REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P R. CUPRINSUL *** Un program măreţ de luptă........... 3 VLADIMIR COLIN : Porţile de aur......... . 10 CRISTIAN SIRBU : Scrisoarea bolşevicilor : Oameni pe munţi .... H LETIŢIA PAPU : Şi eu voi vedea ziua . ....... 12 ION HOREA : Vorbeşte omul sovietic.......... 13 PETRUS BROVKA : Partidului (în rom. de Victor Kernbach)..... 14 * MIHAI BEN1UC : în Valea Cucului (comedie în 3 acte)..... 15 * AUREL STOR1N : Griviţa—Februarie '33......... 61 NICHITA STANESCU : Roşu şi negru.......... 62 DARIE NOVĂCEANU : Dimineaţa roşie......... 62 -* HARITON PAN : Arderi (fragment) .......... 63 ION ISTRATI : Pe Trotuş în sus (reportaj)......... 75 * MIRON RADU PARASCHIVESCU : Haos şi precizie....... 88 PETRE SOLOMON : Săptămtna cărţii.......... 88 T1BERIU UTAN : Constelaţia Fecioarei ; In nopţile de vară ; Cioplitorul de porţi 89 + \ PETRU DUMITRIU : învăţătură de minte (fragment — II)...... ION HOREA : însemnări din Botoroaga (reportaj de la ţară) .... 118 TEXTE ŞI DOCUMENTE G. Ş. : N. D. Cocea despre artă şi socialism........ 122 i CRONICA IDEILOR NICOLAE BELLU : Privire critică asupra eticii burgheze (I) . ■ . . . 126 CRONICA LITERARĂ » * OV. S. CROHMALNICEANU : „Să nu tugi singur prin' ploaie",' roman de *' Al, I. Ştefănescu............, 142 i CRONICA PLASTICA PAUL CONSTANTIN : Expoziţia de artă plastică a Uniunii Sovietice . .. 145 , N. JUKOV : Arta şi contemporameitatea.........149 | CRONICA FILMULUI ION BÂRNA : „Allo !,.. aţi greşit numărul"........156 TEORIE ŞI CRITICĂ ION VITNER : Creatori şi opere : Francisc Munteanu......160 GEORGETA HORODINCA : Cea mai tînără generaţie de poeţi .... 175 MISCELLANEA 182 „Pe strunele mileniilor" (Petre Pascu) ; De ce plîngea luna (Acteon) ; Un poem antidinastic puţin cunoscut (H. Zalis) ; Graţia şi vulgaritatea criticii ..de salon" (L R.) ; Poeziile lui Dimos Rendis (B. D.) ; Un stil de lucru (L. R.) ; O schiţă izbutită (Remus Luca) ; Roadele ignoranţei (Va-sile Drăguţ) ; Prinţesa şi estetica (A. C.) ; O prefaţă superficială (R. I.). Brecht la Studioul Naţional (L. G.) ; Carnet muzical (Horia Bratu) . 182 CĂRŢI NOI EUGEN SIMION : Alexandru Balaci : „Studii italiene"...... 200 Ii. ZALIS : Nagy Istvan : „Dincolo de barieră"........ 204 SANDA RADIAN : T. Constantin : „Fiul lui Monte Cristo"..... 206 FLORIAN MUGUR : Vasile Căbulea : „Căutătorii de aur"..... 208 REVISTA REVISTELOR — din ţară — „Contemporanul"; „laşul Literar" Nr. 9—10/959; „Teatrul" Nr.. 10—11/959 . 210 — De peste hotare — „Izvestia Academii Nauk SSSR — sept. 1958 ; — 1959 ; „Merkur", Nr. 127 sept. 1958 : — „Cahiers du Sud" Nr. 348/958 ; „Les temps modernes" Nr.153— 154/958 ................. 2 14 POŞTA REDACŢIEI..............223 COPERTA I : „Oţelar din Hunedoara" de I. Olartu FOTOGRAFII : FI. Draifu UN PROGRAM MĂREŢ DE LUPTĂ rimul an al septenalului a început simbolic. In istoria eforturilor milenare ale omului de a supune forţele naturii s-a deschis o etapă nouă — secolul cosmic. Lansînd în nemărginirea spaţiului cosmic prima planetă artificială a sistemului solar, savanţii şi inginerii sovietici au demonstrat nu numai imensa forţă creatoare a muncii şi gindirii umane eliberate din sclavia „diavolului galben" şi puse exclusiv în slujba progresului omenirii, ci şi legătura organică a acestui nou triumf al ştiinţei şi tehnicii sovietice cu toate marile victorii obţinute în construirea socialismului, anticipînd parcă înfăptuirile viitoare anunţate în grandiosul şi cutezătorul program al construcţiei comuniste, pe care întreg poporul sovietic îl dezbătea cu ardoare în acele zile. Şi nu este oare semnificativ faptul că secolul atomic, secolul cosinic, al marilor energii şi al marilor viteze îşi află geneza tocmai în această epocă a ritmului accelerat pe care-l capătă marile transformări sociale, trecerea societăţii de la capitalism la socialism şi comunism P Puţine zile după ce noua planetă artificială, purtînd stema primului stat socialist, s-a plasat pe orbita soarelui, Congresul constructorilor comunismului a desfăşurat în faţa omenirii întregi programul măreţ de înfăptuire concretă a visului de aur al omenirii — comunismul. Descoperind legile dezvoltării sociale, Marx şi Engels au fundamentat ştiinţific necesitatea istorică obiectivă a înlocuirii capitalismului prin societatea comunistă, societate fără clase, ai cărei membrii se vor bucura pe deplin de roadele muncii lor şi îşi vor putea dezvolta în\ mod armonios şi multilateral aptitudinile şi forţele creatoare. Lenin a înscris construirea comunismului ca scop final în programul concret al prefacerilor sociale şi economice pe care avea să le realizeze prima revoluţie socialistă victorioasă din lume. Acum 41 de ani, cînd încă nu se împliniseră nici şase luni de la asaltul Palatului de iarnă, Lenin spunea la Congresul al 7-lea al P.C.U.S. că „începînd transformările socialiste, noi trebuie să avem clar în faţa noastră ţelul pe care-l urmăresc în ultima analiză aceste transformări, şi anume ţelul creării societăţii comuniste, care nu se mărgineşte numai la exproprierea fabricilor, uzinelor, a pămîntului şi a mijloacelor de producţie, nu se mărgineşte numai la o evidenţă şi uni control strict al preţurilor şi repartiţiei produselor, ci merge mai departe spre înfăptuirea principiului: „de la fiecare după capacităţile sale, fiecăruia după nevoi". Întreaga istorie a luptei 3 eroice dusă de poporul sovietic este străbătută şi însufleţită de acest ţel, ale cărui contururi devin în zilele noastre din ce în ce mai clare şi mai palpabile. Cînd în noiembrie trecut au fost date publicităţii tezele Raportului tovarăşului Hruşciov, politicienii şi Ideologii burgheziei, uluiţi de amploarea cifrelor de control, au fost nevoiţi să recunoască fundamentarea lor realistă, să admită certitudinea realizării obiectivelor stabilite, şi, implicit, superioritatea socialismului faţă de capitalism. Ele au produs totodată în rîndurile acestora o legitimă îngrijorare pentru destinele capitalismului, în faţa perspectivei victoriilor decisive şi apropiate ale socialismului în întrecerea economică paşnică între cele două sisteme. A apus vremea cînd plan\urile economice ale primului stat socialist erau luate în derîdere, considerate „fantezii" sau „himere", privite cu ironie de către duşmanii săi. Istoria le-a administrat acestor zeflemişti o severă şi usturătoare lecţie. Vrînd-nevrînd ei sînt obligaţi să admită imensa forţă creatoare a marxism-leninismului, capacitatea neegalată a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice de a rezolva în mod creator problemele vitale ale fiecărei etape istorice, de a mobiliza energia maselor întru înfăptuirea: lor. „Eforturile regimului sovietic, scria Deani, Acheson, predecesorul lui Dulles la Departamentul de stai, cresc nemăsurat, capătă elasticitate şi dezorientează profund Occidentul în virtutea faptului că societatea sovietică este o societate revoluţionară, care neagă toate postulatele fundamentale ale orînduirii burgheze existente şi care se bazează pe o ideologie care generază o încredere de nezdruncinat în superioritatea sa şi în\ mersul ei neabătut către victoria finală". Planul septenal adoptat de Congresul al XXI-lea marchează o perioadă nouă în dezvoltarea societăţii sovietice —■ perioada construirii desfăşurate a societăţii comuniste. In anii planurilor cincinale, păşind pe căi nebătătorite încă de nimeni, poporul sovietic a obţinut victorii istorice în dezvoltarea impetuoasă a economiei şi culturii, şi a construit într-un termen extrem de scurt socialismul în U.R.S.S. Dezvoltîndu-se necontenit pe o linie mereu ascendentă, folosind, din plin şi în mod creator posibilităţile ce-i sînt proprii, ritmul înalt de creştere, planificarea economică, unitatea moral-politică a poporului, societatea socialistă sovietică a ajuns la un asemenea stadiu de maturitate, încît în faţa ei s-a pus în mod obiectiv necesitatea trecerii la construirea comunismului. In momentul de faţă există în U.R.S.S. toate .condiţiile pentru o nouă dezvoltare puternică a forţelor de producţie descătuşate de'socialism, a acelor forţe care vor duce la crearea în ritm accelerat a bazei tehnico-materiale a comunismului, la ştergerea treptată a deosebirilor dintre munca fizică şi munca intelectuală, dintre sat şi oraş, la crearea unui belşug "de bunuri materiale şi spirituale, la asigurarea unei depline şi armonioase dezvoltări a aptitudinilor şi forţelor creatoare ale omului. Făurirea bazei tehnico-materiale a comunismului este sarcina principală a perioadei noi de dezvoltare în care a intrat Uniunea Sovietică. Aceasta înseamnă trecerea industriei pe o treaptă nouă, mai înaltă de dezvoltare, electrificarea, completă a ţării, automatizarea complexă a tuturor proceselor de producţie, folosirea largă a noilor izvoare de energie, creşterea nivelului tehnic-cultural al muncitorilor, perfecţionarea continuă a organizării producţiei şi creşterea productivităţii muncii. Creşterea producţiei industriale prevăzută în septenal, şi în special a industriei grele, volumul uriaş al investiţiilor, vor însemna, un salt considerabil în creşterea forţelor de producţie în toate celelalte ramuri din sfera producţiei materiale, ceea ce va determina perfecţionarea mai departe a relaţiilor de producţie socialiste, bazate pe principiul colaborării tovărăşeşti, al prieteniei şi ajutorului reciproc dintre toţi oamenii muncii. Introducerea pe scară largă a progresului tehnic şi a automatizării, se arată în raportul Iov. N. S. Hruşciov, va avea pe Ungă marea ei însemnătate economică, şi importante rezultate de ordin social. Dacă în capitalism, automatizarea şi tehnica modernă au ca efect sporirea şomajului cronic, intensificarea inumană a muncii pînă la uzura fizică a muncitorului, în industria socialistă ea va comduce la uşurarea muncii omului, la ridicarea nivelului tehnic al muncitorilor, la accelerarea procesului de ştergere a deosebirilor între munca fizică şi intelectuală. „Odată cu dezvoltarea continuă a forţelor de producţie — arată tov. N. S. Hruşciov — se va ridica şi nivelul de socializare a producţiei colhoznice, se va produce o apropiere a proprietăţii cooperatist-colhoznice de proprietatea întregului popor, o ştergere treptată a hotarelor dintre ele". Premizele acestei apropieri există şi ele constă în : creşterea continuă a gospodăriei obşteşti şi a fondurilor indivizibile, în restrîngerea rolului gospodăriei auxiliare pe linia satisfacerii nevoilor personale şi creşterii în acest sens a rolului gospodăriei obşteşti, în dezvoltarea legăturilor de producţie inter colhoznice. Ca urmare a dezvoltării electrificării, mecanizării şi automatizării se va produce un proces specific de contopire a mijloacelor de producţie ale colhozurilor cu cele ale statului şi munca agricolă se va transforma treptat într-o varietate a muncii industriale. Această trecere pe o treaptă mai înaltă a relaţiilor de producţie în agricultură, deschide perspectiva concretă a lichidării deosebirii esenţiale între sat şi oraş. Septenalul deschide perspectiva concretă a unei asemenea creşteri a bunei stări materiale a poporului, încît Uniunea Sovietică se va situa în curînd pe primul loc în lume în ceea ce priveşte nivelul de trai material şi cultural al populaţiei. Economia socialistă se caracterizează prin ritmul rapid continuu de creştere a venitului naţional. Dacă în ţările capitaliste, partea leului din venitul naţional este însuşită de capitalişti, în socialism aproximativ trei sferturi sînt destinate satisfacerii nevoilor personale ale oamenilor muncii, restul fiva\d îndreptat spre lărgirea producţiei socialiste şi alte nevoi sociale. Creşterea considerabilă a venitidui naţional şi a consumului popular prevăzută în septenal, asociată cu ample măsuri în domeniul construcţiei de locuinţe (15 milioane de apartamente) şi al ocrotirii sănătăţii, introducerea zilei de lucru şi săptămînii de lucru celei mai reduse din lume, alocarea de sume considerabile în construirea instituţiilor pentru copii, de cultură, pentru organizarea odihnei, etc. dau o imagine impresionantă a gradului de bunăstare pe care-l va atinge omul sovietic în anii ce vin, societatea repartizînd. membrilor săi o cantitate din ce în ce mai mare de bunuri materiale şi spirituale. Intrarea Uniunii Sovietice într-o etapă nouă, a construirii comunismului, pune importanta problemă a repartiţiei bunurilor. In socialism repartiţia bunurilor se face în funcţie de contribuţia prin muncă a fiecărui membru al societăţii la producţia socială. Dar încă în condiţiile socialismului, arată tovarăşul Hruşciov, o parte considerabilă şi mereu crescîndă de bunuri se repartizează independent de cantitatea şi calitatea muncii prestate, în mod gratuit (prin intermediul cheltuielilor pentru învăţămînt, asistenţă medicală, pensii, ajutoare, biblioteci, cluburi, etc.). Pe viitor, cheltuielile statului sovietic în aceste scopuri vor creşte şi mai mult şi pe măsura înaintării spre comunism va spori mereu grija societăţii pentru fiecare, de la naştere pînă la bătrîneţe. Principiul socialist al repartiţiei după muncă rămîne în condiţiile actuale singurul echitabil şi rezonabil. Pe măsura înaintării spre comunism, stimulentele morale pentru muncă vor căpăta o importanţă tot mai mare şi ca urmare a creşterii conştiinţei munca va deveni o necesitate vitală pentru oameni. In comunism, cînd societatea va dispune din belşug de toate bunurile necesare şi oamenii vor munci de bună voie cu toată capacitatea lor şi independent de cantitatea de bunuri primite, necesitatea reglementării repartiţiei produselor va dispare. In diferitele etape ale construirii socialismului, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice dezvoltînd în mod creator învăţătura marxist-leninistă despre stat, a perfecţionat şi a consolidat necontenit structura şi funcţiunile acestui instrument de cea mai mare importanţă în construirea noii orîn\d,uiri, în funcţie de necesităţile concrete rezultate din practica dezvoltării sociale. Direcţia principală de dezvoltare a statului socialist, se arată în raportul tovarăşului N. S. Hruşciov, este lărgirea la maximum a democraţiei, antrenarea celor mai largi pături ale populaţiei la conducerea tuturor treburilor ţării, atragerea tuturor cetăţenilor la conducerea construcţiei economice şi culturale. In noua etapă, a construirii comunismului, democratismul sovietic se va dezvolta şi mai mult, multe din funcţiunile exercitate de către organele de stat vor trece treptat asupra organizaţiilor obşteşti, ca de pildă acelea legate de deservirea culturală a populaţiei, de ocrotirea sănătăţii, de asigurarea ordinei publice şi a normelor de convieţuire socialistă. In activitatea lor va căpăta o însemnătate considerabilă metoda convingerii, înlăturarea comportărilor care contravin moralei comuniste făcîndu-se prin profilaxie, prin prevenirea lor pe calea muncii educative. Aceasta va duce la o nouă lărgire şi întărire a bazei politice a societăţii socialiste. Transmiterea unor funcţii ale organelor de stat organizaţiilor obşteşti nu va însemna nicidecum slăbirea rolului statului în construirea comunismului. Statul îşi va puteaa concentra, în viitor, şi mai mult atenţia asupra dezvoltării economiei, îşi va exercita şi mai departe funcţiile de apărare împotriva' uneltirilor agenturii imperialiste, de apărare a păcii, de reprimare a elementelor antisociale dăunătoare. Denigrarea de către liderii şi ideologii social-democraţiei a democratismului statului socialist, ca şi băiguielile revizioniştilor iugoslavi cu privire la dispariţia statului, nu sînt decît încercări zadarnice de a slăbi lupta clasei muncitoare împotriva imperialismului şi reacţiunii. Statul va dispare, după cum ne învaţă marxism-leninismul, abia după victoria deplină a comunismului, cînd va dispare ori ce primejdie din partea imperialismului. Încă în primii ani de existenţă a statului sovietic, Lenin spunea că el îşi va exercita influenţa pe arena internaţională din ce în ce mai mult prin construcţia sa economică. Viaţa a confirmat în mod, strălucit această previziune leninistă. Succesele istorice ale Uniunii Sovietice şi ale celorlalte ţări socialiste, dezvoltarea şi consolidarea lagărului socialist au restrîns considerabil sfera de acţiune a capitalismului în lume. Întrecerea între cele două sisteme are loc astăzi în condiţiile afirmării superiorităţii socialismului. Noua perioadă de dezvoltare a U.R.S.S., va marca un nou triumf al socialismului pe plan mondial, determinînd o modificare hotărîtoare a raportului de forţe pe tărim economic în favoarea socialismului, o consolidare a forţelor păcii şi o slăbire a poziţiilor imperialismului. El va însemna totodată o nouă etapă în întrecerea paşnică cu sistemul capitalist. „Economia — arată tovarăşul Hruşciov — este cîmpul principal pe care se desfăşoară întrecerea paşnică între socialism şi capitalism". Septenalul este menit să joace un rol hotărîtor în îndeplinirea sarcinii economice fundamentale a U.R.S.S., de a ajunge din urmă şi depăşi ţările capitaliste cele mai dezvoltate la producţia pe cap de locuitor, — în speţă Stutele Unite ale Americii, al căror nivel de producţie reprezintă plafonul la care s-a putut 6 ridica economia capitalismului. In acest sens, problema fundamentală a planului septenal este problema unui maxim de cîştig de timp în întrecerea economică. Pentru rezolvarea acestei probleme, Uniunea Sovietică are de partea sa ritmul înalt al creşterii producţiei, care acţionează ca o lege generală a socialismului, confirmată de experienţa tuturor ţărilor socialiste. Unii economişti burghezi încearcă să susţină că perioada dezvoltării economiei socialiste în ritm rapid se încheie şi se va produce o „încetinire" a ritmului, care se va apropia de ritmul „normal" al ţărilor capitaliste. Ori, în ultimii cinci ani ritmul de creştere a producţiei pe întregul lagăr socialist a reprezentat .în medie anuală IVIo în comparaţie cu mai puţin de 3° Io în ţările capitaliste. Septe-nalul prevede un ritm mediu anual de creştere de 8,6°/o — care va fi desigur depăşit, — iar pentru S.U.A. ritmul previzibil poate fi de aproximativ 2°Io. în afara de aceasta, Uniunea Sovietica depăşeşte de pe acum Statele Unite la creşterea absolută anuală a producţiei industriale într-o serie de produse de mare însemnătate. Ţinînd seama că în socialism sînt create toate condiţiile pentru creşterea neîntreruptă a forţelor de producţie, pe cînd în capitalism în virtutea alternării perioadelor de criză şi scăderi de producţie cu perioade de avînt febril, ecanomia are un caracter extrem de instabil, Uniunea Sovietică va deţinf, într-un viitor apropiat primul loc în lume în ceea ce priveşte volumul producţiei cît şi al repartiţiei ei pe cap de locuitor. Depăşind din punct de vedere economic S.U.A., precizează tovarăşul N. S. Hruşciov, nu înseamnă că Uniunea Sovietică va desăvîrşi construirea comunismului. A cîştiga întrecerea cu S.U.A., nu înseamnă a ajunge la o staţie terminus, obiectivul final în mersul spre comunism: aceasta este doar o etapă care va fi depăşită, Uniunea Sovietică continuîndu-şi mai departe drumul înainte spre societatea comunistă, care va asigura membrilor săi deplina satisfacere a nevoilor lor materiale şi spirituale, introducînd principiul — „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi". Planul septenal al Uniunii'Sovietice are o însemnătate uriaşă pentru dezvoltarea tuturor ţărilor care construiesc socialismul, pentru consolidarea întregului lagăr socialist. „Imensa forţă a Uniunii Sovietice — arată toparăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej în expunerea prezentată la Plenara din noiembrie a C.C. al P.M.R. — programul ei măreţ de construire a comunismului întăresc considerabil forţele întregului sistem mondial al socialismului şi constituie un factor esenţial pentru realizarea unui puternic şi continuu avînt economic al tuturor celorlalte ţări din marea familie a statelor socialiste". In timp ce în ţările sistemului capitalist acţionează legea dezvoltării inegale, în virtutea căreia unele ţări au depăşit în dezvoltarea lor alte ţări, pe care le aservesc şi le exploatează, contradicţiile şi ciocnirile între ele ascuţindu-se mereu, ţările sistemului socialist se dezvoltă pe baza legii dezvoltării planice proporţionale, a diviziunii internaţionale a muncii, a coordonării eforturilor şi colaborării reciproce. In felul acesta, înaintînd înţr-un singur front unit, nivelul general al dezvoltării acestor ţări se egalează şi „din punct de vedere teoretic este mai just să se presupună, arată tovarăşul Hruşciov, că ţările socialiste, folosind cu succes posibilităţile proprii orînduirii socialiste, vor trece mai mult sau mai puţin simultan în faza superioară a societăţii comuniste". în momentul de faţă ţările socialiste care cuprind o treime din populaţia globului dau peste o treime din producţia industrială mondială, aproape 50°Io din producţia de grîne şi 43°Io din producţia de bumbac. Îndeplinirea planului septenal şi ritmul înalt de dezvoltare a economiei celorlalte ţări socialiste, vor 7 •avea drept corolar că în viitorul apropiat sistemul mondial socialist va produce mai mult de jumătate din întreaga producţie industrială mondială. Prin aceasta ■socialismul va înscrie victoria definitivă asupra capitalismului în sfera esenţială a activităţii umane — aceea a producţiei materiale. Această victorie va avea implicaţii decisive asupra întregului complex al relaţiilor internaţionale dintre cele două sisteme. Concluzia Congresului al XX-lea cu privire la inexistenţa unei fatalităţi inevitabile a războiului şi-a dovedit deplina valabilitate. Victoria socialismului asupra capitalismului în sfera economiei va crea posibilităţi reale uriaşe pentru înlăturarea războiului din viaţa societăţii omeneşti, încă înainte de victoria socialismului pe întregul glob. Noul raport de forţe va întări poziţiile popoarelor dornice de pace într-o asemenea măsură, încît ele vor putea obliga cercurile agresive să renunţe la planurile lor de război. Construirea societăţii comuniste cere nu numai o bază tehnico'-materială dezvoltată, ci şi un grad înalt de conştiinţă a oamenilor. Documentele Congresului al XXI-lea al P.C.U.S. subliniază că întreaga muncă ideologică a partidului va urmări educarea oamenilor sovietici în spiritul colectivismului, al dragostei de muncă, al patriotismului şi internaţionalismului, al înaltelor principii ale eticii comuniste, strîns legată de rezolvarea sarcinilor construcţiei comuniste, astfel încît conştiinţa oamenilor să nu rămînă în urmă faţă de existenţa lor socială. Un accent deosebit se pune pe educarea comunistă a generaţiei tinere. Principiile eticii comuniste îşi croiesc drum în conştiinţa oamenilor în luptă cu rămăşiţele capitalismului. Congresul a subliniat cu tărie necesitatea luptei hotărîte şi neslăbite împotriva influenţelor ideologiei burgheze, a tuturor formelor de manifestare a concepţiilor şi moravurilor burgheze şi a chemat la păstrarea vigilentă a purităţii ideologiei marxist-leniniste în toate domeniile activităţii spirituale, inclusiv literatura şi arta. „Numai în condiţiile unei clarităţi depline a poziţiilor ideologice — a arătat M. A. Suslov — artistul poate crea oper^e necesare poporului". Congresid a atras atenţia că zdrobirea şi prăbuşirea jalnică a atacurilor revizioniste nu înseamnă încetarea luptei ideologice împotriva diversiunilor imperialiste. Rolul important pe care îl au literatura şi arta realist-socialistă în educarea comunistă a oamenilor sovietici în etapa de construire a societăţii comuniste a fost relevat în mod deosebit în documentele Congresului. In perioada care a trecut de la Congresul al XX-lea, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a acordat o atenţie deosebită îndrumării creaţiei literare şi artistice spre temele stringente ale actualităţii, spre oglindirea în opere de înaltă ţinută artistică a proceselor şi transformărilor ce se petrec în viaţa şi conştiinţa oamenilor, a. relaţiilor noi ce iau naştere şi se dezvoltă între oamenii societăţii sovietice. Documentele de partid apărute în această perioadă, mai ales cuvîntările tovarăşului Hruşciov înmănunchiate în cunoscutul document „Pentru o strînsă legătură a literaturii şi artei ou viaţa poporului", au constituit un nou imbold puternic pentru scriitori şi artişti de a-şi îndrepta atenţia şi pasiunea creatoare spre cunoaşterea şi mai aprofundată a vieţii, a oamenilor care săvîrşesc transformări revoluţionare epocale, au adus o contribuţie imensă în lupta împotriva revizioniştilor şi denigratorilor artei şi literaturii realist-socialiste. „Numai în viitoarea vieţii, — a arătat E. A. Furţeva —■ în munca practică, aptitudinile şi talentele capătă o dezvoltare deplină". Operele de valoare apărute în lite-ratură,artele plastice, muzică, succesele obţinute de reprezentanţii artei sovietice peste hotare, demonstrează că îndrumarea de către partid, partinitatea în creaţia artistică sînt condiţii esenţiale pentru înflorirea ei. Agitaţia revizionişti- 8 lor în jurul lozincii „neamestecului" partidului în problemele artei şi literaturii sau a „libertăţii" depline a artistului, exprimînd tendinţa de a rupe arta de viaţa socială, de lupta pen\tru socialism şi progres, de a o subordona de fapt intereselor burgheze, n-a putui pînă acum să redreseze creaţia literară şi artistică decadentă burgheză din impasid în care se află. Documentele Congresului oferă literaturii şi artei din ţara noastră învăţăminte preţioase. Accentuînd însemnătatea pe care literatura şi arta o au în formarea concepţiei despre lume şi a fizionomiei constructorilor socialismului şi comunismului, dezbaterile Congresului au scos în evidenţă condiţiile principale care chezăşidesc crearea unor opere literare de un profund conţinut ideologic şi d,e o strălucită măestrie artistică. Măreţele perspective ale construcţiei desfăşurate a comunismului însufleţesc şi pe scriitorii şi artiştii din ţara noastră, fiindu-le un îndemn luminos în munca lor creatoare. Congresele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice au constituit întotdeauna jaloane de cea mai mare importanţă în viaţa, poporului sovietic, în dezvoltarea mişcării muncitoreşti internaţionale, în dezvoltarea creatoare a teoriei marxist-leniniste. Experienţa istorică a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, detaşamentul de frunte al mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, constituie un izvor inepuizabil de învăţăminte pentru oamenii muncii de pretutindeni, oare luptă pentru socialism şi pentru pace. Congresul constructorilor comunismului deschizînd o nouă etapă istorică în dezvoltarea Uniunii Sovietice, arată omenirii întregi, pentru prima oară în istorie, drumul concret de construire a comunismului. „Este meritul istoric aii partidului lui Lenin, al Comitetului său Central leninist, a spus tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej în cuvîntarea sa- la Congresul al XXI-lea, că Partidul Comunist al Uniunii Sovietice rezolvă în procesul de construire a societăţii comuniste probleme de uriaşă importanţă ale teoriei socialismului .ştiinţific, îmbogăţeşte în mod creator tezaurul gîndirii marxist4eniniste şi al experienţei 'revoluţionare a clasei muncitoare internaţionale". Poporul romîn, condus de Partidul său marxist-leninist, soarbe din această imensă experienţă învăţăminte care îi permit să rezolve sarcinile mari şi complexe ale construirii socialismului. In această operă măreaţă pe care o înfăptuieşte cu succes, el se bizuie pe relaţiile internaţionaliste şi sprijinul reciproc care stau la baza sistemului mondial al ţărilor socialiste, pe imensul sprijin tovărăşesc pe care i-l acordă Uniunea Sovietică. Munca entuziastă a clasei muncitoare, a ţărănimii muncitoare şi intelectualităţii din ţara noastră constituie totodată un aport la victoria viitoare a socialismului asupra capitalismului pe arena mondială. Acum o sută de ani, marxismul a smuls comunismul din zona nebuloasă a visurilor şi utopiilor, l-a definit şi l-a fundamentat ştiinţific, aşezîndu-l pe terenul viu şi frămîntat al istoriei, ca ţel de luptă al noii forţe sociale ascendente — proletariatul. în virtutea împrejurărilor istorice, comunismul a rămas timp de decenii o viziune grandioasă, proiectată într-o perspectivă îndepărtată. El a devenit astăzi un program concret de luptă, în jurul căruia se înmănunchează energia milioanelor de oameni. Istoria ultimilor patru decenii s-a desfăşurat sub semnul ascensiunii ireversibile a socialismului. Cursul istoriei de acum înainte se va desfăşura sub semnul triumfului definitiv al socialismului, al apariţiei comunismului în lume. 9 PORŢILE DE AUR VLADIMIR COLIN .....ţările socialiste,., vor trece mai mult sau mai puţin simultan în faza superioară a societăţii comuniste" (S1. S. Hruşciov) ăşi-vom deci, de nună, pe poarta fără seamăn Pe care numai visu-o urnea din cînd în cînd, Temîndu-se că pînă şi aripa-i destramă Năluca-abia zbicită în inimă şi gînd. Ce firavă sub steaua cea roşie, înalta, Sclipea albastra lume de dincolo de porţi, Atunci cînd visul nostru se avînt a dintr-alta, Cu lacăte şi gloanţe şi camuflaj şi morţi! Mai ştii ? în pivniţi triste vorbeam atunci în şoapte De marşul ce nădejdea ne aducea din Est Şi auzeam aevea catiuşa cînd, în noapte, Pe fluturi de hîrtie scriam un manifest. Mai ştii zvîcnirea-aceea a inimii, pe stradă Cînd pentru-ntîia oară nălţarăm pumnii grei Rostind: Noroc ! — şi-n stînga ţineam cîte-o grenadă Mai ştii zvîcnirea-aceea din August 23 ? Şi armele întoarse şi gloanţele din piaţă Şi steagul nostru roşu plutind peste palat... Mai ştii întîia şarjă, mai ştii întîia viaţă Crescută din întîiul ogor scăpat de hat ? Am biruit în lupta cu-al urii minotaur Şi ură şi prostie mai biruim şi-acum, Ca să păşim de mină pe porţile de aur Spre care ne îndreaptă pe toţi un singur drum. Iar dincolo de porţi... O, dincolo, ştiu bine, Se-ntinde în lumină un drum nici cînd bătut, Mai sînt suişuri grele, acolo, şi se-aţine Trecutul pe la colţuri pîndind pe-argonaut. 10 Dar din belşug şi pace vom creşte poezia, Dar vom zbura spre stele în sclipitor tezaur, Dura-vom libertăţii depline-mpărăţia Şi, zei, ne vom încinge cununile de laur, Cînd vom păşi de mînă pe porţile de aur. SCRISOAREA BOLŞEVICILOR CRISTIAN SÎRBU OP ute de vechi bolşevici Au adresat Congresului al XXI-lea o scrisoare. Spun că au avut fericirea să zărească în zilele septenalului Comunismul şi racheta trimisă spre soare. Sînt oameni cu 40 şi 60 de ani de luptă ; Veterani ai roşiilor gărzi şi-ai marilor şantiere. Dar inima le e tînâră, bate Ca inima adolescenţilor, cu putere. Scrisoarea lor are adieri de primăvară. Şi ca şi cînd am ţi în pragul unei ere de minuni. Ei au întinerit luînd din tinereţea Septenalului Sovieticei Uniuni. OAMENI PE MUNŢI Niciodată n-am văzut atîţia oameni Urcaţi pretutindeni, ca în zilele acestea, pe munţi. Din toate continentele privesc spre Moscova. Au semnele vulturilor pe frunţi. E încă iarnă... ianuarie. Dar la Moscova luceşte o lumină puternică de început de marte, Congresul al XXI-lea. Iar oamenii de pe munţi se bucură şi învaţă să privească departe. n $1 EU VOI VEDEA ZIUA \ LETIŢIA PAPU at cu mina In lespedea ta spălata de burniţi Şi-ţi strig : Bucură-te bătrîne Marx ! Tu, care din apele timpilor viitori Ai desluşit cu ochi de profet Vremea cu braţele pline de pune şi floare, Bucură-te, iată că se apropie. Cei ce au luat cu asalt cerul Urcă pe umerii lor soarele comunismului. La Moscova, în sala cu albele ziduri Partidul lui Lenin s-a adunat să dea veste Tovarăşilor de pe întregul pămînt, In foşnetul paginilor Se aude curgerea cascadelor incandescente De fontă şi oţel, . Curgerea cascadelor de aur a grînelor' Fiecare an ce vine E ca un pom încărcat de roade, Cu rădăcini adînci în pămînt Şi cu vîrful în cer, In fiece an mai încărcat Pînă ce vor rodi anii aceia, atît de-apropiaţi Incît le simt eu însumi căldura pe-obraz, Şi totuşi de necrezut, ah, într-adevăr, de necrezut ! Fiindcă atît îi visez Că nu mă-ncumet să socot că-i voi atinge cu mîna Pînă la anii aceia cînd ■Mîinile vor apăsa cu iscusinţă Pe manetele istoriei Cînd omul va domestici stihia vremilor. Pe puntea timpului Intre anii ce-au fost şi cei ce vin Se-nalţă cîntecul marinarilor din Cronştad, Arde ca o flacără, Inima veşnic vie a lui Corceaghin, Sclipeşte oţelul din ochii Zoiei Cea cu trupul legănat de viscol în ştreang. Şi, lor, în loc de mulţumită le spun : Miine, pe pămîntul vostru, Lumina rară ce-aţi purtat-o-n piept Se va aprinde-n sufletul tuturor. 12 Bucură-te bătrîne Marx Partidul lui Lenin dă veste omenirii Că-i făureşte un dar nepreţuit : Visul de Pace se face faptă şi trup Şi-n clipa de tăcere ce se lasă ^ Se-aude freamătul inimilor de-alungul pămmtului, Mîngîierile mamelor pe obrajii copiilor. Suflet al meu pe ce strună îţi va răsuna mîndria ! VORBEŞTE OMUL SOVIETIC ION HOREA umea-şi întoarce faţa spre soare şi spre mine. Pămîntul peste care Octombrie răsare Din nesfîrşite visuri şi lupte proletare Sub soare-l ţin şi văd că-aşa e bine. Izvoare şi torente întoarse în turbine, Ţiţeiul din adîncuri ne-ncăpător sub sonde, Nebănuite straturi şi flăcări vagabonde Le stăpînesc şi văd că-aşa e bine. Atomul invizibil irumpe să-mi lumme Scot piatră şi cărbune din lumi întunecate, Hotarele mi-s pline de flori şi de bucate, Şi le adun şi văd că-aşa e bine. Nenumărate turme îşi trec sub ceruri line Spinările greoaie, şi rîurile clare îmi despletesc pămîntul spre munte şi spre mare, Pămîntul meu, şi văd că-aşa e bine. Cînd noaptea luna-şi varsă oglinzile prea pline, Sînt cel care iubeşte pămîntul şi tresare, De-aceea eu întîiul ajung în lumi stelare, Şi le cuprind, şi văd că-aşa e bine. Coloanele înalte, de marmoră, senine Ţin gândurile mele-n azur şi-n pacea lumii. Vecin cu veşnicia, străină clipa nu mi-i, Şi o trăiesc şi văd că-aşa e bine. Am* şapte ani în faţă ca şapte cupe pline Şi şapte zboruri albe de turboreactoare Peste livezi şi dealuri cu vii îmbietoare Spre comunism, şi văd că-aşa e bine. 13 PARTIDULUI PETRUS BRO VKA \ste adine, Fără margini, , Uman, Oceanul faptelor tale. Şi-au sculptat în aerul zării Înţelept roditorul tău plan Viziunile largi septenale. Inima noastră acum ni l-a spus Drumul acesta suind în azur. Aripi ne cresc pentru zborul în sus, Pieptul respiră aerul piscului, pur. Mergem, mişcaţi De sublime avînturi, sub ramuri De flori înflorite, Uniţi tot mai strîns. Flutură flamuri. E Lenin pe flamuri. Pasul nostru trece spre mîine, Ne-nvins. In romlneşte de Victor Kernbach ÎN VALEA CUCULUI — Comedie în 3 acte — MIHAI BENIUC PERSOANE Schiţa de decor la actul 1 TOMA CABULEA CAT IŢA MITRU COLAC zis HOLDEMULTE SOLOMIA CIUL - ANA LUPOAIA — RUJA — GLIG'OR - CAROLINA - FUGATA AVESALON - RAVECA - HINEA - IGNAT BADESCU - GHIŢA ROPOTEALA - EDUARD FORŢIAN - CATARIG - RAC - ŞCLEAPŢ -UN OFIŢER DE MILIŢIE PROCURORUL REGIUNII Cîţiva soldaţi miliţieni ; ţăr Om de 60 de ani, văduv, membru al întovărăşirii agricole din Valea Cucului. de 18 ani, îiica lui, o fată frumoasă şi ageră. Om de 45 de ani, preşedintele întovărăşirii din Valea Cucului. . Soţia lui, mai tînără cu 10 ani, femeie la locul ei. - Instructor raional de partid, om de 35 ani. - Femeie de 55 de ani, văduvă ; se vede că a fost cindva frumoasă. . - de 17 ani, foarte frumoasă şi cocheta, fata Anei. - Feciorul Anei, om de 30 de ani. - Soţia lui,, femeie la 25 de ani. - Fugar în munţi, om de 45 de ani, fost profesor. - Om'adeU50 de ani, fost avocat, acum director la cooperativa de crescut porci „Ghinda". - Tînăr învăţător. De 40 de ani, ţăran sărac, om de înzestrare mintala mai redusă, dar cinstit. Dramaturg din Bucureşti. _ . Prim secretar al Comitetului raional de partid, om tinar şi hotărît. Predicator baptist, om între două vîrste. Paznicul căminului cultural, om de peste 60 am. ani. VULPOAIA LANURIMULTE GHINEA PERSOANE DIN PIESA LUI FORŢIAN : MUJA JUDECĂTORUL GREFIERUL 15 ACTUL 1 TABLOUL 1 O tindă ţărănească. Lîngă fereastra din fund, ce dă spre uliţă, este o maşină de fiert, mare, cu vase de bucătărie pe ea, cu oale aburind. în colţ, la stingă, de-a lungul păretelui e şi un pat cu capul spre fereastră. în dreapta e o uşă ce duce spre odaia din faţă a casei. în stingă e uşa de intrare din curte. In mijlocul tinzii este o masă de brad, cu scaune împrejurul ei. Ăl patrulea „părete" e cel dinspre public. în avantscenă sînt nişte saci plini, un scăunaş pe care sade Toma şi un ciubăr în care el sfarmă porumb. Alăturea, lîngă scăunaş, e o sticlă din care soarbe din cînd în cînd, strîmbîndu-se amarnic, ca după rachiu tare., TOMiA. — Nu fi-am spus eu că vouă. nu vă dă nimeni premiu ? Ei şi le împărţesc între ei, aceia de la Bucureşti. Făcurăţi şi voi calea mînzului, fără nici un rost. Păcat de Ignat, că s-a chinuit săracul cu ansamblul din Valea Cucului. A vrut să facă şi el brici din coada măturii. De tine nu-mi pare rău ; barem ai văzut Bucureştiul (După o pauză.) Şi zi, v-a dus pînă şi la tiatru ? CĂTIŢA, cu spatele la tată-său şi mestecînd cu o lingură într-o oală. — D-apoi ! TOMA. — Şi tot aşa-i tiatru Ia Bucureşti, ca-w Valea Cucului ? Două capre de lemn cu scînduri peste ele, o masă cu pînză roşie şi în faţă lepedeu! lăsat de mă-ta,. fie iertată, şi pe care-l ridică pruncu lui Ciucuru Ţiganul ? Ş-apoi voi îmbrăcaţi ca nişte moime, în şedinţă ? CĂTIŢA. — Ce ştii dumneata, tată! La Bucureşti e teatru adevărat. Lntîi nu-i zice „tiatru" ca dumneata. Teatru tată, te-a-tru. Apoi, ce să-ţi spun ? Dacă n-ai văzut, tot nu pricepi nimic ! TOMA. — Ni mă ni ! Draga tatei, cumu-i zisa, puiu-i mai săhăstru ca găina, iada ştie mai multe decît capra. Adică, eu pricep .cum'îşi bagă cel din fundul bălţii coada la noi în tovărăşie şi nu pot pricepe cum mere „teiatrul" la Bucureşti. CĂTIŢA, întorcîndu-se de la cratiţi. •— Tată, n-ai. cum pricepe. N-ai văzut, n-ai cum. şti. TOMA. — Hai limpezeşte-mă tu la cap. CĂTIŢA, lămureşte făcînd gesturi cu lingura de lemn. — Toate-s ca-n viaţă, numai că-i mai, frumos. Dacă-i odaie, apoi aşa-i ca-n biserică la Paşti, numai că-i cu lumină electrică. Dacă-i uliţă, apoi ca -uliţa-i, numai că nu umblă nimeni desculţ. Şi este cîte-o doamnă cu tocuri atîta de. mari, de-o şchioapă, şi ascutiteee ! ca plaivasul ilui tovarăşul Bădescu. TOMA. •—'Hal! Ha'! Ni mă ni! şi nu pică, să-şi rupă grumazul, bule andr a ? CĂTIŢA. ■— Nu zău aceea, că-i învăţată. Asta ştie ea, că ce altă treabă are ? Da' să-ţi spun mai departe cu teatrul. Apoi, dacă-i tindă, poate fi chiar şi numai ca tinda noastră... TOMA. — Numai că ceva mai curată. _ CĂTIŢA. — Tată ! Abia m-arn întors de la Bucureşti. Ce vrei de la mine ? TOMA. — Taci tu, Cătiţă, că aşa-s eu, îmi cresc pe la gură scaieţi.. Spune cumu-i cu „teiatrul". CĂTIŢA. — Uite aşa poate fi ca-n tindă la noi. Tocmai aşa. Numai atîta că păretele acesta (Arată către sală, desemnînd cu lingura păretele.) lip- 16 seşte. Şi noi vorbim/ aici de-ale noastre şi nici nu ştim că ne aude cineva. Nu-i vedem. Nu ne uităm într-acolo. Nu ca la noi că te tot uiţi în sală să vezi cine-a venit şi cine nu, ca Ruja Lupoaia care face de pe scenă cu ochiul la feciori. Dar pe noi ne văd cei din sală. Văd tot ce facem şi aud tot ce zicem ! TOMA. —Ni mă ni ! Asta nu-i chiar bine. Că omul multe zice,_ de preşedintele tovărăşiei, de furtişagurile de la sfat ; ba se mai scapă omul şi cu alte vorbe rele... CĂTIŢA. — Ba-i bine, tată, că omul la teatru aude spunînd ceea ce ei nu-ndrăzneşte şi tare ar mai vrea să spună. Şi rîzi, şi te mînii, şi mai prinzi corajie, şi mai începi să te gîndeşti... TOMA. — Da ! că n-am eu destule gînduri şi fără tiatru. CĂTIŢA. —- Nu zi aşa, tată. Nu te gîndeşti ce bine ar fi să se schimbe lucrurile în viaţă aşa ca la teatru ? ^ a TOMA. — Ba să se schimbe cum/trebuie, nu ca la tiatru. La asta ma guide sc eu noaptea, cînd nu-mi vine somnul. Dar cu gîncra?! rămîn, că de zis... (Cu un gest plictisit.) N-ai cui spune ! Poate acuma, de cmd a venit noul secretar la partid s-or mai schimba treburile. ^ ^ CĂTIŢA. — în teatru poţi spune tot. Adevărul aşa cum e. Toate le 'înţelegi mai bine ca-n viaţă, apoi te întorci mai luminat acasă (Se opreşte, apoi continuă.) Eu am văzut cum- l-au demascat pe un preşedinte de colectivă, un mare tîlhar ! TOMA, oprinâu-s". mirat din sfărîmatul cucuruzului. — Ni mă ni ! Grebla cu care strînge dumnezeu pînă-n ziuă stelele de pe cer ! Zi, a pus raful pe el, noa ! Cercul de fier, cum îl pune faurul pe roata carului ! Hai povesteşte-mi cum s-a-ntîmplat. CĂTIŢA. —- Bine s-a-ntîmplat. Aşa era de lotru că nici Baba Scoaba cu bobii nu l-ar fi putut ghici cum le sucea şi le-nvîrtea, de totdeauna el avea dreptate. Şi toţi vedeau că-i hoţ, dar nu ştiau de unde să-1 apuce, că le aluneca printre degete ca tiparul în heleşteu. TOMA. — Dar partidul ce păzea ? Că doară nu umbla secretarul numai la pescuit, cum a umblat al nostru, pe care l-a scos. CĂTIŢA. — Pentru Ruja l-a scos, nu pentru pescuit. Apoi să vezi, că tot partidul l-a prins, cu ajutorul oamenilor din sat. TOMA. ■— Ni mă ni ! Asta-i cu brînză şi cu'mac. Richtig ! cum zicea neamţul cînd eram cătană. CĂTIŢA. — Stai să-ţi spun ! L-au făcut pe preşedinte cu ortacii lui, cu care lucra pe ascuns, chiar aşa cum erau ei. Numai numele le-au schimbat. Dar faptele erau ale lor, aşa cum le ştia satul. Ai ! şi ce-au început oamenii cle-acolo să rîdă şi să strige : „Ăsta-i preşedintele nostru !" TOMA. — Şi el ? CĂTIŢA. — El ? S-a sculat în picioare, şi-a zis : Nu r-îdeţi! De cine rîdeţi voi ? Asta-i minciună ! Tot ce-aţi văzut e minciună ! Şi dau în judecată pe cine a făcut teatru ! Noa ! Şi a dat în judecată pe un scriitor, i-am uitat numele. Apoi l-a judecată să vezi ce l-au descusut pe preşedinte, de-şi blestema ceasul cînd s-a născut. Toate au ieşit la lumină. L-au condamnat la închisoare. TOMA. — Vivat ! Să trăiască ! CĂTIŢA. — Cine ? TOMA. — Cum cine ? Să trăiască cine l-a demascat! Partidul ! Dar, barem, l-au băgat să se răcorească pe lotru ? Cîţi ani i-a dat ? CĂTIŢA. — Trei. 2- Viaţa Romînească Nr. 2 17 TOMA. — Numai? Asta-i!concediu ! Eu îi dădeam vreo zece. (Stă un timp, se gîndeşte, apoi continuă.) Ascultă, Cătiţă ! Dar toate aieştea ce mi le spuseşi sînt adevărate, ori numai aşa, tiatru ? CĂTIŢA. — Teatru. TOMA. — Păcat. CĂTIŢA. — Cum ? Doară nu-i pofti ca din teatru să-1 ducă pe om de-a dreptul la închisoare ! TOMA. — Ba da. Să-1 ducă, dacă-i tîlhar. CĂTIŢA. — Tată, nu te pricepi, spunu-ţi. Omul învaţă de la teatru. Vede că sînt duşmani şi hoţi şi devine mai vigilent. TOMA. — Da' nu cumva se fac 'mai vigilenţi tîlharii şi se ascund mai bine de partid ? CĂTIŢA. — Ei ! Cum ? Tot poporul devine mai vigilent. Se deschid o mie de ochi şi se uită. Şi o mie de ochi văd mai bine. încep să înţeleagă, încep să ajute. Oricum, hoţii şi duşmanii se răresc, dacă toţi ajută la , plivit. Nu-i istină ? TOMA. — Ba e ! Numai că eu aş vrea să nu-i închidă pe lotri ca la tiatru şi după aceea să meargă la crîşmă să bee şi să rnîhee friptură cu castraveţi acri. Ar trebui un teatru, ca să demaşte chiar hoţii adevăraţi. Cum l-ai demascat, zdup cu el în vagon şi hai la Deltă la stuf ! Să se-nveţe să tundă balta, nu numai oamenii ca pe oi ! CĂTIŢA. — De-aşa teatru ar fugi oamenii ca dracul de biserică. TOMA. — Păcat./Dac-ar fi aşa tiatru, l-aş aduce aici în Valea Cucului. CĂTIŢA. — Ce să caute aici la sărăcie cu ciucuri ? TOMA. — Ni mă mi ! Noi nu avem. tîlhari la tovărăşie, la Sfat... O lecuţă de demascare ne-ar prinde bine ! Prinde zău ! (Apoi cu un gest plictisit şi apu-cîndu-se iar de- sfărîmat.) Pe Holdemulte al nostru nici dracu nu-1 poate demasca ! (Bate cineva la fereastră. Cătiţa deschide. Apare capul lui Dumitru Colac.) HOLDEMULTE. — Bade Toma, mi-a venit o idee ! Deseară ţinem şedinţă. Să vii la şapte pont. TOMAjără să ridice capul. — D-apoi veni-oi da. (Apoi pentru sine.) Drac să se tragă-n şedinţele şi-n ideile tale că nimic bun din ele n-are să iasă. (Scoate punga de tutun şi tacticos umple pipa s-o aprindă.) HOLDEMULTE, către Cătiţa. — Ha-ha ! s-a-ntors turtureaua noastră de la Bucureşti. Cînd ai venit, Cătiţă?,'Am auzit că n-aţi luat premiu. Nu se pricepe nici Bădescu al nostru chiar aşa bine la cor. CĂTIŢA. — De Bădescu n-ai ce te lega. TOMA, pîcăind din pipă. — închide fereastra aceea, că se bagă frigul. HOLDEMULTE, retrăgîndu-şi capul. — Vii şi tu, turtureaua noastră, la şedinţă. Ne-am: înţeles ! Moş Toma ! La şapte pont ! CĂTIŢA, închizînd fereastra şi zgribulindu-se de frig. — Tată, să-ţi dau nişte cartofi, pînă se face mămăliga ? TOMA. — Că doară nu mi-i da pui fript. Cartofii, săracii, îs pentru noi şi mălaiul, rodească-1 pămîntul ! (se opreşte din sfărîmat şi scoate pipa din gură, se gîndeşte, apoi spune.) — Caftită ! CĂTIŢA. Ce-i tată ? TOMA. — Hm, spunu-ţi ori nu-ţi spun ? Mi-i că-i rîde de mine şi-i zice c-am ajuns în mintea pruncilor. CĂTIŢA. — Ce-i tată ? Hai spune. De ce-i vorba ? 