VIATA ROMÎNEASCA
1959 MARTIE ANUL XII
REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL
MFHAI NOVICOV :   Congresul constructorilor comunismului şi sarcinile culturii socialiste.....
AUREL STORIN :   Zece oameni pe minut
3
MIHAI BENIUC :   Lui Alexei Maximoviei......... 13
MARIA BANUŞ : Mileniul X despre străbuni ; Celui ;di.n mileniul X ■ Tot
lul...............' .    . 15
16
ZECE  ANI   DE  AGRICULTURĂ SOCIALISTA
LETIŢIA PAPU :   Marina (nuvelă)........... 19
*
FLORENŢA ALBU :   Intr-o primăvară.......... 56
TITEL  CONSTANTINESCU :   Şi  ziua  a  venit :   Marele sărut ; Jură-
mînt ;   Mersul pe cîmp............ 59
ION SOFIA MANOLESCU :   Bună  dimineaţa 1....... C2
*
REMUS LUCA :  Cîteva săptâmîni la Săruleşti........ 63
NICOLAE CRIŞAN :   Popas  la  Chilia-Veche.....: 75
IOANICHIE OLTEANU :   După zece ani......... 84
*
MIHU   DRAGOMIR :   Versul   oraşului   meu........ 90
AL. ANDRIŢOIU :   Moment cîmpenesc ;    Dobrogeană..... 92
ANIVERSĂRI
PAUL CORNEA :   O ipoteză nouă asupra paternităţii „Cîntării Romîniei" 94 CRONICA IDEILOR
HENRI  WALD :   Logica  şi viata........... 104
CRONICA ŞTIINŢIFICA
IMRE TOTH :   Natura se contemplă într-o oglindă (I)  . ... 112
CRONICA FILMULUI
D. I. SUCHIANU :   Dostoievski pe ecran . ..... 121
TEORIE  ŞI CRITICA
DUMITRU MICU :   Epica transformării socialiste a satului .... 128
ION VITNER :   Creatori  şi  opere — Remus  Luca...... 143
EUGENIA TUDOR :   O nouă piesă din viata ţărănimii..... 152
VERONICA PORUMBACU :   La început au fost cîteva ,nume ... 156
* * * La cinci ani de la apariţia „Gazetei literare"...... 167
MISCELLANEA
Al. VIahu(ă şi Poşta redacţiei (Emil Mânu) ; Continentul care se trezeşte (Tudor Marin) ; Literatura noastră în R.P. Bulgaria (Eli-sabeta Macedonski) ; Reconsiderări apologetice (7. Păcurariu) ; Obiecţii critice sau şicane (1. O.) ; Carnet teatral (B. Elvin) ; „Ars monumentalis rediviva" (V. D.) ;   „Invitaţia la neant" sau
poziţii ale criticii de artă burgheze (Irina Pislaru) .... 168
CRONICA POLITICA
B.   STOIAN :    In   fata   lumii............ 190
CĂRŢI NOI
CAMIL BALTAZAR : Mihnea  Gheorghiu : „Orientări în literatura străină" 193
D.  CESEREAN:   Alişer  N.avoi :   „Versuri  alese"...... 194
VERONICA  PORUMBACU :   Louis  Aragon :   „Poeme"...... 196
REVISTA REVISTELOR — din ţară —
Poezia din „Luceafărul"  (D. P.) ;   Poezia din Nir. 12/958 al „Scrisului
bănăţean" (V. D.) ; „Flacăra" Nr. 1—2/959 (A. N. T.)   .... 199'
— de peste hotare —
„Vitcizna" („Patria") Nr. 12/958 (Stelian Iajentluc) ; „Wort in der Zeit", Nr. 11/958 (D. Ludovic); „Le Figaro Litteraire" Nr. 664—665/959 (L.  D.)................204
*
POŞTA  REDACŢIEI .        .        ...... 211
Ilustraţia   de  pe copertă :  NATALIA  RUSSU  —  Colectiviştii se  întorc de la muncă (Hnogravură)
Desene de : C. BACIU,: „La difuzorul satului"  (la nuvela „Marina")
TRAI AN VASAI : „Portret" (la reportajul „Cîteva săptămîni la Săruleşti")
Fotografii : Florin Dragu şi Da,n Grigorescu.
CONGRESUL CONSTRUCTORILOR COMUNISMULUI Şl SARCINILE CULTURII SOCIALISTE
M/HAI NOVICOV
imp de cîteva zile atenţia întregii omeniri a fost atrasă de lucrările celui de al XXI-lea Congres al P.C.U.S. Materialele Congresului sînt de o bogăţie fără seamăn. Ele conţin precizări şi lămuriri de natură să lumineze într-un chip nou orice domeniu al activităţii umane. Pe drept euvînt Congresul a fost unanim apreciat ca un mare eveniment istoric
Pentru noi, contemporanii, acest Congres reprezintă prezentul. Totuşi, urmărindu-l, auzim olar pulsul istoriei. Aşa ceva era imposibil în trecut, dar e posibil şi necesar astăzi datorită uriaşei dezvoltări a ştiinţei marxist-leniniste.
„Congresul constructorilor comunismului" — astfel a şi fost denumit — în cadrul discuţiilor — Congresul al XXI-lea al P.C.U.S. Şi în raportul tovarăşului N. S. Hruşciov „Cu privire la cifrele de control ale dezvoltării economiei naţionale a U.R.S.S. pe anii 1959—1965" şi în cuvîn-tările delegaţilor s-a subliniat că datorită succeselor grandioase obţinute de poporul sovietic în construcţia socialismului, datorită puternicului avînt de după Congresul al XX-lea, s-au creat condiţiile necesare pentru realizarea unui nou efort atît de mare încît după el înaintarea spre comunism să fie cu mult uşurată. „Poporul -sovietic a atins sub conducerea Partidului Comunist — citim în raportul lui N. S. Hruşciov, — asemenea culmi, a înfăptuit transformări atît de grandioase în toate domeniile vieţii economice şi social-politice, încît ţara noastră are acum posibilitatea de a intra într-o nouă perioadă de cea mai mare importanţă a dezvoltării sale — perioada construcţiei desfăşurate a societăţii comuniste". Unii delegaţi au asemănat pianul septenal cu un urcuş la capătul căruia se află un minunat platou plin de soare, iar poetul Tvardovski exprimînd aceeaşi idee a citat o imagine a lui Gogol: „se făcu deodată că puteai vedea lumea pînă în cele mai îndepărtate unghere".
Se poate afirma deci că pentru dezvoltarea literaturii învăţătura principală ce se desprinde din lucrările Congresului al XXI-lea rezidă în posibilitatea de a descifra perspectiva concretă, fundamentată ştiinţific a construcţiei comunismului. Trebuie subliniată multilateralitatea acestei
3
perspective. Avînd la bază sarcinile economice, efortul nemijlocit de construcţie care trebuie să ducă la o sporire uriaşă a producţiei şi la cîşti-garea primului loc în lume în ceea ce priveşte productivitatea muncii, — perspectiva construcţiei comuniste nu se reduce la atît, ci cuprinde deopotrivă sarcinile politice de întărire a orînduirii sovietice, sarcinile ideologice de educare comunistă a maselor şi sarcinile care izvorăsc din lupta pentru pace. Construcţia comunismului ne apare deci ca un proces complex în care diferite laturi se împletesc şi se condiţionează reciproc.
In cadrul dezbaterilor Congresului numeroşi delegaţi au subliniat deosebita importanţă teoretică a tezelor cuprinse în Raport cu privire la cele două faze ale societăţii comuniste. Aceste teze constituie o îmbogăţire substanţială a ştiinţei marxist-leniniste. Concluzia că trecerea de Ia socialism spre comunism este un proces social organic ce se desfăşoară pe baza unor legi obiective care nu pot fi nici ocolite nici schimbate, că între cele două faze (socialism şi comunism) nu există nici un zid despărţitor iar apropierea de comunism nu presupune eîtuşi de puţin încetinirea ritmului de dezvoltare a forţelor de producţie, ci dimpotrivă o şi mai accelerată creştere a lor este de o mare însemnătate întrucât pentru prima oară în istoria societăţii omeneşti tabloul comunismului se transformă din-tr-unul ce trebuia să fie imaginat mai mult mintal, cerebral, într-unui ce poate fi reprezentat destul de concret din conjugarea datelor realităţii prezente. De aici decurg — după cum s-a şi subliniat la Congres — o serie de sarcini de cea mai mare însemnătate pentru diferitele sectoare ale frontului ideologic. în faţa acelora care studiază ştiinţific societatea (economiştii, filozofii, sociologii) stă problema descoperirii legilor obiective ale acestui proces, a cercetării diferitelor laturi ale sale, a sprijinirii constructorilor c®-munismului prin valorificarea rezultatelor obţinute în munca ştiinţifică. In faţa scriitorilor stă într-un fel o sarcină asemănătoare, dar care trebuie să fie formulată în termeni diferiţi : de a surprinde direct, în concretul vieţii, în traiul cotidian, bucuriile şi frămîntările oamenilor, acele trăsături noi ale fiinţei umane pe care trecerea spre comunism le afirmă ca cele mai importante în lupta pentru împlinirea noilor sarcini istorice ale umanităţii. De bună-seamă e o sarcină grea şi de mare răspundere, dar scriitorii sovietici s-au şi apropiat de rezolvarea ei. Din acest punct de vedere merită o atenţie deosebită aprecierea dată de tovarăşa Furţeva noilor romane ale lui Kocetov, Polevoi, Pamfiotov, Nicolaevia. Arătînd că pot exista, evident, puncte de vedere deosebite cu privire la valoarea* comparativă a fiecăruia dintre ele, tov. Furţeva a adăugat : „nu poate fi trecut cu vederea faptul că toate aceste opere reprezintă iO intervenţie activă în viaţă, că autorii lor tind să ajute la victoria a tot ce ,e nou şi înaintat în societatea sovietică".
Datele concrete ale planului septenal sînt într-adevăr grandioase. Ele prevăd creşterea globală a producţiei industriale cu 80%, a celei agricole cu 70%, sporirea anuală a producţiei cu 8,6% în medie, creşteri şi mai mari la petrol, energia electrică, în metalurgie, coloranţi etc. In viitorii şapte ani în Uniunea Sovietică se vor construi noi întreprinderi industriale gigantice, iar altele vor fi reutilate pe baza tehnicii celei mai moderne. In 1965 75% din totalul sporirii producţiei va fi fost realizat prin creşterea productivităţii muncii. Pe drept euvînt s-a subliniat că un asemenea program şi un asemenea ritm de dezvoltare a forţelor de producţie nu au
4
fost înfăptuite pînă acum în istorie. Dar pînă şi un asemenea plan gigantic a fost alcătuit în aşa fel încît — după cum se arată în raportul tovarăşului Hruşciov — „el să poată fi îndeplinit fără supra-încordare". Planul e real, în sensul că e o imagine fidelă a realităţii viitoare : din datele lui poate fi imaginat tabloul autentic al Uniunii Sovietice peste şapte ani. împrejurarea aceasta are şi ea importanţa ei pentru creaţia literară în-trucît asigură scriitorilor cele mai prielnice condiţii pentru a putea dobîndi acea perspectivă despre care a vorbit în repetate rînduri Gorki : „a vedea prezentul cu ochii viitorului".
în raportul prezentat de tovarăşul N. S. Hruşciov, explicîndu-se de ce prevederile planului au fost evaluate în aşa fel încît să facă posibilă şi chiar probabilă depăşirea lui, se adăuga totodată : „Fireşte, însă, că ori ce plan lăsat la Ivoia întîmplării, lăsat să meargă de la sine nu va ti îndeplinit. Trebuie mobilizate eforturile întregului popor — ale muncitorilor, inginerilor, tehnicienilor, oamenilor de ştiinţă, funcţionarilor, colhoznicilor, lucrătorilor din sovhozuri, în vederea îndeplinirii şi depăşirii planului septenal".
Despre aceste eforturi au vorbit, citînd fapte şi cifre, delegaţii la Congres. Şi după fiecare analiză urma ca un fel de concluzie : noi cei din regiunea..., cântărind şi evaluând posibilităţile noastre, ţinând seama de cutare şi cutare rezerve am ajuns la concluzia că vom putea împlini (în cutare sector), planul septenal în 6 (5 sau 4) ani... Deosebit de impresionante au fost angajamentele ce se luau în numele colhoznicilor. In numeroase regiuni nivelul producţiei de cereale, carne, lapte, prevăzut pentru 1960, 1961 sau 1962 va fi a tins' în 1959. Toate laceste date vorbesc despre uriaşa descătuşare a forţelor creatoare în Uniunea Sovietică, descătuşare ce s-a manifestat şi în discuţia ce a precedat Congresul şl în numeroasele întreceri organizate în cinstea Congresului — dar mai ales în viguroasa întrecere pentru dreptul de a purta titlul de „brigadă a muncii comuniste".
Intensa activitate obştească, atragerea din ce în ce mai vie a unor mase uriaşe de oameni în rezolvarea concretă, operativă şi de perspectivă a celor mai variate sarcini economice, politice şi culturale — este rodul politicei leniniste a P.C.U.S., a măsurilor preconizate şi înfăptuite pe baza hotărârilor Congresului al XX-lea şi ale plenarelor CC. care i-au urmat. In lumina acestor succese impresionante a apărut cu şi mai multă evidenţă uriaşa însemnătate a Plenarei din iunie 1957 ,a CC. al P.C.U.S., plenara care a zdrobit şi a măturat din drumul partidului grupul antipartinic Malenkov, Kaganovici, Molotov, Bulganin şi Şepilov. Toţi delegaţii care au luat cuvântul la Congresul al XXI-lea al P.C.U.S., au înfierat jalnica şi ticăloasa încercare a fracţioniştilor de a abate partidul de pe calea leninistă, subliniind că în urma demascării grupului antipartinic unitatea de monolit a partidului s-a întărit şi mai mult, rândurile sale s-au strîns şi mai puternic în jurul Comitetului Central, avînd în frunte pe tovarăşul N. S. Hruşciov.
Lucrările Congresului al XXI-lea au reliefat elocvent faptul că tocmai datorită consecvenţei cu care P.C.U.S. a aplicat linia leninistă în toate direcţiile activităţii sale — a devenit posibil în prezent a se urmări apariţia în chiar viaţa societăţii sovietice a numeroşi muguri ai comunismului. De bună seamă cercetarea din acest punct de vedere a lucră-
5
rilor Congresului este deosebit de pasionantă pentru scriitori. Cîte probleme noi nu a ridicat Congresul ! Să ne gîndim numai la asemenea fenomene ca : trecerea asupra organizaţiilor obşteşti a unor atribuţii ale puterii de stat; ştergerea treptată a graniţei dintre proprietatea colhoznică (de grup) şi proprietatea întregului popor prin întărirea continuă a colhozurilor şi socializarea crescîndă a diferitelor ramuri ale gospodăriilor lor; — reorganizarea şcolii, care, concomitent cu introducerea tot mai largă a automatizării în industrie şi chiar în agricultură trebuie să ducă la ştergerea treptată a graniţelor dintre munca manuală şi cea intelectuală ; sau în sîîr.şit, deja amintita mişcare pentru titlul de „brigadă a muncii comuniste", titlu ce nu se mai poate obţine doar pe baza împlinirii sau supnaîmplinirii normelor, cucerirea lui implicând datoria tuturor membrilor brigăzii de a munci şi trăi în mod comunist, de a se preocupa mereu de ridicarea nivelului lor de pregătire teoretică şi politică, de a îi modele de comportare în spiritul moralei comuniste în întreprindere, în societate, în familie.
Oare nu este evident pentru fiecare că îndărătul unor atari formulări lapidare se ascunde o intensă activitate omenească, o infinitate de eforturi şi frărnîntări individuale, de bucurii, nădejdi, piedici vremelnice şi victorii piftie de avînt ? Cele mai recente lucrări ale literaturii sovietice surprind de pe-acum asemenea probleme umane legate de procesul construcţiei comuniste. De pildă în romanul „Frărnîntări" al lui Pamfiorov se poate vedea cum forme noi, mai awansate de retribuire a muncii colhoznicilor se nasc din viaţă. Intr-o serie de schiţe, reportaje, articole şi scrisori apărute în revistele literare şi ziarele din U.R.S.S. s-a oglindit procesul de preluare a unor atribuţii ale miliţiei de către organizaţiile obşteşti în lupta împotriva huliganismului. Iar romanul „Fraţii Egor" al lui Kocetov ne arată printre altele cum interesul obştesc pentru destinul unui teatru de stat determină reorientarea radicală a repertoriului său.
Şi în raportul prezentat de tovarăşul Hruşciov şi în cuvîntările multor delegaţi la Congres, s-a subliniat că rezolvarea cu succes a sarcinilor concrete ale construcţiei comunismului cere intensificarea educării comuniste a oamenilor muncii, cere noi eforturi menite să asigure formarea omului comunist — care se călăuzeşte în toate împrejurările vieţii de morala şi ideologia comunistă. După cum reiese din rezoluţia votată, Congresul al XXI-lea al P.C.U.S. a hotărît că principalele .Sarcini ale Partidului în viitorii şapte ani pe tărîm ideologic siînt': „întărirea muncii ideologice educative a partidului, ridicarea conştiinţei comuniste a oamenilor muncii şi, în primul rînd, a tinerii generaţii, educarea lor în spiritul atitudinii comuniste faţă de muincă, al patriotismului sovietic şi al internaţionalismului; lichidarea rămăşiţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor, combaterea ideologiei burgheze".
Asupra acestor cuvinte ar fi bine să mediteze acei care fie din miopie politică, fie din cauza atitudinii împăciuitoriste faţă de oportunism, minimalizează deosebita însemnătate a luptei concrete, zilnice, pentru ideologia şi morala comunistă, împotriva tuturor manifestărilor ideologiei şi moralei burgheze. Materialele Congresului al XXI-lea al P.C.U.S., oferă dovezi nenumărate în sprijinul concluziei că fără o victorie definitivă a ideologiei şi moralei comuniste nu se poate vorbi nici despre desăvîrşi-
rea construcţiei comunismului. O societate în care fiecare lucrează după posibilităţi, deci fără nici un element de constrîngere sau interes material, în care munca a devenit pentru fiecare o plăcere şi o necesitate (deci o manifestare deplină a individualităţii sale umane), o societate în care totodată fiecare capătă tot ceea ce îi este necesar pentru libera dezvoltare a personalităţii sale — nu este compatibilă cu nici un fel de reziduri ale mentalităţii burgheze, cu nici un fel de individualism oricît de „sublimat" ar fi el, cu nici un fel de spirit de proprietate, de egoism, etc. Concluzia aceasta ni se pare importantă şi în lumina necesităţii de a combate unele aşa zise „teorii" revizioniste, care au avut oarecare ecou la un moment dat în rîndurile unei părţi neînsemnate a intelectualităţii noastre. Să ne amintim de pildă, că campionii „adevărului integral" îşi manifestau uneori zgomotos plictiseala faţă de „obligaţia" de a combate mereu doar ideologia şi morala burgheză. Oare n-avem noi şi propriile noastre lipsuri ? — se întrebau ei, ce-i drept fără să fie în stare să explice mai clar despre ce fel de lipsuri e vorba. Lucrările Congresului al XXI-lea al P.C.U.S., au demonstrat toată netemeinicia unei asemenea poziţii. In epoca noastră morala comunistă şi morala burgheză constituie doi poli antagonici, lupta între ele e ireductibilă : tot ce se opune victoriei moralei comuniste nu poate să nu reprezinte —• direct sau indirect — tendinţele de supravieţuire a moralei burgheze. Din acest punct de vedere deosebit de elocventă e definiţia moralei comuniste pe care o găsim în raportul tovarăşului N. S. Hruşciov. Pasagiul respectiv e atît de instructiv încît ar trebui să fie citat în întregime. Esenţialul rezidă totuşi şi .aici în faptul că morala comunistă e definită în opoziţie ireductibilă cu morala burgheză. In timp ce esenţa moralei burgheze rezidă în „spiritul individualismului şi al egoismului", în „setea de îmbogăţire, duşmănie şi concurenţă", socialismul proclamă o altă morală — „colaborarea şi colectivismul, prietenie şi intr-ajutorare". In timp ce burghezia se conduce după dictonul „homo homini lupus", socialismul îndeamnă oamenii să pună "pe primul plan „-grija pentru bună-starea generală a poporului, pentru dezvoltarea multilaterală a personalităţii în condiţiile colectivului, unde omul nu mai este duşmanul semenului său, ci un prieten şi un frate". In timp ce societatea capitalistă, tocmai datorită legilor sale organice, „îl face pe om închis şi izolat, condus numai de propriile sale forţe, deoarece nu se poate bizui pe nimeni", societatea socialistă, prin structr a sa organică, dezrădăcinează din om tendinţa spre îmbogăţire, spre proprietatea privată şi „dezvoltă tot mai mult sentimentul colectivităţii, al grijii pentru proprietatea obştească" ; tocmai pentru că în capitalism munca devine un blestem şi o corvoadă, omul este împins mereu s-o evite prin tot felul de şiretlicuri, în timp ce în U.R.S.S. atitudinea comunistă faţă de muncă devine principala podoabă a individului. „Partidul, — se arată în raportul tovarăşului N. S. Hruşciov, — pune în centrul activităţii educative educarea prin muncă a tuturor oamenilor, dezvoltarea unei atitudini conştiente comuniste faţă de muncă". In acelaşi sens sau exprimat şi mulţi delegaţi subliniind că cea mai bună formă a educaţiei comuniste e viaţa însăşi, activitatea de producţie, participarea activă în rezolvarea sarcinilor curente ale construcţiei comuniste.
Din toate acestea se desprinde un izvor nesecat de învăţăminte şi pentru creaţia literară. Nu întîmplător majoritatea delegaţilor au legat
7
indisolubil sarcinile literaturii de sarcinile educaţiei comuniste. „Cei şapte ani următori, — se arată în rezoluţia Congresului, — trebuie să fie anii unei şi mai puternice dezvoltări a culturii socialiste. Oamenii literaturii, teatrului, cinematografiei, muzicii, sculpturii şi picturii, sînt chemaţi să ridice şi mai sus nivelul ideologic şi artistic al creaţiei lor, să fie şi de acum înainte sprijinitori activi ai partidului şi statului în opera de educare comunistă a celor ce muncesc, în propagarea moralei comuniste, în dezvoltarea culturii socialiste multinaţionale".
Problema importantului rol educativ al literaturii, nu este evident o problemă nouă. Asupra acestei sarcini a scriitorilor legaţi de mişcarea muncitorească — P.C.U.S. a insistat de la înfiinţarea sa. Principiul fundamental ial acestei atitudini1 calitativ noi îl găsim formulat — prin cerinţa partinităţii comuniste — încă în celebrul articol al lui Lenin „Organizaţia de partid şi literatura de partid". Acelaşi principiu 1-a susţinut critica marxistă încă înainte de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, 1-a dezvoltat şi 1-a îmbogăţit Partidul Comunist în toate hotă-rîrile sale în problemele artei şi literaturii din 1925 pînă-n zilele noastre. In sfîrşit tot pe acest principiu se bazează şi cunoscutul document „Pentru o mai strînsă legătură a literaturii şi artei cu viaţa poporului". In lucrările Congresului al XXI-lea al P.C.U.S. găsim dezvoltarea acestui prinoipiu în condiţiunile concrete ale trecerii Ia „construirea desfăşurată a comunismului". De bună seamă şi în aceste condiţiuni sarcina educativă nu poate fi împlinită decît multilateral, presupunînd odată cu evidenţierea noului şi combaterea necruţătoare a tuturor tarelor, viciilor şi practicilor dăunătoare care frînează dezvoltarea socială spre comunism. Totuşi la Congresul al XXI-lea vorbitorii au simţit nevoia de a sublinia greutatea specifică pe care trebuie să o aibă în creaţia literară reliefarea cu precădere a acelor trăsături morale noi care se dezvoltă cu necesitate odată cu înaintarea societăţii spre comunism. E de la sine înţeles că tocmai fixarea puternică în operele literare a unor atari trăsături — constituie cea mai bună dovadă a prezenţei în actualitate, a consonanţei depline între viziunea artistică a scriitorului şi spiritul epocii. In acest sens trebuie să fie înţeles îndemnul adresat scriitorilor de către tov. Furţeva în cuvîntarea sa : „Scriitorii noştri sînt chemaţi să oglindească aşa cum se cuvine în cărţile lor viaţa poporului sovietic erou, energia lui revoluţionară clocotitoare, marile transformări de la oraşe şi sate, minunatul chip moral al omului nou — constructor al comunismului, să arate cum sînt învinse rămăşiţele trecutului în conştiinţa oamenilor".
Despre aceeaşi sarcină principală a literaturii a vorbit şi scriitorul Tvardovski :
„Atît raportul, cît şi delegaţii în cuvîntările lor au acordat literaturii o atenţie destul de mare şi foarte măgulitoare pentru noi, scriitorii. Aceasta este uşor de înţeles. Literatura este chemată — folosind mijloacele de exprimare artistice — să afirme şi să întărească în conştiinţa oamenilor toate acele elemente noi care se desvoltă în realitatea noastră, în ajunul comunismului şi prin aceasta chiar, să influenţeze puternic psihologia acestor oameni, formaţia lor spirituală, modul de a gîndi, caracterul lor".
In acest fel relaţia între sarcina educativă a literaturii şi specificitatea oglindirii artistice este stabilită cu maximum de precizie. Nu este
8
vorba de „exagerarea" forţată a datelor realităţii, ci de surprinderea reală, exactă, frapantă a acelor trăsături noi pe care oamenii le capătă în procesul luptei pentru comunism şi care, prin transfigurarea lor artistică, sînt ajutate să se răspîndească mai repede. Prin aceasta se traduce de fapt intervenţia activă în viaţă a scriitorului, sprijinirea concretă a construcţiei comuniste. După cum se vede nu este vorba nici de ascunderea greutăţilor sau greşelilor, nici de ridicarea eroilor pe coturni — ci de simţul realităţii, de capacitatea de a vedea prezentul în perspectiva comunismului. Prin urmare esenţialul nu constă nici în drămuirea farmaceutică a laturilor pozitive şi negative nici în obligaţia de a „neutraliza" fiecare personaj negativ prin contraponderea unui personaj pozitiv (de aceeaşi profesiune !) ci de înţelegerea justă a raportului de forţe, de capacitatea de a discerne acest raport în pofida unor aparenţe cîteodată înşelătoare. Tocmai în lumina acestor cerinţe trebuie înţeleasă critica la care au fost supuse în U.R.S.S. unele lucrări literare din categoria acelora pe care le caracterizăm deobicei ca „negativiste".
„După Congresul al XX-lea al P.C.U.S. — arăta tov. Furţeva, — intelectualitatea noastră artistică a dovedit încă odată că. nu are alte interese decît interesele poporului constructor al comunismului. Doar oamenii izolaţi şi slabi au început să şovăie, au pierdut terenul de sub picioare. In lucrările lor ei îşi concentrau atenţia doar asupra fenomenelor negative ale realităţii noastre — pe care le mai şi zugrăveau într-un mod deformant şi fals. In jurul unor atari „opere" s-au zbătut să facă gălăgie inamicii noştri de peste hotare, dar pînă şi ei s-au liniştit curînd : prea departe de orice valoare şi prea false au fost aceste compuneri şi dir punct de vedere al formei şi din punct de vedere al conţinutului. Iar în ţara noastră aceste aşa zise „opere" au fost respinse în unanimitate şi de către popor şi de către oamenii de litere şi de artă".
Iată deci cum se pune ,azi problema perspectivei. Ea este limpede pentru noi în măsura în oare avem şi păstrăm o încredere nelimitată în invincibilitatea forţelor comunismului. Nici autoliniştire, nici automulţu-mire, nici zeîlemisire snobă sau sceptică, ci identificare cu suflul vremii, cu tinereţea lumii, cu înaintarea plină de avînt a comunismului pe care nimeni nu o mai poate opri!
O lumină în plus aruncă asupra acestei probleme acea parte a materialelor Congresului .al XXI-lea care defineşte epoca noastră ca „etapa hotărîtoare în întrecerea economică dintre socialism şi capitalism". Din lucrările Congresului s-a desprins cu claritate ideia că întrecerea paşnică între socialism şi capitalism nu este doar o formulă de politică externă, ci o idee măreaţă care dă conţinut tuturor eforturilor noastre. Cifrele şi datele citate la Congres au arătat că dezvoltarea istorică are azi o orientare implacabilă. In timp ce capitalismul decade, se împotmoleşte tot mai adînc în mlaştina propriilor contradicţii şi nu mai este în stare să aducă oamenilor decît suferinţe, şomaj, ameninţări de război — socialismul se dezvoltă într-un proces de ascensiune crescândă, avînd posibilitatea să aducă în viaţa oamenilor noi şi noi îmbunătăţiri, un perpetuu progres. Perspectiva foarte apropiată a acestui dublu proces rezidă pe de o parte în apropierea momentului în care sistemul mondial al socialismului va produce mai mult decît sistemul mondial al capitalismului (cu toate că acesta din urmă înglobează încă majoritatea populaţiei globului), iar pe de altă
9
parte în crearea unui asemenea raport de forţe pe scară mondială care să iacă imposibilă deslănţuirea unui nou război mondial. Atunci cînd aceste obiective — destul de .apropiate din punct de vedere istoric — vor fi atinse, întrecerea dintre cele două sisteme via fi decisivă. Iar în raport cu acest moment succesele U.R.SjS. şi ale întregului lagăr al socialismului sînt de pe acum mai mult decît impresionante. împlinirea planului septenal va aduce cu sine creşterea venitului real al muncitorilor şi ţăranilor cu 40%, ridicarea salariului minimal cu aproape 100%, creşterea corespunzătoare a pensiilor, îmbunătăţirea şi înmulţirea întreprinderilor de deservire publică, deschiderea de noi şcoli, internate, creşe, cămine de copii, construirea a peste 20 de milioane de apartamente, desfiinţarea impozitelor, reducerea zilei şi a săptămînii de lucru pînă la o săptămână de lucru de 30—35 de ore cu cinci zile de lucru pe săptămînă şi ziua de lucru de 6—7 ore, etc. Iată într-adevăr un program măreţ, care răspunde parcă îndemnului înflăcărat al lui Gorki de acum o jumătate de veac : totul prin om, totul pentru om !
Nu este greu de văzut ce influenţă exercită de acum şi cu atît mai mult ce influenţă va exercita în viitor în lumea capitalistă această realitate a socialismului în creştere continuă. Conducătorii U.R.S.S. şi ai P.C.U.S., ca şi toţi fruntaşii lagărului socialist au repetat nu o singură dată : sîntem convinşi de superioritatea sistemului nostru socialist, dar nu vrem să-1 impunem nimănui ; popoarele să fie lăsate să decidă singure care sistem e mai bun — cel capitalist sau cel socialist. Dar pentru ca să poată decide trebuie să cunoască adevărul, iar dacă-1 vor cunoaşte nu poate exista nici o îndoială cu privire la hotărîrea definitivă. Capitalismul se va prăbuşi! Dar pentru ca sentinţa istorică să fie înfăptuită — este necesară în prealabil o uriaşă activitate umană. In acest proces grandios orice mesaj adevărat despre realitatea lumii constructoare a comunismului are valoarea unei arme de luptă. Literatura este chemată să făurească una dintre cele mai eficace arme de acest gen.
Elementul cel mai perfid în poziţia revizioniştilor rezidă tocmai în încercarea de a ascunde datele reale ale situaţiei internaţionale în etapa actuală a luptei dintre capitalism şi socialism. Pozînd în „neînţeleşi", pretextînd că vor să se menţină în afară lagărelor (în limbajul lor — al „blocurilor militare"), revizioniştii iugoslavi fac tot posibilul pentru a minimaliza pe de o parte viciile capitalismului şi a le infruimuseţa, iar pe de altă parte pentru a reduce şi chiar a contesta uriaşele realizări ale lagărului socialist. După cum au subliniat mai mulţi vorbitori la Congres „şederea pe două scaune" a căpeteniilor U.C.I. se dovedeşte a fi tot*mai strîmbă, logica luptei revizioniste îi împinge implacabil în spre apologia imperialismului. Un fenomen asemănător poate fi observat în viaţa literară. Formula revizionistă a „neamestecului" în lupta dintre diferite curente literare, proclamată în programul U.C.I., s-a transformat de fapt, după cum o dovedesc cu prisosinţă şi lucrările recentului Congres al scriitorilor din Iugoslavia, în sprijinirea făţişă a literaturii obscurantiste, decadente, purtătoare a sămînţii. urii de om şi în combaterea veninoasă a literaturii legate de lupta popoarelor pentru viitorul comunist. Nu întîmplător în domeniul literar revizioniştii îndreaptă cele mai furioase atacuri împotriva spiritului de partid, pentru că însuşirea spiri-
10
tului de partid comunist este singura poziţie de pe care scriitorul contemporan poate să se ridice pînă la înălţimea sarcinilor epocii noastre.
■în „etapa hotărîtoare a întrecerii economice dintre socialism şi capitalism" perspectiva „neamestecului" este în cel mai bun caz perspectiva cîrtiţei care pretinde că lumina nu există pentru că o orbeşte. în cele mai dese cazuri însă e perspectiva oportunistului înrăit care refuză să vadă tot ceea ce contrazice orizontul îngust al veleităţilor sale individualiste. După Congresul al XXI-lea al P.C.U.S. va deveni tot mai greu să te menţii pe o .atare poziţie •— fără să te proclami renegat deschis. Cînd „se făcu deodată că poţi vedea lumea pînă şi în cele mai îndepărtate unghere", cum poţi să mai pretinzi că datoria ta e să „nu te amesteci" şi să aştepţi... Ce ? Ca lumea să vie spre tine ? „Poezia e întotdeauna călătorie în necunoscut", — spunea Maiakovski. Cu atît mai mult azi cînd „necunoscutul" s-a apropiat atît de mult de noi, încît putem să-i distingem contururile. A explora în realitate rodnicele zăcăminte ale viitorului comunist — oare poate exista o misiune mai nobilă pentru un artist ?
S-ar putea replica : toate acestea sînt foarte importante şi foarte adevărate pentru scriitorii sovietici, care trăiesc într-o ţară care a şi trecut la „construcţia desfăşurată a comunismului". Dar oare există aceeaşi perspectivă şi la noi, în Republica Populară Romînă ?
Şi la această întrebare lucrările Congresului al XXI-lea al P.C.U.S. dau un răspuns atotcuprinzător. De o deosebită valoare teoretică este concluzia potrivit căreia există azi posibilităţile necesare pentru ca toate ţările socialiste să păşească la un moment dat nu prea îndepărtat în cea de a doua iază, în faza superioară a comunismului:
„Odată cu creşterea şi întărirea continuă a sistemului mondial al socialismului, — se arată în Rezoluţia Congresului al XXI-lea al P.C.U.S., —■ se vor dezvolta cu succes şi toate statele socialiste. Ţările înapoiate din punct de vedere economic în trecut, sprijinindu-se pe experienţa altor ţări socialiste, pe colaborare şi ajutor reciproc, îşi ridică repede economia şi cultura. In felul acesta se realizează linia generală de dezvoltare economică şi culturală a tuturor ţărilor socialiste. într-un ritm accelerat se vor crea premizele necesare pentru trecerea lor de la prima fază a comunismului la cea de a doua fază. Se apropie timpul cînd aceste ţări vor construi, ca şi Uniunea Sovietică — societatea comunistă".
Această trăsătură caracteristică de dezvoltare a sistemului mondial al socialismului constituie încă o dovadă a superiorităţii sale în comparaţie cu sistemul capitalist. în timp ce capitalismul, mai ales în faza sa imperialistă presupune ca o necesitate dezvoltarea inegală a ţărilor ce aparţin acestui sistem, progresul unora prin exploatarea şi menţinerea forţată în stare de înapoiere a altora, sistemul socialist prin chiar natura relaţiilor pe care le statorniceşte între statele lagărului socialist contribuie la egalizarea progresului, la ridicarea celor rămaşi în urmă pînă la nivelul celor înaintaţi.
Iată deci perspectiva concretă ! Pentru noi, pentru oamenii muncii din Republica Populară Romînă, viitorul comunist nu este doar un ţel care ne însufleţeşte în muncă şi ne luminează calea, ci este deopotrivă realitatea de care ne apropiem şi pe care o putem cunoaşte în primul rînd prin exemplul Uniunii Sovietice, dar şi prin propria noastră experienţă.
11
J
Nu este oare prea ameţitoare perspectiva .aceasta? Oare poţi să te ţii de viaţă cînd ea se dezvoltă într-un ritm atît de trepidant ? Eri — lupta împotriva rămăşiţelor feudale, azi — în viaţia .aceleaşi generaţii — apropierea comunismului!
Nu ! nu este prea ameţitoare, dacă scriitorul ştie să se înarmeze ideologiceşte în legătură cu această datorie. Vorbind despre condiţiile necesare pentru o cît mai bogată dezvoltare a artei şi literaturii tov. Mihail Suslov a insistat în cuvîntarea sa la Congres asupra a două condiţii esenţiale : lupta hotărîtă şi necruţătoare împotriva influenţelor ideologice străine şi legătura strînsă cu viaţa poporului şi cu politica partidului comunist. Pe bună dreptate a subliniat tov. Suslov că pe de o parte „doar cu condiţia unei depline clarităţi a poziţiilor ideologice artistul poate crea opere necesare poporului", iar pe de altă parte că „adevărul cel mare se naşte întotdeauna din cercetarea pasionată şi plină de adînc interes a vieţii" de către artist. Iată deci principalele arme : cunoaşterea adîncă şi multilaterală a vieţii poporului care construieşte socialismul sub conducerea partidului şi ştiinţa marxist-leninistă, ideologia clasei muncitoare, singura în măsură să-1 ferească pe scriitor de influenţele streine, derutante şi să-1 facă să vadă „pînă şi în cele mai îndepărtate unghere" ale realităţii.
Congresul al XXI-lea al P.C.U.S. a deschis în faţa poporului sovietic, în faţa lagărului mondial al socialismului, în faţa întregii omeniri dornice de progres perspective luminoase şi minunate. Aceste perspective vor însufleţi pretutindeni lupta şi eforturile constructive ale comuniştilor şi ale tuturor oamenilor dornici de pace, de progres, de o cît mai largă şi cuprinzătoare afirmare a forţelor creatoare ale umanităţii. In cadrul acestei perspective generale s-a conturat şi mai luminos viitorul socialist al patriei noastre. Nu încape îndoială că valorificând creator învăţămintele Congresului al XXI-lea al P.C.U.S., clasa noastră muncitoare, întregul nostru popor îşi vor încorda şi mai puternic eforturile sub conducerea înţeleaptă şi fermă a Partidului. Fie ca în acest efort eroic literatura să aducă o contribuţie cît mai eficientă !
In zodia marii etape a trecerii spre comunism scriitorii Republicii Populare Romîne se simt datori să îmbogăţească literatura patriei cu opere care să lase generaţiilor viitoare mărturii adevărate şi puternice despre această epocă glorioasă şi despre eroii ei.
12
LUI ALEXEI MAXIMO V/C/
M/HA/ BENIUC
Lenin altul n-a fost mai aproape Din iindul celor care ştiu să sape în stînca limbii omenescul. Altul N-a cunoscut adîncul ori înaltul De-a dreptul de la dînsul, nu din carte, Mai mult ca tine, GORKI, iară moarte. La Lenin învăţaşi iubirea mare Cu inima în mînă, bruş de soare, Cu Vlasovii, cu mamele, mulţimi Urcînd înviiorate spre-nălţimi. Drum neumblat, spirală de lumină, Cu văi la cotituri de serpentină, Cu buni rupînd cătuşe de la glezne, Călcînd cu bărbăţie peste bezne, Cu flamura pe care scrie MUNCĂ, Ţinută sus, ca-n stele să ajungă, Cu inima lui Danco, ioc şi pară, Inuintînd spre slava proletară — Acesta-i drumul tău şi nou şi falnic Pe care paşii noştri merg năvalnic. Cuvîntul om acum ce mîndru sună, Iar pasărea ce prevestea furtună, Prin constelaţii se roteşte-n zbor Cu purpuriul steag biruitor, Vestind că munca-i singurul erou, Precum l-ai prevăzut, în evul nou. li stă singurătăţii împotrivă, Cuib fermecat, viaţa colectivă. Iar floarea florilor în veac de veac Sînt cei ce bucuriile le fac Din hărnicie, din materii prime, Din cîteva culori şi nişte rime, Din sufletul ce tremură pe coarde, Din steaua revoluţiei ce arde.
13
Ne-ai întrebat: „Cu cine sînteţi voi Măiestri ai culturii ?" — Iată, noi Sîntem cu tine, cu-acei ce luptă Să nu mai fie pacea lumii ruptă De ghearele războiului cumplit, Să nu mai fie flăcări care-nghit Fiinţe şi frumseţi create-n trudă; Să nu se-ntindă sfîşierea crudă, Pustiul, desnâdejdea, jalea, jalea, Scurtînd şi-ntunecîndu-i vieţii calea. Azi, Alexei Maximovici, urmaşi Nenumăraţi, la sat şi la oraş, In ţări, în continente, peste mări, In cele mai pierdute depărtări Cuvîntul ţi-1 citesc, ţi-ascultă gîndul Ce-a-mpodobit cu visuri noi pămîntul. Mai bate poate vîntul a furtună, Trufaşi stăpîni din arme poate sună, Dar crengile-n grădini s-apleacă grele De floare ziua, pe-nserat de stele, Şi-atîta primăvară-n piepturi cîntă, Că vorbele ca stoluri se avîntă De cidcîrlii umplînd cu coruri zarea Deasupra spicelor foşnind ca marea ! Poetul stă, ascultă şi înseamnă, Citeşte, reciteşte şi se-ndeamnă Mai silitor la treaba grea, căci poate Tu-1 priveghezi şi-aceasta-adevărat e : Cînd ţi-ai făcut lăcaş eternitatea, Lăsaşi de strajă-n lume bunătatea.
Eşti începutul, arzătoarea torţă, Eşti drumu-n sus, nebiruită forţă Subt steagul,leninistei biruinţe ; Eşti pomul care-mprăştie seminţe Şi rod în sînul vetrelor fecunde ; Eşti raza ce şi zidul îl pătrunde, Căldură dînd, viaţă şi lumină — Adînc în faţa ta fruntea-mi se-nclină.
MILENIUL X DESPRE STRĂBUNI
MARIA BANUŞ
\i oamenii trăiau numai pe Terra... înaintau cu greu prin valuri crude. !: Fantastici le păream, precum Himera... Dar semănau cu noi. Ştiau surîde.
CELUI DIN MILENIUL X
man e rîsul, lacrima-i umană. \Veţi duce rîs şi plîns pe alte astre, \Dar spectrul de lumini al lumii voastre
Ni se-mpînzeşte orbitor in geană.
Am plîns prea mult, pe sfera pămînteană,
Răniţii, morţii marilor dezastre.
în reci tranşee am trăit, în castre,
Şi ochii ne-au secat. Şi-am fost o stană.
Războiul pentru voi — o amintire. O amintire — omul-lup de pradă. Schimbări adînci se vor petrece-n fire
De-abia pot ochii noştri să le vadă. Smeriţi clipim. Seninu-acesta ce e? Sclipiţi, sclipiţi, frumoase curcubee!
TOT LUI
e lacrimă vei plînge tu, străine ? Ce zîmbet vei zîmbi ? Necunoscutul Mă-mpresură. întreb statornic lutul în carets prins. Dar nu te aflu-n mine.
Şi totuşi doru-n urma ta m-aţine. îmi spun : Poate că-n larg, Argonautul, Sau marii-ndrăgoştiţi, atlînd sărutul, Aşa surîd, şi plîhg aşa, ca tine.
15
Căci trebue să fie-o presimţire. Un vag preludiu, palid, meteoric, In asprul nostru suflet preistoric,
La muzica de care tu ai parte,
Şi care, blind, va prinde-ntreaga lire,
Cînd va cădea, răpus, brutalul Marte.
ZECE OAMENI PE MINUT
AURELISTORIN
I
impui îşi picură-n lume minutele, fulgerul anilor zboară năuc. Cîteodată cu miile, cîteodată cu sutele, oamenii trec pe pămînt şi se duc...
Dar e-n rînduiala-nţeleaptă a firii o lege cu sensuri eterne şi noi; atunci cînd o frunză-i răpeşti omenirii, dator eşti să-i dai un copac înapoi.
Minunea supremă a naşterii, iată,
iveşte viitorul, măreţ, cunoscut.
Într-un minut, mor trei oameni deodată.
Dar se nasc zece oameni — în acelaşi minut!
II
Istorie prefăcută în cărbuni, poate nici timpul nu te ţine minte. El te-a zvîrlit cu cinci milenii-n urmă, minierul, tot cu-atîta, înainte.
Iţi vom spăla obrazul de neguri, cu lumină. Ai să-ţi croieşti oglindă din lună şi din cer. Istorie de cărbune, încremenită viaţă, te-om scoate noi odată, de tot, la suprafaţă !
Că-n fiecare clipă se naşte un minier.
III
La marginea mării, ferestrele albe,
îşi continuă, cu marea, discuţia-amicală,
şi ziduri de marmoră albă se-nalţă cu-o disciplină sanatorială.
Oamenii muncii culeg sănătate,
şi flori, şi scoici ce-n nisip s-au pierdut...
Leneviţi în cui, halate albe ?
Chiar acum un medic s-a născut.
IV
Flăcări scunde joacă pe oţel. Se descarcă marile cuptoare, li jucaţi voi, flăcă-i, pe spinare, dar la urmă o să joace el.
Vom căli oţeluri tari
cum nici n-au mai fost cîndva-n trecut.
Pentru ele, în acest minut,
undeva se naşte-un oţelar.
V
O, livezile, ceruri de fructe şi flori care sărută pămîntul cu buzele merelor roşii, crengile, fulgere mute, dansează în aer, şi-n sud explodează sublim chiparoşii.
Fiecare palmă de pe-acest pămînt ascunde poate, răsturnat, un pom. Cine să-1 întoarcă, cu frunzişu-n sus ? Cine să mi-1 crească-n vînturi nesupus ?
Da. Aicea trebuie un om.
VI
La fiecare muncă şi faptă se cuvine
un cîntec fără seamăn, cum n-a mai fost cîntat,
s-aducă toată lumea în inimă la mine
şi numele-i pe veacuri să fie încrustat.
Dar cine să-i stîrnească cuvîntul de-nceput ? Şi cine să-1 mlădie...
— Ssst! Linişte. Încet. Mai e o jumătate de minut şi se va naşte încă un poet.
t — Viaţa  Rornînească Nr. 3
17
VII
Ce poate fi mai scump decît minutul, minutul siînt, cînd vin pe lume ei, cînd zece mame îşi aştern sărutul şi Patria îi ia în grija ei. Există-o muncă pentru fiecare, cei zece oameni vor munci cinstit. Onoare-or merita ? — Atunci, onoare ! Şi slavă ? — Omul trebuie slăvit!
O, ţară, mulţumescu-ţi pentru-acei, care se nasc ori care s-au născut, parcă sînt rupţi din mine...
dragii mei,
ei toţi
cei zece oameni pe minut...
LETIŢIA PAPU
I
ineva ridică fitilul lămpii şi globul pămîntesc ieşi din umbră arătîn-du-şi întinderile albastre. Flacăra palidă tremură pe perete >lum.inînd oaia cu gălbează de pe o palnşă şi secerişul auriu de pe alta.
Unul din flăcăi se întoarse căutând un loc pentru genunchii lui înalţi. Banca prea mică scîrţîi sub mişcarea trupului vânjos,
— Acum intră Lia şi-1 vede — zise răspicat Ena. — Haideţi, cine-i Lia ?
— Anică, tu eşti Lia. Ce stai! se auzi o şoaptă.
Fata se sculă în picioare ţinînd cu amândouă mâinile strîns o foaie de hârtie scrisă cu creionul. Avea vreo şaisprezece ani, era voinică şi blondă.
— Da-că... în-ce-pem... .un... drum... — citi ea anevoie.
— Nu, nu-i acolo, nu de acolo — zise Ena — asta o spui mai târziu. Acum vine aşa : „De ce-mi ieşi înainte M.ihai ? De ce mă cauţi în zadar ?" Uite-te mai sus, nu ţi-ai copiat asta, Anică ?
Fata .răsuci în mâini hîrtia, o întoarse pe,o parte şi alta şi găsi în sfârşit replica.
— De ce... mă... cauţi... mă cauţi în ziar.
Nistor Lungoci izbucni într-un irîs puternic urmat şi de ceilalţi. Anica se întoarse şi privi în lumina lămpii gurile cu dinţi mulţi, deschise larg şi ochii îngustaţi în care sclipea o obrăznicie băieţească. Rîse şi ea puţin dînd din umeri, apoi se răzgândi şi o apucă supărarea.
— Eu nu ştiu. Nu mai joc •— se îmbufna copilăreşte trîntind hîrtia,
— Ba de ce :să nu mai încerci, de ce să te dai bătută ? Nu ne naştem nici unul învăţaţi — stărui Ena cu autoritate blajină. în sinea ei însă nu era prea convinsă că o să izbutească să scoată ceva din fata asta şi-i părea rău că o alesese. Se gândea chiar dacă n-ar trebui s-o- înlocuiască de pe acum.
Ena era studentă la conservator şi făcea o lună de practică la Căminul Cultural din comuna Vinerea. Avea ambiţia să rămînă ceva de pe urma ei în satul acesta unde nu existase pînă acum echipă de teatru. Găsise deocamdată patru flăcăi şi două fete.
— Lasă, tu — zise cealaltă fată, punînd mîna pe umărul Anicăi, nu te lua după ăştia că rîd de prostia lor (uitase se vede că şi pe ea o umflase- insul), învăţăm împreună. Bine-i, aşa ?
2*
19
— Ba eu nu — răspunse scurt Anica, gustînd bucuria de a se adînei în supărare şi de a se lăsa rugată.
— Vezi, omul cînd începe un lucru — rosti Ena cu aer înţelept. Nu-şi isprăvi însă aforismul fiindcă uşa se deschise încet şi în prag apăru un bărbat de vreo treizeci de ani, slab şi smolit.
— Bună seara — zise el scoţîndu-şi şapca. Ce faceţi, repetaţi ? Sînt curios să văd şi eu cum merge. Nu vă stingheresc ?
— A ! Tovarăşul Jinaru! — exclamă studenta afectînd cu artă o bucurie discretă. Ne faci o mare plăcere că nu ne uiţi, că te gîndeşti şi ,1a noi. Te rugăm să iei loc.
îşi întoarse spre el ochii mari -albaştri, într-o privire cochetă şi-i dărui un rîs şăgalnic şi sfios.
îşi închipuia — fără vreo pricină de altfel — că Aurel Jinaru este oarecum subjugat de farmecele ei şi deşi n-o interesa oa bărbat socotea că amabilitatea îi cere să arate că nu-i e tocmai indiferent.
Noul venit îşi netezi cu palma părul negru şi creţ şi înainta căutînd unde să se aşeze. Avea pomeţii puţin ieşiţi, privirea isteaţă şi mişcări sprintene. Eira agent sanitar în comuna Vinerea şi totodată secretarul organizaţiei de bază.
— Continuăm, nu-i aşa ? — zise Ena zîmbind. Răspunde acum Mihai şi apoi îndată vorbeşte Smaranda, înainte ca el să isprăvească. Înţelegeţi ?
Se uită cu ochi atenţi şi plini de îmbărbătare spre lunganul chinuit în băncuţa joasă şi spre fata aşezată lîngă Anica.
Flăcăul îşi spuse replica scurtă cu un aer ţanţoş şi dezgheţat. Marina, interpreta Smarandei, aştepta fără să-şi mişte buzele, cum făceau ceilalţi cînd repetau. Era palidă şi încordată, cu privirea grea, arzătoare, sub genele dese şi întoarse. îl întrerupse peOnea aşa cum îi cerea rolul şi vorbi repede, aproape fără să citească, cu faţa îndreptată spre el.
— „Nu, nu ! E mai bine să uit după-amiezile sub frunzişul de aur şi copilăria noastră curată. Amintirea lor m-ar face să măsor deosebirea dintre cel care am crezut că eşti şi nemernicul pe care-1 am în faţă."
Marina îşi auzea propriul glas, străin parcă de ea şi nu şi-1 putea stăpîni. Cînd repetase acasă singură i se păruse că poate fi una şi aceeaşi cu Smaranda, că poate intra în pielea ei. Acum însă rămînea pe dinafară şi dibuia chinuită aşa cum cauţi cheia pe întuneric ca să deschizi o uşă. Abia către sfârşitul scenei ceva parcă se dezlegă în fiinţa ei şi un val fierbinte o cuprinse. Uită de toţi dimprejur şi de ea însăşi.
— Aşa e bine. Foarte bine chiar — zise sincer Ena. Jinaru îi puse prietenos mîna pe umăr.
— Te pomeneşti că din tine iese o artistă adevărată — vorbi el. Ieşiră cu toţii în uliţă. Ninsese mai înainte dar zăpadă nu se aşternuse
decît puţină, într-o pojghiţă subţire, peste pămîntul pietros din drum şi peste crengile merilor. Flăcăii încercau să facă bulgări fără să izbutească. O lună tulburată, înceţoşată îşi trimitea lumina schimbătoare peste gardurile înalte ou porţi închise, peste acoperişurile ţuguiate de şindrilă, peste petele albe ale pereţilor şi ferestrele mici negre.
Jinaru deşi se grăbea o petrecu puţin pe Ena spre casă.
— E prea la început acum ca să-ţi poţi da seama — aprecie studenta. Dar unii dintre tinerii ăştia au destulă stofă.
— La Marina te gîndeşti ? — întrebă Jinaru.
20
— Da, mai ales la ea.
— îmi pare rău că n-am făcut tot oe-am putut ca s-o trimitem mai departe la liceu după ce a isprăvit şapte clase.
Din capătul uliţei le ieşi înainte un vlăjgan îmbrăcat în haine de oraş, cu o scurtă de piele uzată. Mergea încet şi părea cufundat în gînduri. Cînd ajunse în dreptul lor le dădu bună seara, ducînd un deget la şapcă.
— Ehei ! Umbli noaptea Lazăre. Du-te mai bine şi te culcă — zise rîzînd Jinaru — să ai miine capul limpede să nu ne arunci într-un şanţ.
Rîse isprăvindu-şi vorba şi-i explică Enei.
— E un fecior de pe aci, şofer la o cooperativă în Sibiu. Pleacă mîine cu camionul la Hunedoara şi mergem ou el.
Tîinărul se opri o- clipă privindu-i.
în semiobscuritate nu i se vedea bine faţa, numai silueta masivă cu umeri pătraţi.
— N-avea grijă de asta — zise el fără veselie şi se îndepărtă.
în acelaşi timp Marina se îndreptă repede spre casă alături de Anica şi de fratele acesteia. Deşi de obicei era destul de vorbăreaţă, acum tăcea, Pentru ea jocul nu se isprăvise încă. Aproape fără voie mintea îi alerga într-o nelinişte năseocitoare, încereînd s-o vadă aevea pe Smaranda. O sîeîia un fel de ruşine că-şi rostise la început rolul cu un glas atît de străin şi de uscat. îndărătul acestor preocupări exista însă şi o altă nemulţumire arzătoare care o rodea. Asculta sporovăială Anicăi neseoţmd decît arareori cîte un euvînt.
Ajunse în dreptul casei, deschise poarta şi puse zăvorul. în tindă ardea lampa cu fitilul scăzut, luminînd palid patul învelit într-un strai vîrstaţ cenuşiu şi alburiu, cele două capete rotunde şi tunse de băieţi adormiţi, fraţii mai mici ai Marinei, precum şi obrazul uscăţiv şi prelung, apăsat pe pernă al maică-si.
Pe masa de brad se afla un blid cu o bucată de mămăligă şi una de brînză. Fata nu se atinse de el, se aplecă şi deschise uşiţa vetrei, răscoli sclipirea roşietică a jăraticului şi zvîrli înăuntru un lemn. Se ridică şi rămasei în picioare cu mîinile spînzuirînde şi cu ochii pironiţi în gol, privind fără să vadă covorul ţesut în roşu şi negru de pe perete, blidarul de lemn cu talere înflorate. Se aşeză apoi pe marginea laviţei înguste unde dormea şi începu să se descalţe. Dar deodată faţa ei se schimbă, ochii îi eăpătară o strălucire înfrigurată, degetele i se încurcară nehotărîte şi tremurătoare, urechea se încorda ascukînd fluieratul prelung şi drăgăstos de la poartă. „El e... el... nu mă duc..." în acelaşi timp auzea cum îi zvîcneşte sîngele în tîmple -şi izbiturile aproape dureroase ale inimii în coşul pieptului. Fluierăturile prelungite continuau să răzbească prin geamurile închise. ,,Lasă-l... lasă-1 să fluiere... ce crede el că dacă..." Totodată se ridică aproape fără voie în picioare. Genunchii îi tremurau uşor. îşi trecu palmele peste obrajii învăpăiaţi ca să-i răcorească. Apoi tăcerea se lăsă grea în jur, ţiui pustiitoare în urechile ei... „A plecat". Un fel de negură cenuşie îi împăienjeni privirile şi se simţi săracă şi singură de parcă ar fi fost jefuită de ceva. Dar din nou auzea, sau i se părea numai că aude fluieratul, de data asta cu modulaţii de jale ale flăcăului. Cu aceeaşi repeziciune cu care chipul ei se vestejise, înflori din nou. Deschise uşa, ieşi în curte, şi străduindu-se şă-şi domolească mişcările se apropie de poartă. în lucirea umbrită şi sarbădă a lunii, ghicea mai mult faţa tînărului decît i-o vedea. Dar oare era nevoie s-o vadă bine ca s-o recunoască ? Fata se apropie încet şi încercă să aibă o voce nepăsătoare.
21
— Cine-i ? A ! tu erai, Dionisie ! Glasul i se fringea pe buzele uscate.
— Aşteptai pe altcineva ?
— N-aşteptam pe nimeni. Nici pe tine nu te aşteptam.
— Am venit Marina, uite am venit.
Dragostea din glasul lui îi dădu puteri fetei să se prefacă mai departe.
— Am vorbit noi atunci. Poţi să ştii că eu cu asemenea feciori... că astfel de feciori mie nu-mi plac. De ce mă mai chemi ? Du-te şi chefuieşte mai departe cu alea din Sibiu.
— Te chem fiindcă-mi placi, parcă tu nu ştii ?
în gâtlejul fetei se zbătea un nod dureros, arzător şi simţea cum dinţii încep să-i elănţăne.
— Uite ce ţi-am adus — zise el.
Ridică palma de care era aninat un şirag de mărgele cu boabe prelungi, pesemne roşii. în semiîntuneric păreau nişte picături mari de sînge închegat prelingîndu-se pe niîna flăcăului. «ai-
„Dacă m-ar cuprinde acum în braţe... dacă m-ar săruta" gmdi ea deodată. Dorinţa era atît de puternică încît ea însăşi se sperie. _
—- Mi se pare că mă cheamă mama — spuse şi fără să .ia mărgelele alergă în casă. Se dezbrăcă repede şi se întinse pe laviţa tare. îi_ era frig şi tremura. De afară nu se mai auzea nimic, aşteptă, aşteptă cu ochii mari deschişi privind umbrele pe care le zvîrlea lampa pe tavan. Unul din fraţii ei se mişcă şi murmură ceva în somn. Marina se ridică, bău apă cu ulcica de tinichea din doniţă, suflă în lampă şi se întinse la loc. Se întoarse cînd pe o parte cînd pe alta. Laviţa nu i se păruse niciodată atît de tare. închise strms ochii şi-i deschise din nou. în încăpere se făcuse foarte cald sau 1 se părea ei. Se dezveli şi oftă. Văzu în minte boabele mari de mărgele _ aninate in pa^ma desfăcută a lui Dionisie. „Dacă s-a supărat... dacă nu mai vine..." ^
Un uruit de camion se auzi în tăcerea nopţii din ce in ce mai slab pma cînd se pierdu în depărtare. „Nu... nu se poate... îl impac eu... — îşi urmă ea gândurile — de ce... de ce i-am vorbit aşa..."
Se sculă şi bău iar apă, apoi se înveli din nou. Timpul trecea neobişnuit de repede şi de încet totodată... Cită vreme să fie de cînd s-a culcat ? îşi luă broboada pe umeri şi se strecură în curte. Luna ieşise dintre nori si poleia gardul singuratic, poarta pustie. Nimeni nu sta sprijinit de lemnul porţii. Doar Marina o privea lung cu jale pînă cînd o pătrunse frigul şi o făcu să se întoarcă în casă.
în noaptea pustie şi ceţoasă, Lazăr Stănilă, singur în camionul gol, mînuia cu încordare volanul. Negura umedă de noiembrie spînzura fumegoasă împrejur. Farurile aprinse smulgeau din întuneric eîte o bucată de şosea cu pomi stingheri pe margine. După vreo zece kilometri ajunse într-o comună mare cu uliţi largi şi case joase : era centrul de raion.
Lazăr opri în dreptul unei porţi grele de stejar, sări jos sprinten şi începu să bată cu putere. Se auzi un cântat slab de cocoşi apoi tăcerea se înstăpâni iar. Tînărul îşi repetă bătăile. în cele din urmă un glas somnoros şi supărat întrebă.
— Cine-i acolo ?
22
— Eu sînt, tată — zise încet şoferul. Hai şi deschide-mi degrabă. Lazăr se strecură repede, urcă în vîrfuî picioarelor pînă în tîrnaţ, se opri nehotărît, apoi se întoarse spre omul care-i deschisese.
— Să trecem dincolo — şopti el — mai bine să nu mai audă şi mama. Dibui încet clanţa, intră în încăpere şi întoarse butonul. Razele electrice
ţîşniră luminînd o cameră spaţioasă cu mobilă nouă de oraş, cu perdele lungi, croşetate, la fereastră, şi cu un aparat mare de radio pus pe o măsuţă. în faţa flăcăului se afla un bărbat zdravăn de vreo cincizeci de ani cu faţa lată şi roşie, Gavrilă Stănilă, împuternicit cu colectarea pe raion.
— Ascultă-mă bine, tată — zise Lazăr — că de-aia am venit în puterea nopţii. M'îine dimineaţă plec cu camionul la Hunedoara. Cu o cale m-au rugat şi ăştia din Vinerea, Aurel Jinaru şi Pavel lui Ciobanu, tot un comunist, îl ştii tu, m-au rugat să-i duc şi pe ei la Hunedoara că au şedinţă la Regională.
—i Şi-apăi ce treabă am eu ! Du-i sănătos.
■—• Ba ai treabă fiindcă ei se duc să ceară şi o anchetă în privinţa centrului de colectare.
Gavrilă îşi întoarse încet faţa lată şi congestionată de mare mîncător de carne şi suflă greu printre buzele groase. Obrazul i se coloră şi mai mult într-o roşaţă întunecată bătînd în vînăt.
Tînărul adăugă.
— Ziceam întîi să nu-i iau, să le spun că nu pot, dar ce folos ar fi ! Tot se duc ei şi fără mine.
Gavrilă îşi scrută feciorul cu o privire atentă şi pătrunzătoare.
— Ba-i mai bine să mergi tu cu ei — zise el cu un fel de răceală crîn-cenă. Tăcură amîndoi.
— De unde ştii de anchetă ? — întrebă apoi tatăl. Feciorul îşi luă un aer plin de importanţă.
—< De unde ştiu, ştiu bine. A aflat o fată, drăguţa lui Dionisie. A auzit ea cu urechile ei.
Gavrilă înjură îndelung de paşti şi de dumnezei, apoi întrebă iar. —■ S-or fi plîns oamenii în Vinerea.
— Aşa se vede. .—- De Dionisie ?
— Mi se pare că şi de el. Jinaru însă bănuieşte că-i ceva la raion, că aici e buba. De-aia ţi-am spus dumitale acum ca s-o dregi cumva.
Omul ou răspunse. îşi ţinea faţa aplecată şi se 'gîndea. Lazăr urmă să-i vorbească în ceafă, mai mult ca să rupă tăcerea.
—i Ştiu de la Dionisie. Dinspre partea lui, slabă nădejde. Parcă nici în... nu l-ar durea. Zice: „Lasă că taică-tu e om cu judecată. Ne scoate el de aici". Zice : „Eu mai bine mă duc să-mi împac drăguţa." Aşa-i ăsta.
— Ascukă-mă — zise Stănilă. Pînă mîine nu le pot potrivi, oricum aş vrea. îmi trebuie două, trei zile. Tu ai să fii cu maşina cu ei. Fă ceva să întîrzie.
Băiatul rîse cu superioritate.
— Vorbeşti şi dumneata, tată ! Cum pot să-i întîrzii eu două zile. Dacă-i defectă maşina şi se opreşte, ajung ei cumva pînă după-amiază la tren. Scapă şedinţa, da tot se duc la Regională să vorbească.
Gavrilă Stănilă se ridică în picioare şi-şi propti pumnii grei de masă. Privirile lui se înnegriră.
— Ba dacă vrei, poţi să-i întîrzii şi mai mult.
23
Lazăr căscă încet gura cu un aer nedumirit. Apoi în ochi îi tremură o scânteie de teamă şi pe obrazul iui de obicei rumenit de virat se răspândi o paloare pământie. Se uită împrăştiat prin cameră, îşi duse mâna la frunte ca tsă-şi şteargă pieurii de sudoare iviţi deodată şi zise :
— Eu acum, tată, musai să mă duc fiindcă nu mai e mult pînă la ziuă. Nu vreau să se ştie că am vorbit cu dumneata.
Scoborâ treptele încet, pasul îşi pierduse din sprinteneala cu care venise. Se urcă în maşină, trînti uşa, prinse volanul în mâini şi puse în mişcare motorul.
„Vorbeşte şi tata aşa... nu ştie ce spune... nu ştie ce spune" gîndi el tulburat.
*
* *
Dimineaţa era foarte ceţoasă. Aurel Jinaru şi Pavel lui Ciobanu aşteptau în drum lângă camionul deschis. Ieşiseră abia de o jumătate de oră din sat cînd maşina se oprise şi şoferul îi căuta acum defectul. Pe bancheta din faţă rămăsese aşezată o femeie din Vinerea cu un copil pe care-1 ducea la părinţii ei în Dumbrăvioara.
Pavel şi Jinaru discutau ceva între ei în şoaptă. Lazăr încerca să prindă ce spun, dar nu auzea mai nimic.
— Gata — zise el şi închise radiatorul.
Avea o faţă tânără, nu i-ai fi dat mai mult de nouăsprezece ani, cu maxilare puternice, dinţi sănătoşi şi bărbia pătrată.
Ceilalţi doi bărbaţi trecură în spate şi se aşezară pe şteandurile cu brânză. Camionul se opinti şi porni cu o hurducătură. Străbăteau şoseaua pietroasă de-a lungul apei tulburate de toamnă. Pierzîndu-şi vârfurile împădurite într-o scamă umedă şi fumurie se profilau de-a dreapta şi de-a stînga culmea Ştefleştilor şi Poiana Frumoasei.
„Ce folos am că i-arn mai ţinut pe Ioc un sfert de oră !" — gîndi Lazăr neliniştit. îi reveniră ân minte cuvintele tatălui său. „Ba dacă vrei poţi să-i întîrzii şi mai mult..." ...Ar fi trebuit să mă întorc să-1 întreb ce a vrut să înţeleagă" — îşi zise tînărul.
Un fior îl străbătu, îşi împinse şapca mai pe ceafă ca să-şi şteargă fruntea hrobonită de sudoare.
Femeia aşezată pe banchetă lîngă el îl întrebă ceva. îi răspunse ân doi peri fără s-o privească. Şoseaua se desprindea bucată cu bucată din perdelele umede ale ceţei. Recunoştea însă bine calea şi i se părea că înaintează mult prea repede. Au trecut de pod, au intrat în cătunul Cîrţişiorei, se apropie de jumătatea drumului...
„N-am ce-i face bătrânului" — îşi zise. Voia să fie nepăsător dar un gând neplăcut îl sfredelea 'tot mai ascuţit. Ar fi trebuit să aibă o minte de copilaş ca să creadă că odată ce-1 vor ridica pe Gavrilă Stănilă nu se va descoperi şi partea pe care o avea el, Lazăr, în toată întâmplarea. Parcă cine transportase carnea şi o vînduse la Sibiu ! Chiar dacă tatăl său ar fi vrut să-1 acopere, să spună că feciorul n-a ştiut nimic, ceilalţi, cînd o să fie luaţi din scurt, o să vorbească.
încercă să-şi facă iar curaj. Vina lui e mai mică. Poate că-i vor da numai un an de temniţă... dar nu se ştie, poate şi doi, trei. îşi închipui sala tribunalului cu judecătorii în faţă, poarta grea, neagră de închisoare. Apoi nu-şi mai
24
închipui nimic. Gîndul tăcu. Rămase numai un fior de spaimă prelungindu-i-se din creştet pînă în tălpi. Inima se făcuse mică, se ghemuise de tot, 'gura i se coclise. Frica îi pătrunse în sînge, în mădulare, îl cuprinse în stăpânirea ei. Cu cît încerca mai mult să se îmbărbăteze, cu atît fiinţa lui lăuntrică se fărîma, se prefăcea în praf, purtată de un vîrtej necruţător. Şi îneetînd de a mai socoti primejdia după faptele pe care le cunoştea, începu s-o măsoare după teama lui şi s-o mărească astfel mult. Mîinile îi tremurau atît de tare pe volan încît se văzu nevoit să oprească.
— Ce s-a întîmplat ? —i îl întrebă femeia. O auzea ca prin vis. .
— De ce-ai oprit ?
Se uită la ea de parcă n-ar fi eunoscut-o, apoi se scutură deodată.
— Flîrîie motorul — răspunse. E ceva care nu merge.
Sări jos şi începu să-şi facă de lucru prin măruntaiele maşinii. Frigul şi mişcarea îl mai dezmeticeau, ca dintr-o beţie.
Tresări scurt cînd auzi glasul gros plin de o supărare glumeaţă a lui Pavel.
— Ce-i, mă Lazare, mămăliga lui de hîrb, iar ne ţii în drum. Apoi al lui Jinaru puţin răguşit de frig şi şugubăţ.
— Lazăre, bagă-te la casa asta şi cere nişte boi să-i prinzi la camion, poate că aşa să ajungem.
Tînărul ridică încet privirea şi se uită la ei. Faţa slabă şi oacheşă a lui Jinaru căpătase din pricina drumului în camionul deschis, pe frigul din noiembrie o culoare albăstrie. Rîdea, mişcîndu-şi cu greutate buzele cam înţepenite. De sub cozorocul şepcii mult înfundată în cap, sclipeau ochii negrii, veseli şi nerăbdători. îşi ridicase pînă peste bărbie fularul de lînă roşie şi—şi mişca umerii în haina de vînt ca să se dezmorţească.
Pavel lui Ciobanu îmbrăcat cu o scurtă groasă şi cu căciula în cap, întindea gîtul urmărind cu curiozitate mîinile lui Lazăr care prindeau cheia franceză.
— Ce-i faci ? E mult de aşteptat ? Să coborîm şi noi să ne mai mişcăm.
Feţele liniştite ale celor doi îi treziră brusc flăcăului o ură surdă şi încleştată, un val înveninat, greu, de nesuferit îl înecă în inimă. îl simţi revărsîn-du-î-se în ochi şi-şi plecă repede privirile. îi trebui o sforţare ca să le poată vorbi, dar glasul îi sună aproape firesc.
— Nn, nu durează mult. Cam... un sfert de oră.
Jinaru şi Pavel coborîră totuşi şi începură să umble repede în jurul maşinii tropăind din picioare. Băieţaşul din camion se apucă să se sucească, se izbi cu capul de ceva şi începu să plîngă ascuţit. O căruţă cu pietriş trecu uruind în direcţia contrară.
Lazăr azvîrli o căutătură crîncenă şi fugară spre cioarecii de pănură cafenie şi cizmele proaspăt lustruite ale lui Pavel, apoi spre bocancii lui Jinaru. Pantalonii cenuşii de oraş ai agentului sanitar aveau manşete, puţin roase pe de margini. La feţele lor Lazăr nu cuteza să privească. Simţea însă din nou turbarea aceea eare-i năclăia gura ca un sînge închegat.
„Ce cred ei... eu sînt chiar ca boul... trage la căruţa în care stă măcelarul..."
Nu mai avea ce face la motor dar nu-i venea să se urce la volan, de parcă s-ar fi temut să nu găsească acolo spaima încleştată care-1 zguduise. „Ce-şi închipuie ei... nu şi-au găsit prostul... n-am să fiu eu ăla...*
25
Deodată încleştarea fricii lăsă loc unei veselii negre şi sălbatice.
— Gata ■—■ strigă el grăbit şi sări repede pe bancheta de muşama.
Ceilalţi de-abia. avură timp să se caţere sus cînd maşina se puse în mişcare. Conducea acum în viteză, privind drept înainte fără să se mai gândească la nimic. Adică anumite frânturi de gânduri, fără legătură cu preocuparea lui de acum i se roteau cu de la sine putere în cap. De ce n-a învăţat carte... tată-său a vrut... 1-a dat la liceu... lui nu-i plăcea... a rămas repetent... S-a făcut şofer, câştigă destul de bine... ciubucuri şi altele... n-are de ce să-i pară rău... adică pînă acum n-a avut, fiindcă de aci înainte...
Din nou acel amestec de spaimă şi ură în care mijia un fir de bucurie groaznică.
„Dacă ajungem la Dumbrăvioara femeia asta cu copilul coboară şi atunci vin ei în faţă lîngă mine... Nu... nu... mai înainte trebuie... ce trebuie ?... lasă... lasă..."
Şoseaua se îngustează, are hârtoape, deoparte şi de alta sînt mormane de pietriş.
Un indicator : Dumbrăvioara 5 km.
Nu mai e mult, ar trebui să eîştige timp şi totuşi apasă pe accelerator. Maşina face acum 40 pe oră. Din ceaţă, aproape deodată se desprinde o căruţă. Un băietan mână la trap calul speriat ; e lingă el, în faţa lui. Ar avea totuşi loc s-o ocolească... Lazăr, cu o mişcare sălbatică frână din răsputeri. Camionul se smuci, se zgudui. Femeia scoate un ţipăt scurt şi-şi feri copilul de izbitură. Şoferul abia izbuti să se proptească pentru a nu fi zvârlit peste volan.
— Dumnezeii şi anafura ta de nemernic, de ce umbli cu caii dacă nu ştii ? — răcni el spre cel din căruţă.
Băiatul nu răspunse. Avea faţa strâmbată de spaimă. Oprise calul şi sărise jos uitîndu-se cu groază spre ceva anume.
Coborî şi Lazăr. In urmă pe şosea îl văzu pe Pavel, ghemuit jos şi încer-cînd cu greu să se ridice. Gemea gros ducîndu-şi palma stîngă spre umărul drept. Mai departe puţin, peste grămada de pietriş, era întins Jinaru cu faţa în jos, cu braţele larg desfăcute ca şi cum ar fi vrut să îmbrăţişeze pământul. Şapca îi zburase în cădere şi i se vedea ceafa îngustă şi părul creţ şi lucios, ca un ciorchine negru, pe gălbeniul sur al cremenelor colţuroase.
II
arina înainta încet, în vîrful picioarelor, în camera curată şi rece, cu covoare ţesute în roşu şi ştergare împodobite pe pereţi, cu blide şi ulcele E—îy.— i înflorite spânzurate sub grinzile grele de lemn. Căuta să-şi asurzească paşii pe covor deşi ştia bine că n-are pe cine să trezească din somn... Nu-şi putea desprinde ochii de la mîinile înţepenite care-şi păstraseră în totul forma, dar care în chip ciudat încetaseră să fie mâini, păreau mai degrabă nişte bulgări palizi sau nişte rădăcini. îşi aminti că numai cu două seri înainte simţise căldura lor pe umerii ei atunci cînd Jinaru îi spusese „Ehei, te pomeneşti că mai iese o artistă din tine."
Soţul meu şi bunul meu Aurel, feciorul tău, Mere dragă prin vecini, Zice tată la străini...
26
Nu cînta văduva tânără şi slabă aşezată la căpătâiul mortului cu mîinile deschise în poală şi privirea năucită ci liţa Salomia, femeia cea mai meşteră la bocit din Vinerea. Glasul ei ros de bătrâneţe răsuna spart, întretăiat de suspine. Pe faţa zbârcită, cenuşie, înfăşurată în năframa neagră -cu ciucuri, se rostogolea cîte o boabă mare şi limpede de lacrimă. Nu trebuia să se prefacă de data asta. Nu o vindecase Jinaru, pe ea de boală ? Şi acum, privind trupul lui fără suflare, avea o tresărire de spaimă de parcă ar fi fost singură şi fără apărare în lume, de parcă pavăza dintre ea şi moarte s-ar fi sfărîmat.
începu din nou să hohotească de plîns eîntînd în numele văduvei.
Cîteva femei oftară prelung şi plânseră zgomotos. Marina îşi oprea parcă şi răsuflarea. Privirea ei se plimbă încet pe faţa subţiată, care-şi pierduse culoarea pielei şi căpătase o gălbeneală de rapiţă. Ochii erau bine închişi şi mănunchiuri de tufănele ruginii ascundeau rana din frunte. în cameră aroma gingaşă a florilor de toamnă se împletea cu fumul înecăcios al luminărilor şi eu mirosul de trupuri vii îngrămădite, da răsuflare caldă.
Marina trecu în încăperea de alături înţesată de flăcăi şi de fete. Feluritele jocuri obişnuite în Vinerea la priveghiuri ca : moşul şi baba la biserică, de-a bărbatul şi nevasta, legatul mîinii mortului cu o sfoară care o ridică, nu se jucau în noaptea aceasta. Mai mult ca la alte morţi, tinerii se simţeau apăsaţi şi zguduiţi. Aşezaţi alături, tăceau .sau îşi apropiau capetele vorbind în şoaptă. Numai într-un colţ patru flăcăi învârteau un joc de cărţi cu figurile şterse.
Marina îl căuta pe Dionisie. îşi uitase supărarea de tot. Faptul că el petrecuse la Sibiu în cârciumi cu femei, nu mai putea avea nici o însemnătate acum. Se apropie de el şi luîndu-i mina, spuse în şoaptă :
— Ai văzut! Ai văzut! A murit tovarăşul Jinaru.
Murmura aceste cuvinte fără rost ca şi cum nu ar fi fost bine încredinţată toată lumea de acolo că Jinaru murise.
—i Ce să-i faci ! — zise flăcăul şi puse braţul pe umărul ei. Fata urmă ân şoaptă.
— Ţi-am povestit ? Acum trei ani cînd eram în clasa VII el ne-a dus la teatru. Eram .trei băieţi şi două fete. Ne-a dus el la teatru la Sibiu.
—1 Da, mi-ai povestit — răspunse încet Dionisie.
Fata tăcu şi fără voie gândul îi zbură spre sala cu fotolii de pluş roşu. spre bucuria aceea tainică, ciudată, când începuse să se învolbure perdeaua, şi care crescuse mereu învăluind-o, tăindu-i respiraţia pînă cînd piesa se sfârşise, în pauză Jinaru o întrebase dacă-i place şi copila nu găsise irăspuns la o asemenea întrebare. Pentru ea totul era ca nişte mari aripi de flacără care o purtau. Şi această bucurie se lega acum strâns în mintea ei de Jinaru mai mult decît se legase vreodată. I se păru că pierzîndu-1 pe el a pierdut şi acea lume încântată. Un fior o străbătu şi ca şi cum ar fi voit să lupte împotriva tăcerii care creştea ân ea, împotriva spaimei, cu amintirile ei vii şi calde, începu să povestească din nou.
— După aia, multă vreme, tu nu ştii, erai mai mare, eu strîngeam copiii din uliţă şi ne jucam de-a „Răzvan şi Vidra" sau de-a teatru, ne îmbrăcam cu nişte cârpe din casă. Eu eram de obicei Vidra, cîteodată şi Răzvan. Mama mă ocăra, socotea că sînt prea mare ca să mă joc aşa. Uneori mi-era şi mie ruşine, mă gândeam că am să rămân proastă şi cu minte de copilă. Nu mă puteam lăsa însă, îmi plăcea prea mult. Dar în toamna asta cînd a fost vorba să se
27
facă o echipă de teatru, tovarăşul Jinaru mi-a spus că la mine s-a... că la mine... s-a gîndit întîi. Şi acum... uite... Glasul îi amuţi. Din camera de alături se auzea cîntecul Salomiei :
„Soţul meu lumină aprinsă Bătu sântul şi mi-o stinsă Soţul meu, floare-nflorită Pică bruma, vestejită-i."
Marina se ridică şi ieşi în curte. Aerul rece îi răcorea obrajii înfierbîntaţi. Dionisie şovăi o clipă şi rămase în picioare, în mijlocul încăperii. Mişcările lui de obicei dezgheţate şi sprintene păreau în seara aceasta greoaie şi stîngace, iar pe faţa lui oacheşă şi frumuşică pe care flutura adesea un surîs nepăsător şi încrezut se zugrăvea acum o tulburare pe care încerca s-o înlăture. Pe de o parte în fundul inimii nu se putea împiedica să nu se bucure de moartea lui Jinaru. Ea îl scotea deocamdată din multe încurcături. Dionisie, împuternicit cu colectarea în comuna Vinerea ştia mai bine decît oricine toate neregulile pe care le făcuse în înţelegere cu Gavrilă Stănilă, împuternicitul raionului. Mai ştia şi că Jinaru plec îmi la regiune cu alte treburi avea de gînd să ceară şi o anchetă. „Şi iată că n-a fost să-şi facă planul...", gîndea, cu o ascunsă satisfacţie tînărul. în chip nedesluşit i se părea că steaua lui, a lui Dionisie, îl apăra şi-1 lovea pe acel care i se punea de-a curmezişul. Aceasta îi da pe de o parte şi mai multă încredere în sine şi o senzaţie de triumf. Pe de altă parte însă nu se simţea la îndemînă aici în cameră cu mortul. Cînd privea văduva plînsă şi gălbejită, cînd auzea pomenind de cei doi orfani micuţi, îl cuprindea nu mila aceea dureroasă, care aducea lacrimi în ochii multora din locuitorii Vinerei, ci mai degrabă o dorinţă de a se ascunde, un simţămînt încurcat (şi neplăcut) împotriva căruia nu ştia bine cum să lupte.
Dionisie, nu era superstiţios, el nu putea să nu-şi spună în sinea lui, că ceea ce 1-a apărat n-a fost o tainică stea ci anina lui Lazăr. Cînd îi veneau asemenea gînduri în minte le alunga repede. Se întîmplă atîtea accidente de care nu-i vinovat şoferul. De ce n-ar fi şi acum aşa ? Nu vorbise cu Lazăr care fusese reţinut pentru cercetări la Sibiu, de altfel fără să fie arestat, dar aflase din auzite că le-au ieşit în cale nişte cai speriaţi şi că băiatul din căruţă n-a fost în stare să-i domolească. „Aşa a fost să fie" — îşi zicea el repede, mulţumit de întorsătura asta. Continua totuşi să-şi liniştească inima încă mai mult ca să se împace ou totul. „Chiar dacă Lazăr a făcut-o înadins, asta îl priveşte pe el, pe el şi pe tată-său. Ei s-or fi înţeles. Cu mine n-au vorbit în felul ăsta, că nu i-aş fi lăsat. Eu mă ştiu curat la suflet." Dar în ciuda acestor încercări de a se îmbărbăta îl străbătu un fior rece de care căuta să se scuture. „Vom vedea noi atunci ce va fi, de ce să-mi fac necaz dinainte !".
Acum rămăsese în mijlocul camerei nehotărît, prins între dorinţa de a ieşi în curte ca să pună o distanţă mai mare între el şi mort şi între teama că Marina va începe din nou să-i vorbească despre Jinaru, ceea ce îi stîomea o vie neplăcere. îi era ciudă că venise la priveghi, dar îşi da seama că n-ar fi putut face altfel.
în cele din urmă se strecură afară. Marina sta sprijinită de zidul casei, singură. Pe Dionisie îl încercă neliniştea la gîndul că va da din nou ochii cu ea şi voi să plece fără ca fata să-1 vadă. Se trezi însă deodată apropiindu-se şi luîndu-i mîinile într-ale lui. Şi luîndu-i mîna, i se păru în chip ciudat că-şi
28
ia rămas bun de la ea, nu pentru noaptea asta ci pentru totdeauna. O tristeţe apăsătoare i se aşternu în suflet şi rămaseră astfel amîndoi mînă-n mînă.
La atingerea palmei lui calde, însă, spaima nedesluşită din sufletul Marinei se mai ogoi. Şi împinsă de nevoia de a rupe tăcerea din jurul ei, Marina începu să vorbească repede şi mult trecând de la una la alta, de altfel de lucruri, fără legătură cu mortul. Sporovăială ei avu darul să-1 liniştească oarecum pe Dionisie care nu mai simţea acum, dorinţa atît de ascuţită de a se îndepărta.
— Ştii — urmă ea — cînd ai fost tu la Sibiu cu Lazăr de aţi petrecut în cîrciumi...
Cuvintele erau spuse de data aceasta fără imputare dar pe flăcău apropierea dintre el şi Lazăr rostită aici cu glas tare îl supăra. Nu cuteza însă să-şi arate nemulţumirea iar fata îşi depăna mai departe vorba.
— în seara aceea mi se tot părea într-una că vii, că-ţi aud pasul şi am ieşit de cîteva ori în curte.
Pînă atunci nu voise să-i arate lui Dionisie că ea îl aşteptase ou atît dor în timp ce el petrecea cu altele, dar acum socotea de prisos ascunzişurile dragostei cu micile ei viclenii şi-şi descărca inima ca într-o beţie.
— Am crezut că-ţi aud pasul...
— Ştiu, mi-ai spus —> zise repede Dionisie.
Ea continuă împinsă de aceeaşi nevoie nervoasă de a comunica.
— Nu erai tu. în schimb trecea tovarăşul Jinaru cu Pavel lui Ciobanu alături şi auzeam glasul lui badea Pavel. Spunea : „Atunci a rămas aşa, marţi cînd mergem la regională cerem şi anchetă despre felul cum se fac colectările la raion". N-am putut să desluşesc ce i-a răspuns tovarăşul Jinaru. De fapt nici n-am stat să ascult, nu mi-am închipuit că are să i se tragă moartea dintr-asta.
Marina vorbea tare cu un glas răsunător, ca niciodată. Dionisie încercă să-şi oprească tresărirea de spaimă şi se uită îngrozit împrejur. „Dacă a auzit cineva... dacă face legtăura..." Picurile de sudoare îi apărură pe frunte şi-1 cuprinse o mînie puternică împotriva Marinei. Ar fi fost în stare s-o lovească.
— Da-mai taci o dată ! — se răsti el ou glas scăzut. îţi umblă gura ca o moară neferecată. Ce-nseamnă „i s-a tras moartea dintr-asta..." Spui la prostii cu carul. Jinaru şi-a dat sufletul şi gata. Noi toţi sîntem îndureraţi, dar tu nu-i dai pace omului să se gîndească la jalea lui fiindcă turui într-una ca la bîlci.
Marina tăcu deodată ca un copil certat şi întoarse spre el faţa încercînd parcă să-i vadă ochii. în semiîntuneric nu-i putea desluşi. De altfel flăcăul n-o privea pe ea ci se uita undeva drept înainte.
în răsărit noaptea începea să se subţie.
în tinda unde erau grămădite pe două rînduri femei, se simţi o mişcare. Apoi glasurile se ridicară deodată stridente.
Zori s-or revărsat Cocoş a cîntat Cocoşel din gai Din poartă de rai
Pe Dionisie îl cuprinse ca o sete dorinţa să plece, să se îndepărteze.
29
Făcu vreo cîţiva paşi spre poartă dar rămase locului. Un fel de amorţeală îi îngreuia toate mişcările. Vocile înalte şi amestecate îi izbeau supărător urechile.
Dară maică-sa ni-aleargă Dară maică-sa ni-aleargă Da ni-aleargă şi tot strigă
Apoi teama lui căpătă un chip limpede.
„Marina poate povesti şi altora ce a auzit de la Jinaru şi Pavel şi atunci..."
E adevărat că el însuşi aflase despre această anchetă chiar de la ea...
O întîlnise pe la amiazi în ajunul morţii lui Jinaru. El, Dionisie, era în.trucîtva beat. Ceva între mahmureală şi beţie. Dormise vreo' cîteva ore la Sibliu, după chef, e drept eu o femeie, şi apoi se dreseseră cu ţuică împreună cu Lazăr. Şi cînd se întorsese în Vinerea o întîlnise chiar în drum pe Marina. Se bucurase cînd o văzuse. Iar ea... Ce i-a spus ea atunci ?
Gîndurile lui se frînseră parcă într-un vîrtej. Rămase ou ochii pironiţi spre uşa tindei larg deschisă, şi spre pata de lumină palidă răsfrîntă în curte şi spre grupurile întunecate de femei care continuau să cînte.
Staţi în loc şi m-aşteptaţi, Staţi în loc şi m-aşteptaţi Doară voi nu-J mai sculaţi Doară voi nu-1 mai sculaţi...
Da, se bucurase cînd o văzuse în drum pe Marina şi nu se simţise decît puţin încurcat cînd ea, îl întrebase : „Unde ai fost aseară ?". Tăcuse cîteva clipe ca să găsească o explicaţie mai potrivită cînd ea adăugase cu seninătate: „Ai fost la raion, nu-i aşa ?". „De ce la raion ?" se interesase vag Dionisie căutînd să vadă dacă s-ar prinde minciuna. „Apăi aşa, nu ştiu, — răspunsese Marina
— credeam că ai fost la raion fiindcă tovarăşul Jinaru şi cu badea Pavel cer anchetă în privinţa colectărilor de la raion". Marina rostise aceste cuvinte nepăsătoare, într-o doară, ca şi cum ar fi vorbit despre altceva, ca să-şi ascundă tulburarea că-şi aşteptase iubitul degeaba şi că în sfîrşit îl întîlnise. în ciuda aburilor de beţie, Dionisie îşi da bine seama că Marina e departe de a înţelege cît de mult îl privea pe el ancheta. De altfel nici el nu o luase prea în serios, mai întîi fiindcă era cam ameţit şi apoi fiindcă ceea ce spunea ea nu i se părea tocmai limpede. Abia după ce se despărţise de ea, totul i se înşiruise în minte şi se dezmeticise deodată. Atunci voise s-o caute, să-i ceară să-i povestească încă o dată cum i-a auzit, euvînt cu euvînt. Dar între timp Marina aflase despre cheful lui. Oare cine o înştiinţase atît de repede ? N-avea nici o însemnătate, de bună seamă. Destul că fata se supărase şi nu voise să mai stea de vorbă cu el. Nici măcar mărgelele roşii nu le mai primise. Dionisie le avea şi acum în buzunar fiindcă nu se cădea la mort să-i facă un asemenea dar.
„Mai bine că n-am apucat s-o întreb prea multe, poate ar fi bănuit ceva
— gîndi el. Aşa m-a văzut că rîd cînd îmi spune de anchetă, că n-am nimic pe suflet. Iar cu Jinaru oricum s-a isprăvit". Şi din nou îl cuprinse un fel de bucurie puţin îngrozită, o satisfacţie răzbunătoare în care se amesteca o teamă nedesluşită.
O lumină sarbădă, sură se revărsa leşietie prin văzduh. Cîntecul se înteţea.
30
Destul am aşteptat
Tot nu s-o mai sculat.
C-o beut apă din plai
Şi-o beut apă din plai
Şi mîncat iarbă din rai
Şi-o mîncat iarbă din rai. Dionisie se uită la Marina. Faţa ei curată, netedă şi palidă în zorii cenuşii, era tristă şi rece. Se depărtase puţin de el şi sta pe gîndun, fără o mişcare, cu capul plecat.
Flăcăul îi trecu braţul pe după umeri. .
— Tu fii cuminte, drăguţa mea şi nu mai plinge — n şopti el cu o duioşie uşuratică, — Lasă că nu vreau să-ţi strici ochii.
Ea dădu din cap fără să-i răspundă.   _ _ Dionisie urmă încet căutînd parcă să pipăie cuvintele.
— Şi să-ţi mai spun ceva. Nu e bine să tot vorbeşti de^ ancheta tovarăşului Tinaru. Astea sînt lucruri secrete, secrete de partid. S-a intimplat şi le-ai auzit.' N-ai ascultat înadins, dar acum ţine-ţi gura şi gata. Crezi ca e nevoie
să le ştie toată lumea ? . . ,       . .    . ■
Marina ridică spre Dionisie ochii ei grei, căprui, eugene dese, şi-1 privi drept în faţă. Tînărul simţi o tresărire lăuntrică şi mima începu sa-i bata mai repede. „Dacă-şi dă seama,.." îl fulgeră gîndul. Din gură rosti insa cu acelaşi elas blînd şi drăgăstos. _ ^
— N-am eu dreptate, Marmuţa, spune... i
— Ba da — zise ea — ai dreptate. N-am să mai vorbesc.
O uşurare mare îi dezlegă parcă inima feciorului. îşi încreţi insă fruntea, îşi strînse buzele şi urmă să asculte cu privirea în pămînt. Şi tot şede şi tot scrie în chilia cu tămîie Morţii-i scrie cu cerneală Şi viii cu rumeneală. Apoi îşi scoase o ţigară din buzunar şi începu să tragă fumul în piept cu sete.
III
FlPile îndată ce se lumină de-a binelea de ziuă, Dionisie o porni repede pe IliUPl u'^â> se °Pri *n dreptul ?co^n' unde ^ începuseră ^să se  adune^ ciţiva Si^S copii, străbătu curtea şi se opri la o casă mai mică în fund. îl căută pe gospodar şi-1 găsi la grajd. Vasile lui Petru Surdu stăpînea o turmă mare de oi şi livezi întinse cu meri. Avusese mai înainte şi o moară. Sfatul Popular îi luase în folosinţă, de vreo doi ani, casele cele bune din faţă şi instalase acolo şcoala. El şi cu bătrîna lui rămăseseră în clădirea veche. (Deşi se numea Surdu, Vasile avea urechi bune, în schimb era puţin -şchiop de un picior). Dionisie se propti în prag şi spuse cu un aer ţanţoş. — Bună dimineaţa, bade Vasile. Ştii că avem o vorbă împreună. Ţăranul punea fîn în ieslea calului. Se întoarse fără grabă spre colector. Era înalt şi osos, cu faţa uscată şi nasul mare. Obrazul lui pe care erau întipărite cutele vîrstei rămase nepăsător, numai în ochii mici, sfredelitori, de un verde albastru sclipi o curiozitate cam îngrijorată.
31
— Ce-i ? — întrebă el scurt.
Flăcăul se întoarse, privi în urmă, în curte, prin uşa deschisă şi spuse.
— E că nu te mai putem păsui cu restanţele de lînă de anul trecut. Musai pînă într-o zi, două să le dai.
Surdu scuipă într-o parte, apoi zise :
— Pentru anii tăi, măi fecior, ai ţinerea de minte cam scurtă. Iaca eu sînt bătrîn şi am capul mai limpede. Haida să-ţi aduc carnetul din lăuntru să vezi şi tu că sînt plătit cu toate.
— Bade Vasile — zise cu aer sever Dionisie — eu am fost prost şi am vrut să-ţi fac un bine. Aveai restanţe multe şi mi-a fost milă că ziceai că ti-or murit oile şi acum,..
— Doar n-or înviat acum,.. — rise subţire pe sub mustăţile cărunte omul.
— Să nu mai lungim vorba că nu siîntem stricaţi la cap nici unul. Dumneata ştii cum a fost.
— Da, flăcăule, ştiu cum a fost. M-ai tot ciupit de bani ca să mă păsu-ieşti. Pînă la urmă mai aveam de dat douăzeci de kilograme. Mi-ai spus : „Dă-mi mie în mină preţul la zece kilograme şi eu îţi trec că ai dat tot". Ai cerut apoi pentru douăsprezece kilograme şi cînd am venit cu banii nici măcar nu voiai să te ţii de vorbă. Noroc că nici eu n-am' fost bou: să-ţi plătesc pînă nu m-am văzut cu carnetul în regulă, Ţi-o fi părut rău pe urmă, se vede. Nu-i nimic, are să-ţi treacă.
— Eu am cumpărat lînă pentru cotă cu banii ăia şi...
— Las-eă ştiu eu ce ai cumpărat : haine şi băutură; şi ibovnice. De bună seamă pentru tine nu pentru stat. Mie, să vorbesc adevărat, nu-mi pasă. Nu-ti sînt tată să te ţiu din scurt, nici preşedinte de Sfat să-ţi cer socoteală,
îşi dădu pe ceafă căciula şi ieşi cu o găleată goală să scoată apă de la fiîntîna din curte.
Dionisie rămase sprijinit de uşă şi-1 urmări cu privirea, încreţind din sprîncene şi strivind în dinţi o înjurătură. Chiaburul se. întoarse fără grabă în grajd şi se apucă să adape calul.
— Ascultă, bade Vasile — începu iar Dionisie. Voia să-şi găsească vocea poruncitoare şi sigură de sine de la' început dar nu izbutea, în glasul lui se strecura fără voie un iz de milogeală care-1 supăra pe el însuşi. — Să vorbim scurt — zise. Să zicem că m-am lăeomit la banii ăia sau mi-au trebuit. Pe urmă a fost musai să-i pun la loc şi să cumpăr lina de acum înainte, fiindcă vine o anchetă, azi, mîine. Aşa că şi dumneata trebuie să mai dai partea rămasă pînă la douăzeci pînă cînd nu sosesc de la regiune.
— Ba lasă-i să sosească sănătoşi. Pe mine mă găsesc cu cotele achitate.
— Şi dacă mă ridică pe mine, dumneata gîndeşti că scapi ?
— Şi de ce nu ! Ţi-am dat mai bine de jumătate din cotă. Tu mi-ai trecut-o pe toată. Doar nu era să mă plîng.
Desprinse de la gîtul calului găleata şi se uită apoi la urechea roibului, pipăind-o încet.
i— Asta se cheamă mituire de funcţionar public, după lege.
— S-o fi ehemînd şi-aşa. N-am umblat la şcoala de avocaţi ca să ştiu toate legile.
— Şi se pedepseşte cu închisoare.
— Dacă mi-o fi dat să fac (puşcărie, 'am s-o fac. Cu soarta nu te poţi pune.
— Ba te poţi, îmi dai mie restul şi ai scăpat.
32
în vocea lui Dionisie se simţea un ifel de încăpăţânare surdă:, zadarnică,, fără multă nădejde.
Vasile se întoarse şi-1 privi drept în faţă.
— Gîndesc să scap şi-aşa, fiindcă pe tine te arde mai tare decît pe mine şi ai să găseşti tu vreun vicleşug. Altminteri eşti isteţ, numai că eşti încă tânăr si nu-ţi strică un sfat de la un om bătrân. Şi anume : dacă vrei să înşeli pe cineva eaută-1 mai prost decît tine. Aşa ! Şi-acum poate-i mai bine să gătăm vorba. Nu de alta, dar nu şade frumos pentru un „funcţionar public", cum zici tu, să se întindă prea mult la poveşti cu un chiabur.
Dionisie se gîndi o clipă să-1 mai ameninţe pe Surdu, dar îşi da prea bine seama că omului nu i-e frică de el. Depărtîndu-se pe uliţă îl cuprinse părerea de rău că n-a ştiut să se facă temut mai de mult.
La început încercase întrucâtva dar nu izbutise şi se lăsase repede păgubaş. Poate şi din pricină că pentru Vasile lui Petru Surdu, Dionisie avea o destul de veche admiraţie. îşi amintea cînd copil de vreo zece ani fiind, îl trimisese tată-său la Surdu să ceară făină. îi găsise pe Vasile şi pe nevastă-sa la masă, împreună cu nişte rude, mâncând plăcinte şi bînd vin. în casă era cald şi: aveau mobilă de oraş. Băiatul privise lung de jur împrejur şi toate i se păruseră neasemănat de frumoase.
>— Ce-i, mă, îl întrebase cu buzele unse Vasile, ce te uiţi aşa, îţi place la noi ?
— îmi place — răspunsese Dionisie din inimă,
— La maică-ta nu-i aşa ? —> îl întrebase rîzînd un flăcău, nepot de-al lui Surdu. De ce nu vă faceţi şi voi ?
Copilul roşise.
■— D-apăi noi sîntem săraci.
IŞi fulgerîndu-1 o nedumerire, întrebase cu nevinovăţia vîrstei.
— E adevărat, bade Vasile, că şi dumneata ai fost sărac ? Chiaburul ridicase ochii din farfurie şi-i răspunse deodată serios r
— Chiar de tot lipsit n-am fost, dar mai sărac ca acum.. Eu am ştiut însă munci.
— Parcă tata nu munceşte ! Doar ţi-a muncit şi dumitale.
Cîteva râsete se ridicaseră la masă. Numai Surdu vorbise tot aşezat, ca un învăţător care dă explicaţii şcolarului.
i— Şi boul trage la jug, măi băiete, şi tot nu se alege cu nimic. Trăiesc bine numai cei deştepţi, ei îşi fac avere. Prostul roade o eoaje de mămăligă toată viaţa, n-ai ce-i face.
