loc că nu i-a trăznit prin cap să-şi schimbe tunica de soldat. De-atîta vreme. Ce-ar mai putea spune dacă-I vor prinde...
Ciocănitura se repetă. Semăna mai degrabă cu un rîcîit decît c-o ciocănitură. „Cine mă caută ca dezertor n-ar bate aşa", îşi spuse Ilarie.
Se auzi o şoaptă :
— Ilarie, auzi ? 's io, Timar.
Balaş îşi trecu palma peste obrajii leoarcă de sudoare.
— Doamne, doamne, să-nebuneşti, nu alta. Şi, pentru-ntîia oară, îşi puse întrebarea.
— Cît o mai duc aşa ?
Trase drugul de fier, trecut prin două belciuge şi deschise. Năvăli,
i 57
ca dintr-o altă lume, o boare de aer rece, mirosind a frunze, a noapte senina. r
— Nu-s singur... Om bun, n-ai teamă.
^ Ilarie-i pofti înăuntru. La străin nu se uită. Trase repede usa la loc şi împinse drugul prin belciuge. Mîine, pînă nu se luminează,'cată să şteargă urinele celor doi, plănui el.
Intre timp, bătrînul scapără un chibrit, văzu luminarea pe coltul mesei, o aprinse.
— Curat ca-n sihăstrie... adică aşa stai tu... gamelă, puşcă, sac de merinde... şoareci n-ai ? '
— Nu, n-am...
— Rău. Eşti atunci tare, da' tare singur...
Bătrînul scoase la iveală punga cu tutun, iar clin traista petrecută pe dupa umăr, o sticla verzuie.
H„n~ 7tLuCrU mare\°Tle' făcu bătrî""l- Jacă, ţi-am adus si pită si sare, dupa datina, un pic de tutun de foaie si încă ceva '
amnrVUi UuJf' duPVnCordarea dinainte, îi tremurau genunchii. Un nod amar 1 se zbătu m git.
glumă" Păl'  mul'ămesc'   bade  Timar-  Mulţămesc...   m-ai   spăriet, nu
Ilarie se aşeză rezemîndu-şi spatele ud de zidul beciului Işi^aduse aminte de puşcă. Trase închizătorul si scoase cartuşul din ţeava.
— Asta-i...
atpnt winUl "U r°StiSr^ Pî"ă uim? nici 11,1 cuvînt- I]arie U urmărea, foarte atent, fiecare mişcare. Era un bărbat uscăţiv, ca de vreo treizeci si cinci de ani, îmbrăcat oraşeneşte, cu o haină cafenie, prea largă  pantaloni băp-ati
rneXSor'r"1'31,^ 1°^° ^ P*mi de Şurile buzelor i-erau lăsate in jos, îmbătrînindu-1. Ochii albaştri cu cearcăne adinei .1 priveau drept, un pic miraţi. Nu zîmbea, dar nici s parat n-aSt" Doar ca undeva ca ascunsă în luminile ochilor, stăruia urma unei între Dari pe care omul acesta obosit, cu mîna strînsă pumn, aşezată pe genunchi ar îi vrut s-o puie. Ca şi cum ar fi vrut să-i arate că-i înţelege bănuiala! dar ca asta sa se şteargă trebuie să se scurgă ceva timp.' •   , ~f As.ţa_i fecioruI meu, Constantin. Ţi-am vorbit de el. L-am adus şi el ii fugit, ca şi tine, Ilarie. Numai că...
—■ Stai, tată, îl întrerupse nou-venitul. Ii explic eu. Şi eu am fugit, Cei. şi dins ui.
Se-ntoarse el spre Ilarie.
— Am fugit dm lagăr de-o lună. Dintr-un lagăr de concentrare Credeam c-o sa pot sta la bătrîn. Cantonu-i însă păzit. Ar fi periculos' jata mi-a sorbit de dumneata. Nici mie nu-mi vine uşor. Am stat mult in cumpăna pina să primesc să viu aici. Nu se cade să nii-ti spun am fost deţinut intr-un lagăr... o să-ţi lămuresc eu ce şi cum. '
— Păi, ce să mai lămurim, îl întrerupse cantonierul.
— Tată, dumnealui, de bine de rău, are de-acum un fel statornicit Cunoaşte drumurile, ascunzişurile, s-a obişnuit să se stie de unul singur' Doi inşi s-ascund mai cu greu. Omul trebuie să-şi schimbe si felul de trai' Cu ce pot eu sa-1 ajut să-i uşurez viaţa? Dimpotrivă. ' Pînă mă voi obişnui, trece un timp. Dă-mi să-rni fac o ţigară...
58
— Loc, har domnului, este destul, mă rog, zise Ilarie, care nu ştia ce anume s-ar fi cuvenit să spună. Trăia sentimentul omului care se ■deprinde greu cu gîndul schimbării, legate de primejdii necunoscute. îşi dorise un tovarăş, îl avea acum, dar se simţea stingherit.
— Pot să-ţi spun că mult nu va mai ţine asta. Frontul a căzut. Nemţii se retrag. Nu trece vara şi poate ne întoarcem acasă. De-asta am fugit. Nu-s om chiar aşa gingaş. Am dus-o şi eu greu...
— Io, ce să zic, domnule, făcu Ilarie. Dacă eşti băietul lui badea Timar, simte-te ca la dumneata acasă. Oameni sîntem, ne-om înţelege noi, negreşit.
— Zi-mi pe nume. Nu-s domn.
Bătrînul nu rămase mult. Stabiliră să nu mai bată la intrarea veche. Ilarie i-o arătă pe cea folosită de el.
Se înţeleseră că bătrînul să vină numai miercurea, ziua, ca ei doi să-1 poată întîmpina mai jos, lîngă pîrîu, unul făcînd de pază.
*
S-au scurs trei luni. Bătrînul venea odată la două săptămîni. Ilarie şi Constantin Timar îl întîmpinau la pîrîu. După ce urcau la deal, bătrînul le dădea traista, le spunea ce-i nou în sat şi pe drumul din pădure, după care pleca înapoi. Ca să nu dea de bănuit, cei do# îi umpleau traista cu ciuperci. âf
Ilarie începuse să-şi preţuiască încă din primele zile tovarăşul de singurătate. întîi îi păru bine că omul nu-i căuta dinadins prietenia, nu i se băga-n suflet. Cînd povestea de sat, de oamenii şi locurile de-acasă, îl întreba mai mult de alte lucruri. Nici despre el nu vorbea mult. Nu era însurat. Ilarie nu-şi crezu urechilor cînd îi spuse că are treizeci şi opt de ani. Arăta mai tînăr. Şi a stat şi închis...
— Pentru ce ?
— Poveste lungă. Ne-au strămutat. Eram doi. Dacă nu fugeam... Norocul nu ţine mult, tovarăşul meu a căzut.
Pe la-nceputul lunii august, bătrînul i-a adus feciorului o hîrtiuţă. Acesta se-ncruntă. Mototoli hîrtia, o rupse bucăţele, dîndu-le drumul pe pîrîu la vale.
— Cum ? Ce bine !...
O bucăţică de hîrtie, căzuse între ierburi, la picioarele lor. Constantin Timar o ridică şi, jucînd-o în palmă, îl privi, zîmbind uşor, pe Ilarie. Parcă întinerise şi mai mult. Cuta dintre sprîncene, care-1 îmbătrînea, se netezise.
— Ce-am spus eu? Intr-o lună eşti acasă, la copii. Vezi? Ce-a.m spus eu ?
Se întinse lîngă ei, cu faţa-n jos, ascunzîndu-şi obrazul în ierburi. Cai să sară din nou în picioare. Cei doi nu pricepeau nimic. Timar cel tînăr se-ntinse din nou, cu obrazu-n palme, şi rămase aşa un timp. Ilarie şi bătrînul văzură că lui Constantin i se scutură umerii ca de frig.
De fapt feciorul cantonierului plîngea. Plîngea ca un copil. Omoplaţii ascuţiţi, i se ridicau spasmodic. Nici Ilarie, nici bătrînul nu-1 tulburară. Aşteptau, uimiţi, să se liniştească, privindu-se unul pe altul în tăcere. Nu-şi puteau limpezi cu una cu două gîndurile. Bătrînul îşi spuse necăjit că,nu-şi cunoaşte deloc feciorul; îl ştia căpăţînos, încercat de viaţă în fel şi chip. încolo, ce mai putea spune ? Pe-acasă da rar, de-nsurat nu
i 59
s-a-nsurat (lasă că şi vremurile erau ca un vîrtej) de scris, îi scria şi mai rar. Din cînd în cînd îi trimetea bani. Bătrînul trecea pe dosul unei cărţi cu creion chimic, muiat în gură, fiecare sumă de bani, şi-o păstra. Niciodată nu se ştie ce va îi. Şi uite-1 ! A răbdat închisoare, lagăr, viată de sălbăticiune încolţită, cu Ilarie la un loc... el, bătrînul nu i-a spus că'încă din toamna trecută jandarmul din sat adică, chiar domnu'şeî, 1-a întrebat dacă nu i-a scris cumva feciorul...
— Pasăre bună şi feciorul dumitale, domnule Timar.
— Da' de ce, domnule majur ? Ii pe front, nu ca alţii...
Se notarise să zică aşa şi s-o ţină morţiş că el îl stie pe front. Si nici lui Constantin nu i-a spus decît în treacăt, gîndind că şeful postului i-o fi căutînd pentru concentrare. Constantin n-a insistat.
— Las' ştim noi. mai bine. Dacă vine pe aici să-mi spui. Altfel... Ilarie nu se gîndea la nimic anume. Se uita la frunzişul copacilor.
Cunoştea de-acum pădurea aşa cum îşi cunoştea pămîntul de-acasă. Poate şi mai bine. începeau să-ngălbenească frunzele. Apa pîrîului se întuneca la culoare. Pe margini viţele uscate de mure se legănau uşor în unda limpede. De undeva, din adîncul sufletului i se năştea, convingerea că băiatul cantonierului spune un rnare adevăr. Şi-i înteiegea plînsul. Asa ar fi phns şi el dacă şi-ar fi văzut, fără veste, casa din sat. Era un plîiis al omului cu sufletul amărît, cu inima gata să pleznească de încordare care a aşteptat multă vreme clipa aceasta. Adică o să fiu într-o lună acasă Ai, ai, dac-ar fi aşa. Să ducă şi el o viaţă de om. Să-şi vadă copiii.
Seara, aprinzînd ca-ntotdeauna luminarea, Constantin spuse pe neaşteptate :
— Curînd, poate peste o lună, poate mai repede, războiul se termină. Sovieticii au dat peste cap frontul... dacă mai primesc un bilet ca cel de azi, trebuie să plec...*)
2.
Astfel s-au cunoscut Constantin Timar şi Ilarie Balaş. Prietenia lor s-a legat încă din prima zi. Cînd s-a trezit, Ilarie i-a zărit' haina atîrnată de un cîrlig. Şi-a reamintit întîlnirea din seara trecută si se simţi împăcat ascultînd respiraţia adîncă a feciorului cantonierului. Dormea ca un om frînt de oboseală, cu pumnii strînşi şi braţele date în lături, cum dorm copni. îşi spuse că tot mai bine-i să ai un om lîngă tine. Singur cuc uiţi pînă şi vorbele şi-ncepi să te gîndeşti mereu la acelaşi lucru, pînă ce te ţicneşti de-a binelea. Şi-i păru rău că nu se arătase din prima clipă mai prietenos cu băiatul cantonierului, omul fără de care n-ar fi putut răbda cumplita încercare.
Şi-a preţuit şi mai mult tovarăşul cînd i-a cunoscut îndemînarea, iar din repeziciunea cu care a învăţat tainele vieţii de fugar în pădure a ghicit că băiatul cantonierului cunoaşte mai multe'decît spune. De altfel acesta
*) Constantin stabilise legătura, după indicaţiile primite încă din închisoare, cu mecanicul de locomotivă Vasile Orosz, din D. Acesta urma să stea ascuns si să nu se aîle în sat de sosirea lui. Despre Orosz îi vorbise bătrînul lui Constantin, în urma primirii biletului.
60
i-a spus că nu se ascunde de prima dată. Unele vorbe spuse în treacăt de Constantin îl puneau pe gînduri, nu atît prin noutatea lor pentru el, cît pentru faptul că frămîntîndu-le dup-aia, trebuia să-i dea întotdeauna dreptate. I-a spus odată, pe cînd ciopleau amîndoi un scăunaş pentru Constantin, neavînd alte unelte decît un firez ruginit şi un cuţit, că omul trebuie să năzuiască în viaţa lui s-ajungă acolo încît, dacă-1 întreabă oricine : Vrei să schimbi cu mine ? el să răspundă : Nu schimb cu nimeni. In aşa fel trebuie să trăieşti, încît să nu trebuiască să-ţi fie ruşine de cele ce-ai făcut. Asta înseamnă mîndrie de om, căruia gîndul i-i curat şi drept şi nu-şi iroseşte zilele de pomană. Băiatul cantonierului ştia sumedenie de lucruri despre front, despre nemţi, despre confiscarea forţată de vite şi igrîne ; izicea că pe noi ne costă o puşcă nemţească un vagon de gnîu. Auzi ? Un vagorWj^ggTÎu. Pentru asta trebuie să ari, să sameni şi să seceri zece hectare de pământ; auzi ? Zece familii de ţărani săraci să asude şi să se aplece pe ^mirişte sub arşiţa verii ca să capete o puşcă şi-apoi o telegramă cu^cnenar, cernită, tn schimb, Ilarie îl iniţia în viaţa pădurii; pe care o învăţase din doască în doască. Au făcut şi drumuri pe-ascuns prin păduri, peste munte să vadă cazematele nemţeşti.
Zilele au început să se urnească mai uşor. Pînă la urmă, Constantin î'i deveni drag lui Ilarie. Sub asprimea înscrisă de viaţă pe chipul lui, pe. toată fiinţa lui, văzu curînd un bărbat încă tînăr, stîngaci în unele privinţe, care nici n-a apucat să cunoască viaţa.
*
Bătrînul reveni, pe neaşteptate, într-o noapte, de astă dată, pe cărarea ascunsă şi-i dădu un alt bilet feciorului.
— Să ştii şi tu. S-au făcut afurisiţi paznicii ăia...
Constantin citi biletul la flăcăruia, jucăuşă a luminării. Se vedea că erau foarte puţine veşti, pentru că îl întrerupse pe bătrîn din sporovăială :
—■ S-a iăprăvit de-acum cu ei. Fraţilor, ţipă el, am terminat cu ei.
Ilarie nu pricepu prea bine dintr-nceput ce anume vrea să spună. îşi făcu maşinal cruce, cu gravitate, uşurat. S-a încheiat războiul. Şi, deodată, şi-a adus aminte de ziua eliberării din armată, în luna mai 1924. După trei ani de.chin, în ultima seară, căprarul, care le amărîse viaţa, le-a cerut iertare şi i-a cinstit cu vin la cantină. El n-a mai avut. în suflet nimic pentru acel om spînatic pe care cu o zi înainte de l-ar fi întîlnit singur, undeva, l-ar fi rupt în bătaie. Vestea că de înîine .dimineaţă încolo va fi liber, că va aştepta un tren care să-1 ducă acasă, rămînînd în urmă cazarma şi anii petrecuţi într-însa, ca un vis rău, şterse orice dîră de ură. Se-mpăcase cu toţi. Singura condiţie : să nu mai audă de numele lor. îl iertase şi pe căprar. Găsea chiar motive de justificare a asprimii lui.
Aşa şi acum. într-o clipă, cît te-ai şterge la ochi, se perindară pe dinaintea ochilor lui cele două ierni petrecute ca ursul în bîrlog, urîtul de unul singur care-i măcina creierii noaptea şi ziua. I se părură toate din jur străine, iar pe el însuşi se vedea ca un oaspete în pivniţa cu tavanul scund, cu belciuge şi drug la uşa de stejar, cu două scăunaşe grosolane şi un muc de luminare fumegîndă. Le va părăsi mîine. Şi, totuşi, gîndindu-se la plecare şi la ce va fi de trebuinţă să ia cu el, îşi petrecu îndelung ochii peste uneltele lui de muncă (singurele care l-au ajutat să-nfrîngă imboldul de-a ieşi între oameni) la primejdie şi puşcă, apoi, gospodăreşte, încheie
61
că va lua aproape totul, lăsînd doar scăunaşele şi măsuţa. încolo, nici cele două belciuge n-ar îi rău să le ducă acasă în sat, poate î-ar prinde bine la ceva. Le-ar găsi el un loc. Păcat că nu poate lua şi drugul de fier...
— Şi-o să mai fie un război ? îl întrebă el pe Constantin.
— De-acum avem să ne luptăm cu adevăratul nostru duşman, bade Ilarie. Cu hitleriştii... şi ăsta-i alt război.
— /Atunci...
— încă .puţin... mult a fost, puţin a mai rămas... ar trebui să fiu mai vesel azi. Cînd îmi aduc aminte de tovarăşul meu, nu pot...
Bătrînul i-asculta ca-n alte zile şi-şi sucea mulţumit o ţigară. Tuşi scurt înainte de a-şi trece buzele umezite peste foiţă.
— Mă, băiete, făcu el. Cu mecanicul ăl de-mi aruncă hîrtiuţeîe astea... ăla cu faţa ca ciuruită m-am înţeles să nu mai mi le aducă la canton. Am schimbat locul. Şi pe la canton să nu cumva să dai. Explică-mi şi mie, mai ştie cineva că tu eşti aici ? A doua oară plutonierul a-ntrebat de tine. Se vede că i-or fi sosit ordine... Cîlă-i omul dracului.
— Cum ai zis că-1 cheamă, tată ? întrebă Constantin, schimbîndu-se la faţă.
— Cîlă... Ce-i, îl cunoşti cumva ?
3.
In timpul instrucţiei, ca să pot gîndi în timp ce-mi răspundea Ia unele lucruri rămase neclare, l-am întrebat:
— De unde-ţi luai muniţie pentru armă ?
— Am fugit cu vreo sută de cartuşe în sacul de merinde, cu două cartuşiere pline şi. arma gata încărcată.
— Şi ţi-au ajuns atîta vreme ?
— Mi-a mai făcut rost bătrînul. Şi-apoi împuşcam rar. Am învăţat şt să pescuiesc. Cînd am plecat de-acolo mai aveam optzeci şi trei de cartuşe.
Vorbea nesilit şi nu făcea, cum m-aş fi aşteptat, pauze. Desluşeam o oarecare tristeţe în timbrul vocii, o voce puţin r/ăguşită, aspră. Unor cuvinte, mai lungi, le mînca uneori cîte-o silabă. Bănuiam că aceste cuvinte le-a a'uzit întîi şi le-a învăţat tot de la Constantin Timar.
Ilarie Balaş nu se arăta surprins nici cînd îl sîcîiam cu amănunte 3aiU îi. ceream să repete unele răspunsuri. Avea ochi albaştri cenuşii, păr negru, creţ, un obraz fără vîrstă, cum au ţăranii trecuţi de tinereţe. Pe bărbie purta urma unei tăieturi de brici, ca o cicatrice subţire, contrastînd cu pielea arsă de soare a obrazului. La început, figura lui nu-ţi făcea o impresie deosebită.. Mai tîrziu, mi-am dat seama că acest om, extrem de voinic, de-o forţă aşezată, reţinută, degajă un soi particular de atracţie. N-aş putea spune de ce anume şi de unde anume venea sentimentul că pe Ilarie îl iubesc copiii, fără excepţie, într-un fel în care numai copiii pot iubi. Sînt sigur că ceilalţi copii îi invidiază pe băieţii lui pentru un astfel de tată : uriaş care a trăit ca un haiduc în pădure, doi ani.
Mai ştiam că, după consumarea evenimentelor din 1945, n-a mai pus mîna ,peţ puşcă. De altfel, a predat-o îndată ce a putut-o face, -cerînd o
62
chitanţă de primire, pe care mi-a prezentat-o (Arma ZB seria E 30383). Şi a rîs, uşor, reţinut.
— Şi bonul de 83 de cartuşe de 7,92 S.
— Iată ce coincidenţă ! Ultimele două cifre... sfîrşitul.
Fuma mult şi trăgea adine în piept. îşi pipăia într-una chimirul, cam în locul unde stau cartuşierele. Era desigur un tic.
— Spune-mi, nu-ţi aminteşti ? acolo în pădure, Constantin avea vreo armă la el ?
— Da, 'mi-a răspuns. Un pistol mic. Dar n-a tras cu el niciodată. Din cînd în cînd, îl curăţa. Mie nu-mi plac armele de soiul ăsta.
— Ţi-a spus de unde-1 are ?
— N-am întrebat. Doar atît mi-a spus — n-am uitat asta — vezi, cu ăsta nu poţi lupta decît cînd eşti aproape de inamic. Şi nouă aşa ni-i dat. Să fim aproape... N-am prea priceput, încheie el.
— In casa pădurarului n-ai fost niciodată ?
— Ba da. Aşa să văd şi eu ce-i acolo.
— Si-n magazie ? ~ Şi.
— Bine. Tovarăşe Balaş, acum înşiră-mi ce ştii despre ajutorul lui Cîlă, Dragoman Samoil fost pădurar în Bistra, după război. Pe Cîlă, plutonierul de jandarmi mi-ai spus că nu-1 cunoşti.
— Nu l-am văzut niciodată înainte. Mai tîrziu, în ziua aceea, ştiţi dumneavoastră, cînd n-am avut ce alt face şi... l-am împuşcat pe Cîlă. De Cîlă ştiu din ce mi-a povestit tovarăşul Constantin Timar. Dragoman ? După ce-a tras în mine, continuă el, a fugit. N-am putu ţinti şi nu l-am doborît. Am leşinat. Constantin Timar căzuse... mai departe ştiţi dumneavoastră... dacă aveam arma Z.B. nu-mi scăpa nici Dragoman. Mie nu-mi plac, v-am spus, pistoalele şi nici puştile astea de vînătoare... Altfel, nu-i cunoşteam pe niciunul... Ştiţi, eu în sat n-am coborît niciodată.
M-am tras lîngă geam şi-am privit în stradă. Treceau oameni grăbiţi ou şepcîle trase pe ochi şi umerii încovoiaţi leoarcă de apă. Streaşină veche a clădirii procuraturii îngîna acelaşi cîntec monoton.
Ilarie Balaş îşi aţintise ochii pe colţul covorului. O gînganie neagră se-ncurcase în ciucurii lui şi se silea din răsputeri să scape. O văzurăm amîndoi cum dă îndrăzneaţă luptă pentru a răzbi pe parchet. Cu cît se zbătea, cu atît se-ncurca mai rău. Şi m-am gîndit la felul cum încercase Samoilă Dragoman să scape de povara vinei ce apăsa asupra lui... Sie predase singur, după trei zile de rătăcire prin păduri. Avea o rană uşoară la braţul stîng. A mărturisit totul. Ceruse mîncare. înfulecase, în neştire, ca un lup, fără să mestece. A adormit, apoi, pe loc, cu picioarele închircite sub el.
4.
Bătrînul Vaier Timar, întorcîndu-se în noaptea aceea spre casă a băgat de seamă că sentinelele nu mai erau la locul lor obişnuit. A intrat în curtea cantonului. Era o linişte de mormînt. Se auzea, ca un zvon mai depărtat ca deobicei, gîlgîitul pîrîiaşului la piciorul .podului, mărind parcă tăcerea. Bătrînul dădu să deschidă uşa casei, să intre. II orbi lumina unei lanterne.
— Unde-ai fost noaptea? In pădure?
> 63
Era Cîlă, plutonierul de jandarmi, însoţit de Dragoman Samoilă Bătrînul se linişti pe dată.
— Am controlat linia, vezi bine, unde să fiu. Doar nu-s sărit să umblu ca nebunii în pădure. Nu vezi ce-ntuneric ?...
— Vorba multă sărăcie... n-ai controlat o linie Pe-aici nu mai trec curînd trenuri, şuieră Cîlă. Spune unde ai fost ? Nu vrei să spui atunci ai să scuipi ! Ai fost la băiat, ai ?
— Ţi-am spus o dată, dom'plotoner... Copilul meu îi ia război.
*
După două săptămîni s-a-ntors din nou la slujbă. Purta peste ochiul drept un bandaj negru. Păru-i albise cu desăvîrsire, se gîrbovise Curâti locul vechiului canton de moloz şi cu ajutorul sătenilor din Bistra înjghebă o cocioaba din lemn. Terasamentul n-a fost refăcut decît după o lună Apoi mir-o zi, se urca intr-o drezină care controla linia si plecă la oraş Si-a lăsat la oraş bandajul. Oamenii s-au bucurat. Cîn'd s-au apropiat însă de el au băgat de seamă că ochiul drept al bătrînului e ceva mai deschis la culoare decît stîngul. Din încremenirea lui, fără viată, ghiciră că-i ochi de sticla. '
r,,„ ~l*că' ™ m.ai sînt bun de-armată, glumi bătrînul. De mi-o făcea Cila înainte de '18 ii mulţămeam poate...
„ Nimeni n-a bănuit că bătrînul nu-şi poate folosi nici mîna stingă. Prăvăliaşului, care-1 întrebase, mirat, că cere ţigări în loc de pacul obişnuit de tutun, nu i-a răspuns nimic. Ce, era să-i spună că nu s-a învăţat sa le răsucească cu o singură mînă ?
rî„năTf Ui+tasec.?i.de altf ^b'eturi. Se apucase în schimb de pescuit cu rivna sporita. Şi-şi amintea din ce în ce mai des de tinereţe, de băbuţă, de Constantin copil. Gasi intr-o zi, scăpată cine ştie cum, o fotografie de-a
S ă't,  nJ.temea Cmd,?ra.+u?enic- 0 netezi cu grijă şi se simţi înduioşat btatu multa vreme adincit m ginduri, mîngîind petecutul de carton '
,77 lacai Pozna> s mai slab ca o muiere. Tare am mai îmbătrînit, mai băiete.
Avu parte de-o bucurie la care se gîndise, în primăvara anului 1945 Ii ciocani la uşa Ilarie Balaş.
• u —.Maj-mai să nu te cunosc, Ilarie. îmi vine nu stiu cum, pari mai înalt, ori ma tem c-am început eu să dau înapoi ?
— Bade Timar, nici una nici alta. Nu ne-am văzut de mult Ti se pare
— Lasă, lasă... ' Ilarie îşi trase un scaun, lîngă bătrîn. Dădu ocol prin încăpere
. — Văd că şi pe-âici a trecut zăporul.
— Şi-ncă cum, băiete ?
i Răbufniră în sufletul bătrînului, în clipa aceea, toate nenorocirile prin care trecuse. Se ţinuse tare, încăpăţînat, nu-i vorbise nimănui despre nimic. Ca un copil, care î se plîngea celui mai mare, îi destăinui lui Ilarie pe nnd, tot ce i s-a întîmplat din clipa cînd i-a părăsit pe ei în pivniţa' pădurarului.
— M-am ales cu un ochi stors, cu mîna stingă betegită pe veci din om neom. Atita pagubă Şi-aşa eram ca un hîrb. Bine că tu te afli sănătos
liane aştepta ca bătrînul să mai spună ceva. Tn depărtare se auzi şuierul unei locomotive. Bătrînul ieşi să-şi facă slujba.
64
Rămaşi singur, Ilarie găsi pe masă, rezemată de lampă, iotograîia unui copilandru înăltuţ, cu obraz neted şi ochi limpezi. Sprîncenele încruntate, aerul de copil care se vrea mai repede bărbat, îi amintiră de Constantin.
i—i 'Unde-o îi acuma? se-ntrebă. Au trecut 6 luni de cînd ne-am despărţit, dincolo de munte.
Gîndurile i-alergară înapoi, spre ultima seară petrecută în pivniţă. Stăteau amîndoi, şi el şi bătrînul, aşteptînd ca băiatul să le spună amănunţit ce şi cum. Apoi au urmat vorbele schimbate cu bătrînul despre acel plutonier de jandarmi care-i împuşcase cel mai bun prieten.
Bătrînul plecase noaptea, iar ei doi de-abia în seara următoare o luară dincolo, peste munte. Auziseră ei în urma lor un zvon ca de glasuri omeneşti, ceva ca o bufnitură de explozie venind de sub pămînt. Au grăbit pasul. De unde să ghicească ? După un ceas erau pe creastă.
I se păruse atunci că se petrece ceva ciudat cu el. Ridicase ochii spre cerul fără pic de nor, simţise mirosul de răşină al brazilor, dar tot nu-şi putuse lămuri schimbarea.
îşi dădu seama mai tîrziu, cînd văzu, dinaintea lui, spatele drept al lui Constantin.
Constantin cînta. Iar lui i se strîngea inima. De doi ani de zile n-a auzit pe nimeni cîntînd. El însuşi n-a avut la ce să cînte. Uitase că pe lumea asta s-ar mai putea cînta...
Bătrînul nu întîrzie mult. Aducea un braţ de lemne, pentru foc.
— Dar tu, Ilarie ? Cum o duci ? Nevasta, copiii ?
— Păi, cum s-o duc... (îi venea nu ştiu cum să-i spună bătrînului c-o duce binişor, că a căpătat pămînt la reformă, că şi-a găsit femeia şj copiii destul de bine, deşi înduraseră multe lipsuri. Cine mai are poftă de; înşirat ponoasele, cînd bunul de preţ, viaţa, a rămas nevătămată?)
Schimbă vorba.
— Şi-n casa din pădure ? Aş vrea să mai văd pivniţa aia...
Se gîndea la uneltele ce le lăsase acolo, la belciuge şi drugul de fier. Cu un drum...
— Acolo nu mai avem ce căuta. Are de-acum cine şedea : Samoil, şi-i brigadier silvic, nu glumă. Cel vechi nu s-a mai întors. S-a suit la post. Şi-a lăsat casa, nevasta, averea, în sat. Nu-1 văd coborînd decît rar pe-aici. Se vede că mă ocoleşte şi mai bine bate drum lung. Drumul din pădure i-aduce aminte de păcatele vechi.
— Cum, bade Timar ?
— Cînd m-or luat pe sus Cîlă cu sentinelele şi el era de faţă. Concentrarea a făcut-o ca sergent, în sat, la jandarmi. Şi, în fierbinţeala de-atunci, i-am spus să nu se atingă de actele oficiale. Mi-a ars o palmă.
Povestea bătrînului îl răscolise.
Ii fu ruşine că se gîndise cu cîteva clipe înainte la nenorocitele acelea de scule, la nimicuri. Belciuge şi drug de fier, cînd iată ce s-a petrecut. întrebă de Cîlă.
— Cîlă e fugit. Se spune că-1 caută să-1 judece; Pe Samoilă 1-ait luat, apoi i-au dat drumul. Are pe cineva la oraş, că 1-a numit brigadier silvic şi s-a dus în munte. Vine rar în sat. Oamenii vorbesc urît despre el,
5 — Viata Romînească, Nr. 9
unii, alţii tac. Sînt şi din aceia care-i ţin parte. Mă rog, pe unii i-a năpăstuit, i-a pîrît, altora le-a adus folos cînd făcea pe jandarmul. De răspuns o să răspundă ei n-ai teamă. II căutau pe Constantin. Ştiu că au răscolit şi-n pădure, noroc că voi v-aţi dus la vreme. Are acum cine-i plăti.
— Chiar de-aia. N-ar strica să-1 văd o leacă. L-aş judeca şi io.
— Stai cuminte, măi, omule. Eşti tată de copii. Lasă-1 că-i vine şi lui rîndul... ce crezi ? Şi-apoi Dragoman Samoil ăsta i-un om viclean, pestriţ la maţe. Am căpătat o palmă? Cu ce te alegi dacă i-o dai înapoi ? Nu'-l  ştii. '
Ilarie îi dădu dreptate.
— Bine. Da' tot nu i-ar fi stricat...
5.
In acest timp, în cabana din pădure, un bărbat de vreo 40 de ani, cu părul căzîndu-i dezordonat pe frunte, mesteca, mormăind ceva de neînţeles, mămăliga. Ceaunul nu fusese bine curăţat; pe marginea lui, unde nu a ajuns apa să le înmoaie, se vedeau zgrunţuroase resturile mămăligii de ieri. Mîna stingă, petrecută după ceaun, încerca să-1 fixeze de pămînt, fără rezultat.
La masă, un altul, privea în afară. Avea umerii uşor împinşi înainte, obrazul, cît îi lumina lampa, era supt, neras. De-a lungul peretelui, după masă, o canapea cu capacul ridicat lăsa să se vadă ghemuri de lînă, neagră şi albă, amestecate, peste care erau trîntite două încărcătoare lungi de pistol mitralieră. Două cartuşe „Parabellum" se aflau pe masă şi omul cu obrazul supt lovea, cînd unul, cînd altul, tresărind de fiecare dată cînd se ciocneau. Nu-şi lua ochii de la fereastră, dar nici nu înceta să împingă cartuşele unul spre celălalt, tresărind. Ai îi spus că urmăreşte absent o ciocnire între doi adversari, la care el nu ar vrea să participe, deşi o doreşte.
Celălalt, sîcîit de zădărnicia eforturilor lui de-a isprăvi cu bine treaba, căută cu ochii ceva prin odaie. îl apostrofă cu ciudă pe cel de la geam.
— Ce te tot zgîieşti! Mai lasă şi gloanţele alea. Nu vezi cum mă chinuiesc aici, fără spor ? Mai bine i-aş spune muierii să ne-aducă mămăliga gata făcută.
— Mai bună-i caldă, Samoilă. Mai bună... Samoilă şuieră întărîtat.
— Atunci de ce nu ţi-o faci tu ? •— Nu mă pricep.
In acel moment se întoarse, dete un bobîrnac cartuşelor, care căzură cu un clinchet ca un ţipăt pe încărcătoarele, negre, lucioase.
Ii fulgeră cu ochii-i verzi, ascunşi în fundul capului, peste măsură de obosiţi de veghe. Deschise gura să zică ceva. Răzgîndindu-se într-o clipă, tăcu, arătîndu-i o scurtătură de lemn, azvîrlită lîngă uşă.
— Şi ce să fac cu ea ? Ceaunul n-are toartă, izbucni Dragoman mîniat nu atît pe ceaunul care n-avea toartă şi pe care nu-1 putea fixa cu lemnul, aşa cum obişnuia să facă maică-sa, cît pe gestul în scînbă făcut de celălalt. Se stăpîni însă şi continuă să mestece tăcut.
Dragoman Samoilă, n-ar fi avut nevoie să stea singur în această ,casă încăpătoare, să se omoare mestecînd la mămăligă şi pe deasupra s-o
66
mănînce plină de boboloaţe de făină nefierte în deajuns. Avea nevastă şi-ar fi putut mai uşor să isprăvească decît el această treabă. N-ar fi fost ■de asemenea împins nici de trebuinţa de-a-şi cîştiga plinea. Avea în sat.- la •el, casă mare, pămînt şi oi, cu care ar fi putut-o duce fără griji şi cu cîştig pe deasupra. Se gîndea la asta din ce în ce mai des, urmîndu-1 totuşi în toate poruncile şi însoţindu-1 în drumuri pe celălalt. De rupt nu se putea rupe. II legase Cîlă — căci acesta era cel cu faţa slabă, de la fereastră — cu fire trainice de oţel şi pe dînsul. Nu se mai putea desface ori cît şi-ar fi bătut capul Samoilă. 1-a trecut de cîteva ori prin minte să-1 omoare. Nu îndrăznea. Ii era teamă de ochii adînciţi în orbite, verzi ca o apă stătută. Se scula des noaptea să iasă afară. De fiecare dată, Cîlă tuşea rşi-1 întreba rîzînd :
— Ce-i, Samoilă ? Te-ai răcit ? Se vede că ţie nu-ţi prieşte dor-nijtu-n pădure.
„Noaptea, are somn iepuresc, sau nu doarme niciodată", îşi spunea Samoilă. Şi-i creştea ura, dar şi o neînţeleasă pornire de supunere, nu lipsită de admiraţie, pentru acest bărbat, mai tare decît ar fi putut el fi. „Nu se îndoaie, îşi zicea. Parcă-i de fier. Altu-n locul lui de mult s-a!r îi predat."
*
Nici Dragoman nu ştia destul de bine anume cine era plutonierul-major de jandarmi, de unde vine. M-ain convins de acest lucru în timpul cercetărilor. Poate că sentimentul de teamă, de supunere necondiţionată faţă de Cîlă izvora tocmai din această cauză. Acesta vorbea puţin despre -el însuşi, în orice caz prea puţin pentru a putea închega o imagine întreagă. Samoilă n-ar îi crezut niciodată că bărbatul scund, cu ochii verzi •ca lintiţa, intrat ca oaspe de-o noapte în casa lui va ajunge stăpîn peste averea lui, stăpîn pe averea lui mai mult decît se simte, sau s-a simţit vreodată, el stăpîn. Şi nu trecuseră decît trei ani, de cînd îl cunoştea.
Dar Samoilă nici n-ar fi bănuit că, privind afară în noapte, jucîn-du-se cu cartuşele în neştire, mîrîind cîte-un răspuns de neînţeles la ieşirile lui copilăreşti de ciudă, Cîlă îi hotărăşte viaţa încă pentru cîţiva ani. La cîteva clipe, după scena de mai sus, aşezaţi faţă-n faţă, mestecînd ca-n silă dumicaţii, Cîlă îi aruncă, în grabă :
— O să rămîi singur de azi încolo. Trebuie să plec într-un loc.
Se ridică apoi greoi, dînd cu dosul mîinii la o parte blidul de mîn-care, a lehamite.
— Adică, domnule sergent, ne despărţim...
Se simţi pentru o clipă, dar numai pentru una singură, scurtă ca o străfulgerare, vinovat de expresia dezorientată a lui Samoilă. Acesta învăţase însă să se ştie feri destul de bine de Cîlă, de cînd avea răbufniri de împotrivire şi ură faţă de el. Şi de astă dată reuşi să-şi stăpînească tre-murul de bucurie care-1 încercă. II întrebă :
— De ce ? Poţi să stai aici, îşi cîntări el vorbele, cît pofteşti. Nici pasăre măiastră...
— Nu, frate. Sîntem în april. De o lună de zile la Bucureşti comandă comuniştii. Şi n-am ce să mai fac aici. Ce am avut de făcut...
— Te gîndeşti la...
— Aha.
— Mai dă-i dracului. Ce ne pot face ?
5*
67
Cîlă se posomori. Ori omul din faţa lui n-a învăţat nimic în trei ani de cînd îl cunoaşte, ori e mai şiret decît i s-a părut 'lui. „La ce m-am încurcat, se gîndi. Ăsta, din frică sau din şiretenie, mă poate vinde ca să-şi scape pielea. Asta-i starea de; lucruri, hotărî el. Si de scăpat are şanse să şi-o scape numai în acest singur fel. Nu am noroc nici în acest caz cum n-am avut nici în celelalte. I se părea că trece din nou prin zilele sucite de la „Salcia supărată". Din pricina neîndemînării lui, cu toate silinţele comandantului legiunii de jandarmi, nu s-a putut musamaliza „fuga de sub escortă" a celor doi „politici". Unul dm ei reuşise să scape. Pentru a-şi răscumpăra vina a fost retrogradat din funcţie si trimis în Bistra şef de post, el care înaintea „Sălciei supărate" se afla aproape cu tresa de ofiţer de jandarmi pe umăr.
— Mă paşte neşansa. Iar soarbe-zeamă ăsta, stie dracu ce gîndeste în mintea lui...
Se decise să-1 înfricoşeze. Să se arate din nou puternic, din nou stăpin. Să-i înăbuşe gîndul unei ieşiri de sub influenta lui.
— Dar nu plec pentru totdeauna. Aici, la tine, o să am cartierul general, pricepi ? Nu sîntem noi chiar atît de slabi. Ne mai vedem. Tree astea, şi-apoi...
în acest moment habar nu avea că va fi nevoit într-adevăr, să fugă, sa revină şi iar să revină în căsuţa aceasta veche, din pădure, rupt de oboseala, ars de febră, nemîncat, zdrenţăros, să-i ceară ajutor omului din faţa sa, care nu şi-a mai putut ascunde dezamăgirea, după această replica.
Era, pentru cine ar fi privit-o de-afară, o scenă obişnuită, sau mai bine spus.jcena nu avea nimic neobişnuit. Doi bărbaţi singuri au terminat cina, au lăsat farfuriile pe masă, n-au avut grijă să-rivelească mămăliga intr-un ştergar şi s-o pună bine, n-au turnat apă în ceaun să-1 spele, furculiţele zac pe masa, alături de scrum de ţigară. Se simţea lipsa unei mîini de femeie. Cei doi bărbaţi se pregătesc de culcare. Si'aruncă din cînd în cînd o vorba, ca şi cum ar stabili un program pentru ziua ce urmează.
E noapte adîncă, fără lună, într-o pădure pornită în primăvară. Doi oameni se culcă, obosiţi de ziua petrecută rătăcind prin pădure. Veşnicul' joc al aparenţelor.
Nimeni n-ar fi ghicit că liniştea din odaie învăluie ca cenuşa, jăraticul.
Cîlă, unul din părtaşii la întîmplările) de la „Salcia supărată", cel care a scăpat pentru prima oară de sub mînă un „fugit de sub escortă", urma să ia o decizie, iar Samoilă Dragoman, om cu nevastă, avere în sat şi servici la stat, cum se recomanda, mocnea sub pojghiţa supunerii si recunoştinţn, gînduri de scăpare...
*
A doua zi, în zori, Cîlă îşi luase rămas bun, rece, îndreptîndu-se repede spre desişul care începea în imediata apropiere a cabanei pădurarului, înainte de-a fi dispărut, se mai uitase încă o dată înapoi, făcînd un gest din mînă.
Samoilă mai ascultă o vreme zvonul pădurii, apoi intră în casă. îsi turnă apă într-o cană de tablă şi bău cu înghiţituri rare. Se aşeză pe laviţă cu ochii pe geam. îl umplea o uşoară mulţumire că scăpase de plutonierul:
68
său. Era însă prea subţire aţa. In urechi îi răsunau cuvintele, rostite sec, îngheţat:
— ...Nu plec pentru totdeauna... ne mai vedem.
6.
Şi totuşi, trăind împreună atîta vreme, doi oameni fără să vrea işi împărtăşesc şi unele lucruri pe care le-ar voi uitate, pierdute, odată cu scurgerea anilor. Ajutat numai de relatările disparate ale acuzatului Samoilă Dragoman n-aş fi reuşit să înjgheb o biografie a lui Cîlă. A trebuit să împingem cercetările mai departe. Tatăl acestuia fusese negustor în Tîrgovişte. Se trăgea din Ardeal, după tată. Cîteva afaceri nenorocoase îl ruinaseră. Se mai adăugase la toate acestea războiul din 1916. N-a ştiut să-şi aranjeze din vreme situaţia. întors înapoi, în 1918, se apucă de administrat) o moşie prin părţile Comanei. Nu mai voia să vadă în ochi oraşul, în care din bogat se trezise sărac lipit. îi părea rău că n-a rămas să facă negoţ cu nemţii, în timpul ocupaţiei. Avea trei copii cînd se instala pe moşia boierului din Comana. Inchirie şi cîrciuma din dosul gării. Aduna 'din sat gîşte, ouă, brînzeturi, lapte şi le căra la oraş. In cîţiva ani, îşi refăcu averea şi-şi plasă banii în pămînt. Ţăranii îl vindeau pe mai nimica. Loturile de împroprietărire se fărîmiţau şi mai mult, din fărîmiţate cum s-au împărţit. Cîlă bătrînul ar fi avut din ce să-şi crească copiii. Era un om ager, foarte priceput în afaceri, nu cruţa pe nimeni. Pe copii (trei băieţi şi o fată) i-a crescut aspru, punîndu-i la muncă de mici. In învăţătură n-avea încredere, dar fiindcă şi ceilalţi arendaşi îşi dăduseră copiii la şcoli, încercă şi el s-o facă, fără prea mare tragere de inimă. Cel mare se dovedi vrednic şi-1 făcu avocat. Pe Alexandru rămas repetent într-a şasea, îl retrase. Cheltuiala i-o scoase pe nas în trei ani, cît mai apucă să stea pe-acasă, punîndu-1 să-i lucreze la cîmp. Cîlă isprăvi armata în '36. Gîndul că, odată întors acasă, o să aibe parte iarăşi de autoritate părintească, îl făcu să se reangajeze ca sergent-instructor. Chiar dacă s-ar fi însurat, bătrînul tot nu i-ar fi dat pămînt.
— Testamentul mi-i gata, zicea bătrînul. Vă împart averea în patru părţi. Cu dreptate. Pînă la moartea mea nu o să vedeţi însă nimic. Ţie, Vasile, ţi-am dat învăţătură. O să zică fraţii tăi că nu ţi se cuvine pămînt ca şi lor. Eu zic : şi lor le-aş fi dat învăţătură. Nu s-ar fi ştirbit cu asta averea. N-au vrut. Aşa că să n-aud vorbe. După ce mor, căpătaţi jumătate. După ce moare mama voastră, intraţi în stăpînirea întregii averi. Aşa-i mai bine. Nu vreau să-mi văd agoniseala risipită-n patru părţi. Am strîns-o cu trudă şi răbdare. Aveţi şi voj răbdare. Dacă vreţi să vă strîngeţi şi voi, v-ajut. Treaba voastră. Gîndiţi-vă însă. Avem o sută şi patruzeci de pogoane. Casă mare, griji, ar fi bine să nu vă depărtaţi.
Alexandru Cîlă îşi făcuse însă altfel de planuri. Nu se sfii să şi le destămuie bătrînului. Moştenise agerimea lui taică-său, asprimea lui, ştiinţa de-a minţi. Era şi el destul de calculat. Nu-i moştenise însă şiretenia negustorească, modestia traiului. Deşi tatăl lui avea o avere mare, solidă (bătrînul Cîlă concesionase nu numai crîşina, dar cumpărase pe mai nimic şi moara sistematică din Roşiori, avea şi o presă de ulei, ne mai vorbind de cazanele de fiert ţuică) nu adoptase traiul lăbărţat ai celorlalţi arendaşi. Singurul lux şi-1 îngăduia numai la mîncare. Se mînca bine, acasă la ei.
69
Mîncau, ce-i drept şi slugile. Dar le-o şi spunea mereu. Cerea o muncă înzecită. V-am hrănit, n-aveţi a vă plînge din partea asta, atunci să-mi şi munciţi. Nu se potrivi fineţurilor adoptate de vecinii lor. „Fleacuri,, spunea, s-o facă boierii, că de-aia şi-au păpat averile. Ce-mi trebuie vinuri scumpe, dichisuri, perdele, scaune cu picioare strîmbe, javre cu coada tăiată, „sil vii ple". Tăia porci, afuma slănină (învăţase asta de la taică-său, originar din Ardeal) bea vin indigen. Demonstra cu creionul în mînă vecinilor că cheltuieşte pe sfert cît ei pe hrană, dar trăieşte mult mai bine. întors de la regiment, Cîlă avu o convorbire scurtă cu bătrînul.
— Mă reangajez.
— Cum vrei, băiete. Dacă vrei, spune-mi şi mie, de ce.
— Intru în jandarmerie. Să-ţi spun de ce...
Bătrînul îl privi mirat nu de răspunsul băiatului. Nu se aşteptase însă ca acesta, băiat cam îndărătnic şi prostuţ cum îl credea, să aibe planuri chiar atît de gîndite.
— ...i-un lucru bun să fii în post. Nu leafa mă îndeamnă. Iese ceva de-aici. Poate, intru şi-n politică...
— Bine, mă, Sandule. De dat, cum ţi-am spus, acum n-am...
— Nici n-am cerut.
După doi ani izbucni războiul în răsărit. Cîlă urmă o; şcoală specială şi. înaintat plutonier major, a fost detaşat la comandamentul legiunii de jandarmi din V... I se dădură misiuni delicate. Conlucra cu nemţii.. Transporta deţinuţii politici, prizonierii ruşi, la destinaţii secrete şi-i făcea „fugiţi de sub escortă".
începuse să-i placă iureşul acesta, desmăţat, al vieţii. Acasă se gîndea rar şi cu oarecare dispreţ. Aici îl aştepta tresa de ofiţer, ducea un trai larg. Bani avea, femei cîte pofteşti, umbla îmbrăcat fercheş, superiorii îl apreciau, iar egalilor le impunea dezinvoltura cu care iscălea procesele-verbale de nesupunere la somaţiile reglementare a celor care încercau să scape de sub escortă. Erau şi jandarmi care nu rezistau mult. Se trezea în ei omenia. Şi se codeau. Doi se sinuciseră chiar. — „N-am nevoie de mămăligi. Mînă sigură şi execuţie promptă, le spunea colonelul". Legiunea se descotorosea repede de astfel de agenţi. îi trimetea pe front, în linia-ntîia. Le-ajungea numai numele înapoi...
Şi-atunci se petrecură evenimentele de la „Salcia supărată". Se grăbise şi din cei doi, unul scăpase, iar medicul legist, în asemenea împrejurări ezitase să semneze concluziile expertizei cerute de colonel. Fusese chemat alt medic. Iar Sandu Cîlă cunoscu dizgraţia, pentru că afacerea transpiră,, iar colonelul fu mustrat că nu-şi struneşte oamenii. Fu trimis şef de post într-un neînsemnat sat de munte, Bistra. Dizgraţia era numai aparentă. Colonelul i-explicase amănunţit pe îndelete că postul Bistra are importanţa lui. Doar că. tresa urma să vină după îndeplinirea acelei misiuni. — Se vor construi cazemate, iar dacă te interesează, află că cel scăpat de tine se trage de pe-acolo.
Ajuns în Bistra, găzdui la Samoilă Dragoman. II convinse pe acesta, pretextînd că.-l scapă de front să se concentreze în jandarmerie, garan-tîndu-i că n-o să-1 depărteze de sat. Dragoman, după o lună de gîndire, acceptă. Viaţa de ţară, în casa lui Dragoman (transformată în post de jandarmi), îi amintea de curtea îndestulată a tatălui său. La treizeci de ani trecuţi, Cîlă se simţea atras de trai aşezat, la casa lui, cu femeie, copii,.
70
vite şi pămînt. Se pomeni că doreşte moartea bătrînului, prilej* de-a pune mîna pe pogoane, de-aşi îace o casă, de-a se-nsura. Nici armata n-ar îi părăsit-o. Ar ii rămas şei de post, sau, de ce nu, oîiţer de jandarmi la plasă.
Dar întotdeauna se găsea un cui, care să-1 zgîndăre.
Văzuse mulţi murind. Bărbaţi, femei, văzuse pierind copii. La început simţea că-1 seacă puterile. Nu-şi putea stăpîni tremurul genunchilor, sfîr-şeala care-i alunga sîngele din inimă. îi clănţăneau dinţii. Se încrîncenă. Urmărea de-aproape, cu o curiozitate bolnăvicioasă, spasmul înspăimîn-tător al morţii, deznădejdea cu care se agăţau de viaţă cei străpunşi de glonţul fulgerat din ţeava. îşi spunea prosteşte cîntărind plumbii în palmă : „Ce mic şi ce-i în stare".
Dar se obişnui repede cu puterea, cu sentimentul că nimeni nu i se' poate împotrivi. Se mai adăugau acestora şi cele învăţate şi auzite despre bolşevism, despre sovietici şi despre comuniştii din ţară. Ii ura. Fratele său avocatul îi zugrăvise cît de jalnic va arăta familia lor dacă ar fi comuniştii de-asupra, şi mai ales ce-i vor face lui, fost jandarm. Ii admira şi în felul său îl iubea pe colonelul Vasilescu-Dragu, comandantul lor. Om crîncen, scurt la vorbă.
Felul cum se purtau comuniştii nu-1 înţelegea. în ochii lor nu citea, obişnuit, frică şi rugăminţi. Dimpotrivă. Simţea că el trebuie să se apere, îl priveau drept în ochi, limpede, cu o neînţeleasă de el mîndrie. Se răsturnau astfel raporturi statornicite în mintea lui. I se dase o putere pe care o întrebuinţa. în faţa acestei puteri nu poţi decît să-ngenunchezi. Ori, puterea lui se spulbera dinaintea lor. Ochii lor prevesteau o altă putere, răzbunătoare, care nu-1 va ierta. începu să bea tot mai des. Ucidea mai uşor aşa ameţit, oamenii şi spaima din sufletul său.
Nemţii vor cădea. Nu era prost. îşi da seama că nemţii-s pe ducă. Retragerile, fortificaţiile începute-n munţi, graba, toate semănau a împachetare şi plecare. Cu ei se simţea bine. Ca şi cum i-ar fi slujit de pavăză. Şi iată, pe ei, pe cei neînchipuit de tari îi alungă din urmă, îi strivesc bolşevicii. Şi-iatunci? Vor ieşi comuniştii din închisori, vor ieşi la lumina soarelui cei care se ascundeau, vor veni înapoi soldaţii, de pe front. A ucis şi prizonieri şi comunişti şi dezertori şi femei şi bătrîni. Cîţi soldaţi n-a bătut el ? Cîţi oameni n-a învineţit ?
Nu se amăgea. Ştia că nu-1 vor scuti de răsplată. Avea momente de deznădejde. Dacă au rămas martori ? Dacă îl vor recunoaşte şi vor vorbi ? începu să nu mai poată dormi nopţile.
Cînd în anul 1943—44, primăvara, primi ordinul de a-1 căuta pe Constantin Timar, feciorul cantonierului, bănuit că se ascunde în munţi, ghici că e momentul să scape de coşmar. Constantin Timar era cel scăpat la „Salcia supărată". Se hotărî ca de astă dată mort-copt să nu-1 mai scape din mînă *). Se zvonea că un dezertor rătăceşte prin munte. I-ar fi venit greu să creadă că acesta putea fi Constantin Timar. Comuniştii nu se ascund în codru. Răscoli pădurea, fie ce-o fi, dar n-avea încredere în asta. Bătrînul, eJ trebuie să ştie ceva. Pîndi casa bătrînului, fără a afla nimic.
*) De fapt e vorba de-o circulară către toate posturile de jandarmi şi nu una lexipres adresată lui Cîlă. Faptul că tatăl lui Constantin locuia în Bistra îl determinase pe şeful postului să creadă că anume i se atrăgea atenţia.
71
Abia după ce zadarnic căutase de vreo urmă, intră Ja bătrînul cantonier şi-1 întrebă, direct, despre fecior.
Nereuşita îl înfurie. II şi înfricoşa.
— Trebuie să-1 prindem, îi spunea iui Samoilă. Constantin ăsta i-un om periculos. Comunist înrăit. II ştiu eu.
Au răscolit şi casa din pădure. Nimic nu se găsi. Nici urmă. La întrebările lor bătrînul răspundea invariabil.
— E pe front...
— Poate că chiar o fi pe front, încercă .să-i liniştească Samoilă, care îşi închipuia că Sandu Cîlă se frămîntă din pricina că nu poate raporta executarea ordinului. Să scriem la regiune asta.
— Scriem pe dracu' la regiune. Constantin Timar a stat pe front exact cît mine, adică nici un ceas. Să fi făcut acolo agitaţie comunistă printre soldaţi ?
— Cum a fugit ?
Cîlă se răsuci, gata să-1 pleznească pe Samoilă. Buzele-i erau albe şi ochii rătăciţi. înjură urît de mamă şi de dumnezei pe toţi proştii din lumea asta, care îşi închipuie că jandarmerie înseamnă să prinzi hoţi de găini ; găinari rîioşi nu jandarmi, zevzeci afurisiţi, cu buricul netăiat. Apoi începu să se-njure singur, cu mînie crescîndă, blestemîndu-şi soarta.
— Mai bine rămîneam la tata, să rînesc la vite, să înghit ocări şi să put a sudoare şi balegă. Asta-s. Balegă. Nu om, balegă. N-am putut atunci...
In momentul acela credea cu adevărat că, dacă n-ar fi scăpat Timar, iar el l-ar fi împuşcat ca pe celălalt, astăzi n-ar fi avut de ce să se sfarme, nedormind nopţile, zvîrcolindu-se ca pe jăratec; n-ar mai fi avut vedenii că Timar e martor viu. Cei morţi îs buni morţi. Cine să le ia interogatoriul? Dumnezeu din ceruri, dacă poate şi el.
— Hai, .să-11 ducem pe bătrîn la post.
Samoilă îl urmă tăcut. 1 se păru nefirească ieşirea seifului de post. II cunoştea şi pe baton, iar cu Constantin copilărise. Ce poate să însemne un copil ca al lui Timar faţă de îndrăcitul ăsta de jandarm cu care nu-i bine să te iei Ia harţă ? Băiat necăjit, ucenic ia R... la fabrică, apoi un lucrător ca toţi ceilalţi, cu haine ca de împrumut, cu pantaloni ca burlanele şi şapca ponosită. Nu s-a făcut domn băietul iui Timar. Ştia el Samoilă, alţi domni, mai acătării. Nu-i intra-n cap. Ce-i drept, copilul cantonierului fusese deştept la şcoală, era frumuşel, dar de-acolo pînă la a trezi o asemenea mînie în Cîlă mai trebuie să mînoe «mită mămăligă.
II privea dintr-o parte pe Cîlă. Acesta cobora cu ochii pe jumătate închişi cărăruia spre drumul din pădure, către canton. Mergea gînditor, nedînd la o parte crengile care-i izbeau obrajii, ca şi cum ar fi vrut el însuşi să se pedepsească pentru vreo vină. Ar Ii vrut să-1 ajute. Nu-i plăcea să-J va.dă aşa. Se teimea de Cîlă, acum mai mult ca orieînd. Nici înainte nu i se punea împotrivă. Uneori faţă de purtarea Iui Cîlă în casă ar fi simţit nevoia unui cuvînt mai aspru. Se uita la nevastă-sa ca la o ţiitoare, o bătea peste şolduri. Cîteodată avea convingerea că cei doi îi ascund oeva. Nu-i zicea nimic. O chinuia în schimb cu întrebări şi ghîonturi pe. nevastă.
Răscoliseră casa din pădure. Nu aflaseră nimic. Scănmănară şi bu-fendreîe din magazie. Cercetaseră tot drumul ce trecea prin pădure dar
72
'0;
nimic de nicăieri. Ce n-au cercetat. Samoilă umblase de cîteva ori la pădurarul cel vechi. îşi aminti că acesta avea o pivniţă, săpată-n pămînt, unde-şi aducea în fiecare toamnă o bute cu must. Ii plăcea băutura. Tresări, bucuros că poate să-1 însenineze pe Cîlă. Poate .că acolo s-ascund.
— N-am cercetat beciul.
— Ce ? Ge n-am cercetat ?
— Beciul. Pădurarul avea un beci.
— Hriistoşii... de ce n-ai... ?
— Păi, cine să-şi aducă aminte în zorul ăla.
Cîlă se opri. îşi scoase capela şi-işi şterse sudoarea de pe frunte. Părea istovit.
•— Hai, întîi la bătrîn. Să nu-1 scăpăm şi pe el. .
*
A doua zi sparseră uşa de la pivniţă. Pe pămînt zăceau cîteva grămăjoare de tuburi de cartuşe goale, pe colţul mesei se mai afla un colţ de lumânare. Cîlă, ieşit din minţi, calcă în picioare tot oe rămăsese de la cei doi, rupse măsuţa, scaunele, fărîmiţă totul cu drugul. Samoilă se înspăimântă. Cîlă parc-ar fi jucat un joc fantastic, al spaimei şi nebuniei morţii. Lui Samoilă îi veni să arunce puşca şi să o ia la fugă ur-lînd. Tot atunci, văzîndu-1 sărind ca deznodat în beci, văzînd cum i se frămîntă umerii, zguduiţi de manie ca de plîns, degetul i se chirci pe trăgaciul puştii fără să vrea. Atunci i-a trecut, ca fulgerul, prin cap ideea să tragă odată, un cartuş, unul singur, ţintit cu grijă, atent, pînă ce te doare la rădăcina nasului, între umerii aceia îmbrăcaţi în haina aî-bastră de jandarmi. Să se isprăvească eu toată povestea. Ce i-a trebuit lui să se încurce cu veneticul ăsta, care trăieşte ca stăpîn în casă.
Cîlă ieşi pînă la urmă. Nu-1 privi în ochi pe Samoilă.
■— Ar trebui să te împuşc, tîmpitule. Ne-a scăpat de sub nas. Acum rîde de noi de se prăpădeşte. Aici a fost. ,
Se opri ca 'şi cum ar fi căutat eeva deosebit. Ochii verzi', ca de apă stătută, Juciră sălbatic.
— Pe bătrîn... el ştia, mugi el. Praf, praf, lighioana.
Samoilă abia se ţinu după el, pe drum Cîlă gîfîia, îşi desfăcea tunica la guler, scrîşnind :
— Praf, praf...
Seara, tîrziu, după ce-l schingiuiră pe bătrîn, cînd nevasta lui Samoilă le aduse o cană de vin, Cîlă îşi desfăcu una după alta palmele larig şi oftă privindu-1 în ochi, adine, stăruitor, pe Samoilă.
— Iaca, frate-meu, avocatul îmi.scrie c-ar fi momentul să plec din jandarmerie! Aşa se-ntorc lucrurile. Nu-mi poate spune desluşit ce şi cum, pentru că cenzura taie. Mai scrie că tata-i pe moarte. Vezi cum mă loveşte norocul ? Cine să-mi primească acum demisia ? Ei, de nu-1 scăpăm pe puiul ăsta de năpîrcă.
I-a spus în seara aceea totul şi despre „Sălcia supărată" şi că Timar scăpase atunci.
— Aşa că şi pe tine te priveşte. Să nu crezi că nu. Samoilă îşi ţinu cumpătul.
73
■— Că i-am şters bătrînului o palmă ?
— Mă, rînji Cîlă. Te credeam mai deştept. Constantin, comunist, tu, jandarm în vremea nemţilor, a hitîerilor cum zic muntenii tăi. El om sărac, tu, fruntea satului. N-ai fost în Rusia. Nu ştii nimic. In ochii bolşevicilor bogăţia nu-i iertată, mă. O să-ţi ia tot. Şi-apoi, ce? Cîţi oameni; n-ai înşelat tu aici, cîţi nu-ţi poartă sîmbeteie în Bistra! N-ai dat tu cu gura ta ordinul să predea vitele, oile? N-ai umblat tu ou rechiziţia ? Nu l-ai pîrît tu pe Tornea că are grîu ascuns după cuptorul de pită, că Vlasa îşi ţine oile în munte şi încă la cîţi alţii nu le-ai făcut cîte-un bine ca ăsta ?
Bău repede un pahar plin de vin. Se-nroşi uşor în obraz. Oohii-i rămaseră însă îngheţaţi ca de ghiaţă verde, limpezi.
— Nu ştii că oamenii îţi zic Iudă ? Tu ţi-ai cărat turma peste munte, n-ai dat niciun capăt de aţă. De anul nou ţi-au arătat ce cred ei. Te-au ocolit pînă şi copiii cu „covrigeii", nu mai vorbesc de pluguşor. Ţi-am ajutat ce-i drept şi eu, mă rog (rîse scurt) am şi eu interesul meu. Lasă, lasă, nu-i ce crezi tu. Şi dac-ar fi ? Nu asta trebuie să te doară, chiar dac-ar fi. Satul te urăşte. Eu zic să te cari de-aici. Vin bolşevicii, mă. O să fie liberaţi oamenii, o să iasă din închisoare comuniştii. Să vezi tu ce horă se va-ncinge atunci. Şi cum o să mai jucăm noi doi. Cum am jucat crezi azi în beci ? Nu, băiete. O să jucăm aşa cum nu ne va plăcea.
Cîlă vorbi încă mult destăinuindu-i şi ceea ce n-ar fi vrut, ca şi cum şi-ar fi descărcat o povară.
— Plătim, pricepi. Plătim...
Samoilă îl asculta. Vederea i se tulbura pe măsură ce turna în pahare. Vinul n-avea darul să-1 însenineze, ca altă dată. Vorbele plutonierului-major îi învălmăşeau toate gîndurile. Cădeau ca un torent.. N-aveai vreme să înţelegi pe deplin una că se rostogolea alta, ca o piatră colţuroasă, sifîrtecînd...
—• Nu vreau să plătesc, se auzea glasul lui Cîlă, care aducea acum a urlat. Ce crezi ? Alţii să plătească... Ii era uşor colonelului... Ce horă ? Mărunt, mă, aşa, mama mamei lor, să plătim. Sîntem ca merele putrede din copac, mă, ne scutură şi praf, praf s-alege.
— Unde-i bătrînul ? Să-i crap capul, răoni ca scos din minţi. Samoilă îl cuprinse peste braţe.
— Stai jos ! Nu ştii că bătrînul a fost trimis Ia legiune ? Tu 1-aî trimis !
— S-o bag în... legiunea ! Nu ştiu nimic de bătrîn î
Cîlă se-mbătase. Nu mai îşi da seama ce spune. Oohii-i luceau. Da din mîini şi nu mai contenea.
Lui Samoilă i se făcu rău. Trînti uşa de perete şi se năpusti pe scări, la aer. Căzu greu pe prundişul din curte. Se uşura acolo, clipind beat, neputincios, „la stelele care par-că-i făceau a batjocură cu ochiul.
După trei luni, ajutat tot de Cîlă, care avea planurile lui, Samoilă reuşisese să scape de jandarmerie. Mai rămase două luni în sat, apoî făcu cerere de numire ca brigadier silvic în Bistra. II cunoştea pe inginerul de-acolo. Cererea, în lipsa altui solicitator fu acceptată.
Se instala repede. Nevestei i-a interzis să vină la el. Cîlă plecase la ai săi, încă Ia începutul lui septembrie. Taică-său murise de inimă.
74
întors, după o lună, Cîlă încercă să scape de slujbă, la rîndul lui. Dar lucrurile se orînduiră, fără ca ei să vrea, altfel. Trebui să dispară din. sat. Fu urmărit şi-n Comana. Ai lui declaraseră că nu ştiu unde ar putea fi. Era acuzat că asasinase un număr mare de prizonieri şi deţinuţi politici. Intre altele, îl împuscase pe Victor Turcu, tovarăşul lui Constantin Timar.
7
Victor Turcu se născuse în Haţeg. Maică-sa fusese o femeie voinică, sănătoasă, vorbea gros ca un bărbat. într-o dimineaţă, tatăl 1-a trezit uşor, fără ţipetele obişnuite, ajutîndu-i să-şi găsească mai repede lucrurile risipite prin odaie. Repeta într-una :
— Fii cuminte, fii cuminte !
Toate acestea i se părură copilului ciudate şi nespus de triste. Tatăl era un om cu gesturi şi purtări neaşteptate. De meserie era tîmplar. Se ocupa şi de fotografie, mai mult chiar decît de tîimplărie. Murea după porumbei, îşi pierdea vremea dresîndu-i, cheltuia bani pentru a-i duce la expoziţii. Acorda timp mult mai mult acestor pasiuni, deciît' ■rindelei, gi-lăului sau firezuîui. Născocea într-una pretexte de-a nu face ceea ce era nonmal pentru un om sărac, cu familie. Se ocupase, în ultima vreme, cu viermii de mătase; juca la loterie, collection a plăcuţe de Ia închizătorile cut iilor de cremă „Schmoll". Nevasta, contrar felului ei autoritar de a fi, în loc să se ţie de capul lui, nu-1 certa, nu făcea nimic ca să-1 aducă la calea dreaptă. Altă ifeimeie ar fi aruncat toate cutiile cu viermi de mătase, cutiuţele cu „Schimoll". Ea se mulţumea să vorbească gros ca un bărbat şi să-şi bată fără sorţi de izbîndă capul cu ce-O' să le pună dinainte la masă. Pentru că erau patru copii, dintre care cel mai mare abia împlinise 15 ani.
— Fii cuminte, fii cuminte. Scoaîă-i şi pe ceilalţi, ai grijă de Rica. Tu ştii, că-i sperioasă..
Uimit, copilului nu-i venea să creadă. Omul acesta n-a dat niciodată semn că şi-ar fi băgat în seamă cel puţin copiii.
Copilul simţi, nu se putea să nu simtă asta, că-n tatăl său s-a prăbuşit ceva. Se schimbase într-o noapte cu totul.
Era un băieţel sfios, urît. Nici mai tîrziu nu s-a făcut mai .frumos. Slab, cu umerii înguşti şi piept scobit, era tipul elevului „scutit de gimnastică". Ii plăcea să citească. Umplea ceea ce-i lipsea în viaţă, cu paginile citite. îi venea uşor să se închipuie altul, parcungînd întîmplări rare. Bicepsii îi creşteau, pectoralii-1 încingeau ca-ntr-o armură temerară, fruntea se-nălţa şi-i sărea inima din loc, cînd punea la punct, imaginar, vreo insolenţă.
— Fiţi cuminţi... fiţi cuminţi ! le şoptea tatăl. Buza de jos îi părea umflată şi tremura, privirea-i alerga de col o-colo. Ceva duios, neîncercat pînă atunci, îl cuprinse faţă de bărbatul acesta, îimbătrînit fără veste, faţă de creţurile mărunte de la tîimple, faţă de adîncitura care-i împărţea fruntea în două părţi neegale.
Tatăl nu plîngea. Doar din cînd în cînd se zguduia din tot trupul, răvăşit şi desperat, Tîmplarul cel cu o mie de ocupaţii şi trăznit, le şopteşte :
75
— Fiţi cuminţi !
Stau la rînd, cuminţi înşiraţi, patru copii, în faţa mamei. Viorica, trezită înainte de a-şi dormi somnul, nu înţelegea ce este şi ce se petrece în jurul ei. Nu plîngea, fiindcă era uimită de îndemnul şoptit de tata. I se părea şi ei nefiresc.
Apoi, totul s-a terimnat. Tata a vîndut porumbeii, s-a descotorosit de viermii de mătase, cutiile cu olapsele „Schmoîl" au ruginit în sertarele dulapului din odaia dinainte. Atelierul de tîmplar la rtaduf lui a fost vîndut. Tata a intrat la fabrică. Copilul .cel rnare fa stăpîn, urmat, în cu rînd, de ceilalţi fraţi.
I-a rămas însă pasiunea pentru citit. Alunga ou asta tot ceea ce nu-i -dăduse, firesc ca şi altora, viaţa.
Victor avea o meserie rară, dar necăutatâ, sculptor în lemn. Cui îi trebuia ? Umblau pe drumuri absolvenţi de industrial cu branşa asta, nu băieţi fără şcoală. Ce putea face? A colindat ou-n geamantan ros, plin de cărţi şi zdrenţe, cîteva oraşe.
Se gîndea uneori. Ce altceva era el decît o plăcuţă ,,Sahmo.H" pe care o desprinzi de încuietoarea cutiei, lăstad-o apoi să ruginească în vreun sertar? Bani, bogăţie! Nu-i trebuiau, nici una, nici alta. Se învăţase cu puţin. Nu era mîndru. Ii trecea tot mai des prin cap gîndul că fusese aşa fel făcut, încît nici nu merita ceva deosebit, nici chiar ceea ce altora li s-ar fi părut normal, — şi se luptau să obţină.
/ In schimb lucra frumos^ cu grijă, chiar cu pasiune. Cînd lua dal-tuţa în .dreapta şi netezea cu stîh.ga cu grijă lemnul tras fa rindea, era fericit. Ii plăcea, e puţin spus. Vedea pe-ntinderea lucie, pătruns de mirosul delicat al lemnului proaspăt, floricele, animale, păduri şi ape, de toate, pe care dăltuţa cu lknba ei ascuţită le făcea să vorbească.
Rar de tot se întorcea acasă. Tatăl bolea într-una. Lucra prea mult, ca şi cum ar fi vrut să-şi răscumpere vreo vină nemărturisită. Viorica se făcuse fată frumoasă, înaltă ca mama. Din cei doi fraţi unul reuşise ca prin minune să termine şcoala nonmaîă şi plecase învăţător într-un sat. II chema la el. Zicea că acolo ar avea de lucru berechet. Va sculpta pridvoare, cercevele, porţi şi mai ştiu eu ce. Ăsta era Gheorghe. Celălalt, Aron, apucase o altă cale. Juca fotbal şi învăţa mecanică. Semăna şi el mai mult în partea mamei. Ultima dată tatăl ,nu I-a mai lăsat să plece. Privindu-1 cum lucrează, îl bătu pe spate, înotat at :
— Minunat. Dacă m-aş fi ţinut şi eu de treabă, azi toate ar fi altfel. Mi-au trebuit şi mie cutii de cremă şi viermi de mătase! Visam să mă fac bogat! Cînid. colo... Aşa, mă, Victore.
Se gîndea la nevasta lui, femeie voinică, frumoasă, cu glas de bărbat.
Victor împlinea 25 de ani. Părea însă de două ori pe atît.
— Tu nu-ţi irosi viaţa. N-ai de ce. Stai aici. Bagă-te la fabrica de cherestea şi mobilă. Poate au nevoie de meşteşugul tău. Vorbesc eu cu vecinul. I-un băiat de ispravă. Lucrăm într-un loc. Ii place de Viorica, văd eu. Nici Viorica nu dă înapoi.
8.
Constantin Timar se mutase în vecini, în iarna anului 1927 timp în care Victor lipsise din oraş căutîndu-şi de lucru ta Timişoara. Cînd a
76
intrat Constantin, •dînd bineţe aplecîndu-se să nu dea cu capul de pragul uşii, îl privi mirat. Bătrînul intră imediat după oaspete în odaie şi făcu cele de cuviinţă. împinse un scaun să şadă, îl prezentă pe i'ecio-ru-său cel mai mare, trase cu coada ochiului spre uşa de la bucătărie, uşor întredeschisă. Bătrînul îi vorbise deja despre angajarea lui Constantin. Acesta intră de-a dreptul în subiect.
— Nu ştiu dacă se poate chiar în meseria dumitale. Poate dacă vrei să faci şi altceva. La noi nu se fac lucruri prea fine. Adevărul este că prăpădim lemnul de pomană. Facem din molid, lemn scump şi căutat, facem nimicuri. în schimb, patronii cîştigă. O să încerc să fac ceva. Vorbesc cu ceii de la sindicat. Cred că se va aranja. Mi se pare că au o comandă importantă de cherestea şi lăzi. O să aranjez, măcar că au obiceiul să aranjeze temporar.
— Oricum, numai să reuşesc să cîştig ceva.
— Esenţialul e să intri odată.
Vorbiră despre altceva, după ce se înţeleseră asupra a ceea ce^ aveau de făcut. Bătrînul i-arătă lui Constantin sculpturile lui Victor. Aceasta le preţui îndeajuns ca Victor să se îîsticească. Vorbiră apoi despre cărţi. Intră şi Viorica. Bătrînul începu să coase cu aţă groasă, trecută prin catran, o căpută de bocanc-şi trecu încă o seară, îşi aminti cu părere de rău, ca despre un ostrov luminos, mai tîrziu.
Reuşiră într-adevăr să-1 angajeze, ajutaţi de sindicat, dar aşa cum prevăzuse, numai temporar, pe Victor. Se împrieteni cu el, deşi firea bizară, prea retrasă a acestuia, îngreuna apropierile. Nu forţă însă prietenia,. Victor, om închis, fire retrasă, nu se potrivea cu felul lui impulsiv de-a fi. II uimi, pe lîngă talentul evident în sculptură a lui Victor, lipsa lui totală de simţ practic. Dăruia obiectele lucrate cu migală tovarăşilor lui de muncă şi se supăra sincer cînd aceştia voiau să-i răsplătească darul făcut. Mai tîrziu, a înţeles, că Victor, aşa taciturn cum e, e în căutarea unor anumite secrete ale meşteşugului său, care lui îi scapă. L-a găsit odată lucrînd la un grup. Se desluşeau patru capete aliniate, ca nişte ou-şoare, în dreapta, o spinare aplecată şi o formă nedesluşită culcată mai sus. Victor săpa încet, absorbit cu totul, fără să-i bage-n seamă venirea. Cînd după un timp, Constantin îl salută, se-ntoarse şi ascunse în sertar bucata de lemn la care sculpta.
După un an şi jumătate se întîmplă oeea oe prevăzuse Constantin şi despre care în treacăt îi pomenise odată lui Victor. In fabrică se declară grevă de protest împotriva concedierii unor muncitori temporari, între care şi Victor. Patronii aduseseră din Moldova lucrători pe care intenţionau să-i plătească mai prost. In aceeaşi noapte, localnicii pătrunseră în cazărmile unde dormeau aceştia şi-i lămuriră repede despre ce e vorba. Moldovenii plecară cu trenul de dimineaţă. A doua zj, seara, siguranţa aresta patru muncitori, bănuiţi a fi capii grevei. Intre ei se afla şi Constantin. Arestarea se făcuse seara pentru a nu înfierbînta orăşelul. Dar, în mai puţin de-un ceas, în curtea fabricii, pe terasămentul căii ferate şi-n faţa intrării era adunată o mulţime de oameni. Veniseră femeile muncitorilor, copiii mai răsăriţi. In depou, o locomotivă urla răguşit fără să se oprească, mărind cu urletul ei prelungit tensiunea, neliniştea.
77
Victor nu putuse să se strecoare în curte prin mulţime. Rămase înghesuit între alţi muncitori la intrare. Marea de oameni se mişca uşor pe nesimţite, purtîndu-1 înainte spre clădirea administraţiei, un' edificiu stil vilă, înecat în iederă cu obloane verzi, trase.
Locomotiva încetă să-şi trimită semnalele răguşite.
Se aşternu, pentru o clipă, o tăcere ciudată. Treptat însă crescu murmurul mulţumii. Se desluşeau ocări, cineva îl striga pe Vasile, ţipa ■cîte-un copil, lîngă portiţa care da. în parcul gazon at al administraţiei, se purta o conversaţie animată a unui grup de muncitori mai bătrîni. Mulţimea vuia. Aşteptarea mărea rumoarea, glasurile erau mai întărită te. Lui Victor, neobişnuit, i se păru nebunească această aşteptare. A fost dat afară. Ei, şi ? A mai fost dat afară. Aşa-i viaţa... socoti el. Ce-o să se aleagă ? Apoi îi fu ruşine, amintindu-şi că între cei patru arestaşi e şi Constantin. Ciudat băiat. Vine la soră-sa. Pare atunci un îndrăgostit •ca oricare. Soră-sa face din el ce vrea. Ii dă să ţină oala de toartă cînd mestecă mămăliga, îi pune dinainte şorţ, îl trage de urechi ca pe-un copil. Constantin rîdea.
— Dacă pe-ai tăi îi cheamă Turcu, tu eşti turcoaică.
Acasă, cînd soră-sa a aflat că l-au arestat a îngălbenit. O zări pe terasament, aproape de stîlpul cu transformatorul electric.
— Tovarăşi, se făcu auzit un glas. Să cerem imediata eliberare a arestaţilor ! Să nu-şi mai bată joc de noi administraţia.
— Vin jandarmii ! ţipă o femeie.
Se auziră, în răstimpul de linişte oe-a urmat, tropăituri grele, de bocanci soldăţeşti. Lumina becurilor clipi, apoi se stinse. Izbucniră, şi mai puternic, ţipete, chemări. Cineva huidui. Ca şi cînd ar fi scăpărat, întreaga mulţime începu să huiduie.
— Vasile, strigă din nou glasul ascuţit de-adimeauri.
— Lasă-f c-aici îi în loc bun, nu ţi-1 ia nimeni.
Lumina s-aprinse din nou. Mulţimea nu mai era însă aceeaşi. Ceva ameninţător, căruia nu i te poţi împotrivi, se citea pe faţa fiecăruia Dar ■nici nu mai puteai face deosebire între o faţă şi alta. Semănau ca gemenele una cu alta. Se scanda, cu putere uriaşă, vocile se ridicau, în răstimpuri egale, ca nişte valuri, asaltînd...
Victor se simţi şi el luat irezistibil de val. Se pomeni că strigă şi el,-carcere şi el cu putere eliberarea arestaţilor, că-i pătruns de nedreptatea făcută. Trăia o stare sufletească care înainte nu-1 încerca decît rar şi-atunci numai cînd se trezea din somn, după un vis în care se făcea că e puternic, că poate da şi altuia din puterea aceasta. Ca pe urmă realitatea de fiecare zi să-i pară nesuferită. încerca sentimentul de revoltă s-ar fi răstit la cineva, la oricine. „Aşa se-ntîimplă, gîndea el, că-ţi vine ca om să-ţi baţi pînă şi pe fiinţa cea mai apropiată, ca si cînd ţi-ai bate soarta, viaţa asta fară noimă". De-un an şi jumătate sentimentul acesta creştea,' se manifesta mai des şi nu numai atunci cînd se trezea. Constantin îl' învăţase împotriva cui să-şi îndrepte pornirea de-a zdrobi. Să nu te umileşti, îi spunea el. Noi nu trebuie, nu putem să fim umili.
