CUPRINSUL
Pag.
V. R. : O acţiune cu un caracter inedit      ....          .       .... 5
*
MIHAI BENIUC : Roire............... 1
4          DEMOSTENE BOTEZ : Drumul spre comunism......... 8
MARIA BANUŞ : Cînt pura energie comunistă.......... 10
EUGEN FRUNZĂ : Bucurii ; Casca albă    ........... 11
*
EUGEN BARBU : Şoseaua Nordului (fragmentej...... . 15
*
MIHAI GAVRIL : Gîntec de fierar    ............. 59
SZEMLER FERE NC : In Dobrogea (în romîneşte de H. Grămescu)    .... 60
FLORIN MUGUR : Din anii aceia    ............. 62
OAMENI DIN DOBROGEA
— reportaj —
ILIE PURCARU : Incorigibilul Năstăsoiu ; NICOLAE ŢIC : Rememorări; Un prieten ; POP SIMION : Zile de noiembrie    .......... 65
*
AUREL STORIN : Strada ; Blocuri muncitoreşti    ......... 84
* FLORENŢA ALBU : Două  muzee; Cameră de oaspeţi....... 87
ADELA POPESCU : Autobiografie............ . 90
*
TH. PIERIDIS : Un poet străin se plimbă prin Bucureşti (în romîneşte de Taşcu
Gheorghiu)................. 92
*** Răspunsul cititorilor
ANCHETA NOASTRĂ
101
CRONICA IDEILOR
S'TANCIU STOIAN : Şcoala sovietică în perspectiva viitorului apropiat
CRONICA ŞTIINŢIFICĂ
Dr. NICOLAE HAAS : Căile evoluţiei biologice a omenirii
CRONICA LITERARĂ
OV. S. CROHMALNICEANU : Eugen Barbu : „Oaie şi ai săi" .
CRONICA POLITICĂ
L. SARAŢEANU: „Cuvîntui înţelepţilor" -
TEORIE ŞI CRITICA SILVIAN IOSIFESCU : Transformările personajului (II) VERA CALIN : Social şi .psihologic în romanul actual AL. PIRU : In jurul istoriei literare ....
MISCELLANEA
CAR j I NOI
GEO ŞERB AN : Paul Georgescu : „încercări critice"
DUMIiRU SOLOMON : Neculai Tăutu : „Und au plecat cocorii" "
E. TUDOR : V. E,m. Galan : „De la potop încoace" ....
REMUS LUCA : AI ecu Ivan Ghilia : „Cîntece de drumeţie" ".'.[''
CARTEA SOVIETICA
I. P. : Klara Zetkin despre artă şi literatură
REVISTA REVISTELOR
— Din ţară
„Tribuna" (oct-noiembrie 1958) ; „laşul literar", Nr. 7—8/958
— De peste hotare
„Mirovaia Ekonomika i Mejdunarodnie Otnosenia"; „Les Iettres nouvelles" „Critique" ; „Presence africaine" ; „Esprit"
Pag.
120
126
136
J
140 I t
'I
145 _ | 154 i 164
169 i
187
188 191
193
195
197
199
SUMARUL REVISTEI PE ANUL 1958
211
O ACŢIUNE CU UN CARACTER INEDIT
Literatura e un mijloc de cunoaştere, cartea bună — o oglindă a adevărurilor şi realităţilor noastre. Munca literară e prin urmare investigaţie în viaţă, cercetare, confruntare, verificare a datelor existenţei umane în epoca noastră. Literatura, ca orice rezultat al gîndirii, nu trăieşte şi nu poate trăi fără fapte — fantezia nu poate inventa faptele, fantezia le selectează doar, le filtrează, ie ordonează. Faptele se petrec în viaţă. Ca să poată face cunoscută, prin literatura pe care o scrie, viaţa, scriitorul trebuie el însuşi s-o cunoască şi nu oarecum, în general, sau prin mijlocirea ■— să zicem a presei —• ci direct, adică trăind faptele, iar ca să aibă de unde selecta, trebuie să trăiască multe, foarte multe fapte, esenţiale şi neesenţiale, să ia parte la întîmplăTi multe, să întîlnească oameni mulţi, situaţii multe, stări sufleteşti multe. Pentru oa eroii lui să fie vii, să se comporte ca oamenii vii, să vorbească şi să gîndească asemenea lor, scriitorul trebuie să aibă de-a face cu oameni mulţi, să-i vadă cum trăiesc, să-i asculte vorbind.
Toate acestea sînt ştiute şi răs-ştiute şi ori care dintre scriitorii noştri le semnează ca fiind opinii proprii şi totodată punctul de vedere comun al scriitorilor realismului socialist. E evident că în general poeţii, prozatorii, dramaturgii noştri cunosc viaţa poporului ; cărţi de proză ca „Mitrea Cocor", „Desfăşurarea" şi „Moromeţii", „Streinul" şi „Setea", „Desculţ" şi „Rădăcinile sînt amare", „Pasărea furtunii", „Bărăgan", „Statuile nu rîd niciodată" şi altele, piese de teatru ca „Minerii" şi „Cetatea de foc", „Ziariştii", „Mielul turbat" şi altele, volume de poezii ca „Mărul de lîngă drum" şi „Inima bătrînului Vezuv", „în satul lui Sahia" şi „Surîsul Hiroshimei", „Despre pămînt", „La porţile raiului" şi „Ţie-ţi-vorbesc, Americă !", „Un cîntec din uliţa noastră", „Vîrstele anului", „Ceva mai greu", „Cornul pădurarului" şi încă multe altele, demonstrează răspicat acest lucru.
Viaţa e însă un rproces continuu şi 'in continuă prefacere, iar cunoaşterea vieţii e de asemenea un proces continuu ; nu poate exista un moment în care cineva să poată susţine, fără să greşească grav : „cunosc bine viaţa", sau măcar „o cunosc suficient" — pentru că în viaţă — şi mai ales în viaţa noastră de azi —- se. iveşte mereu ceva nou şi, dacă nu cunoşti acest nou şi nu-1 exprimi, rişti să repeţi ce ai mai spus sau au spus alţii, iar repetiţia e moartea artei.
Oraşele noastre se transformă, apar oraşe noi pe harta ţării. Un proces profund de transformare a cuprins în ultimii ani şi satele noastre : 55% din suprafaţa agricolă a ţări este dominată de economia socialistă. Un avînt deo-
6
O ACŢIUNE CU UN CARACTER INEDIT
sebit, în necontenită creştere, a cuprins ţărănimea muncitoare pornită pe oaîea socialismului. Regiuni întinse cum sînt Cîinpia, Dunării, Oltenia, Dobrogea, ţinute în cea mai cumplită mizerie de regimul burghezo-moşieresc, azi se înnoiesc: din regiuni ale foamei, devin regiuni ale belşugului; locul agriculturii ancestrale, retrograde, îl ia o agricultură modernă, înaintată — tot mai mult mecanizată. Nu © numai un proces de revoluţie economică ci şi o revoluţie în conştiinţa oamenilor, în concepţia lor de viaţă, în etică. Şi acest proces trebuie cunoscut şi bine cunoscut.
Şi ar mai fi ceva : literatura noastră, ca literatură a realismului socialist, prin definiţie, prin firea ei — putem zice — e pante integrantă a cauzei generale a proletariatului; nu-i deci o literatură care înregistrează numai şi ia atitudine, doar, ci o literatură care participă activ — şi-i caracteristica ei esenţială — la procesul de transformare a societăţii. Scriitorii ei sînt de fapt activişti.
Iată explicaţia simplă a Însufleţirii pe care a trezit-o în rîndurile scriitorilor Chemarea biroului Uniunii Scriitorilor. E o- chemare nu atît a unui for de conducere a organizaţiei noastre scriitoriceşti, cit o chemare a însăşi conştiinţei scriitorilor noştri, expresie a unei necesităţi vii a procesului de creaţie literară ; în răspunsurile lor, scriitorii arată adeziunea fără rezerve la această nouă formă de cunoaştere —■ prin participare directă. Nu sânt puţini aceia dintre scriitorii noştri care au lucrat ca ziarişti, activiştii, îndrumători culturali, etc. Au fost însă experienţe sporadice şi fără continuitate. Acum e vorba de o acţiune cu un caracter inedit. Va -pleca majoritatea scriitorilor, pentru mai mult timp ; sB-nitem convinşi că e numai un început al unei activităţi care va deveni obicei cît de curînld şi mai sîntem convinşi că drumurile scriitoriîor prin satele noastre nu vor fi o simplă excursie, ci munca, activitate concretă, că vor lăsa acolo unde vor sta un timp în mijlocul 'ţărănimii muncitoare, o urmă trainică, un .cămin cultural bine organizat, o bibliotecă interesantă şi cu mulţi cititori, cercuri de citit active, interes sporit pentru cultură ; sîntero convinşi că se va simţi contribuţia scriitorilor noştri la transformarea vieţii, nu numai prin sctrisul lor, ci direct, prin munca vie, politică, pe oare o voir efectua acolo unde vor merge. Sînt cunoscute rezultatele obţinute de confraţii noştri sovietici şi chinezi, în acest domeniu; sîrjtem convinşi că şi scriitorii noştri vor îndreptăţi şi de astă dată titlul de onoare pe care-1 poartă, de ingineri ai sufletelor omeneşti.
V. R.
R O I R E
isînd inima-i aproape ca să crape lar Lethe, cu tăcutele ei ape, Mă-mbie să mă scald, să mă scufund, Mi-apare iarăşi soarele rotund.
Lăuntric foc într-însul se-njierhîntă, Materia se coace, se frămîntă, Atomii cu atomii se combină Şi iarăşi dă căldură şi lumină.
Pasiunea mea, mînie ce se schimbă Cîntare dină în omeneasca limbă, Să nu te stingi, aprinde-te mereu, — Eşti roibul meu la greu şi la mai greu!
Şi cum poţi alta fi, cînd de-o viaţă Eşti vtntul care năvăleşte-n ceaţă, Să iasă la ivală văi si creste Şi toate bucuriile terestre ?
Eu am puterea-n mădulare toată Ce-n Horea clocotea strivit pe roată, lar din avîntul fără de repaos Al muncii nou luceafăr i-am adaos.
Ca-n stup în mine zumzae puterea, A zbor înalt mi se-ntărîtă vrerea Şi-naripate cîntecele mele In zări se desfăşoară — roi de stele!
DEMOSTENE BOTEZ
DRUMUL SPRE COMUNISM
fmensităţile-au pornit masive Dincoace şi dincolo de Ural Cu noi şi uriaşe perspective Pe-un sfert din emisferul boreal
Pornit-au sutele de milioane
In şapte ani să schimbe-a firii faţă,
za lege fluvii phiă în oceane
De la Azov la mările de ghiaţă.
Simt forţa lor titanică în mers Lucrind cu-aceleaşi mari dimensiuni ce le-au împrumutat din Univers Spre-a măsura extracţii de cărbuni.
Presimt prin ani gigantica sforţare De-a scoate fier şi munţi de minerale De-a concura lumina de la soare Cm kilowaţi în cantităţi astrale.
Presimt a mîinilm măreaţă artă De-a fauri din fierul mort, maşini; De-a da Siberiei o nouă hartă Şi tundra s-o-nsteleze cu lumini;
De-a împînzi întreaga Uniune tu cai ferate-n lungi meridiane Şi cabluri de înaltă tensiune In noi şi-aeriene filigrane.
Pământul parcâ-ar creşte fără zare Glob aurit de lanuri mari de grîne -Şi liberat de ierburi milenare ' Va scoate şi din piatra stîncii, pîne.
Şi-acolo unde-au tras cîndva la plug Acei ce nu aveau nici glas, nici nume,
DRUMUL SPRE COMUNISM
S-or bucura de toate din belşug Ca nimeni altul din întreaga lume.
Acestea toate nu vor fi un vis, Precum în ele nu-i nimic profetic Ci-nfăptuirea planului. Ce-a scris Şi a semnat poporul sovietic.
MARIA BANC/Ş
CÎNT PURA ENERGIE COMUNISTĂ
Cînt pura energie comunistă,
Gigantul arc voltaic ce uneşte
îndepărtaţii poli ai vremii noastre;
Cînt transmutaţia lucrului în cuget
Şi-a duhului în lucruri;
Maşina, de om gîndită, modelîndu-i gîndul;
Cînt pînza nes fir sită de releuri,
Semnalele ce cheamă şi-şi răspund,
Curenţii vii ce-aleargă prin văzduhuri.
Şi cei rătăcitori de sub ţarină;
Văzutul cînt şi nevăzutul sînge,
Ce înrudeşte antipozii — plasma;
Celula radar şi pupila neagră,
Oglindă chemătoarelor abise;
Pulsaţii electronice şi tîmpla,
Cu vina viorie ce se zbate.
EUGEN FRUNZĂ
BUCURII
Am fost citat, alături de unii confraţi, într-un articol calomniator apărut în presa reacţionară din apus şi m-arn bucurat.
„ Vai, ce m-aş face de n-ar mai cădea
urletul fiarei Ungă inima mea ?
Vai, ce m-aş face dacă junghere
nu m-ar pîndi dinspre noaptea ce piere ?"...
Astfel şi aseară gîndeam, prietenii mei de luptă şi vise... Fulgi de zăpadă vrăjeau Ungă geam, liniştea serii mă-nvăluise.
în lume priveam...
Ca şi pe voi, mă bucură multe pe lume:
oameni şi flori,
semănatul şi strînsul,
şi bobul de rouă cu luna într-insul,
şi cumpeni care se pleacă prelung
între stele
şi ierburi fără de nume.
Mă bucură-n codru,
hăt în codru
fragii şi murele coapte,
izvoare ţîşnind ca săbii din, teci,
fete mari chicotind pe poteci
cînd merg la cules
de cu noapte.
In lume priveam...
Ca şi pe voi, mă bucură mari $i mărunte:
şi ochii setoşi de-adevăr,
şi vinul mustind în bărdacă,
şi — în alintu-i, şuviţa de păr
pe fruntea iubitei cum joacă...
12
EUGEN FRUNZA
Şi drumuri atîteal Şi-atîtea chemării Şi cite ispite
născute o clipă să placai
La voi mă gîndeam,
la faptele voastre, tovarăşi...
Alţii plăcere mai „gingaşă" ceară-şi —
eu voi slăvi
de o mie de ori
şi încă de-o mie
cea mai înaltă a mea bucurie:
poemul noilor turle
şi-oţeluri albastre
şi-al sfintei naşteri dintîi
din visele noastre.
„Dar ce m-aş face de n-ar mai cădea
urletul fiarei Ungă inima mea ?
Ce m-aş face, tovarăşi, dacă junghere
nu m-ar pîndi dinspre noaptea ce piere ?
Ah, chinul de-a nu fi iubit
pe de-a-ntregul
nimica din cîte credeam că iubesc!...
Ah, chinul acesta
vă jur, niciodată
eu n-am să-l trăiesc!"
Astfel şi aseară gîndeam, prietenii mei de luptă şi vise... Fulgi de zăpadă vrăjeau Ungă geam, liniştea serii mă-nvăluise.
CASCA ALBĂ
Spre seară, nedormit, amicul meu Se-ntoarse, blestemîndu-l pe Morfeu.
Venea din occident... Si mari şi mici L-am petrecut din gară, buni amici:
Şi am rămas, cam nechemaţi, tehui, O seară, la taifas, în\ casa lui —
Mă rog, avea drumeţul tolba grea, Şi picotea de somn, şi răspundea...
CASCA ALBA
Abia tîrziu rosti din oaspeţi unul:
— „Degeaba stăm. Fumarăm şi tutunul l
Măi. călător becisnic, să fim drepţi — Venişi cu mina goală, ori aştepţi r1! ...
Sări din scaun gazda. — „Staţi pe locl" Si descuie un geamandan bondoc.
Iar noi, în cerc îl urmăream şi muţi, Şi stam aşa, în geamandan pierduţi...
Cînd iată, dintre rufe, grav şi demn, El scoate-o cască albă cu însemn...
Şi ne stricăm de rîs. Iar el ne strigă: ^ — „Aţi pus-o, măi băieţi, de mămăliga.
E din Paris! Şi va fi stat cu fală^ Sub bolta — ca din veci colonială.
Dar mi-a vîndut-o-n bilei, din cinci perechi, Un negustor bătrîn de haine vechi..."
EUGEN BARBU
ŞOSEAUA NORDULUI *>
— Fragmente — VII
Griviţa era neschimbată, cu trotuarele ei sparte pe alocuri, cu îngrămădirea mulţimii în ceasul acesta de seară : lucrători cu sufeataşe în mîini, abia întorşi de la muncă, femei cu pardesie ieftine, privind vitrinele, ceferişti cu coşuri în care măeăiau raţe aduse de la drum, băieţi de prăvălie trăgându-te de mînecă şi sub gangul hotelului Nord, în umbra neagră, focurile roşii ale ţigărilor ţinute între dinţi de femeile lui madam Ana.
Maraş văzu cabina portarului, o cuşcă de sticlă, tabloul de chei : o panoplie cenuşie, acoperită cu cifre, ou mari fructe de lemn (ghiulele lustruite, agăţate de brăţările de metal pentru ca clienţii să nu plece cu ele în buzunare) şi capul proaspăt ras al domnului Drăgulăneseu, aplecat deasupra unui registru.
Mecanicul trecu mai departe. Zări baloanele aproape desumflate ale negustorului de cravate, abia plutind iîn aerul umed, nişte bile străvezii de cauciuc, mişcîndu-se prin faţa geamului magazinului. Surîse şi vru să treacă strada. Sergenţii însărcinaţi cu verificarea camuflajului fluierau din cînd în cînd, râzînd după aceea de precauţiunile inutile ale vînzătorilor ce nu se grăbeau să-şi astupe vitrinele cu perdele negre de hârtie dură, un fel de armonici, scoţînd un sunet sec la întindere.
Mareiş se simţea în siguranţă pentru că nicăieri nu eşti mai ascuns decît în mijlocul unei mulţimi grăbite care nu te bagă ,în seamă, alături de oamenii fără treabă, cu feţe vinete în lumina serii. Umbla puţin ameţit de lumina turbure, plină de fum a serii de toamnă abia căzute, cu mirosul ei înţepător de frunză în descompunere, privind norul verzui de aburi ce plutea deasupra căii negustorilor. De sub perdelele negre, abia lăsate scăpau raze electrice. Se opri de cîteva ori în faţa vitrinelor luminate cu fosfor (ultima invenţie a decoratorilor ingenioşi) : nişte ecrane întunecate pe care pluteau siluete spectrale. Strada era la fel de zgomotoasă ca şi altă dată, numai lumina murise în jur şi acolo unde se zăreau urmele unui bec de 200 de waţi, ele lăsau pe trotuarul găurit, plin de apă, un fascicol strălucitor. Atunci se auzeau din nou fluierăturile stridente ale sergenţilor si vocile răguşite, repetînd inutil:
—■ Stinge lumina că te-amendez !
Sus, dincolo de perdeaua întunecată, o mână se grăbea să acopere geamul. Atunci strada se întuneca şi roai mult, siluetele oamenilor abia se mai vedeau, te ciocneai uşor de femei îmbrăcate în pardesie foşnitoare ca frunzele, aproape se auzeau voci cunoscute şi în jur, într-un răstimp de tăcere cînd Griviţa toată parcă trăgea aer ân piept, încremenind o secundă, desluşeai fîlfîituî uşor al baîoanelor verzi, albastre şi galbene, acum fără culoare (sau
*) Vezi „Viaţa romînească" Nr. 9/958
ŞOSEAUA NORDULUI
15
numai de culoarea vaga a serii) desumfîate, agăţate de sforile lor subţiri, cenuşii Şi ele, făcând burţi şi râ căitul uşor al -cauciucului frecat de geamurile murdare şi negre, abia simţită lor atingere, scoţând un zgomot ca de sărutări. Deasupra oamenilor şi a caselor rămânea cerul acoperit de aburi, un cer de toamnă fără stele, necunoscut -şi misterios, întunecat -ca şi noaptea asta de mai jos, noaptea vitrinelor în -care amuţise strălucirea. Nu -era încă frig, salcîmii bătrîni ai străzii îşi lepădau frunzele la răsuflarea vuitului iscat pe neaşteptate şi iar potolit. Maşinile olacsonau, se vedeau -faruri sclipind dintr-odată îşi lurni-nînd o secundă numai o porţiune lucioasă de drum, stingîndu-se apoi, şi alţi ochi luminoşi, numai eît crestătura orizontală a unei pupile pânditoare, pentru că în oraş începuse să se circule cu farurile acoperite. Şi iar se zăreau siluetele verzui -din vitrinele peste care nu se lăsau perdele negre de camuflaj, -conturul unor femei îmbrăcate în rochii de mătase sau vârfurile unor pantofi ascuţiţi. Mirosea a carne friptă, valuri de fum de grătar pluteau -deasupra străzii, învăluind firmele într-o ceaţă albastră, cineva lovea cu un cleşte metalic bordura trotuarului îşi iar răsunau elaesoane şi pe zidurile magazinelor de galanterie cădeau pete de lumină, iute pierite, şi atunci, lîn secunda aceea puteai să vezi chipurile livide ale trecătorilor, umblând cu prudenţă din pricina obscurităţii şi gangurile întunecate sub bolta cărora aşteptau femei încă în rochii de stofă, nişte -rochii scurte ce le desiveleau genunchii acoperiţi cu ciorapi de mătase.
Mareş era aproape vesel. Trecuseră eîteva luni de -cînd nu mai umblase singur, amesiteoîndu-se în mulţime şi -drumul făcut i se păru prea scurt. Tereza îi dăduse -o adresă, pe aici, pe aproape şi ar fi vrut să ajungă mai tîrziu deşi era primejdios. Ştia că îl aşteptau zile lungi de şedere şi de plictiseală, cu ieşiri scurte, cu itinerarii bine fixate, un alt prizonierat de cine ştie eît timp.
în holul cinematografului Marconi, mulţimea se înghesuia în jurul casei de bilete : o cuşcă de placaj cafeniu, cu o deschizătură rotundă, acoperită de geam, dincolo de care se vedea -chipul unei femei blonde, numărând bani. Un om de serviciu mătura cimentul cu o mătură cu coadă fără să se uite -la nimeni. Pe lîngă Mareş trecu un soldat tropăind tare. Mirosea a susan şi a benzină arsă. Era iar foarte întuneric şi ajuns în faţa unei clădiri cu două etaje îşi dădu seama că găsise casa indicată. Aprinse un chibrit ridioîndu-l deasupra capului. Pe perete, lîngă intrarea răcoroasă văzu mai multe firme : un dentist, o -ghicitoare, o remaieză. Loc ideal, âşi spuse pentru că pe aici se vînturau o mulţime de oameni. Curentul gangului îi pătrundea pe sub haine. Pe lîngă el, în stradă, treceau bărbaţi necunoscuţi şi femeile lăsau în urmă un miros uşor de -parfum ieftin, un parfum de război. Cineva striga peste drum: „Stinge lumina !", r-îzînd parcă şi toată larma se stinse înaintea unei uşi pe care Mareş o deschise.
Bărbatul avu o clipă de im-elan-colie. Al câtelea an de goană disperată începea ? Iar schimbare de domiciliu, iar hăituiala, iar lipsa unui loc al tău unde săjţi aşezi capul liniştit. Dar tristeţea scurtă trecu. Trebuia să vină şi ziua aşteptată cînd va putea să umble liniştit pe stradă, fără teama de a fi oprit şi întrebat cine este, cu spaima că va ajunge iar în faţa unei ţevi de pistol automat.
Văzu o bicicletă rezemată de zidul holului umed, igrasios şi un bec prăfuit, acoperit eu o pălărie -de hârtie neagră şi lucioasă. Trebuia să urce cele două etaje şi de acolo încă -trei sau patru trepte, aşa -cum îi spusese Tereza, până în faţa unei uşi dincolo de care îl aştepta viitoarea gazdă. Ar fi fost foarte bine să nu fie văzut de nimeni, aşa că porni pe scări, sărind câte două trepte, gata să nu se arate grăbit dacă s-ar fi întâlnit cu cineva. Trecu de primul etaj,
16
EUGEN BARBU
de o uşă albă, auzi un patefon şi eîteva glasuri amestecate şi, urcă fără să se oprească. Era norocos, nu se întîmise cu nimeni. Ajunsese. Aerul era înăbuşitor, mansarda în care locuia omul său fusese înainte un pod îngust şi înalt. Bătu de eîteva ori, într-un anumit fel. Nu i se deschise numaidecât. După o secundă sau două în prag se ivi Tereza.
— Ai venit tocmai bine, spuse femeia şi-i făcu loc. Te-ai întîlnit cu cineva pe scări ?
— Nu.
Mareş intră. îl întâmpină un bărbat tânăr, cu un păr foarte negru, înalt, puţin adus de spate, îmbrăcat într-un costum gri, cam uzat. La gît nu avea cravată, gulerul cămăşii albe era puţin murdărit. Purta ochelari şi aducea puţin cu Sami ITaim.
— Niculescu, se recomandă, strîngîndu-i uşor mina.
Era nebărbierit de eîteva zile. Abia se ridicase de la o masă pe care se aflau mai multe aparate de radio demontate, nişte grămezi metalice, risipite. Din fundul odăii se auzea un pîrîit de lămpi, întrerupt din când în cînd şi un bec mic de scală, clipea în penumbră.
Mecanicul privi în jur eu curiozitate. Se afla într-o odaie îngustă şi joasă, cu tavanul afumat, cu o fereastră deschisă, dînd spre Griviţa, o fereastră acoperită cu o perdea neagră, umflată de vînt. Podelele erau nemăturate, mirosea a praf umezit, era aproape ânăbuşitor deşi afară se lăsa răcoarea nopţii. Pe pereţi atârnau câteva tablouri suprarealiste, fără geam, cu rame scâlciate, pătate de muşte, nişte desene ciudate închipuind trupuri omeneşti făcute din conuri şi romburi roşii şi verzi, eu ochi de ciclop şi o scoarţă românească cu motive ân culori vii, înfăţişând păsări stilizate. Pe un raft prăfuit şi el pe care se mai zăreau urme de degete, ca nişte portative muzicale simple, stăteau aruncate vraişte numeroase cărţi cu coperţile îndoite la colţuri.
— Stai, spuse gazda. Dacă te întreabă cineva vreodată pe neaşteptate cine eşti, să spui că sîntem fraţi şi că abia ai picat de la Piteşti.
Tânărul căută cu privirile în jur.
— Dacă vrei aşează-te pe pat, spuse după ce-şi dădu seama că nu avea unde să arunce hainele îngrămădite pe cele două scaune aflate în odaie. Cît ai să rămâi la mine, am să te ânvăţ radiofonia, nu strică...
Mareş se aşeză pe un divan îngust şi jos, cu arcurile sparte, acoperit de o cuvertură roasă, roşie, cu ciucuri pe margini, ciucuri ce fuseseră aurii odată, parcă o cortină de teatru, smulsă de la locul ei şi aruncată aici, acoperind puţin şi peretele ros, cu zugrăveala luată.
Tereza îl privea cu îngrijorare.. îl întrebă după ce mecanicul se aşezase lîngă ea, rezemîndu-se cu spatele lui mare de zidul lustruit:
— Cum te simţi ? Mi-a fost teamă că te-am lăsat singur... —■ Bine.
— Eu plec chiar acum. Te-am aşteptat ca să văd dacă ai să nimereşti.
— Nu se putea să nu nimeresc. Cunosc Griviţa cum ţi-ai cunoaşte buzunarele.
— Am să mai trec pe aici din cînd în cînd. Nu e bine să stăm atîta timp împreună.
Femeia ajunsese lângă uşă. Se întoarse spre Mareş şi îl privi o secundă, parcă adueîndu-şi aminte de ceva.
— Pe Dumitrana am să-1 găsesc eu. Dacă ai nevoie de ceva, trimite-mi vorbă.
— Bine.
ŞOSEAUA NORDULUI
17
— Şi nu uita': nu e bine să ieşi pe stradă.
— S-a făcut.
înainte de a ieşi, Tereza îl mai certă pe Niculescu ou glas încet, amenin-ţîndu-1 cu degetul :
— Iar tu ai grijă să nu-i umpli capul cu prostiile tale. Mai are încă temperatură, cheamă-1 dacă poţi pe prietenul dumitale, doctorul. La revedere...
îi auziră după aceea amîndoi paşii pe scările de lemn.
— Fă-te comod, spuse după un timp tânărul. Sub pernă găseşti o pijama. E cam iruptă, e drept, dar merge...
Mareş mai privi încă odată camera strimtă în mijlocul căreia era aşezată o sobă de tuci cilindrică, cu burlane de tablă, -spânzurând sub plafonul afumat ca nişte conducte negre. într-un colţ al odăii se afla un fotoliu de piele jupuită din care ieşeau fire de zegras, şi un birou mic şi înalt acoperit cu cărţi. Deasupra lui, ân perete, ara agăţată o fotografie de familie, mărită, veche, roşcată, cu o crustă ifumurie de vechime. Sub fotoliu se zărea un covor parcă ascuns de ochii musafirilor. Hainele gazdei spânzurau în câteva cuie bătute de-a dreptul ân perete sau pe spătarele celor două scaune de lemn : eîteva grămezi informe de stofă, acoperite de cămăşi necălcate,. Lângă perete se ânălţa un rînd de surcele, tăiate mărunt, aproape cu pedanterie. Abia acum îşi dădu seama Mareş de ce în locul acesta aglomerat se simţea un iz de putregai de lemn.
—- Eşti obosit ? Dacă vrei poţi să te şi culci... zise Niculescu.
—■ Nu, nu mi-e somn deloc.
— Atunci o să stăm de vorbă. Vrei să-ţi fac un ceai sau o cafea ? Mecanicul dădu din umeri şi celălalt hotărî pentru amîndoi: —- Atunci un ceai.
Căută într-un mic raft ascuns aproape într-o nişă practicată în zidul în care se afla uşa şi se întoarse cu un ceainic vechi, ou vopseaua crăpată. îl. umplu cu apă la chiuveta ascunsă şi ea după rafturile ou cărţi şi după aceea. desfăcu cu degete febrile un pacheţel de ceai găsit pe biroul din colţ. Aprinse un Primus vechi, cu pompă, format din. două discuri de alamă, cu o flacără, albăstruie, vie şi cîntătoare. Apa fierse numaidecât.
—■ îmi place ceaiul, spunea Niculescu, împingând mineral pompei metalice, oirieît ar părea de curios, te răcoreşte chiar vara cînd sînt călduri. E băutura mea preferată. Cînd eram student şi locuiam într-un cămin, cu asta mă ţineam. Aveam bani puţini, ce era să fac ?
—■ Ai urmat vreo facultate ? întrebă Mareş.
—• Filologia. O prostie. Azi nu mai e vreme pentru aşa ceva.
Mecanicul îi privi obrazul palid acoperit de o barbă deasă, cenuşie şi ochii vii, cu un sclipăt de veselie în ei.
— Şi acum ce faci ?
— M-am apucat de radiofonie, după cum vezi. Nu-i rău. Lumea e curioasă, vrea să afle ştirile cele mai noi, aparate de radio nu s-au mai adus de multă vreme şi atunci le repară pe cele vechi.
Se uită lla ceas şi adăugă :
— Mai avem puţin şi vom asculta Londra. Te interesează ?
— Da. Vreau să ştiu ce se mai întâmplă ân lume.
—■ Mai devreme a (fost Moscova. Merge bine, merge bine... Mareş ar fi vrut să-1 întrebe ce înţelege prin -acel „merge bine" repetat, dar renunţă.
— Nu te dezbraci ?
18
EUGEN BARBU
—■ Nu mi-e somn.
—■ Bine, cum vrei.
Apa din ceainic bolborosea.
—• Toţi vin şi-mi cer să le repar undele scurte.
— De ce ?
—■ E mai greu să fie bruiate.