18 TOMA. — De preşedintele ăsta al nostru şi de „teiatru", cum îi zice la Bucureşti. Vorba lui Colac Hoidemuite, mi-o venit o idee ! (Pune degetul la tîmplă, a,poi îl lasă jos.) Dar nu cred că se poate.i Asta numai la Bucureşti se întîmplă şi acolo numai la teiatru. La noi nu se poate... N-ai cum... CĂTIŢA. — Hai spune o dată, că se afumă mămăliga, dacă te mai gîndeşti mult. TOMA. — Nu, inu... Lasă... Aşa vine luzia pe om la bătrîneţe. Mintea pruncilor... CĂTIŢA. — Apoi, nu mă ţinea atîta, că mai am. şi. alte treburi .' TOMA. — Noa ! Hai să-ţi spun. Uite ce m-am gîndit. Ce-ar fi să facem şi noi tiatru adevărat, teiatru cum zici tu, şi să-1 demascam pe cineva, să zicem pe Colac cu mişcolănţiile lui ? Colac să fie şi el la teiatrul nostru în rîndul întîi, unde-i place să stea ca un domn ! Şi să facem să se vadă ca-n oglindă ! CĂTIŢA, rîzînd. — Tată, chiar că ai ajuns, doamne iartă-mă, să vorbeşti ca pruncii. Teatru adevărat, ca la Bucureşt' ? Ce se poate la Bucureşti nu se poate-n Valea Cucului. Apoi ce ai cu preşedintele ! Ştii altul mai bun ca el ? Nu munceşte de se rupe ? Nu-1 aleg oamenii îiitr-una de cînd s-a făcut tovărăşie ? Ai dumneata un piron în cap... TOM^A. — Spus-am eu. în Valea Cucului se poate numai cum vrea Colac şi Fugătă, şi Hinea, şi Lupoaia... CĂTIŢA. — Tată, ia seama ce vorbeşti ! De Fugătă nu mai. ştie nimeni ! Tce că-i plecat în Turcia. Nu te băga-n bai. TOMA. — Lasă că ştiu eu ce spun. Dao-oi greşi, om zice că-i teiatru. Tu să-mi spui numai atît. Se poate face teiatru adevărat în Valea Cucului ori ba ? CĂTIŢA.'— Ba ! întîi n-avem piesă care să vorbească de Colac Hoidemuite. Al doilea n-avem sală cu lumini şi ou tot ce mai trebuie. Tovarăşul Ignat oricît s-ar sili, nu poate el să facă teatru chiar ca la Bucureşti ! Al patrulea, nimeni n-are să te aprobe cu Hoidemuite. Nici partidul. Tovarăşul Colac s-a scris primul în tovărăşie. ;E1 a pornit-o. El o ţine. Face şedinţe, planuri. Lucrează, îi vin idei, cum zice el. Cine altul e în stare să piardă toată ziua numai cu treburile tovărăşiei ? Cine altubse descurcă mai bine ca el ? TOMA. — Hm ! Spus-am eu că nu se poate. Aşa-i omul cînd îmbătrî-neşte. Numai prostiile-i tună-n cap. CĂTIŢA. — Iar cînd e tînăr face prostii. TOM^A. — Asta cam aşa-i. ;Şi eu am făcut destule cînd am fost tînăr. Dumnezeu s-o ierte pe mamă-ta, acolo unde-o fi pe ceea lume, că multe mi-a iertat şi ea mie pe lumea asta. (După un timp, scărpinîndu-se pe bărb'w cu pipa.) Păcat că n-avem o pesă cîe-aceea ! Ignat n-ar putea face una ? Că scris are frumos. Iese foaia dinmîna lui ca oul împistrit la Paşti. CĂTIŢA. — Pînă-i cuc şi aramă ! La Bucureşti sînt oameni mari care scriu piese. Eu am auzit de ei, dar nu i-.am /văzut. Da-s oameni mari, care numai la case de odihnă stau cîtu-i lungul anului. TOMA. — Ni mă ni ! Ce-or mai fi şi acele case de odihnă ! Eu cînd îs rupt de trudă şi a.m o ţîr de vreme duminica mă aşez pe laviţă sub nuc ori mă duc şi mă Iculc după stogul de fîn, la răcoare. Lor le trebuie case de odihnă şi încă tot anul ! Măi, dar mari domni mai sînt ! Se vede treaba că or fi tare învăţaţi. Nu poate oare tovarăşul Ignat să vorbească cu tovarăşul prim secretar de la raion, doară ne aduce unul şi nouă, un scriitoraş pe cîteva zile, să ne scrie tiatru ? Eu îl ţin pe mîneare şi băutură. Jumătate de litră de oloi de prună e a lui, în fiecare dimineaţă, de la cooperativă. 2* 19 CĂTIŢA. — în Valea Cucului să vină ? La o întovărăşire ca a noastră? N-au ei gospodării colective mari şi bogate cu preşedinţi decoraţi ; S.M.T.-uri cu tractorişti fruntaşi ? Nici să nu te gîndeşti tată ! TOMA. — Păcat. Mare păcat, că i-aş spune eu ce să scrie. Şi i-aş face pe cîţiva să joace ca ursul cu veriga-n nas. Uite aşa i-aş face să joace ! (Umblă prin odaie agitat.) Zici că de la Ignat nu-i nici o nădejde, nu-1 duce capul să facă un tiatru de-aiesta ? CĂTIŢA. — El nu-i scriitor,, ţi-am mai spus. O piesă de teatru-i lucru mare. Te laudă pentru ea şi-n „Scînteia",, îţi dă şi premiu de stat, o grămadă de bani. Apoi mai trebuie artişti mari nu glumă, artişti ai poporului, artişti emeriţi. Vrei să-i aduci la Valea Cucului, să frămînte noroaiele ? TOMA. — Păcat. Eu, şi ou Ignat cred că aş putea face treabă, numai să vrea el. (Bate cineva, la uşă, bătrînul răspunde.) Slobod ! Placă şi intră ! (Apoi pentru sine.) Pe cine-1 mai poartă dracul la casele oamenilor şi n-are hodină ? (Intră Ignat Bădescu, scuturîndu-şi de zăpadă căciula de oaie.) BĂDESCU. — Bună ziua, bade Tom©, bună ziua Cătiţă. (I se răspunde cu feţe vesele : „bună-ziua, tovarăşe Ignat", deodată, şi învăţătorul le strînge mina), pe rînd, uitînâ-^p pe-a Cătiţei în a sa pentru cîteva clipe.) Astă-seară începem repetiţiile cu noua piesă „Berbecul împiedicat". Vii, Cătiţă, aşa-i ? CĂTIŢA, cu părere de rău. — Nu cred că pot. Astă seară-i adunare generală la tovărăşie. BĂDESCU. — Nu te las. Trebuie să vii ! Nu se poate. TOMA, reluînd sfărîmatul porumbului, către Cătiţa. — Să mergi î Lasă şedinţele şi adunările pentru hodorogi ca mine, că tot ne ocoleşte somnul. (A-poi către Ignat) Tovarăşe Ignat ! Am o vorbă cu dumneata. CĂTIŢA. — Lasă-1 tată, nu te face de proverb. TOMA. — Ce ştii tu ? Lasă-mă să zic. De-o. fi prostie, doară nu mi-a da premiu pentru ea. BĂDESCU. — Ascult, bade Toma. CĂTIŢA, dă din mînă plictisită şi pleacă spre maşina de gătit. — A ! TOMA. — Tovarăşe Ignat, ţi-oi spune ceva. Dar ştii ce ? Nici o gră-mujdă nimănui ! Mormînt ! Secret ! înşelesu-ne-am ? IGNAT, intrigat. — înţeles, bade Toma. TOMA, se duce şi deschide fereastra, să controleze dacă nu-i nimeni sub ea:; controlează şi uşa, deschizînd-o ; deschide şi uşa dinsprel odaia din faţă ; apoi pipăie „păretele" dinspre public, cu faţa serioasă şi hîtră. Cei doi se uită la el, 'nedumeriţi. Cătiţa înţelege, Ignat se uită în ochii ei mirat. Apoi Toma zice. — Acum. încă să nu fie cu public ca la Bucureşti. Să nu ne audă şi să nu ne vadă nimeni... CĂTIŢA. — Tata vrea să facă teatru, ca la Bucureşti. Nu-nţelegi tovarăşe Ignat ? Să fie ca-n viaţă. TOMA. — Aşa cum se. întîmplă în viaţă. Ca la Bucureşti... BĂDESCU. — Şi cu ce piesă ? TOMA. — Pesa ? Scriem noi doi tina, adecă dumneata. Eu numai spun, dumneata scrii. BĂDESCU. -— Nu se poate ! Eu nu sînt scriitor. Ar trebui un scriitor... TOMA. — Să-ncercăm, noi, fără iscriitori, că ştiu eă-s ocupaţi pe la casele de odihnă. îţi spun eu de ce-i vorba. Ştii cum fac şerpii mărgeaua ? S-adună toţi grămadă unii peste alţii, se-mpletese, se sucesc, se răsucesc, le curg balele şi pînă la urmă maimarele lor se ridică peste grămadă cu un măr- 20 găritar strălucitor în gură. Cu mărgeaua şarpelui poţi omorî pe oricine dacă i-o pui într-un pahar de băutură numai o clipă, cît ai scăpărat din amnar. Dar dacă dai peste şerpi, înainte de a fi ieşit maimarele lor deasupra şi strigi : „Mărgeaua" deodată se împrăştie toţi, care încotro şi de speriaţi ce-s poţi călca-n picioare toată adunarea lor generală. Aşa fac şi pe la noi cîţiva mărgeaua să ne-o bage după aceea nouă în băutură. Noi să facem teiatru şi să strigăm înainte de-a fi ei gata ; „Mărgeaua!" BĂDESCU. — Nu prea pricep, bade Tomo, pilda cu şerpii. CĂTIŢA. — Auzi ? Ce tot vorbeşti dumneata, tată ? TOMA. — Lasă că ai să pricepi ! Dacă nu-i adevărat ce cred eu,'rămîne teatru şi mergem cu el la Bucureşti la concurs. Dacă-i adevărat, prindem, şarpele şi-i zdrobim capul. CĂTIŢA. — Dumneata nu ştii nimic şi nu te lega la cap dacă nu te doare. Doamne, nu ne lăsa ! TOMA. — Asta-i că mă doare ! Ş-apoi ştiinţa mea drept e ,îcă-i slabă, tovarăşe învăţător, dar ca s-o pricepi, ţi-oi spune o pildă. Un lotru a furat o oaie şi s-a suit în pod s-o belească. Asta era mai demult, cînd eram şi eu prun-cheş. Lotrul avea un ţine şi i-o spus că dacă vine cineva să-1 întrebe ceva, el atîta să răspundă : „Eu mi-s mic, nu ştiu nimic !", că eu, dragul tatii — a zis lotrul — mă duc în pod să belesc oaia. Au venit jandarmii şi au găsit pruncul în curte. L-au întrebat că unde-i tatăl său ? Da' copilul : „Eu mi-s mic, nu ştiu nimic, tata-n pod beleşte oaia!" Aşa şi eu. CĂTIŢA. — Numai să nu te belească pe dumneata cineva, că prea n-ai astâmpăr, acuma la bătrîneţe. TOMA, fără s-o asculte. — Ce zici, tovarăşe învăţător, facem tiatrul aiesta ? CĂTIŢA. — Nu băga omul în bai, lasă-1 în pace ! BĂDESCU, scărpinîndu-se după ureche. —• Mai ştiu şi eu, bade Toma ? Ar trebui să vorbim cu un dramaturg de la Bucureşti, că-i treabă grea. TOMA. —■ Ce dramator îţi mai trebuie ? Că aici îs eu. Dumneata numai să scrii. CĂTIŢA. — Nu te băga, tovarăşe învăţător ! TOMA. — Taci tu, Cătiţă ! Odată vreau să fac şi eu o ţîr' de teiatru în sat şi nici atuncia nu mă laşi. Ce zici, tovarăşe Ignat, facem, treabă ? BĂDESCU. — Să mă gîndese. Nu zic nu. Trebuie să-mi spui de ce-i vorba. Apoi vreau să scriu şi unui prieten al meu de la Bucureşti. TOMA. — Drămătorului, cum îi ziseşi. BĂDESCU. — Da. TOMA. ■— Apoi atuncea nu iese nimic. Dar cheamă-1, că s-o odihni şi aicea, batăr că la noi nu-i casă de odihnă. Ş-apoi dac-oi vedea că altfel nu se poate, fac eu tiatru cum n-a văzut Bucureştiul ! — Cortina — TABLOUL 2 Sala Căminului Cultural, în care ulterior se va juca şi teatru. în fund se vede o „scenă", cu o „cortină" simplă de pînză groasă de cînepă. Masa prezi-dială acum e în faţa scenei; e o masă lungă cu pînză roşie pe ea, cu o carafă şi cu pahare de apă ; deasupra atîrnă o lampă electrică. Cortina se ridică pe un sfîrşit de şedinţă, oamenii ies în dreapta pe uşa trîntită în afară, se aud scaune 21 împinse, fragmente de discuţii: „Aşa nu se poate!", „Sara bună!", „Om mai vedea". „Noapte bună !", „Oameni buni, mai gîndiţi-vă", „Păcat de vremea pierdută", „Dacă nu pricepeţi!", „Cine nu pricepe ?", „Tot pe-a bogaţilor să se aleagă, ha — După ce i-a reparat, bineînţeles. CATARIG. —< Just. Trebuie să ştii, ce vrea un om, cum înţelege el linia partidului şi cum o îndeplineşte. Asta înseamnă să te ridici mai sus de bocanci. TOMA. — Să fie cu iertare, tovarăşe prim1 şi tovarăşe Nicolae, că mă baig fii vorbă — şi tu taci, Cătiţă ! — dar mai trebuie să vezi şi de la bocanci în jos. (Toţi rămîn uimiţi.) BĂDESCU, imitîndu-l în glumă pe bătrîn. — Ni mă ni ! TOMA. — Zău pe dumnezău ! Tovarăşul primi ştie. Ştiu şi alţii. Vorbeşte lumea. Este la noi, în Valea Cucului, o- ţesătură, o urzeală cu rădăcinile pe sub pămînt. îi zice „reţeaua subterană". îi mai zice şi „frontul naţional creştin" şi încă în cîteva feluri. Da' nimeni n-o ştie unde începe, unde sfîrşeşte şi mai ales care-s aceia care urzesc pe-aici... FORŢIAN. — începe să fie interesant. CATARIG. — Vezi ? Cît ce dezvălui adevărul un pic, începe să fie tipic... TOMA. — Noi n-am găbjit încă adevărul ăsta. Că de l-am găbji, doamne, ce ţăsală i-am mai trage ! Fără tiatru... CATARIG. — Dumneata, ca scriitor, ar trebui să faci oamenii din Valea Cucului să înţeleagă că rădăcinile acestea, care se înfig pînă în inima lor cîteodată, ar trebui smulse. laică adevărul nostru. FORŢIAN. — Mda ! E ceva. Nu-i prea tipic. Sau mai bine zis, nu-i destul de tipic. Mi-a mai spus ceva prietenul meu Bădescu. Nişte manifeste în versuri contra regimului, lipsite de orice valoare literară. îndemnuri ea ţăranii să nu-şi ducă grîul la arie, ca să inu li se poată controla recolta pentru cote, atunci cînd erau ; şi totuşi cotele, la urma urmei, au fost predate. Chemări ca să nu se înscrie oamenii la colectivă, deşi au existat, aveţi de bine de rău, o întovărăşire în sat. Minciuni cu privire la venirea în curînd a americanilor, şi totuşi americanii n-au venit, iar ţăranii încep să irîidă cînd aud : „la 1 Mai", „la 23 August". Toate bune şi frumoase, dar nici o crimă, nici un omor ; numai că l-au împuşcat în picior pe badea Toma. Ia spune bade Toma, cum a fost ? TOMA. — Cum să fie ? Mă-ntorsesem să-mi aprind o pipă, că bătea vîntul din partea ceea, şi l-am văzut cum a ieşit grăbit. Eu după el. Dar mă orbea viforniţa. Ajunge aproape de Drihlău, unde-i lampa electrică. Il întoarce dracul şi mă vede. CATARIG. — Zici că s-a întors ? L-ai recunoscut ? TOMA. — Nu pot jura, c-ajunsesem eu în lumină şi el trecuse-n întuneric. Dar avea becheşul în spinare. CATARIG. — De bună seamă, el te-a recunoscut pe dumneata. TOMA. —- Cine ştie? (Reia povestirea.) $i o ia la fugă. Eu după el. Gîfîiam ca trenuţul de la Gugu cînd suie după lemne. Deodată se opreşte şi văzui o lumină cît ai aprinde un chibrit. M-a puşcat zic. Dar n-apuc să zic bine, că şi căzusem în omăt. FORŢIAN. — Asta-i tot ? TOMA. — Asta ! Da'ce sărăcie să mai fie ? 37 FORŢIAN, — Nu e destul de dramatic. TOMA. — Eu cred că nu e gramatic, dar mi-a dărăburit piciorul. FORŢIAN. — Să ţi le fi dărăburit pe amîndouă, aş zice şi eu ! Insfîrşit. Bine bade Toma, bine ! Dar vedeţi dumneavoastră, nici un post de radioemi-siune prin apropiere ; nici un duşman paraşutat, de care să se vorbească pe ascuns ; într-un cuvânt, nici o organizaţie clandestină mai acătării a duşama-nului de clasă. Nu-i destul de tipic. Apoi, pentru teatru nu e destul de spectaculos. (Uitîndu-se la Toma.) Destul de arătos ca să înţeleagă şi moş Toma. TOMA. — Nu-i destul de cu nevoie cu camfor! Ce vrei ? Să vină Mindszenty ca la Pesta ? Oare nu-i destul că tot golomozul ăsta ni se împleteşte printre picioare şi ne încurcă în mers ? Cum să analizez eu, tovarăşe Forţan ? Că nu ţi-oi zice mai bine, să nu fie cu supărare. Uite, tovarăşe Nicolae, cum stau lucrurile. Un om pleacă la un drum lung, mai cu suişuri, mai cu hîrtoape, mai cu bolovani, dar drum care duce unde trebuie. Bine ! Are două picioare zdravene. Cum au fost şi a mele pînă a nu mă puşca tîlharii. Şi asta-i bine ! Are o păreohe de cizme bune, ca acelea pe care vreau să ţi le împrumut dumitale. Asta-i cît se poate de bine. Lipseşte numai o bîtă noduroasă, ca să se apere de cîni. Ia bîtă îşi pleacă. Noa! Şi ce bagă de samă după o vreme ? Că-'l vătăma cizma ! Ce să fie ? O peatrăl ? Ori ce Iudă ? Se desculţă, nu găseşte nimic, se încalţă şi iară pleacă şi mere, mere, da'greu! CATARIG. — Mai scurtează povestea, bade Toma, că ajungem în comunism înainte de termini dumneata povestea. TOMA. — Şi ce ? Asta-i rău, tovarăşe prim' ? Iată, o scurtez. Omul se plînge la unul, la altul. Unii zic că nu-i bun dramul, alţii că-i rea cizma, iar al treilea fel zic că-i stricat piciorul. Tustrele aceste feluri îs duşmani, ori, dacă nu, apoi îs proşti, cu opaiţ în cap încă, nu cu lumină electrică. Noi trebuie să le băgăm la toţi lumină electrică în cap, cum mi-aş fi băgat şi eu în casă, dacă s-ar fi ţinut de cuvînt preşedintele Sfatului. CATARIG. — Mai scurt, mai scurt, bade Toma ! TOMA, agitat din cauza rănii. — Scurt ! Toţi să Vadă şi să simtă |ca drumu-ri bun, că nu cizma-i rea, că nu pieioru-i stricat, numai că este o bulbu-cătură, un cui ascuns în cizmă. De ţzece iaini căutăm cuiul şi nu-1 găsim. 'Musai să-1 găsim şi să-1 scoatem. FORŢIAN. — E limpede moş Toma. M-am lămurit. TOMA. —; Batem palma ? < CATARIG. — Stai, bade Toma, că nu-i ca la vînzarea de boi, cînd s-au înţeles oamenii din preţ. Dumnealui să isteie aici cît o socoti. Să vorbească ou oamenii, cu cine o vrea., Apoi să scrie, cum i-o plăcda, numai să fie adevărat. Bine-o fi, tovarăşe scriitor ? Locuieşti la tovarăşul Bădescu şi de celelalte n-ai nici o grijă. Vii la noi la cantină. TOMA. — Cu brînză de iepure te ţinem ! FORŢIAN. — De acord. Dar cu materialul ce-1 presimt aici, nu cred că voi putea broda mai mult de-o piesă într-un act. Intr-un act cum are să încapă mesajul piesei ? N-are să aibă mesaj. CATARIG. — Apoi, un act ori două, cu sau fără mesaj, tot una, numai să fie bună. — Cortina — 38 ACTUL III TABLOUL 5 Acasă la Lupoaia. Odaie ţărănească mare, dinspre uliţă, două ferestre mari în stînga, iar între ele o oglindă cu ramă aurită şi sculptată, înconjurată cu un ştergar lung, frumos lucrat. In dreapta, o uşă care dă spre tindă. In fund un pat, acoperit cu un cearşaf cusut frumos, iar deasupra patului sînt diferite farfurii de porţelan şi blide smălţuite, toate înconjurate de Ştergare cu cusături, Nici o icoană. O pendulă deasupra patului, la mijloc. Farfurii cu ştergare sînt de altfel jur-împrejur, la acelaşi nivel, doar că deasupra patului sînt mai multe. în mijloc, o masă lungă cu o măsăriţă aproape pînă la pămînt, colorat cusută, iar jur-împrejur scaune de stejar, cu spetează dintr-o bucată, cioplite. In colţul din stînga, un colţar de stejar, tot vechi, pe el cu vase de lut, cu ploşti de lemn şi cu sticle. Pe jos, scoarţe colorate. Culoarea este peste tot vie, iar curăţenia face să sclipească totul. E lumină de zi cînd se ridică cortina, dar din tavanul cu stucatură atîrnă un lustru cam nepotrivit, denotînd originea lui orăşenească. Acelaşi lucru se poate spune \despre un mare i>as chinezesc, stînd distonant în colţul din dreapta. în avanscenă, la dreapta, unde ar fi celălalt colţ al camerii, este un leandru, înflorit, iar în stînga uH fotoliu, tot de provenienţă orăşenească. încăperea este mai mare ca una obişnuită ţărănească. Pe masă e un vas de lut smălţuit alb cu albastru, iar în el un buchet de colilie. La ridicarea cortinei, se vede Lupoaia stînd la masă şi împletind ceva, cu faţa spre public, iar de-a lungul mesei, spre avanscenă, se plimbă cu mîinile la spate Hoidemuite, vădit nervos după felul cum îşi mişcă degetele. LUPOAIA, cu lucrul de mînă, tuşind. — Mitrule, Mitrule, dacă mai-că-;ta, lelea Ioaha, în lioc să te nască prunc te făta viţel, azi ai trage-n jug. HOLDEMULTE, tuşind supărat. — Lele Ană, nu ştiu de ce astăzi din bou nu mă mai scoţi. Ce ţi-arn făcut de mă blamezi într-una ? Şi ce-s eu de vină că nu înţeleg toate cele dintr-o dată şi că-mi vine cîte-o idee mai tîrziu. Aşa-s eu ! RAC. — Fericiţi cei săraci cu duhul... HOLDEMULTE. — Ba eu numai fericit nu pot spune că-s. Uite, de cînd! nu mai ştiu nimic de profesor, mi s-a băgat ceva în stomac, aşa ca un arici. Si nu mai are astîmpăr. Uite aşa se învîrteşte îşi se cuibăreşte, să-şi facă loc cu ghimpii în carnea mea ! LUPOAIA, rîzînd fals. — Ho-ho-ho-ho ! Cu tine, Mitrule, omul se simte ca-n grădina cu dobitoace din Pesta,, uride-am fost pe vremea lîntîiiului război, cînd m-a muşcat un cîne turbat ; numai şerpi, numai lupi, numai arici... HOLDEMULTE, — Şi n-a crăpat cînele turbat ? RAC, fără să fi priceput pe Hoidemuite. — Apocalipsa. Toate aceste fiare îi vin în minte (din cauză că s-au înmulţit duşmanii domnului. LUPOAIA, du,pă ce l-a privit lung şi fulgerător pe Hoidemuite, fără să ia în seamă pe predicator. — Mitre, Mitre ! Iţi vine a glumi ? Mai bine caută sa pricepi ce zice domnul Rac... HOLDEMULTE, stînjenit. — Eu pricep; şi dimineaţa, după ce mai beau un pahar două de vin, prind corajie. Da' noaptea în somn îmi vine cîte-un vis de se^ncreţeşte carnea pe mine şi mă trezesc baltă de sudoare. A doua zi iar mă apucă cîte-o idee şi uneori nici vinul nu ajută. Bunăoară astă noapte, de către ziuă, mi s-a arătat în somn dom' Fugătă. Nu ştiu cum mi s-a părut că s-a băgat prin părete, fără a deschide uşa. Venea cătră mine, mândru şi fru- 39 mos, ras proaspăt cumu-i el totdeauna şi rîdea cu dinţii lui albi şi sclipitori. Venea cu mîna întinsă, ca la prieten, dară. întind şi eu mina şi cînd mi-o prinde1;: ghearăţj Gheairă :da; la uliu ! O gheară mare şi plină de sînge, înfiptă în pumnul meu, de-mi scîrţîiau oasele. Aşa am ţivlit, de a sărit nevasta din pat ca^ la foc. Simţeam pumnul ca pişcat de furnici. Adormisem pe scîndură, cu mîna sub^ cap. Dracul m-a pus între două luntri... De visurile astea mi-i mai frică decît de partid. RAC. — Fratelui Mitru i-e frică, pentru că i-a slăbit credinţa. LUPOAIA. — Dar nouă de ce nu ne-a slăbit ? Că doară şi noi am avea cu ce şedea în mai multe luntri... (îşi pune mîna pe şezut.) , RAC.— Pentru că noi, ca să nu ne orbească obrazul lor mincinos, ne dăm înapoi în faţa faptelor. HOLDEMULTE, batjocoritor. — Ca racul. LUPOAIA, batjocoritoare. — Hai, fii viteaz barem aici, unde nu-i nevoie de vitejie. Nu cumva eşti cu două feţe ? Şi cu noi şi ou ei. Că-ţi bem sîngele ! Gînsacule ! Auzi-t-ăl ! îi vine să glumească ! RAC. — Fratelui Mitru trebuie să-i întărim credinţa întru domnul, să nu se bage chiar aşa pe fapte. HOLEDMULTE. — Da' dacă se bagă faptele pe noi ? Vin aşa, mai rău ca o idee ! (Intra pripită Ruja) RUJA. — Vin de la partid. S-au băgat în curte. Ciul, Bădescu, după aceea un domn străin. LUPOAIA1. — Pe ăştia ceva vînt necurat îi aduce. RAC, dînd să plece. — Eu mă duc. LUPOAIA. — Stai, frate Rac, că nu vin turcii. RAC. — Nici mai buni nu cred să fie pentru mine. HOLDEMULTE, resemnat. — Apoi ce o fi o fi. Eu susţin colectiva. Ori o mîncăm dinăuntru ca viermele mărul, ori ne înghite ea pe noi ca mierla omida. Cum o fi aşa să fie ! RUJA. — Mamă, ascultă-1 şi pe Mitru, poate că are dreptate. LUPOAIA. — Ce-aud ? Ieşi afară şi primeşte oaspeţii, stîrvină ! Şi ea vorbeşte! (Atuncînd nişte fulgere din ochi lui Hoidemuite) — lai fata de minte şi-o duci după tine la comuniştii tăi, vierme ! Intrare-ar junghiu-n voi. Zi, colectivă-ţi trebuie ! Să ajung mulgătoare de vaci din femeie bogată ! Eu care am fost ca o domnişoară, batăr că eram numai o slujnicuţă, la groful Wenkheim. Pe palme mă ţinea ! Acum s-ajung... Trăsni-v-ar cel de sus ! Mai pupi tu pe Ruja, îţi spun eu unde... HOLDEMULTE. — Te ţinea, te ţinea ! Că doară i-ai fost ţiitoare... Nu ţi-a dat un loc de casă şi două vaci ? LUPOAIA, răsţunzînd bătăii în uşă. — Placă şi intră ! CIUL, din prag. — Primiţi oaspeţi ? LUPOAIA, zîmbitoare. — Primim bucuros tot ce vine de la dumnezeu. Poftiţi, poftiţi şi şedeţi. CIUL. — Apoi noi, lele Ană, venim, de la partid. LUPOAIA. — Ştiu, ştiu, că ne cunoaştem; nu de ieri, de alaltăieri. De la partid da, că nici partidul n-o fi de la starostea zmeilor. Poftiţi şi şedeţi la noi, dacă a-ţi ostenit de-aţi venit. 40 BĂDESCU. — Mulţărnim frumos,, lele Ană. Citesc pe faţa dumitale că numai gînduri bune ascunzi în inimă. LUPOAIA. — Gîndurile mele-s de la domnul Isus. Eu atîta zic. Şi acuma, dacă vreţi să-mi spuneţi, de ce-aţi poftit pe la fioi ? Cu ce vă putem sluji ? Ce mîncaţi, ce beţi şi cine-i dumnealui ? (Arată spre Forţian) — Că n-am avut bucuria să-mi calce pragul pînă acum, nici să-1 văd prin părţile noastre. BĂDESCU. — Dumnealui este tovarăşul Forţian, scriitor de piese de teatru, iar noi am venit, lele Ană, să te întrebăm dacă nu vrei să te înscrii în tovărăşie. LUPOAIA. — Fim ! Numai pentru atîta treabă aţi venit ? Eu vă foarte nruiţămesc că nu m-aţi uitat şi iară v-aţi adus aminte de mine. Şi dumnealui ziceţi că-i scriitor. Trebuie să scrie tare frumos, de-i spuneţi scriitor, că şi eu ştiu să scriu şi nu-mi spune nimeni scriitoare. CIUL. — Scrie tare frumos. Dacă vrei să-1 încercăm, lele Ană, îl punem să-ţi scrie cererea de intrare în tovărăşie. LUPOAIA. — Mulţam frumos. Fiecare-şi facă cererea lui. Păcat că s-a trudit să vină din oraş pentru.asta. — Pe-aşa ger. După cîte ştiu, nu-i nici o silă ? CIUL. — Doamne fereşte ! Facem şi noi aşa o întrebare, dacă vrei ori nu să te înscrii. LUPOAIA. — Cine-a zis ca nu vreau ? (între timp, Ruja se uită pe fereastra de la tindă şi-i face cu ochiul lui Hoidemuite, care iese.) Asta nici nu se mai cere afară! (continuă) — Mă-nscriu eu, numai n-a venit încă ceasul acela. Cît n-a umblat secretarul de partid al tovărăşiei celei vechi, pe care nu ştiu de ce l-aţi dat afară din partid, cît n-a umblat, zic, pe la noi : da' pînă la urmă el a vrut să facă tovărăşie cu Rujiţa... CIUL. — Trebuia să vină la dumneata, nu la Rujiţa. LUPOAIA. — Dumneata la mine vii, pe cît văd. Numai că dumneata vii totdeauna cu martori. Şi mi-i că m-oi sminti c-o vorbă, cum mă iai dumneata aşa de departe. CIUL. — Eu te-aş lua şi mai de-aproape, lele Ană. Numai că dumneata mă tot amîi. LUPOAIA. — Ia dumneata pe alta tînără mai de aproape. CIUL. — La suflet văd că tot tînără te ţii, lele Ană, că te gîndeşti la ce mie nici prin minte nu-mi trece cînd mă uit la dumneata. LUPOAIA. — Aşa vezi, batjocoreşte-mă la mine în casă. Aşa-mi trebuie. V-am poftit să şedeţi pe scaune, iar dumneavoastră vreţi să mi vă suiţi în creştetul capului. Aşa-mi trebuie, dacă-s femeie văduvă şi slabă... RAC. — Domnul Isus a zis : Iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac... BĂDESCU. Lele Ană, lele Ană, dacă dumneata ai fi atîta de tare pe cît eşti de vicleană, zău că n-ai lăsa peatră pe peatră din lumea noastră. LUPOAIA. — Eu nici n-am, făcut lumea nici nu vreau s-o schimb. Cine nu vrea s-o lase pe loc, aşa cum a fost, acela se vede că nu-i împăcat cu ea. Poate că o duşmăneşte. CIUL. — Pe aceia care ar vrea s-o schimbe, dumneata îi duşmăneşti ? LUPOAIA. — Duşmănească-i domnul, eu nu, nu-i duşmănesc. CIUL. — Va să zică, dumneata nu vrei să se schimbe nimic. LUPOAIA. — Ce s-a făcut rău, să se facă iară Ia loc, da' bine. CIUL. — Şi cine să facă la loc ? LUPOAIA. — Omul, împlinind voia domnului. 41 CIUL. — Ce-ar fi să mai împlinească şi domnul voia omului ? Că, omul,, nu domnul trăieşte pe pămînt. RAC. — Domnul e în inima omului. BĂDESCU. — Ca sîrnburele în prună. Partea dulce şi moale pe dinafară., partea tare şi amară pe dinăuntru. LUPOAIA. — Cine muşcă-n sîrnburele tare poate să-şi rupă dinţii. BĂDESCU. — Dar poate să spargă şi sîrnburele, dacă are dinţi buni. Iar dacă n-are dinţi, îl sparge cu o peatră, că trebuie să vadă omul ce-i cu amărăciunea aceea dinăuntru. LUPOAIA, pe gînduri. — Şi în mine-i multă amărăciune, credeţi-mă.. CIUL. — De ce să n-o scoatem, lele Ană ? LUPOAIA. — Poţi scoate sîrnburele fără să despici pruna ? BĂDESCU, către Forţian. — Eh ! tovarăşe scriitor, ce zici ? Aşa-i că. lelea Ana-i ca argintul viu ? Cum pui degetul pe ea, fuge. Pruna dulce sînt hectarele pe care le ţine în jurul ei, şi nu vrea să intre cu ele în tovărăşie. îi place să i le lucreze alţii... FORŢIAN. — Trebuie că a avut ea bun profesor, de-i aşa de pricepută.. Am auzit eu de unul, nu-mi aduc aminte cum îl cheamă, unul care se zice că, nis ştiu de ce, s-ar fi mutat în Turcia. LUPOAIA. — Eu n-am auzit. CIUL. — Dar dacă odată, să zicem aşa de o pildă, ai să-1 vezi,, ce s-ar întîmpla ? LUPOAIA. — Nu ştiu ce s-ar întîmpla, dacă aş vedea ceea ce n-am mai văzut niciodată. CIUL. — Noa bine, lele Ană. N-ai văzut ! Dar tovărăşie ai văzut, chiar aici, în Valea Cucului. Vin ultima oară. Ce zici, te înscrii ? LUPOAIA. — Ia' eu zic ce-am zis totdeauna. Mă înscriu, dar să nu fie altul care să se înscrie după mine. CIUL. — Noa bine dară ! Apoi hai să plecăm, tovarăşilor, că făcurăm? pulberea praf. îmi pare rău că n-apuc să mai viu pe-aici s-o prelucrez pe lelea Ana. LUPOAIA. — Da' pleci la o şcoală de partid cumva ? CIUL. — Nu. Ai să vezi dumneata în curînd de ce nu mai pot veni. Ziua bună, lele Ană. Hai fraţilor. des.) LUPOAIA, mulţumită. — Cu Ana vor ei să se tragă-n deget... RAC. — Ceva nu mi-a plăcut la ei. Au zis că vin pentru cea din urmă oară... (Intră Hoidemuite şi Ruja, aprinsă la faţă.) LUPOAIA, zîmbind. — V-aţi răcorit ? RUJA. — Mitru, mamă, cunoaşte mai bine politica. Rău faci că nu-L asculţi. LUPOAIA. — Iară-ncepi ? HOLDEMULTE. — Eu, lele Ană, cu Ruja şi-n vîrful codrului trăiesc. Nimic nu ne mai poate despărţi. Cînd o văd, mă sfîrşesc. Dumneata ştii doară» Numai că vremurile s-au schimbat şi trebuie să ne dăm după ele. Altminterea. dau ele cu noi de pămînt... RUJA. — Mamă... 42 LUPOAIA. — Ruja, du-te afară! Văd că ţapul de Mitru de-o vreme te ciocăneşte şi la cap. Ieşi ! RUJA, ieşind. — Să nu-ţi pară rău numai. Mîine poate e prea tîrziu... Ai ochi şi pare c-ai fi oarbă... LUPOAIA. — Ieşi de aici! HOLDEMULTE. — Zău, lele Ană, să ne .gîndim şi să vorbim ca oamenii. (RAC. — Soră Ană, desparte pe Ruja de Mitru, că altfel se prăbuşesc amîndoi în partea cealaltă... HOLDEMULTE. — Nimic pe lume n-are să ne despartă î LUPOAIA. — Eu-s popa vostru ! Cum1 oi zice eu, aşa are să fie ! Lege ! De altfel, mai mă gîndesc. RUJA, intrînd repede. — Mamă, vine un ofiţer de la miliţie, cu nişte soldaţi. Au şi intrat în curte. (Iese.) (Agitaţie printre cei din odaie.) LUPOAIA. — Staţi pe pace. Aici eu îs stăpînă şi eu vorbesc. (Se aud bătăi în uşă) — Intră, dacă eşti omul domnului. ( (Intră un locotenent cu doi soldaţi) Dacă aţi venit cu gînduri bune să fiţi bineveniţi, tovarăşi. Pe cine căutaţi ? OFIŢERUL. — Un răufăcător care zice-se că s-ar fi ascuns pe aici î Bună ziua şi iată actele mele. Mă bucur că văd feţe cunoscute. (Se uită la Hoidemuite.) HOLDEMULTE, cu veselie silită. — Să trăieşti, tovarăşe locotenent. Eu am venit aici tot cu treabă. Cred că ne găsim pe drumul cel bun. Lelea Ana se apropie de ceasul cînd va intra cu tot pămîntul ei în tovărăşie. Apoi vine rîndul colectivei. LUPOAIA. — Cînd am spus eu că nu intru ? Numai că n-am vrut să fiu prima! LOCOTENENTUL, zîmbind politicos. — Cam a cîtea aţi fi vrut să fiţi ? LUPOAIA. — Eu-s femeie văduvă, rămasă cu copii orfani. Nu m-am înghesuit să ies niciodată în frunte, ca păduchele. Vreau să fiu şi aici cea din urmă, cum am fost lăsată cea din urmă, de cîte ori a fost vorba de ceva bun. LOCOTENENTUL. — Aha ! înţeleg. încheietor de pluton, cum se spune în armată. Ca să nu mai rămînă pe din afară şi pe la urmă nimeni. LUPOAIA. — Aşa, drăguţule, aşa. Cea din urmă voi fi. RAC. — Cine se va umili se va înălţa, zice scriptura. Cei dintîi vor fi cei din urmă, cei din urmă vor ajunge primii. LUPOAIA. — Poftiţi şi şedeţi la noi, să ne steie peţitorii, cum e zicala. LOCOTENENTUL. — Mulţămim frumos, dar ne cam grăbim. Dumneavoastră veţi sta cu toţii aici. (Intră Ruja cu un soldat.) împreună cu dumneaei şi cu dînsul, care va lua seama să nu vi se întîmple nimic. Dumnealor vor veni cu mine, ca să dăm de răufăcător şi să vă scăpăm de el. LUPOAIA. — Dar dacă eu nu vă dau dreptul să-mi umblaţi prin casă ? LOCOTENENTUL. — Avem şi dreptul şi puterea. LUPOAIA. — Cine vi l-a dat ? LOCOTENENTUL. — Şeful miliţiei. Hîrtle scrisă şi cu ştampilă ! RAC. — Dreptul şi puterea nu pot veni decît de la domnul. 43 ■i . ■ -LOCOTENENTUL. — Noi le-am primit de la popor, de la cei care-l reprezintă legal. Mai gîndiţi-vă la aceasta, pînă ce ne ducem noi sarcina la îndeplinire. (Ies.) LUPOAIA, puţin tulburată, vrea să spună ceva soldatului şi nu ştie cum să-nceapă. — Aăăă... SOLDATUL, nu spune nimic, ci-i face semn să tacă, punîndu-şi degetul la gură. HOLDEMULTE. — Ee... SOLDATUL, acelaşi semn. RAC, începe să se plimbe nervos. SOLDATUL, politicos, îi arată fotoliul, poftindu-l din mînă să şadă. LUPOAIA, îi 'vine să strănute şi face semne caraghioase, întrebînd dacă e voie. SOLDATUL, îi face semn că da. LUPOAIA, după ce-a strănutat şi s-a şters cu batista. — Aăăăă... SOLDATUL, îi face semn cu degetul la gură, să tacă. RUJA, aşezată la masă, unde lucrase Lupoaia, aruncă din greşeală ghemul de lînă pe jos şi vrea să se aplece după el. SOLDATUL, îi face semn să-l lase în pace. (Urmează o tăcere, în care timp Lupoaia se uită în ochii soldatului, ca să-l intimideze; Hoidemuite îşi răsuceşte nervos mustaţa; Rac, în fotoliu, după un oftat adînc, se scufundă în sine şi închide ochii; Ruja se uită încoace şi încolo, cu greu stăpînindu-şi neastîmpărul; soldatul îi supraveghează calm. Se aude numai pendula, care-şi intensifică parcă tot mai mult bătaia rară. Intră locotenentul, cu cei doi soldaţi, rupînd această linişte gravă.) LOCOTENENTUL. — Gata ! Iertaţi pentru deranj. Bună ziua, doamnelor şi domnilor. RAC, zăpăcit. — Şi noi ce facem ? LOCOTENENTUL. — Continuaţi... a „ , LUPOAIA. ----- Mă rog, dar cine-i răufăcătorul ? l-aţi găsit, dacă-i îngăduit sa ştim ? LOCOTENENTUL. — E vorba de un fost profesor. Ne pare rău că nu I-am găsit. LUPOAIA. — Un profesor ! Ce-ar căuta un profesor la o femeie proastă ca mine ? HOLDEMULTE, silindu-se să fie familiar. - Să trăieşti, tovarăşe locotenent ! (Locotenentul şi soldaţii ies fără să mai spună nimic; Ruja iese după ei.) LUPOAIA, cu faţa luminată de bucurie şi totodată biruitoare şi batjocoritoare faţă de Hoidemuite. — Pe profesorull-d caută dumnealor ! Eh ! Mitru Colac, ce ţi-a spus Lupoaia ? Pe profesorul Fugătă-1 caută ! înseamnă că nu l-au pnns !^Are Ana, săraca, grăunţe-n cap cît n-aveţi voi toţi întovărăşiţii în hambare \ \n tinereţe m-am bucurat de dulceaţa trupului, la bătrîneţe mă mîngîi cu înţelepciunea sufletului. Iar cînd va veni ziua, voi adormi fericită întru domnul. (Apoi pe ton schimbat.) Da doamne, ţie-ţi mulţam, ziua aceea incă-i departe. Nu mă grăbesc, nu mă grăbesc ! RAC. — Trebuie să-ntîrziem cît mai mult pe pămînt, ca să-i facem calea domnului, cînd are să vină la judeţ între îngerii săi. Trebuie să-nlăturăm vrămaşii din drumul său. (Face semn larg cu mîinile în lături, ca şi cum ar deschide un drum.) 44 HOLDEMULTE, schimbat. — Aşa nu mai: mere, lele Ană. Dar dacă toată percheziţia-i făcută numai să ne prostească pe noi şi să credem că nu-i prins profesorul ? Gata ! N-avem încotro, trebuie să facem colectiva. Intri şi dumneata. LUPOAIA, ca şi cum n-ar fi auzit bine, întrerupîridu-se din lucru, .după ce abia i-a reluat. ■■— Ce facee ? HOLDEMULTE, hotărît. — Facem colectivă. LUPOAIA, sec; urmîndu-şi lucrul. — Faceţi, dacă vreţi. HOLDEMULTE, devenind rugător. — Lele Ană. dumneata nu pricepi că sîntem ca-n groapa lupului ? LUPOAIA. — Şi unde-i lupul ? , [ HOLDEMULTE. — Lupul ? O haită de lupi. Unde mă-ntorc yăd un lup. (începe să numere pe degete) — Lupoaica de Solornia, nevastă-mea^ bă-trînul Căbulea, care abia aşteaptă să-i treacă de picior şi să sară cu colţii la mine ; primul secretar de partid, Cătărig, lup tînăr, cu ochii ca doi tăciuni, gata să mă apuce de beregată ; şi alţii... lupi, lupi, lupi, lupi unde mă-ntorc. Şi la dumneata cînd mă uit mai bine, doamne fereşte (îşi face cruce speriat), îmi pare că eşti o lupoaică bătrînă şi colţoasă, care mă pîndeşte din tufe. LUPOAIA, rîzînd. Ha-ha ! Ha-ha ! (Arătînd spre Ruja care dă să iasă, după ce a aşezat nişte plăcinte pe masă) Şi asta tot lupoaică-i ? HOLDEMULTE, oftează greu. — Of ! Cîte o dată simt că-mi crapă capul. Ruja, Ruja... RUJA, se apropie şi-l mîngîie. — Dragul meu. Linişteşte-te. Hai! Ruja iese. : LUPOAIA. — îţi place ? Dacă faci colectivă, nu mai sugi tu dulceaţă din trupul ei, şarpe bătrîn ce eşti ! îi rămânea să rozi iască uscată, pe Solornia ta. Şaptesprezece ani are ciuta mea şi-am despărţit-o de bărbatul ei frumos, crezînd că eşti un cerb falnic, cu pietre scumpe în ramurile coarnelor, batăr că eşti mai bătrîn. Da'tu nu eşti cerb, nu zău (Vehement), eşti bou, cumu-i boul, cu două coarne, numai că nu-mpungi! (S-a sculat şi se apropie de el.) Că acum te apuc de coarne şi-ţi dau vr-o două ! Dacă faci colectivă, cine te mai iartă, Mitrule ? Nici dumnezeu din cer, nici americanii pe pămînt ! HOLDEMULTE, rugător. — Mamă Ană, ai văzut, n-am făcut nimic cu tovărăşia ; partidul e mai tare ca noi. Focul ăsta mocnit cu profesorul Fugătă are să se aprindă şi ardem toţi în vîlvătaie, mamă Ană ! Poate că nu l-au prins. Dracul ştie. Să ne facem că ne dăm cu ei, pînă mai este vreme, mamă Ană ! Că mine poate-i tîrziu, prea tîrziu. Te faci frate cu dracul pînă treci puntea. LUPOAIA. — Mă Mitrule, este o zicală că muierea are poale lungi şi minte scurtă. Eu nu ştiu dacă tu ai ceva lung, dar minte scurtă, văd bine că ai, batăr că eşti bărbat. Să mă bată dumnezeu de te-nţeleg ! Cîte zile au trecut de cînd a pierit fără urmă profesorul ? HOLDEMULTE. — Patru săptămâni. Poimîine se-mplineşte luna. Dar e un necaz mare. Am pierdut O' scrisoare, pe care mi-a dat-o profesorul pentru o legaţie. Adecă nici n-am pierdut-o. Mi-a furat-o cu becheşul, în noaptea aceea... LUPOAIA. — Rău ! Rău ! Rău ! Scrisoarea trebuie să ne dea de gîndit. Cum ai putut pierde scrisoarea ? Hm ! RUJA. — Mitrule, hai să lăsăm totul aici şi să plecăm la oraş. Ce-om păţi om păţi, cu tine nu-mi pasă. 45 LUPOAIA. — Ruja mamii, du-te afară şi pune de lături pentru scroafă. Hm ! încîlcită treabă! Dar nu cred că l-au prins pe Fugătă. RUJA. — Cu tine, Mitrule ori unde. (Iese.) HOLDEMULTE. — Mă tem că l-au prins şi numai se fac a-1 căuta. Nu ţi-am spus ? LUPOAIA, făcîndu-şi curaj. — Nu l-au găsit ! Apoi şi americanii trebuie să înceapă odată ! Spune-i, domnule Rac, lui Mitru al nost', cînd vin americanii ? HOLDEMULTE, automat. — La 1 Mai. Of, bată dumnezeu scrisoarea aceea. Nu mai sînt om de cînd mi-a furat becheşul... Şi zi, domnul Rac, la 1 Mai ? (Cei doi se uita unul la altul, apoi la Hoidemuite, convinşi că-şi bate joc de ei, dar şi mişcaţi de frămîntarea lui.) RAC. — De două mii de ani omenirea aşteaptă pe mîntuitorul nostru Isus şi n-a pierdut răbdarea. Mitru Colac de treisprezece ani aşteaptă pe cei ce ne vor mîntui de comunism şi a şi început să fie nervos. HOLDEMULTE. — Da ! Dar pe acei care aşteaptă pe mîntuitorul Isus nu-i bagă nimeni la închisoare. RAC. — Frate Mitrule, profesorul Fugătă nu este prins. Crede-mă. Eu am cercetat prin toţi fraţii şi n-am aflat nici o ştire de aceasta. Ce păzesc eu aici! Doar pentru asta umblu pe la fraţi şi-i pun să adulmece pe la miliţie. Cum ai văzut, îl caută ca niciodată, .dar asta e semn ide la domnul că nu l-au găsit. Mare taină, sfintă taină este locul unde el se ascunde, îşi nu-i dat celui vrăşmaş să-î descopere. Domnul păzeşte pe ai săi. Şasesprezeoe ascunzişuri are profesorul şi nouă înfăţişări, ca să nu-1 cunoască duşmanul... (Intră grăbită Ruja.) RUJA. — Vine domnul doctor Hinea cu soţia domnului profesor. (Iese iar.) HOLDEMULTE. — Rujiţa, stai că am să te-ntreb ceva... LUPOAIA, consternată. — Noa ! Stai Mitre aici şi tu ! Că pe Ruja n-o fură dracul. Blestemată zi ! Pe ăştia numai necuratul i-a adus. Duce-i-ar 'napoi pe tîrnaţul iadului, de unde au venit. (Intră furtunos Hinea şi cu Reveca, soţia lui Fugătă. Pe cît e de agitat el, pe atîta-i ea de reţinută şi de mîhnită.) HINEA. — La voi fost-au .