l
1959 IANUARIE ANUL XII
REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R.
CUPRINSUL
CENTENARUL UNIRII  ŢARILOR ROMINE
VICTOR TULBURE : Cuza Vodă.......... 3
DUMITRU   H1NCU  şi   ALEXANDRU  LEON:  Vremea   [aptei   (fragment)'     .      . 4
* * *   Vasile   Alecsandri   către   Iancu   Alecsandri,   Fratele   său..... 18
VALERIU RIPEANU :  Unirea Ţârilor Romîne şi mişcarea culturală     ... 22
I. D, BĂLAN :  Imaginea lui Alexandru loan Cuza în tradiţia poporului     .     . 31
*
PETRU DUM1TR1U : învăţătură de minte (fragment)....... 33
CONGRESULUI  AL  XXI-lea  AL P.C.U.S
NIKOLAI GR1BAC10V : Om să fie omul (in romineste de Vladimir Colin)     . 58
ION 'BRAD :' Afund.............. 59
ADRIAN   BELDEANU :   Asaltul..... 60
*
DEMOSTENE BOTEZ :  Noi am trăit     ...... CI
AL.  ANDR1TOIU : M-am .ridicat  spre astre     .     .'     .'     .'•   .'     .'     .     .     .     . 63
*
EUGEN BARBU : Şoseaua Nordului (fragment .Je roman)...... 05
*
KISS JENO: Barajul ; Lacul; Tunetul (in romlneşte de Veronica Pont,1,bucii) OS ALFRED MARGUL SPERBER : Ginduri de Anul Nou .1959 (in ronunesle de Ion
Horea)................- in)
REPORTAJ DIN OLTENIA
NICOLAE JIANU:  Flăcări  tinere........ f03
VASILE N1COROV1CI : Oltenia petroliferă ■ 108 NICOLAE ŢIC : Brigada lui Constantin Musca Iu : Omul de care aveam nevoie
TINERI POEŢI
M. NEGULESCU : Cîmpia de sub ape ; Meşterul soba.r    .... 128
CORNEL1U  ŞERBAN :  Drumuri . .....' •     ■ •
SEBASTIAN COSTIN :   in fata stemei     ........ 130
GEORGE MIHAJESCU :  Avans........ 13}
ION  CRTNGULEANU :  Trec. tractoriştii     .....'.     \     '     '     ' \zi
AUREL STORIN : Oraşul Victoria ;  Umanismul socialist ;  In comunism 132
ADELA POPESCU : Ca un roi argintiu........... 134
J ^     /» «H» /"
VREMEA FAPTEI*)
DUMITRU HlNCU si ALEXANDRU U:ON
n Moldova se aflau astfel faţă în faţă două tabere vrăjmaşe: de o parte caimacamul şi ministerul, sprijinindu-se pe Turcia,'Austria şi puterea de stat, de cealaltă Comitetul Unirii susţinut de o însufleţită mişcare populară şi folosind dispoziţia binevoitoare a puterilor favorabile Unirii. Pe măsură ce duşmanii acesteia se făceau mai corupţi şi mai neruşinaţi, Comitetul Unirii se încredinţa că e nevoie de paşi' tot mai. hotărîţi.
Mai ales MihaJachii Kogălniceanu se arătase în repeţite rînduri nemulţumit cu chipul în. care Comitetul îşi ducea activitatea. Cît timp rămăsese pe scaunul Moldovei Gri gore Ghioa, care era binevoitor faţă de jdeia unirji, susţinînd-o chiar făţiş, Comitetul nu întîmpinase de bună seamă,, nici un fel de greutăţi în lucrările sale. O dată cu căimăcămia lui Toderiţă Bails şi cu prigoana pe care coama Catinca şi cei ce o minau din urmă, o deslănţuise asupra umaniştilor, se produseseră însă schimbări în situaţia Societăţii. Comitetul trebuise să se tragă în umbră, să-şi strîmteze activitatea.
Iar de cînd venise caimacam Vogoride, lucrurile apucaseră, se ştie, pe un făgaş şi mai neprielnic. Mihalachi Kogălniceanu era de părere că spre a putea birui piedicile înmulţite ce-i stau acum în cale, partida Unirii trebuia să păşească la o schimbare din temelii a însăşi metodei sale. Ţara vedera în fiece zi prin mii de semne că dorea o schimbare a rânduielilor în fiinţă, că nu mai înţelegea să rabde nep.ăsătoare batjocura lefegiilor străinătăţii. De pretutindeni veneau veşti care arătau că satele începeau să se mişte şi că Unirea le apărea ca o cale ce putea duce la împlinirea nădejdilor lor, de atîtea ori înăbuşite, de atîtea ori amăgite, spre scuturarea jugului mişelesc al serbiei. Dumnealui colonelul priveşte cu îngăduinţă, dar neîncrezător la războiul poetic, de-o pildă,, pe care cîţiva din mădu'larii Comitetului îl' poartă în contra cîrmuirii. Cu puţină vreme în urmă Vasile Alecsandri publicase un pamflet ân stihuri, cu titlul „Moldova în 1857", tipărit în Valahia şi adus în ascuns peste Milcov. Cu inima sa simţitoare, poetul lăcrăma :
* Extrase din „Vremea acţiei a sosit", capitol dintr-o lucrare închinată lui Mihait niceanu.
4
„Scumpă Moldovă! ţară de jale! Ah în ce zile tu ai ajuns! Lasă-m'a pLinge ranele tale Căci piuă la suflet mă simt pătruns.
Tu ce eşti bună, dulce, iubită ; Tu ce eşti fiica, lui Dumnezeu, Cum te lovesce soarta cumplită/ Cum te îneacă amarul greu!...
Hahalera de Neculai Istrati, îi răspunsese însă pe dată cu un alt pamflet tot în stihuri, cu acelaşi titlu şi în o .aceeaşi manieră, ca să sune ca o parodie a celui dintîi.
Mihalachi Kogălniceanu nu crede că acest chip de a purta bătălia poate împinge înainte treburile Comitetului şi mai .ales că îi îndestulător spre a aduna împrejuru-i ţara. Cu atît mai mult cu cît aceasta se arăta gata de a trece la fapte şi aştepta din partea mădularilor Comitetului paşi tot mai hotărîţi şi nu flori de stil, oricît de însufleţite şi de mişcătoare ar fi fost acestea.
S-a purtat o bună bucată de vreme singur cu gîndurile lui, pînă ce izbutise să le închege într-o sistemă limpede şi cuprinzătoare. Cînd a simţit că rodul cugetărilor sale s-a copt îndeajuns i s-a destăinuit lui Măli-nescu şi amîndoi au pus la oale convocarea unei seanţe anume ia Comitetului.
După înţelegerea cu ceilalţi madulări se ajunsese astfel la seanţa din 29 mart. Mihalachi Kogălniceanu s-a pregătit îndelung pentru cele ce avea de gînd să spună. împotriva obiceiului său şi-a aşternut pe hîrtie ideile, spre a le înlănţui mai strîns una de alta şi a le lăsa să curgă apoi într-un şuvoi neîntrerupt, tărînd la vale împreună cu ele întreg auditorul.
Seanţa se convocase la Cabinetul de istorie naturală, unde şade Raliat, în sala mare în care se află scheletul elefantului. Mădularii au venit pînă la unul, cunoscînd că nimeni nu poate să lipsească într-o astfel de clipă. Se hotărîse a se începe mai de vreme ca altădată, la două ceasuri după masă şi numai cît au intrat mădularii că vornicul Hurmuzachi şi anunţă că dumnealui Kogălniceanu are a face o comunicare adunării.
îşi ocupară dar fără zăbavă locurile şi în sală se lăsă o tăcere înfrigurată. Mihalachi Kogălniceanu păşi către masa aşezată la un cap al odăii, cu un mănunchi de hîrtii în mînă, îşi potrivi ochelarii, privi cîteva clipe spre ascultători şi intră de-a dreptul în miezul chestiunii.
„Iuţeala cu care evenimentele se urmează—începu el—calea de reacţie pe care guvernul provizor al Moldovei s-a aruncat, lipsa de ori ce publicitate şi de libertate în care partida* Unirei se află, piedicile nenumărate ce le întîmpină din partea .administraţiei spre a se putea pune îri contact cu naţiea şi a o lumina despre driturile şi interesele sale, şi mai ales împrejurarea că sîntem în ajunul alegerilor şi partida noastră nu este încă măcar desăvîrşit organizată, că relaţiile noastre cu ţinuturile nu sînt încă
5
întemeiate, că încă nimic n-au făcut populaţia oraşelor şi chiar a capitalei, pentru marea dorinţă, marea trebuinţă a Romînilor — toate aceste îndeamnă pe subscrisul, membru al Comitetului, de ia declara că, după opinia sa, întrunirea Comitetului n-a avut un ţel numai de a se aduna membrii săi între sine şi cu cei de afară şi de a-şi mărgini activitatea în simple subscrieri de doleanţe, memoare şi corespondenţe, nesprijinite de vreo acţie. Chemarea Comitetului este mai înaltă, este de a se pune în strînsă şi neîntreruptă comunicaţie cu naţiea şi în particular cu alegătorii de toate clasele, de a lucra prin toate mijloacele nu numai de a oîştiga pre alegători dar şi opinia publică în favoarea Unirii şi de a ne arăta în ochii naţiei, oa corp compact şi activ, oa apărătorii energici ai driturilor sale, lucrînd cu toată legalitatea,, cu toată moderaţia dar şi cu tot curajul şi abnegaţia de sine... Timpul ac-ţiei a sunat dar, aceasta ne-o spune Consciinţa noastră, aceasta ne-o spun adversarii noştri care lucrează zi şi noapte, ne-o spune opinia publică care zilnic ne aşteaptă să ne vadă începutul lucrării noastre şi care nu va fi cu noi deeît atunci cînd se va convinge că lucrăm, ne-o spune, în sîîrşit, energica purtare a partidei Unirii din spre Valahia..."
Această expunere de motive, vorbitorul o întări mai departe cu propunerile sale, pe puncte : 1) Comitetul să meargă la caimacam şi să-i ceară : înohizeşueli pipăite că va fi nepărtinitor şi îndepărtarea miniştrilor ce vor* să impună ţării dorinţele lor ; învoirea jurnalelor suspendate şi regimul de care se bucură presa în, Valahia ; înlăturarea piedicilor şi ia măsurilor arbitrare luate în contra răspîndirii programului partidei Unirii ; mărginirea autorităţilor subalterne din ţinuturi de la ameninţările ce adresează partidei ; oprirea poliţiei de a interveni în adunările electorale. 2) Dacă caimacamul nu va voi să dea închizeşuirile cerute, Comitetul să se aşeze îndată în lucru, slujindu-se de presă şi de adunări pentru răspîndirea opiniei Unirii şi stabilirea listei! candidaţilor ce urmează a îi sprijiniţi de partizanii Unirii. 3) Comitetul s'ă meargă în corpore la consulii puterilor străine, cerînd ca principiul nepărtinirii guvernului şi al libertăţilor date rostirii dorinţelor ţării să ajungă un adevăr. 4) Totodată, să se convoace o adunare de unionişti în care să se dea un compte-rendu de lucrările Comitetului şt să se subscrie doleanţa ca o deputăţie aleasă de adunare să se trimeată Comisiei europene dm Bucureşti spre a arăta cum stau lucrurile în Moldova. 5) Dacă nici de la numita Comisie nu se va putea dobîndi vreun rezultat, deputăţia să se transporte de îndată la Paris, Londra, Berlin şi San-Petersburg, spre a înfăţişa acolo protestaţie ţării. 6) Să se facă Europei şi o protestaţie solenelă despre siluirea făcută driturilor Moldovei şi această protestaţie să se publice în jurnalele cele mai însemnate ale lumii civilizate.
Cuvîntul lui Mihalachi Kogălniceanu dură aproape trei ceasuri. Oratorul vorbea cu patimă şi cu, dorinţa vedenată de a cîştiga de partea sa, şi de îndată, pe cei ce-1 ascultau. In sală nu se făcea simţită nici o urmă de oboseală ; privirile erau aţintite toate către vorbitor, nu se auzea nici o mişcare.
Şi chiar cînd acesta rosti : „Cu asta, domnilor mei, eu am sîîrşit ce ■am avut de spus", semn că ajunsese la capătul expunerii sale, în odaia cea mare încă se mai păstră un timp tăcerea. Mihalachi Kogălniceanu,. rămas în picioare, îşi scosese de pe nas ochelarii aburiţi, cu ramă subţire de fer, şi-i ştergea, fără a lua aminte la mişcările miinii, cu o basma albă,., despăturită.
6
Vornicul Hurmuzachi îşi recîştigă cel întîi stăpînirea de sine, se ridică înelinîndu-se uşor către orator, poîtindu-1 iadică a lua loc, şi cu glas oficial rugă pe dumnealor mădularii a-şi supune adunării părerea despre cele ascultate.
După eîteva clipe de stinghereală se înscriseră la cutvînt mai toţi cei ce se aflau de faţă. Chestiunile ridicate erau prea însemnate pentru oa cineva să poată rămîne mut şi surd faţă de ele. Cur-înd însă se vădi şi altă-ceva : şi anume că deşi expunerea Kogălniceanului avusese o mare înrîurire asupra tuturora, ea nu putuse înfăptui o deplină comunitate de vederi. O seamă de punturi iscară desbateri îndelungi şi înfruntări necruţătoare. Liniştea încordată de mai înainte făcuse loc dintr-o dată unei larme fierbinţi, încărcată cu curenţi de electricitate.
Era limpede că unii din mădulari socoteau că, puse în lucrare, propunerile făcute de vorbitor ar putea răscoli ţara mai mult decît cere o dreaptă măsură a lucrurilor şi o judecată cuminte. Nespuindu-şi gîndul întreg, el îşi mascau această teamă sub mantia grijei pentru însăşi cauza unirii ce s-ar primejdui, vezi bine, dacă marile puteri ar veni la convingerea că unioniştii hrănesc idei primejdioase. Susţinut, însă, mai ales de Vasile Mălinescu, Rallet, Negri, Rolla şi Panu, punctul de vedere al Kogălniceanului triumfă peste ori ce împotriviri. Socotelile mărunte fură acoperite de glasul cel mare al interesului patriei.
Se făcuse şapte ceasuri cînd Comitetul se puse, în sîîrşit, în poziţiu-nea de a numi o delegaţie de cinci : Ştefan Catargiu, Costache Rolla, Pe-trachi Mavrogheni, Mihalachi Kogălniceanu şi Dimitrie Rallet care să meargă la caimacam şi să-i iacă întrebare dacă tratatul de la Paris are aplicaţie în Moldova sau nu, să-d ceară libertatea presei, precum şi publicarea şi respectarea întocmai a literii îirmanului imperial.
Punctele 2 şi 3 din propunerea lui Mihalachi Kogălniceanu îură încuviinţate fără greutate, punctul 4 se adoptă cu osebirea ca adunarea de unionişti să fie cu poîtă 1), nu întîmplător, ci după o listă anume tăcută de Comitet, punctele 5 şi 6 rămîind spre desbatere dacă trebuinţa o va arăta.
Comitetul Unirii căpătase un plan amănunţit de .acţiune pentru viitorul apropiat şi o normă de urinat pentru întreaga sa lucrare.
I^eculai Vogoride avea o frumuseţe levantină ; un păr negru, negru cu sclipiri albăstrii, nişte ochi mari, negri şi ei, cu o căutătură lipicioasă, o culoare a feţii bătînd uşor în măsliniu şi o gură roşie — cu buze groase, totdeauna umede — umbrită de o mustaţă deasă, ce întărea impresia lăsată de felul de a privi. Era bine făcut la trup şi fălos în uniformă.
Chiar de la primele vorbe pef care le roistea vădea însă o neştiinţă spăimîntătoare şi nu se ruşina a da pe îaţă că socotea cinstea ca pe un fel de himeră, iar moralitatea o sperietoare pentru copii. Neculai Suţu, care-1 cunoştea bine, spunea despre dînsut că nici nu-şi închipuie măcar că onoarea unui bărbat ori virtutea unei femei ar putea să nu se clatine în iaţa puterii aurului. Era un prost ce voia să treacă drept viclean, un laş ce se purta ca un îanîaron.
*) Cu invitaţii (n. r.)
7
încă înainte de a îi numit caimacam se pronunţase fătis pentru menţinerea regimului in fiinţă al Ţărilor Romme. Neavînd incă 'cutezanţa de a crede ca el însuşi ar putea f, caimacam, sprijinise mai întîi candidatura varului nevestei sale, Toderiţa Balş, pe care-1 cunoştea vrăjmaş înverşunat al Unirii. Cu ajutorul lui intrase Toderiţa Bals în legături'cu Sadik Pasa generalul care comandase, în 1854, avangarda trupelor turceşti ce miraseră in Moldova.
îndată ce Balş a lost făcut caimacan, Neculai Vogoride i-a înfăţişat ? hsta de slujbaşi publici unionişti ce trebuiau alungaţi numaidecît' din luncţnle lor Şi nu-1 cruţa, se înţelege, nici pe Costache'Negri care-i era ruda prin alianţă. to
în aceeaşi vreme iăcu o călătorie în apusul Europei spre a pune la cale şi acolo campania anti-unionistă. Lui se datoresc articolele apărute în
hSnV ,wSe ^ Rre" ilTipotr,va Unl[li' Ş' tot el, împreună cu Musurus ambasadorul turc la Londra- şi cumnat cu dînsul, a insuflat campania anti-
S'ţj'V^3, e',sleză- La stoarcere, ca răsplată pentru aceste isp avi ioderiţa Balş 1-a înscăunat ministru de îinante. înhăitîndu-se cu Weculai Cantacuzino, pe atunci prezident de consiliu, cu Istrati, fraţii Dră-ghiu, Costin Catargi Ghiţă Căliman şi alţi cîţiva se constituiră într-o banda care condusa de Godel consulul austriac, îşi puse în gînd să împiedice in toate chipurile Unirea. 1
, , Treburile nu mergeau însă chiar aşa cum ar îi dorit. Erau greutăţi de tot felul. &
^ Către mijlocul lui april începuseră a sosi la Iasi membrii Comisiunn internaţionale. Lui Basily, comisarul rus, şi baronului de Talleyrand comisarul. Irancez, li se iacuse o primire triumfală în capitală, ca de altfel in tot lungul drumului. Se ştia că Basily nu se ferea a susţine pe fată mişcarea unionista. Domnul Liehman, comisarul austriac, avusese parte de o mlimpmare rece, ostilă. Ii eşiseră înainte numai autorităţile si o samă din supuşii austriaci aîlători la Iaşi, minaţi din urmă de caporalii' consulatului Und se arata însă, la porţile capitalei Savfet-Effendi, comisarul turc se petrecu o intîmplare de tot neplăcută.
Comitetul Unirii notarise a primi cu toată cinstea pe trimisul Porţii spre a vedera acesteia că unioniştii nu erau împinşi de duşmănie împotriva lurciei cînd cereau a fi respectate drepturile tării. Aflîn'd de acest gînd prin iscoadele sale, Catargi trimise un arab din slujba cîrmuirii în calea oaspetelui şi cmd acesta se apropie de rohatca oraşului, arabul sări pe unul din can înaintaşi de la caleaşca sa şi porunci vizitiului să nu oprească nicidecum la primul grup ce va întîlni, că-1 taie. Si cu adevărat cînd caleaşca ajunse in dreptul acestui grup, care striga pe intrecutelea „Trăiască Sultanul. ! , vizitiul dădu bici cailor, iar arabul împărţi si nişte lovituri de sabie care răniră eîteva persoane. Aceeaşi scenă se repetă apoi si la intrarea în tirg unde aşteptau chiar delegaţii oficiali ai cîrmuirii. Intelegînd de bună seama greşit, ordmile ce primise, zelosul arab care credea că peste tot dă numai de unionişti, rotind nişte ochi holbaţi, împărţi si aici sumedenie de lovituri .in dreapta şi în stingă, aşa că moldovenii fură tăiaţi în ziua aceea in strigate de „Trăiască Sultanul !" iar caleaşca trecu ca fulgerul prin fata privitorilor miraţi şi opri numai la intrarea reşedinţei comisarului. Cînd baylet-fcrtendi atla de cele întîmplate, fu cuprins de o mare mîhnire si ciudă şi lacu amare imputări caimacamului, care-i festejise prestigiul şi-i'înstră-
in ase simpatia locuitorilor. Ceea ce se vădi lămurit în sa na aceea cînd, caimacamul ordonînd iluminaţia tîrgului în cinstea înaltului oaspe, casele Moldovenilor se drapară într-un întuneric cernit. Şi se vădi şi mai bine a doua zi cînd populaţia se îndreptă cu mic şi mare în întîmpinarea cavalerului Benzi, comisarul regatului Sardiniei, purtînd în mîini buchete de flori şi panglici în culorile Unirii: roş, galben şi albastru. Caleaşca cavalerului încetini mersul şi populaţia o conduse în urate pe uliţele tîrgului, unde se petrecu un fapt nemaipomenit : nu se ştie cum, din mulţime apărură nişte drapele tricolore şi sute de glasuri începură a striga : „Trăiască Unirea '"
A doua zi, caimacamul şi Departamentul Trebilor din Lăuntru, condamnând printr-uw ordin pe cei care, imperechindu-se şi purtind stindarde de coloare se îndeletniciseră, a face în public manifestaţii neiertate de legi, invitară in acelaşi timp pe pacinicii locuitori a se feri de ori ce demarşe împotrivit o are la păzirea bunei rînduieli, interzicând cu străşnicie în viitor asemenea scandaloase urmări. Dar dovada în faţa comisarilor străini era făcută ; Comitetul Unirii avea de ce să fie bucuros.
Şi ca şi cum aceste necazuri n-ar ft fost deajuns, caimacamul avu de înfruntat şi altele, nu mai puţin grele.
Din toată ţara începură să sosească pe adresa comisarilor adrese ale locuitorilor care denunţau abuzurile făptuite de cîrrnuire şi cereau asigurarea libertăţii alegerilor. Soseau adrese ale doamnelor din Bacău, ale unio-niştilor din Roman, ale neguţătorilor, corpului avocaţilor, corpului medicilor din Iaşi... De pretutindeni se cerea sprijinul comisarilor în a se pune capăt silniciilor şi a se face dreptate.
Pînă cînd într-o zi, însăşi nevasta caimacamului se alătură corului de glasuri care cereau îndepărtarea lui Costm Catargi. Soţii nu mai trăiau de o bucată de vreme sub acelaşi acoperămînt. Cocuţa Conachi se trăsese la ţară, scîrbită de levantin şi nu mai voia să ştie de dînsul. Acesta se împăcase destul de uşor cu gîndul despărţirii; pe avere pusese oricum mîna. Acum, însă, o dată cu sosirea comisarilor avea neapărată nevoie de nevastă ca să facă onorurile casei la desele recepţii şi mese ce era obligat a da.
împinsă de rubedenii, între care multe aveau opinii unioniste, Cocuţa Conachi trimise însă răspuns că se va întoarce la Iaşi numai dacă Vogo-ride se leapădă de Costin Catargi.
înciudat de multele necazuri pe care i le pricinuia Costin Catargi şi primind încuviinţarea de a-1 schimba a tit din partea lui Savfet-Effendi cit şi a Austriaci'lor, oare-i şi găsiseră un urmaş mai puţin compromis, caimacamul se învoi pînă la urmă a-i cere demisia. Cu ăst prilej el desveli acea trăsătură a firii sale care îmbina atît de potrivit laşitatea cu neruşinarea.
Dar nici cu atîta nu se sfîrşiseră încă necazurile caimacamului.
Spre a contrabalansa răsunetul reclamaţiilor şi al demonstraţiei unioniste, îndemnat de Istrati, guvernul hotărî a face să circule printre slujbaşi o petiţie separatistă, al cărei preambul fusese aprobat de caimacam şi chiar de Savfet-Effendi, căruia îi era adresuită. Petiţia începu cu adevărat să circule şi într-o dimineaţă iu prezentată spre semnare şi serdarulud Constantin Constantinii!, de la secţia I-a a Tribunalului din Iaşi, de către prezidentul acestei secţii. Chemat pentru treburi în altă parte pînă a o iscăli, serdarul rîndui petiţia între alte hîrtii ce aşteptau a fi rezolvate şi eşr pentru eîteva minute din cancelarie: Cînd se înapoie, petiţia ia-o de undemii-i:
9
dispăruse. O căută serdarul ce o căută apoi, alarmat, se duse să-1 anunţe pe prezident care dădu îndată ordin să fie închise uşile astfel ca nimeni să nu mai poată eşi. Slujbaşul vinovat fu .arestat şi depus fără zăbavă la închisoarea poliţiei. Aici sosiră pe dată aga Manuil Codreseu, aga Constantin Iorga şi spătarul Mihail Străjescu şi-1 ocăriră şi suduiră aşa de rău pe bietul serdar, cerîndu-i să scoată numaidecît petiţia de unde o şti, din pămînt din iarbă verde, că acesta era gata să-şi piardă capul. Intru acestea intră în odaie un grup de martori ce fuseseră la Tribunal cînd se furase petiţia. In fruntea martorilor se afla Mihalachi Kogălniceanu care, văzînd la ce cazne era supus serdarul declară că nu va părăsi odaia pînă cînd arestatul nu va fi luat în primire de însuşi dumnealui prefectul de poliţie.
Intre timp, la Tribunal se întîmplase altă nenorocire. Un june care rămăsese acolo după închiderea uşilor, scosese deodată o hîrtie din buzunar, o sfîşiase în bucăţele şi O' aruncase pe fereastră strigînd : ,,Na>, mai căutaţi petiţia !" Se stîrnise o zarvă cumplită, jandarmii de la uşă alergaseră afară să caute hîrtia, dar pînă să se întoarcă nu mai era nimeni în cancelaria cu pricina. Iar adunîndu-se bucăţică cu bucăţică se văzu că hîrtia ruptă nu avea nici o însemnătate. Făptaşul rămase astfel mai departe necunoscut.
Poate că dumnealui Vornicul Mihalachi Kogălniceanu ar fi ştiut spune cîte ceva despre pomenita întâmplare, care făcu mult sînge rău. caimacamului şi lui Savfet-Effendi ce arătase că nu poate pleca înapoi la Bucureşti fără o petiţie separatistă. Dar cine ar fi cutezat să-1 necăjească cu o asemenea întrebare !
Căldurile din vară făcură parcă să turbeze şi mai tare ministerul şi uneltele sale; ţara era supusă unei necontenite batjocuri, era o provocare necurmată, pusă la cale cu bună ştiinţă şi cu ţeluri bine alese. La Fălticeni, Piatra, Huşi profesorii erau daţi afară din şcoli fără nici o formalitate, fără ca consiliul profesoral, care după lege era singurul judecător, să îi fost măcar întrebat. Pe fiece zi se auzea de alt staroste de breaslă destituit şi înlocuit, cînd prea bine era cunoscut că breslele singure aveau dreptul de a-şi alege conducătorii. Municipalităţile se transformaseră în birouri anti-unioniste. Membrii aleşi erau alungaţi şi în locul lor aşezaţi alţii, numiţi direct de minister. Ori municipalităţile erau tocmai autorităţile care, potrivit firmanului, aveau datoria de a întocmi! listele electorale şi a judeca contestaţiile alegătorilor.
Ministerul nu socotea, insă, se vede, că trebuie să le împovăreze cu această, treabă. Incepînd dm februarie, datele necesare alcătuirii listelor fuseseră adunate la Neculai Istnati acasă cu toate că acesta, nemai fiind ministru, nu avea nici o îndrituire de a le vedea măcar. Pe temeiul acestor date fură întocmite, pe îîşii lungi de hîrtie, nişte liste pe care Istrati, întovărăşit de ministrul din lăuntru, le duse la Godel de Lannoy. La consulul austriac au fost cercetate cu grijă, după care au fost depuse la Costin Catargi unde, timp de şase zile la rînd, s-au adunat agentul austriac, secretarul de stat Panaioti Balş, N. Istrati, N. Cantacuzino şi din cînd în cînd, caiimiacamul. Intemeindu-se pe informaţiile primite de la ţinuturi despre opiniile fiecărui alegător, complotiştii au supus aici listele la o nouă operaţie de curăţire. Apoi ele au lost din nou duse acasă la Istrati. şi timp de o lună încheiată Godel a făcut schimbările pe care le-a mai socotit de cu-
10
viinţă spre a asigura şi mai bine rezultatul dorit. O vreme se păru eă treaba era slîrşită, că totul era gata.
Odată cu apropierea zilei alegerilor, capii grupei separatiste hotărîră însă că trebuia procedat la încă o cercetare a listelor, şi mai radicală'. Pe la începutul lui iunie agentul austriac, caimacamul, Costin Catargi, fostul ministru de interne şi iscoadele lor mai mărunte Schelitti, Străjescu, Istrati şi Iorgia purceserâ a se aduna în grădina lud Asachi şi acolo, împreună, desbătînd toate chestiunile mai însemnate, revizudră în acelaşi timp şi listele, pe unde mai era nevoie. In sfîrşit, către mijlocul lunii, acestea fură încredinţate lui Asachi spre a le tipări, în cea mai mare taină, la institutul „Gazetei de Moldavia".
La Bucureşti, guvernul stabilise în acel an ca Sîmbăta Moşilor să se sărbătorească cu mare pompă. „Vestitorul", oficiosul valah, publică un articol, al unui maior Papazoglu, despre originea politico-istorică a sărbătorii, în care autorul demonstra că1 aceasta nu era decît aniversarea victoriei dobîndite de Valahi asupra Moldovenilor în 1633 şi propunea, ca la momentul potrivit, Romînii valahi să ceară ridicarea unui monument spre a nemuri amintirea învingătorului, Domnul Matei Basarab.
Cînd „Vestitorul" ajunse la Iaşi, dumnealui Asachi. văzu îndată că i se da un bun prilej de a aminti ca din vechie ia existat o aprinsă duşmănie între Valahi şi Moldoveni ; publică dar articolul în foaia sa, îl însoţi şi de o traducţie în limba franceză, iar la urmă adăugă şi o notă în care zicea că spre a cruţa Moldovenilor umilirea ce le-ar insufla un monument ridicat de Valahi, să se înalţe şi la Iaşi un monument, închinat însă lui Ştefan cel Mare, învingătorul Valahilor, dar care nici el, cît de mare a fost, n-a putut reuni cele două ţări într-un singur stat.
Comitetul Unirii nu se lăsa însă descumpănit de asemene intrigi ci din contra era mai vrednic ca oricînd. El se întrunea acum regulat în fiecare zi, la un ceas după amiază, în casele lui Gheorghe Sturdza.
La 14 iunie, Comitetul plănui a porni o mare acţiune, îndreptată în două direcţii osebite. Printr-o circulară trimeasă comitetelor din ţară acestea fură vestite ca îndrituiţii să înceapă a protesta de îndată în contra trecerii în liste a persoanelor neîndrituite, cu arătarea cuvintelor legale pentru oare acestea nu pot fi înscrise pe liste. Protestul acesta să fie colectiv şi să se dea tot la comitetul ţinutal pentru reclamaţii în contra listelor. In al doilea rînd se hotărî a se face' o protestaţie generală în contra alegerilor. Comitetul diriguitor ştia că în registrele Mitropoliei figurează 3.600 de preoţi, dar că în liste nu fuseseră trecuţi ca alegători decît 205. Din cei 2000 de mari proprietari, guvernul nu suferise în liste decît 350, iar din mai bine de 20.000 de mici proprietari, cam a zecea parte. Agenţii ocîrmuirii chemaţi a face recensămîntul numărului de fălci deţinute de proprietari, împrăştiaseră svonul că numărătoarea era făcută spre a impune fiecare falcă unei dări de 6 piaştri. Increzîndu-se în acest svon mincinos mulţi dintre micii proprietari se feriseră ei înşişi a fi înscrişi în vreo listă.
Unsprezece persoane în totul urmau a alege pe reprezentanţii profesiunilor liberale din Moldova. Iar dintre cei 11.000 de mădulari ai breslelor, guvernuîl îngăduise în liste 1.190 ; ţăranii n-aveau dreptul de a alege direct, ci prin delegaţi. Protestaţia trebuia să fie iscălită, deopotrivă, de .alegătorii oimişi din liste, ca şi de cei trecuţi, dar care se convinseseră de părtinirea ce a prezidat la întocmirea lor şi declarau că se vor abţine de la alegeri. Se nădăjduia în strîngerea a multe semnături.
11
V
In eîteva zile, formularele pentru protestaţie trimise se acoperiră cu mii de nume. Potrivit procedurii stabilite de Comitetul Unirii, dm fiecare ţinut se aleseră cîţiva unionişti oare plecară la Bucureşti spre a înrnîna plîngerile locuitorilor moldoveni de-a dreptul Comisarilor marilor puteri. In capitala Valahiei-, delegaţii moldoveni se bucurară de o primire frăţească din partea unioniştilor bucureştem.
Li se dădu şi un mare ospăţ, în grădina Tivoli, la care banda militară romînească cîntă tot timpul cît dură prînzul imnuri naţionale.
Protestaţia fusese pusă la cale împreună cu consulii din Iasi ai puterilor prietene, spre a sluji acestora ca pretext pentru o puternică' si decisivă presiune la Constantinopol. Planul se dovedi înţelept. Masiva protestare a Moldovei făcu senzaţie în sinul Cornisiuni'i internaţionale şi în rîndul ambasadorilor acreditaţi pe lingă Poartă. La 13 iulie, Comitetul Unirii avea bun cuvînt de a. înştiinţa prietenii din ţară că fără întârziere se vor vedea prefaceri, pe cît de înseninătoare pe atit de dorite.
Comitetul Unirii se oprise la încheierea că grupa separatistă trebuie compromisă şi făcută de ocară cu atîta zgomot, încît nici chiar susţinătorii ei să nu cuteze .a-i lua apărarea. Aşa se născuse ideia de a fura hîrtiile tainice ale caimacamului, despre care se bănuia că pot aduce multe lumini asupra intrigilor acestuia şi iale complicilor săi. Şi după o îndelungă căutare a mijloacelor cele mai potrivite, se convenise ca maica Eugenia, sora lui Costache Negri şi vară primară cu nevasta caimacamului să îa'asupră-şi această călcare în picioare ,a celor zece porunci.
Prea cuvioasa maică începu dar ia bate pe fieşte-care zi drumul la casa scumpei verişoare, pînă cînd după o zăbavnică stăruinţă izbuti a o îndupleca pe Cocuţa Conachi de a dibui locul unde caimacamul îşi ţinea hîrtiile sale cele miai de taină. Mai mult decît iatîta, însă, fata boerului Conachi n-a vrut a se amesteca în trădarea bărbatului ei, pe care îl dispreţuia şi de care îi era silă. Atunci, maica Eugenia s-a priceput a-1 încuraja'cu vorbe dulci oa mierea pe însuşi cainardinerul beiului şi într-o zi, pentru o bună mulţămită bănească, sluga i-a adus hîrtiile ce le aflase în sipetelul de fildeş, însemnat de prea cuvioşia sa.
Adăpostind cu. fereală la sînu-i feciorelnic acest fruct neînsufleţit al piosului ei păcat, maica Eugenia a dat fuga la Vasile Mălinescu, cum se notarise, şi în aceeaşi sară dumnealui, colonelul Kogălniceanu le-a'dus consulului francez, nădăjduind ca ele să fie un bun adaos la strădaniile partidei Unirii.
Erau lucruri extrem de compromiţătoare pentru vizir, răvaşe de la Godel de Lannoy, de la Fotiadi, de la Musurus, ambasadorul' turc la Londra, de la Alecu Vogoride, fratele beiului, consilier al lui Musurus — şi toate erau adresate caimacamului, sfătuindu-1, indemnin-du-1, încurajîndu-1 a lucra din toate puterile spre a împiedica libera exprimare a dorinţelor Moldovei. La 4 mai, cînd au început a sosi la Iasi comisarii străini, consulul austriac îi scrisese lui Vogoride : „Rog pe Excelenta Voastră de a face să se expedieze prefecţilor chiar astăzi instrucţiunile pentru alegeri. Slujiţi-vă, vă rog, de toată autoritatea. în consiliul de miniştri,
12
căci e neapărat ca instrucţiunile să plece chiar astăzi. Am să vă explic pricina prin viu grai". Musurus, care era şi ginerele lui Şteîanaehi Vogoride, deci cumnat caimacamului îl asigurase pe acesta : „...Scriu Porţii şi trudesc la izbînda domniei-tale în strălucita carieră pentru care te arăţi atîta de potrivit. Ea va ocroti această irumoasă ţară de primejdia în care vor s-o Urască trădătorii nedemni de numele de Moldavi, care pentru interese si răsplăţi băneşti efemere, împing perversitatea lor pînă acolo încît să contribuie a face dm Moldova, patria lor, o simplă provincie a Valahlei... Guvernul engile.z îi împotriva unirii. Nu aveţi nici o îndoială asupra acestui lucru. Vă scriu sub pecetea secretului că instrucţiuni în consecinţă au fost date comisarului englez de la Bucureşti..." Alecachi Vogoride, secretarul ambasadei turce de la Londra, se exprimase în răvaşele către frăţine-său şi mai fără perdea : „Te-am sfătuit să urmezi orbeşte, în totul, . pe reprezentantul austriac... Austria împărtăşeşte ideile înaltei Porţi şi ale Marei Britanii şi de aceea dacă Austria va fi mulţumită, aşişderi vor fi şi Turcia şi Anglia. Iţi repet dar de a te conforma sfaturilor şi dorinţelor consulului Austriei şi, de a folosi, fără nici o obiecţiune, toate persoanele ce ţi le va propune şi fără a te informa dacă persoanele recomenduite se bucură de o faimă bună sau nu. Ajunge dacă aceşti oameni sînt din tot sufletul în contra Unirii... Ai făcut bine că n-ai acordat libertatea presei, pe care nişte Moldoveni exaltaţi, prieteni ai Rusiei, ar voi s-o folosească pentru ca poporul să se pronunţe în favoarea Unirii. Ţine-te bine, dragul meu, şi pune stavilă la inovaţiile de acest soi. Cred că dacă Steaua Dunării şi alte asemene mişelnice foi s-ar publica în Franţa, guvernul n-ar lipsi de a-i trimite îndată pe autori la Cayenne".
Pînă să se vadă, însă, vreun rezultat al demersurilor făcute la Constan-tinopol în favoarea Unirii, în Moldova se împlini sorocul fixat pentru ţinerea alegerilor. Sperînd a o lua înaintea adversarilor săi, Poarta trimise la Iaşi ordin ca alegerile să aibă loc cu orice chip, fără a mai suferi vreo amînare. Şi ca şi cum toate ar fi fost în cea mai bună rînduială, acestea începură, după program, duminică în 19 iulie.
De dimineaţă, în tîrgul laşilor eşiră pe uliţe roate de soldaţi dm osebite arme, iar ceilalţi slujitori ai cîrmuirii erau în stare de alarmă. Norod nu se vedea mai deloc. în faţa batjocurii ce ,se făptuise fără ruşine, în ochii lumii, partida Unirii notarise a se abţine de la alegerile măsluite.
Ziua de duminică era statornicit^ numai pentru alegeri în tagma clerului. Trebuiau scoşi din urne patru deputaţi care să apere interesurile mănăstirilor proprietare de bunuri şi un deputat din partea preoţilor din cuprinsul mitropoliei Iaşilor.
Colegiul electoral pentru cea întîi categorie era format din patru stareţi. Aceşti patru alegători aleseră, după înaltă poruncă, doi deputaţi. La preoţi, colegiul se alcătui tot din patru slujitori ai Domnului, toţi de la aceeaşi biserică, unde Bălşeştii erau epitropi. Cu gînd smerit la milosîrdia mîntuitoriîor lor, aleseră şi ei ca deputat pe economul Ion Silvan.
Pînă sara se află că nici la Roman nu se înfăţişaseră la vot mai mult de patru preoţi, ceea ce mărturisea că cuvintul de ordine al Comitetului Unirii era păzit cu străşnicie, iar în scurtă vreme se ştiu că din 195 de feţe bisericeşti îngăduite în liste, în toată Moldova, se găsiseră numai 16 votanţi.
A doua zi, luni, s-au urmat alegerile la colegiul marilor proprietari. Partida Unirii şi-a vădit şi aici puterea. Din 477 alegători înscrişi de ini-
13
nister, nu s-au înfăţişat la localurile de votare decît 214 ; aproape 270 de mari proprietari s-au ţinut deoparte.
La fel se întîmplă şi la colegiul micilor proprietari şi la alegerile pentru deputaţii târgurilor. Ţăranii erau îndatoraţi .a vota în trei trepte, nu direct ca celelalte stări ; o dată la comună, după aceea la district şi la urmă în capitalele de ţinuturi. Adică, mai bine spus, locuitorii satelor erau chemaţi a numi câte doi delegaţi, ce se prezentau la scrutinul de la district; aici se alegeau cinci reprezentanţi ce mergeau de votau în capitala ţinutului. In fapt alegerile pe primele trepte nu aveau nici o însemnătate. Votul plugarilor nu putea avea nici o greutate.
Cu o săptămînă înainte de alegeri ,,Gazeta de Moldavia" publicase o dare de seamă despre o broşură ia unui Virgile Doze, care, după zisa ziarului, se bucura de o bună faimă la Londra, Berlin şi Viiena. în această broşură ce se chema : „Un mois en Moîdavie", numitul Doze cînta osanele caimacamului pentru că înscrisese în liste pe toţi alegătorii ţărani. „Aceste cifre oficiale, se spunea în broşură, înfăţişează un total de 171.840 de alegători la o populaţie de 250.000 de familii. Noi cei din Belgia, ţara cea mai liberă din lume, sîntem departe de a avea o asemenea cifră de alegători. In Franţa, sub Ludovic Filip, la treizeci şi cinci milioane de locuitori, adică la vreo şapte milioane de familii de cite cinci membrii fiecare, nu erau decît o sută optzeci de mii de alegători. Atunci cum a mutilat prinţul Conachi-Vogoride listele moldoveneşti ? Sau poate că trebuie să fie mai mulţi alegători decît locuitori".
Nu se poate şti dacă acest Doze a dăinuit şi altminteri decît în fantezia dumnealui Asachi, dar arguţia ascundea o minciună neruşinată. Guvernul se arătase atît de puţin îngrijit de .soarta iui, încît nici nu se ostenise măcar a falsifica listele electorale pentru plugari tocmai pentru că ştia că aceştia s-ar fi pronunţat într-un număr covîrşitor în favoarea Unirii. Se închipuise o sistemă ce nu putea da greş. Guvernul tipărise din vreme nişte buletine pe care sub-prefecţii le completau cu ajutorul slujbaşilor lor, scriind numele celor ce voiau a numi delegaţi. In ziua alegerilor, aceste buletine au fost trimise la sate, iscălite de primar, popă şi de un ţăran sau doi ce nu ştiau ce scrie în hîrtia ce li se înfăţişa, după care se aducea pecetea comunei de la primărie şi... alegerea era sfîrşită.
Astfel ţara îşi arătase împotrivirea în mii de chipuri, dar guvernul îşi striga izbînda. Aceasta era, totuşi, mult prea frumoasă ca să poată trece drept adevărată chiar în faţa celor ce închideau cu tot dinadinsul ochii spre .a putea zice că în plină zi îi întuneric. Iar deplinătatea ei grăbi perderea grupului separatist poate mai mult decît orice nelegiuire. Căci văzînd că planurile Austriei şi Turciei sint la un pas de împlinire, ambasadorii Rusiei, Franţei, Prusiei şi Sardiniei se grăbiră a întreprinde un act hotărîtor : anunţară Porţii că ţările lor se socot insultate de neorînduielile îngăduite în Moldova în numele Tratatului de la Paris, coborîră pavilioanele şi dădură semn că se gătesc a pleca.
Sublima Poartă perdu definitiv băţoşenia şi merse, în supunerea ei, mai departe chiar sacrificîndu-1 pe Reşid-Paşa, cel ce închipase politica ce mîniase aşa de rău cele patru puteri. Vestea se află la laşi la începutul lui august şi fu pentru separatişti ca o plesnitură de codirişte peste obraz. Cei mai trezi dintre dînşii simţiră îndată că începe a Ii se surpa pămîntul de sub "picioare.
14
In aceeaşi vreme consulii rus, francez şi prusian de la Iaşi şi consulul sard de la Galaţi înrămară Secretarului Statului, după ce mai întîi o cetiseră caimacamului, copie după protestaţia pe care majoritatea delegaţilor Congresului de la Paris, întruniţi în comisiune europenească la Bucureşti, o ticluise în contra alegerilor din Moldova. Cîteva zile după aceea, fa 24 august, o depeşă telegrafică din Constantinopol închidea un capitol de istorie şi o grămadă de cariere politice. Excelenţa sa Aali-Paşa, noul Vizir, se adresia în aceşti termeni beiului Neculai Vogoride : „Anulaţi alegerile. Revizuiţi) listele electorale. Procedaţi la noi alegeri după 15 zile de la primirea acestui ordin".
In dulce tîrgul Iaşilor secretele de stat erau numite astfel numai pentru că toată lumea şi le şuşotea la ureche. Altminteri, neştiutori de asemenea înalte taine rămîneau doar surzii ori cei ce îşi astupau cu tot dinadinsul urechile.
Mult la un ceas după ce caimacamul a avut sub ochi depeşa Vizirului celui nou, cuprinsul ei era dar tălmăcit de toate vrednicele feţe din Tătăraşi şi Sărărie, din Copou şi din Socola. Mai întîi şi întîi ieşenii fură covîrşiţi de o asemenea uimire, încît li se părea că nu aud bine. Apoi cei ce crezuseră că împărăţia abuzurilor şi a bunului plac se înstăpînise de-a pururea,, se temură de a fi victime ale unei păcăleli; ceilalţi, miraţi şi dânşii de un astfel de sfîrşit neaşteptat, nu înţelegeau dintru început prea bine toată întinderea şi însemnătatea izbînzii lor. Dar cînd, a, doua zi, însuşi ministerul risipi orice îndoială asupra adevărului celor petrecute, publicînd o comunicare oficială, cugetele patriotice — olecuţă descumpănite de întîmplările din luna cea de pe urmă, dădură frîu liber unei bucurii ce nu mai voia s'ă ştie de nici o stavilă. Dintr-odată viitorul se desluşi parcă în colorile cele mai roze, frunţile se descreţiră, pe uliţe bărbaţi în toată firea se strîngeau in braţe fără a fi nevoie să-şi mai dea vreo explicaţie.
Dar şi acum, multe lucruri mai atîrnau însă de cele ce avea să facă caimacamul. De aceea, la rugămintea Comitetului Unirii, consulul Victor Place se înfăţişă fără întîrziere la Excelenţa Sa spre a-i cunoaşte planurile. Caimacamul se arătă afară din cale de curtenitor şi aduse chiar el, cel întîi, vorba de nepărtinire. La auzul unor astfel de cuvinte, consulul îşi îngădui a observa că şi în trecut se folosise adeseori această expresie, dar că faptele veniseră întotdeauna a o contrazice. Beiul Vogoride răspunse că situaţia se schimbase cu desăvîrşire şi că Poarta, în deplină înţelegere cu puterile, îi recomandase foarte stăruitor a fi nepărtinitor. Şi cu adevărat, în zilele ce urmară, purtarea lui adeveri din ce în ce mai mult făgăduielile ce le făcuse. La 31 august se publicară noile liste electorale, iar o zi mai tîrziu un ofis special retrase prefecţilor prezidenţia colegiilor electorale, spre a o încredinţa chiar unor membri ai acestora. Măsura era cum nu se poate mai însemnată, căci tocmai prezenţa prefecţilor la colegiile plugarilor, micilor proprietari şi breslelor dusese la făptuirea celor mai mari abuzuri.
Slugă credincioasă Porţii, caimacamul înţelegea că de data aceasta datoria lui de căpătîi era de a cruţa orice noi încurcături guvernului de la Constantinopol. Ştiind că cea mai măruntă samavolnicie din parte-i ar putea duce fa complicaţiuni poate şi mai grave decît cele din care Poarta tocmai ieşise, cu obrazul cam feştelit, veghea cu străşnicie la împlinirea ultimelor ordine primite. Din care pricină ajunse, printr-o firească înlănţuire a legilor lumii acesteia, într-o aprigă vrăjmăşie cu foştii săi prieteni.
15
Refuzînd a se împăca cu aspra înfrîno'ere suferită  Anct,-;-, o,   - i-juca ş, cea de pe urmă'carte; a forţa mma*pi?^ Adunat, sub paza întunericului in două nopţi de-a rindu ia Code De In oy consulul austriac, miniştri hotărîră, - la instigarea acestui? al declara pe cataacam trădător ,al cauzei naţionale, a-1 smulge p" erei dm
ntr-ajutor, caimacamul îl destitui fără veste De Vasilî Ghl , 1   n  • ? hotărîrea într-un „Buletin extraordinar' IffVofici^ case a se usca cerneala în teascurile dumnealu As chf c? GodS seV?n-' fiinţa la caimacam, roşu de mînie, spre ia nrotesta în mntm       * ? Se încinse o sfadă, ca la usa cotului ce durăm    bwt d/T  ~ maSUJ>
gS1»" - • ^=."ă/t iS Sil
Sr^e„: t'r^f^'E?'?^' f^Hâtoare, G5del tretS
- ------->_t,    VI Ulei.
Lovitura se dovedi bine ţintită. Complicii fostului ministr.. Hm i^,, tru intrară în panică, pierzîndu-şi cu desăvîrşire cumpătul
mnln, Mm'a aCe!a Jf- tU"ff se Ş!Llşotl că 'se Pusese la cafe uciderea mului. Nu se poate şti cît .adevăr era în acest svon dnr Z    5 ,
după rmezul nopţii beiul pleca în grabă în tablra       £ f ^1 f ""ceaf
ca im aca-
uupa miezul nopţii beiul plecă în grabă în tabăra miliţiei h rl? la colţuri, unde destupau lu îăzul iuuS S* d" 'ampL^e °PnndU"C P°
şţ^esetosSLsndfe™,^rd^rS9I^
unim, patru erau anti-unionist/. Iar dtotjdeuutat, „,?„,;, P3'' "•'T la pr^ul răsutlate, corned,, electorale! nZai ffi'Sau S     ' m"m'e'
a«ta de cupr,,2aPoXtâ" # î "Se" egS, TBttSiXXr,»»*
16'
...La o lună după alegeri veni astfel şi ziua cea mare a întrunirii Divanului ad-hoc.
Abia apucaseră a se răzleţi negurile nopţii că întreg laşul se afla în picioare. De prin sate se scurgeau fără contenire valuri-va'un de plugari, alergînd să vadă serbarea inaugurării acestei adunări cum de veacuri nu mai fusese alta asemene pe pămîntul Moldovei Tropotul surd al miilor de opinci aducea cu o bulucire de nahLapi ; era însă o năvală pacinică, fără înghionteli şi fără cuvinte de prisos ; fieşte-oare se grăbea să apuce un loc cît mai la vedere. Pe uliţele potopite de norod se auzeau numai vorbe bune, se întîmpinau numai porniri de frate. Către şapte ceasuri, cînd un bubuit puternic de tunuri salută solemn ziua atîta vreme aşteptată, nici cu sabia nu şi-ar mai fi putut croi cineva drum către biserica Sfîntul.Neculai de lîngă Curtea Veche.
O zi luminoasă ca de iu Ide, vestind o toamnă lungă şi îmbelşugată, sporea parcă cu un dar al firii sărbătoarea ţării. Trupele miliţiei, cu arma la picior, străjuiau de o parte şi de alta Uliţa Mare. Aurul şi oţelul turnau sclipiri galben-sure peste colorile deschise ale flamurilor naţionale. La trecerea fieşte-cărui deputat ce se îndrepta către biserică, trupa dădea onorul, fanfarele sunau şi mulţimea făcea să se cutremure aerul de uratele sale ; iar cînd se înfăţişa vreo persoană mai cunoscută, vreun fruntaş al partidei naţionale, aclamaţiile nu se mai sfîrşeau.
Biserica Sfîntul Neculai, vestită pentru cele trei altare ale ,sale, era gătită ca la ungerea Domnilor. Chiar mitropolitul făcea în ziua aceea slujba. Dumnealor comisarii englez şi rus precum şi consulii celorlalte puteri garante, veniseră de_ asemeni să asiste la serviciul divin. Şi în mijlocul veseliei obşteşti, insuşi chipul lui Sir Bulwer Lytton părea mai puţin acru.
După Te-Deuim, deputaţii se îndreptară — rnărgi,miţi de două şiruri de ostaşi în ,s'patele cărora se îngrămădea o mulţime fără număr — spre peronul cel mare al palatului domnesc. Clopotele de la toate bisericile, salvele artileriei şi mai tari decît acestea, uralele privitorilor îi întovărăşeau într-un uriaş alai de sunete eîntînd aceeaşi biruinţă.
Aplauzunile cele mai puternice mergeau, fără doar şi poate, către deputaţii pontaşi. înşişi oştenii, cînd cunoşteau printre aceştia vreo rubedenie ori un prieten, uitau de disciplina tagmei lor şi minaţi de bucuria acelei zile, ridicau în sus puştile şi strigau cît îi ţineau puterile: „Trăiască deputaţii noştri !"
La braţ cu Vasile Mălinescu şi păşind înaintea grupului de deputaţi pontaşi, ce umblau strînşi grămadă unul într-altul, MibalachiKogăfniceanu sui liniştit şi grav, scările peronului fără a privi în lături. Cînd ajunse sus se opri, însă, se înturnă cu tot trupul, cătînd lung către mulţimea ce se tălăzuia în faţă, pe uliţe, şi atrase luarea aminte a lui MăJinescu asupra unuia din steagurile pe care era înscris cuvin tul de ordine al partidei naţionale. Mai mult ca o părere şi întrebîndu-se parcă mad degrabă pe sine-şi, şopti la urechea prietenului : Are să fie, Măîinescule, cu adevărat Unirea, fericirea Romînilor ?
Căci Mihalachi Kogălniceanu, omul care ştia ,s'ă lupte ca puţini alţii pentru convingerile salle, începea să fie încercat din ce în ce mai des de ghimpele neîncrederii în semenii săi. Gîndea adesea cu inima, dar învăţase de la o vreme a-si feri cugetul de patimă. Avea un crez, dar i se dăruia cu sînge rece.
2 — Viata Romînenscă Nr. 1
17
Texte şi Documente
c 1 c c
t
n î h c î: c
pe ca să
VASILE ALECSANDRI căfre IANCU ALECSANDRI, fratele său
p
c
t( Wj  ' Marii no?tri scriitori au participat cu însufleţire la luptele pe care poporul
a ^^Arffi r0lnîl1 le"a purtat în secolul trecut .pentru cucerirea libertăţilor sociale şi
d WtmBKBa naţionale.
ri In .lupta pentru Unire, pe Vasile Alecsandri ii găsim fruntaş al .partidei unioniste.
Marele nostru scriitor s-a alăturat frontului unionist slujindu-d prin creaţia poetică, prin
ti mandatul de deputat de Bacău în Divanul ad-hoc, oa ministru al afacerilor externe sub
ultimii trei caimacami, iprin însufleţirea cu care a înlesnit fuzionarea fracţiunilor parti-
n dultti national, deschizând astfel calea către un candidat unic, ca ministru la acelaşi
(J departament în primul guvern moldovean al lui Cuza, în fine ca trimis pe lîngă curţile
îl europene, în spinoase misiuni diplomatice.
g Publicăm mai jos o epistolă  inedită a lui  Vasile Alecsandri  către  fratele său
o Iancu Alecsandri, care ■ni-l prezintă pe o poziţie înaintată ;pentru cauz.a Unirii.
Ic
1 Janvier 1859 Jassy
Şl
cf Mon cher Jean, '
a;
ni Ta lettre est venue me trouver aujourd'liui au saut du Ut; elle m'a apporte des
Ja voeux partis du coeur, de ceux qui ont le don de me ţaire venir ies larmes aux yeux. Je
ne puis y râpondre que par des embrassements. Oh, cher ami, que ne donnerais-je en ce ]a moment pour âire  entoure   de ta petite familie   et pour   oublier   au   milieu de cette
a| atmosphere de bonkeur intime tout ce murmure discordant et assourdissant que font
aţ autour de moi Ies passions aveugles. Ies intrigues, Ies ambitions eveillees !
şi Tu as beau dire, malgre mon titre d'Excellence, mal gri mon poşte de secretaire,
vr d'etat, je suiş toujours le mame, le poete d'autrefois, aitnant le beau ă outrance et le
pj chantant parfois avec plus ou moins de succes. Ce qui me plait dans mon etat de poete
ni c'est cette admirable disposition de coeur et d'esprit qui nous fend impressionables au
ne bien et nous sauvegarde du mal. C'est pour cela peut-etre que les homines materiels qui
j-j] considerent   le   mal   comme un   fond   exploitable,   nous   traitent   d'enfants, de fous
que sais-je ?
Quoiqu'il en soit, je m'honore d'etre le poete aime de mon pays, et je suis heureu) dans les circonstances actueltes, d'en etre le Ministre des affaires etrangcres. Le Gouve nernent dont je feus partie est digne, il est national et energique ; it a compris sa lor\
16
IS
•H I'a exercee avec moderation, il a compris les droits da pays, el il a su les defendre .avec fer mete. Au milieu des nombretises complications qui I'ont assailli de tons cotes, il a marche le front haut et il -a .accompli son mandat. Aujourd'hui la Chambre de Deputes est convoquee. Elle a dejă eu deux seances, et a eu ă juger par le debut, il y a. tout bien ■d'esperer qu'elle fera honneur ă la nation. Le parti liberal est en majorile et les partis de Michel Stourza et de son fils ont etc battus ă plate couture, dans toutes les questions qui ont ete ă t'ordre du jour. II reste maintenant ă elire un Prince, et c'est lă le grand danger I
Tu connais les deux pretendents, Michel et Gregoire Stourza, mais ce que tu ignores ■c'est que depuis la fin des elections, I'ambition a mordu au coeur une foule de gens... •Chacun de ces nouveaux pretendents a sa petite coterie qui le soutient, qui la prone et qui intrigue ; en sorte que notre pauure parti national s'est trouve des l'abord fractionne comme .une glace brisee. Moi-meme, hclas ! le croirais-tu, sans y avoir jamais songe, je me suis trouve tout-ă-coup porte ă la candidature princiaire par un certain parti dont je ne portage nullement les principes exclusifs : celui de la seconde clas'se ! J'ai eu beau me defendre d'un pared honneur dont je ne veux aucun faţon, on m'a repondu que bien se jeiierait plutot dans les bras du prince Gregoire, plutot que de contribuer ă la. nomination de I'un de mes competiteurs. Les liberaux de la I-ere ctasse, sauf quelques exceptions honorables, ont declare de leur cote qu'ils ne perrnettraient jamais ă un Alecsandri de parvenir au trone... et pendant ces magnifiques professions de foi, les princes Michel et Gregoire Stourza se frottaient les mains. Ainsi, moi, l'homme le moins ambitieux du mop.de, moi le poete independent par excellence, je me suis vu devenir subitement la pomme de discorde du parti national, le pivot sur lequel se tenait en equilibre la destinee de mon pays. C'etait intolerable, et j'ai du supporter jusqu'aux calomnies que Von na pas manque de repandre ă pleines mains sur ma conduite et sur mon caractere; j'ai supporte tout avec patience, afin de retenir dans la bonne voie les hommes qui m'avaient choisi. pour leur drapeau, car tu les connais, les Pisozki, Radou, Casimir, Hasnache, etc. .tie sont pas hommes ă se donner des indigestions de principes. Leur rene de caste a. etc leur sauvegarde jusqu'ă ce jour. Qu'en sera-t-il dans quelques jours je n'en sais rien. Ce soir, je compte me rendre ă la reunion prepar atoire du parti national, pour leur declarer qu'il est honteux le spectacle que nous donnons au pays de nos miserables discours ; que ■tous les partis doivent se perdre en un seul pour sauver la situation et pour combattre victorieusement Michel et Gregoire Stourza, et que pour un pareil resultat, moi tout le premier me desiste de tous mes droits en faveur de Negri, lequel est destine par la Providence o. concilier tous les partis.
J'aurai pour adherents ă ma proposition les partis Basile Stourza, L. Rosetti, Cogalniceano, Mavrojeni peut-etre, et la moitie des personnes qui ont pense mal â propos [aire de moi un Prince. Si la pârtie Lascar Catargi se refuse d'acceder ă cette proposition, elle resiera du moins en petite minorite et au lieu d'avoir six fractions dans le parti national, nous n'en aurons plus que deux. Voilă, cher Jean, les etrennes que je compte me donner pour le jour de ma fete. Fasse le ciel qu'elles travaillent au bien du pays. Dans cet espoir je vous embrasse tout de coeur.
ALECSANDRI
Scumpul meu loan,
Scrisoarea ta m-a găsit astăzi cînd mă sculam din pat; ea mi-a adus urări pornite din inimă, de la acei care au darul să mă facă să-mi vie lacrimi în ochi. Eu nu pot să-|i răspund decît iprin îmbrăţişări. Oh, scumpe prieten, ce n-aş da eu în acest moment ca să fiu înconjurat de mica ta fa'milie şi pentru a uita, în mijlocul acestei atmosfere de
2*
19
fericire intimă, întreg acest murmur discordant şi asurzitor pe care-1 fac in jurul meu pasiunile oarbe, intrigile, ambiţiile trezite!
Tu ai dreptate să spui că dincolo de titlul meu de Excelenţă, dincolo de postii! meu de Secretar ide Stat, eu sînt totdeauna acelaşi, ipoetul de altădată, iubind cu tot dinadinsul frumosul şi oîintîndu-1 oîteodată cu mai mult sau mai puţin succes. Ce mi-e plăcut în starea mea de poet e această minunată dispoziţie a inimii şi a spiritului care ne face impresionabili ia bine şi ne salvea.ză de rău. Poate pentru aceea oamenii cu preocupări materiale, care consideră rău! ca un fond de exploatat, ne socotesc copii, nebuni sau mai ştiu eu ce ?
Oricum ar fi eu mă simt onorat ,că sînt poetul iubit al ţării mele, şi sînt fericit., în împrejurările actuale, de-a fi Ministrul afacerilor străine. Guvernul din care fac parte este demn, el este naţional şi energic, el a înţeles forţa sa şi a exercitat-o cu moderaţie, el a înţeles drepturile ţării şi el a ştiut să le apere cu hotărîre. In mijlocul numeroaselor complicaţii care l-au încolţit din toate părţile, el a păşit cu fruntea sus şi şi-a îndeplinit mandatul său. Astăzi Camera Deputaţilor a fost convocată. Ea a ţinut deja două şedinţe şi a avut să ia hotărîri de la început ; sînt nădejdi că ea va face cinste naţiunii. Partidul, liberal are majoritate şi partidele lui Mihail Sturdza şi ale fiului său au fost bătute pe de-a-ntregul în toate chestiunile care au fost la ordinea zilei. Rămîne .acum să se aleagă un Principe şi aici e primejdia cea mare !
Tu cunoşti pe cei doi pretendenţi Mihail şi Grigore Sturdza, dar ceea ce tu nu cunoşti e că spre sfîrşitul .alegerilor ambiţia ta muşcat de inimă o mulţime de oameni... Fiecare din aceşti noi pretendenţi are mica sia gaşcă ice-'l /susţine, care îl propagă şi care unelteşte ; în iacest chip bietul nostru partid naţional s-ia găsit de lia început sfărîmat ca o. ghiaţă spartă. Eu însumi, vai !, o vei crede tu, fără să mă fi gîndit vreodată la .aceasta,, m-iam pomenit dinir-odată .propus la candidatura princiară de o anume igrupare căreia eu nu-i împărtăşesc de loc principiile exclusiviste, aceea a clasei de mijloc. Am încercat să mă dezic de o atare onoare pe care n-o doresc în niciun chip ; mi s-a răspuns că s-ar arunca mai degrabă în braţele principelui Grigore decît să contribuie la numirea unuia dintre contra-candidaţii mei. Liberalii de clasa I-a, în afara cîtorva excepţii onorabile,, au declarat dinspre partea lor că ei nu vor îngădui niciodată unui Alecsandri să ajungă la tron... şi în timpul acestor măreţe profesiuni de credinţă, principii Mihail şi Grigore Sturdza îşi frecau mîini.le. Astfel, eu, omul ce! mai puţin ambiţios din lume, eu poetul independent prin excelenţă m-am Văzut devenind dintr-odată mărul discordiei partidului naţional, pivotul pe care se ţinea în echilibru soarta ţării mele. Era de neîngăduit şi a trebuit să suport pînă şi calomniile care n-au lipsit să se răspîndească din belşug asupra, purtării mele şi asupra caracterului meu ; am suportat totul cu răbdare ca să-i menţin pe drumul cel bun pe oamenii care m-aleseseră ca stegarul lor, căci tu îi cunoşti, Pisoski,. Radu, Casimir şi ceilalţi nu sînt oameni ca să le dai indicaţii de principii. Hăţul lor de castă le-a fost pînă acum salvarea. Ce se va întîmpla în cîteva zile nu ştiu nimic. Astăseară socot să ană duc la întrunirea pregătitoare a partidului naţional, ca să le declar că e ruşinos spectacolul pe care noi îl dăm ţării cu nenorocitele noastre de discursuri ; că toate partidele trebuie să se grupeze într-unui singur pentru a salva situaţia şi pentru a combate victorios pe Mihail şi Grigore .Sturdza, şi că pentru un atare rezultat, eu cel dintîi renunţ la toate drepturile mele în favoarea lui Negri, care este sortit de Providenţă să împace toate partidele.
20
Eu voi avea ca aderenţi la propunerea mea partidele lui Vasile Sturdza, L. Roseiti, Cogălniceanu, poate Mavrogheni şi jumătate din persoanele care s-au gîndit rău să mă propună pe mine ca Principe. Dacă partida lui Lascăr Catargi refuză să primească această propunere, ea va rănrîne cel puţin în mică minoritate şi în loc ca să avem şase fracţiuni în partidul naţional noi nu vom avea cel mult decît două. Iată, scumpe Ioane, darurile pe care socot să mi ie ofer de ziua onomastică. Facă cerul ■ca ele să lucreze spre binele ţării.
In această nădejde te îmbrăţişez din toată inima.
ALECSANDRI
Biblioteca Academiei R.P.R., R.i.c. 27486.
Autograful aparţine bogatei colecţii de documente şi corespondenţă a Bibliotecii Academiei R.P.R., după cum se şi face trimiterea sub materialul transcris.
AUGUST1N Z. N. POP
UNIREA TARILOR ROMÎNE Şl MIŞCAREA CULTURALĂ
— Momente din cronica timpului —
VA LE 1UU RÎPEANCt
I deziunea scriitorilor şi artiştilor romîni la cauza unirii a fost _|. impresionantă. Forţele revoluţionare de ta 1848 nu contenesc lupta după trădarea şi înlrîngerea revoluţiei. Ele reiau o idee care era pe deplin conţinută iar uneori chiar formulată în programele tor. Proclamaţia de la Izlaz se adresa „fraţilor romîni" şi nu muntenilor sau moldovenilor. Manifestul către poporul romîn adresat de exilaţii .din Paris la 20 septembrie 1850, vorbeşte de „viitorul Ro-mîniei, una mare şi nedespărţită", iar la banchetul organizat de aceiaşi emigranţi, în memoria lui Ştefan cel Mare, Coslache Negri expune deschis programul unionist al paşoptiştilor. Apariţia publicaţiilor cu titluri vădit unioniste ca „Dacia Liberă", „Romînia literară", „Republica Romî.nă", tipărirea de studii istorice ce îmbrăţişau nu numai trecutul unuia sau altuia din principate, evocarea cu insistenţă a figurilor ce au întruchipat această idee (vezi Mihai Viteazul al lui N. Bălcescu, oa şi bogata .producţie plastică ') inspirată de personalitatea celui ce a realizat vremelnic acest ideal), aluziile de cele mai multe ori directe din respectivele tra-
'') De fapt în alegoriile anului 1848 nu se vorbeşte despre „Muntenia" sau „Moldova" ci'de „Romînia". C. D. Rosenthal compune „Romînia rupîndu-şi cătuşele pe Cîmpia Libertăţii" şi „Romînia revoluţionară".
tale istorice şi mai ales articolul lui C. A. Rosetti din „Pruncul Romîn", faptul că niciodată teoreticienii paşoptişti nu făceau: deosebire între cele două ţări, iată numai cîteva din argumentele ce ne îndreptăţesc să afirmăm că revoluţionarii de la 1848 aveau temeinic înrădăcinată în conştiinţa ideea unirii.
Aceiaşi oameni reîncep lupta pentru îndeplinirea unuia din idealurile generaţiei lor. Bălcescu murise, Rosenthal, Negulici şi Is-covescu se stinseseră şi ei din viaţă. Erau însă din nou prezenţi pe baricade Kogăl-niceanu, Alecsandri. Costache Negri, Dimi-trie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Grigore-Alexandrescu, CA. Rosetti, Costache Ari-cescu, C. Sion şi alţii. Lor li se alătură reprezentanţi ai generaţiei mai tinere : Gh. Tăutu, Dimitrie Dăscălescu, George Creţî-anu, Theodor Aman, Gh. Tattarescu, Petre-Alecsand'rescu şi mulţi artişti ocazionali sau de mică importanţă, totuşi cu circulaţie-în epocă, despre care va fi vorba mai jos.
Unirea nu era1 considerată de aceşti cărturari luminaţi ca şi de masele populare, ca un simplu act administrativ, ci ca începutul unui lung şir de reforme şi de transformări adînci în structura economică şî politică a tării. Unirea era privită de toate forţele progresiste şi înaintate ca un act de-cotitură în viaţa Romîniei, menit să deschidă largi perspective de dezvoltare socială şi economică a ţării, să desfiinţeze privilegiile şi să instaureze .libertăţile cetăţeneşti,.
egalitatea în drepturi, împroprietărirea ţăranilor, aşezarea noului stat pe principii democratice burgheze, etc. Că faptele nu s-au întîmplat astfel, că cei mai mulţi dintre participanţii la această acţiune — ne referim la intelectuali — au urinat burghezia pe drumul compromisurilor ei politico-sociale, au pierdut pe drum elanul şi, la numai cîţiva ani, au trăda't aceste idealuri şi au înşelat năzuinţele maselor şi speranţele lor, iar numeroasele promisiuni au fost date uitării realizîndu-se prin efortul unui Kogălniceanu sau Cuza numai foarte puţine dintre ele (unele cum ar fi reforma agrară rămînînd de fapt numai un simulacru) — este iarăşi adevărat. Unirea n-a adus rezolvarea problemelor aşteptate. Şi aceasta -pentru că, după cum ne arată documentele vremii, chiar şi conducătorii micării unioniste nu vedeau în mod clar scopul luptei lor. Cei cu legături de clasă puternice, posesori de mari averi şi întinse suprafeţe de pămînt, au consimţit să facă anume concesii, dar imediat după înfăptuirea unirii s-au situat pe o poziţie net defavorabilă împroprietăririi ţăranilor. Mai mult, în divanurile ad-hoc (1857—58) cei mai mulţi au dus dacă nu o politică ostilă faţă de revendicările ţărăneşti, cel puţin una de duplicitate, astfel încît nici una din rezoluţiile privind îmbunătăţirea soartei ţărănimii nu s-a putut vota. Este drept însă că luptele pentru unire au avut un caracter profund politic, antireac-ţionar, anti-conservator şi anti-boieresc cu toate contradicţiile existente în partida naţională.
Lupta se ducea împotriva „partidei marii proprietăţi", a moşierimii retrograde, a celor ce voiau păstrarea privilegiilor şi a' vechilor rînduieli.
Discursurile din divanurile ad-hoc, articolele clin presa vremii, ca şi petiţiile unio-niştilor ne arată cu prisosinţă acest fapt ce nu poate fi tăgăduit')'.
') Vezi în acest sens programul ziarului „Steaua Dunării" pe anul 1856, in care au apărut cele mai multe pagini literare des-'pre unire : „Mai trebuie să facem uin nou 'program ? Politica noastră poate să fie alta •decît politica seculară a romi ni lor ? Autonomia şi unirea principatelor. Să le dobîn-
Literatura oglindea întocmai această stare de spirit, fiind organic integrală în toate acţiunile duse de luptătorii pentru unire. O trăsătură esenţială a producţiilor artistice şi literare din vremea respectivă este aceea că ele nu au reflectat pur şi simplu* evenimentele, nu au avut numai un roi de înregistrare pasivă, ci unul de propagator activ, de îndrumător şi mobilizator al conştiinţelor. Literatura şi arta vremii au avut un caracter de manifest revoluţionar. Au însufleţit masele dar s-au şi însufleţit clin. entuziasmul şi speranţele lor. Şi aici vrenv să iprecizăm un fap esenţial : influenţa maselor populare, patriotismul, voinţa lor dîrză, credinţa lor sinceră în desăvârşirea' acestui act, de care îşi legau aiîtea nădejdi, au determinat larga participare a forţelor intelectuale romîneşti la înfăptuirea lui. Masele, entuziasmul lor, energia şi patosul cetăţenesc pe care l-au dovedit, .au făcut ca scriitorii, publiciştii şi artiştii vremii să nu-şi piardă speranţa în momentele critice aie luptelor pentru unire. Şi ca să dăm numai eîteva exemple, vom cita mai întîi mărturia lui Nicolae Grigorescu, care se -afla pe atunci la mînăstirea Agapia :
„într-o dimineaţă ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amîndouă capitalele — povestea pictorul. — Am lăsat tot, am pus şaua pe cal şi fuga la tirg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cîntece, jocuri, chiote, în toate părţile. îţi ieşeau oamenii în drum cu oala plină de vin. Care cum se lîntMmeau taau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau, se încingeau hore în mijlocul drumului. Şi era un ger de cră-pau pietrele. Dar unde mai .sta cineva acasă ? Am văzut bătrîni care plîngeau de bucurie. Vreo săptămînă n-am mai putut lucra. Trimiteam la1 tîrg de două ori pe-zi după veşti... Nici nu mai era chip să ne gîn-dim la .altceva. Stăm pînă seara, ipînă târziu
dim acestea ce le avem în principiu şi în faptă şi atuncea toate celelalte reforme, condiţii neapărate ale pogresului, ne vor veni de la sine, căci atuncea dreptul fiecăruia va fi întemeiat ipe dreptatea tuturora". Articolul era semnat de Mi bail Kogălniceanu..
23
şi făceam desenuri alegorice despre unirea principatelor." ')
Toate documentele vremii mărturisesc acest fapt. Curentul de opinie în favoarea unirii şi lupta împotriva ceior ce se opuneau înfăptuirii ei era atît de puternic încît constituia începînd din 1855 elementul esenţial al vieţii politice, sociale şi intelectuale romîneşti. Problema principală aflată atunci la- ordinea zilei era modul în care „partida 'naţională" va putea învinge uneltirile şi ■samavolniciile anliunioniştilor, aflaţi la conducerea ţărilor romîne. Cei care au trăit acele zile şi-au reamintit totdeauna -cu înfrigurare şi cu nostalgie epoca. Foarte tî-wăr pe atunci, istoricul şi scriitorul Radu Rosetti, spunea :
„Şi unirea era fără îndoială dorinţa fierbinte a naţiunii întregi. îmi aduc aminte, încă în casa noastră de vălătuci de la Pra-lea, nu numai de cuvintele pline de patriotică însufleţire ale tatei şi ale mamei, ale moşilor mei, ale rudelor şi prietenilor casei, dar şi de acele ale slugilor şi ale ţăranilor. A suflat, în cursul acelor trei ani : 1856— 1857 şi 1858, un vînt deosebit de generos asupra Moldovei noastre" 2)
Influenţa maselor populare asupra acestui curent de opinii şi contribuţia lor hotărî-toare la înfăptuirea unirii n-a putut scăpa nici fiului de boier Radu Rosetti. Protestul maselor populare şi agitaţia ce domnea' din ce în ce mai puţin reţinut în rîndurile lor, devenise un motiv de spaimă pentru marea boerinie şi avem toate motivele să credem că adeziunea unor mari proprietari la cauza unirii venea din teama de ceea ce ar fi putut întreprinde ţăranii :
„...se vedea cît de colo că povara jugului ce-1 purtase pînă atunci cu atîta supunere începuse să le pară nesuferită. Se lăsau greu la îndeplinirea obligaţiunilor lor şi înfăţişarea li era pe unele locuri atît de dîrză încît vechilii, vatgfii şi feciorii boiereşti începuse să stea la îndoială înainte de a cuteza să-i lovească ca altădată. Tn multe părţi ale ţării, stăpînii de moşii începuse să ieie itiăsuri de apărare, să aducă pentru
') A Vlahuţă : Nicolae Grigorescu 2) Radu Rosetti : Amintiri din copilărie, Buc. 1925, pag. 82
paza curţii oameni de încredere... Alţii făcuse tunuri de lemn de cireş, de nuc sau de stejar legate cu cercuri de fier şi le încărcau cu praf de puşcă, cu glonţ sau cu pietre, cu care aveau de gînd să-şi apere în caz eventual curţile." 3)
Şi asemenea mărturii edificatoare sînt numeroase. Factorul hotărîtor al reuşitei a fost' starea revoluţionară ce stăpînea toate categoriile poporului nostru.4) Care a fost în aceste împrejurări, contribuţia adusă do forţele intelectuale ale vremii ? Chiar şi istoriografia burgheză a trebuit să recunoască contribuţia însemnată pe care literatura1 noastră a dat-o cauzei unirii Ţărilor Romîne Nicolae lorga spunea în acest sens : „Luptele pentru unire ajunseseră, încă din 1856 rostul de căpetenie al vieţii noastre întregi. Poeţii nu crezură că au dreptul de a1 se închide în cetatea lor măestrită de frumuseţe ţiindu-se la o parte de simţirile, avîntul şi -munca tovarăşilor de idei".5)
Constatare întemeiată pe realităţi. Profesiunile de credinţă ale scriitorilor epocii arată cu prisosinţă că poeţii din momentul
în care chestiunea unirii devenise o problemă vitală pentru poporul nostru, înţeleseseră să-i închine producţiile Ier. George Creţeanu scrie un „Cîntec nou" compus după cum
singur ne spune : „în 6 ianuarie, cînd jurnalele ne-au adus ştiinţa de bucurie că ro-mînii vor fi consultaţi asupra viitoarei organizaţii a principatelor" expunîndu-şi deschis crezul patriotic.
„A trecut ziua senina, cînd rivali cu filomila „Trubadurii !a casteluri  cîntau   doine de
amor,
„Cînd ieşea ca să-i asculte în balconul său
copila,
„Cînd ghirlande înflorite ei purtau pe fruntea lor
„Astăzi însă o stea nouă între neguri se-
ntrevede
3) Idem, pag. 110
4) vezi în acest sens şi mărturiile lui Saint-A^arc Girardin : „Purtarea ilegală şi silnică a caimăcămiei de la Bucureşti este o cauză de revoluţie".
5) N. Iorga : Istoria lit. rom. în veacul al XIX-!ea, Văleni 1909
24
„Ea promite ţăriii noastre uşurare-n viitor; „Şa mea inimă îmi zice că romînul nu se
pierde
„Şi că acvila străbună o să-şi ia măretu-i
zbor." ')
In acelaşi timp, demn de subliniat este faptul că la început, pentru a înşela rigorile cenzurii, poeţii preferau formele figurate şi simbolice. Asistăm la o eflorescentă de versuri dedicate „stelei" noi ce va1 răsări pentru poporul nostru şi speranţelor ce şi le pun la 1857 toţi partizanii unirii. Di-mitrie Dăscălescu închină anului încheiat 1856 o odă intitulată „Cale bună călător'' rnanifestîndu-şi Încrederea în viitor şi speranţa în zdrobirea  asupririi :
Mergi acuma mergi în pace Mergi cu domnul în trecut, Viitorul dor ne-a face traiul  nostru mai
plăcut.
Ca să-nvingem împilarea Să scăpăm de-apăsători Noi avem numai sperarea Cale bună călător.
Din scriitorii cu renume ai vremii —■ opinie separată fac numai Gh. Asachi şi C. Negruzzi — ceilalţi aproape toţi pornesc să celebreze în versuri pline de avînt şi înflăcărare lupta pentru unire, care a adus o dezvoltare încă ne mai cunoscută a poeziei cetăţeneşti, a publicisticei şi a liricii-mani-fest. Poeţii — de la Vasile Alecsandri la' Gh Tăutu — nu s-au sfiit să scrie asemenea versuri, iar gloria şi renumele lor a crescut considerabil tocmai datorită acestei adeziuni la lupta poporului. Cum spuneam, anii 1855—1856 au fost ani de revendicări şi speranţe. Poeţii fac profesiuni de credinţă şi îşi arată încrederea în viitorul ţării. Luptele propriu-zise abia începeau. Dar acum trăim momentul înflăcărării şi al nădejdii :
Sus pe ceriuri străluceşte O stea nouă ce vesteşte Că se curmă de acum — Al nevoilor greu drum.
!) In anii 1856—1857 se constituie comitetele unioniste, au loc alegeri şi se convoacă divanele ad-hoc.
Asta-i steaua Romîniei A unirii ş-a frăţiei. Stea de viaţă, stea de spor, Stea de bine-n viitor.
Anul nou ne-aduce nouă, Timp mai bun, viaţă nouă, N-om să fim tot moldoveni N-or să fie nici munteni Şi-ntr-o ţară romînească Liberă şi voinicească Noi şi ei om să trăim Şi romîni să ne numim. Cu o patrie ş-un nume Noi ne vom mîndri în lume.
(G. Siort „Pluguşorul");
Dar în acelaşi timp încă de la începutul anului 1856 pornesc acţiunile concrete pentru înfăptuirea unirii. Se redactează „peti-ţiuni în favoarea unirii principatelor", se organizează comitete unioniste, se începe propaganda prin oraşele şi satele ţării. Demn de relevat este faptul că scriitorii sînt în primele rînduri ale acestor acţiuni. „Petiţiunea" din 16 (28) februarie 1856 adresată principelui Dimitrie Ghica este semnată de V. Alecsandri, Mihail Kogăl-niceanu, G. Sion, A. Russo, şi alţii2).
Maî mult, cînd la 25 mai (6 iunie) 1856 se înfiinţează la Iaşi comitetul unirii pe întreaga Moldovă, al cărui conducători erau Costache Negri şi Mihail Kogălniceanu, se arată rolul deosebit pe care-l au presa şi organeie de publicistică în lupta începută : „Spre răspîndirea principiilor adoptate la punctul I, se hotărăşte a se sluji : 1. de presă atît prin file periodice cît şi prin broşuri sau foi isolate"3). Şi într-adevăr, cu toate abuzurile cenzurii, mai ales în Muntenia, unioniştii reuşesc să publice articole, studii, tratate politice, poezii, pamflete etc.
Mihail Kogălniceanu editează „Steaua Dunării", Dimitrie Bolintineanu „Dîmboviţa", C. A. Rosetti „Romînul", C. Bolliac „Buciumul", etc. Majoritatea scriitorilor duc acum pe lîngă activitatea politică pro-
2) De fapt în toate manifestările pentru unire scriitorii au un rol de prim pian.
3) „Acte şi documente privitoare la Renaşterea Rornînilor", 111, p. 520—522
25
priu-zisă, destul de dificilă în Moldova sub căimăcămia lui Toderiţa Balş şi apoi a lui Niculae Vogoride — şi o intensă muncă publicistică tinzînd la introducerea unor formule ziaristice moderne. Toţi acei scriitori prezenţi atunci în viitoarea luptei fac gazetărie. Pot fi citaţi ca exemplu, Costa-che Aricescu, Gh. Tăulu, 1. M. Bujoreanu, G. Creţianu, N. T. Orăşanu, G. Sion şi alţii. In acest timp, Vasile Alecsandri publică „Hora Unirii" ') ce va deveni imediat — şi datorită faptului că a fost pusă pe muzică — poezia epocii cu cea mai largă   răspîndire :
Hai să dăm mină cu mină Cei cu inima romînă Să-nvîrtim hora frăţiei Pe pămîntul Romîniei.
Versurile trec graniţele Moldovei şi sînt cîntate peste tot aprinzînd în inimi speranţe.
Din Paris unde se afla încă exilat, Cezar Bolliac scria la începutul lui 1857 „Răsunet la Hora Unirei" de d. V. Alecsan-dri'2) exprimând adeziunea muntenilor la avântatele strofe ale bardului moldovean :
Vin să strîngem mînă-n mînă, Toţi c-o inimă romînă, Şi să-ntindeni danţ premare La unirii-ne serbare !
Măi bădiţă moldovene, Prinde-te cu mine nene, Ca să fim într-o unire Şi la viaţă şi-n pieire !
V. Alecsandri începe o propagandă intensă. După „Hora Unirii" publică tot în „Steaua Dunării".3 „dialogul politic": „Păcală şi Tîndală", viciat din păcate de accente xenofobe, dar în părţile sale cu adevărat izbutite, pledoarie vibrantă pentru unirea celor două ţări. Vodevilul lui Vasile Alecsandri care se încheia tot cu „Hora Unirii" avea o valoare agitatorică
')   „Hora   Unirii"  in  „Steaua Dunării" anul li, iunie 1856, rar. 31, p. 124
2) „Buciumul"   1857.   17 martie, nr %
3) anul II nr. 34, p. 135—136 si nr. 35, p. 139—140
incontestabilă şi în ciuda naivităţilor sale, conţinea multe accente satirice la adresa boierimii retrograde, anti-unioniste.
Caracterul acesta dominant îl au şi aite poezii ale vremii. Semnalăm astfel lunga poemă „Romînia după tractat" a lui Dinii-trie Ralet, caracterizată prin idei patriotice şi egalitare, conţinînd atacuri împotriva reacţiunii conservatoare4). Partizan înfocat al unirii, Ralet scrie un articol destui de prolix de altfel, intitulat „Unirea şi clevetitorii ei" care se termina cu o poezie a'le-gorică de toată frumuseţea, pe care o bănuim ca  fiind culeasă  din  folclor :
Voinicel cu cuşma lungă Din a Şiretului luncă. Peste Olt cîntînd vei merge Şi o mireasă-ţi vei alege.
Pandure chitaci din fire, la-ţi arcul cel de iubire Peste Milcov să sbori iute Ca s-ajungi Ia Vrancea-n munte
Şi-i vîna o căprioară Cu guriţa rumeioară Cu statui de porumbiţă Şi mărgele prin cosiţă.
Anul 1857 umple de speranţă inimile partizanilor unirii. Operele literare şi artistice-se înmulţesc ; apar mai ales acum — cînd teroarea se intensifică — apeluri şi îndemnuri patetice la vigilenţă şi solidaritate naţională.
George Creţianu scrie o satiră „La junimea Romînă" prevestind cea de a treia Scrisoare a lui Eminescu sau mai precis „Junii corupţi". Poezia se încheie cu un îndemn patetic:
Te deşteaptă, o, junime ! şi cu flacăra-nze-
cită
Ce natura, buna maică, a depus în al tău
sin,
Elementele aprinde şi comandă la ursită, Fă să vază-ntreaga lume ce-a fost, ce e un
romîn !
G. Baronzi, scriitorul „productiv ca o uzină" se întristează de soarta grea a Romî-
4) vezi, „Romînia după tractat" în „Acte şi documente...", vol. III pagina 273—282
niei şi într-o disertaţie lirică de cîteva zeci de strofe satirizează moravurile tineretului egoist şi trîndav arătîndu-se îngrijorat de pasivitatea lui. Apare aici — ca şi în alte poezii ale epocii — antiteza între trecutul de glorie şi prezentul bicisnic :
Rominie şi Moldovă, aţi fost mari şi voi
odată,
Aţi avut şi voi putere, oaste mîndră şi băr-
bată,
Care apără cu peptul al străbunilor păniînt
Unde e oştirea voastră bravă şi spăimîntă-
toare ?
Unde e tăria voastră, simţul vostru d-apă-
rare ?
Ce-aţi făcut bătrîna spadă a lui Ştefan şi
Mihai
O, ruşine! Rornînie, Romînie, — atît de
bravă,
Să cerşeşti a ta viaţă ca o umilită sclavă, Tu ce-n culme de mărire altădată străluceai
(„La Romînia" de G. Baronzi)
Cei ce se aflau .departe de patrie în emigraţie (vezi cazul lui Bolliac) sau la studii, participă cu însufleţire"Ia această campanie de mobilizare a conştiinţelor. De Ia Paris, Theodor Aman trimite tabloul dedicat Unirii Ţărilor Romîne, iar în iulie 1857 ziarul „Patria" îşi încunoştiinţează cititorii de apariţia unei lucrări grafice cu aceeaşi temă:
„Ideea unirii a inspirat adesea poporul romînesc în diverse manifestări de literatură şi muzică. După poezie trebuie să vie pictura ca să consacre opera sa sublimei idei. Aceasta era rezervată pictorului G. Tattarăscu. Acest desen poartă titlul „Unirea" dedicată naţiei romîne. Se va trage in inii de exemplare, aşteptînd ca aprobare-i naţiei să răsplătească pe meritosul artist, căruia îi adresăm mulţumirile noastre cele mai sincere şi urîndu-i ca totdeauna penelul său să se inspire de subiecte naţionale" '. Se apropie zilele alegerilor pentru divanu-rile ad-hoc. Deputaţii „aleşi din toate stările societăţii" aveau să hotărască soarta celor două ţări. Poeţii printre care şi Grigore  Alexandrescu se adresează viitorilor
') „Patria", 3 iulie, 1857, nr. 40, p. 163
reprezentanţi, dîndu-le pildă trecutul eroic al ţării noastre :
Cînd cetim în vechea carte a istoriei străbune
Virtuţi mari, ilustre fapte ale naţiei romîne, Care inimă stă rece ? care suflet nemişcat ? Cine n-are dor să vază ţara sa în fericire. Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie şi-n
unire,
Cuîtivînd artele păcii   pe al   său pămint
bogat ?
După care urmează îndemnul hotărît şi mai ales desvăluirea consecinţelor dezastruoase pentru poporul nostru, în cazul cînd viitorii deputaţi nu ar da glas aspi-raţiunilor lui :
Fiii voştri vor ascunde a lor frunte în ţărînă Dacă voi acum veţi pierde marea cauză ro-
mînu
Prin meschine interese ce-n mici inimi locuite ;
(Grigore Alexandrescu : „Unirea Principatelor" — Dedicată viitorilor deputaţi ai Romîniei")
Propaganda pentru unire se face în cele două ţări prin toate mijloacele. Sînt demascate public abuzurile lui Vogoride, poeziile îndeamnă deschis la acţiune, încep să circule numeroase litografii şi stampe cu subiecte alegorice înfăţişînd unirea Ţărilor Romîne. Una clin cele mai cunoscute este aceea a lui loan G. Venricli cu titlul : „Concordia res parvae crescunt, discordia maximae dilabuntur". Ea înfăţişează. în maniera vremii, două femei tinere îngîndurate rezemate pe un mal. Deasupra acestui grup se află o stea şi doi îngeri păzitori.
Alegoria e naivă, oa de altfel şi celelalte din epoca respectivă — vezi şi cea din 1856 ou titlul „Unirea ţărilor ro'mîne", semnată de Petru Alexandrescu, înfăţişînd tot două fete tinere în costume naţionale dîndu-şi mîna sub privegherea unui înger — însă prin caracterul ei patriotic interesează. Alegerile pentru divanul ad-hoc, din Moldova, care au loc în condiţiile unei falsificări totale a voinţei electorilor — umplu de mîhnire inima patrioţilor. Pentru moment partizanii unirii
27
sînt cuprinşi de descurajare şi tristeţe. Se părea că ideea lor nu va mai putea prinde niciodată viaţă. întristat de venirea lui Vogoride, Vasile Alecsandri scrie elegia „Moldova în 1857".
Dar anul 1857 se sîirşeşte cu victoria, cel puţin temporară, a partidei unioniste din Moldova. Aceasta reuşeşte să obţină, după anularea primelor alegeri, majoritatea absolută în divan. Se votează într-un entuziasm extraordinar unirea celor două ţări. Vestea se întinde în toată ţara. în oraşe şi sate se joacă Hora Unirii. Momentul este emoţionant şi inspiră lui Theodor Aman compoziţia „Hora Unirii la Craiova". Anul 1857 adusese deci partidei unioniste dacă nu victoria deplină cel puţin speranţa temeinică şi arătase că intrigile şi violenţele nu pot falsifica voinţa poporului. De aceea atunci cînd anul se sfîrşea, în articolul bilanţ al ziarului „Romînul" C. A. Rosetti putea conchide optimist : „Merge sfînta propăşire, merge mereu îna'inte nemuritoarea zeiţă, chiar la noi unde nu sînt drumuri, fă-cîndu-şi singură loc cum poate, cînd mai în dreapta, cînd mai în stînga, cînd prin crîng, cînd prin tufiş, curaţincl calea de ideile cele ruginite, biciuind cu ironia ei mincinoasa filantropie". ')
Urmează apoi un an de lupte, iarăşi alegeri abuzive sub căimăcămia de trei, iarăşi forţele populare încep să se agite, iarăşi scriitorii desfăşoară o intensă activitate jurnalistică. Dacă publică acum mai puţin, trebuie să punem aceasta în primul rînd pe seama cenzurii înăsprite, care împiedecă apariţia scrierilor „incendiare" In momentul cînd Alexandru loan Cuza considerai de ziarele unioniste ca „primul domn al poporului", este ales domnitor al Moldovei, poeţii îi dedică ode şi cîntă ziua alegerii ca pe una din cele mai însemnate date ale istoriei naţionale :
Vin deci muza mea romînă, Să cîntăm vesel uşor, Sub un cer ce se-nsenină, Un mai dulce viitor Azi Romînul dovedeşte
') „Anul 1857" în „Romînul" nr. 41, 31 decembrie 1857
Că- nsfirşit s-a deşteptat Şi că-n faptă-nvredniceşte Libertatea ce-a visat.2)
Dar abia acum începe adevărata acţiune pentru realizarea deplină a unirii. Se pune problema alegerii lui Cuza şi în capitala AAunteniei. ■
Unirea s-a realizat sub presiunea maselor populare, care. au acţionat în Bucureşti prompt şi energic pentru a impune un domn partizan al reformelor şi al celor oropsiţi. Au intervenit aici tabacii de la marginile capitalei care aşa cum spunea poetul G. Tăutu :
Noi tabacii Vîrîm dracii Cei turbaţi în ciocoii In strigoii Blestemaţi !
în ciocoii ce unirea Tainic vreau a o sfărma, Căci ea naşte propăşirea Ce nu-i poate împăca.
Au intervenit ţăranii din Cîmpia Dunării care au început să se agite. „Pe cînd încă se făceau Ia plăşi (ocoale) alegerile proprietarilor primari, în mai multe locuri au venit deputaţiuni de săteni întrebînd, în naivitatea lor, cînd au să numească şi ei deputaţi pentru alegerea Domnului". Că dubla alegere a lui Cuza nu a fost o întîm-plare ci urmarea unei acţiuni, a forţelor progresiste din Muntenia şi Moldova, ne-o spune şi Dimitrie Bolintineanu : „D. C. Negri, Nicolae Catargiu şi alţii plecară pentru Constantinopoli ca deputaţi din partea noului Domn al Moldovei. Ei avură misia de a trece prin Bucureşti şi a scruta ideea, dacă este putinţă a veni la unirea ţărilor, cel puţin, prin alegerea Domnului Moldovei, Domn al Ţării Romîneşti.3) Această idee mugura deja în toate inimile
2) „O zi frumoasă" de Dimitrie Dăscăleam! „Steaua Dunării" nr. 4,
3) Deputaţii sosesc în Bucureşti în jurul zilei de 17 (29) ianuarie 1859 şi sînt primiţi cu entuziasm. In cinstea lor se organizează un banchet (n.n)
28
romînilor cîţi nu purtau livreaua unui cap de fracţiune şi cîţi ei înşişi nu visaseră a se urca pe Ironul ţării" ').