„Vrei să spui că tata e prost ?" îi răspunsese numai în gând copilul cu ciudă, Şi-1 cuprinse deodată un fel de necaz şi de ruşine care-i puse un nod ân gît. Ceilalţi îl luau peste picior făcând haz. Simţi dorinţa să fugă. Atunci Vasile. îi întinse O1 plăcintă din care muşcase.
— Na, să vezi şi tu cum e.
Era bună într-adevăr, se topea în gură, îi turnă un strop de vin.
— Şi eu am să am toate astea cînd am să fiu mare — gîndi băiatul, doar sînt deştept.
Din ziua aceea visase să ajungă bogat. întîi, fiindcă învăţa cu destulă uşurinţă, socotise că poate o să urmeze liceul. Nu-i plăcea însă să se ostenească şi cînd da de vreo greutate la carte nu-şi punea mintea cu ea. De altfel tată-său: nici n-ar fi putut să-1 ţină la oraş.
3 — Viaţa Romînească Nr. 3
Se gîndise la alte căi. Pe la treisprezece, patrusprezece ani, cînd auzise spu-nîndu-se despre el că o să iasă flăcău frumos se notarise cînd va fi mare să s«? însoare cu o fată cu avere. Nu trecuseră însă nici patru ani şi începu în Vinerea îngrădirea chiaburilor. Dionisie deci îşi schimbase şi el gîndul. Cam prin vremea aceea începuseră unii feciori din sat să-1 îndemne să se înscrie în U.T.M. Dionisie se înscrisese. La început îi plăcuse să se afle îni treabă, primise cîteva sarcini pe care le îndeplinise repede şi destul de bine. Vorbea frumos, citise ceva mai mult decît alţii şi părea isteţ. A fost trimis la Deva la o şcoală de contabili de şase luni. La întoarcere se vorbea de el că va fi secretar al Sfatului. Referinţele de la şcoală însă nu au fost prea bune. S-a mulţumit cu postul de împuternicit al raionului pentru colectări. Pe Lazăr îl cunoştea dinainte şi se împrieteniseră. Se ducea să petreacă împreună cu el şi cu alţii.
Cînd s-a înţeles cu Gavrilă Stănilă, s-a simţit prost la început. îi era teamă şi ruşine. Apoi i-.au fost dragi banii şi s-a obişnuit mai repede decît şi-ar fi închipuit vreodată. „Da, dar acum s-au încurcat lucrurile" îşi spuse el călcînd cam, fără vlagă pe uliţa în pantă. Nu-i plăcea să se gîndească, la lucruri supărătoare şi se mîngîia singur. „Am să găsesc eu ceva."
*
* *
Marina trecu „dincolo", în casă şi aprinse lampa. Voia să fie singură, să repete cu glas tare. Era bucuroasă că avea acum întreaga piesă tipărită în revistă şi nu numai rolul copiat de ea. îi dase revista pe la amiazi un învăţător, acelaşi învăţător care vorbind cu Ena găsise piesei o sumedenie de cusururi, lucru care o cam supărase pe Marina. Ena răspunsese că e „zguduitoare". Era şi părerea ei, a Marinei, deşi nu s-ar fi gîndit să folosească tocmai cuvîntul ăsta.
Acum, în camera rece, încreţindu-şi puţin fruntea netedă şi recitind cu o atenţie încordată rîndurile, dibuia absorbită să prindă sufletul Smarandei. Uneori i se părea că rolul creşte din chiar fiinţa ei, îşi spunea replicile liniştită de parcă ar fi fost vorbele Marinei obişnuite. Alteori, o simţea înafară de ea şi-i trebuia o sforţare, o încordare să găsească simţămintele Smarandei. Cîteodată se neliniştea din pricina asta, iar, alteori însăşi încordarea îi făcea o nespusă plăcere. La începutul piesei rolul era în felul lui mai greu, tocmai fiindcă nu înfăţişa nimic deosebit. O copilă de cincisprezece ani — cu doi ani mai mică decît ea — orfană, eare-şi iubeşte mult fratele mai mare. Marinei îi plăcea să înfăţişeze frica ei de la început, deşi atunci frica Smarandei n^avea mare însemnătate. Era şi ea speriată — ca şi toţi locuitorii satului de munte — de bandiţii foşti legionari, ascunşi în văgăuni, care jefuiau şi prădau turmele, ucideau vitele oamenilor. Chiar cînd copila află că a fost ucis preşedintele Sfatului Popular şi că la gîtul lui a fost atîrnată o hîrtie cu semnul tainic al bandiţilor, pecetea capului de lup, chiar şi atunci răspunsul ei e slab Şi groaza pe care o arată în cuvinte e parcă uscată şi sărăcăcioasă ; noroc că Marina îşi putea închipui ce simte cineva cînd află un asemenea lucru... dacă şi ea cînd a murit Jinaru... numai dintr-un accident... Actul al II-,lea era însă mult mai pe gustul ei. Smaranda descoperă întîmplător la un necunoscut, Barbu, care, adus de fratele ei, a dormit la ei în casă, hîrtii cu pecetea capului de lup şi arme... O scurtă îndoială, apoi înţelege : necunoscutul e unul din
34
bandiţii ascunşi în munte, poate chiar căpetenia lor. Marinei îi plăcea să joace spaima şi uimirea fetei, urmată apoi de un fel de bucurie. De acum încolo satul lor va scăpa de bandiţi; ea îl va da prins pe acesta şi prin el se va descoperi tot cuibul lor. Inima Smarandei primeşte însă o- lovitură. Barbu îi spune : „Dacă mă denunţi pe mine, îl vei pierde şi pe Mihai, fratele tău, el e iscoada noastră, lucru pe care nu-1 ştie nimeni şi acum, se va afla." Smaranda e drept că nu şovăie prea mult, dar Marina îşi punea toată durerea, tot zbuciumul sufletesc în glas, îşi fără voia ei avea clipe de nehotărîre. Mihai încearcă s-o înduioşeze pe sora sa. îi aduce aminte de copilăria lor, de nopţile pe care băiatul le-a veghiat la căpătîiul ei, cînd Smaranda, micuţă, se îmbolnăvise, de părinţii lor, de un cuib de păsărele pe care l-au găsit împreună.
De bună seamă că Smaranda nu putea să nu plîngă1 aici, să nu-i fie milă de Mihai. De pildă dacă ea, Marina, ar şti despre Onea sau Cornel... glasul i se frînse pe cuvintele Smarandei, ce-ar fi putut face atunci ?... Copila: din piesă însă alungă înduioşarea şi atunci Mihai vrea s-o cumpere cu bani, îi făgăduieşte bogăţia, îi vorbeşte despre bucuria de a avea o viaţă fericită cît eşti tînăr şi puternic. De data asta nu mai poate fi vorba de milă, Smaranda îi răspunde cu toată mînia pe care o meritai un ticălos, şi totuşi ceva din vechea ei dragoste de soră mai tremură în cuvintele aspre. Cînd Barbu vede că Mihai nu poate s-o înduplece, o ameninţă cu moartea, scoate revolverul încărcat şi se îndreaptă spre uşă. Trebuie să-1 ascundă însă repede fiindcă intră doi ţărani care povestesc din nou despre isprăvile bandiţilor, „Dacă sufli un cuvînt eşti moartă" — îi şopteşte printre dinţi Barbu. Dar Smaranda nu se teme în clipa aceea de loc sau poate totuşi îi pare rău de viaţa pe care o pierde ? Cum trebuie rostite vorbele ei cînd îl denunţă pe Barbu şi cade rănită de focul lui de revolver ? Repede, repede, de bună seamă, fiindcă n-are multă vreme şi totuşi cu puţină părere de rău pentru Mihai. Apoi e mai uşor, n-are decît să zacă pe jumătate sprijinită de pat în timp ce încăperea se umple de oameni, şi să rostească încet, cu un suspin numele fratelui său cînd ţăranii îl ridică şi pe el. Cu faţa pălită de emoţie, cu răsuflarea tăiată, Marina se opri. Cît, repetase nu simţise frigul dar acum o cuprinse deodată. Din străfundul zbuciumat al eroinei reveni încet la suprafaţă şi trecu în tindă, unde căldura şi feţele atît de cunoscute ale fraţilor şi a maică-si ai aduceau un fel de linişte. Se uită la cel mai mic dintre băieţi, la Cornel, în vîrstă de nouă ani. Adormise cu o faţă senină, cu un zîmbet uşor pe buze. Pe Marina o cuprinse un fel de bucurie recunoscătoare că fraţii ei sînt copii ascultători şi cu sufletul curat şi nu nişte ucigaşi ca fratele Smarandei.,
*
* *
După ce încercase zadarnic două zile să scoată de undeva bani sau restanţe de cote, Dionisie se urcă pe bicicletă, şi plecă la raion. înainta anevoie pe şoseaua ninsă şi privea în jos mohorît. Vedea că-1 aşteaptă bătaie de cap şi griji. Asta făcea să-i pară viaţa urîtă, nemaivorbind de teama eare-i strîn-gea inima. îl găsi repede pe Gavrilă Stăruia, Trebui să aibă răbdare însă pînă să se poată afla între patra ochi cu el,
— Cu ancheta ce facem ? — îl întrebă Dionisie.
Gavrilă oftă,, îşi şterse fruntea ca de o mare osteneală şi răspunse.
— Ancheta a fost.
Dionisie deschise gura a mirare şi i se făcu1 teamă să întrebe mai departe. Urmă tot Gavrilă.
3*
35
— Dă-ţi seama, măi fecior, ce a dracului probă de om e Pavel lui Ciobănit ăsta. Cu «coastele ân ghips, cu mina fracturată, iese el din spital de la Hunedoara, a doua zi şi nu şi nu că lui îi trebuie anchetă. I-a minat pe ăia val vîrtej... luminarea şi mămăliga măsii.
— Şi au venit în anchetă ? Aici ?
— Ba nu, că erau să-ţi ceară voie ţie, altfel li-era ruşine... Fireşte, c-au venit.
— Şi... şi... vreau să zic... cum a ieşit ?
Stănilă făcu un gest de lehamite cu mina, întoarse spre flăcău ceafa lui' lată şi roşie.
— Nu mai întreba — oftă el.
Dionisie îngălbeni şi înghiţi în sec, tăcerea îl apăsa.
— Spune, bade Gavrilă — stărui el cu glas pierit.
— Bine a ieşit, mă. Nu sînt eu prostul ăla să mă... fiecare. Altul în locul', meu ce şi-ar fi zis : „Primejdia a trecut, este vreme". Uite că eu am. socotit altfel. Peste cap m-ani, dat şi ân două zile toate au fost la punct. Prin. cîte am trecut pînă am făcut rost de bani şi am cumpărat ce mai era lipsă,, pînă le-am potrivit pe toate, am revăzut carnetele, am reparat cântarul... şi toate ân taină şi repede, mă mir că nu m-am âmbolnăvit de bătaie de inimă.. E vorba însă că am ieşit curat ca lacrima.
— Zău, zău, bade Gavrilă... ei... soarele măsii, nu râzi de mine ?
■—■ Dobitocule, ăsta-i lucru de râs ! — zise cu o severitate binevoitoare-Gavrilă.
Trînti un bobîrnac zdravăn în nasul flăcăului şi-i; arătă O1 faţă plină de mulţumire de sine.
Dintr-o dată greutatea de pe inima lui Dionisie se topi şi nu-şi mai aminti-, cît i-a fost de frică pînă acum decît ca să se bucure mai tare.
— Am scăpat, bade, am1 scăpat — şopti el.
Şi începu să chiuie cu jumătate de glas şi să joace pe loc o feciorească...
— Stai, nu te-nebuni — reluă Gavrilă, tu ai scăpat numai dacă-mi dai. pînă-n trei săptămâni tot ce-a fost restanţă şi tot ce-am trecut noi degeaba. pe carnete. îţi fac socoteală îndată. Du-te şi le cere sau fă rost de bani din altă. parte că şi eu m-am împrumutat şi-mi trebuie. în 20 de zile ami de plătit, avocatul, e procesul lui Lazăr.
Zâmbetul de pe buzele lui Dionisie nu se şterse.
— Lasă că-ţi dau — zise el nepăsător.
— Cu mine nu te joci — adăugă cu glas gros Gavrilă. Fiindcă nici aşa... unul să intre-n temniţă şi altul s-o dueă-ntr-o petrecere...
— Ce ai cu mine, bade ? Dacă-ţi spun că ai să ai totul în ordine.... şi-apăi eu nu sînt vinovat că Lazăr n-a condus bine motorul...
Stănilă îi azvârli o privire grea.
— Zi aşa, vină n-ai, da' folos tragi.
Ceva ca o perdea neagră se aşeză peste inima lui Dionisie şi parcă-1. cuprinse, încet, pe ascuns, groaza. Nu ştia bine de cine. De Gavrilă sau poate de sine însuşi. Se posomorî şi strânse fălcile. Dar Dionisie nu era omul să rămână multă vreme ân starea asta. Se scutură ca de o povară şi râse din nou.
'— Ciudat mai eşti, bade. îţi faci griji num-aşa. Cum să nu-1 achite pe Lazăr ? Era ceaţă şi apoi s-au speriat caii. Cît despre ce datorăm se aranjează.
Totuşi cînd ieşi nu-i era la îndemână şi se mustra în gând. „Ce dracu m-a găsit ? în loc să mă bucur c-am scăpat de anchetă" !  Intră la cooperativa
36
JVLA'.T. şi bău un litru de vin, apoi urcă pe bicicletă şi se întoarse acasă. Cu cît se depărta de raion cu atît se simţea mai uşor, apăsarea surdă pierea treptat. Cînd ajunse în Vinerea se înserase. Mai bău cu nişte prieteni şi se ameţi : puţin, nu prea tare. Se îmbrăcă apoi cu hainele noi, de oraş .şi se duse la poartă la Marina. Era bine dispus şi lăudăros. A glumit şi a făcut-o să rîdă. A vorbit şi de căsătoria lor.
— în casă la mine, Marină, n-ai să duci lipsă de nimic. Dacă mă vrei .să-ţi fiu bărbat ai să trăieşti cum nu trăiesc multe.
Marina se zăpăci toată. De bună seamă nădăjduise că Dionisie are de gînd s-o ceară dar pînă acum nu-i spusese încă nimic.
— Zi, mă vrei ? — întrebă feciorul.
„Ce frumos, ce frumos e totul... fireşte... fireşte că te vreau... cum străluceşte în jur zăpada şi gardul..." cîntau gîndurile fetei. Dar gura ei se sfii să „rostească vorba : „da" şi Marina simţi nevoia să pună o- întrebare oarecare ca .să-şi ascundă tulburarea.
— De unde ai tu atîţia bani, Dionisie ?
— îi cîştig, ştiu să-i cîştig — zise el cu fudulie şi abia atunci Marina •.simţi că răsuflarea lui miroase a vin.
Ceva în glasul flăcăului o zgîria parcă. Se trase puţin înapoi şi zise cu voce moale.
— Fireşte... cu toate că lăcomia de bani... îmi amintesc cum ne-a vorbit atunci tovarăşul Jinaru. El, bietul, muncea pentru toţi, la cîştig însă nu se prea uita. i
Dionisie avu o scurtă tresărire şi zise repede cu ciudă.
— Jinaru, fie iertat, a fost un prost. Doar n-ai vrea să merg pe urmele lui. S-a zdrobit să-şi facă de lucru pentru alţii şi iacă-tă-1 unde a ajuns...
—■ Dionisie, Dionisie, nu vorbi aşa... (
— Ba nu zău. Ce-am să aştept! Să mă omor eu pentru toţi praştii ! A.cuma-s buni banii şi viaţa bună, cît eşti tînăr... şi eu pentru tine am să ştiu să-i fa a.
Cuvintele lui se împleteau cu izul acriu de vin stătut şi totul împreună -o întrista pe Marina. Se strînse în ea însăşi, inima îi atîrna grea în coşul piepmlui.
Braţul lui Dionisie îi cuprinse mijlocul, o trase lîngă el şi-i lipi obrazul de pieptul lui. Mîna flăcăului fierbinte şi mîngîioasă îi dezmierda obrazul, gîtul, ceafa cu părul desprins. Totul se făcu uşor, plutitor, de parcă s-ar fi legănat într-un scrînciob nemaipomenit. Apoi gura flăcăului prinse buzele Marinei şi o sărută lung, pătimaş. O clipă numai fata mai simţi mirosul .de vin, apoi săru,-tarea o ameţi, o învălui, îi strecură beteala ei de foc în sînge.
— Spune, mîndruţo, facem nunta ? - Da, Dionisie, o facem.
IV
arina se uită la dîra subţire de sînge rubiniu care i se întindea pe deget. Se tăiase fără voie dar durerea aceasta îi făcea bine parcă, îi muta gîndurile. îşi îndreptă apoi o privire neprietenoasă spre faţa uscăţivă şi oacheşă a femeii care sta pe pat în tinda lor. Un fel de ciudă încîlcită şi fierbinte îi năpădi în suflet şi împinse încolo cu o mişcare repezită cartoful pe care-1 curăţa.
37
— In zadar te superi, fată, urmă liţa Valeria, fiindcă eu îţi vreau binele şi de-aia.
„Nu-mi trebuie binele dumitale"" voi să răspundă Marina dar tăcu cu buzele strânse. La gândul că femeia i-a ghicit mânia ascunsă, nemulţumirea îi spori.
Liţa Valeria era mătuşa ei şi mai înainte Marinei îi fusese dragă. îi plă-, cea că e săritoare şi inimoasă, o ştia isteaţă şi dezgheţată. Ea fusese de altfel printre primele care lucrase în U.FJ>.R. şi femeile ţineau la ea. Pînă nu de mult ţinuse şi Marina ia ea, poate chiar pînă acum un ceas, două şi acum deodată să vadă la ea atîta răutate...
■— Vezi — zise Valeria — vreau să judeci şi tu, Spui că sînt vorbe în vînt dar atunci de unde are mereu Dionisie bani...
— îi câştigă, munceşte.
— Lasă că n-are nu ştiu ce salar şi livada care i-a rămas de la tată-său e ni, acolo numai un petic.
— Şi atunci dumneata de unde zici că ia! banii ? întrebă fata cu un glas dîrz şi certăreţ.
Totodată însă, în fundul sufletului, parcă1 i se făcu frică de întrebarea ei. Valeria ridică ochii de pe furca de tors şi o privi. Privirile li se întâlniră.
— Poate umblă pe căi strâmbe — zise rar femeia. Poate cînd încasează cotele...
Marina îşi muşcă buzele. Sîngele îi năvăli în) obraz.
— Te-ai găsit dumneata deşteaptă — zise îneercînd să se stăpânească — să le vezi pe toate. Dar ce, preşedintele şi ceilalţi sînt morţi, n-ar băga de seamă!
— Nu sîntem morţi nici unul — rosti Valeria — o să-1 prindem dacă de fapt nu-i cinstit,. Cu vremea' îl prindem.
Se apucă din, nou să toarcă şi adăugă : Ştii, Simion, preşedintele, e om de treabă dar cam moale şi-1 crede grozav pe Dionisie. Aşa-i el cînd îl ia pe cineva de bun... Acum, e drept, nici noi n-avem chiar dovezi şi dacă-ţi spun ţie, e totuşi ca să nu te legi prea mult de flăcăul ăsta fiindcă tu mi-eşti dragă...
Marina izbucni :
— Ia lasă-mă cu dragostea dumitale. Singură zici că nu ştii nimic şi cînd colo te apuci să strângi toate bârfelile muierilor rele ca pe nişte mărgele de preţ şi să le ânşiri aici. Toată ziua vă umblă gura că luptaţi pentru un trai mai bun şi dacă omul se saltă din nevoia atunci îi scoateţi vorbe că fură.
Un fel de sete năvalnică, sfidătoare, de a-şi mărturisi dragostea îi crescu în piept. Simţea nevoia să strige : „Nu-mi pasă de ce spuneţi voi, mi-e drag Dionisie şi va fi al meu". O oprea însă o sfială adâncă şi tinerească de a-şi dezvălui ceea ce âi era scump şi tainic. Ba chiar părându-i-se că şi-a arătat prea mult inima se grăbi să se apere cu stângăcie.
— De mine facă Dionisie ce O' vrea, fiindcă mie mi-e tot atît şi asta-i treaba lui. Nu pot suferi însă să văd răutatea, altul mai. cinstit ca Dionisie nu-i, ştiu eu bine.
în timp ce rostea aceste cuvinte, cu tot focul încrederii, în străfundul sufletului îi fremăta ca un fir de îndoială speriată.
După ce Valeria plecă, Marina âl chemă pe frate-său şi se apucară să scurteze lemne cu firezul. Marina lucra cu încordare, din răsputeri. Se opri numai cînd văzu că băieţaşul, cu tot frigul, se făcuse lac de sudoare. Se întunecase şi intrară înăuntru. în tindă fata regăsi parcă asemenea unui fum amar
38
ecoul cuvintelor Valeriei... Ştia că mătuşă-sa n-are obiceiul să mintă nici să bîrfeaseă şi de aceea era mirată. Se aşeză întîmplător pe marginea patului, apoi îşi dădu seama că era locul unde stătuse mai înainte Valeria şi sări ca arsă.
Oboseala muşchilor nu izbutea să-i domolească gîndurile. în minte îi veniră deodată cuvintele lui Dionisie : „Eu ştiu să cîştig banii, acuma sîht buni banii cît eşti tînăr". Simţi parcă din nou în nări mirosul de vin care le însoţea. Se scutură repede şi voi să se apuce de o treabă, mîinile îi erau moi şi fără vlagă. Cum a spus liţa Valeria ? „Poate că umblă pe căi strîmbe. Cu cotele..." Ce ticăloşie ! Nu credea nici o vorbă de bună seamă, dar... Un fel de pată de rugină i se aşternu în suflet. Atunci o păli mînia pe sine însăşi... „Fiindcă lumea îl pizmuieşte pe Dionisie eu sînt gata să iau în seamă bîrfelile. înseamnă că n-am nici un pic de inimă. Dionisie munceşte cinstit, mă iubeşte... Iar eu iată cum mă port..." Se simţi vinovată faţă de el de parcă l-ar fi înşelat. Remuşca-rea o cuprinse şi dorinţa de a-şi răscumpăra greşala. Ar fi vrut de data aceasta să-1 ocrotească şi să-1 alinte ca pe un copil. Se simţea alături de el, pregătită să înfrunte duşmănia, să-1 apere din răsputeri. Un val de înduioşare fierbinte şi luminos îi scaldă fiinţa, gîndul la Dionisie era bun, învăluitor, era o parte dulce din ea însăşi. Şi parcă dragostea ei crescu deodată ca să poată să acopere şi răutatea celorlalţi şi îndoiala ei. O1 moleşală arzătoare i se strecură în inimă şi buzele i se deschiseră singure într-un zîmbet de bucurie visătoare.
Apoi Anica îi bătu în geam ca s-o cheme la repetiţie. Străbătură repede uliţele înzăpezite şi ajunseră în sala de clasă. Acum, lucrurile: mergeau mai bine şi Ena avea oarecari pricini de mîndrie deşi se simţea încă destul de îngrijorată.
Frămîntată de gînduri, Marina la început nu izbutea să se adîncească în joc. Curînd însă rolul ei o prinse strîns şi uită de orice altceva. Izbuti să înfăţişeze groaza, mirarea, ura şi totodată bucuria descoperirii adevărului în clipa cînd Smaranda vede în Barbu pe unul din capii bandiţilor. Ena era fericită şi emoţionată. Socotea că ea o găsise pe Marina şi că ea o învăţase cum să joace, era un fel de creaţie a ei şi o privea cu dragoste.
Scenele „zguduitoare" erau cele din ultimul act, dintre Smaranda şi fratele ei Mihai. Lungoci, interpretul lui Mihai, juca mulţumitor deşi rolul era destul de greu pentru el. Se ridica acum în picioare în toată statura, lui înaltă şi seuturînd braţul Marinei vorbea.
— Dar nu înţelegi că am, făcut toate astea şi pentru voi, da, pentru tine, pentru mama. Vreau să-ţi dau, lucruri de preţ aşa cum merită frumuseţea ta, vreau ca ea să aibă o bătrîneţe fericită.
— Taci, ucigaşule — răspundea Marina -într-o şoaptă îngrozită — cum poţi să vorbeşti de fericire şi frumuseţe. Mi-ar înceta, suflarea dacă aş atinge numai cu vîrful degetelor bogăţiile acestea pătate de lacrimile, -de sudoarea, de sîngele oamenilor pe eare-i jefuiţi şi-i ucideţi.
Lungoci îşi încruntă sprîncenele, îşi îngroşă vocea şi-şi scoase pieptul înainte, apoi strigă — după părerea Enei puţin cam prea tare.
— Să se apere. Să sa apere de loviturile mele cum mă apăr şi eu de ale lor. Nu mă simt legat de ei cu nimic, eu îmi caut fericirea, mea, a mea, înţelegi. Nu-mi trebuie cea despre care scrie în cărţile voastre. Să mă bucur -cu întreaga omenire peste zece, douăzeci, o sută de ani, în copiii, în nepoţii mei. Nu, eu nu vreau să-pii amîn fericirea mea nici cu: o zi, nici cu un ceas. O vreau toată acum, acum cît sîntem tineri şi clocotitori de putere.
Marina îşi ridică umerii şi capul şi înfăţişe cu o prospeţime spontană indignarea curată în faţa ticăloşiei. Apoi ca şi cum, un gînd străin ar fi copleşit-o se opri deodată încurcată.
39
Spre nemulţumirea Enei, Marina îşi rosti finalul rolului într-o recitare monotonă de parcă n-ar fi fost acolo. Numai la s£îr.şit de tot când oamenii îl ridicară pe Mihai,, Marina găsi o căldură îndurerată, strigîndu-1 pe nume.
După ce se isprăvi repetiţia, Ena îi mai dăscăli puţin. Apoi ieşiră cu toţii în noaptea albă de lună şi zăpadă. Marina se grăbea, umbla repede şi răspundea numai scurt, într-o doară,( la întrebările Anicăi. Voia să fie mai repede acasă. Să se ascundă parcă, sau să fie singură. Ajunse în tindă şi o împresură tăcerea, lucrurile, feţele cunoscute. Totul era liniştit. Mama, fraţii ei dormeau şi se bucură că nu trebuie să schimbe nici o vorbă cu cineva. Luă revista şi o apropie de lampă. Dar nevoia de singurătate nu-i era împlinită. Trecu „dincolo". Nu se făcea foc în camera cea bună şi frigul lucea pe pereţii albi. Atinse cu palma sticla rece de lampă, clăti gazul şi aprinse fitilul. Lumina se revărsă pe covoarele de pe pereţi, pe lada cu ţoalele de zestre, pe icoanele colorate viu. Mirosea a straie curate, a lînă şi a iarnă. La ferestrele mici se îngrămădea noaptea deasă.
Marina răsfoi cu mîini nerăbdătoare revista şi găsi rîndurile pe care le căuta. Inima îl bătea tare citindu-le. Voia să se încredinţeze încă o dată că aşa scrie acolo, că în dreptul numelui lui Mihai sînt înşirate cuvintele pe care le-ia rostit Lungoei. Nu era nevoie, de fapt nu era nevoie să se mai uite, nu le auzise ea de atîtea ori la repetiţie ? Le citi încă o dată. „Vreau să fiu fericit acum... să nu-mi amin nici cu o* zi, nici cu un ceas fericirea..."
închise revista şi o împinse în lături.
Apoi îşi scutură repede fruntea ca şi cum; ar fi vrut să alunge ceva. îşi simţea mâinile şi picioarele grele, o teamă subţire, neagră, nedesluşită îi mustea în adîneul inimii.
Cu paşi osteniţi, şovăitori, se strecură în tindă şi se răsuci multă vreme în culcuşul de pe laviţă. Apoi căzu într-un somn de plumb.
V
doua zi Dionisie porni dis-de-dimineaţă la gospodăria lui Teodor mPWN Stărp, în marginea satului. Era puţin îngrijorat dar călca semeţ şi se t-A—^silea în sinea lui să se âncrîncene şi să se înfurie. Teodor fusese impus cu o cotă prea mare, făcuse contestaţie şi comitetul Sfatului găsindu-i dreaptă cererea îi redusese o parte bunicică. Dionisie se hotărâse însă să-i ascundă lucrul ăsta (după cum ascunsese printre hîrtii şi aprobarea contestaţiei), să-i ridice toată cota şi cu ce prisosea să acopere neregulile pe care le făcuse.
Pe drum îşi cumpănea riscurile. Teodor s-ar fi putut plînge iar la Simion, preşedintele Sfatului şi Simion ar mai fi verificat din nou aprobările contestaţiilor... „Ei şi !... se linişti Dionisie — am. să spun că n-am ştiut că i s-a aprobat şi gata".
De Simion nu se prea temea. Ştia că preşedintele are încredere în el, că-1 găseşte isteţ şi priceput. Mai primejdios era Gavrilă Stănilă, cu el nu era de glumit. Intră în curte la Teodor cu gura mare.
— Dumneata, bade, faci sabotaj, puşcăria are să te mănînce şi pe mine din pricina dumitale. Dar nu mă mai las ; am fost prost de bun pînă acum şi uite că am greşit.
Stărp ridică spre tînăr o privire tulbure, uimită, în care începu să tremure o scînteie de teamă nejudecată.
Dionisie nu-1 alesese la întîmplare, ştia că e un om moale şi nu prea isteţ, cu tragere de inimă pentru muncă dar încurcat şi fără spor. în timpul
40
războiului, soldat fiind, căpătase cincizeci de trăgători dintr-o greşeală şi de atunci rămăsese cu frica în oase.
— Măi Dionisie — zise el cu o voce cam plîngăreaţă — ce-ai cu mine, mă ? Parcă eu nu vreau să dau ? Dar de unde să scot cît îmi ceri ! Oile mi-au murit de cîrceag, am făcut contestaţie şi...
— Dacă dumneata nu eşti în stare să-ţi vezi de animale, cine-i de vină ? Ale celorlalţi de ce n-au murit ? Avem veterinar în sat. Altul în locul meu te-ar putea bănui că ;le-ai lăsat anume să moară ca să sabotezi. Lasă că te-am auzit eu cum vorbeai .şi dacă aş: vrea să-ţi fac rău...
Nevasta lui Teodor începu să strige :
— Ce te-ai pornit, măi flăcăule, împotriva noastră, de ce vrei să ne nenoroceşti. Gîndeşte-te că avem copii !
— Liţă, singuri vă nenorociţi. Eu n-am nimic cu voi, achitaţi-mi cota toată şi-am isprăvit.
Femeia se apucă să se căineze cu glas ascuţit. Dionisie simţi că-i slăbeşte hotărîrea. îşi aminti de cuvintele lui Surdu : „dacă vrei să înşeli pe cineva, caută unul mai prost decît tine". Atunci îl năpădi ciuda pe sine însuşi : „Că a izbutit să mă încalece un viclean uns cu toate unsorile ca badea Vasile, mai înţeleg, dar dacă ei sînt mai tari ca mine, nu-mi mai rămîne decît să mă zvîrl în fîntînă" — gîndi el întărâtat.
Şi mînia pe care O' simţea pe sine însuşi se revărsă deodată asupra lui Stărp. îl dădu la o parte şi păşi ţanţoş spre grajdul unde mugea singura vacă. „Ce-o fi O fi, acum", — îşi zise el.
— Vă iau vaca şi gata — zise.
Şi apoi ca să nu le dea timp celor doi să vorbească, se puse să strige tot el. Auzea glasul bărbatului : un fel de ameninţare nesigură, speriată şi bocetul femeii. Din pricina asta furia îi creştea mai tare. Apoi începu să scrie chitanţele. Ocupaţia asta îl mai liniştea, îl făcea să creadă că procedează legal.
După ce ridică vita din curtea lui Teodor mai trecu la una din gospodării a_ cărei contestaţie fusese aprobată şi le puse în vedere să achite pînă în două zile.
„Acum are să fie mulţumit Gavrilă" — se îmbărbăta el. Totuşi nu-i era îndemînă, se temea să nu se descopere ceva şi umbla posomorit.
Ca să se mai înveselească, de cum amurgi se duse s-o vadă pe Marina.
— N-iam vreme să stau mult — îi spuse fetei — mi-a fost însă dor de tine şi n-am- mai putut aştepta. Obrazul ei se coloră şi se lumină. Ochii ei străluceau ; îşi uitase neliniştile din seara trecută. Nu era destul să-i audă glasul, să-i privească fiecare trăsătură, atît de ştiută şi totuşi nouă, să-i simtă strîngerea de mînă ca să fie pe deplin încredinţată că altul mai bun ca Dionisie nu era pe lume ?
Poate că o urmă de îndoială de care nici ea nu-şi da bine seama i se strecurase totuşi în suflet şi o îndemnă să-1 întrebe.
— Tu socoteşti de-adevărat că omul trebuie să-şi facă numai binele lui şi să-şi cîştige el bani iar de ceilalţi să nu-i pese ?
Dionisie dădu din umeri.
— Asta-i cam aşa, drăguţă.
— Tu ai fi în stare să înşeli pe alţii ?
— Dacă-s proşti şi se lasă înşelaţi — răspunse el pe un ton uşuratic. Apoi tăcu. deodată bănuitor, o privi lung, încruntat.
— De ce mă întrebi ? — zise el posomorit.
41
— Fiindcă la U.T.M. altfel vorbeai. Dionisie rîse din nou dar cu mai puţină veselie,
— Asta te doare pe tine acum ! La U.T.M. spun ce trebuie spus Ia U.T.M., iar aici... aici sînt cu tine... e altfel.
— Asta înseamnă că acolo minţi ? Dionisie şovăi puţin sîcîit.
— Ba nu mint... dar ştii ăia cum sînt... Fireşte au şi ei dreptate — adăugă apoi împăciuitor. Dar ce-i cu tine, astă seară ?
— Eu — şopti ea — n-aş putea niciodată să trăiesc lîngă un om cu două feţe.
— Pe tine, mîndruţă, n-am să te mint niciodată. N-am să ascund nimic de tine, asta mi-e inima.
— Dionisie, nu-i vorba numai de mine. Eu ceea ce gîndesc spun, tot la fel şi aici şi la U.T.M. şi dacă n-aş şti că e bine ce se face acolo' nici n-aş mai călca pragul.
— Marină, tu tot copilă eşti şi cu mintea necoaptă. Dar eu nu-s supărat de aia. Mie îmi placi aşa cum eşti. Las-eă este vreme să te mai deştepţi. Eu sînt mai mare ca tine şi sînt bărbat, Eu cunosc viaţa. Tu nu-ti bate capul cu toate astea şi lasă-le în grija mea, că eu mai multe ştiu şi o să trăim bine. Nu te mesteca prea mult însă în ceea ce fac eu.
Ea îi cuprinse cu mîinile reverele hainei şi-1 privi drept în ochi.
— Spune-mi — zise ea cu glas neliniştit şi pătimaş — tu ai fi în stare să laşi la o parte cinstea şi omenia pentru un folos al tău ?
Flăcăul îşi stăpîni o tresărire. „Oare ştie ceva ?" gîndi. Întrebă la rîndul său cu prudenţă silindu-se să pară vesel.
— Cînd am încălcat eu cinstea ? Haide, cînd ?
— Nu ştiu... nu, vreau să zic... nu te supăra, Dionisie, dar unii vorbesc că prea mult cheltuieşti şi din salariu nu se poate.
— Ei ! asta-i ! Răutatea îi omoară pe vinararii noştri. Şi tu îi asculţi şi mai zici că ţii la mine. Eu credeam că mă iubeşti şi cînd colo... zise el cu tristeţe.
— Ba nu-i ascult, nu-i cred, numai pe tine te cred — răspunse ea cu un fel de îndîrjire dureroasă. Ştiu că nu mă minţi.
—' D-apăi nu ştii — adăugă el mai sigur de sine — că, la ancheta de bani am ieşit curat cum e lacrima ? Atunci de ce-şi mai bat ei gura ?
•— E adevărat — spuse ea — nici nu puteai ieşi altcum la anchetă. El îi sărută ochii lung, cu gingăşie, şi-i dezmierdă obrazul.
— Trebuie să plec acum — îi. şopti — am să-ţi duc dorul pînă mîine. Marina intră în casă şi se apucă să trebăluiască.  Apoi  îşi  aminti că
nevasta lui Pavel lui Ciobanu ştia un fel de împletitură nouă şi că Marina o rugase s-o înveţe şi pe ea. La drept vorbind fata n-avea nici o nevoie de împletitura aceea chiar în seara asta şi poate nici în zilele următoare. Totuşi porni repede împinsă de o grabă nedesluşită. Cu cît ajungea mai aproape de curtea lor, cu atît o cuprindea nerăbdarea, şi un gînd îi stăruia,: „Numai de l-aş găsi pe badea Pavel acasă !" îl găsi. Omul era încă bolnav de pe urma căderii şi sta pe pat, sprijinit pe jumătate de nişte perne. Altfel faţa îi era vioaie şi ochii trezi. Lîngă el sta un ţăran din Vinerea şi vorbeau împreună. Se opriră o clipă cînd intră Marina apoi Pavel continuă :
— Oricîtă ceaţă ar fi fost, o căruţă nu vine chiar în viteză mare şi se poate ocoli.
42
Celălalt îi răspunse.
— Dacă şi voi aţi plecat tocmai cu Lazăr... Bolnavul se întoarse spre Marina şi o întrebă.
— Ce-i, copilă, ai venit să mă vezi ?
—■ Da, vreau să zic... liţa Maria nu-i pe aici ? Aveam, cu ea o treabă.
— Ba-i aici, pe afară.
Nevasta intră cu nişte lemne şi le puse pe foc. Marina îi spuse pricina pentru care venise. Ea se şterse pe mîini, luă cîrligele şi,lîna să-i arate. Tînăra urmărea lucrul, cu urechea încordată spre vorbele bărbaţilor.
—> Lazăr îi şofer bun — spuse Pavel.
—■ Va fi el bun, da-vezi că-i feciorul lui tată-său şi...
— Asta-i ! Bietul Jinaru se cam îndoia el... Şi acum Gavrilă. a ieşit fată mare la anchetă. Totuşi ultimul cuvînt nu-i spus încă.
— Uite, Marină — zise femeia — cum aduci aici cîrligele, şi numeri ochiurile pe faţă.
Omul celălalt vorbi din nou.
— Şi Dionisie ăsta mi se pare că-şi cam face de cap.
— îşi face el pînă-ntr-o zi.
Nevasta lui Pavel îi întinse fetei cîrligele.
— Ia, încearcă şi tu, să vedem-, ai prins ? Era o lînă aspră, sură, cu fire groase.
Cîrligele se ciocneau cu un zgomot uscat,, ca nişte oase în mîinile ei care tremurau.
— Nu aşa, tulai doamne, întorci pe dos acum, ia mai dă-mi mie o ţiră. Pavel tuşi, îşi aprinse o ţigară,  fumul  greu,  amărui se răspîndi în
încăpere.
— Iată, tot stau şi mă gîndese — urmă el — dacă n-aş fi bine încredinţat că n-a ştiut nimeni de ancheta asta, aş zice că Lazăr a bănuit ceva şi că înadins...
— Haide, Marină — şopti nevasta — acum- ai văzut ?
Un vîrtej cenuşiu se amesteca, se rotea în. ochi, andrelele străluceau ciudat, se făceau grele ca nişte bolovani, mîinile moi, de vată, nu Ie puteau prinde, ochiurile scăpau. "
— Tulai doamne, ce faci, ?
— Nu ştiu... nu ştiu... mă dor ochii...
Urechea se deschidea cu de la sine putere, se încorda zadarnic, cei doi schimbaseră vorba, poate din pricina ei. Spunea unul din ei acum despre o viţeluşe...
Marina sta mai departe pe scaun cu răsuflarea oprită privind mîinile Măriei, cu degete scurte şi iuţi, cu o crestătură veche pe unul din arătătoare. Unghia de la degetul mare era învineţită. Se mişcau repede, repede şi firul gros cenuşiu se scurta şi apoi aluneca desfăşurîndu-se. Cît timp trecuse ? Nu-şi da seama. Ar fi voit să-1 întrebe ceva pe Pavel dar nu cuteza nici măcar să-1 privească. Se ridică şi—şi strînse broboada.
— îţi mulţămese, liţă Maria, ştiu eu, da~acum nu mai încerc că mă grăbesc.
Porni spre casă într-un suflet de parcă ar fi alergat-o cineva. Mamă-sa îi spuse.
— Au trimis după tine să vii la repetiţie. Zice că de ce întîrzii că nu pot începe fără tine.
43
„A ! da, repetiţia". Mai erau numai cîteva zile pînă la spectacol.
— Mă duc, mamă.
Fruntea îi era udă de sudoare şi mîinile îngheţate.
— Stai şi mănîncă întîi ceva că te-or mai aştepta o ţîră, doar n-o fi foc.
— Ba nu că nu-mi trebuie mîncare.
Rămase însă locului, cu privirea pierdută în gol şi cu mîinile spînzurînd •de-a lungul trupului.
Tic-tac-ul deşteptătorului vechi se auzea limpede în liniştea care se făcuse.
— Apăi te duci sau nu ? — o întrebă mamă-sa.
Marina ieşi grăbită. Pe gard zăpada pusese o lucire albăstrie. Deschise poarta. Aici lîngă stîlpul ei, cu vreo oră sau două înainte, îi sărutase ochii Dionisie. li găsi pe tineri cu toţii adunaţi în sala de spectacol a Căminului. Ena îi zvîrli o privire severă şi nemulţumită. Nu înţelegea ca acum, aproape de reprezentaţie, tocmai cea mai bună să nu se ţie de euvînt. Începură repetiţia pe scenă. Marina părea că nici nu aude ce se petrece în jurul ei. Anica trebui să-i dea cu cotul ca să-i atragă atenţia că i-a venit rîndul să intre. Cu o mare sforţare Marina rosti primele replici ale Smarandei, dar înainte să ajungă la dialogul cu Barbu ceva se răsuci în fiinţa ei şi se azvîrli în joc cu un fel de patimă arzătoare. Durerea înspăimîntată pe care o ascundea îi da o tensiune, o încordare a întregii ei fiinţe. Cînd M'ihai se dezvălui în faţa Smarandei, interpreta avu o bruscă tresărire ; un fior o străbătu din creştet pînă în tălpi. în minte îi răsăriră limpede cuvintele lui Dionisie : „Dacă sînt proşti şi se lasă păcăliţi de mine..." Şi văzu ca aevea zăpada strălucind pe gard, simţi strîngerea mîini-lor lui şi flacăra ochilor negri lucind în seara albăstrie.
Atunci pe chipul Marinei se zugrăvi un fel de spaimă ciudată, posomorită. Umerii i se îndoiră, pe obraji i se întinse o culoare văroasă şi ochii îi ■crescură într-o seînteiere înnebunită. Ena observă de îndată ceva nou în jocul ei, ceva care ieşea din recomandările pe care tînăra instructoare i le făcuse. O clipă îi trecu prin minte s-o corecteze, dar îşi dădu repede seama că această nouă atitudine a Smarandei era mai tulburătoare şi mai impresionantă.
Lungoci continua să spună replicile lui Mihai... „Nu înţelegi că am făcut toate astea şi pentru voi, da, pentru tine..."
O clipă în locul feţei rotunde şi liniştite a lui Lungoci Marina văzu alte trăsături şi totul începu să se învîrte în jurul ei. „Taci ucigaşule, cum poţi să vorbeşti de fericire..." rosti ea cuvintele Smarandei.
Şi în glasul fetei se simţi, ca niciodată, o rană adîncă, o deznădejde cumplită care venea din străfunduri, o voce smulsă din fibrele inimii în care groaza se împletea cu urmele unei mari iubiri.
Ochii Enei se umplură de lacrimi. După repetiţie, studenta o îmbrăţişa pe Marina într-o pornire de entuziasm :
— Draga mea, draga mea, ai jucat cum nici nu-mi închipuiam. Nu te mint, eşti o adevărată artistă.
Şi adăugă cuprinsă de o mîhnire sentimentală :
—• Avea dreptate bietul Jinaru. Mi-a spus de la început „De Marina mi-aş lega mai multe nădejdi". Asta era părerea lui de la prima repetiţie. Cine s-ar fi gîndit că n-q să mai trăiască atît ca să vadă reprezentaţia...
Obrazul Marinei se înăspri, se împietri parcă. Privea fără să clipească zidul alb. Cît trecuse de cînd. îl auzise vorbind pe Pavel Ciobanu ? îi suna încă în urechi glasul lui gros puţin răguşit, în timp ce în încăpere se răspîndea mirosul amar de tutun tare. „N-am vorbit nimănui despre anchetă... şi cu toate astea parcă-mi vine să cred că Lazăr a făcut-o dinadins,"
44
îşi aminti de zîmbetul lui Jinaru, de privirea neastîmpărată, caldă, de mişcările lui iuţi. Nici nu-şi dădu seama cînd ajunse acasă. Se întinse pe laviţă şi închise strîns ochii. Un somn scurt, neliniştit O' cuprinse. Visă că juca în piesă. Sala era plină de lume şi toţi ochii îndreptaţi asupra ei. Dar ea, Marina, în loc să se bucure, voia să se ascundă. îi era grozav de ruşine dei ceva rău pe care-1 făcuse dar de care nu-şi mai amintea. Voia să fugă de pe scenă dar picioarele îi erau ţintuite. Mişcările ei fără spor erau prinse în lanţurile moi ale somnului. Apoi intra Lungoci, în rolul lui Mihai şi ea trebuia să-i dea replica. Dar pe neaşteptate chipul lui se schimbă şi în faţa ei se făcea că e Dionisie. Atunci o cuprinse în vis o bucurie arzătoare că e lîngă ea, bucurie care se risipi însă deodată şi lăsă în locul ei o nemaipomenită jale. Deschidea gura ca să vorbească dar nici un sunet nu-i ieşea de pe buze şi plinsul îi scălda faţa. Se trezi brusc, cu obrazul ud de lacrimi. Se răsuci grabnic, deschise ochii, începu să se gîndească pe îndelete, încercînd să se liniştească. De ce trebuia să se fră-mînte atît ? Pavel poate spune multe, nu scrie nicăieri că nu s-a putut speria calul şi Lazăr de teamă să se fi prostit. Şi-apoi chiar... chiar dacă Lazăr a ştiut de la Dionisie... adică într-un fel de la ea, Marina... dacă a ştiut de anchetă, asta nu înseamnă că Dionisie e vinovat. I-a putut spune, aşa prieteneşte, fără vreun gîhd rău.
Se răsuci pe partea cealaltă, amarul din inimă nu i se liniştea.
Omul acela care era la Pavel spusese : „Lasă că şi Dionisie îşi face prea-mult de cap." De ce trebuie să creadă ea însă toate prostiile pe care le vorbesc oamenii... La priveghi Dionisie i-;a spus : „Marinuţă, tu să nu spui nimănui că ai auzit despre ancheta aia... fiindcă e secret... secret de partid". Ce fel de secret dacă ancheta a şi avut loc ? Chiar dacă atunci a fost secret, acum nu mai are de ce să fie... Şi-atunci de ce n-o lasă Dionisie să vorbească despre asta ? Lupta contra spaimei dureroase care o învăluia ca un zăbranic. „Am înnebunit ?... îşi spunea. Cum, l-aş putea eu bănui pe Dionisie ? Se vede că nu sînt în toate minţile". Acestea erau cuvinte pe care şi le spunea sie însăşi ca să se îmbărbăteze, dar care lăsau în adîncul inimii un loc gol unde nu pătrundeau. Pe neaşteptate adormi din nou. Şi din nou visul o înfăşură în reţeaua lui. I se părea în somn că aude glasul iubitului şi se grăbea să iasă la poartă. Totul era simplu şi firesc. Flăcăul rîdea cu dinţii lui albi şi-i arăta „Uite ce ţi-am adus de la Sibiu". De mîna lui spînzura şiragul de mărgele. Dar cînd Marina voi să atingă grăunţele de sticlă simţi sub degete ceva ud şi cleios. Boabele continuau să se prelingă şi ea îşi dădu seama că nu erau mărgele ci picături de sînge închegat.
Se trezi speriată, privi în jur şi se bucură că totul a fost vis. Dar bucuria îi era săracă şi nesigură.
La geamurile mici, noaptea lungă de iarnă nu voia să-şi subţie de loc ţesătura deasă şi neagră.
Marinei îi era teamă să mai adoarmă. Rămase cu ochii larg deschişi pironiţi în întuneric. Apoi o auzi pe mamă-sa cum caută chibriturile ca să aprindă lampa. îşi aminti că femeia trebuia să meargă în dimineaţa aceea la Sibiu ca să ducă nişte lînă la o cooperativă. O hotărîre se închegă fulgerător în mintea Marinei. Sări sprintenă din pat.
— Mamă, dumneata rămîi acasă că şi-aşa tuşeşti. N-ai ce căuta pe drumuri. Merg eu în locul dumitale.
* *
45
Marina îşi isprăvi degrabă treburile la Sibiu şi apoi se apucă să-1 caute pe Lazăr Stănilă. îşi amintea numele cooperativei la care lucra dar nu ştia nici strada nici numărul. După ce întrebă în zadar pe un trecător şi pe altul, îi veni în minte să cerceteze o carte de telefon.
Mîinile îi tremurau uşor în timp ce o răsfoia. Poate că nu-1 va putea găsi de loc. Şi atunci ? Nu ştia dacă trebuie să se bucure sau să se întristeze, nu ştia nici măcar bine ce anume vrea să-i spună lui Lazăr, ştia numai că trebuie să .depună toate stăruinţele ca să-1. găsească. Văzu scris în carte numele cooperativei şi alături o adresă. O repetă în gînd. Nu, nu era nici o primejdie că o va uita. Porni apoi pe străzi. Cum îi spusese miliţianul ? A doua la dreapta şi pe urmă din nou la stînga. Da, iată pe tăbliţa fumurie stă scris numele străzii. Se uită la numere. Trebuia să treacă pe partea cealaltă, Şi atunci cineva o strigă dintr-un camion. La volan era Lazăr, chiar Lazăr. Aproape că-i părea rău că-1 întîlnise atît de repede.
— Ce faci tu aici, Marină, pe mine mă căutai ?
— Da, pe tine.
— Te-a trimis Dionisie ?
— Apăi nu chiar. Am avut treburi în Sibiu, am scăpat maşina de unu şi acum fiindcă pînă la şase n-am: ce face mă gîndeam că poate îmi ţii tu puţin de urît.
— îţi ţiu, Marină, de ce nu: ? Vreau chiar să mai stăm de vorbă. însă numai după trei cînd gat serviciul.
îşi dădură o întîlnire. La ora trei Marina se duse să-1 aştepte. Şoferul întîrzie dar ea nu se simţea nerăbdătoare. Un fel de linişte încordată, ascuţită i se aşternuse în suflet. Apoi îl văzu apropiindu-se pe Lazăr, înalt şi spătos cu scurta lui de piele uzată şi cu şapca trasă pe ochi.
— Vino — zise el — haide să ne plimbăm; puţin.
■O luară pe bulevardul principal, oprindu-se din cînd în cînd în dreptul vitrinelor.
Tînărul o întrebă despre ce e nou în Vinerea, despre Dionisie şi despre alţii.
— Eu, acolo, deocamdată nu mă mai pot duce — zise. — Nu-mi dă voie să plec din oraş pînă nu: are loc procesul.
Oftă încetişor.
— La noi nu-i nici o schimbare — răspunse fata. Pavel lui Ciobanu se face bine şi Dionisie a ieşit curat la anchetă, ca şi tată-tău de altfel. Tăcură amîndoi, apoi ea adăugă prefăcîndu-se.
— Tu şi cu badea Gavrilă să-mi mulţumiţi mie.
— De ce să-ţi mulţumim' ?
\— Dacă nu eram eu să aflu de Jinaru că merge să ceară anchetă, voi n-aţi fi ştiut nimic, şi vă prindea ca din oală,
Marina se uita fără să vadă la stofele aşezate în valuri şi în cruciş în geamul unui magazin.
— Parcă tu pentru noi ai făcut-o ? Ai vrut să ţi-1 scapi pe Dionisie al tău.
— Dionisie n-a fost chiar aşa amestecat.
— Zău, tu ? Aşa ţi-a spus ţie şmecherul sau numai vrei tu să mă prosteşti pe mine ? El mai mult ca toţi ar fi păţit-o. '
Ochii ei se pironeau pe o ţesătură galbenă cu pătrate negre;, le vedea fiecare fir. Citi dedesubt. Stofă lînă 95 lei metru. Nu înţelegea nimic. Voia să se
46
desprindă de acolo şi se temea ca genunchii să nu-i tremure. Porni încet pe trotuar. Lazăr era tot lingă ea,
— Şi-apoi eu nu ştiu — vorbi el — dacă mie mi-ai făcut chiar atîta bine, am. ieşit dintr-un năcaz .şi am dat într-altul.
— Te gîndeşti la proces ?
— De bună seamă.
— Lasă, Lazăre, că te achită. Doar nu l-ai omorît pe Jinaru! înadins.
— Nu, Marină, zău, acum n-am nevoie să te mint pe tine. De omorît chiar n-am vrut să-1 omor, ziceam să-şi fi rupt un» picior, să se lovească zdravăn şi să zacă, să mai amîne ancheta. Dacă s-o potrivit aşa, ce vină am eu ! — Adăugă apoi repede ca şi cum' i-ar fi părut rău de cele spuse : — De altfel dracu-ştie. Cu ceaţa aia... Poate nici n-aveam timp să ocolesc căruţa.
Marina vedea dinainte trupul înţepenit al lui Jinaru, mîinile lui încrucişate, pămîntii ca nişte rădăcini şi tufănelele aşezate pe frunte ca să-i acopere rana.
Nu putea scoate nici un cuvînt. Pe Lazăr îl sîcîia tăcerea ei şi continua să vorbească pornit.
— Că voi aşa sînteţi. Vi se pare că nici usturoi n-aţi mîncat, nici gura nu vă pute. Dionisie al tău; îmi spune : „Lazăre, eu n-am grijă că te ştiu băiat deştept, găseşti tu ceva, un clenci pe drum". Şi tata! ,,,Tot ai plecat cu ei..." Toţi s-au lăsat în grija mea, cum era să nu-mi pierd capul. Şi-acum uite...
îşi aprinse o ţigară şi trase nervos din ea. Apoi zise cu o voce mai potolita :
— De fapt avocatul îmi dă: nădejdi. Vezi, că nici nu erami nebun să-i spun ce am pe suflet, i-am povestit că m-am zăpăcit cînd mi-a ieşit calul acela speriat dinainte, că am vrut să feresc camionul să nu nimerim, în rîpă... şi-apoi de ceaţă era ceaţă. Asta toţi martorii o recunosc.
Pe Marina o cuprinse spaima, picioarele îi erau de plumb. Dacă şi-ar fi ascultat inima ar fi rupt-o de fugă departe, cît mai departe de Lazăr, să nu-i mai audă glasul, să nu-i mai vadă faţa.
— Vrei să mergem la cinematograf ? — o< întrebă el.
îi era groază să stea lîngă el două ore, alături în întunecimea sălii. Şi totuşi nu putea să plece acum, aşa, deodată. Flăcăul ar, fi înţeles că ea a vrut numai să-1 descoase... Atunci mai bine să meargă la cinematograf. Cel puţin acolo Lazăr va tăcea şi nici ea nu-i va vedea faţa. Şi-apoi acum nu era tot atît ? îi întinse banii pentru biletul ei şi apoi rămase să se uite cu ochi năuci şi speriaţi, la spatele lui lat îmbrăcat în scurta de piele cafenie, în timp ce tînărul se apropia de cassă.
VI
e auzea din tindă bătaia uşoară în poartă şi fluierătura lungă drăgăstoasă. „A venit..; a venit" gîndi Marina. Un tremur o străbătu şi apoi jalea o înveli ca într-un zăbranic. Rămase aşezată pe laviţă cu mîinile strînse în poală. ,„N-am să mai dau ochi cu el în viaţa mea, am să plec din sat — gîndi ea. Mă duc la vară-mea la Sibiu şi intru în fabrică să lucrez".
Fluierăturile continuau şi deodată în inima Marinei se trezi o dorinţă arzătoare să-1 vadă. Atunci i se făcu ciudă pe ea. Toată ziua îşi spusese că pentru ea Dionisie e ca, mort, că 1-a şters de tot din suflet. îşi spusese acestea şi crezuse şi iată că acum. era destul să-1 ştie aproape ca întreaga ei fiinţă să
47,
tresară, ca obrajii să i se învăpăieze. Îşi duse mîinile la frunte apoi la urechi, încercînd să şi le astupe. „Are să plece şi apoi gata". O durea inima în străfund şi neobişnuită cu această durere nu ştia ce să facă. Apoi o cuprinse mila de Dionisie. „Poate că Lazăr a minţit sau... cine ştie. Poate că măcar nu chiar toate sînt adevărate".
Se auzi din nou bătaia în poartă. „Am să ies să-i spun că nu mai are ce căuta aici, să se ferească din calea mea".
Străbătu curtea pustie şi îngheţată şi deschise poarta. Flăcăul o cuprinse repede în braţe şi-i şopti aproape de faţă într-un suflu arzător.
'•— De ce eşti rea ? De ce mă faci să te aştept atît ? Toată ziua m-am chinuit de dorul tău.
O strânse mai tare cu înfrigurare şi dorinţă. Fata încercă să se desprindă, dar o toropeală fierbinte i se strecura în sînge, îi împăienjenea privirile. Simţea sub obraz, prin haină, pieptul musculos al lui Dionisie şi toată căldura trupului lui. O clipă putea să uite tot, să creadă că nu s-a întâmplat nimic, că Lazăr minte. Nu era destul să-i simţi strângerea mâinii lui Dionisie ca să-ţi dai seama că el nu e în stare de nici o ticăloşie ? Nu, el n-a putut să ştie de toate hoţiile lor.
Tînărul îi căută buzele şi o sărută îndelung. Totul se învîrtea în jurul ei în aceeaşi ameţeală dulce pe care i-o daseră şi altă dată sărutările lui. Dar ceva se răsuci în adîncul sufletului ei şi o dezmetici. Se smulse deodată, îi era scîrbă de ea însăşi.
— Dionisie, pleacă de aici. Să nu mai vii niciodată — zise ea aspru.
— Marină, îţi arde de.glumă sau vrei să mă pui la încercare ?
— Nu, nu, nici una nici alta. Lasă-mă şi pleacă.
— Drăguţă, ce te-a apucat. Poţi să întrebi pe oricine, nu m-am uitat la nici o altă fată.
■— Nu-i vorba de fete.
— Atunci ce-i.
— Eu am crezut că stau de vorbă cu un om cinstit, n-am ştiut că am treabă cu un hoţ.
— Un hoţ ?
Dionisie tresări şi adăugă apoi mai încet. 1— Ce-am furat ?
— De ce te faci că nu ştii ? Dacă venea cu o zi mai devreme ancheta te prindea cu mîţa-n sac. Iei munca oamenilor ca s-o bei tu. Să nu spui că nu-i aşa că am aflat.
Dionisie zise încet cu frică.
— Se ştie în sat ?
Şi strîngîndu-i mai tare mîna, rosti grăbit.
— Cu cine ai vorbit ? Răspunde-mi repede ca să-mi dau seama ce să fac.
— Aşa cum te-am vestit cînd s-a pregătit ancheta ?
— Atunci mi-ai fost de mare ajutor, e drept. Glasul Marinei se frînse.
— Da, de ajutor. Bine vorbeşti.
Apoi adăugă într-o şoaptă înnebunită.
i— L-am omorât cu toţii pe Jinaru, asta vrei să spui.
— Ai bolunzit, 'Marină, ai bolunzit ? Cine-i de vină că Lazăr nu ştie să conducă.
— Dacă n-ar fi aflat de anchetă ar fi ştiut să conducă.
48
— Asta-i treaba lui, eu nu mă bag. Ce-ţi închipui că i-am poruncit „Răstoarnă-1 pe Jinaru ?". Spune-mi mai bine de unde ai aflat. înţelegi că mie nu mi-e tot una. S-a auzit ceva pe la Sfat ? Hai vorbeşte o dată.
Faţa lui se strîmbase de frică. Marina întoarse capul ca să nu-1 vadă şi totuşi nu-i venea să-1 lase să sufere.
— De la Lazăr am aflat. Am fost la Sibiu.
Un suspin de uşurare trecu pe buzele flăcăului. Zise zîmbind.
— De ce mă sperii degeaba ? Şi porcul ăla de Lazăr ar putea să tacă. Nu m-a îndemnat tată-său ? Nu-i hoţ mai mare ca Gavrilă.
— Şi asta înseamnă că tu eşti cinstit !
— Ei, parcă aş fi luat cine ştie ce. Nu poţi să umbli cu miere şi să nu-ţi lingi degetele. Şi dacă-i vorba eu m-am gîndit şi la tine. Vreau să cîştig bani ca să trăieşti bine lîngă mine. Doar nu mă însor cu tine ca să tragem mîţa de coadă.
'Marina ar fi vrut să fie undeva ascunsă, foarte departe. Ar fi vrut să intre în casă, dar totul i se părea că e un vis rău şi tot ca într-iun vis nu se putea mişca. Mîinile îi erau ţepene,, picioarele de plumb, limba încleiată. Prin cap îi jucau frînturi de cuvinte şi de gînduri. „Pentru tine am luat bani ca să fii fericită şi bogată..." Aşa spunea Mihai în piesă. Dar acum e altfel, cu totul altfel. Poate i se pare numai că le-a rostit Dionisie...
într-un tîrziu zise cu glas străin.
— îţi dai socoteală ce faci ? Furi munca oamenilor care trudesc de dimineaţă pînă seară.
Dionisie dădu din umeri sîcîit.Vorbi fără să se gîndească.
— Apăi nu întotdeauna i-am păgubit pe ei. Uneori trăgeam numai de la stat. ' ,
— Cum poţi să fii aşa de ticălos ? — zise ea cu respiraţia tăiată. Tăcură amîndoi. Ea-şi ridică încet privirile spre el. în semiobscuritate îi
vedea faţa pe care o sărutase cu puţin înainte, ale cărei trăsături o făceau pînă acum atît de fericită... Dionisie rosti.
— Dacă nu luam eu, lua Gavrilă tot, înţelege. Tot n-ar fi folosit statul. Ea continua să-1 privească. Plumbul din inimă i se topi. Nodul din gît
i se descleştă şi deodată lacrimile începură să curgă scăldîndu-i obrazul. Se apropie de flăcău, îi trecu mîinile după gît şi începu într-io şoaptă rugătoare.
— Ştiu, Gavrilă, el te-a înnebunit, te-a îmbătat şi tu nu ţi-ai mai dat seama. Te cunosc eu bine. Nu poţi fi atît de nemernic ! Dar nu-1 putem lăsa pe Stănilă să-i jefuiască pe oameni. Haidem împreună, acum' la badea Simion, îi povestim totul aşa cum e. Să ia el măsuri, să-1 reclame pe Stănilă unde trebuie, să se gate cu hoţiile. Te rog eu Dionisie, aşa cum n-am' rugat încă pe nimeni.
Flăcăul se trase într-o parte.
— Nu se poate, Marină, intru şi eu la apă atunci.
— Ţie n-are să-ţi dea o pedeapsă mare, mai ales că zici că n-iai luat cine ştie ce. Dar oricît te-ar condamna, eu te aştept, Dionisie. îţi jur pe ce vrei tu că am să te aştept, doi, trei ani, şi mai mult dacă e nevoie. Sîntem tineri amîndoi, avem vreme. După aia am să mă mărit cu tine şi vom1 trăi cu sufletul împăcat şi curat. Nu-i aşa că ai să mă asculţi, dragule ? Am gîndit întîi că. mi-eşti mai urît ca moartea, că mi-e groază de tine, dar nu-i adevărat. Te iubesc şi acum, să ştii. Vino cu mine. Dacă nu la Simion, atunci la Pavel sau la cine găseşti tu că e mai potrivit pentru asta.
Dionisie o privea uimit.
4 — Viaja Romanească Nr. 3
49
— Fată, tu te-ai stricat la cap ? Cine ai mai văzut să se bage de bună voie în gura lupului. Eu m-am dat de ceasul morţii ca să scap şi tu cînd colo, uite ce mă înveţi._ Mult te-ai gîndit pînă ai spus vorbele astea ?
— Mult, Dionisie, m-am gîndit mult şi ştiu că numai aşa se poate. Ţie nu ţi-e milă de munca, de truda oamenilor, de cît ne zbatem' cu toţii ca să iasă bine ? Şi de alţii ca noi care muncesc peste tot în ţara asta ? Nu cumva ca să intre în burta lui Gavrilă ? Ar fi mare păcat. Şi-apoi ce, pînă la urmă tot o să-1 prindă că n-o să se lase nici oamenii nu ştiu cît. Dar pînă atunci mai poate face destul rău. De ce să fii tu părtaş cu el la ticăloşii ? Nu-ţi fie teamă; de moartea lui Jinaru gîndesc că nu te-ar socoti vinovat. Dionisie, dragule, nu Ştii cum am să te aştept, nici ochii n-am să-i ridic către altul, pînă nu te întorci. Numai tu să faci ce-ţi spun eu.
Pe flăcău îl cuprinse ciuda.
— Taci o dată, nu mai vorbi nerozii că eşti fată în toată firea. Aşa zici că mă iubeşti ca să mă trimiţi în temniţă ? Cum poţi avea inima asta, fată ?
Şi adăugă cu glas mai blind.
— Lasă că acum vei fi fiind şi tu ostenită şi te zbuciumi în zadar, nu ştii ce spui. Meri mai bine şi te culcă. Mîine altfel ai să le vezi pe toate.
Marina nu-i mai răspunse. Tăcea şi îl privea. împietrirea aceea care i se topise pentru scurtă vreme din suflet puse din nou stăpînire pe ea. Nu mai simţea nici jale, nici duioşie ci iarăşi pustiul înnebunitor, golul uscat care i se căsca în adîncul inimii ca o prăpastie şi dorinţa de a nu mai fi, de a nu mai vedea lumina. îşi amintea ca prin vis de un basm în care fata de împărat, după ce s-a măritat cu Făt-Frumos, îl vede dimineaţa cum se preschimbă într-un porc.
îşi descleştă cu greu buzele şi zise.
— Asta-i tot ce ai avut să-mi spui ?
Un fior de teamă trecu prin sufletul flăcăului. „Dacă Marina mă va da de gol..., nu, nu se poate, mă iubeşte, n-a plîns ea cu capul pe umărul meu, acum ?"
Şi repede ca s-o împace îşi căută glasul lui cald şi drăgăstos.
— Ba mai am. Mai am să-ţi spun că mi-eşti tare dragă. Mai tare ca lumina ochilor. N-am gîndit nici cînd că pot iubi atîta o fată. Marină, tu, ca pe o floricică am să te ţiu la piept viaţa întreagă. Numai nu mă mai trimite la temniţă, scumpa mea, că eu şi pentru tine fac tot ce fac. înţelegi, pentru tine.
Ea deschise gura ca să spună „Eşti un nemernic". Dar nici un sunet nu-i ieşi de pe buze. Se întoarse încet -şi intră în casă.
Mamă-sa dormea între cei doi copii ca de obicei. Ca de obicei lampa cu fitilul scăzut ardea, Ea se aşeză pe marginea patului privindu-i pe toţi trei. „Am să plec acum, în noaptea asta şi n-am să-i mai văd".
— Mamă, mamă — chemă ea apoi cu glas sugrumat. Femeia se trezi din somn.
— Ce-i cu tine, fată !
— Mamă, m-ai da după Dionisie ?
Un zîm-bet trecu pe faţa femeii întinerind-o.
— Aşa ? Mă gîndeam eu — zise ea. D-apăi de la mine încă nu te-a cerut. Aţi vorbit în felul ăsta ?
— Mă cere el, n-avea dumneata grijă. Da-mă dai, spune ?
— De ce nu, doar e flăcău de ispravă şi cîştigă bine.
50
■— Şi zestre ! Ce zestre ? Mama rise încetişor.
_ — Parcă tu nu ştii ce ai ? Trebuia să mă scoli noaptea să mă întrebi ! Dionisie cunoaşte că sîntem oameni săraci, da-eu pentru norocul tău am să dau tot ce pot.
— Aşa e mamă ? Pentru norocul meu.
Şi deodată lipindu-şi obrazul de pieptul mamă-si Marina izbucni într-un plîns cu hohote. Femeia o îmbrăţişa.
.T Tac* tu' Proastă — zise ea cu duioşie. Doară  eu  ştiu că-ţi place Dionisie şi-atunci de ce te mai jeleşti. Lasă că se arată a fi om bun, n-are să-ţi facă el necazuri. 9     Fata continua să plîngă.
— Ei, bat-o Dumnezeul ei de tinereţe — zise maică-sa. — Nu mai plînge, tu copilă.
Marina îşi ridică faţa şi-şi şterse lacrimile.
— Du-te acum şi te culcă. Mîine mai vorbim noi.
— Da, mamă.
Stinse lampa şi se ghemui pe laviţă. Aşteptă pînă cînd înţelese că femeia a adormit. Apoi îşi strînse pe bîjbîite cîteva lucruşoare, le înnodă într-o basma, îşi luă broboada şi ieşi în vîrful picioarelor.
Noaptea era neagră, numai cîteva stele luceau palid. Pe uliţele pustii şi îngheţate, pasul ei uşor răsuna, totuşi prea tare. Unde voia să meargă ? Nici ea/nu ştia bine. La 6 dimineaţa avea un autobuz spre Sibiu. Acolo se gîndea să(\meargă, la verişoara ei Ana, maestră ţesătoare într-o fabrică. Pînă la 6 mai er^\destulă vreme, n-ar fi putut însă să mai rămînă în casă. Porni la întîm-plare pe uliţi, mergînd repede. După, o bucată de drum, un gînd i se limpezi. „Dacă eu ştiu de hoţiile lui Gavrilă şi tac înseamnă că mă fac părtaşă la ele..."
Ajunse în dreptul casei lui Pavel Ciobanu, el era secretarul organizaţiei de bază din Vinerea, după moartea lui Jinaru.
„Trebuie să bat acum la poartă, să-1 trezesc şi să-i spui lui. Da, tot ce ştiu... şi despre Dionisie. E mai bine şi pentru el, altfel 1 se vor strînge fărădelegile şi cînd l-or prinde, i-or da o- pedeapsă mai mare".
Rămase în dreptul porţii privind casa ca o pată albă în întuneric.
în urechi îi sunau vorbele lui Dionisie. „Mi-eşti mai dragă ca lumina ochilor... Am să te port la piept ca pe o floricică..."
\   Un vînt subţire, tăios, se ridică de undeva pătrunzînd-o< prin broboadă.
„Nu, nu face să-1 scol pe Pavel, el e bolnav, — îşi zise fata, — mai bine mă' duc la Dumitru lui Drăguş care îi ţine locul".
Coti pe uliţele în pantă, printre gardurile înalte domolindu-şi fără voie pasul. Ajunse totuşi mai repede decît ar fi crezut.
Ridică mîna şi bătu în poartă, încet, prea încet. Degetele îi erau înţepenite ; nu putea lovi mai tare. Un cîine hămăi prelung apoi tăcu. Marina aştepta, nici un zgomot nu venea din casă. Ridică mîna să mai bată, apoi se răzgîndi.
„Am să trec mai bine la tovarăşul Oanţă, secretarul U.T.M.-ului. E mai de înţeles să vorbesc cu el". N-avea mult de mers, Oanţă locuia destul de aproape de Drăguş. Şi din nou Marina se apropie de poarta închisă de lemn. Casa nouă, a tânărului, căsătorit de vreun an de zile, nu semăna la înfăţişare cu a lui Pavel sau cu a lui Drăguş, poarta era şi ea altfel făcută, mai joasă şi mai înflorată. Marinei i se păru însă deodată că aceeaşi casă, aceeaşi curte, o urmăresc ca într-un vis rău. Cotind pe toate uliţele casa o aşteptă pretutindeni cu
4*
51
poarta ei grea de fag în care trebuia să bată ca să-,1 trimită la închisoare pe iubitul ei.
„E mai bine acum pînă nu se adună prea multe" — îşi spunea ea iarăşi. Dar în faţa ochilor îl vedea pe Dionisie cu mîinile prinse în cătuşe şi cu privirea îndurerată a ochilor lui mai negri ca noaptea. „Tocmai tu floricică, să mă pierzi". îşi lipi fruntea de lemnul tare al porţii şi lacrimile îi curseră pe obraz, înmuindu-i inima şi elătinîndu-i hotărîrea.
„Este vreme — îşi spuse ea — chiar dacă plec la Sibiu, pot şi de acolo să-1 reclam pe Gavrilă. Şi-apoi pînă la urmă tot gîndesc că-1 vor prinde şi aşa, de ce să-i fac rău lui Dionisie, tocmai eu, dragostea lui".
Se desprinse de lingă casa lui Oainţă şi porni prin întuneric spre staţia de autobuze. Se depărtase de ea, avea acum, de mers pînă acolo aproape trei kilometri. Noaptea era încă deasă, dar se simţea apropierea zorilor. Şi deodată îi veni în gînd că ziua care urma să răsară era aceea a spectacolului lor de amatori, duminica din 28 noiembrie 1951 cînd pentru întîia oară echipa teatrală din Vinerea avea să joace o piesă în faţa sătenilor. Cu cîtă patimă repetase Marina şi cît de încîntată se simţise cînd a ştiut că, ea va avea rolul principali Fusese una din bucuriile cele mai mari ale vieţii ei. Acum se gîndea la ea, ca la ceva nespus de depărtat, ca la o fericire din altă viaţă, pierdută, de care-ţi aduci aminte ca prin ceaţă. Azi o vor căuta peste tot, apoi vor da de veste în sat că nu mai are loc reprezentaţia. Unii nu vor afla la vreme şi se vor duce degeaba la Cămin. Apoi vor învăţa pe altă fată să joace rolul Smarandei şi piesa se va da mai tîrziu. îşi continuă drumul cu un pas mai nesigur, i se părea că face o faptă urîtă, înşelînd aşteptările tuturor, încurcînd întreaga echipă, înainta însă mai departe zicîndu-şi: „Acuma-i tot atît, pe lîngă necazul meu, asta nu mai e nimic. Vor înţelege cînd vor şti".
Mai merse vreo sută de metri, ceva în adîncul inimii, în ciuda mîhnirii mari ce o copleşea îşi făcea simţit glasul subţire, o silea să se ruşineze „Sînt unele lucruri care nu se fac" gîndi ea. „Dacă fiecare de cîte ori ar fi supărat..." Apoi o cuprinse jalea că nu va mai fi ea Smaranda ; o întrista pierderea ei de parcă ar fi fost o fiinţă vie. „Aş putea pleca şi, mîine" — socoti ea. Atunci o cuprinse un fel de groază de a mai vedea o dată din nou, pe lumina zilei, uliţele, casele, oamenii din Vinerea, curtea ei, sala Căminului, totul, totul. Grăbi pasul, era acum foarte aproape de cotul unde oprea autobuzul; se şi desluşeau în noapte vreo trei sau patru oameni aşteptînd.
„Acum va veni maşina şi mă va duce la Sibiu, dacă aş putea apoi pleca şi mai departe, ar fi şi mai bine".
Se opri totuşi în loc şi rămase acolo ca încremenită vreo cîteva minute. Apoi deodată i se desluşi o botărîre bruscă.
Se întoarse şi o porni într-un suflet spre casă, se strecură înăuntru, după ce se descălţă la uşă şi-şi lepădă broboada. Mamă-sa se trezi.
— Ce-i cu tine, fată.
— N-am putut dormi de fel şi am auzit un zgomot în curte. M-am, sculat să văd ce-i.
— Ei, bată-1 focul lui de dor — zise femeia uşor supărată — doar n-ai să te frămînţi, aşa bolundă, pînă la nuntă ! Culcă-te acum, iar încă puţin dacă vrei, că am să te las isă dormi, diseară doar eşti artistă.
„Nu ştie că am fost plecată" — gîndi fata şi se întinse pe laviţă. Oboseala şi frigul o învinseră. în ciuda amarului căzu într-un somn de plumb din care nu se trezi decît tîrziu.
52
VII
^ e dimineaţă flăcăii şi fetele veniseră să împodobească sala de specta-:j col. Frecaseră geamurile pînă când ajunseră strălucitor de curate, împle-u—tiseră nenumărate ghirlande de brad şi le puseseră pe tavan aşa încît Ena se hotărî să mai scoată din ele. încrucişaseră pe pereţii albi steguleţe noi strălucind în roşu sîngeriu cu altele tricolore, cu galbenul prea tare. înşiruiseră laviţe şi scaune cît mai multe, cu grija ascunsă că poate unele or rămânea goale, penaseră pînă şi cortina. O însufleţire veselă îi stăpânea pe tineri. Numai Marina lipsea. Ena trimisese după ea şi i se spusese că se îmbracă să vină. Era şi timpul. La uşă începuseră să apară primii spectatori pretimpurii : copii care după ce se aşezaseră în primele bănci, de unde îi ridicaseră flăcăii, însărcinaţi cu ordinea în sală, începuseră să se fugărească printre bănci, apoi câte o pereche de bătrâni cu priviri grave. Emoţia aşteptării unui lucru nou le da ceva puţin speriat şi copilăresc în priviri. Bărbatul îşi scotea căciula apoi păşeau amîndoi în vîrful picioarelor reculeşi ca la biserică.
învăţătorul Dincă se strecurase în cuşca suflerului, şoptea cîte O' frază şi întreba.
— Mă auziţi, mă auziţi ?
— Sufli prea tare — îi răspundea Ena.
între culise tinerii actori pufneau de rîs cînd vedeau cum Ena îi machia, pe rînd, pe tovarăşii lor. în sfârşit se ivi şi Marina. Era foarte palidă, cu privirea adâncă şi încercănată.
— Unde umbli tu ? Vii ca o mireasă — o certară: în glumă băieţii.
în timp ce-i punea, fardul pe faţă, Ena continua să le explice celorlalţi.
— Nu intraţi pînă cînd nu vă fac semn,, pe scenă am. însemnat cu cretă, locul unde trebuie să vă opriţi, fiţi atenţi.
Apoi îşi aduse aminte de un ghiveci de flori care trebuia să fie pe scenă şi trimise pe cineva să-1 aducă.
Spectacolul era anunţat la ora trei. Tinerii trecură pe rînd să se uite prin mica deschizătură a cortinei. De acolo începeau să anunţe cine a venit.
— Lăsaţi-mă, mă, şi pe mine, se ruga Anica.
Numai Marina rămase deoparte, întorcând chiar capul de la cortină.
La trei şi un sfert sala era numai pe jumătate plină spre marea nelinişte a Enei. Apoi deodată ca şi cum' s-ar fi dezlănţuit o apă, începură să curgă oameni din toate părţile grămădindu-se la uşă. Curând nu mai ajunseră scau-. nele. Copiii se cocoţară pe pervazul ferestrelor, hîrjonindu-se şi înghiontindu-sej Flăcăii strîngeau ţigara în pumn, azvîrlind priviri ţanţoşe. Cîte unul îşi trecea braţul după mijlocul fetei cu care venise. începuse să miroase în sală a straie de lînă, a praf şi sudoare, iar deasupra tuturor plutea aroma amară a tutunului tare, fumat pe ascuns în ciuda interdicţiei pusă de directorul Căminului. Ochii oamenilor erau măriţi de o aşteptare emoţionată. Tăcerea se aşternu ca o apă cînd cortina se trase în lături.
Marina n-avea_îneă rol în prima scenă, sta în picioare, între culise, tăcută. Nu se gîndea la nimic, i se părea că are un gol mare în cap şi în piept şi nu-şi mai amintea nici unul din cuvintele pe care trebuia să le rostească. Apoi fără să-şi dea seama cum, se pomeni în scenă. în faţa ei se deschidea ca o mare, grămădirea de feţe, desprinzîndu-se nedesluşit din întuneric. O clipă simţi o uşoară ameţeală ca şi cum talazurile omeneşti ar fi îndemnat-o să se prăvălească în ele ca s-o soarbă. înceţoşată,, vătuită răzbătea vocea învăţătoralui
53
Dincă, suflerul improvizat care şoptea o dată şi încă o dată aceeaşi frază cu glas îngrijorat ; atunci Marina repetă cuvintele lui şi încet, încet, începu să se simtă Smaranda. Era copila neştiutoare care află de uciderea preşedintelui Sfatului şi în sufletul căreia se aprinde deodată o mînie curată. Groaza de cele auzite se împleteşte cu o scmteie nouă de dîrzenie.
Marina nu se mai găsi stingheră pe scenă, nici speriată de mulţimea de oameni ce o priveau. Auzi aplauzele răsunătoare cînd cortina se trase, apoi simţi mîna Enei apăsîndu-i umărul şi spunîndu-i stăruitor.
.— Du-te şi mulţumeşte publicului. Haide, ieşi şi mulţumeşte. Treci între Drăguş şi Lungoci. Luaţi-o- voi de mînă, băieţi.
Marina apăru la marginea scenei între cei doi flăcăi şi încercă să se încline aşa cum o învăţase Ena. O cuprinse însă din nou ruşinea şi stîngăcia şi se grăbi să treacă iar între culise, aşteptînd încordată actul II.
Şi iată că Smaranda descoperă pecetea capului de lup la necunoscutul care dormise la ei. Un scurt strigăt de groază pe care şi-1 opreşte repede. O cutremură scîrba, apoi ţîşneşte hotărîrea tăioasă ca un paloş. Glasul, mişcările Marinei erau fireşti şi îndrăzneţe. Un fel de vrajă cuprinse sala. Avîntul ei ca o floare de foc aprinse inimile spectatorilor. Şi căldura lor se întoarse iarăşi spre ea înaripîndu-i şi mai mult jocul. Un fir subţire şi arzător o lega parcă de cei ce o priveau.
în pauza a doua ieşi din nou să mulţumească. Afară se întunecase. Băieţii care aveau în grijă să aprindă lămpile în sală, scăpărară deodată chibriturile şi aprinseră fitilurile. La lumina sarbădă a petrolului Marina îl văzu pe Dionisie. Se afla în mijlocul cîtorva flăcăi, îşi scotea pieptul înainte cu fudulie şi îi rîdea ei, Marinei, cu dragoste şi mîndrie.
Genunchii fetei fură cuprinşi de un tremur nervos, îi auzea ciocnindu-se, după cum îşi auzea dinţii clănţănind. Tot sîngele îi fugi de la inimă. Trecu în culise unde se aşeză pe un scaun. Sub fardul pus de ea, Ena văzu albeaţa de var a obrajilor.
— Ce-i, ţije rău ! — întrebă ea neliniştită. Marina făcu semn că nu.
— Bea un pahar cu apă. Aduceţi-i un pahar de apă. îi trecu mîna pe după umeri îmbrăţişînd-o .şi adăugă.
— Ce vrei, emoţiile începutului. Dar ai jucat minunat, ca o adevărată artistă. Sînt mîndră de tine, Marină.
Fata bău apă înghiţind cu greu şi izbuti să-şi desfacă încleştarea fălcilor.
— Ţi-ai mai revenit ? — se apropie din nou de ea Ena. Putem- începe actul III ?
— Da, da — şopti Marina..
Smaranda se află în faţa lui Barbu şi a lui Mihai. Aude groaznica veste, fratele ei, mult iubitul ei frate e iscoada dinarilor.
Marina îşi simţea limba împietrită, izbutea cu greu să scoată un cuvînt şi în sfîrşit reuşi să-şi rostească replica. Vocea îi suna frîntă, plină de deznădejde iar privirile ei erau înnebunite. Un vîrtej îi trecea prin faţa ochilor, nu mai ştia dacă înaintea ei stă Mihai sau; Dionisie. Jocul său tot era numai jale şi alean. Din sală se auzi deodată suspinul unei fete pe care o înduioşase piesa.
Apoi Marina se opri şi Dincă îi şopti răspicat cuvintele dîrze ale Smarandei. Şi treptat din amarul deznădejdei se alese un gînd înalt, neînduplecat: şi luminos. Sufletul Marinei crescu, ea însăşi se simţi înălţîndu-se. Necazul ei
54
mocirlos era călcat în picioare. O ridica deasupra lui o asprime curată şi scînteietoare ca o piatră scumpă. Nu, nu se mai putea gîndi la ea, la durerea ei, ci la ceea ce era bine să facă pentru satul întreg. Şi mulţimea asta nevăzută de oameni îi da puteri. înfruntîndu-l pe Barbu cu ochi de flacără, ea spune adevărul în faţa ţevii de revolver ce se ridică.
Cînd dopul pus în pistolul de jucărie răsună, Marina căzu dintr-o dată, ţeapănă, aşa cum, o- învăţase Ena, izbindu-se de podeaua de lemn. Prin ochii întredeschişi vedea cum flăcăii din figuraţie pun cătuşe la mîinile lui Drăguş şi Lungoci. încercînd pe jumătate să se scoale, strigă cu toată jalea dragostei răpuse, numele, lui Mihai şi se prăbuşi din nou. în faţa ei era acum numai roşul decolorat al cortinei şi scena pustie.
— Marina ! Marina ! E gata, scoală-te — îi spunea Ena.
Aplauzele răsunau cu, putere. Fata se ridică şi-aşa cum o învăţase instruc-toarea ieşi în faţa scenei. Aplauzele se întăriră. Dionisie se vîrîse în primele rînduri şi lovea şi el din palme cu putere. Marina se uită la el cîteva clipe cu o privire adîneă, aspră şi grea, O' privire ce nu era a ei.
Pe faţa tînărului trecu, o umbră de teamă care-i strîmbă obrazul, făeîn-du-1 străin, de nerecunoscut. îndată însă îşi recapătă obişnuitul lui zîmbet de băiat frumuşel şi încrezut. Marina întoarse capul cu o mişcare atît de bruscă de parcă ar fi smuls ceva şi ochii ei cuprinseră sala întreagă.
Trecu apoi între culise unde stăpînea. o larmă voioasă. Flăcăii s-ar fi zis că-şi ieşiseră din minţi. Strigau, se ghionteau, fugeau după Anica s-o îmbrăţişeze. Cînd o văzu pe Marina, interpretul lui Barbu veni în faţa ei şi-i spuse şugubăţ.
— Hai, moarto. Eu te-am împuşcat, eu te înviu. în hazul celorlalţi o sărută apăsat.
Marina nu-i răspunse, nici nu se feri de parcă ar fi fost vorba de alta.
Şi în timp ce toată lumea o felicita şi glumea zgomotos ea simţi în sufletul isău că a luat hotărîrea şi că nimic nu i-o- va mai schimba. Ştia fără putinţă de tăgadă, că în seara asta chiar, sau cel mai tîrziu a doua zi dimineaţa, va da în vileag fărădelegile lui Stănilă şi ale lui Dionisie.
55
ÎNTR-O PRIMĂ VARA...
Reporta)
FLORENŢA ALBCJ
I
e vom întoarce-n Ghiuverle într-o primăvară strălucitoare, festivă ; Caişii şi piersicii, tremurători şi firavi azi, vor fi atunci un cer de floare şi viţa de Murfatlar, de pe coastă,
va trimite pe brize străvezii, aroma ameţitoare a viei înflorite.
...Ţi-aduci aminte sacagiul, bătrînul sacagiu, cotiga veche şi măgăruşii lînoşi
care concurau, cu vocile lor de coloratură, difuzoarele prinse-n aguzi, lîngă sfat ?
Acolo-n parcul larg,
presărat cu verbine şi moţul curcanului
vor fi fîntîni arteziene
şi din pămîntul zgîrcit
va ţîşni apă
pentru tot satul;
Atunci vor cînta în voie
viorile, la radio —
şi nu vom mai vedea măgăruşii
iîrînd sacalele de-a lungul uliţelor prăfuite
II
Mi-dduc aminte ca acum, seara aceia, Ia sediu. Erau într-o şedinţă oameni cu irunţi severe, îmbrăcaţi în aba aspră, cu pălăriile mari,
împletite din rogoz şi din papură, —
aşezate pe genunchi;
Erau oameni încălţaţi cu opinci,
se mişcau greoi
şi vorbeau stîngaci
şi încercau s-audă cum sună,
cuvintele din cărţi
ciudate, isteţe.
Erau acolo,
adunaţi să hotărnicească pămînturile,
să orînduiască pe iaţa cîmpiei
lanurile, livezile, via.
Se spuneau ciire mari —
sute de hectare,
sute de vite, mii de tone...
erau cifre mari,
pe care nu poţi să le-nchipui, să le pipăi.
Erau cifre mari,
dar spuse de oamenii aceia
căpătau viaţă
puteai să le apropii de ochi, să le vînturi în palmă, să le-ncerci în dinţi,
cum încerci bobul de grîu, cînd e copt.
Acolo, sub ochii noştri,
se năşteau alte rîndueli,
cu alte temeiuri.
Se-amestecau pămînturile,
cum se-amestecă apele
şi se-nfiorau oamenii,
în faţa lor înşişi,
întîlnindu-se altfel,
recunoscîndu-se,
cunoscîndu-se.
Oamenii cîmpului, cu profiluri severe, cu feţe arse de soare, hotărau, hotărniceau, orînduiau —
acolo, aproape de pămînt şi de soare
III
Era o iată subţire
şi veselă şi gureşă ca o ciocîrlie
şi tînăiă
Umbla printre rafturi de cărţi, cu tinereţea ei — nu ştiu cum — ca o lumină.
Veneau tractoriştii din brigada de cîmp, —
îi cereau, pentru orele de răgaz,
poeziile lui Eminescu
sau romanul lui Pavel Korceaghin.
Veneau cale de kilometri, pe jos,
să ia cărţi.
Înţelegeţi ?
Cale de kilometri.
Şi fata aceia, nu ştia că sub ochii ei se săvirşeşte o minune, nu ştia că ea
şi rafturile acelea, pline de cărţi, aşezate într-o fostă crîşmă gheboşită şi afumată — fac împreună — minuni.
Nu mai ştiu cum o cheamă.
Dar mi-amintesc cum, într-o seară —
a vorbit prima oară la difuzor,
la ora locală —
cu vocea subţire, tremurătoare,
despre superstiţii.
IV
Da, ne vom întoarce-n Ghiuverle,
peste o primăvară, două.
Amiaza fierbinte
are să coacă secara
şi macii pămîntului
au să-şi sune culorile-n vînt
şi miresmele au să tremure
şi briza dinspre mare
are să apropie şi să depărteze
pămîntul -—
ca un alt talaz nestîrşit — şi toate bogăţiile colectivei au să iasă-nainte.
58
Vom trece printre lanuri de secară,
printre sute de piersici şi gutui,
vom cutreera gorganele,
care ridică între vînturi
păşunile fragede
şi-un om din Ghiuverle,
poate un cunoscut de-acum,
ne va vorbi atunci
despre alte planuri de viitor,
despre alte recolte,
despre alte case de cultură şi şcoli.
Şi, ca oameni care ne-am obişnuit cu minunile, are să ne pară totul firesc.
$1 ZIUA A VENIT
TITEL CQNSTA N TINESCCI
rămuite de pietre şi linii de hotar, îmbrăţişindu-se noaptea pe-ascuns, ţarinele aşteptau să se facă ziuă.
Oamenii se-ntrebau de sănătate.
Atît ştiau să-şi spună de prea multă bucurie.
— Nu-mi vine să cred că-i pămîntul nostru !
şoptea unul. I-a răspuns vecinul de sărăcie şi casă: —■ De ce să nu crezi ?
Intreabă-ţi palmele care^au robit la stăpîni,
întreabă-ţi umerii care-au plîns sub sacii stăpînului,
întreabă-ţi opincile rupte
pe care azi le-ai aruncat,
cît glod au înghiţit pe moşia stăpînului
şi-ntreabă-ţi noaptea
şi dimineţile
şi vitele
şi pomii
care ţi-au ştiut foamea şi ţipătul înăbuşit al revoltei, de ce sînt astăzi toate ale tale !" Vecinul şi-a dat căciula pe ceafă, li tremura barba aducîndu-şi aminte. Şi-a tăcut.
59
Şi ziua a venit
ca o pasăre, zburînd dela o ţarină la alta.
A fost o întîlnire de oameni,
de priviri spre lumină,
nevoi cu nevoi,
dureri cu dureri,
dragoste cu dragoste.
Pluguri şi cai şi căruţe,
toate-adunate laolaltă.
Şi-au fost zvîrlite cu sete,
pietre şi linii de hotar.
MARELE SĂRUT
acă munţii s-ar căuta în braţe să se strîngă, ar fi poate o furtună de tunete lungi, o-nlănţuire de stînci şi haos
şi neguri şi ecouri. Şi-ai auzi vuetul surd al pietrei sfărîmate, curgînd ca o lavă spre-adîncuri.
E altfel întîlnirea dintre pămînturi.
Totul e şoaptă şi linişte,
ca o palmă furişîndu-se-n iarbă
s-o caute, s-o cheme pe cealaltă.
Totul e încremenit sub lună,
cai şi focuri şi scîncet.
Şi-n această uriaşă mare de linişte,
pămînturile vin unul către altul
curgînd sau plutind,
nici eu nu ştiu.
Se contopesc, se pătrund
fără ţipăt,
se-acoperă să nu le afle noaptea.
Şi-n miezul lor,
din clocot, din sămînţă,
se rotunjeşte marele sărut.
In zori vin plugurile pregătind ospăţul.
JURA Ml Ar
iocîrlia a zburat peste pămînturi. Au venit oamenii rîzînd, sfătuindu-se şi vorbele noilor stăpîni sunau ciudat de frumos : — Pămîntul nostru. —• Pămîntul nostru.
Şi năvăli ca printr-o mare poartă, lumina peste grîuri, lumina peste fire. încleştate-n iubire,
pămînturile-şi jurau să nu se mai despartă.
MERSUL PE C/MP
ersul ţăranului pe cîmp are ceva în el, fără sfîrşit. Poate fiindcă de fiecare fir de grîu, de fiecare lujer, e legată o bucurie, o taină.
Şi-n mersul lui pe cîmp,
dă fiecărui fir de grîu şi lujer,
mîngîierea sfioasă a palmelor aspre.
Nemărginit e cîmpul, fără hotar, fără opriri.
Priveşte-1 pe ţăran
cînd îşi deschide poarta să plece.
De-1 întrebi: încotro ?
El îţi răspunde : încolo !
Ceva larg şi nedefinit ca o revărsare de ape.
De-aceea mersul ţăranului pe cîmp are ceva în el,
fără sfîrşit.
BUNĂ DIMINEAŢA!
ION SOFIA MANOLESCa
ună dimineaţa noua mea zăpadă! Numai bucuria sufletul ni-1 vadă. Cîntecul ni-1 spună altă bucurie Sufletului nostru din copilărie.
Clinchetul sau rîsul stins de clopoţei Mi-1 aud la sănii peste anii mei. Peste albe şesuri, doruri şi zăpezi, Lunecarea clipei nu mai poţi s-o vezi.
Bună dimineaţa satul meu de-atunci!
Se mai joacă vîntul serilor prin lunci ?
Pe cîmpii întinse vara mai rămîne
Să-şi mai strîngă-n poală foşnetul de grîne ?
Călărind pe rîul timpului adînc, Mi-a ajuns zăpada pînă la oblînc. Mustul din ţărînă urcă-n rădăcini — Stinsă este cearta vechilor vecini.
Nu mai vin ţăranii azi la judecăţi In cămăşi de trudă, rupte în bucăţi. Nu ne mai ucidem lacomi de pămînt, Cu ogorul prindem altfel legămînt.
Inima-i rămasă porţilor deschise Prin livezi albastre pline de caise. Plugul primăverii cîmpul mi-a arat, sufletul prin ierburi mi l-am scuturat.
Bună dimineaţa noua mea zăpadă ! Brazdele, belşugul rodului le vadă. Cîntecul mi-1 spună altă bucurie ; Mi-a intrat tot satul în gospodărie.
62
5
CÎTEVA SĂPTĂMÎNI LA SĂRULEŞTI
REMUS LUCA
osesc 'la Săruleşti într-o după amiază de ianuarie senină şi călduţă. Pe eîmpuri mai stăruie un strat subţire de zăpadă care se topeşte. Sania mă duce pe un drumeag lăturalnic, printre tarlalele întovărăşirilor. Caii trag din greu. Drumul e moale, plin de băltoace. Peisaj specific, oîmp întins ca în palmă, ici colo pîlouri de saleîmi, petece de vie-hibrid — j! neîngropată, stoluri de ciori stîrnite de trecerea noastră, iun iepure gonind
ţ        speriat, undeva departe o fîntînă ou o cumpănă foarte înaltă : Bărăganul. \ Mergem de vre-o jumătate de ceas şi nu văd satul. îl întreb pe ţăranul
1 care mă duce cu sania lui.
•* —■ E colea, în vale. Ajungem numaidecît.
I Omul se arată rezervat. Răspunde seurt, fără comentarii, la întrebările
| mele. Sînt opt întovărăşiri în comună. Cea mai veche împlineşte vre-o opt
t ani de la înfiinţare. N-au mai rămas pe dinafară decît vre-o şapte familii. I Interlocutorul meu e şi el „întovărăşit". Cum au ieşit ? Bine. Unii chiar bine
k        de tot. Colectivă se face ? E vorba să se facă. îl întreb direct: '~- —■ Dar dumneata ce (părere ai de colectivă ? Intri ? t — Păi... nu-i ©xdus, îmi  răspunde  el  în doi  peri. Apoi, aprinzînd
} ţigara cu care îl servesic după ce a oercetat-o mult timp cu o curiozitate bine î        jucată, mă întreabă, fără să se uite la mine :
—■ Veniţi în chestia 'colectivei ? : —• Nu, îi răspund, pentru munca culturală. •
—• Aha, exclamă el, apoi tace un timp. Şi de-odată : \ —- lEu cred că se face. Se face şi la noi. E un curent. La Pîrlita sînt I o sută de cereri —• am auzit. Şi la Nioolaie Bălceseu sînt multe cereri. Şi de
lf J1^ smit cereri. Dar oamenii mai stau pe gînduri. E ceva, să faci colectivă. T?u-i uşor. Dar, cum spusei, e un curent l Şi iarăşi taoa brusc Mă încearcă, privindu-mă dintr-o parte cu un
surîs semnificativ :
— Dar poate pe dumneavoastră nu vă interesează asta, dacă ziceţi că veniţi pe linie culturală... p Răspund: ,
:( —■ Mă interesează. Cred că azi problema asta interesează pe toată " lumea.
63
Oftează r
—• Da. Interesează pe toată lumea. Aşa-i acum. Ce mai ? E un curent. Toată ţara. Ştiu, că eu mai umblu. Şi citesc şi ziarul. Sînt abonat. Scrie mereu că aici şi acolo s-a ifăcut o gospodărie, ori că s-au mai înscris o sută de familii. Aşa ! Sîniteţi de la ziar ?
— Nu sânt de la ziar, răspund-
Am impresia vagă că nu mă crede. Un timp mergem în tăcere. Din cînd în oind îndeamnă caii. Mi-i foarte greu să „citesc printre rînduri" — cum se zice —■ în cuvintele însoţitorului meu, dar devine evident pentru mine că atitudinea sa (şi nu mă îndoiesc că nu e numai a lui ci şi a celorlalţi ţărani) faţă de problema colectivizării demonstrează că fenomenul a intrat în faza lui de masă. („E un curent" —■ cum zice el). Şi-mi notez în gînd, pentru mine : „Iată documentarea. Se oferă de la sine. Fără să o cauţi anume. Trebuie numai să ieşi la faţa locului". Şi, mă gândeam că-nii va fi greu printre aceşti oameni. Regiune necunoscută mie. Oameni cu care n-am avut de-a face decît sporadic. Nu-i ştiu. Nu le cunosc obiceiurile, firea, tradiţiile. Şi mă încearcă emoţia, nu pentru ceea ce aveam de făcut în domeniul muncii culturale, ci în acest doimeniu al investigaţiei într-un sector încă vag cunoscut al realităţilor ţării noastre,
O cotitură, pe lîngă un pilc de salcâmi, drumul coboară şi văd satul, într-o vale largă, nu prea adîncă. în marginea de răsărit, se întrezăreşte stuful Mostiştei. Satul e mare, destul de întins, dar n-are o aşezare prea fericită ; e jos, Sn jurul unei bălţi. Aici şi-a împins boierul de odinioară şerbii să-şi facă sălaş pe locurile mai puţin proprii agriculturii; aproape de smârcuri, în umezeală şi friguri de baltă ca să aibă el cît mai mult spaţiu cultivabil. Casele vechi din vale, aproape toate au igrasie pînă aproape de tavan, cu pivniţele veşnic inundate, cu apa din fîntînă sălcie. Sînt explicaţiile interlocutorului meu.
— Acu, după reforma agrară, ne-am mai făcut şi noi case mai în deal. E mai sănătos. Şi-ai văzut dumneata, la gară, s-a deschis vatră de sat. în cîţiva ani, acolo o să fie un sat mare şi făcut frumos. Au şi electrică.
Ajungem la sfatul popular. îmi iau rămas bun de la om. Mă întreabă :
— N-ar fi mai bine la şcoală, dacă aţi venit pentru munca culturală ? Rîd :
— Nu. Vreau să vorbesc cu preşedintele. Rîde şi el :
— Da. Poate că tot pentru colectivă aţi venit şi dumneavoastră. Dar pe linie culturală. Mai e un tovarăş de la Bucureşti.