ăştia de la miliţie ? LUPOAIA, calmă. — Ai uitat afară bună ziua domnu' doctor ! HINEA. — Ce bună ziua ! S-au dus zilele bune ! Lele Ană, fost-au ăştia ?. LUPOAIA, uitîndu-se cu înţeles la ceilalţi, fulgerător. — Nu ! HINEA. — Apoi, n-ai nici o grijă, că vin. LUPOAIA. — Ce-ar căuta ? HINEA. — Ziua de ieri ! Te faci că nu ştii. La mine ce-au căutat ? La doamna Fugătă ce-au căutat ? REVECA. — Fostă Fugătă ! HINEA. — Apoi da. Negreşit. Ştie toată lumea c-ai divorţat. Aşa se face în astfel de împrejurări. (Către Lupoaia.) Lele Ană, chiar n-au fost? Hai, spune drept ! RAC. — Domnul Isus nu iubeşte minciuna. 46 HINEA. — Nu iubeşte minciuna comuniştilor. De ce nu te explici, -domnule Rac ? (Către toţi.) Fraţilor, simt un fel de zăpuşeală, măcar că nu-i cald afară. Simt nişte fire prin aer ca funigeii toamna, o urzeală, un tort care se destramă, se înnoadă... REVECA. — Se destramă urzelile voastre şi se înnoadă plasa care ne va prinde pe toţi, vinovaţi şi nevinovaţi... RAC. — Doamnă profesor, în dumneata s-a stins credinţa. REVECA. — Credinţa ? Depinde în ce şi în cine. HINEA. — Crezi că dacă vorbeşti aşa, scapi ? Te-nşeli. Mai rău te afunzi. Aşa ca-ntr-un noroi moale, încerci să te apuci de ceva, — şi simţi cum te scufunzi încet, încet şi te îneci. Nu, doamnă, nu e scăpare. Mai bine să nu te bagi, taci, ţine-ţi gura. Ia-1 pe nu în braţe. Nu ştiu, n-am văzut! (Către ceilalţi.) Cu sila am adus-o pe această stimată doamnă, la care începe să-i tumble gura cum nu trebuie... REVECA. — Domnule, te rog să fii cuvineios. Eu de nouă ani nu ştiu nimic de fostul meu bărbat şi nici nu vreau să ştiu. HINEA. — Foarte bine, stimată doamnă, foarte bine ! Nimic să nu ştii. Cunoşti vr-un prieten de-al bărbatului dumitale ? REVECA. — între alţii, pe dumneata. HINEA. — Extraordinar ! Stimată doamnă, la dumneata-n creier dau •sticleţii concert. Eu, prieten ou bărbatul dumitale ? Că ne-am înjurat o dată de mamă la cîrciumă, asta numeşti dumneata prietenie ? REVECA. — Ce ticălos eşti ! HINEA. — De la dumneata primesc şi un astfel de compliment. Dar, ascultă bine ce-ţi spun şi ciopleşte-ţi în minte cuvintele mele, cum ciopleşte ^pietrarul pe crucea de mormânt: „Tăcere veşnică despre toţi aceia pe care i-am văzut cu profesorul Fugătă cînd eram soţia lui, înainte sau după !" E limpede ? REVECA. — Mă mai gîndesc. Am doi copii de crescut. HINEA. — Gîndeşte-te şi taci ! Asta e. Toată lumea să tacă. Tăcere, tăcere, tăcere ! Cum a zis Napoleon. Eu sînt avocat. Ştiu ce zic. Deocamdată nu există primejdie. Nu l-au prins. De aceea umblă ca turbaţii. Dar s-au dat de gol. N-au să-l prindă. Profesorul e inteligent. Nu pupă ei pradă ca Fugătă ! Le-a scăpat. Cercetările vor continua. Să fim tari! Vor veni şi aici. Nimeni să aiu sufle nimic. Nu ştiu, n-am văzut ! LUPOAIA. — Şi dacă-1 prinde ? HINEA. — La fel. Nu ştiu, n-am văzut ! LUPOAIA. •—• Şi dacă vorbeşte oarecine ? (Se uită la toţi cei dimprejur.) HINEA. — Lasă-mă să vorbesc ! Eu sînt avocat. Vine la mine Cătărig, -hoţomanul ăsta de prim secretar. Cică să vadă cum merge cooperativa de porci, îi arăt, îi spun. Totu-i în ordine. Şi la urmă, el de colea, ca şi cum nu ar fi fost vorba numai de porci timp de trei ceasuri : „Da cum stăm cu porcii, domnule Hinea ?" LUPOAIA. — Ăsta-i dracul de pe bani. HINEA. — „Care porci, întreb eu pe primul secretar, că doară numai de ei vorbirăm trei ceasuri ?" El, de colea : „Nu ăştia din cocinele de la Ghinda. Ceilalţi, ştii dumneata, care-mpart manifeste". Atît, şi s-a dus. A doua zi, miliţia la mine. i HOLDEMULTE, gata să se trădeze. — Măi, a dracului treabă fiindcă... 47 LUPOAIA. — Taci şi ascultă. Nimeni, nimic ! Cum zice domnul doctor. Că altfel, mai cade vr-un colac peste pupăză... HINEA, continuă. — Nu ştiu ce-au făcut, că n-a rămas nici o- urmă, nici un deranj. Numai la mine-n cap se întorseseră toate cu susu-n jos, de parcă mi-au rîmat prin gînduri toţi porcii de la cooperativă. Noa ! Şi după aceasta ce să fac ? (Măcar că de cinci ani n-o mai văzusem pe doamna Fugătă decît de departe, m-am dus aţă la ea. 'REVECA. — Nu mai sînt doamna Fugătă. HINEA, către Reveca. — Toată lumea ştie că eşti divorţată. Dar asta' nu-ţi ajută, dacă... nu taci ! Am; adus-o aici să ne înţelegem. Mă duc pe la toţi pe cîţi îi ştiu. Măcar că eu îs cel mai puţin vinovat. Toată lumea ştie că-s beţiv şi vorbesc vrute şi nevrute. Pe Fugătă nu l-am văzut nu ştiu de cînd. Poate nici nu-i aici. Mai ştii ? Poate nici nu l-am cunoscut. Asta-i tot. Dar sînt avocat. Adecă am fost. RAC. — Şi vei mai fi, căci aşa vrea domnul. HINEA. — Lasă astea acum, domnule Rac. Of ! Mi-i sete. Lele Ană, n-ai un păhăraş de vin pe aproape ? (LUPOAIA. — Nu. HINEA. — Nu-i nimic. Şi cum vă spun : nu ştiu, n-am- văzut. Mai cu samă dacă la o cercetare vine vorba de organizaţia secretă, de răsturnarea regimului democrat-popular, de răscoală, de arme, — să nu recunoaşteţi nici în ruptul capului. Nimic pe lume. Nu ştiu, n-am văzut. LUPOAIA, se scoală brusc; ochii încep să i se mărească. — Dom' doctor, eu te-am crezut un om cinstit. Văd în vorbele dumitale, duşmănie. N-am simţit în ele dragostea de popor. Nu ne iubeşti, dom' doctor, pe noi cei de jos, cei ce tragem cu nasu-n pămînt, ca să dăm pîine celor ce muncesc. Apoi cu aşa vorbe, domnu' doctor, dumneata în casa mea nu ai ce căuta. Nici dumneata, divorţata. Să nu-mi mai călcaţi pragul ! Nu vă cunosc. Străinul, că-i străin, nu mi-i mai străin ca acela care nu iubeşte poporul de jos ! Afară ! Afară ! Afaaaară ! din casa mea şi a părinţilor mei ! A părinţilor părinţilor mei! (Reveca se pregăteşte grăbită să plece. Hinea se scoală cu o mutră nedumerită.) HINEA. — Lele Ană, cu ce te-am vătămat ? LUPOAIA, făcînld. spume la gură. — Afaară ! Ieşiţi din casa mea ! Nu vă cunosc ! Nu v-am cunoscut niciodată ! Nu ştiu, n-am văzut ! HINEA, dumirindu-se. — Lele Ană, parcă te pricep, dacă nu cumva mă-nşel... LUPOAIA. — Te înşeli, înşelătorule ! Te-nşeli pe tine şi pe noi ! Afara ! HINEA, dumirit, zîmbind. — „Nu ştiu, n-am văzut!" (Iese). RAC. — Domnul a vorbit prin glasul femeii. HOLDEMULTE, naiv. — Oare bine a vorbit ? [LUPOAIA, se şterge la gură, apoi izbucneşte într-un rîs isteric. — Ha-ha-ha ! Hi-foi-hi ! H-o-ho-ho ! He-he-he ! HOLDEMULTE, uitîndu-se la ea speriat. — Eu mă duc. (Iese). RAC. — Crede-n domnul, Mitrule, şi fereşte-te de colectivă, că-i lucrul satanei. (Către Lupoaia.) Mă tem că ne vinde tîlharul! (Intră cu totul neaşteptat în casă Gligor cu nevastă-sa, Lupoaia se uită mirată la ei. Dpt-pă ei, Ruja.) 48 LUPOAIA. — Măăă ! Aşa zi blestemată ! Numai voi aţi mai lipsit. Gligore, ce cauţi aici cu muierea ? Că tu numai de la dracul poţi veni. GLIGOR, cam bîlbîit. —• Apoi, mamă, m-am împăcat cu Carolina mea. CAROLINA. — Ne-am împăcat. Şi rămînem în tovărăşie. GLIGOR. — Aşa ne-am gîndit, să rămînem în tovărăşie. Dacă ni-i da ceva pămînt, bine de bine. CAROLINA. — Apoi l-om moşteni după moarte. LUPOAIA. — După a cui moarte ? CAROLINA. — D-apoi dup-a dumitale, că doară n-oi trăi cît muntele Bibariei ! LUPOAIA. — Blestemate ! Şi nu-i suceşti gîtul, Gligore ! GLIGOR. — Apoi, cam are dreptate Carolina... LUPOAIA. — Aşa ! Tu, după cît înţeleg, doreşti să mor eu, ca să-ţi rămînă pămîntul. Da' dacă-i muri tu înaintea mea ? CAROLINA. — 'Om trăi şi-om vedea. Eu am răbdare şi aştept. Cînd îi muri, ţi-om da pomană... LUPOAIA, muşeîndu-şi buzele, dar stăpînindu-se. — Cu tîrfa nu vorbesc ! Dar ţie-ţi spun, Gligore. Ar trebui să te blestem, să putrezească măduva în oasele celor care te-au învăţat. Dar nu te blestem, că te trezeşti tu singur. Numai să nu fie prea tîrziu. (Pe un ton poruncitor.) Acum, să lipseşti din ochii mei ! Ia-ţi şi zdreanţă de muiere. Şi să nu mai pui piciorul aici pînă nu te-oi chema eu. Dacă nu te-oi chema niciodată, să nu vii nici la moartea mea. Că de vii, de-acolo mă scol, din cosciug, să te-ntreb de ce-ai venit nechemat. Şi te string de guşă ! înţelesu-m-ai ? Afară ! CAROLINA, rîzînd. — Zice că-i pocăită ! (Ies cei doi, el uitîndu-se îndărăt, cu dispreţ.) RAC. — Au ieşit ca Adam şi Eva din rai, păcătoşii! RUJA, ieşind şi ea, dă din mînă. — Aşa rai... LUPOAIA, stă îngîndurată, apoi se-ntoarce către Rac, punînd mîna pe inimă. — Simt aşa o sfîrşeală pe aici. Creşte pustiul în jurul meu... RAC. — Să nu fie şarpele îndoielii, soră Ana ? LUPOAIA. — Oare, frate Rac ? Tare n-aş vrea să mor pînă nu văd cu ochii mei cum doboară vîntul cel mare steagurile roşii de pe acoperişuri ! Că dacă eu mor, nu mai cad steagurile... (Se clatină, Rac sare şi o prinde în braţe, înainte de a fi căzut de tot, dărîmîndu-se el însuşi sub greutatea ei.) — Cortina — TABLOUL 6 Acelaşi decor ca în actul I, tabloul 2, dar cu următoarele modificări: folosită este numai scena din căminul cultural, care pare a fi destul de mare. în fund, după „cortină", urmează să aibă loc „teatrul". în faţa cortinei, la stînga şi la dreapta, sînt două „loji", semănînd a boxe cu gard de lemn. Intrările se fac lateral, înaintea celor două „loji". Poporul, adică „publicul", este jos. 4 — Viaţa Romînească Nr. 2 49 In loja din dreapta, care este ceva mai în faţă, disimetric, şi în care vor sta: Toma, Cătărig, Bădescu, Forţian, Ciul, etc.; în cea din stînga : Hoidemuite, Solornia, Lupoaia, Hinea, Ruja. In dreapta pe scena cea mică, se află masa judecătorului şi a grefierului. Cînd se ridică cortina, în faţa celei de a doua „cortine" se mişcă încet şi mătură paznicul căminului cultural, mormăind, străin de public, un cîntec: ŞCLEAPŢ : — „Sara bună mîndră bună Asta-i sara cea din urmă Sara bună şi m-oi duce, Mulţămim de gură dulce..." (Se opreşte din măturat şi începe să se gîndească, zîmbind, la amintiri din trecut, apoi zice.) — Fosta-ai lele, cînd ai fost şi-ai rămas un lucru prost. (începe să cînte iar.) „Sara bună şi m-oi duce..." BĂDESCU, din dreapta, intrînd nervos. — Hai, nene Şcleapţ, du-te odată, că nu mai termini. Ce te tot moşcodeşti aicea ? N-o să putem începe la timp din pricina dumitale. ŞCLEAPŢ. — Mare tiatru are să fie! Dreptu-i tovarăşe învăţător ? 1 BĂDESCU, controlînd lojile. — Da, da ! Repetiţie generală. ŞCLEAPŢ, care n-a auzit bine, mirat. — Ghineraal! Tii ! Cioarecii Iu' Sîn' Petru ! Aşa cevaşi n-o mai fo' pîn Valea Cucului din '919, cînd o venit p-aici ghineralul Moşoiu ăl cu sarmalele. BĂDESCU, care nu l-a ascultat. — Hai, termină odată, că începe să vină poporul, nene Şcleapţ ! ŞCLEAPŢ. — Iacă, am interminat. (Confidenţial.) Da' tovarăşe învăţător, dreptu-i c-o fugit Rac, predicatorul pocăiţilor ? BĂDESCU. — Asta de unde-ai mai scos-o ? ŞCLEAPŢ, şiret. — Am eu Agirpreşul meu ! BĂDESCU, amuzat. — Zău ! ŞCLEAPŢ. — Zău, pă dumnezău. Tce că or fo' a noşt'i de la miliţie să-l prindă şi să-l aresteze, da' l-o scăpat ş-o fugit Racu' pastă păduri, amu-n dricu' iernii. Acela-i mai hoţ ca a noşt-i ! BĂDESCU. — Dar ai noştri sînt hoţi ? ŞCLEAPŢ, continuînd, inutil, să dea cu mătura. — Vorba-i aşe. Cum să fie hoţi, că-s doară dimocraţi de-ai noşt'i ! (Iarăşi confidenţial.) Da' tova-răşu' învăţător, 'i ce c-ar fi prinsă pă Fugătă ! BĂDESCU. — Cine? ŞCLEAPŢ. — Tăt a noşt'i! ^ BĂDESCU. — Asta-i o prostie cît muntele Bihariei ! Fugătă-i în Turcia. ŞCLEAPŢ. — Prostie da. Pă unu' l-o scăpat, pă al tu' nu l-o prins. Cum să-l prindă ! Şi Fugătă-i mai hoţ ca a' noşt'i ! Amil mă duc... Zici că-i în Turcia... (Iese prin dreapta şi vine Forţian din stînga.) FORŢIAN, agitat. — Extraordinar ! BĂDESCU. — Ce s-a întîmplat ? FORŢIAN. — Ne mai pomenit! Extraordinar ! Ca-n Valea Cucului ! BĂDESCU. — Ce e, Nicolae ? Nu mă coace atîta, spune-mi odată ! 50 FORŢIAN. — Nu ştii, să rîzi ori să plîngi ? Ne mai pomenit ! Şi chiar azi, înainte de repetiţia generală î BĂDESCU. — Zi odată, domnule ! FORŢIAN. — Auzi, ce prostie ! Ce tîmpenie ! Au luat măsuri să fie arestat Fugătă ! BĂDESCU. — Ha-ha-ha ! Ho-ho-ho ! De asta eşti supărat ? Măsurile astea sînt luate de mult ; să fie zece ani de cînd îl tot caută pe Fugătă. FORŢIAN. — Nu domnule ! L-au arestat! Azi dimineaţă l-au arestat! BĂDESCU, uluit. — Pe Fugătă ? Unde, în Turcia ? Bună glumă. Stai, pe Fugătă, pe fugarul ? FORŢIAN, şovăind. — Da ! Adecă nu. Pe Fugătă care face pe fugarul, adică pe neisprăvitul, care joacă p_e Rugată... Of, dracu să vă ia cu fugarii voştri şi cu actorii ăştia improvizaţi. Pentru o prostie. Zice că ar fi spart astă noapte casa cooperativei şi ar fi jefuit banii... şi acum se cercetează ! BĂDESCU. — Hai, nu te enerva, linişteşte-te. Am înţeles. Au băgat la biţiboaică pe Dinu Ciurlic al Sandei care joacă pe fugarul Fugătă, adică pe Rugată, cum îi zici tu în piesă. îl cercetează şi-i dă drumul. FORŢIAN. — Cînd îi dă drumul ? Şi pînă atunci îl joci tu ? Auzi, vorbă ! L-au băgat la biţiboaică... BĂDESCU. — Găsim un altul. FORŢIAN. — Găsim pe dracu ! Pe cine ? Poate un activist ? BĂDESCU. — Fii serios ! Dar te-nţeleg ! Tocmai la repetiţia generală ! E supărător, oricum.! Ştii ce ? Amînăm spectacolul ! între timp găsim un alt Rugată. FORŢIAN. — Eşti nebun ? Mă, da' curioşi mai sînt oamenii din Valea Cucului; găsim altul — zice primul secretar de partid. Găsim altul — zice prietenul meu, Ignat Bădescu, învăţătorul satului. Mă, da' ciudaţi mai sînteţi! Aici, în Valea Cucului, parcă te-ai prostit şi tu. Nu! Nu mai continuăm. Plec chiar astă seară cu căruţa pînă la staţia de cale ferată. Vă las piesa. Vă priveşte. Spălaţi-vă pe cap cu ea! iBĂDESCU, după ce s~ia de sfârşit, iar eu care terminam clasa a IV-a primară ar fi trebuii: să mă întreb ce o să se întâmple; ou mine diupă ajoeieia. De fapt ansă, numai lai asita nu mă gîndeam. Eram. satisfăcut de victoria repurtată în ajun de strada noastră şi de mine. Devenisem campion neoficial de ţintar al cartierului. 66 Nu ţi-am spus asta pînă acum ca să nu devii încrezut. Un tată fost campion de ţintar nu este puţin lucru ! Şi cum veneam aşa agale spre casă, cînd fac colţul dinspre Horei să intru pe strada noasitră, iîl văd în depărtare pe Grivei zbughiwdi-o spre mine. Aici trebuie să deschid o scurtă paranteză destinată prezentării personajului principal al acestei întîmplări. Grivei, după cum îl arată şi numele de o banalitate înspăimîntătoare, era un cîine. Prieten al meu din cea mai fragedă tinereţe, adică de pe cînd aveam doi ani neîmpliniţi, mă iubea aşa cum ştie un cîine fără pedigree să iubească. Nefiind dresat îşi manifesta sentimentele în mşpdul cel mai spontan şi supărător cu putinţă. La înapoierea dela şcoală mă bucuram în mod obişnuit de o primire festivă. După salturi şi piruete, care ar fi făcut cinste unui acrobat experimentat, demonstraţia de simpatie se încheia cu o pupătură pe amîndoi obrajii, pupătură care indigna persoanele mature prezente, dar era apreciată la adevărata ei valoare de către destinatar. Se părea şi de data asta că ritualul se va desfăşura fără niciun incident. Se părea numai, căci dintr-odată am zărit în calea lui spre mine trei gealaţi cu arcane pîndindu-1, iar lîngă ei o dubă verde pe capra căreia se lăfăia un poliţai obez ce îşi aştepta în linişte prada sigură. Hingherii ! Viaţa credinciosului Grivei se afla în primejdie ! Era ora deciziilor rapide ! într-o clipă mă găseam în centrul bătăliei. Am scos cu putere strigătul de luptă al Pieilor Roşii şi am proiectat ghiozdanul în mutra cea mai apropiată. Eînă să ,se dezmeticească, i-aim tras şi un! „şpiţ" în 'fliuiarul piciorului. In timp ce acţiunea era în plină desfăşurare, au început să se ivească prin curţi şi pe 'la colţurile străzii, Gheorghe-Winetu, Radu-Old Shat-terhand, Nelu-'Old Firehand şi alte figuri tot atît de ilustre. Sezisînd pe dată situaţia, s-au îndreptat în pas alergător spre terenul de luptă, renunţînd în grabă pînă şi la preţioasele lor arcuri şi lasouri. Cu tot ajutorul primit, bătălia ar fi avut un sfîrşit tragic, mai ales pentru bietul Grivei, dacă hingherul lovit la fluierul piciorului n-ar fi avut, la îndemnul poliţaiului, ideia delicată de a încerca să-mi arunce laţul de gît. Tentativa criminală, cu toate că a fost dejucată prompt printr-o feintă dibace, nu a scăpat ochiului necruţător al lelei Maria. Despre ceea ce a urmat nu ţi-aş putea spune mare lucru, doar că ţipătul ei: „Săriţi oameni buni, ne omoară copiii!" s-a dovedit mlai eficace decît strigătul de luptă al Pieilor Roşii şi că hingherii şi poliţaiul au scăpat numai cu fuga, iăsînd pe eîmpul de luptă toţi prizonierii canini. De la această încercare memorabilă, cunoscută în analele orale ale bandei Winetu drept „Cazul Grivei", am rămas cu un tic, de care n-am reuşit să mă dezbar: de cîte ori vedeam un hingher, sau un poliţai, ceea ce era cam tot una, îmi venea să-i arunc cu ceva în cap. Pesemne că ticul ăsta îl aveau şi alţii de pe strada noastră. * După cum vezi, copilăria lui taică-tău nu a fost lipsită de evenimente. Şi ăsta- e numai un exemplu. Dar şi aşa acest intermezzo pueril a fost mult prea lung. Numai tu eşti de vină cu tăcerea-ţi sceptică. în sfîrşit să trecem la „vîrsta conştientă", al cărei început l-am situat cu totul arbitrar la 14 ani. Mi se pare însă că la bărbaţi cam în jurul acestor ani începe „vîrsta primejdioasă" ca să întrebuinţez o expresie lipsită de originalitate. 5* 67 Cînd spun „conştientă" nu consider că este vîrsta cînd ştii ce vrei, ci mai degrabă cea la care începi să vrei să ştii ce să vrei. Linişteşte-te nu intenţionez să debitez predici nesărate. Aş dori numai să-ţi uşurez căutările viitoare. B. în ziua aceea de toamnă tîrzie, la gardul de fier al curţii din strada Vapoarelor numărul 34, se adunase din nou o mulţime de curioşi. Cei mai mulţi dintre cei atraşi de strigătele disperate: „Mă omoarăăă !! Bestiaaa !!" ce străbăteau ferestrele şi pereţii primei case din dreapta, răsunând pînă departe în lungul şi în latul străzii, erau trecători aflaţi întîmplător prin apropiere. Stăteau tăcuţi şi încordaţi, chinuiţi de dorinţa firească de a salva biata femeie dela moarte şi teama de criminalul necunoscut. în cele din urmă, cînd vreunul ce reuşise să-şi înăbuşe rezervele, încerca să se îndrepte spre „locul crimei" în chip de înger salvator, era oprit pe loc, calm dar hotărît, de cei cîţiva „vaporeni" de baştină, ce se amestecaseră printre ei. Aceştia, ca şi cei ce rămăseseră prin casele lor, cunoşteau pe de rost cauza şi desfăşurarea evenimentelor. Madam! Eutherpe îşi bătea soţul şi tot ea scotea din cînd în cînd urletele de groază penltnu la-şi isitirmila forţa de altac, creîndu-şi iluzia că i se opune o rezistenţă primejdioasă. De fapt, „fiorosului" domn Grezan nici prin gând nu-i trecea să ridice mâna asupra delicatei sale consoarte. Aştepta doar o clipă de neatenţie, pentru ca scăpat dan ghiarele necruţătoare, să se oprească tocmai în capul străzii, la crîşma lui nea Iancu. De aci se înapoia noaptea tîrziu, cu durerile înecate în drojdie şi îşi odihnea oasele muiate în magazia din fundul curţii, în aşteptarea crizei următoare. Faptul că rnajoritatea vecinilor nu-şi părăsise locuinţele pentru a asculta din apropiere trilurile doamnei Eutherpe, sau a asista la ieşirea de efect a domnului Grezan, nu însemna nici decum că locuitorii străzii Vapoarelor, sau cei ai curţii cu numărul 34, erau insensibili la necazurile şi bucuriile vecinilor, la întâmplările triste şi evenimentele fericite din viaţa lor. Departe de, ei orice urmă de indiferenţă faţă de tot ceea ce făcea parte din existenţa cotidiană a aproapelui. Nici chiar faptele cele mai banale, cum era de pildă războiul de 100 de ani din familia Grezan, nu treceau nebăgate în seamă. Cu siguranţă că tanti Frosa, văduva lui 'Petre Sitaru, „mort pentru Patrie" în războiul 'din 1916, a cărei cameră era situată în prelungirea bucătăriei Grezanilor, îi demonstra pentru a nu ştiu cîta oară fiicei sale Floarea, unde duce neascultarea părinţilor. — Da, da, nu rîde — ridica glasul tanti Frosa, enervată de zîmbetul sceptic de pe buzele foarte roşii ale Floarei — dacă nu-şi făcea de cap în tinereţe, de speriase 'mahalaua, n-ar fi trebuit mai apoi cînd a văzut că cererile în căsătorie o ocolesc, să se arunce în braţele primului venit. I-ar fi găsit maică-sa, femeie cu cap, şi taică-său, negustor pe Lipscani, un bărbat pe potriva ei ! —• Dar mai potrivit nici nu se putea, mamă, observa ironic Floarea. — Ea, fată de negustor, cu averi şi case —• continua tanti Frosa, fără să ţie seama de întrerupere — să pice în palmele mocîrţanului ăsta. —■ Mai degrabă el a nimerit în palmele ei, îndrăznea iar Floarea. —■ Nici nu merita beţivanul ăsta ceva mai bun — urma netulburată raaică-sa — cine dracu l-ar fi luat în halul în care se află. N-are grijă nici de 68' casă, nici de femeie, numai de drojdioara lui. Decît aşa bărbat mai bine lipsă, îşi mai dădea şi aere de parcă ar fi fost cineva ; se vede treaba că în felul ăsta i-a sucit capul fetei. Zii gîsculiţă şi pace ! Dacă n-au cine să le sfătuiască, îndată se-nfierbîntă, spun da şi pe urmă jelesc toată viaţa. Şi dumneata domnişoară, ajungea în sfîrşit doamna Eufro-sima acolo unde croise, să-ţi bagi minţile în cap şi să nu-ţi mai zboare ochii după filfisonul ăsta de zugrav, care n-are nici după ce bea apă, că de nu, am să-ţi rup picioarele şi-d păaalt de tinereţea ta ! Şi trebuie să recunosc că ar fi fost păcat nu numai de tinereţea, ci şi de picioarele Floarei. Zugravul la care se referea cu atîta delicateţe doamna Eufrosina Sitaru, nu era altul decît pictorul Petre Mitrache, zis Pierre, chiriaş şi el al Eutherpei Grezan, aflat probabil la ceasul acela în admiraţia detaliilor trupeşti ale ultimului său model. Aceasta nu-1 împiedica să debiteze, pe marginea ţipetelor isterice din vecinătate, cîteva din preţioasele sale panseuri asupra femeilor. Pierre fiul unui biet funcţionar la poştă, se străduia de cîţiva ani, de cînd părăsise domiciliul patern, să pară o canalie cinică. Şi reuşise în mare măsură. Subiectul şi obiectul său preferat: PLĂCEREA. — „Cârpe diern" a spus Fforaţiu; adică domnule profită de orice, stoarce plăcerea din fiecare clipă, din orice lucru, din fiecare fiinţa. Şi cînd spun fiinţă mă gîndesc evident la femeie, sursa tuturor plăcerilor depline. Am comis o eroare, nu de femeie era vorba, ci de femei cît mai multe, toate. Variaţia etate cel imai puteirnic izvor de fericire, adevăratul elixir 'al tinereţii veşnice. Soarbe-1 pînă la fund. Alungă tristeţea, nenorocirea, durerea dela tine. Dacă se duce la alţii nu-i nimic. „Nous avons tous assez de force pour supporter Ies maux d'autrui" a spus La Rochefoucauld, adică „Toţi suntem destul de tari ca să suportăm durerile altora" şi nu încape nici cea mai mică îndoială că avea dreptate. Iată, de pildă, nu suport eu destul de bine loviturile pe care le încasează chiar în clipa aceasta domnul Jenică Grezan ? Şi nu numai eu care sînt oricum călit cu de-al de-astea, ci am ferma convingere, că pînă şi sensibilitatea bine cunoscută a ilustrului Bocioacă nu are prea mult de suferit din partea vînătăilor vecinului. Domnul State Bocioacă, de profesie măcelar, cel mai înstărit chiriaş, ca să nu zic singurul, dela numărul 34, era atît de rezistent la nenorocirile altora, încît zgomotul exterior nu reuşise să-i întrerupă somnul de după masă. Şi cînd dormea domnul State, doamna şi domnişoara dumisale nici nu îndrăzneau să respire, necum să mai comenteze noutăţile zilei. Aşa că deocamdată mă abţin şi eu dela orice comentarii în privinţa lor şi trec mai departe tot în curtea noastră la moş Matei tâmplarul. Nu ţi-am pomenit pînă acum de el numai datorită faptului că despre * copilăria mea nu ţi-am povestit aproape nimic. Altfel ar fi trebuit neapărat să-l cunoşti pe cel mai bun prieten vârstnic al meu şi al tuturor copiilor din , cartier. Totdeauna aflam la el, după împrejurări, un basm, dulciuri, o zambi-luşcă sau speteze pentru zmeu, şi mai presus de toate o vorbă bună şi o inimă gata oricînd să te înţeleagă. Rămăsesem şi la 14 ani la fel de legat de el, ca în vremea turcii şi a cailor de lemn. Mi-era uşor să mi-1 închipui la vremea aceea, întors dela muncă, stînd în cămăruţa lui, pe şoptite, la taifas cu baba Leana. Pe şoptite, pentrucă Gri- 69 gore, subehiriaşul lor, oare era ffct săptărnina aceea în iselnanibul de dimineaţă si mai robotea nu ştiu ne unde pînă seara tîrziu, să se poată odihni o clipită în cealaltă încăpere. Dar cum să închizi ochii în cîntecele de leagăn ale doamnei Eutherpe. Aşa că — nu încape nici o îndoială — în cele din urmă Grigore renunţa la somn preferind conversaţia cu Moş Matei. —■ Vezi tu măi Grigore, femeia trebuie respectată. Iar pentru ca s-o poţi respecta trebuie să-ţi porţi ţie însuţi respect şi să ştii s-o struneşti. între de-alde Grezani nu poate fi vorba de aşa ceva. La ei totul se vinde şi se cumpără. Dragostea, omenia, dreptul la respect, tot. „Ţi-am dat bani trebuie să-nghiţî orice şi palme peste bot." Aşa că domnu Jenică n-are clecît ceea ce merită. Şiia vîndut şi 'dreptul! la compătimire. Aştiai murdăresc viaţa,. — Murdăria asta nu se curăţă decît cu rindeaua, intervenea Grigore. Desigur că ar fi interesant să ascultăm mai departe discuţia lui moş Matei cu Grigore, dar mai sînt şi alţi vecini care aşteaptă. Şi apoi, oricum, vei mai avea prilejul să dai ochii cu amîndoi. Şi cu ceilalţi. Acum am vrut' doar să ne închipuim cam cum privea fiecare banalul incident din casa Grezănoaicei, în ziua aceea) de toamnă tîrzie. Am dorit adică să faci cunoştinţă cu ei, chiar dacă una superficială. Aşa încep deobicei cunoştinţele cu oamenii, la suprafaţă. Şi unteoiri se menţin aici. Noi no isă facem, 'greşeala asta. Pentru a epuiza presupusele reacţii ale locatarilor imobilului din strada Vapoarelor numărul 34 faţă de întâmplarea pomenită, ar mai fi de spus cîte ceva despre soţii Porumbescu, dar aproape sigur că ei nu făcuseră nici un comentariu. Cel mult dacă Porumbelul sărutând ochişorii albaştri ai Porumbiţei, spusese : — Nu înţeleg, dragă, cum pot fi unii atât de grobiani! Sau despre Crisanta Melos şi părinţii ei. Dar pe ea nu are rost să o cunoşti aşa fără o pregătire prealabilă. Mai bine mai tîrziu. N-ar strica să facem o incursiune fugitivă şi la unii dintre vecinii de stradă. Pe mulţi ai să-i întâlneşti mereu pe cărările ce le vom străbate împreună. Nu încape îndoială că şi ei reacţionează la spectacolul dela nr. 34, fiecare în felul său! Domnul Taller croitorul, tatăl prietenului meu Raul, profitase cu siguranţă de ocazie ca să plaseze celui de faţă în atelier — şi era întotdeauna cineva de faţă — una din nenumăratele sale anecdote : —' Ştia dragostea asta fierbinte a soţiilor Grezan lîmi aminteşte de alţi soţi, Şmil şi Sura, care cu toate că nu erau proprietari... —■ Ce ? Ce te uiţi aşa la mine mucosulle ? sie adresă el de astă dată lui Raul, care se nimeri în atelier. Ce nu-ţi mai convine cu tată-tău de cînd ai ajuns aproape intelectual ? Ia uită-te la el, merge cu nasul în sus de parcă ar avea vesta făcută din pantalonii vechi ai lui „zeidă !" — Te joci cu mîndria omtului, domnule, continua domnul Taller în rîsetele auditorului. Ascultă-mă pe mine într-o bună zi o să-şi dea seama şi conu Jenică ce înseamnă să ou nimereşti uşa la timp 1 Domnul Taller şedea la numărul 27, la 19 Vasile Brad, tatăl lui Gheorghe, iar la 42 domnul Spătosu. Şi ei şi alţii ar fi găsit bineînţeles ceva de spus, dar să nu dăm prea mare importanţă Grezanilor, nici reflecţiilor pe care le prilejuiesc. N-am amintit intenţionat nimic de bunicii tăi, cizmarul Simion Nalbă şi nevasta lui Anca, cei care mi-au dat viaţă şi care aşa cum ştii, locuiau tot 70 la 34. Parcă nu era cadrul potrivit Şi-apoi despre tatăl şi mama mea vreau să-ţi spun dintr-odată mult, tot dacă se poate. E bine să-i preţuieşti dela început după cum se cuvine. Că merită. LV n-ar fi lost aşa, aş fi tăcut, n-aş fi suflat o vorbă. Am şi eu prejudecăţile mele. C. Aud ca prin vis voceai Ioanei: „Mă doare !" Nici nu ştiu cînd m-am îmbrăcat şi cum am ajuns în piaţa Matache. Iată şi taxiul. De ce-o fi mergînd aşa de încet ? ! Abia aştept s-o revăd, ca după o despărţire îndelungată. în sfîrşit. — Aici pe dreapta. Stai puţin/ te rog. Multe trepte ! Parcă nu erau atîtea. Ce palidă e ! Şi privirea asta pe care nu o recunosc. îi e frică ? —• „Haide încet. Ajungem îndată". Cum tremură. — „Ţi-e frig, iubito ?" Iubito! Nu i-am spus niciodată aşa, deşi aş fi vrut de multe ori. Blestematul simţ al ridicolului. Astăzi însă... Ce schimbată e1! La ce s-o fi gîndindi ? Cum de poate să-i treacă prin cap aşa ceva ! De ce o fi gonind şoferul ăsta ? E de gardă doctoriţa Stoian, care a mai consultat-o. Asta e de bun augur. M-am tîmpit de tot! Nu se poate să aştept. Pînă dimineaţa şi ch]iar mai mult. Nu-i nimic, oricum... Totuşi, nu se poate. Bine, mă duc. Am telefon. De o săptămînă. Vă mulţumesc. întorc comutatorul. Pe noptieră cartea Ioanei! „Dombey şi fiul". De asta !... doamna Dombey, la naştere... Ce prostii! Din pricina asta gîndurile sinistre din ultima vreme. — Dacă,... Cine ai prefera să scape, eu sau el ? ! întrebări demne de „casa Dombey". Eu nu aştept un moştenitor! S-o fi stricat telefonul. Nu, funcţionează. Două ore de cînd am dus-o. Ce-o fi durînd atîta ? Să-ncerc să citesc ceva. Mai bine aş asculta muzică. Nu se poate, se scoală vecinii. Dar, dacă nu aud telefonul ? ! Tot mai bine să citesc ceva. „Trei oameni într-o barcă". Ce titlu sugestiv !■ Iţi arde de glumă. E vorba de un om. De doi. A sunat telefonul! Nu, mi s-a părut. Să încerc altă carte. Alta. Poate asta. Degeaba, nici una nu merge. Nu s-a scris o carte anume pentru soţii care aşteaptă... Vestea cea mare. E un gol în literatura universală, care ar trebui umplut. Telefonul! Da, sigur doctoriţa Stoian, vreau să spun Valeriu Nalbă. Ce ? ! Un băiat, ura ! Trei kile jumătate ? Ce înseamnă asta ? Bravo ! Şi Ioana ? ! Mama se simte bine. Noapte bună. Nici nu i-am mulţumit. Un băiat! Fiul lui Valeriu Nalbă. Şi al Ioanei. Să nu mai urlu aşa că scol vecinii şi e noaptea. Adică patru dimineaţa, 18 Aprilie 1958. Un băiat. De fapt mie... Nu, să nu fiu ipocrit. îmi pare bine că e băiat. Am să-1 învăţ să înfăptuiască lucruri mari. O să studieze medicina, sau chimia şi... Parcă o să mă întrebe pe mine. Ba, o să mă întrebe pentru că o să fim prie... O să avem încredere unul în altul. Va fi un om, un om adevărat ! Nu-i aşa Gheorghe ? O să-1 cheme Gheorghe în amintirea lui. Să vedem ce spune şi Ioana. Dar ea o să vrea. 71 Ce-o fi făcînd ? Mamă ! A dobîndit cel mai înait titlu' de nobleţe. O fi suferit mult ? Sigur, mai mult de trei ore. Bine că a scăpat. Mă duc mîine, astăzi dimineaţa s-o văd. Am uitat să întreb cînd vine acasă. Ce pustiu e ! ...Mă trimiseseră acasă pentru neplata taxei. Nu era prima dată. De cînd intrasem în liceu mă cam obişnuisem cu asta. Reuşisem să ajung într-a patra, sărind! cu greu în fiecare an peste obstacolele taxei. Cu -învăţătura mergea mult mai uşor. Nu eram primul dar nici printre cei din urmă. Unele „materii" mă pasionau — în special acelea la care nu era necesar să toceşti ca să ştii bine — la altele mă mulţumeam să iau nota de trecere. Doream să ştiu multe, însă numai cele ce-mi plăceau ; cunoştinţele impuse mi se păreau supărătoaale şi inutile. De aceea,, eliminările pentru neafcihitarea datoriilor băneşti către şcoală, le primisem pînă atunci cu resemnare, ba uneori chiar cu satisfacţie. îmi lăsau mai mult timp să fac ce vreau, să mă joc sau să citesc după cum aveam chef. în acea zi eram însă într-o stare1 de spirit cu totul diferită. Poate că doream să-l ascult pe moş Ilie — profesorul Constantin Ui eseu — care transformase predarea istoriei dintr-o aridă înşiruire de date şi nume de împăraţi şi regi, într-o minunată poveste a vieţii oamenilor în alte epoci. Poate că la vîrsta mea, aveam doar 14 ani, nu mă mai tenta tragerea legală la fit. Poate că mă înfuriase zîmbetul dispreţuitor al lui Tedy-Cartof —■ Aristide A tan as iu fiul lui Atanasiu & Co. — cînd se citise lista celor eliminaţi, sau poate din multe alte motive. Fapt este că mă înapoiam acasă cu nervii Ia cea mai înaltă tensiune... Am trecut val-vîrtej prin bucătăria-atelier, în care mama pregătea de mîn-care pentru prînz, iar tata ciocănea o talpă ruptă, mi-am aruncat ghiozdanul şi întins cît eram de lung pe pat am izbucnit în plîns. Căutam să-mi înăbuş hohotele în pernă, dâr mama a descoperit-o şi pe aceasta. După cîteva minute, cu capul în poala ei, am încercat printre sughiţuri să-i şi să-mi explic. — Nu mai vreau! Nu mai pot! repetam, la nesfîrşit, fără să fie limpede în clipa aceea, nici pentru mine, ce mă revolta. Apoi deodată am, izbucnit: — Nu mai vreau să fiu dat afară ca un cerşetor ! Nu mai pot să suport! Mi-e ruşine ! ! Parcă s-ar fi produs o explozie. Am simţit cum mama s-a cutremurat toată, apoi cînd i-am privit faţa albă ca varul, am înţeles că mai bine mi-aş fi muşcat limba. M-a mai sărutat odată, mai apăsat ca pînă atunci, pe frunte, apoi fără o vorbă, s-a ridicat şi a trecut din nou în bucătărie, închizînd uşa. După un timp am auzit vocile tatei şi a mamei. Discutau aprins, sau poate se certau. Se întîmpla şi asta. Cu toate că rar am văzut o căsnicie mai potrivită, mai închegată. Tata avea o fire impulsivă, irascibilă, dar niciodată nu-şi descărca nervii fără rost asupra altora şi cu atît mai puţin asupra mamei. Căuta să se stăpînească, să judece chiar în situaţiile cele mai dificile. Nimic nu reuşea să-i întunece complet raţiunea. Nici furia, nici măcar alcoolul. De altfel nu-i plăcea să bea. Nu l-am pomenit beat decît o singură dată. Eram pe ^tunicii doar o piaJlmă de om dar roi s-a întipărit în minte fiecare amănunt. Văzusem şi am mai văzut şi după aceia, destui oameni beţi. Cei mai mulţi „îşi beau minţile" cum se spunea pe la noi în mahala. Nu mad 72 erau ei. Sau poate, in vino Veritas, -doar băutura îi îndemna să-şi dezvăluie adevărata personalitate. Aşa se făcea că stimulat de cîţiva „dorobanţi" de drojdie specială, domnul Tenică se transforma într-un leu furios şi neînduplecat, care nu se teme de nimic, nici chiar de o nevastă. Noroc că vitejia i se domolea în drum spre casă. Sau cinicul Pierre, după degustarea unui Ml, două de Muscat O ton el, plîngea ca un copil, cu cotul sprijinit de măsuţa murdară din crîşma lui nea lancu. Postura aceasta fiind însă incompatibilă cu calitatea de „spărgător de inimi" maestrul se ferea să guste prea des din plăcerile „sîngelui viţei de vie", ca să nu se compromită. Domnul Booioalcă, în aceeaşi situaţie, devenea tăcut şi blind ca un miel, îngăduia pînă şi roabelor din casă să vorbească die faţă cu doamna sa. Iar timiditatea, ca şi identitatea lui Gristofor Serafim păreau definitiv înecate în litra de ţuică bătrînă îngurgitată. Cel care se întorcea cîntînd de răsuna strada „La dona e mobile" nu putea fi altul decît crudul şi irezistibilul Francisc I. Cunoaştem deci beţia veselă şi cea tristă, beţia tăcută şi loquace, furioasă şi calmă. Dar o astfel de beţie nu mai văzusem niciodată. Tata s-a întors seara tîrziu. Se întîlnise, cum mi-a istorisit după cîţiva ani, cu doi camarazi cu care luptase împreună la Cerna şi la Iii. la Oituz şi la Mărăşeşti. întîrziaseră ia un pater de van detagropSind ammibiri. Din voribă-n vorbă au ajuns dela viaţa din tranşee la cealaltă, cea de toate zilele, dela front la urmările lui. Şi apoi au simţit nevoia să mai bea. Mai mult, atît cît să nu mai ştie ce-a fost, nici ce este ; nimic. Să-şi ucidă gîndurile. Tata însă n-a izbutit, Cînd a intrat pe uşă n-a spus decît două vorbe : „—■ Sînt treaz". Apoi s;-a lungit pe pat. Amarai din ■vorbele astea şi mai ales durerea de pe chipul lui m-au răscolit adînc, oricît de necopt eram. Am întîlnit pentru prima oară o beţie crudă, rece, conştientă, o beţie care nu te lasă să evadezi din ghiarele suferinţei, nu-ţi dă nici pentru o clipă măcar iluzia fericirii. A fost întîia şi ultima dată cînd I-am văzut beat. Cred că nici n-ar mai fi suportat repetarea. Altfel tata era mai degrabă un om vesel. Ştia să înfrunte vitregiile cu zîmbetul pe buze şi avea un dar deosebit de a alina rănile sufleteşti cu o vorbă de duh. Lipsurile cotidiene şi nefericirile de tot felul nu mai reuşeau să-1 înfurie. De aceea cînd l-am auzit ţipînd în bucătărie, mi-am dat seama că lacrimile mele avuseseră un ecou deosebit. Cînd însă uşa s-a dat de perete şi tata a pătruns în camera în care îmi consumam durerea, am înţeles că se întîmplase ceva, cu totul neobişnuit. Faţa-i ardea ca para focului şi arăta ca un cazan gata să explodeze. S-a apropiat de mine şi a început să mă lovească cu sete, murmurînd printre dinţi : „Ruşine ! Ţie să-ţi fie ruşine ! Ţie !" Eram atît de uimit că aproape nici nu simţeam loviturile. Gîndeşte-te aveam patrusprezece ani şi tata nu-mi dăduse pînă în clipa aceea nici măcar o palmă. Şi iacwrx! Mă izbea iîn neştire, părea' că nu-şi dă seama că ou sînt cel lovit, că nu mie îmi sunt destinaţi pumni într-un tîrziu s-a oprit brusc, precum începuse. 73 Apoi mi-a luat capul între palmele lui mari şi aspre şi-a început să-mi vorbească sacadat, cu greutate, sîngerînd la fie care cuvînt. Nu ştiu tot ce mi-a spus, atm înţeles doar atunci cînd is-a oprit, că tsiînt un nimic, demn de dispreţul celor ce se bucurau că pot să mă dispreţuiască, josnic la fel cu cei ce judecau valoarea omului după mărimea portofelului, nu a creierului, umilit fiindcă suportasem mila lor. Am încercat atunci un sentiment pe care nu-1 poţi avea decît o singură dată în viaţă. A doua oară te ucide, sau şi mai rău, te obişnuieşti cu el şi nu-1 mai bagi în seamă. Sînt clipe care te malturizeaîză cît anii. Şi aşa au fost şi acelea1. * Ghidul în halat dispăruse' fără urmă în spatele unei uşi mari la fel de albe. Tăcerea impunătoare mă făcea să mă simt ca într-o sală de concert în clipa în care dirijorul a ridicat bagheta pentru uvertură. Aşteptam muzica ce avea să curme liniştea stînjenitoare. Ciudată senzaţie în holul unui spital ! Şi totuşi... Ga la un semnal misterios au răsunat primele acorduri ale vieţii: scâncetele noilor născuţi. Apoi au încetat brusc lăsîndu-mă iar stingher. Nici nu am auzit cînd a intrat. Pluteşte. Pare transparentă, lipsită de viaţă. i Niciodată nu ne-am sărutat aşa. Parcă suntem alţii. Părinţi. E şi mai palidă printre garoafele roşii. Cînd a plecat ?i 1 Şi-aveam atîtea să-i spun... încă o uşă, un coridor şi apoi altă uşă. Toate sclipesc de curăţenie şi sunt atît de prietenoase. Ce răcoare plăcută. Au înflorit castanii şi nici nu, am băgat de seamă. Zgomotos mai e tramvaiul ăsta. Maternitate ! Urletele acelea înfiorătoare le mai aud, le mai simt şi acum după mai bine de douăzeci de ani. Stăteam în stradă fără să ne pese de ploaie. împreună cu Gheorghe. Era mama lui. îl gonise lelea Saftâ, moaşa, din casă. Aş fi dat orice să termine. Vecinele alergau cu găleţi cu apă fiartă. Moaşa muia cîrpe în ele şi urletele nu mai încetau. Pe urmă a tăcut. Pentru totdeauna ! Aşa a venit pe lume sora lui Gheorghe. După o săptămînă s-a dus şi ea. Iar tu zbieri pa'oibaibil atunci cînd ţi sie ia temperatura de trei ori pe. zi, suporţi vreo injecţie preventivă, sau sora îndrăzneşte să te ducă ceva mai tîrziu la supt. Şi nici măcar nu poţi fi acuzat de nerecunoştinţa. La vîrsta asta ţi se iartă orice. Chiar dacă ai să treci nepăsător, la sînul maică-ti pe lîngă cei care s-au străduit să nu fii un avorton. Fără să le zâmbeşti. N-ai să bagi în seamă uşile albe, nici curăţenia podelelor sau umbra castanilor. Nimic! Convins fiind că toate ţi se cuvin, că sînt normale. Nu se poate altfel. Ai să păşeşti în viaţă puternic, sigur de tine. Apoi vei trăi alte întîmplări normale. Nenumărate altele. Şi încet, încet, cu scurgerea anilor, ai să înţelegi. Tot. Atunci va vetni şi recunoştinţa. Sînt sigur de tine, do sentimentele, raţiunea şi conştiinţa ta, Gheorghe al meu îl va simţi mereu alături de el pe celălalt Gheorjghev cel care şi-a dat viaţa pen truca să înfrumuseţeze vieţile altora. Va şti că pentru a i sie cuveni ceea ce are, trebuie să fie demn de cei ce i le-au dat. 74 PE trotus IN SUS ION 1ST RATI ,,„.