Scriitorii şi publiciştii din Bucureşti, încep să facă o vie propagandă în jurul lui Alexandru loan Cuza, accentuînd tocmai trăsăturile sale morale care îl apropie de aspiraţiile poporului. G. Sion scrie cu cîteva zile înaintea alegerilor de la Bucureşti în articolul său intitulat „Alexandru Ion Cuza" :
„Dar domnul de astăzi al Moldovei, nici odată nu s-a mîndrit şi n-a voit a se mîndri cu strălucirea originei familiei sale. Născut atît de nobil — a crescut în ideile secolului, şi, totdeauna rîzător de prejudecăţile vanitoase — s-a produs în lume ca june inteligent, ca om onest, ca funcţionar onorat, ca patriot zelos" 2).
Ziua premergătoare deschiderii divanului pentru alegerea domnului muntean s-a caracterizat printr-o intensificare rar întîlnită a acţiunii maselor populare. Autorităţile acuză pe unionişti că vor să producă dezordine. Ţăranii şi orăşenii nu se dedau la provocări însă devin din ce în ce mai ameninţători.
înfricoşaţi de mulţimea ţăranilor adunaţi în Bucureşti, de tabacii care îşi ascuţeau sub, ferestrele adunării cuţitele, deputaţii la propunerea lui Vasiie Boerescu aleg în unanimitate domn pe Alexandru loan Cuza. Scriitorii vremii au jucat în acele zile un rol agitatoric însemnat. După cum ne spune Bolintineanu, în timp ce pe Dealul Mitropoliei se desfăşurau alegerile şi încă nu se cunoştea ce poziţie va lua adunarea naţională, „oamenii îrnpărţeau în poporul adunat, mai multe mii de exemplare de la Dimboviţa, ca o protestaţie împotriva cen-surii guvernului interimar...3) In zilele dinaintea alegerii grupuri tot mai numeroase de ţărani vin spre Bucureşti.
„Pe. la opt ore seara, ca1 vr-o două mii de ţărani intră pe bariera Colentinei aducînd cu ei 28 dorobanţi. Aceştia fuseseră puşi acolo ca să vegheze să nu vie ţăranii. Peste
') Bolintineanu, Proză, vol. I, Iaşi, p. 14
2) Vezi „Romînul" 15 (27) ianuarie 1859
3) D. Bolintineanu, idem, p. 15
noapte iot oraşul e în mişcare. Poporul în cete mari se poartă pe uliţi... Ferestrele caimacamilor sînt vizitate cu urlete. Caimacamii se retrag în palatul domnesc, unde santinelele se îndoiesc şi primesc ordine a încărca armele cu gloanţe şi a da foc asupra poporului".
Iată relatările romancierului Ion M. Bu-joreanu martor ocular   al   evenimentelor :
„Fraţii noştri ţăranii care intraseră pe toate barierele capitalei, de la deschiderea Adunării Obşteşti, şi cari asistaseră pe timpul lungilor ei seanţe.în curtea şi împrejurul Sf. Mitropolii, lipsindu-se de hrană zile întregi, în aşteptarea realizării dorinţelor naţiei, strigau acum din toată puterea energică a sufletului lor : Să trăiască Cuza ! Să trăiască Domnul nostru... Poeziile în onoarea Domnului Cuza, circulau din mînă în mînă. Grupe de romîni cu torţe aprinse şi însoţite de muzică străbăteau toate uliţele executînd ariile naţionale cele mai vesele" 4).
Şi într-adevăr toate poeziile apărute acum mărturisesc faptul că Alexandru loan Cuza era văzut ca un ales a! poporului şi că spre el se îndreptau ochii celor ce doreau doborîrea privilegiilor şi inegalităţii..
Ce se face-n Adunare, Spune frate deputat ? Poporul în curte afară Zile trei a aşteptat Vrem a ţării mîntuire Şi lucrăm pentru unire Ce strigări de bucurie! Fraţilor — am izbutit Să trăiască Romînia ! Soarta ei s-a împlinit!"5)
Actorul Matei Millo scrie şi el un „imn" ale cărui urări vin încăodată să întărească părerea că în Alexandru loan Cuza poporul nostru vedea un domn chemat să inaugureze o eră de transformări sociale :
4) Romînul, 111, XI. nr. 11, marţi, 27 ianuarie, p. 43
„Naţiunei Romîne" de lernescu, în „Romînul", 27 ianuarie
29
Să domnească cu tăria Unui prinţ pe legi bazat
Să ne dea în fine dreptatea După care-am suspinat, Să ne-acorde libertatea Pentru care am luptat1).
Scriitorii şi artiştii timpului dedică înfăptuirii unirii ţărilor romîne şi domnului Cuza scenete2), articole, poezii, tablouri.3) Sînt cei dintîi care îi salută cu înflăcărare alegerea şi după cile am văzut, cei dintîi ce îşi exprimă credinţa în roadele ce le va aduce urcarea lui pe tron în ambele ţâri. Desigur nu trebuie să credem că Alexandru loan Cuza s-a situat deplin pe poziţiile maselor populare, că a depăşit limitele de clasă ale puterii sale. Dar în momentul acela ţăranii şi orăşenii vedeau în el domnul ales prin lupta lor, domnul chemat să le facă dreptate.
Cezar Bolliac evidenţia într-unui din articolele sale acest fapt : domnia lui Cuza era bazată pe adeziunea largă şi deliberată a maselor, pe sprijinul tuturor categoriilor de muncitori manuali şi intelectuali ce voiau ridicarea ţării.
„Niciun stăpînitor al Romîniei pînă astăzi nu au fost tare ca suveranul ce ne-am ales. El este iubit şi sprijinit de tot ce are
inimă, inteligenţă, capacitate, activitate, onoare şi patriotism în naţie. întinerească dară pe tot anul în amorul naţiei sale. Meargă totdeauna înaintea dorinţelor naţionale fără să se ostenească ! Libertăţile publice fie gvardia' sa şi libertăţile individuale agenţii săi. Luminarea poporului fie puterea sa din lăuntru"4).
Urările Iui Bolliac se asemănau cu acelea bine cunoscute ale lui Kogălniceanu făcute atunci cînd Cuza este ales domn al Moldovei :. „..iar Tu Măria ta, ca Domn, fii bun şi blînd, fii bun, mai ales pentru aceia, pentru cari mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători şi răi".
Iar cînd Alexandru loan Cuza intră în Bucureşti, Grigore Alexandrescu ii închină şi el o poezie în care doreşte celui ce întruchipa aspiraţiile oamenilor simpli :
Fă dar nurnele-ţi să treacă Intre numele divine Ce au fost ai lumii Nobili făcători de bine !
Cercetarea noastră nu a urmărit să prezinte exhaustiv mişcarea literară a vremii în raport cu lupta pentru unire. Am vrut
numai să evidenţiem unele momente ale participării literaturii la o acţiune ce se ducea sub semnul progresului şi al libertăţii.
') „Imn", „Romînul", III — 3 februarie 1859
2) vezi lucrările dramatice scrise de Minai Pascaly, C. D. Aricescu şi alţii
3) Vezi planşele litografiate de Papazo-glu în 1859 : Unirea principatelor, însoţite de versuri închinate lui Al. loan Cuza; 'Portretul lui Cuza, etc., lucrările lui Năstă-sescu, Petru Alexandrescu, etc.
4) Cezar Bolliac în „Romînul" III, 13—31 ianuarie 1859 . ;
30
IMAGINEA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA IN TRADIŢIA POPORULUI NOSTRU
/. D. BĂLAN
Chipurile domnitorilor din vechime, buni sau răi, oricum ar |fi fost, s-au destrămat cu vremea în neguri şi depărtări. Memoria poporului a păstrat despre unii dintre ei o amintire vagă, brodată-n fir de basm şi ţesătură de poveste. Balada şi legenda n-au reţinut nici ele decît trăsăturile cele mai generale ale unei domnii, simplificînd şi reunind totul într-o concisă iformulă etică : a fost un domn bun sau rău, viteaz sa'u laş, a ţinut la cei umiliţi sau i-a asuprit. Şi-atîta tot.
De aceea, reconstituirea imaginii unui domnitor numai după datele folclorice şi mărturiile ce se păstrează în amintirea poporului, e o operaţie pe cît de interesantă pe atît de dificilă.
Poate după Ştefan cel Mare, excepţia cea' mai fericită, în acest sens, o oferă domnitorul Alexandru loan Cuza, al cărui nume se leagă pe vecie de actul Unirii ţărilor romîne, de o serie de acţiuni politice şi sociale care au avut un ecou puternic în conştiinţa maselor populare.
Există, după cum se ştie, o impresionantă producţie literară, consacrată acestei cuceritoare personalităţi, care s-a bucurat de simpatia şi sprijinul celor mai talentaţi scriitori ai vremii : Alecsandri, Bolintineanu, Kogălniceanu ş.a.m.d.
Imaginea lui Cuza Vodă s-a păstrat însă vie, în tradiţia populară, ţesută-n proverbe
şi zicători, în snoave şi anecdote cu pronunţate note umoristice, în povestiri şi mai ales sub formă de amintiri caracterizatorii, culese de la bătrînii contemporani cu dom-, initorul. Printre lalte izvoiare de acest fel, „Textele din toate părţile locuite de Romîni" publicate de I. A. Candrea, Ov. Densuşeanu şi Th. D. Speranţia, în „Graiul nostru" (Buc. 1906—1907), cu scopuri filologice, oferă un material dintre cele mai interesante temei urmărite de noi.
Cuza Vodă, aşa cum s-a păstrat în tradiţie, a fost un om născut, parcă, pe măsura idealurilor etice ale poporului nostru. Un om de bine, de omenie, cu dragoste de dreptate şi egalitate, comunicativ, popular, inteligent şi activ. „Dacă l-aş fi apucat pă Cuzea — zicea Stan Dumitru, om de 68 de ani din corn. Atîrnaţi — l-aş fi iubit, că ier.a om bun ; dacă trăia, n-ai mai fi văzut ciocoi". Un alt ţăran, pe nume Sânache Spătaru, din Ceraşu-Prahova, îl caracterizează pe Cuza cu priceperea şi forţa artistică a unui Neculce : „Cuzea iera om bun, galanton, dulce la cuvînt, la trea'bă, la oameni le-a dat pămînturi, i-a înlesnit. Să-i uşureze dumnezeu ţarina". Apariţia domnitorului Cuza în cîmpul istoriei noastre naţionale a însemnat pentru oamenii simpîi un moment de rea'lă uşurare :
„Ghini mai irea cîn a avut ţara asta pă Cuzea — îşi amintea, prin 1907, bătrînul Păun Nica din comuna lorgu-Buzău. Irea
31
bun Rumîn ghietu Cuzea şi mult ajuta iei pă sărăcimi. Să vez dumneata ci păţa ghietii Rumîni 'nainte d-a hi iei domnitor. Cocoii irea mai mari, lucram pînă nu mai puteam şi sădea pă urma noastră şi nu ni lăsa să ni hodinim o vremuţă, par'c'am hi îost roghiţ dă tot la ii. Da ci să mai zici dă ghieţii Ţigani cari munca pfntr'o tandră dă măligă. Da dac'o hi tos numa atîta nu irea nimic, da ghieţii oameni faca toată noaptea dă caraule la ca'sa cocoiului, şi vai de schinarea ălora cari nu vinia să facă caraulă, c-a doua zî dă cu noapte chema pă conţilieri la' curte şi-i suduia. Cum spus, iream flăcău dă nopsprece ani cînd spunea taica că Cuzea-i domnitor. Dumnezeu să-i îerti păcatili, că mult ghinî-a mai făcut la ghiata sărăcimi."
Cu   aceeaşi   putere   de   evocare   şi cu aceeaşi admiraţie vorbeşte de Cuza Păun 'Nica.
„Numa ci ni pominim într-o zî c'a dipişat Cuzea'n toată'mpărătiîa să să dezroghească
oamenii dă ta cocoi. Ehei, ci chef pă capu nostru ! 'Nainte dă dipişa1 asta a vinit alta şi spunea că hiicari Rumîn s'aîbă puşcă'n casă, şî ci mai horghea oaminiî şi spunea că-o să-i sune ghiata schinare-a boerului d'ocu'ncolo."
Spiritul de dreptate, conducerea directă şi activă a ţării, cunoaşterea' personală a realităţilor ei şi un anume umor, care-1 caracteriza pe domnitor, le-a reţinut Ghîorghi Rusu, la vremea înregistrării om de 71 de ani (com. Roznov-Neamţu) :
„Cuza s-o dus singur să vadă îi ghine să făsi'n ţară. O plecat îmbrăcat ca un soldat, cu şiapcă, saghîe, dă nu-1 cunoşte. Iacă un popă merza la tîrg în căruţă.
Cuza iară calare şi-î dzîsi : „Părinţi, i.a-mă.o lecuţă în căruţă ; amu mă dor-chi-soarele, că stau tot în scări.
Iacă plătesc" — şi vru să scoată din bozunar.
S-o dat gios şi s'o suit în căruţă ; calul l-o legat la spate. Pi drum l-o întrebat:
— Hai părinţi, cum vă mai lăudaţi cu Doninu aista Cuza ?
— I, că tari-î şarlatan — dzisi popa.
— Cum săracu, di si ? !
Da popa ave năcaz hiincă Cuza nu-i lăsa să facă făti întorsurile lor. Amu ajunzi cu popa la tîrg. Cuza merze la un bărghier.
— Hai, părinţi, să luăm un zin. Da popa dzîsî :
— Aisi îi bărghieriîe, nu-i crîşmă.
— Ş'apoi ? Trimăt îo s'aducă o ocă di zin. Numa o vorbit cu bărghieru : „s-ascuţî
ghine briziu că am să rad pi popa". S'o întors în dughiană, s-o dat gîos hainele di soldat: „iaca Cuza, io sînt Alexandru loan Cuza ; altu nu mai îe". Şi l-o ras pi popa frumuşel şi i-o luat da'ru".
In zugrăvirea chipului lui Cuza Vodă, poporuj nostru şi-a pus la contribuţie facultăţile sale spirituale, toată dragostea sa sufletească. Amintirea acestui domnitor, legat de interesele celor mulţi trebuie să fi creat, incontestabil, o producţie folclorică însemnată, depistată încă prea puţin pînă azi. Cercetări mai atente şi mai stăruitoare pe această temă, din partea folcloriştilor noştri vor aduce, fără îndoială, rezultate surprinzătoare. E cu neputinţă ca miile de amintiri, ca cele de mai sus, să nu fi căpătat în mintea generaţiilor mai noi expresie literară. Cuza Vodă în imaginaţia poporului nu e aproape de loc un domnitor în sensul modern ai cuvîntului. E un fel de haiduc oficial, un fel de voevod din vremea descălecatelor. Nu e un domnitor de cancelarie ; umbla prin mulţime, făcea dreptate şi dădea sfaturi practice oamenilor, ca un veritabil gospodar. „Şi-i povăţuia Cuzea' — îşi amintea cu înfrigurare un bătrîn, Constantin Tudorache de 85 de ani din comuna Goldeanu-Sărat, Buzău — să puie cînepă şi in, să are porumb, grîu, fasole, şi să hie oameni muncitori. Ei, săracu Cuzea, tare ghine ne vinea cu iei !"
Aprecierea aceasta pozitivă stăruie :n toate amintirile şi tradiţiile populare care păstrează vie imaginea unui conducător cu principii sănătoase.
32
ÎNVĂŢĂTURĂ DE MINTE
(FR AG MEN T) PETRU DUMITRIU
1
ăducan ena un flăcău spătos, subţire în şolduri, mlădios, avea sprîn-•1 ne groase, îmbinate, şi ochii de un albastru foarte deschis, aproape MJH alb. Adesea ochii albaştri sînt străvezii şi poţi citi în ei ce e în inimă, ca într-o carte. Dar în ochi ca ai lui Răducan, nu poţi citi nici-odată'nimie. Sînt mereu ageri, privesc ţintă, pătrunzători, la ceva din afară.
De obicei, Răducan umbla desculţ, în nădragi de dimie strînşi pe glesne şi încins cu un brîu lat, vara numai în cămaşe, primăvara şi toamna cu pieptar de miel şi mereu cu o căciulă mare turtită pe frunte. Se uita la tine pe sub căciulă şi pe sub sprincene, cu ochii aceia străpungători. Iarna toti oamenii din sat trăgeau pe mîneci cojoace ; Răducan n-avea cojoc ; avea o giubea lungă, neagră. Dar fiind tînăr de tot, nu-i era frig ; opincile din piele de mistreţ cu părul în afară, şi le punea 'tîrziu de tot, cînd de mult începuse a se lăsa dimineaţa brumă pe cîmp.
Pînă la nouăsprezece ani, cînd se întîmplă răsturnarea şi tulburarea cea mare în viaţa sa, era tăcut, şi unii îl credeau cam greu de cap. Vesel era, zdravăn era, dar nu se gîndea la nimic, asculta de ce zicea mă-sa şi alţi oameni mai bătrîni, şi făcea şi el ce făceau alţii. îi era frică de cu-vîiîtul maică-si, de al oamenilor vechi, de al gospodarilor şi de-al popii. Iar ca el, erau mulţi în sat. Oricum l-ai fi întors, orice l-ai fi Întrebat, în ce făcea şi în ce spunea, era un flăcău ca oricare altul.
Cînd era mic şi umbla într-un cămăşoi, alt strai neavînd, iar fraţii lui erau, unii de trei şi doi ani, altul abia născut, în zilele acelea, veni zapciul şi luă din sat oameni cu vitele cele mai tari, să ducă zaherea la cetatea cea mare a turcilor, dincolo de Dunăre-Nicopoia : griu, butoaie de unt şi de miere, şi sare, şi lemne, sute şi sute de care la vale, printre dealuri, şi-apoi peste cîmpie, spre Dunăre, departe, departe. Tîrziu de tot, cei mai mulţi se întoarseră fără vite ; vitele muriseră de osteneală. Oamenii povesteau că pe unii din ei îi opriseră turcii şi-i puneau să tragă cu spinarea pe Dunăre la deal şăicile grele spre Fetislam şi Ruşava şi mai sus., unde curge Dunărea prin rîpele munţilor. Printre aceia rămăsese şi tatăl lui Răducan. îl aşteptară ai lui pînă toamna, apoi toată iarna, apoi un an, doi, trei. Dar el nu se mai întoarse. Nevastă-sa rămase cu copiii, Răducan fiind cel mai mare. Şi fiindcă omul pierise cînd copiii erau încă mici de tot, satul se obişnuise să-i spună lui Răducan, al Stanei. Iar la tatăl lui
3 — Viaţa Roniincască Nr. 1
33
Răducan nu se mai gîndi decît văduva. El era mort; era în pacea şi tihna pămîntului. Cei vii se gîndeau la ale lor. Ajunseseră la greu ; viaţa li se întunecase ; numai Răducan şi alţii ca el, tineri şi fără minte, curtau din frunză şi rîdeau. Dar şi lui Răducan i se făcu frică, într-o zi cînd îi trimise boierul vorbă, să vie la curte.
—- Nu te du ! Nu te du, că te pierd şi pe tine, ţipa maică-sa Stana. — Fugi în codru, fugi, că şi tat-tu dac-ar îi fugit de zapciu, cum îi spuneam eu, ar fi trăit şi-acum. %
Răducan însă şedea în bordei, cu coatele pe genunchi, şi tăcea, tul- j' .burat. Odată izbucni : ",
— Ce-o să-mi facă ? Cu nimic nu i-am greşit. *
—- Dar Stan şi Zamfir, şi Preda, şi Mutul, şi Roman bătrînul, cu ce :î-au greşit ? ţipa maică-sia. Se făcuse pămîntie la faţă şi se izbea cu palmele peste obrajii uscaţi. Răducan nu se mişca. Peste ciouă zile însă veniră Arnăuţi călări, îl chemară afară, clar nu-1 găsiră.
La ceasul acela, Răducan era pe lîngă pădure. Stătea întins pe pămînt, cu faţa în sus, şi cu braţele cruce. Se uita la cer. Se uita în adîn-cimea lui nesfîrşită şi se întreba în chip nedesluşit: oare o fi o boltă, tare cu smalţ strălucitor, sau o apă, sau mai degrabă un gol în care poţi pătrunde fără oprire şi fără margine, înaintînd în acea neţărmurire, înaintînd mereu, în vecii vecilor ? Cînd se gîndea aşa, îi venea ameţeală ; de parcă în loc să zacă pe spate cu ochii la cer, ar fi plutit cu braţele întinse, ca o pasăre, deasupra unei genuni albastre, uriaşe, ţinut deasupra ei de nimic, de vînt, de aer. într-un asemenea cer de vairă ţi se pare uneori că poţi cădea. Dar lui îi plăcea să se simtă plutind astfel. îi plăcea şi ameţeala uşoară care-1 cuprindea cînd prin straturile nevăzute ale văzduhului se teşeau pînze subţiri de nori. Norii alunecau cu repeziciune, albi, străvezii, goniţi şi răsfiraţi de vînt. Se mişcau ei, sau se mişca şi se rotea pămîntul întreg ca o corabie ? Mari minunăţii sînt în cer şi pe pămînt. Acolo sus zic oamenţi că şed sfinţii şi îngerii; dar nu se vede nimic decît un gol „ albastru, străfunduri fără ţărm, prin care şueră vîntuiri nevăzute şi ne- | auzite. Aicea jos e pămîntul cui sate şi tîrguri şi cetăţi, şi uite-1 că se roteşte şi alunecă pe sub nori ca o corabie. Iair dacă stai aşa, pui la îndoială unde-i înălţimea şi unde-i adîncul: cerul acoperă pămîntul, sau pămîntul pluteşte asupra cerului ?
Stătea întins pe pămînt, cu ochii întredeschişi, şi cu un zîmbet uşor pe buze. Se gîndea aşa numai clin joacă. Parcă-i păsa lui de cer şi de pămînt, de sfinţi şi de cetăţi ? Deloc nu-i păsa. Primea prin spinare, prin umeri, prin braţe, căldura pămîntului, uscat după arşiţa verii. îl înţepau în spinare fire de fîn şi tulpine de buruieni pe care le- strivise culcînclu-se pe ele. Foşneau mărunt prin ierburi, gîngănii nevăzute. Odată îîşîi o vietate — ele bună seamă un şarpe. Apoi şarpele se duse şi rămase tăcerea plină de zgomote mici, de trosnetul abia auzit al frunzelor uscate şi al bălăriilor veştejite.
Blîndeţea văzduhului şi mîngîierea soarelui îi erau ca un pieptar cald şi ca un obrăzar de lumină. îi destindeau faţa şi -1 făceau să zîmbească fără voie. îi pătrundeau pînă-n oase, pînă-n tainiţa sufletului, şi-acolo se 1 întîlneau cu altă blîndeţe, cu altă mîngîiere şi altă lumină, numai de ei ştiută şi pe care el o credea numai lui dăruită.
Aştepta. Cînd i se păru că a venit vremea hotărîtă, se adună de pe
.34 :i
jos, se sculă in picioare şi se uită împrejur. Departe, pe-o coastă, erau nişte oameni într-o vie. Aici însă, pe cîmpul presărat cu pietroaie cenuşii încălzite de soare, nu se vedea nimeni. Caii păşteau mai încolo, sub geana pădurii. într-acolo se duse şi el, îără să se grăbească. Dacă-1 vedea cumva cineva, să nu crează că s-a dus anume, ci doar aşa, ca să stea pe 'Ungă cai.
Umbla alene, uitîndu-se pe furiş împrejur. Nu poţi şti de unde răsare ■vreunul şi te simte.
Se uita împrejur pe sub sprîncene codate şi negre. Era de nouă-•sprezece ani, şi. avea fălci late şi ochi de uliu. Faţa lui ar fi fost de om îndrăzneţ şi apucător, dacă n-ar fi arătat, ca toata făptura lui, un fei de .■amorţeală greoaie. El pe sine nu se ştia ; ceilalţi îl socoteau prost şi leneş ; şi nu-1 auzea nimeni vorbind mult, aşa că părerea oamenilor de'-abia se întărea.. Dar el nu ştia ce zic ei despre dînsul, şi de-a,r fi ştiut, nu i-ar ii păsat. Ii plăcea să stea la soare ; şi îi bătea inima, şi-1 furnica prin vine, acum cînd intra în pădure. Caii, care păşteau iarba pe unde, era mai puţin pîrlită de soare, pe sub frunzişul stejarilor, înălţară capetele şi-1 priviră o ■ clipă ; apoi păscură mai departe. Flăcăul intra sub desişul' fremătător, printre care cădeau săbii de lumină. Aici, sub stejari, văzduhul era verde-palid ; mirosea a pămînt, a coajă de copac udă, a frunze putrede. Straturi -de frunze tremurau şi sunau aspru sus, pe crengile stejarilor. Jos era lăstăriş înţepător şi zăceau trunchi căzuţi ; de ce se adîncea pădurea, de aceea mu se mai putea vedea nimic mai departe de cinci-şase paşi. Dar el dădea la o parte nuielele cu mîna şi mergea fără şovăială,' ca unul care stie unde .se duce.
Se opri într-un luminiş rămas între lăstari, doi paşi de iarbă fragedă cu tulpina lungă şi cuspice sălbatice. Acolo îl aştepta în picioare o fată, cu mîinile spînzurînd. Il privea dintr-o parte, cu îndoială şi teamă, dar şi cu un fel de tulburare, care-i înroşea umerii obrajilor şi-i umezea ochii. Un zîmbet nehotărît îi tremura pe faţă. Flăcăul o apucă de umeri. Dînsa plecă .fruntea, astfel că el nu-i mai văzu chipul, ci o auzi doar că spune:
— Vezi ? Ziceai că nu vin, şi am venit.
El vroi s-o strîngă în braţe, dar fata îi. propti mîinile-n piept, împo-tnvindu-se. Ridică ochii şi se uită rugător la el:
— Eu mă ţin de ce-am jurat; dar tu parc-ai să te ţii ?
Făptura greoaie şi înceată a flăcăului se învioră deodată şi se făcu aşa cum îi era privirea de uliu. O apucă pe fată în braţe în asa fel încît ■ea nu se mai împotrivi, ci se lăsă strivită la pieptul lui, moale si topită
— Daca m-oiu despărţi vreodată de tine, zise flăcăul, să trăiesc o suta de ani orb şi mut şi cu mîinile tăiate.
■din brateleVÎlui-9i înC6PU ^ ^ ^ îmPotrivească & sa se luPte să scape
~uAŞa 7ĂC} 1acuma' V rnî«Je ai uitat, spuse ea cu glasul înăbuşit, ■caci vorbea cu faţa lipită de pieptul lui.
FJăcăul îi dădu drumul dintr-odată. Ea se uită la el cu mirare Nu înţelegea IŞ1 îndreptă coadele pe cap; mînecile cămăşii îi căzură cînd ridica braţele care se vădiră albe, rotunde si zdravene
Era roşie la faţă, şi-i ardeau ochii.
si s n^tSi+^p,111169 î"tfebă ea, îngriJ°rată, văzîndu-1 cum s-a întunecat W s-a întristat. El se aşeza pe iarba, sub crengile puilor de stejari şi spuse:
35
_ Dacă nu mă crezi în ceasul ăsta,  n-ai să mă crezi niciodată...
Lasă-mă în plata Domnului şi du-te.
Fata se uită la el. Pleoapele cu gene lungi i se sbătură repede. Vroi' să plece mintală, dar mînia i se risipi într-o clipită. Se aşeză jos lîngă el. Se lipi de el şi şopti :
— Răducane... El tăcea.
— Răducane, dacă mă minţi, am să te blestem mai rău decît te blestemi tu ; şi după aia o să mor...
Flăcăul îi simţea mireasma sălbatică a părului, şi aburul dulce al răsuflării, şi căldura'trupului. Din mîhnirea şi desamăgirea neagră în care căzuse, se înălţă iarăşi, înviat, dar cu gîndurile rătăcite. O luă în braţe şt o strînse, şi. se lăsară împreună pe iarbă sub nuielile lăstarilor de stejar.. Deasupra lor, frunzele se frecau în vînl foşnind aspru, şi cununile puternice ale stejarilor se legănau, iar săbiile de lumină aurie se mişcau odată cu zgomotul şi freamătul şi trozniturile şi cu toată mişcarea pădurii.
Cînd lumina se făcu neramzie, apoi roşiatică, Răducan şi fata se sculară de pe pămînl şi se despărţiră. Erau palizi, iar fala era plînsă, dar cu ochii limpezi ca o apă.
— Să nu mă laşi niciodată, şopti ea. Să nu mă laşi, că-i vai de line.. M-au învăţat bătrînele blesteme de te-ajung şi-n fundul pămîntului.
— Las-că ştiu eu, murmură flăcăul; ştiu eu că blestemi de-ngheţt apele, şi faci şi farmece de dragoste, măcar că n-ai avea nevoie...
— Nu-i adevărat! zise ea. Minţi! N-am făcut şi nu fac, că nu-mi trebuie !
— Mi-ai făcut mie, zise Răducan. Ea îşi lipi obrazul de umărul lut şi dete încet din cap :
— Nu ţi-am făcut, dar dac-o îi trebuinţă, te desant de vii la mine şi ferecat de zid cu lanţuri ; rupi lanţul şi lot vii ! Chiar de-o trebui să umbli pe apă, la mine lot vii, Răducane, şopti ea zîmbind.
Răducanu zise:
— Viu fără descîntec. Umblînd pe apă nu, dar înnoi, şi pe jos şi de-a călare, tot la tine viu, oriunde-aşi fi.
Fata se întoarse şi se uită o clipă la locul unde stătuseră. Iarba era tăvălită, călcată, strivită. Răducan zise :
— Las-că nu ne spune pădurea... Tot aici venim şi mîine...
Fata se întoarse ca să nu-i vadă faţa, şi se depărta. El o urmă o-vreme, apoi se despărţiră în tăcere şi se.. întoarseră pe drumuri deosebite. Pe cînd ieşea Răducan din pădure, începu să simtă o mare înseninare. Numai era bucuria de mai înainte, tremurînd de aşteptare, ci o pace a sufletului şi a sîngelui. îi era trupul uşor, ca făcut din aer. Ieşea din pădure ; se răreau copacii ; se zăreau printre ei petice de cer albastru toi mai largi, pînă nu mai rămase decît un stejar, apoi Răducan trecu şi ele acela, dînd cu mîinile la o parte crengile mlădioase ale lăstărişului. Caii erau tot acolo. Răducan ieşi în cîmp, şi simţi iarăşi pe faţă ca un obrăzar de aur cald mîngîierea soarelui coborî! spre zare, în văzduhul curat. Aşa de uşoară-i era inima, de-ar fi vrut să întindă braţele şi să-şi ia zborul spre acele înălţimi răcoroase unde bătea vînlul slobod. Se duse să adune caii. Le vorbi ca să-i cuminţească, îl luă de căpăstru pe unul şi-1 încalecă pe pâr. Călărea cu mîna în şold, parc-ar îi fost un viteaz, şi-i mîna pe ceilalţi-
36
cai răcnind după ei poruncă, şi priveghindu-i cu ochii lui ageri şi pătrun-.zători. Se depărta peste cîmp la trap, chiuind după cai. Se uita împrejur la cîmpuri şi la dealuri şi la soarele cald, gata să asfinţească. Cum gonea el, vîntul răcoritor îl izbea în obraz. .Răducan chiuia de unul singur. Uiuiuu ! Umblă omul într-o noapte peste cîmp sau prin pădure, şi vede o luminiţă, şi vine a doua zi cu sapa, şi desgroapă în locul acela, o oală cu galbeni. Cam aşa păţise şi el. Trăieşti, ieri, alaltăieri, o zi ca alta ; şi azi, dmtr-odată s-a' schimbat cerul şi pămîntul. Uiuiuiuu ! Cerul şi pămîntul s-au schimbat.
Nu-i trecuse fericirea nici cînd ajunse în sat şi acasă şi intră pe poartă — o poartă mare, cioplită cu brîie şi firînghii şi flori şi roţi şi cruci, şi acoperite cu şindrilă, dar roasă de ploi şi strîmbă —• nici cînd intră pe poartă şi-1 găsi în ogradă pe Panaioti, cu încă doi arnăuţi de la curtea boierească, ce-şi ţineau de căpestre caii.
Răducan plutea in bucuria şi înseninarea lui; sări jos de pe cal şi 3e dete seară bună. Maică-sa, galbenă şi cu ochii duşi în fundul capului, îşi smulse broboada neagră cu care se strînsese şi peste gură, şi-i sări de gît, şoptindu-i cu înfrigurare la ureche :
— Nu te du, Răducane, Radule ! Nu te du, că te pierd şi pe tine! Fugi în codru, fugi, că şi tat-tu de fugea ar trăi şi-acum ; Radule, copihile...
Şi începu să plîngă cu hohote, cu capul pe umărul lui. Panaioti îşi răsucea cu dreapta mustaţa, sură, iar stînga şi-o proptise în brîul lat plin de pistoale şi cuţite. Răducan se uita la el fără să înţeleagă.
—■ Te pofteşte boierul la curte, Răducane taică, zise Panaioti.
— Vin acuşica, jupîne Panaioti.
— Te aşteptăm, să te petrecem cu alai, rîse Panaioti. Mama flăcăului ţipă :
— Nu te du, nu te du!
Se făcuse pămîntie la faţă şi se izbea cu palmele peste obraji.
— Nu te du, că aşa s-au dus Zamfir şi Mutu şi Preda ! Radule, nu te du !
Răducan se făcu palid şi zise :
— O să mă duc ; să vedem, ce vrea. Cu ce i-am greşit ?
— Asta tu ştii, răspunde Panaioti: Haide, haideţi, palicarilor.
— N-am călcat nici lege, nici rău n-am făcut nimănui, zise Răducan. TM-am nici o vină în faţa nimănui.
Cum se întreba aşa, vorbind singur în mijlocul curţii, părea prostănac şi înfricoşat. Panaioti încălecase. Le făcu celorlalţi doi semn cu ochiul. Ei îl luară pe Răducan între piepturile cailor.
— Haide, bre! zise aspru Panaioti.
îl minară aşa prin tot satul, petrecuţi de răcnetul de jale al maică-si. ieşeau oamenii să-1 vază de prin curţi.
în mijlocul lor, desculţ şi cu căciula înfundată pe frunte, cu capul între umerii ridicaţi, deşi din fire era ager şi sprinten, umbla stîngaci, încurcat şi se uita pe furiş, cu sfială, la călăreţi.
Departe, pe un deal, se zărea cula înaltă, albă-trandafirie in lumina soarelui acelei zile de sfîrşit de vară din o mie şapte sute şi nu ştiu cît. Mer-seră cu ochii la ea, pînă ajunseră sub ziduri de grajduri şi hambare. Răducan şi cu amăuţii intrară pe sub poarta boltită, şi se opriră, cu ochii la un
37
călăreţ, care se învîrtea în ogradă pe un armăsar murg. Armăsarul sforăia şi spumega rozîndu-şi zăbala, şi-şi rostogolea ochii tiviţi cu vinişoare-însîngerate. îşi încorda gîtul încovoiat scuturînd din cap ; iar coada lungă şi stufoasă îi tîlfîia. Umbla ca pe arcuri ; juca pe picioarele-i subţiri ca o dănţuitoare. La fiecare izbitură a copitelor mici şi tari, izbucneau norişori de praf din lutul bătătorit al curţii. Călăreţul înfrîna calul, îl aştîm-păra, şi din cînd în cînd îl atingea uşor cu pintenii ; aţîţat, mînios, în-focjait, armăsarul se rotea prin curte, gata să sară peste zidul de pietre spoitecu var.
în mijlocul cercurilor pe care le făcea calul, stătea un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, cu faţa osoasă şi arsă de soare, cu sprîncene stufoase şi ochii pătrunzători, care în clipa aceasta străluceau de plăcere. Rîdea ; dinţii albi îi sclipeau în barba tăiată scurt. Plesni din palme şi strigă :
—■ Aferim ! Aferim, Panaioti ! Să-mi trăieşti ! Mi se bucură inima cînd îl văd ; şi o sută de taleri nu e mult. Al dracului să fii, numai tu eşti în stare să-mi găseşti asemenea giuvaer.
— Armăsar de Misir, Măria Ta, zise Panaioti rîzînd. Arnăutul de-pe cal dădu pinteni şi trase frîul la piept. Calul se ridică în două picioare-arătîndu-şi burta cu păr lins şi lucios.
— Misirliu, Măria Ta, zise iară Panaioti : ce, puţin lucru e ? Mă-sa umbla prin pustiu, prin ţara Arapilor, şi-a rămas grea dintr-o furtună a pustiei : pe ăsta nu 1-a făcut iapă cu armăsar, ci o iapă cu un vînt turbat 1 Marfă de preţ, bei-mu :
a neguţătorilor
din coadele mărilor...
— Stai, zise boierul. Stai, că nu mai pociu răbda ; să-1 încalec oleacă, să-1 văz cum mă poartă.
Arnăutul descăleca. Armăsarul se smuci, dînd capul pe spate.
— Săriţi, bre! strigă Panaioti. Trei arnăuţi din cei vreo zece care stăteau sub scară cu mîinile-n sin, se repeziră şi-1 ajutară să ţie calul. Cel care călărise pînă atunci suflă şi-şi şterse faţa de sudoare:
—■ E mai uşor să te ducă peste timpuri decît să-1 stăpîneştî într-o curte.
Panaioti îşi netezea mustăţile cărunte şi rîdea şiret. Boierul îşi trase din brîu un gîrbaciu cu ■minerul scurt, de fildeş, şi cureaua lată de o jumătate de palmă, lungă ca un şarpe. Îşi suflecă mînecile anteriului vişiniu căptuşit şi tivit cu blană de vidră, şi se apropie de cal. Un arnăut îi ţinu piciorul, altul îl apucă de subţiori şi-1 ridică în sus, apoi amîndoi săriră în lături. Calul se învîrtea în loc, scurmind pămîntul cu copitele şi ridicînd un nor de praf. Boierul rîdea şi striga :
— Păzea ! Păzea !
Şi începu să joace calul în buestru, trăgînd de frîu cu mişcări scurte, nemiloase. îsi arăta mereu dinţii si spunea :
— Ha !  Ha ! Aşa !  Aşa f
In toată curtea era o tăcere deplină. Nu se auzea decît sforăitul calului şi ciocănitul uscat al copitelor. Sus, în pridvorul culei pătrate şi înalte, sub streaşină de şindrilă, se arătară ţigănci cu tulpanuri galbene şi roşii ca nişte lalele, Din casele scunde ale slugilor, se iviră copii în
38
cămăşi murdare, prea scurte, vădind burţi umflate. Grămădiţi pe scara de sub uşa culei, arnăuţii priveau cu jind şi-şi răsuceau mustăţile cu mîini tremurătoare : era un cal cum se vede odată într-o viaţă de om. Iar călăreţul era mîndru. Mîna cu biciul şi-o pusese în şoldul încins cu un brîu sclipitor din şal de India. Gîtul îi era gol. Purta pe cap un turban clin acelaşi şal ca şi brîul, asemenea coadei de păun. Şalvarii ca piersica îi erau băgaţi în cisme moi de saltan roşu-întunecat, cu pinteni de argmt. Şi călăreţul şi calul se roteau pe întinderea de lut a curţii, presărată cu paie şi bălegar. Deodată armăsarul începu iar să sforăie. Caii nechezară în grajdurile lungi din fund de lîngă şirul nesfîrşit de hambare. Nişte găini sburătăciră speriate, amestecate cu porumbei ce se înălţară dintre ele, sus în văzduhul albastru. Iar călăreţul îşi mîna calul în buestru, tot mai repede, strigînd de plăcere : .
— Ha !  Ha ! Aşa ! Aşa !
Răducan, zdrenţăros, în picioare lîngă arnăuţi, îl privea cu jind, cu o sclipire în ochi. Ţinea căciula în mîini şi stătea cam aplecat din umeri. Nu s-ar fi cuvenit să ridi.ce ochii la boier, dar nu se putea împiedica. Panaioti se întoarse la el, văzu focul din privirile flăcăului, şi-1 întrebă batjocoritor în şoaptă :
— Te-ai vrea-n locul lui pe bidiviu, ai ?
Răducan nu răspunse, dar clătină din cap în semn că da, ar vrea, şi şueră uşor şi prelung printre dinţi. Panaioti dădu din umeri cu dispreţ şi se uită mai departe la cal. Buzele flăcăului se întredeschiseră într-un zîmbet încordat, căci armăsarul abia mai putpa fi înfrînat. Da-r deodată zîmbetul lui Răducan pieri, şi peste faţă îi trecu o umbră de suferinţă. Călăreţul părea îmbătat; striga tot mai repede, tot mai tare:
— A ! A !  A !
înfipsese pintenii în pîntecele armăsarului ; trăgea cu cruzime de îrîu, sfîsiînd cu zăbala gura spumegîndă. Fără veste ridică gîrbaciul, îl făcu să'suere şi arse cu sete şalele calului. Turbat de mînie şi spaimă, dobitocul' se zbătea în două picioare ; apoi deodată începu să sară chinuit, să azvîrle, să se cutremure. Călăreţul se ţinu o clipă în şea, apoi se rostogoli de-a berbeleacul, cu capul în jos, se izbi de pămînt şi rămase nemişcat.
Calul izbucnise de sub el ; goni vijelios prin curte cu scările goale bălăbănindu-i lîngă el, apoi se potoli şi se opri suflînd greu, leoarcă de sudoare. La început împietriţi, arnăuţii se 'repeziră la stăpînul lor, dar acesta se ridicase iute, încovoiat de şale.- Turbanul îi căzuse, astfel că i se vedea ţeasta bărbierită şi ceafa cu o sbîrcitură de-a curmezişul. Se scutură gemind apoi. păru că se trezeşte. Era galben ca ceara. Ochii îi scînteiau. Se năpusti la Panaioti şi-i smulse din brîu un pistol lung. Trase cocoşul: se îndreptă spre cal. Panaioti îl apucă de braţ cu. amîndouă mîinile :
— Cucoane! Măria Ta! O sută de taleri!
Boierul îi aruncă o asemenea privire încît Panaioti se 'dădu un pas îndărăt. Stăpînul se apropie de murgul care gîfîia şi-1 privea speriat cu ochii lui mari, umezi. întinse braţul şi apăsă pe trăgaciu. Cocoşul ţăcăni, dar pistolul nu luă foc. Urmă o clipă de tăcere adîncă, în care se. auzi numai un glas de femeie certăreaţă, undeva departe, îndărătul hambarelor. Boierul răsuflă adînc, privi pistolul, îl asvîrli pe jos şi se întoarse spre culă. Părea că nu vede împrejur nimic şi. pe nimeni. Dinspre grajduri,
39
răsăriră argaţi care luară calul şi-1 duseră. Unul culese turbanul de şal şi gîrbaciul şi veni alergînd. Boierul se oprise in pragul scării. Se întoarse şi-i privi pe cei de faţă : Panaioti, arnăuţii, Răducan. întinse mîna în neştire şi apucă gîrbaciul din mîinile slugii. Privirea i se opri asupra, flăcăului. în cămaşă de cînepă şi iţari de dimie rupţi în genunchi, încins' cu un brîu lat, Răducan plecă creştetul. Boierul il întrebă cu glas tare :
— Tu eşti Răducan al Stanei ? Flăcăul răspunse sfios :
— Eu, cucoane Andronic.
Boierul tresări, înălţă iute gîrbaciul şi-1 plesni pe flăcău peste obraz. Răducan se cutremură şi vîrî capul între umeri. Se făcu palid ca un mort. Se uita la pieptul stăpînului. Pe obraz i se ivise o dungă roşie.
— „Măria ta" să-mi spui, mişelule, zise liniştit stăpînul. „Măria ta", nu „cucoane"...
Flăcăul îşi linse buzele uscate şi nu zise nimic.
— Aşa dar ai catadicsit să vii la curte, Răducane. Dar pînă acum de ce n-ai venit? Ori nu ţi-i drag de ochii mei ?
Arnăuţii rîdeau. Răducan se şterse cu mîna peste locul lovit şi zise răguşit:
— Apoi nu m-ai chemat pîn-acuma... Măria ta.
:       — Dar cînd te chem, de ce nu vii decît adus cu sila între neferi ?
— Veneam singur, dar m-a grăbit jupîn Panaioti... Panaioti rîse batjocoritor, desminţindu-1 parcă.
— Ţi-am trimis vorbă, Răducane, zise boierul. — Ce, parcă nu ştii de ce te-am chemat?
— Nu ţi-am greşit cu nimic, măria ta, îngînă Răducan.
— Mi-l vinzi sau nu ? întrebă   boierul. Răducan   vorbi anevoie, biruindu-se :
— E pămîntul nostru din bătrîni...
Boierul schimbă o privire cu Panaioti, apoi Panaioti întrebă :
— Da'pietroiul de 'hotar, din capul timpului Muierii, cin'l-a mutat azi noapte ?
Răducan ridică ochii mirat, şi dădu din umeri:
— Nu ştiu, jupîne Panaioti... Cin'să-1 mute ?
— Păi e între moşia măriei sale şi locul tău. Cin'să-1 mute? Tu, sau măria-sa. Tu cine zici c-a fost ?
Arnăuţii -rîdeau slugarnic. Boierul Andronic se uita ţintă la Răducan, cu un zîmbet subţire. Răducan dădu din cap cu umilinţă :
— Măria ta... îţi faci păcat... N-am nici o vină, măria ta...
— Cum n-ai vină, dacă ai mutat semnul de hotar ? răcni boierul. Ton-tule ! Cap sec ! Zdrenţărosule !
— După dreptate, măria ta, şopti Răducan, dar nu putu vorbi mai departe, căci Panaioti îi arse o palmă peste gură :
— Nu-ftăia vorba boierului, mă !
— Ia zi, măi: n-ai mutat tu semnul ?
Răducan se făcu şi mai palid. Tremura. Şovăi o clipă, uitîndu-se împrejur. Cum să le arate, cum să le dovedească ? Cum să-i facă să-1 creadă ? Deodată îşi făcu o cruce mare şi vorbi cu înfrigurare :
— N-am făcut eu. Crede-mă, boierule. Eu nu jur strîmb ! Crede-mă după dreptate, măria-ta !
40
— Cine vă crede pe voi ? zise Panaioti. Voi sînteţi pagini, mişeilor. Ce, parcă voi aveţi cuvînt sau jurămînt ?
— Nu sînt păgîn, chir Panaioti, răspunse cu glas ascuţit flăcăul, din ce în ce rnai tulburat şi mai înfrigurat. Tremura. — Crucea mi-e sfîntă, şi pe ea mă jur. Credeţi-mă, mă rog în genunchi, credeţi-mă, şi nu faceţi nedreptăţi, credeţi-mă şi nu mă chinuiţi...
— Hai sictir, bre ! zise Panaioti. — Auzi al dracului cum se văicăreşte ! Trăgea cu ochiul la boier. Acesta nu-1 luă în seamă. Zîmbea cu o blî'ndeţe ciudată, tulbure, ca şi cum s-ar fi uitat dintr-o turlă înaltă la o vietate măruntă de pe jos. Iar Răducan, palici, cu obrazul vărgat de lovitura de adineaori, mormăia într-una :
— ...după dreptate, măria ta... n-am păcat... sînt curat...
Era zdravăn şi spătos ; acuma însă se strînsese în sine ; părea mai scund, se umilise, cu ceafa încovoiată şi cu capul între umeri. Dar parcă eia gata să sară încotrova, să se repeadă, să fugă. Arnăuţii îl pîndeau din ochi. Boierul răsufla greu. Rămăsese la fel de galben de la căzătura de pe cai. Zîmbea cu un fel de bunăvoinţă ; ochii îi luceau. înălţă gîrbaciul şi iar îl lovi pe Răducan peste cap : odată, încă odată, încă odată. Jart! Jart! plesnea cureaua lată care la fiece lovitură se înfăşură ca un şarpe în jurul celui bătut. Acesta ridică mîinile şi coatele ca să se ferească. încercă să se dea îndărăt. Arnăuţii îl îmbrînciră înainte. Sări într-o parte. Se izbi de ei şi acolo. îl înconjurară, şi-1 împingeau sub biciul stăpînului. Acesta izbea neobosit, ca la tăiat lemne. Zîmbetul îi împietrise pe faţă, strîmb şi semă-nînd cu o schimă de durere ; broboanele de sudoare îi curgeau de pe ţeasta rasă, pe frunte, pe tîmple. Şi lovea mereu : jart, jart, jart!
Cel lovit se scutura sub pocnetul gîrbaciului greu. Deodată ridică fruntea şî primi cureaua peste ochi. Orbit de durere, răcni:
—■ Nu mai da, boierule !
Altă lovitură îi zdrobi gura. Scuipă singe. Panaioti îl izbi cu pumnul peste ureche. II trîntiră jos. Boierul Andronic începu să-1 izbească în coaste şi în cap cu cizmele cu pinteni de argint. El încerca mereu să se ridice. Se zbătea ; îl trînteau în brînci. Boierul se dăduse îndărăt un pas. Ţipă mai ascuţit decît îi era glasul : ' — Meceşte-1!
Unul din arnăuţi trase hangerul din teacă, apoi altul, iar un al treilea se aplecă şi-1 apucă de păr pe omul de la părnînt, ca să-1 sîngereze la gît.
— Toacă-1 mărunt! ţipă stă pinul. Ii cursese scuipat în barbă. Panaioti, schimbat şi el la faţă, răcni :
— Ho, bre, ho ! Apoi bolborosi :
— Măria ta, mai bine să-1 svîrlim în drum, să le spuie şi celorlalţi, să ştie de ce l-ai pedepsit...
în vremea asta îi apuca de umeri pe arnăuţi şi-i smucea îndărăt; ei se împotriveau nătîng, cu ochii turburaţi de patima uciderii. Boierul stătu o clipă în cumpănă, apoi întoarse spatele şi intră pe poarta culei, în umbra rece dinăuntru. Panaioti îl urmă. Unul din arnăuţi mai izbi cu piciorul în cel întins la părnînt. Se depărtară şi ei cu toţii. Locul acela al curţii rămase pustiu. Veniră dihspre casele de chirpici ale slugilor copii cu cămăşi prea scurte. Srniorcăiau din nas. Unul mai mic puse mîna pe trupul nemişcat. Apoi începu să plîngă, şi deodată fugiră toţi înspăimîntaţi. Găini umblară
41
primprejur ciugulind în paiele de pe jos. Apoi, într-un tîrziu, doi ţigani zdrenţăroşi se apropiară dinspre grajduri, îl luară de umeri şi de picioare şi plecară cu el. Ieşiră pe poarta boltită a curţii şi coborîră spre sat. Departe de culă, îl aruncară pe drumul larg de lut bătut, brăzdat de gropi şi urme ele copite. îşi şterseră mîinile de nădragi şi se-ntoarseră îndărăt, spre curtea cu acoperişuri lungi de paie, deasupra cărora se înălţa cula, turn fără ferestre clar cu crăpături înguste pentru ţevile armelor şi în vîrî cu căciulă ţuguiată de şindrilă. Cel svîrlit în drum se mişcă într-un tîrziu şi ridică puţin capul. Ochii stinşi căpătară viaţă şi prinseră în luminile lor turnul acela alb şi singuratic, apoi se făcură iarăşi lucioşi, pleoapele se închiseră, şi capul o clipă ridicat căzu cu obrazul la pămînt, scurgîndu-şi încet sîngele în lutul uscat care-1 sorbea numaidecît.
Cînd se făcu seară trecură jos pe drumul din vale, scîrţîind încet, patru care încărcate cu copăcei proaspăt tăiaţi. Erau ca nişte arici uriaşi, cafenii, cu toate ţepile lăsate pe spate. Cînd ajunseră în dreptul culei, ieşiră pe sub poartă în cap cu Panaioti cîţiva neferi călări ce coborîră în trap mare, trecură pe lîngă trupul întins al celui bătut, şi se opriră abia lîngă care. Panaioti întrebă :
— Ge-i cu lemnele astea, măi ?
Ţăranii se apropiară şi-şi scoaseră căciulile. Unul răspunse:
— Ia, ne-am tăiat şi noi nuiele pentru garduri, jupîne...
Panaioti dădu pinteni calului şi se repezi la om, gata să-1 răstoare. Ţăranul, speriat, se lipi de căruţă, lîngă roată. Panaioti îl înghesui acolo cu pieptul calului. Zise :
— Mie arhon Panaioti să-mi spui, netrebnicule, nu jupîne... Se-ntoarse către ceilalţi :
— Vasăzică lemnul de-acilea n-are stăpîn ? E-al lui Dumnezeu, ai ? Sau o fi cumva al vostru?
Gel ce vorbise întîi amuţise, înspăimîntat. Ceilalţi îl priviră. Unul din ei zise cu glas jalnic :
— Măria ta, lasă-ne-n pace, că l-am tăiat din răchiţi... Uită-te şi dumneata : e vreun lemn din pădurea boierului ? Dac-o fi, să ne faci ce vrei...
Caii jucau şi sforăiau. Arnăuţii, cu mîinile-n şold, se uitau de sus din şea, nepăsători. In miezul văzduhului, se roteau doi ulii care zăriseră pe costişe un trup ce părea neînsufleţit. Plutind pe rîuri de aer îl cercetau din înălţime cu ochii lor ele chihlimbar. Panaioti avea şi el nişte ochi cu ape gălbui, rotunzi şi pătrunzători. Se uita la clăile cu nuiele şi crengi din care. Se uita şi la boii ce suflau aburi. Boi destul de buni. Numai că li se vedeau coastele. Păscuţi bine, aveau să se îngraşe iar, şi îi va putea vinde pe bani buni.
•— Uite ce e, măi creştinilor, grăi Panaioti cu bunăvoinţă. — Eu sînt doar vechilul sau ispravnicul măriei sale boierului. Fiind măria sa la curte, nu pociu eu judeca... Mie, adăugă el cu o umbră de veselie, pare-mi-se că lemnele acestea sînt trunchi de stejari din pădurea măriei sale...
Arnăuţii rîdeau. Ţăranii se uitară unul la altul. Le erau feţele smochinite, obrajii scobiţi, ochii duşi în fundul capului. Lînul din ei îngăimă :
— Lasă-ne... Ţi-om da ce-avern, şi lasă-ne... Panaioti şovăi o clipă, apoi zise tare :
— Ei, ce ? Vi-s boii obosiţi ? Or să se odihnească la curte... îi băgăm în grajd, şi le dăm nutreţ...
42
Ţăranul care vorbise se schimbă la faţă. Căzu în genunchi şi strigă gîtuit:
— Fie-ţi milă ! Lasă-ni-i ! Mai bine ne omori !
— Ce ? zise Panaioti. Ce, sînt obosiţi ? Nu-i pînă la curte aşa mare diastimă de loc: cinci-şase sute de paşi, un fleac!
Ceilalţi ţărani nu căzuseră în genunchi. Unul oftă greu şi se întoarse la boi. Ceilalţi îl urmară. Cel ce-ngenunchiase se ridică şi porni şi el, încovoiat, să-şi mîie boii. Carele se porniră anevoie pe drumul de deal, împresurat de călăreţii cu turbane vărgate şi giubele de aba albă. Scîrţîind, trecură pe lîngă Răducan al Stanei, întins în marginea drumului şi nemişcat. Arnăuţii nu-i aruncară nici o privire. Panaioti îşi răsucea mustaţa şi-i urmărea pe ţărani cu coada ochiului. Iar ţăranii se uitară la trupul culcat cu faţa la pămînt, dar tăcură. în curînd îi înghiţi poarta boltită.
Se răspîndea pe cer o înserare viorie. Se făcea mai răcoare. Ulii se roteau mereu în văzduhul pustiu.
Unul săgeta la vale, pînă aproape de pămînt, deasupra lui Răducan, dar numaidecît se arcui spre înălţimi şi plecă, îîlfîind din aripile largi. Peste cîteva clipe, al doilea uliu, care rămăsese răstignit sus ele tot, vîsli odată din aripi şi pieri încet în depărtare.
Răducan se mişcase deodată. Apoi rămase o vreme ca mort. în sfîrşit, întinse o mînă şi pipăi împrejur ţarina. Sleit de această osteneală, stătu iar îndelung amorţit. Deschise ochii împăienjeniţi, şi, tremurînd de slăbiciune, se propti cu mîinile în pămînt. încet, încet, anevoie, cu mare trudă, se'; ridică pe brînci. Stătu aşa, cu capul spînzurînd. Sufla greu. Apoi ridică un genunchi. Sprijinindu-se pe el cu amîndouă mîinile, se încorda din răsputeri, şi se înălţă în picioare. încovoiat, cu capul in pămînt, făcu un pas. Apoi încă un pas. Se opri, şi se întoarse din tot trupul, cu gîtul ţeapăn, ca un lup, spre cula ce se ştergea în umbra serii. Ochii îi sticleau şi ardeau printre şuviţele de păr ce-i atîrnau peste sprîncene, lipite şi încleiate în chia-guri de sînge.
Peste cîteva clipe porni la drum, de vale către sat. Mergea încet, par-ca-ar fi stat pe gînduri; se clătina uneori şi sovăia, ca un om beat.' îsi şterse de sînge gura, cu dosul mîinii, şi scuipă. Răsuflă adine, si-1 străpunseră junghiuri. Gemu. îşi dete la o parte părul din ochi si-si frecă fata cu palma, deşi-1 dureau şi-1 ardeau urmele biciului. Şi merse înainte, încet.
Se lăsa noaptea. Cu ochii tulburi, Răducan zărea în depărtare, între umeri de dealuri şi perii negre de pădure, cocioabe acoperite cu stuf. Voia să ajungă acolo, voia să ajungă acasă. Dar picioarele îi erau ca de cocă. Se împiedică de un bolovan de lut uscat, şi căzu în brînci. Rămase aşa o vreme, neînstare să se mai ridice. Apoi se înălţă iarăşi, cu nesfîrşită osteneală, sprijinindu-se pe un genunchi. Scrîşnea din dinţi, încordînciu-şi cele din urmă puteri. Izbuti în sfîrşit şi se ţinu pe picioare. Porni mai departe.
Pe la. începutul nopţii, o umbră şovăitoare, lătrată de cîini cu urlete de spaimă, se opri în faţa casei Stanei, apoi intră. Răzbătu stins dinăuntru un ţipăt, apoi glasuri înăbuşite. Deodată o mogîldeaţă mică ieşi din casă şi o luă la goană în întuneric pe uliţă. începuse să şuere vîntul. Mogîldeaţă ajunse la un gard şi  strigă subţire în urletele turbate ale dinilor:
— Nene Mitule ! Nene Mitule !
De sub streaşină casei veni răspuns speriat:
— Care eşti, mă? Ce e ?
43
— Nene Mitule !
Omul veni la gard, şi ,s'e uită peste împletitura de nuiele :
— Tu eşti, Folteo ?
— Nene Mitule ! gîfîi copilul, vino iute.
— Ce e, mă ?
— L-au fărîmat pe nenea ! ' Omul tresări :
— Ce mă ? Pe cine, mă ?
— L-au bătut şi l-au omorît pe nenea...
Celălalt nu mai răspunse. Deschise portiţa, ieşi în drum şi porni spre bordei. Fol te a abia se ţinea după el, smiorcăindu-şi lacrimile care-i alunecau pe nas.
Intrară în bordei. Ardea opaiţ cu o flacără cît unghia. Pe laviţă şedeau fraţii lui Răducan, băieţi şi fete, în întunericul din afara cercului de lumină al opaiţului, şi se uitau cu ochii mari la Răducan, întins pe trei scînduri. Zăcea'cu gura deschisă suflînd hîrîit din plămîni. Noul venit se aplecă asupra lui, îşi scoase pălăria şi se uită speriat la Răducan. întrebă în şoaptă :
— Răducane...
Ochii celui bătut, aţintiţi în tavanul de stuf, alunecară încet spre el.
— Răducane... ce-a avut cu tine ?'
Răducan clipi din ochi şi nu răspunse. Loltea, cu mîinile-ntre genunchi, 'roşu la faţă şi cu ochii-n lacrimi, mic şi bondoc, amuţise îngrozit.
— Răducane... ce-a vrut ?
Răducan mişcă anevoie buzele umflate :
— Tot aia.
Nenea Mitu se aşeză, îşi puse o mînă în palma celeilalte şi se întunecă la faţă. Mormăi :
— Păi... nu se poate... nu-i dăm pămîntul...
Şi adăugă după o vreme, uitîndu-se în pălărie :
— Mai bine murim...
Foltea sări deodată şi o sbughi'afară în noapte. Umbla din casă în casă, trezind oamenii. Ieşeau unii în cămăşoaie şi ismene, alţii se mai îmbrăcaţi, şi veneau să se-nghesuie în casă. Stăteau şi se uitau la Răducan. Unul îi aduse nişte piei de oaie să le pună sub el, să zacă mai uşor.
— Tot aia a vrut şi de la el ? întrebau ei ; iar nenea Mitu răspundea :
— Tot aia.
Oamenii tăceau şi se uitau la Răducan cu o îngrijorare cumplită nu ca la un străin, ci de parcă ar fi căutat să-şi cunoască trăsăturile obrazului lor al fiecăruia, sub cojile negre de sînge care acopereau faţa celui bătut. Iar Răducan răsufla greu şi se uita împietrit în gol, ca un om care nu înţelege.
2
îs de dimineaţă, nevestele celor care fuseseră închişi veniră la curte. Erau îmbrobodite în năframe negre, strînse în jurul feţelor uscate, brăzdate, arse de soare pînă ajunseseră ca lutul. Aveau ochii roşii de plîns şi gurile strîmbate de durere. Numai una era tînără de tot; ochii îi
44
^c^ELgji!!. cdim
ardeau, fără lacrimi, şi chipul fraged îi era împietrit. Aceasta era fata unuia din cei închişi şi venise cu maică-sa. Femeile încercară să intre pe poartă, dar argaţii le opriră.
— Ce vreţi ? întrebă unul din ei.
— Vrem să vorbim cu boierul, răspunse fata. Oamenii o priviră miraţi şi batjocoritori. Unul spuse:
— Nu s-a sculat.
Ele se aşezară pe pămînt în tăcere la piciorul zidului şi aşteptară. Soarele se ridică în văzduhul curat şi străluci asupra văilor umezite de brumă, asupra dealurilor cu păduri atinse de toamnă. în ograda largă ţigăn-cile hrăneau păsările, apoi văcarii scoaseră vitele din grajduri şi le făcură să se perinde în şirag pe poartă, mugind şi izbindu-şi şoldurile cu coadele ca să gonească tăunii. Mugetele lor se depărtară şi iar se auzi cîrîit de găini, glasuri amestecate, trapul unui cal. Un arnăut veni la poartă şi le făcu semn femeilor să vie după el. Intrară cu sfială şi zăriră pe boier sus în cerdac. Deodată vreo două trei izbucniră în plîns, şi toate începură să se roage:
— Boierule, fie-ţi milă de noi ! Dă-le drumul 1 îndură-te de noi şi de copiii noştri ! Fie-ţi milă, măria ta, sloboade-i că rămînem pe lume fără rea-zăm şi fără putere ! Aibi milă !
El le privea de sus de sub arcurile de zidărie. Era galben şi umflat de somn, dar ochii îi erau reci şi iscoditori. Vorbi scurt:
■— Voi n-aveţi înţelegere. Eu de ce să am ? V-am cerut să-mi vindeţi pămînturile. V-am poftit cinstit, cu parale. Sînteţi căpăţînoşi, bărbaţii voştri şi cu voi şi cu neamurile voastre. Apăi lasă, că şi eu sînt căpăţînos.
Femeile amuţiră o clipă. Apoi începură iarăşi, ca şi cum sau el n-ar fi spus nimic, sau ele n-ar îi auzit :
— Aibi milă, măria ta ! Nu ne lăsa copiii fără părinţi! Nimic n-a greşit faţă de tine omul meu, măria ta ! Indură-te de noi.
Aveau glasuri jalnice, frînte, şi feţe ostenite şi schimonosite de rnîh-nire. Numai fata care venise cu ele, se jeluia cu un sunet limpede şi chipu-i palid, era curat şi neted. Boierul o privi cu luare-aminte şi i se aprinseră ochii :
— Tu a cui eşti ?
Fata amuţi. Maică-sa ţipă :
— E fie-mea, tată-său e Gheorghe, Lupul. Sloboade-1, măria ta, aibi milă de. nişte oameni sărmani!
Fata ţipă şi ea :
— Aibi milă de noi, boierule!
El îi cercetă privirea străină, chipul închis, trupul înalt şi vîrîurile sînilor care se vedeau prin cămaşe. Ea îi simţea privirea pipăitoare, dar striga mai departe, nestrămutată :
— Dă-i taichii drumul, măria ta !
Boierul însă rîse la ea cu neruşinare, — vroi să spună ceva ; dar zări cu coada ochiului, alături de el, braţul gros al nevesti-sii, ca fildeşii}, mîna cu degete ca fusele, încărcate cu inele grele, pusă pe parmaelîc. Deodată se schimbă la faţă şi se răsti răguşit:
— Dacă tu eşti a Lupului, fraţii tăi sînt Misail şi Preda. De ce n-au venit ei, şi trimit muieri în loc ?
Mama fetei ţipă :
45
— Li-i frică de tine, măria ta, să nu-i fărîmi ca pe Răducanul Stanei, boierule!
La vorbele acestea, fata amuţi şi-1 privi ţintă cu ochii ei arzători. Boierului Andronic îi fulgeră prin minte : „Parc-ar fi nebună". Lîngă el, nevastă-sa murmură :
— Frumoasă fată, Vlada asta...
Boierul Andronic ştia că nevastă-sa pândeşte răspunsul, cercetătoare şi bănuitoare, cu tot zîmbetul ei liniştit care-i făcea gropiţe în obrajii ca fildeşul. De aceea răspunse gros :
— Putori.
Se întoarse, bătu din palme şi-i strigă unei ţigănci:
— Spime-i lui Panaioti să le dea afară.
O luă de braţ pe nevastă-sa care părea că a uitat de bănuială :
— Hai, Şerbano.
Şi intră în odaie cu ea, mergînd încet, căci cucoana Şerbana era însărcinată şi se făcuse greoaie.
Cînd îi pieri capul pe sub bolta înaltă, tărăncile izbucniră în ţipete siişietoare. Dar se iviră arnăuţii care le goniră în brînci. Ele se aşezară iarăşi afară, la piciorul zidului, aşteptînd. Cînd boierul ieşi călare cu clinii şi cu arnăuţii după el, femeile alergară după el şi i se agăţară de scări ţipînd şi rugîndu-se. El dete pinteni şi se depărta cu neferii după el. După amiază se întoarse. Cei ce-1 urmau aveau iepuri şi prepeliţe în desagii murdari de sînge. Femeile aşteptau. Cînd îl zăriră pe boier izbucniră iarăşi :
— Fie-ţi milă de noi! Dă-le drumul !
Veniră şi a doua zi, dar boierul nu mai ieşi. A treia zi, arnăuţii le goniră de, la poartă. Ele se aşezară mai departe, în drum. Spre după amiază una mai bătrînă ţipă :
— Păgînule ! Dă-le drumul...
Mai tîrziu, alta începu să-1 blesteme, apoi încă una, apoi toate. Ţipau şi blestemau. Iar fata Lupului, Vlada, soră cu Misail şi Preda, luă în pumn ţărînă, se ridică în picioare, şi presără ţărîna printre degete în vînt:
— Aşa să ţi se risipească neamul în, nouăzeci şi nouă de zări, inimă de scorpie ! Spurcatule ! Colţatule ! Necuratule !
Atraşi de gălăgie, arnăuţii, ţigăncile, ieşiseră să asculte. Unii rîdeau. Dar femeile urmară să blesteme, mai cu seamă Vlada, pînă cînd boierul se arătă sus sub bolţile culei. Apoi se ivi lîngă el şi cucoana Şerbana. Ajungea pînă la ei glasul depărtat şi limpede al fetei:
— ...Cap de viclean ! Cap de lup ! Cap de şarpe ! Inghiţi-te-ar căţelele ! Ajungere-ai în coadele şerpilor, în crăcile racilor, în ţepile aricilor, în fundul mărilor !
Cucoana Şerbana îşi frîngea mîinile, şoptind :
— Auzi-o ce zice ! Auzi-o, auzi, nebuna ! Boierul rîdea galben :
— Au învăţat-o bine babele, drăcoaica !
Acolo, departe, fata se înroşise în obraji. Blestema mereu, pe nerăsuflate :
— Tiranule ! Varvarule ! Creşte-ţi-ar bube pe inimă ! Face-ţi-ar muierea copil fără cap, şi cu piele de sălămîzdră !
Sus în culă, cucoana Şerbana se cutremură şi gemu îngălbenindu-se.
— Dă-le drumul ţăranilor, Andronaki !
46
Mut şi încruntat, el coborî scările şi ieşi aiară pe poartă cu biciul in mină şi cu Panaioti după el. Răcni către lată :
— Iţi pun eu mîna-n păr odată, şi te dau pe seama neîerilor, să văd, tu ce copii ai să feţi ?
Femeile îşi adunară poalele şi fugiră. Fata însă se mai opri odată, şi păru a murmura un blestem tainic ; apoi se depărta încet, cu mers legănat. Boierul spuse pe greceşte lui Panaioti :
— Ia vreo patru palicari mai ţepeni, şi hai jos în beci.
Panaioti ştia ce avea să urmeze. Dar era obişnuit. Ii cercetă pe arnăuţi, cîntărindu-i din ochi, apoi le făcu semn.
—• Bre, Vangheli! Şi tu, ăla ! Şi tu, Lefteri. Haideţi bre.
După plecarea lor, în curte .se lăsă tăcere. Argaţii îşi căutară de treabă prin grajduri, cît mai departe de culă. Ţigăncile se înfundară în bucătării, şi adunară păsările ca să le bage în coteţe ; altele se duseră să mulgă vacile. Nimeni nu voia să fie în preajma zidurilor prin care răzbăteau de dedesubt sunete înăbuşite, de auzul cărora fugeau cu toţii. Mai tîrziu, boierul se urcă sus, vînăt la faţă de mânie, urmat de Panaioti şi neferii săi, năduşiţi, şi cu priviri rătăcite. Panaioti mormăi :
— Eu socot că dacă pîn-acum nu li s-a muiat ceafa, îi omorîm, măria ta, şi tot nu izbândim...
Boierul Andronic nu răspunse. Dar cînd se lăsă noapte o slujnică veni şi-i bătu lui Panaioti în uşe, să-şi lase ciubucul şi să vie sus. Panaioti urcă scara ce trecea prin odăi luminate slab de sfeşnice de alamă ; scoarţele atârnate pe pereţi, ţesute cu frunze, ramuri şi păsări ciudate pe întinderi de un albastru adine, întunecau încăperile albe, văruite ; scaunele, mesele, scrinurile, erau din lemn vechi, negru de vreme, ca tuciul ; din icoanele mari bătute în argint, îl priveau cu ochi îngălbeniţi, sfinţi cărora vîrsta vopselii le făcuse chipuri de întuneric.
Panaioti intră şi se îndoi, cu mîinile pe piept. Cucoana Şerbana îi privi nemişcată şi se înveli in broboada ei de mătase de Veneţia, albă cu ape trandafirii. Avea ochii roşii, şi părea bolnavă. Şedea în jilţ şi-1 umplea cu şoldurile ce-i crescuseră decînd era grea. Boierul era în halat şi-n papuci, cu o tichie vişinie în cap. Nu vorbea cu nevastă-sa, şi ri-o privea.
— Panaioti, zise el ; mîine te duci în sat.
Şi începu să-i desluşească anume ce avea să le spuie ţăranilor.
— Asta deocamdată, spunea el. Iar Panaioti dădea din cap, mironosit, cu o lucire vicleană şi veselă în ochi.
— Deocamdată, măria ta. 'Boierul începu să rîdă :
— Lipseşte din faţa mea, vulpoiule !
A doua zi, dimineaţă, pe o vreme frumoasă cu nori puţin risipiţi pe cer, cînd adiau mirosuri de frunziş şi de părnînt dinspre pădurile veştede, ieşiră de sub poarta culei câţiva arnăuţi călări. In cap călărea Panaioti. Se uita împrejur, cu mina stingă pe coapsă. Tropotind agale, caii intrară pe viroage, încetinindu-şi mersul în locurile mai anevoioase. Călăreţii se legănau in şea după pasul lor, şi schimbau din cînd, în cînd cite o vorbă în graiul lor din Epir, din părţile dinspre Ischiuder. Cînd ajunseră în vale, zăriră satul : bordeie risipite, cîte-o casă la cinci sute de paşi de cealaltă., cu acoperişul de stuf şi cu vite mărunte şi slabe priponite lingă vreun puţ. Copii în cămăşi păzeau gîştele Ungă nişte băltoace. Cînd se iviră călă-
47
reţii, copiii fugiră înspăimântaţi, pitindtt-se după tufişuri, şi pieriră după garduri de răchită. Panaioti rise şi se-ntoarse în şea :
— Li-i frică şi-n somn de voi, deliilor ! Arnăuţii tăceau, mândri şi întunecaţi.
în mijlocul satului, între cîteva case, se înălţa o turlă de scînduri deasupra bisericii, şi în faţa ei forfotea mulţime deasă de oameni. Pe toate uliţele se îndreptau într-acolo bărbaţi şi femei. Panaioti rise aspru :
— Vangheli ! la uită-te la muşuroiul de furnici, cum mişună şi se frămîntă...
Apoi dădu pinteni şi porniră cu toţi în trap mare la vale. In faţa lor,, se goleau uliţele ; oamenii se lipeau de garduri, dar nu-şi scoteau pălăriile din cap. Femeile intrau în casă fără să se uite peste umăr. După trecerea amanţilor, ieşeau iarăşi şi porneau cu toţii după ei. Gloata adunată în faţa bisericii aştepta în tăcere. Panaioti se întunecă la faţă şi începu să-şi răsucească mînios mustaţa căruntă. Se opri o clipă în gura uliţei pe care venise ; arnăuţii se îngrămădiră îndărătul lui şi pe lîngă ei. Panaioti se uită la ţărani. îl priveau fără un ctivînt : bărbaţi cu chipuri osoase, înegrite de soarele cumplitei veri de secetă abia trecută ; femei cu broboadele trase peste faţă, bătrîni zdrenţăroşi rezemaţi în toiage. Panaioti îi recunoştea pe rind ; îl ştia pe Dobrin şi pe Badea şi pe Misail al Lupului. Pe toţi. Unul lingă altul, îl priveau fără să clipească din ochii negri siau cenuşii, sau căprii, duşi în fundul capului în umbra de sub sprâncene, ochi în care el nu putea citi nimic. Panaioti dădu pinteni, şi-şi atinse calul cu sfîrcul gîrbaciului. Calul înainta cu pieptul în mulţime şi o sparse. Oamenii se feriră iute, dar se îngrămădiră iar la un pas mai încolo.
— Bună ziua, oameni buni, zise tare Panaioti. Gloata murmură şi fremăta nedesluşit, întunecată. înaltă şi sprâncenată, sora lui Misail. care blestemase atît de cumplit, strigă de departe, din rîndurile cele din urmă :
— Bună să-ţi fie ziua, cum ţi-e inima !
Panaioti se făcu că n-a auzit. Se gîndea : „Ce e cu ei de se boldesc aşa cu ochii la mine şi tac ?" O clipă îi trecu prin minte că poate are ceva pe obraz, apoi îşi luă seama. Ce mulţi erau ! Se adunase tot satul ; se înghesuiau împrejurul lui şi al neierilor, se lipeau de cai. „Ce vor ?" se întrebă Panaioti. Poate că nu voiau nimic. Dar începu să-i mijească în creeri un gînd nou, nedesluşit. Nici el nu-şi dădea bine cu socoteala ce anume : mai mult simţea o îngrijorare tulbure care-i strîngea inima. Şi nu vorbeau. Tăceau toţi. Sus, deasupra lor trecu un cîrd de raţe sălbatice sîîrîind grăbit din. aripi şi scoţînd ţipete ascuţite, care se pierdură spre Miază-zi. Panaioti se scutură din vraja aceea a tăcerii, şi se uită ascuţit împrejur. Sub piciorul lui era un bătrîn cu căciula cârpită şi ochi lăcrimoşi ; lîngă pieptul calului, Misail, fml celui închis, şi Preda, al doilea fiu ; amîndoi cu capete mici si uscăţive pe gâturi groase şi umeri zdraveni. Se uitau ţintă la Panaioti, apoi schimbară o privire fugară între ei. „Ce vor ?" — se întreba Panaioti, cu simţământul chinuitor că ştie ce vor, dar nu-şi poate limpezi gîndul. Dincoace, în dreapta, erau nişte muieri plînse şi bărbaţi cu obraji ţepoşi, înnegriţi de barbă. Se uitau la el şi parcă aşteptau ceva. II priveau ca pe o fiinţă străină, ciudată. Un slăbănog cu ochi albaştri, umezi, clipea arare, aţintindu-1 nestrămutat. Panaioti era ameţit. Dimineaţa asta era ca oricare alta. Satul prăpădit, umilit, biserica de cărămizi cu turlă de scînduri, cumpenele puţurilor — toate erau la fel ca mai înainte. Ce se schimbase ? Se uită împrejur.
48
El si cu arnăuţii săi erau înconjuraţi din toate părţile de trupurile înghesuite ale calicilor. Panaioti trase cu ochiul la oamenii săi. Păreau neliniştiţi. Nici cailor nu le plăcea strînsoarea şi apăsarea gloatei. înălţau capetele si roteau ochi speriosi, siorăînd. Deodată în capul lui Panaioti se iacii lumină. Simţi deodată cum il trece un rînd de sudori reci. „Daca-şi pierde firea vreun pîrlit, să vîre cuţitul în burta unui cal, sau să mă apuce de picior si să mă tragă dm şea, se pornesc pe noi cu toţii..." Un fir de sudoare î'i curse pe sira spinării. „Siîntă Fecioară din Arvanitohon, ajută-ma! Aghia Panaghia,'scapă-1 pe robul, tău!" O străfulgerare de semeţie, cea "din urmă, îi trecu prin minte : „Dacă erau oameni de-ai noştri din Arvani-tohori, de mult eram tocat în bucăţi... Ăştia sînt^ blajini, proşti". Dar nu mai era vreme de pierdut : dacă mai pierdea o clipă...
Ridică mîna cu gîrbaciul şi o flutură, apoi rosti tare, stăpînindu-se să nu-i tremure glasul :
— Oameni buni ! M-a trimis măria-sa boierul, să vă spun că acelora ce-au fost prinşi la tăiat lemne din pădurea boierească...
— N-au tăiat! Au fost la răchiţi! ţipară cîteva femei, iar Misail si Preda răcniră :
— Daţi-le drumul !
Izbucni zarvă, ţipete învălmăşite :
— Dati-le drumul ! Fie-vă milă ! Daţi-le drumul !
Fata înaltă şi sprincenată care-1 înfruntase la început, Vlada, slobozi glas ascuţit :
— Dă-i drumul taichii, Iudă ! Păgîne ! Slăbănogul cu ochi albaştri răcni :
— Măria ta, arhon Panaioti, aibi milă, dă-le drumul !
— Li s-o da drumul, plătind ei cinci taleri gloabă de fieştecare ! încheie Panaioti şi întoarse calul. Pe cînd ieşea din înghesuială, bărbaţi şi femei se ţineau de scările şeii ţipînd sfîşietor :
— N-avem de unde ! N-avem nimic! Iartă-i de gloabă ! '— Ce vă pasă vouă de ei? zbieră Panaioti.
— Ni-s rude ! Sînt fraţii noştri ! E omul meu ! N-avem ! strigau oamenii. Panaioti, ajuns mai la lărgime, îi arse cu gîrbaciul, dete pinteni şi izbucni în uliţa goală. Arnăuţii folosiră şi ei biciul şi ieşiră, izbind în dreapta si-n stingă.
— Fug ! strigară Misail şi Preda. Oamenii cuminţi ai satului îi înconjurară, potolmdu-i şi mustrîndu-i :
— Ce vreţi să faceţi ? Vă puneţi cu stăpînul ?
—- Nu ni-i stăpîn ! răcniră ei. — Nu ne trebuie stăpîn !
Cu asemenea glas vorbeau, îrînt şi cutremurător, încît se făcu Impre-juru-le tăcere, şi chiar cei mai depărtaţi auziră şi amuţiră. Toată svîrcolirea gloatei se rupse şi împietri. Lîngă ei, nenea Mitu, fratele Stanei, vorbi cu sfială :
—- Tăceţi, copii, că ne băgaţi în primejdie.
După acestea, nevasta lui Gheorghe veni la vecină-sa, Slana văduva. Umbla cu broboada neagră trasă peste gură ; ochii-i erau roşii şi duşi în fundul capului, iar faţa pămîntie. Gardul de nuiele avea o poartă legata cu alte nuiele, de răchită mlădioasă ; femeia împinse poarta. Cîinii săriră Ia ea ; Foltea, băieţaşul, care tocmai despica un lemn, zvîrli securea după ei si fugiră. Stana şedea pe un butuc în faţa gurii bordeiului. Se-ntoarse
4 — Viaţa Romînească Nr. 1
49
şi o văzu pe femeie. îşi deferă ziua bună ; cealaltă se aşeză pe jos lingă butucul Stanei, apoi îi .spuse pentru ce-a venit. Stana se ridică gemînd, căci o dureau încheieturile ; intră in casă cu cealaltă, zicînd :
— O să se facă frig devreme, mai curînd ca anţărţ... dar şi-o să fie ■o iarnă grea....
In casă, căută un euţitaş, ridică scîndura laviţei dintr-un. colţ, dădu la o parte cocenii de porumb şi paiele, şi începu să scobească în peretele de lut. Scoase o ulcică şi o deşertă pe ţol. Stana numără banii şi i-i întinse pe toţi nevestei Lupului.
'— Ţi-i dau, Stano, zise aceasta plîngînd şi sărutînd-o ; cum mi-oiu vedea omul întors, ne facem luntre şi punte, şi ţi-i dăm...
Stana stringea din. buzele încreţite ca nişte băeri de pungă şi se lăsa sărutată. Apoi deodată întrebă :
— Se-mplinesc ăi cinci galbeni ?
Femeia începu să plîngă. Stana o apucă de umeri :
— Nu se ajunge, ai ?
— Nu, răspunse cealaltă cu glasul gîtuit de plîns. Acum o apucă în braţe Stana. O sărută :
— Hai, ogoaie-te, că mîine-1 vezi întors. Hai cu mine la irate-rniu Mitu, să-i cerem. Hai.
Răducan se uită la ulcica goală, o puse la loc, împinse cu piciorul paiele şi cocenii, se ridică de pe laviţă şi ieşi şi el. Se opri o clipă în pragul bordeiului. Din pricină că se aplecase, îi venise ameţeală şi 1 se întinsese o pîclă neagră în faţa ochilor. Răsuflă adine şi se aşeză pe buturuga pe care stătuse maică-sa. Şezu acolo multă vreme, fără să ia aminte la ce se întîrnpla împrejuru-i. Fraţii lui se jucau cu cîinii. Foltea veni şi se propti în faţa iui, cu mâinile in şolduri. Răducan, aşezat pe butuc, era mai înalt decît el in picioare. Foltea îl cercetă îndelung. Răducan nud vedea. Foltea zise :
— Neică.
Răducan înălţă faţa.
— Neică. îţi zice Vlada să vii că are să-ţi spuie ceva. Răducan se făcu roşu la faţă. întrebă scurt, răguşit :
— Unde-i ?
— La pădure, cu vacile.
Răducan se ridică şi plecă. Foltea se întoarse spre ceilalţi şi începu să ţipe la doi băieţi mai mari ca el şi care trăgeau de un cîine :
— Lasă-1 pe Vasile, măi! Lasă-1, că-i al meu !
Şi se repezi să-1 slobozească din strînsoarea lor pe Vasile, un dulău negru cu ochi ca chihlimbarul.
Răducan umbla peste câmp şi se apropia de pădure. Vitele rătăceau printre tufărişuri, cu coarnele în pământ, şi mai departe, în marginea pădurii, stătea în picioare o fată subţire şi înaltă : Vlada, fata Lupului, sora lui Misail şi a lui Preda. Răducan n-o văzuse de cînd fusese chemat la curte. Acum se grăbea, îi bătea inima şi răsuflarea îi era anevoioasă. Ar fi vrut să meargă mai repede, dar nu izbutea.
încă n-avea puteri. Era mîniat de slăbiciunea sa ; stringea din măsele şi - i juca muşchii fălcilor pe sub piele. Ajunse la ea. O apucă de mină şi o privi cu ochii lui străpungători albaştri alburii. Ea îi înfruntă privirea şi murmură :
— Cum de-ai răbdat, săvai Răducane, cum ?
50
Răducan se aşeză pe pămînt, pe nişte frunze uscate, lîngă o tulpină înaltă de ştirigoaie. Dădu din umeri, rise scurt şi vorbi :
— Are boierul un bidiviu pe care şi noaptea-1 visez... Vorba aceea :
Zboară pe pămînt Ca fulgerul în vînt
— Iar stăpînu-său nu-i în stare nici să se ţie în şea netrîntit... Vlada se aşezase lîngă el. Smulse un fir de iarbă veştedă şi-1 îră-
iTiînfă între degete ; apoi vorbi cu amărăciune :
— Dar pe ceafa noastră ştie să se ţie călare...
Se uită de aproape la faţa lui Răducan, sgiriată şi vărgată de lovitură, apoi dintr-odată gura începu să-i tremure, ochii i se înegriră, şi izbucni în plîns. Se trînti cu capul pe genunchii lui Răducan, cu faţa în jos ; plîngea amarnic, îrecîndu-şi obrajii fragezi de inima aspră a imineilor lui Răducan. şi gemea :
—• Cum te-a batjocorit, vai, vai, Răducane, ce ţi-a făcut, ticălosul şi grozavul ! Cum de-ai răbdat, Răducane, Răducane, dragul meu...
Răducan tăcea, cu fălcile încleştate. Intr-un tîrziu vorbi anevoie :
— Frumos cal. Nu i-am văzut pereche. I-aşi pune frîul în cap şi m-aşi aşterne timpului...
Ea însă urma să plîngă amar. Răducan o mîngîia pe cap în neştire, într-un tîrziu ea se alină, se ridică şi îşi culese cu vîrîul degetului lacrimile din colţul ochilor. Oftă şi-şi rezemă tîmpla de umărul lui. întrebă :
— Şi-acum, ce-o să facem ?
Răducan nu răspunse. Vlada întrebă iar :
— Tu ce-o să faci ?
— La asta mă gîndesc de cînd... La asta mă gîndesc. Zăbovi o clipă, apoi încheie.
— Dar nu ştiu.
O mîngîia pe cap in neştire şi se uită la o şopîrlă roşcată care ţîşnea printre frunze, se oprea, se uita cu vioiciune împrejur, apoi săgeta ceva mai departe.
— încă nu ştiu ce-o să fac, Vlădiţo. încă nu ştiu. Şopîrla pierise. Răducan mormăi ca în vis :
— Mi-i dor de un loc unde să nu mai am stăpîn. Vlada ridică ochii şi-1 privi cu luare-aminte.
— Unde să nu mai ai stăpîn ?
Se înegură iar ; iar o cuprinse mîhnJrea :
— Tiutinderea ai stăpîn... N-ai unde fugi.
Iarăşi foşni iarba. Cu svîcnituri repezite, şopîrla trecu prin faţa lor. Se opri şi-1 ţinti pe Răducan dintr-o parte, cu un ochiu ca o boabă de piatră neagră, lustruită.
— O să căutăm, Vlădiţo. O să căutăm pîn-om găsi, zise Răducan şi îi cuprinse umerii cu braţul. Acolo o să ne trăim traiul împreună.
— Taci, zise Vlada. Nu mai vorbi aşa, în vînt, că iar o să plîng...
— Bine, murmură el. Tac.
Statură multă vreme îmbrăţişaţi, în tăcere, ascultînd cum foşneşte pă-
4*
51
durea, cum troznesc uşor, înăbuşit, crengile şi cum sîîrîie pe sub frunze mersul gîngăniilor. O jivină nevăzută trecu repede prin frunzişuri moarte. O pasăre galbenă şi neagră alunecă pe deasupra lor şi pieri, între foile galbene ce mai rămăseseră pe arţari. Vlada ridică ochii şi întrebă :
— Ce fuse ?
— Sturz, mormăi Răducan.
— N-au plecat ? întrebă ea.
— Numai cînd începe gerul, răspunse Răducan, se duc spre Dunăre.
— ,Ei se pot duce, murmură fata. Noi nu. Răducan nu spuse nimic.
— Unde ne-am duce ? Ce să facem prin străini ? Prin străini moare omul de urît, urmă fata. Răducan se-ntoarse şi-o privi ţintă.
— N-ai fugi ? Ea se sperie şi zise eu ochii mari :
— Unde să fug. Doamne ? De ce să fug ? El oftă greu, de două ori la rind.
— De ce, ar fi. Dar unde să fugă omul ?
— Singur, prin străini, fără ai tăi, zise ea. El, cu obrazul vărgat de pete vinete şi zgârieturi, se uita în pămînt şi nu spunea nimic.
— Ce, să cerşeşti ? întrebă ea, apoi adăugă în şoaptă : — Şi pe mine, cui mă laşi ?
El înghiţi greu şi suflă adine. îşi simţea pieptul apăsat.
— Nu-ş ce am azi, zise dînsul, de tot răsuflu aşa, greu de tot.
O cuprinse cu braţul pe Vlada. Dar nici s-o strîngă sau s-o mingîie nu-i venea. „Ce-o fi cu mine?" se gândi Răducan. „Mi-a menit cineva de rău". Prea nu-i ardea de nimic. „Ce să mă fac ? N-am ce să mă fac. Ce am ? Nici eu nu ştiu ce am".
— Parcă n-ar fi dreptatea lui Dumnezeu pe lume, zise el. Ce i-am făcut eu ? Ce-are cu noi ? Cum îl rabdă pămîntul ?
— N-ai ce să-i faci ; ei sînt mari, noi sîntem mici, zise Vlada cu mâhnire.
Răducan scrâşni din dinţi şi gemu şi se svircoli pe iarbă. Fata îi puse mîna pe umăr şi-i vorbi alinător.
— Las-că uiţi şi tu. Trece.
Se uită în gol. O durea inima, dar se silea a-1 linişti cu vorba.
— O să-i treacă şi lui. . Minţea. Ştia că minte.
— E şi el creştin ca noi. Lasă, Răducane, lasă, iartă-1. Să nu fie omul răzbunător, că e păcat. Să-1 judece Dumnezeu.
Răducan răsuflă adîne.
•— Bine. Să-1 judece Dumnezeu.
— Vezi ? Ţi-a trecut ?
— Mi-a trecut, zise Răducan. întrebă : Şi cu mîna cui o să-1 bată ? Ea clipi dm ochi:
— Păi ziceai că ţi-a trecut. De ce minţi ?
— Parcă ţie ţi-a trecut, îngînă Răducan cu un rânjet strîmb. Vlada mai încercă odată :
— Dumnezeu nu bate cu băţul.
52
Răducan însă nu-i răspunse. Luase o frunză şi zicea un cîntec, care dacă l-ai li cîntat cu vorbe, ar fi fost
Pădure, dragă pădure. Frumos cîntâ cucu-n tine.
Şi zîmbea viclean şi neobrăzat în gol. Vlada se uită la el şi zîmbi şi ea şi spuse, fără să ştie de ce şi fără să ştie nici măcar ce gîndeşte el, doar aşa, fiindcă-i veniră cuvintele în gură :
— Afurisit mai eşti şi tu, drace.
Şi-i săruta creştetul creţ. El se-ntoarse şi-o apucă în braţe şi-o răsturnă în iarbă : Vliadei îi trozniră coastele şi i se înroşiră obrajii.
— Aoleu, nu mă strînge aşa, că nu mai pot răsufla. Dă-mi drumul, nebuniile ! icni ea şi se svîrcoli ca o şerpoaică, să scape ; rîdea, roşie la faţă şi-i sticleau ochii de ciudă. Apoi deodată se făcu palidă, se înmiue şi se lăsă. Şopti :
— Răducane, lasă-mă, rogu-te, că facem păcat.
— Nu, suflă el : nu, că nu te las cîte zile-oi avea, şi nici tu pe mine.
— Nici eu pe tine, şopti ea.
3
ajljt ntr-o zi, cînd nu ploause de mult şi drumurile se prăfuiseră, se zări un li] nor de pulberi spreMiază-noapte. Norul rămase în zare, apoi crescu, se LI apropie. Cînd ajunse în preajma satului se auzi behăit nesiîrşit de turme, nechezat de cai, răcnete, mugete prelungi, tălăngi. Din praful ce plutea în văzduh se desluşiră călăreţi care umblau în pasul cailor peste cîmp, pe iîngă drum. Oamenii se traseră îndărăt în ogrăzi şi în case, ca să nu dea ochi cu străinii. Turmele umplură uliţa cu paşii lor nenumăraţi in colb şi cu behăitul lor nesiîrşit. Călăreţii trecură pe lingă garduri, uitîndu-se iscoditor la case şi la oamenii pe care-i puteau zări. Aveau cealmale de şal vărgat pe scăfîrliile rase cu briciul ; erau bărboşi, şi ochii le licăreau în cap, în obraze măslinii, prăfuite. Răcneau la vite într-o limbă străină. Trecură, dar turmele şi cirezile parcă nu se mai terminau. La urmă se depărtară totuşi şi nu rămase decît norul de pulbere, care se aşeză apoi încet-încet pe frunzele îngălbenite ale duzilor de prin ogrăzile oamenilor.
Străinii poposiră pe cîmp. între sat şi curtea boierească, adăpară vitele, desfăcură corturi de ţol vărgat roşu şi negru. Trei porniră în goana cailor spre curtea boierească şi intrară pe sub poartă. Descălecară sub scară ; doi rămaseră să ţie caii şi ,sa stea de vorbă cu arnăuţii ; al treilea înainta, cu mîinile în şolduri, şi dete ziua bună numai din gură. Era un bărbat tînăr, spătos, cu obrajii rotunzi, ochi umezi şi buzele groase şi roşii. Rîdea în barbă, arătînd dinţi albi şi frumoşi :
— Bine v-am găsit, deliilor ! Ce mai e nou pe aici, voinicilor ? E acasă boierul ? Bine—sănătos ?
— Bine-ai venit, Ciupageâ-Efendisi ! strigară arnăuţii cu veselie — Barba Panaioti ! Ia vino jos c-au sosit oaspeţi.
Panaioti se ivi şi se închină, cu mîna pe inimă :
— Poftiţi în casă, Ciupageâ-Efendisi: poftiţi.
53
Ciupageâ rîclea mulţumit : gîtul gol, gros şi rotund, îi svîcnea de tare ce rîdea :
— V-aţi îngrăşat, bre! Cînd aţi venit de la voi din Arvanitohori, eraţi ca tîrii! Aii dat de bine, matrapazilor...
— Las-că au destulă bătaie de cap, Ciupageâ-Eîendisi, cu zdrenţăroşii ăştia din sat, zise cu mîhnire Panaioti urmîndu-1 pe scară în sus.
_1 Ce, tot nu vor să vîndă ? întrebă Ciupageâ rîzînd.
— Nu vor, arde-i-ar focul...
-—■Care ioc, bre Panaioti... Nu ştii tu ceva şiretlicuri, ceva chiţibuşuri, să-i înmoi ?
Panaioti n-avu vreme să răspundă, că noul venit ajunsese sus, şi acuma se îmbrăţişa cu boierul Andronic. Cucoana Şerbana sări în sus de pe scaun, îsi înveli gura cu broboada albă-trandaiirie din mătase de Veneţia, şi se închină adine. Ciupageâ se închină şi el, cu ochii la pămînt: nu se cuvine să te uiţi în obrazul cadînei omului, mai ales la el în casă.