—■ Nu, zic. Am venit pentru căminul cultural. —• Da. Se înţelege, zioe el şi surîde.
Sînt sigur că nu mă crede. Ne spunem la revedere şi intru în sediul sfatului popular.
©
Lume multă pe culoar. îl caut pe preşedinte. E un ţăran bine legat; are vre-o cincizeci de ani ; iute, neastâmpărat, vorbeşte repede, decis. E foarte ocupat, dar găseşte timp şi pentru mine. Se bucură că am venit pentru munca culturală.
— E nevoie, zioe el. Cît timp staţi ? O lună. Foarte bine. Trebuie să-ţi găsim o gazdă. Dar nu te supăra, trebuie să aştepţi puţin.
Aştept. Şed pe un scaun în biroul preşedintelui. Fumez şi ascult. Se
64
perindă inşi după inşi. Sie definitivează registrul agricol şi oamenii vin să-şi controleze partidele. în general e vorba de doi-trei ari de teren, omis sau calculat în plus la măsurătorile cadastrale. Unii insistă mult, chiar pentru un ar, care 'lipseşte din evidenţa sfatului; vechiul şi învechitul simţ de proprietate. Aud însă voci şi văd atitudini oare-mi permit să înţeleg că instinctul de proprietar a fost serios zdruncinat în vremea noastră. Un ţăran mai tînăr, cam fercheş pentru o zi de lucru în care ne aflăm, cizme de box, pantaloni strimţi şi o scurtă îmblănită cu guler larg din piele de miel, cu căciulă rotundă, strimtă cum se poartă pe-aici, zice, explicînd larg :
— Eh, aveam fr-un ar şi ceva, o plantaţie, acolo în capul viei. Văd că  nu e.
—• Fă contestaţie, îi explică secretarul. Uite hîrtie.
— La ce s-o mai fac ? Iar măsurători, hîrtii, catastif. Nu-mi trebuie.. Parcă ce ? Tot se face colectivă. Crezi că nu ? Eu zic că se face. Pămîntu-i acolo. Devine că se comasează şi tot nu pleacă de-aoolo.
— Dar dacă4 ai, îl întrerupe altul, de ce să nu faci contestaţie ?
— Păi ce, dacă-1 am. Poate-s eu în greşeală. Poate nu-1 am şi mi se pare mie că-1 am. Iese că nu-1 am şi-atunei degeaba mi-am pierdut vremea. Şi rîde : te joci cu cifrele ?
Explicaţia, secretarului, la nedumerirea mea, nu mă convinge. „De fapt, îmi spune secretarul, intrînd în întovărăşiri, prin comasările care au avut loc, proprietăţile rămase cantitativ aceleaşi, sînt situate acum în alte perimetre. El şi-a avut loturile, să zicem în „Pămînturi", acum însă, le are în perimetrul întovărăşirii care se află, să zicem Ia „Armanu". El chiar dacă face contestaţie, îşi primeşte doar suprafaţa de pămînt, în locul cel nou al întovărăşirii, şi nu pămîntul lui propriu zis. Şi nu-i sigur că o să primească şi cele două şiruri de saleîmi. De-aceea nu insistă". Nu mă convinge pentrucă-i vorba numai de aspectul tehnic al chestiunii. E însă aici vorba de o anumită modificare ce ţine de conţinutul moral al lucrului. E o anumită desprindere de „sfînta proprietate". Se cunosc destule cazuri, în trecut, cînd pentru o brazdă, fraţii au ajuns să se omoare cu sapele. Şi procesele nenumărate în care se cheltuiau bani întrecînd înzecit valoarea pămîntului în cauză, ruinînd familii şi îmbogăţind pe avocaţii venali. Vremea aceea e foarte departe. Azi nu-1 mai pot vedea pe Ion îngenunchind şi sărutînd pămîntul. Pămîntul nu mai e un scop în sine, o valoare în sine, ci numai un mijloc de producţie; şi nu-i vorba de o socoteală pur economică, în „renunţarea" acestui ţăran, ci de o transformare, sau în orice caz un început de transformare în concepţia sa. Faptul că nu toţi manifestă această atitudine încă nu infirmă părerea mea. Fenomenul e nou, 'dar el e în plină dezvoltare şi în curînd va deveni dominant. Şi nici nu poate însemna că ţăranul nu va continua să-şi iubească pămiîntul1; şi-l va iubi aşa cum şi muncitorul îşi iubeşte maşina, dar nu-1 va mai diviniza. într-o poezie a sa, poetul maghiar lozsef Attilia, spune că singurul stăpîn al maşinii e muncitorul, fiindcă el o cunoaşte şi ştie s-o hrănească şi s-o silească să producă ; şi ţăranul nostru va tinde tot mai mult şi va ajunge nu prea departe în viitor, să stăpânească astfel pămîntul, nemailăsîndu-se stăpînit de el.
Cred că-i o explicaţie mai plauzibilă. Iar pentru mine, o experienţă de viaţă interesantă pentru că © un lucru nou asupra căruia îmi dau seama că mai e încă nevoie să reflectez.
5 — Via(a Romtnească Nr. 3
65
Pînă a nu pleca, ţăranul acesta care nu se zbătea să i se recunoască „fr-un ar şi ceva" primind lipsa aceasta aproape cu nepăsare, fusese întrebat de un altul:
—• O să te ocărască femeia, bre 1 Ce-o să zică ea ? — O să zică ea oeva, că d-aia are gură, să zică.
Mă gîndeami: e apro'ape sigur că va avea loc o discuţie în familie. Poate se vor certa. întrebarea celuilalt are poate un tîlc, de ei numai ştiut. Poate-i o femeie arţăgoasă. Poate şi răspunsul celuilalt îşi are semnificaţia lui, voalată. (Mi-i .destul de greu să reconstitui, fiindcă, oricum, oamenii de pe îa noi de prin Ardeal, pe care îi cunosc mai bine, sînt parcă altfel, au alt stil şi alte vorbe, cînd trebuie să se înţeleagă în faţa străinilor, fără ca aceştia să-şi poată da seama care-i situaţia reală). Conflictul e în orice caz probabil — şi bine înţeles un conflict cu semnificaţii ou totul noi. Şi nu-i exclus ca omul însuşi de care-i vorba să ascundă sub altitudinea lui aproape nepăsătoare, frărnîntări nebănuit de profunde, fiindcă-i greu de presupus că se desface chiar aşa de uşor de ceea ce socotise din totdeauna că îi aparţine; ideea cea nouă însă îl ţine, îl urmăreşte, fiindcă e rezultatul direct al fenomenului istoric pe care ţărănimea îl trăieşte şi-i poate cu atît mai ispititoare, cu cît în propria lui conştiinţă e o chestiune încă nerezolvată, şi-1 atrage poate şi pentru că bănuie de pe acum satisfacţiile morale pe care rezolvarea unei astfel de probleme ţi-o dă şi pentru că prin ea el poate să se deosebească de mulţi din concetăţenii săi. Şi-mi notam în minte : poate am aici la îndemână, un nou subiect de nuvelă. Trebuie numai descifrat. Şi pe urmă scris. Ai nevoie de imaginaţie nu să inventezi fapte, ci doar să le .cauţi, să le găseşti şi să le. organizezi.
Spre seară, preşedintele îmi spune :
— Mergem. Ţi-am găsit gazdă. E un gospodar cinstit. O să dormi şi o să mănînei la el. Din preţ, o să te înţelegi cu el. Dacă o să ai supărări, ne anunţi. Dar nu cred.
Ajungem curând. Prin lumina sură a amurgului văd bătătura nu prea largă, dar orânduită. în stânga o şură, o căruţă. Din marginea unei grămezi de coceni, câinele ne salută -cu lătrături înverşunate. în 'dreapta, bucătăria de vară, învelită cu tablă. Casa e în mijloc, nu prea mare, nu prea înaltă. O casă bătrânească, acoperită cu stuf, cu ferestre nu prea largi în această parte. E lumină în bucătărie. în tindă, văd vatra şi cuptorul mare de paie. Intrăm.
— Bună seara. Bucuroşi de oaspeţi ? întreb. —■ Bine aţi venit. Şedeţi.
E cald. Stăpânul casei e un moşneag înalt, aproape de şaizeci de ani, o figură simpatică, ochi vii, ce se văd negri în lumina lămpii de gaz. Soţia lui, o femeie ca de cincizeci —■ cincizeci şi cinci de ani, scundă, corpolentă.' Are o figură aspră şi glas răstit. Sînt amîndoi rezervaţi, po'liticoşi, vorbesc puţin. Mi-am dat seama mai tîrziu că-i numai o atitudine de circumstanţă, că în fond sînt tot aşa de ospitalieri ca şi oamenii din Ardeal sau din Moldova şi că aceasta-i o trăsătură 'caracteristică pentru poporul nostru, şi diferă doar în manifestările ei; în unele părţi din cîmpia ardeleană, primirea oaspeţilor, chiar neaşteptaţi şi solicitarea sălaşului, se petrece ca un veritabil ritual, cu întrebări şi răspunsuri de mult statornicite, definitivate prin uz ; şi poţi lesne ghici din exactitatea replicilor sau inversarea lor voit manifestă, din intonaţia
66
vocii, cît e de bine venit' oaspele. Aici lucrurile decurg mai la întîmplare, cu mai puţină ceremonie şi mai puţină rigiditate. Discutăm despre lucruri generale şi doar spre sfîrşit, preşedintele întreabă :
— Ei, nea Ionică. Poţi găzdui vre-o două^trei săptămîni pe tovarăşul ?
— Eu ce să zic ? Ce zici Zamfiro ?
— Eu ce să zio ? De ce să nu-1 găzduim ? Se vede a fi om cumsecade.
Impresia mea, că am venit aici la întîmplare, c totuşi nefondată. Lucrurile fuseseră discutate înainte şi omul acceptase. Dar au oamenii de prin partea locului o predilecţie die a nu preciza, de a dezvolta discuţia cît mai ocolit, aşa cum sezisează cu deosebit simţ al umorului Marin Preda în multe locuri; le place vorba bogată şi cît mai vagă, în care ideea principală e mereu împinsă la fund şi numai din cînd în cînd lăsată să iasă Ia suprafaţă; e un fel de a vorbi mai mult prin aluzii,, a nu zice niciodată categoric nu sau categoric da, ci mereu „păi" şi „poate" şi „eu ce să zic" ? şi „O fi ? cum să nu fie ?" şi aşa mai departe. E pentru mine destul de greu să urmăresc chiar firul logic al discuţiei -ce se încinge despre gospodăria colectivă.
— Nici nu poate să nu fie ibine, zice gospodarul. Trebuie să fie bine. ■— Dar dumneata te înscrii ?
— Ştiu eu ? Cred că m-aş înscrie, dacă o fi vorba la adică. —■ Faci cerere ? O semnezi ?
Omul priveşte mirat. Şi mirarea lui pare cel mai sincer lucru din lume, dar din răspunsul său, înţeleg că-i o mirare simulată, şi admirabil simulată: —■ Păi se poate fără oerere ?.
«
A doua zi fac cunoştinţă cu membrii corpului didactic, trei învăţătoare, directorul şcolii de patru ani şi cu directorul căminului cultural. Punem la punct un proiect de serbare culturală (o piesă într-un act, alcătuirea unei brigăzi artistice de agitaţie, oor, echipă de dans, etc) şi ne punem pe lucru. Tinerii oare se arată 'dispuşi să ia parte îmi fac o impresie deosebită. Sînt entuziaşti şi hotărîţi. Ne împrietenim curînd. Remarc destule semne de maturitate în gândirea lor. Privesc cu multă seriozitate activitatea aceasta şi mai ales caută să-i dea un conţinut practic. Ideea brigăzii artistice de agitaţie e primită cu însufleţire. Şi de la început, căutînd temele', înţeleg că-i preocupă mai mult utilitatea practică a manifestărilor artistice. Satirizarea celor ce fug de sarcinile obşteşti, a celor care nu-şi respectă obligaţiile faţă de stat, etc. „Trebuie, îmi spun ei, să facem şi evidenţieri, căci Ia noi cei mai mulţi oameni sînt cinstiţi şi buni". La alegerea piesei aceeaşi preocupare pentru utilitate maximă. E preferată piesa în care e vorba de colectivizare. Un scurt schimb de -cuvinte :
— Bre, ce-o să zică taică-tău, de ce zici tu acolo despre foloasele agriculturii socialiste ?
—■ Ei, lasă că ştiu eu oe-o să spună.
— Te dă afară, mă.
— Ei, mă dă. O să zică şi el acolo : oe-ţi veni Costică să zici de colectivă pe scenă ? Nu-mi tot zici destul acasă ? Iar eu o să zic : Păi am să-ţi mai zic, tată.
Rîd cu toţii. Se pare că-i la mijloc un conflict familiar, cunoscut bine celorlalţi. Am aflat imai tîrziu că acest Costică e utemist şi şi-a luat angajamentul într-o şedinţă că-1 va convinge pe taică-său să se înscrie în gospodăria
5*
67,
colectivă. Auzind de asta, taică-său s-a cam oţărît: „S-a găsit cine să mă înveţe pe mine". Şi probabil, rănit în orgoliul său de părinte, s-a încăpăţînat să reziste.
Repetiţii zilnice. Interes crescînd printre tineri. Numărul amatorilor sporeşte continuu. Vestea s-a răspîndit prin sat. Mă întreabă şi gazda despre serbare, despre tinerii care participă. La fiecare nume, aprobă. îi 'cunoaşte. I-a mai văzut dansând. I-a mai auzit eîntînd. Şi în concluzie: „I-aţi ales bine. Au talent". înseamnă că preocuparea aceasta nu-i numai a tinerilor. S-a aflat şi despre brigada de agitaţie. îmi spune gazda: „E frământare, tovarăşe. Mulţi se gîndesc că o să fie vorba şi de ei. Dar nu e rău. E bine".
Şi vremea a trecut repede. învăţătoarele şi-au dat concursul la pregătirea corului, a dansurilor, eu mă ocup de brigada de agitaţie şi de piesă. E şi pentru mine un lucru nou, dar nu-mi displace. îl găsesc interesant şi plin de surprize.
Şi într-o sâmbătă după amiază, spectacol. E anunţat pentru ora 4 după amiază. La 3 sala căminului cultural e arhiplină. înoepem mai devreme. Sala e atentă la conferinţa despre luptele muncitorimii în 1933. Corurile mult aplaudate. Dansurile primite cu entuziasm. La un moment dat tropotă toată lumea bătînd tactul 'dansului. Animaţie, exclamaţii aprobatoare, rîsete, complectări din sală, cînd se produce brigada de agitaţie. Din cînd în cînd cîte cineva din sală se ridică şi iese precipitat. Ieşirea lui produce hohote răsunătoare. „E bine" — îmi şopteşte secretarul comitetului de partid al comunei, care stă lîngă mine într-un colţ al sălii.
Merge bine şi piesa. Artiştii primesc şi aplauze la scenă deschisă. Sînt bucuros ca de un succes personal, cînd unul din ţărani (aflu că o deputat comunal) urcă pe scenă şi în numele asistenţei îi felicită pe tineri şi le mulţumeşte.
#
P
■rocesul de colectivizare care a luat un avînt considerabil în întreaga ţară — în ultimele luni, a început şi la Săruleşti să se desfăşoare cît se poate de evident. Pînă am stat eu acolo, aproape de sifvrşrtul lunii februarie, numărul! cererilor trecuse de douăzeci. Iar printre semnatari se aflau cîţiva mijlocaşi a căror înscriere a stîmit senzaţie.
Cît am avut posibilitatea, am urmărit lucrurile şi mi-am notat cîteva. Comparand ceea ce se petrece azi cu începutul de acum zece ani, pe care-1 cunosc din activitatea mea de reporter, am putut trage cîteva concluzii ce mi se par interesante. A apărut O' atitudine nouă, bazată pe recunoaşterea intimă a valabilităţii economiei agricole socialiste, pe înţelegerea logică, deliberată a sensului dezvoltării sociale şi acceptarea acestui sens ca singurul posibil şi chiar necesar. Nu se poate spune că noua atitudine, raportată la marea miasă a ţărănimii e scutită de ezitări, — ele însă nu sînt neapărat roade ale îndoielii şi ale timidităţii în faţa unui fenomen nou, necunoscut, oi se explică — cred eu — prin resturile vechii mentalităţi de proprietar, şi-a unui dram de inerţie tradiţională care se mai arată ici-colo. Esenţial însă e acest fapt: atitudinea ţărănimii faţă de colectivizare a devenit pozitivă în general. Acum zece ani, hotărîrea celor care păşeau primii pe acest drum, nu era ceva obişnuit. Acum însă neobişnuitul a devenit obişnuit, şi prin caracterul său larg de masă, are aparenţa unui lucru de fiecare zi.
68
Mi-am mai notat un lucru interesant. Motivările intime ale gestului: intrarea în gospodăria colectivă, mi se par azi mult mai complexe, tocmai ca urmare a faptului că ţărănimea înţelege azi mult mai limpede şi mai profund sensul acestui drum. Dacă acum zece ani argumentul economic era cel mai des pomenit în discuţii, azi au apărut argumente noi aproape tot atît de importante.
Un ţăran pe care ceilalţi îl chemau Lambruş, venise la sfatul popular. îl căutase pe preşedinte şi-i ceruse o coală de hîrtie.
— La ©e-ţi trebuie ? —■ Să fac cererea !
— Eşti hotărît ?
— Da !
—■ Poftim hîrtia.
Omul s-a aşezat la masă şi a început să scrie. Un trup 'binie legat, mîini mari, grele, puternice, o figură negricioasă, acum concentrată într-un evident efort interior. Din cînd în cînd silabisea : „h-e-c-t-a-r-e."
A intrat un nou venit.
— Ce faci, Lambruş ?
— O cerere, a răspuns el fără să-şi ridice ochii.
— Aha1! Şi zi, te înscrii ?.
— Gata. Mă înscriu. ■— Uite, mă !
— Păi ee-ai vrea tu ?, Să nu mă înscriu ? Ai ?1
— Păi de ce să nu te înscrii ?, Dacă-i de-acord şi femeia...
— O să fie şi ea de-acord — a zis Lambruş rîzmd. Totdeauna a fost de-acord. Eu ştiu cum s-o iau. O să fie şi acum de acord.
i Iarăşi aluzii al căror tîlc nu-1 pot dibui. Trebuie să întreb pe 'secretarul sfatului. îmi explică. E a treia nevastă ai lui Lambruş, ikiată fără voia părinţilor ei.
— Şi zi, — îl aud după un timp pe celălalt, — te înscrii ?
— Gata. M-am înscris. Tu de ce nu te înscrii ?
— Mai stau. Mai încolo m-oi înscrie şi eu.
— Eşti prost mă, Marine. Dacă-ţi spun eu, să ştii că eşti un prost. De ce să nu te înscrii. Asta-i calea. Gata. Alta nu-i.
— De !
— îţi spun eu, bre. Vine deunăzi la mine băiatul ăla micu. E la ciclu. Zioe : Tată, îmi trebuie carte de botanică. Ce-ţi trebuie, bre ? Botanică, zice el. Ce-i aia ? îmi spune : Plante, flori, arbori, pomi, grami — cum dracu zise, bre ? Stai că am învăţat-o. O seară întreagă i-am tot zis pe nume : grami-na-ce. Auzi ? Tu ai ştiut că griul e-o gramina-ce. Ei ? N-ai ştiut bre. N-ai învăţat. Că nici eu n-am învăţat. Şi am şi eu colo patru clase primare. Da' matematică ştii ce-i ? Geometrie, auzi, bre. Geometrie. Asta învaţă ei acuma. Le învaţă toate, Asta-i, bre, sodalismul. Cultură. Ţi-o spun eu. Uite, vezi, de-aia mă înscriu, că vreau eu să fie aşa, socialism şi la noi la Săruleşti, să înveţe copiii şcoală mare, să nu rămînă proşti ca tine, care nu ştii ce-i aia geometrie. Fă, mă, cerere, că rămîi prost.
Rîsete. Lambruş e cunoscut ca un guraliv hăzos. Diar ceea ce spune are un substrat serios şi grav şi motivarea pe care o aduce, chiar dacă nu e cea esenţială, e totuşi importantă, şi cît se poate de realistă.
69
Cam pe la ceasurile unsprezece dimineaţa şi pe la trei-patru după amiaza, în faţa magazinului cooperativei de consum se adună la sfat oameni de toate vârstele. Fumează şi discută, E poate un obicei mai vechi. Adunările acestea se încheagă şi în zilele cînd magazinul e închis. Şi-apoi la cooperativă nu se vinde băutură.
Am auzit acolo într-o zi, cam următoarea discuţie, protagoniştii principali fiind doi ţărani tineri icaim de treizeci şi cinci-treizeci şi şase de ani. Unul răspundea la numele de Costică, celălalt la numele Gheorghe:
—- Şi zi, Costică, bre, te-nseriseşi ?
— Mă-nscrisei, bre.
— Aşa, mă ?,
— Aşa.
— Fără sărim spui şi mie, bre ?
— Păi îţi spusei că mă înscriu.
— îmi spuseşi tu, da' nu ziseşi că intri chiar aşa printre primii.
— îţi spusei că mă înscriu, da' nu-ţi spusei dacă marţi sau miercuri, că nici eu nu ştiam cînd o semna femeia.
— Aşa, măi. îmi spuseşi, da' nu-mi spuseşi. Aşa fuseşi tu totdeauna. Zici şi tu uite aşa, dar dracu' ştie dacă-i aşa.
— Păi e-aşa cum zisei. M-am înscris. A semnat şi Tănţica. îi spusei : semnează, fă, aici, lîngă mine. Şi a semnat. N-a zis nimic.
— Aşa. Şi mie să nu-mi spui. ■—• Păi îţi spusei!
—1 îmi spuseşi tu, da' cum îmi spuseşi ? Că : vezi mă că eu mă înscriu, dar nu-mi spuseşi că chiar te înscrii.
—• Da' oe vreai tu, să-ţi spun toate, aşa, iegzact, şi ora şi minutele cînd îmi string pe Tănţica în braţe ?
Râsete în grup. Costică e radios. Gheorghe face pe amărîtul. Pe semne sînt prieteni vechi, şi tachineria lor reciprocă are un aer familiar, jumătate glumă, jumătate lucru grav. înţeleg că primul făcuse cerere să intre în gospodăria colectivă, că între ei se purtase — probabil — o lungă discuţie pe tema asta.
—■ Tu de ce nu faci cererea ? întrebă Costică.
— Ei, am s-o fac şi eu.
— N-ai s-o faci. Nu te ştiu eu ?
— Ai să vezi tu că am să fac.
— Cînd bre, în anul şaptezeci ?
— Ei şaptezeci ? Ceva mai încoace. Las' e-aj să vezi. •—• Las' că n-am să văd.
Se rîde iarăşi.
—• Ascultă, bre, Gheorghe. Să-ţi spun eu ceva. Nu-ţi spusei cum a devenit cînd a fost Tănţica bolnavă şi tata bolnav şi-am fost de-am încărcat singur căruţa cu coceni. îţi spusei, bre, sau nu-ţi spusei ?
—• îmi spuseşi ?
— Nu-ţi spusei, că de-aia n-ai înţeles tu nimic şi zici că nu-ţi spusei că am să mă înscriu şi doar eu îţi spusei.
Pauză. Lumea se pregăteşte s-asculte cu atenţie o poveste care probabil a mai fost povestită, pentru că unii rid anticipat. Gheorghe se pregăteşte şi el resemnat s-asculte.
70
— Era toamnă, bre. Şi bătea vin tul, al dracu', şi plouase şi era noroi, şi se lua pe roţi, ele ziceai că are cauciucuri ca la automobil. Cădeau caii în bot. Da' nu mai puteam să-i las pe cîmp, că putea să-i vadă vre-unul stingheri acolo pe cîmp şi să i se facă milă de ei, să-i ia cu el. Intimasem că tata era bolnav şi căzuse la pat şi Tănţica. Şi trebuia să-i aduc că venea iarnă. Ajunge tu acolo, şi ia un maldăr din grămadă, urcă-te în căruţă, aşează-1 aşa socotit să-ncapă tot să nu fac două drumuri; coboară, ia alt maldăr, urcă-te iar în căruţă, aşează-1, îndeasă-1, potriveşte-1, coboară iar, urcă-te iar. Cînd fu apoi cam de jumătate încărcat, alt bucluc. Iau maldărul în braţe, sui pe oişte,, mă ridic pe spatele cailor, caii pornesc ca proştii, eu buf jos cu maldărul în braţe. Ii înjur, îi bat. Neam ! Urc iar, ei pornesc iar : îi înjur iar, îi bat iar. Urc iar, ei pornesc iar, eu cad iar. Mă făcusem pe haine, pe mîini, pe faţă de parc-aş fi făcut baie de nămol la reumatism. Şi obosisem mă, de parc-aş fi cărat saci o zi întreagă la siloz, la Fundulea, şi răguşisem de-atîta înjurat. Ce dracu să fac ? Trebuia să încarc căruţa, să nu fac două drumuri. Mă uit eu peste cîmp. Neam ! Nu mai era nimeni. Toţi îşi cabraseră cocenii. Nici măcar un copil, ieşit cu oile; pustiu. Taman lîngă via lui Cdtcoreţ un mocan cu oile, da' vezi că nu s-apropia. Ba' mai curînd se depărta. Strig eu la el, îi fac semne, văd că se repede la oi şi le împinge şi le bate şi le mînă. Parcă voia s-o ia la fugă. Se speriase. Credea că am să mă iau de el că de ce a băgat oile pe tarlaua întovărăşirii. Tac. El se linişteşte, da' mă pîndea de-aeolo. Strig iar şi-i fac semne cu mîna să vie, el iar se repede la oi să le gonească încolo, spre Sulimanu. Pornesc spre el strigînd : vino bre, să-mi ajuţi. îţi dau zece lei. EI şi mai grăbit s-o ia la goană. Ce naiba să fac ? Norocu' meu, că nu mă lăsase de tot, trece pe-acolo alde Rilea. îi spun ce şi cum. Să-i spuie adică mocanului, în fine, vine mocanul, îmi ajută, îi dau zece (lei, îmi mulţumeşte şi se duce. Aşa a fost bre ! N-am dovedit singur să încarc o căruţă de coceni.
—< I-ai dat tu zece lei ? 1-a întrebat Gheorghe. —- I-am dat. JDac-am zis că-i dau ?
— Păi îi aveai la tine ?
—■ Păi de ce să nu-i am' ? I-aveam. I-am dat.
— O fi, mă. Tu eşti în stare.
Oamenii rîd. Se distrează pe seama acestui duel verbal care mai continuă, avînd o poantă care mi s-a părut lucrul cel mai interesant din toată discuţia.
—■ Aşa eşti tu mă Gheorghe, cum fusei eu cînd cu cocenii. Ai să rămîi singur şi n-ai să ai cu cine încărca o căruţă de coceni.
— Păi o am pe Safta.
— Şi dacă se îmbolnăveşte taman atunci ? —- Şi dacă nu se îmbolnăveşte ?
— Tot aia e. Că numai vorba vine aşa, cu cocenii. Eu ţi-am dat ţie de un egzemplu. Vorba e că rămîi singur. Individual.
—■ Păi sînt întovărăşit.
■— Păi dacă intră toţi, cu cine mai rămîi tu întovărăşit ? —■ Dacă nu intră toţi ? —• Dacă intră ?
— Ei, nu se ştie.
—• Las' că se ştie. Rămîi singur, bre. Şi^ai să răguşeşti înjurînd caii şi chemînd un mocan să te ajute, dacă-i avea norocul să fie şi să vie şi-ai să-i dai zece Iei.
71
— N-am să-i dau zece. Numa' cinci.
— Tot aia e. Cinci şi cu cinci tac zece. Nu tu tractor, nu tu prăsitoare, nu tu combină. Ai să fii singur, mă. Mă ia cu frig cînd mă gîndesc c-ai să rămîi singur.
—• Poate n-am să rămîn.
i— Ai să vezi tu c-ai să rămîi. Eu de-aia m-am înscris, să nu rănim singur. Cînd eşti printre oameni, mai mulţi la un loc aşa cum sîntem de egzemplu noi acum, viaţa-i mai veselă, bre. Să-ţi spui eu, cum a fost cînd a trebuit s-o duc pe Tănţica la doctor şi-a rămas lucrul să-1 facă ăla micu care nici lingura nu ştia să şi-o ducă la gură.
— Las' că ştiu cum a fost. Discuţia a mai continuat o vreme.
Mi-am notat acest fragment, seara în caet, căutînd să-1 redau cît am putut mai fidel; mi s-a părut un lucru interesant; ideia aceasta a singurătăţii micului proprietar individual, poate am mai întîlnit-o; acum însă o ascultam expusă de unul dintre ei, convins că nu-i o situaţie de invidiat, propagmd direct, prin exemplul său personal, desprinderea din această singurătate şi angajarea într-o viaţă colectivă. Mi se pare un argument moral foarte semnificativ.
M
1 "i-am mai notat un lucru interesant. Acum zece ani, mai ales printre mijlocaşi şi printre bătrâni erau destule cazuri cînd ţăranul refuza net, formal, înscrierea. N-am mai înitîlnit, în luna de zile petrecută la Săruleşti, nici un caz în care atitudinea oamenilor să fie potrivnică. Nu i-a îndemnat, cum s-ar zice, nimeni, în mod direct, i-a influenţat însă procesul larg, de masă, care a cuprins satele noastre. Mergînd cu echipele de agitaţie alcătuite de comitetul de iniţiativă, mi-am notat cîteva atitudini de reţinere. Unele trădau o situaţie destul de încurcată.
Aşa, un ţăran mai în vârstă, putea să aibă aproape de şaizeci de ani, care răspundea la numele Mihai, primi echipa vădit stingherit. Spuse unuia dintre agitatori, printre dinţi:
— De ce v-aţi grăbit, bre. Nu vă spusei să mai aşteptaţi niţel ?
Omul are patru copii, dintre care două fete de măritat. Mama şi cele două fete se împotrivesc. Se tem că nu vor avea zestre. Despre Mihai, se spunea că e de acord să se .înscrie. De aici certuri în familie care ţin de vre-o lună şi mai bine. Ei caută să nu se afle în sat despre aceste neînţelegeri, dar totul a transpirat.
Discuţia e încâlcită, plină de aluzii enigmatice ; în faţa soţiei nici Mihai au spune categoric : da. Din cînd în cînd, repetă : —. E aşa bre, cum vă spusei.
Soţia, o femeie uscăţivă, cu chip încruntat, vorbeşte puţin. Nu spune nici ea nu categoric, ci acel caracteristic : să vedem cum o fi. Fetele condiţionează înscrierea, de înscrierea unor familii anume. Probabil sînt în vorbă cu flăcăi aparţinînd acelor familii.
De-odată Mihai spune :
— Eu am să mă înscriu. Cu partea mea de pământ şi cu caii. Voi faceţi ce-oţi vrea.
—• Şi noi ce-o să ne facem ?
72
— O să faceţi voi ceva, că sînteţi mai deştepţi ca mine care am muncit de v-am făcut mari.
La plecare, aceaşi frază spusă printre dinţi:
—■ Nu vă spusei, (bre, să mai aşteptaţi niţel ? Acu, ţin'te bine, Mihai!
■nteresantă e atitudinea gazdei mele. Om în vîrstă, rămas la bătrîneţe singur cu soţia. A avut şapte copii, care i-au murit de mici. Şi soţia dintîi i-a murit tînără. îmi povesteşte toate acestea cu un glas aproape nepăsător. Apoi, de-odată :
—■ Zice, să nu te înscrii. Şi ce-alegi dacă nu te înscrii. Cheltuiesc pentru cal mai mult decît pentru mine şi pentru Zamfira. Că uite, vezi şi dumneata, îmbrăcat nu-s, nici de lăfăit nu mă lăfăiesc, şi nici casa nu mi-i cine ştie ce bogată. Am vreo patru hectare şi vie şi de-abia o scot la capăt. Că sîntem numai noi doi. Cît putem lucra noi doi ? Că sîntam şi bătrîni. Zice că acolo, pe cît putem noi munci, traiul ni-i asigurat şi nu mai am nici o altă grijă. Doar să-mi fac eu norma mea, şi-mi ajunge.
Tace un timp.
—• Şi zic. îmi vine greu. Uite calul ăsta. L-am crescut eu, că-1 am de mînz de la o iapă ce-o aveam înainte. Că tot zicea Zamfira — să-1 vindem şi să luăm o mînză şi nu mă-ndurai. Mi-i milă de ol. Pe-a oui mînă ajunge ?
Şi iar tace :
— Da' tot am să mă 'înscriu. M-am socotit eu bine. Şi-am să mă înscriu. Vorbesc eu cu Zamfira şi-o să semneze şi ea. O să zică alde Bazarin, uite al dracului Ionică, şi-a dat cererea. Şi-am să rîd de oe-o să zică el: că Ionică ăsta mereu se vîră înainte. C-aşa a fost şi cînd cu întovărăşirea. Tot aşa a zis, Pe urmă s-a înscris şi el tot acolo.
w îl întreb dacă vrea să facă cererea acum.
Zice :
—• Nu acum. Aştept să vie echipa. Da, vreau să vie la mine Caşcarade. (E porecla preşedintelui). Să vină el la mine şi să se aşeze colea. Acolo s-aşează el cînd vine Ia mine. (îmi arată un scaun în dreptul ferestrei). Şi să vină şi Sterpea. Neapărat. Şi Spirea să vină. El o să se aşeze în colţ după uşă că e băiat timid şi-o să tacă tot timpul. Şi eu o să-1 întreb : Tu ce zici, Spireo ?, Iar el o să zică: da! Caşcarade o să zică: Ei, nea Ionică, o facem. Iar eu: Facem. Absolut o facem. Da' ce ? — Cum ce ? Cererea aia. —■ Care cerere ? o să mă fac eu că nu înţeleg. — Ei, parcă nu ştii. — Nu ştiu, am să zic, măcar că ştiu, da' zic eu aşa, c-atunci el începe să mă lămurească şi mie îmi place cum zice el cînd vrea să lămurească pe cineva. O să zică el: Păi nu spuneai că o să te înscrii în colectivă ? — Spuneam eu ? — Păi nu spuneai aşa ? — Te pomeneşti că spuneam. Ei o să rîdă iar eu am să spun: — Da ?, uite c-am uitat. Spune cum a fost, poate am să-mi amintesc. Şi el dă-i înainte cu lămurirea. Iar eu ştiu de-acum ce-o să zică el, că m-am gîndit eu destul în sinea mea, dar am, să-1 las să zică, fiindcă el are sarcină de la partid şi de la stat să mă lămurească pe mine. Şi eu am să zic mereu: ai dreptate, Caşcarade. Da' tot n-am să semnez cererea atunci. I-o duc eu la sfat peste trei zile.
73
Mă gândesc : cît de mult seamănă omul acesta cu Moromete. Ştie bine că se va înscrie. Poate că în sufletul lui e decis de mult la acest pas. h place însă să joace puitin teatru — chiar faţă de el însuşi. Se distrează jucind un rol, care în fond nu-1 reprezintă. Glumeşte cu propriul său destin. Ar merita să devină erou de nuvelă.
Am ales din notele mele, creionate timp de o lună de zile la Sâruleşti, mai ales acelea care sînt legate într-un fel sau altul de procesul de colectivizare, fiindcă mi s-a părut că azi, în viaţa satelor noastre, colectivizarea e problema dominantă, şi toate celelalte direct sau indirect smt determinate de acest fenomen.
74
POPAS LA CHILIA-VECHE
NICOLAE CRISAN
ITSpI a drept vorbind, fac parte din prima generaţie „de oraş" — aşa liniar] ca ceea ce se numeşte contactul cu satul, vrînd nevrînd, l-am avut mereu prin familie. Totuşi, plecarea mea la sate „în muncă culturală" m-a emoţionat şi surprins. Tn trenul ce urnă ducea la Regionala Constanţa unde om fost repartizat, mă asemuiam cu artistul amator care declamă în familie, la petreceri, şi care e chemat deodată pe scenă.
Regionala Constanţa. Sută la sută colectivizată. Marea. Marea cu nuanţe de opal, de smarald şi de cerneală. Pămînt văruit cu văi albastre şi nisip. Vînr. lată cam ce ştiam despre Regionala Constanţa. Şi încă ceva. Pescar pasionat în orele mele libere, vizitasem în această calitate delta în ultimii doi ani şi mă îndrăgostisem de ea şi ca pescar şi ca artist.
Constanţa. întrebăm de regionala de partid.
La Regională, mişcîndu-ne de pe un picior pe altul, aşteptăm sâ se dea telefon „la cultural".
Sîntem repartizaţi împreună cu colegul Sălişfeanu la Tulcea. De la ora prînzului pînă seara trenul ne hurducă şerpuind printre coline, de la sud spre nord. Altîn Tepe : Muntele de Aur. Se conturează în zări construcţii metalice cu forme de pod, de turn, de hale şi care sfîrşesc întotdeauna cu cîte un horn destul de subţire de tablă, şi înalt că te miri cum de se ţine. De-alffel priveliştea mă surprinde peste tot. O vreme, calea-ferată merge împerecheată cu şoseaua de asfalt. Din tren se văd camioane cum se depărtează încet şi cum dispar la cotituri.
în compartiment urcă şi coboară oameni. Au vorba destul de înceată şi sînt negricioşi la chip. Se întreabă de sănătate, prind a vorbi. Alţii scot merinde şi cîte o sticlă cu vin, de-o culoare specială, necunoscută mie : tulbure şi cafenie. Beau oîte-o gură, mănîncă peşte prăjit şi mere şi vorbesc de-ale lor : zile-muncă, metodă, principial, critică, gazete de perete, — sînt vorbe ce împestriţează obişnuit zisele lor.
Histria... Uite, de aici se vede cetatea... Oamenii cu cuşme negre pe cap, fac buchete la ferestre şi o scurtă clipă o căldură ne-a înfăşurat sufletul : un sentiment de solidaritate ce nu-1 pot exprima în vorbe, mă învăluise, parcă m-aş fi afundat pentru acea scurtă clipă în fluviul fără capăt al umanităţii.
75
Tulcea. E o seara umedă.
Peste o jumătate de ceas sîntem la maionul de partid iar seara pornim cu vaporul spre Chilia-Veche. „Vaporul" pe care ne înghesuim e o alcătuire albă şi probabil că în afară de mărime, are tot ce-i trebuie unui vapor. „Independenţa" măsoară de la proră la pupă vreo cincisprezece paşi şi vreo cinci de-a-cunmezişul. Rom în totuşi uluit de cîţi oameni şi bagaje pot dispare între pereţii ei. Pe o uşiţă mică de dulap, mă strecor înăuntru : un gărduţ mic de alamă înconjură un gol în care lucesc biele şi supape. în stînga, pe perete, e ţintuită o plăcuţă de metal cu litere în relief : „Şantierele navale Orşova, R.P.R.", număr şi serie. Privesc insistent plăcuţa asta dar mă împing de la spate alţii.
— Hai tovarăşe, c-acuşi plecăm...
înfundat în fotoliul pluşat, purpuriu, privesc pe ferestrele de jucărie întinsul apei verzui şi malul ce abia se vede în dreapta. Vaporaşul „face voltă" şi prin geam defilează ca într-o cadra fotografică Tulcea. Un amfiteatru uriaş, case albe, ce urcă pînă aproape de dunga dealurilor ce taie curb cerul clar de iarnă şi sfîrşesc într-un pinten ce se retează în malul Dunării. De pe vîrful lui, un obelisc de granit roşcat se oglindeşte în apă. E monumentul ridicat în amintirea morţilor războiului. Volta făcută, ne îndreptăm spre Ceatal. Cerul în stînga e tăiat acum de semnele de exclamare ale coşurilor de fabrică, ridicate aici după război.
Plutim în zgomotul regulat al maşinilor pe braţul Chilia. Deşi început de decembrie, un soare strălucitor de primăvară şi pămîntul, atît oît se vede, e umed, lucitor, fără zăpadă. Pescăruşi albi plutesc în înălţimi, apoi în zbor frînt, se lasă pe apă. Linişte. Zumzăit de motor, linişte şi pace... Ca şi cum cineva mi-ar povesti, îmi vin în minte :
în triunghiul Deltei, egal, cu laturi de peste optzeci de kilometri, sînt ape, pămînturi şi stuf. Şi mai cu seamă trăiesc oameni. Pe aceste locuri, cu ierni lungi şi aspre, ce răzbat în poemele lui Ovidiu, au trăit oameni din cele mai vechi timpuri. Trireme cu cioc ridicat mînate de sclavi s-au oglindit în apele Deltei. Cetăţi greceşti la care s-au adaus cele romane străjuiesc peste tot punctele de trecere. Pe ruinele lor şi alături, au clădit ai noştri cetăţi, furcii au clădit altele. în ostroave şi grinduri s-au furişat alături de fiare, cu veacuri în urmă, oameni fugiţi din faţa împilării împărăteşti. Cazaci de pe Nipru şi ucrainieni au ridicat pe puţinele locuri uscate mori de vînt, şi-au călăfătuit lotci adînci cu cioc arcuit. Mîini de om au melifat in şi cînepă şi-au împletit năvoade. Mîini de om au răpus vînat, au crescut cai negri, iuţi, pe care au călătorit şi din pielea cărora şi-au dubit opinci cu părul pe-afară. Mîini de om au retezat stuf, l-au frămîntat cu pămînt cu balegă şi-au înălţat case ; au rotunjit cuptoare şi-au copt pîine. în ierni lungi cu nopţi înfricoşate, la lumină de candelă, în îmbrăţişări fierbinţi, oamenii au zămislit alţi oameni... Şi iată viaţa cea din veac a fost tulburată, întîi au venit societăţile. Apoi comisiile. Sulina a fost declarată „porto-franco". Dunărea pe acest din mijloc braţ a fost retezată de mîini de om şi silită să curgă scurt şi drept pe drum tras cu rigla pe hartă. Apoi societăţile au slobozit laţuri fine şi nevăzute în care au prins, ca la un pescuit miraculos, oameni. O astfel de viaţă care cerea fără să dea nimic în schimb s-a statornicit în aceste locuri de rai. Şi raiul a rămas al păsărilor : pelicani greoi, stîrci de toate soiurile, cormorani şi egrete graţioase, raţe şi gîşte, grauri şi ţigănuşi negri au privit cu ochi rotund fumul vapoarelor, au auzit
76
sudălmile oamenilor ce încârcau cu spinarea aceste vapoare şi au privit, poate, şi drumul lor, drum de ducere. Fiecare societate, fabrică, comisie, consorţiu era un cuţit ce deschidea cîte-o nouă arteră prin care Delta părea că sîngerează : sîngele ţării călătorea în lume închis în pîntecele vapoarelor.
Apoi alt război. Păsări de oţel au răscolit neîndurătoare apele şi nisipurile. Comisiile şi societăţile s-au risipit ca un stol de grauri. Sulina şi-a bătut în scînduri uşile şi fereştile. Dar oamenii, oamenii Deltei au rămas.
Prin aşezările rare din grinduri, au răsărit puse la loc înalt, stele de lemn roşii în cinci coifuri. Veacul cel inou s-a înscăunat şi în acest triunghi cu laturile de peste optzeci de kilometri.
Vremile cele noi au făcut rânduieli noi în pescuit. S-au coborît aceste vremi pînă la a face vîsle de lemn de tei la fabrică pentru palmele pescarilor. S-au interesat chiar şi de lucrurile cele mai mărunte : de pîine, de cizme de cauciuc, de căciuli groase şi pîslari, de sticle de lampă şi de gaz...
Bătrînii au dat din capetele lor bărboase într-o latură, exclamînd cu satisfacţie : No, voot !
Lucrurile însă nu s-au oprit aici. Au apărut purtate de şalupe minuscule, mînate de motoare vechi, arătări peste tot cuprinsul Deltei. Arătări cu felurite aparate, cu beţe încrustate alb şi roş, cu ocheane în felurite forme. Au prins a se înmulţi firele de telefon trase la început prin sălciile seculare. După asta, au apărut sonde de cele mici „geologice".
în ăsf-timp la Galaţi, în clădiri noi, profesori vechi pregăteau ingineri cu titulatură greu de ţinut minte : hidroamelioratori.
Alţi profesori au venit cu ucenicii lor, au stiîrpit ţînţarii şi-au cules din Deltă stuf. Cercetaţi prin microscoape, s-a dovedit că stuful poate fi folositor şi .malaria alungată.
Cînd în mai fie-ce aşezare din Deltă au apărut doctorii, tineri ce-i drept, a căror primă grijă era să ţintuiască pe uşă cîte-o placă mare de tinichea vopsită, cu cîte-o cruce-roşie şi, alături, scris albastru : dispensar, cînd apoi au apărut avionete mici In formă de lăcustă, risipind pe mii de hectare nori lăptoşi de insecticid, prima victorie definitivă a stelei roşii a fost evidentă : Malaria a dispărut cu desâvîrşire din aceste locuri.
Au apărut în schimb pămînturi noi. La început s-au ivit inginerii cu titulatură greu de ţinut minte, tineri, îmbrăcaţi în pufoaice sure, purtaţi pe şalupe iuţi, fabricate la Olteniţa. După ei au venit drage uriaşe : uzine de fier şi lanţ. Apoi alţi oameni cu lopeţi ce păşeau arar, parcă mînînd din urmă tractoarele noi, roşii. Şi aşa, apa a fost silită să se retragă şi să-şi lase mîlul gras brăzdat de şenile şi semănători.
Lîngă Brăila, pe malul Dunării, se înalţă o construcţie vastă ca un oraş. Pe cheiul acestei construcţii ■—■ pe care deocamdată îl bătătoresc cu maiurile de lemn, muncitorii — se va strînge în grămezi uriaşe, stuful.
Planta asta delicată, lungă şi tremurătoare ce creşte ,,ca iarba" în Deltă, măcinată, fărîmată şi tratată cum ştiu ei „tovarăşii ingineri" se poate transforma în lucruri de necrezut : în pălării de dama, în paltoane, în hîrtie, în farfurii, în ciorapi, în nasturi, în ţevi pentru apă şi robinete, în caroserii de maşini şi încă în oîte altele... Unde mai pui că rădăcina de stuf măcinată e o făină de tapiocă de prim rang. De lucrurile acestea nu se mai îndoiesc nici măcar „storoveţii" din ostroave. Toţi au auzit povestea
77
inginerului-şef al combinatului din Brâila, care şi-a adus nevasta îmbrăcată cu pălărie, blană, rochie şi ciorapi „de stuf" la o reuniune tovărăşească. Aşa şi trebuie să fie. Dar...
Dar pentru a avea acest stuf între fălcile concasoarelor la Brăila, trebuie mult. Trebuie drage, să sape canalele noi şi să le cureţe pe cele vechi. Trebuie şlepuri uriaşe (de zece ori mai mari decît cele ale fostei „Franco-romîne"), trebuie remorchere, trebuie tractoare, benzi de transport; trebuiesc, în sfîrşit, oameni pentru toate acestea. Ca munca lor să fie cu spor, trebuiesc dormitoare, cantine, locuri de distracţie, şi cum stuful creşte pe ape, apare în Deltă orăşelul pe apă. Vapoare „culturale" cu cinematograf şi săli de spectacol, băi şi cantine plutitoare. A apărut în Deltă la more cinste, „tarpanul", un fel de seceră cu coadă lungă cu care se retează stuful în „maldări". Tarpanul e unealtă veche şi sigură aşa cum boul sau calul e sigur la transport. E bine însă să fie şi maşini de tăiat : taie cu spor şi cruţă omul. Au apărut deci maşini, de forme ciudate, cu felurite braţe şi coase în jurul lor, ce seamănă cu desenele tehnice a'le maşinilor lui Leonardo da Vinci.
Vîntul acesta de viaţă nouă — iscat de comunişti — a însufleţit oamenii : pe cei mai mulţi ; unii s-au veştejit la adierea lui ; alţii s-au împotrivit. Frămîntările acestea, schimbările astea, s-au petrecut numai în zece ani şi de bună seamă au fost mai vii, decît se înşiruie cuminţi cînd le scrii.
Acestea şi multe altele pe care le ştiam din drumurile mele anterioare în Deltă, mi-au venit în minte în jilţul meu pluşat de pe „Independenţa" ce acum sufla răguşit, apropiindu-se cu reflectoarele aprinse, de cheiul portului Chilia-Veche. Pe cheiul animat, cu Sălişfeanu, Iasca, şi redactorul de la „Novîi-Vik", în noaptea de iarnă fără lună, sosisem printre oameni.
Redactorul de la „Novîi-Vik" e scurt, rotofei, blond, cu obrajii roşii şi mînuţe pline, ca de copil, iasca, — ah binecuvîntată clipa cînd am cerut şi ni s-a dat un om ca el ! : înalt, cu un ciuf ce se topeşte pe frunte, slab, cu ochi ca floarea de in, e un nepreţuit ! Face parte din categoria aceea de oameni neosteniţi care mi-au trezit admiraţia în cel mai înalt grad : ştie dialectele locale ucrainene, ştie cînta din felurite instrumente şi e proprietar de „armoşcă", un fel de acordeon cu burduf mare ce are pe ambele laturi butoane ; ştie să dirijeze un cor, să regizeze scenete şi recitări, cunoaşte pe de rost un cămin cultural şi feluritele lui încheieturi : cercuri de citit, agrotehnice, referate, joia tineretului ; ştie dansa şi organiza dansuri populare. Dar ce nu ştie la cei douăzeci şi cinci de ani ai săi ? E şi blînd şi nu vorbeşte prea mult, nici măcar la petrecere...
Toate astea le-am aflat pe rînd. în seara aceea am aşteptai „să se lege cineva de noi", anunţaţi fiind de la Tulcea. Cheiul se golea încet şi tocmai pierdusem nădejdea, cînd o voce ne strigă :
— Dacă eşti cineva pentru Sfat, hai cu bagajele la căruţă !... Căruţa era a Poştei şi după cinci sute de paşi eram la Sfat.
O uşă se deschide şi odată cu dreptunghiul de lumină ce se varsă pe pămîntul negru şi grunjos, un om îndesat, lat, cu cuşmă neagră şi cizme de cauciuc, ne strînge mîinile pe bîjbîite. E secretarul :
— N-am putut veni tovarăşi, am trimis vorbă prin poştă. De azi dimineaţă stăm în şedinţă cu bătrînii ăştia...
78
Chilia-Veche, sat de vreo mie şase sute de „fumuri", e un sat orînduit în cvartale de-alungul Dunării, cu case albe acoperite cu stuf şi împodobite pe fronton cu scînduri traforate frumos, în vîrf cu sâgeatâ ce se întoarce după vînt. Casele, toate curate ca paharul, sînt împrejmuite cu gard de stuf împletit, înalt pînă la brîu, peste care vezi cu uşurinţă curtea măturată, străjuită de cuptorul de copt pîine, care, format din jumătăţi de cilindri, prisme şi bolţi humuite, pare o sculptură cubistă.
Şedinţă Ia Sfat „pe linie culturală".
laşa, neobositul, descurcă ghemele destul de încîlcite de fostul director al căminului. Se face plan : cor, piese, dans, cercuri, se iau hotărîri. Se repartizează sarcini. Reţin din „condiţiile obiective" : lipsa unui cămin cultural corespunzător. Noul cămin are fundaţia turnată şi la vară va fi gata. Intervine Iasca :
— Ei, şi pîn' atunci stăm ?
Seara, căminul cultural — o încăpere ce poate cuprinde cu oarecare osteneală pînă la şaptezeci de inşi între pereţii săi de stuf humuiţi, pereţi ce nici unul nu-i paralei cu cel din faţa lui —- e plin. E prezent aici şi corpul didactic : învăţători cu armata abia făcută şi învăţătoare tinere cu chipuri şi glasuri frumoase dintre care tovarăşa Nina are energia şi priceperea de a dirija corul. Stăm luminaţi de lămpi afumate la o masă lungă acoperită cu pînză roşie pe care sînt uitate nestrînse piese de şah. Se vorbeşte, se explică. Se notează liste de cîntăreţi şi dansatori. Tn sfîrşit Iasca îşi înhamă armoşca, se aşează tinerii şi încep în cor marşul conrsomojului pe care-i ştiu toţi. Şi corul începe, creşte armonios, face să tremure ilumina lămpilor şi se revarsă, pe uşa deschisă, pe uliţele satului...
Pasiunea pentru dans a tineretului din Chilia-Veche e vrednică de a fi pomenită. După cor, trag băncile în lături şi-l roagă pe Iasca :
— Spoi Iasca sîrbu...
Cine ştie se prinde în cerc, ceilalţi mănîncă seminţe pe margini şi Iasca le cîntă. Joacă sîrba „popească", „cu figuri", hora şi periniţa. La periniţă, ruşinoşi, nu se sărută : se invită unul pe altul şi valsează în centrul horei.
Podelele frămîntate de bocanci, pantofi şi cizme de cauciuc slobod un uşor praf pişcăcios, cojile de seminţe zboară în aer şi tot Căminul, clădit pe pivniţă, vibrează ca un contrabas.
La şcoala romînească, una din clase are scenă. Pe scena asta îngustă şi înaltă, se repetă „Năzdrăvăniile lui Păcală" o adaptare din „îndrumătorul cultural" cu anume „ponturi" ce se potrivesc şi la Chilia. Copiii repetă sîrguincioşi, îndrumaţi de învăţătorul cu păr mătăsos, alb, singurul mai în vîrstâ din sat.
— Ei, ce ziceţi, merge ?
Mă uit pe geam şi mi se pare câ afară, cu nasurile lipite de fereastră, părinţii se uită Ia copiii actori, curioşi şi neîndrăznind să intre.
Gospodăria colectivă cuprinde pe toţi locuitorii din Chilia care nu sînt în „Gostat" sau la „Peşte".
Locul ce se cheamă aici „la gospodărie" e un careu uriaş închis pe trei laturi de clădiri lungi şi pe una de un gard de scîndură. Aici sînt magaziile, atelierele : de fierărie, curelărie, rîmplărie şi grajdurile pentru o parte
din cei o mie şase sute de cai ai gospodăriei. Partea mare a cailor iernează în „ostrov". Pătulele de porumb şi gropile de însilozare sînt tot în acest careu în al cărui centru se înalţă o fîntînă cu o cumpănă uriaşă. în jurul ei şi lîngă jghiaburi, pămîntu! negru e frămîntat şi noroios.
Aici am venit întîi la lucru. Desenez. La început oamenii se feresc, sînt sfioşi şi emoţionaţi. Şi ei, dar şi eu.
Cu încetul ne obişnuim. Intru în curelărie. Meşterul, un colectivist tînăr, taie cu îndemînare şireturi subţiri din piele de cal tăbăcită, se ajută cu o sulă triunghiulară şi coase cu şiretul ăsta hamurile dobrogene cu gîtar. Meşterul se lasă desenat cu sfială şi zîmbeşte neîncrezător. Vorbim. îmi spune că de-acuim o să aibă fiecare hamuri în primire personal, că pînă acum nu era aşa, că le lua unul şi le lăsa altul. Meşterul rîde încurcat văzîn-du-şi chipul cel de pe hîrtia mea : „Ezact. Uite şi căciula şi hamu'"
De-alături, de la fierărie, se aud vuind ritmic ciocanele pe ilău. Mă conduce la fierărie. Aici e şi colegul Sălişteanu. Desenăm cu sîrg şi în ăst timp moş Vasile fierarul, un bătrîn de şaizeci şi unu de ani, aşterne pe masa de lemn negiluit o zacusca : peşte fript, brînză albă, pită şi vin din acela tulbure-cafeniu. După un păhărel prindem chiag de vorbă :
— E, cum merge ?
— Merge bine, rosteşte moş Vasile. — Cine munceşte are destul... Deşi anul ăsta „nu s-a prea făcut" cum spune vice-preşedintele Şamil,
totuşi au fost nevoiţi să clădească patru hambare noi, să iasă cu gropile de cartofi ipînă hăt, către sat, şi să clădească o magazie mare pentru vin. în magazia asta uriaşă, pe jumătate plină cu cartofi şi pe jumătate cu butoaie mari şi mici, pătrundem acum. Se dă cep şi dinfr-o cană smălţuită gustăm vinul „1001". „1001" după legenda că din cele o mie de fire aduse aici numai unul greşit peste la numărătoare, a dat rod. Vinul ăsta e destul de ciudat : din strugure negru iese un vin alb parfumat.
— Aveţi pămînt mult în gospodărie, tovarăşe Şamil ? Tovarăşul Şamil se mişcă de pe un picior pe celălalt, bea :
— Cum să-ţi spui... nu prea ştiu... Pot să-ţi spun mai bine cît pămînt am lucrat. Anul ăsta au venit aici tovarăşii ingineri de la Galaţi. Au făcut diguri şi e acuma pământ cît vezi cu ochii... tractoare să avem să-1 arăm...
Tractoare, acuma la sfârşitul muncilor de toamnă mai sînt doar trei, cele trei ce se văd lîngă căsuţa SMT-ului. Căsuţa asta de lemn e pe roate şi mică de parcă e o jucărie ; e în stare totuşi să adăpostească opt tractorişti, o sobă, un dulap şi o masă ; ba încă în dânsa am putut modela chipul lui Dobre tractoristul cel tînăr. De lucru mai e cu tractoarele : să întorci brazdele la cap şi să mai ari pe ici colea tocmai dincolo de crescătoria de gîşfe, cîteva hectare. Colegii îl suplinesc în muncă pe Dobre, pentru ca acesta să-mi poată poza. Poza îl oboseşte. Afară şuieră vîntu! subţire, în vagon e călduţ. Dobre, moţăind, îşi înclină din ce în ce capul către graficul prins în perete al întrecerii de azi-vară, unde linia ilui e destul de sus şi de mare.
re malul Canalului ce se desprinde din firul Dunării şi şerpuieşte pînă la Pardina, se află cherhanaua Chiliei. în stînga cherhanalei e bacul ce te trece în ostrov. Ostrovul ăsta e pe trei sferturi opera inginerilor de la Galaţi şi a muncii 'neobosite a chilienilor : mii de hectare au fost smulse apei
80
şi pe el îşi trec .mecanicii tractoarele în dimineaţa asta Ia arat. Motoarele duduie pe bac şi ajunse pe celalalt mal se desprind cu mişcări tîrîte greoi peste dig şi se pierd printre sălcii. Dobre îmi face semn cu mîna.
Cherhanaua al cărei nume „prescurtat" e zugrăvit în întregime pe firma sediului : „M.LA.I.E.P.T-Tulcea. Punctul de colectare Chilia-Veche", e o clădire de lemn vastă, cimentată pe jos, curată şi plină de lăzi şi butoaie. La ora prânzului, lotcile se apropie ; pipăind parcă apa cu vîslele, pescarii, încotoşmănaţi şi rumeni, trag la mal. Moş lacob le iese în întîmpinare. Peştele — „ce ăsta e peşte, să veniţi vara să vedeţi ce-i aici !" — e aruncat cu mişcări iuţi, pe-sorturi, în tîrnele împletite, apoi cîntărit şi vărsat în butoaie la sare..
Ce-i drept, e cam mărunt peştele acuma, în decembrie. Vara însă... •—■ Ehe, oftează moş lacob răscolind cu minociocul sărătura din butoi... Ehei, fac băieţii noştri pînă-n trei mii pe lună...
îi răspunde Matei, ajutorul, încins cu şorţ negru impregnat, şi cu cizme de cauciuc răsfrînte ca !a muşchetari ! — Fac, de ce să nu facă I?
Centrele de colectare ale întreprinderii de prelucrare şi conservare a peştelui de la Tulcea, punctează în sute de locuri harta Deltei. Flotila întreprinderii goleşte zilnic punctele de povara lor argintie. Vasele acestea „pescăreşti" sînt alcătuiri de lemn pe lîngă care „Independenţa" pare un adevărat vapor. Aşa cum sînt au nume sonore : „Victoria-Delfei", „Sulina", „Mah-mudia", „Carotişca". Au cîte-o cabină minusculă şi cîte-un căpitan care comandă vasul şi doi oameni : marinarul şi mecanicul. Sînt totuşi de nepreţuit. Pe lîngă faptul că transportă sutele, miile de kilograme de peşte, dar constituie un mijloc de deplasare sigur pe canalele şi braţele puţin adinei, pe unde vapoarele serioase ale „Navramului" nu pot pătrunde.
Sîntem pe vasul pescăresc „Corotişca". Privim pe Canal spre Caraor-man. Căpitanul mînă vasul cu mînă sigură şi blestemă scăderea nemaipomenită a apei, lucru ce pe alocuri devine periculos pentru navigaţie. Cîteodată, se aude şi se simte cum talpa vaporului hîrjîie fundul. Şi totuşi peştele trebuie adus. E peşte mult şi „Corotişca" remorchează cu un cablu lung urs barcaz.
La Caraonman, la cherhana, „marinarul", un tovarăş neasfîmpărat, slab şi nervos, sare primul pe debarcader şi-1 văd cum face semne cu braţele ; căpitanul întoarce vasul anevoie. Aici canalul e abia atîta de lat cît de lungă e „Corotişca". întoarcerea asta seamănă exact cu întoarcerile pe care le fac, pe străzile înguste ale Capitalei, automobilele : înainte-înapoi, înainte-înapoi.
Treaba odată mîntuită, vasul legat de „baban", căpitanul izbucneşte .-— Vino puţin, tovarăşe marinar. Uite ce e, dumneata să-ţi vezi de-ale dumitale şi să nu mă-nveţi pe mine cum să-mi întorc vasul. Crezi că dacă îs tînăr îţi permit să-mi faci semnalizări MIE ?!
Celălalt protestează. împăcarea nu se produce decît mai tîrziu în jurul cazanului cu borş pescăresc. într-un ceaun mare şi afumat se fierb cantităţi enorme de peşte : somn, nu prea mult, că iese borşul prea gras — ştiucă numai cît trebuie că iese prea sec, apoi biban, şalău, lin, cîteva caracude pentru aromă şi în sfîrşit crap, regele peştilor pentru saţ. Combinaţia asta fierbe îndelung la flacără de stuf ; i se adaugă ceva cartofi, ceapă, sare şi oţet. în ăst-timp, se prepară un mujdei de usturoi dens, căruia i se adaugă cîţiva ardei iuţi ca flacăra. Se scoate peştele fiert din borş, se pune gră-
6 — Viaţa Romîfiească Nr. 3
81
madâ într-o tava lungă, pe care căpitanul o propteşte la un cap de un ciot de salcie, s-o încline. în marginea tăvii rămasă lipită de masă, se varsă mujdeiul subţiat cu puţin borş, i se adaugă sare şi cu poftirile de rigoare ospăţul începe pe saturate. Prindem bucăţi fierbinţi de peşte cu degetele, le clătim bine în mujdei şi proptite pe bucăţi de pîine le ducem la gură... Şi iar, şi iar, pînă ostenim. Apoi, cu linguri late de lemn, sorbim cu toţii, zgomotos, din zeama din ceaun care numai bine s-a răcit. E ca un balsam.
Vasul încărcat, ne înghesuim în cabină. Soneria de comandă e apăsată. Marinarul ţine pe chei cablul de remorcaj în ambele mîini.
— Gata ?
— Gata !
— Nu-i da drumul, nu-i da...
E prea tîrziu. Frînghia de oţel e în apă ; vasul merge cu spatele şi deodată stă. Cablul s-a înfăşurat pe fusul elicei. Strînşi pe ponton pescarii ne privesc tăcuţi cu mîinile subţioară. Căpitanul înjură urît şi marinarul cel Sung şi nervos se scuză cu glas stins.
De la motor, de jos, iese Vasca, mecanicul.
•— Ah, fir-ai afurisit, mi-ai făcut-o !
— Ce facem, telefonăm să ne remorcheze ?
— Telefonăm la dracu !...
Vasca dispare un moment după uşa nituită şi apare în izmene lungi cu aţele desfăcute. Căpitanul vine lîngă el.
— Lasă-te uşor şi vezi de-l poţi desprinde.
Cînd ajunge în apă pînă la piept mi se opreşte respiraţia. E o vreme destul de frumoasă, cu soare, dar e ora trei în optsprezece decembrie. Vasca pipăie cu mîinile, apoi furios se cufundă cu capul sub apă. Şi înc-odată. Şi iar. îl aud cum clănţăne.
— N-o pot desface, e înfăşurată de vreo cinci ori şi-i prinsă şi în şanţ la garnitură...
Şiruind de apă se saltă pe vas, vînât, dispare înăuntru la motor.
— Desfă arborele, zice moale căpitanul. — împingem axul mai în afară şi tragem cablul.
Mîinile îngheţate ale lui Vasca nu mai sînt în stare să despartă şurubul. Treaba asta o face marinarul cel lung bombănind. -— Gata ?
— Gata !
Căpitanul se dezbracă liniştit şi se cufundă în apă. Cu greutate cablul e desfăşurat de pe fus. Căpitanul vînăt şi el se trage pe vas. Treaba asta a durat o jumătate de ceas. înghesuiţi în cabină, bem votcă. Mecanicul şi căpitanul sorb cu nădejde ; mîinile lui Vasca sînt albe şi şi le freacă de pantaloni.
— Vezi tu, mă, afurisitule, de asta te-ai mutat pînă acuma de pe şapte vapoare !?...
— Eu n-am fost de vină... Nu... Am crezut... De ce ai intrat în apă... ? Să fi telefonat să ne remorce şi vedeam noi la'întreprindere cine-i de vină... — se apără strîmb marinarul.
■— Să fi telefonat, ha !? se răsteşte căpitanul. — Să fi apărut noi remorcaţi pentru o treabă ca asta, aşa gîndeşti ?!... Remorcaţi !... Rîdea o Tulce întreagă de noi, nenorocitule !...
82
Privesc lăzile stivuite lîngă cherhana şi copiii ce zburdă în recreaţie în curtea şcolii.
— N-ar fi bine să faceţi pentru copii de Anul-Nou un „Oraş al copiilor" ? S-ar putea îmbrăca ceva lăzi, în pînză, ce zici ? Fediuc, învăţătorul, e de acord, cu bucurie.
învăţătorul cu păr alb mătăsos, ne-a transmis invitaţia : miercuri după masă am organizat o întîlnire cu elevii de ciclu doi să le vorbiţi de artă, de munca dumnevoastrâ...
E miercuri şi sînt emoţionat şi eu şi Sălişteanu, pictorul. Noroc că la plecare „Fondul Plastic" ne-a făcut două colete uriaşe cu reproduceri, să le facem cadou pe unde vom merge. Reproducerile de bună calitate colorate şi înrămate vor rămîne deci la Chilia-Veche, urmă statornică a unei treceri fugare. Am lăsat deja la Cămin, la Sfat şi acum la Şcoală.
în clasa mare, luminată de lămpi, ne aşteaptă copiii. Sînt şi toţi învăţătorii, ba şi unii părinţi. Vorbim în picioare, eu îmi frămînt mîinile şi vreau să par calm. Colegul Sălişteanu le vorbeşte înflăcărat, cu convingere, în cuvinte simple. Spre exemplificare face cîteva portrete ale ascultătorilor la tablă ; atmosfera se încălzeşte. întrebările sînt diverse „Ce ne-a interesat la Chilia ?", „Ce se întîmplă cu operele noastre ?" (Nu mă pot opri să nu notez că ar trebui să pătrundă şi la sate direct, lucrările de artă plastică. Interesul şi entuziasmul sătenilor pentru artă e de nebănuit), „Ce mari artişti am avut în trecut şi astăzi ?". Le vorbesc de Grigorescu : cînd le-am spus că a fost ţăran ca şi ei s-a făcut rumoare în sală.
După întrebări le oferim reproducerile, dintre care cîteva de Grigorescu. Sălişteanu le oferă o pictură proprie : „Portul Chilia-Veche".
Şi neaşteptat şi spontan „drept mulţumită" ne înjghebează la repezeală un „program artistic". Coruri şi recitări. Coruri melodioase, cîntate de glasuri argintii, pure, de copii şi recitări din Coşbuc şi Eminescu. O fată cu cozi rosteşte o poezie cu voce rară, tremurată de emoţie.
Aşa va fi probabil şi Ia reprezentaţia „de gală" din 30 decembrie. Decît câ atunci, după spectacol băncile vor fi scoase şi unele puse lîngă perete. Pe ele var sta bătrînii privind cum joacă „generaţia nouă". Şi unii se vor gîndi poate ca şi mine că vremea asta ce-o trăim e frumoasă şi alta decît cea care a fost.
6*
83
DUPĂ ZECE ANI
IOANICHIE OLTEANU
cum zece ani, în munţii Semenicului, murea asasinat mişeleşte Lazăr Cernescu, pentru că a îndrăznit să creadă în dreptatea şi izbînda ^săracilor. Lazăr Cernescu nu mai este, dar dreptatea săracilor a triumfat. La cîteva luni după moartea lui lua fiinţă în această parte a ţării cea dintîi dintre gospodăriile colective: „Drum nou" din Zăbrani. De atunci încoace acest drum nou al belşugului şi progresului s-a lărgit an de an şi a început să păşească pe el toată ţărănimea regiunii.
însemnările de mai jos, luate la Zăbrani, n-au altă menire decît să înfăţişeze cîteva etape ale acestui drum şi să facă cunoscute cîteva aspecte din viaţa şi preocupările celor mai vechi colectivişti din ţară.
*
...— Ţuică, porci, cereale — iată de unde scoteau bani chiaburii din Gutenbrunn — îmi spune unul dintre localnicii mai bătrîni, — zeci de vagoane, şi totul la export.
Satul era unul din cele mai bogate ale judeţului Timiş. Sau al judeţului Arad, dacă vreţi, pentru că şi-1 revendicau pe rînd cele două prefecturi : amîn-două aveau de acoperit goluri în buget. Şi cu veniturile uriaşe de aici se putea umple şi un sac fără fund.
Gutembrunnul era un sat de chiaburi care acaparaseră aproape în întregime şi terenurile satelor din jur : Tranova, Chesinţ, Aliuş. Pămînţul nu e prea bun : sol brun-roşcat de pădure, dar de pe mii de hectare, din pruniştile şi viile ce acopereau aceste ultime prelungiri spre cîmpie ale dealurilor Lipovei, se scoteau averi. Mai ales cînd erau muncite aproape pe nimica de localnicii fără pămînt şi de cele patru sute de argaţi aduşi aici de la munte. Patru sute de argaţi ! încerc să-mi închipui cele două sate suprapuse : de o parte slugile, băietani osoşi şi mărunţi, ducîndu-şi viaţa pe cîmp, dormind în grajduri şi bucurîndu-se de două ceasuri de libertate pe săptămînă, — pentru că stăpînii n-aveau chiar inimă de cîine ! — şi de alta proprietarii, exportatorii, care clădeau parcă pe vecie aceste case de cărămidă, aliniate, spaţioase, umplîndu-le cu barşoane şi mătăsuri, cu mobilă făcută la Timişoara, Pesta şi Viena. Ah, ce oameni de treabă ! Şi Ferch Hermann, şi Klotz şi Heckmiiller 1 Au intervenit cu toată energia la prefectura din Arad să li se facă slugilor o biserică numai
84
a lor, ortodoxă, undeva pe un deal sterp la marginea satului, căci şi-aşa nu se putea pune vie acolo ; ,,s-aveţi şi voi unde vă închina şi mulţumi lui Dumnezeu ca mâncaţi o coajă de pîine !" Şi biserica s-a făcut, — i se văd de departe cupolele înălţate în vînturile ce piaptănă salcîmii de pe Pîrneava — dar săracii n-au prea apucat să se închine şi nici să-şi mestece barem ca lumea dumicatul oferit cu dărnicie, ca a venit războiul. Şi au trebuit să plece în răsărit şi să apere — de ei înşişi! — moşiile stăpînilor, casele îngheţate şi mari, unde sudoarea lor se transforma în bijuterii, în barşoane, în mătăsuri... Şi cînd s-au întors argaţii din satele de sub Zărand şi Poiana Rusca n-au mai fost aceiaşi; nu le^a mai fost deajuns nici simbria mizeră, nici cele două ceasuri de libertate pe săptămână; ei voiau să fie al lor pămîntul. Şi il-au primit, pentru că izbmdise poporul muncitor cu partidul său în frunte. Şi în primăvara aceea de pomină, cînd tunurile mai bubuiau încă prin Tavovina şi Tatra, cîteva sute de tineri, desprinşi din toate cotloanele şi ascunzişurile Apusenilor, au poposit în satul ou nume de fîntînă lăudată şi s-au statornicit temeinic aci, la poala dealurilor cu livezi de pruni şi cu lanuri nesfârşite de cereale. Era începutul unei revoluţii, declanşată odată cu eliberarea ţării şi care-i punea atunci pentru prima dată pe aceşti băietani de la munte în rînd cu oamenii.
Astăzi, după atîţia ani de la împroprietărire, mai sînt cîţiva dintre colonişti care stau la îndoială dacă totuşi nu s-ar putea îmbogăţi de pe lotul lor mărunt; dar celor mai ageri şi mai inimoşi dintre ei le-au fost de ajuns numai cîţiva ani ca să-şi dea seama şi să recunoască deschis că muncind fiecare de capul lui, nu vor ajunge niciodată la nimic. Şi în 1949, vreo treizeci dintre ei şi-au pus laolaltă loturile sărace de pămînt, la care s-a mai adăugat o donaţie a statului, şi-au adunat cele cîteva vite şi uneltele primitive şi au întemeiat cea dintâi gospodărie colectivă din regiune... Era la cîteva luni după Hotărîrea Partidului în legătură cu transformarea socialistă a agriculturii, din Martie 1949 ; şi zăbrăuanii se mîndresc şi astăzi că gospodăria lor colectivă a fost una din primele cinci din ţară.
...Ajung la Zăbrani într-o zi de ianuarie moale, cu petice de zăpadă, cu neguri uşor clătinate pe deasupra colinelor prelungi, de nişte plezne de vînt. Urc cu greu drumul noroios şi abrupt de la gară pînă în sat ; cum sediul gospodăriei colective se află tocmai în celălalt capăt al satului, am prilejul să admir, parcurgînd strada principală, arhitectura solidă a caselor mari şi perfect aliniate, cu ţigla înverzită de vechime. Ca în toate satele şvăbeşti, curţile sînt hermetic închise de porţiile mari, deasupra cărora un pod — depozit de cereale — leagă cele două aripi ale casei. Multe case sînt transformate în instituţii, şi numai pe una din uliţe, între sediile gospodăriei de stat şi al oelei colective, se pot vedea firmele dispensarului, a căminului cultural, a unei grădiniţe de copii, a dispensarului veterinar, a brigăzii a IV-a din G.A.C., a cinematografului, a casei-laborator, a bibliotecii, a atelierelor G.A.C., a farmaciei...
Sediul gospodăriei colective, deşi în centrul satului, nu l-am găsit — aşa cum mi s-a mlai întâmplat în unele părţi — înţesat de ţărani.
— Ai noştri n-au timp, îmi explică Mihai Vuoulescu, contabilul gospodăriei : Oamenii din câteva brigăzi lucrează la căratul gunoiului pe cîmp, iar cei din brigada pomi-viticolă sapă la vie.
85
După cît se pare, nici contabilul n-are timp de vorbă, fiindcă-1 văd afun-dîndu-şi din nou capul în registre şi ciocănind din cînd în cînd bilele abacului de pe masa. Cel care îmi dă primele informaţii e vicepreşedintele, loan Wagner, care conduce gospodăria în lipsa preşedintelui, trimis pe cîteva luni la o şcoală de partid în Timişoara. Aflu că tocmai cu o seară înainte a avut loc adunarea generală, la care s-au dezbătut şi aprobat cifrele de plan pentru 1959. Gospodăria, care începuse cu o mînă de oameni acum zece ani, şi cu cîteva zeci de hectare, este astăzi aproape de două ori milionară. Cele 460 de familii, oare sporesc mereu (adunarea s-a angajat să întîmpine cea de a zecea aniversare cu colectivizarea completă a întregii comune) formează o gospodărie uriaşă: 1500 hectare, — dintre care cîteva zeci cu vii, ateliere, moară, o fermă de păsări şi alta de vite şi porci, o turmă de oi, stupi, etc., o gospodărie ale cărei venituri nu mai umflă astăzi buzunarele cîtorva, ci sînt repartizate după dreptate celor ce muncesc, iar altă parte se adaugă la fondul ■ de bază, care a crescut de 150 de ori de la înfiinţare şi pînă azi.
Inginerul Sabin Dănilă e originar din pustă, de pe lîngă Pecica. A studiat zootehnica la Arad şi a fost repartizat aci, la Zăbrani, unde era nevoie de un specialist, în afară de inginerul agronom, pentru că gospodăria are planuri mari în legătură cu dezvoltarea acestei ramuri de mare interes în aprovizionarea oraşelor şi, pe deasupra, una din cele mai rentabile.
— Numai anul trecut am obţinut aproape o sută de mii din vînzarea animalelor şi păsărilor. Şi asta e nimic faţă de ce-o să fie anii viitori...
Pînă una alta ţine sa-mi arate neapărat ferma de păsări. Coborîm deci din sat şi-o luăm de-a lungul liniei ferate spre Neudorf. Ferma e aşezată la doi kilometri de sat, în plină luncă a Mureşului, în vecinătatea unei livezi întinse de pruni. O armată întreagă de gîşte şi raţe, între îngrăditurile de sîjmă care le apără de vulpi, albesc peisajul acestei ierni cam zgîrcite în zăpadă. Ne întîmpină cele două îngrijitoare, care ne arată' coteţele moderne, construite după ultimul euvînt al tehnicii. Amîndouă sînt colectiviste vechi şi s-au deprins atît de mult cu munca aceasta, încît n-ar schimba-o pe nimic.
—• Să fim sănătoşi, că de lucru o să fie destul — îmi spune responsabila fermei, Ioana Ardeleanu ; pînă în 1960 vrem să ajungem la zece mii de păsări, de la şapte sute cîte avem acum. O să vindem mai puţin din pui, o să mai cumpărata îşi-o să avem destule. Cu cît o să fie mai multe şi-o să scoatem mai mult de pe urma lor, cu atît o să primim şi noi mai mult.
Tovarăşa ei, Maria Eftimie — şi ca ea, desigur, mulţi alţii — era de altă părere la început.
— Ştiţi cît am făcut eu în primul an ? Mi-e şi ruşine cînd îmi amintesc. Patruzeci de zile ! Şi veşnic mă certam cu bărbatul; ziceam că m-a băgat la colectivă să lucrez pentru nu ştiu cine, şi m-a făcut de ruşine la lume. Venea mama din Tranova — auzeam numai ca a fost ■—■ mergea să-şi vadă toate neamurile, şi pe la mine nu dădea pentru că eram în colectivă. Şi-atunci să nu-mi pară rău, să nu mă sfădesc cu bărbatul ? Dar asta a fost de mult...
— Şi-acum ?
— Acum ? — Maria Eftimie rămîne o clipă pe gînduri. Poate că-şi aduce aminte de nesfârşitele discuţii cu bărbatul şi de o ruşine mult mai mare decît aceea de a fi părăsit drumul bătut şi mizer al bătrînilor, — şi anume aceea încercată în toamna cea dintîi, cînd vecinii ei duceau acasă carele încăr-
86
cate cu rodul muncii, iar ea mai nimic. Atunci poate s-a petrecut în sufletul ei acea răsturnare în urma căreia s-a legat cu tot sufletul de gospodăria colectivă. — Acuma ? continuă Maria Eftimie, trecîndu-şi palma peste frunte, ca. pentru a alunga nişte gînduri de demult. Acuma n-aş ieşi, sa mă tai. Cum o să ies să secer singură pe holdă, în nu ştiu ce fund de hotar ? Ar rîde lumea de mine, aşa cum rîd eu de cei care mai stau pe gînduri. Că viaţa noastră aici e : muncim, — avem ; nu muncim — n-avem.
Aceasta, desigur, trebuie luată ca o figură de stil, căci foştii argaţi, cobo-rîţi şi aşezaţi aci la cîmpie, muncesc şi au ce le trebuie. în celălalt capăt al satului, pe Aradaberc, cum i se spune în germana locală acelei părţi de hotar, se întind rje cîteva hectare construcţiile gospodăriei: două grajduri, dintre care unul netermdnat încă, fiecare pentru cîte o sută de capete de vite, un staul de iarnă pentru cele cîteva sute de oi, vărate sus către munte, la Zăbalţ, o maternitate pentru scroafe, — toate din cărămidă şi beton, făcut© ca să ţină cel puţin cît acareturile făloase ridicate pe vremuri la Zăbrani, pentru folosul altora decît cei ee-au ostenit la ele.
Inginerul Dănilă mă însoţeşte şi aici ; e domeniul lui.
— Aici sînt multe de făcut, pentru că bogăţia viitoare a colectivei de aci o să1 iasă. La pămînt se poate ridica producţia la hectar, dar pămîntul tot acela rămîne, nu-1 poţi întinde ca o gumă. Cu vitele e altceva ; numărul lor poate creşte încă mult, mult de tot, numai de construcţii să ne îngrijim şi de furaje. Acum n-avem decît patruzeci de vaci; în doi ani de zile o să avem de şapte ori mai multe.
Veniturile pe care le asigură colectiviştilor munca în gospodărie sînt atît de evidente şi convingătoare, încît nu e de mirare că numărul ţăranilor cu gospodării individuale^ se micşorează mereu.
Anul 1958 a fost un an secetos ; cu toate acestea au fost colectivişti care au dus acasă la împărţeală cîte 15—20.000 kgr. produse. Cooperativa din sat a vîndut în 1958 numai zahăr peste un vagon, 36 aparate de radio, tot cam pe-atîtea biciclete şi multe, multe alte mărfuri, cumpărate toate cu banii colectiviştilor. S-au construit şi s-au cumpărat cu împrumut de la stat aproape o sută de case, ceea ce poate că spune mai mult decît ori ce asupra cîştigului colectiviştilor. A apărut un sat nou, cu uliţe noi, şi casele, deşi cele mai multe din „văiugi", aproape că pot fi puse alături de cele construite pe vremuri de către chiaburi.
Acest „sat nou", căruia numai electricitatea-i mai lipseşte ca să arate într-adevăr ca o aşezare modernă, demnă de o gospodărie colectivă, îşi are povestea lui: La reforma agrară, coloniştii s-au instalat în casele localnicilor, pe care nu-i puteau lăsa în uliţă. Cu timpul însă, după ce oamenii au prins a se gospodări cît de cît şi a apuca putere, au! început să^şi construiască propriile lor case, pe terenurile primite de Ia gospodărie. Aceasta, pe vremuri ar fi ruinaţi un sat întreg şi ar fi dus la sapă de! lemn pe icei rămaşi dintr-odată fără oase ; ceea ce însă nu s-a putut şi nu se poate întîmpla ou locuitorii din Zăbrani, astăzi. Cu împrumutul de la stat şi cu banii cîştigaţi la gospodărie, colectiviştii şi-au construit case noi fără să-şi zdruncine bugetul cum s-ar fi întîmplat odată.
N-am vrut să scap prilejul de a vizita mai de aproape „satul nou", căruia un glumeţ i-a dat şi numele de „Bucureşti". Intru la întîmplare într-una din ogrăzi, unde, pe lîngă casă, au şi început să se înjghebe tot soiul de acareturi necesare unui bun gospodar ; urc în tîrnaţ şi bat la uşă. Sînt poftit înă-
87
untru şi primit cu bunăvoinţă, ca orice străin, cu toate că am nimerit, se pare, într-un moment nu tocmai potrivit. Femeile încep să se agite :
— Să iertaţi, dar la noi e ca la ţară ; de abia astă seară am tăiat al doilea porc şi toate ni-s pe dos în casă...
Apare şi gazda, Vescan Lazăr, un bărbat tînăr şi cu vorba aşezată. Aflînd ce vreau, mă invită să văd toată casa : trei odăi mari, călduroase. Dacă *s-a ajuns cu împrumutul ? Nu, nu s-a ajuns. Optsprezece mii sînt bani buni, dar dacă vrei să faci ceva mai mare, să-ţi mai ridici cîte ceva prin ogradă, mai trebuie cîteva mii pe deasupra. A vîndut una-alta şi le-a făcut. Pentru că a avut de unde vinde ; sînt mulţi în familie : el, maică-sa, nevasta şi sora, zilele-muncă ise-adună şi toate se transformă în produse. In 1958, an în care s-a cîş-Ugat mai puţin decît în alţii — „cu seceta încă nu putem face mare lucru ; n-am irigat mai mult de şase hectare, şi asta mai nu se cunoaşte", — el a adus acasă nouă măji de grîu şi cinci de porumb, în afară de banii curaţi şi de celelalte produse : brînză, cartofi, legume, ţuică, vin, zahăr, miere, fructe... Şi Ia toamna viitoare e sigur că o să cîştige şi mai bine, pentru că s-au gîndit din timp la o serie de măsuri care să asigure o recoltă mult mai mare ; folosirea porumbului dublu hibrid, mărirea suprafeţei irigate, extinderea sistemului de retribuire suplimentară în cazul depăşirii planului la unele culturi, şi altele.
Vescan Lazăr e un om modest care parcă vrea să se scuze ca a făcut în anul trecut şapte sute zile-muncâ, cifră pe care nu mulţi au atins-o. „Să vedeţi, sîntem mulţi în familie..." dar în Zăbrani sînt şi alţi colectivişti „mulţi în familie" — trebuie să aflu de la alţii că Vescan s-a ridicat deseori în organizaţia de partid a gospodăriei împotriva celor care nu ies la muncă şi că şi-a bătut destul capul cu oameni ca Sebastian Mareş, bunăoară, şi cu alţii ca el, care veneau numai la adunările generale, să se plîngă că n-au ce le trebuie. „Mai lasă şi tu — îi spunea lui Mareş — nefericita aia de dulgherie cu care-ţi înşeli timpul pe la unul şi pe la altul şi ieşi şi tu la lucru cu brigada, şi-o să ai de toate".
*
Cei mai mulţi dintre ţăranii muncitori din Zăbrani şi-au legat pe vecie soarta de gospodăria colectivă şi nici nu se mai pot gîndi la niciun fel de drum îndărăt. Dar vechea mentalitate ţărănească, individualistă, nu dispare prea uşor şi mai sînt unii care, dacă au făcut primul pas şi au intrat în gospodărie, nu se gîndesc decît la cîştigul imediat. La o adunare generală ţinută la sfîr-şitul anului trecut, la care se discuta planul de contractări pe 1959, s-au ridicat Marsell loan, Cerb Irimia, Lukhaup Petru şi alţii, care cereau fie să nu se mai contracteze de loc, fie să se contracteze un anumit procent din recolta viitoare. „Că nu se ştie ce-o mai fi — zicea Marsell. Noi nu putem vinde o copită de cal cînd n-avem nici calul. Să aşteptăm pînă la vară şi-atunci om vedea cum ieşim".
îndoielile au primit riposta imediată din partea majorităţii colectiviştilor. „Sa aşteptăm pînă la recoltă nu putem — zicea Ion Gherman, preşedintele — căci statul trebuie să-şi întocmească din timp planurile pentru dezvoltarea industriei şi aprovizionarea oraşelor, iar procente nu putem contracta. Cînd eram fără case şi alergam toţi cu cererile la bancă-n Lipova, statul nu ne-a spus : aşteptaţi, o să vă dăm procente, dar să vedem cum o să ieşim cu planul. Cu procentele, în uliţă rămîneam pînă azi. Statul ne-a dat fiecăruia cîte optsprezece mii de lei împrumut pe termen lung, cu dobîndă de unu la mie, de
88
ne-am putut face case, şi noi acuma să ne tîrguim la procente ? Lucrăm ştiinţific şi planificat, nu orbecăim aşteptând să vedem ce-o da tîrgul şi norocul ! Noi spunem: vom recolta atîtea cereale, şi atîtea trebuie să recoltăm".
Şi planul de contractări — 125 tone cereale — a fost aprobat, odată cu un plan de măsuri pentru mai buna organizare a muncii în 1959.
Gospodăria colectivă a schimbat nu numai nivelul de trai al oamenilor, dar şi preocupările lor, felul de a privi viaţa şi munca. Lucrînd pe petecul lui de pămînt, ţăranul era mereu cu ochii la cer, ziua-noaptea : „plouă ? nu plouă ?" După intrarea în gospodărie a urmat la unâi un soi de nepăsare : acolo-i brigadierul şi consiliul de conducere, să se uite ei la cer şi să-şi bată capul, că de-aia i-am ales ! Cu timpul însă, cei mai mulţi dintre colectivişti şi-au dat seama că fiecare e stăpînul întregii gospodării şi că în cele mai multe sectoare de muncă nu mai sînt suficiente practicile tradiţionale, moştenite din tată în fiu, şi potrivite la gospodăria mică. De aceea nu mă mir cînd inginerul Gheorghe Dascălu îmi povesteşte de participarea colectiviştilor la activitatea casei-laborator, — unde se studiază probleme ca acestea : efectele îngrăşămintelor bacteriene la floarea soarelui şi cartofi, productivitatea a diferite soiuri de porumb hibrid, semănatul roşiilor direct în cîmp, prin supra-răcirea seminţelor etc. După cum nu mă mir nici cînd aflu de la bibliotecară că romane citesc mai ales copiii şi că sînt tot mai mulţi cei care caută cărţi în directă legătură cu munca în gospodărie : creşterea animalelor, cultivarea legumelor, etc. Producţia ridicată, cu cheltuială minimă de energie şi timp, devine treptat o cauză a tuturor colectiviştilor.
...Acum zece ani partidul a arătat ţărănimii singura cale cu putinţă spre bunăstare şi progres : calea marii gospodării colective. Ţăranii din Zăbrani au fost printre cei dintîi care au pornit pe acest drum, nu uşor, e drept, dar şi cu siguranţa izbînzii.
Drumul nu cunoaşte întoarcere, pentru că îndărăt e mizeria. înainte : agricultura ştiinţifică, o viaţă luminată, îmbelşugată şi demnă, pe măsura nevoilor omului.
89
VERSUL ORAŞULUI MEU
MIHU DRAGOMIR
acă vrei să cunoşti primăvara — regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei. Dunărea-şi scoate din adîncuri vioara, grădinile nopţii sînt vaste şi reci, vom umbla aceleaşi neumblate poteci, regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei. O, şi străzile despletite-n saleîmi, străzile ca ţigăncile tinere şi iubeţe, străzile, curcubee boltite pe umerii Dunării, trista mea tinereţe... Miros de sălcii şi bărci cătrănite, miros de clisă şi căruţe văpsite, pădurea resfirîndu-se în mahala şi încîlcind în muguri inima mea — regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei. Aleargă desculţ pe podul copilăriei, soarbe vinul sirenelor de dimineaţă,
versul sună-n cadenţa paşilor îndreptîndu-se spre uzină uzina e-aceeaşi şi-i alta, regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei, împleteşte sirena, cadenţa şi balta...
Dacă vrei să cunoşti zîmbetul verii —
regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei.
Prin pădurile ecuatoriale ale iubirii,
prin uitarea de stuf clătinătoare,
oraşul se vede ca un fierăstrău în zare,
pescăruşii creionează chipul amintirii.
Parcul, spălîndu-şi picioarele goale în Dunăre,
te-aşteaptă sub grelele soarelui scuturi.
Alelele gem de săruturi,
printre magazii s-a revărsat Bărăganul,
ţipă macarale, apa-i fierbinte în docuri,
nici odată nu mă voi desprinde din îmbrăţişarea acestor locuri...
90
Vara dansează în voaluri morgane, zădufu-i greu, ca o pastă, şi Dunărea, ascunzîndu-se sub pontoane îşi doarme curgerea vastă — regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei,
Dacă vrei să cunoşti culorile toamnei -r-
regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei.
Străzile oxidate ne numără paşii,
casele se feresc sub boite de viţă,
în baltă parcă s-au jucat uriaşii
strîngînd culorile în căpiţă.
Ploile oftează, pierzîndu-se-n fluviu,
castanii plîng cu lacrimi de piatră,
prin bostane, părăsită, lăcrimează o vatră,
stuful arde, mocnit, făclie lîngă făclie,
tot în tine cred, prietenie —
regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei.
Regăseşte-ţi versul în zidurile zvelte
unde stuful va prinde cadenţa colilor albe,
regăseşte-ţi versul în arcadele halelor
unde stuful va deveni o poveste albă ca zăpada
în cadenţa unei Brăile noi,
răzbunînd focurile din baltă —
regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei.
Dacă vrei să cunoşti zvîrcolirile iernii —
regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei.
Bulevardele se-nfrăţesc cu stepele,
nămeţii clădesc oraşe călătoare,
Dunărea s-a închis în adînc, ca un vin vechi,
pretutindeni sînt poduri sclipitoare.
Să ne pierdem în balta ursuză,
crivăţul ne fie călăuză,
la răscrucea polilor şi zărilor —
regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei.
Dacă vrei să cunoşti vîrtejul iubirii — regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei. Tinereţile mi-au fost amare, ţipăt de flaut şi singurătate, nu mai ştiu c-am iubit, n-am ştiut c-am iubit,
dar fiecare salcîm e crestat cu numele meu, oraşul se zbătea să pornească pe fluviu dus de pînzele versului meu, amintirile sînt scrise în pavajele fumurii, poate nu ştii, oraşul meu, încă nu ştii — regăseşte-ţi paşii în versul Brăilei.
Versul parîmelor şi macaralelor,
versul sirenelor şi nuferilor,
versul oraşului bătrîn
ce-şi încordează muşchii tineri
să-şi ridice arcadele versului nemuritor
printre arcadele nesfîrşite ale ţării.
MOMENT CÎMPENESC
Al, ANDRirOICl
I fj >Si oi purtăm flori de foc la pălărie, l^iJSPe-atunci, pe-atunci prietenă cîmpie jandarmii,-n ţeava armei, baionete, te mîstuiai cu fum şi scrum în plete.
Sub tine, oasele pietrificate stau ca o temelie dureroasă, drept care uneori mîhnit răzbate albastrul vînt prin iarba-ţi de mătasă.
Trec peste toate, astăzi, de-a-ncălare şi caii-mi bat tristeţea sub potcoave. Recolta s-a vădit nespus de mare, basculele fac plecăciuni de sclave.
Şi socotind în tone şi-n chintale secară, grîu, porumb şi răsărită se-mparte avuţia-n părţi egale cu hărnicia, celor ce merită.
Trec umbre mari de grofi şi vistiernici se-ncrută şi se miră şi se-apleacă. In faţa celor care-au fost puternici porumbu-şi scoate sabia din teacă.
Împrejmuit de nimburi mari, lucioase mă dărui vieţii care creşte nouă. Trec fete cu picioarele frumoase prin ierburi moi şi prind pe glezne rouă.
Şi iar mă uit la marile bascule cum se apleacă-ncet ca nişte sclave. Trec de-a-ncălare, drept, printre pătule şi caii-mi bat tristeţea sub potcoave.
DOBROGEANA
n Dobrogea, la pontul euxin, unde prin ger cumpliţi treceau sar maţii tăind cu bărzile felii de vin la nuntă, la război sau la libaţii, unde Ovi.diu Tristele-a cîntat sorbind zăduful stepelor şi praful, şi unde-n bronz îşi scrise, întristat, spre amintire-amară, epitaful, — s-a înnoit pămîntul bătfînesc mileniile reîntinerite ; în lat dospesc, în grîne înfloresc în inimi se adună să palpite. Din Dunăre la mare s-a înscris un singur cerc de viaţă şi lumină şi, cum în somn se leagă vis de vis, şi cum culori în curcubeu se-mbină, — ogoarele s-au contopit firesc la vocea vremilor hotărîtoare. Pămînturile-n larg se logodesc tot mai rotunde, tot mai roditoare.
Partidului, paharul cel dintîi la marele ospăţ din preajma mării ; Căci prin partid, pămîntule rămîi, hambarul pururi primenit al ţării, — plugarule, partidului să-i dai salutul tău curat, ca pîinea nouă, — căci el ne dete pămîntescul rai, recolta paradisiacă, nouă. In Dobrogea, la pontul euxin, cu secolul închin un şip de vin.
93
ANI VERSA RI UN VEAC DE IA MOARTEA LUI ALECU RUSSO
O IPOTEZĂ NOUĂ ASUPRA PATERNITĂŢII „CÎNTĂRII ROMÎNIEI"
mjfW P^ entru cel care crede că istoria lite-WW jflHraii e o mare calmă iar profesio-
BddBBBW"' ei sînt nişte corăbieri placizi, apriga dezbatere ce se perpetuează de aproape un secol în jurul „Cîntârii Romîniei" stîrneşte uimire. E un privilegiu al acestei lucrări patetice, urzite în fierberea unui moment de tensiune revoluţionară, de a răscoli pasiuni şi a aprinde, din răstimp în răstimp, zelul detectiv al cercetătorilor. Cine e autorul înflăcăratei poeme : Russo sau Bălcescu ? Discuţia naşte parcă din propria-i cenuşă, argumentele în favoarea unuia sau altuia sînt mereu formulate şi mereu puse sub semnul întrebării. Şi, cu toate amănuntele adăo-gate cunoştinţelor noastre, mai ales în ultima vreme, ne găsim nu departe de punctul de plecare : în faţa a două ipoteze, egal de intolerante, care-şi au fiecare partizani devotaţi şi irevocabili.
Pînă pe la 1900, în ciuda protestelor insistente ale lui Alecsandri, părerile au înclinat spre Bălcescu, probabil din cauza marelui său prestigiu care eclipsa cu totul personalitatea mai modestă şi pe-atunci cu totul ignorată, a lui Alecu Russo. Studiile întreprinse de Petre V. Haneş, pe la 1900-1901, creditate cu autoritatea maestrului său, O. Densuşianu, au avut darul să schimbe opinia generală : paternitatea lui Russo asupra „Cîntârii Romîniei" a fost admisă de majoritatea specialiştilor şi prin intermediul programei şcolare, care a făcut loc analizei poemei în cadrul operei lui Russo, a dobîndit o consacrare oficială. Punctele de vedere contrare au continuat să se exprime însă mai rar şi fără  ecou apreciabil
PAUL CORNEA
(N. I. Apostolescu, Lucian Predescu) O intervenţie recentă în favoarea lui Bălcescu, a lui G. C. Nicolescu 2, impresionantă prin punerea în scenă a probelor şi siguranţa tonului, a înviorat iarăşi dezbaterea, dovedind, cel puţin, că procesul rămîne deschis. Replica n-a întîrziat să vină. în monografia pe care i-a consacrat-o de curînd lui Russo 3, Alexandru Dima a combătut argumentele lui Nicolescu şi a pledat din nou, cu convingere, cauza scriitorului moldovean. Cum se vede, dialogul dintre partizanii lui Bălcescu şi partizanii lui Russo se desfăşoară mai departe, problema face impresia că e la fel de încîlcită ca şi înainte, ceaţa ce învăluie originile „Cîntârii Romîniei" pare a se risipi pentru un moment ca să se adune iar, groasă şi impenetrabilă.
Faţă de această situaţie sînt îndreptăţite două presupuneri : sau că o soluţie satisfăcătoare e în mod obiectiv imposobilă din cauza precarităţii informaţiilor de care dispunem şi a caracterului lor contradictoriu ; sau că materialul faptic existent nu a fost epuizat de cele două ipoteze aduse pînă acum în discuţie şi admite o altă interpretare, mai verosimilă şi mai cuprinzătoare.
Fireşte că nu vom putea avea o certitudine în problema autorului „Cîntârii Romîmei" atîta vreme cît nu va fi descoperit manuscrisul sau o
1 N. I. Apostolescu în introducerea la „Cîn-tarea Romîniei" - Buc. 1914 ; Lucian Predescu - „O controversă literară : cine e autorul poemei „Cîntarea Romîniei" — Iaşi, 1929.
2 G. C. Nicolescu - „Paternitatea „Cîntârii Romîniei" în „Limbă şi literatură" 195;, p. 23125?
5 Al. Dima - „Alecu Russo" — Buc. 1957.
94
mărturie autografă a unuia din scriitori. Dar în cercetarea ştiinţifică nimeni nu dezarmează pen-trucă drumul spre ţintă e presărat cu obstacole grele. Şi cu atît mai puţin istoricul marxist care e un optimist şi respinge din principiu orice agnosticism. Admitem toţi că dezlegarea unei enigme nu cade din cer şi nu se face prin chiromancie. Deşi cîteodată norocul ne poate scoate din impas, e recomandabil să lucrăm ca şi cum el n-ar exista, înlocuind şansa prezump-tivă printr-o metodă sigură. Iată dece, chiar fără a dispune de o probă decisivă, nu e inutil a relua discuţia asupra paternităţii „Cîntării Romî-niei". Cu condiţia însă ca pe terenul celei mai scrupuloase respectări a datelor, a tuturor datelor problemei, să găsim o cale nouă. Căci ipotezele avansate pînă acum n-au condus la un rezultat concludent şi decît să reedităm vechile argumente, bătînd pasul pe loc, mai bine lăsăm lucrurile într-o calmă paranteză. După remarcabilele contribuţii ale lui G. C. Nicolescu şi Al. Dima, care grupează, fiecare de partea sa, tot ce e esenţial în susţinerea tezelor respective, mi se pare că nu se mai poate merge înainte decît printr-o renovare a ipotezei de lucru. Este ceea ce încerc să fac în rîndurile de faţă. Vreau anume să pledez ideia că autorul „Cîntării Romîniei" nu e nici Bălcescu, nici Russo, ci amîndoi împreună.