întreprinderea cea mal mare a industriei noastre chimice, Combinatul de la Borzeşti, cu construcţiile sale ridicate pe o distanţă de 5 km., se conturează de pe acum în întreaga sa măreţie. Aici va lucra un mare număr de muncitori, pentru care s-a construit oraşul nou de la Oneşti. Combinatul va prelucra o parte din rezervele de ţiţei şi sare de pe valea Trotuşului în produse petrolifere şl petrochimice de mare valoare economică. El este deservit de o centrală electrică de termo-flcare cu o putere de 75.000 KW care va ajunge pînă în 1964 la 225.000 KW. Valoarea productjiei totale a combanatului va fi de circa 2,6 miliarde lei anual..." (Din „Expunerea făcută de tov. Gh. Ghearghiu-Dej la şedinţa plenară a C.C. al P.M.R. din 26—28 noiembrie 1958"). nul trecut, la capăt ele toamnă lungă, pe cînd vişini tineri, zvelţi şi merişori încumetaţi îşi scuturau petala înflorită de a doua oară în mt -., pămînturlle de la Păţeştii de sub măgura Odobeştilor, am pornit-o spre Zemeşul Moldovei. Urcat în tren la Focşani, cătam, cu priviri încărcate de simpatie, afară dincolo* de fereastră, la cîmpurile dezbrăcate de roade, peste care, lente şi cu perseverenţă, tractoare cenuşii haşurau brazde lungi, negre ca smoala şi întinse pînă departe, în zăreai fumurie a zărilor. Trecusem de Putna Seacă şi de Mărăşeşti şi m|ă apropiam acum de Pădureni, cînd de undeva de pe-un 'drumeag vînăit, sie înfăţişă înainte, oprind la bariera ide închidea trecerea peste linia ferată, un ţăran vârtos şi negru, încălărati pa-un roib. pintenog. Avea o mustaţă cît ciocîrlanul, o pălărie mare în cap şi ţinea în braţe, pe gîtul calului, cu grijă, dar şi cu fală, cutia unui aparat de radio., De unde o fi venit, încotro mergea şi care-i erau gîndurile, nu ştiu. Ştiu însă că tare aş mai fi voit să cobor din tren şi, să-1 întreb cine e şi ce hram poartă. Asta însă nu-mi stătea nicidecum în putinţă. Dealitminteri, ca şi pînă atunci, aveam a mă încradinţa, ca de altfel şi după aceea, că, vorba lui Ca-listrat Hogaş, orice călătorie, în| afară de cea pe jos, e o călătorie pe picioare străine. Drept aceasta., după ce am lăsat în .urmă gara Pufeşti şi-am coborît în staţia Adjudului, am luat-o încetinel, eu pasul, apastoieşte, spre inima târgului. Era o zi blajin însorită şi calmă, cu noruleţi scămoşi, abia dărăciţi în înălţimile văzduhurilor. Ied-colo, răposau frunze galbene, căzînid pe covorul de asfalt al străzii, mereu rupt© din părul despletit şi pletos ai sălciilor crescute în spatele gării lingă un bătrîn bazin de apă ori din podoaba verde-stacoiie şi sărăcită de brutmie a teilor sprinteni şi drepţi aliniaţi lînigă bordura trotuarelor. Nu mai fusesem nicicînd pe-aiei, pînă lia plecarea trenului de Tg. Ocna— Ciceu mai aveam a zăbovi preţ ca la trei ceasuri, de-aceea, mergeam agale, luînd aminte la căsuţele noi, cochete şi albe, oe surîdeau, pe dreapta şi pe stingă, ou roşul acoperişurilor de ţiglă. Orăşel situat aproape de gura Trotuşului şi verigă din lanţul vămilor de foarte odinioară către poarta Ardealului, central raional Adjud ţi se impune ca o aşezare liniştită, populată cu muncitori la drumul de fier, la gară şi la depou şi cu mulţi, mulţi milei meseriaşi împărţiţi, colo şi colo, la feluritele îndemînări ale numeroaselor secţii aparţinînd cooperativei meşteşugăreşti „Drumul nostru". 75 Cînd va, în vechile vechimi ale istoriei din anii sutei a patra înainte de era noastră vor fi înmugurit pe-aici, ca în preajmă, pe la castrul din Poiana, arta geţilor făuritori de elegante amfore thasiene -cu oare se duceau pe apă grîne moldovene şi miere, la Rodos şi tocmai la Roma înfometată, brînzeturi de pe la Tazlăul şi piei şi multe alte bune buuătăţuri ale pământului. De-atunci însă e mult! Nu se mai scurg nici tamazlîcuri de vite, nici turme de oi ohi-vitrdic, icu carnea dulce, pentru hrănit icu păstrămuri haremurile Ţarigiradului •şi nici brazi pentru vâslele şi icatargurile flotelor pontice nu se miai rnînă pe Şiret. Prin fosta întîi o vaimă a Trotuşului, pe-aici pe la Adjud, trac azi, în flanc cîte unul, proiectaţi în zare, sitîjpi de baton-arrnat centrifugat, cu -un singur picior, însăilând pe sus linia aeriană de 110 kilovolţi ce vine de la termocentrala din Borzeşti şi ânaintează pe la Focşani şi pe: la Ploeşti, sporind astfel consumul de energie electrică în Bucureşti. Am întârziat în Adjud în parcul nou amenajat lîngă şoseaua naţională într-o fostă curte boierească. Aici, printre tuifănale tîrzielnioe orînduite în straturi strălucind 'de vasele colorituri, se zbinţuiau în serînciobe copii de la o grădiniţă, cu toţii albi în costumele lor ca neaua şi prinşi in jurul educatoarei care le priveghea jocul, ca într-o prea frumoasă salbă via. Nu departe de-aiei se profila impunător, -proaspăt durată, şcoala de zeoe ani, iar pe strada V. Aleosandri, dincolo de piaţa de alimenta, se feţuiau zidurile unor ochioase oase raionale de cultură. Poate mai nicăieri ca în aoest orăşel n-am întîlnit atît de multe croitorii şi atîta poporime în librării şi poate din pricina asta, — ca nu cumva să falsific însuşi sensul drumeţiei (mele şi a-i reduce astfel voluptatea la valori minore —, omi-am încordat sforţările, cu-treerînd stradă cu stradă. Şi am descifrat pe îndelete, de la detaliu pînă la vastitatea ansamblului, lînsufleţitoarele înnoiri socialiste cîte au prins să îmbrace şi, mai ales, cîte se anunţă să îmbrace acest tîrg de la gura Trotuşu-lui industrial. Fiindcă, orice s-ar spune, Trotuşul zilelor noastre se vesteşte, încă de pe acum, a fi artera aortă a industriei petrochimice din Moldova şi din întreaga ţară, Am umblat, cocoţat pe autocamioane basculante, eu autobuze şi pe Camionete ori remorci, ou turisme, pe motociclete şi cu trenul, de jos, de la Adjud şi pînă dincolo; ide Comăiieşti şi Zamaş, — de lai poalele niegre ala munţilor Oituzului şi Drăcoaia, pînă sub culmile subcarpatice ale Ciobănaşului şi Berzunţului, cotind apoi adînc în largul antract de la Ghimiş-Palanca modelat de inspirata daltă de milenii a apelor. Din eruioea drumurilor Adjudului, de-acolo de unde din panglica de asfalt a şoselei ce vine de la Focşani se desfac patru făgaşuri, ducînd înainte spre Sascut şi spre Bacău, ori înspre Bârlad, am cîrmit-o la dreapta, spre Uracheşti. Era aproape de asfinţit de soare. Din Ioc lîn loc, raze blirud-roşietioe, strecurate timid printre frunzeturile ruginii -ale: saloîmilior îngenunichiaţi pe marginea şanţurilor, rumeneau mărgăritare pe geamurile .oaselor de ţară. Departe şi nu prea departe, spre Cornăţel şi Bîlca şi mai încolo, se pogorau cu valuri împăcate, de-un albastru şters, pânze de ceaţă, iar satele păreau, şi unul şi altul, fine acuarele peste oare -apusul lumina vânăt. Mergeam mână în mînă -cu cablul liniei de înaltă tensiune întinsie pe sus, în lungi şi nedesluşite.' ondulaţii, pe igiiţa stâlpilor asemănători cu litera' Y. Aceştia, apărînd din deal, din susul râului Trotuş, călcau ca-n basm, încălţaţi cu cizme de beton, de cîte-o poştă fiecare, şi sa pierdeau astfel în văpăile de fum oare scăldau apa. 76 Cînd astrul zilei seoborâ în genunile de după dealuri, eiam la CăduţL Abia m-am dat jos din cabina camionului-eisternă iau care venisem pînă aici,, cînd, în văzduhul serii, cai la veni semn tainic, schiţat undeva, nu se ştie unde,, de bagheta unui magician, se aprinse deodată brîul de perle ale luminilor electrice.. Peste puţin, mă găseam îni forfota peronului din gară. Erau acolo oameni de toate viratele, de toate înfăţişările, de toate naţionalităţile şi de toate profesiile : ţărani în iţari şi opiniei legate cu aţe de păr ori de curea, gospodari ou glugi în spate şi cu mijlocul shins în şerpare late de piele, bătute cu şiraguri de ţinte înflorite, orăşeni oui haină la doi nasturi, croită larg în umeri, sătence cu traiste, în spate, cu broboade de lină, flăcăi cu bonde şi leliţe cu cămăşi ou platei bătute cu fluturi, .ciangăi cu comanac şi cu isumăiaşe negre, tineri brigadieri cu bocanci trainici în picioare şi cu salopete, unguri de peste munţi cu cizme şi musteţi răsucite, şi erau care muncitori .au1 târnăcopul şi cu hîrleiţul, care zidari şi rafinări, ingineri şi dactilografe, casieri şi mecanici, oare diisti-latori şi fochişti, betonagii şi forjori, învăţători, sondoriţe, — cu toţii aşteptau un tren care să-i ducă la Oneşti şi la Hîrja, la exploatările forestiere dela Cara-liţa, acasă la Asău şi la Brusturoasa, în schimbul de noapte la rafinăria de la Dărmlăneşti, îmi permisie la Doftana, şi la Tg. Ocna, pretutindeni unde îi mînau, pe fiecare, rosturile. Mă uitam cu luiare-amiinte la straiele lor, ascultam ce anume vorbesc şi oe planuri au şi m-am încredinţat deîndată că toţi, —- lucrători şi slujbaşi, ţărani, se simţeau nu simpli slujitori ai ţării, cu buzele cusute earn urmă cu. decenii, ci stăpâni pe soarta lor, stăpâni, fiecare în parte, pe destinele patriei! Mai de demult, a fost odată dând băştinaşii adânci la cuget ai .acestor plaiuri negrăit de mândre se aflau rămaşi amiamie în urmă pe treapta păstoriei, purtând, negre ca ţărâna, cămăşi, fierte! ân zar otrăvit .cu) zeamă de spînţ, ca să nu-î răzbată la piele udeala şi să nu-i umple păduchii. Şi-au fost odată pe-aici, ţărani-munteni care îşi luminau bordeiele cu zadă, cu făchii de mesteacăn şi cu opaiţuri chioare în care pîlpîiau capete de feştile muiate în seu de oaie, în vreme ce de la „nepilduit de bogatele roiuri de albine" de care pomeneşte Cantemir, ceara cea verde, ceara cea galbenă şi ceara cea albă erau duse, cu harabalele şi oui corăbiile, la teascurile de la Veneţia spre a strălumina după aceea palatele celor cu) dare de rnînă de Ia noi şi catedralele dini Germania, din. Spania, din Italia şi din Franţa ! Iar azi ? ! Răspunsul l-am surprins din vorbele unui călător oarecare ce aştepta, ca şi mine, să-i vină rândul la casia de biete. Era un ţăran scund, voinic şi bălan, cu ochii -albaştri îşi mustaţa tunsă. —• Nu te mai împinge, bre flăoăule, c-ai să-mi ucizi fioalele! făcu el şi zisa, înitoroîndu-şi capul peste umărul drept şi mustrându-I astfel pe-un băietan din preajma-i. — Ce fioale ? slobozi glas; a mirare acesta. —■ Pai, iaca, ia, —■ lămuri roşcovanul, ridicînidu-şi o tăgîrţă şi scoţând dintr-însa, la vedere, nişte sticluţe. Am căpătat la Roman oleacă de penicilină de-aiasta, zootehnică, pentru albine 1 Le-o dau cu sirop şi-o mănâncă 'mediat, că dacă-s bolnave, săracele, trebuie să le caut ? ! Trebuie. —• Penicilină ? ! exclamă" cineva, înălţânid din sjHineene. —■ Da' ce ? răsări ţăranul. Ba, iaca, am aici, ântr-un tăbuieţ, şi nişte se-minţuri, de salcâm japonez, ce te crezi dumneata ? Ia vezi şi ceteşte pe hârtia, asta ! mai adăugi el, airăitind cu mândrie un bileţel. Cum zice acolo ? 77 — Saphara japonica ! descifra flăcăul. —■ Da, întări gospodarul. Avem o posacă la gospodăria noastră colectivă şi ne-am gîndit să-ntoemim o pepinieră ou planta da-aistea melifere,- Ce, îi şagă ? ! Doar cresc azi pe-aici codri de fier, da oţel şi de timant, dar mi-te, colea, nişte salcîmi japonezi ? ! Nu am putut deosebi demdată pădurid-a metalica ale industriei plantate pe valea Trotuşului. Se înnoptase de-a binelea cînid m-am suit în tren, iar afară, în lungul liniei ferate, nu sa ghiceau decît îndepărtate şi vagi luminiţe. Dar, opt sau nouă minute mai tîrziu, după câţiva kilometri de mers, întregul noian al bolţii cereşti, înflorit eu daurite şi icu- Sclipitoare stele, părea că se răsturnase şi se vărsase pe întinsoarea pămîntului. Intram în Borzeştii, leagăn al copilăriei legendara, din urmă cu aproape cinci veacuri, a Iui Ştefan cel Mare-voievod şi, fascinat, străvadeam, de pe scara vagonului de-a 'doua, contururile pal estompate de umbre ale măreţei epopei socialiste pe care o scriu aici, cu slova de flăcări, comuniştii. Undeva, aburi nagri-roşiatici umbreau perspectiva grandioasei aşezări şi peste tot, pe, străzi, pa liniile de aeiaas către clădiri şi ibailacamiante, pa sub nalte felinare electrice, ce licăreau în penumbra nopţii, se scurgeau şi migrau maşini cu faruri somnolente, obosite sau vii, şi unele şi altele vădind puls accelerat de oţelită râvnă obştească ! De sus, singură luna, aproape împlinită, blondă şi blîndă, părea că stă locului neclintită, mută de spaimă şi de nedumerire şi-şi ascundea obrazul livid şi race după ştergarele viorii şi subţiri ale narilor. Era 'tîrziu, cînd, găsmdu-nri sălaş pentru noapte, cm-am -culcat. Dam să aţipesc dar de-afară, nu ide departe, riăvăleau înăuntru, în odaie, val după val, vrăjita armonii şi ritmuri -de foxtrot şi glasuri tinereşti, vesele, semn că undeva se închina -prinos de -laudă vieţii. Dimineaţa, -între car şi pămiînt, sub reflexele orbitoare ale soarelui ţîşnite de pe smalţurile de brumă ce învăluiau orizontul şi oboseau ochii, mi se împlinea,. în -sfîrşit, visul: privirile îmbrăţişau mirajul peisajului -ademenitor, oferit, -cât îmi -erau în stare ochii să ^cuprindă -cu vederea, da către silueta! gigantică a termocentralei B-orzeştilor. —■ Parte integrală a marelui complex industrial de-aiei — îmi explică paste jumătate de oră un tînăr inginer mititel şi 'rubicond —, termocentrala noastră e sora mai mare a .altor trei întreprinderi del scamă. îl ascult şi îmi rotase mereu ochii. Astfel mă minunez de naltele turnuri metalice ale rafinăriei nr. 10, mă uit la fuioarele -de) 'fum alb-albatru slobozite pe gura coşului semeţ al termocentralei ca domină în fundal, munţii, urc scări în spirală şi trac pe sub ţevării, pe lîngă cisterne* ies apoi pe-o şosea de beton şi păşesc pe alai străjuite de căsuţele pr-avizotmi ale constructorilor. De asemenea, vizitez sălile şcoalei profesionale a uzinei la care uoanioasc circa 300 da tineri, trec pe la şcoala tehnică, apoi întîr.zii Ia magaziile buoşito -cu utilaje de provenienţă sovietică şi înconjur zidurile roşii -ale uzinei de sodă caustică, sfîrşdnd prin a-mi da seama că nicăieri altundeva nu era mai indicat să ia fiinţă un asemenea complex petro-chimio. într-adevăr, din -deal, -din bazinul petrolifer Moineşti-Zameş, gîlgîie deja pe conducte, venind la vale, ţiţeiul, din salinele dela Tg. Ocna se va aduae sarea, transformată în prealabil în saramură, iar din galeriile de la Comăneşti coboară şi-au să coboare cu trenul cărbunii. Aşa dar, cele patru surori, de 78 care-mi vorbeşte inginerul, se vor ajutorai unele pe altele, rafinăria eăpătînd energie electrică şi aburi de la termocentrală şi oferendu-i în schimb, drept combustibil, păcură. După cum, combinatul de cauciuc sintetic se va îndatora cu butan, drept materie primă, de la rafinărie, şi cu curent electric de la termocentrală. Din oîte aflu, pentru soda caustică ce se va obţine pe cale electrolitică, pentru acidul clorhidic, penitru D.D.T. şi clor, şi hidrogen, şi oxigen, şi hexa-cloran, şi diverse substanţe anticorozive, şi policlorură de vinilin, cît şi pentru toate celelalte produse oare mai sînt de pus Ia socoteală, o foarte mare importanţă o au livrările de utilaj ce sînt şi vor fi puse la dispoziţia! combinatului de către Uniunea Sovietică. —■ Recent au fost la noi conducători ai partidului şi guvernului în frunte cu tovarăşii Gh. Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş ! uimează a mă informa cu bucurie inginerul. Şi îmi istoriseşte mai departe că, deşi ziua săptămînii aceleia se chema vineri, la ei la Borzeşti a fost o atmosferă 'ou-adevărat sărbătorească. Aceasta întrucît, deosebit de vizita laleşilor oaspeţi, municitoi-ii centralei electrice de termoficar-e au primit, în cadrul unei adunări festive ţinute în sala cinematografului, drapelul de întreprindere fruntaşă pe ramură de producţie. Acest eveniment deosebit a situat termocentrala tmeretului în fruntea celor 19 întreprinderi de electricitate din întreaga ţară, participante la întrecerea-iniţiată de Departamentul Energiei Electrice. Am stat de vorbă cu lucrători din cei proaspăt distinşi cu insigne de fruntaşi, cu şefi de tură şi cu laboranţi, cu lăcătuşi şi cu maiştri unu şi unu şi, ţintindu-mi ochii la uriaşele amfore de mletal şi beton ale termocentralei, am cugetat îndelung, înţedagînd că asemenea [flori ale strădaniei lor, asemenea podoabe ieşite din mîinile de arhitect ale zidarilor, ale monteurilor, ale sudorilor şi ale celorlalţi nu puteau-să înflorească nicicînd altă dată. Pentru combinatul de la Borzeşti se vor mai primi din1 Uniunea Sovietică, două instalaţii ide cracare catalitică, avmd o capacitate anuală de 500.000 tone, o fabrică de cauciuc sintetic cu o capacitate de 50.000 tonei pe an, o secţie de fenol de 18.000 tone pe an, o secţie de acetonă de 11.000 tone pe -an, o fabrică de sodă caustică electrolitică de 45.000 tone pe an, o fabrică de policlorură de vinii de 36.000 tone pe an, o secţie de insecticide de 1.250 tone pe an şi o secţie de ieribicide de 500 tone pe an ! Sînt cifre oare întrec orice închipuire, dar al căror grai vesteşte epocalul salt revoluţionar p-e care Moldova îl face, în fine, peste veacuri, păşind cutezătoare de la -încremenirea patriarhală de pînă mai ieri, la timpii de aur ai socialismului. Şi sînt, mai într-ales, cifre care glăsuiasc limpede de puterea creatoare a pop-orului niositru căruia, îndrumat de partidul clasei muncitoare, i-au fost descătuşate şi împrospătate virtuţile -străbune, în stare să 'învie azi, din lutul mort, din oţeluri anonim-e şi din sucurile pămîntului, cetăţile de flăcări de fote ale avuţiei noastre naţionale ! Cu aceste simţăminte mălţătoare am pleoat la drum mai departe, spre noile aşezări ale Oneştilor. Era într-o zi de duminică, p-e sub amiază, şi călătoream comod instalat într-un confortaibil autobuz roş-galben al combinatului de cauciuc sintetic. Şoferul, tovarăşul Pavel, cum am auzit că-i spusese careva dintre cei ce ocupau scaunele dinăuntru, era zorit nevoie mare şi umbla la 79 maneta de accelerare. Asta mai mult fiindcă, de la spatele lui, cineva îl tot îmboldea ou glas rugător şi tînguios do turturică. — Zău, tovarăşe ! îi zicea. Mai prind eu azi rând să-mi fac permanent rece cu nylon ? ! Era o fetişcană brunetă, mititică şi gingaşă, cu talia cambrată, iar chipul îi trăda o expresie 'do neaşteptată nevinovăţie. —■ Dar la dumneata, la Botoaia acasă, ai purtat permanent ? ! o împunse cu vorba un ins ou gura amara şi ochii sticloşi. Să meargă mai încet, că. ne hurducă ! Fata îi întoarse răspuns deîndată, justificiindu-se. —1 Mai întîi, din secţia mea, mai toate celelalte fete-s coafate. Dar cuce mi-s, tovarăşe ? Nlu-s oneşteancă ?! Is! Şi nu-s Oneştii oraş ? îs ! Aşa că miînă,. tovarăşe şofer. Ce, asta-i hurducătură ? —• Asta-i adevărat, recunoscu un operator pe care-I văzusem lâ C. T. Ia rafinărie. Să fi văzut la început ce drum blăstămat era pe~aiei: îţi trecea os prin os ! Ca martor la această frîntură de 'Conversaţie, undeva într-un ungher al memoriei îmi răsăriră fără să vreau crîmpeie din amintirea unei vechi lecturi făcute din scrisorile lui Constantin Negruzzi întitulate „Negru pe alb". „Pe înfloritele sasuri a acestor frumoase domene, — notează scriitorul în 1852, referindu-se Ia Oneştii de-atunei, — unde Caşinul şi Oituzul se varsă în Trotuş, se primbla cocostârcii, eoţofenele şi turturelele care de aice nu se1 duc mai departe". Atîta numai că pînă să dovedească a ajunge pe aceste meleaguri, poştalionul ou oare venea Negruzzi de la laşi avea a trece prin grele anevoinţe, fiindcă nu departe de-aiei, precum ne descrie el în „Peilerinagiu la Tîrgu-Oona", aflîndu-se în valea Călugăriei „caii s-au oprit de Ia sine. Am întrebat pe surugii oare e pricina ? Ei îmi răspunseră că de mult caii de poştă nu merg decît deshămaţi pîn-n valea Petricioăi, şi că trebui să pun boi la trăsură. Fiind dar că obiceiul pămîntului ajunge prin .întrebuinţare a sa face lege, ca unul ce sunt supus legilor, ani tocmit boi cu icare m-am suit şi m-am coborât în vreo şasă ceasuri pînă în valea Orăşei, întovărăşit de surugii, care duceau caii (ce erau 'acum un obicei de lux) în pohod," în convoi adică, vrea să spună autorul. Itinerarul de-acum un veac şi mai bine în urmă, străbătut de Negruzzi, se socoteşte azi, făcut cu maşina, în minute, iar la Oneşti, decum treci podul de fier şi-o apuci pe strada Oituz, te întîmpină deîndată un oraş nou în care magazinele alimentare se întrec cu cele de oonfaoţiuni şi de tricotaje, cu croitoriile şi 'atelierele de cizmărie, după cum clădiri impozante ca cea a 'Cinematografului „1 Mai" sau cea a Căminului Cultural, precum şi restaurantele de stat „Doina" ori „Rândunica" se remarcă rînd pe rînd fiecare. De ase-menia, la o zvârlitură de băţ de gară se întinde, pe câteva hectare, Atelierul de prefabricate al Trustului 2 Coostruoţii, mărturie că aici, zi şi noapte, fără întrerupere, se zideşte eu ardoare. Cît despre putredele gloduri de altă dată în care se împotmoleau roţile carelor pînă la butuc, acestea-s de domeniul celor eare-au fost odată şl nu mai trebuie să fie niciodată. E mult de-atunci! La Comitetul de partid din sat, într-o clădire vopsită în roz şi curată oa o cutie de bomboane, tovarăşul Dumitru Desagă, un bărbat ca de 28 de ani, slăbuţ şi negricios, fost mecanic de locomotivă, între timp şcolit la Bacău,. 80 îmi face cu multă bunăvoinţă o largă informare asupra tuturor primenirilor pe care Oneştii le înregistrează de cîţiva ani încoace. După sfatul lui, ies şi încep să colind străzile, una cîte una. Pe platoul din capul dealului, nu departe de rariştile unor brădeturi printre care şoseaua a spintecat oale spre Oituz, spre Nadeş şi spre Hîrja, pe plaiurile de ieri sterpe ale Oneştilor se orînduiesc azi, cu cîte trei etaje, masive blocuri muncitoreşti, perfect aliniate, ou suple colonade, cu zvelte arcade şi cu albe rozete de piatră, pecetluite sus, pe frontispiciu. Jos, la partere, cu vitrine mari cît nişte porţi de ogradă, s-au amenajat, sau sînt în curs de finisare, luxoase magazine alimentare, textile şi universale, capabile să aprovizioneze cvartale întregi. Păcat că pe alocuri tencuiala s-a pus earn în pripă, iar unele construcţii sînt cam costisitoare. Un şef de şantier îmi dă însă asigurări că s-au şi luat măsuri pentru curmarea unor asemenea situaţii. N-am motive să mă îndoiesc. Mă uit cum peste tot, dulgheri şi tîmplari, parchetari şi sudori, instalatori şi monteuri, zidari şi teracotişti din miile şi miile de muncitori care lucrează în partea locului, pun tocuri la uşi şi lustruiesc duşumele, freacă mozaicuri, lipesc ţevării de calorifere, pavează şi betonează viitoare bulevarde şi înalţă, pentru cei aproape 30.000 de locuitori cît va număra peste cîţiva ani oraşul, noi apartamente, pieţe alimentare, baie, şcoală, brutărie. Nu-i mult pînă atunci ! Pe pervazurile ferestrelor de la locuinţe, ici colo, au şi prins deja să surîdă galeş, din chiupurile lor de argilă, boghetele muşcate roşii, ivite de după albele ca laptele perdele. Aşijderea, pe noile bulevarde călcate de domoale compresoare s-au şi aprins lampadare, iar copiii muncitorilor şi tehnicienilor veniţi aici din toate colţurile ţării au şi legat prietenie şi au şi iscat în preajma caselor hîrjoane, joacă şi năzbîtii ca şi cînd aici ar fi văzut întîi lumina zilei. Toate acestea dovedesc că Moldova, neglijată atîta amar de vreme, oropsită şi uitată de dumnezeu şi de „sfinţii" cei de pe pămînt atîţia zeci de ani, e scoasă azi din lungul şi nemeritatul ei anonimat. Mă îndreptam, pe cînd dam să părăsesc Oneştii, spre şoseaua dinspre Viişoara, cu plan să urc mai departe spre Tîrgu Ocna. Deodată, de undeva dintr-un restaurant din capătul străzii Mărăşeşti, plasat în vecinătatea secţiei de tîmplărie a gospodăriei agricole colective din Oneşti-sat, izbucni, vijelioasă şi năstruşnică, o sîrbă îndrăcită. M-am oprit o clipă şi-apoi am urcat cele două-trei trepte de la intrarea în local, păşind din curiozitate pragul. înăuntru, un taraf de muzicanţi, alcătuit din vreo opt-nouă oameni, cu obrajii îmbobociţi de băutură, care cu fligorn, care cu trombon, cu piculină, cu tobă bubuitoare şi cu celelalte alămuri, —■ eîntau cît ce puteau în vrăjmăşie, suflînd ciudoşi în muştiucuri de aveau fălcile umflate ca mălaiele fiecare. Şi-aşa turluluiau, încît, sus, pe rafturile de scîndură de după tejghea, jucau singure singurele, pe loc, sticlele cu vin, cu monopol şi secărică, iar geamurile dîrdîiau în eercevele. Ospătarii din restaurant, întîi unul, apoi şi al doilea, care cătau la ei cu ochi spăimoşi, au strîns a neputinţă din umeri, la fel precum luam aminte că îi priveau cei patru-cinci clienţi din local. Nimeni nu pricepea nimic. Banda însă, cu cît îi privea fiecare, cu-atît se înverşuna şi mai tare. Cînta ciudat şi fără de oprire înfierbîntată şi cu o vitalitate atît de sălbatică încît parcă se grăiseră unul cu altul şi se legaseră prin jurămînt să ridice localul în aer, cu sticle, cu scaune, cu mese, cu muşterii şi cu ospătari, cu tot ! Cînd au rupt eîntecul, cel cu fligornul oftă adînc. Era un omoi cît malul, cu faţa smeadă, nerasă, scrijelată de vechi tăieturi de cuţit 6 — Viaţa Romînească Nr. 2 81 şi numai cu un singur ochi teafăr, celălalt avîndu-1 legat cu o curea neagră, de piele, care-i învălătucea jur împrejur capul. — M-am mai răcorit, — suspină el şi zise, dînd desluşire. Aista o fost eîntecul pe care-l cîntăm noi, ţiganii, cînd ne întoarcem acasă mînioşi de la nuntă ! — Păi de ce v-aţi supărat ? îndrăzni gestionarul să întrebe. — Păi d-aia, — lămuri mai departe chiorul, — fiindcă ne-a ucis Ghiţă cu manglififonu ! -- Trei mii de lei am pierdut, azi, dom-le, — întregi, posomorit şi acru, cel cu doba. Destăinuirile s-au legat capăt de capăt, înţelegînd pînă la urmă că Ghiţă, un flăcău oarecare dintr-un sătuc.al raionului Tg. Ocna, acum muncitor la rafinăria Nr. 10 de la Oneşti, unde lucra de vreo doi ani, tocmai avea acasă nuntă. Ştiindu-1 cu bani destui, cîştigaţi ca lucrător şi puşi deoparte, muzicanţii au tot ţinut la preţ mare cînd a fost vorba să-i tocmească spre a-i cînta la nuntă. întîi i-au pretins 4000 de lei, pe urmă au mai rupt 500, dar cînd s-au înfăţişat din nou ca să-i cînte, iar au pornit târguitul de la capăt. în faţa unei asemenea situaţii, Ghiţă, nici una, nici două, a încălecat pe-o motocicletă şi, cît era el de mire, a dispărut de-acasă, lăsînd nuntaşii prostiţi în ogradă. Peste douăzeci şi cinci de minute s-a înapoiat acasă lac de sudoare. Mai adusese un oaspete cu el. —• Cît ai, număra pînă la zece — urmă a povesti cel cu doba, — ăsta, dom'Ie care-o venit cu Ghiţă, o şi înşurubat o lădiţă de-a lui la curentu electric şi unde s-o pornit lădiţa să cânte, dom'le, ide vuia tot satul. — Şi-aşa că noi, iaca, am rămas cu buza friptă — adăugi cel fără un ochi. — Vrasăzică din cauza magnetofonului ! zîmbi unul din ospătari. — Da, ne-o ucis Ghiţă cu manglitijonii cel împrumutat de la casa de cultură ! adeveri fligornistul. Păi să nu mă duc eu acasă, să-i prind a bate pe tuspatru feciori ai mei şi să-i trimit pe şantier pe toţi ? Că eu, cu instrumentu, meu, uite ia ; tot îs crestat şi scris pe faţă de pe la nunţi şi cumetrii. Ba mi-o scos unui şi ochiul mai acu vreo zece ani în urmă. Aşa că nu mai sufăr picior de flăcău pe-aoasă. La şantier, tătucă ! La şantier, c-o venit vremea mangliti-fonului! l-am lăsat discutând astfel şi-apoi, — cu o cursă IRTA care se întorcea dinspre Oiiuz şi m-a ajuns din urmă — m-am grăbit spre Tg. Ocna. Mai era puţintel pînă în seară. Peste apa Trotuşului pluteau în aburiri nedefinite pînze de neguri şi se lăsa încet răcoare. Pe zonele şoselei, pe jumătate dezveş-mîntaţi, ne salutau salcîmi rămuroşi şi cireşi în etate, iar dincolo de ei, pe mirişti dezgolite şi prin ciucălăişti cenuşii şi duplite, cîteva resturi ale unor blocuri de cazemate, oloage, scoase din ţîţîni de ghiulele, ne aduc aminte de anii războiului. Pe urmă, pe la Viişoara, ici-colo, dintre loziile pîrlite şi verzi sinilii ale Trotuşului ce aleargă albastru la vale se proiectează, pe fundalul muscelelor, noi schele ale unor sonde de referinţă care scot la suprafaţă, -din rărunchii pămintuiui, probe despre tainele adîncurilor încă neeereetate. Satul Trotuş, copleşit de amurgul rece şi înecat de crengeturile livezilor, ne dă voie să înaintăm fără deosebite impresii, şi-apoi, printre rînduri lungi de căsuţe alb-violete ce par a se sprijini unele pe altele, înşirate ca mărgelele pe aţă. intrăm, odată cu căderea nopţii, în Tg. Ocna. Peste puţin, la cîţiva paşi de autobaza IRTA de sub glezna gării din deal a oraşului, Salina, prind un loc liber la o masă a celui mai apropiat local şi-mi pun foamea-n căpăstru. Restaurantul „Oituz", amenajat de curînd, cu 82 perdele 'bleumarin, pluşate, ou mese curate, cu personal de servi ci remarcabil prin promptitudine, şi cu o estradă de pe care, mica formaţie orchestrală, pusă la haină neagră, îşi arată cu tot dinadinsul, străduinţa, bate, fără exagerare chiar unele rude de-ale sale ieşene şi nu chiar din cele periferice. în plus, perechile ce dansează la mijloc, oameni de pe diverse şantiere, mă încredinţează odată mai mult că tango-ul poate avea ritm, armonie şi estetică, fără a stînjeni cîtuşi de puţin cuviinţa. Pe la ceasurile nouă cazat la hotelul nr. 1, trec cu vederea, din pricina oboselii, eventualele observaţii critice ce s-ar cuveni făcute administraţiei şi adorm. La şapte dimineaţa sînt în picioare şi cutfeierînd oraşul am mai întîi prilejul să observ că vechea remarcă, pe care în urmă cu un veac o făcuse acelaşi C. Negruzzi, nu şi-a pierdut de loc valabilitatea, întrucît şi azi „aerul, sarea, Ţretuşul sici. contribuie ia fade da damele oeniane să aibă cei mai limpezi şi mai ucigaşi ochi din toată ţeara." Impresia aceasta îmi este grabnic confirmată de un stol de oacheşe fete, eleve în ultimele clase ale unei şcoli medii, care nu ştiu de unde anume vin şi unde se duc atît de matinal, cu rînduî, două cît© două. în centru, nu departe de noul şi elegantul cinematograf „Oituz", mă opresc şi admir statuia lui Costache Negri, decanul tinerimii „bonjurist©" de capitala Moldovei şi înflăcăraltui erou al luptei pentru Unirea Ţărilor Române. „Aici, — scria el în 1874 fetelor sale, de-acasă, din „Urba Ocnii", cerîndu-şi iertare pentru stilul pompos de edilitate locală, — sîntem închişi ca într-o insulă, întocmai ca Robinson Crusoe. Ca să poţi ieşi de aici, trebuie să pîndeşti să scadă apele Trotuşului, să nu fie apa mai mare decît deasupra roţilor trăsurii. în rest(...), linişte. Doar un străjer care din 15 în 15 zile şuieră o singură dată pe noapte în faţa barăcii sale." îl iau drept călăuz pe Negruzzi, cumpărîndu-i dintr-o librărie volumul I al Operelor sale alese reeditate anii trecuţi şi cobor apoi pe o stradă cotită ^pre Trotuş. într-adevăr, „nimic mai limpede, mai frumos, mai vesel decît acest nobil rîu, care după ce iese din munţii Transilvaniei, şi după ce îşi face loc printre stînci şi scaldă tîrgul Ocnei, primind în sînul său Slănicul, Caşinul, Dituzul, Tazlăul şi alte mai mici pîiriîia, merg© de se aruncă lîngă Agiud în Şiret". După ce trec peste puntea care uneşte malurile, ajung în fosta grădină a lui Nastasache de sub glezna muntelui Măgura, grădină devenită, în anii democraţiei noastre populare, foarte frecventatul parc „Puşkin". Alături de acesta, s-a construit stadionul sportiv „Energia", iar în apropiere, dintre coamele libezilor, de la poalele Măgurii se profilează turle de îndrăzneţe sonde care înaintează pe valea apei Slănicului. Urc mai departe agale printr-o pădure bătrână de cînd erau lupii albi, iar de sus de la schitul de pe cucuiul Măgurii, îmi desfăt privirile cu întreg panoramicul văii pierdute şi ponosite pînă dincolo de Coşman. De peste munţii vineţi, călcând peste coastei!© dealurilor domoale, sosesc la Tirgu-Ocna cataligele stâlpilor liniei de înaltă tensiune de la termocentrala din Comăneşti. Un inginer care vine de Ia băile Slănic. şi care mă cucereşte imediat prin bunăvoinţă extremă, prin filo-turism şi cvasi-pafriotism local, îmi arată cu mîna recentele construcţii ale târgului, între care spitalul şi sanatoriul, îmi vorbeşte după aceea cu mîndrie de bogăţiile locale ale subsolului. Din cîte aflu, dela el, per-aici, în această regiune ce ţine de zona colinelor subcarpatice, au fost odată mari cataclisme geologice. Morfologia locurilor, cuprinsă între muntele Drăooaia şi vîrful Momîia, între pîrîiele Gălianu si Adînca, s-a produs pe cale tectonică. în urma întinderii şi cutării "6* 83 pînzelor marginale ale flişului carpatic de la vest la est, peste autohtonul miocenic, aici au ţîşnit, s-au subţiat ori s-au colectat, în uriaşe pungi lăuntrice, între intercalaţii de marnă şi grezii foioase şi cvarţoase, între gipsuri şi nisipuri, numeroase izvoare de slatină, feruginoase, sulfuroase şi iodate, Împreună cu săruri bromurice, cu cloruri şi cu sulfaţi ori carbonaţi de sodiu, de potasiu şi litiu, toate acestea, forfotind în cazanele subpămîntului, s-au învălmăşit şi apoi s-au despărţit bolborosind în tainice retorte şi sedimentând astfel zăcăminte petrolifere, masive de sare, ozoeherite, hidrocarburi şi varii materii cărbunoase. După ce-am căpătat aceste întâmplătoare desluşiri, de pe Măgura, paşii m-au purtat spre străvechile ocne şi spre noile saline. Acest „dar al zeilor", precum a numit sarea bătrînul Homer, — s-a scos aici, vreme de-aproape jumătate de mileniu, cu burdufuri de bivol. Acestea erau trase din adînc afară, la ziuă, cu crivacul la care erau înhămaţi caii herghelegiilor şi care se opinteau din greu, depanând pe mosor otgonul. Tot cu burduful erau ooborîţi, înăuntru, ciocănaşii şi şangăii osîndiţi să nu mai vadă cu anii lumina soarelui, bătuţi cu harapnice, cu obrajii pururi umflaţi de pumnii „ghirăilor" şi al văta-vilor, lăturaşii şi tăietorii novaci şi măglaşii, — cu toţii ooborîţi în galerii călări pe căluşe, trudind la ocnele Enea şi la Cbndet, la Chizer şi la Sfîntul Neculai şi dezbătând drobi de cîte 70 de oca şi gagele-buigări de sub talpa ţandurei salifere. Aşa orbecăiau prin semiîntunericul impus ici-colo de flacăra feştilelor şi aşa săpau sarea spre a fi trimisă în Turcia, în Serbia, în Polonia şi Egipt şi tocmai în Congo. ■— „Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor şi starea ares-tanţilor, —■ nota, în 1852, Costache Negruzzi. Oare Vălicica nu seamănă ea cu Aheronul şi gurile Ocnilor cu intrările imperiului lui Pluton ? Ascultând vuietul ce se făcea în adîncul gropilor, mi se părea că aud Ciclopii făurind fulgerele lui Joe." în ce mă priveşte, am pătruns în galeria de coastă cu un trenuleţ tras de o locomotivă electrică, confortabil instalat, împreună cu tînărul inginer-şef Virgil Caliniuc, într-un vagon pitic. După cale de mai bine de un kilometru, întâmpinaţi din loc în loc de luminoase becuri, am descins cu ascensorul, la o adâncime de circa 160 metri în sălile imense, asemeni unor uriaşe catedrale gotice, unde se lucrează cu perforatoare şi cu haveuza. Salina, ca de altfel întreg oraşul, primeşte energie electrică de la Comăneşti, iar bulgării de sare se încarcă în vagoneţi, sînt scoşi şi duşi afară la moară, pentru ca, plimbaţi pe benzi rulante, să fie ucişi cu ciocanele în eoncasoare, măcinaţi la valţuri şi încărcaţi mecanic în saci de hârtie ! Pentru muncitorii de aici, aduşi azi la lucru din satele Vîlcele ori Pîn-găreşti cu autobuzele salinei, şi avînd la dispoziţie cantină, asistenţă medicală şi alte înlesniri, vechile stări de lucruri sînt de domeniul aducerilor-aminte ! După cum tot de relele cîte au fost odată povestesc minerii de la Comăneşti care au robotit, scoţând la suprafaţă cărbuni pentru concesionarii belgieni. Nu-i de loc uşor, de pildă, de mânuit piconul în galeria de la Asău, dar şi aici, ca la Rafira, deja duduie compresoarele şi perforatoarele şi zbîrnîie telefonul antigrizuntos ! în curînd, se va isprăvi lucrul la galeria de coastă LAR şi în puţurile Lumina, Asău şi Rafira, legate printr-un tunel betonat, minerii vor fi aduşi la frontul de lucru, aşa precum sînt azi aduşi de-acasă cu autobuzul ! Am fost la Comăneşti la clubul „1 Mai", nu de mult construit şi am văzut sala de 84 spectacole ornată cu draperii roşii. Am văzut, de-asemenea noul spital modern de la poalele dealului Goanţa, zidit în stilul unui sanatoriu caucazian, cu largi terase şi cu acoperişul plat şi avînd înăuntru un bloc operatoriu sistem Camson şi am vizitat saloanele strălucind de curăţenie deservite de nu mai puţin de 17 medici. De la spital, am intrat la şcoala medie de zi şi serală care funcţionează în fostul palat al lui Ghica-Comăneşti, cel ce stăpînea toţi munţii şi pădurile din partea locului, şi s-a împuşcat din pricina unui pachet de acţiuni prefalimentare. Deasemenea, am fost la termocentrala plasată în cartierul Şipoteni din oraşul minerilor şi aliinenfînd întregul bazin carbonifer, petrolifer şi salinar de la Zemeş la Borzeşti. La sfatul popular al oraşului, am luat cunoştinţă de planul de perspectivă întocmit pe anul 1959. Dintre lucrările cu caracter gospodăresc care urmează a se executa am reţinut faptul că se va construi un nou pod peste Trotuş. De-asemenea, se va isprăvi refacerea capitală a străzii oanibrale până la staţia CFR, iar strada Avram lancu va fi pavată şi canalizată pe o lungime de 1200 metri. In plus, se mai are în vedere întreţinerea străzilor din cartierele Lăloaia, unde se vor zidi şi două diguri, spre a proteja străzile de eventualele inundaţii, precum şi în cartierele Lunca de jos, Supam, Podei şi Leorda ! După popasul de-aici, am întîrziat zile întregi la Momeşti, la Zemeş şi la Modîrzău, la Foaie şi la Solonţ şi în oraşul Lucăşeşti de pe valea Tazlăului sărat. Pe-aici, pe unde cu numai două-trei decenii în urmă se scotea ţiţeiul cu ciubărul şi cu hecna şi unde calul învîrtea mosorul, depănînd ori slobozind frînghia în fundul puţului cu găzar cu tot şi trimiţîndu-i-se aer cu foiul, umblă azi, zi şi noapte, sonde moderne în foraj rotativ şi turboreactor. Mai peste tot se sapă cu sisteme percutante şi se explorează mii şi mii de tone cu pompe de fund şi lingure de lăcărit, instalate după exemple şi cu ajutorul petroliştilor sovietici. Pe-aici, uneltele de altădată ea hecna, şufa şi bomba sînt astăzi piese de muzeu ! La toate acestea trebuie aduăugat că în întreg raionul Moineşti fiinţează azi treizeci şooli elementare de 7 ani, 79 şcoli de 4 ani, 2 şcoli medii mixte şi 2 profesionale. Pentru muncitorii ce nu pot frecventa cursurile de zi, în satul Boiştea din comuna Dărmăneşti s-au întemeiat o şcoală medie serală de cultură generală şi alte 2 şcoli asemănătoare care ţin de cele de la Comăneşti şi Moineşti. în bună purtare de grijă se află şi opera de păzire a sănătăţii oamenilor muncii. Dacă, pe vremea lui Negruzzi, ocnenii aveau doar „doi doctori, pe d. Saroş şi Trotuşul" şi mai peste tot, în urmă cu zece-cmcisprezeoe ani făceau ravagii pe aici guşa, oftica şi tifosul, neexistînd în partea locului decît un mic spital cu 60 de paturi şi numai 3 medici, saltul efectuat în anii din urmă este uimitor. în raion s-au organizat şi dotat cu cele trebuitoare 9 case de naşteri, s-au înfiinţat un mare spital la Tişeşti şi unul la Dărmăneşti, unde e şi un sanatoriu, s-a majorat numărul circumscripţiilor sanitare, s-au întocmit colonii de vară pentru copii pe fermecătoarea vale a Uzului şi există dispensare mai peste tot pe lîngă marile întreprinderi industriale capacitatea de spitalizare crescînd în raion de la 60 la 700 paturi. Deosebit de toate acestea şi, de bibliotecile pe care le-am văzut înzestrate cu mii de volume, am avut prilejul să trec pe la Cireşoaia şi să admir apoi la Dărmăneşti instalaţiile rafinăriei nr. 8. E o construcţie gigantică şi complicată, întinsă pe mai bine de 100 de hectare, în locuri unde odinioară avea aeroport, pentru propria-i avionetă. moşieriţa Marina Ştirbey. 