— 'Bine v-am găsit sănătoşi: pace să lie asupra casei acesteia, spor belşug, fericire, şi o droaie de copii,, zise Ciupageâ, lepădindu-şi ipingeaua de postav negru si rămînînd în anteriu, şalvari şi cizme cu pinteni. Cucoana Şerbana pieri si se întoarse cu un lighean de argint ; o ţigancă venea dupa ea si tine a un prosop. Ciupageâ se spălă pe mîirn, luă apă m gura, o sul a în palme şi-şi dete pe faţă ; cu ce-i mai rămăsese in gură, o stropi în ochi pe cucoana Şerbana, îăcînd mare haz.
— Ghiduş eşti, Ciupăgel, zise boierul cam în silă şi-i făcu semn din ochi cucoanei Şerbana să piară de acolo.
— Te ţii de giumbuşuri : se vede c-ai cumpărat ieftin pe unde-ai fost...
— Ce ' negustor cumpără scump, frate Andronaki ? Aşa-i meseria : cumperi ieftin şi vinzi scump, zise Ciupageâ aşezindu-se pe-o laviţă şi ge-mînd de plăcere că se poate odihni :
_ Mi-am rupt şalele  tot călare... De la munte viu, şi-am tot venit,
şi-am tot venit, cumpănind şi cumpărînd... Ascultă : aud că tot prost te ai cu robii ăştia ai tăi ?
— Cu ţăranii ? Nu mi-s robi încă, oftă Andronic ; — care robi ? Parca ar fi stăpîni,' aşa-s de încăpăţînaţi... Pofteşte cafea, pofteşte rahat-locum ; ia nişte zaharicale, să te răcoreşti... Stai mult aici ?
'__ stau cît să-ti fac un, bine, beiule, zise negustorul : atîta, şi iar plec ! Haha ! Haha !
Rîdea, mulţumit şi vesel. îmbuca o bucăţică de rahat-locum, sufla în filigean cu mare zgomot, şi rîdea :
— De ce ai prietini pe lume ? Ca să aibă parte de faceri de bine de
la tine... .
Boierul Andronic nu înţelegea ; de aceea ridea mai mult din cuviinţa :
— Fă-mi bine, sulleţelule ; fă-mi bine, Ciupageâ-Eîendisi : eu nu mă-n-potrivesc. Dar cum ? Ce îel de bine ?
II întreba şi cu un fel de nelinişte. 11 cunoştea pe Ciupageâ, şi-i era cam încă de el. Turcul rîdea mereu, cu gura încleiată de zaharicale :
— Un bine, prietene. Mare bine. Vreau să cumpăr nişte vite din sat.
Au vite frumoase robii tăi ?
— Ahaa... acum înţeleg... Cumpără, Ciupăgel. Cumpără la preţul legii, că-i ieftin. E pe jumătate cit le vind ei la tîrg. Aferim, aferim ! Mi-ai plăcut ; îti dau şi neferi de-ai mei ca să nu sară vreunul cu furca...
54
— Aşa-i că sini ghiduş ? întrebă negustorul. — Aşa-i că sînt poznaş ?"
— Eşti, eşti, cum să nu iii ! rîdea boierul Andronic. Acum răsufla.-Dacă numai asta era, era bine. Era chiar bine de tot.
— Ia zi, boierule, întrebă deodată Ciupageâ dulce de tot : —- Dar obrăjoii ca luna plină, şi ochişori ca luceafărul, nu se află pe-aici ?
— Ce, ţi-ai lăsat de mult haremul ? îţi arde de desfătări trupeşti ? rise boierul Andronic.
— Ar fi şi asta, dar e şi negustoria, frate Andronaki. Marfă scumpă, şi se caută...
— Ce ! băieţi sau fete ?
— Orice, Andronaki, orice, suflete : obrajii ca piersica, ochii ca vioreaua : asta-mi trebuie mie. Parte bărbătească, sau parte femeiască, n-are: a face : e un moft, un fleac, pentru un om subţire.
— Ar îi, zise boierul Andronic gîndindu-se bine. Ar îi vreo două fete, trei... Copilaşi de-ăilalţi, singur să-ţi cauţi, că eu nu vreau să-mi fac păcat...
Ciupageâ oftă :
— Ghiaurul tot ghiaur : eşti om din sînge ales, boier de neam, dar dacă eşti creştin, tot ţăran prost rămîi ; nu pricepi un chel mai subţire. Ei, o să-mi găsesc şi singur... Spune-mi măcar unde le dibui pe îecioarele-acelea..
Boierul Andronic ii spuse ; apoi mai porunci cafea şi dulceţuri.
— Da-prin lume ce mai e nou, Ciupageâ-Eîendisi ?... Că eu stau şi mucezesc aici să mă lupt cu desbrăcaţii ăştia ai mei...
— Ce să lie ? Totul bine... Numai se aude că divanul Franţiei 1-a judecat şi 1-a tăiat pe craiul franţuzesc, împreună cu tot neamul lui, şi cu crăiasa, care-i erea soră lui Leopoldus, împăratul nemţesc...
— Ce vorbeşti, frate ? zise boierul Andronic, şi-şi plesni palmele una de alta. — Boierii divaniţi să-1 taie pe crai ? Se poate una ca asta ?
— Se poate ; şi s-ar putea de asemenea să vie aici nişte apă de trandafiri, prietene al sufletului meu...
— Aşa-i, aşa-i: iartă-mă ; nu te supăra. Viorico ! Ia vino încoacef Şi-i şopti ţigăncii la ureche :
— Spune-i cucoanei să trimeată nişte vin de la beciu, da-să fie rece... Apoi se-ntoarse spre negustor :
— Ia zi, Ciupăgel, psihi-mu : aşa au făcut ?
— Da ; şi-apoi a lost mai rău, că s-au sculat noroadele, şi i-au tăiai pe boieri...
— Care adică, noroadele ? Prostimea ?
— Prostimea, rumînu, iobagii... E bocluc mare acolo, frate.
— Da-i lucru hotărît, sau numai aşa, poveşti ? întrebă boierul Andronic. Se întunecase şi se tulburase. Ciupageâ dădu din umeri :
— De: vin pe Dunăre ştiri, de pei la negustorii din schelele de jos.. Ibraila, Ismail... Poţi să ştii ce-i adevărat? Oricum, tu pune şeaua bine pe robii ăştia ai tăi, că de aud şi ei de asemenea daraveri, iau foc şi fac zorbâ., cum au făcut la noi Cîrjaliii, de n-a ştiut Sultanul cum să-i mai astîmpere... Atîta îţi spun : pune şeaua pe ei, şi încalecă-i !
Viorica, ţiganca, veni cu un ibric de argint şi o ceaşcă.
— Ahaa, iaca şi apa de trandafiri... zise Ciupageâ şi-şi turnă o cană, o bău, apoi altă cană, şi încă una. Suflă :
— lîahaa... rece ! Aferim ! Aveţi şi voi un lucru bun la legea voastră : că proorocul vostru n-a osîndit zeama asta, nu ca al nostru, băutor de apă... Ce-ai tăcut aşa, Andronaki, beiul meu ? Lasă rnelauholia...
55
— O să pun şeaua pe ei, ai dreptate, mormăi boierul Andronic. Da, da, o să pun şeaua pe ei...
Pe la prînz, călăreţii care veniseră cu cirezile şi turmele lui Ciupageâ, şi arnăuţii de la curte, se risipiră prin sat. Intrau cite doi-trei prin ogrăzi, opreau vitele în uliţă, la minau de pe cîmp. Erau veseli, căci se odihniseră ; caii li se împrospătaseră şi scurmau pămîntul cu copitele. Iar în brîiele late ale negustorilor se încrucişau pistoale şi hangere. „Nu vînd !" strigau ţăranii ; dar străinii rîdeau :
— Ce, nu-ţi trebuiesc parale ? Ia, uite-aici, parale turalii, de care vrei, stamboli şi taleri şi ruble de aur ! Na !
Aruncau banul în prag la picioarele omului, şi minau vita din urmă, pocnind din gîrbaciu. Cîţiva ţărani vroiră să se împotrivească, dar se treziră împinşi cu pieptul cailor, arşi de cite un şîichiu de biciu, sau îără bani.
— Ce ? Vrei să vinzi mai scump decît zice legea ? striga Panaioti. — Te dau pe mina zapciului, mişelule !
Ciupageâ se plimba peste tot, în. trapul calului său scund, murg, cu picioare subţiri şi ochi sălbatici. Sălta în şea, îilfîindu-şi ipingeaua în vînt şi uitîndu-se cercetător peste tot. Cînd zărea îemei sau fete rîdea la ele vesel, neruşinat şi mîngîietor, iar ele îşi trăgeau broboada peste gură şi intrau în casă, sau se ascundeau după clăi de îîn sau pătule. Lui nu-i păsa ; dădea pinteni şi murgul arăbesc îl purta mai departe, tropotind legănat şi speriind găinile care sburătăceau peste garduri, în mugetele vitelor, răcnetele călăj reţilor şi strigătele de împotrivire neputincioasă ale oamenilor. Unii Insă nici nu mai strigau. Rămîneau muţi şi se uitau cum li se duce vita cea mai bună. Apoi se aplecau şi luau din praf galbenul, cu slove turceşti, sau chipul împărătesei Ecaterina, sau al împărătesei Maria-Tereza, sau al dogelui Veneţiei Alvise Morosini. Unii nici nu se mai aplecau. Lăsau banul în drum, se întorceau şi intrau în casă. Venea nevasta, sau vreun copil, de lua banul şi-1 ştergea de praf cu mîneca ; şi chiar atunci trecea în goana mare, duduind, un turc călare, uitîndu-se împrejur de parc-ar îi căutat ceva ; iar muierea îşi aduna poalele şi fugea în casă, sau copilul scăpa banul şi pierea după gard. La marginea satului se auzeau mugete, răcnete, un glas de femeie care ţipa din rărunchi, o pocnitură de pistol.
Apoi se potoli totul ; corturile se strînseră, turmele şi cirezile se puseră iar în mişcare, cu behăit, dangăt de tălăngi, pocnet de bice. Arnăuţii se întoarseră la cură, vîrînd bacşişul în chimir.
Răducan plecase cu caii în pădure, deîndată ce-j văzuse pe geambaşii turci. Se întoarse seara şi cum ajunse în ogradă, rămase locului auzind hohote de plîns mari şi desnădă jduite din ograda vecinului. Plîngea vecina, mama Vladei; Lupul răcnea la ea cu mînie amară:
— N-avuşi cap s-o ascunzi. Acuma te-ai învăţat minte în vecii vecilor !
— Copila mea, copila mea, huhuhuu, plîngea mama Vladei. Răducan se făcu alb la faţă. Maică-sa Stana plîngea şi ea :
— Au luat-o turcii pe Vlada, au furat-o paginii pe Vlădiţa.
— Cum ? Cînd ? întrebă Răducan cu glasul înnecat. îi spuseră. Misail şi Preda, fraţii fetei, plecaseră după răpitor. Se urcă şi el pe unul din cai şi porni. Merse toată seara şi toată noaptea. Cînd îi ajunse, tocmai strîngeau saivanele vărgate şi încălecau. Le dădu ocol. Unul, tînăr şi cu mustăcioară subţire, rise la el:
— Nu vinzi calul, bre ? ;
56
Răducan, galben şi mut, se uita la turme, la catirii cu samare, la călăreţi. Nici urmă de Vlada sau de celelalte trei lete din sat pe care le furaseră. Dar nici Ciupageâ, capul neguţătorilor, nu se vedea. Răducan. porni înainte, repede, să nu-1 ajungă din urmă turcul căruia-i plăcuse calul. La prinz trecu prin serhatul pustiu, cu movile pe care creştea iarba şi sub care era ce mai rămăseseră din sate şi tîrgun din vechime. Acum totul era deşert, numai urme de copite şi balegi pe cîmp, vetre de loc, negre.
Umbla călare şi-i vorbea Vladei, in vînt ; o chema.
— Intoarce-te ! Ce-mi făcuşi ? gemea dînsul. — Fugi ! Scapă ! Nu mă lăsa ! Ai zis că nu mă laşi !
Trecu printre sălcii, ajunse pe ţărm, văzu Dunărea cum alunecă la vale, lespezi întinse de apă ca nişte table de aramă, căci asfinţea soarele către Fetislam, şi mergeau toate la vale, iar o şaică mare cu pînza în trei colţuri călătorea în jos pe luciul Dunării, şi se vedea neagră în asfinţitul roşu, neagră şaica şi neagră vintrea ca o aripă de corb ; şi venea peste Dunăre un cîntec subţire şi trist şi parşiv, din. zurnă şi două dairele : cîntau caicgiii de urît.
— Măcar sări în apă şi te-nneacă, zise Răducan al Stanei, dar nu-i răspunse nimeni. Sufla un vînt subţire de seară.
Mai stătu pînă întîlni pescari ; dar ei vedeau în fiecare zi atîţia geam-başi şi neguţători trecînd dincolo în ceamuri şi caice, încît n-aveau să-i spuie nimic anume.
Apoi se-ntoarse, fenndu-se de întîlnîri, ca să nu rămîie fără cal. Umbla călare, cu capul în piept, şi plîngea citeodată. Alteori rîdea de ură, şi vorbea fără şir. Dar cînd ajunse acasă, era foarte tăcut şi nu prea răspundea la întrebări. Misail şi Preda cântaseră pe alt drum şi se-ntoarserâ de asemenea pe altul. Nu ştiau decît că Ciupageâ o luase înainte cu fetele furate şi le trecuse Dunărea pe la Nicopole, să le-nchidă în niscaiva haremuri.
(Continuare în numărul viitor)
57
CONGRESULUI AL XXI-lea AL P.CU.S.
OM SĂ FIE OMUL
NIKOLAI G RIB AC IO l
j in npaptea-aceeă nepereche I am părăsit poteca veche işi-o nouă cale am deschis pe-o nouă-orbită fără seamăn, dar fiecărui frate geamăn de năzuinţă şi de vis.
In noaptea-aceea de furtună am cîntărit iar împreună întregul vieţii noastre preţ — cu tot ce sîntem, cu avîntul, cu mintea, fapta şi cuvîntul şi cu-ale lumii frumuseţi.
Căci gînd aprins şi baionete, oţel, sudoare şi sonete am cheltuit pîn'să vedem ivindu-ni-se-aevea-n faţă nemărginita dimineaţă a noii socialiste vremi.
Acum. a fluviilor apă începe-n albii noi să-ncapă şi-n lună-om face-ntîiul pas, acum, cînd biruim atomul, sortit e om să fie omul şi nu făptură de pripas.
Dar inima astîmpăr n-are şi chiar ce-i nou tot strimt îţi pare, doar cu planeta-n ceas tîrziu. Nu-n van pornim pe căi măreţe şi nu în van purtăm pe feţe al lui Octombrie foc viu!
în romîneşte de Vladimir Colin
A TUNC/...
„Atunci, sau chiar mai de vreme, Uniunea Sovietică  va  Fi prima în lume".
1ST.  S. Hrusciov
ION BRAD
tund, sau chiar mai de vreme, Sub plopul de aur al vremii, alunei. Îşi vor da întîlnire cei care astăzi sînt prunci, Legănaţii copii pe arcuri de braţe-ncordate Intre visuri şi luciditate.
Atunci, sub plopul de aur al vremii...
Atunci, sau chiar mai de vreme,
Poporul de-acum al şcolarilor, ca de furnici,
Nu se va-mpiedica nici de astre şi nici
De Capital-împărat, hîrbuitul!
Va iubi, va zidi, mereu cucerind infinitul.
Atunci, sub orizontul de aur al vremii...
Atunci, sau chiar mai de vreme, Cei din „brigăzile muncii comuniste" de azi Vor atinge cu degetele lor de oţel şi atlaz, Faţa poamelor pîrguite-n coroana de foc, Merele roşii, înmiresmate, care se coc.
Atunci, sub amiaza de aur a vremii...
Atunci, sau chiar med de vreme,
Părinţii ce greul pînă-n piscuri l-au dus
De pe noile culmi îşi vor culca privirea, de sus,
Peste văile tale edenice, comunistă Rusie,
In care nădejdile veacurilor toate învie...
Atunci, de pe munţii de aur ai vremii...
59
ASALTUL
Celui de al XXI-lea Congres extraordinar al P.C.U.S.
ADRIAN BE WE AN U
at proiectile-n preajma palatului de iarnă şi schijele brăzdează lungi riduri pe asfalt. Lozinci înscrie fumul ce prinde să se-aştearnă;
şi-avîntă bolşevicii coloanele-n asalt.
Neîntrerupt e-asaltul şi-n anii buni de pace. Magnitogorsku-n vuiet; colhozuri: munţi de grîu. Şi fluviul albastru, electric, ce-şi desface făptura peste stepe, ascultător în frîu.
Ştim, arma e schimbată cu strungul şi echerul şi gloanţele sînt nituri legînd metale noi. Tranşeele-s fundaţii de blocuri înspre cerul împodobit cu fumul furnalelor — şuvoi.
Prelungi rachete-n cosmos străbat nemărginirea, centrale nucleare dau vaste energii. Iar în asaltul veşnic ce limpede-i privirea; e-aproape comunismul prin cicluri purpurii!
60
NOI AM TRĂIT
DEMOS TE NE BOTEZ
oi am trăit întîiul ceas clin anul unu Din epoca ce-ncepe azi în cosmos, In ziua cînd din Moscova porni Întîiul zbor prin spatii înspre lună. Istoria planetelor de azi începe Cu-ntîiul semn al omului Ce a desfăşurat drapelul roşu Spre-ntinderile glaciale-a lunii. Şi parcă lumea însăşi, lumea toată De-abia acum s-ar fi născut, Că-ntîia dată are conştiinţă Universalei ei puteri.' Stăpînă e acum pe geometria Savantă-a constelaţiilor cereşti. In graiul rus, acolo, printre aştri Vorbeşte-o minte care descifrează în locul omului de pe pămînt Ne-nchvpuitele văzduhurilor ta%ne. Vorbeşte singură-o planetă mică Cu craniul lucitor ca aluminiu, Din care geniul sovietic Măsoară-n mers viteze-n ani lumină. Ascultă Luna şi Saturn şi Marte Formulele vieţii lor astrale, In flueratele frecvenţe, Ca. ţipete de păsări migratoare. ■, Prin constelaţia Fecioarei Se-aude-un post de radio vorbind în limba lui Tolstoi şi a lui Lenin, De libertate şi de pace, Ca un savant care-ar grăi prin cosmos Ducînd cel mai înalt mesaj uman:
61
O seceră şi un ciocan, Deasupra universului întreg.
*
Îndelungata cale ce-au făcut De cînd iubeşte omul pe părnînt, Privirile atîtora îndrăgostiţi, Azi a. făcut-o cu adevărat Emblema dragostei, de om Ce-mperechează laolaltă Simbolurile muncii pe părnînt. E graiul oamenilor paşnici Cel ce străbate spaţii planetare Cu supraomeneasca lui chemare La rosturile geniului uman.
De jos, de pe părnînt, ca un copil Ce-şi urmăreşte un balon scăpat, Se iată visul ciung spre luna plină. Nu poate-ajunlge-n zboru-i legendar Aripile rachetei zburătoare. Timid ne fuse visul şi legat Cu nevăzute rădăcini de glie, Dar geniul ne-a eliberat eroic, Parodiind a cosmosului legi Cu o planetă în miniatură.
Iluminat de căile lactee
Cu-a lor incandescente galaxii,
Văd braţu-ntins cu multă cutezanţă
Ca traiectoriei, spre viitor,
Cu care omul sovietic
C ălăuzeşte-un astru, nou prin astre vechi,
Ca într-un foc savant şi-nalt cu sorii.
Şi văd de-odată silueta lui
Pe cosmos, uriaşă, proiectată,
Ca o făptură mitică ce mină
Nu doar a lui rachetă zburătoare
Sau steaua roşie cu cinci colţuri
Ci-o nouă constelaţie solară.
62
M*AM RIDICAT SPRE ASTRE
AL ANDRIŢOIU
n zbor fără cădere m-am ridicat spre astre simţind o mare sete de-a mă-mbala de cer. Adio aer proaspăt şi vînturi, voi, albastre, mă-ndrept spre alte zone, de heliu şi eter.
Adio, voi, miresme din cîmpuri de ţintauri natură mumă-n care se logodesc culori. Mă vor pudra, prin cosmos, cu pulbere de aur cometele luxoase, pribegii meteori.
Eu voi intra, severă, în marea, armonie scriind spirale line şi lungi prin univers — voi fi cu infinitul şi calma veşnicie părtaşă în acelaşi fără oprire mers.
Ameţitoare muzici de sfere ori să-mi sune victoria în drumul rotund şi nesfîrşit. Îmi vor aprinde torţe pe margini de genune bolizii de lumină şi de metal topit.
Eu am să-mi duc menirea semeaţă pîn-la capăt, — punctînd cu-nţelepciune ungherele de cer, — să rup de pe mistere stăruitorul lacăt şi să aduc lumină în fiece mister.
Departe sînt de oameni, dar oamenii-s cu mine, ei cercetează totul, atenţi, ca prin ochean. Căci eu sînt numai solid lumesc ajuns cu bine unde-o s-ajungă omul, savantul cetăţean.
De unde vin ? Stă steagul o mărturie dreaptă la prora-mi temerară, ca un simbol semeţ Eu vin din ţara-n care pe cea mai naltă treaptă stă omul demnităţii şi-al marii frumuseţi.
63
Din comunism purcede înalta mea solie, şi din desăvîrşirea vieţii pe părnînt. De unde vin ? Citeşte, o, timpule, ce scrie pe steagul meu ce trece peste neant, vibrînd.
Ci, unde-s dumnezeii ? Şi unde-s heruvimii ? Şi unde-i paradisul din sfintele scripturi ? Nimic, decît planete pe circumscrise linii ce hărăzesc din cosmos a timpului mersuri.
Ne-am închinat degeaba, cu frunte idolatră acestor sfere oarbe care plutesc şi mor — religii prosternate la dumnezei de piatră cari ard, se sting pieirii ca omul muritor.
Ajuns-am pe orbita solară, cu pămîntul suroră şi vecină, plimbată-n anotimpuri. Mă-nchin numai la soare, mereu împrefmidndu-l, supusă legii care s-a hărăzit prin timpuri.
Priviţi! Dacă şi-n cosmos iot comunismu-nvinge atunci necum pe-o mică planetă, pe părnînt ? Simţeam din nou la proră drapelul cum se-ncinge nemaivăzut de roşu. Şi-am triumfat, zburînd.
Romantică, suavă, ca într-o poezie,
privea de-alături luna cu ochi de-ndrâgostit,
pudrată cu lumină şi.pulbei-e-aurie.
Eu, salutînd-o, drumu-mi duceam prin infinit.
ŞOSEAUA NORDULUI
( fragment de roman *)
EUGEN BARBU
emeia nu spunea nimic. Fuma numai în tăcere, prîvindu-1. Mareş se oprise lîngă fereastra deschisă prin care intra aerul proaspăt de afară, cu miros de zăpadă. —■ ...era un oraş tare păcătos, şi eu eram tare singur, şi poate şi mai tînăr.... —■ După cîte ştiu, îl întrerupse femeia, când ai cunoscut-o era cântăreaţă...
— Da. Ştiu bine că ani-ar fi trebuit o lucrătoare sănătoasă care să-ini crească copiii bine, dar mie mi-a plăcut mai mult această „artistă" ce se culcase cu jumătate din oraşul de unde am luat-o. Ştii totul şi tu şi bărbatul tău. Nu mi-a fost ruşine şi cred că nici n-aveam de ce să-mi fie ruşine. Am vrut Sro schimb, să iac din ea un om cumsecade. N-am reuşit. E destul că am încercat.
Ina strivi ţigara.
—■ Dar cu ce preţ ! Mareş nu sîntem creştini. —■ Ştiu. Sîntem comunişti.
— Crezi că aşa puteai să faci dintr-o căzătură, iartă-mă că vorbesc atât de brutal, un om cumsecade ?
Bărbatul se întoarse spre ea. Avea pe faţă o durere pe care nu mai încercase s-o ascundă.
—• Mi se părea că nu-i un lucru rău.
— Pentru oameni de categoria ei, cînd va trebui voan face institute de reeducare. Cît priveşte căsătoria, asta e un lucru serios, chiar pentru comunişti. Ştii ce se spune despre noi în fiţuioefe murdare de propagandă ale nemţilor ?
—' Ştiu.
—• Că vom face din femeie un bun comun. Că ne vom putea culca unii cu alţii ca animalele în iesle. Este un lucru profund nedrept. Cam ce crezi că gîndesc vecinii dumitale despre voi, despre căsătoria asta ?
—• Poţi să-mi spui ce vrei.
— Am să-ţi spun. Nu m-a mînat curiozitatea la tine acasă. M-a trimis bărbatul meu, aşa cum ştii. El răspunde nu numai de viaţa ta, ci şi de sufletul tău. Am fost acolo şi m-am îngrozit. Ai lăsat două fetiţe mici în seama
*) Vezi „Viaţa romînească" Nr. 9 şi J 2/1958.
5
— Viaţa Romînsască Nr. 1
65
unei descreierate care nu are în minte decît gîndul să se facă artistă de varieteu. Nu eşti de vină, spui. Ai iubit-o, poate o mai iubeşti. Iţi dai seama că ai greşit. Dar nu mai e vorba de viaţa ta acum, ci mai întîi de cea a copiilor...
Mareş o opri cu puţină mînie :
— îmi cunosc mai bine viaţa.
—• Ţi-o cunoşti dar nu ţi-o înţelegi. Ţi-am văzut copiii. îi cresc vecinii de milă. Nu le spune nimeni o vorbă bună şi nu simt mai ales că au părinţi. Un om ca Marta ar trebui...
Se opri. Căută din nou pachetul de ţigări şi îşi mai aprinse o ţigare.
—• Ştiu că mama ta le-a crescut mai bine şi că fetele au fost luate cu forţa de lîngă ea.
—■ Ina, nu pot face nimic în situaţia asta. Dacă voi fi prins, mă vor ucide ca pe un şobolan.
— Ştiu. Ar trebui totuşi să-i ceri copiii, s-o rogi să-i dea mamei tale. Ara. vorbit cu bărbatul meu. I-am lua noi, i-am creşte noi, dar ne este teamă de femeia asta...
— Ai dreptate. E foarte încăpăţînată şi răzbunătoare.
— Ar trebui s-o vezi, dar nu putem să riscăm. Dacă i-ai scrie cîteva rînduri ?
— Nu vor folosi la nimic. O cunosc.
— Acum ai putea să fumezi o ţigară, e foarte bine. Să nu fii necăjit pe mine. Dacă n-ar fi fost vorba de cele două fetiţe...
—■ Eşti un om cumsecade, Ina... Luă o ţigară şi o aprinse.
— Ce făceau ? întrebă după aceea.
— Cine ? —• Fetele.
— Cea mică se juca cu alţi copii. Iţi seamănă puţin. A crescut cam prea mult pentru vîrsta ei. Are un păr negru, foarte lung. Cealaltă era la şcoală, n-am văzut-o. De cît timp n-ai mai dat pe-acasă ?
— O, să nu mai vorbim...
—■ Stai lîngă mine şi spune-mi cum ai putut totuşi să rămîi atîta vreme cu un om ca Marta ? Am văzut-o de cîteva ori. Odată mi se pare că eraţi împreună. Mai mult am vorbit acum cînd am fost acasă la voi. Este o femeie vulgară şi rea. Nu ştiu ce a crezut despre mine, oricum a ţinut să-mi arate că nu-i plac.
Mareş se aşeză pe un, scaun pe care erau aruncate în dezordine hainele lui Niculescu. Trase adînc din ţigară şi o privi cu puţină melancolie.
— Ne înşelăm cîteodată, ba mi se pare că de cele mai multe ori. Poate m-a minţit chipul ei prefăcut...
— Este frumoasă deşi a început să se treacă puţin...
— Cînd am cunoseut-o eu părea aproape un copil. într-o noapte...
— Mi-ai spus, rîse Ina cu o veselie ironică. Era iarnă, erai singur...
— Este adevărat. A dormit la mine. Ştiam că am luat-o de la un bărbat la care s-a întors de altfel după două săptămîni...
—• Ştiai că-i o femeie pentru care viaţa e un fel de jucărie ? —• Da. Mi-a spus-o chiar ea de la început. Avea un trecut care ar fi îngrozit pe oricare alt bărbat.
— Şi dumneata, samariteanul...
66
— Nu rîde. Nu eram un om care să-şi piardă minţile numaidecît. A plecat, am dat din. umeri şi mi-am văzut de treabă. Nu o iubeam atunci pentru că nu poţi să iubeşti o astfel de femeie cu adevărat.
— Atunci ce-a fost ?
— După o săptămînă, odaia aceea de hotel, rece şi murdară, mirosind: a fum şi a sfoiegeală, a început să nu-mi mai placă. Era o iarnă tristă, o jamă cu prea multă zăpadă. S-a întors cam după o lună. Tot bătută şi tot mirosind a alcool, aşa cum o cunoscusem...
— Şi?
— Mi-am dat seama că îmi părea bine că o revăd. Mă gîndeam că ar fi trebuit să mă însor. Cei din familia mea făceau treaba asta devreme. Toţi au fost nişte oameni aşezaţi.
—■ Şi te-ai gîndit la ea ? -—■ Nu la început. —■ Dar cînd ?
— Obişnuinţa este un lucru mai rău decît orice. Obişnuinţa şi mila. Era atît de săracă şi atît de pierdută în lumea asta ! Trăise cu o mulţime de bărbaţi pînă atunci şi era dezgustată de viaţă. îmi spunea că voise de eîteva ori să se sinucidă.
—• Fleacuri. Vorbe cu care se amăgesc bărbaţii sentimentali! Mareş o opri.
—• Ina, ai trăit ca şi mine, ca şi soţul tău între oameni săraci. Pe noi nici o nenorocire din lumea asta nu ne lasă indiferenţi. Mi-am spus : o s-o iau cu mine, o să stea cu mine. O să înveţe cu mine. Poate că dacă nu mă alungau din şcoală, aş fi devenit profesor. Este o meserie frumoasă aceea de a schimba oamenii, de a-i face buni...
— Nu era nevoie s-o iei de nevastă.
— Mă judeci prea aspru. Am stat un an şi jumătate împreună. într-o zi mi-a spus că ar trebui s-o duc la un doctor pentru că are un copil. Nu mai semăna cu cea care fusese înainte, te rog să mă crezi. Tu poate ştii mai bine că astfel de femei pot deveni câteodată cele mai bune mame. Credeam că se va gmdi la viaţa ei !de pînă atunci şi se va căi... Tăcu o clijpă, adunîndu-şi gîndurile.
— Cred că anul acela am fost fericit. A născut prima fetiţă şi ne-am mutat: la Bucureşti. Am căutat o casă după ce şazusem eîteva luni pe capul alor mei. Mi-am dat seama de la început că nu se vor înţelege. Nu aveam nici prea mulţi bani. M-am dat peste cap, am găsit o cameră cu chirie. Pe urmă m-au închis. Martă a stat cîtva timp singură. între timp, 1-a întîlnit iar pe omul acela de la care o luasem. El îi băgase în cap că ar fi trebuit să se facă artistă. Era un chefliu, un ticălos, o cîrpă. Cînd m-am întors, am aflat. Era ceva mai puternic decît ea. Poate şi mizeria a contribuit la toate acestea. Nu putea suporta sărăcia. 1 aut oprit copilul şi am alungat-o. Am stat despărţiţi numai eîteva luni. Atunci mi-am dat seama ca o iubeam, că ceea ce la început mi se păruse milă, era de fapt dragoste. Asta-i tot...
—■ Deci ea s-a, întors şi aţi reluat viaţa de la început. A născut şi cel de-al doilea copil. Iată în sfîrşit împlinit visul tău : o casă, copii şi o nevastă... Dar demnitatea unde era ?
Mareş tăcu cîtva timp. Pe urmă o privi fără tristeţea de la început.
— Poate nu ştii că dragostea este mai întîi o umilinţă, un şir, de umilinţe...
5*
67
Ina îi scutură mîna cu vioienţă.
— Nu-i adevărat, crede-mă. Nu-i adevărat. Dragostea este rnai întîî respectul pe care trebuie să-1 ai pentru cel pe care-1 iubeşti. Nu putem să ascundem ceea ce este mai slab în noi sub cuvinte frumoase.
— Ştiu, mi-a spus-o şi Dumitrana. Cei mai mult eu am suferit. Nimeni altul. Poate Marta m-a dispreţuit, dar erau zile cînd simţeam că mă iubea. Altfel de ce ar fi făcut doi copii cu mine ?
Ina se ridică.
—■ Mă duc. E tîrziu. Cred că o mai iubeşti totuşi pe femeia aceasta.. Este un lucru care te priveşte. Trebuie numai să te gîiideşti la copii.
— Am să-i scriu cîteva rînduri şi am să-1 rog pe Niculescu să i le ducă.. Poate o voi convinge. Oricum, îţi mulţumesc.
—■ La revedere şi încă odată, nu fi supărat pe mine.
— Nu sînt supărat. Cît despre iubirea mea pentru Marta, te asigur că ea a murit demult.
Ina îi întinse mîna şi ieşi fără să întoarcă măcar capul. Mareş îi auzi cîtva timp paşii uşori pe scări şi pe urmă se întoarse la fereastră privind dimineaţa strălucitoare de afară. Căută după aceea pachetul de ţigări al lui Niculescu şi îşi aprinse o ţigară, fumînd-o gînditor. Odaia se umplu în curînd de fum, un fum iute şi verde...
XV
— Condensatorul ăsta parcă-i un ficat stricat, spuse Niculescu aple-cîndu-se peste şasiul unui aparat de radio. Dacă organele oamenilor ar putea face zgomote cînd se uzează, aşa ar hurui, cum huruie condensatorul ăsta de 550 de microfaraţi. Mă ascuiţi ? : i
Mareş lăsă cartea deoparte şi-1 privi. Studentul se ridicase în picioare şi înjura de ţi-era mai mare dragul să-1 auzi.
•— Nici un chirurg n-ar putea face reparaţiile pe care le fac eu. Clienţii mei au pretenţii să le înapoiez aparate bune. Dar ştiu ei că piese nu se mai găsesc nici la negru ? De unde să ştie ? Unde mai pui că le şi car la domiciliu lăzile astea de gunoi. Cînd s-o termina dandanaua asta am să cumpăr un vagon de piese de schimb şi voi aştepta izbucnirea celui de-al treilea război mondial ceva rnai liniştit. Dacă aş fi ştiut ce o să se întîmple, tîrguiam încă de la .intrarea nemţilor în Polonia vagonul ăsta de piese de schimb şi astăzi puteam, să concurez cu Rotschild. Ce spui ?
Mareş îl privea şi îşi freca cu palmele genunchii amorţiţi.
— Mi se pare că te-ai plictisit, mi se pare că ţi s-a făcut de o plimbare. Uite ce-i afară. Duminică credeam că s-a întors iama. Ţii minte ? Pe la ora asta cerul era ca o pătură cazonă : negru şi rece. La 12 a'plouat şi ceVa mai tîrziu a nins. Ciudat lucru : să ningă în aprilie. Azi cerul e ca o rufă băgată în scrobeală albastră. Pomii pîrîie. I-a ţinut frigul şi acum şi-au dat drumul. Am să închid aparatul de radio şi ai să poţi să auzi cum înfloreşte castanul de la fereastră. Te rog să mă ierţi, dar primăvara mă face vorbăreţ. Vino lîngă mine să priveşti strada. îl dau dracului de condensator şi mă aşez pe scaun, aici să mă uit ia Griviţa noastră. Parcă-i o scenă. Cînd am să mă apuc de cinematografie, pentru că ăsta e visul meu, am să fac un film intitulat Strada. Un film fără text. Numai o privire indiscretă a aparatului de luat vederi asupra străzii. Priveşte. Marţi. Zi de lucru. Poate ar 'fi
68
trebuit să fie cîţiva nori pe cer, ca nişte şorţuleţe care să acopere soarele ăsta... Aşa. Ce face băcanul meu din colţ ? N-a venit încă pîinea. Stă şi .aşează lumea la coadă. Uită-te la el. E mai palid, s-a mai tras la faţă. Are griji. Nu doarme noaptea. Citeşte ziarefe de fa pagina întîia pînă ia ultimul rînd. Nu scapă nimic. Cum ţi-am spus, nu mai cumpără nimic, vinde doar. Are bani la bancă, clar asta nu-i dă liniştea de care are nevoie. Se gîndeşte că zestrea fiicei nu mai este atît de sigură. Vin vremuri tuiburi. Mă ascufţi ?
— Te ascult. Dar dacă nu are o fiică ? Dacă pur şi simplu n-a făcut nici un copil ?
— Nu se poate să nu aibă copii. Ăştia pentru asta sînt făcuţi : să perpetueze naţiunea romînă.
— Bine, dă-i bătaie, deşi nu mai e film, seamănă a roman mai mult.
— Aşa, unde rămăsesem ? Da, domnule, nu se poate să nu aibă o fiică.
— Ce te face să crezi ?
— Prea îi dă tîrcoale Ionică Pară...
— Ăsta cine mai este ?
— Cum ? N-ai auzit de domnul Ionică Pară, directorul gazetei „Căsătorii" ?
— N-am auzit.
— Gazeta „Căsătorii", organul matrimonial al fetelor sărmane, al văduvelor şi al fetelor trecute de patruzeci de ani. Glumeşti...
— Nu glumesc deloc.
— Te priveşte. Eu asta voiam1 să spun : din moment ce domnul Ionică Pară îi dă tîrcoale, înseamnă că băcanul nostru are o fată de măritat.
— Dacă vrei cu orice preţ...
— Deci, băcanul nostru s-a cuminţit, nu mai strigă la oamenii aşezaţi la coadă. Apropos, cineva mi-a spus că Mareşalul a ordonat ca pîinea să se dea cît mai tîrziu pentru,ca lumea să fie ocupată cu ceva, să nu mai aibă timp ca să bîrfească pe generalii care pierd bătălii după bătălii.
— Nu se mai dă nici o bătălie. De cîtva timp, aşa cum ştii bine, pe front domneşte o acalmie suspectă...
în clipa aceea, de jos se auzi cîntecul unui patefon. Vechea romanţă eintată de o femeie, melodia care-i plăcea atît de mult dentistului. Cei doi tăcură şi se priviră uluiţi.
— Să ştii că s-a întors Weiner.
— Nu cred, spuse Mareş.
— Mă duc să văd. Ar fi prea de tot. Mă întorc într-o clipă.
Studentul coborî în goană scările. îşi luase numai un halat pe deasupra pijamalei şi în picioarele desculţe îşi încălţase papucii de casă. Curiozitatea lui era mai puternică decît orice. Reveni după cinci sau şase minute, asudat, cu o dezamăgire vizibilă pe chip.
— Ei ?
— închipuie-ţi...
— Ce să-mi închipui ? ■— Nu era Weiner.
— Dar cine ?
Niculescu îşi aruncă halatul într-un colţ şi se aşeză pe un scaun. -— Ia-mă încet, că spun tot.
Răsuflă adînc ca după o lungă alergare şi se uită drept în ochii mecanicului.
69
— Am coborît, am sunat. Eram gata să-1 îmbrăţişez pe bietul om. Credeam că i-au dat drumul...
— Şi?
— Mi-a deschis madam Weiner.
— Pînjî aici nimic să te sperie.
— A venit domnul Weiner ? am întrebat. Nu mii-a răspuns. Am înţeles. Prin uşa deschisă am văzut un bărbat care stătea pe un scaun şi asculta patefonul. Femeile, ce vrei î
— Poate era o rudă, ceva...
—■ Nu, că-1 cunoşteam1. Nu-i nici o rudă. Era un client de-al dentistului. Mareş rîse încet. Niculescu se apropiase de geam.
— N-o să ne întristăm pentru atîta lucru, spuse în cele din urmă. Vino şi te uită. Domnule, se petrece ceva. Ceva ce-mi scapă deocamdată. Cînd un băcan care dă pîine cu mălai pe bon, nu mai strigă la nenorociţii lui de cumpărători, înseamnă că s^a rupt frontul undeva.
— Poate primăvara asta-i de vină.
— Aş, de unde ! Ai văzut dumneata băcani care să înţeleagă ce-i aia lumina soarelui ! Ascultă la mine, s-a rupt frontul. Nu simţi, în văzduh pluteşte ceva... Să privim mai departe...
Mareş se apropiase şi el de fereastră.
— Ce vezi înaintea dumitale, jos, chiar în faţa noastră ?
— Pe negustorul de cafea.
— Ei, bine, da. Aramian, aşa se numeşte, şi-a strîns vitrina... Celălalt nu-şi dăduse seama de lucrul acesta. Se uită mai atent. Niculescu rîdea triumfător.
— Săptămînă trecută vitrina armeanului strălucea ca un samovar rusesc. Era plină de rîşniţe de alamă şi de cutii de cafea.
— Şi acum ?
— Nu pricepi ? Parcă a bătut vîntul. In locul muntelui de cacao, ce zăreşti ?
Mareş dădu din umeri.
— Două drapele tricolore. Suspect.
— O fi vreo sărbătoare. Cine ştie ce-a mai inventat Mareşalul...
— Ce sărbătoare ! Stai să ne uităm în ziarele de astăzi... Ridică eîteva foi de pe masă şi le răsfoi cu grabă.
— Aşa, carevasăzică... pagina întîia, nimic, pagina a doua, nimic, pagina a treia, nimic. Poftim, uite şi ultima oră. Nimic, dar absolut nimic.
■— Poate s-a comunicat ceva la radio...
— Atunci toată Griviţa ar arăta ca o sală de bal mascat, dar nu se zăreşte alt drapel. Ştii de ce a pus armeanul tricolorul în vitrină ?
— Nu.
— Ca să nu se vadă că şi-a strîns cafeaua...
— Nu te înţeleg.
— Dacă îşi strînge marfa, înseamnă că ne aflăm în preajma unui naufragiu...
— Te înşeli, omul pare foarte liniştit.
— Aş, nu-1 cunoşti. Nu l-am văzut niciodată să iasă în pragul prăvăliei. Uită-te la el, parcă aşteaptă pe cineva. Altă dată n-ar fi scos capul din dugheana lui, să-1 tai. Păi negustorii, domnule, e o chestiune de psihologie,
70
nu ies în nasul celor de la Fisc, numai de dragul de a trage aer curat în piept. Negustorii ştiu, că pe vremurile astea trebuie să stea cu nasul în liîr-ţoagele lor, pentru că pe cei de la Fisc e mai bine să nu-i vezi, ca să nu te vadă nici ei pe tine...
—■ E într-adevăr o zi foarte frumoasă care poate să scoată şi pe negustori din magherniţele lor.
Niculescu îl bătu pe umăr :
— Negustorii nu au zile frumoase decît atunci cînd cîştigă ceva. Fie că ninge, fie că plouă. înţelegi ?
—■ înţeleg.
—■ Pentru ei nu există soare, vreme urîtă, etc. Banul, ăsta e motorul vieţii. Poate să tune, să fulgere, nu le pasă. Frumuseţea vine la ei dinăuntru în afară, nu invers...
—• Lasă-1 pe Aramian...
Niculescu căuta cu privirile ceva în aglomeraţia ele oameni. Nu găsea şi părea necăjit.
—■ Ei ? îl îndemnă Mareş.
— Ai răbdare. Un film nu se face cît ai bate din palme. E nevoie de timp. —■ Am să aştept. Haide pe balcon să vezi piaţa, poate acolo ai să
găseşti ceva interesant...
îl lăsă şi deschise uşiţa, făeînd oîţiva paşi pînă în marginea platformei de beton cu armătura de metal întoarsă în sus, ca un fel de rampă primitivă. Oraşul fumega în depărtare sub lumina moale a soarelui de primăvară. Orizontul albăstrui, sfîşiat de turle cenuşii şi caşuri rumegătoare de fabrici se vedea ca după o perdea foarte subţire şi transparentă. Niculescu veni şi el, plictisit de ceea ce spusese rjînă atunci.
—• Aici nu poate fi nimic interesant. Numai îngrămădirea asta de oameni, piaţa neschimbată pe care o cunosc de ani de zile.
Un vînt uşor ridica basmalele multicolore ale negustorilor de mărunţişuri. Bustul cenuşiu al doctorului Mafcache Măoelarul strălucea de umezeală încă. în marginea trotuarelor rămăsese zăpada puţină căzută cu două zile în urmă, carbonizată acum de soare, un strat strîns de gunoieri în tumbăraiele lor murdare. Cîţiva bărbaţi se împungeau cu măturile lungi de nuiele. Piaţa părea o îngrămădire de termite neliniştite. Se auzea cîntecul copiilor care-şi cumpăraseră trompete de tablă şi ţipătul zarzavagiilor :
•— Ia ridichii! Ridiehiile de lună ! Trufandaua, trufandaua !
De peste drum, din faţa cinematografului Model, negustoreasa de seminţe, o bătrînă îmbrăcată în negru, grasă şi nepieptănată, striga cît o ţinea gura :
— Seminţile ! Seminţile ! Contra plictiselii, contra plictiselii ! Ia semin-ţilii de dovleac şi floarea soarelui!
Studentul adulmecă mirosul frumos de seminţe atunci prăjite pe o tablă aşezată deasupra unei sobe. Vru să spună ceva dar în clipa aceea îl zări pe Gică-Hau-Hau.
—• Uite-1 pe Gică...
— Să-1 auzim ce mai spune...
Deocamdată vagabondul nu spunea nimic. Privea vitrinele negustorilor şi dădea din cap. Se oprea din cînd în cînd şi se uita în sus ca şi când ar fi aşteptat să-i pice de la vreun balcon pomana lui zilnică. Era îmbrăcat
71
numai într-o cămaşă ruptă în spate şi în pantalonii tociţi la manşete, pantalonii săi şi de vară şi iarnă.
—• Pe Gică ăsta l-aş face primar, zise Niculescu.
— De ce ?
— Are humor. Un primar trebui© să aibă neapărat humor. Gîndeşte-te că e o meserie foarte plicticoasă.
— Aţin-te ! îl avertiză Mareş.
Vagabondul ajunsese în mijlocul pieţii. Căuta din priviri pe cineva pe care nu-1 găsea. După ce se răsuci de eîteva ori în hazul oltenilor care-] bombardau cu mere stricate, Gică-Hau-Hau puse palmele la gură şi începu să strige cît putea :
-—■ Moarte pomanagiilor ! Moarte negustorilor, hau-hau !
Răguşise. Cineva din mulţime îi strigă :
—• Nea Gică ai băut iar fără sifon !
Dintr-o circiumă ieşiră nişte lăutarii, trei ţigani jerpeliţi: unul cu vioara într-o mînă şi cu arcuşul în cealaltă, al doilea cu un acordeon strîns pe piept şi al treilea cu un ţambal tîrît pe un şold. Vagabondul îi strigă şi lăutarii se apropiară. Lumea din jur făcu un cerc viu în jurul lor. Gică-Hau-hau se aşezase pe bordura trotuarului şi flutura în mînă o hîrtie.
— Are Gică bani, hau-hau ! spunea ca să fie auzit de toată lumea. Ia să-mi cîntaţi...
Ţiganii începură ceva săltăreţ eare-1 făcu pe regele pomanagiilor să se ridice şi să joace cu mîinile la spate, învîrtindu-se pe loc. Gunoierii lăsaseră tumbăraiele şi se apropiaseră. Oltenii tot mai aruncau cu mere stricate în mulţimea adunată în jurul vagabondului. Se auzeau chiote şi sunetul slab al viorii. Era ora închiderii magazinelor şi pe Griviţa căzură obloanele cu un huruit surd de fier frecat. Era foarte cald. Cerul îşi pierduse culoarea, era de un albastru dulce. Jost, dincolo de ulucul de piatră al căii negustorilor se zăreau grădinile curţilor strimte, cu o pulbere albă de flori deasupra. Vîntul ridica din cînd în când câte un roiu de petale şi după aceea se simţea în aer mirosul vag îmbătător al lui aprilie.
— Ce spui ? întrebă Niculescu. »
—• Nu spun nimic, mi-e lene. Este o zi prea caldă pentru luna asta, în momentul acela, deasupra acoperişurilor oraşului se auzi vaietul sirenelor de alarmă aeriană. Era un urlet metalic, strident, mai puternic aici, sus, urnplînd tot spaţiul acela albastru şi alb, fierbinte şi plin de vînt cu un strigăt mecanic, un strigăt primordial, o tînguire a fierului prin care curgea un curent electric. O clipă, stolurile de păsări care se roteau lent deasupra pieţii se împrăştiară speriate. Rîndunelele negre cu burţi albe se ridicară mult deasupra clădirilor, plutiră deasupra ţipătului alarmant şi se lăsară apoi pe streşini. Mulţimea din piaţă nu se risipi. De eîteva luni se făceau exerciţii de alarmă aeriană şi toţi credeau că şi de data aceasta e vorba de ceva asemănător. Gică Hau-hau striga din răsputeri ca să acopere urletul sirenelor.
— Magaoaia, mitocanilor ! Moarte pomanagiilor ! Trăiască cine ştiu eu eu rnaima lui ! Daţi-i un pol lui Gică să vă mîntuie !
Nu-1 asculta nimerii. Cîţiva se uitau în sus la cerul decolorat, fără teamă, mai mult cu curiozitate. Lăutarii continuau să cânte şi vagabondul îşi văzu mai departe de jocul lui. O negustoreasă îi legase un batic albastru de gît şi pînza ieftină flutura în vînt.
— Ce-i cu ăştia ? întrebă Mareş. Parcă şi acum o oră au dat alarma.
72
— Le încearcă. Se pare că sirenele lor or să fie folosite în eurînd de-adevărat...
Se făcu deodată linişte. Nu mai spuse nici unul nimic. Tramvaiele continuau să meargă alunecând pe şinele lor : mici cutii galbene, tras© de o aţă nevăzută. Pe urmă, din depărtare se auziră cîteva bufnete înfundate, ca şi cînd pe pămînt ar fi căzut saci grei de plumb.
—■ Ei, drăcie ! zise Niculescu. De data asta e serios...
Petrecăreţii de jos se opriră o secundă şi nemaiauzind nimic oontinuară -cîntecul. Negustoreasa de semrnţe striga cît putea de tare :
— Ia seminţilii, ia seminţilii ! Seminţilii de dovleac, contra plictiselii! Precupeţele jucau de gît cu vagabondul spre hazul celor din jur.
în aer plezniră cîteva proiectile antiaeriene. Mareş le cunoştea zgomotul. Ascultă şi-î privi pe student.
•■—■ De data asta nu le mai încearcă, spuse.
— Crezi ?
Pe urmă iar se auzi, mai aproape, dar nu prea aproape zgomotul de Ia început ca nişte paşi de mamut care călcau pămîntul. Trepidaţia îndepărtată se resimţi pînă aici. Clădirea înaltă cu două etaje tresări ca Ia un cutremur vertical, abia perceptibil, şi cei doi bărbaţi se priviră.
— Bombardament! Se bombardează! strigă Niculescu parcă vesel. Părea cuprins de febră.
—■ Ţi-e frică ? îl întrebă Mareş.
— Nu, dar e atît de neaşteptat. Crezi că într-adevăr e bombardament ?
— Da, ascultă...
Proiectilele antiaerienei explodau tot mai aproape. Priviiră cerul. Deasupra oraşului, spre marginea lui se zăreau mici nouraşi cenuşii, iute împrăştiaţi de vînt.
— Se trage de-adevărat. Uite şi avioanele...
Sus, la mare înălţime se zăreau umbre argintii, nişte muşte de metal alb în care bătea soarele. Avioanele înaintau încet, trei cîte trei şi în jurul lor, mai sus şi mai jos se zăreau nounaşi de fum, tot mai deşi şi mai aproape de ele. Niculescu îl apucă de braţ pe mecanic.
■—• Priveşte ! spuse gîfîind. Vino încoace.
Din balconul îngust se zăreau şinele lucioase ale intrării Gării de Nord, o ţesătură metalică de linii, lucind în dimineaţa de aprilie. în clipa următoare văzură amîndoi primele explozii ale bombelor : cîteva conuri de fum negru şi evantalii negre de scînduri care recădeau lent pe pămînt. Fusese atinsă o magazie a depozitului de mărfuri şi în eurînd izbucniră flăcările lacome şi roşii ale unui incendiu atunci stîrnit. Pe măsură ce avioanele înaintau tirul antiaerienei se îndesea, devenise un lătrat mecanic de tunuri cu tragere rapidă. Jos, în oraş, într-o linie dreaptă, nevăzută, din două sute în două sute de metri se ridicau mereu alte conuri de fum şi foc şi în aer pluteau cîteva clipe resturi de piatră, şi acoperişuri de tablă smulse de forţa exploziilor.
Jos, în piaţă, mulţimea se risipi. într-o clipă. Locul rămase gol. Cîţiva negustori de mărunţişuri se grăbeau să rnai aşeze deasupra ferestrelor obloanele de lemn. Se auzeau strigătele femeilor şi în aceeaşi secundă, oraşul paraliza. Tramvaiele se opriră şi mulţimea se înghesui spre intrările adăposturilor antiaeriene. Se auzeau strigătele oamenilor înspăimîntaţi şi fluierele repetate ale sergenţilor.
73
— Haide jos ! spuse Niculescu, e un adăpost la doi paşi de aici.
— Nu. eu rămîn, zise Mareş. Coboară. Nu trebuie să fiu văzut. —■ In înghesuiala asta nu se mai gîndeşte nimeni la nimic.
— Nu. Rămîn aici. Te rog să pleci. —• Dacă rămîi, rămîn şi eu !
— N-are nici un rost să mori din pricina mea.
— Sînt un om norocos, n-are să cadă o bombă tocmai aici, pe casa asta... Mareş se apropie de el şi-i strigă mai mult:
—■ Pleacă şi încă în secunda asta. N-are rost să ne ţinem unul altuia luminarea,
Niculescu nu se mişcă. Mecanicul era furios.
—• Egt'i nebun. Crezi că ăsta-i eroism ? Să-mi arăţi că nu te temi de bombe ? Pleacă pînă nu te iau la bătaie...
Exploziile se auzeau tot mai aproape. Jos, în piaţă, Gică Hau-hau, ca şi oînd n-ar fi auzit ce se petrece în jurul lui striga cu pumnii strînşi către cer :
—■ Aşa, drăguţilor ! Trageţi! Trageţi !
Glasul vagabondului avea în el ceva tânguitor şi tragic.
—• O să-1 lovească, zise studentul.
—- N-ai plecat încă ?
—■ Nu plec, bate-mă, fă ce ştii, rămîn aici...
Deasupra Gării de Nord se ridica o trîmbă de fum negru, un copac de funingine, destrămat de vînt. Cerul se afumase, nu mai era atît de pur şi de albastru. Se auziră alte sirene sunînd mai îndepărtat, fără convingere. în aer, o mică pasăre albă, o muscă de aluminiu, se făcu ţăndări. Părea acum un strop argintiu de apă izbit de un perete. O flacără roşie-albă dogori o secundă în soare. Pe urmă totul se transformă într-o dîră întunecată de fum care cădea undeva dincolo de marginea oraşului.
— Moarte pomanagiilor ! striga cît putea de jos Gică-Hau-hau. Mai aproape, drăguţilor, mai acânâ, aici, trageţi în pricopsiţi, aşa, aşa !
Un sergent care se afla în faţa intrării unui adăpost antiaerian începu să fluiere spre vagabond şi să-1 ameninţe cu bastonul său de cauciuc. Vânzătorul de ziare nici nu-1 băgă în seamă. Exploziile repetate, tot mai apropiate îi dădeau o veselie vecină cu nebunia. Rîdea eu mâinile pe burtă, hohotind dement şi "spunînd vorbe obscene. Pe urmă, tăcu dintr-odată nemaiauzind zgomotul exploziilor. Trecu prin faţa tarabelor părăsite, dînd din umeri ou dispreţ şi culese de pe tabla încinsă a negustoresei de seminţe, eîteva boabe de porumb înflorite la căldură, uitate acolo în grabă de femeie.
Tăcerea se prelungi eîteva minute lungi. Griviţa fu învăluită de o perdea întunecată de fum, un zăbranic căzut pe neaşteptate deasupra caselor semeţe.
— Crezi că s-a terminat ? întrebă Mareş. —• încă nu...
în depărtare se auziră iar loviturile repezi ale tunurilor antiaeriene. —• Bombardament clasic, în valuri, zise studentul.
De data asta distinseră şi huruitul bombardierelor. Veneau tot trei cîte trei, la mare înălţime, plutind parcă cu încetineală deasupra oraşului. —■ Vor să atingă gara.
Cerul se limpezise puţin. Fumul gros al incendiilor fusese dus de vînt în depărtarea albăstrie. Nu mai rămăsese decît o spinare cenuşie de zgură.
74
picând, pe acoperişurile de tablă. Căzură iar bombe, surd, întîi mai depărtat, apoi mai aproape. Primejdia venea de undeva din limpezimea strălucitoare a cerului şi Mareş ştia că mii de oameni ascultă acum încordat ropotul greoi al bombardamentului. Liniştea plină de spaimă a oraşului era mai tulburătoare chiar decît ameninţarea tot mai apropiată a exploziilor. In cîteva secunde micile muşte albe de aluminiu fură deasupra. în jurul lor înfloreau nişte crizanteme negre de schije nevăzute, stufoase şi inconsistente, flori de aburi şi de moarte, mici balonaşe sumbre înflorind în oceanul de aer. Jos, ca într-o oglindă care reflecta imaginea aceasta, izbucneau arbori de fum şi flăcări, cu coroane negre de zgură şi totul se umplu de zgomote şi şuierături. Aerul se rărise, părea că explodează el însuşi, ca şi cînd cineva ar fi tras din el tot oxigenui. La oîte o tăcere scurtă şi neaşteptată cei doi bărbaţi auzeau căderea unor geamuri pe trotuarele de asfalt, ca o ploaie surdă de măzăriehe, un clinchet jumătate metalic, jumătate cristalin.
-—• Acum a căzut pe Omul de fier o bombă, spunea studentul. Capital înscris 4.000.000. Pagube neînsemnate : cel mult o sută de mii. Omul are depozit în altă parte. Acum a lovit gara ! Ah, cîţi morţi ! Bombardament psihologic !
Aerul se încălzise şi mai tare. Deasupra luci puternic focul unui bombardier prins în plin de un proiectil antiaerian. Părea că cineva se joacă cu o oglindă uriaşă pusă în soare. în apropiere pîrîi ceva. Clădirea în care se aflau vibra cîteva momente,
—• A fost pe-aproape ! zise Mareş. Du-te, domnule în adăpost îţi zic, ori ai înnebunit ?
— Acum mă trimeţi ? E nebunie curată. Strada trebuie să fie numai schije...
— Cum vrei, dar n-am să te am pe conştiinţă...
— Nu-i nevoie să mă ai pe conştiinţă.
Al doilea val trecuse. Urmă din nou o linişte asurzitoare, curioasă, o linişte care te istovea şi te înspăimînta. Deabia atunci simţi Niculescu frica. Trupui îi era scuturat ca de friguri. Avea privirea tulbure şi asudase. Mareş îl privi.
— Ce-i cu tine ?
—• Nimic, îngînă studentul eu un curaj nebănuit. •—■ Mi se pare că ţi-e frică...
— Da de unde, surise ef palid şi în clipa următoare auzi iar huruitul sinistru al bombardierelor. Mecanicul îl apucă de umeri.
—• Credeai că-i atît de uşor ?
Tirul îndepărtat al antiaerienei îl trezi pe Niculescu.
— îmi place cum trag băieţii ăştia, spuse rece, regăsindu-se. Parcă-i o maşină de cusut. Auzi: tac-tac-tae... Daţi-i bătaie, băieţi, aşa, aşa...
Iar cădeau bombe. Pămîntul gemea surd, geamurile zăngăneau uşor. Era aproape o muzică ciudată. Spre ieşirea Gării de Nord alergau locomotive negre, învăluite în aburi. Fumul se risipise şi văzură rănile negre ale pămîntului între şine. Cîteva vagoane fuseseră aruncate în aer şi din ele nu rămăseseră decît roţile negre cu osiile strmi.be şi cîte o carcasă metalică, ca un cort străpuns de ploi. Resturi de lemn fumegau alături, jos, între dungile cenuşii de fier se zăreau cîteva cadavre. Strada pustie fu traversată de o femeie înnebunită de spaimă. Se auziră fluierături şi apoi iar plezniturile proiectilelor antiaeriene. Baloanele negre de fum alunecară lent pe cer. Muştele
75
de aluminiu, trei cîte trei veneau drept spre Gara de Nord, huruind. Un acoperiş aflat mai jos se sparse dintr-odată ca şi cînd o fiinţă uriaşă ar fi ieşit pe acolo dintr-odată. Tabla fu smulsă şi pînă în apropierea balconului pe care se aflau se ridicară cîteva scînduri vechi, pline de catran pe care înflori în aceeaşi secundă o spuză de flăcării. Grinzile căzură pe un copac înflorit şi într-o clipă toată acea frumuseţe gingaşe fu carbonizată. Jos, nu rămase decît un rug care ardea cu violenţă. Se auzeau strigătele răniţilor şi pe urmă alături, foarte aproape se prăbuşi un zid întreg, aproape fără zgomot, ca şi cînd întregul imobil cu faţada coclită de ploi ar fi fost retezat cu un tîrnăcop uriaş la bază. Se ridică un nor de praf auriu care întunecă totul. Niculescu, palild, îl trase pe mecanic în casă.
—■ încă vreo oîţiva metri şi aveam amîndoi aripioare... zise rîzînd trist cu o> oarecare uimire.
—■ Mărturiseşte că te-au trecut sudorile ! spuse încet Mareş.
Undeva, peste drum, ardea. Priviră prin fereastră. Un roi de soîntei era aruncat de vînt pe acoperişurile alăturate. Focul, o coroană roşie, fierbinte mistuia ceea ce mai rămăsese din casa vecină.
— Ar trebui făcut ceva, spuse febril Niculescu.
— Nu se poate face nimic, zise rece Mareş. Trebuie să vină pompierii, dar ei au atîta treabă de făcut azi în Bucureşti, încît mă îndoiesc că Vor ajunge pînă diseară şi pe aici...
Se auzea sfîrîitul focului şi din cînd în cînd cîte un bufnet cu ecouri. Aproape se prăbuşeau grinzi şi din loc în loc se ridicau flăcări înalte. —• Nu ţi-e groază de atîta distrugere ? întrebă iar studentul.
— Cum să nu-mi fie. Eu am văzut şi frontul. Acolo e mai teribil. Din păcate oamenii aceştia care mor sînt neobişnuiţi cu războiul. Pînă adineaori petreceau nepăsători. Mîine vor fugi ca nişte muşte cum vor auzi primul semnal de sirenă...
Tirul antiaerian încetase. Nu se mai auzea nici zumzetul metalic aducător de moarte şi groază al bombardierelor. Deasupra oraşului căzu iar tăcerea aceea mai tristă decît orice. Pe urmă, în depărtare izbucni sunetul de încetare a alarmei, un vaier stins şi prelung, ca un plînset.
— Gata, cobor, zise Niculescu. Mă duc să văd ce s-a întâmplat. Dumneata rărmi aici.
— N-am ce să fac, să ştii. Poate ar fi trebuit să dau o mînă de ajutor. Trebuie să fie o mulţime de morţi şi de răniţi. Du-te repede...
Se auziră maşini ambreind şi în eurînd primele voci omeneşti, gîtuite de spaimă. Trotuarele erau acoperite acum de o pulbere măruntă de sticlă şi ici şi colo ardeau bucăţi de lemn. Sub copaci se ridicau coloane groase de fum.
După cinci sau şase ceasuri cerul era încă afumat. în depărtare, la marginea oraşului ardea un depozit de benzină. Soarele coborîse leneş dincolo de Dîmboviţa. Se întuneca. Urma o noapte zăpuşitoare, fierbinte, mirosind a fum şi a moarte. Aerul era îneeăcios, cu iz de moloz răscolit. Din curţile vecine se auzea un vaiet de femei şi ici şi colo, sub copacii înfloriţi se zăreau luminiţele galbene şi pîlpîitoare ale luminărilor puse la capătul morţilor. Se stârni un vînt uşor şi moale care mai aţîţă focurile ascunse sub acoperişuri. Oraşul nu-şi mai aprinse luminile. Părea acoperit de o pătură neagră, înăbuşitoare. Ici, colo pîlpîiau flăcări înăbuşite : colonii rare de coraliu în apa întunecată a nopţii.
76
Studentul se întoarse pe la zece. Era murdar de funingine, ostenit şi întristat. Mareş nu-1 întrebă nimic. îl lăsă eîteva clipe să stea întins cu faţa în sus în întunericul odăii. Ar fi putut să tragă perdeaua neagră de camuflaj şi să aprindă becul de sus, dar nu o făcu. Lăsă fereastra deschisă să simtă aerul călduţ, mirosind dulce a putrefacţie şi vîntul uşor, şăgalnic şi nepăsător al primăverii de afară.
•— Gara, praf, spuse încet Niculescu încă culcat. Parcă au aruncat o piatră de moară pe ea. Peroanele, zob. Pe jos numai sticlă şi fier. Două sau trei trenuri au fost făcute terci. Nu-mi piace. Nu-mi place! Se ridică în. ooate şi-1 căută pe mecanic în întuneric. Unde-i cavalerismul angîo-saxon ? Au spioni aici. Au aflat că de dimineaţă se va face un exerciţiu de alarmă aeriană şi au profitat de confuzie. Aici nu-i front, mama lor ! Puteau să tragă în Arsenal, în locuinţa personală a mareşalului, nu în lume nevinovată...
Căută pachetul de ţigări cu degete oarbe, prin întuneric.
■—-Să vezi, femei, copii, totul o jale. Griviţa noastră e ohisăliţă. Au dat în Poştă, au făcut zob pe negustori, trebuiesc 20 de ani ca să se refacă ce s-a distrus...
. îşi aprinse o ţigară şi trase adînc în piept.
— Nu spui nimic ? mîrîi. Ah, unde-i băcanul meu, unde-i omul meu să-1 întreb : ei, ce ţi-au făcut fraţii dumitale, drăguţii de americani, pentru că pe faţă se prăpădeşte după nemţi, dar în spate abia-i aşteaptă pe yankei. Acum cîtva timp, aflînd de bombardarea Sofiei îmi spunea că alianţele tradiţionale ale Romîniei or să-i împiedice pe băieţii ăştia să treacă şi pe la noi şi să ne lase eîteva din bombele lor atît de bine ţintite...
—• Mai bine te-ai culca. Eşti tare ostenit...
— Crezi că pot să dorm în halul în care mă găsesc ? Tu n-ai văzut ce-am văzut eu. Porcii ăştia credeau că războiul se faoe numai pe front nu şi aici acasă. Ţi-e mai mare mila: adăposturi de părnînt, fleacuri, trei seîn-duri şi un strat de ciment, adăposturi care mai bine puteau să folosească găinilor, nu oamenilor. Ca să nu mai vorbesc de spitale...
Mareş se aşeză lingă el.
— Potoleşte-te, E doar începutul. Ai să mai vezi şi alte lucruri.
— Ptiu ! Este prima oară cînd simt nevoia să mă îmbăt...
Dar nu se îmbată. Oboseala îl învinse numaidecît. Peste eîteva minute numai, Mareş îl auzi cum răsuflă uşor în somn. Adormise îmbrăcat. Mecanicul luă pachetul de ţigări şi se apropie de fereastra deschisă. Era încă devreme. Poate opt sau nouă seara, dar, jos, străzile păreau pustii, moarte. Nu se mai auzeau paşii tîrşiţi prin întuneric ca altă dată. Noaptea aceasta de primăvară îşi pierduse şoaptele şi taina. Oraşul părea părăsit dintr-odată, ca după o catastrofă neaşteptată, cu urmări nebănuite.
XVI
Era ia sfîrşitul lui mai, aproape în vară. Amurgul acestei zile fierbinţi înroşea acoperişurile incendiate. Pomii carbonizaţi ai Griviţei lăsau pe trotuarele sparte de schije o umbră rară şi cenuşie, pierită odată cu căderea soarelui dinecrio de zidurile înnegrite de fum, ciupite, mîncate de vărsat al varului. Unele prăvălii, devastate de flăcările bombelor incendiare erau părăsite. Prin obloanele sparte se vedeau încăperile scunde, fără acoperiş, pe
77
pereţii cărora mai rămăseseră urmele vechi ale rafturilor. Acolo unde incendiile pustiiseră totul, unde nu se mai putuse salva nimic, pe podelele smulse şi rupte rămăsese o cenuşe neagră, spulberată de curent, purtată afară pe pietrele străzii. Prăvăliile miroseau a tencuială căzută, a mortar şi a var supus unei călduri prea mari, un miros iute, greţos.
Griviţa părea părăsită cu totul. Cei care scăpaseră îşi evacuaseră mărfurile şi vitrinele strălucitoare de altă dată erau acoperite de obloanele grele de metal. în gura Gării nu mai ţineau deschis decît doi cîrciuinari, gata ori-cînd s-o ia la fugă cînd ar fi auzit primul semnal de alarmă, croitorul Iotici şi stămbarul Haim. Marfa acestuia din urmă era aşezată toată pe o sfoară şi într-un geamantan. Clienţii rari, intrau, dădeau bună ziua, priveau cu grabă bucăţile de stambă colorată, nu se mai tocmeau atît de aprig, ca altă dată şi după ce li se măsura bucata ele pînză târguită, plăteau grăbiţi, ieşind afară, cu ochii în sus la cerul albastru, senin, din care pândea moartea. Erau mai mult ceferişti de la Depoul B.M. sau de la Ateliere. în gara de Nord nu mai soseau decît cîteva trenuri şi călătorii puţini nu aveau chef să întârzie pe calea negustorilor la cumpărat marfă. Erau chemaţi de treburi urgente, căutau să iasă cît se poate de repede, voind parcă să scape de Griviţa atât de încercată la ultimele bombardamente...
Nu mai mergeau nici tramvaie. între şinele sparte începuse să crească troscotul şi pe trotuare mai zăceau încă grămezi de moloz alb, deasupra cărora se ridicau nori de praf la cîte un vînt mai puternic. Cei doi cîrciu-mari îşi chemau clientela cu mare zgomot. Unul dintre ei, aşezase un grătar chiar în dreapta uşii, atârnase de o scândură un cerc de cabanos şi aprindea grătarul în fiecare dimineaţă la ora şapte. Tocmise un om şi făcea bani de nu mai ştia unde să-i mai pună. Aci se bea din picioare, în grabă, cu ochii în sus, cu urechea ciulită la sunetul sinistru al sirenelor. Devreme de tot sau în zilele înnourate, cînd nu exista primejdia ca avioanele să împînzească cerul, în faţa grătarului se făcea o înghesuială de nu-i mai dădeai de cap. Soseau hamalii fără lucru, vagabonzii care munciseră la dezgroparea lucrurilor dintre ruine sau hoţii ce mişunau atunci prin cartiere în căutarea lucrurilor părăsite. Deşi se instituise pedeapsa cu moartea pentru prinşi, nu erau puţini cei ce-şi riscau pielea pentru a scormoni printre zidurile dărîmate sau a pătrunde în casele lăsate goale de oameni. Noaptea, printre ruinele Griviţei se auzeau împuşcături rare, schimburi de focuri între sergenţi şi jefuitori. Tot ce se câştiga, intra în buzunarele celor doi cîrciumarî care strigau în gura mare în faţa prăvăliilor lor :
— De pomană, de pomană, neamule ! Apropie-te şi bea, neamule, că nu se ştie ! Azi eşti, mîine nu eşti!
De la primul bombardament şi pînă acum, înfăţişarea Griviţei se schimbase cu totul. Pe faţada gării apăraseră nişte schele metalice şi vreo* cincizeci de lucrători aşezau saci cu nisip pe zidurile ei cenuşii. Era o măsură târzie, dar necesară. Statuia eroilor feroviari fusese înecată sub un schelet ciudat de lemn sub care se aflau deasemenea saci cu nisip. Se înfiinţaseră pichete de pompieri şi pe străzi patrulau deopotrivă soldaţi şi gărzi ale crucii roşii, formate din cetăţeni. Pe deasupra oraşului plutea aceeaşi ameninţare neagră şi tăcută. începuseră şi bombardamentele de noapte care erau şi mai înspăi-mîntătoare pentrucă tot ceea ce ascunde întunericul, cer şi pămînt, stătea sub o cupolă neagră de ameninţare şi necunoscut.
73
In fiecare dimineaţă, Niculescu intra în odaia lor pe la unsprezece cu dcuă ziare sub braţ şi cu ultimele ştiri locale :
— Ai auzit ?
— Ce să mai aud ?
•—■ S-a evacuat pălărierul... •—■ Marin Bălună ?
— El : vechiul magazin la Balon funcţionează la Slatina, cum e scris cu litere de o -şchioapă pe uşă.
—- Altceva ?
— A plecat şi Ilie Arghir, şelarul. Rămîne Griviţa pustie...
— Pagubă-n ciuperci !
— Noi cît crezi c-o să mai rezistăm ? —• Cine ştie ! făcea resemnat celălalt.
— A fugit şi Aramian al dumitale. Aveai dreptate. Armeanul îşi strânsese cafeaua din timp. Chestia este unde o mai vinde acum...
— Nu-1 plînge. O să trăiască din ce-a strîns...
— Altcineva ?
— Talianul, ascuţim brice, cuţite, a şters-o şi el deşi avea o prăvălie de trei lulele.
—■ îi e frică.
— Ba bine că nu... Se ţin tari cîrciumarii. Ăştia mai degrabă crapă decit să piardă aşa o pleaşcă !
— Ştiu că la primejdie o ţuică, două, te face mai brav... —■ Pînă o să le cadă o bombă în cap.
— Nu le cade ! Ah, ce-aş mai vrea să ies să mă plimb puţin ! Mi s-a urît în casă...
— N-ai decît. Se poate circula în voie. —■ Şi patrulele ?
Niculescu îl bătuse pe umeri :
— Nici o grijă ! Nu te întreabă nimeni de acte, ziua.
— Şi noaptea ?
— Noaptea ? îţi pui o bucată de pînză cu o cruce roşie pe ea şi poţi să mergi pînă la palat...
Mareş refuzase la început, apoi se hotărîse :
— Bine. Fă-mi rost de o astfel d© cîrpă cu cruce roşie şi am să ies să mă plimb puţin, am şi uitat să umblu...
— S-a făcut !
Ocazia să părăsească încăperea se ivise mai repede decît se aştepta, într-o seară, pe la sfârşitul lui mai, Ina bătuse în uşa. lor şi intrase repede.
— îrabracă-te! îi spusese lui Mareş. îrnbracă-te şi urmează-mă! Şi tu, pustule, se adresase studentului. N-o să mergem însă împreună.
Lui Niculescu îi spusese o adresă de undeva din centrul oraşului unde trebuiau să se găsească cam peste un ceas şi jumătate.
—• S-a făcut! spusese Niculescu fără să mai întrebe nimic.
— Şi eu ? întrebase mecanicul.
— Mergi cu mine.
— Te invidiez, rîse de alături Niculescu.
— Ţine-ţi mai bine gura, îl potoli femeia. Eşti gata ? îl întrebă pe Mareş. ■ Da.
79
Era îmbrăcat numai într-o cămaşă cadrilată cu mîneci scurte. —■ N-ai o haină ?
— îţi dau eu una, spuse studentul.
— Cred că sînt mai înalt şi n-o să mi se potrivească.
— încearcă, îl sfătui femeia.
Mareş îmbrăcă o haină uşoară de doc albastru, lustruită la revere, care aparţinea lui Niculescu. Era puţin cam scurtă la mîneci, şi se întindea în spate dar la nevoie mergea.
— Ce zici ? o întrebă mecanicul pe Ina cu o urmă de cochetărie ironică.
— îţi mai trebuie un baston şi ai arăta ca un rentier. Haide că nu e vreme de pierdut. Trebuie să nu avem aerul că ne grăbim...
—• Atunci banda asta de pînză îţi este indispensabilă, spuse Niculescu arătîndu-i bucata de pînză albă pe care era imprimată o cruce roşie. Femeia o privi şi dădu din cap :
— Este exact ceea ce trebuie. Dacă vom întîlni o patrulă ne vom preface că inspectăm ruinele.
— Şi dacă vă cere Buletinul Populaţiei ?
—• Am unul şi pentru el, a, uitasem! Poftim... Ii întinse bărbatului un carneţel mic, uzat puţin. — Deschide-1! îi spuse. Citeşte şi memorează datele.
Mecanicul îl deschise şi citi numele şi datele scrise cu cerneală violetă. După cîteva secunde, Ina i-1 luă şi-1 ascultă cum se ascultă un copil la şcoală :
— Cum te numeşti ?
— Dragovei Dumitru. —■ Născut...
—• în Bucureşti... —• Domiciliat...
— în strada Romană 15...
— Fiul... —• Catincăi
— Şi al...
— Lui Emanoil Dragovei...
— De profesie ? —■ Funcţionar...
— Unde'?
— La societatea Astra...
— Bine, poftim. Ce o să fie suplimentar, n-ai decît să inventezi. Mergem ?
—• Eu sînt gata...
—• Şi eu ? întrebă studentul.
—■ Tu vei fi exact la opt şi jumătate la adresa indicată. Pleacă pe jos... —■ Nici nu mai merg tramvaiele.
— Ştiu. Nu trebuie să întîrzii nici un minut. Potriveşte-ţi ceasul. Este şapte şi trei minute... Deschide ochii să nu ne aduci pe cineva după tine...
— Pe mine nu mă bănuieşte nimeni.
— Nici pe noi, dar este ceva foarte important. —■ Bine.
— Flaide, îi spuse Ina lui Mareş şi deschise uşa. Trebuie să iei o piatră în gură. De cînd n-ai mai coborît de aici ?
80
— De la jumătatea lui septembrie...
Coborîră scările. Mecanicul aproape se grăbea. Abia aştepta să pună piciorul pe un trotuar, să tragă puternic în piept aerul acestei seri de primăvară care pleca lăsînd locul verii fastuoase şi tragice a anului 1944.
— Nu avea aerul ăsta de copil scăpat d© părinţi, îi spuse femeia. Ţine-rnă de braţ. Ai voie. Bărbatul meu n-o să se supere clacă o să audă că eram cu altul astăzi...
Şi îl privi trist, încurcată, fără să mai spună ceva. Mareş tăcu dease-menea multă vreme, mergînd absent lîngă ea. Ina îl scutură de braţ şi-1 certă cu vechea ei drăgălăşenie, cu camaraderia de altă dată :
—• Hei, nici aşa nu merge !
Era la sfârşitul lui mai, aproape în vară. Amurgul acestei zile fierbinţi înroşea acoperişurile incendiate. Pomii carbonizaţi ai Griviţei lăsau pe trotuarele sparte de schije o umbră rară şi cenuşie, pierită odată cu căderea soarelui dincolo de zidurile înnegrite de fum, ciupite, mîncate de un vărsat al varului...
—■ E departe ? întrebă Mareş, numai ca să spună ceva. —■ Nu, îi răspunse femeia.
— în cît timp trebuie să ajungem ?
— într-un ceas. Sosirile se fac din jumătate în jumătate de oră, pentru ca să nu bată la ochi.
— O să fim mulţi ? —■ Nu ştiu.
Ajunseseră în piaţa pustie vegheată de bustul doctorului Matache Mă-celaru. Pe pietrele pavajului se mai vedeau paie şi frunze putrezite, urmele căruţelor negustorilor. Geamurile înalte ale halei de carne erau sparte şi înăuntru nu se afla nimeni. Mai mirosea încă o vită tăiată de mult şi pe treptele de ciment se mai zăreau urme de sînge, Deasupra tarabelor cu obloanele trase plutea un nor de praf şi cîteva hîrtii, ca nişte zmeie se învîrteau luate de curenţii de aer. Mareş simţea braţul cald al femeii şi într-o clipă îşi aminti de o dimineaţă de demult, cînd mergea lîngă Ina pe lîngă cheiul Dîmboviţei, întoreîndu-se de la Abator, după un miting. în clipa aceea o auzi:
—■ Ia-mi nişte seminţe, ai bani ?
Spusese acelaşi lucru, şi atunci. Erau mai tineri cu zece ani şi el nu ştia -încă de cînd începuse s-o iubească. Ina purta pe atunci cozi adunate la spate. Era îmbrăcată într-o rochie verde cu flori albe. Era soare, de dimineaţă, nu prea de dimineaţă, puţin după opt. Abia ieşiseră din balele reci şi întunecate ale abatorului. Erau încălziţi de entuziasm, uitaseră că fugiseră pe sub nasul sergenţilor, atunci chemaţi în curtea vastă, ca să împrăştie mulţimea muncitorilor. Erau fericiţi că împărţiseră foile albe, acoperite de coloane cu litere mici. în dimineaţa aceea îl văzuse Mareş pentru prima oară pe Durnitrana care era un bărbat zdravăn, cu nişte spete de luptător de circ. îl ascultaseră amîndoi, în mulţimea lucrătorilor. Vorbea repede şi tare pentru că nu avea timp şi trebuia să dispară pînă la apariţia poliţiei. Ţinea în mînă o şapcă soioasă pe care o mototolea cu înverşunare în timp ce lovea cu pumnul în iri'asa din faţa lui. Afară strălucea soarele. Nu erau prea atenţi, erau fericiţi că împărţiseră toate manifestele şi că se puteau întoarce acasă, fără grijă. Puţin le păsa de sergenţii care trebuiau să vină, de cîteva bastoane de cauciuc. Cineva dăduse alarma şi mulţimea se împrăştiase. Abatorul avea mai multe ieşiri, cunoscute de tăietorii de vite şi ei fugiseră la întîmplare. străbă-
6 — Viaţa Romînească Nr. i
81
tind o sală imensă plină de cîrlige de care erau atârnate mari bucăţi de carne încă sîngerînd. Auziseră galopul cailor poliţiei pe pietrele curţii din spate şi se strecuraseră afară printr-o poartă îngustă de fier pe care tocmai o închideau doi agenţi. Ajunşi în stradă se apucaseră de mînă şi plecaseră de-a lungul Dîmboviţei spre casă. Era o zi de primăvară pretimpurie, o dimineaţă puţin rece la început, cu pomi încă neînverziţi, învăluiţi într-un abur vegetal de frunze tinere, cu miros proaspăt şi dulce de .anotimp tînăr. Dîmboviţa verde şi ea, de un verde leşietic, cu maluri năpîrlite de părnînt, cu sălcii galbene, cu crengi ca nişte strune amestecate, rîu ieneş şi sărac, reflecta cerul acela aproape alb, de ivoriu, un cer de primăvară, care se înstăpîneşte. Trecuseră de un pod de piatră, pe care întîrziaseră cîtva timp privind apa cu urme de petrol, nişte cercuri negre, unsuroase, negre şi albastre şi verzi, o oglindă lichidă aproape nemişcată în care se zăreau răsturnate sălciile Cu crengile goale şi galbene şi se treziseră în faţa unei negustorese de seminţe, aşezată cu scaunul pitic la soare în faţa unei sobiţe de tuci pe care se afla o tablă încinsă. lua îi spusese ca şi acum :
— Ia-mi nişte seminţe, ai bani ?
Avea cîţiva lei. îi scosese întinzîndu-i femeii acoperită cu o broboadă neagră şi groasă şi luase două cornete încă fierbinţi, mirosind a sămînţă prăjită.
— Am bani, îi răspunse mecanicul într-un tîrziu şi scoase din buzunar o piesă metalică, coclită, albă pe oare o întinse femeii din faţa lor, negusto-reasa de seminţe pe car© Mareş o văzuse de atîtea ori de pe balconul lor. Femeia, o ţigancă grasă, năduşită toată, îmbrăcată într-un fel de capot de molton vişiniu îi privi în treacăt, le întinse două comete de seminţe şi strigă mai departe, indiferentă :
-—■ Ia seminţilii! Seminţilii, contra plictiselii!
Piaţa era pustie. Bătea numai un vînt de seară, un vînt jalnic şi inutil, care aducea căldura cîmpiei din împrejurimile Bucureştiului, răscolind vechiul miros de cadavre, uitat între ruinele Griviţei, un miros de lemn ars şi putrezit apoi sub ploi.
Se întoarseră amândoi şi vrură să plece. în clipa aceea, ţiganca îi întrebă pe neaşteptate :
— De ce sînteţi, maică atît de supăraţi, v-a murit cineva ? Ina îl privi drept în ochi şi izbucni într-un râs zgomotos.
— Nu ne-a murit nimeni, spuse pentru ea Mareş şi o luă iar de mînă. Femeia dădu nedumerită din umeri şi începu să strige din nou :
— Ia seminţilii! Seminţilii!
Cînd făcuseră cinci sau şase paşi în susul Griviţei printre zidurile ei oarbe, fără ferestre, ca un decor de teatru, o mai auziră strigîndu-le ceva.
— Ce spui ? întrebă mecanicul.
— V-am întrebat dacă nu ştiţi dumneavoastră dacă o să mai fie sau nu bombardament la noapte...
Mareş se uită la femeie şi după aceea se întoarse zicând cu siguranţa cu care ai şti că peste un ceas n-o să plouă :
— N-o să fie !
Şi se îndepărtară, mergând unul lîngă celălalt cu paşi mari. Mareş îi lăsase braţul. Spărgeau amîndoi între dinţi seminţele bine prăjite şi priveau
82
•oasele fără acoperişuri şi prăvăliile cu obloanele topite la temperatura ridicată a incendiilor.
Se întuneca. Prin geamurile sparte se vedeau ici şi colo siluetele de carton turtite şi umezite de apă care fuseseră îmbrăcate altă dată în stofe şi mătase. Marginile lor mai păstrau urme puţine de fosfor care începură să lucească stins în noaptea tot mai pronunţată.
— Parcă-s nişte licurici! spuse Ina, cu tristeţe, fără să mai încerce măcar să ascundă că-şi adusese şi ea aminte de dimineaţa aceea de demult.
Priviră strada în toată întinderea ei. Spre gară, acolo unde începea drumul îndepărtat al barierei Constanţei rămăsese o pulbere roşie, un ultim reflex al soarelui într-o vitrină mare, intactă a magazinului SORA. Ziua murise demult, întunericul compact al unei nopţi negre, înăbuşitoare se prăvăli peste oraşul întreg.
— Să ne grăbim, spuse femeia şi aruncă cornetul de seminţe, apucîndu-i braţul.
— Ţii minte, spuse într-un tîrziu, copiii aceia care oîntau atunci în jurul unui cerc de cretă, desenat pe trotuar...
în aceeaşi dimineaţă, dincolo de podul de piatră care făcea trecerea peste apa leneşă a Dîmboviţei, întîlni&eră un grup de copii care se jucau. Erau zece sau cincisprezece, băieţi şi fete la un loc, nici unul mai mare de şase sau şapte ani, nişte copii de oameni sărmani, desculţi şi îmbrăcaţi în haine rărite de atîta purtare pentru că le moşteneau (aşa cum ştiură de la prima privire) de la fraţii lor mai mari (pentru că şi ei purtaseră deasemenea haine moştenite de la fraţii mai mari) ; fetiţele abia învelite în rochiţele scurte, cu genunchii roşii de frigul dimineţii, minţite şi ele şi părinţii lor de soarele şovăitor de început de primăvară şi băieţii în şorţuleţe din pînză pepită, pînza aceea fără moarte care poate fi murdărită şi spălată foarte rar. Erau nişte copii jalnici, cu obrazul palid, cu părul nepieptănat, cu ochii în fundul capului, nemîncaţi, ameţindu-şi strigătul stomacului cu un cîntec cunoscut. Zece sau cincisprezece copii, băieţi şi fete, toţi palizi şi înfometaţi, copiii tăietorilor de vite de la Abator, ascultînd o fetiţă palidă şi ea, şi galbenă în obraz, care cânta cu un glas răguşit:
Noi avem casteeeel frumos Ma-dan-diro, riro, ra, Noi avem castel frumos, Ma-dan-diro-riro, ra
Şi grupul din jur, băieţi şi fete, tot palizi şi nemîncaţi, strînşi de mînă, unul Jîngă altul, răspundea imediat cu o ironie pe care nimeni n-o băga de seamă :
Ba al nostru-i mai frumos Ma-dan-diro-riro, ra
Şi tot aşa, vreme de o jumătate de ceas, un cîntec care te făcea să înnebuneşti privindu-i, pe ei şi casele din jur, numai nişte ziduri de paiantă, lipite cu lut, cu streaşină la guşa porumbelului, cu ferestre oarbe, fără perdele, cu ogrăzi pline de bălţi, nişte curţi lungi şi noroioase, în care lucea sărăcia.
83
Stătuseră amândoi o jumătate de ceas ascultînd acest cîntec fără noimă şi deodată unul dintre copii, un băiat slab şi jigărit eu nişte ochii albaştri ca două picături de cerneală le întinsese mîna şi Ie spusese simplu :
— Voi nu vă jucaţi ?
Şi Ina, fată de 18 ani, o fată înaltă şi slabă, palidă şi nemîneată şi ea, o fată frumoasă, subţire, cu cozi adunate Ia spate într-un coc, îmbrăcată într-un pardesiu uşor de primăvară, cârpit cu îngrijire ca să nu se vadă cît fusese purtat, apucase mîinile acelui copil necunoscut şi-1 chemase şi pe el:
— Haide !
Nu se mai grăbeau. Nici pînă atunci nu se grăbiseră. împărţiseră bucăţelele acelea de hârtie albă, încă umezite de cerneală pe care era scris de zece ori :
„Muncitori ! nu vă lăsaţi speculaţi de capitalişti! Muncitori, adunaţi-vă forţele! Muncitori, faceţi grevă dacă nu vi se respectă drepturile !", un text stângaci, dar un text frumos, un cuvînt fierbinte al clasei lor, un strigăt de luptă împotriva împilării şi bestialităţii. Le împărţiseră şi erau. fericiţi.
Mareş apucase mîna Inei şi jucase în jurul unui cerc ele cretă desenat pe o bucată de asfalt, un joc de copii, stupid, caraghios, spuneţi-i curn vreţi, dar jucase într-o horă a copiilor cum altă dată cînd i se spunea : Bîlbîitule ! nu îndrăznise.
Şi se trezise cîntând, aproape ţipând odată cu Ina :
Not avem castel frumos, Ma-dan-diro-riro, ra ' Noi avem castel frumos, Ma-dan-diro-riro, ra
Şi asta timp îndelungat, după ' care unul dintre copii se desmeticise şi le spuse contrariat:
—■ Dar vouă nu vă e ruşine ! Sînteţi oameni mari!
Izbucniseră amîndoi într-un hohot nestăpânit de rîs şi fugiseră de ruşine după ce le aruncaseră toţi banii pe care-i mai aveau în buzunare...
— Ştii unde ne-am oprit ? îi spuse Mareş privind cerul cu stele îndepărtate.
— Da, nu prea departe. Se încălzise. Jocul mă obosise, aş fi vrut să arunc de pe mine pardesiul. Mi-ai povestit cum ai început tu să te bîlbîi şi am fost tare amărîtă. Şi-am stat pe o bordură, pe o stradă părăsită parcă...
_ O stradă  care avea  doar două  bănci putrezite de  lemn  la două
porţi, sub doi copaci bătrîni şi uscaţi. O stradă oare urcă, pavată cu bolovani de rîu, o stradă cu grădini...
...Şi. deasupra zburau păsări şi nu se auzea decît tăcerea curţilor sfâşiată de strigăte depărtate de cocoşi, maroînd apropierea amiezei. Atunci Ina îi spusese povestea unui alt joc de demult:
_ Alun, alunei, aluniş, alunecuş, cuş, cuşcă, euşcărie, puşcărie, pescărie, repetă Mareş.
84
— Mai ţii minte totul ? îl întrebă femeia. Ce mult mi se pare că a trecut de atunci...
— Nu chiar atît de mult, spuse bărbatul. Mai puţin de zece ani.
Se întunecase. Străzile erau acoperite de o pulbere uşoară de moloz, un fel de ceaţă albicioasă care se lăsa pe haine.
„în dimineaţa aceea ar fi trebuit să-i spun totul", gândi Mareş. Atunci, în timpul acelui joc de copii, mi-am dat seama că o iubeam, dar ea părea un copil. Totodată îi inspirasem un sentiment de prietenie şi asta împiedică cel mai ades orice alt fel de apropiere. Se jucase toată dimineaţa şi o iubeam. îi iubeam ochii pe care-i mai iubesc poate şi acum, deşi am crezut că am uitat-o. Poate aş fi fost fericit toată viaţa dacă aş fi avut curaj în dimineaţa aceea s-o apuc de mînă şi să-i spun tot ceea ce simţeam. Ne-am despărţit pe la prînz şi. nu ne-am mai văzut o vreme. Cît să fi trecut, trei sau patru luni. Am umblat atunci o săptămână împreună. Dar nu mai eram singuri. Eram însoţiţi de Dumitrana. Mergeam din casă în casă, la muncitorii de la Pirotihnie. Pregăteam greva din toamnă. Asta era o muncă frumoasă care-mi plăcea. Ii plăcea şi Inei. Cunoşteam Bucureştiul, de atunci cunosc Bucureştiul cum ţi-ai cunoaşte curtea. Intram, întrebam de lucrătorii aceia. Uneori nu erau acasă. Le vedeam copiii şi soţiile : nişte femei uscăţive, acrite care ne întâmpinau cu duşmănie. Unele spuneau : Iar aţi venit ? Iar vreţi să-1 băgaţi in puşcărie ? Sînteţi comunişti ? Astîmpăraţi-vă ! Pe vremea aceea trebuiau lămurite întîi femeile greviştilor şi pe urmă bărbaţii. Aveau oase grele. Fiecare tremura pentru bucata lui de pâine. Numai cine a stat o săptămînă cu braţele încrucişate, fiind oro de patruzeci sau de treizeci de ani, învăţat să muncească, să să se scoale în fiecare dimineaţă la cinci şi să plece undeva la lucru, ştie ce sentimente te cuprind cînd părăseşti uzina unde ai muncit ani de zile, ştie ce-i plictiseala, ştie ce-i disperarea şi deznădejdea. Aşa încît acele femei slabe care trăiau cu o bucată de mămăligă pe zi, oare munceau de cînd se făcea ziuă şi pînă scăpata soarele cunoşteau valoarea banilor puţini, oh, mai ales a banilor puţini, ultimii pe care-i împărţi de cîte trei ori înainte de a-i da definitiv...
Şi atunci vorbea Ina, fata aceea de 18 ani, cu cozile strînse la spate într-un coc. Ea se împrietenea cu copiii lucrătorilor, ea le făcea avioane de hârtie şi ştia să răspundă femeilor pornite, gata de ceartă care îi credeau pe ei vinovaţi de lipsurile şi necazurile bărbaţilor lor. Dumitrana de aceea o lua cu el. Trebuia multă încăpăţânare, trebuia răbdare, trebuia să asculţi tot ce se spunea, fără să clipeşti, să-1 lămureşti pe fiecare în parte că o scurtă perioadă de lipsuri şi mai mari, nu avea să aducă decît o victorie a celor uniţi şi o îmbunătăţire cît de cît a condiţiilor de trai. Atunci era frumoasă, părea o soră mai mare a năpăstuiţilor. Ştia cum să ajungă mai repede la inima acelor femei simple care nu înţelegeau prea bine ce este aceea o grevă. Uneori, Mareş le surprinsese uitîndu-şi bucăţile de săpun în albiile lor adînci, pline cu rufe zdrenţuite şi ascultând poveştile spuse de fata asta veselă şi neprefăcută, poveşti ce nu aveau nici o legătură cu treaba pentru care veniseră în acele case de muncitori. Cînd Dumitrana era mai bine dispus îi spunea : Tu, fetiţo, ar trebui să te faci pedagog, ai stofă. Ori popă. Numai că la seminar nu te primeşte...