înainte de toate fie-mi permis să reamintesc pe scurt datele problemei :
La 1850, în „Rom'miea viitoare", publicaţie a unui cerc de Romîni în exil la Paris, animată de Bălcescu, a apărut, cu o precuvîntare a acestuia, o versiune anonimă a poemei, cuprinzînd 61 versete. Peste 5 ani, la 1855, în 6 numere consecutive ale „Romîniei literare" a lui Alecsandri, a văzut lumina tiparului o a doua versiune, foarte asemănătoare cu cea dinţii, cuprinzînd însă 6; versete şi semnată la fragmentul IV (Nr. 42) cu iniţialele „A. R." şi la tabla de materii a anului (Nr. 47) cu numele întreg : „A. Russo".
După moartea lui Bălcescu, survenită în Noiembrie 1852, I. Voinescu II şi D. Brătianu, oameni ce fuseseră măcar oarecare vreme în intimitatea dispărutului, îl declară pe acesta autor al „Cîntării Romîniei". Aceeaşi părere o acreditează D. Bolintineanu cu ocazia încercării sale de la 1857 de a versifica însufleţitoarea poemă.
Ceva mai tîrziu,  la  1863 ',  adresîndu-se lui
„Revista Romînă" III—1863, p. 362.
Odobescu, pe-atunci director al „Revistei Ro-mîne"', cu intenţia de a smulge uitării memoria lui Alecu Russo, V. Alecsandri dezvăluie că acesta e autorul „Cîntării Romîniei", că posedă manuscrisul francez al lucrării şi că Bălcescu e numai traducătorul ei. în mai multe rînduri, exact încă de 6 ori şi cu prilejuri diferite, Alecsandri îşi repetă afirmaţia pe un ton categoric. Ba chiar, în Post-scriptumul unui articol despre Bălcescu din 1876 2, susţine că elaborarea poemei e legată de o înţelegere tripartită între el, Bălcescu şi Russo „cu scop de a exalta spiritul şi de a desvolta simţul de romînism al tinerilor studenţi din Paris". în 1877 o anunţă pe sora lui Russo, Polyxena Spiro-Paul de dăruirea manuscrisului. 3 în 1886 îi scrie lui Ghica : „Acest poem in proză este de Russo fi nu de Bălcescu. L-am văzut compunîndu-l în limba franceză pe atunci cînd, întors din Elveţia, unde îşi făcuse studiile, el nu ştia încă să scrie romîneşte"". în fine, la aceste mărturii se adaogă una, care - vorba lui G. C. Nicolescu - „putea fi tulburătoare, dacă nu hotărîtoare"5. într-o scrisoare către Bălcescu din 2; Octombrie 1851, vorbind de o baladă populară despre Mihai Viteazul, Alecsandri se oferă, dacă n-o va găsi, să ticluiască el una „care te-o minuna şi tu îi trece-o de baladă populară... cu chipul întrebuinţat pentru compunerea călugărului N. Rusu" e.
Declaraţiilor lui Alecsandri, care impresionează prin stăruinţă şi fermitatea tonului, li se opune o informaţie comunicată de Ion Ghica, provenită ca şi în cazul bardului de la Mirceşti, din contactul personal nemijlocit cu unul din scriitorii vizaţi. La 1886, într-o scrisoare către Alecsandri
2 „Convorbiri literare" — 1876, X p. 142—143.
3 Scrisoarea publicată de Petre Haneş în „Literatura şi arta romînă" VII. 1903, Nr. 3-4 p. 176 Reprodus de A. Semaca în „Convorbiri literare" Ian.-Feb. 1926.
4 Ms. 805 - Reprodus de Ovid Denuşianu în „Noua Revistă Romînă" - 1901, Aprilie p. 305.
5 G. G. Nicolescu - op. cit. p. 238
6 Ovid Denuşianu care a publicat scrisoarea (op. cit. p. 304) a citit numele „A. Rusu". G. C. Nicolescu a atras atenţia (op. cit. p. 238-239) că lecţiunea e greşită şi că în manuscris figurează N. Rusu. Concluzia sa e că aluzia poetului se referă la N. Rusu-Lăcuşteanu şi nu la scriitorul moldovean. Dar ce legătură putea fi între Alecsandri şi prietenul lui Eliade Rădulescu ? Nu e mai firesc să admitem că pur şi simplu, în goana condeiului, Alexandri greşise ?
95
(sic !), Ghica îşi amintea că pe la 1847 Bălcescu îi citise fragmente din „Cîntarea Romîniei" şi că la una din reuniunile ce se ţineau la generalul Mavros, de faţă fiind şi Laurian şi Bolliac, „după o mare stăruinţă a noastră a tuturor, Bălcescu a trebuit să se ducă acasă, să-şi aducă caetul să ni-l citească (poemul - N.N.). Era scris de mîna lui, cu multe ştersături şi îndreptări"
Caracterul contradictoriu al acestor ştiri furnizate de prieteni intimi ai lui Bălcescu şi Russo, precum şi existenţa a două versiuni romîneşti ale „Cîntârii Romîniei" au alimentat îndelungata controversă asupra paternităţii poemului. încercarea de reexaminare a împrejurărilor în care s-a elaborat lucrarea, răsucirea pe toate feţele a mărturiilor citate, stabilirea de paralelisme ideologice şi stilistice între textul „Cîntârii" şi operele prezumptivilor autori - pe scurt, punerea la contribuţie a unor variate mijloace de investigaţie -nu s-a soldat cu elucidarea problemei, deşi e neîndoielnic că s-au cîştigat lumini preţioase. Specialiştii s-au împărţit în două tabere şi după cum am văzut, duelul continuă şi în zilele noastre. Care sînt principalele susţineri, deoparte şi alta ?
înainte de a le expune e necesară o lămurire. După părerea noastră prima obligaţie a unui cercetător lipsit de superstiţia punctelor de vedere tradiţionale e să elimine din discuţie toate argumentele care nu se bazează pe realităţi solide
şi incontestabile, suspecte de opinii preconcepute şi ameninţate să se năruie la un simplu : „ei şi?". Cu bună ştiinţă vom lăsa aşa dar de-o-parte o scrie de supoziţii, deducţii şi raţionamente analogice, adesea ingenioase dar neconcludente. Ca să dăm numai cîteva exemple : din faptul că uneori semnarea prefeţei echivalează - cum arată Nicolescu - cu un „deghizat act de proprietate literară" nu rezultă deloc că aceasta s-a petrecut şi în cazul „Cîntârii Romîniei" ; din faptul că în timpul vieţii iui Russo nimeni n-a tăgăduit paternitatea lui Bălcescu sau acela că autorul „Istoriei Romînilor sub Mihai Vodă Viteazul" a mai publicat şi alte opere anonime în vreme ce colegul său din Moldova n-a făcut acest lucru nu se poate trage iarăşi nici o concluzie 2. La fel, e neîntemeiată - după cum am arătat într-un studiu recent - presupunerea că în reuniunea de la generalul Mavros, de care pomeneşte Ghica, s-ar fi citit „Suspinele unei matroane", bucată publicată, chipurile, de Alecu Russo în „Foaie pentru minte" 3. Nici stabilirea de înrudiri între anumite forme lexicale şi stilistice ale „Cîntârii" cu opera lui Bălcescu nu dovedeşte nimic fiindcă rămîne în picioare posibilitatea ca acesta să fi fost traducătorul unui manuscris francez. Reţinînd deci numai ceea ce e sigur, recapitulăm probele în favoarea lui Bălcescu şi Russo în tabloul următor:
Pentru Russo
a) Mărturiile lui Alecsandri care pretindea că împreună cu Russo şi Bălcescu a pus la cale crearea poemei, că 1-a văzut pe Russo compu-nînd-o şi că posedă manuscrisul original.
b) Faptul că în „Romînia literară" de la 1855 lucrarea e de două ori semnată4.
c) Dacă Bălcescu, căruia viaţa dăruită cauzei naţionale, sclipitoarea inteligenţă şi tragismul morţii, îi conferiseră o aureolă neobişnuită, care pe de-asupra fusese prieten cu Russo, ar fi plăsmuit singur „Cîntarea", e neîndoielnic că Russo - om de o notorie onestitate — n-ar fi publicat niciodată o variantă proprie fără a menţiona într-un fel oarecare pe veritabilul autor.
1 Ion Ghica - „Amintiri din pribegia după 1848" - Buc. 1889 p. 683.
2 G. C. Nicolescu - op. cit. p. 239.
3 Paul Cornea - „Un scriitor moldovean puţin cunoscut : N. Istratî" în „Studii şi cercetări de
Pentru Bălcescu
a) Dacă mărturiile lui I. Voinescu II şi D. Brătianu pot fi recuzate fiindcă ei citează poate o opinie curentă în cercul emigranţilor, fără a fi dispus de o informaţie proprie directă, în schimb afirmaţiile lui Ion Ghica sînt precise. Chiar dacă din ele nu rezultă că Bălcescu şi-a atribuit lucrarea, o largă contribuţie a sa e evidentă („scris de mîna lui, cu multe ştersături şi îndreptări" !)
b) Un fapt extrem de important, pe care G. C. Nicolescu are meritul de a-1 fi dovedit definitiv, e că între „Cîntarea Romîniei" şi opera lui Bălcescu există similitudini de idei şi concepţii, incomparabil mai mari decît acelea dintre „Cîntarea" şi opera lui Russo.
istorie literară şi folclor" VII, 1958, Nr. 1-2, p. 163-165.
4 G. C. Nicolescu susţine că a fost o greşală. Dar dece greşală dublă şi dece săvîrşită tocmai cu Russo ? Dece Russo n-a dezminţit greşală ?
Am ajuns aici la un punct decisiv al demonstraţiei noastre. Procedarea uzuală a celor care s-au ocupat pînă acum de problema „Cîntârii Romîniei" a constat în admiterea argumentelor care pledează în favoarea unuia din autori şi în respingerea violentă a celorlalte. Ni se pare că tocmai în aceasta e greşală. Dece să construim un edificiu folosind numai jumătate din cărămizi ? Dece să acceptăm unele date, refuzînd altele, care au aceeaşi şansă de certitudine ? Dece, de pildă, să suspectăm şi să căutăm contradicţii în afirmaţiunile atît de categorice ale lui Alecsandri ? Poetul a fost în egală măsură prieten cu Russo şi Bălcescu şi n-avea niciun interes să crească meritele unuia în detrimentul celuilalt. Dar pe de altă parte e oare motivată suspiciunea faţă de mărturiile lui Ion Ghica ? E adevărat că memorialistul a încurcat nu odată amănuntele şi chiar în cazul de faţă s-a arătat încă de mult că întîlnirea din casa generalului Mavros n-a putut avea loc la 1847 ]. Fiind falsă datarea, ce ne dă însă dreptul să presupunem că Ghica a născocit faptul însuşi ? Mai ales că îl relata într-o scrisoare adresată chiar lui Alecsandri, cunoscut ca apărător al tezei potrivnice. A-l recuza pe Russo ca autor înseamnă a discredita fără niciun motiv plauzibil pe Alecsandri. Dar a respinge contribuţia lui Bălcescu înseamnă a ponegri pe Ghica. Atunci ?
Credem că acest impas poate fi învins pe altă bază decît s-a încercat pînă în prezent şi anume pornind de la premisa că e valabil şi ce a spus Ghica şi ce a spus Alecsandri, că trebuie găsită o explicaţie care să depăşească opoziţiile existente, subordonîndu-le unui punct de vedere mai cuprinzător. Dece am fi obligaţi să judecăm în termeni unilaterali, sacrificînd o parte a materialului de care dispunem ? Din moment ce totalitatea faptelor nu se acoperă cu niciuna din ipotezele în discuţie nu e oare straniu să tăgăduim cu încă-păţînare faptele în loc să suspectăm, cum ar fi logic, ipotezele înşile ? Dece să fim siliţi a alege între Bălcescu şi Russo ? Nu s-ar putea ca opera să aparţină amîndurora ?
Iată o primă sugestie in direcţia unei soluţii noi. Alte sugestii le vom culege din reanalizarea atentă a celor două versiuni ale „Cîntârii Romîniei". Decît să ne aventurăm în labirintul unor
1 P. P. Panaitescu - „Contribuţie la o biografie a lui Bălcescu" - Buc. p. 135-136.
presupuneri arbitrare e mai bine să încercăm a< smulge textului operei - singura sursă documentară palpabilă ! - şi alte indicii, peste cele deja date la iveală, sau care, deşi semnalate, n-au fost suficient avute în vedere.
Cele două versiuni ale „Cîntârii Romîniei" („Romîniea viitoare" - 1850 şi „Romînia literară"
- 1855) nu stau una faţă de alta în raport de lucrări independente (de pildă traduceri separate din franţuzeşte) ci în acela de prototip şi variantă. Acest fapt, remarcat încă de mult de N. Tcaciuc-Albu2 pare neîndoielnic şi poate-fi probat cu uşurinţă prin confruntarea textelor. Asemănările sînt atît de izbitoare din punct de vedere sintactic, topic, lexic, încît e exclusă posibilitatea unor elaborări diferite şi de sine stătătoare. Niciodată doi traducători n-ar fi putut ajunge, lucrînd fiecare pentru sine, la formulări identice şi echivalenţe stilistice stricte. Astfel, unele versete din versiunea Russo se deosebesc de cele din versiunea Bălcescu doar prin înlocuirea unui euvînt, adăugarea sau omiterea unui epitet : vers. 22 Russo diferă de vers. 21 Bălcescu numai prin punctuaţie şi foarte uşoare, aş spune imperceptibile, particularităţi gramaticale ; vers. 51 Russo prezintă în 19 rînduri o singură diferenţă faţă de vers. 28 Bălcescu şi anume cuvîntul „muncitor" substituit la Bălcescu prin „luptător"; la fel stau lucrurile cu vers. respectiv 36 şi 32, 41 şi 37, ş.a.m.d.
Rezultă deci sau că Bălcescu a avut în faţă u» text primitiv al lui Russo la 1850, publicîndu-1 cu îndreptări sau că Russo, la 185;, a prelucrat textul din „Romînia viitoare". Care din texte a fost primul şi reprezintă cea dintîi versiune (romî-nească) a poemei ? Sâ cercetăm mai amănunţit natura deosebirilor dintre cele două variante.
Versiunea „Cîntârii Romîniei" de la 1850, în. raport cu versiunea de la i8jj, e mai scurtă, mun-tenizată ca limbă şi mai radicală în formulări. Atrag cu deosebire atenţia modificările care tind" să dea poemei o finalitate critică mai ascuţită. Astfel, termenul „moşie" din „Romînia literară"
- 1855 (vers. 14, 17, 28, 58, 61) apare în „Romînia viitoare" - 1850 sub forma „patrie". Unde „R. I." vorbeşte de „măriri" şi „avuţie" (vers. ;o şi 56) în „R. v." se vorbeşte de „boierie". „Ficiorii prorocului (vers. 34) devine în ,,R.v." „ficiorii-
2 N. Tcaciuc-Albu - „Cîntarea Romîniei" -Cernăuţi 1927 p. 30.
7 — Viaţa Romînească Nr. 3
9?
spurcatului proroc" (Vers. 32). Versetul 48 „R.l." atenuează demascarea „vîslaşilor cei răi care şi-au însuşit de a fi cîrmaci" ai norodului prin utilizarea persoanei I plural în vreme ce versetul corespunzător (44) din „R.v." lasă întreaga răspundere a fărădelegilor pricinuite ţării, inclusiv a iobăgirii ţăranilor, pe seama aristocraţiei. Textul ,,R.l." evocă impersonal pe „urieşii" ce s-au aruncat asupra ţării s-o sfîşie (vers. 45) în contrast cu textul „R.v." care denumeşte concret guvernele marilor puteri ostile. în fine, lăsînd de-o-parte şi alte cîteva detalii de acelaşi fel, să reţinem că „R.v." vorbeşte la prezent de mişcarea revoluţionară a popoarelor iar „R.l." utilizează în aceleaşi propoziţii trecutul : „Toate popoarele se mişcă" şi nu „...s-au mişcat" (vers. 51 - „R.v." - 55 „R.l."), „sfîrşitul ispitelor se apropie" şi nu „...s-a apropiat" (vers. 52 „R.v." - 56 - „R.l."). Mai semnificativ încă e pasagiul în care pomenindu-se de calvarul suferinţelor poporului şi de iminenta prăbuşire a ordinei strîinbe a exploatatorilor, versiunea de la 1850 precizează „toate aceste ispite le cercaşi, ţara mea... şi le suferi încă şi acum" (vers. 53) în vreme ce textul de la 1855 deplasează lucrurile în trecut, omiţînd cea de-a doua propoziţie : „toate aceste ispite le-ai cercat, pămînt romîn" (vers. 57).
Poate că fiecare modificare semnalată mai sus nu reprezintă mare lucru dar toate la un loc conturează o probabilitate şi anume că prototipul „Cîrdării Romîniei" e textul publicat în foaia pribegilor dela Paris, la 1850. E în adevăr legitim să presupui că autorul poemei (deocamdată nu anticipăm asupra persoanei) a formulat atunci combativ, concret şi contemporan căci momentul era încă de efervescenţă revoluţionară, învinşii dela 1848 nu dezarmaseră, reluarea luptei pentru victoria finală asupra tiraniei, într-un superb efort colectiv al popoarelor descătuşate, părea la ordinea zilei. Cine răsfoieşte celelalte colaborări din „Romînia viitoare" va găsi numeroase mărturii ale acestei stări de spirit. V. Mălinescu în articolul „Flamura (steagul) Romînilor" vorbeşte de „zioa cea mare, zioa luptei care nu e departe, cînd vor auzi iarăşi glasul poporidui, glasul lui D-zeu tunînd şi chiemînd Tiranii la judecată" ' Grija sa e ca „zioa încercării să nu ne afle iarăşi desarmaţi" 2 căci „numai acela e demn de liber-
1 „Romînia viitoare" - Paris 1850, p. 18.
2 Idem p. 16.
tate care ştie să se lupte pentru dînsa" 3 şi „zioa luptei, luptei cei depe urmă nu e departe"4 „Cronica politică" a lui D. Brătianu anunţă cu emfază : „Astfel este virtutea revoluţiei, dragii mei, încît astăzi chiar, cînd ea geme în lanţuri şi pare pentru mai multe veacuri zdrobită, tot ea este Domnul lumii" 5. Pînă şi un spirit retrograd ca Eliade Rădulescu, furat de aprinderea messianică din cercurile emigraţiei şi de exaltarea momentului,, dezvăluie în „Souvenirs et impressions d'un proscrit" (1850) printre obişnuitele lui elucubraţii, o tendinţă socializantă pronunţată şi simpatii situate la stînga. E deci mai plauzibil să credem că are prioritate versiunea „Cîntării Romîniei" dela 1850 decît invers, că versiunea mai moderată a lui Russo, dela 1855, a servit la elaborarea celei dintîi. înseamnă aceasta că autorul poemei e Bălcescu ? Nu, fiindcă s-ar putea obiecta că Russo însuşi a dat un text mai tăios într-o perioadă de tensiune revoluţionară şi s-a rectificat mai tîrziu, într-o perioadă de relativă acalmie. Am sentimentul că ipoteza e hazardată ; totuşi ea trebuie discutată.
împotriva existenţei unui manuscris integral al „Cîntării Romîniei" datorit lui Russo şi publicat ca atare în „Romînia viitoare", pledează mai multe fapte. întîi că versiunea de la 1850 îndepărtează particularităţile dialectale moldoveneşti, foarte evidente în „Romînia literară", la 1855. Deci măcar din acest punct de vedere, o intervenţie a lui Bălcescu e incontestabilă6. în al doilea rînd, admiţînd pentru interesul demonstraţiei că Bălcescu n-a avut niciun rol în crearea „Cîntării" şi ţinînd seama de faptul că totuşi concepţiile sale corespund izbitor cu materia ideologică a poemei, ar urma că Russo a putut într-un fel sau altul să urmărească şi să-şi însuşească aceste concepţii ; dar afară de transmiterea orală şi de telepatie, o altă posibilitate nu exista, fiindcă majoritatea studiilor şi articolelor lui Bălcescu conţinînd formulări înrudite sau coincidente cu cele din „Cîntarea Romîniei" au apărut posterior datei de 6 August 1850, la care precuvîntarea era gata, deci şi lucrarea ! în adevăr, încercarea minuţioasă făcută de G. C.
3 Ibidem p. 18.
4 Ibidem p. 16.
5 Ibidem p. 67.
6 Dacă prezumtivul manuscris al lui Russo era franţuzesc se înţelege că rolul lui Bălcescu, în calitate de traducător, devine şi mai important.
98
Nicolescu de raportare a principalelor teze ale „C'mtării" la pasagiile respective din opera lui Bălcescu 1 dovedeşte că în cea mai mare parte au fost puse la contribuţie lucrările „Mersul revoluţiei în istoria Rominilor" apărută în Noiembrie 1850, „Trecutul şi prezentul" - apărută în 1851, „Istoria Rominilor sub Mihai Vodă Viteazul" - manuscris, toate ulterioare elaborării poemei. Concluzia care se desprinde e clară : ori Bălcescu e singurul autor al „C'mtării Romîniei", ori Russo i-a comunicat un text incomplet pe care scriitorul muntean 1-a îmbogăţit creator şi 1-a fixat în limba literară (prin traducere sau eliminarea regionalismelor dacă manuscrisul era romînesc). Dar presupunerea că Bălcescu e singur autor se ciocneşte nu numai de mărturiile contrarii ale lui Alecsandri dar şi de acele incontestabile punţi ce există între unele lucrări ale lui Russo şi textul poemului, ca  de  ex.  frecvent  citatul verset 28 care evocă  datele  autobiografice  ale „Amintirilor", sentimentul  proaspăt 'şi  duios  al  naturii, etc. Ajungem astfel, pe altă cale decît a confruntării mărturiilor contemporane, la un rezultat similar : se pare că avem de a face cu o operă de creaţie comună.
Dar înainte de a încerca să ordonăm întregul material într-un ansamblu coherent, trebuie să ne oprim la o întîmpinare ce s-a făcut auzită şi în ultimul timp 2. S-a susţinut anume, ca o dovadă că la baza textului din „Romînia viitoare" a stat un manunscris romînesc prealabil al lui Russo, că Bălcescu ar fi comis nişte lecţiuni eronate după acest manuscris3. Deci, ceea ce e neverosimil în cazul lui Russo care avea în faţă un text tipărit ar fi pe deplin explicabil la Bălcescu din cauza dificultăţilor   în   descifrarea grafiei. Cercetarea atentă a faptelor incriminate nu numai că nu permite o asemenea concluzie dar mai degrabă sugerează punctul de vedere diametral opus.  Exemplele  citate  sînt :  „sad"  (vers. 14 „R.v.")  în  loc  de  „sau"   (vers.   14    ,,R.l") ; „viitura" (vers. 37. „R.v.") în loc de „vulturi mari" (vers. 41. „R.l.") ;   „popoare" (vers. 53 „R.v.") în   loc   de   „noroc" (Vers. 57- „R-l") Reproducem contextul primului exemplu ; „slobozirea cea bătrînă şi luminoasă, sad puternic şi cu rădăcina ţeapănă şi adine înfiptă în pămînt"
1 G. C. Nicolescu - op. cit. p. 243-250.
2 Al. Dima - op. cit. p. 209-210.
3 N. Tcaciuc-Albu - op. cit. p. 30.
- „R.v." şi „slobozirea cea bărbată şi luminoasă sau puternică şi cu rădăcina ţeapănă, etc." „R.I.". E clar că varianta „Romîniei viitoare" e superioară stilistic şi că în niciun caz nu poate fi vorba de o lecţiune greşită. Şi mai limpede apar lucrurile în cel de-al doilea exemplu : şi aci sînt formulări de sine stătătoare, care ne pot place mai mult sau mai puţin, dar deopotrivă admisibile. „R.v." spune : corbi fîlfîîa pe d-asupra croncănind,   viitura şi   se învîrtejea".  „R.l." : „corbi fîlfîia pe deasupra croncănind, vulturi mari se învîrlejea". E evident că e greu de acceptat că „vulturi mari" se preface în „viitura" şi dimpotrivă e explicabil ca un verb puţin uzual (a viitura)   să   fie  înlocuit  printr-un denominativ raportat la acelaşi predicat (vulturi mari se în-vîrtejea). Cu alte cuvinte, dacă rezultă ceva din exemplul dat, atunci e tocmai că „Romîniea literară" utilizează textul „Romîniei viitoare" şi nu invers. în fine, la versetul 57 (resp. 53 „R.v.") e clar că e o greşeală de tipar : „noroc" pentru „norod". Propoziţia sună în „R.l." : „Norocul trebue să se ispăşească şi să se cureţe de păcatele sale". în schimb în „R.v." citim corect : „Popoarele trebue, etc..." După cum se vede nu se poate conchide nimic în favoarea anteriorităţii versiunii Russo. Mai mult : exemplele date indică probabilitatea că această versiune e posterioară.
Putem acum să înmănunchiem toate datele problemei într-o ipoteză unitară, folosind atît mărturiile contemporane vrednice de încredere deşi divergente, cît şi argumentele fundate pe compararea celor două versiuni şi indiciile rezultate din raportarea operei la momentul istoric, la circumstanţele biografice ale celor doi scriitori şi la profilul lor spiritual.
1. Pe baza informaţiei comunicate de Alecsandri lui Ghica la 1886 4 se poate presupune că Russo a scris în franţuzeşte un prim concept al „Cîntârii", după întoarcerea dela studii5, clar nu mai devreme de 1839-1840. De notat că Russo traversase pe la 1835-1836 o perioadă de exaltare iacobină - dovadă că închina o odă lui Alibaud,
4 Ms. 805 p  173 op. cit.
5 Deşi întoarcerea lui Russo dela studii e fixată la 183; de unii (Petre V. Haneş), la 1836 de alţii (Al. Dima) data elaborării primei variante a poemei trebuie s-o suim la 1839-1840 fiindcă pînă la 1839 Alecsandri era el însuşi plecat în străinătate şi deci nu putea - cum o spune -să-si „vadă" prietenul compunîndu-si lucrarea.
7*
99
atentatorul la viaţa lui Ludovic Filip, celebrînd lupta popoarelor pentru libertate. Bine înţeles că această schiţă a poemului (sau a unei părţi din lucrare) e probabil că semăna încă puţin cu versiunea publicată mai tîrziu. Poate că ea conţinea numai fragmente de descripţie peisagistică fără evocarea alegorică a istoriei ţărilor romîne ; poate că materialul avea o altă structură ; nu avem din păcate niciun dram de certitudine şi sîntem reduşi la simple supoziţii ; e sigur în orice caz că acest concept primitiv al „Cîntării" dacă a fost elaborat in jurul anului 1840, era incomplet şi scris în franţuzeşte. Tot atît de posibilă poate fi şi presupunerea că această variantă iniţială datează de pe la 1846, deşi renunţînd la apropierile de detaliu care pot fi simple coincidenţe şi judecind in ansamblu scrierile lui Russo din această perioadă, în special „Soveja", nu văd suficiente puncte de contact între stilul publicistic, spiritual, discret ironic din „Soveja" şi aprinderea romantică a „Cîntării Romîniei". La 1839-1840 sau la 1846, rămîne însă că Russo a elaborat în limba franceză, cum făcea cu predilecţie, embrionul înflăcăratei poeme.
Starea de spirit din care izbucneşte opera decurge din avîntul mişcării de eliberare în Ţările Romîne, din ascuţirea luptei de clasă a maselor ţărăneşti şi frămîntările orăşenimii nemulţumite de privilegiile aristocraţiei şi rînduielile feudale. La 1839 a fost descoperită în Moldova conjuraţia lui Leonte Radu iar la 1840 o tulburare revoluţionară cu ţeluri mai conturate şi o organizare mai trainică fusese preintîmpinată în ultima clipă de Domnitorul Ţării Romîneşti prin arestarea grupului de răsvrătiţi condus de Mitiţă Filipescu din care făcea parte şi N. Bălcescu. Anii dintre 1830-1848 au fost anii de treptată cristalizare ideologică a platformei luptătorilor patruzeci-optişti, în care partea înaintată a intelectualităţii (profesori, scriitori, artişti) au contopit patriotismului un democratism militant, au legat de cucerirea libertăţii naţionale cîştigarea libertăţii sociale, au unit năzuinţa spre progresul politic, economic şi cultural al ţărilor romîne de necesitatea deşteptării poporului din letargie şi îmbunătăţirea soartei sale. „Cîntarea Romîniei" este una din lucrările străbătute de patosul afirmării naţionale şi al dezrobirii sociale, aşa cum au fost şi altele în această epocă, dar prin înălţimea tonului, vibraţia sensibilităţii, radicalismul ideilor şi senti-
mentul unei experienţe revoluţionare trăite, încalecă anul 1848 şi implică o completare şi o finisare după această dată de răscruce.
Izvorîtă din condiţiile specifice ale Ţărilor Romîne, alimentată de spiritul de revoltă ce se cocea în masse, „Cîntarea" a putut fi ocazionată în forma ei iniţială şi de impresia produsă de un model literar străin. Ocazia şi nu cauza elaborării poemei stă aşa dar (poate) în lectura celor două cărţi, de mare circulaţie europeană, „Cartea naţiunii poloneze şi a pelerinilor polonez" a lui Mickiewicz 1 şi „Cuvintele unui credincios" a lui Lamennais2, opere de adevărat rechizitoriu împotriva tiraniei, de denunţare zguduitoare a lanţurilor ce încătuşează persoana umană. Aceste lucrări n-au fost însă decît un punct de plecare pentru autorul romin. Deosebirile dintre „Cîntarea Romîniei" şi operele menţionate sînt într-adevăr evidente.
Mickiewicz, cu o înaripare lirică şi fulguraţii profetice care desfid posibilitatea unei căi raţionale de însuşire a universului, se ocupă de martiriul naţiunii poloneze, urmărindu-i destinul, însemnat de divinitate, din timpurile cele mai îndepărtate (începe de la o himerică idilă a comunităţii primitive, egalitariste şi fericite) pînă la evenimentele contemporane. Cartea lui e opera unui catolic, uneori dizident însă niciodată rebel,, cu accente de orgoliu naţional şi de messianism mistic, tinzînd să restabilească încrederea unui ■ popor crucificat în soarta sa. Forma de expunere e a parabolelor de tip evanghelic şi toată lucrarea face impresia unei paremiologii religioase cu ţel agitatoric ; e un fel de dilatare în acţiune a credinţei sublime ce ardea cu văpăi în inima scriitorului. Desigur că se pot găsi unele apropieri, între pasagii din „Cartea naţiunii poloneze" şi „Cîntarea Romîniei" dar avînd în vedere con-texul cu totul diferit în care acestea se plasează, sensul general al celor două lucrări, ideologia şi metoda utilizată, punctele de incidenţă respec-
1 „Cartea naţiunii poloneze şi a pelerinilor polonezi" a lui Mickiewicz a fost tradusă în franţuzeşte de Montalambert la 1833 şi apoi inclusă în traducerea operei complete a scriitorului polonez dată de Christian Ostrovski în nu mai puţin de trei ediţii succesive : 1841, 1845, 1849.
2 „Paroles d'un croyant" a apărut la 1833 şi a avut un enorm succes. Despre răspîndirea cărţii la noi vezi I. Breazu „Lamennais la Romînii din Transilvania în 1848" în Studii literare - Cluj; 1948 IV p. 176-197.
100
tive nu sînt foarte relevante Dăm un singur exemplu, încă nesemnalat pînă acum de cercetători. Mickiwiecz : „Do?ic Ies rois se dirent : Tac bans de falie en sorte que Ies peuples restent toujours dans Vignorance, afin qu'ils ne connais-senl pas leurs forces et qu'ils se querellent entre eux, afin qu'ils ne se coalisent pas contre nous" 2.
Versiunea Russo (verset 26) : „Domnii şi boierii neamurilor ziseră între dinţii : să nu lăsăm popoarele noastre în odihnă, căci odihna deşteaptă gîndirea şi gîndirea mînă la faptă... să ridicăm stavile, să semănăm zavistia şi ura şi să insuflam lăcomia cuprinselor şi a prăzilor şi să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea şi puterea noastră" 3.
Cartea lui Lamennais, inspirată ea însăşi de Mickiewicz după propria mărturie a autorului, e tot plăsmuire a unui spirit profund religios, care vrea să corije-ze catolicismul, desfăcîndu-i din complicitatea cu tronurile şi potentaţii şi propunîndu-i, utopic, să se asocieze cu democraţia şi revoluţia. Lamennais utilizează şi el un stil biblic, adoptă şi el poza unui revelat, căruia cerul îi încredinţează un mesaj izbăvitor însă fraza lui, strunită de o disciplină severă, prin profilul sculptural de medalie şi raţionalitatea imaginilor, temperează în oarecare măsură emfaza retorică. O penumbră voită tinde să fascineze pe cititor dîndu-i senzaţia misterului. Punctul de vedere al lui Lamennais e al societăţii omeneşti în genere
! Un cercetător polonez, St. Wedkiewicz a susţinut totuşi că la originea „Cînlării Romîniei" e caftea lui Mickiewicz şi că autorul ei e Bălcescu, înti'ucît acesta a fost scriitorul romîn cel mai apropiat de ideologia romantică a emigraţiei poloneze. Acelaşi a semnalat un manuscris romîn al „Cărţii naţiunii poloneze" datînd din Moldova, de la 1845. (Recenzie asupra articolului lui Wedkiewicz, apărut în 1921, de P. P. Panaitescu în „Revista istorică" XIV 1928 nr. 10 p. 395-396.
2 A. Mickiwiecz : „Oeuvres poetiques completes" (trad. Ostrovski 1849, vol. I, p. 6.
3 Dacă totuşi se atribuie importanţă acestor confruntări de pasagii desprinse de context -punct de vedere faţă de care avem serioase rezerve - atunci în orice caz raportarea versetului 26 al „Cîntârii" la textul lui Mickiewicz, aşa cum am făcut mai sus, e cu mult mai plauzibilă decît raportarea aceluiaşi verset la cap. 13 din Lamennais, cum susţine Al. Dima (op. cit p. 235). Să notăm oricum că ideia plutea prin aer. O găsim si la Volney („Effroi et conspiration des tyrans" XVIII).
şi nu al naţiunii, la el patria e cerul („Votre patrie c est le ciel" x) ; libertatea e legată de adorarea lui Dumnezeu („Pour etre libre il faut avânt tout aimer Dieu" 2) ; dezrobirea e o consecinţă a carităţii evanghelice („Aimez Dieu plus que toutes choses el le prochain comme vous-meme et la servitude disparaîtra de la terre" s), oroarea sumbră a apocalipsului e evocată pentru a înfricoşa pe opresori, etc. Mai e nevoie să demonstrăm imensa distanţă ce separă „Cîntarea Romîniei" de opera lui Lamennais ? Al. Dima are dreptate spunînd că poemul nostru se desfăşoară „pe un plan dominant laic", că „sîmbu-rele „Cîntârii Romîniei" rămîne lupta pentru libertate a poporului, iar nu mistica năzuinţă spre transcendent" 4.
2. Schiţa franţuzească a lucrării, compusă de Russo, e posibil să-i fi parvenit lui Bălcescu la Mînjina, într-una din acele întîlniri anuale organizate cu prilejul onomasticei lui C. Negri de cîţiva dintre tinerii animatori ai mişcării de redeşteptare din ţările romîne. Poate că aici se vor fi înţeles cei doi prieteni asupra sensului operei, a modului lor de colaborare şi a mistificării cu manuscrisul găsit într-o mănăstire. Alecsandri va fi fost părtaş discuţiilor purtate (deşi prezenţa lui în cadrul acordului tripartit la care se referă 5, ar putea fi aşezată, cel puţin cu aceiaşi sorţi de succes, în anul 1849, cînd pentru o perioadă nu prea lungă (Octombrie-Decembrie 1849 °) - el, Russo şi Bălcescu, s-au găsit împreună la Paris).
Primind schiţa lui Russo e probabil că Bălcescu a tradus-o în romîneşte şi i-a dat o primă redactare, din care a făcut cunoscute lui Ghica unele fragmente şi societăţii adunate la generalul Mavros întregul text. Nici de data aceasta „Cîntarea Romîniei" nu este definitivată. Versiunea cunoscută de noi e fără îndoială rodul unei munci depuse după 1848.
1 Lamennais „Les paroles d'un croyant" (ediţie critică Yves la Hir Paris 1949 p. 163).
2 Lamennais - op. cit. p. 178.
3 Idem p. 178.
4 Al. Dima op. cit. p. 237.
5 „Convorbiri literare" op. cit.
6 Russo a venit la Paris nu mai devreme de Februarie-Martie 1849 şi a rămas pînă spre sfîr-şitul anului 1850. Alecsandri a plecat din Paris în Decembrie 1849 spre ţară. Bălcescu a ajuns la Paris în 16 Octombrie 1849. (conf. Ion Ghica -„Amintiri din pribegia după 1848" - ed. Olimpiu Boitoş - Craiova - vol. II. p. 153).
101
j. Care vor fi fost modificările aduse lucrării la Paris şi în ce măsură au participat la această redactare finală cei doi scriitori ? Nu putem decît să dibuim în căutarea adevărului. Ceea ce e sigur e că, în ultimă instanţă, Bălcescu e cel care a dat „Cîntării Romîniei" forma ultimă şi că, în totalitatea ei, opera se integrează pe deplin atmosferei momentului şi corespunde cu spiritul celorlalte colaborări din „Romînia viitoare". Contribuţia sa finală e de altfel indirect atestată într-o scrisoare către Ghica, din 26 Octombrie 1850, unde vorbind de apariţia „Romîniei viitoare", Bălcescu scrie : „Cu poştia viitoare îţi trimit negreşit revista. Sunt articole bune în-tr-însa dar cam apilpisite şi prea dau cu barda în Dumnezeu. Le-am cam pilit puţin ,dar nu am putut de. ajuns"J. Dar după toate aparenţele „Cîntarea Romîniei" n-a fost doar „pilită" de Bălcescu ; aportul său e consubstanţial, nu numai de zidar dar şi de arhitect. Poema respiră febrilitatea unor oameni care-şi fundează politica pe iminenţa unui nou val revoluţionar şi înduioşarea exilaţilor cărora icoana patriei depărtate le stîr-neşte o nostalgie fără pereche. E un act de încredere în forţa vitală a poporului romîn, o încercare făcută cu o mare frăgezime de simţire de a-i citi în suflet şi a-1 îmbărbăta. Ea împlineşte ţelul astfel definit de Bălcescu la 1850 : „...fiindcă precum mult înainte de 48 aşteptam împreună o revoluţie generală şi căutam a ne pregăti din vre?ne, cum o începuserăm de la 184}, aşa şi acum cred că are să vie o revoluţie mai înfricoşată şi socot că e bine să ne pregătim şi pentru aceasta a desvolta simţimîntul naţionalităţii şi credinţa Rominului în el mai mult decît în străini" 2. Operă de patriotism fierbinte, pătrunsă de concepţii democratice înaintate şi de îndemnuri mobilizatoare, făurită la temperatura unei conştiinţe în ebuliţie, „Cîntarea Romîniei" reflectă prin atmosfera ei generală, starea de spirit a revoluţionarilor proscrişi la 1848, grupaţi la Paris, în jurul capului lucid şi marelui suflet care a fost N. Bălcescu. Aceasta explică şi lirismul incandescent, şi retorismul, şi intenţiile de prozelitism ale lucrării, şi ecourile ei mazziniene.
Se ştie în adevăr că Mazzini a fost o personalitate de prim rang a emigraţiei europene de după 1848 şi că numele său apare deseori în cores-
1 Ion Ghica - op. cit. II p. 285.
2 - Ion Ghica - op. cit. p. 597.
pondenţa lui Bălcescu din 1850, Astfel, în 16 Februarie 1s50 acesta îşi exprima dorinţa, repetată o săptămînă mai tîrziu, de a merge la Londra (unde fusese totuşi cu puţin înainte) pentru a-i întîlni in problema organizării solidarităţii revoluţionare 3. Multe din ideile manifestelor mazziniene, - alianţa popoarelor opusă alianţei despo-ţilor, convingerea că fiecare naţiune are o misiune de îndeplinit şi că destinul ei întruchipează o lege a providenţei, intransigenţa republicană şi credinţa neclintită în triumful revoluţiei, contopirea lui Dumnezeu cu poporul, - toate aceste idei tipice ale agitatorului politic italian se regăsesc într-o formă mai precisă sau mai diluată în „Cîntarea Romîniei". în orice caz, dacă Mickiewicz şi Lamennais, fără a fi avut un rol determinant, vor fi contribuit la crearea poemei, tot atît de îndreptăţită pare apropierea de Mazzini, a cărui gîndire nu revendică, poate, originalitate, - fiindcă năzuinţe asemănătoare se formulau în publicaţiile efemere ale revoluţionarilor din toate naţiile, emigraţi la Paris sau Londra şi în asociaţiile şi comitetele conspirative care se formau şi se desfăceau cu iuţeală -clar impune prin vigoarea publicistică a afirmaţiei şi prestigiul personalităţii.
La 8 August 1850 Bălcescu scrie precuvîntarea „Cîntării Romîniei". Citatele copioase de care se foloseşte arată că opera era la această dată terminată. între Octombrie 1849 şi August 1850 se situează aşadar desăvîrşirea poemei. Timbru{ ei patetic exprimă efervescenţa momentului isto» ric, convulsia speranţelor care se ciocnesc de Q realitate ostilă şi totuşi nu vor să abdice, con? vingerea nezdruncinată în victoria revoluţiei, în eliberarea poporului romîn de aservire, în unirea şi independenţa lui naţională, în gloria lui, viitoare.
4. Dacă cele de mai sus sînt exacte, la 1855 Alecu Russo reia textul „Cîntării Romîniei" din-„Romînia viitoare", îl retranscrie amplificînd' numărul versetelor, moldovenizîndu-1, cu uşoare îndreptări stilistice (nu totdeauna fericite) şi atenuări pe ici şi colo, determinate de schimbarea situaţiei şi condiţiile politice ale Moldovei 1% data respectivă.
* *
3 - Idem - II p. 20j şi 208.
102
După  cum  se vede ipoteza  noastră asupra „Cîntârii    Romîniei"    postulează contribuţia creatoare atît a lui Russo cît şi a lui Bălcescu. Recunoaştem că ea are puncte vulnerabile, în primul rînd că ii lipseşte o probă faptică decisivă. Dar ipotezele susţinute pînă acum prezintă şi mai multe dezavantaje, aşa cum ne-am străduit să arătăm. In schimb, admiterea dublei paternităţi propuse, ni se pare că rezolvă satisfăcător majoritatea elementelor divergente pe care se reazimâ seculara controversă. Ea dă dreptate şi lui Alecsandri şi lui Ghica, folosind mărturiile anrîndurora şi făcîndu-le deopotrivă acceptabile. Ea lămureşte cum e posibilă similitudinea concepţiilor „Cîntării Romîniei" cu opera lui Bălcescu şi în acelaşi timp dece există unele puncte de contact cu opera lui Russo. Ea explică dece ambii au acceptat tacit rolul de autori fără să-şi susţină totuşi paternitatea în forme categorice. Ea împacă faptele cu bunul simţ şi cu necesitatea ■politică : memoria celor doi scriitori ne e la fel
de scumpă şi fiind, pe deoparte, cert că amîndoi au conlucrat şi, pe de altă parte, fiind sigur că niciunul n-a avut un rol pasiv, e logic ca opera să fie rubricată in istoria literară sub numele amîndurora.
Ce a făcut unul şi ce a făcut altul ? Cum arăta manuscrisul primitiv şi ce modificări a suferit ? Iată întrebări la care încă nu se poate răspunde : bănuielile noastre sînt prea fragile ca să merite a fi enunţate. Oricum,, de „Cîntarea Romîniei", ca un viu simbol al Unirii Ţărilor Romîne de la înfăptuirea căreia am sărbătorit de curînd un secol, sînt legate pentru vecie numele celor doi scriitori : moldoveanul Alecu Russo şi munteanul Niculae Bălcescu, devotaţi poporului lor cu aceeaşi abnegaţie şi sinceră dorinţă de a-1 şti descătuşat din lanţurile aservirii, scriitori care în împrejurările înfrîngerii de la 1848 şi-au stăpînit lacrimile, au chemat Ia luptă şi au întrevăzut în zările viitorului lumina clară a zilelor noastre.
103
LOGICA Şl VIATA
HENRI WALD
I «,' e aproape un veac, de cînd ca-
i pitalismul a început să devină
j£•• orîaduire iraţională, raţiunea umană este insultată de un număr din ce în ce mai mare de ideologi burghezi. Gânditorii burgheziei nu mai pot -să-şi pună problema construirii unei societăţi ratio-male. Ei se zbat să prelungească existenţa precară a unei societăţi iraţionale prin discreditarea raţiunii. Nu te poţi împotrivi construirii noii societăţi fără să calomniezi- raţiunea. care o plănuiaşte. Cînd raţiunea condamnă capitalismul şi indică drumul spre comunism, iraţionalismul este perdeaua de fum cu ajutorul căreia burghezia contemporană încearcă să-şi întârzie -deznodământul.
Profitând de faptul din ce în ce mai evident că viaţa vine în conflict cu 'logica tradiţională, mulţi filozofi ai burgheziei contemporane propovăduiesc abandonarea 'oricărei logici şi plonjarea în adâncurile vieţii.
Printre primii filozofi ai reacţiunii care şi-au dat seama că adevărul, raţiunea şi logica sînt aliaţii cei mai fideli ai proletariatului revoluţionar a fost şi Fr. Nietzsche. „Dialectica este de orgine plebeiană..." 1 striga el. Nietzsche a înţeles că logica este o armă de luptă deosebit de
') Fr. Nietzsche, „La volonte de puissance", I, N.R.F., 1942, p. 55.
Motto: ..Ideea de a include viata în logică este explicabilă — şi genială — din punctul de vedere al procesului reflectării lurrt'ii obiective..."
(Lenin ,,Caiete filozofice" p. 16S)
puternică atunci cînd o mînuiasc asupriţii împotriva asupritorilor. „Ironia dialeeti-cienilor — notează el — este o formă a răzbunării plebeiene; este ferocitatea oprimaţilor care folosesc pumnalul rece aâ silogismului..." '.
Reducând şi el întreaga logică la logica elementară -metafizică, Nietzsche pretinde că „logica nu dispune de formule decît pentru ceea ce rămâne identic cu sine-în-suşi" 2. După părerea lui, „cunoaşterea şi devenirea se exclud" 3. In fa.ţa aceluiaşi
a
conflict dintre devenire şi logica elementară, Parmenide contesta posibilitatea devenirii, iar Nietzsche contestă rolul cognitiv al logicii.
„Gîndirea — scrie el — nu este pentru noi un mijloc de cunoaştere, ci de numire, de ordonare a faptelor, de acomodare a lor la nevoile noastre" 4.
In vreme ce Parmenide sacrificase, la vremea lui, viaţa în numele logicii, Nietzsche sacrifică logica în favoarea vieţii. După părerea lui, viaţa nu are voie să se lase împiedicată de logică. „Dacă valoarea vieţii rezidă în erori în care se crede în mod solid, atunci ceea ce este vătămător este „să spui adevărul" 5, aver!) Nietzsche, op. cit. p. 55.
2) Idem, p. 78.
3) Idem, p. 78.
4) Idem, p. 79.
6) Idem, II, p. 183.
104
tizează Nietzsche. Nietzsche nu ştia că, în cele din urină, viaţa îi părăseşte pe aceia Care nu mai au adevărul de partea lor. Adevărul se naiste din viaţă şi slujeşte vieţii. Viaţa nu poate să facă multă vreme casă bună cu minciuna. Mai de vreme sau mai tîrziu viaţa se îndreaptă în direcţia adevărului. Cei ce se zbat să înainteze) în Tăspărul istoriei sînt, în cele din urmă, daţi peste cap.
Iraţionalistul francez Hanii Bergson a crezut că poate să aplaneze conflictul dintre logică şi viaţă muţind, cu totul, adevărul din logică în viaţă. în concepţia lui Bergson, adevărul încetează să mai fie !o însuşire a ideilor care oglindesc viaţa şi devine o; însuşire a vieţii însăşi. „Inteligenţa —■ afirmă Bergson — este caracterizată printr-o incamprehensiune naturală a vieţii" Neîniţelegînd că logica elementară nu este SINGURA logică, Bengson reduce ÎNTREAGA logică umană la un1 instrument cu ajutorul căruia oamenii îşi organizează acţiunea lor comună asupra solidelor.
„Logica noastră este ansamblul de reguli de care trebuie să asculte manipularea simbolurilor" 2, scrie Bergson. Adevărul vieţii nu poate fi gîndit, ci numai trăit.
Aşadar, de gîndit nu pot fi gîndite decît complexele senzoriale şi diversele posibilităţi de ordonare a lor. Din gîndire nu mai rămâne nimic altceva decît o activitate ide combinare a propoziţiilor cu ajutorul particulelor logice, în vederea obţinerii unor propoziţii noi, care nu ne pot spune nimic despre viaţa ce se desfăşoară dincolo de ele. După părerea pozitiviştilor logici — raţionalişti în formă, dar irafionalişti în fond — propoziţiile nu pot să îndeplinească decît două feluri de sarcini : sau să înregistreze diversele complexe senzoriale sau să enunţe reguli de organizare a acestora. Orice propoziţie care pretinde că se referă la viaţa
J) H. Bergson,   „L'evolution creatrice", Alean, Paris, 1932, p. 179. 2) Ibidem, p. 174.
reală, la legile ei de dezvoltare, la sensul ei, este socotită un non-sens.
„O teorie fizică este o punere în ordine simbolică a unui domeniu de fapte (adică o serie de complexe senzoriale H. W.). Alte puneri în ordine nu sînt excluse. O teorie nu este niciodată univoc şi ontologic adevărată..." scrie Louis Rouigier.
Zarva filozofică stîrnită de agnosticienii contemporani în jurul chiiberneticii este, deci, explicabilă. De vreme ce omul „...nu cunoaşte lumea, ci primeşte din partea acesteia doar nişte semnale care o reprezintă într-un mod pur simbolic" 2, de vreme ce „a cunoaşte însăşi natura lucrurilor, a pătrunde în esenţa lor ne este formal interzis" 3, de vreme ce „orice cunoştinţă a omului se rezumă la numere şi relaţii..." 4, logistica înlocuieşte logica, iar chibernetica tinde să înlocuiască gîn-direa umană.
Logicianul francez Jean Tricot, cunoscutul traducător şi comentator al lui Aris-tatel, atrăgea atenţia încă din 1930 asupra faptului că „...logistica... este tocmai arta de a se dispensa de a gîndi" 5. Presimţind că logistica va ajunge, în cele din urmă, la chibernetica, J. Tricot scria : „Logistica ajunge astfel, în mod necesar, la o mecanizare a raţionamentului, care ia... paiul cuvintelor drept miezul lucrurilor" *. Jacques Maritain observase şi el că „logistica este un meşteşug care priveşte nu gîndirea, ci semnele gîndirii, şi care îşi propune să se dispenseze de a gîndi" 1.
Dacă omul nu poate să aibă de-a face decît cu propriile lui senzaţii, atunci gîndirea nu are alt rost decît să elaboreze
') Louis Rougier, „L'evolution du concept de raison dans la pensee occidentale", Dialectica, nr. 43/44, 1957, p. 321—322.
2) Albert Ducrocq, „Decouverte de la cybernetique", Paris, 1955, p. 167.
3) Ibidem, 167.
4) , Idem, p. 186.
5) ' Jean Tricot, „Trăite de logique for-melle", Paris, 1930, p. 313.
6> Ibidem, p. 313.
7) Jacques Maritain, „Elements de philosophic", II, Paris, 1933, p. 264.
105
reguli de organizare a acestora ; şi, deoarece senzaţiile — oglindind în fond latura cantitativă a lumii — sînt măsurabile, matematica ocupă şi locul logicii. Pentru cine porneşte de la ideea că „...orice obiect nu este decît număr şi relaţie între numere" 1, singura logică este logica matematică. Are profundă dreptate Jean Tricot cînd observă că Leibnitz a greşit crezând că procedee automate de combinări de silogisme pot să înlocuiască cercetarea esenţei" 2.
De la o vreme, şi unii oameni de ştiinţă burghezi, puternic influenţaţi de empirismul logic, au început să nu mai respecte interdicţia pozitivistă de a cerceta esenţa vieţii. „Oricît de1 angajat ar fi un cercetător ştiinţific pe calea lucrărilor sale, el nu poate să nu-şi pună, din cînd în cînd, anumite întrebări tulburătoare asupra sensului şi valorii angajamentului său" 3, mărturiseşte biologul Claude Favarger. Nemai împăcîndu-se cu interzicerea oricărei propoziţii referitoare la esenţa vieţii, Farvarger scrie : „...îndoiala umană, această îndoială deopotrivă de crudă şi de splendidă, vine din ignoranţa noastră cu privire la natura profundă a lucrurilor. A pretinde abolirea ei înseamnă a lăsa să se creadă că nu există nimic în spatele adevărului ştiinţific" 4.
Claude Favarger rămîne însă prizonierul prejudecăţii pozitiviste potrivit căreia există două feluri de adevăruri : unul ştiinţific şi altul filozofic. Cel ştiinţific priveşte fenomenele, iar cel filozofic, metafizic sau moral se referă la esenţa lor. „Prin ştiinţific, înţelegem „care are legătură cu metoda experimentală..." 5 precizează Favarger. Iar mai 'departe exemplifică : „Pe plan fizic, nu vedem decît fi-zico-chimia, dar organizarea acestei fizico-chimii, finalizarea ei se explică metafizic..." 6
') Albert Ducrocq, op. cit. p. 185.
2) /. Tricot, op. cit. p. 37.
3) Claude Favarger, „Verite scientifique et comprehension du vivant", Dialectica", nr. 45, 1958, p. 38.
4) Idem, p. 39.
5) Claude Favarger, idiem, p. 42.
6) Claude Favarger, idem, p. 61—62.
Claude Favarger vrea să depăşească limitele pe care pozitivismul le impune cunoaşterii omeneşti, dar, nectmoscînd decît logica elementară, el nu vede unitatea dialectică dintre ştiinţele speciale şi cele filozofice, reduoînid-a la o simplă complementaritate. „Cele două pante ale cunoaşterii : panta fenomenelor şi panta morală, sînt exigenţe contradictorii legate prin principiul de complementaritate" scrie el. După Favarger, cunoaşterea este de două feluri : experimentală şi-comprehensivă. Prima este ştiinţifică, iar a doua, filozofică. Ca şi cum adevărurile filozofiei nu pot să fie verificate experimental, ca şi cum ele ar fi altceva decît: adevărurile ştiinţelor speciale generalizate la maximum. Lui Favarger îi scapă; din vedere faptul că adevărurile filozofice se verifică experimental odată cu verificarea experimentală a adevărurilor ştiinţelor speciale, din a căror generalizare au rezultat ele însele.
Dîndu-şi seama de contradicţia dintre fenomen şi esenţă, ca şi dintre senzorial şi raţional, dar fiindu-i ou totul străină ideea de unitate a contrariilor, Favarger crede că adevărurile ştiinţifice şi cele filozofice sînt eterogene şi, datorită omului, care are nevoie şi de unele şi de altele, complementare. „Adevăr ştiinţific şi-comprehensiune — scrie el — nu sînt fără, legătură între ele. Legătura lor este omul" 2. De vreme ce nici nu bănuieşte unitatea contradictorie dintre senzorial şî-raţiona], pe de o' parte, şi dintre logica elementară şi cea dialectică, pe de altă parte, Favarger admite şi el posibilitatea' unei coimprehensiuni supra-ştiinţifice, care' să prindă esenţa viului. In realitate, a~ ceastă „esenţă a viului" nu este oglindită de către o facultate cognitivă supra-logică, ici tot logică : gândirea dialectică.
Fenomenologia încearcă şi ea zadarnic să rezolve conflictul dintre logică şi viaţă. Edmund Husserl porneşte de la ideea că ceea ce se numeşte îndeobşte viaţă nu are o existenţă   independentă,   „Noi —
>): Ibidem, p. 58. 2) Ibidem, p. 47,
106
scrie Husserl — înţelegem lumea experienţei noastre totdeauna în sensul vestmântului de idei pe care l-am aruncat asupra ei, ca şi cum această lume ar fi ceva existent în®sine"'. Deci pentru un fenomenolog nici nu este posibil vreun conflict autentic între logică şi viaţă, deoarece el pune între paranteze însăşi problema fundamentală a filozofiei : raporta! dintre obiect şi subiect. Tot ce se poate întâmpla este o proastă folosire a limbajului cu ajutorul căruia oamenii îşi organizează experienţa senzorială. „Astfel — scrie Jean F. Lyotard —■ nu există răspuns la întrebarea dacă trebuie să se pornească de la obiect (realism), sau trebuie să se pornească de la eu (idealism), însuşi noţiunea de fenomenologie trimite în vacanţă această problemă : conştiinţa este totdeauna conştiinţa a /ceva/ şi nu există obiect care să nu fie obiect pentru /o conştiinţă/,.," 2.
Husserl nu cunoaşte nici un drum care să lege subiectul de1 obiect. De aceea el încearcă să descopere esenţa vieţii pornind pe o cale transcendentală. Astfel ajunge Husserl la acea „Lebenswelt" ante-predicativă pe care el o socoteşte indiferentă atiît faţă de materie, cît şi faţă de spirit, „...lumea la care ajunge în cele din urmă meditaţia husserliană asupra adevărului —• comentează Lyotard —■ nu trebuie să fie confundată cu lumea „materială", ea se defineşte mai de grabă... pornind de la conştiinţă, sau cel puţin de la subiectul constituant" 3. După Husserl, adevărul nu poate să fie altceva decît genema sensului (Sinngenesis).
De fapt, această „Leibenswelt" antepre-dicativă nu este altceva decît trăirea subiectivă a practicii prin intermediul căreia viaţa reală determină atât conţinutul, ■cît şi formele gândirii. Husserl descoperă, fără să-şi dea seama, latura subiectivă a practicii. Dar, din pricină că ignoră cu desăvârşire rolul practicii în cunoaştere,
') Edm. Husserl, „Erfahrung und Ur-teil", Hamburg, 1948, p. 43.
2) Jean F. Lyotard, „La Phenomenolo-gie", P.U.F., 1957, p. 42.
3) Idem, p. 110—111.
el crede că a dat peste o realitate neutră, care nu este nici obiectivă şi nici subiectivă, oînd, de fapt, dăduse tocmai peste legătura dintre subiect şi obiect, legătură care prelcelde formarea ideilor în şi prin limbaj, „...descripţia husserliană... este o luptă a limbajului împotriva lui însuşi pentru a atinge originarul..." 1. în fenomenologie, logica este însuşi trăitul conştient de el însuşi, „în sine-le" devenit „pentru sine".
încercarea lui Husserl de a apropia logica de viaţă prin apropierea ei de trăirile subiective a fost împinsă pînă la absurd de existenţialişti. Existenţialiştii dizolvă logica în afectivitate. Jean-Paul Sartre pretinde că existenţialismul „refuză să a-bandoineze viaţa reală întâmplărilor care nu pot fi gândite,... pentru a. contempla o universalitate ce se mărgineşte să se oglindească la nesfîrşit în ea însăşi" 2. Numai că, abandonând logica, existenţialismul abandonează totodată şi „viaţa reală", mulţumindu-se să exalte doar afectivitatea. „A începe să gândeşti, înseamnă a începe să fii minat" 3, declară Albert Camus. Prin Camus, existenţialismul a ajuns să-1 invidieze pentru liniştea lui sufletească pînă şi pe ultra-obscurantistul Cheistov. „Pentru Chestov — scrie Camus —■ raţiunea este zadarnică, dar există ceva dincolo de raţiune. Pentru un spirit absurd, raţiunea este zadarnică şi nu există nimic dincolo de raţiune" 4.
Pentru această filozofie a absurdului „nu există decât o singură problemă filozofică cu adevărat serioasă : sinuciderea" 5.
Deznădejdea care a cuprins aproape întreaga filozofie burgheză contemporană în urma eşuării tuturor încercărilor de a împăca logica omenească cu viaţa reală înlcepe să fie mărturisită de un număr din
'). Idem, p. 45.
2) Jean Paul Sartre, ,,Questions de me-thode", în „Temps modernes", nr. 139, sept., 1957, p. 377.
3) Albert Camus, „Le rnythe deSisyphe", N.R.F., Gallimard, Paris, 1942, p. 17. '
4) Idem, p. 55.
5) , Ibidem, p. 15.
10?
ce în ce mai mare de reprezentanţi ai acestei filozofii. „Metoda proprie a filozofiei — afirmă Simone Weil — constă în a concepe clar problemele insolubile în insolubilitatea lor, apoi a le contempla, fără nimic altceva, fix, neobosit, timp de ani, fără nici o speranţă, în aşteptare.
După acest criteriu, există puţini filozofi. Şi este încă prea mult spus puţini"
Fără înlăturarea hotărâtă a străveche! prejudecăţi potrivit căreia existenţa şi conştiinţa sînt eterogene nu poate să fie limpezită nici legătura dintre viaţa reală şi logica umană.
Logica umană este însăşi viaţa reală devenită conştientă de ea însăşi.
Antropoidul doar se adaptează la mediul înconjurător. Numai în măsura în care devine o fiinţă muncitoare, vorbitoare şi gânditoare se transformă antropoidul în om. Pentru adaptare, treapta senzorială a reflectării este suficientă. Munca însă nu se poate desfăşura deck în lumina raţiunii. Adaptarea se realizează faţă de individualitatea lucrurilor, în vreme ce munca vizează generalitatea lor. A munci înseamnă a transforma însuşirile individuale ale lucrurilor potrivit însuşirilor lor generale, a modifica raporturile individuale dintre lucruri potrivit legităţii lor. A jmunci înseamnă a interveni conştient în mersul lucrurilor, adică a transforma lucrurile potrivit unui plan mintal de dinainte stabilit. Şi, bineînţeles, un plan de muncă nu poate fi stabilit decît dacă se cunoaşte esenţa relativ stabilă a lucrurilor avute în vedere. Reflectarea fluidităţii însuşirilor individuale nu permite stabilirea nici unui plan. Fiinţele care nu sînt în stare să oglindească decît fluxul însuşirilor individuale nu pot decît să se adapteze mediului lor. Numai omul poate
') Simone Weil, „La connaissa.nce sur-naturelle", Gallimard, Paris, 1950, p. 305. Paul Ricoeur crede că „ideea de adevăr nu se susţine decît prin datoria de a gîndi" („Histoire et verite", Paris, 1955, p. 65).
munci, deoarece numai omul a izbutit să se deslipească de suprafaţa lucrurilor şi să pătrundă din ce in ce mai adine în miezul lor.
Făurind unealtă şi perfecţionînd-o mereu oamenii au reuşit să se distanţeze din ce în ce mai mult de însuşirile fenomenale ale lucrurilor şl să se apropie din ce în ce mal mult de însuşirile cele mai esenţiale ale1 lor. Fără această distanţare nu se poate dezvolta nici munca, nici limbajul şi nici raţiunea.
Oamenii au ajuns să oglindească însuşirile esenţiale ale lucrurilor, acţionînd materialmente asupra diferitelor obiecte de acelaşi gen şi folosind cu aceste prilejuri aceleaşi unelte şi aceleaşi cuvinte. Munca, limbajul şi raţiunea se condiţionează reciproc. Adaptarea se transformă în muncă din momentul în care o-g.lindirea însuşirilor esenţiale capătă o formă raţională cu ajutorul indispensabil al limbajului.
„Copilul care încă nu vorbeşte, munceşte ca un antropoid, copilul care începe să vorbească, munceşte ca un omuleţ" ', observă Boutan.
Prin treapta senzorială oamenii sînt stăpîniţi de natură, ca toate celelalte fiinţe, iar prin treapta logică ei devin stăpînii naturii.
Dacă structura formelor gândirii şi legile corectitudinii lor nu ar oglindi structura lucrurilor şi cele mai generale legi ale lor, oamenii nu ar fi izbutit să supună natura scopurilor umane. Dealtfel însăşi realitatea determină şi controlează — prin intermediul practicii — ■corectitudinea gîndirii. Natura nu se supune decît voinţei acelora care o cunosc. Munca este aceea care solicită imperios din partea oamenilor explicarea naturii. Munca nu se poate desfăşura fără prevedere, iar prevederea este imposibilă fără cunoaştere.
Gîndirea logică, prin care oamenii cunosc  legitatea realităţii în vederea do-
Rene Zazzo, „Le devenir de l'intelli-gence", P.U.F., 1946, p. 25.
108
mestdcirii ei, nu este decît o însuşire a materiei care a atins cel mai înalt grad de organizare a ei : creierul uman. La nivelul creierului omenesc, materia începe să se autocunoască. Legile corectitudinii gândirii oglindesc cele mai generale legi ale realităţii. Însăşi realitatea este aceea care, în procesul muncii, şi-a urcat cele mai generale legi ale ei în mintea oamenilor. ,,Viaţa — notează Lenin — dă naştere creierului. în creierul omului se reflectă natura. Verificînd şi aplicând în practica lui şi în tehnică justeţea acestor reflectări, omul ajunge la adevărul obiectiv" '.
Omul nu este azvârlit în natură, ci este o parte a naturii. El nu este nicidecum pedepsit să trăiască în natură, deoarece ar fi comis păcatul originar al cunoaşterii, ci, dimpotrivă, el este sortit să devină stăpânul tuturor lucrurilor, deoarece este singurul lucru oare gîndeşte.
Gîndirea nu este un păcat, ci, dimpotrivă, este lintrumentul specific uman de dominare a forţelor naturii. Gîndirea nu este nici de cum un accident morbid în dezvoltarea vieţii sau un exerciţiu dezinteresat al inteligenţei, ci condiţia „sine qua non" a muncii.
„Ştiinţa — crede Henri Berr — nu apare cu adevărat, din plin, deaît odată cu exerciţiul dezinteresat al inteligenţei : ea este cunoaşterea pentru plăcerea de a cunoaşte" 2.
Ştiinţa este, de fapt, rezultatul eforturilor umane de a răspunde dificultăţilor pe care le întâmpină munca în desfăşurarea ei.
„Marele resort a fost explicarea Totului3", afirmă Abel Rey. Nu este adevărat ! Marele resort a fost necesitatea practică de a cunoaşte esenţialul, generalul, legea. Confundând forma mistică a explicaţiei lumii cu principalul resort al explicării lumii, Abel Rey scrie : „Spiri-
') V I. Lenin, „Caiete filozofice", E.S.P.L.P., 1956, p. 167.
2) Henri Berr, „Science et mystique", în : „La jeunesse de la science grecque" de Abel Rey, Paris, 1933, p. V.
3) Abel Rey, op. cit. p. 370.
tul mistic este acela care a dezvoltat nevoia pe care o are omul de a-şi satisface mirările printr-un răspuns" !.
în realitate, forţele necunoscute ale naturii au stârnit in sufletele primilor oameni nu mirarea unui amator de noutăţi, oi groaza unor neputincioşi. Oamenii au început să-şi elaboreze explicaţii magice nu pentru a-şi astîmpăra mirările, ci pentru a-şi câştiga aliaţi în lupta grea pe care o purtau Împotriva naturii.
Nevoia de a gîndi nu s-a născut nici din ignoranţă şi nici din frică, ci din neputinţa oamenilor de a stăpânii forţele necunoscute ale naturii, şi, mai tîrziu, şi ale societăţii. Religia — principala formă falsă de explicare a lumii, — nu s-a născut nici ea din ignoranţă sau din frică, pur şi simplu, ci din ignoranţa şi din frica unor oameni încă incapabili să domine vicisitudinile mediului lor înconjurător.
„A fost nevoie de un mare suflu mistic — pretinde Abel Rey — pentru a împinge dincolo de sensibil şi. de măsura umană această ştiinţă : mistica demonstraţiei şi a raţiunii..." 2.
Dar a fost nevoie de un suflu şi mai mare anti-mislic, ştiinţific, raţional, pentru a aplana conflictul artificial dintre om şi natură, dintre sensibil şi inteligibil, dintre logică şi viaţă.
Oamenii gîndesc just şi corect în mod spontan. însăşi realitatea ţine, în permanenţă, sub controlul ei, prin intermediul practicii, justeţea şi corectitudinea gîndi-rii. Dar, diviziunea muncii sporeşte independenţa relativă a gândirii faţă de realitate şi permite, la un moment dat, gîndirii corecte să se despartă de gîndirea justă. Oamenii devin în stare să gîndească în mod corect, chiar plecînd de la premise false. Acest divorţ se aocen-
1) Abel Rey, idem, p. 80—81.
2) Ibidem, p. 182. Mai tîrziu, religia a devenit şi expresia speranţei exploataţilor fără conştiinţă de clasă d.e ,a profita şi ei într-o bună zi de roadele exploatării. Raiul nu este altceva decît „transcendenti-zarea" huzurului.
10?
tuiază din momentul în care apare societatea împărţită în clase antagoniste.
Sporirea activităţii practice determină sporirea activităţii teoretice, sporirea activităţii teoretice determină sporirea relativei independenţe a gândirii faţă de realitate, iar sporirea independenţei relative a gîndirii faţă de realitate dă oamenilor atît posibilitatea de a ajunge la adevăr cît şi .posibilitatea de a comite •erori.
Eroarea fundamentală a întregii filozofii idealiste constă în despărţirea logicii de viaţă prin negarea legăturii dintre -ele : Munca.
Independenţa relativă a gîndirii faţă de realitate a sporit considerabil în momentul în care un grup de oameni — o -clasă exploatatoare — s-a îndepărtat de natură nu numai prin intermediul uneltelor, ci şi prin intermediul mânuitorilor acestor unelte — o clasă exploatată. Exploatatorii nu muncesc, ci exploatează munca altora. Lupta lor împotriva naturii este indirectă, prin intermediul luptei pe care o poartă alţii direct împotriva naturii. Numai astfel poate să devină activitatea exploatatorilor „pur" teoretică. Activitatea exploatatorilor, pe vremea cînd aceştia mai aveau încă un oarecare rol în producţie, se reducea la o activitate de comandă. Iată de unde izvorăşte ideea „Logos"-ului demiurgic ! Aruncarea în ader a legăturii dintre logică şi viaţă nu este decît urmarea firească a dispreţului pe care îl au clasele exploatatoare faţă de munca pe care o exploatează.
Aşa s-a născut prejudecata care 1-a smuls pe om din mijlocul naturii pentru ca să-1 arunce apoi din nou tot acolo, încărcat însă cu toate păcatele şi copleşit de toate blestemele.
Numai în procesul munioii apare evident faptul că natura şi omul sînt factori omogeni.
Vina actualului conflict dintre logică
şi viaţă nu o poartă nici logica şi nici viaţa, ci numai acei logicieni care confundă gîndirea metafizică cu gîndirea ' umană, încercînd să înţeleagă dialectica lucrurilor cu ajutorul unei logici metafizice.
Gîndirea a devenit conştientă de ea însăşi într-un moment — Parmenide, So-■craite, Plafon, Aristotel, Chrysippos - în care ajunsese să reflecte numai stabilitatea lucrurilor. înainte de'toate, gîndirea identifică lucrurile. Autodezvoitarea lucrurilor este mai dificil de oglindit. Formele 'dialectice ale gîndirii logice sânt încă şi astăzi în curs de elaborare. De aceea, logica elementară şi-a câştigat, de-a lungul veacurilor, un imens prestigiu, dând impresia că este singura logică posibilă.
De la o vreme, unii gânditori burghezi încearcă să împace logica cu viaţa, dar nu dezvăluind unitatea dialectică dintre ele, ci aşezîndu-le, eclectic, una lîngă alta. Referindu-se la capacitatea gîndirii de a prevedea producerea unui fenomen a cărui cauză o cunoaşte, Emile Girardeau scrie : „Un asemenea succes trebuie să fie considerat ca o emergenţă logică a conţinutului potenţial al unei teorii construite pe nişte ipoteze fericit alese. Bl dovedeşte fecunditatea sistemului, fără să ne permită să-1 proclamăm pe acesta copilul Adevărului, care, luîn-du-ne de mână, ne-ar conduce la El" '.
Din ce în ce mai mulţi oameni de ştiinţă simt nevoia imperioasă a unui ,Novum organum dialectieum". Logistica nu-i poate satisface. Ea pierde din vedere tocmai viul. Beneficiind de aportul logisticii, fizica modernă se îndreaptă spre dematerializarea materiei, „...beneficiind de aportul matematicilor şi al tehnicii, mersul spre dematerializarea materiei progresează continuu" 2. Cu ajutorul logisticii, ştiinţa nu poate să depăşească
') Emile Girardeau, „Les aventures de la science", Flammarioh, 1957, p. 214
2) Maurice Duquesne. „Matiere et anti-matiere", P.U.F., 1958, p. 120.
no
studiul laturii cantitative a lucrurilor. .„Ştiinţa — scrie Girardeau — n-are ca •obiect să cerceteze esenţa, substanţa intimă şi primară a Universului, ci să studieze structura acestuia, ceea ce izbuteşte să facă folosind simboluri, funcţiuni de corelaţii şi reguli de raţionament"
Viaţa însă nu este numai cantitate. 'Cercetarea laturii cantitative, individuale, accidentale a lucrurilor este indispensabilă, dar ea trebuie să fie subordonată cercetării laturii calitative, generale, necesare a lucrurilor.
Incapacitatea de a înţelege unitatea 'dialectică dintre individual şi general, •ca şi dintre necesar şi întîmplător, îi lasă pe cercetătorii care vor să depăşească logica elementară pradă celor mai biza-jre teorii metafizice. „Semnificaţia individualului în lume apare clar, este mijlocul creat de către ceea ce e viu pentru a evada din lumea necesităţii" 2 — scrie Albert Vandel. Ca şi cum individualul <este un mic-burghez individualist care se zbate să evadeze din istorie ! Individua-âul este modul de manifestare a generalului, în viaţă, generalul şi individualul formează o unitate dialectică.
Numai logica dialectică permite înţelegerea identităţii contrariilor si a contradicţiei lăuntrice din ori ce lucru. Nu poate să existe un lucru care să nu fie în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi individual şi general. Cei ce susţin că însuşirile individuale şi cele generale sînt complimentare, nu se apropie mai mult de adevăr decît cei care înalţă generalul pînă la cer, lăsînd vieţii pământeşti numai individualul. Nici unii nici alţii nu pricep că separă două contrarii constituite, în loc să surprindă identitatea procesuală a contrariilor în constituire.
Logica dialectică este logica constituiţii contrariilor, nu o logică a contrariilor constituite. Logica dialectică este logica 'proceselor, nu logica produselor.
Fără logica dialectică nimeni nu poate să înţeleagă de ce micro-obiectul este şi undă şi corpuscul, de ce societatea fără
') Girardeau, op, cit, p. 269.
2) Claude Favarger, op. cit. p. 60—61.
clase nu poate să fie construită decît prin ducerea pînă la capăt a luptei de clasă, de ce pieirea statului este un proces care trece prin continua întărire şi nu slăbire a ultimului stat din istoria omenirii : dictatura proletariatului.
Fără ajutorul logicii dialectice, problema raportului dintre logică şi viaţă nu poate fi rezolvată. Sînt gînditori care, ignorând existenţa logicii dialectice, propovăduiesc renunţarea totală la asemenea probleme. „A existat probabil — scrie Pierre Auger — o vârstă de aur în care omul nu-şi punea încă probleme ; dacă o vîrstă de aur a existat în îndepărtatul trecut, ea poate fi imaginată şi în viitor, dar de data aceasta ea nu va fi întemeiată pe nevoile elementare, ci pe gîndire" Utilizarea gîndirii împotriva gîndirii este, în fond, o veche perversitate idealistă. Nu sînt puţini filozofii care s-au străduit să demonstreze silogistic sterilitatea oricărui silogism...2
Există şi unii savanţi burghezi, pe care propriile lor cercetări i-au împins pînă în preajma logicii dialectice, „...să folosim — scrie Rene Zazzo — contradicţia dintre cuvinte cînd ea ne informează asupra unei contradicţii dintre lucruri şi ne furnizează mijlocul de a sparge rigiditatea conceptelor..." 3.
Albert Einştein îşi exprima odată mirarea că lumea aceasta este de înţeles. Dar dacă» n-ar fi fost de înţeles, n-ar fi apărut niciodată o fiinţă capabilă să se mire...
Pe măsură ce puterea oamenilor asupra naturii şi asupra lor înşile va creşte, ei „vor deveni — după cum spune En-gels — şi mai conştienţi de unitatea lor cu natura, iar ideea absurdă şi nefirească a opoziţiei dintre spirit şi materie, dintre om şi natură, dintre suflet şi trup... va deveni qu atît mai imposibilă" 4.
') Idem, p. 39.
2) Judecata: „Nu există adevăr" este echivalentă cu judecata : „Este adevărat că nu există adevăr", ceea ce este contradictoriu şi deci inadmisibil d.p.d.v. al logicii.
3) Rene Zazzo, op. cit. pag. 157.
4) Engels, Dialectica naturii, p. 180.
111
NATURA SE CONTEMPLĂ ÎNTR-O OGLINDĂ...(l)
I. ASIMETRIA STRUCTURALĂ A BIOSULUI
IM RE TOTH
1
cum mai bine de un an revistele ştiinţifice — iar ulterior chiar cotidianele — au anunţat că doi tineri fizicieni chinezi iau demonstrat invaliditatea principiului simetriei pentru fenomenele nucleare de un .anumit tip. Prezentarea gazetărească a acestei ştiri era în mod vizibil imenită să sugereze cititorului participarea la un eveniment senzaţional, care prin implicaţiile lui revoluţionare poate fi comparat doar cu teoria relativităţii. Insă din ceea ce a relatat presa cititorul de rînd nu putea să înţeleagă conţinutul descoperirii, şi er.a în consecinţă incapabili să aprecieze dacă descoperirea celor doi fizicieni chinezi afectează într-adevăr imaginea filozofică pe care o are el despre natură sau dacă este vorba de o descoperire cu un caracter pur tehnic, oare nu are de ce să intereseze un om de cultură generală. Cînd sistemul lui Pto-lomeu a fost înlocuit cu sistemul lui Co-pernic toată lumea a înţeles şi a simţit caracterul extraordinar al evenimentului. Datorită ritmului extrem de lent cu care a progresat ştiinţa în acele secole, sistemul lui Ptplomeu ia avut suficient timp să-şi realizeze toate implicaţiile cu caracter social şi ideologic pe care le purta latent în sine, a avut timp să se încadreze ca o verigă importantă în plasa complexă a intereselor sociale şi politice. Afară de aceasta,   prin   forţa   lucrurilor, revoluţia
astronomică a afectat un material aperceptiv nu numai uşor accesibil, ci o sumă de experienţe care fac parte efectiv din bagajul de cunoştinţe al tuturor oamenilor — aşa că schimbarea propusă de Copernic putea fi trăită şi apreciată de toată lumea în adevăratele ei proporţii. Ştiinţa contemporană progresează însă într-un ritm atît de uluitor (viaţa principiilor, a teoriilor sau a ipotezelor ştiinţifice s-a redus de la cîteva secole sau chiar milenii la unul pînă la două decenii) — încît nu toate descoperirile au timpul să-şi demonstreze •posibilităţile îşi importanţa pentru celelalte sectoare ale culturii umane — în special pentru filozofie. Pe de altă iparte, ştiinţa >a pătruns în straturi atît de adînci ale materiei încît fenomenele pe care le descrie sînt cu totul străine de experienţa şi de posibilităţile de cunoaştere cotidiene. Aşa se explică de ce descoperirea de o importanţă covîrşitoare a celor, doi ifizicieni chinezi a .rămas încă inaccesibilă cercurilor mai largi şi nu a putut găsi înţelegerea pe care un asemenea eveniment o merită. In eseul care urmează facem în sensul propriu al cuvîntului o încercare de a 'mijloci tocmai acel conţinut general, prin care această importantă descoperire de fizică nucleară contribuie la formarea unei noi imagini filozofice despre natura lumii fizice. Pentru o mai bună înţelegere a chestiunii, vom prezenta mai întîi modul în care principiul simetriei este infirmat în domeniul fenomene-
112
lor biologice. După ce vom clarifica astfel ce se poate înţelege în mod concret prin asimetria structurală caracteristică unui .anumit strat de fenomene, vom examina care este cel mai general sens fizic ce se poate atribui principiului simetriei, pentru ia vedea mai clar ce semnificaţie filozofică ar putea avea infirmarea sau confirmarea acestui principiu, de o generalitate maximă, în lumea fenomenelor nucleare.
Un melc banal şi cenuşiu, Helix adsper-sa, se contemplă în oglinda unei băltoace. Imaginea care îl priveşte este — am fi tentaţi să credem — la fel de banală. In realitate însă imaginea melcului din oglinda apei este ciudată, aproape paradoxală : melcul adevărat are o. cochilie dextrogiră, adică o teacă spirală răscuită înspre dreapta    - imaginea  din  oglindă  arată însă, în virtutea  legilor simetriei bilaterale, o cochilie levogiră, o spirală răsucită înspre stînga. Spirala dextrogiră şi cea levogiră, sînt  forme geometrice simetrice, fiecare din ele luată separat prezintă însă o disi-metrie internă caracteristică. Dar în natură nu  există Helix levogir. Sau, mai precis, există foarte rar ; la un milion de exemplare abia se poiate găsi un melc cu cochilia  anormală.  Şi  spiralitatea stîngă a cochiliei nici nu se transmite prin ereditate, ea poate fi deci considerată ca o abatere întîmplătoare de la aspectul morfologic   caracteristic   al   speciei. Melcul Helix vede deci în oglindă imaginea unui melc paradoxal, pe care el nu l-a întîlnit poate niciodată. Dacă s-ar privi într-o oglindă miraculoasă, capabilă să transforme efectiv în realitate concretă imaginea optică pe care o reflectă (în caz că această imagine nu este în contradicţie cu legile naturii, mu   este  incamipatiibilă  cu arhitectura internă a universului)   atunci o mănuşă dreaptă plasată în faţa oglinzii ar vedea cum ia fiinţă în faţa ei o mănuşă stîngă, deoarece mănuşa dreaptă şi cea stîngă sînt ambele în aceeaşi măsură compatibile cu legile naturii. Insă dacă Helix adspersa s-ar uita în oglinda miraculoasă
el nu ar vedea în general nimic — (respectiv numai un melc dintr-un milion ar vedea cum ia fiinţă în oglindă un melc cu cochilia simetrică). Orice melc real îşi are imaginea sa optică —- dar nu orice imagine de melc poate avea existenţa concretă, nu orice imagine optică a melcului este superpozabilă realului. Lumea melcilor este deci dotată cu o disimetrie morfologică fundamentală : cochilia lor ar putea servi ca un etalon pentru definirea sensului drept al unei spirale.
Geometria corpului uman se bucură, în general, de o remarcabilă simetrie bilaterală. Totuşi disirnetrii fundamentaile intervin chiar în morfologia internă a corpului uman : inima este aşezată la stînga (inima plasată la dreapta este o excepţie rară, o abatere, care nu se transmite prin ereditate).
Dacă un om şi-ar privi cu ajutorul unui aparat de roentgen imaginea în oglinda miraculoasă, capabilă să transforme imaginea optică în realitate vie, atunci abia în zece mii de cazuri ar vedea ceva.
Este o observaţie elementară că stîngul şi dreptul nu sînt superpoz.abile, sînt incongruente : mănuşa dreaptă nu poate fi trasă pe mîna stîngă. Stîngul şi dreptul sînt două variante, simetrice una faţă de alta, a unei mîioi abstracte ; ele reprezintă fiecare luată separat cîte o variantă en-antiomorfă a mîinii. Cele două forme sînt de ta.pt identice oa structură, au doar o orientare spaţială diferită. Este remarcabil faptul că incongruenţa stîngului şi a dreptului numai în spaţiul cu trei dimensiuni constituie un fenomen geometric ireductibil ; distincţia de stîng şi drept nu-şi are rostul decît în spaţiul cu trei dimensiuni. In două dimensiuni conturele simetrice ale mîinii drepte şi ale mîinii stîngi devin superpozabile datorită unor elementare artificii topologice. Iar, dacă ne ridicăm în spaţii de patru şi mai multe dimensiuni, atunci aici mănuşa dreaptă va putea fi purtată şi pe mîna stîngă şi un şurub răsucit la dreapta va putea intra fără dificultăţi într-un ghivent levogir — ceea ce din nou, în spaţiul nostru cu trei
8 — Viaţa Romîinească Nr. 3
113
dimensiuni, este cu desăvîrşire exclus. Nu putem da aici raţiunile -acestor fenomene .geometrice; le pomenim doar, pentru a accentua prin ele caracterul relativ şi limitat al determinărilor stîng-drept.
2
Banalul stîng şi drept, despre care la prima vedere pare că numai cu greu s-ar putea spune mai mult de cîteva locuri comune, — relevă la o analiză mai atentă un conţinut filozofic propriu, de o profunzime nebănuită, oare avea să cîştige un rol din ce în ce mai .accentuat în explicarea naturii.
Destinul filozofic al stîngii şi al dreptei începe propriu zis în 1783 în paragraful 13 al Prolegomenelor lui Kant. „Celor care nu se pot încă debarasa de ideea că spaţiul şi timpul ar avea o existenţă reală" — filozoful german le propune să mediteze asupra ceea ce numeşte el „paradoxul stîngii şi al dreptei". Mănuşa dreaptă şi cea stingă au o structură geometrică internă absolut identică, indiscernabilă. Şi totuşi ele ou pot fi suprapuse. Dar această incongruenţă nu poate fi dedusă din structura geometrică internă a acestor corpuri, ea apare numai atunci cînd ele sînt scufundate şi raportate la un spaţiu ambiant. Incongruenţa lor, spune Kant, este deci un raport exterior, care nu poate fi înţeles şi descris cu ajutorul raţiunii, cu ajutorul noţiunilor, ci poate fi înţeles numai datorită intuiţiei imediate a spaţiului considerat ca întreg. Lată deci — trage Kant concluzia — că pentru a putea stabili pe cale empirică intuitivă deosebirea dintre o mănuşă dreaptă şi una stingă avem nevoie de o intuiţie pură, a priori a spaţiului, ca o formă a sensibili-lăţii, care premerge oricărei experienţe, însăşi intuiţia spaţiului nu poate deci proveni din contemplarea directă, empirică, a corpurilor geometrice, deoarece acest contact direct este incapabil să ne furnizeze elementele necesare pentru a distinge stîn-gul de drept.
Revoluţia, care a urmat în matematică la jumătate secol după apariţia Criticii raţiunii pure şi a Prolegomenelor, — marcată prin apariţia geometriei neeucl.idiene, a spaţiilor multidimensionale, a algebrei moderne şi a orientării topologice — a răscolit şi imaginea filozofică despre noţiunile fundamentale ale geometriei, despre natura spaţiului. Fluxul intens de idei care a emanat cu o forţă naturală din sursele matematice impunîndu-se în toate domeniile gîndirii — a inaugurat acel gen nou de a filozofa, care caută răspuns la problemele ontologice şi gnoseologice cu ajutorul unor metode de cercetări proprii ştiinţelor naturii, sau chiar în cadrul ştiinţelor naturii. Gauss, în intelectul căruia s-au intersectat cele mai importante traiectorii ale revoluţiei matematice, şi-.a dat de timpuriu seama că tocmai în aceste afluente filozofice constă unul din cele mai importante aspecte şi consecinţe ale extraordinarelor salturi realizate de ştiinţele matematice. Ca imajoritatea tinerilor crescuţi la universităţile germane de la sfîrşitu! secolului al XVIIHea el ,a fost adeptul filozofiei dominante — a filozofiei kantiene, pe care a preluat-o de la catedră în general, fără vreo opoziţie critică. Dar adevăratele dimensiuni ale Colosului din Gottingen au putut fi verificate abia atunci cînd, sub presiunea propriilor sale descoperiri, el a manifestat inconsecvenţa faţă de principiile filozofice generale, în care în rest credea. Descoperirea geometriei neeuclidiene, precum şi analiza profundă a geometriei stîngii şi dreptei, l-au dus la convingerea că teoria lui Kant cu privire la spaţiu, ca formă a priori a intuiţiei noastre — nu poate fi ■menţinută. Gauss a arătat că atît pentru a decide între diversele sisteme geometrice, cît şi pentru a decide între stîng şi drept, avem neapărată nevoie de experienţă, trebuie să ne referim la obiectele materiale ale lumii exterioare. Dacă nu ar exista fenomene naturale dotate cu o asimetrie spaţială caracteristică, atunci ar fi imposibil să deosebim stîngul de drept. Deosebirea lor, definirea lor, identificarea
114
şi reidentificarea lor este însă posibilă tocmai datorită acestor fenomene geometrice naturale, spaţial asimetrice. Astfel, putem spune: mîna stingă este cea aşezată de partea inimii la majoritatea co-vîrşitoare a indivizilor din specia homo sapiens ; spirala dreaptă este aceea reprezentată de cochilia majorităţii indivizilor speciei de melc helix adspersa. E clar că dacă jumătate din oameni ar avea inima la dreapta .atunci reperul de mai sus nu ar fi bun la nimic şi la fel de ineficace ar fi şi sistemul de referinţă al cochiliei, dacă jumătate din melci ar avea cochilia levogiră, jumătate dextrogiră. Absurditatea concepţiei aprioriste a spaţiului, bazată pe incongruenţa de neînlăturat a formelor simetrice enantiomorfe — cum este mănuşa dreaptă faţă de cea stînga — a fost îneă-odată demonstrată atunci cînd s-a descoperit că ele devin superpozabile în a patra dimensiune, deci că incongruenţa lor nu poate fi o necesitate a priori izvorîtă din intuiţia pură a spaţiului.
3
Nu a trecut mult timp şi în 1848 polaritatea stîng-drept a evadat din lumea rece a speculaţiunilor geometrice şi gnoseologice şi a irupt în straturile complexe ale fenomenelor vieţii. Un tînăr doctorand în vîrstă de 26 de ani, Louis Pasteur, a descoperit că moleculele substanţelor organice produse de organismele vii prezintă surprinzătoare forme disimetrice prin en-antiomorfizm, responsabile dealtfel de anumite fenomene optice, înainte inexplicabile, (polarizarea luminii). Pasteur a stabilit totodată că anumite organisme vii produc mereu numai o anumită variantă asimetrică enantiomorfă a aceloraşi substanţe ; asfel, de exemplu, in zeama de struguri se găseşte acid tartric, dar mereu şi numai acid tartric dextrogir. Aşezînd moleculele acidului tartric dextrogir în faţa unei oglinzi obişnuite obţinem imaginea geometrică a unei molecule simetrice, dar dotată desigur cu o orientare levogiră. Corespunde oare în natură .acestei confi-
guraţii geometrice simetrice un acid tartric cu moleculele levogire ? Da şi nu. Natura, adică strugurele natural, nu produce acid tartric levogir, dar omul — care este şi el în fond o parte a naturii — poate produce această variantă asimetrică a acidului tartric, ipe cale sintetică, în laborator. Legile chimiei permit în egală măsură producerea ambelor forme simetrice ale acidului tartric ; se pare însă că legile vieţii nu permit decît producerea/ uneia din cele două variante enantiomorfe. Viaţa este caracterizată nu numai printr-o superficială asimetrie morfologică, dar — după cum a întrevăzut imaginaţia divinatorie a lui Pasteur — şi printr-o disimetrie fundamentală, manifestată în chimismul intim al fenomenului vital. Mai mult. Disimetria trebuie să joace şi un rol ca factor al înseşi fenomenelor vitale. Mucegaiul albastru, penicillium glaucum, introdus într-un mediu în care se găseşte un amestec de •acid tartric dextro şi levo va consuma — spre a se alimenta — numai varianta dextrogiră a acidului tartric, acidul levogir rămînînd neatins. Acest fenomen este general : un agent asimetric acţionează numai asupra substanţelor dotate cu o asimetrie analoagă, enzimele drepte fermentează numai substanţele dextrogire, la fel ca un şurub dextrogir, care nu intră decît într-o matcă cu o structură spirală de asemenea dextrogiră, şi refuză să se introducă într-o valvă spirală levogiră. Corpul nostru conţine varianta dextrogiră a glucozei ca şi varianta de asimetrie stînga a fructozei şi a proteinei. Substanţele din organismul nostru ascund parcă în interiorul lor cîte un şurub latent, care este orientat în acelaşi sens la toţi — sau, cel puţin, la majoritatea covârşitoare a indivizilor, care alcătuiesc specia. Nerespectarea acestei orientări spaţiale, a acestei asimetrii geometrice în morfologia moleculară ia substanţelor, care iau naştere sub acţiunea factorilor vitali, poate avea consecinţe grave, <producînd răsturnări în echilibrul de funcţionare a organismului. Dacă o cantitate mică din varianta levogir asimetrică a substanţei organice numită feni-
;8*
115
lalalina este introdusă în organism, atunci omul se îmbolnăveşte de o gravă perturbare a metabolismului (fenilketonuria), în timp ce varianta dextrogiră a aceleaşi substanţe nu are nici un efect nociv. Altfel, din punct de vedere pur chimic, cele două variante idextro şi levo sînt perfect echivalente, la fel precum din punct de vedere al geometriei sale interne şi mîna dreaptă este echivalentă cu cea stîngă ; ele sînt distincte numai din punct de vedere funcţional. Relaţiile de afinitate în sectorul vieţii se bucură deci de o perfectă simetrie : oare simpatia, atracţia reciprocă, la fel ca şi repulsia, antipatia, idiosincrasia nu-şi găsesc şi ele în anumite con-diţiuni rădăcini în intima textură geometrică a ultimelor componente ale materiei vii? Concordanţa în asimetria structurală este un factor de legătură, de mijlocire, de alianţă, care face ca lucrurile să se înşurubeze unele în altele înlăinţuindu-se, înnodîndu-se în straturi cu ţesuturi distincte — nepotrivirea enantiomorfă fiind un factor de incongruenţă şi de nesuper-pozabilitate nu numai în lumea arhitecturii spaţiale a moleculelor, ci şi în relaţiile din sfera vieţii care depăşesc, prin însăşi natura lor, geometricul. Organismele vii fabrică varianta levogiră a peptidazelor ; este interesant că nu de mult a fost demonstrată prezenţa variantei opuse, dextro-gire, -a peptidazelor în serul sanguin al bolnavilor de cancer. In molecula de penicilină se găseşte cisternă dextrogiră. Dacă ea este înlocuită cu cisteină levogiră — perfect echivalentă din punct de vedere chimic cu cea dextrogiră — atunci penicilina va înceta să mai exercite orice efect inhibitorul asupra înmulţirii bacteriilor. Pasteur a crezut că producţia unilaterală a unei singure variante asimetrice a substanţelor chimice face parte din prerogativele caracteristice ale vieţii : „deoarece există o disimetrie în ultimele constituente imediate ale celulei vii; deoarece fiinţele vegetale produc substanţe disimetrice simple prin excluderea inverselor acestora... am ajuns la concluzia că acţiuni disimetrice prezidează în mod necesar în desfă-
şurarea vieţii la elaborarea adevăratelor principii naturale imediate ale disimetriei". Este un fapt de observaţie de necontestat, că viaţa este legată de o structură asimetrică a ultimelor sale componente. Protoplasma are într-adevăr proprietatea remarcabilă de a sintetiza şi de a acumula numai una — şi mereu aceeaşi variantă disimetrică a moleculelor (asimetria pro-toplasmei). Insă această situaţie de fapt se datorează oare acţiunii întîmplătoare a unor agenţi cosmici disimetriei, oare şi-au exercitat influenţa în momentul apariţiei vieţii, respectiv la diversele etape ale genezei vieţii — sau, dimpotrivă, această disimetrie este legată în mod structural de însăşi esenţa biologică a fenomenului vital ? In aceste condiţii, la întrebarea pusă de Pasteur „cine ar putea spune ce ar deveni speciile vegetale şi animale dacă ar fi posibil să se înlocuiască în celula vie celuloza, albumina şi celelalte substanţe cu inversele lor ?" — ar trebui să dăm un răspuns categoric : imaginea protqplasmei vii aşa cum apare ea reflectată într-o oglindă este .nesuperpoza-bilă realităţii, ea reprezintă ceva imposibil din punct de vedere al legilor naturale ale vieţii. Nu ar fi vorba numai de faptul că viaţa de simetrie opusă celei cunoscute, lipseşte din natură ; reproducerea ei sintetică ar fi cu desăvîrşire imposibilă, chiar dacă în general s-ar cunoaşte fabricarea fiinţelor vii în laborator. Mai departe, dacă asimetria ar fi într-adevăr apanajul exclusiv al vieţii, latunci în sectoarele naturii lipsite de prezenţa fenomenului' biologic ar trebui să domnească simetria, într-adevăr, fenomenele asimetrice din regnul anorganic, cum este de exemplu orientarea spaţială a globului pămîntesc datorită polarităţii sale magnetice şi a sensului mişcării de rotaţie, sînt complet fortuite şi nu se <datoresc unor legi fundamentale ale naturii, ca dovadă că există corpuri cereşti cu o orientare spaţială inversă globului terestru. (Cu ajutorul acestei orientări stîngul poate fi definit în felul următor : dacă stai cu faţa către polul magnetic sud, atunci imîna stîngă este-aceea din -.direcţia căreia răsare Soarele}^
116
4
> Fenomenele biologice şi chimice cunoscute pînă la sfîrşitul veacului trecut nu permiteau încă să se decidă dacă asimetria joacă un rol fundamental în mecanismul vieţii, sau dacă — rămînînd pe mai departe o caracteristică exclusivă a biosferei — este numai o manifestare geometrică contingenţă, o îndepărtată şi neesenţială consecinţă a unor procese vitale mult mai profunde. Lipsa faptelor precum şi lipsa unor experienţe amaloage trăite în alte domenii nu permiteau să se extrapoleze o ipoteză valabilă asupra originii di-simetriei în domeniul biosferei. A luat naştere aici o problemă, o problemă deschisă căreia, în momentul apariţiei, i s-a atribuit poate o importanţă mult prea mare, în contextul fenomenelor biologice, faţă de .aceea pe care o are în realitate. Există însă o filozofie, un sistem de gândire care dispune de un leac pentru rezolvarea tuturor problemelor deschise. La baza acestui sistem filozofic stă o unică axiomă : recunoaşterea miracolului, o axiomă ea însăşi cu efectele unui miraculos panaceu gnoseologic, capabilă să scape — fără prea mari eforturi — ştiinţa de stigmatul imperfecţiunii. Profesorul F. R. Japp — într-o conferinţă devenită celebră, ţinută în 1898 la sesiunea anuală a Asociaţiei britanice pentru progresul ştiinţei („Stereochimie şi vitalism") — a arătat cît de fertil poate fi principiul miracolului în explicarea enigmelor vieţii. Din punct de vedere chimic, nu există nici o deosebire între glucoza cu molecula dextro şi cea cu molecula levo. Deosebirea lor este pur geometrică, şi în spaţiul nostru tridimensional nu acţionează nici un principiu de natură geometrică, fizică sau chimică oare să determine cu ocazia sintezelor o preferinţă pentru varianta dreaptă a moleculei de glucoza, faţă de cea stingă. „Fenomenul stereochimie sprijină doctrina vitalismului şi duce la recunoaşterea existenţei unei forţe directoare — suna argumentum per ignorantiam invocat de Japp. In mo-
mentul in care a apărut viaţa a intrat In acţiune o forţă directoare avind aceeaşi capacitate ca şi un operator dotat cu inteligenţă, ca prin exerciţiul voinţei sale să selecteze una din formele enantiomorfe ale cristalizării şi să refuze forma simetrică opusă". Deşi problema asimetriei manifestată în ultimele componente chimice ale vieţii nu este încă nici astăzi o problemă definitiv elucidată, între timp s-a demonstrat totuşi cu prisosinţă că există factori fizici a căror prezenţă strică echilibrul dichotomiei în sinteza substanţelor enantiomorfe şi-1 obligă pe măgăruşul lui Buridan ca — în loc să mănînce deodată ambele clăi de fîn simetrice (în chimia zoologică posibilitatea alegerii libere între două variante de aceeaşi pondere nu are acelaşi efect inhibitoriu asupra realizării actului ca în logica scolastică) — să se îndrepte numai către una din ele. Un asemenea agent este şi lumina polarizată, ea însăşi dotată cu o asimetrie structurală tridimensională, pe care se pare că o transmite şi asupra unora din substanţele sintetizate sub luminile sale. Teoriile recente explică însă apariţia şi preponderenţa formelor disimetrice în chimismul vieţii, fără intervenţia luminii polarizate — pe baze pur statistice şi luînd în considerare faptul că cele două variante enantiomorfe ale .aceleaşi substanţe prezintă deosebiri esenţiale din punct de vedere al vitezei reacţiilor chimice la care participă şi în cadrul cărora se formează. Menţinerea unei distribuţii egale în decursul evoluţiei, între cele două forme enantiomorfe opuse, are o probabilitate foarte scăzută, dar numai în organismele vii, care sînt sisteme deschise din punct de vedere termodinamic. Misterioasa entelechie, forţa directoare a vitaliştilor dotată cu inteligenţă şi voinţă, se dovedeşte astfel a fi o consecinţă a legii numerelor mari din statistică, deci, în esenţă, o integrare a unei sume de evenimente întîmplătoare care, atunci cînd iau aspecte de masă, generează determinare severă şi ordine inebranlabilă.