85 'Nebănuit de bogată şi mîndră în primeniri e pitoreasca vale a bazinului Trotuşului celui cu apa bleu-petrol! întrebuinţată cîndva şi ca medicamentaţie, sarea masivelor de la Tîrgu-Ocna va hrăni, şi deja hrăneşte, fabricile de sticlă şi de săpun, atelierele de vopsitorie ori de spălat pînzeturile ! Cu sarea de aici, mai luciu va fi smalţul produselor de ceramică şi mai iute vor lucra rafinăriile şi fabricile de celuloză, de hîrtie şi de tăbăcărit. Aşijderea, fabricile de conserve de carne şi de legume, combinatele de peşte şi fabricile de gheaţă, găsesc şi vor găsi aici surse inepuizabile de materii prime. Am băgat de seamă la sondorii Moineşti-lor care pompau, trimiţînd pe conducte, păcură grasă şi vîseoasă spre cuptoarele de la Dărmăneşti şi la ţevăriile rafinăriei de la Oneşti. Aici, rafinorii spală petrolul cu apă şi cu vitriol, distilîndu-1 şi împărţindu-1, în ordinea fracţionării, în benzină, gaz lampant şi păcură. Din benzenurile încălzite, muncitorii rafinăriilor scot eter de petroleu, cu rost la dizolvat răşini, cauciucuri şi uleiuri şi cu rost în clinicile chirurgicale ! Ei obţin aici gazolină pentru purtat motoare şi pentru subţierea cu ulei a lacurilor în pictură, în locul terebentinei. Ei capătă din păcură parafina, trebuitoare fabricilor de chibrituri şi de luminări şi bună ca izolator electric, storcind totodată, din inima gudroanelor uleiuri mbrefiante pentru oblojit încheieturile maşinilor şi ale vagoanelor de .cale ferată, benzoluri şi toluoluri, naftalină şi ulei de antracen din cel ce stă la baza substanţelor colorante ! Cît priveşte zăcămintele de la Comăneşti, acestea aprovizionează cu cărbune o bună parte din transporturile feroviare ale Moldovei. De la termocentrala de pe malul drept al albiei repedeiului Trotuş, curentul electric a şi ajuns la uzina de fibre sintetice de relon de la Săvineşti. Aici, .în sala de eritare s-au şi montat maşini de răsucit, iar numeroase fuse au şi prins să se învîrtească, executînd, cu succes, primele probe ! Nu va trece mult şi, în vecinătatea Săvineştilor, la Roznov, vor intra în funcţiune cuptoarele combinatului de îngrăşăminte azotoase ! De mult, a fost pe-aici odată ca niciodată ! „Ocna şi Trotuş, pe rîul Trotuş, — scria Dimitrie Cantemir în urmă cu vreo 24 de decenii, — tîrguri prin nimica alta însemnate decît prin gropile de sare minunate care se găsesc acolo prinprejur... Pe Tazlăul sărat, nu departe de satul Moineşti, în ţinutul Bacăului, ţîşneşte dintr-un izvor cleopyssa, sau bitumen amestecat cu apă din care ţăranii noştri ung roţile carelor/' E mult de-atunci 1 _ Am călătorit, nu de mult, pe valea Trotuşului, de la fosta vamă a Adju-dului, înainte pînă în creierii munţilor şi am întrezărit, în Moldova înfăptuirilor de azi, Moldova de mîine, a anilor maturităţii noastre socialiste! Milioane de becuri electrice se vor aprinde în sute de sate şi cătune, inepuizabile sucuri ale pămîntului vor fi scoase la lumină, sute de mii de hectare sterpe vor fi scăpate de arşiţa vînturilor şi de năpasta buruienilor şi a .gîngăniilor ! Canale de irigaţie vor despica văile Şiretului şi sute, noui sute de blocuri se vor privi în oglinda apelor Trotuşului şi Oituzului, sute şi sute de îndemînări vor deprinde descendenţii cei ce scoboară din stră-viţa mocanului Tulie Radu Teacă de la Breţcu şi Tazlăul lui I. I. Mironescu ! Pe valea Trotuşului se desăvârşeşte, de mai bine de un veac, nu numai „fuzia între munteni şi moldoveni", pe care a avut prilejul s-o cunoască, la timpul lui, C. Negruzzi şi Alecsandri şi Kogălniceanu şi Alecu Russo şi Băl- 86 cescu şi Bolintineanu, ca şi toţi ceilalţi care au visat unirea ţărilor romîne 1 Nu ! Se înfăptuieşte fuziunea tuturor oamenilor muncii din patria noastră liberă, cu toţii însufleţiţi de spiritul înnoitor al socialismului. încă puţin şi mai alibă va fi pîinea, mai mănoase păşunile, mai rodnice livezile, mai spornice recoltele, mai dulce carnea, mai din belşug bucatele, mai lesne lucrul în uzine şi pe ogoare, mai trainice, mai într-ales şi mai ieftine straiele şi încălţările, mai sănătoşi copiii, mai frumoşi, mai luminaţi şi mai în putere cei ce trudesc cu braţul şi cu mintea. încă de pe acum însă strănepoţii şi nepoţii păstorilor şi plugarilor de odinioară care purtau cămăşi otrăvite în zeamă de spînţ, sînt azi savanţi ele renume sau tineri ingineri şcoliţi în înalte institute sovietice de învăţămînt şi sînt elevi tehnicieni şi muncitori simpli care vorbesc în mod curent despre relaţii alchilare, despre bufadienă şi despre polimerizare. HA OS SI PRECIZIE MI RON RADU PARASCHIVESCU Memoriei lui VIadimir Malacovski ^ * mai necăjit. Ea răspunse ou — Aş minca neramze... Doierul Înălţă din umeri: Neramze... Şi altceva ce mai pofteşti ? te-am maî1^^^ '* *-te ; din ziua nuntii nu burungic de Ţangrad si d?e £ frnnfn 1S3d- ,CU fIori' ?! Ş^uri de beau vin dulce de Chios ! g frantuzesC Şi fote de Brusa, şi să B°*ru^ sticlind de istericale. - Neramze... UC ŞI dadu din "meri cu dispreţ : Şi ieşi, urmărit de glasul istericos al cucoanei Serbana • c* Tor de%K„^^ meu, unui cu un zamfir mare, Andronaki-mu i inel cu di^anturi si albească ba1;^'1 SUflă ^ Andronic; ^ă ^e copilul, 0 să-mi iute: ' -cnimbal la faţa. Boierul il întrebă ager, — Ce-i, mă ? «■'. da; Sifun^^rd^mfU?lt P»** ™« să spuie „măria — Bocluc Pleacă ţăranii la Domnie. — Care ţărani ? Care Domnie ? Preda, , M,tll l, pe R.lS.^TtaS ^.tt"^ * «■ Bucureşti. ^uine dimineaţa pleacă spre — La Vodă ? — La Vodă cucoane ; la Divan, cu jalbă — Mda, zise boierul Andronic. Mda Apoi întrebă iarăşi, iute: — Cin' ţi-a spus ? — Mihalcea mi-a spus, cucoane i Care MihaS?' Arg^mS, ' EŞtl 0m Ce ^ speriat aşa? să-mi spui ^ i_ai d3t Cn"Şma în orIndă- măna ta. El a simţit si-a venit — Mda.^Şi cum zici c-au plecat ? Călări ? J^TStl"» fi» - te * <="«. «* h ? —■ La un colţ de codru, ai "> Panaioti rise. Se liniştise: — Păi da-cum ? Ca la noi ar-a*s • i-, a -l , mama... d no1 acasa> la Arvanitohori, unde m-a făcut 92 — Mda, spunea boierul frecîndu-şi barba. Nu, Panaioti. Dacă vor dumnealor judecată, prea bine : judecată vor avea. Se ridică sprinten, îşii lepădă halatul si plesni din palme : — Aduceţi-mi să mă-mbrac ! Se-ntoarse către Panaioti : — Butca de călătorie, năpristan să fie gata. Tu rămîi aici. Şi fii cu ochii-n patru. Cît sînt ăia la Bucureşti, n-or să îndrăznească nimica ; dar paza nu-i lucru rău. Şi, pe cînd îşi încălţa cizmele moi de saftian roşu ca sîngele uscat, strigă prin uşa deschisă : — Şerbano ! Ea răspunse plîngător : — Ce ? — Şerbano, îmbracă-te de drum ! — Da-unde vrei să plecăm ? — Hai, psihi mu, hai, viaţa mea, zise boierul Andronic şi începu să rîdă : — Hai, că mergem să cumpărăm neramze! — Ce vorbeşti acolo, suflete ? întrebă cucoana Şerbana şi se arătă în uşă, palidă, grasă şi binevoitoare. Ii trecuseră greţurile şi istericalele. Dar era foarte mirată : — Păi neramze numai în Bucureşti găsim ! — Acolo mergem, zoi-mu; bai, iute, să-ţi dau neramze! Cucoana Şerbana bătu din palme şi ţipă fericită : — Viorico ! Unde eşti ? Hai că te-am iertat ; vino să mă-mbraci ! Panaioti zîmbea încruntat. Boierul mormăia : — Neramze... Şi vin de Chios, şi rochie cu flori, de pismisade ; şi-un inel cu zamfir, şi-unul cu diamanturi ; şi luna, de pe cer ; iar dumnealor, o să le dăm şi dumnealor... tot neramze. Peste un ceas trăsura grea era încărcată cu haine, blănuri, cufere,, saltele, pături, coşuri cu tacîmuri, borcane de dulceaţă, sticle de vin, coşuri cu mîncare, sfeşnice, cărţi de joc ; Viorica îşi luase scurteica de vulpe şi-pisicile ; pe capră îl urcară lîngă vizitiu pe Vangheli cu o carabină englezească în mînă ; după butcă veneau alţi patru arnăuţi, călări. Panaioti vorbi îndelung cu stăpînul ; după care se linişti de tot şi zise cu hotărîre : — Măria ta, toată treaba o fac eu ; măria ta n-ai altă grije decît să vorbeşti cu boierul zapciu, şi cu polcovnicul de ciocli. Mai ou «seamă cu polcovnicul de ciocli ; şi-apăi las' pe mine... Rîdea lupeşte pe sub mustaţa sură. Boierul îl bătu pe umăr : — Aferim, Panaioti! Cum ţi-a venit în minte treaba asta, ma-trapazule ? Era mulţumit. Ii luceau ochii şi-şi arăta dinţii : — Aferim ! Aferim ! O să ţi-1 trimit chiar pe polcovnicul de ciocli, şi să te văd ce-ţi poate pielea ! A, şi Panaioti, păzeşte-mi bidiviul de Misir ca pe lumina ochilor, că de i se întîmplă ceva, cal te fac în locul lui ! Hai, pupă-mi mîna, şi rămîi sănătos ! — Izbîndă să-ţi dea Dumnezeu, măria ta ! — N-albi grije. Spune-i să dea biciu. Panaioti se feri îndărăt şi-i dădu vizitiului porunca. Vizitiul făcu să şerpuiască biciul lung de zece coţi şi pocni din el năpraznic. Butca se urni anevoie, caii se opintiră, apoi se aşternură drumului. Uruind din roate,, pocnind din biciu, cu arnăuţii săltînd în şei, cu pisicile miorlăind îngrozite 93 în braţele Viorichii, cu cucoana rîzînd cu istericale şi boierul zîmbind fără să-şi descrunte sprîncenele, începu călătoria. In curînd cula rămase în urmă. Zguduiturile trăsurii liniştiră neastîmpărul şi nevricalele cucoanei, ale Viorichii şi ale pisicii, şi se făcu tăcere. Abia atunci boierul Andronic începu să rîdă. Cocoana Şerbana se uită la el mirată : — De ce rîzi ? — De o născocire a lui Panaioti, răspunse el. Cocoana Şerbana încercă să afle ce fel anume era acea născocire, dar el nu-i mai dădu nici o altă lămurire. — Dar spune odată, omule ! izbucni ea în sfîrşit. Spune, ce e ? — Nimic, răspunse el rîzînd înfundat. Nimic. O păcăleală. O păcăleală bună. 5 8Ş^| imineaţa era ceţoasă ; văluri de abur alb se înălţau din gîrlă şi LJp/j treceau peste case, învălui au turlele, cuprindeau cîmpurile şi maidanele dimprejurul oraşului. O îngrămădeală nesfîrşită de căruţe cu coviltire negricioase sau gălbui, de pînză sau de rogojină, era oprită în preajma mînăstirii Văcăreştilor, şi se întindea spre Tîrgul de Afară. Caii scurmau cu copita pămîntul acoperit de brumă, iar oamenii ieşeau de sub coviltire, uitîndu-se împrejur cu ochii micşoraţi de somn, să vază dacă într-adevăr s-a sfîrşit noaptea. Din turlele mînăstirii începură să pice, unul cîte unul, sunete limpezi : utrenie. Ţărani, neguţători şi călători aprindeau focul în gropi şi puneau apă la fiert. Călin bătrmul făcea de mîncare, fiertură pe care-o mesteca încet, fe-rindu-işi barba şi: sprîncenele stufoase de fumul înnecăcios de tuleie, paie şi balegă uscată. Mormăia : — S-a isprăvit. Degeaba căutaţi. Misail şi fnate-său Preda stăteau pe jos în cot. Amîndoi erau sprâncenaţi, făicoşi, cu umerii largi. Misail ascuţea în neştire un lemn, cu vîrful cuţitului. Preda îşi luase genunchii în braţe şi se uita în foc. Nu spunea nimic. Nenea Mitu, unchiul lui Răducan, părea a fi căutat ceva. Stătea cu un sac în mînă. Vorbi, fără să pară că-i răspunde bătrânului : — E gol săculeţele. Apoi, fiindcă nimeni nu spunea nimic, se răsti la moşneag : — Ce dracu puseşi atîta, moş Căline ? Nu vezi ca-i isprăvit sacul ? — Eu l-am isprăvit ? — Lasă, frate. Cu toţii l-am mîncat. Dar ce dracu nu-1 împărţişi şi dumneata, cînd ai văzut că-i la fund mălaiul ? Trînti sacul de pămînt şi se frămîntă, îngrijorat. Se răsti la cei doi fraţi : — Voi ce staţi aşa, măi ? Nici că vă pasă î Se întoarseră amîndoi la el, cu aceeaşi mişcare. Erau scofîlciţi în obraz şi galbeni. Nenea Mitu îşi înghiţi vorbele. N-avea dreptate. Moşui împărţise cu socoteală. Iar flăcăii, de cînd plecaseră, nu mai mîncaseră pe săturate. Se vedea pe -ei. Tropot de copite : Răducan venea cu caii de la Dîmboviţa. Era stropit cu apă şi noroi pe straie, şi venea liniştit, cu caiii de căpăstru şi cu căciula 94 pe sprîneene. Nenea Mitu îşi dădu seama că şi Răducan e tras la iată, cu ochii duşi în fundul capului. II apucă un fel de frică nedesluşită : „Nu cumva oi fi şi eu slaf id it ca ei ? Murim de foame pe drum, cînd ne-om întoarce..." Dar nu îndrăzni să rostefScă' tare aceste gînduri. Ti spuse lui Răducan: — Răducane... Nu mai avem mălai. Răducan strînse buzele şi nu răspunse. Ce era de răspuns ? Nimic. Ceilalţi doi flăcăi se uitau înfometaţi la fiertura pe care-o mesteca moş Călin;. Răducan împiedică picioarele cailor şi-i lăsă să pască. Se aşeză şi el la loc. Intr-un tîrziu, moş Călin zise : — Mergem şi azi la Divan şi ie spunem să ne iacă dreptate, că nu mai putem... — Ei şi cum o să-i sileşti ? întrebă Misail, batjocoritor. — O să le dai poruncă ? Moş Călin molfăi din buze în stufişul alb al bărbii şi mustăţilor. Apoi mormăi : — O să ne punem în genunchi. Misail se făcu roşu la faţă. Rupse băţul pe care-l ascuiea pîn-atunci, şi-1 aruncă în foc. Dar nu spuse nimic. Se intoarse numai cu spatele şi rămase aşa, să se uite peste cîmp. — Sîntem robi ? Sîntem oameni slobozi, zise Misail. — Tocmai de-aia, răspunse bătrînul. Cînd ne-or vedea în genunchi, să-nţeleagă. Să-nţeleagă că ne-a ajuns cuţitul la os... — Sătulul nu-1 înţelege pe-ăl flămînd, — zise Misail. Nu-1 înţelege, moşule, şi ne smerim degeaba, ca nişte robi, în faţa lor, — şi urmă cu blîndeţe — : dumnezeul şi troiţa şi maica precistă şi arhanghelul, şi mama care i-a făcut, de divaniţi, că ne ţiu «de atîtea zile aici, grîul şi născătoarea şi pămîntul mamei lor... — Na, mă, mănîncă, zise nenea Mitu ; — şi nu mai blestema. Parc'ai îi soru-ta Vlada, numai că aia e mai măiastră. Hai, mănîncă. — Nu mi-i foame, răspunse Misail. Se ridică, îşi scutură poturii de paie cu palma, şi se duse să se uite la cai. Răducan era acolo, cu mîinile-n şolduri. Misail îi spuse : — Răducane, du-te şi mănîncă. Cellalt dădu din cap si făcu un zgomot printre dinţi : — Tţ. — Nu mănînci, mă ? — Tţ. Răducan se uita mai departe la cai, cu capul lăsat pe ceafă, ca să poată vedea pe sub căciula turtită pe frunte. — Răducane, ce zici : tu te pui în genunchi ? Răducan scutură iar din cap, liniştit. Tţ. Misail oftă. îşi auzea maţele ghiorăind. — Eu tot mă duc să mănînc. Mîine, cine ştie dacă n-om posti, şi poîmîine şi răspoimîine la fel... Curăţară şi urmele de îărămituri de pe oală ; ,s'e ridicară. Nenea Miţu cîntări iarăşi în mîini sacul gol şi întrebă în vînt : — Ce-om mînca la drum întors ? — Alune din codru, răspunse Misail, rînjind fără veselie. — Şi-unde n-o fi codru? 95 — Facem pîini din paie şi pămînt, răspunse Misail. Acum nu îndrăznea să rîdă. Spunea adevărul. —• Trebuie să mergem repede, zise bătrînul că altfel ne crapă caii. Iară voi... ce-o vrea Dumnezeu... • Se auzi glasul lui Răducan, aşa cum nu i-1 cunoşteau. îngroşat, aspru, tăios, ca al unui om matur şi rău : — O să cerşim. Dar ei nu voiau deocamdată să audă. Nu voiau să ştie ; nu voiau să se gîndească la asta. Altădată. Mai tîrziu. Moşul Călin, zise : — Ia mai taci, bre. Haideţi, feţii mei. Hau, că ne-apucă amiaza, începură să trebăluiască, să puie lucrurile la loc, nenea Mitu se duse să se roage de nişte oameni ce veniseră cu ciubere, oameni drepţi şi blajini, să le păzească şi caii lor. Apoi porniră spre oraş. La capătul Podului Tîrgului de Afară îi opriră oamenii agiei, cu pistoale în brîu şi potcap roşu în cap. — Ce e cu voi ? — Ne ducem la Divan. Dindărăt se auzea scîrţîit de care g'rele. —■ Păi cum treceţi pe lîngă noi, aşa, fără obraz ? — Lasă-i, zise unul din tufeccii: — lasă-i că ăştia au mai lost şi zilele trecute ; sînt calici, n-au nici o para. I-oite mai bine la buţile alea de vin... — Treceţi, bre, tîrîie brîu ! Trimişii satului intrară între case scunde, cu acoperişuri de şindrilă, streşini largi de care atîrnau volbură şi viţă, uscate de frigul toamnei. O butcă trasă de patru telegari, cu felinarele încă aprinse, cu Arnăuţl călări inainte-i şi agăţaţi îndrătul cupelei, se ivi din ceaţă, îi împroşcă de sus pînă jos cu smîrdă neagră şi lipicioasă, şi se depărta duruind. Abia avură timp să se ferească. Zăriseră o clipă prin geamuri o barbă lungă albă şi o mînă cu inel în degetul arătător, rezemată într-un toiag. Butca pieri în ceaţă. Mahalagii ieşeau de prin case, suflau în luminarea fanarului agăţat sub streaşină, lîngă ciubărul cu apă pentru primejdie de îoc. Erau în papuci şi în ismene, cu anteriele deschise atîrnînd pe ei, cu căciulile turtite din blană de vidră pleoştite pe ceafă. Se uitau ager la cei cinci drumeţi cîntărindu-i şi preţuindu-i, dădeau din umeri şi vorbeau între ei de ale lor. De ce înaintau spre inima oraşului, se înmulţeau bisericile şi se iveau case mai înalte, cu două şi trei caturi, cu muşarabieîe de lemn cu gratii lucrate măestrit, dindărătul cărora se auzeau glasuri femeieşti. O ţigancă îşi scoase printre astfel de gratii capul cu tulpan galben şi-i întrebă : — Oliolio, măi creştinilor, ce-aveţi de vînzare ? Ei se uitară la ea o clipă, dar ea nu-1 luă în seamă decît pe Răducan. El şovăi, dădu să-i zîmbească, dar se-ntunecă iar şi se depărta, cu ochii în pămînt şi spinarea ncovoiată. Şi el, şi Misail, şi Preda, deşi tineri şi zdraveni, umblau cu genunchii îndoiţi, ca nişte bătrîni. Misail îl trase de cot şi-i şopti : — Dacă se pune moşul în genunchi, nu putem să-1 lăsăm singur... Şi-1 smuci de mîneeă : — Auzi, măi ? — Aud, răspunse Răducan ; dar nu se putea şti ce are de gînd să facă. Şi merseră cu toţii mai departe, pe uliţa care se umplea de un furnicar 96 de oameni în anterie sdrenţăroase, de ucenici cu şorţuri, cu tichia pe-o ureche, apoi de popi şi călugări, de ţărani, de gospodine şi de slugi boiereşti ; din cînd în cînd o trăsură trecea în goana mare, speriind oamenii, dînd peste tărăbi ; alteori spintecau îngrămădeala neferi călări, cu giube-lele albe găitănate cu negru, zvârlite pe umeri. Pretutindeni se îngrămădeau oameni ce cumpărau sau vindeau sau voiau doar să ştie cum merg mărfurile; turci şi armeni şi greci şi pământeni umblau cu mîinile-n brîu, cîntărindu-şi pungile şi întrebînd de preţuri. Prăvălieşii răcneau lăudîn-du-şi în gura mare marfa cu felurite cîntări. Unul prinsese în ochi o femeie tînără cu o taşcă de saftian negru în mînă, şi-i striga : Mariţico cu ghiozdan Vino-n coa' la lipiscan, Lipiscan cu ochii verzi, Vin la el şi te încrezi, Marfă bună ai să vezi! Dar ea alerga mai departe, roşie-n obraji, pe cînd lipscanul o şi uitase, şi se repezise la scara unei căleşti oprite în gura uliţei. înnotînd cu cişmele în noroiu pînă peste glesne ajunse la uşa deschisă şi începu să facă temenele, cu mîna pe inimă. Cei cinci drumeţi ajunseră şi ei în dreptul trăsurii, şi auziră un glas femeiesc care spunea : — Să-mi arăţi nişte şaluri de Smirna, şi nişte pismisade cu flori! — Da, numaidecît, sărut picioruşele coconită, zicea lipscanul. Misail îi dădu lui Răducan cu cotul : — Cucoana Şerbana, a boierului ! Rămaseră toţi înrădăcinaţi pe Ioc, căscînd ochii mari, pînă îşi alese cucoana Şerbana cîteva şaluri. — Asta nu-mi place. Dă-mi-1 pe ăsta. E de India ? — Este, cocoană ; nouă ne vine drept din îschenderia, pe mare ! — Haideţi, fraţilor, mîrîi Mitu şi-1 trase pe moş Călin de mînecă. Se-ntoarseră toţi cinci şi porniră mai departe prin noroi, cu capetele în piept şi genunchii îndoiţi. Spre capătul Podului Tîrgului de Afară, înghesuiala ajunsese atît de mare, încît trebuiau să-şi facă loc cu mîinile printre oameni. înaintau cu greu, asurziţi de strigătele şi cîntările tejghetarilor, ale celor care se răzniseră unii de alţii şi se căutau, iale copiilor care se strecurau prin gloată iuţi ea şopîrlele. Cei cinci soli ai satului se uitau la clădiri, la biserici, la tejghele, la straiele tîrgoveţilor. Făceau ochi mari, şi se ţineau unul de brîul celuilalt, să nu se piardă. Erau atît de miraţi de mărimea tîrgului şi de gălăgia uliţelor, încît nici nu simţeau ceea ce de altminteri ar fi fost un lucru nou pentru ei : cum se mişcau bîrnele podului sub picioarele lor, fleşcăind şi stropind în sus cu ţîşnituri de noroi negru. Ieşiseră de pe Podul Tîrgului de Afară şi trecuseră pe lîngă biserica Sfîntului Gheorghe, cînd o zarvă deosebită şi o scurgere grăbită a mulţimii spre un loc anumit, îi făcu să se îndrepte şi ei într-acolo. Priviră peste, umerii altora, care se îngrămădiseră de-o parte şi de alta lăsînd un fel de uliţă de trecere. Un călăreţ cu tobă învelită în valtrap stacojiu mergea la pas, urmat de cîţiva tufeccii pe jos, cu toiage în mîini şi brîurile pline de pistoale şi hangere. Purtau între ei un om sdrenţăros, cu lanţuri la mîinl 7 — Viaja Romînească N.r. 2 9? şi la picioare, şi pe care-l îmbrînceau de colo pînă colo. Omul era asudat, plin de praf, desculţ, sbîrlit şi galben la faţă ca un rnort. Chiar cînd treceau prin faţa lui Răducan şi-a tovarăşilor săi, doi tufeccii îl isbeau pe cel prins peste spinare şi peste cap cu toiegele. Răducan auzi desluşit de tot bufnetul loviturilor peste umeri, şi apoi un sunet sec, de os, cînd îl pocniră peste cap. Omul se clătina, dar chinuitorii săi îl împinseră înainte. Cei cinci trimişi ai satului urmară şi ei alaiul, pînă într-un loc gol, ocolit de tărăboi şî de grămezi de gunoaie. Cîinii care rătăceau mahmuri printre gunoaie se depărtară ; alaiul se opri. Răducan îl întrebă pe un călugăr rumen la faţă, cu două tufe de păr pe obraz, dar căruia nu-i crescuse încă mustaţă : — Unde-1 duc pe ăsta ? Călugăraşul era fonf. Răspunse din goană : — Ha hosîndă ! — La osîndă ? întrebă Răducan ţinîndu-se după el. La ce osîndă ? — Hahici, frate, hocului hăhtuia hîi hice „ha hosîndă", îl lămuri călugăraşul, înălţîndu-se în vîrful picioarelor ca să vadă mai bine. Din mijlocul înghesuielii veni un răpăit prelung de tobă. Apoi călăreţul se înălţă în scări, scoase o hîrtie din sân, o despături, o sărută, şi citi, răcnind răguşit: — „Io Constandin Dimitrie, voevod; bojii milostei gospodar zemlii Vlahiskoe. Venit-auzvon la noi despre un Marin sin loan, birnic din satul Vidra, ot Buzău, că aţîţă şi înteţeşte neliniştitul duh al rumînilor din acel sat, cu vorbe de începături noui şi nesupunere faţă de boierul Domniei mele prea iubit, Scarlatache Bîrsescul, să nu-i mai clăcuiască, nici să plătească bir sau niscaiva davâ, şi s-au asmuţit asupra argaţilor acelui boier, şi asupra zapciului Domniei mele, bătîndu-i cu toporul". Pristavul se opri să-şi tragă răsuflarea, apoi îşi drese glasul. Răducan îl auzi pe cineva lîngă el oftînd greu. Pristavul deschise gura de i se * vedeau măselele, şi răcni cuvinte ce se potriveau ciudat cu sbieretul său aspru şi răguşit : „Iar domnia mea, cu chibzuinţă şi dreptate socotind, că mila şi îndurarea sînt podoabe ale puternicilor şi otcîrmuitorilor acestei lumi, nu am apăsat cu pedeapsă întregul 'păcătos satul acela, ci numai pe acest Marin sin loan, carele a fost începător de semeţie necuviincioasă şi călcător al pravilelor ţării. Deci dar ca învăţătură de minte şi ca să-şi cunoască el lungul nasului, i se va scurta, asemenea şi urechile, la locul ce se chiamă Osîndă". Isbucniră cîteva rîsete răzleţe. Cel care oftase lîngă Răducan oftă iar şi gemu cu amărăciune. Iar osînditul, care păruse de la o vreme cu gîndul aiurea, se uită împrejur, dar cu ochi mari, neliniştiţi, umbriţi de spaimă : — ...„Acesta s-o chiverniseşti dumneata boerule al Domniei mele. Agă Manolache Pîrşcovene al politiei noastre Bucureştii. Iar mai înainte, să-l trimiţi prin tot tîrgul cu pristav, să-l bată pe uliţi şi să i se vestească vina, aşijderea şi pedeapsa, ca să ştie şi alţii, şi să se înţelepţească. Toliko pîsah gospod". Pristavul se înecă ; i se sfîrşise glasul. Vîrî hîrtia în sîn şi bătu iarăşi din tobă. Se lăsase o tăcere mare. In mijlocul cercului pe care-l făcuse gloata, osînditul se uita mereu împrejur. Părea că se linişteşte, cuprins 98 de o mîhnire ciudată ; se uită la oameni cu un fel de zîmbet uşor, întristat... Lui Răducan al Stanei i se păru că ochii aceia înneguraţi l-au privit pe el, drept în faţă ; odată ; o clipă ; dar în clipa aceea Răducan nu mai ştiu de nimic altceva pe lume, decît de o mare durere care-i frămîntase inima ca o ghiară. întoarse spatele şi plecă. Ceilalţi patru îl urmară. Pe cînd se depărtau, auziră răcnete prelungi. îşi făcură cruce ; Răducan îşi scoase căciula şi-şi şterse fruntea de sudoare cu dosul palmei. Vorbi apoi, mai mult pentru sine : — Eu nu m-aş fi lăsat prins... Aş fi murit cu ei de gît... Ceilalţi mergeau înainte, cu căutăturile rătăcite. Deodată moşul Călin zise : — D'apoi noi nu ne răsculăm... Noi ne-am supus... Noi numai dreptul nostru îl cerem, şi să ne dea pace boierul... Numai atiîta cerem. Ce, parcă-i mare lucru ? Părea să-i întrebe pe ceilalţi, dar ei nu-i răspunseră. Trecuse pe lîngă Bărăţie, şi pe lîngă puşcăria domnească ; dincolo eria gîrlă, şi trimitea duhori de mii şi gunoaie; dincoace ulicioarele şerpuite cu case igrasioase pline cu mărfuri şi bunătăţi şi avuţie. Peste acoperişuri se înălţa turla bisericii Curtea Veche şi în curînd umblau pe lîngă surpăturile înalte ale Curţii Vechi, negre, pline de bălării grase, necurăţenii şi hoituri de javre. Zidurile erau ciuruite de găuri căscate, negre, unele pe jumătate astupate cu scînduri, sau cu ţoale pălite de ploi. Ieşeau prin crăpături fire albăstrii de fum de la cuhnii tainice. Mişunau oameni încovoiaţi, unii în cîrje, alţii ologi, tîrîndu-se pe pămînt proptiţi în braţe, copii negri de mur-dalîc şi de fum, desculţi, cu picioarele vinete de frig; şi femei pîntecoase, cu sînii în brîu, sau slabe de li se vedeau oasele umerilor, ascuţite, prin cămăşile pleznite şi ferfeniţite. Ţipau, se chemau, se certau, sau se milogeau de trecători, cu glasuri jalnice. Unii cîntau în stihuri stîngace văicăreli potrivite pentru a trezi mila drumeţilor cu bani la teşcherea. De Călin bătrînul, de Misail şi Preda şi nenea Mitu şi Răducian al Stanei, se legară doar vreo doi-trei copii, nepricepuţi în meserie ; curînd îşi luară seama, văzînd că m-au de la cine cere, friinseră deodată jelania, le-ntoarseră spatele şi se depărtară cu nepăsare. Cei cinci ţărani merseră mai departe. De după nişte garduri putrede, gata să se prăbuşească, le aţinu calea un bărbat zdrenţăros, şchiop, cu genunchiul într-un ciot de lemn, şi cu mîna dreaptă lipsă din umăr. Era spătos, cu pieptul lat; obrazul roşu cu nas turtit, şi ochii mici, strălucitori, nu se potriveau cu desnădejdea cu care cerea pomană : — Ajutaţi-mă, fraţi creştini. Sînt orfan de părinţi şi de mîna dreaptă ! Fie-vă milă şi faceţi-vă pomană cu un om sărman şi neputincios... Se opri dintr-odată, se uită împrejur — uliţa era pustie în locul acela, şi era ceaţă — şi glasul i se schimbă cu desăvîrşire, strîmbătura amară a feţii îi pieri şi ochii îi sticliră, veseli şi vicleni : — Măi oameni buni, ce e cu voi, bre ? Ceilalţi se opriră în loc şi-1 cercetară cu uimire, mai ales bătrînul. Răducan zise : — Ne ducem cu jalbă la Divan... — Vă duceţi aşa, cu mîna goală ? 7* 99 — Păi ce să aducem ? N-avem nimic... răspunse Răducan. Nu mas avem ce vinde... Doar pe noi să ne vindem... Milogul sări cu neaşteptată sprinteneală în mijlocul drumului şi-i privi de aproape : — Cu cine vă judecaţi ? Cu boierul vostru ? -— Cu el, zise Răducan. — Şi n-aveţi în spinare saci cu galbeni stamboli ? ori îi purtaţi în sîn ? — N-avem. De unde să avem ? zise Răducan iarăşi. Misail îl înghionti şi mormăi întunecat : ■— Hai, măi, că pierdem vremea... Ăsta vrea un ban, şi tu.n-ai de un' să-i dai. Ce ne mai ţii ? — Stai, Misaile; dacă ne-ntreabă, de ce să nu-i răspundem? N-avem de ce să ne ţinem mari faţă de el. — Ia, un om amărît şi el... Răducan vorbea cu osteneală. Şchiopul se schimbă la faţă. Se uită lung la el şi întrebă : — Pe tine cum te cheamă, frate-miu ? Răducan îi spuse cum îl cheamă ; celălalt urmă : — Mie-mi zice Stînga. Şi după ce ie-i judeca, şi v-o face Muruz dreptate cum ştie el, dacă n-o să mai ai loc în lume şi te-or goni de peste tot, ca pe-un cîine, poţi să vii la mine... Ii rîdeau ochii mici şi străpungători, şi o umbră de veselie îi juca pe obrazul bărbos : ■— Să te-nvăţ eu meseria mea, să cîştigi o pîine... Şi ţopăind în ciotul de lemn, se urcă iar pe marginea drumului. Misail bodogăni : — Stai la taifas cu calicii ? — Lasă, că n-a vorbit cu gînd rău, răspunse Răducan. — Mîine, neică Stînga ; de n-oiu avea încotro, la tine vin ! Milogul însă tăcea, şi-1 privea ca şi cum ar fi vrut să-l ţie minte multă vreme.'Răducan al Stanei îşi luase ciomagul de-a umere ca pe-o cobiliţă şi plecase mai departe. Cei' cinci se depărtară. Afară de Răducan, erau nemulţumiţi şi-1 certau ; iar el rîdea fără veselie, şi-i întreba : — Ce ştiţi voi, bre ! Poate că el are dreptate... Şi atunci moş Călin boscorodea ceva despre „păgîni", cărora „nu li-i frică de Dumnezeu să vorbească aşa..." Intraseră pe uliţe lungi şi înlortocbiate, în care prăvăliile stăteau lipite una lîngă alta ; cu covoare atlîrnate afară, sau sfeşnice şi vase de argint şi alamă, ibrice, sticlării, piepteni, mărgăritare mincinoase ; sau butoaie cu icre, măsline, caracatiţe uscate, ţîri. Mirosea a cafea, a tămîie şi a scorţişoară ; dar şi a catran, căci butoaiele cu păcură erau în uliţă, şi ţăranii opreau carele ca să-şi ungă osiile, şi cu ce mai rămînea, chiar şi cişmele. Mai încolo erau lăzi cu stafide din Iconie, şi migdale, şi halvale, şi butoaie cu miere. Dar apoi pînzeturi, bogasii, catifele, nafe şi alageâ, şaluri şi atlazuri ce luceau în fel de fel de ape, albastre, verzi, neramzii sau galbene ca lămîia. Atîrnau spînzurate. afară în ciorchini blănuri scumpe, samurii cei scumpi de Roşia, şi alţii ce se eherraau Sibirioticâ, după îndepărtatul Siibir ; şi de acolo venea şi ceaiul in cutii. Alături erau. maldăre de bucăţi de aramă, de cositor; şi sfeşnice şi candele de argint, iar mai încolo pistoale şi hangere şi iarăşi postavuri, taftale şi bro- 100 carturi şi văl de Mosul, iar alături lighene de aramă, căni şi ibrice, şi tingiri, şi tipsii, şi tablale, şi filigene, şi găleţi de aramă, şi alamă, argintată sau nu, sau chiar de argint sade, şi multe alte bogăţii la care cei cinci umblau uitîndu-se timp cu gurile căscate. Dar iată că erau în faţa zidului văruit şi porţii păzite de paici şi ciohodari şi de neferi cu seleaful plin de cuţite şi pistoale. Intrară aici pe sub boltă, în cuprinsul curţii lui Vodă ; îi îmbrînciră nişte ciohodari la o parte să treacă o butcă lustruită înhămată cu doi telegari murgi, şi în care şedea un boier cu barbă lungă sură şi cu un toiag de fildeş în mîna-i împodobită cu inele de rubin şi smaragd ; două slugi stăteau în picioare în spatele caretei, şi un Arnăut mustăcios şi înarmat pe capră alături de vizitiu. Cei cinci intrară în curte, printre slujitori care umblau încoace şi încolo, tinerei cu călimări în brîu, boieri cu işlice mari. Ei cinci îşi scoaseră căciulile şi întrebară eiohodarii de pază la porţile mai de dinăuntru, unde se ţinea în ziua aceea Divanul ; aflară că în spătărie. Statură la uşă, într-o înghesuială de pîrîşi şi pîrîţi, ţărani şi tîrgoveţi şi chiar şi boieri cu işlic mare şi gogonat pe ţeasta rasă ; pînă acolo suflaseră abur ; dar acuma era bine şi cald, măcar că mirosea a sudoare, dar mirosea şi a cafea şi mirodenii, şi a apă de trandafir, miresme care toate împreună făceau aerul greu. Răducan al Stanei era ameţit de foame şi de mîhnire veche şi stătută. Glipeia din ochi ca un beţiv care a început să nu mai vadă bine şi tot strînge pleoapele, apoi deschide ochii mari şi se uită ţintă şi holbat; aşa făcea şi Răducan al Stanei, dar degeaba, căci era ameţit iar ziua întunecoasă, şi sub bolţile spătăriei celei rnici, în frig, nu desluşea decît un şir de boieri, eu bărbi mari şi cu işlice de un cot şi care se uitau măreţ şi cu asprime cumpătată la oamenii din faţa lor. Acolo îl văzu şi pe boierul Andronic, ce îmbrăcase un anteriu fumuriu căptuşit cu blană de vidră, şi aştepta, foarte liniştit şi potolit. Răducan auzea pe nişte păroşi răcnind ceva, mai în faţă, şi se ridică să vadă peste capetele altora. Dar unul din judecători ridică toiagul cu o mină bătrînă, palidă, cu vine albastre şi pete cafenii, şi zise cu blîndeţe şi dulceaţă : — Dator e cel ce stă la judecată să se poarte cu tot felul de evlavie şi cucernicie, din ori ce treaptă sau rînduială ar fi. Iar de se va obrăznici, stăpînit de fumuri fiind, se va pedepsi spre înţelepţire ! Cei ce strigau amuţiră. Doar unul mai bufni : — Hoţule ! Biserica şi... De lîngă boierul ce vorbise, altul, cu un bărboi negru şi ochi răi şi încruntaţi, scoase un glas gros şi mîrîit : — Să n-auzim aici cuvînt de ocară sau necinste, mai puţin înjurătură, căci cu grea pedeapsă va fi pedepsit. Atunci se făcu tăcere şi iarăşi vorbiră numai cîte unul. Răducan însă se uita cu coada ochiului la boierul Andronic şi simţea că i se tulbură ceva în trup şi-n minţi ; altă împîcleală a vederii, afară de tulbureala luminii ca leşia, şi de mormăitul glasurilor care vorbeau frumos, cu vorbe potrivite şi înşirate cu mare tocmeală, ca în strană la biserică. Era şi rece ca-n biserică, şi tot ca acolo mirosea a luminare şi a vechi şi prăfuit, dar a tămîie mai puţin. Răducan se sili să-şi întoarcă ochii de la chipul boierului Andronic; îl apucase o înăbuşeală de ură ; îi era frică să nu scape vreun cuvînt şi să cază sub mîhnirea şi toiagul judecătorilor. De 101 aceea se strînse în sine şi aşteptă. Se gîndi la Vlada şi i se otrăvi inima de durere. Se trezi numai cînd auzi glasul boierului Andronic : — Prea cinstiţilor boieri judecători, oamenii ăştia umblă cu minciuni şi scorneli ca să nu se vadă încălcarea de moşie ce «au săvîrşit, mutînd hotarele hoţeşte, iar acuma se plîng că-i năpăstuiesc eu, cînd încerc a-mi recăpăta ce-i al meu. — Nu ţi-e ruşine boierule? strigă Misail. Boierul cel cu barba sălbatică bătu cu toiagul în podea. — Cît despre vitele de pripas şi gloaba pentru lemnele din pădurea mea, ştiu prea bine că minunata pravilă Luna se pregătea să-mi mai citească ceva... 184 Nu ştiu ce avea de gînd să-mi mai arate sau să mă mai întrebe. Am lăsat-o cu necazul şi cu iplînsul ei şi-am coborît repede pe pămînt... Prea îmi făcuse capul calendar, mai ales că citatele respective le puteam găsi şi singur în „Gazetă" fără să fie nevoie să mă mai deplasez pînă în Lună. Acteon UN POEM ANTIDINASTIC PUŢIN CUNOSCUT ără a fi o personalitate de prim rang în literatura dintre cele două războaie, Carol Ardeleanu s-a impus ca un prozator preocupat de condiţia de viaţă a clasei muncitoare. Romanele sale „Viermii pămîntului", „Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa" sau reportajul „Pescarii", deşi nu lipsite de serioase slăbiciuni, descriu eroismul anonim, suferinţele celor ce trudesc în galerii şi fabrici. In cele mai bune pagini ale cărţilor sale scriitorul are meritul de a ne fi zugrăvit viaţa celor oprimaţi, în condiţiile realităţii aspre şi grele din societatea capitalistă. A făcut-o chiar cînd nu-i erau întotdeauna clare lucrurile, cu bună credinţă, interes şi dragoste. Este şi azi puţin cunoscut faptul că autorul „Viermilor pămîntului", care are la activul său peste zece volume de proză a debutat ca poet şi încă poet antidinastic. Pompiliu Constantinescu, Eugen Lovinescu şi alţii nici nu par să îi cunoscut prima ipostază artistică sub care s-a înfăţişat Carol Ardeleanu, cu atît mai puţin tendinţa ei decis democratică şi republicană. In fot cazul nu am găsit nicăieri vreo menţiune despre contribuţia anti-monarhică a scriitorului, cu toate că referindu-se la începuturile sale, el nu s-a sfiit, mult mai tîrziu, (vezi interviul cules de I. Valerian în „Viaţa literară" an. II., nr. 39, pag. 1—2) să se considere singur „un crainic al împilaţilor" şi să înfiereze cu o impresionantă cutezanţă „regalitatea acaparatoare", expresie ce viza pînă la evidenţă dinastia de Hohenzollern. Astfel cea dintîi poezie tipărită saib semnătura lui Carol Ardeleanu apare în „Viaţa literară şi artistică" nr. 1, an. I, la 7 ianuarie 1907, în preajma răscoalelor ţărăneşti. Intitulată „Frăţie" poezia este un manifest protestatar. Concepută în spiritul tradiţiilor anti-dinastice ale literaturii noastre şi anticipînd poemul „1907" („Minciuna stă cu regele la masă") de Alexandru Vlahuţă, „Frăţie" atestă de timpuriu convingeri progresiste, pe care prin întreaga sa evoluţie (vezi şi articolul-confesiune din „Revista literară" an. III, nr. 21 din 6 iulie 1947) Carol Ardeleanu le-a confirmat. Dăm mai jos un fragment din poezia menţionată : Să rupem veriga de aur din lanţul de-aramă al firii Sau aur rămîie şi-atuncea arma s-o dăm puslllrii; Lipsească popoarelor regii, şi rege să fie poporul Că veche e forma şi huma, cum vechi ne e plînsul şl dorul Din secoli în secoli, necazul pe fruntea-ncreţită ne lasă Ponosul, şl sila de viaţă cu lipsa de pline ne-apasă Şi stavilă ne este durerea; din greu în mai greu ne e viaţa. In aur se scaldă-mpăratul, — sudoarea pe frunte-mi îngheaţă. De-acum sîntem liberii... privirea să cate în sus în spre soare; Lipsească popoarelor regii /... 185 Carol Ardeleanu a publicat la „Viaţa literară şi .artistică" vreme de cîţiva ani d.n_,«rna .„ului 1907 pînă în 1910, pe cînd d.recţia revistei o îrnpărţeau Cosbuc şi" liane Chendi. Sa mcheiem menţionînd un fapt sigur: colaborarea scriitorului' Ia re-v.stele semanâtorisite n-au făcut din el un semănătorist. Se simţea organic legat de .deaIunie proletariatului, după cum mărturisea el însuşi în articolul tipărit, ultimul de altfel inamte de moarte, de „Revista literară" la 6 iulie 1947 : „...m-am simţit întotdeauna alătur, de lumea chinuită şi exploatată, fără apărare, a celor umili". H. Zalis GRATIA Şl VULGARITATEA CRITICII „DE SALON" ritica „de salon", cu grimase estetice şi vădite înclinaţii obiectiviste, judecă din afară operele literaturii noi şi n-are nimic comun cu spiritul militant al criticii marxiste. O cronică semnată de G. Grigurcu la volumul lui AI. Andriţoiu „Porţile de aur" (Steaua nr. 10), impresionează neplăcut nu numai prin ciudăţenia unor criterii, dar în genere printr-un aer mofturos şi un „inefabil" voit şi afectat. Cu această cronică pătrundem într-un univers graţios în care poeţii, dacă au fireşte „temperamentul" corespunzător, pot — nu-i aşa — să-şi aleagă drept' obiect liric temele revoluţiei. Unora le convine aceste teme, altora nu. Lui Andriţoiu întîmplător îi convin — pare a spune, şi dealtfel spune destul de explicit G. Grigurcu. Totul se exr plică Ia Al. Andriţoiu prin „temperamentul său de luptător". Ca o trăsătură a acestui temperament e amintită „aderenţa evidentă la idealurile clasei muncitoare". în rînd cu aceste trăsături mai mult sau mai puţin temperamentale se desprinde, cum zice cronicarul „o trăsătură in plus : poetul e obiectiv, la modul folcloric, se transpune convenabil In epic..." Dacă e obiectiv şi dacă mai ales se transpune „convenabil în epic", alegerea temei n-are dece întîmpina obiecţii... Vă interesează probabil imaginea Rusiei prerevoluţionare într-un poem în care ni se relevă — cu frumoasele, distinsele cuvinte ;aie cronicarului — „articulaţiile principale, resorturile cauzale" ale" evenimentului. Iată părerea lui Grigurcu : „In „Mişcarea", Rusia prerevoluţionară e înfăţişată cu farmecul ei iluzoriu şi pasager, cu o alterare graţioasă a proporţiilor..." Că imaginea epocii prerevoluţionare era totuşi mai complexă şi cuprindea aspecte mai însemnate, cum dealtfel se şi desprinde din volumul „Porţile de aur" faptul acesta nu pare să-l jeneze pe critic din cale afară. Emoţia sa faţă de „alterarea graţioasă a proporţiilor" în Rusia prerevoluţionară e nemărginită şi-1 împiedică să facă alte consideraţii. Veţi fi avînd poate curiozitatea foarte omenească de a şti cîte ceva despre imaginea revoluţiei însăşi. Imaginea luptei revoluţionare e „contrasă", (cum zice în alt loc cronicarul) într-o formulare cît se poate de discretă : din „confruntarea artificiului cu viaţa". Ce-1 impresionează mai mult pe cronicar în imaginea revoluţiei e „climatul inefabil al popasului după bătălie". Cam atît desprinde el din imaginea revoluţiei: „alterarea graţioasă a proporţiilor", „confruntarea artificiului cu viaţa", „climatul inefabil al popasului". Dacă nu ne-ar fi teamă că jignim auzul fin şi gustul ales al cronicarului, ne-am încumeta să-i atragem atenţia că revoluţia socialistă înseamnă mai mult, ori ce s-ar zice, ceva în plus peste „inefabilul" şi „graţia" la care dînsul reacţionează cu sensibilitate şi rafinament. 