Şi zilele acelea se duseseră. Viaţa iar îi despărţise pentru multă vreme. Uneori, la închisoare, cînd nopţile erau prea lungi şi somnul nu se mai întorcea, Mareş se gîndea la fata cu coade negre strînse într-un coc, la spate.
85
Bănuia că se măritase între timp şi o uitase. O întâlnise după aceea pe Marta,. se căsătorise cu ea, simţea că o iubeşte pe nevastă-sa mai mult decît pe oricare altă femeie, şi, iat-o pe Ina, după atâta vreme, apărînd într-o dimineaţă în odaia aceea a lui Niculescu, strîngîndu-i firesc mîna şi spunîndu-i bună ziua, fără să arate că se cunosc de atîta vreme, ca şi cînd s-ar fi despărţit numai cu o zi înainte, schimbată puţin, părînd mai obosită şi mai matură, cu o răceală a privirii care-1 întristase pe mecanic. Atunci, în dimineaţa aceea, Mareş nu simţise nimic, revăzînd-o, dar mai tîrziu cînd îi spusese că-1 căutase Marta pe la ei pe acasă, ceva foarte îndepărtat şi nehotărît vibrase din nou în fiinţa lui. Ştia încă înainte de a o revedea că se căsătorise cu Du-mitrana de vreo patru ani şi asta îl împiedica să se mai gîndească altfel la ea; decît ca la un vechi camarad. Dar un sentiment tulbure, un amestec de păreri de rău şi o dorinţă uitată îl făcea să se întrebe ce-i cu el. Seara aceasta îl tulburase dintr-odată. Redevenise stîngaci şi tăcut. Se mulţumise numai să o întrebe dacă mai ţinea minte acele dimineţi îndepărtate şi după aceea,, înspăimântat, tăcuse din nou.
— Ajungem, spuse Ina. Ţine-mă mai bine de braţ. Uită-te dacă nu s-a. luat cineva după noi.
Strada întunecată era pustie. Se opriră şi ascultară. Nu se auzea nimic decît un foşnet încet de frunziş. Zgomotele oraşului muriseră de mult, parcă se scurseseră în pietrele străzilor, cum s-ar scurge un fulger printr-un para-trăznet.
— Aici!
Deschiseră o poartă de fier şi rămaseră eîteva timp tăcuţi, faţă în faţă,, în curtea pustie, nepăzită de cîini, ascultând dacă nu trecea cineva. Mirosea amărui a frunză şi în întuneric străluceau nişte bile argintii, din acelea care ornamentează anumite grădini: mari mingi, galbene, albe şi roşii, de metal uşor. Strălucirea lor vagă umplea noaptea de străluciri scurte. Păşiră pe o aleie pietruită şi ajunseră în faţa unei uşi. Ina ciocăni într-un anumit fel şi li se deschise imediat. îi întîmpină bărbatul ei, strîngîndu-le mîinile.
— Intraţi, spuse scurt, după obiceiul lui.
Toate ferestrele erau acoperite cu perdele negre de camuflaj. Intrară într-o sufragerie înaltă. în mijlocul odăii se afla o masă pe care erau aruncate cărţi de joc la întîmplare. Pe un scaun şedea un bărbat scund şi slab, îmbrăcat într-un costum ieftin, bine călcat, un costum de duminică totuşi.
— Bună seara, ziseră noii veniţi. Necunoscutul îi întîmpină şi le întinse mîna :
— Tomulete, spuse.
— Şoferul nostru.
Mareş îl privi pe Dumitrana şi rîse :
— Nu mai ai curaj să călătoreşti cu o maşină condusă de mine, nu-î aşa ?
— Ba da. Dar el are şi maşină, pe cînd tu nu ai. îi arătă un scaun.
— Stai. Gazda noastră a plecat. Sîntem singuri.
— Mai trebuie să vină cineva în afară de Niculescu ?
— Nu. Numai noi patru, pentru că pe Ina n-o pun la socoteală în chestiunea asta.
Mareş se aşeză. Ina rămase în spatele bărbatului său care îşi aşezase palmele pe genunchi, ca bătrânii, după o obişnuinţă cunoscută.
— Poţi să-mi spui despre ce este vorba ? întrebă mecanicul.
86
— Dacă ai puţină răbdare o să afli totul.
După aceea îşi scoase tabachera lui veche, de metal coclit, cu închizători de aramă şi îşi făcu o ţigară noduroasă, groasă din tutun ieftin. Cînd o aprinse simţiră cu toţii mirosul iute al fumului. Tomulete ceru şi el un foc şi se ridică de la locul său ca să-şi aprindă o „Naţională", găsită prin buzunarele hainei bine călcate.
— E timpul ca domnii aceştia să ne simtă colţii! zise zidarul. De data aceasta vom trece la acţiuni directe. Cînd va veni şi celălalt, vom hotărî în amănunţime ce avem de făcut. Este vorba de un vechi plan al meu...
Se întoarse spre Mareş şi-i luă mîna :
— Iată de ce te-am scos din bîrlog. Cred că ai amorţit stînd la căldu-rică... Ce să-i faci, n-avem nici o vină! Cred că pentru pielea noastră oamenii mareşalului ar da cîţiva lei...
Şi după ce mai trase un fum, apucă un pachet de cărţi şi îi îndemnă şi pe ceilalţi:
— Pînă vine Niculescu, eu zic să facem un 101, ori nu ştiţi să jucaţi. Nu de altceva, dar dacă ne pică vreun musafir nedorit să avem aerul unor oamenii cumsecade care-şi omoară timpul... Haideţi, nu e greu. Cel cu barbă e Popa, femeia cu coif este Dama, adică 13, ce te uiţi aşa, Tomulete la mine ? Pune mîna pe cărţi şi joacă...
Şi pentru că mecanicul nu-1 cunoştea pe şofer, zidarul îi spuse :
— Cu băiatul ăsta am făcut eu armata. împărţeam jimbla şi cartoful. E om de nădejde, cam mut el şi cu vată în urechi, dar merge. Tot mai ai vată în urechi, Tomulete ?
Şoferul rîse încet, privind cînd la Ina, cînd la Mareş.
— Tot mai sufăr de urechi. Cînd am fost mic am căzut într-o pivniţă. Deatunci nu pot suferi curentul...
— Iţi mai aduci aminte cînd o făceai pe prostul la regiment că n-auzi cînd te certa căpitanul ?
— Ehe, a trecut vremea, cine mai ţine minte !
Dumitrana trăgea cu urechea la tăcerea de afară. Vorbea cu ei dar era cu gîndul în altă parte. Se vedea după cum aşează cărţile pe masă, cam fără socoteală.
— Ăsta, Tomulete, îi spunea el nevestei şi mecanicului, avea un cal în grijă. Unul iabraş care dădea cu copitele. Căpitanul lui, habar n-avea că deşi e om de la ţară, nu ştie să stea în şea. Făcuse ce făcuse Tomulete al meu, nu se ridicase niciodată în scări. Se mulţumea să-i dea de mîncare şi să-1 ţesale, cu inima cît un purice, vai de mama lui, dar de gol nu se dăduse. într-o zi...
Se opri. Afară se auzeau paşi. Urmă un ciocănit cunoscut. Ina se ridică, îndreptîndu-se spre uşă.
— N-a mai avut răbdare, spuse şi îşi privi ceasul. A sosit cu trei minute mai devreme.
Deschise uşa şi înăuntru intră Niculescu. Avea pantofii plini de praf, o pulbere de moloz care le făcea feţele mate, fără strălucirea lor neagră obişnuită.
— Ce-i afară! O beznă să-ţi bagi degetele în ochi!
— Te-ai uitat bine în jur, nu te-a filat nimeni ?
— Ce vorbă-i asta ? Atîta lucru am învăţat şi eu de cînd sînt în partidul comunist...
87
— Ia un scaun, ia cărţile, ţine-le în mînă şi ascultă despre ce este vorba. Ina, te rog dă-i locul şi ieşi în curte. Dacă auzi ceva, intră ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ai înţeles ?
— Da...
O auziră înellizînd uşa şi abia atunci Mareş simţi că nu e atent, că îi urmărise zgomotul paşilor şi silueta înaltă şi subţire, străbătând odaia luminată de cîteva becuri galbene care aruncau o lumină vie pe faţa de masă. îl privi pe Dumitrana şi simţi că i se face ruşine de el. Zidarul apucase iar ţigarea lui grosolană şi după ce trase în piept, cu poftă, fumul iute, zise parcă cu veselie :
— Fraţilor, să nu vă speriaţi, e vorba de o treabă simplă ca honjur. Ascultaţi aici la mine...
,   ' XVII
Dincolo de linia ferată era un cîmp pustiu, întunecat. Bătea vîntul. Suprafaţa tare de pămînt, luminată din cînd în cînd de fascicolul unui reflector, se găsea undeva mai jos de locul unde se aflau : un taluz fără vegetaţie, acoperit cu pietre de rîu. Şinele de fier licăreau scurt : două linii metalice, paralele, pierzîndu-se sub cerul negru. Mareş zări de cîteva ori cabina de lemn a sentinelei şi gardul depozitului de lemne ce ajuta Ia camuflarea postului antiaerian : un ţarc aproape rotund, scobit în malul de lut, un fel de groapă cu un diametru de circa 15 metri, cu parapete acoperite cu saci de nisip. Ţevile tunurilor nu se vedeau, le acoperea întunericul. în jurul lor, din loc în Ioc, cu oglinzile abia licărind către stele, stăteau reflectoarele : cinci sau şase, legate cu nişte cabluri de Dodge-urile pentru autotractare. Mai către stânga aşteptau sub un şopron primitiv, sprijinit pe cîţiva sîlpi, autocamioanele armatei, părăsite acum de şoferi, încărcate cu pile de schimb şi carburanţi. Garda, după cum le spusese Dumitrana, înnumăra opt soldaţi şi trebuia evitată. Odată trecuţi de cîmpul acela, ajungeau la gardul ele sîrmă ghimpată şi de acolo, în spatele postului antiaerian. Alt drum nu exista. Trebuiau străbătuţi •300 de metri descoperiţi, înfruntând lumina reflectorului aşezat într-o margine şi mînuit cam cu plictiseală de un soldat şi, depăşind şi obstacolul ultim, ar fi atins liniile de triaj unde aştepta zidarul cu doi ceferişti care aveau să-i ajute la decuplarea unui vagon nemţesc încărcat cu arme. Trenul pleca imediat după miezul nopţii şi desprinderea ultimului vagon de celelalte ar fi fost bine să fie făcută imediat după pornire. Se ştia că pe platforma din spate va fi o sentinelă de care trebuiau să scape în secunda ce urma pornirii garniturii, pînă a nu apuca să dea alarma.
Mareş îşi privi ceasul. într-o jumătate de oră, Dumitrana avea să dea semnalul traversării cîmpului. Pînă atunci nu le rămînea altceva de făcut decît să aştepte aici, ascunşi în spatele grămezilor de pietre, ascultînd zumzăitul scurt şi intermitent al insectelor, adunate lîngă focarul oglinzilor reflectorului aprins îa intervale mari: un nor verzui, mişcător, mii de puncte vii, înnebunite de lumină şi căldură, rotîndu-se cât mai aproape de sticla încinsă, într-o ameţeală dulce, un zgomot prelung de aripi, rotindu-se cu viteză, vibrarea elitrelor scoţînd un ţiuit asurzitor în noapte şi domolindu-se apoi, scăzând din intensitate cît timp se făcea din nou întuneric.
Tomulete, şoferul care-i adusese, nu mai privea cîmpul întunecat. Era ostenit, se întorsese cu faţa în sus, uitîndu-se la cerul fără stele. Niculescu,
88
numai într-o flanelă verde, lucioasă, un scampoîo ros pe la coate, aştepta să-1 audă pe Mareş spunîndu-i că a sosit timpul să treacă toţi trei linia ferată şi să urce într-o secundă malul de părnînt pînă la marginea cîmpului din faţă, pe o potecă abia zărită în lumina reflectorului plimbat de-a lungul şinei, dar mecanicul observa liniştit, fără să scoată vreun cuvînt, drumul îngust şi prăfuit pe care trebuiau să coboare. De la un canton aflat în stînga, la o sută sau o sută şi cincizeci de metri se auzea bătaia unui semnalizator şi ţăcănitul precipitat, clar în liniştea nopţii, al TFF-ului. Trebuia să treacă un tren, încă înainte de ora fixată. Deasupra liniilor se schimbară semnalele, ochii roşi, suspendaţi pe un braţ metalic nevăzut deveniră verzi, pietrişul sclipi jos în lumina spectrală de acvariu şi după aceea auziră gîfîitul locomotivei în depărtare.
— Nu le e frică de avioane ? întrebă Tomulete cu glas leneş, căscînd.
— De ce ? făcu curios Niculescu.
— Păi nu se mai  astâmpără  cu reflectorul  ăla,  îl tot plimbă încolo şi-ncoace...
— Şi te supără ?
— Mi-e somn. Aş mai. aţipi puţin pînă una alta...
Mareş îl privi. Şoferul se întinse mai bine cu spatele pe pietrele ascuţite, fără să arate că simte ceva.
— Se cunoaşte că toată viaţa ai dormit pe moale, zise după aceea, cu o urma de rîs în glas.
— Nu-i aşa ? Numai pe puf mă ţinea mama. Nu pot să dau de puţin părnînt, că, gata pofta de somn...
Tăcură ascultînd apropierea trenului. Tomulete se întoarse pe burtă, cu faţa spre linia ferată.
— Tot armament, zise mecanicul după eîteva clipe, privind vagoanele de marfă încărcate cu tancuri uşoare.
Lemnăria scîrţîia prelung, se auzi şuieratul osiilor şi cei trei zăriră focurile mici ale ţigărilor sentinelelor : mici umbre cocoţate pe treptele vagoanelor. Innumărară în gînd maşinal.
— 25, spuse la sfârşit Tomulete.
— încotro le duc ? întrebă Niculescu.
— Cine ştie !
Se făcuse iar linişte. Reflectorul continua să-şi plimbe fascicolul argintiu de lumină deasupra câmpiei sterpe.
— Cît mai e, şefule ? mîrîi fără chef şoferul.
— Douăzeci de minute, răspunse Mareş.
— Crezi că o să se lase cu înghesuială ? rîse Tomulete.
— Ştiu eu ! Deobicei ăştia dorm. Mi s-a spus că trecerea e destul de uşoară, numai să nu nimereşti în lumina reflectorului...
Niculescu care ascultase pînă atunci, se amestecă şi el în vorbă :
— Tare aş avea chef să-i sparg ăstuia jucăria, să nu mă mai orbească.
— Tot nervos ? întrebă mecanicul.
— Nu sînt nervos, dar nu-mi place să aştept aici atîta vreme.
— Ai mai fost la vreo petrecere din astea ? întrebă mucalit şoferul, cam cu batjocură, dar şi cu îngăduinţă.
— N-a mai fost, răspunse pentru el Mareş.
— Atunci nu te-nghesui. Să ştii că nu-i ca la nuntă. Poţi să te-alegi cu cite ceva...
89
Tomulete se ridicase într-un cot şi-1 privea, măsurîndu-1 curios de parcă nu l-ar mai fi văzut mai înainte.
_ Eşti tînăr ca un cal pus prima dată în ham. Cît mă priveşte pe mine,
eu nu te-aş fi chemat.
— De ce ? întrebă mecanicul.
—• Nu-1 vezi ? Are încă puţin caş la gură. Şi pe urmă îi ştiu eu pe domnişorii ăştia. Cum o să fie niţel mai greu, o s-o ia binişor la fugă... Mareş tăcu puţin şi pe urmă spuse :
— Tot aşa credeam şi eu pînă acum cîtăva vreme. Am cunoscut un domnişor ca ăsta care se apucase să arunce trenurile în aer...
Niculescu se înveselise dintr-odată. Nu putea să se supere pe Tomulete pentru că îi plăcea vorba lui lată, aproape grosolană.
— După dumneata, partidul comunist ar trebui să se bizuie numai pe
şoferi.
— Să ştii c-aşa-i! întări Tomulete convins.
Tăcură cîteva clipe ascultînd bîzîitul îndepărtat şi surd al unui avion.
— Dacă nici acum nu stinge ăsta reflectorul, e un prost, zise iar şoferul.
— N-are de ce să-1 stingă. Sînt aparatele corpului antiaerian. Se făcu iar linişte o vreme, după aceea Niculescu întrebă :
— Cît mai e ceasul ?
— Mai avem zece minute, zise Mareş.
—• Tare aş mai fi dormit noaptea asta, căscă şoferul, parcă-i un făcut: dacă aş sta acasă în pat, nu s-ar atinge somnul de mine ; cum mă pui la. treabă, mă apucă lenea, asta e, ce să-i faci...
Căzu iar pe burtă, privind lumina reflectorului care se plimba pe deasupra şinelor lucitoare.
— Mă, nu te mai culci, mă şi tu ? glumi şoferul cu soldatul necunoscut aflat în dispozitivul postului antiaerian. Mă, nu ţi-o fi şi ţie, mă, somn ? N-ai vrea şi tu să visezi ceva plăcut, să ne laşi dracului în pace să trecem şi să ne vedem de treabă ?
Vorbele lui se pierdură în liniştea nopţii. Niculescu îl înghionti pe Mareş :
— Şi dacă nu pleacă trenul la ora fixată ?
Mecanicului îi veni să rîdă auzindu-se, pentru că răspunsul lui prea semăna cu siguranţa lui Dumitrana de totdeauna.
— Nu există ! La ăştia totul merge ca ceasul! Omul nostru, aşa cum ai auzit şi tu, şi-a vîrît nasul în programul lor de astăzi. La orele 24 şi 10, garnitura părăseşte staţia de triaj.
— Şi unde crezi că vor observa lipsa ultimului vagon ? întrebă Tomulete.
— Poate la Ploeşti sau mai încolo. Dacă are cale liberă nu se opreşte decît mîine în zori.
— Şi?
— Şi va fi prea tîrziu. Vor da alarma chiar cei din gară, dar pînă vor ancheta ei, noi să o fim departe...
— Uşor mai merge treaba în teorie, dar să vedem cînd o fi să gîtuim sentinela...
Mareş clătină din cap.
— Nu e nevoie s-o gîtuim. Dacă-i dăm cu un sac de nisip în cap şi-1 dezarmăm, îl luăm cu noi legat şi-1 lăsăm undeva în drum...
90
Se apropiase clipa semnalului. Mecanicul îşi privi încă odată cadranul ceasului. Deobicei, Dumitrana era punctual. Tăcură încordaţi. Nu se auzea decît zumzetul insectelor jucînd în lumina puternică a oglinzilor reflectorului şi, mai îndepărtat, huruitul Dodge-ului care alimenta cu curent elementul.
Din gara de triaj răsunară strident două ţiuituri scurte de sirenă.
— Gata, spuse Mareş, sîntem aşteptaţi.
Ştiau toţi trei ce au de făcut, aşa încît nu mai schimbară multă vreme nici un cuvînt.
Mecanicul se tîrî pînă la poteca ce cobora lîngă linia ferată. Era porţiunea cel mai uşor de străbătut. Trebuia să nu facă zgomot ca să nu se alarmeze cantonierul, aşa că nu se grăbi. îl urmă Niculescu, mergînd puţin aplecat, precauţiune inutilă pentru că reflectorul îşi mutase fascicolul luminos. Tomulete sosi în curînd gîfîind lîngă ei. Se aflau lîngă sîrmeîe nevăzute ale telegrafului. O ştiau auzind ţiuitul ca de greiere al tefefeului.
— Pînă aici a mers bine, zise Mareş.
Trebuiau să urce malul celălalt şi de acolo începea greul. Cîmpia nu avea nici măcar gropi sau mici adîncituri. Nu se puteau folosi decît de îngrămădirile de mărăcini pînă la stivele de lemne ale depozitului de cherestea. Ajunşi acolo ar fi fost acoperiţi, ar fi putut folosi umbra lor. Suiră poteca îngustă, unul în spatele celuilalt. Mirosea a muşeţel trecut şi a cărbune, a apă scursă pe un fier încins. Din stînga bătea rar semnalul unui aparat de telegrafiat şi deasupra liniei ferate se auzi frecarea talgerelor de fier ale semaforului schimbat. Lumina roşie, un ochi rotund, mort, se prelinse pe cele două urme strălucitoare de metal, tremurînd, vibrînd parcă sonor.
Ajunşi la marginea cîmpiei, cu trupurile ascunse de malul de părnînt, priviră înainte. Lumina reflectorului trecu repede deasupra capetelor lor şi în clipa următoare, Niculescu sări, luînd-o la fugă spre stivele de scînduri ale depozitului de lemne. Fugea foarte repede, aplecat: o siluetă neagră, topită în întunericul nopţii. La jumătatea drumului se culcă dintr-odată, cu o secundă înainte ca lumina argintie a reflectorului să-1 prindă în fascicolul ei strălucitor.
Tomulete îi şopti lui Mareş :
— A scăpat!
Nu-i mai zăriră umbra şi ştiură că el a ajuns în curtea depozitului de lemne. Tomulete stătea ghemuit, gata să plece. Ii trebuiau trei salturi pentrucă era mai greoi, aşa că o porni mai încet, clătinîndu-se. Mecanicul îl urmă. Călcase parcă pe urmele celorlalţi, numai că drumul fu mai scurt. Se aruncă de două ori la pămînt şi aşteptă trecerea luminii reflectorului pe deasupra, înainte însă de a pleca a doua oară se întîmplă ceva de neînţeles. Rotirea luminii încetă şi fîşia argintie se opri pe taluzul de pietre pe care stătuseră înainte. Deasupra cîmpiei încremenite, aproape fără vegetaţie, vîntul stîrnise puţin praf şi, în fascicolul prelung zumzăiau mii de insecte verzui.
— Ne-au văzut! îşi spuse Mareş. Soldaţii vor da alarma !
Aşteptă un minut sau două. Nu ştia ce să facă pentru că acum totul era o chestiune de răbdare deşi orice întîrziere devenea primejdioasă. începu să înnumere în gînd pentru a marca astfel secundele. Cînd ajunse la 165, lumina reflectorului se mută, nu rămase decît o pată rotitoare, un disc turtit de lumină, mişcîndu-se pe cerul îndepărtat.
Se auzi zgomotul mic al unui cosaş care secera o tulpină. Mirosea a iarbă arsă de arşiţă, a pămînt uscat la soare şi a mărăcine, un miros sălbatic
91
de plantă necunoscută. Mareş aşteptă încă o rotire a reflectorului, vrînd să ştie dacă într-adevăr soldatul se alarmase sau nu. Se gîndea că poate furca reflectorului se înţepenise şi că-i fusese frică degeaba. Ceilalţi îl aşteptau, nu mai putea să întârzie. Nu-i era frică, avea chiar o energie nestăpînită în trup. Aştepta de multă vreme ocazia asta de a acţiona şi inactivitatea îl ostenise.
Fîşia de lumină trecu incă odată pe deasupra lui. Se ridică şi începu să fugă. Simţea răcoarea aerului străbătut şi căuta o îngrămădire de mărăcini după care să se ascundă. Gîfîia şi nu zări nimic în afara îngrămădirii negre de lemne în spatele căreia îl aşteptau ceilalţi. Cînd socoti că străbătuse a doua treime din drum şi văzu iar fascicolul de lumină făcînd întoarcerea lui obişnuită se aruncă la pămînt. Inima îi bătea tare şi îşi aminti că mai demult studentul îi spusese că suferă de inimă. „Cum i-o fi fost ?" se întrebă. Firele rare de iarbă pe care-şi aşternuse obrazul se albiră. O clipă îşi ţinu răsuflarea, gîndindu-se cu spaimă că va fi zărit, dar braţul reflectorului trecu mai departe. Se ridică şi avu o clipă incertitudinea direcţiei. Reobişnuindu-se cu întunericul, desluşi grămezile albicioase de scînduri. Ajunse la timp. încă puţin şi ar fi fost prins alergând în fîşia reflectorului.
Tomulete îl întrebă încet cu o îngrijorare abia ascunsă în voce :
— Cum a fost cînd ţi-a pus nătărăul ăla reflectorul în scăfârlie ?
— Atenţie ! şopti Mareş în aceeaşi clipă.
Priviră curtea lungă şi întunecată. Se auzeau paşii unui om apropiin-du-se. Paznicul depozitului, gîndi mecanicul. Omul fluiera nepăsător, tîrîn-du-şi paşii. Se traseră după o stivă, unul lîngă altul, stind foarte apropiaţi, fără să mai răsufle. Se auzi o tuse de om bătrân şi pe lingă ei trecu după câtva timp un bărbat mic de statură, îmbrăcat într-o haină scurtă. îl lăsară să se îndepărteze vreo zece metri şi după aceea Mareş le şopti :
— Acum, după mine ! Drept în faţă se află un gard de sîrmă ghimpată. Nu alergau pentru ca să nu facă zgomot, mergeau numai grăbiţi, cu
paşi întinşi. Ajunseră în faţa gardului, şi Niculescu apucă sîrmele cu ţepi, depărtîndu-le una de alta. Trecură apoi aplecaţi prin ele şi ajunşi iar în cîmp, priviră spre postul antiaerian. Dîra reflectorului nu-i ajungea, rămăsese undeva mai jos.
— Aici ar trebui să fie o sentinelă, zise Mareş. îi opri pe ceilalţi şi cercetară cîmpia pustie.
— Vedeţi pe cineva ? întrebă după zece secunde.
— Nu.
— Atunci au sentinelă jos, lîngă linia ferată.
— De ce să aibă o sentinelă lîngă linia ferată ? întrebă şoferul.
— Pentru că altfel sînt descoperiţi.
— Şi gara ? mai întrebă Niculescu.
— Gara e păzită, zise mahmur Tomulete, aşa ne-a spus Dumitrana.
— Atunci ?
— Atunci, îl îngînă mecanicul pe Niculescu, atunci un tren cu muniţii nu se lasă chiar aşa de capul lui. Fiţi atenţi cînd coborîţi...
El cunoştea locurile, de aceea îl aleseseră. Trecuse de multe ori ziua peste acest cîmp, dar noaptea era cu totul altceva. La o sută de paşi sau mai puţin se zărea o perdea de salcîmi, neagră şi foşnitoare. Puţin mai jos, într-o adîncitură, se afla staţia de triaj cu liniile ei numeroase, cu gara mică, neluminată, o haltă mai mult, nearătoasă şi neîncăpătoare.
92
— Dacă au o sentinelă aici, spuse abia auzit şoferul, de ea ar fi trebuit să aibă grijă pînă acuma Dumitrana. Doar n-o s-o lase să ne întîmpine cu pîine şi cu sare...
—■ Ai dreptate, recunoscu mecanicul. Atunci mă duc eu înainte. Voi rămîneţi aici. La o şuierătură vă apropiaţi.
Şi fără să mai aştepte, porni înainte, scoţîndu-şi de pe spate frînghia subţire la capătul căreia se afla un săculeţ umplut cu nisip. Pînă la perdeaua de salcîmi nu era prea mult. La cinci minute după asta auziră fluierătura mecanicului. Tomulete avusese dreptate. Dumitrana curăţase cu ceferiştii lui locul. Se apropiară în grabă. Ajunseră între copaci. Aici era mai întuneric. Mirosea uşor a cărbune. Nu bătea vîntul. Aerul era mai rece ca sub bolta unei clădiri de piatră. Dumitrana şi încă un necunoscut le strînseră mîna.
—■ Cum a fost ? întrebă primul cu vocea lui uscatăi
— Bine.
Se apropiară de marginea perdelei de salcîmi şi zăriră clădirea joasă a gării, ţn geamuri erau aşezate perdele negre de camuflaj care nu lăsau decît nişte urme galbene, subţiri în margini. O locomotivă pufăia pe şine. Se auzea răsuflarea bruscă a unei pompe şi scurgerea apei pe pietrele haltei. Jos, în sala mică de aşteptare se trezea o mulţime ostenită de soldaţi. Ofiţerii începuseră să strige, glasurile lor răsunau înăbuşit pînă aici. Pe cimentul peronului băteau ţintele cizmelor, se auzeau clănţănitul paturilor de arme lovite de cal-darîm şi lăzile de campanie aruncate din loc în loc. Semnalizatorul ţăcănea febril, cineva trîntise o uşă, o clipă peronul fu luminat şi văzură toţi forfota soldaţilor, lucirea scurtă a armelor şi a căştilor de război.
— Sînt mulţi, spuse Mareş.
— Destui.
— Acum îi urcă în vagoane. -— Mai e cineva eu voi ?
— încă doi, zise Dumitrana, ei vor face decuplarea. Acum controlează ancorele vagoanelor.
— Cît e ceasul ? întrebă Niculescu, neliniştit fără să ştie de ce.
— Douăsprezece fără cinci, îi răspunse mecanicul.
— Aţi ajuns bine, spuse de alături şi necunoscutul, un ceferist cu şapcă, pe care abia îl zăreau în întuneric.
Se auzi un semnal de locomotivă şi din nou glasurile răstite ale ofiţerilor. Jos, lîngă terasamentul aflat în întuneric, licăreau luminile slabe ale unor felinare.
— în cincisprezece minute, pleacă, zise Dumitrana. Sînteţi obosiţi ? -— Nu, răspunse şoferul încet, cam fără convingere.
— Vagonul e mult în urmă. Cînd o să plece, trenul o să prindă puţină viteză. O să săriţi pe treptele din faţă, ceilalţi, doi vor desprinde ancorele din mers. La 300 de metri mai încolo, la prima barieră, aşteaptă cîteva motociclete cu ataş.
—■ Şi cantonierul ? întrebă Mareş.
— E omul nostru. Vagonul se va opri mai. încolo, ca să nu fje întrebat după aceea dacă n-a auzit ceva...
— Şi în caz de alarmă ?
— Fuge toată lumea unde vede cu ochii. Numai că alarma nu trebuie să se dea. Vagoanele sînt păzite de către doi soldaţi, fiecare la cîte o scară...
Niculescu ascultă atent şi nu întreabă nimic.
93
— N-aT fi mai bine să-i aruncăm din tren ? spuse Tomulete.
— Nu, trebuiesc dezarmaţi, atît. Pe urmă facem ce vrem cu ei. Totul e să nu tragă vreun foc de armă în aer, pentru că s-ar putea să fie auziţi, fie de cineva din tren, fie de cei din gară.
— Şi cei din vagonul dinainte ?
— Vagonul acela nu e păzit pentru că acolo au bucătăria.
— Cum aţi făcut asta ? se miră şoferul.
— La cuplare. Oamenii noştri au spus că nu se potrivesc legăturile.
— Or să vă dibuie.
— Nu mai au timp. Pînă vor face anchetă, mareşalul va fi dat peste cap. Glasul lui Dumitrana se asprise. Vorbea mai tare acum, fără să se mai
ferească.
— Atunci crezi, că... întrebă şovăitor Mareş.
— Nu ştiu cînd, oricum, foarte curînd. Aşteptăm numai semnalul.
— Ce zici ? rîse încet Tomulete, cînd îţi spuneam eu ! N-apuc să-mi fie şi mie odată somn, că uite ce mi se întîmplă.
Jos, lîngă terasament, sclipi un felinar cu lumină roşie.
— Semnalul, zise Dumitrana. Acum, atenţie. Coborîţi lîngă şine. Alergaţi bine ?
— Destul de bine.
— Trenul va porni destul de încet. Duce greutate mare. Sîntem patru pentru asta. Doi la scara din faţă, eu şi Mareş la spate. Ceilalţi vor face altceva. Trebuie să dureze exact două minute şi mai ales să nu se facă zgomot. De altfel, totul e pus la punct. In momentul în care trenul pleacă, la o locomotivă se va defecta o sirenă. Să nu vă speriaţi. Se întîmplă des. Dacă ţiuie mai mult de trei minute, înseamnă că s-a, dat alarma în gară. Vagonul trebuie spart imediat. Oamenii mei au cîte o rangă la ei. Cînd ajungem dincolo de barieră, trebuie să putem să aruncăm armele în motocicletele care ne aşteaptă. Nu putem lua prea multe, numai cîte vor încăpea în ataşele lor. Voi vă întoarceţi pe acelaşi drum, la maşina cu care aţi venit, s-a înţeles ?
— S-a înţeles.
Coborîră. Zgomotele gării se potoliseră. Se auzea numai ţăcănitul aparatului de telegrafiat, anunţînd staţiunii următoare plecarea garniturii. Priviră şinele de fier pe care aluneca lumina slabă a felinarelor de manevră. La un ac pocniră talgerele de fier ale semafoarelor şi o uşă se deschise luminînd o clipă pietrele lustruite ale peronului. Se auzeau glasurile soldaţilor germani. La vagoanele din faţă se înfiripase o melodie, eîteva versuri frînte, spuse cu glas răguşit.
— O să vedeţi voi Lîly Marlen, mîrîi Niculescu, întărîtat fără motiv. Sirena locomotivei anunţa plecarea.
— Sînt punctuali, spuse Mareş, privindu-şi ceasornicul.
— Ce-i al lor, e-al lor !
Se apropiară de tren, ocrotiţi de întuneric. Garnitura se puse în mişcare, lent. Mecanicul privi locomotiva şi vagoanele de clasă cu luminile stinse. La ferestre stăteau ofiţeri şi soldaţi, fumînd tăcuţi, cu ochii spre locul unde se aflau, fără să-i vadă. Cîntecul se auzi tot mai stins. Mareş numără în gînd vagoanele. La al şaisprezecelea se alarmă, dar văzu coşul vagonului bucătărie. Era precedat de alte patru vagoane închise ermetic. Pe scară fumau soldaţi cu armele între cizme. Garnitura luase puţină viteză. Se auzea zăngă-nitul legăturilor şi ciocnirea uşoară a tampoanelor. în clipa următoare o loco-
94
motivă din apropiere şuieră. Totul fusese calculat milimetric de către ceferişti. Dumitrana le făcu semn :
— Gata !
Tomulete şi cu Niculescu alergară la început pe lîngă tren, tot în întuneric, aproape de sîrmele joase de telegraf, auzindu-le cum ţiuie subţire, apoi simţiră că drumul se îngustează. Trecură de felinarele roşii ale încru-cişerii a două şine unde roţile trenului scoteau nişte pocnete ca de artificii. Pietrele ascuţite ale terasamentului le încurcau alergarea. Vagoanele începură să alunece mai repede. Alergau unul în spatele celuilalt, potrivindu-şi paşii. Mareş şi cu Dumitrana rămăseseră puţin mai în urmă. Se mai auzea ţipătul sirenei, un şuierat violent şi se gîndiră toţi patru în acelaşi timp că minutele convenite nu trecuseră. Pe treptele ultimului vagon se aflau doi soldaţi.
Mareş privi puţin în spate şi văzu alte două umbre fugind. îşi pregăti sacul de nisip, scuturîndu-i frînghia, şi cînd zări chipul neamţului alarmat, începu să strige :
— Kamerad ! Kamerad !
Sentinela nu pricipea nimic. Stătea încă pe ultima treaptă, pregătindu-se să se ridice în picioare pentru ca să-şi scoată pistolul automat de la gît. Dumitrana nu-1 lăsă. Se agăţă de bara de fier şi urmat de mecanic se prăbuşi peste el, lovindu-1 cu sete. îl dezarmară rupîndu-i cureaua armei. Soldatul se uita îngrozit la ei, neprioepmd nimic. Mareş îi vîrî o batistă în gură şi-i legă mîinile cu frînghia sacului de nisip. Nu se auzea decît vîjîitul unor plopi pe lîngă care trecea garnitura în viteză. Dumitrana se uită afară, strigînd ceva lui Niculescu. Şoferul îi făcea semne cu mîna, ceea ce însemna că terminaseră şi cu. sentinela de la capătul celălalt al vagonului. Mareş văzu după aceea pe cei doi ceferişti care-i urmaseră, făcînd decuplarea în armonica de pînză gudronată oare lega ultimul vagon de vagonul bucătărie. Ancorele fuseseră desprinse şi în cuxînd îşi dădură seama că cele două platforme se desprind una de alta. Cei doi ceferişti săriră lîngă ei.
—- S-a făcut! spuse necunoscutul care-1 întîmpinase cu Dumitrana.
Era asudat şi îşi ştergea fruntea cu dosul palmei.
Vagonul în care se aflau continua să plutească lin pe şine. Al doilea ceferist, un macagiu plin de cărbune pe faţă, se uita la soldatul legat, clătinând din cap cu o mirare comică :
— De, mă nene, aşa-i la război!
Scosese o rangă scurtă şi îl întrebă pe celălalt:
— începem ?
—■ Acum, îl potoli Dumitrana.
Platforma îngustă nu le dădea voie să facă prea multe mişcări. Nu mai puteau să aştepte. Mareş se strecură pe treapa lungă şi îngustă care ducea la uşa metalică de la mijloc a vagonului de mesagerie, dincolo de care se aflau armele. Cei doi ceferişti îl urmară. Viteza vagonului descrescuse. Trecură lent prin faţa cantonului. Dumitrana văzu un om cu un felinar, făcîndu-le semne. Dincolo de bariera de lemn se aprinseră scurt trei faruri de motocicletă. în spatele lor, pe şosea, nu se vedea decît un nor de praf ridicat de curentul produs de garnitura ce se îndepărtase. Nu mai merseră decît puţin pentru că pe şine fusese aşezat un drug de fier. Roţile îl turtiră, tîrîndu-1 eîtva timp. Ceva scrîşni metalic, prelung. Cele trei motociclete se apropiară pe un drum prăfos, paralel. Din ele săriră trei necunoscuţi.
95
— Duceţi sentinelele ! le zise Dumitrana scurt. Numai unul dintre voi. Aruncaţi-i în ataş şi duceţi-i cît mai derjarte de locul acesta.
Niculescu şi cu Tomulete îi cărară pe cei doi soldaţi legaţi fedeleş şi ajutaţi de către unul dintre ceferişti, îi aruncară într-un ataş. Motocicleta porni în goană pe drumul necunoscut de ţară.
— Repede, deschideţi uşile ! porunci Mareş. Nu-i timp de pierdut 1 Ceferiştii loviră cu drugii de fier lacătul vagonului.
— Vedeţi dacă nu e cineva înăuntru !
Dumitrana păşi primul în întuneric, ţinînd cu O1 mînă arma luată de la sentinelă. Unul din cei doi motociclişti, scoase o lanternă şi lumină pereţii de lemn. Pe podele se aflau, aruncate în dezordine, aproape 500 de puşti ZB, noi-nouţe, unse bine şi o grămadă de pistoale Diemller-Buch şi Bereta. Ata-şurile motocicletelor fură umplute la repezeală cu arme. Nu încăpeau prea multe. Tomulete împreună cu Niculescu cărară două lăzi de cartuşe, aruncate într-fun colţ. Lumina lanternei motociclistului descoperi o stivă de maşini de scris, toate în cutii metalice, abia sticlind în lumina săracă.
— Nu luăm şi o maşină de scris ? întrebă şoferul. Poate o să avem. nevoie...
Mareş rîse înveselit.
— Nu-i rea ideia !
Apoi se încruntă dintr-odată :
—• Ce spui, şefule ? se întoarse întrebător spre Dumitrana.
— Acum ne trebuie cît mai multe arme, spuse acesta. Ia vedeţi cîte-pistoale mai încap în ataş.
Se auzi păcănitul motocicletei care se întorcea fără cei doi nemţi.
— I-am lăsat într-un lan legaţi unul de altul, zise omul de pe şa. Pînă mîine dimineaţă, cred că nu-i va găsi nimeni.
Umplură şi cel de-al treilea ataş, grăbiţi. Dumitrana pîndea într-o parte semnalele cantonierului. Pe şosea nu se ivise nici un automobil. In jur nu era decît noapte, o noapte plină de vînt, întunecoasă, fără stele. în depărtare se auzeau zgomotele gării de triaj, un amestec de semnale de locomotive şi şuieratul vagoanelor în manevră.
— Gata, zise cineva.
— Retragerea, porunci Dumitrana. Mareş ! Mecanicul se apropie.
— Drumul e liber. Ocoliţi corpul de gardă de la postul antiaerian. Nu e momentul să vă lăsaţi prinşi. Eu am să apuc pe alt drum. Ştiu de unde să te iau. Nu ai voie să faci plimbări. Rămîi la Niculescu pînă te chem eu. S-a înţeles ?
— înţeles.
— Atunci, drum bun. Aveţi maşina, trebuie să vă culcaţi şi voi în ' noaptea asta...
Se salutară în tăcere şi se împrăştiară. Cei trei urcară iar malul de pămînt. Erau la aproape patru sute de metri de gară şi Mareş îşi aminti, că ştia o potecă care-i ducea puţin mai departe de bătaia reflectorului. Mergeau tăcuţi, obosiţi. După un timp, înainte de a începe traversarea locului deschis, culcaţi unul lîngă celălalt în iarba rară, pe pămîntul tare şi sălbatic, statură eîteva minute umăr lîngă umăr.
— Cum a fost ? întrebă şoferul pe Niculescu.
96
— Un fleac ! făcu acesta lăudăros.
— Cred şi eu. Unde-i organizare !
— Nemţii ăia parcă erau nişte pui de găină...
—• Puteau să fie şi mai ai dracului, dar se pare că s-au cam săturat şi ei de război...
Mareş nu-i asculta* Trăgea cu urechea spre gară, aşteptînd să audă alarma.
— Trecem ? întrebă şoferul. Mi-e un somn !
Priviră curtea depozitului de cherestea pe care o ocoliseră.
— Ce-i facem cu nărodul ăsta cu reflectorul ? întrebă cu o disperare voită Tomulete, că nu se mai astîmpără.
Şi după aceea se rugă de cineva necunoscut aflat în spatele lentilei reflectorului :
— Mai stai, mă neică odată, că ţi-o ajunge.
Mareş îl privi pe Niculescu. Studentul ronţăia un fir uscat de iarbă cu o nepăsare curioasă.
— Cum a fost ? îl întrebă. Parcă erai suferind de inimă...
— Cine mai bagă de seamă fleacurile astea, acum, şi după aceea rîse : Trecem ?
— Trecem.
— Tare i-aş mai sparge jucăria ăstuia !
— Ce, reflectorul ?
— Da... N-are somn, domnule, nu se mai potoleşte. O să-mi rup hainele din cauza lui...
înainte de a începe traversarea îşi dădură seama toţi trei că erau bucuroşi cum sînt bucuroşi oamenii care au dus la capăt o treabă grea...
7 — Viaţa Romînească Nr. 1
DIN CICLUL: „OPERA ENERGIEI" BARAJUL
KISS JENO
primul meu popas,
unde nici zi, nici noapte, popasuri munca n-are. Mă uit — şi-s fără glas: deasupra văii, peste tot şi toate, văd încordate firele de fier :
ca de painjeni, ţesături .ciudate. Pcdngul:  cupa de beton, ce lin pe două fire-n vale se coboară. Lumina e filtrată şi cerul opalin; un abur peste culmi, în zarea clară.
Şi, răzimat de parapet, pe drum, privesc în vale : jos,
tot mai arătos,
cu o curbură ca de Ură, graţios, curat,
s-a conturat barajul.
Barajul!
Ochilor mei li-e dat să te privească, mîndrie omenească a oamenilor care simt în toate o nouă demnitate. Las ca privirea mea să rătăcească. Se-aprinde soarele-n amiaza cristalină. Pleoapele îmi tremură-n lumină. Ca nişte cărăbuşi trec camioane — în zumzet pe şosea într-una zboară şi coboară
la temelii, ciment — ca din beton — din noul element —■ să se închege-n marile coloane
Barajul!
LACUL
n lac va fi. Un lac afund. Nu case, codri. Pietre-n fund. Nici cînt, nici zvon. Tăceri şi unde. In mîluri, peştii s-or ascunde.
Întins ne mai văzut de soare. Năvală moale ,de răcoare. Tîrziu ? Devreme P Nu va fi; doar apă — umbre străvezii.
Ciudat îmi pare, nefiresc, că apă de pe-acum zăresc. Nu într-o largă vale sunt, ci-n fundul unui lac afund.
In jur, în viitoare zile, vor fi şosele, drumuri, vile... Pe faţa lacului) spre mal, va clipoci val după val.
Cei care lacu-n bărci l-or trece, se vor uita-n adîncul rece : ce povîrnişuri fi-vor jos ? Ce-ascunde lacul răcoros ?
Eu în adînc nu voi privi; o taină, mie nu-mi va fi. Voi spune c-un surîs ciudat: „Acolo jos, eu am umblat..."
TUNELUL
\u te slăvesc, îmblînzitor de ape, \al tigrilor lichizi mărit dresor! \ln cuşti, tăcînd, semnalul tău aşteaptă semeaţă fiară, fără un fior! Sălbateca mînie şi-a uitat-o. Clipeşte către tine-n mîrîit.
— Ieşi în arenă! — strigi, şi fiara-ndată
— zburlită — o porneşte domolit.
Eu am văzut cum intră-n salturi tigrii, prin ce tunel ies în arenă azi.
Tunelu-l vezi ? Prin el dă buzna valul, cînd îi desferici poartă şi zăgaz. Va rage, dar aceea ce-i ordonă sprînceana-ti încruntată, va fi sfînt! Turbine va roti cu tălpi enorme —• şi tot poporu-l văd aplaudînd!
Eu te slăvesc! doar tu învingi o forţă
de mii de ori mai mare decît eşti!
Mă-nchin — în ăst tunel zidit de tine —
în faţa măreţiei omeneşti.
Se tem de tine pietrele învinse
şi apele ce-n cale se reped.
Cred în puterea şi în braţul tău.
De-aci exclam prin timp : eu cred, eu cred!
în romîneşte de Veronica Porumbaeia
GIN DURI DE ANUL NOU 1959
ALFRED MARG&L SPERBER
\apczi înstelate, sub stelele albe de sus, \Ce claritate şi liniste-n lucruri!
_\De frumuseţea clipei te bucuri
De măreţia vremii atîtea ai de spus.
Schimbată-i faţa lumii, vezi
Cum visul ca în basme ia forme noi, tot alte,
Noi sîntem creatorii coloanelor înalte
Ce ţin întreg pămîntul sub zăpezi.
Tot în ajun de Anul Nou era Cînd ceasul ne-a bătut în gonguri clare Şi-n sărbătoarea noii Republici Populare Un vînt al libertăţii peste pămînt bătea.
CU alb şi-n ziua ceea şl totul înstelat, In iarnă-ai înflorit, o, primăvară, Cînd clopotele-n suflete sunară Festiv cum niciodată n-au sunat.
Armindeni, flori în străluciri de nea,
O, bucurie neîncăpătoare
In inimile lumii muncitoare
Şi mîna prinsă-n joc, şi tot ce ne unea I
Cînd muncitorii ştiu ce sînt Şi robi cînd nu mai sînt sub soare Puterea lor prin timpuri creatoare Pare-o minune nouă pe pămînt.
101
Nemărginit, li se cuvine lor Pămîntul, ei doar să-ndrăznească Şi pot să-arunce puntea pămîntească Spre cel mai tînnr astru rotitor,
Mîinile lor dau lumii tot ce vrei. Şi aurul şi holda din cîmpie Şi pacea aşteptată de-o vecie Şi liniştea şi frumuseţea ei.
Pe urma lor pămîntul rodeşte şi-l culegi Şi suferinţa vremii se piere la tot pasul, Ei sînt acei ce hotărăsc şi ceasul Înalt al libertăţii lumii-ntregi l
în romîneşte de Ion Horea
REPORTA] DIN OLTENIA
FLĂCĂRI TINERE
NICOLAE JIANU
\ un deceniu în unmă, de pe harta industrială a ţarii, Oltenia lipsea. LUn şantier naval la Turnu-Severin, eîteva anemice exploatări carbo-as^Jnifereîn pădurile Gorjului, erau singurele pîlpîiri de viaţa civilizata ale unei bogate provincii. Ea se aşeza astfel în rîndul celorlalte pammturi peste care istoria zbura, lăsîndu-le în durere şi nimicnicie : Moldova, Dobrogea, Tara Moţilor, Maramureşul... Oamenii ei, „juveţii' isteţi pamintii şi flammzi, apucau încă din copilărie drumul oraşelor mari, mtrmd intr-o viata trista şi sălbatică, de slugi ale burgheziei negustoreşti Oltenia vindea zare, şi zar zavat, gaz si mangal. Oltenia dormea in pivniţe şi subsoluri, sub planşeul Dîmboviţei la Azilul de noapte. Seara, cînd, oraşul îşi arata „splendorile lui, cînd începea viaţa barurilor şi a caselor de toleranţa, armata de ^dispărea. Ii vedeai adeseori frînţi de oboseală, prin ganguri obscure, numanndu-şi bănuţii si murmurind un cîntec din satul lor, o doină care se scurgea prinţi e ziduri ca ,un bocet. Pe la patruzeci de ani, batrîn* şi bolnavi, cu ochii lor inteligenţi, îngheţaţi într-o sclipire rea, oltenii se întorceau acasă, sa moara pe cSdacurile lor înalte, lingă cîntecele lor, pe chilimurile de o stranie ianta în dumbrăvile Jiului şi Gilortului. Craiova, „cetatea banilor    p ™ de cîrciumari, de advocaţi si morari, agoniza ea msaşi Cu ^ prestigiul sau istoric, Oltenia rămînea prizoniera cîtorva familii de latifundiari Pam ntul care-i născuse pe fraţii Buzeşti, pelancu Jianu, pe Tudor din Vladimiri pe Brîncusi, pe Argbezi, poporul care zămislise domele şi baladele, plîngea sub strălucirea conacelor, gemea sub cizma vătafilor, se topea in morile cu val-turi înfipte ca nişte monstruozităţi nesătule in Cimpia doljana. ^
N-am uitat Am văzut copii de doi ani mîncînd mătrăguna cu vin. aspru de hibrizi crescuţi pe dealurile pietroase ale Motrului. Am văzut femei cu sinul sterp îndesind în gura sugarilor cîrpe îmbibate cu ţuica de pruna. Puii de oltean adormeau într-o tragică visare, trecând direct m moarte, sau îngrosînd cîrdurile de „inocenţi" care băteau colburile satelor cerşind, Mai la vale spre Dunăre, pămîntul era darnic. Moşiile se măsurau cu mia de hectare' şi în mijlocul lor, ca un simbol al rînduielilor sociale romineşti, înfloreau domeniile regale de la Segarcea. .
în atmosfera aceasta medievală, două evenimente au marcat existenţa unei lupte teribile, pe viată şi pe moarte, Comuniştii judecaţi in procesul de la Craiova s-au transformat în acuzatorii regimuidi de teroare patronat
103
de monarhie şi au rostit din boxa lor rechizitoriul pe care poporul însuşi îl făcea stăpînilor săi. Ceea ce trebuia să însemne o lovitură mortală dată Partidului Comunist Romîn, a devenit un puternic act de acuzare împotriva regimului burghezo-moşierese. Nu se auziseră pînă acum cuvinte mai îndrăzneţe şi mai grele. Acolo, la Craiova, comuniştii au smuls masca de pe obrazul burgheziei şi moşierimii, arătîndu-1 în toată hidoşenia lui gloatelor de îlămînzi, armatelor de grevişti, ţării întregi. Cred că atunci, în acel ceas pregătit pentru osînda comuniştilor şi pentru orbirea opiniei ipublice, a trecut prin inima clasei asupritoare cel. dinţii fior al prăbuşirii.
Trebuia întreprins altceva cu o regie mai bună, cu actori de încredere, cu riscuri mai mici. Era nevoie de intervenţia grabnică a lui dumnezeu, pentru restabilirea ordinei tulburate; pentru a se reface prestigiul avariat al moşierimii şi negustorimii romîneşti. Şi tot Olteniei i-a revenit cinstea de a fi scena unei lovituri de teatru în care era angajat tot arsenalul de misticism, de demagogie şi perversiune pe care burghezia îl întreţinea cu rîvnă.
La hotarul domeniilor Coroanei, la Maglavit, dumnezeu a coborît şi s-a înfăţişat unui cioban alcoolic declanşînd una dintre cele mai sinistre farse diversioniste. Fascismul prindea putere, teroarea creştea în fabrici şi uzine, milioane de oameni cădeau în virtejul curbelor de sacrificiu, închisorile erau pline de răsculaţi, dar presa, „liberă şi democrată", presa, întreţinea cu o patimă bine plătită, minunea de la Maglavit.
Aşa dar pe pămîntul Olteniei, coborîse dumnezeu. El nu-i întreba pe olteni dacă au ce mînca, de ce le mor copii, de ce trăiesc în bordeie, de ce aleg drumul amar al bejeniei. Nu. Acestea erau dureri prea pămînteşti. El îi îndemna pe oameni să vie la Maglavit, să se tînguie zile şi nopţi în faţa unui copac, să verse cea din urmă para în poala blînzilor figuranţi ai farsei divine. Guvernul a acordat reduceri pe căile-ferate şi Oltenia a' cunoscut într-adevăr o teribilă afluenţă de turişti. Dezamăgiţi de înfăţişarea tîmpă şi abrutizată pe care o luase divinitatea, pelerinii se întorceau acasă zîmbind.
Cu toată strădania regizorilor, ecourile spectacolului se stinseră încet. Perdeaua de îum începu să se ridice şi lumea se trezi de-odată In faţa unei realităţi teribile : fascismul la putere, războiul anti-sovietic, sutele de mii de morţi şi răniţi. Ruşinat şi neputincios, dumnezeu se trase în cotlonul lui din cer. Peste Oltenia coborî tăcerea morţii şii a mizeriei ajunse la desă-vîrşire.
Acum, în văzduhul întunecat fulgerau şi mai puternic vorbele osîndiţi-lor de la Craiova. Rechizitoriul rostit atunci de comunişti aducea după sine sentinţă inevitabilă a istoriei.
devărata minune s-a petrecut mai tîrziu. Revoluţia n-a ocolit Oltenia, jphwfaşa cum nu i-a rămas străin nici un petec din pămîntul acestei ţări. fc.flfc^ Ştiri scurte veneau în fiecare zi şi în două vorbe de gazetă simţeai cum creşte o uzină, un şantier, o şcoală, un spital, auzeai vuietul tulburător cu care o ţară întreagă ieşea din pămînt, spre lumină. „Electroputere" la Craiova ! De necrezut, dar iată emblema acestei fabrici umblînd pe drumurile ţării şi trecind hotarele ei. Circulăm cu tramvaie făcute la Craiova, mişcăm
104
fabrici cu motoare de acolo, cumpărăm, din magazine sute de piese şi aparate de civilizaţie şi bună stare ieşite din mîinile oltenilor.
Oltenia intră în ritmul vertiginos al industrializării, al vieţii moderne, al socialismului. Oltenia se anunţă a fi un miraculos izvor de bogăţii. Este aproape straniu cum ne-a dispărut din memorie imaginea veche a provinciei împărţite între cîţiva moşieri şi cum îşi face loc profilul viitorului său. Asişti acum la o difuziune masivă a civilizaţiei, la o tulburătoare luptă cu inerţia veacurilor. Suflul revoluţiei cuprinde mereu oraşe, tîrguri, sate şi cătune. In staţiile de cale ferată, aglomeraţii de maşini aşteaptă să fie distribuite, stive mari de materiale de construcţie se întind pe rampele ajunse neîncăpătoare, o lume grăbită freamătă fără încetare. In căutarea ei severă şi preocupată, simţi efortul uriaş al aşezării unei lumi noi: Venit din alte părţi, ghiceşti îndată chipul olteanului, uscat şi smead, nervos şi inteligent, iscoditor şi ironic. In tren, în autobuz, într-un camion deschis, într-un colţ de hotel, te simte că eşti străin şi-ţi vorbeşte despre Oltenia lui, despre ce a fost, despre oe va fi. Unul din ei mi-a adus aminte că pe acest pămînt oltenesc, Gheorghe Gheorgihiu-Dej a spus în 1933 : „înaintea oricărei legi stă dreptul muncitorilor la viaţă"..Şi această poruncă supremă s-a împlinit acum.
a Tîrgu-Jiu, în clădirea Trustului Petrolifer, aşteptînd ceasul plecării spre sdhele, trăiesc sentimentul ciudat că mă aflu la sediul unui comandament de front. Noaptea a căzut de mult, dar aici sosesc şi pleacă mereu automobile mici cu coviltirele stropite de noroi. Aud rostindu-se nume de ingineri, de maiştri, de muncitori. Ii văd îmbrăcaţi în pufoaice şi în şube impermeabile, daf nu-i pot deosebi. Aceleaşi chipuri arse de soare, de vînturi şi ploi, aceiaşi ochi aprinşi. Aflu că unul dintre ei e inventator şi laureat al premiului de stat, că a fost în India să instaleze sonde şi rafinării, că a studiat în Uniunea Sovietică, dar pare coborît acum de pe turlă dintre maşini şi smîrcuri fierbinţi. Asemenea oameni sînt copleşitori. Te simţi neînsemnat venind dintr-un mediu tihnit, din liniştea cărţilor şi a tabieturilor sedentare. Mă consolează doar ghidul că la miezul nopţii voi pleca lîngă unul din aceşti oameni, că mă voi apropia măcar de condiţia eroică a vieţii lui, că voi simţi poezia înaltă ce se ascunde în două cuvinte foarte des folosite : construirea socialismului.
Tîrgul a palpitat puţin după căderea nopţii, apoi s-a adîncit în casele lui vechi, s-a încălzit şi a adormit. Un ceasornic de turn bate orele aducînd atmosfera patriarhală care nu vesteşte deloc viitoarea şantierelor apropiate. Undeva, în întunericul umed şi rece stau ascunse „Coloana nesiîrşită" şi „Masa" lui Brîncuşi. Din cînd în cînd trec zguduind clădirile' vechi, remorci încărcate cu ţevi uriaşe. Mergem împreună spre aceleaşi enigmatice schele de la Bîlteni şi Ţicleni, pe o şosea cu asfalt proaspăt. Maşini rutiere în odihnă răsar în lumina farurilor ca nişte fiare preistorice. Sate mărunte cu nume ciudate, dorm la marginea drumului : Cilibii, Moi, Cioboţi, Peşteana, Iaşi... întrebăm :
— Americanii nu cunoşteau aceste zăcăminte ?
105
— Se pare că ştiau dar le ţineau în rezervă. Storceau Valea Prahovei pîna la epuizare. Nu se aşteptau că vor fi nevoiţi să fugă Săparea unor puţuri noi e o treabă grea şi costisitoare, cere investiţii uriaşe tehnicieni mulţi şi pricepuţi.
Ne g-îndim că Oltenia a scăpat de pecinginea  capitalului străin Acum străfundurile acestui pămînt dau buzna la   suprafaţă  se reped cu o putere gigantică pe ţevile prea mici, se dăruiesc acestei 'mulţimi care forfoteşte pe tot cuprinsul văii. Petrolul, petrolul! Mobilul  atîtor intrigi şiu războaie, cauza atîtor jertfe şii înfruntări, aici e pus să slujească omului sa-1 încălzească, să-i mişte fabricile, să-i dea încălţăminte şi haine. Petrolul acesta 1-a strîns de pe drumuri pe oltean, 1-a făcut să ridice fruntea sa se simtă stăpîn pe pămîntul care, pînă acum, nu era bun decît pentru mormînt.
Pe măsură ce înaintăm, din noaptea ceţoasă se desprind siluetele blocurilor, cabanele, atelierele, cluburile, dormitoarele, nenumărate clădiri anca la şosea, vestind începutul unor oraşe, al unor aşezări pentru veacuri Imagini familiare, întîlnite şi în alte sute de colţuri ale ţării, dar aici, ele simbolizează însăşi naşterea tumultoasă a lumii socialiste.
Bordeie, garduri putrede, acoperişuri părăsite, ochiuri de geam întunecate şi triste, se ascund printre clădirile noi.
Par nişte strigoi ieşiţi la miezul nopţii şi te înfioară. E lumea veche, lumea suferinţei şi a durerii, lumea tragică a preistoriei care se topeşte la dogoarea flăcărilor tinere. Ne întoarcem faţa de la ea, deşi s;-ar cuveni poate o clipă de reculegere pentru miile, pentru milioanele de olteni care s-au risipit în ţărînă, fără să ştie, că omul se naşte pentru a U fericit Dar nu vrem să tulburăm ceasul acesta de taină.
Imaginea dispare repede şi Bîltenii se anunţă puternic luminaţi. Ateliere, dormitoare, cantine, birouri, panouri viu colorate, lozinci înălţate pe frontispicii. Ne lăsăm catrafusele într-o odaie neverosimil de caldă şi plecăm mai repede la Răşina-Ţieleni, peste deal.
^Pîclele nopţii, cu'aburul de la bateriile de cazane, pritocesc şi! difuzează lumina, o fac lăptoasă şi umedă, o poartă în valuri printre sondele care se înalţă severe şi tăcute.
Te-ai aştepta ca în cuprinsul văii, pămîntul să fie bătut de circulaţia intensă a tractoarelor şi camioanelor, dar constaţi că el e răvăşit, răsturnat şi chinuit ca o arătură. O potecă se înfiripă rar şi trăieşte p'utin, înghiţită de zvîreolirea veşnică a maşinilor. Trebuie să străbaţi noroaie mari ca să ajungi la sondă.
Ne îndreptăm spre sondele lui Muscalu, a lui Alexe, a lui Păun, a Iul Guloiu Daniel, brigadieri fruntaşi. Căutăm zadarnic umbrele oamenilor.. Sînt ascunşi de masivele metalice, adunaţi acolo în jurul „găurii".
fppglsondă în exploatare, sau în producţie, cum i se mai spune, e o unealtă li#S-]B-lsinguratică şi tăcută. Petrolul tînăr şi vijelios iese singur de la doi MSllf kilometri, împins pesemne de o tainică nevoie de lumină de care sufăr adîncurile. Un om trece odată, de două ori pe zi să controleze ventilele. In preajma unei asemenea sonde, auzi doar un susur şi clacă atingi conducta, simţi tremurul sîngelui negru. Sonda ajunsă în stadiul acesta e ursuză ca o fată urîtă.
106
O sondă în foraj e o uzină vie. Cu ajutorul ei omul se face simţit în miezul pămîntului, trimite într-acolo mesajul spiritului său neastîmpă-rat, înfrîngînd inerţia straielor aşezate de milioane de ani, deducînd viclenia apelor subpămîntene, învingînd puterea năpraznică a presiunii şi a căldurii. Povestea forării unei sonde se poate înşira pe un spaţiu foarte mare şi dramatismul ei oferă adesea complicaţii nebănuite. Aud vorbin-du-se despre sondori ca despre cele mai înalte personaje ale şantierului şi în puţină vreme mi-am dat seama că fenomenul e firesc. Gîndiţi-vă toţi cei care mîncaţi pîine, care vă odihniţi în apartamente calde, cei care străbateţi mările şi văzduhul, la sondorul îmbrăcat în mantaua de cauciuc, la omul care face cu putinţă mişcarea uluitoare a lumii moderne. Iată unul dintre ei : Păun Constantin, prahovean de la Băicoi, a venit să-i înveţe pe olteni cum se scoate păcura. Şi1-a lăsat valea lui ajunsă la aşezări trainice, la tradiţii, la procese tehnologice mai uşoare, şi a venit aici, pe un pămînt virgin, nesupus şi greu de învins. Pare făcut pentru asemenea bătălii. E îndesat, cu fălci puternice, cu ochi mici şi iscoditori. La început întruchipează înfăţişarea aceasta de om aflat la veşnică pîndă şi veşnică întîlnire cu inerţia ostilă a pămîntului. Şi pe de-asupra nu-i place să vorbească, înţelegi însă că zgomotul puternic al granicului i-ar astupa glasul. Dar ne roagă cu ochii să înţelegem că nu poate sta la sfat. E încordat tot. Simte cu inima care transmite în făptura lui masivă, trepidaţiile maşinii. Aude toate zgomotele, ştie cînd sapa nu mai poate, o uşurează puţin, îi trimite noroi sau unsoare. Lupta cu adîncurile e grea şi oricît de perfecţionată ar fi aparatura, omul hotărăşte totul, de isteţimea lui depinde izbînda. O singură greşeală costă milioane. Dar inima măiastră a lui Păun creiază milioanele, le dă poporului cu simplitatea cu care ar da o bomboană unui copil.
Păun e îndrăgostit de sonda lui ca de o fiinţă. S-ar putea ca'un critic de literatură să-i suspecteze acest sentiment, dar Păun nu se va despărţi de sonda lui niciodată, nici o zi, nici un ceas din zi sau din noapte. Mulţi sondori mănîncă şi se odihnesc departe de sondă. Păun şii-a făcut o casă pe roate, la cîţiva paşi. O tîrăşte pe dealuri, prin văi, prin noroaiele uriaşe, prin zăpezi, acolo unde sapa se înfige în pămîntul virgin. In puţinele ceasuri pe care le petrece în această ciudată colonie, cînd doarme, cînd citeşte ziarul, cînd scrie nevestei, cînd ascultă muzică, Păun e la sondă, o aude gîfîind, îi urmăreşte pulsaţiile, gata să-i sară în ajutor. S-ar putea ca dragostea aceasta să fie prea limitată şi puţin egoistă, dair Păun izbuteşte să dea sondele în producţie în timpuri record, să realizeze economii mari, să grăbească procesul de înălţare a acestei regiuni.
Iată-1 pe maistrul sondor Muscalii Constantin, pe comunistul Mus-calu, participînd la conducerea şi îndrumarea întregului complex economic din jurul Ţielenilor. El realizează saltul de la concepţia gospodărească la aceea a omului politic, trăind cu toată fiinţa lui marele efort al construirii socialismului, suferind pentru orice înfrîngere, hucurîndu-se pentru izbînda fiecărui sondor.
Aici, în văile dintre Jiu şi Goleşti, oamenii înşişi sînt tinere flăcări, ard necontenit şi înalt. Prahovenii au fost pionierii acestor locuri. Oameni căliţi în lupta cu patronii străini, urmaşii chirovnicilor cresc la rîndul lor generaţii întregi de sondori, mecanici şi podari, petroliştii care vor stră-
1G7
punge toată Oltenia. Generaţia aceasta nouă va da naştere Olteniei socialiste, ajunsă aici după calvarul lung al robiei. Prahovenii se vor^ întoarce la locurile lor, dar va rămîne in istoria acestui ţinut amintirea bătrî-nilor solomonari ai petrolului.
l'Bi'll upta acestor oameni cu natura subpămînteană poate să nască o epo-fllMIij Pee> conştiinţa lor profesională, patima lor politică, simţul ascuţit al lilMfi răspunderii lor sociale, îi impun ca eroi autentici ai timpului nostru. Insă ceea ce surprinde şi atrage de la început, ceea ce constituie de fapt rodul revoluţiei, este vasta mişcare ce se asociază în jurul lor, freamătul neistovit care împinge colectivitatea spre condiţia la care visează de mult amar de vreme. Derutantă la început, greu de surprins în cîştigurile ei imediate, mişcarea aceasta continuă, îşi arată pe încetul resorturile întinse si înţelegi că lupta nu se duce numai pentru petrol. Ai chiar jimpres'ia că această avuţie subterană e doar pretextul pentru valorificarea unei comori mai de preţ : sufletul oamenilor. Al celor care vin din alte părţi, al celor localnici mai cu seamă. Am pomenit de resursele mizere ale lumii care dispare. Trebuiesc culese aceste vestigii şi aşezate într-un muzeu. La Ţicleni, poate la Bîlteni, va îi mâine, poimîine un oraş strălucitor. într-un parc al acestui oraş trebuie să stăruie amintirea înfricoşătoare a robilor de pe moşia lui Dincă Schileru, de pe toate moşiile olteneşti, de pe domeniile regale, în această Oltenie nouă.
în cuprinsul zilei am văzut sate întregi pustii- Toţi locuitorii lor se aflau în schelă, la sonde, în ateliere, în birouri, în cluburi, în şcoli. Pe înserat casele lor se luminau feeric, şi în ogrăzi şi în grajduri străluceau becurile. Din pridvoarele lor înalte, difuzoarele trimit în văzduh cîntecele venite de departe, de la Craiova şi din capitala ţării. în cîţiva ani, şantierul i-a absorbit pe olteni, i-a trezit din amorţirea rurală. Nu sînt miraţi de această schimbare violentă în care văd răsplata tîrzie a suferinţelor şi întunericului în care au vieţuit.
în lumina viitorului, îşi înalţă fruntea Oltenia socialistă.
ft
OLTENIA PETROLIFERĂ
UN CROCHIU AL OLTENIEI VECHI
VASILE NICOROVICI
entru înţelegerea Olteniei actuale, se cere a fi evocat trecutul, fie numai din nevoia de a se «evidenţia contrastele. Din păcate cunoaştem prea puţin Oltenia şi pe oamenii ei. Călătorul vede în imaginaţie, după datele furnizate de geografie, un ţinut limitat între Carpaţi, Olt şi Dunăre, cu munţi masivi în nord, pe care urcă păduri de conifere şi fag, cu stepa nisipoasă, "bătută de vînturi aspre şi arsă de soare, coborînd în terase spre Dunăre şi închi-
108
puind un întins teritoriu al cerealelor, cu un lant de dealuri mai line la mijloc, între munte şi cîmpie, dealuri pe care castanul sau liliacul sălbatic de provenienţă mediteraniană pot convieţui cu fagul şi stejarul. Tot ca nişte particularităţi ale acestor locuri ni se înfăţişează staţiunile climaterice din nord (Olăneşti, Căli-măneşti şi Govora), mănăstirile situate prin depresiuni (Horezu, Tismana şi Cozia), urmele podului lui Traian de lîngă Tumu Severin, culele medievale, ca o evocare a timpurilor de mult apuse. Pe aici dacii au aşezat tabere întărite pentru incursiuni în sudul Dunării, romanii au lăsat drumuri şi castre. Au trecut slavii lăsînd nume de locuri : „Râmnicul-Vîleii" („ţinutul lupilor") şi Gorj (Jiul de sus, adică „Gornîi Jiu"). Caracal derivă din Kara-Kale, cuvânt turcesc şi-nseamnă „cetatea neagră". în sud, la Rovine, Mircea cel Bătrîn 1-a înfruntat pe Baiazid. Din Vladimiri, din partea Gorjului, au pornit pandurii lui Tudor.
Cunoaştem prea sumar Oltenia fiindcă s-a scris puţin despre ea. Ca-n-totdeauna s-a exagerat pitorescul, tocmai pentru a se ascunde faptul că regiunea, chiar pînă în timpurile moderne, a fost un bastion ai reacţiunii feudale, iar Craiova, vestita „cetate a banilor", era de fapt oraşul de reşedinţă al marilor latifundiari. Satele de colonişti, sau de foşti robi ai miănăstirilor, rămâneau dependente de marea proprietate moşierească şi trăiau într-o mizerie crîneenă, din care cauză ţăranii, mai ales cei din nord, plecau într-un adevărat exod către marile oraşe (în special Bucureşti) pentru a se angaja ca măturători, pa-vatori, vânzători de ziare, încercînd astfel să-şi menţină, printr-o muncă neagră, gospodăria în stare falimentară. Concomitent, scrieri îmbibate de mentalitatea moşierească făceau elogiul stărilor patriarhale. Un „Ghid al Gorjului", editat de „Liga naţională a femeilor romîne" se extaziază în faţa pitorescului oraşelor olteneşti fiindcă în ele : „alături de case şi vile cochete, aliniate ca nişte misuri la un concurs de frumuseţe, vezi încă bătrîne case cu pridvor, umbrite de zorele sau viţă sălbatică şi străjuite de cîte o băbuţă împletind la ciorapi şi cu ochelari legaţi cu sfoară peste tulpanul negru".
înapoierea Olteniei s-a datorat şi faptului că burghezia acesteia a fost extrem de slabă. Bazîndu-se numai pe comerţ şi pe o industrie legată prin excelenţă de agricultură, ea rămânea tot la cheremul marilor proprietari. Morile erau întreprinderile cele mai dezvoltate şi în care se învestiseră cele mai mari capitaluri. Apoi veneau, în ordinea importanţei, o sumedenie de alte fabrici, prelucrătoare ale produselor agricol© : tăbăoării, fabrici <de spirt, de ulei, de cherestea, de paste făinoase, de conserve, bomboane, oţet, dopuri de plută, cuie de lemn, mobile, perii, bidinele etc. Fabricile de pap, vopsele şi alifii cosmetice erau denumite pompos „industria chimică". O singură uzină metalurgică mai importantă la Craiova, a lui Brătăşeanu.
în 1935, Carol al Il-lea, n-a găsit altceva mai potrivit pentru Oltenia decît să-i dăruiască „un drum al regelui", care lega centrele de nord cu Silişte şi Sibiu, trebuind a deveni astfel „punctul de atracţie al turiştilor automobilişti, rivalizînd cu cele mai splendide şosele de munte din Europă". Este exact tot ce putea fi mai inutil. Dar în vechiul regim această inutilitate a fost trîmbi-ţată ca o glorie a regiunii.
ŢICLENI — PERLA OLTENIEI
Dacă e vorba de o glorie adevărată a Olteniei de azi şi de totdeauna, atunci localitatea petroliferă Ţicleni, de lîngă Tîrgu-Jiu, o reprezintă cu adevărat. Ţicleni e un mare centru al industriei socialiste, extrem de tînăr şi de aceea
109
puţin cunoscut, însă importanţa sa economică şi de prefacere revoluţionară a regiunii înconjurătoare, îl situează în rândul marilor cetăţi ale socialismului ca Hunedoara, Bicazul sau Borzeşti. Pentru Oltenia de astăzi, şi mai ales cea de mîine, localitatea are semnificaţia unei noi dimensiuni, care schiţează drumul ei die viitor. Eisifce acea Oltenie puternică şi industrială pe care o prefigurează şantierele nayale de la Turnu-Severin unde se construiesc astăzi uzine plutitoare pentru recoltarea stufului, marea fabrică de maşini agricole „7 Noembrie" din Craiova, bastionul industrial „Eleotroputere", vestit în toată ţara, minele de cărbuni de la Rovinari, fabrica pentru industrializarea lemnului ce se clădeşte la Preajba, în apropiere de Tîrgu-Jiu.
Ţicleni — este deci unul din simbolurile, poate cel mai reprezentativ, al Olteniei în curs de industrializare. Nu mă aşteptam, în timp ce călătoream cu autobuzul, că voi întîlni, printre dealurile cenuşii,  cum sînt toate dealurile toamna, o privelişte atît de măreaţă. Am ajuns la Ţicleni într-o dimineaţă de noiembrie. Tocmai atunci răsărea soarele coloirîind cu o purpură eterică, diafană, ceaţa albă-străvezie ce se ridica lin către un cer vînăt, lăsînd să se vadă printr^un pîlc de copaci ruginiţi din faţă, coamele albastre întunecate ale unor dealuri, deasupra cărora se iveaiuf sonde negre, desenate cu linii subţiri, parcă de tuş, punctate de becuri electrice, oare străluceau ca nişte constelaţii. Ceaţa izvora parcă din pămînt, în valuri albe, pufoase, aci estompînd peisajul cu draperii compacte, aci subţiindu-se ca o- licoare străvezie pentru a arăta din loc în Ioc, nişte flăcări galbene portocalii, care izbucnesc ca nişte torţe, spre a fi din nou acoperite de valurile mate ale aburului şi spre a reapare din interiorul Iui abila licărind, suspendate undeva în neguri, rătăcitoare,  asemenea acelor focuri stranii care populează legendele vechi despre  obîrşia petrolului. Mai tîrziu cînd aerul s-a limpezit şi contururile au luat forme precise, mi-am dat seama de ce crezusem că ceaţa izvora din pămînt, ca dintr-un crater vulcanic, în faţa mea apăru întreaga schelă petroliferă, cu o sumedenie de baterii de cazane, străjuite de coşuri înalte şi negre, cu o- puzderie de sonde, răspîndite pe două văi paralele şi o coamă intermediară, una lîngă alta, ca atelierele unei uzini uriaşe, fiecare scoţînd abur şi fum, şi-iun zgomot surd şi înfundat, produs de sapele ce se roteau pentru a scormoni fundul pămîntului. De pe înălţimea de unde priveam, se zărea şi localitatea cu tumultul ei uman neîntrerupt, cu circulaţia intensă de camioane, de tractoare grele, se auzeau pufăiturile ritmice, ca de locomotivă ale pompelor minate de aburi, totul ţintind parcă să mă convingă că aici, în acest moment, se dă una din cele mai aprige şi mai intense acţiuni de foraj, din cîte au avut Ioc în istoria acestei ţări.
Nu m-am aşteptat la o operă de asemenea proporţii, de aceea la prima impresie Ţicleniul m-a uimit şi m-a încîntat.
„CINEA-A FOST STĂPÎN PE GORJ ?"
f* ără îndoială că descoperirea petrolului a marcat o cotitură decisivă în viaţa localităţilor Ţicleni şi Bîlteni, unde s-au forat primele sonde, precum şi în satele din vecinătate. Totuşi revoluţia a ajuns în aceste locuri înaintea petrolului şi se poate afirma că viaţa nouă s-ar fi împămîntenit oricum, ca o necesitate a istoriei, chiar fără prezenţa sondelor, bineînţeles că în alt mod şi în alte condiţii.
110
La aceste concluzii am ajuns după ce am stat de vorbă, la comitetul de partid al schelei Ţicleni, eu doi activişti, ridicaţi dintre oamenii foeiuikii : Gheor-ghe Stănoiu, responsabil ou agitaţia şi propaganda şi Diaconescu, organizatoric în comitet. Primul, un bărbat scund cu gesturi iuţi, e membru de partid din 1945, secretar al celulei din sat, un timp în cadrele armatei, apoi tehnolog de parc, şef de tură la desbenzinare, — celălalt, mai în vîrstă, cu părul sur, a fost textilist la Bucureşti, om de serviciu şi vînzător la „Competrol", în 1952 întors în. locurile de baştină, fiind pe rînd calculator de salarii, secretar de sindicat şi normator.
Istoria veche şi mai nouă a Ţiclenilor, e ca şi a oricărui sat de munte izolat de viaţa civilizată. ,,Be unde e astăzi schela a fost o pădure sălbatică. Iarna intrau lupii în sat. Dacă venea o mjaşină la doi trei ani odată, ieşeau babale la porţi". Oamenii făceau metri la pădure, fasonau doage, spiţe, obezi, le încăr-cau în care trase de boi şi plecau în cîmpie, pînă în fostul judeţ Dolj". Noaptea abia licărea 'cîte o lumină. Era linişte şi puisitiu. Numai câteodată, la cîte un lăslat de sec, sau iduminiicia la horă s-auzea un duratele de vioară. Oînta unul Pîra, lăutarul satului. Pe aici e obiceiul -ca horele să înceapă seara şi să se continuie pînă în toiul nopţii. Tot noaptea se „făceau cetele", adică nişte clăci — „la băgat pămînt în casă". Fetele şi flăcăii, invitaţi la clacă, umpleau spaţiul dintre fundaţii cu pămînt şi apoi jucau de-asupra ca să-1 bătătorească. După terminarea clăcii, care începea tot pe-nserat se serveau boabe fierte şi vin, petrecerea continuând în drum, pînă noaptea tîrziu.
Satul era exploatat de fraţii Ungureanu, care deţineau terenuri întinse, erau proprietari de pădure, de mori, făceau comerţ cu ridicata, sehimbîndu-se pe rînd în postul de primar. Se purtau în straie ţărăneşti, ascunzîndu-şi samavolnicia după vorbe blînde. Numai unul din ei, cel mai mare, avea obiceiul să tragă cu pistolul după femeile care îndrăzneau să strîngă vreascuri din pădure. După eliberare şi-au arătat firea adevărată. La alegerile din 1946, au „organizat o bătaie cu parii".
Oamenii povestesc şi de un alt stăpîn al locurilor mai din vechime, Dincă Schileru. Cîţiva bătrâni, îşi mai amintesc că a făcut primele săpături pentru a da de petrol, în locul denumit „Puţul lui Dincă Schileru", la Bîlteni (după unele versiuni, Dincă n-ar fi dat de petrol, ci numai a săpat o groapă şi-a um-plut-o cu păcură, sperînd să-şi vîndă cu preţ bun terenurile).
„Neică" Dincă inventase pînă şi-un port, numit „schilăresc", compus din pantaloni şi vestă de dimie albă, înflorit cu gaetane negre, pe care îl purta în rînd cu ţăranii din sat, avuţi sau săraci. Feciorii săi, Aristică de care pomeneşte cîntecul, şi Ilarie, au deţinut moşii întinse în Bîlteni şi Ţicleni pînă la reforma agrară din 1945.
împotriva fraţilor Ungureanu şi a fraţilor Schileru, stăpîni pe Gorj, s-au ridicat oamenii de rînd, sub conducerea comuniştilor, pe care portul ţărănesc şi vorba blândă a acestor exploatatori nu-i puteau înşela.
M-am dus să stau de vorbă cu Constantin Lumezeanu, întîiul membru de partid din Ţicleni, pentru a reconstitui istoria politică a localităţii. Pe Lumezeanu l-am găsit acasă, pregătindu-şi cartuşe pentru arma de vînătoare. Trebuia să se deplaseze într-o comună vecină şi pe drum, cine ştie ? îi iese în cale vre-un iepure. Bărbat tînăr, abia trecut de treizeci de ani, lucrează ca predator de ţiţei, pe cînd nevastă-sa e membră a gospodăriei colective din localitate. I-am cercetat gospodăria cu ochiul curios al reporterului: casă nouă de cărămidă, de curînd ridicată, lumină electrică, radio, porc gras în curte. în. discuţie intervenea din cînd în cînd şi feciorul noii mele cunoştinţe. Băiatul e familia-
111
rizat cu schela. La şase ani ştie ce e „o sondă" sau un „parc de petrol" şi s-a plimbat cu camionul. Costică Lumezeanu vorbeşte puţin.
-—■ In timpul războiului — mi-a povestit el —- am muncit ca lucrător necalificat la Constanţa şi în Bucureşti, la uzinele comunale. Aici, în 1944, după 23 august, m-am înscris în U.T.C. Aveam 19 ani. întrebi din ce cauză ? Păi mi-am dat seama unde-i dreptatea. Şi-atunci n-am mai stat pe gînduri. Aveam necaz de mult pe fraţii Ungureanu. Şi soarele din casă le-aş fi luat dacă aveam putere. într-o zi m-am hotărît: plec acasă. I-am şi spus unui prieten atunci: „Mă, am ambiţia aia să merg la Ţicleni şi să schimb lucrurile şi poacolo". In ianuarie 1945 m-am prezentat la judeţeană Tîrgu-Jiu. Am fost primit în rînidul membrilor de partid, iar cînd au aflat că sînt de la Ţicleni, tocmai din fundul Gorjului, mi-au dat sarcina să înfiinţez în sat o celulă. Oamenii erau dornici de luptă, aşa că pînă în toamnă organizaţia noastră număra 38 de membri. Celorlalţi, Ungurenilor, le era necaz şi chiar frică. în martie, în 1945, am intrat cu lanţul pe moşii, fără să mai aşteptăm decretul. Ilarie mi-a trimis vorbă că-mi dă un milion şi jumătate, dacă muşamalizez reforma şi-i fac moşia scăpată... Astăzi avem în sat o gospodărie agricolă colectivă. Dar majoritatea oamenilor lucrează în petrol. Vreau să-ţi atrag atenţia, că din primii comunişti din comună, cei care s-au înscris în partid, cinci au ajuns activişti raionali şi chiar la regiune.
Iniţial, oamenii din Ţicleni şi localităţile înconjurătoare neînvăţaţi cu tumultul vieţii moderne, au privit munca la sonde, cum era şi normal, cu timorare şi chiar cu oarecare neîncredere. Ezitau să se angajeze, chiar temporar. Obligaţia de a sta opt ore la serviciu indiferent dacă e vremerea, ori zi de sărbătoare sau de coasă, disciplina strictă, aspectul neobişnuit al uneltelor, huruitul greoi al sondelor în foraj — toate acestea îi cam speriau. De aceea primii muncitori care au pornit forajul au fost prahoveni. Dar cu timpul, cînd temerile s-au dovedit neîntemeiate, ezitările au căzut una cîte una.
Astăzi marea majoritate a petroliştilor, chiar în secţiile mai pretenţioase, sînt localnici. Prahovenii au rămas în posturile care cer o înaltă calificare, ca brigadieri sau conducători de parcuri, acoio unde stăpînirea proceselor de producţie cere ani de zile şi chiar decenii de practică. Alături de aceştia, tot ca vechi petrolişti, se găsesc şi olteni băştinaşi, care şi-au petrecut tinereţea în schelele prahovene, iar astăzi s-au reîntors prin locurile natale. Au dispărut vechile disensiuni între olteni şi prahoveni, destul de acute altădată, atît în şedinţe cît şi în raporturile personale. închegarea colectivelor s-a făcut pe baza disciplinei şi a concepţiei despre lume a clasei muncitoare. Ţăranii olteni şi-au dat seama, în dialectica măruntă a faptelor cotidiene cît şi în procesul de înţelegere a sensului lor major, că muncitorii prahoveni n-au venit „să le mănînce pîinea", ori să „le strice grădinile", ci că i-au ajutat efectiv să se ridice la o viaţă civilizată. Astăzi, acest proces de tranformare a ţărănimii, care s-a angajat la schele, este aproape încheiat, iar noii veniţi cresc de la bun început într-un spirit*de seriozitate şi disciplină, devenit o notă caracteristică a colectivelor de muncă din Ţicleni.
OLTENIEI
■
112
X
Reporterul care vrea să pătrundă mai adânc în procesele intime de ordin psihic, care s-au petrecut aici altfel decît în altă parte, este nevoit să întreprindă, fie chiar în linii generale, o caracterizare a populaţiei autohtone. Din relatările unora, chestionaţi în mod expres asupra acestei probleme, persoane ce au dovedit un bun spirit de observaţie, cît şi din investigaţii proprii, mi-am întărit convingerea că oltenii sînt oameni iuţi, înclinaţi mai de grabă spre acţiune, decît spre meditaţie.
în literatură ei au intrat, relativ, cu oarecare întârziere. Crudă şi dulce, agitată şi febrilă, opera argheziană le-a exprimat sufletul, prin modalitatea lirică a poeziei. în proză şi teatru, însă, — genuri creatoare prin excelenţă de tipuri precise, cu stare civilă — spiritul dezgheţat şi întreprinzător al oltenilor nu şi-a căpătat echivalenţa literară deplină, aşa cum de pildă, în romanul „Ion" de Rabreanu — figura sobră şi aspră a ţăranjulhii ardelean, sau în romanele şi povestirile siadovieniiene —■ oamenii Moldovei, mai blânzi şi contemplativi. Totuşi o asemenea figură, specifică şi originală, a olteanului există, e drept nedifinită în scris, şi de aceea, din păcate, vehiculată mai mult în glumele despre olteni, în care li se exagerează scăderile, în pofida unor calităţi pozitive, evidente. La Bucureşti, sub numele de „oltean" s-a încetăţenit figura unui vîn-zător 'de zarzavat, speculant şi descurcăreţ, ou cobiliţa pe umeri. La mijloc se pare că e o confuzie, fiindcă cea mai mare parte dintre aceşti zarzavagii provin mai mult din împrejurimile BuiaureştMui decît din fasfal judeţ Olt. După cîte mi s-a relatat, oabiliţa nici nu sfe foloseşte în regiiuinie. Aria -ei de utilizare se rezumă tat la fositull judeţ Olt.
Afirmând că oltenii sînt oameni de acţiune, înclinaţi spre realizări practice, nu cred că fac un act arbitrar, în urma unei cercetări sumare. Constatarea se susţine şi prin alte argumente. Autorul unei monografii despre comuna Novaei-Gori, om care-şi cunoaşte bine eoregionalii, ajunge cam la aceeaşi concluzie. Ardelenii veniţi de dincolo de munţi, slant „aşezaţi, tăcuţi, visători, liniştiţi şi greoi, temperamente flegmatice" —■ pământenii get-beget sânt „mai zvelţi, mai iuţi, mai deschişi la vorbă, miai supărăcios!, temperamente sarugvi-nice". Chiar şi oamenii de seaumă, de origine oltenească, din istoria ţării ca: fraţii Buzeşti, Tiuldoor Vladimiresiou, Popa Şapcă, generalul Magheru, haiducii Jianu şi Mcreanu, Eoaterina Teoidoroiui, sîmt oiamienii aaţiunilor iiniediaite şi neşovăitoare. Absenţa însăşi a uimei literaturi, în cane să se autodefinească, arată că ei au preferat să facă istoria decît să filozofeze asupra ei. Apoi manifestările de artă populară, în caret se exprimă esenţa particulară a vieţii psihice, începând cu dansurile lor vii şi mişoafe (spre deosefbine de cele leneşe moldoveneşti, sau stalticie — munitenieşti), cu tarafurile ou „sârbe cântate" şi cu viersul zis „pe lung", până la cromatica scânteietoare a oovoarelor, le subliniază această trăsătură de oameni isteţi, vioi, sangvini, cane se cheltuiesc mai degrabă în mişcare, în acţiune imladiată.
Astfel se explică şi faptul de ce procesul de transformare a ţăranilor din partea locului, a avut un caracter mai agitat, mai impetuos. Mi s-a relatat că oamenii au fost mai certăreţi, mai vehemenţi, mai gălăgioşi, mai neiertători în caz de jignire. (Pentru faptul că a fost înjurat de maistrul său, un adolescent s-a prezentat la sindicat ou o reclamaţie scrisă, cerând luarea în discuţie a cazului Ia comisia de judecată tovărăşească. E o întâmplare la care am asistat personal. Se pot cita încă multe de acest fel.) Pînă a se încadra! pe făgaşul solid al disciplinei muncitoreşti, ţăranul oltean a reacţionat conform temperamentului său specific. Nu este mai puţin adevărat că, însuşindu-şi această disciplină,
8 — Viaţa Romînească Nr. 1
113
pînă la o adeziune totală şi conştientă, omul din partea locului e capabil de fapte cu aldjeivărat demne 'die toată lauda. Coaniitetol die! partid din Ţicleni e alcătuit din cadre ridicate dintre localnici (secretarul a fost cîndva ţăran şi simplu sondor) care conduc în mod competent şi eu principialitate neabătută activitatea politică a schelei petrolifere,
r rocesul de ridicare şi maturizare a cadrelor autohtone poate fi urmărit, fie prin relatarea substanţială a unui singur caz tipic, ceea ce pentru un reporter care a stat puţin ie mlai greul, fie, aşa cum e mai potrivit, luîndiu-ise: în consideraţie o serie de individualităţi, aflate pe diferite trepte ale acestui proces, astfel încît să fie posibilă reconstituirea istorică a întregului fenomen. Deci, în loc de un singur caz, voi lua mai multe ca să le însăilez după logica istoriei. Prin metode deosebite, acelaşi rezultat. în fond asta contează.
-Angajat, abia de eîteva luni, Andrei Nildulae, abia ise familiarizează cu munca sondei şi cu denumirile uneltelor. Are grijă să nu scape „pana" şi e mereu atent la ce fac ceilalţi, studiindu-i cu coada ochiului, în timp ce ascultă îndicaţiile sondorului şef. Pînă a veni aici a fost agricultor. Despre munca de aici — dacă-i place sau nu-i place — nu poate spune mare lucru. E încă în perioada primelor revelaţii. Nu e nici utemist, nici membru de partid.
în schimb, Călin Pompilică se află la un stadiu mai avansat. E de doi ani sondor, fapt care se reflectă nu numai în siguranţa ou care se descurcă la lucru, ci şi în mentalitatea lui. Băiat sărac, orfan de la vîrsta fragedă, slugă la chiabur, zilier la calea ferată, la tăiat stînjeni în pădure, pavator la Bucureşti şi-a găsit aici un rost asigurat. „Nu mai umblu de colo-colo să-mi dea careva o bucată de pîine". La lîniclepuit, cînd ertal proaspăt căsătorit, mai- lipsea din eînld îni cînd. „Dar m-a pus meşterul la povaţă, ca să nu mai fac. Dacă lipsesc pierde schela. Fără un om se lucrează greu". Deci e conştient de necesitatea disciplinei. Duminecă umblă în straie de oraş. în timpul liber, frecventează balurile. E utemist. Pe fratele său care mai lucrează la pădure, caută să-1 convingă să se angajeze la sonde. Şi ou toate acestea, vechea mentalitate de ţăran nu s-a şters cu totul din conştiinţa lui. De curînd a dărîmat casa de lemn bătrînească, şi a ridicat în loc alta de cărămidă, în stilul oltenesc, cu tindă boltită în faţă, „de frumuseţe". Are un petec de loc lîngă casă pe care-1 lucrează, îngraşă un porc.
Pe oi treaptă mai înaltă a acestui proces ascendent de evoluţie sînt de pildă Ilie Pirvulescu, sondor şef la foraj şi Aurel Vîleeanu, şef de staţie la injecţii de apă. Deşi încă tineri, sub 30 de ani, amîndoi sînt vechi petrolişti, bine calificaţi în meseria lor. Vîleeanu a lucrat încă la prima sondă la Bălteni. în timpul liber vede filme, citeşte literatură („Volniţa", „Povestea unui om adevărat"). E membru! de partid. Hie Pimileseu s-a calificat în schelele petrolifere ale Moldovei. De loc însă e din Turnu Severin. Brigadierul ni-1 prezintă ca un om ce merită încrederea desăvîrşită. ,,E un „maistru de elită", întrece pe mulţi meşteri din oficiu. Nu iartă nici o abatere. E calm. Nu dă lucrul peste cap, nici nu zăpăceşte echipa. Unde nu ştie întreabă. Dar întreabă puţin fiindcă îşi cunoaşte „meseria". La întrebarea ,,de ce a făcut cerere del intrare în partid ?" răspunde ou siguranţă. „Am văzut realizările partidului şi munca dusă de membri de partid în schelă".
114
Aceşti tineri reprezintă treapta cea mai înaltă la care s-au putut ridica petroliştii ide provenienţă ţărănească, în ounsul celor 5—6 .ani de cînd există «aici activitate industrială. Sînt muncitori pricepuţi, conştienţi politiceşte, care, deşi mai învaţă încă, sînt în stare de-aeum să înveţe şi să transforme pe alţii.
Veniţi din localităţi urbanizate, muncitori de cîteva generaţii, umblaţi prin lume, mai culţi, prahovenii —• tineri şi vârstnici — au adus aici vocaţia, pasiunea pentru meseria de petrolist. Oltenii, majoritatea ţărani, care văd pentru prima dată sonde, sînt atraşi spre petrol nu dintr-o chemare interioară, ci din dorinţa imediată, palpabilă de a cîştiga o pîine mai bună, de a se ridica din starea de înapoiere, lucru pe care schela petroliferă îl face posibil cu prisosinţă. Dacă în loc de petrol s-ar fi găsit aici cărbune, ori s-ar fi clădit fabrici, de cherestea sau cariere de piatră, ei s-ar fi angajat oriunde, fără să-şi facă multe probleme. Din contra, prahovenii sînt devotaţi acestei meserii, ca unii ce-O' practică de generaţii, petrolul le-a intrat în sînge. Bunicii lor au .săpat primele puţuri ou târnăcopul, cîte un văr sau frate le-a pierit ars la sonde, de mici copii au ascultat în familie întâmplări fabuloase din lumea schelelor, aşa cum alţii ascultă basme. înclinaţia lor se descoperă imediat, de la primele cuvinte, în felul cum îşi motivează prezenţa la schelă, sau îşi descriu munca.