117
5
Asimetria oare caracterizează regnul vieţii tace posibil să se introducă un reper non-convenţional pentru definirea şi identificarea stîngii şi a dreptei. Este clar însă că acesta nu poate constitui un reper absolut pentru întreaga natură. Formele inferioare ide organizare ale materiei pot exista şi fără ca viaţa să existe ; dacă simetria ar fi proprie numai regnului viu atunci în lumea lipsită de viaţă am fi lipsiţi de un etalon specific pentru definirea stîngii şi a dreptei. Cu privire la regnul .anorganic al naturii era acceptată pînă acum în mod unanim ca valabilă axioma latentă, în virtutea căreia în natură, acolo unde factorii vieţii nu acţionează, se realizează mereu ambele forme enantiomorfe opuse ale fenomenelor. De multe ori, această afirmaţie este exprimată într-o formă metaforică şi în felul următor : legile naturii rămîn invariante, dacă sînt oglindite într-o oglindă plană ; altfel : dacă există anumite legi, fenomene, obiecte, atunci procesele bazate pe legile fizice admit cu aceeaşi uşurinţă şi realizarea 'simetricului lor ; stîngul şi dreptul sînt cu alte cuvinte perfect echivalente. Acest principiu al simetriei, se pare, a fost enunţat pentru prima diată de Leibnitz : el a întrezărit cel dinţii rolul fundamental al simetriei în fenomenele naturii. Principiul simetriei a păstrat totuşi un caracter prin excelenţă filozofic ; el nu a apărut între timp nicăieri ca o axiomă eficientă a vreunei teorii fizice, ca, de exemplu, principiul conservării energiei, care după o lungă perioadă de incubaţie în sferele filozofiei a apărut, la a doua jumătate a secolului trecut, ca o lege fundamentală la baza termodinamicii. Dar aici se pune o întrebare : simetria este o noţiune geometrică, o proprietate spaţială, corporală a obiectelor geometrice concrete ? Nu este oare în aceste condiţii impropriu, să vorbim despre un principiu al simetriei şi pentru fenomene şi legi fizice lipsite de caracterul spaţial, corporal sau grafic al obiectelor geometrice concrete ? Ce s-ar putea înţelege prin
simetricul unui fenomen fizic lipsit de geo-metricitate ? Ce s-ar putea înţelege prin oglindirea fenomenelor naturii într-o oglindă plană ? Simetria — stîngul şi dreptul — nu joacă în filozofie numai roluî pasiv al martorului, menit doar să .confirme sau să infirme concepţii deja existente ; aceste noţiuni dispun şi de un conţinut filozofic propriu, cafe prin implicaţiile sale depăşeşte sferele geometrice ale spaţialităţii concrete. Simetria intuitivă a corpurilor geometrice va apare de acum ca un simplu reprezentant, un model concret oarecare printre multiplele modele posibile ale unui principiu cosmic universal valabil, care şi-a însuşit numele uneia dintre întruchipările sale concrete. Simetricul mîinii drepte este mîna stîngă ; simetricul mîinii stingi este mîna dreaptă : simetria concepută ca o operaţie şi aplicată de două ori consecutiv ne readuce la obiectul de la care arn plecat iniţial. Dar nu numai simetria se bucură de această proprietate invo-lutorie. Din orice cub se poate obţine un alt corp, înlocuind vîrfurile cubului cu feţele noului corp, muchiile cu muchii şi feţele cu vîrfuri : acest corp nou, obţinut pe această cale, este într-o relaţie numită de dualitate faţă de cub ; el este binecunoscutul octaedru. Dualul cubului este octa-edrul, dualul octaedrului este însă din nou cubul. Relaţia de dualitate geometrică este deasemenea o relaţie involutivă : dualul dualului ne conduce înapoi la corpul original, de la care am plecat. Din orice număr mai mare ca zero se poate obţine un număr de aceeaşi valoare absolută, dar mai mică decît zero, prin înmulţirea numărului dat cu unitatea negativă. Operaţia aceasta este involutorie : înmulţind din nou numărul obţinut cu unitatea negativă regăsim numărul pozitiv de la care am pornit. („Minus ori minus face plus"). Numărul negativ şi cel pozitiv pot fi reprezentate pe o axă cu ajutorul a două puncte simetrice faţă de punctul zero. Reprezentarea grafică a numerelor pe o axă dezveleşte în mod plastic identitatea de structură dintre simetria geometrică şi operaţia algebrică  a multiplicării cu unitatea
118
negativă. Apare aici în mod ciudat expresia de „număr negativ", deşi aceste numere nu au propriu zis nimic „negativ". Această terminologie face deasemenea o aluzie spontană la identitatea de structură care există între operaţia de negaţie logică şi operaţia .algebrică menţionată : negaţia negaţiei este o .afirmaţie, respectiv negaţia aplicată de două ori consecutiv ne readuce la noţiunea originală; negaţia logică, ta fel ca şi complementaritatea, sînt operaţii invo-lutorii. Negaţia este însă o operaţie logică de o generalitate absolută : orice poate fi negat. Toate celelalte operaţiuni înşirate mai sus nu au sens decît în sfere limitate prin definiţii precise. Simetricul oricărei figuri geometrice poate fi conceput din punct de vedere logic ca negaţia figurii date; mîna stînga este negaţia mîinii drepte — simetricul ei conceptual, în raport cu noţiunea abstractă de „mînă" ; cubul este o negaţie conceptuală a octaedru-lui, numărul negativ este negaţia numărului pozitiv. (Regretatul Albert Lautman a expus idei anaioage într-un foarte spiritual şi profund eseu, scris cu puţin înainte de a fi fost împuşcat de hitlerişti la Toulouse, pentru activitatea sa în Rezistenţă). Simetria abstractă, eliberată de restrînsa ei semnificaţie spaţială, este astfel echivalentă cu negaţia — dar cu negaţia dialectică, iar principiul simetriei devine prin acesta o axiomă ontică a dialecticii şi va putea fi formulată — utilizînd non-A în loc de simetricul Iul A — /în felul următor -dacă A este real, atunci şi non-A este real, adică atunci şi non-A există efectiv, sau cel puţin este posibil şi în consecinţă realizabil. Deoarece adevărul este reflectarea, sau mai bine zis valoarea logică a realului, acest .principiu ontic al simetriei se transformă într-o axiomă a logicii dialectice : dacă A este adevărat, atunci şi non-A este adevărat. în acest sens putem spune că, de exemplu, geometria ne-eucli-diană este simetricul conceptual al geometriei euclidiene, ele reprezintă două variante enantiomorfe opuse ale geometriei absolute ; că sarcina electrică negativă este negaţia sarcinii electrice pozitive, cele
două electricităţi fiind astfel simetrice în acest sens larg. Există aşadar în sînul realităţii operaţii asimilabile negaţiei logice, oare transformă obiectele, fenomenele realităţii, în obiecte şi fenomene simetrice, negative, la fel de reale. între principiul togico-formal al contradicţiei („dacă A este adevărat, atunci non-A este fals") şi între principiul simetriei, adică al negaţiei dialectice, nu există nici o incompatibilitate ; principiul dialectic al negaţiei se referă la realitatea infinită şi nelimitată, în timp ce principiul contradicţiei din logica formallă are o valabilitate limitată .la interiorul unei singure noţiuni, bine definite cu ajutorul unui sistem de axiome, axiome care reprezintă în esenţă notele sale caracteristice. In interiorul unui sistem deductiv, bazat pe axiome, orice teză contrară axiomelor este exclusă prin definiţie, deoarece construirea unui sistem deductiv însemnează tocmai separarea, abstragerea din realitate a unei anumite genealogii de fenomene, prin excluderea voită a tuturor acelora care nu rezultă cu forţa necesităţii, printr-o nemijlocită frliaţiune logică, din arborele conceptual. Numai în interiorul unui sistem deductiv limitat negaţia este echivalentă cu absurditatea — şi numai atunci cînd această operaţie însemnează negarea uneia din axiome. De aceea, ceea ce este absurd într-un sistem de axiome limitat poate deveni perfect compatibil într-un sistem de axiome convenabil ales; următoarea propoziţiune : „oricărui număr îi corespunde un alt număr, în aşa ţel încît suma lor să ţie egală cu zero" — este falsă, reprezintă o absurditate în interiorul sistemului deductiv care defineşte numărul natural, dar numai pentru motivul că este în contradicţie cu axiomele sistemului. Noţiunea de „număr negativ", asociat pe baza propoziţiei de mai sus oricărui număr natural pozitiv dotat cu existenţă matematică, cu realitate •— reprezintă ceva inexistent, ceva imposibil numai cît timp ne aflăm în interiorul sistemului numerelor naturale. Imediat ce trecem în sistemul numerelor întregi propoziţiunea de mai sus devine ea însăşi o axiomă a
119
sistemului, iar numărul negativ definit cu ajutorul acesteia reprezintă de acum simetricul numărului pozitiv şi este dotat cu acelaşi grad de realitate ca şi conceptul enantiomorf de sens apus. Principiul simetriei are un caracter filozofic pregnant, ceea oe însemnează că posedă o generalitate absolută. Chiar sub forma sa ontică, el se referă nu la sfera existenţei concrete, ci la modalitatea posibilităţii. De aceea lipsa în sfera existenţei concrete a formelor enantiomorfe opuse nu infirmă valabilitatea universală a principiului, căci inexistenţa nu demonstrează imposibilitatea.
Teoria statistică este astăzi capabilă să demonstreze că fenomenul vieţii atrage în mod necesar după sine asimetria elementelor sale chimice componente. Nu s-a demonstrat însă că asimetria actuală în chimismul vieţii nu ar putea fi substituită cu o asimetrie de sens opus. Dar, chiar dacă s-ar demonstra că albumina dextrogiră este principial incompatibilă cu fenomenul vieţii, — ce ar însemna acesta ? Desigur, nu mai mult decît atît, că în sistemul conex al fenomenelor biologice albumina dextrogiră este în contradicţie cu axiomele biosului. Dar principiul simetriei nu spune că negativul trebuie să se realizeze neapărat în interiorul unui anumit sistem de fenomene. Valabilitatea axiomei ontice a negaţiei a fost suficient de bine demonstrată prin sinteza cristalului negat: formele enantiomorfe opuse ale compuşilor organici.
*
Principiul simetriei răm.îne deci valabil chiar dacă ultimele componente materiale ale vieţii manifestă o disimetrie structurală ; el rămîne valabil deoarece posibilitatea realizării unor structuri biologice de simetrie inversă celei actuale nu este în
contradicţie cu legile naturii. Rf-cent însă cei doi fizicieni chinezi Lee şi Yang — de care am pomenit ia începutul articolului nostru — au descoperit că şi lumea ultimelor componente ale materiei este dominată de o disimetrie geologică structurală — .asemănătoare cu asimetria din domeniul vieţii. S-a ridicat desigur imediat întrebarea de o importanţă filozofică covârşitoare : şi-a pierdut oare principiu! simetriei valabilitatea .lui generală ? Dacă am concepe simetria restrînsă nuimai la simetria ipur geometrică a spiralităţii, la relaţia dintre sting şi drept, atunci am fi tentaţi ca să răspundem la această întrebare în mod afirmativ. Dacă însă termenul de „simetrie" este interpretat în sensul mai larg care i se poate atribui în virtutea analizei filozofice pe care am prezentat-o mai sus, dacă acceptăm deci, că simetria în sensul filozofic cel mai general trebuie concepută ca negaţia dialectică dotată cu puterea de a transforma un lucru în inversul, în opusul său — atunci nu numai stîngul .şi dreptul ci şi sarcina pozitivă şi negativă — sau mai general o •particulă elementară şi antiparticula corespunzătoare pot fi concepute ca fiind simetrice una faţă de alta. în fond pe această idee se bazează ipoteza îndrăzneaţă a celebrului .fizician sovietic Landau, care a arătat că printr-o combinare simultană a simetriei .geometrice .proprii şi a simetriei de saircină principiul general al simetriei nu numai că nu este ştirbit ci iese întărit şi confirmat în urma noilor descoperiri. Problemele .legate de simetria şi disimetria din domeniul microcosmului particulelor elementare — împreună cu consecinţele filozofice, cosmogonice şi fizice pe care le implică necesită un spaţiu mai larg decît cel de care dispunem — şi ne propunem să le expunem într-un articol viitor.
120
DOSTOIEVSKI PE ECRAN
D. I. SUCHIANU
W ^reu a ^ace sa '."lncaPă" într-un
| film   multa   substanţă   a unui
BsâcBttâR roman. Un roman poate fi scris într-un volum, în patru volume, în zece volume. Filmul — ca şi nuvela, ca şi drama, ca şi sonetul, ca şi discursul, — aparţine operelor cu metraj foarte limitat. Ecranizarea unui roman reclamă deci eliminări şi amputări, păstrîndu-se doar esenţialul. Ceea ce obligă pe scenarist să descopere, să înţeleagă, să identifice acest esenţial.
Dar opera de selecţie se complică cu o altă şi paradoxală sarcină. Filmul nu se mulţumeşte să taie, el mai trebuie să şi .adauge, să introducă fapte care nu figurau în roman. Pentru ca povestea, din literară, să devină cinematografică, este nevoie ca elementele din roman să fie amplificate în sensul exprimării prin imagini de văz şi de mişcare. Avem dreptul să amplificăm ■oricît. Dar nu orice. Ci numai acele trăsături care exprimă ideea centrală — sau măcar ideile majore — ale poveştii. Putem inventa detalii care nu există în roman, dar cu condiţia ca ele să fie direct legate de tema principală, de „mesajul" poveştii.
Acest mesaj, la rîndul lui ţine de ideile cuprinse în ansamblul operei unui scriitor. Este deci permis să se şi „brodeze" în ju-tuI lor.
Asupra mesajului dostoievskian s-au ■emis varii, numeroase şi stranii păreri. S-au spus şi lucruri juste, dar deabia cri-îtica sovietică .a lămurit problema, făcînd
despărţirea între bunul şi răul din opera acestui artist atît de mare încît Gorki declara că singur Shakespeare îl poate egala.
Criticul sovietic Ermilov explică dragostea mare a poporului din Rusia pentru acest scriitor. Căci în ciuda părţilor mari de umbră (misticismul, slavofilismul, sentimentul disperării)) sufletul lui avea şi părţi de soare, de soare cald. în primul rînd este dragostea pentru oropsiţi, o dragoste atît de mare încît ea îl făcea să sufere pentru durerile lor mai tare decît le sufereau ei înşişi. Diostoievski a zugrăvit o categorie de umanitate pe care ceilalţi scriitori o neglijaseră, „o întreagă lume — cum spune Ermilov — necercetată pînă atunci, lumea mahalalelor, a ungherelor întunecoase din marile oraşe, viaţa sumbră a unor rataţi, chinuiţi deopotrivă de sărăcie lucie şi de filozofii înalte, nobili sărăciţi, funcţionari mizeri terorizaţi de superiori; intelectuali condamnaţi la foame perpetuă şi la umilire cotidiană. Pe. ei Dostoievski i-a iubit nespus. Şi dînşii au simţit la rîndu-le în inima lor căldura acestei iubiri, care i-a reconfortat în ciuda deznădejdii.
Dar mai este un însemnat aspect pozitiv semnalat de Ermilov : „creaţia lui Dostoievski reflectă şubrezenia, apropiata prăbuşire a acestei societăţi (burgheze) condamnate la pieire, o societate zidită pe suferinţe omeneşti, o societate plină de zguduiri   şi   cataclisme".   Tablourile lui
12Î
Dostoievski sînt, poate fără voia lui, prezicătoare de revoluţie. Şi o imagine atît de pesimistă a societăţii celor tari nu poate să nu nască gînduri optimiste în mintea celor slabi. Defetismul, deznădejdea, descurajarea care desigur se găsec în opera lui Dostoievski nu-s absolute, nu-s categorice. Nădejdile răsar şi ele indirect şi nu prea des, dar răsar totuşi.
Oroarea voită a lui Dostoievski faţă de revoluţie s-a topit la căldura adevărului pe care îl radia realitatea imensei suferinţe umane din Rusia ţaristă, suferinţă pe care puţini scriitori au evocat-o cu atîta forţă ca autorul „Idiotului". Iar figura lui Crist luptător somai este la Dostoievski o idee pe care el o împărtăşea cu pături largi ale poporului din vechea împărăţie autocratică. Mujicul de altădată vedea în Isus un erou laic şi aproape de cei sărmani, omul de o infinită bunătate în stare să aline şi să ajute pe cei ce suferă, cu preţul tuturor primejdiilor şi ostenelilor.
Şi aceasta ne aduce drept la romanul care ne interesează aici în deosebi, la romanul „Idiotul", din care Pîrîiev a scos un impresionant scenariu de film.
Pentru a fi fideli lui Dostoievski, scenaristul şi regizorul trebuiau nu numai să reflecte în opera lor ideile din opera lui Dostoievski, dar şi să sublinieze ideile special reflectate în „Idiotul", mai ales acelea care diferă întrucîtva de concepţia dosto-ievskiană curentă. Căci „Idiotul" ocupă un loc aparte în opera acestui scriitor. Criticul sovietic Ermilov găseşte acestui roman calităţi pe care celelalte lucrări ale lui Dostoievski nu le au. In „Idiotul" „răzbate mai multă Ilumina decît în „Crimă şi pedeapsă" sau în celelalte romane ulterioare. In acest roman sînt mulţi, — mai ales mulţi pentru Dostoievski —, mulţi oameni buni şi încîntători : Aglae, Kolea, Vera Lebedeva, Lizaveta Prokofieva", fără a vorbi de principalii eroi, Mîşchin şi Nasta-sia Filipovna, fiinţe pe care Ermilov le găseşte de o mare înălţime morală. De altfel Dostoievski însuşi declară că scopul lui scriind acest roman a fost să zugrăvească eroi pozitivi. Iată textul: „Scopul principal
al romanului este zugrăvirea chipului unui om minunat, a chipului de om pozitiv. iNimic pe lume nu e mai dificil, în special astăzi. Toţi scriitorii, nu numai ai noştri,, ci toţi scriitorii europeni care au încercat, să zugrăvească eroul pozitiv (Dostoievski subliniază), au eşuat pentru că sarcina era prea- grea".
„Care este acţiunea, care sînt relaţiile ou oamenii în cadrul cărora se va manifesta caracterul şi misiunea eroului pozitiv al lui Dostoievski, ale omului minunat ?" întreabă Ermilov. Şi tot el răspunde : „Coborîrea între oameni a minunatei fiinţe pozitive întruchipată în figura lui' Mîşkin..., printr-o cruntă ironie la adresa* autorului,... nu numai că n-a fost în stare să îmbunătăţească, să înfrumuseţeze viaţa, dar dimpotrivă n-a făcut decît să ajute la; pieirea oamenilor de care se apropia".
iln această operă excepţională, „apare în. faţa noastră Dostoievski-tragicui, Dos-toievski-liricul, Dostoievski-siatiricul".
Există întîmplări în roman, extrem de importante, care însă literalmente nu „încăpeau", nu se puteau introduce în film decît cu preţul de a-i strica întreaga economie. Pledoaria lui Afanase Ivanovici către Nastasia Filipovna este un model de şiretenie rafinată şi de mistificare abilă.. Conversaţia lui Mîşkin cu valetul Epanci-nilor la prima lui vizită este de asemenea plină de semnificaţie morală. Povestea cu. solitarii cumpăraţi de Rogojin din bani furaţi este o poveste pasionantă. Micul joc de societate în care fiecare musafir trebuia să istorisească cea mai urîtă, cea mai ticăloasă faptă din viaţa lui, este ceva unic în literatura lumii. Recunosc însă că niciun ul din aceste episoade nu putea fi folosit în film şi a trebuit să fie dat la o parte, tn schimb povestea cu conspiraţia copiilor din satul elveţian, nu doar povestită ci arătată, nu numai că putea fi încorporată filmului, dar îi era necesară pentru adîn-cirea mesajului, pentru sporirea frumuseţii plastice, pentru variaţia în ritmul de desfăşurare a acţiunii, fiindcă aici primii oameni cu care ia contact Mîşkin îşi dau seama că e un personagiu extraordinar.
122
Filmul acesta a fost o întreprindere grea, extrem de grea. Şi reuşita încercării a fost uimitoare. E unul din filmele care m-au răscolit cel mai mult în lunga mea carieră de consumator cinematografic. Desigur, există multe detalii discutabile. Mă grăbesc a enumera cîteva, tocmai pentru ca spectatorul, dacă le-a observat, să înţeleagă că ele-s cu totul secundare. Astfel generalul Ivolghin este arătat, în roman, ca un om ridicol prin ifosele sale, prin naiva lui lăudăroşenie şi incontinenţa cu care croieşte minciuni. In film însă, grimat ca un clovn obez, pare căzut în mintea copiilor, în permanenţă beat, se împleticeşte în vorbă, plonjază în braţele interlocutorului etc. Lebedev, în roman este canalia integrală, cinică şi nu numai conştientă, dar aproape mîndră de mîrşăvia sa. In film însă el este prezentat doar ca o simplă şi comică lichea. In roman, ţinuta lui exterioară e îngrijită şi respectabilă ; în film el e jerpelit, are mutră de cimpanzeu, cu chiţăit de şoarec şi gesturi convulzive de găină. Sora lui Ganea este o fiinţă rece şi poate şi rea. Dar este bine crescută, mîndră de educaţia ei aleasă. In film nu mai dă impresia aceasta. Dar, repet toate aceste inadvertenţe sînt fără importanţă. Schimbările de psihologie şi de înfăţişare la personaje ca Lebedev sau Ivolghin nu-s supărătoare, căci figurile lor rămîn veridice şi... dostoievschiene, adică din cele pe care Dostoievski le-ar fi zugrăvit bucuros.
Mai dificil e cazul Nastasiei Filipovna însăşi, întrucît psihologia ei în film diferă oarecum de cea din roman. „Idiotul — scrie Ermilov — este în primul rînd tragedia Nastasiei Filipovna. Istoricul destinului ei determină valoarea nepieritoare a operii". Şi Ermilov insistă asupra acestui „istoric" ; ne vorbeşte de anii petrecuţi de ea ca prizonieră la moşia lui Totzki, ne vorbeşte de asta mai amănunţit şi mai explicativ decît ne vorbise însuşi Dostoievski. în film toată această parte e ca şi suprimată. Şi atunci Nastasia iFilipovna apare ca o femeie cu o viaţă cam deochiată, dar în fond fată bună, cu suflet mare, o fiinţă care se cam căieşte dar nu se prea
pocăieşte, părerile de rău nefiind capabile a o face să-şi schimbe existenţa, capabilă însă a o face să se sacrifice ca Margueritte Gautier în scena cu Duval tatăl.
Nastasia Filipovna din romanul lui Dostoievski nu este aşa. Ea e — cum spune Ermilov — o „femeie încîntătoare, inteligentă, graţioasă, plină de calităţi morale, o adevărată regină, mîndră, neîntinată". „In acea adunătură de reptile, de păianjeni, scorpioni, ea este singurul om".
Ceea ce dă coerenţă şi logică şirului de izbucniri contradictorii ale eroinei este sentimentul ei că ticăloşia vieţii şi a oamenilor a făout-o să se poarte, fără voie, ca o prostituată, ea, femeia cea mai curată din lume 1 Asta o împinge să „joace" rolul de cocotă, cu furie, cu pică, cu disperare. Să „joace" acest rol ; dar fără a reuşi nici-un moment să fie vulgară, fără a reuşi nici-un moment să „semene" cu o femeie de stradă.
Această (permanentă autodemascare constituie un moment culminant al marii scene din casa Ivolghin, cînd prinţul Mîşkin îi spune cu simplitate : „De ce vrei să pari altfel decît eşti ?"
Iată figura adevăratei Nastasia Filipovna, aşa cum a zugrăvit-o Dostoievski. Cealaltă Nastasia, operă a scenaristului Pîrîiev *] arată oarecum altfel. La ea o anumită siguranţă mondenă, o purtare scandaloasă de femeie care ştie să cucerească bărbaţii, izbesc.
Această schimbare a psihologiei personajului principal a stîrnit desigur nedumeriri printre cititorii lui Dostoievski. Totuşi punctul de vedere al autorilor filmului se poate susţine, şi aceasta pentru următoarele motive.
în film Nastasia Filipovna reuşeşte să pară vulgară, dar numai în scena din casa Ivolghinilor. In cealaltă mare scenă, la recepţia dată de ziua ei de naştere, Nastasia Filipovna are momente cînd încă şi mai exaltat pozează în femeie pierdută, în „uliţnaia". Totuşi nici un moment ea nu are accente de vul-
') Pîrîiev este unul din cei mai de seamă cineaşti ruşi, preşedinte al Uniunii Cineaştilor din U.R.S.S.
123
•garitate. De ce? E foarte simplu. Aici ea vrea să scandalizeze populaţia prin extravaganţa, cinismul, brutalitatea  faptelor şi spuselor sale. Pe cînd în scena din casa Ivolghinilor ea are tocmai nevoie să pară vulgară. Vulgaritatea este aici ca o armă cu care vrea să pedepsească pe Ivolghini -care o ofensaseră. Căci aceştia, cu toată decăderea lor, erau foarte înfumuraţi şi se socoteau dezonoraţi prin mezalianţa lui Ganea  cu   o  femeie   nefrecventabilă ca Nastasia. Nastasia simţea că părînd ordinară îi lovea pe obraznicii ciocoi în punctul 'Cel   -mai   sensibil.   E arena care pe Ivolghini îi răneşte cel  mai rău. Instinctiv, Nastasia Filipovna va folosi această armă. Ea, cea mai delicată, cea mai sfioasă, cea mai curată femeie din lume ! Aceste argumente le dau aici cu scopul ca cititorul să înţeleagă de ce vulgaritatea din purtarea eroinei în această singură scenă se potriveşte,   este   psihologiceşte  veridică, este artisticeşte justă  (mai ales că nu este o vulgaritate   prea   accentuată).   Afară de asta, vulgaritatea aici mai slujeşte la ceva. Face şi mai pregnantă clipa cînd cneazul, dezolat să o vadă pe această fiinţă minunată fă cînd pe curtizana, îi spune cu un ton totodată aspru şi afectuos : „Nu ţi-e ruşine! D-ta nu eşti aşa. De ce vrei să pari aşa ?" Este un moment crucial al scenei, şi simularea   apucăturilor   de cocotă face acest moment să fi-e şi mai dramatic. Pe cneaz alura ei de vampă ordinară, deşi o ştie prefăcută, îl doare ca o rană, ca o arsură, ca o insultă nemeritată pe care nu ea ci altul i-ar fi făcut-o Nastasiei Filipovna. Iar felul reuşit în care ea îşi joacă rolul face ca ceilalţi asistenţi să fie şi mai uluiţi   în   faţa   perspicacităţii cneazului, precum şi, cîte-va clipe după asta, în faţa febrilei ei conduite de remuşcări şi de „mea culpa". Toate acestea oontrastînd cu o altă categorie de răzvrătire,   răscoala blîn-dă, tenace, persuasivă, surîzătoare a lui Mîşkin, revoltă care îşi împleteşte calmul ei candid cu  paroxismul   delirant  al rechizitoriului aruncat de Nastasia Filipovna întregii societăţi ruse, care îi mînjise sufletul şi-i rănise toate visele.
Aşa dar Mîşkin o dojeneşte pe Nastasia Filipovna, o femeie pe care el abia atunci o întîlnise pentru prima oară ; o dojeneşte cu tonul afectuos şi sever al unui prieten foarte, foarte vechi. Acest moment l-am numi   „crucial"  pentru că într-adevăr de aici pornesc, ca o explozie în jerbă, curente pasionale multe şi intense : atunci Nastasia, brusc,   se  îndrăgosteşte   de  Mîşkin ; atunci   Nastasia   Filipovna  se reîntoarce brusc la setea ei de puritate morală ; atunci, brusc ea părăseşte atitudinea ei de insolenţă    fan.faroană şi se precipită frenetic în penitenţă şi umilitate. Acest moment, filmul 1-a marcat încă mai artistic decît o făcuse romanul. In roman, fraza de reproş a prinţului e strecurată în treacăt, şi deja castrată de ori ce efect de surpriză, căci în fraza precedentă tocmai se vorbeşte de „veselia  ei   prefăcută,  împrumutată". Pe cînd în film, şocul emoţional al acestui moment  traumatic  este  produs cu mare măiestrie,   lată.   Deodată,   tot furnicarul acela de lume agitată parcă încremeneşte, ca pentru a-şi schimba gîndul şi drumul. Muzica -de fond  atacă o frază muzicală tremurată care evocă şi ezitare şi ameninţare, urmată  de o   altă   frază lungă şi   întinsă   ca   o   apă.   Mîşkin păşeşte înainte.   Porneşte,   şi   după   el   se ţin toţi musafirii. Toţi cu  privirea fixă, ca minaţi de kneaz şi pentru a se duce nu se ştie unde. Această compoziţie scenică a fost o foarte   artistică   găsire regisorală. Căci aici ţelul, tocmai, există. El este lucid pentru Mîşkin, iar pentru ceilalţi este vag, dar dorit. La capătul cursei, Mîşkin se opreşte. Şi capătul cursei e drept în faţa scaunului pe care sade Nastasia Filipovna. Prinţul o fixează, clatină din cap şi o priveşte cu mare tristeţe, cu mare mustrare. Apoi îi spune acele vorbe severe şi afectuoase, din  care vor ţîşni  atîtea torente diferite de acţiuni şi evenimente.
Tot atît de remarcabil au fost scoase în relief „clipele-cheie" din cealaltă mare scenă, acasă la Nastasia Filipovna, cînd ea totuşi se decide să-1 însoţească pe Rogojin şi să refuze a se mărita cu prinţul. Cînd acesta  o  aude spunînd, cu o voce în-
124
lunecată, sfidătoare şi deznădăjduită : „Iediem, Răgojin !", prinţul întoarce capul, se sprijină de perdea şi plînge, plînge îndelung.
Cu cîteva cilipe înainte, aceeaşi Nastasia Filipovna îi spusese emoţionată :
„Iţi mulţumesc kneaz, nimeni pînă acum nu mi-a vorbit aşa..." Şi alte cuvinte de tandră recunoştinţă, spuse toate încet, cu dulceaţă, dar fără o lacrimă, cu ochii uscaţi şi roşii, înroşiţi de plîns, de un plîns fără lacrimi. Aceşti ochi înroşiţi şi neînlăcrimaţi sînt ceva de un patetic fără precedent în arta cinematografică. Filmul colorat a permis aici o creaţie plastică unică. Dar asta nu e tot. Cînd Nastasia Filipovna îl vede pe prinţ că plînge, se repede fa el şi începe a-i spune :
„Nu plînge. Fă ca mine. Rîzi. Fă haz de necaz. Dă-ţi seama că dacă te-aş urma ţi-aş strica viaţa. Şi eu sînt, ca tine, o visătoare. Cînd şedeam închisă ani de-arîndul în conacul lui Toţki, visam că o să vie odată un om ca tine, ifrumos, bun, care o să-mi vorbească cu dulceaţă, care o să mă înţeleagă, care o să-mi spună : eşti nevinovată, iNastenka. Şi atunci începeam să mă gîndesc, să mă gîndesc, să mă gîndesc pînă simţeam că-nnebunesc..."
Pînă aici ochii ei continuaseră a fi injectaţi dar seci, fără lacrimi, contrastînd cu faţa lui Mîşkin, brăzdată de lacrimi şiroaie, curgînd în toate sensurile. Dar exact în momentul cînd ea spune: „pînă simţeam că-nnebunesc" deodată brusc, o lacrimă, una singură, mare şi grea, ţîş-neşte numai dintr-un ochi. Nu curge, ci sare ca o explozie. Şi o alta nu-i mai urmează...
Semnalez şi următoarea foarte originală idee regizorală. Cînd toţi se reped la prinţ să-1 felicite pentru moştenire, ea fuge de grup, se refugiază în cealaltă extremitate a salonului, se aşează şi începe a-şi face frenetic vînt cu un imens evantaliu, în timp ce-şi vorbeşte ei înşişi astfel :
— „Eu ? kneaghină ? eu milionară ? eu ?" _ după care urmează cuvinte pe care nu le spune tare, pe care noi nu le auzim, dar pe care le aflăm pe urmă, din
faptele ei, din hotărîrea ei de a nu primi1 nimic din fericirea pe care brusc şi neaşteptat i-o aducea soarta. Va refuza, ca să nu nenorocească pe omul pe care îl iubea, pe care-1 iubea de cîte-va ceasuri, pe care îl iubea, în fond, de totdeauna...
Şi bătăile de evantaliu păreau ca nişte păsări ale destinului caire trec fără să se oprească, sau ca nişte passe de magie destinate a menţine vraja acestor clipe ireale şi scurte...
Apoi, brusc, cu un sunet sec, evantaliu! se închide, se strînge ca nişte aripi care nu mai zboară. Nastasia Filipovna ne readuce din nou, brutal, la realitate.
Mai sînt şi alte multe detalii de regie care dau consistenţă cinematografică şi atmosferă dostoievskiană : sticla cu vin roşu care se răstoarnă la gîndul crimei, hazul pe care îl face Nastasia Filipovna în faţa zăpăcelii prinţului (în roman doar îl ceartă), lovitura cu piciorul dată de Ganea în manşeta scrobită a generalului, căzută pe covor, — şi rhulte altele.
Pentru ca cititorul să-şi dea seama ce merit enorm au avut cei doi realizatori: scenaristul Pîrîiev şi regizorul Semakov, cînd au tradus atît de artistic romanul în film, cu toate cuvenitele selecţii şi adăugiri reclamate de această dificilă operaţie, voi aminti că dintre toate romanele din lume, romanele lui Dostoievski sînt cele mai necinematografice cu putinţă.
Tehnica literară a acestui autor face din materialele lui o substanţă dintre cele mai improprii transpunerii pe ecran.
Un roman de Dostoievski (şi la „Idiotul'^ această trăsătură e cu deosebire tipică) se compune din două elemente: cîteva scene mari (în „Idiotul" patru cu totul) ; iar între aceste scene uriaşe, o puzderie de mici informaţii brute, detalii relatate scurt şi sec în stil telegrafic de proces-verbal sau de zvon şoptit la ureche, sinteză de fişă informativă şi rumoare de cancan. Uneori autorul chiar le califică „bîrfe", prevenin-du-ne că nici măcar nu e sigur că-s adevărate. Dar tot autorul ne previne că fără ele, fără aceste supoziţii şi flori de „gura-
125
lumii", n-am mai putea înţelege nimic din extraordinarele lucruri care se vor întîm-pla în cele 3, 4 scene capitale, scene enorme, care pot dura cîte 150 de pagini fiecare, scene în care toţi îşi dezvăluie toate planurile, toate enigmele sufleteşti...
Aşa dar scene majore şi enorme, cu un întreg popor de personaje dezlănţuite. Iar între două asemenea pachete imense de umanitate în stare de pasiune, o pulbere măruntă de întîmplări diverse şi multe. Cum o.are se poate face film din aşa ceva ? Acele scene mari au, de sigur, prin dramatismul lor, oarecare însuşiri ecraniza-bile. Dar aceste scene mari, dacă nu sînt explicate prin nenumăratele fapte raportate anterior în stil rapid de fişe informative, devin incomprehensibile ; fără aceste date, psihologia personajelor şi deci toate întâmplările din cursul marii scene nu se mai pot înţelege. Şi apoi marile scene ele însele au un cusur cinematografic : sînt „scene". Sînt mult mai mult teatru decît film. Asta nu numai din cauza paroxismului lor, dar şi pentru că se compun aproape exclusiv din cuvinte, din replici furtunoase, din schimburi patetice de gînduri, ba chiar uneori din lecturi de manuscrise! Cum oare poate fi ecranizată toată această vorbărie ?
Dacă însă lucrurile stau într-adevăr astfel, atunci sarcina cineastului care ar vroi să ecranizeze un roman de Dostoievski nu este chiar aşa de grea cum părea la început. La Dostoievski „Vedem fiindcă auzim", sfîrşim prin ,a vedea, prin a transpune vorbele în imagini vizuale. Vreţi dovezi ? Iată una culeasă chiar din „Idiotul" :
Să luăm un exemplu. „In Idiotul — scrie Ştefan Zweig — bătrânul general (Ivolghin), mincinosul patologic merge pe stradă cu prinţul Mîşkin. începe să-i toarne la gogoşi, se înfundă tot mai tare în născocirile lui, pînă se îneacă în ele ; şi vorbeşte, vorbeşte, fără oprire, şi palavrele lui umplu pagini întregi. în aceste pagini, nu scrie nimic, absolut nimic despre atitudinea personajelor (mişcări, expresie, gesturi, etc.) ; dar după cuvinte, după ezitările lor, după
bîlbîielile şi poticnirile lor nervoase, eu ghicesc că generalul umblă, că se-ncurcă, că ridică capul, că se uită chiorîş, către prinţ, ca să vadă dacă acesta îl crede, că se opreşte din vorbă cu speranţa că prinţul îl va întrerupe. Ii văd sudorile picurînd pe frunte, îi văd faţa întîi entuziasmată, apoi crispată de frică ; îl văd îndoind spinarea ca-un dine care se teme să fie bătut; îl văd pe prinţ acru, îl văd cum este conştient de toate sforţările mincinosului... Unde oare se găseşte, de unde oare am luat eu această descriere ? De nicăieri. Cu toate astea, eu văd cea mai mică cută a obrazului. Secretul evocării de viziuni se găseşte undeva, în cutele cuvintelor, în mişcarea frazei, în pulsarea silabelor".
Zweig alege o scenă banală, neimportantă, nedramatică. Cît de evocatoare trebuie deci să fie cuvintele din scenele cele mari ! Aşa încît concluzia este că pentru un regizor sau scenarist mediocru, romanele lui Dostoievski sînt o substanţă categoric neecranizabilă. Dar pentru un cineast de talent, Dostoievski este o sursă extraordinară de invenţie cinematografică posibilă, tocmai din pricina caracterului aproape exclusiv verbal al prezentării evenimentelor. Aceasta permite la tot pasul „ghiciri" originale, permanente transpoziţii de cuvinte în imagini de film.
Şi mai are Dostoievski o particularitate care pare a fi un inconvenient pentru cineast, un obstacol la ecranizare. In romanele lui Dostoievski nu avem peisaje, nu avem descripţii de colţuri de natură.
Cineastul care ecranizează pe Dostoievski trebuie să ţină seama de asta. înfrumuseţarea aşa de frecvent practicată în cinematograf prin alegerea de exterioare pitoreşti trebuie aici nu suprimată, dar folosită cu moderaţiune. Un film tras din* opera lui Dostoievski trebuie să conţină mai puţine exterioare decît orice alt film. Numai aşa el va fi „dostoievskian".
O operă de artă trebuie să aibă o dublă calitate,   trebuie   să   aibă   două însuşiri
126
totodată contradictorii şi complementare. Trebuie să ne dea atît impresia de bogăţie luxuriantă cît şi pe aceea de unitate severă. Trebuie să ne piardă în detalii multe, să ne rătăcească pe căi diverse, pentru ca şi mai puternic să ne regăsim pe drumul mare, pe calea majoră. Filmul de care ne-am ocupat posedă aceste calităţi. Pasiunile zugrăvite sînt felurite şi particulare, dar toate gravitează în jurul uneia fundamentale : banul. Amor, ambiţie, mîndrie, ciudă, bunătate, josnicie, toate acestea converg, ca nişte aluviuni, şi se varsă în fluviul cel mare al goanei după avuţie. Generalul Epancin este de sigur general, dar nu măcelăreşte oşti „pe jos şi de pe cal", ci face, în birou, afaceri, cu beneficii, comisioane şi tertipuri comerciale. Ptiţin este un tînăr cămătar, Ganea, boier şi om de lume, rîvneşte să fie regele cămătarilor, Lebedev pentru bani e gata de orice ignominie. Mîşkin e impresionant tocmai pentru sublima lui nepăsare faţă de puterea banilor. Cu aceeaşi simplitate cu care debarcă în Sanct Petersburg cu o bocceluţă de trei sute de grame, primeşte el şi vestea cealaltă, anume că a moştenit un milion. Nu mai vorbim de Rogojin, la care adoraţia mistică pentru bani ,a negustorului e unul şi acelaşi sentiment cu nepăsarea ne-
bunească de cheltuială cînd vrea să o cumpere pe Nastasia Filipovna. Căci negustorul încredinţat de valoarea unei mărfi socoate o excelentă afacere chiar faptul de a se ruina pentru a o cumpăra. Aşa dar toate variile .acţiuni ale eroilor converg către un sentiment unic, sentimentul (la unii de dispreţ, la cei mai mulţi de adoraţie); banului. Şl asta culminează în acea scenă de amok, cînd Nastasia Filipovna aruncă banii în foc, .arătînd totodată o nepăsare sublimă pentru bani, dar şi o preţuire egală (căci valoarea acelor bani măsura însăşi valoarea de nobleţe a gestului ei).
Această construcţie a romanului „Idiotul", aşezată pe temelia celei mai odioase din ideile aduse de istorie, socotirea omului ca o marfă şi banul ridicat la rang de divinitate, face din opera lui Dostoievski o poveste tulburătoare, aşezată pe acea concepţie care merită cel mai mult a fi alungată din societăţile omeneşti. Filmul a pus la rîndu-i accentul pe ea. Şi asta explică de ce, ou cîteva episoade doar, din cartea lui Dostoievski s-a putut totuşi reda tulburătoarea problemă pusă de roman, cauzalităţile profunde care mişcă şi orientează societatea condamnată pe care a trăit-o şi descris-o Dostoievski.
127
EPICA TRANSFORMĂRII SOCIALISTE A SATULUI
DUMITRU MICa
Istoria ţării noastre, —• a spus tov. 'Gh. Gheorghiu-Dej, în raportul prezentat la şedinţa plenară a CC. al P.M..R. din 3—5 martie 1949, — a fost străbătută de focul frămîntărilor şi răscoalelor ţărăneşti împotriva jugului claselor exploatatoare".
Reflexul văpăilor acestor frărnîntări şi răscoale formează substanţa unora din cele mai de seamă realizări ale literaturii române din trecut şi din zilele noastre. înfăţişările sub oare drama milenară a pământului se relevă în marile opere sînt variate ; toate aceste înfăţişări — considerate în perspectiva devenirii social-istorice — ne conduc însă, în ultimă analiză, spre o aceeaşi încheiere. Nu numai din cărţile scriitorilor actuali, călăuziţi de înţelegerea ştiinţifică a legilor vieţii sociale, dar chiar din acelea ale unor mari prozatori realişti din trecut, lipsiţi de un asemenea avantaj, rezultă (mai mult sau mai puţin explicit) imposibilitatea soluţionării definitive a problemei ţărăneşti în condiţiile orînduirii capitaliste. In unele din cele mai reprezentative scrieri ale lor, Slavici şi Rebreanu, înfăţişează soarta unor ţărani săraci care, zbătîndu-se să salte din nevoi şi umilinţă, sfîrşesc tragic. Aşa se întâmplă cu Ghiţă din Moara cu noroc; tot astfel ou Ion. Eroul lui Rebreanu îndeosebi învederează incompatibilitatea între tendinţa de rezolvare individualistă a chestiunii pământului
şi păstrarea integrităţii' morale. Indiferent de ce va fi intenţionat romancierul să demonstreze, destinul lui Ion rămâne al unui ţăran sărac a cărui sforţare de urmi sinr gur de a-şi depăşi condiţia, oonservînd totodată fie şi numai o infimă fărîmă de simţire omenească („glasul iubirii"}), este dezminţită de viaţă. I,n cal ăla lt mare roman, în Răscoala, ce comunică, am convingerea, cu Ion prin canale de legătură mult mas? numeroase decît s-ar părea, Rebreanu "pictează paroxismul foamei colective de pămînt şi cartea se umple de scene apocaliptice. Fulgerate de gloanţe, trupurile flă-mînzilor din Amara devin hrana ţarinei sângerate. Romanele lui  Rebreanu oglindesc două din modurile în care, odinioară, robiţii ipămîntului căutau să se descătuşeze. Şi unul, şi celălalt se dovedesc ineficace.   Cauzele   adinei   ale ineficacităţii,, marele scriitor nu era în măsură să îe descopere. Cititorului de azi, ele îi devin însă-cu desăvîrşire limpezi în lumina doctrinei marxist-leniniste.   De   n-ar   fi   pierit, cm ţeasta sfărâmată de sapa lui George, lore % ar fl devenit un alt Vasile Bariu, mai harnic, poate, mai strîngător, dar, oricum, urs chiabur, un exploatator al semenilor şi,, poate, victima unui alt Ion. Un Ion sau< altul, din Pripas sau de aiurea, putea, eventual, în trecut, prin mijloace degradante, intra în posesia unor întinse suprafeţe de pămînt; soarta Ion-ului simbolic, a lui lore-
128
ţăranul, -a lui „Ion, le roumain" *), rămî-nea însă neschimbată. Ionilor celor mulţi, milioanelor, nu le stătea în faţă altă cale spre izbăvirea de sărăcie decît aceea a ridicării în masă împotriva principalilor duşmani ai ţărănimii : moşierii — şi dacă toate răscoalele ţărăneşti izbucnite de-a lungul veacurilor, inclusiv cea dan 1907, reflectată în cartea lui Liviu Rebreanu, s-au soldat cu eşecuri, explicaţia (inaccesibilă autorului „Răscoalei") este aceasta : mulţimilor răscolite de revolta spontană !e-a lipsit acea organizare, acea claritate a ţelului urmărit pe care le-ar fi putut asigura numai prezenţa în fruntea maselor răzvrătite a proletariatului, singura clasă consecvent revoluţionară, capabilă să conducă lupta celor mulţi spre victorie.
Cele două moduri ale sforţării de a cu* ceri o viaţă mai omenească, ce alimentează aspiraţiile eroilor din Ion şi Răscoala, nu sînt singurele pe care le cunoaşte istoria. în veacurile mai depărtate, în de osebi, dezmoşteniţii pămîntului îşi căutau un liman, un refugiu din mijlocul societăţii nedrept orînduite, în pustietăţi, şi marea operă a lui Sadoveanu este populată mai cu seamă de oameni care, în desişul codrilor, în bălţi şi alte locuri neumblate, trăiesc împăcaţi cu viaţa, fortificaţi lăuntric de sentimentul redobândirii demnităţii lor omeneşti. Evadînd din infernul unei lumi în care totul concura la coborîrea omului dedesubtul condiţiei sale, la deposedarea lui de toate valorile specifice, o seamă din cei mai reprezentativi eroi ai lui Sadoveanu, conservă şi sporesc, în „raiul" lor silvestru, tot ce ane mai caracteristic sub aspectul însuşirilor spirituale poporul romîn. Exilul lor robinsonesc nu putea, însă fireşte reprezenta o soluţie exemplară în problema agrară şi însuşi autorul împărăţiei apelor şi al Nopţilor de Slnziene a indicat ulterior, în anii puterii populare, sub influenţa concepţiei de viaţă a partidului clasei muncitoare, o altă soluţie a dramei ţărăneşti decît aceea a însingurării, adaptată de un Peceneaga sau un
*) Sub acest titlu a fost tradus romanul lui Rebreanu în franţuzeşte.
moş Hau, — soluţia ce i se relevă în timpul războiului şi îndeosebi în perioada prizonieratului în U.R.S.S. lui Mitrea Cocor.
Orice curs ar lua, în marile creaţii epice, .destinele diferiţilor eroi figurînd ţărănimea săracă din trecut, devenirea lor demonstrează obiectiv că, în sânul societăţii burghezo-moşiereşti, cei de seama unora ca Marin vânătorul (Păcat boieresc), Ion sau Ignat Cercel (Răscoala) nu pot în nici un chip să lepede în masă jugul exploatării.
Dar mijlocaşii ? Reflectarea integral veridică a destinului ţăranului mijlocaş în cadrele orînduirii capitaliste e o cucerire exclusivă a prozei noastre de după eliberare. Faptul e de înţeles. Poziţia specifică în societate a acestei categorii de ţărani poate fi definită cu precizie ştiinţifică numai pe baza criteriilor marxist-leniniste de apreciere a fenomenelor sociale. Or, cu excepţia lui Al. Sahia, scriitorii care s-au preocupat în trecut de viaţa satului n-au izbutit să depăşească teoretic varianta soluţiei poporaniste a problemei ţărăneşti. Nu e locul aici de a intra în analiza poporanismului ideologic, dar trebuie amintit neapărat că, potrivit concepţiei lui Stere şi a adepţilor lui, drumul spre... „socialism" (sic) al ţărănimii din ţările slab dezvoltate ar urma o direcţie diametral opusă celei indicate de partidul revoluţionar al clasei muncitoare şi anume direcţia „poporanistă", ce ar consta în ridicarea culturala a maselor, câştigarea de către acestea a libertăţilor şi drepturilor democratice, începînd cu dreptul de vot, şi împroprietărirea ţăranilor. Doctrină creată în sînul burgheziei, menită să producă diversiune, poporanismul a creat şi răspîndit şi la noi mitul trăiniciei micii gospodării agricole, mit pe care realitatea socială îl zdruncină din temelii. Ilie Moro-mete, eroul lui Marin Preda, este un adept al poporaniştilor, fără s-o ştie. Echilibrul său interior, la conservarea căruia ţine atît de mult, se întemeiază pe iluzia posibilităţii menţinerii pe o poziţie de mijloc : între Tudor Bălosu şi Ţugurilan. Inteligentul bă-trîn Moromete nu e în stare deocamdată să înţeleagă că, oricâtă iscusinţă ar cheltui
9 — Viata Românească Nr. 3
129
el spre a amîna plata „fonciirii", nu va reuşi să-şi sustragă gospodăria de sub acţiunea legilor inerente economiei pe care se bazează orânduirea de stat reprezentată de perceptori, notari şi jandarmi; în conformitate cu aceste legi, el, mijlocaşul, ori va sălta într-un mod neoinstit în tagma chiaburilor, ori va ajunge — mai devreme sau mai tîrziu — să îngroaşe rândurile sărăcimii. Roman cu un subtext polemic, Mo-romeţii constituie cea mai elocventă, mai desăvîrşită artistic ripostă dată în cuprinsul literaturii romîne concepţiei poporaniste după care problema ţărănească şi-ar putea găsi rezolvarea în cadrul unei orînduiri democratice burgheze, într-o Românie „eminamente agricolă", ţară de mici proprietari rurali.
Viaţa a demonstrat cu logica ei implacabilă că epilogul „dramei pământului" nu poate fi altul decât aderarea ţărnimii muncitoare la acţiunea revoluţionară întreprinsă de proletariat sub conducerea avangar-dei lui. O asemenea perspectivă in-a fost întrevăzută nici de Rebreanu, nici de alţi scriitori din trecut situaţi politic, în cel mai bun caz, (consecvent sau numai în anumite momente) pe poziţii progresiste dar care nu ajunseseră la o interpretare ştiinţifică a fenomenelor sociale; această perspectivă lipseşte astfel din romanele şi nuvelele realiste cu subiect ţărănesc produse în anii stăpînirii burghezo-moşiereşti; nu lipseşte însă din Moromeţii, chiar dacă — artist prin excelenţă obiectiv — autorul se abţine de la comentarii şi formulări directe de concluzii.
Primul scriitor romîn care a fixat într-o creaţie beletristică durabilă cotitura intervenită în viaţa ţărănimii lipsite de pămînt ca urmare a eliberării ţării noastre de către armata primului stat socialist din lume este Mihail Sadoveanu. Istorisirea sa despre Mitrea Cocor se încheie însă în momentul cînd eroul, aflat în fruntea năpăstuiţilor de la Malu-surpat, înfăptuieşte, împreună cu ei, visul de secole al celor lipiţi pămîntului : luarea în stăpînire a ogoarelor muncite din tată în fiu. Fenomenul istoric al realizării reformei agrare pe cale
revoluţionară, cu adâncile lui implicaţii în viaţa particulară, inclusiv sufletească a ţăranilor, şi-a găsit cea mai complexă reflectare în Setea lui Titus Popovici. După cum s-a mai remarcat, acest roman — una din izbînzile epicii romîne contemporane — e, prin revelarea epică a ideznodămîntului dat de realitate „dramei pămîntului", o adevărată replică !a Ion. Am sentimentul că, deşi s-a scris mult despre cartea lui Titus Popovici (printre recenzenţi se numără şi semnatarul acestor «înduri), nu s-a apus încă despre ea tot ce se poate spune. Meritul ei esenţial, ce-i conferă viabilitate, în ciuda diferitelor cusururi, rezidă, fără îndoială, în faptul că romancierul a intuit procesul sufletesc asociat dobindirii de către ţărani a pămîntului prin luptă, sub conducerea comuniştilor.
Pentru evidenţierea acestui merit, e necesară o paranteză. Ce înseamnă pentru ţărani pămîntul ? Ce semnificaţie dobîn-deşte în mintea lor faptul de a-1 avea ? Ion al lui Rebreanu e un îndrăgostit de pămînt. Întinderile aburinde în soarele de martie exercită asupra lui o atracţie mai irezistibilă decît trupul mlădios al Flori-căi şi robustul ţăran îngenunehe pe cîmp şi sărută tina rece cu o înfiorare mai adîncă decît aceea cu care crîmpoteşte în sărutări buzele ibovnicei. Patimă devorantă, iubirea de pămînt inhibează funcţiunile tuturor celorlalte resorturi sufleteşti: de dragul pogoanelor ei, Ion simulează interesul erotic pentru sfrijita Ana Baciu, pe care ulterior o va abandona ca pe o zdreanţă inutilă, fără vreo umbră de regret. Liyiu Rebreanu evită să introducă în roman fapte de natură a explica psihologia de ajuns, de tenebroasă uneori a ero- m ului său. Setea de pămînt a acestuia se manifestă, în anumite momente, ca o im-pulsiune atavică, instinctuală, izvorâtă din cine ştie ce ascunziş neidentificabil al fiinţei sale şi acţionînd independent de orice determinări social-istorice. Evident, o asemenea prezentare a psihologiei ţărăneşti nu are nici un fel de suport în realitate. Viziunea ţăranului pătruns de evlavie religioasă faţă de fîşia sa de pă-
130
mîn-t este creaţia arbitrară a exponenţilor celei mai obscurantiste idelogii, de a cărei înrîurire parţială Rebreanu n-a fost scutit nici chiar înainte de aderarea lui deplină la politica nefastă a forţelor ul-trareacţionare. Respingînd interpretarea absurdă dată de doctrinarii fascişti ataşamentului faţă de pămînt a ţăranului, nu trebuie, bineînţeles, să subapreciem însemnătatea pe care o reprezintă realmente pămîntul pentru cei ce îl muncesc. In dorinţa cu totul legitimă de a discredita teoriile retrograde, unii scriitori şi critici contemporani sînt tentaţi să simplifice problema raportului dintre ţăran şi ogor. Un erou din „Nopţile de iunie" ale lui Petru Du-mitriu se exprimă astfel, într-o adunare: „Tovarăşi, 'să nu se mai otrăvească nici-unul din noi cu pămînt, să ne fie de hrană şi bogăţie, nu spre nebunie şi pieire". După părerea acestui personaj, „...nouă nu pămînt ne trebuie, ci hrană şi belşug". Să-mi fie permis să observ că, prin vorbele lui. Avram Saizu tălmăceşte doar în parte modul de a gîndi al ţăranilor muncitori. într-adevăr, ţăranul ţinea în trecut să-şi aibă petecul său de moşie, în primul rînd, pentru că din el îşi scotea hrana. Dar ţăranul nu preţuia nicidecum pămîntul numai şi numai ca sursă alimentară. Dar să ne întoarcem la „Ion". Rebreanu nu luminează suficient mobilul pasiunii pentru păunînt a eroului său, determinarea social-istorică ,a acestei pasiuni. Ţin să precizez că nu găsesc anormale diferitele gesturi ale lui Ion, considerate în materialitatea lor. Poate exista, neîndoios, un ţăran atît de împătimit după pămînt încît să sărute ţărîna, după cum (ca în „Uzina vie" a lui Sahia) pot exista muncitori care să îngrijească şi să mîngîie maşinile ca pe nişte fiinţe dragi. Totul e de a dezvălui sensul unor manifestări ca acestea. E tocmai ceea ce Rebreanu ocoleşte, şi astfel pasiunea Iui Ion apare, în anumite situaţii, nu ca o rezultantă a condiţiilor complexe social-istorice, ci ca o misterioasă putere subconştientă, pe care i-ar fi transmis-o eroului „părinţii din părinţi". Denaturările psihologice odată con-
statate şi apreciate ca atare, din Ion ră-rnîne în romanul lui Rebreanu, ca o creaţie nepieritoare, tipul ţăranului trudit, al ţăranului ce se zbate chinuitor pentru a-şi avea pămîntul său. De oe doreşte atît de rnult Ion să aibă pămînt ? înainte de a se revela ca un monstru al setei de pămînt, Ion se defineşte (în primele capitole); oa un flăcău chipeş, isteţ, depăşind ca inteligenţă şi orizont de cunoaştere pe toţi cei de vîrslta lui. Aflăm că în şcoala primară se dovedise un element excepţional, încît învăţătorul Herdelea nutrise speranţa de a-1 vedea trimis la vreo şcoală din oraş. Cu asemenea însuşiri, e normal ca tînărul să aibă o foarte dezvoltată conştiinţă a valorii şi demnităţii personale. Ce se întîmplă însă ? Sărac, constrîns să muncească la bogătaşii satului, Ion nu se bucură, în ciuda capacităţii lui, de nici o consideraţie din partea celor mai înstăriţi decît el. Pentru Vasile Baciu, Ion nu-i decît un „golan" şi un „hoţ" ce cutează să ridice ochii la odrasla lui şi beţivul chiabur nu se sfieşte să-i strige celui mai inteligent flăcău din sat ocări umilitoare, în plină horă. Tot astfel, mult mai tîrziu, bă-trînul Enache din „Desfăşurarea" lui Marin Preda nu va ezita să-1 înjure de mamă pe Turtea, servitorul său, după ce, numai cu o zi înainte, o comisie de examinare îl felicitase pe acelaşi Ţurlea şi îi oferise un premiu. Săraci, Ion şi Ţurlea sînt trataţi cu cel mai sfidător dispreţ de către inşi inferiori lor din toate punctele de vedere. Vorba Anei, bătrîna din „Setea" : „Omul, cînd îi sărac, nu-i om, e cline şi n-are unoare la nime..." Fără ca Rebreanu s-o spună undeva explicit, din romanul său se poate înţelege perfect, că, pînă la un punct, pămîntul reprezintă pentru Ion o chestiune de „onoare". In condiţiile în care trăieşte acest personaj şi, mai ales, la nivelul său de înţelegere (care e, în acelaşi timp, al respectivei comunităţi săteşti)', singurul mod de autorealizare îl reprezintă emanciparea de sărăcie prin acaparare de pămînt. Faptul de a cîştiga pămînt este pentru el condiţia cuceririi demnităţii individuale, modul de a-şi de-
B*
131
monstra vrednicia. Aşadar, Ion (adică ţărănimea) vrea să aibă pămînt nu numai dintr-un calcul economic, nu numai pentru a se putea alimenta mai consistent, nu numai pentru folosul strict material, Ion vrea să aibă pămînt, pentru a se simţi şi a arăta că e cineva.
Dar, oare, un ţăran poate îi o individualitate, un cineva, numai în calitate de proprietar individual de pămînt ? Judecind după unele manifestări ale lui Ion, patima agonisirii pămîntului nu i-ar fi fost generată ţăranului de anumite orînduieli sociale, ci ar constitui un atribut psihic fundamental şi imuabil al acestuia. Cît timp va exista ţăranul, el se va simţi om adevărat doar avîndu-şi proprietatea sa, ogorul său şi numai al său. Confruntarea cu experienţa istorică compromite iremediabil o asemenea teză. In Uniunea Sovietică, orînduirea colhoznică a învins total şi definitiv. La noi, ca şi în alte ţări de democraţie populară, cooperativizarea agriculturii se înfăptuieşte în proporţii de masă. Ce demonstrează acest fapt ? Demonstrează transformarea radicală a mentalităţii milioanelor de mici proprietari, modificarea psihologiei unei întregi mari categorii sociale. începutul formării unei noi conştiinţe a ţărănimii muncitoare trebuie căutat cu ani în urmă, în perioada desă-vîrşirii revoluţiei burghezo-democratice, a înfăptuirii reformei .agrare pe cale revoluţionară. E ceea ce a urmărit şi a realizat Titus Popovici în romanul său. „Setea" e romanul setei de pămînt. Pentru un Mitru Moţ şi pentru masa ţăranilor săraci din Lunca, pămîntul nu mai reprezintă însă ceea ce reprezenta odată pentru Ion. Atitudinea conservatoare, înapoiată, atitudinea lui Ion în problema pămîntului o personifică în roman Ana ; acesteia i se opune .noua atitudine, al cărei exponent e un alt Ion, cîştigat politicii partidului clasei muncitoare — Mitru. Mitru aspiră la pămînt aproape cu aceeaşi ardoare ca şi eroul lui Rebreanu. El se zvîrcoleşte, nopţile, în aşternut, plînge în taină, la un moment dat se jeluieşte în cîntec de sărăcia ce-l apasă.
Prin cap îi umblă, uneori, gînduri'bizare : „...să fie toţi oamenii la fel de flămînzi şi de zdrenţăroşi, că atunci nu mai ţi-e ruşine de alţii..." Gîndurile şi toate reacţiile lui Mitru Moţ ne permit să formulăm observaţia că acest tînăr ţăran, îndrăgostit, ca toţi semenii săi, de pămînt, nu adoră totuşi pămîntul ca atare, pămîntul pentru pămînt. Tînărul ţăran vrea să aibă pămînt pentru a putea trăi omeneşte, pentru a se elibera de nevoi, de sărăcie şi umilinţă. Ridicarea la bunăstare condiţionează sentimentul demnităţii lui personale. Cînd Gavrilă Ursului îi aduce un sac de mălai, sperînd să şi-l aservească astfel, Mitru se simte lovit în mîndria sa de om. De ce să se afle el în situaţia de a primi pomană ? De ce alţii să aibă pămînt, iar el să fie nevoit a le cerşi acestora favorul de a munci în parte pe ogorul lor ? „Da adică de ce să aibă alţii, iar eu nu? Ce? Is alţii mal frumoşi dectt mine, ori mai deştepţi la cap ? Da de ce să mă duc eu la cineva, să mă pun în genunţ la notă-raş, ori la derector, ori la popa şi să mă rog: Faceţi bine şi-mi dareţi pămînt, iară voi uitaţi-vă cum muncesc eu cu vitele care nu le am, cu plugul care nu-l am!" Mai clar nici că se poate : pentru Mitru, pămîntul înseamnă posibilitatea de a sta drept în faţa oricui,, de a nu mai înge-nunchia în faţa „notarăşului" şi „dereeto-rului". Setea de pămînt se confundă, astfel, cu setea dezrobirii, a descătuşării de ignominia umilinţei. Un ţăran cu astfel de năzuinţe e tipic, oare ? Răspunsul I-a dat şi îl dă realitatea.
Setea e o replică nu numai la Ion, ci şi la Răscoala. Ridicarea ţăranilor din Amara pentru a lua în stăpînire cu forţa moşia* Babaroaga nu este încununată de izbîndă, deoarece lipseşte forţa conştientă, care să conducă organizat lupta mulţimii. Sărăcimea din Lunca repurtează o biruinţă definitivă asupra duşmanilor de veacuri, datorită faptului că în fruntea ei se află comuniştii. Meritul cărţii lui Titus. Popovici e acela de a fi izbutit să reliefeze caracterul revoluţionar al reformei agrare din 1945, de a fi intuit saltul produs nu nu-
132
mai în existenţa materială, dar şi în conştiinţa maselor ţărăneşti datorită împlinirii unui mare vis nutrit de sute de generaţii. Ţăranii săraci zugrăviţi în Setea îşi dau seama că împroprietărirea lor e opera partidului comunist. Comuniştilor'îşi datorează ei pămîntul, adică descătuşarea, cucerirea demnităţii omeneşti. înmugurirea acestei conştiinţe echivalează cu o revoluţie în mentalitatea ţăranilor. In roman, fenomenul e subliniat la tot pasul. Pe reprezentanţii lucizi ai reacţiunii nu-i sperie atît pierderea moşiilor, nu-i doare atît paguba pe care clasa moşierilor o suferă în urma exproprierii, cît îi exasperează pierderea influenţei asupra maselor. Desigur, unui Romulus Papp de Zerind nu-i convine deloc să-i ştie pe luncani mici proprietari independenţi economic ; dar încă mai greu se împacă unul ca el cu gîndul că luncanii se vor emancipa de servitutea spirituală. Reforma agrară îl dărîmă pe acest Iuliu Maniu în miniatură nu numai ca baron, ci şi ca „tată al rominilor", cum se intitulează. De acum, ţăranii nu-1 vor mai asculta pe el, ci se vor călăuzi după învăţătura comuniştilor. Roman al descătuşării celor robiţi sărăciei, Setea e, implicit, romanul unirii ţărănimii sărace în jurul partidului. Răscoala e „romanul gloatei" (G. Călinescu). Setea e romanul aderării conştiente a maselor ţărăneşti la revoluţia declanşată de clasa muncitoare. Sub înrîurirea comuniştilor, sărăcimea din Lunca se transformă repede dintr-o gloată informă, uşor manevrabilă de agenţii reacţiunii, într-o masă dinamică, conştientă, capabilă să dea duşmanilor ei perfizi riposta nimicitoare, cum şi face, în episodul dejucării demonstraţiei naţional-ţărăniste conduse de Spinaţiu. Cel mai ridicat dintre ţărani e, fireşte, Mitru. In scena împărţirii moşiei lui Papp, el are replici (cam stîngace, artificial-ţărăneşti, din păcate, dar nu lipsite de autenticitate în substanţa lor| ce învederează o încredere nelimitată în partid, în politica partidului. Din vorbele rostite, se poate înţelege că Mitru nu consideră încheiată lupta celor mulţi odată cu dobîndirea pămîntului. „— Avrame, tu ştii
cine ţi-a dat ţie pămînt ?" îl întreabă Mitru pe un vecin de lot. „Ştiu, zise celălalt. Bunul Dumnezeu... — Ce Dumnezeu, mă? Cum poţi vorbi aşa ? Partidul Comunist, ai înţeles ?... Şi încă mare, mult bine va mai face, fiindcă el este partidul oamenilor săraci şi luptători..."
In Setea, precum se vede, accentul nu cade pe faptul că, prin reforma agrară, ţăranii săraci devin proprietari de sine stătători, ci pe acela că ei devin conştienţi de forţa lor, de posibilitatea de a trăi demn, de a-şi schimba.soarta. Aceasta nu e cîtuşi de puţin o subapreciere a dragostei de pămînt,. atît de proprie ţăranului. Atîta doar, că în locul pasiunii mistice, atribuite de Rebreanu lui Ion, în romanul lui Titus Popovici avem de a face cu o iubire de pămînt normală, derivată din complexul condiţiilor de existenţă socială. Mitru ţine şi, fără îndoială, va continua să ţină Ia pămînt. Dar nu, neapărat fiindcă pămîntul e al său, ci pentru că acest pămînt îl hrăneşte şi îl eliberează de dependenţa faţă de cei înstăriţi, îl ridică în rrnd cu oamenii. Eroul lui Titus Popovici nu-şi pune încă problema posibilităţii unei forme de proprietate asupra pămîntului superioare celei individuale. Nu încape însă îndoială că un om ca el, un ţăran sărac ce s-a convins din proprie experienţă că politica partidului reflectă întru totul interesele majore ale celor mulţi, va fi în rnă-sUră să înţeleagă, mai tîrziu, justeţea luptei duse de partid pentru colectivizarea agriculturii. Putem spera că, în continuarea romanului setei de pămînt, de descătuşare, Titus Popovici ne va da un tot atît de viguros roman al colectivizării.
Un asemenea roman ar fi cu totul binevenit. Abordată în numeroase scrieri apărute din 1949,'anul construirii primelor gospodării colective, pînă astăzi,' tema transformării socialiste a satului e departe de a fi fost epuizată.
Problema pe care obiectul concret al zugrăvirii o ridică în faţa scriitorului ce-şi propune să descifreze înţelesul prefacerilor produse în prezent la ţară se integrează cu necesitate problematicii între-
133
gii literaturi romîne de inspiraţie rurală. Ce determină ţărănimea muncitoare să caute răspunsul aspiraţiilor sale milenare în orientarea spre agricultura socialistă ? Din situaţiile fixate în romanele şi nuvelele cu temă agrară, cîte sînt, rezultă (cu putere artistică de convingere diferită de la operă la operă); necesitatea istorică a trecerii de la gospodăria individuală la marea gospodărie colectivă, rezultă implicit desăvîrşita justeţe a politicii partidului în problema ţărănească. Astfel, acţiunea romanului „Cuscru" al lui Ateu Ivan Ghi-lia, ultima şi, evident, una din cele mai izbutite naraţiuni de proporţii din viaţa satului, reflectă noua mentalitate, conştiinţa înaltă la care a ajuns o însemnată parte a ţărănimii noastre muncitoare. Cartea lui Al. I. Gh.ilia nu este, cum observă Eugen Luca, în cronica sa din „Contemporanul", un „roman al colectivizării în general"; el reflectă „stadiul actual al acestui fenomen social-politic". Spre a vorbi mai explicit, „Cuscrii" oglindeşte un stadiu al procesului de înaintare a satului sjpre socialism, în care noua formă de proprietate exercită o influenţă decisivă asupra conştiinţei maselor ţărăneşti, modifică radical psihologia micului proprietar. în conformitate cu starea reală de fapte, tînărul romancier prezintă ţăranul mijlocaş sub o înfăţişare diferită de aceea sub care eram obişnuiţi să-1 cunoaştem şi care aparjine unei etape depăşite a dezvoltării sociale. Două personaje reprezintă în „Cuscrii" această categorie socială a mijlocaşilor. Petre Istrate este mijlocaşul cu o conştiinţă politică avansată ; depăşind faza şovăielilor, a oscilaţiilor dureroase, el e un adept convins al colectivizării, un militant înfocat pentru întemeierea gospodăriei colective în satul său. Pe altă poziţie se găseşte bătrînul Maftei Zvorîşteanu, mijlocaşul cu mentalitate chiaburească, dornic numai de înavuţire personală, miop politiceşte, dispus oricrnd să intre în tot felul de combinaţii cu bogătaşii satului, să facă jocul acestora. Auzind că Istrate s-a înscris în viitoarea gospodărie, Maftei nu se arată hotărît a-i urma pilda, zicînd că
preferă bulboanei învolburate vadul „un-de-i apa lină". Bătrînul nu se ridică însă în principiu împotriva intrării în gospodăria colectivă. Superioritatea acestui tip de gospodărie asupra celei private e prea evidentă pentru a putea fi contestată. Din ce îm ce mal limpede, Maftei Zvorîşteanu îşi dă seama că locul său nu poate fi decît alături de ceilalţi ţărani muncitori, adică în marea gospodărie ; atîta doar că, prizonier aii urmi mod învechit de a gîndi, caută să-şi amine înscrierea, spre a specula cît mai din plin micile avantaje îngust personale ce-i pot veni de pe urma ei. Dacă mijlocaşii reacţionează astfel în fa{a perspectivei colectivizării, e lesne de înţeles că .ţăranii săraci se vor declara cu tet sufletul pentru agricultura nouă. Cum altfel ar putea sjcăpa de nevoi Lungu Pinti-lei cel cu .nouă fete şi o droaie de nepoţi decît unindu-şi şirinca sa de pămînt cu cea a altor ţărani muncitori şi muncind în comun pămîntul ? In treacăt fie zis, temeiurile psihice ale atitudinii de sprijinire neprecupeţită a luptei partidului pentru transformarea satului, adoptată de un Lungu Pin-tilei sau de un Petre Istrate. puteau fi mai adînc sondate. Dar nu e locul aci de a insista asupra scăderilor cărţii lui Ghi-lia. Neîndoios rămîne meritul scriitorului de a fi relevat cu mijloacele proprii artei literare raportul de forţe în lupta de clasă şi, în genere, mecanismul vieţii obşteşti, Ia {ară, în actuala etapă a dezvoltării so-cial-istorice. Romanul reflectă procesul de pregătire a înfiinţării gospodăriei colective. Lucrurile se prezintă însă altfel în „Cuscrii" decît în alte scrieri ce înfăţişează acelaşi proces, surprins însă într-un moment istoric anterior. In „Brazda peste» haturi" de Horvath Istvan, spre exemplu, roman a cărui acţiune începe în toamna Iui 1949 şi sfîrşeşte în primăvara anului următor, problema ce s;e pune organizaţiei săteşti de partid este aceea de a mobiliza în jurul său masa ţăranilor muncitori, zmulgînd-o de sub influenţa chiaburilor, de a-i convinge pe săraci îşi mijlocaşi că e în interesul lor să întemeieze întovără-
134
şicea agricolă. In Cuscrii", hotăflîirea majorităţii sătenilor de a înfiinţa gospodăria colectivă e un fapt. Un fapt atît de vădit încît încercarea de a împiedica masa de ţărani muncitori să se încadreze în socialism ar apărea ca o absurditate. De această situaţie îşi dau perfect seama chiar şi chiaburii. Departe de a se resemna însă cu pierderea raiului lor, aceştia îşi adap* tează mijloacele de luptă noilor condiţii. Toma Bursuc, fost primar şi crîşmar, ho-tărît „să se ţină în picioare" chiar cînd simte ghiara timpului sugrumîndu-1, nu are curajul să-şi exprime resentimentele faţă de colectivizare nici măcar faţă de ţăranii mai rămaşi în urmă, adunaţi la un pahar de rachiu în casa lui; el recurge la o manevră perfidă, aruncînd în treacăt vorba că, decît gospodăria colectivă, ,,poate mai bună-i întovărăşirea agricolă".
O acţiune duşmănoasă mult mai rafinată decît aceea pornită de Toma Bursuc desfăşoară însă un alt personaj al romanului — cel mai reliefat — carieristul Costin Marchidan, fiu de chiabur, strecurat în aparatul de partid. Venit în satul natal ca instructor raional, Costin luptă din răsputeri pentru ca gospodăria colectivă să ia naştere, —• dar ce gospodărie ? Tntîi şi-n-tîi, întreprinzătorul tînăr ţine morţiş să-1 ştie printre membri pe tatăl său. Cum ţăranii muncitori cei mai conştienţi se împotrivesc pătrunderii unui chiabur în gospodăria colectivă, Costin Marchidan se hotărăşte să organizeze o altă gospodărie decît cea proiectată şi, în felul său, nu ezită să facă uz de mijloace condamnate de partid, aducînd astfel prejudicii operei începute de comunişti înainte de sosirea lui în sat. Infrîngerea suferită de periculosul arivist e o expresiie a forţei pe care o reprezintă conştiinţa maselor, voinţa lor de a merge neabătut pe drumul indicat de partid. Costin Marchidan e un ins ce deţine momentan o funcţie importantă. Acest fapt nu poate intimida un colectiv de comunişti decişi să aplice consecvent linia partidului, să lupte neşovăitor pentru viaţa nouă a ţărănimii muncitoare. Petre Istrate îl înfruntă pe Costin în plină adunare. Ion Ai-
rine, secretarul organizaţiei săteşti, merge la raion deplin încredinţat că, din vreme ce dreptatea e de partea lui, ea va ieşi la iveală ori de cîtă isteţime or da dovadă cei interesaţi să o înăbuşe. Vorbind în general, în tot ce se întîmplă semnificativ în roman se resimte, direct sau indirect, avîn-tul cu care mase largi ale ţărănimii muncitoare se îndreaptă spre noua viaţă.
Deosebit de puternică în prezent, atracţia ţărănimii muncitoare spre socialism nu e un fenomen de ultimă oră. Partea cea mai conştientă a ţărănimii a îmbrăţişat de la început, cu entuziasm, politica agrară a partidului, dovadă constituirea, curînd după plenara CC. al P.M.R. din 3—5 martie 1949, a primelor gospodării agricole colective. Cele dintîi romane ale colectivizării consemnează ..acest fapt, fără a reuşi întotdeauna să-1 comunice în toată complexitatea şi .bogăţia semnificaţiilor lui. Unul din neajunsurile proprii mai multor producţiuni epice cu subiect din viaţa satului în curs de transformare este tendinţa de a ocoli diversitatea aspectelor în care se manifestă contradicţiile de clasă şi, în general, implicaţiile de tot felul ale procesului de zămislire a unei noi realităţi. Un polei convenţional acoperă, în paginile unor cărţi, spectacolul grandios al încleştării dintre cele două lumi ce-şi dispută arena istoriei, spectacolul surpării (nu fără o îndîrjită împotrivire), a vechilor rînduieli, a tot ce e anchilozat, sub asaltul vijelios al noilor forme de viaţă. Practica înfrumuseţării convenţionale (ce trădează incapacitatea de a sezisa splendoarea autentică a realităţii)' se asociază, în romane ca „Temelia" şi „Trandafir de la Moldova", cu o incredibilă superficialitate în zugrăvirea personajelor, mai cu seamă a aceiora ce pretind a întrupa forţa înnoitoare. Străbă-tînd „Temelia", bunăoară, asistăm la un adevărat flux al săracilor şi al unei însemnate părţi din mijlocaşi spre gospodăria colectivă. Motivarea sufletească a unui fenomen ca acesta lipseşte, însă. Cocoran, Onufrie Ochi-de-vulpe, Ileana lui Pîrău şi mulţi alţii se iau la întrecere în a-şi ma-
135
nifesta verbal entuziasmul pentru construirea gospodăriei obşteşti, dar ce înseamnă, de lapt, pentru ei, colectivizarea ce se petrece în conştiinţa lor, ca urmare a izbăvirii de sărăcie, nu aflăm. Atît Eusebiu Camilar cît şi Ion Istrati, (scriitori ce-şi onorează, deobicei, semnătura) evită, în cărţile citate, să atace problema ataşamentului psihic al ţăranului faţă de pămînt şi astfel să încerce a releva modul în care se schimbă mentalitatea acestuia, atitudinea lui faţă de proprietate. *)
Reprezentative pentru proza noastră nu sînt, se-nţelege, scrierile superficiale, caduce. Chiar în anii cînd se tipăreau romane inundate de idilism, vedeau lumina şi opere vii, de o mare forţă epică. In planul acestui articol, ce îşi propune să sublinieze doar un anumit aspect al transformării satului, reflectat în literatură, nu intră inventarierea tuturor realizărilor în domeniul epicii rurale. Lăsînd astfel de o parte creaţii valoroase, precum nuvelele lui Suto Andras, primul volum din Neamul Gondoşilor de Szabo Gyula, Lenta de Fraricise Munteanu şi altele, ne vom opri asupra unor opere în care îşi găseşte un loc însemnat reflectarea fenomenului pe care l-am urmărit, în alte scrieri şi pînă acum : devenirea psihologiei ţărăneşti. Un remarcabil descifrator al lumii lăuntrice ţărăneşti se dovedeşte ,a fi Marin Preda. Prozator format, disipunînd de instrumente impecabile pentru detectarea celor mai tăinuite gînduri, a stărilor de conştiinţă încă necristalizate, dar tin-zînd spre aceasta, autorul Moromeţllor şi al Desfăşurării luminează în nuvelele sale cu tematică actuală, tainiţele sufletelor unor ţărani, porniţi pe făgaşul noii vieţi.
Ce înseamnă pentru IIie Barbu şi Va-sile Bodescu intrarea în gospodăria colectivă ? înainte de a căuta în situaţiile statornicite de Desfăşurarea şi Ferestre întunecate răspunsul la întrebare, e cazul să observăm că Marin Preda este îndeosebi
*) De imperfecţiunile unor romane cu subiect rural sînt conştienţi înşişi autorii acestor scrieri. Eusebiu Camilar, bunăoară, lucrează la o nouă versiune a „Temeliei". O aşteptăm cu încredere.
un scrutător al firilor interiorizate. Oamenii săi trăiesc o intensă viaţă interioară ce, dintr-un motiv sau altul, nu transpare sau transpare doar parţial, disimulat, în conduita zilnică. Verva pe care Moromete o iroseşte în conversaţii scânteietoare nu epuizează conţinutul trăirilor interioare ale eroului, mai curînd îl mistifică. Frământările sale a<dînci bătrînuil le ţine ascunse. PHmbîndu-se singur, seara, prin grădină, el desfăşoară mental dialoguri cu un interlocutor fictiv sau, în alte împrejurări, îşi destăinuie gîndurile lui Nilă cel greu de cap, care nu pricepe nimic din ce i se spune. Desigur, nu toţi eroii lui Marin Preda îşi camuflează deliberat viaţa interioară. Dar toţi (am în vedere eroii izugrăviţi cu simpatie) sînt mai mult decît ceea ce par a fi.
Dar să revenim la Ilie Barbu. Ce are el comun temperamental cu alţi eroi ai lui Marin Preda şi prin ce se diferenţiază de aceştia ? Asemeni lui Ilie Moromete, Ilie Barbu e un interiorizat. Vorbeşte mai mult cu el însuşi decît cu alţii, dialoghează mai mult în gînd decît aevea, face confidenţe cailor. Retragerea în sine a protagonistului Desfăşurării are însă un alt tîlc decît cel implicat în muţenia calculată a lui Moromete. Ilie Barbu nu profesează tăceri diplomatice. Lipsa lui de volubilitate e o stare constantă. Eroul nu poate fi expansiv, deşi, uneori, ar dori-o. E un timid. In curtea sfatului popular nu ştie cum să intre în vorbă cu consătenii, rămîne de o parte, stingher. Jignit, nu e în stare să dea pe loc riposta şi rămîne prostit, într-o situaţie ridiculă. Faţă în faţă cu cel mai apropiat prieten din copilărie, revăzut după cincisprezece ani, se intimidează, nu ştie ce să vorbească. „— Ai un băiat mare ?" îl întreabă Ţurlea. „Are un băiat, răspunse Angliei în locul lui Iile. — Ei ce să-i faci ! murmură Ilie, parcă desvinovă-ţindu-se că are un băiat. Ţurlea scoase pachetul de ţigări şl îl întrebă pe Iile dacă fumează. — Nu, că am apucat aşa, îi păru lui Ilie rău că nu fumează". Stîngăcia în gesturi, sgîrcenia verbală sînt consecinţa vieţii apăsătoare duse de  Ilie.   Slugă ia
136
Enache, plătise scump, în copilărie, o replică dată unuia din fiii chiaburului. Partea lui în viaţă fusese munca abrutizantă, zeama de corcoduşe, bătaia. In ziua „desfăşurării", Barbu merge în sat desculţ îmbrăcat cu singura cămaşă pe care o are, cîrpită în grabă de nevastă cu un petec rupt din bluza ei. în înţelegerea celor deprinşi să trăiască din învîrteli, un om care duce o viaţă de cîine nu poate fi decît un prost: Drept un neajutorat, un nimeni, e luat şi Ilie Barbu de către o seamă de consăteni. Un- Ghioceoaia şi un Bădîrcea găsesc absolut normal faptul de a-i da porunci sau a-şi rîde de el. In curtea sfatului, Bădîrcea îi strigă, ca unui supus : ,.Ce faci, bă, vino încoace", iar cînd Ilie se apropie, îi întoarce spatele. Cîteva clipe mai tîrziu, Voicu Ghioceoaia îl trimite, ca pe o slugă, să-i cumpere tutun. Pînă şi curierul satului se crede în drept a adopta faţă de Ilie Barbu un ton de comandă. Trimes să-1 cheme la sfatul popular, Stan curierul bate» autoritar în poartă strigînd supărat : „— Bă, tovarăşe Ilie, bă, n-auzi!" Şi autorul notează : „Aşa socotea et că în poarta lui Ilie Barbu poate să bată şi să strige, ca şi cînd Ilie Barbu ar fi fost sub ordinele lui". Nu numai că îşi îngăduie faţă de Ilie Barbu orice, dar anumiţi inşi cred cu sinceritate că acesta poate fi dus cu vorba la nesfîrşit, că e un netot. In-tr-o anumită împrejurare, Ghioceoaia îşi dă seama că „o făcuse de oaie, sărise asupra lui Ilie, în loc să sară la chiabur." Dar numaidecît se autoconsolează : „...n-,are nimic. Ilie ăsta e prost, n-a băgat el de seamă". Spre deosebire, dar, de anumiţi eroi ai lui Marin Preda, de Moromete, în primul rînd, Ilie Barbu nu e unul ce face pe prostul ; el e socotit prost, stigmatizat ca atare fără drept de apel. într-o discuţie aprinsă, în circiumă, cineva sare, chipurile, în apărarea lui Ilie, zicînd oponenţilor lui, concesiv : „Lăsaţi-l în pace". Această „apărare" îl doare pe cel în cauză mai mult decît o insultă: „Zicea să-l lase în pace pe Ilie, şi prin asta Gavrilă înţelegea că să-l lase în pace de tot, adică să nu mai vorbească nimeni cu Ilie, să-i în-
toarcă spatele. Aşa se şi întîmplase. II lansaseră în pace, se dăduseră mai încolo cu (olurile în mînă şi începuseră să vorbească liniştiţi între ei, ca şi cînd Ilie n-ar fi fost acolo".
Situaţia este concludentă. Ilie Barbu e omul de la margine, omul căruia toţi îi întorc spatele. Cei ce îl privesc de atît de sus îi siînt vădit inferiori, dar toate aparenţele pledează în favoarea lor. Astfel fiind, Ilie Barbu trăieşte într-o izolare silită. Nu se distanţează sufleteşte de cei din jurul său, asemeni lui Moromete, din desconsiderare faţă de ei ; din contră, el e cel desconsiderat, ţinut la distanţă. Manifestările lui Ilie Barbu învederează o nevoie de comunicare Sinceră, deplină, de dăruirfe afectivă. Eroul nu găseşte însă reciprocitate. în drum spre sfatul popular, se alătură fraţilor Ciobanu, încearcă să lege vorbă cu ei, dar aceştia îşi continuă conversaţia începută mai înainte, fără să-l bage în seamă. De obicei cînd voieşte să-şi deschidă sufletul, Ilie Barbu se izbeşte de insensibilitatea celor în faţa cărora se dezvăiluie. Elanurile îi sînt, adesea, suprimate în faşă. Bucuria cu care porneşte spre sfatul popular, spre a se înscrie în gospodăria colectivă, îi este împuţinată de răceala fraţilor Ciobanu. Jignirile pe care i le aduc la sfat, Ghioceoaia şi Bădîrcea îi umplu inima de venin. Chiar în momentul cînd, în faţa comisiei de primire a cererilor de intrare în gospodăria colectivă, trăieşte sentimentul euforic al păşirii spre o altă viaţă, Barbu aude glasul neprietenos al lui Bădîrcea : „Ce faci, bă Ilie, înţepenişi acolo ? Mişcă-te, ai prins rădăcini acolo ?" Sufletul lui Ilie Barbu e o floare ce nu reuşeşte să se desfacă.
Ce reprezintă, dar, pentru un asemenea om colectivizarea ? Ne-o spune bucuria revărsată pe chipul său, în momentul cînd, ieşind pe poartă, se îndreaptă spre locul „desfăşurării". E o bucurie copilărească, fermecătoare în ingenuitatea ei. Ilie Barbu păşeşte mîndru, cu capul sus, cu privirea sigură, cu aerul unuia care ar fi săvîrşit o nemaipomenită bravură : „...Ilie începu să se uite în dreapta şî în stînga la oameni,
137
să se întoarcă pe loc, să dea noroc cu unul şi cu altul... Se uita la toată lumea cu ochii larg deschişi, parcă fără să clipească. „Mă vedeţi ? Eu sînt, Ilie Barbu! Ei, ce ziceţi ?"
încadrarea eroului lui Marin Preda în galeria personajelor epicii rurale ce oglindeşte alte momente istorice decît cel surprins în Desfăşurarea poate aduce un spor de înţelegere a reacţiilor sale. Ion al lui Rebreanu şi, mai tîrziu, Mitru Moţ din Setea (în altă perspectivă)) văd în lăţirea lotului de pămînt individual condiţia eliberării de sărăcie şi, implicit, a împlinirii personale. Spre a nu relua consideraţiile asupra goartei celui dintîi, să ne întrebăm ce a dobîndit prin agonisirea pămîntului pe calea luptei eroul lui Titus Popovici ? A dobîndit, cum s-a văzut, certitudinea posibilităţii celor de o seamă cu el de a-şi făuri viaţa pe care o doresc. Dar, oare, Mitru Moţ şi ceilalţi săraci din Lunca pot ajunge să-şi schimbe radical existenţa ţi-nînd cu dinţii de loturile cucerite ? Evident, în urma împărţirii între ei a moşiei baronului de la Zerind, luncanii vor trăi mai bine, nu vor mai îndura foamea. Cu aceasta, ei n-au săvîrşit, totuşi, decît un prim pas spre eliberarea definitivă de ameninţarea sărăciei. Continuînd în imaginaţie acţiunea romanului Setea din momentul în care ea, în carte, se încheie, nu ni-i putem reprezenta pe cei mai conştienţi dintre eroi decît evoluînd spre înţelegerea inevitabilităţii îndreptării spre un nou tip de proprietate. Chiar sporindu-şi suprafaţa de pămînt, Mitru nu va putea duce o viaţă la nivelul aspiraţiilor sale. Pe lîngă că resursele de bogăţie conţinute de un anumit lot sînt fatal limitate, proprietatea individuală e sortită, în chip natural, fărîmiţării. Ea generează necontenit inegalitatea, reduce pînă la anulare rolul meritului personal în cucerirea locului în societate. Cît timp pămîntul rămîne pro prietate privată, un Cloambeş îşi păstrează inevitabil un anumit ascendent asupra unui Mitru. Eroul lui Rebreanu se înşela, văzînd în acapararea individuală a pămîntului un mod al eliberării personale.
Lucrurile stau tocmai invers. In Ioc să-1 desrobească, petecul de pămînt îl înlănţuie pe proprietarul său şi, în măsura în care tălmăcesc ura faţă de proprietatea individuală, iar nu de pămîntul însuşi, cuvintele lui Avram Saizu îndreptate „împotriva pogonului duşman al omului" („Nopţile din iunie")] sună autentic. ,Jn toată ţara, — zice el, — bîntuie boala asta a loturilor cît palma, care chinuie oamenii şi le scurtează viaţa, în loc să-i hrănească. Eu, tovarăşi, n-am linişte pînă nu le văd pe toate topite într-o moşie mare a noastră, a tuturora..." Cam în acest mod ar vorbi, într-un eventual roman menit să continue Setea, şi Mitru Moţ. Purtînd în suflet ceva din dragostea de pămînt a lui Ion, eroul lui Titus Popovici luptă, în 1945, pentru împroprietărirea sărăcimii, nu dintr-un soi de instinct al proprietăţii personale, de natura celui pe care pare a-1 atribui Rebreanu ţărănimii în general, ci dintr-o sete de dreptate socială, dintr-o aspiraţie spre demnitate. Un Mitru Moţ nu poate să nu ajungă pînă la urmă (educat de partid); la convingerea că descătuşarea deplină şi pentru totdeauna a celor mulţi e posibilă doar prin emanciparea din sclavia faţă de o fîşie de pămînt.
Sentimentul descătuşării, al unei definitive eliberări, nu numai materiale, dar şi sufleteşti, este propriu eroilor celor mai realizate scrieri ce reflectă momente din procesul colectivizării: nuvelele lui Marin Preda. Hotărîndu-se să intre în gospodăria colectivă, Ilie Barbu nu e muncit nici o clipă de gîndul că renunţă la ceva, că îşi înstrăinează pămîntul. Starea sufletească pe care eroul o încearcă în momentul cînd e primit în gospodăria cea mare dezminte teoria retrogradă după care ţăranul se simte el însuşi doar ca mic proprietar. In faţa comisiei ce operează înscrierile, Ilie Barbu are, mai ascuţită ca oricînd, conştiinţa propriei personalităţi : „Stătea în picioare, în faţa mesei, şi se uita mereu, cînd la dreapta şi la stînga sa, cînd înapoi; zîmbea copilăreşte şi in-tr-o vreme se scarpină fericit în cap. Nu
138
era greu de ghicit că se credea văzut de toţi, că toată atenţia celorlalţi era adunată asupra lui." Declarîndu-şi pămîntul, vitele, uneltele de muncă, Ilie nu se îndoieşte cî-tuşi de puţin că procedează înţelept. El priveşte în jur cu chipul inundat de bucurie: ,flţi văzut? întreba Ilie cu privirea. Am dat tot! Pămînt, vite, atelaje... Nu mai am nimic". Acest „Nu mai am nimic" tălmăceşte o senzaţie de uşurare, nicidecum o căinţă. „Dînd tot", Ilie Barbu nu se simte deposedat de ceea ce avea. Dimpotrivă, este covîrşit de emoţia derivată din conştiinţa izbăvirii totale de sărăcie. Unindu-şi pămîntul cu al altora, nu are, de fapt, impresia de a fi „dat tot", ci de a fi dobîndit totul. Situaţia în care se găseşte îi evocă un moment de altădată. Cu cincisprezece ani în urmă obţinuse laude la un examen. Emoţia de atunci nu se compară, totuşi, cu cea prezentă : „Bucuria de acum cincisprezece ani ţinuse numai o zi şi nici aceea întreagă, căci se întorsese seara acasă, şi pentru întîia oară se simţise abătut că maică-sa îi dăduse să mânînce tot ciorbă acră de corcoduşe, acum, bucuria abia începea, da, da I Astăzi e abia începutul..."
Colectivizarea este sinonimă, în reprezentarea lui Ilie Barbu, cu dreptul de a ridica fruntea, de a-şi exprima răspicat părerea, de a pretinde să fie ascultat. Din anumite situaţii fixate în nuvelă reiese că pînă în ziua „Desfăşurării", eroul, deşi membru de partid, se complăcuse în pasivitate. Altfel nu se explică îndrăzneala lui Voicu Ghioceoaia de a-i ordona să-i aducă tutun. „Acum cîteva luni, — relatează scriitorul, — Ilie şi muierea lui tucraseră la el (la Ghioceoaia, n.n.), la bumbac. Unde nu-l trimiseseră ?" Omul care consimţise pînă atunci să primească porunci, are, din-tr-odată, în ziua constituirii gospodăriei, revelaţia propriei însemnătăţi. Primele lui reacţii faţă de cei ce-1 ofensează sînt ale unui timid. Primind bancnota din mîna lui Ghioceoaia Ilie rămîne ca trăznit : „Ilie Barbu rămase nemişcat, cu hîrtia în mînă. Privirea- sa larg deschisă clipea acum rar, a neînţelegere". Fostul argat al chiaburilor
Enache nu e încă pregătit să-l pună la punct după cuviinţă pe închiaburitul Ghioceoaia, dar totul în fiinţa lui se revoltă împotriva atitudinii ciocoieşti a aceluia. De la revolta pasivă, produsă în prima scenă a ciocnirii dintre el şi Voicu Ghioceoaia, Ilie Barbu va trece curînd, în cursul aceleiaşi zile chiar, la o atitudine combativă, ofensivă, împotriva chiaburului ce încearcă să se strecoare în gospodăria colectivă. Din momentul în care şi-a scris numele pe lista membrilor viitoarei gospodării, „prostul" se consideră nu numai îndreptăţit, dar chiar dator să vegheze la bunul mers al treburilor obşteşti. Se simte răspunzător de soarta gospodăriei ce se constituie. încă în drum spre sfatul popular, Ilie cugetă la viaţa fără termen de comparaţie care începe în sat, odată cu colectivizarea. Amănuntele de natură organizatorică nu-i reţin preocuparea. Se gîndeşte la „principal". Iar „principalul" era că „viaţa cea veche, în care el se simţise totdeauna asuprit şi chinuit, era lovită acum chiar în temelia ei. De-aci înainte oamenii se vor băga în seamă şi se vor împrieteni nu după cîte pogoane are fiecare, după cîţi cai, boi sau porci au în bătătură, ci după cum au să muncească şi să se poarte în viaţa cea nouă care începea..." Participînd la instaurarea în sat a unei rînduieli în cadrele căreia vrednicia în muncă şi cinstea să constituie criteriul de apreciere a valorii oamenilor, Ilie Barbu se despovărează de rămăşiţele sfielii faţă de cei deprinşi să privească spre el condescendent. Primul care va simţi această transformare va fi Voicu Gioceoaia. Acesta păţeşte ceva asemănător cu păţania birocraţilor din Mielul turbat al lui Aurel Baranga. Dintr-un „miel al lui Dumnezeu", Ilie Barbu se preface în „miel turbat". Datorită, în bună măsură lui, socotelile ticăloase ale unora ca Ghioceoaia, Bădîrcea şi ale protectorilor acestora vor fi date peste cap.
Descătuşarea morală a ţăranului sărac, văzută ca o parte constitutivă a procesului de transformare socialistă a satului, formează obiectul  zugrăvirii  epice şi în
139
cealaltă nuvelă inspirată din actualitate a lui Marin Preda, — Ferestre întunecate. Ca în paginile nuvelei anterioare, în noua operă ni se dezvăluie o revoluţie în sfera conştiinţei, cu insistenţă specială asupra pregătirii şi producerii saltului calitativ. Restrîngîndu-şi în raport cu Desfăşurarea aria observaţiei, scriitorul izolează din contextul realităţii rurale un singur fenomen, asupra căruia îşi concentrează toată preocuparea, reţinînd din peisajul ambiant numai acele elemente care sînt indispensabile înţelegerii a ceea ce se petrece în interiorul protagonistului. Construcţia nuvelei serveşte desăvârşit transmiterea sensului ei. întreaga biografie a lui Vasile, adică tot ce explică actul fără precedent pe care -acesta îl va să-vîrşi, se reconstituie precipitat din istorisirea Floricăi, soţia sa. Reactualizate, condensate de amintire într-o imagine unică, scenele suferinţelor îndurate de Vasile de-a lungul anilor se contopesc într-un singur torent al durerii şi mîniei mute. Aceasta ar fi prima parte a nuvelei, de un dramatism concentrat. Partea â doua a naraţiunii o constituie momentul dezlănţuirii torentului, al spargerii zăga-. zului.
Ce se întîmplă, concret ? Vasile fusese, de copil, servitor al verilor săi Dan şi Ştefan, care se purtaseră faţă de el mai neomenos decît orice străini. Bătut cu biciul pînă la sînge, constrâns la munci peste puteri, în sufletul lui Vasile şi-a făcut loc o frică subconştientă de verii săi, ale cărei urmări nu dispar nici după ce, om în toată firea, se însoară şi îşi întemeiază o biată gospodărie. Verii îşi dau seama de acest fapt şi continuă să-1 privească întocmai ca pe vremea cînd puteau să-1 biciuiască. Dan chiar îi zice odată : „Dacă-mi vine mie chef pun mîna pe bici, vere Vasile, şi te bat mai rău ca atunci". Un timp, fosjta slugă rabdă în tăcere batjocurile şi provocările, evitînd doar, de la un timp, contactul cu duşmanii săi: Schimbarea radicală a atitudinii sale se produce cînd unul din veri îi păl-muieşte nevasta. De astă dată, Vasile nu
mai suportă înjosirea. Nereuşind să-şi răpună pe loc duşmanul, îl va aştepta a doua zi cu parul, în uliţă. Evident,, soluţia la care recurge personajul trebuie, ca atare, dezaprobată. Dar nu actul material al răzbunării constituie esenţialul în nuvelă, ci procesul de limpezire petrecut în conştiinţa eroului. In ceea ce priveşte stadiul înţelegerii, al conştiinţei, Vasile nu suportă, evident, comparaţia cu Ilie Barbu. Protagonistul Ferestrelor întunecate se lasă încă mînat de impulsiuni iraţionale, desconsideră formele superioare, eficace, de luptă, crede (cel puţin în momentul declanşării revoltei) mai mult în parul său decît în forţa ofensivei colective, organizate, împotriva chiaburilor. Faptul ce trebuie reţinut e însă acela că, sub influenţa pregătirii unor adînci prefaceri în viaţa satului, Vasile îşi curăţă sufletul de rămăşiţele fricii paralizante pe care i-o inspirau, pînă de curînd, verii săi. Tot interesul paginilor ce descriu dezlănţuirea mîniei personajului principal stă în reproducerea cu artă a gîndurilor acestuia. Monologul interior al lui Vasile e un adevărat rechizitoriu împotriva verilor chiaburi, o strălucită desfăşurare de raţionamente, învederând remarcabila capacitate analitică a eroului, ţăran înăsprit, scump la vorbă, zăvorit în el însuşi ca în bordeiul cu ferestre mici, întunecate, în care locuieşte. Nu cred că este exagerat a zice că, în momentele în care îşi dezvoltă pledoaria mentală, strîngîndu-şi duşmanul nevăzut în cătuşele unei logici de fier, eroul se descoperă sieşi pe sine însuşi. Esenţa sa, înăbuşită sub carapacea sfielii şi fricii, ţîşneşte la suprafaţă, sfărîmînd aparenţele mistificatoare. Vasile devine el însuşi, dobîndeşte conştiinţa propriei forţe. Clarificîndu-şi temeiul raporturilor cu Dan, ajunge la încheierea că mai vinovat decît chiaburul care îi pretinde să se lase încălecat este el, atîta vreme cît îi întreţine celuilalt iluzia de a-şi putea permite orice faţă de un sărac : „La urma urmei, tu poţi să pretinzi orice, nu înseamnă că dacă tu pretinzi, trebuie numaidecît să vie omul şi să zică: „Poftim,  domnu' Dan-,
140
uite grumazul meu, încălecaţi pe el". Nu eşti de vină tu că pretinzi, sînt de vină eu, că te-am făcut să crezi că ai dreptul să pretinzi..." Tot ce urmează frămîntări-lor .din conştiinţa eroului este expresia eliberării lui de teroarea spirituală, a despovărării de întregul trecut. Uşurarea aceasta, izbăvirea de robia morală, nu este opera întîmplării. Ea este un ecou al pregătirilor pentru transformarea din temelii a satului şi precede definitiva emancipare a celor de seama lui Vasile de sărăcie şi umilinţă. Pălmuirea Floricăi de către Dan e numai pretextul declanşării revoltei tînărului ţăran. Motiv de a sări la verii săi avusese el destule şi mai înainte. La conştiinţa deplină a demnităţii personale, a datoriei de a nu se lăsa umilit, Vasile se ridică însă sub presiunea sentimentului de bucurie derivat din convingerea că prin intrarea în gospodăria colectivă va începe o viaţă nouă, nebănuită. Condiţia eliberării sufleteşti a personajului o constituie certitudinea apropiatei eliberări de sub tirania dependenţei economice de pămîntul, vitele sau atelajul celor înstăriţi. „Gata, Florico, — grăieşte el soţiei, aducîndu-i vestea colectivizării. Facem gospodărie colectivă, Intrăm acolo şi scăpăm de toate". întocmai ca Ilie Barbu, Vasile nu are nici un soi de îndoială, nici o temere în legătură cu modificarea formei de proprietate agrară. El simte că devine om tocmai renunţînd la situaţia şi la mentalitatea de mic proprietar. Pentru eroul din Ferestre întunecate, ca şi pentru cel din Desfăşurarea, înfăptuirea colectivizării reprezintă garanţia înaintării spre fericire.