In mijlocul acestei mulţimi, care tălăzuia, furtunoasă, răsună deodată o voce puternică, pătrunzătoare :
— Să alegem o delegaţie, auziţi ?
— Să alegem... să alegem.
78
— Vasile ! Se auzi din nou. •— Mardare, strigă cineva. Mardare lucra la atelierul mecanic.
— Ion Mardare.
— Da...
Se mai rostiră câteva nume, repetate ca un ecou prelung de' către oameni.
Victor era împins spre gard, apoi se pomeni în faţa intrării.
— Ce te bagi ?
II bruscase un bărbat înalt, voinic, în civil. Lingă el un poliţist, în uniformă, repetă, ca şi cum ar fi îngînat:
— Ce te bagi ?
Imita nu numai felul de-a vorbi răstit, poruncitor, al civilului, dar pînă şi 'mişcările feţei şi felul cum făcu un jumătate pas înainte. Din spate cineva răspunse.
— Ce-aveţi cu el ?
După timbrul vocii. Victor îl recunoscu pe Mardare.
— N-a venit degeaba, să se afle-n treabă.
Lîngă civil se ivi o figură prelungă, ou bărbie ascuţită ca un capăt de păr cioplit a fi mai uşor bătut în pămînt. Şopti aibia auzit : •— E pe listă.
— Aha, e din ăia, făcu civilul ca şi cum ar fi făcut o mare descoperire. Se privi ochi în ochi cu poliţistul şi ţipă ca din senin, încît toţi -cei dimprejur tresăriră.
— Şterge-o de-aici !
Se stîrni un nou val de strigăte.
— Să n-o şteargă.
— Nu I
— Nu !
De undeva, de lîngă poartă, altul :
— L-a împins. L-a lovit. Mardare strigă :
— Să-1 alegem şi pe el. Pe Victor Turcu. Să-1 alegem şi pe el.
— Bun ! II ştim.
— Bun !
— Victor Turcu.
Aşa fu ales Victor Turcu, în delegaţia muncitorilor.
Fură duşi în clădire. Aşteptară o jumătate de ceas. In odaia alăturată, de unde nu răzbătea miciun zgomot, direcţia se sfătuia.
Odaia în care aşteptau era încăpătoare. Patru birouri de stejar, dispuse în romb, o măsuţă mică cu o maşină de scris, acoperită cu o pînză cauciucată verde, un cuier gălbui, dădeau un aer încărcat, greoi încăperii. Un covor vişiniu lega uşa pe care intraseră ei de uşa în dosul căreia se sfătuia conducerea.
După o jumătate de ceas direcţia comunică acceptarea la lucru a sezonierilor. Decizia o comunică secretarul direcţiei, cel cu bărbia ascuţită. Vorbea într-un fel pretenţios. Pe deasupra, mînca din vorbe de nu se se mai înţelegea siîrşitul cuvintelor mai lungi.
— Direcţia a examinat cererea dumneavoastră. Reprimim la lucru pe sezonieri.
79
Tn clipa aceea se crăpă de-un deget uşa. Tn frîntura <de secundă cît fu ţinută aşa de cineva, care pe semne vrînd să iasă se răzgîndise, Victor îl văzu pe Constantin. Părul îi era răvăşit, iar un oehi umflat.
Mardare alergă la fereastră, o deschise dintr-o smucitură şi urlă înspăimântător :
— Ii bate ! I-au bătut !
Se porni un vuiet, pe lîngă care tot ceea ce auzise pînă atunci Victor, părea un joc de copii. Te-ai fi aşteptat, din clipă în clipă ca toată clădirea, birourile aşezate în romb, cuierul şi pînza cauciucată să zboare, măturată de furtună.
Uşa capitonată se deschise. Se auzi spărgindu-se un geam.
— Daţi-le drumul 1
— Eliberaţi arestaţii !
— Eliberaţi...
Lui Victor, care simţea din nou pornirea aceea căreia nu i se mai putea împotrivi, i se păru că nu numai el strigă, ci tot oraşul, pînă şi funcţionarul cu bărbia ascuţită şi în acelaş timp îi veni să rîdă aducîndu-şi amlinte de felul în care acesta vorbea înecîndu-se la sîîrşitul cuvintelor mai lungi.
Lustra din tavan se legăna uşor prelungind şi scurtînd pe covor umibra lui Mardare. El îşi aminti, dureros de limpede, de glasul tatălui său.
— Fiţi cuminţi, fiţi cuminţi... Tresări.
— De ce? De ce să fim cuminţi? Asta, numai asta nu.
*
Procesul devenirii revoluţionare a lui Victor a început acolo. Tot acolo a 'găsit şi titlul ultimei lui lucrări. In serile următoare a stat de vorbă îndelung cu Constantin. Sora iui, cu mîiniie încrucişate în poală, strălucind, asculta. Bineînţeles, că nu pricepea nimic din ceea ce spunea acesta. Credea poate că totul e vesel şi bine, chiar faptul că aminteşte de lucruri triste.
— Am stat doi ani închis, din care unul în celulă, spuse Constantin singur, iar dincolo de fereastră, numai cerul şi o coastă de deal. Iar pe această coastă împădurită de deal, printre aluni şi tufe de sînger, porumbele, peste vine groase de rădăcini, îniortocihiată, luptînd parcă să răzbată dincolo de deal, cînd crăpată de arşiţă, cînd lucind de ploaie, trecea o cărare. N-am uitat-o niciodată. Citeam întrînsa ca în propria mea viaţă. Şi eu voiam să răzbat dincolo de culme, la lărgime.
Cea mai puternică impresie din copilăria lui Victor rămăsese şoapta neînchipuit de tristă a tatălui său, tîmplarul ţîcnit, crescător de porumbei şi colecţionar de plăcuţe „Sahmoll", cele patru capete de copii aliniate în dreapta mesei.
Povestea Iui Constantin adăugase ceva nou acestei amintiri.
Şi-n timp ce acesta povestea, el descifra în grupul sculptat şi soluţii neaşteptate, la care nu se gîndise.
80
Cînd vorbea de Victor Turcu, Constantin ca să se poată stăpîni se ridica şi apropiindu-se de geam privea afară, în grădină. îmi ocolea privirea. Păşea anevoie, piciorul drept încă înţepenit se vedea că-l doare. Spunea :
— De-atîtea ori ne-am povestit unul altuia, toate acestea, încît nu-mi mai dau seama dacă mie sau lui i s-au întîmplat. Cînd, în 1944 am primit biletul prin care mi se anunţa că partidul cercetase cazul de la ,,Salcia supărată" să nu plec pînă nu primesc al doilea bilet, care urma să-mi aducă hotărîrea biroului, am retrăit încă odată intens, toate acestea. Mi se părea că visez, nu-mi puteam închipui, nu puteam admite amara realitate. De aceea am plîns. Tata şi Ilarie cine ştie oe-or fi crezut. Atunci, atît de aproape de libertate ! Toate cîte s-au petrecut, atît de absurde, 'de nedrepte, m-au durut cum nu cred că mă va durea ceva vreodată în viaţă. Al doilea bilet îmi transmitea sarcinile imediate de îndeplinit. Partidul cercetase cazul şi hotărîse. Mi se încredinţa o muncă în armată. Plecam pe frontul antihitlerist.
L-am rugat să-şi eontinuie relatarea :
Şi-a tras scaunul mai aproape de masă şi a aprins o ţigară.
In toamna anului 1943 prin gara D... trenul de marfă 8251 duoea spre Arad un transport special. Şeful gării rămase un picuţ contrariat. Numărase vagon de vagon, dar în afara unui mărfar, ca toate mărfarele, obişnuit, nu reuşi să vadă în şarpele negru, care se îndepărta încovoin-du-se ia curba Păducelului, nimic altceva. In tot trenul nimic nu prezenta justificarea acelei menţiuni, care, fără să-şi dea seama de ce îl înfiora:, tren special, peste orar.
— Războiul, murmură el. I se năzare cuiva şi, pac! Special!
îi părea rău mai cu seamă pentru că astă seară nu va avea ce comunica, senzaţional, intelectualilor din sat, cu care-i plăcea să sporovăiască.
— Ducă-se, rosti înciudat.
Se-nsera. Acarul, mişcîndu-se greoi aprindea felinarele de noapte. La mişcare, impiegatul ţăcănea la morse, anunţînd staţia următoare. Ca şi cum i-ar fi dat un răspuns, trenul angajat pe curbă îşi trimise zvonul metalic, sacadat, pînă în gara pitică, turtită de coroanele măreţe a doi castani uriaşi.
— Nu te adăposti sub plop, cînd fulgeră. Caută copac cu coroană rotundă, răsfirată... îşi aminti de-o lecţie învăţată în şcoala de agricultură, şeful gării.
Nu-i plăcuse meseria. II îndemnaseră părinţii să o îmbrăţişeze. Ena mobilizat pe loc şi >a avut şi noroc să nimerească o gară importantă. *)
Privi încăodată după trenul care nu se mai vedea. Doar ecoul aducea, cu întîrziere, zgomotul înăbuşit al rostogolirii roţilor pe şine. Răspunse în silă salutului adresat de acar şi deschise uşa biroului de mişcare.
— Dom' şef, îi zise impiegatul, un tinerel plin de negi şi coşuri pe obraz, vedeţi şi dumneavoastră, ce-i aici ? Mi se pare c-am dat drumul trenului prea repede, trebuia să oprim aici vagonul 214.805.
*) însemn .aici că şeful gării D. e tot acolo. E un om destoinic şi  n-a uitat de trenul acela. Mai ales că a aflat, după cîteva zile, ce s-a' întîmplat la circiuma apropiată.
6 — Viaţa Romîneasca, Nr. 9
8?
— Ia, dă să văd !
Panglica însemnată cu litere şi puncte ajunsese s-o citească aproape rnai repede decît slova scrisă.
— Gum, mama dracului. De ce n-au comunicat la vreme ? Acum să cerem înapoi vagonul.
— Vine 8513, poate că-1 cuplează acolo..
— Etete, încurcătură...
Intîlnirea cu notarul şi directorul cel bătrîn al şcolii trebuie să se amine. Ceru telefonic gara oraşului.
*
— Ştii de ce îmi aminteşte scîndura vagonului ? întrebă Constantin. De podeaua odăii cantonului în care-şi face tata serviciul. Cînd trecem prin gări şi se iţeşte lumina felinarelor prin crăpături îmi vine că-s acasă, arde focul în sobă şi eu stau cu picioarele goale pe podea, şi mi-i somn, tata umblă pe-afară...
— Ţie, Constantine îţi vin mereu gînduri vechi, din copilărie. Te legeni cu ele. La ce bun ?
— Eh, mă legăn .cu ele. îmi vim şi-i bine că vin. Nu-mi place să stau degeaba. Ce crezi? Dacă omul şi-air încrucişa mîiniie, ^aşteptînd, copilăreşte, să i se facă milă cuiiva de el, ar fi bine? Aş crăpa. N-am nevoie de mila nimănui. Măi, Victore, să lăsăm asta. Mai spune-mi odată exact. Ce ţi-a spus Viorica ? A plîns ?
■— Cum să nu plîngă...
în vagonul închis, de marfă, era întuneric. Cei doi erau cu cătuşele prinse de mîini. în colţul celala.lt pe-o rogojină dormea soldatul cu faţa în jos, cu cureaua armei strînsă sub el. Plutonierul de jandarmi fuma, suflînd fumul pe fereastra cu gratii a vagonului. Părea plictisit. Nu intervenise în convorbirea arestaţilor. Avea ordin să nu le vorbească, să nu-i asculte şi să nu-i lase nici pe ei să vorbească. Mai ales să nu-i lase să vorbească intre ei.
— Să n-audă soldaţii, bre. Comuniştii fac agitaţie. Cînd nici nu gîndeşti. Chiar de vorbesc de soare şi lună, de copii. Să n-ai încredere în ei nici dacă or cînta biserioeşte.
Dar plutonierul, deşcă veche, îi lăsă să vorbească. Instrucţiunile le cunoştea. Aşteptase să adoarmă soldatul, curios să-i asculte ce-şi spun. îl interesau şi-1 şi nelinişteau deţinuţii .de felul celor doi, pe oare-i strămuta. Aşa suna ordinul scris. I s-a spus însă să caute să folosească cel mai mic semn de nesupunere, să provoace încercarea de fugă... Şî-atunci...
în sinea lui, le purta chiar respect. Ii impunea felul lor de-a fi, organizarea, faptul că nu-şi pierdeau capul. Dar îi şi ura.
Ii ura pentru îndrăzneala cu care tratau cu superiorii lui). Nu se intimidau. Atentau la siguranţa stărilor de lucruri din ţară. Răspîndeau zvonuri alarmiste despre mfrîngerea din răsărit. De pe front transpirau, cu toată cenzura îndrăcită, ştiri destul de grave. Nemţii se opriseră din mers. Ar fi vrut să ştie ce-i în capul celor doi. Urîţelul nu-i păru interesant. Slab, scund, cu ochii aprinşi ca de febră, tăcea mai tot timpul. Avea
82
degetele mîinii drepte strivite. Celălalt îl interesa. „Voinic, mlădios, nu se vede pe el c-ar fi stat atîta vreme la răcoare", gîndi el.
Privi încăodată la soldatul nemişcat, culcat pe burtă, care adormise ca lovit în cap îndată ce i-a şoptit :
— Poţi să dormi. Am eu grijă de păsărici.
Mai avusese de lucru cu comunişti. Ştia tot ce se cuvenea să facă. Dar la asta nu-i plăcea să se gîndească.
Aruncă restul de ţigară pe fereastra zăbrelită a vagonului. Izbin-du-se de-o .gratie, capătul ţigării nestinse aruncă jur-împrejur scîntei, luate repede de vînt. întunericul păru apoi şi mai adînc.
Ceilalţi doi vorbeau în şoaptă. Plutonierul ar fi vrut să se apropie, s-audă mai -bine; zgomotul trenului îl împiedeca. Ii era teamă însă. Soldatul dormea, iar ceilalţi erau doi, deşi aveau cătuşe la mînă.
Victor zise :
— îmi pare bine că-s cu tine. M-au ridicat, cam la o lună, după tine. N-aş fi visat c-o să ne vedem iar.
Cu dosul mîinii, atinse uşor şoldul celuilalt. îşi aduse aminte de degete. Rosti, trist ,:
■— Cu sculptatul, s-a zis.
— Lasă... nu te omorî cu asta.
Şi, ca să-1 înveselească, se aplecă la urechea lui Victor şi-i şopti : •— Ştii cum îl cheamă pe plutonierul ăsta ?
— Cîlă! Auzi, ce nume! Se vorbesc lucruri urîte despre el. I-un zbir. Acuşi răsare luna, schimbă el vorba. La noi sus, pe Bistra, cînd răsare luna, îmi place să mă plimb pe drumul din pădure. Mult m-am gîndit, cît am stat singur ia drumul din pădure. Curios, vezi, cantonul tatii-i departe de sat, ca la vreo 10 km. Trebuie să mergi pe drumul ăla, altfel faci încă odată pe atît. Mergi un timp drept, în dreapta şi-n stingă pădurea. Drumu-i destul de 'lat. Carele au lăsat urmă .adîncă. In mijlocul drumului iarba-i însă neatinsă.
— Ca pe drumurile de ţară, observă Victor.
— Apoi se îngustează. Copacii se apropie. Coroanele li se împletesc şi fac un fel de boltă ; vara-i umbră deasă.
— E întuneric ?
■— Şi răcoare. Acolo nu se usucă niciodată pămîntul. Şi nici flori nu cresc. Pe urmă drumul ocoleşte muntele, pe nesimţite şi urcă. Se face tare frumos. Niciodată nu mi se ura. Una-i să faci un drum de 10 kilometri suind, coborînd, trecîhd cînd pe sub boltă întunecată, cînd prin poeni, 'luminişuri, zărind cîte-o veveriţă sprintenă care te face să rîzi, alta să mergi pe-o şosea ca trasă cu linia, fără altceva pe margini decît stîlpi de telegraf şi pietrîle kilometrice.
— Fleeărim, Constantine. Mi-ai adus aminte de tata. Şi, curios, îmi pare rău că l-a:m lăsat să vîndă porumbeii. Avea vreo doi curieri, îmi plăcea să-mi închipui, cînd muream după cărţile de aventuri, că sînt undeva închis, cu lacăte grele la uşă, şi-atuncî leg de piciorul curierului meu un răvaş şi vine salvarea.
•— Gruia lui Novac. O să vie vremea cînd se vor schimba toate astea fără răvaşe. S-au împotmolit fasciştii la Cotul Donului. După Volokolamsk anai capătă ei un dupac după cap, îi'suflă în ureche lui Victor.
83
— Tu ştii unde ne duce ?
— In loc hun nicidecum. Nici plapomă nu o să ne dea...
—- Poate că ne dau ei un Iei de plapomă, rosti după un timp Constantin. Ne-ar aşterne ei la toţi patul, n-ar frică. Dar n-o să poată.
Trenul şuieră, prelung, la semnal. Simţiră macazurile, apoi o oprire bruscă. Se auzeau voci, cineva trecea pe lîngă vagon. Constantin tăcu. II impresionau întotdeauna gările, aducîndu-i mereu aminte de cantonul bătrînului. Ii plăcea mirosul de zgură umedă, de ifum de cărbune, de frunziş. I se păru, ca de atîtea ori, de necrezut, faptul că-i iar închis, păzit cu puşca şi nu poate călca pe peron, nu poate asculta cum picură apa din cişmea, pe ciment, nu poate privi şirul de arbuşti, pieptănaţi de vînt, n-aude ţăcănitul aparatului Morse.
II neliniştea şi acest drum, căruia nu-i dezlegase rostul. I s-a spus să fie foarte atent. Să nu facă nici un gest, niciun cuvînt să nu-i scape, nimic din ce-ar fi putut da un cît de mic pretext. Tovarăşii comunicaseră plecarea lui, în afară. I s-a şi dat o adresă în caz că reuşeşte să fugă. I s-a spus :
— Vei fi provocat. Vor căuta să te înşele. Ei caută asta, să dea o spoială legală crimei.
— Uite, o luăm înapoi. Ce-o fi asta ?
— Manevră, ce să fie ? Tu ştii ? Cînd oboseşti, dacă închizi ochii, îţi face într-adevăr impresia că trenul merge pe dos.
— Şi mie mi se-ntîmplă. Cînd eram mici închideam ochii dinadins. Se mai scurse un sfert de ceas. Cîlă îşi trezi ajutorul, îi dete în grijă
deţinuţii, trase uşa grea a vagonului şi sări jos, sprinten. Se-ntoarse după cîteva minute.
— Hei !
•— Aici, dom'major.
Ce-i bătaia asta de joc? se răsti ■majurul.
— Plecăm ! zise acesta, gîfîind de efort.
— înapoi ? La dracu, ne poartă ca pe orbeţi. Constantin i-asoulta. II lovi uşor ou cotul pe Victor.
— E de rău, gîndi în acelaşi timp. Bîţîial a asta în colo-încoace nu-i. a bună.
Se auzi un alt tren şuierînd. Cineva protesta pentru oprirea neprevăzută. Iarăşi porni trenul lor. Constantin ghici că au rămas în ultimul vagon. Apoi o izbitură violentă care-i răsturnă.
— Ne-au cuplat la alt tren, zise Constantin. Ţine-te scuturături de-acum. Ar fi bine să putem dormi.
— Nu mi-i somn, declară Victor. Şi cînd nu mi-i somn, de regulă nu dorm.
— Aşa, nu dormi cînd nu ţi-i somn ?
— De regulă...
„Face glume, îşi spuse Constantin. Uite, face Victor glume". Cînd l-a văzut cu doi ani înainte, în curtea închisorii, la plimbarea de dimineaţă, simţise o bucurie de care se ruşinase imediat. Să te bucuri că-1 vezî pe Victor, în închisoare! Dar era atît de sincer şi spontan sentimentul. Au stat de vorbă multă vreime apoi, fiind închişi în aceeaşi ce-
84
lulă. Victor rămăsese acelaşi om blind, timorat, puţin absent. Uneori vorbea mult, sărind de la un lucru la altul, fără legătură anume, alteori tăcea ore întregi. într-un sens, lui Constantin îi plăcea că Victor nu se schimbase. Era semnul incontestabil că are voinţă, că-i aluat bun. L-ar fi vrut mai înfipt. I-a văzut degetele strivite. Ar fi vrut să-şi ia asupra lui durerea. Victor r-aducea aminte mereu de Viorica. Nu prea semănau, doar mici, greu de observat asemănări se puteau găsi între fratele acesta slăbuţ, puţin trist şi fata frumoasă, plină de viaţă, care-i lega dinainte şorţul cînd mesteca mămăliga.
Privi cu ură spatele lat al plutonierului-major. îşi şopti: „cîţi nevinovaţi îi fi împuşcat aşa fără să clipeşti".
— Nu ţi-i somn, zici ?
— N.u,
Ce altfel nu avură timp să mai schimbe vreo vorbă.. Trenul opri pe o linie mărginaşă. Cineva decupla vagonul. Nu trecură nici două minute, cînd locomotiva şuieră şi în sorîşnet de osii, mărfarul se urni, locomotiva îşi înteţi gîlfîiturile şi luă viteză.
Se înstăpîni tăcerea. Răsări şi 'luna. Cîlă coborî din nou. Din întuneric îl chemă o voce. I se întinse un plic. II luă şi îl desfăcu. Aprinse lanterna.
— Asta-i gara ?
— Da, să trăiţi ! Drumu-i ceva mai sus. Noi, escorta sîntem la ,,Salcia supărată".
— Ce-i aia ? întrebă Cîlă.
— Un han, să trăiţi. Acolo tragem noi. Are şi o pivniţă. Nu scapă niciun şoarece..
— Bine. Scoateţi prizonierii !
10.
Se lumina de ziuă. întinşi unul lîngă altul, pe-o mînă de paie, Victor şi Constantin, nu putură aţipi de loc. Escorta se îmbătase, pe semne, pentru că se auzeau pînă în pivniţa aceasta umedă, urletele lor.
— Cunosc hanul ăsta, zise Victor. Mi-am tot bătut capul să îmi amintesc. Vorba aia. Mi-era pe limbă şi nu puteam să-1 rostesc, cuvîntul. Sîntem aproape de B... Am oprit odată aici în gară. I-un han, mai curînd circiumă. N-are nimic atrăgător, frumoasă nu-i decît salcia.
— O salcie supărată. Cunosc şi eu locurile bine, făcu Constantin. Măi, Victore, ce zici tu de asta ? Să ne scoată cătuşele. Nu mă aşteptam la atîta mărinimie.
— Ce să zic? Fereşte-te de mila bogatului...
— încă o vorbă. Măi, Victore, zău că nu te recunosc. Ti-aduci aminte cînd ne-am văzut întîi ?
•— Parcă aveai atunci ochi pentru mine ?
Constantin cumpănind bine tot ce s-a petrecut în acest drum, bănui că scoaterea cătuşelor înseamnă ceva.
— Un încătuşat nu pozate gîndi la fugă, îşi spuse-ntr-o doară. Cum nici pasărea nu zboară din cuşcă, dacă nu o deschizi. Ori noi trebuie să fugim. Sau, cel puţin, să dăm impresia.
85
VinfnrSerr.idiCă ÎX1 piciioare" Ciineva venea spre pivniţă. 11 sculă si ne Sa ce:!:0"6 Wnea PaŞ6a aneVOie' ^ ca 5 cum ar ff fost bea'tt Se auzi cum caută lacătul. Zăbovi mult pînă potrivi cheia Usa w?»
Era Cîlă.
neva cîmta^ls. rfJSf:     ^ COntinUa l3rma- Se Spăl^au pahare- Ci"
„Decît o soartă tristă şi-amară Au„ . Mai bine-o moarte as prefera i"
Alta voce, joasa, cînta, întreruptă mereu 'de ceilalţi : „I-aţi copilul care-1 ai... Tn casa mea să nu mai stai Şi ia-ţi copilul... . . nici o secundă"
v^SZMSZt&r*-m 0 S6Cunds'      « - *~
„Şi ea copilul şi-a luat c   .   „ In casa lui nu a mai stat "
Se isca vacarm Izbucniră urale. Urlau toţi doar vocea de bas ca
..Nici o secundă..." Cîlă negăsindu-i, pesemne, ţipă :
— Unde sînteţi ? Aţi fugit ">
urmă,Şrlpez^nd Care p6 semne 1 se ^urubase în urechi,
— Nicio secundă ! Plăcîndu-i formularea, repetă :
Nicio secundă...
P^^t^li^z^^"1 -însemnde s™uk,î
— Şi l-a luat! Nicio secundă '
cu ră^ta'tef""1 deSprinzîndu-se din Iberic pe Constantin, zise, zîmbind
— Păi, nu aşa, nenişorule. Fugi, ai ? Se enervă, deodată.
— Nicio secundă ! Nu vorbea. Lătra !
— Apoi am eu ac de cojoc.
pistoluluilărL 13 SPat6' CU° înodi;n,eaIă servantă. Patentul tocului Constantin îi suflă fulgerător lui Victor
— Pe el ! Ne-mpuşeă ! Ii beat i
Victor simţi cum îl gîdilă, cald, la ureche şoapta tovarăşului său....
86
Cei din han nu auziră decît a doua împuşcătură. Fata de la tejghea, o ţărancă durdulie, pieptoasă, îşi duse rnîna la gură, scăpînd un pahar pe tăblia mesei. Paharul se rostogoli spre margine şi uşurel, trecu peste un cuţit spărgîndu-se pe podea. Fata ţipă prelung, înspăimântată.
Atunci intră pe uşă Cîlă. Aerul stătut de circiumă îl ameţi pe dată. înainta doi paşi, peste'măsură de largi, se-n cruntă la cine ştie ce gînd părăsit îără veste în minte, apoi se clătină păşind în lături. Căzu cît era de lung peste un scaun, rănindu-se adine la mîna dreaptă în cioburile paharului risipite în faţa tejghelei. Privi sîngeîe, care curgea şiroaie, se ridică în capul oaselor şi rosti ciudat de limpede, răsunător:
— I-am achitat! Au vrut să fugă.
Cînd au ajuns la faţa locului, în goană, cei din escorta, cu toţu subofiţeri de jandarmi, se luară cu mîinile de cap. —- Numai unul. Celălalt a scăpat.
Cel căzut era Victor Turcu. Sărise înainte odată cu Constantin. Glonţul dintîi nimeri în usciorul uşii. Al doilea i se opri în gît lui Victor. Constantin, văzîndu-1 pe Gîlă prăbuşit, auzind împuşcătura, strigă :
— Victore, fuga !
— Vin, spusese acesta.
Dar n-a mai putut veni. Cînd îl fripse glonţul, gemu greu.
Constantin, ajuns în pădure, trecînd ca buimac prin tufişuri, însînge-rîndu-si fata, auzea mereu geamătul greu al tovarăşului său. Alerga şl plîngea de'furie, de deznădejde, de ură, cu pumnii strînşi mereu înainte...
în urma lor, la „Salcia supărată" se înscena „fuga de sub escortă'" a politicului Victor Turcu. _
Sandu Cîlă, rezemat cu capul de tăblia tejgheln, dormea, sforamd, cu gura deschisă.
Aceasta i-a adus disgraţia temporară a superiorilor.
Dar nu l-ar fi îngrijit prea mult timp disgraţia. Ştia că mult nu va ţine asta. I-o garantase colonelul.
Se înrădăcinase, dm noaptea aceea, în adînoul sufletului lui frica. Şi-1 rodea ca un car iu. îl măcina noapte de noapte.
11.
Pe doctorul Valeriu Moga-Predescu l-am chemat să vină la noi într-o sîmibătă*). Ne-a comunicat că nu poate veni la ora respectivă, avînd de operat în spitalul din comuna vecină, dar că ar fi bucuros să acceptăm să-1 vizităm acasă între 8-9. Am primit bucuroşi îndemnaţi de curiozitate mai cu seamă. Aflasem că e un medic ciudat, că nu seamănă jcu ceilalţi doctori. Medicii tineri afirmau că s-a ramolit, cei bătrîni că păstrează cu încăpăţînare idei şi comportări juvenile.
L-am găsit în grădină. Pălărie de paie cu boruri largi, ochelari, _ o figură de ţăran arsă de soare cu un aer de asprime, la prima impresie. Fruntea pătrată, înaltă şi falca dură care-i împrumutau  severitatea, în
*) Primisem, nu mult după începerea anchetei, o scrisoare di.n partea lui. Ne cerea să-1 audiem neapărat, fiindcă dispune de dovezi scrise. Din cele ce scria reieşea .limpede că era în cunoştinţă de cauză.
87
contrast cu ochii căprui, cu gura mare, moale, cu cutele, adine săpate, la colţurile buzelor. Ai fi spus că figura doctorului nu s-a putut decide, încă, între asprime şi blîndeţe.
Ne-a rugat să intrăm. S-a spălat pe mîini afară, turnîndu-şi ţărăneşte apă in pumni, a spus oui va să pregătească o cafea şi ne-a arătat cu un gest spre uşă să intrăm în cabinetul lui de lucru. Odaia era încăpătoare. Doi pereţi ocupaţi de rafturi cu cărţi, pînă-n tavan, o masă rotundă în mijloc, pe care odihneau reviste ilustrate, un birou masiv la stejar, cu hîrtii răvăşite. Un cuier de care atîfnaui o haină de doc, decolorată şi-un halat alb, complectau un interior puţin dezordonat, dar nu lipsit de personalitate. Mirosea a tutun şi vag a medicamente.
Afară era cald. Se-nsera.
Medicul a aprins lumina, s-a aşezat pe scaunul cu spătarul larg din dosul biroului şi ne-a cerut iertare că n-a putut veni personal la ora prescrisă în invitaţia noastră. Operaţia reuşise, era bine dispus. I-am spus pentru ce am venit. L-am rugat să nu se pripească. Era vorba de lucruri de mult petrecute, asupra cărora noi vrem să aflăm date cit rmai amănunţite...
Cînd am plecat, trecuse de miezul nopţii...
*
„N-am fost niciodată atras de medicină. Prima mea întîlnire cu sala de disecţie şi îndemînarea lui Toader, omul de la morgă, care manevra cu cadavrele, m-au determinat să părăsesc sala, facultatea de medicină şi să mă înscriu' la geografie. Am întimpinat o opoziţie neaşteptat de crîinoenă din partea tatei. Tata era un om „ajuns", medic renumit, ridicat de jos. Bunicul, din partea tatei, ţăran din părţile Sibiului, l--a putut purta numai ia liceu. Mai departe n-a avut modru. Tata era un om de-o încăpăţînare şi de-o tărie rară. Voia cu tot dinadinsul să răzbată. A cunoscut-o în anii de facultate pe mama. Fiică de familie. Tatăl ei tot medic. S-a-nsurat. Mama era singurul copil la părinţi. Condiţia principală a fost dublarea numelui. Pe tata-1 chema simplu Moga. Avram Moga. A devenit Moga-Predescu.
Eu nu m-am simţit atras de medicină, cum am spus, niciodată. Visam să călătoresc, să cunosc lumea. M-am împrietenit cu geografia, erezînd că asta-mi era vocaţia. De altfel în rafturile mele veţi găsi aproape numai cărţi de călătorie şi ştiinţele naturii. Ultima cred că e adevărata mea vocaţie. Am ghicit-o însă tardiv. Zarurile fuseseră aruncate.
Cred că trag mai mult în partea bunicului meu din Sibiu, N-am avut niciodată mai mari bucurii in copilărie ca vacanţele petrecute în satul de munte.
A trebuit să mă supun. Sentimentul că sînt străin de meserie, nemulţumirea că mi s-a nesocotit dorinţa intimă, dăinuie şi-acum în mine. De altfel îndată oe-am terminat, am refuzat postul propus de tata şi-am ales această plasă, mai aproape de satul bunicului. Un fel de protest pe care tata nu 1-a înţeles şi, nu după mult timp, am încheiat pînă şi corespondenţa cu ei. Mama a venit de două ori în prianul ian. N-a mai repetat vizita.
In 1942 am fost .solicitat să fac autopsia unui om asasinat. Atunci s-a legat de mine prim-pretorul plăşii, insistînd să primesc să devin
88
medic-legist. Un an şi jumătate a insistat. Ga să scap de sîeîielile lui obositoare, mai ales că nu .se prezentau prea des cazuri de cercetat, am acceptat, dar cu condiţia <să nu părăsesc circumscripţia mea.
Odată prins, n-am scăpat. Sînt omul care mi-am căutat zadarnic o vocaţie. Nu ştiam nici eu ce se întîmplă cu mine. Dar medic legist hotărît nu puteam fi. Am consultat reguLamentele în vigoare atunci, am răsfoit literatura de specialitate, ca să mă edific asupra atribuţiilor, răspunderilor. Ar fi trebuit să-mi dau demisia pe loc, la început. Diverse incidente, alunecările frecvente peste limitele hotărîte în regulament, unele expedieri sumare, dictate de-o putere care-mi rămînea obscură. Regretam că nu l-am ascultat pe tata.
Sînt însă o fire comodă, aproape apatică. Ca un soţ care se pomeneşte fără voia lui cu o femeie nedorită, eu cu medicina coabitam. Fire indiferentă. N-am adoptat, de pildă bigotismul părinţilor (n-am încetat să cred c-al tatei era interesat) dar n-am adoptat nici contrariul. Rămîneam undeva, la mijloc. Firesc, un mediu religios, să zicem cum aveam în şcoala confesională înainte, creştea adepţi, dar şi opozanţi. Sînt atitudini active, în mine însumi îi iubeam pe opozanţi, pe cei oare se împotriveau vădit şi-1 citeau pe Voltaire. Eu, de la început oprit să-mi aleg cariera ce mi-ar fi plăcut, prin urmare să-mi exercit voinţa în sensul unei preferinţe, am acceptat calea .compromisului. Ţineam cu dinţii la un singur lucru. Să nu ader la niciuna din contrarii. M-am ţinut departe de politică, de interesele ce se ţeseau între notabilii locului. Geografia m-a slujit de minune. N-am luat, poate vă interesează, niciodată atitudini nete. Nici nu mi s-au cerut. M-am oprit întotdeauna la timp. Teama de aventură, de-o alegere pripită însă mi-au servit aici. Asta m-a făcut să păstrez cele două documente legate de „Salcia supărată" fără ca nimănui să-i fi dat de gîndit.
Cele întîmplate în ziua de care-mi cereţi să-mi aduc aminte fără să-ncerc s-o ascund, m-au zdruncinat. întors acasă, singura comparaţie pe care am făcut-o între mine şi evenimente a fost pendula din perete, atîr-nînd nemişcată, vertical, inertă. Sufăr de inerţie, mi-am spus. Cui să-i iau parte ? Oficialilor, adică pretorului şi colonelului de jandarmi ? Acoperi-seră voit o crimă, aşa dar nu puteam. Celui întins pe frunzele uscate, pe marginea drumului de ţară ? Mi s-a spus că-i comunist şi fugit de sub escortă. Concluziile mele, ca medic, erau altele. Dar părtinirea lui făţişă mi-ar fi putut aduce învinuirea unei participări de idei, o apărare a ceea ce urmărea defunctul. Comunismul era pentru mine un lucru pe care nu-1 pricepeam. Baza cunoştinţelor mele era precară atunci.
întîmplările au decurs astfel. La şapte dimineaţa îmi vine un pacient. Un tînăr. Infirmiera era plecată. Schimb pansamentul. Se bătuse cu alţii în gară. Mă-ntorc în cabinet şi deschid cartea lui Nansen. îmi chiar însemnasem ruta lui „Fram". Am citit ca la vreo două ore. Sună telefonul. Mă cheamă soţia. Mă duc.
Pretorul îşi anunţa sosirea grabnică şi mă ruga să mă pregătesc în acelaşi ritm. întrebîndu-1 ce trebuie să iau, mi-a răspuns :
— Ce ştiu eu ? Avem de făcut o autopsie...
Pretorul, unul Ifrimeseu, nu-mi era un om apropiat. Pot spune chiar înţeles. Susţinea că e imprudent de deştept. Duhnea. însă a prostie. El m-a ajutat curînd să descopăr fără să-şi dea seama ce glumă sinistră sînt silit să joc sub înfăţişarea pe care o luam ca medic-legist, convins că sînt im-
89
portant şi necesar. In două rînduri am încercat să-1 înduplec, să-mi accepte-demisia. Invariabil, îmi obiecta :
— Ce te doare pe mata ! Iţi faci meseria, notezi, închei actul. Restul se desfăşoară de Ia sine. Nimeni n-o să te tulbure. Pe cînd demisia, ei, aici e mai greu. Singur n-o pot admite, şi n-am nici precădere. Urmează întrebări, mă rog, ciorba obişnuită. Motive invocate insuficiente : vîrstă, ocupaţie, nu se-nghit. Nu-ţi mai complica existenţa.
Şi nu mi-o complicam. Ridicam diurna, onorariul, îmi mai cumpăram o carte de călătorii, mai altoiam un pom şi restul se desfăşura normal.
Sosi cam peste o jumătate de ceas. Eram gata. Avea o cabrioletă uşoară, trasă de doi cai. Ii conducea singur. Ii plăceau caii. Era îngândurat. Am trecut peste terasamentul căii ferate, s-a oprit Ia circiuma „Salcia supărată" şi a băut unul după altui trei rachiuri mari. S-a urcat, ca împins de-un resort, din nou în cabrioletă şi a dat bici. L-am întrebat de cazul spre oare ne purtau în trap întins roîbii. A miriit ceva.
— De ce bei atît de mult ? Repede le mai dai peste cap !
— Cînd particip la asemenea cercetări, altfel nu pot. Mă simt mai bine ameţit.
— Ce fel de cercetări sînt astea, care te scot din sărite ?
— Lasă, ai să vezi.
Caii alergau repede, uşor, dacă n-ar fi fost sentimentul că se întîmpilă ceva nefiresc, aş fi rămas obligat primpretorului pentru o asemenea plimbare pe drumuri de pădure, prin poeni înverzite. In plin război o asemenea destindere valora dublu. Bănuiam apropiindu-se o nouă derogare de Ia regulamente, o nouă manifestare a acelei forţe obscure, caire îmi poruncea, care mă asediia de-un an şi mă obseda. îmi era teamă de ea, ca în acelaşi timp să simt că mă cuprinde şi un alt sentiment. Voiam să mă opun. îmi adunai gândurile, încercînd să le ordonez. Mă imaginai în faţa mesei mele din cabinet rînduind fişe, ca apoi să-mi răsară dinaintea ochilor Ifrimescu cu paharul plin ochi în dreapta, aplecîndu-se peste tejgheaua cîreiumij.
— E un fugit de sub escortă, mă informă primpretorul, şfichiuind calul din stînga. Aştepta să-1 întreb ceva.
— I-acolo şi colonelul de jandarmi, Vasilescu-Dragu.
Pe ăsta de ce l-o mai fi chemînd şi Dragu, m-am întrebat, gîndin-du-mă la Moga-Predescu. Atunci am luat hotărîrea să renunţ la unul din numele meu de familie. Să rămân, simplu, Moga. Hotărîrea aceasta m-a liniştit întrucâtva.
Am cotit, caii au sforăit neliniştiţi, speriaţi. Ifrimescu a strîns hăţurile şi i-a oprit, sărind sprinten să-i lege de-un trunchi subţire de copac.
— Mergem pe jos, nu mai avem mult. Şi astfel a început...
Omul împuşcat nu fusese cu nimic acoperit. Zăcea ou faţa adânc scufundată în iarbă. Iţi venea să crezi că a găsit vreun izvor ascuns, s-a tîrît din răsputeri şi-acum bea adînc, în neştire. Un braţ îi era întins lateral, degetele chircite. Celălalt braţ, îndoit sub el. S-a tîrît mi-am spus. Sub genunchi avea un maldăr de frunze şi crengi uscate, ca şi cînd bocancii grei, cu talpă de lemn, le-ar fi greblat. Asta, mi-am spus, dă impresia că
90
omul s-a tîrît cu înverşunare, să scape. Hainele, de puşcăriaş, capuil tuns. scurt, păreau ciudate în decorul fermecător, strălucind de viaţă all pădurii. Moartea părea nefirească. Răsturna echilibrul.
Colonelul Viasilesou-Dragu se apropie de noi. Era un om înalt, foarte slab şi palid. Ne-a strîns mîna. Avea o mînă mică, neaşteptat de puternică.
— Vă aştept cam de mult.
Vocea, aspră, milităroasă, cu un ce poruncitor, m-a făcut să tresar. Ifrimescu, roşu la faţă, cu mîinile care tremurau uşor la efortul făcut strunind caii, sau poate de efectul celor trei pahare de rachiu, se înclină. Rosti moale :
— Sîntem de-un ceas pe drum.
— Nu-i nimic, ne scuză colonelul. Să începem. Dacă .aveţi nevoie de ajutor, vă stau la dispoziţie oamenii mei. Bretoiean şi Cîlă !
— Ordonaţi ! ■
Ca din pămînt în faţa noastră răsăriră doi subofiţeri. Unul din ei, mai scund, cu o înfăţişare mai curînd de ofiţer, prin felul cum era îmbrăcat, repetă :
— Ordonaţi, dom' colonel.
— Ştiţi voi ce-ar trebui să ordon1! Mai .ales tu Cîlă, asta. ne trebuia ?' Să-1 -ajutaţi acum pe domnul doctor.
— înţeles ! Să trăiţi !
„Ce nume" — mi-am şoptit.
Am început să-mi fac datoria. Un fugit de sub escortă. Văzîndu-î şi auzindu-1 pe colonel, pe pretor, pe mine însumi, îmi veni aşa, pe neaşteptate, că de fapt ne găseam cu toţii sub escortă. Iată unul care a protestat. Cu ce s-a .ales. Cu un glonţ în spate.
Nu avea însă nici urmă de glonţ în spate. Glonţul lăsase urma la ceafă. Dar nu de intrare a lui, ci de ieşire. Fulgerător, instinctiv, mi-am dat seama că se întimplă, că s-a întîmplat ceva groaznic. Prezenţa colonelului (care nu participa niciodată Ia asemenea operaţiuni) sublinia neobişnuitul cazului.
Omul fusese împuşcat din faţă, nu din spate. Aşadar omul nu fugise.
Avea un trup uşor, extrem de slăbit. Cu o amară senzaţie de gol interior am privit faţa, ciudat de senină a celui împuşcat. Atunci m-am convins definitiv că nu am vocaţie de medic. Nu reuşeam să examinez moartea cu sînge rece, depărtat, ca pe-un fenomen exterior mie, ca pe-un caz simplu, urmare logică a pătrunderii unui glonţ, a unui cuţit, sau ca pe-un terminus al unui proces vital. „Cazurile" nu-mi stîrneao interesul. Şi mi-am' urît firea apatică, indiferentă, care se orienta acum spre supunere şi îngăduinţă a omorului. Mă aflam în faţa unei crime, a unui. asasinat. Poate premeditat. Pledau urmele de arsură pe gît. Sîngdle se-nchegase pe cămaşa rudimentară, pe pieptul seofîlcit, chinuit. Fusese împuşcat deaproape.
Mi-am ridicat privirea. Aplecat peste mine, urmărind tot ceea ce făceam, încerca să mă ajuite Cîlă. Ochii ni s-au întîlnit. Avea ochi verzi, puţin tulburi. In ei am citit teamă şi o poruncă mută, totodată.
— E clar, am spus, încet. Puteţi lua cadavrul.
Cei doi l-au ridicat şi l-au dus spre furgonul tras în mijlocul poenii. Nu sînt un tip perspicace, totuşi, în meserie m-am izbit de cazuri care cereau deducţii. Am mai privit odată locul de unde fusese ridicat mortuil. Două lucruri mi s-au părut nepotrivite. întîi, dîra lăsată de bocancii mor-
9î
"tului era prea lungă. împuşcat în gît, cu glonţul sfărîmînd occipitalul, nu se putea tîrî atît de mult şi mai ales atît de -drept. Urmele -se pierdeau la marginea cărării. Prin urmare nu -s-a tîrît, ci a fost tîrît. Aşa se explică şi grămăjoarele de crenguţe şi foi uscate. Şi-n tot acest loc lipsea încă un argument. Am străbătut de-a lungul dîrei şi m-am convins că mă aflu în mijlocul unei maşinaţiuni. Nicio urmă de sînge.
— E absurd, absurd, îmi şopteam. Omul n-a fost împuşcat aici.
— Gata, doctore !
Sigur, colonelul. Devenise familiar.
— Domnule .colonel, spuse primp-retoruil. încăpem toţi trei în cabrioletă, încheiem prooesul-verbal la mine acasă. Am tot ce trebuie la îndemână. Hîrtie, cerneală, formulare, pînă şi ştampilă. E mai comod şi mai gustăm ceva.
— Am de lucru, -domnilor, foarte mult. -Nu-mi pot îngădui. Sîmteţi amabil, domnul Irimescu. încheiem procesu'l-verbal aici. Şi vă veţi simţi şi dumneavoastră mai bine. Spectacolul la care aţi asistat n-a fost prea vesel. Iar doctorul mi s-ia părut e--a fost de-a- binellea emoţionat.
— Da, e un caz ciudat, dacă-mi permiteţi, domnule colonel.
— Ce anume ? Un deţinut fuge de sub escortă. Conform regulamentului îl somezi de trei ori şi apoi tragi. E simplu. Omor scuzabil!
I-am explicat pe-ndelete.
— Omul .a fost împuşcat din faţă, de foarte aproape, în gîtlej. Circa patru cinci ore înainte. Poziţia în care l-am găsit e nefirească. Dîrelle... dar mai ales nici urmă de sînge pe iarbă, nicio frunză înroşită de sînge. Nu cred că acesta e locul unde-a fost împuşcat.
Ifrimescu se-nroşise şi mai tare -şi asculta cu o mină mirată.
— Stai, doctore. Sînt aici doi oameni, mi-o tăie colonelul, subaltermii mei. Militari. Ei l-au escortat. A încercat să fugă. L-au somat. Ei nu mă pot minţi.
— Domnule colonel, i-am replicat. Se poate să fie şi -aşa. Ga-davrul încă este aici. II putem examina din nou. Au rămas intacte urmele pe pămînt. O să vă convingeţi că am dreptate. Sau, dacă nu aveţi suficientă încredere în concluziile mele putem ruga să vină medicul din Merişor. E un om priceput, mai bătrîn ca mine...
. Mă întrerupse contrariat.
— N-avem timp... mata poate ai timp. Eu n-am. Şi nici nu-mi place să prelungesc o afacere pe care o văd limpede... vă rog să încheiaţi prooesul-verbal de expertiză medilco-legală. Să putem elibera oamenii, Au misiuni de îndeplinit, nu pot să se încurce în acţibilduri. S-a tras de la un metru, zece, sau un kilometru, ce importă asta...
Tăios, autoritar, niţel retoric, urmă :
— Sîntem în război, domnilor. E o misiune sfîntă, pe care -ne-am angajat s-o îndeplinim. Luptăm împotriva bolşevismului. Vă pot comunica, bineînţeles, confidenţial, că omul acesta era un agent bolşevic, un comunist periculos.
M-am hotărît, e un fel de-a spune. M-am hotărît să încerc s-amîn. înţelegeam prea puţin din ceea ce voiau să-mi propună. Le-am spus-o:
— In acest caz, totul e de competenţa justiţiei militare.
92
— Care justiţie militară. Dumneata nu înţelegi ? Erau escortaţi... se întrerupse îulgerîndu-rnă din ochi. încheiaţi actul!
Nu mai aveam ce spune. Din nou mă împresura, de astă dată răspicat absurdul.
Am încheiat prooesul-verbal. Scriind, în timp ce-mi dicta colonelul datele personale : Victor Turcu, deţinut politic la închisoarea A... în timpul etc. etc., mă frământam să găsesc o cale de ieşire. Nu era decît una singură. Să-1 înduplec pe acest colonel uscăţiv.
Mi-am dat seama că e zadarnic. M-am decis să nu cedez. Şi am: complectat exact ceea ce văzusem cu concluziile respective.
Colonelul l-a luat, l-a citit. Gînditor mi l-a înapoiat.
— Astfel, nu se poate. Imposibil, doctore. O să ne aflăm beleaua. Una şi cu una fac două. Da, e adevărat ce spui dumneata. Dar interese superioare impun ca afacerea să fie rapid încheiată. Erau doi deţinuţi. Unul a scăpat. Acesta, rănit, a fost adus pînă aici şi aici a sucombat.
— Sîngele, m-am gândit. Ce rost mai avea.
Maşinal mi-am scos portvizitul şi am băgat hîrtia, gata ştampilată şi iscălită de Ifrimescu, într-o clespărţitură. Atunci nici nu mi-am dat seama ce fac.
Dar proces-verbal pe placul colonelului n-am dresat.
— Să-mi daţi timp de gîndire. Poate se va afla o rezolvare. Colonelul făcu un semn spre cei doi. Le -ordonă :
— Chemaţi soldaţii. Să fie acoperit cadavrul. Duceţi-1 la morga spitalului militar. Bretoteanule, anunţă-1 pe medicul-şef, Dumitrache, că am de vorbit cu el. Cîlă, calul !
^ — Domnilor, ne spuse. Am crezut că sînteţi înainte de toate buni romîni. Un comunist, un nemernic, a încercat să fugă, iar dumneavoastră dresaţi procese-verbale echivoce, nedemne. Regret. Domnule doctor, gîn-deşte-te bine. Ţi s-a-ncredinţat o misiune de seamă... regret... vei 'fi, te asigur, muiit mai rezonabil.
— Domnule colonel, înţeleg, dar regulamentul...
— Sîntem în război, doctore, e mai bine să ţii minte asta. I se aduse calul. Plecă în galop, ca o furtună'. *)
La întoarcere, Ifrimescu abia se mai stăpînea.
— Ce mi-ai făcut, domnule ? Ce-ţi era greu să scrii ceea ce îti cerea ? Se răsturna lumea ? Habar n-ai să trăieşti, doctore ! Cu capu-n nori ! Nu
*) Cu toate precauţiile luate de colonel, cu toate că doctorul nu vorbise nimănui despre cete petrecute, întâmplarea de la „Salcia supărată" transpirase. Un ziar local primise o ştire, transmisă de corespondentul orăşelului R. în care se relatau cele întâmplate. Autorul ştirii apărute în ziar, pomenea de numele primpretorului şi colonelului de jandarmi, un termeni elogioşi, tra'nsformîndu-i în eroi ai „războiului sifînt", care-şi riscă viata pentru salvarea patriei de comunism. Stângăcia zelosului corespondent l-a scandalizat în aşa măsură pe colonelul de jandarmi încît ziarul a fost, fără alte explicaţii suspendat (A reapărut după vreo două luni, sub un alt titlu).
Fitilul luase însă foc. In scurt timp sabotajele în întreprinderile forestiere de pe vale, dm uzinele militarizate, s-au înmulţit. S-au semnalat numeroase defecţiuni în transporturi. într-un raport confidenţial adresat Ministerului de Interne, colonelul recunoştea că nefericita întîmplare de La „Salcia supărată" .a-re .adînci ecouri în rîndul
93
-eşti, ai avut dreptate, bun pentru asta.. Sînt de două ori vinovat. Iar eu am tăcut ca un prost, dar, m-ai uluit, ce să-ţi spun. Nu ştii cine-i Vasilescu-Dragu ăsta ? Păi, află omule, că n-o să fie moale. Şi ce-o să mă mai frece prefectul acuma. Nu, nu, o să-ţi dau drumul negreşit. Am fost un prost. Hai, să bem ceva, că altfel cine ştie ce se mai întîmplă.
îndrugă la asemenea prostii, cît ţinu drumul, presărîndu-le din belşug cu-înjurături adresate cailor. Bău şi mai mult ca, înainte, la „Salcia supărată".
De la nevasta cîrciumarului, care m-a rugat s-o examinez la ochi, am aflat că în noaptea dinainte se chefuise zdravăn. Şi că acolo a fost împuşcat Victor Turcu.
— Da' să nu-i spui nimănui. Mă omoară .bărbatul. L-a împuşcat ăla cu ochii verzi, spilcuitul. Dup-aia a adormit cu caput rezemat de tejghea.
Cînd am ieşit din odaia ei, primpretorul încă bea. I-am cerut să mă •ducă acasă. A luat cu el înc-o sticlă. Se îmblinzise, era în starea aceea de beţie cînd te-mpaci cu toate şi nu-ţi pasă. începu din nou să-ndruge:
— Dracu' ştie. Acum trebuie să mă duc la liceu. Au făcut acolo o boroboaţă. S-o dezlege ei. Auzi... elevii le-au pus zahăr sau sare sau mai ştiu ce în benzină nemţilor. Ci-că de ce se spală în pielea goală în curte şi urinează în faţa lor ? Ce-i drept sînt cam nepoliticoşi nemţii. Şi scîr-boşi, şopti eil. Se urinau cu mutrele hlizite spre stradă. Treceau femei, copii. Se vedea prin grilaj. Acum cinci zile, un marinar, în concediu, a bătut măr doi soldaţi, tot de-ai lor. C-o sticlă de bere goală, pramatia. Lumea spune că n-avea mai mult de-un metru cincizeci. Şi ăia erau nişte găligani. Ei, doctore, descurcă-te !
Ochii-i sclipeau, uleioşi.
— Doctore, gîndeşte-te. Poate îl închei totuşi aşa cum vrea colonelul. Sînt raţiuni de stat, doctore. Te fac om, pe cinstea mea. N-ai auzit. Erau doi. Unul a fugit. Trăieşti în lună, doctore.
Tăcu, concentrîndu-se. I se citea pe obrazul, congestionat, ca. topit în sînge, de băutură, efortul de-a se desmetiei măcar pentru o clipă. Găsise vreo ideie şi voia să n-o piardă. Izbucni :
— S-ar putea, să sugereze că simpatizezi cu ăia. Nu? Doar le ţii parte.
— Partea cui ? Unui mort ? Cu ce i-aş putea folosi ? Mă privi, mirat:
— Eşti, scuză-mă, niţel-niţel deplasat de-acasă. Eu spun una, mata alta.
— Şi oe-ţi pasă ?
— Păi, omule, eu te-am numit, nu ?
muncitorilor, că seria neîntreruptă de defecţiuni practic nu se poate lichida decît pur şi simplu închizînd fabricile. ,,Pentru un muncitor ne .trebuie trei supraveghetori şi totuşi nu putem fi siguri că aceste neplăceri nu vor continua. Repet, soluţia radicală e închiderea întreprinderilor, cel puţin pentru o perioadă", raporta colonelul.
I s-.a răspuns tăios, telegrafic. Soluţiile colonelului comandant .al legiunii sînt echivalente cu cele petrecute la „Salcia supărată", ca valoare. Din textul telegramei se desprinde nemărturisită deschis, îngrijorarea faţă de ecoul stîrnit de situaţia de pe front. I se atrăgea serios atenţia colonelului asupra faptului că se ocupă cu lucruri mărunte, cînd la orizont se adună nori ameninţători.
Era în noembrie 1943. Stalingradu! şi loviturile care au urmat. Avalanşa nu mai putea fi oprită.
94
Aha, mi-am spus. Aici te aflu, prin urmare, Ifrimescule.
— Pe mine nu mă interesează aceste probleme. Să mergem.
Pînă acasă n-a mai rostit un cuvînt. L-am poftit la o cafea. N-a acceptat. In timp ce se depărta mi-a aruncat peste umăr :
— Poate te răzgîndeşti. Dă-mi un telefon.
Am intrat în casă. Am cerut o cafea. Nu m-am putut abţine să nu beau şi un pahar. Poate două.
Ochii mi-au căzut pe limba ceasului meu de pe perete. Se oprise, inertă.
Am redeschis Nansenul şi .am însemnat pagina cu proeesul-verbal dresat de mine. Acolo l-am şi lăsat.
— Mă apăr cu regulamentul în mînă, mi-am spus.
La două zile duipă aceea am fost concentrat şi trimis pe front. Primpretorul a fost şi el mutat.
M-am întors acasă în 1945. Colonelul Vasilescu-Dragu, criminal de război fusese judecat (după cum mi-au spus la Tribunal, unde m-am dus să arăt procesul verbal) în lipsă. De ceilalţi nu ştiu nimic, în afară de Ifri-mescu, internat într-o clinică de nervi. Probabil, alcoolismul. *)
12.
La spital, Constantin Timar a întrebat:
— Ilarie Balaş unde-i ?
Ceru insistent să fie adus. Să-1 vadă. Spunea că nu crede c-a scăpat, Nu voia însă să-i lase să se înţeleagă că, în acel moment, credea în coincidenţe. Se gîndea la Victor şi la întîtnirea surprinzătoare cu Cîlă.
Iarna 1951 n-a fost prea friguroasă. In schimb în Bistra se lăsase cu zăpadă mare. Drumul din pădure, pe porţiunea neacoperită de bolta grea a coroanelor copacilor, nu putea fi umblat decît pe jos. Oamenii făcuseră pîrtie. Iar acolo unde crengile coroanelor împiedicau întrucîtva căderea zăpezii, din loc în loc se ridicau movile albe, zăpada zburată de vînt —• sau grămezi prăbuşite de sus. Constantin mergea înainte. Purta pantaloni de schi, din postav, o scurtă îmblănită de doc, căciulă neagră. Obrazul uşor înroşit de frig, proaspăt ras, îi da un aer tineresc. După el, voinic spătos, cu o manta largă, venea Ilarie Balaş. Se întîlniseră la bătrîn, aşa cum se-inţeleseseră prin scrisori. Zîmbeau şi-acuma, oarecum ruşinaţi de duioşia cu care s-au îmbrăţişat după cîţivia ani de despărţire. Bătrînul nu mai era cantonier. Trecuse postul, aşa cum, zicea, în glumă, Constantin, altuia mai tînăr.
— Vrei să mergem la vînătoare ? îl întrebase Constantin. Azi am zi liberă.
— Bucuros. Nu-mi strică un pic de umblat. Mă paşte îngrăşarea. Şi-aş şi vîna un pic. De-aia mi-am luat puşcă.
— Păi, ziceai că n-ai mai trage...
* Al doilea document păstrat de medic era o adresă prin care pretura îl desărcina, în înţelegere cu tribunalul de funcţia sa, din cauza „incompetenţei şi prejudiciilor aduse în serviciu". — Interesant e că nu iscălea Ifrknescu.
95
— Boala odată intrată-n oase, greu scapi, Constantine. Vreo patru ani n-am împuşcat, ce-i drept. Dup-aia m-am gândit că mai bine închei o înţelegere. Mi-am cumpărat armă. Nu mai împuşc decît lupi şi nu mă ating de .altceva nici măcar de iepuri. Vezi, îs mai muit ţintaş decît vînător.
— Da, da. Mă chiar gîndeam uneori la tine. Hai să ne odihnim o leacă. Mai aprindem o ţigară.
— Iarba îngerilor.
S-au aşezat pe-un trunchi, retezat mai sus decît se obişnuia. Ilarie, ajutîndu-I pe Constantin .să cureţe zăpada, spuse :
— Cine l-a tăiat, l-a tăiat pe nedrept.
— De ce, frate ?
— Să vezi. Un om care taie cu îndreptări în regulă vrea să ducă acasă cît poate mai mult, din ce-i dă dreptul. Şi retează tulpina dacă poate ras cu pămîntuil. Cel fără îndreptări se grăbeşte, retează de sus, ciopleşte în grabă.
— Al dracului. Se vede că sihăstrind pe-aici ai meditat asupra acestor adevăruri.
— Mai rău, Constantine. Am cunoscut-o pe pielea noastră iarna trecută. Duşmanii noştri au pus la cale să ne taie toată livada din deal. Livadă de cireşi. Erau unii cireşi de 40 de ani. I-au ciopîrţit sălbatic. Fiare, nu oameni. Te-apuca jalea cînd vedeai tuîpinele ciopârţite, la trei palme de pămînt.
Trase adînc din ţigară, împrăştiind în aer un nor albăstriu, oare-1 învălui pentru o clipă.
— Ştii cum plângeau bătrinicile în faţa tulpineilor schingiuite de secure. Cînd s-au sădit cireşii ele umblau la joc, frate. Vrînd să ne lovească... stai, îşi aduse aminte Ilarie Ziceai că l-ai văzut pe Cîlă. Unde ?
— Acu doi ani, în gara de nord. Sta la o masă, în restaurant, la perete. La început nu l-am băgat în seamă. Nu-1 văzusem de-atuncî, niciodată. Ochii l-au trădat. Nişte ochi verzi ca de reptilă. Intru, cer de mâncare, un sfert de vin. Eram flămînd. Mănînc. Aprind... Torn vin, m-apiec după sifon. Şi-atunci am simţit că cineva se uită .la. mine. Ii întâlnesc privirea. Două clipe ne uităm ochi în ochi, eu gîndindu-mă la vreo' cunoştinţă, întâlnesc mulţi oameni. Nu-i pot ţine minte chiar pe toţi. îşi pleacă ochii înainte. Dinainte avea un păhăruţ cu rom. Mă uit mereu. Mi-ar fi plăcut să stau cu cineva de vorbă. M-a mai privit o- dată pe 'furiş şi pînă să-mi adun gândurile şi să fac ceva, s-a ridicat şi-a plecat. Ia-l de unde nu-i. I-am căutat urma, dar degeaba. Mi s-a spus că se ascunde. Familia iui s-a risipit. Tatăl a murit. Curtea lor e gospodăria de stat. Avocatul e închis pentru trafic de influenţă. O soră-i măritată cu un contabil. Erau, mi se pare, patru, despre el ştiu numai c-a fost numit în Bistra, în 1943, după moartea iui Victor, că m-a căutat, că l-a schingiuit pe tata.
— Cu Samoilă Dragoman. Brigadierul silvic. L-au dat afară.
— Da, încă acum trei luni. Dar nu au găsit încă pădurari. Locuieşte-n sat, în casa lui. Mi se pare că l-am întâlnit chiar ieri. Făcuse cerere... Normal am respins-o.
Tăcură.
Ningea uşor, cu fulgi rari. Cerul părea îndepărtat, de culoarea nisipului uscat. Pădurea, nemişcată, dormea adînc sub povara zăpezii, strălu-
96
citoare. Lui Marie îi venea aşa cumva că pădurea răspunde liniştii lui, „Toate-s bune, gîndea. Aici, lîngă mine-i Constantin. Om mare, ar fi putut merge cu maşina. Tbtu-i cum nu se poate mai bine. Cum s-au potrivit toate ! S-a-nsurat cu Viorica. Are doi copii. Bătrîinui-i liniştit şi el. Şi-a ridicat o căsuţă sub deail, îi umblă pensia. Şi lui, iui Ilarie i-i bine. Cîte o dată se mai gîndeşte la cei doi ani şi jumătate de sihăstrie. I se strînge inima. De n-ar fi fost bătrînul, ce s-ar fi ales?
— Vezi, cînd mă uit ia trunchiul ăsta, îmi vine-n minte tovarăşul meu de-nchiSiOare, Victor. Ge-iar mai fi sculptat omul ăsta, făcu Constantin. Ce-i ăsta, arin ?
. — Cum să fie arin ? Ii tei toată ziua. Cum de s'-a rătăcit pe-aici ?
— Cînd mă gîndese la el, sînt încredinţat că nu l-am priceput pe de-a-ntreguil. Ce om tare a fost ! Mi-a spus odată, cînd eram singuri şi ne purta vagonul spre moartea lui, că n-are să poată niciodată cuprinde tot ce-a petrecut în dimineaţa cînd taică-său le şoptea : fiţi cuminţi ! Schimbarea aceea, undeva în adîncuri, trebuie prinsă. Lemnul meu şi degetele abia îngînă, zicea. Am înţeles că nu numai de schimbarea tatălui-său era vorba. Ci şi de schimbarea lui.
— Hai să mergem mai departe, propuse Constantin.
Se ridicară, şi Constantin, privind deodată în ochii prietenului său, îl întrebă :
— Da nu vînăm ceva ? De ce mi-am adus puşca ?
— Să mergem.
Nu vorbiră o bună bucată de drum. înaintau anevoie, prin troiene. Drumul era astupat de adevărate dealuri de omăt. Nu i se mai cunoşteau marginile. Vîntul îngrămădise zăpada peste tufişurile de porumbele. Cîte-o crenguţă rămăsese, neagră, uscată ca un deget, închircită, ca de frig, afară din nămeţi şi-i amintea lui Constantin de nopţile de iarnă în celula îngheţată cînd, trezindu-se, în tăcerea adîncă, îngrozitoare, care numai în închisori o întîlneştj, simţea, că i-au îngheţat de-a binelea umerii. îşi trăgea fără folos pătura, oare mirosea a muced, peste cap. Ii venea şi-acum s-acopere cu zăpadă degeţelul negru, cu măduva îngheţată de ger.
Un fag uriaş, în stingă drumului, era, pînă aproape de coroană, cu tulpina astupată de zăpadă ; mai sus, scoarţa-i era acoperită cu un strat subţire de pulbere albă, ca dată cu, făină. Cum sta, enorm, cu crengile largi desfăcute ai fi zis că-i apără pe ceilalţi copaci din spatele lui de năvala zăpezii.
Trecură înainte, apropii.ndu-se de partea de drum, acoperită de bolta crengilor, unde zăpada părea mai mică. Aşa cum se vedea părea că pe deasupra drumului copacii se îmbrăţişează ca să li se facă mai cald.
— De-aici, arăta Ilarie, pînă la casa pădurarului sînt şase kilometri. Trebuie să fie o cără.ruşă Undeva, între tulpinele alea îngemănate.
— Ţi-aduei aminte cînd am părăsit-o? Aveam impresia, zise Constantin, că-ţi pare rău c-o laşi.
— De pivniţă n-aveam de ce. Dar, oricum, cînd te-a ocrotit atîta vreme...
Plecase cam cu inima îndoită. Rămîneau unele lucruri de folos acolo. Acasă în sat s-a gîndit la ele, o vreme. „Ce bun ar fi fost ciocanul, îş.
7 — Viaţa Romînească, Nr. 9
97
spunea cînd avea de bătut vreun cui, ăsta al meu nu-i aşa bun ca cel lăsa! în pivniţă. Iar ranga ce cusur avea ? Nici ea nu era de lepădat". Apoi, uită, furat cu totul de viaţa satului, care intrase pe alt făgaş.
— Se schimbă omul, murmură el.
— Ai zis, ceva ?
— Ia, nimic, făcu Ilarie. Ba, voiam să te-ntreb. Se face şi-n Bistra ■colectiv ?
— Se face. Sînt vreo 80 de cereri. întovărăşirea s-a mişcat destul de bine. Doar de-aia viu pe aici mai des. Am auzit că şi Samoilă a vrut -să facă cerere. Inchipuie-ţi !
— Şi?
— I-am sfătuit pe oameni să se gîndeaseă bine. Ei mi-au răspuns că n-au la ce se gîndi. Nu vor să-l primească şi gata. Ei l-au scos de mult din rîndurile oamenilor.
— 'Chiar aşa, aprobă Ilarie.
Trecură înainte. Zăpada, aici sub boltă era mai îndesată. Prinsese o pojghiţă eare-i ţinea deasupra. Doar dacă se opreau, atunci ceda. Intîi se cufunda calicii ui, după aceea toată talpa.
Erau aproape să iasă de sub boltă, să treacă de curmătura drumului, cînd din pădure cînd auzi un clămpănit. Răsună înăbuşit un foc de armă. Constantin deschise gura să ţipe, dar n-avu putere. Ilraie îl văzu dînd din mîi.ni ca şi .cum ar vrea şi nu poate înghiţi ceva şi prăbuşindu-se cu faţa-n jos în zăpadă îşi pierdu conştiinţa.
In aceeaşi clipă, la cel mult treizeci de paşi, două umbre se prelinseră pe după copacii din stingă. Ilarie se trînti în zăpadă. Coastele 1 se izbiră de pojghiţa groasă, zgrunţuroasă. Ţinti cu atenţie, ca de mult, cînd nu-i era îngăduit să tragă decît un singur foc, la rădăcina fagului. Era atît de încordat încît îl duru, ca fiind înţepată cu ace, fruntea. Scoarţa fagului era pudrată cu zăpadă. Sub ea se ghicea un strat de ghiaţă. Vine primăvara, se pomeni că zice, în timp ce apăsă pe trăgaci, repede. Bubuitura trăzni, o bucată de gheaţă se sparse în ţăndări. Umbra culcată la rădăcina fagului sări în sus. Părea o zdreanţă enormă, aruncată de cineva. Apoi căzu. Ilarie răsuflă uşurat. N-am greşit nici de astă dată. In aceeaşi clipă ceva ca o piatră grea îl izbi în umăr. Se miră că nu-i doare chiar atît de tare. Umbra vecină trăsese în el. Abia cînd ridică ţeava ca să aducă şi cealaltă umbră în vîrful călării simţi durerea.
Neliniştită, umbra făcu o mişcare. Lui Ilarie, copacul după care îşi adăpostise trupul umbra, 1 se păru nespus de înalt, ca măturînd cerul. Cu ■ coada ochiului zări1 trupul lui Constantin îndoit ca o secere.
Trase din nou, de trăgaciul celeilalte ţevi.
Şi apoi toate se împăienjeniră dinaintea ochilor.
Nu văzu cum Samoilă se trage înapoi ţin>îndu-se de braţ şi cum, fă-cîndu-şi cruce, se mistuie în desiş.
Cel pe care-l lăsase mort, la rădăcina copacului era Cîlă. Aşa l-au găsit a doua zi. Era fără seamăn de slab, cu picioarele înfăşurate în cîrpe, cu pîslari vechi. I se vedea un canin galben, în gura căscată, plină de .zăpadă.
s.98
13.
Samoilă îl auzise pe Constantini spunîndu-i bătrînului ce să, facă dacă vine maşina. Să-i' lase vorbă şoferului că-i liber pînă .a, doua zi dimineaţa, cînd urma să-i aştepte, la ieşirea drumului ce trecea prin pădure Se duce la. vinătoare. Lui Cîlă îi f,u teamă, ca şi altă dată, ca Samoilă să nu folosească prilejul de a-1 denunţa, ca preţ ial salvării proprii. Adevărul este că primind ştirea venirii lui Cîlă, primul gînd al lui .Samoilă a fost să-şi denunţe prietenul. întâlnirea cu Constantin îi dăduse ghes .s-o facă. Dar, gîndindu-se bine înlătură ,gîndul.
întîi că acesta era însoţit de bătrîn, de care Samoilă se ferea. Şi-/apoi nu de mult i se refuzase cererea de intrare în întovărăşirea zootehnică, pe care iot Cîlă îl îndemnase s-o facă, mai de mult. Constantin venea des în ultima vreme în sat şi, după cum aflase .Saiinoilă, se sfătuia cu oamenii ce şi cum să facă, pentru ca întovărăşirii să înfiinţeze o gospodărie colectivă. Bănuia că respingerea cererii ' se datoreşte lui Constantin. Deşi ştia că nu i-ar fi aprobat-o, chiar fără îndemnul lui Constantin, nimeni în sat, credea că ar fi putut totuşi face ceva, mă rog, la urma urmii îi sînt consăteni. I-ar fi putut convinge mai uşor, poate.'di Constantin n-ar fi mers nicio dezvinovăţire.
Era prea legat de Cîlă şi de drumurile acestuia. Timp de cîteva luni, neîntrerupt, după numirea în postul de brigadier silvic în 1945 îl adăpostise. Apoi acesta plecase în munţi, înhăiiîndu-se cu bandiţii'. Militia i-a cules pe toţi, rînd pe rînd. Cîlă scăpase, ca prin minune. Cu ajutorul fratelui său, avocatul, şi cu un văr, medic, se internase într-uin preven-toriu. Nu-1 putură însă ţine la nesfârşit, dînd de bănuit, mai ales că Alexandru Cîlă, după lipsurile îndurate, hrana bună, odihna, îi priiseră. Se în gr ă şase şi sănătatea lui sărea în ochi. Fratele i-a spus :'
— Sandule, n-am ce-ţi face. Nu-mi pot periclita situaţia. Am copii, familie. Dă'-ţi şi tu seama.
— Aşa frate-mi eşti ?
— Auzi la el ! spusese supărat acesta. II ţine omul, cu riscuri, toată iama şi tot el sare cu gura. Drăguţă, ca să fim înţeleşi. De cîte ori ti-am spus să te laşi de jandarmerie. Du-te şi te predă. Sau fă ce stii. Dar' n-ai dreptul pentru greşelile tale să-i faci să sufere pe ceilalţi.
Se certară. îşi aruncară vorbe grele. Pînă la urmă, scos din fire, iratele îl ameninţă :
— Risc să-mi pierd slujba, dar să fiu al naibii dacă nu mă duc să te denunţ. Scap de coşmar.
Cîlă, ca să nu-1 bată, se năpusti afară. Mai avea ceva bani, douăzeci •de mii, daţi de Samoilă...
Rătăci prin cîteva oraşe, dormi în trenuri. Apoi se pomeni atras din nou de pădure. Se simţea mai sigur acolo. De la Samoilă ştia că în cabana din munte nu locuieşte nimeni. Şi, nemărttirisit, se bucură că o vedea şi pe nevasta lui Samoilă.
Era a patra oară că revenea la cabană. O săptămînă se scurse fără nimic deosebit. Ziua sta ascuns în pivniţă, iar seara dădea o roată prin curtea ocolului. Ca să nu-i rămînă urmele întipărite pe zăpadă, Samoilă mătura. Cînd ningea, atunci îşi îngăduiau să rătăcească povestind prin pădure.
7*
99
Chinurile lui Sandu Cîlă începeau din moment ce rămînea singur. Surde, persistau şi în tovărăşia lui Samoilă, cam aşa cum auzi din depărtare zgomotul unei cascade. Se agăţa de prietenul său, îerindu-se să-i arate acestuia, în vreun fel, frica nebună care-1 măcina. îi sporovăia acestuia despre prietenii lui cei puternici, despre americani, despre tot ceea ce auzise de la fratele său şi vărul lor, medicul, îi băgă-n cap că îi e sortit regimului să cadă. îl instrui să intre în gospodăria colectivă ca să se ferească mai lesne. înjură de, toţi sfinţii, cînd accsta-i spusese că nu l-au primit. Observă :
— Trebuia să ne gîndim din vreme, încă în '45, nu acuma.
— Nu tu m-ai purtat la Aita-Seacă, să tăiem secui ? îi arunca acesta. Cînd rămînea singur, simţea, aproape material, cum îşi pierde minţile
de frică. Ca şi cum toate i s-ar fi adunat în dreptul inimii, îl durea stomacul, un zgîrci nemilos îi tăia răsuflarea. îşi auzea bătăile inimii, ca să se pomenească îndată că simte că nu-i mai bate inima. Sta cu ochii înfipţi în întunecimea groasă, cu nenumărate gînduri roindu-i prin cap, visa că vine Constantin şi-1 ţine sub genunchi, visa că-i iar major şi-1 ascultă cum îi şopteşte tovarăşului său cel mort ceva, auzea limpede şuierul locomotivei, pahare date de perete ! I se năzărea că scîrţîie zăpada sub un pas greu, necruţător.
Zi de zi, noapte de noapte, frica-i tocea nervii. Băga de seamă că-i tremură din senin genunchii şi mîinile. îşi strîngea fălcile, ca să se stăpî-nească. Neputinţa îl înspăimînta şi mai tare. Genunchii continuau să tre-miure spasmodic.
Plimbîndu-se ades, neavînd de lucru, se-neca în temeri ca-ntr-o apă. Cînd Samoilă i-a vorbit de trecerea lui Constantin prin pădure îşi expuse planul.
O să-1 aştepte la cotitură. Apoi se rugă în gînd, fierbinte lui dumnezeu, să nu se răzgîndească Timar. Să treacă neapărat pe-acoio. Lui Cîiă î se înşurubase bine în cap porunca şefului său, colonelul Vasilescu-Dragu. .  — Lucraţi curat, fără a lăsa urme !
Metodă tipică, fascistă. Ucideţi, nimiciţi, dar fără urme, curat.
N-a putut înţelege că oricît le-ar fi spălat, urinele sîngelui vărsat nu se puteau şterge. îşi închipuia că suprimarea lui Constantin i-ar fi absolvit de toate şi s-ar îi putut lesne salva, prin eternul motiv : am avut ordin, n-am fost decît un executant. .<
Singurul martor, (bănuia el!) a rămas Constantin. Se înşela liniş-tindu-se cu această iluzie. Crimele comise de zelosul executant, renumit şi temut în lumea jandarmeriei, n-au fost uitate niciuna. Şi n-ar fi fost uitate, chiar dacă din nefericire ar fi căzut şi Constantin.
Dovadă, medicul, dovadă soţia cîrciumarului, fata de la bar, camarazii lui Cîlă, notiţa din ziar, mulţi, neaşteptat de mulţi martori care s-au prezentat să depună la acest proces. Cu ajutorul lor am reconstituit ceea ce n-a putut mărturisi însuşi criminalul.
Noptea aceea dormi ceva mai liniştit. Se pomeni că-1 urăşte de moarte pe şoferul maşinii care i se părea că ştie totul şi caută să-1 convingă pe Constantin să-1 ducă cu maşina.
Samoilă îl lovi, greu, în coaste.
— Nu-i singur.
Cîlă văzu negru dinaintea ochilor. îşi făcu cruce cu limba. Constantin venea însoţit. Pentru o clipă, lui Cîlă i se năzări că îi vede pe Victor Turcu.
100
14
La primul interogator Samoilă mă privi atent. Părea odihnit şi într-un îel împăcat cu soarta. Se predase singur, după o rătăcire de trei zile prin păduri. Ceruse de mîncare. Mîncase fără să mestece, ca un lup şi adormise imediat cu picioarele strînse sub el.
L-am întrebat, brusc :
— Cum se face că ai fugit ? Erai sigur că l-ai împuşcat pe însoţitorul lui Constantin ?
Tresări. Clipi clin ochi. Pe semne nu se aştepta la întrebare, ori voia să cîştige timp.
— N-am tras dinadins. Mi-era frică.
Minţea, evident. L-am lăsat să se mai gîndeaseă.
Pentru mine chestiunea era limpede. îmi trebuia însă mărturisirea lui.
— Cînd l-ai văzut pe Sandu Cîlă mort... Iţi părea rău ? Omul se ridică în picioare. Se apropie de biroul meu.
— Nu. De ce să-mi pară rău. El m-a adus unde am ajuns. N-am scăpat de el ca de-un vis rău. Cum nu scapă omul. de moarte.
— Şi totuşi ai tras. Nu negă.
— Tot una-i, domnule judecător. Ori trăgeam, ori nu trăgeam Cîlă murise. Dar nici mort nu scăpăm de el.
— Explică-te, i-am cerut.
— Murea aici, în Bistra. Nu-n altă parte. De murea în altă parte poate scăpăm. Dar aşa...
Samoilă nu era prost. Cîlă, mort pe drumul din pădure, odată recunoscut de săteni, Samoilă intra, fără discuţii, în cercetări. Numai el putea fi tovarăşul acestuia. Şi, de scăpat, n-ar fi scăpat.
— Cine m-ar fi crezut ? Cîlă a ştiut cum să moară, ca să-mi facă rău... adăugă el încet.
— Totuşi, de ce nu l-ai denunţat pe Sandu Cîlă ? Singur ai recunoscut că te-a bătut gîndul s-o faci, în mai multe rînduri. Te tîra cu el peste tot.
— Asta, aşa-i, m-a întrerupt el, dacă nu era el, eram şi eu altfel acum.
— Vezi ? Totuşi nu l-ai denunţat. Ba, mai mult, ai încuviinţat tot ceea ce a pus la cale şi ai. luat parte la crimă. Spune, de ce ?
M-a săgetat cu privirea. Fruntea i se încreţi. îşi plecă ochii în pămînt, respirînd greu.
— Acuma, domnule judecător, toate s-au năruit. La mine, aici, se bătu pe piept — ca-ntr-o casă pustie... nu mai am nimic.
Bătrînul Timar afirmase odată că Samoilă Dragoman e un om. viclean, pestriţ la maţe. In timp ce se bătea cu pumnul în piept, dîndu-se învins, încereînd să sugereze că e o victimă a circumstanţelor, cu intenţia de-a-şi micşora vina şi a trezi milă şi înţelegere, Samoilă îmi apăru deodată sub adevărata lui înfăţişare. Şiretenia subtilă, e puţin spus. Nu avea sentimente, nu vibra decît de frică, acum. Cîlă pierise în pădurea Bistrei. „Mai bine crăpa aiurea şi scăpăm eu". Dorise de fapt moartea acestuia. La atîta se reducea totul. Nu-1 atingeau alte considerente. Un mai reuşit panegiric pentru plutonierul de jandarmi nici că se putea născoci.