„îmi plăcea la sonde de mic copil. Eram de-atunci curios să ştiu cum iese ţiţeiul ăla din pămînt" — mi-a spus Constantin Frăţilă, un buzoian robust, grav, puţin vorbăreţ, — ca toţi sondorii cu stagiu mai mare. Datorită acestei seriozităţi, însuşită, aş spune chiar imitată, de la „nea Alexe", brigadierul sondei şi îndrumătorul său mai vârstnic, Frăţilă se bucură de renumele de a fi „cel mai bun din cei mai buni" sondori şefi din localitate. Dintre imboldurile care l-au mînat să se ridice, pasiunea pentru petrol, de care vorbeam, are un rol de frunte. „Dacă termin O1 sondă mă bucur, fiindcă văd c-am progresat. Cînd plec ân concediu acasă tot la sonde mă duc". întrebat de ce lucrează în Oltenia şi nu aproape 'de fcelul natal, unde sânt de asein!enea sonde, a spus : .„,Aici e bătălia mai mare, schela e în plină dezvoltare". Deci tot o motivare, din punctul de vedere al vocaţiei, fiindcă nu motivele economice sau comoditatea, ci perspectiva unui cîmp vast de acţiune, îl ţine pe aceste meleaguri. Cred că însăşi afecţiunea intimă, ce-1 leagă de „nea Alexe", meşterul său, se explică prin devotamentul comun pentru profesiune. Brigadierul, de-ascmenela, cînd pleacă în concediu „Se simte' rău fără sondă. O visează pînă şi noaptea". Nu numai primejdiile pe mare sau pe cîmpul de luptă îi apropie pe oameni, ci chiar şi sondele de petrol.
Prahoveanul Ion Cucui, de loc din Ocniţa, a fost în momentul numirii lui, în, 1956, cel mai tânăr şef de parc din Ţicleni. Ridicarea lui în acest post a marcat un moment de cotitură, fiindcă pînă 'atunci cadrele noi, abia ieşite din şcoala medie, nu căpătau dintr-odată posturi de răspundere. A fost supus unui examen minuţios, chestionat asupra cunoştinţelor, lăsat să se descurce singur Ia lucrul practic. A corespuns întru totul. De atunci, proaspeţii absolvenţi, chiar foarte tineri, au început a căpăta acces, mai uşor, în posturile cheie. Maturitatea sa precoce în materie se datoreşte nu numai unei isteţimi native, dar şi mediului în care s-a dezvoltat. Se trage dintr-o familie de muncitori petrolişti, buni meseriaşi, culţi, cu un larg orizont politic. Tatăl, electrician la schelă şi secretar al comitetului de partid la Ochiuri, unchiul său, de asemenea petrolist, fost secretar al unui raion de partid, ucis de chiaburi.
s*
115
Acasă a avut o bibliotecă 'de cîteva sute die volume, plăoîndu-i în afară de literatură, geografia şi astronomia. Cunoaşte pe de rost versuri din Maiakovskî şi Eminescu şi are părerile lui, uneori critice, despre poezia actuală. (A avut chiar intenţia, la îndemnul profesoarei de română, să se înscrie la şcoala de literatură). Ispitit de demonul rimei a pus în versuri toată istoria României, iar la o examinare în ora de istorie a replicat la întrebarea : „Cine au fost hunii printr-un răspuns rimat:
Au venit apoi şi hunii şi-au împins pe goţi cu sila, ' Au trecut prin ţara noastră şi s-au dus către apus, Sub a căror mare faimă a fost vremea lui Atila, Căruia-i zicea poporul biciul domnului de sus...
Aceste preocupări multilaterale (s-ar mai putea adăuga aici şi invitaţia ce-a primit-o de curând de a pleca redactor la radio Craiova) s-au conjugat, încă din fragedă copilărie, eiu pasiunea care pînă astăzi s-a dovedit cea rnai statornică, pentru meseria de petrolist. Copil fiind, cînd mergea cu vitele la păscut uita să le supravegheze şi privea la muncitorii oare umblau la sonde. De multe ori se amesteca şi el în această treabă, fapt pentru care era poreclit de vîrstnici „micul sondorel". Mama a vrut să-1 vadă marinar, tatăl — petrolist. El a urmat tradiţia familiei şi n-a greşit. Astăzi e unul din cei mai iscusiţi şi mai devotaţi şefi de parcuri la exploatare. Sînt momente grele, cînd mi se mişcă de lîngă sondele lui, chiar cîteva zile (odată a stat o săptămînă, hrănin-du-se cu pîine). Deşi tînăr, are siguranţă şi curaj, fără să-i fie teamă de capriciile, uneori primejdioase ale ţiţeiului. La curăţirea unei duze, înfundată cu nisip, lichidul negru a ţîşnit cu putere, fapt pe care îl prevăzuse şi-1 explicase oamenilor din echipă, proaspăt angajaţi. Dar la vederea şuvoiului, aceştia au luat-o la fugă, iar tînărui petrolist, a trebuit să închidă ventilul, ajutat numai de inginer. In clipa de faţă, Ion Cucui e în comitetul de U.T.M. al schelei, responsabil cu brigăzile de tineret şi posturile utemiste de control. Şi de ce să nu divulg şi încă un secret (primul a fost cel cu versurile) : umblă cu gândul să se însoare. Fata e dintr-un sat vecin, cu şcoală (a terminat liceul). Atîta. O discuţie în continuare pe această temă, chiar dacă ar fi probleme interesante, nu mai ţine de domeniul reportajtdui.
Imaginea formării omului nou, provenit, fie din rîndul populaţiei autohtone, ca Andrei, Călin sau Pîrvulescu, sau a tineretului prahovean, ca Frăţilă şi Cucui, ar fi cu totul superficială fără menţionarea figurilor viguroase, conştiente ale comuniştilor, căci ar lipsi-o de explicarea cauzelor fundamentale, datorită cărora însuşi acest proces este posibil. Oare măiestria de sondor şef, maturitatea şi siguranţa în acţiune a lui Constantin Frăţilă, „cel mai bun dintre cei mai buni" ■—■ pot fi ânţelesie fără referire la persoana lui „miea Alexe", vechi petrolist şi comunist, secretarul organizaţiei de bază a secţiei de foraj, care nu numai că a stimulat pasiunea pentru meserie a tânărului ajutor, 1-a format prin exemplul său personal, dar 1-a crescut ca om conştient de rostul său în lume şi în statul socialist, recomandîndu-1, la capătul acestui proces, ca membru de partid.
Alături de „nea Alexe", Vasile Alexe pe numele său întreg, merită să fie citaţi în această operă de formare a conştiinţelor înaintate, atît Constantin
116
Muscalu vechi brigadier la foraj, cît şi Albulescu Aurelian, tehnician la staţia de dezbenzinare, ambii secretari ai organizaţiilor de bază în secţiile respective. Activitatea acestor trei comunişti e revelatoare (şi în mod sigur nu numai a lor, dar şi a altora, asemenea lor, din schelă). Iniţial, în secţiile şi la sondele unde au început lucrul, cu oameni eterogeni, adunaţi la întîmplare, dînşii au fost meseriaşii cei mai bine calificaţi şi aproape singurii comunişti. Şi-acum datorită activităţii colective a organizaţiilor de bază, datorită prestigiului personal, ca buni meseriaşi, ca oameni, majoritatea muncitorilor stat membri de partid, candidaţi, utemişti. Cei neîncadraţi politiceşte, din pricină că au venit prea de curînd în schelă, sînt extrem de puţini. Lucrul acesta e semnificativ pentru conştiinţa politică a celor care lucrează la schela Ţicleni, căci el corespunde unei munci reale, stăruitoare, tenace dusă pentru formarea şi transformarea oamenilor.
întîlnirea cu Albulescu, încă bărbat tînăr, mi-a produs surpriza plăcută de a recunoaşte în el un om cu o frumoasă cultură, care posedă o bibliotecă respectabilă. E un cititor pasionat de literatură (Sadoveanu, Cezar Petrescu, Tolstoi, etc.), de probleme de ştiinţă, sau de filozofie marxistă (mi-a precizat „de teorie a cunoaşterii").
La secţia de dazbenzinarie, organizaţia ide bază al cărei secretar este Albulescu, şi-a cîştigat prestigiu datorită principialităţii de care a dat dovadă. La începutul acestui an, secţia era încă măcinată de fricţiuni interne, pricinuite de existenţa unui grup, format din foşti chiaburi şi elemente duşmănoase. Consecinţe : certuri şi neînţelegeri permanente; instalaţia, forţată, s-a defectat, planul „a căzut la părnînt". Din iniţiativa biroului organizaţiei a fost organizată o şedinţă deschisă, cu participarea direcţiunii. Aici oamenii de rînd şi-au exprimat pe faţă nemulţumirile, demascînd pe cei vinovaţi. Rezultatul: secţia a fost curăţată de duşmani, conflictele s-au aplanat, prestigiul partidului a crescut. De asemenea se remarcă şi conştiinciozitatea cu care muncitorii calificaţi, membri de partid îşi exercită misiunile, acordînd fiecărei operaţii chiar mărunte, importanţă. Omul vechi cînd are de făcut vre-o intervenţie nu zice către cel în subordinea lui : „Mă, ăla, ia du-te şi vezi ce s-a întîmplat pe linie că nu mai vine curent", ci îşi ia unealta de lucru şi se duce, însoţit de ajutorul său, vede că s-a întîmplat şi acţionează cu toată seriozitatea. Astfel proaspeţii muncitori, de provenienţă ţărănească se formează în spiritul lucrului făcut temeinic şi conştiincios.
Dacă nu este atît de cetit ca celălalt, în schimb Constantin Muscalu are o vastă experienţă de viaţă (e de 40 de ani în petrol) şi un mod cu totul aparte, serios şi glumeţ totodată, de a se apropia de oameni. Deoarece portretul acestui om, e făcut cu de-amănuntul într-un alt capitol al acestui reportaj colectiv, mă voi mărgini a releva aici numai metodele sale de a creşte elementele tinere. La început, încredinţează noului venit sarcinile cele mai uşoare: „Nu-1 bag în viteză dintr-odată. îl las să lucreze în voie, pînă prinde dragoste de meserie. Prima dată îl las jos la gura puţului, apoi îl urc pe pod, la geamblac, şi dacă e destoinic, peste o vreme, ajunge ajutor de meşter". în cazul cînd tînărul se arată mai lăsător îi face observaţiile de cuviinţă, dar în acelaşi timp, acţionează indirect, sfătuind pe prietenul respectivului: „Vezi că tovarăşul tău îşi pierde timpul liber, umblă nopţile şi-apoi doarme la gura puţului. Eşti consătean, prieten cu el, caută de-i vorbeşte, ia-1 la bani mărunţi. Spune-i că sondorul şef nu-i mulţumit de el. Să căutăm să-1 stimulăm, să-1 ridicăm sus". Se preocupă nu numai de problemele stricte ale producţiei, ci de tot ce priveşte viaţa brigăzii lui, sfătuind pe oameni cu afecţiune de părinte: „Nu umbla iarna cu
117
cizme de cauciuc. Capeţi reumatism ori poţi s-aluneci pe ghiaţă. Duminecă să te-mbraci frumos, să mergi la cinematograf. Bocancii să fie lună, ochi de pisică. Să te bărbiereşti la sînge, să te dai cu pudră. Să nu zică lumea că eşti sondor". Faţă de cei care pot da mai mult e pretenţios, faţă de recalcitranţi se poartă, cu severitate. Dimineaţa la lucru vine bine dispus, cu gulerul resfrînt. Sonda pe care o conduce este totdeauna fruntaşă (anul acesta a obţinut premiul ministerului). Cunoaşterea meseriei îi dă curaj. Forează cu două pompe în paralel. Dacă îl întrebi cum a reuşit să dea planul pe-o lună în cîteva zile, surîde bonom : „Maşina s-a învîrtit mai repede, oamenii mai ageri, munca mai bine organizată". Dar mai e şi o explicaţie mai adînică, de ordin istoric, ce ţine, de particularitatea epocii în care trăim.
—■ Sînt pasionat de meseria mea, cum e vînătorul care pleacă după vînat. înainte însă, mi-era scîrbă de ea. Îmi venea greu s-o fac. Fiindcă nimeni nu ne da nici o atenţie. Pentru directorii de societăţi, sondorul nu era om. Stăteau de vorbă numai de la chirovnic şi de la inginer în sus. Restul era ca vita aia de la plug. Mîncată-oemîneiată, hai să meargă! Să iasă paraua. Noi primeam-12 lei pe zi, iar inginerii americani cîte 33 de dolari. (Pe atunci dolarul era. 180 de lei, fă dumneata singur socoteala). Stăteau în vile mari, închise, cu. paznic la poartă şi cu guvernantă în casă. La ora 10, sosea nevasta la sondă cu maşina. Guvernanta cobora din maşină şi-i aducea gustarea de dimineaţă şi sticla cu apă minerală. Aşa trăiau ei. Cu ai noştri nici nu discutau. Fumau dirs. lulele lungi, ori mestecau gumă. La sondă se purtau numai cu mănuşi. Le îm~ brăcau numai o singură dată şi-apoi le aruncau. Ce le păsa ? Aveau magazii întregi numai cu mănuşi. Unii din ei învăţaseră romîneşte şi ne spuneau i „Bagă seamă, bagă seamă... Pîinea scumpă..." Adică să nu facem gălăgie, că altfel ne dau afară şi n-o să avem ce mînca. Partidul comunist, din contra, a pus bază pe om. Lucrul aceste mi-a plăcut şi lîn 1946 m-am îniscris şi eu ia. partid. Cam1 de iatunici a început să-mi placă şi iniasieriaj Fiindcă am priceput de ce şi plantar cine monicese.
Astăzi generaţia tînără învaţă acest adevăr mult mai repede, în mod firesc,, trăind alături de comunişti, pe care îi stimează, îi preţuieşte, sfîrşind prin a-î admira. într-o bună zi bătrSnul brigadier iso poimenaşte cu cîte unul care-i spune:
— Tovarăşe Museaiu, vreau să mă înscriu în partid.
—■ Bine faci, băiete. Eşti vrednic. Mai ai tu unele lipsuri, dar o să te dezbari de ele. Ai tot timpul. Să-ţi faci o cerere ca să-ţi dau o recomandare. Şi ai grijă de studiază statutul...
>Jatul primitiv de altă dată este, în momentul de faţă, aproape urbanizat. La Ţicleni există : club, cinematograf, restaurant, cantină, magazin complex,, aprozar, şcoală de 7 ani nouă, dispensar, policlinică, 5 colonii de locuinţe,, staţie de radioficare cu 600 de abonaţi şi încă una de 600 în curs de instalare. Locuinţele sînt luminate electric. Majoritatea locuitorilor muncesc în peitroL Salariu mediu : 900—1000 lei pe lună. Dintre Idaalinici s-au, calificat temeinic,, ajungînd în „pasituri cheie" : loan Ţiioleanu, Matei Gr. Vîrjoo, maiştri de parc şi Matei Ungureanu, maistru la mişcarea ţiţeiului, bărbaţi încă tineri, între 30—40 de ani, toţi trei membri de partid. Un amănunt asupra creşterii! nivelului de trai. înlainte vrem© 75% din loicalnioi dormeau pe rogojina pusă di-
118
rect peste soîniduri. Astăzi mobila bună, patrol cu saltele şi plaputoă este o_e folosinţă generală.
O conductă magistrală, care trece peste munţii Paring, la 1600 metri, în prezent terminată, va alimenta ou energie termioioentrala de la Paroşeni şi în trecere, oraşul Tîrgu Jiu. în viitorul apropiat va fi construită, după cum se menţionează în recentul raport al tovarăşului Gheorghiu Dej, o nouă conductă Ţiolem-Bucureşti, astfel că localitatea va deveni una din principalele izvoare de energie ale ţării.
OLTENIA NOUĂ, PETROLIFERĂ
A
In istoria petrolului romînesc se poate vorbi de două vîrste, una capitalistă şi alta socialistă, care şi-au exercitat influenţa nefastă sau binefăcătoare asupra tuturor aspectelor realităţii sociale, umane, economice şi chiar tehnice. Valea Prahovei petroliferă a apărut într-o sumbră perioadă istorică de capitalism şi de penetraţie a trusturilor străine, purtând in tot cursul dezvoltării sate stigmatul tragic al acestei orânduiri.
Sondele au cucerit zăcămintele ca o armată duşmană. Oamenii au fost jefuiţi de pămînt, prin teroare şi vicleşug, apoi transformaţi în unelte oarbe de muncă. Nu e o figură de stil. Pur şi simplu omul eră folosit ca o Sapă de foraj. Prins într-un burduf, cu târnăcopul în mînă, era coborît într-un puţ de eîteva sute de metri adîncime, unde scormonea pămîntul, într-O' atmosferă infectată de gaze, amieninţat ia tot păsul de a fi înecat în stratul de petrol, ca-ntr-o m'otoirîă sau de a fi aruncat ca un proiectill, la prima erupţiei. Ulterior, utilizarea unor procedee: mecanizate, aşa cum se întîmplă în capitalism, nu i-au creat aici un avantaj. Exploatate prin erupţie liberă, pentru a aduce eîştig substanţial, sondele de astădată ameninţau nu pe un singur individ, ci întreaga echipă de sondori, care putea fi tîrîtă de şuvoi, ori să ardă, în momentul primei ţîşnituri, cînd orice piatră izbită de fer putea produce d aaînteie care1 să prefacă totul într-o^ imensă torţă.
Din contra, Oltenia petroliferă s-a năsiout acum zece ani, în aurora revoluţiei socialiste, sub semnul muncii libere şi creatoare, fapt care i-a asigurat o dezvoltare fără precedent în istoria petrolului romînesc. De aceea Oltenia petroliferă este, prin excelenţă, pagina cea mai reprezentativă pentru vîrsta cealaltă, a optimismului şi a tinereţii.
BRIGADA LUI CONSTANTIN MUSCALU
NICOLAE TIC
^ upă toate socotelile noastre, Constantin Muscalu are nevoie, în fiecare > dimineaţă, de vreo oră, o oră şi jumătate, ca să facă drumul de acasă şi pînă la sonde; nu că ar fi un drum primejdios — e neted ca-n palmă ; nici lung nu e — vreun km. şi ceva ; dar Muscalu trebuie să afle tot ce s-a petrecut peste noapte pe la sonde, altfel nu-i sănătos; şi-apoi, cum să-ncepi
119
lucrul fără să mai schimbi o vorbă cu cineva, să glumeşti, ori să pui pe careva la punct, să-1 usture ochii. îndată ce iese din casă, se prinde la discuţie cu cine se nimereşte ; cu un şofer care nu ţine dreapta ; cu altul care ia pasageri, fără autorizaţie, etc. Are apoi discuţii plăcute şi savante cu „micii ingineri", pe care-i întîlneşte cu regularitate în drumul lui spre sonde. „Micii ingineri" sînt studenţii practicanţi. Toţi îl ştiu pe Muscalu, cei mai mulţi au aflat de existenţa lui înainte de-a veni în schelă, de prin ziare. II respectă ca pe un tehnician de prim rang şi-i cer poveţe. Muscalu e încîntat şi nu prea — în viaţa lui de petrolist, a instruit destui ingineri boboci. Zice : Păi vedeţi dumneavoastră, în carte fieru-i rece şi cald ; dar cînd vii aici şi pui mîna pe el, te frige : ori e prea cald, ori e îngheţat. Ei, cînd îţi fi în stare să umblaţi cu fierul fără să vă strîmbaţi, o să puteţi spune că sînteţi cineva !
In fiecare dimineaţă Muscalu are de grijă să-şii întîlnească băieţii din echipă care au lucrat în schimbul de noapte şi1 se duc grăbiţi şi osteniţi spre casele lor. îşi zice : ăstora trebuie să le spun o vorbă bună, să doarmă liniştiţi. Are încredere în băieţi, el i-a botezat petrolişti, nu i-ar schimba pentru nimic, vrea să-i bucure — dar cînd dă cu ochii de ei, se-ncruntă. Se pricepe să'-i lovească tocmai unde-i doare. „Aţi spălat beciul?" Cel interogat, de data aceasta, e Gheorghe Văduva, un bărbat de vreo treizeci de ani, slab, negricios, aprig din fire. Luat din scurt, Văduva încearcă, bîlbîit, să dea explicaţii : „Am montat prevenitorul la gura puţului, nu cumva să avem vreo erupţie..." „He, rîde Muscalu, vrei să mă duci. Eu te-ntreb de beci..." „Nu l-am spălat, mărturiseşte Văduva... Eu aş mai rămîne un ceas, chiar două, să-1 curăţ, dar ştiţi că sînt propagandist, trebuie să mă pregătesc". „Vasăzică, o ţine Muscalu pe-ia lui, n-aţi curăţat beciul. Aşa-i, niciodată nu poate să fie sigur omul de voi. Vezi-ţi de treabă". îndată după discuţie, Muscalu se-nduioşează : „Ei, ce-mi veni, frate, să mă leg de om ? ! Ăsta-i băiat bun, toţi sînt buni !" Observă că în faţa lui să află un alt băiat din schimbul de noapte şi repede se-ncruntă : „Aţi spălat beciul? Păi sigur! Du-te!" Şi-apoi : „Ei, ce-mi veni, frate!" Ştie el prea bine ce i-a venit ! E greu să lucrezi la sonde, dacă n-ai încredere că oamenii se descurcă bine în orice împrejurare ; şi ca să se descurce, trebuie să te porţi sever cu ei, să nu le ierţi nimic, mai ales la început. Cea mai mare parte dintre băieţii lui Muscalu au fost, pînă în urmă cu doi, trei ani, ţărani. (Păi vezi, zice Muscalu, că nu-i tot una să dai cu sapa şi să forezi o sondă... Că dacă-mi faci vreo prostie la sondă, şi-o faci în lege, pierde statul milioane !) Asta nu înseamnă că băieţii n-o s-ajungă buni petrolişti ; unii au şi ajuns ; dar se cere să-i ciocăneşti mereu. (E cunoscută printre petrolişti următoarea întîmplare : într-o noapte, sună telefonul la sonda pe care o avea în lucru echipa lui Muscalu. Răspunde careva din schimbul de noapte: „Alo, cine-i ?". Iar celălalt: „Cine să fie, tatăl vostru, Muscalu. Cum merge ?" „Bine". „Ei, atunci să mă culc şi eu !" zice Muscalu. Unul dintre băieţii din echipă zice că şil lui i s-a făcut somn. Dacă doarme Muscalu acasă, de ce n-ar dormi şi el, aici ? Şi se-ntinde pe nişte scînduri. Peste nici jumătate de ceas îl zgîlţîie cineva : „Scoală, frate, că a venit Muscalu!" Iar băiatul: „Dă-1 în... că-i acasă, acuma am vorbit cu el la telefon". „A venit Muscalu, tu n-auzi ?" In sfîrşit, sîcîit, băiatul deschide ochii : în faţa lui, Muscalu. „Mă-njuraşi, flă-căule, ce să-ţi fac ?" Celălalt: „Bre Muscalu, dumneata eşti nebun. Dum-
120
neata n-ai somn, ca oamenii ?" „N-am, eu dorm ca iepurii — şi dacă te mai aud înjurînd o singură dată..."
Pînă ajunge la sondă, Muscalu mai află prilej de discuţie şi cu oameni de prin alte echipe. Cum ştie ce-i doare, îi ia la rost cu oarecare plăcere: făcurăţi praf echipamentul de protecţie, acuma dă gerul — ai, ce bine-o să vă fie! Şi rîde, mulţumit că el păstrează echipamentul ca pe-o „cămaşă de duminică". Iar dacă •— plăcerea lui ! — se-ntîmplă să dea faţă cu nişte gazetari, Muscalu ţine să le spună un of : „A apărut în ziarul cutare un articol despre foraj. Articolu-i bun, da-i foarte greşit. Auziţi şi dumneavoastră ce scrie : că noi tubăm cu tuburi de ciment! Şi copiii ştiu că nu!-i aşa. Cu tuburi de oţel ! precizează Muscalu, supărat pe gazetari. Cimentul se bagă între tub şi strat. E limpede ?" (Povestea asta cu tubajul a spus-o tuturor gazetarilor care au trecut prin Ţicleni. Să ia aminte toţi.)
In dreptul sondei Muscalu se opreşte, scoate mîinile din buzunar, îşi dă şapca pe ceafă şi zice : hî, hî! Vasăzică, aşa ! Apoi cîteva clipe ră-mîne smerit, parcă s-ar afla în faţa unui monument. După clipele de smerenie, trece la observaţii drastice — fireşte, e nemulţumit de munca băieţilor şil-i ia la zor pe toţi. Dacă cineva îi cere însă părerea despre băieţi între patru ochi, Muscalu zice : ascult-o, dar să rămînă între noi : toţi sînt de aur, băieţi de aur... Ba nu chiar, se contrazice el, unul mă dă de ruşine: Ilie Curuţu- L-am primit în brigadă în urmă cu un an. I-am dat să semneze o hîrtie. Abia şi-a iscălit numele. A fost slugă, băiat amărît. Hai, tată, că te-nvăţ eu carte. Cînd am intrat în petrol, eu eram analfabet, acuma fac socoteli ca inginerii. Dar băiatul se lasă greu, e timid, nu îndrăzneşte nimic. I-am dat cărţi : silabiseşte ; i-am zis să scrie scrisori acasă : mănîncă litere şi cuvinte întregi. Aşa n-ai s-ajungi petrolist bun, i-am zis — ori înveţi, ori pleci din brigada mea. N-a vrut să plece. Şi uite-aşa mă ţin de capul lui. Peste vreun an trebuie să plece la armată. Pînă atunci îl instruiesc eu, să nu mă facă de ruşine şi pe-acolo ! Altfel, n-am a mă plînge de băiat, lucrează cît zece... Cît despre ceilalţi...
Ceilalţi, se-nţelege, sînt de aur ! Totuşi, cel cu care Muscalu se mîn-dreşte mai tare e Ilie Pîrvulescu. („Cu vărul ăstuia, cu Dumitru Pîrvulescu, am lucrat împreună vreo douăzeci de ani, prin diverse schele. Şi-mi spune Dumitru într-o zi : Am un văr, tinerel, să ţi-1 dau ţie-n primire? Dă-mi-1, dacă-i ager ! Este, domnule, în puţini ani a ajuns maistru sondor. Mă laud cu el, fiindcă taie la meserie mulţi meşteri din Ţicleni"...) Ilie Pîrvulescu e un tînăr de vreo douăzeci şi opt de ani, cu înfăţişare severă — altfel blînd şi binevoitor. Opt ore, cît e-n schimb, el răspunde de sondă, de tot ce se-ntîmplă cu ea şi cu oamenii din echipă. Ambiţia lui e să se descurce în toate fără ajutorul lui Muscalu sau al inginerilor. Nu-i place să fie dădăcit : „Vreau să-mi pun capul la-ncercare, că de-aceea îl am. Altfel, nu prinzi meserie." Fiece lucru îl face cu seriozitate maximă. De la Muscalu a învăţat să fie aspru cu oamenii. E aspru mai ales cu Ion Udriştioiu; nu că acesta ar fi leneş — nici vorbă ! — dar meseria lui de podar îi cere uneori să lucreze extrem de rapid, şi, bineînţeles, cu cea mai mare precizie. Cînd se introduce garnitura la puţ, sau cînd se extrage, Udriştioiu urcă pe pod şi dirijează întreaga operaţie. Uneori stă şi cîte cinci, şase ore pe pod ; fireşte, n-are voie să ţină seamă de vreme : ploaie, vînt, zăpadă, aburi — pentru el nu trebuie să existe. El e comandantul ! Dacă dă indi-
121
caţii greşite, scapă garnitura la puţ şi se-nfundă sonda. Ion Udriştioiu e sigur de meserie — Muscalu i-a scos peri albi pînă cînd 1-a numit podar
— şi totuşi, de fiecare dată, are emoţii : dacă se-ntîmplă vreo catastrofă din pricina mea ? Emoţii are şi Ilie Pîrvulescu, că doar el răspunde de sondă. Ştie şi el că Udriştioiu e stăpîn pe meserie — şi totuşi... încep discuţiile — Pîrvulescu de jos, Udriştioiu de pe pod : De ce nu eşti atent ?■ Sînt, cum să nu fiu ! Ba te uiţi aiurea — şi Pîrvulescu continuă cu mustrările, ca să-1 ţină pe celălalt încordat, nu cumva să facă vreo prostie. Pe urmă, după ce garnitura a fost introdusă, cei doi îşi cer scuze, reciproc, pentru cuvintele mai tari şi rămîn buni prieteni.
De altfel, toţi cei din brigada lui Muscalu sînt prieteni — în ciuda unor întîmplătoare neînţelegeri ; un nou venit în brigadă e primit, de îndată, cu înţelegere şi „tact". Munca la foraj e grea şi pentru ca proaspătul angajat să nu se sperie, e luat cu binişorul, i se cere mai puţin la început — lucrează alţii mai mult — fireşte, totul se face discret, fără şicane (uite, măi, că trebuie să ne muncim de dragul tău!) — iar dacă cel în cauză strîmbă din nas, zicînd că mai bine i-ar fi în altă parte, atunci se caută cele mai diverse metode ca să-i abată gîndurile de plecare... In urmă cu vreo doi ani, Muscalu l-ia primit în echipă pe Ion Brinzea. („Am dat peste el, într-o zi, în mijlocul străzii. Ce-i cu tine, n-ai un rost ? Era cu bocceluţa sub braţ. Ăstuia, mi-am zis, i s-a urît de noi. Şi mi-a spus că aşa era... Ei, nu-i nimic, hai cu mine, luorezi vreo două zile în brigada mea, şi pe urmă ne socotim... Ion Brînzea avea, pe-atunci, 16 ani. Era slab, pirpiriu, munca la sonde îl cam speria. Şi-apoi îşi zicea : tata e sondor de aproape 30 de ani, ştiu ce viaţă a avut, ar fi bine să-mi caut altceva...") Brînzea terminase o şcoală profesională, la Moreni. Fusese repartizat, cu ceilalţi colegi, la- Ţicleni. Colegii plecaseră, prin alte părţi, după puţin timp ; Brînzea se gîndea să-i urmeze : m-apuc de şoferie. îi vîrîse cineva în cap că e grozav să fii şofeur — stai toată ziua la volan şi din cînd în cînd mai pică şi) bacşiş... La vreo săptămînă după ce-a intrat în brigada lui Muscalu şi-a schimbat puţin socotelile : tot mai bine e să aî o meserie, în care poţi să te specializezi mereu. Şi s-a născut în el ambiţia : dacă ăştia care au fost ţărani, fără cine ştie ce ştiinţă de carte, au ajuns în trei, patru ani maiştri sondori, apoi eu ? După numai o lună, văzîndu-1 cum lucrează, Muscalu i-a zis că-i bun de podar. „Te avansez, dacă te juri în faţa mea că nu-ţi mai stă gîndul la şoferie...". Dar cînd băiatul a vrut să se jure, celălalt a izbucnit în rîs : „Fugi, frate, de-aci, eşti om serios... De cînd te-am văzut, atunci, în mijlocul drumului, cu bocceluţa, mi-am zis : ăsta e născut să fie podar. Şi uite că podar te-am făcut. Eu fac ce vreau cu oamenii — după care a adăugat: mă laud şi eu cîte odată, cînd îmi arde mie..."
Ca să fim drepţi, Muscalu ar avea cu ce să se laude şi1 nimeni nu i-ar lua-o în nume de rău. Lucrează de vreo patruzeci de ani în petrol şi a luat parte, pînă acuma, la forarea a vreo sută de sonde. Cîte-or mai fi de-aici înainte? El zice că şi-a programat să mai trăiască 15—20 de ani. (Ca şi cînd cineva anume ar ţine seama de programarea lui! — dar el nu se lasă : dacă aşa vreau eu ?) Ultimii zece ani din viaţă vrea să şi-i petreacă în tihnă. De cînd e la Ţicleni, şi-a ridicat o casă bună — trei camere, etc.
— cu împrumut de la stat. A construit-o după gustul lui şi se simte bine în ea. (Trăiesc ca un paşă, eu cu baba mea!) Cînd o ieşi la pensie, vrea
122
să se „mişte mai puţin". („Bunăoară : e iarnă... Ninge... Eu stau la fereastră, îmi pare bine că ninge frumos şi-i zic babei să mai pună un lemn pe foc. Şi deodată aud soneria. E poştaşul. Mi-aduce pensia, şi bani de la feciori. Mi-aduce şi scrisori de la oamenii cu care-am lucrat. O să fie grozav !") Cei eare-1 cunosc bine pe Muscalu sînt de părere că omul ăsta n-o să iasă la pensie; sau o să iasă pentru două, trei zile ; nu-1 rabdă inima să lase sondele şi lîngă ele o să stea, pînă în clipa din urmă. Chiar Muscalu mărturiseşte — şi nu-i exagerare în ce spune — că s-a „îmbolnăvit de sonde". „E o boală curioasă, nu poţi trăi fără ea". Deocomdată, pînă la pensie mai e — nu prea mult, dar mai e — şi omul are alte probleme,, mai importante : să formeze petrolişti de nădejde, din oltenii lui; petrolişti şii comunişti adevăraţi, de care să nu se ruşineze niciodată ; fiindcă după atîţia ani de lucru, Muscalu vrea să aibă o bătrîneţe senină şi bogată în mulţumiri. E un drept ce i se cuvine.
OMUL DE CARE AVEAM NEVOIE
n drum spre Bîlteni, dorind o familiarizare cît de aproximativă cu oamenii petrolului, am consultat cu încredere o hîrtie ce cuprindea, prin bunăvoinţa unui reporter local, notaţii nu tocmai lipsite de interes : unde-1 găsim pe X, cum lucrează, ce preferinţe culinare manifestă şi ce-i fac nepoţeii; cum să ne împrietenim cu brigadierul poet — încă nepublîoat — Ion Cucui, ca să-i smulgem un celebru discţirs în versuri, rostit la o şedinţă de producţie, etc... Fără îndoială, ca reporter încerci oarecare satisfacţie cînd, intrînd în vorbă cu un om pe care nu l-ai văzut niciodată, îl. iei din scurt şi sigur : „Ei, ce-ţi face puştanul, Mihai, a scăpat de scarlatina ? Dar ginerele şi-a reparat motocicleta ?" In faţa unor asemenea întrebări, cu caracter intim, deobicei omul în cauză rămîne uimit şi parcă ar vrea să spună : „Da' de unde naiba ştiţi atîtea despre mine ?" Iar reporterul zâmbeşte, încîntat de ispravă :" „Ei haide, haide — ştiu tot". Şi conversaţia se leagă uşor, încep destăinuirile...
Primul om cu care doream să ne întreţinem substanţial era inginerul Leontin Măciucă. Notasem despre dînsul : Vreo treizeci de ani, brunet, calm, sigur de sine, are o inovaţie, om de viitor... Inginer şef... Ne-am îndreptat spre biroul său, avînd pregătite primele întrebări oare să ni-1 apropie. (Nu aveam prea mult timp la dispoziţie, ca s-o luăm pe de departe!) într-o încăpere modestă, ghemuit la un birou ieftin — un tînăr de vreo treizeci de ani, brunet, calm, binevoitor... I-am spus : bună dimineaţa, tovarăşe Măciucă, în sfîrşit, am dat de dumneavoastră ! Omul a zîmbit, stînjemt — ei, parcă vroia să spună, nu mai exageraţi atîta, nu e chiar aşa de greu să mă găsească cineva ! — şi ne-a poftit să luăm loc. Tocmai atunci au intrat doi băieţandri, cu nişte cereri la semnat. A trebuit, deci, să amînăm începerea discuţiei. Primul băieţandru — negricios, scund, cu părul ieşit în smocuri de sub şapcă — se repede : — M-a trimis nea cutare să-i semnaţi hîrtia de-nvoire! Iar pe hîrtie scrie : „Subsemnatul Florea Gh. vă rog să-mi aprobaţi două zile („două zile" — subliniat cu roşu) de concediu cu plată, adică zilele de 15—17 şi 19 noiembrie, avînd de lucru pe
123
lîngă casa mea..." Urmează semnătura omului — un indescifrabil de toată frumuseţea — şi data : 20 noiembrie. Aşteptăm ca inginerul să se mînie ori, dacă nu, să izbucnească în rîs. Dar, nimic deosebit. După o clipă de gîndire, socoteşte: Vasăzică 15, 16, 17, 18 şi 19 — aha! şi zici că astea fac două zile ? Celălalt se pare că simte o adevărată plăcere îăcînd pe prostul: „Vedeţi şi dumneavoastră, aşa scrie, două zile, atîta cere el"... „Şi-mi trimite hîrtia în douăzeci, observă inginerul, după ce a stat cinci zile acasă..." Iar celălalt: „Păi tot una e... ori înainte, ori după!" „Aţi vrut să mă trageţi pe sfoară, zice inginerul, fără supărare prea mare. Asta se pedepseşte, după cum ştiţi şi voi..'." „N-am vrut, tovarăşe (flăcăul se jură, cumplit, că nu-i aşa) — dar dacă m-a trimis el... Zicea că în lipsa tovarăşului director dumneavoastră semnaţi toate, hîrtiile, şi cum aveţi multe de semnat, poate ca trece şi asta. Vă salut, iertaţi".
Al doilea flăcău — înalt, deşirat, trist, întinde hîrtia : „Subsemnatul Pa seu I. vă rog să-mi daţi certificat de-nvoire pentru două zile, ca să-1 urmăresc pe tata". „Ce să faci ? se miră inginerul. Ce-ai cu taică-tău?" „Las' că pun eu mîna pe ăl bătrîn" zice flăcăul, crunt — şi dă următoarea explicaţie : taică-său e ţăran, are vreo patru pogoane, vite, atelaje... E vorba să intre în colectivă, dar el ce s-a gîndit ? Să vîndă tot ce are, să facă rost de bani, şi-apoi să intre ! „Aleargă pe la oameni din alte sate, zice flăcăul, să-i cumpere pogoanele, şi s-au găsit vreo doi... Da' nu pun eu mîna pe ăl bătrîn ? Vrea să intre cu nimic în gospodărie !" „Spune-i tatălui dumitale să treacă pe-aici, îl sfătuieşte inginerul — şi-o să vorbim noi cu el. învoire nu-ţi dau !" Celălalt nu-i deloc mulţumit de soluţia aceasta. Zice: „Da' de altfel, vroiam să dau o fugă pînă la Tg. Jiu că am nişte treburi. Nici pentru asta nu-mi daţi învoire ?" „Nu, că dumneata eşti sondor, ai de lucru aici..." Flăcăul iese, bosumflat. Inginerul ne lămureşte : „Tatăl ăstuia e macagiu în Bucureşti, de vreo zece ani. N-a avut pămînt în viaţa lui. Mi-a spus-o tot el, acum vreo două luni, dar se vede că a uitat. Altfel, e un sondor foarte bun". Ne interesăm dacă flăcăul e oltean. Este, oltean cum scrie la carte. „Dar să nu-i judecaţi pe olteni după fleacuri dintr-astea, se grăbeşte inginerul, bănuind că vrem să tragem concluzii. Şi continuă, explicativ: Peste nouăzeci la sută dintre muncitorii noii regiuni petrolifere sînt olteni ; unii, mai în vîrstă, au cutreerat ţara în căruţă, cu căţeaua sub căruţă, în căutarea pîinii; alţii şi-au omorît zilele pe-aicea, cu pămîntul — puţin şi cam sterp... Ei, şi de vreo patru-cinci ani sînt petrolişti. Dar pînă să ajungă muncitori adevăraţi, mai e puţin... Unii se cam împart între sonde şi casa din cutare sat. Cu timpul însă, o să-i cîştigăm pentru sonde"... Văzînd că ia apărarea oltenilor cu atîta înflăcărare, îl întrebăm pe inginer : „Tovarăşe Măciucă, de unde sîn-teţi de loc ?" „Tot de pe-aici, din Godineşti, oltean! Apoi, rîde încurcat: Numai că nu-s' eu cel de care aveţi nevoie. Leontin Măciucă e directorul întreprinderii de foraj din Ţicleni..." Rîdem şi noi, la fel de încurcaţi — şi rectificăm: „Pardon, dumneavoastră sînteţi Eugen Dumitrescu, inginerul şef..." „Cum o să fiu, dacă mă cheamă altfel! se-nveseleşte inginerul. Dumitrescu e şeful staţiei de injecţii de apă..." Şi, în sîîrşit, aflăm şi numele celui cu care stăm de vorbă : Emil Modoran. Facem o socoteală rapidă : ca să nu-1 jignim, îi punem eîteva întrebări şi notăm răspunsul cu interes. Gîndul nostru e la Măciucă, fiindcă ni s-a spus că e un om interesant.
124
Emil Modoran se oferă să ne fie de ajutor ; nu ţine să scriem despre el, să nu-1 înţelegem greşit; au mai fost pe-aici gazetari care l-au „stors de date", dar pînă la urmă n-au scris nimic; i-au făcut şi fotografii pe care, fireşte- nu i le-au trimis ; în concluzie ne spune, fără răutate, că el n-a venit aici pentru gazetari. „Vreţi să vă spun cîte ceva despre Măciucă ? ne îmbie... Ori despre Dumitrescu ? Măciucă a studiat în Uniunea Sovietică... Dumitrescu a fost coleg de Institut cu mine, la Bucureşti. (Peste două zile ne-am întîlnit cu Eugen Dumitrescu. Are vreo douăzeci şi opt de ani, e scund, îndesat, roşcovan ; poartă un demi-palton îmblănit şi o şapcă mare, ca o umbrelă. Am pomenit numele lui Modoran, şi îndată s-a oferit : E un inginer foarte bun, vreţi să vă povestesc despre el?) „Lasă-1 pe Dumitrescu, i-am spus lui Modoran, bănuindu-1 de falsă modestie, fiindcă acuma vrem să ne socotim cu dumneata". „Poftiţi !" Curînd, ne-am dat seama că omul nu se omoară să fie popularizat. Nu că i s-a făcut lehamite de glorie, nici n-a gustat din ea, dar de ce să scriem tocmai despre el, cînd sînt atîţia alţii pe-aici, tot tineri ? Ne lămureşte : marea majoritate a inginerilor din noua regiune petroliferă au absolvit Institutul în ultimii 5—6 ani. Au venit aici şi li s-a spus : descurcaţi-vă ! N-au avut în spate ingineri mai în vîrstă, de la care să înveţe practica. „Şi toţi se descurcă bine, nu s-a întîmplat pe la noi nici o catastrofă. Sînt pe-aici şi vreo trei tovarăşe, închipuiţi-vă ce muncă duc. Pe Janeta Mia din de la injecţiile de apă o cunoaşteţi?" (Am cunoseut-o mai tîrziu. Mărunţică, blondă, ochi ageri. Olteancă. Foarte severă. „Aşadar, ce propui dumneata ? Ia mai gîndeşte-te puţin. Aşadar, ţi-ia venit vreun gînd mai bun?") In treacăt fie spus, inginerul Emil Modoran a uitat s-o pomenească şi pe nevastă-sa, care e tot inginer şi lucrează în laboratorul de la Ţicleni. De, cîte nu uită omul.
Pînă prin clasa a patra de liceu, Emil Modoran vroia să fie ofiţer de carieră, ofiţer cu pampoane ; parăzile militare de la Tg. Jiu erau pentru el evenimente de seamă ; pe urmă şi-a descoperit pasiuni de doctor ; pentru ca la terminarea liceului să-şi descopere aptitudini de inginer petrolist. După cum singur o mărturiseşte — şi fără jenă, n-a fost strălucit, nici ca elev şi nici ca student; iar ingineria a început să-i placă abia cînd s-a văzut la sonde, practicant... Practica şi-a făcut-o la Ochiuri. Luni de zile a lucrat în rînd cu muncitorii. Vroia să-şi dea seama, cît se poate de exact, ce înseamnă munca la sonde. Toţi îi spuneau că-i foarte grea ; n-avea îndoieli în privinţa asta, dar vroia să se convingă prin proprie experienţă, ca mai apoi, ca inginer, să ştie cum şi cît ,s'ă ceară de la oameni. A fost repartizat în echipa de intervenţie a lui Florea Cojocaru, maistru vestit la Schela Ochiuri. în aceeaşi echipă cu el, lucra încă un coleg de Institut, Toma Panţu, acum inginer la Gura Ocniţei. Toma a cerut, curînd, să fie trecut într-alt loc de muncă. Nu rezista ritmului de muncă ? Gine ştie, fiindcă omul n-a dat explicaţii. Emil Modoran a rămas la intervenţii, luni de zile. („După învăţătură, zice el că s-ar fi socotit, nu m-am omorît niciodată... Dar uite că la greu mă trage inima. Păi atunci, s-o ţin aşa"). Zile de alergătură, nopţi nedormite — sonde salvate de la un eventual dezastru... Cojocaru era un om aprig şi foarte sever, uitase că Modoran e un viitor inginer. Doar uneori îi spunea: „Poate că dumneata mă-njuri de! eşti cu carte. Dacă s'imţi că aşa trebuie să faci, fă-o ! Dar cîtă vreme lucrezi în echipa mea, nu te iert... Pînă cînd nu ti-i învăţa cu greul, nu eşti inginer". Şi-1 trimitea peste tot; să care materiale în spate, să Intervină unde era
125
primejdia mai mare; apoi îl controla In toate fleacurile şi nu uita să-1 mustreze pentru mai nimic. Iar cînd tînărul inginer şi-a isprăvit practica, Cojocaru i-a acordat respectul cuvenit : „Acum spuneţi-mi dumneavoastră ce să fac şi eu v-ascult". Se pare că muncitorii de la Ochiuri au căpătat Încredere în Emil Modoran, fiindcă, îndată ce-au aflat că şi-a terminat studiile — au cerut ministerului să-1 repartizeze la ei. Tînărul inginer a primit, cu plăcere, să lucreze printre vechii cunoscuţi. („Puteam să mă aranjez în Bucureşti, mărturiseşte el — şi după ce ne dă unele amănunte, îl credem
— dar ce era să fac acolo ? Prin minister ? Treaba de birou nu-i de mine, zice Modoran, fără păreri de rău... Şi-apoi din promoţia noastră — şi cu asta, după cum ne-am dat seama, inginerul se mîndreşte — numai doi au rămas în capitală. Ceilalţi — toţi ca mine, la sonde. Vreo şase au ajuns, la nici treizeci de ani, ingineri şefi, alţii şefi de secţie. A fost o promoţie pe cinste"...)
îndată după instalarea .sa la Ochiuri, Emil Modoran a fost numit şeful serviciului tehnico-administrativ ; apoi preşedinte al ASIT-ului. Abia atunci a înţeles, cu adevărat, cît de grea e munca de inginer petrolist. „Răspunderi mari — mereu ţi se spune că o greşeală, o neatenţie, poate costa milioane... Eu nu-1 cred pe inginerul tînăr care se laudă că doarme liniştit ; în concediu, poate — uneori nici atunci". La început, Emil Modoran avea suficiente motive ca să nu fie prea liniştit. In fiecare zi veneau la el zeci de oameni — brigadieri, maiştri, sondori — şi nici unul nu venea cu ghidul să-1 întrebe : ce mai faceţi, cum vă simţiţi, cum v-a priit mîn-carea de dimineaţă ? — ci îl luau din scurt : ce facem cu povestea aia — şi înşirau nişte necazuri, la sonde, cum o descurcăm ? Fiecare ridica probleme tehnice dificile şi aştepta un răspuns precis, o indicaţie, pe loc. Şi dacă oamenii observă că eziţi, dai din colţ în colţ, nu ştiii ce să le spui, a doua oară te consultă de formă ; a treia oară nu-ţi mai spun bună ziua... („Noroc de cursurile de la facultate, pe care le aveam cu mine, zice Modoran. Ce mi-a scăpat în anii de şcoală — de ! Bueuteştiu-i mare, are atracţiile lui! — am învăţat în cîteva nopţi. Dar pregătit cum trebuie, tot nu eram ; între timp, tehnica petrolului progresase; apucă-te să faci rost de cărţi, prieepe-le, explică altora ce-ai înţeles. Nevoia mi-a deschis o mare poftă de-nvăţătură"...) Se pare că nu chiar nevoia, inginerul exagerează, pofta asta o fi existat ea mai dinainte... Oricum, în cadrul ASIT-ului, Emil Modoran a prezentat referate interesante; atît de interesante, încît a fost chemat nu odată la Bucureşti, să-şi expună diversele păreri în faţa inginerilor petrolişti.
Tocmai cînd se obişnuise bine cu muncitorii de la Ochiuri şi cunoştea specificul schelei, a primit numirea de inginer şef la Bîlteni. într-un fel, era mulţumit — nu din pricina funcţiei — ci că se află printre oltenii lui. Nu-i un patriot local, dar mereu aduce vorba despre oltenii care lucrează din greu pentru industrializarea regiunii. („Cea mai mare parte dintre oltenii care se răspîndiseră prin ţară, cu diverse meserii, s-au întors acum acasă şi-s mari petrolişti !") O fi şi-un pic de exagerare în remarca asta, dar nu contează. Oltenii sînt mîndri de regiunea lor. Modoran — se poate altfel ?
— e şi el. Numai că schela de extracţie — Bîlteni, al cărei inginer şef este, i-a dat şi încă-i mad dă de furcă. Mai întîi i se cere multă răbdare în relaţiile cu oamenii. Mereu să-i sfătuieşti, să le atragi atenţia — dar să nu-i jigneşti, că pe urmă nu te mai ascultă ; să-i înveţi meserie şi să-i dezbari
126
de micile lor şiretlicuri, cînd vor să mai stea o zi, două, pe lîngă casă, de dragul nevestei; să-i faci să simtă răspunderea de petrolist. („Aicea chiar că nu prea dorm, mărturiseşte Modoran. Abia aţipesc — şi sună telefonul : Tovarăşe inginer, ce ne facem ? —-şi urmează o întreagă păţanie. După un minut, trebuie să găseşti o soluţie — aşa, sau altfel, că omul care ţi-o cere, n-are vreme de aşteptat. Şi după încă un minut, trebuie să adormi, că altfel trece noaptea. E un întreg exerciţiu... Fapt este că inginerii petrolişti n-au insomnii. Au uneori necazuri cu nevestele, din pricina telefoanelor nocturne. Eu n-am ; nevastă-mea-i inginer ; ,socru-meu e petrolist de 30 de ani, tehnician ; cred că dacă ar trece o noapte fără telefoane, n-am dormi tocmai bine...")
Schela Bîlteni i-a dat inginerului de furcă şi-n alte privinţe': 1-a pus, nu odată, în faţa unor probleme tehnice noi ; sînt, aici, alte condiţii decît la Ochiuri; iar inginerii mai în vîrstă şi tehnicienii cu practică îndelungată, oare să-ţi spună : „nu te speria, se rezolvă, situaţii dintr-astea am rezolvat eu destule!" — lipsesc. El, inginerul Emil Modoran, e socotit înţelepciunea schelei Bîlteni. Vin oamenii la el cu deplină încredere: Tovarăşe inginer, ce să facem ? Şi el răspunde, prompt, cum se cere : Iată ce! După plecarea oamenilor, consultă — şi nu cu puţine emoţii — vreun tratat de specialitate ; în cazul că a dat un răspuns greşit — să mai aibă timp să-1 rectifice. („De ! — dacă n-am fost un student eminent ! rîde inginerul, acuma plătesc".) In numai un an de zile, Emil Modoran a prezentat trei inovaţii destul de importante, cerute de specificul muncii la sondele din Bîlteni ; se aplică toate cu succes. Ambiţia lui e s'ă scoată inovatori şi buni tehnicieni din toţi muncitorii cu tragere de inimă ; din oltenii lui, pe care ştie să-i preţudască. („Astăzi vin să mă tragă pe sfoară, -cu certificate de-nvoire ; mîine, tot ei vin să-şi ceară iertare ; şi poimîine o să fim prieteni. De! — sîntem oameni şi trebuie.să avem încredere unul în celălalt"...) Ne propune să-1 vizităm peste doi, trei ani. Altfel o s-arate şi oamenii şi locurile astea : zice că altfel o s-arate şi el. („Mai învăţ ceva, mai deschid ochii, că nu strică"...) Iar pînă atunci, îşi cere iertare că ne-a reţinut, cînd noi aveam nevoie de inginerul Măciucă. Şi cînd te gîndeşti că ne-a spus-o fără intenţii ironice !
127
c/mp/a de sub ape
M. NEGULESCU
if A
pf: •/* .i 'au mistuit apele; unde sînt
',•%>'/      toîtea bălţi,
tâpCţi'i ^îiea dulbine P Poate ştie de ele Salcia venind către mine, Secara, macul roşu legănat de vînt... Unde sînt apele, unde sînt P Peste unde şi trestii uşoare Cine aşterne pămînt de ogoare, Brazde,
Nimb de iarbă Şi grîu P,
Ziua trece pe sub bolta înaltă — rîu Străveziu, liniştit...
Pe cîmpia de-o seamă cu holdele sale
Trec valuri de verdeaţă, domoale...
Artere de scurgerea apei; în lut
Urmele casmalei
Negre, nevindecate...
Ploaia toamnei,
Zîmbetul zăpezii.
Pe canalele noi
Au trecut
In zări depărtate l
meşterul sobar
îiscolul dănţuie azi YPe străzi, pe grădini, pe livadă \Casa îşi ridică pin'la obraz Gulerul alb, de zăpadă.
In ceasul acesta de seară Mîinile tale, prietenul meu, Le ascult aşezînd cărămizile; In draperia uşoară A căldurii, a răgazului. Miracolul lor vine mereu... Mîinile tale, prietenul meu.
Tu vei fi totdeauna cu noi:
Robustă, fierbinte, respiraţia ta
Desgheaţă al ferestrelor sloi ;
Cînd corbul nebun
Al iernii clin slăvi se răstoarnă,
Mîinile tale, prieten bun,
Aduc pajiştea atîtor clipe plăcute în iarnă 1
Iată, la gura sobei
Bătrînul feroviar
îşi scoate mănuşile şi
Mîngîie de departe nimbul de jar.
In liniştea lui
E un gînd pentru tine
Rătrîne
Sobar...
Şi-n camera albă de spital
Pentru nu ştiu ce, îţi mulţumeşte sora
Picotind
La căpătîiul
Unui copil...
Poate în sobe, ca-n amfore mari de argint
Aduci tuturora
Un zîmbet de-april.
d r U MUR i
CORNEL1U SERBAN
itmul versului în trecere pe şine l-am reţinut vibrînd cadenţat; chemarea locomotivei stîrneşte în mine un ecou necuprins şi ciudat.
Străbătînd. cale lungă de fier
m-a înfiorat freamătul muncii intense
9 -•' Viata Romînească Nr. 1
129
şi ţara m-a primit, şantier, crescută-n contururi imense.
în compartimentul de-a doua oamenii îi ştiu lîngă sufletul meu, le cunosc cu bucuriile, necazul şi noua curgere a vremii spre mai bine, mereu.
îmi zîmbesc în cale sate, oraşe,
trec între munţi sau peste nesfîrşit Bărăgan,
lumina mă inundă în izbucniri uriaşe
şi respir aerul tare, contemporan.
In faţa stemei
SEBASTIAN COSTIN
\rivesc la stema luminată blînd I De însorita zilei diademă I Şi-mi pare că mă aflu, fremătînd, Sub arborii pădurilor din stema.
Sorb aprig în plămîni văzduhul pur Sub cerul sprijinit pe-nalţi pilaştri Şi străjuit în faţă şi-mprejur De zidul greu al munţilor albaştri.
Mă. simt mai om, mai mare, mai curat, Rodesc asemeni jerbelor de spice Din lanul pîrguit şi modelat, în iureş cald, de braţele voinice.
Şi cresc asemeni sondei, din pămînt, Cu împliniri gigantice şi grele Din care-o să ţîşnească în curînd Petrolul viu al visurilor mele.
a va ns
GEORGE MIHĂESCU
ra o poveste veche, pe-atunci. O ascultam seară de seară. Cică-n coclaurii suri şi cerniţi Sînt îngropate morminte de sciţi Şi în fiecare mormînt e-o comoară.
Oamenii umblau ameţiţi de vedenii In ceasuri tîrzii, pe întinderi agreste Scormoneau pămîntul ca nişte vraci Dar rămîneau cum au fost, tot săraci Şi căutau altă licărire pe\ creste.
Era o poveste veche, acum
Nimeni nu mai vorbeşte de comori şi tezaur
Dar în fiecare an cînd toamna dă-n pîrg
De pe coclaurii învăluiţi în amurg
Vin care încărcate cu aur.
trec tractoriştii...
ION CRÎNGULEANU
u pornit peste cîmpuri tractoarele, sute. Parcă-s tauri aprigi încălecaţi de voinici -—■. Şi flămînde, din trupul pămîntului rup brazdele negre,
adînci I
Nordul Moldovei
e-o filarmonică vastă
în care simfonia tractoarelor creşte :
în urma concertului, cîmpia rămîne
cu brazdele proaspăt desprinse,
aşezate ca solzii de peşte.
131
Şi luna şi soarele trec miraţi, cîte văd, spre apus; vîntul oboseşte suflînd printre brazde... ziua şi noaptea tractoarele trec duduind prin Ţara de Sus.
...In vară vai- creşte holdele pline
cu rodul, din mana pămîntului, smuls, _
Feţi-frumoşi vor conduce tractoare.
combine... Trec tractoriştii prin Ţara de Sus...
ORAŞUL VICTORIA
AUREL STORIN
îrţoagele cu fracul alb, de praf, şi cu garoafa roşie, de ceară, dughenele meschine, de zaraf, şi pe ceilalţi zarafi, mai mari, de ţară, această stradă nu i-a cunoscut, fiindcă oraşul nu are trecut.
Şi arta ce se vinde penţru-un ban, şi visurile mari, ucise-n zori. sfîşietorul vers bacovian „O, ţară tristă, plină de humor!". aceste case nu l-au cunoscut, fiindcă oraşul nu are trecui;
Şi paşii muritorilor de foame sunînd pe-asfaltul ud, a disperare, şi stelele care se schimbă-n poame la ceasuri de-ndelungă-nfometare, oraşu-acesta nu le-a cunoscut, fiindcă oraşul nu are trecut
O, strada mea, copil abia născut, deasupra ta veghează tot poporul, şi-n faţă se deschide viitorul I Oraş iubit.
oraş fără trecut...
umanismul socialist
mbla Omenia pe cîmpia rusească. Cine s-o asculte P Cine s-o primească P
Ţarul dormea în palate de vise. De Omenie, el nu auzise.
Şi nici generalii, în bătălie, nu sufereau de Omenie.
Bogaţii, sunîndu-şi argintăria:
— Cîte copeici costă — Omenia ?
Si ea, rătăcea pe cîmpia rusească.
Cine s-o asculte ? Cine s-o primească P
Dar într-o zi, spre asfinţit, cu Revoluţia s-a întîlnit.
— Cite, aşa şi aşa... şi i-a spus Jalea adîncă-a pămîntului rus.
_ Tu, Omenie, bună şi dreaptă,
la Petro grad muncitorii nc-aşteaptă !
Vino cu mine! Avem de schimbat multe-aşezări şi legi în Rusia!
...Şi cînd Revoluţia intra în palat, alături, în dreapta, mergea Omenia.
în comunism
le va-neca în mările-amintirii tcîndva, debilul sentiment mărunt
----------W micile tristeţi ale iubirii
ca scoicile vor luneca la fund.
Vom recunoaşte farmecul Juliettei, pasiunea lui Romeo, bărbăţia, în fata dinlăuntru salopetei, în omul dominînd oţelăria.
Vor deveni mai vorbăreţi poeţii, nu poţi să-ntîmpini dragostea cu : nu... Şi doar pe scenă., seara, Capuleţii se vor mai război cu Montagu.
Săgeata sentimentelor, înalta,
va fi de foc, nu simplu licărit.
O lume vom clădi, cum n-a fost alta,
şi vom iubi, cum nimeni n-a iubit.
ca un roi argintiu
ADELA POPESCU
u sateliţii rotesc în jurul pămîntului Ci un pîlc de porumbei Scăpaţi în libertatea cea mai înaltă, Să ne vestească în era cealaltă — Ideile celor mai adevăraţi pămînteni. Nu sateliţii rotesc în jurul pămîntului Ci ideile noastre ca un roi argintiu, Ducînd spre constelaţiile-albasire O fărîmă din sufletul pămîntului viu.
134
3
SCRIITORI! PE TEREN
crivă ţul
CRISTIAN SlRBU
O)
rin sat
I Trece un crivăţ ale-ţi taie obrajii. Sare peste garduri ca un lup turbat, îşi învolbureazâ coada. Vrea să intre în casele întovărăşirilor.
îsi aduce aminte
Cînd băga groaza în oameni cu foamete Şi se miră că nu se mai teme nimeni De el.
în poduri şi cămări Se găsesc de toate : Grîu, cartofi, brinză, ulei...
Crivăţul rîcîie pe sub uşi şi ferestre. Urlă. Dă tîrcoale. Se zbate. Dar întovărăşită « strigă, siguri de ei: — Nea dihanie!
Şi lupul iernii neputincios schiaună Şi pleacă să moară în cîmpie.
frumos f soarele astăzi
rumos e soarele astăzi! Zăpada pe uliţi
îl întîmpină ca o mireasă albă. Flăcăii şi fetele au prins de veste. Poate de aceea tint atîtea nunţi în sat.
135
Miracolul dragostei luminează ochii. Dă avînt sufletelor. Ascult cîtecul lăutarilor: Spune de-o „fină ca o floare".
La bucuria nunţilor ia parte toată firea. Ţîncii se aleargă, fac tumbe printre oameni. Pe deasupra stăncuţele aplaudă din aripi. Vrăbiile pe streşini comentează gureşe : •— A venit şi preşedintele întovărăşirii! — Şi preşedintele Sfătuita!
Iar cîţiva plopi s-au urcat pînă la cer Să vadă mai bine hora miresei. Şi ca nişte, cronicari scriu pe hirtia zării Cu crengile :
Astăzi fac nuntă Maria şi Ion!
acum iernam ca ursu
'.;>■})':'{.,' mi spune un întovărăşit: j -W<        — Acum iernăm ca ursu L.':; ■■       Ue aceea Nu sîntem buni de pus în poezie.
Cînd însă îşi va aşeza satul Mîna streaşină la ochi Şi va piivi spre tarlale ; Cînd vor veni cocorii;
Cînd vom pleca la atac după tancurile noastre
Tractoarele —
Să cucerim rodul ogoarelor,
Atunci să ne vezi, tovarăşe poet 1
Atunci să scrii despre noi! Atunci sîntem vijelie I — Nu ne lăudăm, Dar merită să scrii
Despre palmele noastre cu miros de gnu.
...Atunci, însă.
Acum, iernăm ca ursu"!
CARNET DE ACTIVIST CULTURAL LA TARĂ
O ADUNARE U. T. M.
AUREL LĂMBRINO
î|le n-ai şti că-i decembrie, ai jura că-i primăvară : vînt cald, soare. A ' Wjjdat mai ieri o bură de ploaie, s-o ostoit praful pe uliţe, s-a bătucit pă-— miniul, — „parcă-i asialt" — vin oamenii în sat. Pe mărgini, în centru, spre Sfatul popular, sînt trotuare de piatră. Le-a pus Sfatul de anii trecuţi, dar n-a continuat : piatră moale, sfărâmicioasă. Nu ţine. Acum e în tratative gospodăria colectivă cu o întreprindere, pentru nişte bazalt sau aşa ceva, — nişte piatră tare. Au vrut colectiviştii trotuare trainice în comuna lor, nu de'-astea „de mămăligă". Le-au vrut — o să le aibă.
In poartă la căminul cultural mă-ntîlnesc cu tovarăşa Margareta Baltag, secretara comitetului de partid al comunei, femeie de aproape 50 de ani.
— Buna'mneata ! 'Ncotro ? Zic:
— La cămin. M-au invitat utemiştii la adunarea lor generală... Tovarăşa Baltag e învăţătoare, n-o să poată veni şi ea la adunare,
are ore. Zice zîmbind :
— Tovarăşul Siloghi le-a dat ideea. Vine şi el. Eu, dacă n-aş avea
ŞC°a Siloghi e instructorul de partid din sat şi G.A.C. Pînă nu de mult a fost secretarul organizaţiei de partid de-aici ; pe urmă s-au făcut două organizaţii, una a şcolii, alta a colectivei, — a fost nevoie de un comitet de partid. Tov. Siloghi „a rămas" instructor. Muncitor constănţean.
înainte să ne despărţim, tovarăşa Margareta Baltag îmi mai spune cu un aer tainic :
— Ştiţi c-a făcut rost Sfatul de sîrmă ?
— Eee ! Ea rîde :
— Păi cum! Izolatoare avem, c-am procurat; stîfpi — uite colo: pădurea ; a şi vorbit Sfatul cu ocolul silvic ; braţe... cînd s-or porni colectiviştii e pădure de braţe. Sîrmă ne mai trebuia. C-o să planificăm, că nu ştiu ce... Am obţinut şi sîrmă. Electrificăm strada asta, şi pe cealaltă care-i paralelă, plus încă una de ne-o ajunge. încet-încet, pînă-n 960, o s-avem luminat tot satul. Păi, nu?
137
— Păi, da! Perfect. Felicitări. „ Secretara rîde, îmi scutură mîna, porneşte iute-iute spre şcoala, sa nu întîrzie.
BIBLIOTECARA
A fost aleasă în prezidiu o fată pe care o ştiu, e bibliotecară. Văd că pre-presedintele prezidiului, tov. Berbeaea, prim-secretar al comitetului raional'U.TM. sebizuie mai ales pe sugestiile ei, atunci cînd ne cons.a-tuim toţi în şoaptă, în legătură cu mersul adunării generale a utennştilor. Se propun si se stabilesc diverse comisii,—ordinea de zi cuprinde darea de seama si alegerea noului birou al org. de bază U.T.M. Cu fata asta, Rodica Voinea am mai stat eu de cîteva ori de vorbă ; mă duceam la biblioteca săteasca de-aici, s-o întreb de una, de alta, —'despre cărţi. îmi place de ea, e atenta cu orice cititor, mare, mic (vin şi mulţi, foarte mulţi dintre şcolari la bibliotecă), tine fişele în mare rînduială, îşi cunoaşte bine cărţile dm dulapuri. Patru mii patru sute de volume. Acum — iacătă — o să aflu mai multe despre ea : a fost trecută pe lista de candidaţi ; parc-o văd, o să fie aleasă în biroul organizaţiei U.T.M. Ia să văd, la discuţii, ce s-o spune
despre ea. .
— Tovarăşa Rodica Voinea — rosteşte unul dintre utemişti, un colectivist, Vlad, unul cu părul veşnic, şi nu ştiu de ce, zbîrlit — e foarte conştiincioasă în serviciul care-1 are. O ştim cu toţii de-atîta vreme : ca biblîotecară-i foarte bună, excelentă, a mai fost în biroul organizaţiei şt a muncit bine, a fost şi-n U.R.S.S. Eu susţin candidatura cu căldura, atît am avut de spus...
întocmai cum am prevăzut : Rodica Voinea a fost aleasă în noul birou : e „cu activitatea culturală".
DESPRE EVIDENTE
Are 21 de ani. Şapte clase elementare, şi încă vreo cîteva la o şcoală tehnică de cooperaţie" din Mangalia, mutată apoi la Brăila, şi pe urma desfiinţată înainte ca Rodica să fi „terminat anii". Tatăl fetei e colectivist „vechi", din 1951, un întovărăşit din cei ce-au intrat anul trecut în colectivă "A fost'si preşedinte al colectivei. Are casă grea, 6 copii şi numai trei din ei cîştigă : unui e la S.M.T., altul aici, cu tat-su, în colectivă, şi Rodica ; ceilalţi umblă la scoală. Sînt patru ani de cînd răspunde Rodica de bibliotecă. Pe-atunci, în 1954, biblioteca era a căminului, nu era încă sătească, — avea mai puţine cărţi. Evidenţa lor, însă... Ce să mai vorbim ? A fost muncă destulă cu punerea la punct a evidenţei, cu atragerea cititorilor, cu popularizarea cărţilor, şi mai ales a celor „de specialitate" : agricultură, zootehnie, etc. Acum, lucrurile au cu totul altă faţă. Sînt patru ani.
i:
ŞI DESPRE EVIDENŢIERI
* reau s-o întreb : cînd a fost în U.R.S.S., —• dar bibliotecara, furată de preocupările ei, îmi povesteşte cît de mult i-au folosit cursurile de cîte-o lună, două pe care le-a făcut la Constanţa în 1955 şi la Bucureşti, în 1957. N-o pot întrerupe. Aflu o sumedenie de lucruri foarte interesante despre munca zilnică, curentă a bibliotecarilor la ţară : ţinerea cărţilor, a fişelor, în ce fel trebuiesc duse discuţiile cu cititorii care vin fa bibliotecă... Frumoasă muncă.
— Iţi place munca asta, tovarăşă ?
— Foarte, foarte mult...
Mi-a fost cam greu s-o descos, nu se prea lăsa, dar tot am aflat, în cele din urmă : evidenţiată, printre nu mulţi evidenţiaţi, şi la sfîrşitul cursurilor de la Constanţa, şi la sfîrşitul celor de la Bucureşti. Mărturi-sindu-mi aceasta, Rodica Voinea pusese capul în piept, roşise, şi tot muta stînjenită de colo, colo călimara pe masă, — nu-i venea bine deloc văzîn-du-mă că notez şi asta în carnet. Pe urmă a rîs, a fluturat din mînă ; a început iarăşi să-mi vorbească despre cărţi şi despre cititori. Sînt în comună, înfiinţate de anii trecuţi, şapte biblioteci de casă...
LA  O D E S A
sta a fost de 7 noiembrie 1956. O excursie la Odesa, organizată de Comitetul regional U.T.M.. Constanţa. Erau din toată regiunea tineri intelectuali, fruntaşi, activişti U.T.M., colectivişti fruntaşi — tot felul de lume. Lume bună. Asta, cu adevărat bună. Vasul: un fost yacht regal. In sîîrşit, în zilele noastre are şi el parte să transporte alt soi de oameni. Excursioniştii au sosit veseli la Odesa. Au stat o săptămînă.
Secretarul Comsomolului de acolo, comsomolişti, cîţiva activişti de partid, din Odesa şi din R.S.S. Moldovenească, puzderie de odeseni, tineri, tinere, — i-au întîmpinat toţi cu mare dragoste la debarcader, în port, pe excursioniştii romîni. Strîngeri de mînă, „faceţi cunoştinţă", strigăte de bucurie, rîsete, parc-ar fi fost o întîlnire între prieteni vechi, nu între oameni care abia începeau a se cunoaşte unii pe alţii. Rodica s-a împrietenit pe loc cu o elevă din Odesa, Lida Nikolaevna, şi cu fratele ei, student la Politehnică. E şi azi în corespondenţă cu Lida.
Şi ,,Traviata" la teatrul de operă din Odesa. In ruseşte. Rodica Voinea încă nu ascultase pînă atunci „Traviata". Pe urmă, un spectacol dat de o echipă de artişti amatori din Odesa, la Casa de Cultură de acolo; satiră, humor şi balet. Intr-o seară : seară de muzică la Casa de Cultură, o altă seară : dansuri populare ucrainene... Vizite la instituţii şi întreprinderile din Odesa, reuniuni tovărăşeşti.... A trecut săptămînă ca un vis.
Cînd s-a văzut înapoi în Topologu a pornit cu forţe însutite la munca ei de bibliotecară, i-a fost şi mai dragă munca. Lida îi scrie mereu, îi trimite fotografii.
139
BIBLIOTECI DE CASĂ
Butoi Gh. Elena, 32 de ani, trei copii, colectivistă, ţine o „bibliotecă de casă" în celălalt capăt al satului. Ce-i o bibliotecă de casă ? Aş zice : o filială a bibliotecii săteşti, dar nu-i chiar-ehiar aşa (ca ori ce comparaţie)... Ici-colo, prin sat, cîte-o cititoare mai asiduă, cîte-un cititor mai asiduu îi dă ajutor bibliotecarei, ia la el — la ea — acasă 15—20 de volume (mai exact: de titluri) pe care le ţine la dispoziţia vecinilor, le dă cu împrumut în unele biblioteci din sat. Fişe în regulă, semnături, restituiri la timp, etc. Le vine mai uşor celor ce stau departe (sat mare, peste 800 de familii) să se folosească de bibliotecile de casă din partea lor de sat, decît să bată drumul, să îrămînte — cînd e — noroiul, pînă tocmai 'hat în „centru". Şapte biblioteci de casă — circa 140 de „titluri." care, săptămînal, circulă mai uşor decît dacă ar îi luate de la biblioteca centrală.
La Topologu, cum s-a brodit, toate bibliotecile de casă sînt în grija unor tovarăşe. Tovarăşii, ca bărbaţii, se pare că sînt, în general, mai puţin meticuloşi. Cel puţin cam aşa îmi dă a înţelege, într-o replică, Rodica Voinea care e şi în Comitetul de femei din comună. Afară de Butoi Elena, mai sînt : Evdo'chia Sandu, de 15 ani, pe care Rodica şi-a propus s-o atragă în U.T.M. şi poate spune c-a şi izbutit, Vlad Elena, 42 ani, colectivistă bună, de frunte, Iancu Maria de 11 ani, Tudorache Mariana de 12 ani, Mecu Elena de 43... Nu vîrsta are importanţă. Vrednicia. Dragostea faţă de carte.
— Tocmai că şi eu am treabă, tovarăşe, la tovarăşa Butoi, aşa că s-a nimerit bine. Vă conduc eu pînă acolo.
— Mulţumesc. Hai să mergem.
VINE LUMINA ÎN SAT
»NLi-i prea departe pînă la tovarăşa Butoi, dar tot este. Cam in marginea de apus a satului. Gospodina robotea prin casă, era cu mîinile albe de făină, făcea pline. S-ia făcut grîu bun la colectivă anul ăsta. Pămînt bun, îngrăşat. Umezeală este. Numai pline albă-n sat, bine-nţeles. In ori ce casă. Ţăranii la noi azi — mi se spune peste tot şi aşa este — nu mănincă pline decît albă. Mămăligă, rar, de-un gust, la sarmale...
Pe-o măsuţă, lingă radio, „Olt", cu baterii (pînă s-o electrifica satul complect) — o etajeră. Cele 15—20 de cărţi. Dar nu-s 20. Doar vreo trei, patru.
— Celelalte-s pe la cititori — îmi explică tovarăşa Butoi. — Cîte-odată nu-mi mai rămîne niciuna, pentru mine trebuie să iau de la bibliotecă aparte. ...Poftim ? Eh, le restituie ei la timp, dar nu toţi, unii le ţin mult de tot, mă cert cu ei. Vedeţi c-aşa-s oamenii: ia cu împrumut cutare o carte, dacă i-a plăcut, o dă la toată familia lui s-o citească... Se mai şi nimereşte cumva să aibă familie mare... Neglijenţi. Toată ziua stau cu gura pe ei :
140
bine, s-o citească toţi din casă, nu zic, da' spune'-mi baremi şi mie, bre, să trec la fişă. Ei — ce le pasă lor de fişă ? Uită. Mai ales tineretul ăsta... —■ Dar vîrstnici, cititori vîrstnici ai, tovarăşă ?
— Da' cum ? Sînt. Moş Bucurenciu, de exemplu. II ştiţi. Vînătorul. E şi doctor de măsele.
— Nu-i colectivist ?
— Ba cum nu ! Bătrîn, bătrîn, da' la vînătoare tot se duce, numai cît găseşte timp. Iarna — mare cititor. Acum a luat volumul doi din „Pe Donul liniştit". Mi-a spus că-i place grozav.
— „Pămînt desţelenit" a citit ?
— Hee... De mult. La noi acum, doar ăştia, mărunţeii, şcolarii, de n-au citit unii „Pămînt desţelenit".
Inserase de tot. M-a poftit gospodina să mai trec pe la ea, să viu mai ales duminică, atunci „e mai curat prin casă" (era destul şi aşa), s-a scuzat că bărbatul îi e dus cu treburile prin colectivă, nu ştia, habar n-avusese c-o să viu... Ara plecat.
întuneric pe uliţă. Luna, pîn-să iasă mai avea puţin. Treceau oamenii cu lanternele în mîini. Sînt lanterne în „centru", la Magazinul universal, cîte vrei. Nu scumpe. Pîn' s-o electrifica, acuş-acuş, tot satul, îs bune şi lanternele astea.
Pe deal, la vreo jumătate de kilometru de sat, parcă scăpase cineva un pumn de licurici. Luminile de la S.M.T. Semeteul o să trimită energie electrică şi în comună, numai ce s-o întinde sîrma. E sursă bună la S.M.T., are motor tare.
Decembrie, 1958, satul Topologii, raionul Hîrşova
Cronicti Ideilor
SOCIOLOGIA BURGHEZĂ
Şl REVIZIONISMUL CONTEMPORAN
l. BEJ AN si T. CRISTIAN
^estmîntul notional, ori mai bine zis verbal, al unor explicaţii sociologice burgheze şi revizioniste, poate adeseori masca esenţa lor antiştiinţifică şi antimarxisită   ilăsînd chiar impresia, celor naavertiaaţi, că ele ar reprezenta temelia teoretică a „ştiinţei sociale contemporane".  Feluriţii  renegaţi  ai socialismului ştiinţific se străduiesc de altfel cu totul pe fiaţă să argumenteze „ştiiinţificitatea" unor asemenea „explicaţii sociologice". Publicistul .polonez Kolakowski, de pildă, în articolul său „Noţiunea actuală şi cea neactuală a marxismului"1) conchide, lîn urma unui .amplu „rechizitoriu" la adresa „dogmatismului" că : „marxismul este astăzi complet lipsit de sens şi devine sinonimul cuvântului adevăr sau cunoaştere ştiinţifică — adevăr căutat de întreaga cultură lie ea denumită marxistă sau nemarxistă". Deci, Kolakowski, denaturînd noţiunea   de marxism, umple conţinutul acesteia cu ideea, scumpă tuturor   renegaţilor   şi   ideologilor burghezi, după care astăzi, în lume nu există două culturi, două sociologii şi un singur adevăr, ci o singură cultură cu un singur adevăr.
„Lui Kolakowski îi repugnă, apărîndu-i drept foarte simpliste, tezele consacrate ale marxism-leninismului după care : în societatea împărţită în clase antagoniste, cultura spirituală are un caracter de clasă ; cultura dominantă este totdeauna cultura
') Vezi „Novaia Kultura", 1957
clasei dominante; în societăţile cu clase .antagoniste, cultura se dezvoltă pe baza contradicţiilor dintre aceste clase şi serveşte ca instrument în lupta dintre ele. In consecinţă Kolakowski neagă faptul că contradicţiile fundamentale existente în societatea contemporană, luată în ansamblu, determină existenţa celor două culturi diametral opuse : pe de o parte cultura democratică şi socialistă, care cunoaşte o înflorire nebănuită, în primul rînd în ţările care aparţin lumii socialiste, iar pe de altă parte, cultura făurită de pe poziţiile claselor exploatatoare, cultură dominantă înlăuntrul ţărilor capitaliste. în condiţiile capitalismului, de pe poziţiile maselor muncitoare şi exploatate se făureşte o cultură democratică şi populară aflată într-un continuu antagonism cu „spiritualitatea" dominantă.
In opoziţie cu tezele sus-amintite polonezul Kolakowski, diminuînd valoarea cercetărilor social-culturale întreprinse în lumea socialistă, — cercetări pătrunse chipurile de o gîndire „marxist-dogmatică" — recomandă oamenilor de ştiinţă marxişti, drept singura soluţie pentru a se ieşi din acest impas „împrumutul" de idei şi metode de gîndire de la cultura şi sociologia nemarxistă.
Asupra faptului că teze ca cele de mai sus nu au fost formulate întîmplător de către vreun pseudo-marxist oarecare, ci constituie platforma ideologică a revizionismului contemporan, sînt grăitoare numeroase
142
alte mărturii ale unor „corifei" ai „gîndirii sociale moderne din secolul al XX-lea". Doctor Jovan Georgevici, profesor la universitatea din Belgrad, scrie, cum nu se poate mai explicit, în ale sale programatice „Principii ale teoriei sociale în Iugoslavia" ') : „teoria socială jugoslavă aplică aceleaşi metode... ale realismului critic mî-nuite de întreaga ştiinţă socială contemporană"... Tezele „teoriei sociale jugoslave" sînt considerate de către juristul Jugoslav drept o fază în dezvoltarea ştiinţelor sociale... „dezvoltare care nu poate avea loc decît prin cooperarea, critica şi autocritica reciprocă dintre toate curentele ştiinţei sociale moderne". Sociologii polonezi Vyatr şi Bauman în articolul „Marxismul şi sociologia contemporană"2) scriau în acelaşi sens, încă din 1956 : „socotim inexact a ne reprezenta situaţia în sociologia mondială asemenea unui cîmp de luptă plin de tranşee din care sistematic este îndreptat focul -asupra .poziţiilor inamice". Afirmaţii asemănătoare au făcut şi renegatul marxist
francez H. Lefebvre (vezi, de pildă „De l'explication en economie politique et en sociologie" în „Cahiers Internationaux de sociologie" voi. XXÎ), precum şi o largă pleiadă de alţi revizionişti.
Ce rezultă aşa dar din afirmaţiile reproduse mai SiUS ? Nimic .altceva decît recunoaşterea explicită, din partea revizioniştilor actuali, că au părăsit toate principiile fundamentale .ale explicaţiei sociologice marxiste (pe care ei o denumesc „marxîst-dogmatică") şi că s-au apropiat ori situat integral pe poziţiile teoretice, inerente explicaţiei sociologice burgheze3)
Avînd în vedere cele afirmate mai sus, să încercăm aşa dar a urmări unele aspecte privind „valcrea ştiinţifică" a uneia dintre explicaţiile sociologice burgheze „moderne" mai uzitate (aşanumita explicaţie integralist-sociologieă) precum şi fi-liaţiunea de idei existentă între doctrina socială .a revizionismului contemporan şi această explicaţie.
Infegralismul  sociologic — armă  „modernă"  pentru mistificarea adevărului despre societate
Ina dintre cele mai răapîndite [teorii în cadrul explicaţiei .socio-Ilogice burgheze este fără îndo-jiaiă aşa numita teorie .a integria-lismului sociologic. I.n tratatele clasice de sociologie burgheză, integralismul sociologic este considerat a fi unul din curen-
') Actualităţi   jugoslave,   nr. 11-12/1957
2) Mîs! Filozoficzna, nr. 1/1956
3) Păstrind încă unele reminiscenţe „marxiste" doctrina socială a revizionismului contemporan poate fi considerată umbra explicaţiei sociologice burgheze. Spun umbra ei, întrucît „ştiinţa" despre societate a renegaţilor marxismului apare mai puţin „strălucitoare" (mai puţin bătătoare la ochi în ceea ce priveşte esenţa ei burgheză) decît sociologia oficială din ţările capitaliste, putîndu-şi astfel estompa cu perfidie caracterul burghez, şi deveni deci (atunci cînd nu e demascată) cu mult mai primejdioasă pentru mişcarea muncitorească, decît sociologia burgheză.
tele sociologiei contemporane, caracterizat iprintr-o optică explicativă proprie, exprimată prin aceea că priveşte grupurile de fenomene sociale în unitatea lor indestructibilă, în structurarea lor intimă ca mănunchi din care niciodată nu va putea fi modificat un fenomen social fără a le modifica pe toate celelalte. Optica integra-lismului sociologic relevă că interdependenţa dintre grupurile de fenomene sociale face imposibilă ierarhizarea lor. Conform acesteia, este, de pildă, imposibil a se detaşa, în cercetarea sociologică, grupul fenomenelor economice, ca fenomene esenţiale şi determinante pentru toate celelalte grupuri de fenomene sociale. Doctrina integral istă susţine că influenţa factorilor subiectivi (a factorului juridic, politic, psihologic, religios) asupra economicului este tot atît de importantă ca şi a acestuia din
143
urmă asupra celor dintîi, iar în unele cazuri chiar mai importantă. Viaţa economică a unui grup social — susţin .adepţii inte-graliismului sociologic — depinde de starea psihică a acestuia, de trebuinţele pe care le are, de tehnica sa şi aceasta la rîndul ei de starea cunoştiinţei şi a ştiinţei.
Emile Durkheim, sociologul micii burghezii franceze de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, este considerat drept imul din părinţii acestui soi de monism integralist. După cum se ştie, acesta a demonstrat foarte clar, prin doctrina sa integralistă că nu intenţionează decît să fundamenteze o altă variantă a determinismului ideologic spiritualist ; el nu a reuşit nici măcar să dovedească prin concepţia sa sociologică o comprehensiune globală a interacţiunii tuturor elementelor componente ale conştiinţei sociale şi .a formelor suprastructurale, instituţionale, ce le corespund.
O seamă de sociologi burghezi, continuatori ai lui Durkheim, s-au străduit ulterior să „perfecţioneze" integraiismul spiritualist -al maestrului loir, încercînd concilierea determinismului ideologic cu o seamă de factori extra-sociali, dînd astfel la iveală un integralism eclectic de tip „modern". In zilele noastre, unul dintre cei mai de seamă sociologi burghezi „de stînga", apărător al teoriei integrialiste în cadrul „explicaţiei sociale" este George Gurwitch. Din iniţiativa acestuia s-au organizat, de pildă, recent „Entretiens de Royaumont, Pentecote" dedicat în întregime dezbaterilor cu privire la problema căilor fundamentării explicaţiei sociologice integraliste. Cahiers interna-tionaux de sociologie, care consemnează într-un volurn închinat special (vezi voi. 21) reproducerea feluritelor intervenţii ce au avut loc ou acest prilej, cuprinde majoritatea poziţiilor teoretice şi tezelor apărate la această reuniune. Discursul lui G. Gurwitch, intitulat semnificativ La crise de I'explication en sociologie, ocupă locul de frunte în volum, datorită problematicii cuprinzătoare pusă în discuţie, referitoare la tema dezbătută. Criticînd interpretările de-terminist-rigide ale sociologilor {uncli.ona-Hşti (Sorokin etc.), ale cornprehensiviştilor, etc. G. Gurwitch s-a străduit în cuvîntul
său să lase impresia ancorării problemei explicaţiei sociologice într-un cadru „dialectic şi integralist". Pentru a-şi delimita însă poziţia faţă de marxism (recunoscut de toată lumea ca dialectic şi integralist-materialist) sociologul francez precizează dintru început că integraiismul său se află la antipodul explicaţiei sociologice marxiste caracterizată chipurile ,,printr-o interpretare şi aplicare dogmatică a dialecticii" (p. 10). Sarcina depăşirii „dogmaticii marxiste" de către sociologia burgheză prin persoana lui Gurwitch, este considerată de către acesta ca fiind posibilă doar printr-o restabilire în drepturi a „explicaţiei dialectice" (notaţi dialectice şi nu ma-terialist-dialectice, întrucît strădania teoreticianului „macro-sociologiei" va fi depusă tocmai în vederea izgonirii explicaţiei materialiste din sociologie). Gurwitch, operînd în chip integralist-dialectic, de pildă, cu conceptul global de „structură" (într-un sens opus conceptelor marxiste de : structură-bază, suprastructură) conceput ca reflectînd „un sector" al unui vag „fenomen social total", în deplină asemănare cu toţi reprezentanţii sociologiei burgheze, .susţine : a) necesitatea respingerii conceptului de formaţiune social-economică (unicul concept care reflectă veridic şi materialist dialectica social-obiectivă şi legitatea generală a acesteia) şi adoptarea vagului concept de „tot social" ; b) amalgamarea în confuzul concept de structură, atît a fenomenelor sociale obiective ce ţin de bază cît şi a celor ce ţin de suprastructură, atît a fenomenelor existenţei sociale cît şi ale conştiinţei sociale; c) escamotarea necesităţii cercetării de sine stătătoare a fenomenelor sociale, materiale, ca fenomene determinante în ultimă instanţă pentru întreaga viaţă socială. Principiul „explicării integralist-dialectice" a realităţii sociale, se vădeşte în cazul lui Gurwitch (ca şi a tuturor acelora care socotesc neştiinţifică evidenţierea unei cauze primordiale, eficientă înlăuntrul interacţiunii dialectice globale), a fi un îndreptar, fie spre poziţiile unui determinism ideologic, fie spre o pură sofistică. Această apreciere rezultă şi din analiza   „expunerilor"   celorlalţi sociologi
144
întruniţi la reuniunea amintită, care în cu-vîntul  lor  au „aprofundat şi amănunţit" principalele idei   cuprinse în comunicarea primului referent. Astfel, Jean Weiler, dez-bătînd problema : Determinismes sociaux et determinisme economique, în spiritul „de: păşirii"   explicaţiei   sociologice marxiste, propune însoţirea analizei determinismului economic prin analiza unor factori ca : „Les equations   de   comportament   et   les mo-deles", fără de care, chipurile, factorul economic nu ar putea fi definit în unitatea ia. Roger Bastide în La causalite externe et la causalite interne dans  ['explication socio-logique, pledează călduros pentru situarea factorului mental, psihologic, pe picior de egalitate cu ceilalţi factori recunoscuţi în cadrul   „explicaţiei   sociologice moderne", încereînd o reconciliere între pozitivismul sociologic şi poziţiile „teoreticenilor", Roger Girot. — în comunicarea intitulată Le passage de la description a l'explication dans  le  cadre  de la  sociologie concrete subliniază că „a explica, în sociologia concretă, nu înseamnă decît a descrie foarte exact actele omeneşti perceptibile din care fenomenele sociale sînt elaborate".
Este de la sine înţeles că aplicată, de pildă, la problema statului, claselor, revoluţiei, sociologiei, culturii etc. — „explicaţia sociologică integralistă" gurviteh-iană et Comp. se vădeşte fără echivoc a deveni pe deplin utilă acţiunii de mistificare a racilelor orîndurii capitaliste, justificării exploatării şi permanetizării ei. 1 Poate nu ar
') Menţionăm,   de   pildă,   că aplicarea „explicaţiei sociologice integraliste" în cercetarea aşa numitei probleme a „Grupurilor sociale" a dat la iveală o imensa literatura de „specialitate" consacrată dovedirii inexistenţei ulaselor sociale antagoniste in capitalism ori cel mult a existenţei unei singure clase de mijloc. Mînuind teoria şi metoda explicativă „integralistă" care reclama acordarea unei pondere egale tuturor aspectelor — esenţiale ori neesenţiale — în explicarea unui fenomen social, sociologii burghezi au depus strădanii deosebite pentru a găsi acele aspecte legate de viaţa grupurilor sociale (elemente ale modului de viaţa, ale mentalităţii, etc.) care să „ateste" asemănările ori chiar identitatea de viaţă a tuturor locuitorilor dintr-o tară capitalistă dezvoltată ori alta.
strica să reamintim aici că interpretarea marxismului într-o manieră „integralist-sociologieă" a corespuns pe deplin şi vederilor unor sociologi burghezi romîni din perioada dintre cele două războaie mondiale, care considerau marxismul un fel de doctrină culturalistă, ideologistă. în acest sens, s-a dovedit, de pildă foarte apropiată de vederile lui P. Andrei interpretarea marxismului ca „integralism spiritualist". în a sa Sociologie generată, P. Andrei mărturiseşte (la pagina 269) următoarele : „Multă vreme am crezut şi noi că marxismul este o formă tipică de materialism. (în sens de anti-ideologism, antispiritualism, n. n.) dar lucrarea lui Lukacs Geschichte und Klas-senbewusstsein2   ne-a   făcut   să ne revizuim punctul de vedere ; ...el scoate în relief ideea marxistă că societatea este un lot care determină fiece fenomen .social în parte". Aşadar şi lui P. Andrei, prin medierea lui Lukacs, marxismul îi apare la fel ca şi revizioniştilor actuali, mai „plauzibil şi mai ştiinţific" atunci cînd poate îi interpretat ca un „integralism sociologic" de tip „ideologic-spiritualist".
Fireşte că marxismul autentic n-a fost nicicînd şi nici nu poate „evolua" spre un asemenea „integralism-sociologic". Orice abandonare a explicaţiei sociologice fundată pe principiul factorului social-material determinant în ultimă instanţă, ori cit ar ţine seama de ceilalţi factori (fie prin punerea factorului primordial pe picior de egalitate cu ceilalţi factori, fie prin neglijarea celui dintîi) reprezintă o abandonare a poziţiilor ştiinţifice în explicarea integrală a oricărei realităţi sociale, inclusiv a celei contemporane.
Practica social-istorică de veacuri şi cu atît mai mult cea a veacului nostru a confirmat eficienţa materialismului istoric ca unica explicaţie sociologică ştiinţifică, capabilă a lînlcsni dobîndirea adevărului. Această explicaţie sociologică reprezintă calea spre depistarea, neîncetată a unor noi
2) Atragem atenţia că în această lucrare G. Lukacs prezintă într-un chip cu totul denaturat şi idealist bazele teoretice ale marxismului, în speţă concepţia materialista asupra istoriei.
10 — Viaţa Uomînească Nr. 1
145
adevăruri de către ştiinţele sociale, tocmai fiindcă jalonează teoria şi principiile metodologice ale oglindirii adevărului social obiectiv, aşa cum este el în mod natural, fără nici un fel de adausuri.
„Punctul meu de vedere — scria Marx în postfaţa la ediţia a 11-a a Capitalului
— constă în aceea că eu privesc evoluţia formaţiei economice a societăţii ca un proces natural".
Judecată din acest punct de vedere, istoria omenirii nu mai apare ca un haos absurd de violenţe fără sens, ci ca procesul de dezvoltare a omenirii însăşi. Sarcina gîndirii în reflectarea acestui proces este deci nu autocontemplarea ci urmărirea fazelor succesive de dezvoltare a societăţii de-a lungul tuturor căilor sale întorto-chiate şi descoperirea legilor ei interne ce se manifestau sub aparenţele întîmplării.
Cercetarea ştiinţifică a întregii istorii anterioare şi contemporane a relevat întemeietorilor sociologiei marxiste că faptele sociale în realitatea obiectivă, la fel ca şi fenomenele maturii, se află într-o permanentă conexiune, înlănţuire, mişcare, naştere şi dispariţie, ceea ce face ca esenţei unei formaţiuni social-economice şi, în funcţie de aceasta, întregii societăţi, să-i fie intrinsecă procesualitatea şi evoluţia, adică istoria. Cuprinderea ştiinţifică în gîndire a unei asemenea „stări de fapt" obiective s-a dovedit a nu fi posibilă decît prin mînui-rea metodei dialectice materialiste. In investigarea, cercetarea şi explicarea realităţii sociale, metoda materialist-dialectică (valabilă pentru cunoaşterea întregii lumi
— naturii, societăţii, gîndirii) este utilizată în ipostaza ei materialist-istorică, ca metodă materialist-dialectică folosită în cercetarea specificului acelei forme de mişcare a materiei care este societatea. Ca orice metodologie, şi materialismul istoric este totodată şi o teorie socială, o explicaţie sociologică. Utilizată în cercetarea istoriei societăţii, teoria şi metoda sociologică marxistă (materialismul istoric) ia în consideraţie, după cum scria Engels, nu atît mo-bilurile indivizilor, oricît de străluciţi ar fi
ei, cît mobilurile care pun în mişcare mase mari de oameni, popoare întregi şi, în sinul fiecărui popor clase întregi ; aici nu prezintă importanţă izbucnirile trecătoare... ci mişcările de lungă durată, care duc la mari transformări istorice. ')
In urma unui travaliu ştiinţific uriaş, în urma investigării unui „Mont-blanc" de fapte sociale, Marx şi Engels au conchis că întreaga istorie de pînă acum a societăţii, cu excepţia istoriei societăţii primitive, a avut drept principal mobil imanent, lupta desfăşurată între marile grupuri de oameni constituite în clase sociale ; că aceste clase sociale aflate în luptă sînt totdeauna expresia relaţiilor de producţie, ale relaţiilor economice dintr-o epocă dată, că, deci, întotdeauna structura economică a societăţii constituie baza reală prin care trebuie explicată, în ultimă instanţă, întreaga suprastructură, instituţiile juridice şi politice, ca şi concepţiile religioase, filozofice şi de altă natură, din fiecare perioadă istorică respectivă.
Astfel se înfăţişează explicaţia sociologică marxistă : coerentă logic, materialistă, verificabilă îî-n orice -moment prin practică. Şi totuşi, frontul antimarxist contemporan (la fel ca şi peroraţiile demult uitate ale sociologului rus Mihailovski — combătute atît de magistral la vremea lor -de Lenin), din motivele reliefate mai înainte, evidenţiază superioritatea explicaţiei sociologice integraliste în raport cu „unilateralitatea, simplismul, inconsistenţa şi falsitatea explicaţiei sociologice marxiste".