Că acesta e sensul transformării eroului, aceasta ideea nuvelei, rezultă şi dintr-o scenă în care un personaj secundar reacţionează într-un chip nou faţă de chiabur, diferit doar formal de acela în care se manifestă Vasile. Dan îi pune mîna în piept, în casă la el, lui Udu-beaşcă, o altă fostă slugă a sia. Udube-aşcă nu se mai sperie, însă „Vite ce e, — îi zice el, calm chiaburului, îmi rupi flanela şi nu mi-au fătat mînzaţii, să-mi fac
alta! Ia mîna de pe mine!" Dan îşi dă seama că vremea în care săracii tremurau în faţa lui a trecut : „Nu- se temea nici de Udubeaşcă, nici de toporul lui Gheorghe. Ar fi putut să-i bată pe amîn-doi, să-i snopească, dar îşi dăduse seama că, oricît i-ar fi bătut, era cu neputinţă să mai bage groaza în ei".
Nuvelele lui Marin Preda conţin, vădit, cea mai aprofundată analiză a transformării psihologiei ţăranilor săraci în perioada trecerii de la capitalism la socialism, intreprinsă pînă acum în literatura noastră. Rezultate din observarea minuţioasă a realităţii, descoperirile scriitorului dobîndesc valoarea unui studiu ştiinţific al atitudinii ţărănimii muncitoare faţă de problema pămîntului. Nuvelele Desfăşurarea şi Ferestre întunecate, împreună cu romanul Setea şi alte opere contemporane, corectează radical viziunea ţăranului ce nu poate fi în nici un chip dezlipit sufleteşte de petecul de pămînt. In desăvîrşită concordanţă cu adevărul vieţii, operele epice de inspiraţie rurală apărute în anii puterii populare scot în lumină faptul că, pentru ţăranul muncitor, ca şi pentru toate categoriile de oameni ai muncii, ţinta aspiraţiilor o formează viaţa liberă, demnă, îmbelşugată, a cărei concretizare el n-o concepe neapărat sub imperiul proprietăţii particulare asupra lotului de pămînt. Eroii celor mai realizate scrieri cu temă ţărănească actuală (nuvelele lui Marin Preda, 'Setea lui Titus Popovici) sînt ţărani săraci, care văd clar în trecerea la stăpânirea şi munca în comun a pămîntului realizarea năzuinţei lor de desrobire. Mai complicată este, fireşte, în perioada colectivizării, problema mijlocaşului, acestuia venindu-i mai greu să se descătuşeze de prejudecata realizării ca mic proprietar. Practica vieţii (reflectată parţial în Cuscrii) arată însă că şi mijlocaşii se conving — şi în masă — de superioritatea proprietăţii obşteşti, de faptul că, în ultimă analiză, şi pentru ei aderarea la socialism înseamnă eliberarea de ameninţarea sărăciei. Să sţ>e>-răm că nu va trece multă vreme pînă cînd vom putea citi un mare roman în cuprin-
141
sul căruia să se istorisească despre integrarea în socialism a unui Moromete.
Opere de verificată calitate artistică, Desfăşurarea, Ferestre întunecate, Setea, îndeplinesc, desigur, într-o măsură mai mare decît alte scrieri inspirate din realitatea salului în drum spre socialism, rolul educativ, mobilizator, ce decurge din însăşi natura literaturii noastre. Meritul lor esenţial e acela de a reflecta veridic mecanismul prefacerilor din lumea rurală, procesul transformării conştiinţelor. In aceste opere nu se realizează însă cu aceeaşi pregnanţă imaginile acelor eroi care determină şi dirijează procesul uriaşelor transformări. Conturul individualităţii comuniştilor Ţurlea şi Anghel este, în Desfăşurarea, infinit mai vag decît acela al lui Ilie Barbu. Activiştii de partid şi U.T.M. din Ferestre întunecate (tovarăşul Ioniţă, tovarăşa Tanţa) nu sînt decît nişte nume. Secretarul organizaţiei săteşti de partid, Ardeleanu, e, în Setea, o prezenţă aproape fantomatică, iar figura lui Teodorescu, din aceeaşi carte, e numai parţial a unui comunist.
Zugrăvirea comunistului la dimensiunile lui omeneşti reale nu e, bineînţeles, cea
mai uşoară dintre sarcinile ce stau în faţa literaturii, poate dimpotrivă. Ea merită să devină însă ţelul tuturor ambiţiilor creatoare. Comunistul e, în epoca noastră, tipul uman superior şi cel mai reprezentativ. După cum operele create în perioada Renaşterii îşi datorează faima în deosebi prezenţei în paginile lor a unor tipuri caracteristice .acelor vremi, tot astfel, dintre scrierile produse în zilele noastre, acelea vor fi, fără doar şi poate, citite cu mai mult interes peste veacuri în care posteritatea va putea recunoaşte tipul cel mai apropiat de perfecţiunea omenească ce poate fi în-tîlnit în societatea contemporană. Dar, poate, nu e tocmai nimerit să ne aventurăm în presupuneri asupra viitorului. Limitîn-du-ne să judecăm operele de inspiraţie rurală contemporană potrivit exigenţelor vremii noastre, putem conchide că forţa tablourilor realităţii de azi în plină transformare, realizate în cuprinsul lor, ar fi şi mai impunătoare decît este dacă în centrul naraţiunilor s,-ar afla chipurile vii ale eroilor ce stau, în viaţă, în fruntea operei de edificare a lumii noi.
142
CREATORI Şl OPERE
— Remus Luca —
ION VITNER
S> & utorul „Anei Nucului" este un ' Zm ardeleon oare sadovenizează : Mm Eroii săi sîrrt de preferinţa fMj oomeni cu o solidă structură imorală şi puternică viaţă interioară, dar tăcuţi, inaccesibili prin muţenie, bătnî.mi sfătoşi, împărţind bucuroşi experienţa lor bogată, vsau femei energice, superioare uneori bărbatului prin hotărîre nestrămutată. Prozatorul se opreşte cu vădită satisfacţie atunci cînd sătenii, reuniţi în sfaturi amicale, dialoghează în voie şi umple pagini întregi cu discuţii, din care caracterele eroilor oîştigă prea puţin, dar creazâ, în schimb, o atmosferă. Alcoolul şi pasiunile carnale, Remus Luca le îndepărtează pudic din universul său ţărănesc, în schimb stăruie, cu migală şi voluptate, asupra gastronomiei ardelene şi .preparării bucatelor simple ale muncitorilor pămîntului. O masă este un ritual descris ou atenţie. Captivante sînt şi reconstitui riile peisajului intim al ţăranului, casa sa, gospodăria, pereţii acoperiţi cu icoane şi imagini specifice regiunii Reghinului, sau rafinamentul vestimentar al aceleiaşi regiuni.
Remus Luca are vădite aptitudini de monografisf şi „Ana Nucului", cartea cu care a intrat în literatură, este în esenţă o astfel de lucrare, agrementată cu o quasi-acţiune şi quasi-intrigă.
Ana Nucului este o tînără ţărancă, utemistă, numită directoare a căminului cultural din Ni.ma Cărpinişului, cămin care de fapt nu există şi urmează să fie creat. Finalitatea povestirii trebuia să rezide în recrearea avatarurilor prin care trece tînăra ţărancă, în atingerea misiunii sale. Prima piedică o ridică Petre, soţul ei, om muncitor, dar retras şi tăcut, chinuit de un complex sentimental, în care gelozia se amestecă cu totala incultură şi neînţelegerea utilităţii cuvîntu.lui tipărit cu o notă de invidie împotriva femeii safe, purtătoare a revoluţiei culturale în coturnul ardelean. Alte piedici sînt create de cîţiva tineri care nu se arată prea activi în munca de ridicare a căminului. Intervin şi intrigi, naive de altfel, ale chiaburului Crefu şi învăţătoarei reacţionare Serafima Mălai. Ana Nucului, este, în plus, lovită de fuga de acasă a bărbatului ei, care preferă să fie din nou slugă la chiabur, deoît gospodar liber alături de ea. Pînă la urmă, totul se rezolvă în mod fericit. Căminul este pus pe picioare şi echipa de dans cîştigă premii, acţiunea de alfabetizare dă roade din cele mai bune, iar Petre se întoarce la căminul său. Povestea se încheie pe lectura făcută ţăranilor, din  Şolohov, de către  Petre, fostul
143
analfabet, refractar la ori ce act de cu'I-tură.
„Ana Nucului" este un strălucit exemplu de idilism literar, de manifestare a defunctei teorii cu privire la nivelarea, sau realizarea în surdină, conflictelor vieţii sociale. Totul în „Ana Nucului" se petrece la o tensiune atît de scăzută, înoît eşti incitat să afirmi, că de fapt te afli în faţa unei cărţi în care nu se petrece nimic. Drama Anei, conflictul ei cu Petre, se consumă oarecum în gol, şi în momentul fugii soţului Ana nici nu schiţează gestul de a-l revedea sau aduce înapoi. Există în naraţiune chiaburi domestici, a căror singură iniţiativă ostilă constă în împiedecarea muncii echipei de dans a căminului, prin organizarea unei hore concurente în curtea bogătanului Greţu. Celălalt element ostil, Serafima Mălai, sabotează cu inocenţă şi timiditate corul căminului şi acţiunea de alfabetizare. Lipsa Firuţei din cor, prin interdicţia tatălui, neînţelegător faţă de acţiunea de cultură a tinerilor, ia proporţiile unei drame, repede rezolvată de bătrînul Macavei Savu, mesagerul entuziast al revoluţiei ■culturale în 'Nima Cărpinişului. în casa Istinei Vîşa au loc şezători obscurantiste, cu snoave despre forţele tenebrelor. EJe vor fi anihilate de suflul progresist al căminului. Qrf ce piedică apare pentru a fi repede înlăturată. De altfel prozatorul oferă şi o formulă a idilismului : „după zdruncinături şi suişuri line, după bolo-vănişuri şi cărări înflorite, după rîs şi plîns..." cu o concepere, în doze echivalente, a răului şi binelui, din viaţa care trebuie recreată literar.
Inexistenţa conflictelor reaie, fac din „Ana Nucului" o carte lipsită de mişcarea epicului, realizată din tablouri aşezate In succesiune, ca în cunoscutele images d'Epinal. Unele tablouri sînt excelente şi aş menţiona, în primul rind, imaginea cinei în casa săracă a lui Tomuţa Gavril sau Pasca Romulus, dansul cu strigături la cămin, etc. etc.
Cartea nu este alcătuită atît din episoade ale unei naraţiuni, cît din momente monografice. întâlnirile seara, între săteni, şi discuţiile lor cu .privire la noile aşezări ale socialismului, lucrul pentru organizarea căminului, pregătirea şi desfăşurarea activităţii culturale, punerea în scenă a unei piese, întocmirea planului de muncă artistică şi culturală, crearea echipei de dans, eforturile cercului de alfabetizare, ocupă un spaţiu enorm în „Ana Nucului" şi-i conferă caracterul monografic de care vorbeam. Remus iuca împărtăşeşte, în mod intuitiv, modul în care .revoluţia culturală pătrunde la sate.
Cu tot caracterul hibrid (sinteză de monografie şi naraţiune) şl. puternicul idilism al viziunii sociale, din paginile cărţii se desprind aîteva tipuri avînd oontur şi pitoresc. Mă gîndesc la membrii familiei Pasca, animaţi de optimism, umor şi bună-voie nativă, pe care mizeria totală nu i-a putut fringe, dar mai ales la Macavei Savu, bătrînul sfătos oarecum ghiduş, aprigul apărător al principiilor-revoluţiei culturale, în pofida analfabetismului său, pe care nu-1 poate tăinui la infinit. Macavei Savu este vestitorul noii orînduiri în Ni.ma Cărpinişului : „Acum vremea sărăciei a trecut şi a trecut şi vremea prostiei ; fin.îndu-se de mână au venit şi ţinîndu-se de mînă se duc... De-aia facem cămin. Om împăduri Nima şi-om creşte oi cu lină ca mătasa. In Dupătău... om face colectiv şi-om fi oameni cu stare şi ştiutori. De-asta-i bun căminul..."
Remus Luca este sadovenizant şi prin dulceaţa graiului, oarecum nefirească în proza ardeleană, ale cărei efecte stilistice decurg mai mult din o anume uscăciune şi asprime. (Agîrbiceanu, Rebreanu, etc.) Atunci cînd evocă atmosfera satului, mo-nografistul faoe loc senzitivului, şi universul rural este receptat cu o adevărată pasiune a simţurilor : „Ana... ieşi în ogradă să hrănească galiţele ; o întîmpină soarele blând şi o leacă înceţoşat şi acea aromă nespusă a toamnei, în care se amestecă mirosurile  de paie usaîndu-se,
144
după ce multă vreme au fost plouate, de frunze căzute, de fum împrăştiat din buruienile arse în grădini, de lut frâmîntat cu bălegar, lipit de curînd pe podmoluri".
Dacă în „Ana Nucului", Remus Luca s-a exercitat în arta descriptivului şi a narafiunii detailate, în micul volum de „Povestiri" el se iniţiază în secretul artei mature, depline, deprinzînd meşteşugul concentrării, al selectării. „Povestirile" îl situează pe tînărul prozator printre bunii autori de schiţe şi nuvele ai literaturii actuale. Tot ce era nestăpînit, diluat şi dezorganizat, în primul său volum, este eliminat, şi prin fapte de viaţă, mărunte în aparenţă, Remus Luca deschide largi orizonturi asupra omului nou al socialismului.
Tn  schiţa   „Revedere",   Petre Gălăţan, capătă proporţii de erou autentic. Fostul cioban,   rob  al   chiaburilor,   a devenit activist  de   partid,   a   înţeles   câ fără cultură   munca   de   partid   este ineficientă   şi   a  absolvit  cu   răbdare şcoli accesoare funcţiei lui de răspundere, devenind   un   însetat   după litera tipărită : „Apoi, am trecut la şcoala medie de agricultură c-am văzut că-i mai de'lipsă asta. Şi-am învăţat şi fizică, şi agrotehnică, şi istorie  şi,   mă  rog,  tot  ce  se-nvaţă la şcoală. Şi  tot  n^ajunge.   Parcă ţi-i sete într-una şi-ai fi în  stare să  seci izvoarele..."   Cînd ultimii   analfabeţi dintr-un sat au învăţat „să lege literele delaolal-tă", Gălăţan  e  un om fericit. Accenfuil pus pe cultură, în formarea omului nou al socialismului, este, după cum se vede, o notă   particulară, cu   totul interesantă şi  meritorie,  a  prozei  lui   Remus Luca. Fostul cioban explică acum sătenilor „legea profitului maxim" în capitalism, cu exemple din viaţa de trudă ia oierilor şi dincolo de efortul de îndrumare, Gălăţan caută continuu drumul necesar către sufletul  oamenilor:  „îi greu... tare greu... spune el —■ că oameni-s de muilte feluri. Fiecare are cîntecul lui. Şi trebuie să i-l găseşti.  Altfel râmîne surd  şi V-jt şi te zbaţi degeaba". Schiţa reuneşte moments din viaţa  unui activist de partid, de la
munca de orientare politică a oamenilor şi pînă la sacrificiul propriei sale existenţe, făcut cu modestie şi curaj. într-un sat, Hodăi, aflat sub stăpînirea chiaburilor, reuşeşte să-i convingă pe oameni să alcătuiască o gospodărie colectivă. Peste şaizeci de familii fac cerere de înscriere şi succesul e asigurat. Dar, plecat dim sat, Gălăţan e atacat de un grup de chiaburi, hăcuit cu cuţitele şi spîmzurat apoi cu capul în jos de un pom. Găsit cunînd de săteni şi datorită unei vitalităţi uimitoare, după cîteva luni e pus pe picioare şi se reîntoarce, în muncă, tot la Hodăi. „— Vezi dumneata, am şi eu oa tot omul o ambiţie, cum se zice. Vreau să văd gospodărie colectivă în Hodăi... De-aia trăiesc..."
Miron lanoş, din schiţa cu acelaşi titlu, vechi ilegalist, care a luptat în Spania, a fost torturat în beciurile serviciului de contra-spionaj hortist, în timpul războiului, are la activul lui fapte de eroism neobişnuit, despre care, însă, nu ar putea spune nimic, pentru că Iui i se par fireşti, lucruri care au fost făcute „şi de alţii", prin urmare oare nu merită o atenţie deosebită. întrebat: „—• Cum a fost în Spania ?", răspunde srînjenit: „— Cum să fie ? Ca la război ! — Povesteşte-mi ceva. Spune ce-ai făcut d-ta : — Ce să fac ? Ce-au făcut şi alţii. Am luptat. Ce era să fac ?". întrebat ce a făcut, în timpul detenţiunii în temniţele hortiste, răspunde : „— Ce să fac ? Ce-au făcut şi alţii. Am tăcut. Ce era să fac ?" Făoîmd „ce fac şi alţii", Miron lanoş reprezintă, cu modestie reală, o lume de eroi care se ignoră, pentru câ, în concepţia lor eroismul, dăruirea pentru binele colectivităţii, este în firea lucrurilor. Ca director al unei industrii, Miron lanoş sare primul atunci cînd un incendiu ameninţă întreprinderea. în mijlocul operaţiilor de salvare, Miron lanoş cade de pe acoperiş, de la o înălţime de cincisprezece metri. Dus în grabă la spital, e operat, dar cu un pronostic sumbru. Revenit, cu greu la viaţă, prima întrebare este : „— Aţi... stins focul ?" întîlnit la Sovata,
10 — Viafa Romînească Nr. 3
145
undo urmează o cură medicală .şi întrebat de'ce se mişcă şi răsuflă greu, răspunde cu indiferenţă, parcă scuzîndu-se : „— Acum vreo trei luni am căzut şi m-am lovît. M-au trimis ila băi să mă ,tâ-mădiuiesc... Mare scofală : Oase bătrîne, ce să le faci ?"
Un tăcut şi aparent claustrat este Manoil Lepădatu, cursant al unei şcoli de alfabetizare (schiţa „Prostul"). Urmăreşte lecţiile cu atenţie încordată şi cu regularitate, este plin de sinceră admiraţie faţă de progresele conşcolairilor, dar participarea lui activă este cu neputinţă de obţinut. La îndemnuri sau reproşuri, răspunde î.n mod stereotip : „— 'Nu pot ! Is bătrân şi prost I" sau răspunde „Aş vrea eu, dar nu pot. Nici cînd am- fost copil n-am putut. Eram prost. Greu de cap. Acum... degeaba vreau eu". Manoil, îngrijitor de cai la o goispodârie de stat, este totuşi unul din cei mai buni muncitori şi discrepanţa dintre conştiinciozitatea şi priceperea lui în munca practică şi apatia în problema alfabetizării trezeşte interesul învăţătorului, (naratorul schiţei. Este clar că în Manoil e o rezistenţă care trebuieşte înfrântă cu tact. învăţătorul îl invită acasă la el şi caută să-i trezească interesul pentru lectură, citindu-i din Ppere bănuite că l-ar captiva. Manoil e fermecat de arta lui Alecsandri, entuziasmat de „Dănilă Prepeleac" al lui Creamgă' şi emoţionat de faptul că sub o aparentă prostie poate fi aflată inteligenţa autentică („— Aşa-i ! El (Dănilă Prepeleac, n.n.) credea că-i prost, dar nu era prost...") iiar „Mioriţa" îi smulge şiroaie de lacrimi „M-a rugat să recitesc şi pînă la sfîrşit m-a însoţit cu murmurul cătinel al vocii sale groase, scăpînd din cînd în cînd cite un icnit de plîns. Apoi am tăcut. După ce s-a liniştit, mi-a spus, parcă rugîndu-se, să-i trec cu vederea slăbiciunea : •—■ „Am fost şi păcurar, baci, cînd am fost mai tinerel. Mi-au plăcut şl oile..." Pe Manoiil îl chinuie o întrebare : „— Tovarăşe învăţător, se poate ca un om care nu-i prost să creadă că-i prost ? Nedumerit, răspunsei :   — Fireşte, s-a   întâmplat de
multe ori. — Adică toţi să creadă că-i prost şi să creadă şi el că-i prost şl el să nu fie prost ? Fireşte". ■ în Manoil se trezeşte descendentul creatorilor „Mioriţei" şi cu în că păţî nare deprinde tainele alfabetului. La capătul efortului său, aflăm şi cauza ascunsă a suferinţei .sale morale : „Măieruş tot aşa mi-a spus : Eşti prost. Nu vezi că eşti prost ? Du-te la oi I Ce-ţi trebuie şcoală ? M-am dus la oi. La oile Iui Măieruş. Toţi mi-,o zis că-s prost. Şi Năd.lag — si la el am fost slugă — aşa-mi zicea : — „Pro'stu' ăia de Manoil". Toţi m-au făcut prost. Şi eu am crezut că-s prost. Şi nu-s prost. Amu mă duc să-i spun ! Bună-seara ! Ieşi domol, deschizând şi închizând cu băgare de seamă uşa".
Cu discreţie, prin faptul de cultură, Remus Luca descoperă unu] din aspectele înfiorătoare ale exploatării. Baciul Manoil a trăit de-alu:ngul existenţei sale de slugă, o lentă şi perseverentă distrugere a spiritului. Existenţa în socialism este pentru el o resurecţie.
Tot o resurecţie este socialismul şi pentru Raveca, din „Marama". Tn ansamblul creaţiei lui Remus Luca, schiţa „Marama" este o bijuterie... Mîna meşteşugarului care cizelează cuvîntul purtător al sensurilor vieţii, a realizat aici o nestemată, cu sclipiri cari nu pot fi uitate.
Raveca, fostă slugă la chiaburi, a văzut cîndva la Domniţa, fata Biţu'lui, o maramă şi obiectul a devenit în existenţa ei chinuită o dorinţă supremă, un vis irealizabil. Acum e bătrînă, are copii şi gospodărie grea şi numai acum, Toader, bărbatul ei, i-a putut satisface dorinţa. Raveca stă covârşită de emoţie în faţa obiectului visat. Mîngîie cu palma ei aspră marama neagră de lînâ. îşi rememorează existenţa, ar dori să-şi îmbrace marama şi să ia.să în lume să fie văzută, dar e de vreme şi sătenii sînt la muncă ; se gîndeşte să se ducă la Domniţa şi — suprem ges". de răzbunare — să-i arate găteala, dar renunţă.
„Hotărîndu-se deodată, Raveca se piaptănă frumos, îşi pune ceapţa, se îmbracă
146
în hainele ei ,nai, apoi îşi pune marama pe umeri, adunîndu-i colţurile peste piept, pe sub braţele puse cruciş şi iese repede, încuind uşa. E o vreme aspră de decembrie, cu vînt şi ploaie amestecată cu zăpadă. Vîntuil rece şi ploaia îi frig obrajii. Se grăbeşte de-a lungul satului, dînd bineţe, răspunzînd la bineţe, gravă şi gîndită. lese din sat, pe cărarea ce tăind peste imaş, se pierde în drumul ce duce la gară. Vede fumul gros al locomotivei unindu-se cu norii negri, coborîţi peste lume şi tresare : Se opreşte o clipă descumpănită, apoi îşi continuă drumul încet, parcă şovăind. La cotitură, cînd să treacă peste podeţ, din depărtare s-arată um grup de ţărani, mergînd spre sat. Ii recunoaşte pe rînd, pe fiecare ; sînt din colectiva lor. Se-ntorc de la Reghin. îi şi Toader printre ei. Tresare iarăşi. De departe, Toader >rîde către ea, fericit, desprinzîndu-se din grup, grăbindu-se, cotind pe cărăruie. Raveca se opreşte şi-1 aşteaptă rezemîndu-se de parmaclîc, aşa ca-n anii lor cei dinţii şi surîde tulburată, strîngînd la piept marama..."
Schiţa lui Remus Luca ml se pare perfectă, pentru că se sppune unei legi de fier a artei literare, exprimată de Cara-giale în laconicul aforism: „mult în puţin". Concentrarea măreşte capacitatea de sugestie. Poţi străbate uneori o sută de pagini şi ai impresia că înaintezi într-un deşert, iar în cîteva fraze să răsune melodiile unui întreg univers.
Există în volumul „Povestiri" un ciclu al „Poveştilor lui Filon Gherman", un alt Macavei Savu, sfătos şi entuziast ooh-sfruotOir al socialismului, la vîrsta amurgului. Viaţa satului Ponoarele se desfăşoară în momente impresionante şi cu o tipologie umană interesantă. Vichentie Pîntea, Irina Ispas, Teofiî Obrejă —■ nu sînt simple nume, ci ascund existenţe asupra căror cititorul stăruie şi după terminarea lecturii. Filon Gherman, bătrînul comunist, modest funcţionar administrativ, este un bun narator, capabil să puie accentele necesare, de entuziasm, repulsie, durere sau umor, pe faptele recreate. Fi-
gurile de comunişti, chiaburi, ţărani săraci, lupta dintre colectivişti şi duşmanii socialismului, au un contur precis şi captivează.
De aceia cititorul poote fi nedumerit de faptul că prozatorul a reluat întocmai istoria satului Ponoare, bine realizată în „Poveştile lui Filon Gherman", pentru a scrie „Liniştea iernii", subintitulată modest „povestire". 'Nu trebuie să se înţeleagă prin aceasta că „Liniştea iernii" este o carte ratată, inutilă. Dimpotrivă, „povestirea" este, de fapt, primul roman izbutit pe care ni-1 oferă prozatorul, nedumerirea referindu-se numai la procedeul reluării într-o naraţiune amplă, fără modificări esenţiale', a unui subiect tratat într-o suită de nuvele. Varianta romanescă la poveştile lui Filon Gherman amplifică şi adînceşte anauza personajelor amintite, introduce noi eroi, printre care Toader Pop, secretarul organizaţiei de bază din Ponoare şi Sofia soţia lui, Filon Gherman însuşi devenind figură secundară într-o nouă desfăşurare epică. De astădată este vorba de şapte zile cruciale din viaţa satului Ponoare, cari hotărăsc destinul gospodăriei colective .„Octombrie Roşu". Viziunea idilică, atît de supărătoare în „Ana Nucului" a fost înlăturata. De aici şi titlul simbolic al noii cărţi. Sub aparenta linişte a iernii romancierul surprinde un conflict acut în care oamenii sînt antrenaţi, într-o luptă decisivă, cu jertfe umane.
înlăturarea din funcţia de secretar al organizaţiei de bază, a lui Murăşan losif, duşman strecurat în partid, şi numirea lui Toader Pop, deslânţuie conflictul. Murăşan tolerase existenţa în gospodăria colectivă a unui mănunahi de chiaburi cari uneltesc împotriva prosperităţii reale a gospodăriei. Familia lui Bobletee, Patru loachim, Cornel şi Floarea Obrejă acţionează în vederea distrugerii bunului obştesc. Au ucis oi şi porci ale gospodăriei, au aruncat fosfaţii destinaţi îngrijirii pămîntului, au furat zile-muncă pe care nu le-au îndeplinit. Murăşan a îngăduit şi ascuns toate aceste lucruri. Toader des-
10*
147
coperă vina fiecăruia şi hotărăşte excluderea lor din oalectivă. Acţiunea întreprinsă de Toader este extrem de grea. Prin relaţii de rudenie sau prietenie, chiaburii sînt legaţi de o bună parte a membrilor gospodăriei, cari rezistă propunerii organizaţiei de partid. în plus, duşmanii au lucrat cu subtilitate şi colectiviştii cu greu pot fi convinşi de realitate. Nici în organizaţia de bază nu există unanimitate. Murăşan losif, care se demască spre sfîrşit, şi Vichentie Pîntea, şeful celei mai bune brigăzi, apără elementele chiabu-reşti. Familiiile Mol dovon ilar şi Colcereşti-ilor, mari ca număr şi alcătuite din cei mai serioşi şi muncitori membrii ai gospodăriei, apără şi ele, în virtutea rudeniei, a prieteniei, sau nelămuririi, pe unul sau altul din chiaburii strecuraţi în colectivă ca mijlocaşi. Mai mult, sub influenţa lui Vichentie Pîntea, tip orgolios şi oportunist, sătenii vorbesc de o ameninţare la soarta mijlocaşilor.
Acţiunea este extrem de grea şi Remus Luca prezintă cu artă dificultăţile enorme ale luptei de clasă, la ţară. Ghemul, foarte încîlcit, al legăturilor dintre oameni trebuie descurcat şi acest lucru nu poate fi realizat decît printr-o ofensivă deschisă, prin desvâluirea complectă a adevărului şi nu poate fi făcut de cît ou ajutorul colectiviştilor, pri.n lămurirea şi convingerea lor cu privire la justeţea măsurii propuse. Şedinţa destinată excluderii chiaburilor este ratată aparent, pentru că votul ţăranilor neîntrunind majoritatea, nu permite măsura radicală şi decisivă. Dar duşmanii simt primejdia iminentă şi se precipită. Dau foc saivanului şi distrug o bună parte din oile gospodăriei. Vichentie Pîntea, membru de partid şi conducător de brigadă, se demască, înain-tînd în asemenea împrejurări grele cererile de ieşire din gospodăria colectivă, a sa şi a brigăzii sale, cererile brigadierilor fiind smulse sub presiune. Şi, în fine, Murăşan, Connel Obrejă şi Bobletecii îl atacă în pădure pe Toader Pop şi-l taie cu cuţitele (scena repetă încercarea de asasinare a lui Petre GăJăţan). Chiaburii
sînt prinşi şi pedepsiţi. Vichentie Pîntea este exclus din partid şi din gospodărie, iar colectiva „Octombrie Roşu", curăţată de duşmani, poate prospera în voie.
Pe un tipar epic obişnuit, Remus Luda a realizat o naraţiune vie şi cu un ritm susţinut. Fiecare zi a săptămînii de răscruce, pentru Ponoarele şi gospodăria colectivă, dăruieşte un surplus de tensiune conflictului, astfel că finalul exploziv este firesc. Cartea este susţinută şi de o tipologie Interesantă. Toader Pop şi Irina Ispas sînt o imagine a forţelor sociale autentice pe cari satul le generează în mod continuu. Amîndoi au avut o existenţă chinuită de sărăcie şi umbrită de puternice drame sentimentale. Toader Pop a iubit-o pe Floarea, dar deîndată ce e!l a plecat în cătănie, părinţii fetei au silit-o să se mărite cu băiatul ofticos al lui Obrejă, chiaburul Cornel Obrejă este rodul iubirii dintre Toader şi Floarea. Toader se recunoaşte, cu durere, în fiecare gest al tînărului, durere mărită de faptul că băiatul a fost crescut în spiritul perdiţiei, în casa avută a iui Obrejă. Finalul în oare Cornel îşi înjunghie tatăl natural şi Toader îşi ucide copilul, ca pe un duşman, este tra^1'-, dar firesc istoriceşte. Lupta de clasă se dovedeşte mai puternică decît consanguinitatea.
Irina Ispas, preşedinta gospodăriei colective, este o Ana Nucului, mai bine conturată, în tinereţe ea l-a iubit pe Ilie Colceriu care a părăsit-o şi apoi a murit pe frontul de răsărit. Şi-a refăcut viaţa alături de Traian Ispas (cum Toader şi-a refăcut-o alături de Sofia) de care nu o leagă pasiunea, ci amiciţia. Cuplul Irina-Traian, aminteşte de cuplul Ana Nucului-Petre. Irina este energică, avîntată în viaţa socială a satului, cu excelente aptitudini de conducătoare, pe cînd Traian trăieşte resemnat în umbra ei. Remus Luca a realizat cu migală universal sufletesc al lui Toader Pop, al Irinei, al Sofiei, soţia lui Toader, oameni cu o existenţă intimă plină de avataruri şi a căror viaţă s-a refăcut în atmosfera stenică a construcţiei socialismului. Dacă fericirea lor
148
personală este umbrită de puternice drame ale trecutului, în schimb este solidă prin faptul că reprezintă o parte din fericirea mulţimii pentru care ei lucrează.
Captivante şi inedite tipologic sînt figurile lui Teofil Obrejă şi Vichentie Pîntea. Obrejă este chiaburul care, învestit cu masca .religiozităţii, are aparenţă de apostol. Socialmente pare un om detaşat de bunurile pe cari le posedă, este săritor la nevoe, îi ajuta pe oameni cînd e solicitat şi, cu mult tact şi acelaşi duh al blîndefii apostolice, îşi recuperează înzecit ajutorul făcut. Religiozitatea lui Teofil Obrejă este mască şi în acelaşi timp, prin habitudine, parte integrantă a unei personalităţi diabolice. Bătrîn şi izolat în manie religioasă, cum pare, Teofil Obrejă conduce cu fineţe ope.roţiiile elementelor ostile gospodăriei colective. Tipul îl regăsim, cu modificări substanţiale, şi î.n Găv.rila Ursului, din „Setea" lui Titus Popovici, prin urmare şi-a cîştigat un loc în caracterologia exploatatorilor ţărănimii sărace.
Vichentie Pîntea este o creaţie indiscutabilă a lui Remus Luca, în sensul ineditului. Cu acest personaj prozatorul se dovedeşte un atent analist social. Vichentie a fost, în trecut, un tăcut şi încruntat zilier, nesătul de muncă, gata să facă orice pentru a câştiga o bucată de pîine pentru el şi ai lui. De familie nu era legat prin reiaţii afective, ci prin legături în muncă, în cadrul cărora se dovedea un comandant nemilos. Nevasta şi copiii, „nimeni, n-ar fi crezut că el nu-i iubea şi-i ţinea pe lîngă sine... pentru ca să aibă şi el putere asupra cuiva".
Ca zilier, marele lui vis era pământul „Vichentie n-avea nici atîta pămînt cît să acopere cu talpa piciorului ; nici casa în care locuja, nici curtea casei şi nici grădina .nu erau ale lui, dar eil cunoştea pămîntul cum îşi cunoştea inima ; cînd ieşea la hotar, parcă asculta răsuflarea adîncă a ţarinei, parcă se înţelegea cu cine ştie ce glasuri numai de el auzite, iscate de undeva din fundul pămîntului ;
îl lua în pumni şi-.l frâmînta, ti mirosea şi-ţi spunea dacă-i bun de grîu, ori de nutreţ: simţea pământul, cum simte pasărea văzduhul..."
Mizeria vieţii de zilier şi setea de pămînt fac din Vichentie unul din cei mai zeloşi adversari ai moşierimii. în patruzeci şi cinci sătenii îl aleg primar în locul chiaburului Bobletec. In funcţia de conducător administrativ al satului, fostul zilier nu-şi dă seama că el îndeplineşte un mandat ol colectivităţii, ci gândeşte: „Doar îi dreptul meu să fiu primar. Am fost tot ăl din urmă. Amu-s ăl dintâi". Puterea capătă, pentru el, proporţiile unui destin biblic, şi-! îmbată. înainte i se comanda lui şi el trebuia sâ se supună, acum el comandă şi toţi din jur trebuie să execute. Vichentie intueşte şi contradicţia dintre putere şi pămînt : „înţelegea .că acum să ai pămînt mult însemna să nu mai ai putere, ci s-o aibă cei care lucră acel pământ —• iar pentru el puterea devenise viaţă". Deşi bun gospodar şi priceput în administrarea treburilor satului, Vichentie nu este iubit de oameni, care încep să înţeleagă că tot ceea ce el face nu este pentru binele colectivităţii, ci pentru orgoliul său nemăsurat de a fi cel dintâi ; comuna „lui" să fie cea dintâi în toate acţiunile, să se vadă ce ştie „el" să facă şi să realizeze. De aceea, la instalarea comitetelor provizorii ale sfaturilor populare, preşedinte este aleasă Irina Ispas, iar Vichentie vice-preşedinte. Atins în pasiunea sa oarbă, puterea, „Vichentie a gemut în singurătatea sa, ca un bivol înjunghiat în rărunchi". Cu fineţe, prozatorul narează etapele descompunerii morale a lui Vicfienlie Pîntea, până la finalul de adversar al partidului şi al orînduirii sociajliste. Vichentie este un Gobseck al puterii individuale, distrus de forţa colectivă a masei. Analiza acestui caracter este realizată de Remus Luca cu îndrăzneală şi subtilitate.
în ultima vreme, din lumea satului şi a conflictelor lui sociale, Remus Luca a trecut în existenţa citadină, privită sub aspect sentimental. în „Viaţa Românească"
149
-şi glasul literar": el a publicat trei lungi confesiuni („O scrisoare", „Timpul", „Minciuna") sub formă epistolară, în care prozatorul caută să surprindă aspectul relaţiilor dintre bărbat şi femeie, în mediul muncitoresc, în epoca noastră, Sînt epistole cari privesc direct şi minuţios, din punct de vedere analitic, probleme ca familia, iubirea, fericirea personală.
în „O scrisoare", Pavel, fost muncitor, activist de sfat popular, cunoaşte o Viorica, funcţionară administrativă într-un sat, exilată din mediul citadin. Viorica are frumuseţe şi distincţie iar Pavel e cucerit, o aduce la oraş, prin intervenţii de rigoare, şi trăieşte cu ea. Pavel o iubeşte, dar pentru Viorica legătura lor e o simplă aventură, un intermediu pînă la căsătoria cu un Emil. Pavel, nefericit, se consolează cu Maria A., dactilografă la Icomiteful de partid raional, de care este iubit cu puritate şi pasiune. Pentru Pavel noua legătură este interesantă doar sexual ; nu o iubeşte pe Maria şi e stînjenit de dragostea ei. Maria ră-
.rroîne gravidă şi, obligat moralmente-, Pavel o ia în căsătorie, dar după cîtva timp de la naşterea copilului naufragiază în patul Vioricăi, fără entuziasm. Paveîl constată că pe Viorica nu o mai iubeşte şi că pe Maria nu o poate iubi. însă raţionează în felul următor: „De iubit încă n-a iubesc pe Maria, dar pe măsură ce o cunosc mai bine îmi dau seama că cel mai cuminte lucru ar fi s-o iubesc". într-un post-scriptum al scrisorii, Pavel adaugă : „Nu sînt fericit. Dar nu simt nevoia fericirii. Nu mai am dorinţe pe cari să nu le văd realizabile. Oare aceasta ce să însemneze ?"
în „Timpul", Sandu, muncitor metalurgist, a dus în trecut o existenţă extrem de grea alături de Eva, de care este legat prin iubire şi devotament. Sandu este însufleţit de pasiune pentru învăţătură, pentru tehnică, şi Eva, consimţind la sacrificii materiale grele, îl ajută în această direcţie. După eliberare Sandu absolvă politehnica şi devine inginer, dăruindu-se inovaţiilor tehnice. Duce o existenţă de muncă isto-
vitoare pentru a inventa noi maşini şi procedee tehnice. Eva .devine cu timpul o simplă, anexă a gospodăriei, redusă la funcţia de bucătăreasă şi femeie în casă, dispâ.rînd oarecum din orizontul lui. Sandu, înălţat în empireul său tehnic. Eva încearcă să-l readucă în universul ei domestic, dar nu'reuşeşte. Pînă la urmă î! părăseşte pentru un om de treabă, lipsit de geniu inventiv, care însă nu-i va fura timpul ei, dăruindu-l himerelor.
Eroul din „Timpul" constată cu destulă răceală dispariţia Evei şi raţionând autocritic îi dă dreptate.
în „Minciuna" o Marta, dactilografă a unei întreprinderi provinciale îşi povesteşte avatarurile sentimentale. A avut o aventură cu un Tami, inginer şef, cu care ar dori să se .mărite. Dar Tami, mutat la Bucureşti, ar dori s-o revadă numai în calitate de amantă, ceea ce Marta refuză. Curînd îl cunoaşte pe Radu, suplinitor la o catedră de istorie, om muncitor, serios şi delicat sufleteşte dar neispititor ca bărbat. La propunerea lui Radu de a. se căsători, Marta acceptă fără să-'l iubească. A întemeiat o familie pe minciună. Radu află de avertiura Martei cu Tami şi îşi dă seama câ Marfa l-a luat din resemnare şi interes, nu din dragoste. Este profund nefericit,, dar nu ore ce face pentru că a căpătat un copil. Continuă să rămînă alături de soţia lui, ca un străin, în timp ce Marta încearcă să-l recucerească. „Noaptea m-am dus la el şi m-a primit şi. am continuat apoi sâ trăim ca soţ şi soţie. Nu era o fericire întreagă, dar pentru mine era poate chiar mai mult. Eram ca doi oameni osteniţi, care n-au ajuns încă la locul de popas şi se sprijină unul pe celălalt..."
Cele trei scrisori sînt începutul unei suite. Este prematur, prin urmare, de a încerca o definire a ceea ce Remus Luca a întreprins. Domeniul în care a pătruns este pasionant şi dificil, iar prozatorul este evident, un îndrăzneţ. De aceia nu ne putem opri de a împărtăşi navigatorului pe marea furtunoasă a iubirii, o simplă impresie de  lector. Sentimentul pe care
150
ţi-l lasă cele trei scrisori este apăsător. Epistolele lui Remus Luca te cufundă într-o   nesfîrşită   tristeţe,  pentru  că într-o lume  dedicată  construcţiei  a  ceva nou, care  este  socialismul,  şi  care entuziasmează şi tonifică spiritul, iubirea, fericirea, par imposibile. Poate trăi cineva într-o 'lume  în  care  nu  există  dragoste ? Categoric, nu ! Şi, într-adevăr, eroii epistolelor nici nu trăiesc. îşi tîrăsc o existenţă nefericită,   într-un   ritual   cotidian, de muncă sau preocupări domestice. Remus Luca a surprins aici nu viaţa, ci un surogat de  existenţă  şi  fericire, care nu poate mulţumi pe nimeni. Epistolele sole poate au vrut să aibă un caracter didactic, moralizator, şi să spună : astfel se întîmpfă cu acei care îşi clădesc existenţa pe minciună sau indiferenţă faţă de om. Lucrul nu  ar fi  fost  reprobabil, dar tendinţa aceasta nu este vizibilă în epistole. Mai curînd, din felul cum se desfăşoară lucrurile s-ar putea deduce  că  în socialism iubirea, fericirea personală, sînt cu neputinţă  de   atins.   De   altfel   eronată este şi ' caracterologia   personajelor. Pavel,
din   „O   scrisoare",   dat   drept muncitor,  activist  pe  tărîm   obştesc,   nu are nimic   din   personalitatea    unui muncitor.  Mentalitatea  sa, comportarea, pînă şi stilul scrisorii sau introspecţia sa lipsită de demnitate umană,  sînt tipic mic-bur-gheze. Numai Un mic-burghez, alimentat cu literatură  existenţialistă, ar putea să proclame :   „Nu sînt fericit. Dar nu simţ nevoia fericirii". în domeniul pasionant şi dificil ai iubirii în epoca noastră, Remus buca a călcat cu stîngul. într-o lume, în care sub raportul iubirii se petrece, este clar, ceva nou, alături de multe fenomene vechi, nuvelele citate par să prezinte vechiul triunghi al  relaţiilor familiale burgheze, dezabuzarea şi indiferenţa erotică, mic-burghezâ, minciuna ca simbol şi atmosferă  a erosului  şi familiei burgheze drept muncitoreşti  şi  socialiste. în felul acesta se ajunge la concluzia că iubirea este imposibilă, în loc să se demonstreze, artistic şi clar că erosul burghez, de fapt, nu-şi   mai   poate  continua   existenţa în socialism şi este condamnat pieirii.
Date bibliografice
Volume apărute: „Ana Nucului". Edit Tineretului 1953 ; „Povestiri". Edit. Tineretului 1955 , '"uniştea iernii", Edit. Tineretului 1956 .Cămaşa de mire",   (colecţia    „Albina"),  E.S.P.L.A. 19o8.
Referinţe critice la „Ana Nucului" : S. Fărcaşanu, Scînteia nr.' 2853, 24.XII. 1953 ;■ S Teşu, Munca, nr 1929, 25.XII.1953 ; T. Priboi. Tinarul Scriitor, nr'' 4 1954 ■ Ov S. Crohmălniceanu, Viaţa romi-fiească nr 6. '1954 ; I. Macarie, Steagul Roşu, nr'so' 3 VI 1954; C. Olteanu, Contemporanul, nr! 8 (385)', 19.11.1954, Femeia 3.III.1954 ; D. Mircea, Flacăra nr. 10—1954. , .     ... 3
La „Povestiri": B. Buzila, Romînia libei a nr 3406, 18.VII.I955; D. Solomon Gazeta literară nr 36, 8.1X.1955 ; Radu Cosaşii, Scînteia tineretului  nr  2002 , 8.X.1955 ; M. losif. Tinarul Scrii-
tor, nr. 10.1955.; S. Iliescu, Steagul Roşu ,ni:. 532. 16 X11.1955; L. Călin. Viata rommeasca, nr. 12.1950.
La Liniştea iernii" : D. Solomon, Gazeta literară nr 24, 14.VI.1956 ; B, Buzilă, Romînia libera, nr 3858, 18.1.1957; Savin Bratu, Gazeta literara nr' 10 71-1111957; V. Nicorovici, Contemporanul nr' 16' 19.IV. 1957 ; Perpessicius, Tînărul Scriitor, nr'. 5.'1957; Al. Oprea, Viaţa Romîneasca nr, b, 1957. ' ' ,
La „Cămaşa de mire" : B. E„ Viaţa rommeasca. nr 5  1958; I  Rotam,'Luceafărul nr. 9, 15.XI.1958.
Priviri de ansamblu : Lucia Olteanu ; Eroii lui Remus Luca, Contemporanul nr. 2, 13.1.1956; I. Strbu : Proza lui Remus Luca, laşul literar, nr. 9—10, 1958.
J51
O NOUĂ PIESĂ DIN VIATA ŢĂRĂNIMII
EUGENIA TUDOR
iteratura noastră   dramatică cu tematică  ţărănească  nu are o tradiţie prea bogată. Teoria învechită şi inexactă a reducţiei sufleteşti ia care ar fi condamnată lumea rurală, teoria reacţiilor uniforme şi stereotipe ale sufletului ţărănesc — considerat în mod fals ca fiind lipsit de complexitatea universului sufletesc citadin —, s-a răsfrînt în mod nefavorabil asupra producţiei dramatice originale a vremii.  In afară de „Năpasta" lui I. L. Caragiale, literatura noastră nu  a cunoscut piese remarcabile cu un adînc conţinut uman şi social, inspirate din viaţa satului. După 23 August 1944 s-a pornit însă la creasea unei asemenea dramaturgii.  Putem vorbi azi de începuturile unei dramaturgii noi, aflată în plină desfăşurare. Totuşi o cît de  sumară privire de ansamblu asupra  liteaturii   dramatice noi, inspirate din viaţa ţărănimii, ne poate duce la concluzia, că există destule încercări ale scriitorilor noştri de .a   zugrăvi perspectivele noi de viaţă  ce  s-au  deschis ţărănimii muncitoare în  epoca   de construire a socialismului. Dacă ar fi să amintim doar „Ziua cea mare" de M. Banuş, „Oameni de azi" şi „Vadul nou" de L. Demetrius, „Nemaipomenita   furtună"   de M. Davidoglu, „Recolta de aur" de A. Baranga, „împără-tiţa  lui  Machedon"  de  I.   Postelnicu şi T. Vornic, şi tot am găsi suficiente dovezi ale dezvoltării pe care o înregistrează literatura noastră dramatică cu tematică ţără-
nească. Unele dintre aceste piese au înfăţişat cîteodată cu deosebită pregnanţă aspecte din viaţa nouă a ţărănimii. Acum în urmă dramaturgia noastră s-a îmbogăţit cu vreo cîteva valoroase lucrări cu tematică ţărănească — care dau contur mai precis activităţii dramaturgilor în acest domeniu încă insuficient sau cu timiditate abordat. Dintre acestea se detaşează în primul rînd recenta piesă a lui Mihai Beniuc „In valea Cucului", lucrare pe   care revista noastră a publicat-o  în   numărul   precedent. Deocamdată ne oprim asupra piesei „Poarta" de Paul Everac. Autorul e un debutant, dar piesa ni se par.e că ridică probleme interesante pentru   întreaga noastră literatură dramatică de inspiraţie rurală. Fără să fim de acord cu recenzentul din „Tribuna" că Stancu Văratecu, eroul principal al piesei, este un Moromete   scutit de   „fonciire" şi transplantat în condiţii sociale noi, trebuie totuşi să recunoaştem-că se resimte, mai ales în dialog, în vorbirea personajelor, o puternică influenţă a stilului autorului Mo-romeţilor. Dar, ca să ne exprimăm mai exact, ni se pare că Paul Everac a încercat în drama sa investigarea    mediului rural dintr-un unghi de vedere foarte asemănător aceluia al lui   Marin   Preda — sondajul psihologic adînc în sufletul ţăranului, — bine înţeles cu mijloacele specifice dramaturgiei, ceea ce a făcut pe unii, la o privire superficială, să se grăbească a găsi identi-
152
tăţl totale între personajele celor doi scriitori.
Stancu Văratecu nu este Ilie Moromete, în primul rînd pentru că poziţia sa socială şi resorturile sale psihologice se deosebesc total de cele ale lui Moromete. Drama lui Ilie Moromete constă în a asista neputincios la destrămarea gospodăriei sale modeste în condiţiile vitrege ale capitalismului. Om cinstit, Moromete nu află nici un mijloc pe potriva concepţiilor sale etice pentru a-şi salva proprietatea şi familia de Ia dezastrul inevitabilei pauperizări, pe care i-o impune societatea capitalistă. Eroul lui Paul Everac. Stancu Văratecu, dimpotrivă, trăieşte în zilele noastre, ale construirii socialismului şi-şi apără o proprietate agonisită prin mijloace dubioase. Stancu Văratecu a ocupat în capitalism o poziţie cu totul opusă celei a lui Ilie Moromete. Şi-a făcut casă şi acareturi pe un loc străin, luat pe-un preţ de nimic de la nişte oameni nevoiaşi. Nu s-a dat în lături de la cele mai necinstite mijloace pentru a-şi mări proprietatea, pentru a parveni pe o treaptă socială superioară. Oamenii din sat îşi amintesc că Stancu a primit locul de la cumnatul său. Cînd se descoperă că tînărul Gheorghe, proaspăt sosit din armată, îndrăgostit de fata lui Stancu Văratecu este proprietarul de drept al locului, pe care acesta din urmă îl stăpîneşte de douăzeci de ani fără acte doveditoare, Stancu nu se sperie. Eventualitatea ca tînărul, sfătuit de vecinul şi argatul lui Văratecu, moş Gavrilă, să-1 dea în judecată, Stancu o elimină, liniştinclu-şi nevasta cu vorbele : „Păi eu pot să-i ţin zece ani în procest, că tot mai am să vînz, una, alta... Da'ei ? Ce să-şi vînză, bulendrele ?"
Titlul piesei indică de fapt şi simbolul în junii căruia şi-a construit .autorul intriga piesei. Sîntem în 1954 şi în sat se vorbeşte despre comasare, despre întovărăşire, despre G.A.S. Toate acestea le ştie şi le aude Stancu, dar el se vrea impenetrabil la toate aceste realităţi ascunzîndu-se după
poarta veşnic închisă, sperînd să-şi poată menţine mai departe proprietatea asupra pă-mînturilor trecute numai formal pe numele copiilor sau ale ginerilor, ca să scape de chiaburie şi să-şi perpetueze astfel şi supremaţia asupra membrilor familiei care-i muncesc pămîntul.
„Poarta" are aici valoarea simbolică a unei linii de demarcaţie între două lumi: lumea lui Stancu, cu instinctul ei zoologic de proprietate, lacomă de cîştig, oricare ar fi mijloacele folosite, şi lumea celor din sat. Ideea oricărei comunicări cu restul societăţii nu-i surîde lui Stancu pentru că i-ar pune în primejdie avutul. Moş Gavrilă, vecinul, este primit în curte pentru că îi*ar-găţeşte. Cînd însă tînărul Gheorghe, îndrăgostit de Leana, îndrăzneşte să se sprijine de gardul său, Stancu se înfurie, pentru că Gheorghe e sărac şi gardul reprezintă semnul distinctiv care îi desparte proprietatea privată de restul lumii. Ba, Gheorghe îi cere şi găzduire. Stancu însă nu e obişnuit să i se ceară nici să ofere nimic, ci să ia el de la alţii, iar Gheorghe n-are nimic şi deci nu prezintă nici o garanţie că-i va întoarce serviciul făcut. Insistenţa tînărului îl scoate din fire: „încă mai şi întinzi mîna în curtea mea ? Păi altădată ţi-o tai, mă, cît o bagi în curte tai din ea. Şi nu plătesc nimica să ştîi : c-ai băgat-o la mine-n curte". Sentimentul animalic de posesiune domină în mod absolut fizionomia lui Stancu Văratecu. Chiar duioşia paternă e confundată cu mîndria de proprietar. Stancu îşi îndoapă vitele şi copiii cu acelaşi egal interes, şi se laudă cu ei nu pentru că aceştia ar prezenta vreo valoare în mod obiectiv, ci pentru că sînt ai lui, pentru că îi aparţin ; şi pentru că lumea ar remarca acest lucru : „io-te bă Stancu ce copii are, da' ştiu că le merge bine"
Spiritul patern dispare-subit cînd vreunul din copii ameninţă să-şi ceară drepturile, partea lui de avere. Scriitorul a urmărit cu fineţe şi cu precizie relaţiile dintre membrii familiei chiaburului,, creînd o scenă de mare tensiune dramatică, din desfăşurarea căreia se reliefează cu pregnanţă personajele. Ca să-şi menţină pămînturile dar ca să se pună
153
în acelaşi timp la adăpost de politica.de îngrădire dusă de partid la sate, Stancu le-a trecut pe numele copiilor. A avut însă grijă ca toţi să rămînă mai departe pe lîngă casă şi şă nu-i iasă din euvînt. El continuă ,să fie adevăratul stăpîn, actele fiind nişte, paleative care să-l scape de chiaburie. Ca să Jase-impresia ■ că participă la „comasare, Sta.nou e dispus oh iar să sacrifice un Iot. Alarmaţi, Gherghina şi Ţomiţă, care au moştenit de la părintele lor acelaşi indivi? dualism feroce, dublat de spiritul ,-de proprietate, au o explicaţie cu bătrînul. In această scenă se ciocnesc, interese potrivnice, autorul urmărind cu exactitate conflictul intern care macină lumea aceasta-veche ; Gherghina îl aţîţă pe Vasile, bărbatul ei, şi-1. sprijină ca să-şi ceară drepturile. încercarea de a se elibera de sub tirania părinţilor este însă zadarnică. Ea nu face decît să dezvăluie şi mai adînc adevăratul caracter al fiecăruia dintre personaje, dovedind şubrezenia şi convenţionalismul relaţiilor din familia lui Stancu Văratecu. Vasile, ginerele, îşi dă seama că a fost păcălit şi că însurindu-se cu Gerghina nu numai că n-a căpătat avere, dar a devenit argat în curtea lui Stancu.
„Ce te bagi tu, mă Vasile ? Ai venit şi tu Ia noi ca un calic şi un cîrpănos ce-ai fost şi acu că ai mai dat drumul la curea ai ajuns şi tuşă faci pe marele. Nemîncatule!" îi spune Tomiţă, fratele Gherghinei. Aceasta din urmă este o copie fidelă a tatălui. Nu o animă nici un sentiment, nu o interesează nimic sub soare decît partea de avere ce i se cuvine. Cunoscînd căile necinstite prin care părinţii ei şi-au mărit proprietatea, Gherghina le mărturiseşte cu o sinceritate neîndurătoare, că este hotărîţă să urmeze aceleaşi căi, pentru că sînt rentabile. Cînd Safta încearcă să joace comedia omului îngrozit de cruzimea fiicei sale, Gherghina, care a moştenit şi lipsa de suflet a părinţilor ei, i-o retează brusc : „Apăi nu mai face nici tu mamă pe mironosiţa, zău aşa. Nu ştiu eu cum pîndeaţi să moară aia bătrînă şi nu mai apucaţi odată s-o vedeţi rece ?"
Edificatoare pentru dezvăluirea în adevărata lor lumină a caracterelor personajelor şi relaţiilor de familie din. casa .chiaburului, scena aceasta oferă o .clară: perspectivă a ceea ce va deveni curînd, familia, aparent închegată, de dincolo de „poartă". Ea spulberă iluzia pe care o invocă la un moment dat Stancu Văratecu, amintind ca :o ameninţare, de presiunea din afară.. Iluzie, pentru că, minaţi de interese egoiste, membrii familiei vor. evolua; firesc spre dezbinare. , -
ilntîlnim aici aceeaşi problematică din piesa lui Horia Lovineşcu „Citadela sfărî-m.ată". Universul îngust şi meschin al lumii de după „poarta" lui Stancu Văratecu este foarte asemănător cu cel din „Citadela" lui Horia Lovineşcu, deşi piesele se ocupă de zugrăvirea a două medii deosebite : cel rural şi cel citadin. Şi aici acţiunea e situată într-un cadru mărginit, închis — cadrul acesta al proprietăţii prU vate străjuite de „poarta" închisă. Şi aici lucrurile sînt privite de undeva dinăuntru. De aici şi un neajuns al piesei lui Paul Everac, acela de a îngusta oarecum lumea şi de a reduce conflictul piesei sale la problemele stricte ale acestei Jumi, riupînd-o de maiile probleme sociale care domină dincolo de ea, satul. Ele sînt sumar prezentate, şi numai aşa cum se reflectă în mintea celor împrejmuiţi de gardul lui Stancu Văratecu. Moş Gavrilă, vecinul în rolul de „raisonneur" rosteşte, e drept, multe adevăruri cu o semnificaţie mai largă. Dar în piesă nu apare cu evidenţă, ca o necesitate socială, puterea nestăvilită a noului, care va face să se dărîme „poarta" lui Stancu, cu tot ceea ce se ascunde îndărătul, ei. Nu capătă suficientă reprezentare lumea înnoitoare a satului, forţa socială oare izbîndeşte «n ilupta împotriva unor oameni ca Stancu Văratecu şi ai săi. Dacă în „Citadela sfărt-mată" suflul vieţii noi de afară... capătă întrupare în personaje mai pregnante ca bătrîna savantă, sau chiar învăţătoarea Caterina, în „Poarta" acest suflu e slab, firav.   Tînărul   Gheorghe,   îndrăgostit de
154
Leana, fiica cea mică a lui Stancu şi singura cu sufletul neatins de morbul posesiunii, pare să reprezinte unica forţă care va face să se prăbuşească simbolul „porţii". Dar el însuşi cade o vreme în capcana pe care i-o întinde chiaburul şi reeditează — e adevărat pentru scurt timp — povestea lui Vasile — soţul Gherghinei. Gheorghe este o prezenţă cam ştearsă, eroului îi lipseşte forţa necesară, fermitatea pentru a deveni un reprezentant al lumii noi. Calitatea de utemist cu care 1-a învestit autorul, apare mai mult formală, fiindcă, deşi prevenit de Vasile, Gheorghe cade el însuşi pradă soartei înjositoare de argat neplătit în gospodăria socrului său. După o lună de trai sub acelaşi acoperiş cu Stancu, avînd suficient timp să-1 cunoască pe acesta, să-i bănuie măcar intenţiile, Gheorghe rămîne la un punct de vedere naiv : el îşi exprimă către Leana nădejdea că va reuşi totuşi să-1 transforme pe Stancu. Ceea ice părea isă. formeze substanţa părerilor personale (de o naivitate condamnabilă !) ale ilui Gheorghe, este înfăţişat la un moment dat ca identificîndu-se cu opinia publică ia celor mai înaintaţi şi clar-văzătoni oameni din sat, pe care Gheorghe îi denumeşte vag „tovarăşii". Adevărul e că această opinie publică se simte prea puţin acţionind asupra conştiinţei personajelor piesei lui Evenac.
Circumscrisă aproape exclusiv la lumea meschină a lui Stancu, a cărei fizionomie o înfierează cu reală forţă satirică, piesa lui Paul Everac suferă, de pe urma unei optici unilaterale. Acest neajuns se reflectă şi asupra conflictului piesei, care e mai muh unul intern, închis. Scriitorul n-a reuşit să
cuprindă, într-o viziune largă, întreaga problematică socială a satului, aşa cum se prezintă ea astăzi, şi să evidenţieze tăria forţelor noului, care luptă să schimbe făgaşul vieţii de pînă acum a ţărănimii muncitoare.
Prin „Moromeţii", roman psihologic avînd în centru un erou ţăran, s-a răsturnat ideea greşită a reducţiei psihologice a ţăranului. Urmărirea atentă şi nuanţată a psihologiei mijlocaşului, în perioada dintre cele două războaie mondiale, lupta care se dă în sufletul şi în conştiinţa sa pentru a se menţine ca mic proprietar, risipa de raţionamente şi strădania aflării unor mijloace care să-1 salveze de criza inevitabilă a economiei capitaliste, a constituit o puternică replică dată acestei teorii simplificatoare.
Piesa lui Everac continuă această cale a dezvăluirii unui univers sufletesc contestat. Autorul a urmărit cu atenţie necruţătoare mişcările psihologice ale personajelor, nuan-ţînd, apăsînd asupra caracterului social al acestora.
Prin satira demascatoare cu care este urmărită dezmembrarea familiei chiaburului, autorul a prins în obiectiv nu numai anacronismul unei psihologii sociale, bazată pe. interesele înguste ale proprietăţii private şi ale exploatării nemiloase, dar a arătat în acelaşi timp pericolul pe care-1 mai reprezintă aceasta în lumea satelor.
Inevitabila dărîmare a „porţii" lui Văratecu simbolizează calea firească pe oare merge azi ţărănimea muncitoare din ţara noastră. Prin acest mesaj, ca şi prin forţa satirică ce răzbate din replicile piesei, lucrarea lui P. Everac aduce o reală contribuţie la îmbogăţirea tinerei noastre dramaturgii.
155
LA ÎNCEPUT AU FOST CÎTEVA NUME../)
VERONICA PORUMBACU
a început ,au fost cîteva nume.. Magda Isanos, cu steaua atît de timpuriu căzătoare; Louise Labbe, cu sonetul lacrimilor de foc ; mexicana Soră Juana de la Cruz, cu revelaţia refrenelor ei de dragoste şi Lesea Ucrainca, ce-şi striga în măcinarea disperată a trupului, speranţa în viaţă... Nume izolate, flăcări în cele patru vînturi, la a căror lumină mă cunoşteam mai bine eu însămi. Aşa am pornit la drum : în căutarea mea în ceilalţi oameni, în celelalte femei care-au trăit ca şi mine iluzii şi dezamăgiri, griji şi bucurii, înfrîngeri şi victorii, dar care au ştiut să lumineze mistuindu-se.
La început, mă gîndeam să adun într-o plachetă numai versurile cîtorva poete. Dar o dată dezlegată corabia de ţărm, nici un port nu-mi mai era neprieten, nici un cap de continent prea îndepărtat. Copacii de la antipozi sînt ei înşişi uniţi prin miezul pămîntului, cu atît mai mult inimile oamenilor! In primii ani, culegeam în cale ceea ce întîlneam întîmplător. Mi se părea că străbat apele globului doar pentru a mă regăsi. Apoi am luat în mînă cîrma corăbiei, am bătut la porţi de cetăţi şi la simple porţi ţărăneşti, am poftit zeci de femei să se îmbarce pentru marea călătorie...
II
„Timpul cel fraged al iubirii"
(Schiller);
Istoria ni s-a schimbat prin vreme, mai încet ca pentru purtătorii de arme şi pentru primii eroi ai vieţii de for. Existenţa lor, fie că erau tineri îndrăgostiţi ori pater familias, se desfăşura înfinit mai mult decît a noastră, în afara zidurilor, casei, era mai agitată, mai preocupată de o mie şi una de alte ambiţii care nu ne priveau,
* Cuvînt înainte la o culegere de poezii din lirica germană universală, pe care o pregăteşte autoarea (fragment).
care le umbreau faţa la întoarcere şi îi împiedicau să guste bucuriile simple. Dacă bărbaţii (după epoca matriarhatului ale cărei urme nu le-am aflat în poezie) au fost secole de-a rîndul mai curînd oameni publici, femeile au trăit secole de-a rîndul în funcţie de iubiţi, de soţi, de stăpîni ; în funcţie de forţa lor materială, în primul rînd ; în funcţie de oscilaţiile lor sufleteşti, prin derivaţie. Femeile, dependente de arta de a agonisi a soţilor, erau
156
totuşi inima casei, a căminului. Dar nu virtuţile domestice au tost sîmburele de foc al primelor versuri feminine. Virtuţile veneau deobicei după ce flacăra pasiunilor se potolea, se aşeza, se consolida. Iubirea însă a fost şi este una din coardele fundamentale ale liricii feminine. Atîta vreme, atîţi oameni de litere au susţinut că femeia nu poate fi şi nu trebuie să fie decît muză, şi nu ea însăşi poetă a dragostei ; că versurile celor mai înfocate pasiuni au fost cele ale bărbaţilor şi nicidecum ale iubitelor ! Găsim, în aceste argumente, străvechea şi depăşita „axiomă" masculină ; dar ce poet antic a întrecut-o pe Sappho ? Iar Louise Labbe mu se apropie, prin intuirea contradicţiilor pasiunii, de Franţois Villon ?
Trăiesc şi mor; mă mistui şi mă-nnec. In foc arzind, sînt totuşi cum e ghiaţa. Uşoară mult, dar şi prea grea mi-i viaţa. Dureri şi-n bucurie mă petrec
şi nu se reclamă, prin frenezia senzaţiilor de la Tibuîl?
Sărută-mă o dată şi-inc-o dată. Vreau un sărut să-l gust nestăpînit. Vreau încă un sărut de-ndrăgostit, şi patru-ţi dau în schimb, înfierbîntată...
Iar neliniştile Gasparei Stampa şi totuşi neputinţa de a trăi fără ele, nu fac din femeia care a respirat aerul petrarchian, o poetă renascentistă ?
Dar ce să fac ? Să ard mereu, mi-e scris,
de vreme ce mă las uşor să trec
din foc în foc, şi dintr-un rău într-altul.
O dată cu dezlegarea pasiunilor umane, o dată cu aerul mai liber al Renaşterii şi al secolelor următoare, iubirea face ravagii şi în mînăstiri. Abelard şi Heloisa au fost preludiul dramelor din secolele Renaşterii. In veacul XVII, romanul liric în şapte scrisori al portughezei Mariana Al-coforado a rămas singurul mesaj în „sticlă", al unei vieţi naufragiate. Sora Juana de la Cruz, tînăra călugăriţă mexicană, îndrăgostită de dragoste ca şi de ştiinţă, îmbracă la începutul aceluiaşi secol veşminte băieţeşti ca să poată urma universitatea. Iar în asprele straie monahale crede numai în ceea ce poate cunoaşte şi trăieşte euforii de senzaţii :
Verde-ncîntare-a zilelor umane, nădejdi nebune, frenezii de aur...
III
Florile dragostei în Orient
Cîntece de dragoste la antipod ? Cîte împrejurări neînsemnate declanşează- în Orientul îndepărtat, mecanismul tragic al aşteptărilor zadarnice, al speranţelor şi dezamăgirilor ? Dacă situaţia femeii în Europa sau în America nou descoperită de conquistadori, era dependentă de cea ma mică oscilaţie a bărbatului, cu cît ma: profundă, mai totală, era dependenţa ş supunerea în Răsăritul poligam prin legiferare ! Am parcurs antologii de lirică erotică japoneză şi chineză. Şi m-a izbit un lucru. Multe mărturisiri de iubire fe-
minină, multe şoapte în forma clasică, scurtă, scrise la persoana I-a, am descoperit — în adnotaţiile biografice despre autorii lor — că aparţin bărbaţilor! Ce explicaţie să caut pentru acest fenomen frecvent în Extremul Răsărit, şi fără corespondenţă în Europa ? Din motive de „educaţie sentimentală" vor fi compus orientalii nenumărate declaraţii de amor, susurate la urechile gheişelor? Din plăcerea de a le auzi rostite? Nu ştiu... Fireşte că au existat şi poete ale iubirii, în ciuda monopolului masculin.  Dar în sta-
157
rea de cumplită inferioritate, în faţa barajului nesfîrşit de oprelişti, cîte femei au îndrăznit în Asia veche să-şi ofere publicului, versurile, sub propriul lor nume ? Şi azi, secţia de folclor şi literatură clasică a Uniunii Scriitorilor Coreeni mai caută să recunoască printre poeziile anonime, lansate în secolul trecut (nu cu veacuri în urmă !). versurile celei mai mari .poete a ţării dimineţelor liniştite Han-Gin-L. In adevăr, caracteristice în special pentru Extremul Orient nipon, sînt efuziunile sentimentale ale gheişelor, vîndute de mici, de părinţi prea săraci să le crească, „instituţiilor" recunoscute oficial ; aici urmau o adevărată şcoală de cultură generală, muzică şi conversaţie literară, pe lîngă atît de temeinic studiata ars amatoria.
„Citită cocoşul.
Ah, sunetele clopotului
cum mă mişcă! In cămara mea în care dorm singură, mo. doare trupul s-aştept, s-aştept mereu dragostea !"
Şi ea a adormit cu braţul drept pernă...
Un ţipăt singuratec: Cucu!
„Ah I şi pasărea îşi bate joc de mine!"
Dealtfel condiţia umană a femeii o rezumă teribil prin simplitatea sugestiei, poezia de patru versuri :
Florile se deschid — alunei le priveşti — atunci se ofilesc — atunci...
Şi în China, unde linia e sugestia formei, umbra discretă, sugestia durerii, zîm-betul, sugestia euforiei — tragica trăire a femeii numai în funcţie de graţia sau disgraţia bărbatului a fost o realitate. Pen Jen Iu scrie la pierderea dragostei iubitului ei un cîntec de jale vestit:
Am sfîşiat mătasea ţinutului Tsi,
albă şi pură ca bruma şi zăpada.
Am tăiat-o să-mi fac din ea evantai —
un evantai rotund cum e luna.
E-aproape de tine sau în mîneca ta,
din mişcarea-i se naşte-adierea.
Dar se teme de toamnă, de vîntul cel rece
care-alungă vara.
Atunci, părăsit într-un sipet afund, evantaiul va pierde favoarea stăpînului.
Rare sînt, în lirica feminină asiatică a veacurilor trecute, reflexele sociale. O prozatoare japoneză, Murasaki Sikibu, scrie un roman clasic de moravuri prin anul 1000. O poetă vietnameză Ho-Xuan-Hong, satirizează în sec. XVIII poligamia ; alta, Doan-Thi-Diem, face prima mare pledoarie pentru pace a poporului, — dar în genere, conştinţia femeii nu se trezise încă în Orient...
IV
La hotarul unei alte epoci
In Occident, Renaşterea sărută femeia pe frunte, ca pe domniţa adormită, şi ea irupe, scrie, strigă ceea ce simte. Margareta de Navarra, de exemplu, bunica lui Henric al IV-lea, duce o viaţă frivolă în timpul primei căsătorii pe care o reflectă în povestirile â la Boccaccio, din „Heptameronul" ei. Dar şi în această vreme de intensă trăire şi afirmare a sentimentelor, ataşamentul femeii faţă de băr-
bat — dus pînă la anihilarea propriei vieţi -- e încă  frecvent. Curtezana veneţiană Veronica Franco nu se simte trăind decît prin prezenţa iubitului : „Viaţa fără tine-i crudă moarte".
Chiar peste două veacuri, în Germania lui Goethe, Bettina von Arnim — „afinitatea electivă" a titanului din Weimar — vedea graniţa lumii oprindu-se la acoperişul casei poetului:
158
De pe colină lumea în juru-mi o privesc! Şi de-aş plitea zări chiar paradisul, tot valea ta în veci mi-ar umple visul, căci casa ta pe care olanele lucesc, ea singură-i hotarul meu firesc.
Spuneam că sentimentele domestice, mai puţin cîntate şi de bărbaţi, sînt tot atît de'rare la femei. Perechea ideală Robert Browning-Elisabeth Barrett, nu are în registrul tematic multe ode ale căminului. Ea, bolnavă în Portugalia ; el, pendulînd între pămîntul natal şi soţia pe care o vindecă prin dragoste, îşi scriu mereu unul altuia. Sonetele portugheze ale Eli-slabethei Barrett sînt o cîntare în absenţă, o evocare a fiecărei nuanţe, a fiecărei clipe de mare tensiune amoroasă. Curajoasă în puritana eră victoriană, dar mai spiritualizată prin temperament şi poate şi prin boală, decît dezlănţuita Louise ..Labbe, Elisabeth Barrett închină toate, sonetele unei singure, mari pasiuni :
Mi-era inima grea, iubite, ştii?
de ani şi ani, pîn-te-am văzut la faţă.
Nu: n-a putut nici Domnul ridica deasupra lumii, inima mea grea. Tu ai cules-o, ca să-mi cadă-n mărea din tine, după cum. cad lucrurile grele; şi-asupră-i, marea umple depărtarea între ursita rea şi între stele.
Ceea ce simte de altfel şi elegiaca Mar-celine Desbordes-Valmore :
O, nume drag, oracol al sorţii mele eşti. Tu ce mi-ai dat viaţa, de mult, la început, pe buze-mi vei depune şi ultimul sărut.
Bucuria iubirii, plenitudinea ei, o curta, şi o vor cînta totdeauna oamenii. Ce frumoasă şi calmă în bucuria culorilor, e „Dimineaţa bucuriei fără motiv" a uru-guayenei Juana de Ibarburu, ce plină de sensuri „Oda Dragostei" de ceha Jarmila Urbankova, ce melodioasă dăruire totală a romanticei grece Mir tio tisa :
Te iubesc. Ce pot spune mai adînc să se-adune, şi mai simplu pe lume, mai mare ?
V
Iluzii şi deziluzii
Se poate oare vorbi de poezia dragostei, fără a pomeni de aceea a dezamăgirii ?
Această poezie e mai puţin- vastă decît a euforiei amorului, dar, în timp ce poeţii deziluzionaţi îşi clamează public nefericirea, dispreţul, injuria, cu o impudoare explicabilă (lirismul ruşinat e o contradicţie în esenţă), — femeia are, în ciuda aparenţelor, o mai mare discreţie în strigarea durerii. Citiţi 'de exemplu tristeţea filtrată în culori, în poezia „Izgonita", de germana Else Lasker Schiiler, jelania „Părăsitei" de Gabriela Mistral, infringers amărăciunii, de Krista Bendova (Slovacia) sau sonetul belgienei Andree Soden-kamp, drama condensată a despărţirii şi revenirii, — intitulată „întoarcerea iui Ulysse"i . . ' y-'.
5-a reîntors Ulysse, dar aducînd cu el parfumul fiecărei femei şi vînt ce bate. si linişte   vrea-n patul   unde  'să-şi   afle-astfel
uşoara legănare a bărcii azi legate. Dar Penelopa arsă de dorul goliciunii, al lebedei unice, — cu orice zi mal greu — , ea ce-şi sluţea credinţa-nşelînd doar ochii
lumii,
gemu între săruturi cu gust bătrin şi rău-Şi cunoscu femeia durerea fără margeni, plîngînd iubitul tînăr ce va răuiîne-aşa. Ce-i pasă ei de steagul căzut de pe catarge '?
Mai cald e mortul tînăr ce-n braţe-l legăna...
Deziluzii în flacăra dragostei sînt fireşti. In viaţa domestică, ele devin pentru
159
femeie, aproape inerente. Bolnava de ftizie Lesea Ucrainea, care-şi consuma în versuri setea de viaţă, ne-a lăsat un poem clasic : „Umbra uitată". E vorba de soţia lui Dante, de femeia al cărei nume nu 1-a păstrat istoria, de „umbra" care 1-a însoţit pe poet în surghiun, pentru a lăsa în plina lumină a poeziei chipul Beatri-cei, zărit de puţine ori dar nemurit în Divina Comedie!
Se poate spune că emanciparea femeii sau cîştigarea de drepturi egale o scuteşte de dezamăgiri ? Iubirea depinde de a-tîtea ponderabile şi imponderabile, încît chiar dacă primele pot găsi o rezolvare, ultimele nu se pot aboli mecanic. „Varia"
Margaretei Agaşina — o tînără poetă sovietică, —• e de fapt un roman în miniatură. Soţul plecat se întoarce după ani acasă, nu ca ostaş biruitor, ci părăsindu-şi a doua nevastă. Totul pare să-şi fi reluat vechiul mers : ciorapii i se ţes, copiii îl înconjoară ca mai înainte, ţigările şi le găseşte pregătite sub pernă, musafirii se adună cu armonica ; însă dedesubtul vieţii reintrate în făgaşul normal, se simte apa subterană a amărăciunii de nevindecat ; soţului i se pare că :
„Vezi, Văriuşa ? Sînt toate bune. îmi eşti în sînge. Calm, obişnuit". Dar Varia nimic nu îi va spune că dragostea, in casă, a murit...
împlinire,
^) altă coardă fundamentală a liricii feminine e maternitatea. Traversînd ecourile în timp, ale acestor cîntece, s-ar putea spune că, dincolo de producţiile populare în car?, numele primei poete s-a pierdut în anonimat, poezia maternităţii e relativ modernă, faţă de vechimea sentimentului.
Nu ştiu cărei cauze se datoreşte, dar nici un rîmd al poetelor din cinquecento şi următoarele, nu sînt închinate copilului ! Şi aceasta, într-o vreme în care canoanele picturii concepeau frumuseţea feminină numai cu pîntecul rotund, purtător de rod !
In lirica feminină, poezia maternităţii apare în sec. XIX, dezvoltîndu-se în veacul nostru. E comună atît femeilor care au avut copii şi i-au crescut cu trudă, cît şi acelora care, rîvnind o viaţă întreagă la binecuvîntarea maternităţii, şi-au sublimat dorinţa organică firească, vecină cu suferinţa, în excepţionale accente lirice. Şi, oricît ar părea de paradoxal, versurile despre proprii copii ai Marcelinei Desbor-des-Valmore, sînt mai palide decît ale Qa-brielei Mistral care leagănă în poale un prunc mexican, cu pasiunea tragică a aspiraţiei neîmplinite:
maternitate
El pe genunchii mei îmi pare Săgeată ce-a căzut din arc ; şi îl ascut ca pe-o săgeată, tot legănîndu-l şl cîntlndu-i
iar versurile nordicei Edith Sodergran, îşi merită realmente titlul de „Madonă nocturnă" :
Cînd pe cer treceau întunecatele falduri,
o mamă veghea şi dormea un copil.
Şi-o voce de înger cînta în liniştea nopţii,
lauda lumilor toate.
Şi tînăra mamă auzea ca un ecou
adine în sufletul el, tăcuta laudă-a nopţii
O, cum creşteau dimensiunile lumii,
în timp ce dormea copilul l
Fireşte că există şi accente ale plenitudinii materne, la orice paralelă şi pe orice meridian : poeta uruguayană, Myrtha Gandolfo, scrie ciclul delicat al „celor nouă lune" ; indiana Maitraye Devi îşi vede rostul existenţei în zămislire ; maghiara Kafka Margit urmăreşte cu emoţie primii paşi ai fiului ; finlandeza Katri Vala sugerează trecerea lui la adolescenţă
160
şi la bărbăţie ; armeanca Silva Kapuiikian leagă bucuria prezenţei copilului de me lancolia absenţei tatălui ; Nevena Ştefa-nova are un, ciclu întreg de sonete dedicate fiului ce se va naşte ; sovietica Ade-lina Adalis scrie o mică „Dialectică pentru fiu", iar Vera Inber îşi cîntă şi copiii şi nepoţii, şi vede, după încetarea războiului pentru apărarea patriei, frumuseţea femeii în această ipostază maternă. Cît despre Magda Isanos, ea a atins cele mai delicate şi în acelaşi timp profetice accente în „Testament pentru fata mea".
...Copila mea, vino pe creştetul munţilor,
coroniţă, cunună,
să te-ncredinţez viitorului
în timp ce la Maria Banuş, maternitatea capătă dimensiuni cosmice :
In braţele mele am legănat Pămîntul cu cerul şl norii, Pămîntul cu ţipătul nemîngîiat, Şi calea lactee şi zorii. Copiii pămîntului i-am legănat, întorşi de la munci şi osînde, Şi duhul răscoalelor l-am alăptat, In braţele-mi aspre şi blînde.
VII
Insinguratele
I rebuie oare să ignorăm poetele a căror operă fără un limpede mesaj social, face lotuşi parte din tezaurul poeziei moderne ? Eu cred că nu. Prezenţa unei Emily Dickinson confirmă, dacă vreţi, condiţiile duse la paroxism ale femeii la sfîrşitul secolului trecut, şi căutarea unui sens în viaţă, în aceste condiţii. Biografia însăşi a ciudatei poete americane e semnificativă. Claustrată de părinţi în micul lor domeniu, fata speriată de lume îşi strigă spaima de restul societăţii. Şi totuşi între aceste ziduri izolante, viaţa îşi caută albie, afirmarea ei izbucneşte din cînd în cînd sub forma visului:
Să faci o poiană, ţi-ajunge-un trifoi
şi-o albină.
O albină, un trifoi,
o visare apoi.
Dar ajunge şi-o simplă visare de-s albine puţine.
Iar sentimentul cumplitei singurătăţi a uruguayanei Maria Eugenia Vaz Ferreira, îşi are o explicaţie : la începutul secolului nostru într-o ţară abia în dezvoltare, cu prăpastia inegalităţii de drepturi între sexe, ea era prima femeie care muncea, scria, trăia ca o egală a bărbatului... Neînţeleasă în vremea ei, singurateca îşi clama drama izolăriii, într-o lume a junglei în care pu teai doar „muri ori ucide".
Suflete-al meu,
ce revii la vechiul lăcaş
cu năvodul uscat şi gol
de la marginea mării,
cu năvodul uscat şi gol,
ce n-ai îndrăznit să-l arunci.
Intre nisipuri şi val nu poţi alege pe mal decît a muri ori a ucide...
VIII
Alfe orizonturi
Da
'ar nici despre dragoste nici despre sentimentul matern în poezia contemporană, nici despre singurătate şi solidaritate, nu se poate vorbi la fel de simplu ca în lirica veacurilor trecute. Şi nu numai fi-
indcă apropierea obligă la perceperea tuturor deosebirilor, nuanţelor şi complicaţiilor ! Ci pentru că încă din secolul trecut, dar mai ales în veacul nostru, al Ma-rei Revoluţii   Socialiste,   condiţia femeii
Îl — Viaţa Romiinească Nr. 3
s-a schimbat fundamental. Intrată în viaţa de for, descătuşată de umilele obligaţii domestice, devenită egala şi emula bărbatului, — altfel trăieşte şi altfel cîntă femeia zilelor noastre. Ea trăieşte, munceşte, împarte preocupările bărbatului ; de unde şi umplerea prăpastiei între „temele feminine" şi tematica „generală" ! Ieşită din gineceu, femeia simte, pe lîngă grija căminului, şi o solidaritate de un cu totul alt ordin decît cel elementar familial. Problemele se înmulţesc, atitudinile devin mai complexe. Emily Bronte, de exemplu, fără să fie înrolată în vreo mişcare progresistă, ba chiar cu accente mistice în versuri, ia totuşi în poezia „Bătrînul stoic" atitudine împotriva lumii care se bizuie pe avere. Iar legătura elementară cu omenirea devine, atunci cînd poetele se află aproape de mişcarea muncitorească sau pe baricade, o solidaritate conştientă. Ada Negri —- o vreme — în Italia secolului trecut ; Louise Michel, comunarda exilată ani lungi în Guyana franceză ; Marceline Desbordes-Valmore, cu al ei bocet de durere în faţa morţilor Comunei ; Ciu Tsin, poeta chineză decapitată la insurecţia din 1907; armeanca Şuşanie Kurghinian, cîntăreaţa mişcării revoluţionare din 1905 ; Iosano Akiko, japoneza care-i scria fratelui înrolat la Port-Arthur un patetic apel, antirăzboinic ; Elena Farago^ care stigmatiza represiunea răscoalei ţărăneşti, — ■sînt cîteva din numele poetelor în ale căror versuri se aud ecourile luptelor sociale ale vremii.
Marea Revoluţie Socialistă nu a cunoscut un Maiakovski feminin. Ca prozatoare, Lidia Seifulina se numără printre cronicarii acelor vremi. Dar poete ale Revoluţiei au fost mai puţine. De ce? Nu oare fiindcă acest cutremur, care a zguduit temeliile lumii vechi găsea femeia în condiţii cu mult prea grele, care şi ele se cereau schimbate fundamental ? Sau fiindcă, în vîrtejul fără precedent al anilor eroici, cînd femeia trebuia să ia în mină puşca, să panseze răniţii, să crească copiii în plină foamete, să fie iubită între două   lupte,   .a   fost necesară o scurgere
de vreme, pentru ca ea să se regăsească .pe sine ? Iar dintre poetele care începuseră a publica, unele, aparţin-înd încă burgheziei, nu împărtăşeau încă o concepţie nouă, dinamică, a lumii, astfel că nici volumele lor, apărute în jurul anilor 1920—1921 nu puteau surprinde adevărata amploare a propriei lor istorii.
Există însă ecouri delicate ale Revoluţiei în lirica sovietică, ce merită remarcate. Elisabeta Polonscaia, medic activ decenii de-a rîndul, a trăit vremea aspră şi eroică a Revoluţiei, în care o surcea sau o coajă de pîine erau mai scumpe ca aurul. In anii consolidării statului socialist, poeta vrea să păstreze în memorie tocmai valoarea acelor „prieteni necuvîntă-tori". '
...Şi nepoţica îşi va rîde-odată, cu capul dat pe spate, de bunica măruntă, care încă mai ascunde cu grijă, grav, cu mîna ei zbîrcită, o coajă, doar, de pîine..."
Şi în celelalte ţări au existat poete în versurile cărora s-a simţit suflul Marei Revoluţii, în timpul Comunei maghiare din 1919, Varnai Zseni a lansat vestita scrisoare către îiul înrolat în armata de represiune :
Tu carne eşti din carnea mea, de-un sînge; poţi împotrivă-mi mîna 's-o ridici, cînd plîng în faţa ta şi strig: Nu trage, nu, fiul meu, căci sînt şi eu aici ? !
Intre cele două războaie mondiale, nume remarcabile de femei au înscris în paginile de aur ale lumii versuri în care se reflectă atmosfera apăsătoare a ţărilor încă nelibere. In Finlanda, Karin Aim sugerează sobru apăsarea mahalalei sărace, care :
visează vise de sărbătoare, de inimă bună; visează o fericire ce nu mai vine.
Iar în depărtata Argentina, Alfonsina S torni a notat în cîteva rînduri „geo-metrizarea" sufletului în lumea zgîrie-no-■rilor.
162
Dar femeia începe să simtă într-însa o altă .forţă, de nestăvilit .asemenea elementelor naturii; e solidaritatea elementară cu umanitatea, care străbate toate versurile Gabrielei Mistral:
îmi vin în minte gesturi omeneşti şi toate-mi dădeau să beau apă...
sau sentimentul lui Karin Boje care obsedată ca orice nordică de soare, cîntă „pe violoncelul profund al nopţii", melodii ce ajung la „inima lumii, orbitor de albă" !...
Iar Sibilla Aleramo, asemenea profete-lor antice, simte apăsînd asupra ei torturile lumii :
In inima mea,
tortura, ah, întreaga tortură îndurată de lume,
geme ca mine, mă conjură s-o mîntui în
cuvint.
Pentru ca tot ea să exclame, la ivirea Aurorei, a socialismului :
O, inima mea, nu mai trebuie să gemi să ai credinţă, doar vezi: Aurora e munca de azi I
In ce priveşte poezia muncii în literatura feminină, trebuie făcută o precizare: dacă .lirica erotică începe cu Sappho iar celebrarea maternităţii are şi ea o relativă vechime, poezia muncii, în adevăratul înţeles al cuvîntului, nu s-a putut naşte decît după eliberarea femeii, după stingerea umilinţei. Una din cele mai ingenioase poezii ale Ninei Gassian, face parte din ciclul „Muzeu! antichităţilor". Intr-un asemenea viitor muzeu, poeta zăreşte, printre coroane regale şi gîrbace, şi o ciudată arătare, simbol al timpurilor apuse: umilinţa.
Nu ştiu cum să te-ating să nu te sperii, tremurătoare maică a durerii ?
E umilinţa care a apăsat spinările tuturor, dar mai ales a femeilor, e umilinţa care le-a marcat toată viaţa, dar mai ales munca. Numai cînd umilinţa a început să treacă, real, şi din conştiinţa oamenilor în muzeul anacronismelor, s-a putut deschide această nouă floare lirică — poezia muncii !
IX
încercarea suprema
Adevărata, marea şi profunda solidaritate ne-a fost dat s-o simţim la marile încercări. Şi din toate încercările noastre, cea mai grea a fost fără îndoială ultimul război mondial. Atunci am fost forţate să reexaminăm valorile, să trăim altfel şi dragostea şi maternitatea şi răspunderea pentru soarta omenirii, să fim noi înşine şi în manta soldăţească şi sub vălul de văduvă, şi în uzinele dindărătul frontului, în Ural, şi în maquis, şi în adăposturi, sub bombe, şi printre gratiile închisorilor. Războiul a prăvălit peste firava noastră făptură o avalanşă de greutăţi uriaşe, pe care nu se poate spune că nu le-am prevăzut.
Dar o dată dezlănţuită tragedia, femeile au ştiut s-o trăiască sobre şi demne, !u-
înd pe umerii lor poveri neobişnuit de mari, trecînd prin chinuri comparabile uneori cu infernul lui Dante. „Meridianul de la Pulkovo", poemul de largă respiraţie al Verei Inber, e semnificativ în acest sens. L-am ales între toate, pentru că apărarea Leningradului asediat e unică în istorie : chinul foamei, al lipsei de apă, de lemne, bombardamentele fără încetare, înfruntate de femeile sovietice cu o vitejie dezarmantă tocmai prin simplitatea lor fac din poem un adevărat mesaj al noului umanism socialist
Războiul înseamnă morţi, pierderi ireparabile. In acest sens, atitudinea în faţa lor e semnificativă.
Simplu şi grav e sentimentul Olgăi Ber-gholţ în poemul scris „In memoria apă-
11
163
rătorilor", faţă de eroul de al cărui sfîr-şit nu ştiu încă cei de acasă şi care
...e-acum al Patriei de-a pururi şi numai ţara azi e Ungă el.
Ca monument liric în memoria adolescentei căzută în lupta de partizani, ră-mîne „Zoia" Margaretei Aligher, iar ca filigrane ale sentimentului mijit în vremea războiului, aş cita fără îndoială poeziile Iuliei Drunina, o poetă relativ tî-nără, coborîtă de pe băncile şcolii, ca voluntară, de-a dreptul în tranşee. Primul ei volum poartă chiar titlul „In manta soldăţească". Poeta care a văzut pierindu-i sub ochi prietene („Zinca"), n-a avut timp nici să trăiască, nici să viseze:
,,Nu ştiu nici unde-am învăţat să mîngîi dar — poate că pe drumuri de război...
Omenia se surpă sub fascism. Oamenii sînt tîrîţi în măceluri ucigaşe, fiara se trezeşte :
„De mult este cerul tărîmul ghimpat şi îngerii-s păsări de pradă ce poartă doar bombe în pliscuri. — şi bombele cad — şi oamenii înşişi se schimbă în hoardă sub ceru-ntre sîrme ghimpate
scrie vieneza Gertrude Rakovski, care a trăit războiul la nici măcar douăzeci de ani. încep pogromurile (ţineţi minte poezia Măriei Banuş?), deportările în lagărele morţii (vezi „Theresienstatt" sau „Două povestiri din iadul timpului nostru" de germana Angelika Kurwitz) ; vechile credinţe se năruie în faţa cruzimilor. In Polonia,,. Mieczyslawa Buczkowna, exclamă :
Am văzut cum cerul nepăsător
bătea din aripi speriate ; .
mureau îngerii.
Iar pe pămînt clocotea iadul.
In sunetul trompetelor drăceşti
ţumegau cuptoare
şi se înălţau în tărie pulberi umane. Iar cerul primea liniştit teribila jertfă. Şi totuşi, tot omului, i-am dăruit credinţa.
Da, femeile nu şi-au pierdut nici o clipă credinţa în om. Căci noi eram cele care, născîndu-1, luptam pentru omenia lui ; de aceea ne aflam în maquisurile Franţei, în mişcările ilegale din ţările cotropite, în revoltele antifasciste: „Atena-i bolnavă de moarte" scria Rita Bumi Papa:
De cîteva ori şi-a smuls de pe frunte bandajul şi-n febră mare-a bătut tobele revoltei
Şcolile s-au prefăcut în spitale ; Pe aceleaşi bănci sîngeră Grecia şi fetele de măritat   îşi   rup veşmintele
brodate
şi nevestele îşi rup cerceafurile, fetiţele îşi dăruie fundele din păr fiindcă nu sînt destule fese să oprească atîtea rîuri de sînge...
Morţii noştri în timpul războiului au fost fără număr. Şi atitudinea în faţa morţii face parte din însăşi concepţia noastră despre lume.
Noi sîntem, mai mult ca oricînd, eroii lirici ai versurilor Elisabetei Bagriana, al căror sens depăşeşte, firesc, viaţa femeii :
Au fost atîtea suflete-n seisme zidite-n temelii, cu singe cald, Ca podul nostru, peste cataclisme, să lege azi un mal de celălalt
Război
Războiul ne-a însemnat tragic destinul. Războiul ne-a dat sentimentul răspunderii pentru soarta copiilor şi a umanităţii. Să-.«iu. uităm: niciodată în lume, istoria
şi pace
nu cunoscuse bombele atomice, cuptoarele de la Auschwitz, lagărele de concentrare în care deţinuţii ieşeau adesea sub formă de săpun, sau de abajururi- din piele de
164
om. Nu, nu e nici o coincidenţă că zguduitorul film polonez „Ultima etapă" a avut oa regizor o femeie cu numărul de Lagăr tatuat pe braţ, nici că poeziile femeilor nipone împotriva războiului atomic (ca de exemplu Takeuci Tosie). cutremură ori ce conştiinţă omenească. După cum nu e de mirare că în versurile despre construcţia comunismului, ale poetelor sovietice, grija şi răspunderea pentru apărarea patriei şi a păcii sînt totdeauna prezente.
Şi iarăşi nu e întîmplător că versurile pentru pace ale Magdei Isanos sînt dintre cele mai vibrante ale lumii, nici că emoţionantul apel al Măriei Banuş către mamele de peste ocean „Ţie-ţi vorbesc, Americă" se citeşte azi în engleză ca şi în germană, în rusă ca şi în arabă.
Războiul trecut ne-a demonstrat dispariţia, în epoca noastră, a unui factor altă-, diată hotăritor: distanţa. Bombardiere engleze an făcut victime în ţara noastră; arme nucleare au trecut Pacificul fără multe dificultăţi. De aceea, răspunderea noastră pentru propriul cămin sau propria patrie a crescut la dimensiuni universale. E ceea ce încă în 1943, profetic, aproape, scria Magda Isanos :
între cele două cercuri polare e patria mea
Ecuatorul nu-i decît un drum care-o străbate, fără s-o despartă. Sub crucea Sudului, undeva pe hartă, oriunde e patria mea.
iar în 1957, italianca Biagia Martini a exprimat plastic acelaşi sentiment: „Cetatea mea e lumea".
Conştiinţa necesităţii luptei împotriva războiului ne-a făcut mai puternice, mai lucide. Epoca postbelică, în oare de 15 ani pacea însă nu s-a încheiat şi se deschide mereu altă rană pe trupul încă necicatrizat al globului, tema păcii este tema vieţii noastre însăşi.
Războiul nu se mai declară, — se continuă...
...Umbra veşnicei reînarmări acoperă cerul
...Nu mai putem muri mai mult —
strigă înăbuşit, austriaca Lngeb.org Bach-mann. Tocmai de aceea lupta pentru pace înseamnă, de fapt, lupta pentru viaţă. Sau, preoum spune R ena ta Vigano :
Pacea nu e doar un tratat
pe care-l semnează domni gravi la o masă.
Pacea e bicicleta copilului tău
ce-ai s-o cumperi la anul abia,
cînd îşi va lua un examen mai greu.
Pacea e logodnica şi logodnicul, prea tineri să-şi facă o familie, dar siguri că se vor lua mai tîrziu.
Pacea e condiţia unei vieţi dinamice şi complexe.
Problemele femeii libere egală cu bărbatul, doborînd orizontul îngust şi redus la zidurile casei nu sînt însă mai simple. Tinerii independenţi se căsătoresc repede, începînd nu o dată viaţa oa Da.phnis şi Chloe, nu şi-o termină totdeauna oa Philemon şi Baucis. Războiul le-a dat în general tinerilor sentimentul că trebuie să trăiască repede, cît pot de repede, iar pacea a continuat graba, — ca o compensaţie a anilor .frustraţi, prădaţi de bucurii.
Dar problemele femeii nu s-au redus după război :
Da, am învins. Bubuitul de tun a-ncetat. Ceru-ngrozit al rachetelor nu mai sântele. Fii, după severe şi lungi meserii de bărbat, înainte de toate, femeie
scrie Vera Inber.
Mai este posibil, ou adevărat, să redevenim după asemenea experienţe, în primul rînd, femei ?
Timpul pune omului necontenit probleme noi. Mişcarea feministă de la sfîrşitul secolului trecut şi începutul veacului nostru, critica mu o dată limitele vieţii familiale. Era adevărat însă că voia eliberarea de sub abuzul de putere a stăpînului gospodăriei şi -se ridica împotriva falsei morale burgheze. Azi, însă, sînt romane sovietice, care aduc în discuţie drama căminului destrămat, pentru fiecare soţ în parte, şi mai ales răspunderea amîndurora în faţa copiilor, căci în orice formă socială (după   depăşirea,   comunismului pri-
165
mitiv şi a matriarhatului) căminul rămîne forma cea mai adecvată pentru viaţa de toate zilele a oamenilor, pentru creşterea firească a 'Unmiaşilior. Şi vremea noastră atît de bogată în probleme, a dat femeii posibilitatea să te trăiască alături .de bărbat; a făcut din gospodina neştiutoare sau roaba înfricoşată, un camarad, i-a îmbogăţit însăşi viaţa familială. De aceea poate mai mult ca în orice altă epocă, merită dragoste şi stimă femeia care lucrează aliaturi şi oa egală a bărbatului, fără să-şi piardă feminitatea şi care, vrînd să şi-o păstreze, nu faoe totuşi din aceasta unica preocupare a vieţii. Da, în faţa noastră stă, ca model uman, femeea constructor al comunismului. Ea a isfărîmiat fianţuil suferinţelor trecute... Să citim, pentru reîmprospătarea memoriei doar dialogul ou frigurile al unei poete populare gruzine din sec. XVIII, Manana, care abia scăpată de chinuri, conjură boaita să m-o mai încerce: Arză-v-ar focul de friguri... Şapte luni, ca pe-o prăjină m-aţi secat şi scuturat... Nu sinteţi şi voi creştine ?... Frigurile — asemenea Eryniiilor antice —-o urmăresc fără scăpare : Spic firav, atita eşti... Neamurile nu te plîng Nici la friguri, nici la moarte. Te-om lega le-ş-fedeleş şi-apoi le-om culca în groapă ca pe-un şarpe, ca pe-un lup sugrumat...