Samoilă subjugat de puterea acestuia mai de mult, constatase că de fapt puterea pe care o reprezenta Cîlă e mult mai mică decît puterea care se
101
manifesta nouă în satul Ini Hnno iqak c j
puţin ameninţat de noua putere i^înfp.63 dfescot,oros''t de Cîlă şi mai de-un egoism'animalic/uff ^ eL NatLll"a Parazitara,
tru a reintra în viaţa satului Curmd^-a d n^ie~vreIe 'ncercate Pe»-nu fusese uitat. Tor nea Vlasa ini      l -e?llla ca e zadarnic. Nimic
i-a bătut la post pentru n m,c W?ri?n naPast!"'t'" de «ăcăii pe care Constantin si comunişti dTîatV^RS" de ™' vi» în
cerea ca sa nu spunem că D^agom^'samoS e r^a™™'" Ş' S* sătemTnoŞ'.131 **** ° ^ Ja noi- Da' 1101 ^cos de mult dintre con-
să «eto^il^ era mare ş, ni-ao, înţeles
întrebat.   ' '  1       tIegaţl  aIe?> de e,> bătrînul Tornea m-a
Fe^VT PUtfa a,tllnC1 Să"' J'udecati la noi în sat ? ^eea ce am şi făcut.
15
Fusese o durere înspăin.întătoare, căzută fără veste Constantin leşină
fulgii ^'a r^^sÎeT-J^^eT^1!3 ^ ^ ^™e" S durere. Picioru 1' pînă ?. s S nmorJse T. ;-1TP"! Constant,n ™ simţi nînd o grămăjoară de zăpada cu Sul slVv^f SV^^A Se răsuci' adu" parte, acoperind pe mmătiteam^°t,u^ sa"i,vada I,ar,e- Acesta zăcea pe-o a acestuia anna'cuJ seria 30 38? dTdepvllîatoare-. Ş'-aminti de arma din '45 trei ori. Zăpada eraîn iurulinfol nf ,par-u ^'t? că Clîra 3 se rePetă ^ se întări la^ederea^ngelui S^n&d^a ^^ Cad* v-tă
îneca = ^o^ care-i
de des^dere/f"îium^ ""j ™ ^ nici o clipă
cum încerca să se mişte '        l0Vlt 11 lntePa CLI mii de ace, de
durerf^eî",;^3 * C" u„e, neînchipuite
în iurui U^^Sj^Ur^^ ^ Cerul 56 TOtea"
buzele şi, atent deoda Fcu toa | fu 1 hT"' ^^f^ ^ ™şoă Şi derabia atunc îs  deîe sean a că  <S T?! nd,C? P^ciorul ^ patru paşi, că se află în 'miflocuSin? l' ^ , ' IIano , tre°"'e să facă omenească si că se însera  7%-  ,w      '     5 k,lometr' de prima aşezare
copac. Nemişcarea ei nîngrozî De fnnfYo^nl de d"Pă
jnbiuzi. uc lapt totul in jur era nemişcat, o tăcere
102
imensa apăsa pădurea. Oricum, faţa pe jumătate scufundată în zăpadă, îi aminti de ceva cunoscut.
Şi în clipa aceea i se păru că Ilarie geme. Fu numai o părere ? Auzise un geamăt, sau cine ştie ce zvon, adus din depărtare de vîntul care începea să scuture zăpada, de pe crengi? Bucăţi mari se desprindeau şi picau scufundîndu-se în zăpada moale de jos. Frigul ceda. Iarna da semne de plecare. Se simţea aceasta din mirosul pătrunzător de scoarţă umedă de copac, de zăpadă moale. îşi trase piciorul. îl săgeta pînă-n inimă durerea. Prima pornire fu să ţipe. Şi-i fu peste putinţă să nu geamă. Dar a ceda o dată înseamnă a se supune mereu. Nu va ţipa, oricît i-ar scurma de violent durerea in măruntaie. Se gîndea şî-şi silea toţi nervii să poată gîndi numai la prietenul său.
Se tîrî lîngă el. îi pipăi faţa, fruntea, mîinile. Trupul era cald. îşi lipi urechea de piept.
Se auzi un ticăit. Era ceasul. Arăta 6 şi un sfert.
în toată pădurea aceasta fără sfîrşit, rotiţele minuscule erau singurele care n-au încremenit, groaznicele întîmplăn nu i-au curmat tictacui mărunt. Avu darul să-1 facă pe Constantin să nu se mai simtă singur. Şr a doua bucurie, mult mai puternică, o încercă la scurt răstimp. Ilarie oftă, nu încăpea îndoială. Abia auzit, dar oftă. Prin urmare era viu. Şi Constantin înţelese că Ilarie trebuie repede dus de-acolo. Exista un scop imediat, o ţintă pentru atingerea căreia merita să lupţi. Un mijloc de a-ţi stăpîni durerea, singurătatea. Să strige? Cine l-ar li auzit? Cine trece prin pădure la o jisemenea oră, pe drumul din pădure ?
Porni. Făcuse doi paşi cînd îi veni în gînd noaptea şi zăpada. îşi scoase sprinten scurta şi-1 înveli peste piept cu ea pe Ilarie.
— Nu te pot duce în spate, tovarăşe. Dar nici să te las nu pot. O să te tîrăsc, fie ce-o fi. Şi puştile.
Am mai trecut prin astea.
Se făcea că e din nou la interogator. La primul care-i rămăsese ceî mai viu în minte. Nu-şi putea stăpîni tremurul glasului. 1 se părea că picioarele, ireal de uşoare, îl duc singure pe coridorul îngust, cu pereţi murdari, pătaţi, presărat cu uşi întunecoase şi încăperi din care se răcnea asurzitor la/telefon. Şi un miros familiar, ca o crudă ironie, de floricele de porumb se strecurase pînă pe acest coridor din stradă. O femeie îşi chema muşterii :
— Calde... calde... floricele !
O vedea în închipuire, grasă, roşie de frig, căci era iarnă, cu coşul pe cap, peste o năframă răsucită, făcută colac. Un coş rotund, cu două toarte, împletit, o pâstură albă, sub care se păstra căldura floricelelor. 50 de bani cupa. Degetele roşii ale copiilor strînse pumn peste bănuţul asudat...
îi plăcea să facă faţă direct primejdiei. E mai bine aşa, decît să aştepţi şi să te bîntuie gîndurile, prezumţiile, necunoscutul.
Se străduise să se gîndeaseă la altceva. La tovarăşii săi, care aşteptau să fie interogaţi. Pe el l-au luat întîi. Credeau că, fiind novice, va fi mai uşor de învins...
Cămaşa i se lipea însîngerată de spate... îşi făcu o cîrjă. Alături de pata neagră, ca o zdreanţă enormă, creştea un copăcel cu coroana ca o furcă. Se scotoci în buzunar şi găsi briceagul. Tăie tulpina aproape de pă-
103
my
mint, aducîndu-si aminte de Hisrn+ia r.,, n •
Nu-şi putea înf'rînoe cu^ Ş' dreptul de"a tăl'a copacii,
copac. II recunoscu pe aiă Ş  int°arSe CapuI spre cel căzut lîngă
pe drumufdlTp^dnreli înţepe oS^ apăsătoare> de sfîrşit de iarnă, -n,, m lumea iarelor^l^ Departe de oa-
de .e^deS^S ^SS^t P^ -
călători^sprepnna SSZineâsc'i iK ^ * extra-d—i
gele dm obraz, buzele-i eraTn UV^'i I"C0ldare+a nefirească îi alungase sîn-drept nu-1 ma Sa Do : în f, , t f3 USC,fta' 3rsă de febră- ^r piciorul cu ghiare de otel c£eV răsuceaicnd înoew™ fiă?luia 0 milla
măruntaiele. Pentru Ilarie tăiun H staru,tor> c>nd brusc, nemilos,
îl răsturnă pe spa te si-i recn brn R-l 7^ cu,coroania deasă, rămuroasă. HiJe subţiri, UPa Umăr' CuIcat pe
Sp-tele?^^ la doi kilometri.
şi altceva decît cunoscuta vecheT fPlJe gheaţa Se bucură că poate simţi care-i înăbuşea răsSea (      P3rea V6che de cînd Iumea) durere
:~ Cn cine a mai fost oare Cîlă ?
^^X^^A^^ iu,. Cu cine,..
dura azi pe'mgf nune CU ^ 'Ui gazdă' CU Samoilă-' Nu fără rost se gu-
9işueraa:interValedm 06 în C& mai dese, se oprea, scrîşnea din dinţi — Nu te lăsa coDlesit!
După încă două ore 'de mers, nu mai simten îm,   a   - ■
Ultima filă a dosarului, cuprinde spntint*  i j «arna anului 1952, asa cum au dorit ^?,h'   dala de către instanţă, în cultural din Bistra.  ' d°nt Iocu,l°™. in sala mare a căminului
Sentinţa dată a fost aspră şi dreaptă. Decembrie 1958—iunie 1959.
104
ÎNŢELEGEREA NECESITAŢII
FLORIN MUGUR
reau să ţin un discurs —■ ne spunea. 11 priveam, li sticleau ochelarii şi părul subţire şi fin. Ne iubea. îşi lăsase deschise liniştitele uşi ale-odăii cu cărţi şi venise cu noi.
— Vreau să ţin un discurs, ne spunea gînditor.
Unii oameni aleargă prin lume; iau trenul
şi-n gările pline de frig sau în porturi adorm
sau în lună... Şi-n vechi buzunare, uitate,
ţin bilete de tren expirate, şi aripi
d!e fluture, decolorate ; aleargă pe scări; suie ; cad ;
păstrează pe gene funingine, parcă din sumbre tuneluri,
mai degrabă din iad; fără tihnă aleargă;
schimbă tălpi la pantofi şi se şterg de sudoare; aleargă,
să vîndă, să cumpere : poate-un sărut, poate-un vers,
să descopere-o taină ştiută de mult; fug prin lume,
tulburaţi, osteniţi — voiajori comerciali
care nu ştiu pentru ce firmă lucrează.
Există asemenea oameni — şi unii sînt foarte-nvăţaţi.
Voi îi numiţi: oamenii fără ideal.
Iată, vin. Aci nimic nu se cumpără,
nimic nu se vinde. Duşmanii ţi-i ştii: burghezia, mizeria.
Prietenii buni, de asemeni ţi-i ştii.
Simţi bunacredinţă,
năvălind către tine prin toate
balcoanele, prin toate ferestrele.
Vreau să ţin un discurs, ne spunea. Pricepeam
că omul plecat din odaia cu cărţi
e abia la-nceputul frumosului drum
pe care pornisem.
Şi nu ne-am mirat că-nţelegem noi, adolescenţii, mai mult decît el. Ascultasem cuvîntul Partidului
105
cu un ceas mai devreme — şi ceasu-acela era greu ca aurul, mai greu ca jumătate din viata lui.
UN UT EC 1ST
u manifeste şi lozinci venea, c-un strigăt lung de luptă, cu un vis, şi-n gara singură, sticlind sub nea, duşmanii-au tras în el şi l-au ucis.
Lin, tîmplele-n zăpezi i-au lunecat şi frunzele zăpezii se-nroşiră. Toţi arborii îl cercetau plecat; părea că le e frig şi că se miră.
Şi-n toate gările-au căzut ninsori tîrzii, iar trenurile au trecut uşoare şi străvezii prin marea-nfiorare — şi nici un tren nu s-a putut opri.
Cînd dimineaţa fîlfîia subţire, în gările, sticlind uşor sub nea, tot el, cu-acelaşi strigăt de iubire, din toate trenurile cobora.
COMUNISTUL
ui nu-i era ruşine de haina ruptă ; era o puşcă mereu încărcată; era un marş soldăţesc într-o noapte cu stelele fără culoare; era comanda la atac; un bărbat cu mîinile zdravene şi cu barba ţepoasă.
Stăteam aproape de el şi priveam vechea, patetica haină a lui,
haina în care pornise cîndva prima oară la lucru, haina pe care, căzînd, lunecaseră curbele frunzelor, pe care, căzînd, lunecaseră fulgere, fără s-o ardă; haina cu care visase în iarba albită de brumă,
trenul blindat aşteptîndu-l. Şi trenul drumul aici şi-l sfîrşi. O, ce greu,
ce greu pentr-un vechi feroviar să arunce în aer un tren li trebuie-o haină ca asta şi-o trainică filozofie...
In Piaţa Palatului l-am cunoscut. Ştiam : cei din palat aveau poate să tragă. Vorbele lui luminau în văzduhu-ngheţat, braţele lui desfăcîndu-se larg, cuprinzîndu-ne... Şi gata eram să cuprindem pămîntul cu mîinile, şi să-l clătinam ca pe-o mare durere şi să-l înviem.
Apoi s-a tras în Piaţa Palatului... Bărbatul cu mîinile zdravene şi cu barba ţepoasă... Nu, n-a murit. Fiţi bucuroşi : n-a murit. E cu noi. E mereu lîngă noi.
Ii
PIN POEZIA BULGARĂ CONTEMPORANĂ
STEAUA
ELIS ABET A BAGRIANA
primăvară verde,
şi proaspătă, şi nouă. Pe fragedele frunze ard picurii de rouă. Băieţi şi fete cîntă
pe sub castanii-n floare, In timp ce creşte holda
pe glia roditoare. Această primăvară
fertilă, tinerească, N-au mai putut bancherii
din Wall-Street s-o oprească: A răbufnit în lume
cu crengile de-armindeni, In marea Uniune,
la noi şi pretutindeni Şi-n paşnicele zile
de muncă încordată, Spre neamurile toate
făptura şi-o arată. Dar seara, pe deasupra
mulţimilor ce cîntă, Tăriile înalte
tresar şi se frămîntă Şi două voci pe cabluri
încep să se atace, — Pentru război e una,
iar alta pentru pace. Un alt război ?  Un groaznic tablou în minte-mi vine : Oraşul mort. Pe stradă
mergeam, printre ruine, In mînă cu maşina
de scris. Şi, dintr-odată,
108
De ţipete şi vaer
se umple strada toată. Dintre moloz şi pietre
scoseseră afară, Îmbrăţişate, două
cadavre şi-o vioară... Nu, n-am să uit această
imagine cumplită: Copilul strîns în braţe
de mama îngrozită. Pe-atunci, de la băiatul
meu n-aveam nici o veste. Pe unde-i P Mai trăieşte ?
Şi-ndurerată, peste Copilul cu vioara
m-am aplecat, ţin minte, Vărsînd matern asupră-i
o lacrimă fierbinte. ...Voi, cei ce vreţi războiul,
voi cei porniţi pe pradă, V ăzutU-v-aţi soţia,
sau pruncii morţi pe stradă ? Voi nu ştiţi ce înseamnă
să-ţi strîngi prin foc şi bombe Pruncul la piept, să. umbli
tîrîş prin catacombe, Să vezi cum ţi se schimbă
iubirea cea mai pură In setea răzbunării,
în blesteme şi ură. Noi ştim. Şi-o ştiu deasemeni
sovieticii, prea bine. Acolo, peste vechiul
moloz, peste ruine, Pe cîmpurile rupte
de bombe şi de pară A înflorit rîvnita
ele veacuri primăvară. Ea nu cunoaşte graniţi
şi n-au s-o-nfrîngă zbirii, — E primăvara vieţii,
e visul omenirii. Simbol al ei, pe turnul
Kremlinului o stea e, Ce umple tot pămîntul
cu-nalta ei văpaie. Măreaţa ei chemare
spre pace şi lumină Cu glasurile noastre
puternice se-mbină
Şi-ameninţarea oarbă
cu ucigaşe arme De steaua în cinci colţuri
pe veci o să se sfarme!
In romîneşte de loanichie Oltea
NICOLA INGIOV
tiu că te gîndeşti acum la mine de vreme ce cîmpia e-atît de suavă
--1 porumbei obosiţi, în rotiri,
se aşează pe ţevile armelor.
Tovarăşii dorm, sentinela şi-a proptit baioneta de stele Dorm şi drumurile, — pe toate, iubito am umblat, fără dragostea ta.
-Şi poate de-aceea, un cîntec firav scomit-am acolo pe unde frunzele galbene cad în neştire pe ţevile armelor.
In .romîneşte de Taşcu Gheorghiu
TATA ŞI FIO
DIM IT AR. VASILIEV
TCtl ™tra Wptă-n cîrnpie, atît de puţin IStm no,™     Umar™c% t^Vuri mai spune încă:
^TşteaZî^r- ° *** Un CTÎm
ScJZ Z Ua^nă:n      sPre zorea cea vastă, Cerul respira mireuzmă de mai înflorind uriaş ca o floare albastră Teste fragedul plai.
Ori ce pîrîu clipocind de taina lor spune Şi chinu-i amar ca pelinul şi viu. Numai atît poate gîndul s-adune : Tată şi fiu!
l-au împuşcat chiar aici. Pentru ce ?
Nu-ntreba! Dar şi morţi ei în lume se află şi-n timp, Către viaţă se uită cu ochii curaţi de pansea Ai celui dintîi anotimp.
Mormîntul lor se îmbină cu lanul vecin, Alcătuind al cîmpiei sfînt trup, laolaltă... Două nume. O dată. Un crîncen destin. Şi liniştea-naltă...
JNDIMINEAŢA RECE
DA VID O VAD IN
n dimineaţa rece, flămînzi şi îngheţaţi, Pe coasta-mpădurită înaintăm agale.' Deodată se opreşte coloana. Stăm miraţi .-Ne-au atacat duşmanii P Ne-am rătăcit din cale '?
Nu. Pricina e alta. Printre copaci, în. faţă, Au pus duşmanii-un mare afiş ce spune-aşa -.
— „Predă-te, partizane, şi vei scăpa cu viaţă, Altminteri la cruţare să nu te-aştepţi cumva!"
— „Predă-te, partizane!" — vuieşte aprig vîntul Şi faţa ne-o plesneşte c-un şfichi usturător.
Se frîng bătrînii arbori îmbrăţişînd pămîntid Şi păsări speriate se-mprăştie în zbor.
— „Predă-te, partizane!" — răsună-al ploii ropot în ochi alica-i rece izbinclu-ne-o avan,
Pîn la genunchi se urcă băltoacele în clocot Şi ură grea în piepturi se umflă şi alean.
Grea ură-n inimi creşte şi patimă fierbinte : Nu, nu ne va învinge duşmanul laş nicicînd! Cu puştile afişul îl rupem, şi-nainte Pornim, vrăjmaşul, ploaia şi vîntul înfruntînd...
In romîneşte de Geo Dumitrescu
m
STRĂZI
TANGO IVANO\
tin Ţ*™ ul™ei am trecut larZ"1 bulevard forfotitor.
Z~~T     AlCi Un Utecist au °morît Şi-acolo a căzut un luptător.
Şi fără-a şti, în piaţă m-am oprit majore puţin, mai fac un pas ş^ spun ~ ^ct Pe baricadă a murit P injunghiat, pe vremuri, un tribun...
Pavajul e spălat, sub stropii mici acum asfaltul străluceşte iarăşi ' dar uite,-n douăzeci 'şi cinei, aici S'a ^ Scâldat *n sînge, un tovarăş.
Şi-acolo,-n colţul străzii dinainte un membru-al Comitetului Central căzu, purtat de-avîntul lui fierbinte m marşul dezrobirii triumfal.
Şi-aşa, o taină, ori ce piatră-ascunde Şl. °n Ce coll> Poftea unei lupte ' Von ce stradă de pe-aici, oriunde, oglinda e jertfirii neîntrerupte.
O viaţă nouă e acum în floare
m labirintu-acesta nesfîrşit P doar tăbliţe comemoratoare de-o epocă, de.abia, ţi-au amintit.
Sub vălul umbrei, ori ce dramă zace ~ Pnn colţuri moartea nu mai s^l pîndă Şr-n fiecare stradă se desface ' un drum spre viitor şi spre izbîndă
112
In romîneşte de Taşcu Gheorghiu
VULTURUL $1 OMUL
LAMAR
I in înălţimi albastre năruit \Stă vulturul pe-o stîncă solitară \De mii de ani privind necontenit Neţărmurite ceruri din afară.
Iar cînd, furtuna grămădeşte-avară Nor peste nor în bolta de granit In sine însuşi omul se coboară Gîndind la toate cîte a trăit;
Vulturul suie, norii să-i conducă, Omul se-ntoarce-n fabrici, pe ogoare, Maşinile în zbucium să le-ndrume
Dar o dorinţă-l chinuie, năucă, Sus peste nori ţîşnit şi peste lume Să-atingă noi minuni, pe lîngă soare...
SEARĂ CU LUL\Ă
PAVEL MAT EV
\mbrele prelinse, nopţile cu lună, Nu mărnfricoşează ca-n copilărie, Ani s-au scurs şi alte vînturi în furtună Mi se-mpotriviră, pe-alte drumuri, mie.
Iar răsare luna. Case-ntîrziate
Hornuri lungi ridică. — mîini, spre norii grei
Undeva-n cîrnpie sună, peste sate,
Mii de oi din mii de clopoţei.
Fug puştani pe-aceleaşi bătrîneşti cărări Paşii lor ridică praful ca o turmă: Sigur sînt că ei vor trece alte zări, Noi întinderi vaste vor lăsa în urmă.
Luna albă creşte. Oi se-aud, arare, Glas de cîine sună ritmic şi egal. Seri cu lună... Iarăşi inima tresare Auzind c-o strigă plaiul ei natal...
In romîneşte de Ilie Constantin
8-
Viaţa Romînească, Nr. 9
113
DIM ITRO VGRA
BOJIDAR BOJJLOV
i nici un oraş. E totul doar vis. Oraşul cel mult în gînd pot să-l vadă. ÎT-"i    li ^amnă si frig. Un foc s-a aprins re unde, cmdva, s-o-nscrie o stradă.
Şi, strînşi lîngă foc, toţi tinerii tac.
Incepe-a cînta armonica, gravă,
Iar burniţei reci veni-i-or de hac
Şi morţii pîndind din toamna bolnavă.
De-ncerci să te vezi în ochi tinereşti Zan-vei lucind, cît zarea, oraşul Cu stele de foc răsfrînte-n fereşti, ScriincHu-şi pe zid, în noapte, răvaşul...
Cînta pentru vis armonica-ncet... Pe dealuri săltau, de ceaţă, batiste. Cu noul oraş durezi, tineret. Nădejdi comuniste!
In romîneşte de Vladimir Colin
114
GALA GALACTÎON*)
Acad. TUDOR VIANU
Ha 16 aprilie 1959, Gala Gaiac-tion a împlinit 80 de ani. Veneratul nostru coleg nu poate fi printre noi cu prilejul acestei aniversări, din pricina unei suferinţe care, reţinîndu-1 numai în cercul familiei sale mult iubitoare, ne lipseşte pe noi de prilejul de a-i prezenta direct omagiul admiraţiei şi recunoştinţei noastre. Deşi meditaţia marelui scriitor a rămas de la o vreme necomunicată, prezenţa lui este foarte vie în mijlocul nostru. Editura de stat pentru literatură şi artă a publicat o selecţiune din operele sale, foarte cerută şi care merită să se extindă pînă la dimensiunile unei ediţii de opere complecte. Creaţia literară a lui Gala Galac-tion este una din cele mai vrednice să se bucure de cinstirea unei astfel de prezentări atît prin tinereţea ei, rămasă nealterată în timpul celor peste cincizeci de ani de cînd a început s-o înalţe din temeliile ei solide, cît şi prin multele legături care o unesc cu ceea ce se făptu-ieşte astăzi în ţara noastră. Gala Galac-tion a devenit unul din clasicii literaturii romîne, dar a rămas tovarăşul străduinţelor noastre, cineva pe care îl invocăm în. fiecare clipă, îi auzim şi-1 vedem mereu, cu înfăţişarea sa patriarhală, cu glasul său de argint curat   în   care se
*). Comunicare citită la Academia R.P.R. în şedinţa din 12 mai 1959.
topesc inflexiunile unei statornice emoţii umane, ale unei mari bunătăţi. Am dori deci să-i întoarcem lui Galaction o parte din binefacerile cu care el ne-a îndestulat şi cuvintele noastre, închegate din recitirea întregei lui opere, să-i fie ca răsplata meritată de meşterul operei bine întocmite. Prietinul Al. Phi.lip.pide, bun cunoscător al acestei opere, despre care a scris în multe rînduri, va vorbi despre Galaction ca povestitor şi romancier. M-am gîndit că aş putea încerca să aduc o contribuţie în această adunare sărbătorească adunînd cîteva idei, strînse în timpul anilor, despre personalitatea ma-lelui scriitor, adică despre acel fel al omului obţinut din datele lui naturale, din cultura şi din luptele lui, acel complex de date, de tendinţe, de afirmaţii de valoare în care s-a cristalizat un mesaj uman, o forţă morală a lumii3
Esie un om din partea de miază-zi a ţării noastre. Leagănul naşterii sale stă între holdele nesfîrşite şi pădurile stufoase sie Teleormanului. A copilărit la tară şi a primit cea dintîi învăţătură de carte la Roşiorii-de-Vede. Aparţine unei familii pe jumătate rurale prin îndeletnicirile tatălui, arendaş de moşii, dar om umblat, cu treburile lui negustoreşti, pe drumurile lungi ale Peninsulei balcanice pînă la Ţarigrad, de unde adusese cunoştinţa limbilor balcanice, împreună cu
8*
115
experienţa întinsă a cuiva care a trecut prin multe împrejurări şi a auzit multe povestiri. Galaction este un   scriitor căruia i-a plăcut să se mărturisească, încît sub povestirile sale se pot întrevedea în-tîmpiările şi felul său propriu de a Fi. S-a mărturisit  şi   direct,  adeseori, în naraţiuni  la persoana întîia şi   în numeroase fragmente  autobiografice,  dintre   care o deosebită   însemnătate   prezintă „Mărturia literară", citită acum vreo douăzeci de ani la Facultatea de litere din Bucureşti. In această scriere şi în alte părţi, scriitorul  şi-a   plătit  datoria  sa  de recunoştinţă peisajului natal, mediului apropiat al copilăriei sale, tatălui său, transmiţătorul. multora  dintre  temele  compunerilor sale literare.   Lumea   acestor   compuneri este adeseori aceea a tatălui şi poate a ascendenţilor    apropiaţi,    negustori    care se întorc de la bîlciurile mari ale ţării, poposesc cu chervanele lor în poienile pădurilor, poai'tă de grijă pungilor de aur şi mărfurilor pe care ie transportă, dar ca   oameni   îmbelşugaţi   se   veselesc în jurul  marilor  focuri   ale   popasurilor şi ascultă poveşti fioroase cu haiduci, vrăjitori,  iubiri  romantice de   altădată, din vremurile apucate de ei sau  de părinţii lor, cînd turcii năvăleau în ţară sau cînd Tudor ridicase steagul răsvrătirii. Aceste poveşti au devenit şi cele dintîi. ale scriitorului şi ele se disting prin vigoarea şi precizia de   trăsături   a   baladelor populare. Cercetarea folclorică recentă a arătat  că  vechile  cîntece  bătrîneşti   ale poporului păstrează o deosebită vitalitate în regiunile de pe cele două maluri ale Oltului, încît n-am fost surprins de loc cînd l-am  auzit acum cîteva  zile   pe colegul nostru Zaharia Slancu, la Academie, spu-nîndu-ne că, în  Teleorman, la   o nuntă ţărănească recentă au putut fi ascultate, timp de trei zile în şir, baladele bătrîni-lor, cînlate de meşterii cobzari ai locului. Seva baladelor a pătruns deci în primele creaţii  ale   lui   Galaction,   împreună cu vechile impresii ale copilăriei care, după distilarea   lor,   au   asigurat,    toate împreună,  scriitorului,  caracterul   lui naţio-
116
nai, cu rădăcinile adînc înfipte în cîmpia fecundă a Dunării.
Galaction soseşte la Bucureşti în anu! 1890 şi  este,  la  început, elev  intern al liceului Sfîntul Sava.  Mai  tîrziu devine student al Facultăţii de litere şi filozofie. Acum încep să lucreze influenţele de cultură cu un rol atît de important în formaţia  sa.  Galaction  a  consacrat acestei perioade romanul în  două   volume „La răspîntie de veacuri" din 1935. întemeiat pe  notaţiile unui jurnal  intim,  ţinut cu multă regularitate de scriitor în timp de mai multe decenii, această carte este una din  cele mai  interesante  pentru cunoaşterea împrejurărilor lui de viaţă, în anii trezirii  la  conştiinţa personalităţii, cît şi prin numeroasele ecouri relative la oamenii  şi  evenimentele epocii.   Urmărim în această carte povestirea unui episod personal, în timpul căruia tînărul, intrat de timpuriu   într-o   căsătorie   întemeiată pe înclinaţie   şi   pe   respect,    trăeşte totuşi criza ameţitoare a unei erupţii ' amoroase juvenile,  dar  este.  readus  sub legăturile sale morale prin influenţa   femeii   cu o conştiinţă superioară, către   care   se îndreptase o clipă elanul său rătăcitor. In jurul  acestui   episod   se   adună multele răsunete din epocă.
Romanul  „La   răspîntie  de veacuri" a apărut cu o copertă pe care se vedea fotografia  unui  colţ  al  vechii Universităţi din  Bucureşti,  distrusă în bombardamentul  german   din   1944, monumentala clădire   ridicată   de   arhitectul   Orescu, cu şirul de coloane la etajul îniîi, cu frontonul triunghiular împodobit cu baso-relie-furi, deasupra statuelor aşezate pe consolele susţinute de coloane, opere ale sculptorului  Carol  Storck.   Această ilustrare a copertei era  cît se poate de potrivită, fiindcă „La răspîntie de veacuri" este romanul sludenţimii  bucureştene în ultimii ani ai secolului   trecut.   Tînărul student Doru Filipache ascultă  cursurile de filozofie ale lui Tilu Maiorescu, care expunea  istoria  filozofiei engleze   în secolul al- XlX-lea, apoi pe acele ale profesorului materialist şi  ateu  C.  Dimitrescu-Iaşi şi
ia parte la dezbaterea vremii care împărţea  simpatiile studenţilor între unul sau celălalt   dintre   aceşti   maeştri.   Era un moment care despărţea   tinerelul numai cu un deceniu de moartea lui Eminescu. Poeziile acestuia erau   în   toate mîinile, cîntau în   toate   inimile,   dar fenomenul propriu zis al eminescianismului, caracterizat de Vlahuţă a doua zi după dispariţia  poetului, se găsea în  declin. Urcase pe firmament stele noi, a lui Vlahuţă, a lui Delavrancea, a 'Iui Coşbuc. Problematica ţărănească a lui Vlahuţă, solidaritatea protestatară a acestuia cu soarta ţărănimii   exploatate,   va   da   rezultate în opera lui Galaction. Studentul îl zăreşte într-o zi pe mai marele său, clar nu îndrăzneşte încă să se apropie de el. In notele lui fixează   momentul descoperirii lui Coşbuc, cu versurile lui bătute în efigie,   despre   care   îşi   va   aduce aminte mereu, pînă tîrziu. Este un   moment în care   poporul   şi   naţiunea   dobîndesc o nouă conştiinţă de sine, nu numai în operele noilor scriitori, dar şi în tablourile lui  Nicolae  Grigorescu,  expuse în sălile capitalei.  Publicul literar urmărise polemica dintre Maiorescu şi Gherea şi înclinările se distribuiau, după tendinţele fiecăruia, la dreapta sau la stînga ; ale lui Galaction se îadreaptă către Gherea, pe care îl ascultă odată într-o sală populară şi are prilejul să compare vorbirea sfătoasă a învăţătorului clasei sale cu oratoria academică a lui Maiorescu. Atracţia tinereţii lui   Galaction   pentru socialism este mereu mărturisită    şi ea nu se va dezminţi niciodată, deşi concepţia sa religioasă de viaţă, formată prin unele din influenţele familiei şi   ale   mediului său apropiat, l-au făcut să recunoască în socialişti numai nişte tovarăşi de drum, dar nu şi nişte tovarăşi de luptă. Mai tîrziu se va pleca însă cu pietate în faţa mor-mîntului  lui Frimu,   şi   cînd   dureri ale vieţii îl încearcă în diferite momente, de pildă după sfîrşitul primului război mondial, drumurile sale   îl   poartă   din nou către   cei   care   sufereau,   către oprimaţi, către  schingiuiţi,   către  marea   oaste a' luptătorilor pentru o lume mai bună.
In timpul   acelor   ani   ai adolescenţei, cînd din materia datelor naturale şi din primele impresii ale vieţii sociale, personalitatea se sileşte către forma ei definitivă şi cînd viitorul scriitor concepe cele dintîi proiecte literare ale lui, Galaction cîştigă  şi pe cei   trei   mari   prietini ai vieţii sale, pe acei pe care i-a numit totdeauna  cînd a evocat trecutul şi cărora le-a consacrat un cult niciodată desmin-ţit. Unul era un temperament cu o deosebită înzestrare, războinic din fire, de o deosebită luciditate în  surprinderea diferitelor   metehne   ale   omului,   natură în acelaş timp sarcastică şi suavă, capabHă de bruşte conversiuni şi de mari hotărîn neaşteptate, un om menit grelelor adversităţi ale soartei, dar şi izbînzii supreme ca cel mai mare poet romîn în epoca de după Eminescu, Tudor Arghezi. Al doilea era, ca şi cel dintîi, un tinerel venit din popor,  kiptîndu-se greu   cu   lumea care nu-1 primea decît ca umil muncitor într-o librărie, în timp ce aspiraţia lui îl purta către poezia lirică, recitată de el   cu o deosebită expresivitate şi îmbogăţită, din cînd în cînd, cu scăpărări uimitoare, mai tîrziu către creaţia epică, în care îi era dat să înscrie seria nouă   a romanului realist.  Era Vasile Demetrius. Cel de-al treilea prietin al acelor ani ai începuturilor era neastîmpăratul, îndrăzneţul, ingeniosul, viitorul gazetar politic, luptătorul atîtor cauze generoase, polemistul şi romancierul N.D. Cocea. Cei patru prietini se duc să asculte pe Gherea la clubul lui Sotir, îşi citesc compunerile literare, adunaţi mai ales în odăiţa lui Galaction din casele bătrîneşti aşezate în  coasta bisericii   Sfinţilor   Voevozi,   unde   trăise — zice-se — ca paracliser, înainte de a lua drumul haiduciei, vestitul Tunsu. Altădată grupul poposeşte în salonul lui Macedon-ski, primitor pentru toţi candidaţii la gloria literară, mai ales pentru acei care nu urmăreau s-o obţină prin manevrarea formulelor convenite sau prin proiecţia puternicilor   zilei.   Primele   versuri   ale lui Arghezi apar în gazetele literare ale lui
117
Macedonski. Ceilalţi încearcă legături repede desfăcute cu alte publicaţii ale vremii, căci mica grupare de tineri literaţi, foarte independentă, în rebeliune fată de lumea burgheză contemporană, visează organe proprii de publicitate, cum va şi întemeia pînă la urmă, cu însemnate repercusiuni asupra mişcării literare şi sociale a vremii, Linia dreaptă, Viaţa socială, Facla, Cronica şi altele.
Galaction şi amicii lui citesc şi pe scriitorii străini, mai ales pe cei francezi, pe poeţii parnasieni şi simbolişti, pe romancierii naturalişti, pe Leconte de Lisle şi pe Heredia, pe Zola, Huysmans şi pe fraţii Goncourt, pe Baudelaire şi Verlaine, în versurile şi în proza cărora observă procedee artistice noi, un vocabular poetic renovat, o imagistică mai bogată, un salt apreciabil pentru convenţia literară a epocii anterioare. Poeziile lui Verlaine, jurnalul fraţilor Goncourt se găsesc tot timpul pe masa sa, mai tîrziu li se adaugă romanele, povestirile şi culegerile aforistice ale lui Anatole France şi, din aceste frecventări literare, pătrund în scrisul lui Galaction procedee noi de artă, un lexic lărgit, legături inedite de cuvinte, epitete rare şi îndrăzneţe, o artă nouă a prozei care, pusă în serviciul unei tematici populare, a creat originalitatea atît de atrăgătoare a literaturii cu care noul scriitor se pregătea să se înfăţişeze publicului.
Anii trecerii de la adolescenţă la prima tinereţe au fost pentru Galaction ani de mare animaţie. Are multe cunoştinţe, vede multă lume, urmăreşte mişcarea literară, artistică şi teatrală. Nu se lasă însă tîrît de viaţa politică a studenţimii, pe care partidele burgheze o foloseau ca pe o masă de manevră. Priveşte cu ironie pe oratorii care harangau mulţimile desorientate din balcoanele cluburilor politicianiste. Năzuinţa literară îl duce către încercări de a publica, într-o revistă personală poligra-fiată, în Adevărul, în Literatură şi artă ro-mînă. încercarea de a tipări o poezie de factură macedonskiană, un pastel egiptean, în Epoca, pe atunci sub conducerea literară a lui Caragiale, nu dă rezultate. Faţă
de insistenţele pentru publicare ale lui Nicu Filipescu, patronul politic a! gazetei, Caragiale se supără şi dă să iasă pe uşă afară: „Boierule, ori îmi iau căciula şi plec din redacţia dumitale, ori învaţă-mă, să ştiu şi eu, ce este aia : poezie." într-o zi apare la Bucureşti vestitul Sar Peladan, scriitor francez cu notorietate în epocă, bărbat erudit şi autor de proză fastuoasă, profet al decadenţei latine şi mag asirian. Este o apariţie barocă, pe marginile impos-turei ; tîrăşte pe urmele lui uimirea şi scandalul. Galaction se lasă sedus de bizara apariţie şi crede că-i poate încredinţa, într-un mesaj liric, mărturia neliniştilor lui mai înalte.
In   1900  Galaction  ajunge să  scrie şi să publice prima povestire a lui mai de seamă, Moara lui Călifar, o creaţie literară în care talentul autorului părea a fi ajuns la unul din ţelurile lui. Dar deodată totul se potoleşte în juru-i, planurile şi ambiţiile literare sînt abandonate ; tînărul intră într-o fază nouă, de preocupări grave şi concentrate. Ca şi prietinul său Arghezi, se arată capabil de a rupe vechile legături, în revirimentul total al fiinţei sale. Tînărul este deci un om în stare, să moară şi să învie, o natură destinată  palingenesiilor salvatoare. Mediul era trivial şi calea succeselor literare nu-1 putea  duce  deocamdată departe. Doreşte să studieze, să înveţe limba germană în care întrevedea mari izvoare ale ştiinţei şi literaturii ; năzuia să obţină sinteza personalităţii sale cu un conţinut mai bogat, pe un plan mai înalt. O mare nelinişte îl zguduie în întregime ; este supus crizelor sufleteşti şi descumpănirii, doruri teribile îl săgetează din adîncimile temperamentului său fizic.  Sugestiile mediului său    şi    ale    familiei,   în    care mama scriitorului, fiică de   preot,   impusese în jurul ei deprinderi tradiţionale de viaţă, fac  din  tînărul  Galaction   un credincios. Părăseşte facultatea   filozofică   şi începe să studieze teologia, mai întîi la Bucureşti, apoi la Cernăuţi. Timp de zece ani se ţine departe de literatură. Teologia este pentru el un punct de concentrare a unor interese ştiinţifice variate,  pentru  limbile clasice,
118
pentru arheologie, istorie şi filozofie veche. In timpui lungilor studii ale deceniului său academic, Galaction se arată a fi tot mai mult un scriitor dublat de un erudit. Nu stă în planul schiţei de faţă urmărirea ecourilor trimise de studiile scriitorului în creaţiile lui literare. Trebue spus însă că peste un alt deceniu de la obţinerea doctoratului teologic şi, după ce devenise preot, Galaction pune la contribuţie pregătirea sa erudită într-o mare lucrare literară, traducerea, în colaborare cu un ebraist, preotul Vasile Radu, a Vechiului şi a Noului Testament. Aceste texte nu mai fuseseră traduse în romîneşte din fazele vechi ale limbii noastre, încît noua traducere, făcută cu mijloacele create de evoluţia' literară mai nouă şi cu talentul unui poet modern, prezintă un mare interes filologic şi artistic.
Abia după primirea gradelor sale academice, ca student oarecum întîrzia't, se gîndeşte Galaction să se întoarcă la literatură. Scrie din nou şi cu temei, stabileşte legături cu Viaţa Romînească de la Iaşi, publică primul său volum, este premiat de Academia Romînă, dar duce viaţa unui funcţionar la Casa bisericii, însărcinat cu administrarea intereselor acesteia. Funcţiunile sale îl obligă să călătorească mult ; este meru pe drumuri, ajunge în sate şi oraşe îndepărtate ale ţării, urcă poteci de munte către schiturile tăinuite, se odihneşte în pridvoarele mănăstirilor. Aşa îl regăsim şi noi cînd încercăm să-i înviem chipul din negura amintirilor estompate de vreme : un bărbat de statură potrivită, mai de grabă slab dar nu firav, cu faţa smolită şi palidă, cu barba bogată în care au început să lucească fire de argint, gră-bindu-se mereu, cu geanta la subţioară, către ţinte, pe care pare a nu le atinge niciodată. Are o familie grea ; se cunoaşte că nu ajunge să lege bine cele două capete ale firului. Dar pentru acest motiv nu se refugiază lîngă cei bogaţi şi puternici, nu cultivă prietenia celor influenţi, nu adresează omagiile sale curţilor înalte. Trăeşte în umilitate, gîndind despre sine că n-a fructificat social talantul încredinţat lui de înzestrarea naturii şi de lunga lui
pregătire. Trec pe lîngă el mai departe şi-1 lasă în urmă toţi cei îmbarcaţi Dentru izbînzile vieţii şi meniţi să devină bogaţi, puternici şi temuţi. Acceptă lipsuri de toate felurile, şi cînd un ministru găseşte că la Casa bisericii este un funcţionar prea mult, face gazetărie, ducîndu-şi manuscrisele la redacţiile zăpăcite de treabă. Rămîne prietinul celor mulţi, al celor slabi, al celor prigoniţi, de care se simte tot mai legat, pe care îi învăluieşte în aceeaşi milă pentru soarta omenirii. Merge la ţară şi priveşte în bătătura ţăranului gălbejit de nemîncsre, trece prin mahalalele năpădite de buruieni şi necurăţenii, pătrunde în mediile celor obidiţi, al muncitorimii necăjite, al evreimii sărace. Acest om răstoarnă cu adevărat tabla valorilor sociale şi acordă preferinţa sa acelora care în general o dobîndeau mai rar sau niciodată. Trăsătura predominantă a personalităţii lui Galaction este bunătatea lui : o ştiu toţi acei care avînd vreodată nevoe de acest dar al inimii omeneşti, l-au aflat cu emoţie şi recunoştinţă în firea şi în acţiunea scriitorului.
Opera lui Galaction cuprinde mai multe sectoare, care vor trebui studiate deopotrivă, pentru a reface din mărturiile textelor şi cu toate mijloacele istoriei şi criticii literare, ceea ce nu alcătuieşte aici decît rezultatul unei priviri foarte generale : personalitatea scriitorului. Căci aceasta constituie obiectul cel mai de seamă al cercetării în literatură : aflarea omului în autor, mesajul său adresat celorlalţi oameni, nelipsit din toate operele puternic grăitoare contemporanilor şi posterităţii. Prezenţa omului în opera lui Galaction este faotul cel mai sensibil al contactului cu ea. Talentul său are înălţimi şi lipsuri. Este talentul unuia din cei mai buni descriptivi din literatura noastră : vede şi aude natura, trec prin sensoriul lui şi răsună adînc toate impresiile emanate de la lumea exterioară. Pătrunde în complicaţia sentimentelor omeneşti, ştie să le desluşească firele, pricepe bine pe oamenii lui. Povesteşte cu şart, ştie să creieze tensiunile interesului şi să le deslege. Este mai puţin meşter în re-
119
darea graiului viu, în care scriitorii romîni reuşesc de obicei atît de bine, nu diferenţiază în de ajuns pe oameni după felul vorbirii lor, expunerea lui este prea aglomerata de exprimarea figurativă. Dar o pagină  de Galaction  poartă   totdeauna în filigran semnătura  lui, esle cu neputinţă s-o atribui altcuiva, şi împrejurarea aceasta se datoreşte în primul rînd lirismului care străbate deobieci, expresiei sentimentului sau dulce sau aprins, îndurerat sau resemnat. Evident, latura lirică   a   creaţie, lui Galaction creşte în acele pagini în care notează o amintire, o impresie culeasă din multele lui drumuri, un fapt al zilei. Este sectorul memorialistic şi publicistic al operei întregi, în care manifestarea personalităţii scriitorului nu trebue dedusă din datele povestirii, ci este exprimată   direct. Din aceasta parte a operii lui Galaction am dori sa extragem cîteva ecouri, menite să arate trăsăturile predominante ale personalităţii lui, simpatia lui pentru oameni Pentru cei apăsaţi şi prigoniţi, pentru toate cauzele prin care omul caută să se înalţe Peste   condiţia   lui   arhaică   şi sălbatica marea iradiaţie de bunătate în care nu este cu putinţă să nu recunoşti şi o mare lumină a cugetului.
Oricît de departe am urca în timp, pînă la primele reacţii sufleteşti despre care a iasal vreo urmă literară, fie şi prin notaţiile memoriei, îl găsim pe Galaction acelaşi. Simpatiile lui îl asociază ou scriitorii socialişti de la sfîrşitul veacului trecut Printre care se stabilise un tip omenesc' Plm de blîndeţe şi bunăvoinţă umană In aprilie 1896 moare, la Craiova, Traian De-metrescu. Galaction notează evenimentul în jurnalul său şi, după cincizeci de ani îl dezgroapă de acolo, pentru a retrăi sentimentele inspirate de poet tinerilor vremii • ,,11 iubeam pe Traian Demetrescu. Vedeam >n el pe pilduitorul sufletesc al vremurilor aşteptate. Aşa ca el, trebuiau să fie cărturarii, intelectualii, artiştii   zilelor fericite, spre care omenirea   îşi   îndrepta paşii ei' grei, dar plini de neţărmurită încredere..." Trăirea în viitor, visul social, ceea< ce el va numi în curînd profetîsmul său, se anunţă
încă din anii în care viitorul scriitor nu era decît un adolescent. Trec ani grei, scriitorul este acum   funcţionar,   cunoaşte tara din drumurile lui nesfîrşite. Intr-o zi poposeşte către seară într-un   sat   departe si' este găzduit la un ţăran bogat. Dar peste noaple hoţii pătrund în gospodăria bogatului şi-i fură patru oi şi un berbec. Porneşte straşnică anchetă, pe care scriitorul o însoţeşte cîtva timp, minat de indignarea pe care gazda i-0 comunicase. Trecea pe uliţele satului, trăgîndu-şi cu greutate picioarele din noroiul cleios. Deodată se produce  revirimentul  sentimentelor  sale, un proces asemănător cu al sloiului de ghiaţă „asvîrlit într-o căldare   cu   apă clocotită, îmi trăgeam cu greu picioarele din cleiul ietid şi gros, deasupra căruia   aceste locuinţe omeneşti fumegau ca nişte bureţi, ca nişte bube de putreziciune.   îmi părea' rău că mă prinsesem tovarăş la această cercetare, unde n-aveam nici un rost. -Cei ce se arătau din uşile strimte şi moho-i-îte ne priveau cu   nişte   ochi   de fiară 'biruită.   Copiii   ţîin6au   mîinile   la ochi, ori  .propteau   capul   în   stîtpul prispei .Şi  'de  .acolo  ne  spionau,   pe nevăzute. Erau soioşi, chirciţi, cu părul vîlvoi si cu picioarele băgate în opinci ca în nişte'labe de urs. Unii, mai ales fetiţe, arătau mai rumeori. Dar tocmai mărul cel frumos e ros pe dinăuntru. Un băiat era tîmpit, cu nişte scofîlcituri curioase în osul capului. O fată frumuşică era epileptică. Un flă-căoan isteţ stătea zgîrcit în pat, pironit pe seîndură, de reumatism. O copilită mai cu viaţă în ea avea un ochi  acoperit   cu o perdea albă. Din deochi! Şi mai erau, prin fundul acelor găuri, din care venia un puternic miros de mucegai şi de mormînt, cîte o babă oarbă, cîte un prunc de ţîţă, verde la faţă, cîte un  moşneag  frînt în două şi idiot. - Neamul acestor tîlhari, cari furaseră gazdei mele patru oi şi un berbec, nu se putea îngraşă numai cu atît. Un gol nesfîrşit, un pustiu amar mi s-a făcut în suflet. Am rămas în drum, cu
120
noroiul pînă la glezne, cu capul în piepl, cu inima cernită..."
Remuşcarea socială, în felul lui Vlahuţă, este o atitudine prezentă şi în operele lui Galaction. Scriitorul crede că ar putea încerca o primă soluţie pentru alinarea multelor suferinţe ale ţărănimii : apelul la îndurarea celor bogaţi şi puternici. A sosit ■de la Paris o domnişoară veselă şi drăgălaşă ; povesteşte minuni de acolo. Scriitorul îi adresează o epistolă care ar putea-o converti : Ad virginem redeuntem. Marea mizerie a ţărănimii este efectul exploatării ei: ,,Tatăl d-tale şi marea majoritate a proprietarilor din ţara aceasta, ca să poată să vă crească pe d-v., odraslele lor, în lux, în automobile şi în ţara franţuzească, Tac cu ţăranii contracte grele, îi ţin toată vara pe moşiile lor, pe cînd locurile ţărăneşti le cîntă ciorile, şi iarna la socoteală tot ţăranul iese dator. Ai văzut cît sunt de spetiţi şi de încovrigaţi boii şi caii ţărăneşti. De ce ? Fiindcă ţăranul îi sileşte să muncească peste puterile lor şi le dă să mănînce mai puţin decît le este foamea. Tocmai aşa fac unii din marii noştri proprietari cu vitele lor de muncă, cu ţăranii. Le dau foarte mult de lucru şi foarte puţin de mîn-care. Domnişoara să nu se supere că i se vorbeşte de lucruri atît de neplăcute, dar ar trebui să-şi schimbe purtarea faţă de iobagii ei, să le arate mai multă înţelegere, să devie simplă şi muncitoare, să mijlocească între ţăranul oropsit şi familia ei, căci altfel, o, altfel suntem pierduţi, domnişoară. Dacă stăm cu toţii împietriţi, dacă ne zăvorim cu toţii în egoismul, în desfătările şi în drepturile noastre de clasă dominantă, vai de cei ce vor veni după noi !"
Se înţelege că apelul n-a fost urmat, după cum n:a fost urmat nici la răsărit de noi, unde îl pronunţase marele Leon Tolstoi, citit şi amintit de scriitorul nostru încă de la începuturile lui. Acolo, în răsărit, Goliatul rus se trezise şi, proptindu-se în coate, pentru a se ridica din somnul lui, clătinase din temelii şi azvîrlise înlături coloanele templului clădit deasupra lui, azvîrlind în disperare pe idolul care locuia
înăuntru. Scriitorul priveşte desenul acesta într-o revistă de polemică socială şi cade pe gînduri, cugctînd la „puterea celor mulţi". Trecuse peste lume primul război mondial, în care burgheziile lumii se aruncaseră prădalnice unele asupra altora. întregul edificiu se cutremurase. ""Luaţi aminte I Apelul anilor trecuţi devine un avertisment : „Ne-a fost dat să vedem cu ochii noştri cum se prăbuşesc lumile vechi şi cum se nasc cele nouă. Şi mi se pare că spectacolul e cu deosebire interesant, privit de pe insula noastră romînească. Este de cel mai vital interes al nostru să-l urmărim cu încordare şi să învăţăm din el tot ce se mai poate învăţa. Puterea celor mulţi, eliberată de jur împrejurul nostru, se ridică, se zbale, clocoteşte şi caută un echilibru nou. Să nu ne amăgim cu gîndul că s-ar putea vreodată s-o vedem revenind la matca dinainte. Ar fi absurd."
Mişcarea muncitorească intrase într-o fază nouă de organizare. Intr-o seară din iunie 1919, cînd scriitorul privea desenul cu Goliatul rus zguduind templul ridicat deasupră-i, s-au stins toate luminile electrice şi, în toate casele, în toate magazinele, în toate cafenelele oraşului s-a aprins cîte o luminiţă tremurătoare, ca în veacul trecut. Se lăţise vestea grevei generale. Puterea celor mulţi făcea repetiţia ei din urmă. In aceşti ani Galaction urmăreşte de aproape mişcarea muncitorească. In sala Dacia asistă la un miting şi aşterne apoi această pagină evocatoare : „Erau sute, erau mii, erau zece mii de siluete 1 Erau siluete trecătoare, lucrători, meseriaşi, oameni osîndiţi la muncă infinită, robi din ateliere, din fabrici, din ergastula sclavajului modern ; dar dreptatea şi însufleţirea lor covîrşeau vremea şi locul, desfiinţau împrejurările de o clipă şi năzuiau la veşnicie ! — In valuri biruitoare se ridica, între tribune, mulţimea celor ce însetau şi flămînzeau după dreptate. Din mahalalele mocnite şi îngropate în noroi, din subsolurile umede sau asfixiante, din miile de celule prea strimte, unde albina proletară distilează mierea trîntorilor capitalişti,  de  pretutindeni  poporul muncitor
121
venise în cete negre ca să sporească, umăr lîngă umăr, falanga revendicărilor socialiste. — Erau oameni cărunţi, aspriţi de munca lungă şi sclavagistă, erau bătrîni care nu mai vor vedea ţara fericirii roşii; dar care veniseră s-o întrezărească de departe, în zarea entuziasmului şi a solidarităţii muncitoreşti. Erau oameni în puterea vîrstei, plini de hotărîre şi de energie, peste care toate furtunile prigonirii şi ale duşmăniilor exasperate vor sufla zadarnic, ca pe nişte stîlpi de fontă. Erau femei încă tinere, mai toate văduve, care uneau în cugetul lor... credinţa în viitor şi amintirea cernită a bărbaţilor lor, jertfiţi eroic şi zadarnic. Erau suflete tinere, care veneau în marea biserică socialistă, cu tot avîntul, cu toată nevinovăţia şi cu tot tumultul de forţă netrăită pe care le dă izvoarele sufletului, cînd pornesc întîia'oară. Ce voiau toţi aceşti oameni, ce ascultau din gura căpeteniilor socialiste, pentru care ideal simţeau toţi, în ei, vijelia apostolatului şi a martiriului ? O, simplu de tot, atît de simplu, încît uneori te miri că trebuie să mai stăm să discutăm şi să ne încăieram ! O viaţă de oameni şi nu de cîini." Aşa s-a întîmplat şi la Roma, altădată. Şi cunoscătorul lumii vechi evocă lumea pescarilor, a micilor meseriaşi, porniţi din ţara şi din poporul cel mai dispreţuit şi mai urgisit al antichităţii, aducînd lumii o veste nouă şi răsturnînd în cele din urmă citadela Romei şi a Cezarilor. Şi Galaction încheie : „Astăzi ne aflăm, încă odată, în faţa citadelelor egoismului celor puternici. Nu vor să audă, nu vor să înţeleagă, nu vor să înveţe nici o iotă din tot ce povesteşte istoria şi din toate cîte se petrec în lume, sub ochii lor miopi. Foarte bine ! Nu vor să se lase mai prejos, în noapte sufletească şi în ură de clasă, decît alte multe oligarhii, trecute în pomelnicul istoriei, sau încăierate azi în lupta cu proletariatul internaţional. — Proletariatul romînesc merge înainte, în cete de sute şi de mii de oameni, spre ţelul precis şi sigur. Biruinţa este de partea lor ! Ei sînt trecători, ei sînt expuşi urii, prigoanei şi nimicirii, dar avîntul lor este etern şi drep-
tatea lor este soră cu stelele nemuritoare!"
Aceste rînduri au fost scrise acum patruzeci de ani şi ele fac parte din puţinele, la fel de inspirate, care pot fi spicuite în operele scriitorilor din aceeaşi epocă. Figura lui Galaction este fără îndoială aceea a unui precursor. Ce e-ste un precursor ? Cineva care lămureşte din datele confuze ale prezentului sinteza viitorului, o sprijină prin puterea unei mari pasiuni şi are curajul moral şi civic s-o anunţe. Toate aceste însuşiri sînt întrunite în scrisul lui Galaction după sfîrşitul primului război mondial. Paginile acele, grele prin cuprinsul ş*i răspunderile lor, lucide prin cugetare, aprinse în sentimentul care le inspiră, curajoase ca puţine altele ale aceleaşi vremi, sînt ale-unui înaintaş. Le-au făcut posibile întinsa suprafaţă de contact a autorului cu realitatea populară a ţării, beneficiul situaţiei sale de non-posedent, de om aproape eşuat în lupta socială a vremii, în simpatie firească cu toţi care suferă şi plîng, seva profetică a culturii sale. Intre scrierile aceleiaşi vremi ale lui Galaction există şi două dialoguri filosofice, foarte importante pentru cine urmăreşte cunoaşterea tuturor tendinţelor intrate în compunerea personalităţii scriitorului. Linul din .aceste dialoguri pune să vorbească pe Profir şi Poli-carp. Cel dintîi este adeptul unui practicism destul de îngust, se pleacă în faţa ordinei existente, pe care o foloseşte spre beneficiul său şi socoteşte că drumul său de viaţă este al înţelepciunii. Ştim oare cine sîntem şi încotro mergem ? Ne-a fost dată o singură clipă de lumină între douăi nopţi nepătrunse ? De ce să nu ne bucurăm de puţinele certitudini la îndemîna noastră? Dar Policarp proclamă superioritatea profeţilor şi martirilor. „Vreau să zgudui conştiinţa ta, i se adresează Policarp amicului său, şi să te fac să simţi că noi înşine ne găsim într-unui din acele momente istorice supreme, cînd profetisrnul sparge stînca şi ţîşneşte peste noroadele însetate..." Puterea mintală a precursorilor şi a profeţilor vine desigur şi din faptul că însuşindu-şi într-un fel oarecare întreaga experienţă a lumii ştie să proiecteze
122
în viitor ceea ce s-a petrecut de atîtea ori în trecut. N-au apărui şi nu s-au prăbuşit atîtea oiînduiri, cînd contradicţia a continuat să existe în miezul lor? Poate că din acest punct de vedere nimeni nu se află într-o mai bună situaţie intelectuală pentru a întrevedea viitorul decît cunoscătorul unei Iurni vechi, al unui ciclu istoric complect, în care a crescut, a ajuns la maturitate şi s-a risipit injustiţia ei constitutivă. A fost situaţia lui Galaction, cunoscător al lumii biblice şi al întregii orînduiri sclavagiste a lumii vechi.
Prin toate datele sale fireşti, prin felul angrenării lui în societatea contemporană, prin achiziţiile culturii lui, Galaction a nimerit totdeauna poziţiile menite a fi confirmate de viitor. In 1907, nota în jurnalul său : „Sărmană ţărănime ! cutremură-te ! Stăpînii tăi şi-au dat mîna ca să înăbuşe glasul răzvrătirii tale !" La 13 decembrie 1918 se găsea pe stradă şi privea convoiul muncitorilor, porniţi să arate puternicilor zilei nevoile şi plîngerile lor. Erau batalioanele plebei proletare, ca în poemul lui Eminescu. Trecuseră de curînd pe străzile oraşului şi altfel de oşti, înarmate, cu gîn-duri de război. Dar „ostaşii păcii mergeau tihnit, cu mîinile goale, cu feţele îngîndu-rate." Sînt întîmpinaţi la Teatrul Naţional cu salve de armă şi mulţi din ei se prăbuşesc în sînge. Galaction notează : „Vom şti mai tîrziu în ce anume rezida marea primejdie de stat pe care martirii proletari de la 13 decembrie 1918 au înăbuşit-o cu leşurile lor. Va veni ceasul cînd vom stabili, pentru ştiinţa celor de după noi, unde şi în ce împrejurări au murit eroii proletariatului romînesc. Dacă nu mai curînd, măcar atunci se va şti şi se va restabili tot adevărul. Deocamdată, ceea ce e clar este gratuita, inutila, neroada cruzime a celor ce apără nişte privilegii presimţitoare de moarte. La ce servesc toate aceste brutalităţi, toate aceste stăruinţe în nedreptate, toate aceste vărsări de sînge, cînd şi istoria şi viaţa actuală ne dovedesc sinistra lor inutilitate? Guvernanţii nu citesc istoria? Experienţa altor vremuri şi altor societăţi, intrate în acelaşi proces social ca şi noi,
nu servesc la nimic, nu inspiră nici o înţelepciune ? E de prisos, o, stăpînitori ai ceasului ce trece, să sporiţi niartirologul cel nou ! Datoria cea mai înaltă, şi în acelaşi timp cea mai elementară, a noastră a tuturor, este să cruţăm în noi, din răsputeri, omenirea sosită la pragul larg al unei ere noi. Intr-o dimineaţă, societatea europeană se va trezi cu totul alta decît se culcase seara. Să fim cît mai oameni, în vederea acestui ceas suprem !"
„Au trecut douăzeci şi cinci de ani. Ne găsim în timpul războiului, urlă sirenele, ne ascundem în pivniţe şi şanţuri, fumegă pretutindeni ruinele. Cine să se mai gîn-dească acum la ce l-a putut înălţa vreodată peste sine, la ce i-a părut odată nobil şi frumos?" Galaction scrie : „In ce continent moral ne mai aflăm? Ce a mai rămas solid, nezdruncinat în concepţia noastră, constelată cu atîţia luceferi în stingere?... Artă, literatură, viziuni frumoase, elanuri poetice, îneîntări filosofice şi umanitare... toate par astăzi răsturnate şi strivite, în coşuleţul cu care Ofelia, nebună, ni se arată, ultima oară, în piesa lui Shakespeare !" Dar se produce răsturnarea de la 23 august 1944 şi scriitorul fixează încă odată reacţiunea lui în acea zi a cotiturii. Este, fără îndoială, pentru el, „ora mult aşteptată" din anii tinereţii, vestită de profeţi. Jubilarea scriitorului este măsurată şi gravă, ca toate împlinirile obţinute cu jertfe, creatoare de mari răspunderi : ..Bucuria fiecăruia dintre noi este tot atît de mare ca şi sentimentul că sîntem contimporanii şi părtaşii unui eveniment co-vîrşitor. Ora mult aşteptată a sosit, într-o noapte cînd inimile se strîngeau de teamă şi casele noastre se năruiau... A sosit, după o cale lungă, printre ruine, printre morminte şi printre tunurile furne-gînde... A sosit I... Fă-te epocă, fă-te veac, oră mult aşteptată !" Dreptatea cere timp ca să se stabilească pentru toată lumea, pace pentru ca să construiască. Una din ultimele manifestări literare ale lui Galaction este pentru cauza păcii, pentru constituirea unui „suprem areopag" al păcii." Vorbea un moşneag, un om. cum zicea el.
123
apropiat de „supremul exod", un ostenitor al bunei înţelegeri dintre oameni într-o lungă existenţă, un preot creştin şi un artist. Irene înseamnă în greceşte pace. Galaction îşi rosteşte crezul său • Cred în Pacea a toată lumea. Cred în puterea "•enica a poeziei şi artei. Cred în idealul marilor profeţi de ieri şi de azi i Cred că lumea noastră îşj va găsi voinţa si energia ţie a se întruni, la un suprem areopag al înţelepciunii şi ai umanităţii."
Nam dat adeseori şi îndelung cuvinlul lui Galaction, pentru că dacă uoţi să reproduci povestirea unui  scriitor si să rezumi ,deile lui, pe omul din el este mai b'ne să-l asculţi cu înseşi vorbele găsite de  pasiunile  lui,  cu  inflexiunile speciale pe care le află felul său de a-şi grupa gin-dunk.. Ş, despre om au vrut să se ocupe Paginile de faţă, despre personalitatea morala şi civică a lui Galaction, despre mesajul lui   adresat   omenirii,   î,ltl-o parte, atinsă a operii lui, în partea ei memorialistica şi publicistică. Un   estet adiaforie poate spune că omul   din   artist rămînc oarecum indiferent, deoarece opera ieşind
dm el ş, constituindu-se ca o unitate autonoma a lumii, ne face să-l uităm pe creatorul ei uman. Am citii odată în corespondenţa lui Flaubert că operele cele mai de seama ale artei ar fi aceIe despre ai căror autori nu ştim nimic sau ştim numai pu-fme lucruri. Mi se pare că odată   am s. comentat favorabil ■ această maximă a ră-cele, eslelice. Astăzi sînt încredinţat nu numa. ca opera valorează prin iradiaţia ei umana, dar şi că frumuseţea ei este mai bme garantată în preţuirea celor de azi Şi de mî.ne, dacă în artistul   iscusit ne puiem reprezenta pe omul drept si bun Ce îndreptăţire are cineva să ne spună poveştile Şi cîntecele sale, să ne reţină atenţia si să ne propună societatea lui, dacă n-am aflat în el pe omul vrednic de iubirea si d» respectul nostru? Citirea unei opere esfe o lelaţie umană şi, astfel fiind, ea   nu se poate constitui pe deplin dacă   unul din Parteneri lipseşte din ea. Reputaţia unui artist călătoreşte astfel pe corabia stimei Pentru e|, întocmai ca a lui Galaction îm-P'nsa de vînturile favorabile ale iubirii ş, recunoştinţei noastre.
124
CRITICA POZITIVISMULUI LOGIC
Acad. ATH. JOJA
Ff^T'3' e la Platon la Rudolf Carnap
p ;ferite în lupta sa împotriva ' '-'• ' terialismului.   Aceste forme
variate au fost determinate de stadiul dezvoltării ştiinţei, pe de o parte, de stadiul luptei de clasă, de altă parte.
încă la mijlocul secolului XIX, Auguste Comte a creat pozitivismul, care pretindea că repudiază „speculaţiile abstracte" şi se întemeiază numai pe faple „pozitive". „Originalitatea" filosoîiei pozitiviste consta în însăşi negarea îilosofiei, în realitate a lilo-sofie'i materialiste. Pozitivismul îşi atribuia rolul de generalizare a rezultatelor ştiinţelor, şi prin aceasta, revendica el-însuşi titlul de'ştiinţă. Marx, Engels şi Lenin au exprimat dispreţul lor faţă de această filosofie, care. arborînd ostentativ pretenţia de a depăşi atît materialismul cît şi idealismul, este în fond o variantă a idealismului subiectiv. Reluînd teza lui David Hume şi a altor idealişti sceptici şi agnostici, pozitivismul declară imposibilă cunoaşterea esenţei lucrurilor. Cînd insuficienţa pozitivismului comtian a devenit evidentă, Ernst Mach, situîndu-se tot „în interiorul" pozitivismului subiectivist1), a lansat moda empiriocriticismului, adică filosofia „experienţei critice".
C    Id    iiaL^n -v---
dealismul a îmbrăcat forme di-
•) V 1 Lenin, Materialism şi Empirio-criticism, p. 228. Editura PMR.
Cu o forţă fără egal, Lenin a demonstrat conţinutul idealist-subiectiv al empiriocriticismului, arătînd origina sa în berke-leysm şi humeisrn. „Atunci cînd Mach declară : corpurile sînt complexe de sensaţn, el este berkeleyan. Cînd însă el se „corectează" spunînd : „elementele" (sensaţiile) pol fi fizice într-o conexiune şi psihice în altă conexiune", el e agnostic, humcist. Mach, adaogă Lenin, nu iese deci, prin filosofia sa, din cadrul acestor două linii şi trebuie să fie cineva de o excesivă naivitate pentru a-l crede pe cuvînt pe acest confu-zionist care declară că a „depăşit" într-adevăr şi materialismul şi idealismul".2) In strînsă legătură cu machismui s-a conturat, la sfîrşilul secolului XIX, ceea ce Lenin a denumit „idealism fizic", ai cărui principali reprezentanţi erau Mach însuşi, P. Duhem, H. Poincare, K. Pearson.
Lenin a dovedit că „tentativele reacţionare iau naştere clin însuşi progresul ştiinţei".3) O astfel de tentativă era idealismul fizic, care numără şi azi adepţi ca Bahr, Schrodinger, Dirac, Heisen-berg etc.
In afară de rădăcina socială a machismului şi idealismului fizic — şi anume : putrefacţia imperialismului — Lenin a analizat profund rădăcinile gnoseologice şi anume :
2) ibidem, p. 112.
3) ibidem, p. 347.
125
a) denaturarea esenţei şi rolului matematicii în cercetarea ştiinţifică modernă ■
b) „pnncipiul relativismului, al relativiştii cunoştinţelor noastre, principiu ce se impune cu o extraordinară forţă fizicienilor m răstimpuri de bruscă frîngere a vechilor ■eon, ş, care, în caz de ignorare a dialecticii, duce neapărat la idealism", i)
In ce priveşte denaturarea rolului matematici, ea constă în faptul că filosoful idealist atribuie matematicii o natură strict convenţională, arbitrară, fără funcţiune de reflectare a  realităţii  obiective, pe de o Parte,   şi,   de   altă   parte,   reduce însăşi aceasta realitate fizică la o succesiune de ecuaţii matematice. vv    Cuvîntul  de  ordine  al  acestor filosofi este:   „Dispare   materia, nu rămîn decît ecuaţiile".2)
In Materialism şi Empiriocriticism, Lenin a demontat piatră cu piatră mistificatorul edificiu al empiriocriticismului si al idealismului fizic. Pătrunzătoarea analiză leninista este astăzi mai actuală decît oricînd şi constituie o călăuză în analiza formelor actuale ale idealismului şi în special a idealismului logic.
într-adevăr,   alături   de  alte   forme de idealism ca fenomenologia atît de cultivată de   existenţialism,   de   personalism etc idealismul logic este foarte cotat azi la bursa valorilor idealiste, cu atît mai mult cu cît el se prezintă - ca şi pozitivismul comtian-machist - drept o disciplină ştiinţifica. „Metafizica" e la bete noire atît a pozitivismului,   a   empiriocriticismului a idealismului fizic, ca şi a idealismului logic care include în special pozitivismul logic Şi semantica  (semantics). Nu e vorba de loc de metoda  de gîndire metafizică -idealismul logic nu repudiază, ci practică această metodă. Nu e vorba nici de metafizica, în sensul de gîndire filosofică obişnuita sa construiască imaginea lumii în mod arbitrar făcînd  abstracţie  de datele experienţei.
Problema fundamentală a filosofiei problema raportului dintre gîndire şi realita-
tea obiectivă, problema valorii cunoaşterii e declarată metafizică.
,Jn ce mă priveşte, spune B. Russell eu nu consider controversa (the issue) între lealişt, şi adversarii lor ca o problemă fundamentală.... socotesc că logica este ceea ce e fundamental în filosofic şi că şcolile P0t_ sa f,e caracterizate mai curînd prin logica lor decît prin metafizica lor". 3)
..Am venit la filosofie prin matematici scrie B. Russell, sau mai de grabă prin do-■mţa^ de a găsi o raţiune de a crede în adevărul matematicilor".->)
Venind de la matematici, totuşi Russell - reluind încercarea lui Frege - ,a redus matematicul la logic, instaurînd astfel un ogicism pur al ştiinţelor formale. Afirma-'a principală   (the   mâine   contention) a Principiilor  Matematice,   adaogă Russell este ca „din unele idei şi axiome ale logicii ormale, cu ajutorul logicii relaţiilor, poate li dedusa întreaga matematică pură fără vreo alta idee nedefinită sau propoziţii nedovedite". 5)
Intr-o primă manieră, Russell, deosebin-du-se de vechi, empirişti") - susţine că cunoştinţele generale sînt exclusiv de natura logică, că ele nu derivă din simţuri ci constituie „cunoştinţe primitive".
Intr-o a doua manieră de caracter empi-nst, Russell afirmă că raţiunile noastre de ^ crede in logică şi în matematicile pure smt numai inductive şi probabile" 8) In ' ambele variante - cea platonizantă si cea empirişti - există totuşi două feluri de cunoştinţe: principiile logice si cunoştinţele empirice furnizate de experienţa sen-sonala.
In Principle, Mathematica, Russel consideră legile logice în chip pur nominalist, ca ficţiuni : noţiunile generale sînt cuvinte,
') ibid. p. 348. ) ibidem, p. 347.
P 3323B A RA MSeI1, and Knowledge,
1956 3nd Unwin LdL London.
4) ibidem.
5) ibidem, p. 325. J B-   Russell,   Methode   scientifique en Philoşophie p. 50, tr. Barzin, Libraine Phi
TSem        1929' Editia eng,eză I9'4-8) Logic and Knowledge, p. 326.
semne convenţionale, care servesc la desemnarea faptelor individuale, ')
într-adevăr, în a doua sa manieră, ca pur nominalist, Russell neagă existenţa universalului. Acesta e şi motivul pentru care el numeşte concepţia sa ,,atomism logic", opu-nînd-o logicii moniste „a celor ce urmează mai mult sau mai puţin pe Hegel"2). După ■el, nu există decît fapte individuale, obiect al diferitelor discipline ştiinţifice.
Omul de ştiinţă experimentală are sarcina de a furniza datele empirice, iar sarcina filosofului este analiza acestor „furnituri" (deliverrances).3)
Sarcina filosofiei este de ordin logic-lingvistic. Pînă la Russel — afirmă celebrul autor — influenţa limbajului asupra filosofiei a fost profund ignorată.4) Logica cu subiect-predicat (the subject-predicate logic), cu metafizica substanţă-atribut, este un punct în sprijinul acestei teze, zice Russell.5) Noţiunea filosofică de substanţă devine astfel un efect al limbajului, al existenţei substantivelor în limbă. Categoriile filosofice nu reflectă deci forme ale realităţii obiective, ci particularităţi lingvistice. Limbajul, crede Russell, este imperfect şi echivoc şi el denaturează realitatea, introduce în gîndire noţiunea de substanţe, universalul etc.... care, după el, sînt pure ficţiuni. Deoarece, în limbile indo-europene, aproape orice propoziţie poate fi pusă în forma subiect-predicat, e natural să tragem concluzia că orice fapt are o formă corespunzătoare şi constă din posedarea unei calităţi de către o substanţă.6) Aceasta duce la monism.7)
lată cum Russell deduce noţiunile filosofice cele mai importante din particularităţile limbii şi cum trasează filosofiei sarcina de a fi o analiză logică a limbajului. Analiza   logică,   pe  care.  o   propune autorul
') Idealismul subiectiv contemporan, p. 227, studiul lui D. P. Gorski.
2) B. Russell, Logic and Knowlodge, p. 178.
3) Max Black in The Dictionary of Philosophy, al lui D. Runes. New York. 1942.
A) Logic and Knowlodge, p. 330.
5) ibidem.
°) ibidem, p. 331.
7) ibidem.
Principiilor, trebuie să ducă, ca la un fel de ultim reziduu, la atomii logici. Aceştia sînt lucrurile trecătoare (momentary things) — adică predicate sau relaţii.8) Există, prin urmare, lucruri individuale şi între ele există relaţii.
Aşadar, logicii cu subiect-predicai, care reflectă fals realitatea, trebuie să i se substituie logica relaţiilor.
Logica tradiţională, spune Russell, neagă realitatea relaţiilor între lucruri, în special realitatea relaţiilor asimetrice, ca spaţiu şi timp, mai mare şi mai mic, întregul şi partea. Există relaţii binare, ternare ca gelozia, quaternare ca în fraza : „draga mea, ţi-aş fi recunoscător dacă ai convinge-o pe Angelina să se mărite cu Edwin".9)
Desigur, logica relaţiilor este de mare importanţă, întrucît ştiinţa stabileşte legi, adică relaţii constante şi necesare, întrucît lucrurile nu sînt izolate, ci corelate şi corelative, în conexiune şi dependenţă reciprocă. Acesta e un principiu al dialecticii materialiste. Dar, relaţiile există între lucruri, între subiecte; calităţile sînt ale unui subiect, care nu este o simplă juxtapunere a calităţilor sale — aşa cum apare în pozitivismul logic — ci unitatea negativă 10) a constituanţilor săi : negativă, fiindcă neagă independenţa constituanţilor.
Acest aspect de unitate negativă pare a se volatiliza în concepţia idealist-logică şi, în locul ei, apare o dispersare a lucrului într-o sumă de calităţi, care nu mai fuzionează organic sub acţiunea negaţiei. Lucrul se dizolvă într-un număr de calităţi indiferente unele faţă de altele şi, de altă parte, aceşti atomi — fără unitate — prin negalivitate substanţială sînt prinşi în reţeaua unor relaţii, care capătă o existenţă platonică, subsistă în şi prin sine.
Aceasta duce la o imagine falsă a realităţii obiective, presupusă a fi alcătuită din fapte atomice, clin evenimente, în stare de autodispersiune şi din relaţii subsistenle în sine, în afara lucrurilor.
8) ibidem, p. 179.
9) Methode scientifique en philosophie, p. 45.
10) v. Asupra unor aspecte ale logicii dialectice, în Cercetări Filosofice.
127
In antipatia sa pentru concepţia metafizică a substanţei, Russell cade într-o concepţie    sceptic-relativistă    asupra realităţii,   fiindcă   nu   admite   dialectica materialistă, însă Engels a arătat că metoda metafizică    „se   loveşte   totdeauna, mai curînd sau mai tîrziu, de o barieră dincolo de care devine îngustă, mărginită, abstractă, şi se pierde în contradicţii de nerezolvat :   cauza   e   că,   în   faţa obiectelor individuale, ea uită înlănţuirea lor ; în faţa fiinţei lor, uită naşterea şi dispariţia lor ; în faţa repaosului lor, uită mişcarea lor ; copacii o împiedică să vadă pădurea". ')
Iar Lenin, în Materialism şi Empiriocriti-cism, a reliefat inepuizabilitatea şi caracterul mulliform al lucrului. „Destructibilila-tea atomului, scrie Lenin, inepuizabilitatea lui, variabilitatea tuturor formelor materiei şi ale mişcării ei au fost totdeauna rează-mul materialismului dialectic. în natură toate graniţele sînt relative, convenţionale, mobile, ele exprimînd apropierea minţii noastre de cunoaşterea materiei ; acest fapt nu dovedeşte însă nicidecum că însăşi natura, materia, n-ar fi decît un simbol, un semn convenţional, adică un produs al minţii noastre".2)
Or, voind să fugă de Scylla metafizicii, B. Russell se loveşte de Charybda relativismului şi idealismului fizic. Fugind de metafizică şi nerecunoscînd dialectica, B. Russell recade în metafizică. Deşi admite existenţa lumii materiale ca ipoteza cea mai probabilă, totuşi Russell evoluiază spre o negare a legilor obiective ale naturii şi spre tendinţa de a volatiliza lumea într-un ansamblu de relaţii abstracte, iar cunoaşterea în relativism. El s-a angajat pe făgaşul negării abstracţiunilor ştiinţifice.3) Bertrand Russell a creat teoria tipurilor pentru a rezolva dificultăţile fundamentării matematicii. El a descoperit un paradox care se întemeia pe însăşi noţiunea de mul-
') F. Engels, Anti-Duhring, p. 53—54. irad. Bottigelli. Editions Sociales. 1950.
2) V. 1. Lenin, Materialism si Empirio-criticism, p. 317.
3) D. P. Gorski în Idealismul subiectiv contemporan, p. 227. Editura Ştiinţifică. 1958. Bucureşti.
ţime. Interpretarea dată de Russell teoriei tipurilor este însă subiectivistă.'')
Savantul sovietic Bocivar a tratat problema paradoxelor de pe poziţiile dialecticii materialiste, arătînd că paradoxele din teoria mulţimilor pot fi înlăturate prin eliminarea unor supoziţii ale sistemului. Bocivar a dovedit că eliminarea nu trebuie efectuată în mod formal, ci pe baza unor probleme formulate concret şi rezolvate în cursul cercetării.
Bazîndu-se pe acest exemplu, just observă D. P. Gorski că „aceasta înseamnă că singură logica formală nu este suficientă pentru rezolvarea problemelor menţionate mai sus, că este nevoie de o logică dialectică, că este insuficient să considerăm numai structura unui anumit sistem deductiv, ca fiind dat de-a gata şi imuabil, ci că trebuie să considerăm sistemele în dezvoltarea şi mişcarea lor în timp". 5)
Cu alte cuvinte : pe temeiul principiului identităţii concrete — bază a logicii dialectice, după părerea noastră, şi nu pe temeiul principiului identităţii abstracte, bază a logicii formale. Ignorarea dialecticii materialiste explică — pe plan gnoseologic — eşecul încercării lordului Russell de a da o. interpretare ştiinţifică a datelor ştiinţei, în ciuda importantei contribuţii pe care a adus-o la dezvoltarea logicii moderne.