186 Obişnuita sa graţie îl .abandonează însă subit cînd e silit să constate că AI. An-driţoiu are pe lîngă altele „psihologia argatului din „Flautul descîntat" arghezian; de aceea se miră el cu atîta „atenţie avidă" şi atîta naivitate „in faţa magazinului cu giuvaere ale claselor exploatatoare". îndată concede ou bunăvoinţă că „Andriţoiu depăşeşte insă nivelul percepţiei omului ţinut in întuneric de regimul de exploatare, stabilind asociaţii citadine şi livreşti dintre cele mai variate" (textual!). Iu marea lui bunătate, Gri-gurcu acordă aşadar poetului meritul de a fi depăşit „nivelul percepţiei omului ţinut în întuneric". E adevărat că bunătatea sa are unele temeiuri, spre exemplu faptul că Andriţoiu stabileşte „asociaţii citadine" (nu-i puţin lucru) şi încă „dintre cele mai variate" (Auzi, domnule !). Poate că cronicarul Cn discuţie nu are „psihologia argatului" şi — cine ştie — poate chiar a depăşit nivelul „omului ţinut în întuneric". Cîteva asociaţii „citadine" şi „livreşti" (e .amintit Delacroix, e folosit ici colo cîte un neologism) sînt un indiciu că o asemenea presupunere n-ar fi întru totul nefondată. Cert e că fondul cronicii sale e o împletire de aluzii meschine şi de vulgaritate, caracteristice dealtfel criticii de salon, cu tot aerul său dichisit, discret şi civilizat. L. R. POEZIILE LUI DIMOS RENDIS -a vorbit din păcate puţin despre contribuţia deosebit de preţioasă a lui Di-mos Rendis, la dezvoltarea poeziei noastre noi. Lirica lui Dimos Rendis e densă, grea de emoţia tradiţiilor revoluţionare, iar tema solidarităţii internaţionale a muncitorilor e unul din principalele sale motive poetice. De neuitat este poezia sa intitulată „Revoluţie", apărută cu vreo două luni in urmă în „Gazeta Literară". Ideia „abstractă" potrivii căreia revoluţia a însemnat pentru capitalişti moarte, iar pentru masele muncitoare viaţă — e văzută de poet în această imagine tulburătoare, plină de rezononfa sentimentelor şi senzaţiilor fundamentale ale omului în legătură cu moartea şi viaţa : 1 In ziua aceea nimeni n-a dormit aşa cum nu se doarme în casa unde zace un mort, — dricarii vorbesc pe şoptite potrivind giulgiul cu mîini murdare vecinii închid încet ferestrele iar cei din casă umblă ca fantomele, cu feţe palide şi trase pînă cînd se aude ciocanul care bate cuiele sicriului cînd nimic nu mai e de făcut... In ziua aceea nimeni n-a dormit în casele bogate din întreaga lume. 187 II. In ziua aceea nimeni n-a dormit aşa cum nu se doarme în casa unde se aşteaptă o naştere -moaşa se spală pe mîini vorbind tare vecinii aduc pe buzele lor surâzătoare un stat cald iar viitorul tată pipăie stofa buzunarului drept unde zornăie uşor primul cadou : sunătoarea pînă cînd se aude primul ţipăt al noului născut. In ziua aceea nimeni n-a dormit în cartierele muncitoreşti din întreaga lume. hnt, L a? Luceafarul * închinata muncitorilor din ţările capitaliste dez- Men ZeP7°anet\ i- * 'M ° ^ ^ dar de mare mtensitae şt puritate, apehnd ca o pictură infantilă la sentimentele cele mai profunde ■şi adevărate ale omului: pro\unae Noaptea este faţa unui negru, întoarsă spre soare-răsare. De acolo se va ivi o faţă albă-albă, bună şi surîzătoare şi o mînă întinsă... Şi va fi ziuă... nuhlirat* îfV ? ^ "f "Wnu/"< Poezie care « încadrează de altfel In acelaşi ciclu, publicata in „Contemporanul" nr. 45158. ' B. D. UN STIL DE LUCRU la trebui sa se ia în consideraţie, tn alcătuirea unui tablou caracteristic pentru noutatea peisajului cultural prezenţa scriitorului preocupat nu numai Ide redactarea operei sale fundamentale, dar angajat cu pasiune cetăţenească. Jpolitica şi intelectuală într-o vastă şi fremătătoare contemporaneitate dominat de şuiul unei prezenţe foarte active în realitatea imediată, curios să-i înregistreze pulsul, domic sa-i consemneze aspectul izbitor sau abia perceptibil, schimbările spontane ori conştiente; un tip de scriitor rareori întîlnit în trecut, mobil, neobosit, acaparat de 188 prezent şi prin aceasta legat mai mult ca oricind de sensul artei durabile şi adevărate, dispreţuind izolarea de lume şi capabil astfel să înlăture spaimele sterilităţii, stăpînind un rezervor nesecat de impresii vitale, idei, culori şi forme contemporane. Scriitorul, angajat într-un asemenea climat sănătos, climat de acţiune şi luptă, favorabil creaţiei, clieltuie mult, dar primeşte şl mal mult. Nici o grijă, nu risipeşte nimic. In trăirea clinei prezente, în raportul cu actualitatea, cu realitatea dinamică, scapără promisiunea operei durabile, şi de multe ori promisiunea e simultană rezultatului artistic; acesta se desprinde aproape de la sine din contactul scriitorului de talent cu viaţa, din mărturia care dublează imediat şi spontan observaţia făcută „pe viu", înainte chiar ca formele acestei schimbări să fi devenit comune, temperate, limpezi şi inteligibile pentru toată lumea; cum spuneam, e un bun stil de lucru, eliberat de grimasa „inspiraţiei" care se lasă aşteptată, de vechi capricii şl prejudecăţi scriitoriceşti, un stil de lucru care disciplinează, fertilizează creaţia, adună material, pune ordine şi construieşte, fără încetare. Un exemplu : Eugen Barbu Ilustrează excelent In ultima vreme acest, numit poate pretenţios, „stil de lucru", această prezenţă mereu susţinută în actualitate. Am urmărit cu mare interes fragmentele de roman (închinat insurecţiei de la 23 august); angajat intr-o asemenea construcţie, scriitorul găseşte totuşi răgazul de a desfăşura o întinsă activitate publicistică; pare-se că acest lucru nu-l „incomodează" de la „creaţie", am zice chiar: dimpotrivă. Număr de număr, i-am înregistrat semnătura în paginile publicaţiilor literare, dacă nu de două sau trei ori, cel puţin odată pe săptămînă; comentarii de strictă actualitate cu caracter polemic, scrise convingător, pline de vervă şi de idei, în stare să dezvăluie tot ridicolul propagandei antipatriotice desfăşurate de transfugi analfabeţi, epave cu pretenţii culturale; articole cu caracter cetăţenesc, semnificative pentru poziiţia scriitorului romîn contemporan faţă de evenimentele zilei; vie activitate de reporter, dovedind o bună cunoaştere ia, realităţii socialiste, [străbătută de patosul muncii constructive, capabilă să înregistreze apariţia unei noi mentalităţi, să descopere demnitate, sobrietate şl poezia luptei de flecare zl. Eugen Barbu manifestă o binevenită atracţie pentru universul specific muncitoresc, în observarea căruia denotă pasiune 'şi competenţă. Poet al oraşului socialist, ne-a dat foarte recent o pagină de notaţii concise, nervoase asupra capitalei noastre în plin avint constructiv (Buoureştiul -<■ noaptea, Gazeta Literară 311959). Ne comunică aici ritmul neîntrerupt al existenţei marelui oraş socialist, trece prin gîndirea şi sensibilitatea sa toate modalităţile active ale acestei existenţe. Din rîndurile sale laconice, preocupate parcă numai de consemnarea exactă a faptelor, a aspectelor noi în feluritele compartimente ale vieţii socialiste (uzina, maternitatea, combinatul poligrafic, etc.) treptat se desprinde poezia metropolei noastre; fiecare ceas al nopţii e trăit cu intensitatea sufletească a îndrăgostitului, fiecare ceas poartă propria sa marcă lirică. Am observat, în raport cu cartea sa de reportaje „Pe-un picior de ptaiu", o atenţie sporită faţă de universul uman, o preocupare mai profundă pentru schimbările de structură etică şi sufletească determinate de transformarea socialistă a ţării. In schimb, o salutară Indiferenţă faţă de elementul decorativ (din acest punct de vedere monografia amintită păcătuia încă, insistind uneori pe decorativ şi livresc}. Trebuie aşa dar să încadrăm prezenţa continuă a scriitorului, tendinţa sa continuă de a se documenta, de a se interesa de fenomenul cotidian şi de a redacta imediat pentru tipar rezultatele cîşiigate, într-un veritabil „stil de lucru", demn de a fi propagat şi recomandat ; mod de activitate care păstrează viu şi împrospătează elanul creator, oferă nenumărate sugestii şi documente pentru opera literară, pentru roman, pentru poezie. Reportajul „Bucureştiul noaptea" constituie un frumos preludiu, o rapidă luare de contact în vederea marelui roman al metropolei socialiste. L. R. 189 O SCHIŢĂ IZBUTITA chita „în zori" a Vinarului prozator Ion Lăncrănjan, publicată de revista „Luceafărul" (in numărul 111959) ar putea purta ca subtitlu: cuvint despre demnitatea omului simplu. E o lucrare literară bună, care merită atenţie. Printr-un artificiu ingenios, autorul înscenează un dialog grav, între conştiinţa veche, de mult învinsă şi îngropată a lui Şofron şi conştiinţa lui de azi. Noile condiţii de viaţă şi muncă ale ţărănimii noastre au determinat schimbări structurale în relaţiile dintre oamenii muncii de la ţară, ceea ce a. dus la transformări profunde în însăşi conştiinţa lor, imprirnîndu-le o nouă concepţie de viaţă. Şofron, care a fost slugă la grof, a trăit în trecut umilit, batjocorit, răbdînd neputincios chiar şi cele. mai grosolane jigniri. Viaţa in gospodăria colectivă l-a schimbat. E alt om. Şi-a dobîndit demnitatea lui de om. Sentimentul demnităţii e şi motivul central al schiţei. Visînd că s-a întors groful în sat, Şotron îşi retrăieşte umilinţele. Ipostaza în care-l situează autorul e ireală, dar emoţiile personajului sînt vii şi puternice; importantă aici e reacţia din conştiinţă. Şofron nu mai este dispus să rabde batjocura şi-l ucide pe grof. Gestul e virtual, dar semnificaţia lui profund reală. Oamenii muncii din ţara noastră, care şi-au cucerit libertatea şi demnitatea de om, de neconceput fără libertate, nici în vis nu mai îndură împilarea. Motivul acesta, demnitatea de om, reapare de mai multe ori în schiţă, legată de momente diferite, de munca liberă, de fericirea personală, de noile relaţii între oameni. E ca un leit-motiv într-o bucată de muzică. îi dă o semnificaţie, care este, în cazul acestei schiţe, profund etică. în schiţă, mişcarea psihologică este condusă cu pricepere. Toate se întîmpla în vis, revin o serie de elemente din viaţa trecută. în vis însă Şofron nu le mai retrăieşte prin vechea conştiinţă; reacţiile sale sînt determinate de noua sa conştiinţă. Aici e cîştigul lucrării şi mesajul ei, şi totodată reuşita artistică a autorului. Stilul schiţei e sobru, am putea zice, sec, dar nu lipsit de o undă subtilă de poezie şi dovedeşte că Ion Lăncrănjan, care publică destul de rar, se apropie de maturitatea sa artistică. Remus Luca ROADELE IGNORANTEI proape de Arcul de Triumf, ascunsă între pornii cu dantelărie de prornoroacă, se desfăşoară construcţia în arc a casei de creaţie purtînd numele sculptorului Ion Georgescu, al cărui bust de bronz, semnat de Corneliu Medrea, se înalţă în centrul incintei. De puţină vreme, partea centrală a clădirii, a cărei nuditate albă dădea impresia supărătoare a unui calcan, a fost îmbrăcată cu o haină multicoloră, şapte panouri în frescă dispuse în anfiiadă acoperind întreaga suprafaţă a zidului. Văzută de ia fereastra troleibuzului, această proaspătă decoraţie, in care ne bucurăm să salutăm un mesager al picturii monumentale exterioare, se oferă trecătorului cu o bogăţie de culori scînteietoare ce se îmbină plăcut, constituind un echilibru cromatic destul de stabil. Incîntat de prima impresie, am coborît la staţia următoare, dorind să fac cunoştinţă apropiată cu pictura în cauză. Şi, nu fără regret, a trebuit să constat că prima impresie nu este urmată de altele asemănătoare. Păcat. 190 De talentul şi bunele intenţii ale realizatorilor nu mă îndoiam. Ion Biţan şi Paul Gherasim sînt pictori înzestraţi şi de altfel, unele elemente ale decoraţiei în discuţie justifică şi aici uzuala expresie „are calităţi". Şi are, sigur, unele calităţi această pictură. Dincolo de echilibrul compoziţiei cromatice (nu lipsit de unele stridenţe care sparg pe alocuri armonia ansamblului) sînt de remarcat rezolvările ingenioase ale unor panouri, de asemeni concepţia decorativă cu evitarea efectelor de înşelare a ochiului, concepţie care „sparge zidul". Nu lipsesc nici dovezile de seriozitate, vizibile mai ales în rigoarea studiilor de raccourci şi în tratarea grijulie a suprafeţelor. Şi totuşi.. Cu toate aceste calităţi, cărora trebuie să le adăugăm o alta, deosebit de preţioasă, şi anume tematica de o foarte actuală inspiraţie, pictura exterioară a casei de creaţie nr. 2, lasă privitorului impresia de nereallzare, de nepolriveală. Mărunţlte, pot fl găsite mai multe cauze, dar pînă la urmă toate se reduc la una : ignorarea — cu sau fără voie — a legilor picturii, murale, ignorare pe care artiştii au plătit-o cu un greu sacrificiu, cel al succesului. Mandolinele nu pot înlocui alămurile, şl nici dactilii amfibrachll, sînt adevăruri pe care le cunosc prea bine muzicienii şi poeţii. O îndelungată carenţă a picturii murale i-a făcut pe unii pictori să uite că între pictura de şevalet şi cea dinţii sînt diferenţe mari, fiecare avînd legi proprii de creaţie. împodobind un monument de arhitectură pictura, murală este solicitată să se înscrie în compoziţia lui generală, să-i respecte, deci, stilul, rolul el fiind să întregească plastic construcţia şi să-l sporească semnificaţia socială. In acelaşi timp, fiind parte componentă a unei construcţii, pictura murală este îndatorată să aibă., plastic vorbind, consistenţa acesteia, să fie stabilă şl viguroasă, să păstreze sau să sporească, în nici un caz să micşoreze, impresia de soliditate dată de edificiu. Efectele de înşelare a ochiului, atît de frecvente în perioada barocului, abuzul de perspectivă, nu fac decît să zdruncine această impresie de stabilitate, picturile pălind că pulverizează zidurile dincolo de care ■ie întind peisaje vaste, munţi, lacuri, cu sau fără lebede, parcuri cu vegetaţie luxuriantă. Fiind o artă decorativă, pictura murală de bună epocă s-a păstrat în limitele decorativului, subordonîndu-se stilului şi programului monumentului pe care era chemată să-l împodobească. In acest sens, mozaicurile ravennate sau frescele lui Michel Angelo din Capella Sixtină sînt printre cele mai ilustre exemple. Nevoia de robusteţe — evidentă în imagistica monumentală — a făcut curentă prezenţa în pictura murală a unor tipuri de oameni viguroşi şi dinamici, termenul de monumental devenind cu timpul un termen de apreciere critică avînd accepţia de viguros, de măreţ, sfera lui cuprinzînd atributele fizice, dar mal ales pe cele morale, monumentalitatea fiind în primul rînd o dimensiune a conţinutului. Monumentalitate, stabilitate, deci sobrietate, o deplină stăpînire a mijloacelor pentru exprimarea unui conţinut în deplin acord cu destinaţia, cu programul edificiului decorat, întrunirea acestor elemente — se pare — nu-i prea uşoară. Vorbind despre decoraţia casei de creaţie de la Şosea, aminteam despre un oarecare echilibru cromatic. El există, dar excesiva sfărîmare a petelor de culoare, anumite stridenţe care „sar de pe zid", vizibile mai ales cînd privitorul se apropie, descoperă procedee proprii picturii de şevalet, ridicate la scara picturii monumentale, unde „nu mal ţin". Liniile care conturează figurile sînt frînie, cu schimbări neprevăzute de direcţie, care anulează Impresia de stabilitate reclamată de ori ce pictură murală, meschinizînd în acelaşi timp expresiile. Generozităţii de couture, proprii picturii murale, l-a fost preferată construcţia cu linii jucăuşe, care anulează sobrietatea. Nu mai subliniem faptul că unele panouri, ca acel pe care este reprezentată revizia unei locomotive, nu conţin 191 compoziţii ci fragmente de compoziţie (deci fără logica de construcţie a acestora), nu insistăm nici asupra simplificărilor stingace, la locul lor in smalţul unui urcior de Oboga, dar nu intr-o pictură murală în care se cere o deplină stăpînire a formelor. Nu zăbovim mai mult nici asupra reprezentării necaracteristice a unei teme (în panoul din extrema dreaptă difuzarea cărţii în mase, ca aspect al campaniei de culturalizare, se reduce la un stand de cărţi în piaţa Ateneului, cititorii — trei la număr — fiind recrutaţi din lumea unui pitoresc nesemnificativ). Ni se par însă necesare cîteva observaţii asupra concepţiei de ansamblu. Autorii decoraţiei, care sînt şi autorii proiectului, s-au mulţumit să acopere cu frescă cele şapte panouri despărţite prin mici pilaştri, fără să se îngrijească de armonizarea deplină a decoraţiei cu întreaga suprafaţă a zidului. Din această pricină — neexis-tînd o legătură logică între decoraţie şi suport — pictura pare neterminată, provizorie, dă impresia de abţibild. Fiind vorba despre un perete orb, fără o structură arhitectonică pretenţioasă, artiştii aveau o destul de mare libertate de mişcare, de compunere cît mai armonioasă a cîmpilor, fără păstrarea monotoniei înşir arii de panouri destul de rău proportionate. Rezolvate — cînd au fost rezolvate — de la panou la panou, cele şapte compoziţii nu se însumează într-un ansamblu, tendinţele fiind mai de grabă centrifuge. La această disociere a ansamblului contribuie şi schimbările de manieră, ultimele două compoziţii, cromatic cele mai bune, beneficiind de altă tratare decît primele. Deficitar prin excelenţă ni se pare modul de redare a figurii umane. Constructori sau agricultori, petrolişti sau cercetători, oamenii — în fond eroii principali ai decoraţiei — nu depăşesc orizontul gestului pe care îl fac în procesul muncii, din care artiştii au subliniat numai unele instantanee, nu şi semnificaţia lui generală în contextul lumii noi. Simbolica muncii eliberate, măreţia ei, dispare în jocul petelor colorate care urmăresc mai mult scînteierea unui joc de artificii decît punerea în valoare a conţinutului uman pe care tematica dată îl presupune. Lipsa de monumentalitate afectează în acest caz nu numai raportul dintre decoraţie ~ şi suport, dar şi conţinutul lucrării, redusă numai la aparenţe. Există, fără îndoială, anume legi ale creaţiei în pictura murală a căror ignorare se plăteşte cu preţul insuccesului. In faţa unor viitoare lucrări de importanţa decoraţiilor monumentale ale Casei Scînteii, ale caselor de cultură raionale etc. e bine ca pictorii să-şi amintească de ele. Vasile Drăguţ PRINŢESA Şl ESTETICA evista „La table ronde" publică mărturiile a aproape opt zeci de scriitori, în special occidentali, dintre cei mai reprezentativi. Erskine Caldwell, Charles Morgan, Ungaretti, Jules Romains, Codeau, Duhamel, Andre Maurois răspund la întrebarea: „pentru ce scriu". Cea mai penibilă voce — căci sînt şi dintre acestea — este fără îndoială a aceleia care, dintr-o eroare a naturii, era cît pe-aci să fie compatrioata noastră: principesa Bibescu. Din fericire familia sa, grăbindu-se să repare accidentul, a crescut-o pe principesă, de mică, în Franţa. Ori, după cum a descoperit ulterior principesa: „Patria este copilăria", deci ea este franţuzoaică, aşa după cum tot după părerea dom-niei-sale, şi Europa ca să existe trebuie să fie... tot franceză. Alte dezvăluiri senzaţionale pentru literatură, pe care le face prinţesa, într-o frază destul de şovăielnică, ar fi că... o incintă actul fizic al scrisului, că ea, personal, a 192 începui să scrie înainte de a şti să citească, desenînd zile întregi litere; că făcea asta in scopul de a comunica într-un fel cu un frate mort pe cînd ea avea şase ani, frate care trebuia să primească ,,o moştenire", o tradiţie, o etică şi o estetică (?) a familiei şi, pe care, de nevoie... a trebuit să le preia prinţesa. Prinţesa mai zice că ea a continuat în toată opera sa dialogul cu mortul, dialog început cînd încă nu ştia să scrie — lucru pe care la urma urmelor, putem să-l respectăm ca fenomen. Dar ce rost o fi avînd — cînd vorbeşti de literatură — să insişti tot timpul asupra apartenenţei tale aristocratice, asupra nu ştiu căror condiţii, aducînd de departe cu ionul emisiunilor de la „Europa liberă" ? Prinţesa afirmă că ar scrie ca să pună jaloane, ca să lase semne pe drumul pe care o cheamă fratele ei, într-o pădure unde ea va omorî nu ştiu ce fiară ca să elibereze copii (?). Penibil şi ridicol. Tot atît de penibil şi de ridicol ca şi naiva credinţă a prinţesei că originea ei socială ar avea vreo legătură cu etica sau cu estetica şi că... toate acestea la un loc ar avea ceva comun cu arta. A. C. O PREFAŢĂ SUPERFICIALĂ Citadela", roman recent tradus prin îngrijirea ESPLEI a mai fost, pe vremuri obiectul unei versiuni romîneşti. Traducerea lui Julian Giurgea, a stîlcit, de-a-valma, într-un jargon ciudat, scriitori americani şi englezi, catolici şi atei, imperialişti şi militanţi progresişti. Cronin, romancier în opera căruia s-au ciocnit ades tendinţe contradictorii a fost din plin comercializat de vechile edituri burgheze de la noi. „Citadela" marchează un moment interesant în creaţia lui Cronin şi e bine că ESPLA ,a însoţit volumul cu o prefaţă. Numai că această prefaţă nu însufleţeşte personalitatea romancierului, nu conturează profilul operei sale, şi nu desluşeşte importanţa unui roman ca „Citadela" în configuraţia literaturii britanice iantebelice. Din cele zece pagini introductive, semnate de către loan Aurel Preda, două oferă date biografice amănunţite asupra scriitorului. Ni se spune cînd s-a născut exact, ce şcoli a urmat şi unde anume, în ce an a făcut armata şi în ce localităţi a profesat medicina. Biografia unui scriitor interesează în funcţie de opera sa. Odată, e drept, prefaţatorul aminteşte că timpul petrecut de către medicul Cronin pe lîngă minele de cărbuni a folosit ulterior scriitorului. E prea puţin pentru a înviora localităţile şi datele îngrămădite; e mult prea insuficient pentru conturarea unei personalităţi scriitoriceşti. Am fi preferat să .aflăm în schimbul anului cînd s-a căsătorit romancierul cine sînt cei ce i-au înrîurit formaţia scriitoricească (există o binecunoscută tradiţie a realismului englez) şi care erau particularităţile momentului economic, politic şi literar cînd Cronin s-a hotărît să se dedice scrisului (a început să scrie în anul 1931 cînd criza economică pornită de pe malul celălalt al Atlanticului se făcea simţită în Anglia, cînd tendinţe psihologizante ameninţau tradiţionala linie epică a romanului englez şi diverse forme de misticism luau locul pozitivismului). In continuarea „vioaielor" rînduri biografice, prefaţatorul ne previne că opera lui Cronin este „vastă", „variată" şi „foarte inegală", promiţî:ndu-ne că va „stărui" asupra caracteristicilor ei. Dacă nu socotim definitorii generalităţi ca: „romanele scriitorului englez alcătuiesc o bogată galerie a unor destine individuale proiectate uneori pe fondul marilor probleme sociale ale vremii, alteori urmărite în cadrul mai îngust al unor întâmplări cu caracter personal" (se poate spune acelaşi 13 — Viaţa Romînească Nr. 2 193 lucru despre aproape ori ce scriitor burghez, contemporan sau nu) sau afirmaţii exagerate precum : „opera lui Cronin, are în cea mai mare parte un caracter autobiografic" (în ce constă caracterul autobiografic al romanelor „Castelul Pălărierului" sau „Trei Dragoste" sau „Cheile împărăţiei" ?) trebuie să constatăm că promisiunea făcută de îoan Aure! Preda rămîne neîmplinită. Din scurtele note rezumative, privitoare la cîteva dintre romanele scriitorului, caracteristicile creaţiei lui Cronin rămîn mai mult decît vagi. Din asemenea rezumate, se pot, eventual, reţine titluri de cărţi şi nume de personajii, dar nu se poate înţelege cît de „vastă", „variată" şi „inegală" e opera unui romancier. Dacă loan Aurel Preda ar fi încercat să înlănţuiască viaţa şi opera scriitorului, să le situieze într-un cadru social-istoric ar fi reuşit probabil să ne lămurească cum de a scris Cronin — într-un interval destul de scurt — „Gran Canada" şi „Sub stele", „Citadela" şi „Doamna cu garoafe". Ar fi aflat atunci că în ultimii 25 de ani personalităţi burgheze, mai puternice decît Cronin, au oscilat în căutarea unui adevăr pc care nu ştiau şi nu voiau chiar să-l vadă eochetînd adesea cu misticismul sau cu morbiditatea. „Citadela" a fost scrisă în anul 1937, cînd în Spania se dădeau lupte aprige pentru libertate şi pe străzile Berlinului se ardeau operele fundamentale ale literaturii universale. Nici un intelectual lucid nu putea rămîne nepăsător. (E semnificativ că aproximativ în aceeaşi vreme, un romancier cu orientarea lui Huxley schiţează plin de amărăciune şi sarcasm portretul unui fascist britanic în „Contrapunct") Cu voie sau fără voie orice intelectual cinstit trebuia să-şi pună întrebări. Şi Cronin, în ciuda rătăcirilor sale a crezut în scrisul său. Andrew Mason, eroul „Citadelei", nu-i un om politic. Dar vrea să gîndească, să trăiască, să ajute. Cu numai cîţiva ani înainte problematica lui s-ar fi rezolvat printr-o dragoste s.au cine ştie ce altă satisfacţie individuală. In 1937 îşi întoarce faţa spre oameni. E drept, nu ştie cum să o facă. Ar fi fost datoria lui loan Aurel Preda să supună analizei această slăbiciune a eroului şi implicit a romancierului, în loc să se înece în tot felul de date nesemnificative privind viaţa lui Cronin ori subiectul „Citadelei". R- I. BRECHT LA STUDIOUL NAŢIONALULUI e scena Teatrului Naţional din capitala tării, primul spectacol Brecht ar fi trebuit să fie un mare eveniment artistic. Şi n-a fost. Aşteptările erau întru totul îndreptăţite. Despre scriitorul care a inaugurat o formulă scenică originală, revoluţionară, se ştie în general destul de puţin la noi. Recentul, volum de teatru apărut în traducere romînească aproprie într-o măsură cititorul de valorile teatrului brechtian. Dar un studiu despre rezolvările regizorale, despre tehnica propriu-zisă a montării pieselor lui Brecht, despre jocul, actorilor de la ,,Berliner Ensemble", lipseşte. Foarte puţini oameni de teatru de la noi au văzut spectacolele acestei Companii şi mai puţini încă au avut norocul să vorbească personal cu iniţiatorul „teatrului" epic sau cu artista Helene Weigel, continuatoarea operei lui. Teoretic, toată lumea e de acord că teatrul epic 'reprezintă un stadiu superior în 'evoluţia artei spectacolului, că în această nouă orientare imaginea scenică tinde în primul rînd să suscite potenţialul de gmdire al spectatorului, că prin „efectul de 194 distanţare" se produce o anume obiectivare a faptului dramatic, faţă de către omul din stal poate şi trebuie să ia atitudine. Toată lumea ştie cu oarecare aproximaţie, că ţinta teatrului brechtian este să smulgă spectatorul din magia scenei, să-i redea acestuia prerogativele esenţiale, demne de „omul erei ştiinţifice", să-l facă să participe activ la dialectica dramei. Şi bineînţeles, toată lumea deduce că actorul —■ şi. numai el —■ este cel chemat să rezolve scenic noile probleme ale acestui stil de teatru.. Intoleranţa lui Brecht faţă de mistificarea emoţională a situaţiilor dramatice face ca stabilirea contactului dintre scenă şi sală să se producă nu în prim plan, prin datele temperamentale ale actorului, ci prin capacitatea lui de pătrundere în realele mo-biluri ale dramei, prin înţelegerea critică a fenomenelor vieţii sociale în general. Actorul acesta va trebui deci nu să reprezinte ci să arate, să demonstreze, să denunţe, personajele interpretate, va trebui nu să captiveze publicul, ci să-l impresioneze, să-l influenţeze prin emoţii prevăzute, gândite, scontate. Pentru că, a-il împiedica pe spectator să se identifice cu eroii, a refuza să-l legeni în iluzia scenei, nu înseamnă a-î' lipsi de emoţia artistică ; înseamnă, dimpotrivă, să-i provoci o emoţie care să-l incite-permanent la reflecţie. Toate aceste detalii asupra teatrului epic le cunoaşte mai bine sau mai puţin bine, sau de loc, publicul obişnuit al teatrelor. Cert este însă că omul care vine să vadă un spectacol Brecht, din auzite, din .ştiute, vine pregătit să vadă altceva decât i-a fost oferit pînă acum., aşteaptă să reacţioneze după alte criterii de apreciere şi nu atît noutatea textului i se va părea hotărâtoare, cit, mai cu seamă, maniera scenică în care îi vor fi prezentate faptele dramatice. încă de la începutul stagiunii trecute, repertoriul Naţionalului includea în programul său „un Brecht". Iniţial, urma să se pună in scenă ,.Mutter Courage". S-a renunţat ulterior în favoarea „Omului cell bun din Sîciuan". După cum se ştie, nici cea. de-a doua pisă n-a văzut lumina rampei. Abia în actuala stagiune, regizorul Mir on Niculescu, împreună cu o echipă de tineri actori a abordat repertoriul brechtian cu alte două piese : „Teroarea .şi mizeriile celui de al Ill-lea Reich" şi „Puştile Teresei Carrar". Spectacolul de pe scena Studioului urma să constituie deci un eveniment. N-a fost decît o experienţă utilă, un prilej de confruntare a unei tehnici de teatru despre care s-a vorbit numai în abstract, a unor noi principii de orientare scenică, pe care, în ciuda reţetelor novatoare, le-am descoperit în parte cunoscute, apropiate practicii, noastre teatrale. Brecht n-a produs surpriza aşteptată şi aceasta în primul rînd pentru că textele alese spre reprezentare n-au ilustrat cu precădere specificul brechtian. Cele două piese sînt o excepţie de la stilul consacrat al dramaturgului. Teroarea şi mizeriile celui de-al Ill-lea Reich sînt prezente cu o acuitate zdrobitoare în fiecare din cele douăzeci şi patru de scene cîte compun piesa, iar povestea Teresei Carrar este decupată cu precizie din marea dramă a poporului spaniol cotropit de fascism.. Evitînd parabola, care i se pare dramaturgului mijlocul cel mai fericit pentru a da realismului o maximă extensie, Brecht intră de fapt cu cele două piese în eîmpul dramatic al impresionării directe, al tangenţelor cu actualitatea imediată. Deci dintr-odată, diferenţele de formulă îşi pierd limitele lor tranşante. Dar îl simţim pe Brecht integrat concepţiei noastre teatrale nu atît prin, formulă, cît prin credinţele sale cu privire la, esenţa şi rosturile teatrului, în general. A crea prin dramaturgie o oglindă a luptei timpului nostru, a reţine pe prim plan semnificaţia socială a faptului dramatic, a tinde prin teatru la transformarea maselor,, la sporirea demnităţii umane, toate acestea siînt nu numai teze de căpătâi în sistemul novator al lui Brecht, dar le recunoaştem ca ale noastre, pentru că întreaga literatură dramatică realist-socialistă e pusă în slujba acestor adevăruri. Pe de altă parte, separaţii totale nu sînt posibile nici între stilurile interpretative.. Se vorbeşte 13* 195 despre efectul V, (efectul de distanţare) ca despre o nouă minune a tehnic ei, .cînd, de fapt, procedeul şi-a găsit la noi fericite ilustrări. Să ne gîndim dacă nu tocmai perfecta obiectivare a actorului faţă de rol, libertatea cîştigafă faţă de personaj spre a~l prezenta scenic din unghiul cefei mai înaintate conştiinţe critice, dacă nu perceperea detaşată, ,,efectul de distanţare", l-au ţintuit la zid fără drept de aped pe Po-bed'onosioov din „Baia" lui Maiakovski, în magistrala interpretare a lui Jules Cazaban. Să ne gîndim dacă admirabila înţelegere a lui Hlasfacov de către Radu Beligan este altceva decît ascendentul actorului faţă de rol, diferenţa de nivel de pe care sînt denunţate cu candoare, dar şi cu cinism, viciile eroului gogolian. Să ne gîndim la atitudinea critică a lui Clody Berthola faţă de rolul sfintei Ioana,, să ni-l amintim pe Ionaşcu Gion în lolul viceguvernatorului Danforth din „Vrăjitoarele din Salem" sau pe Fory Btterle în rodul lui Filip al IHea din „Don Carlos". Toţi aceşti mari actori, şi încă mulţi alţii, ştiu prin concentrare şi efort de voinţă să-şi modeleze personalitatea, să •lumineze cu forţa lor lăuntrică latura vulnerabilă a personajului interpretat, ştiu să incite protestul acolo unde dozajul de emoţie mai puţin gîndit ar stîrni compasiunea, ştiu în ultimă instanţă să-şi contrazică personajul, acolo unde nevoile dramei o cer. Avem actori de mare disciplină interioară, care ştiu, aşa cum cere Brecht, să joace reţinut, cu sobrietate, guvernaţi de gîndirea critică asupra rolului şi asupra propriului lor proces de creaţie. Avem actori pentru care „efectul de distanţare" nu e un secret şi nici o noutate. încercarea de-a apropia unele realizări ale teatrului nostru de tehnica brechtiană nu urmăreşte să ştirbească acestuia din urmă din aureola noutăţii, ci mai curând, tinde să demonstreze că, răsfrînte la o altă treaptă de înţelegere, unele premize ale teatrului realist socialist îşi găsesc o excepţională formulare în tezele lui Brecht. Şi acum răspunsul la întrebarea, de ce spectacolul de la Studio n-a surprins prin noutate, pare să devină mai clar. Spectatorul nostru a fost şi pînă acum deprins să participe lucid la evoluţia dramei. Nu se poate vorbi acum, la noi, după ce pe scenele româneşti s-au jucat marile drame ale revoluţiei şi teatru inspirat din -adevărurile socialiste!, despre pasivitatea unui public pierdut în emoţia scenei. Brecht reclamă un teatru a cărui valoare scenică să se impună graţie gîndirii şi nu contra ei şi, în consecinţă, dispoziţia intelectuală a publicului faţă de spectacolul Brecht a fost cea aşteptată ; acelaşi public n-a considerat inovaţie artistică, nici remarcabila interpretare actoricească ■gravă, cerebrală, consumată sub imperativul revoltei faţă de realitatea înfăţişată. Şi Emamoil Petruţ şi Mihai Fotino şi Ariana Olteanu şi Elisabeta Preda şi aproape toţi interpreţii tinerei generaţii a Naţionalului au prezentat „Teroarea şi mizeriile celui de-al lllnlea Reich" cu conştiinţa responsabilităţii istorice faţă de caracterul odios al unor documente reale. Şi totuşi undeva în spectacol trebuia să se producă revelaţia spiritului .brechtian, a valorii unice, conţinute, existente în economia textului. Nu vom reproşa regiei că n-a realizat un spectacol Brecht sută în sută ca tehnică regizorală, dar îi vom reproşa faptul că, de nicăieri n-a răzbit cu putere scânteia genială a dramaturgului, că de nicăieri nu s-a simţit că pe scenă vorbeşte unul din cei mai mari oameni de teatru ai epocii. Pentru că primei părţi a spectacolului i s-au răpit aspectele critice cele ), au adus oarecari date tn această direcţie. Ele au fost sporite de alţi cercetători, printre care numele italianului Ramiro Ortiz şi al prof Vasiîe Pirvan, iniţiatorul unei şcoli romîneşti în Italia trebuie pomenite aici. Cu toate că nu s-a ocupat în mod special de cultura italiană decît într-o lucrare de documentaţie („Alcuni missionari catolici italiani netla Moldavia dei secoli XVII e XVII!" (1925 completată în 1930), G. Călinescu este singurul nostru istoric literar care a studiat metodic literatura italiană impu-nind respectul faţă de marrfi ei tradiţie realistă. începutul l-a făcut Ion Budai-Ueleanu care compunea pe la 1800 o „jucăreaua" eroi-comică, „Ţiganiada" în genul epopeic, foarte aproape de Ariosto, Jasso şi Puiet; urmează mai multe traduceri culminind cu cea a „Divinei Comedii" făcută de George Coşbuc, cu comentatorul doct al lui Ramiro Ortiz. Traducerile şi studiile care s-au făcut nu acoperă însă lipsa unei cercetări organizate despre această bogată literatură. Volumul recent al lui Alex. Balaci, Studii italiene" vine să completeze această lacuna, aducînd informaţii preţioase despre unii scriitori italieni. Volumul are un caracter antologic, însumînd studii despre Dante şi ceilalţi trecentişti, apoi despre ') „Istoria literaturilor romanice in dezvoltarea şi legăturile lor", 3 voi. 1920. umoriştii Giovanni Pont ano, Folengo şi Matieo Bandello, continuînd cu Campanula, Pascoli, Carducci, pină la romancierii contemporani: Francesco Jovine, Silvio Micheli şi Vasco Pratolini. Multe dintre aceste studii au apărut ca prefeţe la diverse volume (Dante, Boccaccio...), altele, cum sînt cele referitoare la Pascoli şi Carducci sînt reluări, pe alt plan metodologic, ale unor lucrări mai vechi ale autorului. Comparaţia variantelor exemplifică evoluţia pozitivă a cercetătorului, nu numai în privinţa concepţiei metodologice, dar şi-n perfecţionarea unui limbaj critic. Astfel, în lucrarea monografică „Gio-sue Carducci", apărută în 19.47, entuziasmul faţă de subiect acoperea de multe ori observaţia critică, tonul alunecînd nesigur orintre fraze graţioase. Reluînd subiectul, autorul părăseşte în bună parte limbajul ostentativ liric şi tumultul entuziast al frazei, făcînd studiu de observaţie riguroasă, într-un limbaj adecvat cercetării marxiste. „Giosue Carducci", în primă variantă, suferea de aceeaşi dilataţie a frazei şi de lipsa unui fundament ştiinţific în cercetarea liricii carducciene, atît de vaste şi pline de contradicţii. In volumul de faţă, lucrarea despre Carducci îndreaptă multe asemenea deficienţe; păşind din domeniul impresiei fruste şi-al glosei elegante (care împiedecau organizarea, ideilor într-un sistem de cercetare) — în domeniul metodologiei marxiste, autorul studiază mai atent opera lui Carducci în raport cu configuraţia social-politică a Risorgimentului şi a epocii următoare. Există însă şi aici unele lucruri nu îndeajuns de precizate; bunăoară, care este sensul neo-clasicismului lui Carducci ? Care este sensul tradiţiei şi al întoarcerii la spiritul antic ? Autorul face istoricul problemei, fără să insiste asupra substanţei ideolo gice a fenomenului. In epoca revoluţiei mazziniene, o revenire la spiritul antichităţii ar fi fost o acţiune don-quijotescă şi Giosue Carducci era prea cult şi prea patriot pentru a se aventura. A nti-rornantismul său (sau neoclasicismul) pleacă de la altă concepţie şi anume cea a istorismului. Poetul era un romantic echilibrat, cu oroare de anarhismul dizgraţios al exaltaţilor care n-aveau o concepţie realistă asupra vieţii, şi, mai ales, dispreţuiau virtutea tradiţiei clasice. Ca şi Manzoni, Carducci va deveni un anti-romantic, din dragoste pentru spiritul nou, pe care îl dorea bazat pe o concepţie raţională, în sensul tradiţiei, promo-vînd toate virtuţile culturii clasice. Punctul său de vedere se întîlneşte cu cel al lui Hugo din ultimele lucrări, unde concepţia istorică dă romantismului o determinare precisă în evoluţia culturii. Patria trebuia însă unită şi Carducci vrea să renască spiritul eroic al antichităţii, chiar şi cel al Evului Mediu. Odele sale nu vor avea alt fundament; din ideea istorismului derivă cea a perspectivei şi totdeauna Carducci, chiar şi-n poemele agitatorice, ca iacobinul „Ca ira", va da o perspectivă motivului (o desfăşurare epică a subiectului în lumina istoriei). In fond, Carducci, crescut la şcoala clasicismului, imita pe seninul Goethe, compunînd după un concept al „omului universal" —, spiritul omului cu sentimentul istoriei şi al tradiţiei. Greşeala constă în aceea că ideea de antichitate este extinsă asupra oricărui vers, ajungîndu-se la un academism conceptual, stingheritor pentru exprimarea poetică. „Odele barbare", menite să constituie o dată în istoria liricii universale, sînt străbătute de o meditaţie viguroasă, optimistă, prin enunţarea idealurilor antichităţii, văzute în lumina gîndirii Risorgimen-tului. Există multe motive romantice în Lirica lui Carducci: bunăoară, demonismul din „L'/nno a Satana" („Imnul lui Satan"), identificat ca. motiv poetic în toată literatura romantică a timpului. La Carducci tema este profund socială, enunţînd ideia luptei împotriva autorităţii, pentru libertatea de gîndire şi, ca un reflex go-ethean, legată de problema cunoaşterii naturii. Sensul este materialist şi aduce în lirică ceea ce se cheamă în mod obişnuit păgînism oarduccian : un nou elenism (o vigurozitate etruscă — după cum îl caracterizează odată G. Călinescu), în consens 201 cu ideea istorismului şi a spiritului eroic. Referirea la antichitate are la bază sentimente patriotice, anti-clericale şl Carduccl nu este deloc parnasian cînd citează zeităţile păgîne şl faptele eroice ale trecutului. In concluzie, Carduccl este un romantic, care luptă să promoveze clasicismul, nead-miţînd principiul noutăţii formale şi-n general, o literatură subiectivistă; romantismul său este moderat, şi acest lucru concordă cu poziţia lui ideologică în cadrul Risorgimentului: republican constituţional (aripa conservatoare a revoluţiei burghezo-democratice italiene). Există serioase limite ideologice (şi poetice) în creaţia Iul Giosue Carduccl, pe care din păcate, autorul scapă din vedere să le semaleze. Alt subiect care comportă discuţii este cel referitor la lirica lui Giovanni Pascoli. Studiul lui Alexandru Batacl, pornit într-un stil pe care l-am putea numi simpatetic, (ataşament extrem faţă de subiect), oferă o imagine reală a creaţiei pascoliene. Preocupat de a face portretul spiritual şi moral al poetului, de-a ajunge la o idee sintetică asupra, eglogei pascoliene, autorul studiului face o analiză generală a mişcării ideologice din epocă, căutînd şi expllcînd interferenţa motivelor şi specificul reflectării lor în creaţia lui Pascoli. Ceea ce ni se explică mai puţin este poziţia socialistului Pascoli. Există în această privinţă cîteva documente edificatoare. Antonio Gramsci studiază problema în car-lea sa „II Risorgimento" (Ed. 1955, pag. 203, şi urm.), extrăgînd cîteva citate din