Versurile cad ca o piatră îm iapă, stîrnind cercurile cumplitelor noastre amintiiri. Fără să uite aceste suferinţe seculare, — surori cu alte o mie şi una de amărăciuni, pricinuite de ultimul război, — femeea constructor al comunismului priveşte înainte. Ea îşi poartă pe umăr şi răspunderile şi noile probleme sufleteşti. Ea ştie să trăiască din plin, cu mîndrie şi demnitate. In faţa vieţii, ca şi înaintea morţii, e alta decît slaba şi neajutorata fiinţă de odinioară. Presimţită în versurile Hedwigei Laehmann :
De felu-mi blîndă,-n lacrimi izbucnesc, cu a femeii fire schimbătoare...
Ci e'în mine-o forţă, o nădejde,
De care-abia-mi dau seama uneori...
Dar ştiu : va creşte-un neam mai îndrăzneţ...
Şi inima ce-azi tremură de-o rază,
va ţine piept oricărui car blindat...
Această femeie devine o realitate în Uniunea Sovietică, şi ecoul ei poetic, ne-o apropie, ne-o face mai dragă, mai prietenă. O vedem în muncă, pe şantiere (Olga Berg-holţ), ţesînd ca din raze solare mătăsurile sudice (în poeme gruzine), o admirăm ca urmaşa mamei lui Gorki, ca pe o credincioasă fiică a Partidului, îi simţim durerea la pierderea soţului.
Nu bocet de văduvă mi-ai hărăzit. O soartă de foc
ce răstoarnă, alarme nocturne sunînd însutit, iubire
şi sunet de goarnă.
Mă vrei
precum tu m-ai iubit pe pămînt, şi firea-mi asemeni rămîne tot gata de drum
şi tot aşteptînd sărbătoare în orişice Mîine.
Sînt   versurile Margaretei Aligher, dar sînt  sentimentele   milioanelor   de femei, ce-şi trag forţa din pămîntul şi din epoca în  care se construieşte  comunismul. In această vreme în care jumătate din omenire închide paginile preistoriei, pentru a scrie cu litere de aur primele file de istorie autentic umană, aş săpa ca inscripţie versurile Adelinei Adalis : Fiul meu, deci, o povaţă : care-i preţul vieţii-nvaţă... Face, pentru-aşa vieaţă, capul uneori 'să^ţi dai...
Şi iată-ine ajunse aproape de capătul călătoriei noastre. Mi se pare că aceste „se-ilecţiuni din firica feminină" universală au în primul rînd un mesaj etic: e mesajul nostru, a\ femeilor lumii, oare trăim îndoit bucuriile şi durerile, oare ne-aim născut pentru dragoste şi o înveşnicim prin maternitate, care aducem în chinuri viaţa şi vrem să o ferim de moartea prematură, de războaie, de arme ucigaşe !
166
LA 5 ANI DE LA APARIŢIA .GAZETEI LITERARE"
Gazeta literară a împlinit cinci ani de apariţie. Drumul pe care l-a parcurs este marcat de străduinţa neostenită a colectivului redacţional de a contribui substanţial şl. tot mai activ la dezvoltarea necontenită a literaturii şi criticii noastre literare în spiritul îndrumărilor Partidului, la consolidarea ideologică marxist-lenlnistă a frontului literaturii noastre realist-socialiste, la afirmarea ascendentă a măestriei sale artistice.
Consemnăm cu o legitimă mîndrie succesele creaţiei noastre literare. Le consemnăm cu sentimentul recunoştinţei profunde faţă de Partidul nostru care călăuzeşte şl stimulează permanent pe scriitorii noştri de a fi mereu în miezul vieţii noi, de a-i înţelege sensul şi tendinţele de dezvoltare, de a zugrăvi oamenii care o făuresc.
Gazeta literară şi-a cîştigat merite militînd cu perseverenţă pentru orientarea literaturii noastre spre problematica, centrală a construcţiei socialiste, spre întruchiparea în imagini de mare forţă emoţională a vieţii şi luptei oamenilor muncii din ţara noastră, a noilor relaţii ce se dezvoltă în societatea noastră. Fenomenul literar concret — ''omanul, volumul de poezii, povestiri sau reportaje apărute în rafturile librăriilor — şi-a găsit în coloanele revistei reflectarea din ce în ce mai promptă, exegeza şi aprecierea animate deopotrivă de grija pentru promovarea literaturii noi, realist-socialiste ca şi de o exigenţă ideologică şi artistică mereu sporită. Ea a dat totodată riposta cuvenită manifestărilor izolate de apolitism şi evazionism, sterile şi dăunătoare, presiunilor ideologiei streine, luînd poziţie împotriva calomniatorilor revizionişti ai literaturii realist-socialiste, combătînd concepţiile estetice burgheze.
O contribuţie importantă la maturizarea continuă a literaturii noastre noi, la creşterea conştiinţei partinice a scriitorilor şl criticilor a fost adusă de confruntările de opinii în diferite probleme de creaţie. Discuţiile şl anchetele în jurul problemelor poeziei, ale reportajului literar, ale funcţiilor criticii, ciclul „Partidul şi creaţia mea" organizate de Gazeta literară, se înscriu printre iniţiativele pline de interes ale revistei. Ele se cer insă continuate şi dezvoltate la o înaltă ţinută principială şi teoretică, abordîndu-se cu curaj problemele concrete ale dezvoltării literaturii noastre actuale.
Folosind o gamă variată de genuri literare şi publicistice — schiţa, reportajul, poezia, articolul şl foiletonul — Gazeta literară este mereu prezentă. în lupta pe care o duce poporul nostru în construcţia economiei şi culturii socialiste, în lupta pentru pace, e o tribună de pe care îşi rostesc cuvîntul prestigios ca activişti ai vieţii obşteşti reprezentanţii tuturor generaţiilor de scriitori, care constituie frontul nostru literar. E un front puternic, la consolidarea căruia Gazeta literară şi-a dat aportul prin sprijinirea şi promovarea unui numeros detaşament de talente tinere.
Literatura noastră se află în faţa unor sarcini a căror însemnătate este determinată de uriaşa amploare a efortului constructiv pe care-l desfăşoară întregul popor. Ele dau şl imaginea, răspunderilor ce stau în faţa întregii prese literare din ţara noastră. Succesele pe care le-am obţinut In ultimii ani, şi printre care acelea ale Gazetei literare se situiază la un loc de cinste, sînt un îndemn puternic de a servi cu mai multă combativitate partinică, competenţă şi elan cauza dezvoltării literaturii noastre realist-socialiste, din ce în ce mal profund legată de interesele poporului, de munca sa eroică pentru înfăptuirea socialismului.
Intru îndeplinirea rodnică a misiunii nobile pe care ne-a încredinţat-o partidul nostru, urăm Gazetei literare noi succese şi spor la muncă!
VIAŢA ROM.INEASCA
167
AL. VLAHUŢĂ Şl POŞTA REDACŢIE! — note de istorie literară —
^| ei care l-au cunoscut pe Vlahuţă şi-1 amintesc ca pe un om bun, de un altruism sincer, comunicativ şi entuziast. Cercetînd colecţia  revistei   „Viaţa" (II,  3, 1895) unde  Vlahuţă semnează „Corespondenţa",   am  descoperit o interesantă atitudine >a scriitorului faţă de începători. Se ştie că Vlahuţă a tost foarte atent cu scriitorii tineri, i-a publicat adesea, dar s-a comportat totuşi destul de exigent faţă de „încercările" lor. Unui corespondent ce semnează M. V. Vlahuţă îi răspunde :
„îi lipseşte farmecul sincerităţii. Poate o fi adevărat, dar nu-i verosimil şi-n artă ăsta-i adevărul".
Unuia ce semna Spanac : „E un pseudonim fatal".
Corespondentul C. M. cerea să fie încurajat. Vlahuţă îi răspunde:
„încurajarea nu e bine s-o cereţi niciodată. Ea face parte din lucrurile care se dau,, nu sie cer".
Lui./3. Prescură-Iaşi (II, 12, 7.V.1895) care-i trimisese un fel de amintiri îi recomandă pe Ion Creangă :
„Citiţi pe Ion Creangă. Jn admirabilele lui Amintiri din copilărie veţi găsi cel mai frumos model de chipul cum trebuie să se scrie în genul pe care vi l-aţi ales. Vă spunem asta pentru că din cele 12 pagini pe care ni le-aţi trimis am constatat cu plăcere că ştiţi cum vorbesc oamenii de la ţară, că înţelegeţi bine viaţa, nevoile şi sufletul lor şi că dacă v-aţi da puţină osteneală aţi aduce servicii însemnate literaturii noastre, atît de săracă în scriitori de felul şi" talentul lui Creangă. Un sfat : evitaţi lungimile, repetiţiile, vorbele de prisos, fiţi avar la cuvinte şi cît se poate de sever cu propriile Dv. producţii".
Acest răspuns) e un adevărat referat care suplineşte o contemporană „discuţie de redacţie cu autorul". De la acest ton s(fătos şi cald Vlahuţă trece, răspu.nzînd altor colaboratori, la ironii constructive :
DJui A. Brăneşti „Astîmpăraţi-vă ! Sînt atîtea ocupaţii mai plăcute şi mai utile decît aceea de .a face versuri insipide".
Parodiind şi completînd pe V. S. (Viaţa, II, 24, 8.X.1895) poetul scrie:
„Pentr-un suflet de poet încercat de-un trist amor" Socotim că nu-i vre-un zor Să-şi mai spună-at său secret Publicului cititor.
168
E combătută aici lipsa de precizie, împerecherile de cuvinte care nu spun nimic •sigur şi desluşit.
Despre lipsa de timp de care se plîmge un colaborator, Vlahuţă aminteşte o vorbă a lui Vogt : ,,Dacă timpul s-ar fura m-aş face bandit".
Continuînd sfaturile pentru un colaborator ce vrea să aducă servicii literaturii scrie :
,,Marea artă e de a spune mult in vorbe puţine, feriţi-vă de epitetele perfide care n-aduc decît sunet în frază.
Singurul serviciu pe care-1 puteţi face literaturii noastre e s-o citiţi !"
Răspunsul dat lui P. Q. din Tîrgovişte (I nr. 13, 20.11.1894), este folositor şi multor tineri de azi :
„Am suferit şi noi odinioară de pofta tiparului, dar astăzi ne pare rău c-am găsit pe atunci oameni indulgenţi care ne-au publicat începuturi din cale afară de slabe, copilării care trebuiau arse ca nişte scrisori... imprudente. Mulţi din acei care acum se supără pe noi că nu-i publicăm au să ne fie recunoscători mai tîrziu."
Aceste adnotări, selecţionate din răspunsurile date de Vlahuţă la „Poşta redacţiei" acum şaizeci şi mai bine de ani sînt un model pentru seriozitatea şi tactul lor. Ele descoperă în Vlahuţă un abil îndrumător şi un prieten apropiat al colaboratorilor anonimi care băteau la porţile literaturii acum şase decenii.
Emil Mânu
*
CONTINENTUL CARE SE TREZEŞTE
n urmă cu zece ani, Jean Paul Harroy făcea să apară cartea „Africa — pămînt care moare". In pagini răscolitoare, autorul, care nici pe departe nu poate fi bănuit de a fi comunist, aducea protestul sincer al unei conştiinţe adînc mişcate de cele văzute pe întinsul celui de al doilea continent al lumii. Cartea cuprinde mărturii concludente asupra modului în care acest imens „Continent negru" cu o suprafaţă de treizeci de milioane de km. pătraţi, cu o populaţie de două sute de milioane de locuitori, cu resurse economice fabuloase, cu o cultură a cărei istorie se pierde în negura mileniilor, agoniza lent sub călcîiul de fier al colonialismului.
A venit însă o vreme cînd viaţa a spulberat falsele teorii despre „meritele istorice" ale colonialismului, cînd popoarele Africii au început să-şi afirme într-un mod categoric dreptul la independenţă. Această nouă realitate a născut o bogată literatură despre Africa — pămîntul care se trezeşte.
Mai întîi timid, apoi tot mai puternic, criza sistemului colonial a început să se reflecte, de pildă, şi în publicistica şi în literatura engleză modernă. Dacă în urmă cu zece ani asemenea cărţi se puteau număra pe degetele unei singure mîini, astăzi se poate vorbi de o vastă literatură anticolonialistă, oglindind, sub variate aspecte şi din unghiuri de vedere diferite, criza inevitabilă spre care se îndreaptă imperialismul englez. Semnificativ pentru aceste cărţi este faptul că autorii lor au cunoscut „la faţa locului" aşa zisele binefaceri ale colonialismului.
Una din temele cele mai răspîndite în literatura anticolonialistă britanică este aceea a discriminării rasiale care se practică în special în Uniunea sud-africană. Aci, au apărut dealtfel cele mai multe lucrări care înfierează practicile fasciste (romanele ,,Legea corbilor" de F. Altman — o evocare dramatică a tragediei unui negru pe care discriminarea rasială îl împinge spre nebunie, „Un glas Sub fereastră" de J. Hean, „Emigraţii" de J. I.emmin, „Răscoală în Transval" de G. Bloom, etc.)
169
Un indiciu elocvent cu privire la valoarea artistică a cărţilor scriitorilor de culoare din Africa este şi faptul că unele reviste britanice — ca de pildă „News Statesman and Nation" — apreciază pozitiv romanul „Viaţa se împrăştie" de scriitorul negru C. Acebe, care are drept personaj principal tribul Ibo din Nigeria occidentală, sau că premiul literar „Sainte-Beuve" .a fost 'decernat lui Monge Beti din Camerun pentru romanul „O misiune terminată".
Demnă de remarcat este apariţia unei literaturi serioase pe această temă chiar şi în metropolă. Cunoscutul scriitor Jo Aldrige în romanele sale „Eroii orizonturilor pustii", „Diplomatul" sau „Nu voiau să moară" în ciuda faptului că nu înţelege destul de clar perspectivele istorice, atacă făţiş imperialismul britanic ca pe un sistem barbar de oprimare a popoarelor.
O deosebită impresie a produs apariţia romanului „Iarba cîntă" şi a culegerii de nuvele „Ţara bătrînei căpetenii" de scriitoarea Dorris Lessing care şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă în Rhodezia de sud. In lucrările ei, Dorris Lessing spulberă legenda despre superioritatea rasei albe şi înapoierea popoarelor din Africa, subscriind la adevărul că de fapt colonialismul a întîrziat cu cîteva secole dezvoltarea civilizaţiei africane. Drama omului de culoare, universul tragic al existenţei sale,, problemele specifice unei lumi în plină renaştere — iată conţinutul unei însemnate părţi a operei acestei scriitoare. Povestirile „Furnicarul", „Foamea" sau „Cei cinci" sînt concludente în acest sens.
Acţiunile condamnabile ale politicii britanice în orientul mijlociu constiuie tema lucrărilor lui D. Stuart — un scriitor care a trăil pînă de curînd în Liban. El a debutat în 1953 cu romanul „Un leopard în iarbă", iar anul trecut a scris o carte despre-Egipt. Profund cunoscător al realităţilor lumii arabe, D. Stuart scrie în prezent un roman despre Irak.
Printre alte scrieri apreciate în mod pozitiv de presa progresistă sînt şi romanele „Caravana trece" de J. Tabory, „Staţia de tramvai de pe malul Nilului" de D. Wallis —> ultimul de un realism zguduitor, cu o construcţie originală şi impunîndu-se prin vastitatea problematicii sale.
Facem remarca că lucrările amintite nu reprezintă decît o mică parte din literatura anticolonialistă scrisă de autori englezi sau de cei care, deşi născuţi în colonii şi aparţinînd popoarelor acestora, scriu în limba engleză.
Există aşa dar, o tradiţie a literaturii anticolonialiste în stare să contracareze acele tendinţe de prezentare în culori atrăgătoare a „misionarismului" britanic şi a acţiunilor colonialiste, tendinţe care continuă să domine încă literatura oficială britanică.
Procesul luptei împotriva colonialismului este în plină desfăşurare. El continuă în zilele noastre. Pagini vibrante înscriu cu o exactitate dramatică etapele acestui proces istoric de tumultoasă trezire la viaţă a imensului „Continent negru".
Africa — nu va mai fi pămîntul care moare.
Tudor Marin
LITERATURA NOASTRĂ ÎN R. P. BULGARIA
ocumentele celui de al XXI-lea Congres al P.C.U.S. au scos odată mai mult [ în evidenţă importanţa dezvoltării relaţiilor şi schimburilor culturale între toate (ţările lumii şi mai cu seamă între ţările lagărului socialist. Legăturile istorice şi culturale dintre romîni şi bulgari nu datează de azi de ieri. De aceea ni se pare firesc să întîlnim numele scriitorilor noştri în paginile revistelor de artă şi cultură din R.P. Bulgaria.
170
Un astfel de exemplu lăudabil ni-1 prilejuieşte revista de literatură, artă şi publicistică „Plamăk". In cuprinsul acesteia se pot întîtni ,atît opere originale, articole de teorie şi critică literară, cît şi traduceri şi prezentări din literaturile străine.
Nr. 11 din noiembrie 1958 al revistei „Plamăk este dedicat în mare măsură noii noastre literaturi de după 23 august.
Cititorii bulgari reuşesc să cunoască proza lui Aurel Mihale prin nuvela „Moj Andrei" din volumul „Nopţi înfrigurate", în traducerea Gherganei Statieva. Este de remarcat stilul limpede, simplu şi concisl al traducerii.
Poezia contemporană constituie obiectul unei cercetări pe prim plan. Astfel Stanka Penceva semnează versiunea bulgară a poeziei „Cîntarea" de Tudor Arghezi într-o remarcabilă transpunere atît a fiorului poetic arghezian cît şi a vigoarei limbii marelui poet.
Poeziile lui M. Beniuc „Patria" şi „Iubito, nu mai sîntem tineri", înfăţişează fidel creaţia acestui reprezentativ poet comunist al literaturii noastre progresiste — în traducerea lui Kliment Ţacev.
Foarte reuşită ni s-a părut tălmăcirea poeziei „Romantica" a lui Mihu Dragomir, de asemenea în traducerea aceluiaşi poet valoros, cunoscător al limbii şi literaturii romîne.
Stanka Penceva traduce „De vorbă cu tine" de V. Porumbacu iar Neviana Stefanova „Pădurea Carpaţilor" şi „In faţa sarcofagului lui Dimitrov" opere ale poetului romîn de limbă maghiară, Szemler Ferenc.
Poetul Anghel Todorov priveşte cu multă căldură împrejurările în care s-a împrietenit cu trei tineri poeţi romîni : Nina Cassian, Victor Tulbure şi Cezar Drăgoi.
Anghel Todorov este un admirator fervent al literaturii noastre. El subliniază revelaţia avută la citirea antologiei recent apărute, „Poeme romîneşti", în traducerea celor mai buni reprezentanţi ai poeziei bulgare, ca Elisabeta Bagreana, Lăcezar Stancev, Ale-xandr Muratov, Iordan Stratiev, Nicolae Staikov, D. Gundov, Nicola Lankov, Ml. Isaev, M. Grubeşlieva, Neveana Siefanova, Kliment Ţacev, Naidem Vîlcev, ş.a. volum care înfăţişează cititorului bulgar opere ale principalilor noştri poeţi clasici şi contemporani.
Plin de entuziasm vorbeşte Anghel Todorov despre vizita rodnică a Ninei Cassian în republica vecină, despre poemul „Dialogul vîntului cu marea" (cu subtitlul „Pe teme bulgare"), poem dedicat vieţii noi ce se construieşte în ţara prietenă, luptei eroice a celor mai buni fii ai poporului pentru eliberare şi fermecătorului peisaj bulgar.
Un loc aparte îl ocupă în studiul lui Todorov întîlnirea cu Victor Tulbure. Ei s-au cunoscut în împrejurări romantice în toamna anului 1956 la „Iasnaia Poliana" în faţa casei lui L. N. Tolstoi, dar numele lui Tulbure trecuse Dunărea de multă vreme nu numai ca un înflăcărat adept al romantismului revoluţionar în poezie dar şi ca un talentat traducător al liricei bulgare în romîneşte.
In minunatul peisaj georgian, A. Todorov, V. Tulbure şi poetul abhazian D. Gulia şi-au deschis inimile: „La discuţiile noastre, spune literatul bulgar, am fost vădit impresionat de viul interes şi temeinicele cunoştinţe ale poetului romîn asupra literaturii bulgare, asupra poeziei noastre naţionale în frunte cu Hristo Botev".
In continuare A. Todorov ne oferă tălmăciri din operele celor trei poeţi : Nina Cassian „'Sufletul nostru" şi „Deschizători de drumuri", V. Tulbure „Poetul", Cezar Drăgoi „M-au întîmpinat cu toată frumuseţea lor" (ciclul „Imagini bulgare") De remarcat gustul sigur cu caire scriitorul bulgar a ştiut să aleagă din operele poeţilor noştri versurile cele mai caracteristice, izvorîte din cea mai vie actualitate.
Traducerea este realizată cu mijloace superioare, forţa emotivă a traducătorului găsindu-şi o perfectă identificare cu cea a poeţilor traduşi.
Asemenea manifestări de prietenie atît de folositoare şi de necesare merită să fie relevate.
Elisabeta Macedonski
171
RECONSIDERĂRI APOLOGETICE
eneratia noastră este martora unor victorii epocale ale gîndirii şi puterii de creare a omului, .asociate organic cu victoriile socialismului, cu imensa perspectiva deschisă prin el progresului social. Dar tot, generaţia noastră este şi
--martora  destrămării capitalismului, oare .abia  acum cîteva decenii părea
multora viguros, stabil şi de nezdruncinat. .îngrijorarea pentru viitorul capitalismului care a luat locul încrederii de altădată, s-a extins în zilele noastre în sfere şi cercuri con.S,derate impermeabile. La recentul congres internaţional al Asociaţiei ştiinţelor politice (Roma, septembrie 1958); ea s-a manifestat pregnant, începînd chiar cu raportul
- » --------p^aam, iui_epiuu cuiar cu, raportul
preşedintelui sau, prof. James Kerr Pollock (SUA); intitulat „Ştiinţa politică în secolul atomic . „Am ajuns - s-a spus la congres - la capătul acelei lumi pe care ne-am obişnuit s-o numim Occident şi ne aflăm în faţa a ceea ce se numeşte lumea bipolară
, ' • 1 "rw w voui* ut oc 1hai nccie iun tea uipuiaru
plus imensele teritorii între cei doi poll". E o recunoaştere, voită *au nu, a celui mai semnificativ fenomen .al zilelor noastre, determinant pentru întreg mersul dezvoltării sociale, şi anume că sistemul capitalist şi-a pierdut monopolul mondial şi că în lume a apărut şi se dezvoltă ascendent un sistem social-economic nou - socialismul N-,a putut 11 evitata nici recunoaşterea faptului că burghezia şi-a încheiat rolul său istoric şi că .. este din ce în ce mai greu să conducă destinele societăţii împotriva acţiunii ireversibile a legilor dezvoltării istorice; finalul unuia din rapoarte cuprindea, semnificativ cuvintele lui Goethe: „E uşor să domneşti, dar e greu să conduci".
Fireşte, soluţii căutînd să restituie capitalismului pierderea de vigoare nu lipsesc. In cuda deosebirilor de formule, ele sînt înrudite prin esenţa şi funcţia lor ■ înrudirea aceasta nu se referă numai la teoriile, puse în circulaţie în ultima vreme. Apo-ogetica noua iş, trădează uşor - în ceea ce are esenţial - descendenţa din apologetica veche, procedmd, evident, la cuvenita şi împrospătătoarea mutatis mutandis Ar a x, mCtTCa^ de acest feI a întreprins recent sociologul şi publicistul vest-german Aţired Fnsch .ntr-u„ articol intitulat „Statul bunei stări şi statul intereselor" (revista Dokumente din Koln, nr. 6 decembrie 1958). Aceeaşi îngrijorare pentru „viitorul societăţii noastre , care, după părerea sa, ar trebui să reexamineze dacă nu cumva ar fi oportun sa se gîndească la un cadru nou care să permită o desfăşurare mai bună a forţelor^ (sale) dinamice şi creatoare", 1-a îndemnat pe autor să întreprindă o analiză „critica   a ambelor „forme moderne" ale statului burghez contemporan
Unu sociologi vest-germani au „descoperit" că în republica de la Bonn problemele sociale sînt practic rezolvate şi că, întrucît opt zeci la sută din totalul populaţiei apte de munca trăiesc din munca salariată, am avea de a face .aici nu cu o societate împărţita ,m clase, ci cu o „societate de muncitori" (termenul .folosit este „Arbeitnehme>-gesell-schaft", cu largă circulaţie de multă vreme în literatura reformistă), cvasi-omogenă care nu cunoaşte conflicte sociale. Dar tocmai din sînul acestei „societăţi de muncitori"' putem auzi - după cum e şi firesc - dezminţiri lipsite de echivoc ,ale sociologiei oficioase. Otto Brenner, preşedintele Uniunii Sindicatelor din metalurgia vest-germană a caracterizat recent astfel relaţiile din RFG : „A rămas în picioare societatea de clasă cu contradicţiile şi nedreptăţile ei sociale, cu luxul şi puterea celor puţini de o parte cu existenţa modestă şi dependenţa celor mulţi, de altă parte... In Republica f-deraia creşte mereu puterea şi voinţa de putere a patronilor,.. Poziţia noastră de respingere a politica comunităţii de muncă cu patronii nu s-a schimbat cu nici o iotă" ( Deutsches Wirtschaltsinstitut Bericht" 20, octombrie 1958).
Ambele „forme moderne" ale statului capitalist sînt un produs! al imaginaţiei apologeţilor săi, căci în realitate „statul modern, indiferent de forma sa, este o maşină m esenţă capitalistă, este statul capitaliştilor, capitalistul colectiv ideal"   Aceste' cu
172
vinte ale lui Engels pot fi confirmate de practica cotidiană a milioanelor de cetăţeni din ori care stat capitalist.
Alfred Frisch este obligat şi el să recunoască că „statul bunei stări", care s-ar fi dezvoltat din statul burghez al sec. al XIX-lea ca rezultat al „democratizării existenţei noastre", se bazează, în realitate, tot atît de puţin pe idealul dreptăţii sociale, cît se baza şi predecesorul său pe idealul liberalismului, că şi în „statul bunei stări" hotăritor rămîne raportul forţelor social-politice şi ceea ce s-a schimbat nu este esenţa „jocului" acestor forţe, ci forma lui.
Prin urmare, sub învelişul statului „bunei stări" continuă să acţioneze cu îndărătnicie contradicţiile fundamentale ale capitalismului. In ceea ce priveşte formele noi în care acţionează forţele social-eeonomice, ele sînt determinate de faptul că în numeroase ţări capitaliste s-a schimbat raportul forţelor de clas/ă, că a crescut considerabil forţa şi influenţa partidelor comuniste şi a mişcării antiimperialiste şi, mai ales, că raportul de forţe între socialism şi capitalism pe arena mondială s-a modificat radical în favoarea celui dintîi.
iln literatura sociologică occidentală, în cea vest-germană îndeosebi, se duc în ultimul timp discuţii în jurul unor „tare" pe care le-ar prezenta „sitatul bunei stări" şi care s-ar cere „corectate" şi anume, că el ameninţă să devină •— probabil în urma excesului de generozitate manifestat pînă acum faţă de oamenii muncii ! — o organizaţie de întreţinere, să degenereze într-un „Fursorgestaat". Apare tot mai frecvent îndemnul de a pune frînă aşa numitei „bune stări" .a populaţiei, de a se proceda la un „Wold-ţahrtsstop". Reluînd această idee, Alfred Frisch „descoperă" că ceea ce împiedică societatea burgheză contemporană de a-şi recăpăta „dinamismul şi forţa creatoare" ar fi faptul că „statul bunei stări" ar acorda prioritate consumului, nivelului de trai. „Este mai mult decît îngrijorător dacă de acum înainte nivelul de trai va fi luat în mod oficial drept criteriul exclusiv al succesului", căci într-o societate, adaugă el, în care predomină clasa salariată, aceasta poate duce la... o evoluţie periculoasă. De aici concluzia, că „întoarcerea la dinamism este legată de abandonarea consumului ca scop în viaţă"...
Nu este greu de descifrat că în dosul apariţiei unor asemenea „corective", se ascunde încercarea de a fundamenta „teoretic" ofensiva monopolurilor împotriva nivelului de trai al maselor, împotriva tuturor cuceririlor cu caracter social obţinute cu preţul unor lupte grele de către clasa muncitoare şi alte pături ale populaţiei. Fenomenele de criză apărute la sfîrşitul anului 1957 au continuat să se extindă, accentuîndu-se, în cursul anului 1958 în majoritatea covîrşitoare a ţărilor capitaliste, în diferite domenii ale economiei. Aceste fenomene s-au repercutat şi în comerţul exterior al ţărilor capitaliste, ducînd la o nouă exacerbare a contradicţiilor dintre ele. Nu e lipsit de semnificaţie faptul că tocmai în Germania occidentală îşi fac drum frecvente apeluri la „dinamism". Monopolurile vest-germane luptă pentru noi pieţe de export de capital, înfruntînd cu succes crescînd pe concurenţii britanici, de pildă, pe pieţe legate prin vechi tradiţii de Londra. Recenta vizită în Asia de Sud şi de Sud-Est a ministrului economiei de la Bonn, Erhard, însoţit de nu mai puţin de 54 experţi, ilustrează tendinţele capitalului monopolist vest-german de a pătrunde cu ori ce preţ în ţările slab dezvoltate. Dezvoltarea continuă a sistemului socialist, faptul că ţările stab dezvoltate se orientează spre o colaborare economică din ce în ce mai activă cu ţările socialiste, îngustează considerabil sfera de acţiune a capitalismului. încrederea în „noile" posibilităţi ale capitalismului „transformat" după al doilea război mondial cedează locul unei îngrijorări legitime pentru poziţiile sale în cadrul întrecerii între cele două sisteme. „întrecerea cu Estul şi ţările slab dezvoltate, scrie Frisch, va putea fi cîştigată numai dacă Vestul îşi va menţine constantă puterea de expansiune economică şi va evita crizele" şi, adaugă el : „este o profundă eroare a crede că expansiunea ar. depinde de extinderea consumului",
173
că „în viitorul apropiat va trebui cedat popoarelor înapoiate o parte din venitul nostru naţional". Pentru evitarea crizelor în cadrul capitalismului nimeni n-a putut găsi pînă acum vrea soluţie. In schimb intensificarea expansiunii imperialiste pe socoteala nivelului de trai al maselor, al reducerii părţii lor din venitul naţional face parte din arsenalul clasic al sistemului, indiferent de învelişul teoretic sau semantic sub care e prezentat.
Despre „dinamism", de pildă, se vorbea şi în Reichul hitlerist, cu deosebirea că atunci el era fundamentat pe superioritatea rasială : ceea ce, de altfel, nu 1-a putut cruţa de finalul bine cunoscut!
Formula contemporană nouă sună astfel : „Succesul rezistenţei occidentului în întrecerea cu Estul constă mai puţin în forţa materială, cît în dinamica spirituală; el depinde mai curînd de legitimitatea interioară a pretenţiilor, de conducerea viitoare a Vestului in numele omeniei şi civilizaţiei". Numai că această „legitimitate interioară" rezistă din ce în ce mai puţin în faţa pretenţiilor cu mult mai legitime ce se manifestă cu vigoare crescîndă pe o arie foarte întinsă a planetei noastre, de a se elibera de conducerea nu numai viitoare, ci şi prezentă, a Vestului.
Eşafodajul „teoretic" al statului „bunei stări" este demontat treptat chiar de apologeţii săi şi pierzîndu-şi punctele de sprijin şi elementele de decor, apare în nuditatea puţin ispititoare a statului imperialist pur şi simplu, în trăsăturile ce-i sînt proprii, în acest secol de trecere de la capitalism la socialism. Şi pentru că îi lipsesc atributele ce pot servi eficient monopolurilor, Alfred Frisch repune în discuţie o altă formulă „teoretică" şi anume a „statului intereselor". El consideră că în statul burghez contemporan, apar, în locul claselor, grupe de interese („Interessengruppen") care se caracterizează! deşi scopurile lor sînt contradictorii, prin „toleranţă reciprocă", care ar apropia societatea burgheză spre un soi de organizare corporatistă. Astfel în locul patronilor şi muncitorilor ar apare comunitatea profesională, între ei s-ar crea un „front unic" în cadrul „comunităţilor de întreprindere" (împotriva cărora s-a declarat categoric fruntaşul sindical Otto Brenner, după cum s-a văzut mai sus) şi a căror importanţă pentru menţinerea „echilibrului social" nu poate fi subapreciată. S-ar cristaliza apoi „fronturi de interese" între ţărani şi negustori detailişti, între aceştia din urmă şi comerţul de gros, etc. etc. Ca exemplu al „eficienţei" sociale a acestor „grupe de interese" se citează cazul sindicatelor din industria textilă din RFG şi Anglia, ale căror conducători au sprijinit campania patronatului respectiv pentru prohibirea importului de textile ieftine care risca să provoace o criză în industria textilă din cele două ţări. Frisch salută „eforturile" ce se depun pentru a exclude conflictele dintre patroni şi muncitori, înţelegerea de către conducătorii unor centrale sindicale reformiste a importanţei „păcii sociale", etc.
Prin urmare, „statul intereselor" nu este altceva decît o reeditare a vechilor teorii reformiste ale compromisului de clasă, ale sacrificării intereselor clasei muncitoare şi ale altor pături semi-proletare intereselor statului monopolist-capitalist. Aceste „teorii" lansate curînd după primul război mondial (Henri de Man de ex.) au fost reluate şi după cel de al doilea război mondial (Karl Renner) şi sînt astăzi „modernizate". Elementul „nou" constă în faptul că se militează de data aceasta nu numai pentru un „stat al intereselor" naţional ci pentru un „stat european al intereselor". „Piaţa comună, scrie Frisch, constituie în acest sens un cadru excelent pentru un stat european al intereselor... Nu numai patronii se înţeleg între ei pe plan european, ci şi sindicatele, organizaţiile de comerţ, cooperativele, tehnicienii, învăţătorii, şi a.m.d." „Piaţa comună", instrument economic al Blocului Atlantic, este menită să devină deci şi un teren de sincronizare a politicii interne a monopolurilor, în sensul asigurării „păcii sociale" si a „înlăturării" „conflictelor sociale". Şi întrucît în cadrul „pieţii comune" monopolurile germane joacă un rol de frunte, apologeţii monopolurilor din Renania, Palatinat şi
174
Bavaria, eşafodează fundamentul „teoretic" care să justifice nu numai expansiunea lor economică nestingherită, ci şi întreaga lor politică care o susţine.
„Statul intereselor" evocă faimoasele acorduri de la Paris din 1954 şi întreaga campanie propagandistică care a fost lansată cu cîţiva ani în urmă împotriva ideii de suveranitate şi independenţă naţională „Vestul îşi va păstra conducerea dacă se va smulge din propria sa umbră, naţională şi egoistă", scrie Frisch. Ceea ce totuşi nu împiedică republica de la Bonn să susţină făţiş politica revanşei!
1. Păcurariu
OBIECŢII CRITICE SAU ŞICANE?
Ion Pulbere a încercat într-un număr al „Tribunei" să facă... praf monografia lui Valeriu Rîpeanu despre opera lui G. M. Zamfirescu. Pentru aceasta a utilizat tot ce-l putea ajuta : inventarea unor presupuse contradicţii, răstălmăcirea afirmaţiilor, imputări lipsite de fundament.
Autorul îl acuză uşuratec pe V. Rîpeanu de „ignorarea tezelor esteticii marxiste" cu privire la raportul dintre fenomenul literar şi realitatea socială şi aceasta pentru că Rîpeanu, urmărind ascendenţa romanului „lumii de la fund", îi stabileşte justificate asemănări cu romanul picaresc. După Pulbere, romanul picaresc — produs specific al .secolelor XVI—XVII-lea — nu-şi poate justifica viabilitatea şi mai tîrziu. „Douăsprezece sioaiwie" şi „Viţelul de aur" ale lui llf şi Petrov, deşi nu au apărut fJSn condiţiile social-istorice specifice societăţii spaniole a secolului XVI—XVII" şi nici „în epoca de acumulare « capHialismului" — pot fi considerate totuşi, pe bună dreptate, romane picareşti. „Marele maestru al combinaţiilor", neîntrecutul Ostap Bender, este efectiv un picaro şi satisface pe de-a-ntregul chiar viguroasele condiţii stabilite de voit rigurosul tov. Pulbere. Realizează, adică, cele „două elemente" obligatorii şi după exegetul nostru : „autobiografia eroului şi descrierea mediului social", fără a mai vorbi de faptul că şi amintitele romane ale lui llf şi Petrov sînt, cum doreşte şi tov. Pulbere, „autobiografia unei haimanale care... a fugit sau a fost aruncat (!?) din casa părinteasca şi a fost .nevoit să-si cîştige hrana singur", permiţînd „o explorare a tuturor straturilor societăţii". Romanul picaresc a apărut într-adevăr în perioada acumulării primitive capitaliste, în vremurile marilor răsturnări sociale de la sfîrşiitul feudalismului, dar poate reapare —■ într-o formă desigur modificată — şi în amurgul societăţii capitaliste, cînd convulsiile sociale, descompunerea unor clase sociale sînt cel puţin tot atît de puternice. Dovadă : din nou figura lui Ostap Bender şi a amicilor 'săi întru combinaţii.
De pe culmile erudiţiei, tov. Pulbere, i se pare că „Valeriu Rîpeanu nu se orientează mai sigur nici în codrul mai restrâns al literaturii romiîne". Şi, aceasta, pentru că „riscase" afirmaţia după care în perioada cînd „Gemi" abordase romanul ciclic, genul avea la noi „o prea săracă experienţă". Tov. Pulbere convoacă în sprijin romanele ciclice ale lui Duiliu Zamfirescu şi ale Hortensiei Papadat Bengescu. Dar, după cum afirmă chiar D-sa, H. Papadat Bengescu „îşi ţesea firul trainicei sale construcţii epice în vremea în care G. M. Zamfirescu aborda romanul ciclic" iar romanele lui Duiliu Zamfirescu, în ciuda valorii lor, nu pot oferi totuşi ele singure o... bogată experienţă în literatura noastră.
Observaţii are Ion Pulbere de făcut şi despre modul cum analizează Rîpeanu piesa de teatru Idolul si Ion Anapoda. Mai întîi se cuvine să-l prevenim pe exigentul recenzent că Idolul si ton Anapoda e titlul unei singure piese şi ;nu a două, cum superior
175
crede d-sa („Idolul şi Ion Anapoda — reproşează nemulţumit Pulbere, sînt tratate superficiali"). Odată înlăturată posibilitatea unei viitoare asemenea... scăpări, care documentează totuşi pilduitor orientarea „sigură" a fov. Pulbere „în cadrul mai restrîns al literaturii romîne" şi, am adăuga, în cadrul şi mai rest rin s al operei lui G. M. Za-m-firescu, se impune ideea că tov. Pulbere nu a înţeles problematica eroului lui Gemi. El îi impută lui Rîpeanu faptul de a-l fi prezentat pe erou drept un tînăr „denaturat şi depersonalizat" cînd în realitate, decretează el, a fost un „neînţeles". Acelaşi lucru despre Frosa. Observaţia aceasta e tot atît de justă ca şi celelalte. Ion a fost „denaturat şi depersonalizat" de lumea fetidă sub raport moral în care e silit să trăiască, tocmai pentru faptul că nu a fost „înţeles" de ea. Puritatea sa etică, infinita sa bunătate sufletească a fost taxată drept dovadă de idioţenie şi prostie incurabilă. Ion apărea în ochii „semenilor" în altă ipostază decît cea reală, într-o ipostază denaturată, frustrată de trăsăturile proprii înduioşătoarei sale personalităţi.
Din păcate pentru iov. Pulbere şi celelalte „observaţii" sînt de acelaşi ordin, ele prezentînd tot atîta motivare. (Ne referim la obiecţia cu privire la scena oîrciumii din Domnişoara Nastasia repudiată ca stridentă şi neavenită în mod unanim de criticii literari şi dramatici, la resorturile dramei lui Vulpaşin, etc. etc.) Obiectul iritării recenzentului de la Tribuna se dovedeşte ca atare cu totul inventat.
Fireşte monografia Iul Valeriu Rîpeanu nu este lipsită de cusururi şi critica literară a arătat în spirit tovărăşesc lipsurile ei, ajiutîndu-l pe autor. Perfectibilitatea monografiei nu poate merge în nici un caz însă pe linia unor asemenea „observaţii", în care găsim racila unor procedee blamate chiar de revista-gazdâ „Tribuna", în articolul ei de fond.
Z. O.
CARNET TEATRAL
A. P. Cehov pe scena teatrelor bucureştene
recentă anchetă a UNESCO  arată că Anton Pavlovici  Cehov deţine un loc de frunte printre cei mai citiţi scriitori din lume. Dar nu este nevoie de nici o statistică pentru a observa că piesele sale sînt astăzi jucate pretutindeni, iar \prin perdeaua lor de tristeţe, publicul descoperă şi îmbrăţişează acea lumină caldă şi delicată al cărei Izvor este inima generoasă a scriitorului.
Anul acesta teatrele noastre ne-au prilejuit bucuria de a ne prezenta atît prima mare piesă a lui Cehov cît şi ultima lui lucrare dramatică (Teatrul Naţional a pus în scenă „Pescăruşul", iar Teatrul Municipal „Livada cu vişini"), dîndu-ne posibilitatea să urmărim un traiect şi îndemnîndu-ne să reamintim cîteva din trăsăturile creaţiei sale dramatice.
i
l
Piesele lui. Cehov au trebuit să învingă rezistenţe, opacităţi, şi accidente nefericite. „Ivanov" a căzut în seara premierei; „Pescăruşul" a fost asimilai unei farse de publicul venit să sărbătorească o vestită comediană, şi ca atare salutat cu tîmpe hohote de rîs. Mai tîrziu, cînd teatrul Iul Cehov n-a mai fost o chemare fără răspuns, i s-a refuzat acestui teatru ori ce semnificaţie politică. In această eroare interesată stăruie încă destui dintre comentatorii lui Cehov. Nu de mult, în Nouvelle Revue Frangaise, Ramon Fernandez po-. lemiza cu cei care văd în teatrul lui Cehov implicaţii sociale specifice orîndulrii ţariste
176
de la sfirşitul secolului trecut, et considerînd diminuantă o asemenea interpretare a operei cehoviene. Adevărul este că politica a fost pentru Celiov o problemă esenţială de viaţă, la care trebuie să meditezi cu gravitate aşa cum faci întotdeauna cînd e vorba de soarta oamenilor,
Cînd cortina se ridică şl ne apare acea lume care se desolidarizează de burghezia capitalistă, care aspiră la o schimbare radicală şi care nu ştie cine şi cum ar putea revoluţiona societatea, înţelegem îndată că substraturile operei cehoviene sînt de natură socială. Ştim atunci că eroii, intelectuali cinstiţi, în sînul cărora dăinuiau tradiţii progresiste şi se năşteau elanuri nobile, marcau prin tragica lor dezorientare o întreagă perioadă. Aceste personaje — care uitîndu-se în urmă vedeau cum toate iluziile întreţinute de narodnicism se spulberaseră, iar privind înainte vedeau numai întărirea reacţiunii şi luptele (aparent) ineficiente ale proletariatului — exprimau în neliniştile lor frămînlarea unei categorii sociale.
Nimic nu e excepţional în suferinţa acestor personaje, pe scenă nu se dezbat mari drame capitale; dar tocmai caracterul comun al dramelor, în care eroii tăcuţi şi sobri sînt parcă în contrast cu istoria lor patetică, este nespus de impresionant. In teatrul lui Qehov, oameni care şi-au petrecut cea mai mare parte din viaţă bind ceai, discutînd fără de sfîrşit sau plîngîndu-şi tristeţea şi plictisul, Iar adeseori visînd visul unei alte lumi, trec pe dinaintea noastră ca într-una din obişnuitele şi asemănătoarele lor zile. Şi astfel se dezvăluie ceea ce le-a otrăvit viaţa şţ le-a secat tinereţea. Este lumea mărginirii, a egoismului prădalnic, a meschinăriei. Ea le-a zădărnicit eroilor talentul, iubirea şi libertatea şi aici se află izvorul dramei lor. Căci suferinţele lor nu sînt pricinuite de oameni sau întîmplări care odată înlăturate ar înlătura Si drama lor. Aci acţionează iremediabil mecanismul unei societăţi, legile ei dure. Chiar dacă Zareclnaia, eroina din „Pescăruşul", nu l-ar fi părăsit pe Treplev, acesta tot un înfrînt ar fi fost, fiindcă el nu avea destulă forţă ca să învingă obstacolele puse în cale de mediocritatea generală şi astfel să-şi realizeze chemarea. Oare în calea lui Gaiev şi a Ranevskăi se află Lopahin ? Desigur că nu. Dar în „Livada cu vişini" Cehov spune mai mult, el numeşte partea de vină care revine Ranevskăi şi lui Gaiev. Lumea în care trăiesc aceste personaje, ea este aceea care le ratează existenţele, le spulberă năzuinţele, îi duce în pragul dramei. Şi dacă între ridicarea şi căderea cortinei drama nu şi-a căpătat o soluţie, dacă atmosfera înăbuşitoare a banalităţii şi monotoniei a început cu mult înainte de aprinderea reflectoarelor şi va continua şi după stingerea lor, este pentru că eroii trăiesc un impas si nu pot să se descătuşeze din cercul lut blestemat. Intr-un sens - fiecare situaţie din 'teatrul ceho-vian reprezintă o capcană. Pretutindeni sînt ziduri. Nici o poartă de salvare. Ori ce s-ar întîmpla, nimic nu se schimbă. In „Pescăruşul" sinuciderea lui Treplev nu rezolvă nimic, în „Livada cu vişini" vinderea moşiei nu are nici o urmare profundă asupra celor doi proprietari.
In piesele sale, Cehov pune în discuţie condiţia acestor oameni aflaţi în impas, destinul acestor oameni aflaţi în afara cîmpului de acţiune, al principalelor forţe ale timpului şi care n-au destulă putere să respingă ţarismul şi nici destulă clarviziune să se apropie-de■proletariat. Viaţa acestor personaje din piesele lui Cehov se desfăşoară undeva la periferiile istoriei şt ei umblă pînă la moarte fără să întîlnească pe aceia care i-ar putea salva deşi uneori îi desparte numai un pas, o umbră. Toţi repetă aceleaşi aşteptări aceleaşi întrebări, înfioraţi de aceeaşi secretă nostalgie. Iată-l pe Trigorin din Pescăruşul". Trigorin are toate motivele să fie mulţumit: cărţile îi sînt preţuite, talentul său face autoritate. Şi totuşi: „Nu mă plac ca scriitor. îmi place, de pildă, apa asta, copacii cerul, simt natura. Ea trezeşte în mine o pasiune, o dorinţă de nestăpînit de a scrie' Dar eu nu sînt numai peisjajist, ci şi cetăţean. ,îmi iubesc ţara, poporul şi simt că dacă sînt scriitor, am datoria să vorbesc despre popor, despre viitorul lui... Şi vorbesc despre
12 — Viaţa Romînească Nr. 3
177
toate, mă grăbesc, sînt îmboldit din toate părţile, unii se supără, în timp ce eu alerg dintr-o parte în alta ca o vulpe încolţită de câini. Privesc cum viaţa şi ştiinţa merg înainte, dar eu jimtn tot mai în urmă, ca un ţăran care a pierdut treinul..." Aşa dar pînă şi Trigorin, care deţine o poziţie superioară celorlalţi eroi, resimte nevoia unei perspective.
Se întîmplă însă ca alte personaje cehovlene să nu adere, pur şi simplu, la realitate. Nicăieri nu se vede mal bine lucrul acesta ca în „Livada cu vişini". Ranevskaia şi Gaiev, proprietarii încîntătoarei livezi, deplîng apropiata ei pierdere şi încropesc pentru împiedicarea catastrofei cele mai vane şi mai absurde planuri. Zadarnic îi previne Lopahin, de prisos le oferă soluţii pozitive, ei continuă să-şi cheltuiască iluziile în gesturi fantaste. Fapt este că reţeaua de legături a personajelor cu societatea, cu ceilalţi oameni, e lipsită de o direcţie evolutivă. Iată de ce procesul acestei întregi categorii sociale e, din capul locului, pierdut.
Personajele cehovlene sînt suficient de lucide ca să înţeleagă că sentinţa e implacabilă, dar totodată atît de umani încît nu se pot opri să întrebe, să protesteze vag şi să nădăjduiască. „Cine sînt judecătorii ? Cum am putea să le explicăm ? De ce sîntem dominaţi ? Cine sînt advocaţii ? Şi de ce apărarea se întoarce împotriva noastră, figurînd printre piesele de acuzare ? E cu putinţă ca destinul nostru să fie în miîinile unor oameni pe care nu-i ştim, dar în apropierea căirora trăim ?" In faţa spectatorilor se înfăţişează dramatica problemă a unei întregi categorii sociale, victimă şi complice prin pasivitatea ei, a unei lumi nedrepte. Cehov arată că aceşti eroi sînt inocenţi şi totodată culpabili pentru destinul lor şi că e greu de făcut demarcaţia între ceea ce un om acceptă, suportă şi vrea.
Teatrul cehovian este, în primul rînd, un teatru de situaţii, imaginea vie a unui impas în care fiecare personaj valorează prin perspectiva pe care reuşeşte s-o dobîndească. Dar de ce nu depăşesc impasul aceste personaje ? Deoarece lucrurile se relevă în ade-^ vărata lor înfăţişare numai celor ce acţionează, ele îşi descoperă secretele numai celor care întreprind. Iar personajele dramelor cehovlene nu acţionează, ci contemplă lumea cu o sţlşiere lăuntrică. Constantin Gavrilovici Treplev din „Pescăruşul" năzuieşte să devină un artist autentic, dar totul îl dezarmează: rîsul ironic al mamei sale, actriţă răsfăţată de succese, superioritatea Iul Trigorin, scriitor împlinit, iubirea nefericită pentru Nina Zarecinaia.iDar mai ales lipsa unui ţel major în viaţă şi artă. „Ţi-ai găsit calea — îi spune el Ninei — ştii încotro să mergi, pe cîtă vreme eu tot mai orbecăi prin haosul visurilor şi al imaginilor, fără să ştiu la ce şi cui foloseşte. Nu cred în chemarea mea, nu mi-o cunosc."
Se ştie: ceea ce teatrul poate arăta în cel mal emoţionant chip este momentul alegerii, al liberei deciziuni, care angajează o concepţie, o viaţă. Teatrul Iul Cehov este — prin definiţie — un teatru în care personajele trebuie să opteze pentru ceva şi să se hotărască, dar n-o pot face. Ei au constatat viziunea altor zări, dar sînt readuşi sub acelaşi cer. „Am vorbit atît de mult despre forme noi, dar acum simt şi eu că lunec spre rutină, puţin cîte puţin" — spune Treplev. S-ar putea trage de aici concluzia că teatrul lui Cehov e profund trist. Dar nu!
Scriitorul are sufletul deschis, el crede în puterea naturii de a se reface, în vitalitatea sufletului omenesc, în revoluţia pe care o presimte şl pe care o cheamă şi nu confundă destrămarea tuturor iluziilor în care eroii săi s-au legănat cu absenţa adevărului, cu lipsa obiectivă a unei ieşiri! La capătul disoluţiilor şi prăbuşirilor, steaua adevărului se luminează singură: într-o zi o forţă reală va sparge obişnuinţele mincinoase, va zgudui lenea, va înfiora plictisul general. Izvoarele vieţii nu sînt sterpe, resorturile Istoriei nu sînt uzate. Lucrul se vede. limpede în „Livada cu vişini". Falimentul vechii societăţi e evocat aici în tonuri severe, iar cei care se lasă tîrîţi de viciile ei şi se arată complezenţi cu neputinţa lor sînt condamnaţi în mod răspicat. Cehov vrea să arate
178
lumea "in perspectiva unei schimbări posibile, cu un euvînt îndeamnă spectatorii epocii sale să acţioneze, să-şi pregătească viitorul.
Există un viitor vag şi care priveşte omenirea întreagă. Cum va fi viaţa peste cîteva mii de ani ? Pe Cehov îl interesează însă viitorul epocii noastre. Şi adevărul este câ eroii lui Cehov presimt viaţa cea adevărată. Ei zăresc orizontul lurnlnîndu-se, înţeleg, deşi neclar, că o altă lume se naşte, ia fiinţă undeva în preajma lor. Trofimov spune : „Fii binevenită, viaţă nouă!" Şi toţi vorbesc cu tristeţe şi melancolie despre viitor. Cu toţii simt că viaţa lor se desfăşoară la liziera unor mari evenimente care vor depăşi previziunile şi vor face să cadă o lumină nouă asupra anilor pe care l-au trăit. Mai este nevoie, după toate acestea, să spunem că teatrul lui Cehov nu-i apolitic ?
Piesele lui Cehov sînt două realităţi: în primul rînd aceea a oamenilor care-şi trăiesc existenţa lor cenuşie şi apoi aceea a visurilor nutrite de ei, amîndouă faţă în faţă, două universuri care nu se pot uni, care nu se pot confunda. Vremea care trece nu apropie lumea spre care năzuiesc, visele nu se încarnează niciodată. Iar ei continuă mai departe să spere.
Oamenii aceştia se mulţumesc să viseze. Sînt cinci, sînt zece, sînt cincisprezece ani de cînd îşi satisfac în imaginaţie aspiraţiile şl trăiesc în intimitatea acestor ficţiuni, acomodîndu-se cu neputinţa. Oamenii aceştia nu sînt decît o aşteptare. Aşteaptă pe acela care să acţioneze în locul lor. S-ar putea spune că raţiunea lor supremă a încetat să mai fie împlinirea visului pe care l-au dezmierdat pentru a deveni speranţa că acest vis se va împlini. Actul rămîne suspendat într-un viitor incert, vizînd nelămurit un ţel, niciodată atins. In „Livada cu vişini", Cehov obţine din această contrazicere neaşteptate efecte comice. Lucrul pare ciudat, dar aceeaşi întîmplare poate fi vodevil sau tragedie, după omul care o trăieşte. Ranevskaia şi Gaiev trăiesc în vecinătatea catastrofei fără s-o vadă. Pe ei totul îi lasă aşa cum i-a găsit, fără să le clintească nepăsarea. Nina Zarecinaia sau Treplev simt din depărtare după un gest, după o umbră apropierea dramei. O îndoială, o întrebare, o amintire îi derutează. In „Livada cu vişini" neputinţa eroilor de a se smulge din pasivitatea, inutilitatea vieţii pe care o trăiesc e tragică dar cine se poate împiedica să surîdâ privind complezenţa cu care ei acceptă să nu facă nimic ? Comicul şi tragicul coexistă în substanţa pieselor cehoviene ca într-un atom cele două forţe potrivnice ce se resping în permanenţă şi se neagă mutual dar alcătuiesc un echilibru dramatic şi crează tensiunea vieţii.
In teatrul lui Cehov, cuvîntul se opreşte la jumătatea drumului lăsînd spectatorului sarcina să meargă cu închipuirea şi înţelegerea dramei pînă la capăt. Cuvîntul e aparent un ghid şovăielnic, dar forţa lui stă în puterea cu care circumscrie o dramă. Măsura acestei incomparabile puteri o dă tăcerea care-l însoţeşte, vestitele pauze cehoviene. In teatrul cehovian cuvîntul nu e o forţă de şoc în sensul clasic. In „Pescăruşul" asistăm la o singură ciocnire directă între Arkadina şi Treplev, în „Unchiul Vania", Vania şi Serehneakov se înfruntă deschis numai o clipă, etc. Dialogul nu-i expresia limpede a unei lupte, pe jumătate tăinuieşte conflictul, pe jumătate îl sugerează. In banalitatea Iul, cuvîntul este însă plin de sensuri dramatice cuprinzînd între frontierele lui o tragedie care dintr-o clipă în cealaltă poate să izbucnească, şi care arde încet în propriile ei flăcări. Este de altminteri greu de imaginat în teatrul cehovian un moment de dezlănţuire, o mare panică, sau un mare entuziasm. In întreaga sa operă nu răsună nici o tiradă, nici un. strigăt. Scriitorul nu operează prin contraste violente, prin tranziţii subite. Eroii rostesc puţine şi obişnuite cuvinte. Se enunţă idei generale, au loc discuţii de principii, sau dimpotrivă, cele mai banale cu putinţă, dar ele nu acoperă conflictul profund. Tonul unui personaj, gestul altuia, tăcerea celui de al treilea, ţin mereu prezentă înaintea spectatorilor drama nevăzută şi care se desfăşoară undeva în adîncurile piesei. Este în adevăr uimitor cum lucrări cuprinzînd în ele» atîta tragic, stră-
12*
179
bătute de o atmosferă grea şi de o tensiune acută să cunoască situaţii atît de puţin dramatice. Căci piesele lui Cehov nu pleacă niciodată de la ceea ce se numeşte o situaţie tare şi nimic nu e mai străin de spiritul lor ca loviturile de teatru sau efectele scenice. Din arsenalul clasic al dramelor pline de comploturi, sinucideri, accese de nebunie scriitorul nu a găsit util să oprească nimic. Dincolo de cartonul decorului, de mecanica ridicării şi coboririi cortinei, de aplauze, de reflectoare, teatrul lui Cehov urmăreşte să restituie spectatorilor o imagine exactă a vieţii pe care o trăiesc tulburîndu-i prin fidelitatea cu care ea a fost reconstituită, nu în momentele ei excepţionale, ci in cele mai comune. Aşa dar Cehov scoate în evidenţă tocmai ceea ce teatrul este chemat să acopere: banalul, cotidianul, obişnuitul. E o veche opinie aceea că teatrul trebuie să lucreze cu mijloace „tari", vizibile, accentuate, că replicile se urmează grabnic şi violent, unele altora, limbajul devenind elocvenţă, etc. Cehov nu acceptă această lege şi întreprinde o denunţare a teatrului, a marilor atitudini, a cuvintelor supreme, a gesturilor definitive. El propune teatrului să imite firescul pînă ce acesta va deveni a doua lui natură. Dacă esenţa teatrului se află în îngroşarea efectelor, atunci trebuie creat un teatru care dislocă efectele, dezarticulează tiradele şi face inutile sforile acţiunii!
Principiul dramatic a căpătat în teatrul lut Cehov un nou sens, s-a îmbogăţit. De aceea Cehov — este un fapt definitiv acceptat — trebuie jucat într-un fel aparte.
Există un stil de interpretare a pieselor lui Cehov — făcut din sugestii discrete, din nuanţe gingaşe, din virtualităţi abia indicate şi totodată din respectarea scrupuloasă, deplin realistă a realităţilor specifice societăţii ţariste de la sfîrşilul secolului al XlX-lea
— un stil pe care Marietta Sadova regizoarea celor două spectacole de care ne ocupăm l-a înţeles, dovadă spectacolul de acum cîţiva ani cu Pescăruşul. De data aceasta spectacolul jucat pe scena Teatrului Naţional şi mai ales cel de la Municipal sînt mai puţin cehoviene. In adevăr, „Livada cu vişini" e departe de a degaja acel farmec al piesei, iar complicata viaţă subterană e eroilor se înfiripă cu greutate. Luate individual, personajele au relief, dar laolaltă actorii nu izbutesc să creeze atmosfera caracteristică Rusiei de la sfîrşitul secolului trecut. Amestecul de comic şi tragic din această piesă
— pe care Cehov o intitula vodevil şi care e străbătută de suflul unei poezii ce trece dincolo'de hotarele comicului — nu şi-a găsit întruparea pe scenă. Fărâmiţată în tot atîtea părţi cîte personaje numără, piesa a apărut în interpretarea de la Municipal lentă, lipsită de un ritm lăuntric. E greu să se înţeleagă ce este tonic si ce este trist in prăbuşirea celor doi proprietari ai livezii cu vişini. Superioară este regia la „Pescăruşul". Aici personajele au mai multă' consistenţă morală iar drama atinge 'deseori înaltele ei vibraţii. Lipseşte însă şi aici acel consens muzical între actori, unitatea de interpretare. Regia a lăsat să cadă accentul pe „specificul rus", dar fără să pătrundă nuanţa particulară pe care acest specific o are în teatrul cehovian si a îndemnat actorii pe o linie incertă. Astfel Constantin Gavrilovici Treplev este, în interpretarea lui Iulian Necşulescu, un amestec de stîngăcie, rigiditate şi clocot tragic, iar Trigorin ia în interpretarea lui Geo Barton chipul unui scriitoraş superficial,  preocupat  mai  curînd de înfăţişarea sa decît de drama pe care o trăieşte. Cît priveşte pe Marietta Deculescu, în rolul Masei Sumraieva este prin jocul voit patetic şi exterior complet străină de simplitatea şi firescul personajelor cehoviene. O desăvîrşită înţelegere a rolului, a arătat Marcela Rusu. In interpretarea ei nu odată o regăsim pe Nina Zarecinaia aşa cum ne-o imaginam, luptîndu-se şi zbuciumîndu-se purtată de valurile unui lirism autentic. Excelent a înţeles Elvira Godeanu ce e facilitate, ce e pasiune şi ce e meschinărie în Arkadina, jucînd cu o discreţie fină, nuanţată. Ion Finteşteanu în rolul doctorului Dorn — reconstituie personajul în ceea ce el are inteligent, superior şi totuşi limitat. N Brancomir (Sumraiev) şi Irina Răchiţeanu (Polina Andreevna) şi-au înţeles foarte bine rolurile Am vorbit despre fiecare actor în parte fiindcă, aşa cum spuneam - spectacolul e lipsit
180
de o viziune scenică precisă şi mai ales adecvată sensurilor piesei. Lucrul e regretabil întrucît actori de mare înzestrare au pierdut un prilej de a-şi valorifica însuşirile.
Amintirea unor spectacole ca „Unchiul Vania", „Trei surori", şi a „Pescăruşului" realizate în urmă cu cîţiva ani ne-au arătat chipul adevărat al teatrului cehovian şi pe care sperăm să-t regăsim cît mai curînd.
B. Elvin
ARS MONUMENTAUS REDIVIVA"
pre deosebire de operele scrise care pot pătrunde cu uşurinţă pînă în cele mai depărtate unghere ale ţării, spre deosebire de compoziţiile muzicale care ajung, astăzi pe calea undelor, pînă la cele mai modeste cătune, spre deosebire chiar de lucrările de artă plastică obişnuite, care, prin expoziţii, călătoresc în principalele oraşe şi centre muncitoreşti din ţară, există o artă care nu poate fi cunoscută deplin decît' la faţa locului, acolo unde a fost aşezată spre a-şl îndeplini menirea : arta monumentală.
S-a ridicat la Oradea un monument al Ostaşului Romîn. Fotografia a fost publicată în ziare, dar dintr-o fotografie de ocazie nu se pricepe mare lucru şi cîţi îşi mai amintesc de numele autorului — sculptoriţa lulia Oniţă — pe care foarte multe reportaje (în virtutea unui obicei greu de iertat) au uitat să-l citeze? La Tîrgu-Mureş s-a dezvelit un monument al celebrilor matematicieni Iănos şl Fărkăs Bolyai. Datorat sculptorilor mureşeni Mărlon Izsăk şl Istvăn Csorvăssy, acest monument, o preţioasă realizare a organizaţiilor locale, este necunoscut celor mal mulţi. Şi cîţi ştiu oare despre picturile murale din gara Curt ici (E. Aniţei, V. Nereuţă, Lidia Nancuinschi), despre cele din gara fluvială Giurgiu (G. Labin şi A. Anastasiu), despre ansamblurile de pictură monumentală de la fabrica de penicilină din laşi (G. Labin, I. Nicodim, C. Georgescu, N. Popa; T. Brădeanu şi alţii), ori despre picturile destinate clubului din Reşiţa (St. Constantinescu. O. Angheluţă) ? Puţini, prea puţini. Şi acestea nu sînt decît cîteva exemple luate la întîmplare dintr-o serie care ar putea acoperi mai multe pagini.
Faptul că aceste opere nu pot fi cunoscute decît la faţa locului, că sînt insuficient sau deloc popularizate prin presă (despre decoraţia clubului din Comăneşti sau despre cea din gara fluvială Galaţi datorată colectivului Almăşan-Crăclun, n-am văzut publicai nici măcar un r.înd) creează falsa impresie că în acest sector de artă se face prea puţin, sau aproape nimic, trecîndu-se în umbră unul din capitolele importante ale revoluţiei culturale care se desăvîrşeşte în ţara noastră.
Bineînţeles că nu o „notă" va putea acoperi acest gol de informaţii. Ceeace încercăm acum nu este o inventariere a ceeace s-a făcut, ci o scurtă incursiune prin ceea ce se face, altfel zis o călătorie prin şantierele lucrărilor ce urmează să fie realizate în aceM an.
Capitolul „monumente" este deosebit de bogat.
Pentru Bucureşti, sculptorul Boris Caragea lucrează la monumentul Iul V. I. Lenin, Oscar Han la monumentul Iul Victor Babeş şl cel al voevodului Constantin Brîncoveanu destinat parcului muzeului Mogoşoaia. Monumentul Dr. Petru Groza va fi realizat de Romul Ladea, în timp ce Naum Corcescu este angajat la executarea figurii pictorului Nicolae Grigorescu. Intr-un stadiu avansat se află monumentul lui George Enescu la care lucrează Ion Jalea, care semnează deasemenea şl monumentul Iul Teodor Aman, acesta urrnînd a fi instalat  în faţa muzeului de artă din  oraşul Craiova. Terminate,
181
aşteptînd doar amenajările urbanistice pentru a fi aşezate pe soclu, sînt monumentele Nicolae Bălcescu şi Mihail Eminescu, ambele realizate de sculptorul Constantin Baraschi.
Piaţa Gării de Nord va fi dominată de monumentul închinat eroilor ceferişti pentru care urmează să se aleagă una din soluţiile prezentate la concursul organizat de Sfatul Popular al Capitalei. In plus se află în studiu realizarea unui monument închinat voevodului Vlad Ţepeş, al cărui hrisov domnesc din 1459 este de fapt actul de naştere al cetăţii de scaun Bucureşti. Deasemenea vor fi realizate un monument al Unirii 'unul închinat marelui dramaturg I. L. Caragiale şi altele.
Oraşele din provincie vor fi deasemenea înfrumuseţate cu numeroase monumente o adevărata carte de bronz şi de piatră a istoriei. In afară de o vastă galerie de busturl monumentale, care vor evoca figurile de luptători pentru cauza poporului (C. Medrea : Gr. Preoteasa, Al. Puskas : lanos Herbak, O Maitec : C. Tănase, D. Demu : Petre Gheorghe, L. Murnu: Vasilescu Vasia, O. Ilie a: Iosif Rangheţ, etc.), în urma concursurilor organizate de Ministerul Invăţămîntului şi Culturii, în cursul acestui an urmează să fie alese cele mai bune soluţii pentru următoarele monumente : Horia  Cloşca si Crisan
- pentru Cluj - (concurează Ion Vlasiu şi Geza Vida), Gheorghe Doja - Timişoara
- (concurează Victor Gaga, Andrei Orgonaş, I. Szobotka), monumentul Eroilor grevei de la Lupeni (concurează D. Demu, Ion Vlad, Al. Puskas), monumentul eroilor de la Pauliş concurează Cristea Grossu, V. Brudaşcu, M. Izsăk), monumentul eroului răscoalei de la Bobilna - Budai Năgy Antal - pentru oraşul Cluj (concurează Artur Vetro A. Kos)..'Vor mai fi realizate: monumentul lui Mihail Eminescu pentru oraşul Ciul (autor Ovidiu Maitec), monumentul lui Tudor Vladimirescu pentru Craiova (autor Vasile Blendea), monumentul Ostaşului Romîn pentru Arad şi Timişoara (concursuri închise printre concurenţi figurină C. Baraschi şi Ion Vlad), monumentul poetului Petofi pentru oraşul Sighişoara (autor R. Ladea), monumentul lui Vasile Roaită pentru staţiunea de pe litoral (autor Dorio Lazăr), monumentul Ostaşului Romîn, pentru oraşul Sf Gheorghe (autor Doru Popovici) precum şi monumentul de la Deva al Dr. Petru Groza la care lucrează C. Baraschi.
Enumerarea nu este completă. Ne-am oprit numai asupra lucrărilor mai importante care smt m măsură să dea o imagine concretă despre vastitatea campaniei de educaţie prin monumente. Dar orizontul artei monumentale nu se limitează numai la monumentele propriu zise.
Caracteristic pentru societatea noastră este accesul la cultură al maselor largi de unde nevoia acută a unei arte publice care să satisfacă cererea de frumos in necontenita creştere. Anticipînd această dezvoltare a receptivităţii maselor pentru frumosul artistic, prin It.C.M. nr. 1874 din 1954, s-a hotărît alocarea anuală a unor însemnate sume destinate înfrumuseţării construcţiilor de interes public, a parcurilor si bazelor sportive. în legătură cu această importantă hotărîre, anii care au trecut au 'fost martorii unei semnificative înviorări a artelor monumentale, o adevărată redescoperire a picturii murale şi a sculpturii decorative, care, împreună cu realizările în domeniul monumentelor de sculptură, au îmbogăţit peisajul artelor plastice din ţara noastră cu perspective necunoscute în trecut.
Un ansamblu important de lucrări va fi cel destinat decorării Casei Scînteii Pictorii Alexandru Ciucurencu, Ştefan Szdny, Cornelia Baba, Gheorghe Labin Ştefan Constantinescu şi sculptorii Ion lalea, Ion Vlad, Naum Corcescu, sînt chemaţi să rezolve problemele puse de redarea artistică a unor teme complexe ca : „Eliberarea", Doftana Universitate de Partid", „Cultura şi cartea, tovarăşi de muncă", „Forţa păcii care învinge războiul", „Legătura dintre clasa muncitoare şi ţărănime". Importanţa tematicii, amploarea lucrărilor, precum şi valoarea artiştilor chemaţi să le realizeze  promit ca
182
ansamblul decorativ de la Casa Scînteii sa devină un început de drum in arta noastră
m0nU7atada Teatrului de Opera şl Balet din Bucureşti va constitui deasemenea unim-nortant anTamblu de artă monumentală, de data aceasta numai sculptura, menita sa Zg ezeZmd simbolic toate artele care conlucrează la realizarea unuispectacol de oferă De o parte si de alta a arcadelor vor fi montate reliefuri reprezentindDansul (lonVlad) T Muzica" (Boris Caragea) Iar partea superioară a pilaştrilor dirUr, icadlL fi forată cu statuile înfund „Poezia" ^^L^
onVlad, „Drama" (Constanţa Buzdugan), „Muzica" (Maximilian Schulmann) 0      Pen u stadionul Dinamo sint terminate (sau aproape) mai ^Ite^upun sMua^ reprezentind diferite sporturi la a căror realizare au contribuit Naum Corcescu, Dumitru Demu, Boris Caragea, Gavril Covalschl, Lelia Zuaf şi Ada Geo.
Bazinul de înot de la Oradea, o frumoasă bază sportiva, va fi deco.at cu ample reliefuri de ceramică policromă datorată unui colectiv de sculptori şi ceramişti tn frunte
" l0ZtlfÎşt pentru a încheia, vom aminti vasta acţiune de decorarea Caselor de
însă că exemplele s-au terminat. Alte lucrări importante urmează sa ^/e" J fZifa de confecţii Gh. Gheorghiu-Dej, la Universitatea din laşi, la întreprinde, ea Carbo-
chim- Cluj, etc. , „ -„
O listă lungă în fond, o dovadă a dezvoltării artelor plastice din ţara noastră m anii puterii populare. Artele monumentale trăiesc o nouă tinereţe.
„Impresii de călătorie"
intitulată cu justeţe „Impresii de călătorie", expoziţia din sala Ma^ruaP^e rului Constantin Pauleţ este un adevărat jurnal de bord al ™?J™Ţ*r?%£ înarmat cu o sticlă de tuş şl o pensulă, şi-a aşternut pe lurtie gindul şi simţirea, infio rate de bucuria călătoriei, sub forma unor sumare şi totuşi foarte bogate schiţe de peisaj dinNapoli, Palermo, Pompei (solemn şi tăcut sub privirile grele ale Vezuviului), Sevan,
Erevan, Soci. „   „.   , , ,
Suplă de o remarcabilă sensibilitate, linia se desfăşoară mingund conturul elegant al unei corăbii, se aspreşte brusc pe silueta colţuroasă a unei vechi construcţii sau se topeşte în zarea depărtată, dincolo de ferăsiruia unor munţi înalţi ori pe întinderii liniştite ale mării. Notări rapide, uneori cîteva linii numai, şi totuşi multă poezie. Ţesuta printre linii, în contrastele vibrante de negru şi alb.
Mai puţin concentrate sînt lucrările de pictură expuse în cadrul aceleaşi expoziţii. Comparate cu lucrările anilor trecuţi (aspectele de la şantierul naval Brăila, de exem-piu expuse la Interregionala din 1957) compoziţiile de acum - „Vara", „Recolta , deasemenea „Portret" ori peisajele din parcul 23 August - concretizează un progres, încep să aibă acel „cheag pictural" despre care vorbea Şirato. Nu lipseşte sensibilităţii o anume viziune optimistă asupra vieţii, in plin soare, şi totuşi picturile lui C. Pauleţ nu reuşesc să fie întru totul convingătoare, nu au unitatea nici intensitatea de sentiment a tuşurilor sale. Un analist va trebui să recunoască nu numai actualitatea msipraţiei
183
decninrif     ,7, I*?" f'gUrU Şl lumU °mului de azi'     deasemenl resursele sal,
unfit      ' abilităţii sale. Şi, totuşi, lipsind continuitatea emoţiei creatoare
unitatea lucrărilor se destramă, exprimării răspicate îi ia locul tatonarea şovăielnică
un ™w'/Tr!f, ar U V°rba alCl deSpre Upsă de meşteşug. Mai degrabă despre
ZrZP t     ■ Umfdatere U lmpieâkă Pe artist urmărească gîndul creator cu
perseverenta şi îndrăzneală.
trecătJrliTJZ'™?!'?- " COnvingerea că acest impas este
trecător in ceafia artistului, pe care îl dorim tot atît de „întreg" în pictură ca si în tuşurile din „Impresii de călătorie". g        Pătura ca şi m
V. D.
..INVITAŢIA LA NEANT" SAU POZIŢII ALE CRITICII DE ARTĂ BURGHEZE*)
e
eea ce caracterizează ,arta burgheză a secolului XX - scria într-un recent artico  dm revista muncheneză MERKUR sociologul german Arnold Gehlen
iuruT unlTT t P"     ^ C°m,entar " ° înCOn]'°ară    "Ca 0 a două «mă în operei respechve        ? <" ^ ** pătrU"dă în îns^ conţinutul
Această afirmaţie scoate în evidenţă două din aspectele cele mai caracteristice
1r f ,f I""" bUrgh6Ză ?i anUme> Pe de 0 P"* -onstruoasa p o
hferare a unei anumite literaturi de comentar, explicativă, apologetică sau pur si simplu prezentativa, însoţind orice formă de creaţie plastică aparţinînd „avan gar smului" modernist pe de alta, procesul de infiltraţie al acestei literaturi în însuşi actul creator
De la primele simptome ale apariţiei sale ;şi pînă la consacrarea pe care i 1-a dat recenta Bienala de la Veneţia, fenomenul poate fi urmărit în evoluţia sa ascendentă ca un corolar al crize, culturii burgheze, al descompunerii sistemului capitalist
Fenomenul de înstrăinare a artei de realitatea socială, apoi de natură, de conţinut ş, ulterior chiar ,şl de formă, evoluţia descendentă de la adevărul obiectiv de largă cuprindere la fragmente ale unor adevăruri subiective arbitrare, toate aceste etape străbătute de arta m calea ei spre „alienare" au găsit în estetica burgheză un sprijin constant şi activ. Subiectivizarea excesivă atît a tematicii cît si a metodei a făcut necesara pătrunderea unei întregi game de teorii justificatoare între opera de artă si publicul căreia i se .adresa. Pe de altă parte, conflictul între cunoaştere şi reprezentare a permis infiltrarea acestor teorii în însuşi procesul de creaţie, între operă si creatorul ei. 1
Constatarea lui A. Gehlen se dovedeşte aşadar exactă - dar sociologul vest-german nu explică apariţia acestui fenomen ca rezultat al unei decadenţe • e limpede totuşi ca o artă ce nu poate convinge prin propria ei elocvenţă şi care, pentru a se afirma trebuie să recurgă fa o întreagă literatură explicativă cu totul parazitară — si acesta este cazul „artei abstracte" - poartă stigmatul unei iremediabile caducităţi estetice şi sociale. v
Odată cu ascuţirea crizei culturii în capitalism, arta abstractizantă şi desuma-nizata găseşte intre ideologii burghezi din ce în ce mai mulţi apărători. Chiar acei ce
*) Comentariu  pe marginea unor larticole tdesmre    arfa   ai,et,„r«  „ -   t -revistele MERKUR, NEUE DEUTSCHE HEFTE şi TcdmEmOR&EO^
184
recunosc totuşi formele aberante la care s-a ajuns, nu văd sau refuză să vadă rădăcinile sociale, rădăcinile de clasă ale fenomenului. Simpla constatare obiectivistă echivalează de fapt cu o acceptare atunci cînd concluziile investigaţiilor cauzale — fie ele cît de subtile şi de cuprinzătoare — duc la o resemnare neputincioasă, fatalistă.
Din categoria celor ce aşteaptă cu o „dureroasă resemnare" ca din consumarea „pînă la sfîrşit" a descompunerii, interpretată ca o „ispăşire", arta să renască miraculos ca' albinele din mitul Virgilian, face parte şi Wladimir Weidle. Acesta, în articolul intitulat „Căile spre abstracţionism" (NEUE DEUTSCHE HEFTE, septembrie 1958) urmăreşte cu o reală perspicacitate procesul de subţiere a conţinutului, de* scădere a vitalităţii operelor de artă concomitent cu stingerea treptată a tradiţiei stilistice în cadrul curentelor „moderniste", desfăşurînd un rechizitoriu puternic la adresa „formalismului" cu toate că poziţia pe care se situează este aceea a unui misticism claudelian.
Weidle constată că, începînd din sec. XIX, arta burgheză nu se mai adresează omului integral ci unei receptivităţi specializate. Introducerea viziunii estetizante în însuşi procesul de elaborare a operei are ca urmare limitarea subiectivistă, „specializarea" reflectării la un anumit aspect al realităţii. Abstractizarea este o fază inerentă oricărui proces de creaţie dar, odată cu impresioniştii, trierea datelor experienţei se face (atît cît mai poate fi vorba de „reprezentare") din ce în ce mai riguros. Plecînd dela premisa incognoscibilităţii lumii exterioare, artiştii încearcă să caute adevărul în limitele propriei personalităţi ; vor neglija deci cu totul conţinutul de idei al operelor de artă sau îl vor subordona exigenţelor capricioase şi schimbătoare ale subiectivismului lor extremist.
Weidle observă că încercarea pe care fauviştii o fac în primul deceniu al sec. XX de a reîntregi experienţa, adăugind senzaţiei căldura emoţiei şi elemente imaginare, nu a făcut altceva decît să îmbogăţească repertoriul mijloacelor tehnice de exteriorizare, permiţînd ordonarea elementelor compoziţiei după scheme decorative, preconcepute. Ulterior, cubismul va adînci abstractizarea estetizantă în opere ce par a fi demonstraţii ale procesului de analiză ce le-a generat.
De aci înainte, obiectul poate deveni oricînd arabesc liniar sau pată de culoare în funcţie de schema compoziţională, de teoria estetică ce determină opera de artă. Dacă impresioniştii se mai adresează memoriei vizuale a privitorului, artiştii contemporani, desprinşi total de natură, nu mai solicită decît aprobarea estetică a celor pe care literatura de comentar (de cele mai multe ori incompetentă, superficială şi comercială) îi ţine la curent cu ultima „modă" artistică.
în adîncirea formulei „artă pentru artă" — sau mai corect „artă pentru. estetică" (şi anume o estetică „autonomistă"), W. Weidle vede deci un mijloc sigur de sinucidere a artei. Cu toate acestea el consideră că „odată porniţi pe această pantă orice oprire este imposibilă" !.
în acest punct concluzia lui Weidle se întîlneşte cu cea a lui Arnold Gehlen, care nu crede nici el posibilă soluţionarea crizei artelor plastice. în al său „Comentar sociologic asupra picturii moderne" (MERK.UR, aprilie 1958), Gehlen dă fenomenului de autonomizare a artei o explicaţie oarecum „funcţională" : artele plastice ajung să se refuze unei realităţi pe care nu ar mai putea-o cuprinde, funcţia lor social-educativă fiind preluată pe o scară mult mai mare de fotografie şi film. Depăşită ca posibilităţi de reflectare, arta ar fi încercat să supravieţuiască supralicitînd forma — adică specu-lînd partea de interpretare, de „artă" inclusă în fiecare operă în parte. Deci, „căile spre abstractizare" determinate după părerea lui Weidle de carenţa „stilului" ar fi, în viziunea lui Gehien, hotărîte de caducitatea mijloacelor de reflectare specifice picturii şi sculpturii în raport cu exigentele publicului unei lumi din ce în ce mai specializate şi mai tehnice.
185
Ideea că progresul ştiinţei şi tehnicei ar avea o influenţă negativă asupra majorităţii formelor artistice nu este nouă. In artă au generat două curente aparent contrare ce s-au dovedit în timp a fi laturile unui şi aceluiaşi fenomen — pe de o parte curentul ce tindea spre fetişizarea tehnicei, pe de alta, prin absolutizarea specificului mijloacelor picturale sau sculpturale în raport cu „realismul" mijloacelor de reflectare mecanică — cel de nihilistă abdicare de la raţionalitate. Acesta din urmă mai amplu, a fost obiectul celor mai numeroase şi mai insistente teoretizări estetice.
Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie teza criticului italian Lionello Venturi, mentor „oficial" al abstracţionismului non-figurativ, conform căreia pictura poate face abstracţie de„natura exterioară" dar nu şi de cea „interioară" — de „natura umană" — adică de senzaţii şi emoţii, deoarece, afirmă el, în artă „abstract este idealul, concret este sentimentul, pasiunea indispensabilă creării operei de artă". (L. Venturi — „Peinture contemporaine"). Luînd ca premiză unitatea stilistică a unei epoci, în oare se încadrează toate formele de artă ale epocii respective, Venturi susţine că, urmînd exemplul arhitecturii — artă „abstractă" non figurativă prin excelenţă — pictura poate şi trebuie să renunţe la rîndul ei la reprezentare, fa figurativ. Tot ce se cere deci picturii, după părerea lui Venturi este ca dincolo de formele abstracte să transpară „concretul" individual — sensibilitatea şi sentimentul.
Dacă perspectiva deschisă de Venturi poate apare -la prima vedere promiţătoare, prin libertatea absolută pe care o sugeră, ea nu reprezintă de fapt decît încă o invitaţie la neant: ţintuit în limitele propriului „eu" artistul ar avea dreptul, ar avea chiar datoria de a se: facei auzit, de a se comunica, însă nu raţional ci nearticulat, onomatopeic, sperînd ca „puritatea" formelor să asigure transmiterea nealterată a „mesajului" său.
Critica de artă burgheză invocă de mult puritatea limbajului arhitectural pentru justificarea elucubraţiilor artei „abstracte" uitînd însă că formele evident non-figurative ale arhitecturii sunt adaptate „funcţional" şi condiţionate de un conţinut social şi uman. Dacă deci în arhitectură legătura dintre conţinutul spiritual şi societate nu poate fi ruptă complet, nici măcar teoretic, în cazul picturii şi sculpturii problema se pare că nu ar mai avea nici o relaţie cu realitatea socială, cu problematica epocii respective. Nu ne va mira deci diacă în cadrul „ştiinţific" al unui dicţionar („Dictionnaire de I'Aii Abstrait"), autorul — Michel Seuphor — afirmă arta abstractă a fi născută „dintr-o clar-viziune (nu dintr-o filozofie), ce nu se poate exprima altfel decît prin intermediul actului creator. Nu mai este vorba deci nici măcar despre o concepţie (fie ea şi estetizantă), ci despre un „modus-vivendi" despre o „stare" pe care artistul, liberat de orice responsabilitate etică ca şi de orice obligaţie impusă de vre-o formă sau de vre-un subiect (căci, după acelaşi Seuphor „subiectul nu face decît să adoarmă conştiinţa artistului"), o poate comunica unei burghezii obosite, avide de escapade în transcendent. Prin intermediul pînzei, creatorul şi spectatorul s-ar putea întîlni, pare-se, într-un „spaţiu ireal, magic" — idee susţinută şi de Marcel Brion, adept recent şi convins al abstracţionismului, în lucrarea sa închinată artei abstracte (L'Art Abstrait) în care salută apariţia unei „arte religioase a epocii noastre".
„Cultura noastră, scria Andre Malraux, reînvie tot ce ne întăreşte iraţionalismul". Promovarea de cătr(e ideologii burghezi a acestui iraţionalism se face însă de pe anumite poziţii de clasă ; de asemenea „literatura de comentar", dincolo de aspectul ei comercial are un caracter activ propagandistic pe care de altfel unii critici ca Weidle sau Gehlen se văd siliţi să-l recunoască. Astfel A. Gehlen, pentru care arta „abstractă" este de altfel un produs artificial, de literatură, constată semnificaţia ei politico- socială atunci cînd îi recunoaşte caracterul programatic, descoperind că are o propagandă
186
electorală proprie, cu manifeste şi congrese în care-şi defineşte inamicii şi-şi regrupează forţele.
Un exemplu concret în acest sens îl oferă ultima Bienală de la Veneţia. Aceasta a dovedit, prin caracterul său aproape „jubiliar" că abstracţionismul non-figurativ, sub aspectele sale cele mai aberante a devenit o artă „oficială", aproape academică, susţinută de o critică „oficială" puternică şi influentă.
Această oficializare se explică pe de o parte prin accentuarea comercializării producţiei artistice, pe de alta prin ascuţirea neîncetată a luptei pe care ideologii burghezi o duc şi pe plan artistic împotriva esteticii marxiste şi a realismului socialist.
Critica progresistă din ţările capitaliste, ce văzuse în Bienală o posibilitate de rodnică confruntare a artiştilor din lumea întreagă, demască sectarismul profund reacţionar al aşa-numitei „critici oficiale". Astfel, în numărul său din iulie 1958, revista italiană „IL CONTEMPORANEO" publică o serie de interesante -articole în legătură cu unele probleme ale plasticei contemporane în lumina recentei Bienale.
Duilio Morosini, în articolul intitulat sugestiv „Figurativi la răscruce" scoate în evidenţă faptul că organizatorii Bienalei au evitat confruntările, au înăbuşit problemele, sacrificînd academismului, modei, sau unei viziuni de un fals optimism. Acest optimism, în viziunea partizanilor artei „abstracte", s-ar baza pare-se pe existenţa unei ample mişcări avangardiste, a unei arte „într-adevăr moderne" care ar fi „ales eliberarea, cu scopul precis de a se adapta condiţiilor sociale" — după cum afirmă criticul oficial L. Venturi.
In realitate, operele la care se referă critica oficială nu dovedesc adaptarea ci abdicarea de la contemporaneitate iar actuala „avangardă" se caracterizează de fapt printr-o revenire epigonică la experienţele artistice care, în urmă cu aproape patruzeci de ani, duseseră această fugă de realitate pînă la ultimile ei consecinţe. Reactualizînd forţat aceste curente, critica oficială încearcă să demonstreze atît unitatea şi vitalitatea artei burgheze cît şi posibilitatea de încadrare a individualismului — în formele sale cele mai acute — în ceea ce ar vrea să pară o adevărată „democraţie artistică".
Trecînd în revistă principalele curente apărute în arta burgheză după cel de al doilea război mondial, criticul italian Velso Mucci relevă starea de haos şi de confuzie teoretică ce a permis gruparea celor mai variate forme de expresie artistică sub stindardul artei „abstracte". Dacă in sprijinul ideii de continuitate, a unei adevărate „tradiţii abstracţioniste", teoreticienii burghezi invocă tocmai experienţele „abstracţionismului clasic" aceasta, afirmă Mucci, nu se datorează, după cum s-ar putea crede, lipsei de orientare istorică a teoreticienilor respectivi.
, Se ştie că acest curent artistic încercase, din dorinţa de a revitaliza arta, să izoleze din procesul de creaţie fie partea de speculaţie raţională, fie starea lirică, şocul emoţional premergător actului creaţiei. Pierind de la procedeul cubist de deformare speculativă a elementelor naturii în sensul unui geometrism extrem, metoda „substractivă" a iui Mondrian şi a grupării Stijl ducea, în ultimă instanţă, la .absolutizarea formelor ordonate după raporturi numerice „ideale" — după exemplul arhitecturii. Cealaltă „fracţiune" a curentului abstracţionist — reprezentată de Kandinsky — lua ca punct de plecare procedeul impresionist al abstracţiei sensoriale. Speciulîrad efectul psihologic al culorii, acest abstracţionism „liric" îşi propunea transmiterea unor stări afective „pure" — de data .aceasta după exemplul muzicii (interpretată de asemenea ca artă abstractă prin excelenţă). Ambele grupări, urmărind descompunerea, în numele unei teorii estetice, a experienţei, ajung pe căi diferite în acelaşi labirint fără eşire.
Semnificativ este, după părerea lui Velso Mucci, faptul că tocmai aceste forme finale, de criză, ale unui anumit curent de avangardă au constituit nucleul recentei Bienale. Reîntoarcerea la neoplasticismul de esenţă mistică .al lui Mondrian, la orphis-
187
mul sau suprernatismul ce au urmat experienţelor lui Kamdinsky înseamnă de fapt, în concepţia ideologilor burghezi, revenirea la acele momente în care „naţionalizarea" (înţeleasă în sensul speculaţiei estetizante), a fost dusă la absurd. Prin aceasta, partizanii idealismului subiectivist îin estetică încearcă să demonstreze imposibilitatea concilierii individualismului subiectiv cu orice mod de exprimare raţional. „Denaturarea flagrantă a sensului adevărat al „raţionalităţii" .procesului de creaţie serveşte întru totul — afirmă Mucci — concepţiei reacţionare a esteticii burgheze. Aceasta neagă artistului orice posibilitate de a reflecta în opera sa picturală sau poetică realitatea complexă, dialectica acestei lumi şi a societăţii în oare trăieşte". Ea dă alienării, ca „stare obiectivă, naturală" cea mai înaltă justificare filozofică, „naturalismul acritic, visceral devenind forma supremă a artei".
Realismului i se opune astfel un „expresionism de tip nationalist" ce ar avea menirea să exprime „stări" în forme individuale mereu înnoite, mereu „altele" invenţia obligatorie devenind astfel noul tiran al artei.
Supralicitarea în sensul „abstractismului", la care sînt împinşi artiştii contemporani în lumea capitalistă şi care, în special în cazul artiştilor tineri, influenţează negativ evoluţia lor ulterioară, are însă explicaţii ce depăşesc cadrul tratatelor de estetică. Nu întîmplător cronicile plastice justifică prin absurde jocuri de cuvinte improvizaţiile diletanţilor sau primesc cu ovaţii „conversiunea" vre-unui pictor consacrat, nevoit să cedeze sub presiunea dictaturii iraţionalismului. Analizînd procedeul criticii oficiale,Rafaele De Grada în articolul său din „Contemporaneo" relevă faptul că aceasta este, în ţările capitaliste, legată de instituţii publice, de neguţătorii de artă, de editori şi directori de muzee. Creatorii, afirmă De Grada, s-ar lipsi bucuroşi de proza ermetică şi de favorurile gazetarilor dacă ar avea posibilitatea de a expune, dacă ar fi cumpăraţi de muzee, dacă ar fi premiaţi. Din cataloagele Bienalei aflăm însă că, dimpotrivă, cine nu urmează directivele oficiale, adică cine „nu-şi afirmă libertatea interioară ca unică condiţie a existenţei civice" (scria Mazzariol în legătură cu A. Viani), cine nu „propune divinitatea, extrasă formei-informe" (decreta Apollonio în legătură cu Wols) înfine, cine nu „zugrăveşte bombe atomice pe pînză" (după cum recomanda americana Guggenheim în legătură cu Bacei), se vede condamnat la indiferenţă şi mizerie. Este normal ca în aceste condiţii un Alberto Burri să fie apreciat pentru „lipsa de pudoare" cu care a umpiutl de ipsos o pînză albă, după cum este firesc ca la extrema geometrică, pictorul american Jasper Johns, găsind că nu există nimic mai esenţial decît compoziţia cu linii şi stele a drapelului patriei sale, să-l transpună tale-quale : tot „fără pudoare" ! cu atît mai mult cu cît expunea într-o ţară (Italia) oare, în ceea ce priveşte noile tendinţe ale artei ar părea că suferă de complexul unui adevărat „provincialism" înhibant faţă de marile metropole Paris şi New York — sentiment de inferioritate întreţinut cu grijă de pontifii culturii italiene de astăzi (Antonio 'del Guercio în articolul său din IL CONTEMPORANEO intitulat „Wols în colonie"). „Slabă din toate punctele de vedere — afirmă Del Guercio — atît sub raportul ideilor cît şi al comerţului artistic, Italia artistică oficială (deci oficial-abstractă) este un excelent eap-de-pod perrniţînd pătrunderea în Europa a abstracto-sup.arealisto-expresionismului american", cap de pod ce s-a dovedit de altfel a servi nu numai importului de curente artistice.
In articolul închinat artei ţărilor socialiste: „Dai paesi socialişti" Luigi Ferante marchează faptul că Bienala din 1958 a .fost mai mult ca oricînd teatrul unei ascuţite lupte ideologice. Semnificativă în acest sens este poziţia criticii oficiale care, ocupîn-du-se aproape exclusiv de „vedetele" expoziţiei — respectiv de retrospectivele Kan-dinsky, Wols, Klimt, de „personalele" unui Segall, Armitage sau Pevsner precum şi de cîţiva tineri cu „mari posibilităţi de non-figurare" se uneşte într-un adevărat complot al tăcerii atunci cînd este vorba despre realismul socialist sau despre arta ţărilor socia-
188
liste în general, refuzînd să facă legătura între aceasta şi publicul şi artiştii occidentali.
La necesitatea acestei legături se referă şi L. Ferante atunci cînd, relevînd „seriozitatea meşteşugului" artiştilor sovietici, tendinţa lor de „exaltare a muncii şi a vieţii sociale", încercările lor de a „figura în dimensiuni ample, de a compune în limitele obiective ale istoriei", scrie : „Pentru noi care trăim într-o societate ce duce la dizolvarea personalităţii, care face problematic orice raport obiectiv între indivizi, orice dialog moral, această pictură poate părea monolitică, optimistă". Este firesc ca acest optimism al artei sovietice să producă o impresie cu totul particulară în condiţiile de haos şi desechilibru din ţările capitaliste, cu atît mai mult cu cît întreaga literatură şi critică oficială nu face decît să teoretizeze descompunerea, să justifice confuzia, să încurajeze oportunismul.
împotriva realismului socialist, ca soluţie într-adevăr novatoare pentru artiştii contemporani, critica oficială duce o activă luptă ideologică, opunîndu-i, după cum remarcă Dario Micacchi în „Soarta sculpturii" (IL CONTEMPORANEO, iulie 58) — o îmbinare de „spiritualism cu maşinisrn, de erotism (mai mult sau mai puţin inconştient) cu teosofie, de iraţionalism şi cult al obiectului industrial". Politica evazionistă a criticii oficiale devine şi mai evidentă atunci cînd încearcă să dea acestei forme de evaziune o valoare etică, proclamînd imperativul libertăţii absolute a creaţiei, prin eliberarea din limitele impuse de natură, de tehnică şi raţiune, de morala şi problematica socială.
Concluzia ideologilor burghezi în privinţa sensului şi obiectului artei „abstracte" este o dovadă vie a modului în care estetica, de tip formalist, poate adînci criza artei în capitalism, creînd false probleme, abătînd atenţia creatorilor de la adevărata problematică a epocii lor. Teoria „abstracţionismului" — moment culminant al procesului de idealizare subiectivă a esteticii — susţine astfel osificarea şi descompunerea formelor artistice.
trina Pîsiaru
189
Cronica Toliticâ
ÎN FATA LUMI!
• B. STOIAN
primăvara e aproape, ea bate la &jy porţile istoriei. Se bucură toţi
mf JBj^R cei cărora sosirea primăverii le mdWBlmm umple sufletele de soare şi nădejdi noi : miliardul de oameni care făuresc socialismul şi comunismul, masele exploataţilor şi asupriţilor din occident şi din colonii, popoarele afro-asiatice care au sfărîmat jugul imperialist, oamenii — milioanele de oameni de pretutindeni ataşaţi ideilor de pace şi progres social. In rândurile lor, raportul lui N. S. Hruşciov, hotărîrile Congresului au produs unanimă şi justificată bucurie. „In timp ce prima planetă creată de om se roteşte în jurul Soarelui, înălţînd un imn socialismului, popoarele din întreaga lume aud acum de la Moscova paşii hotărîţi ai primei ţări socialiste, care şi-.a început marşul spre comunism... Ele văd în prezentul Uniunii Sovietice viitorul ,lor, un izvor din care sorb încredere şi însufleţire". In aceste inspirate cuvinte ale ziarului chinez „Jenminjibao" se reflectă o mare şi incontestabilă realitate.
Entuziasmul deosebit cu care docurne-tele Congresului au fost întîimpinate în ţările 'de democraţie populară este întru totul explicabil Potrivit relaţiilor existente în cadrul lagărului socialist şi care asigură ca realizările fiecărei ţări să ajute la progresul celorlalte, giganticul potenţial economic al U.R.S.S., victoriile ei continue,
au un rol esenţial pentru dezvoltarea şi înflorirea tuturor, pentru statornicirea unei păci trainice: „Congresul al XXI-lea — subliniază ziarul cehoslovac „Rude Pravo" — va fi legat pentru totdeauna de puternica întărire a forţelor întregului lagăr socialist... Hotărîrile Congresului constituie un puternic stimulent în lupta şi mai perseverentă pentru socialism şi comunism".
Urmărind lucrările Congresului şi mai ales excepţionalul său ecou, un ziarist occidental remarca cu vădită mîhnire : „Asia şi Africa îi aplaudă pe comunişti". într-adevăr, de pe vastele întinderi afro-asiatice se aud parcă aceste aplauze ale popoarelor care au sfărîmat jugul robiei şi se străduie acum, bucurîndu-se de sprijinul prietenesc al ţărilor socialiste, să lichideze înapoierea economică, să-şi dezvolte economia şi să-şi întărească independenţa naţională. „Cînd au aflat cifrele septenalului — declară Abdel Hakim T,a-her, comentator al ziarului „Al Masar", — toţi patrioţii arabi au încercat un sentiment de satisfacţie şi de încredere fermă îm succesele viitoare ale prietenului nostru drag. Prin succesele sale, Uniunea Sovietică contribuie la progresul nostru. Forţele noastre cresc împreună cu forţele prietenilor noştri". Iar în altă zonă a lumii asiato-africane, în Indonezia, Abdul Mad-jid, primarul oraşului Semarang, şi-a ex-
190
primat sentimentele .astfel : „Sînt convins că înfăptuirea cu succes a planului septe-nal nu numai că va aduce prosperitate şi fericire poporului sovietic, ci va constitui şi un factor de cea mai mare .însemnătate în înfrînarea forţelor agresive ale imperialismului şi colonialismului, va ajuta la menţinerea şi întărirea păcii generale, va insufla torţe noi şi încredere oamenilor muncii din lumea întreagă".
Cu totul Mte sentimente au generat ho-tărîrile Congresului al XXI-lea al. P.C.U.S. în rândurile celor puţinii, de dincolo şi de dincoace de Ocean, ostili socialismului. Asupra lor, septenalul a avut efectul unei lovituri de trăznet. De la constatarea de altfel lucidă a revistei -britanice „Economist", că planul a produs „o impresie uluitoare" şi pînă la afirmaţia grotescă a ziarului vest-german „Stutgarter Zei-tung" că e vorba de un „nou plan de înarmare", presa occidentală reflectă confuzia  şi  deruta  amintitelor cercuri.