Gîndirea metafizică şi rataşarea sa la empirismul subiectivist al lui Berkeley şi. Hume l-au adus pe Russell la neînţelegerea raportului dintre individual şi general, la .volatilizarea relativistă a realităţii, la lo-gicism, la negarea caracterului obiectiv al legilor şi formelor logice ca şi al abstracţiilor ştiinţifice, la neînţelegerea dialecticii.
El a deschis, astfel, drumul epigonilor neopozitivişti, începînd cu Morilz Schlick, Wittgenstein şi Carnap şi sfîrşind cu Car-nap ultima manieră (semantics) şi cu Alfred Jules Ayer.
Ludwig Wittgenstein ocupă un loc important în evoluţia pozitivismului logic. El marchează o cotitură la dreapta în direcţia
4) ibidem, p. 234.
5) ibidem, p. 226.
128
formalismului subiectivist. El acordă o atenţie aproape exclusivă „limbajului", re-ducînd fără rezerve filosofia la analiza logică a limbajului. Wittgenstein consideră limbajul drept realitate primară şi fundamentală. ') Spre deosebire de Russell, care aplică analiza logică la datele imediate ale experienţei, Wittgenstein aplică analiza logică la limbaj, care „desemnează pe plan sensorial şi exprimă toate cunoştinţele noastre despre lume".2)
După Wittgenstein, cunoştinţele noastre despre lume se exprimă în limbă, în propoziţii, însă structura logică a propoziţiei e complect deslipită de realitatea obiectivă, nu reflectă întru nimic formele realităţii obiective şi nu este în nici un fel o cunoştinţă despre lume. Legile şi formele logico-lingvistice sînt total rupte de lumea obiectivă ; ele sînt goale de orice conţinut. Propoziţiile logice sînt tautologii; ele nu spun nimic asupra lumii.
Spre deosebire de tautologii, propoziţiile 'factuale dau cunoştinţe asupra lumii, însă deoarece autorul nu acordă decît o anumita probabilitate existenţei lumii obiective şi înclină chiar spre solipsism, rezultă ca propoziţiile (actuale nu ne dau cunoştinţe adevărate despre datele lumii, ci despre datele sensoriale, care, datorită solipsismului, nu mai reflectă datele obiective.
Ridioîndu-ise împotriva cunoaşterii abstracte şi neadmiţînd decît cunoaşterea sensorială, Wittgenstein exclude din ştiinţă şi filosofie tot ce nu poate fi verificat direct sensorial. Propoziţiile care nu sînt susceptibile de acest gen de verificabilitate sînt considerate ca lipsite de sens şi metafizice. O astfel de propoziţie ar fi aceea despre existenţa pămîntului înainte de existenţa oamenilor, care nu poate fi verificată prin experienţa sensorială personală, dar care e stabilită de mult de ştiinţă.3)
Gîndirea nu trebuie înţeleasă „metafizic", căci ea nu e decît limbaj, adică un ansamblu de propoziţii. Limbajul este o oglindire — în sens subiectivist-idealist — a datelor
t) ibidem, p. 237.
2) ibidem,
3) ibidem, p. 243.
de fapt. Natura datelor imediate şi natura limbajului logic sînt declarate inaccesibile analizei: sub acest raport, atitudinea ştiinţifică se defineşte prin tăcere. Carnap şi Ncurath au considerat această invitaţie la tăcere ca o manifestare de misticism şi, într-adevăr, Tratatul logico-filosofic al lui Wittgenstein, în ciuda pretenţiilor sale de „realism", se cufundă în idealism subiectiv sceptic, agnostic şi mistic.
Tezele lui Wittgenstein, grefate pe fondul comun machist al Cercului de la Viena, au fost reluate şi duse la ultimele consecinţe de unu! din fundatorii acestui cerc, Rudolf Carnap, în prezent profesor  la Universitatea    din    California. Empirist-machist, Carnap consideră că unica cunoaştere e datul de fapt, dar el se încadrează în relaţiile  lingvistice.  După  Carnap   există în consecinţă  două genuri de ştiinţă fundamental deosebite între ele şi anume : ştiinţele de fapt şi ştiinţele formale. Cînd Otlo Neurath formulează teoria sa „fizicalistă" — care afirmă că unica formă de existenţă e „fizica"   (în   sens   pozitivist,   adică e un complex de sensaţii) şi consideră chiar limbajul ca o realitate „fizică", Carnap se apropie de „fizicalism", dar îl interpretează în sens logico-sinta.ctic. El reduce „fizica-lismul" la „logicism". „Polemica protocoalelor"  opune pe Carnap  lui  Neurath în interiorul machismului. într-adevăr, pe cînd Neurath considera că „protocoalele", adică enunţurile care rezultă dintr-o observaţie imediată, sînt de natură „fizică", Carnap lc consideră ca un fapt logic care traduce un complex de sensaţii. Pe cînd Neurath se menţinea în cadru! machismului, mai mult sau mai puţin pur, tincturîndu-1 „fizicalist", adică încereînd să creeze aparenţa unei ra-taşări mai  stricte la  realitatea ştiinţelor fizice, Carnap înclină machismul spre lo-gicismul inspira* de Russel—Wittgenstein. Pe cîmd   Neurath  caută  să   dea impresia   că  leagă   concepţia   subiectivistă de fizică,  Carnap  reduce fizica  la sintaxă. Carnap consideră că nu există un singur limbaj logic, ci multiple limbaje sintactice, create pe baza unui aşa zis principiu al con-venţionalităţii. Evoluţia lui Carnap e foarte
9 — Viata Romînească, Nr. 0
■12?
întortochiată. Mai întîi, el reduce ştiinţa la convenţionalismul sintactic, apoi, într-o a doua fază, constatînd aporiile convenţionalismului, se îndreaptă spre problema semnificaţiei simbolurilor sintactice, spre semantică. ')
Toate avatarurile gîndirii lui Carnap au loc în interiorul neopozitivismului subiectivist şi rezultă din eşecurile evidente pe care în confruntarea cu dezvoltarea ştiinţei, le suferă teoria sa, care reprezintă o şi mai accentuată subiectivizare a teoriilor lui Russell-Wittgenstein.2)
Obiectivul lui Carnap este de a purifica filosofia de „metafizică", adică de problemele tipic filosofice şi în special de materialism. „Odată ce filosofia e curăţită de toate elementele neştiinţifice, atunci nu ră-mîne decît logica ştiinţei".3) Dar, pretinde ei, deoarece în majoritatea cercetărilor filosofice este imposibil să desparţi elementele ştiinţifice de cele neştiinţifice, el preferă să afirme că : „logica ştiinţei ia locul inextricabilei înlănţuiri a problemelor care e cunoscută ca filosoîie".4)
Modestia nu e păcatul cel mai mic al semantiştilor.
Carnap desfiinţează şi epistemologia sau teoria cunoaşterii, care e „totdeauna pătrunsă de pseudo-concepte şi pseudo-între-bări".5)
Frazele logicii ştiinţei sînt fraze sintactice (syntactical sentences) 6) Pentru oricine împărtăşeşte un „punct de vedere ,anti-metafizic", „problemele filosofice care au vreun sens aparţin sintaxei".
Logica ştiinţei se înfăţişează ca sintaxa limbajului ştiinţei. Problemele filosofice privind fundamentele ştiinţelor particulare sînt probleme de sintaxă.7) „Chestiunile de obiect" (object questions) care se întîlnesc
') v. Dizionario di Filosofia — a cura din Andrea Biroghi, p. 307. Edizione di Co-munita. Milano. 1957.
2) D. P. Gorski, op. cit. p. 248.
3) R. Carnap, The Logical Syntax of Language, p. 279, Routledge and Kegan. London. 1954.
4) ibidem,
5) ibidem, p. 280.
6) ibidem.
•7) ibid., p. 281.
în logica ştiinţei (de exemplu, chestiunile privitoare la numere, lucruri, timp şi spaţiu, raporturile dintre psihic şi fizic etc.) sînt numai pseudo-chestiuni — de object (pseudo-object-questions) — adică chestiuni care, din cauza unei formulări înşelătoare, par a se raporta la obiecte, pe cînd, de fapt, se raportează la enunţuri, termeni, teorii şi altele asemenea — şi sînt, prin urmare, în realitate, chestiuni logice"8). Chestiunile logice sînt susceptibile de o prezentare formală şi pot fi formulate, în consecinţă, ca chestiuni sintactice.9)
Carnap respinge „concepţia obişnuită" după care cercetarea filosofică cuprinde două părţi, anume o cercetare formală care se ocupă numai cu ordinea şi felul sintactic al expresiei linguistice — şi o cercetare de caracter material care nu are de a face numai cu dispoziţia formală, ci mai ales, cu chestiuni de semnificaţie (meaning) şi de sens (sense). In opoziţie cu această concepţie curentă, Carnap susţine că metoda formală „cuprinde toate problemele logice, chiar aşa zisele probleme de conţinut sau sens".10)
Deşi subliniază unele divergenţe cu Wittegenstein, Carnap scrie: „In ciuda acestor deosebiri de păreri, sînt de acord cu Wittgenstein că nu există enunţuri speciale ale logicii ştiinţei (sau filosofiei). Enunţurile logicii ştiinţei sînt formulate ca enunţuri sintactice în privinţa limbajului ştiinţei, dar prin aceasta nu se creează nici un domeniu nou adăugat la acela al ştiinţei însăşi. Enunţurile sintaxei sînt, în parte, enunţuri ale aritmeticii şi, în parte, enunţuri ale fizicii şi ele se numesc sintactice pentru că studiază construcţiile linguistice sau, mai specific, structura lor formată. Sintaxa, pură şi descriptivă, nu e nimic altceva decît matematica şi fizica limbajului". ")
Wittgenstein, zice Carnap, susţinea că regulile sintaxei logice trebuie să fie formulate fără referinţă la semnificaţie sau
8) ibidem.
9) ibidem.
,0) ibidem, p. 282. ") ibidem, p. 284.
130
sens. Carnap afirmă că acelaşi lucru e adevărat pentru enunţurile logicii ştiinţei. Dar "Wittgenstein socotea că aceste enunţuri merg dincolo de formal şi se referă la sensul enunţurilor sau termenilor1).
Carnap izgoneşte, astfel, preocuparea de •sens din „logica ştiinţei" — el face un pas la dreapta lui Wittgenstein, în direcţia formalismului extrem.
Filosofia se reduce, astfel, la analiza lo-gico-sintactică a ştiinţelor particulare, „Analiza logică a fizicii — ca o parte a logicii ştiinţei — este sintaxa limbajului fizic".2) Problemele epistemologice privitoare la fizică — în măsura în care nu sînt pseudo-probleme metafizice — sînt, pe de o parte, probleme empirice (de domeniul psihologiei şi în parte chestiuni logice ce aparţin sintaxei). Analiza logică a fizicii formulează, mai întîi regulile de formaţiune a enunţurilor limbajului fizic. Cele mai importante expresii ale limbajului fizic sînt expresiile-punct şi expresiile-domeniu. Primele cuprind desemnările unui punct spatio-temporal (trei coordonate spaţiale şi o coordonată temporală), iar ultimele cuprind desemnările unui domeniu spatio-temporal limitat.3) Carnap consideră, că în raport cu dezvoltarea modernă a fizicii, elucidarea conceptului de probabilitate are o mare însemnătate.
Pentru expunerea concepţiilor sale relative la analiza logică, Carnap foloseşte logica simbolică. In Introduction to Symbolic Lojic an its Applications, Carnap prezintă un sistem de logică simbolică. Un asemenea sistem, precizează autorul, nu e o teorie (adică un sistem de aserţiuni despre obiecte) ci un limbaj (adică un sistem de semne şi de reguli pentru întrebuinţarea lor). Cîtă vreme rămînem în domeniul logicii pure, zice Carnap, adică cîtă vreme ne îndeletnicim cu construirea acestui limbaj şi nu cu aplicarea şi interpretarea unei teorii, semnele limbajului rămîn neinterpretate, neanalizate.4)
') Ibidem.
2) Ibidem, p. 325.
3) Ibidem, p. 316.
4) R. Carnap, Introduction to Symbolic Logic, p. 1. Dover Publication — 1958.
Carnap foloseşte metoda axiomatică, care construeşte un sistem axiomatic, adică o reprezentare a unei teorii, astfel încît unele enunţuri ale acestei teorii (axiomele) sînt aşezate la început şi din ele sînt derivate alte enunţuri (teoremele) prin mijlocirea deducţiei logice.5);
Dar, pe cînd în concepţia tradiţională se cere ca axiomele unui A S (axiom system) să fie evidente prin sine, adică imediat clare pentru intuiţie şi dispensate de dovadă, în concepţia modernă a unui A S nu se cere această evidenţă intuitivă : „enunţuri arbitrare pot fi alese ca axiome"6). E nevoie numai să alegem sau să construim un limbaj, aşa numitul limbaj de bază al unui A S, care de obicei conţine numai semne logice. Derivarea teoremelor trebuie să fie o chestiune de pură deducţie logică. 7)
Sub presiunea faptelor, Carnap a fost nevoit să modifice concepţia sa iniţială empirist-formalistă despre sintaxa logică şi să introducă noţiunea de conţinut, de semnificaţie şi de sens în analiza logică. Na-turam expelles furca, tamen usque recurret.
In fond Carnap a fost silit să condamne propria sa poziţie formalist-convenţiona-listă. Logica convenţionalistă s-a dovedit incapabilă să explice gîndirea ştiinţifică şi a fost nevoie să se introducă noţiunea de sens şi cea de adevăr — însă pe scara de serviciu.
Limbajul sintactic neinterpretat a fost complectat cu limbajul interpretat. In ultima etapă, Carnap aderă la semantică (semantics), care, în definiţia lui Carnap, este „teoria semnificaţiei expresiilor".8)
Semantica e concepută ca una din cele trei părţi ale semioticii: pragmatică, semantică şi sintaxă. Distincţia aparţine lui C. W. Morris. In această distincţie, pragmatica e teoria relaţiilor între semne şi cei ce le produc sau le primesc şi le înţeleg. Ea cuprinde psihologia, sociologia şi istoria întrebuinţării semnelor, în deosebi a limba-
5) Ibidem, p. 171.
6) Ibidem.
7) Ibidem.
8) R. Carnap, Introduction to Semantics, p. 10, Harvard University Press — 1948.
9*
131
jelor. Semantica e înţeleasă ca teoria relaţiilor între semne şi „designatele" sau „denotatele" lor, adică la ceea ce se referă semnele, iar sintactica este teoria relaţiilor formale între semne. Sintaxa logică e sintactica (syntactics) aplicată la limbajul teoretic, adică la limbajul ştiinţei, şi cuprinde teoria calculelor formale şi logica formalizată.')
Un sistem semantic este definit de Carnap ca un sistem interpretat, adică „un sistem de reguli formulat într-un metalimbaj şi referindu-se la un limbaj-obiect, astfel încît regulile determină o condiţie de adevăr (a truth — condition) pentru fiecare enunţ al limbajului — obiect, adică o condiţie suficientă şi necesară pentru adevărul ei".2) în acest mod, zice Carnap, enunţurile sînt „interpretate" prin reguli, adică făcute inteligibile (understandable), fiindcă „a înţelege un enunţ, a şti ce e asertat în el, e acelaşi lucru cu a şti sub ce condiţie poate fi adevărat.3) Regulile determină semnificaţia (meaning) sau sensul (sense) enunţurilor. Adevărul şi falsul sînt numite valorile de adevăr ale enunţurilor (the truth — values of sentences)4). Un sistem semantic se construeşte astfel :
Se dă o clasificare a semnelor Se stabilesc regulile de formare apoi regulile de desemnare şi se stabilesc regulile de adevăr
Adevărul unui enunţ este considerat valabil în cadrul unui sistem S din care face parte: „adevărat în S" (true în S). Acesta e conceptul semantic de adevăr (semantical concept of truth), formulat mai întîi de Alfred Tarski. Astfel, formalismul e obligat să se nege pe sine şi să revină la conceptul logic fundamental de adevăr. Semantica reprezintă — în condiţiile pozitivismului logic şi cu alunecarea idealist-subiectivă — necesitatea recunoaşterii existenţei obiectului şi a reflectării sale în gîndire.
Astfel, observă un autor, logica formală care presupune iniţial existenţa propoziţiilor adevărate şi false, dar nu arată cum, e posibil să fie astfel, este insuficientă: „rămîne pusă chestiunea de a şti care sînt condiţiile adevărului propoziţiilor"5).
Pentru a lămuri problema, Tarski îşi propune să dea o definiţie „satisfăcătoare" a adevărului, adică o definiţie „materialmente adecvată şi formalmente corectă" (materially adequate and formally correct).
în cercetarea sa Tarski se referă expres la „concepţia clasică aristotelică a adevărului". 6)
Nu putem intra, aci, în expunerea argumentării lui Tarski ; reţinem numai cîteva: aspecte ale teoriei. După el, „adevărat" exprimă o proprietate (sau denotă o clasă) a' unor expresiuni, anume a enunţurilor.7) Pentru a defini adevărul, Tarski foloseşte noţiunea de „satisfacere" (satisfaction). Un enunţ e adevărat dacă e „satisfăcut" de toate obiectele şi e fals dacă nu e „satisfăcut" de nici un obiect.
„Problema definirii adevărului capătă o semnificaţie precisă şi poate fi rezolvată într-un mod riguros numai pentru acele-limbaje a căror structură a fost exact specificată"8). Ceea ce nu ar fi cazul pentru vorbirea „naturală".
Adevărul unui enunţ e considerat în cadrul unui sistem, valabil pentru acest sistem, de unde rezultă că adevărul absoîut e posibil ca sumă a adevărurilor relative, fiecare fiind valabil pentru sistemul în care-se integrează direct.
Tarski socoteşte că concepţia semantică este o formă modernizată a teoriei clasice a adevărului (teoria corespondenţei)3).
încercarea lui Tarski pare a lua-ca punct de plecare realismul logic aristotelic în problema adevărului, de a face o anumită
') R. Carnap în Dictionary of Philosophy verbo Semiotic.
2) R. Carnap. Introduction, p. 22.
3) Ibidem. ") Ibidem.
5) A. Patri citat de M. L. Roure, Logique et metalogique, p. 245, Witte ed. 1957.
c) A. Tarski, The Semantic conception of Truth;, m Semantics and the Philosophy of Language edited by L. Linsky. The University of Illinois Press of Urbana. 1952.
7) Ibidem, p, 17.
8) Ibidem, p. 19.
9) Ibidem, p. 28.
132
cotitură spre o înţelegere justă a problemei cunoaşterii, de a păşi spre rataşarea gîn-dirii la obiect, de a stabili condiţiile adevărului în cadrul sistemelor formalizate şi de a se îndruma spre o concepţie comprehensivă a raportului dintre adevărul absolut şi adevărul relativ. Acest merit este însă anulat prin neputinţa lui Tarski de a se situa pe o poziţie materialist-dia-lectică în teoria cunoaşterii şi în logică, prin neputinţa sa de a se smulge din cadrul empirismului logic. Lui Tarski îi este, de asemenea, străină teza procesualităţii formării adevărului, ca şi teza istoricităţii .acestui proces, în care omul trece de la necunoaştere la cunoaştere, de la cunoaşterea unei esenţe mai puţin adînci la una mai adîncă.
Deşi acceptă într-o anumită măsură realismul gnoseologic artistotelic în definirea adevărului, Tarski se situiază, totuşi, pe un teren formalist şi empirist-subiec-tiv, cu tinctură agnostică. De altminteri, însăşi concepţia aristotelică a adevărului, deşi materialistă în esenţă, nu e de caracter' dialectic, ci mai de grabă metafizic, întrucît nu consideră procesualitatea şi isto-ricitatea cunoaşterii adevărului. Iată de ce însăşi concepţia semantică a adevărului se situiază în interiorul metafizicii şi empirismului subiectivist.
Definiţia adevărului dată de Tarski este în fond subiectivistă, în ciuda pretenţiunii de a se rataşa la Aristotel. într-adevăr, Tarski scrie următoarele rînduri care aruncă o vie lumină asupra concepţiei sale gnoseologice : „Astfel, putem accepta concepţia semantică a adevărului, fără a renunţa la vreo poziţie epistemologică pe care am avut-o ; putem rămîne realişti naivi, realişti critici sau idealişti, empirişti sau metafizicieni — ori cum am fost mai înainte. Concepţia semantică e complect neutră (completely neutral) faţă de toate aceste chestiuni" ').
Pe bună dreptate, observă G. A. Brutcan că  „neutralitatea concepţiei  semantice a
!) Ibidem, p. 34 — citat de G. A. Bru-tean în Idealismul subiectiv contemporan, p. 296.
adevărului este o expresie prost camuflată a idealismului în teoria adevărului. Formula lui Tarski „X este adevărat, dacă avem P şi numai atunci" este idealistă pentru că ea nu exprimă o concordanţă a gîn-dirii, a judecăţii, cu realitatea, ci concordanţa dintre denumirea judecăţii şi judecata însăşi".2)
De asemeni, G. A. Kursanov, într-o comunicare la Congresul de Filosofie de la Veneţia (septembrie 1958), vorbind de „pretinsul criteriu  logic al adevărului", spune următoarele :   „această cerinţă   (de necon-tradicţie) şi criteriul logic al adevărului nu sînt în  stare   să   decidă despre adevărul obiectiv al cutărei. sau cutărei noţiuni, păreri, teorii etc. ... Considerăm că încercările de absolutizare a acestui criteriu sînt greşite, căci duc inevitabil la o formalizare extremă a ştiinţei şi la negarea conţinutului real obiectiv al propoziţiilor ştiinţifice".3)' Evident, idealismul logic vizibil ia Tarski în ciuda afirmaţiei de „modernizare" a concepţiei aristotelice — este agravat la Carnap,  care foloseşte aparatul  logicii matematice pentru a da un aspect ştiinţific lucrărilor sale de sintaxă logică, şi de semantică. Cotitura pe care, în studiile semantice, pare a o face spre obiect, spre realitatea obiectivă, e numai aparentă, ea se menţine în interiorul machismului şi lo-gicismului   idealist,   întrucît   obiectul e definit în termeni de gnoseologie empirist-subiectivistă.
Astfel, — deşi se defineşte ca teorie a raporturilor între semne şi faptele semnificate şi denotate — rămîne o teorie idcalist-subiectivă, deoarece, în fond, e o teorie a raportului între semne şi noţiuni, fără ca noţiunile să fie considerate ca reflectînd realitatea obiectivă, ci numai vechile şi de la Berkeley şi Mach cunoscutele „complexe de sensaţii".
Prin urmare, pretenţiile de realism ale semanticii nu sînt decît un camuflaj, impus de dezvoltarea ştiinţei care infirmă în permanenţă punctul de vedere idealist.
2) Ibidem.
3) G. A. Kursanov, Le pretendu critere logique de 1 a verite — în Acta Logica, nr. 1/1958 Bucureşti.
133
Declamaţiile împotriva „metafizicii" nu pot ascunde caracterul idealist-subiectiv al pozitivismului logic şi al semanticii.
Concepţia semantică a adevărului se referă, în fapt, nu la realitatea obiectivă, ci la „complexe de senzaţii", nu la adevăr ca atare, adică la corespondenţa gîndirii la realitate, ci la un raport în interiorul gîndirii, un raport interpropoziţional. în acest sens, R. M. Martin, partizan al semanticii, scrie: „Definiţia semantică furnizează numai un criteriu prin mijlocirea căruia determinăm dacă un enunţ dat e adevărat sau nu. El dă o condiţie necesară şi suficientă în care putem să atribuim convenabil (atributul) „adevărat" unui enunţ. A decide, prin observare sau experiment sau prin alte mijloace, dacă un enunţ e, în fapt, adevărat sau fals, nu e treaba semanticii. Aceasta e, larg concepută, sarcina ştiinţelor speciale. Distincţia între furnizarea unui criteriu şi o analiză este evidentă, dar pare a fi frecvent omisă". ')'
Acesta e punctul de vedere comun al pozitivismului logic şi al semanticii. Aceasta din urmă se menţine ca şi pozitivismul logic, în cadrul analizei logice şi tratează problema adevărului ca o problemă în interiorul limbajului şi nu ca un raport între limbaj şi realitatea obiectivă.
Pozitiviştii logici sînt obsedaţi de problema „metafizicii". Ei declară metafizice şi, în consecinţă, lipsite de sens, problemele fundamentale ale filosofiei, probleme care se pun fie că filosofezî, fie că că nu filo-sofezi, cum spune Aristotel. Pentru a evita metafizica, pentru a exorciza filo-sofia, pozitiviştii logici, pe de o parte, lasă exciusiv în seama ştiinţelor particulare cercetarea realităţii obiective, iar pe de altă parte se refugiază într-un univers al propoziţiilor analitico-tautologice. Exorcizarea „metafizicii" nu duce însă la rezultatele dorite, deoarece, de o parte, obiectele irump chiar în cadrul logicii, fie şi sub forma semanticii, de altă parte pozitiviştii logici nu încetează de a descoperi „meta-
') R. M. Martin, Truth and Denotation. A Study in Semantical Theory — Routledge and Kegan — London 1958.
fizica" chiar în operele celor mai cunoscuţi; reprezentanţi ai acestui curent. Wittgenstein a descoperit influenţa metafizicii la Russell, Carnap la Wittgenstein şi, mai de curînd, Ayer la Carnap.
într-adevăr, deşi recunoaşte că „datorează cel mai mult lui Carnap"2), Ayer îl acuză, totuşi, pe Carnap de delictul de „metafizică". Ayer se reclamă de la Berkeley, Hume, Russell şi Wittgenstein. Admirativ faţă de Berkeley, el înlocueşte „ideea" lui Berkeley prin „termenul neutru de conţinut sensorial"3), prin care desemnează „datele imediate ale senzaţiei exterioare ca şi interioare". Conţinutul sensorial al lucrurilor e deci clasica formulă machisto-berke-leyană a „complexelor de senzaţii", adică, în fond, negarea însăşi a realităţii obiective existînd independent de conştiinţa noastră. E cazul să spunem : parturiunt montes, nascetur ridiculus mus, un şoarece cunoscut de multă vreme şi care poartă numele de idealism subiectiv.
Ayer exaltă „descoperirea" episcopului Berkeley : „descoperirea lui Berkeley a fost că lucrurile materiale trebue definite în termeni de conţinut sensorial"4). Ayer defineşte lucrurile materiale în termeni de conţinuturi sensoriale (to define material things in terms of sense-contents), pentru că numai prin înfăţişarea (occurance) unor conţinuturi sensoriale poate fi verificată vreodată, în cel mai mic grad, existenţa unui lucru material.
„Noi adoptăm fenomenalismul lui Berkeley fără teismul său", declară Ayer — lă-sînd însă deschise toate porţile spre teism. Teismului franc al lui Berkeley i se substi-tue unul voalat.
De asemeni, Ayer afirmă că „punctul nostru de vedere asupra cauzalităţii rămîne esenţial acelaş ca şi al lui Hume"5).
Nici o deosebire faţă de machism, dacă n-ar fi adaosul analizei logice. într-adevăr, de acord cu toţi pozitiviştii logici, Ayer susţine că propoziţiile filozofiei nu se re-
2) A J. Ayer, Language, Truth and Logic, Dover Publications New-York.
3) Ibidem, p. 69.
4) Ibidem.
5) Ibidem, p. 72.
134
feră la lapte, ci sînt de caracter lingvistic, adică ,nu descriu comportamentul obiectelor fizice sau chiar mentale, ci exprimă definiţii   sau   consecinţele  formale   ale definiţiilor" >).  Cercetarea   logică   şe refera numai la consecinţele formale ale definiţiilor  si nu  la  chestiunile  de fapt sau empirice.2)   Filozoful   ca   analist,  nu se ocupă de proprietăţile fizice ale lucrurilor ci numai cu modul în care vorbim despie ele (The philosopher as an analyst is no concerned with the psychic properties of things, but only with the way in which we speak about them).
Philosophy issues in definitions : filozofia duce la definiţii. Analiza filozofică e independentă de orice supoziţie empirica.3) „Astlel a întreba care e natura unui obiect male, înseamnă a cere o definiţie a „obiectului material" şi aceasta, cum vom vedea înseamnă a întreba cum propoziţiile p.ivi re la obiectele materiale pot fi .aduse în propoziţii care se referă la conţinuturi
sensoriale4). _ t-
Treaba filozofiei e de a elucida definiţiile, de a înlătura  confuziile  care  provin din confundarea diverselor tipuri de enunţuri ° Ca empirist logic, Ayer se separă de Mill care consideră că enunţurile logice şi matematice au acelaşi „statut" ca şi cele empirice   Pentru Ayer, ele „sînt independente de experienţă, In sensul că validitatea lor nu depinde de verificarea empirică".*) Ca atare enunţurile logico-matematice sînt cu necesitate şi universal valabile, fiindcă ele sînt propoziţii  analitice şi  tautologice. ) Enunţurile logico-matematice sînt lipsite de orice conţinut de fapt şi tocmai de aceea nu pot fi dezminţite de experienţă.8) Ele nu spun nimic, dar nu sînt lipsite de conţinut, fiindcă, deşi nu dau nici o informaţie asupra unei situaţii empirice, ele ne
1) Ibidem, p. 74.
2) Ibidem, p. 75.
3) Ibidem.
4) Ibidem, p. 77.
5) Ibidem, p. 83. «) Ibidem, p. 102.
7) Ibidem, p. 105.
8) Ibidem, p. 108.
lămuresc asupra implicaţiilor unui uzaj lin-
gUistlC. 9) ..    „ .
Astfel, afirmînd că dacă toţi Bretoni, suit Francezi   şi  toţi   Francezii  europeni, nu descriu o situaţie de fapt, ci arat numai a din primele două enunţuri urmează lerjiul enunţ (toţi Bretonii sînt europeni) ; indic, prin urmare, convenţia care cîrmuieşte întrebuinţarea cuvintelor „daca' şi „toţi • ) Referindu-se la   Principia Mathematics Ayer observă că logica formală nu se ocupa cu însuşirile spiritului omenesc, cu atît mai puţin cu însuşirile lucrurilor materiale, a _ pUr   şi   smplu   de   posibilitatea combinării   propoziţiilor   prin   mijlocirea particulelor logice în propoziţii analitice (the possibility of combining  propositions by means of logical   particles   into analytic propositions) şi cu studierea relaţiilor formale ale acestor propoziţii analitice, in virtutea   cărora   una   poate  fi   dedusa (is deducbile)  din cealaltă.") 0^e™m <* concepţia russelliană, exprimata in Prmci-pio Mathematica şi însuşită, aci, de Ayer, fzolează ermetic logica atît de realitate, obiectului, cît şi a subiectului. Or formele-logice nu sînt extramundane, întrucît ele exprimă in mente forme de extremă generalitate in re.  De  altă parte,  ele nu smt străine de proprietăţile   spiritului uman, întrucît sînt incluse în sistemul acestor properties of men's mind, în care ele mşile reflectă, more specifica, proprietăţi obiective   Este  imposibilă   abstragerea logicii formale din sistemul mundan ; e posibila numai abstragerea şi izolarea ei provizorie pentru scopuri determinate.
„Legile logicii, sînt reflectarea obiectivului în conştiinţa subiectivă a omului . ) Astfel, obiectul şi subiectul sînt legate prin reflectarea obiectului în subiect, iar eficienţa explicativă a legilor logice devine de înţeles.
Ayer declară acordul său cu concepţia Principiilor şi consideră că legile gîndim
9) Ibidem, i") Ibidem, p.
i>) Ibidem, p. 81. .„ is   V  I   Lenin, Caete filozofice p. 152,
Editura' de Stat pentru Literatura Politica
1956.
135
nu sînt mai importante decît celelalte propoziţii analitice ; ele nu sînt recunoscute printre premisele sistemului. Pozitivismul logic nu recunoaşte valoarea logică fundamentală a principiilor identităţii, contradicţiei şi terţiului exclus, din cauza convenţionalismului care stă la baza •sa, aşa cum se manifestă el la Russel şi Carnap. Fireşte, dacă la temelia logicii punem principiul convenţionalismului, cele trei principii ale gîndirii îşi pierd valoarea normativă. Convenţionalismul este însă compatibil numai cu o concepţie subiectivistă, sau, cel mult, acceptat cu titlu de provizorat, dar în concepţia materialistă a 'ilogicii,   principiul  convenţionalismului nu
îşi află locul şi, ca atare, se prezintă imperios necesitatea axării logicii pe principii fundamentale din care derivă toate operaţiunile logice. Ayer impută lui Russel! faptul că acesta socoteşte că valoarea unei propoziţii rezidă în încorporarea ei într-un sistem. „Atomismul" lui Russell devine super-atomism la Ayer, căci el concepe posibilitatea unui simbolism în care fiecare propoziţie analitică ar putea fi văzută ca analitică, numai în virtutea formei sale.1) Ayer se refugiază în acest super-atomism logic, pentru a evita chestiunea dacă propoziţiile matematice sînt reductibile la propoziţii de logică formală.2)
Continuare în nr. viitor
J
') Ayer, op. cit. p. 81. 2) Ibidem.
136
„ÎNTOARCEREA ARMELOR' (poem) de Mihu Dragomir
O V. S. CROHM A L NIC HA NU
ntoarcerea armelor" e continuarea mult aşteptată a poemului „Războiul", lucrul fără îndo-ală cel mai bun pe care l-a dat pînă astăzi Mihu Dragomir.
Cine va încerca însă acum să îmbine ambele părţi într-un singur tot va constata cu surprindere că operaţia e imposibilă. Bucăţile nu se îmbucă, nu fac corp comun. Pe timpuri, funcţiona o metodă primitivă dar foarte eficace de recunoaştere. Se rupea o monedă în două. Deţinătorii bucăţilor se verificau apoi reciproc, controlînd, dacă alăturate, fragmentele reconstituiau aceeaşi piesă iniţială.
In cazul nostru nu avem de atace atît cu o îmbinare imperfectă, cît cu o deosebire de aliaj. Partea a doua e croită vizibil dintr-un material de calitate superioară, cu un procent de aur poetic, evident mai ridicat. Aici nu e vorba de vreo subestimare a valorii primului poem. Dimpotrivă ! •Constatarea măsoară însă un fapt cu o ■semnificaţie mai largă şi care depăşeşte creaţia lui Mihu Dragomir. Calitatea literaturii noastre a crescut serios în acest răstimp ; procesul asimilării metodei rea-lismului-socialist a continuat să se desfăşoare în adîncime, au avut loc clarificări .artistice importante, al căror ecou se resimte în „întoarcerea1 armelor" ca şi în alte lucrări de prim ordin, apărute cu ocazia sărbătoririi unui deceniu şi jumătate de la •eliberare.
Ideea implicaţiilor nefaste ale războiului în evenimentele vieţii zilnice dicta organizarea primului poem. El creştea din descoperirea succesivă a mecanismului sinistru care-i preface periodic pe oameni în carne de tun. Erau evocate, astfel, copilăria însemnată de stigmatele ultimului măcel, tatăl invalid înîăşîndu-şi mereu piciorul plin de răni, joaca de-a soldaţii, lecţiile otrăvite auzite în clasă : „Priviţi hărţile I /Sîntem înconjuraţi de duşmani din toate părţile/ Ca să trăim/ trebuie să fim gata oricînd să-i măcelărim" ; adolescenţa vîndută, fiecare şcoală transformată într-o cazarmă, fiecare tînăr într-un număr şi apoi, deznodămîntul prevăzut, încorporarea, uniforma, arma, ordinele demente, „Treceţi Prutul I ; a început „războiul sfînt" 1
Partea întîia Şi cea mai izbutită a poemului sugera pregătirea treptată, deliberată, sistematică a marei crime de către însăşi orînduirea socială capitalistă, con-cretizînd artistic în tehnica obsesivă a imaginilor, o idee în deosebi critică ; dar conştiinţa modului cum individul poate rupe plasa aceasta infernală, urzită încă din leagăn în jurul său, nu-şi găsea o expresie poetică. Imaginea' războiului imperialist ca avantscenă a revoluţiei nu se închega. Ideea rezolvării contradicţiilor rămînea încă într-un stadiu conceptual. Ea nu apărea încorporată organic în structura poemului, era ilustrată cam artificial, cam
137
prozaic. Partea a doua nu mai avea o or-■ganizare iirică interioară. Se risipea în episoade şi descripţii, oarecum independente neadunate ca într-un focar de o idee poetica centrală.
Tocmai depăşirea acestui stadiu conceptual caracterizează noua lucrare In noul poem, ,deea trecerii de la război la revoluţie, a schimbării armei curn spunea Marx de pe un umăr pe celălalt, a căpătat o existenţa reală artistică. Ba mai mult a devenit ea organizatoarea întregii mişcări li-nce. Cu alte cuvinte, elementul revoluţionar a trecut în planul întîi, a ajuns el generatorul principal de poezie, ca un rezultat firesc al pătrunderii ideilor noi în însăşi intimitatea actului creator.
întoarcerea armelor" transcrie prin urmare un moment sufletesc dramatic, grav de o însemnătate istorieo-socială, capitală * intn documentul  deznădejdii cumplite Infnngerea, retragerea, cu conştiinţa apăsătoare a participării  Ia  un război criminal, proectează toate gesturile ostaşului Pe un fond de umilinţă şi ruşine. Cerul s-a   închis,   „pietrificat"   pentru  cei care fug urmăriţi de o mînie dreaptă. Armatele de jaf şi prădăciune sînt blestemate sa  se  tîrască  îndărăt  lipite de  sol pe coate",  „ca hoţii",     într-o degradare'de speţa   reptilină   („Mocirla şi-aşlernea un Pat frăţesc, /ştiam numai mersul şerpesc") Amintind ceasul judecăţii, peisajul răscolit *e urgia   brandurilor,   obuzelor şi senilelor de tancuri, ia 0 înfăţişare apocaliptica : intr-un „cîmp înoptat", tunurile hohotesc", căutîndu-i în întuneric pe fugari pamînlul ,,se clatină „beat de flăcări" iadul goneşte „cu copite de munţi" peste ei „Limba verii" „sîngeră" „în fiecare mărăcine", şi deodată poetul începe să o desluşească. Tunurile „horcăie" acum „întrebări , „ostaşii minţiţi, înşelaţi", trăiesc clipa ţenbila a alegerii. Mifou Dragomir o cîntă >n „Răscrucile lumii".  E clipa  unei noi „geneze". In această prăbuşire, în „viscol" in „arşiţă", în „moarte" se decide viitorul' *nupul pare să se f,i oprit. Valea, în care zac îngrămădiţi soldaţii, se roteşte ca un Ba"an    ciudat" şi acum vorbesc „tine-
138
reţea pălmuită", „inima gîtuită de tăcere" „pamîntul secat şi batjocorit",   casa fu-megind înjunghiată ca o jivină". Fondul acesta latent de revoltă, poetul ÎI face să răsune într-un cîntec cu năduf, tărăgănat amar, de „deşcă bătrînă" ; •••„Pai de trei ani şi jumătate „Stau mereu cu puşca-n spate „De trei ani şi jumătate „Că anai mult „Nici că se poate... „Păi fraţii
„S-au făcut porumb, „Şi cumnaţii ,.Praf de plumb...
Tot mai stăruitor cugetele soldaţilor caută pe răspunzătorii catastrofei, pe profitorii fiorosului tîrg de vieţi omeneşti Şi >deea mutării armei pe celălalt umăr se aprinde în minţi. Cîntecul rezervistului fixează la modul alegoric, popular, starea aceasta de spirit:
„Frate-mk, s-a însurat /Ou-o groapă din< Stalingrad./ Da' noi tot ne-am înturnat/ Şi-avem chef de cununat,/ Cununat şi botezat/ Pe boieri şi boernaşi/ C-aşa-i scris sa le fim naşi.../ Ei Crăciunul şi cu bra-au/ Noi cu raniţa şi brandu'/ Ei cotnaru" şi tutunu'/ Noi zebeu' şi cu tunu'..."
Gîndul devine hotărîre: acasă urmează ratuiala'. Şi Lucrul acesta îl repetă încăpăţînat, ca o sentinţă, fără apel, însuşi ritmul marşului sumbru îndărăt:
Rap, rap, tăcuţi ne-ntoarcem, ne-ntoarcem
din moarte, pe unde-s stăpîni; ce-n foc ne-au băgat > Rap, rap, tăcuţi ne-ntoarcem, ne-ntoarcenr
din moarte, ajungem, ajungem şi-acolo, soldat...
(Pluton în marş)
O excelentă schiţă în cărbune ( Aşa") prezintă primele acte care-i -aduc pe ronrfnf alături de ostaşii sovietici împotriva duşmanului comun, hoardele înarmate ale lui "'tier. Ca gîndurile să devină cu adevărat faptă, trebuie ca o forţă să unească Şi sa conducă aceste năzuinţe colective Şi M.hu Dragomir cîntă organizarea insurecţie, armate de către partid. Ja ceasul ma-
rilor cumpene" acesta vorbeşte mulţimilor cu glasul „necazurilor de veacuri", al „doinei", al „grevelor", al „sirenelor", al „grelei tăceri ţărăneşti" indicînd limpede obiectivele, arătînd cu ştiinţa şi experienţa strategului încercat, unde să fie dată fiecare lovitură.
Poemul fiind reconstituirea' unor momente sufleteşti, autorul nu face aici descripţii de acţiuni deşi lipsa lor se resimte. Rememorarea ceasului cînd revărsarea durerii şi-a găsit un vad, aşteptarea interioară, un ţel şi un conducător, declanşează în planul liric un sentiment adînc de recunoştinţă. .Imaginile care glorifică partidul cresc d/in această mişcare afectivă. El a ridicat braţul înarmat Şi arma „răsfrîngea soarele de azi", el a privit în „focul deznădejdii", culegînd „dorinţele şi puterile" noastre — spune Mihu Dragomir — ca un ostaş, care scapă un copil dintr-o „casă în flăcări", el a trecut — îşi aminteşte cu o profundă admiraţie — „netemător în fruntea noastră" „prin pieţe împînzite de gloanţe", pe „străzi îngenuncheate în ruine", prin „sate înecate în colbul oftatului", pe „şoselele măcinate de armate minţite", luînd în braţele lui de muncitor „ţara prea îndelung pălmuită".
Actul „întoarcerii armelor" apare astfel încărcat cu un conţinut revoluţionar, pe care poemul urmărind de astă dată lupta pentru zdrobirea fascismului, îl scoate puternic la iveală. Pe frontul antihitlerist „primul obuz" romînesc vorbeşte în numele armatei noastre : „pentru toate durerile",  „pentru  toate tăcerile" :.
Pentru mulţimile neînvăţate să se roage. Pentru oraşele ciunge şi oloage. Pentru copilul  alăptat de dărîmături. Pentru soldatul cu «meri dungaţi de
centuri.
Pentru pămîntul stors de mană. Pentru ochiul sleit în fund de doftana. Pentru gîlgîitul griului în vapoare străine. Pentru mii — galerii negre de mine"...
Doinei de jale, oîntată de „deşca bătrînă" îi răspunde în această parte „una de foc", „foc de-ăl bun,/ foc de tun/ fără cenuşă/
foc de fier/ foc de ger/ foc de inimă neagră/ foc de urzeală/ foc de răcoreală". Războiul se duce acum pentru eliberarea Ardealului, pentru o altă aşezare, mai dreaptă a rînduielilor, pentru stîrpirea însăşi a săminţei războiului. O contrapunctare ingenioasă a motivului epic, care evocă faptele eroice de arme săvîrşite de oştirile romî-neşti, (Pămînt, Soldatul Anonim, Unde ?) cu numeroase dezvoltări lirice (Ardeal,. Cîntec de leagăn, Flori, Cîmpiile) şi cu cîteva reconstituiri de momente ridicate la o valoare simbolică (HaTta', Scânteia, Bujorul din ţeava puştii) sugerează procesul moral de transformare petrecut în conştiinţa combatanţilor, convingerea că lupta, pentru o cauză dreaptă îi face să vadă cum împingînd din greu „zidul de haos şi flăcări", „alături/ ruşi şi romîni/" în: sfîrşit alături, în urma' lor se ridică o altă lume :
...pămîntul răsuflă,
întinzîndu-şi mădularele zdrelite
părinţii mei ies şi-I măsoară
cu privirea lor încercată şi neiertătoare.
Şi nu un duh,
ci fiinţa din milioane de fiinţe, Partidul,
ieşit şi din palmele acestea
bătătorite de plugul nevoii,
partidul rezemat pe unelte atît de simple,.
ciocan şi seceră,
Ie pune în privirea încercată şi neiertătoare o astfel de măsură.
împingem din greu zidul de haos şi flăcări Alături
ruşi şi romîni în sfîrşit alături.
Şi-n urma noastră
părinţii mei îşi iau în primire pămîntul împărţindu-1 între secerile înscrise pe stema cea mai firească din
lume.
Tancurile inamice, pornite să cîştige înapoi terenul pierdut, par „turme de bivoli preistorici", care „mugind", „gîfîind fioros",, smulgind copaci întregi din rădăcină, căl-cînd peste gropi şi reţele de sîrmă cu „la-
13?
bele însolzate",     împiedicate în „lanţuri ■scrîşnitoare", vor să ajungă iar în „mănoasele păşuni de unde au fost izgonite" (Soldatul anonim). Numărul din „Scânteia" sosit pe front e parcă o scrisoare de acasă: „Cine-mi scrie cu lacră mi în geană ? Nu-i tata ?/ Vine scrisoarea  de-a'casă în toată ■armata." Florile dintre linii, florile din „ţara nimănui",   „zgribulite pe buza franşeii", agăţate „cercei" „la cureaua căştii", păstrate într-un carnet zdrenţuit ca semn că într-o anume zi moartea l-a ocolit pe soldat, presărate pe ■mormîntui prietenului căzut, călcate sub bocancii grei, florile războiului vorbesc. Mai bine ar fi ca oamenii să nu le cunoască niciodată. De aceea, dornice să fie doar trimise iubitelor, ţipă îne-bunite de silă să înceteze cumplitul măcel. Luciul puştilor însă le răspunde :
— O florilor ! încă puţin şi-ncetăm ! încă puţin şi nu veţi mai cădea E-aproape ziua, se aude...
Combatanţii capătă conştiinţa că luptînd de astă dată pentru o cauză dreaptă duc de fapt un război împotriva războiului însuşi. Ideea aceasta ca expresie majoră a sensului revoluţionar pe care l-a căpătat „întoarcerea armelor" încunună, în încheiere, poemul Iui Mihu Dragomir. După victorie, ostaşul se desparte de puşca sa, lăsîndu-i un bujor în gura ţevii, cu gîn-■dul Ia clipa cînd gestul lui simbolic va fi repetat de „ultimul soldat", şi lumea va pune capăt pentru totdeauna măcelului  dintre oameni.
Intr-o cronică anterioară atrăgeam atenţia asupra faptului că literatura realist socialistă dobîndeşte o concreleţă istorică maximă. Lucrul e uşor de înţeles în proză, vor spune unii, dar ce urmări are în poezie? Nu exclude oare dreptul artistului de a ■apela la simboluri ? Nu-1 împinge cumva să renunţe la puterea sugestiei, să-şi tri-meată imaginaţia la plimbare ? Poemul lui Mihu Dragomir, ca şi alte opere poetice de valoare pe care literatura noastră le dă odată cu adîncirea procesului de asimilare ■a metodei realismului socialist, dovedeşte cît de neîndreptăţite sînt asemenea temeri. Tocmai printr-o fericită proiectare în plan
simbolic a unor mişcări complicate sufleteşti, versurile din „întoarcerea armelor" reuşesc să sugereze admirabil particularitatea momentului istoric pe care îl cîntă. Pămîntul ţării, de pildă, e învestit cu o asemenea funcţie poetică. în actul ruperii de hitler.işti, sentimentul patriotic a jucat un rol ■ capital.  Trezirea  lui  ca  fenomen de masă, în rîndurile soldaţilor, atunci cînd războiul se mută pe teritoriul românesc, Mihu Dragomir o fixează în simbolul memorabil al pământului patriei, care, în ceasul al doisprezecelea, „ţipă". E un ţipăt disperat,  sfâşietor,  de .ajutor şi   de chemare  amară   la  realitate.  Tot ' frontul îl ascultă cutremurindu-.se. Şi poetul ne face extrem de viu să simţim ce s-a întîmplat atunci în sufletele ostaşilor, scriind : Te-am auzit
mamă tăcută şi călcată în picioare prietenă care pui şi-n scaieţi o floare, învăţătoarea copiilor mei.
Din prăbuşirea teribilă morală, oamenii se ridică, o dată cu pămîntul lor răscolit de explozii. Simbolul e amplificat pe ace-laş fond de idei şi sentimente reale, de o pronunţată concreteţă  istorică, în 'continuare. Cadenţa coloanelor care înaintează în Ardeal, de astă dată alături de armatele  sovietice,  pentru  eliberarea patriei, ■leagănă pămîntul   ţării,   recâştigat   şi de fapt renăscut, pentru că după această'luptă va fi altul. „Vei creşte curat şi luminat"/ „Vei creşte ântreg şi bat", „odihneste-te, pămîntul meu!" — şopteşte cu dragoste poetul  (Cîntec de leagăn). Şi reia ideea, descriind cucerirea pas cu pas a ţinuturilor cotropite,    smulse de sub imperiul „haosului şi flăcărilor", al norilor de pucioasă, .al muşcăturilor de obuze, al tancurilor incendiate ca nişte „făclii" :
în urma noastră
pămîntul răsuflă,
întinzîndu-şi mădularele zdrelite,
Parcă noi,
cu palmele noastre
am zămislit pămîntul acesta ;
vindecîndu-i rănile
în aurul blind al sfârşitului verii.
140
Simbolul în jurul căruia gravitează poemul lui Mihu Dragomir reuşeşte astfel să dea ideea împletirii luptei pentru eliberarea teritoriului ţării de sub stăpânirea duşmanului cu revoluţia populară. Pămîntul redobândit prin foc şi sînge şi-1 împart între ei părinţii soldaţilor, ţăranii care-1 muncesc de veacuri.
Reînnoit prin proaspetele jertfe, legămîn-tul secular al înfrăţirii cu pămîntul patriei poetul îl resimte cu o acuitate deosebită Gîmpiile poantă vii urmele grelelor încercări umane, care le-au redat pacea şi fecunditatea. ,,Pe-aici s-au tîrît obrajii iubiţi /Fiece cută pe cîmp e semnul lăsat/ de-un obraz pămîntiu, de soldat. /Fiece val e săpat cu pieptul/ Fiece muşuroiu cu bărbia/ Pragul a fost curăţat cu sprinceana şi geana/ Tîmplele au prăşit toată cîmpia/ Sudoarea a fost ştearsă cu iarba,/ Fruntea a catifelat «toate pietrele/ Părul a măturat toate ţarinile/ Mîinile au grăpat/ Genunchii au făcut cuiburi". Sentimentul e atît de intens încît invadează pînă şi stările de euforie amoroasă. „Fetele" sînt sfătuite să nu fie intrigate de aerul schimbat al iubiţilor întorşi din bătălie. Pămîntul înfrăţit cu cei care l-au apărat, pămîntul amestecat cu singe e prezent în ei :
„Nu, să nu vă feriţi mîna cînd simţiţi pe fruntea iubitului ţarina cînd sărutul vi se pare ciudat, poate-a rămas pe buze un fir de lut uscat. Cînd puneţi capul pe pieptul lui Să nu vă mire a inimii bătaie : s-a aciuiat acolo un foşnet de ierbi şi de
ploaie
Cînd privirea lui în gol întîrzie
să ştiţi că trece-un nor ca pe orice cîmpie..
Nu-1 întrebaţi. No să răspundă,
Nu răspunde nici cîmpia fecundă
Voi culegeţi fetelor, maci şi albăstrele
împletiţi-vă din iarba crudă, inele
si altădată, mai tîrziu, o să ştiţi...
Autenticitatea cu care Mihu Dragomir a retrăit momentul „întoarcerii armelor" configurează — cum se vede — sistemul acesta de simboluri, împrimîndu-i o strălucită   concreteţă   istorică.   Supără, prin
urmare, intervenţiile rupte din contextul' emoţional de ansamblu, pentru că tulbură coherenţa interioară a imaginilor, logica lor poetică. Dacă pămîntul e „mama tăcută" a' soldaţilor (Pe cîmpul înnoptat) el nu poate fi şi „fătul" lor : „vei ajunge-dincolo de noi, departe, /vei auzi de noaptea asta dintr-o carte/ pămîntul meu, fătul meu".  (Cîntec de leagăn).
Ceea ce susţine poemul în primul rînd e vibraţia reală  sufletească, ridicarea lui la diapazonul răscolitor al împrejurărilor evocate. E păcat că Mihu Dragomir, intuind atît de exact muzica interioară a fiecărei teme, ca şi orchestraţia ingenioasă a acestui document liric    de rnare valoare despre actul „întoarcerii armelor", se lasă furat pe alocuri de o imagerie superHuă,. care strică nuanţarea fină, iniţială a sentimentelor. Cînd  poetul spune „Te-am auzit, /mamă tăcută şi călcată în picioare/ prietenă care pui şi-n scaiete o floare, învăţătoarea copiilor mei", face o mărturie-dureroasă şi vorbeşte stăpânit de emoţie. Cînd adaugă însă „casa mea, cartea mea, partea mea,/ baladă de fluier şi nea", a ieşit din pielea soldatului cutremurat de suferinţa ţării şi face literatură. La fel cînd îi declară iubitei : „sînt venit dlntr-o lume neştiută" (? !) „cu zei crînceni, cerînd din altarele   de  sub  pămînt", „sîngele-arcuş, peste pieptul-lăută", (? !) etc. (întoarcere). La fel de nefiresc şi acuzat „poetic" sună în „Primul obuz" „copilul alăptat de dărî-mături", sau „ochiul sleit în fund de dof-tană". Tot aşa imaginea admirabilă a soldaţilor care înfundă tancurile hitlcriste cu sentimentul că opresc năvala -unor turme-de bivoli preistorici, dornice să se întoarcă înapoi spre păşunile mănoase de unde au fost gonite, se dispensa uşor de versul cu adresă imagistică exterioară : „In faţa lor/' Sîntem ca -nişte înotători printre crucişe-toare".
Dar aceste disonanţe nu tulbură acordul grav şi intens de ansamblu, care face din poemul lui Mihu Dragomir una din piesele-cele mai interesante ale producţiei noastre-lirice închinate eliberării .
141
ACTORUL BONDARCIUK ÎN IPOSTAZA DE REGIZOR
ION BÂRNA
Cunoscutul actor Serghei Bon-darci.uk apare în „Soarta unui om" şi în ipostaza de realizator. Rocada actorului, saltul lui din faţa obiectivului de cealaltă parte a aparatului de filmat nu este un fenomen inedit. A făcut-o cu decenii în urmă Chaplin, care a devenit din actor în trupa lui Mac Senett, realizator al propriilor lui filme. A făcut-o, clacînd însă penibil, actorul francez Gerard Philippe în „Till Eulenspiegel". Jacques Tati, excepţionalul realizator şi actor francez de comedie, după ce a realizat ultima sa operă „Mo:i oncle", a declarat că îl ispiteşte realizarea unui film în care el să nici nu apară. Fenomenul este aşadar, chiar dacă nu prea frecvent (ca în teatru bună oară), în orice caz universal. Şi de cele mai multe ori rocada aceasta este de bun,augur, fiind punctul de plecare al unor lucrări de valoare. Filmul „Soarta unui om", de curînd premiat la Moscova cu Medalia de aur a Festivalului, a încununat deopotrivă creaţia iactorului ca şi pe cea a regisorului Bondarciuk.
Realizatorul ideal ar fi cel care ar cumula pe lîngă talentul specific regizorului şi o serie impresionantă de alte însuşiri : dacă ar fi propriul său scenarist (cazul este destul de frecvent), propriul său interpret (cum este Chaplin), propriul său pictor decorator (Claude Autant-Lara sau Cavalcanti au făcut-o), propriul său ope-
rator (exemplele pot fi numeroase aci), propriul său monteur (se pare că Eisen-stein este un exemplu în acest sens), propriul său compozitor (acelaşi Chaplin poate fi citat)... Iată atîtea calităţi care în decursul istoriei cinematografiei au fost acuplate cîte două, cîte trei chiar în aceeaşi persoană, dar a căror sumă totală e greu de presupus că va putea fi vreodată posedată de cineva. Oricum, regisorul care este în acelaşi timp actor şi operator, reprezintă din capul locului, virtual o valoare artistică mai mare decît un cuplu de creatori oricît de sudat ar fi acesta. Pentru că mai valoroasă decît unitatea dintre regizor şi actor să zicem, este identitatea dintre ei. Desigur că axioma nu stă în picioare decît în cazul în care se presupune, pe lîngă prezenţa carnetului de calificare profesională, şi aceea a talentului. Maestrul declarat al lui Bondarciuk, actorul A. Borisov, scrie undeva : „Cred că în cinematografie, mai mult decît în teatru, interesul actorului impune identitatea dintre vederile acestuia şi acelea ale regisorului." Actorul Bondarciuk a avut interesul să-l găsească pe regisorul cu care să poată avea o perfectă identitate de vederi. Apariţia regisorului Bondarciuk este deci evident opera actorului. Actorul a fost acela care l-a căutat, care a avut nevoie de el şi care l-a înzestrat apoi cu întreaga experienţă acumulată în faţa obiectivului.
142
Actorul Bondarciuk a fost cunoscut şi apreciat şi pînă acum. Revelaţia filmului „Soarta unui om" o constituie apariţia regisorului Bondarciuk. Un psiholog subtil ar fi putut prevedea trecerea actorului de partea cealaltă a aparatului de filmat, după lectura unui articol publicat de Bondarciuk în urmă cu opt ani. Articolul intitulat „Colaborarea dintre actor şi regisor" cuprindea o seamă de observaţii critice privitoare la deficienţe ale muncii regisorale, scrise cu pertinenţa cerută unui actor serios, dar şi cu o intransigenţă critică care trăda o dorinţă funciară, nemaniîestă a acestuia de a arăta „cum ar trebui să lucreze". Bondarciuk n-a aşteptat însă analiza psihologică a intenţiilor sale nemărturisite, ci a început să lucreze în calitate de regisor. Rezultatul este unul din cele mai bune filme sovietice din ultima vreme. Un humorist francez, bun cunoscător al teatrului, făcea o dată următoarea butadă privind soarta unei piese de teatru : „Autorul visează o piesă, scrie o a doua, actorii joacă o a treia, iar publicul1 înţelege o a patra". Butada rămîne butadă de cele mai multe ori în privinţa teatrului, dar se transformă adesea dintr-.o vorbă cu haz într-o realitate tristă în domeniul filmului. Anecdotica privitoare la aceasta este cît se poate de bogată şi citarea ei, ar interesa o publicaţie de humor. Cu atît mai interesantă este deci identitatea dintre actor şi regisor, căci astfel se elimină cel puţin unul din inelele lanţului al căror număr, în cazul filmului, depăşeşte cele patru pomenite.
Punctul de plecare concret al acestei reuşite trebuie căutat în alegerea scenariului. Este evident că Bondarciuk a căutat un scenariu care să-i permită înainte de toate desfăşurarea capacităţilor sale actoriceşti. Povestirea lui Mihail Şolohov „Soarta unui om" era ispititoare în primul rînd pentru actor. Omul, a cărui soartă este descrisă în povestire, este un personaj în jurul căruia se ţese o dramă fără complicaţii, fără implicarea altor eroi. Cei •cu care Omul se întîlnaşte în decursul în-
tîmplărilor sînt personaje episodice al căror unic rost este acela de a reliefa mai bine, de a scoate mai mult în evidenţă destinul tragic al eroului. Simplitatea construcţiei, unicitatea eroului era avantajoasă atît actorului cît şi regisorului care, la primul său film, nu vroia pe semne să se hazardeze într-o întîmplare complicată, cu multe implicaţii. Este o primă dovadă de inteligenţă artistică, de seriozitate proprie maturităţii. .
Nu am vrea să rezumăm soarta acestui om pentru că povestirea este desigur cunoscută iar filmul o urmează în deobşte cu fidelitate. După cum nu .am vrea să reluăm problematica generală a adaptărilor, pentru că aceasta s-a mai făcut de nenumărate ori. Cu atît mai interesant ni se pare însă încercarea de a privi mai în de aproape felul în care regisorul Bondarciuk a ştiut să facă o operaţie numită în deobşte transpunerea cinematografică.
Fidelitatea filmului faţă de povestirea lui Şolohov nu constă într-o respectare ad-literam a textului. Un asemenea respect pueril ar îi fost generator cel mult al unei ilustrări absurde, neartistice. Am fi avut atunci în faţă un soi de bandă ilustrativă în genul seriilor de desene care în publicaţiile pentru copii ajută la înţelegerea aventurilor celor trei muşchetari sau a piratului X. Bondarciuk respectă sensul povestirii, rămîne fidel în genere înşiruirii întîmplărilor. Fidelitatea însă nu este oarbă. Uneori replicile sînt deplasate, alteori episoade sînt sărite. Toată restructurarea dramatică ţine seamă de cerinţele dramaturgiei filmului. In povestire Omul spune la început scriitorului : „De ce oare şi-a bătut joc viaţa de mine? De ce m-a făcut din om neom ?" In film replica este păstrată. Dar Omul o rosteşte altă dată, nu ca o premiză a istorisirii, ci ca o concluzie a ei. Astfel ideea capătă un alt sens, se amplifică dramatic. In povestire Omul primeşte de la un vecin din Voronej o scrisoare în care îi este relatat felul în care i-a murit familia. în film Omul află tragicul adevăr la îaţa locului. Scrisoarea este înlocuită de întîlnirea lui cu vecinul.
143
Exemplele acestea pot fi multiplicate. Ele dovedesc că realizatorul a ţinut seama de cerinţele cinematografiei şi a servit astfel textul literar.
Deosebirile faţă de povestire sînt şi de alt ordin. In lucrarea lui Şoiohov, Omul este chemat la comandantul lagărului în urma unei ocări la adresa nemţilor pe care o proferase în baracă. în film este intercalat însă un episod nou :  simplei fraze din  povestire care   informează   că deţinuţii din lagăr lucrează la o carieră de piatră   în   condiţii    neomeneşti,   îi este substituită   o   scenă   întreagă   în care munca la carieră  este descrisă în amănunţime.  Nu o  descriere oarecare însă. La carieră se   întîmplă o dramă. Omul sparge piatră pentru ca apoi, împreună cu ceilalţi   deţinuţi, să   care  blocurile  pe o înălţime. Drumul acesta oferă prilejul de a înfăţişa barbaria stăpînilor hitierişti. Urcatul este chinuitor pentru oamenii sleiţi de puteri şi nemîncaţi, blocurile de piatră pe care ie poartă    sînt prea    mari, prea grele pentru puterea lor.  Pe drum unul din deţinuţi   cade. Omul îl ajută   cu un uriaş efort să urce totuşi pînă sus, pentru că ştie că oricine abandonează este împuşcat. Ajuns pe culme, Omul istovit îşi priveşte tovarăşul. Acesta surîde. Pe faţa sa chinuită surîsul este o grimasă, dar comunică fericirea de a fi scăpat cu viaţă, de a îi cîştigat o victorie asupra morţii. Bucuria este prea mare pentru a fi mascată chiar şi în faţa ofiţerului hitlerist. Acesta priveşte surîsul şi cu un calm animalic îl împinge pe deţinut în prăpastie. Zîmbe-tul prizonierului nu are timp să se modifice, este rupt, obturat de precipitarea în adîncime. Omul asistă la scenă, se prăbuşeşte în gînd  alături de tovarăşul său. Pentru el tragica    întîmplare înseamnă însă mai mult. Efortul de a-1 ajuta pe cel care nu mai putea urca fusese uriaş şi îndelungat, îl făcuse pentru a salva viaţa tovarăşului. Şi acum, un simplu gest al fascistului a anulat o viaţă de om. Asistăm nu la o oarecare crimă, ci la dezvăluirea tragicului în esenţa sa ; moartea prizonierului este dureroasă prin absurditatea ei. El
este ucis pe culme, hiUeristul distrugînd unicul surîs pe care un deţinut îl putea avea în lagărele naziste: acela al mulţumirii de a fi scăpat deocamdată cu viaţă. Incidentul  pornit  de aci, determină chemarea Omului la comandantul lagărului. Şi întîmplarea toată conferă o mai mare putere de convingere scenei în. care este împărţit printre prizonieri suplimentul de mîncare. Pentru că de aci înţelegem, sau mai mult chiar, simţim cît de lihniţi de foame erau prizonierii. Scena, inedită, este concepută întru totul în spiritul povestirii, o serveşte pe de-a-ntregul. Fidelitatea realizatorului faţă de textul literar iniţial nu este deci determinată    de timorarea unui inhibat în faţa unei opere literare de mare valoare. Dimpotrivă, realizatorul îşi ia libertatea de a interpreta prin prizma propriei   sale   personalităţi   opera originală. Dragostea   autentică  nu   presupune nicidecum  veneraţie  oarbă.   Respectul reali-za'toruilui filmului „Soarta unui om" faţă de scriitor constă în fond în efortul de a transpune, de a traduce literatura în limbajul filmului. Iar traducerea aceasta se face în diverse feluri. Cîte odată filmul comprimă întîmplarea descrisă în povestire. Omul se întoarce de la comandantul lagărului cu o bucată de pîine şi una de slănină. Ea va fi împărţită în porţii egale. Filmul rezolvă aceasta în două cadre numai. I;n primul rînd, pe un cîntar improvizat sînt drămuite porţiile. Al doilea nu reprezintă decît o masă întinsă pe care se află, aliniate cuminte, ordonat, feliile minuscule de pîine cu bucăţelele absurd de mici de slănină deasupra. Atît. Plastica acestui cadru spune însă aici, totul. Micimea porţiilor apare evidentă în primul rînd prin contrastul cu suprafaţa mesei. In acelaşi timp este bizar contrastul dintre volumul riclîcul al porţiilor şi numărul lor. O porţie de aceste dimensiuni nu ar fi spus nimic. Zecile de porţii sînt însă emoţionante. Două cadre reflectă situaţia mizeră a deţinutului şi aceleaşi două cadre vorbesc expresiv despre umanitatea deosebită a Omului. Nu e vorba aici despre mîncare, despre porţii. Ceea ce se vede pe masă e altceva : Omul îşi fără-
144
miţează sufletul pentru a dărui căldură tuturor tovarăşilor săi. Cîntarul primitiv improvizat drămuia cu zgîrcenie hrana. Dar masa arată cum Omul îşi oferă cu dărnicie tot sufletul său. Aceasta nu era scris în povestire. A gîndit-o, a comunicat-o realizatorul în spiritul povestirii.
Alteori realizatorul transplantează ideea literară care, aşa cum se găseşte în povestire, nu ar avea aceeaşi putere emoţională în film. In povestire, de pildă, Omul îşi aminteşte de faptul că Miiller, bestialul comandant al lagărului, ştia ruseşte şi înjura prizonierii în limba lor. Aceştia aveau bucuria de a auzi vorbindu-se limba lor natală în lagăr şi neluînd în seamă sensul strigătelor   lui  Miiller,  se -închipuiau, la auzul  cuvintelor cunoscute,  acasă, la ei. Pe ecran faptul nu putea fi redat ca atare. Convoiul de prizonieri în care se află şi Omul, este dus sub escorta brutală a unor hitlerişti. Zdrenţăroşi, desculţi, osteniţi, prizonierii se tîrăsc pe drumul prăfuit roşi de desnădejde, apăsaţi de gîndul chinurilor care îi aşteaptă. Neamţul care comandă convoiul se plictiseşte. Cu un rînjet le cere prizonierilor să cînte spunînd că astfel îi va fi alungat plictisul. Ordinul este de o amară ironie. Cum ar putea cînta ostaşii sovietici căzuţi in prizonierat. Totuşi, unul dintre ei are o licărire. El dă tonul şi ceilalţi care i-au înţeles gîndul încep cîntecul. Neamţul rînjeşte, iarăşi satisfăcut. Prizonierii cîntă „Katiuşa", acordîndu-şi astfel fericirea de a vorbi limba lor, de a cînta cîntecul lor. Chinul prizonierilor este diluat şi ostaşii (aşa cum remarcă Omul în povestire, evocînd episodul înjurăturilor) au pentru moment iluzia a ceea ce înseamnă „acasă". Şi de data aceasta scena ni se pare fericit găsită. Sau :  cînd Omul evadează din lagăr şi ajunge într-un lan de ovăz, extenuat, avînd însă convingerea că a scăpat de urmărire, el se întinde pentru a se odihni. Momentul există în carte. în film sentimentul eroului de a fi scăpat de urmărire, liniştea evadatului, semnificaţia calmului acestei odihne pe care şi-o acordă este sugerată printr-o simplă mişcare de aparat. îl vedem trîntit în lanul de ovăz
iar apoi obiectivul se îndepărtează treptat, din ce în ce mai mult, pînă cînd Omul devine un punct şi apoi se pierde în întinderea lanului. Solitudinea lui ne este astfel perfect sugerată. Tot odată ni se sugerează şi ideea că Omul a dispărut din cîmpul vizual al urmăritorilor, că a scăpai de sub supravegherea lor. Regisorul Ser-ghei Bondarciuk cunoaşte mijloacele de expresie ale filmului, le foloseşte cu pricepere. Şi ştie mai cu seamă să exploateze cinematografic resursele actorului, jocul lui.
Ca actor, Bondarciuk a acumulat pînă acum o consistentă experienţă. înşirarea oîtorva simple date  informative o dovedeşte. S-a înscris în Institutul de Artă cinematografică în 1945. Era reluarea activităţii actoriceşti începute în 1939 pe scena teatrului din. orăşelul Eisk, continuată ia şcoala teatrală -din Rostov şi întreruptă de război.  In  1951  Bondarciuk joacă rolul principal   din   filmul   „Taras Sevcenco". Urmează apoi rolul lui Serghei Tutarinov din „Cavalerul Stelei de aur", constructorul Erşov din „Poveste neterminată", doctorul Dîmov din „Zvăpăiata", rolul titular din „Othello" şi altele.   (Este interesant, de altfel, că actorul Bondarciuk a jucat sub îndrumarea multora  din bunii realizatori de film de la care desigur a învăţat, ca regisorii Igor Savcenco, Serghei Ghe-rasimov, Leonid Lukov, Friedrich Ermler, Leonid Traunberg, Serghei Jutchevici). Rolurile jucate de el au fost variate, fiecare ridicînd probleme noi, realizarea fiecăruia contribuind la maturizarea actorului. Poate aşa se explică faptul că în „Soarta unui om" Bondarciuk a izbutit, credem, cea mai desăvîrşită creaţie a sa.
„Aţi văzut vreodată —- întreabă Şolohov în povestirea sa — nişte ochi ce par presăraţi cu cenuşă, în care se citeşte o nesfîrşită tristeţe şi o durere atît de cumplită încît ţi-e greu să-i priveşti ? Asemenea ochi avea întîmplătorul meu tovarăş de viaţă". Este lesne de închipuit cît de greu poate un actor să facă faţă unei asemenea cerinţe. Şi totuşi Bondarciuk are ochii aceştia-. Ma-i mult chiar. întreaga faţă
10 — Viaţa Romînească, Nr. 9
145
a actorului — şi nu este numai un efect de machiaj — are aceeaşi expresie. Cenuşă este toată fata, cenuşa unui incendiu lăuntric care a mistuit totul, care a făcut din om neom, care nu l-a cruţat niciodată prăvălind  asupra lui potopul  de dureri. Cînd   Omul   îl întâlneşte pe Vaniuşa, pe băieţelul pe care-1 va adopta, o bucurie lăuntrică  îl  străfulgera :   este clipa din care nu va mai fi singur, cînd va începe să trăiască din nou, cînd zîmbetul copilului va începe să-i sufle cenuşa de pe suflet, descoperind  căldura  care mocnea inutilă,   căci   nimănui nu i-o mai putea dărui. Dar nici în ciipa aceasta faţa Omului nu se schimbă. Undeva, în adâncurile conştiinţei, se aprinde o licărire, pe care o bănuieşti doar dintr-o abia perceptibilă reverberare a privirii. Zîmbetul afişat apoi de el în faţa copilului este dureros şi nu odihnitor.   Dealtminteri .se  aplică   la tot jocul lui maxima spusă de un om de teatru :   „în timpul tăcerilor se joacă 1" Filmul este sgîrctt cu verbul şi aceasta este o netă calitate a sa. Dialogul e rar sau, mai corect, atît cît trebuie în întindere. De aceea şi mai eficace. Dar pauzele de vorbire nu sînt sincope în film. In aceste pauze se consumă  drame,  se desfăşoară acţiuni,   furtuni   interioare. Semnificativă este astfel scena confruntării Omului cu Miiller. Comandantul  lagărului îl cheamă ca să-l împuşte. Dar înainte de aceasta îi dă Omului un pahar de rachiu cu o bucată de pîine, cerîndu-i să bea pentru victoria nemţilor. Deşi înnebunit de foame, Omul refuză. Miiller îi cere atunci să bea pentru propria sa moarte. „Beau ca să mă-mbăt înainte de a ieşi în curte să-mi iau rămas bun de la viaţă" — îşi spune Omul şi dă peste cap paharul fără a se atinge de pîine. „De ce nu mănînci ?". „După primul pahar, nu obişnuiesc să mănînc" — răspunde Omul. Făcea pe grozavul din dorinţa de a se îmbăta. Miiller îi toarnă din nou şi dialogul se repetă şi după al doilea pahar. Abia după al treilea Omul rupe o infimă bucată de pîine şi o mestecă. Aci Şolohov notează : „Vroiam să le arăt blestemaţilor că deşi plesnesc de foame nu mă lăcomesc
la pomana lor, că am şi eu demnitatea şi mândria mea de rus şi că oricît s-au străduit, tot n-au putut să mă transforme într-o vită". Im film dialogul .acesta interior nu se aude. Totuşi, oricine îl înţelege. Omul gîndeşte una la primul pahar (vrea pur şi simplu să se îmbete) şi cu totul altceva la al treilea (îşi apăra demnitatea). Schimbarea aceasta o înţelegi clin mimica actorului şi dintr-un singur gest : gestul cu care îşi şterge gura după băutură. La început un singur reflex, gestul trădează o anume timorare în faţa morţii care trebuie să urmeze inevitabil. După aceea gestul devine ostentativ, transfor-mîndu-se într-o sfidare. Şi astfel un simplu gest suplineşte un monolog întreg.
Cine  şi-1  aminteşte pe  Bondarciuk în „Othelilo" reţine deosebita expresivitate a ochilor săi. Şi aici capacitatea aceasta a actorului este  exploatată.   Cînd coloanele de prizonieri ajung în biserică, Omul rămîne un martor mut la mai toate întâmplările.    Evenimentele   sînt   urmărite pe ecran şi, prin ecoul pe care-J au ân conştiinţa' Omului, dramatismul lor este amplificat. Fără a rosti o vorbă Omul devine din spectator, participant. Dar participarea sa este lăuntrică, lipsită de exteriorizare. O singură dată va interveni. Atunci cînd un comunist de lîngă el simte că va fi trădat. Dîndu-şi seama că viaţa tovarăşului său de suferinţe este în pericol, Omul il ucide pe trădător. Aceasta este singura sa acţiune. In rest joacă aproape numai prin tăceri. De aceea aici se potriveşte întru totul remarca actorului Pierre Fresnay care, întrebat în ce consistă meritul principal al unui actor de cinema, a răspuns : „în darul prezenţei ; nu i se cere să facă ceva, ci să fie cineva, să fie în întregime". Bondarciuk izbuteşte să fie Omul din povestirea lui Şolohov tocmai în acest fel : cu o totală  dăruire pentru personaj, contopin-du-se cu el. în acelaşi timp creaţia sa actoricească   răspunde   perfect   cerinţei pe care o exprimase odată Cerkasov : „principala sarcină în crearea unei imagini este de a arăta nu numai omul real, viu, ân itoată complexitatea lui, dar şi de a dicta
146
spectatorului atitudinea faţă de acest om". Pe Omul întruchipat de Bondarciuk, pe ■Omul crescut în spiritul comunist, pe omul .adevărat care trăieşte aşa cum numai un om sovietic poate trăi, spectatorul nu-1 urmăreşte numai, ci îl îndrăgeşte, îl priveşte realmente ca pe o pildă căreia năzuieşte să-i semene.
Jocul cu totul remarcabil al actorului ■este, ca să revenim la problema iniţială, şi meritul regisorului. Căci actorul Bondarciuk a lucrat aici de conivenţă cu regisorul Bondarciuk, acesta din urmă ştiind totdeauna să valorifice ceea ce era esenţial in jocul actorului.
Bondiarciuk realizatorul -a izbutit prin acest film o operă de artă autentică. Operă ■de artă realist-socialistă înainte de toate, filmul reuşeşte „să arate virtuţii chipul ei, dispreţului înfăţişarea lui, iar veacului tiparul său". Durerile prin care trece Omul nu sînt melodramatizate pentru a smulge lacrimi ieftine, mizeriile nu sînt înfăţişate naturalist. Bondarciuk practică o artă modernă. Iniţial, cinematograful se bizuia pe spectaculosul cu care putea epata. Filmul italian „Cabina" era la începuturile cinematografiei semnificativ pentru o asemenea tendinţă. De aceea şi o mare parte din producţia hollywoodiană rămîne în urmă, In măsura în care se cramponează de faza ■spectaculoasă a filmului şi respinge orice ^problemă serioasă, mulţumindu-se să facă -o  nesfîrşită   apologie    a capitalismului.
Mai tîrziu filmul — şi rolul lui Eisenstein în această privinţă a fost hotărîtor — a început să abandoneze spectaculosul în favoarea explorării universului intim al oamenilor. Bondarciuk urmăreşte această cale. Relatarea îjitîmplăritor este mijlocul de a dezvălui lumea sufletească a unui om superior, mecanismul psihologic al Omului. El este ca astronomul care observă traiectoriile astrelor nu pentru că e încîntat de spectacolul cineticii cosmice, ci pentru a-i desluşi legile.
Cunoaşterea pe care o prilejuieşte Bondarciuk este • tonică. De altfel acesta este şi sensul întregului film : Omul a cărui soartă ni se istoriseşte rezistă tuturor loviturilor şi găseşte forţă în el pentru a trăi mai departe, a trăi ţrumos mai departe. Şi o poate face pentru că convingerile sale sînt comuniste şi nu sînt doar un mod de a gîndi, ci un mod de a fi. Eroul lui Şolohov nu-şi calculează gesturile, nu şi le confruntă cu convingerile, pentru că între ele se produce o suprapunere firească. Arborele care creşte nu cugetă asupra a ceea ce face, nu se întreabă dacă e bine sau nu ceea ce face, ci creşte pur şi simplu. Hamlet spunea : „Binecuvîntaţi sînt acei ale căror porniri şi păreri se îmbină atît de bine, încît ei nu se aseamănă cu un fluier din care degetele soartei pot scoate orice sunet le place". Omul nostru este astfel.
10*
147
CĂRŢI PENTRU 23 AUGUST
i
mar ^ J| ?i cincisprezece ani trecuţi de WJmmm^ e|i'berarea ţării au prilejuit I ^îîi&gm un bilanţ pe cît de larg, pe ™™™« atât de plin de semnificaţii, al construirii noii ormduiri socialiste pe plan politic, economic, social Un bilanţ fir aş te şi al stadiului actual la care s-a ridicat conştiinţa socialistă a maselor. Mi se pare de aceea deosebit de interesant a vedea în ce măsură unele din lucrările cu care a fost întîmpinată sărbătorirea eliberării au izbutit să oglindească acest stadiu, să reflecte noul mod de considerare a realităţilor de către acei oare sfă-rîmînd lanţurile robiei capitaliste au devenit stăpînii destinelor ţării şi deci ai propriilor lor destine.
Evident, şi pînă în acest al cincisprezecelea an al eliberării, literatura noastră nouă a înfăţişat diferite aspecte ale făuririi noilor aşezări, a arătat marile transformări care se petrec în conştiinţa maselor. Spre deosebire însă de ceea ce s-a întâmplat pînă acum, drumul parcurs a îngăduit o nouă perspectivă şi a făcut-o prezentă cu pregnanţă în majoritatea lucrărilor publicate. De aici şi orientarea spre o tematică majoră a acestor lucrări, de aici şi o sensibilă acuitate a actualităţii lor.