scrisorile lui Pascoli din jurul anului 1900 (deci perioada maturilăţii poetice depline). „Eu mă simt socialist — scrie poetul —, —, în mod profund socialist, dar socialist al umanităţii, nu al unei clase. Şi cu socialismul meu, prin care îmbrăţişez toate popoarele, simt că nu contrastez cu dezideratul şi aspiraţia expansiunii coloniale". Pascoli era un umanltarist care înţelegea socialismul ca o religie a iubirii, re-ducînd aspiraţiile revoluţiei la problemele demnităţii naţionale şi a îmbunătăţirii stării materiale a proletariatului, fără să în- ţeleagă dialectica luptei de clasă. Conchl-zînd, Gramsci preciza: „El este creatorul conceptului de naţiune proletară şi a ailor concepte dezvoltate mal apoi de E. Cor-radini şi de alţi. naţionalişti de origine sindicalistă : acest concept era foarte antic"... „Este interesant, continuă Gramsci, acest diferend in spiritul pascolian ; vrea să fie poet epic şi rapsod popular, în timp ce temperamentul său era mai curînd ^intimist". De aici încă un diferend artistic care se manifestă în truda (sforzo), în vorbăria (afanamento), în retorica, în slăbiciunea (expresia iui Gramsci este mult mai severă: brutezza) multor cotş.puneri, în o falsă ingenuitate care devine" cu adevărat puerilă". Şi-ntradevăr, Pascoli este un „intimist", nu-n sensul reducţiei la problemele perimetrului casnic sau al dragostei, ci-un „intimist" panteist, care exaltă peisajul cîmpiel şl lucrurile mărunte, trăind „spaima cosmică" (după expresia lui Alex. Bălăci) sau „poesia della perplexită" (cum preciza odată, cu o formulă sintetică, prof. Francesco Flora, exeget al creaţiei pascoliene). Viziunea sa este panteistă, fără să fie mistică aşa cum îl clasifică, in mod fals, un istoric literar ca Alfredo Galeţii („Storia letieraria italiana" vol. X. „ii Novecento"; se vorbeşte de un „temperament mistic" al lui Pascoli). Meritul esenţial al cercetătorului marxist este acela de-a fi obiectiv în această problemă: ,'tn actul georgic al contemplaţiei el poate cînta vieţile umile, temele mici ale naturii, iar în faţa cerurilor înstelate se poate ridica spre Cosmos, acelaşi poet al cîmpiei terestre înfiorindu-se în faţa vastelor realităţi ale naturii" (Alex. Bal aci voi. cit-pag. 264). Pascoli este un realist cu viziune cosmică care trăieşte intens bucuria roadelor şi a armoniei naturii, chitind configuraţia astrală şi pacea lucrurilor mici, înfiorindu-se de orizonturile siderale. Fără să fie mistic ca Francesco dAssisi sau Francis lammes, Giovani Pascoli. aduce în geor-gicele sale ingenuitatea copilului care descoperă bucuriile vieţii cimpeneştl. însuşi 202 ■poetul teoretizează in acest sens în cunoscuta concepţie a poetului-copil („ii fan-ciullino") care descoperă şi dă nume, ca un nou Aclam, tuturor lucrurilor. Celelalte studii în deosebi cele despre Dante, Boccaccio şi Tommaso Campanella se remarcă prin observaţia critică viguroasă şi informaţia bogată pe care autorul o aduce în sprijinul exegezei. In legătură cu „Divina Comedie" problema care se punea în faţa comentatorului marxist nu era aceea de a aduce date noi, pentru că, realmente, puţine date s-ar mai putea aduce după atîtea secole de exegeză dan-tescă (dantologia a devenit ea însăşi o profesiune), ci de-a interpreta în spiritul metodologiei ştiinţifice creaţia acestui ultim reprezentant al Evului mediu şi primul om al Renaşterii, cum l-a definit Engels pe Dante. Alexandru Balaci, beneficiarul unei metode ştiinţifice de studiu, caută să dea, cum singur mărturiseşte, o „interpretare modernă" „Divinei-Comedii", ceea ce trebuie să înţelegem : de pe poziţiile mar-xism-leninismului. Meritul mare al cercetătorului este acela că explică de ce creaţiile Irecentiştilor sau cele ale scriitorilor din timpul Renaşterii, sînt opere ale actualităţii, cu alte cuvinte pentru ce cititorul modern găseşte în umanismul de acum cîteva secole satisfacţia marei arte şi răspuns la problemele personalităţii sale. In studiul: „Modernitatea poeziei lui Francesco Petrarca", istoricul literar precizează : „Petrarca este deasemenea un poet patriot, partizan avîntat al independenţei naţionale, al libertăţii şi al unităţii Italiei... poezia sa, în sensul modern al cuvîntului. este. din mai multe puncte de vedere o poezie politică, cetăţenească". Tot în consensul social, anti-sofistic, anti-clerical, renascentist — sînt cercetate operele lui Giovanni Pontano, realist viguros şi cîntăreţ latinist al iubirii păgîne (descătuşate de ascetismul medieval), sau cele ate lui Teofilio Folengo, autorul lui „Bal dus", epopee comică şi realistă, scrisă într-o vioaie „maccaronica" (limbă latină vulgarizată, un dialect bizar), şi, mai departe „Epistolele" lui Pieiro Arelino — „flagelul principilor, divinul Pietro Are-tino", cum îl numea Ariosto, imagine vie a secolului al XVI-lea, „portretul grăitor al acestei lumi depravate" — cum H caracteriza De Sanctis („Storia delta lit. it. vol. II, pag. 101) ; din Tommaso Campanella, dominicanul revoluţionar, îl interesează mai ales creaţia lirică, rod a 27 de ani de penitenţă. „Campanella — spune Alex. Balaci — a făcut într-adevăr să răsune vastele glasuri sonore ale unor mari clopote de alarmă în sufletele şi minţile oamenilor secolului său. El este un erou care niciodată nu a fost învins ci s-a ridicat totdeauna dîrz, viguros, purtînd lumii înflăcăratul, noul său mesaj de umanism, de luptă revoluţionară şi de artă", (op. cit. pag. 215) Este inexplicabil de ce analizele operelor unor romancieri contemporani ca Francesco Jovine, Silvio Micheli şi Vasco Pra-tolini nu ating profunzimea exegezelor din clasici. * Aşa cum observa şi Radu Enescu („Tribuna" 11 Oct. 1958), în cartea lui Alexandru Balaci aflăm unele inadvertenţe stilistice : întrebuinţarea abuzivă a verbului „a ascende" (pentru „a urca") sau „a precipita" într-un sens. foarte impropriu -„el (arhanghelul Miha.il) este acum precipitat din firmamentul cerului în care religia nu mai există"... „absenţa religiei iprecipită acum toţi îngerii cerurilor" (p. 307). In general însă stilul este alert şi neologismele de felul i „dolcestilnoviştilor". „desanctisiană" (De Sanctis), „napolitani-zat" („a napolitaniza", Napole), „secentis-mului" (trad. it. „secentismo"), nu supără cînd nu sînt prea des folosite. In concluzie, „Studiile italiene" ale lui Alexandru Balaci sînt utile culturii noastre şi constituie, din punct de vedere metodologic, un exemplu de interpretare marxist-leninistă în studiul literaturii. Ele certifică, de altfel, un istoric literar talentat, care adaogă rigorii ştiinţifice pasiunea unui entuziast cunoscător al poeziei. Eugen Simion 203 NAGY ISTVAN: „DINCOLO DE BARIERĂ"*) încolo de barieră" nu este cea mai recentă carte pe care Nagy 'stvan a încredinţat-o tiparului fi nici cea mai împlinită, sub raport artistic şi ideologic, dintre scrierile lui. A apărut acum 18 ani în împrejurări dificile şi a avut de înfruntat pe lîngă severitatea cenzurii prigoana anti-comunistă a poliţiei, horthyste. Scriitorul dorea să se adreseze chiar şi în aceste condiţii vitrege maselor proletare care alcătuiau publicul său cititor. Este un merit însemnat al romanului de a fi izbutii să atingă acest ţel. Din punctul de vedere al obiectivului propus, „Dincolo de barieră" este un document literar ce inspiră Interes. Autorul mărturiseşte în prefaţa noii ediţii convingerea de la care a plecat şi care conferă vechiului text o semnificaţie proaspătă: „Fireşte, cu totul altfel aş fl scris astăzi romanul acesta, pentru că aş fl putut scrie fără îndoială un roman mai copt, mai format din punct de vedere Ideologic şi, prin metoda- realismului socialist, mai adîncit. Este adevărat că, de asemenea, l-aş fl putut, reface înainte de a-l fi reeditat. Dar n-am făcut-o. In afară de omiterea cîtorva rînduri, de modificarea altora nu am schimbat nimic. Nu pentru că am vrut să se simtă din el nivelul pe care-l putuse atinge, acum cincisprezece ani, autorul Iul. Dar am vrut totodată să fie o mărturie a felului cum a. învins el greutăţile care se ridicau acum cincisprezece ani în calea literaturii progresiste, cum a fost depăşit autorul în lupta aceasta." Lupta la care se referă autorul era fără îndoială complicată şi grea. Esenţial — după cum spune Nagy Istvan'— era „să menţin trează speranţa, în ciuda terorii fasciste, în inimile muncitorimii periferiilor, privată de activitatea legală a partidului şi a sindicatelor revoluţionare, ba chiar şi *) E.S.P.L.A., 1958. de ultimele rămăşiţe ale aparentei sr/te libertăţi şl ale drepturilor ei. Voiam să-t fac cunoscut că deşi drepturile politice ne sînt călcate în picioare, cei mai buni fii ai clasei muncitoare trăiesc, luptă şi cred în triumful cauzei lor, ba mai mult, deşi cu încetul, tabăra lor creşte şi se întăreşte-necontenit..." Pînă la un punct. „Dincolo de barieră" este un memorial al vieţii suburbane, aşa cum se constituie ea, aparent banală şi inofensivă, din întîmplări anodine, bîrfeli, intrigi, certuri. şi mizerie. Totul pare a fi condamnat în viaţa de mahala la promiscuitate şi mediocritate. Sărăcia este cea care provoacă certurile permanente din sinul familiilor şl duşmănia dintre gospodine. Mizeria obligă oamenii la prlviţiunt neîntrerupte (mănîncă prost, se rad rar, umblă îmbrăcaţi zdrenţăros) şl tot ea alimentează frămîntarea lor dureroasă, aspiraţia către o condiţie de existenţă mai omenească. Lumea periferiei citadine, evocată de romancier, este cea In care frizerul Koblos îşi debitează palavrele, impregnate de otrava spiritului mic-burghez, dar şi cea în care femei necăjite cum e Furka, mamă a nouă copii, n-au ce mînca, ori ca Bedone, fiică de ţăran măritată cu un muncitor de la oraş, mereu încovoiată de trudă dar încă departe de visul tinereţii el: să agonisească nişte bani şi să se întoarcă la ţară unde cu tot ce a economisit să-şi încropească o gospodărie cu grădiniţă şi o vită în ogradă. Alături de figurile lui Koblos, Furka sau Bedone mai trăieşte şi văduva Giczane, poreclită Szo-bor lulia, „vrăjitoarea", zugravul Kovacs loska şi tînăra comunistă Takacs Maria. Toiul pare să se petreacă. în paginile cărţii la fel ca în lucrările pe aceeaşi temă ale Iul G. M. Zamţlrescu, Carol Ardeleanu. 204 1. Peltz. Totuşi la Nagy Istvan lumea periferiilor nu apare cantonată într-o suferinţă fără ieşire, copleşită de amărăciunea propriei condiţii, ca o societate închisă, în genul acelor universuri lumpen-proletare din care se recrutează alcoolicii incurabili, clienţii tripourilor şi bordelurilor, criminalii, scandalagiii şi pensionarii azilurilor de noapte. Aici, în mahalaua despre care scrie cu o apropiată cunoaştere a mediului .Nagy Istvan, lucrurile se prezintă altfel. In primul rînd autorul subliniază faptul că cea mai mare parte a locuitorilor periferiei pe care o descrie sînt muncitori, deci oameni cu o mentalitate proletară sau semi-proletară, mult mai puţin tributari instinctelor şi veleităţilor mic-burgheze şi mai sensibili la chemările solidarităţii de clasă. Cîte-odată, ca în cazul văduvei Giczane, se lasă robiţi de superstiţii şi prejudecăţi stupide, nevestele guralive îi întărită la vrăjmăşii mărunte şi ridicole, dar treptat se ridică din noianul lor de griji şi nevoi şi pricep că drumul pe care trebuie mers nu este cel al ciondănelilor necurmate, menite să macine fără rost existenţele, ci al ajutorării reciproce, al sprijinului pe care unul şi-l poate da celuilalt. Iată dar cum într-un roman care nu este nici pe departe expresia unei maturităţi politice, scriitorul aduce dintr-odatâ elemente cu totul noi datorită cărora perspectiva lucrării se amplifică sensibil. Mahalaua nu mai apare ca o realitate statică, îmbîcsită de superstiţii şi incapabilă să dea o rezolvare problemelor sociale ce-O agită. In viaţa chinuită de lipsuri a femeilor, intră de-odată ca un vînt de primăvară, tînără muncitoare Takacs Mari, de-abia ieşită din închisoare. Comunista Takacs Mari îi împacă pe oameni cu văduva Giczane. Aceasta le pune casa la dispoziţie pentru organizarea unui cămin de zi al copiilor din cartier. Dintr-odată, o astfel de iniţiativă luminează mahalaua. Nu este vorba de o simplă şi modestă faptă generoasă. Căminul uneşte familiile, intervenţia Măriei Takacs canalizează energia femeilor muncitoare, dezvoltă în oameni spiritul protestatar, le dezvăluie farmecul activităţii obşteşti. Iar cînd autorităţile burgheze lichidează căminul şi poliţia o molestează pe văduva Giczane, samavolnicia oficialităţilor îi găseşte solidari, datorită străduinţelor tinerei comuniste. Universul uman al cărţii apare cu toiul străin de imaginea cu care ne-au obişnuit romanele naturaliste despre traiul şi comportamentul populaţiei periferiilor oraşului. Nagy Istvan a zugrăvit o galerie de eroi treziţi din ignoranţă, setoşi de lumină. Femeile din „Dincolo de barieră" sînt energice, încrezătoare în viitor. După închiderea căminului, îşi propun cu toate să continue lupta, iar decizia lor reflectă cu tărie etica proletară, sentimentul comuniunii materiale şi spirituale cu colectivitatea. Închegarea solidarităţii de clasă ar fi apărut şi mai netă, mai clară, dacă autorul ar fi dat un loc mai larg apariţiei — atît de importante pentru mesajul romanului — Măriei Takacs. Am fi dorit, pentru explicitarea artistică a procesului de limpezire morală a eroilor, o motivare mai puţin pitorească decît, de pildă, aceea a înrolării zugravului Kovacs în brigăzile internaţionale ce pleacă să lupte în Spania. Ştim că e un iubitor al libertăţii dar hotă-rîrea lui pare mai de grabă legată de călătoriile imaginare pe care visa să le facă prin ţări depărtate şi exotice. Cenzura burgheză l-a împiedicat pe prozator să rostească, limpede o serie de adevăruri. Totuşi ea nu l-a putut opri să sădească în inimile eroilor săi — şi prin ei şi în cititori — încrederea în ziua de mîine, optimismul revoluţionar. Versiunea romînească a romanului „Dincolo de barieră", sugestivă şi fluentă i se dator este lui Ion Urcan. H. Zalis 205 TH. CONSTANTIN: „FIUL LUI MONTE CRISTO" *) I u existat şi există încă prejude-I căii înrădăcinate împotriva romanului de aventuri. Confundat I cu o maculatură ineptă, de orientare dubioasă, aşa cum deseori şi era romanul poliţist din trecut, el apare încă unora ca o lectură de calitate inferioară, degradantă. O asemenea opinie potrivită cu maculatura care se tipăreşte în ţările capitaliste, devine falsă cînd e vorba de condamnarea întregului gen şi dă dovadă de lipsă de lărgime de vederi şi discernă-mînt în problemele culturale. Nu genul, care corespunde înclinării fireşti, în special a tineretului către o literatură punînd vizibil la loc de preţ, iniţiativa, curajul, voinţa, ci ceea ce se publică în cadrul acestui gen trebuie analizat şi poate fi bun sau prost cum se întîmpla cu ori ce alt sector beletristic. Nu reluăm aici o discuţie care a mai format, în numeroase rînduri obiectul unor dispute în critica literară. Mai ales că în foiţa încăpăţinării inamicilor literaturii de aventuri — de cele mai multe ori sgîrciţi în argumente dar tari în resentimente — cel mai bun răspuns este apariţia unei cărţi bune. De aceea sîntem bucuroşi cînd un scriitor de talent se-ndreaptă deschis, fără sfială către genul literaturii de aventuri. Romanul lui Th. Constantin „Fiul lui Monte Cristo", reprezintă de la început un stimulent al imaginaţiei, al elanului tinereţii temerare şi atrase de neprevăzut. Şirul de evenimente care încheagă o acţiune palpitantă se succed într-un ritm deosebit de viu, ascendent pînă la revolzarea finală. Romanul nu lîncezeşte, niciodată, te ţine încordat, te face să-l citeşti pe nerăsuflate. Destinele eroilor se leagă şi se dezleagă născînd de fiecare dată noi enigme care trezesc interesul şi curiozitatea. Deşi, după părerea noastră, excesive pentru un singui roman (se găsesc în el crime şi acţiuni de spionaj, bătrîni ciudaţi şi femei diabolice, comori îngropate printre ruine şi caste amoruri neîm- *\ Ed. Tineretului, 1958. plinite) episoadele şi personajele nu sînt construite după o reţetă, nu ajung anoste sau ridicole. Fără să se depărteze de specificul genului, autorul se preocupă să creeze eroi mai complecşi, mai bogaţi din punct de vedere caracterologic. De pildă Rocambole, starostele vînzătorilor de ziare ne frapează prin amestecul de maleabilitate şi voinţă fermă, comportare francă şi ipocrizie. Pînă la sfîrşit însă aceste trăsături sînt explicabile pentru evoluţia personajului, pregătesc momentul cînd el devine un ziarist cinic şi vîndut. 'Scriitorul şi-a ales cu abilitate cadrul acţiunii. El nu face import de localităţi exotice sau de detectivi anglo-saxoni. Dar lumea portului dunărean a cărei diversitate a rămas întipărită în Europolis-ul lui lean Bart, oferă cu populaţia ei cosmopolită, cu vapoarele care vin şi pleacă decorul propice pentru desfăşurarea unor tainice întîmptări. Se simte în episoadele romanului reflectarea veridică a existenţei micului port, cu împletirea dintre monotonia orăşelului de provincie şi mirajul porţii deschise către lumea largă. Prin produsele umane ale acestei împletiri, dublul aspect contradictoriu se reliefează cu claritate. E impresionantă figura lui nene Iancu, funcţionarul umil care îşi urmăreşte cu tristeţe o lentă decădere. Tatăl lui Ducu nu s-a resemnat ca nene Iancu rsă moară cu încetul, să ducă o viaţă lipsită de orizont. El reprezintă ipostaza micilor burghezi, care se hrănesc încă cu iluzia îmbogăţirii peste noapte pe care le-o inculcă societatea capitalistă. întîi în marinărie, apoi în diferite meserii el s-a arătat mereu vrednic şi talentat dar de fiecare dată mica sa înjghebare particulară a căzut pradă concurenţei nemiloase şi l-a readus la sărăcie. O singură speranţă îi rămîne : găsirea unei comori; obosit, îi e însă parcă ruşine şi lui să se mai bizuie pe minuni care mai mult ca sigur nu se vor ivi niciodată. Tipul realizat de Th. Constantin în persoana tatălui lui Ducu este cît se poate de veridic. Cu acelaşi simţ, de observaţie sînt zugră ■ 206 viţi şi locuitorii cartierelor de lux, îmbogăţiţii şi escrocii. Această societate, a burgheziei de dată recentă, lipsită de scrupule şi lacomă de cîştig, dar în acelaşi timp dornică să acopere cu o reputaţie ireproşabilă apucăturile tîlhăreşti prin care s-a îmbogăţit îşi defineşte contururile precise în paginile cărţii. Localizarea acţiunii îl face pe cititor să se simtă în largul său, să recunoască locurile şl eroii. O scenă reprezentativă este de pildă cea în care Şuncânică, vînzătorul de ziare, găseşte o metodă sigură de a-şi desface marfa; el asociază evenimentelor politice sau senzaţionale din acea epocă figura populară a Coanei Manda, astfel: • „Curierul!... 'Şpiciala!... Senzaţionala dispariţie a coanei Manda. Spiciala. Răpirea coanei. Manda!... Spiciala! Ediţia spiciala !" In fiecare zi, Şuncănică găsea alte veşti senzaţionale în. legătură cu aventuroasa Coană Manda: coana Manda în audienţă ta Mussollini; coana Manda la vînătoare 'de tigri în India; coana Manda cu balonul în stratosfera; coana Manda la Potul Sud; coana Manda face să plouă la comandă ; coana Manda mal tare ca Sherlock Holmes şl aşa mal departe", (p. 53). Descrierea este plină de haz ca şi alte caracterizări de personaje pitoreşti ale provinciei sau cartierelor mărginaşe, de pildă Aurica, roaba Iul Dumnezeu. Nu numai în spaţiu dar şi în timp fixarea acţiunii narate, conturarea unui anumit gen de tipuri este fericită. Recrutarea elementelor fasciste sau fascizante din societatea interlopă, cruzimea şi perfidia bandelor de spioni nu sînt invenţii ci tragice adevăruri. Asasinatul din cimitir — cimitirul era unul din locurile predilecte ale legionarilor — a unul deţinător de secrete politice nu e deloc străin de obişnuitele metode ale kitle-riştllor. Poate că în cursul romanului, datorită vîrstei fragede a eroului principal care povesteşte la persoana întîia, ar fi fost necesară o imagine mal lămurită a vieţii politice. Spre deosebire de idilismul de care suferea majoritatea romanelor de aventuri de odinioară în care detectivul se căsă- torea cu bogata moştenitoare, cavalerul cu prinţesa răpită şi directorul trustului cu dactilografa, „Fiul lui Monte Cristo" pune accentul pe alte concluzii. Ducu, personajul principal, întîlneşte numeroase ocazii de a parveni .El le respinge şi condamnă pe profitorii care ca Rocambole se servesc de ori ce mijloace ca să se caţere pe scara Ierarhiei sociale. Ducu urmăreşte succesul prin muncă proprie, prin cinste, prin voinţă şi curaj, este credincios sentimentelor curate. Acest mesaj etic răzbate din paginile cărţii prin intermediul aventuroaselor episoade. Mergînd pe calea promovării romanului de aventuri, după „La Miezul nopţii va cădea o stea" şi „Fiul lui Monte Cristo" Th. Constantin dă dovadă de serioase aptitudini. Scriitorul ar trebui însă să încerce să elimine tendinţa de a solicita uneori cu ori ce preţ un senzaţional de reclamă comercială cum se vede din titlul cărţii, şl din titlurile capitolelor. O mal mare sobrietate l-ar duce şi la eliminarea unor lungimi inutile care constituie un balast pentru compoziţia romanului. In legătură cu logica acţiunii se impune şi o mai. susţinută atenţie asupra amănuntelor revelatoare care acumulîndu-se ne dezvăluie misterul. De pildă, faptul că asasinul lasă pretutindeni unde se află un trandafir roşu ca sîngele nu are nici o semnificaţie şi nu constituie nici un indiciu valabil. De asemenea este nefiresc ca un personaj ca Gorila să dispară fără ca să i se regăsească măcar cadavrul. Astfel finalul nu rezolvă toate firele acţiunii ceea ce contrazice un comandament al genului abordat. Deşi mult parodiată, banalitatea stilistică a genului este din păcate deseori reluată şi în acest roman, mai ales în capitolele idilei sentimentale, deşi platitudinea stilistică nu ni se pare că ar constitui o neapărată condiţie a romanului de aventură. Sîntem Siguri că strădulndu-se să răspundă cerinţelor unul sector de literatură foarte gustată de publicul larg, şl ocolită uneori pe nedrept, „Fiul lui Monte Cristo" va obţine un meritat succes. Sanda Radian 207 VASILE CĂBULEA: „CĂUTĂTORII DE AUR"*) m reportaj amplu despre Ţara [Moţilor, despre transformările mriaşe pe care le-a. cunoscut în \ultimul deceniu una din cete mai înapoiate regiuni ale ţării, poate interesa în cel mai înalt grad. Eroii de altădată ai lui Minai Beniuc şi ai lui Geo Bogza s-au deşteptat astăzi la o viaţă nouă. Sînt altele gîndurile „femeii care mănîncă un măr" în trenul cel mic şi care se cheamă mocăniţa. Alta e „calea moţului", cînd „dintr-un codru iese tuna Mare cît o mămăligă". Misiunea pe care şi-a asumat-o Vasile Căbulea, în asemenea împrejurări şi cu asemenea tradiţie, este în acelaşi timp anevoioasă şi ispititoare. Ispititoare cu atît mai mult cu cît autorul, după cum singur mărturiseşte, s-a născut în aceste locuri: „ Tot ce scriu în această carte am văzut cu ochii şi am simţit cu inima! Oamenii pe care i-am luat drept eroi sînt prietenii mei sau ai tatălui meu. Am fost la ei acasă, am stat la masă cu ei, m-am bucurat şi am suferit alături de ei. In locurile neasemuit de pitoreşti pe care le descriu, am copilărit"... Volumul — care se desfăşoară monografic — numără nu puţine pagini izbutite. Povestea mizeriei din alte vremuri a minerului Pavel Butuci, obligat să devină hoţ de mină, pentru a nu muri de foame, se desfăşoară sobru, convingător. Sînt pline de nerv scenele în care e descrisă co-borîrea în mină a hoţilor în căutare de aur, fuga prin galerii de teama jandarmilor. Emoţionează şi căutările aceluiaş Pavel Butuci pe la diferiţi speculanţi de aur, pentru vînzarea celor cîteva grame de metal preţios, agonisite cu trudă, sau relatarea peregrinărilor micului Ilie, plecat să vîndă fluiere pentru a cîştiga o pîine. Se citesc cu interes deosebit portretele celor care zidesc noua lume. Căbulea arată ce a adus socialismul în viaţa locuitorilor ţării de piatră. Se vorbeşte despre Ilie cel cu fluierele de demult, care a ajuns tractorist, „a fost trimis la Turda, la o şcoală de un an întreg, o şcoală anume pentru meseria lui", de Ilie pe care ciubărarii l-au ales apoi preşedinte al Sfatului Popular. Sau despre moş Drăghina din Fericet care pentru „o măsură de bucate" îi învăţa carte de ani şi ani pe copiii moţilor din împrejurimi, povestindu-le cum se pricepea din cele văzute în drumurile lui de „ciubăr ar vestit şi foarte umblat în lume" şi care în anii noştri a fost decorat de guvern, ba a primit şi „o pensie bunişoară", ca răsplată pentru strădaniile lui. Cîteva pagini frumoase surprind atmosfera de viaţă paşnică şi îndestulată a unei mari colectivităţi moţeşti. („Tîrg de fete") Din păcate, despre evenimente contemporane cu noi se scriu şi multe fraze generale, neconvingătoare, iar încercările de a contura chipuri de constructori ai Ţării Moţilor de azi, nu reuşesc întotdeauna. Un conflict interesant — minerii nu vor să renunţe la vechea lor mină, în care se pare că nu mai există aur şi lucrează voluntar la descoperirea noilor filoane — e expediat prea în grabă. Se întîlnesc de asemeni numeroase descrieri de natură nu deosebit de inspirate care întrerup acţiunea. Cheile Bicazului sînt: „încîntătoare şi pitoreşti alcătuiri, ale naturii", „cheile Turzii îmbie prin farmecul lor atît de plin în frumuseţi", iar autorul intră în împărăţia acestui edificiu al naturii, ca într-o grădină fermecată. Sensurile povestirilor — altminteri relevate cu îndemînare în context — sînt eomentate, argumentate şi explicate prea îndelung: „Povestea continuă şi-i cu atît mai interesantă cu cît din ea poţi să vezi un lucru vechi care moare, lăsind locul altuia, nou, în vertiginoasă 208 dezvoltare..." In schimb, de cite ori povesteşte, fără comentarii lăturalnice, Căbu-lea scrie alert. Iată de pildă dialogul plin de naturaleţe dintre micul Iile şl un moi pe care îl întîlneşte în locuri depărtate de casă: .,— D.a'di-unde eşti, bade? — De unde eşti tu, mă ? —- Eu ? Din Valea Dogarilor. — De-a cui, mă ? — A lui Patru Codru ! — De-a Codrilor eşti, mă ? — Ie! — Şi cum ai ajuns pe-aici ? — M-a trimis tata ! — Să pribegeşti ? — Ie! — Rău să fii pribeag 1" Lui Căbulea îi rămîne, pe lîngă mulţumirea paginilor bune, aceea că — aşa cum se prezintă azi — „Culegătorii de aur" e o carte utilă. Chiar în părţile ei mai puţin realizate, datele pe care le consemnează sînt atît de convingătoare, încît comentariile grandilocvente nu le răpesc din Interes. E un avantaj real al scriitorului care se inspiră din actualitate: chiar atunci cînd reuşita artistică e numai parţială, cititorul e recunoscător pentru ceea ce i s-a adus nou în legătură cu o realitate contemporană cu el şl care îl preocupă în cea mai mare măsură. Florin Mugur 14 — Viaţa Romînsască N-. 2 209 — Din ţară — „CONTEMPORANUL" nr. 51, 52/1958; 1, 2/1959 Articole despre poezie îmbucurător interesul arătat In ultima vreme operelor contemporane de criticii şi istoricii literari de prestigiu, aparţinînd generaţiei mai vechi. In Luceafărul, academicianul Perpessicius publică număr de număr seria „Menţiunilor critice" îndreptînd o privire plină de simpatie asupra literaturii noastre noi. Acum de curînd, G. Călinescu a început să publice în Contemporanul o suită de articole în legătură cu poezia contemporană. Cu toate că subliniază „dificultatea" de a discuta asupra sensului şi valorilor scrisului contemporan (dificultate care-l îndemna să afirme anul trecut — în Viaţa Romînească nr. 4 — că despre „tineri" se cuvine să scrie tot „tinerii") se încumetă să se pronunţe asupra unor valori în curs de cristalizare. Curaj care e dealtfel firesc criticului animat înainte de toate de pasiune pentru opera contemporanilor săi, cu atît mai mult într-o vreme cînd contemporanii manifestă la rîndul lor „curajul" de a schimba peisajul literaturii. Climatul luptei păstrează intactă tinereţea vechilor combatanţi. „Lupta îmi place — scrie G. Călinescu. — Părul meu are nevoie de bătaia vîntului". Din ■suita de articole publicată în Contemporanul desprindem preocuparea 1) de a demonstra înflorirea poeziei în condiţiile socialismului, de a destrăma astfel afirmaţiile calomnioase ale duşmanilor literaturii noi; 2) de a stabili „valorile" şi universul specific lirismului contemporan ; 3) de a atrage atenţia asupra unor improprietăţi şi note false pentru a recomanda astfel fiecărui autor analizat formula cea mai potrivită, drumul de urmat de aici încolo. Am remarcat nota de satisfacţie, de îneîntare chiar, deduse din citat şi analiza la text, care străbat reacţia criticului în contact cu valorile scrisului contemporan. Despre Victor Tulbure : „Poetul e generator de emoţii sublime şi voi cita Tezaur în care se cîntă bogăţiile patriei" sau : „Am recitat cu uimită plăcere, în cercul meu de prieteni, răsfoind cartea la întîmplare, versuri din Porţile de aur de Al. Andriţoiu, care, citit fugitiv prin reviste mi s-a părut cam locvace. Apoi am reluat lectura şi pot să afirm că Al. Andriţoiu este un veritabil poet" ; sau „Mihu Dragomir este indiscutabil un remarcabil poet.. Are în suflet un violoncel şi mînuieşte cu fermitate arcuşul" etc. Deasemenea G. Călinescu se arată preocupat (deşi mai puţin stăruitor, din păcate) de stabilirea profilului etic şi ideologic al scriitorilor discutaţi. „Toate poeziile lui Victor Tulbure, aproape fără excepţie, sînt ale unui combatant, uneori chiar în tranşee, ca ostaş..." Articolele acad. G. Călinescu se înscriu în opera de sistematizare, de analiză şi de sinteză, întreprinsă de critica noastră în vederea alcătuirii aşteptatei istorii a literaturii noi. Am dori fireşte ca acad. Călinescu să manifeste mereu această preocupare, întrucît cum îi place să afirme lui însuşi, „în clipă stă eternul". La masa rofundă Sînt mai totdeauna binevenite colocviile organizate de Contemporanul pe diverse teme culturale şi publice. (Amintim în acest sens şi discuţia în jurul problemelor arhitecturii.) 210 Discuţia iniţiată de redacţia Contemporanului în jurul rachetei sovietice (la care iau cuvîntul, în jurul „mesei rotunde a Contemporanului" acad. Horia Hulubei, acad. Gh. Demetrescu, Prof univ. A. Avramescu, Prof, univ. Călin Popovici, Prof. dr. Emil Rep-ciuc, Prof. ing. Paul loanid şi Con}, univ. Imre Toth) concentrează cîteva importante probleme pe care le ridică grandiosul eveniment în faţa oamenilor de ştiinţă, a intelectualilor de cele mai diverse categorii dar şi, în general, în faţa oricărui contemporan, locuitor al planetei noastre. Dacă în chestiunea obţinerii vitezelor cosmice, a ghidării rachetei, etc., publicul nostru cititor a mai avut şi alte prilejuri de documentare, în ce priveşte capitolul astronauticei, discuţia aduce date cu totul inedite în presa noastră. Extragem cîteva dintre acestea, pline de sugestii pentru literaţi. „Pînă nu demult, — spune Prof. E. Repciuc, — nu ştiam mai nimic despre felul cum fiinţa vie ar putea suporta călătoria cosmică. Se încetăţenise ideia — era şi în cărţile de biologie — că vieţuitoarele n-ar putea să parvină prin spaţiul cosmic pe Pămînt, deci însămînţarea vieţii de pe alte planete pe Pămînt, străbătînd spaţiul cosmic, ar fi imposibilă. Acum abia, în timpul din urmă, s-au făcut cercetări cu Laika şi cu alţi cîini lansaţi la înălţimi mai mici, totuşi destul de mari pentru a vedea clar efectele a doi din factorii cei mai de temut în asemenea călătorii : efectele acceleraţiei şi ale radiaţiilor ionizante. Alături de aceste primejdii mai mari este încă una care nu trebuie subapreciată : primul călător va fi izolat, va fi un astronaut singular şi factorul de izolare trebuie şi el avut în vedere şi analizat din punctul de vedere al efectelor asupra organismului, în primul rînd al efectului psihologic." Mai departe Prof. E. Repciuc arată că datele obţinute pînă acum şi care au fost analizate de un colectiv de fiziologi sovietici de frunte duc la concluzia că factorul de care trebuie ţinut seamă în primul rînd şi care este cel mai de temut, acceleraţia, n-are efecte atît de importante încît să împiedice zborul în cosmos. Funcţiunile principale pot fi bine păstrate în timpul zborurilor cosmice. De aceasta se leagă pregătirea astronauţilor care se face de mult timp în URSS şi în alte state. Astfel s-au făcut antrenamente la sol, în cabine ermetic închise, în care se reproduceau condiţiile zborului realizîndu-se temperaturile şi presiunile corespunzătoare, înzestrarea cu aer respirabil, etc., adică pe Pămînt erau reproduse exact toate condiţiile de pe astronava în zbor. Prof. E. Repciuc mai arată că odată cu aceste probleme se ridică şi problema scopului biologic al sateliţilor şi al rachetelor şi că acum, de pildă, se poate pune cu seriozitate problema răspândirii genului uman în vecinătatea Pămîntului, colonizarea pe astre vecine. Ipoteza în urma căreia imponderabilitatea ar putea cauza tulburări în circulaţia sîngelui s-a dovedit neîntemeiată. Dealtfel — adaugă Prof, loanid — în cazul in care imponderabilitatea ar fi nocivă s-ar putea crea greutatea artificială printr-o mişcare de rotaţie a rachetei. Se creează astfel o forţă centrifugă care echivalează gravitaţia. In încheierea discuţiei se arată că această epocală realizare a Uniunii Sovietice a devenit un bun al întregii omeniri. „Poată omenirea — spune acad. H. Hulubei — trebuie să participe la această acţiune care este o sarcină a globului şi a întregului sistem planetar". La o altă discuţie iniţiată de Contemporanul, la care sînt invitaţi artişti ai Teatrului Municipal, dramaturgi şi critici se discută despre felul în care contribuie teatrul la răspîndirea culturii în mase, despre teatru şi actualitate, despre problema repertoriului. Discuţia debutează timid. Mai tîrziu însă se înviorează, se ating chiar probleme acute. „Unii dramaturgi — e de părere Lazăr Vrabie, Director adjunct al Teatrului Municipal ■— merg uneori pe teren (Mihail Davidoglu a stat multă vreme la Constanţa, Lucia Demetrius a fost şi ea în anumite regiuni) însă 14* 211 aduc de acolo teme foarte vag actuale. Este nevoie ca dramaturgii să devină nu contemplatori ci participanţi, adică Activişti ai vieţii de azi". Se discută mult despre necesitatea de a se scrie piese de calitate, într-un act şi despre rolul teatrelor în stimularea aceuut fel de producţii. „ÎAŞUL LITERAR" nr. 9-10/1958 Combătînd vehement prejudecata unor actori cu privire la „presupusa nereuşită artistică într-o piesă de actualitate", Clody Bertola ne mărturiseşte : „Eu aştept un rol în care eroina să trăiască cu putere şi multă dăruire de sine, trecînd prin toată gama sufletească, într-o piesă inspirată dm imediata actualitate..." B. D. glumele numere ale laşului lite-har vădesc în special, în proză, o | serioasă preocupare pentru temele B ^e actualitate. Nuvela lui George Sidorovici „Singurătate" cuprinde deznodămîntul frămîntărilor ţăranului mijlocaş Simion în faţa realităţilor moi ale satului. Simion împinsese pasiunea lui pentru pămînt pînă la a-şi muta casa în cîmp, mijloc de a-şi feri ţarina de comasarea obişnuită cu ocazia înfiinţării gospodăriei agricole colective. Orbirea lui îl face să-şi pună în pericol, căsnicia. Nevasta, de care îi lega o dragoste puternică, îşi ia copilul şi îl părăseşte mu-tîndu-se înapoi, în sat. Simion însă se încă-păţînează să trăiască retras ca un pustnic alături de tatăl său care se credea un fel de prooroc. Raţiunea şi sentimentele sănătoase triumfă însă asupra eroului şi pînă la urmă acesta se întoarce printre oameni. Nuvela are merite certe : un ton simplu şi firesc — care e de obicei d.estul de greu de păstrat în monologul lung — şi o economie sobră în mijloace şi construcţie. „Urîtu" eroul schiţei cu acelaşi nume de fon Jstrati e un personaj pitoresc, un tînăr ţăran care se trezeşte la viaţa socială ale cărei transformări şi le precizează singur cu humor. - „Va să zică te-ai însurat pînă la urmă bre Urîtu ?" „Ei, mai întîi, mie să nu-mi spui Urîtu, că mă mînii ; aici toată lumea îmi spune Huludeţ" — sau ; „_Noroc tovarăşe Huludeţ ! i-am strigat vesel. — Poţi să-mi zici iar Urîtu fără grijă ! Vorbi el stins. Am iar un necaz şi-am venit la primul secretar să aleagă în ce parte-i dreptatea". 