Ridică ceainicul de pe Primus, stinse flacăra răsucind o rotiţă de aramă şi în odaie se răspândi, un miros de benzină arsă. Aşeză lampa pe podelele nemăturate şi turnă apoi ceaiul în două ceşcuţe cu buza ştirbă, aşezîndu-le pe covorul ros, -la picioarele lui Mareş. Acesta stătea rezemat de'-cerga aspră aşternută pe peretele rece şi privea perdeaua umflată de vânt -ca -o velă de corabie.
—■ Şi -cu vecinii cum te descurci ? Nu te pîrăsc ? —■ Ascultă şi ei.
Studentul râse uşor, aşezîndu-se alături. îşi ridică -ceaşca de ceai, după ce o oferise pe prima musafirului :
— Poftim, bea. O să-ţi placă. Nu are prea mult zahăr, dar o -să meargă. De jos, din stradă, tot -mai urca murmurul mulţimii grăbite, ceva mai
stins acum, ceea -ce însemna că aglomeraţia scăzuse.
— Şi cu fiscul cum te descurci ?
— Am autorizaţie. Ar trebui să-ţi fac şi dumitale cât stai aici, acte. Ceva clin -care să reiasă că eşti angajatul meu. O să ne descurcăm noi...
îşi băuse ceaiul şi aşezase ceaşca golită pe podele. Din cupa de porţelan se mai ridica un fum uşor, un abur străveziu, alb ca o răsuflare.
—- Treibue să mă apuc de lucru, spuse. Până mâine am de terminat o reparaţie urgentă. Dacă vrei, pot să te învăţ cîte ceva. Vrei ?
—■ Cum să nu ?
Mareş se ridică, ocolind ceaşca lăsată pe jos. Băuse şi el ceaiul şi se simţea încălzit puţin. Se apropiară amândoi de masa pe -care stăteau înşirate piesele radiofonice într-o dezordine de neînchipuit.
—- Ăsta-i un letcon ? ân-tr-ebă mecanicul cu un zâmbet uşor, abia ascuns.
— Da. L-am cumpărat pe -o nimica toată. Stai lîngă mine, aruncă hainele alea de pe scaun şi şezi, c-ai să oboseşti...
Şi după o clipă adăugă :
— Dacă nu te interesează, poţi să faci altceva, am şi cărţi.
— Nu, nu-mi trebue cărţi deocamdată, spuse Mareş. —■ Ai fost rănit ?
—< Da. Nu prea grav. Nu e nevoie de prietenul dumitale. Tereza e grijulie pentru că e femeie. Mi-a trecut. Am avut noroc că glonţul n-a rămas în carne, ar fi fost nevoie de o extracţie şi s-ar fi ivit complicaţii, pe cînd aşa...
—■ Totuşi, un control n-ar strica. E mai bine...
— Lasă, făcu moale mecanicul. Este mai bine să ştie câţi mai -puţini oameni că sînt aici...
— Bine, încuviinţă studentul schimbînd vorba. Uite, ăsta e un condensator. Când se strică, bâzâie ca o insectă. Dacă vrei am să-ţi desenez schema •-•unui aparat -de radio. E mai uşor să înveţi...
— Nu e nevoie. în mare, mă pricep şi eu. De altfel nu-ţi pierde timpul 'cu mine, trebue să termini oe ai de reparat.. Eu am să privesc şi am să-ţi fur smeseria din ochi.
— Cum vrei.
ŞOSEAUA NORDULUI
19
Se făcu tăcere. Niculescu începu să demonteze ceva cu o şurubelniţă. Lucra atent, concentrat. Lumina lămpii de pe masă îi strălucea în părul aspru. Nu se auzea decît zgomotul tot mai stins al străzii, un fîşîit continuu de paşi nesiguri on ântuneric şi din cînd ân când câte un bufnet ca şi când cineva .ar fi scăpat o pungă cu nuci pe asfalt.
— Cad castanele, zise leneş studentul. S-a terminat şi septembrie. în curând o să fie mai rece. Noroc că sânt obişnuit cu frigul. Anul trecut pe vremea asta...
Se opri, îşi trecu mima prin păr şi-i arătă o sârmuliţă arsă la un capăt: —■ Poftim, uite ce avea. Acum trebue să sudez din nou... însurat ? întrebă pe neaşteptate.
— Da.
Ochii studentului sclipiră dincolo de sticlele ochelarilor.
—• Ştii, cînd e cazul eu am sănmi caut de treabă. Am unde să mă duc.
—■ Nu, nu e cazul. Nu trebue să vină nimeni aici.
— Mi-a spus, Tereza, dar se poate face cîte o- excepţie, sîntem între bărbaţi.
Mareş rîse încet, mai mult trist decît vesel.
— Pe nevastă-mea n-am s-o văd decît cine ştie cînd. Nici măcar ea nu trebue să ştie că mă aflu aici.
— Atunci e grav. Nici nu te-am întrebat. Cu ce ocazie ai fost rănit ? Mecanicul îl privi şi după o scurtă ezitare spuse :
— Fie, dumitale, pot să-ţi spun, doar eşti gazda mea. —■ Nu e nevoie. Dacă nu se poate spune...
—■ Nu e un secret. Am scăpat într-o noapte cînd m-au dus să mă împuşte.
Studentul se aplecă mai aproape de piesele lui aruncate pe masă. —• Te caută încă probabil. 5    — Ştiu.
—• Aici eşti în siguranţă. După şapte seara nu mai primesc pe nimeni. Dacă o să bată cineva, am să spun că sînt cu o femeie. Ziua, dacă te-ar vedea careva, ai putea să te dai drept un client.
— De altfel cred că e mai (bine să nu primeşti pe nimeni nici chiar ziua. —■ Se înţelege că da. De altfel ca să poţi fi prins nici nu trebuie prea
mult, e o chestie de noroc.
—• Norocul trebue ajutat puţin. Ştii ce te aşteaptă dacă te prind ? A adăposti pe comunişti în zilele astea este ea şi cum...
—• Nu-i nevoie să-mi spui. Şi aşa m-am obişnuit cu jocul ăsta. Aproape a început să-mi placă.
Mareş clătină din cap :
—■ Nu-i chiar un joc, în fiecare oră mor oameni.
Celălalt tăcu. Se auziră iar castanele căzînd pe trotuarul de asfalt.
—• Vrei să-ţi mai fac un ceai ? întrebă Niculescu.
— Nu, poate ai ceva de mâncare...
—> Cum să nu ! Să-ţi fac nişte ochiuri .la capac, să mă pomeneşti!
— Nu acum, după ce termini reparaţia.
— Bine, mai aşteaptă puţin,.
Se aplecă iar asupra sârmelor, umblând cu atenţie cu letconul care fusese vîrît în priză. Metalul topit, sfîrîia uşor. Lui Mareş nu-i era somn. Privi fără un cuvânt ceea ce făcea Niculescu.
— N-o să-ţi vie uşor să mă suporţi multă vreme, zise după aceea încet.
20
EUGEN BARBU
— De ce nu ? Cel puţin în anii ăştia am învăţat să trăesc cum o da dumnezeu, fără multe pretenţii. Eram un individualist ce n-ar fi suportat nici o imusoă în odaia fui, pe când acum !
Scuipă pe un deget şi îl apropie de bucata de fier încins. ■— Crezi că eşti primul pe care-1 adăpostesc ? întrebă după aceea. Mareş nu-i răspunse.
— E bun îşi oîte un război din ăsta, mai vede omul oîte poate să-ndure... Se întoarse spre Mareş şi clipi pe sub ochelari :
—■ Ce spui ce sudură artistică ! îl privi cu atenţie şi încheie mai mult pentru el: Nu pari prea bătrân, dar ai păţit-o de eîteva ori, se simte. Eşti tăcut şi ursuz. N-am să te mai plictisesc cu pălăvrăgelile mele.
Cîtva timp lucră cu sîrguinţă fără să mai scoată un cuvânt.
—• Doar nu te-am supărat! se miră mecanicul cînd îşi dădu seama.
—■ Da de unde ! Nu sînt chiar o muieruşcă căreia îi sare ţandăra din orice, s-o ştii...
—■ îmi închipui.
— Pînă acum am învăţat că nu trebue să te superi atît de des.
— Cîţi ani ai ?
— 25.
—• Cum de nu eşti pe front ?
—■ Inima ! Stau destul de prost cu ea.
— Aha...
— Nu-i chiar ceva să te facă să te sinucizi, dar am profitat că am un prieten doctor. El mi-a dat o scutire. N-aveam nici un chef să merg pe front...
— Parcă spuneai că-ţi place...
—• Asta-i altceva. Tot nu ţi-e somn ? —■ Nu, încă nu. '
Niculescu îşi privi ceasul de la mînă.
—• Mai e puţin. a
Celălalt părea nedumirit.
—■ Londra... buletinul de ştiri...
—■ Eşti nerăbdător ?
—■ Sigur că da. Vreau să trăesc altfel.
Mareş se ridică şi se apropie de fereastră, întorcând spatele perdelii negre, umflate de vînt.
Studentul nu-1 slăbi:
— Ce-i cu dumneata ? Nu aşa trebue să arate unul care a scăpat de sub gloanţele unui pluton de execuţie...
— Dar cum ?
Niculescu ridică letconul şi după aceea îl aşeză moale pe masă.
— Nu ştiu, dar eşti ori prea bătrîn, ori prea obosit. —• Dar de unde ! Ce-ai vrea să fac ?
— Nu simţi nevoia să te răzbuni ?
—• Poate că da, pînă acum nu m-am gîndit. E mai mult o nevoie să fiu liber.
— Dar lumea asta trebue nimicită ! —> Greşeşti, trebue numai schimbată!
—• Adică o să ne întoarcem la ce-a fost ?
Mareş râse deabinelea, pentru prima oară din toată inima.
— Cunosc oameni de felul dumitale. Visaţi lagăre după ce vor fi distruse acestea...
ŞOSEAUA NORDULUI
21
—• De ce nu ? Nu crezi că vor fi baricade pe străzi ? —• Se poate. Şi altceva ? —■ Poate ghilotine. Mecanicul râse iar.
— Eşti un copil! S-a dus vremea marşurilor eroice şi a versurilor spuse pe baricadele dumitale. Revoluţia pe care o vom face noi e mult mai profundă.
—• Atunci mă consideri un utopist ?
— Nu, aşa cum am spus, un copil.
Se auzi un ţiuit prelung, violent. Studentul încerca acum butonul de schimbat undele.
— Poţi să-imi zici oricum, dar să ştii că şi eu sînt comunist.
—• Nu e nevoie să mi-o spui, dacă nu erai, nu mă aflam aici. Mai bine să vorbim de altceva. Ai o logodnică ?
Niculescu se încruntă puţin, fără să pară totuşi supărat. —• Biîzi de mine ?
—• Da de unde ! Păcat că n-ai un păhărel de rachiu, ne-am împăca mai bine. N-am mai băut demult.
—■ Dacă vrei, cobor şi cumpăr. Am bani.
—• Nu-i nevoie. Lasă că merge şi aşa.
—• De ce m-ai întrebat dacă am o logodnică ?
—• Pentru că dacă n-ai, îţi trebue una. Femeile te fac să vezi altfel viaţa. Studentul se stăpâni vizibil, mulţumindu-se să dea din umeri:
— Dacă nu mi-ai fi musafir, aş şti eu ce să-ţi răspund. Luă din nou şurubelniţa şi înşuruba ceva.
—■ Ei, haide, haide, vezi că te-ai supărat! Niculescu se ridică şi se apropie de Mareş rîzînd :
— In eîteva secunde am terminat, nu te speria. O să mîncăm. Mi s-a făcut şi mie foame.
Mecanicul începu să se plimbe de colo-colo prin odaia încărcată de lucruri. Celălalt îl privi cu atenţie. Era un bărbat nu prea înalt, îndesat, cu o privire rece, tăioasă, cu gura subţire, aproape rea şi cu o linişte a feţii care părea mai curând nepăsare. In lumina becului i se zărea paliditatea trăsăturilor. Părea un om hotărît ce gîndea repede, capabil să izbucnească pe neaşteptate, stăpînindu-se însă continuu, cu un efort al tuturor muşchilor, abia lăsând să-i plutească pe chip umbra sentimentelor.
— Acum am terminat, zise după o clipă, reaşezîndu-se la masă şi în-cereînd încă odată schimbătorul de unde.
Mulţumit îşi şterse palmele cu o cârpă murdară de unsoare, aflată pe masă şi 51 pofti:
—' Haide să-ţi arăt bucătăria noastră.
Lângă şirul de lemne se afla o uşiţă mascată de tapet. Studentul răsuci un comutator şi o deschise. încăperea ân care intrară, un dreptunghiu întunecos şi muced, ca o celulă de paiantă, cu pereţii coşcoviţi, adăpostea un raft şi o măsuţă scundă. Pe podelele putrezite stăteau aşezate câteva borcane şi mai multe cutii de conserve.
—• Depozitul de alimente, spuse. Din cînd în cînd vine nevasta lui Dumitrana pe la mine pentru că mă ştie neajutorat şi face ordine. Ea îmi aduce şi proviziile. Eu nu ies cu zilele din casă.
Mareş vru să întrebe ceva, dar se răzgîndi, întrebînd după aceea cu nepăsare :
—■ Cine, Ina ?
22
EUGEN BARBU
— O cunoşti ?
— Da.
Niculescu se aplecă şi căută într-un sac.
— Poftim şi ouăle. Am unele de la Paşti, spoite, numai bune să le ciocnim. Dar mai bine să-ţi fac două ochiuri. Uite şi untdelemnul pe bon. Tot Ina, săraca...
Mareş îl ajută să scoată afară sticla de untdelemn şi o tigaie tare
afumată. , . _ Aprind Primusul şi în cinci minute totul e gata, mai zise studentul
mulţumit.
— Bine, atunci n-am să te mai încurc.
— Ţi-am arătat şi bucătăria pentru că dacă lipsesc cumva să ştii să te descurci. Pîine am să am grijă să se găsească pentru eîteva zile. 11 cunosc pe băcan, n-o să mănânci ca la un restaurant bun, dar nici de murit n-o să mori de foame...
Mareş se aşeză pe canapeaua joasă şi-1 privi. Niculescu turnase untdelemn în tigaie şi împingea pompa Primusului ca să mărească flacăra albăstruie.
_. Anul trecut pe vremea asta şedeam cu altcineva. Nu pot sa-ţi spun.
numele, din motive binecuvântate. L-au prins în prima zi de Crăciun. Nu ştiu pe unde umbla, aici venea numai noaptea, odată sau de două ori pe săptămână. Am tras o spaimă, soră cu moartea. N-a suflat un cuvinţel. Vreo lună dormeam iepureşte cu bocceaua făcută. De atunci n-a mai venit nimeni aici. O vreme am crezut că voi fi filat, dar m-am liniştit. Nu e nici o primejdie...
(Sparse cinci sau sase ouă şi le aruncă în tigaie. Untdelemnul sliriia plăcut şi odaia se umplu de un miros greţos de grăsime încinsă.
— Nu strâmba din nas, râse studentul, ce vrei, untdelemn de floarea soarelui. Să zicem mersi că-1 avem şi pe-ăsta...
—• Nu strâmb din nas, ţi se pare.
_ Eşti tare antipatic, dar n-am ce face. Am sarcina să te las să dormi
cu mine în pat, deşi tare te-aş mai lăsa 'la noapte să umbli pe stradă... Mareş râse şi spuse tare :
— Ai un cuţit să tai pâinea ? Tot nu fac nimic.
_. Vezi Sn raftul bibliotecii. E cam ciunt, dar îmi fac treaba cu el.
Mecanicul îl găsi. Il privi câteva clipe şi auzi iar vocea gazdei :
_ Armă fabricată în arsenalul propriu. Nu te speria. Dacă îl apuci de
unde trebuie, nu face răni.
Pîinea era tare, limba de metal a cuţitului abia tăia. —- Merge greu ?
— Destul de greu. N-ai şi nişte roşii ?
_. Eşti pretenţios. Aveam vreo două, dar acum sînt trecute. Nu merită.
—■ Bine, o să mă mulţumesc şi cu ouă. —■ Mănânci mult ? —• Nu prea.
—■ înţeleg. Am să-ţi las dumitale patru ouă.
_ Nu e nevoie. Vom împărţi jumătate-jumătate.
De undeva de jos se auzea acum hîrîitul unui patefon. O voce de femeie
cînta fals o romanţă. „
— Dentistul, zise Niculescu ridicînd tigaia de pe Primus. E ora cinci a terminat cu măselele clienţilor şi cînd simte nevoia să asculte un cîntec.
ŞOSEAUA NORDULUI
23
Ţinea încă tigaia sfîrîitoare într-o mînă şi căuta nişte farfurii. Le găsi. Erau două discuri metalice de o culoare cenuşie, întunecată, cam murdare în margini. Le luă şi le aşeză printre piesele de radio răvăşite pe masă.
— Poftiţi!
Mareş tăiase pâinea şi o aşeză alături.
— Ar trebui s-o înveleşti cu un prosop, îi spuse studentului. De aia e tare.
— Ai dreptate, dar n-am decît un prosop, cu ăla mă şterg pe faţă şi nu face.
Ouăle miroseau bine. începură să mănânce fără să se privească. —■ Asta e mulţumit, zise în cele din urmă gazda cu gura plină.
— Cine ?
—• Weiner, dentistul...
— De ce e mulţumit ?
— Zice că de când cu războiul treburile lui merg mai bine. —• Ei cum aşa ?
— Lipsa de calciu. Mîncăm de atâţia ani pe cartelă şi asta se simte. —• A, înţeleg.
— Acum câtva timp se speriase. L-au luat la munca obligatorie. Pînă la urmă s-a descurcat. Scoate mai departe măsele şi ascultă patefonul. E un om fericit.
—■ Crezi ?
—■ Cum să nu cred ? Se uită la ceas. —• Londra !
Trase pe masă un aparat mic de radio, o Philetta de bachelită pe care o ţinuse pînă atunci ân raftul cu cărţi. Răsuci un buton şi se duse să închidă ferestrele. De afară nu se mai auzi larma străzii. Lămpile Philettei se încălziră, se auzi un pîrîit uşor şi după aceea bârâitul enervant al postului de bruia] german.
— N-avem noroc, spuse Niculescu după ce mai stărui eîteva minute. Astă seară îşi fac de cap. Mai căută postul pe o altă lungime de undă şi ân cele din urmă renunţă.
—• Din ce ân ce mai perfecţionaţi. Nu le convine să ştie şi alţii adevărul. Moscova se aude mai bine pentru că ruşii au posturi mai puternice. în cel mai fericit caz auzi un cuvânt din trei...
îi era încă foame, privi tigaia afumată, scurse un strat rânced de untdelemn şi se chinui să mai strângă puţină grăsime.
Mareş se ridică.
— Ouăle au fost foarte bune.
Niculescu închisese radioul. Nu se auzea decît cântecul stupid al patefonului dentistului.
— Vrei să strângi ? 'Să-ţi ajut ?
— -Nu e nevoie. Poate ţi s-a făcut totuşi somn. Vrei să te întinzi ? —< Acum, da. De altfel voi avea atâta timp de dormit...
—• Nu se ştie.
—• Crezi că războiul se va termina mâine ?
— Oricum, până se sfârşeşte nu mai e mult. Simt eu. Am un miros special.
24
EUGEN BARBU
Niculescu deschise din nou ferestrele. Se simţea răcoarea nopţii de septembrie pătrunzând în odaia plină de fum de untdelemn de floarea soarelui. Studentul strânsese farfuriile, le spălase la chiuvetă eu apă rece, aşezîn-du-le una peste cealaltă în raftul de unde le luase. îi aruncă după aceea lui Mareş o pijama cârpită cu îngrijire.
Mecanicul o privi şi zâmbi.
—• Ai totuşi o logodnică, spuse.
— Am avut dacă ţii cu tot dinadinsul.
—■ Nu se poate. Cine îţi cârpeşte toate astea ?
— Eu.
— Aş fi jurat că e xnîna unei femei. Eşti meticulos... —' Nu s-ar spune după dezordinea asta !
— Din moment ce ai răbdare să cauţi într-o mie de sîrmuliţe pe cea care s-a dezlipit, nu e de mirare că-ţi coşi atît de bine lucrurile.
— Cu aparatele de radio e mai simplu. Ele sînt complicate numai în aparenţă, pentru cine nu le cunoaşte. Pe cînd cu cămăşile... Dacă vrei să afli, am învăţat asta de la mama. Ea îmi spunea că nu strică să ai habar de toate...
—■ Ai ascultat-o.
Mareş se desbrăcă încet, aşazmdu-şi hainele pe spătarul unui scaun. Nu era frig. Aerul intrat prin ferestre avea numai o umezeală pătrunzătoare, îşi simţi pielea arzând sub pînza uşoară. ■— N-ai o ţigare ? întrebă.
—• Cum să nu ? Plugar ? Naţionale ? Mărăşeşti ?
— Ce-o fi. îmi arde pieptul după o ţigare... Niculescu îi întinse un pachet pe jumătate golit. ■—• Cînd lucrez nu fumez, am şi uitat de ele... Mareş luă una, o aprinse şi trase adânc ân piept.
Strada se liniştise. Era foarte devreme totuşi. Nu se mai auzea nici patefonul dentistului de jos.
— Observi ce devreme se culcă oamenii de la un timp ?
—■ Nu toţi. Cunosc eu pe unii care nu se lasă pînă nu-i apucă zorile deşi sîntem în război...
;— Aici nu prea se simte războiul. —< în curând o să se simtă.
— Tot mirosul dumitale, special ?
— Tot.
— Ai un ziar de astăzi ?
—■ Cum să nu ? întinde mâna şi ia-1. E în spatele dumitale. Retragerea continuă.
— Cel puţin bine că se spune.
— A căpătat de eîteva zile şi un nume frumos : retragere elastică, repliere pe posturi dinainte stabilite. Ce spui de asta ?
Mareş deschise cele două pagini mari ale ziarului şi citi titlurile la întâmplare, începuse să simtă că-i e somn şi ar fi vrut să se întindă pe pat, dar mai aşteptă eîteva clipe.
•—1 Ai observat ceva curios ? îl iîntrebă pe student, cu o voce ostenită.
— Ce ?
— De la o vreme se vând tot mai multe terenuri agricole, locuri de casă...
— Ei, şi...
— Nu-ţi spune nimic mirosul dumitale ?
ŞOSEAUA NORDULUI
25
Niculescu nu -înţelegea.
— Latifundiarii noştri îşi împart moşiile odată cu apropierea frontului. Asta este într-adevăr un semn sigur că războiul se apropie de sfîrşit.
— Ai dreptate. Nimeni nu are un miros mai bun decît omul cu bani. Şi ce crezi că vor face bogaţii noştri ?
— Operaţia de totdeauna. Vor cumpăra aur şi-1 vor transfera peste graniţă.
— Nu putem să-i împiedicăm ?
— Deocamdată, nu... Aş vrea să dorm. Dacă ai treabă nu te mai uita la mine.
— Am sa sting lumina cea mare şi am să-mi aprind un bec pentru mine. O să mai citesc. Cu aparatul ăsta de radio am să mai văd mîine ce-i de făcut. Ia pătura aceea şi înveleşte-te. Adormi greu ?
— Da de unde ! Cum am închis ochii, aleluia ! Poţi să tai lemne pe
mine.
— înseamnă că ai o croială de soldat.
— Aşa adorm oamenii care dorm puţin. Noapte bună...
— Noapte bună.
Mareş se întinse. Canapeaua avea arcuri tari şi pleznite pe alocuri. Zîmbi. De multă vreme nu mai dormise într-un pat atît de bun. Era plăcut să stai aici sub un acoperiş, lîngă un prieten, chiar dacă abia l-ai cunoscut, să nu te mai gîndeşti la vechea hăituiala, departe de primejdiile trecute poate, numai cu spaima vagă a celor viitoare, într-o pijama moale de molton, bine cîrpită, sătul, fără un gînd precis, numai cu o ameţeală plăcută în trup şi o vagă suferinţă uitată... Dar ştia că urmează un gînd tulbure, un gînd pe care ar fi vrut să-1 adoarmă în conştiinţa lui, un fel de remuşcare, spaima de a fi supravieţuit cînd ar fi trebuit să fie mort, încercarea de a lega realitatea de coşmarul ceasurilor de încordare, de frică şi speranţă, de bucurie nebunească înfrînată cu voinţă pentru a nu te trăda... Poate era o remuşcare nejustificată, dar exista o lege de beton a solidarităţii, lege ce-ţi cerea să mori laolaltă cu cei cu care ai luptat. Pe urmă totul se revoltă în el. Legea luptătorului e aceea de a supravieţui şi de a mai lupta încă. Nu resemnare neagră, nu în-păcarea cu moartea ci forţa de a nu te lăsa ucis, de a mai încerca şi în faţa morţii să supravieţuieşti, să te smulgi din imperiul acesta tulbure, să fugi din marginea lui eît se mai poate...
Privi spatele lui Niculescu, umbra neagră şi mare căzută pe podelele nemăturate. Studentul stinsese becul cel mare de deasupra, un bec afumat şi el, stropit cu var, atîrnînd sub un disc verde, vopsit pe dedesubt cu alb, ca o ciupercă otrăvitoare şi citea sub un abajur de hîrtie cerată semănînd cu o pălărie de paie, zdrenţuită pe margini, arsă parcă cu o ţigară. Gazda îl uitase, răsfoind concentrat foile unei cărţi, cu fruntea albă într-o palmă, scărpinîn-du-se din cînd în cînd sub bărbie, aproape fără să-şi dea seama. Erau doi oameni foarte departe unul de altul deşi nu-i despărţea decît un zid nevăzut de aer : unul abia ieşit din zona de ghiaţă a spaimei, celălalt încă în obişnuita lucrurilor, aceleaşi de ani de zile, neavînd conştiinţa primejdiei care-1 pîndea şi pe el, îndrăzneţ, cu inconştienţă, refuzînd să se gîndească la urmările faptului că adăpostea pe un condamnat la moarte care scăpase de sub focul plutonului de execuţie.
Ar fi trebuit să adoarmă, dar nu putea. Era foarte obosit, simţea oboseala ca pe o placă de granit care te striveşte cu o mişcare înceată, dar som-
26
EUGEN BARBU
nul nu venea încă. Privi cîtva timp plafonul spoit cu fum. Timpul îşi aşternuse pe el hărţile inefabile : mari oceane în relief, oceane cenuşii de zgură şi pîn-zele strălucitoare, albe de păianjen care atîrnau ca nişte năvoduri pînă deasupra bibliotecii. In nări simţi mirosul de lemn umezit şi auzi foirea gîndacilor care se hrăneau cu această putreziciune, lăsînd pe podele un rumeguş subţire, nevăzut, purtat pe sub uşi de curentul de pe scări. Curînd aţipi puţin. Prin somnul abia început, în stare de veghe inconştientă mai desluşi întoarcerea grăbită a paginilor şi frecarea unor frunze uscate, tîrîte de vînt pe un acoperiş de tablă, hîrşindu-se, şi, rar, la intervale mari, castanele căzînd, cîte două sau cîte trei pe un trotuar de asfalt, aşia cum cineva ar fi scăpat bile metalice pe timpanul unei tobe. Atunci strada răsuna ca o încăpere goală, cu ecouri cînd îndepărtate, cînd apropiate. Rar trecea cîte cineva, orbecăind în întuneric. Tot oraşul pîndea parcă ceva cu încordare, ca o singură fiinţă vie. Clopotul întunecat al nopţii stingea sunetele dar dincolo de pereţii lui de aer era o aşteptare dureroasă, chinuitoare pe care Mareş nu o mai simţi, pentru că în momentele următoare se obişnui cu totul : cu frecarea înceată a perdelei de camuflaj de pervaz, cu mişcarea secretă a insectelor ce se tîrau pe duşumeaua nemăturată şi cu fîşîitul foilor de carte răsucite din cînd în cînd, adică cu ceea ce se numeşte după un oarecare timp de acomodare, universul propriu...
VIII
La prima vedere operaţia părea simplă, dar Mareş care lucrase aproape zece ani în Calea ferată ştia că se pot ivi şi alte greutăţi în afara celor pomenite de Dumitrana. E uşor să spui; „Ne trebuesc eîteva puşti şi eîteva Mausere. Sîntem înştiinţaţi că într-o gară de triaj sînt trenuri nemţeşti care transportă arme spre front. Nu e nevoie de o deraiere, asta ar aduce urmări neplăcute. Pot muri mulţi oameni, se va pune în spatele partidului şi făcute şi nefăcute şi vor mai fi executaţi cîţiva."
Mecanicul înţelegea, nu era nevoie să i se explice totul cu atîta grijă. Ar fi trebuit ca operaţia să semene mai curînd cu un furt, cu o- neglijenţă a soldaţilor însărcinaţi cu paza trenului. Un incident scurt în timpul căruia cîţiva oameni hotărîţi să pună mîna pe eîteva pistoale automate, arme atît de necesare cînd oraşul va trebui curăţat de ocupanţi, la o dată încă îndepărtată sau poate apropiată, cunoscută numai de cîţiva.
Dumitrana îi spusese ca deobicei ce vrea fără să lungească vorba. Nu avea nici timp, nici nu era bine să întîrzie prea mult aici. Intrase, dăduse bună dimineaţa, privise odaia cu pereţii afumaţi, ascultase sforăitul ceainicului albastru, cu smalţul luat din pricina unor focuri prelungite cărora su-pravieţuise şi îi spusese lui Niculescu :
— Coboară şi ai grijă de bicicleta mea. Se află pe trotuar în faţa intrării. Fluieră tot timpul. Cînd n-o să mai fluieri...
Studentul aruncase letconul eît colo. Avea reacţiile unui soldat ce execută fără să clipească ordinele. „Ia te uită, gîndi Mareş, straşnic ştie să poruncească şeful nostru !" Pe urmă zidarul se întorsese spre el, întrebîndu-1 :
— Ţie ţi-a arătat pe unde se iese în caz de pericol ?
Niculescu îi arătase. Pereţii acestei odăi încărcate cu toate lucrurile din lume erau găuriţi ca un stup de albine. în spatele raftului cu cărţi se găsea o uşiţă pe care o puteai deschide atît eît să reuşeşti să te strecori pe o rînă
ŞOSEAUA NORDULUI
27
pînă la un balcon îngust, fără grilaj: numai o platformă strimtă de beton, dînd spre nişte curţi adînci, întunecate. Trebuia să traversezi acoperişul nu prea înclinat şi de acolo, după o săritură ai fi ajuns deasupra unui depozit de lemne.
Niculescu ieşise. Ii auziseră paşii pe scări şi după eîteva minute studentul începu să fluiere nepăsător de jos. Ploua. Era o dimineaţă de octombrie foarte umedă. Strada părea pustie. Undeva, lîngă geam zuruia un burlan acoperind sfîrîitul ceainicului. Pe stradă treceau căruţe şi autocamioane. Se auzeau claxoane, ploaia nu reuşea să potolească tumultul unei dimineţi oarecare cînd oameni alergau la treburile lor, grăbiţi.
— Cum ţi se pare tînărul ? întrebase Dumitrana.
— Merge, zisese nepăsător Mareş, fără afecţiune.
— Vorbeşte cam mult, dar o să-1 ţinem din scurt. Să nu te necăjeşti. E mai tînăr ca noi. Altfel, băiat foarte capabil, şi foarte sigur.
Şi cum mecanicul ridicase ochii lui verzi în care sclipea o vagă bănuială, celălalt protestase :
— Ştiu, ştiu, n-ai încredere în nimeni.
După aceea privise în jur şi se mirase cu glas tare, mai mult ca să schimbe vorba :
— Ce-i aici ? Cum staţi în murdăria asta ? Am s-o trimit pe Ina să dea cu o mătură...
— Omul nu are unde să se mişte, i-am mai căzut şi eu pe cap... Cît despre măturat, cînd am vrut s-o fac, mi-a spus că ar fi mai bine să m-astîm-păr pentru că îi încurc lucrurile...