In ce constă perspectiva celor mai bune din noile cărţi apărute ? S-a spus că ea se caracterizează   prin orizonturi
RADU LUPAN
mai largi, printr-o creştere a nivelului ideologic, printr-un ton antipatetic, etc. Fără a nega justeţea fiecăreia din aceste observaţii, aş spune că ele afirmă totuşi adevăruri mai degrabă generale. De aceea, încercînd să definesc trăsătura esenţială a acestei perspective, aş spune că ea se află în trecerea literaturii de la dimensiunea istoriei, cadru general — la dimensiunea istoriei — realitatea concretă a vieţii.
Anii care au trecut au îngăduit o detai-lare — atît în profunzime cît şi în suprafaţă — mai stăruitoare a unor evenimente despre care aveam imagini pregnante dar încă sumare. Gravura înlocuia uneori tabloul cu lumini şi umibre, culori şi nuanţe mai complexe, planuri diferenţiate şi eroi numeroşi. Viziunea istorică s-a adâncit, literatura are a explora ţinuturi noi, nu luându-le în posesiune în chip global, ci ajungând la mai completa lor cunoaştere prin cercetarea diferitelor sectoare particulare. Nu se poate spune că nu s-a petrecut, aceasta şi pînă acum în literatura noastră nouă, dar ceea ce trebuie totuşi subliniat e că aceasta e trăsătura dominantă, caracteristică a majorităţii lucrărilor apărute pentru 23 August. E vorba de o mai extinsă cercetare a rolului oamenilor în revoluţie şi a influenţei determinante a revoluţiei asupra destinelor umane. Romain Holland spune
148
undeva că lucrul cel mai de preţ făurit ,de o revoluţie sînt oamenii. Oamenii pentru că ei, fireşte, făuresc noile aşezări, le dau înfăţişarea pe care istoria le-o cere. De aceea trecerea de la dimensiunea istoriei — cadru general — la dimensiunea istoriei — realitate concretă a vieţii, înseamnă în primul rînd implicarea istoriei în destinele oamenilor într-un ■chip mai profund, organic. Se mai întîmplă uneori ca lipsa unor mai amănunţite cunoştinţe şă aibe drept rezultat generalitatea acestei relaţii, un anume descriptivism care sărăcea viaţa oamenilor şi a faptelor. Datorită unei conştiinţe mai acute a istoriei noastre de azi, pe care au dat-o aceşti cincisprezece ani, destinele individuale izbutesc să exprime mai deplin, în lucrările închinate eliberării, forţa şi capacitatea creatoare a maselor, mersul înainte al societăţii.
Hotărâtor în zugrăvirea, unui caracter literar e, precum se ştie, modul în care-1 vedem, apreciind diferitele laturi ale fenomenelor vieţii, în care-1 vedem acţionând potrivit InclinaţiiloT sale, dar potrivit unor înclinaţii pe care le-a format sau le-a modificat o concepţie definită despre lume. Toate acestea se contopesc într-un anumit 'fel de a acţiona şi reacţiona în mediul exterior. Cele mai puternice trăiri sau hotărâri sînt determinate de influenţa în gândirea, caracterului respectiv a elementelor   ideologice fundamentale, vizibile într-o formă sau alta în înclinaţiile sale. Este important de subliniat în multe din lucrările apărute în cinstea lui 23 August faptul că scriitorii au acordat o deosebită atenţie dezvăluirii complexe, în acţiunile  şi psihologia eroilor principali,    a   acelor   elemente ideologice fundamentale care vorbesc despre viaţa nouă, despre socialism, (Şi aceasta trebuie    .remarcat,    eu    atît    mai mult cu cit  find voiriba  de  evenimente neobişnuite, care au schimbat din temelii orânduirea socială, exista oricând ispita, de a se acorda un rol precumpănitor unor impulsuri  care  să  fie puse  pe seama împrejurărilor obiective şi să fie mai puţin motivate în planul conştiinţei.) Schim-
bările reale au fost determinate, fireşte, de motivări, chiar dacă nu întotdeauna vizibile aparent, deajuns de puternice totuşi pentru a da naştere şi unor „explozii" caracterologice. Meritul multora, dintre lucrările apărute în preajma aniversării Eliberării este că au demonstrat într-un chip sugestiv, rolul esenţial al acestor elemente atît în dialectica sufletului cît şi în aceea a evenimentelor. Prezente în formarea cît şi manifestările eroilor literaturii despre care vorbim, aceste elemente sînt precumpănitoare şi comunică faptelor şi celor care le împlinesc o vitalitate caracteristică actualităţii, a acelei actualităţi care se desăvârşeşte pe linia transformării ideilor partidului în viaţă.
Observaţiile sumare de pînă acum sînt menite a schiţa doar cîteva dintre cele mai importante trăsături ale scrierilor care formează obiectul acestor consideraţii, în primul rînd, dar şi ale literaturii ■noastre noi în genere. Făcute foarte devreme, ele sânt o primă considerare a unor fapte literare asupra cărora se vor mai face designa- numeroase observaţii cu caracter de generalizare. Pînă atunci îmi propun a examina în unele din nuvelele ca şi romanele tipărite cu acest prilej, trăsăturile amintite, în manifestările lor concrete atît de diverse dar şi atît de unitare sub semnul realismului socialist.
*
Descoperire şi investigare a unui nou univers, „îndrăzneala" lui Marin Preda nu ne înfăţişează numai un nou personaj din familia lui Ilie Barbu sau Vasile Bo-descu cum s-a mai spus. împrejurările prin care trece Anton Modan, — războiul — sânt, cu voia sau fără voia. lui, acelea care făceau istoria lumii, a ţării şi a lui fireşte. Demnitatea umană individuală, în aceste împrejurări, care aparent nici n-ar ţine seama de ea, devine o problemă acută, esenţială a omului conştient. Te baţi împotriva fasciştilor, nu pentru a-ţi salva viaţa, ci pentru a putea să trăieşti, după aceea. îndrăzneala lui Modan, vădită în întîmplarea aceea de pe cîmp care-1 opune chiaburului Miuleţ, îi deschide poarta că-
149
tre   conştiinţa   acestei   demnităţi. Sînt fapte în nuvelă — pe care spaţiul acestui articol nu-mi îngăduie să le analizez mai pe larg — care arată că numai astfel Modan poate accepta situaţia de neînţeles, după încercarea Iui de a-1 înfrunta pe chiabur, îl slugăreşte, acceptă ca nevastă-sa, Voi-chiţa să-i muncească, şi nu protestează. Aceasta pentru că -ştie că-şi va putea doborî duşmanul. Are  această convingere dar aşteaptă momentul cînd împrejurările vor trezi în ©1 adevărata îndrăzneală, expresie a redobândirii   demnităţii umane. Ciînd îşi dă seama că poate lupta, tocmai pentru aceasta, că se întîmplă nişte evenimente care nu numai că nu împiedică ci dimpotrivă   favorizează manifestarea demnităţii omeneşti, Modan nu mai ezită. Motivarea hotărârii lui de   a  pleca pe frontul de Vest a putut părea unora dintre critici mai puţin argumentată, dar lucrurile nu stau deloc aşa, Episoadele de război par a fi mai largi, dar ele se integrează în chip organic în cuprinsul nuvelei. Şi iată de ce : plecarea lui Modan pe front e tocmai cea mai deplină manifestare a îndrăznelii, adică a posibilităţii de „a te simţi liber". De pe frontul antiso-vietic Modan se întoarce „fără bucurie şi fără glorie". Ii văzuse pe ostaşii sovietici şi-işi dăduse seama ce înseamnă să trăieşti plin de „bucuria de a trăi" pe care nu ţi-o împiedică nimic şi nimeni. Trecând prin Bucureşti, la o manifestaţie organizată de comunişti, Anton îşi dă seama care-i rostul său. Şi atunci plecarea pe front îi apare ca o manifestare a puterii, a demnităţii lui care se va afirma deplină ântr-un act de un deosebit eroism. Numai aşa va putea să prăbuşească el sistemul care-1 sprijină pe aide Miuleţ şi care-1 mai apasă încă.
întîmplările de pe front nu sînt, aşadar, fapte desprinse de logica desfăşurării caracterului principal, ci ele confirmă dialectica sufletească ale cărei premize le aflasem la început. Şi dacă la începutul nuvelei, Marin Preda găseşte accente emoţionante pentru a sugera înţelegerea plină de fineţe a lui Anton pentru nevastă-sa (vezi cap. I sau XII) sau pentru băiatul
lor, în partea finală imaginea recîştigărir demnităţii prin fapte de arme e deplin sugerată cu vigoare, aspră şi pregnantă (v. cap. XVIII, XXII, XXIV, etc.) în ordineat deplinei relevări a universului sufletesc al lui Modan, episodul acţiunii temerare a materiei, mi se pare a fi unul dintre cele mai importante. Ceea ce măreşte valoarea acestui episod e şi forţa stăpînită a notaţiei care sugerează prin sobre punctări o tensiune aproape de nesuportat. Izbânda lui Modan e o izbândă mai mult decît personală, ea fiind o imagine a ceea ce'poate reuşi puterea şi demnitatea acelor oameni simpli, care ca şi el   se simt liberaţi de jugul opresiunii sociale. „îndrăzneala" este astfel o nuvelă a înţelegerii destinului individual într-o deplină concordanţă cu destinul istoric al clasei. Iar istoria generală a participării sutelor de mii de ţărani săraci la războiul patriotic antihitlerist se reflectă şi se adînceşte în istoria „particulară" a ţăranului sărac Anton Modan, erou pe frontul de vest în zilele care au urmat Eliberării.
Anton e şi el „senin", precum Ilie Barbu are candoarea omului cu o conştiinţă limpede. Dar seninătatea lui Modan e aceea a puterii încă necheltuite. Candoarea lui Ilie Barbu presupune forţă morală, seninătatea lui Modan e promisiunea şi conştiinţa forţei — e treapta premergătoare acţiunii. Aceşti oameni au trecut apoi la înfăptuirea reformei agrare, ajutaţi de muncitorii comunişti veniţi de la oraş...
Cu matură artă, Marin Preda a creat în această admirabilă nuvelă imaginea su, gestivă a forţei cu care elementele ideologiei noi au influenţat şi hotărât destinele oamenilor în perioada imediat următoare Eliberării. Puterea de generalizare a semnificaţiei soarbei lui Anton Modan a crescut tocmai prin arta subtilă a relevării tăinuitelor fire care leagă destinul individual de destinul istoric al epocii.
Un moment următor al istoriei acelor eroice vremi îl găsim in nuvela „Sângele şi apa" de Corneliu Leu. Schiţă sau început de roman —■ autorul pare să nu se fi hotărât deocamdată decît a ne relata un prim episod — naraţiunea cuprinde
150
asemeni undelor apei răsfirate mereu mai larg, oameni şi fapte legate de ocuparea primăriei ■Constanţa şi instalarea unui muncitor comunist ca primar. Dar oameni şi fapte care trăiesc uneori cu fervoarea caracteristică vremii. Depăşindu-şi o anterioară dificultate în a sesiza elementele fundamentale', definitorii ale mediilor şi perioadelor de timp despre care a scris, autorul reuşeşte în această nuvelă să facă mai vizibilă pecetea timpului în ceea ce ne povesteşte. Şi nu este vorba de reconstituirea, mai mult sau mai puţin fidelă a unor amănunte, ci în primul rînd e vorba de ceea ce asigură interesul nuvelei : înfăţişarea unui moment al conştiinţei puterii căpătate de clasa, muncitoare, conştiinţei răspunderii pe care o poartă pe umerii săi clasa muncitoare.
Cu excepţia lui Gavrilă Drăgan, muncitorul din port care va deveni primar, nu vom întîlni în nuvelă vreo altă figură mai pregnant conturată. Imaginea acelor vremi de aprigă încleştare de clasă nu ne apare uneori atît de puternic sugerată. Corneliu Leu proiectează drumul scurt dar concludent spre conştiinţa puterii, al muncitorului din port, pe fundalul întîm-plărilor de atunci care antrenează nu un om ici masele. Calea aleasă eiste potrivită pentru a lumina o evoluţie rapidă şi hotărâtoare: momente scurte înlăun-trul cărora firea şi uneori soarta oamenilor s-ar putea lumina, printr-un cuvînt sau un gest semnificativ. Autorul nu a stăruit şi nu a întârziat asupra unor lungi dezbateri interioare. Vremea este a alegerii şi a unei singure alegeri, aceea a înlăturării duşmanului. Gavrilă Drăgan exprimă -prin gîndurile şi faptele sale o reală conştiinţă a momentului şi prin aceasta o înţelegere a procesului de perspectivă a luptei pe care o clădea atunci partidul. Implicarea istoriei în destinul individual se face astfel cu o justă apreciere a evenimentelor în ceea ce aveau ele esenţial. O' mai hotărîtă respingere a tendinţei de literaturizare care încarcă unele episoade, o mai mare atenţie dată unor figuri a.bea schiţate ar fi dat nuvelei o mai    mare   profunzime  în investigarea
epocii, în reconstituirea ei. Orientarea către lumea de gînduri şi idei a. muncitorimii, înţelegerea rolului hotărî tor al acestei lumi în determinarea momentului istoric împrumută totuşi nuvelei, în ciuda unor slăbiciuni, care o situează pe cu totul altă treaptă de realizare decît nuvela lui Marin Preda, acea actualitate care constă în abordarea elementelor majore ce configurează fizionomia spirituală a epocii noastre, epocă a ridicării conştiente a maselor la făurirea istoriei prezentului.
Acesta e şi procesul care stă în atenţia lui Remus Luca în nuvela ...Dimineaţă de Mai". Părăsind aria obişnuită a prozei sale, aceea a vieţii satului, Remus Luca investighează de astădată mediul muncitoresc. Nuvela nu are ceea ce s-ar numi în termeni riguroşi o acţiune, în schimb izbuteşte să sugereze prin vii portrete de muncitori o lume de o mare varietate tipologică. Ne este înfăţişată O' familie de muncitori din zilele noastre, dar ceea ce îi uneşte pe Ion Gîndea, fost muncitor ceferist, pe soţia lui Maria, pe fiii lor Vasile, Aurel, Petre şi Tudor, nu sînt numai legăturile de familie. Ii uneşte o reală conştiinţă a participării la un destin pe care şi l-au făurit ei înşişi, cu trudă şi cu neîncetată luptă. Mediul ân care trăieşte familia Gîndea, accentuează această idee. Gheorghe Vidrăsan, fostul ilegalist, Boier şi alţii sînt oameni pe care o luptă trecută, continuată în alt fel în prezent, i-a apropiat, i-a unit. Nu este lipsită această „mare familie", de frământări, determinate chiar de ceea ce îi uneşte. Ion care declară, „în felul lui pompos, ele parc-ar ţine un discurs : azi demnitatea omului muncitor e garantată prin constituţie", a avut în trecutul lui un moment cînd neînţelegînd prea bine drumul partidului, s-a tras deoparte. Şi aşa cum spune "în acea sobră şi emoţionantă autobiografie, pentru el „a fost o lovitură că a înţeles aşa de tîrziu" acest fapt. Au mai fost clipe cînd a şovăit, cînd a ezitat, dar niciodată nu a avut „sentimente străine clasei" din care făcea parte. Din această conştiinţă  a  apartenenţei  de  clasă, Ion
151
îşi trage puterea de a-şi judeca greşelile, de a fi alături de tovarăşii lui în ciuda şovăielilor din trecut, de a putea spune azi cu fruntea sus că „demnitatea omului muncitor e garantată prin constituţie". Atenţia scriitorului se opreşte în deosebi asupra figurilor celor doi oameni mai în vîrstă : Ion şi soţia sa Maria, (cum o numeşte glumind Boier, „o adevărată mamă a clasei muncitoare", pentru că toţi copiii ei sînt oameni ai muncii folositori societăţii) dar prin ei şi prin cei din jurul lor se reconstituie o viaţă de trudă şi luptă a cărei consecinţă firească e prezentul, e într-un fel acel prezent care îngăduie perspectiva neîncetatei ânaintări în viitor.
Bogăţia sufletească  a  oamenilor despre care scrie Remus Luca vine dintr-o autentică bogăţie a unei vieţi de permanentă mişcare, de neîncetată luptă pentru înfrângerea   unor   dificultăţi   care nu-s numai personale. Şi în înfrângerea duşmanului de clasă, întreaga Lume de gîndire şi sentimente a oamenilor se ascute, se diversifică,  se face   mai   puternic conştientă de ţelurile care o călăuzesc. Acest proces ni-,1 prezintă de fapt nuvela lui Remus Luca şi în aceasta constă meritul ei.   Destinul   clasei  e  cuprins   în destinul  individual,  nu prin   simpla desig-nare a apartenenţei sociale, ci prin subsumarea întregii lumi de gîndire şi sentimente finalităţii artistice a nuvelei. Conştiinţa eroilor ce-şi făuresc propriul lor destin şi al colectivităţii lîn acelaşi timp, e izvorul unei bogăţii sufleteşti, care se se exprimă prin figurile de muncitori cum sînt Gîndea, Vidrăsan, Aurel, etc. O bogă-
ţie în care demnitatea umană e factorul esenţial.
Am examinat în lumina celor cîteva trăsături pe care le observăm în literatura celui de al cincisprezecelea an al eliberam,   doar   unele    din   nuvelele publicate   cu   acest   prilej.   Rîadurile de mai sus nu pot,  fireşte, şi nici nu a stat de altfel în intenţia lor, a înfăţişa întreaga varietate a apariţiilor în acest domeniu. Ceea ce am urmărit a sublinia a fost în primul rînd faptul că orientarea genului scurt se dovedeşte a fi, mai cu seamă prin apariţii,  călăuzită de ideea părăsirii momentului de frescă în favoarea momentului care poate exprima mai adînc esenţa transformărilor reflectate. Şi apoi că în dezvăluirea caracterului real al acestor transformări o deosebită greutate o are identificarea acelor  legături   care unesc profund,  organic, destinul individual de cel istoric. Faptul confirmă caracterul de reală   actualitate  a  nuvelelor amintite, întrucît ţine direct de cea mai importantă trăsătură    a   contemporaneităţii : lupta pentru victoria socialismului ân viaţa şi conştiinţa oamenilor.
Aceste prime date stabilite se verifică şi se compleetează în lucrările epice de mai mare întindere cum ar fi o serie de romane apărute în cinstea eliberării : „Pe muche de cuţit" de Mihai Beniuc, „Bărăgan" vol. II de V. .Em. Galan, „Şoseaua Nordului" de Eugen Barbu, „Bariera" de Teodor Mazilu, „întîlnirea" de C. Chiriţă, etc.
152
CREATORI Şl OPERE: MARIN PREDA (i)
ION VITNER
5r J utorul „Morometilor" a debu-4 % tot 'în literatură înainte de eli-^■berarea ţârii noastre. Nuvelele f£g volumului „întîlnirea din pă-mînturi" (1948) sînt scrise între anii 1939 şi 1942. Dar prin tot ce este caracteristic şi valoros în proza sa, Marin Preda este un reprezentant al noii literaturi, al realismului socialist.
Ca intenţie, pînă în momentul de faţă, creaţia lui Marin Preda se desfăşoară în sensul alcătuirii unei ample epopei a ţărănimii muntene din câmpia Dunării. Legătura dintre diferite'!© momente ale prozei sale, nu este balzaciană, ca în „Cronica de familie" a lui Petru Dumitriu, prin personaje care să circule şi să se dezvolte, de ta o etapă ta alta, de la un episod la altul. Dar, aluziv, prozatorul a ţinut să stabilească apartenenţa eroilor săi la un teritoriu geografic şi social comun. Modan, eroul din „Îndrăzneala" este descendentul acelui Modan care apare în „întîlnirea din Pământuri" („De anul nou") ca o primă ipostază a pitorescului Cocoişilă din „Moromeţii". Chiaburul Miuleţ, din „îndrăzneala", vehiculează glume acide, împrumutate mărturisit din patrimoniul nesecat al lui Ilie ;Moroimete. De altfel Miuleţ apare fugar şi în „Desfăşurarea" şi este amintit şi în „Ferestre întunecate". Pascu din „Desfăşurarea" a fost ucenic la fierăria lui locan, ide care aminteşte romanul „Moromeţii".
în „Ferestre întunecate" apare un Udu-beaşcă, probabil acelaşi sau din aceeaşi spiţă, cu personajul episodic din „Moromeţii". în „Desfăşurarea" sînt amintiţi fugitiv unmaşii lui Boţoghină şi Ţugurlan din „Monomeiţii", iar în „îndrăzneala" şi „Desfăşurarea" este numit un Brigman, care nu aipare ân acţiune.
Prin urmare Marin Preda este, până acum-, interpretul vieţii sociale a unui ţinut rural limitat, în mod vizibil locul de baştină al scriitorului. Discontinuitatea fragmentelor acestei epopei, apar© şi în succesiunea lor temporală. „Desfăşurarea", episodul construcţiei socialiste a satului a fost scris înainte de „Moromeţii", roman al disolufiei micii proprietăţi agricole, roman care continuă proza volumului „întîlnirea din pământuri", creaţia de început a lui Marin Preda.
Ne aflăm, astfel, în faţa unui univers literar încă neorganizat în ansamblu, dar desăvîrşit lîn elementele lui constitutive. Istoria ultimelor două decenii din viaţa socială a ţărănimii noastre, a fost fixată de către prozator în tipuri şi evenimente memorabile.
Dealtfel în Marin Preda avem un creator extrem de sensibil la datele istoriei, ale socialului şi politicului, dotat cu o excepţională putere de pătrundere în mecanismul intim al proceselor social-eco-nomioe. Fineţea şi minuţiozitatea disecţiei factorului economic, pe care se bazează
153
familia ţărănească clin „Moromeţii" este unică în literatura noastră. în „Manifestul Partidului Comunist", Marx şi Engels defineau profilul burgheziei, într-un aforism zguduitor prin adevărul pe care-1 releva : „Burghezia a smuls vălul de sentimentalism ce acoperea relaţiile familiale şi le-a redus la o simplă relaţie bănească". Romanul „Moromeţii" este în fapt, o dramatică ilustrare a acestui adevăr istoric fundamental. Caracterizarea „Moromefi-lor" ca „primul nostru romon psihologic în mediul rurali" (Ov. S. Crohmălniceanu, în voi. „Cronici literare" p. 367) poate apare ca hazardată, în cadrul unei literaturi construită în marea ei majoritate pe tematica ţărănească. Dar colegul Crohmălniceanu are dreptate, dacă adăugăm că ne aflăm în faţa unui artist la care psihologicul nu este simpla introspecţie a unui „suflet ţărănesc" abstract sau mitic, ci absorbţie extrem de fină a socialului, politicului, economicului. Reacţiile psihice atît de complexe ale lui Ilie Moromete sînt în esenţă rezultatul multiplelor interferenţe de ordin social-economic a'le unei epoci istorice.
Dacă psihologicul este instrumentul delicat cu ajutorul căruia Marin Preda creează tipuri menite să dureze, arta sa este esenţialmente politică. într-un domeniu cum e acela al vieţii ţărăneşti, care părea epuizat, literar vorbind, prin creaţii monumentale (Sadoveanu, Re-breanu), Marin Preda descoperă un întreg univers dotat cu o prospeţime cuceritoare. Este adevărat că prozatorul are o putere de observaţie şi disociere analitică ieşită din comu.n, dar fără înţelegerea marxist-leninistă a proceselor studiate, întregul univers rural descoperit de Marin Preda ar fi rămas îngropat în realitatea atît de derutantă prin multiplicitatea aspectelor ei. De aceea şi spuneam că autorul „Mo-romefilor" şi al „Desfăşurării", este unul din cei mai caracteristici reprezentanţi ai noii generaţii de creatori, apărută după eliberarea ţării noastre. Arta sa, matură şi impresionantă prin mijloacele de realizare, este profund politică, însufleţită de un puternic spirit de partid.
După apariţia volumului „întîlnirea din Pămînturi", Marin Preda a încercat să pătrundă în tainele mediului muncitoresc. Aspiraţia prozatorului măsoară şi gradul sensibilităţii sale la cerinţele comenzii sociale. Â4arin Preda a făcut astfel parte-dintr-o primă generaţie de scriitori care, după eliberare, au căutat să fixeze în termenii artei existenţa atît de complexă, de importantă socialmente, a clasei muncitoare. 'Nuvela „Ana Roşculeţ" este rezultatul acestei aspiraţii a prozatorului către un mediu social necunoscut lui şi, din păcate, un rezultat nereuşit. Critica literară a dezbătut destul de larg acest eşec al unui scriitor de remarcabil talent şi diagnosticul, aproape unanim, a fost acela de naturalism, nu în accepţia lui comună, de literatură a biologicului şi fiziologicului, ci de viziune limitată asupra particularului, accidentalului, luat ca exemplu tipic pentru o clasă sau pătură socială.
în „Ana Roşculeţ", Marin Preda a încercat să fixeze meandrele unui caz de conştiinţă : evoluţia înspre socialism şi sentimentul colectivităţii umane, al răspunderii faţă de colectivitate, a unei muncitoare înapoiate. Nuvela era prin urmare axată pe problema, realmente importantă a educaţiei pe care socialul o exercilă asupra individualului. Prozatorul, în mod evident, a fost captivat de mediul lucrătorilor din filatura de bumbac, a studiat procesul de producţie, a reţinut termeni tehnici specifici, folosiţi de altfel cu măsură, pentru a oferi culoare naraţiunii, Problema fundamentală a artei nu este însă numai studiul. Fără o trăire intensă, deplină, a realităţii investigate, fără un transfer de valori psihice si etice, ca în vase comunicante, între creator şi domeniul de viaţă tratat, arta este inoperantă.
Pentru a realiza iluzia superioară a realităţii vii, trebuie să exclami ca Balzac, în Fcscino Cane, la vederea unei perechi umile : „Auzindu-i vorbind, puteam să le înţeleg viaţa, îmi simţeam în spate zdrenţele lor, mergeam cu picioarele în pantofii lor găuriţi, dorinţele, nevoile lor,, totul trecea în sufletul meu".
154
Ana Roşculeţ este o fiinţă pe care existenţa a lovit-o din greu. Cu laconism excesiv, .prozatorul ne oferă biografia eroinei : „...plecase de la iară şi intrase la stăpîn. într-o zi de duminică, rămăsese singură acasă. Ieşise apoi în oraş şi se plimbase toată ziua. Spre seară a cunoscut un tânăr care lucra la Filatura Românească de Bumbac. După o lună de zile bărbatul a scos-o de la stăpîn, iar după altă lună -a fost angajată la Filatură. Acolo după ce a măturat praful de bumbac opnoape un an de zile i s-a dat în primirt o maşină. Curând după aceea a născut. După un an, omul a plecat militar, apoi pe front, de unde s-a întors rănit greu şi a murit la cîteva săptămâni în spital". După un timp Ana Roşculeţ începe să trăiască „fără primărie" cu un declasat, Tomiţă, de vagă profesie pu-gilistică, individ brutal, amator de scene scandaloase, în prezenţa copilului Anei, fată la vârsta şcolarităţii. Mentalitatea Anei Roşculeţ la începutul nuvelei, este de întreţinută a lui Tomiţă, cu care se bate ân mod violent şi cu ai cărui bani îşi permite prânzuri la „Carpaţi", sau pantofi după exigenţele modei. Ana Roşculeţ nu este o proletară. Profilul ei muncitoresc nu poate fi aflat în nici una din comportările sale. Este o femee care a suferit mult, munceşte de zece ani de zile în fabrică, dar în viaţa ei particulară este seimiprostituată şi semianalfabetă.
Autorul a imaginat o resurecţie a personajului, sub influenţa unui mediu muncitoresc avansat (sîntem după -naţionalizarea întreprinderilor). Prima etapă a resurecţiei constă în abandonarea lui Tomiţă, a doua etapă în alfabetizarea Anei. în a treia etapă Ana Roşculeţ a devenit un om nou şi fără să fi săvârşit nimic excepţional (în afară de a fi susţinut cerinţa unei muncitoare de a lucra Ia două războaie) este numită membră a delegaţiei la Congresul Intelectualilor de la Wroclaw, călătorind ou avionul (ea, care nu văzuse un spectacol de cinematograf decât cu puţin înainte, deşi se află la oraş de zece ani de zile !) „atît Ia ple-
care, cît şi la întoarcere". Toate acestea se petrec în numai o lună de zile.
Acuzaţia de naturalism adusă nuvelei nu este lipsită de adevăr. Suflă pe întinsul paginilor un vînt uscat, împrăştiind vulgaritate. Prozatorul are vădite predilecţii pentru inferioare sordide, nu prin mizerie, dar prin dezordine şi neglijenţă, interioare de tip dostoevskian cum este acela al Anei Roşculeţ şi al funcţionarei lerulescu, profesoara Anei. Limbajul personajelor este de -mahala obscură, supusă totalei descompuneri morale. Nu este vorba numai de limbajul Anei sau al lui Tomiţă, dezgustător prin trivialitatea nudă, -dar şi de acela al Vicăi, prietena Anei, muncitoare avansată, membră de partid, după s-pusele prozatorului, de fapt expertă în avataruri casnice petrecute în mediu muncitoresc şi care la vederea banilor, pe care Tomiţă îi oferă cu generozitate întreţinutei sale, âi spune Anei : „Pare om de treabă, de ce te bate ?" De altfel, sfaturile Vicăi nu au -nimic muncitoresc în ele. Lucrătoarele din fabrică au şi ele atitudini stranii. O izbucnire de vanitate a Anei Roşculeţ este întîmpin-ată de colegele ei „cu chipul crispat şi cu un zâmbet de invidie şi răutate pe buze". -Deşi este filatoare de zece ani de zile şi munceşte acum într-o industrie eliberată de sub exploatarea patronală, -Anei Roşculeţ fabrica i se pare „un lucru străin, rece, depărtat de ea şi încâlcit". Nu are, în plus, nici o noţiune clară, cu -privire la noua lu-me muncitorească în care trăieşte. „Ana Roşculeţ nu ştia lămurit ce este sindicatul, în mintea ei totul era -învălmăşit, de la directorul Filaturii şi pînă la tehnicieni ; pentru ea partidul, sindicatul şi direcţia era tot una". De vină nu este numai Ana Roşculeţ dar şi prozatorul care n-u păstrează un fir logic, consecvent, în desfăşurarea naraţiunii şi care câteva pagini mai departe afirmă despre strania sa eroină că : „Auzea tot mai des, în jur, cum se spune Partidul nosiru şi Clasa noastră muncitoare şi faptul i se părea uimitor. Vedea limpede (s.n.) cum acest Partid, zi cu zi,
155
-se întăreşte tot mai mult şi loveşte în patroni, în boieri".
Psihologia Anei Roşculeţ este un amestec de rudimentar şi maladiv, prin totală instabilitate. De la amiciţie şi gratitudine, trece la ură fără motive plauzibile (cazul ■relaţiilor cu Vica şi lerulescu). Şi, vanitatea ei, are ceva crispat, maladiv, cu obiect schimbător şi reacţii disproporţionate. De la totală depresiune, poate trece la vervă cinică sau iritaţie isteroidă. Este clar că autorul a vrut să creeze un caracter complex, dar în loc de profunzime *a rezultat vacuitate.
Care este cauza acestui eşec uimitor, în continuitatea ^întâlnirii din pământuri", volum anunţând din plin, atît „Desfăşurarea" aît şi „Moromeţii" ? Talentul remarcabil al prozatorului a fost practic paralizat de viziunea sa socială cu totul eronată. Pentru autor, Ana 'Roşculeţ este o : „lucrătoare dintr-o filatură de bumbac şi nici cel puţin una dintre cele mai ridicate ; o lucrătoare care a uitat chiar şi ceea ce putuse învăţa în două clase ■primare cît stătuse în satul ei". Adevărul este însă că Ana Roşculeţ nu are nimic dintr-o lucrătoare. în noţiunea de proletar, Marin iPreda a proiectat caracteristici mic-burgheze, după cum în mediul muncitoresc a transpus mentalitatea, tot mic-burgheză, a mahalalei, lată de ce nici nu avem în „Ana Roşculeţ" o resurecţie. Personajul rămâne pînă la urmă în limitele concepţiei mic-burgheze, numai prozatorul face eforturi disperate pentru a oferi argumentele unei transformări, în fapt inexistente.
în creaţia de pînă acum a lui Marin Preda, „Ana Roşculeţ" rămâne un corp străin, straniu ân ansamblul operei sale. Dar dincolo de eşec, în „Ana Roşculeţ" este şi o pasiune nerealizată pentru lumea industriei, a muncitorilor. Marin Preda este un artist extrem de exigent, de ■stăruitor, şi nu putem crede . că lumea către care a aspirat, prin nuvela sa, a fost eliminată din orizontul artei sale. A face profeţii este întotdeauna hazardat, dar nu putem abandona ideea că Marin Preda se va reîntoarce cândva la reali-
tatea al cărei contur nu l-a putut surprinde, pentru a-i pătrunde tainele şi a-i închina elogiul artei sale, atât de puţin obişnuită.
*
Debutul literar al prozatorului, cuprins ân volumul „întîlnirea din Pământuri", este lipsit de amprentele specifice oricărui început. Fără ezitare, cu o artă matură, sigură de posibilităţile ei deosebite, Marin Preda compune mici naraţiuni din viaţa de la ţară, în care gesturile oamenilor, reacţiile lor ân faţa evenimentelor, modul lor de a vorbi şi de a gândi sînt puse sub o lupă măritoare. Toate povestirile sale au un ritm lent, aparent greoi (specific şi Moromeţilor) indicând necesitatea observaţiei atente, a analizei minuţioase.
Caracteristic artei lui Marin Preda, în volumul debutului său şi în „Moromeţii", este viziunea cu totul aparte care se aşterne peste lucruri şi oameni. Totul este privit nu prin ochiul omului obişnuit cu lumea prin care trece, dar cu o privire proaspătă, care consideră realitatea ca pe un izvor inepuizabil de revelaţii, câutînd semnificaţii în tot ceea ce vede şi aude. De aici sentimentul că totul esle supus unei lentile măritoare şi mişcarea, uneori, este înregistrată cu un aparat încetinitor, care o descompune şi o dăruieşte privirii în articulaţiile ei fine.
Monologul „în ceată" cu care se deschide volumul, âl fixează pe Marin Preda printre marii artişti ai autenticului vorbirii, pe linia Ghica, Creangă, Caragiale. Existenţa de trudă, necazuri şi mizerie a lui Ilie Resteu este reconstituită din strigătul să.u de disperare, ân faţa nedreptăţii care i se face.
Strigătul, protestul şi revolta se transformă, digresiv, în naraţiune şi Ilie Resteu lîşi împărtăşeşte avatarurile, căsnicia cu o femeie care făptuise un „păcat de fată mare", adoptarea cu dragoste simplă, profund lumană, a fetiţei rezultată din păcatul nevestei, exploatarea fetei de către .un fieleagă „vâr de-al doilea cu muerea asta" şi moartea ei tragica („Un
156
pic s-a înroşit la obraji, s-a liniştit, rîdea ca o floare... Pe urmă din ce în ce a îngălbenit, s-a învineţit, a început să-şi întindă gîtul şi a murit, biata fetiţă I") Toate acestea pentru a sublinia nedreptatea făcută de Beleagă, care l-a înlăturat de la treier, pentru că n-are căruţă, deşi Resteu pentru a înlocui golurile sărăciei lui („N-am cai. N-am căruţă. N-am copii. N-am ajutoare. N-am targa. Nici furci pentru mine şi muere n-am"), muncise de istov la batoză, în locul altora.
Ilie Resteu, revoltatul, este răscolit de pasiuni incendiare şi în limbajul său dur şi îndurerat, apar imagini grandioase rezultate din alăturarea unor noţiuni cu totul contradictorii. Pentru a ilustra văpaia nedreptăţii care-i arde sufletul, el izbucneşte : „Cum viscoleşte soarele ăsta" (s.n.), ce jărăgai, ce vipie ! fmi scot sufletul din piept, îmi bag secera în piept SHmi scot sufletul de-acolo afară I" Pentru a reda cu exactitate intensitatea efortului depus la batoză el spune : „Cînd m-am dat jos, se învârteau şirile astea cu mine. Am căzut chiar aici alături unde stăm noi acuma şi aici am murit (s.n.) pînă dimineaţa".
Revolta, duritatea limbajului şi exasperarea lui Resteu, ascund nu numai un impresionant fond de omenie, dar şi demnitate, modestie, imposibilitatea de a sublinia singur valoarea efortului depus : „Tu spui, Paţanghele, că trebuia să vă spun vouă, dar ce să vă mai spun ? Toată ziua am stat ieri sus... Mă vedeai de la o poştă, dar nu mă vedeai, trebuia să mă dau jos, să-mi desfac brîul şi s-o iau la goană printre şiri. Şi să fi urlat : băăă ! Uitqţi-vă la mine. Uitaţi-vă că muncesc ! Mi-e ruşine !"
Ilie Resteu este prefigurarea lui Ţu-gurlan, ţăranul sărac, revoltatul din „Moromeţii". Scena treierişului, o vom regăsi, modificată, în romanul lui Marin Preda.
Fragmentul „Dimineaţă de iarnă", va deveni uşor amendat capitolul final din „Moromeţii". De altfel chiar prozatorul atrage atenţia   asupra  faptuluui  că ne
aflăm în faţa unui fragment de roman,, în pregătire, ceea ce denotă că „Moromeţii" a avut o lungă elaborare, încă din etapa debutului literar a prozatorului.
Iniţiat, Hie Moromete era dedublat. Tn „Dimineaţa de iarnă" apare sub latura lui de forţă dominatoare, pentru familie, de echilibru interior şi duritate extremă, ascunsă sub aparenţa blajinătăţii. Moromete, iubitorul de taifasuri, posesorul unei verve şi al unui umor de indiscutabilă subtilitate, apare în ipostaza lui Paţanghei din „O adunare liniştită" şi, în subsidiar, din „întîlnirea din Pământuri".
Lui Paţanghei nu-i place „foamea de avere" a lui Miai, vecinul său. Paţanghei şi Miai pleacă amândoi să vîndă porumb' şi se ceartă din cauza „merticutui" pe care Miai, din spirit de concurenţă, nu vrea să-l împrumute lui Paţanghei. Vecinii veniţi să afle cum a vîndut Paţanghei porumbul, nu pot afla nimic altceva decît întâmplările cu haz ale unei aventuri cu vîndutul porumbului la munte, de unde Paţanghei s-a întors cu o nedumerire obsesivă, mereu readusă în discuţie, cu umor reţinut, irezistibil : „Uite, mă, să zicem aşa : Matei, tu eşti Miai, înţelegi ? Acum, tu Miai, mergi cu mine la munte şi ascultă aici, să te superi tu, că nu vreai să-mi dai şi mie merticul tău. Ştii, mă ? Adică eu Paţangbel, îţi cer ţie, tu Miai, să-mi dai merticul tău şi tu să te superi că nu vreai". Paţanghei are o adevărată voluptate a naraţiunii, pe care o complică şi o încetineşte, pentru a ţine oît mai mult. Atunci cînd iun nou venit (Modan) vrea să ştie despre ce e vorba, Paţanghei reia povestea de la capăt. Cînd toată lumea crede că aventura cu porumbul s-a terminat, Paţanghei introduce o ■nouă complicaţie, cu un porc al lui Miai, pe care o relatează cu o plăcere care a crescut în intensitate şi pe care o anunţă cu solemnitate şi ou un uşor aer de mister: „Matei, Anghelache, mă Ţugur-lane şi tu, ăsta, ce-am să vă spun acuma e chestie caldă, proaspătă. Ieri s-a întîmplat, ieri în dimineaţă de an nou. înţelegeţi ? Aşa dar ân dimineaţa anului nou — adică ieri dimineaţă, cum v-aro mai
157'
spus..." etc. etc. Cu insistenţe, reveniri, dilatări cu umor, a ceea ce poate fi spus în două cuvinte, cu exclamaţii marcînd o "întreagă gamă de sentimente, Paţanghel poate umple cu o singură întîmplare o existenţă întreagă. El de fapt trăieşte pentru a -povesti şi a avea sub ochi spectacolul oaspeţilor săi invadaţi de un rîs exploziv, pe care nimic nu-1 poate opri. „O adunare -liniştită" este de fapt o „Poveste a vorbei", o competiţie de inteligenţă, subtilitate, vervă şi umor, în care Paţanghel este indiscutabil e-rou. Arta oralităţii din „O adunare liniştită", este de -un rafinament excepţional, stînd la nivelul marilor maeştrii ai acestui mod stilistic.
Interesant este faptul că, introduse în psihologia atît de labirintică a lui llie Moromete, -o serie -de trăsături ale lui Paţanghel sînt reduse sau eliminate. Dispare în primul -rînd faconda lui Paţanghel, voluptatea de a extinde la infinit firul naraţiunii etc. Este o reducţie care cîştigă în rafinament. Umorul -lui Moromete este mai interiorizat, mai fin, mai sobru şi acid.
Tot din sfera „Moro-mejilor", dar ceva mai periferic, face parte şi „întâlnirea din pământuri", naraţiune axată pe marele mister al erosului, în lumea satului. Dugu, fiul .lui Paţanghel, a văzut-o pe Drina pe cînd se scălda. Fiinţa lui este supusă miracolului pe care făptura fetei îl degajă. Este pentru prima dată cînd Dugu admiră frumuseţea femeii, în puritatea nudităţii ei. în el se trezeşte viitorul bărbat şi înlăfunîndu-l, cu energie şi îndrăzneală brusc descoperită, -pe Achim, un „măgădău", pretendent al Drinei, o cucereşte pe aceasta, -în urma unei dure lupte cavalereşti cu adversarul său.
Trezirea lui Dugu sub văpaia erosului, este împărtăşită ou candoare prietenului său „al lui Teican" expert în materie şi care primeşte confesiunea cu blazare : „O văz că îşi desface pârul şi începe să şi-l strîngă iar peste cap, să-1 înnoade. Mă, ce păr avea... Eu n-am mai văzut... Se scaldă m-am gîndit eu şi nu ştiu de ce, să nu rîzi, -a început să-mi bată inima şi
am vrut să fug : imi-er-a nu ştiu cum, parcă frică... A ?!! Ce spui, al l-ui Teican ? — Bine, mă, şi pe urmă ? — Al lui Teican, continuă acela vorbind rar. Eu, ştii, n-am fost la nici o fată... ştii... şi... — Bine, bine, răspunse repede tovarăşul său. Nu e nimic. Şi ? Pe urmă ?" Iar mai departe : „Ce să vezi ? Toată noaptea n-am visat decît Drina şi iar Drina : aşa cum o văzusem eu la gîrlă... A-l lui Teican, dar ştii ce visam ? — Ştiu, mă, răspunse al lui Teican, râzând. N-are nimic. Ei şi ce-ai mai făcut ?"
Prozatorul urmăreşte cu minuţiozitate reacţiile psihice ale tânărului sub imperiu! efervescenţei fiziologice, răsunetul organic al erosului dezlănţuit, halucinaţia vizuală care pune stăpînire pe Dugu, toropit de văpaia interioară : „...Dugu rămase liniştit, cu ochii în tavan, fără să bage de seamă că un fel de căld-ură, pe care n-o mai simţise niciodată, îl cuprinde şi începe să-l ameţească la fel ca un somn -lung, plin de vise şi fierbinţeală. Oîtva timp, ochii îi rătăciră afară pe geam. Soarele asfinţea şi în -mijlocul casei umbra frunzelor din mărul grădiniţei se abătea în toate chipurile întinsă jos în mijlocul casei. Flăcăul a rămas nemişcat mai departe, sorbind cu ochii jocurile ciudate ale frunzelor ; le vedea cum se îmbucau -şi se -desfăceau, cum se împânzeau şi se închegau mereu ; acum era ceată de oameni încăerîn-du-se ; fel de fel de animale ; de -păsări ; ciudăţenii, care se tot împleteau şi luptau între ele. Rămăsese cu capul aplecat peste căpăfîi, cu părul atîrnîndu-i în jos peste frunte şi aprins la faţă ca de boală".
Dugu n-u e fixat printr-un portret fizic precis ; profilul -său se destramă şi se recompune sub ochii cititorului, din seria descripţiilor amănunţite, excelente, ale reacţiilor sale organice şi psihice, extrem de -mobile, -figurînd o intensă dramă inferioară.
Finalul este strălucitor prin laconismul greu de sens. Dug-u se întoarce victorios din lupta cu adversarul să-u. Drina este acum a lui. -Duce caii în curte gândindu-se Ia Drina   şi   cu  compătimire  Ia Achim,
158
concurentul învins. Adolescentul în care s-au trezit simţurile bărbatului, este brusc năpădit de răspunderea gospodarului : J(...se întoarse şi începu să meargă rar, ca un om plin de grijă, spre poarta de la drum pe care o lăsase deschisă".
Transformarea răzvrătirii simţurilor, într-o nouă conştiinţă ii ordine etică, a tînă-rului îndrăgostit, este surprinsă în infinite nuanţe, ceea ce face din „Întîlnirea din Pământuri" una din cele mai impresionante mărturii ale erosului adolescent.
Alături de asemenea naraţiuni, care se topesc ulterior în substanţa densă a „Moromeţilor", există în acest volum al debutului lui Marin Preda o serie de schiţe avînd un caracter aparte, dominate de o direcţie estetică periculoasă, prin hiafusul pe care-1 comportă între ficţiunea •artistică şi realitatea socială.
Astfel, „Colina" este axată pe relatarea unui caz de angoasă. Vasile Catrina „a visat ceva rău" şi se trezeşte din somn apăsat de o spaimă teribilă. Aparent îşi vede de treburi, ca în toate zilele, dar fiinţa lui continuă să fie dominată de nelinişte şi teamă. Natura câmpenească, atît de familiară, îi apare străină şi ostilă, tulburată şi ea de o cutremurare interioară, care-i modifică profilul cunoscut : „Acum flăcăul începuse să zărească înainte păduricea de lăstari şi colina, care parcă îi jucau ;în faţa ochilor, ceaţa trecea despletită peste colină şi Vasile Catrina, o clipă, ameţi şi-şi duse mîna la ochi. I se părea că păduricea se aprinde şi piere cu iuţeală. Colina se ridica mereu în sus, se umfla ca o băşică uriaşă ; se clătina, cumpănindu-se ca o înaltă balanţă ; pămîntul se legăna ; se lăsa în jos ; se scufunda". întîlnirea bruscă în pădurice cu „un moşneag gros, în cămaşă albă de cînepă, cu capul gol şi de asemenea cu părul lung şi alb" îi exacerbează spaima. Face cîţiva paşi dar se împiedică şi se prăbuşeşte. Spaima se transformă în violenţă şi apucîndu-l pe bătrînul necunoscut de umăr, îi face vînt. Bătrînul se depărtează „clătinînd din cap şi pipăin-du-şi drumul" iar Vasile rămîne pradă unei stări anxioase de nesuporfat : „De-
odată o luă la goană, nemaiştiind încotro aleargă, cu tot trupul înmuiat de spaimă şi gîfîind într-una... Omul gonea fără să se uite înapoi, ca şi cînd, în urma lui, duhuri nevăzute, despre care se povesteşte iarna prin case, ieşiseră din colină ori din păduricea de lăstari, şi îl urmăreau".
în „Calul", Florea Gheorghe se scoală înainte de răsăritul soarelui, scoate din grajd ,,un cal înalt, bătrîn, cu părul încreţit pe burtă şi ros de ham aproape peste toată pielea" şi pleacă la drum. Cu o frază plină de rece obiectivitate, în maniera unei transcrieri exhaustive a gesturilor, mişcărilor, amănuntelor celor mai nesemnificative', în aparenţă, este reconstituit drumul către 'Necunoscut al omului şi animalului, pentru că nimic nu lasă să se întrevadă încotro merg. Omul manifestă faţă de animal o infinită duioşie şi grijă. Calul e bătrân, merge încet, se opreşte la tot pasul, glasul blind al omului îi susţine mersul anevoios. La un moment dat între om şi animal are loc, în lentoarea naraţiunii, un transfer de substanţă. Către Necunoscut nu mai merg un cal şi un om, ci două fiinţe de aceeaşi natură. „în tăcerea dimineţii, cei doi stăteau unul lîngă altul, liniştiţi şi împăcaţi..." După un drum lung, plin de opriri şi ezitări, care îmbracă, fiecare, proporţiile unei aventuri sau unui miracol, cei doi pătrund ântr-o văgăună făcută al cărei pământ crăpat este presărat cu „oase înălbite de mortăciuni". într-un decor de purpură (soarele începe să răsară) omul ridică, de jos, „un picior alb de cal, gros şi întărit de uscăciune şi îl încearcă, mişcîndu-l în mînă, să-şi dea seama cât e de ager. Se alătură de cal şi cînd ridică mîna, aerul vîjîi". Calul legat simte primejdia, se zbate, dar e în zadar. Lovitura a nimerit creştetul şi animalul se prăbuşeşte, iar omul continuă să lovească „de astă dată surd, cum ar fi tăiat lemne, fără să se mai gândească la ceva". După ce ucide animalul, liniştit, Florea Gheorghe îl jupoaie de piele. Ultima pagină lămureşte drumul către necunoscut al celor doi. Este vorba de faptul banal,
159
ta |ară, al uciderii unui cal bătrîn. Dar reîntoarcerea la realitate nu mai este cu putinţă, deşi fiecare amănunt al naraţiunii, fiecare precizare, are aerul că vrea să sublinieze elemente ale realului. Prin-tr-un efect de disoluţie a realităţii, prin insistenţa excesivă, asupra particulelor ei izolate, pătrundem în marele mister al morţii, al crimei, al desuimanizării. în transferul de substanţă petrecut între cei doi, omul a căpătat sălbăticia nativă a animalului. ,;CaluT" este un mit al asasinatului, împrăştiind reflexele greoaie ale tenebrelor, dar fără un sens, o direcţie raţională precisă, fără finalitate.
„La câmp" este un elogiu al instinctivului. Doi ciobani violează o ciobănită.
între „întîlnirea din pământuri" şi „La cîmp" este 01 distanţă uriaşă, de fapt distanţa dintre realism şi decadentism. Enosul lui Dugu este de o emoţionantă umanitate, pe cînd Bâlea şi Stroie, ciobanii din „La cîmp" sînt două animale de pradă, supuse văpăii rutului, două animale care îşi pândesc victima şi o doboară.
Aceeaşi încordare sălbatică a instinctelor o găsim şi în schiţa „înainte de moarte". Stancu lui Stăncilă e pe moarte, îşi dă seama că sfîrşitul îi este apropiat, dar ar vrea să ştie cu exactitate cînd se va produce inevitabilul. Data, devine o obsesie. Cu şiretenie, îl face pe medicul curant să mărturisească data aproximativă : toamna. „...Omul închise ochii, cîteva clipe îşi mestecă muşchii feţei, apoi, ca şi cînd din el ar fi căzut o piuliţă braţele i se desfăcură, trupul i se îndoi ca un cerc, ridicîndu-se de jos de pe aşternut, şi-şi înfipse amîndouă mîi-
nile în gîtul doctorului. Faţa i se înroşise cu pete vii de foc şi încordat, năvălise asupra lui ; îl strângea scrâşnind, încer-cînd să-şi înghită spumele şi sîngele închegat, ce-i ieşise pe buze". Tn muribund s-a trezit animalul, carnasierul, dornic să tragă după sine o fiinţă vie în,-lumea .umbrelor. Ultimul lui strigăt, adresat medicului : „De unde ştii tu, mă... Soarele şi dumnezeii mă-tii, de unde ştii tu ? Spune, de unde ştii tu..." nu mai este o răbufnire de vitalitate, e sentimentul morţii, transformat într-o sălbatică angoasă.
Cu o proză, aparent de strictă obiectivitate, exista primejdia evidentă ca Marin Preda să devie un grefier, nu al istoriei (aspiraţia marilor realişti), ci al instinctivului, al obsesiilor şi elementelor mistice. Schiţele amintite sînt străbătute de spaimă, de cruzime instinctivă, ca de un element al vieţii. De fapt atît „Colina",, cît şi „Calul" sau „înainte de moarte" sînt mituri ale morţii, punînd în mişcare terifiantul, cu atît mai impresionant cu cît este cuprins cu răceală lucidă, ca un element al banalului, obişnuitului. Ulterior aceste reminiscenţe ale debutului vor dispare, pentru că în Marin Preda participantul la construcţia socialismului va învinge scriitorul realist-socialist. Această victorie va fi marcată prins apariţia nuvelei „Desfăşurarea", a romanului „Moromeţii" şi apoi a nuvelelor „Ferestre întunecate" şi „îndrăzneala", strălucite specimene ale literaturii realismului socialist, a căror analiză o voim întreprinde în numărul proxim al „Vieţii Româneşti".
160
PE MARGINEA UNOR PIESE DE DEBUT
EC AŢE RIN A OPROIU
y k vîntul luat de întreaga creaţie k'*Â$^ / M artistică  în  întâmpinarea celor
wan' ^e 'a e'''3erare a c'us 'n
^S'i'^iM sectorul dramaturgiei originale la rezultate remarcabile. Cercul autorilor s-a lărgit cu o listă de semnături noi (unele cunoscute din presă, dar niciodată din beletristică, altele cu totul necunoscute nici din presă, nici din beletristică.) In marea lor majoritate începătorii se impun publicului cu o maturitate surprinzătoare pentru debut, ţin piept stîngăciilor „inerente" primelor lucrări şi au aerul că refuză circumstanţele atenuante acordate de obicei neexperimentaţilor.
Faptul este important pentru nivelul atins de literatura noastră nouă, cu atît mai mult cu cît face parte dintr-un proces care se confirmă şi în alte ramuri, în proză, de exemplu, unde au apărut în timpul din urmă cu romane de actualitate bine închegate, o serie de tineri : Al. Ivan Gulia, „Cuscrii" ; Mazilu, „Bariera" etc,
In plus este de notat că fluxul debutanţilor nu a periclitat de cele mai multe ori calitatea. Dimpotrivă, se poate spune fără ezitare că ţinuta generală a creaţiei noastre dramatice originale a avut de cîştigat. Unii din aceşti proaspeţi autori se afirmă ca talente indiscutabile, iar lucrările lor pot fi socotite pe drept ca o contribuţie remarcabile la dezvoltarea dramaturgiei noastre pe drumul realismului socialist.
Maturitatea începe de la conţinut, de la gravitatea problemelor abordate şi de la însemnătatea mesajului social. Aici linia rezultatelor porneşte ascendent şi în general şi în particular. Drumul străbătut de Everac de la „Poarta" la „Explozie întârziată" e concludent. „Poarta", care este un fel de versiune rurală a „Citadelei sfărâmate" compune un tablou veridic al unei familii de ţărani pe cale de închiaburire, o familie în care tatăl are sentimentul atotputerniciei sale spirituale şi al drepturilor de proprietar asupra descendenţilor şi rudelor colaterale. Imaginea relaţiilor de clasă este foarte complexă pentru că ţine seamă de condiţiile în care exploatarea ia forme deghizate de legături de sînge, iar legăturile de sînge sînt viciate de exploatare. In mod viu piesa lui Everac arată cum mica proprietate generează capitalismul nu numai din punct de vedere economic, ci şi din punctul de vedere al mentalităţii. Membrii clanului descris de el sînt torturaţi de ideea proprietăţii. Proprietatea transformă într-un iad raporturile dintre tată şi fiică, dintre socru şi ginere, dintre soră şi frate, dintre-cumnat şi cumnat. In faţa ei se topeşte orice afecţiune, orice scrupul moral. In faţa ei preţul vieţii omeneşti devine derizoriu pentru că setea de înavuţire izbu-
11— Viafa Romînească, Nr. 9
161
teste să învingă chiar şi grozăvia morţii. De aceea cînd copiii îi ameninţă partea de avere, soţia se gîndeşte la eventualitatea morţii bărbatului nu copleşită de durere, ci numai cu un sinistru simţ practic : „fi/ne îţi sade, n-am ce zice, să dea Răchitişul, ai? Şi mă-ta? (arată pe Stan-cu.) Doamne fereşte, moare omul într-o zi şi pe urmă ce fac, o iau cu traista pe la voi, să-ţigheţ pe la uşile voastre, să vă meliţez toată cînepa pentru trei fasole ? Că eu una ştiu ce m-aşteaptă de la alde
In asemenea împrejurări copiii procedează îa fel (Gherghina : „Păi n-o să trăiţi cît lumea, mai moare omul, îi mai. ia dumnezeu zilele: n-avem un drept la Rachitis şi noi?")
Atitudinea este. cu atît mai cruntă cu cît cei care o adoptă nici nu-şi dau sea-Hia de cruzimea ei. Aşa au apucat-o din tată în fiu. Fiecare generaţie în familia lor a procedat astfel. Gherghina (revoltată) : „Apăi nu mai f-tce nici tu mamă pe mironosiţa, zău aşa. Nu ştiu eu cum pîndeai. să moară aia bătrînă şi nu mai apucaţi odată s-o vedeţi rece ?"
Dincolo de sălbăticia la care-1 duce pe om simţul proprietăţii, în păienjenişul relaţiilor revelate de piesă se distinge un îir deosebit, care nu face parte din această plasă. La cele mai bune personaje se simte, mai exact se presimte, o însetare de ceva nou, altfel întocmit. In reacţia nesăbuită a lui Gheorghe care e gata să pună foc. casei socrului despotic se citeşte o aspiraţie dreaptă. Omul acesta nu mai •vrea să trăiască viaţa de pînă acum : cu slugăreală, umilinţe, distincţii obsesive (al meu — al tău) şi cu poarta simbolică mereu încuiată, despărţind familia de satul nou, ca şanţul unei cetăţi. Epilogul arată clar ce nu mai vrea eroul. Cum ar vrea să trăiască nu se ştie bine şi nici •eroul nu ştie pentru că din păcate piesa are o perspectivă destul de îngustă. Autorul nu izbuteşte sau nu are intenţia să ne sugereze ce se în-tî-mplă dincolo de -pereţii acestei citadele. Legăturile clanului eu lumea exterioară sînt invizibile, aproape
inexistente. De aici şi relativa slăbire a valorii generalizatoare pe care o au faptele din piesă. De aici şi sentimentul că mesajul lucrării nu e destul de viguros formulat.
De la „Poarta" la piesele următoare Everac străbate un drum ascendent în primul rînd sub acest aspect. Pe parcurs creşte acuitatea problemelor dezbătute. Devine mai largă rezonanţa lor socială. „Ferestrele" din piesa următoare se deschid ca un simbol al perspectivelor fără sfîrşit care apar acum înaintea întregului popor. Ceea ce reuşeşte aici autorul este demn de laudă. Practic se demonstrează că o clasificare a conflictelor în conflictele producţiei şi conflictele vieţii personale e o prejudecată scriitoricească. Problema pe care şi-o pune acum dramaturgul nu mai este de a se stabili un echilibru primitiv între scenele din uzină şi scenele de „acasă". Problema pe care şi-o pune Everac nu este de a preîntîmpina eventualele observaţii ale criticii : „prea multă discuţie despre tractoare ! Unde este viaţa personală a eroului ? Oare acest muncitor fruntaş nu simte nevoia unei afecţiuni, n-are o logodnică cu care să se plimbe sub clar de lună? Pentru ce eroul nu vorbeşte -decît de biele şi de voltaje?" Sau dimpotrivă:... „Care e comportamentul eroului la locul lui de muncă ?..." etc. „Ferestre deschise" ca şi „Secunda 58" dau o replică usturătoare unei asemenea contabilităţi rudimentare, străine de realităţile vieţii. Eroii socialismului nu trebuie „umanizaţi" artificial dinafară înăuntru. Dacă pe muncitorul iPetre Urlea ;îl preocupă găsirea unui cocs superior nu numai cînd e sus la furnal, ci şi cînd vorbeşte cu nevasta, în /şoaptă, ca să nu trezească băieţaşii — lîntîmpl.area nu are nimic artificial. Numai cînd preocupările de producţie nu ţîşn-es-c -din substanţa conflictului eroii sînt puşi în situaţii false, par schematici şi monomani. Dar cînd preocupările exprimă un sentiment intens, o stare autentică d-e fierbere interioară, de unde superstiţia că .autorul trebuie să inventeze neapărat tot felul de istorioare laterale „de ordin personal" ca să-şi facă eroul
162
„mai complex" ? Bogăţia sufletească nu stă atît în mulţimea sentimentelor unui erou, cît în intensitatea cu care acesta trăieşte
:un sentiment major. In condiţiile societăţii noastre, adică ale unei societăţi căreia
:ii repugnă individualismul şi luptă împotriva lui, se produce o întrepătrundere a problemelor „personale" cu cele obşteşti. Lupta pentru cocs nu mai poate fi numai problema unei „piese de producţie", ci şi problema unei piese de „viaţă personală". La această luptă într-un fel sau altul ia
parte toată Hunedoara. La ea iau parte băieţii Iui Urlea cu toate că sînt mici şi se
.miră că „furnalul din soare" e mai mare decît „Hunedoara noastră". La ea i.a parte nevasta lui Urlea cu toate că-şi închipuie că trebuie să roage şi pe dumnezeu
.ea „să iasă" cocsul (Gavrilaş (pîrîndu-1 pe Ionel) : „Ionel n-a vrut să zică „sfintul
■ duh". Ionel: Na şi ce-i? Şi-aşa iese. (lui Urlea) Da mai bine să ne rugăm. A zis
.mama că atunci iese mai sigur"). Lupta
<pentru cocs se răsfrînge în viaţa de familie a „tovarăşei Sădeanu", în viaţa de burlac a inginerului chimist, în idila lui Ste-lică şi a Rozică.i, în tot ceea ce părea altădată că trebuie să rămînă într-o intimitate izolată printr-un perete de sticlă de restul
-realităţii. Problemele colectivităţii devin probleme personale în înţelesul cel mai con-
• cret al cuvîntului. Ele nu sînt adăogate la „viaţa personală", ci sînt dizolvate în ea, sînt contopite cu ea, devin un motiv personal   de   bucurie,   de   mîhnire, de
t-rnîndrie, devin într-adevăr „cauză personală". De aceea oameni şi lapte care reprezentau altădată ceva îndepărtat, abstract, străin, devin noţiuni apropiate, concrete, familiare. De aceea Urlea discută despre director şi despre „ministru" cu
•degajarea,   înţelegerea şi solidaritatea cu care ar vorbi despre tovarăşi de la uzină. Vica :   Şi directorul ce zice ? Urlea : Ce să zică, se frămintă şi el... Poate să spună că nu iese ? Are careva
'dreptul să spună că nu iese pînă cînd nu
■a încercat tot ?
Vica : // face de două parale ?
Urlea : Nu-i chestie de două parale. Ministrului crezi că-i trebuie să-l facă de două parale sau îi trebuie cocs ? Ministrul cînd intră dimineaţa în cabinet întîi asta întreabă : cum stăm cu cocsul la Hunedoara ?
Bărbatul şi nevasta vorbesc despre import şi export, ca despre o chestiune a lor, gospodărească.
Urlea:... Stoian zice: nu-i nimic, importăm, ce-are aface? AU rafinaţi...
Vica : E scump ?
Urlea : Nu atîta că-i scump, dar e şi puţin de obrazul ţării:. de toate am făcut, cocs nu putem ?...
Discuţia n-are nimic emfatic, nimic forţat. Oamenii s-au contopit pe nesimţite cu problemele de stat şi fără să facă teorii, chiar fără să-şi dea seama, spun „noi" şi „.ale noastre", acolo unde altădată spuneau „ei", „ale lor".
Realizînd pe viu osmoza între viaţa obştească şi viaţade familie, piesa lui Everac luminează o idee importantă. Socialismul se construieşte nu numai în afara oamenilor, pe şantiere, pe furnale, ci şi .în noi, în fiecare ins, modificînd structura noastră interioară, intrînd în compoziţia sentimentelor noastre, determinînd într-un mod complex curba mişcărilor noastre sufleteşti.
Chiar dacă piesele noilor autori nu au toate acelaşi calibru, aceeaşi densitate, ele au comună tendinţa de a discuta aspecte şi probleme majore ale epocii noastre : lupta pentru zădărnicirea acţiunilor agresive ale imperialismului prin apariţia unei forţe mondiale inedite în istorie : opinia publică („Opinia publică" de Storin) ; caracterul antiuman al orînduirii capitaliste şi răspunderea individuală faţă de colectivitate („Dacă vei fi întrebat" de D. Dorian), forţa morală a societăţii socialiste capabilă să dea un sens şi un ţel nu numai oamenilor care şi-au găsit echilibrul şi fericirea, dar şi celor care poartă răni deschise, suferă şi caută încă — pe plan personal — împlinirea. („Secunda 58" tot de Dorel Dorian, căreia i se potriveşte ca motto o frază din „Secerişul" Galinei Ni-colaeva : „E sărat şi greu lacul nostru cel
111*
163
cald... Valul lui nu te-neacă chiar dacă ţi-ai lega pietre de picioare!)
•
A porni de la o problemă majoră este o condijie absolut necesară, dar nu şi suficientă. Acest lucru l-au arătat şi unele piese din stagiunile trecute, (mai ales din stagiunea 1957—1958) care dădeau sentimentul că te afli în faţa unor lucrări intimiste, vechi, fără legătură cu conflictele reale ale actualităţii. In unele cazuri de vină nu era atît materialul brut de viaţă de la care se pornea, nici tema care uneori era serioasă şi interesantă. De vină era viziunea dramaturgului asupra temei şi a materialului omenesc brut. Această viziune era minoră şi vetustă şi ea imprima piesei caracterul minor şi vetust. Nu faptele erau de vină în primul rînd în „Visul nopţilor noastre", ci optica prin care erau privite. Nu tema era de vină în „Secretul doctorului Bergman" sau în „Flacăra vie", ci superficialitatea, uscăciunea analizei. Piesele discutate azi aici au meritul esenţial de a pune în consonanţă — pe diferite trepte de realizare — o problemă majoră cu o viziune majoră. Sentimentul de contemporaneitate pe care îl degajă aceste lucrări vine deci nu numai din faptul că acţiunea se petrece în anii puterii populare, în locuri şi cu conflicte specifice construcţiei socialliiste, ci şi datorită opticii prin care sînt privite întîmplările. Orice operă de artă este un fragment de realitate văzut prin ochii cuiva, de aceea acelaşi obiect poate să inspire opere de facturi atît de deosebite. Ce vezi ? Pînă unde eşti în stare să vezi ? Cum conexezi ceea ce vezi cu restul realităţii ? Ce asociaţii îţi produce contemplarea ? Ce semnificaţii ascunse descoperi ? La ce concluzii ajungi ? Sigur că răspunsul la aceste întrebări este şi o problemă de talent, inteligenţă, personalitate, temperament. In primul rînd este însă problema atitudinii faţă de realitatea înconjurătoare a autorului, adică o problemă de orientare, de ideologie. In cele mai bune din piesele acestea noi se simte forţa unei viziuni de scriitor militant, de militant înarmat   cu   claritatea,   şi perspicacitatea
marxismului. Văzute într-o asemenea optică sentimentele etern omeneşti (generozitatea iubirii, expansivitatea tinereţii, prietenia, recunoştinţa etc.) nu-şi pierd desigur caracterul lor universal, dar în sfîrşit caracterul acesta universal nu mai este examinat „în stare pură" sau în stare abstractă, ci aşa cum se găseşte în realitate, adică amestecat cu o mulţime de elemente sociale şi în formele concrete pe care ie impune realitatea unei anumite orînduiri sociale. De aici caracterul inedit al acestor piese. Luată în schema sa cea mai simplă „Explozie întirziatâ" ar avea aparenţa unei formule de teatru care şi-a trăit traiul. O femeie s-a măritat pentru a doua oară cu un bărbat care o iubeşte şi îi dă tot ceea ce pare că-i lipseşte. Femeia are aerul tihnit, iar căminul se ţine în echilibrul nu atît al mulţumirii, cît al îndestulării. Într-o zi însă apare el, soţul dîntîi, pe care femeia încăpăţînîndu-se să-l socotească mort îl părăsise în momentul unei explozii la 23 August. Ea era o „biată femeie" doritoare de iubire şi linişte, iar bărbatul voia iubire şi linişte nu numai pentru ei doi. Femeia nu putuse rezista şi din laşitate fugise. Văzute prin optica autorilor de drame intimiste, faptele.ar fi putut d.a naştere la o piesă banală în aceleaşi clasice trei personaje, cu acelaşi zbucium steril. Viziunea pe care Everac o are asupra faptelor face imposibilă căderea într-un asemenea gen de producţii căci pe Everac nu-1 preocupă fluctuaţiile sentimentale ale unei femei care eşuează de două ori în iubire, ci procesul laşităţii unui om. Dorinţa autorului e de a supune Ia un examen radiografie — o instituţie : instituţia familiei. De aceea dramaturgul demontează edificiul familiei minuţios — ca pe un aparat de radio sau ca pe un motor de maşină — pentru a-i verifica măruntaele, rezistenţa lămpilor, voltajul. Firele interioare sînt controlate, la fel şi firele care o leagă de exterior. O etică nouă aruncă o lumină nouă peste sentimentul universal, iubirea, peste instituţia milenară — familia, peste aspiraţia eternă — fericirea. In faţa acestei lumini normele vechi nu mai rezistă.
164
Societatea nouă cere un tip de familie nou în care femeia să nu mai trăiască dependentă, în care bărbatul să fie eliberat de instinctul de proprietar. Clarviziunea autorului electrizează faptele, descoperă semnificaţiile profund actuale ale conflictului, extrage din ele un mesaj major: oamenii nu mai pot trăi izolaţi de restul mediului, ca foetuşii ân alcool. Soţii nu mai pot fi legaţi doar prin bugetul comun şi inerţia obiceiurilor domestice. Celula izolată, celula pe care apele fluviului n-o mai udă se chirceşte şi moare pentru că fericirea nu se. mai poate construi în chip de oază. Intr-o societate nouă — arată piesa lui Everac — familia a căpătat o valenţă nouă din punct de vedere istoric inedită : existenţa unui ţel de luptă nobil, care depăşeşte dimensiunile casnice. In afara acestui ţel instituţia milenară, familia, este sortită sfărîmării, iar iubirea, sentimentul etern omenesc, îşi pierde şi sensul şi frumuseţea. Adevărurile acestea sînt revelate familiei lui Everac — prin „explozia întîr-zi.ată" provocată de .intervenţia soţului dinţii. In viziunea autorului apariţia acestui vechi luptător comunist aduce cu ea ceva simbolic. In text şi în subtext se citeşte ideia că evenimentul de la 23 August are pentru viaţa poporului nostru rezultate incalculabile. El a creat condiţiile pentru ca matca destinelor omeneşti să nu se mai împotmolească în laşitate, pentru ca oamenii să-şi croiască fericirea din fericirea comună. Actul eliberării a provocat o explozie în lanţ care nu a încetat şi nici nu va putea înceta vreodată. Ceea ce s-a făcut atunci se va răsfrînge mereu, într-un fel sau altul în 'viaţa tuturor.
Bineînţeles, o viziune majoră .nu înseamnă o viziune uniformă. In cadrul ei regăsim profiluri distincte, temperamente distincte, un timbru distinct, o inteligenţă artistică distinctă. Talentul nu atinge pretutindeni aceeaşi treaptă. Everac surprinde prin fecunditate (în cîteva luni —- patru piese) şi derutează aproape prin flexibilitatea cu care trece prin cele mai diferite
medii sociale şi geografice, (oţelari hune-doreni, sat din Bărăgan în preajma formării întovărăşirii, şmecheri pitoreşti fără domiciliu stabil, intelectuali cu conştiinţa răscolită pentru că îşi pun probleme de conştiinţă sau pentru că au încetat să-şi mai pună asemenea probleme, etc.) Uşurinţa cu care se mişcă dintr-un cadru în altul, este rară. Deşi orăşan sută Ia sută, în „Poarta" autorul pare a fi copilărit pe Bărăgan şi a fi trăit prin părinţii şi fraţii săi procesul de mutilare provocat de relaţiile de exploatare. In piesa lui nu găsim nici dulcegăria pastorală, nici abuzul de neaoşisme, nici pitorescul semănătorist, în care cad adesea orăşenii cînd îi descriu pe plugari. In „Ferestre deschise" (cu excepţia comentariului dintre tablouri care n-are nici o noimă şi care diluiază printr-o frazeologie cam goală ceea ce se vede pe scenă) la fel. Dramaturgul izbuteşte să te facă să crezi că a ucenicit în uzină, că bunicul său este oţelar, ca maistrul Sudri-gean, că la etajul doi al blocului secţionat în piesă, locuieşte cu familia, chiar el. Acelaşi lucru pentru „Explozie întîrziată", dar de data aceasta cu o lume cu totul diferită. Everac izbuteşte să fie autentic aproape în toate ipostazele, să absoarbă odată cu substanţa problemelor particularităţi geografice, de rnediu şi individualitate, să vorbească cînd înţelept, arhaic şi dialectal (ca maistrul cel bătrîn), cînd cinic, preţios şi maladiv inteligent (ca avocatul ratat), cînd sec, fără efuziuni de tandreţe, verde, ironic, impersonal, aluziv (ca ţăranii lui), cînd în jargon profesional (ca doctorul monden din „explozie" sau chimistul din „ferestre"...), cînd în jargon de clasă (ca doamna Conţescu) cînd în jargon de şmecher (ca memorabilul său Stelică („Da'ce, sîntem la Brăila să-mi dea cu vaporu-n cap ?").
Everac trece dintr-un strat social în-tr-altul, schimbînd cu uşurinţă nu numai felul de a vorbi al personajelor, ci şi tonul propriului său glas, al propriului său stil de a comenta faptele. Im „Ferestre deschise" cultivă un timbru reportericesc. Cu o agilitate   specific   jurnalistică, dramaturgul
165
caută fapte, fapte, fapte, şi le notează pe scurt, fără să le disece prea amănunţit şi să le comenteze prea mult. Frumuseţea acestui reportaj dramatizat nu stă în excesul de profunzime, în reflecţii inedite, ci în spontaneitatea şi căldura cu care sînt surprinse dintr-o realitate inedită o serie de întîm-plări cotidiene semnificative pentru viaţa oamenilor care construiesc socialismul. In „Explozie f.ntîrziată" dimpotrivă, dramaturgul este reflexiv, preocupat să extragă esenţa actelor omeneşti. Firul epic interesează doar în măsura în care favorizează discuţia de principii. Intîmplările nu mai sînt îngrămădite unele peste altele cu dezinvoltură ziaristică, ci sînt puse la microscop, mărite enorm. Accentul oade pe idei şi pe demonstrarea lor. Aci, lipsa „acţiunii" nu plictiseşte pentru că autorul ştie să facă mişcarea ideilor cel puţin la fel de interesantă ca şi mişcarea faptelor. Şi piesa reprezintă o reuşită în măsura în care autorul nu-şi uită intenţiile şi nu introduce în discuţie un element secundar care reduce semnificaţiile generale ale piesei şi dă zbuciumului unei conştiinţe un caracter minor. Supleţea şi autenticitatea cu care Everac face însă în general trecerea de la o specie dramatică la alta (reportaj, piesă de „idei", piesă de caractere şi atmosferă — „Poarta") te lasă să bănuieşti o activitate literară prealabilă celor patru lucrări tipărite, o activitate în decursul căreia dramaturgul a căpătat o experienţă incontestabilă. Pentru că piesele lui cu toate deficienţele lor, n-au nimic care să trădeze debutantul. Textul te lasă să descoperi inteligenţă artistică şi subtilitate, dar o subtilitate care nu se lasă înecată în nuanţe. Briza poetică nu se confundă cu literaturizările ad hoc. Poezia aparţine lucidităţii şi trăieşte nu în fraze aforistice, în metafore sau fragmente „scrise frumos". Ea emană din cuvinte, căptuşeşte Teplicile cu un al doilea sens mai profund, mai larg decît cel exprimat „la propriu", dă limpezimi textului, adîncime subtextului, dă motivelor piesei rezonanţe de simbol. Simbolul „ferestrelor deschise", al porţii, care
nu mai poate rămîne încuiată, simbolul exploziilor în lanţ.
Amestecată şi cu alte calităţi tinereţea nu dă celorlalte lucrări un aer impersonal, ci farmecul personalităţii neîmplinite încă, dar în plină şi rodnică formare. Ceea ce cucereşte de pildă la C. Teodoru („Partea leului") este verva generoasă, robustă, de-esenţă populară. Autorul se mişcă pe scenă, cu naturaleţă, cucereşte prin jovialitate, prin francheţe, printr-o inteligenţă sănătoasă care-1 împinge să povestească ceva, de natură să intereseze nu numai două rîn-duri de fotolii, ci întreaga sală. Noţiunile-folosite în discuţie fac parte din conversaţia cotidiană. O fată asaltată de pretendenţi galanţi îşi întreabă ironic cavalerii dacă s-au inspirat din „Un minut de adevăr", un gestionar îşi subliniază credinţai cu versuri stîlcite din „Clinele soldatului" (...şi-n puţine zile chinuit a murit"). Personajele negative discută despre prevederile-codului penal în materie de furt. Se discuta despre „perisabile", „bonuri de benzină", despre virament („eu mă fac că dau, ăla se face că ia"). Sub lumina plină de simpatie sau de sarcasm a reflectoarelor apar fel de fel de figuri familiare. Cel mai simpatic erou din piesă este simpatic pentru că este un erou popular (Tudorică Penteleu zis-Luigi din cauza maistrului său şi a slăbiciunii sale pentru opera italiană, de profesiune zugrav, mereu glumeţ, mereu cu-bidineaua în acţiune, mereu întovărăşit de o arie celebră şi de amintirea puştilor care-1 aşteaptă acasă, o droaie de copii, o echipă de fotbal). Ironia piesei este populară şl cîştigă sufragiile unanime ale sălilor arhipline pentru că sînt şfichiuite de pe poziţiile unei critici constructive şi plină de-răspundere, păcate ou care me-am bătut mu o-singură dată : matrapazlîcurile unui găinar păgubos, escrocheriile unui şarlatan versat,, frivolităţile unei cucoane „neînţelese", cu cap de gîscă şi of-uri romanţioase, colecţionară de aventuri la locuri cu vad („Mă-nebunesc după şantiere! Parol! Oa-
166
mani 'tineri, ingineri... să fi văzut la Fieni ce băieţi de viaţă...").
Sigur, că piesa lasă loc şi pentru mai bine. Sigur că dacă autorul s-ar fi preocupat mai stăruitor de cîteva personaje re-prezentînd o atitudine nouă în muncă şi în viată (inginerul Sava, pontatoarea, bătrînul maistru) .apariţia for .ar fi fost mai suculentă, conflictul şi mai viu şi rezultatul final şi mai bun. Dar tot aşa de sigur este că bilanţul reprezintă pînă la urmă un succes, că autorul se afirmă de la prima sa comedie cu o satiră bine construită plină de idei şi de actualitate.
La D. Dorian, se remarcă ingeniozitatea de constructor cu idei novatoare (mai ales în „Dacă vei fiîintrebat") şi un romantism inteligent, de factură nouă (mai ales în „Secunda 58"). Autorul e ziarist, ceea ce se poate deduce uşor din textele celor două piese (în ultimul timp s-a înregistrat un adevărat flux dinspre presă spre teatru), şi-şi priveşte meseria ca pe un titlu de onoare. A fi ziarist în presa comunistă nu este pentru el numai o calificare profesională, ci şi un fel de carte de vizită a principiilor lui morale şi politice, înseamnă a fi uman, generos, entuziast. De aici şi profesiunea preferată a eroilor săi (Dom-nica din „Secunda 58", corespondent de presă, Marin din „Dacă vei fi întrebat", redactor al ziarului comunist din orăşelul de provincie). De aici receptivitatea autorului faţă de aspectele şi atitudinile reprezentînd „noul". De aici şi un fel de deformaţie profesională cu care priveşte totul în jur şi de care îşi molipseşte şi eroii. Fiind obse-d.at de meseria sa, tot ceea ce-1 înconjoară este selectat parcă printr-o sită : acesta-i subiect bun pentru reportaj, acesta nu-i subiect bun. Din deformaţie profesională, lumea întreagă este văzută ca un enorm roman nescris încă, iar locuitorii ei sînt priviţi şi se privesc ei înşişi ca nişte eroi,posibili (Ştefan : „Probabil că purtaţi în valiză caietele nescrise ale primului dumneavoastră roman sau al primei piese... Dom-nica : N-ar fi exclus. Ştefan : Iar eu voi fi
unul din eroii negativi, cel care a încercat să vă decepţioneze... Sau în altă parte, Ştefan : — Tovarăşă Domnica, dacă vreodată deveniţi romancieră şi o să scriţi ceva despre acest şantier, să ştiţi că de aici trebuie început: (teatral) „Era o zi ploioasă de toamnă. Intr-un birou al şantierului unde eram de curînd angajată ca secretară se găseau parcă adunaţi înadins: inginerul şef (ironic), un adevărat erou pozitiv ai zilelor noastre, fratele lui, un tip- negativ..." etc. etc.).