In vocabularul ciudat al propagandei burgheze din apus, chemarea la întrecere paşnică lansată de Uniunea Sovietică figurează drept „provocare comunistă". Şi nu-i vorba doair de una, ci de vreo cinci, numerotate în ordinea importanţei lor. De pildă, realizările U.R.S.S., şi ale celorlalte tări socialiste în domeniul producţiei materiale, sînt socotite „provocarea nr. 1", cele pe tărîmul relaţiilor acestora cu ţările slab dezvoltate poartă numărul 2, ş.a.m.d. Desigur, cea mai neplăcută pentru reprezentanţii lumii vechi este prima. „Dintre toate fronturile războiului rece — subliniază „New York World Telegram and Sun", cel mai critic este frontul .economic, pe care Nikita Hruşciov cheamă lumea occidentală la întrecerea paşnică". „Dacă discutăm .pe plan .economic, simţim respiraţia Uniunii Sovietice în ceafă — scrie şi „New York Times" ; iar Marguerite Higgins îşi exprimă în „New York Herald Tribune" mîhnirea faţă de faptul că cel de-al XXI-lea Congres al P.C.U..S. a demonstrat „hotărârea de neclintit de a bate Statele Unite la toţi indicii, începând cu producţia de unt şi terminând cu pro-
ducţia celor mai bune proiectile şi rachete balistice". (Să-i trecem cu vederea d-nei Higgins", care poate suferă de amnezie, faptul că în ambele domenii amintite, nu U.R.S.S. este cea rămasă în urmă, ci S.U.A.).
Pentru politicienii, economiştii, publiciştii din Occident, deosebit de neplăcut este că rezultatul întrecerii poate fi cunoscut de pe acum, deşi ei se străduiesc să semene îndoială în această privinţă. „Dacă ţelurile (U.R.S.S.) stabilite pentru 1965 şi 1970 vor fi realizate efectiv în termen — scrie „New York Times" — în următorul deceniu lumea comunistă va câştiga în mod evident întrecerea economică cu Occidentul. Nu este cazul să ne autoliniştim..." Este imposibil să nu-i dai dreptate autorului acestor rîniduri.
Lumea veche se teme, iar temerile pe care le exprimă nu sînt cîtuşi de puţin gratuite. Ele se referă în primul rind la pericolul pe care-1 reprezintă pentru influenţa Occidentului, definită eufemistic ca „precară" chiar de către presa burgheză, înrâurirea pe care o va exercita în lume „asaltul sovietic spre cucerirea celui mai înalt nivel de trai din lume". Iată cum se exprimă în această privinţă Pierre Corval de la ziarul francez „Courrier de l'Ouest" : „Hruşciov desfăşoară în faţa omenirii... perspectivele unui secol de aur. Aceasta .este o tentativă primejdioasă. E o manifestare a dorinţei de a dovedi că tehnica şi materialismul răstoarnă concepţiile fundamentale   despre   destinul omenirii".
In asemenea împrejurări, ştirile parvenite din America, potrivit cărora „chemarea sovietică la întrecere" a făcut să se iste discuţii aprige şi certuri între „.persoanele suspuse" — din Wall-Street şi Ca-pitoliu — sînt pe deplin veridice. Ce-i de făciut ? — aceasta-i întrebarea capitală ce frămîntă persoanele arătate. Mulţi încearcă să găsească un răspuns, dar ei se încurcă şi mai tare. De pildă, d. Adlai Stevenson, politician rutinat — lider al ■partidului democrat — a găsit adecuat să compare capitalismul american cu un mecanism    de ceasornic la care s-a rupt
191
arcul. ,,Pe mine — mărturiseşte el — mă nelinişteşte cumplit arcul nostru. Noi ştim că el a încetat să funcţioneze. Oare s-a ruipt el astfel încît nu poate fi reparat ?" Cum d. Stevenson nu-i ceasornicar, el nu propune o soluţie la „chestiune", ci preconizează... intensificarea „războiului rece".
Chemarea la întrecere paşnică în producţia materială reprezintă aşa dar o cauză esenţială a derutei Occidentului. Dar ea nu e singura. Mai aste una deopotrivă de serioasă. Anuime, teza formulată la Congresul al XXI-lea al P.C.U.S. cu privire la posibilitatea ce se va ivi într-un viitor apropiat, ca urmare a îndeplinirii septenalului şi ia dezvoltării economice a întregului lagăr socialist, anume ca războiul mondial să fie exclus din viaţa societăţii. Perspectiva eliberării definitive a oamenilor de calamităţile războiului, ca şi propunerile concrete formulate la Congres pentru soluţionarea principalelor probleme ale vieţii internaţionale au fost întîmpinate cu justificată bucurie şi încredere în opinia publică mondială iubitoare de pace. In prezent — a scris ziarul indian „Nao Jivan" „exemplul Rusiei în domeniul dezvoltării economice este fără precedent în istoria mondială" — „în lume există forţe capabile să dea o lovitură zdrobitoare agresiunii imperialiştilor. Una din bazele importante ale securităţii aste prosperitatea economică". Iar ziarul grec „To Vima", constatînd că acum, „în istoria omenirii se deschide un nou capitol şi trebuie să ne aşteptăm la o schimbare limpede" — propune : „După Congresul al XXI-lea ad P.C.U.S. se consideră necesară reglementarea divergenţelor dintre Est şi Vest".
Există însă în Occident, în primul rînd în S.U.A., elemente   pe cît de lipsite de
luciditate pe atît de belicoase, care trag cu totul alte concluzii. Anume, ele văd o ieşire din impasul în care a intrat aşa zisa politică „de pe poziţii de forţă", în ...continuarea şi accentuarea acestei politici". Sînt faimoşii „războinici care şi-au pierdut capul" — cum îi denumeşte „New York Post", fosile politice care visează nostalgic la vremuri apuse de mult. Desigur, ei nu reprezintă ceea ce e dominant în starea de spirit a opiniei publice şi anume dorinţa de înţelegere şi colaborare cu U.R.S.S., în spiritul coexistenţei paşnice, în interesul reciproc şi în folosul păcii. Este edificatoare în acest sens declaraţia făcută de cunoscutul industriaş şi fruntaş al vieţii publice din S.U.A., Cyrus Eaton : „Uniunea Sovietică a ajuns la un progres material şi spiritual de cele mai mari proporţii. Pe baza planului septenal, ea va continua dezvoltarea sa multilaterală şi impetuoasă. Sînt convins că vor fi găsite noi posibilităţi avantajoase pentru comerţul sovieto-american şi că acest lucru va înlesni găsirea unei căi pentru stabilirea relaţiilor de prietenie dintre naţiunile noastre".
Astfel, opinia publică, în rîndurile căreia hotărîrile celui de-al XXI-lea Congres al P.C.U.S. au produs o impresie deosebit de puternică, îşi intensifică presiunea asupra componenţilor statului major al războiului race care, deocamdată au dovedit că sînt încă departe de a trage concluziile cuvenite din situaţia actuală care le este nefavorabilă. Este de prevăzut că această presiune a forţelor iubitoare de pace va creşte şi mai mult în perioada ce urmează.
Septenalul, programul viitorului, vn croi indubitabile noi drumuri în istorie.
192
, . îl'**
llllil"w
MIHNEA GHEORGHIU: „ORIENTĂRI ÎN LITERATURA STRĂINĂ"*)
l>""^î* °^umu^ acesta constituie un bun / - îndreptar în opera şi viaţa scriitorilor de care se ocupă Mihnea , heorghiu. Autorul se apleacă cu pasiunea unui critic şi rîvna unui monograf asupra fiecărui  scriitor prezentat.
Luîndu-şi dificila sarcină de a prezenta personalităţi artistice atît de variate şi de reprezentative ca : Shaw, Byron, Cervantes, Dickens, Shakespeare, Swift, Twain şi Fe-nimoore Cooper, autorul o duce cu bine pînă la capăt. Mihnea Gheorghiu nu se arată intimidat de dificultăţi. El evocă ambianţa economico-socială a epocii în care a trăit scriitorul respectiv; îl vedem pe acesta acţionînd, luînd poziţie faţă de orîn-dulrea existentă. Astfel, sînt scrise articolele cu caracter de studiu, despre Shakespeare, Twain, Dickens, Theodore Dreiser, O'Neill, Fielding, Garcia Lorca, Edgar Poe. Uneori la pasiunea exegetului şi rîvna biografului se adaugă emoţia liricului ca în evocarea scurtei, eroicei şi zguduitoarei vieţi a Iul Byron, sau a celei zbuciumate şi înnegurate a Iul „Poe-calomniatul", cum îl denumeşte Mihnea Gheorghiu pe marele poet american în eseul său.
Pentru flecare artist prezentat autorul a găsit o altă formă de a-l înfăţişa. Fie că îl
* E.S.P.L.A., 1958.
prezintă pe Dreiser, întemeietorul realismului american, sau comentează concepţia despre lume a lui Fielding, Mihnea Gheorghiu completează prezentarea cu documente expresive de natură să exemplifice şi să ilustreze viaţa şl opera acestor proeminenţi .scriitori. De pildă scrisoarea entuziastă adresată de Emerson lui Walt Whitman, în momentul apariţiei „Firelor de Iarbă", primită cu ostilitate de presa burgheză; sau textul unde Mark Twain vorbeşte despre cele două Amerlci: una care răpeşte fostului sclav libertatea clştlgată, pentru a-l nimici, şi cealaltă, a oamenilor muncii, care deschid glorioasa tradiţie a grevei de la 1 Mal de la Chicago şi în celelalte centre Industriale — America antiimperialistă a poporului. Citim deasemeni cu emoţie impresionantul document politic, — scrisoarea prin care Theodore Dreiser îşi exprimă, în iunie 1945, dorinţa să devină membru al partidului comunist american.
Mărturisim însă că, după ce am participat la expunerea dramaticelor vieţi şi experienţe ale atîtor scriitori celebri, ni se pare distonantă definiţia privind pe Fran-coi.se Sagan ca „tînăra de întîia mărime a literaturii franceze". Este o apreciere lipsită de spirit critic, lipsită de fundamentul acelei analize minuţioase, cu care ne-a deprins autorul. ,
Camil Baltazar
13 ~ Viata Romînească Nr. 3
193;
AUŞER NAVOI: „VERSURI ALESE" *)
Prolixitatea şi popularitatea operelor poeţilor orientali mai vechi sînt două calităţi, care în acea parte a lumii stau foarte bine una lîngă cealaltă. Firduzi (934— 1025) de pildă, supranumit Omerul persan, a scris o operă gigantică „Sah-Name" („Cartea Regilor") cuprinzînd cam 120.000 versuri şi îmbrăţişînd o perioadă de mai bine de 2000 de ani, de la izvorul anticelor legende şi mituri despre Persia, pînă la cucerirea ei de către mahomedani. Accesibilitatea operei lui Firduzi se întemeiază pe elementul istoric real şi cel legendar de factură populară, aplicat ca o corecţie celui dinţii, cînd gustul popular devenea potrivnic unor fapte istorice.
Acest lucru rămîne caracteristic poeţilor direct premergători lui Allşer Navoi: Ni-zami (1140—1202), Khosran Dehlevi (12531325), Djami (1414—1492), şi lui Navoi însuşi (1441—1501), cu observaţia că faptelor istorice şi legendelor tradiţionale li se aduce o contribuţie epică nouă, prin ceea ce este ficţiunea fiecărui poet în parte.
Poemul „Farhad Şirin" al lui Alişer Navoi, apărut în culegerea de „Versuri alese", reprezintă o prelucrare originală a unor fapte istorice şi legendare reluate anterior în cîteva opere poetice celebre.
Farhad este un prinţ de China, căruia i se face o educaţie strălucită ca unui viitor domn. Gîndul domniei însă este părăsit de Farhad de îndată ce vede un sipet de cleştar cu oglindă fermecată. îndemnat de inscripţia de pe oglindă, Farhad pleacă în Grecia, la Socrate, pentru a-şi afla secretul vieţii.
...O dragoste te-aşteaptă pe-al tău drum, Ce te-o preface-n pulbere şi scrum. Şi n-ai să poţi scăpa de vraja ei, Sortit eşti să te mistui şi să piei.
Trudit vei fi şi-n veci suferitor Dar lumina-vei lumea cu-al tău dor.
* Ed. Cartea rasă, 1957
Iar faima ta pămîntul va-mpînzi Spre miază-noapte şi spre miază-zi etc.
întors   în   China,   Farhad   zăreşte în oglinda din sipet, o clipă doar, chipul celei menite; atunci, ca şi eroul din poemul lui Eminescu „Miran   şi  Frumoasa fără corp" simte chinuitor : Dorul după ce-i mai mare 'N astă lume trecătoare, După ce-i desăvîrşit etc.
plecînd pe drumurile sacrificiului, în căutarea dragostei absolute. Ajutat de Şapur, zugrav din Yemen, la care îşi făcuse ucenicia, ajunge în Armenia. Acolo, ameste-cîndu-se cu nişte pietrari istoviţi, sapă singur un jgheab de apeduct, dînd astfel viaţă unui oraş pustiit de secetă. în ziua de „Sărbătoarea apelor", consacrată inaugurării apeductului, Farhad, aclamat de norodul mîntuit, e trist. El se gîndeşte la „fîntîna lui de chin", frumoasa Şirin, nepoata reginei Armeniei, cea pe care o văzuse altădată în oglinda-talisman :
El se gîndea : „Atîţia oameni vin, — Veni-va şi fîntîna mea de chin, Să vadă lucrul meu şi-aci să stea, Nădejdea, suferinţa, dragostea ?
Mi-e dor s-o văd, dar mi-i şi teamă, vai t De vine, leşina-voi, fără grai;
Iar dacă n-o să vie, voi pieri,
Şi n-am s-o văd pe mîndra mea peri *)
Farhad e poftit la curte. El şi Şirin (în persană înseamnă Dulcea) sînt pe cale să devină fericiţi cînd Khosran Parviz, şah al Persiei porneşte, din gelozie, un război împotriva Armeniei.
Eroii sfîrşesc tragic: Farhad întîi şi apoi Parviz sînt răpuşi.
*) peri = zînă la vederea căreia omul îşi pierde mintea, orbit de frumuseţe.
194
Motivul iubirii lui Farhad, ca şi conflictul acestuia cu Parviz, au circulat prin operete poeţilor orientali (persani) amintiţi, fiecare interpretîndu-l de pe o poziţie deosebită. Navoi însă este primul care a preţuit semnificaţia eroică a unui personaj de mîna a doua (cum era Farhad în poemele lui Nizami şi Khosran Dehlevi) ridi-cîndu-l la rangul de personaj prim, animator de nobile idei şi sentimente, în dauna Iul Parviz, care de la amploarea tradiţională a fost redus la dimensiunile unui cotropitor şi tiran. ,,Farhad şi Şirin" este un poem de esenţă romantică, deloc străin gustului popular oriental, tulburînd cronologia şi istoria faptelor; atribuindu-i lui 'Socrate calităţi ezoterice într-un timp în care nu trăia şi pe care, de fapt, nu le avea; concepînd dragostea ca pe-o dăruire totală, absolută; uzînd de-o fabulaţie învecinată basmelor noastre în care excelează hiperbola, cu toate acestea poemul lui Alişer Navoi, prin umanismul eroului său, prin dreapta lui frămîntare în faţa lucrurilor, prin renunţarea la gloria regească pentru dobîndirea gloriei înţelepciunii devine operă de utilitate educativă. Gestul săpării unui apeduct pentru un oraş secătuit de apă, — îndărătul căruia se ascunde un destin erotic amar — este tot atît de grandios ca şi cel at doctorului Faust, care, în urma pactului cu diavolul, încearcă reabilitarea conştiinţei înşelate prin participarea sa la secarea unei mlaştini.
Rezultatele finale, ale frămîntărilor lui Farhad şi Faust, sînt destinate scopurilor constructive pentru bunăstarea oamenilor. Prin urmare, umanismul lor este foarte actual.
In Farhad eroul romantic oriental, sînt sintetizate calităţile viteazului neobosit în lupta cu răul, ca-n bazmele noastre, alături de neliniştea filozofului mistuit de întrebările şi tainele vieţii; artistul, stă-pînit de setea „formelor perfecte", căci Farhad este un mare sculptor şi zugrav; toate acestea însă, înflorind în el sub semnul iubirii. Chiar chinurile se însuşesc în numele acesteia:
Nu-i chin să nu mă-ndemn să-l pătimesc In numele acelei ce-o iubesc.
Cînd Parviz, şahul, hotărăşte să-şi suprime prizonierul şi rivalul, ameninţîndu-l cu fel de fel de cazne, Farhad îi răspunde în numele iubirii mai puternice decît caznele :
Mă spînzuri, dar izbînda ta e vînt 1 Dacă-ai să poţi, pricepe-acest euvînt:
Sufletul meu de-atîtea rele ros Mi-i spînzurat pe fiecare os.
Ai hotărît pe urmă să trimeţi Asupra mea o ploaie de săgeţi.
Dar te întreb sardarule de oşti: Săgeţile iubirii le cunoşti?
Povestea lui Farhad, rămîne una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste.
„Farhad şi Şirin" face parte din lucrarea reprezentativă a lui Navoi „Khamsa", adică „Pentateucul" — operă de construcţie orientală cuprinzînd un număr de cinci poeme ample.
Alături de „Farhad şi Şirin", traducătorul versurilor lui Navoi mai reproduce din „Pentatene" fragmente din „Tulburarea drepţilor", poem cu caracter filozofic şi moral din care reţinem cu deosebire capitolul „Despre cîrmuitori" (flagelarea orgiilor de la curtea unui sultan) şi „Despre strălucirea cerului ştiinţii şi întunecimea nopţii neştiinţa", poem în care se demonstrează prin parabolă că succesul în ştiinţă este legat de suferinţa şi sacrificiul căutării tainelor ei. „Valul lui Isken-der" este un fel de „Alixăndrie" în care biografia lui Alexandru cel Mare este împletită cu miraculosul, complectat de popoarele islamice cu un element caracteristic, profetismul. Fragmentul reprodus înfăţişează tabloul grandios al luptei lui Alexandru cel Mare cu Darius, regele Per-siei.
Volumul de „Versuri alese" mai conţine gazeluri, cîntece de chef, rubaiate sau catrene. Cităm un graţios gazel închinat dragostei :
13*
195
Ea seduce la mine, vreau să vină mai
curînd
Ea-i atit de cumpănită, eu atîta de flă-
mînd 1
Mi-e mai drag decît credinţa cîrlionţul
vinovat —
Musulmani, mai mult ca mine cine-a mai
iubit şi cînd ?
Mai concentrat decît gazelul, întemeiat pe tehnica rimării numai a patru versuri, este catrenul. Strălucirea pe care a adus-o acestui gen Omar Kayyam, n-a fost între-
cută încă de nimeni, şi toţi poeţii persani ulteriori, printre care şi Navoi, n-au făcut decît să-i reia tema universală : vinul, dragostea, meditaţia, etc.
Salutăm în alegerea versurilor lui A. Navoi o minte judicioasă, Iar în cartea însăşi, un prilej de a descifra orientul veacului al XV-lea. Traducerea are din această cauză o notă arhaică — adecvată epocii — devenind excelentă prin truda plină de har a Iul loanichie Olteanu.
D. Ceserean
LOUIS ARAGON - POEME*)
înd iau în mină o carte de Ara-gon, prima pagină are totdeauna pentru mine „culoarea amintirii" : l-am citit versurile la
lumina felinarelor camuflate, la Izbucnirea în ferestre a soarelui, pe un cer care nu mal era brăzdat de păsările morţii. Le citeam după eliberare, dar destul de aproape de anii teroarei împotriva căreia îşi ridicase patetic glasul Louis Aragon. Poate de aceea, primele versuri ce le-am tradus din altă limbă au fost ale Iul, şl — nici nu ştiu dacă le traduceam proprlu-zls — murmuram în romîneşte ceea ce trăisem şi noi înşine („Poetul vorbeşte pentru cei care tac...") :
Ţara mea e ca o luntre uitată de corăbieri, iar eu ca tristul rege între nefericiri mai trist ca ieri. Dar rege încă în dureri...
De aceea am citit Poemele apărute la Espla cu dorul de a-mi regăsi amorul adolescenţei, pe Aragon din „Creve Coeur", din „Diana Franceză", din „Muzeul Gre-vin", din atîtea volume care izbucneau ca nişte flăcări ale aceluiaşi foc maquisard...
* E.S.P.L.A., 1968.
Şi mărturisesc că în foarte multe poeme din această culegere, l-am citit pe Aragon. Pe Aragon In diversele Iul etape de dezvoltare, în diferitele Iul „Caravane". începuturile lui sînt slab reprezentate. „Poemul de capă şi spadă" e submediocru tradus, aşa că nu lasă să răzbată sensurile scăpărătoare, din alambicatele versuri de tinereţe. In schimb, .Magnitogorsk 1932" îmi apare ca o replică condensată maia-kovsklan a romanului lui Ilya Ehrenburg : „Şl a fost ziua a doua".
L-am regăsit pe Aragon în poemele de dragoste închinate Elsel:
Cînta-voi, totuşi, pînă ce glasu-mi voi fi
frînt.
Cînd de-Aelis zic alţii, Pe Elsa eu o cînt.
(trad. Taşcu Gheorghiu)
sau:
Ţi-s ochii-adînci încît plecîndu-mă a bea, Venind să se răsfrîngă văd sorii la solstiţii, Văd cum se-asvîrl să piară toţi
deznădăjduiţii, Ţi-s ochii-adînci că însumi mă mai ţin
minte-abia (trad. Romulus Vulpescu)
şi în fine în „Avignonul" în care poetul ajunge printr-un firesc transfer, la Identi-
196
ficarea cu Elsa a tuturor aspiraţiilor amoroase de altă dată:
în joacă vîntul ţese o centură De amintiri, cu degetele-i moi, Oraş de neuitată aventură, O, Avignon, în care se făcură Asemeni toate celor ce tăcură Ducîndu-şi taina-n lumea de apoi, In tine dragostea e o epură De ne'nţeles altfel decît în doi. Şi Juliette sau Laura cea mai pură Dă suflul Elsei, ochilor din noi
(trad. Gellu Naum)
L-am regăsit pe poetul „de spadă" în pamfletele lui, amestec de ironie violentă şi poezie, de amară satiră şi nouă vervă a vechilor cîntece revoluţionare (ca în „Distihuri pentru o carmaniolă a ruşinii") şi în amplul poem al cărui titlu însuşi sugerează satira: „Muzeul Grevin", tălmăcit, în majoritate ingenios şi cursiv de Rom. Vulpescu:
Eu scriu în ţara unde a bîntuit lung ciuma, Ce pare-al unui Goya întîrziat vis rău
O, Franţa mea, străvechea mea patimă
unică,
Lut semănat cu oase, — cer plin de-aripi
şi-azururi —
l-am citit deasemeni unul din cele mai emoţionante crezuri poetice : „Poetul, Partidului său".
Am regăsit densitatea unora din poeziile lui Aragon („Pietre", d. ex., în care înşi-rarea diverselor soiuri de pietre îţi dă senzaţia globală a unei ţări de piatră) şi mi-au plăcut concentrarea aproape epigra-matică a poemului „Aşchii", din care nu mă pot opri să citez cîteva „aforisme" : Cine spune: Mi-e rău Ii uită pe ceilalţi.
*
Nu e de-ajuns să taci, Trebuie să ştii să spui alt ceva.
*
Nu pot spune că n-am găsit în acest volum şi alte poeme, fără de care profilul
poetului ar fi incomplet: Trandafirul şi rezeda, Balada celui ce cînta în cătuşe, Paris, Liliacul şi Rozele, Cîntec francez etc. etc. Dar pe poet, aş minţi afirmînd că l-am regăsit în poeme. E păcat ca emoţionantul pînă la lacrimi cîntec al unităţii patrioţilor francezi în faţa primejdiei fasciste — vai, atît de actual azi — să apară atît de slab tălmăcit:
Celui qui croyait au ciel Celui qui n'y croyait pas Qu'importe comment s'appelle Cette clarte sur leurs pas Que l'un fut de la chapelle et l'autre s'y derobat
Tous Ies deux etaient fideles Des ievres du coeur des bras Et tous Ies deux disaient qu'elle Vive et qui vivra verra
Cel ce e drept credincios cel ce nu se închina. Să dai nume-i de prisos razei dragi din calea ta. Una-s cel bisericos cu cel ce habar n-avea.
Hărăzindu-i neîndoios Braţul glasul inima, Amîndoi spun generos : Să trăiască — şi-or vedea.
Ceea ce, într-o traducere • încă imperfectă, ar suna cam aşa:
Unul credea în cer Celălalt nu credea Orice nume-ar avea Raza care-i mîna Unul era oştean Celălalt poate mirean
Dar inima-şi dăruia braţele dragostea Şi fiecare spunea Ea va trăi...
Traducerile Lucreţiei Andriu („Trandafirul şi vioreaua" „Romanţa celor patruzeci de mii" etc.,) îmi pare rău s-o spun, sînt submediocre.   Ceva   mai   bune sînt
197
poemele tălmăcite de Radu Joii (In afară de „Poemul de capă şl spadă", şi „Fetiţa ucisă" în care şi ritmul strofei, a doua şchioapătă) ; mai aproape de muzică, uneori, traducerile Iul Lazăr Illescu („Se revarsă ziua pe Fîntîna Inocenţilor" ), alteori cu erori absurde pînă şi de rime („Privegheze", „Pere Lachaise").
Cît despre poezia „Liliacul şi rozele" transpusă într-o slabă proză romînească, ce să spun ?" Un singur exemplu e edificator :
Nu voi uita vreodată amarele coşmaruri; convoiul şi mulţimea şi ţipete şi soare şi tankur'le (!!!) iubirii şi ale Belgiei daruri şi aerul şi drumul vibrînd de-un zumzet
tare.
Citatele frumoase din prima parte, nu exclud fireşte cîteva erori de ritm sau de topică, rămase în cuprinsul poemelor. Dar în genere, 'şi Gellu Naum şi Taşcu Gheorghiu şi Romulus Vulpescu ne-au apropiat
de Aragon, spre deosebire de traducătorii citaţi la urmă, care ni l-au îndepărtat.
La sfîrşitul lecturii volumului, — interesant prefaţat de Valentin Llpatti — se Iscă o legitimă întrebare: De ce, cînd în presa noastră literară şi de partid au apărut traduceri de înalt nivel din Aragon, semnate de poeţi ca febeleanu şi Mirore Radu Paraschivescu, versurile lor nu au fost incluse într-un volum antologic ? Nu sînt de acord cu calificativele nedrepte ale „Contemporanului" acordate traducerilor lui Vulpescu, departe de astădată de balcanismele din Villon, dar mă asociez criticii generale că n-au fost folosite îndeajuns condeiele încercate, sau că măcar redacţia nu a triat mai sever producţiile — sau produsele — primite.
In orice caz, ar fi de dorit ca la o reeditare, să se ţină seama de observaţiile în parte judicioase, chiar dacă pe alocuri prea aspre, din presă.
Veronica PorumbaciB
— Din tară —
POEZIA DIN „LUCEAFĂRUL"
|^"^ ^Bj acă se poate vorbi de o atitu-
\jf M J dine preferenţială a unei reviste
WB r fatn de unul sau altul dintre mrttttiBBm sectoarele proprii, atunci putem afirma fără a greşi că, cel puţin pînă în prezent, copilul preferat al „Luceafărului" este poezia. Faptul îl demonstrează atît cantitatea poeziilor pe care le publică'revista cît şi calitatea lor, net superioară bucăţilor din celelalte genuri.
Numai în 5 numere (10—14), „Luceafărul" a tipărit poeziile a 35 de autori (dintre .care numele unora se repetă), exceptînd pe cele publicate la rubrica „Dintre sute de catarge..." şi neţinînă seama de nelipsita pagină „Atlas liric", care cuprinde piese selectate din poezia progresistă mondială.
Cît despre „echilibrul generaţiilor", două nume pe care le vom cita aici dintre poeţii publicaţi în revistă, vor edifica mai bine decît ori ce statistică: marele Tudor Arghezi şi... micuţa Luminiţa Gheorghiu, în vîrstă ■de 9 ani!
Regim preferenţial? Dacă e spre binele poeziei actuale (şi este), dacă e spre binele revistei (şi este), regimul preferenţial se explică şi se justifică pe deplin. „Luceafărul" a fost definit pînă acum prin tinereţea sa (în paginile revistei tinerii domină şi prin participarea efectivă şi prin interesul ce li se acordă). Trebuie să-i mai adăugăm o caracteristică: Aşa dar, domină iinereţea şl poezia.
„Luceafărul" ,e plin de o poezie pe care
în simple statistici sau generalităţi nu o putem închide. 0 caracterizare de ansamblu ar da o imagine aproximativă, oricît efort sintetizator am depune. De aceea preferăm procedeul trecerii în revistă.
Numărul 10. Un interesant ciclu de versuri semnat de Cicerone Theodorescu. Sistemul ciclurilor, vom vedea, va fi şi a mai fost utilizat de „Luceafărul", fi preferăm, fiindcă ne oferă o imagine totodată plurală şi unitară, fiindcă nu sîntem invitaţi să-l descoperim pe poet, în etapa respectivă a evoluţiei sale, dintr-un singur unghi, ci avem posibilitatea ca din multitudinea de planuri ce ni se prezintă, să comparăm, să alegem, să definim oarecum trăsăturile caracteristice momentului dat. Cicerone Theodorescu revine la marea-i pasiune — rondelul. E o constatare formală. Esenţială este profesiunea de credinţă a poetului exprimată în toate patru rondelurile: „Mă ştiu dator pe lume tuturor" (bătrînilor ce mor şi adolescenţilor cu capul în nori, părinţilor şl ostaşilor), cuvîntul scris urmînd să fie un ajutor dat acestora — deci o reafirmare a militantismului liricii noastre: „Cîntăm sub stînci, prin alge-amare, / Te-om smulge fundului >mîlos, / Cu-rîmd vei străluci în soare, — / Te-ncrede 1 Dacă tu, de jos,/ Eşti scoica unei perle rare" — o frumoasă (artisticeşte!) chezăşie acordată de poet valorilor autentice care, orice-ar fi, nu vor rămîne neştiute „O, prieteniile nu-s / De rîs şi călcat în pi-
199
doare !" — „strofe amare", cum le numeşte autorul lor, care înfierează prieteniile false, ipocrite şl exaltă Implicit, sinceritatea; în sfîrşit, „în fiecare vers e-um zburător / Al cauzei şi frumuseţii noastre" — deci un mesager înaripat al vieţii noi. Poezia „Cocorul" e un prilej de a privi, de la înălţimea zborului acestei păsări, pămînturile unite ale Dobrogei.
„Acuarela de toamnă" a lut Teodor Balş, deşi bine scrisă, nu e o... acuarelă. In primul rînd pentru că se desfăşoară în timp (prima parte toamna în trecut, a doua, toamna în prezent) şi acuarela, gen plastic prin excelenţă, admite doar o desfăşurare în spaţiu. In al doilea rînd, pentru că în chiar fiecare din aceste două părţi există o succesiune cronologică: „Se opreau turceşte, sub uluci, / scornind tăciunii-aprinşi sub tuci. / Dar piereau pe fa apus de soare / cu „atelierul" în spinare" (Cum te poţi „opri... turceşte?). Poetul are însă şl Imagini frumoase. Poezia lui Gh. Tomozei, „Soare peste păduri", închinată comuniştilor, e o rememorare a vremurilor trecute de apăsare, şi o imaginare, puţin livrescă („tristeţea va fi pedepsită prin decrete oficiale") a viitorului în comunism. „Pasărea măiastră", - a lui Constantin Nisi-peanu, respiră tinereţe; „Mărturia" lui Valeria Gorunescu, 'dimpotrivă. Constanţa Bu-zea în „La adînc" evocă un episod tragic din timpul războiului. Poezia are un cert fior de autenticitate. In versuri calde şi pline de muzicalitate (merite avînd desigur şi traducătorul, Ion Brad), Letay Lajos îşi aminteşte momentul „împăcării cu romînli", în ciuda dezbinării cultivate în trecut de regimurile reacţionare. Aurora Conţescu, într-o poezie, compară sugestiv complexa muncă din Deltă cu un concert dirijat de un om în salopetă. Numărul 11. „Pe o carte", Eugen Jebeleanu a scris versuri emoţionante, în care, adresîndu-se cititorilor de peste ani, îl îndrumă către esenţa cărţii, către sufletul ei, către descifrarea veacului nostru aspru, de uraniu, de flăcări, „...vea-cu-mi drag, cumplit, / cu omenirea în picioare / zvîcnind spre viaţă-n sfîntu-i tremur..."
Constantin Ilie închină versuri inspirate cifrelor de control ale septenalulul. Toma George-'Maiorescu cîntă florile Sudului — palatele albe, într-un fel şt petrolul care ţîşneşte la Baku. Poezia nu e rea şl, limpezită, ar cîştiga mult.
In ciclul Constanţei Buzea remarcăm un deosebit simţ al reconstituirii lirice (fapte, oameni, locuri), Fără a fi propriu zis poezje de atmosferă — atmosfera este sugerată totuşi, discret. E impresionantă „Elegia de primăvară" a Iul Victor Tulbure, închinată amintirii lui Nlcolae Labiş. „Ni-i dragă amintirea lui. Ne doare/ Aripa frîmtă-atît de timpuriu... / Deoe-a plecat în glie şi în floare —/ Nici vulturii, nici cerbii nu o ştiu". Miniaturile lui Dimos Rendls, sînt încărcate de substanţă poetică. „Definire" de Ion Horea, e o auto-definire a omului nou, care a învins timpul. Excelente ca observaţie şl ca şlefuire a Imaginei, poeziile fetiţei de 9 ani, pe nume Luminiţa Gheorghiu. Redacţia merită felicitări pentru detectarea acestui talent incontestabil! Numărul 12. Beniuc : „Uudevia prin grădina fermecată / A roditorilor ani oare vin / Se coace pe-o creangă oa o gutuie / Şi soarele meu cel din urmă"... „Dar nu te grăbi, soare din urmă al meu"... căci poetul mai are încă treabă destulă pînă la victoria finală şl, între altele, mai are de ciocnit un pahar, la Casa Albă, cu secretarul partidului comunist al Statelor-Unite („Soarele din urmă"). Beniuc nu se teme de moarte. E indiciul unei mari vitalităţi. Dar Beniuc, ca ostaş al Revoluţiei, vrea să trăiască, fiindcă n-a făcut încă tot ce putea face pentru binele umanităţii. E principiul artistului ml litant. Beniuc are darul de a insufla şi altora, cititorilor de pildă, normele vieţii sale. Pentru asta s-au contopit gînditorul, poetul şl luptătorul.
Mlbillzatoare şl viguroasă, poezia Iul Szemler Ferenc „Inscripţie pe un pom de faimă".
în acest număr, Victor Tulbure publică un ciclu de poezii, fructe ale călătoriei sale în Medlterana. îmbinare de pastel, medi-
200
taţie, idilă şi satiră cu poezia de atmosferă şi sugestie, ciclul lui Tulbure incintă prin varietatea mozaicului geografic şi, social cuprins, prin profunzimea şi coloritul observaţiilor, prin tandreţea şl pietatea colocviilor cu istoria, prin patriotism: la Con-stantinopol îl evocă pe cinstitul Brin-coveanu „al întristării noastre" ucis aici, iar în Italia rosteşte o „Rugăciune pentru ca mai uşor să doarmă Bălcescu în pămînt străin"), dar şi prin diversitatea mijloacelor artistice, a imaginilor şi tropilor.
Numărul 13. „Poem festiv Unirea" de Radu Boureanu e monumental, poate uneori chiar prea monumental, artistul liric fiind oarecum moderat de grandoarea evenimentului. Capitolul intitulat „Doi dorobanţi" e, după părerea noastră, cel, mai bun dintre toate, datorită unor valori simbolice reale, tratate cu o deosebită forţă lirică, mai puţin întrebuinţată în alte părţi ale poemului.
Zece poeţi cîntă zborul planetei roşii. In frunte este mereu tînărul Beniuc. Remarcăm de asemenea poeziile semnate de Violeta Zamfirescu, Tiber iu Utan, Teodor Balş, Ni-chita Stănescu. Mai semnează: Niculae Stoian, Ion Bănuţă, Ion Brad, Aurel Stor in, Gheorghe Scripcă. George Demetru Pan cîntă noul Bucureşti în poezia „Această fermă auroră". De ce auroră şi de ce fermă nu reiese din poezia, altfel corectă.
Numărul 14. Poezia „Partidului" de Al. Andriţoiu este un frumos act de omagiu adus partidului clasei muncitoare. Avea însă rost această imagine : „Ne-ain bifurcat doar sufletele cu măsură" (adică — iubirea pentru popor, —- ură pentru duşmani) ? Oricît ne-am căzni imaginaţia nu putem să ne reprezentăm aceste suflete bifurcate, mai ales că, în realitate, nici nu poate fi vorba de aceasta.
Deosebit de gingaşă conversaţia Măriei Banuş cu ghiocelul speriat de perspectivele erei atomice („Un ghiocel"). „Bamburg-centru" e o bună poezie a lui Eugen Frunză, în care poetul redă atmosfera depri-
mantă a unui oraş vest-german, raportată la starea de spirit a locuitorilor.
Ca o replică, parcă, la poezia lui Eugen Frunză („Şi caut un cîntec. E vară şi ger. / Şi caut zadarnic/ ...Şi umblu stingher", Veronica Porumbacu descoperă în juru-i, — într-un mediu socialist — numai cîntec şi poezie, pentru ca în final să declare: „şi eu sînt numai corzile pe care/ îşi trece mîna ţara" („Corzi întinse").
Un avîntat imn desţelenitorilor de pă-mîniuri înalţă Alexandru Şahighian în „Trecură oameni"... „Amimtiriile din copilărie" ale Iul Cezar Drăgoi, triste, înegurate de vălul cernit al războiului, echivalează cu nişte apeluri solemne la pace. Ne-a plăcut cu precădere imaginea: „Zvastică, zvastică / — foarfece blestemat —/ firul copilăriei mi l-ai tăiat..." Emil Giurgiuca semnează o definire a poeziei („Dar simbolul luminii..."). Această întoarcere a poetului, la uneltele sale e plină de făgăduieli.
încheiem această lungă trecere în revistă cu Tudor Arghezi, căruia „Luceafărul" îi publică doi Psalmi, primul scris în 1927, al doilea în 1958. Deosebirile sînt concludente. In cel de-al doilea Psalm poetul, aflat la capătul căutărilor, se arată dispus să reia totul de ta început, căci înţelege marile schimbări petrecute în jur. Superb ca limbaj poetic, superior ca idee, Psalmul lui Arghezi e o mărturie în plus a adeziunii marelui poet la ideile înaintate ale epocii noi.
*
Nu ştim dacă am reuşit să redăm sau măcar să sugerăm tabloul poeziei din cele cîteva numere ale „Luceafărului" pe care le-am avut în faţă. Concluziile: poezie multă, bună, şi de actualitate.
Observaţii: Necesitatea lărgirii continui a cercului de colaboratori, mai multă poezie de participare la evenimentele vieţii con-• temporane, în dauna celei de evocare.
D. P„
14 — Viafa Romilnească Nr. 3
201
POEZIA DIN nr. 12/1958 AL „SCRISULUI BĂNĂŢEAN"
aoeziile publicate de revista timişoreană in ultimul său număr din anul trecut mărturisesc o certă orientare spre temele actualităţii. Inspirîndu-se, în marea lor majoritate, din înfăptuirile poporului nostru în cei unsprezece ani de Republică, poeţii prezenţi în paginile acestui număr închină patriei versuri avîntate, pătrunse de dragoste pentru înfăţişarea ei nouă. Sub acest aspect, dincolo de deosebirile de expresie şi de temperament poeziile semnate de Har. Th. Ţugui, Ion Poto-pin şi Dim. Rachici merită a fi reţinute. Se desluşeşte cu uşurinţă (mai ales la ultimul din cel citaţi) expresia sentimentelor lor de dragoste şl de admiraţie prilejuite de aniversarea Republicii: „Iţi pun în palmă inima întreagă, j Lumina, grei ciorchini pe ea se-anină. / Partidul ml-a-n-văţat-o să aleagă / Grăunte plin din praf şi din neghină" (Dim. Rachici—„Republicii").
Din păcate, nici Har. Th. Ţugui şi nici, mai cu seamă, Ion Potopin nu încearcă să depăşească anumite afirmaţii cu caracter general. Aceasta văduveşte poezia de adevăratul său patos, înlocuindu-l cu un retorism vag. Potopin foloseşte imagini prea complicate: „să ni se-avînte lanurile-n zbor" sau ,,în clocotul cascadelor din vad" I Spre aceleaşi rezultate duce şl poezia Iul Lucian Valea, Intitulată „Case noi la 'Şanţ". Versificînd cîteva observaţii de .reporter, poetul formulează afirmaţii •de felul acestora: „Ei au construit ■ aceste case I Care exprimă atît de adînc, de exact, / Concepţia lor despre lume. I Prezenţa lor în peisaj / înseamnă / Sensibilitate şi trăinicie..." Cînd poetul încearcă o evadare din banal, din prozaism, o face în dauna elementarei logici a imaginii. Pentru el „în inima munţilor Rod-nei... I sute de case / aşteaptă în şir... / să le cuprindă tencuiala pereţii / protector, ca o piele albastră". Această falsă originalitate
a rezultat direct din lipsa de aprofundare a unei teme interesante. Imagisticii forţate îi rămîn tributari şi Ion Potopin şi Har Th. Ţugui. Cel dinţii scrie: „Ci-n piept topind brăţara-ţl, amintire, / Pe strună, mîna iarăşi am s-o pun", ceea ce creează impresia unui ermetism în totală discordanţă cu ideea centrală a poemului. Cel de-al doilea, voind să închine un imn de slavă eroicilor muncitori al patriei noastre, compune o imagine greu de descifrat: „...O văd pe frunţi de oţelar, forjate (?!) / La focul nou al marilor furnale/ Ce-ţl făuresc armura de metale". Observaţiile de mai sus nu trebuiesc interpretate ca simple obiecţii la adresa unor carenţe formale. Ele încearcă să atragă atenţia asupra „ineditului" imaginii, ceea ce duce la construcţii forţate şi obscure.
Chiar şi Horia Zilleru, autorul unui poem interesant sub aspectul temei şi al tratării, face concesii acestui spirit de falsă originalitate, introducînd elementele unei mitologii proprii, fără vreo legătură necesară cu ideea. De ce vara trebuie să fie neapărat o .„vestală"? Care e relaţia logică dintre cele două elemente ?
Ion Rahoveanu semnează cîteva strofe Intitulate „Meditaţie în aşteptarea cometei". Invocîndu-i drept modele pe Grigore Alexandrescu şi pe Topîrceanu, poetul realizează o poemă scurtă, echivalentă cu o reală profesiune de credinţă îndreptată împotriva celor care „ucid în loc să cînte, să muncească, sub pînză de stindarde".
Ilie Măduţa publică poemul „Laudă omului", evocare a eforturilor milioanelor de oameni care „înalţă peste neclintitele zodii j steaua de diamante a comunismului / risipind inima rece a nopţii / şi sfîşiind linţoliile mohorîte-ale durerilor".
Prezentînd cîteva date precise, concrete, ale unei realităţi căreia majoritatea celorlalţi poeţi din revistă îi închină versuri cu caracter general, Anghel Dumbrăveanu şl Gheorghe Scrlpcă realizează în poemele lor
202
o imagine mai unitară, cu rezonanţe mai ample. Sentimentul ni se pare mai profund, mai poetic. Transformarea revoluţionară a ţării e surprinsă într-un moment caracteristic : acela al ridicării de construcţii uriaşe în locuri altădată pustii.
Acelaşi caracter concret, realizat la o scară emoţională superioară, transformă poemul lui Al. Jebeleanu într-un puternic protest împotriva uneltirilor războinice ale .capitalismului apusean care încearcă să înece în sînge dreptul la viaţă al popoare-
lor. Credem că „Ultima scrisoare a soldatului francez căzut în Algeria" se înscrie printre cele mai. bune creaţii ale autorului ei.
Căutînd drumul spre adevărata originalitate care e permanenta prezenţă în actualitate — ale cărei faţete inedite trebuie să le descopere — poeţii, colaboratorii din „Scrisul bănăţean" vor realiza creaţii mai valoroase, înlăturînd tendinţa primejdioasă a exprimării alambicate, obscure.
V. D.
„FLACĂRA" nr. 1, 2/1959
MW
„Fia-
..Vf-.Sr *<i .■   ultima   vreme, revista
" căra",   săptămînal cultural-artistic destinat unor mase largi de
^__.cititori, a înregistrat vădite pro-
prezentarea cît mai variată şi atractivă a paginii literare. Am citit în ultimeie numere poezii inspirate din actualitate, reportaje interesante despre munca unor oameni din diverse sectoare de activitate, portrete sugestive, schiţe satirice şi chiar scurte povestiri sau schiţe axate pe teme importante clin realitatea noastră nouă. Mai ales paginile de poezie sînt din ce în ce mai frecvente şi mai izbutite. Astfel în numărul 2/1959 — cititorii întîlnesc un ciclu de poezii semnate de Demostene Botez. Dintre cele patru poezii remarcăm 'coloratul pastel. .„Toamna" din care transcriem această imagine a amurgului : „Plăpîndă ziua timpuriu •se stinge / într-un amurg anemiat de sînge".
Poezia „Printre străini" datată : Paris, Ianuarie 1958, reamintind pana rapsodului duminicilor triste de provincie, este un sugestiv şi trist tablou al metropolei capitaliste , unde oamenii apar ca simple prezenţe fizice anonime şi reci. Poetul notează întristat : „Şi parcă nimeni din atîta lume/ N-avea identitate şi nici nume". Aici oamenii se istovesc într-o goană febrilă şi exasperantă, fără ţel. Din versurile poetului transpare evident aerul deprimant al unei lumi în
care individul se simte singur, înstrăinat : „Şi parcă germina ca o plămadă/ Mulţimea ceea neagră de pe stradă/ Şi fiecare parcă într-un fel/ Se căuta, exasperat, pe el".
în poezia „Oaspetelui", alături de spiritul ospitalier al poporului nostru întîlnim sentimentul mîndriei pe care-1 dă omului de azi depăşirea istoriei grele, recunoscută adesea de străini :
Tu n-ai să ştii  ce-a fost pe-aici alt-dată, Ţăranii goi şi vlăguiţi de munci Şi muncitori tîrîţi la judecată Că au călcat nedreptele porunci...
în faţa ochilor oaspetului străin se va desfăşura tonifiantă, doar imaginea nouă a prezentului, în care oamenii eliberaţi construiesc „din ziua cînd n-au mai avut stăpîni".
Dragoş Vicol semnează în nr. 1/1959 poezia „Aici a fost o luncă". Versurile readuc ideea schimbării totale, pînă la nerecunoaş-tere a peisajului ţării, în iureşul construcţiei socialiste. Poetul nu mai regăseşte imaginea veche a locurilor natale :
„M-asteptau (paşii copilului de altă dată n.n.)
dar nu în ierbi şi-arinişti nici pe prund, şi nici sub bolţi de linişti m-aşteptau în prag de locuri noi...
Din cuprinsul larg al vechii lumi mai sînt ei şi greierul de-atunci".
14*
203
Poezia „Tunelul" de Kiss Jeno este un imn închinat omului nou stăpîn şi îmblîn-zitor al naturii sălbatice.
Aci-n acest tunel, enorm de piatră, mă-nchin în faţa măreţiei tale de tine-nvinsă stînca se-nfioară şi aţele ca roibii-n ham purced".
Nicuţă Tănase colaborează — mai în fiecare număr — cu schiţe satirice, în care stigmatizează, rîzînd diverse manifestări ale unei mentalităţi înapoiate şi dăunătoare încă. Dar pretextul gogolian al schimbării capului
— ni se pare — în schiţa „Cum a funcţionat subsemnatul cu Capul unei bîrfitoare" (din nr. 2/59) e sub nivelul celor semnate anterior tot în paginile revistei „Flacăra".
Horia Liman, în nr. 1/59 publică interesanta „povestire adevărată" a unei filatoare
— Katalina. Destinul Kătălinei, fată de la ţară venită să se angajeze într-o fabrică — destin împlinit abia în-anii regimului de democraţie populară, este pilduitor.
Dionisie Şincan face într-unui din aceste numere portretul unui preşedinte de colectivă, „Sabri preşedintele", continuîndu-şi seria pitoreştilor sale portrete de ţărani dobrogeni.
Revista mai publică reportaje despre muncitorii  constructori  (vezi  „între  pămînt şi
Cer" de Ştefan Hristescu şi „Freamătă Delta" de E. Dascălu) dar se resimte încă din cauza, lipsei unei proze de calitate, care să aducă în discuţie probleme importante ale vieţii noastre. „Flacăra" nu poate acoperi acest, sector doar cu simple portrete sau prin traduceri de lucrări valoroase din prozatorii străini. E într-adevăr o surpriză -plăcută pentru, cititori lectura schiţei „Cum am fost. negru" de Bill Beloţerkovski. Dar cititorul aşteaptă, şi pe drept cuvînt, să citească în. paginile revistei „Flacăra" schiţe substanţiale, inspirate din problemele cele mai acute ale realităţii noastre noi, semnate de scriitorii noştri talentaţi.
Şi în ceea ce priveşte rubrica — „Scriitori şi cărţi" — revista mai are încă mult de făcut. Aşa cum se prezintă rubrica este nesatisfăcătoare. H. Zalis discută de pildă, (nr. 2/59) destul de superficial despre genul; scurt — iar exemplele folosite de autorul articolului sînt dintre cele mai nesemnificative.
Interesantă promite să devină rubrica „O picătură de cerneală" unde diverşi scriitori sînt invitaţi să-şi spună cuvîntul. Remarcăm succintele dar revelatoarele relatări ale lui Dan Deşliu despre eroismul constructorilor de pe şantierul de la Săvineşti „Detalii pentru o eventuală istorie a şantierului Săvineşti"
A. N. T..
— De peste hotare —
„VITCIZNA" („PATRIA") nr. 12/58
Revista
".vista „Vitcizna" este un organ al Uniunii scriitorilor din R.S.S. Ucraineană, şi apare la Kiev.
publică în fruntea acestui număr noua comedie a cunoscutului dramaturg ucrainean Vasiti Mînco. intitulată Jn salul de lîngă Dikanka". Autorul comediei şi-a ales locul acţiunii satul Vîter-benki de lîngă Dikanka, loc cunoscut din
minunatele povestiri ale Iul N. V. Gogol! „Serile în sat la Dikanka".
Mînco introduce în comedia sa cunoscutele personaje gogoliene: fierarul Va-kula, Solopl Cerevîk, isteaţa lui nevastă Hivrea, frumoasa lor fiică Oxana, savurosul cumătru Ţîbulea, veşnic căutătorul de comori. Basavriuk, personaje care acţionează în zilele noastre. Dramaturgul porneşte de la afirmaţiile Iul Gogol că pă-
204
mînturile Poltavei ascund comori nebănuite. Tema comediei este următoarea: Năzdrăvanul Vakula este în zilele noastre şeful unei echipe de geologi, căutători ai „aurului negru". Aceştia se stabilesc în satul de lîngă Dikanka. Odată cu venirea lor se schimbă şi viaţa îndepărtatului sat. Colhoznicii Cerevîk, Ţîbulea şl alţii ■sprijină munca geologilor în căutarea comorii.
Primul care se alătură cercetătorilor este căutătorul de comori al lui Gogol, Basavriuk. Viaţa satului Vîterbenki se. schimbă. Locul şezătorilor sub clar de lună îl ocupă spectacolele organizate de •artiştii amatori în frumosul palat de cultură construit de ei înşişi. Mînco valorifică în comedia sa nesecatele comori ale graiului popular ucrainean, umorul sănătos, obiceiurile aduse la cunoştinţa lumii întregi cu mai bine de un secol în urmă de marele scriitor rus N. V. Gogol.
La rubrica de proză, „Vitcizna" publică continuarea povestirii „Tamara" a prozatorului A. Hijneac.
Acţiunea povestirii se petrece într-unui din lagărele de exterminare din Polonia in timpul invaziei hit Ier iste. Cu un talent deosebit Hijneac descrie lupta unor tineri ucraineni organizaţi in timpul ocupaţiei într-o grupă de partizani. Eroina povestirii T amar a, cu toate că e .supusă unor torturi groaznice nu-şi trădează tovarăşii. Ajunsă în lagărul nazist de exterminare ea reuşeşte şi aici să înfiinţeze o grupă de luptă împotriva fascismului.
Rubrica „poezie" e închinată unui grup de 13 poeţi tineri. Se remarcă prin talentul lor tinerii poeţi: Vasili Simonenco şi Mi-hailo Liivineţ. Vasili Simonenco semnează poezia „N-a murit Ucraina" („Ne vmerla Ucraina") adresată trădătorilor fugiţi în Apus, stîlpi ai. crîşmelor din Germania Federală. Poetul subliniază ura poporului ucrainean faţă de aceşti trădători.
Ciclul de versuri „Eu prind din nou putere" semnat de Mihailo Sitvineţ se remarcă prin patosul liric. Poetul descrie cu mult talent visurile unui flăcăuaş de la ţară pornit pe drumul învăţăturii şi mulţumirile aduse de acesta oamenilor care: „Cu mîinile lor m-au încălzit Şi m-au pornit pe drumul drept al vieţii"
în cuprinsul revistei întîlnim o rubrica intitulată „Traduceri noi". Printre alte traduceri întîlnim la această rubrică şi traducerea a trei poezii din poetul romîn Dumitru Corbea.
Trebuie subliniat faptul că „Vitcizna" se ocupă foarte mult de publicarea literaturii romîne cît şi de popularizarea noutăţilor literare din ţara noastră.
Un' rol însemnat în această acţiune îl au poeţii Vasili Şveţ şi Ivan Goncearenko, autorii unor frumoase traduceri din poeziile lui Mihail Eminescu şi din versurile altor poeţi romîni. Şi de data aceasta V. Şveţ şi I. Goncearenko dau grai într-o frumoasă limbă ucraineană poeziilor lui Dumitru Corbea.
La rubrica , Reportajul zilelor noastre", poetul Micola Şeremet semnează un amplu reportaj intitulat „în Sahalin". Aici poe-tul-reporter porneşte pe urmele lui A. P. Cehov, aminteşte despre însemnările marelui prozator referitoare la această regiune şi face o comparaţie cu actuala insulă Sahalin. Şeremet trece în revistă giganticele construcţii, elogiază eroismul comsomoliştilor veniţi din toate colţurile Uniunii Sovietice pentru a da viaţă acestor pămînluri îndepărtate care pe vremea lui Cehov erau folosite doar ca loc de deportare. Reporterul creează numeroase portrete de eroi care nu-şi precupeţesc forţele în lupta, lor cu natura aprigă, pentru a valorifica numeroasele bogăţii ascunse în pămîntul şi apele reci ale Sahalinului.
Rubrica „Critica" prezintă articolul lui Stepan Krijanivski, „Ani îndelungaţi de creaţie", în care autorul analizează ulii-
205
mul volum de versuri al lui Pavlo Ticina, „Noi sîntem conştiinţa lumii". Comparînd ultimul volum cu creaţiile anterioare ale poetului, S. Krijanlvski relevă faptul că apariţia volumului lui Pavlo Ticina marchează un succes însemnat al poeziei ucrainene din ultimii ani. In a doua parte a articolului, criticul se ocupă de volumul de versuri al lui Maxim Rîlskl „Trandafiri şi struguri", volum în care Rîlskl cîntă munca omului sovietic. Autorul articolului scoate în evidenţă măiestria cu care Maxim Rîlskl realizează admirabile tablouri ale fermecătoarei naturi ucrainene.
Criticul Victor Helemendîk semnează un amplu articol în care prezintă opera poetului comunist Vaslll Ellan-Blakitnîi. Articolul se intitulează „în slujba revoluţiei", şi dovedeşte o cercetare amănunţită a do-
cumentelor ce privesc activitatea poetică şi publicistică a poetului comunist — autorul nenumăratelor cintece şi versuri care-au ridicat proletariatul ucrainean la luptă împotriva ţarismului.
„Vitcizna" a mai înfiinţat o rubrică nouă intitulată: „Ucraina în ochii oaspeţilor de-peste hotare", rubrică unde se publică extrase din cuvîntarea ţinută de Ion Moro.rw — secretar general al ARLUS-ului — la studioul de televiziune din Kiev. Extrasele din cuvîntarea lui Ion Moraru arată dragostea şi preţuirea manifestate de poporul romîn pentru operele artei şi literaturii ucrainene. Revista se încheie cu o> cronică literar-artistlcă în care sînt menţionate şi noutăţi literare şt artistice dim ţara noastră.
S teii an Iaţentiuc
„WORT IN DER ZEIT" nr. 11/1958
p^n—w^j ey;sta pUblică referatul scriitoru-tt.Ţ *\f{A lui austriac Ernst Schonwiese WA. ^8»Cinci teze asupra criticii literare fc^^jlJde astăzi". Referatul a fost expus în cadrul celui de-al IV-lea Congres al scriitorilor de limbă germană, care a avut loc la Miinchen în septembrie 1958. Schonwiese recunoaşte în introducere, că a avut sarcina să vorbească în faţa scriitorilor din cele trei ţări de limbă germană. După cum reiese însă dintr-o dare de seamă asupra congresului apărută în acelaşi număr al revistei, nici un scriitor din R.D.G. n-a luat parte la întrunire. Nici operele literare scrise în această ţară n-au fost discutate de către participanţi. Doar în treacăt s-a pomenit, într-o înşirare, de existenţa liricii lui Brecht. Prin urmare referatul se mărgineşte la literatura contemporană a numai 2 ţări de limbă germană, Austria şi R.F.G. Iată problemele principale dezbătute în referat, semnificative dintr-un anumit punct de vedere pentru situaţia literaturii germane burgheze.
Teza I-a : Schonwiese sublinia faptul că. pentru congres a fost aleasă deviza „Literatura germană — astăzi". Ceva — explică el — a devenit îndoielnic în această literatură. Există o îngrijorare pentru rangul şi poziţia în lume a literaturii germane". Şi cu cît mai serioasă e această îngrijorare cu atît mai mult trebuie evitată ori ce polemică — ademenitoare poate ca scop în sine". (Ceea ce rămîne concludent este imposibilitatea de a se escamota adevărul : decăderea literaturii germane contemporane). Referindu-se la dezvoltarea criticii, Schonwiese avertizează asupra pericolului măririi contradicţiei dintre scriitori şi recenzenţii lor. Este necesară o înţelegere între cel criticat şi critic, un dialog comun, o conciliere a contradicţiilor în sens. democratic, în numele artei şi pentru adevăr... De altfel literatura şt critica sînt fraţi, cu aptitudini inegale dar nu adversari. Astfel, pe vremuri, cînd a existat o literatură mare,, a existat şi o critică mare (Din nou referentul admite că astăzi nu există acolo nici una
206
nici alta). Ar fi necesară şi o autocritică severă a scriitorilor, cea mai grea critică poate, pentru că ea cere o renunţare totală la vanitate ; o asemenea autocritică este baza oricărei opere de artă valabile şi de aceea adevărata poziţie este atît de rară.
Teza Il-a. Critica trebuie să fie rodnică, ea trebuie să exercite o influenţă fertilă asupra scriitorului, să fie interpretare, comentariu ştiinţific al operei. Ea are însă şi rolul de intermediar între scriitori şi cititori, între autor şi public. Sentinţa criticului, ca de altfel şi sentinţa juridică, trebuie să fie bine fondată. Pentru îndeplinirea acestor postulate criticul trebuie să posede o experienţă bogată.
Teza IlI-a.   Schonwiese  aminteşte  de înstrăinarea între artişti şi public, de confuzia ce există în publicul cititor, fapt care-1 condamnă pe scriitor la o şi mai mare izolare (Aici enunţă un diagnostic mai sever al lumii morale capitaliste). E un lucru îndeobşte cunoscut — arată el — că se trăieşte astăzi într-o epocă de „descompunere a valorilor", descompunere care a atins punctul cel mai de  jos :  „dispariţia  valorilor".  Nimeni nu poate susţine, continuă referentul, că astăzi mai  persistă valori adevărate, pentru care face să trăieşti şi să creezi. Şi cu cît mai mult ar încerca cineva să zgîndărească aceste realităţi triste, cu atît va fi mai rău. (în faţa spectacolului  dezolant  scriitorul austriac se lasă pradă   pesimismului).   Nu există astăzi vreo conştiinţă a valorii, nici un crez înalt în idei care să-i unească pe oameni, şi fără de care nu poate fi vorba de o adevărată cultură ; cei care mai luptă pentru sentimentul valorii, care se stinge tot mai mult, „sînt poeţii şi, în mai mică măsură, filozofii". (Nu ştim exact la cine se referă Schonwiese. Oare nu poeţii şi filozofii burghezi au subminat pe toate căile în acest secol, valorile umanismului ?)
Teza IV-a. Referatul remarcă lipsa unei teorii contemporane a artei în occident. Menirea esenţială a criticii literare actuale este, după părerea lui, păstrarea şi continuarea teoriei adevărate a artei, transmisă din trecut. Reînnoirea literaturii trebuie să pornească de la predecesori. Scriitorii şi critica repre-
zintă avangarda acestei misiuni. El «itează pe Franz Werfel care a spus undeva : „Noi toţi stăm pe umerii celorlalţi".
Tînăra generaţie de scriitori însă trăind îo epoca descompunerii valorilor şi derutată de haosul culturii imperialiste, care atrofiază orientarea şi gustul, învinuieşte pe precursorii culturali de toate păcatele. Ei nu mai cred în autoritatea clasicilor şi, precum citează Schonwiese dintr-un alt scriitor austriac „ucid nu numai pe taţi ci şi pe bunici". Tinerii scriitori sînt convinşi că se vor putea descurca şi singuri, fără ghid şi fără indicaţii. (Aroganţa anticulturală a scriitorilor la modă în occident îl mîhneşte şi pe referent. A ignora tot trecutul glorios al literaturii germane, a ucide pe „taţi" ca Feuchtwanger, Thomas Mann, Heinrich Mann şi pe „bunici" ca Goethe, Heine, Schiller, Kleist şi Lessing, este un sacrilegiu pe care numai barbaria occidentului 1-a putut permite. Invazia curentelor avangardiste care au pierdut contactul cu tradiţiile realismului şi umanismului au dus literatura din Austria şi R. F. G. la starea de suspendare în gol, de hibrid). Schonwiese sfătuieşte tineretul să nu rupă firele trecutului. Critica literară este chemată să construiască puntea între trecut şi prezent.
(Citind primele teze ale referatului eşti gata să exclami : iată un bătrîn cumsecade care vrea să repare ce mai poate repara. Nu vede el toate plăgile, se şi fereşte să le vadă cu ochii deschişi, dar cîteva tot le-a înregistrat şi stigmatizat. Eşti atunci curios să ştii ce soluţie preconizează. Care-i ieşirea din marasm ? Aici te aşteaptă însă o cruntă dezamăgire.)
Teza V-a. Schonwiese susţine că nici o teorie de sine stătătoare a artei nu poate exista, că orice teorie este legată de anumite experienţe generale dobîndite din trăiri primordiale bine determinate, relevaţii primordiale sufleteşti. Referentul e încîntat de ideia trăirilor primordiale religioase care formează după el temelia tuturor structurilor doctrinare religioase şi a sistemului cultural. Fiecare religie este o doctrină, continuă Schonwiese, pentru dobîndirea unei aşa zise „cealaltă stare". Experienţa poetică şi cea religioasă  sînt identice.  Din această „cealaltă
207-
stare", care este starea sufletească creatoare şi religioasă, va trebui să emane în viitor ori ce doctrină despre literatură. Fiecare creaţie literară îşi are rădăcinile în religie. Poezia este religie, expresia şi manifestarea uneia şi aceleiaşi trăiri primordiale. în această epocă a descompunerii valorilor, misiunea fiecărui scriitor este, după Schonwiese, să dobîn-dească această stare sufletească în care vigoarea primordială adormită se va trezi şi în care scînteia tainică va începe să facă lumină pînă în fundul sufletului. Iar misiunea criticului, este, după referent, să cerceteze în ce
măsură scriitorul a satisfăcut această datorie, cea mai înaltă. Aceasta i se pare lui Schonwiese cea mai importantă şi hotărîtoare sarcină a unui critic literar într-adevăr mare.
R.epetarea unor idei de mult perimate, apelul la mistică, iată tot ce poate propune ca remediu tineretului un scriitor dezgustat, amărît de viciile literaturii contemporane burgheze. Dar asemenea concluzii compromit din păcate observaţiile serioase şi lucide de la început.
D. Ludovic
LE FIGARO LITTERAIRE", Nr. 664—665/959
ranţa trece printr-o criză acută a învăţămîntului său ştiinţific superior ■— acesta e punctul de plecare a anchetei condusă de Max-Uiivier Lacamp şi publicată nu de mult în hebdomadarul parizian „Le Figaro Utter air e". Franţa are prea puţini profesori şi prea puţine credite alocate învăţămîntului : acesta e rezultatul anchetei.
în era rachetei cosmice, a sputnicilor, tineretul se simte din ce în ce mai atras spre ştiinţă şi mai pasionat pentru tehnică. Acestui tineret — spune Lacamp — o ameliorare a condiţiilor de viaţă i-ar lărgi posibilităţile de acces la studiile superioare.
Ce se întîmplă însă ? „Imperturbabilă, Franţa se încăpăţînează să rezolve problema formării elitelor sale ştiinţifice ca in veacul al nouăsprezecelea, ca în acea epocă paleotehnică a erei industriale unde se îngrămădesc, talmeş-balmeş, defuncta certitudine ştiinţifică, maşina cu vapori, balonul captiv şi iluminatul cu gaz aerian".
Max-Ollvler Lacamp îşi. începe ancheta la Facultatea de ştiinţe din Paris, în inima venerabilei şl respectabilei Sorbone, şi-o continuă la Facultatea din Montpellier, cea mai   veche din   Franţa, după Paris,
apoi la Marsilia şi Lyon, de asemenea cunoscute lăcaşuri de învăţămînt. Peste tot capacitatea locurilor puse la dispoziţia studenţimii a rămas aceeaşi ca la sflrşl-tul secolului trecut, cînd matematicianul filozof Liard reorganiza învăţămîntul superior în profitul a maximum 24.000 studenţi pe an  în întreaga Franţă.
Cîteva schiţe, luate pe viu de anchetator :
La Paris: în laboratorul de electrotehnică, într-o sală ce contravine regalelor elementare de higiena şi securitate, cu pereţii leproşi, aparate vechi şi un material de experienţă contemporan cu tata mare, în acest laborator care, după orele de curs pare un adevărat „cîmp de bătăile" şl unde „leşinurile nu mai pot fi numărate iar migrenele nu mal pot fi recenzate" — se înghesuie 64 studenţi; în laboratorul de optică unde, puşi în alternativa de a se 'sufoca sau de a-şi vedea lucrările practice întrerupte, studenţii au optat eroic pentru prima, soluţie — perdelele de protecţie necesare lucrărilor fiind atît de fragile din cauza uzurii, încît orice contact riscă să le dezintegreze. Aceasta explică prezenţa, in anul 1959, în plin cartier Latin şi mai exact la cel de al patrulea   etaj al Şorbonei,   a unor caverne
208
artificiale unde domnesc mirosuri mefitice într-un aer otrăvit;
La Montpelller : în marele amfiteatru „ce dă impresia unui sarcofag uriaş pentru o înmormîntare de clasa a patra", podelele putrede ale clădirilor aproape în paragină, abia mai rezistă;
La Marsilia, unde studenţii învaţă fizica în culoarele unei pivniţi, chimia intr-un pod cînd torid cînd îngheţat, unde „recordurile istorice de inconfort ştiinţific ale lui Pasteur sau Edouard Branly sînt depăşite azi de profesorul Calvet, care descoperă noile metode ale microcalorimetriei între „ţiglele văruite ,ale unei foste vespasiene universitare", — învăţămîntul echivalează cu „o pedeapsă celulară de opt ore zilnic";
In asemenea condiţii, studenţii trebuie să albe într-adevăr focul sacru şi fizica în vine ca să continue pînă la capăt — exclamă Max-Olivier Lacamp. Cu atît mai mult, cu cît au de înfruntat şi alte încercări mai grele : barierele maltuslene la intrarea in facultăţi; severitatea excesivă a examenelor de sfîrşit de an; durata studiilor ; programele supraîncărcate cu materii inutile, de mult depăşite şi care nu sini de nici un folos pentru însuşirea şi înţelegerea ştiinţei moderne; lipsa de materiale de experienţă şi de aparate ; imposibilitatea de a găsi un acces la catedră (cîţiva zeci de studenţi, la un singur profesor) ; penuria de şcoli tehnice şi m.edii pentru studiile rapide de specialitate, atît de necesare formării cadrelor profesionale din industrie.
Toate aceste dificultăţi, tineretul francez caută să le înfrunte. De cele mai multe ori făcînd, cu resemnarea impusă de condiţiile exterioare, fală situaţiei. Dar, de foarte dese ori ieşind în stradă, in coloane strînse, cu pancarte în frunte, cu revendicări scrise masiv pe panouri uriaşe, debordînd intreg cartierul, căutînd să sgîlţile indiferenţa, incapacitatea sau somnolenţa guvernanţilor.
„Guvernele Franţei ne imploră să ne consacram, în interesul naţiunii, studiului
ştiinţei... o dată ajunşi însă la porţile ei, aceasta îşi acoperă pudică, faţa, şi se face că nu observă ceea ce sare totuşi în ochi şi ceea ce noi resimţim cu o adîncă amărăciune, anume că sîntem priviţi ca nişte intruşi pe care nimeni nu-i aşteaptă" — i-a spus unul din studenţi anchetatorului. Un altul:
„Nu pretindem să fim — cum sînt studenţii ruşi — ocrotiţii regimului. Nu cerem, nici lux, nici favoruri, nu vrem de cît să ni se dea posibilitatea de a ne instrui în condiiiuni normale, pentru a realiza un maximum de profit din eforturile noastre şi pentru a nu zădărnici pe cele ale familiilor noastre".
Un al treilea :
„Răspunderea apasă asupra guvernelor, a miniştrilor, a înalţilor funcţionari, a profesorilor care au interes să-şi păstreze „mandarinatele"."
Această din urmă acuzare este excesivă spune Lacamp. Că există profesori care, din „exigenţă" — chipurile — pentru nivelul cursurilor pot pune stavilă afluxului de studenţi; că mai există încă „mandarini" — care îşi păzesc catedra pentru a o transmite, prin moştenire, descendenţilor — se prea poate, de asemenea. Nu e însă mai puţin adevărat, că, in cursul. anchetei sale, Lacamp a înregistrat şi o serie de nemulţumiri ale profesorilor, şi lot atît de îndreptăţite: o supraîncărcare cu munci administrative, ce le absoarbe cea mai mare parte din timp în dauna propriei lor informaţii şi a studiilor ; lipsa unui personal ajutător cu o înaltă calificare profesională; condiţii precare de predare ; numărul, cu totul insuficient de profesori.
Ajuns aici, autorul anchetei publicate de „Le Figaro litter aire" crede a pune degetul pe rană. Ar exista chipurile o problemă mult mai complexă de cît cea a spaţiului vital în facultăţi şi de cit construirea de laboratoare şi de săli de lucrări practice: problema   penuriei    de profesori. „Nu se
209
poate construi un profesor universitar ca un amfiteatru, nici produce şefi de lucrări practice ca pe nişte elemente prefabricate".
E drept, în Franţa, raportul intre numărul studenţilor şt cel al profesorilor este din cete mai joase (în Uniunea Sovietică, de pildă, acesta este de unu la cinci, pe cită vreme în Franţa el nu atinge decît cifra de unu la 27), dar să fie această penurie de cadre didactice unica şi cea mai gravă problemă a învâţămîntului superior, cauza care va face Franţa „să alunece tot mai rapid   pe tobogan, rlscînd să se scu-
funde în băltoaca unde se sbat ţările slab dezvoltate" ? Realitatea nt se pare cu totul' alta. Noi am "înclina să vorbim despre credite militare care înghit veniturile naţionale ; despre acţiunile de sălbatec colonialism din Algeria ; despre înarmare şi despre altele. Toate, insolubile, atît a vreme cît cea de a V-a Republică, continuă să aplice programele de guvernare ale celorlalte patru republici, care îşi trag; obîrşia din sistemul de conducere burghez...
L. D.
210
CICERONE CERNEGURA - Piatra Neamţ. Materialul referitor la Unire, ne-a sosit prea tîrziu. Mai trimite.
MIHAIL MUNTEANU - Vîrful Cîmpului, Dorohoi.
Ne-au surprins plăcut versurile d-tale. Prezenţa talentului e certă. Şi încă o unui talent viguros. Dacă versurile însâ nu apar deocamdată e că am dori şi alte poezii, refîectînd mai mult actualitatea. Posibilităţile d-tale sînt serioase şi nu ne îndoim că în timpul cel mai scurt ne vei trimite poezii valoroase. în aşteptarea lor reţinem La fîntîna tinereţii şi Ruga, urmînd să le încredinţăm tiparului împreuna cu materialul nou.
FERDINAND ENE - Loco. Apreciem intenţia dvs. Poezia însă nu e realizata.
C. MOŢÂTIANU - Poonaru. Craiova. încă nu. Complectează-ţi mai întîi lectura şi pune-te în acord  cu gramatica.
DASGALU I. CONSTANTIN - corn. Sprîncenata, Drăgăneşti. Am citit scrisoarea trimisă. Ne faci cunoscut că ai 19 ani, că scrii de la vîrsta de 16 ani, că ai compus 100 de poezii „de caracter diferit, necunoscut încă de nimeni decît de mine personal şi un cerc resîrins". Destul de regretabil. „Vreau să contribui - continui d-ta - cu o cărămidă la ridicarea blocului măreţ al culturii romi-neşti, pentru a reda maselor o partitură sombră de muzică literară. Sînt poate, prea neînţeles deşi vorbesc atît de simplu. Spuneţi-mi, vă rog, cum aş putea sâ vă fac cunoscută capodopera mea".
După cîte vezi, citatul l-am luat în întregime din scrisoarea d,-tale. Aprecieri asupra „capodoperii" d-tale nu putem face întrucît (din fericire I) -nu ne-a parvenit. O bănuim însă la înălţimea scrisorii. Păstreaz-o dacă vrei şi reciteşte-o peste cîţiva ani. Cu siguranţă că vei zîmbi...
C. NĂSTURAŞ-Arad. încercaţi la revistele pentru copii.
D. MARIAN. - Tg. Neam}. Traducerile sînt corecte. Bucăţile din autorii respectivi au mai apărut în presa noastră în tălmăciri superioare. Altceva.
PETRU TIPÂRESCU. „Florile"... sînt palide. STOICA ATANASE-Adjud.   Confuz.   Prozaic. Neinteresant.
SAVA GHEORGHE-Grădiştea şi FLOREA STANCiU AIUNIŞ-Piteşti. Vă facem, bucuroşi, loc în coloanele noastre. Mai' trimiteţi.
V. T.
TREPTE BIOGRAFICE
Anii treceau şi vînîul bătea
Aiurind în livezi şi tării -
Un băieţandru eram cu ochii negri
Nu  puteam să  desluşesc sensul lucrurilor
Şi lumea o asemuiam cu o apă imensă
Fără de hotare şi fund
Pe care o contemplam în tăcere
întrebărilor proprii neştiind să răspund.
Un băiejandru eram,  cu ochii negri Cînd oamenii satului meu S-au ridicat împotriva stăpînilor Să-şi curme soarta crudă şi amară, Sub  efluviile  noii lumini, Abundent revărsata în ţară.
M-am trezit din anii mei tineri
Ca la cîrttecul de ziuă al cocoşului ;
Cu semne de foc, bucuria oamenilor
So sculpta încet, încet în mine
Şi cu sufletul  lor m-am  pomenit laolaltă cîntînd
...E bine I Da, Da ! Aşa este bine...
Florea Stanciu-Aluni
•RĂVAŞ LUI DUMNEZEU
Cu ocazia  lansării  rachetei cosmice
— „Părinte,  iartă dacă  n-am putut Să vin în ziua de la început Şi nu văzui minunea ta, pe cînd Ai  pus în tină flacără şi  gînd ; Şi-asemenea  nu   ştiu  cînd  pe cîntar. Ai   pus  cu  dreapta-Ti  at  dreptăţii har Şi  împărţi tu~I-ai  cinstit  la rînd... Eu cuvioase am ajuns pe cînd Alj'î Dumnezei, înzăuafi în  flăcări  şi scîntei Călcau pămîntul  presârînd în tină Miraculoase boabe de lumină ; Şi  cînd   rîzînd  de  umbre  şi strigoi Se zămisleau  puternici oameni noi, Şi noul Demiuitg sâpa-n granit Profilul viefii fără de sfîrşit Po temelii de fosfor şi oţele, încoronată cu cununi de stele... Atunci eu - Doamna — am ajuns trudit Şî  trupu-n  apă  vie mi-am călit, Şi-nvingâtori cu dreapta de temut Mi-au pus în braye sabie şi scut. Şi  crunt am dat cu spada-n tron de aur Şi de argint, şi-n mincinosul laur Ce-mpodobea o lume de tirani... Apoi cu  mîini de vlaga  luptei grele, Pornit-am milioanele rebele Sa slobozim din tem ni ţi şi lâcate Planeta ferecată  sub păcate ; S-aliniem  păduri şi în pustiuri Sâ  punem  flori,  să împlîntâm burghiuri Prin munţi de stei şi grote subterane, 5pro  bezna  preţioaselor filoane... Po  cîmpii  arşi  de  lacrimi,  stropi  de rouă Am arunca?, să crească pane, nouă ; Şi rîuri iuj'i am prins în meşier scut Şi-n noapte albi luceferi au născut ; Şi punţi am aruncat peste genuni, Şi-am zidârif minuni  peste minuni ; Şi-am  lecuit pe cei orfani şi mulţi,
Rătăcitori flâmînzi desculţi şi  rupji ; Şt-am izvâdit din jale osanale, Şi cînt - din plîns - şi ode şi urale ; Şi zi de zi pe scoarţa vechei tere, Am împletit frumuseţe cu putere ; Statornicind  pe veci  de veci  în glie Mîndrie,  Hărnicie, Trăinicie... iar de curînd unite, minji deştepte Tăiară-n cosmos glorioase trepte, Urcînd sub stele vii şi lună plină Prin trîmbe largi de bezna şi lumină Gingaşi boboci, grăunţe de cristale Cu purpură şi aur în petale ; Şi-aprinse ste(e-au fulgerat albastre — Umane candelabre printre asfre, în hăul vast promiţătoare faruri — Şi-au scris pe cer a lumii idealul! Ce mii de ani,  neostoit sub frunte S-au înmulţit grăunte  cu grăunte, Şi-au înflorit apoi pe strat de umbre Prelung valsînd  pe orizonturi sumbre, Ducînd spre soare  peste  reci abisun A omenirii milenare visuri...
Părinte, iartă dacă n-am pj|tut
Să vin în ziua de la început
Şi nu văzui  minunea ta, pe cînd
Se zice, c-ai fi pus în tină gînd
Şi flacăra vie.'îi  şi, cinstit.
Dreptatea fiecărui ins ai împărţit.
Dar robii tăi  părinte, milioane,
Azi  nu se mai închină  Ia icoane,
Şi  foţi  afirmă fără de sfială
Câ munca ta a fost de mîntuialâ ;
Şi toţi se-ncred în noul răsărit
Şi-n  viitorul   plin  şi fericit,
Şi-n noii  Dumnezei care-au făcui
Ce rs-aî putu'J să jfaci de la-nceput \"
P.S.   „De  n-ai   să   crezs   cuvintele  ce-am scris O,   Doamne !   din   Prea   Sfîntul paradis Coboară  pe  umila  ta planetă... ...Dar   scrie  să-îi  trimitem   o   rachetă !'J
Sava Gheorghe
CHICIURA - fragment
înd ou pornit la munca, era cătră nâmiezi.
Dintre ponoarele Negovanului se strecura  la fundul văii o lumină albicioasă, ca o pulbere greoaie şi rece. Pe creste erau în bătaie crîncenă frîmbe de burhaiuri. Se zbuciuma în înaituri, aşa, ca nişto uriaşi care  se înăbuşe sub poveri nevăzute, venite de mai de sus, din tării. Abia de se mai zăreGu pe coastă braţele pustii ale copacilor, negre în puhoiul cenuşiu al negurii. Echipa înainta greu pe firul liniei.
Oamenii urcau şi coborau clinurile cu ea, cu linia. Lucrau tăcuţi, concentraţi, stînjeniţi de hainele grele şi călduroase, cu pantaloni groşi strînşi pe pulpe, înfundaţi în oile miţoase ale căciulilor pînă la linia ochilor. Repezeau prăjini şi funii, cu braţele în cercuri strînse, cătră conductori. Chiciura loviră se spărgea în sunete de pahare sparte şi se răspîndea în cioburi pe zăpada na prea groasă, dar
212
îngheţată tun. Se ivea la vedere metalul galben codit al sîrmii uşurata de povara gheţei. Dar burhaîurife-neclâtinate de vînt se lipeau repede de metal, albindu-i la început cu o pudra fina. Apoi chiciura prindea sa se îngroaşe nebânuît de repede.
- Mâi neamule, muncim degeaba, urni glas Buturugă. Batem pe Ioc.
- Cum, degeaba ? Cum, batem pe loc ? se oţărî Ioana. No vezi cum sar ţurţurii ? Puzderie se fac...
- Degeaba. Se pune la loc ghiaţa.
- Dar conductorii tot se uşurează de povară, stărui fata. Nu se rup.
- S-or rupe ei, fato.
Tăcură, fiecare cu gîndurile Iui.
Timpul trecea. Venea înserarea. Ei înaintau, iar conductorii îi dădeau dreptate fetii : nu se rupeau...
Badea Gheorghe, ca orice tovarăş maistru care vrea să fie maistru, îi îndemna din cînd în cînd :
- Hai, daţi-i, daţi-i...
Dar ei şi fără îndemnul lui, înaintau.
- Odată ajungem la Tancul Miresei, îi încuraja. De acolo a pornit altă echipă. Stăm să răsuflăm o vreme, aprindem lanternele, apoi ne întoarcem tot pe linie. Poate-î mat îragem şi o scuturăturâ pe ici, pe colo...
„Mai tragem pe dracu1", gîndi Mitralieră, dar nimeni nu vorbi
Au ajuns pe o stîncâ mai teşită. Din vuietul adînc şi clocotit al apei desluşiau zgomote ritmice : motoarele de Ea hidrocentrală ! au fost toţi într-un gînd. S-au oprit să răsufle şi să asculte. Zgomotele regulate ale uzinei le dădeau curaj. în jur pîcla albicioasă îi încercuia cu tăria ei rece, dar la urechi le-ar fi ajuns şi foşnetul unui cintezoi, dacă o asemenea pasăre s-ar fi încumetat pe o astfel de vreme şi prin astfel de locuri. Nu mişca o creangă, un fir de nea nu se clintea. Parcă şi negurile îngheţaseră. Numai din vale vuietul apei ş; de departe zgomotele motoarelor...
Atunci, din linişteai care sîăptnea lumea, bătrînul maistru a ghicit întîia dată primejdia. Tăcerea asta are cîntecul ei, şi-a zis. Nu-i de-a bună muntelui. Nemişcarea în toiul îngheţului dezlănţuie viforniţa. S-a întunecat la chip tovarăşul maistru Georg Muiler, dar nu a zis deoît :
- Să pornim. într-o jumătate de ceas am gâtat.
Dacă ar fi zis : ne întoarcem, ar fi ocolit primejdia. Dar nu a vorbit astfel, nu putea să vorbească astfel.
Au pornit. Dădeau asalt celor din urma sute de metri din linie. Munceau hotărîţi, cu îndîrjîre. Funiile zburau mai aprig peste conductori, prăjinile izbeau mai cu nădejde, sărea chiciura da ioî sfârtmafâ, sîrma îşi arăta faţa galben coclită mai bine, cînd Nicolae Oprişor a auzit un vuiet ca de ape care rup un sîăvilar. Lîngă el era Sâdurel şi mai încolo Ioana Suciu. Oprişor a ridicat ochi întrebători cătră ei, ca şi cfnd ar fi vrut să şi-i ştie de martori.
- 'Auziţi... Auziţi cum geme muntele.
Ceilalţi au auzit. Auzeau. Geamătul creştea, se rotunjea tot mai plin, tot mai puternic, mat-îndrăzneţ, Apoi dintr-odatâ s-a aşternut ca o linişte.
- Ce-a fost asia, bade Gheorghe ? vru să ştie loachim.
Bătrînul, fără să întoarcă măcar capui, le-a răspuns cu îndemnul lui aspru : -
- Daţi-i bătaie, daji-i bătaie că ne prinde noaptea.
*
Viforniţa nu s-a desprins dintr-odafâ de toartele cerului. Mai întîi a alergat îngheţată peste copacii pădurii şuîerîndu-i ca pe nişte armăsari. Apoi a pornit Ia vale, şerpuit, printre îulpine. în urechi se înfigea  rostogolirea ei uriaşă, slobozită din încleştarea piscurilor.
- Mi se pare că-i de rău, vorbi neliniştit Mitralieră. Vijelia e pe noi, măi tovarăşi...
- Că n-o să te întorci de la lucru gata, se supără Ioana, înfricoşată totuşi de dezlănţuirea asta care sta sâ-i culce ta pămînt. Numai cînd subiiie ascuţite ale crivăţului au început sâ-ii înţepe obrajii, fata a înţeles că vor avea de luptat cu un duşman rar întîlnit între pereţii aceştia de calcar şi granit.
Erau aproape de Tancul Miresii. Mai aveau poate nici două sute de metri din linie şi tot sectorul lor era curăţat de chiciură. Trecuse munca mai grea, pe care poate nici n-ar fi putut-o sfîrşit dacă aceste aproape două sute de metri rămaşi ar fi fost patru, cinci sau o mie.
- Daţi-i copii, daţi-i bătaie, că acum ne rupe vîntul linia. Acum, la lucru. Gata. Ne înecăm la mal... urla maistrul în întrecere cu viforniţa.
Şi copiii într-adevăr, îi dădeau bătaie.
- Să mă fulgere, dacă-mi mai simt degetele !... se jură Oprişor.
Nu era trebuinţă de un asemenea jurămînt. Era crezut de toţi, pentru că toţi nu şi le mai simţeau. Mitralieră izbea conductorii cu prăjina nu fără vrăjmăşie, ca să nu-şi mai ştie arsurile care porneau din buricele degetelor şi  i se împiînta^ ca nişte suliţe, drept în inimă.
213
Prin spulberul zăpezii îngheţate înaintau orbeşte. Dau înainte. Aruncau funia care şuiera în vînfoasâ apoi, cînd capul ei trecea peste conductorul greu de chiciura şi auzeau trosnetele de pahare sparte, se bucurau pentru câ ghiaţa cădea şi cuprul se arăta uşurat de povară privirilor strecurate printre genele încărcate de promoroacă. Să mai tot fi fost ca la cincizeci de metri pînă la Tancul Mîresii, cînd prin neaua spulberată au început să se arate fierăriile bine legate şi albicioase ale stîlpuluî de acolo. La acest sfîip se întîlneau liniile care porneau pe două direcţii : una finea drum cu valea, în jos, alta o lua la stînga, peste munţi, către aşezările omeneşti de dincolo de creastă. Stîlpul se ridica sub un perete drept şi calcaros. LI se păru imens; un uriaş care susţine cu braţe/de porţelan conductorii la răscrucea lor aeriană. Era un stîlp care se proptea temeinic pe patru rădăcini de oţel nefiresc de subţiri şi elastice înfipte în socluri de beton masive, un stîlp „de întoarcere", cum zic electricienii pe limba lor. La un asemenea stîlp, linia venită una singură, se rupe în două, se bifurcă. De-asupra stîlpului acestuia stau sâ se prăvale fagi scorburoşi cu rădăcini groase, înnodate şi împlîntate în piatra muntelui. loach im Sâdurel înălţă ochi lăcrimaţi câfrâ pădurea de de-asupra. Copacii i s-au părut fiinţe vii, fantastice, biciuite de crivăţ. Viforniţa urla dezlănţuită, gata sâ dârîme fruntea muntelui peste ei, peste stîfpul acesta falnic, cu schelet de aspru şi dur oţel. Avu, în clipa aceea, intuiţia câ o asemenea prăbuşire ar fi o mare nenorocire şi pentru ei şi pentru linia electrica şi pentru viaţa pe care linia asta o pompa pînâ departe, la sute de kilometri. Ar fi fost aşa, ca şi cînd inima unui om ar înceta sâ mai bată. Cine pe lume l-ar mai putea întoarce ia viaţă ? Atunci, şi acolo, erau chinurile unui sfîrşit de om... Şi ei, ei cei slabi şi puţini, înaintau tot mai greu în zăpada care, aci le fugea de sub picioare, aci  li se  îngrămădea sub bocanci, tîrîtâ de mîini  nevăzute şi  crude,  la  rasul  pămîntului, în spulber.
Cei din urmă cincizeci de metri au fost cei mai grei. Cînd au ajuns sus, au căutat adăpost sub zidul aspru al  unei stînci, dar viforniţa îi ajungea din toate părţile cu duşmănie.
- Ce ne facem, bade ? Bade Gheorghe ce ne facem ? a întrebat Mitralieră pe maistru, pe trei sferturi îngheţat. Ne mănîncă gaia aici. A, dacă ar îi o colibă ! Un bordei ! Un adăpost i
Maistrul  nu  a aflat un  răspuns  potrivit împrejurării. A mîrîit ceva  neînţeles.  A vorbit  Ioana : ~ S-o  luăm în jos,  pe  potecă. în vale va fi mai ferit locul ca  pe  tancurile aeste,  lovi'ie din toate părţile.
Tovarăşul maistru Georg MuIIer se apropie bătîndu-şi palmele puternice de umeri şi izbindu-şi ramele bocancilor u.na de alta. Văzuse şi trăise el multe furtuni de toate felurile, dar asta pare a fi mai nebună ca toate. îf cuprindea o îngrijorare. Era oarecum răspunzător de împrejurarea asta. El îi adusese pe copii aci, el trebuia să-i scoată Ea liman. Şi fata... Â mai adus-o şi pe ea... Mintea i se muncea într-un chin care părea fără capăt. Cum ? Cum să-i scoată ? Că nu era cale nici înapoi, nici înainte, nici la vale, pînâ bătea prăpădul. Pădurea, sus, urla prinsă în chingi nevăzute, valea, jos, urla rostogolit, linia şuiera în ascuţişuri, zăpada cosea dureros pja£ra, lemnul şi carnea obrajilor lor cu retezări necruţătoare. Frigul îi pătrundea pînâ în inima osului, îi moleşea. Meşterul păşi mai aproape de copiii care se sfrînseseră de tot unul în altul, încît în înserarea care îi învăiuia ca într-o pînză neagră, îi vedea ca pe un singur trup înghemuit ca vai de el ca să ţină piept cu siabe!e-i puteri sfîşierii do gheajă. Vorbi domol, cu  glas egal, căuîînd o dezvinovăţire mai mult pentru  sine :
- Bine, bine... Bine şi nu prea... Eu v-am adus aici. Asta aşa~i ! Eu nu pot zice altfel. Dar, vezi, trebuia. Chiciura era grea. Ar fi rupt linia ; de bună samă ar fi rupt linia... Ei, dar atunci fontă alimentarea eu curent s-ar fi întrerupt. Gata ! Şi atunci ce te faci cu consumatorii ! ? Sute de motoare cu strunguri, cuj prese, cu maşini de găurit, gata !
Făcu vreo zece paşi cătră marginea şanţului. Jos nu mai era nici burhai, nici nea spulberată. Era un întuneric fioros care urla. Poteca nu se mai vedea. Pe aici nu mai era chip să se întoarcă. Teama în el creştea, îl îneca. Alergă spre linie ; nici la dreapta, nici la stînga nu era chip de pătruns... Totuşi, totuşi, să ţină lima... Altă cale nu e. Ea s-ar putea să-i scoată jos, la şosea. Şi de acolo, gata : aci-i baraca. Şi în baraca e cald, acolo au să se întindă pe paturi moi şi au să doarmă, au să doarmă, au să cîoarmâ...
- Tovarăşe maistru ! Bade Gheorghe ! a strigat Buturugă.
- Ce-i ? s-a întors ca muşcat de o fiară, cătră peretele stîncii
- Tova... Sădurel a adormit.
Tnir-adevăr,   Sâdurel  loach im  se  cufunda  într-o  moleşealâ   ca  într-un  somn   greu   şi definitiv. Nu-i bine, îşi spuse bătrînul.  Nu-i bine. O clipă nu ştiu ce trebuie  sâ facă, apoi deodată se repezi  ia cel  cuprins de moleşealâ îngheţului şi-I zgudui cu putere.
- Scoală loachime, că pornim.
Ti zgudui pe toţi, smulgîndu-i din îmbrăţişarea lor tăcută şi rece.
- Hai şi-om merge îndată.
II lovi pe cel moleşit cu pumnul în spate, îngrozit :
- Ţine-ţi firea, feciorul meu !
Sădurel   se   trezi.   îl   cuprinse   un   tremur.   Era   abătut,   năucit   de   vuietul   crivăţului   şi de
-spulberul de nea.
- După mine şi nu vâ lăsaţi, strigă maistru!. Mă, vă ia mama dracului dacă... Sâ ţineft pas voinic, puilor... Copiii mei dragi, porniyi cu nădejde...
214
Mitralieră se împleticea. îi repezi un pumn între coaste, apoi îl prinse cu mîinile aproape înţepenite în mînuşi şi-i sărută obrazul îngheţat. Obrazul tînărului ardea ca focul. Mai în firea ei se afla Ioana Suciu.
Măi copii, măi, doar voi nu sîntefi aşa, nişte mămăligi, măi. la, vă învaţă fata asta cum să vă ţineţi firea, cum să umblaţi.
Ioana era lîngă el, ca un sprijin.
- Nu ne lăsăm tovarăşe maistru. Uite, eu merg. Eu sînt tare, tovarăşe... Pe mine, pe mine nu mă sperie mînia asta... Vorbea înecat, aproape plîngea, dar îşi înăbuşea plînsul. Prin picioare îi alergau furnici şi ochii în orbite o dureau. Capul îi vuia. Nu am nimic... Eu merg... Eu... Cu merg...
- Aşa, aşa fata mea... Să mergi...
Ioana se repezi, neaşteptat de vioaie în îngheţul acesta, la Sădurel care se împleticea : « Uite, eu sînt lîngă tine, loachime. Eu merg cu tine. Ajungem noi jos.
Tînărul se scutura de moleşealâ şi se lipi de fată, înfiorat... Ii simţea căldura trupului nebiruita de vijelie, de îngheţ.
O dîrzenie, ca o viaţă, ca o apă mare, de nestăvilit, se ridică în el. Merg. Trebuie să merg, jşi spunea. Doar n-o să fiu cel mai nevoiaş, cel mai de pe urmă ! Nu.
Au pornit înapoi, pe drumul bătui la venire. Noaptea se lăsa cu toată apăsarea ei neagră şi oarbă si drumul era nespus de greu. îşi luminau calea cu lanternele. Luminile erau ca nişte vergele îm-plînîate în întuneric şi-n viforniţă.
Nu au apucat să se depărteze mai mult de treizeci de paşi de Tancul Miresii şi tăriile s-au despicat într-un tunet pe care nimeni nu l-ar putea uita cîndva. Tunetul s-a desprins de undeva, de la cumpăna apelor, de sus şi s-a rostogolit peste pădurile de fag şi ulm. Toţi s-au oprit împlîntaţi în înghe;ul pămîntului. loachim Sădurel şi Ion Vasilescu s-au desmeiicit la firea lor obişnuită. O clipă a durat împietrirea. în clipa următoare iTîaistrul lor, badea Gheorghe, a urlat :
- Zăporul ! Avalanşa !... Mein Gott !
S-a gîndit că-i va prinde şi-i va îngropa de vii aici, neştiuţi, în prăpăd. în minte i-a fulgerat că adăpostul cel mai potrivit poate fi aflat tot sub slînca peretelui de lîngă stîlp.*
- Sub stfncă, repede copii... la adăpost !
- Dar linia ?   Linia  siu-i în  primejdie ?  a întrebat loachim.
Bătrînul s-a uitat la ea ca la o arătare. Şi-a uitat toate filozofiile. De ce-i arde lui loachim acum ?
- Oh ! şi tu cu linia... De bună seamă că e în primejdie. Praful şi nimicul se «lege de sîîlpu! de la Tancul Miresii. Priviră la stîlp : se înălţa uriaş şi nepăsător în viforniţă şi-n tunet. Dacă se prăbuşeşte peste el stejarul cela de trei sute de ani e gata... 11 turteşte... Peste stejar or veni alţi copaci şi or veni grohotişuri... Se alege nimicul...
Sădurel a ţîşnit ca o flacără :
- Linia tovarăşi î Sîîlpul, frayilor ! Stîipul de la Tancul Miresii !
Ceilalţi au pornit priviri scînieîeîoare cătru stîlp. Erau toţi treji, dîrji, aprigi.
Uimirea maistrului nu mai cunoaşte margini. Dracii aceştia au uitat ca au şi ei piele...
- Dacă se prăbuşeşte, continuă loachim, dacă se prăbuşeşte peste el stejarul, e gates... So rupe linia...
Buturugă a rămas cîteva clipe drept în viforniţă, cu răsărit din pămînt, cu ochii muri/, peste fire, luminoşi. A repetat în gînd vorbele lui loachim : „...e gata 1 Se rupe linia !..." Nu. Nu se va rupe ! Stă în puterile lor... A mai gîndit ceva, el ştie ce, apoi şi-a exteriorizat gîndurile toate într-un singur cuvîni :
- După mine ! răcni Oprişor. Cîî mai e vreme să facem ceva. loachime ! Mă Mitralieră pe unde eşti ?   Ioană, hai 1
- Viu* viu... s-a arătat mai îndîrjitâ ca toţi ceilalţi fata.
Copiii s-au scuturat de moleşealâ şi de moarte. Erau toţi vii. Ardeau ! Se petrece cu es o minune, îşi zicea bătrînul şi le arunca priviri de îndemn pe sub sprîncenele stufoase şi îngheţate.
Au ajuns - cînd au ajuns ? - sus, lîngă stîlp. Deasupra se înalţă peretele de piatră şi de deasupra peretelui ameninţă stejarul  strîmb şi scorburos, cu braţele  lui troznind în viforniţă.
- Stejarul nu trebuie să cadă peste stîlp. L-ar îndoi ca pe o sîrmâ de doi milimetri. Oprişor vorbea repede, înfrigurat. Dacă izbutim să-1 abatem în cădere, vine ca o stavilă în calea avalanşei. Scapă stîlpul şi linia. Funiile ! a poruncit el. Aici e locul lor. Repede, fraţilor ! Repede, împiedicaţilor ! Legaţi-le cap la cap. Eu mă urc cu funia mea în stejar... Se aruncă peste tancurile stîncii, elastic şi uitînd de ger, de vînt, de gheaţă, începu să se caţere ca o pisică pe trunchiul noduros. Mînuşîle îl încurcau. Le zvîrli din urcuş. Părăsi şi pufoaica. Trebuia să fie liber în mişcări şi haina asta prea groasa ■ I stînjenea. Lega cu ochete strîns funia în jurul trunchiului scorţos, apoi coborî pe ea. Ceilalţi, mo-
215
Iipsi)î de dîrzenîa lui , Buturugă şi apăsaţi de prezenţa primejdiei au, înnodat funiile. Trageţi la stînga ! Aşa... * v
'*"       Bătrînul împingea copacul dinspre dreapta, costiş, cu prăjina. 4s
loanq s-a căţărat şi ea * pe trunchiul îngheţat, cu o a doua funie. Se avînta sprintenă, netemătoare. Lega funia ceva mai sus de cea dinfîi şi repede s-a lăsat pe ea, ca şi Oprişor. Ce fată; oameni, buni, ce fată I se minuna bătrînul. Capetele funiilor erau trase de Mitralieră "şî Sădurel.
De sus vuietul se apropia- cu tînguiri de moarte şl de iad. Se apropia, creştea, se învîrtoşea, retezea copaci, urnea grohotişuri îngheţate, bolovani de gheaţă, bolovani de piatră, prăpădea scoarţa? amorţită a muntelui, distrugea... r *' ** '     ' '.'
Cînd stejarul a troznit din plin, Georg Miiller a închis ochii, a apăsat pe prăjină cu puteri care nici el nu ştia de unde-i vin şi a zis :
- Jesus Maria, fă ce vrei cu noi ! ,
Aştepta sâ vadă copacul lâsîndu-se cu toată greutateaJ avalanşei pe stîlp, încî'cîndu-şi crengile îngheţate în lanţurile izolatorilor, sfîşiindu-i, ăruncîndu-i ca pe nişte nimicuri undeva, departe,' în vale-şî-n întuneric. "r~ *
Copacul s-a rupt ca la un stat de om de la pămînt. A rămas o clipă drept ca şi cînd s-ar fi gîndit ce are de făcut, apoi a dat s-o ia la vale, peste linie, peste stîlp, dar - minune a minunilor ! —-tras cu puterile disperării de copiii care îşi sîngerau cu# unghiile palmele în încleştarea lor pe funiile îngheţate, uriaşul de lemn scorburos s-a abătut pe stînga şi troznindu-şi crengile, s-a aşternut lîngâ linie, trudit.
-Aşa! a răcnit victorios Oprişor. S-a întors către Mitralieră. Linia e salvată. Ioane...
IOAN CHERA — Sibiu.