Neglijînd voit principalele aspecte materialiste, dialectice şi istorice cuprinse în explicaţia sociologică oferită de marxism, feluriţii revizionişti, mînă în mînă cu sociologii burghezi se străduiesc a lăsa impresia că „viciile" enunţate mai sus ale sociologiei marxiste nu pot fi „depăşite" decît prin „noua doctrină explicativă integralistă".
') Vezi Marx-Engels, Opere alese, vol. îl E.S.P.L.P. 1955, p. 426
146
Explicaţia integralist-sociologică, în tălmăcire revizionistă
Eespre faptul că încercările revizioniste actuale de „depăşire" a narxismului   nu   pot  îi între-jrinse decît în unicul sens al acceptării tezelor sociologice burgheze, este semnificativ şi zelul cu oare diverşi foşti marxişti au îmbrăţişat poziţiile integralis-mului gurwitchian. Atît prin problematica dezvăluită cît şi prin concluziile la care ajung, ternele revizioniste vădesc o fiii a -ţiune de idei indubitabilă şi o unitate de vederi aproape deplină cu sociologia burgheză. Dealtfel .acest lucru este tot mai făţiş  mărturisit  de unii  reprezentanţi ai revizionismului actual. Henri Lefebvre, care prin poziţia sa teoretică într-o seamă de probleme a dovedit o indiscutabilă situare pe poziţiile revizionismului, scria fără rezerve, în articolul amintit1), referindu-se la poziţiile sale teoretice în problema explicaţiei sociologice: „Eu nu cred a mă alia în  dezacord  cu  Dl.  Gurwitch"   (p. 30). Henri Lefebvre, convins de faptul că „criza explicaţiei in sociologie" se referă deopotrivă la sociologia nemarxistă ca şi la cea marxistă, depune strădanii deosebite în vederea învingerii acestei „crize". Sensul acestor eforturi teoretice fiind, după cum însuşi filozoful francez o recunoaşte, foarte apropiat  de cel al lui Gurwitch, ne vom mulţumi a reproduce doar unele din tezele „salvatoare"   menite   să   scoată — după H. L. — marxismul „din criză". Decretînd vechea   manieră în explicaţia sociologică marxistă drept „dogmatică şi logico-meta-fizică"  (p. 29), prin aceea că reduce un plan la altul, o'ştiinţă la alta (de pildă sociologia la economia politică), Lefebvre propune îmbogăţirea conceptului de cauzalitate prin studierea „raporturilor sociale" în acele note ale lor prin care se devansează „sfera categoriilor economice" (p. 34). Numai astfel, susţine fostul marxist francez „raporturile inter-umane" vor putea îi
') De l'explication en economie politique et en sociologie în „Cahiers internationaux de sociologie" voi. 21.
studiate   „in ele   înşile",   Aşa   dar, sub masca cerinţei ca marxismul să dea dovadă de „comprehensiunea integralităţii şi bogăţiei realului"  (p. 36) — comprehensiune dealtfel recunoscută de însuşi Lefebvre în unele opere ale marxismului — acesta cere detaşarea cercetării socialului de cercetarea economicului, detaşarea societăţii şi omului social de cadrul economic care le condiţionează. După cum reiese şi din recenta lucrare a lui H. Lefebvre Problemele actuale ale marxismului, obiectivul său teoretic este foarte „simplu" : integrarea   nediferenţiată  a conceptelor de bază şi suprastructură, în conceptul de formaţiune social economică, acesta din urmă golit însă de orice fenomene materiale ce ar avea atribut de primordialitate şi de factor determinant al totului social. La fel ca şi altădată Labriola, care reducea concepţia materialistă-a istoriei la o concepţie „organică" a istoriei în care toate momentele sociale să fie considerate ca intrînd într-o acţiune   reciprocă   nediferenţiată,   H. Lefebvre astăzi se străduieşte să ofere o explicaţie  sociologică   axată pe teoria idealistă a interacţiunii veşnice şi de amploare egală dintre subiect şi obiect.
în această manieră explicativă, socotim că nu este anevoios a se intrevedea cum, de pe poziţiile unei clase exploatatoare, intelectualii „teoreticieni", sînt incapabili de a ajunge la construcţii deterministe care să depăşească „sfera culturii". Ei pot găsi în cel mai fericit caz unele aspecte interesante ale structurării „complexelor culturale", dar nu pot aşeza la temelia acestora decît o valoare cultural spirituală (politică, religioasă, etc.) ori alta — ori pe toate laolaltă. In nici un caz nu vor accepta însă ideea unei valori „extracuiturale" care să structureze întreg complexul „socio-cultural". Este în această manieră de gîndire şi o rădăcină gnoseologică, exprimată în aceea că intelectualitatea burgheză, care se consideră principala creatoare de „valori culturale"  (îmbătată de cele mai multe ori
10*
147.
de „superioritatea" acestor valori) concepe anevoie, ori deloc, „valoarea economică" ca fenomen social regulator al întregii vieţi sociale, inclusiv al culturii. Numai de pe poziţia producătorilor de bunuri materiale, adică de pe poziţia oamenilor muncii, a proletariatului, poate fi însuşită şi aplicată de către intelectualii dornici să contribuie la dezvoltarea adevăratei ştiinţe despre societate, la progresul societăţii însăşi, o explicaţie sociologică, ştiinţifică. Pentru revizioniştii actuali ca şi pentru cei de altă dată, explicaţia sociologică marxistă este întru totul caducă şi inoperantă în acţiunea de mistificare a celor mai acute probleme sociale. Integralismul sociologic se dovedeşte a fi însă un instrument deosebit de preţios în acest sens. De unde şi larga lui utilizare în tălmăcirea revizionistă a principalelor fenomene din realitatea socială contemporană.
Una din problemele principale care suferă in interpretarea sociologică revizionistă o rezolvare cu totut opusă explicaţiei sociologice marxiste o constituie chestiunea esenţei şi legităţii realităţii sociale contemporane.
După cum se ştie, gîndirea teoretică marxistă, dezvoltată şi verificată necontenit prin practica social-istorică, dezvăluie esenţa epocii noastre, principalele mobiluri obiective în jurul cărora gravitează nesfîr-şitele fenomene şi procese sociale contemporane.
In Declaraţia reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste semnată la Moscova în 1957, se precizează în acest sens că ceea ce caracterizează epoca noastră este trecerea de la capitalism la socialism, care a început cu Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. In epoca noastră, evoluţia lumii este determinată de lupta celor două sisteme opuse şi de rezultatele acestei lupte. Practica socială a peste patru decenii din secolul nostru a verificat fără putinţă de tăgadă că socialismul este un regim social incomparabil superior capitalismului. In acelaşi timp imperialismul, ca ultima fază a for-
maţiunii social-economice capitaliste, şi-a relevat toate elementele declinului său. Capitalismul contemporan este capitalismul monopolist în care contradicţiile capitaliste, lupta dintre clasele antagoniste se ascut la maximum. Alături de aceste contradicţii, dezagregarea sistemului colonial contribuie la năruirea ultimelor „puncte de sprijin" pentru forţele care exprimă în secolul nostru reacţiunea socială.
Angajarea pe drumul construirii socialismului a mai mult decît o treime din populaţia globului, coacerea deplină a tuturor condiţiilor obiective, şi în unele ţări şi a celor subiective, pentru trecerea lumii capitaliste spre 'revoluţia socialistă, evidenţiază acţiunea legii trecerii de la capitalism la socialism, ca principală tendinţă obiectivă a epocii contemporane.
Neputînd contesta acest conţinut esenţial al societăţii secolului XX, diverşi ideologi revizionişti se străduiesc să tălmăcească într-un mod denaturat manifestarea concretă, fenomenală a acestei legi, căutînd pretutindeni în ţările capitaliste „elemente noi" ale socialismului. Dr. Jovan George-vici, de care am mai amintit în acest articol, consideră în acest sens că „analiza realităţii actuale internaţionale şi sociale..." vădeşte că socialismul poate fi regăsit numai în „unitatea economică şi morală tot mai vastă a lumii în care, luînd-o ca totalitate, au loc procese de profunde transformări sociale şi politice şi treceri de la orîn-duiri sociale şi politice mai vechi la altele mai noi... în asemenea condiţii... ideia despre superioritatea ideologică sau moral-politică a unui grup de ţări asupra altui grup... dă o imagine falsă despre actuala structură a omenirii". ') Aşadar, denaturarea legităţii care stă la temelia trecerii de la capitalism -la socialism în epoca noastră este întreprinsă în mai multe direcţii : a) în dirccţi-d neglijării aspectului dialectic, contradictoriu, al procesului trecerii, în întreaga lume, de la societatea bazată pe exploatare la societatea lipsită de asuprirea omului de către om — adică escamotarea adevărului obiectiv că evoluţia lumii către
'), Vezi Actualităţi jugoslave, nr. 12/1957
143
socialism este determinată de lupta celor două sisteme opuse şi de rezultatele acestei lupte ; b) în direcţia escamotării căilor fundamentale de manifestare a acestei legi. (Revoluţia socialistă, dictatura proletariatului etc.)
Referitor la primul punct trebuieşte arătat că revizioniştii, denaturînd marxismul şi sîruntînd realitatea obiectivă, afirmă că societatea capitalistă s-ar dezvolta în direcţia transformării în sens socialist a vechilor sale trăsături principale (concurenţă, exploatare, profit, „democraţie" de clasă). Folosind din plin metoda „explicaţiei sociologice integraliste", punînd toate aspectele de conţinut şi formă ale faptelor sociale pe acelaşi plan, dîndu-le aceeaşi importanţă în caracterizarea proceselor ce au loc în societatea capitalistă, diverşi teoreticieni revizionişti reuşesc fără prea multă trudă să amplifice şi să absolutizeze anumite aspecte secundare care, odată relevate, primesc eticheta de „părţi ale unui întreg socialist".
Laburistul englez John Strachey, de pildă, în cartea sa Capitalismul contemporan, sem-nalînd oarecari tendinţe „pozitive" în transformarea modului de viaţă al muncitorilor din unele ţări capitaliste şi exage-rînd în mod grosolan importanţa acestui fenomen social în ansamblul procesului de modificări sociale, decretează, nici mai mult nici mai puţin, decît că aceasta ar constitui un important sector de transformări socialiste înlăuntrul capitalismului. Asemenea „bucăţi" de socialism sînt tot mai des descoperite de către sociologii revizionişti „moderni". Astfel, E. Weil Reynal, în studiul său polemic întitulat La conception conimuniste de Vhonneteie intelleciueile et ia, meconnaissance de la troisieme voie1). scris într-un larg moment de inspiraţie Schumpeteriană — găseşte în societatea americană atîtea „felii" de socialism încît afirmă că pentru a considera S.U.A. drept ţară socialistă nu mai lipseşte decît convingerea mişcării sindicale americane că proprietatea din S.U.A. este o „proprietate colectivă". Unii urmaşi actuali ai lui Leon Blum merg şi mai departe, susţinînd, ca şi
') La revue socialiste, februarie 1958
dascălul lor, că „în ţări ca S.U.A. e posibil a se ajunge pînă la un asemenea grad de justiţie, egalitate, libertate, nu numai pentru muncitori ci pentru întreaga populaţie, astfel încît o asemenea ţară să poată fi considerată socialistă fără ca sistemul juridic al proprietăţii capitaliste să fi suferit vreo transformare"2).
Cele mai numeroase „felii" de socialism sînt bineînţeles găsite de către renegaţii marxismului în actualele state ale „lumii occidentale". Pornind de la teza după care în ţările capitaliste dezvoltate acţionează forţe politice divergente înlăuntrul cărora se găseşte şi forţa politică substanţială a clasei muncitoare, „teoreticieni" revizionişti de toate nuanţele începînd cu canadienii Guy Caron, Solsberg, Smith, şi terminînd cu autorii Proiectului ide program ai P.S-austriac şi al U.C. din Iugoslavia — consideră că în diversele instituţii politice ale ţărilor capitaliste şi în primul rînd în stat, s-ar produce un „echilibru de puteri", manifestat prin slujirea de către stat a tuturor .grupurilor aflate în echilibru, deci şi ale clasei muncitoare. Cu alte cuvinte, statele din occident ar fi, în esenţă, state cu puternice note muncitoreşti şi socialiste, ori chiar pe deplin socialiste. Drept consecinţă aceste state ar acţiona, chipurile, în direcţia schimbării întregii „naturi economice a capitalismului".
Explicaţia sociologică integralistă, se vădeşte, aşadar, a fi un preţios instrument în acţiunea de înlocuire a adevăratei legităţi (materiale) a economiei capitaliste, prin felurite principii morale etc. Principala idee fructificată pe temeiul „explicaţiei sociologice integraliste." se vădeşte aşadar a fi evidenţierea rolului primordial al [actorului conştient (politico-spiritual) în dezvoltarea societăţii capitaliste contemporane. Această idee a fost amplu fructificată nu de mult, printre alţii şi de către un grup de sociologi şi economişti burghezi care, într-un întreg volum (VIII) al revistei Bulletin international des sciences sociales (revistă editată trimestrial de U.N.E.S.C.O.) s-au
2) Leon Blum, Scrisoarea adresată iui Michel Fost în Tribune 1950
149
străduit să dovedească natura democratică şi populară a mecanismului „elaborării politicii economice şi financiare" în capitalism. Principala teză dezvoltată în volumul susamintit a fost aceea că în statele capitaliste nu tendinţa spre obţinerea profitului economic maxim ar reglementa viaţa economică şi socială burgheză ci acţiunea conştientă a conducerii (guvernului) care „trebuie să consulte toate grupările (clasele n.n.). populaţiei, ori ipe cele rnai importante dintre ele, asupra detaliilor acţiunii guvernamentale".')}
Aşadar, mistificarea conţinutului de clasă al factorului subiectiv în capitalism cît şi constatarea rolului primordial al politicului faţă de economic în „ţările occidentului" constituie modalităţi concrete de aplicare revizionistă a explicaţiei sociologice inte-graliste la realitatea capitalistă contemporană.
Corespund oare aceste „aprecieri sociologice" situaţiei reale existente în ţările capitaliste ? Iată doar cîteva elemente care vădesc cît de mult sfruntează ele faptele.
Mai presus de toate peroraţiile privind rolul factorului conştient în capitalism, realitatea dovedeşte că legile economice ale capitalismului, ca şi în general orice legi economice, au un caracter obiectiv, expri-mînd un anumit tip de relaţii de producţie existente. De aceea nici activitatea sindicatelor şi cu atît mai puţin activitatea statului burghez care apără interesele exploatatorilor, nu poate paraliza sau anula acţiunea acestor legi în cadrul economiei capitaliste. Fireşte că într-o anumită conjunctură socială aceste legi economice pot fi influenţate. Ele pot fi chiar anulate, anihilate odată cu zdrobirea societăţii a cărei legitate o exprimă. In capitalism faptele dovedesc însă că întreaga suprastructură dominantă, dacă poate exercita vreo înrîu-rire asupra economiei, apoi aceasta este făcută în interesul monopoliştilor şi nu al oamenilor muncii. Aparatul statului burghez, acaparat tot mai mult de către reprezentanţii marilor monopoluri, sprijină prin
') Bulletin international des sciences so-ciales, voi. VIII, nr. 2/1956, p. 224.
toate mijloacele interesele acestor monopoluri.
Aminteam mai înainte că o a doua încercare „pe scară largă" de sfruntare a legităţii sociale obiective a secolului nostru o constituie escamotarea căilor fundamentale de trecere la socialism. Analizînd situaţia internaţională, raportul de forţe între socialism şi capitalism pe arena mondială şi în diferite ţări, Congresul al XX-Iea al P.C.U.S. a ajuns Ia concluzia că sint posibile diferite forme de trecere la socialism, inclusiv calea paşnică, posibilă a fi folosită acolo unde reacţiunea burgheză se va dovedi a nu fi în stare să ia toate măsurile pentru a împiedica venirea la putere a clasei muncitoare şi aliaţilor ei. Oricare ar fi însă această cale a trecerii de la capitalism la socialism ea nu devine posibilă fără conducerea politică de către clasa muncitoare, în speţă fără dictatura proletariatului. Revoluţia socialistă se impune aşadar, indiferent de faptul dacă e violentă sau paşnică (după cum o reclamă împrejurările economice, sociale, politice, etc.) a fi singurul mijloc istoric de a se frece la socialism, iar dictatura proletariatului se impune ca principală lege a revoluţiei socialiste. Dictatura proletariatului, ca democraţie socialistă, formă superioară a oricărei democraţii, reprezintă întruchiparea puterii prin care oamenii muncii, conduşi de clasa muncitoare în frunte cu partidul ei marxist-leninist, folosesc statul socialist ca instrument principal de acţiune economică, culturală etc. în vederea satisfacerii intereselor lor fundamentale. Confirmarea prin practica social istorică contemporană a tezelor teoretice de mai sus, constituie în fond falimentul tuturor doctrinelor sociale revizioniste construite în primul rînd pe negarea acestor teze. De aceea diverşii renegaţi ai marxismului încearcă să mascheze falimentul de facto al revizionismului prin-tr-o avalanşă de „idei" privind chipurile „injusteţea şi neraţionalitatea" tezelor mar-xist-Ieniniste despre revoluţia socialistă, dictatura proletariatului, rolul partidului de avantgardă,   etc.   etc.   Socialiştii francezi
150
laolaltă cu Guy Mollet') vorbesc despre .posibilitatea celor trei căi de trecere ta socialism :
— calea revoluţionară — bună doar pentru orient ; — calea schumpeteriană — bună pentru America ; — calea socialismului democratic evolutiv — bună pentru occidentul Europei. Aceleaşi opinii le-au împărtăşit de asemenea mai toţi participanţii la Congresul Internaţionalei Socialiste care a avut loc la Viena în 1957.
Renegaţii comunişti din S.U.A., Brazilia, etc. propovăduiesc ideea inutilităţii partidului de avantgardă în trecerea spre socialism, William Neuman (S.U.A.), de pildă, a cerut desfiinţarea P.C. din S.U.A. şi crearea unei aşa numite „asociaţii de acţiune politică". 2) In Proiectul de program al U.C.I. se contestă necesitatea întăririi statului socialist în perioada de trecere, diverşi alţi renegaţi ai marxismului pun în discuţie necesitatea înlăturării centralismului democratic, pronunţîndu-se pentru adoptarea unei „democraţii totale" opuse dictaturii proletariatului ş.ajm.d.
Istoria secolului nostru în general şi cea din zilele noastre în special dă necontenit o lecţie pilduitoare tuturor acelora care uită pentru moment, ori vor să nege făţiş, necesitatea înţelegerii dictaturii proletariatului ca principală lege a revoluţiei socialiste.
*
Turul de orizont făcut pe marginea coordonatelor explicative, cuprinse în doctrina
') Vezi La Revue socialiste, februarie 1958
2) Vezi Buletinul de discuţii 2/956 N.Y.
socială „integralistă" a revizionismului contemporan, conturează funcţia ideologică, de clasă, cît şi rădăcinile teoretice ale acesteia. Explicaţia sociologică burgheză, modul neştiinţific şi retrograd de a privi fenomenele şi procesele realităţii sociale contemporane care e propriu acestei explicaţii, se vădeşte aşa dar a exercita puternice influenţe asupra teoriei şi practicii sociale revizioniste.
Dacă într-o perioadă de timp relativ scurtă renegaţii actuali cit şi revizioniştii mai vechi au reuşit să ajungă pe poziţiile teoretice ale ideologiei burgheze, se cuvine să ne întrebăm unde vor ajunge aceştia pe viitor. La fel ca şi în perioada dintre cele două războaie mondiale, o mică parte dintre doctrinarii revizionişti mai puţin înrăiţi, vor .fi siliţi de fapte să-şi dea seama, la fel ca şi O. Bauer şi K Renner spre sfîrşitul vieţii lor că „drumul spre o democraţie perfectă, care să nu fie dominată de lupta de clasă, nu este accesibil decît prin dictatura proletariatului, adică prin puterea proletariatului care trebuie să fie foarte solidă şi temeinică, indiferent de forma pe care ar îmbrăca-o pentru a se realiza transformarea societăţii capitaliste în societate socialistă", că pe acest drum se pot smulge capitaliştilor mijloacele de producţie, se poate fringe monopolul de proprietate şi educaţie.
Cea mai mare parte dintre renegaţi, aşa cum de asemenea a dovedit-o istoria, s-ar putea să îngroaşe rîndurile vreunui sau altui partid tourghez. In nici-un caz ei nu vor putea însă împiedica drumul victorios spre comunism al societăţii contemporane.
„DE LA POTOP ÎNCOACE" nuvele de V. Em. Galan
Oo. S. CROHMÂLNICEANU
wff ZLj °'°P" se chema o povestire a lui wW jBffft V. Em. Galan, apărută în 1948.
MdfMsSiaS* Titlul recentului său volum de nuvele, „De la potop încoace", se bazează pe un inofensiv joc de cuvinte, care, să mărturisesc sincer, nu mă prea încîntă, dar ce să fac. Autorul vrea să spună că a adunat în cartea de faţă, lucrări scrise într-un lung răstimp, începînd de la un punct foarte îndepărtat. Se sugerează şi ideea apropierii de actualitate. „încoace", adică mai spre vremurile noastre.
Dacă nu prea agreez jocul de cuvinte în literatura de „creaţie" şi-1 găsesc îndeosebi nerecomandabil într-un titlu, nu înseamnă că, trecînd peste acest accident, n-.am abordat cu o reală bucurie cartea lui V. Em. Galan. Şi e firesc, pentru că autorul ei e unul din cei mai interesanţi prozatori ai noştri. II defineşte, în primul rînd, o adevărată pasiune pentru actualitate. In afară de romanul „Zorii Robilor", lot ce a scris se axează direct pe realităţile revoluţionare prin care trecem. Pînă şi evocarea răscoalelor din 1907 a făcu{-o în spiritul reliefării unor aspecte puţin cunoscute, puse in adevărata lor lumină abia astăzi, exagerîndu-le chiar importanţa, greşind, clar dintr-o evidentă pornire de a căuta un sens cît mai actual în interpretarea istoriei. /
, în acest ultim volum', nu există bucată care să nu fie de o strictă actualitate. ,,La răzeşi" e o poveste din anii marii secete de
după război şi prezintă trezirea conştiinţei unui sat înţepenit în tradiţii de viaţă seculare. „A cincea roată la căruţă", e un episod inspirat — ca să spunem aşa — de comerţul socialist. „Alegeri" satirizează slugărnicia îmbrăcată în haina principialităţii. „Marin" e o schiţă a noilor raporturi între ţărănime şi armata populară „...Ca scaiul" surprinde un tip de parazit social în derută şi-i descrie reacţiile în faţa mentalităţii morale noi. Nici bucata ironizată în titlu, nu e chiar atît de departe de preocupările noastre, deşi vorbeşte de potop-Pastişînd savuros transcrierea autohtonă a- unor cronici redactate de nişte „popi italieni", acum patru veacuri, ea vizează direct „războiul rece", poftindu-j pe cititori, în încheiere, „să citească învăţătura înc-o dată, şi, cînd or auzi zvon de potop ori de altă nenorocire, să se gîndească bine la sfada care s-a iscat mai de mult între învăţatul Agostino Nifo şi răposatul astrolog din Ulm^ lohan Stofler, — şi să ia aminte de nu cumva într-un Ioc oareşicare, în ţara nemţilor sau într-altă parte, cineva pofteşte să vadă preţul corăbiilor săitînd".
Spuneam că Galan e unul din prozatorii noştri cei mai interesanţi, nu numai pentru că are pasiunea actualităţii, dar şi pentru că nu ocoleşte temele dificile, ba aş afirma că le caută înadins. Romanul „Bărăgan" cuprinde o adevărată antologie a piedicilor pe care le întîmpină un activist de partid la ţară, în lupta pentru agricul-
152
tura socialistă. Eroul lui V. Em. Galan se lovea de duşmani făţişi sau ascunşi, de birocraţi, de neghiobi, de oameni înglodaţi într-un stil de muncă rutinier, de condiţii vitrege geografice. Două bucăţi din recentul volum, „Alegeri" şi „... Ca scaiul", se ocupă de tarele sociale, .prin care lumea veche tinde să-şi prelungească existenţa chiar şi în cadrul noilor realităţi.
„A cincea roată la căruţă", mai interesantă, urmăreşte un tînăr practicant, utemist şi entuziast, abia ieşit din şcoală, în prima lui acţiune „pe teren" în sectorul comerţului socialist, participînd la o acţiune de achiziţionare. Turnura comică pe care o iau lucrurile (eroul pornit să „pună cu botul pe labe", să „neutralizeze", să „lămurească", să „reeduce" şi să „recupereze" suspectează tocmai pe omul de nădejde din echipă, comunistul Turcu, în timp ce acesta, pe tăcute şi cu o mare dibăcie, asigură succesul acţiunii, contracarînd planurile celor dispuşi să frustreze statul), nu ascunde caracterul ascuţit al bătăliei. Stan Chirică are efectiv ocazia să verifice cîtă dreptate avea directorul institutului său cînd spunea : „Comerţul este un sector de front". Trei din membrii echipei de achiziţionare sînt nişte (pungaşi, extrem de abili, şi „neutralizarea" lor nu e deloc uşoară. Manevrele lui Dron, Ică Lowe şi Netea Hie nu-şi ating scopul, dar sentimentul de bătălie încordată e foarte viu, chiar în perspectiva aceasta glumeaţă în care apar prezentate faptele.
Nuvela „La răzeşi" pleacă iarăşi de la o situaţie neobişnuit de grea. Ion Dohotaru, fost argat, acum tractorist, delegat la o conferinţă raională de Partid, istoriseşte unui ziarist „în ce împrejurări a avut de a face inlîia dală în viaţa lui cu un comunist"- „împrejurările" acestea în care urmează să se producă trecerea eroului la un mod nou de a vedea lucrurile nu înclină prea mult în favoarea socialismului. Faptele se petrec într-un cătun din Moldava, în anii teribilei secete de după război. Oamenii printre care trăieşte Dohotaru sînt descendenţi ai vechilor familii răză-şeşti. O fudulie păguboasă îi ţine departe
de ceilalţi ţărani, săraci ca şi ei. Dohotaru însuşi nu e mai mult decît un flăcău, singur pe lume, fără prea multe cunoştinţe, şi pe deasupra slugă la Iosub Prisăcaru, omul care cu o rapacitate înspăimîntă-toare îşi întinde stăpînirea asupra satului, făcîndu-i pe vădeni să creadă în legenda ,,comoarei" lui.
Ajutoarele C.A.R.S.-ului încap în mîna chiaburului. Şi pe primul comunist, care sleit de puteri le aduce în sat, trăgînd el însuşi la căruţă, Iosub Prisăcaru îl ucide supunîndu-1 unei torturi bestiale.
Şi totuşi vădenii înţeleg pînă la urmă cine le vrea binele. Aceasta defineşte de altfel mai exact spiritul în care V. Em. Galan înţelege să abordeze situaţiile dificile. Ele sînt un prilej de reliefare a forţei comuniştilor. In raport cu nenumărate piedici, tenaci, hotărîţi, neclătinaţi de îndoieli, eroii lui duc la îndeplinire linia Partidului. De aceea, în ciuda aspectelor întunecate, neocolite, nicăieri scrisul lui V. Em. Galan nu respiră scepticismul dizolvant al negativismului- Dimpotrivă, el e tonic la un mod aproape demonstrativ. Nuvelele din volumul ,,De la potop încoace" oferă şi un material interesant de reflecţie asupra direcţiilor în care prozatorul pare să aibă şanse să se îndrepte cu mai mult succes.
Există un Galan povestitor de factură sadov-eniană, înclinat să zăbovească asupra frazei, desfăşurînd-o după un anumit ritual al taifasului, ascultîndu-i cu o adevărată voluptate muzica... „Aşa dar, acum patru veacuri, pe vremea cînd în părţile noastre turcul se pregătea să tăbărască în inima Bizanţului, omenirea aşezată mai către soare-apune — italienii, franţujii, nemţii şi ceilalţi — era tulburată din pricini cu totu! deosebite. (,,Potop").
Critica a semnalat dispoziţia la digresiune încă în ,,Zorii robilor" ; romanul ,,Bărăgan" conţine şi el de asemenea paranteze epice în care autorul istoriseşte cu o vizibilă plăcere diverse înlîmplări din viaţa eroilor. Povestirea „Potop" e exemplul cel mai elocvent. Aici fiecare detaliu e înşirat cu voluptate, cardinalii lăsînd în voia  soartei  „potirele  şi aghesmatarele",
153
mînuiesc „spade spanioleşti şi şipuri cu otrăvuri egiptene" ; meşterul corăbier Hans Krammer lucrează în devălmăşie cu ^patrusprezece feciori" şi „douăzeci şi nouă de nepoţi", femeia lui adună galbenii deşertaţi din pungile papale „în pestelcă" şi se roagă sfîntului Anton să-1 pedepsească pe „păgînul" şi „buimacul" ei de bărbat „pentru că se lasă prostit de ori ce popă venetic şi nu cercetează zimţii monedelor de aur, ca să nu se afle careva cu zimţii piliţi"; cardinalului Mercianus îi merge buhul pentru iscusinţa pe care o are la „jocul zarurilor" precum şi la „jocul tablelor persieneşti ori arăbeşti", părinţii din Florenţa împodobesc cronica lor „cu o cruce roşie avind pe fiecare braţ cîte doi porumbei galbeni cu ramuri verzi în cioc".
Humorul descinde direct din „Zodia Cancerului", lucrurile de rînd fiind înfăţişate cu toată ceremonia frazei lui Neculce : Primind deci atîta neobişnuită dărnicie, învăţatul Agostino Nifo s-a smerit cu plecăciune şţ, întorcîndu-se spre casă, s-a oprit la dugheana unui anume Pietro Ca-trenzi, unde şi-a tîrguit o pereche de încălţări aproape nepurtate". „Vorbă muie-rească pe care Vlădica Mercianus a ascultat-o şi a înscris-o cu multă luare aminte ; dar meşterul Krammer, ruşinîndu-şe faţă de cuvioşia sa pentru această cutezanţă, s-a mînlat cu bărbăţie şi, suduindu-şi femeia în limba lui varvară a îmbrîncit-o mai într-o parte".
Autorul dă dovadă în .această ipostază de virtuozitate dar în mod fatal e umbrit de modelul ilustru pe care şi 1-a ales. Mult mai personal e în „La Răzeşi", pe de departe cea mai bună bucată din volum. Aici naraţiunea e sobră, lucrată din linii apăsale. Cu toate că faptele le înfăţişează Dohotaru şi toate apar văzute din perspectiva lui, unică, personajele se obiectivează, trăiesc fiecare pe picioarele lui. Iosub Prisăcaru e o figură memorabilă de chiabur. Nimic nu apare şarjat în înfăţişarea lui, deşi pînă la urmă personajul ia proporţiile unui căpcăun .
Arăta ca un „berbec roşcat" spune, despre stăpînu-său, Dohotaru : „Avea o faţă
lungă, spînatică şi vîrstată de creţuri, nasul drept, subţire, tăios, lungit către pămînt, sprîncene arămii, arcuite pînă în mijlocul obrajilor, ochii mici, decoloraţi, buza de jos spuzită".
Puterea pe care o dobîndeşte Iosub Prisăcaru asupra vădenilor nu izvorăşte numai dintr-o superioritate materială. Aceasta e fireşte determinantă. Dar stăpînul ■lui Dohotaru .are personalitate- Viclean, de o încăipăţînare şi mîndrie nebunească, el e un „om al dracului". Galan înfăţişează cu multă pătrundere modul particular în care Iosub reuşeşte să-şi domine satul, speculînd fudulia răzăşească, stîrnind în jurul lui un fel de ură conjugată cu teamă şi admiraţie. Cu o egală siguranţă e trasat şi caracterul aprig, nu lipsit însă de o tandreţe feminină al Aniţei, nevasta lui Dohotaru.
Nouă şi de un excelent efect e aici la Galan tratarea vizuală, cinematografică — aş spune — a acţiunii. Povestirea curge repede, ca şi cum ar fi spusă dintr-o suflare. Planurile se succed într-un ritm foarte dramatic. Aniţa îl înfruntă la fîn-tînă, cu cămaşa sfîşiată pe Prisac, într-un ..suspense" de cea mai bună calitate. Scena aratului pe secetă, cu caii biciuiţi pînă cad sub lovituri, cu oamenii îndîrjiţi asupra pămîntului împietrit, e admirabilă. Nu mai puţin sosirea ajutorului de la C.A.R.S., sau tabloul final : satul pustiu, casa lui Iosub arsă, acesta aproape gol, numai vînătăi, zăcînd pe jumătate mort, „crestat", legat fedeleş la fîntînă de stîlpul ciuturii şi cele patru canistre legendare, aruncate goale la picioarele lui.
Subliniez caracterul vizual şi cinematic al imaginilor din ,,La răzeşi" pentru că pe autor îl pîndeşte în alte bucăţi primejdia de a acorda un rol prea mare limbajului în definirea individualităţii personajelor sale. Şi aceasta încă n-ar fi aşa de rău (Cara-giale în definitiv şi-o îngăduia), dar atunci cînd clişeele verbale nu-i par îndeajuns de revelatorii, Galan încearcă să le nuanţeze prin comentarii fastidioase. Face impresia că vorbele sînt puse sub audiometry, în-registrîndu-li-se înălţimea, timbrul, vibra-
154
ţiile, într-un fel de operaţie care ucide viaţa.
Cînd în „A cincea roată la căruţă" toboşarul satului anunţă sosirea echipei de achiziţionare, o matahală îl complectează stri-gînd : — „Mare-uăăăz' bă!" autorul explică imediat că e vorba de „Hoţ bă !... Mari, hoţi, bă-.." „Mare hoţ, bă ! Romînul nostru-i hoţ, bă !"
Pronunţia ciudată devine obiect de studiu, „începe — notează Galan — cu ceva transcriptibil prin — Marooo, după care sfîrşitul î! stropşea ca pe o interjecţie onomatopeică — un fel de „zbî" ! Ceea ce în total, dădea aproximativ: Marooo' — zbî !" Mai încolo înregistrarea nu i se pare destul de exactă şi o repetă, căpătînd varianta „Huuooozi bă !" La cîntăritul mieilor apare un „Romînoiuăăăz bă !" Mormăitul matahalei revine mereu pînă la aimeţire ; în bucata „Marin", Nichita Vuza din Dobreasa dirijează un fel de cor, care cîntă : „Dragu' neichii cucuruz..." Intervine iar audiome-trul, încărcînd cu rezultatele lui aproape o pagină : — „întlnzînd gîtul vînos de parc-ar fi vrut să înghită becul din tavan şi piţigăindu-şi vocea mai muit decît era nevoie, zbiera întîiele două. cuvinte de-a val-
ma cu nişte tenori care nu se auzeau mai de fel, apoi, în pauza de după „neichii", îi azvîrjea grăbit pe „cucuruz" baritonilor, ca să-i poată da intrarea, solemn, prietenului său, Marin Ambru. Judecind după cele ce se petreceau atunci în gîtlejul dirijorului, Marin s-ar fi căzut să susţină corul rostogolind cumva din treaptă-n treaptă, în contrapunct, dedesubtul lui „cucuruz" un „măi-măi-măi", peste seamă de gros, cufundat la cine ştie cîte octave dincolo de limitele îngăduite basului omenesc normal".
Toată bucata „Alegeri" se cam consumă în asemenea sublinieri şi îngroşări de cuvinte, de tonuri, de mici gesturi auxiliare.
In nuvela „La răzeşi", autorul atent la acţiune, la mişcarea violentă a pasiunilor umane, scapă de această concentrare disproporţionată a atenţiei asupra inflexiunilor verbale şi se poate chiar dispensa de un colorit prea particular al limbajului. E — după părerea mea — drumul către proza sobră, obiectivă, indicată în special cînd e vorba de construcţii solide epice. Şi „La răzeşi", poate cel mai bun text pe care 1-a scris pînă astăzi V. Em. Galan, anunţă o maturizare artistică de cel mai viu interes pentru literatura noastră.
ENERGIE
ladkov este un simbol al literaturii sovietice, un simbol al omului nou al veacului XX. Activitatea sa literară a început exact în Ianuarie 1900, cu o povestire intitulată semnificativ „Spre lumină". Se poate spune că Gladkov şi-a păstrat aceeaşi direcţie de-a lungul întregii sale vieţi.
Creaţia sa urmăreşte una după alta etapele revoluţiei ruse, naşterea noului stat, etapele construcţiei, planurile cincinale, înflorirea, Alarele Război de Apărare a Patriei, reconstrucţia. Ultima operă autobiografică: „Povestea1 copilăriei", cuprinde romanele „Volniţa" şi „Anul cel rău". Cine citeşte autobiografia lui Gîadkov capătă de fapt o imagine sintetică a vieţii ţărănimii1 ruse ia sfîrşitul secolului XlX-lea şi începutul secolului XX. Gladkov, scriitor popular a dus ca şi Alexei Peşkov o viaţă de băiat sărac, o viaţă de om din popor, nu departe de Volga, pe malul Cubanului, aproape de malul Caspicii. Băiatul de ţăran sărac s-a legat însă curînd de clasa muncitoare. Activist al Partidului bolşevic in anii primei revoluţii ruse, tînărul învăţător F. V. Gladkov este încă din 1904 propagandist marxist, ducîndu-şi munca de partid printre cazacii din Transbaicalia.
Influenţa lui Gorki asupra tînărului învăţător este uriaşă : „După muncă", „La porţile temniţei", in sîîrşit „Cu mulţimea". „Trebuie să scriu mai departe" ? îl întreabă Gladkov pe Gorki într-o scrisoare. „Continuaţi" — răspunde Gorki, care tocmai citise o nuvelă a tînărului din viaţa cherhanalelor de pe maiul Caspicii. „Stăpîniţi capacitatea de a observa viaţa şi purtaţi dragoste oamenilor".
învăţătorul' de la Cita devine astfel un scriitor al proletariatului. Fiul de ţăran a lăsat două capodopere ale literaturii sovietice inspirate de viaţa muncitorilor : „Cimentul" — renaşterea din cenuşă a unei uzine, „Energia" — romanul primului pian cincinal. între „Cimentul" şi „Energia" nu sînt numai cîţiva ani hotărîtori ai construcţiei socialiste. Din punct de vedere literar, „Cimentul" este romanul unui nucleu de conducere comunist care duce masele înainte spre reconstrucţie. „Energia" este romanul forţei colectivului. Patru tipuri de comunişti : Juk — care combate birocratismul anarhic, Repeia — militantul conştient, organizator ordonat, curat „in viaţă" şi în „suflet", Baieev, conducătorul de întreprindere, autoritar, tehnicianul experimentat interesat mai mult de felul în care lucrează maşinile, însă permeabil criticii şi maturizîndu-se în muncă, apoi Sergo, Ordjonichidze, care reprezintă conducerea centrală, — vechiul bolşevic care ştie întotdeauna ce e nou, creator, ceea ce ia naştere în sînul masei muncitoare.
Cornsomoliştii lui Gladkov de ia Katia şi pînă la Fenia reprezintă generaţia care astăzi are 50 de ani. Tinerii constructori ai socialismului dezmint direct teoria rapovis-mului care bîntuia în vremea aceea despre „dedublarea omului viu", „clialectizarea nega-
156
tivă", „obiectivarea rămăşiţelor". Tînărul cetăţean devine o forţă creatoare. Oamenii au aceeaşi concepţie despre lume însă alte caractere. Sînt însufieţiţi de aceiaşi ideal însă gusturile, dorinţele şi iluziile diferă. Aceasta este originea conflictului dintre Fenia şt Vataghin.
Problema principală? „Ei se laudă — gîndeşte despre americani Katia Bîcikova, una dintre eroinele romanului „Energia" — că recordurile lor nu pot fi atinse, că numai ei sînt cei cărora le revine întîietatea' în întreaga lume". Deci la Oiadkov, problema capitală — problema întrecerii între sisteme — apare treizeci de ani înainte de era sputnicilor.
*
O coincidenţă tragică a făcut ca Feodor Vasîlievici Gladkov să moară exact şase luni după sărbătorirea aniversării sale, la 75 de ani. (iulie, 1958).
Urările de viaţă lungă care i-au fost adresate din toate părţile nu s-au realizat. Insă pînă în ultima clipă fostul învăţător, propagandistul, organizatorul de partid în ilegalitate, directorul de şcoală de cadre, profesorul de literatură printre feroviari şi tipografi, director al Institutului de literatură a rămas în contact cu tineretul. Gladkov a fost un mare scriitor care a venit în literatură de pe malurile Cubanului dar a păstrat mereu legătura cu catedra de lemn a învăţătorului de şcoală. El va continua şi mai departe să fie un mare „pedagog roşu", cu mijloacele specifice ale literaturii, un pedagog al cărui titlu de cinste Sînt cărţile citite pretutindeni de mii şi mii de cititori.
H. B.
: r
IN LOC DE „AN LITERAR"
jbiceiul bilanţurilor anuale, care jacum douăzeci-treizeci de ani ______| dominau odinioară presa literară a dispărut aproape cu totul din critica noastră literară.
Această periodizare elementară îşi are virtuţile ei. E adevărat că literatura se dezvoltă eiâ un proces natura,!, pe etape, şi nu .logic şi proporţional în raport cu lunile anului, este adevărat că un întîi ianuarie nu reprezintă un start pentru producţia literară. Insă nu mai puţin scurgerea a douăsprezece luni constituie un prilej excelent de măsurare a drumului parcurs, un prilej dte trecere periodică în revistă.
Şi nu cred deloc întîanplător [aptul că cele douăsprezece luni ale anului 1958 au însemnat pentru literatură şi o etapă care s-a scurs în. chip obiectiv, cu rezultate care marchează anul 1958 şi tocmai anul 1958 ca o etapă importantă. In paginile care urmează nu urmărim să facem un bilanţ minuţios ci să relevăm eîteva tendinţe ale prozei şi poeziei care s-au manifestat cu precădere în 1958.
Există o imagine de ansamblu a literaturii într-un anumit moment 'istoric dat, imagine constituită dacă nu din totalitatea, cel puţin din producţiile literare fundamentale ale acelui moment istoric. In raport cu asemenea imagine de ansamblu, noi definim progresele unui scriitor, semnificaţia unei opere. Comparînd imaginea de an-
HORIA BRATU
saimhlu a literaturii la sfîrşitul 'anului 1957 şi imaginea ei actuală ne dăm seama de faptul că anul 1958 a fost anul unor progrese remarcabile în cel puţin trei genuri literare fundamentale.: în proză, în poezie, în critica literară. In ce constă natura acestui progres ?
In primul rînd într-un plus de conştiinţă, într-o mai viguroasă cuprindere a evenimentului contemporan, fie că este vorba de propria experienţă de viaţă a scriitorului, fie de înţelegerea imensului inventar de sacrificii, eroism şi tenacitate care stă la baza sfărîmării orînduirii burgheze în ţara noastră şi a cuceririi puterii de către proletariat. Literatura culege astfel roadele imensei dezbateri literare care s-a desfăşurat în cursul anului 1957 şi care a continuat şi în 1958. Această discuţie a avut ca scop risipirea unor confuzii în legătură icu metoda realismului socialist, a rolului .actualităţii în literatura noastră nouă şi a raportului dintre realism şi modernism. Discuţia a îngăduit un reviriment puternic în critica literară, care în urma articolului din „Scîrateia" a pornit Ja o metodică şi eficientă combatere a influenţelor ideologiei burgheze. Dacă literatura, în ansamblul ei, nu a pierdut în nici un moment contactul au realităţile socialiste, clarificarea ideologică şi estetică ,a permis ca unii scriitori să intre mai adînc în miezul realităţii, să atace frontal actualitatea imediată. De
158
la un an cum a fost 1957, în care o p.arte a poeziei tinerei generaţii dădea uneori semne de evazionism, iar proza inspirată din realităţile 'luptei pentru socialism marca momente de oarecare stagnare, literatura anului 1958 îşi găseşte un larg făgaş al progresului, o extindere a tematicii jalonată de mari realizări epice şi susţinută într-un mod serios pe frontul poeziei. Fără nici o îndoială că literatura anului 1958 este o literatură a maturităţii ideologice, că ea stă sub semnul acelui plus de conştiinţă, de înţelegere la un nivel superior al evenimentelor de care am vorbit şi la început, lucru care se observă şi în modul în care s-a combătut cu eficacitate şi printr-o ope-
ră pozitivă de construcţie diferitele teze ale revizionismului în estetică.
Aceste noi elemente ar putea îi sintetizate, după părerea noastră, în următoarele patru trăsături fundamentale: 1) o puternică extindere şi inovare a literaturii cu tematică revoluţionară ; 2) o literatură a experienţei directe, care se exprimă in predominarea faptului trăit şi in avlntul reportajului şi al literaturii documentare; 3) un caracter monograjic-sintetic al naraţiunii în proză; şi 4) interpretarea temelor capitale ale poeziei într-o lumină concret-isto-rică, pornind de la problemele cardinale, care pun faţă în faţă socialismul şi capitalismul în lumea contemporană.
PROZA 1958: GREUTATEA SPECIFICĂ A TEMATICII REVOLUŢIONARE
Hi
n primul rînd, din punct de vedere tematic, proza anului 1958 |este o proză a insurecţiei armate, a războiului, a luptei revoluţionare. Cincisprezece ani după eliberare, capitolul acesta fundamental al istoriei a devenit un capitol fundamental de istorie literară. Două generaţii de scriitori, generaţia primului război mondial şi generaţia lui 23 August, se în-tîlnesc în jurul acestei teme cruciale, două generaţii care au trăit evenimentele şi nu pot rămîne indiferente faţă de ele. O epocă de măreţie eroică, o biruinţă care a devenit în acelaşi timp şi un început, o mare cotitură în istoria poporului romîn cuprinde în-tr-însa nu numai învăţături şi sensuri multiple dar reprezintă climatul ideal al unei literaturi de mare desfăşurare epică. Căci pe lîngă faptul că oferă o lecţie capitală de luptă politică, de patriotism, de strategie, şi tactică revoluţionară, anii pregătirii întoarcerii armelor împotriva cotropitorilor fascişti şi insurecţia armată sînt o suită de mari acte epice, mişcarea de ridicare a poporului   reprezentînd   prin   proporţiile ei
vaste un excelent material pentru naraţiuni complexe pe mai multe planuri. Nu e deci de mirare că în acei ani în care poporul a' cunoscut într-o succesiune rapidă abisul de întunecime al unui război nedrept şi focul strălucitor al eliberării au fast în 1958 obiectul unor adevărate competiţii literare şi au însemnat in acelaşi timp definitiva afirmare literară a multor scriitori din noua generaţie, generaţia de la 23 August. Dacă „Străinul", roman psihologic de tendinţă autobiografică «e un roman al clarificării, „Setea" lărgeşte cadrul investigaţiilor epice, depăşeşte cadrul acesta al limpezirilor intelectuale, devine un roman prin excelenţă social şi marchează maturizarea lui Titus Popovici. Dacă „Groapa" reprezintă afirmarea unui puternic talent epic, „Şoseaua Nordului" marchează în evoluţia lui Eugen Barbu o nouă etapă a însuşirii metodei realismului socialist. Încă şi mai elocvent este exemplul lui Aurel Mihale.
Dacă „Ogoare noi" şi „Floarea vieţii" reprezentau dibuiri, tentative încă nedeplin realizate artistic, „Nopţi înfrigurate" şi nu-
159
velele publicate în continuare în „Viaţa Românească", rod ale unei participări directe, al unei contopiri organice cu materialul de viaţă înfăţişat, iau <dus ta o deplină reabilitare (artistică, rezolvând în chip tranşant în favoarea autorului controversa iscată în anii trecuţi. Titus Poipovici, Eugen Barbu, Aurel Mihal'e, trei nume de scriitori din aceeaşi generaţie, care îşi găsesc „consacrarea artistică" .abordînd aceeaşi temă fundamentată pentru destinul generaţiei, o replică vie şi palpabilă ila literatura celei de a doua „generaţii pierdute" care caracterizează oii matul postbelic occidental. Dacă mai adăugăm şi fragmentele din „Biografiile contemporane" de Petru Dumitriu, apărute tot în 1958, e.uşor de observat că literatura aceasta „de război" şi revoluţionară aduce elemente noi faţă de literatura anilor trecuţi pe aceeaşi temă : o mai mare vastitate a perspectivei, o mai justă viziune a forţelor motrice, o sobrietate programatică, un ton antipafetic, un efort vădit către proza obiectivă. Dialectica modalităţilor artistice şi-a spus şi aici cuvântul, iar creşterea conştiinţei ideologice a marcat trecerea de Ia liric spre obiectiv, proiectarea ân afară şi obiectivarea materialului de viaţă. Desminţind cu anticipaţie teoria distanţei, cele două volume din „Negura" care au deschis în mod remarcabil seria operelor consacrate războiului, scrise sub impresia fierbinte a evenimentelor, aparţineau astfel mai mult modalităţii lirice a prozei de război, reprezentau mai mult — ourn s-a spus atunci — o răfuială cu trecutul apropiat, un puternic act de acuzare împotriva regimului antonescian, o demascare lirică şi o pledoarie pentru pace. Aşa cum arată şi titlul, „Eroica" lui Laurenţiu Fulga se înscria de asemeni în tradiţiile prozei eroice cu preferinţe epopeice. Proza anului 1958 propune în această temă noi modalităţi stilistice, care ţin desigur de maturizarea, de adîn-cirea în continuare a diferitelor aspect? şi a semnificaţiei evenimentelor. într-adevăr, lîn lumina dezvoltării istorice din aceşti cincisprezece ani, experienţa războiului a căpătat noi semnificaţii, iar interpretarea imensului materia.) de viaţă pe care îl pre-
zintă a dus la noi concluzii. Imediat după război, pentru unii scriitori, tendinţele erau încă puţin limpezi, iar nivelul de conştiinţă de la care fuseseră percepute aceste experienţe tacă neridicate la orizontul ştiinţific al unei concepţii înaintate. Ne amintim că şi optica volumului 1 din „Negura" era optica unui intelectual patriot, progresist fireşte, o perspectivă demascatoare dar din roman lipsea forţa conducătoare a luptei antifasciste şi atmosfera cărţii era sumbră, apăsătoare. O nouă experienţă — ne referim Ia experienţa construirii socialismului — a îngăduit interpretarea experienţei vechi şi de asemenea ca odată cu modificarea perspectivei şi accentul să poată fi deplasat de la critica războiului nedrept, de la marşul silnic al unei armate destinate înlringerii, de la intelectualul izolat, la perspectiva clasei în atac, ia contraofensiva eliberării. Tragicul individual, însingurarea şi izolarea, protestul anonim apar astfel situate î.n cadrul unei mişcări istorice vaste, generale, cu alt caracter.
Şi faptul că pentru această nouă perspectivă nu a fost nevoie de scurgerea unei epoci istorice, de apelul la generaţiile care vor veni ci a coincis cu maturizarea ideologică şi artistică a generaţiei contemporane, este foarte semnificativ.
Retrospectiva istorică este la rîndu! ei o dimensiune însemnată a optimismului istoric marxist. Intenţia de a prezenta însăşi această mişcare istorică vastă îi aparţine lui Zaharia Stancu. Scriitorul încearcă să zugrăvească o cît rnai mare parte din complexul de evenimente care stau la „rădăcinile" noii orînduiri sociale, să explice, pe calea naraţiunii epice evenimentele care au (determinat destrămarea orînduirii burgheze -şi cucerirea puterii de către proletariat. Pornit ca o povestire autobiografică brodată pe evenimente din preajma şi de după cel de-al doilea război mondial, romanul lui Zaharia .Stancu şi-a lărgit aria de desfăşurare, tinzînd din ce în ce mai inult spre o (monografie a vieţii politice şi sociale între 1938—1946. Lungi şi diverse incursiuni biografice, sînt încadrate în virtutea interdependenţei multiple în marele
160
cadru social-politic-economic-literar al anilor premergători celui de al doilea război mondial. De aici, urmărirea naraţiunilor adiacente, cum ar îi manevrele în jurul procesului Drugan, duelul marilor ziare, acţiunile şi contraacţiunile camarilei regale, peregrinările îndelungate ale Rafi-rei, necazurile casnice ale lui Grunz. Acesta este de fapt şi sensul ideii „rădăcinilor", adică a explicării faptului incontestabil de la origini prin urmărirea unor cauzalităţi multiple, ramificate. Capitolele sînt aparent obiecte izolate care intră în componenţa unui alt obiect (întregul), îndeplinind în el un anumit rol deşi unele fragmente rămîn tratate foiletonistic. Alături de „Rădăcinile sînt amare", de „Şoseaua Nordului", — în fragmentele pe care le cunoaştem — şi „Setea", „Un om fără acte de identitate" de Petru Dumitriu, şi „Ultima noapte de război" de Aurel Mihale, profită din plin de plusul de experienţă acumulat în anii aceştia de scriitorii noştri, se distanţează în mod fericit de literatura faptului brut care caracteriza o anume literatură de război. Mareş, ca şi Teodorascu, Tase, „omul fără acte de identitate", ca şi Licu Oroş din „Rădăcinile sînt amare", ştiu prea bine pentru ce luptă, acţiunile lor au o „pondere istorică", implic caţii bine precizate. E o literatură străină de ambiguitatea intelectualilor în permanentă dilemă. Eroii acestor cărţi sînt eroii •principali ai evenimentelor revoluţionare, figuri solide, bine diferenţiate. Mareş sau Dumitrana din „Şoseaua Nordului" ştiu ce înseamnă o luptă organizată, nu sînt tentaţi de apoteoza martirului, nu sînt nici supraoameni, m-iau nici temperament de asceţi. Un zîmbet de fată sau un peisaj, chiar o mică vietate, luminează ziua de temniţă a lui Licu Oroş. Mitrec şi Tase din nuvelele lui Petru Dumitriu, preţuiesc bucuriile mărunte sau însemnate ale vieţii,, nu se împacă cu gîndul unei morţi inutile în epoca anarhiştilor sau în temniţele Bo-emiei, nu sînt atraşi de „martirologie", de experienţele tragicului existenţialist. Mitru Moţ nu mai trebuie recomandat; e un Mi-trea Cocor In devenire. Sînt oameni obişnuiţi, dar mai hotărîţi, mai clar-văzători
decît ceilalţi, şi îndeosebi mai uniţi. Sînt hotărîţi să dea totul şi dau totul pentru victoria clasei lor. Un avînt nou, proaspăt, suflă în proza anului 1958, proză în care se simt particularităţile istorice, politice şi sociale ale eroilor proveniţi din rîndurile proletariatului sau educaţi de acesta. Tocmai de aceea nici nu se poate vorbi numai de eroi disparaţi, de o problematică a unor eroi disparaţi, ci de o etică colectivă, de forţa unui colectiv. Eroii au ales lupta organizată, ca singurul mijloc de a învinge, şi cunosc preţul şi însemnătatea unităţii. Atunci cînd scriitorul trebuie să interpreteze un .material de viaţă în trecerea de la experienţa directă la un nivel superior de conştiinţă, este capitală problema unui plus de experienţă acumulat şi a unei maturităţi ideologice, pentru a reda evenimentele aşa cum ele într-adevăr s-au petrecut. Creaţia şi teoria sînt într-o continuă inter-comunicare, experienţa modifică viziunea, şi aceasta regenerează materialul de viaţă. Chiar dacă nu implică experienţa directă, orientarea spre tematica eliberării presupune o relatare pe marginea unor fapte sau experienţe apropiate în timp şi spaţiu. Pentru unii scriitori însă, posibilitatea organică de a înţelege viaţa în sensul evoluţiei sale istorice a însemnat o amplă valorificare a experienţei autobiografice. Zaharia1 Stancu în „Rădăcinile sînt amare" şi Francisc Munteanu fragmentar în schiţele din „Cerul începe la etajul trei" fac din rememorarea trecutului punctul de plecare al unei cronici despre diferitele aspecte ale societăţii romîneşti în ultimele decenii. Dacă în „Rădăcinile sînt amare" expunerea trăieşte sub semnul revenirii, ial reîntoarcerii lui Darie în satul natal, în „Cerul începe la etajul trei" Francisc Munteanu urmăreşte să păstreze intactă, rezonanţa unei lupte aprige, uneori direct biologice pentru existenţă. Ceea ce trăieşte îndeosebi în cartea lui Francisc Munteanu sînt impresiile dan copilărie, formarea şi călirea unui instinct de conservare, constituirea reflexelor sale de apărare şi atac în lupta dusă pentru existenţă. Suita de peripeţii din război urmăreşte să
11 — Viaţa Romînească N,r. 1
161
(dezvăluie capacitatea de eroism şi generozitate a oamenilor care nu acceptă teroarea, care nu capitulează în faţa crimei. Biografia şi peregrinările adolescenţei constituie un teren favorabil pentru subiecte captivante, pentru loviturile de teatru atît de specifice prozei lui Franc isc Munteanu oînd acesta nu alunecă în simplă factologic isau cochetează cu poza dezabuzării, ca în ultima bucată a volumului.
Trebuie spus că fără să fie legate direct de epoca amintită, cîteva naraţiuni semnificative apărute în 1958 desvăluie interesul deosebit al scriitorilor pentru luminarea unor aspecte inedite ale relaţiilor umane.
Reluînd pe un plan mai larg povestirea „Lică Postolache şi cei cincisprezece covrigari" din „Omul de pe catarg", Al. 1 Ştefănescu evocă în romanul „Să nu fugi singur prin ploaie" Bucureştiul anului 1945, primul an post-belic, înodînd deci celălalt capăt al acestei perioade frămîntate de cotitură pe care Zaharia Stancu o abordează în .etapa ei premergătoare. Lumea romanului este lumea lipsurilor de după război, lumea speculanţilor alături de care apar cincisprezece copii ai străzii, cincisprezece copii flămînzi şi desculţi care aleargă pentru nea Postolache pe străzile Buoureştiu-!ui vînzînd covrigi. Dacă „Omul de pe catarg" nu depăşeşte limitele unei cărţi de debut, „Să nu fugi singur prin ploaie" este romanul unui scriitor cu vădite resurse artistice, cu o certă înclinare spre teatru, lucru care se relevă în vioiciunea dialogului, în pitorescul limbajului şi în valoarea efectelor comice. Generaţia războiului a fost în 1958 în atenţia scriitorilor noştri.
Dacă majoritatea autorilor de schiţe, nuvele şi povestiri prezenţi anul acesta în coloanele publicaţiilor literare sînt tineri (dintre aceştia se detaşează în mod hotă-rît Alecu Ivan Ghilia cu romanul său „Cuscrii" — tinzînd spre lacelaşi aspect monografic pe care l-am semnalat ca1 o trăsătură generală a prozei din 1958, urmărind cu minuţiozitate, fără nici o atenuare idilică
experienţe umane variate, sub semnul unuF eveniment capital în viaţa satului : întemeierea unei gospodării agricole colective, precum şi Dumitru Radu Popescu cu nuvelele adunate în volumul „Fuga", cuprinzînd naraţiuni inspirate din viaţa de azi a ţărănimii, scrise de un bun învăţăcel al lui Rebreanu şi Agîrbiceanu), au apărut în acelaşi timp cîteva volume ale unor scriitori oare şi-au dat mu de mult examenul de maturitate : V. Em. Gaian şi Remus Luca „De la potop încoace", volumul lui Galan, este fără îndoială dominat de nuvelele de proporţii ample „La răzeşi" şi „A cincea roa« tă" apărute amîndouă în 1958. In ambele nuvele, eroii sînt adolescenţi, Fac parte, ca şi copiii din romanul lui Al. I. Ştefănescu sau din schiţele lui Franc isc Munteanu, din generaţia asupra căreia epoca noastră şi-a pus în modul cel mai apăsat pecetea. însă V. Em. Galan îi „prinde" într-un moment ulterior, cînd ei descoperă lumea adevărată şi devin factori activi în viaţa socială. E semnificativ că şi în „La răzeşi" personajul narator, maturizat şi devenit comunist ulterior experienţelor relatate, are acum o perspectivă nouă nu numai asupra propriei sale vieţi dar şi asupra evenimentelor relatate.
Pe cît de sumbră, pe cît de apăsătoare este nuvela „La răzeşi", pe atît de luminoasă, de veselă este „A cincea roată la căruţă" care ne povesteşte sbuciumul interior al unui tînăr adolescent trimis, în calitate de elev al unei şcoli comerciale, să Iacă practică pe teren în cadrul unei echipe de achiziţionări. Problematica lui Remus Luca' în „Cămaşa de mire" şi în nuvela . epistolară „Timpul" este interesantă sub alt aspect al experienţei umane : efectele individualismului asupra relaţiilor familiale, înclinarea spre analiza conflictelor isvorîte din complicarea relaţiilor personale apare şi în nuvela lui Dumitru Mircea „Greşeala tovarăşului Corpădean", deşi deznodămîntul este artificial.
162
REPORTAJ Şl MONOGRAFIE
H ugrăvind medii diverse, desfăşu-rîndu-se pe mai multe planuri, lucrările trecute mai sus în je-vistă înfăţişează un amplu tablou al luptei forţelor democratice în frunte cu comuniştii pentru consolidarea puterii populare din ţara noastră. Fie că sînt favorizate direct de propria biografie, fie că reprezintă modalităţi ale prozei obiective, ele valorifică experienţe trecute sau un material de viaţă prelucrat  apoi artisticeşte.
Anul 1958 este însă în acelaşi timp şi anul unei înviorări importante a reportajului, şi anume a unui reportaj de un tip deosebit, reportaj de sinteză, reportaj comentat asupra unui sector de viaţă şi asupra unor întâmplări. Acestui gen îi aparţin mai toate volumele de reportaje apărute în acest an : „Patru sute de zile în cetatea oţelului" de V. Nicorovici, „Culegătorii de aur" de Vasile Căbulea, „Paralela patruzeci şi cinci" de Pop Simion, „Cîntecele de drumeţie" de Alecu Ivan Chilia precum şi volumele unor veterani  ai genului: Horia Liman  cu  „Hotarul  soarelui"  şi Traian Coşovei cu „Dobrogea de aur". Fie că vibraţia lor e mai mult lirică — ca la Ghilea — tie că urmăresc mai mult şirul biografiilor — ca la Pop Simion — fie că ţintesc spre o configurare cît mai exactă a specificului local, fixînd topografia locurilor şi timbrul, ,,'stimmung"-ul   —   la   Vasile Nicorovici, ele sânt modul unei documentări comentate, planificate, prin. care scriitorul depăşeşte treptele inferioare:  „informaţia", „impresiile",   „peisajul",  „lirismul", „foiletonul", „articolul", urmărind să atingă nivelul schiţei, care nu este însă ficţiune ci fapt real, în care biografia tinde să se desbare de subiectivitate şi să (devină suportul unei psihologii iar notaţia şi comentariul încearcă să încadreze o problematică. Reportajul de acest gen, păstrând proaspătă notaţia faptelor şi a cuvintelor pronunţate incidental, tinde spre generalizări, încearcă să unească documentarul cu inteligenţa faptelor isto-
rice. Apare astfel o nouă atitudine faţă de reportaj. Toată această mişcare este şi mai mult stimulată de iniţiativa recentă de a contopi documentarea la ţară cu participarea la munca culturală. Care este însemnătatea principială a noului avînt pe care 1-a marcat reportajul literar ?
In primul rînd o mai. adecuată concentrare a forţelor literaturii spre actualitatea literaturii. Aceasta a însemnat întărirea re« portajului cu temă muncitorească, popularizarea marilor obiective industriale ale etapei actuale în construirea socialismului, familiarizarea cu modul de viaţă şi cu problemele specifice ale unor mari colective muncitoreşti, o mai adîncă pătrundere în procesul colectivizării.
In al doilea rînd, acumularea materialului pentru operele literare propriu zise care vor veni. Reportajul apare. ca o pregătire şi un exerciţiu pentru o lucrare epică de proporţii mai vaste: aici este o sugestie, o anticipare, dar şi un fapt verificat. Căci unele roade au şi început să se arate: neo< bositul reporter care este Nicolae Ţie şi-a valorificat reportajele de pe şantierele tineretului într-o nuvelă ,amplă („Şantier")) oare luminează din plin problematica şantierelor, reuşind astfel într-un termen scurt să ne dea o lucrare beletristică din plină (actualitate. N. Ţie a meditat şi ;a reflectat ■asupra unui material recent şi a redus considerabil, fără scăderea calităţii, timpul de gestaţie. Deci reportajul duce în mod inevitabil la o mai viguroasă şi mai rapidă familiarizare şi elaborare a temelor actualităţii, reportajul die tip monografic cu o amplă expunere a condiţiilor de viaţă, a tradiţiilor şi a universului specific unuia sau altuia din colectivele sau centrele zugrăvite are un dublu rezultat: contactul cu if aptul trăit, cu elementul brut al viitoarei opere şi în acelaşi timp o explicare cauzală, o sintetizare a faptului brut, o relevare prin comparaţie şi selectare a sunetului specific.
11*
163
POEZIA: O CONSIDERABILA
mdinţa principală care rnar-Schează evoluţia poeziei în 1958 Şse situează tot pe linia sporului de conştiinţă de care vorbeam anterior, spor de conştiinţă revoluţionară, politică, filozofică şi estetică. Treptat, şi pe nesimţite, media lirică a anului 1958, acea medie fără de care nici nu poate fi concepută existenţa vîrfurilor — a tins la depăşirea poeziei senzaţiilor, a faptului divers şi a meditaţiei vagi, minore, pe marginea spicelor de grîu, devenind mai actuală, mai concret-istorică şî pe această cale mai universală. Poetul nostru se simte din ce în ce mai puţin atras de meditaţia lirică abstractă şi nerenunţînd la impresiile sentimentale şi atitudinile care au caracterizat dintotdeauna punctul de plecare el poetului, se îndreaptă înspre o mai concretă expunere a situaţiei contemporane, a omului nou. Acestui proces îi datorăm cele mai bune poeme ale anului. „Inima bătrî-nului Vezuv" de Mihai Beniuc, „Surîsu! Hiroshimei" de Eugen Jebeleanu, „Cîntec de Ruină" de Dan Deşliu, „Dialectica poeziei" de Marcel Breslaşu, „Dialogul vîntului cu marea" de Nina Cassian, „Odă pămîntului meu" de Mihu Dragomir.
Noi putem opera astăzi în poezie o selecţie de ordinul calităţii, avînd drept criteriu actualitatea, şi în acelaşi timp putem ambogăţi conţinutul noţiunii de actualitate ipe baza inovaţiilor şi a contribuţiei efective a poeţilor noştri. Prima şi cea mai însemnată trăsătură pe care trebuie s-o înregistreze o cronică a poeziei anului 1958 este abordarea concretă a unor probleme capitale ale condiţiei umane în lumina luptei contemporane pentru pace şi socialism. Poezia lui Mihai Beniuc se menţine în sfera unor asemenea probleme „capitale", tocmai fiindcă reprezintă în întregul ei o monografie a condiţiei spirituale a luptătorului. Meditînd asupra luptătorului şi a ibătrîneţii biologice, creind în dialectica sa lirică  fizionomia  bătrînu.lui războinic pe
CREŞTERE A .MEDIEI LIRICE*
care vîrsta nu-1 încovoaie, Mihai Beniuc ne oferă o filozofie lirică a tăriei comuniste în faţa soartei. Condiţia poetului militant învinge condiţia biologică, după cum înfruntă cu succes vicisitudinile luptei. Şi poemul, lui Jebeleanu este un poem despre viaţă şi moarte, însă la modul obiectiv, o meditaţie asupra aspectelor capitale ale existenţei, făcută prin intermediul problemei nr. 1 a luptei mondiale pentru pace, imperialismul promotor al distrucţiei atomice. Există o literatură pacifistă, o literatură a ororilor războiului atomic, o literatură a atomului văzut în ipostaza sa distrugătoare. împotriva apocalipsului atomic, poezia noastră poate şi trebuie să dezvăluie perspectiva alternativei, forţele atomului înhămate la carul păcii, atomul la poarta evului prometeic. La poezia optimistă a groazei în faţa progresului tehnic, Jebeleanu a răspuns printr-un poem care nu trece sub tăcere nimic, stabileşte cu exactitate răspunderile şi desvăluie, mai ales, capacitatea infinită de rezistenţă a omului. Dincolo de comparaţiile plastice şi muzicale pe care le-a suscitat, poemul dezvăluie un spirit contemporan şi o privire foarte lucidă asupra a ceea ce este astăzi în joc. In poezia lui Jebeleanu, politica şi poezia sînt contopite Ia cel mai mare nivel. Atitudinea umanistă concretă, întemeiată de data aceasta pe apărarea unor valori etice concrete: demnitatea în viaţă, devotamentul în muncă, pasiunea şi adevărul în creaţie, fidelitatea în dragoste, este proprie şi producţiei recente a lui Cicerone Theodorescu (volumul „Oameni şi dragoste").
E şi firesc ca la nivelul generaţiei de la 23 August, problema poeziei actualităţii socialiste să apară ca o temă a liricii patriotice : în ton major, Victor Tulbure şi Mihu Dragomir reiau de fapt motive asemănătoare, primul lărgind considerabil aria poeziei patriotice, unind delicateţa sentimentelor cu o viziune robustă a contrastelor, celălalt formulînd în spirit revoluţionar farmecul genezei socialismului şi renovînd
164
din punct de vedere formal specia odei patriotice. O poezie a oraşului socialist pe linia dramatizării vieţii cotidiene, a dezvăluirii universului familial şi a miraculosului cuprins în el, se dezvăluie cu noi posibilităţi în lirica Ninei Cassian. Poemul „Spectacolul în aer liber" publicat recent în „Luceafărul" subliniază aceeaşi intenţie de gravitate lirică pe marginea unor teme aparent minore. De aceea şi cealaltă tendinţă semnalată anterior în legătură cu proza, .tendinţa spre experienţa directă, spre observaţia nemijlocită, spre reportaj în sensul superior al cuvîntului, are loc şi în poezie, manifestîndu-se într-o reînviere a ciclurilor pe teme legate de aspectele concrete ale construirii socialismului. Un puternic reviriment în această direcţie 1-a adus apariţia „brigăzilor poetice", a ciclurilor colective care au dat, de pildă, un ciclu de reportaj liric de pe şantierele tineretului. Poezia „Tribunei" care a rămas mult timp prizonieră unor clişee nu cu puţine reminiscenţe moderniste sau tradiţionaliste, a ,păşit în ultimul timp deşi încă nu suficient de ferm, pe drumul actualităţii şi al îndrăznelii poetice. Pe acest drum întîlnim şi aici cicluri de pe teren, itinerant lirice de pe şantiere (Negoiţă Irimie). Pe aceeaşi linie, Valeriu Gorunescu ne oferă un ciclu în legătură cu recuperarea pămînturilor inundabile în Doibrogea, unind o anume poezie a naturii cu patosul construcţiei socialiste. Un ciclu într-adevăr remarcabil, de data aceasta istorico-revoluţionar, semnează Leonida Neamţu pe tema celor „zece zile care au schimbat lumea". Notaţia concretă a amănuntului istoric şi mişcarea vie, dramatică, fac din acest ciclu un lucru izbutit.
Chiar dacă poezia senzaţiilor, poezia spectacolului atemporal, agrest, nu a dispărut în întregime, este limpede că în 1958 sensul poeziei militante socialiste a devenit mai profund, .mai conştient de noua măsură a lucrurilor. In acest fel, proza şi poezia au
marcat în anul 1958 o desfăşurare paralelă a tendinţelor lor, au coincis în liniile lor esenţiale.
Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune despre producţia dramatică care a stagnat o bună parte a anului la periferia actualităţii. Trebuie spus însă că în repertoriul plăpînd al începutului stagiunii de toamnă s-a vădit un reviriment în sensul experimentării unor noi modalităţi dramatice cu probleme de viaţă încă neexplorate sau puţin explorate. Apariţia unei „drame publicistice", ca o formă inedită a teatrului de idei, a dat rezultate mai slabe în „Dansatoarea, gangsterul şi necunoscutul" de V. Bîrlădeanu. Recent, fragmente dramatice publicate de Al. Mirodan şi Al. Popovici reiau această formă cu o mai mare nuanţare a conflictului de idei şi cu o simbolistică mai originală. Pe linia unei piese ţărăneşti de atmosferă merge versiunea refăcută a dramei lui Mihail Davidoglu „Nemaipomenita furtună", iar pe linia tipului clasic al dramei de familie, reluată însă într-o formă nouă, piesa „Ultimul tren" de Kovacs Gyorgy şi Eugen Mirea, în care sînt dezbătute vechi prejudecăţi naţionaliste şi de castă. O piesă-frescă încearcă Ernest Maftei. Sfîrşitul anului 1958 ne propune însă apariţia unor noi dramaturgi cu piese inspirate din actualitate, de la condeie încercate ca ale lui Mihai Beniuc pînă la debutanţi ca Paul Everac.
Inovaţia legată de actualitate arată ce chezăşuieşte drumul înainte al literaturii noastre. Nu am urmărit aici să facem un bilanţ al literaturii noastre în 1958. Vrem doar să subliniem faptul că anul 1958 a însemnat în fond o lărgire a orizontului literar, o adîncire a problematicii. Literatura noastră se află pe un drum bun şi, afirmînd cu putere noul, dovedeşte o înţelegere din ce în ce mai temeinică a legilor dezvoltării sociale ca şi a legilor frumosului.
165
„CUSCRII" — roman de Alecu Ivan Ghilia
PAUL GEORGESCU
ragShr J .1. I. Ghilia e un povestitor 3 moldovean format la şcoala re-jhTţ portajului socialist. Practica £gfi^b <j| reportajului i-a sensibilizat atenţia la problemele contemporane, a dinamizat molcoma epică tradiţională, lă-sîndu-i însă intactă aroma de povestitor moldovean: scriitorul e un stilist, eroii săi au euforia vorbirii sfătoase, autorul însuşi părăseşte cu plăcere drumul naraţiunii pentru a se plimba pe cîrnpii admirind farmecele naturii. Această îmbinare între ritmul de povestire şi cel de reportaj, face ca domoala curgere a faptelor să fie ades brăzdată de fulgere violente. Scene dure, tari, alternează cu dulci reverii sau plăcute relatări a'le cotidianului. Asemenea alternanţă provine nu-numai din interferenţa a două modalităţi literare, ci şi — ci mai ales — din interferenţa a două ritmuri temporale : timpul lent, asemănător sie-şi în curgerea-i ciclică determinată de mişcarea de revoluţie solară, şi timpul viu, repede, cu fapte neaşteptate, determinat de mişcarea de revoluţie socială. Autorul a fost sensibil Ia alternarea de ritmuri, făcînd şi comentarii interesante în această problemă, care are multiple consecinţe. Vom releva doar coexistenţa în vorbirea eroilor a limbajului Iui Creangă şi Sadoveanu cu un limbaj in care pătrund tot mai mult termeni noi, legaţi de revoluţia politică şi de extinderea tehnicii. In ceea ce priveşte limbajul scriitorului — calofil moldovean — el e epurat de excesive regionalisme şi tulnicături tradiţionaliste. Ca tip de reacţie a eroilor,
„Cuscrii" stă sub semnul „Moromeţilor"; există scene care amintesc de „Pămînt desţelenit" ; totuşi romanul lui Ghilia nu e nici sadovenist, nici moromeţian, situaţiile nu sînt rezolvate — cele mai adesea — după modelele înaintaşilor, autorul privind spre aceste modele cu multă măsură. Romanul Iui Alecu Ivan Ghilia poate fi considerat un succes al tinerii proze romîneşti.
Acţiunea se petrece într-un sat de pe valea Jijiei, Hîrtoapele, în vara anului '52. Evenimentul major care strînge într-o albie centrală toate conflictele, care adună şi-i dezbină pe săteni, creează şi desface prietenii, stîrneşte pasiunile şi precipită destinele interioare, este colectivizarea. Evident că acţiunea de colectivizare a agriculturii, iniţiată acum zece ani şi condusă spre victorie de partid constituie evenimentul cel mai însemnat din istoria satului romînesc. Faţă de importanţa istorică a fenomenului nu putem spune că scriitorii noştri i-au acordat atenţia necesară. Nu putem resimţi deci decît bucurie citind un nou roman, bun, dedicat colectivizării. Majoritatea ţăranilor muncitori din Flîrtoapele, se hotărăsc a înfiinţa o gospodărie colectivă, şi par a dori ca preşedinte al acesteia pe mijlocaşul Petre Istrate. Nici uneltirile chiaburului Toma Bursuc, nici opoziţia îndîrjită a lui moş Miron, tatăl lui Petre Istrate, nici neaderenta mijlocaşului Maftei Zvorîşteanu, nu-i pot împiedeca pe săteni să pornească pe drumul socialismului, al unei vieţi mai bune. Lucrurile par lămurite cînd, de !a raion, soseşte Costin Marchidan. Costin e fiul unui
166
ţăran care — deşi trecea drept mijlocaş, — se închiaburise : Gavrilă Marchidan. La adunarea de constituire a gospodăriei, Gavrilă îşi citeşte adeziunea şi lasă a se înţelege că, sprijinit de fiul său, va fi preşedintele colectivei. Ţăranii muncitori, care-1 stimau pe Petre Istrate, iar pe Gavrilă îl detestau ca pe un necinstit şi afacerist, într-o mişcare spontană de indignare, sparg adunarea şi se-mprăştie pe la casele lor. Cu orgoliul iritat, Costin Marchidan obţine trecerea lui Petre Istrate printre chiaburi (ceea ce nemulţumeşte satul) şi caută să realizeze gospodăria prin forţarea' mijlocaşilor. Are loc o ridicare a moşnegilor (aţîţaţi de chiaburi) care-1 lovesc pe Airine (scena aminteşte de ridicarea femeilor împotriva lui Davîdov). Speriat, Costin aruncă toată răspunderea pe secretarul organizaţiei de partid, Ion Airine, dar primul secretar raional, Matei Gavrilă, îl demască pe oportunistul Marchidan, face dreptate lui Airine şi lui Petre Istrate, organizează acţiunea pe baze sănătoase şi gospodăria agricolă colectivă ia fiinţă.
Aceasta este, în mare, acţiunea cărţii. Conflictul central stîrneşte, aţîţă sau domoleşte numeroase alte conflicte, iscă portrete etc. Autorul urmăreşte oglindirea conflictelor politice şi a modificării în conştiinţă, în viaţa familiilor Istrate şi Zvorîşteanu. Idila Mitriţă Zvorîşteanu — Ileana Istrate evoluează, aparent, în cadrul tradiţional, dar se resimte de modificările din viaţa politică a satului. Aşa dar, în loc de a separa' artificial lumea romanului într-un plan social şi altul al conflictelor personale, Ghilia a reuşit să stabilească legătura firească, să urmărească interdependenţa personajelor. Talentul de romanciar al lui Ghilia se confirmă prin aceasta fiindcă, dacă povestitorul sau reporterul pot schiţa portrete sau momente ale unei acţiuni, romancierul are capacitatea de a le lega printr-un conflict unitar şi prin reacţii de interdependenţă. Fireşte, că sub raportul stricteţei construcţiei, ar mai fi de reproşat tînărului prozator momente, de gol epic, legături slabe, etc., dar stricteţea construcţiei e o chestiune în mare măsură de exerciţiu. „Cuscrii" confirmă în Al. I. Ghilia un romancier.
Există, în romanul nostru contemporan, o explicabilă tendinţă spre monografie. O asemenea tendinţă se vădeşte şi în „Cuscrii". Sînt descrise — şi bine integrate în acţiune — o zi în ograda unui plugar, o horă, o dimineaţă la cîmp, o discuţie între ţărani, etc. Sub acest aspect, autorul n-a urmărit să completeze indexul tuturor situaţiilor şi asta, fireşte, nu poate constitui o culpă. Dar, în distribuţia atenţiei, el s-a concentrat aproape exclusiv asupra familiilor de mijlocaşi (şi în pa'rte de chiaburi). Pătrundem în casele lor, ni se descriu amănunţit ograda, mobila casei, micul dejun şi cina, etc. Procedind aşa, autorul n-a greşit. In descrierea vieţii ţăranilor cu pămînt puţin, însă, scriitorul a fost mult mai sumar, ceea ce creează un dezechilibru al reprezentării sociale. Nu am fi menţionat poate acest dezechilibru al reprezentării dacă el nu s-ar oglindi, într-un fel şi pe plan politic. Costin Marchidan vrea să întemeieze o gospodărie colectivă prin atragerea numai a mijlocaşilor, a „oamenilor de prestigiu", neglijîndu-i pe ţăranii cu pămînt puţin. Autorul arată, în mod just, că partidul a infirmat tactica lui Marchidan. Dar nici Ion Airine, eroul pozitiv al cărţii, nu pare a fi procedat altfel. Prin Petre Istrate, Ghilia a dorit să demonstreze — şi a reuşit — că mijlocaşii erau, în fond, alături de linia partidului. Cei mai buni dintre ei au priceput uşor că drumul socialist al satului e cel mai bun şi colectivizarea e şi în interesul lor. Petre Istrate ilustrează convingător această idee şi e unul din personajele cele mai ataşante ale cărţii. Ca în Sado-veanu, Istrate are o durere veche, înăbuşită: fratele său, Gheorgbe, copilul iubit al părinţilor, a1 urmat la şcoală, s-a făcut popă şi acolo, la oraş, s-a înstrăinat de sat. Pe acest frate ticălos (devenise legionar) care i-a răpit dragostea părinţilor şi i-a întinat marea lui iubire, Petre îl urăşte. Drama' sa personală, faptul că i-a cunoscut mai bine pe fascişti, constituie pentru el un mobil în plus de a se apropia de partid. Opoziţia Petre Istrate — Maftei Zvorîşteanu, viitorii cuscri, e nu numai temperamentală. Dacă în Petre autorul a strîns calităţile mijlocaşului, în Maftei a strîns defecte, nu în aşa
167
măsură însă pentru a-1 transforma într-un personagiu negativ (Ghilia nu lucrează cu mijloace atît de. simpliste) : Petre, ca şi Ilie Moromete, e însetat de demnitate; Maftei e dominat de setea de pămînt.
Pentru el sentimentele se măsoară în pogoane. Căsătoria fetei sau a băiatului e o afacere, un prilej de a-şi rotunji averea şi fără a1 fi propriu-zis om rău e în stare să-şi nefericească mai degrabă copiii decît să piardă. Cînd o furtună grozavă îl prinde pe cîmp, îşi lasă fata singură şi îşi periclitează el însuşi viaţa pentru a-şi salva boii. Aceste două ipostaze ale mijlocaşului, bine realizate în cei doi cuscri, se înfruntă într-un joc complicat, cu subtilităţi protocolare de civilizaţie veche, spre exasperarea tinerilor îndrăgostiţi care, pînă la urmă, părăsesc satul.
Familia chiaburului Bursuc e sugestiv descrisă. Toma e brutal, dar prudent: ura lui împotriva' regimului oamenilor muncii nu e explozivă. Dîndu-şi seama că a pierdut lupta el nu încearcă nici o acţiune decisivă ci se mulţumeşte cu mici hîrţuieli de ariergardă. Pasivitatea lui relativă face ca trăsăturile chiabureşti să se manifeste mai ales în viaţa1 familială decît în conflicte sociale deschise. Mesajerul planurilor sale politice e baba Lefteroaia, intrigantă clasică din povestirile moldoveneşti care-şi foloseşte acum farmecele hidoase (oase uscate de broască etc.) ca aliată a reacţiunii. Senzualitatea agresivă şi inconştientă a domnişoarei Aspasia, prostia* spontană a lui Truţă şi moliciunea cronică a lui Viţelaru, generosul soţ al Aspasiei, îl fac pe Toma să-şi îndrepte toate nădejdile spre Nelu, seminaristul cinic, mîndria Bursucilor. Sînt bine povestite necazurile Iui Lungu Pintilei, cel cu multe fete sau păcatele lăutarului Bosoi. Ion Airine, eroul pozitiv a'l cărţii, e un personaj convingător. Fost argat, înşelat de stăpîn şi lovit în suflet de purtarea fiicei stăpînilor, se întoarce de la oaste cu mintea limpezită asupra pricinilor suferinţei celor săraci. Se înscrie în partid şi ajunge să fie ales secretar al organizaţiei de bază. Viaţa zbuciumată a omului acestuia demn şi dirz este interesantă şi convingătoare. Airine e un erou din neamul
lui Mitrea Cocor. Dar din momentul în care primeşte răspunderea politică amintită, nu mai ştim despre dînsul decît că are multe şedinţe şi vine seara tîrziu acasă (ceea ce-i dă Lefteroaiei prepus prilej de insinuare faţă de Aglăiţa). Anton Crihan, prim secretar raional şi personaj pozitiv reuşit, îl uşurează deîndată pe Airine de acuzaţia lui Costin Marchidan de a nu fi dus activitate politică în sat. Costin Marchidan e un oportunist, strecurat în rîn-durile partidului, de acest adevăr autorul ne-a convins pe deplin ; dar nu e mai puţin adevărat că despre activitatea' politică a Iui Airine şi a organizaţiei de bază, cititorul ştie foarte puţin. E adevărat, acţiunea cărţii începe în momentul în care munca de lămurire pentru intrarea în colectiv s luat sfîrşit; dar în momentele grele care urmează spargerii adunării, iniţiativa membrilor de partid pare tare redusă. De aceea, figurile comuniştilor sînt şterse iar Airine nu mai e un personaj tot atît de viu, de convingător, ca pînă atunci. Airine mai susţine însă, pînă la sfîrşit, cîteva scene importante, astfel încît cititorul rămîne, după lectură, cu o imagine luminoasă a omului acestuia cinstit şi curajos.
Bine realizat e şi Costin Marchidan. Acest Păturică se visează aclamat de mulţimi, om important, puternic, dar visurile sale inconsistente de glorie nu sînt susţinute de o energie corespunzătoare. Costin e un şiret naiv, impulsiv, a cărui singură „calitate" pare a fi facilitatea verbiajului. Dar tocmai plăcerea flecărelii îl pierde. In satul natal, pe care nu-I mai revăzuse de ani, face gesturi nesăbuite; îl susţine pe bătrînul Marchidan, deşi ştie că face negoţ şi mai a'les deşi nu avea nici un sentiment pentru dînsul ; cedează tentaţiilor Aspasiei, apoi o brutalizează în stradă ; se în-crîncenează împotriva lui Petre Istrate, deşi văzuse că acesta e stimat şi deşi era clară nevinovăţia lui. Un orgoliu care cere satisfacţii imediate şi un delir de grandoare care sînt repede reduse la valoarea reală. Este meritul autorului de a fi ştiut să reliefeze prin acţiune că asemenea produse ale mentalităţii achizitive, burgheze, nu numai că nu se pot impune în societatea noastră
168
dar sînt repede demascate şi înlăturate. Costin Marchidan rămîne un personaj interesant al cărţii prin logica interioară a caracterului şi prin noutatea lui.
Romanul lui Al. I. Ghilia s-ar mai fi putut intitula „Părinţi şi copii". Autorul e preocupat de această problemă pe care o tratează amănunţit, nuanţat, totdeauna în corelaţie cu societatea, cu raportul existent în lupta de clasă. în general, asemenea relaţii sînt expuse realist, fără nici o atenuare idilică, sentimentală. Au dispărut moşnegii hîtri care spun, blajin, poveşti vechi pîcîind din lulea. Relaţiile dintre bă-trînul Miron şi Petre Istrate sînt încordate, dramatice. Intrarea în' colectivă a stîrnit răni vechi, duşmănii care păreau uitate. Moşul îşi terorizează nora': să nu-şi lase bărbatul să se-nscrie în gospodărie, altfel va da în vileag, în faţa satului, că Ileana nu-i făcută cu Petre ci cu fratele său mai mare, cu popa Gheorghe. Iar nora îi răspunde rece bătrînului, care mai trăia doar pentru a-1 aştepta pe Gheorghe să iasă de la închisoare, — nu, nu se mai întoarce Gheorghe 1 N-are să se mai întoarcă. Setosul de avere Maftei Zvorîşteanu se miră că fiu-său vrea să se-nsoare fără voia lui: „Ce 1 Mă judeci I? Uliuliu 1 îl judeci pe ta'-tu 1" Vechile relaţii s-au schimbat: „Acum că Petre Istrate a făcut cerere de pri-mire-n colectivă, mă-nsor şi intru şi eu şi gata... spuse Mitriţă apăsat. O piatră să-1 fi lovit pe Maftei Zvorîşteanu drept în moalele capului şi nu l-ar fi zguduit mai rău.
— Cuuum 1?
—- Asta-i, conchise simplu Mitriţă şi-şi luă o înfăţişare nepăsătoare, jucîndu-se cu un cocoloş de mămăligă pe care-1 tot fră-mînta de mult între degete.
— Cuuum 1? mai întrebă o dată bătrî-nul" (p. 81)
Ghilia a împletit problema gospodăriei colective cu aceea a fericirii personale pentru că, în realitate, ele se-mpletesc. Oamenii hotărîţi să-ntemeieze o gospodărie colectivă, au făcut experienţa proprietăţii personale, a luptei încordate pentru păstrarea petecului de pămînt, pentru sporirea lui. Au 'fost faţă la vrăjmăşia care-a cuprins vecinii, rudele, a măcinat familiile, a distrus
bucuria vieţii. E lucrul pe care-1 vede Petre Istrate, care nu mai vrea să se „înăbuşe", se vrea „la lărgime" ; şi Mitriţă, flăcăul acesta cinstit, harnic, care-n faţa fericirii lui ce ameninţă să fie distrusă dintr-o tocmeală aprigă, îşi aminteşte de soră-sa Zenovia, a cărei viaţă fusese pustiită din aceleaşi cauze : „Singurul vinovat era numai tată-său". „De ce s-a-mpotrivit ? Voia avere ? Nu se mai sătura de avere ? Şi-acu pe el tot după avere voia să-1 însoare ?
— Nu, tată, spuse (Mitriţă). Cu mine n-o să-ţi meargă!" (p. 84). Cîteva trăsături de caracter ar putea să ne facă a-1 asemui pe mijlocaşul Maftei Zvorîşteanu cu Moro-mete. Asemănarea, însă, ar îi formală. Dacă scena confruntării finale, între tată şi fiu, aminteşte de impresionanta ciocnire a1 lui Ilie Moromete cu familia, cauzele se deosebesc însă fundamental. Moromete apără un minimum de libertate şi demnitate umană, el îşi stigmatizează fiii strigîndu-le : „seto-şilor de avere!" In conflictul din familia Zvorîşteanu, rolurile sînt inversate şi fiul este acela care aruncă tatălui, dramatica replică moromeţiană :
— „Tată ! tată ! gemu deodată, simţind cum se urcă în el toată drojdia amară a copilăriei şi cum pieptul i se umple, ca1 şi atunci, de durerea aceea grea şi chinuitoare, amestecată cu milă, amărăciune, neputinţă şi răzvrătire şi pe care ştia că numai plînsul o mai putea opri. N-ai inimă ! strigă el aproape hohotind. Douăzeci şi cinci de ani i-a'm îngropat aici în grajdul dumitale, în balega dumitale. Douăzeci şi cinci de ani te-am slugărit. Ţi-am hrănit vitele... Vitele la care-ai ţinut mai mult decît la noi"... <p. 326). Aceste experienţe umane variate, dramatice, constituiesc argumentaţia' psihologică a cărţii, constituiesc explicaţia profundă a necesităţii unui alt drum, drumul socialismului.
Fireşte, ar mai fi multe de spus despre humorul popular al cărţii, despre poezia descrierilor naturii, despre stilul bun al prozatorului. Vrem să încheiem însă cu speranţa că vom citi cît mai curînd cel de-al doilea roman al lui Ghilia, romanul acestei gospodării colective care s-a înfiinţat sub ochii noştri.
169
UN MARE ROMAN*)
L ^"^M implist, „Drumul spre ocean" ar Wtt* Jm putea fi definit ca un roman al BmBrWF construcţiei socialiste care ar re-reiiecia lupta comuniştilor pentru introducerea şi întărirea disciplinei socialiste, pentru curmarea sabotajelor şi însuşirea de către feroviari a unui nou stil de muncă şi a unui spirit nou, de înaltă răspundere. Romanul se deschide cu o catastrofă de cale ferată şi se închide cu demascarea unui sabotor şi moartea comunistului care 1-a depistat primul pe duşman.
Simbolic e prologul, pentru că pune de la început cititorul în situaţia de a înţelege toate dificultăţile pe care aveau să le înfrunte şi să le spulbere comuniştii. Simbolic e şi finalul, pentru că marchează victoria care, chiar dacă e umbrită de moartea autorului ei principal, tot luminoasă rămîne.
S-ar putea spune, deci, un roman „de producţie". Profundă eroare. Fiindcă de fapt „Drumul spre ocean" este o adevărată enciclopedie a epocii.
Caracterul acesta al romanului lui Leo-nov decurge, în primul rînd, din împrejurarea că autorul investighează cu egal interes mediile sociale cele mai variate. Iar investigaţia e posibilă pentru că feroviarii lui nu se mişcă într-o lume limitată la depou, ateliere şi gări, ci în toate compartimentele vieţii. Şi se mişcă firesc, fie da*) Leonid Leonov, „Drumul sore ocean". 1958.
EUGEN LUCA
torită legăturilor de rudenie pe care le au în alte medii, fie prieteniilor pe care şi le-au creat, fie raporturilor stabilite, chiar în circumstanţe adesea independente de voinţa lor, cu oameni dintre cei mai diverşi aparţinînd tuturor straturilor sociale. Roadele artistice ale acestor peregrinări prin mediile cele mai variate cu putinţă sînt nu numai reflectarea vieţii sociale în ansamblul ei, ci o mai pregnantă reliefare a personajelor sub raportul însuşirilor lor sufleteşti.
E drept, preocuparea esenţială a lui Ale-xei Nikitici Kurilov, şeful secţiei politice a regionalei feroviare, vechi bolşevic „parcă turnat în bronz", căruia îi „plăceau vinul, copacii viguroşi, caii de rasă, cărţile bune şi se uita cîteodată şi la femeile frumoase", e, în condiţiile date,'demascarea Iui Gleb Rrotoklitov, pe care-1 suspectează şi-1 fugăreşte „numai pentru că (acesta n.n.) fugea de el". E drept, preocuparea centrală a adversarului său, fost ofiţer alb strecurat în partid şi conducător al depoului din Ceremşansk, e dejucarea prin orice mijloace a acestei acţiuni, după oum nu e mai puţin adevărat că toate eforturile comso-moliştilor se centrează în jurul reparării unei locomotive şi a dobîndirii de recorduri în muncă.
Dar pe Alexei Nikitici Kurilov nu-1 vedem numai în mediul feroviarilor sau al vechilor activişti în tovărăşia cărora îşi
170
serbează ziua de naştere, ci şi în gospodăria modestei funcţionare Marina, cu al cărei băieţaş s-a împrietenit, ascultînd adesea palavrele unei mătuşi ce nutreşte pentru nepoata sa planuri matrimoniale sau discutînd, la un pahar de ceai, cu fostul negustor. Omelicev, care i-a fost cîndva cumnat şi care acum o face pe cantonierul, ori în sfîrşit întreţinîndu-se cu sora lui Eu-îrosina.
Relaţiile întinse şi multiple pe care eroul le are explică în mare măsură însăşi experienţa bogată acumulată de el, experienţă iară de care n-ar fi putut depista pe dată în Gleb un duşman şi n-ar fi ştiut cum să-1 hărţuiască.