Personajele sînt atît de puternic pterf-tate în imperiul literaturii încît chiar şi în suferinţele lor izbutesc să se detaşeze oarecum şi să-şi privească durerea din afară ca pe materialul brut al unei cărţi, al unui reportaj. De aici jocul ,,de-a reportajul" care revine mereu.
Eroul devine el pentru el obiect de literatură şi piesa ar căpăta .accente .pir.an.de!-liene dacă această dedublare nu ar fi odată de un val oald de lirism, dacă totul nu .ar sta sub semnul unui impuls romantic care izvorăşte din bucurie de viaţă şi entuziasm juvenil. Dorian totuşi nu vrea să pară romantic. El vrea să fie obiectiv, imparţial şi rece. De aceea îşi cenzurează mereu ieşirile lirice, opreşte căderea în sentimentalism în general la momentul oportun, se autopersiflează cînd simte primejdia vreunei efuziuni excesive. Mijlocul preferat este de a pune personajele să rostească ironic şi teatral ceea ce el vrea să spună serios, dacă nu s-ar teme de ridicol. Abu-zînd însă de procedeu, dramaturgul e prins tocmai de ceea ce i-e frică. Prisosul de ironie la adresa teatralităţii duce uneori la teatralism şi face ca unele replici să fie lipsite de spontaneitate. Textul pare a fi conceput pentru a fi citit, nu spus. In intimitatea unei discuţii de la om la om cuvintele devin emfatice; (Barbu : Domnişoară Elena ! In numele salvării unui nevinovat... In numele salvării unui om pe pieptul căruia ţi-ai lăsat poate într-o noapte fruntea... şi care ştie multe — multe cîn-tece... în numele unui om pe care l-ai să-
167
rutat poate pentru prima oară în viaţă cu patima cea mare... etc. etc.). In general însă valul, romantic este înviorător pentru că exprimă un entuziasm ţîşnit dintr-o stare lucidă. Este un optimism care nu are nimic de-aface cu metoda „sfârşiturilor fericite". De aceia rănile nu se închid automat la sfârşitul actului trei ca să transmită sălii o bună dispoziţie facilă. Ziarista din „Secunda 58", după ce a. stat o lună pe şantier, după ce „a cunoscut viaţa" şi durerile unei dragoste care nu se poate împlini pleacă de lîngă omul iubit îndurerată. Eşecul ei sentimental nu anihilează însă optimismul de fond al piesei, dimpotrivă : din felul în care sînt prezentate lucrurile devine şi mai pregnantă ideia torţei morale a societăţii noastre capabilă să-i facă pe oameni să-şi depăşească durerile personale, să capete sentimentul că sînt utili şi că viaţa cu toate posibilităţile ei îi aşteaptă ca să-i redreseze. Setea de viaţă pe care o degajă piesele lui Dorian nu este numai efervescenţă juvenilă. E o atitudine de viaţă, proiecţia unei filozofii optimiste şi puternice.
•
Maturitatea se exprimă nu numai prin conţinutul pieselor şi se recunoaşte numai în natura plină de personalitate a debuturilor, ci şi în construcţia pieselor, în tehnica îor, în modul lor de expresie. Dominant este faptul că începătorii nu se lasă deloc intimidaţi de canoanele academismului, ale rutinei. Cînd scena este prea scundă, Everac înalţă un etaj, cînd albia subiectului devine prea strimtă Dorian sparge unitatea acţiunii şi conduce sub ochii noştri ca într-un roman mai multe acţiuni paralele întrerupîndu-le şi reasamblîndu-le în ritm de scenariu cinematografic („Dacă vei fi întrebat") ; cînd argumentele orale nu mai ajung, autorul „Exploziei întîrziate" face să apară în apartamentul care adăposteşte o dramă familiară, un colţ dintr-o cazan-gerie, o santinelă lîngă un pod în plină viforniţă sau o galerie de mină. Cînd dialogul devine insuficient Dorian face să se audă pe scenă glasul amintirilor, iar cînd
vrea să fie şi mal convingător, dramaturgul nu se sfieşte să pună între scenă şi sală ca în „Dacă vei fi întrebat" lentila care apropie şi ajută să vezi cum vor arăta lucrurile peste un an, peste doi, peste cincisprezece.
Rodica : Tovarăşe Marin... departe-de-parte... mi se pare că văd o fată făcîndu-mi semn cu mina.
Marin: Eşti tot tu! Rodica.
Barbu : Uită-le bine... Eşti tot tu !
Marin : Peste cincisprezece ani... Cînd am avea ce răspunde...
Barbu : Dacă vom fi 'întrebaţi.
Rodica : (Parcă strigîndu-i celeilalte fete, ca pentru a o chema) Rodicaaa ! Rodicaaa !
Ceea ce mi se pare cu totul remarcabil în piesa aceasta a lui Dorian (ca şi în celelalte piese) este lipsa de gratuitate, justificarea acestor cutezanţe. Spargerea tiparului nu este consecinţa unei căutări formale, sau a unor extravaganţe tehnice. Pulverizarea prejudecăţilor se face cu naturaleţe pentru că este impusă nu de o altă prejudecată (de a fi cu ori ce preţ original) ci de dezvoltarea ideii. Cînd Everac face ca acţiunea să se petreacă simultan pe planuri suprapuse simţim că gestul nu caută pitorescul prin arătarea unei existenţe pestriţe, ci corespunde ideii că Hunedoara — aşa cum o concepe el în această piesă — poate fi arătată cel mai bine nu printr-o poveste individuală, ci printr-o imagine de panoramic, mai cuprinzătoare şi mai concludentă decît urmărirea unui singur destin. Cînd autorul aduce în apartamentul doctorului şi al Fanei pe muncitori, gestul nu are nimic forţat pentru că se naşte din focul şi duritatea demonstraţiei Iui Vintilă care vrea prin argumente violente să forţeze şi şă sfărîme îngustimea interlocutorilor săi. Formula piesei lui Dorian „Dacă vei fi întrebat" este nu numai o inovaţie tehnică ingenioasă, un mecanism de întindere şi destindere a arcului tensiunii dramatice prin calcularea abilă a fiecărui efect. La tensiune duce nu numai strategia tehnică, ci în primul rînd necesitatea de a lumina progresiv evoluţia unor personaje, necesitatea de a răspunde
168
sistematic la întrebarea „cum au ajuns aici? "
Desigur, nu toate piesele sînt ireproşabile şi din punct de vedere al construcţiei. Everac şchiopătează ila finaluri, .adică tocmai atunci cînd tot ce ,a fost spus se luminează de o anumită perspectivă, se coagulează într-un anumit sens. Metoda obişnuită este de a introduce un gest sau o atitudine care diminuează valoarea generalizatoare a lucrării. Aşa se întâmplă cu finalul din „Poarta", cu izbucnirea copilărească de a arde locul pe care a stat tiranul, de a distruge în foc microbii exploatării. Reacţia nu este imposibilă avînd în vedere caracterul eroului, dar ea trebuia comentată, judecată, interpretată în aşa fel încît să se simtă că autorul vede în ea o falsă soluţie şi drumul propus de el este altul. O înclinare asemănătoare am găsit în „Explozie întîrziată", unde dramaturgul a avut tendinţa să restrîngă întrebările capitale ale unui intelectual care începe să înţeleagă degradarea lui treptată numai la problema de a avea sau nu clientelă particulară. Din fericire nici aceste deplasări ale centrului de greutate şi nici unele izbucniri de un entuziasm prea retoric ale lui Vintilă nu pot să anihileze orientarea generală a piesei, capacitatea ei de a răspunde la cîteva probleme majore, bucuria de viaţă pe care o iradiază, aşa cum tabloul ultim din „Ferestre deschise", foarte necesar ca idee, dar pe care dramaturgul nu a izbutit să-l integreze organic în ţesătura piesei (şi de aceia pare adăugat artificial) nu a izbutit să ne modifice impresia generală.
Există apoi la majoritatea pieselor discutate aici o anumită înclinaţie spre repetarea unor personaje fixe pe care dramaturgii — cu ştiinţă sau fără — şi le împrumută reciproc, restrîngînd în felul acesta varietatea de tipologie .a pieselor de actualitate. Cristescu, şoferul lui Dorian din „Secunda 58", omul care nu vrea să-şi facă „visuri, iluzii şi alte etcaetera" este Stelică, şmecherul lui Everac din „Ferestre deschise", un Stelică mai puţin abundent, mai puţin
colorat, dar un Stelică, adică acelaşi băiat zurbagiu, molipsit de aceeaşi flecăreala, cu aceeaşi aparenţă de nepăsare, sub care se ascunde acelaşi sentimental, căci amîndoi sînt în fond băieţi buni, amîndoi sînt îndrăgostiţi, amîndoi fac pe grozavii, amîndoi pozează în blazaţi, amîndoi glumesc în acelaşi chip, adică punînd sentimentele în termeni de producţie (Cristescu : „...După ce că mă scoli cu noapiea-n cap şi mă rogi să te iau cu mine, că mori nu alta... îmi pare rău, ie credeam întreprindere serioasă... Stelică : „Hai ieşi niţel să mergem un pic să ne aiurim. Hai vii? Te duc, te-aduc în stare bună, fără reparaţii...") Domnica din „Secunda 58" este o altă faţă a Rodichi: din „Dacă vei fi întrebat". Aceleaşi izbucniri juvenile, aceleaşi elanuri, aceeaşi puritate şi transparenţă (cu o suplimentară nuanţă de maturitate şi spirit acidulat la corespondenta de presă). Chimistul bătrîn de la Hunedoara este Tunsoiu de pe şantierul descris de Dorian. Aceeaşi uitare în muncă, aceeaşi iubire pătimaşă de meserie, acelaşi ataşament, aceeaşi scrupuloz'itate, aceeaşi modestie. Luigi din „Partea leului" este Ai-lincii din „Secunda 58". Pe avocatul din „Ferestre deschise" îl regăsim sub numele Ştefan Mareş în „Secunda 58", ceva mai puţin rafinat, dar cu acelaşi limbaj cinic, cu acelaşi .aer dezaibu»at, cu acelaşi rictus ironic, cu aceeaşi maliţie de ftizie incurabil, cu spectrul aceleiaşi ratări. Această repetare dă la un moment dat celui care vede în aceeaşi stagiune piesele, un sentiment al lipsei de varietate nu a tipurilor (căci problema nu este de a descoperi cazuri ieşite din comun, nerepetabile) ci a caracterelor, a ipsihologlitor individuale. Vechiul intelectual — de exemplu — câştigat de tot ceea ce se face azi în ţara noastră este greu să ■nu-I regăsim într-o rpiesă despre marile construcţii, dar am fi vrut ca el să apară pe scenă de fiecare dată sub trăsăturile vii, unice, ale unui anumit ins.
Faptul că formulele novatoare ale pieselor au fost impuse de conţinut nu exclude însă ca uneori autorii să se lase furaţi de propria  lor ingeniozitate şi să  se arate
169
dispuşi să sacrifice veridicul de dragul construcţiei. Piesa „Dacă vei fi întrebat" dovedeşte un talent de dramaturg-arhitect şi un bun simţ -al gradaţiei cu totul remarcabil. Dar dacă spectatorul se scutură de vraja tehnicii misterului el nu găseşte în text un răspuns destul de lămuritor pentru o întrebare de fond : ce determină organizaţia comunistă ca în condiţiile istorice ştiute să accepte tratativele cu patronul, riscând viaţa unui om ; pentru ce se duce P.anait Viancea acasă la Roznoveanu ?
Mai există la piesele discutate aici şi alte puncte vulnerabile. Ceea ce este important este însă faptul că bilanţul general indică un rezultat extrem de pozitiv. Prin materialul lor uman, prin viziunea pe care autorii o au asupra realităţii piesele acestea trezesc într-adevăr sentimentul că te afli în faţa unor lucrări de ascuţită actualitate. Se simte că aici nu e vorba numai de o realitate pentru care cititorul are un interes livresc, ci de o realitate faţă de care are o afinitate sentimentală pentru că este /realitatea epocii lui, a vieţii tlui. De aceea piesele acestea izbutesc să trezească în noi nu numai un ecou literar. Ce se spune acolo are aderenţă la ceea ce trăim noi în fiecare zi. Ce se spune acolo atinge în noi un nerv sensibil, răspunde la o anumită stare de spirit, ne pune faţă în faţă cu nişte realităţi de care ne simţim legaţi
prin cordonul ombilical al existenţei noastre, ne şopteşte printre rânduri de te fabula narr.aitur. întâmplările -acelea fac într-un fel: parte din chiar biografia noastră.. Ne sînt cunoştinţe vechi şi secretara inimoasă şi simpatică de pe şantierul descris de Dorian,, ca şi Petre din „Ferestre deschise", ca şt bunica care strânge bani la ciorap ca „săi ridice casă", ca şi ţăranii din „Poarta" care nu mai sînt nişte apariţii arhaice în costume naţionale vorbind cu înflorituri şi cimilituri, ci ţărani contemporani care au început ca nişte Moromeţi ai zilelor acestea' să citească ziarul, să vorbească de „se-meteuri", să discute chestiuni politice. In piesele acestea există realitatea lumii în. care trăim noi, acum ; există o poezie inedită născută din împrejurări şi ciocniri inedite pentru că niciodată în trecut un-dramaturg n-ar fi putut să spună povestea unei asemenea ziariste şi a unui asemenea şef de şantier; pentru că niciodată în trecut un oraş imuincitoresc nu arăta aşa; cum arată cel din „Ferestre deschise".. Mîine dificultăţile vor fi cu siguranţă şi mai mici. Mîine indivizi ca Bartolomeu („Partea leului") vor fi la muzeul istoriei, ca ploşniţa lui Maiacovschi. Dar rezonanţa pe care o au în noi aceste piese vine din faptul că izbutesc să fixeze farmecul inedit al acestor zile, al acestei etape istorice, aK acestor greutăţi, al acestor izbînzi.
170
DEMNITATEA INTELECTUALULUI, „CANGRENA" Şl ANDRE MALRAUX
VLADIMIR COLIN
Hradiţionalul turn de fildeş s-a prăbuşit în flăcările celui de-al doilea război mondial. Fisurată, stropită de sânge, ruina lui a apărut (în fine!) atît de anacronică în era marilor lupte sociale, a prăbuşirii colonialismului, a cuceririi spaţiului cosmic, încît pînă şi ultimii (întârziaţi) neofiţi ai artei pure au înţeles că n-are rost să-şi cheltuiască puterile, încercând să-1 restaureze în spiritul veacului al XIX-lea. Turnul de fildeş al „splendidei izolări", refugiul artiştilor satisfăcuţi de propriul lor univers şi nedorind să se păteze prin atingerea de filistini (înţeleşi, de-avalma, ca reprezentanţii tuturor claselor sociale, în măsura în care nu erau „monştri sfinţi") a devenit o piesă de muzeu : obiect de cercetare ştiinţifică pentru unii, pretext al unor nostalgice suspine, pentru alţii.
Cum se pare însă că locul tradiţionalului turn nu poate rămîne gol în societatea burgheză, am putut asista după război la gruparea unor intelectuali pe o poziţie de „mijloc", care se vrea „independentă". Locatarii turnului de fildeş refuzau să vadă lumea, se închideau în mansarda „absintului cu stâlpi verzi" şi nu mai auzeau clocotul străzii. Lumea pătrunde azi în orice încăpere, fie şi sub forma imaginilor de pe ecranul de televiziune, iar glasul a sute de mii de demonstranţi nu poate fi împiedicat să treacă prin ziduri oricît de groase.
Secolul al XX-lea îl obligă pe cel mai ,;pur" artist să dea ochi cu vj.aţa reală ; iar reacţia firească a celui care nu vrea, sau nu e în stare s-o înţeleagă, se exprimă prin teamă, prin refuzul de a alege, de a se angaja, teamă şi refuz mascate sub lozinca poziţiei „independente", a eclectismului estetic.
„Se poate oare vorbi despre o literatură, despre o artă de „stingă" şi despre o literatură, despre o artă de „dreapta" ? se întreabă Bernard Pingaud, într-un editorial publicat în „Les Lettres nouvelles", revistă pe coperta căreia figurează ca membru în comitetul de redacţie. „Ne-am putea întreba mai întli dacă e bine să le deosebim. Arta e o treabă singuratică, care se pretează cu greu la clasificări... E izbutită ? E nerealizată ? Iată singura problemă... Intre cărţile de azi pe care aş fi îndemnat să le calific de „stînga" şi cele care mi se par a ţine de o estetică de „dreapta"... istoria... se va mulţumi să menţioneze operele care vor fi lăsat o diră în memoria oamenilor", conchide editorialistui, reducând problema la o chestiune de talent S-ar părea, deci, că o carte incitând la ură rasială şi linşaj, de pildă, ar avea acelaşi drept la recunoaşterea posterităţii ca un roman m,ilitînd pentru drepturile omului. Să reţinem, deocamdată, că „independentul" Pingaud le-ar aprecia, pare-se, deopotrivă.
Dar poate că poziţia revistei „Les Let-
171
ires nouvelles" nu trebuie identificată cu cea a unuia dintre membrii comitetului ei de redacţie ? Iată ce scrie Maurice Nadeau, directorul revistei, exprimînd limpede teama despre care vorbeam mai sus: „Intelectualul... trăieşte în intervalul unui TIMP MORT, sub efectul unei anestezii. Realitatea ne scapă, n-avem putere asu-pră-i şi cuvintele pe care le putem rosti în golul ce ne înconjoară nu lovesc, s-ar zice, nici o ureche, ni se usucă pe buze". Şi, mai departe, referindu-se la „neputinţa" intelectualilor, constată că există un singur cuvînt „asupra căruia n-au priză nici puterile, nici împrejurările: cel pe care artistul şi-l şopteşte sieşi, pe care-l încearcă asupra unui auditor redus întîi ia propria-i persoană".
Maurice Nadeau, prin urmare, socoate că intelectualul nu e auzit şi că nu-i rămîne, astfel, decît să tacă. De ce? N-are oare cui să se adreseze? N-are ce spune? Şi ce-ari trebui el să comunice, după Nadeau ? „Vocea profundă a epocii noastre, conştiinţa ei chiar, nu se pot exprima astăzi decît la modul farsei tragice, al bufoneriei deznădăjduite, al locului comun ridicat la înălţimea unei filozofii."
Lucrurile par a începe să se lămurească. Dacă intelectualul socoate că „farsa tragică, bufoneria deznădăjduită şi locul comun" reprezintă conştiinţa epocii noastre, nu ne mai mirăm că „realitatea îi scapă"... Un contact cu această realitate i-ar prinde, fără îndoială, bine. Poate că şi-ar da seama de ceea ce reprezintă într-adevăr „conştiinţa epocii noastre", dacă ar face „o baie de mulţime", cum preconiza Lautreamont, atunci cînd înţelesese ceea ce Nadeau nu înţelege încă. Şi iată că i se oferă un prilej, printre multe altele, marea manifestaţie organizată la Velodromul de Iarnă de către Comitetul Naţional al Scriitorilor.
Peste o sută de scriitori francezi se vor întîlni cu cititorii lor, le vor cunoaşte
părerile. Sînt scriitori de toate nuanţele pol.itv.ce, de toate convingerile artistice — e^ pînă şi Bernard Pingaud printre ei — căci, aşa cum spunea Pierre Daix în „Les Lettres frangaises" : „Nu poţi urmări ce se petrece în literatură şi artă... eliminîndu-i în mod artificial pe creatorii de stînga." Prin urmare, un front larg al scriitorilor reprezentativi, faţă-n faţă cu cititorii, care-şi vor spune cuvîntul. Reacţia lui Nadeau ? Enervare, dispreţ şi ironie. Exemplul acesta de solidaritate artistică şi cetăţenească, unitatea scriitorilor şi voinţa de a se întîlni cu cei ce constituie raţiunea lor de a îi îl scot literalmente din sărite pe directorul revistei „Les Lettres nouvelles". „Din punct de vedere al limbii franceze, al literaturii franceze, al geniului francez, exclamă el, toate deosebirile se estompează: executanţi ai aceluiaşi concert, (scriitorii), nu se mai deosebesc intre ei decît prin instrument şi partitură". Mărturisesc că nu văd ce poate fi atît de revoltători în situaţia aceasta, pe caTe Nadeau o denunţă cu ironie, dar disting clar dedesubtul atitudinii lui : teama. Veşnica teamă de a da ochii cu masa. Dispreţul pentru neintelectualii şi intelectualii care i-ar putea dovedi că farsa (chiar tragică), bufoneria (chiar deznădăjduită) şi locul comun (chiar ridicat la înălţimea unei filozofii), nu reprezintă conştiinţa omenirii. Că nu lupta dintre o pură „avangardă" şi „academism" ci lupta de clasă condiţionează progresul. Comitetul Naţional al Scriitorilor nu s-a temut să invite la Vel'd'Hiv' scriitorii de toate convingerile. Maurice Nadeau, însă, s-a temut să dea curs invitaţiei. Şi totuşi,...
Realitatea e atit de încăpăţînată, pereţii încăperilor au devenit atît de subţiri, încît Les Lettres nouvelles, în care B. Pingaud declara implicit că ar putea aprecia o carte militînd pentru linşaj şi în care M. Nadeau vorbea despre „auditorul redus la propria persoană" a scriitorului, Les Let-
172
ires nouvelles publica la 13 mai, o lună-două după afirmaţiile citate, următoarea informaţie :
„LINŞAREA  LUI  FERDINAND OYONO
In seara de joi 30 aprilie, puţin după miezul nopţii, prietenul nostru Ferdinand Oyono, negru camerunez, autor al lucrărilor „O viaţă de boy" şi „Bătrînul negru şi medalia", publicate în colecţia Lettres nouvelles, se .afl-a cu o prietenă albă la încrucişarea bulevardului Saint-Germain cu Rue de l'Ancienne-Comedie, cînd o bandă de cincisprezece tineri, arborînd insigna „Tinerei Naţiuni" (Organizaţie dizolvată de şeful guvernului) s-a legat de prietena lui, insultînd-o şi lovind-o. Inter-punîndu-se între ea şi agresori, prietenul nosltru, care le dădea astfel ieftinul pretext pe care-1 căutau, a fost atunci victima unui linşaj în toată puterea cuvîntului. Izbutind totuşi să scape, nu departe de Saint-Germain-des-.Pnes a fost din nou ajuns de tinerii cavaleri ai „purităţii rasiale". Călcat în picioare, bătut, cu hainele sîîşiate, Ferdinand Oyono a primit în cele din urmă o,, lovitură de cuţit în spate, înainte ca poliţia, prevenită, să poată pune mîna pe unul dintre 'agresori, pe care prietenul nostru îl ţinea cu putere. Alţi patru au fost de asemenea .arestaţi, în vreme ce Oyono, pierzînd sînge, era transportat la spitalul Laenec, unde a suferit de îndată o intervenţie chirurgicală.
Agresiunea s-a petrecut de faţă cu numeroşi martori, care s-au ferit să intervină. Unii dintre ei s-au dus totuşi în mod spontan la comisariatul din apropierie pen-Itu a depune mărturie în favoarea victimei. Oyono a ieşit din spital la 4 mai, plin de vînătăi (mai ales la cap) şi cu o rană închisă prin cinci puncte de sutură. Ne-a declarat că nu se mai simte în siguranţă într-o ţară despre care i se spusese că e a lui şi unde prietena sa avusese de cîtăva vreme de suferit din pricina remarcilor obscene ale golanilor din Cartierul Latin. Nu sie îndoieşte că agresiunea căreia i-a  căzut   victimă a fost   pusă la
cale. Ne întreabă dacă, în calitate de „protectori" ai Camerunului (fie şi în ceea ce ne priveşte şi apărînd-o cu piepturile noastre) sîntem în stare să asigurăm viaţa supuşilor camerunezi care vin să studieze la Paris"...
Să menţio'nărn că Oyono îşi anunţase participarea la întîlnirea organizată de Comitetul Naţional al Scriitorilor pe Velodromul de Iarnă şi că a fost ulterior cooptat în acest comitet.
La 27 mai Les Lettres Nouvelles reveneau, sub titlul „Manifestări rasiste", rela-tînd despre.o nouă agresiune săvîrşită la ieşirea teatrului Hebertot (o pereche mixtă atacată şi bătută de tineri fascişti) şi despre o alta în cartierul Latin, unde cinci huligani „neştiind că negrul cu care aveau de-a face era un boxeur profesionist" au nimerit-o prost : „patru au rămas în nesimţire, al cincilea a luat-o la fugă". Alte asemenea atentate au fost înregistrate în Algeria (unde au avut şi un caracter antisemit) „Hotărît lucru, politica de „măreţie", dă unele roade veninoase", conchi-deau Les Lettres nouvelles.
In sfîrşit, în numărul din 1 Iulie, însuşi Maurice Nadeau publică următoarea „Scrisoare deschisă către Andre Malraux" :
„Domnule Ministru,
In clipa în care-aţi luat în primire înalta funcţiune la care v-a chemat încrederea generalului De Gaulle, aţi declarat că noul guvern va rupe cu obiceiurile primejdioase ale ceior care l-au precedat. Incar-nînd de aci înainte „Franţa", „măreţia", „generozitatea" „misiunea ei tradiţională", guvernul nu va mai îngădui să se perpetueze în Algeria una dintre instituţiile ruşinoase, care a contat printre tristele apa-nagii ale celei de a patra republici a domnilor Guy Mollet şi Robert Lacoste : tortura. Ca şi noi, aţi fost -apoi sensibil la scandalul asasinării (camuflată în dispariţie) lui Maurice Audin. Tortura lui Henri Alleg v-a indignat pe bună dreptate, .aşa încît confiscarea cărţii de către „prinţii"   care  v-au precedat,   a   suscitat din
173
partea dvs. un protest public. Declarînd în mod solemn că de la luarea puterii de către generalul De Gaulle, „tortura a dispărut în Algeria", şi propunînd unui grup de trei scriitori francezi consacraţi şi peste hotare să plece pentru a verifica la faţa locului, adevărul afirmaţiilor dvs., ne-aţi făcut să vă credem. Eraţi, fără îndoială, Ministru, dar eraţi totodată autorul Vremii dispreţului şi cuvîntut dvs. de scriitor nu putea fi pus alături de cel al politicienilor care au făcut dezonoarea Franţei. Prezenţa dvs. lîngă generalul De Gaulle constituie chiar, pentru mulţi, cauţiunea de care aveau nevoie..,
Doar cîteva luni au trecut de la declaraţia dvs., că am şi avut pricini să ne alarmăm. Henri AMeg rămînea în închisoare şi călăii lîn libertate. Aţi întărit, prin tăcerea dvs., legenda dispariţiei fără urmă a lui Maurice Audin. în sfârşit, torturile continuau. Dintre toate mărturiile care vi s-au adus, una, pe care o cunoaştem, căpăta o însemnătate deosebită : ea venea de la un orn care v-a fost prieten şi coleg de arme şi care, deznădăjduit, făcuse călătoria în Algeria pentru a v-o împărtăşi. I-aţi repetat angajamentul implicat în declaraţia dvs., dar printre cuvinte aţi şi lăsat să străbată o neputinţă poleită cu iluzii. Adresîndu-vi-se în particular, dvs. şi generalului De Gaulle, Uniunea Scriitorilor pentru Adevăr nu s-a bucurat de ma,i mult succes. Fireşte, Comisia de Ocrotire a renăscut din propria-i cenuşă, dar cu ea a renăscut şi scepticismul, în ciuda curajului cîlorva dintre membrii răposatei comisii Afacerea Audin, cazul Alleg, nenumăratele mărturii despre torturile şi asasinatele săvârşite în Algeria, nu interesează, în chip vădit, Comisia de Ocrotire. Alibiul, pe care a fost însărcinată să-1 reprezinte, nu mai există nici măcar ca alibi.
Un nou fapt, de o excepţională gravitate, ne sileşte să vă adresăm această scrisoare : ştirea, cunoscută de fapt de şase luni, că tortura a obţinut dreptul de cetăţenie în metropolă, la Parts, la cîţiva paşi de Ministerul dvs. Cinci studenţi algerieni, membrii ai Frontului de Eliberare Naţională, arestaţi de poliţie şi a căror judecată
a fost amînată pentru o raţiune majoră : asasinarea avocatului lor, dl. Aoudia, in ajunul procesului, descriu cu amănuntele cumplite, pe care le cunoaşteţi, maltratările la care au fost supuşi de către poliţişti. E greu de crezut, domnule Ministru, că le-aţi citit mărturiile fără a tresări... Acum nu se mai torturează în Germania, în Spania, ci Ia uşa dumneavoastră, la dumneavoastră, şi nu scoateţi o vorbă împotriva celor pe care odinioară i-aţi făgăduit pedepsei ? Prea arn fost hrăn,iţi cu opera dumneavoastră pentru a crede că autorul ei o poate .renega azi : opera vorbeşte pentru dumneavoastră. Ea se poate ridica, la nevoie, împotriva dumneavoastră. Nu degeaba aţi ştiut să daţi literaturii de imaginaţie un nou sens şi o nouă răspundere, nu degeaba i-aţi înapoiat romancierului demnitatea, pe care risca s-o piardă în gratuitate, estetism sau în exerciţiul nu se ştie cărui mandarinat.
Mai e un lucru şi mai grav, ştiţi bine. Colegul dvs. din guvernul generalului De Gaulle, Domnul Ministru de Interne, a pus să se confişte Cangrena. E un reflex, care ţine de funcţia lui ; ca şi noi, îi înţelegeţi naivitatea. Poliţiştii, cărora le e şef suprem — şi dintre care unii au fost chemaţi din MaTOc şi din Tunisia, în virtutea cunoştinţelor lor speciale despre „guzgani", fără îndoială, în virtutea, poate, şi a „antrenamentului" lor — poliţiştii cărora le comandă, torturează, dar el nu vrea ca strigătele victimelor să fie auzite. El nu• ştie, pentru că nu-i scriitor ca dumneavoastră, că nu există pe lume închisoare — sau, Ia periferia pariziană, sală oricît de drăguţ numită de „gimnastică" — ai cărei pereţi să fie destul de groşi pentru a înăbuşi gemetele celor schingiuiţi. El nu ştie că în clipa asta, chiar, vaietele lor au şi izbit, într-un colţ îndepărtat de lume, urechile unui tînăr scriitor ce seamănă, poate, cu cel care-aţi fost acum treizeci de ani şi care, chiar dacă n-are talentul dumneavoastră, riscă să depună mărturie pentru posteritate că Andre Malraux a împărţit răspunderile cu o Putere care foloseşte călăii.
174
Naivitatea domnului Ministru de Interne nu e totuşi lipsită nici de şiretenie, nici de ipocrizie. Intr-un comunicat, care ■ar dori să justifice confiscarea Cangrenei, se aruncă îndoiala asupra adevărului faptelor pe care cartea le denunţă. Cei cinci studenţi algerieni, deşi transferaţi, datorită stării lor, din localul poliţiei la spital, nu s-ar fi pliîns din capul locului judecătorului de instrucţie şi nu şi-ar îi amintit deoît „apoi" de maltratările la care au fost .supuşi. Ar fi refuzat să primească medicii experţi, care le-au fost trimişi. In .sfîrşit, „trei .acţiuni" au fost deschise „împotriva lui X... pe motiv de violenţe voluntare". Nu mai e nevoie, atunci cînd ne Adresăm dumneavoastră, Andre Malraux, :să arătăm sforile naivei stratageme după care victimele n-au fost torturate şi trei acţiuni vor ,îi deschise „împotriva lui X... pe motiv de violenţe voluntare". Urmărind tirul acelej logici, cu care se spune că de la Descartes compatrioţii noştri sînt bine înzestraţi, ar trebui poate să luăm apărarea poliţiştilor bănuiţi „pe nedrept". Sunteţi, ca şi noi, liniştit în ceea ce-i priveşte. Aceşti domni X... cărora victimile le zu-,grăvesc portrete atît de precise că ori care cititor al Cangrenei i-ar putea recunoaşte, dacă ei i-ar fi prezentaţi, şi pe care de şase luni nimeni nu s-a gândit să-i confrunte cu acuzatorii lor, nu-şi vor sfârşi cariera mai tulburaţi decît călăii lu,i Henri Alleg, arătaţi pe nume în Tortura. De altfel, sînt ei oare altceva decît nişte executanţi neîndemînatici ?
Poliţiştii, într-adevăr, îşi fac aneseria, ■chiar cînd îi depăşesc limitele. Militarii socot că şi-o fac pe a lor, chiar cînd răstoarnă Republica. Ministrul de Interne îşi face datoria acoperindu-şi subalternii, iar generalul De Gaulle, ori cine ştie, are -alte subiecte care-I prteoeupă. Nu există decît un om despre care te întrebi dacă
şi-a luat drept singură sarcină pe aceea de a revărsa valuri de elocinţă la Cannes, în Sahara Sau pe treptele Acropolei, pentru a premări cinematograful, Franţa generoasă şi Secolul lui Pericle. E, oricum, de mirare că n-are de spus un euvînt in favoarea a ceea ce a înălţat pînă la rangul de entitate universală în opera sa, sub numele de „condiţie umană" şi pe care n-ar putea-o întrupa astăzi decît în trupul şi sufletul unui .algerian torturat, care cere dreptate".
Comentariile ar părea de prisos. Realitatea, încăpăţânata realitate, a ajuns — in ciuda lor — jpînă la ,aş;a-ziişii intelectualii „'independenţi", silindu-i să ia atitudine, să se contrazică, să infirme „efectul anesteziei", să-şi "depăşească „propria persoană", şi să vorbească nu ân spiritul unei „bufonerii deznădăjduite", ci aşa cum trebuie şi poate să se exprime conştiinţa omenirii : răspicat, limpede şi curajos.
Dar...
Există, din păcate, un dar : nu se vede încă yiiici un semn că intelectualii de la Les Lettres nouvelles au înţeles să-şi depăşească şi anacronica noocraţie. Glasul intelectualului se adresează încă numai intelectualilor. Teama de mase îl împiedică încă să-şi dea seama că drumul lui adevărat e doar drumul poporului, că poporul reprezintă chezăşia succesului or,icărei iniţiative .generoase. Dacă nu va voi din nou ca vorbele „să i se usuce pe buze", intelectualul va trebui s.ă se angajeze. Nu în .funcţie de simpatii periodice, nu pentru campanii oriaît de generoase, ci definitiv, alături de intelectualii care şi-au şi descoperit menirea. Altminteri îşi va pierde demnitatea „în gratuitate, estetism sau în exerciţiul nu se ştie cărui mandarinat", aşa cum spune chiar Maurice Nadeau.
175
DISCUŢII
O veche confroversă mereu nouă:
CINE E AUTORUL POEMULUI ÎN PROZĂ „CÎNTAREA ROMÎNIEI" ?
EMIL BOLDAN
Centenarul     morţii    lui Alecu Russo a adus din nou  în discuţie problema  atît de controversată   a   paternităţii operei celei mai importante a scriitorului, „Cîn-tarea Romîniei". Recent, în revista „Viaţa romînească" (nr. 3, martie 1959, anul XII, pag. 94--103), Paul Cornea anunţă „o ipoteză nouă asupra paternităţii" „Cîntării Romîniei", iar cu cîteva luni   în   urmă, în în august 1958, Ion Const. Chiţimia publica, în volumul II din „Romanoslavica", tipărit în cinstea Congresului slaviştilor de la Moscova din 1958, articolul „Adam Mi-ckiewicz, N. Bălcescu şi „Cîntarea Romî-nei", care pledează pentru paternitatea lui Bălcescu. încă de mai înainte, în pregătirea centenarului, şi alţi cercetători au  dat la iveală lucrări în care se ocupă fie numai de  această  problemă,  fie,  tangenţial, în lucrări cu caracter mai general tratînd despre viaţa şi opera în întregime a lui Alecu Russo. Astfel, în volumul „Limbă — literatură" pe 1955, G. C. Nicolescu îşi publica studiul „Paternitatea „Cîntării Romîniei", argumentînd   pentru   paternitatea   lui N. Bălcescu ; în 1956,  subsemnatul semnam studiul introductiv la  a  11I-a   ediţie de „Scrieri alese" ale lui Alecu Russo ') (după
') „Alecu Russo : Scrieri alese — cu o prefaţă de Emil Boldan", E.S.P.L.A. Bibi. pt. toţi, 1956.
celelalte două din 1948 2) şi 19503) în care mă străduiam să demonstrez, pe linia atîtor altor „partizani" ai lui Alecu Russo, că opera discutată aparţine acestuia, şi nu lui N. Bălcescu ; şi, în sfîrşit, prin monografia sa „Alecu Russo", apărută la sfîrşitul anului 1957 4), Al. Dima, reluînd problema, aducînd şi noi argumente, venea să se încadreze în rîndurile acelor care au susţinut paternitatea scriitorului de la moartea căruia s-a împlinit, la 4 februarie anul acesta, un secol.
Noua mea intervenţie în dezbaterea problemei nu are alt scop decît acela, pe linia tezei paternităţii lui Alecu Russo, de a discuta doar unele din afirmaţiile acelora care combat această teză în ultimul timp. De aceea nu mă voi mai referi la studiul lui G. C. Nicolescu din „Limbă — literatură"5), pe care l-am discutat, parţial c adevărat (avînd în vedere obiectivul şi proporţiile studiului meu introductiv, care nu
2) „Alecu Russo : Scrieri alese. Omul /Opera/ Comentarii — ediţie îngrijită de prof. Emil Boldan", Editura de Stat, 1948, „Biblioteca de buzunar" nr. 81.
3) „Alecu Russo : Opere alese —- ediţie îngrijită, cu un studiu introductiv de Emil Boldan", Bucureşti, E.S.P.L.A., 1950.
*) Al. Dima : ,',Alecu Russo", E.S.P.L.A., 1957.
5) G. C. Nicolescu : „Paternitatea „Cîntării Romîniei", pag. 231—252, în „Limbă-literatură", 1955.
176
se putea ocupa numai de această problemă ca G. C. Nicolescu în studiul său), ci, într-o oarecare măsură, ca să nu dau acestui articol caracterul unei prea accentuate polemici, la articolul lui G. C. Nicolescu „O ciudată nebăgare de seamă" apărut în revista „Tribuna", acum un anc), la articolul lui Ion Const. Chiţimia7), amintit la început, şi la acela al Iui Paul Cornea din „Viaţa romînească" 8).
Mai întîi, ţin să-i cer scuze lui G. C. Nicolescu de a-1 fi decretat la un moment dat, în studiul meu, „ultimul apărător al unei cauze de mult pierdute", ceea ce pare să-l fi supărat foarte mult. Aşa am socotit atunci. In momentul acela, pînă la apariţia studiului meu, era într-adevăr „ultimul". Astăzi, recunosc, lucrurile stau altfel. Nu mai e „uilimul", ci, „dintre ultimii" apărători ai unei cauze pe care, ca afilia alţii, o socoteam de mult pierdută. De vreme ce însă Ion Const. Chiţimia vine să i se alăture, înseamnă că ei cel puţin nu consideră cauza încă pierdută. E dreptul lor. Timpul va arăta probabil de partea cui e adevărul. Pînă atunci, fiecare din noi să continuăm a aduce, nu cu încăpăţînare, de dragul discuţiilor doar, cu vanitatea obţinerii cu tot dinadinsul a unui cîştig de cauză, ci pentru apropierea noastră cît mai mult de adevăr, chiar dacă acesta rămîne încă — din motive obiective — învăluit în mister, argumentele noastre.
Pentru respectarea acestui adevăr, mă simt obligat să iau în discuţie unele din datele care par a-l ocoli.
c) G. C. Nicolescu : „O ciudată nebăgare de seamă", „Tribuna", Anul II, nr. 3 din 18 ianuarie 1958, articol polemic, la care am trimis un răspuns, dar redacţia „Tribunei" a socotit că nu este cazul să rni-l publice, pentrucă am refuzat să-l reduc la „exact proporţiile" articolului lui G.C.N.
7) Ion Const. Chiţimia : „Adam Mic-kiewicz, N. Bălcescu şi „Cîntarea Romîniei", „Romanoslavica", Bucureşti 1958, pag. 133—147.
s) Paul Cornea :' „Un veac de la moartea lui Alecu Russo. O ipoteză nouă asupra paternităţii „Cîntării Romîniei", „Viaţa romînească", nr. 3, martie 1959, Anul XII, pag. 94—103.
Astfel, punîndu-i pe cititorii „Tribunei"' în cunoştinţă de cauză, informîndu-i succint asupra miezului problemei, asupra vechii controverse în jurul paternităţii „Cîntării Romîniei" şi enumerîndu-i pe partizanii tezei apărate astăzi şi de d-sa., G. C. Nicolescu uită a-i aminti şi pe aceia care l-au socotit ca autor al poemului pe Alecu Russo : adică, după V. Alecsandri, Garabet Ibrăileanu9), Ovid Densusianu 10), P. V, Haneş"), P. P. Panaitescu 12), G. Zâne13), I. BreazuH), etc. etc., iar dintre ultimii, în afară de subsemnatul, cu care polemizează, Al. Dima (în lucrarea „Alecu Russo" nepomenită în întîmpinarea sa de G. C. Nicolescu, deşi apariţia acestei lucrări e mult ulterioară studiului meu) şi acad. D. Panai-tescu-Perpessicius" (în recenzia publicată în „Gazeta învăţămîntuiui" din 7 ianuarie 1958 — articol încă necunoscut, desigur, la acea dală lui G.C.N., a cărui „notă" apăruse în „Tribuna" în ziua precedentă).
O problemă readusă în discuţie ele G.C.N. în articolul său este aceea referitoare ia menţionarea „călugărului" „Russu" de către Vasile Alecsandri în cunoscuta scrisoare a poetului adresată lui Bălcesc» însuşi în 1851 : „îndată ce voi sosi Ia Moldova, voi căuta balada lui Mihai Viteazul şi ţi-oi trimite-o întreagă sau în parte, precum rni-a pica în mînă. De nu cumva voi descoperi-o, ţi-oi fabrica eu una, care le-a minuna, şi tu îi trece-o de baladă populară... cu chipul întrebuinţat pentru compunerea călugărului A... Rusu" 15), citat în care, în studiul meu, eu l-am înlocuit
9) Garabet Ibrăileanu : „Spiritul critic în cultura romînească", Ediţia a IH-a, ed. „Viaţa romînească".
10) Ovid Densusianu : „Literatura romînă modernă", ed. a IV-a, „Cugetarea". 1943.
") Petre V. Haneş: „Al. Russo: Scrieri", ed. 1908.
12) P. P. Panaitescu : „Contribuţii la o biografie a lui N. Bălcescu", Bucureşti, 1923.
13) G. Zâne: „N. Bălcescu: Opere" t. I, Partea a Il-a, 1940, pag. 258.
14) I. Breazu : „Contribuţii la studiul influenţei lui Bălcescu în cultura romînească", Almanahul literar, Cluj, 1952, nr. 12.
15) „Noua revistă romînă", J901 pag. 304..
12 — Viaţa Romînească, Nr. 9
177
pe A prin punctele dinaintea lui „Rusu" într-adins, numai pentru efectul stilistic şi elementul surpriză pe care-1 aduce numele lui Russo (Rusu) imediat după pomenirea cuvîntului „călugăr". G. C. Nicolescu este şi de astădată de părere că lectura exactă din scrisoarea autograf indicată este „călugărul N. Rusu", nu ,,/4. Rusu".
Dar, ancă o dată, nu e vorba de N. (cum din nou scrie G. C. Nicolescu, descifrînd greşit iniţiala din manuscris — şi cum, însuşindu-şi eroarea, citeşte şi Paul Cornea, devreme ce, redînd citatul, reproduce „lec-ţiunea" lui G. C. Nicolescu — confuzie, ce e drept, posibilă, având în vedere marea asemănare în chirilică între A. şi N., ceea ce îi dă prilejul lui G. C. Nicolescu, în studiul său, să formuleze o seducătoare ipoteză, care se spulberă însă în faţa realităţii şi pe care şi Paul Cornea se vede silit "s-o înlăture). Ci este vorba de A, aşa cum a descifrat şi Ovid Densuşianu (vezi „Literatura romînă modernă", ed. a IV-a, 1943, pag. 370) şi P. V. Haneş (în studiul său ■asupra lui Alecu Russo) şi redactorii „Noii reviste romîne", care reproduc fraza şi, recent, Al. Dima (op. cit., pag. 197). In studiul său, G. C. Nicolescu, crezînd că ■descifrează iniţiala N., nu A., o atribuie unui N. Rusu (Lăcusteanu), fără să poată explica rostul acestui nume în corespondenţa dintre Alecsandri şi Bălcescu. In legătură cu aceasta, n-aş avea decît o întrebare de adăugat : Cum se explică pentru G. C. Nicolescu „coincidenţa" prezenţei cite unui „călugăr" şi în această scrisoare, în care e vorba de punerea la cale a unei noi mistificări (la numai un an după prima!), şi în Precuvântarea lui Bălcescu la versiunea din „Romînia viitoare" I6) (vă amintiţi că Bălcescu declară în această „Precuvântare" că ar fi găsit manuscrisul „Cîntării României", printre altele, într-o ■mînăstire din munţii Carpaţi şi-şi exprimă părerea că poemul ar fi fost scris de un „călugăr hrănit în singurătate de citirea Bibliei şi a Psalmilor lui David") ? Pre-:supunînd că eroul mistificărilor nu putea ifi, în concepţia celor doi prieteni (Alecsan-
16 „Romînia viitoare", Paris, 1850.
dri şi N. Bălcescu), decît un... călugăr, dece, cum explică G. C. Nicolescu, adausul: Rusu? Să notăm: nu mai e vorba de trecerea a zeci de ani, ca în cazul celorlalte scrisori ale lui Alecsandri, prin care acesta pledează mereu pentru Russo, argument folosit de unii — şi de G. C. Nicolescu şi de alţii — ca să invoce presupuse farse jucate de memorie poetului după trecerea unui timp prea mare, cînd memoria, deci, se mai poate înşela, ci de numai un an (de la apariţia versiunii Bălcescu în „Romînia viitoare" — 1850 — pînă la data — 1851 — trimiterii scrisorii amintite a lui Alecsandri către Bălcescu).
Ţinînd să facă o nouă declaraţie de fidelitate faţă de memoria lui V. Alecsandri, G. C. Nicolescu apără însă, în articolul din „Tribuna", memoria poetului ca funia pe spînzurat, atunci cînd scrie : „Nu e de prisos poate să subliniez că, şi în studiul ce l-am publicat mai de mult, şi acum, am considerat şi consider buna credinţă a lui Alecsandri, — singura mărturie în favoarea lui Russo — în afara oricărei suspiciuni morale, dar buna credinţă nefiind garanţia de exactitate a mărturiei, cum se spune în tehnica istoriei literare, nu înseamnă că el n-a putut face confuzii".
Să fie oare vorba numai de o „bună credinţă", ca să spun aşa, teoretică, abstractă, dacă vreţi sentimentală a poetului faţă de Alecu Russo (să reţinem : opusă memoriei lui Bălcescu, celălalt tot aşa de bun prieten al poetului), bună credinţă nebizuită pe fapte, pe realităţi, pe documente ? Nu cred. Las deoparte faptul că, în 1855 (după moartea lui Bălcescu deci, dar în timp ce Russo trăia), se publică in „Romînia literară" a lui Alecsandri un nou text al poemului, amplificat, modificat faţă de versiunea Bălcescu din „Romînia viitoare" de la Paris, semnat cu iniţialele A. R. (aşa cum apar şi „Cugetările" şi „Amintirile"), menţionarea numelui întreg, sub forma A. Russo, la tabla de materii, în „scara", sumarul general al revistei, datorindu-se desigur lui V. Alecsandri, care ţinea astfel să descopere, pentru întîia oară, publicului cititor pe adevăratul autor al poemului şi
178
■să curme o legendă care i se părea că durase prea mult. Dece n-a intervenit în discuţii însuşi Alecu Russo mai înainte ? .Dece, cunoscîndu-i modestia şi lipsa de veleităţi literare, a putut accepta să fie prezentat drept autor al unei opere care mu-i aparţinea, care ,,era" (ca să ne referim la cealaltă teză) a unuia dintre cei mai „buni prieteni ai săi ? Dece n-a găsit de cuviinţă, în 1855, cînd se publică poemul ;,sub numele lui, să intervină, într-o formă .sau alta, infirmîndu-1 sau confirmîndu-1 pe Alecsandri ?
Eu cred că, în primul rînd, onestitatea, •dacă vreţi jurămîntul făcut de-a păstra taina, l-a determinat să tacă pînă la sfîr-şit, chiar după ce Alecsandri le „trădase" secretul. Poziţia lui Russo era delicată. De-o parte, un angajament luat de-a acoperi mistificarea cunoscută, de altă parte gestul lui Alecsandri de-a dezvălui taina încă pe cînd unul din cei doi se mai afla în viaţă. Presupunînd că Alecsandri a fă-.cut-o fără să-l consulte pe Russo (şi e probabil), acesta, în faţa faptului consumat, ,a socotit că e mai nimerit să tacă. Era -cazul să-l dezmintă pe Alecsandri, susţinând că autorul nu e el, ci „călugărul" ? L-ar fi pus într-o situaţie penibilă pe prietenul său, pe atunci directorul „Romîniei literare". Să fi arătat că autorul e Bălcescu ? Dar cum era s-o facă, dacă se ştia el autor al poemului? Cum Bălcescu. nu apucase să dezvăluie — în conformitate cu înţelegerea dintre ei — pe adevăratul autor al „Cîntării Romîniei", se prea poate, de asemenea, ca, după moartea bunului prieten, modestia lui Russo să-l fi oprit să-şi mai atribuie poemul pe care primul îl publicase în romîneşte. Şi nu e exclus, tot aşa, ca, Bălcescu fiind mort, Russo să se fi temut să-şi mai revendice poemul, aşfep-tîndu.-se să nu fie crezut şi să fie socotit un uzurpator al dreptului de autor al celui dinţii. Intervenţia lui Alecsandri, prin punerea semnăturii lui Russo, la sfîrşitul poemului, pe care-1 publicase poetul în revista -sa, în calitate de director, se poate să-l fi descumpănit un moment pe Russo. Se poate ca el, la cererea lui Alecsandri, ca
şi în atîtea alte cazuri, să-i fi predat versiunea romînească personală a poemului, cu credinţa însă că poetul-director nu-i va divulga numele şi taina cea veche va fi păstrată cel puţin pînă după moartea lui. Alecsandri (sau altcineva din redacţie, în lipsa poetului), după ce a publicat începutul poemului fără nici o semnătură, iar de la fragmentul al patrulea pornind a folosit doar iniţialele A. R. (să fi fost o primă încercare a lui Alecsandri de a sonda terenul, de a surprinde treptat reacţia publicului cititor?), dintr-odată, la sumarul general al revistei, avertizează: autorul „Cîntării Romîniei" e Alecu Russo — şi nu altcineva. Prima surpriză se poate să fi fost a lui Alecu Russo însuşi. Dar ce mai putea face ? Trebuie să se fi gîndit că tăcerea e, totuşi, mai bună. Presupunînd, pe linia înţelegerii cunoscute, că ar fi fost tentat să intervină susţinînd că autorul poemului e „călugărul" de care pomenise Bălcescu în Precuvîntare, cine îl asigura că Alecsandri, „provocat" astfel, nu s-ar fi văzut obligat să ducă lucrurile mai departe şi, Russo fiind încă în viaţă, să arate de pe acum, mai pe larg, toate împrejurările mistificării ? Dezvăluirea „zgomotoasă" astfel a tainei l-ar fi îndurerat şi mai mult pe modestul Russo, care a socotit, în împrejurările date, ca cea mai bună soluţie tăcerea, neintervenţia.
La patru ani după moartea lui Alecu Russo, Alecsandri, care, între timp, fusese prins în viitoarea evenimentelor politice — lupta pentru Unire şi consolidarea Unirii, alături de Alexandru Ion Cuza, de M. Ko-gălniceanu şi de alţii —, intrigat şi de unele noi încercări de a se repune în discuţie paternitatea poemului (după intervenţiile lui I. Voinescu II şi D. Brătianu în favoarea lui Bălcescu, în urma morţii acestuia, D. Bolintineanu îşi publicase, în 1857 şi 1858, versiunea versificată a „Cîntării Romîniei", intitulîndu-şi-o astfel: „Cîntarea Romîniei de N. Bălcescu, traducere în versuri de D. Bolintineanu"), se adresează timarului Alexandru Odobescu, cel mai fervent discipol al lui Bălcescu şi, pe atunci, director  al   „Revistei  romîne", cerîndu-i
12*
179
sprijin în lămurirea problemei, în lupta lui pentru repunerea lui Russo în drepturi. In 1863, prin două scrisori adresate lui Al. 1. Odobescu şi publicate parţial de acesta în „Revista romînă", Alecsandri susţine nu numai că autorul poemului este Alecu Russo, dar că posedă manuscrisul francez dupa care Bălcescu publicase traducerea sa din „Romînia viitoare". Publicînd în „Revista romînă" din 1863 (pag. 355-370) un fragment postum al „Cugetărilor" lui Alecu Russo, „Cugetări asupra limbei şi naţiei romîne" (pe care Alecsandri nu mai apucase să-l publice, în continuarea „Cugetărilor" în „Romînia literară", deoarece revista sa fusese interzisă), Odobescu redă următorul pasaj din una din scrisorile primite de la Alecsandri : ... „voi descoperi o mare taină literară: „Cîntarea Romîniei", publicată în jurnalul meu (adică „Romînia literară" — nota mea), a fost compusă în limba franceză de A. Russo şi tradusă pe romîneşte de N. Bălcescu. Am la mine manuscriptul său original"17).
Limpede, nu? Cu toate acestea, mai sînt unii care susţin că memoria poetului, care n-avea pe atunci decît. 44 de ani, care avea să scrie, de atunci înainte abia, unele din cele mai puternice lucrări ale sale, l-a înşelat grosolan, l-a trădat, Alecsandri confundîud un text tradus cu unul original, un nume de autor cu altul, o anumită împrejurare precisă (punerea la cale a mistificării) cu o fantezie a lui etc. etc. Pe aceştia nu-i impresionează deloc, nu-i poate convinge nici această patetică intervenţie a poetului din cealaltă scrisoare adresată lui Odobescu („miercuri, 14 sept. 1863) „Cît a fost el (Alecu Russo — nota mea) în viaţă, nu s-a gîndit a cerca să ieie loc între autorii moderni din Principate, deşi avea destule cunoştinţe şi talentul ca să se poată ridica cît de sus.
Te rog să-mi ajuţi a nu lăsa uitării memoria unui om carele au fost în stare să jertfească pentru interesuri de înălţă cuviinţă, dreptul său de părinte asupra mi-
17) „Revista romînă", 1863, pag. 355370.
nunatei poeme intitulate „Cîntarea Romîniei"... 1S).
A nu ţine seama de aceste declaraţii răspicate, nu înseamnă a-1 învinui pe Alecsandri cel puţin de nerespectarea adevărului (ei care cunoştea lucrurile tot atît de bine-cît şi cei doi scriitori în cauză) ?
Nu mai amintesc de celelalte — la fel de patetice — pledoarii ale lui Alecsandri pentru Alecu Russo în aceeaşi problemă. Poale fi vorba de „confuzii", cum scrie G. C. Nicolescu, de lipsă de „exactitate a mărturiei", dacă mai ţinem seama şi de cele ce menţionează poetul în scrisoarea, în franţuzeşte, pe care o trimite el, la 18 aprilie 1877, surorii vitrege a lui Russo, Polixenia A. Spiro-Paul ? Alecsandri îi comunică, prin scrisoarea aceasta, surorii lui Russo, că, la dorinţa ei, îi expediază manuscrisul „Cîntării Romîniei", „singurul manuscris al fratelui dv. pe care-1 posed". _Caracteri-zînd poemul ca „o lucrare admirabilă, scrisă în focul primei tinereţi de către răposatul meu prieten, A. Russo", Alecsandri arată dece mai a ies trebuie păstrat manuscrisul „cu religiozitate, ca un document important care închide în el toată gloria literară" a lui A. Russo : pentrucă „bunii noştri fraţi de dincolo de Milcov se complac în a-1 atribui în mod gratuit („bene-volement") lui N. Bălcescu".
Iată şi scrisoarea lui Alecsandri către Polyxenia A. Spiro-Paul19).
„Chere Madame,
Conîormement â votre deşir, je vous. envoie, quoique â regret, le seul manuscril de votre frere que je possede. Cest le poeme en prose „Cîntarea Romîniei".
Cet ouvrage admirable, ecrit dans le feu de la premiere jeunese par mon defunt ami, A. Russo, a une tres grande vaieur poeti-que ; aussi nos bons freres d'outre Milcov se plaisent-ils â l'attribuer benevole-rnent â N. Balcesco.
II faut done que le manuscril soit conserve religieusement comme un document
18) „Revista romînă", 1863, Ibidem. ••) „Literatura   si   arta   romînă", VIL., 1908, nr. 3—4, pag. 176.
180
important qui renferme toute la gloire litteraire cle voire frere ; il ne saurait etre mieux place qu'entre les mains d'une soeur affectueuse, qui saura l'apprecier comme un joyaux de familie.
Veuillez, chere Madame, agreer â cette occasion, l'assurance de mes sentiments les plus amicaux.
Voire lout devoue serviteur, V. Alecsandri"
„Scumpă doamnă,
După dorinţa dv„ vă trimit, deşi cu regret, singurul manuscris al fratelui dv., pe care-1 posed. E vorba de poemul în proză „Cîntarea Romîniei".
Această lucrare admirabilă, scrisă în focul primei tinereţi de către răposatul meu prieten, A. Russo, are o foarte mare valoare poetică ; de aceea bunii noştri fraţi de dincolo de Milcov se complac în a-1 atribui în mod gratuit lui N. Bălcescu.
E nevoie deci ca manuscrisul să fie păstrat cu religiozitate ca un document important care cuprinde în el toată gloria literară a fratelui dv. ; el n-ar putea fi mai bine plasat altundeva decît în mîinile unei surori afectuoase, care va şti să-1 aprecieze ca pe o bijuterie de familie.
Binevoiţi a primi, scumpă doamnă, cu acest prilej, asigurarea sentimentelor mele .cele mai prieteneşti.
Al dv. foarte devotat servitor. V. Alecsandri"
E de reţinut, într-adevăr, că majoritatea susţinătorilor tezei paternităţii lui Bălcescu sînt, după cum remarca Alecsandri, munteni ca şi Bălcescu : Ion Voinescu II, D. Brătianu, D. Bolintineanu şi, lăsînd deocamdată deoparte rezervele pe care le .avem în privinţa adeziunii lor totale la această teză, Al. Odobescu şi. 1. Qhica.
Departe de mine intenţia de a deplasa discuţia pe panta disputelor dintre moldoveni şi munteni (s-ar putea obiecta că şi Alecsandri era moldovean ca Alecu Russo şi că de aceea..., deşi aici e altceva : poetul .lupta împotriva în clătinării unei nedreptăţi
pe care o vedea impunîndu-se tot mai mult, se străduia, ca singurul martor rămas în viaţă al mistificării, să pună lucrurile la punct cît mai era timp, atîta timp cît mai trăia). Dar a nu-1 crede pe Alecsandri atunci cînd afirmă lucruri atît ele categorice ca cele de mai sus („Am la mine manuscriptul", „singurul manuscris al fratelui dv., pe care-1 posed" etc.) şi a susţine, în acelaşi timp că nu pui la îndoială „buna credinţă" a lui (deşi nu-i vorba de iluzii ale memoriei, care te poate înşela uneori, ci de fapte palpabile, concrete), constituie cel puţin o stranie contradicţie. Dece n-am crede mai curînd că „manuscriptul", fost în posesia lui Alecsandri şi trimis surorii lui Alecu Russo, a fost pierdut apoi de aceasta (sau de altcineva, care se poate să fi intrat mai tîrziu în posesia manuscrisului), aşa că „dovada materială", după care ca şi G. C. Nicolescu, suspinăm şi noi, cine ştie dacă va mai putea fi găsită vreodată ?!
Să mai menţionăm doar, în treacăt, pen-trucă voi reveni asupra acestui lucru, că Odobescu, pe care şi-1 ataşează, atît de autoritar, tezei sale G. C. Nicolescu, nu e chiar atît de categoric, după cum vom vedea, pentru versiunea paternităţii lui N. Bălcescu.
E bine să mai notăm, în sfîrşit, că pentru Alecu Russo, Alecsandri mai pledează, prin presă, în 1868, în „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura romînă în Bucovina"20), în 1873 în „Convorbiri literare", în 1876 în aceeaşi revistă (unde vorbeşte de regizarea abil pusă la cale de cei trei prieteni : ... „D-l. Tocilescu nu ştie că acea lucrare s-a făcut în urma unei înţelegeri între Bălcescu, Russo şi eu, cu scop de a exalta spiritul şi a dezvolta simţul de ro-mînism al tinerilor studenţi din Paris"), iar în 1886 (deci cu patru ani numai înaintea morţii poetului), ultima intervenţie a lui Alecsandri în această problemă printr-o scrisoare particulară adresată lui Ion Ghica, căruia îi expune deasemenea motivele care au stat la baza   „complotului"   în  trei :
20) „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura romînă în Bucovina", Nr. 5, 6, şi 7 din 1868.
181
„Quant â l'histoire du monastere, ou l'on aurait decouvert un vieux manuscrit..., elle a ete inventee par moi, d'accord avec Bal-cesco, afin de donner â cette oeuvre un parfum d'antiquite et par consequent un attrait aux yeux des lecteures"2r). („In ceea ce priveşte istoria cu mănăstirea, unde ar fi fost descoperit vechiul manuscris, ea a fost născocită de mine, în înţelegere cu Bălcescu, cu intenţia de a se da lucrării un iz de vechime şi ca atare o atracţie deosebită pentru ochii cititorilor").
Faptul că Alecsandri, la numai un an după publicarea versiunii Bălcescu a „Cîntării Romîniei", punînd la cale o nouă „mistificare" se referă la călugărul-autor A. Rusu ; că el, prietenul bun al celor doi (cine ar putea spune cu care din cei doi era mai bun prieten?), găseşte de a sa datorie să intervină de cîteva ori pentru a restabili adevărul, prin cunoscutele sale pledoarii, repunîndu-1 pe Russo în drepturile sale (ce interes ar fi avut să-i sustragă prietenului scump Bălcescu un drept sfînt ca acela de autor, dacă acesta ar fi fost cu adevărat autorul „Cîntării Romîniei"?); că poetul, în calitatea sa de director al „Romîniei literare", publică în revistă versiunea Russo, amplificată cu un număr de versete — de la 61 din versiunea Bălcescu Ia 65 versiunea romînească a lui Russo (cu ce drept şi-ar fi permis sau i-ar fi permis lui Russo să intervină într-un text al lui Bălcescu, la trei ani după moartea acestuia, modificîndu-1 şi amplificîndu-1 ?) explică, socoteam, îndeajuns că poemul îi aparţine lui Alecu Russo şi nu lui Bălcescu.
Nu de aceeaşi părere sînt însă, cum am văzut, G. C. Nicolescu şi, mai recent, Ion Const. Chiţimia, care şi-a făcut şi el apariţia în arena controverselor iscate de mereu repetata întrebare : „Cine-i autorul „Cîntării Romîniei" ? Alecu Russo sau N. Bălcescu ?".
„Alecu Russo" — am răspuns noi, pe linia atîtor altor cercetări dinaintea noastră.
21) „Noua revistă romînă", 1901, pag. 305.
„N. Bălcescu" — răspund G. C. Nicolescu şi Ion Const. Chiţimia, îmbrăţişînd punctul de vedere care pledează pentru. paternitatea istoricului muntean.
Multora dintre argumentele lui G. C. Nicolescu din cele două materiale ale sale,, am încercat să răspund prin studiul introductiv la ultimul volum de „Scrieri alese" de Alecu Russo şi prin articolul de faţă ; altora s-a străduit să le răspundă: AI. Dima prin lucrarea citată. Pledînd cu toată convingerea pentru paternitatea lui Alecu Russo asupra „Cîntării Romîniei",. nu sentimental, nici cu argumente şi speculaţii mai mult sau mai puţin avocăţeşti,, ci, în lipsa textului original, pierdut poate pentru totdeauna, cu datele certe ale epocii, la care m-am referit, şi cu unele confruntări de texte, eu nu am tăgăduit şi nu tăgăduiesc influenţa ideologică posibilă exercitată asupra autorului „Cîntării Romîniei" "de marele N. Bălcescu, despre care ştiu foarte bine —• ca şi G. C. Nicolescu, ca şi Paul Cornea — cît de mare înrîurire a avut asupra întregii intelectualităţi muntene — şi nu numai muntene, ci şi moldovene şi ardelene — a epocii sale şi încă decenii întregi după aceea. Dar aceasta nu mă poate împiedica, respectînd adevărul — asemeni lui V. Alecsandri — să continui a susţine mereu, deoarece sînt convins de aceasta, paternitatea lui Alecu Russo, şi numai a lui Alecu Russo, asupra poemului.
Deaceea mă văd obligat a lua în discuţie unele noi argumente aduse recent în dezbateri de Ion Const. Chiţimia, care pledează pentru Bălcescu, şi de Paul Cornea,, care, căutînd o „ipoteză nouă", recurge, totuşi, la una veche, atribuind poemul amînduror scriitorilor.
Ce susţine în esenţă Chiţimia? Că poemul „Cîntarea Romîniei" — în care vede o influenţă a cărţii „Ksiegi narodu i pielgrzymstwa polskiego" („Cărţile poporului şi pelerinilor polonezi") a marelui poet polon Adam Mickiewicz, apărută în 1832 şi tradusă în franceză, în 1833, de Charles de Montalembert, şi, în acelaşi timp, o influenţă a cărţii, lui Lamennais „Paroles d'un croyant",   apărută   un an
182
după aceea (1834), tot la Paris (Paul Cornea vorbeşte nu de o influenţă, ci de o „ocazie") — este al lui Bălcescu, care, spre deosebire de Alecu Russo, a avut certe legături cu Mickiewicz ; că există o strînsă înrudire de spirit între „Precuvîntarea" lui Bălcescu şi textul „Cîntării Romîniei" ; că originalul poemului a fost scris în limba romînă de Bălcescu ; că Russo, în urma înţelegerii dintre prieteni, ar fi tradus textul lui Bălcescu în franţuzeşte, cu amplificări şi modificări acceptate de Bălcescu, şi că mai apoi, după acest text, a dat şi el o versiune romînească, în „Romînia literară" a lui Alecsandri.
Să încercăm discutarea pe rînd a argumentelor lui Chiţimia. Nu neg că poema „Cîntarea Romîniei" se poate să fi fost „ocazionată în forma ei iniţială", cum susţine şi Paul Cornea, de cele două lucrări amintite (la care ultimul adaugă şi unele ecouri din poetul şi luptătorul italian Mazzini). Dar, deşi datele în legătură cu relaţiile dintre Bălcescu şi Mickiewiecz sînt concludente, nu-i de loc exclus ca Alecu Russo, care, cel puţin în timpul şederii sale la Paris (1849—1850), a putut cunoaşte cele două opere apărute cu ani de zile în urmă, să fi fost şi el influenţat de ele, chiar dacă am presupune că Bălcescu l-a stimulat în lectura celor două opere şi în folosirea lor ca model pentru poemul „Cîntarea Romîniei". Nu-i de presupus că Alecu Russo, care citea cu predilecţie cărţi franţuzeşti (şi redacta, după cum ştim, la început mai cu uşurinţă în această limbă, pe care o cunoştea încă de acasă, din anii copilăriei, nu numai din timpul studiilor sale din Elveţia), să nu fi citit traducerea poemului lui Mickiewicz, apărut în numeroase ediţii franţuzeşti imediat după tipărirea lui în polonă, la Paris, unde poetul polon se afla încă din 1831, şi, tot aşa, lucrările lui F. de Lamennais, ale cărui „Paroles d'un croyant" mai ales au avut un deosebit ecou în ţările romîneşti, unde, în 1848, au apărut, în traducere romînească, şi în volum şi, cu unele fragmente, în mai
multe reviste. *) Tonul biblic, evocator şi liric din „Cuvintele unui credincios", ca şi acela mai avîntat al „Cărţii pelerinilor polonezi" (titlu dat operei lui Mickiewicz de traducătorul său francez Montalembert) convenea foarte bine, nu numai lui Bălcescu, cum atrage atenţia Chiţimia, ci şi autorului „Amintirilor", „Pietrei Teiului", „Stîncii Corbului" etc., care era Alecu Russo.
In ceea ce priveşte afirmaţiile lui Chiţimia că, „scopul şi conţinutul lucrării în esenţă nu puteau fi interpretate şi luminate de altcineva mai bine în prefaţă, decît de creatorul însuşi al operei"22) şi că „Prefaţa şi textul „Cîntării Romîniei" sînt ieşite din acelaşi condei şi se întregesc reciproc"23), ele nu constituie deloc o axiomă pentru mine. Cu textul lui Alecu Russo în faţă, Bălcescu, pe care, e clar, conţinutul poemului îl entuziasmase, a putut găsi cuvintele cele mai calde, aprecierea înflăcărată asupra conţinutului şi stilului poemului, care concentra în cele cîteva zeci de versete întreaga istorie a poporului său de la origini pînă în zilele autorului, zbuciumată ca puţine altele, dar şi glorioasă în acelaşi timp. Marele revoluţionar, exte-riorizîndu-şi puternic bucuria de a fi dat de un text care-i satisfăcea cele mai mari exigenţe (chiar dacă împrejurările, scopul urmărit de popularizator impuneau o anumită exagerare) scria : ...„văzui cu mirare şi descuragiare că istoria, ce cu atîta trudă şi cercetări mă nevoiam a descoperi şi a scrie, se afla scrisă toată aci în vreo cîteva feţe, dar astfel cum nimeni nu se ispitise a o scrie. Ea îmi păru scoasă, nu din adîn-cimea cărţilor, ci din sufletul naţiei, acest izvor bogat, elocvent şi nepieritoriu". Este limpede că Bălcescu n-ar fi scris atît de
*) Mi se pare că-i demnă de reţinut şi părerea lui P. P. Panaitescu (op. cit., pag. 136—137), care crede că Russo a cunoscut operele lui Lamennais şi Mickiewicz înaintea lui Bălcescu, care, în momentul cînd şi-a scris Precuvîntarea, nu bănuia influenţa celor doi scriitori străini asupra autorului poemului.
22) I. Const. Chiţimia, Op. cit., pag. 139.
23) I d e m, ibidem, pag. 140.
183
elogios despre propria sa operă, iar cine cunoaşte părerea lui Alecu Russo clin studiul ,,Poezia poporală" nu se poate să nu vadă In hotărârea lui de a-şi scrie poemul în sensul apreciat de Bălcescu tocmai- dorinţa de a arăta că în puţine pagini bine şi simţit scrise pot fi cuprinse mult mai multe imagini vii, reale, decît în zeci de tratate istorice şi-n nenumărate tomuri de literatură searbădă şi de imitaţie. Aşa cum s-a •mai arătat,24) entuziasmul nu-1 împiedică, totuşi, pe marele istoric să adopte o atitudine critică faţă de autorul poemului, care, atunci cînd vorbeşte de epoca îndepărtată a romanilor, uită să vadă şi partea negativă a . lucrurilor. „Autorul — scrie Bălcescu în Prefaţă — îşi exaltă poate cam mult fericirea epocii romane care, pe lîngă o mare civilizaţie materială, avu şi ea durerile sale".
Despre celelalte păreri din poem care „se opun diametral" celor ale lui Bălcescu din alte scrieri ale lui a vorbit mai demult P. P. P-anaitescu »).
1. C. Chiţimia susţine că originalul poemului a fost scris în limba romînă de Bălcescu. Eu am susţinut cîndva, ca şi alţii, că originalul, aparţinînd lui Russo, a fost scris în franţuzeşte. Pretind însă astăzi, ca şi N. Tcaciuc-Albu28), că, chiar dacă a existat un original franţuzesc al lui Alecu Russo, acesta a dat apoi o versiune romînească, pe care a avut-o în faţă Bălcescu. Bălcescu a folosit un prim text ironiînesc al lui Alecu Russo. E probabil că înţelegerea iniţială îl obliga pe Bălcescu să fia că numai prezentarea, să scrie numai prefaţa, „prccuvîntarea", iar pe Russo să-şi dea textul pe romîneşte. Traducerea făcută de autor însuşi se poate să nu-1 îi mulţumit pe Bălcescu (şi nici pe Alecsandri). Şi au hotărît ca Bălcescu să dea el o versiune
2, <) P. P. Panaitescu : „Contribuţii la o biografie a Iui N. Bălcescu", Buc, 1923, pag. 134.
25) 1 d e m, op. cit., pag. 134.
26) N.' Tcaciuc-Albu : „Cîntarea Romî-niei", Cernăuţi, 1927 pag. 28—30.
romînească27) E cea publicată in „Romînia viitoare", incontestabil superioară atît versiunii romîneşti de acum a lui Russo cît şi celei publicată de acesta, mai târziu, în 1855, în „Romînia literară". Căci cred că au existat două versiuni romîneşti ale lui Alecu Russo. Scriindu-şi „Precuvântarea", Bălcescu a folosit prima versiune Russo. Apoi, pornind tot de la aceasta, dînd traducerea integrală a poemului apărut în „Romînia viitoare", şi-a permis o serie de modificări, atunci, probabil, cu încuviinţarea Iui Russo. Că este aşa, stau mărturie diferenţele care există între textul Bălcescu al poemului şi cele cîteva citate d,in poem care se găsesc reproduse în Precuvîntare. Iată două exemple de-a dreptul tulburătoare :
Citate reproduse     Textul „Cîntării Rode Bălcescu în Pre-   inîniei" în versiunea cuvîntare: Bălcescu:
— „feciorii"28) proo- — „ficiorii spurca-rocului" tulul prooroc"
(verset 31, nu 32, cum greşit menţionează Paul Cornea, care citează cuvintele ca să arate, după N. Tcaciuc-Albu, că textului lui Russo clin „Romînia literară" îi lipseşte adjectivul întăritor folosit de Bălcescu).
27) Cred că această versiune nu era scrisă atunci cînd — după informaţiile date de 1. Ghica — Bălcescu a citit textul poemului (probabil pe la sfârşitul anului 1847) în casa generalului N. Mavros, socrul lui Ghica. Bălcescu a citit prima redactare romînească a lui Russo, al cărui nume însă, conform înţelegerii, a rămas nedivulgat.
28) semnul v arată că între cele două cuvinte între care e intercalat lipseşte un cuvînt.
184
— „Paharul fără- — „Paharul iară de de-legii s-a um- -legii s-a umplu peste mă- plut peste măsură sură şi palaturile şi palaturile lor lor de strîmbătale de strîmbătale se se prăvălesc sur- prăvălesc de bles-pate de bleste- temele poporu-mele poporului 1 lui !.... Furtuna Furtuna mîntuirii mîntuirii a în-a început !" ceput !...."
Cum apar textele acestea în versiunea "Russo din „Romînia literară", ulterioară, deci, aceleia a lui Bălcescu din „Romînia ■viitoare" ? Exact ca în Precuvîntare. Iată textele :
Textul „Cîntării. Romîniei" al lui Alecu Russo din „Romînia. literară" : „feciorii proorocului" (verset 34)
„paharul fărădelegii s-a umplut peste margine şi palaturele de strîmbătale se prevălesc surpate de blăstămul norodului !.... furtuna mîntuirei a început!....."
Ce reiese din această confruntare? Că textul lui Russo, cu excepţia introducerii uneori a unor dizgraţioase moldovenisme, concordă cu citatele date în Precuvîntare de Bălcescu, care în textul său din „Romînia viitoare" face unele omisiuni („surpate") sau adaosuri („spurcatului"), dela-şîndu-se astfel, într-o oarecare măsură, de textul iniţial. Care era acest text iniţial pe ■care-1 urmează şi Precuvîntarea lui Bălcescu şi textul lui Russo -din „Romînia literară"? Tocmai" prima versiune romînească a lui Russo de care vorbeam mai înainte. Atunci cînd şi-a scris Precuvîntarea, acest text l-a avut în faţă, l-a avut în vedere Bălcescu ; din acest text şi-a luat citatele. Acest text l-a avut în vedere şi Alecu Russo însuşi atunci cînd şi-a lucrat a doua versiune De ce susţin, în acelaşi timp, că, pe lîngă textul iui Russo clin „Romînia literară", a existat un altul romî-nesc al aceluiaşi şi nu admit că, în fond, chiar textul din „Romînia literară", e textul iniţial? Pentru că sînt de acord cu alţi cercetători că Russo s-a folosit pentru textul din „Romînia literară" şi de versiunea Bălcescu din „Romînia viitoare". Pentru motivele arătate de aceşti cercetători — şi asu-
pra cărora n-are rost să revenim. Dar eu pretind că Alecu Russo a avut în faţă, în plus, şi prima versiune romînească dată de el „Cîntării Romîniei" şi textul francez compus înaintea acestei traduceri personale. Dacă textul francez, fost o vreme în posesia lui Alecsandri, după moartea lui Russo, şi apoi în aceea a surorii scriitorului, s-a pierdut (probabil), prima traducere romînească făcută de Russo se poate să şi-o fi distrus el însuşi, după ce va îi utilizat-o pentru cea de-a doua.
As.ad.ar* Bălcescu a pornit de la un alt text, de la un text al lui Alecu Russo. Dece nu însă de la textul francez, ci de la unul românesc A Pentru că textul avut în vedere de Bălcescu a fost un text moldovenesc. Chiar dacă în textul lui Bălcescu coloratura moldovenească e mai puţin vizibilă decît în textul lui Russo din 1855, ea există, totuşi. Pot fi date multe exemple lexicale şi fonetice, care să ilustreze aceasta, fie că e vorba de moldovenisme .propriu-zise fie de forme folosite mai mult de scriitorii moldoveni. Iată numai cîteva — lexicale: slobozenie, (repetat în text de nu mai puţin de 33 de ori), slobozi, slobod, volnic, volnicie, moşie, (versetul 47, întrebuinţat de două ori, deşi Paul Cornea lasă să se înţeleagă că este înlocuit peste tot cu termenul „patrie") etc. ; fonetice : copaciu (versetele 17 şi 26), se giuca (13, 26), hrăpit (18), hră-pitoare (22), ni s-a hrăpit (27), a te bat-giocori (28), balgiocura (32), bat gioc (46, 51), huet (33), mume (32, 33, 47), amerinlăior (36), mă amerintă (42), se preumblaţi (37), rărunchi (52) etc.
Ceea ce este şi mai revelator este faptul că în Precuvîntare, în timp ce Bălcescu, în citatele reproduse, foloseşte „moldovenismele" : „slobozenie", „se giuca", „ceriu", „nouri", ele, în texlul-comentariu personal, cum e şi firesc, acestea nu apar defel.. Astfel, pentru noţiunea „slobozenie" el foloseşte numai cuvîntul „libertate" şi aceasta de nu mai puţin şase ori. Să reţinem, de asemenea, că, pe cînd în Precuvîntare utilizează cuvîntul de origine latinească „glorie", acestuia în textul poemului în versiunea Bălcescu îi cores-
185
punde termenul de origine slavă : slava (versetele 6, 37, 40).*) Nu mai amintesc că, spre deosebire de formele moldoveneşti „ceriu", „nouri", din citatele din Precuvîntare, care apar tot aşa în textul poemului (versetul 21), aceleaşi cuvinte apar în restul textulu,i în forma lor muntenizată ; cer (versetul 13, unde coexistă alături de ceriu); nor (versetul 10, 13, — de trei ori — 20, 29 — de două ori —, 42), numai spre sfârşitul poemului (versetele 47, 52, 53, 60) întîlnindu-se şi forma ceriu. **)
Prin urmare, „călugărul" lui Bălcescu a fost un moldovean. Şi moldoveanul acesta nu e altul decît Alecu Russo. Adică adevăratul, singurul autor al poemului în proză „Cîntarea Romîniei". Cu dreptul lui de autor, el şi-a putut permite, nemulţumit totuşi de trunchierea textului său original de către Bălcescu, să-l reconstituie şi să-l reproducă în „Romînia literară", cu sprijinul (cred că şi cu îndemnul) prietenului său V. Alecsandri, directorul revistei. Că, reconstituindu-şi poemul (cu textul — prin-ceps francez în faţă şi, cred eu, avînd alături şi prima traducere romînească pe care o dăduse el poemului său), a urmărit şi pe-alocuri, a urmat chiar versiunea dată de Bălcescu în „Romînia viitoare", e tot ce se poate. Din nefericire, n-a fost în stare să dea un text superior aceluia dat de Bălcescu. Dar aceasta nu dă nimănui dreptul să-i conteste dreptul de autor.