— O avea dreptate. Uite, şi mie îmi place harababura. îmi găsesc cu ochii închişi lucrurile unde mi le pun. De-aia mă şi cert cu nevastă-mea de multe ori. Ea este o femeie ordonată şi cîteodată îmi vine s-o string de gît!
în eîteva cuvinte îi expuse planul său, încheind :
— Ei, ce crezi că putem face ?
Mareş îşi frecase genunchii cu palmele după un vechi obicei şi dăduse din cap cam cu îndoială, lucru ce-1 necăjea totdeauna pe Dumitrana, om entuziasmat de cel mai mic lucru, chiar înaiinte de a-şi da seama de greutăţi.
— întîi şi-ntii că problema pe care o pui este dacă a sosit momentul să jefuim un tren. Pentru asta trebue să cerern învoirea celor de mai sus...
— Şi-al doilea ?
— Nu mai există al doilea, deocamdată. Răpunde-mi: cei de mai sus ce spun ?
— Ni s-a dat sarcina de a procura armele. Numai sa nu facem tărăboi. Există mai mult ca sigur informatori care vor raporta că partidul se pregăteşte pentru o insurecţie armată. Asta ştii ce înseamnă. Condamnări la moarte, aîţi executaţi... dar nu ne putem opri. Trebue să ne gîndim la cei din închisori şi ziua cînd o să ne batem pe străzi cu nemţii nu-i atît de departe...
— Şi atunci ?
— De aceea am venit aici, ca să te întreb cum e mai bine să facem ? Cu cît vom lucra mai acoperit, cu atît va fi mai bine pentru toţi.
Mecanicul se ridică şi începu să se plimbe în jurul mesei. După un timp de gîndire, întrebă :
— Vreau să ştiu dacă vom găsi cînd o să trebuiască un tren plin cu arme care să aştepte în staţia de triaj ?
— Nu e vorba numai de un tren, zise Dumitrana încet, ascultînd o clipă prin fereastra deschisă dacă se mai aude fluieratul studentului. Gara pe care
28
EUGEN BARBU
tu o cunoşti mai bine decît noi, e ocupata de acum un an de nemţi. Aci se formează trenurile care pleacă spre front.
— Depinde despre ce tren e vorba. Deocamdată nu ne interesează tancurile.
— Bineînţeles. E vorba de armament uşor.
— Ştiu. Cum staţi cu oamenii de-acolo ?
— Cei mai mulţi sînt de-ai noştri.
— V-aţi încredinţat că nu se află printre ei nici un cînltăreţ P
— Lucrăm la sigur.
— Bine. Atunci e uşor. Să-mi spui numai cînd îţi trebue armele şi cu cine vrei să duci la capăt acţiunea...
Dumitrana îşi aşezase şapca lui pătată de var pe cap fără să-i pese că se afla sub un acoperiş. Părea gata să plece.
— Deşi ai fi cel mai indicat, deocamdată nu e vorba de tine. Trebue să te mai odihneşti. Cred că friţii te caută cu turbare. A, să nu uit, să ştii că a scăpat şi Haim. E grav rănit, stă ascuns undeva. Nu se ştie dacă nu se curăţă. L-au ciuruit ca pe o ţintă de tir. E de mirare cum de nu l-au mai pescuit.
O clipă Mareş simţi cum îi bate inima mai tare, o bătaie accelerată, aproape dureroasă. Nu spuse nimic, numai obrazul i se .crispa devenind şi mai palid.
— N-a putut spune prea multe. Oricum, eşti acoperit...
— Cum, mă bănuiai şi tu ?
—■ Trebuie să-i bănuim pe toţi. Nu ne jucăm cu vieţile oamenilor. înţelegi, nu ?
— Doar mă cunoşti de atîta vreme spuse mecanicul cu puţină tristeţe.
— E vorba de viaţă şi de moarte.
■— Bine, înţeleg. De aceea mă ţineţi deoparte ?
— Haide nu face pe prostul ! Oricine trece prin ce-ai trecut tu trebue lăsat cîtăva vreme în pace.
— Bine, încuviinţă celălalt ştiind că e inutil să se tocmească, începuse să plouă mai tare.  Fluierăturile lui Niculescu abia se mai
auzeau.
•— Atunci ? întrebă Dumitrana.
■— Atunci faceţi cum credeţi. Eu cunosc foarte bine gara, dacă e nevoie o să vă fac un fel de schiţă...
— Nu e ceva urgent. Dacă n-ar fi dispoziţii precise în privinţa asta, eu te-aş folosi fără sa clipesc. Nu-mi plac pensionarii. Şi eu am scăpat de eîteva ori cu pielea găurită şi uite că nu m-am aşezat cu burta la soare...
După aceea vorbiră mai deschis, ca şi cînd ar fi fost vorba ca el, Mareş să plece în ziua următoare după arme. Mecanicul se tocmi, spuse ca e nevoie de doi oameni, în afară de cel care ar fi condus grupul. Dacă s-ar fi putut, nu strica să fie şi mai mulţi. Celălalt se prefăcea că nu bagă de seamă că era vorba de altcineva, rîdea după obiceiul său cu insistenţă din cînd în cînd, voind parcă să sublinieze dinainte ce avea să-i spună peste o secundă sau două : „N-oi vrea cumva să-ţi aduc pentru treaba asta şi Comitetul Central." De oameni mai mulţi nici nu putea fi vorba. Nici nu erau prea mulţi şi trebuia foarte multă prudenţă.
Mareş aproape se bucura că sînt atîtea greutăţi. Ce om, ce om !, gîndi. Crede că te poţi plimba prin gara aceea ca pe calea Victoriei. Pe urmă îi dăduse dreptate. Era foarte greu, dar cu cît ar fi fost mai puţini, cu atît ar fi
ŞOSEAUA NORDULUI
29
fost mai sigur. Tot timpul Dumitrana stătuse cu mîinile sale mari pe genunchi, ca şi cînd ar fi vrut să se odihnească în timp ce vorbea. „Sînt sigur că omul ăsta doarme şi pe bicicletă cînd vrea, aşa e făcut!" Simţea pentru el o admiraţie aproape invidioasă. Zidarul se uita în jur, părea obosit, dar nu era, ochii lui se odihneau din cînd în cînd pe soba cu burlane întortochiate, lipite pe la colţuri cu hîrtie îngălbenită şi afumată, o hîrtie de ziar aproape cafenie, gata.-gata să ia foc la o căldură mai mare, pe raftul cu cărţi şi pe tavanul afumat, stăruind în cele din urmă pe chipul celui din faţa sa. Cîteodată Mareş credea că Dumitrana va adormi, pentru că vedea bine cum se luptă cu somnul. Afară ploaia nu se mai isprăvea, devenise o melodie apăsătoare. Cerul jos şi plumburiu văzut prin fereastră părea o plapomă, moale şi întunecată, acoperind oraşul, sufocîndu-1 parcă. Frunzişul castanilor de lîngă fereastră se rărise de tot. Rămăseseră numai crengile goale, nişte lemne negre, umezite şi lucioase. Printre ele se vedeau acoperişurile de peste drum, nişte pătrate cenuşii, alunecoase pe care se scurgea apa străvezie, bolborosind. în aer plutea ceva fetid, de jos se ridica mirosul pămîntului umezit, al ierbii strivite de ploaie şi peste clădiri bătea un vînt rece şi îngheţat, primul răsuflet al iernii ce se apropia. Mareş se simţea leneş şi irascibil, umezeala îl apăsa pe ţeastă, era trist fără să ştie de ce şi simţea nevoia să iasă în stradă şi să umble multă vreme prin ploaie. Numai bărbatul acesta de 40 de ani, cu părul tăiat scurt, un păr ca sarea grunjoasă, cu mîinile lui mari de zidar, boante, uscate, cu pielea aspră, nu simţea nimic sau nu voia să simtă nimic. Pentru el lucrurile erau la fel ca înainte, nu voia să ştie de lenea şi de nervii celorlalţi, nu-1 tulbura deloc neliniştea anotimpului şi schimbările orelor, cînd noroase, cînd luminoase, decantările zilei nesigure care începuse cu soare abia scăpat printre norii joşi şi apoi cu o ploaie ţîrîită, enervantă. Dumitrana ştia numai să poruncească fără să întrebe nimic : „îmi trebue, îmi faci!" Poate chiar lucrul acesta îi plăcea lui Mareş fără să-şi dea seama, dar n-ar fi mărturisit. Zidarul era veriga superioară în partid, de aceea în clipe ca astea nu se arăta deloc gata să-i vorbească prieteneşte. Intre ei existau relaţii ca de la comandant la executant. Odată el îi spusese în felul său aspru, direct: „Nu e timpul să ne îmbrăţişem şi să vorbim ca muierile. Vom avea vreme mai încolo..." înţelesese. Siguranţa lui Dumitrana îi dădea totdeauna încredere. „Omul acesta n-a greşit niciodată, nu putea să greşească niciodată" — îşi spunea mecanicul. Era un adevărat noroc că lucra cu el, deşi ştia că dacă zidarul ar fi ştiut ce gîn-deşte şi-ar fi pus mîinile în cap : „Cum se poate să spui aşa ceva ?"
— Bine, am înţeles, încheiase. Trebuesc cel puţin trei oameni, cu mine... Trenul are o gardă, nu ?
— Da, dar mai sînt şi ceferiştii din gară.
— Atunci e foarte bine.
— De ceilalţi mă voi ocupa eu.
— De care ceilalţi ? Dumitrana se ridicase,
— De cei care vor transporta armele.
— Atunci cum rămîne ?
— Aşteaptă să cer încuviinţarea.
— Bine. Ţin numai să-ţi spun că nu-i chiar atît de uşor.
— Ştiu.
— Trebuie trecut un cîmp...
— Noaptea nu-i atît de greu.
30
EUGEN BARBU
— Da, clar există un post antiaerian înainte de a ajunge în faţa staţiei.
— Uitasem... Eu nu cunosc gara atît de bine.
— Şi e şi un reflector care se plimbă pe cîmp ca pe o masă de operaţie... •— Şi nu se poate trece, vrei să zici ?
— Cine spune asta ?
— Atunci, am înţeles. Vrei cu orice chip să mergi tu. Bine. Aşteaptă. Mai fluieră băiatul ăla jos sau nu ?
Ascultară. Studentul trecuse de la „Te-aştept diseară-n Cişmigiu" la fox-trotul „Toată ziua-n ascensor".
— Fluieră fals, păcătosul! rîse încet zidarul, dar asta îţi dă siguranţă. Să nu te iei după gura lui. E un băiat foarte bun. Pînă acum nu l-am scos la treabă, cred că o să-i facem safteaua de data asta...
— Vorbeşti de el ca de un cal. Spune că are inima slăbită.
— Nu-1 duc la un cros, E energic. îmi place.
Mareş îl înţelese. Semănau, se aprindeau repede ca un chibrit. Zidarul tăcu eîteva clipe lungi. Se oprise în faţa ferestrei deschise, cu spatele la ea, privindu-1. „Acum cine ştie ce-i trece prin cap !" gîndi Mareş. O să-mi spună ceva neplăcut. Aşteptă. Se apropie şi el de fereastră ca să-1 silească să vorbească, să curme tăcerea apăsătoare. Privi peste umărul lui rigolele trotuarului de peste drum în care se sbătea un şarpe negru de apă murdară, bolborosind, acoperind şi sufocînd o gură nevăzută de canal. Strada era murdară, asfaltul avea deasupra frunze putrezite, nişte urme galbene-verzui. Trecătorii alunecau, se auzeau ţipete scurte de femei care abia se ţineau pe tocurile joase de lemn, moda ultimă a războiului. Firma unui magazin strălucea ca şi cînd ar fi fost frecată cu untdelemn. Trecu un cerşetor cu un armoniu şi se auzi glasul lui Gică Hau-hau pe care Mareş îl ştia demult. Beţivul, un om între două vîrste, îmbrăcat numai într-o haină peticită la coate şi cu pantalonii sumeşi ca să nu-şi murdărească manşetele roase, ţinînd la subţioară cartonul lui umezit cu ziare, striga cît îl ţinea gura, oprindu-se în mijlocul drumului şi privind prin uşile deschise ale prăvăliilor, fără să-i pese de ploaia rece şi deasă:
— Moarte negustorilor ! Hau ! Hau ! Moarte pomanagiilor ! Trăiască cine ştiu eu cu mama lui!
Asta era Griviţa lui neschimbată, cu clădiri vechi, mîncate de vreme, cu geamuri putrede acoperite cu perdele, dincolo de care pîndeau ochi necunoscuţi. Griviţa lui cu oamenii săi neschimbaţi. în uşa prăvăliei La Vapor ieşise Aramian, negustorul de cafea, aruneînd beţivului cîţiva lei. Vînzătorul de ziare mulţumi cu o plecăciune mare scoţîndu-şi caraghios şapca şi lăsînd să se vadă de aici chelia lucioasă pe care picară cîţiva stropi de ploaie. Se îndepărtă după aceea cu paşii lui tîrşiţi, strigînd de departe :
— Moarte pomanagiilor ! Hau-Hau !
Dumitrana încă nu spusese nimic. Se întorsese şi el spre ferestrele deschise şi privise trotuarele umezite.
— Straşnic! exclamase pe neaşteptate. îmi place omul ăsta. Dacă am să-1 mai văd, am să-i dau tot ce am în buzunarele mele.
Se gîndise la aceleaşi lucruri ca şi el, uite, de-aia îi plăcea zidarul.
— Le cîntă prohodul şi ei îi plătesc pentru asta...
Canaturile ferestrei erau crăpate, murdărite de viscole vechi. Prin dreptunghiul de aer, în transparenţa dimineţii umede se zărea piaţa aglomerată. Pe şinele lucioase treceau tramvaie, mici cuburi galbene, ca nişte jucării vă-
ŞOSEAUA NORDULUI
31
zute de sus, minate de o energie nevăzută. Trecătorii se mişcau cu încetineală. Se învîrteau prin faţa barăcilor cu streaşini lungi, acoperite cu carton sub care atîrnau stămburile roşii, verzi şi cafenii ale negustorilor de mărunţişuri. Se auzeau strigătele bărbaţilor îmbrăcaţi în scurte vătuite, unii infirmi, abia scăpaţi de pe front, lăudîndu-şi în gura mare marfa aflată în nişte rafturi întunecoase. Deasupra forfotei pestriţe de oameni, sburau eîteva baloane transparente, colorate ca acadelele: nişt'e baloane jalnice pentru că umezeala le desumfla şi le oprea sborul spre cerul cenuşiu şi apăsător. Mareş îşi aminti zgomotul lor ca de sărutări din noaptea cînd bîjbîise printre vitrinele spectrale ale Griviţei luminate cu fosfor şi îşi dădu seama că se plictisise stînd atîta timp închis între aceşti pereţi afumaţi.
Dumitrana tot nu spunea nimic. Părea că nu mai e grăbit. Trăgea cu urechea la melodia falsă a celui de jos, o melodie stridentă şi obositoare, abia ureînd către fereastra deschisă şi privea de eîteva minute pe măturătorii care curăţau cu tîrnurile lor tocite la capete, strada plină de resturi : cartofi putreziţi şi găunoşi, plini de pămînt, ardei graşi, puşi la uscat şi lepădaţi după aceea în drumul camioanelor striviţi de copitele cailor şi gogoşari aprinşi ca nişte globuri, aruncaţi lîngă rigole. Trecea negustorul de planete, învîrtind din manivela armoniului care eînta Valsul Dimineţii, vai atît de fals! Avea o- pă-1 lărie murdară, cu urme albicioase zărite de aici şi o haină groasă, păroasă. Papagalul lui stătea pleoştit sub o umbrelă de carton, pleoştită şi ea, muiată ca o cîrpă. în astfel de zile, era mai bine să rămîi în faţa unui foc şi să nu te mai gîndeşti la nimic, să-ţi întinzi picioarele îngheţate şi să le perpeleşti la căldură.
Mareş se întoarse la soba de tuci şi vîrî prin gura^ei îngustă eîteva bucăţi de lemne roşcate care începură iute să cînte, fîsîind din pricina umezelii. După un timp, ceainicul începu să sfîrîie acoperind zgomotul ploii. Dumitrana se întoarse în cele din urmă, ca să încheie :
— Vom face deci o decuplare, aşa-i zice, nu ?
— Da.
Zidarul îşi strînsese gura ca şi cînd ar fi vrut să spună altceva. Mareş se- făcu că nu bagă de seamă. Acoperea acum toată fereastra cu spatele lui mătăhălos. Părea mulţumit de ceva, dar şi încurcat. Cînd nu mai putu să se prefacă, făcu cîţiva paşi spre el şi-i cuprinse umerii:
— Spune-mi cum te simţi ? întrebă cu o căldură pe care n-ai fi bănuit-o la un om atît de stăpînit ca el, te mai doare ceva ? A fost nevoie de doctor ?
Glasul lui aspru se înmuiase. Numai bărbaţii adevăraţi sînt capabili de atîta indiferenţă şi de atîta prietenie care nu are nevoie de vorbe. Zidarul îl ţinea acum între braţele lui puternice, sufocîndu-1 aproape. îi era ruşine de sine şi nu voia să-şi arate obrazul.
— Ştii, îi spuse moale, încet, ca unei fiinţe foarte apropiate căreia nu i te poţi destăinui decît în anumite clipe. Atunci, am vrut să mă întorc să te iau, să fac ceva, să mă bat cu cineva. Era atît de aiurea ce se întîmplase! Te-am înjurat, îmi venea să te pălmui, dar a trebuit să o şterg deşi-mi venea toarte greu. Cît timp ai fost acolo (spuse cuvîntul acesta într-un fel anumit pe care nul putea înţelege decît Mareş) mi-am zis că te vor ucide din cauza mea. N-ai să pricepi niciodată ce bucurie am avut cînd Tereza mi-a adus vestea că eşti la ea acasă. Am vrut să vin să te văd, dar ar fi fost o prostie.
Nu-i dăduse încă drumul. îl mai ţinea strîns în braţele lui mari, grosolane, vorbindu-i fără să-i vadă faţa. Pe urmă, emoţia din glas i se stinse. îl
32
EUGEN BARBU
lăsă şi se îndepărtă, apropiindu-se de geam. Vorbi cu spatele la el. Mecanicul nu se mişcă.
— Sîntem oameni, asta e. Făcuţi din sînge şi lacrimi. Credeam că am uitat de toate. Cine trece prin ce-am trecut noi, nu mai seamănă cu ceilalţi. Ni se face ruşine de toate, ni se pare că trebue să trăim fără vorbe. Poate ar fi mai bine aşa. Plec, am să mai vin. Dacă nu eu, Ina. E o femeie pe care te poţi bizui. La revedere.
Traversă camera grăbit, fără să-1 privească pe Mareş. Se aplecă, ajuns lîngă uşă, să-şi ridice sacul cu scule în care se afla ca deobicei, o mistrie, o bidinea şi un ciocănaş cu minerul scurt: arma lui. Nu-şi desbrăcase scurta plină de pete de var sub care avea o flanelă şi cînd îl privi mai bine, mecanicul îi văzu pantofii sparţi. Uşa se închise în urma lui. Ştia, că dincolo de ea, zidarul se oprise o clipă ca să răsufle, apoi îşi ridicase scara scurtă şi albă cu care umbla pentru ca să nu dea cuiva de bănuit. Cîtva timp îi auzi paşii grei pe scări şi pe urmă se apropie de fereastră. Fluierăturile studentului încetară, îl văzu pe Dumitrana traversînd piaţa umedă. Avea legată de-alungul cadrului bicicletei, scara de zidar. Ţinea ghidonul metalic cu o mînă, nepăsător, ca şi cînd nu s-ar fi grăbit. Nu întoarse capul deloc. Mergea liniştit prin ploaie, cu capul plecat puţin, lăsînd să-i curgă pe şapcă stropii de apă. Ca să se asigure că nu e urmărit se opri la coadă în faţa unei brutării şi numai după multă vreme ridică ochii spre fereastră, dar numai o clipă, în trecere, cum ar fi făcut cineva care ar fi vrut să vadă dacă n-a stat ploaia.
Uşa se deschise şi Niculescu intră. Era plin de apă pe haine şi sufla în
mîini.
— I-am dichisit-o clasa una, zise.
Mareş nu-1 asculta. Celălalt vorbi ca şi cînd n-ar fi băgat de seamă.
— Eu i-am- spus tovarăşului Dumitrana că nu se pricepe la biciclete. Păi, ce, aia e frînă ce are el ? Şi cauciucurile... Să nu mai vorbim !
îşi dădu seama că Mareş nu era atent. Nu se supără. Se apropie de masa lui, cîntări o lampă argintie într-o palmă şi îşi trase un scaun mai aproape, apucîndu-se de lucrul lui, fără să se mai uite la mecanic.
Zidarul stătuse vreo cinci minute în spatele unor femei şi în cele din urmă plecă de lîngă ele ţinînd încă de ghidon bicicleta veche şi ruginită. Nu se mai uită nici în dreapta, nici în stînga. Cînd ajunse în capătul străzii Camelia se urcă din mers, ferind scara legată cu meticulozitate de cadru şi dispăru.
Mareş se întinse pe pat, căută cu degete oarbe pachetul de ţigări de la cap şi-i aruncă una lui Niculescu.
— Trage un fum şi taci din gură !
Celălalt nu spuse nimic. Se auzi frecarea chibritului şi în aceiaşi muţenie, mecanicul se trezi cu cutia uşoară aterizîndu-i pe piept. îşi aprinse şi el ţigara şi ascultă ploaia. Afară se întuneca tot mai mult deşi era aproape unsprezece dimineaţa. Cerul coborîse jos de tot peste acoperişurile care fumegau. Aburii pluteau aproape şi aerul devenise înăbuşitor. în depărtare, prin fereastră se vedeau primele fumuri înălţîndu-se drept în sus, nişte coloane argintii, copaci nevăzuţi, iute destrămaţi de ploaie. Vocile trecătorilor se auzeau stins. Ceainicul nu mai bolborosea. Lemnele aruncate în soba de tuci se stinseseră demult. îi era somn, s-ar fi ridicat şi ar fi privit piaţa, dar era ostenit, nu mai avea energie. Se auzi un ţiuit scurt şi pocnetul unui schimbător
ŞOSEAUA NORDULUI
33
de unde. Mareş se obişnuise cu zgomotele acestea şi nu mai tresări. întrebă numai într-o cioară :
— Merge ? Merge ?
— Nu-i dau de cap. E un, Bhupunkt...
— Luna asta ai scos ceva parale...
_Da, merge bine. Un prieten de-al meu care se ocupă tot cu radiofonia
mi-a spus că pînă şi ţăranii au început să-şi repare rablele lor de aparate cu căşti...
— Cum vine asta ? Ce poţi să asculţi la un radio cu căşti <.
— Noaptea se aude foarte'bine. Sînt posturi foarte puternice, cu o mică şmecherie, se face...
— E timpul radiofoniştilor şi al dentiştilor ! glumi. Do fapt voia să uite convorbirea cu Dumiirana.
_ Să ştii că aşa este. Apropos de vînzări. Ştii că madam Matilda, ghicitoarea de sub noi, de la etajul I, a început să se interezese dacă nu-i cumpără cineva pianul...
—■ Are şi pian ?
— Oho,' ce mai pian ! Adus de la Odessa. I 1-a dat cineva pe nimica toată. îi e frică.
— Ce-ţi spuneam ?
— Nici băcanul care-mi dă pîine fără mălai nu mai e optimist.
— Ei, cum ? v, _ pînă acum vreo două luni îmi spunea că la primăvară o să-şi facă o
casă cu prăvălie în faţă, undeva prin apropiere...
— Şi ?
— Nu-şi mai face.
— De ce ?
— Cică a auzit de la cineva că or să înceapă bombardamentele şi aici, ca în Germania...
— Ascultă şi el Londra.
— Nu ţie frig ? întrebă Niculescu.
— Nu, vrei să închizi ferestrele ?
— Le-aş închide. Nu-mi place ţîrîitul ăsta al ploii. Mă scoate din sărite. E o vreme să te împuşti. După masă o să cobor să caut o femeie. Dumneata n-ai nervi ?
Mareş rîse.
—■ De ce rîzi ?
—. Pentru că oamenii ca noi s-au deprins demult fără femei.
— Să ştii ca nu-i bine deloc...
— Mie-mi spui? Doar eu ţi-am recomandat să-ţi găseşti o logodnică. O femeie pe vremea asta, e ca o prişniţă...
— Ştiu, domnule. Te face să uiţi de cozi, de cartele, de război...
—- Asta o spui numai cînd plouă ? Sper că n-ai să mă dai afară pe stradă.
— Nici vorbă de aşa ceva. Am să cobor, pur şi simplu şi am să caut o femeie. M-am săturat să tot repar aparate de radio. Ah, acum mi-ar trebui ceva violent, o explozie. Am nevoie de un cutremur ca ăla din '940. Ştii ce mi s-a întîmplat atunci ? Eram cu fratele meu, dormeam în acelaşi pat. Am crezut la început că mă bate, că a înebunit pe neaşteptate şi eram gata-gata să-i dau vreo două scatoalce. în casă se auzeau ţipete. Pe vremea aceea lo-
3 — Viaţa RomîneascS nr. 12
34
EUGEN BARBU
cuiarn cu el şi cu părinţii. Cînd m-am dumirit, am văzut că-mi căzuse un tablou de pe perete drept în cap.
■—• Fratele dumitale e mai mic decît dumneata ?
— Da, de unde, mai mare. Iţi seamănă puţin. Doctor de cai. Vai de capul lui. Acum trebue să fie undeva pe front.
Mareş nu mai spuse nimic. Celălalt tot mai vorbea.
— Cînd a murit tata, în '941, am şters-o la Bucureşti. Am găsit odaia asta. Plătesc o nimica toată, îmi convine. îi mai trimet şi mamei ceva bani acasă. Are o pensie mică.
Şi dîndu-şi seama că celălalt nici nu-1 ascultă, se întoarse către piesele lui, zicînd cu necaz :
— Eu trăncănesc şi nici măcar nu m-asculţi. De fapt numai ploaia asta e de vină. Hotărît, după masă, mă duc să-mi caut o femeie. Şi să ştii că treaba asta ţi-o recomand şi dumitale. Sîntem bărbaţi în toată firea, ce dracu...
Mareş nu-1 auzea. Aţipise cu un zîmbet de mulţumire pe chip. Niculescu îl privi o clipă şi apoi dădu din umeri :
— Dracu să te ia de om ursuz, te priveşte ce o să faci... Şi-şi văzu mai departe de treabă.
IX
— Ziarele de astăzi, spuse studentul şi aruncă pe pat un sul de hîrtie umezită de ninsoare.
Nu deschisese încă ferestrele, ridicase numai perdeaua neagră de camuflaj şi deodată lumina invadase odaia întunecată şi umedă. Afară, soarele strălucea peste acoperişurile acoperite de zăpadă. Mareş deschise ochii şi zări tavanul afumat sub care se legănau plasele strălucitoare de păianjen.
— Ceva nou ? mormăi, căscînd.
Niculescu deschise geamurile de pe ramele cărora căzu puţin chit. De afară pătrunse aerul dulce al unei zile de iarnă bîîndă. Cu o seară înainte oraşul fusese cenuşiu, murdar, plin de frunze putrezite şi acoperişurile năpădite de o inîzgă violetă, acum, o crustă pură şi lucioasă căzuse peste suprafeţele de tablă, făcîndu-le să strălucească.
■—- Vinde şi Herghelegiu, spuse studentul ca şi cînd ar fi anunţat căderea Bastiliei.
— Care Herghelegiu ? întrebă mecanicul încă toropit de căldura neaşteptată.
—• Herghelegiu, La omul de fier, magazin de fierărie, etc...
— Aha.
— Frontul pîrîie din toate ţîţînile. Citeşte ! Bombardamente la Hanovra, bombardamente la Berlin. Ţi-e mai mare dragul să deschizi un ziar.
Hîrtia umezită mirosea frumos a cerneală de tipărit. Mareş citi comunicatul Marelui Stat Major romîn, pe urmă trecu la ştirile agenţiei Reuter. Niculescu vîrî eîteva surcele în soba de tuci. în curînd se auzi foşnetul focului.
— Un ceai ? o cafea la domnu' ?
— Ai bani ? întrebă din pat celălalt.
— Ba bine că nu. Afacerile merg de minune. încă un an de război şi ri-am să am unde să ţin gologanii.
ŞOSEAUA NORDULUI
35
Studentul era vesel fără vreun motiv special. Poate îi plăcea şi lui aerul acestei dimineţi pure. Schimbă apa din ceainic şi privi covorul ros de pe jos; _ încă puţin şi o să ne scoată Serviciul Sanitar din casă. Mă mir că
nu avem insecte.
■— La asta mă gîndeam şi eu.
— Ce spui de ultimele bătălii ?
— Generalul Iarnă.
Studentul rîse ca la operă, pe note, suflînd în focul abia aţîţat.
— Băcanul meu care e un fel de barometru, mi-a spus că nemţii mai au o singură speranţă...
■— Care ?
— Armele secrete.
—• Păi de cînd le tot aşteaptă...
— Asta zice şi el. Crede că de fapt e vorba de un moment psihologic. Niculescu se opri în mijlocul odăii.
— Tot nu mi-ai spus : cafea, ceai ?
— Cafea. Mă doare capul de atîta şedere.
— Să ştii că am cumpărat şi nişte rachiu. Ţi-am spus, am bani.
— Bine, să-mi faci o notă de decontare. Cît îmi ceri chirie, nici nu te-am întrebat ?
Celălalt fluiera a pagubă :
— Haida-de !
— Vorbesc foarte serios.
— Ştiu. Nu mi-ai spus ceai învîrtit pînă acum. După primele bănuieli pari a fi fost contabil.
Mareş se ridică într-un cot şi spuse încet, cu nasul tot în ziare.
— Rentier, poftim. Nu mai scot un cuvînt despre luptele din Nord. Acolo le merge cel mai prost.
— Cui ?
— Nemţilor !
•— Sigur că nu scot o vorbă ! Ce-s proşti! Şi după o secundă, privindu-1 cu şiretenie :
— Nu pari un om oarecare...
— Dacă îţi place s-o crezi, n-ai clecît. Ce-ai vrea să-ţi spun ? Că am descoperit America ?
— Bine, clacă nu vrei să vorbeşti, nu vorbi... în trei minute cafeaua va ii gata. O să aibă şi un vag gust de ceai, ceai Garofiţa, ce zici ce nume tîmpit pentru un ceai surogat ?
Celălalt nu-i răspunse.
— Bine, bine, îl ameninţă studentul. îţi merge în felul ăsta pînă am să declar greva tăcerii. Să ştii că nu-i deloc plăcut să stai în aceiaşi odaie cu un mut. E ca şi cînd te-ai hotărî să locuieşti într-un cavou.
— Cînd termini cu pălăvrăgeala şi ai să-mi dai şi cafeaua promisă poţi să Vii să jucăm şah...
— Te-ai şters pe bot de şah, nu mai joc cu dumneata pînă nu te umanizezi.
— Ai mult de lucru ?
— Am adus încă o Philetta. Trebue să fie gata mîine. Dar o partidă tot am să te fac. Să nu spui că sînt al dracului.
Mareş îl privi şi rîse.
36
EUGEN BAR8U
— Iar s-a furat o sumă mare de bani dela Banca Romîniei. •— Asta ce mai înseamnă, ia spune-mi şi mie...
— Nimic. Viaţa e aceiaşi şi în timp de război şi în timp de pace. Poftim. O sinucidere. Unul care s-a întors de pe front şi şi-a găsit nevasta cu altul. Mai vrei să ştii ceva ? S-au luat măsuri ca să nu se mai danseze deşănţat în localurile de petrecere...
— Asanare morală la spartul târgului 1 Nu-i caraghios ? Ca şi cum la o înmormîntare, ar mai ajuta la ceva tristeţea generală...
— Poftim : majorarea impozitelor pentru restanţieri...
— Asta se traduce cam aşa: iar nu sînt bani şi ne trebuesc pentru armament. Plăteşte, domnule cetăţean !