Plasîndu-şi eroul în medii dintre cele mai variate, autorul îi poate reliefa mult mai pregnant calităţile. Să mă explic. E oarecum firesc ca un vechi militant avînd experienţa lui Kurilov să se descurce bine pe frontul politic, să descopere uşor şi să-1 învingă pe duşmanul de clasă. Aceasta e doar ca să mă exprim aşa, specialitatea lui, profesia sa de bază. In materie de teatru, însă, Kurilov e foarte departe de a fi un specialist, şi, totuşi, el e acela care o face pe superficiala actriţă Liza să se depăşească şi să devină un om nu numai util, dar şi fericit, fericit fiindcă dobândeşte încrederea în sine. A fi autorul unei atari schimbări înseamnă, în fond, a-ţi depăşi tu însuţi condiţia umană, a fi un soi de demiurg care cu suflarea ta animi materia inertă. Şi un astfel de demiurg e într-adevăr, Alexei Nikitici. Numai că el n-ar fi putut săvîrşi această transformare, făuri o nouă fiinţă, dacă n-ar fi descoperit că Liza a început să obosească prea de vreme.
Cunoaşterea' oamenilor, care i-a permis iui Kurilov să depisteze duşmanul dar şi valenţele latente ale tinerei actriţe — iată ce i-a lipsit savantului Ilia Ignatici, fostul soţ al Lizei, care şi el, pe planul său, la modul şi la nivelul său, încercase s-o reeduce- Eminentul chirurg n-a putut de astă dată opera cu succes, fiindcă, incompetent în materie sufletească, a pus un diagnostic greşit: el nu vedea ce se ascunde în
avîntul superficialităţii soţiei sale, nu-şi dădea seama că „femeia asta mică avea înclinare pentru o activitate mare" şi deşi îi combătea tendinţa spre superficialitate, continua s-o considere totuşi „o bomboană".
Bogăţia sufletească a comunistului nu se afirmă, deci, în roman, numai în procesul luptei şi cu atît mai puţin în faptul că eroul e pus să vizioneze un spectacol sau să citească o carte. E drept, autorul îl prezintă •pe Kurilov în postura de prizonier al unui gardist alb în timpul războiului civil, şi din felul în care îşi înfruntă călăul, victima se profilează nu numai ca un luptător dîrz, dar şi ca un exemplar uman de o demnitate excepţională. îl vedem de asemeni pe Kurilov acţionînd cu toată energia pe linie, după accident, dînd dovadă de tact, inteligenţă, multă stăpînire de sine în „jocul de-a v-aţi ascunselea" cu Gleb Pro-toklitov. Şi-1 cunoaştem şi ca pe un ins de o modestie — semn al unei distincţii sufleteşti rare — care încurcă toate socotelile bietei Marina, învestită ou obligaţia de a face biografia şefului secţiei politice.
Bolnav, Kurilov nu se poate defini integral în muncă, ci numai în relaţiile cu oamenii cu care vine în contact, şi prin gîndurile, afectele şi visurile sale. Iar gîn-durile, visurile, afectele sale sînt toate dirijate spre viitor, spre viitorul comunist, spre acel simbolic Uriaş Ocean, pe care-1 trasează în cele mai mici amănunte, spre splendida umanitate pe care aşezarea aceasta o va adăposti. Visele lui îşi au sursa în realitatea concretă şi complexă a zilei de azi, în care el şi tovarăşii săi se străduiesc să introducă ordine şi lumină. Ele se întemeiază pe cunoaşterea reală a posibilităţilor de care dispun oamenii obişnuiţi ai zilei de azi. Pe de altă parte, viziunea sublimă a viitoarei umanităţi, eliberată de toate slăbiciunile, mare şi demnă pînă şi în suferinţă, aruncă un puternic fascicol de lumină asupra activităţii cotidiene a comuniştilor, evidenţiind nu numai romantismul revoluţionar al acestor constructori de lume nouă, dar şi semnificaţiile majore ale activităţii lor practice, aparent mărunte,
171
Leonov procedează în felul acesta nu numai cu eroii săi comunişti. Exemplul lui Ilia Ignatici Protoklitov e în acest sens edificator, fiindcă un savant de felul său duce în general, sau cel puţin aşa se crede, o viaţă retrasă, care se consumă între spital, facultate şi casă. Şi totuşi pe acest chirurg dibaci şi mare cărturar îl vedem frecventînd oameni dintre cei mai diverşi şi nu în calitate de medic.
Mînat de pasiunea de colecţionar, el pătrunde în locuinţa pe care şi-o improvizase, într-un subsol oribil, fostul director de liceu Nikolai Aristarhovici Dudnikov. Altă dată de o ţinută rigidă şi de o demnitate pur exterioară, Dudnikov, decăzut acum cu totul se bălăceşte cu satisfacţie în cel mai cumplit cinism, murdărind, sluţind şi îm-proşcînd cu noroiul vorbelor lui spurcate tot ce e nobil şi pur. Declinul acestui personaj, condiţiile în care i se consumă moartea, sînt simbolice pentru însuşi destinul unei întregi categorii de intelectuali vechi, cărora Revoluţia le-a smuls masca şi le-a grăbit descompunerea morală. Iar la aceasta nu poate să nu mediteze chirurgul cinstit care, rupînd hotărât ori ce legături cu mediul reacţionar din care venea, i-a servit încă din timpul războiului civil cu credinţă pe comunişti.
La Dudnikov, Ilia Ignatici îl întîlneşte însă pe fostul profesor de latină Arkadi Ghermoghenovici Pohvisnev, costumat într-o pelerină romantică şi purtînd o pălărie cu boruri late. Filistin pînă în măduva oaselor, personajul acesta care ştie să se aranjeze mulţumitor în toate condiţiile şi care nu pregetă să se înşele pe el însuşi cu aceeaşi desinvoltură cu care îi înşeală pe alţii, care se vrea sensibil şi fin şi-şi cultivă iluzia că ar fi sensibil şi fin, pentru a se dovedi în cele din urmă, cînd îl vom vedea „în mărime naturală", un egoist murdar, crud şi vindicativ, — personajul acesta căruia îi place să se considere progresist şi se laudă cu prietenul său Baku-nin, cînd de fapt a slujit întotdeauna ca un laş clasele exploatatoare şi a fost nu prietenul celebrului anarhist, ci al unui amărît dascăl provincial, — descinde direct
din galeria mic-burghezilor lui Gorki.
Prin Pohvisnev, însă, savantul o cunoaşte pe actriţa Liza, viitoarea lui soţie, iar prin ea, împotriva voinţei sale, ia contact cu culisele teatrului unde boemi beţivi şi cinici, intriganţi meschini, profitori, des-poţi şi şarlatani circulă printre oameni animaţi de idealuri artistice autentice, printre chinuiţi ai ideilor.
Vizitele inoportune ale fratelui său, sabotorul Gleb, a cărui activitate contrarevoluţionară îi este necunoscută, dar pe care totuşi îl suspectează, dispreţuieşte şi urăşte chiar, scrisoarea prin care acesta încearcă să-1 împingă la asasinarea lui Kurilov ou prilejul operaţiei eroului, îi dezvăluie lui Ilia Ignatici o altă faţetă a lumii pe care construcţia socialismului o înmormîntează. Că experienţele pe care le acumulează acest intelectual prob, incapabil să mintă fără să roşească, profund îndrăgostit de oameni şi ataşat regimului sovietic, nu rămîn fără ecou în sufletul său, ne-o dovedeşte faptul că el simte nevoia să-şi părăsească spitalul, bolnavii, să-şi neglijeze problemele personale atit de încîlcite şi să se deplaseze la Ceremşansk, pentru a asista la verificarea de partid a fratelui său Gleb, unde să spună comisiei şi asistenţei, care-1 priveşte la început bănuitor, tot adevărul. Ilia Ignatici simte imperios această nevoie, care denotă că intelectualul cinstit s-a transformat într-un militant politic activ, pentru că viaţa, mediile pe care, voluntar sau în-tîmplător, le-a frecventat, i-au dezvălui! pînă la capăt adevărul despre vechea iume, i-aiu" arătat că nu poate şi nu trebuie să rămînă indiferent faţă de ea, că poate şi trebuie să acţioneze împotriva ei.
*
Spuneam la început că în romanul „Drumul spre ocean" întîlnim muncitori tineri, entuziaşti ca Skuriatnikov, muzicantul amator, tătarul Saifulla care ajunge mecanicul locomotivei tineretului, ajutorul său, Reşeotkin, inimoasa sa soră Katia, care-1 iubeşte pe tătar ; întîlnim tineri care cresc şi se călesc în bătălii grele. Şl întîlnim muncitori vîrstnici care ca Efim Deomin,
172
Kutenko, au luptat pentru regimul sovietic, îşi consacră acum toate forţele construcţiei socialismului şi îşi află suprema satisfacţie în contribuţia pe care o aduc la edificarea unei lumi noi. Dar întîlnim şi muncitori înapoiaţi ca Gaşin, care din interese meschine sabotează iniţiativa tineretului.
Toată viaţa acelor ani ai primelor cincinale în care o lume veche se zvîrcolea ar-zînd de spasmele agoniei şi alta nouă se înălţa mîndră, toată viaţa aceasta complexă, contradictorie şi măreaţă în acelaşi timp, cu dramele, bucuriile şi speranţele pe sare le iscă, clocoteşte în paginile acestui roman. Abordînd aspecte contradictorii dintr-o perspectivă justă, Leonov reuşeşte să arate prin fiecare element, cum noul se înfiripă puternic şi se dezvoltă uimitor de rapid în timp ce vechiul se descompune şi piere.
încercările istorice ale lui Aleoşa Pere-sîpkin, ca şi capitolul ,,Stau de vorbă cu istoricul A. M. Volcikin", sau unele fapte din biografia eroilor, ne prilejuiesc o reîntoarcere in atmosfera vechii Rusii a ţarului şi a moşierilor, şi ne permit să vedem cum s-a ivit şi s-a dezvoltat capitalismul în Rusia, să participăm la luptele ţăranilor şi ale muncitorilor, să asistăm la represiuni poliţieneşti sălbatice, să-i vedem pe demagogii liberali şi narodnici în acţiune; să ne înfiorăm asistînd la spectacolul îngrozitor al exploatării nemiloase.
Pe de altă parte, visele înaripate ale lui Kurilov, ale lui Aleoşa, ale autorului despre oraşul Ocean, ne deschid perspectivele luminoase ale Rusiei comuniste de mîine, şi ne fac să înţelegem mai pregnant încă rolul pe care poporul rus, autorul Revoluţiei din Octombrie, 1-a dobîndit în istoria omenirii.
*
Lenov în romanul său recurge mereu ia alte procedee, adecvate totdeauna' însă personajelor pe care le înfăţişează, acţiunilor pe care le narează, atmosferei pe care o zugrăveşte.
Spuneam că pentru descrierea unui filistin de teapa lui Pohvisnev, autorul foloseşte experienţa pe care i-o oferă Gorki în
zugrăvirea micii-burghezii. Pentru a-1 înfăţişa pe Kormiliţîn, istericul beţiv şi leneş, canalia care se linguşeşte, muşcă şi apoi se pocăieşte, ca după aceea din nou să lovească şi să se învinovăţească, Leonov trebuia să recurgă la procedeele lui Dostoievski. în zugrăvirea figurii savantului Ilia Ignatici sau în povestirea grădinarului, fost prizonier de război, descoperim, la un examen -atent, influenţe ce-hoviene. Pentru a înfăţişa ultima încleştare dintre socialism şi capitalism, prozatorul utilizează posibilităţile pe care i le oferă romanul ştiinţif ico-f antastic ; unele capitole, bunăoară cel în oare se face istoricul căilor ferate din Rusia, au un pronunţat caracter publicistic, documentar; visurile despre oraşul Ocean, despre comunism, sînt romantice şi conţin elemente asemănătoare, oarecum, celora din piesele lui Maiakovski: unele capitole, „Gleb intră în acţiune", da pildă, sînt construite după tehnica bunelor romane poliţiste.
In pofida acestei mari diversităţi de sti-. lurj şi procedee, a unei aparente dezordini în orînduirea capitolelor, cartea este unitară, mai mult, aş spune chiar simetrică. Iar unitatea provine din faptul că, în roman, nici o replică nu rămîne fără ecou, că fiecare simbol îşi are un corespondent; personaje de facturi deosebite, fiind plasate în situaţii asemănătoare, acţiunea romanului se desfăşoară pe planuri autentice, deşi antiteza nu e supărătoare.
Ne amintim de modul lamentabil în care a murit fostul director de liceu care putrezea încă din viaţă. Aflăm de la Gleb că bătrînul Protoklitov, reprezentînd aceeaşi clasă, s-a sinucis fără să lase nici un regret, pe cît se pare în latrina în care acesla arunca acte compromiţătoare. Iată, prin contrast, moartea lui Kurilov, care îndurerează atîţia oameni, a lui Kurilov care, „părăsind viaţa... îi îndemna pe toţi să-şi trăiască viaţa", moarte care are ceva din măreţia vechilor tragedii. Două morţi simbolice, dar două simboluri diferite, opuse.
Cînd căsnicia lui llia Ignatici se destramă, se sparge simbolic vestitul cronometru Caron. Se încheie, astfel, o etapă în
173
viaţa Lizei. Cînd Liza începe o nouă existenţă, se sinucide simbolic paiaţa din ea. Simbolurile îşi răspund parcă.
Kurilov visează oraşul Ocean, comunismul. Pohvisnev are o viziune de apocalips a distrugerii omenirii, a reîntoarcerii ei în barbarie. Visul comunismului, al vieţii, e replica la visul distrugerii şi morţii încolţit din spaimele de viitor ale unei lumi falimentare.
Creînd eroi oare se opun prin mentalitate sau comportare unul altuia, Leonov n-a
simplificat însă nici o clipă viaţa, n-a lucrat numai cu alb şi negru. Dimpotrivă, el a întocmit un tablou foarte nuanţat.
Personaje complexe din toate straturile sociale, antrenate într-o intrigă complicată condusă însă cu mare măiestrie, o privire globală asupra trecutului, prezentului şi viitorului Rusiei, o tulburătoare viziune a societăţii comuniste eare-1 atrage pe autor cu forţa unui magnet — iată enunţate succint elementele care fac din „Drumul spre ocean" un mare roman.
174
LITERATURA CONTINENTULUI INDIAN
PETRE SOLOMON
zitînd India în urmă cu cîtiva I ani, Iiya Ehrenburg, — care | citise mult despre această ţară şi-şi închipuia că „ştie ceva" în legătură cu ea, — a constatat, cu modestie, că se înşelase : „în India mi-am dat seama că, de fapt, nu ştiu nimic despre ea'. Am îndrăgit-o dintr-o dată, dar pînă şi un adolescent ştie că uneori dragostea e fulgerătoare şi că pentru asta nu e nevoie să cunoşti prea bine obiectul iubirii tale: sentimentul îţi vine în ajutor. India este o ţară foarte mare şi foarte veche ; în graiul cifrelor aceasta înseamnă că populaţia ei ajunge la 400 milioane de oameni şi că istoria ei numără peste patru mii de ani. O astfel de ţară nu o poţi studia nici în zece ani. Iar eu am stat în India o singură lună". ')
Cunoaşterea Indiei este o îndeletnicire complicată chiar pentru proprii ei locuitori, nu numai pentru vizitatorii străini. în cartea sa auto-biografică, „Descoperirea Indiei", Jawaharlal Nehru îşi descrie cu multă fineţă îndelungata experienţă în legătură cu această descoperire :
„Adesea, călătorind de la o adunare la alta, vorbeam ascultătorilor mei despre India noastră, despre Hindustan şi despre Bharata (vechea denumire sanscrită, care provine de la numele mitic al strămoşului nostru). La oraşe o făceam rar, pentru
că acolo auditoriul era mai rafinat şi trebuia să-i oferi ceva substanţial. Dar adre-sîndu-mă ţăranului cu orizontul lui mărginit, povesteam despre această ţară mare, pentru a cărei libertate luptăm, arătam că fiecare regiune se deosebeşte de toate celelalte şi totuşi reprezintă India, vorbeam despre problemele generale care se puneau în faţa ţărănimii din întreaga ţară, de la miazănoapte la miazăzi şi de la răsărit la apus, despre svaraj (autoadministrare), care poate fi concepută pentru toată India şi pentru fiecare din părţile ei( nu numai pentru unele din ele... Căutam să-i fac să se gîndească la India ca la un singur tot şi să se gîndească — cît de puţin măcar — şi la lumea nemărginită din care sîntem şi noi o parte... Nu era o sarcină uşoară, şi totuşi s-a dovedit a nu f,i chiar atit de grea cum mă aşteptasem, căci poezia epică, miturile şi legendele noastre vechi, pe care ei le cunoşteau atît de bine, le formase o imagine despre patria lor"...2)
Dificultatea de a înţelege India rezidă în marea ei diversitate, în faptul că vastul ei teritoriu esle o antologie de tipuri umane, de graiuri, de obiceiuri şi chiar de civilizaţii, pentru a nu mai vorbi de ameţitoarea varietate a reliefului, climei, faunei şi florei acestui continent. Dar dificultatea este departe de a fi insurmontabilă,
') Ilya Ehrenburg : „Prin India", pag. 8-9. Ed. Cartea Rusă.
2) Jawaharlal Nehru: „Descoperirea Indiei", pag. 57-58, E.S.P.L.P.
175
după cum nici diversitatea Indiei nu este aceea a unui Turn Babei.
„Este îmbucurător să te convingi — scrie Nehru — că bengalezii, marathii, gu-jaraţii, tamiiii, andhra, oria, assamieraii, kannara, malaialii) sindhii, penjabienii, păţanii, kaşirririenil, rajpuţii şi uriaşul grup central de naţionalităţi care vorbesc limba Hindustani şi-au păstrat în decursul secolelor particularităţile lor caracteristice ; ei mai posedă şi astăzi, într-o măsură mai mare sau mai mică, aceleaşi calităţi şi cusururi despre care povestesc vechile legende şi cronici, dar cu toate acestea, au rămas de-a lungul secolelor indieni cu o moştenire naţională identică şi cu calităţi sufleteşti şi morale asemănătoare..." ')
Această unitate în varietate caracterizează şi literatura continentului indian. Pentru a o demonstra, Academia naţională de literatură, Sahitya Akademi, înfiinţată în 1954 de către guvernul central din New Delhi, a tipărit în ianuarie 1957, o interesantă culegere de studii despre literatura contemporană scrisă în principalele limbi vorbite pe teritoriul Indiei : assama, bengali, gujarati, hindi, kannara, kaşmira, malaialam, marathi, oria, penjaba, ta-mila, telugu, urdu, engleza şi sanscrita. Aceste limbi nu s-au dezvoltat toate la fel. Unele din ele au fost cultivate în şcoli şi în palate, altele au crescut oropsite, din solul stropit cu lacrimile şi sîngele unor populaţii exploatate cu un rafinament diabolic. Imperialiştii englezi, care au stăpînit India vreme de aproape două secole, au accentuat deosebirile existente, printre altele, şi pe plan lingvistic, încercînd să-şi justifice dominaţia, chipurile, necesară şi unificatoare. Babilonia de graiuri, invocată ca argument de către apologeţii limbii engleze şi ai imperialismului britanic, e una din ficţiunile fabricate de administraţia colonială, în scopuri foarte precise. Realitatea este cu totul alta, şi anume că există de fapt numai două grupuri lingvistice, cu ramificaţiile lor :
„Versiunea des repetată că în India ar exista cinci sute de limbi sau chiar mai
') J. Nehru, op. cit.
multe e o născocire absurdă a filologilor şi a funcţionarilor de la' biroul de recensământ, care consideră drept limbi de sine stătătoare toate dialectele şi toate micile idiomuri ale triburilor de la graniţa assa-mo-bengală cu Birmania, deşi uneori aceste dialecte sînt vorbite numai de eîteva sute sau mii de oameni... Adevărata problemă a limbilor din India n-are nici o legătură cu această diversitate. Practic ea se reduce la hindi-urdu, o singură limbă cu două forme literare şi cu două alfabete... S-au făcut şi se fac încercări de atenuare a acestei diferenţe şi de creare a unei forme comune, care poartă de obicei denumirea de hindustani. Hindustani se transformă într-o limbă generală, inteligibilă pentru întreaga populaţie a Indiei".2)
Cucerirea independenţei a creat prerni-zele unei vaste şi necesare acţiuni de redresare culturală, care implică şi rezolvarea falsei „probleme" a limbilor. Culegerea de studii tipărită de Sahitya Akademi oglindeşte eforturile întreprinse în acest sens, pe scară naţională şi regională. O serie de limbi, care sub dominaţia britanică nu s-au putut dezvolta, au căpătat un statut oficial. Bunăoară, limba penjabă, vorbită de peste 20 de milioane de hinduşi, musulmani şi sikhi (locuitori ai Indiei şi Pakistanului deopotrivă), a fost recunoscută ca limbă regională. Ca urmare, a început să se dezvolte o literatură originală în această limbă, care a fost şi în trecut folosită ca mijloc de expresie literară, îndeosebi de către liderii religioşi musulmani şi sikhi.
Paralel cu creaţia originală, se dezvoltă în întreaga Indie studiul literaturii vechi ; se întreprind eforturi sistematice de redescoperire a tezaurului, bogat şi multilateral, al culturii diferitelor naţionalităţi. Pînă la venirea englezilor, exista în India o cultură nu numai străveche, dar şi foarte originală şi, se pare, chiar o civilizaţie avansată. Intr-o vreme cînd englezii nici nu existau ca naţiune, poporul indian îşi formase o cultură proprie, atît in limba lui cultă, sanscrita, cît şi  în  graiurile sale
2) J. Nehru, idem.
176
populare (prakrite). Imnurile „Rigvedei", poemele epice ,,Ra,maiana" şi „Mahabha-rata" şi numeroase alte monumente literare, tilozoîice şi religioase, atestă o viaţă spirituală bogată, rod al unei civilizaţii înaintate. Stăpînirea engleză a întrerupt con-iimiitalea acestei civilizaţii vreme de aproape două secole, determinând decăderea ei, dar în acelaşi timp şi regenerarea ei prin luptă. Imperialiştii englezi au pretins, şi continuă să pretindă, că Anglia a avut un rol eminamente pozitiv în formarea Indiei moderne. Adevărul este cu totul altul, şi anume că schimbările petrecute sub dominaţia engleză s-au înfăptuit în ciuda, şi împotriva colonialiştilor, după cum arată tot Nehru în lucrarea pe care am citat-o atît de des.
Introducerea tiparului, răspîndirea înjvă-ţămîntului şi alte măsuri asemănătoare, au determinat prefaceri adînci şi în literatura diferitelor regiuni ale Indiei. Contactul cu literatura engleză a fost, fără îndoială, pozitiv şi a contribuit într-o oarecare măsură la trezirea conştiinţei a.nti-imperia-h'ste a poporului indian. Deşi scrise de pe Doziţii diferite, toate studiile cuprinse în volumul editat de „Sahitya Aka-demi" învederează, ca o trăsătură comună a literaturilor analizate, caracterul lor, implicit sau explicit, anti-imiperialist. Literatura Bengalului — provincia care a cunoscut, cea dintîi, dominaţia engleză, cu mult înainte de extinderea ei în întreaga Indie, — ilustrează, poate, cel mai bine, transformările petrecute sub înrîurirea noilor idei şi rînduieli aduse de colonialişti. Prima generaţie de intelectuali crescuţi în şcolile engleze înfiinţate în Bengal, a fost îndeobşte pro-britanică, în sensul că a sprijinit modernizarea instituţiilor tradiţionale, după modelele engleze. Pînă la un punct, această imitaţie a avut un rol progresist, contribuind la sfărîmarea multor prejudecăţi şi obiceiuri feudale, care frînau mersul înainte al societăţii indiene. Unul din primii prozatori în limba bengală, Raja Raoi-mohun Roy, a fost un înflăcărat adept al reformelor religioase şi morale. Cu timpul, sub presiunea maselor şi sub influenţa evenimentelor,   mişcarea   pentru   reforme a
căpătat un caracter social şi anti-imperialist din ce în ce mai, pronunţat. Această evoluţie se reflectă în opera celui mai mare scriitor de limbă bengală, Rabindranath Tagore, care domină, de altfel, peisajul întregii literaturi indiene moderne. Tagore a debutat ca poet mistic, nebulos, îndrăgostit de o natură destul de vagă. In legătură cu personalitatea aparent contradictorie a lui Tagore, Ilya Ehrenburg sublinia pe bună dreptate că ,,ar fi ridicol să vedem în orientarea sa religioasă un simplu procedeu literar, o formă stilistică a trecutului, o înclinaţie spre simbolism" *). Totuşi, în ciuda acestei orientări, care-şi are rădăcinile în biografia poetului, dar şi în tradiţiile ţării s'ale, Tagore a fost un militant activ al luptei pentru independenţă şi pentru progres. Talentul lui s-a afirmat şi a înflorit îra directă legătură cu mişcarea de eliberare naţională, ale cărei faze sînt oglindite în opera sa. Adept, la început, al aşa numitului „Svadeşi", curent naţionalist care urmărea dezvoltarea industriei indiene prin boicotarea produselor engleze, Tagore a evoluat spre o concepţie mai largă, interna-ţionalistă, spre un umanism generos şi mi-tant, pe care 1-a formulat şi cu prilejul vizitei sale în Romînia :
,,Ţările din Orientul Europei mă interesează foarte mult — a declarat el unui corespondent al „Dimineţii". — Găsesc la oamenii de aci mai multă înţelegere decît în Occident pentru felul nostru de a cugeta şi de a simţi... Se înţelege că sînt pacifist. Dar nu înţeleg prin aceasta nerezistenta la rău. împotriva răului trebuie să lupţi uneori cu forţa... Civilizaţia cere să luptăm împotriva războaielor pentru ca să statornicim pacea. Dar pentru aceasta trebuie să luptăm nu împotriva oamenilor, ci împotriva ideilor care aţîţă războaiele".
Ulterior, în 1930, vizitînd Uniunea Sovietică, Tagore a devenit un admirator al patriei socialismului biruitor, căreia avea să-i rămînă ataşat pînă la moarte, după cum o dovedeşte şi ultima lui scrisoare, redactată în vara anului 1941, adică la începutul agresiunii hitleriste împotriva U.R.S.S. :
') Ilya Ehrenburg, — op. cit. pag. 68.
12 — Viaţa Romînească Nr. 1
177
„Civilizaţia ei a fost izbăvită de deosebirile dintre clase şi secte, care generează vrajba între ele. Rapidele, uimitoarele succese pe care le obţine ea îmi stîrnesc un sentiment de bucurie şi în acelaşi timp de invidie... Cînd văd că într-o altă ţară aproape 200 de naţionalităţi, care în urmă numai cu cîţiva ani se aflau pe trepte de dezvoltare cu totul diferite, păşesc paşnic înainte pe calea progresului şi a prieteniei şi cînd îmi privesc propria mea ţară şi văd cum oameni ridicaţi şi care ştiu să gîn-dească, cad pradă haosului şi barbariei, nu pot să nu compar aceste două sisteme de guvernare, dintre care unul este bazat pe colaborare, iar celălalt pe exploatare..."
Evoluţia lui Radindranath Tagore este caracteristică pentru întreaga literatură indiană modernă. Drumul străbătut de el nu diferă prea mult de cel parcurs de alţi mari scriitori ai Indiei. Fireşte, mişcarea de eliberare naţională, care, în ultimă analiză, a determinat acest drum, — s-a dezvoltat într-un fel deosebit în Bengal, faţă de alte provincii ; de asemenea, este de la sine înţeles că tradiţiile locale şi nivelul de dezvoltare a diferitelor literaturi regionale, şi-au pus pecetea pe creaţia respectivilor scriitori. Dar şi în această privinţă, se poate vorbi despre unitate în varietate şi se pol trage anumite concluzii cu caracter general. De altfel, cazurile particulare, care abundă în volumul editat de Sahitya Akademi îndreptăţesc aceste concluzii, pe care, cu toată modestia, îmi permit să le degajez din lectura studiilor îndeobşte competente şi interesante pe care le cuprinde. Să luăm, de exemplu, cazul literaturii în limba urdu,
- limbă cu puternice influenţe persane, dezvoltată în partea de nord a ţării, după invaziile musulmane din sec. XII-lea. In poezie, genul cultivat cu precădere, dacă nu chiar cu exclusivitate, era ghazal-ul (sau, cum îl numim noi, gazelul) persan, miniatură gingaşă, pe care poeţii de la curţile diferiţilor regi şi prinţi, au adus-o ia o mare perfecţiune, ca mijloc de expresie a unui singur sentiment : iubirea. Pentru a putea exprima conţinutul nou al epocii lor, cîţiva poeţi îndrăzneţi şi-au îngăduit, către sfîrşitul secolului trecut, să înnoiască
gazelul, turnînd în tiparul lui lava protestului social. Hali, Azad, Igbal şi alţi poeţi de limbă urdu au demonstrat astfel capacitatea de înnoire a vechilor forme şi genuri literare. Pe urmele lor a mers şi Faiz Ahmad Faiz, un mare poet progresist din zilele noastre, care a zăcut mulţi ani în închisoare pentru convingerile sale înaintate.
In proză, înnoirea s-a făcut sub semnuf aceluiaşi imperativ politico-social. Ea s-a concretizat în opera lui Prem Ciand, întemeietorul prozei realiste atît în limba urdu, cît şi în limba hindi, pe care scriitorul avea s-o adopte dîndu-şi seama de caracterul ei popular şi de posibilităţile ei de expresie, superioare celor ale limbii urdu, totuşi prea aristocratică din pricina patronajului îndelungat exercitat asupra ei de către regi şi prinţi. Prem Ciand a zugrăvit în povestirile şi romanele sale viaţa grea a milioanelor de kisani (ţărani) indieni şi lupta lor pentru păniînt şi pentru libertate. Influenţat de Tolstoi şi de Gorki, el a evoluat de la realismul critic spre realismul socialist, încît, către sfîrşitul vieţii sale „tema deşteptării ţărăneşti, constant prezentă în opera lui, a căpătat un caracter din ce în ce mai militant şi mai pătruns de conştiinţa de clasă".1) Prem Ciand a jucat un rol 'foarte important şi în strîngerea rîndurilor scriitorilor progresişti din întreaga Indie, devenind preşedintele Asociaţiei lor, înfiinţată în 1935.
Limbile hindi, bengali şi urdu, avînd o arie foarte largă şi bucul îndu-se şi în trecut de sprijin oficial, au cunoscut o dezvoltare în multe privinţe privilegiată în raport cu aceea a „limbilor mici" (vorbite numai de cîte zece sau douăzeci de milioane de oameni). Sub raport literar, acestea din urmă, deşi au dat mai puţine valori, prezintă un interes deosebit, tocmai pentru că sînt încă în curs de formaţie. In multe din ele, constituirea genurilor literare este de dată recentă, şi încă nu s-a încheiat, ceea ce permite cercetătorului să observe
') Cf. introducerii lui P .C. Gupta la cui. de povestiri ed. de ,,People's Publishing House" din New Delhi, sub titlul „A Handful of wheat & other stories by Prem Chand".
178
pe viu anumite fenomene, cum ar fi relaţia dintre poezie şi viaţa   socială. Spun .poezie, şi nu literatură îm general, pentru ■că prima expresie literară a conştiinţei naţionale a oricărui popor este poetică. In aiai toate literaturile regionale ale Indiei, poezia este  genul   predominant, celelalte genuri fiind cultivate într-o măsură mult mai mică   şi cu rezultate încă minore. Cît&va exemple. In Gaşmir, deşi există o tradiţie literară destul de îndelungată (îndeosebi în limbile sanscrită şi persană), literatura scrisă în limba poporului acestei •provincii indiene  „este întrucîtva copilul precoce al dezvoltării social-cullurale din ultimii   15   ani".  Autorul   studiului despre literatura caşmiră subliniază că poezia este genul preferat al scriitorilor contemporani, deşi unii dintre ei se străduiesc să-şi exprime în proză gîndurile şi sentimentele. El explică această împrejurare prin faptul că, pe de-o parte, limba caşmiră ,,n-a fost niciodată o limbă  de curte,  şi,  pînă de curînd, n-a constituit nici măcar un obiect de -studiu în şcolile primare", şi pe de altă parte, prin faptul că poezia a fost,- veacuri ie-a rîndul, singurul mod de expresie aflat Ia îndernîna poporului. Această tradiţie datează din secolul al XIII-lea, cînd Sitikan-tha a recurs la „limba populară, pe înţelesul  tuturor", pentru a-şi   expune ideile religioase într-un tratat intitulat „Maha-naya-Prakasa". Pînă pe la sfârşitul secolului trecut  poezia a fost folosită îndeosebi pentru vechicularea   unor   asemenea idei. Laicizarea poeziei caşmire, înfăptuită de o serie de poeţi ca Magbool Kralawari, Wa-hab Pare, Rabool Mir şi mai'ales Mahjoor (1885—1952), a îmbogăţit, tematic şi calitativ, vechea tradiţie. „Poezia caşmiră din ultimii 25 de ani — scrie autorul studiului — oglindeşte admirabil deşteptarea social-politică a caşmirienilor şi lupta lor eroică pentru  eliberarea de sub jugul feudal". Mahjoor,  socotit „vestitorul poeziei caşmire moderne", a înnoit vechile simboluri (gul şi bulbul, adică trandafirul şi privighetoarea, dominau de veacuri, o poezie în fond   convenţională,   deşi   izvorîtă din popor) şi a creat „un nou simbolism, vred-
nic de noile impulsuri". Un alt poet contemporan, Abdul Ahad Azad, a fost şi mai îndrăzneţ, combătînd în versurile sale fanatismul religios şi propovăduind revoluţia socială. Atît el, cît şi Asi, „poetul-culi", şi Masterji, un poet de factură mistică, au dat glas în opera lor năzuinţei oamenilor simpli spre o societate fără clase, în care discriminările pe criterii religioase, naţionaliste sau de castă, să nu-i mai poată învrăjbi. Un soi de socialism utopic, specific indian, cu rădăcini adînci în filozofia hindusă şi în istoria dramatică a Caşmi-rului însuşi, şi-a pus pecetea pe creaţia multor poeţi. O viziune şi o concepţie mai realistă întîlnim la poetul Nadim, care a abordat cu îndrăzneală teme sociale şi politice de mare actualitate, cum ar fi reforma agrară sau lupta împotriva cametei. într^un poem intitulat „Tinereţea mi-e proaspătă", Nadim se adresează ţăranului care
„Cu plugul său, scrie, în fiece an, pe fruntea pămîntului o nouă ursită"
şi-i cere
,,să desţelenească pămîntul rănit, să-i înlăture cutele adînci de pe frunte, zbîrciturile de pe obraji, şi albeaţa de pe ochi".
Vîntul îi comunică poetului :
„Am privit în ochi trandafirul — şi-am văzut că e roşu de mînie. Revoluţia a dat izvoarelor o nouă putere ; am văzut cum iarba se ia la întrecere cu florile ; am desluşit o hotărîre nouă în fiece cascadă ;
am văzut cum chiparosul se înalţă, aprig
ca stînca,
şi cum firele de iarbă 'se ridică în picioare".
Evenimentele petrecute după împărţirea Indiei în doua state, în deosebi conflictul
12*
179
artificial aţiţat de imperialişti în legătură cu Caşmirul, au alimentat copios poezia, în această provincie indiană. „Poetul caş-mir -- scrie autorul studiului — a urmărit cu atenţie şi nerăbdare evenimentele, pe deplin conştient de implicaţiile   lor. De aceea, vestejirea aţâţătorilor la război este, pentru el, corolarul firesc al sincerei sale năzuinţi spre pacea lumii, fără de care strădaniile lui de a construi noul Caşmir pe cared visează, ar fi zădărnicite în mod sigur. Limba caşmiră se poate mîndri pe drept cuvînt cu emoţionanta ei pledoarie pentru pace, văzută nu ca un ideal abstract, „ci ca o realitate concretă, oa o nevoie arzătoare a oamenilor simpli din întreaga lume". „De fapt, — adaogă autorul, — o bună parte din poezia caşmiră recentă e dominată de ideea posibilităţilor de creaţie care i s-ar deschide omului simplu, dacă i s-ar asigura un viitor liniştit şi prielnic" O altă literatură regională în oare putem urmări pa viu legătura  dintre poezie şi viaţa socială, este cea scrisă în limba ma-laialam — limbă vorbită de aproximativ 14 milioane de oameni, locuitori ai statului Kerala, al cărui guvern a fost format, acum   cîţiva ani, de către Partidul Comunist, victorios în alegerile parlamentare. Limba malaialam a suferit influenţa puternică a sanscritei ; în cea de-a doiui jumătate a secolului trecut, ca o reacţie împotriva  sanscritizării,  s-a închegat un curent a cărui principală caracteristică a fost „utilizarea limbii populare ca mijloc de expresie literară". Unul dintre promotorii acestui curent, Venmani Nampudirip-pad,  a scris poezii în „graiul  de toate zilele al poporului". Adepţii literaturii clasicizante, în limba cărturărească dominată de sanscrită, au continuat însă multă vreme să scrie pentru o elită, care deţinea monopolul estetic în Kerala. Sub presiunea maselor, care-şi cereau din ce în ce mai hotărît dreptul la viaţă în toate domeniile, participînd activ la lupta pentru independenţă naţională, curentul popular a cîşti-gat  teren şi în  literatură. Modelele sanscrite au încetat, treptat, să-i seducă pe poeţit chiar pe cei „de formaţie clasică".
Jn timpul primului război mondial, s-a afirmat cu vigoare un grup de poeţi, în frunte ou Vallathol, figura cea mai reprezentativă a întregii literaturi contemporane din Kerala „Vallathol — scrie autorul studiului despre această literatură — era un poet de frunte al vechii şcoli clasice, cînd spiritul noii vremi 1-a transformat şi pe el... Marea mişcare naţională care cuprinsese pe atunci ţara, a fost cauza acestei transformări. Primul război mondial descătuşase forţele redeşteptării naţionale, şi pretutindeni oamenii aspirau spre o viaţă nouă. Vallathol a devenit interpretul aspiraţiei spre o viaţă nouă, un trîmbiţaş ai revendicărilor naţionale. El s-a lepădat de tradiţionala metrică sanscrită, pe oare-o folosise înainte, şi a reluat tradiţiile străvechi ale marilor poeţi malaiali. Vreme de zece ani geniul său poetic a creat poeme, nu numai pline de emoţie şi de sentiment, ci şi desăvîrşite ca formă. Ele tratau despre toate problemele de importanţă naţională, euprinzînd deopotrivă revolta împotriva nedreptăţilor social-economice, cît şi chemarea spre viitor".
Un alt mare poet contemporan, Kuma-ran Assan, a avut o evoluţie asemănătoare : „în operele sale timpurii, Nalini şi Leela, el s-a ocupat de tema dragostei neîmplinite. Aceste opere vădeau un talent superior. Dar numai cînd a abordat tematica socială, geniul său a putut să înflorească deplin".
Autorul studiului despre literatura mala-ială, subliniază în încheiere următorul fenomen, oare depăşeşte hotarele si aiului Kerala :
„La începutul secolului, literatura era încă apanajul unei anumite clase. Cultivarea ei revenea exclusiv castelor superioare ; ea înflorea in jurul curţilor princiare şi aristocratice... Treptat, cercul s-a lărgit. In perioada 1915—1936, literatura a devenit apanajul claselor mijlocii, al claselor care primeau o educaţie engleză şi al căror imperativ social şi atitudine economică urmăreau auto-satisfacerea, — cu excepţia unui Kumaran Assan, care se revolta împotriva nedreptăţii sociale, şi cu.
180
■excepţia celor care militau pentru libertatea politică. In anii 1930—1940 situaţia s-a schimbat radical. Muza a părăsit atunci palatele şi confortabilele căminuri burgheze şi s-a instalat în locuinţele celor săraci şi asupriţi. Literatura a devenit, de atunci, o moştenire a întregului papoi".
Democraţi zar ea şi laicizarea literaturii, sub influenţa luptei de eliberare naţională şi socială dusă de popoarele Indiei, caracterizează fenomenul literar din toate regiunile ţării. Poezia, martora coa mai grăitoare a acestui proces istoric, reflectă desfăşurarea lui într-un mod specific, legat de tradiţiile respectivelor naţionalităţi şi de particularităţile mişcării lor de eliberare.
Acest proces se oglindeşte pînă şi în literatura sanscrită, ce-ti drept într-o măsură mult mai mică decît în literatura scrisă în limbile vii ale popoarelor Indiei. Sanscrita, limba clasică a Indiei, cultivată vreme de aproape patru milenii de către numeroase generaţii de cărturari, şi-ia avut epoca ei de glorie in trecutul îndepărtat, cînd au fost create marile epopei „Rama-iana" şi „Mahabharata" şi tratatele filozofice ale „Upanişadelor". Cu timpul, sanscrita a devenit apanajul unei caste, s-a aristocratizat şi şi-a pierdut legătura cu viaţa poporului. Ultimul mare poet de limbă sanscrită a fost Kalidasa, care, deşi a scris la curtea unui rege, era încă legat de popor şi de arta populară. Aristocrati-zaraa sanscritei a determinat populaţia diferitelor regiuni ale ţării saşi dezvolte propriile ei graiuri, mai mult sau mai puţin tributare limbii clasice. Introducerea englezei ca limbă oficială în întreaga Indie a detronat definitiv sanscrita din rangul ei de limbă pan-indiană, răpindu-i posibilităţile pe care şi le mai păstra, de comunicare cu feluritele graiuri regionale. Literatura în sanscrită a devenit o îndeletnicire savantă, supusă unor reguli pur formale şi extrem de complicate. Cu atît mai semnificativ apare, pe fundalul acestei evoluţii, faptul că sanscrita n-a rămas complet străină de frămîntările şi aspiraţiile poporului indian. Deşi folosită îndeobşte ca vehicul al gîndirii tradiţionaliste, al concepţiilor filozofice şi religioase din anti-
chitate, ea a slujit, în răstimpuri, la exprimarea unor idei înaintate. Mişcarea de eliberare naţională a dat şi sanscritei un impuls înnoitor, lărgindu-i orizonturile. Datorită rezervelor ei de vitalitate, această limbă moartă a început să pulseze, resen sibiilizîndu-se parţial, în contact cu forţele dinamice ale societăţii indiene contemporane. O serie de scriitori erudiţi au consimţit să-şi părăsească, măcar pentru cîtva timp, turnul de fildeş, pentru a-şi împrospăta inspiraţia. Mai precis, istoria contemporană i-a silit şi pe ei să ia atitudine şi să consemneze transformările petrecute în jurul lor. Intr-una din publicaţiile în limba sanscrită („Sianskrita Sahitya Pa-rishat Patrika" din Calcuta) a apărut, în aprilie 1937, o povestire intitulată „A cui e vina ?", al cărei autor, P. V. Varadaraja Sarma, demonstrează artistic, că orînduirea capitalistă este vinovată de degradarea morală a anumitor pături sociale pauperizate. O altă revistă (,,Kaumundi", din Hyderabad) a publicat în septembrie 1954 o piesă de teatru în legătură cu tragediile petrecute la Calcuta după împărţirea Indiei de către englezi. Mai toate publicaţiile editate în sanscrită au găzduit, în paginile lor, articole şi studii privitoare la mişcarea de eliberare naţională. Au apărut chiar poezii închinate lui Gandhi şi altor conducători ai acestei mişcări. Vechile canoane formale au fost adaptate la noile împrejurări, ceea ce a demonstrat supleţea şi capacitatea de înnoire a unei limbi care a absorbit prea multă viaţă în îndelungata ei existenţă, pentru a putea fi cu de-săvîrşire moartă.
,,Intr-o lume care se schimbă — scrie autorul studiului despre literatura sanscrită, — sanscritişlii îşi aduc şi ei partea de contribuţie şi incearcă să fie prezenţi în toate problemele, cu opiniile, criticlle şi aspiraţiile lor".
Independenţa dobîndită de India cu preţul unor grele sacrificii, a deschis popoarelor ei perspective de dezvoltare multilaterale. Oprimate de colonialiştii străini vreme de două veacuri, ele lichidează cu greu înapoierea şi mizeria în care au fost
181
ţinute. Pe plan . extern, India duce astăzi o politică de pace şi de prietenie cu toate popoarele lumii, fiind unul din promotorii activi ai coexistenţei paşnice. Pe plan intern, situaţia este oarecum diferită, scena vieţii politice indiene fiind dominată de Partidul Congresului Naţional, care reprezintă îndeosebi interesele burgheziei naţionale. Contradicţiile din viaţa politică şi socială a Indiei se reflectă şi în literatura ei. I,n acest domeniu se înfruntă forţe şi curente diferite ; nu lipseşte nici decadentismul, cultivat cu un zel demn de o cauză mai bună, de către anumiţi literaţi, străini de aspiraţiile şi tradiţiile propriului lor popor. Studiile cuprinse în culegerea editată de Sahitya Akademi înregistrează, şi chiar elogiază unele opere literare, scrise sub influenţa lui James Joyce, în proză, sau a lui T. S. Eliot, în poezie. Psihologismul, mai ales în varianta lui freudiană, pare să fie metoda predilectă a cîtorva •scriitori, care, de fapt, imită servil unele modele occidentale. In general, însă, aceste tendinţe „moderniste" nu se bucură nicăieri în India de o mare popularitate, chiar cînd constituie încercări oneste de a găsi forme noi într-un domeniu fie virgin, fie copleşit de o tradiţie străveche. De asemenea, în mai toate provinciile şi statele Indiei, literatura progresistă şi realistă reprezintă o forţă peste care nu se poate trece şi care a dat şi continuă să dea valori autentice.
In darea de seamă prezentată la cea de-a şasea conferinţă a Asociaţiei scriitorilor   progresişti din   întreaga Indie, —
conferinţă ţinută în martie 1953 la New Delhi, — conducerea Asociaţiei sublinia un •adevăr care, între timp, a devenit şi mai evident :
„Astăzi nu există în India vreo limbă înzestrată cu o literatură, care să nu cuprindă un curent literar progresist. In cîteva dintre ele, literatura progresistă reprezintă curentul naţional dominant... Numărul acelora care privesc cu dragoste şi speranţă spre mişcarea literară progresistă, a sporit considerabil din zilele eînd ea a fost lansată de către Prem Ciand. In egală măsură a crescut ostilitatea manifestată împotriva ei de către toate forţele ce înăbuşă dezvoltarea culturii naţionale în India. Nu trece o zi fără ca presa marilor financiari şi monopolist! să nu aprindă vreun foc de artificii împotriva literaturii progresiste. Faptul acesta este, el însuşi, o dovadă a forţei mişcării noastre... Mişcarea scriitorilor progresişti din India reprezintă o forţă vie în viaţa culturală a poporului nostru. Ea este o forţă capabilă să organizeze şi să regenereze cultura noastră şi să o ducă mai departe... Secretul vitalităţii ei rezidă în strînsele legături ale scriitorilor progresişti cu poporul"...
In ceea ce ne priveşte, nu ne îndoim câ tocmai din partea unor astfel de scriitori ne putem aştepta şi pe viitor la o Literatură pu'.ernică şi originală, vrednică de marea tradiţie umanistă a Indiei, şi de străluciţii lor înaintaşi Prem Ciand şi Ra-bindranath Tagore.
182
Xiitii
cam nat
CICERONE THEODORESCU: „OAMENI Şl DRAGOSTE"*)
n noul volum al lui Cicerone fheodorescu — intitulat laconic dar sugestiv  „Oameni şi
dragoste" — transpare cu claritate ideea nobilă a răspunderii artistului faţă de poporul său.
Poetul încearcă fiorul datoriei faţă de oamenii din jur : „Cuvîntul scris să fie de-a-jutor, / Să fie adevăr şi nu minciună / Mă ştiu dator pe lume tuturor / Ca o vioară mîinii care-o-nstrună" şi consideră, pe drept cuvînt, că aprecierea cea mai înaltă a trudei sale este aceea venită din partea cititorului :
Mi-e răsplată-mbietoare — Şi e singura aproape — Cînd sorbind, te simţi mai tare Şi-un surîs tu laşi să-ţi scape
In oglinzile-mi de ape.
(„Rondelul fîntînii din eîmp"î>
Poezia este ca o „fîntînă-n cîmp", care potoleşte arşiţa setei, ea trebuind să se adreseze sufletului omului, iar îndatorirea poetului e aceea de a-i insufla încredere în viitor : „Nici piatră nu-i omul, nici iască / Dă-i tu un grăunte de vis"... E implicată aici, ca şi în alte arte poetice din prezentul volum, ideea preţioasă a ţelului înalt al artei de a sluji omului.
Poetului îi sînt apropiate, dragi, gîn-
*) E.S.P.L.A., 1958
durile, sentimentele, năzuinţele omului aimplu, care în trecut a îndurat exploatarea sau a cunoscut din plin ororile războiului ca şi simţămintele omului liber de azi, dornic de dragoste şi de frumos, tinzînd către asaltul cerului. Toate acestea formează substanţa celor mai multe din poeziile volumului „Oameni şi dragoste". Poetul „moaie pana-n rănile" omului care-a suferit în trecut „Grea ocară pe obraji / Suflet, fără de curaj / Deznădejde şi ruşine" şi în stihuri de factură populară (procedeu pe care-1 întîlnim deseori în poezia sa), scrie drama „Copilului din floni" sau -a femeii oare n-a cunoscut decît stăpîni („Cîntecul femeii").
Lirismul cald, cînd patetic, cînd discret, al lui Cicerone Theodorescu, înscrie în versuri lucrate cu migală, pagini noi în lirica noastră cetăţenească. Atitudinea înaintată a poetului, adeziunea sau dezaprobarea sa iau rînd pe rînd întrupări diverse. Tonalităţile liricii sale variază de la evocările dramatke, dense, la pamfletul ascuţit, sau de la contemplarea duioasă, uşor melancolică, a peisajului patriei ori a propriului trecut sentimental la ironia scăpărătoare din rondeluri. O gamă variată deci, mijloace diferite de a cînta mereu omul, şi mai ales de a-1 cînta cu dragoste, cu înţelegere. Cu ură şi sarcasm este evocată figura nefastă a Iui Hitler. Vizitînd fosta reşedinţă de vară a sîngerosului fiihrer — („Grand  Hotel-Sopot"),  elementele cele
183
mai neînsemnate aduc în amintire vremea cînd lumea devenise „un ţarc de sînge", cînd bolta înstelată păstra parcă dîra unor „bocanci cu ţinte". In „Osviencim" reîntîlnim aceeaşi atmosferă amară, copleşitoare ;
Ne-ntoarcem. Greu apus !
Şi greu se poate (ine fruntea sus!
Trecând prin fostele lagăre de exterminare hitleriste, poetul simte parcă asupra tuturor lucrurilor din jur adierea cumplită a morţii care a stăpânit aici: „Un chibrit / Şi-a dat suflarea iute, pîlpîit". Amintirea crimelor naziştilor e încă puternică. Ideea stingerii cuvintelor,  simbolizînd moartea oamenilor închişi aici e deosebit de sugestivă şi de puternică .Gazate, sufocate, dezbrăcate Cuvintele aici-tăcură toate, Şi-n flăcări ard, ca. nişte oameni vii. Ca nişte mame, ca nişte copii, Cu braţele. înnebunind spre uşe, Sculpturi incandescente de cenuşe...
In numele omului „înfruntător al beznei", al omului a cărui faptă „bate mintea, bate timpul", stăpîn pe univers şi îmblînzitor al forţelor materiei („Uragane din uraniu / Se-mblînzesc la om în craniu / Spaime-n cuşca din atom / Vin, supuse, după om"), glasul poetului se ridică hotărît împotriva acelor ce-1 „papagalizează" pe Hitler, agi-tînd iar ideea sîngeroasă a unui nou război ; .
„Noi nu vrem să facem din ochiul Albastru al lunii, din mare, O peşteră suptă, sinistră, O neagră orbită de sara".
Acestui ţel dement poetul îi opune idealul îndrăzneţ şi fertil al umanităţii creatoare :
„în zilele de sărbătoare Prinos dînd măreţului timp Prin parcu-nflorit al Saharei Mi-aş duce copiii, să-i plimb".
Celebrarea puterii creatoare a omului şi a muncii sale, formează substanţa şi a unora dintre pastelurile în care poetul sur-
184
prinde imaginea nouă a ţării. Dobrogea secetoasă de altădată este asemuită Ce nuşăresei regăsite din poveste :
,,Corabie aleasă O leagănă azurul Ca pe-o Cenuşăreasă Ce si-a găsit condurul"
Remarcăm de asemenea în poezia „Docherii" imaginea mării, ce pare că poartă greutăţi, ceea ce-1 face pe poet să spună :
„Şi marea e neam de docheri mi se pare".
Şi în numeroasele arte poetice din acest volum e celebrată munca, însăşi arta, poezia presupunând o ardere, un proces intens: ideile-s de „pară" iar asemuirea hîr-tiei cu „o imensă Sahara" sugerează ideea necesităţii unui efort pentru a o fertiliza prin cuvînt, prin imaginea poetică.
Prin acele sprinţare, dar usturătoare piese satirice care sînt rondelurile, poetul duce mai departe cultivarea unei înclinaţii şi a unui gen de poezie, înclinaţie manifestată încă din volumul „Un cîntec din uliţa noastră". Cerinţele unei noi etici sociale îşi află în rondele, ca şi în alte poezii cu obiect satiric din volum, profunde corespondenţe. Poetul desfăşoară o acţiune de utilitate socială şi morală incontestabilă vestejind tarele unei vechi mentalităţi, ce stînjeneşte mersul înainte al societăţii noastre socialiste
Pe la birocratul îngust, îngiopat „în plapuma-i de referate / Cu capu-n perne de dosare" la „ghetele deştepte", care „se string, se-ntind după picior", simbolizînd pe linguşitori, ori la cotoiul ipocrit, ce pare „sfînt nevinovat"... deşi „pe unde trece-i jaf curat", dar „Cu-auto-critica-nvăţat,/ Mai miorlăie, mai cere scuze"... poetul crează o întreagă galerie de portrete morale detestabile. îşi află aici biciuirea meritată şi laşitatea şi îngîmfarea şi lichelismul. Sînt biciuiţi profitorii, cei ce risipesc avutul obştesc sau trădează încrederea oamenilor şi încă mulţi alţi dintre cei care încalcă legile omeniei adevărate. Recunoaştem şi aici condeiul înflăcărat, ataşamentul şi preţuirea poetului pentru valo-
rile umane, al căror apărător se dovedeşte a fi în volumul de fată.
Ciclurile „Verile tinere", „Stihuri de dragoste" sau „Jucării stricate" vorbesc, după cum arată şi titlul, despre dragoste.
Remarcăm la poeziile din aceste cicluri nu numai varietatea surprinzătoare a versificaţiei folosite de poet, dar şi diversele şi capricioasele ipostaze sub care apare sentimentul iubirii : de la suferinţa năvalnică la capriciul trecător sau la pîlpîirea intensă, dar calmă, a sentimentului faţă de femeia, devenită tovarăşă de viaţă.
Din aceste poezii reţinem, printre altele, graţioasa şi fugara imagine, în vers eminescian, a femeii iubite, asemuită cu o cascadă :
...„Leg&nlndu-se-ntre suna, Iar îmi scapă, iar o jindui, Văl de spumă umezindu-i Codrul genelor adinei"*
sau pe aceea, mistuitoare pînă la obsesie, din „Năluca";
„Sufletul tău de fum, încă fierbinte De incendiile prin care-a trecut.
Umblă prin mine despletit, mut, Viscolindu-mă adine cu arşiţe..."
Iată, fragilă şi dureroasa — casă din cuburi colorate — oglinda primei iubiri cuibărite în inima fetiţei, care nu mai e copil :
„Poate-un gest greşit, sau un cuvint S-a trînlit mai greu o uşă, poate, Şi deodată toate-s la pămînt — Risipite cuburi colorate..."
ori icoana liniştitoare, calmă şi puternică a tovarăşei de viaţă, părtaşă la munca şi roadele artistice ale poetului :
„Unelte grele, scule ferecate, Cu tine-alături le-adunai pe toate, Şi-am scos din nişte sihle cu nisip (Spre-a dovedi pămîntului ce poate) Şi grîu o baniţă şi vin — un şip.."
(„Umărul")
Ciclul poeziilor erotice din volumul „Oameni şi dragoste" vine să întregească profilul complex al unei personalităţi poetice de frunte a liricii noastre noi.
E. Tudor
VASILE NICOROVICI: „400 DE ZILE IN ORAŞUL FLĂCĂRILOR"*)
unedoara de ieri şi Hunedoara de astăzi, cu osebire cea de astăzi — aceasta e realitatea din care s-a inspirat- tînărul şi talentatul reporter Vasile Nicorovici cînd a pornit să scrie volumul său de însemnări despre viaţa şi oamenii acestei eroice şi neostenite cetăţi industriale.
Autorul a făcut necontenit asemănări şi deosebiri între trecut şi prezent (de cele mai adeseori procedeul referinţelor şi incursiunilor istorice este utilizat cu rezultate valabile) şi dacă cititorul înţelege mai bine ce s-a înfăptuit în vrednicul oraş al flăcărilor aceasta se explică şi prin faptul că în
*) „Editura Tineretului" 1958
faţa ochilor săi se perindă un film al înfloririi Hunedoarei socialiste, al luptelor, frămîntărilor, cuceririlor şi năzuinţelor ei de viitor. Acolo unde odinioară creşteau bălării cît cuprindeai cu privirea se înalţă acum cvartale de blocuri muncitoreşti, tîrgul pră~ fos şi plictisitor de altă dată a devenit oraş modern, cu o intensă viaţă civilizată. Orchestra simfonică, cinematografele, clubul şi şcolile de tot felul dau aşezării un aer grav, studios pe care vechiul orăşel nici nu l-ar fi visat.
Insă mai presus de toate este Combinatul siderurgic: cuptoare, furnale fără număr, termocentrale, laminoare Bluming, uzina cocso-chimică şi oamenii ce lucrează
185
aici, mii, zeci de mii, a căror viaţă sufletească reporterul a cercetat-o iscoditor, cu entuziasm şi dragoste. Fenomenul făuririi conştiinţei noi, socialiste, odată cu formarea unei viziuni superioare asupra vieţii şi a raporturilor dintre individ şi societate l-a preocupat pe scriitor tot aşa cum aparent prozaicele evenimente cotidiene i-au ispitit curiozitatea cu poezia lor ascunsă dar tot^ deauna grăitoare.
Scriind despre cum se fabrică şarjele şi despre oţelari, despre destine semnificative cum este cel al primului topitor Victor Pal, care în adolescenţă a fost seminarist, despre fapte diverse şi întîmplări cu ttlc, Nicorovici a dat un crîmpei din biografia Hunedoarei, a „cetăţii de foc" care a parcurs trepidant, în decurs de un deceniu, drumul imens de la situaţia de orăşel provincial pînă la aceea de mare centru industrial. E un drum sinuos, complex, plin de originalitate şi tocmai această particularitate a evoluţiei Hunedoarei l-a atras pe reporter şi l-a îndemnat să rămină mai mult de un an de zile în atmosfera străbătută de clocotul şi patosul muncii.
Nicorovici, reunindu-şi impresiile, unifi-cîndu-le potrivit destinaţiei lor, aceea de o comunica ceva despre modul în care se reflectă revoluţia în viaţa unui oraş muncitoresc prin excelenţă, îşi defineşte singur specificul scrierii sale : „Dacă ar fi s-o Încadreze într-un anume gen, autorul i-ar spune lucrării sale monografie literară, adică o încercare de a surprinde, prin grandios şi cotidian, tot ce este mai captivant din punct de vedere uman şi istoric, cu intenţia de a prezenta cititorului munca unor contemporani activi şi energici, precum şi de a lăsa urmaşilor, fie chiar şi în sens documentar, o imagine cît mai fidelă a unuia dintre cele mai caracteristice momente ale revoluţiei socialiste din patrie".
Strict vorbind, Nicorovici n-a dat o monografie literară a Hunedoarei, deoarece volumul ,,400 de zile in oraşul flăcărilor" nu
este o cercetare exhaustivă, sub toate raporturile: istoric, politic, social, economic, moral, demografic şi cultural a oraşului. In schimb, ne-a dat un interesant memorial — constituit dintr-o suită de ipostaza — al Hunedoarei din aceste zile cînd primenirile şi înnoirile neobişnuite dau altă înfăţişare vechilor aspecte citadine şi cînd vastul proces ce se petrece în toată ţara capătă aici un caracter aparte, de o simplitate aspră şi grandioasă. Fără îndoială că din acest punct de vedere, autorul este cu totul îndreptăţit să exclame: „Elogiul Hunedoarei este elogiul revoluţiei socialiste !" Paginile reportajului „400 de zile..." sînt scrise curgător. Lipseşte — şi acest fapt este îmbucurător — afectarea specifică mai ales celor care încredinţează hîrtiei nu ceea ce cunosc pe îndelete şi adînc ci din documentări pripite, întreprinse în fugă. Şi chiar dacă Nicorovici mai dovedeşte stingă-cie cînd creionează portretul unor fruntaşi în muncă (vezi, spre exemplu, secvenţa „Un personaj de basm nou"), episoadele au totuşi dramatism, se desfăşoară cu dibăcie narativă, trezesc interesul. Poate şi pentru că autorul şi-a propus să fie mereu el însuşi şi nu un imitator al maestrului genului, Geo Bogza, pe care unii tineri confraţi îl pa'stişează chiar cu riscul de a-şi nesocoti propriul lor grăunte de originalitate. Capitole precum „Destinul lui Victor Pal" sau „Omul care a împăcat apa cu focul" se disting prin forţa lor de sugestie şi printr-o sobrietate care, atunci cînd nu devine uscăciune, ni se pare salutară şi vrednică de remarcat.
Vasile Nicorovici are meritul de a ne fi dat o carte despre unul din marile centre industriale ale ţării, evidenţiind ceea ce a adus socialismul în viaţa şi ritmul lui de activitate. Succesele dobîndite de oamenii muncii aici, sub conducerea partidului, fac parte dintr-o operă mai vastă, al cărei mesaj e plin de poezia viitorului comunist.
H. Z.
186
ANTON HOLBAN f „PARADA DASCĂLILOR"*)
^eea ce a tipărit recent ESP LA îşi propune a fi o selecţie din lucrările prozatorului, aşa cum au văzut ele lumina tiparului, deci cronologic şi mai puţin tematic. De aceea n-am înţeles de ce editura a întitulat volumul „Parada dascălilor", cînd mai firesc ar fi fost, prin conţinut, să-l numească „Pagini alese" sau „Scrieri alese" cum s-a procedat în cazul reeditării lui Pavel Dan. Obiecţia nu are un caracter formal ; în volumul la care ne referim „Parada dascălilor" reprezintă o suită de portrete care, raportate la dimensiunile cărţii, nu acoperă nici măcar un sfert din cuprinsul ei.
De la „Romanul lui Mirel" apărut în 1929, la „Parada dascălilor" tipărită în 1932 şi pînă la „Halucinaţii", proze publicate postum, în 1938, cartea de care ne ocupăm n-ar fi trebuit să omită nici una din lucrările reprezentative ale scriitorului mort înainte de a-şi fi împlinit toate făgăduinţele artistice. Curmată pe neaşteptate, evoluţia sa literară rămîne interesantă prin ceea ce a dat la iveală chiar şi în mai puţin de un deceniu. Holban, pe linia creaţiei Hortensiei Papadat Bengescu şi-a lui Camil Petrescu a îmbogăţit literatura noastră de analiză.
Pentru ca cititorul de astăzi să înţeleagă şi să cunoască aportul lui Anton Holban la îmbogăţirea acelei literaturi ce trăieşte prin evoluţia ideilor-pasiuni s-ar fi cerut ca volumul tipărit la ESPLA să prezinte un cuprins mai judicios întocmit. Este regretabil că în alcătuirea sa nu şi-a găsit locul ,,0 moarte care nu dovedeşte nimic" considerată pe drept cuvînt mărturia vocaţiei de romancier a lui Anton Holban. S-a spus că specificul prozei lui Anton Holban trebuie căutat într-un „erotism de substanţă pur psihologică" (Eugen Lovinescu: Istoria literaturii romîne contemporane, 1900—1937). G. Călinescu consideră că „De fapt motivul literar aproape unic este
~*) E.S.P.L.A., 1958
un proces sentimental între bărbat şi femele".
Aceste puncte de vedere nu pot fi acceptate fără serioase corectări. In primul rînd din cauza insuficenţei lor. Nici chiar cine citeşte „0 moarte care nu dovedeşte nimic" nu va subscrie integral acestor opinii. Este limpede că nu toate romanele lui Anton Holban sînt monografii ale aceleiaşi pasiuni. Interesul erotic nu acoperă întreaga sferă de preocupări, de căutări ale acestui creator sensibil, poate hipersensibil, care a ridicat notaţia autobiografică la dimensiunile retrospectivei morale.
In „Romanul lui Mirel" elementul senzorial este depăşit de sila pentru mecanismul vieţii burgheze; aceeaşi oroare de îngustimea şi absurditatea existentei într-o societate prost alcătuită transpare şi mai evident în „Parada dascălilor". Aici, portretele unor profesori de învăţămînt mediu iau caracterul unor şarje la adresa orînduirii sociale în care cultura e dispreţuită şi slujitorii ei năpăstuiţi. Ironia lui Holban este incisivă la adresa spiritelor conservatoare, condiţia precară a intelectualului îi smulge accente de indignare, nevoia de justiţie este afirmată răspicat. Un personaj resemnat exclamă din cînd în cînd: „N-o să schimbăm noi lumea". Tăcerile dure ale autorului exprimă o altă convingere. Anton Holban nu era un conservator, iar atitudinile de împăcare cu tot ceea ce îi ultragia simţul de dreptate îi repugnau. Credea sincer într-un viitor mai bun al omenirii, l-au lipsit clar-viziunea ideologică şi fermitatea pentru ca această credinţă raţională şi democratică să răsune cu certitudine în opera sa.
Nu odată s-a afirmat că luciditatea scriitorilor predispuşi spre investigaţii analitice interzice principial orice manifestare explicită sau implicită de lirism. A<i răsunat voci care, în numele autenticităţii, cereau artiştilor, ca ori de cîte ori se apleacă asupra lumii lor interioare, să fie nu numai precişi dar şi cruzi.
187
HoLban, orictt ar părea de paradoxal, infirmă recomandarea amintită. Sandu, din „O moarte care nu dovedeşte nimic" îşi chinuie cîteodată partenera, e gelos, alteori dispreţuitor, în fine, dă dovezi de egoism şi de dexteritate în a se feri de ori ce remuşcare. Toate acestea însă numai aparent. Fiindcă dincolo de unele reacţii aspre, Sandu o iubeşte pe Irina, frămîntat necontenit de gîndul că face să sufere o fiinţă pe care o adoră şi că în dragostea sa îl stăpîneşte prea mult tirania şi prea puţin delicateţea. Jocul acestor stări sufleteşti este urmărit cu siguranţă şi cu receptivitate la contrastele morale.
Anton Holban trăieşte un zbucium specific, drama unor sentimente căzute sub tortura inteligenţei. Să ne gînd im bunăoară la fragmentul „O mică japoneză". Larma studenţilor beţi într-un compartiment de tren şi surîsul îngăduitor, stingherit, protestatar şi tragic al japonezei, surîs ce aruncă o punte între gingaşa călătoare şi scriitor, descoperă cheia operei lui Holban, maniera sa de a lumina fenomenele psihologice.
iar faptele urmărite întotdeauna cu pătrundere realistă îşi propun necontenit, cu o sinceritate aspră, să ne dea senzaţia a-cuiă a vieţii. Individul trăieşte în dragoste prin scrisul lui Anton Holban o dramă a incertitudinii, izvorîtă din aspiraţia care, ca şi la Camil Petrescu, vizează comuniunea absolută, fireşte imposibilă, într-o societate în care gîndurile nobile se izbesc de o realitate ostilă.
Lipsa unui conţinut mai strîns legat de viaţa socială se răsfrînge şi în istovirea introspecţiei la Holban: ea se reduce la excesive auto-sondări ce pierd controlul asupra trăirilor proprii pînă a se confunda cu reminiscenţe livreşti. Revenirea obsedantă la aceleaşi întrebări denotă o nemulţumire dramatică şi în fond sterilă ce ai fi putut fi evitată prin lărgirea orizontului, întoarcerea spre social oferind sentimentelor singura dezlegare firească.
Pe Holban realitatea   înconjurătoare U interesa în măsura în care îl ajuta să se descopere pe sine. De altfel, scriitorul mărturiseşte că s-a povestit    mereu pe sine. Reţinem efortul cu care ni se comunică aspecte ale existenţei unui intelectual in pe rioada tulbure şi dramatică  dintre cele două războaie, preocuparea pentru toate acele suferinţe şi bucurii ce alcătuiesc destinul unui individ superior însă incapabil să iasă din cercul insingurăriî sale tragice pentru a face acordul cu neliniştile, aspiraţiile şi luptele societăţii în care trăieşte.
Explicarea acestei drame o întreprinde cu mijloace sugestive Paul Georgescu, autorul studiului introductiv. Profilul spiritual al lui Anton Holban şi contribuţiile sale la dezvoltarea tinerei noastre proze citadine sînt definite odată cu respingerea unor interpretări false   date   operei sale. Lipsesc însă unele consider-aţiuni critice privind narcisismul scriitorului şi egoismul său. In legătură cu setea de certitudini, această trăsătură particulară a scrisului său, stă şi obsesia morţii despre care prefaţatorul nu vorbeşte.
Destinul lui Anton Holban clarifică un fapt de netăgăduit: nu ne găsim în faţa personajului gidian ce cultivă gratuit experienţe dure în virtutea oarbei fatalităţi, ci în faţa unui erou cu înălţări şi căderi, nemulţumit de propria sa condiţie şi de lumea înconjurătoare, violent cu cei infatuaţi şi plin   de solicitudine cu cei ce suferă. Acest erou este însuşi Anton Holban. La moartea lui, cineva a spus despre el: „Cunoştea suferinţa celor mici... Suferea, pînă la epuizare, pentru ori ce durere, pentru ori ce nedreptate. Suferea în el, suferea adînc, suferea fără să-şi găsească forţa credinţei izbăvitoare".
N. Z
188
PAUL ROBESON: „ACEASTA ESTE POZIŢIA MEA"*)
* ^r^.      ţ entru acel care-l cunoaşte pe J^Jt Paul Robeson ca pe un cîntă-reţ vestit, desfătînd şi mobili-mARmH&zînd, cu glasul său, mulţimile, — cartea aceasta îi descoperă pe Robeson cetăţeanul, luptător pasionat în slujba poporului său, acţionînd prin viu grai şi prin scris ca acesta să dobîndească drepturi democratice.
Cunoscînd experienţa umilinţelor îndurate de artist, în cariera sa, ca om de cu-toaie, îndeosebi la începuturile sale, Paul Robeson se face interpretul suferinţelor nu numai ale celor 16 milioane de negri ce trăiesc în S.U.A. ci ale tuturor popoarelor africane.
In cartea sa, Paul Robeson ne apare şi in ipostaza unui patriot american, îngrijorat de efectele grave pe care le poate avea discriminarea rasială nu numai asupra prestigiului naţiunii americane, ci chiar şi asupra economiei ţării. Robeson discută a-eeste probleme ca un cetăţean înarmat cu o concepţie înaintată:
„Punctul meu de vedere nu s-a conturat in urma unei aprecieri pripite a tuturor schimbărilor şi evenimentelor, el se-nteme-iază pe concepţia mea despre lume, care m-a călăuzit toată viaţa". Tot atît de re-velant e modul cum explică Paul Robeson ataşamentul său faţă de clasa muncitoare şi primul stat al muncitorilor şi ţăranilor. El a făcut-o într-o împrejurare dramatică. Cînd a apărut înaintea Comisiei Camerei reprezentanţilor. Cu această ocazie, Paul Robeson a declarat că în Uniunea Sovietică s-a simţit pentru prima oară om fiindcă acolo nu a întîtnit nici un fel de prejudecăţi rasiale ca în Mississipi şi Washington, întrebat de unul din membrii comisiei „de ce nu a rămas în Rusia", Paul Robeson a replicat: „Pentru că tatăl meu a fost sclav aici, iar poporul meu şi-a dat viaţa pentru a construi această ţară, întocmai ca şi dumneavoastră. Şi nici un fel de elemente
*) E.S.P.L.A.. 1958
pro-fasciste nu mă vor izgoni de aici". Ei explică mai departe şi mai pregnant de ce e solidar cu oamenii muncii: „...In Marea Britanie, printre englezi, 'scoţieni, velşi şi irlandezi — locuitorii acestei ţări — am înţeles că esenţa caracterului unui popor o determină nu clasele de sus, ci oamenii simpli şi că oamenii simpli ai tuturor popoarelor sînt adevăraţii fraţi în marea familie a omenirii".
In altă parte artistul, dublat de un exeget şi remarcabil cunoscător de artă, expune interesantele sale opinii asupra folclorului popoarelor de culoare, al căror reprezentant artistic se consideră. Robeson mărturiseşte că din cunoaşterea şi aprofundarea acestui folclor a înţeles că ta baza artei sale trebuie să stea imnurile solemne şi poetice auzite în copilărie în biserică, cîntecele de muncă şi blues-urile prietenilor tatălui său, de pe plantanţille din Carolina de Nord. Aşa dar luăm cunoştinţă de dubla faţetă a artistului, iscoditor şi cercetător al frumuseţii şi esenţei cîntecutui popular pe care popularizîndu-l, duce o susţinută activitate de ordin social într-un spirit militant progresist.
Apărută în zilele cînd în Algeria ca şi în alte ţinuturi din Orientul Apropiat colonialiştii americani, francezi şi englezi duc o criminală politică de forţă, spovedania patetică a lui Paul Robeson constituie un îndemn cald la luptă.
Artistul care a mobilizat, în 1938, în Spania, prin cîntecul său, pe miliţienii gărzilor republicane, ne convinge şi cucereşte prin mijloacele simple şi directe care exprimă adevărul luptei poporului său şi prin arsenalul argumentelor de ordin uman, social şi economic aduse în sprijinul acestei pledoarii. Ele ne merg la inimă, aşa cum merg şi cîntecele sale.
Traducătorul a încercat să ţină pas cu caracterul original al textului menţinînd tot timpul tonul cald de spovedanie-ple-doarie al cărţii.
Camil Baltazar
EHRENBURG CĂLĂTOR *)
^eşi neînconjurată de marele zid, Japonia a fost pînă la mijlocul veacului trecut aproape un „continent necunoscut" pentru europeni. Legiuiri aspre dictate din interese de clasă interziceau pătrunderea străinilor în (ară, conservîndu-se astfel silnic rînduielile feudale. „Porţile" arhipelagului s-au deschis abia în 1850 şi insulele nipone au cunoscut o uluitor de rapidă evoluţie spre industrializare, devenind, nu peste multă vreme, un periculos concurent pentru cele mai avansate state capitaliste. Şi totuşi pentru burghezia europeană Japonia continuă să fie o lume de jucării, cu gheişe, lampioane şi trandafiri, cu evantaie, dra-goni şi chimonouri, iar populaţia alcătuită cînd din lacrimogene şi melodramatice doamne Butterfly, cînd din spioni prin vocaţie si militarişti ancestrali. O întreagă literatură, începînd cu romanele Iul Loti şi terminînd cu eseurile lui Lafcadio Hearn s-a străduit să răspindească această falsă şi îngustă imagine, confecţionată pentru condimentarea distracţiilor burghezului occidental.
Ilya Ehrenburg a vizitat de curînd Japonia şi însemnările sale de călătorie dezvăluie un univers deloc susceptibil rigidelor egalizări. Artistul nu se lasă copleşit de exotic şi neobişnuit, ci surprinde, cu fineţe, generalitatea caracteristică. Notaţii scurte, bogate in informaţie schiţează portretul moral al locului, iar amănuntul dă culoare plastică unor însemnări care întrunesc deopotrivă calităţile eseului literar şi preciziu-nea monografiei ştiinţifice.
Japonia văzută de Ehrenburg e puternic dominată de elemente contradictorii. Insulele, pînă acum o sută de ani, oprite în dezvoltare de raporturi sociale anacronice au urcat în eîteva decenii trepte aproape uriaşe, pentru parcurgerea cărora altor popoare le-au trebuit 'secole. Noul impru-
*) Ilya Ehrenburg: „însemnări din Japonia", „Cartea Rusă" 1958.
mutat din Europa apuseană n-a fost încă organic asimilat de milenara civilizaţie japoneză.
într-adevăr, ceea ce izbeşte în imaginea creionată de Ehrenburg a lumii japoneze e acel amestec aparent bizar dintre aspectele vechi şi cele moderne. In oraşe o industrie înfloritoare are la bază o tehnică la curent cu ultimele realizări ale ştiinţei şi la sate ţăranii lucrează ca acum o mie de ani. La Tokio şl Nagasaki bulevardele moderne, străzile largi se învecinează cu străduţe asiatice, strîmbe şi înguste prin care oamenii mai mult se strecoară decît merg. Zgîrie nori şi case masive din fier şi beton sfidează căsuţele japoneze, firave construcţii din lemn şi hîrtie impregnată cu ulei. Iar noaptea, pe străzile oraşelor, lampioa-nele japoneze, în formă de lalele sau mărgăritare, se încăpăţînează să concureze inegal cu lămpile luminate cu neon. Lupta surdă între elementul tradiţional, şi cel modern e şi mai evidentă la traiul oamenilor. Japonezii, observă Ehrenburg, duc de cele mai multe ori o viaţă dublă, „se comportă într-un fel acasă şi în alt fel pe stradă... E un hotar între casă şi lumea exterioară — pragul; în prag japonezii lasă nu numai încălţămintea, dar şi multe din cele ce le sînt impuse dinafară. ...Fiecare japonez trăieşte în decursul unei zile atîtea ore In stil european sau american şi atîtea ore după viaţa tradiţională japoneză. In el coexistă două lumi diferite, şi n-aşi spune că această coexistenţă poate fi totdeauna denumită paşnică". Muncitori şi ziarişti, funcţionari şi îngrijitori ai marilor hoteluri, chelneri şi liftieri lucrează în clădiri imense de tip american, dar preferă să locuiască nu în zgîrie nori, ci în căsuţe de lemn cu pereţii glisanţi. Pe stradă şi la lucru oamenii poartă haine europene, dar acasă folosesc nu rare ori chimonoul. Profesorul foarte instruit şi cu o impresionantă cultură universală dansează, seara, la restaurantul japonez vechile dansuri în care gheişe au parcă în loc de ţaţă măşti de
190
gips. In baruri şi restaurante cu nume franţuzeşti şi englezeşti, oamenii beau bere, cocktail şi wisky, dar acasă oficiază, cu ritualul reclamat de ceremonie, prepararea ceaiului. Cei ce frecventează muzic-halluri, multele cinematografe, teatrele in care se joacă farse şi dramolete americane merg cu plăcere la teatrul No (cel mai vechi teatru din lume) în care un fel de ritual compus din declamaţie, muzică instrumentală şi cîntece ţine loc de ceea ce numim jocul actorilor. Ingineri şi muncitori care mînuiesc în uzine complicate maşini moderne, după amiază, acasă, practică arta dificilă a întocmirii buchetelor de flori, sau participă cu interes la cursurile special organizate pentru deprinderea acestei, arte. Vînzătorii de ziare forfotind toată ziua după un ban, răguşiţi de atîta vorbă şi strigăt, seara, după ce se descalţă, scriu versuri despre vişinul în floare, despre înţelepciunea naturii şi despre fericirea contemplării.
Sînt călători în ale căror însemnări etapele parcurse nu sînt de fapt puncte de oprire într-un itinerar anumit, ci momente distincte într-o meditaţie interioară. Alţii practică un voiaj cantitativ, după un automatism prestabilit, fără surprize şi neprevăzut. Retina nu reţine nimic, auzul nu înregistrează nimic, călătorul ajungînd la sfîrşitul itinerarului fără a fi înţeles ceva din zbuciumul oamenilor şi geografia locului. Ehrenburg călător nu face parte din nici una din aceste categorii. Nu are curiozităţi grăbite. Acestui scăpărător observator nu-i scapă nimic. Cînd nu poate creiona o fizionomie precisă, sugerează prin dementul documentar un peisaj caracteristic, cu un desen clar şl bine conturat. Bogăţia vizuală, culoarea cu rezonanţe deosebite în sensibilitatea artistică a japonezului e peste tot prezentă în însemnările lui Ehrenburg. In ciuda ritmului precipitat al imaginilor, în însemnările scriitorului sovietic se disting cu uşurinţă legile care guvernează lucrurile şi, oamenii. Trăieşte în paginile volumului o lume suferindă de o sărăcie afectivă, dar ascunsă, pieptănată,
peticită şi dichisită. Impresionează tineretul şi mai ales cel studios. Lipsită de orizont şi perspectivă, studenţimea, serioasă în preocupări şi foarte cultivată, numai în proporţii de şase la sută găseşte de lucru în specialitatea pentru care s-a pregătit. In mod obişnuit filologii devin chelneri, avocaţii—curieri şi matematicienii—vînză-tori. Au zîmbetul trist, se duc la universitate ca să se cultive, citesc nu din distracţie, ci pentru a găsi răspuns îndoielilor, gîndesc mult, la absolvire şomează, caută cu înfrigurare un post şi nu rare ori, de disperare, se sinucid. Ultragiată şi îndurerată e conştiinţa locuitorului din Hiroshima şi Nagasaki. Urinele materiale ale războiului atomic au dispărut aproape cu totul, dar în memoria oamenilor continuă să sîngereze In fiecare zi mor oameni de. îngrozitoare, boli provocate de bomba atomică şi alţii, sute şi poate mii, se gîndesc cu groază la clipa declanşării bolii. Ehrenburg consemnează nenorocirile suferinzilor cu revoltă şi îndurerare. „înţelegi monstruozitatea celot întîmplate abia cînd stai de vorbă cu cei care au scăpat intîmplător de explozie. N-am să uit ochii unui bătrîn institutor; în ei pare că a rămas pentru totdeauna ceeq ce un om nu poate şi nu trebuie să vadă... Trebuie să fi fost în Japonia ca să-ţi dai seama în ce măsură pot urî oamenii arma atomică, în ce măsură sînt ei revoltaţi de îngrozitoarele experienţe cu prilejul cărora se pune la încercare nu numai puterea de distrugere a bombei cu hidrogen, dar şi încrederea în viitor, în rîsul copiilor, în viaţă... Japonia nu-i astăzi pur şi simplu o ţară ca atîtea ţări, e parte lezată".
Ehrenburg nu călătoreşte pentru alungarea spleenului. Călătoria este pentru autorul „Furtunii" un mijloc eficace de apropiere a distanţelor, de suprimare a hotarelor, de cunoaştere şi apropiere între popoare.
Japonia înfăţişată de Ehrenburg nu e o imagine stilizată, zîmbitoare şi trandafirie, dar nici ţara harachiriului şi a supliciului, a perfidiei şi a cruzimii. Trăiesc în ţinuturile vizitate de 'scriitor oameni ade-
191
văraţi, ironici şi poznaşi, serioşi şi muncitori, care merg la teatru şi la lucru, iubesc cu înfiorare natura şi frumosul, sînt politi-coşi pînă la manie, înclinaţi spre contem-
plare şi filozofare, sărbătoresc cu fast înflorirea vişinului şi doresc, mai presus de orice, să fie lăsaţi să trăiască.
Z. Ornea
W. M. THACKERAY: .HENRY
n Editura de stat pentru literatură şi artă s-a tipărit în traducerea lui Eugen Filotti romanul   istoric   „Henry Es-
mond" al marelui scriitor realist englez W. M. Thackeray. Apărut pentru prima dată în 1852 după „Bîlciul deşertăciunilor" (1848) şi „Pendennis" (1850), romanul lui Thackeray s-a bucurat de o primire nu prea călduroasă din partea presei oficiale. Societatea engleză a veacului trecut se putea recunoaşte cu uşurinţă în imaginea negativă, pe care i-o oferea cartea lui Thackeray.
In cartea întîi a romanului, care e un fel de prefaţă, scriitorul mărturiseşte: „Mă întreb dacă istoria îşi va lepăda vreodată peruca şi se va dezbăra de slugărnicia ei de curteană. Vom ajunge oare vreodată să cunoaştem şi altceva din Franţa şi Anglia decît castelele de la Versailles şi Windsor ? Am văzut-o in acest din urmă loc pe regina Anna conducindu-şi singură trăsura cu un cal pe povîrnişurile parcului, gonind pe urmele haitei de dini — o femeie tnfier-bîntată, cu faţa înroşită, neavînd nici o a-searnănare cu statuia care întoarce spatele ei   de piatră   catedralei   Sfintul Paul şi priveşte caleştile ce urcă anevoie pe Lud-gale HUI. Nu era nici mai bine crescută şi nici mai înţeleaptă decît dumneata sau decît mine, deşi îngenunchiam pentru a-i întinde o scrisoare sau un vas ca să se spele pe mîini. De ce trebuie însă istoria să conţinute a sta în genunchi pînă la capătul veacurilor ? [Socot că trebuie să se ridice în picioare şi să ia o poziţie firească, să nu-şi. mai plece în veci spinarea şi Să lasă
*) E.S.P.L.A. 1958
ESMOND"*)
de-a-ndăratelea pe uşă cînd suveranul este de faţă. Intr-un cuvînt, aş dori ca Istoria să fie familiară, mai curînd decît eroică, şi cred că domnul Hogarth şi domnul Fielding vor da copiilor noştri o idee mult mai exactă despre moravurile engleze din vremea noastră decît Court-Gazette şi ziarele ce ne vin de acolo".
In planul romanelor istorice apariţia lui „Henry Esmond" este unică în felul ei.
După romanul gotic al lui Walpole şi Ann Radcliffe, un soi de canava încurcată de evenimente localizate cu predilecţie în Italia, evocînd un ev mediu sumbru cu castele întunecate, care comunicau prin galerii subterane, populate de stafii răzbunătoare, cu călugări conspiratori şi fecioare urmărite de un destin implacabil, după romanele lui Scott, care evocă trecutul eroic de luptă al poporului englez, după prelegerile ţinute de Th. Carlyle la Londra în 1840, scrise sub influenţa kantienilor germani, prelegeri care exaltau cultul eroilor, teoretizînd concepţia idealistă după care istoria ar fi exclusiv opera personalităţilor puternice, „Henry Esmond" apare ca o ripostă energică de pe poziţiile realismului critic.
Scris după 20 de ani de la întimplărHe povestite, romanul păstrează tonul uşor melancolic al evocării şi motivează stilul molcom al amintirii, întrerupt uneori de spiritul ironic propriu autorului.
De-alungul a 500 de pagini foiesc o seamă de exponenţi ai straturilor sociale superioare: personaje ale curţii regale, ba chiar regina Anna, o bătrină „cuprinsă de dureri de inimă, de friguri şi de letargie", soldaţi şi conducători, ca sărbătoritul duce
192
de Marlborough, ambiţioasa, cinica şi frumoasa Beatrix de Castlewood, o variantă pe plan aristocratic a Rebecăi 'Sharp, femeia pe care o va iubi Henry Esmond, soldatul Dick, pastorul Tuther, abatele Hoit, figurile lui Adison şi Steele, blinda şi incolora lady Castlewood, viitoarea soţie a tui Esmond şi mama trufaşei Beatrix, lordul Mohun, o specie de Don Juan englez de la finele secolului XVIII şi încă alte personaje, ale căror destine se împletesc ori merg paralel, conduse de dibăcia unui mare artist. Interesantă e caracterizarea dată de Karl Marx iui Thackeray. întemeietorul comunismului modern îl considera pe Thackeray ca pe unul din cei patru reprezentanţi ai şcolii engleze din 1854 (Dickens, Thackeray, Ch. Bronte, E. Gaskell) „ale căror pagini fine şi elocvente nu dezvăluit lumii mai multe adevăruri politice şi sociale decît toţi politicienii, publiciştii şi moraliştii de profesie la un loc, au descris fiecare pătură a clasei mijlocii de la „onorabilul" rentier şi posesor de efecte, care consideră ori ce fel de afaceri ca fiind vulgare pînă la micul negusloraş şi ajutor de avocat" (K. Marx, Fr. Etigels „Despre arta şi literatură").
„Eroul" romanului nostru este un bastard : anii care-l formează şi-i petrece între două lumi : lumea mare, nobilimea engleză, puternică, cu prejudecăţi şi cu tradiţii seculare şi lumea slujbaşilor şi a slugilor. El nu se poate adapta nici uneia.
Henry Esmond nu are un ideal personal. Se împacă cu situaţia existentă, ajung'md la concluzii de compromis. De aici decurge amărăciunea "întregii sale vieţi. Esmond n-are opinii hotărîte nici în politică, nici în religie : nu poate să învingă greutăţile, cedează cu uşurinţă, bunătatea sa confun-dîndu-se uneori cu oboseala. Sentimentul constant şi dominant e melancolia. Iubirea ideală, închinată Beatrixei, iubire în genul tiparului scotiian Ivanhoe-Rowena, se surpă în faţa realităţii nefavorabile. Războiul îi apare ca o calamitate şi nu ca un prilej dăruit de soartă spre a-şi afirma calităţile vitejeşti. Prinţul lacob Stuart, pentru aducerea căruia pe tronul Angliei luptă Es-
mond riseîndu-şi viaţa şi libertatea e un uşuratic şi un monden egoist. Thackeratj are deosebită grijă să scuture de pe ori ce întimplare senzaţionalul, totul e tradus la proporţiile zilei, uneori chiar .minimalizat, încărcat cu substanţă polemică.
Nou la Thackeray este că individualizează istoria nu în sensul reliefării unei personalităţi situate deasupra tuturor ci în sensul diminuării valorii eroice a personajelor sale. Ripostînd critic la adresa teoriilor eroilor ideali ai lui Carlyle, Thackeray nu urmează calea deschisă de Walter Scott, adică aceea de a aduce în centrul interesului evocării istorice forţa maselor populare, surprinsă în momentele de cotitură din insioria Angliei ori Scoţiei şi conduse de un cavaler ori rege viteaz şi înţelept. Debitor al idealurilor libertare tradiţionale, scoţiene, fapt care îl determină să evoce masele populare în luptă, privind cu simpatie pe învinşi, W. Scolt plăteşte tribut concepţiilor sale conservatoare, împăcîndu-i in fnialul cărţii pe cei învinşi cu învingătorii, de obicei prin formula simbolica a căsătoriei.
\V. M. Thackeratj însă caută să folosească tradiţia romanului social din secolul XVIII pentru a creia un roman istoric de tip propriu.
La Fielding, de exemplu, erau prezentate acele evenimente istorice care interesau numai soarta personală a. eroilor principali. Evenimentele istorice erau episodice, fără să influenţeze direcţia principală a romanelor. Din acest punct de vedere, Scott făcuse un sail în interpretarea evenimentelor istorice; la el masele deveniseră eroul principal: caracterele, acţiunea romanului, se axau pe acest fundal permanent viu de luptă între învinşi şi învingători.
La Thackeray, punctul de plecare este o amară deziluzie produsă de moravurile burgheze, de viaţa socială şi politică a Angliei din epoca lui. Evocarea trecutului îi serveşte şi ca armă pentru demascarea tendinţelor literare apologetice, care apărau această societate coruptă. Thackeray nu opune epocii un caracter hotărît, puternic, ci un om generos dar slab. Deşi epoca de
13 — Viaţa Romînească Nr. 1
193
după „revoluţia glorioasă" pînă la consolidarea casei de Hanovra, aparţine timpurilor puţin eroice, Thackeray nu realizează prin figura lui Esmond o icoană fidelă a epocii. Confictul în romanul „Henry Esmond" ţine de un conflict de curte. Poporul nu participă, nici n-are habar de această intrigă.
Povestind istoria unui caracter, Thackeray nu face altceva decît să prezinte naufragiul unui suflet înzestrat, care păcătuieşte în sensul neînţelegerii istoriei. In vastul repertoriu al literaturii universale „Henry Esmond" este un solfegiu neterminat.
Valentina Fittinger
GERALD GORDON: „BLESTEMATĂ FIE ZIUA"*)
mMS0PV!£ omanul recent apărut la ESPA-A- „Blestemată fie VffM Bfjm ziua" al lui Gerald Gordon, CflUhSfiSI face parte din literatura progresistă care vestejeşte legile şi prejudecăţile rasiale. In Colonia Capului, azi Uniunea Sud-Africană, acolo unde străvechii buri au uimit lumea cu eroismul lor, politica, segrcgaţioiiistă a colonialismului a. scos populaţia indigenă: mulatră, bantu, buş-menă, în afara legilor. „Blestemată ţie ziua" este romanul unei drame omeneşti izvorîtă din existenţa acestei crîncene inechităţi.
Intr-un mic orăşel imaginar, Stormhoek, din această parte a Africii, din căsătoria unui european cu o mulatră, au rezultat doi copii. Cel mai mare, Anthony Graham moştenise trăsăturile tatălui, fiind prin culoare alb, în timp ce mezinul, Steve Graham, pe cele ale mamei, fiind oacheş şi... cafeniu. Prin urinare, in familie se ivise posibilitatea ca Anthony să fie trimis la şcoala „albilor", a „europenilor", pentru a fi absolvit astfel de umilinţele sociale ale oamenilor de culoare. Dar mai tîrziu, înscrierea fratelui său, în aceeaşi şcoală, atrage după sine eliminarea amîndurora. Fraţii sînt despărţiţi şi trimişi, Anthony într-un oraş îndepărtat, la o şcoală pentru „albi", iar Steve la o şcoală parohială pentru mulatri. Despărţirea e fatală. Anthony, pregătit de mama lui să fugă de realitatea
' *) E.S.P.L.A., 1958
originii sale, va păşi pe calea arivismului, îndepărtîndu-se tot mai mult de poporul său. Doar războiul îl aduce pentru un moment la o criză de conştiinţă. Se înscrie în armata sud-africana, luptînd împotriva fascismului, prin Abisinia şi Somalia, spe-rînd zadarnic schimbări şi îndreptări. In partea a doua a romanului îl găsim pe Anthony Graham jurist ta Capetown, cu numele schimbat în Anthony Grant, fugind şi pe această cale de avatarurile obirşiei sale. Lucrează la unul dintre birourile reputatului avocat Hartley, cu fata căruia intenţionează să se căsătorească, pentru a. se pune definitiv la adăpostul legilor. Dar apariţia lui Ren, o veche dragoste din adolescenţă, îi zădărniceşte planul. Lucrurile se complică fiind bănuit ca autor al unei crime. Adus pe banca acuzaţilor, numai fratele său Sieve poate produce, în calitate de martor, dovezile nevinovăţiei lui Anthony. Dar prezenţa lui Steve înseamnă dezvăluirea, originii sale mulatre. Achitarea se va transforma astfel într-o condamnare pe viaţă. Aci şi acum Anthony trăieşte momentul întoarcerii la ai săi.
In faţa unei săli pline cu doamne şi domni din înalta societate, cu oameni de afaceri foarte „ocupaţi", dar nelipsiţi de la procese senzaţionale, în faţa. consilierului regal, a judecătorilor bigoţi în robe roşii, şi a celor nouă juraţi pe fruntea cărora se putea citi pecetea „tuturor prejudecăţilor care domneau in Africa de Sud. împotriva oamenilor de culoare", Anthony Grant, ca
194
şi hdien Sorel al lui Stendhal, acuză legile, îngrădirile şi prejudecăţile de castă ale legiuitorilor care l-au condamnat pe et. pe 'Steve şi pe semenii poporului său la o viaţă fără o demnitate.
„De fapt, nu e pentru primei oară cînd mă aflu pe banca acuzaţilor — spune Anthony în faţa acestora. Atît eu cît şi fratele meu, ne-am mai înfăţişat odată, de mult de tot, înaintea judecăţii. Judecata asta a avut loc înainte de a ne naşte noi. Am fost judecaţi pentru faptele strămoşilor noştri, am fost judecaţi şi condamnaţi, să trăim într-o lume plină de prejudecăţi. Şi chiar dacă mă veţi achita acum, o altă sentinţă va continua să atîrne asupra mea. Ea va atirna pînă la sfîrşitul zilelor mele. De aceea pol spune cu curaj, laolaltă cu Iov: ,,Blestemată fie ziua în care m-am născut!..."