Am răspuns în felul acesta, cred, şi ultimei afirmaţii, pe nimic fundată, a lui Chi*) Interesant e că într-un alt text al lui Bălcescu din aceeaşi perioadă („Mersul revoluţiei în istoria rrjmînilor"), publicat doar la distanţă de două pagini de Precuvîntare, tot în revista „Romînia viitoare", e folosit tot numai cuvîntul libertate (de circa 20 de ori), după cum pentru noţiunea de „slavă" e întîlnit numai latinescul glorie.
**) Dar chiar faptul că în versiunea Bălcescu a poemului se găsesc şi forme moldoveneşti nu infirmă defel ipoteza susţinută de mine mai sus. Bălcescu a putut păstra foarte bine în versiunea sa, pentru coloratura lor deosebită, unele cuvinte şi chiar unele forme fonetice utilizate de Russo în prima sa redactare romînească.
ţimia că, după textul romînesc al lui Bălcescu, Russo, pentru motive propagandistice, în urma înţelegerii dintre cei trei prieteni, ar fi dat textul franţuzesc, amplificat, modificat, pe care apoi l-a şi folosit pentru versiunea romînească din „Romînia literară". Dacă nu-i trece cuiva prin minte să susţină că Precuvîntarea e scrisă după versiunea Bălcescu a poemului, atunci e limpede că textul francez al lui Russo (mai apropiat de versiunea romînească a aceluiaşi) e compus mult mai înainte. Numai aşa se explică concordanţa dintre citatele din Precuvîntare şi textul Russo (spre deosebire de acela al lui Bălcescu). Evident că argumentul e valabil chiar dacă s-ar susţine, prin absurd, că Precuvîntarea a fost scrisă de Bălcescu după ce a terminat versiunea poemului (căci nu s-ar explica nepotrivirea dintre citatele date de Bălcescu şi propriul său text, dar potrivirea dintre ele şi textul lui Russo).
înainte de a trece la discutarea „ipotezei" lui Paul Cornea, aş vrea să mai adaug ceva în sprijinul paternităţii lui Alecu Russo, pornind de la unele afirmaţii ale lui Ion Const. Chiţimia. Ţinînd să sublinieze că argumentele lui Q. C. Nicolescu din studiul amintit (a cărui frumuseţe arhitectonică şi analiză de idei a poemului n-r> tăgăduiesc) n-au „avut darul" să mă convingă nici pe mine nici pe Al. Dima, Chiţimia susţine că argumentele noastre „nu sînt de rezistenţă", deoarece amîndoi am „reveni la Alecsandri în special şi la afirmaţiile lui". Să mă ierte Chiţimia. Nu vreau să-i iau aici apărarea lui Al. Dima (cartea respectivului o poate face singură pentru cine o citeşte cu atenţie), dar în ceea ce mă priveşte, recitească I. C. Chiţimia studiul meu introductiv şi va vedea că în subsolul paginilor 11—17 inclusiv iau în discuţie, pe rînd, o serie întreagă de argumente aduse de G.C.N. şi le resping, tot rînd pe rînd,. convingător sau nu — asta e altceva, dar în niciun caz nu se poate vorbi de ceea ce vrea să lase să se creadă Chiţimia, că adică invocarea mărturiilor lui Alecsandri ar fi pen-
186
tru mine singurul argument care pledează pentru teza paternităţii lui Russo. *);
Recunoscînd că „Russo este un mare scriitor", Chiţimia ne mai informează că, „fiecare mare scriitor are o anumită tonalitate, care îi este proprie şi nu se confundă cu a altuia, oricîte asemănări de teme şi de vocabular ar exista", atribuindu-i lui Bălcescu, în consecinţă, un „stil eroic", iar lui Russo unul „pastoral" (pag. 144, op. cit.).
Tocmai această „tonalitate" m-a determinat şi pe mine şi pe alţii să considerăm că textul „Cîntării Romîniei", chiar dacă am lua în considerare numai versiunea Bălcescu, este scris de acelaşi autor care ne-a dat „Amintiri", „Studie moldovană" etc. Am dat în studiul meu o serie de exemple şi n-aş vrea să revin asupra lor.
Dar pentru că I. Canst. Chiţimia ţine să-şi asigure cititorii, cu oarecare superioritate, categoric, fără putinţă de tăgadă, că „n-are nimic de-a face tabloul satului din Amintiri" cu cel al satului (ca definire a patriei) din „Cîntarea Romîniei" „invocat de unii cercetători ca asemănare", am să-mi permit să pun pe două coloane versetul respectiv (versiunea Bălcescu, nu Russo); şi capitolul corespunzător din „Amintirile" lui Russo, rezervîndu-mi dreptul de a adăuga apoi cîte un citat dintr-un alt verset din versiunea Bălcescu şi unul din „Amintiri", care mi se par revelatorii.
*) Dar, în legătură cu intervenţiile lui Alecsandri, cred că este cazul să punem punct odată pentru totdeauna acestor suspiciuni pe care încearcă unii să le arunce asupra memoriei poetului. Noi afirmăm încă o dată că numeroasele intervenţii ale lui Alecsandri se explică de o parte prin aceea că poetul cunoştea foarte bine împrejurările respective ca unul ce făcuse parte din „înţelegerea" celor trei şi era şi în posesia unor documente (vezi scrisoarea către sora vitregă a lui Alecu Russo), iar de a'ltă parte pentru că în marea lui onestitate, deşi prieten la fel de bun şi al lui Bălcescu şi al lui Russo, se simţea obligat să lupte pînă în pînzele albe pentru impunerea adevărului. Aceasta a încercat el s-o facă prin toate stăruitoarele, răspicatele lui intervenţii.
„Cîntarea Romîniei" — versiunea Bălcestu
...„Patria e cel mai dintîi şi cel mai de apoi cuvînt al omului ; într-însa se co-prind toate bucuriile lui; simţirea ei se naşte deodată cu noi şi e nemărginită şi vecinică, ca şi Dumnezeu.....       Patria e
aducerea aminte de zilele copilăriei; coliba părintească cu copaciul cel mare din pragul uşii, dezmierdările drăgăstoase ale maicii noastre, plăzmuirile nevinovate ale inimii noastre, locul unde mai întîi am iubit ş-am fost iubiţi, clinele29) care se giuca cu noi, sunetul clopotului bi-sericei satului, ce ne vestea zilele frumoase de sărbătoare; zbieratul vitelor cînd se întorceau în amurgul serii de la pă-şeiune, fumul vetrei ce ne-a  încălzit în
„Amintiri" de Alecu Russo
...„Din multele dulci ochiri a tinereţii, şi a copilăriei, două s-ait tipărit în inima mea, verzi şi vioaie, cres-cînd iarăşi, an cîte an, ca mlădiţele copacilor... Una din ele, zîmbind în cerul trecutului, cine nu o ştie ? Cine nu a avut opsprezece ani, cine nu s-a uitat la lună şi nu a vorbit cu stelele ?....
..... A doua aducere
aminte ce iarăşi, ca toate aducerile aminte, dulce luceşte între flori şi raze aurite, este un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a Codrilor Bîcului, cu un păr mare la mijloc. ..... Vîntul primăverii a bătut; peste dealuri, peste văi, peste ani, dorul leagănului mă agiun-ge; spre codru mi se întorc ochii şi ză* resc umbra părului copilăriei mele, care
29 Un amănunt, dar semnificativ, totuşi, în legătură cu locul ocupat de dine în amintirea scriitorului — Russo însă, nu Bălcescu : P. V. Haneş (în „Alecu Russo : Scrieri", ed. a II-a, Scrisul romînesc, p. 41) notează : „In familia lui (a lui Russo — nota noastră) s-a păstrat amintirea unui cîine mare nedezlipit de scriitor" (Edg. Th. Asian). Iar între cugetările risipite printre hîrtii şi publicate după moartea lui Russo de Vasile Alecsandri în „Foaia Soc. din Bucovina" (1868), găsim şi pe următoarea : „Le chien est la plus sublime expression de la perfection humaine".
187
piile sînt smălţuite şi păraiele răcoroase, unde cerul e dulce,
leagăn înălţîndu-se îşi întinde ramurile în aer, barza de pe  ca nişte braţe şi îşi
straşină ce căta du-   scutură    florile Pe
inima    mea    ca o îos   pe   cimpie,   si „ „
„. .        ploiţa răcoroasa. Pa-aerul care mcain nu ,   , „, ,
rul,   cu   locul bătut
emai du,ce! prinpregiur de vitele
Şi supt cortul pribe-  satu!uj  )ui>  ce sin„
giei,  bătrînii ziceau gure astăzi mai ţin
copiilor :    „colo   în divanul...-    Cît de
vale,   departe,   prea dulci sînt amintirile
departe,   unde   soa- bătăilor de inimă, cît
rele se vede asa de de învăpăioase săru-
îrumos,   unde   cîm-  tăl'ile tineretji înfl°-rite.... însă nu desfă-
tează inima, nu des-cîntă  durerile lumii, nu   mîngîie   de în-giunicele albe şi pă-   şelăciunile vieţii ca mîntul roditor... co-   dulcele soare ce se pii, acolo e ţara !..."    vede prin ceaţa sub-(versetul  26)   ţi re.
Dar serile satului meu, cînd luna se ridica asupra părului, şi cumpăna fîn-tînii se părea un cocostîrc cu pliscul întins.... Ce sări senine ! într-amurg se apropiau cîrdurile, aducind miroasele cîmpurilor cu ele, turmele de oi zbie-rînd cu ciobanii flue-rînd, focurile se aprindeau dinaintea caselor; fumul stu-hului se împrăştia în văzduh cu mirosul teilor ce venea de la pădure ; moşnegii spuneau de turci şi de tătari...." („Amintiri", I).
Dar portretul „patriei" din versetul 26 ar ii incomplet, clacă nu ne-am referi şi la versetul 44, unde scriitorul o compară cu „corabia, fără cir mă bătută de furtună....", expresie căreia nu se poate să nu-i apropie
următoarea evocare a patriei din „Amintiri", III : „patria mult iubită, dar mult necăjită, patria asta ce se clatină, ca o luntre uşoară, în toate părţile şi se întoarce cînd la Apus, cînd la Răsărit, cînd la Miazăzi, cînd la Miazănoapte, ca frunza vîrtejită de
furt unele toamnei.....30), în care numai cine
nu vrea nu recunoaşte, pe lîngă lirismul cald, aproape aceleaşi expresii, metafore şi comparaţii ale unuia şi aceluiaşi autor. Comparaţiile, expresiile acestea, e limpede, pornesc din aceeaşi sursă — şi sursa lor le e autorul comun, Alecu Russo.
Să nu mai amintim de primele rînduri clin versetul 5 versiunea Russo, care reproduc aproape cuvînt cu cuvînt versurile populare citate de Russo în studiul său „Poezia poporală" : „Pe cîmpiile Tenechiei răsărit-au florile?.... Nu au răsărit florile, sînt turmele multe şi frumoase ce pasc văile tale...." (greşit crede Al. Dima — pag. 207, op. cit. — că la Bălcescu versetul acesta lipseşte ; el există, clar fără începutul care parafrazează introducerea baladei populare, conţinînd doar unele modiîicări de expresii).
Dar să notăm — şi aceasta mi se pare de o mare importanţă — că şi la Bălcescu găsim (versetul 53), ca şi la Russo (versetul 57), ca început de verset, acelaşi procedeu drag lui Russo: reproducerea unor cuvinte şi expresii dintr-o poezie populară : „Aurică copilită, cîntă-mi frunza verde, cîntă-mi floarea cîmpului, cîntă-mi floarea muntelui, cîntă-mi nădejdea....", care au în vedere versuri din cunoscuta baladă „Păunaşul codrilor"31): „Cîntă-ţi, mîndro, cînticul, / Că mi-e drag ca sufletul.... / Aurică, drăgulică, / Nici n-ai grije, nici n-ai frică....", versuri pe care Alecsandri le comentează entuziasmat în studiul „Romînii şi poezia lor" („Cuvîntul aurică cuprinde ideea de frumuseţe, ele preţ mare, de raritate,
30) Sublinierile sînt ale noastre.
31) Balada se găseşte citată, sub titlul „Păunaşul Codrului", încă în studiul din 1846 „Poezia poporală" al lui Alecu Russo (studiu care precede cu şase ani pe acela al lui Alecsandri cu acelaşi titlu, apărut ca prefaţă la primul volum, din 1852, al „Baladelor adunate şi îndreptate").
188
de lucire şi de toate calităţile aurului. Voinicelul nostru (căruia negreşit aurul i se părea un metal foarte rar) nu putea dar găsi un termin mai bogat, mai original şi mai potrivit cu iubita lui, ce avea cosiţă gălbioară. Amoriul e neolog în ţara noastră.
Cuvîntul drăgulică ne îndeamnă....." etc.
etc. (V. Alecsandri : „Opere complete", Partea a Ill-a. Proză, Bucureşti, 1876).
Dorind să -dea „o altă interpretare, mai verosimilă   si   mai   cuprinzătoare," Paul Cornea 32) oferă  cititorilor săi o „ipoteză nouă" asupra  paternităţii „Cîntării Romîniei". De la început trebuie spus că Paul Cornea nu se poate decide pentru niciunul din cei doi autori. Reluînd o serie de argumente ale altor cercetători, Cornea ajunge să tragă un prim grup de concluzii, şi anume că :  „Nici  stabilirea de înrudiri între anumite   forme   lexicale   şi   stilistice ale „Cîntării" cu opera lui Bălcescu nu dovedeşte nimic, fiindcă rămîne în picioare posibilitatea ca acesta să fi fost traducătorul unui manuscris francez" (pag. 96) ; „Dece, de pildă, să suspectăm şi să căutăm contradicţii în afirmaţiunile atît de categorice ale lui Alecsandri? Poetul a fost în egală măsură prieten  cu  Russo şi  Bălcescu şi n-avea niciun interes să crească meritele unuia în detrimentul celuilalt" (pag. 97) ; că „ori Bălcescu e singurul autor al „Cîntării Romîniei", ori Russo i-a comunicat un lext incomplet pe care scriitorul muntean l-a îmbogăţit creator şi l-a fixat în limba literară   (prin   traducere   sau eliminarea regionalismelor dacă manuscrisul era românesc)"   (pag.  99). Dar imediat (pe baza unor   exemple   pe   care   le-au   folosit şi N.   Tcaciuc-Alibu   şi   Al.   Dima   şi Ion Const. Chiţimia mai înainle) arată că „nu se poate conchide nimic în favoarea anteriorităţii versiunii Russo. Mai mult, exemplele date indică probabilitatea că această versiune e poslerioară"  (pag. 99, coloana a Il-a). Că, de asemenea, „se poate presupune că Russo a scris în franţuzeşte un prim concept al „Cîntării", după întoarcerea
32) Paul Cornea, op. cit.
de la studii, dar nu mai devreme de 1839— 1840" (ibidem) ; că „Schiţa franţuzească a lucrării, compusă de Russo, e posibil să-i fi parvenit lui Bălcescu la Mînjina, într-una din acele întîlniri anuale organizate cu prilejul onomasticei lui C. Negri...." (pag. 101) ; că „primind schiţa lui Russo, e probabil că Bălcescu a tradus-o în romîneşte şi i-a dat o primă redactare...." (ibidem) ; că, în sfîrşit, după ce a mai susţinut că versiunea lui Bălcescu „îndepărtează particularităţile dialectale moldoveneşti, foarte evidente în „Romînia literară", la 1855" (cum pot fi îndepărtate „particularităţile" dintr-un text posterior, clacă Paul Cornea — cum s-a văzut — contestă anterioritatea unui text romînesc a! lui Russo?) şi că, deci, „măcar clin acest punct de vedere, o intervenţie a lui Bălcescu e incontestabilă" (pag. 98, coloana a Il-a), Paul Cornea ajunge la concluzia categorică a acestui grup de argumente : „Ceea ce e sigur e că, în ultimă instanţă, Bălcescu e cel care a dat „Cîntării Romîniei" forma ultimă şi că, în totalitatea ei, opera se integrează pe deplin atmosferei momentului şi corespunde cu spiritul celorlalte colaborări din „Romînia viitoare" (pag. 102, coloana l-a).
Am dat aceste citate copioase din studiul lui Paul Cornea, ca să vedem că nici măcar contradicţiile dintre ele nu justifică cu nimic concluzia la care vrea să ajungă autorul. Dar care este această concluzie? Una de compromis. Dacă e atît de greu de ales — raţionează Paul Cornea — „dece să fim siliţi a alege între Bălcescu şi Russo? Nu s-ar putea ca opera să aparţină amândurora ?" (pag. 97, coloana I-a). Şi dacă recunoaşte că această ipoteză a „noastră" „are puncte vulnerabile, în primul rînd că îi lipseşte o probă faptică decisivă", Paul Cornea susţine totuşi că „admiterea dublei paternităţi propuse, ni se pare că rezolvă satisfăcător majoritatea elementelor divergente pe care se reazimă seculara contro-' versă. Ea dă dreptate şi lui Alecsandri şi lui Ghica, folosind mărturiile amândurora şi făcîndu-le deopotrivă acceptabile" (pag. 103).
139
Aşadar, de ce atîtea' discuţii ? ! Să convenim mai bine a atribui opera amînduror scriitorilor şi să împăcăm astfel şi pe unii şi pe ceilalţi dintre cercetătorii problemei. Adevărată judecată solomonică — s-ar părea. Paul Cornea conchide : .... „fiind sigur că nici unul n-a avut un rol pasiv, e logic ca opera să fie rubricată în istoria literară sub numele amîndurora" (ibidem).
Personal, nu sînt de acord cu această soluţie. A încercat-o şi C. C. Giurescu în cazul paternităţii „letopiseţului Ţării Moldovei", atribuindu-1 şi lui Grigore Ureche şi lui Simion Dascălul, dar această soluţie a rămas o simplă propunere în vînt. Deşi nu s-ar putea spune că vreunul din cei doi cronicari a avut doar vreun „rol pasiv". Simion Dascălul rămîne însă interpolato-rul, iar autorul unul singur : Grigore Ureche. Evident, Bălcescu a fost mai mult decît un interpolator al textului lui Russo. A dat o versiune magistrală, mult superioară textului originar al autorului, şi-a permis şi unele modificări, unele amplificări, dar mai ales concentrări de text, dar a rămas ceea ce singur a înţeles să fie: un entuziast popularizator al operei autorului („călugăr" în Precuvîntare, Alecu Russo în subtext). Niciodată un traducător, fie el, de exemplu, şi de talia lui Tudor Arghezi, care, traducînd, re-creează de fapt textul original, nu s-ar pretinde co-autor al respectivului text. Niciodată lui Eminescu nu i-a trecut prin gînd să se dea drept autor al unor opere de Slavici, prietenul său, căruia de multe ori nu numai că i-a stilizat, în perioada vieneză, unele lucrări, dar, co-rectîndu-i-le, i le-a şi copiat, înainte de a i le trimite spre a fi publicate în revista „Convorbiri literare" (conf. şi G. Că-linescu : „Viaţa Iui Mihai Eminescu", pag. 188, Buc, Edit. „Cultura naţională", 1932). Şi nici nu ştiu s-o fi făcut pînă acum vreun cercetător literar. După cum rămîn mereu convins că, dacă în timpul vieţii lui Bălcescu ar fi cutezat cineva să-i atribuie lui poemul, marele istoric ar fi protestat cu vehemenţă. Inflăcăratul nostru istoric şi revoluţionar nu are deloc nevoie de această floare străină,  deşi minunată, în bogata
grădină a operelor sale. Ipoteza cea „nouă" a lui Paul Cornea nu ne poate convinge, tocmai pentru că, asemeni lui Paul Cornea, şi nouă „memoria celor doi scriitori ne e la fel de scumpă"... (pag. 103).
De altfel, ipoteza cea „nouă" a lui Paul Cornea, care e veche de aproape o sută de ani, am mai discutat-o şi cu alt prilej. In studiul meu introductiv la ediţia de „Scrieri alese" din Alecu Russo din 1956, pe care Paul Cornea a cunoscut-o, dar, nu ştiu dece, n-o citează, am făcut largă referire la această versiune. Ea aparţine unui ilustru înaintaş al lui Paul Cornea, pe care nu înţeleg de ce d-sa îl trece sub tăcere. E vorba de Alexandru Odobescu, pomenit de Paul Cornea în articolul său, doar în treacăt, numai un calitate de „director al „Revistei romîne", căruia Alecsandri, în 1863, i s-a adresat „cu intenţia de a smulge uitării memoria lui Alecu Russo" (nici o aluzie însă la faptul că autorul „ipotezei celei noi" a lui Paul Cornea e Odobescu şi nu Cornea). într-adevăr, publicînd în revista sa fragmentul din scrisoarea lui Alecsandri deja citat (......voi descoperi o mare
taină literară : „Cîntarea Romîniei", publicată...." etc. etc.), odată cu un fragment postum al „Cugetărilor", („Cugetări asupra limbei şi naţiei romîne"), un argument în plus, cred, că apelul lui Alecsandri în favoarea lui Alecu Russo îl zdruncinase şi pe el serios, Alexandru Odobescu adăuga aceste emoţionante cuvinte, din care patriotismul adevărat îşi face drum într-un mod cu adevărat impresionant : „Aşa dar, frumoasa poemă naţională, căreia nu-i lipseşte decît versificaţia spre a putea fi pre-numerată între capetele de operă epice, a născut în imaginaţia vie şi patriotică a lui A. Russo şi a luat forma ei curat romînească şi expresivă sub peana lui N. Bălcescu. Gloria nemuritorului istoric al Iui Mihai Viteazul nu scade din această încuscrire, ci din contra, frumoasa „Cîntare a Romîniei" devine pentru noi o scumpă şi preţioasă relicvă în care se unesc amintirile a doi tineri romîni cu inime înalte şi cu talente puternice, pierduţi amîndoi prea de
190
timpuriu de patria lor, pe care ei, în exil şi suferinţe, au cîntat-o, au strălucit-o, şi a carii Unire, ei aşa de mult au dorit-o şi-au plămădit-o prin lucrările lor"33). Sînt altele concluziile lui Paul Cornea ? J Citiţi-le, vă rog 1 Şi mai poate susţine atît
de categoric G, C. Nicolescu că Obodescu, pe care şi-1 ataşează, atît de autoritar, tezei sale, e chiar atît de convins partizan al pa-
■> ternităţii  exclusive  a  lui  Bălcescu ? îmi
permit să cred că nu. Care-s   concluziile   mele?   Iată-le: 1) ( Autorul poemului în proză „Cîntarea Ro-
mîniei" e Alecu Russo ; 2) La început a ■existat un text francez, scris de Alecu Russo înainte de 1850; 3) In jurul acestei date,34) cînd s-a pus la cale de cei trei prieteni înţelegerea, Russo a dat o primă traducere romînească poemului său; 4) Această traducere făcută într-o limbă greoaie, incontestabil, inferioară şi versiunii din „Romînia literară" din 1855, n-a plăcut (nici lui Bălcescu, nici lui Alecsandri nici , — e probabil, avînd în vedere că Russo era
conştient de dificultăţile pe care le întîm-pina în redactarea textelor în romîneşte — autorului însuşi) ; 5) Bălcescu şi-a luat sarcina (singur, sau i-a fost dată de ceilalţi) de a da el o versiune romînească mai bună, ceea ce a şi făcut; 6) Ulterior, în
' 1855 la îndemnul lui Alecsandri probabil,
Russo a dat un nou text romînesc, (care a avut în vedere şi textul original francez şi versiunea romînească primă a lui Russo şi    versiunea    Bălcescu •  din „Romînia
}
ţ t
j __
I • 33) „Revista  romînă",   1863, pag. 361 —
362.
34) sau cu cîţiva ani înainte, în orice caz după scrierea textului francez dar înainte '   " de citirea poemului de Bălcescu în casele
generalului Mavros.
viitoare") ; 7) Prima versiune romînească, avînd în vedere că nu-i mai era necesară, Russo a distrus-o ; 8) Cu excepţia acestei intervenţii tacite, Russo, pînă la moarte, şi-a jertfit; vorba lui Alecsandri, „pentru interesuri de înaltă cuviinţă, dreptul său de părinte asupra minunatei poeme intitulate „Cîntarea Romîniei"......      tăcînd ; 9)
Bălcescu, pentru considerentele arătate mai sus, nu poate fi considerat nici autor, nici co-autor al poemului ; 10) El este doar un măiestru transpunător al „Cîntării Romîniei" într-o frumoasă limbă romînească.
Poem răsunînd profund ca un bucium care cheamă din deal în deal, din munte în munte, ca în vremuri de cumplită primejdie, suflarea întregului popor, „Cîntarea Romîniei" — căreia, cum crede acad. D. Pa-naitescu-Perpessicius35)', este sigur că Russo i-a „imprimat, cu deliberată conştiinţă creatoare ... caracterele unei compoziţii muzicale, simfonice" şi care pare „un admirabil libret .... construit el însuşi ca un poem de intensă muzicalitate" (ceeace şi explică dece a fost folosit, transpus, în muzică de compozitorul Gh. Dumitrescu în oratoriul „Tudor Vladimirescu") — rămîne una dintre cele mai frumoase, evocatoare şi patriotice opere din literatura noastră din trecut. Autorul ei : Alecu Russo, modestul Alecu Russo, viu exemplu de onestitate literară, a cărui memorie trebuie cu atît mai mult s-o respectăm.
LV. 1959,
35) Perpessicius, în „Gazeta învăţămîntu-lui" din 17 ianuarie 1958.
j
191
BRIGĂZILE DE AGITAŢIE LA CEL DE AL CINCILEA CONCURS AL FORMAŢIILOR ARTISTICE DE AMATORI
S£> Jgj lire diversele modalităţi adoptate de către echipele artistice de amatori, cea W Mr9mai ,intaresantă 'se 'dovedeşte a fi „Brigada de agitaţie". Ea aduce şi re-rţL&V^ zintă 0 [ormu]ă artistică specific revoluţionară. Noua modalitate îmbină f*!*1' cupletul satiric, poezia eroică şi lirică, dansul şi cîntecul într-un întreg combativ, menit să evidenţieze realizările şi lipsurile întreprinderii în sunul căreia a luat fiinţă echipa. Lauda şi critica îmbrăcate artistic — la un nivel adesea neaşteptat — au deobiicei efecte fulgerătoare.
Apărute spontan în Uniunea Sovietică în anii imediat -următori Revoluţiei şi comentate entuziast de către Gorki, în 1922, într-o scrisoare adresată lui Kirov, .brigăzile de agitaţie artistică au apărut la noi în anul 1952. Iniţiativa muncitorilor de la uzinele „23 August" şi „7 Noembrie" s-a răspîndit cu iuţeală astfel că -astăzi numărăm peste cinci mii; de asemenea brigăzii pe ţară, din oare multe au participat la cel de al cincilea concurs al formaţiilor artistice de amatori.
In anii care s-au scurs numeroase brigăzi, înlăturînd timiditatea si bîjbîielile proprii începuturilor, şi-au format un veritabil profil artistic. Se poate vorbi fără nici o reţinere, .despre ritmul molipsitor de vioi al celor de la fabrica de bere „Rahova" sau despre lirismul combativ al brigăzii uzinelor textile „7 Noembrie". Amîndouă interpretează librete unitar alcătuite - deobicei scrise de către acelaşi colectiv artistic. -Subiectele sînt .alese de asemenea manieră încît să .atingă punctele-cheie .ale întreorin-deru, şi în acelaşi timp să poată atrage interesul'unor mase mult mai largi de spectatori. (Echipele întreprind deplasări «ăptămînale în fabrici prietene, în şcoli, in unităţi militare şi chiar iîn localităţi de odihnă). Spectacolul berarilor poartă titulatura „Mai ieftin, mai bun şi mai mult", ai textiliştiloir „Cu faţa Ia producţie". Ambele echipe'se străduiesc Şi reuşesc să găsească, moduri ingenioase de prezentare a stărilor şi oamenilor pe cari .au găsit de cuviinţă să-i prezinte public spre aprobare sau reprobare.
Pe podiumul scenei Teatrului de Estradă, gazdă .a .recentului concurs, texliliştii au adus o copie — ce-i drept nu tocmai .reuşită avînd.u-se în vedere originalul — după cum recunoştea şi cupletul de prezentare, o copie a vestitului tablou de Repin „Cazacii zaporojeni scriind o scrisoare sultanului". Tabloul, tras apoi ca o cortină, a prezentat publicului pe membrii brigăzii orînduiţi în .poiziţii identice cu personajele marelui pictor rus. Scriau o scrisoare fostului lor patron...
Adevărate echipe agitatorice, brigăzile înregistrează cu promptitudine evenimentele însemnate. In programul brigăzii „Rahova" a fost comentată în chiar ziua publicării sale, Hotărîrea Comitetului Central al Partidului cu privire Ia mărirea salariilor şi pen-
192
•siillor şi reducerea preţului de cost. Introducerea cupletului respectiv a fost făcută în aşa fel încît să fie organic legată cu textul antecedent. Eroul libretului, sudorul Mânu visa să-şi cumpere un pian. Desigur, Hotărîrea scurtează timpul ce-i rămîne de 'aşteptat... O asemenea operativitate trebuie să'dea de gândit teatrului de estradă, după cum verva entuziastă, contagioasă, a brigăzilor de agitaţie ar trebui să fie un prilej de meditaţie pentru mulţi actori profesionişti. Sînt egali de la un spectacol la altul. Nu au nici scăderi de tonus, nici neglijenţe, nici plictisuri, deşi participă luneori la două spectacole pe săptămînă şi asta după ce şi-.au împlinit orele de producţie. Trebuie să adăugăm că actorui-amatori sînt fără excepţie fruntaşi în muncă. Căci, ce fel de răsunet ar avea critica exercitată de codaşi, fie ei oricît de talentaţi ?...
R. I.
GEORGE ULIERU ŞI ADMINISTRAŢIA VREMII SALE*)
^n cursul acestei luni, la 8 septembrie, se împlinesc 75 de ani de la naşterea doctorului George Ulieru (8 sept. 1884—17 august 1943), autorul popularei cărţi „Din carnetul unui medic de plasă". Merită cu această ocazie să fie amintite câteva d.ate, fie şi succinte despre el. In acest slens, pentru o mai adîncă' înţelegere a activităţii sale cetăţeneşti, sînt demne de relatat numeroasele conflicte ale medicului ou administraţia burgheză contemporană lui, administraţie profund ostilă progresului social. Cele mai dese pot fi urmărite într-un amplu schimb de corespondenţă dintre Ulieru şi autorităţile locale (primărie, prefectură) şi cele centrale (miniister|.
In judeţul Teleorman, G. Ulieru a funcţionat ca medic primar în oraşul Alexandria (30.X.1923—16.XII.1927). Alexandria era pe atunci un „oraş nenorocit, bântuit de tuberculoză, alcoolism şi de politicianism". In scopul de a influenţa în bine viaţa oraşului, Ulieru a dus o susţinută activitate de îmbunătăţire a asistenţei medicale, de luminare a maselor populare exploatate, editând o „foaie pentru luminarea poporului" intitulată „Rin-dun.ica" care a apărut intre 1925 şi 1928.
Aici, la Alexandria, medicul Ulieru ia cunoştinţă de mişcarea muncitorească, fapt care l-a ajutat mult să înţeleagă diverse probleme sociale. Muncitorul tîmplar Ilie Mari-nescu, că'ruia Ulieru n-a acordat o îngrijire medicală susţinută şi despre care doctorul a scris, i-a înlesnit să se apropie, de lucrătorii din oraş. Ca urmare a acestui fapt, medicul tipăreşte, la 1 Mai 1925, manifeste de solidaritate cu muncitorimea. însă poliţia confiscă manifestele, iar doctorul este pus sub urmărirea Siguranţei. La „Rândunica", dr. Ulieru publică şi cîteva articole prin care stigmatizează atitudinea de voită nepăsare a conducerii oraşului şi judeţului faţă de viaţa oamenilor muncii („Un semn prevestitor" ; „Puterea neruşinată".)
Activitatea publicistică a dr. George Ulieru a tulburat profund forurile locale care au făcut apel la concursul poliţiei şi Siguranţei. Administraţia din Alexandria şi Teleorman a cerut Ministerului Sănătăţii înlocuirea şi înd apăr tar eat lui din localitate. Conflictele dintre turbulentul medic şi '.autorităţile locale cunosc două momente principale, ele căpătând .amploare în .anii 1925 şi 1927. Im iarna lui 1925, dr. Ulieru e reclamat ministerului de către prefectul Teleormanului sub motiv că nu-şi face datoria, că întreţine „rele raporturi" cu .autorităţile şi că pe deasupra .are „relaţiuni cu . comuniştii". In vara aceluiaşi an (6.VII.1925), directorul „Rîndunicii" e denunţat că „aţâţă spiritele prin articolele sale incendiare". La 18 iulie, ministerul ordonă efectuarea unei anchete serioase. Anchetatorul constată într-.adevăr existenţa unor încordate relaţii între medic şi „a'utori-
* Informaţiile de mai sus sînt luate din Arhivele Statului ale Ministerului Sănătăţii,
(3 — Viaţa Romînească, Nr. 9
193
tatea comunală", însă cauza o atribuie în mod firesc acesteia din urmă. Pe Uiieru, după cum reiese din Taportul său, îl caracterizează astfel : „bun element ca medic, activ, conştiincios, corect". în privinţa .legăturilor cu comuniştii, acelaşi inspector trimis să ancheteze cazul, luînd în consideraţie „cunoştinţele siguranţei", îl află bine înţeles,, vinovat. Vina este trecută însă pe seama imprudenţei doctorului în legăturile cu „oamenii ale căror acţiuni nu cadrau cu situaţiunea sa de medic oficial". Totuşi, acelaşi inspector general propune ministerului să i se dea lui Ulieru un avertisment. Ministerul, însuşindu-şi propunerea, îi comunică medicului, la 8 decembrie 1925, „...să evitaţi contactul cu persoane ca cea vizată în raportul de anchetă (d-1 Marinescu)". Probabil că tot această anchetă a oferit , .motive" pentru transferarea sa vremelnică la Cîmpulung, în anul următor (15.IV.—15.VI.1926).
George Ulieru îşi continuă însă activitatea sa cu şi imai multă perseverenţă. Drept răspuns, autorităţile comunale şi judeţene înaintează iarăşi reclamaţii. Intre 19 aprilie şi 17 mai 1927 are loc o nouă anchetă. Inspectorul general anchetator, extrăgîndu-şi informaţiile îndeosebi din relatările „şefului ad-ţiei locale", îi contestă succesele obţinute pe tărîm medical şi cultural. Activitatea publicistică a lui G. Ulieru e apreciată ca satisfăcătoare, unele articole având „aluziuni maliţioase împotriva ad-ţiei comunale şi a politi* cienilor locali, dar făcute cu urbanitatea cuvenită". Drept urmare a acestei anchete nu s-au luat măsuri imediat, însă cur.înd, la 15 octombrie 1927, aceeaşi administraţiie locală ridică din nou în faţa ministerului lista vechilor acuzaţii aduse d-ruilui Ulieru. Ba mai mult, prefectul Teleormanului menţionează că acuzatul se găseşte „,sub o strictă supraveghere a siguranţei şi a poliţiei pentru activitate particulară, fiind bănuit că este în relaţiuni strânse cu organizaţii ostile ondinei şi siguranţei Statului". In încheiere, suspusul reclamant propune ca doctorul Ulieru să fie „urgent transferat din acest judeţ". In urma acestor acuzaţii „grave" şi repetate, dr. Ulieru e transferat definitiv, cu decretul nr. 3.614 din 16 decembrie 1927, ca medic al circumscripţiei Dragoslavele din Muscel.
La Dragoslavele, funcţionând timp mai îndelungat (16.XII.1927—1.XII.1938) dr. Ulieru îşi continuă o vreme în acelaşi ritm activitatea ca şi în oraşul Alexandria. Ostilitatea autorităţilor nu întîrzie să apară şi aici. Documentele vremii o înregistrează pe larg. Intr-un schimb de scrisori 'dintre Inspectoratul General Sanitar şi Direcţia Personalului din Ministerul Sănătăţii, aflăm că, la 18 iunie 1932, între medicul de circumscripţie şi medicul primar al judeţului „siînt continue neînţelegerii şi acuzaţiuni reciproce". S-a ajuns pînă acolo, încît lui Ulieru i s-a atras atenţia! „să stea la reşedinţă şi să n-o părăsească fără o prealabilă aprobare". Bolnav şi adînc scîrbit de şicanele autorităţilor din vremea sa, la 1 decembrie .1938, dr. Ulieru iese la pensie.
Toate acestea ne dau o imagine exactă a relaţiilor pe care doctorul Ulieru le-a avut cu administraţia vremii sale şi pun în lumină multiplele greutăţi întîmpinate de medic în activitatea sa socială, contribuind totodată la înţelegerea cărţii lui „Din carnetul unui medic ele plasă" unde sînt stigmatizaţi, aşa cum meritau, atâţia primari, prefecţi, medici primari şi inspectori generali sanitari burghezi, de care medicul şi scriitorul s-a lovit la tot pasul.
Mihail Robea
SOCIETATEA PENTRU RĂSPÎNDIREA ŞTIINŢEI Şl CULTURII
dată cu marile şi revoluţionarele acte inspirate de Partidul Muncitoresc Ro-mîn pe tărîm politic şi economic s-a simţit nevoia ca, alături de catedra şcolii şi a universităţii, de tribuna .instituţiilor culturale, să se creeze o miş-icare.de apropiere a intelectualităţii de popor, un contact viu, nemijlocit, între creatorul şi mânuitorul de valori culturale şi  mase.  Se cerea  o mobilizare a forţelor
194
intelectualităţii, legate de popor, o grupare şi organizare a tor, având drept scop des-îăşurairaa unei activităţi permanente şi sistematice de răspândire ia cunoştinţelor ştiinţifice şi politice în rîndurile maselor populare.
Răspunzînd acestei necesităţi, din iniţiativa unor intelectuali de frunte îndrumaţi de P.M.R. a luat fiinţă în anul 1949 Societatea pentru răspindirea ştiinţei şi culturii.
De atunci S.R.S.C. şi-a asumat sarcina de a răspândi cunoştinţele ştiinţifice în rîndurile poporului ca prin ajutorul lor să se combată obscurantismul, ignoranţa, misticismul şi superstiţiile, să se lupte împotriva influenţelor ideologiei duşmane intereselor poporului muncitor, ca prin luminarea şi culturalizarea maselor să se adâncească formarea conştiinţei lor socialiste.
• Intelectualii ţării noastre, aparţinând celor mai diferite discipline ale ştiinţei şi artei au răspuns cu entuziasm şi elan patriotic chemării de .a-şi pune capacitatea şi cunoştinţele la dispoziţia înaltului scop al Societăţii. Gifra de 95.000 de intelectuali care colaborează în cadrele S..R.S.C, dă o imagine grăitoare a! activităţii intense şi .a extensiune! preocupărilor instituţiei. Dacă în primii ani ai 'activităţii s->a simţit nevoia unei mai .accentuate centralizări în ce priveşte elaborarea conferinţelor, astăzi, a'ceste conferinţe menite a fi rostite pretutindeni, pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, sînt redactate în (filialele sau chiar în subfilialele S.R.S.C. Astfel tematica este mult îmbogăţită, conferinţele abordînd şi aspecte legate de specificul ştiinţific sau cultural local ; în felul acesta şi spiritul creator al intelectualităţii locale este stimulat. Bilanţul prezentat de S.R.S.C. astăzi, d-upă zece ani de activitate, se înfăţişează deosebit de rodnic, iar cifrele marchează o curbă constant ascendentă. Dacă în anul 1955 s-au ţinut 'în întreaga ţară .în jurul a 55.000 de conferinţe, în 1958 s-au rostit în cluburi, colţuri roşii, săli publice şi cămine culturale un număr de 69.000 conferinţe, prevăzîndu-se ca pînă la încheierea anului 1959 să se ţină peste 100.000 conferinţe. Aceasta în faţa unui auditoriu însumând jumătate din populaţia ţăriii !
Conferinţele S.R.S.C. expun în mare măsură probleme de ştiinţă şi legătura lor cu viaţa, cu construcţia socialistă, evitând teoretizarea excesivă. Se abordează cele mai variate probleme ale ştiinţei şi culturii, dându-se prioritate celor mai arzătoare, mai actuale şi mai utile subiecte interesând masele largi ale oamenilor muncii.
In scopul răspîndirii ideologiei mairxist-Ieniniste, a educării oamenilor muncii în -spirit partinic Şi internaţionalist-proletar, se popularizează prin conferinţe principalele documente ale P.M.R., evenimentele de seamă ale mişcaţii comuniste şi muncitoreşti, iar ân ultimul an problemele ridicate de Gongresul al XXI-lea al P.C.U.S. Lupta împotriva ideologiei burgheze şi împotriva revizionismului ocupă de asemenea un loc important în programele de lucru ale S.R.S.C.
In scopul combaterii superstiţiilor şi misticismului, se dă o mare atenţie explicării legilor care regizează fenomenele naturii. Teme din biologie ca originea vieţii şi a omului, probleme de astronomie şi structura materiei, noţiuni de medicină şi educaţie sanitară alternează cu expunerile care învederează legătura între ştiinţă şi munca practică pentru construcţia socialismului.
Se răspândesc astfel larg cunoştinţe despre cele imai moderne cuceriri ale ştiinţei în ramurile energiei atomice, a materialelor sintetice, a proceselor tehnologice, a mecanizării şi automatizării, a progresului tehnic în  general şi a 'aplicaţiilor lui imediate.
Problemele de bază ale agriculturii noastre noi ocupă un loc important în repartiţia conferinţelor. Ţărănimea, astăzi în bună măsură coqperativizată, eliberată de exploatare, primeşte cu deosebit interes expunerile privind superioritatea marii producţii în agricultură, relaţiile şi procesele economice în agricultura socialistă precum şi expunerile asupra celor mai înaintate metode de cultură şi mecanizare.
13*
195
In domeniul culturii generale, S.R.S.C. desfăşoară un program judicios întocmit şi cu o arie vastă de cuprindere. Se fac cunoscute tradiţiile glorioase de luptă ale poporului nostru pentru libertate şi independenţă naţională, pentru socialism, sînt înfăţişate frumuseţile şi bogăţiile patriei, realizările obţinute în anii regimului de democraţie populară, rolul important al ajutorului sovietic în dueersa la îndeplinire a acestor realizări.
Formarea gustului maselor pentru .frumos, educaţia artistică, constituie de asemeni un obiectiv major în activitatea S.R.S.C. S-au popularizat astfel cunoştinţe din domeniu! literaiu.ru şi artei, unele probleme de teorie şi critică literară ca de pildă : Spiritul de partid în literatură, Realismul socialist, Scriitorul şi epoca sa, Romanul realist modern. Din istoria artei universale, Teatrul de-a lungul vremii etc.
*
In mod practic, S.R.S.C. îşi atinge ţelurile aplicând diferite forme de popularizare a cunoştinţelor. Se foloseşte în primul rînd expunerea prin conferinţe (seri literare, simpozioane). Urmează apoi metoda lectoratelor, a universităţilor populare şi a brigăzilor ştiinţifice.
Lectoratele asigură o continuitate .de temă, loc şi organizare a conferinţelor. Demne de menţionat sînt lectoratele pentru părinţi pe subiecte de educaţie şi pedagogie. S-au organizat un număr important de lectorate în mediul sătesc, cu specificul tematic respectiv, Universităţile populare constituie o formă permanentă complexă. Fiinţează 92 de universităţi populare frecventate de peste 9000 cursanţi. Unele din ele funcţionează în întreprinderi şi ţin cursuri legate de producţie. O formă foarte practicată, operativă şi eficace, o constituie brigăzile ştiinţifice care se deplasează în întreprinderi, dînd răspunsuri pe loc la, întrebări care privesc cele mai actuale probleme ştiinţifice sau politice.
Pe plan publicistic, activitatea S.R.S.C. este sprijinită de organul periodic „Ştiinţă, şi Tehnică" editat în colaborare ou U.T.M. precum şi de editarea broşurilor din „Colecţia S.R.S.C." care pînă astăzi însumează 383 de titluri într-un tiraj de 6 milioane de exemplare, publicate şi in limbile minorităţilor naţionale.
S.R.S.C.întreţine de.asemenea legături şi practică schimb de material informativ şi documentar cu Societatea pentru răspândirea cunoştinţelor politice şi ştiinţifice din U.R.S.S., precum şi cu organizaţiile   asemănătoare  din   celelalte   ţări socialiste.
Succinta prezentare de faţă trasează doar sumar, conturul unei activităţi obşteşti de primă importanţă care face din Societatea pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii un faictcr de seamă al revoluţiei noastre culturale.
L. D.
LUCRĂRI INEDITE ALE DEMOCRAŢILOR REVOLUŢIONARI RUŞI
e curînd în Editura Academiei de ştiinţe din Moscova a apărut în colecţia „Moştenirea literară" o culegere de texte şi documente inedite privind pe scriitorii revoluţionari ruşi Cernîşevski, Saltîkov-Scedrin, Dobroliubov şi Bie-linski.
Culegerea, apărută în condiţii grafice excelente, îngrijită de un colectiv de istorici literari însumează 800 pagini şi cuprinde numeroase facsimile, reproduceri de texte şi fotografii. In colecţia „Moştenirea literară" au apărut pînă acum cîteva zeci de culegeri similare printre care poate fi citată cea dedicată lui Maiakovski.
Opera literară a scriitorilor democraţi revoluţionari ruşi apare cu mult întregită prin publicarea acestor documente inedite. Asupra sensului operei l-or şi mai ales asupra epocei în care s-au  dezvoltat noua ediţie aruncă o lumină mai clară. Istoricii literari;
196
găsesc în fiecare capitol al culegerii date noi despre geneza unor lucrări ale scriitorilor amintiţi şi în acelaşi timp materiale preţioase auxiliare pentru înţelegerea operei Io*.
Editorii au prezentat în afară de textul unor opere postume, de fotografii şi stampe de epocă, de facsimile etc. numeroase mărturii despre autorii studiaţi.
Unele capitole prezintă părerile lui Lenin sau ale contemporanilor săi despre operele democraţilor revoluţionari.
Cîteita titluri de capitole sau materiale sînt edificatoare: Lenin despre Cerni-_şevski în presa muncitorească germană, Adresa guvernatorului din Astrahan în legătură cu trecerea lui Cernîşevski, Bielinski înainte de moarte, Manifestul literar al lui Saltîkov-Scedrin (1856, articol interzis de cenzura ţaristă) etc.
Culegerea de materiale inedite privind opera democraţilor revoluţionari ruşi este un model de cercetare in domeniul istoriografiei literare. O iniţiativă similară a Editurii Academiei ar aduce un mare folos cercetătorilor de istorie literară din patria noastră. Colecţia de texte şi documente inaugurată de ESPLA este de-abia un început.
Emil Manii
ALBINA" Şl POEZIA
r Si de aşteptat ca zecile de mii de cititori ai „Albinei" să găsească reproduse :n paginile acestei publicaţii selecţii făcute cu grijă din poezia noastră clasică ;i contemporană. Din păcate acest lucru se întîmplă r.ar. In perioada ia-îuarie—iulie 1959 s-.au publicat abia cîteva poezii de Beniuc, făcînd parte din ultima, sa culegere, precum şi cîteva bucăţi din tezaurul eminescian, prezentate cu zgîree/nie într-o pagină comemorativă. Cititorilor li se servesc în schimb, aproape număr de număr, producţii ale unor poeţi de oarecare notorietate, create — pare-se — special pentru „Albina". Aceasta, desigur, nu e rău. Numai că, -la lectura multora din ele, e imposibil să nu rămîi cu impresia că — fie în redacţie, fie la autori — mai persistă prejudecata conform căreia a scrie literatură „pentru popor" ar presupune renunţarea la cerinţele calităţii şi ale bunului gust. Unii poeţi par a face oficiul de „coborîre în popor", şi atunci publică poeme lungi, de un didacticism ostentativ şi neeomvkigător (Petre Popa, '„Cinstea" nr. 582) sau relatări obosite şi plate ale unor fapte — pline de semnificaţie, prin ele însele, e drept — culese deobicei dan viaţa culturală a satelor (Andi Andrieş „Pe scenă", nr. 581).
Ceea ce e cu deosebire trist e că şi în „Albina" se întîlnesc uneori cimilituri şi iolboroseli moderniste. Iată o strofă din „La bibliotecă" de Mihai Gavril (nr. 576) :
,,Ginduriie luminii împletesc. Ca nişte holde cu spicele aur din stele (!)■ Sub ochi dimineţile trandafirii poposesc Cînd încep a clipoci pleoapele grele".
In aceeaşi poezie se spune despre o bibliotecară că :
„...soarbe in ochi
Gîndul de bine şi pace
Al mamelor, ce nu mai cred în deochi,
Nici în şerpii fugăriţi din conace".
Reiese că moşierii ar fi fost obiectul unui cult, ceea ce e fals. Pentru Adrian Beldeanu („Glasul tău", nr. 589) o cîntăreaţă populară e o „Sînziană a cîrnpiei cu gînd înaintaş", iar un alt poet, Florin Petresau („Arta romînească", nr. 587)
197
descifrează în ţesătura unui covor „liniştea ce-şi toarce tăcerile (!) la strungă". Acelaşi autor crede a observa proscrierea culorii negre în covoarele lucrate în ultimii ani :
„Se împreună linii ca galbenul din clăi
nu negrul de zăbranic al vieţii de altădată",
ceea ce trădează o interpretare simplistă şi vulgarizatoare a legăturii artei populare cu realitatea.
Faţă de aceste producţii de scăzut nivel ale unor poeţi încercaţi şi de talent (observaţia e valabilă în special pentru Mihai Gavril, care în nr. 590 publică o poezie inspirată, pe măsura forţelor sale: „Vestea zboară"), cititorul e plăcut surprins când întîlneşte în paginile „Albinei" poezii venite din partea cititorilor. Iată o strofă din „Şi inima mea cîntă" (nr. 598) de Ion Glinţa, ţăran întovărăşit din Dioşti-Caracal :
„Mi-e drag să-ntîmpin zorii, cînd oamenii în cete,
Se'ndreapiă către muncă pe înfrăţit ogor;
Trec sprinteni ca lăstunii cîntînd flăcăi şi fete
Şi inima mea cîntă cu glasurile lor!" remarcabilă, ca întreaga poezie dealtfel, pentru sinceritatea şi .claritatea ei, S-a.r mai putea cita şi dm versurile lui Ştefan Tănase, ţăran întovărăşit din Patru Fraţi-Urziceni pline de asemenea de calităţi, dintre care actualitatea tematică şi simplitatea expresiei n'u sînt cele din urmă.
Pe lîngă sporirea exigenţei (faţă de colaboratorii săi poeţi, credem că „Albina" ar trebui să dea o mai mare atenţie poeziilor venite din partea cititorilor "de la sate Exista in rîndurile ţărănimii un mare număr de poeţi necunoscuţi, cărora revoluţia culturala le-a dat posibilitatea să-şi exprime în versuri .ataşamentul ţaţă de cauza socialismului. Pubhcîndu-i şi îndrumîndu-i cu grijă, „Albina" ar face mult mai bine decît oferin-du-şi cu generozitate coloanele unor poezii scrise special „pentru ţărani", în care, după cum s-a văzut, platitudinea şi simplismul merg mînă în mînă cu rămăşiţele moderniste..
T. D.
JOATÂ CASA MIROASE A CADAVRU"
leatrul „de probleme" din Apus stă în momentul de faţă mai mult decît oricîtid Isub semnul unei deznădejdi apocaliptice. Filozofia neputinţei i-a pătruns prin I toate arterele, prin toate capilarele. Cîteva idei revin obsedant în fiecare nouă
_,_ţPiesă de răsunet: oamenii nu pot comunica între ei, nu se pot ajuta, nu se pot
iubi. Ei trăiesc ca izolaţi de o epidermă de sticlă şi mor aşa cum trăiesc,' adică singuri părăsind o lume care nu-i regretă şi care nu-i dorea. Eforturile de a schimba ceva sînt prin urmare vane. Eugen lonescu scrie despre strada copilăriei sale ■ pe trotuar* se agitau sluluete întunecate, umbre fantomatice, halucinante, ale unor oameni care sînt acum morţi. Am fost prins de vîrtej şi de spaimă. Lumea este acelaşi lucru. Un deşert sau umbre muribunde. Revoluţiile nu pot schimba nimic. Tiranii au murit şi iluminiştii de asemeni. Nu am alte imagini ale lumii decît acelea care exprimă zădărnicia şi duritatea vanitatea şi mînia, neantul şi ura hidoasă, inutilă. Existenţa a continuat să mă înveţe acelaşi lucru. Totul n-a făcut decît să-mi confirme ceea ce am văzut şi simţit în copilăria mea : furiile inutile şi sordide, strigătele adesea înăbuşite de linişte, umbrele îngheţate pentru totdeauna în noapte...") *
De la această viziune pornesc majoritatea covîrşitoare a pieselor occidentale „de idei", chiar dacă se intitulează comedii sau farse (şi farsa este acum la modă, drama* „Les Lettres fr.ancaises" nr. 717, 10 aprilie 1958.
198
turgii deznădejdii descoperind în forma ei grotescă mijlociii cel mai apropiat pentru a-şi exprima pesimismul mizantrop). „N-am înţeles niciodată — scrie tot Eugen lonescu într-un alt articol** — diferentele care se fac între comic şi tragic. Comicul fiind intuiţia absurd u'iui mi se pare mai desper an t decît tragicul... Spun desperant dar în realitate este dincolo sau dincoace de desperare sau de speranţă... comicul nu oferă ieşire...".
Piesele cele mai caracteristice în acest sens aparţin nu atît lui Eugen lonescu, cit maestrului şi părintelui său spiritual, Samuel Beckett. Tragedia acestuia transpusă în farsă macabră : „Sfîrşitul partidei" ni se pare a fi. unul din exemplele cele mai concludente.
într-un spaţiu aspaţial, într-un timp atemporal, cîndva probabil după un cataclism atomic, supravieţuitorii civilizaţiei noastre (Ham, un orb bătrîn care nu se poate ridica din fotoliu, Clov, fiul său adoptiv care nu se poate aşeza niciodată din cauza unei. paralizii a sirii spinării, Nag şi Nele, părinţii lui Ham, care trăiesc în două butoaie) aşteaptă „sjîr-şitul partidei". Nimeni nu este revoltat, nimeni nu este neliniştit. Peste tot planează doar o istovire imensă, o totală lipsă de curiozitate. Trecerea prin viaţă n-a făcut decît să strivească aceste jalnice vieţuitoare sub oboseală şi durere (Ham: „Ce face Nagg ?"... Clov (ridică capacul butoiului): „Plînge !" Ham: „Deci trăieşte!" In viaţă — spune Beckett — totul este inutil şi derizoriu. înainte de moarte, omul începe să moară trăind dezagregat de boli şi bătrîneţe. Omul n-are niciun ideal (pentru că In lumea aceasta nu există nimic în care merită să crezi), n-are nici un scop şi nici măcar o iluzie pentru că iluziile sînt absurde şi filozofiile nu slujesc decît să mascheze realitatea dezolantă ă fiinţei noastre omeneşti:  un trup ca o ruină, supurantă, neputincioasă.
Beckett reduce omul la condiţia lui organică şi condiţia, organică umană este după dramaturg o stare de putrezire pe viu. Epavele omeneşti aşteaptă deci sfîrşitul ca pe o izbăvire şi aşteptînd singura lor temere este că vor fi frustrate de moarte, aşa cum au fost frustrate de viaţă (Clov : „cînd voi cădea1 voi plînge de fericire".) Teama nu este atit teamă, cît mai mult o stare de sîcîială în faţa. sfîrşit ului care întîrzie.
Ham: Miroşi deja. Toată casa miroase a cadavru.
Clov : Pînă la urmă o să încep să miros...
Ham : Miros deja. Toată casa miroase a cadavru.
Clov : Tot universul !
Totul în Beckett este o aşteptare funebră. De astădată se aşteaptă nu un personaj simbolic cum era Godot în „Aşteptînd pe Godot", ci moartea, pur şi simplu. Atmosfera piesei este atmosfera unui crepuscul cenuşiu. Ham aşteaptă imobilizat înfotoliu, Clov aşteaptă scrutînd depărtările prin două ferestre aşezate sus, sus de tot, una cu faţa spre pămînt, alta cu faţa spre mare. Din cînd în cînd desface capacul butoaielor, cei doi bătrîni iau parte la discuţie şi răspunsurile răsună incoherent, indiferent şi macabru :
Ham : Ce oră este ?
Clov : Aceeaşi, ca1 deobicei...
Ham : N-am să-ţi miai dan să mănînci.
Clov : Atunci o să mor.
Ham: O să-ţi d.au numai atît cît să nu poţi muri. O să-ţi fie foame tot timpul... Clov: De ce mă mai ţii lîngă tine ? Ham: N-am pe nimeni altcineva. Clov :  Alt loc nu există.
Ham:  Mergi şi caută două roţi de bicicletă. Clov : Nu mai există roţi de bicicletă. Ham : Dă-i iui Nagg fiertura. Clov :  Nu mai există fiertură.
** „Experienţa" teatrului — „La Nouvelle nouvelle revue francaise" nr. 67 febr.
1958.
199
Ham: Natura ne-a uitat.
Clov : Nu mai există natură.
Ham: Dar respirăm ! Ne pierdem dinţii, părul, prospeţimea, idealurile
Clov : Atunci nu ne-a uitat...
Ham : Te-ai uitat dacă ţi-au încolţit seminţele ?
Clov : Nu.
Ham : N-ai scormonit puţin ca să vezi daqă nu au încolţit ?
Clov : N-au încolţit. '
Ham: Poate e prea devreme.
Clov : Dac-ar fi fost să încolţească ar fi încolţit pînă acum. N-o să încolţească niciodată. ■
Bătrînii din butoaie povestesc fără şir amintiri din tinereţe, si fac preziceri negre ■pe un ton cub: „Intr-o zi vei fi orb. Ca mine. Te vei aşeza .într-un loc pierdut în vid pentru totdeauna in întuneric. Ca mine. Intr-o z, ai să-ţi spui-: sînt obosit. Am să mă aşed ş, a, sa te aşezi. O să priveşti peretele puţin, pe urmă ai să-ţi spui : am să închid ochn ,poa,e am sa dorm puţin... ş, cînd ai să-i deschizi peretele .-n-o să mai fie. Infinitul Vidulu! va ifi .,n jurul tău. Toţi morţii din toate timpurile înviaţi nu-1 vor umple şi tu vei f. acolo ca o piatră în mijlocul stepei. Intr-o zi vei şti ceea ce vei fi, numai că tu n-o să ai pe nimeni, pentru că tu n-ai avut milă de nimeni şi pentru că nu era nimeni de care ai n putut sa ai mila"...
Şi cuvintele cad mereu monoton, sumbre. Personajele par nişte profeţi ai apocalip-su.ui. ar piesa pare un moment al apocalipsului. Niciodată „arta" unei clase in declin nu a fost mai deznădăjduită. Niciodată capitalismul nu a dat un document literar mai concludent asupra moralului său şi asupra stării sale de dezagregare, pentru că piesele ^Beckett nu maisirit nici măcar ţipătul febril al echipajului de pe o corabie sfărimată. n LTT f ^emiconşiient al unor naufragiaţi care putrezesc de vii pe o insulă
puste „Toata casa nur oase a cadavru" nu este o simplă replică. Este motto-ul sub care poale )i. pus teatrul lui Beckett cu toate semnificaţiile lui.
E. O.
UN PSIHOLOG PROGRESIST FRANCEZ
a 15 iunie 1959 Henri Wallon a împlinii 80 de ani de viaţa consacrată din p.in unei lupte dirze pentru promovarea unei psihologii ştiinţifice
După absolvirea Şcoalei Normale Superioare cu 'titlul de   agrege de
---- Sophie", H. Wallon obţine doctoratul în medicină si apoi in litere Ca
Pr°tesor la Sorbona, apoi: la College de France şi director la Ecole pratique des Hautes Etudes (Şcoala Practică de înalte 'Studii), H. Wallon desfăşoară o prodigioasă muncă ştiinţifica şi filozofica, împletită cu o susţinută activitate pe tărîm social şi politic
Pe linia convingerilor sale, H. Wallon a refuzat în 1940 paşaportul care i s-a oferit pentru ase^ refugia în S.U.A. El a rămas în patria sa cotropită de fascişti spre a lua parte activa la mişcarea^de rezistenţă, in care a avut un rol important' '
După^ prăbuşirea fascismului, a fost delegatul „Frontului Naţional la Adunarea ConsuJativa Provizorie şi Deputat de Paris, la prima Adunare Constituantă. In calitat» de Secretar General al Educaţiei Naţionale la eliberarea Parisului în august 1944 si apoi înrpreună cu P. Langevin, H. Wallon a încercat să imprime învăţamîntului francezo linie noua, progresista. Proiectul de propuneri nu a fost însă acceptat de guvernanţii burghezi
200'
Faţă de ţara noastră, H. Wallon a arătat întotdeauna interes şi o deosebită simpatie, ceea ce s-a vădit şi în activitatea sa ca Vice-Preşedinte al Asociaţiei France-Roumanie.
Aprecierea internaţională a omului de ştiinţă şi a luptătorului Wallon a dus la alegerea sa ca Preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Sindicatelor Invăţămîntului (F.I.S.E.).
Activitatea sa ştiinţifică îmbrăţişează tărîmul psihologiei şi psihopatologiei, în care a .adus importante contribuţii teoretice. Dintre operele lui cele mai importante cităm: Delirul de Persecuţie (1906); Copilul Turbulent (1925); Psihologia Patologică (1926); Originiie Caracterului la Copil (1934); Principii de psihologie aplicată (1930); Viaţa Mintală, Tom VIII al Eciclopediei Franceze (1938); Evoluţia psihologică a copilului (1941) ; De la Act la Gîndire (1942); Origina Gîndirii la Copil (1945).
H. Wallon este ingenios şi extrem de riguros în cercetarea fenomenelor psihice, uiili&nd metode strict obiective. El a îmbogăţit psihologia cu multe date noi şi cu analize teoretice valoroase şi originale. Prin lucrările sale, H. Wallon aduce o contribuţie deosebită la studiul afectivităţii, motricitatii, dezvoltării gîndirii copilului, originei conştiinţei, etc. aducînd elemente preţioase în interpretarea materialist-dialectică a psihicului. H. Wallon s-a străduit să aplice principiile materialismului dialectic în psihologie, tratînd cu multă subtilitate problema raporturilor indisolubile dintre organism şi mediu. Psiho-geneza umană, apare în opera sa ca un produs rezultat din dezvoltarea biologică a individului în condiţiile vieţii sociale. Interacţiunea organism-mediu formează premiza esenţială a adaptării şi a progresului psihic al copilului incepînd chiar de la naşterea lui.
Dezvoltarea ontogenetică a psihicului este legată totodată de dezvoltarea întregii personalităţi, nefiind considerată în mod unilateral, pe procese, aşa cum au procedat Binet şi Claparede.
Evoluţia psihică este privită dialectic, dinamic, ea realizîndu-se prin contradicţii, crize, alternanţe, întrepătrunderi, integrări. Diferitele stadii succesive (al impulsivităţii motorii, emoţional, sensori-motor, personaltst sau proiectiv), care marchează această dezvoltare, nu sînt privite în mod izolat şi exclusiv sub aspectul lor cantitativ. Succesiunea lor este totodată continuă şi discontinuă, iar organizarea lor funcţională se elaborează prin activităţi care se înmănunchează şi se modifică neîncetat unele pe altele, printr-un slrîns sistem de relaţii cu mediul înconjurător.
Studiind procesul de trecere de la comportamentul motor, de la acţiune la gîndire, H. Wallon demonstrează caracterul reflecioriu al conştiinţei, determinat de lumea exterioară, şi critică pe Piaget, arătînd poziţia idealistă a acestuia în problema ontogenezei gîndirii. Filiaţia ideii nu este imediată, trecerea de la mişcare la reprezentare nu se face în mod mecanic, printr-o suprapunere de scheme motorii, ci printr-un proces de integrare mutuală.
FI. Wallon ţine seama de dezvoltarea progresivă a organismului şi a funcţiilor sale, dar demonstrează faptul că, prin intermediul limbajului, experienţa individuală este determinată şi transformată de experienţa socială.
Meritul deosebit al lui H. Wallon constă în faptul că, în condiţiile unui regim capitalist, ba chiar şi sub cisma hitleristă, şi-a elaborat opera sa, care deşi conţine unele teze ce necesită o reconsiderare critică, aduce în ansamblul ei o contribuţie însemnată la dezvoltarea psihologiei, ştiinţifice materialiste.
Elena Pampu
201
AMINTIRI DESPRE LIVIU REBREANU
Wjmf,'1 pot desPă'1l amintirea lui Liviu Rebreanu de debutul meu, precum sînt WÂ fÂmulri dintre scriitorii, azi reputaţi, care leagă de începuturile lor aducerea JBL   Aaminte a Rebreanu stimulator al primilor lor paşi pe calea literaturii.
WmkmmCeea ce m-a atras la el şi m-a impresionat dintru început, a fost că omul Rebreanu, cald, cu privirile albastre deschise, ca şi inima, săritor la nevoie, completa de minune pe scriitorul, a cărui preocupare centrală era zugrăvirea omului de rînd.
Odată intrat în raza prieteşugului său, Liviu Rebreanu ţi se dezvăluia ca un trainic şi devotat prieten. El extindea această afecţiune asupra oricărui tînăr înzestrat ce-i bătea la uşă, cerlndU-i sfatul sau osteneala audierii unei lecturi. De îndată ce se-ncredinţa că un scriitor era înzestrat, Liviu Rebreau se interesa cum trăieşte el şi în ce condiţii creează. Atunci cînd afla că o duce greu, intervenea, cu toată energia şi prestigiul său spre a-l ajuta. Recomandarea către editură sau teatru nu o făcea în scris ; marele romancier se deplasa personal şi intervenea să se publice cartea sau să se joace piesa unui debutant, făcea demersuri, să i se acorde ajutor din partea S.S.R., să i se dea să revadă un text de film, ş.a.m.d.
Atunci cînd am pus la cale scoaterea unei publicaţii literare, Rebreanu avînd experienţa necesară, nu numai de pe urma „Mişcării literare", ci şi a altor foi in ale căror redacţii lucrase, m-a făcut atent că „Romînia literară" trebuie să fii o tribună a tineretului şi să fie scrisă cu osebire de tineri. Ea urma să oglindească manifestările multiple ale tinerelor talente, preocupările şi năzuinţele lor, cît şi condiţiile de viaţă în care-şi desfăşoară activitatea. Conform cu acest deziderat, Mihail Sebastian şi Octav Şuluţiu ţineau, alternativ, cronica literară, iar Cicerone Theodorescu, de la tribuna unei cronici dramatice combative, răsfringea cu spirit critic şi curaj, viaţa teatrală. Cu causticitate, el scotea în evidenţă falsele valori, dezvăluia distribuţii!,! defectuoase sau releva noi talente, recrutate din rîndul tineretului. Eugen Jebeleanu alimenta, cu multă vervă şi vehemenţă, rubrica sa „Săptămînă literară", trecînd în revistă în chip ager faptele culturale.
Deşi se considera el însuşi un prost gazetar, Liviu Rebreanu era de părere că un scriitor trebuie să-şi exerseze condeiul şi ca articlier la o revistă. El a fost foarte bucuros cînd Anton Holbau, romancier analitic şi un om cu fire-închisâ s-a lăsat antrenat de-ndemnut de a colabora regulat, cu articole şi referiri asupra unor scriitori romîni şi străini la „Romînia literară". Grija lui Rebreanu pentru viaţa scriitorului s-a răsfrînt in coloanele „Romîniei literare" şi sub altă formă. Sub titlul „Cum trăiesc, cum lucrează şi cum mor scriitorii tineri" revista publica reportaje despre viaţa grea şi condiţiile de muncă de-a dreptul dramatice în care erau nevoiţi să lucreze scriitori ca G. M. Zam-firescu, Camil Petrescu, Al. Sahia, Bogdan Amaru, Aurel Cornea şi alţii. Cînd se-îmboi-năvea un scriitor, Rebreanu intervenea de-ndală să fie ajutorai; iarăşi, nu telefonic, nici în scris, ci mergînd personal cu autorul respectiv la spital, unde intervenea pentru, internare. Obişnuia să se adreseze medicului şef cam aşa: „îţi încredinţez pe acest tînăr talent, te rog să te strădui să-l redai cit de curînd mesei de scris. Răspunzi de el >"
Rebreanu arăta un cald interes şi sinceră înţelegere pentru colegii lui de breasla Dupa premiera piesei „Suflete tari", i-am transmis că prietenul nostru Camil Petrescu, desperat de presa ostilă şi îngrozitoarea lui stare materială mi-a împărtăşit că vrea Să-şi pună capăt zilelor; Liviu Rebreanu a sărit ca ars. S-a dus într-un suflet la Camil Petrescu acasă (acesta locuia în clădirea din fosta str. Cîmpineanu, deasupra cenaclului „Sburătorul"). O noapte întreagă şi o dimineaţă a durat furtunoasa dezbatere dintre el şi Camil Petrescu, Rebreanu folosind argumentele cele mai convin-
202
gătoare, în deosebi expritnîndu-şi sentimentele sale de preţuire. Intervenţia a avut efect. In cursul acelei discuţii Liviu Rebreanu s-a angajat să-l ajute frăţeşte pe scriitorul pe care-l iubea şi-l aprecia, dar care se afla sub dubla teroare, a unei campanii de presă nedrepte şi a celei mai crunte mizerii. Cum eu eram omul de legătură dintre ei, viziiîndu-l des pe Camil Petrescu acasă, acesta mi-a-mpărtăşit, cu tot orgoliul său, ce hotărîtoare, ce frăţesc de caldă a fost intervenţia lui Liviu Rebreanu şi mai ales ce ajutor moral a însemnat pentru el această intervenţie.
Liviu Rebreanu nu suferea de acele sentimente meschine ale invidiei, şi geloziei literare, nu ştia ce-i ranchiuna. Intr-o zi, Eugen lonescu mizînd pe faptul că la începuturile lui, Rebreanu fusese criticat de T. Arghezi, mi-a adus un articol injurios la adresa marelui nostru poet pentru a fi publicat în „Romînia literară". Rebreanu l-a respins, cu toate stăruinţele criticului.
Se ştie că autorul lui „Ion" era. un artist deosebit de scrupulos. Aproape nu există manuscris al său care să nu aibă cîteva variante. Şi, se ştie că fiecare variantă însemna o nouă versiune a lucrării, scrisă cu totul din nou. Aşa e cazul cu „Ciuleandra", care-n manuscris înfăţişează aspectul unui şantier viu şi continuu, aşa e cazul cu „Ion", din care există cîteva variante. „Pădurea spînzuraţilor" are şi ea două variante. De-aceea am fost foarte mirat aflînd că nu se găseşte nici un manuscris al „Gorilei". Şi aici e-cazul să narez geneza acestei lucrări. Istoricii literari vor trebui să ţină seama, atunci cînd scriu despre acest roman, că el a cunoscut două versiuni. Prima avea ca personal central pe un cunoscut gazetar burghez cu deosebire odios prin spiritul său de venal şi nesăţios afacerist, concretizat în populara butadă a lui N. lor ga: „etajul şi şantajul". Rebreanu demasca. în „Gorila" acest tip de patron de gazetă care socotea ziarul, nu o tribună de idei, ci o tarabă de afaceri. Intr-un interviu acordai mie în 1935, apărut în ziarul „Dimineaţa", Liviu Rebreanu prefigura personajul: „El mi-a apărut ca o dihanie uriaşă, cu labele păroase care îşi proiecta matahala asupra mea şi ghlarele lui parcă se-ntindeau asupră-mi". Cine a cunoscut modelul, şi-şi aminteşte înfăţişarea lui îl va recunoaşte cu uşurinţă în acest portret. Un fragment din prima versiune a. „Gorilei" Rebreanu mi l-a citit mie şi lui Camil Petrescu; am impresia că şi în prezenţa editorului. In această versiune accentul principal cădea pe figura directorului de gazetă şnapan, al cărui model era directorul „Curentului". Aflînd de această lectură, deşi ea s-a făcut în cerc restrins, şi fiind informat că, în această, formă, manuscrisul ajunsese la tipar, gazetarul vizat a ameninţat conducerea editurii că, de nu-i dă lui manuscrisul, o desfiinţează. Apoi a mers valvîrtej la tipografie, a căutat zaţul romanului, insistînd din nou să i se dea manuscrisul. Editorul, om cu relaţii, nu s-a lăsat intimidat. Atunci... Pahonţu (in numele eroului, Rebreanu a păstrat iniţiala numelui purtat de model) a făcut presiuni asupra conducerii editurii, folosind influenţa ce o avea la Palat. Sub avalanşa acestor presiuni şi a unor manevre şi mai josnice, prima formă a manuscrisului a fost, se pare, sechestrată de cel vizat, iar zaţul distrus. Datorită şi acestor nemaipomenite presiuni precum şi. diverselor manevre de culise, a ajuns Rebreanu — fireşte plătind un greu tribut confuziilor sale ideologice, — la versiunea cunoscută a „Gorilei". Manuscrisul' primei versiuni a dispărut şi n-ar fi de loc lipsită de interes descoperirea Iul.
Liviu Rebreanu a fost de cîteva ori preşedinte al Societăţii Scriitorilor şi director al Teatrului Naţional. In prima sa calitate, el s-a preocupat de găsirea unor mijloace eficiente pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale scriitorilor. Inginerul atîtor construcţii epice monumentale s-a gîndit că scriitorii au nevoie de c casă a lor şi a organizat strîngerea fondurilor în acest scop, fonduri care au ajuns pînă la impunătoarea, sumă de şase milioane şi jumătate de lei. Se cumpărase şi terenul, pe actualul Bulevard al Republicii, colţ cu strada Caimatei. Acolo urma să fie ridicat un bloc cu mai multe apartamente de^ locuit pentru scriitori, cu săli de teatru, bibliotecă şi cu localuri
203
de prăvălii la parter, care ar fi trebuit să aducă beneficii pentru ajutorarea scriitorilor. Dar idealul lui Rebreanu nu s-a putut realiza în vechiul regim anti-cultural. In calitate de director al. teatrului Naţional, din acelaşi spirit de omenie şi interes pentru artiştii de orice gen, el a luptat ca şi artiştii de revistă şi varieteu să fie asimilaţi artiştilor dramatici, bucurîndu-se de drepturile de salarizare şi sociale ale acestora. Pasionat de teatru, Rebreanu a scris cronici dramatice remarcabile. Din Teatrul Naţional voia să facă o 'companie dramatică şi el a organizat, încă de la primul său directorat, repertoriul clasic, pe care Ta întărit şi îmbogăţit cu prilejul celei de a doua veniri a sa la conducerea teatrului.
Liviu Rebreanu avea un ascuţit simţ al justiţiei. O inechitate individuală sau colectivă, afla de îndată replica tul promptă. O expresie a acestui simţ a fost apărarea pe care a. luat-o lui M. Sadoveanu cînd acesta a fost atacat de cercurile de dreapta de La noi. Liviu Rebreanu a luat hotărît poziţie în scris, iniţiind chiar o raliere a scriitorilor în jurul ideii de a apăra opera lui M. Sadoveanu de atacurile huliganilor fascişti.
Această atitudine i-a atras, fireşte, antipatia cercurilor de dreapta. Rebreanu n-a ■regretat niciodată gestul său, ci dimpotrivă era mîndru de el. Cunoscînd atitudinea ■aceasta, dezvăluită nu numai în împrejurarea amintită, mi s-a părut de neînţeles comportarea sa de după 1941, cînd a acceptat să conducă ziarul antonescian „Viaţa".
tntr-o convorbire avută la Valea Mare în luna iunie a anului 1944, nu m-am .sfiit să ating această problemă. Marele 'şi minunatul meu prieten se afla în convalescenţă la ţară, unde fusese transportat la 4 april 1944, în stare gravă după un atac de dublă pneumonie. Ceea ce îl făcuse să părăsească Bucureştii era nu numai nevoia de a-şi căuta în linişte de sănătate. Din mărturisirile sale am. dedus că romancierul se simţea neagreeat de clica din jurul lui Antonescu. Cu jenă şi tristeţe, în cursul unei lungi convorbiri, Rebreanu mi-a. dat de înţeles că socoteşte o eroare capitală a vieţii sale colaborarea cu regimul fascist antonescian. Omul care-mi făcea această mărturisire fusese In pragul morţii; soţia chemase chiar un preot ca. să-l împărtăşească. Bărbatul viguros ca un munte, iradiind de sănătate şi voie bună, care te-nvăluia în raze tonice, avea acum, la nici 60 de ani, o înfăţişare de om imbătrînit înainte de vreme. Obrazul descărnai, paloarea extremă, glasul voalat cu care-ţi vorbea, arătau ce ravagii a săvîrşit boala în-tăuntrul său. Nu îi era-ngăduită nici o muncă intelectuală, şi nu numai scrisul, dar nici cititul măcar. Era ferit de orice agitaţie şi nu ştia nimic din ce se-ntîmpla în lumea artistică bucureşteană. L-am informat în chip amănunţit. Nu ştia că murise Ion Mi-nulescu. l-am relatat felul cum editorii profită de mizeria generală produsă de război, încereînd să-i jecmănească pe scriitori.
Tn cursul celor două zile petrecute la Valea Mare, am avut prilejul de a-l chestiona pe Rebreanu asupra planurilor lui de creaţie; nu puteam admite, fireşte, că .muntele de om care era autorul „Răscoalei" nu se va însănătoşi, cu toată starea lui îngrijorătoare din acele momente. Rebreanu mi-a răspuns după o clipă de chibzuială, încereînd să vadă peste lunile şi poate anii necesari pînă să se poată înzdrăveni de-abi-nelea :
— Vreau să reiau un mare roman, „Păcală şi Tîndală", în care vreau să-nţăţişez în Păcală pe muncitorul agricol sau industrial. Tîndală ar urma să reprezinte tipul de parazit al societăţii romîneşti, — abundent în lumea noastră de azi — trăind pe spatele celor ce muncesc. Prima versiune am scris-o, dar nu sînt mulţumit de ea. Personajele nu-s destul de profund studiate. Mobilul care le mînă nu e destul de bine fixat. Dar va da Dumnezeu şi mă voi face bine şi atunci voi pune la punct lucrarea asta, ce-mi stă la inimă şi am să reiau, într-o versiune nouă, mai puţin abstractă, povestirea „Minunea Minunilor".
.204
Convalescentul care-mi vorbea cu un patos reţinut dar atît de mişcător, închizînct din cînd în cînd ochii, semn de oboseală dar şi de concentrare şi aranjîndu-şi cu două-degete, şuviţa de păr ce-i aluneca pe frunte, nu avea voie să iasă nici pînă la şosea. Parvenindu-i însă nişte zvonuri alarmante în legătură cu directoratul său la Teatrul Naţional şi dindu-le proporţii exagerate, Liviu Rebreanu s-a decis să facă un drum cu căruţa pînă la Pucioasa, unde se afla refugiat ministrul de atunci al instrucţiei publice,, ca să i se plîngă de nedreptatea ce urma să i se facă. Acest efort neîngăduit, i-a agravat din nou starea sănătăţii; maladia a revenit, ajungînd să-l răpună de data aceasta. S-ct stins la măsuţa lunguiaţă din biroul său, în care în atîiea nopţi şi-a dat picătură cu picătură, sîngele, (după chiar o expresie a sa) pentru desăvîrşirea romanelor sale. Ochii lui calzi şi albaştri, în care strălucea un surîs de cuceritoare -omenie, s-au închis la puţin timp după ce-mi vorbise de-nfăptuirea planurilor sale în ce priveşte pe „Păcală şi Tîndală" şi „Minunea minunilor", — fără să poală da celor două lucrări girul şi retuşul ultim. Şi cît ar fi dorit să o facă! Dar s-a frînt cu zile, ca un stejar in plină, vigoare, la o vîrstă cînd mai puiea da încă mult literaturii noastre.