Mareş îşi aduse aminte de ceva :
— Nu te-am întrebat ? Casa asta nu are proprietar ?
— Ba da, dar nici pînă astăzi nu ştiu cum arată. Chiria o depun la Percepţie. Dar de ce mă întrebi ?
— E foarte curios că în afară de doi sau trei musafiri neaşteptaţi pe care n-ai ■ştiut cum să-i scoţi mai repede pe scări, de cînd stau eu aici, nu te-a mai deranjat nimeni...
— E simplu. N-am prieteni. Cu clienţii mei m-am descurcat înainte de a veni dumneata. Am fost înştiinţat şi am restituit aparatele reparate. Firmă n-am. Lucrez numai la cunoscuţi şi la prietenii cunoscuţilor. Celor mai mulţi le-am spus că m-am mutat şi că nu-i pot primi pentru că stau cu toată familia, grămadă. După cum vezi, conspiraţia e perfectă.
— Pînă cînd o întâmplare o să ne dea totul peste cap...
— Să n-ai nici o grijă. Dumitrana ţi-a pregătit al doilea refugiu. Poftim cafeaua, Vezi să nu-ţi arzi buzele, ori îţi place s-o bei fierbinte ?
-— Nu, rece de tot. Las-o pe masă, o s-o iau mai încolo.
— Eşti nevors ca şi mine...
Se auzi o bătaie în uşă, o bătaie nu tare, nu insistentă. Niculescu făcu loc unei femei.
—• Bună dimineaţa, spuse aceasta.
Avea obrazul roşu de gerul uşor de afară şi cum ajunse înăuntru îşi scutură capul, ca şi cînd ar fi avut fulgi de zăpadă pe broboada care i-î acoperise pînă atunci. Părul umezit îi cădea pe frunte! Călca bărbăteşte aproape. Se apropie de Mareş. Mecanicul nu o recunoscuse de la început, dar cînd lumina dimineţii însorite îi căzu pe obraz, spuse cu o mirare bucuroasă :
— Bună dimineaţa. Tu erai ?
— Cum de nu te-am auzit urcînd, zise şi studentul în acelaşi timp. Am o ureche muzicală...
— Şoşonii sînt de vină! spuse femeia şi se aşeză pe marginea patului pentru că toate scaunele erau acoperite cu haine.
— Vă cunoaşteţi, nu-i aşa ? mai întrebă Niculescu şi îşi văzu de treabă, adică se îndreptă spre cuvetă şi aruncă resturile cafelei abia făcute, un zaţ negru-cafeniu care murdări cupa de email, umplînd după aceea din nou ceainicul cu apă.
— Cum să nu, zise mecanicul, privind plapuma roasă care-1 acoperea. Dacă ştiam că ai să vii, mă îmbrăcam, adăugă către femeie.
— Nu-i nimic, îi răspunse ea şi îşi scoase paltonul încă umezit.
ŞOSEAUA NORDULUI
37
Ramase într-o rochie de stofa roşie, cu guler îngust, strînsă pe trupul mic. In mină mai ţinea încă o plasă plină de pachete pe care nu ştia unde s-o aşeze.
'.— Ajutorul roşu ! exclamă Niculescu zărind plasa.
— Nu te-aude cineva ? întrebă femeia.
_. Cine să-audă ? Aici sîntem la cucurigu, poate nu ştii, dar am să-ţi
amintesc eu : sunetele se propagă de jos în sus...
— Haide-haide, iar vorbeşti mult, cum îl rabzi ? îl întrebă pe Mareş. ■— N-am ce face...
Studentul înşiră pe masă pachetele.
_ Şuncă de Fraga, se aprobă, muşchi afumat, se aprobă... Ia te uita,
asta ce mai e ? Garf ? Spune-mi, tu şi cu bărbatu-tău, aţi dat vreo lovitură. Femeia nu-1 mai asculta. Se întoarse spre mecanic şi-i spuse : •— Am venit să-ţi văd şi rana. Scoate pijamaua... Mareş se uită la ea uluit.
._    Haide, repede, nu am timp de pierdut. Ştii bine că am făcut un curs
de infirmiere...
Şi fără să mai aştepte îi desfăcu un nasture de la pijama.
— In spate, nu ?
— Da...
Studentul lăsă pachetele după ce ciupi o bucată ^de şuncă.
— Scoate, domnule pijamaua că nu eşti domnişoară. Ia te uită la el! Ina... O tutuia ca între camarazii de aceiaşi vîrstă. Mecanicul îşi scoase bluza
de pijama. Soţia lui Dumitrana îi pipăi spatele cald, privind urmele rănii. Nu mai rămăsese decît o tăietură albă, cojită pe margini.
•— Mai nimic. Nu ţi-a atins nici un muşchi. Ce mai simţi ?
■— La început am avut un fel de anchiloză...
— Un reflex. Acum ?
— O durere uşoară. Unele înţepături pe timp întunecat... •— Fleacuri. Cine te-a îngrijit ?
■— Tereza. Cu leacuri băbeşti. După trei zile, cînd voiam să plec de la ea, rana a început să supureze. Mi-a pus o foaie de pătlagină şi mi se pare, apă oxigenată.
•— Exact ce trebuia. îmbracă-te.
Mareş se îmbrăcă.
— Aţi mîncat ?
— Eu am băut o cafea şi el se pregătea să-şi facă un ceai. . — Am picat bine atunci. Cum te simţi prizonier ?
Femeia rîse încetişor, aproape cu răutate. Avea un şir de dinţi albi şi strălucitori. Părea mai tînără decît o ştia el. Poate şi din pricina obrazului rumenit de frig. Acum îşi potrivea părui umezit, căzut pe frunte cu un gest reflex, simţindu-se privită. Mareş se uită în altă parte, încurcat puţin de asta.
— Aş vrea să umblu puţin. ■— Nu e timp de umblat...
—• Razzii militare ? întrebă studentul atent deodată.
— Da. Mai ales în punctul ăsta aglomerat.
— Atunci am să mai rabd.
Tăcură toţi trei ascultînd cum se topea zăpada pe acoperişuri.
— Auziţi, zise Niculescu. Nici n-am apucat bine să ne bucurăm de ea şi se duce. La prînz, Gri vi ţa o s-arate ca un canal Venetian.
38
EUGEN BARBU
Ina se ridicase în picioare şi căuta ceva cu privirea. Se vedea bine că mai fusese aici.
— Unde-i mătura ? întrebă, contrariată că nu o găsise unde o lăsase ultima oară.
— Am scos-o pe balcon, spuse studentul mestecînd încă gînditor o bucată de şuncă. Şi după aceea se scuză către Mareş : De cînd a venit ea ultima oară, praful sacru al acestei odăi, nu s-a mai ridicat deasupra capului meu...
— Tot aiurit ai rămas, zise femeia. Hei, Mareş, ridică-te din pat şi ieşi pe balcon cu el, că am treabă...
Şi i-1 arătă pe Niculescu. Acesta începu să strîngă hainele de pe scaune. Cînd termină se întoarse cu un aer disperat:
— Ina, se rugă, Ina, ştii ce o să se întîmpîe ? Am să încurc piesele aparatelor de radio şi clienţii mei mă vor deferi justiţiei. Umblă cu milă în sârmuliţele mele...
Femeia nu-1 ascultă, deschise uşiţa care dădea spre balcon şi căută mătura. Mareş o rugă să rămînă eîteva clipe acolo pentru ca să se îmbrace. Niculescu îşi adună piesele în mijlocul mesei, continuînd să se roage :
— Numai de locul ăsta n-ai să te-atingi, nu-i aşa ?
Ieşiră după aceea amîndoi pe platforma îngustă de beton pe care se adunase un strat subţire de zăpadă. Femeia îi lăsă singuri, întoreîndu-se în odaie.
— Tocmai îi spuneam lui, azi (ezită o clipă), chiriaşului meu, că dacă mai stăm în murdăria asta vom fi aruncaţi în stradă de Serviciul Sanitar...
— Şi ? întrebă Ina de dincolo.
— Nici el nu suferă murdăria, şi dacă vrei să ştii, nici eu, dar ce să fac ? N-am timp. Pe urmă, o femeie e mai îndemînatică...
Mareş îl întrerupse fără să ţină seama de necazul lui mut:
— Ce face Tereza ? N-a mai venit pe aici de multă vreme...
— Nu ştiu. Ne vedem rar, îi răspunse femeia.
Acoperişurile începuseră să fumege la căldura soarelui. Oraşul se vedea jos, printr-o perdea de aburi uşori şi străvezii. Se auzeau burlanele zuruind şi pe trotuare cădeau picături grele de apă. Prin uşiţa deschisă şi prin ferestre ieşea un nor gros de praf.
— Vor crede că a luat foc ! spuse Niculescu privind odaia.
— Cine ?
— Vecinii...
— De ce ?
•— Nu vezi ce praf...
— A...
Mareş se uită în stradă. Negustorii ieşiseră în uşile prăvăliilor şi stăteau înţepeniţi, cu mîinile la spate, privind soarele. Pe pavajul murdar şi strălucitor trecuseră cai şi camioane. în margini, rămăseseră dîre negre de zăpadă. Bustul doctorului al cărui nume îl purta piaţa era umezit pe o parte şi părea făcut din două bucăţi de piatră. Deasupra prăvăliilor se rotea un stol de ciori, croncănind şi umplînd locul de larmă. Galeriile scunde ale prăvăliilor amplificau strigătele care se pierdeau în aerul strălucitor.
— Pot să-ţi scutur şi cărţile ? întrebă dinăuntru Ina.
— Una cîte una, încuviinţă Niculescu cam cu spaimă. Ştiu că n-ai să le pui la locul lor, de unde o să le iei, dar o să te-njur abia cînd o să-mi trebuiască şi n-am să le găsesc cu ochii închişi...
-— Bine, bine...
ŞOSEAUA NORDULUI
39
Studentul vrusese să intre înăuntru, dar renunţase în cele din urmă, oprit de norul cenuşiu, dus de curent spre acoperişurile aflate mai jos.
— Puteţi veni, zise în cele din urmă femeia.
în odaie era încă praf, dar aerul se schimbase. în mai puţin de un sfert de ceas, Ina ridicase covorul ros, măturase şi scuturase raftul de cărţi. Masa era mutată de la locul ei. Studentul îşi căută piesele răvăşite cu o disperare fără cuvinte. Pachetele cu mîncare fuseseră acoperite cu hîrtie şi ceainicul sforăia vesel.
— Iei cu noi o gustare ? întrebă gazda. —• Nu e timp. Vă las...
îşi aşezase iar broboada pe cap. Acum părea obosită. Părul i se uscase şi roşeaţa din obraz îi dispăruse. Avea cearcăne sub ochi şi o paloare care-i stătea bine. îşi îmbrăcă paltonul şi se încheie absent la nasturi. în uşă, îşi aduse aminte de ceva, se opri şi-i spuse lui Mareş :
— A fost nevasta ta pe la noi. Nu ştie unde eşti.
— Şi ce i-aţi spus ?
— Că ai scăpat, dar că nu cunoaştem locul unde poate sa te găsească. -— Foarte bine.
Femeia tăcu o secundă, înainte de a întreba iar :
— Chiar nu vrei s-o vezi ?
îl privea curios şi cu o oarecare mirare.
— Nu, acum nu-i timp de aşa ceva. Aş fi vrut numai să ştiu ce fac copiii ?
— Nu ne-a spus nimic despre ei. întreba numai dacă ai scăpat ? La revedere. A, era să uit plasa...
Niculescu i-o întinse şi o întrebă comic :
— Pot să-ţi sărut mîna pentru cele ce ne-ai adus şi să te rog să mai vii pe la noi ?
— Nu te opreşte nimeni.
îi întinse mîna, ridicînd palma pînă la înălţimea buzelor lui. Era foarte stîngace totuşi, dar stîngăcia îi stă bine, gîndi Mareş, aproape îngrijorat. După aceea ieşi. în odaie rămase un miros de săpun şi de haine femeişti. Niculescu îşi turnă ceaiul într-oi cană ştirbă, fluierînd.
— Nu mănînci din bunătăţile astea ? întrebă.
— Nu mi-e foame.
— Nici puţin garf ?
— Nici.
— Nici puţină şuncă de Praga ?
— N-auzi că nu mi-e foame ?
— Nu te-ai săturat de cartofi ? De cînd stai cu mine am consumat amîndoi un vagon...
—■ Eşti sîcîitor cîteodată.
Celălalt îl privi. Dădu din umeri, sorbi cu grijă din ceai şi desfăcu iar pachetele.
— Crezi că mai e praf aici şi-o să se aşeze pe bunătăţile astea ? Mareş nu-i răspunse.
—- Ţi-ar trebui totuşi o femeie, constată rece studentul, repausul prelungit te face nervos. Şi după o pauză scurtă, schimbă vorba : Uite ce curat a făcut Ina ! Pariez că mîine pe vremea asta, iar o să se găsească între
40
EUGEN BARBU
e
aceşti patru pereţi un metru de praf. Tot nu mi-ai spus : ce dracu ai învârtit în viaţa dumitale ?
— Te interesează atît de mult ?
— E bine să ştii cu cine înoptezi...
— Ei, dac-o iei aşa, am să-ţi spun.,.
i — Poţi să-mi; povesteşti în timp ce eu mănînc şi jucăm şah. Uite taola. Hai^ să stăm amîndoi pe pat. E mai comod. Eu voi înfuleca şi dumneata o să mă faci mat. Teribil îmi place să mestec şi să joc sah. Spiritul meu se odihneşte...
Aduse tabla de şah, tocită pe margini şi piesele aproape decolorate d^ vechime. Negrului îi lipsea o tură înlocuită cu o menedă de doi lei care era plimbată cu degetul pe cartonul spart pe alocuri.
— începem ?
Sorbea rar din ceaşca de ceai şi îşi tăiase cîteva felii de pîine peste care aşternuse două bucăţi de şuncă de Praga. —■ Nici nu meritam, bunătăţile astea.
— I-ai sărutat mîna, ajunge.
— Oi fi gelos ! Femeilor le place să le săruţi mîna.
— De ce oare ?
•— Uite, începi să semeni a om... •—■ Nu mi-ai răspuns.
Domnule, sînt slabe şi vor să creadă că li te supui. Dumneata ce
crezi
i ?
— Ştiu eu ce să zic ?
— De ce nu vrei să-ţi vezi nevasta ?
— E mai bine să nu amesteci femeile în treburile astea...
— N-o să-mi spui că ea nu ştie ce faci. Aveţi şi copii, cîţi ?
— Două fete.
— Mari ?
— Nu prea. Una din ele abia s-a făcut de şcoală..
— A, da...
•—■ Te miri că nu vreau s-o văd...
— Da.
Făcu deschiderea după ce aşezase piesele.
— începem ? ■—■ începem.
— N-o mai iubeşti ?
— Nu ştiu. Cred că nu, deşi cîteodată mă gîndesc la ea.
— Şi copiii ?
Mareş nu răspunse numaidecît. Mută un cal, privind tabla de sah Celalalt mmca cu poftă. Asta îl enerva, dar se stăpîni.
— Copiii s-au obişnuit fără mine. Sînt mai totdeauna plecat. Am fost mecanic. In tinereţe am stat cîtva timp în puşcărie. Pe vremea aia erau mici. Cmd s-a născut a doua fetiţă nu eram aici. Pe urmă a venit războiul frontul. De atunci sînt tot fugit. Cred că abia îmi aduc aminte copii
— Şi ele ? " —■ Ele ştiu că au un tată şi atît.
— Ce caraghios lucru ! Fii atent, am să-ţi iau nebunul...
— Nu e deloc caraghios. Multora li se întîmplă astfel de lucruri pe timpurile astea. Cîteodată mi-e dor de ele...
ŞOSEAUA NORDULUI
41
— N-ai nici măcar o fotografie ? ,   „   . . ...
— Nu. Cred că s-a pierdut în hainele mele uitate la închisoarea jilava.
— O, iartă-mă. . . .
— Nu-i  nimic, n-aveai  de unde să ştii.  joci foarte  bme m dnm-
neaţa jtsta...^ ^ mănînc, gîndesc. Am. dus-o greu totdeauna şi asta
se simte chiar în gîndire. Cele mai mari prostii le fac cînd n-am. mmoat destul...
Lumina strălucitoare de afara se întuneca.
— Se schimbă vremea, spuse Niculescu. Iar o să nmga şi mai e atic rană la primăvară! „
Prin fereastra deschisă intra un vînt rece care le îngheţa mumie.
— Vrei să închid fereastra ? întrebă Niculescu. ^
— Nu. E mai bine aşa. Cînd o să fie prea rece, o să mai bagam doua lemne pe foc.
—- E-n regulă 1 Atenţie la tură !
în odaie mai stăruia un parfum vag. ^
— O cunoşti demult pe Ina ? Mi se pare că te-am mai întrebat.
— De ce eşti curios ?
— Pentru că eu am fost aproape îndrăgostit într-o vreme de ea.
— Nu mai spune ! ,
— Da, făcu cu seriozitate studentul. Anul trecut venea aici toarte aes. O femeie ca ea mi-ar trebui. E iute, spirt!
— E adevărat. Dumitrana a ştiut să aleagă.
— Ce-a fost ea înainte de a-1 lua ?
— Infirmieră la un spital. Mi se pare că mai este şi acum.
— Deci o cunoşti demult.
— Da. ,, „ „
— Are noroc. Şi ea şi el. Nu i-a dibuit niciodată pma acum.
Sctb.!
— Âh, să ştii că dacă mă baţi nu-ţi mai dau de mîncare azi la prînz.
— Nu-i nevoie să-mi dai de mîncare. Ştiu de unde să iau ce-mi trebuie si pot să-mi prăjesc şi singur cartofii.
— Cîteodată nu eşti chiar atît de antipatic.
— Nici dumneata. Am început să ne obişnuim unul, cu altul. ■—■ Şi eu cred la fel.
— Cînd eram mai tînăr eram un om foarte vesel. Cred că şi acum mai mi-a rămas ceva din veselia aceea veche, clar ce să fac ? Nu poţi să te bucuri oricînd...
Niculescu tăcea. Privi chipul celuilalt, gura subţire a lui Mareş şi obrazul palid, pe care nu se citea nimic decît o împietrire rece.
— Dumneata  eşti  un veteran  şi eu îţi  vorbesc ca  unui tinar de
vîrsta mea. .    u ,
— Nu sînt atît de bătrîn cît crezi. Oamenii nu se schimba prea mult cu trecerea anilor, devin numai mas tăcuţi, asta-i diferenţa dintre noi doi. Haide, mută, cred că ai să pierzi...
Prin fereastră intră iar lumina soarelui. Burlanele sobei, lipite cu hntie, străluciră o clipă. Zăpada subţire de pe acoperişuri se topise. Nu se mai auzeau decît larma stinsă a străzii cu care Mareş se obişnuise.
42
EUGEN BARBU
— Azi ai fost de înţeles, reluă Niculescu, lăsîndu-şi cana ştirbă pe un raft.
— Crezi.
— Da. Soarele ăsta e de vină şi poate şi faptul că a venit Ina. Nici n-ai ideie ce înseamnă să vezi un om nou după atîta şedere. Eu ştiu. Cînd am stat în spital îmi venea să fug după două luni.
— Dar ce-ai avut ?
— O porcărie cu inima asta. Slăbise de tot. Acum bate bine. Cum îţi spuneam, nu © chiar atît de uşor să mă auzi numai pe mine. Eu mai dispar, mai stau de vorbă cu clienţii mei, cîteodată mă duc şi la cinema. Nu-ţi ajung numai ziarele pe care le citeşti cu atîta lăcomie. Mi-e teamă că n-ai să mai rabzi multă vreme. De fapt, după mine, ar trebui să te mişti puţin. Poate într-o seară. E mai puţin periculos. Trebuie să eviţi gara. Acolo sînt controale mai multe. îi caută pe militari. Dar pe străzile astea din spatele hotelurilor nu trece nici dracu...
— Crezi că nu sînt patrule ?
— Chiar dacă sînt, poţi să dispari uşor. E o beznă ! :— N-aş vrea să fac vreo prostie.
— Cum vrei!
— Bine, o să mai mă gîndesc. Şah !
— Mă încolţeşti.
— Eşti distrat. Dumneata joci mai bine decît mine.
Mareş se rezemase de raftul de cărţi şi simţi în spate urma rănii peste care cu puţin timp înainte se aşternuse într-o mîngîiere uşoară şi îngrijorată mîna Inei. în tot trupul i se urcă o febră uşoară o căldură care îi ajunse pînă la obraz. Palma femeii era umezită puţin. Ina avea o mînă mică şi albă, cu degete subţiri. Pe unul din ele purta o verigă subţire de aur sub care se afla săpat în metal, numele soţului ei. îi fu ruşine de emoţia lui ce-i aducea aminte de o alta mai veche, vru să nu se mai gîndească la lucrul acesta şi începu să joace din ce în ce mai prost spre mirarea Iui Niculescu care nu înţelegea nimic.
X
Se auzi frîna unei maşini şi apoi alunecarea unor cauciucuri pe un strat subţire de gheaţă, o derapare şuierătoare. Mareş se trezi asudînd din-tr-odată. Era încă destul de cald. în soba de tuci mai ardeau cîţiva tăciuni. Pîlpîirea şovăitoare a focului moale arunca pe tavan un reflex purpuriu. Mecanicul se ridică în coate şi ascultă. Lîngă el, Niculescu dormea neturburat, îl împinse uşor cu cotul:
— Ce-i ? tresări acesta,
— Ascultă.
Sub ei, în gang se auzeau bocancii unor oameni grăbiţi. Cineva spunea cu glas tare :
— Aici e 273.
— Poliţia ! făcu Niculescu şi în aceiaşi secundă fu în mijlocul odăii. Nu aprinde lumina. Ştii să te îmbraci foarte repede ?
Mareş întinse mîna şi găsi pachetul de haine aşezat lîngă pat Studentul se apropie cu paşi uşori de uşă şi o deschise trăgînd cu urechea.
ŞOSEAUA NORDULUI
43
—' Ai trei secunde, îi mai spuse. Te îmbraci pe balcon. încalţă-te mai întîi. Eu am să-i ţin de vorbă.
Se întoarse şi deschise încet fereastra, privind în stradă. Sub ei, în faţa intrării de beton, se afla un automobil mare, negru. în jurul lui se învîrtea un bărbat care fuma. Mecanicul era aproape gata.
— De ce dracu nu urcă ? se miră cu acelaşi glas abia auzit Niculescu, şi se apropie iar de uşă. Mareş ieşi pe balconul îngust. Uşiţa scîrţîi. După aceea nu se mai auziră decît vocile celor de jos. „Ocupă ieşirile", gîndi mecanicul. Era numai în cămaşe şi în pantaloni. Haina şi-o îmbrăcă fără grabă, complect liniştit, privind curţile aflate undeva foarte jos, la picioarele sale. Acoperişurile luceau în bătaia lunii. Se auzea îngheţul de noapte, un pîrîit uşor, prelung, cum ai sparge un geam pe care ai aşezat o hîrtie umezită, ca să nu facă zgomot. Coroanele copacilor aveau o crustă lucioasă şi păreau înveliţi în poleială. Se auzi o bătaie într-o uşă, o bătaie apăsată, neliniştitoare. „Caută pe portar, dar aici n-au să găsească nici un portar", îşi spuse Mareş. Ţinea încă în mînă un palton vechi al studentului şi nu-1 îmbrăcă. Trebuia să sară pe acoperişul vecin, fără să facă vreun zgomot. Tabla trebuie că e tare alunecoasă şi lumina asta a lunii îl scotea din sărite. Agenţii se aflau desigur undeva în curţile vecine. Poate îl aşteptau în stradela care dădea spre piaţa pustie, pe unde ar fi trebuit să fugă. Şi unde să te duci acum ? Doar înapoi la Tereza. Făcu paltonul ghem şi vru să-1 arunce pe acoperişul aflat sub el. în clipa aceea pe suprafaţa de piatră a curţii interioare luci lumina unei ferestre dincolo de care se aprinseseră becurile.
— Domnul Weiner ? întreba cineva. Niculescu deschise uşiţa şi îl apucă de umăr.
— Rămîi! Nu ne caută pe noi. Cine ştie ce dracu s-a întîmplat cu dentistul... Mă miram de ce nu urcă pe scări. Oricum, stai aici pînă se termină comedia.
Zgomotul sculase toţi locatarii. în gang, la celelalte geamuri se aprinseseră becurile. Se auziră iar glasurile cîtorva bărbaţi. Cineva repeta, iritat:
— Intră înăuntru !
— Ce-a făcut ? Ce-a făcut ? întreba un glas de femeie.
—- Asta-i ghicitoarea, spuse încet studentul. Fac percheziţie. Ah, cît durează ! De ce dracu l-au dibuit tocmai pe Weiner ? Părea un om aşezat...
— Cine ştie !
—• Nu ţi-e frig ? îmbracă paltonul. încă o secundă şi sburai în vid. De jos nu se mai auzea nimic.
— îmi pare rău de săracul Weiner, dar asta înseamnă că de noi, habar n-au, nu crezi ?
— Cine ştie...
Trecu cîtva timp. Pe urmă se auzi iar glasul ghicitoarei care spunea tare cuiva :
— îl duc.
— Gura ! porunci o voce de bărbat.
Se auziră paşi greoi bocănind în gang. Niculescu părăsi platforma îngustă de beton şi se apropie de fereastră. Privi de acolo cum îl urcau pe
44
EUGEN BARBU
^A^^SS'CTA « » «o. de.
— Ti-a plăcut ? n tavan 51 se Priviră.
— Nu mi-a plăcut.
— Nici mie.
cel"iîalt: um care bea deobicei ceaiul.  X-o întinse
■—■ Ia I
nUnchrss„brP4să să <*»»*<*■    i«15sî „umiaidec!t In ge_
cu siiSu,dMu, w (lms „ Iui w strat de ^ Dupî m Mu k ^
— Mai dormi dacă poţi 1 zise r>,im,-foi
^chestiuni din astea, dai-mie ?  Credeam£ ^ că «*« «biŞnuit
multa vreme mă tot aştept să mă i^ îSr ™ 1 UŞOT' în definitiv, de acum cum am să mă port ce o S i noapte< Imi     închipuiam Dină
J fie adevărat, brrr ^goHn ^ ^ ^ ^TvoX
al dracului... 801 m stomac şi cred că m-aş fi bîlbîit
— Ţi-a fost frică ?
— Ba bine că nu !
— Crea că se mai i„,orc ? P°     » febm<* ln«t.
— Nu cred.
£ V^'iâm? *     in,i"cle°' ""tin. Ai uita, fereMtIa fachisS
~ Straşnică noapte I Să te nlimV      asUpra acoperişurilor.
Căută pachetul de ţigări sitTrebăCU ° Wie Pe ^ ° ^?ti...
ne ami^fo^u££^j!^ Să lăsăm ™a* fereastra deschisă şi să — Ba da.
^^Kt^ "~ ™ gînditor:
te SMareŞ * -^^^^arS^S catS^uSu'
- SeTtie?tg/e C6i"aU lMt Pe den^t... ,ne fz e ! Poate un denunţ, poate iar îi shW
— Şi noi fumăm liniştiţi ! stnnge pe evrei... —• Aşa-i la război.
* uT^rpIiclisit Dafrn,i ° *-> - p***    *Spm«ti-mi s5
Mareş îl privi.
~ Uşor tinere uşor. Iar te pripeşti... de ani...       ^ 06 fel de ^ «• Parcă ai vrea ca totul să ţină o mie
ŞOSEAUA NORDULUI
45
— N-o să ţină, ştii bine.
— Şi pînă atunci, ce să facem ?
— Să jucăm şah...
— Nu joc noaptea şah.
— Atunci să ne culcăm.
— Nu, nu pot să adorm încă, ar fi mai bine să vorbim.
— Despre ce să vorbim ?
— Ştiu eu despre ce să vorbim ? Despre orice, numai să vorbim...
—• Crede-mă, cel mai bun lucru pe care-1 avem de făcut este să ne culcăm.
■—• Bine, cum vrei...
Niculescu aruncă ţigara încă aprinsă pe fereastră şi se lungi lîngă el. Mareş fuma privind tavanul pe care mai juca lumina purpurie a focului ostenit.
— Cînd ai intrat în partid ? îl întrebă pe student. —■ Acum cloi ani. Dumitrana mă cunoştea bine.
— Da, are încredere în dumneata. Niculescu rîse încet.
— De ce rîzi ?
Celălalt nu-i răspunse numaidecît. După un timp îl înghionti cu prietenie :
—• Dacă n-am fi atît de bănuitori, am fi cu toţii morţi de mult. Noapte bună şi nu mai rîde...
Dar nu adormi. Rămase aşa eîteva ceasuri, cu mîinile sub cap, fără să închidă ochii. Discul lunii căzuse undeva în spatele clădirilor întunecate. Deasupra Griviţei rămăsese numai o dogoare rece, albă. Odaia cu tavanul afumat, sub care spînzurau pînzele subţiri şi strălucitoare ale păianjenilor îi aminti de o odaie de hotel unde locuise câtva timp, cu ani în urmă...
Se trezise aproape de miezul nopţii la şuieratul ascuţit şi îndepărtat al unei sirene de locomotivă. Afară era lună şi căzuse prima zăpadă, un strat moale de ninsoare, îngheţând lent. în odaia plină de praf, mirosea a mucegai. Era frig şi degeaba îşi trecuse pătura pe sub el. Amorţise. Se răsucise de eîteva ori pe perna tare, încercând să adoarmă din nou, dar nu reuşise. Lumina albă a zăpezii de pe acoperişul vecin strălucea orbitor în bătaia lunii. Ar fi trebuit să aşeze ceva pe geamurile fără perdele, dar nu avea ce şi ca s-o scoale pe portăreasă la ora aceea târzie din noapte, nu se putea.: După eîteva încercări zadarnice de a aţipi, se ridicase din pat şi căutase grămada de lemne aşezată lîngă vechea sobă de teracotă încercând să reaprindă focul. Avea lemne destule pentru că stătea mai mult în Depou, dormind în camera aceasta de hotel doar trei nopţi pe săptăimînă. Portăreasa era foarte mulţumită pentru că se făcea şi economie şi nu mai era nici ea obligată să care pe scări grămezile de buturugi, aşa încît atunci cînd venea de la vreun drum, Mareş aprindea nişte focuri straşnice. în seara aceea se întorsese de la staţie devreme. Era pe la sfîrşitul lui noiembrie. Toată ziua plouase, o ploaie rece, păcătoasă, apăsătoare, o ploaie care te scotea din sărite. Mecanicul terminase treaba de la şase. Era ostenit, frînt. Spusese bună seara celorlalţi ceferişti şi plecase după ce unul dintre ei încercase să-1 facă să intre în cîrcnima gării, fără să reuşească. Nu-i plăcea
46
EUGEN BARBU
să bea, era şi puţin bolnav. îl dureau oasele pentru că timpul ăsta îl făcea să simtă totdeauna tăietura surdă a reumatismului. Străbătuse drumul plin de noroi, ocolind băltoacele şi ajunsese în faţa intrării hotelului. Madama era în cuşca ei de lemn tot în rochia albastră, numai cu o flanelă de lînă groasă pe umeri. în seara aceea avea chef de vorbă. îi întinsese cheia neagră şi rece şi spusese trăgînd din ţigare : — Păcătoasă vreme... Mecanicul se grăbea. Ar fi vrut să ajungă mai repede sus, să-şi lepede scurta umezită şi să adoarmă după ce va aprinde focul. Femeiai îi întinse un plic alb.
—• O scrisoare. De la nevastă ? întrebase cu o curiozitate pe care nu şi-o putea învinge.
—■ Nu, nu sînt însurat.
— A...
Chipul ei gras, cu încreţituri mici sub ochi se întinse o clipă. Mîngîia o pisică şi se vedea bine că vremea chinuitoare o plictisea. în odaia portăresei era cald. Mareş desfăcu plicul şi citi în tăcere. Maică-sa îl înştiinţa ca deocamdată tatăl său şi cu unchiul Manole nu se întorseseră „de unde erau plecaţi". Fusese crîncen.