212 Dreptatea e de bună seamă de partea simpaticului personaj al lui Ion fstrâti. Lipsit de interes, banal şi pretenţios e reportajul lui C. Ştefanache „Oamenii minelor din Moldova". Textul debutează cu un motto poetic : „Podoaba din inelarul dragei tale, minerul a scos-o din adîncuri ; şi cuţitul plugului şi tacîmul de pe masă etc'." Autorul continuă astfel evocînd munca minerilor de odinioară : „Galeriile se surpau strivind oamenii, gazele otrăvitoare îşi întindeau ghiarele de caracatiţă, iar minerul în opinci si iţari înarmat doar cu ciocanul şi ranga se încovoia neputincios". Sau : „Pe pereţii negri sînt litere mari, albe, fosforescente : „Fiecare tonă de cărbune în plus înseamnă bună stare, pace". „Făceam cunoştinţă pentru prima dată cu minele Moldovei" ne înştiinţează C. Ştefanache la un moment dat, cunoştinţă pe care, din păcate, n-o face şi cetitorul acestui reportaj. Mai citim în traducerea lui N. Guma schiţa „Iaşenka" de Irosnicova, în care este înfăţişată prima dezamăgire în dragoste a unei strungăriţe şi grija colectivului pentru viaţa sentimentală a tinerilor. Lirica este reprezentată de George Lesnea, Vlaicu Bîrna, Florin Mihai Petrescu, Cor-neliu Sturza. Cîteva poezii frumoase traduse din chinezeşte şi cîteva din ruseşte încheie sectoral de poezie, care ar putea fi mai bogat şi mai bun. In general, cu excepţiile semnalate numărul acesta e cuprinzător orientat către actualitate, partea de critică meritînd să constituie obiectul unei cercetări speciale. Ştefan Prav „TEATRUL" nr. 10-11/1958 J ele aproape 200 de pagini ale acestui număr dublu al revistei j „Teatrul" se remarcă atît prin ____ actualitatea problemelor discutate, cît şi prin străduinţa redacţiei de a le prezenta în forme noi, atrăgătoare. Cu prilejul Marei Revoluţii Socialiste revista publică articole despre unele probleme ale dramaturgiei sovietice ca şi un grupaj de mărturii ale cîtorva dramaturgi şi oameni de teatru de la noi, intitulată „Revoluţia şi creaţia noastră". Lucia Demetrius, Mihail Davidoglu şi Nicolae Tăutu, ca şi tînărul regizor Horea Popescu, absolvent al unui Institut de teatru din URSS semnează acest grupaj, dovedind încăodată cît datorează scriitorii şi oamenii noştri de teatru dramaturgiei şi şcolii teatrale sovietice. Articolele lui Horia Deleanu „Citind o nouă piesă despre Lenin", prezintă cititorilor piesa „A treia eroică" a lui Pogodin şi analizează modul cum apare figura lui Lenin în dramaturgia sovietică. Intr-un articol dedicat dramaturgiei sovietice „Inspiratori de dramă" Emil Mândrie discută cîteva piese de teatru care zugrăvesc eroismul comsomoliştilor şi adresează dramaturgilor noştri invitaţia de a se ocupa mal în de-aproape de viaţa eroică a tinerilor comunişti de la noi, constructori ai socialismului. „Caracter popular şi expresie artistică" se intitulează articolul cu caracter teoretic scris într-un stil aproape vibrant, semnat de Fl. Tornea. Autorul, cu prilejul deschiderii stagiunii 1958—1959 şi a reluării unor piese originale pe scenele noastre, ia în discuţie unele personaje cunoscute şi îndrăgite de spectatori, relevînd faptul că trăinicia acestor prezenţe dramatice (Anton Nastai, Mihai Buznea, A. Vadu, din piesele „Minerii", „Anii negri" şi „Vadul Nou", etc.) se datoreşte caracterului profund popular al lucrărilor respective. Festivalul teatrelor dramatice, care s-a desfăşurat în capitală în luna octombrie, a constituit pentru oamenii de teatru ca şi pentru cronicarii noştri dramatici un eveni- ment important, dînd prilejul unui bilanţ rodnic şi plin de învăţăminte. El a însemnat o trecere în revistă a forţelor mişcării noastre teatrale, a realizărilor şi tendinţelor înnoitoare manifestate pe diverse planuri : regie, interpretare, scenografie, etc. In numărul acesta din revista „Teatrul", evenimentul s-a bucurat, după cum era şi firesc de o dezbatere amplă şi la obiect. Astfel articolul lui: S. Alterescu „Unitate de concepţii, varietate în mijloacele de expresie" — se ocupă, de manifestările creatoare ale unor regizori, participanţi la Festival, vestejind totodată, tendinţele teribiliste ale altora. în aceeaşi ordine de idei, Valentin Silvestru se ocupă de interpretare („Coordonate ale interpretării realist-socialiste") iar Milmea Gheorghiu despre arta scenografică, relevînd realele succese în această direcţie. Articolele sus menţionate analizînd în amănunţime diferitele manifestări prilejuite de festivalul teatrelor dramatice se menţin însă cam prea mult la nivelul unor prezentări cu pronunţat caracter de bilanţ, — ceea ce nu e rău — dar încearcă prea puţin — ceea ce nu e bine — sintetizarea, generalizarea fenomenelor constatate. „Cronica" din nr. 10—11, este dedicată spectacolelor-premieră, luînd în discuţie piesele originale : „Răzeşii lui Bogdan" de Ernest Maftei, „Anii negri" de Aurel Ba-ranga şi „Ultimul mesaj" de L. Fulga, „Ultimul tren" de E. Mirea, S. Kovacs, etc. Cronicile, în general bine orientate se ocupă... uneori şi de discutarea textului dramatic. Aşa este de pildă cronica lui A. Băleanu la spectacolul „Ultimul mesaj" de L. Fulga. Autorul arată că L. Fulga a lucrat aproape din nou textul piesei sale, dînd o nouă variantă, ale cărei merite evidente sînt pe deplin subliniate. Nu la fel se întîmplă însă în alte cronici, de pildă aceea referitoare la „Ultimul tren", cu atît mai mult, cu cît e vorba de o piesă nouă, de un text nou. Autorii se mărginesc la o sumară prezentare a cîtorva personaje şi la formularea unor rezerve indulgente referitoare la personajul 213 Barabas „E ciudat că autorii au ales un personaj stigmatizat de viciu pentru transmiterea fondului de aur al piesei", etc. amintesc ei în treacăt, insistînd însă asupra interpretării, regiei, scenografiei spectacolelor respective ; undeva, în corpul articolului M. Al. şi E. N. în loc să reia discutarea, lămurirea personajului, caracterizat mai sus ca o ciudăţenie, se mulţumesc să se mire din nou... şi să nu se ocupe de chestiunea aceasta : „la drept vorbind singurul din piesă (e vorba de Barabas n.n.) care poartă (şi nu e locul aici să ne întrebăm de el) mesajul piesei", etc. De ce nu e locul ? Şi în alte cazuri, de pildă cronica la spectacolul „Recolta de aur" de A. Baranga, analiza textului este neglijată, după părerea noastră în mod nemotivat, cu atît mai mult cu cît. autorul Gh. Mihail, încearcă o polemică cu D. Micu, care într-un număr anterior al revistei „Teatrul" formulase rezerve critice cu privire la prima variantă a piesei. Gh. Mihail încearcă să doboare rezervele critice ale lui D. Micu, nu arătînd cum s-a îmbogăţit ulterior textul dramatic (aşa după cum însuşi mărturiseşte) ci aducînd ca argument... interpretarea magistrală a unor actori, ceea ce, trebuie să recunoaştem este tot una cu a amesteca lucruri deosebite. O bună parte din corpul revistei este consacrat prezentării, într-o formă variată şi izbutită a succesului răsunător pe care l-a repurtat colectivul teatrului Naţional în turneul întreprins în URSS. Decupajele din presa sovietică, însemnările unor oameni de teatru sovietici (actorul Toporkov şi regizorul Şaps) ca şi cele ale unor membri ai colectivului Naţionalului nostru (regizorul Sică Alexandrescu, Radu Beligan — interpretul lui Hlestacov — Calboreanu (interpretul lui Mihai Buznea din „Anii negri"), sau însemnările pline de haz ale lui I. Finteşteanu despre „starea de spirit" a încercaţilor noştri actori în vremea turneului prin Uniunea Sovietică („Ceea ce nu au văzut spectatorii") sînt tot atîtea mărturii ale succesului bine-meritat de care s-au bucurat actorii primei noastre scene în patria socialismului. Salutăm inaugurarea rubricii „teatrul de amatori" care-şi propune să se ocupe şi să îndrume mişcarea teatrală de amatori din ţara noastră. La rubrica „Discuţii" citim polemica amicală a lui D. Solomon cu interviul acordat de Al. Mirodan „Contemporanului" şi un articol al lui L. Sebastian despre defectuoasele informaţii, furnizate în revista „Tribuna", de A. Ghinea, asupra vieţii teatrale din URSS. La rubrica de „cărţi-reviste" o îmbogăţire substanţială e mai mult decît necesară. A. G. — De peste hotare — „IZVESTIA ACADEMII NAUK SS (Seria literatură şi limbă) lipi etichete cu denumiri de medicamente pe şipuri cu otravă este una din cele mai perfide metode ale revizionismului. în estetică şi literatură, ca în ori ce alte domenii. De aceea lupta împotriva revizionismului în estetică trebuie să fie mai hotărîtă, mai complexă şi mai iscusită decît lupta curentă împotriva concepţiilor decadente burgheze în artă. Este în esenţă concluzia la care a " — septembrie—octombrie 1958 ajuns şedinţa plenară ţinută anul trecut la sectorul pentru limbă şi literatură al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., şedinţă consacrată în deosebi discutării raportului d-rului în filologie I. E. Elsberg intitulat „Despre teoriile reacţionare moderne şi revizionismul în ştiinţa literară". Analele de literatură (Izvestia Academii Nauk SSSR, seria „literaturi i iazîka") ale Academiei sovietice publică în Nr. 5 (sep- 214 tembrie-octombrie 1958) o dare de seamă asupra şedinţei şi prima parte a raportului consacrată criticii concepţiilor existenţialiste în estetică. „Existenţialismul — scrie autorul sovietic — a fost criticat de nenumărate ori, critica mărginindu-se însă, în majoritatea cazurilor la demonstrarea evidentei sale inconsistenţe teoretice. Problema primejdiei ideologice pe care o prezintă acest curent, a rămas însă — de aceea — în umbră". Considerîndu-1 pe Kirkegaard drept întemeietor al existenţialismului modern, I. E. Elsberg arată că misticismul filozofului danez exprima pesimismul şi groaza intelectualităţii burgheze din epoca lui 1848. „Dezagregarea conştiinţei burgheze, falimentul ideologiei burgheze în epoca revoluţiilor proletare şi victoriei socialismului — toate acestea au dus la renaşterea — într-o variantă sau alta — a învăţăturii iraţionaliste, plină de disperare a lui Kirkegaard..." Spaima, pusă de existenţialişti la temelia activităţii umane, transformă viaţa într-o simplă anticameră a morţii. Individul, izolat de ţara, poporul, clasa din care face parte, ia contact cu realitatea numai pe cale intuitivă. Retragerea artistului existenţialist în negurile subconştientului, reducerea la introspecţie a metodei sale de a judeca lumea prin artă, îl distrage de la problemele acute ale vieţii sociale, eliminîndu-le pe acestea din urmă din sfera preocupărilor sale creatoare. în acest fel estetica burgheză evită ab initio probleme nedorite ca lupta de clasă, transformarea societăţii etc. Autorul face apoi o succintă expunere critică a principalelor idei estetice puse în circulaţie de „leaderul" existenţialismului modern, Martin Heidegger, întemeindu-se îndeosebi pe articolul acestuia, „Origina operei artistice" (Ursprung des Kunstwerks), editat într-o culegere, la Frankfurt pe Main în 1952. După Fleidegger atît viaţa cît şi arta sînt în afara sferei cunoaşterii. Fiind o aproximaţie primordială a adevărului — ştiinţa nu este nici măcar atît — arta ca şi existenţa constituie ceva enigmatic şi primar. Din această cauză, după Heidegger, sînt echivalente, sinonime ale adevărului. Kirkegaard nega uti- litatea artei, considerînd-o o piedică în trăirea subiectivă a clipei amendate de neant. Heidegger — după cum arată autorul sovietic — justifică arta dîndu-i un sens istoric, în zelul său însă de a face elogiul artei, Heidegger sare peste cal : în concepţia sa, arta nu numai că are un caracter esenţial istoric dar — mai mult decît atît — fundamentează istoria. Jucînd în concepţia existenţialistă un rol atît de deosebit arta, această „revelaţie mistică a adevărului", este o revelaţie rară, accesibilă doar aleşilor, solitarilor. „Nu este întîmplător — observă Elsberg -— că atunci cînd i s-a înmînat premiul Nobel, Camus a declarat că se adresează milioanelor de singuratici şi nu poporului". Izolînd artistul, înrobindu-i spiritul spaimei şi neliniştii, lăsînd drept unică portiţă de salvare revelaţia mistică a unui adevăr incongnoscibil sub raport raţional, Camus — discipol credincios al lui Heidegger — nu neagă rolul artei în cunoaştere. Dimpotrivă, el consideră că numai prin artă se poate ajunge la ceva asemănător cunoaşterii ca atare. „Dacă lumea ar fi limpede, arta n-ar mai exista". ' Imposibilitatea cunoaşterii raţionale este desigur un postulat al existenţialismului. El insinuează însă că arta poate să tindă asimptotic către adevăr, fără a-1 descoperi vreodată. Iată impasul în care ajunge inevitabil existenţialismul, simplă încercare de a universaliza neputinţa concepţiilor filozofice burgheze moderne. Care este însă primejdia pe care ideile lui Camus o ascund ? „El încearcă să-i convingă pe cei şovăielnici, pe cei care n-au purces pe căile activităţii sociale progresiste că trebuie să fie singuri şi politiceşte pasivi, şi că toate eforturile înmănuncherii forţelor sociale sînt dinainte sortite eşecului. în acest mod Camus serveşte reacţiunea". Confuzia, acrobaţia intelectualistă, vanitatea gîndirii existenţialiste sînt însă contracarate „de literatura şi ştiinţa progresistă, care se dezvoltă sub semnul realismului şi materialismului, fiind pătrunse de o profundă credinţă în popor, în activitatea sa istorică", conchide I. E. Elsberg. L. Dim. 215 „MERKUR" nr. 127, septembrie 1958 I un°scutul fizician german Carl j Fnederich von Weizsăcker expune iun punct de vedere interesant I asupra relaţiilor între empirism şi apriorism în ştiinţă. Adept al opiniei după care nu delimitarea sferelor de competenţă mtre filozofie şi ştiinţele naturii interesează în momentul de faţă, ci relaţia organică dintre ele, Weizsăcker aseamănă această relaţie cu cea dintre organele corpului (prefigurate prin ştiinţele particulare) şi circulaţia sînge-lui (reprezentată de filozofie.) Gîndirea în cerc pe care o reprezintă filozofarea în raport cu ştiinţele naturii are însă nevoie de o depăşire (Analogia leninistă cu Spirala procesului de cunoaştere ni se pare mai sugestivă) Problemele filozofice care izvorăsc dm însăşi dezvoltarea fizicii moderne conduc, după Weizsăcker, la o criză a fundamentelor, care cere o revizuire fundamentală a conceptelor, metodelor şi modului de punere a acestor probleme. Un exemplu de cerc, deşi nu vicios, — în care se învîrt ştiinţele, este furnizat de antropologie. Omul ca parte a naturii nu poate fi înţeles decît cu ajutorul conceptelor elaborate de ştiinţele naturale. Invers, re-flexiunea asupra ştiinţelor naturii nu se poate lipsi de o critică a conceptelor din punct de vedere al istoriei societăţii umane. Confruntarea acestor două semi-cercuri gnoseologice şi depăşirea lor sintetică, ar însemna, în concepţia autorului, adevărata filozofie. Şi e incontestabil că perspectiva aceasta, izvorîtă din considerarea interrelaţiilor dintre logica obiectivă şi cea subiectivă conţine puternice elemente de dialectică raţională, materialistă. Ea constituie un exemplu de modul în care Ştiinţa constrînge pe savant să adopte spontan materialismul şi dialectica. In articolul citat, acestea apar fără prea multe suprapuneri idealiste şi de aceea prezentarea lor aproape pas cu pas prezintă un interes cert. Instinct şi experienţă sînt cele două categorii care permit autorului la început să schiţeze o critică judicioasă a empirismului. Instinctul este opus experienţei. Găina care dm instinct se apără de ploaie, - stropită cu un furtun seva zgribuli sub un tufiş chiar dacă la 1 m. de ea e soare şi uscat. Şi oricît vom repeta experienţa, găina nu va învăţa dm ea A învăţa dm experienţă ar reprezenta negarea sau depăşirea instinctului. Pe de altă parte, maimuţa „cunoaşte" spaţiul tridimensional fiindcă acţionează cu o extraordinară precizie calculînd distanţele la sărit şi apucat. Este posibil ca de aci pe cale fdogenetică să provma ideia „înnăscută" a spaţiului tridimensional la om. Cu toată continuitatea între om fi animal, nu se justifică însă în nici un caz reducerea empirică a întregului comportament uman la rezolvarea problemelor de care sînt capabile animalele şi automatele. Maşinile electronice mai puţin încă decît animalele învaţă din experienţă. Empirismul, bazat pe reducerea formelor superioare la cele inferioare este empiric fals, scrie autorul, — si cu deplină dreptate. Apriorismul, pe de altă parte, reprezintă o aberaţie cel puţin egală cu cea a empiris-Im. Pe exemplul extrem de concludent al noţiunii de spaţiu, analizată în perspectivă istorica, Weizsacker va combate această tendinţă aprioristă centrală în filozofia neopozi-twistă, legată mai ales de matematică şi fizică, Anticilor le era, bine înţeles, necunoscută noţiunea kantiană aprioncă de spaţiu. „Există numai plinul şi vidul ; tot restul e pură părere", declarau atomiştii, „Kenon" — vidul e necesar pentru mişcarea atomilor. Atomul, p„n opoziţie, este un analog al fiinţei parmemdiene, imuabil, netrecător, indivizibil, unul. In timp ce vidul nu are existenţă veritabila atomii sînt singura existenţă veritabilă Vidul poate fi numit doar în mod paradoxal existenţă (el este în fond „Nimic") şi de aceea Anstotel a respins atomismul El nu recunoştea dealtfel spaţiul ca atare, ci doar locul „topos", care este de fapt locul unui lucru anumit, determinat, suprafaţa care îi învăluie corpul, sau care îl desparte de alte corpuri. Geometria euclidiană însăşi, apreciază Weizsăcker, este nu ştiinţa spaţiului în 216 sine ci ştiinţa relaţiilor spaţiale între corpuri, o ştiinţă a corpurilor, asupra feţelor, curbelor şi punctelor. Noţiunea spaţiului propriu zis este o invenţie mult mai tîrzie. Abia descoperirea pompei de vid dă un impuls practic, material, conturării acestei noţiuni. Pe de altă parte, demonstrarea infinităţii luminilor de către Bruno şi Cusanus făcea referirea mişcării la un sistem natural, fix de coordonate, — Pămîntul ■—, neveridică. Mişcarea începe să fie concepută ca deplasare in raport cu spaţiul. Aceste motive de ordin practic-istoric au făcut posibilă introducerea conceptului newtonian al spaţiului absolut ţaţă de care lucrurile se mişcă într-un timp absolut. Concepţiei lui Newton despre spaţiu i se opunea cea a lui Leibnitz tot aşa după cum la antipodul părerii lui Aristotel că mai cu-rînd pot fi concepute corpurile fără spaţiu decît spaţiul fără corpuri, se plasează concepţia lui Kant. în „Critica Raţiunii Pure" el spune că mai curînd ne putem imagina că nu există lucruri, decît că nu există spaţiul în care să se afle lucrurile. Totuşi Newton a avut din punct de vedere istoric, adică temporar, dreptate. întrebarea se pune : confirmă sau nu geometriile neucli-diene conceptul spaţiului kantian, înţeles ca o formă a sensibilităţii, de bază anterioară oricărei experienţe ? Gauss, unul din fondatorii geometriei euclidiene a căutat în zadar prin măsurarea unui triunghi concret acel făcut de pădurea din Thuringia cu Hoher Hage din Gottingen şi cu Brockcn în Harz, dovada că suma unghiurilor lui n-ar fi egală cu 180°. Dar chiar dacă ar fi găsit o altă sumă, încă nu s-ar fi putut demonstra altceva decît poate că razele de lumină nu sînt rectilinii ci curbe. Weizsăcker consideră că rezolvarea problemei a.priorităţii geometriei euclidiene nu se găseşte însă pe această cale şi nici pe cea a unor argumentări superficiale, ci conside-rînd ştiinţa geometrică în întreaga ei adîn-cime şi complexitate, şi deci ca : 1) disciplină pur matematică 2) ca o disciplină fizică şi 3) ca o disciplină care descrie intuiţia noastră despre spaţiu. Din primul punct de vedere tratarea axiomatică, pur matematică a axiomelor geome- triei permite definirea oricăror spaţii, nu numai a celui tridimensional ; dar ea lasă deschisă întrebarea : la ce structuri reale ale existenţei se referă aceste axiome ? Geometria ca disciplină fizică pe de altă parte dă o interpretare materială acestor axiome : astfel liniile drepte vor reprezenta raze de lumină, în timp ce sferele vor reprezenta de pildă atomi sau planete. Dar în cadrul acestei interpretări sînt posibile transformări prin care lumea noastră să nu mai semene deloc cu cea pe care o vedem, transformări ca de pildă aceea prin care Pămîntul nostru ar deveni o sferă goală pe dinăuntru, în timp ce statura reală a unui om pe această sferă ar deveni, în mod absurd, infinită. De ce însă, dintr-o multitudine de construcţii isomorfe (adică ale căror elemente structurale îşi corespund), ştiinţele naturii preferă pe una, celeilalte ? Care este criteriul conform căruia condamnăm teoria sferei goale şi{ acceptăm construcţiile fizicei curente ? Această întrebare suscită dificultăţi gnoseologice. Empiric vorbind, şi asemenea lumi ca cea a sferei goale sînt posibile. Or matematica studiază chiar acest domeniu infinit al posibilului. Weizsăcker propune pentru ieşirea din impasul contradicţiei între posibil şi real să se cerceteze semantica teoriilor matematice şi fizice. El crede că în domeniul analizei lingvistice s-ar putea găsi una din rădăcinile soluţiei pentru dilemele apriorismului modern. Dar oricîtă importanţă ar avea analiza cuvintelor în determinarea sensului precis în care o teorie se referă la lucruri, în nici un caz ea nu poate produce vreo evidenţă asupra modului exact în care lucrurile se referă la lucruri. Ori, problema structurii teoriilor fizice ţine tocmai de aceasta. Justificarea punctului următor al disertaţiei lui Weizsăcker e aşa dar cît se poate de serioasă : impasu\l apriorismului referirea la sensul conceptelor induce de la sine necesitatea elucidării raportului între ontologie şi logică. Mecanica cvantică a aruncat o lumină nouă asupra relaţiilor dintre ontologie şi logică, axiomatizînd constrînge-rea de a gîndi corect. Dar este oare logica 217 numai ştiinţa gîndirii corecte ? De la Aris-totel încă, logica avea o semnificaţie ontică ferm stabilită într-atît încît principiul contradicţiei la el este formulat ca imposibilitatea apartenenţei la unul şi acelaşi lucru a unor calităţi contrare. Logica este ştiinţă a gîndirii numai în măsura în care este ştiinţă a gîndirii adecvate existenţei. Concluzia aristotelică este însuşită de autor şi coincide în mod surprinzător de exact cu concepţia materialist-dialectică asupra logicei. Weizsăcker critică dubiile multor oameni de ştiinţă cu privire la justificarea ipotezelor ontologica şi izgonirea ontologiei din filozofie. El nu crede că o definire pur formală a logicii este suficientă pentru ştiinţele naturii. Relaţiile de incertitudine extrapolate (în chip nejustificat, corectăm noi) asupra întregii lumi fizice, reprezintă din punct de vedere logic o înmuiere a principiului terţiulul exclus şi punerea valabilităţii!, iui ontice sub semnul întrebării. Dar aceasta nu însemnează, în concepţia autorului, o înfrîngere a ontologiei, a dreptului de a judeca asupra structurii relaţiilor materiale, ci doar necesitatea fundării ontologiei pe o logică modificată, în care principiile terţiului exclus şi al contradicţiei de pildă, să capete o nouă formă. Logica operativă (termen cu care Weizsăcker desemnează logistica) sacrifică degeaba ontologia în favoarea empirici unui grad sporit de certitudine. Logica trebuie mai curînd să se despice în trei înţelesuri fundamentale, asemănătoare celor în care a fost divizată şi analizată geometria : o ramură întoarsă asupra lucrurilor, onto-lo-gice, una asupra gîndirii — logica propriu zisă — şi una asupra metodelor de cunoaştere a lucrurilor — gnoseologia. Dacă însă consideraţiunile asupra înmuierii principiului terţiului în legătură cu mecanica cvantică nu sînt noi, concluzia surprinzătoare a autorului intuind — la 40 de ani distanţă, e drept, — identitatea dialecticei, logicei şi teoriei cunoaşterii formulată de Lenin este unul din motivele puternice de a saluta acest articol. Cu atît mai mult cu cit, la acest rezultat s-a ajuns prin intermediul istoriei filozofiei şi a ştiinţei, conceptului particular de spaţiu — ceea ce dovedeşte în mod suplimentar şi cu prisosinţă adevărul previziunii leniniste : veritabila teorie a cunoaşterii trece prin istoria gîndirii omeneşti, în sensul cel mai larg şi mai diferenţiat. 1. Mărculescu „CAHIERS DU SUD" nr. 348/1958 li \n florilegiu reprezentativ din Icrea.ţia poetică argheziană pu-iblică revista marseilleză „Ca-\hiers du Sud". In total, douăzeci şi cinci de poezii, traduse de Luc-Andre Marcel: „Testament", „Cîntec din fluier", „Bărăganul", „Morgenstimmung", „Maica Scintila", „Cîntec de adormit Mitura", „Mîhnirl", „Lingoare", „Inscripţie pe o casă de ţară", „Agate negre", „De-a v-aţi ascuns...", „Vodă-Ţepeş", „Cuvînt înainte (1907)", „Ion Ion", „Har", „Cina", „La popice", „Cîntec mut", „Stane căpitane", „Tinca", „Rada", „Vînt de toamnă", „Poate că este ceasul", „Umbra", „Ex libris". Precedată de o scurtă notă bio-bibliografică, de studiul „Tudor Arghezi-poete roumain" semnat, de Claude Sernet şi de medalionul „Un artisan du verbe" de Petru Dumitriu, culegp-rea afirmă dincolo de orizontul Bărăganului şi Olteniei, poezia noastră contemporană în forma individualizată a timbrului poetic arghezian şi în corespondenţele limbii lui Villon şi Baudelaire. Arghezi a fost tradus pentru prima oară in limba franceză şi publicat de aceeaşi revistă, în numărul din noiembrie 1943. De data aceasta însă, consemnăm prezenţa poetului în paginile, revistei din sud, în rindurile manifestărilor ce comunică străinătăţii valorile universale ale culturii noastre socialiste, cum si ale 218 moştenirii noastre literare. Acest fapt este de altfel subliniat şi de Claude Sernet în succintul său studiu, după o analiză ce relevă înţelegere şi cunoaştere a fenomenului poetic arghezian.şl a locului său în ansamblul literaturii noastre : „...călător, cetăţean, tată de familie, jurnalist şi spadasin al condeiului... multă vreme ignorat de critica oficială, multă vreme nerecunoscut de surdomuţii poeziei, considerat astăzi cu afecţiune ca un patriarh al literaturii romine, al literaturii unei ţări care, ştiind în sfirşit, să-şi preţuiăscă cum se cuvine valorile sale de Ieri, pregăteşte cu încredere calea celor de mîine". Traduse de un poet sensibil la înţelesurile intime ale poeziei, titlurile alese de Luc-Andre Marcel, dau o Imagine destul de cuprinzătoare a universului poetic al celui legat cu înverşunare timp de o jumătate de secol de „realitatea romînească, realitate pe care a reflectat-o atît de cuprinzător, fie U-ric-afectiv, fie stigmatizînd-o cu fierul roşu al unei violente critici sociale", al celui prezent „dans tout ce qui voit enfin, l'assaille et l'entraine, Tapltole et le terrifie, l'exalte et le revolte, qu nalt de la boue et aspire ă la purete, qui est condamne ă la desagre-gation et ă la mort, et craint et se debat et cependant continue et vient triompher". Fără îndoială, în faţa unor traduceri din scrisul Iul Arghezl, noi avem de spus măi multe, pentru că înţelegem mal mult, simţim acele sensuri şi frumuseţi ale limbii greu ori imposibil de transpus Ui altă limbă. Limba literară argheziană, cu toate Implicaţiile şi asociaţiile în concret şi abstract, cu acea uimitoare putere de plasticizare, de sensibilizare a celor mal abstracte idei, ne oferă şi nouă, prin caracterul ei atît de personal, nebănuite surprize. Această situaţie, raportată în general la valorile proeminente ale literelor noastre şi la. locul lor în circuitul valorilor universale, a constituit motivele unor cunoscute discuţii. Rapsodiile Iul Enescu, stîrnesc admiraţie în oricare parte a pămîntului, pe cînd geniul lui Emi-nescu rămîne încă puţin cunoscut şi e greu de închipuit cum ar putea fi comunicate altor neamuri inepuizabilele izvoare de sunete şi culori ale peisajului sadovenian. In faţa limbii franceze, stabilită în tiparele ei de circulaţie mondială, limba romînă pune în adevăr acele lacăte ce nu pot fi deschise de nici o cheie străină, şi care ascund în echilibrul şi armonia latino-slavă frumuseţile inepuizabile şi ecourile nesfîrşite ale gîndirii şi sufletului nostru. Fapt pentru care studiul lui Claude Sernet are drept motto fraza din Arghezi, care, tălmăcită, comunică cititorului francez secretul poetului romîn : „Tont homme qui Ut apprend ă regret que le cade-nas des langues ne pent etre ouvert avec des clefs etrangeres". Poate că n-ar fi lipsit totuşi de interes să alăturăm cîteva din versurile traduse, formei originale, ca să regăsim, cu reale satisfacţii, în forme noi, frumuseţi cunoscute, şi Să vedem cum limbajul firesc, familiar, cu o topică mai simplă, cu un vocabular mal apropiat de sensurile Iul reale a dat posibilitate traducătorului să găsească mai la îndemînă forme corespunzătoare. Din „Cîntec de fluier" : Inima mi-e drumul cu ploile, Mi-e drumul cu praful şi oile, Drumul sterp dintre copaci, Mi-e via strîmbă pe haraci, Mi-e satul cu dinii, mi-e bătătura. Cenuşa din brazde şi arătura. Mi-e cireada care paşte pămînt, Mi-e cîrdul de ciori din vînt, Mi-e bivolul sculat din noroi Cu capul greoi Şi care se uită în golul mare. Cîntecul nu e bun, Cuvîntul e oftat, Braţul tărăgănat, Moleşită aripa. Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa. în transpunere franţuzească : Mon ooeur, c'est un chemin sous la pluie, -le chemin poussiereux des chevres, le chemin aride et ses files d'arbres, la vigne tordue aux durs echalas ; c'est mon village avec le chiiens, la cour, la cendre du sillon, le labour. C'est le troupeau paissant la terre nue, c'est dans le vent la volee des corneilles, 219 Ies buffi es lourds sortant des mares et fixant I'espace desert. Amere est ma chanson, soupir est ma parole. Molie l'aile et le bras pesant. Me bat le temps, me bat le jour, me bat l'instant. Din „Morgenstimmung" : Tu ţi-ai strecurat eîntecul în mine Intr-o dup'amiază, cînd Fereastra sufletului zăvorită bine Se deschisesem vînt, Fără să ştiu că te aud cîntînd. De ce-ai cîntat ? De ce te-am auzit ? ' Tu te-ai dumicat cu mine vaporos — Nedespărţit — în bolti. Eu veneam de sus, tu veneai de jos Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi. In traducere : Ton chant, tu l'as glisse en moi un apres-midi, quand, verouillee, la fenStre de 1'ârne s etait soudain ouverte au vent. Je ne m'aiarmaj pas que c'kak ton chantant Pourquoi as-tu chante ? Pourquoi t'âi-je k, , , entendue ? tu tes evade'e avec moi, vaporeuse, — â jamais-unis — par Ies voutes. Je venai de la-haut, tu venals de ,Ia-bas Tu venais de la vie ; je venais de la mort. Dm „De-a v-aţi ascuns...". E-un joc viclean de bătrîni, Cu copii, ca voi, cu fetite 'ca tine Joc de slugi şi joc de stăpîni, Joc de păsări, de flori, de cîni, Şi fiecare îl joacă bine. Toţi vor învia, toţi se vor întoarce ' Intro zi. acasă, la copii, La nevasta, care plînge şi toarce, La văcuţe, la mioarce, Ca oamenii gospodari şi vii. Şi, voi aţi crescut mari, V-aţi căpătuit, V-aţi făcut cărturari, Mama face ciorapi şi pieptari, Şi tata nu a mai venit... In franţuzeşte : Cest un jeu sournois de vieillard, avec des garţons, comme vous et des fillettes comme toi. Jeu de valets et jeu de maîtres, jeu d'oiseaux, de fleurs et d'e chiens et tout le monde le joue bien. Un jour, nous reviendrons, ressuscites, â la maison, vers Ies enfants, vers celle qui pleure en filant, vers Ies vaehes et Ies brebis,' comme gens. de parole, et vivants 1 Mais vous voila grands et bien etablis et tres bien instruits. La mere tricote des bas et des brassieres. _ Et pere ne reviendra pas. Salutăm străduinţa şi însuşirile tălmăcitorului, gestul amical al revistei franceze cum şi articolul lui Claude Sernet, pentru care poezia lui Anghezi exprimă „stăruitoa-rea aspiraţie spre puritate"... I. H. „LES TEMPS MODERNES" nr. 153-154/1958 contmua să spună „Nu" gaullismului |e ştie că rezultatul referendumu-| lui şi alegerile succesive care au legalizat lovitura de stat din f mai au provocat în presa franceză nu puţine demonstraţii de laşitate. S-ar spune că un vînt aducător de penitenţe şi 220 de autobiciuiri bîntuie printre colaboratorii unor publicaţii ca „VEsprit" şi „La Nation socialiste", care după o viguroasă campanie antigaulhstă în preajma referendum-ului, şi-au slăbit progresiv rezistenţa ajungînd pînă m cele din urmă la o pactizare mai mult sau mai puţin mascată cu gaullismul. In faţa unor asemenea manifestări penibile, avertismentele revistei conduse de Jean Paul Sartre, precum şi chemările la unitate, care răsună în paginile ei, reprezintă un eveniment semnificativ, chiar dacă explicaţiile şi analiza pe care o face revista evenimentelor din ultimul an, stîrneşte obiecţii. Numărul 153—154 începe cu un editorial semnat de secretarul general al revistei, Marcel Peju, intitulat semnificativ „Iluzionistul". Articolul, deşi seamănă mai de grabă cu un pamflet hugolian decît cu o analiză ştiinţifică, nu exprimă însă mai puţin o atitudine fermă şi o încercare de a privi cu luciditate sarcinile viitoare ale luptei împotriva pericolului fascist. Pentru Marcel Peju este limpede că la 28 septembrie, „opt zeci la sută din francezi au abdicat de la drepturile lor politice în favoarea. generalului de Gaulle". Peju descrie în mod amănunţit „mecanismul infernal", trucajele care au permis „o excro-. cherie poate fără asemănare în întreaga istorie a democraţiilor parlamentare ;f cu trei milioane şase sute de mii de voturi, UNR-ul (Partidul lui Soustelle) pune mîna pe 188 de locuri în parlament; cu 280 de mii de voturi în plus, partidul comunist nu obţine decît zece". Reducînd la adevăratele sale proporţii amploarea şi semnificaţia rezultatelor obţinute de de Gaulle, Peju arată că de la război încoace există în Franţa cam 3 milioane de voturi disponibile pentru toate aventurile anti-republicane. Cîştigul de teren ai UNR-eului, care este superior rezultatelor pujadismului în 1956, rămîne totuşi inferior valului neo-gaullist din 1958. „Organizaţie hibridă, improvizată, fără doctrină şi fără program, formaţie pur electorală necorespunzătoare nici unei mişcări populare, UNR-ul nu datoreşte succesul său decît numelui generalului de Gaulle... Campania electorală cea mai goală, cea mai lipsită de idei şi de pasiune, care s-ar putea imagina, a dus la o reînnoire radicală a personalului politic. De aici caracterul specific, pe care-l va lua, de a traduce pe de-o parte un refuz, o rezistenţă pentru „acţiunile politice tradiţionale", refuz care — în mod paradoxal — nu duce decît la triumful dreptei." Peju analizează ceea ce denumeşte prăbuşirea politică a stîngii necomuniste. însă cauza principală a succesului lui de Gaulle rezidă, după Peju, în faptul că generalul de la Colombey-les Deux-Eglises a înţeles perfect şi-a reuşit să speculeze cu maximum de succes pasivitatea momentană a masei alegătorilor francezi. Perspectivele pe care le deschide venirea la putere a lui de Gaulie sînt văzute în editorialul din „Les Temps Modernes" în culorile cele mai sumbre : renaşterea celui mai anacronic naţionalism. A-ţi pune speranţa în bunăvoinţa unor personalităţi nu înseamnă a da dovadă de realism, ci a accepta acea dialectică a „demisiilor" succesive care a adus UNR-ul la putere. Rolul istoric al generalului de Gaulle nu este nefast numai din raţiuni întîmplătoare : „el este nefast fiindcă însăşi natura puterii, pe care o exercită îi interzice aprioric de a găsi pentru cea mai mică problemă soluţii cu adevărat satisfăcătoare". Ridicîndu-se împotriva teoriei că venirea gaullismului ar însemna „răul mai mic" în comparaţie cu catastrofele care puteau să ameninţe cea de-a patra republică, Marcel Peju se declară ferm împotriva „abilităţilor tactice ale teoriei răului mai mic", împotriva consolărilor „mizerabile" ale despotismului luminat. „Trezirea va fi brutală, însă va veni ziua cînd tartarinadele de la 13 mai nu vor provoca decît un imens hohot de rîs". Articolul lui Serge Mallet are ţinuta unui studiu, încercînd de-opotrivă să stabilească „răspunderile" şi să descopere „noile perspective". De la început trebuie spus că teoria fundamentală a autorului articolului, după care gaullismul reprezintă un „neo-capita-lism", nu poate stîrni decît rezerve. Ideea aceluiaşi autor, exprimată şi în cîteva lucrări anterioare din „Les Temps Modernes", idee după care gaullismul reprezintă un efort al marilor industriaşi de a înviora industria franceză, de a da avînt productivităţii, de a face din industria franceză o industrie mai competitivă, nu reprezintă de fapt decît o parafrazare a tezelor oficiale ale gaullismului şi nu se sprijină nici măcar pe evoluţia evenimentelor de la ve- 221 nirea la putere a guvernului lui de Gaulle. Căci condiţia sine-qua-non a unei asemenea reînviorări, ar fi însemnat în primul rînd degrevarea economiei franceze de sarcinile războiului din Algeria. Dar întregul program al lui de Gaulle, precum şi primele măsuri ale noului guvern Debre, departe de a duce la o ameliorare a situaţiei din Algeria (ameliorare care corespunde dorinţei maselor şi care reprezintă una din principalele speranţe sau, mai de grabă, iluzii ale multora din cei care au votat „da"), a dus dimpotrivă la o intensificare a ostilităţilor, la noi sarcini pe spinarea contribuabilului francez. Nici devalorizarea francului, care loveşte în plin masele muncitorilor şi funcţionarilor din Franţa, nici răsunătoarea campanie în favoarea „strîngerii curelei" (măsuri luate într-adevăr în favoarea marelui capital) nu pot duce însă la un avînt al industriei franceze, la vindecarea vechilor tare de care suferă economia franceză, atîta timp cît ea va rămîne subordonată intereselor marelui capital german, prin intermediul pieţii comune, atîta timp cît regimul actual din Franţa nu va renunţa la războiul colonial şi atîta timp cît toate aceste „reînnoiri" şi „reînviorări" se vor face atentînd la nivelul de trai al muncitorului francez şi lăsînd neatinşi adevăraţii paraziţi ai economiei franceze, aflaţi tocmai în rîndurile celor care l-au adus pe de Gaulle la putere. Anacronismul economiei franceze nu este numai un anacronism de metodă, ci un anacronism de sistem. Alături de această obiecţie principială, de fond, 'pe marginea explicaţiei social-econo-mice pe care o dă Serge Mallet gaulîismului, trebuie semnalat şi faptul că autorul articolului din „Les Temps Modernes" consideră în mod eronat gaullismul ca un fenomen unitar. A privi adunătura pestriţă a celor „3 milioane de disponibili" ca expresia unei noi etape a capitalismului în Franţa este cel puţin deplasat. Gaullismul e de fapt un termen vag care, luat ca atare, nu spune nimic şi cu atît mai puţin exprimă o realitate politică socială conturată. De fapt, aşa cum au arătat şi reprezentanţii partidului comunist francez, pentru de Gaulle au votat şi foarte mulţi oameni cinstiţi, care s-au lăsat înşelaţi de demagogia şi sloganurile anti-parlamen-tare ale partizanilor lui de Gaulle. Milioane de oameni cinstiţi au vrut într-adevăr o schimbare şi au vrut să obţină această schimbare prin toate mijloacele posibile. Cu o intuiţie într-adevăr remarcabilă, de Gaulle a mizat pe această dorinţă de schimbare şi a. speculat-o. în această privinţă, Serge Mallet are dreptate ; dorinţa de schimbare a „ordi-nei", aceasta a fost ideea fundamentală a partizanilor lui „da" — autorul articolului are aici dreptate chiar în raport cu Marcel Peju, care subestimează în mod vizibil această dorinţă de schimbare, considerînd, de pildă, că actualul antiparlamentarism din Franţa a devenit încă de mult parte integrantă din tradiţia „spiritului galic", constituind o formă de frondă ce n-ar trebui luată în serios. De fapt, dorinţa de schimbare a fost reală, ea nu reprezintă o indispoziţie trecătoare a alegătorului, ci, dimpotrivă, o năzuinţă din ce în ce mai puternică a poporului francez, care s-a săturat într-adevăr pînă în gît de „democraţia" burgheză. Numai că gaullismul, departe de a lichida tarele acestei „democraţii", le multiplică, aducîndu-le pînă în pragul fascismului. De aceea teza lui Serge Mallet nu se susţine. în rest, însă, articolul conţine o serie întreagă de idei interesante : demonstraţia că noua maşinărie anti-parlamentară va duce la o formulă birocratică de conducere, că gaullismul, departe de a suda fisurile şi contradicţiile din cadrul burgheziei franceze, le va ascuţi din ce în ce mai mult şi, mai ales, ideea că pe baza ascuţirii luptei de clasă este necesară mai mult ca oricînd o regrupare şi o unitate de acţiune a forţelor de stînga. Aceasta este, de fapt, o convingere fundamentală — extrem de preţioasă — a ambilor autori ai articolelor din „Les Temps Modernes" şi refuzul lor de a capitula în faţa trucurilor şi paleativelor nu poate fi decît salutată. Cu atît mai regretabile sînt „înţepăturile" şi săgeţile piezişe la adresa conducerii P.C.F., la care unii cronicari ai revistei nu renunţă nici măcar în aceste împrejurări dificile pentru Franţa. Horia Bratu 222 George Gh. Semenescu,— Ciuj. — Ţinem întotdeauna seamă de părerile cititorilor noştri şi ca atare îţi mulţumim pentru frumoasele cuvinte pe care ni le adresezi. Materialul trimis, din păcate, e nepublicabil. Nu te grăbi, complectează-ţi mai întîi lectura de care ai multă nevoie. Pe urmă, vom mai vedea... Popa Stancu Dragomir — Qodlea. — Intenţia de a cînta lupta pentru libertate a popoarelor arabe e lăudabilă. Ceea ce lipseşte însă e meşteşugul. Nu-1 veţi dobîndi decît printr-un efort susţinut — citind şi studiind poezia. Faptul că un redactor de la săptâmînalul „Magazin" v-a sfătuit să ne trimiteţi nouă, sau altei reviste, lucrarea, denotă superficialitatea şi lipsa de răspundere a respectivului redactor. Adevărul trebuie spus pe faţă : versurile sînt încă stîngace. Antonia Maican — Tulcea. — întrevedem pe alocuri prezenţa talentului. Am reţinut deocamdată „Trăiesc în timpul meu". Pentru o mai deplină lămurire, aşteptăm altele. Ion Alexandru Gimbăşanu — Cislău. — Există şi pasaje frumoase în „Spre Pace" dar prozaismul abundă. Mai încercaţi. C. Moţăţăianu — Craiova. — „Oda pămîntului" e o promisiune. Mai trimite. Victor Belciug — Calafat. — în patru pagini bătute la maşină, te sfrăduieşti să ne relatezi cu exactitate scurgerea anotimpurilor. Observaţiei d-tale nu-i scapă nimica : iarna e frig şi ninge ; vara în schimb, e cald ; primăvara cresc mugurii în pom iar toamna — fireşte — cad frunzele. Foarte adevărat, dar ce e nou în asta ? I. Burcă — Oraşul Stalin. — în „Monumentul" d-ta transpui în proză curată ceea ce atît de frumos a tălmăcit din Puşkin, Al. Philippide. Dacă eşti animat de dorinţa înălţării unei statui proprii de ce faci uz de bronzuri care nu-ti aparţin ? în altă poezie d-ta răsădeşti „un măr la o margine de drum" şi te mîhneşti că nimeni nu-i gustă fructele, că nimeni nu se odihneşte la umbra lui. De-atîta nepăsare, zici d-ta, mărul se ofileşte. Ar fi mai bine să-ţi însuşeşti nu versurile ci sfaturile lui Mihai Beniuc. Altă dată te plimbi pe cîmp şi te rogi de o fată „cu braţe de aramă şi gleznele de cerb" să se-aplece cît mai mult peste spice, să-i vezi „boiul unduind". Fata se execută iar mărturisirea d-tale e impresionantă : „Tot atunci, zării sub iie Răsuflări de vînt şiret Şi mi-am zis cu stîngăcie : Ce păcat că nu-s poet !" 223 Marin Ion Dumbravă, învăţător,,.. com. Joija, regiunea Bucureşti. — Evocarea unor fapte din trecut, dacă em făcută cu intenţii -literare, încadrîndu-se' 'astfel în genul memorialistic, nu se poate rezuma la simpla înşira re a unor evenimente, ci trebuie să reconstituie atmosfera socială a vremii, să caracterizeze multilateral persoanele care iau parte la acţiune. Schiţa „Avîntul",,trimisă redacţiei noastre, în care povestiţi încercarea unor elevi de şcoală normală, ide a scoate o revistă literară, păcătuieşte tocmai prin zugrăvirea seacă, fără comentariu inedit, a ■>' situaţiilor şi a personajelor evocate. Prietenii dumneavoastră din tinereţe, există it numai ca nume proprii, individualizaţi sumar. Zaiţ e bun pictor, „grăind în cu-vîntuj moicuţ al moldovenilor" — Voichi-ţoiu-Damian reprezintă „clocotul Oltului" etc., Momentele, de avînt sau de mare intensitate sînt redate prin exclamaţii : „Trăim clipe de înâljare. Clipe de ne- 11 uitat" sau „Ce şanţuri între sprîncene. Ce- sudori; Sudorile creaţiei. Ce figuri de titani !!! Ce',-nopţi albe !!" etc. etc. . loan Chem — Sibiu. — Vom publica în numărul viitor din schiţa „Chiciura" fragmentul în care se zugrăveşte lupta echipei de electricieni cu viscolul, pve vîrfui unui munte, pentru -a salva de la dezastru linia electrică. . Descrierea stihiei dezlănţuite, cu mijloace adecvatei şi sugestive, jprecurn şi efortul oamenilor, care trec prin 'momente de grea încercare, dar nu dispe-reazâ, încurajîndu-se şi djutîndu-se reciproc, cu multă înţelegere şi umanitate, fără bravadă, reprezintă fragmentul cel mai bun al povestirii. Partea de .la început, în care e vorba de tot soiul de lucruri mărunte, fără semnificaţie pentru viaţa, sufleteasca a acelor -oameni, e sub valoarea, fragmentului amintit, ca de altfel şi sfârşitul povestirii, în care intensitatea dramatică scade brusc. V. T.