Camil Baltazar
CRONICA ÎNTREPRINDERII
e
onfecţia", organ săptămînal al comitetului de partid şi comitetului de întreprindere al fabricii „Gh. Gheorghiu-Dej", cronică amănunţită şi familiară* a marii unităţi socialiste cu 7500 de muncitori — populaţia unui mic orăşel' cu toate preocupările respective economice, politice şi social-culturale —-e'Ti^muma'i Ia curent cu viaţa de fiecare zi a întregului colectiv, dar avînd, mulţumită-îndrumării permanente a organizaţiei de partid, perspectiva ansamblului, şi bucurîn-du-se de autoritatea pe care o conferă competenţa, reuşeşte să-şi îndeplinească cut succes in întreprindere dublul rol al presei comuniste, de agitator şi de organizator
co 'f_>ct i v , Chiar din numerele „Confecţiei"   afli   că,   pe   lîngă  sarcinile  mari  asumate in>
direcţia îmbunătăţirii cantităţii şi calităţii produselor, fabricajjh. Gheorghiu-Dej, plecînd' de la angajamentul iniţial de economii de 1.020.000 lei, mărit întîi la 3.300.000 lei şi apoi, în cinstea celei de a XV-a aniversări a Eliberării, la 7.000.000 iei, şi-a propus, ca răspuns la Hotărîrea Partidului din 13—14 iulie, să realizeze economii în valoare de-14.000.000 lei, sporul de 7.000.000 reprezentând contribuţia colectivului său la miliardul; necesar ridicării în continuare a nivelului de trai al oamenilor muncii. Cum e şi Jiresc,. organul de presă al întreprinderii care a fost distinsă pentru a paisprezecea oară consecutiv cu steagul de fruntaşă pe ramură, se orientează în primul rînd către oglindirea-multilaterală a problemelor de producţie. Prin articole de sinteză şi reportaje^ interesante din care accentele critice nu lipsesc, — ziarul are chiar şi o foto-critică, dire păcate nu îndeajuns de activă — prin portrete de fruntaşi şi inovatori, prin informata substanţiale, „Confecţia" reflectă munca uriaşului colectiv dar totodată o şi influenţează. Este semnificativ în acest sens istoricul iniţiativei de a forma comisii de control,- la sectorul V.
In nr. din 30 mai al ziarului, în articolul „Marca fabricii", colectivul sectorului* V a fost aspru criticat, pe baza a numeroase exemple concrete, pentru lipsă de preocupare în ce priveşte îmbunătăţirea calităţii muncii la unele operaţiuni. Două săptă-mîni mai tîrziu ziarul relata într-un reportaj amplu ecourile pe care articolul le-a-avut în sector : la propunerea grupei de partid s-a organizat o brigadă de calitate-formată din comunişti fruntaşi în muncă ; în acelaşi timp s-a luat iniţiativa constituirii
205
r.idurI de control Ia schim.
-taţii depuse de brigada de eaîta   , re lur ul      ' '"^^ că ^ «™ acti-
eportajul „O zi dm munca unui ş f de sector'' ! " ' Ia'"
■nd.reptăţeşte să credem că si-a îmbunătăţit s m V   ' nUmărul dln 28 ^ie, "e
Dar i„itiativa sectorului V poiaTr   r °°,ectivul aceatui »«tor.
- numai asupra muncii sectorului rs^vLaSo' nt'a" * aVUt U" efect saluta'' pentru calitatea superioară a produsele'"  pot stest T^'"' PU°IiCat SUb titlul
pnn intermediul ziarului de metoda comisiilor d* , SeCt°ml IV' ,uînd cunoştinţă bune rezultate, iar articolul de fond anu '   J ' * '"^ S"° aP,ice Şi el cu
'"'t'^ive. l0Rd anu,Ha extinderea în toate sectoarele a eficientei
J ele biografia ,o, După nota care fotografe înfătişînd aspecte pozitive din rnuncf T'"0""1"1'' ^ '"siantaneele despre felul în care se .desfăşoară acolo StreTere, ,1"^ SeCt0''' dUpă rePortaJ'uI sectorul VI a cîştigat primul'loc în  .   e e ea     , re Tec       ~ n°tă anuntInd că
o concuz.e firească. De asemenea fără uimire ,a'   d f trimeStrUl "' apare ca
Punzind prin fapte grijii partidului", cTZ^'^T° mkam^ la ***** autocontrolor, s-a" născut tot în sectarul VI muncitor să devină un
care maşma de cusut nasturi, maşină care executf" 3 ^ in°vatii P"ntre 'destoinica fruntaşă Aurelia lonescu ziaru  vorbei ? * hwMori, ca
informaţii; dar adeseori chiar aie « t ^ete> !În ™™se reportaje •ce, 5.500 de cititori ai .„Confecţiei" \îptTf" ™ 0040806,6       a?a '"cit
■celor mai huni dintre ei. ' lmagBle ConliP'lexa * muncii şi personalităţii
T   SLos i^Si" s ^ri^irr run — - —
întreprinderea unde din 1953 funcţioneazăi uit i"'erai       ""^ * di"
tente de" " '^"^i"' »Cunoa^i cazuP" Pe
"t- de muncă/de f^i" 1^J"*' * retro*rad' fata de colecta
* ^^^Jer^ activitatea culturală
gnja pentru copii, completea ă num     de n n r "''S""* munci^ilor ei,
socialiste. Umar  de num^ conica sapfămînală a marii unităţi
a Par£» * -re, după apari,a importantei Hotărîri
-înd satisfacţia muncitorilor^ dela G, GheorP,"n ndeC'aratii,e si ^0rts^ «P i-contribuţia fabricii în Iupta pettL ecflif Zd§ f * lor de * dubla
?> Je cft mai bună calitate'adaugiî ' Sâtur« Ş'-?mP Pr°dUS6 °H maI mu!te ^ * elocvent al harnicului colectiv de° ,5 S
PubUcarlr^^t ^^0!;^'^ * ""^ " ^
-sţmută pentru redactarea la un „t    ma ™^ tTn    "   W6""' ° Pre°CUPa,'e "'la' ulu, femeii" _ de ce nu   p ^ a'   "a,t ?' Pe probleme mai variate a „Col-
femeie constituie majoritatea -sUwZnZf-Tr        "Gh' Gh«»-Khiu-Dej- . cenţa   „Atitudini", „Cunoaşteţi căzu " " p"^S-cS , nsistentar,a .rub"c'Ie d« mare efi-3 eXCdentU,Ui agltat°r Ş' «or Wre ^tedeşTe Sa^^^nLS" ^ ^
I. M.
206
Cnrţi noj
FÂNUŞ NEAGU: „NINGEA ÎN BĂRĂGAN" *)
Sentimentul că ne găsim în faţa unui tînăr prozator de robust talent ne obligă, odată cu preţuirea obiectivă a însuşirilor sale la un examen lucid şi minuţios al acelor limite şi stîngăcii ce îi stingheresc într-o anumită măsură dezvoltarea.
Fănuş Neagu aparţine generaţiei tinere de scriitori, pentru care drumul către roman, dramă sau poem trece, aproape invariabil prin şcoala reportajului literar şi, mai înainte, prin cea a ziaristicii. Ca şi Alecu Ivan Chilia, Al. Mirodan, Pop Simion, Nicolae Ţie, Eugen Mândrie sau Vasile Rebreanu, Fănuş Neagu a lucrat în presă, a crescut profesional şi civic odată cu oamenii despre care scria şi ale căror fapte intrau în cronica epocii. Pulsul actualităţii l-a simţit direct, iar acest contact fertil cu cei care făureau evenimentele a însemnat nu numai „cunoaşterea vieţii", ci şi formarea unui interes susţinut pentru problemele de viaţă, de orizont moral, politic şi social ale contemporanilor noştri.
Fănuş Neagu abordează în nuvelele şi povestirile sale o tematică predilect etică. Alegerea drumului în viaţă, respectul faţă de adevăr, sau, dimpotrivă, recursul abuziv la minciună şi ipocrizie ca mijloc de chiverniseală, înfruntarea decisivă între vechile mentalităţi şi germenii noii conştiinţe socialiste, iată lot at'itea subiecte din a căror, tratare Fănuş Neagu desprinde unele semnificaţii majore.
*) Editura Tineretului, 1959.
„Oamenii au nevoie de puritate, existenţa lor nu se poate dispensa de cinste, curaj sau spirit de dreptate", pare a ne spune autorul în nuvelele sale. Felul în care chiaburul Chiru Căpătau îşi asupreşte familia, propriii lui copii, este o mărturie a schilodirilor morale pe care le provoacă patima înavuţirii in oameni nu lipsiţi de calităţi, dar pe care îi dezumanizează instinctul de acaparare. Această idee este urmărită, în feluritele ei manifestări, şi în povestirile „Moştenirea", „Cocoşul roşu", „Noaptea lupului", şi în nuvela „Duşman cu lumea". Violenţa, cinismul, brutalitatea sau făţărnicia îşi dau aici mina ori de cîte ori personajele, chiaburul lingă („Cocoşul roşu"), hapsînul Nicolae Suflet din „Duşman cu lumea" sau afaceristul Dincă Şchiopul din „Salcia neagră" vor să-şi atingă ţelul.
Petreci din „Moştenirea" îşi chinuie cumplit tatăl. Pentru a-l sili să-i dea. şi partea de moştenire ce nu i se cuvine, Petrea îşi ia părintele, aflat in agonie, din aşternut, îl zvîrle într-o sanie şi. îl duce la oraş. In speranţa că avocatul va şti să smulgă tatălui său consimţărnîntul testamentar, Petrea comite un act barbar neîncereînd nici o remuşcare pentru crima sa (tatăl moare îngheţat de frig pe drum). Nicolae Suflet ştie să smulgă şapte piei de pe om, aşa s-a îmbogăţit. Cînd puterea populară deschide ţărănimii muncitoare drumul colectivizării, Nicolae 'S.uflet simte că pentru el căile visatei prosperităţi s-au închis. Morala burgheză homo homini lupus se izbeşte de zidul solidarităţii de clasă a foşti-
207
lor oprimaţi. Aceştia îl aruncă din mijlocul lor cînd Nicolae Suflet îşi dă, într-o anumită împrejurare, arama pe faţă. Ticălosul, în faţa reacţiei mulţimii, exclamă copleşit: „Dumnezeule, toată lumea mă duşmăneşte". Este un adevăr limpede : societatea noastră nu-i mai poate îngădui   pe   oamenii de felul lui Suflet, care în zilele secetei, şi mai înainte, nu s-a sfiit să lase muritori de foame copii, văduve sărmane ori ologi, numai ca să-şi rotunjească averea. Acelaşi spirit justiţiar animă şi actele inginerului Andrei Petride din „Noaptea lupului", mimat că fostul său cumnat nu înţelege spiritul vremii, ispitit numai de mirajul cîşti-gurilor uşoare, nemuncite.
Spiritul de dreptate este propriu- oamenilor simpli. Ei nu pot concepe actele de brigandaj tipice moralei burgheze, potrivit căreia un fiu lacom de cîştiguri îşi vinde tatăl siguranţei, iar un altul îl grăbeşte moartea ca să-şi. însuşească şi partea de moştenire ce se cuvine fratelui sau. Scriitorul nu-i absolvă pe asemenea indivizi de ■ sancţiunea pe care o merită. Pedeapsa, în concepţia   autorului,   are   o determinare riguroasă:    oamenii,   din   popor   nu înţeleg să acopere nici o abatere de la cerinţele   unei   vieţi    curate,    întemeiate pe respectul virtuţilor care se numesc: libertate, dreptate socială, cinste.
După această succintă prezentare a povestirilor lui Fănuş Neagu, este momentul să spunem că prin atmosferă şi procedee (reirospecţii evocatoare, digresiuni lirice ce alternează cu momentele de tensiune dramatică,   morală   inculcată  făţiş în unele replici, etc.), autorul se aşează printre învăţăceii maestrului Mihail Sadoveanu. Este o ucenicie ce nu estompează însă, de cele mai multe ori,   originalitatea scriitorului, îndeajuns de personal ca să ştie a evita pastişa ori manierismul.   Şi  dacă, totuşi, exigenţa este uneori biruită de comoditate iar spiritul critic moleşit de mulţumirea de sine, aceasta se întîmplă mai   cu seamă
atunci cînd obiectivul ideologic, conţinutul, de idei al respectivei lucrări nu-i e suficient de precizat prozatorului însuşi sau cînd lipsa de experienţă şi reminiscenţele livreşti se dovedesc mai puternice decît puterea sa de elaborare personală. Cultivarea excesivă a unui pitoresc primitiv, brutal, cu intenţia de a înfăţişa firea elem.entară a unor eroi din popor, reluarea stereotipă a cîtorva simboluri (ratate naiv, reprezintă carenţe ale scrisului său. Simbolul cocoşului roşu sau al copacului trăsnit, pot spune ceva într-un context revelator prin datele analizei psihologice sau forţa conflictului. Uneori, ca în cazul „Sălciei ..negre" rezultatul e pozitiv, alteori nu, deoarece simbolul în sine nu scuteşte un autor de închegarea unei lucrări epice,   de justificarea logică a acelui conţinut uman şi social pe care simbolul utilizat îl întruchipează şi îl defineşte.
Cînd insă scriitorul îşi clarifică sensul ^naraţiunii, el-oferă un exemplu de proză '^just orientată şi cu indiscutabile calităţi. „Copacul şi  umbra"  este   un exemplu. Laudă a maturităţii politice de care este capabilă o tînără ţărancă într-un moment dificil pentru gospodăria  colectivă ce ia fiinţa în satul ei, nuvela precizează calităţile de observator  atent,  de povestitor sensibil la amănuntul cu putere de caracterizare ale autorului. N-am înţeles de ce Lănuş Neagu a inclus în cuprinsul volumu-- lui său de debut schiţa „Căruţa cu lucerna"r o dulceagă istorioară   despre   iubirea pe care o inspiră un instructor de UTM unor tinere de aceeaşi vîrstă.   Tonul melodramatic nu-l prinde pe scriitor, temperament epic înclinat spre zugrăvirea sobră, chiar aspră adesea, a realităţii.
O mai profundă limpezire a mesajului îi va permite lui Fănuş Neagu să devină cu adevărat stăpîn pe meşteşugul său şi va da creaţiei sale perspectiva la care ea aspiră.
H. Za-lis
208
LIVIU REBREANU: „OPERE ALESE"*)
Hiviu Rebreanu a realizat în Ion şi Răscoala, romanul-freşcă al lumii ţărăneşti după cum, în Pădurea spânzuraţilor a creat romanul de tip analitic. Schiţele şi nuvelele datină, majoritatea, din epoca de început a activităţii sale literare, sînt exerciţii ale scriitorului asupra unor figuri, situaţii sau probleme psihologice, pe care le-a dezvoltat mai tîrziu în roman. Unele din ele cuprind scene de la ţară cu acţiunea legată ie satul Amara şi de împrejurimi (Cuibul visurilor, Ofilire, Proştii), altele definesc atmosfera orăşenească pornind de la mahala spre centru (Cul'cuşul, Golanii, Cearta, Strănutarea, Cuceritorul), ajungînd doar pînă la descrierea universului micilor slujbaşi dependenţi de toanele şefilor (Ocrotitorul, Omul mic şi oamenii mari, La urma urmelor). Graniţa spre „lumea mare", a boierilor din centrul capitalei, e trecută abia în romane. în schiţe şi nuvele Rebreanu a descris doar lumea măruntă, oropsită, umilă de la sate şi de la oraş. Numai „inteligenţa" satelor ardelene apare încă din primele sale lucrări epice (Vrăşmaşii, Idila de la ţară, Dintele).
Un loc aparte îl ocupă nuvelele de război (Hora morţii, Iţic Strul, dezertor, Catastrofa). Ele îmbogăţesc literatura noastră cu pagini de analiză psihologică, adîn-cite mai tîrziu în romanul Pădurea spîn-zuraţilor.
Aceste nuvele, pe lîngă faptul că dovedesc capacitatea autorului de a urmări în perspectiva revelatoare a unor împrejurări deosebit de pregnante evoluţia interioară, stările sufleteşti ale eroilor să-i, sînt, prin prezentarea nudă a faptelor, un document împotriva ororilor războiului imperialist şl a urmărilor lui. Oameni simpli ca Ion Iîaramu şi Boroiu (Hora morţii), Iţic Strul şi căprarul Gheorghe (Iţic Strul, dezertor) nu înţeleg rosturile uriaşului măcel, sînt înspăimîntaţi de obligaţiile care le revin
*) E.S.P.L.A., 1959.
pe front şi de eventualitatea morţii, iar Candate din nuvela Catastrofa se răzvrăteşte şi încearcă sâ-i deschidă ochii şi indiferentului David Pop, strigîndu-i: „Ne vărsăm sîngele prin ţări străine şi nu ştim pentru ce... Dar ce avem noi cu sîrbii ? Ce avem cu ruşii ori cu italienii ?... Ce ne-au făcut şi ce le-am făcut?"
Intrat în literatură prin schiţă şi nuvelă, Liviu Rebreanu s-a afirmat cu romanul de mari proporţii Ion, primul roman social cu tematică rurală de la noi.
Ion a apărut în anul 1920. Rebreanu a surprins, in esenţa ei, viaţa colectivităţii rurale, iar problema pâm'tntulul, determinantă în conflictele dintre ţărani în lumea capitalistă, formează centrul de greutate al romanului. Totul e sugestiv înfăţişat pînă în cele mai mici amănunte, gradat într-o succesiune de momente puternice, reconstituite fără nici o urmă de diluare lirică.
In special, scenele de la ţară sînt prezentate cu o concentrare extremă, într-un stil strîns şi grav, expresie artistică a însăşi acestei vieţi. între cele două războaie mondiale, apariţia romanului Ion este o replică la întreaga literatură sămănătoristă, cu viziunea ei idilică şi patriarhală asupra satului romînesc. Pentru Rebreanu satul este o realitate socială tragică, generată de structura obiectivă a orînduirii burgheze.
Faptul de a publica în aceeaşi ediţie piese reprezentative din volumele sale de început precum şi unele bucăţi rămase pînă acum în periodicele vremii e un merit al editorului care ne ajută să urmărim mai uşor procesul de formare a scriitorului şi în aceeaşi măsură drumul parcurs de la debut pînă la marea realizare artistică pe care o înregistrează Rebreanu prin romanele sale sociale.
în studiul introductiv, criticul Ov. S. Crohmălniceanu emite o seamă de preţioase observaţii asupra operei iui Rebreanu, în
14 — Viaţa Romînească, Nr. 9
209
întregime, urmărind şi discutînd totul cu o deosebită obiectivitate ştiinţifică. Este relevat caracterul dominant realist al operei lui Rebreanu, fără să fie trecute cu vederea urmele de naturalism din creaţia scriitorului. Se pune în valoare faptul că Rebreanu a arătat, prin descrierea diferitelor momente din viaţa satului şi a oraşului, mizeria, ignoranţa, umilinţa în care trăiesc oamenii, „tragismul cotidian al existenţelor mărunte", şi că a ştiut să adîncească analiza psihologică în sensul
bun, realist. Toate aceste afirmaţii sînt bazate pe o bogată documentare. Referitor la romanul Ion, Ov. S. Crohmălniceanu sublinază faptul că se întîmplă prima dată ca în opera unui scriitor romîn să apară pe prim plan antagonismul de clasă în lumea satelor.
■ Ediţia a fost alcătuită şi îngrijită cu sîrguinţă şi pasiune de N. Liu, căruia i se datoresc şi notele bibliografice de la sfîr-şitul volumului întîi.
B. L.
TUDOR VIANU: „IDEILE LUI STENDHAL"*)
enry Beyle, scriitorul care a prevăzut că va fi citit şi înţeles I abia pe la 1880 şi desigur după ! această dată, el murind la. 1847, n-a fost un profet mincinos. Intr-un mod impresionant, cărţile lui principale s-au menţinut constant în actualitate, oferind o tentaţie puternică scriitorilor şi criticilor literari, care, de un veac şi mai bine, le-au cercetat şi le cercetează din cele mai diferite unghiuri de vedere, fără ca prin aceasta să putem considera astăzi exegeza lor epuizată. Printre ultimii cercetători — de fapt chiar ultimul în ordine cronologică — s-a afirmat academicianul Tudor Vianu, în eseul său substanţial şi armonios gîndit, ce poartă titlul: „Ideile lui Stendhal".
Autor al unei literaturi „de idei" — cum îl caracterizează Balzac în remarcabilul articol despre Mănăstirea din Parma, apărut în „Revue de Paris", anul 1830 — Stendhal a fost indiscutabil scriitorul, în laboratorul căruia conştiinţa reflexivă era unul dintre personajele cele mai ascultate. Pornind de la acest aspect specific, acad. Tudor Vianu a putut în mod legitim să-şi propună ca temă a înfăţişa „istoric şi critic toate direcţiile gîndirii lui Stendhal". Autorul studiului nu urmăreşte şi ideile dizolvate în
*) E.S.P.L.A., 1959.
imaginea literară a marilor romane sien-dhaliene, dedicîndu-se deocamdată munca de a. elucida în atitudinea „intelectuală, metodele şi ideile fundamentale" ale scriitorului, „aşa cum rezultă ele din scrierile lui minore şi din acele mărturii sporadice, în care aflăm oarecum materia primă a creaţiilor sale de mai tîrziu". Cu toată această voluntară restrîngere a ariei de investigaţii, studiul prilejuieşte cititorului cîteva ceasuri de iniţiere inteligentă în atelierul de gîndire al unui scriitor, care a profitat enorm, ca artist, de pe urma ideilor sale.
Este vădită preferinţa autorului eseului ■ pentru genetica ideilor, în lămurirea căreia cercetarea sa poate dispune de avantajele unei întinse culturi. Este vizibilă uşurinţa cu care zugrăveşte atmosfera ideologică care a precedat o carte şi plăcerea susţinută de o intuiţie sigură, cu care stabileşte filiaţia unei teme sau a unui motiv literar, la nivelul literaturii europene.
Studiul acad. Tudor Vianu e împărţit în opt capitole („împrejurările vieţii", „Caracterul omului", „Ideile filozofice şi morale", „Ideile politice", „Atitudinea faţă de Napoleon", „Cunoaşterea popoarelor", „Despre iubire", „Ideile estetice şi literare"). Organizarea cărţii nu este de fel arbitrară. E inutil să explicăm de ce ideile au fost expuse după ce s-a făcut o descriere a îm-
210
prejurărilor de viaţă şi a caracterului scriitorului, sol in care ele îşi înfig adînc rădăcinile. Inspirată ni s-a părut detaşarea într-un capitol de sine stătător, a atitudinii scriitorului faţă de Napoleon, îndreptăţită nu numai de variaţia sentimentelor cu care Stendhal a privit în decursul timpului pe primul împărat al Franţei burgheze, dar şi de importanţa a ceea ce s-ar putea numi tema napoleoniană., în literatura lui Stendhal si a altor artişti ai secolului trecut. Am semnalat totodată subtilitatea cu care autorul descoperă în portretele naţionale făcute de Stendhal (în capitolul „Cunoaşterea popoarelor"), „elemente reveletoare ale psihologiei" stendhallene. Faptul este consemnat cu o impasibilitate universitară, dar, .asociat cu asentimentul care se dă informaţiei Iul Prosper Merimee — după care, lucidul Stendhal se lăsa deseori tîrît de sentiment, în ciuda propriei lui dorinţe — devine caracteristic şi pentru profilul scriitorului şi pentru cel. al criticului. Obiectivarea, ni se sugerează, nu înseamnă anularea celui care cunoaşte. Stendhal recunoştea în psihologia popoarelor, foarte adesea, ceea ce îi era cunoscut foarte bine prin autoanaliza sa.
Acad. T. Vianu deschide un foc polemic puternic împotriva încercărilor infructuoase şi total nejustificate ale exegezei fasciste, de inspiraţie nietzscheană, de a-l alinia pe Stendhal trupei voluntarismului sîngeros şi aventurist, lăsînd în rest ca profilul scriitorului să se contureze din analiza însăşi.
Biografia lui Stendhal — se subliniază în studiu — a fost intim şi uimitor de fericit împletită cu biografia epocii, ale cărei scene importante şi uneori secrete scriitorul le-a. cunoscut nu numai pe calea documentelor dar si nu rareori, în modul cel mai direct. Putem spune că Stendhal a anticipat aşa dar dezideratul scriitorului contemporan, de a-şi confunda viaţa cu ceea ce e esenţial în istorie, fapt care constituie unul dintre motivele tinereţii cărţilor lui. Om a cărui formaţie spirituală amintea pe acea a intelectualilor secolului al XVII, Stendhal, cu toate Inconsecvenţele sale, a fost în esenţă un radical jubilînd de bucurie la primirea
veştii decapitării lui Ludovic al XVI-lea, un admirator focos al energiei napoleoniene atîta timp cît ea a servit „virtuţile republicane", un iacobin urmărit de poliţie pentru ateismul şi mai ales aversiunea sa împotriva legitimiştilor. De o mare actualitate este prezentarea surselor filozofice ale scriitorului, — descins din materialişii şi senzualişti, elev al lui Destutt de Tracy, al lui Flelvetius, Conditlac, Cabanes ş.a., — mal ales astăzi, cînd revizioniştii, misti-ficînd adevărul, pretind a recunoaşte în literatura realistă a veacului trecut, rodul unui realism „spontan", liber de sprijinul pe care-l .oferă ideologia. Autorul studiului despre ideile lui Stendhal expune cu o justificată migală ideile politice avansate — în epoca dată — ale scriitorului, idei, care, alături de orientarea lui materialistă, au contribuit substanţial la elaborarea romanelor sale valoroase prin adevărul politic, social şi psihologic inclus în ele. Am fi dorit însă poate o prezentare mai reliefată a importanţei pe care au avut-o ideile politice în structura universului artistic sten-dhalian. Faptul că astăzi, o serie de scriitori şi critici francezi ca Aragon, Claude Roy, ş.a., pot vedea în Stendhal pe scriitorul care a făcut o cotitură în literatura secolului, pe părintele „romanului naţional" (francez nn.), al romanului modern bazat pe cunoaşterea profundă a istoriei, (Aragon) are desigur directă legătură cu concepţiile politice ale scriitorului. In acord cu aceste idei politice au fost şi ideile lui filozofice ca şl cele estetice şi literare pe care — după cîteva însemnări pe marginea interesantului volum închinat dragostei, De l'Amour, actul de naştere teoretic al aşa-numitei dialectici a sentimentului — acad. Tudor Vianu le supune analizei, pre-cizînd caracterul realist al artei reclamate de Stendhal sub lozinca „romanticismului". Acest capitol, ca şi. întreg volumul, beneficiază de pe urma unui talent al expunerii metodice, clare şi al unui stil elegant, de o căldură reţinută, calităţi pe care cititorul s-a obişnuit de mult să le asocieze scrisului acad. Tudor Vianu.
Titus Priboi
14*
211
"Revisto TZevistelor
— Din (ară —
CRITICA DIN „LUCEAFĂRUL" nr. 22-25
luceafărul" şi-a sărbătorit de \ curînd un an de activitate. Un ian de activitate rodnică în tslujba literaturii noastre realist-socialiste, de promovare a literaturii valoroase, inspirată de problemele arzătoare ale actualităţii.
Revista „Luceafărul" se distinge în viaţa noastră literară mai ales ca o tribună a tinerilor scriitori. Creaţia tinerilor e promovată şi încurajată, îndrumată şi publicată. Sectorul criticii literare nu face excepţie. Cronica literară e ţinută cu competenţă de tînărul critic Ion Dodu Bălan, cronica dramatică de nu mai puţin talentatul Valeriu Rîpeanu, rubrică „profiluri literare", e semnată de tinerii Al. Oprea, Eugenia Tudor, etc., iar pagina de recenzii, bine scrise, — grupate sub titlul cronică-resc „O seamă de cuvinte", e realizată de asemenea aproape numai de tineri. In acelaşi timp, mai în fiecare număr, critici consacraţi, cu îndelungată experienţă (Ov. S. Crohmălniceanu, Silvian losifescu, Mihai Novicov, Vera Călin, George Macovescu, Al. Dima, Constantin Ciopraga, etc.) iscălesc articole interesante de orientare. Dacă ta aceasta adăugăm „Menţiunile" acad. Perpessicius prezente în fiecare număr şi sporadicele articole ale acad. Tudor Vianu, căpătăm o imagine a colaborării întru aceleaşi scopuri a tuturor generaţiilor de critici şl istorici literari, aşa cum a fost ea realizată în paginile „Luceafărului".
In numerele de care ne ocupăm s-a discutat amplu pe marginea celui de al treilea Congres al scriitorilor sovietici. Au fost reproduse documente ale Congresului (Salutul CC. al P.C.U.S. către Congres şi Răspunsul Congresului la salutul CC), au fost relatate lucrările sale, iar articole documentate au subliniat importanţa dezbaterilor Congresului pentru literatura sovietică şi pentru dezvoltarea metodei realismului-socialist în întreaga lume. In numărul din 15 iulie, Mihai Novicov oprindu-se din nou asupra lucrărilor Congresului, desprinde din multitudinea problemelor abordate acolo, pe cele ale criticii literare. Criticai arată că, într-un ţel, la Congres problemele criticii au stat în centrul dezbaterilor. Sarcinile de mare responsabilitate care revin criticii literare, aşa cum reies ele şi din cuvîntarea tov. Hruşciov, — subliniază M. Novicov — se reduc sintetic la o singură cerinţă : principialitate sub toate raporturile.
Cum spuneam, articolele de orientare nu lipsesc din revistă, ele înscriindu-şi tema-în sfera preocupărilor de prim ordin ale şantierului literar. Apare astfel cu claritate-rolul activ al redacţiei, care nu publică ceea ce i se oferă, ci stimulează, solicită criticii în rezolvarea problemelor curente.. Am releva în această direcţie articolele "închinate reportajului a cărui importanţă actuală a fost nu odată subliniată şi în jurul căruia discuţiile au fost cîteodată lipsite
212
de un punct de vedere constructiv. Fireşte Luceafărul", care promovează stăruitor şi lăudabil reportajul, nu a putut să rămînă pasiv. Articolul scriitorului Eugen Barbu, cunoscut ca un pasionat al reportajului, .pledează convingător pentru un reportaj literar care să îmbrace simplitatea şi sobrietatea faptului emoţionant în haina strălucitoare a literaturii. Numai în acest fel, crede scriitorul, capătă „bobul de diamant surprins de reporter", semnificaţii sociale. George Macovescu, care se ocupă de multă vreme de problemele reportajului, discută despre „autentic şi veridic în reportajul literar". Criticul stabileşte caracterul specific al reportajului ca gen literar — specificitatea reflectării în reportaj —-, ridi-cîndu-se împotriva tendinţei către ficţiune a unor reporteri. Criticul observă că în acest fel se şterge graniţa dintre reportaj, nuvelă şi schiţă. Reportajul trebuie să opereze necondiţionat, crede G. Macovescu, cu personaje şi fapte întîmplate în realitate (adică autentice) şi nu cu ficţiuni. Fantezia în reportaj, posibilă şi necesară, nu trebuie să creieze situaţii sau figuri imaginare. Acei ce susţin contrariul (sau realizează material acest punct de vedere) — survine alarmat criticul — semnează de fapt actul de deces al reportajului, înglo-bîndu-l in genul scurt (schiţa şi nuvela). Distincţia făcută de G. Macovescu e fără îndoială, în mare, justă. Numai că aşa cum e formulată devine prea rigidă, iinzînd să încorseteze într-o nefirească izolare două genuri apropiate şi multe înrudite. Adevăratul reporter pornit de la datele concrete ale realităţii înconjurătoare nu se poate lipsi în opera lui de ficţiune. Imaginarea viitorului, consecinţă a prezentului observai şi dezvăluit de reporter, ţine negreşit de ficţiune (ca şi clteodată, evocarea trecutului pe baza aceloraşi date ale prezentului) şi aceasta nu ştirbeşte cu nimic valoarea reportajului şi nici nu-i viciază specificul. Şi apoi cum se poate determina cu stricteţe întotdeauna deosebirea dintre reportaj şi, să spunem, schiţă ? în „Ţara ■de piatră" zguduitoarea întîmplare a modului coborît din creierul munţilor să vîndă
o legătură de lemne pe şapte lei. e o schiţă sau obligatoriu numai o secvenţă dintr-un reportaj. Aşa dar precizările din articolul tov. Macovescu sînt foarte necesare şi binevenite. Dar absolutizarea lor poate duce la concluzii nedorite de nimeni.
Articolul Verei Călin „Poem epic şi roman" răspunde unei cerinţe asemănătoare. Documentat, articolul se ridică împotriva acelei opinii (cu circulaţie frecventă în viaţa noastră literară din ultimii cîţiva ani) care consideră poemul epic ca desuet, depăşit, acordînd în cadrul genului epic, rolul absolut romanului. Apelînd la fructuoase fapte de istorie literară, autoarea demonstrează posibilităţile poemului epic ca gen literar. In „Temele şi viaţa" Silvian Iosifescu se opreşte asupra înoirilor fundamentale — şi de ordin tematic — pe care realismul socialist le-a adus în creaţia artistică. Tematica muncii, pe care Gorki o indica drept temă centrală a realismului socialist, a pătruns puternic în literatură, cu un rol categoric preponderent, determi-nînd o nouă etapă în procesul de diferenţiere a romanului. Acordînd muncii locul pe care îl deţine obiectiv în viaţa oamenilor şi îndeosebi în construcţia socialismului — arată tov. Iosifescu — realismul-socialist a căpătat putinţa de a oglindi toată complexitatea vieţii din zilele noastre. Ierarhizarea temelor în literatura realist-socialistă reflectă ierarhia obiectivă a activităţii şi preocupările oamenilor, creîndu-se posibilitatea de a fi surprinsă mai în profunzime esenţa realităţii. Am observat însă că în articolele de problemă publicate de „Luceafărul" criticii iau îhtr-o formă sau alta idei sau probleme asupra cărora se opriseră şi în alte rînduri, pornind probabil de la convingerea că scriu pentru o revistă care se adresează mai ales tineretului şi că tinerilor nu e rău să le reamintească adevăruri ştiute sau parţial cunoscute. „Luceafărul" ar trebui să iniţieze şi discuţii asupra unor teme importante, privite însă sub laturi puţin abordate. In acest fel articolele de orientare ar fi ferite de reluări şi repetări nu întotdeauna bine venite, şi încă ceva, ar căpăta un ascuţiş polemic necesar într-o
213
revistă tinerească aşa cum e „Luceafărul".
Cronica  literară o ţine cu regularitate conştiincioasă I. D. Bălan. Tînărul critic a trecut cu succes examenul dificil pe care-l presupune sarcina de cronicar. Cronica sa e mereu vioaie şi la obiect, ferindu-se de clişee, bogată în asociaţii care dovedesc o informaţie străbătută de pasiune tinerească şi dragoste pentru literatură. Cronica foarte amplă (de-a lungul a două  numere) la volumul lui Mihai Beniuc „Cu un ceas mai devreme",  face efortul de a nu prezenta doar descriptiv sau analitic noua carte a poetului. I. D. Bălan găseşte în poezia lui Beniuc o dimensiune etică centrală, ordonatoare, care îi dă substanţă şi unitate. Aceasta e, demonstrează cronicarul, ideea de timp în lumina înţelegerii materiatist-dialectice, ideie care străbate poezia lui Beniuc din ultimii ani. In cronica, la „Oaie şi ai săi" de Eugen Barbu,  I. D. Bălan subliniază ordinea   logică  în succesiunea nuvelelor din volum. Ordinea aleasă, precizează cronicarul, îndeplineşte o funcţie estetică şi anume de a înfăţişa   un tablou monografic  al  clasei   muncitoare într-o anume   perioadă istorică. Şi cronica demonstrează că într-adevăr Eugen Barbu a creat prin eroii săi,   un   tablou autentic, impresionant al vieţii muncitorilor dintre cele două războaie, al luptei   lor tăcute, modeste pentru marea Eliberare. Cît priveşte cronica, la ultimul volum al lui Petru Vintilă, „Linia vieţii", după ce-şi exprimă nemulţumirea pentru faptul că, deşi bine primit de critică, volumul nu a suscitat mai multe discuţii şi controverse (numai astfel îşi poate dovedi o carte valoarea ?), cronicarul „Luceafărului" îi relevă cu justeţe nota, în general pozitivă. I. D. Bălan nu. trece însă cu vederea şi scăderile volumului, pe care le semnalează atenţiei.
Am spune însă că în cronica sa Dodu Bălan face uneori exces de erudiţie. Vrei nu vrei, trebuie sau nu trebuie, citatul latinesc te întîmpină, (deşi revista se angajează să nu-l prea folosească), în altă parte se reproduc de prisos maxime ale unor gînditori sau oameni de ştiinţă („Marele savant  francez   Claude  Bernard  a spus
odată...") ş.a. Toate acestea. încarcă cronicele, altfel interesante şi frumos scrise.
De cîteva luni Valeria Rîpeanu semnează cronica teatrală, care iniţial nu intrase în preocupările revistei. Ceea ce se impune subliniat în cronica teatrală, a „Luceafărului" e faptul că discută mai ales spectacolele puse în scenă la teatrele din provincie. De obicei cronicarii frecventau destul de rar teatrele din provincie, ale căror realizări le deveneau cunoscute numai cu prilejul turneelor în Bucureşti. In acest fel ajutorul competent de care aceste colective teatrale aveau realmente nevoie era greu şi sporadic obţinut. Iniţiativa „Luceafărului" e de aceea binevenită. V. Rîpeanu se deplasează uşor şi scrie judicios despre montările de la Baia Mare şi de la Iaşi, de la Cluj şi Ploeşti, de la Petroşani şi Oraşul Stalin. In ultima vreme — se observă — a căzut însă şi el în păcatul unor cronicari dramatici care se opresc îndelung asupra textului şi apoi expediază înghesuit realizarea scenică propriu-zisă. V. Rîpeanu echilibrase fericit la început cele două sectoare (dacă e permis a spune astfel) şi o revenire la procedeele iniţiale e de dorit.
Cele două profituri (la rubrica „Profiluri literare") închinate respectiv lui Nico-lae Ţie şi Violetei Zamfirescu stau sub semnul aniversării a 15 ani de la Eliberare. Al. Oprea şi E. Tudor creionează cu dis-cernămînt profilurile celor doi scriitori,, precizînd dimensiunile personalităţii lor.
La capătul însemnărilor noastre se cuvine să spunem ceva şi despre „Menţiunile" acad. Perpessicius. în ele observaţiile erudite sînt ţesute cu arta atît de proprie maestrului. Aprecierea noastră e fireşte de prisos dar, trebuie spus, rubrica deţinută de acad. Perpessicius, tînjeşte de cîteva luni după literatura de actualitate, pe care autorul „Menţiunilor" o abordase pînă mai ieri cu real folos.
Binevenite ar fi în paginile „Luceafărului" cronici plastice, muzicale şi cinema-. tografice. Profilul i s-ar împlini în folosul tineretului căruia i se adresează în primul
214
PROZA Şl POEZIA ÎN „IAŞUL LITERAR" nr. 7/1959
\bservaţia cu privire la deosebirea de valoare dintre critica I publicată în „laşul literar" — | în general bună — şi beletristica din aceeaşi revistă — în general slabă, observaţie multă vreme nedesminţită, a începui treptat să-şi piardă valabilitatea. Proza şi poezia, revistei ieşene s-au eliberat încetul cu încetul de monotonia dulceagă care le năpădea nu odată, de apolitismul prost deghizai sub termeni de rezonanţă actuală (mai ales în poezie) şi au devenit mai viguros ataşate de actualitate. Evoluţia aceasta nu poate decît să ne bucure. Revista şi-a lărgit şi cercul de colaboratori şi aproape în fiecare număr întîlneşti nume noi care nu rareori iscălesc lucrări merituoase.
Fireşte, nu sîntem încă în stare să . aplaudăm din toată inima actuala etapă în dezvoltarea revistei ieşene, sau, mai exact, revista nu este încă în stare să. primească aceste aplauze, rezervele noastre fiind determinate, natural, de unele neajunsuri care mai pot fi remarcate în paginile „laşului literar".
Astfel, chiar în numărul 6, din cele şase bucăţi, de proză publicate, niciuna nu are o tematică citadină. Ar ţi. birocratic să apreciem, profilul unei reviste după procentajul tematic. Dar poţi. aprecia o revistă după importanţa pe care o acordă unei teme sau alteia. Desigur, disproporţia aceasta nu ne poate împiedica să constatăm obiectiv calităţile fiecărei bucăţi in parte. Ar fi de vorbit mai întîi: despre cele patru povestiri ale lui Remus Luca. Cu Filon Gherman — cel care povesteşte
— am făcut cunoştinţă mai de mult. Un bătrînel ager la minte (dealtfel el însuşi declară, dispreţuind falsa modestie, că nu. e prost), care observă cu ascuţime şi nu fără un umor grav, moromeţian (nu prin pastişă, ci prin apropierea celor doi autori
— Marin Preda şi Remus Luca — de aceleaşi esenţe ale filozofiei practice ţărăneşti care implică detaşarea prin ironie de lot
ce este tradiţional şi — aparent — etern) ceea ce se petrece în jurul său şi, în măsură mai mică, ceea ce se petrece înlăuntrul său. Caracteristică în cele pqtru „poveşti" ale lui Filon Gherman ni se pare observarea minuţioasă a trecerii de la vechi la nou, a revoluţiei din conştiinţe. Filon Gherman este un om care judecă prezentul în comparaţie permanentă cu.trecutul dar nu soluţionează paseistic paralela, ci invers, căci comparaţia la el este net în favoarea prezentului. Anghelina, pe vremea cînd pămîntul era al ei, nu s-ar fi încumetat să intre în apa rece care-i ajungea pînă la brîu, pentru a secera orezul: „Păi, mi-era frică să nu mă ude". Acum pămîntul este al colectivei şi dispar parcă şi sentimentele mărunte, egoiste. Angheliria intră în apă dînd un exemplu de curaj şi celorlalţi colectivişti. Orezul nu trebuia să se piardă.
Filon Gherman înregistrează cu satisfacţie, ca pe un rezultat propriu, constatarea lui Marin cu privire la schimbarea AnghelineL „Cînd erai săracă erai mai. fricoasă. Acu te-ai vitejit". Pentru el, comportarea curajoasă a Anghelinei este încă o dovadă zdrobitoare în confruntarea prezentului cu trecutul. în „Prietenii", care ni se pare şi cea mai bună „poveste", prozatorul a. subliniat cît se poate de concludent un adevăr verificat : ţăranii, pentru care trecutul a însemnai sărăcie şi durere, primesc în cele din urmă, fără excepţie, înnoirile revoluţionare, chiar dacă le primesc mai tîrziu, şi chiar dacă o vreme lise opun din inerţie.
Nu ni s-a părut destul de limpede ideea cuprinsă în povestirea „Ceasul de mînă", în care brigadierul Petreci Ţîrtea e prezentat cu simpatie de la început, dar care în final e oarecum admonestat fiindcă a reproşat unui colectivist din brigada sa o întîrziere de vreo trei ore la muncă. Spiritul de disciplină al brigadierului e văzut de Filon Gherman, şi. de autor implicit, ca o manifestare de înfumurare, datorită ţap-
215
tului că brigadierul posedă... un ceas de mină.
Semnificaţia faptului ni se pare minoră şi oarecum întoarsă, iar morala : „Pe urmă Ţîrlea nu şi-a mai arătat aşa de des ceasul", — naivă. Niţel gratuit apare şi refuzul lui Micit („Om sucit"), de a intra în colectivă, pînă nu este „lămurit" de nu ştiu cîte ori de către echipa de agitaţie. Atitudinea acestui ţăran poate fi explicată doar prin cuvintele lui Filon Gherman : „Om sucit, ce mai ?!" dar nu este oare prea puţin ca justificare artistică? (Nu făgăduim însă că discuţia din tren între Filon Gherman şi Micit este amuzantă, şi că eroul are ceva atrăgător în „suceala" lui).
Tot în cadrul ţărănesc, dar în alt mediu social (e vorba de o familie chiaburească) se petrece şi acţiunea povestirii lui George Sidorovici, „Samoilă Buburuz". Samoilă Buburuz a murit şi bătrînii din jurul cata-jalcului său îi evocă viaţa. Procedeul artistic nu este nou. Retrospectiva postumă a fost utilizată mult în literatură, dar aceasta nu anulează originalitatea povestirii ca atare.
George Sidorovici a creat o figură interesantă de îmbogăţit prin mijloace murdare, a urmărit un proces de dezumanizare nu numai individuală, căci atitudinea lui. Samoilă Buburuz s-a transmis — nu ereditar, ci economic — asupra întregii sale familii, asupra fiilor şi fiicelor şi, prin ei, asupra ginerilor şi nepoţilor. Moartea lui Samoilă Buburuz înseamnă totuşi moartea unei lumi, căci urmaşii lui nu mai au forţa socială de a-şi continua îmbogăţirea prin jaf şi prin exploatare. Tn zilele noastre, un Samoilă Buburuz moare definitiv, acesta e sensul povestirii lui Sidorovici.
încărcată de toate şabloanele uzate în acest domeniu, schiţa . „Lelea Saveta" de Mia Dumitriu nu mai poate convinge fiindcă povesteşte, fără un har deosebit, un fapt nu tocmai interesant. Lelea Saveta nu vrea să intre în colectivă fiindcă vrea să-i lase pămîntul, ca zestre, fiicei sale, dar deoarece fata se mărită cu un colectivist, lelea Saveta consideră că problema zestrei trebuie rezolvată altminteri
şi. dă pămîntul la colectivă, socotind astfel că şi-a înzestrat fata. Lucrul acesta se putea spune într-o frază, cum am făcut noi, decît în două pagini şi jumătate de revistă, cum a făcut Mia Dumitriu.
Poezia a înregistrat incontestabil un progres, sub raportul apropierii de actualitate. Trebuie de asemeni remarcat că alături de poeţi prezenţi-de mai multă vreme în paginile revistei ieşene (Andi Andrieş, Floria Zilieru, Nicolae Ţaţomir, Florin Mihai Petrescu şi alţii) apar şi nume noi, ca : Silviu Rusii, Constantin Paiu, Cristian Simionescu etc., ale căror versuri, chiar dacă nu au încă poticneli, sînt scrise cu entuziasm şi cu dragoste pentru temele tratate.
In poezia „Coloana partidului", Andi Andrieş îşi exprimă încrederea că, în curînd, va putea păşi în coloana mare a partidului, dacă va fi socotit demn pentru aceasta: „Deci dacă voi, în curînd,/veţi socoti că sînt demn şi sînt tare,/eu am să ştiu cum să ţin — fremătînd—-/pasu-n coloana partidului, mare". Mai rece şi mai artificială, cealaltă poezie, „Spune-mi, tinereţe...", e compusă pe un dialog între poet şi tinereţea poetului. Dacă unele din întrebările poetului, sînt oarecum naturale, unele răspunsuri însă nu au nici o legătură cu întrebarea la care trebuie să răspundă Cîteva exemple : ,,—Spune-mi, tinereţe, încotro te-ndrepţi ?/—Calea mi-o arată oameni înţelepţi!" (totuşi, încotro te-ndrepţi?); ,,—Munca nu-ţi apasă zilele din greu ?"/ — Zilele-rni le dărui Patriei, mereu" (iar n-a răspuns la întrebare); „Spune-mi tinereţe, timp mai ai de vise ?/ — Pentru vise pururi porţi îmi sînt deschise" (sînt lucruri deosebite).
Dintre poeziile lui FToria Zilieru este de menţionat „Cîntecul de legănat copiii lumii", de data aceasta un cîntec de... tată („din seva bărbăţiei (?) un cînt duios de tată"), o chemare la apărarea vieţii tuturor copiilor din lume.
„Paul Robeson" de Ştefan Iureş este un omagiu adus reprezentantului adevăratei Americi: „La mulţi ani, Paul  Robeson, iu-
216
bim vocea ta/vocea Americii fără minciună".
florin Mihai Peirescu ii comunică „Lui Eminescu..." în versuri frumoase, încetarea însingurării marelui poet, integrarea lui deplină în conştiinţa mulţimilor : „Dar eu, te simt aproape, alăturea de noi/Luceafăr care suie cu vremurile noi,/Te-ntoarcem ■ţie însuţi şi tu ne-mbogăţeşti/Tezaur nesecat, cu cît ne dai, tu creşti./Intinerind de-a pururi şi-nsufleţind într-una/Cît peste mări vîsli-va, mereu aceeaşi, luna..."
Nu-l vedem pe activist în poezia lui Tudor Manta „Drumul activistului spre sat". Toamnă, stepă, vînt aspru, amărăciuni, un drumeţ care se odihneşte o clipă-„pe reavănul pămînt" şi urmăreşte zborul cocoarelor „spre soare-apune", îşi trece palma fierbinte peste faţă „şi cugetă la cîte. sînt încă de făcut". Acesta să fie activistul ? Orice drumeţ poate face aceste lucruri, fără să se denumească neapărat activist.
'Silviu Rusu identifică pacea cu zîmbetul şi. cu răsuflarea copilului său.
Ne  îndoim   însă   că   poezia  „Rid" de
Cristian Simionescu trebuia să apară, chiar la rubrica „Porţi deschise", în forma ei de acum. Autorul declară: „Războiul îşi arunca creerii metalici / în timpanele mele plă-pînde/şi în privirile mele mute". încercaţi să vă imaginaţi aceşti creeri (de ce creeri?) metalici aruncaţi cacofonic în timpane şi în priviri şi veţi înţelege ce este confuzia imagistică. Sau: „...şi vînturile proaspete, noi / mi-s dragi / şi le străbat, împingîndu-le de umeri, / citind..." încercaţi să-l vedeţi pe poet străbătînd vînturile şi împingîndu-le totodată de umeri şi veţi înţelege de ce „laşul literar" nu trebuie să-îndrume un tînăr poet, pare-se talentat, pe un astfel de drum, fie şi numai publicîndu-i această poezie, cel puţin confuză.
Desigur, nu astfel de poezii caracterizează activitatea revistei ieşene şi ne-am oprit mai mult asupra lor, tocmai pentru a arăta că ele nu-şi mai au locul în revistă.
Privită însă în ansamblu, partea beletristică a „laşului literar" creează impresia tonică a unei orientări lucide către actualitate, a unei îmbunătăţiri substanţiale şi continue. D. P.
— de peste hotare —
„OKTEABR" nr. 6
evista din Moscova îşi deschide ultimul său număr prin articolul lui Constantin Grişin consacrat temei „Oamenii şi comunismul". Romanul Verei Saltîkova, pe care revista îl publică în întregime, zugrăvind destinul unei tinere fete Masa care împlineşte 28 de ani în zilele noastre, pare să exemplifice temele cuprinse în articolul lui Grişin.
„Okteabr", recent criticată pentru sărăcia liricii sale, publică în nr. 6 un bogat pachet de poezii de o mare diversitate tematică. Atexandr Prokofiev semnează un pastel cu tinctură filozofică intitulat „Dimineaţa". Poetul cabardin Akim Keşo-tov    zugrăveşte    diverse aspecte ale pă-
mîntului natal. Numărul pare într-adevăr închinat stepei, căci poetul ucrainian Mi-hail Godenko dedică o suită de poeme stepei natale precum şi Mării. Negre, iar Vădim Spitzer narează o întîmplare petrecută în stepa înzăpezită. Nikolai Treap-kin aduce o serie de meditaţii „pe marginea fluviilor sale". Samuel Marşak continuă să publice remarcabile traduceri din poetul scoţian Robert Burns.
Noile teritorii chemate la viaţă de grandiosul pian pentru industrializarea teritoriilor răsăritene alcătuiesc un larg obiect de interes al publicisticii. Sub titlul „Mîine începe astăzi" Ignat Nazarov iscăleşte un reportaj din Kazahstan în care zugrăveşte    viaţa pe pămînturile deştele-
217
nite, la 3 ani după începerea campaniei. Evgheni Ananiev, reîntors din Siberia septentrională, publică un reportaj despre taigaua petroliferă.
Atenţia deosebită pe care presa sovietică o acordă de la un timp problemelor d'e urbanistică şi arhitectură se reflectă şi în „Okteabr" prin trei ample materiale despre construcţiile Moscovei; se discută o mare varietate de aspecte, de la problemele industriei de construcţii, şi pînă la estetica mobilelor, Interioarelor în noile apartamente.
Continuînd seria portretelor literare, revista publică articolul Elenei Odinţova despre creaţia lui Nicolae Zadomov şi un articol consacrat poeziei lui N. N. Aseev. Romanul lui Salcea Tok, scriitorul başchir, „Cuvîntul lui Ara" este analizat de Galina Kolesnikov.
In nr. 6, materialul de bază al sectorului de critică este un amplu studiu monografic al lui Lev Niculin cu privire la Cehov. Autorul scoate la iveală date inedite din viaţa genialului, scriitor rus. Evgheni Nipovici consacră un articol cărţii tui Ozerov „Pe drumurile realismului socialist".
Tamara Trifonova continuă să apere ultimul roman al Verei Panova. Acesta a stîrnit o anumită opoziţie din partea unor critici. Autoarea articolului răspunde pe un ton viu şi caustic lui Lev Korinov De semnalat că în „Novîi Mir" redactorul responsabil adjunct al revistei, polemizînd cu Stepan Zlobln, ia şi el apărarea „Romanului sentimental" protestînd împotriva unor semne de îngustime în aprecierea creaţiei
P. I.
„LITERATURNAIA GAZETA" ÎN SIBERIA
e
lînd centrala electrică de la \ Bratsk — scrie Averell Harri-\man în „New York Times" — I va fi construită, ea va da. de două ori mai multă energie electrică decît cea mai mare centrală electrică din S.U.A.".
. Fostul ministru american, care a vizitat timp de peste o lună U.R.S.S. şi-a manifestat într-un articol închinat Centralei Electrice Siberiene, sentimentul de admiraţie faţă de marea realizare a oameniloi sovietici care au stăvilit torentul fluviului Angara pentru a construi acolo cea. mai mare centrală electrică siberiana.
„Tn avionul cu reacţie care m-a transportat de la Irkutsk la Moscova, adică pe o distanţă de 3000 mile, ca şi într-un alt avion sovietic cu care am zburat în acele regiuni pustii din Siberia, se găseau scriitori sovietici de seamă care veniseră acolo să descrie marele eveniment care reprezintă fără doar şi poate rezultatul celei ■ mai   mari  fapte  de  eroism   săvirşite de
inginerii sovietici pînă astăzi".
Tn rîndul acestor oameni de litere veniţi să consemneze încheierea înainte de termen a lucrărilor de barate a Angarei, se-găsea şi „redacţia volantă" a revistei „Literaturnaia Gazeta" care, în numărul din 16 iulie 1959 îşi împărtăşeşte impresiile culese în răstimpul contemplării acestei gigantice încleştări între natură, şi om. Socotim de cuviinţă a relata şi cititorilor noştri cîteva din aceste impresii. Şi, pentru a fixa atmosfera, să începem prin a traduce din stihurile lui Serghei Ostrovoi. intitulate :   „Dimineaţă la Bratsk" :
Pe digul peste Angara Ivitu-s-a basma de gaz
E-o geodeză ce privea Din vîrful dur de diabaz
Dar colo jos, luptînd icu apa Zac bivoli de beton armat Iar valurile bat în groapa Barajului, neîmpăcat.
218
Acolo jos, o macara De strajă stă, anume, Pătrunde soarele-n cazan Ca  într-o nouă lume.
™-~:*~«?
Acestui, soare i se vor împotrivi torentele de lumină generate după construirea centralei, în lungile nopţi polare, pe tărîmuri imense, din Baical pînă în Vladivostok.
„Aşezat în cabina macaralei portante. — scrie E. Riabcicov în acelaşi număr — privesc şantierul. Cabina se află la înălţime ameţitoare. Dar această înălţime este departe de a ţi vîrful barajului. Trebuie să priveşti în sus şi să-ţi imaginezi că acolo unde zboară acum — tulburate — păsările, va ţi culmea barajului de beton, înalt de 100 metri".
Barajul înalt de la Bratsk care va prăvăli în cascadă apele Angarei pentru a le smulge puterea, nu este decît o etapă.
El precede barajele de pe Enisei, Lena şi Amur. El precede barajul de peste strîm-toarea Behring, acelaşi baraj care, potrivit:
unui proiect îndrăzneţ pînă la fantastic,, trebuie să fie ridicat lîngă stîncosul cap Dejneg şi, prin miile sale de pompe acţionate cu energie atomică, să pompeze apa din Oceanul îngheţat în cel Pacific. Atunci Golfstreamul, cu curenţii săi nordici va transporta prin întreaga Arctică şuvoaiele sale calde şi binefăcătoare. Iar ele vor face să piară învelişul de zăpadă, vor declanşa procesul de autoîncălzire şi în deserturile de gheaţă de dincolo de cercul polar vor creşte pădurile, iar florile vor înmirezma aerul. Aflîndu-se pe şantierul siberian, redacţia revistei „Literaturnaia Gazeta" a văzut cum visul se transformă în realitate sub mîinile constructorilor sovietici..
„Comunismul, — îşi încheie Reabcicov reportajul — transformă cel mai îndrăzneţ vis în faptă aevea. Iar acest lucru se vădeşte pe deplin în tumultoasa .Angara, în inima acelui ţinut al măreţiei viitorului care este Siberia".
L. Dimov
„DOKUMENTE" nr. 2/1959
Henri Frenay, fost ministru, publică în acest număr ,,0 scrisoare deschisă către Francois Mauriac despre Germania". Fre-nay arată că s-a întors dintr-o călătorie prin Germania 'Apuseană, -unde a auzit vorbindu-se mult despre Mauriac, dar nu, cum s-ar crede, despre scriitorul, romancierul sau gîndit or ul. catolic Mauriac, ci despre publicistul Mauriac, autorul a două articole apărute în revista pariziană „Express". Tema articolelor: Problema germană (scindarea şi şansele de reunificare) şi Tineretul german.
In introducere, amintind că Mauriac se bucură de un mare prestigiu, Frenay se arată alarmat de deruta pe care ar răs-pîndi-o — după el — în rîndurile publicului opiniile cunoscutului scriitor. Iată însă despre ce este vorba : abordînd problema reunific&rii Germaniei, Mauriac se îndoieşte că ar exista vreun francez care
să dorească într-adevăr realizarea acesteia,, fără prealabile garanţii de securitate, în stare a pune stavilă reînvierii instinctelor revanşarde.
Frenay trebuie să recunoască în părerile-lui Mauriac părerile majorităţii, poporului, francez. „Persoanele competente", spune Frenay, înţeleg însă necesitatea unei alte politici, a unei politici de încredere în „loialitatea" Germaniei Occidentale. Fostul ministru vrea să şteargă în felul acesta cu buretele-cel mai sîngeros capitol din istoria ultimului secol, să acopere cu fraze răsunătoare isteria militaristă din R.F. Germană, unde Adenauer se trudeşte să menţină veşnic treaz spiritul lui Hitler; să propage ideea că toţi fiXhrerii nazişti, repuşi în funcţii înalte, au devenit subit oameni de treabă. Nu numai în Franţa, în toate ţările — se plînge Frenay — sentimentele şi resentimentele sînt mai tari ca raţiunea. Se vede treaba că, după el,   raţiune înseamnă să
219
'accepţi să fii din nou victima violenţei teutone. Ceea ce-l umple de furie pe inabilul polemist este atitudinea lui Maur iac .faţ.ă de politica, sovietică în problema germană. Frenay citează următorul pasaj din articolul lui Mauriac: „După părerea mea, noi, francezii, ar trebui să analizăm 'mai profund considerentele ■politicii ruse... 'Ce nerozie a se vedea întrînsa o metodă de sovietizare a lumii 1" Aici, indignarea lui Frenay nu mai cunoaşte margini. •Cum, Mauriac cere deci ca Franţa să se ■înţeleagă cu Rusia Sovietică în asigurarea securităţii ?! Şi, dînd frîu liber urii împotriva comunismului, Frenay se lansează în cunoscutul val de calomnii la adresa Uniunii Sovietice, după metoda clasică folosită în războiul rece. In schimb, susţine o pledoarie înflăcărată — vădit inspirată de propaganda tip N.A.T.O. — pentru R.F. Germană: aceasta nu mai. este Germania pe care a învăţat să o cunoască Mauriac, din ruinele lăsate de Hitler s-ar fi ridicat un regim democrat, care ■a dat Occidentului dovezi de solidaritate, ■etc.
Cu privire la problema tinerelului germinau, Mauriac scrie: „Michel del Castillo se întoarce din Germania. El, care fusese ■deportat de mic copil, a văzut la Hamburg îîlfîind crucea încîrligată şi pretutindeni un tineret îmbătat de violenţă, care dispreţuieşte valorile morale, antisemit ca în zilele de glorie, şi căruia amintirea lagărelor de exterminare nu-i ma> este nici măcar penibilă... După moartea lui Adenauer veţi vedea cum cade masca... Monştrii   încep  din   nou să mărşăluiască în
pasul cadenţat, iar crematoriile viitorului ameţesc cu fumul lor creierele tinerilor sălbatici..." Cum poate Mauriac să ridice o acuzaţie atît de gravă ? se întreabă îngrijorat Frenay. Trebuie doar analizat, mai întîi, în ce împrejurări, de către cine a fost înălţat steagul nazist; pe clădiri publice sau particulare ? Intr-un număr mic sau mare? Poale acesta a fost fluturat doar de un oarecare flăcău blond ? Altminteri, cititorul ar putea să creadă că la Hamburg fîlfîie în mod obişnuit crucea încîrligată, deci cu încuviinţarea autorităţilor...
Frenay ignoră cu bună ştiinţă faptele Steagul amintit de Mauriac nu este o imagine întîmplătoare. Sînt de domeniul public acţiunile de propagandă, întreprinse oficial, pentru reabilitarea hitlerismului. Nu se ştie oare că regimul lui Adenauer glorifică în discursuri, conferinţe şi în literatură faptele „eroice" ale hitierişiilor, infiltrează necontenit veninul urii. şi violenţei în spiritele germanilor şi, mai ales, în cele ale tineretului ?
Nu, republica Federală încă n-a trecut examenul. adevăratei democraţii, după cum afirmă Frenay. Toată elocinţa domnului Frenay se desfăşoară în gol. Ideile lui Mauriac sînt inspirate de crude realităţi, pe care o demagogie răsuflată nu le mai poate contesta. In zadar elaborează fostul ministru scrisori polemice destinate să prezinte adevărul drept minciună şi invers. Aşa cum Frenay singur recunoaşte, majoritatea, poporului francez nu-i dă crezare lui, ci lui Mauriac.
D. Ludovic
„LES LETTRES NOUVELLES"-24 Iunie 1959
Itimele cărţi ale lui Henri Guil-lemin („Benjamin Constant spadasin" şi „Mme de Stael, Benjamin   Constant   şi Napo-
leon") formează în publicaţiile franceze, obiectul unei aprinse dezbateri. Istoricul literar Henri Guillemin este acuzat de a fi
maculat imaginea unor mari personalităţi literare, de a. fi contrazis prin informaţiile dobîndiie din felurite arhive, icoana pe care lumea şi-a făcut-o despre aceşti mari scriitori ai Franţei. Reacţiunea drastică trezită de aceste lucrări este, fără îndoială, neîntemeiată, căci scriitorul aduce o con-
220
tribute reală, solidă la cunoaşterea unor artişti şl a unor opere. Tulburarea pare a fi provocată şi întreţinută de unele cercuri intelectuale prizoniere inerţiei de gîndire. Metoda de care s-a folosit Guillemin merită însă discutată fiindcă nu-i scutită de eroii. Acest lucru îl face revista „Les Lettres nouvelles''.
In fond, ce vrea să demonstreze Guillemin? se întreabă unii critici în frunte cu lean Duvignaud. Că Benjamin Constant nu s-a comportat aşa cum trebuie între anll 1795—1799, că Benjamin Constant şi Mine de Stael au fost mai curînd preocupaţi de speculaţii financiare şi de cucerirea unor poziţii politice decît de principiile morale a căror, paternitate istoricul de astăzi le-o atribuie, şi că astfel cei doi scriitori sînt obiectul, unei legende care trebuie nimicită?' Guillemin, continuă lean Duvignaud, nu are dreptate confrun-tînd etica acestor scriitori cu tabla de valori de azi. Speculaţia şi traficul monetar au fost foarte importante în vremea Directoratului şi imediat după el. Era singurul mijloc, pentru capitalismul în formaţie, să învingă obstacolele unei structuri sociale reacţionare. Se poate spune că aceşti reprezentanţi ai comerţului vorbeau în numele unor forme sociale mai înaintate. Guillemin,. susţine acelaşi critic, practică un fel de critică moralizatoare (lucrul se vede bine atunci cînd face inventarul iubitelor lui Hugo şi al delaţiunilor lui Vigny.)
Adevărul este că se pot aduce lui Guillemin multe obiecţii, dar pentru aceasta documentele culese de el nu rămîn mai puţin interesante şi reale, iar acest fapt lean Duvignaud îl nesocoteşte.
„Henri Guillemin — scrie Lucette Finas, — nu-i iartă pe cei slabi. Şovăielile, inconsecvenţa, caracterelor îl exasperează. Eu văd în acest lucru o cauză suplimentară a discreditului pe care unii îl aruncă asupra operii sale. Povestind despre Benjamin Constant, el vorbeşte în fond, — păstrînd proporţiile — despre noi. Cit in-dii-l, roşeşti puţin fiindcă te simţi demascat.   Critica   lui  străbate  obiectul  şl ne
atinge cu aceeaşi lovitură! Mărturisesc .această critică are părţile ei bune. Uiţi felul biografiei pentru a nu-ţi reaminti decît fiorul pe care-l încearcă inteligenţa şi inima". Punctul de vedere al lui Lucette Finas poate fi acceptat parţial. Este desigur, cum nu se poate mai util, să profesezi o critică dreaptă care acţionează stenic asupra spiritelor, dar pentru aceasta nu-ţi este îngăduit să „uiţi felul biografiei".
Maurice Blanchot scrie: „cunosc puţin-cărţile sale, ştiu că- i se reproşează violenţa părtinirii, caracterul polemic al metodei sale, o manieră bizară de a cita fără-să citeze, înclinaţia de a simplifica la extrem. Ştiu că i se admiră puterea de a-recompune un om şi o epocă în jurul cî-torva dale ; de aici un amestec care uneori dezamăgeşte, uneori atrage şi uneori oboseşte".
Pornind de ta un principiu just, şi anume-că nu există comprehensiune fără părtinire, că nici o interpretare nu-i liberă de-influenţe, Blanchot proclamă necesitatea pentru un critic de a se supraveghea inle-rogînd textul şi lăsîndu-se interogat de text. Unde nu mai putem fi de acord cu el, este. acolo unde afirmă că nu înţelege-cum un critic poate sta în apropierea, în intimitatea unor scriitori care au defecte-grave. Mai este nevoie să spunem că nu acesta constituie criteriul după care se-conduce criticul ? Se ştie doar că întocmai omului de ştiinţă criticul n-are alt obiectiv decît adevărul I
Maurice Nadeau socoate că valul d'e mînie dezlănţuit de ultimele lucrări ale lui Henri Guillemin este justificat. El nu neagă valabilitatea documentelor, dar se întreabă dacă ele au fost just interpretate, fără să aducă însă probe în sprijinul acestei. îndoieli. Alte idei ale lui Nadeau sînt, însă, juste. Aşa, de pildă, el afirmă că lucrarea, care substituie studiului unei opere biografia omului care a scris-o, nu-are utilitate decît atunci cînd arată raporturile între operă şi om, atunci cînd descoperă secretele creaţiei şi ne face să pătrundem în laboratorul de lucru al artistu-
221
tui. „Dacă este interesant să aflăm, scrie judicios  Maurice  Nadeau,   că  Alfred de Vigny a devenit în mod   benevol spionul poliţiei, chestiunea este să st im pentru ce Şt cum acest spion a putut scrie opera sa" i>i daca Benjamin Constant a avut o comportare nedemnă, atunci de ce ne mai apropiem de „Adolf" sau de „Jurnalul" său? O critica ce se limitează să dezbată sensul -unei vieţi omiţînd opera ne lasă totdeauna nesatisfăcuţi.
Ce concluzie se impune la capătul pledoariilor si rechizitoriilor? Realitatea este
ca Guillemin reclamă o critică ştiinţifică lucida, si că acest lucru nu poate fi ignorat. Demistificările pe care le încearcă si care izbutesc să şteargă de pe anumite statui patina academică, îndepărtînd falsurile şi zdruncinînd idolatria cu care sînt înconjurate, merită atenţie. Rămîne de controlat dacă în zelul său criticul nu aplică criteriile morale ale timpului nostru scriitorilor din trecut, supunîndu-i unei severităţi neinspirate şi unui examen nedrept.
S. E.
.LA TABLE RONDE", Mie, au
lusiness"-ul se reeducă! — a-Inunţă într-un articol din „Ta-îble ronde" (iulie—august 1959)
„—-1 1 nomas   Molnar.   Cititorul va
ramine, fireşte, contrariat! A  devenit de mult proverbială ignoranţa oamenilor de afaceri   americani,   ridicată   la   rang de virtute;   iar   antiintelectualismul cultivat 'Şi   impus   de   marile   corporaţii monopoliste a  devenit de mult un fenomen de esenţă politică. Ar fi greşit să se considere antiintelectualismul care bîntuie în S.U.A. doar ca un produs al maccarrthys-mului,   iar  manifestările   lui actuale -după moartea sinistrului senator — doar o reminiscenţă neplăcută a „vînătorii de vrăjitoare'. Fundamentat şi justificat de filozofia    pragmatismului, antiintelectualismul se integreqză în concepţia politică generală    a marelui    „business". In mai 1958 se putea citi în „The New-York Times^ Magazine" că „societatea noastră are lata ae intelectuali o atitudine de dispreţ pentru că nu avem nevoie de ei. In timp ce grija noastră principală este... cum să Punem pe picioare economia noastră împotmolită, nu are rost să ne. preocupăm de •ndiv.zi cu totul neproductivi în condiţiile noastre. Gîndirea creatoare nu poate oferi nimic business-ului pentru a pune în mişcare mai multe vagoane de marfă, pentru a mări producţia de oţel, vînzarea de au-
gust, 1959
tomobile"... Iar un cunoscut fizician american compara comportarea cercurilor de afaceri ţaţă de Intelectuali cu aceea a regilor -medievali ţaţă de alchimiştii timpu-
Şi totuşi...   Iată   unele   amănunte desPre ceea ce înseamnă „reeducarea" business-ului. Bell Telephone & Co şi-a adunat directorii, managerii   şi inginerii pe timp de 6 saptămîni la Universitatea din Princeton şi i-a pus să studieze operele clasice Un grup de   bancheri, directori si preşedinţi   de   mari  corporaţii  au   fost aduşi mtr-o   localitate din statul Colorado si timp de cîteva saptămîni, s-au reîntremat tn condiţii excelente... „citind şi discutînd manie opere umaniste", însuşindu-şi, după expresia prof. Mortimer Adler, „cele 101 U)  idei fundamentale    ale umanităţii" „General Electric" are  o şcoală specială, unde timp de trei luni directorii si subdirectorii întreprinderilor    sale studiază pe Ungă   principiile de conducere", probleme de politică internaţională, psihologie, filo-soţie „chiar", precum şi diferite noţiuni ca democraţie, autoritate sau „mitul 'deciziu-mlor colective" (!), etc. etc. E oare sfîrşitul antiintelectualismului?
Sociologii din Statele-Unite cheltuiesc multa hirtie şi cerneală pentru a demonstra ca societatea americană nu mai are o structură de clasă,  ci este o societate
222
„mobilă", în care iau naştere permanent categorii şi grupe sociale noi, caracterizate de cu totul alţi factori decît locul şi rolul lor în procesul producţiei şi al repartiţiei sociale. Aşa sînt de exemplu „categoria" adolescenţilor, a populaţiei suburbiilor şi altele. Pe de altă parte, sociologia americană cheltuieşte multe eforturi pentru a demonstra şi convinge că vîrfurile capitalului monopolist dispun de o mare vitalitate, supleţe şi adaptabilitate, fiind capabile să conducă şi mai departe destinele societăţii americane şi că poporul american ar putea să le încredinţeze şi pe viitor soarta sa...
Marele ..business", susţine Th. Molnar, .îşi dă seamă de schimbările din jur şi a ajuns astfel la concluzia... auto-reeducării. In primul rînd, el se află în faţa unei pieţe suprasaturată de mărfuri ce nu găsesc cumpărători. Deşi explicaţia contradicţiei între creşterea stocurilor de mărfuri ne-vîndute şi scăderile puterii de cumpărare -a maselor a fost descoperită cam de mult. în S.U.A. a fost lansat termenul de „vîn-.zare psihologică". Poate va fi asta o soluţie? Dar pentru aceasta nu ajung co-mis-voiajori agresivi, spune Thomas Molnar, ci tehnici noi de influenţare a gusturilor, în al doilea rînd, împletirea monopolurilor cu puterea de stat, le-a revelat existenţa unei alte lumi decît aceea a afacerilor, unde cunoştinţele de strictă specialitate nu mai sînt suficiente. Oamenii marilor corporaţii devin — zice Molnar — diplomaţi, experţi în probleme internaţionale, dregători în politică internă, etc.
Şcoala americană a fost dintotdeauna subordonată monopolurilor. Business-ul, confirmă şi Th. Molnar, apasă greu asupra programelor, încurajînd dispreţul faţă de studiul teoretic şi cultura generală : şcoala -este adaptată exigenţelor sale practice, ne-
voilor sale de cadre. Recrutîndu-şi cadrele, marile corporaţii. — adevărate mici imperii — şi le modelează potrivit nevoilor tor, după „dozajul" cerut de fiecare! Le trebuiesc oameni pentru a domina stihiile pieţii, pentru a „manipula" în cadrul „relaţiilor umane" muncitorii şi funcţionarii, pentru a le reprezenta interesele în domeniul politicii. Acesta este substratul real al „reeducării business-ului", iar „meritul" capitalismului american ar fi, după Th. Molnar, că în fruntea corporaţiilor stau oamenii care nu se opun „transfoi mărilor", căci ştiu să le canalizeze, pentru a le domina !
Experienţa de pînă acum încă. n-a confirmat că studiul psihologiei de către conducătorii trusturilor le poate fi de folos în stăpînirea acţiunii legilor obiective ale capitalismului, prin folosirea „vînzării psihologice" sau că tehnica „relaţiilor umane" şi., a „manipulării psihologice" a muncitorilor şi funcţionarilor a influenţat hotă-rîtor asupra intensităţii conflictelor sociale. Dimpotrivă!
Cît priveşte însuşirea de către directorii corporaţiilor, travestiţi în oameni politici, a „celor 101 idei fundamentale ale umanităţii", este greu de presupus că vor fi de vreun folos pentru a. scoate, imperialismul american din impasul „războiului rece", al diplomaţiei atomice şi al politicii brutale faţă de ţările slab dezvoltate. Pentru că în fond, după expresia prea eufemistică a revistei „Fortuna", lumea afacerilor (din S.U.A.) adoptă un limbaj esoteric în aparenţă, un limbaj care ascunde nu o ştiinţă nouă (de a conduce treburile publice n.n.), ci o veche experienţă îmbrăcată în haine noi. Care însă nu-i pot schimba caducitatea.
I. P.
223
mi
im
George Radu'-Bucureşfi. Intenţia dumneavoastră e lăudabila. Subiectul povestirii „Dăscăliţa" nu e fără' interes, tratarea lui însâ e cu totul lipsită de calităţi literare. Lucrarea pare mai curînd un proces verbal sau o dare de seamă. Ea nu -poate sâ apară în. paginile, revistei noastre.
Hondea Gheorghe - Schiţa dumneavoastră ,,Alegere" nu poate să apară la., noi, avînd un foarte scăzut nivel literar.
Chirifâ Erhest-Cohstanja: Am citit cu interes schiţa dumneavoastră „Noi". Aveţi capacitatea de a realiza un conflict puternic, de a crea tensiune, folosiţi potrivit situaţiei stilul simplu, aproape dur, de comunicare directă, ceea ce dă o riotă de autentici-' tâfe lucrării. Ea are şi-destule scăderi,,care pot fi îndreptate însă, .printr-o muncă stăruitoare la pagină. Mai supărătoare în' lucrarea dumneavoastră est© lipsa de claritate. Situarea în timp a acţiunii6e foarte vagă şi nu se ştie de cîne-i vorba în schiţă ; nici Bruher, personajul negativ, nici energicul Vladimir Cosma, omul cinstit- şi dîrz, nu sînt realităţi co individualităţi distincte. Numai prin crearea de atmosferă - la care se pare că vă pricepeţi - nu se poate scrie proză de calitate. ■ Trebuie precizat în ce epocă se petrec lucrurile, care este starea socială şi profilul moral al eroilor, însfirşif, e nevoie de conturarea activităţii lor.
Mai trebuie apoi să studiaţi gramatica şi stilistica, fiindcă în unele locuri faceţi greşeli elementare.
Mai trimiteţi.
Sonia Cellus — Nu luăm în considerare fragmente, decît dacă aparţin unor romane pe care avem posibilitatea să Ue .citim în întregime în redacţie. Bărbulescu lancu-Arad. Schiţa dumneavoastră „O plimbare în oraş"' denotă , posibilităţi de povestitor. După cum v-am răspuns şî î" nr- 4 al revistei noastre, proza dumneavoastră are calităţi : conciziune, frază simplă şi precisă, cursivitate, gradaţie a naraţiunii. Nu înţelegem însă de ce vă alegeţi mereu teme străine şi de ce nu încercaţi să scrieţi despre realităţile din -ţara noastră. Schiţa „0/plimbare' în' oraş" - mult ,mai actuală şi mai just orientată, mai clară, decît „Misionarii" - suferă însă şi 'ea de multe neajunsuri, mai ales datorjtă /faptului -că - după cum se pare - nu cunoaşteţi printr-o experienţă nemijlocită Iu-
224
mea despre care vreţi să scrieţi. Talentul nu e suficient, pentru, scrierea unor opere valabile; e n«-voie de cunoaşterea lumii despre care scrii, de un îndelung şi strîns contact cu realitatea pe care îţi propui s-o zugrăveşti. Vă sfătuim să vă îndreptaţi atenţia spre viuţa de fiecare, zi a oamenilor muncii din. ţara noastră - trăiţi' doar întn-un oraş în care o însemnată parte a populaţiei e for.mată din muncitori. Nu se poate să nu găsiţi subiecte interesante. Abordaţi cu curaj temele cele mai /arzătoare ale .vieţii noastre şi sîntem co'nvinşi că veţi izbuti să scrieţi lucruri interesante. Mai trimiteţi.
N. BAROANĂ, DRiÂCŞANÎ, reg. Bucureşti - Culegerea dvs. de folclor romînesc şi b.ulgăresc „Pădure, dragă pădure", poate prez'enta interes pentru specialişti. Ar fi bine să vă adresaţi „Revistei de folclor".
VALENYIN MUNTEANU, Baia Mare. <- Feriţi-vă de şabloane şi banalităţi („Visul nostru urcă necurmat" ; „Anii mei, ca pe o zi vă chem" (?) „Să* zburăm alături către soare"), ca şi de stilul emfatic, sforăitor şi gol, prezent mai ales în finalul „Şantierului" : '" ' (
„...Cînd o mînă calda, omeneasca Le-o-nălfa bucată cu bucată
(e vorba de cărămizi, n.n.) Tnlr-un cîntec alb sâ.se-mpletească : Oda noua, oda minunată".
„Cîntecul pentru Federico Garcia Lorca" este corn--promis de strofa ultimă : „Şi-am să-nviu mai roşu (?) ca oricînd (...) ale mele cînturi (...) al meu gînd", etc. ''
Reproducem „Romanţă simplă", cu îndemnul de a ne mai trimite.
ROMANŢA SIMPLA Pomii caută cu muguri ruginii Pr-imăvara-n fieca-re zi
Şi în fiecare rază de lumină' : y „O să vină, lasă, o să vină".
Ghioceii, sub obrocul de zăpadă», într-un vis au şi putut s-o vadă.
V. R.
ii