— Ceva plăcut ? întrebase femeia gata să lege cît de cît o vorbă cu el.
— Nu tocmai.
— Mi se păruse că ai rîs.
— Fac haz de necaz.
Nu mai avea ce să-i spuie. Ea îl opri totuşi în uşă.
— Nu ţi-e urît singur ? întrebase cu glas vinovat, lăsînd ochii în jos.
— Nu, nu mi-e urît.
— Dacă, cumva... să ştiţi că eu cunosc nişte fete amabile,..
Avea o voce de proxenetă. Mareş îi văzu mîinile grase şi albe în care ţinea pisica, abia mîngîind-o.
— Nu-i nevoie. Bună seara...
Şi plecase fără să trîntească uşa, aşa cum voise să facă numai cu o secundă înainte. „Drept ce mă ia !", îşi spusese urcînd scările neluminate. Ştia că în apropiere se găsea un bordel păcătos unde se întîlneau. mai alei sîmbăta seara soldaţii regimentului de cavalerie, aflat undeva lîngă Dunăre, la vreo doi kilometri în afara târgului, cu cei cîţiva funcţionali necăsătoriţi ai Primăriei şi vreo doi bătrîni cu bani, gata oricînd de o petrecere, dar nu fusese niciodată acolo. Deschisese uşa, privise încăperea rece şi lucrurile neînsufleţite din jur. De cîteva ori se gîndise că ar fi trebuit să se însoare. Şi tatăl său şi unchiul Manole se însuraseră de tineri. Aprinsese focul şi ascultase cîtva timp ploaia de afară. Soba făcea fum şi deschisese ferestrele, începuse să ningă. Ploaia rece şi duşmănoasă se transformase într-o cădere de fulgi albi, rotitori. Se desbrăcase încet, privindu-se în oglinzile mîncate de vechime şi umezeală. Portăreasa avea dreptate. Era prea singur, ar fi trebuit să-şi caute o femeie. Adormise după aceea şi se trezise peste două sau trei ceasuri, simţindu-şi trupul înţepenit de frig cu ochii iritaţi de lumina verde de afara a lunii. încercase să adoarmă numaidecît fără să reuşească, îşi căutase după aceea pachetul de ţigări şi-1 găsise gol. înjură, se ridică din pat şi răsuci comutatorul. Lumina nu se aprinsese, aşa cum se aşteptase. „Trebuie să fie trecut de unsprezece", gîndise. La unsprezece, uzina electrică stingea luminile. De aceea la intrarea hotelului ardea noaptea un Petromax şi un
ŞOSEAUA NORDULUI
47
bec ca şi în cabina portăresei de altfel. Aprinse un chibrit şi deschise uşiţa sobei care scîrţîi uşor. Avea lîngă sobă hîrtii cu cenuşă, stropite cu gaz, pregătite dinainte de către femeia de serviciu. Focul se reaprinse în curînd. Ar fi vrut să citească, dar proprietăreasa hotelului nu avea lămpi, socotind că cine avea chef să facă aşa ceva, putea s-o facă pînă cînd uzina întrerupea curentul, îi trebuiau ţigări şi ele nu se găseau decît la bufetul gării care închidea câteodată şi după miezul nopţii. Trebuia să se îmbrace şi să iasă afară. Stătu nehotărât cam un sfert de ceas şi în cele din urmă, dîndu-şi seama că dacă nu va trage un fum de ţigare, n-o să reuşească să adoarmă nici pînă la ziuă, se hotărî să se îmbrace. Nu trebuia să aprindă nici măcar un chibrit pentru că reflexele verzui ale acoperişurilor pline de zăpadă învăluiau camera într-o lumină ciudată. Mareş coborâse scările şi ieşise în drumul noroios. Băltoacele îngheţaseră. Era o noapte rece, frumoasă, senină, înaltă, cu cer albăstrui, cu o lună metalică, îndepărtată. Nu se întîlni cu nimeni. De la gară se auzeau şuierăturile scurte ale locomotivelor şi un sunet trist de armonică. Intră în sala de aşteptare, privi în treacăt mulţimea de ţărani aţipiţi şi ieşi pe peron. Trenul de unsprezece plecase. Liniile erau pustii. Uşa bufetului lăsa o umbră galbenă, aşternută pe pietrele alunecoase ale peronului, cu urme de zăpadă spulberată, sticlind ca sarea. Dincolo de şinele de fier cădeau umbrele prelungi, negre şi nemişcate ale unor plopi. Se auzea distinct sunetul armonicii şi un oftat de beţiv. Mecanicul intră, dădu bună seara şi ceru un pachet de ţigări. înăuntru se aflau trei oameni la o masă acoperită cu sticle golite de vin.. Plăti şi ieşi. în clipa aceea auzi distinct sunetul unor palme eăzînd pe un obraz. Privi peronul întunecat şi văzu o femeie, gata-gata să se prăbuşească, lovită cu sete de un bărbat îmbrăcat într-un pardesiu cenuşiu. Necunoscuta nu piîngea, primea palmele fără un cuvînt, abia ţinîndu-se pe picioare. Mareş fu numaidecât lîngă cei doi şi-1 opri pe bărbat cu o smueitură a braţului.
— Hei, unde te trezeşti ?
îi văzu chipul schimonosit de furie şi simţi nevoia să-1 pleznească de eîteva ori. Necunoscutul se întorsese surprins spre el, întrebînd cu o mînie ce creştea cu fiecare cuvînt rostit:
— Dar tu cine mai eşti ?
Mirosea a alcool şi se clătina puţin. Femeia rămăsese speriată într-o parte, ţinîndu-şi obrajii cu palmele amândouă.
— De ce7o baţi ? întrebă mecanicul. —■ Ce te priveşte ?
în clipa următoare, Mareş îi trînti un pumn drept în obraz. Necunoscutul se răsturnă ca un sac, eăzînd dincolo de bordura peronului. Mecanicul se uită în lungul şinelor aşteptînd să vină cineva, dar nu se auzea decât scurgerea apei la pompa de aprovizionare a staţiei. Celălalt nu se ridicase. Mareş il culese de pe jos şi-1 privi mai bine. Era un om de aproape 40 de ani, livid, răsuflind greu, ameţit ancă de lovitură. Pălăria îi căzuse alături, între şinele de metal şi pe pardesiul de stofă i se aşternuse o dâră de cărbune de o formă nelămurită. îl aşeză lîngă un stîlp al peronului şi se ântoarse către femeie.
— De ce te bătea ? întrebă.
Aceasta ridică ochii. Era aproape o adolescentă sau cel puţin aşa i se păruse lui atunci. Avea o privire rătăcită şi obrazul răvăşit. Mirosea şi ea a alcool şi părul umezit ii căzuse pe ochi. Pe cap avea un basc, strîmbat puţin, prins cu un ac lung terminat cu o perlă falsă. îşi strîngea haina de ploaie, neîncheiată, o haină străvezie de celofan sau altceva străveziu şi lucitor, un
48
EUGEN BARBU
vestmînt nepotrivit parcă pentru vremea ast, „     - j
căzuse undeva şi se rănise pentru că avL 1£ Zapadă şi Pu^in Ser. Poate mtunecată : sînge sau puţiiS zgură Nu t tjT^U\fmpt ° pată ^e? atunci s-ar fi trezit dincr-o lungă ameţea ăP 11 PliVea Ca * cînd
— Cuie eşti ? întreba în neştire.' ' Mareş se întoarse snre hnrW,,! vine lîngă stîîp şi adormise SfnTaZ™™™^ Aî6Sta Se Iăsase uŞnrel pe «se dintr-odată, cu poftă, triSal  CU *ura USOT întredeschisă, împăcat. Feme?
Ia te uită la el ! A adormit- * tudine. Ce mă fac ? cornut... se mlra cu puţină teamă şi cu incerţi-
Pe d soSa Sstor SS?Pft& La U™a —lor, ce-1 privea Pe femeia aceasta primind palme Feme?, " T 56 Stăpînise cînd o văzuse lmga el, rezemîndu-se cu toi ^J^Zi^l™^ ?I totr-° cî^
— Si^ts^^r fnu te las sin^ă ?
— De ce să te omoarf P * ^ Să ™ă omoa-.-
— £ gelos. Nu mă lăsa singură
— Unde stai ? h "
— Ce-ţi pasă ?
Avea iar privirea aceea răt^its • __ r\™ .    al-c^a laracita, îmnrecică
—' Cum, ce-mi naşă P r>™ --^-"cusa.
o casă ? Eşti măritată cu ei ? Să *e Păzesc aici toată noaptea I N-ai
— Nu.
— Unde locuieşti ?
■  ■ Unde sîntem aiH P r*,,„, îi m-a sili, să cobor Cll ef - O"» " «P«ne acestei gări ? M-a urcat ,„ ,reu
"ai stai ! Du-mă undeva... '
— Unde să te duc ?
,   = SSfk "S'stS omlj tSU-ăi ^ CUn0S'° Pe ™ni. nnde vezi cu ochii. ^ ° Sa d™ la el pe o bancă şi raîine pleci
Femeia îl privi curios. P
— Ai o ţigare ? întrebă.
— Poftim !
îi întinse pachetul nedesfăct a
sas £ss?5i,4' paSmSici-18* gid'fz»da t ^ - -sie—H
almn?S'"— *« ~ « * cochetărie. De ce nu m ie, „
Mareş rîse încet.
—- Şi cu omul ăsta ce faci ?
ŞOSEAUA NORDULUI
49
___îl las aici, ducă-se dracului, e un porc. M-am săturat de el. O să
mă caute ce-o să m)ă caute şi pe urmă o să se urce într-un tren după ce o să se îmbete iar.
— Trăeşti cu el ? întrebă repede mecanicul fără să se gîndească de ce o făcuse.
—- Am trăit o vreme. L-am lăsat. Pe urmă iar a venit după mine şi m-a luat cu el. Pe drum, aici, mi-am dat seama că nu mai merge...
Mareş îl privi. Bărbatul strein dormea liniştit rezemat de stîlpul metalic lai peronului. Se gîndi că o să îngheţe de frig dacă îl lasă acolo. Vru să se japropie ,să-l trezească. Femeia îl opri.
— Nu, nu-1 scula. Du-mlă undeva să nu dea de mine.
— Unde, acum noaptea ?
— Nu-i vreun hotel pe aici ? —- Este, dar e cam tîrziu...
— Nu-i nimic, am bani, pot să-i dau un bacşiş portarului...
— E o femeie.
— Cu atît mai bine, n-o să mă lase să dorin afară...
— Dacă te găseşte ?
— Cine ?
— Omul ăsta.
— Pînă mîine dimineaţă o să uite ce-a fost cu el. E deoavat. Bea prea mult. O să creadă că am plecat cu un tren de noapte. Pleacă vreun tren noaptea de aici ?
— Abia peste patru ore.
_ Cu atît mai bine. O să întrebe şi o să creadă că l-am lăsat singur.
Du-mă de aici...
— Ar trebui să mergem la poliţie. Femeia rîse sfidător, cu obrăznicie.
— Am) acte, nu mă tem de poliţie. Dacă vrei n-ai decît să mă duci la poliţie.
Mareş îi spuse să-1 urmeze şi ieşiră în piaţa goală. Avu o clipă de ezitare. Poate totuşi ar fi fost bine s-o trimeată la comisariatul din apropiere în faţa căruia ardea un Petromax, dar o laşitate de bărbat singur, curiozitatea şi poate şi altceva încă nelămurit îl făcu să o lase să-1 aştepte puţin şi Bă spună unui ceferist care trecea tocmai pe lîngă el:
— Vezi că a.adormit un beţiv pe peron, ai grijă de el să nu îngheţe. Poate îl conduci în sala de aşteptare.
Ceferistul îl privi mirat eîteva clipe şi cînd dădu cu ochii şi de umbra nelămurită a femeii, aşteptînd alături, salută înţelegător cu mîna la şapcă:
— Bine, s-a făcut!
Merseră cîtva timp în tăcere unul lîngă celălalt. Mareş îi văzu iar faţa luminată de lună : un chip rece şi tînăr, strein şi indiferent, cu o răutate abia ascunsă sub zîmbetul absent, şi o clipă o duşmăni.
— Cum te cheamă ? o întrebă aproape răstit.
— Marta.
Pînă la intrarea hotelului nu mai spuseră nimic. în cabina portăresei era întuneric. Femeia se culca devreme lăsînd uşa de la intrare deschisă. Pînă în zori, la cinci, nu sosea nici un tren. Locatarii hotelului aveau fiecare cheile lor, aşa că nu trebuia să se mai trezească. Dacă ar fi venit cineva pe
4 — Viaţa Roniînească nr. 12
50
EUGEN BARBU
neaşteptate, aşa cum se întâmpla acum, ar fi auzit. Mareş se mai uită odată la femeia de Jîngă el, ezitând. Trebuia totuşi s-o scoale pe portăreasă.
— Nu-i nimeni aici ? Unde ţi-e portăreasa dumitale ? întrebă necunoscuta.
— Doarme alături. O să se bucure că i-am mai adus un muşteriu la ora asta.
Urcă cele eîteva trepte care dădeau către odaia ei .şi ciocăni la uşă. Madama avea un somn uşor.
— Cine e ? se auzi glasul ei somnoros.
— Vino puţin, spuse Mareş. E cineva care nu are unde să doarmă. Şi cînd o auzi ridieîndu-se şi îmbrăcîndu-se se întoarse spre necunoscută, spunîndu-i sec, cu plictiseală :
— Noapte bună. O să vă descurcaţi amîndouă. Mă duc să mă culc. Femeia nu-i răspunse. Se aşezase pe scaunul aflat în încăperea încălzită ancă, luminată de o lampă cu fitilul mic, privind tabloul de distribuţie cu indiferenţă. Nu-i spusese nici măcar mulţumesc. Avea în priviri un dispreţ ironic şi mecanicul plecă înjurînd în gînd. Portăreasa intrase, se uitase Ia amîndoi şi clipise cu înţeles către Mareş, ca şi cînd ar fi vrut să-i spună : „Ce-ţi ziceam, eu ! îţi trebuia o femeie..." Ajuns sus, mecanicul se desbrăcă încet, obosit dintv-odată. Focul încă ardea în soba cea veche. Mai aruncă un lemn prin uşiţa ruginită de metal şi se întinse pe pat, fumând în tăcere, adueîndu-şi abia atunci aminte că pentru ţigara aceea de tutun ieftin coborâse. După câteva minute o auzi pe portăreasă descuind o uşă de lîngă camera lui. Necunoscuta întreba :
— Apă aveţi ? Trebuie să mă spăl...
Madama bombăni ceva, plecă., şi se întoarse şi după aceea se auzi clinchetul comutatorului de porţelan, apoi o exclamaţie de necaz. Pereţii subţiri amplificau sgornotele de alături. „Asta mi-a trebuit!" mîrîise Mareş, „n-am să dorm toată noaptea din pricina nebunei ăsteia!" Portăreasa spunea tare :
— Lumina nu mai arde şi lampă n-avem. Desbracă-te şi dumneata pe întuneric. De altfel, afară e lună ca ziua...
Urmă un şuşotit neînţeles şi iar uşa trîntită şi paşii tîrşiţi ai femeii mai bătrâne care cobora scările, dueîndu-se să se culce. Urmă un răstimp de tăcere. Nu se auzi decît pîlpîitul focului. Mareş stinse ţigara şi vru s-adoarmă. Dincolo, prin peretele subţire se auzea un clipocit de apă turnată în lighian şi bufnetul ei cînd cădea pe podele. Aţipi în două rînduri, pîndi tăcerea grea a hotelului şi mult mai târziu, cind lumina, verde a lunii se stinsese puţin, devenind violetă, o lumină bolnavă care murdărea acoperişurile albe, auzi o- bătaie ân uşă. Era poate două sau mai tîrziu şi mecanicul întrebă răguşit cine e ? Auzi glasul femeii, cunoscut acum, un glas ce se ruga :
•— N-ai o ţigare ?
Şi uşa se deschise încet pentru că el nu o încuiase şi înăuntru intră Marta, de data aceasta numai în rochia scurtă de stofă, abia acoperindu-i genunchii. Era desculţă pentru că picioarele i se vedeau albe în /bătaia lunii, cu o rană rotundă sub rotula stîngă. Se oprinse în prag şi căuta să-1 vadă în lumina turbure.
— De ce nu laşi lumea să doarmă ? o certă şi după aceea căută pachetul de ţigări. Poftim !
ŞOSEAUA NORDULUI
51
1-1 aruncase şi femeia, surprinsă, îl scăpă pe podele. Acum avea părul răsucit la ceafă, strîns cu un pieptene. Numai ochii, două pete negre, lucitoare sa vedeau pe chipul palid, nelămurit.
— Dormeai ?
— Da.
— îmi pare rău că te-am trezit.
Vorbea puţin vulgar, cu nepăsare, căutîncl parcă să mai întîrzie la el.
— Acum ce mai vrei ? întrebă Mareş iritat pe neaşteptate.
— Nimic. E cald. La mine n-am găsit nici un lemn. —• Portăreasa nu ţi-a adus ?
— Nu, a uitat.
•— De unde ai ştiut că stau aici ?
— Mi-a spus ea.
— De-aia nu ţi-a adus lemne ? Doar ai să-i plăteşti.
— Ştiu eu ?
Avea O' mirare de copil în glas şi bărbatul spuse atent:
— Dacă vrei să te încălzeşti poţi să stai lîngă sobă, dar să nu scoţi un cuvînt pentru că vreau, să dorm. Mîine trebue să mă scol de dimineaţă Şi n-am chef să trăncănesc cu dumneata...
— Bine, se învoi ea şi abia atunci închise uşa în urma ei, apropiin-du-se de sobă.
După aceea deschise uşiţa de metal şi privi jarul roşu dinăuntru cu capul aplecat. Avea părul încă umezit, strîns cu un pieptene alb şi îngust. Părea obosită şi speriată. „O tîrfă care s-a certat cu amantul ei! Trezită din beţie" — gîndi. „Păcat că-i atît de tînără şi fără căpătîi".
Vru să adoarmă, să nu se mai uite la ea, dar sticlirea zăpezii de afară îi obosea ochii.
XI
Afară era o dimineaţă strălucitoare de iarnă. în piaţă, jos, creasta albă de zăpadă îngheţată, ca o pălărie de dricar, aşezată cam şui pe fruntea doctorului Matache Măcelarul, se topea încet. Bustul de piatră avea o culoare murdară, vînătă. Deasupra tarabelor se învîrteau ciorile cu ţipete şi larma vînzătorilor de mărunţişuri urca pînă la ei. Mareş se trezi. în odaia strimtă plutea un miros de rumeguş de lemn. Privi zidul acoperit pînă la jumătate cu ilemne bine trăliate şi auzi foşnirea gîndacilor sub podele. Pe masa studentului sticleau lămpile de radio care semănau acum cu nişte crini smulşi şi aruncaţi acolo. Niculescu dormea, respirînd uşor. Ar iii vrut să se ridice într-un cot şi să privească pe geam Griviţa, dar îi era teamă că o să-1 trezească. Nu ştia cît e ceasul şi dacă ar fi fost să se ia după lumina puternică de afară, ar fi trebuit să creadă că e foarte târziu, aproape de prînz. îşi puse mîinile sub cap, hotărît să aştepte pînă celălalt o să se trezească.
Avusese înainte de a deschide ochii aceiaşi senzaţie veche de teamă, amestecată cu curiozitate, o teamă uşoară, ţinînd mai mult de presimţiri. Dormise toată viaţa lui, mereu în alte locuri şi asta îţi dă după un oarecare timp !un sentiment ciudat de inconsistentă, o dorinţă puternică de a te înj-toarce măcar cu gîndul către un loc cunoscut. De fapt, se întrebase de multe ori dacă pentru el exista un astfel de loc ? Trăise în hoteluri, în case închi-
4*
52
EUGEN BARBU
riate în cartiere diferite şi dacă ar fi făcut socoteala exactă locuise, cel mai mult, în casa aceea de lut de lîngă Ateliere, casa unchiului Manole, de unde, de la;căsătoria lui trebuise să se mute, pentru că erau şi aşa prea mulţi. Nu avea pentru întîia oară acest sentiment jalnic că te ridici dintr-un pat în care nu vei mai dormi a doua zi. Trezirea din somn se face brusc, trupul amorţit încă dormitează, deşi o celulă a creierului a obosit veghind în acest timp. Deschizi ochii, te uiţi în tavan sau într-un perete. Uneori nu mai este acelaşi perete sau acelaşi tavan, abia ai scăpat ele visul turbure al nopţii cînd ai simţit umezeala unei vechi celule în, care ai stat zile numeroase, dincolo de pleoapele lăsate nu a mai fost întunericul dens, dureros al locului ascuns de ziduri şi nici somnul nu a mai fost somnul încordat, chinuitor al nopţilor de închisoare cînd numai jumătate din, fiinţa ta se odihneşte şi cealaltă pmdeşte inconştient, odihnei relaxate urmîndu-i o- trezire bănuitoare, bruscă. Intrarea în realitate se face greu, ai încă senzaţia ascuţită a nesiguranţei şi cînd te dumireşti, urmează o linişte de plumb, urmată de o asudare a trupului, închizi ochii din nou şi vrei să-ţi imaginezi lucrurile din jur. Acolo e un scaun, în faţă perdeaua în care bate soarele, o perdea ieftină de pînză apretată, şi, mai sus, pe peretele din stînga, lampa agăţată într-un cui, peretele coşcovit, spoit ou var albastru de Paşte şi de Crăciun. Şi io scoarţă veche, roasă pe margini, o scoarţă verzuie ca frunza tutunului, cu flori roşii, şi sub tine simţi răcoarea pămîntului, ani de zile, răcoarea pămîntului pentru că nu aveaţi duşumele pe jos, ci doar lut amestecat cu bălegar care la umezelile de afară, începe să miroasă greu, un miros amărui de paie putrezite. Uite, la vremea asta, aproape de Sărbători, oricît de săraci aţi fi fost, unchiul Manole dădea voie să se facă focul şi de dimineaţă, pentru ca toţi cei din casă să se trezească într-o boare călduţă. Binecuvîntate dimineţi cînd rufele nu mai erau ţepene şi reci şi se aştemeau, aproape fierbinţi pe trupul fierbinte ! Maică-sa se scula mai devreme şi le făcea ceai şi atunci, cînd te trezeai, toată casa mirosea a aburi de ceai şi a mere, pentru că, la căldură, merele au un miros dulce de frunză proaspătă, coaja lor se încălzeşte uşor şi între pereţii de lut ai casei mirosea frumos a prosperitate, o prosperitate de sărac, ce nu mai face economie la, lemne pentru că veneau sărbătorile şi se puteau arde eîteva bucăţi de seînduri în plus, aduse de către unchiul Manole ide la atelierul de tîmplărie unde lucra. Parcă zilele acelea erau altfel, altfel munceai, parcă-ţi venea să cînţi. Dacă l-ar fi întrebat" atunci cineva pe el, pentru ce vrea să schimbe ordinea strîmbă a lucrurilor din lume, de ce este bolşevic, asta i-ar fi răspuns : pentru ca toată lumea să se poată scula într-o odaie în care arde am foc de seînduri, pentru ca toată lumea să poată bea un ceai cald în zori şi să se poată îmbrăca cu o cămaşe nejilăvită de frigul de peste noapte. Nu era prea mult. Acum ar fi rîs, deşi, zău că merita să te zbaţi puţin pentru aşa ceva, pentru că cele mai multe dimineţi de iarnă ale vieţii lui, nu miroseau a ceai fierbinte şi a seîndură de brad care trozneşte în foc dîndu-ţi sentimentul că te-ai trezit în căldură. Odaia de lut i se părea în acele dimineţi duşmănoase o gheţărie. Deasupra, peste plapuma subţire, spartă pe alocuri, parcă apăsa un cub de răceală, greu şi sufocant. Pe geamuri se făceau copci de ghiaţă, frigul trosnea ca lemnul în liniştea nopţilor de februarie. Se auzeau din cînd în cînd mici pocnete, ca şi cînd cineva ar fi spart afară pungi de hîrtie. Şi te trezeai deodată din somnul greu, aducînd cu o boală lungă. înţelegeai că odihna era pe sfîrşite şi că undeva, la marginea lumii se ridica soarele îndepărtat
ŞOSEAUA NORDULUI
53
si şters, fără căldură şi lucrurile căpătau alte dimensiuni şi altă culoare, si parcă ar fi fost scoase dintr-o apă neagră şi netransparentă, ivite atunci pentru prima oară sub ochii uimiţi ai oamenilor. Iarna, la cinci, e încă întuneric, dar nu atît de întuneric cum este cu cinci ceasuri înainte. Trebue să arunci plapoma de pe tine. Alături, lîngă umărul tău, doarme unchiul Manole (tata doarme în bucătării©, privelegiu de bătrîn, pentru că acolo mai rămâne de peste zi, o brumă de căldură) şi, lîngă fereastră, pe laviţa de lemn ţărănească acoperită cu o velinţă grea, adusă de unchiul Manole Ae la el din comună, 'femeia aceia mică şi osoasă care i-a dat viaţă. Stau încă itoţi nemişcaţi, parcă morţi de osteneală şi el nu vrea să-i trezească, cum nu vrea să-1 trezească acum pe student. Dar timpul trece, în curte se aude tropăitul bocancilor oltenilor care-şi izbesc garniţele de gaz, una de alta. Lumea se scoală devreme. Sînt curţi şi case unde aceste zgomote ale deşteptării de dimineaţă, încep mult mai tîrziu. Aici însă, iarna sau vara, cinci este ora cînd oamenii pîndesc prima clipă a zilei, cum ai pîndi ivirea primului fluture primăvara. In odaia strimtă de lut nu mai miroase a ceai încălzit pe sobă şi nici a' mere, acel parfum de livadă, căldura soarelui redesprinsă Ide pe coaja fructelor, urma zilelor de vară, sporind căldura unei odăi de oameni săraci. în jur, numai izul trist al dimineţilor fără bucuria focului şi un miros de pămînt, Ide bălegar şi de lut rece, strein şi duşmănos. Te ridici şi'te îmbraci cu gesturi grăbite şi cămaşa ţi se pare făcută din sticlă. Apa din li-ghian axe o crustă argintie. O spargi cu pumnul şi după aceea vîri numai un deget, ca să te obişnuieşti cu răceala ei.
Vara e -altfel. Trezirile aveau loc pe lumină. Peste geamuri era aşternută oi peiJdea ţeapănă, albă în care bătea primul vînt al zilei. Afară, soarele urcă încet peste acoperişuri. E încă umbră şi auzi păsările trezite (devreme. Dar azi poţi să mai stai întins câteva ceasuri pe spate cu faţa în sus. Nu trebue să te mai duci nicăieri, pentru că nu ai dreptul să munceşti. Pe masă nu se |mai află nici un ban. Ultimii lei de ţigări au fost cheltuiţi. 'în curte mai stau încă doi bărbaţi care s-au trezit înaintea ta : unchiul Manole şi taică-său... Stau la soare cu braţele atîmînd între picioare, picotind, gîndin-du-se ce Ie rămîne de făcut. Femeia, mama lui, ea îi ţine pe toţi trei. Ea a plecat demult, se întoarce abia noaptea tîrziu, cînd tot mai roboteşte cîtăva vreme, să le facă o fiertură săracă. Adoarme de-anpicioarelea, deasupra lămpii de gătit şi toţi trei bărbaţii o privesc cu îngrijorare. Nu pot face nimic. Sînt legaţi de mîini şi de picioare. Ea o să cadă într-o zi şi poate şi atunci -nimeni n-to să-i primească să muncească. Bărbaţii se trezesc pe rînd, fiecare la altă oră, tocmai pentru ca să nu se privească şi să-şi spună ceva, fiind în stare să se certe şi între ei. Cînd sînt împreună, stau unul cu spatele Ia ceilalţi, să nu-şi vadă chipurile negre de supărare. Nu vorbesc ceasuri întregi. De aceea tu întîrziai ceasuri întregi, privind prostit tavanul alb pe care se plimbă o muscă ce bîzîie plictisită, încercînd să iasă afară unde simte căldura zilei de vară labia începute şi pentru că nu reuşeşte, devine tiranică, are poftă să ciupească şi trebue să te fereşti de ea sau s-o pîndeşti ca s-o prinzi şi s-o striveşti în palmă, fără milă. în ceasurile acestea stai şi te gîndeşti la o mulţime de lucruri. Pîndeşti tăcerea şi nemişcarea celor de afară, curmată de unchiul Manole care nu poate să mai rabde liniştea silită, cu vocea sa dogită şi rîcîită de tutun. Bătrînul scuipa şi horcăia gros, le-pădînd cu silă cuvintele :
— Mă, lăuza aia, nu te mai scoli ?
54
EUGEN BARBU
Ştia că nu doarme dar rm «uf*,™    ~ , spunea cămaşa se deprinde om"l 2 leneT^ l» Pat- Era tînăr Manole nu ştia ce să-i răspund!   MaTbm?      facă ? » ^treba. Unci, u dm asta, şi cu briceagul îl scobt-rî ,      i ^    C6a uneo,;i> iei un lemiu 3 ff'. în>6legi?" Sub Lun^uTtteaT:"     ci ,ce^a> nu simţi cum "pS alap subţiri de lemn şi UI1 vraf de^bS oi^f tdeafa 0 ^măjo de tal a umn bnceag vechi, cele mai rSr^ cu ^ de nre-
^^^^^^ câfT"0^ NiCUleSCU' ndicîndu-se în coate
zrnibea fericit dintr-odată. Du-t „Jj i0^1 loc după ce şi-i aşez, Mareş îl bătea pe umeri: Bin^TZt* = a/doSf?
Odară terminat ac°«r cJ-;™] ■•
zieînd grav : ^      '«> studentul îl privea cu îaglljo.
— Azi ne bărbierim ? Nu-Î putea suferi nebărbipr.v-  r-> i
a. Niculescu „„,1 Iifca .   '      e'* P""1 « »m» ascuţişul briciul,» î„ fie™,!
™      „ ,    paupeitaie. Un obraz nebărJvi«w , 1 vad oamenii
meargă bme. Ce dumneata dorestilS^ S J aărăcie. Vreau să-mi
un aparat de radio de reparat ?' Păi Surfd ^'/ă DU mai Sosesc nici tate ! Ia, te rog... Iai atunci' a*o bună stare, adio prosperi-
Mareş se ridica fn*-* ~"
chiuveta murdară, fl pt aCZlr ^ lua bri<** ^ezat lîngă săpunească. hmP «Proape cu disperare şi începea să se
In dimineaţa aceasta însă MiV„i„ .
— Ce e astăzi ? ' NlcuIescu J mtrebă în mod ciudat: —■ Miercuri.
—- Nu se poate !
— De ce să nu se poată ?
Marţi™ îmeeT^ ™™™> -na sau toamna nu iese soarele
— Ştiu.
— De un,de ştii ?
£ SUIlnr5,'U ? Zil* ™ » ™>-e Si „» miros...
^â^S:1"1 aMimPU' — « **- « fie d. c„,„a,, ^
Niculescu îşi adunase genunchi; la r-   -    - , vmdu-1 lung. benunchu la gura, stmd rezemat de pernă şi pri-
■ Ei bine, m-ai făcut nraf  r>Q » sîmbăta vara, nu ştiu ce sînt în stare sî"fîn"V'^f M SpUi 0um «™* Mareş se gîndi puţin. pentm dumneata...
9 ^dic. /vin tost un elev leneş şi
ŞOSEAUA NORDULUI
55
de cîteori începea o săptămână mă sculam ou neplăcere. Şi acum mai visez cîteodată că e luni şi că nu mi-am făcut exerciţiile la algebră...
— Ai făcut liceul ?
— Vreo şase clase. Sper să-1 pot termina vreodată.