Nu recunoaşterea nevinovăţiei lui Anthony e faptul important în acest proces, ci condamnarea inumană, care-l face ca să nu-şi poată realiza niciodată aptitudinile profesionale, rezervate doar ,,albilor". Deosebirea in culoarea pielii, după dozarea diferită a unor pigmenţi, sau existenţa unei „singure picături de stage indigen"
în vinele unui om cu înfăţişare europenească, aduce prin urmare în această parte a lumii cele mai puternice drame sociale.
Viata lui Anthony pînă în momentul procesului a fost drumul unei dedublări chinuitoare. Străduinclu-se din răsputeri să-şi ascundă originea, trăind drama morală a înstrăinării, Anthony îşi. transformase existenta într-un nor de minciuni umilitoare, concluzia lor fiind tragedia de la sfîrşil.
Romanul a apărut la Londra în 1952. De atunci şi pînă azi, faptele n-au infirmat imaginea zugrăvită de tînărul romancier debutant ci dimpotrivă o confirmă în toate ţările unde juraţii mal aplică verdictul „vinovat" sau „nevinovat" după deosebirea de culoare a oamenilor, unde există cimitire pentru „albi" şi ' pentru „mulatrii", trenuri care poartă inscripţia „numai pentru europeni", străzi, cafenele, teatre, cinematografe destinate numai unora. Romanul „Blestemată fie ziua" apare ca un strigăt făţiş şi curajos pentru eliberarea umanităţii de barbaria discriminărilor rasiale.
D. Cesereanu
KATHERINE MANSFIELD: ,.GARDEN PARTY Şl ALTE POVESTIRI
*•       trebuie să ai  personalitate şi f p£. perseverenţă, trebuie să ai în-ira-adevăr ceva de spus pentru
_____ *J a reuşi.   în   prima   decadă a
veacului nostru, debulînd în lumea literelor londoneze, să nu fii epigonul unuia sau altuia dintre marii scriitori aflaţi în plină înflorire. Deşi fără vigoarea unei Virginia Wolf, suflul puternic al unui Galsworthy sau izbucnirile violente ale lui D. H. Lawrence — ca să-i amintim doar pe cei ce s-au bucurat cu precădere de admiraţia Katherinei Mans field — glasul tinerei scriitoare avea de In
începui încă din paginile publicate in revista „The New Age" o tonalitate limpede şi precisă deşi modestă. Un acut şi foarte sensibil simţ al observaţiei, cultivat în decursul numeroaselor ei peregrinări — Carco şi-o aminteşte colindind străzile Parisului şi incereînd să se descurce singură prin labirintul lor sau cercetînd oamenii, o dezarmantă naivitate şi un umor discret iată eîteva coordonate care definesc profilul scriitoricesc al Katherinei Mansfield.
Nuvelele şi povestirile scriitoarei engleze au un ritm domol. Anecdota e oarecare, lipsită de neprevăzut, banală. In apropierea
13*
195
casei unor bogătaşi a  murit  un lucrător („Garden Party"), o femeie îşi dă seama că soţul îi e infidel („Fericire deplină"). In-tîmplăriie nu schimbă viaţa celor ce le trăiesc. Tresar. Sînt tulburaţi  un  ceas sau două sau poate chiar mai puţin. Tresărirea îi îndeamnă să se cerceteze. Dar impulsul acesta e repede înăbuşit. Cei bogaţi, sînt prinşi de şuvoiul ocupaţiilor mondene, cei umiu trebuie să-şi cîştige mai departe traiul şi zilele îşi reiau cursul lor monoton. Bert a Young din „Fericire deplină" se sileşte să creadă sau chiar va crede pînă la urmă că gestul soţului său a fost doar o părere, că penumbra vestiarului era înşelătoare. Dar prin intermediul întîmplării minore, ce pentru eroină îşi pierde repede conturul, Katherine Mansfield a îndepărtat perdeaua de convenienţe şi prejudecăţi, a demonstrat şubrezenia legăturilor celor ce locuiesc în casa străjuită de grădina incintă-toare.
Se poate spune că majoritatea eroilor Katherinei Mansfield trăiesc un dublu plan de existenţă. Primul e planul public, voit armonios, estetic. Oamenii se întîlnesc, îşi urează politicos bună ziua sau bună seara, ţin să fie amabili, să se facă plăcuţi şi mai ales să 'se creadă ei înşişi astfel. Şi 'există Un la doilea plan care cuprinde existenţa lor intimă. Contrastul dintre cele două planuri, dezvăluit cu sinceritate pentru, o clipă, constituie farmecul scrisului Katherinei Mansfield şi implicit fondul lui social şi moral.
O lume tihnită permite acestui gen de eroi practica prudentă a gesturilor generoase. Rosemary Hall îşi. permite să culeagă o fată sărmană de pe stradă („O ceaşcă de ceai"). Literatul se interesează binevoitor de necazurile bătrînei slujnice (,,Viaţa bă-trinei Ma. Pauker"). Lansie vrea să contramandeze petrecerea dată în apropierea unei case îndoliate („Garden Party"). Dar elanurile sint retractate de îndată ce ar putea deveni costisitoare sau stînjeniioare. Romantica Rosemary trimite fata înapoi pe stradă, literatul îi cere socoteală bătrînei slujnice în legătură cu o linguriţă de cacao
de a. cărei existenţă nu e prea sigur şi tînărct Lansie e convinsă de glasul raţionat al mamei 'sale „Oamenii de teapa ăstora nu aşteaptă să ne sacrificăm pentru ei." Impulsurile generoase nu s-au cheltuit însă degeaba. Cei ce le-au încercat se simt înălţaţi în proprii lor ochi- Katherine Mansfield de.   monstrează   resorturile   relaţiilor sociale, dezvăluie  egoismul şi  filistinismul  ce le prezidează cu un umor 'sobru de loc incisiv. Minciuna o întristează, nedreptatea o doare, dar niciuna nu o revoltă activ. Faptele sint redate cu. sinceritate, fără a li se cerceta cauza ultimă. Lipsa aceasta de perspectivă-face ca personajele umile faţă de care scriitoarea arc o evidentă simpatie să fie cele mai puţin reuşite. Umorul şi gingăşia na pot înlocui accentele de revoltă ce ar fi fost necesare în povestirea „Viaţa bătrînei Mo Pauker"-
Mediul în care a trăit, boala care a măcinat-o — a murit bolnavă de plămini la virsta de 34 de ani — nu au permis acestei scriitoare sincere şi sensibile să tragă ultimele concluzii ale premizelor atît de juste în nuvelele sale.
Spuneam că tînăra Katherine Mansfield a reuşit să imprime scrisului său o notă originală — fapt dificil într-un moment de înflorire a literaturii engleze. Există totuşi » vădită influenţă în scrisul său şi aceasta se datorează lui Cehov. E precis că alegerea momentului caracteristic dar nu covîr-şitor din viaţa eroilor, sobrietatea notaţiei, imixtiunea   scriitorului   sînt   clştiguri pe-care Katherine Mansfield le-a dobîndil din opera marelui nuvelist, operă pe care o cunoştea bine. Intr-o vreme cînd ,,ismele" antirealiste bîntuiau cu furie scrisul occidental,. Katherine  Mansfield a ştiut să se menţină pe linia realismului. Păcat că nu a fost inclusă în culegerea publicată de colecţia „Meridiane" o nuvelă atit de edificatoare pentru concepţiile realiste ale scriitoarei precum „Căsătorie la modă".
R. lacob
196
FRANZ MEHRING: „PAGINI DE CRITICĂ"*)
Hui Franz Mehring, Lenin i-a 'arătat o preţuire deosebită. In marea lui lucrare „Materialism
ilta printre „autorităţile socialiste", carac-terizîndu-t ca pe un om „care nu numai că doreşte, dar se şi pricepe să fie marxist" **). In anii în care Lenin formula aprecieri atît de elogioase, Mehring se afirmase nu numai ca un teoretician de seamă al aripii stingi a Partidului social-democrat german, dar şi ca un activist combativ şi neobosit în cadrul mişcării muncitoreşti internaţionale. Adversar al războiului imperialist, el s-a aflat în timpul acestui război pe poziţii politice comune cu Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg, participînd la fondarea ligii „Spartakus"- A murit în 1919, în vîrstă de 73 de ani, lăsînd o colecţie bogată de cărţi şi studii, printre care multe de estetică, critică şi istorie literară. Publicarea de către Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă a unei culegeri din această categorie de lucrări ale lui Mehring e binevenită, iar critica şi istoria noastră literară, pot găsi în paginile acestui pionier al criticii literare marxiste sugestii şi învăţăminte dintre cele mai utile.
Cuprinzînd texte alese de Paul Lang-felder şi o prefaţă de Ernst Maria Fllnker, culegerea, deşi prea reslrînsă, oglindeşte totuşi în esenţă concepţiile şi metoda critică ale lui Mehring. 0 trăsătură principală a scrisului acestuia şi care este obligatorie pentru orice critic marxist rezidă în pasiunea militantă, în legătura permanentă cu lupta proletariatului. Cînd, de pildă, Mehring critică fără menajamente feeria mistică a lui Gerhard Hauptman „Clopotul scufundat", în care vede o expresie a tendinţelor spre modernism, el afirmă că nici o indulgenţă nu este permisă faţă de ori ce concepţie despre artă „ale cărei efecte moleşi*) Colecţia „Mica bibliotecă critică", 117, E.S.P.L.A.," 1958.
**) V. I. Lenin : „Materialism si empirio-criticism", Ed. P.M.R., 1948, p. 401.
tocire ar aduce grave prejudicii luptei .de clasă a proletariatului". O asemenea atitudine defineşte spiritul de partid ai criticului. Intransigenţa caracterizează şi paginile lui Mehring în care dezvăluie esenţa reacţionară a filozofiei lui ^Schopenhauer sau Nietzsche. Mehring, ca şi Plehanov, cu care are de altfel mai multe puncte de contact, analizează întotdeauna o operă literară în lumina condiţiilor sociale care i-au dat naştere şi în funcţie de consecinţele pozitive sau negative pe care le poate avea asupra progresului social. Articolele lui despre Cal-deron, despre Heinrich von Kleist, l'osen sau Hauptman sînt exemplare în această privinţă, prin subtilitatea cu care urmăresc şi ilustrează determinările sociale ale creaţiei literare, fără să alunece în sociologism. Cu ajutorul studiilor lui Mehring (la cele de mai sus trebuie adăugată excelenta biografie a lui Heinrich Heine), istoricii noştri literari îşi pot perfecţiona metoda de cercetare, observînd că precizarea circumstanţelor istorice, social-economice nu poate ţi redusă la simpla enumerare a unor fenomene generale, cum s-a întîmplat la noi uneori. Este indispensabilă o pătrundere mai în adîncime, spre resorturile intime ale creaţiei. Aceasta presupune cunoaşterea nu numai a liniilor mari de dezvoltare a societăţii într-o anumită perioadă, ci şi a detaliilor pe care le poate dezvălui o documentare istorică şi biografică foarte stăruitoare. Concise şi, trebuie să adăugăm, ca o calitate remarcabilă, întotdeauna limpezi, articolele şi studiile lui Mehring sînt întemeiate pe o asemenea documentare care-l recomandă ca pe unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei şi literaturii germane. In treacăt fie spus, aceeaşi seriozitate. şi competenţă se reîn-tîlnesc şi în paginile despre scriitorii altor popoare (Voltaire, Calderon, Ibsen).
După Marx şi Engels, care ne-au lăsat strălucite modele de interpretare ştiinţifică a unor opere literare şi a unor scriitori,
197
Franz Mehring este unul dintre cei dinţii critici care au aplicat în studiul literaturii concepţia materiallst-istorică. Cu atît mai mare este meritul său de a o ţi tăcut în general cu corectitudine şi pătrundere. In spiritul precizărilor lui Marx şi Engels, el ţine să evidenţieze în studiul „Despre cultul lui Shakespeare în Germania", „cît de străină este concepţiei materialist-istorice intenţia de a explica totul prin elemente grosolane materiale" Combătînd „mania unei şablonizări şi schematizări pur mecanice", Mehring acordă atenţia cuvenită factorilor tradiţie şi influenţă. Rolul tradiţiei este definit de el într-un mod Ireproşabil şi sugestiv: „tradiţiile ideologice acţionează şi ele, ceea ce — pentru a o repeta încă o dată — n-a fost niciodată contestat de materialismul istoric, dar ele acţionează în felul cum acţionează soarele asupra ploii şi vîntul asupra unui copac ale cărui rădăcini sînt înfipte în pămîntul zgrunţuros al condiţiilor materiale — modul de producţie a bunurilor materiale" („Despre cultul lui Shakespeare..."). In progresai literaturii, tradiţia naţională are deci o însemnătate ce nu poate fi neglijată, ca şi influenţa altor literaturi, dar aceşti factori sînt totuşi secundari, cel principal răminînd modul de producţie.
De mare interes actual sînt şi opiniile lui Franz Mehring asupra a ceea ce -asigură caracterul modern al unei opere literare. Acesta derivă din atitudinea scriitorului faţă de societatea vremii sale, din capacitatea lui de a descoperi şi reflecta în imagini noul. „...Arta modernă — scrie Mehring în 1896 — dacă vrea să fie cu adevărat, imparţială, să nu zugrăvească numai lumea veche, care dispare, dar şi lumea nouă care se naşte, să ştie să vadă în sfîrşit şi proletariatul care munceşte şi luptă, după ce de atît ea ori a ştiut să vadă, „ lumpen-proletariatul în bordeie şi cîrciumi". („Un basm. dramatizat"). In repetate rînduri, Mehring, subliniind că noutatea, modernitatea unei opere literare e asigurată de concepţia socială înaintată a scriitorului, s-a ridicat împotriva falselor Inovaţii, ridicula-rizînd pe „eroii aşa-numitului modernism
care vor să revoluţioneze arta fără să calce pe bătătură vreun paznic de noapte". Asemenea eroi sint de fapt nişte conf or mişti din punct de vedere social, Iar „inovaţiile" lor se dovedesc pernicioase pentru masele muncitoare. Vom preţui cu atit mai mult această luare de poziţie a lui Franz Mehring, dacă ne vom reaminti că in perioada ■respectivă, literatura europeană era bîntu-ită de diverse experienţe moderniste care îndepărtau pe scriitori de popor, de nobilele sarcini sociale ale artei. Pentru cei care, în ultima vreme, au fost ispitiţi la noi de asemenea „experienţe", avertismentul lui Mehring e binevenit.
Nu putem încheia această sumară trecere în revistă a ideilor Iul Franz Mehring din articolele şi studiile cuprinse in culegerea „Pagini de critică", fără a atrage atenţia asupra paginilor despre naturalism (vd. articolele „Ceva despre naturalism", „Naturalismul de azi") şi asupra biografiei lui Heine. Istoricii literari pot găsi în această biografie un model de prezentare plină de căldură a unui mare poet, o caracterizare precisă şi inteligentă a unei personalităţi contradictorii. Mehring evidenţiază meritele poetice şi politice ale lui Heine, dar nu trece cu vederea nici una din lipsurile gin-clitorului şi scăderile omului. De la un capăt la altul al biografiei, cumpăna critică e atit de bine echilibrată, încît imaginea de ansamblu pare desăvîrşită.
Am reţinut din activitatea lui Mehring aspectele legate de critica şi istoria literară. Autorul „Legendei lui Lessing" a fost însă şi un ziarist activ şi un istoric de seamă al socialismului. A publicat lucrări biografice despre Marx şi Engels, a editat scrierile din tinereţe ale acestora, a scris „Istoria social-democraţiei germane". Toate aceste lucrări au o valoare incontestabilă, dar nu sînt lipsite de erori, dintre care cele mai grave decurg din abaterile autorului în unele probleme de la poziţiile marxismului revoluţionar. Mehring n-a reuşit să ramină întotdeauna pe poziţiile unei concepţii marxiste ferme asupra artei nici în unele din scrierile lui despre literatură. Aşa cum remarcă şi Ernst Maria Flinker în
198
prelata culegerii din „Mica bibliotecă critică", el a greşit in unele amănunte în ceea ce priveşte corelaţia dintre dezvoltarea producţiei materiale şi progresul artei, iar alteori, ca în articolul despre „Avarul" lui Moliere, a crezut că e posibil ca un scriitor să se poată detaşa de lupta de clasă din
vremea sa. Dar dincolo de asemenea erori, scrierile despre literatură ale lui Franz Mehring îşi păstrează actualitatea şl ne folosesc în lupta pentru o critică şi istorie literară principală, marxistă.
loan Roman
I Miscellanea
UN SUCCES
espre conlucrarea dintre textul literar şi ilustraţia de carte s a vorhit a' „lele U.ak _ .,„„„„,.« 01,//,«„; ,„,.„,„„,.        "2 ™ ' " «7,
Semnate rl,> pi„,-;„„ r    , tu' „haaaunile smt amare .
ocmnaie ae tlorica Cordescu  aceste ilustrata ,<.?„,» ±. ,
tonlor Mei literare", de la numi       nu  ăf ,'Ztl 777 ° C^
/"Yfl Soarea eA-pre,„-e/  „,.;„ frir/„ r'™"UU>°'ezenta lor facindu-se subliniată -
P«M«rf î» pfl^ife We m/,/oc aL cLZ, dramahtei Povestiri, cititorul roma-oiutorul unor econome mijloace texptmt77 ^ 7^ * iUatr^ C^> c" chitind căl noi fanteziei şi Je^e7ZZa)ă  '  ^ cM «"»<>
Celui care s-a oprit la cunoaşterea ilustraţiilor tioărite unui colaborator preţios, .al unui ecran pe care IZlt "'""^     amintire ideia
sporită. E mult şi totuşi foarte puţin ,7îlgă™*™*m*V™<*<** cu Caritate dm .sălile •din Bd. Magheru. Desfăsuc7pepZll amb T* ^f0""* Cordescu se oferă privitorului cu valori   i 7777li 7   Z t   / ^ care năclăia liniile şi schimba raportlri! 777Z^Till '7^.^^ impun aici cu prestigiul definitiv al unor opere de artă de   ^ ' ^ " tntregindu.se într-un impresionant ansamblu IrUstic ^ ^
Din capul locului, artista 'a ştiut să-si aleasă un limhni ,„ al romanului pe care era chemată 'să, llusireze O Jă aleZ Z " 7
adesea cu coada pensulei, artista s-a aplecat densi777       ,   '  '      '^"^ ^
aplecat deasupia hirhei albe cu vioiciunea promptă
200
a celui care ştie ce are de spus. Privind aceste ilustraţii, verva aproape neslâpînilu 6 liniilor cu desfăşurări precise, cînd unduioase şi calde, cinci dure, cînd generoase, cină biciuitoare şi aspre, realizezi faptul că pornind de ta text, artista a făurii o operă autonomă. Experienţei romancierului i-a adăugat propria-i experienţă creatoare, unor impresii date le-a adăugat altele, unei opere scrise i-a adăugat o operă plastică.
Un succes artistic fără îndoială, caie depăşeşte performanţele mai vechi ale ariisieu de -asemeni valoroase, ilustraţiile la poeziile lui Ady Endre, la „Ţie-ii vorbesc, Americă!" de Maria Banuş, sau cele la „Janos Vitez" de Peiofi.
Remarcabile prin fidelitatea lor fată de textul dat, aceste ilustraţii sint în primai rînd remarcabile desene în tuş, fiecare reţinînd atenţia prin rigoarea compoziţiei, prin jocul savant de negru şi alb, prin forţa expresivă a liniei şi — mai ales — prin variela> tea tipologică, totul servit cu o adîncă înţelegere şi cu o bogată gamă de sentimente-.
CU de gingaş este micul Licu Oroş cînd cere mamei lui, emoţionanta Rafira, să sufle spre stele, să le alunge peste munte ca să vină ziua de miine şi să nu-l mai doară fălcile! Liniile învăluie tandru chipul .cu priviri naive -al copilului, conturează ţigară caldă şi totuşi aspră .— asprită de nevoi — a mamei, se adună într-un emoţionalii ansamblu în care nevinovăţia nedumeririlor copilăreşti înfruntă parcă duritatea întrebărilor sociale.
O altfel de gingăşie, o gingăşie feminină, tinerească, transpare din figura temerarei lovea Silef, pe care doar cîteva minute ,o mai despart de o moarte sălbatică. Şi cît de laş este ucigaşul inspector de poliţie Gruuz, înspăimîntat în ţaţa morţii. Liniile par că-i biciuiesc figura porcină, dincolo de care nu se ghiceşte un suflet, ci o adinei şi întunecată prăpastie de ticăloşie.
Mamita, ,,cea negricioasă şi lipicioasă", solia lui Grunz şi amanta lui Orb eseu, ă lui Lambră, etc, etc., 'ştirbeşte prin prezenţa flască a trupului moale şi capului inexpresiv, cu ochii mici, lipsiţi de expresie.
In opoziţie cu aceştia doi, în opoziţie cu întreaga lume din care fac parte, figura comunistului Oroş, ori cea a grupului de comunişti maramureşeni, în faţa bicisnicului director „de la interne" Lăpturei, impresionează tocmai prin \orţa lăuntrică pe care artista a redat-o în cîteva linii, prin \ch.ipurile lor de o gravă monumentalitate.
Deplina, siăpînire a modului, de 'expresie se citeşte de asemeni în peisaje, tot ati'l de grăitoare ca şi figurile oamenilor. Aceeaşi economie de mijloace, aceeaşi eliminarf a detaliilor, aceeaşi reliefare .precisă a conţinutului, caracterizează ilustraţii ca aceic. care înfăţişează treieratul, in arman, cu caii, ori peisajele citadine bogate in tristeţi, ca cel pe care se proiectează silueta copilului Darie, sau cel în care întorşii de la chef sînt urmăriţi de docilitatea unei trăsuri şi de sărăcia unui cerşetor.
Maturitatea artistică fecundează toate lucrările. Aşa cum aminteam mai sus, nt aflăm nu numai în faţa unor lucrări impresionante prin forţa de sugestie, prin cupa.' citaiea de a transmite un emoţionant mesaj artistic. Florica Cordescu a ajuns In arca maturitate creatoare care îi permite să-şi ui mărească gîndul şi. sentimentele fără evidenţa eforturilor de exprimare.
Deplina siăpînire a mijloacelor de expresie, întemeiată pe o îndelungată expo* rienţă, se traduce prin marea supleţe cu care ;linia de tuş se modulează după cele mai sensibile vibraţii ale personalităţii creatoare a artistei. Linia e atit de complet identificată intenţiilor încît în unduirile ei calme şi tandre, în mîngîierea încurajatoare, "ui biciuirea aspră şi cotţ.urată, urmărim, nu urina de tuş a pensulei, ci sufletul artistei, dăruit cu generozitate. Compoziţia, cînd monumentală, închisă în vigoarea statică a unei figuri geometrice, cînd frămîntată de svîrcolirea figurilor, este şi ea un. mijloc de subli' niere a. conţinutului, un conţinut militant, combativ.
20!
n-a căutat să agremerUeZed^e^ f >f ^
ro^/ime a exprimăm. P      '     SQ''' ric 'rcc<Wo/- e'ec'- ^
Sugerăm editarea in album a acestei suite de iliiitmtu  m ■      , ,»
Vasile Dragul •
POVESTE DESPRE PAI Şl DESPRE BIRNĂ
ldnnT CUeVa !fUni',r,eV!sta »T'ibuna" <"» Cluj şi-a făcut autocrilica recunos-Ca   . ^/P"W'c«nd o .serie .de poezii moderniste; si  bîneîn eies  si ,
ferfe p    e spune cWrW   '?rf7 * 'ciMUtate' - «»'• reaLului
poezie de aci alittenu se ,oate ,„ ne " Şi 3 pub,ical
morierni.sn.ului. ' 3 ca 8 renuntal cu tolul la concesiile făcute
în numărul 45 din 8 noiembrie 1958 într im rirl,, An (.Aici p, pamrnl-, ™ «,« s„c.va « un v0,'
szşsr" ,>riwi   - «-'——vas it <::,:zi
Prin faţa poetului ,,meridianele trec"     rotinrln « ri,,„?      t - i
...„Aici pe pămînt se petrec minuni
Altfel stelele ar fi învelite de pleoape albastre.
Aici în acest furnicar, unde se promit iubiri pentru eternitate
Unde se ridică neliniştite cetăţi '
Si se lucrează pămîntul în cadenţa anotimpurilor,
Unde arcul cocorilor se întoarce spre nord sau spre suc!
După-o taină de poeţi dezlegată
Unde în pulsul diurn al insului anonim.
Se fragmentează respiraţiile timpului, imense, incalculabile,
L'nde viaţa şi moartea alcătuiesc geometrii ciudate, Trăiesc oamenii".
202
Aţi înţeles? Trăiesc oamenii! Aici pe pămînt, trăiesc oameni. E scris adînc, ar spune jupîn Titircă-Inimă-Rea.
Să avem răbdare însă. Poetul mai are de spus ceva. După ce ne-a informat că pe pămînt trăiesc oamenii, după ce a determinat original şi ingenios condiţiile iraiului omenesc pe pămînt, adică : promisiuni de iubiri eterne, cetăţi neliniştite, zborul cocorilor după o taină de poeţi dezlegată, fragmentarea respiraţiei timpului de către insul diurn anonim, geometrii le ciudate alcătuite de viaţă şi moarte, după cum vedeţi, datele esenţiale ale existenţei omului în societate, conforme nu numai cu ştiinţa, ci şi cu tainele de poeţi dezlegate — după toate acestea poetul mai pescuieşte un contrast, şi iarăşi cosmic. El spune :
„Sînt nenumărate planete în cosmos (! !) ivite din alchimiile încă neştiute ale lumii"
(Ce să-i faci ? Poetul iubeşte tainele şi le caută !)
„Care îmbătate de albăstrimi şi puritate Se rotesc după reguli ireversibile"
(Aici e scris chia'r foarte adînc). Şi poetul care urmăreşte lucrurile — cum mărturiseşte — „de pe meridianul său" („un meridian oarecare"), conchide categoric:
„arderea lor egală şi sobră mă indispune"
Şi ştiţi clece ? Simplu. Fiindcă „numai aici pe pămînt sînt oameni, • numai aici, alcoolul idealului devofa fiecare nerv — învăţîndu-ne să desăvîrşim revoluţia, distilînd conştiinţe" etc. etc.
Toate acestea au fost, după cum se ştie, meditaţii, şi-au fost determinate de ideea revoluţiei. Toate acestea ar fi, conform autocriticii „Tribunei", nici mai mult, nici mai puţin, decît poezie realist-socialistă. Noi însă, care cunoaştem o zicală populară despre o anumită categorie de oameni, care predică apă şi beau vin, nu credem că — sub pretextul chiar al unei teme atît de scumpă tuturor — sporovăială modernistă se poate strecura nesimţită în paginile revistelor noastre.
Ella Dinescu
„SOCIOLOGIA" ADOLESCENTEI
„sociologie" ia .adolescenţilor., sau cum li se spune — „teenagers" (cei în vîrstă de 13—19 ani), face „vogă" în S.U.A.
Ea reflectă existenţa unei reale şi acute probleme a tinerelului. Dwight Macdonald relevă în „Tempo presente" (noiembrie 1958) că (americanii ou descoperit o „adevărată castă" a adolescenţilor, de care se ocupă sociologi, publicişti, educatori, oameni de afaceri şi, bineînţeles, întregul aparat de propagandă şi publicitate (radio, televiziunea, presa, cinematografia, etc.). Noua „castă" este (ratată ca o categorie sociologică de sine stătătoare, omegenă, diferenţiată ca atare de restul populaţiei, făcîndu-se abstracţie de apartenenţa socială, de clasă a diferitelor categorii de tineri. împotmolită într-un soi de atomism social, sociologia burgheză se ocupă cu predilecţie de fenomene şi grupuri sociale desprinse in mod arbitrar din realitatea socială pe baza unor criterii profesionale, biologice, psihologice, de vîrstă, etc. rupte de factorii economico-socia'li care determină întreaga dezvoltare socială. Ea eludează astfel sistematic şi în mod deliberat cercetarea relaţiilor fundamentale ale vieţii sociale, a claselor şi contradicţiilor sociale,
203
a luptei de ciasă în formele ei concrete şi în multiplele ei implicaţii în viaţa diferitelor pături şi grupuri sociale precum şi în domeniile cele mai variate ale suprastructurii. Metoda nu este nici nouă, nici originală. Urmărind scopuri apologetice, sociologia burgheză estompează şi denaturează structura reală de clasă a societăţii capitaliste contemporane, falsifica conţinutul real al raporturilor de clasă şi, implicit, întreaga perspectivă a dezvoltării sociale.
O veritabilă avalanşă de anchete, studii, articole inregistrează scăderea autorităţii părinţilor şi educatorilor asupra adolescenţilor, creşterea alarmantă a criminalităţii minorilor, extinderea consumului de băuturi alcoolice, psihoze care iau adesea un caracter de masă, fenomene de depravare, scăderea îngrijorătoare a interesului pentru învăţătură, etc. Sociologul dr. Lindner este nevoit să constate „o teribilă şi profundă transformare" ce s-a produs în sînuh adolescenţilor în cursul unei generaţii, faptul că „tinerii contemporani preferă bande desfrînaie... mari turme în care individualitatea se şterge, dacă nu dispare chiar total". Macdonald ajunge la afirmaţia că societatea americană s-ar afla în faţa unei „răzvrătiri" a minorilor. Cercetarea cauzelor tuturor acestor fenomene evită să pătrundă în „misterele" politicii monopolurilor americane şi aic „sistemului" creai şi puternic susţinut de ele, sistem care urmăreşte să modeleze spiritul, mentalitatea americanilor de rînd în sensul încrederii in „trăinicia" şi „.superioritatea" faimosului „med de viaţă american", în „viabilitatea" şi perspectivele „nelimitate" ale capitalismului american. Dar explicarea unui fenomen morbid, alarmant, care a început să capete dimensiuni naţionale, se impune ! Printre diferitele explicaţii se poate cita aceea că războiul (ce pe urma căruia, după cum se ştie, S.U.A. -au beneficiat 'mult mai mult decît au păgubit) ar fi distrus „vechea concepţie idilică" a unei adolescente ingenue şi romantice, că plecarea părinţilor de acasă pentru mai multă vreme, intrarea mamelor în producţie (prelungită şi după război) ar fi favorizat „eliberarea" adolescenţilor de sub autoritatea lor, ar fi generat în mentalitatea minorilor conştiinţa unei „independenţe" şi sentimentul .unei „superiorităţi" sui-generis, a unui „stil de viaţă" propriu, grefate pe o atitudine de sfidare a adulţilor. Unii (sociologi vorbesc de dezvoltarea unei „personalităţi" specifice a minorilor, despre un „mod al lor propriu de a-şi exprima" personalitatea. Sint sociologi care studiază convorbirile telefonice ale adolescenţilor (numărul lor pe zi, durata, etc), susţinînd cu aerul cel mai serios că... prin intermediul telefonului minorii îşi dezvoltă personalitatea! Alţi sociologi, studiind influenţa „rock n roll"-ului şi a muzicii de aceiaşi specie asupra adolescenţilor, afirmă că ele reprezintă „modul de a se exprima" al lor, că ele sînt manifestări de sfidare ale ,,teenagers"-ilor 'faţă de controlul adulţilor, iar după expresia unor tineri „muzica sprintenă ne face să ţinem pasul cu progresul lumii" ! ! Ceea ce poate ilustra, de pildă, balul organizat în 1957 la Arena clin Boston de „marele sacerdot" al rockn roll-ului, Alien Freed, la care au participat mii de minori şi care s-a soldat cu dezordini formidabile, numeroşi răniţi şi contuzionaji, cu intervenţia poliţiei şi „Salvării"... Implicaţiile dc ordin social şi moral ale „răzvrătirii" minorilor, îi impun lui Dwight Macdonald o primă concluzie lucidă, confirmată dealtfel de realitate, rapoartele poliţiei, şi statistici, că din punct de vedere psihologic adolescenţii americani de astăzi constituie un fenomen nu mai puţin îngrijorător decît afecţiunile unei grave nevroze. Această îngrijorare îşi găseşte corespondentul, pe un alt plan, şi în grava preocupare a unor minţi lucide pentru destinele şcolii americane, lăsată mult în urmă de succesele considerabile de «pînă acum. ale şcolii sovietice, şi care se anunţă şi mai grandioase în perspectiva noilor măsuri pe care P.C.U.S. le-a luat recent pentru a întări legătura dintre şcoală şi viaţă, pentru a ridica pe o nouă treaptă educarea tineretului sovietic în spiritul dragostei de muncă, al respectului profund faţă de principiile societăţii socialiste. Dar „marele business" urmăreşte să educe tineretul în spiritul aşa zisei „superiorităţi"  americane, al  dispreţului pentru valorile culturii, ca instrument
204
pentru susţinerea şi punerea in aplicare a politicii de sugrumare a libertăţilor cetăţeneşti, de segregare rasială, ide expansiune imperialistă. Iar propaganda care se face pentru şi în jurul tineretului favorizează, direct sau indirect, exacerbarea stărilor de spirit şi tendinţelor arătate, care constituie un teren prielnic .pentru „modelarea" politico-.morală a acestuia în sensul scopurilor imediate sau mai îndepărtate ale politicii cercurilor imperialiste.
Problema tineretului are în S.U.A. un substrat economic care merită relevat. Des» coperind existenţa „castei" adolescenţilor, americanii au descoperit totodată şi o nouă piaţă de consum ; după expresia lui Dwight Macdonald, din punct de vedere economic tineretul este frontiera extremă, poate chiar ultima frontieră a comerţului intern american..
Un fapt „divers" va ilustra aceasta. In 1947, un tînăr şi inventiv .american. Eugene Gilbert, a venit la New-York cu intenţia, atît de răspîndită în S.U.A., de „a face dolari". El a lansat un „business" original. Descoperind două „adevăruri fundamentate" şi anume că adolescenţii au un stil de viaţă propriu şi că... industriaşii şi comercianţii fac afaceri; din ce în ce mai proaste pentru că... ignorează tineretul, — Gilbert a început să distribuie industriaşilor, comercianţilor şi publicaţiilor informaţii şi articole, pe baza unor interviuri luate adolescenţilor din diferite localităţi de către agenţi specializaţi, cu privire la gusturile, dorinţele, preferinţele şi comportarea ,,teenagers"-ilor. iln decurs de 11 ani el a făcut avere. Venitul anual al firmei sale, Eugene Glibert § Co, se cifrează la 500.000—1.000.000 dolari. Printre clienţii săi se numără: Esso Gas, Bordens (produse lactate), Van Hensen (cămăşi), Royal (maşini de scris), Mars (caramele), Wide World News (foto), revista Seventeen, revista de mode Simplicity, Asociaţia editorilor de ziare, şi altele. Agenţia Associated Press primeşte de ta Gilbert & Co, săptămînal, articole pe tema „Aşa gândesc tinerii", ipe care Ie distribuie unui număr de aproximativ 300 de publicaţii. Gilbert face „studii" şi anchete printre adolescenţi, orientate în spiritul celor două „adevăruri fundamentale" descoperite de el. Se prevede că în 1958 17 milioane de ,,teenagers" vor cheltui pe cont propriu aproape 9,5 miliarde dolari, la care se vor adăuga sumele pe care le vor cheltui 'părinţii pentru ei. După aprecierile revistei „Life" totalul acestor cheltuieli s-ar putea ridica la vreo 33 miliarde dolari. Prin fascinaţia pe care o exercită asupra oamenilor de afaceri disponibilităţile financiare ale adolescenţilor se explică şi producţia publicistico-publicitară destinată tineretului. David Riesman, un apologet al „modului de viaţă american" defineşte epoca noastră ca o... „epocă a consumului", iar pe adolescenţi îi numeşte — „ucenicii consumatori". Ei sînt consideraţi nu numai consumatori pasivi, ci şi „inovatori" şi „creatori de stil", cu alte cuvinte stimulatori ai cererii şi ofertei, iar presa, radio, televiziunea îşi orchestrează ^producţia tocmai în scopul de ai incita pe „teenagers" la cele mai surprinzătoare „inovaţii" şi „originalităţi". American Tobacco nu-i îndeamnă direct pe minori să consume ţigări Lucky Strike ; dar îşi atinge scopul prin organizarea unor „pară.zi ale succesului" la radio şi televiziune, cu vedetele preferate de adolescenţi, iar programele dovedesc o cunoaştere „temeinică" a preferinţelor muzicale ale acestora. Revista Seventeen s-a „reprofilat" şi, dintr-o revistă de modă, a devenit un „magazin" care publică articole şi reportaje pentru adolescenţi pe teme „psihologice", medicale, sexuale, sfaturi pentru folosirea cosmeticii, ele. ajungînd la' tiraj de un milion exemplare. Afirmarea ..personalităţii" proprii a adolescenţilor este ilustrată de unele anchete cu privire la consumul alcoolului : 59% din tinerii de 18—20 ani consumă băuturi tari, în unele localităţi, ca de exemplu, Nassau (Long Island) cifra ajungînd la 89%.
„Ucenicii-consumatori"  nu  s-au   arătat,  pînă   acum,  a   fi  şi „ucenici-vrăjitori". Eforturile de a atenua contradicţia intre producţie şi consum, de a spori puterea de
14 — Viaţa Romînească Nr. 1
205
absorbţie a pieţii interne nu-şi manifestă efectele nici pe această „ultimă frontieră" a comerţului: iar criza în economia americană acţionează în virtutea unor legităţi pe care „sociologia" adolescenţei le ignorează cu aceiaşi premeditare apologetică, ca şi alte variante ale sociologiei burgheze.
Problema tineretului american, cu aspectele sale tragice, de ..business" lipsit de scrupule, de corupţie politico-morală, de pervertire psihică, rămîne deschisă. Există o dramă a adolescenţilor din familiile micilor fermieri, care trăiesc dureroasa tragedie ,a pauperizării părinţilor, a tinerilor negri — victime permanente ale segregaţiei rasiale, a marii mase de adolescenţi aparţinînd familiilor proletare, a masei de adolescenţi care îşi întrerup adesea adolescenţa înainte de timp. Realitatea capitalistă din' S.U.A. le oferă însă cu totul altceva decît posibilitatea „de a-şi afirma personalitatea" sau de a se manifesta cu un „stil de viaţă propriu". E ceea ce apologeţii capitalismului nu pot accepta decît cu riscul de a compromite comanda socială primită.
I. Păcuraru
RITUAL ÎNVECHIT
it im în nr. 711958 al revistei „Steaua" un articol intitulat „Actualitate şi partinitate" în care autorul, Aurel Gurghlanu, ridică probleme interesante şi subliniază în mod just îndatoririle scriitorilor noştri. Astfel nu putem să nu ne declarăm întru totul de acord cu majoritatea opiniilor referitoare la poziţia scriitorului în societatea noastră. Reţinem, dintre altele, următoarea afirmaţie : „Artistul şi literatul trebuie să aibă o poziţie precisă, să ştie pentru cine şi în numele cui acţionează, ce poziţii apără, ce resping, ce promovează cu toate forţele lor".
Ne permitem — şi credem că autorul articolului n-ar avea nimic împotrivă — să considerăm că afirmaţii ca cele de mai sus sînt valabile şi obligatorii şi pentru poeţii colaboratori ai revistei „Steaua". Dar răsfoind revista cititorul rămîne de-a dreptul nedumerit aflînd în paginile sale poezia „Inima pămîntului" de Ion Cocor a.
Primele două versuri par să enunţe un banal pastel nocturn; din următoarele, însă, aflăm că poetul oficiază un fel de ritual ciudat. Astfel el işi lipeşte   urechea de pămînt şi ascultă ...bătăile inimii pămîntului. Dar iată versurile: ,,Apropiindu-mi urechea de glie tac şi-ascult Doamne, îmi pare c-aud inima pămîntului cum bate".
Dar ritualul nu s-a sfîrşit cu atît. Mai departe aflăm că poetul va adormi în „braţele cîmpului", că de-asupră-i „odihnitor se desfac aripile somnului", că inima sa „rttmînd cadenţa timpului, îşi risipeşte bătăile / Prelungi ecouri săgetînd spre pămînt", etc. etc. Ne amintim că tot un asemenea, ritual oficia, şi tot în revista „Steaua", unul trecut, poetul Victor Felea. Spre mal multă siguranţă deschidem nr. 8 al revistei pe 1957. într-adevăr, cu mici schimbări decorul era cam acelaşi:
„Şed pe o piatră în faţa pămîntului" (numai că de data asta poetul simte îmbrăţişarea pămîntului:) „Cum stau aşa în tăcerea telurică / Simt braţele pămîntului cum mă cuprind". In locul bătăilor inimii, pămîntului, V. Felea auzea „marele, adormitul cîntec al materiei".
Cît priveşte declaraţia : „Sînt una cu piatra, cu iarba, cu pomii j Cu surda mişcare din sinul pămîntului I Cu infinita şi somnoroasa-i pace" — nu e deloc deosebită de senzaţia încercată de Ion Cocota în nr. 7/1958:
206
„Inima mea, ritmînd cadenţa timpului, îşi risipeşte bătăile/ prelungi ecouri săge-tînd spre pămînt" — senzaţie străjuită de aceeaşi plăcută somnolenţă.
Şi acum, pe drept cuvîni, cititorul se poate întreba : e vorba de un plagiat ? -Nu ■' Cocor a n-a plagiat pe V. Felea. De ce simt poeţii de la „Steaua" tentaţia oficierii acestui ritual ciudat de care am vorbii ? E vorba de o modă ? Mai degrabă. Dar cu precizarea că moda nu e nouă, pentru că nici ritualul amintii nu e nou : îl oficia înainte de primul război mondial şi Lucian Blaga, în „Poemele luminii".
- Dar despre ritualuri învechite şi apetitul unor poeţi pentru \asemenea manifestări străine artei realismului socialist, articolul lui Aurel Gurghianu din nr. 7/1958 al „Stelei" ■nu pomeneşte nimic...
A. G.
DUPĂ „SĂPTĂMÎNA CĂRŢII"
nul -acesta tradiţionala Săptămînă a cărţii a coincis cu o sărbătoare şi a două dintre editurile noastre principale de literatură : E.S.P.L.A. şi Editura Tineretului au împlinit, fiecare, oiţe zece ani de activitate. Cifrele titlurilor şi tirajelor apărute în acest interval sînt o ilustraţie elocventă a ceea ce înseamnă
impulsul dat cărţii de către revoluţia culturală ce se săvîrşeşte în ţara noastră. In zilele „săptămânii cărţii," cifrele acestea oricît de inerte iar putea să piară cuiva, au căpătat grai, le-am văzut concretizîndu-se, pline de viaţă, în mulţimea cititorilor care au asaltat standurile librăriilor şi sălile unde iau avut loc întîlniri ou scriitori. Avalanşa cărţilor pe de o parte, fluxul cititorilor pe de alta, sînt realităţi oare demonstrează preţuirea ce sc-aicofdă scriitorului, condiţiile optime de creaţie ce-i sînt asigurate.
Tot o sărbătoare a cărţii era altădată prilej de a constata indiferenţa, lungul şir de dificultăţi şi neajunsuri legate de munca scriitorului în regimul capitalist. întoarcem filele calendarului cu douăzeci şi cinci de ani în urmă : 1933, cînd se ia iniţiativa organizării la Bucureşti, şi în principalele oraşe din ţară a „zilei cărţii". Atmosfera festivă pregătită de „oficiali" în acest scop nu ascundea vederii celor în cauză trista realitate a existenţei scriitorului şi a difuzării cărţii. Majoritatea scriitorilor, solicitaţi să-şi exprime părerea, mărturisesc că nu-şi fac iluzii. Culegem doar cîteva mărturii din „Facla" acelui an cu data 21 mai. George Mihail Zamţirescu, prevenea cu tristeţe: „De ziua cărţii vor fi discursuri şi ni se vor face promisiuni. Buna cuviinţă o să ne oblige să ascultăm discursurile în tăcere şi să ne facem că nu avem nici un motiv să nu credem în promisiuni. Oricum, după festivitate, să ne ducem cuminţi acasă şi să aşteptăm. Nu cîteva decenii, cum ne sfătuieşte domnul Cornelii! Moldovanu, dai cîţiva ani, în orice caz. Să nu uităm refrenurile : trăim vremuri de criză". Mihail Sebastian, considerînd probabil cartea o afacere exclusivă a editorului, disociază cu amărăciune destinul scriitorului de acela al produsului său : „Ziua cărţii sper că nu este şi ziua scriitorilor. Fiindcă altminteri, ar fi dezesperant să ştii că de „ziua lor" sînt totuşi scriitori cari n-au bani de masă". A'. D. Cocea atrage atenţia asupra realităţii de dincolo de cortina sărbătorească: „In afara festivităţilor organizate în capitală şi în oraşele de provincie rămîne imensa masă ţărănească, pentru care nu s-a făcut nimic şi multă vreme încă de-aici înainte nu se va face nimic. Şi alături de ţăranii analfabeţi mai sînt conducătorii statului romîn : miniştrii, deputaţi, înalţi, mărunţi şi mediocrii demnitari ai statului, cari, ei mai ales, ar avea nevoie de un pic de carte, dar cari,
207
vai! !, încă odată", nu se vor alege nici ei cu nimic din ziua asta festivă şi trecătoare",. Zaharia Stanca conchide lapidar: „Ziua cărţii bagatelizează marea şi grava problemă a cărţii..."
La Iaşi, cu aceeaşi ocazie, lua cuvîntul în sala Teatrului Naţional, G. Toptrceanu,. care, sub aparenţa glumei rostea adevăruri dureroase şi acuzatoare. Textul — publicat, în cotidianul „Lumea" din 25 şi 26 mai — pare puţin cunoscut (cea mai recentă bibliografie, din monografia lui Al. Săndulescu, nu-] înregistrează) aşa încît vom1 reproduce oîteva fragmente mai ample. Sînt pagini al căror humor dezinvolt abia' dacă. ascunde revolta vorbitorului. Poantele nu sînt aici folosite pentru a-i obliga pe cei vizaţi direct de acul satirei — .şi prezenţi, desigur, în sală în număr destul de mare — să primească înţepătura rîzînd, ba poate chiar aplaudînd la urmă.
,,...E vorba, doamnelor şi domnilor, de ofensiva cărţii. Dintre toate ofensivele care se pregătesc astăzi în Europa, cu tancuri şi cu mitraliere, desigur că ofensiva cărţii este cea mai... inofensivă, ca să zicem aşa. Numai atîta, că nici dumneavoastră nu trebuie să vă ţineţi prea în defensivă, cu mîna la buzunare... căci în definitiv, cam într-acolo se îndreaptă ofensiva noastră. Şi tare mă tem că mulţi dintre dumneavoastră mirosind mai dinainte cam»despre ce e vorba, au pornit de acasă cu buzunarele-cusute pe dinafară, ca să nu mai fie pricină.
Ce este cartea, doamnelor şi domnilor? Pun această întrebare pentru aceia dintre dumneavoastră care poate n-au avut ocazia niciodată să vadă o carte mai do aproape. (Se întîmplă !) Cartea e făcută de tipografi şi editori. Acestora le dau o, mînă de ajutor şi scriitorii — nu de alta, ci doar aşa, ca să se afle şi ei în treabă.. Căci despre recompensă... ştiut este că scriitorul romîn e un tip curios, care şi-a ales această carieră dintr-un simplu capriciu, cu toate că putea să-şi aleagă şt all. mijloc de sinucidere.
Cartea în primul rînd e un obiect neînsufleţit : ea adică nu vine singură la om,, ci omul trebuie să se ducă la ea...
Nu-i vorbă, cînd ai prieteni mulţi, se poate întîmplă un fenomen ciudat: toate cărţile din biblioteca ta încep să facă picioare : şi dacă au apucat a fugi apoi cu, greu le mai poţi aduna iar la un loc, cum au fost. Ca să-ţi refaci biblioteca, cel mai: bun mijloc este să te duci şi tu la rîndul tău pe la prieteni, să te dai aşa1, ca din întîmplare, pe lîngă raftul cu cărţi, să pui ochii pe cîte una mai scumpă — şi s-o ceri împrumut „numai pînă mii ne". Dacă .prietenul e slab de înger, treaba e ca şi făcută. Scrii pe carte într-un colţ : „ex meis libris", te iscăleşti dedesubt şi gata ! nici Curtea de Casaţie nu ţi-o mai poate scoate din mînă. Vă asigur, doamnelor şi domnilor, ci aceasta este originea celor mai multe biblioteci particulare din tîrgul nostru.
Sînt totuşi .în măsură să vă spun că mai există şi alt mijloc prin care se poate procura o carte frumoasă: o cumperi... E un. mijloc mai fistichiu, mai bizar dacă vreţi, care mă poate face să trec în ochii unora dinilre dumneavoastră drept un om cam ţicnit, un mînă-spartă ce trebuie pus sub interdicţie. Dar fiind vorba despre carte, nu puteam să-1 trec sub tăcere, să nu-1 amintesc concetăţenilor mei, măcar ca pe' ° curiozitate. Căci toată lumea trebuie să fi observat de la o vreme, că există în acest oraş nişte magazine suspecte, numite librării. Iar acolo, pe lîngă creioane de buze, sinteticon şi alte obiecte pornografice, oricît de extraordinar vi s-ar părea, se găsesc şi cărţi de vînzare.
...Cărţile, doamnelor şi domnilor, (se pot împărţi în diverse categorii, după. punctul de vedere din care le priveşti...
Din punctul de vedere al conţinutului, cărţile se pot împărţi în tot felul de categorii : avem astfel cărţi de ştiinţă — şi cărţi de literatură. Avem cărţi inteligente — şi cărţi de filologie. Cărţi care luminează mintea omului — şi cărţi didactice, carc-t
208
pot îmbolnăvi de ficat, cele de şcoală se cunosc de pe aceea că nu le citeşte nici un om mare cu scaun la cap : le citesc numai copiii şi profesorii.
Avem apoi cărţi discrete, scrise numai de bărbaţi — şi cărţi indiscrete, scrise mai cu seamă de femei... Există, in sfîrşit, cărţi morale, adică nesărate, pe care toată lumea are dreptul să le guste, dar nu prea se îndeasă la ele şi — cărţi cu desăvîrşire imorale, cum ar fi „Istoria Literaturii Romîne" de domnul Bogdan-Duică, pe care nici specialiştii nu îndrăznesc s-o răsfoiască, sau „Amantul Doamnei Chatterley" cunoscută astăzi pînă şi de candidaţii la examenul de bacalaureat...
...Acuma, după ce am vorbit despre cărţi, rămîne să spun citeva cuvinte şi despre ■cărturari, adică despre consumatorii de cărţi.
Sînt pe lumea asta unii oameni cari, în .loc să aibă piatră ila rinichi şi .să moară, au piatră ,1a cap şi scapă. Acest soi de oameni nu consumă altă lectură decît lista de mîncare. Şi numai cînd aud de literatură, le cade piatra la inimă. Cu un astfel de am vă sfătuiesc să nu aveţi de-aîace, căci vă poate da cu copita în cap, dacă îl deranjaţi de la iesle. Există alţii, care se apropie de carte cu un sentiment atît de religios, că de-abia o ating, ca pe un obiect sacrosant cu care nu se cade să umbli prea mult în mînă. Cînd cumpără o carte ei o apucă delicat între două degete, şi aşa, netăiată, o depun cu evlavie în bibliotecă. Şi acolo, o bate dumnezeu ! Vedeţi dumneavoastră, nici aşa nu-i bine. Cartea ca şi femeia, merită respectul nostru, — dar nici să te închini ia ele ca la icoane, nu mi se pare lucru curat. Căci nu pentru asta au fost făcute. Dacă se învecheşte prea din cale afară, ori se vatămă cumva, nu-i nimic : caută alta pe la vecini, pe la prieteni, sau cumpără una nouă. Că de aceea a lăsat dumnezeu pe lume prieteni, şi scriitori, şi editori. Vă mărturisesc că eu unul nu mă supăr niciodată cînd văd cite o carte de a mea de versuri, ajunsă în stare de hirţoagă sau de ferfeniţă. înseamnă că proprietarul ei a ros-o cu dinţii citind-o. Ba a mai dat-o şi altora s-o mozolească. Mă supăr numai cînd îmi văd cartea de versuri că stă într-un raft, spăsită, imaculată şi cu filele netăiate. Mă întreb atunci : cu ce v-o Fi greşit ea s-o respectaţi atîta ?"
G. O.
FOLCLORUL Şl CIVILIZAŢIA
I
|n legătură cu civilizaţia şi creaţia populară există o veche teorie, care susţine Ică maşinismul, şi-n general trecerea societăţii la formele civilizaţiei moderne, Jdistruge misterul gîndirii primitive şi nativitatea simţirii populare. Folclorul ar javea, deci, de suferit de pe urma modernizării mijloacelor de producţie ; într-o vreme cînd simboliştii îşi exprimau spaima faţă de maşinism, ca fiind distrugător al purităţii, ideea trecea şi-n grndirea pozitivistă a folcloriştilor care, alarmaţi, adunau fără selecţie în tomuri impresionante, producţiunile populare cele mai variate. G. Tocilescu al nostru, arheolog şi folclorist, a fost stăpînit de această idee cînd a cules în cele două volume masive, din frica de a nu se pierde, creaţii populare cu certă valoare literară, laolaltă cu altele de o calitate foarte discutabilă.
Problema raportului dintre civilizaţie şi folclor prezintă două aspecte : primul, legat de dezvoltarea maşinismului în condiţiile capitalismului (acesta călcînd în picioare cu brutalitate formele de viaţă tradiţionale). S-a născut pe această temă, ca o reacţie, litera-
209
(ura orală critică, cum altă dată jugul otoman şi exploatarea feudală generase cîntecele de haiducie, doinele cu conţinut social, în fine un realism critic naiv-popular.
Evoluţia vieţii materiale, aduce, fără discuţie, o schimbare de structură în creaţia populară ; acesta este cel de al doilea aspect a! relaţiei dintre civilizaţie şi folclor. Modernizarea vieţii ţăranului (care continuă să rămînă principalul exponent al creaţiei artistice populare), demisticizarea gîndirii sale în condiţiile socialismului modifică fantezia lui creatoare şi-i stimulează noi teme de creaţie. Pier într-adevăr, anumite producţii tradiţionale (ca vicleimurile, cîntecele rituale, descîntecele, bocetele — expresii ale unui mod de viaţă primitiv), dar se dezvoltă altele, luînd din ce în ce mai mult drumul creaţiei culte. Această răsturnare de forme în structura folclorului nu trebuie să ne îngrijoreze, pentru că în condiţiile noi a!e vieţii se vor impune alte forme de manifestare ale geniului artistic popular.
Dacă alte realităţi solicită fantezia populară şi în alte forme ţine să-şi exprime ţăranul emotivitatea sa, de ce unii teoreticieni se menţin într-un conservatorism rigid, dorind menţinerea vechilor tipare folclorice, şi-n general, propunînd o rezistenţă a primitivismului, ca generator de creaţie?
Aceasta este întrebarea pe care şi-o pune un etnograf francez, profesorul Rene Nelli,, în cartea sa „Le Languedoc et ie comve de Foix. Le Roussillon", tipărită la N.R.F. în colecţia „Les provinces franţaises". După cum aflăm din articolul lui Charles Camproux (apărut în „Les Lettres franţaises" nr. 747; — 13—-19 nov. 1958), Rene Nelli, nu adună în cartea sa simple detalii folclorice „capabile să facă plăcere unui public larg şi să flateze gustul unei lumi oarecum depravate", ci după o prezentare riguroasă a legilor ştiinţifice care organizează etnografia şi folclorul, el stabileşte constantele unei civilizaţii şi trage unele învăţăminte. Despre ce este vorba ? Tocmai despre problema discutată mai sus, referitoare la raportul dintre civilizaţie şi creaţia populară. Ştiind că civilizaţia limitează, în anumite direcţii, orizontul de dezvoltare (în linii strict tradiţionale) şi conservatorismul, din creaţia populară, care trebuie să fie atitudinea ştiinţei folcloristice faţă de această chestiune ? — se întreabă, în finalul lucrării, Rene Nelli. Răspunsul este categoric : nu vor ajunge decît Ia un eşec cei care se încăpăţînează să păstreze ceea ce este caduc în creaţia populară. Aceşti „regionalişti întîrziaţi" vor cu ori ce preţ să izoleze folclorul de civilizaţie, dorind o claustrare în structurile tradiţionale, deşi viaţa a schimbat modul poetic de concepere şi-n genera! orizonturile sale spirituale şi morale, ca urmare a schimbărilor sociale. In acelaşi mod se pune şi chestiunea dialectelor sau limbilor tradiţionale (ca de exemplu, limba occitană), pe care aceiaşi „regionalişti întîrziaţi", doresc să le ţină izolate de urbanitate şi înnoire.
Sarcina adevăraţilor regionalişti — după Nelli Rene — constă în a sprijini fuzionarea acestor forme culturale cu cele culte, într-un mod care să favorizeze adevăratele valori şi să menţină tot ceea ce „în tradiţiile noastre populare, merită să nu moară".
Remarcăm aici o poziţie obiectivă, progresistă, în această problemă care a dat naştere nu de puţine ori la discuţii contradictorii în rîndurile folcloriştilor. Rene Nelli, ca şi comentatorul său Charles Comproux, au găsit un limbaj ştiinţific, materialist, împăcînd exigenţa cercetătorului riguros cu pasiunea pentru creaţiile multimilenare ale poporului. Pe alt plan, de probleme şi-n altă etapă istorică, Bielinski, vorbind de specificul naţional al literaturii ruse, ridiculiza pe slavo-filii orbi şi retrograzi care de dragul primitivismului şi sufletului pravoslavnic nu acceptau ideea progresului. Poporul însă urmează istoria şi cu toate rezistenţele „regionaliştilor întîrziaţi", el îşi va dezvolta creaţia artistică renunţînd, dacă va fi nevoie, Ia unele forme învechite.
Eugen Simion
210
PROCESUL N-A AVUT LOC.
iî if ^jijrimulţirea contribuţiilor de istorie literară — şi, prin asta, afirmarea unor /^'""cadre noi de cercetători — este un fenomen îmbucurător, dar ne-am bucura şi ("■rxOi'' *î 'mai mult dacă n-ar trebui aproape de fiecare dată să constatăm că sînt necesare Lii-sii^iVamendări, reveniri şi corectări de tot felul. Se profilează pe undeva tendinţ.'i deloc prielnică spre vânătoarea cu orice preţ a ineditului, care nu mai lasă timp studiului aprofundat al izvoarelor, confruntării loborioase de surse, aprecierii cumpătate. Rezultatul ? Se ajunge la situaţia paradoxală în care poezii aparţinind lui Şt. O. losii, după cum se ştie de multă vreme, să fie atribuite lui Coşbuc. Chiar cînd erorile nu iau asemenea proporţii, este suficientă o informaţie inexactă, un fapt înfăţişat anapoda pentru a demonstra că acel spirit „vînătoresc" n-a lipsit cu totul.
Este cazul articolului ,,Poziţia antidinastică a lui Al. Vlahuţă" apărut sub semnătura Al. Bojin în „Tribuna" din 20 dec. 1958. Autorul a efectuat o muncă de sintetizare, adăugând la un material în genere cunoscut cîteva elemente noi, scoase din corespondenţa scriitorului aflată în arhiva de manuscrise a Bibliotecii Academiei. Totul ar fi în regulă şi s-ar sfârşi cu bine, dacă tocmai la urmă autorul n-ar cădea victimă propriei neatenţii, lansîndu-se în afirmaţii false despre prezenţa lui Vlahuţă la un proces al „Faclei" în 1912. Cititorului neavertizat îi ajunge să citească cu atenţie „Facla", de unde îşi extrage informaţiile Al. Bojin, pentru a-şi da seama că nu era vorba decît de parodia unui proces (procedeu folosit şi altădată de redacţia — vezi ,,0 iluzie", „Facla" 4 febr. 1912), o ingenioasă formulă literară ta care redactorii revistei au recurs pentru a da şi mai mare eficacitate publicistică campaniei antimonarhice. La acest proces sînt chemaţi să depună ca martori, ţărani purtind nume simbolice — Ion Tudor Foame sau Zamfira Vădanei — care singure ar fi putut să atragă atenţia cercetătorului asupra caracterului fictiv al întregului proces. Oricît de superficial ar ii parcurse depoziţiile unor demnitari şi oameni de stat, se vede cît de colo pastişa, situaţia imaginară, ca să nu mai vorbim de excelentul discurs caragialesc atribuit primului procuror. Fiecare este pus să scoată la iveală cîte un alt aspect sumbru al domniei regale — şi, la această operă de denunţare, Vlahuţă participă cu poezia sa binecunoscută, al cărei prim-vers sintetiza de minune situaţia : „Minciuna stă cu Regele la masă"'. Era însă numai o participare ideală, căci nici o instanţă judecătorească nu citase pe niciunul dintre martori, inclusiv Vlahuţă. Şi asta poate tocmai din teama de a nu da prilej să se rostească încă odată cu glas tare adevăruri ca cele dezvăluite în paginile „Faclei" şi aprobate de întreaga opinie publică necoruptă.
G. Ş
211
— din tară —
„SCRISUL BĂNĂŢEAN" Nr. 10/1958
Constatăm că in domeniul prozei revista timişoreană face vizibile progrese calitative. Este vorba de . o orientare mai precisă către actualitate, de preocuparea pentru reflectarea artistică a aspectelor ei.
Astfel, Eusebiu Camilar iscăleşte un fragment din volumul în lucru „Tunetul a brăzdat văzduhul", din care se desprinde un viguros rechizitoriu la adresa războiului şi a provocatorilor lui. Autorul evocă un moment simbolic din anii criminalei agresiuni fasciste împotriva, poporului sovietic. O marnă cutreieră un cimitir de front sperînd să găsească mormintele celor patru fii ai ei pieriţi în luptă. Episodul capătă o semnificaţie deosebită. Femeia îndurerată nu se lasă biruită de nenorocire. Adună toate femeile din sat „ca să se trezească obştea..." şi să se împotrivească pîrjotului.
Cele două schiţe „Tractoriştii" şi „Creionul auriu" ale lui Mircea Şerbănescu au ca eroi nişte copii. In prima, un puşti, Ţică, îndrăgostit de şuruburile şi maşinăriile batozei, îşi petrece vacanţa la arie. Cînd, într-o zi, la ceasurile amiezii, dogoarea soarelui aprinde un snop de paie şi ameninţă să cuprindă ocolul unde se află tractorul, iar prin vecinătate nu se arată nimeni, Ţică, înfruntînd fumul şi flăcările, salvează maşina. Naraţiunea are nerv şi autenticitate. Cealaltă schiţă „Creionul auriu" denotă fineţe în notarea primelor simţăminte încercate de o fetiţă după întîia zi de şcoală.
Am lăsat mai la urmă reportajul lui Leonard Gavriliu, „Jurnal sovietic—1958" (/)■
Nu este pentru prima dată cînd tînărul critic timişorean dovedeşte aptitudini reportericeşti. Jurnalul său, cuprinzînd impresii culese cu prilejul unei recente călătorii prin U.R.S.S., e interesant şi scris cu nerv. Relatarea vizitei făcute prin Moscova, şi în deosebi a împrejurărilor plecării, se remarcă prin prospeţimea observaţiei.
Reportajul Sofiei. Arcan despre „Simfonia Muncii" rărnîne de la un capăt la altul sumar, superficial. In sala cuptoarelor fierbea sălbatic oţelul. Acum totul se reconstruieşte după cerinţele tehnicii moderne. Scrîşnesc macarale, uruie nişte scripeţi imenşi atîr-naţi de role, cabluri lungi, şi groase ca reptilele ecuatoriale alunecă pe sus, la nivelul acoperişului. Ei bine, în această larmă, caracterizările Sofiei Arcan, cînd nu sînt convenţionale, devin cu adevărat improprii. Reporterul distinge, nimerind evident alături, „acordurile unei simfonii". Ba chiar i se pare că ascultă „Eroica" lui Beethoven. După ce Sofia Arcan ne asigură că „în zgomotul ce stăpîneşte distinge fraze muzicale frămîntătoare" (?!), adaogă: „...simfonia muncii s-a dezlănţuit impetuoasă, într-un allegro de ciocane şi unelte".
Progresele notabile ale revistei şi în domeniul reportajului, datorită unor contribuţii semnate de Mircea Şerbănescu, Virgil Birou, Leonard Gavriliu, Grigore Beuran, etc. obligă la o exigenţă sporită, cu atît mai mult cu cît redacţia, ca. şi colaboratorii ei, par hotărîţi să îmbunătăţească simţitor nivelul de pînă acum al publicaţiei.
H. Z.
212
— de peste hotare —
NEUE DEUTSCHE HEFTE" Nr. 50/1958
i în Republica Federală Germană, — unde s-a decis înzestrarea Bunâeswehrului cu arma atomică, — rezistenţa împotriva
planurilor războinice revanşarde este din ce în ce mai puternică. In cele mai diferite straiuri ale populaţiei, se aud glasuri lucide care avertizează asupra primejdiei înarmărilor şi condamnă politica pe marginea războiului. Revista vest-germană, „Neue Deutsche Hefte" publică un amplu comentariu asupra opiniilor unor intelectuali faţă de această arzătoare temă.
Articolul apărut în acest număr este o analiză a poziţiilor a trei participanţi la dezbatere: un filozof, un teolog şi un fizician. Sînt recenzate lucrările lor apărute în R. F. Germană. Prima carte este scrisă de filozoful Karl Jaspers : „Bomba atomică şi viitorul", carte pe care revista o califică drept o „cuprinzătoare cugetare despre această temă a vremii". La baza teoriei lui Jaspers stă alternativa: distrugerea omenirii prin războiul atomic sau întoarcerea la raţiune (metanoia oamenilor). Dar raţiunea înseamnă pentru Jaspers renunţarea la comunism şi întronarea „libertăţii" în imaginea ei occidentală. Preocupările metafizice nu-l împiedică De cunoscutul filosof să formuleze cele mai anodine calomnii anticomuniste. Intr-un limbaj mai abstract ca ediţia politicieni imperialişti, Jaspers susţine că înarmarea atomică e menită să apere democraţia apuseană de comunism. Uniunea Sovietică a prezentat în repetate rînduri propuneri precise pentru desfiinţarea armelor nucleare şi pentru dezarmare generală. Propunerile garantau securitatea tuturor statelor şi înlăturau primjedia unei agresiuni armate. Iniţiativele guvernului sovietic au fost neîncetat boicotate de statele occidentale. S-au scornit sute de pretexte numai spre a nu se realiza un acord eficace. Căci destinderea încordării ar fi însemnat coexistenţă şi întrecere paşnică
pe tărîm economic şi cultural. Această perspectivă nu surîde cercurilor agresive imperialiste, legate de interesele grupărilor financiare care scontează pe profituri uriaşe de pe urma înarmărilor şi provocărilor militare. Ca să discrediteze politica reală de pace a lagărului socialist, diplomaţii occidentali utilizează o demagogie ieftină. Ei se prezintă ca apărători ai „democraţiei" în faţa pretinsei invazii comuniste. Toată propaganda pentru înarmare se sprijină pe această calomnie josnică. Şe încearcă astfel de mulţi ani deghizarea planurilor de război ale imperialiştilor din S.U.A. şi din alte ţări apusene. Aceste idei uzate, compromise, le preia şi filosoful german. Jaspers se întreabă totuşi dacă aşa zisa „libertate" pe care s-ar baza sistemele politice din Occident reprezintă într-adevăr o valoare atît de mare încît ar merita riscul sfîrşitului omenirii. El personal nu se pronunţă categoric pentru risc. Totuşi nu vede o ieşire pentru că după dînsul antagonismul capitalism-marxism s-a contopit in antagonismul liberalitate-toialltarism Vest-Est, înseamnă alb-negru, bun-rău, dumnezeu-diavol. Din ce în ce domeniul faptelor i se pare filosofului prea instabil şi atunci apelează la argumente metafizice. Jaspers cheamă biserica şi-i cere să se alieze cu filozofia în procesul de eliberare a „raţiunii". Jaspers se opreşte cu speculaţia sa despre viitorul omenirii la poarta eschato-logiei biblice, preocupat de ideia evitării dezlănţuirii atomice prin convingerea în nemurirea sufletelor. Nu ameninţarea judecăţii celei din urmă, ci însăşi ideia perpetuării să stăvilească autodistrugerea oamenilor. Condamnat la neputinţă pe plan filozofic, Jaspers se refugiază în zonele mistice, ceea ce nici comentatorul de la „Neue Deutsche Hefte" nu găseşte că ar fi o soluţie lăudabilă.
A doua lucrare recenzată aparţine teologului Helmut Thielicke din Hamburg şi e
213
intitulată: „Arma atomică ca problemă a eticii creştine" (ed. /.CB. Mohr Tubingen). Autorul e de părere că problema atomică ar trebui să iasă acum din faza teoriilor şi să fie tratată sistematic în cadrul universal al unei etici creştine moderne. Avîn-du-se in vedere deosebirea chiar confesională a adversarilor, şi discuţia religioasă a problemei este plină de antagonisme. Autorul o compară cu războaiele religioase.
Care este opinia iniţială a teologului ? Intrucît războiul atomic ar "însemna sinucidere colectivă şi nu numai nimicirea adversarului, din punctul de vedere etic-creş-tin ar trebui oprită cu desăvîrşire înarmarea atomică. Aici comentatorul intervine foarte circumspect obiectindu-i atit lui Thielicke cît şi celorlalţi teologi că nici unul nu vede clar semnificaţia capitulării în faţa comunismului Intelectualii, chiar şi în odăjdii sînt — cum se vede — amendaţi imediat, dacă uită fantoma „primejdiei comuniste", cu care trebuie speriate sufletele credincioase. Altfel — cine ştie — s-ar putea ajunge la acceptarea propunerilor de dezarmare. Revista dă ca exemplu pe Bertrand Russel care s-ar fi decis pentru această capitulare, pe cînd teologii germani nu sînt atît de hotărîţi. Pentru Thielicke alternativa „război atomic-capitulare" nu este atît de categorică şi el se întreabă dacă trebuie neapărat desfiinţate armele atomice ca să se împiedice războiul atomic. Autorul se întreabă dacă cumva n-ar fi posibilă o transformare a omului. Pentru aceasta ar trebui creată o bază de încredere. In prezent însă neîncrederea este reciprocă şi se măreşte pas cu pas — fără putinţă de ieşire din această spirală.
Din nou deci aceeaşi teză falsă cu privire la inevitabilitatea încordării. Neîncrederea se datorează obstrucţiei permanente a Statelor Occidentale, care nu vor să admită principiile coexistenţei. Interesele trusturilor monopoliste impun sporirea înarmărilor, torpilarea tratativelor iniţiate de statele socialiste, permanentizarea tensiunii. Aceste realităţi Thielicke le omite. El expune viziunea sa clericală. In viaţa individuală o asemenea comuniune ar fi po-
sibilă fiindcă există „libertatea şi iubirea creştină, plat ir ea răului cu binele". Thielicke, spre deosebire de alţi teologi nu crede într-o minune, pentru că oamenii politici nu se conduc după impulsuri religioase. El e de părere că din contradicţia „comunism-ordine liberală" nu se poate naşte o concepţie comună despre lume şi nici o baza morală pentru un asemenea gest de încredere.
A treia carte aparţine unui fizician C. F. Weizsăcker şi e   intitulată:   „A   trăi ■ cu bomba. Perspectivele actuale de a limita primejdia unui război atomic"  (ed. „Die Zeit" Hamburg 1958). După părerea comentatorului revistei această lucrare este instructivă doar pentru că demonstrează cu cită incompetenţă oamenii de ştiinţă, teologii şi fizicienii se aruncă în această bătălie. Autorii judecă necugetat şi publică declaraţii premature pe care mai tîrziu sînt nevoiţi să le dezmintă. Lucrarea lui Wei-zsăcher este în contrazicere cu „Manifestul de la Gdttingen" al cărui iniţiator a fost chiar dînsul. Aminti/n că la 12 aprilie 1957 s-au întrunit la Gdttingen, într-o conferinţă 18 fizicieni atomici vest-germani în frunte cu profesorul Weizsăcker. La închiderea conferinţei, ei au semnat o declaraţie prin care protestează împotriva înarmării Bundeswehrului cu arma nucleară care reprezintă un pericol pentru lumea întreagă şi, în primul rînd chiar pentru R.F.G.^ Participanţii s-au angajat solemn să  nu ia parte niciodată la producţia, experimentarea sau folosirea armelor nucleare. Acest apel care reprezenta, un act politic de mare însemnătate şi care a avut răsunet în întreaga  lume,  a supărat fireşte mult pe d. Adenauer care l-a considerat îndreptat im-.potriva lui însuşi. In lucrarea actuală Weizsăcker, deşi îşi menţine angajamentul de a nu participa la producţia, armelor nude are, modifică totuşi atitudinea sa faţă de manifest pentru că, precum susţine, ar fi' acumulat între timp cunoştinţe mai. ample în materie. Aceste cunoştinţe reflectă alunecarea lui pe poziţii reacţionare, pro-miii-tariste. Revista se întreabă de ce  a fost nevoie de acest manifest care a complicat
214
discuţia in problema atomică. In esenţă. Weiszăcker nu mai cere desfiinţarea înarmării atomice, ci menţinerea ei, dar numea cu scopul unei „intimidări gradate". El îşi însuşeşte poziţia teoreticienilor englezi in această materie. Autorul crede că marele război atomic nu mai poate avea loc din pricina imposibilităţii de a-i supravieţui. După Weiszăcker armele atomice trebuie să existe, dar... să nu fie puse în aplicare. U înarmare cu arme convenţionale ar necesita însă cheltuieli imense şi implicit co-borîrea nivelului de trai. Ieşirea din această dilemă, autorul o vede într-o creştere a înarmării nucleare, cu mult mal Ieftină. De aceea autorul pledează pentru menţinerea armelor nucleare ca mijloc de intimidare gradată sau pentru „viaţă alături de bombă". Iată cum se teoretizează manevrele criminale de extindere a războiului „rece" şi de perpetuare a psihozei atomice.
Toate aceste contribuţii la dezbaterea atomică — după părerea revistei — nu sînt de natură să aducă soluţionarea ei, ci ele provoacă mai mult derută şi confuzie. Comentariul publicat în „Neue Deutsche Hefte" arată că intelectualitatea vest-ger-
mană n-a putut răm'ine indiferentă la zăn-gănitui armelor atomice. Revista omite insă glasurile de protest, care cer cu intransigenţă renunţarea la jocul de-a înarmarea, joc care a fost plătit atît de scump şi de către poporul german. Se recenzează mai ales lucrările favorabile politicii occidentale, „deşi comentatorul regretă" „confuziile", şi. „ezitările" implicite. Aceste lucrări, pornesc de la o mistifiaare grosolană: ideia. „primejdiei", imposibilităţii coexistenţei din pricina comunismului, cînd faptele de netăgăduit dovedesc că tensiunea internaţională se datorează exclusiv poziţiei încăpăţînate a statelor occidentale, care nu acceptă ideia dezarmării. Soluţia problemei este totuşi simplă şi o cunosc milioane de oameni: încetarea experienţelor cu arma nucleară, oprirea producţiei acestor arme, distrugerea stocurilor existente, folosirea energiei atomice numai în scopuri paşnice, dezarmare treptată şi controlată, întrecerea economică între cele două sisteme mondiale, coexistenţă paşnică!
D. Ludovic
.LE FIGARO LITTERAIRE" Nr. 662/1953
\ătrinul pescar din nuvela lui ÎHemmingway există aevea. Se ■ numeşte Manuel Ulibarri Mon-\tespan, iar epopeica lui aventură marină cu fabulosul peşte har-ponat cu atîta trudă şi nădejdi şi sfîrte-cat pînă la carcasă de rechini constituie într-adevăr sursa celebrei sale nuvele „Bă-trînul şi marea". Personajul „uscat, cu faţa ca. pergamentul şl ochii albaştri, spălăciţi, care pare însă tot atît de rezistent ca şi un fir de oţel" se bucură astăzi- de celebritate, nu. numai în Cuba sa natală — graţie lui Henimingway — dar şi peste hotarele insulei. Milionari americani, dornici de un „pitoresc autentic", sau poate de senzaţii „tari", îi fac, din cînd în cînd
pomana unei bancnote de cîţiva dolari, în schimbul poveştii încăierării sale cu destinul.
Manuel Ulibarri era, ca toii pescarii cu-bani, sărac lipit pămîntului. Ca. să cîştige teribila întrecere cu forţele naturii, şi-a riscat viaţa. Soarta i-a fost potrivnică. L-a învins şi, l-a trimis la ţărm şi mai sărac. Probabil că nu şi-a dat seama de valoarea simbolică a aventurii sale în lumea burgheză. Astăzi, îi este recunoscător autorului, nu pentru că l-ar fi scos din anonimat, ci pentru că i-a înlesnit o viaţă mai. uşoară. Iar dacă Henimingway se interesează acum de alte destine, Manuel Ulibarri povesteşte, sfătos, păţania sa cui vrea s-o asculte.
215
Un „dublu interviu" publicat de Jose Le Brelio în ,,Le Figaro litteraire", urmăreşte, pe planuri paralele, povestea pescarului şi impresiile lui Hemmingway cînd acesta s-a hotărît s-o transcrie. Ni se spune ca anecdota în sine, l-a interesat mai puţin pe autor: „Mă aflam într-o zi pe cheiul Havanei — pe mariscal — stînd de vorbă cu un pescar bătrîn. El mi-a povestit întîm-plarea sa. Nu chiar aşa cum am scris-o eu, căci, ca orice bun reporter, am pipărat pe ici, colo puţin lucrurile. Sînt şi voi fi totdeauna ziarist. Un romancier n-are nevoie de prea multe ca să-şi dea drumul" — începe Hemmingway.
Vedem deci cum, dintr-o întîmplare la urma urmelor banală şi care ar fi putut rămîne  înmormîntatâ  în cronica faptelor diverse de serie,   Hemmingway, ampli.fi-cînd-o la scara ei umană şi socială, a izbutit să dea lumii o capodoperă realistă, şi a izbutit aceasta fiindcă înţelegînd să rămină totdeauna un bun înregistrator al realităţii, îşi ia subiectele nu numai din creuzetul   imaginaţiei sale, ci, cu osebire, din viaţa pe care o cunoaşte, apropiindu-se cu afecţiune şi interes -de oamenii simpli. Cînd, învăţăcei în ale scrisului caută să pătrundă în tainele măiestriei sale, Hemmingway — 60 ani, 1 m. 83 înălţime, 100 kilograme greutate, în care nu grăsimea ci muşchii îi ocupă anatomia — le comunică, bucuros, „reţeta" sa : „înainte de toate, să
ştiţi ce aveţi de făcut. Să munciţi. Dar, mai presus de orice, să trăiţi materialul de viaţă de care dispuneţi".
Acest contact cu viaţa, nu este, bineînţeles, totdeauna comod: el cere deseori scriitorului mari eforturi fizice, e plin de obstacole şi durităţi ce trebuiesc cunoscute în de aproape. Hemmingway — vînător de porci mistreţi cu lancea ~ se mîndreşte cu cele şapte coaste rupte, şi face reflecţii ironice vorbind despre mîinile catifelate ale romancierilor care lucrează "în cabinete corfortabile şi se mulţumesc să speculeze un material de viaţă flasc, contemplat melancolic „prin fereastră". lnterwiew-ul aduce un ultim amănunt.
— ,',Se spune, maestre, că aţi încasat foarte mulţi bani cu această nuvelă. Se vorbeşte de zeci de mii de dolari..." — l-a întrebat pe Hemmingway Jose le Breho.
— „Lasă să se vorbească, a răspuns scriitorul. „Life" a emis cifra de 30 de mii de dolari. Alţii au împins-o pînă la 65 de de mii. Adevărul e că nuvela nu mi-a adus decît 40 de mii... Pescarul meu s-a plîns de lipsa lui de noroc şi de faptul că a pierdut între fălcile rechinilor întregul lui ciş-tig. Aşa se petrec lucrurile şi cu impozitele. Munceşti din greu, norocul pare să-ţi su-rîdă şl încasezi un cec onorabil pentru truda ta, dar lată că se năpustesc percep-torii-rechini care ţi-l ronţăie aproape în întregime..."- T 1-,
216
7osto *Kedacriei :
loan Ieremia - Cîmpina: Sentimentele patriotice îţi fac cinste. Munceşte înainte şi va fi pentru noi o bucurie să-ţi publicăm poeziile izbutite. Cele trimise păcătuiesc mult ca formă.
Despina Stela - Constanţa: Prezenţa talentului e neîndoelnică. Totuşi „Toamna la Constanţa" e încă nepuhlicabil. Fireşte că „tulănelele" pot inspira pe poet. Dar apariţia lor într-un tablou care zugrăveşte vapoarele pornite să-nfrunte furtunile, ni se pare nepotrivită. Debarasează-te de aceste floricele inutile. Şi-apoi, cum poţi numi cîntec, ţipătul pescăruşilor?
Trimite-ne mai multe lucrări.
Aurel Berceanu — Ilva Mare —  Cluj :
Ne pare rău că suferi atîta din pricina femeii care le-a părăsit, călcîndu-ţi „în picioare", pe stradă, cuvintele de dragoste. Poate de aceea au ieşit şi versurile atît de mototolite. Nu te grăbi să le încredinţezi tiparului. Mai aranjează-le.
Stepan Nic. — Ograda, Slobozia:
„Dedic aceste strofe pentru tine Începător cu vers rimat Căci vreau să ştii aşa cum se cu,vuie Că-i buna calea ce ai apucat".
Ne pare rău că nu putem spune la fel şi
despre d-ta. „Calea ce ai apucat" nu-i bună.
„Iarna în pădure" este pastişarea poeziei
cu titlu aproape asemănător, a unui poet
tradiţionalist notoriu. In generat versurile
sînt cenuşii, neinteresante.
losif Coriolan —  Basaiabi  Constanţa :
Dumneata scrii :
Am vroit ca blind să mi te-apropii Vis a! primei dragoste, neferice, Pe cînd foşneau cu zgomot plopu Totu-i părere ce se dezice", etc. etc.
şi ne asiguri că publicarea unor asemenea versuri (compuse „în primele ore ale celui de al 16-lea .an, al subsemnatului ) ar produce „anumite plăceri şi bucurii maselor lungi de cititori" !
Mitică Lăcătuşu, comuna Săbăoani — Bacău : Sub raport cantitativ producţia d-tale „poetică" este uimitoare. Avem în faţa noastră un maldăr întreg de manuscrise, expediate cu stăruinţă, în mai multe plicuri şi la diverse date.
Nu te contrazicem cînd afirmi :
Cu modesta mea cultură Fac si eu literatură, Şlefuind cu-nfrigurare, Astăzi, perle literare. Căci mi-a spus un oarecare : „Nu se stie frăţioars Epurifl. de-unde sare !"
Păcat doar că „epurili" nu sare şi din hîr-tiile trimise.
Pătraşcu Horia — Craiova : Publicăm schiţa dumitale la Poşta redacţiei, apreciind conturarea concisă, sobră, nu lipsită de notaţii inedite, a unui fapt inspirat din viaţa actuală a satului nostru ; zbuciumul personajului central reflectă un crîmpei dramatic al epocii revoluţionare prin care trecem. Acest proces sufletesc nu este totuşi suficient de adîncit întrucît reacţiile personajului central, nu sînt întotdeauna revelatorii pentru poziţia sa' socială.
217
BOGAN
Bogan ieşi în prag şi clipi des de eîteva ori din cauza soarelui puternic de vară. Puse mîna streaşină şi privi de-alungul uliţei dar nu se văzu nimeni. Bătrînul ar îi vrut mult să se vadă totuşi cineva.
Se rezemă de tocul uşii. Cămaşa largă, murdară, ii era desfăcută mult în faţă şi prin deschizătura ei Bogan îşi vin mina vînjoasă, neagră. începu să-şi scarpine preocupat pieptul mare şi plin cu păr des, argintiu.
Mult timp uliţa rămase pustie şi bătrînului i se uri să mai aştepte. Porni greci spre poartă, înainte de a seşi din ogradă îşi aprinse pipa scurtă, afumată şi uzată de atîta întrebuinţare.
Satul părea liniştit în dimineaţa acelei zile şi Bogan se întrebă deodată de ce e atît de liniştit satul. Atunci îşi aminti că e duminică. Făcu o cruce mare apoi scuipă repede peste gardul lui Pupăză. Acum vreo doi ani, Pupăza uitase, sau se făcuse că uită, să-i dea lui Bogan înapoi o dublă de porumb. Bătrînului i-a fost ruşine să-i spună şi de atunci de fiecare dată cînd trecea pe aici, scuipa dispreţuitor în curtea lui Pupăză.
Bogan încetini pasul. Ţinea cu tot dinadinsul să se întîlnească cu cineva din sat. Satul trebuia să afle unde s-a dus el în acea zi, altfel tot drumul lui ar fi fost de pomană. Şi Bogan nu vroia asta.
Ajunse Ia casa cea nouă fără a da insă de careva. Privi casa şi ochii albaştri ai bătrînului se strînseră răutăcioşi. Trecu de casă şi se îndreptă spre „Alimentara". Ştia Bogan că acolo nu se poate să nu-I întîinească pe vreunul.
Se întâlni însă cu Marin Deneţeanu aşa că nu mai fu nevoie să meargă la „Alimentara". Deneţeanu îl salută respectuos, Bogan îi răspunse la fel de respectuos, apoi amîndoi se opriră.
Bogan îi privi pe om în ochi şi rămase un timp pufăind din lulea fără un cuvînt. Aştepta ca celălalt, să vorbească şi ştia că celălalt nu va vorbi. Ţinea însă sâni arate că e prost, că nu poate începe o vorbă, şi tocmai de aceea, fîl, Bogan, se simte dator să înceapă.
— Ştii unde mă duc ? — vorbi gros bătrînui.
— A ? — făcu omul.
„Mare prost e !" — gîndi Bogan şi îi zise deodată încet, şoptit :
— La fiu-meu, mă ! Să le văd copilul ! Că satul zice că au copil, dar eu nu ştiu.
Şi bătrînul începu deodată să rîdă arătîndu-şi dinţii albi, încă sănătoşi. Se opri brusc din rîs şi îşi scărpina repede pieptul cu luleaua. Marin Deneţeanu mormâise ceva în timp ce rîdea bătrinul dar din cauza rîsului, acesta nu înţelese ce anume. Şi aştepta acum ca onui] să repete. Omul însă nu mai repetă. îşi săltă cu un gest precis pălăria de paie drept deasupra capului şi plecă de lîngă Bogan.
Bogan se răsuci şi privi în susul uliţei. Se apropia de el o femeie purtînd ceva pe cap. Se mai răsuci, odată. în jos, Marin Deneţeanu se ducea cu mersul iui legănat, de raţă.
Porni şi Bogan în jos, iar în faţa casei ceiei noi se opri. Un rînjet slab îi apăru pe faţă. Urcă treptele şi bătu în uşă. Pînza albă, subţire, dan dosul sticlei, se dădu la o parte. Cîteva clipe, prin sticlă îi priviră ochii îngroziţi ai norei. Apoi pînza căzu la loc şi Bogan bătu din nou, mai tare, deşi nju mai avea niciun rost să mai bată. Uşa se desfăcu.
— Ce-aveţi, mă, de vă închideţi ? Aţi furat ceva ?
De undeva din fundul camerei se auzi o voce aspră, bărbătească :
— ilntră dracului, că se face frig Ia copil.
Vorbele îl uluiră parcă pe bătrîn. închise uşa, se rezemă cu spatele de ea şi cu ochii în sus pronunţă rar, mirat şi speriat în acelaşi timp :
— Aveţi un copil ?
Nu-i mai răspunse nimeni. Se auzi doar un plînset slab, înecăcios. Plîngea nora. Bătrînui Ştia şi îi părea tare bine că nora plftige din cauza luii.
Patul scîrţîi şi se auzi un mormăit. Bogan se obişnuise cu lumina din cameră. II văzu pe Anton cum se scoală şi trece dincolo. Mai văzu cuvertura nouă, galbenă, şi îi fu ciudă.
Nora se trîntise pe pat şi hohotea acum scuturînduse toată. Bogan trase din pipă, dar pipa se stinsese şi atunci aruncă în doară spre noră :
— Ai un foc ?
Nora sa ridică, îşi şterse ochii şi suspinînd, aduse foc bătrînului. Nora era frumoasă, şi mai ales acum, cu ochii înlăcrămaţi, nora i se păru bătrînului şi mai frumoasă. îşi aprinse tăcut restul de tutun ce mai era în pipă. Nora duse chibritul înapoi şi se t rin ta din nou pe pat plîngînd. Veni şi Anton. îi spuse încet femeii :
— .Taci, mă, că nu merită...
Bogan se întrebă cine nu merită şi ce nu merită acel anume. Se îndreptă deodată din umeri şi spuse răstit :
— Mă superi, Antoane !
— Ei şi ? Ce dacă te supăr ? Ce dacă te supăr, mă ? — se răsti fiul la bătrîn şi bătrînui pricepu cf fiul e supărat foc, şi din nou îi păru bine. Văzu pe pat o mogîldeaţă îmbrobodită pînă peste cap. Se apropie. Nora îl privi speriată, apoi se uită şi mai speriată la bărbatul ei. Anton tăcea încruntat.
Bogan întinse mîna spre copil dar în aceeaşi clipă nora gemu subţire. Geamătul nu mai avea nimic omenesc. Bogan se sperie şi se trase repede înapoi. îşi privi nora clipind prosteşte. Aceasia se aplecase mult peste copil, parcă spre a-1 feri pînă şi de plivirile bătrînului. Anton continua să tacă. Şi Bogan se simţi deodată peste măsură de înfuriat. Răcni către Anton.
— Bă ! Acu doi ani cînd ai intrat cu toţi laolaltă, nu m-ai lăsat să-ţi spun nimic. Te-ai dus aşa cum ai vrut. Anini trecut, te-ai însurat, nu m-ai lăsat să-ţi găsesc eu fată bună. Da ce bă, e'şti nebun de-abinelea ? Acu nu vreţi să mă lăsaţi nici să-mi văd nepotul ? Păcătoşilor ! — termină el bolborosind.
218
Strigătele lui răguşite treziră copilul care începu să urle speriat. Nora izbucni iar în hohote şi îuîndu-şi copilul în braţe începu să-1 legene. Bogan gîJîia şi se uita de la unul la altul. 11 văzu pe Anton cum scoate o ţigară, cum o aprinde, cum bagă chibritul ars înapoi în cutie.
— Dă-mi, mă, nişte bani. Că de aia venii, nu pentru copilul tău — spuse Bogan deodată şi vocea lui îu străină şi obosită.
Observă pe faţa lui Anton un zîmbet slab, îl duru zîmbetul, dar nu mai putu scoate o vorbă. Ştia că se va termina astfel. Nici odată bătrînul nu ieşise învingător din casa asta şi nici acum nu ieşea. Luă banii de !a Anton şi îi băgă în buzunar fără un cuvînt. Mîna lui fnttini cana de tablă şi îşi atţuse aminte. Trecu în camera de alături şi desfăcu sacul cu zahăr. Umplu cana şi cu ea în mînă veni la cei doi, lăsînd sacul aşa, desfăcut.
Anton se uita pe geam, afară. Nora îşi legăna copilul suspinînd încet. Şi Bogan îşi dădu seama că nu mai are cu cine vorbi în casa asta. Plecă fără să-i salute. Acelaşi svimţămînt de greaţă, de om învins, pe care Bogan Jl ştia numai de doi ani încoace, dar tot mai puternic, îl cuprinse acum cu şi mai multă tărie. Se întrebă dacă va mai avea curajul să vină vreodată aici. Nu-şi putu răspunde.
Soarele se ridicase mult şi Bogan îşi simţi părul rar, ud de sudoare. Căută cîrpa să se şteargă şi dădu de bani. Se opri brusc şi o luă îndărăt spre „Alimentara".
Hotărîrea îi venise dintr-o dată iar acum se grăbea ca să nu-şi schimbe gîndul. Cumpără turtă dulce şi o sticlă cu. rachiti de prună. Pe drum însă îşi dădu seama că a luat de geaba turta dulce deoarece copilul avea numai două săptămîni. Se apucă să o mestece supărat.
Cînd ajunse la casa cea nouă se gîndi că ar fi putut să ducă norei turta. Acum o mîncase însă şi îi păru rău.
— Mare prost sînt ! — zise el tare iar apoi se uită în jur dacă nu I-a auzit careva.
Dar nu era nimeni în jur şi atunci Bogan se întoarse şi plecă din nou spre „Alimentara'' sâ-i cumpere norei turtă dulce.
„CEA MAI BUNA RECENZIE"
CONCURSUL NOSTRU PRINTRE ELEVI Şl STUDENŢI
Revista noastră lansează un concurs printre elevi şi studenţi pentru cea mai bună recenzie avînd drept obiect un fragment de proză sau un poem apărut în primele şase numere din acest an, ale   Vieţii romîneşti".
Elevi şi studenţi! Urmăriţi cu atenţie revista noastră.
In nr. 6/1959 vom indica lucrările de proză şi poezie ce vor trebui recenzate de participanţii la acest concurs.
219
ft '
PREMIILE ANUALE ■. , B ALE „VIEŢII ROMÎNEŞTII'
Comisia compusă .din Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu şiNina' Cassian a,decernat în săptămîha cărţii următoarele trei premii pentru cele mai bune lucrări I literare publicate- in „Viaţa romînească" în cursul anului 1958: ;:
%1 1. Premiul I de lei 8000 lui V. 'Em. Galan pentru povestirea „La
it .    '.. Răzeşi". *
Î
2. Premiul II de lei 4000 lui Ştefan Luca şi Pop Simion" pentru reportajul „înseninări«de reporter".       " < *
^       •»•      3. Premiul III de lei 3000 lui Nicolae Ţie pentru nuvela „Şantier'
şi pentru reportajul „însemnări de reporter".
II it
■'fes
i
V
fl       PRINTRE CADRELE DIDACTICE
O ANCHETA A „VIEŢII ROMÎNEŞTI'
0 Revista '„Viaţa romînească" anunţă iniţierea unei anchete printre
)>,"• r cadrele didactice ale şcolilor medii* şi liceelor din' întreaga* ţară. Ancheta aceasta are drept scop înfiinţarea, în cadrul sectorului de teorie şi critică literară al revistei, a unei rubrici speciale care şâ răspundă preocupărilor unei părţi a cititorilor săi cei mai apropiaţi.        •. '•
Astfel, participanţii la anchetă sînt rugaţi să indice, în ordinea importanţei, primele cinci problemee de istorie literară în legătură cu care socotesc că sînt' necesare lămuriri suplimentare pentru o rnai bună predare a capitolelor respective din istoria literaturii. . t
Redacţia revistei „Viaţa 'romînească''' se obligă să publice-in cursul ■JŞ, anului 1959, după cunoaşterea rezultatelor anchetei, articole, studii şi răsti' ' ' punsuri pe temele indicate, solicitind în- acest sens1 colaborarea catedrelor % • de istoria literaturii romîne de ta Universităţile rdln Bju.chreşti, Iaşi şi Cluj, \l precum şi a altor cercetători de specialitate. -   *' *'   *' , -
11}   *" In vederea realizării obiectivelor-acestei anchete, revista „Viaţa romî-
l*v nească" roagă cadrele didactice să-i comunice- pînă"ta data de 25 februarie jp|i 1959 lista problemelor cu precizarea aspectelor care le interesează în deo-fii * .sebi, pe adresa:, „Viaţa romînească". Bulevardul Ana Ipătescu nf. 15, 'f      . raionul I. V. Stalin, Bucureşti. *
i;« * .'   •••   • « •       ■ -   •     • ......,