—• Mărturiseşte însă că chestia cu miercurea ai auzit-o de la mine. Despre lucrurile astea însă nu vorbesc decît atunci cînd beau un păhărel mai mult, ori nu-mi amintesc să fi băut aseară prea mult.
— Nu, n-ai băut prea mult.
— Atunci de unde ştii cum arată o miercure iarna ?
— înainte de a te trezi m-am gîndit la o mulţime de lucruri şi de aceea ţi-am spus că ziua asta trebuie să fie cenuşie şi să miroasă a sodă...
— E adevărat.
— Ne bărbierim ?
— Nu. Azi te iert. M-am deşteptat într-o dispoziţie poetică...
—1 Mai bine te-ai îmbrăca şi ad coborî să aduci ziarele. Sînt sigur că astă noapte s-a uitîmplat un lucru important...
— Da de unde ! Pe frontul de vest nimic nou... Uiţi că mîine e Crăciunul !
— Şi ?
— Nemţii n-au chef de bătaie, ciiseară vor aprinde brazi, vor cînta O, Tannenbaum şi vor bea şampanie.
— Nu cred că le mai arde de şampanie la ora asta.
— Nici eu nu cred, dar după ziare tot nu mă duc. Stai mai bine să deschid geamurile şi să te verific. Nu e miercuri azi cum nu sînt eu popă...
—■ N-avem calendar.
— Avem ziarele de ieri.
Studentul se ridică, îşi căută ochelarii şi coborî din pat. Deschise larg ferestrele, privi piaţa aglomerată şi se întoarse :
—■ Ai putea să te scoli să vezi înghesuiala din faţa negustorului cu brazi. Oh, acest obicei oare mă scoate din sărite ! Să tai o miei de păduri nutmiai pentru oa să oferi prilejul unor burtoşi să se înduioşeze şi să aducă cadouri nevestelor !
—■ Nu-i chiar aşa. E ceva frumos.
— Cum stăm cu mistica, tovarăşe ? Comunism şi Isus Cristos, naşterea pruncului la Bethîeem...
— Mama mea este creştină şi cît sînt de bolşevic mi-am dorit totdeauna un pom de Crăciun. E frumos un brad tînăr, cîteva luminări aprinse, globuri, asta nu face rău nimănui.
Niculescu nu mai spuse nimic. Căută ziarele din ziua trecută şi cînd le găsi citi data de pe manşeta unuia şi spuse cam cu amărăciune :
—• Să mă ia dracul dacă asta nu trebuia să fie o joie. Joia, după umila părere ar trebui să fie trandafirie şi să miroasă a ger, cum miroase dimineaţa asta.
Mareş se obişnuise cu el. îl lăsa să trăncănească fără să-1 mai asculte.
•—• Adineauri aveai dreptate cînd spuneai că lunea e cea mai urîtă zi a săptămânii. Ea ar trebui să fie de culoare neagră şi să miroasă dacă nu a cerneală, cum ziceai, a zeamă de varză. Nu-i adevărat ?
— Straşnică ar mai fi o varză acră acum. N-am mai mîncat demult aşa ceva. Ai putea să mai îmbunătăţeşti menuuriîe duniitale care sînt cam monotone...
4
56
EUGEN BARBU
ta «ta     te UM' " ^ P*»** ' «« ta«r«,ezi, n credMm „ mă w
Niculescu se oprise lîngă fereastra  r.     - ., Caută febril pachetul de A S^Ss^uTSk ? 'r,UZUnareIe «lei. toarte serios, Mareş îl lăsă să vorbWsTs^ur fărâ să ' ******
— Te-am minţit. Ştiam că azi /rX     • o   sa_1 mai sPună ceva. se împlineşte un an de cLZZZtlTZT t?*™ Ş* ^ C* *te ^ că timpului să semene sufletelor noastre  lt>RO<W Vezi> *u Putem să comandăm
iacu puţin, se aşeză pe marginea Datul,,; c, i    • •
vermţa, în care, ai să rîzi dar e adevara m a iăcuse rost de o ade-
Buoureşt! ca să-şi facă injecţii împ^trbS p6        că e menită la
— -kra evreică ?
— Da. Şi?
•^fiWtRr sxă?jîts^'Sr *■*
Şi zimbi trist : 'U ae larna- Cmd termină se opri în uşă
■ Acum înţeleşi dp np        „,.N , nemişcarea asta din ju? ? " 3Ut de Pornit' de ce mă omoară tăcerea,
Nu-i nici o- tăcere n,, i v,;^; „ priveşte ura noastră, ea "trebue "up^egSTS"! ^ ° ****** Cît intern un partid care nu iubeşte viSf» ° bandă de terorişti,
avute la îndemână. *    vioj„nla, silit sa lupte acum cu mijîaaoel»
M,t? §teri~°~ ftfel îmi # ° medică !
prindere începu să-şi săpunească 4^2^^° «^^e devenită dese auziră cîteva ciocănituri. Era ina°raZUj acoP'eut de păr des şi aspru. în usă
- Bună dimineaţa, spuse eamtrînd. V-ati sculat ? _   — Acum cinai minute. Nu te uita l\ 1
maidecît. 1JU te Ulta ]a mine, am să mă bărbieresc nu-
— Ti-ar sta bine cu o barbă albă Rise uşurel  arătîndu-şi dinţii strălucitori —• Ne-ai adus ceva ?
- Bineînţeles. E Crăciunul. Aşeză pe masă plasa ei în ca™ co
- Ai grijă de u^isszfsrciteva pachete- Am mvăţai. Pot să-mi scot paltonul"?
- a6      are ? °a la tine a,casă-
trecută, întîrzii numai" putin!^ ^      ^ fer proSrarn administrativ ca data Privi camera cu puţină maliţie
MaSTaVun^T3" Ati ^ oîte -va... mareş iŞ1 arunca puţină apă pe faţă şi rise.
ŞOSEAUA NORDULUI
57
— De ruşinea ta, gazda mea mătură în fiecare dimineaţă. Ba mă scoală şi pe mine. Să ştii că nu-i un lucru rău. îmi place curăţenia. îţi dă o impresie de bună stare.
Ina se aşeză pe patul scund şi-1 privi. Mecanicul se apropie şi o întrebă :
—■ Dumitrana n-are nimic să-mii spună ? —• încă nu. Te-ai plictisit ?
—• Oarecum. Noroc cu cărţile astea (arătă rafturile studentului cu îngrămădirea lor de volume vechi, legate în piele). M-am apucat să învăţ unele lucruri. Nu-i rău deloc.
— Pot să-ţi mai aduc şi eu oîte ceva...
—• Nu-i neîvoie. în privinţa asta, omul meu stă bine. Doctor am să ies de aici. Unde mai pui că fur şi o meserie care nu-i urîtă deloc.
—■ Asta lîmi aminteşte de timpurile cînd lucram împreună. Pe atunci învăţai meseria de electrician.
— Pe care n-am uitat-o.
Se întoarse spre fereastra deschisă şi privi strada aglomerată. Zăpada începuse să se topească. Lîngă rigole se strângeau grămezi murdare de ghiaţă şi pînă aici, sus, se auzeau lopeţile negustorilor care-şi curăţau trotuarele.
— Ina, zise Mareş cu puţină curiozitate, nici nu te-am întrebat de ce-ai venit ?
—■ O să-ţi spun.
— Cum merg treburile ?
— Spitalele sînt pline de răniţi deşi frontul s-a fixat oarecum.
— Care e starea sufletească a soldaţilor ? Ce cred ei despre toate acestea ?;
Ina îl chemă lîngă ea :
— Stai jos. Voi n-aveţi nici scaune aici, cele oare există le folosiţi drept cuiere. M-ai întrebat ce cred soldaţii... Sînt sătui, se vede bine. Toată lumea s-a plictisit de nemţi. Cred eă ne apropiem cu paşi mari de ziua cînd o să ieşim din bîrloguri, să ne batem. în fabrici, muncitorai sînt ţinuţi cu jandarmii. Se pare că nici faimoasele cârceii ale mareşalului nu prea ajută. Din păcate, cad încă destui oameni. Săptămâna trecută au mai arestat un grup. Naiba ştie cum îi prinde, grămadă. Au învăţat cîte ceva. Au început să trimeată spioni, oriunde. Uneori ne mai lăsăm înşelaţi. Ai o ţigare ?
Mareş căută pachetul de ţigări al studentului. —■ Poftim.
— Nu fumezi şi tu o ţigare ? —• Nu. Acum, nu.
Ina aprinse un chibrit şi-1 ţinu o clipă ân faţa obrazului ca şi cînd ar fi vrut să-i simtă dogoarea. Mareş îşi aminti de o zi de demult când femeia făcuse acelaşi lucru.
— Am fost acasă la tine, spuse pe neaşteptate.
— Cînd ?
— Acum trei zile. M-a trimes bărbatul meu.
Mecanicul tăcu fără să întrebe ceva. Simţi după aceea că femeia îl priveşte cu insistenţă.
— Nu ştiu ce să te sfătuiesc. Dar ar trebui să faci ceva pentru copii.
— Ce pot să fac ? întrebă cu durere Mareş.
— E adevărat că acolo nu poţi merge şi că pe Marta n-o poţi chema aici.
58
EUGEN BARBU
— O vom face cu primul prilej
— Şi copiii ? Te-ai hotârît să-i Iaşi     noi   j   ^ r
— MSES'iiBF       *»- *.
Da. S-a certat cu marna ta. ~ ae ceartă de cînd se cunos
Bărbatul'şovăi o Să Nu ser"'' to Situa*ia asta-
Prin odaia plină de lucS * Mngă ea' «Ia numai de colo-colo
Ina, spuse în cele din urm- ™x t .
.  că treaba asta n-a mers deloc ■ S"'dT]*™0^ bme; Nu de azi> de ieri. Ştii femeia mea încă de cînd amcZSJt-o da^' ^ ^rCat Să «1> *
Şi mi-am iubit şi mai mult rm;ii   a     1 • popii şi o nevastă cumsecade P<Si ST'   f dont Să am 0 oa^ plină de mtîmplat ceea ce s,a fal^t T^vSbi?? T"*! M<Uta de ^ că s" E uşor să spui cum £     ^ am vorbit cindva de treaba asta afurisită
cîi al lui Ahille. Dar Lrni nuî ™ e^u buie să ^ăî
ce. în unele clipe cînd stau aici Z^Z^ST «>P* om «ră să ştim de prea am stat degeaba, mă gînd-c Ia w , f™1 p0t să dorm> Pentru că put să greşesc. îmi spun cl totuşi'e gne că mL * **** ^ W m-am scuturat de dragostea asta Uite L ? + mai tfrziu d<*î(: «Codată nu vreau să-i mai socotesc... ' &U becat opt sau zece ani de atunci?
'tiare în numărul viitor
MIHAI GA VRU
CI NT EC DE FIERAR
Bai,
bat, Cu ciocanul
bat Şi lanţurile
cad zornăind!
Bat,
bat, Cu ciocanul
bat...
Pregătesc plinea.
Bat, hat,
Al plugului fier
Subţire cît o foiţă d,e cer!
Bat,
bat, Cu ciocanul bat
Gum sapelor, Brujii de lut Să-i topească Aurul apelor.
Bat,
bat, Cu ciocanul
bat... Îndoi secera Ca un colţ de lună Şi-o fac de sună.
Bat,
bat, Cu ciocanul
bat,
Făuresc plinea Şi lanţurile
cad
zornăind!
SZEMLEP, FERENC
IN DOBROGEA
Prin holdele mart, aur pur, măiastre, cern sitele văzduhului albastre.
Se-nclină lină
holda sclipitoare, sorbind lumină proaspătă din, soare.
Şi-i linişte. Şi arşiţă. Nici vîniul prin aurul des nu-şi mai cîntă cîntul.
Un om nu vezi
prin holda toată,
coaptă,
deşi comoara
iată
îl aşteaptă.
Pustie doarme zarea mătăsoasă. Nu-i secerat un snop, nu vezi o coasă. Doar linişte, doar aur copt, doar soare, în şesu-acesta fără de hotare. Ci unde este, unde-i gospodarul să secere-nfruntm\d aici pojarul P Şi, singur, va putea s-adune-n şire atîta holdă şi nemărginire ?
...Pe drum, încet, prin ploaia aurie, un uriaş
apare în cîmpie.
Un altul, apoi altul după el, spre holde trec, cu paşii de oţel. Şi uriaşu-n braţele lui prinde plăpîndul spic de grîu ieşit-nainte... Şi seceră, pînă să prinzi de veste,
IN DOBROGEA
61
ca şi Lei Gyorgy, flăcăul din poveste,
şi treieră cît n-ar fi fost în stare
o sută, poate, de treierătoare.
Ca şi Lei Gyorgy, nu pentru domni adună
belşugul de pe-ntinderea comună.
ci pentru noi,
pentru poporul tot,
acest belşug nemăsurat
de rod!...
în Dobrogea, cern aur pur, măiastre, Un, sitele văzduhului albastre. Şi de pe cîmp îl strîng din spice grele, combinele venind grăbit... tustrele.
în romîneşţe de H. Grămescu
FLORIN MUGUR
DIN ANII ACEIA
PĂSĂRILE'
Ascultaţi, prieteni, păsările! De pe front reveneau,
ca un hohot ele plîns prin văzduhuri trecînd,
infinitele stoluri de păsări.
Se-ntorceau în oraş
şi pe pietrele albe uşor se-aşezau,
fericite că pietrele albe nu ard.
Din război reveneau
infinitele stoluri de păsări.
Ascultaţi, prieteni, păsările!
In oraş,
purtau porumbeii din piaţă, în guşile albe, cenuşă.
Canarii-mbâtrîniseră şi ei.
Cămăşile privighetorilor se zdrenţuiseră.
Privighetorile deveniseră mult prea lucide:
amintiri din atacuri aveau
şi nu mai cîniau.
O, ascultaţi-le, prieteni, şi-amintiţi-vă!
Războiid trecuse. Şi-n aerul liber,
cuvintele libere, roşii semnale de foc, izbucneau.
La noi.
Chiar şi pasărea mică pictată pe rochia de sărbătoc,
pasarea mică ce-n fum îşi pierduse culorile.
în aerul liber încet tremura —•
sfielnică pasăre Phonix, clin nou înviind.
Priveam steagul roşu pe sediul nostru.
Şi păsări curioase veneau către steag.
Veneau către noi; ne-ascultau cum cîntăm.
Şi-n somnul de seară plutind — ne visau:
e spaţiu destul pentru cei care cîntă,
în visele păsărilor.
TU
Cîntam despre cea mai frumoasă
lună a anilor : august;
despre lupta cea mare cîntam,
despre lupta cea mare;
despre-oraşele zilei de mîine
cu fîntîni ţîşniioare.
In semnul de seară plutind,
infinitele stoluri de păsări visau :
„fîntînile care ţîşnesc în oraşele noi,
tufişuri de roze sînt, în dimineaţă; ne cheamă".
O, ascultaţi-le, prieteni, amintiii-vă! Uitaseră să cînte în război şi înpăţau, cu sîrg silabisind plăpîndbe triluri, cîntecele noi.
Ascultaţi, prieteni, păsările! Au învăţat să cînte de la noi.
TU i
Te ridicai subţire-n faţa lumii,
cînd lumea-şi dezbrăca
mantaua de cenuşă a durerii,
şi soarele-i punea pe mîinile rănite — aur,
şi îi lăsa fulgi moi de aur în surîs.
Te ridicai subţire-n faţa lumii,
privind-o eu ochii senini şi fără mirare
ca ai copiilor inteligenţi.
Urcai şi tu cu noi
la tribunele iernii aceleia.
Şi ridicai cu bărbăţie pumnul.
Puneai cu noi afişe politice pe ziduri,
pe zidurile încă fierbinţi d,e privirea războiului...
Ca un văl albastru fluturai, ca un văl albastru, la marginea iernii.
II
Uneori, am fi vrut să zidim un oraş,
uni oraş albăstrui ca un fum de ţigară:
am fi cărat pămîntul cu hainele,
am fi pus olane calde şi netede,
şi-am fi sădit atîţia copaci şi-atîtea flori,
încît casele s-ar fi legănat
în plasa miresmelor.
FLORIN MUGUR
La miezul nopţii,
prin lumina străvezie ca un pahar, ai fi mers pe bulevardele largi şi vîntul de iunie ţi-ar fi desfăcut părul şi-ai fi ridicat mîna spre păr, fericită, şi-ai fi desprins din el un trandafir.
Prin noul oraş treci, acum,
şi ridici mîna spre păr, fericită,
spre vechiul trandafir —■
şi trandafirul
e-abia înflorit.
PAŞII
Făcea patru paşi, se oprea — doar o clipă se-oprea.
Făcea patru paşi, se oprea — şi mergea mai departe.
Patru paşi avusese celuki-nohisorii, atît.
Patru paşi numai, curtea din spatele casei, cîndva,
şi la capătul ei începea cimitirul. Şi tot patru paşi,
în pivniţă, tipografia: ţîşneau manifeste,
fîntîni arteziene de flăcări şi aripi ţîşneau.
Prietenul nostru mai mare era. Iubeam paşii lui.
Patru paşi. O grimasă. Şi iar patru paşi.
Patru paşi. O privire spre inimi. Un zîmbet. Şi iar
patru paşi. Şi din nou ne zîmbea. Da, există
o apoteoză-a surîsului. Siguri eram:
va merge cu noi înainte prin anii frumoşi,
urcînd lîngă noi liniştit: patru paşi, patru paşi.
Sînt patru direcţii pe hartă: nprd, vest, sud şi est. Şi patru sînt marile vînturi ce bat peste lume : vîntul negru din nord, vîntul veşted din vest,
vîntu-albastru clin sud, cu vîrtejuri d,e scrum şi petale, vîntul tînăr din est, care face să tremure marea... Patru paşi — cîte-un\ pas pentru fiece punct cardinal. Patru paşi doar — frumoasele vînturi să sufle doar libere, libere, toate. Prietenul lor era. El.
El merge cu noi înainte prin anii frumoşi. Ca şi noi merge. Numai arar se opreşte — şi iar: patru paşi. Cîte-un pas pentru fiece punct cardinal. Patru paşi. Şi ecotd răspunde în noi. Patru paşi.
OAMENI DIN DOBROGEA
INCORIGIBILUL NĂSTĂSOIU
Vestea mi-a dat-o un prieten comun, în tramvai:
— Ştii că Năstăsoiu a plecat din minister ?
— Serios ?
— Da. A plecat. Şi doar i-am spus-o de atîtea ori: „Fii calm, domnule, fii calm ! Nu te mai juca atîta cu focul ! Că odată te iau fraţii în serios şi te trimit tocmai la mama dracului, într-un, fund de pădure". Dar parcă poţi să te-nţelegi cu Dumitru ? Ştii ce-mi spunea ? Că pleacă el singur ia mama dracului, nu aşteaptă să-1 trimită alţii... Si chiar la mama dracului a plecat.
— Unde ?
— La Băltăgeşti. Ai auzit de Băltăgeşti ? Nu ? Mă mir. E pe undeva, prin noroaiele Flîrşovei. Nu-i nici tren pîn-acolo. Iţi închipui distracţie. Cred c-o să se sature acum eroul nostru de tren şi de ţară.
Am zîmbit. îl regăsisem pe Năstăsoiu din anii studenţiei. „Incorigibilul Năstăsoiu". Cel care, vîrîndu-şi peste tot nasul lui lung, pistruiat, veşnic cu nările dilatate, ţipa : „Cum adică, băi ? Cum spuneţi voi că nu mă priveşte ? Să trec pe lîngă toate ca un nesimţit ? Da' ce-s eu ? Animal ? Şurub ? N-am dreptul să-mi exercit facultăţile mele de om ? Ia mai lăsaţi-mă în pace !" Şî-şi vedea mai departe de treburile lui... adică de toate treburile cu putinţă pe lume: prezenţa colegilor la seminar, curăţenia la cămin, etc. etc. etc. Cînd l-au repartizat la minister, puteam1 jura pentru ce-o să se întîmple. Şi totuşi, vestea m-a mirat un pic. M-a mirat, fiindcă lui Năstăsoiu îi plăcea grozav Bucureştiul. îi plăcea să hoinărească pe bulevarde, prin parcuri, să surprindă logodna lunei cu Herăstrăul, ştia istoria fiecărei bisericuţe şi declara că nu-i pe lume oraş mai frumos. „Exagerezi!" îi răspundea cîte unul, dintre cei ce se-mbrăcau după jurnale londoneze. „Asta mă priveşte pe mine ! făcea, senin, Năstăsoiu (şi avea, în asemenea clipe, o voce caldă ca apele catifelei). Sînt hber să exagerez, aşa cum sînt liberi să exagereze îndrăgostiţii. Lor nu li se pare că iubita e cea mai grozavă fată din lume ?"
Asta se întîmpla în 1955. Ţin minte că i-am scris, atunci, o foarte lungă scrisoare sentimentală. îi slăveam pe douăzeci de foi eroismul. N-am primit nici un răspuns.
Vara trecută m-am mtîinit c-un fost coleg de la o şcoală de şoferi. Omul lucra acum la o instituţie raională din Hîrşova.
— Aveţi în raza voastră o comună Băltăgeşti ?
— Avem. Gospodărie colectivă fruntaşă. Mă duc des pe-acolo.
5 — Viata Romînească nr. 12
66
OAMENI DIN DOBROGEA
îl cunoştea pe Năstăsoiu.
— Cine nu-1 cunoaşte ? Al dracului rumîn şi ăsta. Nu-i ştii tu pe cei din Băltăgeşti... Au mai avut un agronom. Unul căruia nu-i plăcea mămăliga. Mînca mai mult pe la „Continental", prin Constanta, dar colectiviştii l-au aşteptat odată la gară, vorba cîntecului, toţi cu bîtele în mîini : „Urcă înapoi, şefule, că nu eşti de noi". De, ţărani. îţi închipui cum l-au primit pe prietenul tău. Dar el...
De cum a picat în Băltăgeşti, Năstăsoiu — mi-a povestit şoferul — şi-a şi dat arama pe faţă. Şi-a băgat nasul în toate oalele gospodăriei, tarlale, grajduri, registre, pistruii i s-au înroşit violent, pe urmă a început să ţipe : „Nu-i bine, bre, nu-i bine! Aţi muncit ca Tîndală ! O să crăpaţi de foame !" Colectiviştii s-au privit năuci. Io-ter-1, mă ! Se spune că unul dintre ei ar fi păşit mai în faţă şi, privindu-şi cu prefăcută smerenie cizmele noi-nouţe, abia cumpărate de la cooperativă, ar fi zîmbit orizontal-subţire : „De, domnule tovarăş agronom. Aşa ne place nouă. Să fim săraci. Să crăpăm de foame. Eu am săltat âs-toamnă zece tone de produse pe gura podului. Dacă dumneata trăiai mai bine la oraş, de ce n-ai rămas acolo ?" Năstăsoiu s-a calmat şi a început să rîdă : „Eh, neică, neică, te văzuşi şi dumneata scăpat de foame şi de chiaburi şi te crezi acuma c-un picior în rai. Dar cît grîu aţi cules anul trecut ? 700 la hectar ? Ruşine ! Puteaţi strînge pe puţin 1000. Am văzut eu pămîntul. Nu l-aţi muncit cu socoteală". Şi-a început... Colo trebuie o perdea de plopi; să danseze în faţa vîntului, să-1 vrăjească, să-1 adoarmă pe braţele lor cu uşoare voaluri de nea. Dincolo, arătura e făcută tocmai pe dos. Din vîrful dealului către vale. Se scurge apa de parcă nici n-ar fi fost. Păcat. Mare păcat. Dobro-gei nu-i plezneşte burta de apă. Şi-ar mai trebui viţă de vie şi pomi roditori în locurile larg mîngîiate de soare. Şi-ar mai trebui astupate tranşeele rămase din primul război mondial. Şoarecii şi popîndăii au acolo o gospodărie colectivă puternică...
—■ Eşti vesel, eşti vesel, tovarăşu' agronom ! a murmurat colectivistul cu cizmele. Bun. Bravo. Da' ştii vorba proastă. Toamna se numără bobocii. Bine-ar fi să te vedem tot aşa de vesel şi-n toamnă. Sau te pomeneşti că pînă atunci te-apucă dorul de Bucureşti ?
— Poate că m-apucă ! a ţipat din nou Năstăsoiu. Mie-mi place să trăiesc în ordine şi curăţenie. Dar lăsaţi voi pe mine, copii... Fac eu ordine la Băltăgeşti.
Aşa mi-a povestit vechiul meu coleg de şoferie. Toamna am primit o scrisoare : „Dragă zgîrie hîrtie !
Salutări din Băltăgeşti! Sînt vesel şi am chef să stau de vorbă cu tine. Am băut zdravăn aseară. Am avut sărbătoarea recoltei. La noi e o vorbă proastă : toamna se numără bobocii. Am scos 2000 kg. porumb la hectar. Tu ce mai faci ? Scrie-mi şi nu te supăra că am întîrziat un pic cu răspunsul (...întîrziase 2 ani!), dar m-au încălţat bine amicii locali. M-au ales secretar de U.T.M. Eu le-am zis: mă băieţi, mă, nu-i bine, că eu am multe treburi, că ■să vedeţi... Ba e bine, tovarăşe agronom. De-aia te-a ţinut statul la şcoală, •cinci ani de zile pe banii poporului... ca să poţi munci acuma mai mult ca alţii! Ce zici de ei ? Ai dracului".
Şi:
„Am plantat 40 ha. cu arbori de protecţie. Am pus şi meri, peri, caişi, Am astupat o parte din tranşeele de pe cîmp. Avem acum 6 ha. mai mult. Am
OAMENI DIN DOBROGEA
67
înfiinţat o casă-laborator. Avem şi microscop. Am construit două incubatoare. Creştem anul ăsta 3000 de păsări. Curînd ne electrificăm. Am înfiinţat şi o brigadă de tineret. Sîmbătă i-am urcat în tren şi i-am dus la Doftana". Etc. etc. etc.
De la Hîrşova la Doftana ! Incorigibilul Năstăsoiu !... A trecut un an de la scrisoare.
într-o dimineaţă din toamna asta, un „GAZ" m-a lăsat la poarta gospodăriei din Băltăgeşti. Ploua. Bătea vîntul. Şi mărturisesc — s-o mai mărturisesc ? — că rebegit-am binişor pe-afară, sub usturarea ploii, sub ochii paznicului nedumerit, tot întocmindu-mi planul bătăliei : „Nu, dragă Dumitre. Nu te supăra. Nu pot. Mor de oboseală. Pic. Cad." Altfel, nebunul o să mă tîrască peste tot. O să mă oblige să-mi pierd papucii prin noroiul cîmpiei. Toate tranşeele o să mi le-arate, şi pe cele astupate, şi pe cele dezvelite negru sub cer, 10 kilometri o să mă mîie din spate, cu băţul, ca să mă silească să-i laud un pui de cais. Şi o să-mi spună cînd arborii s-or legăna uşure sub vînt: „Ni se închină, băi, ni se închină nouă, cele două exemplare ale omenirii, stăpîna naturii". Ba o să-mi ţină chiar o conferinţă pe tema asta. Pe urmă o să mă ţină două ceasuri în duhoarea grajdurilor. O să mă ducă la incubatoare ! Doamne ! Şi-o să mă ducă la laborator ! O să mă ducă şi la microscop. „Priveşte ! îţi place verdele ăsta fluid, transparent, ireal ? Vezi vinişoarele alb-cafenii ce se mişcă prin el, unduind ? Cînd o cumperi din piaţă, habar n-ai ce frumoasă e... în laborator ! Asta e o foaie de ceapă, bobocule !" Şi pe urmă, doamne-dumnezeule, o să desfacă registrele cu cifre...
—■ Tovarăşul Năstăsoiu e aici ?
— E la consfătuire. —■ Consfătuire ?
— La Constanţa. Un an de la colectivizarea regiunii. —■ Aha... Ei, atunci... cu tovarăşul preşedinte...
—■ Păi nu v-am spus ? E la Constanţa.
Dumitru Năstăsoiu e astăzi preşedintele gospodăriei colective din Băltăgeşti !
M-am plimbat o vreme prin grădină. Şi am urmat, tot în gînd, conversaţia. „Eu am refuzat categoric. Le-am spus: „nu-s din comună, nu-s ţăran, alegeţi unul de-ai voştri", dar ţăranii sînt oameni iabraşi. Ştii ce mi-au spus ? „Păi de-asta ai mîncat banii statului, cinci ani de zile la şcoală ca să munceşti cît doi". De-acuma, gata. S-a dus Bucureştiul. M-am făcut ţăran, frăţioare". M-am oprit în faţa unor pomişori proaspăt văruiţi. Aveau ramuri delicate, tăiate simetric ; păreau de porţelan aburit. Şi cînd am întins mîna, nu ca să rup, ci ca să mîngîi o creangă, am privit întîi cu teamă de jur împrejur şi inima mi-a bătut tare: acuş apare Dumitru de după un colţ şi, pînă să-i explic ce-am vrut, mă omoară...
Ilie Purcaru
REMEMORĂRI
Sînt aproape şapte ani, mi s-a destăinuit Mihai G., de cînd port corespondenţă cu un anume Pavel Creţu. în ultima sa scrisoare mă anunţă, printre altele, că în vara viitoare va termina şcoala medie. Ce va face mai departe — dacă se va înscrie la vreo facultate sau nu; ? încă nu s-a hotărît. Oricum, meseria de mecanic la S.M.T., pe care a deprins-o de vreo trei ani, îl atrage
s*
68
OAMENI DIN DOBROGEA
mai mult decît altele şi s-ar prea putea să-i rămînă credincios pînă la capăt, intr-un post seriptum, pe un ton puţin sentimental, Pavel Creţu aduce vorba de felul în care ne-am cunoscut.
întîmplarea la care se referă — a observat Mihai G. începîndu-şi povestirea — e destul de ciudată. Aveam, pe-atunci, optsprezece ani şi deţineam o funcţie care mi se părea extraordinară : magazioner la şcoala de tractorişti. Care cum venea, cu mine-avea de-aface mai întîi: Dă-mi echipamentul—salopetă, bocanci, cămăşi... Şi eu îi îmbrăcam pe toţi, din care pricină socoteam că am dreptul să mă ţin fudul — şi, de ce n-aş mărturisi-o, mă ţineam. îmi plăcea să mă amestec în treburile şcolii şi cînd nu-mi plăcea vreun băieţandru, îi făceam zile amare, după cum mă pricepeam mai bine. Aşa i-am făcut şi lui Pavel Creţu. Dacă ar fi fost după mine, nu l-aş fi ţinut nici măcar un ceas în şcoală. „Ăsta-i biletul de tren, poftim şi-un pachet cu mîncare să ai ce-nfuleca pîn-acasă —• şi du-ţe". Ne veneau băieţi în fiecare zi, aveam de unde-alege, dar nimeni nu mă asculta. Iar Pavel Creţu, spre marele meu necaz, nu dădea semne că ar vrea să plece de bună voie. Nu-mi plăcea Pavel nici de frică. Printre ceilalţi — zburdalnici, puşi pe glume, săritori, mă rog, aşa cum le stă bine tinerilor — el părea o apariţie cam ciudată. Abia împlinise şaisprezece ani, dar eu l-aş fi schimbat bucuros cu un moşneag. Subţire, osos, cu ochii îngropaţi adînc în orbite — abia se tîra de ici colo, de parcă ar fi fost împiedicat. Şi-apoi rar mi-a fost dat să văd un om atît de morocănos. Nu ştiu de ce, eram convins că suferă de stomac, veşnic are crampe şi trăieşte mai mult cu pilule. încercam să-1 evit, dar el mă urmărea ca o umbră, mormăind : „Cînd îmi daţi echipamentul ?...'* Trebuie să vă spun că se-ntîmplase ceva destul de neplăcut pentru mine, mai precis pentru mîndria mea de magazioner : încă nu ne sosise, din pricina nu mai ştiu cui, echipamentul pentru toţi elevii. Pavel Creţu rămăsese pe dinafară. Şi mă tachina, cu o insistenţă diavolească : „Mie cînd îmi daţi echipamentul ?" îi explicam de o mie de ori :  „încă nu ne-a venit, mai aşteaptă o zi, două..." Iar el, ca şi cînd n-ar fi auzit: „Dar mie cînd îmi daţi ?..." L-am dus în magazie — poftim, uită-te, e goală, trebuie să ne trimită cmci sute de salopete ! — el a privit îndelung rafturile, parcă ar fi vrut să descopere ceva, vreo salopetă ascunsă de mine, apoi a mormăit: „Si mie cînd îmi daţi ?...'* Exasperat, i-am oferit salopeta mea. N-a zis nu 'de la început, o clipă s-a înfiorat de bucurie, dar în clipa următoare ceva nu i s-a părut în ordine şi a respins propunerea. Am ieşit din magazie, vroiam să scap de el — dar scapă de pacoste, dacă poţi! Atunci mi-a venit în minte un gînd : să-1 trimit undeva cu o treabă :
— Du-te pînă la debitul de pe Republicii, i-am zis, si vezi dacă au sosit brichete ! Parcă eu nu ştiam că au sosit şi parcă brichetele mă interesau în clipa aceea — dar ţineam să plece de lîngă mine. — Fuga să te duci. De ce eşti tu aşa de împiedicat ? Vreau să te văd fugind !
A tropăit pe loc, a făcut doi paşi, s-a oprit :
— Trebuie să mă duc neapărat ?
Asta mi s-a părut o adevărată obrăznicie :
— Dar cu cine vorbesc eu ? Fugi, cînd îţi spun !
S-a aşezat turceşte pe pămîntul reavăn, într-o clină şi-a scos bocancii şi-a întins-o, ca un zănatic. Iar eu am rămas să-i păzesc bocancii, urmărindu-î prostit cum aleargă pe străzi, în ciorapi. N-au trecut nici zece minute şi s-a întors. I-am zis să-şi ia repede bocancii, că-1 pătrunde frigul — era într-ur> sfîrşit de toamnă, cu zile răcoroase — apoi l-am întrebat:
OAMENI DIN DOBROGEA
69
— Cîţi ani ai ?
— Şaisprezece.
— Şi te-ai scrîntit de mic ?
S-a lăsat moale pe o piatră, a spus ceva — n-am înţeles ce — şi m-a privit îndurerat. Nu-şi închipuise că o să-1 jignesc tocmai eu. I-am spus că-mi pare rău — şi, nu ştiu de ce, îmi părea, într-adevăr — i-am întins mîna, să se ridice de jos, el n-a' vrut s-o primească şi n-a fost chip să-1 îmbunez.
Două zile m-a ocolit, cînd intram în dormitor, el ieşea — dacă vroiam sa stau lîngă el, la cantină, schimba locul. Nu-mi ierta jignirea, iar eu, arţăgos cum eram, m-am înfuriat din nou pe el. „Să nu crezi că nu mai dorm din pricina ta,. Şi dacă eşti sucit, du-te şi te caută..."
In dimineaţa în care trebuia să împart echipamentul i-am zărit printre ce-i vreo patruzeci de elevi, care aşteptau în faţa magaziei. Tot morocănos, cu o pălărie spălăcită înfundată peste urechi, tropăia mărunt, ca să înşele frigul. Mă miram că nu se-nghesuie, nu striffă să-i servesc pe el mai întîi. După ce-mi făcuse atîtea zile amare cu echipamentul, acuma parcă nici nu vroia s-audă de el. Ca să-1 sîcîi, şi el mă sîcîise destul — i-am zis :
— Pavele, vino să-ţi iei hainele. —• Vin eu cînd vreau.
—• Să nu se termine cumva şi să rămîi iar pe dinafară.
— Şi dacă ? !...
Mai' era şi încăpăţînat, iar eu aveam încă un motiv ca să nu-1 sufăr. A intrat ultimul în magazie şi-n loc să se repeadă la salopete, ca toţi ceilalţi, s-a ghemuit cuminte pe un scăunel. Nici măcar nu se uita la mine. „De ce l-or fi ţinînd în şcoală ? mă-ntrebam. Dacă şi din ăsta iese tractorist, atunci eu cred în minuni ! Din ăsta n-o să iasă nimic, că-i împiedicat".
— Vino şi spune-mi care salopetă-ţi place. —■ Oricare.
—• Trebuie s-o probezi.
— Dă-mi una, care-o fi.
I-am dat o salopetă la întîmplare. El a cîntărit-o din ochi, dar fără prea mare interes, apoi, înviorîndu-se brusc, mi-a strigat : „Bocancii! Dă-mi-i! Unde-s ?"
— Alege-ţi o pereche.
Nu s-a mişcat de pe scăunel. Mi-a zis doar : —■ Să fie cu două numere mai mari.
— Vrei să-i tîrîi după tine ? „Şi-aşa eşti destul de-mpiedicat mi-am zis. Dar fiindcă el o ţinea pe a lui, eu n-aveam nimic de pierdut. — Ce număr porţi ?
întrebarea nu i-a căzut bine, m-a privit tulbure, în cele din umrâ a ridicat din umeri. Am ridicat şi eu — şi eram gata să-1 dau afară din magazie, prea. mă săturasem de el. Am: repetat, cu asprime :
—■ Ce număr porţi la bocanci ?
—• Unu' mare !
— îţi baţi joc de mine ?
— Nu ştiu — şi părea sincer — dacă nu ştiu !
— Ce fel de om îi mai fi şi tu ?! — i-am zis, urmărindu-1 cum se răsuceşte nervos pe scăunel. L-am întrebat, fără nici un rost, de unde-i. Mi-a spus că-i dintr-un cătun dobrogean, al cărui nume încîlcit, nu l-am reţinut atunci. — Şi oamenii de pe la voi nu ştiu ce număr au la bocanci ?
70
OAMENI DIN DOBROGEA
■— Or fi ştiind.
— Păi cum să nu ! Dac-or şti tc-ti ca tine...
— Eu nu mi-am cumpărat niciodată bocanci.
Privea undeva, într-un colţ al încăperii şi mi s-a părut că lăcrimează de tune, sau de umilinţă... „Aşa o fi, cum spune", am convenit, deşi ce aflasem părea de necrezut. Are şaisprezece ani, cum să nu-şi fi cumpărat ? ! Am ales o pereche de bocanci buni pentru un bărbat în toată firea şi m-am apropiat de el.
—■ Dar ăştia pe care-i porţi, de unde-i ai ? —■ Mi-au rămas de la copiii stăpînului.
— Ai fost slugă ?
— îhî.
_ Şi-a scos, icnind, bocancii vechi, peticiţi, şi cu mare grijă a început să-şi pipăie laba piciorului. Apoi cu aceeaşi grijă şi-a scos ciorapii. Glezna îi sîngera — degetele, chircite îngrozitor, semănau cu nişte noduri. S-a întors cu spatele, ruşinat — şi mi-a cerut să-i dau o cîrpă, ceva, ca să-şi lege rănile.
— De cîţi ani te chinui cu bocancii ăştia ?
— De trei.
—■ Şi i-ai purtat mereu ? —■ Că ce era să-ncalţ!
A cercetat bocancii noi, ţintuiţi, le-a mîngîiat îndelung pielea fină, apoi i-a respins, fără măcar să-i încerce. „Alţii, ăştia-s mici !" I-am dat voie să-şi aleagă o pereche după dorinţă. I-a ales, eram sigur că aşa o să facă, pe cei mai mari. A trebuit să mă cert o jumătate de ceas cu el ca să-1 conving să ia alţii, ceva mai potriviţi pentru piciorul lui.
—■ Dar dacă mă string, s-a grăbit el, mi-i schimbi ?
— Cum o să te strîngă !
— Ce-am îndurat eu !...
^ A mers pînă la uşă, s-a întors, a călcat pe vîrfuri, apoi numai pe călare -—■ se simţea bine şi i-am surprins o licărire de veselie în ochi.
— Cu ăştia pot să joc ! M-a prins de mâini, s-a învîrtit în jurul meu şi a chiuit ca la horă. Părea alt om — iar din mine s-a şters orice urmă de mînie împotriva lui. Şi-a îmbrăcat şi salopeta, îl prindea bine — şi mi-a întins mîna, prieteneşte : „Dacă-mi rămîn mici, vin să mi-i schimbi..."
După cîteva minute am auzit cum aleargă cineva nebuneşte prin faţa magaziei. N-am ieşit să văd cine-i — de ce să ies ? — parcă n-am mai văzut eu băieţi alergmd !
UN PRIETEN
Asupra Viişoarei se abătuseră năpraznice furtuni de praf; cerul de amiază, leşietic, se lăsa ameninţător, vrînd parcă să strivească aşezările colbuite ; copacii desfrunziţi de adierea toamnei se clătinau, spăimîntaţi; pe uliţele pustii se alungau nebuneşte vîrtejuri de praf.
La o răscruce, mfruntînd urgia cu un zîmbet sadea, a apărut un om — înalt, cu pantaloni largi care-i fluturau ca nişte saci în bătaia vîntului şi o băscuţă sinilie, lipită parcă pe vîrful capului. Mi-a ţinut calea şi repede
OAMENI DIN DOBROGEA
71
s-a interesat dacă nu-s cumva feciorul lui nea cutare, din Cobadin. I-am spus că nu-s, ceea ce el ştia prea bine, după care omul s-a grăbit să mă întrebe unde servesc prînzul. Cum numai la prînz nu mă gîndeam, am încercat să trec mai departe, dar celălalt, pe cît îi îngăduia buna cuviinţă, m-a ţinut locului o clipă. „Servim mîncări calde, găină şi antricoate de văcuţă" — şi apucîndu-mă de mînă, mi-a arătat firma restaurantului. „Avem bere, ţuică, vin cît doriţi, producţie din anul ăsta..." Şi fiindcă nu i-am primit oferta, dar nici nu m-am ostenit să i-o refuz cît de cît politicos, omul a continuat, ca după o grea pierdere : „Măcar un client, doi să am pe zi... dar nici atîta ! Mă credeţi oare că de la o vreme încoace nu mai intră în restaurant decît drumeţii streini ? Şi ăia vin rar... Dar eu ce mă fac ? Adică nu eu, că nu-i al meu restaurantul, e al statului! Au oamenii bucate, nu le mai trebuie restaurant; au ţuică, nu mai trec pe-aici ; au vin de pot să se scalde în el !" Ştergîndu-mi ochii de praf, i-am spus mahmur la revedere. Mi-a şoptit: „Dacă n-o s-aveţi unde servi masa..."
Trecuseră patru ani şi mai bine de la primul meu popas la Viişoara. întîmplarea, şi numai ea, a făcut ca una din cele mai puternice impresii culese din sătucul dobrogean să fie legată de acest restaurant. Era spre sfîrşitul lui februarie — frig cumplit, furtuni de zăpadă... Fiindcă o ţuică prinde bine pe-o asemenea vreme, sau cel puţin aşa se crede, am intrat să mă cinstesc. Oameni mulţi, îneotoşmănaţi în cojoace de oaie, cu căciuli miţoase ooborîte pînă în dreptul sprâncenelor, multă forfotă, şoapte, şuşoteli în doi, în trei... Am înţeles, îndată, că nu era o adunătură de beţivi. La adăpostul ţoiurilor pe care toţi le agitau, dar din care sorbeau destul de rar, se punea ceva la cale. Ce ? — nu mi-am dat seama decît mai tîrziu. Oricum, mi-a atras atenţia de la început un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, îmbrăcat orăşeneşte, care şedea rezemat de o fereastră. Părea bosumflat, înăcrit; ţinea şi el un ţoi în mînă, dar se vedea, după chipul lui, că numai la băutură nu se gîndeşte. într-un tîrziu, desprinzîndu-se greoi de fereastră, a venit la mine şi s-a prezentat : Vasile Velicu, inginer agronom. „Ce mai e pe la Bucureşti ?" m-a iscodit, familiar. La astfel de întrebări se răspunde, de obicei formal: „Bine, a nins puţin, sau a plouat, sau: au înflorit trandafirii la şosea"... Dar Vasile Velicu vroia amănunte, ţinea să ştie dacă îl cunosc pe cutare, sau cutare... Plecase din Bucureşti abia de două săptămîni, nimerise aici, la Viişoara — şi-i era urît. Mi-a destăinuit scopul acelei adunări : oamenii aflaseră că ar vrea să plece din sat şi se ţineau de el... îl vizitaseră la gazdă, rugîndu-1 să răpună, îi. duseseră, cu chiu, cu vai, la cămin, să-i ceară —• chipurile ! —• sfaturi... Iar acuma, aflînd că intrase la restaurant să ia o ţuică, se abătuseră toţi pe capul lui. La o ţuică, mai uşor îţi apropii omul, ziceau ei. Vasile Velicu n-avea curajul să-i refuze, dar plănuia ca în noaptea care vine să-.şi ia valea. îmi spunea : „Am venit 14 absolvenţi în raionul Negru Vodă... După şase zile, patru au plecat. Ieri au mai plecat trei. Pînă la urmă o să plece toţi. Nu rezistă nici un agronom aici..." Şi mi-a înşirat multiple pricini. „Da, convenea el, noi ne-am pregătit pentru sate... dar altfel, şi pentru alte sate. Aş vrea să lucrez în Ardeal..." Ce-o să facă dacă pleacă de-aici ? Nu prea ştia — dar, dacă se descurcă alţii... Fiindcă i s-a părut că-1 iau de domnişor, a ţinut să-mi spună că a crescut într-un sat de pe lîngă Tecuci, mai are şapte fraţi, e învăţat cu greul, dar în Dobrogea nu rezistă. Furtuni, mereu furtuni, ele praf, de zăpadă... Nu-î apă... Păroîntu-i sterp — şi dacă n-o să dea recoltă bună — că n-are cum, o să-1 ia toţi la răspundere pe el, că-i inginer... N-a avut răgaz să-şi ducă pînă
72
OAMENI DIN DOBROGEA
Ia capăt argumentarea, fiindcă I-au înconjurat oamenii, binevoitori, prietenoşi. I-au zis să ciocnească cu ei, de bun găsit. Apoi, după încă un rînd de ţoiuri, cineva s-a oferit să-1 ia în gazdă. Zicea omul că are o casă bună — şi patu-i bun, are şi pilotă ! — şi-o să-i fie bine. El n-a zis nici da, nici nu ; a ieşit din crîşmă, urmat de oameni. Iar eu am plecat prin alte părţi, pe Ia Cobadin şi Comana, cu alte treburi.
După patru ani, numai curiozitatea mă adusese din nou la Viişoara. „Mă duc pînă la gospodărie, îmi ziceam, şi-ntreb pe careva : Cum aş putea să-1 văd pe inginerul Velicu ? E pe-aici — e la cîmp ?" Iar dacă o să mi se răspundă : „Care inginer Velicu ? — n-avem aşa ceva pe-aici!" — totul o să-mi fie limpede •— inginerul meu s-a dus ! — şi-o să fac frumuşel cale-ntoarsă. Intrînd cu aceste gînduri în sediul gospodăriei, am dat peste o femeie de vreo douăzeci şi şapte de ani, îmbrăcată orăşeneşte, cu înfăţişare isteaţă, severă, care se chinuia să prindă la telefon sfatul raional. L-a prins, s-a hărţuit cu cineva de la secţia de învăţămînt pentru nişte manuale şcolare — de unde am dedus că-i învăţătoare —• iar cînd convorbirea agitată a luat sfîrşit, mi-am îngăduit s-o întreb : „Cum aş putea să dau de tovarăşul inginer Velicu ?" M-a iscodit cu privirea, zîmbmd uşor, neîncrezător: „Aveţi ceva cu dînsul ?" „Da, aş vrea să-1 văd neapărat..." „La ora asta, mi-a răspuns, e cam greu, e pe câmp... Dar cine sînteţi ?" înviorat, bucuros, i-am zis : „îi sînt prieten... din vremea studenţiei..." (Parcă trebuia să dau socoteală femeii cine sînt ?) „A, veniţi de la Bucureşti, s-a luminat ea ! Ce bine-mi pare ! Eu sînt soţia dînsului. Ce mai e pe la Bucureşti ?" Am răspuns cumva, încâlcit, jenat de faptul că mă dădusem drept prieten al inginerului. Şi ca să evit noi complicaţii, am întins-o pe cîmp. „Pe unde-o fi inginerul ?" întrebam mereu. Oamenii întîlniţi ridicau din umeri : pe-acolo trebuie să fie, pe dincolo ! şi arătau cu mîna spre cele patru zări. Unul rni-iia zis : „I-a venit scrînteala inginerului tocmai acum. Pe-aici n-a mai plouat de cinci luni, pămîntu-i ca piatra, da' el însămînţează"...
Inginerul Velicu se ciondănea cu semetiştii — mai lăsa el, mai dădeau ei. Pământul era, într-adevăr, ca piatra — şi ca să-1 însămânţeze, se cereau făcute vreo patru lucrări... I-am spus cine sînt — nu m-a recunoscut. Nu i-am amintit scena din urmă cu ani — poate că, prins cu atâtea treburi, o şi uitase...
Seara, ne-am întâlnit în sediul gospodăriei.
Un an de zile după ce-am venit aici — şi-a început tânărul inginer povestirea — mereu mă gîndeam Ia plecare... Eram învăţat cu greul, crescusem în casă de oameni săraci, şapte fraţi — dar Dobrogea nu-mi sta la inimă. Apă tulbure, sălcie — şi dacă nici apa pe care-o bei nu-i bună, atunci ?!... Furtuni, mereu furtuni, îmi intrase praful în sînge. Şi secetă, luni de secetă, în faţa căreia încă sîntem neputincioşi. Din paisprezece colegi, cîţi am fost repartizaţi în raionul Negru Vodă, doisprezece au plecat prin alte părţi. Am rămas eu şi Victor Barbu, de la Comana. Apoi au venit alţi ingineri tineri, care s-au statornicit aici. Dar asta nu mă mîngîia. Un an de zile n-am lucrat mai nimic. Purtam corespondenţă cu prietenii rămaşi la Bucureşti. Eu le scriam zece scrisori, cu multe chinuri şi frământări, ei îmi răspundeau în câteva rânduri, în doi peri. M-au uitat repede. Nu-mi rămânea decît să-i uit şi eu. De oamenii de pe~aici nu prea mă legasem, deşi ei ţineau morţiş să mă cîştige. Se certau între ei, care să mă găzduiască, ca să-mi dea de mîncare. Eram primul inginer agronom,, nimerit aici, la Viişoara. îmi cereau toţi să-i ajut. Vroiau 1200 kg. de grîu Ia ha. Rîdeam. Parcă aş fi avut grîul ăsta în buzunarele mele : Poftim, 1200 kg., atîta vă dau... în primul an al şederii mele aici, gospodăria a mers prost,
OAMENI DIN DOBROGEA
73
toate au ieşit de-a-ndoaselea. Şi pe mine m-au tras la răspundere mai aspru. Dar asta n-ar fi fost nimica. Oamenilor li se cam făcuse lehamite de mine, destul mă oblojiseră şi pe de pomană ! şi mă priveau cu oarecare dispreţ. Careva mi-a zis să plec, că nu-i nici o pagubă. Asta m-a înfuriat. Să fiu luat de neputincios, nu-mi convenea. Dar n-am zis nimic, nu m-am certat cu nimeni. Cîteva luni am studiat terenul gospodăriei, proiecte, cercetări amănunţite, specialişti chemaţi aici... Pînă în 1955, nimănui nu-i trecuse prin minte să cerceteze pămîntul Viişoarei : ce poate da, şi ce-ar trebui făcut ca să dea mai mult. Era slab pămîntul, fără îngrăşăminte," nici vorbă să dea recoltă bună. Şi-ntr-o şedinţă de consiliu am început bătălia : „Ne trebuiesc două vagoane de îngrăşăminte azotoase"... „Foarte bine, au aprobat toţi (credeau probabil, că o să ne pice din cer), dar cît ne costă ?" „Cam mult, am zis, la vreo 60.000 lei". După această apreciere a mea, s-a dezlănţuit o adevărată furtună. „Care 60.000 lei ? Crezi că noi aruncăm banii în vînt ?" în prima şedinţă m-am ales cu ocări (mi-am pus în gînd să prad banii gospodăriei, că de altceva nu-s bun) ; în a doua, cu vagi morrnăieli de aprobare (Tovarăşul inginer o^ fi ştiind el ceva) ; în cea de-a treia şedinţă, le-am smuls banii. Dar n-am avut linişte cu oamenii decît tîrziu, după recoltat, cînd am scos 1200 kg. la ha, cum îşi doriseră ei. Le-am dovedit că banii daţi pe îngrăşăminte erau un fleac pe lîngă ce cîştigau cu recolta. N-am scăpat bine de această neînţelegere, şi-am căzut în alia. Am adus vorba de silozuri. Nici să m-audă oamenii. Cineva le băgase în cap că-i o prostie să ţii porumbul în silozuri. Se strică — şi de asta au muncit ei, ca să nu s-aleagă cu nimic ? Eu îi dădeam înainte eu ştiinţa, care a verificat şi răsvetrificat ce-i cu silozurile, ei rîdeau şi ziceau că fac ceva pe ştiinţă. Atunci m-a cuprins o tristeţe şi-un dor de ducă, de credeam că nimeni n-o să-mi poată sta în cale. Mi-am strîns boarfele, gata de drum. Dar cum într-un sat totul se află, m-am pomenit cu vreo zece oameni pe cap. „Nu vă supăraţi pe noi, mi-a spus unul, că noi sîntem proşti... (Dar o zicea rîzînd şi se vedea că n-o crede, nu credeau ei că sînjt proşti, şi nici nu erau). Facem cum ziceţi dumneavoastră, facem silozuri".
Mi-am dat seama că ţin la mine şi, arţăgos, am hotărît să le vin de hac. Mă-nfuria faptul că mereu vorbeau urît de ştiinţă fără să aibă habar de ea. îndată ce-am terminat cu silozurile, i-am anunţat pe toţi că deschid cursuri agrotehnice, şi cine-o lipsi... La primele lecţii au venit trei, patru. Eu vorbeam de-mi spărgeam pieptul, ei rîdeau pe-nfundate. „întîi să vedem ce s-alege din porumbul însilozat..." Am înţeles că nu cred o iotă din ce le spun, decît în măsura în care pot să verifice practic fiecare afirmaţie... Spre uimirea lor, porumbul nu s-a mucegăit şi, îndată, numărul celor care veneau la cursurile agrotehnice, a crescut. Am cerut bani conducerii gospodăriei ca să deschid un mic laborator. De data asta n-am mai întîmpinat nici o greutate. Ziua întreagă alergam pe cîmp, seara ţineam cursuri. Dar încă mă mai gîndeam la plecare. Mai stau aici un an, doi, fac treabă bună, ca să le dovedesc ăstora şi altora că oi fi şi eu în stare de ceva, pe urmă, ţara-i mare ! Fusesem chemat de cîteva ori la Bucureşti, la Casa agronomului... Referate, discuţii — stîrnisem interes. Mi se făcuseră chiar propuneri să lucrez la un Institut din Bucureşti.
De ce n-am plecat din Viişoara ? Exact, n-aş putea să-ţi spun... Cred că am început să lucrez bine aici din mîndrie, ca să nu mă ia nu ştiu cine de neputincios. Pe urmă, poate chiar fără să-mi dau seama, lucrul m-a prins, roadele m-au bucurat şi m-a uimit cum se schimbă viaţa oamenilor de la o zi la alta. Cînd am venit eu aici, Viişoara era un sătuc dobrogean destul de amărît la
74
OAMENI DIN DOBROGEA
vedere, case mici, strîrnbe, moliorîte, ici colo şi eîte-un bordei... Din 1955 şi pînă acuma au răsărit peste 200 de case noi. Case din cărămidă, cele mai multe, arătoase, unele cu trei şi patru încăperi. Au oamenii cu ce trăi — şi încă bine, îşi fac case, haine — şi îşi cumpără biciclete. La pămînt, la ce-o să lase moştenire copiilor, nu se mai gîndesc — au scăpat de-o grijă cum nu-ţi poţi închipui de mare. Toţi sînt colectivişti — şi-acuma, cum zic ei, în glumă şi trăgînd cu ochiul, se „domnesc". Cum n-o să mor tocmai de modestie, mă încumet să spun că i-am ajutat şi eu, cu ştiinţa mea, pe care o luau în rîs la început, zicînd că o să facă ceva pe ea — să trăiască mai bine.
N-am să uit zilele în care unii erau îndemnaţi să-şi hotărască soarta pe mai departe : intră în gospodărie, ori ce au de gînd ? Veneau la mine —- întîi bărbaţii, apoi, după vreun ceas, femeile : Oare o să plouă, o să fie bucate, oare ce-i cu timpul ăsta ? Aşa începeau discuţiile toţi, parcă se vorbiseră între ei. Pentru ca mai apoi să mă apuce de mînă : „Oare bine o fi să intru ?" Ziceam că-i bine, eram convins. După care cel povăţuit, rîdea amar : „Dumneavoastră ziceţi, că ce vă pasă, azi aici, mîine dincolo..." „Nu vă mint, insistam, o să îmi mulţumiţi pentru sfat"... Plecau, încă neîncrezători. Şi iar m-am înfuriat : neîncrederea asta trebuia învinsă. Şi toate şovăielile mele mi s-au părut cam stupide. Era timpul să aleg şi eu .- rămîn aici, ajut oamenii — sau mă duc dracului, tac din gură şi las locul altuia mai vrednic. Dacă mă gîndesc bine, niciodată nu mi-a plăcut să încurc lumea. De ce s-o fac tocmai acuma, la treizeci de ani ? Gam în acea vreme am cunoscut-o .pe nevastă-mea. Oamenii au prins repede mişcarea şi ne-au urat la amîndoi să fie într-un ceas bun. îmi place să cred că a fost. Ne-am căsătorit, ea-i învăţătoare aici, eu inginer, ce-mi mai trebuie, că doar vremea trece şi eu nu mai sînt copil! ? E timpul să mă gîndesc la o căsuţă — am planuri s-o ridic în curînd — şi la urmaşi... După cum vezi, am ales : rămîn aici. Şi-n ziua în care am simţit că aici e de mine, că pot fi cuiva de folos, m-am dus la biroul organizaţiei de partid : Aş vrea să devin candidat... Ştiam ce răspundere voi avea de aici înainte. Dar acuma, cînd am ales, şi sînt cu conştiinţa împăcată, nimic nu mi se pare greu. S-a ţinut adunarea de partid şi am primit recomandare... în curînd se va ţine şedinţa în care comuniştii vor hotărî dacă merit sau nu să fac parte din rîndurile lor. O aştept cu încredere. Lucrez, ţin lecţii la cercul agrotehnic şi mă cert cu câte unul. De două săptămîni, nu-i zi în care să nu mă cert. Eu cu ştiinţa, nea cutare cu ce ştie de la bunicu-său. La noi a fost mare secetă, pămîntu-i ciment. Şi eu însămânţez. Noroc că avem maşini. „Bre, tovarăşe inginer, aud mereu, mare minune dacă o răsări grîu din piatră !" E un reproş pe care-1 aud zilnic. Eu mă supăr şi mă cert, deşi ar trebui să fiu mai înţelept: Pe oameni nu-i convingi decît în măsura în care le dovedeşti practic că ce-ai spus e adevărat. O să le-o dovedesc, în primăvară, în vară... Sînt învăţat cu ei, şi ei cu mine.
După aceste destăinuiri, inginerul Vasile Velicu m-a rugat să-1 iert, clar nu poate să mai întîrzie. îl aşteaptă nevasta. Şi nu numai ea... îi spusese nevasta că i-a venit în sat un prieten de la Bucureşti... Şi el era nerăbdător să-1 întîlnească. „Vreau să aflu ce mai e pe-acolo... De cînd sînt aici, nu m-a vizitat niciunul dintre vechii prieteni..."
I-am zis la revedere şi-am plecat repede.
Era noapte tîrzie, furtuna se potolise.
Nicolae Ţie
OAMENI DIN DOBROGEA
75
ZILE DE NOIEMBRIE
Noiembrie picase în stepă sever, cu geruri iuţi şi vînturi subţiri. Pămîn-turile ostenite, dezgolite de rod, îi dădeau toamnei dobrogene un chip dezolant. Din ţărîna brună, răscolită de cuţitele plugurilor se ridicau în văzduhul înalt miresme tari, aburind cerul vînăt, de sticlă. Se răcea încetişor imensa vatră unde s-a copt din primăvară pînă în toamnă una din pîinile ţării. Aici a fost porumb, dincolo grîu, grîu mustăcios. In lunile dulci, pe aici au trecut către sud turme de oi, păscînd iarba grasă a stepei, şi tot pe aici s-au întors înapoi, suind către nord, ca să mai tundă pămîntul cu dinţii lor mici — să-1 tundă a doua oară, ori a noua oară. Dincolo a fost o fîntînă cu apă puţină, la care se adăpau o sută de vite bălţate. în focul amiezilor de vară, apa nămoloasă, sălcie, preţuia cît o fericire. Acum e moartă fîntîna. Văcarul satului i-a scos vadra mare de lemn şi a astupat gura fîntînii cu seînduri de fag bătute în cuie. Pînă în primăvară, cînd va ieşi colţul ierbii, nimeni nu va mai avea nevoie de apa fîntînii din stepă. Nici drumurile lungi, colbăite, nu vor mai fi Tăscolite de căruţe uşoare şi de copitele cailor buni. De mîine, de poi-mîine, pe aici va goni doar Crivăţul, nebunul, umplînd pămîntul cu buietuî grozav al zbuciumărilor sale, copleşind drumurile şi satele şi viaţa cu omătul pufos, măturat încoace de la marginea lumii.
Aşa dar, totul avea loc după buna şi înţeleaptă rînduială a firii. Noiembrie pica în stepă sever, cu geruri iuţi şi vînturi subţiri. Acesta era un semn că viaţa se va retrage din nou în matca satelor din văi, între pereţii caselor mici, cu miros de cojoace, rachiu şi tizic, iar întinderile brune vor rămîne pustii, gata să primească bicele ploilor şi ale vuiturilor, troienele albe şi liniştea iernii. Ca în fiecare an ţăranii — istoviţi de muncile verii, — trebuiau să intre curînd într-o dulce şi tomnatică moleşală, îmbătaţi uşor de calmul plăcut al împlinirilor mărunte. Era de asemenea timpul ca şi ostenitele pămînturi să aibă parte de mult rîvnita odihnă. Cădeau, cădeau albi şi leneşi primii fluturi din cer.
Dar iată că liniştea nu venea. Nici calmul oamenilor. întîrzia şi fireasca odihnă a pămînturilor. Experienţa dobîndită între 1949 şi 1957 în munca de transformare socialistă a agriculturii din Dobrogea îşi arăta roadele. Prestigiul gospodăriilor colective înfiinţate în acest răstimp, a crescut fără precedent. Noiembrie acesta nu semăna cu nici un alt noiembrie dobrogean. Era noiembrie 1957. Satele din stepă nu puteau avea nici linişte, nici calm, nici odihnă. Dobrogea era cuprinsă de febra colectivizării totale.
Zi şi noapte, noapte şi zi goneau prin stepă maşini; pe drumuri colbăite se încrucişau căruţe uşoare purtate în trapul cailor mici. înfăşurat în cojoace, poporul de ţărani al Dobrogei ieşea în stepă să facă noua rînduială a pămîntului. O armată de ingineri măsura această lume de la răscrucea vuiturilor cu pasul, cu metrul, cu telemetrul, alcătuind din trupuri mari de pămînt moşiile viitoarelor gospodării colective. Zornăitul lanţurilor tîrîte din hotar în hotar era acoperit de larma tractoarelor oare scriau brazde lungi, de kilometri. Nori negri de ciori coborau în ţărîna arăturilor ca să afle rîme. Din cuiburile stricate de oţelul plugurilor ţîşneau înspăimîntaţi şoarecii suri, fugind să se piardă în lume. Hergheliile de cai oprite din goană răsuflau şuierat în nopţile aspre şi, adunîndu-se ciopor, adulmecau nervos, ciulindu-şî urechile. ...Nu. Liniştea nu venea. Nu putea veni liniştea. Nici calmul oamenilor, întîrzia şi fireasca odihnă a pămînturilor.
76
OAMENI DIN DOBROGEA
Mistuiţi de focul acelor nemaicunoscute prefaceri, oamenii se ocupau cu de toate. Ţineau şedinţe lungi, aprinse : la miezul nopţii, în zori, la apusul soarelui. Cînd. trebuia. Vorbeau cîte cinci, cîte zece deodată. De-a valma. Mulţi încă n-aveau obiceiul şedinţelor. Rămîneau năuci dîndu-şi seama că de-acum încolo vor trebui să rostească cuvinte încurcate pentru ei, ca : „principial", „a pune just problema", „hidroamelioraţiune" (această vorbă îi băga în sperieţi)... Nu. N-aveau oamenii obiceiul şedinţelor. Dar se molipseau uşor. Ba chiar le plăcea că dobîndeau acest lucru nou. Se fuduleau, întrecîndu-se în a folosi cuvintele abia învăţate, ca pe nişte monezi noi-nouţe.
Aplecaţi asupra meselor de bucătărie, copiii de vîrstă şcolară scriau cereri, alcătuind cu trudă slove mari şi rotunde. Taţii se plimbau prin casă. Dictau nervos, cu vorbe smucite, răguşite şi rare. Cînd se încurcau în păienjenişul cuvintelor, înjurau cumplit şi o luau de la capăt. Peniţa mai lăsa cîte un porc pe hîrtie. Fugea în miez de noapte copilul la prăvălia sătească. îl scula din somn pe vînzător şi-i întindea cinci bani pe fereastră :
— îi mai trebuie lui tata o „coală ministerială".
Nu. Nu erau oamenii calmi. Nu puteau fi oamenii calmi. De nelinişte le tremurau degetele, încît nu izbuteau să-şi răsucească ţigările.
Femeile erau din cale, afară de tulburate de tot ce se petrecea în sat şi mai cu seamă de tot ce avea să se petreacă. Se furişase în ele teama necunoscutului. Cercetau îndelung feţele mute ale bărbaţilor lor, voind să priceapă ceva. Erau atente şi binevoitoare. Găteau mîncări grase, să-şi îmbuneze bărbaţii. Tăiau pui, găini şi berbeci, ca la nunţile mari. Dar bărbaţii lor nu mîncau. Se aşezau în faţa blidelor şi tăceau. Ore în şir. Fumau, apoi cereau rachiu. Rachiu şi castraveţi. Rachiu şi ardei iute, care în Dobrogea se numeşte „ciuşeă". Se sculau apoi, trosnindu-şi oasele. Umblau fără scop prin ogrăzi, prin grajduri, pe cîmp. Parcă erau beţi. Nu de ţuică erau beţi ţăranii. De gînduri. De frămîntările lor fără de capăt. Se mai (răscolea în ei drojdia încăpăţînării trecute. Cei mai mulţi erau copleşiţi de un fel de sentimentalism, care îi făcea copilăroşi, naivi. Ieşeau de o sută de ori să-şi mîngîie vitele, să steal de vojrbă ou caii. Apoi umpleau ieslea cu nutreţuri alese şi cu ovăz ca soarele. Stăteau cîte o jumătate de noapte să asculte cum mănîncă vitele din nutreţurile binemirositoare şi cum ronţăie caii ovăz. Se grăbeau apoi să aprindă felinare de vînt, socotind că e bine să se adune Ia Sfat, să mai ţină o şedinţă.
în mulţi ţărani, oricît de hotărî ţi ar fi fost ei pentru viaţa cea nouă, se rupea cî|te -ceva. Mai murea cîte un licăr al trecutelor rînduieli; mai plesnea cîte o strună ruginită şi veche ce amintea melodii din mincinoasa simfonie a sfintei proprietăţi. Şi în clipe de acestea oamenii îşi pierdeau mintea. Dar se dezmeticeau, pentru că timpul nu mai avea răbdare. Se urnea întreaga Dobroge. Ţăranii se rupeau din smîrcurile trecutului. Prindea glas Revoluţia în oameni, purificîndu-i ca un foc nou. Prin marea lor voie colectivă, — pe meleagurile unde urlă Crivăţul şi ţiuie Vîntul de la Soare-apune, oamenii puneau temeliile socialismului. Era noiembrie 1957, ce picase în stepă sever, cu geruri iuţi şi vînturi subţiri.
* *
Anul trecut, cam prin lunile octombrie şi noiembrie, munca politică desfăşurată de către organizaţiile de partid din regiunea Constanţa pentru socia-
OAMENI DIN DOBROGEA
77
lizarea agriculturii intrase într-o etapă de vîrf, avînd ca rezultat practic marele avînt revoluţionar al maselor de ţărani muncitori pentru colectivizarea totală. Greutăţile se iveau însă la tot pasul. Blestemata dragoste pentru avutul propriu, neştiinţa, uneltirile chiabureşti, — iată stăvili greu de învins pentru activiştii de partid care munceau cu abnegaţie şi eroism prin satele din stepă în acele zile fierbinţi. Reconstitui un mic episod al acestei lupte, folosindu-mă de întîmplarea cu Ismail Asan, tătarul din Ciocîrlia de Jos.
...Umblînd din casă în casă, echipa de agitatori a ajuns şi la gospodăria lui Ismail Asan. Ţăranul îi aştepta. Sta la geam şi pîndea cu ochi verzi, de pisică.
Cei cinci oameni au intrat în curtea strimtă a ţăranului. Unul dintre agitatori, tătar şi el, a strigat gazda încă de la poartă.
— Hei, Ismaile, eşti acasă ? Nici un Tăspuns.
—= Hai, mă, că au venit oaspeţi la casa ta. Primeşte-i, bre, cum se cuvine, după legea musulmană.
— Nu aşteaptă oaspeţi Ismail. Nu are nevoie de oaspeţi, a zis tătarul în loc de bun venit, ivindu-se în uşa joasă a casei. O umplea cu trupul său mare. Era alb la faţă. Tăcea. Ochii lui verzi de pisică, îi cântăreau mărunt, printre gene, pe cei sosiţi, sărind uşor de la omi la om. Cunoştea patru dintre agitatori. Al cincilea era gazetar (A aflat cam tîrziu. Altminteri ar fi fost mai cuminte. Ăştia nu ştiu prea multe. Te încondeiază cum ai zice peşte).
Ii privea Ismail Asan pe oamenii cu agitaţia şi nu simţea nici cald, nici rece. Ii privea şi tăcea. Nici nu le întindea mîna, nici nu-i poftea înăuntru. Stătea neclintit în rama uşii. Era mut şi avea faţa ca hîrtia. Aştepta să deschidă vorba cei cinci. Avea răspunsul gata pregătit. Numai să înceapă odată.
Cei cinci însă — şireţi! — nu-1 prea luau în. seamă pe gospodar. Se răzleţeau prin curte, puneau mîna pe unelte plugăreşti, îşi dădeau cu presupusul, aprindeau ţigări. Se purtau ca şi cum Ismail Asan nici n-ar fi fost de faţă. Fierbea tătarul. îl ucidea mînia nu pentru că veniseră cei cinci (că tot trebuiau să vină odată) ; ci mai ales pentru că întîrziau să zică ceva, să aibă şi tătarul motiv să-şi iasă din pepeni. îşi învăţase lecţia pe dinafară. De minune o învăţase.
-— Cum mai trăieşti, Ismaile ? a aruncat cîrlig careva, aşa, într-o
doară.
Ismail Asan îl cunoştea bine pe omul scund şi gros care i-a pus întrebarea. Era Stoica Başturea, preşedintele gospodăriei colective din sat. Nu i-a răspuns.
A intrat în casă. Şi-a aprins o ţigară, apoi s-a întors iar în rama uşii. Se silea să pară calm. Dar îi tremura ţigara între degete. A trecut-o în mîna stingă. Tot tremura. A vîrît-o între buze. Apoi, mai.uitîndu-se la cei cinci, a aruncat-o în ţărîna, zicînd :
—■ Fire-ar a dracului, să fie !
Se referea ţăranul la ţigara lui ori la altceva ? Nu se putea şti.
Răbdarea celor cinci îl scotea din sărite pe Ismail Asan. Ii pieriseră din minte argumentele pe care le pregătise ţăranul zile şi nopţi de-a rîndul, ca să înfrunte pe oricine ar fi voit să-1 îmboldească înspre gospodăria colectivă.
De fapt, jocul ăsta cu argumentele nu e de fel un lucru nou. Ismail Asan îl practică încă de pe cînd s-au mişcat pentru întîia oară ţăranii din partea locului să facă gospodărie colectivă. Nu, el nu e nici pe departe un duşman al
78
OAMENI DIN DOBROGEA
socialismului. A fost toată viaţa sărac lipit. Argat. In 1945 statul democrat i-a dat prin reformă agrară 3 hectare din pământurile boierilor. A mai prins niţică inimă tătarul. I se părea firesc lui Ismail Asan să slujească puterea cea nouă. Era şi a lui. Puterea foştilor argaţi, pe oare îi ridica din glod Partidul muncitorilor.
Totul a mers bine pînă prin anii 1949—50, cînd au luat fiinţă primele gospodării colective. Vestea a căzut pe neaşteptate, ca o lovitură de trăsnet. Ştia Ismail din cărţi şi din şedinţe, că se va schimba curînd faţa satelor. într-un fel dorea şi el această schimbare, ba chiar lupta pentru ea. Dar în clipa cîiid a început să o vadă aievea, cu ochii lui verzi, să o simtă cu simţurile sale, s-a speriat de moarte ţăranul Ismail Asan. S-a muiat, ca o eîrpă. Pînă acum luptase, cu suflet, ce-i drept însă oarecum abstract, „în general". Slujea revoluţia Ismail Asan, însă revoluţia însemna deocamdată „ceva îndepărtat". în ceea ce priveşte satele din stepa dobrogeană, revoluţia era încă „o chestiune de viitor". Iată însă că revoluţia venise. Sosise şi la ţară. Concretă şi vie. O reclamau ţăranii exploataţi de boieri şi chiaburi. O înfăptuiau. îi dădeau suflet şi chip. O statorniceau pe meleagurile lor bătute de arşiţi şi vînturi. îi dădeau viaţă din viaţa lor, sînge din sângele lor, forţă din forţa braţelor lor trudite dje muncă şi ură; ură din marea; şi neagra ură dobândită prin vreme sub domnia capitaliştilor.
Dar pe Ismail Asan 1-a mspăimîntat revoluţia. El nu putea face ca toţi ceilalţi. Nu avea putere pentru asta. Rodind, cele trei hectare primite la Reformă i-au înlesnit fostului argat să dobîndească o leacă de putere. S-a făcut frate cu dracul şi, mai trăgînd mîţa de coadă, mai tîrînd grapa pe uscat, Ismail Asan s-a trezit că poate îndrăzni să cumpere un cal. Nu un cal. O iapă. Neagră. Deşi avea nume, a botezat-O' din nou, Şamie. Căruţa a alcătuit-o încet, cu răbdare. Azi o roată, mîine o loitră, poimâine o oişte adusă din miezul pădurii. Prindea său la rărunchi tătarul Ismail Asan. Pămîntul şi 1-a făcut bostănărie. Umplea întinderile brune cu pepeni şi lubeniţe, de harbuji de tot felul, turchestani zemoşi şi ai naibii de dulci. Şi era mulţumit tătarul. Munca aceasta îi furase inima. îl robise. îl legase de ţărîna cea brună, care era numai şi numai a lui, care rodea pentru el, pentru Ismail Asan, proprietar şi producător de harbuji. Făptura uscată şi masivă a tătarului era stă-pînită de o stare ciudată, care-i îmbăta simţurile. O dragoste tîrzie îi lua minţile, Iegîndu-1 de pămînt ca pe un rob.
Gospodăria colectivă s-a înfiinţat fără Ismail Asan. Peste un an au mai mtrat alte familii. Tătarul era parcă pe altă lume. Trăia numai între har-bujii lui. Teama de la început îi cam trecuse. înflorea în el din nou bucuria de proprietar. Dar iată că tocmai cînd îi era lumea mai dragă îl împunseră din nou evenimentele în coaste. începea în regiunea Constanţa colectivizarea totală. Auzea, simţea, vedea cum se rupe toată comuna spre socialism ; tot raionul; toată regiunea. Mîine, poimîine, toată ţara. Şi totuşi Ismail Asan avea bostănărie. Abia s-a obişnuit cu gustul dulce al averii. El nu va intra la colectiv. Se va împotrivi cu încăpăţânare. Ii aştepta pe agitatori. Să-i înfrunte. Cu orice preţ.
Şi iată că cei cinci au venit. Erau în bătătura lui. Ismail sta în faţa lor năuc şi nu ştia ce să le zică.
PaTcă ar fi fost în pielea goală. Neputinţa aceasta 1-a lovit aşa de brusc, încît Ie-a aruncat oamenilor întîiele cuvinte care i-au venit în minte. Scurt şi pe înţeles :
OAMENI DIN DOBROGEA
79
—• Ştiţi ce ? Nu vă mai osteniţi, bre. Tot nu intru.
Şi zărindu-şi peste gard vecinul care trebăluia ceva prin ogradă, mai prinse un pic de curaj încît reuşi să se înfurie singur. începu să ţipe parcă dinadins, să audă cel de dincolo ce îşi permite Ismail Asan.
— Auzi, ce îndrăzneală?! Mă învaţă ei să fiu deştept. Nu,mă înscriu, bre, chiar de-aţi veni încă douăzeci şi cinci să mă lămuriţi! Gata ! Ei, acum afară! Ieşiţi afară din curtea mea!
Ţipetele lui Ismail Asan nu i-au mirat pe cei cinci chiar aşa de tare, după cum bănuise tătarul. Nu s-au grăbit să iasă din curtea lui. îl ştiau om sucit şi mînios. Au venit la el în bătătură cu gîndul să-i ierte multe ieşiri nechibzuite şi să aibă răbdare ; cît mai multă răbdare.
-—■ Nu te aprinde, Ismaile, îşi continuă vorba calm omul cel gros. Fii înţelept cu cei din neamul tău. De silit, nu te sileşte nimeni.
— Nici Alah nu-1 vîră pe om cu forţa-H rai — îi luă vorba din gură un tînăr vioi, ce răspundea la numele de David.
în echipa de agitaţie el era priceput la glume şi fel de fel de pilde. Voind să deschidă sufletul omului, agitatorul trebuie să găsească acele chei ale conversaţiei care se potrivesc cel mai bine cu temperamentul şi modul său de înţelegere. David avea aşa dar cheile glumeo, ale vorbei cu tîlc. Şi un astfel de om poate aduce multe foloase într-o echipă de agitaţie politică, în cazul lui Ismail Asan însă, vorbele lui David picară în gol. Era neînduplecat şi plin de încăpăţânare. Cei cinci, au încercat pe rînd fiecare cu cheile pe care le avea mai la îndemînă şi pe care le socoteau mai iscusite.
—■ Rămîi singur pe dinafară Ismaile ! Tu şi chiaburii!
— Ai văzut ce case şi-au ridicat cei intraţi mai de mult ?
— Şi ce recolte scot în fiece an!..
— Au bani să-şi cumpere straie de oraş şi mobilă...
—■ Tu singur i-ai lăudat pe colectivişti acum o săptămînă jucînd la nunta lui Memet. Ai uitat ? !
— Poate că ai făcut-o din linguşire.
La vorba asta tătarul a făcut o mişcare scurtă. I s-a trezit mîndria. Ochii verzi, ca de pisică, au lucit.
—• Linguşire, ai spus, bre ? a întrebat tătarul cu vorbă răguşită.
— Altfel nu ţi-ai fi schimbat părerea în cîteva zile. Ori, poate ai fost beat. Ochii de pisică au lucit şi mai tare. Erau şi mai verzi. Otrăviţi parcă.
A vorbit tătarul din nou. Răguşit:
—- Ismail Asan face totul după cum îi şopteşte inima. Ce contează că este beat ? Ismail Asan face oricînd ce pofteşte ! El răspunde numai în faţa inimii lui şi în faţa legii musulmane !
— Dar oamenii cu care trăieşte laolaltă ? a aruncat întrebarea David, uitînd de data aceasta de cheile lui. — De oamenii din sat nu-ţi pasă ? Ai trăit o viaţă cu ei...
—• Nu-mi pasă !, a răspuns Ismail Asan.
îi tremura vocea. David însă a continuat, calm.
— Cei mai mulţi dintre ei au fost săraci... Statul democrat le-a dat pă-mînt în 1945, şi-au mai îndreptat oamenii viaţa. Şi tu ai pămînt primit, Ismail Asan... Nu-i aşa ?...
— Şi ce dacă am primit ? a izbucnit provocator tătarul.
80
OAMENI DIN DOBROGEA
— Ar trebui să te porţi ca unul care a suferit în trecut, să ajuţi lupta Partidului; nu să-ţi baţi joc de ea şi să stai bot în bot cu d-alde Dragomir, chiaburul!..
—■ Stau cu cine vreau ! N-am să te întreb pe tine mucosule, a ţipat ca ieşit din minţi Ismail Asan.
— Nu ştiu însă pînă cînd o să-ţi meargă. Văd că ai început să-ţi pui giardul pe foc, să umbli desculţ în noiembrie, iar iapa ta, uite, nechează de foame. A ajuns o sperietoare. Eu nici nu ţi-aş primi-o în gospodăria colectivă...
— Nici n-o să ai prilejul, pui de lele! a izbutit să mai ţipe horcit tătarul. — N-o să ai prilejul.
Pesemne a văzut negru înaintea ochilor. S-a clătinat de slăbiciune. A ridicat pumnul să lovească. S-a răzgîndit. A dispărut în casă ; apoi, ieşind, a dat buzna în grajd. Oamenii s-au luat după el. Tîrziu.
Totul a fost fulgerător. Ismail Asan şi-a ucis iapa. Cu propriile mîini. Pierzîndu-şi minţile, s-a năpustit cu un cuţit de bucătărie asupra animalului şi i-a tăiat arterele gîtului. întîi s-a auzit un nechezat ascuţit şi prelung, apoi iapa a început să tremure, lovind scurt şi mărunt în podeaua de piatră. Mînzul iepei, speriat, a tresărit în culcuşul de paie, chemînd-o pe mamă. Cei cinci s-au aruncat asupra lui Ismail Asan. Era prea tîrziu. După un minut, două, iapa a căzut la pămînt, zvîrcolindu-se ia picioarele oamenilor. Apoi gîtul ei negru prelung şi subţire s-a îndoit încet, încet, tresărind în spasme, pînă ce a căzut brusc şi inert pe paiele ude de sînge. Murea Ildiz, iapa lui Ismail Asan. Ildiz, pe romîneşte înseamnă stea, steluţă. Se stingea aşadar Steluţa. Iar Ismail Asan, tătarul, se uita îndobitocit cînd la animal, cînd la cei ce erau de faţă. Oamenii erau uluiţi. Mîna dreaptă, în care tătarul ţinuse) cuţitul, îi era plină de sînge pînă ia umăr. Voia să se cureţe. Nu izbutea. Se încurca în propriile sale mişcări. Şi-a scos haina şi a aruncat-o, sub iesle, ca să scape de mîneca roşie. Gura crispată şi neagră a tătarului, s-a schimonosit, voind se pare să spună ceva. Dar cuvîntul nu se năştea.
A ieşit Ismail Asan în curte. S-a oprit la fîntînă. Şi-a vîrît capul în găleata cu apă. Mai tîrziu şi-a adus aminte că îi este sete. S-a aplecat din nou şi a băut. Hulpav, ca dobitoacele.
Cei cinci au ieşit unul cîte unul din curtea lui Ismail Asan. Erau îngroziţi. Mirosul dulceag de sînge îi răscolea, opintindu-i să verse. Nu erau în stare să spună măcar un singur cuvînt. Doar Stoica Başturea, preşedintele, a izbutit să-i strige din stradă lui Ismail Asan :
— Ai făcut o faptă ticăloasă. Să nu uiţi asta Ismaile. Să nu uiţi. Ismail Asan şi-a scos capul din găleată să audă ce spune omul din
drum. L-a ascultat, privind în gol, ca omul care nu pricepe nimic. Apoi şi-a vîrît din nou capul în găleată. Lui îi era sete.
Mai bine de o săptămînă n-a ieşit din casă Ismail Asan. N-a ieşit nici măcar să vadă cum răsare soarele, ori cum apune. Noaptea se mai strecura afară, ca un tîlhar, apoi se întorcea iute, să se închidă în casă. Ochii lui căpătaseră o lumină potolită şi rece. Nasul şi bărbia i se mai ascuţiseră. Barba nerasă îi creştea albă şi rară, dîndu-i chipului său împietrit o distincţie meditativă, de om înţelept. Nu era de fel un înţelept tătarul Ismail Asan din Ciocîrlia de jos. De înţelepciunea lui au început să-şi bată joc şi copiii. Oamenii îl ocoleau ca pe un ciumat. Nimeni nu-i mai călca iarba curţii. îl lăsau în plata Domnului. „Un smintit !", ziceau oamenii şi îşi vedeau de treburi. Intrase mai toată lumea în gospodăria colectivă. Cinci-şase familii mai erau
OAMENI DIN DOBROGEA 81
pe afară. Şi acelea erau gata să se   rupă de trecut, să   treacă la socialism.
Chestie de zile. ,„ Dăduse primul îngheţ cînd s-a trezit Ismail Asan din lunga amorţeala care îl cuprinsese. S-a îmbrăcat în pripă, de parcă ar fi avut o treabă care nu putea suferi amânare. Abia se iviseră zorii. în tindă a găsit hamul iepei. L-ia dres în două trei locuri, apoi 1-a scos afară. A tras căruţa în mijlocul curţiL N-avea dohot. A folosit nişte său de oaie, pe care îl avea pregătit să iacă săpun. Cînd totul a fost gata, a intrat în grajd. Grajdul era rece. Un mînz de şase-sapte luni nu poate încălzi un grajd. A scos Ismail Asan la lumina animalul micuţ. Roib şi flocos şi tare prostuţ, că era crescut fără mamă. Or ten. L-a ţesălat tătarul, apoi 1-a frecat bine cu o bucată de. pătură. A strîmtat un căpăstru mai vechi, de al iepei, ca să-i fie mînzuiui pe măsură, apoi l-a legat de loitra carului. A chemat-o pe femeie. I-a pus în mînă căpăstrul mînzuiui, iar el a apucat oiştea căruţei. A ieşit cu căruţa în şosea. în urma lui venea si femeia, aducînd mînzul cel roib.
Căruţa făcea zgomot mare pe asfaltul şoselii. Ismail Asan trăgea de oişte, strângând din fălci. Se uita în pământ, ca să nu vadă cîţi oameni din sat îl văd pe tătar ce face şi unde se duce. Doar din cînd în cînd vorbea smucit, printre dinţi :
—■ Grăbeşte, fă, că răsare soarele.
Copitele micuţe şi nepotcovite ale mînzuiui ţăcăneau egal şi mărunt pe lespedea de piatră, iar lui Ismail îi plăcea. îi suna frumos în urechi.
A intrat în curtea gospodăriei. A lăsat căruţa unde s-a nimerit, iar căluţul l-a legat de un stîlp ai pridvorului. L-a întîmpinat paznicul.
— Ce vrei individualule ?
— Cu Buşturea am treabă, cu preşedintele, i-a zis răstit Ismail şi a trecut mai departe.
Paznicul s-a ţinut însă scai de el fîuturîndu-şi ţanţoş aripile largi ale şubei. S-a liniştit, abia după ce l-a dat pe Ismail pe mîna preşedintelui. S-a întors la mînz şi la paza lui.
întîlnirea dintre Ismail Asan şi preşedintele Stoica Başturea, a fost scurtă. Cei doi bărbaţi s-au înţeles din ochi. Unui dintre ei ar fi putut să înceapă dojeni fără capăt, iar celălalt cu căinţe adinei. Nu. Nu s-a întâmplat aşa. Atunci, în dimineaţa primului îngheţ, înaintea răsăritului de soare, discuţia celor doi a fost scurtă, necrezut de scurtă. Laconică şi de o sobrietate aspră.
— Am venit, a zis simplu Ismail.
întâi au răspuns ochii căprii ai lui Başturea. Apoi gura.
— Bine ai făcut, Ismaile.
De multe ori poţi înţelege mai mult dintr-un gest, o privire, decît sînt în stare să spună cuvintele.
I-a poruncit femeii să scrie cererea, că-i mai şcoiată. El a ieşit să pună căruţa sub şopron şi. să adăpostească degrabă căluşelul de şapte luni într-un grajd mai cald.
Un om din consiliul de conducere l-a luat pe preşedinte la o parte.
—• Ascultă, n-avem ce face cu mînzocul ăsta. E prea tînăr şi prăpădit. Nu ştiu de ce l-o fi adus omul. Parcă-i zăbăuc. Legea âi dă dreptul să-1 ţină. acasă. Doar e mic, cât un berbece.
g _ Viaţa Romînească nr. 12
82
OAMENI DIN DOBROGEA
Preşedintele a dat din cap a înţelegere, apoi i-a explicat omului lucruri pe care doar el le pricepuse pesemne la valoarea pe care o aveau într-adevăr.
— Ascultă, omule. Dacă i-aş spune în clipa asta lui Ismail Asan că mînzul lui de şapte luni nu valorează doi bani pentru noi, că nu ni-i de trebuinţă, că-i prea tînăr şi firav, cu siguranţă că i-aş sfîşia inima. Mi-a spus plîngînd că îl aduce în locul iepei. A plîns cum numai un bărbat poate plînge. Fără lacrimi. Dîndu-1 la colectivă simte omul — sînt sigur — o uşurare pentru ticăloşia lui, încă vie în memoria satului. De ce să nu-i lăsăm omului această naică bucurie ?...
Căluţul de şapte luni a început să mănînee ovăz şi să se rotunjească ; căruţa unsă cu său a început să fie purtată pe cîmp, la munci, în trapul cailor buni, iar tătarul Ismail Asan, cu nevasta şi-au luat locul cuvenit în brigăzi. Colectiviştii i-au primit cu bunăvoinţă şi încredere. Au şters cu buretele totul.
Vremea trecea şi inima lui Ismail Asan rămînea pe mai departe împietrită. Muncea cu tragere de inimă. Făcea ce i se spunea. Insă tăcea tot timpul. Era întunecat şi dus, de parcă ar fi avut mort în casă. Venea la toate şedinţele, se aşeza în primele rînduri, asculta cu luare aminte, însă nu ridica niciodată nici-o problemă. Sta închis în marea şi muta lui amărăciune. într-o bună zi — erau la prăşitul de primăvară al porumbului — un musulman a povestit despre Ismail Asan un lucru care a stîrnit nedumerire, iar printre tătari, uimire. Omul acela, povestitorul, cică îl zărise pe Ismail Asan mîn-cînd la prînz mămăligă. Printre musulmani asta însemna o ruşine fără pereche. Rumînul mai mînca eî, că a crescut cu mămăligă. îl mai păleşte dorul. Dar tătaruil, şi mai cu seamă în anii din. urmă, nici vorbă. Miraţi, oamenii l-au luat pe Ismail de zor la întrebări. întîi cu -gluma :
— Ce s-a întîmplat Ismaile ? Pîmea nu-ţi mai place ? Te-ai fudulit la dinţi...
— Nu-i aşa, bre. Ismail buni dinţi are, a protestat omul, arătîndu-şi dinţii albi, ca de fildeş.
— Atunci ce poate fi, Ismaile ? Doar grîu ştiu că ai.
— Am bre, adevărat, s-a grăbit să încuviinţeze Ismail Asan.
— Păi, de ce nu-1 duci la moară ?
— E, aman bre. Asta greu lucru este, ai zis tătarul Asan, întunecîn-du-se. — Ismail Asan n-are voie să ceară cal de la gospodărie să meargă la moară. Ismail n-are voie.; El nu are voie nici să mîngîie o coamă de cal. Niciodată.
Oamenii au picat ca din lună. A doua zi l-au silit pe tătar să ducă la moară doi saci de grîu să-şi facă făină.
Colectiviştii se obişnuiseră deiacum cu acest fel ciudat de a fi al lui Ismail Asan. Tăcerea lui îndelungă, calmul său netulburat şi uşoara tristeţe înscrisă pe chipul său negru, îi dădea o distincţie aparte. Nici nu şi l-ar mai fi putut închipui altfel. Muncea pe mai departe cu tragere de inimă, în adunări îşi lua în primire locul său obişnuit! şi asculta, medita, judeca. Cînd trebuia să voteze, ridica mîna ; cînd trebuia să aplaude, aplauda. Atît. Nimeni nu se aştepta la mai) mult.
Iată însă că prin vară, a ridicat şi Ismail mîna, cerînd drept la cuvînt. I s-a dat. S-a ridicat tătarul şi a spus cu hotărîre nişte cuvinte, pe care se
OAMENI DIN DOBROGEA
83
pare că el le-a rumegat îndelung, pentru că le-a rostit dintr-o suflare, ca pe 0 poezie.
■— Ismail Asan roagă adunarea să-i dea voie să fie paznic de noapte.
Hodoronc-tronc. Pe ordinea de zi a şedinţei erauj chestiuni ale campaniei de vară : recoltarea în termen optim, organizarea ariilor de treer, asigurarea transportului de grîne, şi altele. Era de-a dreptul ciudată cererea lui Ismail. Se nimerea ca nuca-n perete. Adunarea l-a rugat pe Ismail Asan să povestească ce anume l-a îndemnat să facă această propunere. S-a codit tătarul, încăpăţînîndu-se. Pînă la urmă a mărturisit sgîrcit, în două cuvinte. A fost totuşi pe înţelesul tuturor.
— Cîndva Ismail a distrus un lucru de preţ care trebuia să intre în averea colectivei, Ildiz a fost o bijuterie. Ca paznic de noapte s-a gândit Ismail că ar putea să apere avutul obştesc. Să ispăşească un păcat...
Totul suna grav ; grav şi sincer. Colectiviştii au înţeles tot ce trebuia înţeles.
De la acea adunare generală, Ismail Asan, în vîrstă de 47 de ani este paznic de noapte.
Fiecare dintre noi am avut în viaţă cel puţin a întâmplare cumplită, pe care am întipărit-o adînc în memorie şi o spunem în lume. Aşa şi Ismail Asan, paznicul de noapte al gospodăriei colective din Ciocîrlia de Jos. Am şi acum în faţa ochilor statura lui masivă înfăşurată într-o şubă lungă, cu falduri largi, îmblănite, cu care mătură pămîntul. în stînga lui poartă o bîtă înaltă de corn, iar în dreapta un felinar de vînt. Calcă liniştit şi egal. Doar ochii lui verzi, de pisică sînt neliniştiţi. Ei pipăie mirat noaptea. Veghează. Mi-a istorisit întâmplarea lui într-o noapte lungă cu lună din acest noiembrie, ce picase în stepă sever, cu geruri iuţi şi vînturi subţiri. Mi-a spus-o ca s-o răspîndesc mai departe, să înveţe şi alţii.
Pop Simion
6*
AU fii: L STORIN
S TRĂDA
lubesc aceste case frumos orînduite, guluile la geamuri amirosind plăcut, şi fumul alb din coşuri urcînd pe nesimţite, şi gardul vechi de-alături, atît de cunoscut,
şi noaptea, aşezată cu farmec pe părnînt, şi frunzele de aur, cu galbene tăişuri, şi luna, ameţită de toamnă şi de vînt, ca o pisică albă umblînd pe-acoperişuri,
şi fetele frumoase, şi dragostea curată înghesuită-n\ banca măruntă ele liceu, cînd doi colegi de clasă iubeam aceeaşi fată şi din păcate-alesul n-am fost eu,
iubesc asfaltul rece pe care muncitorii în luptă pentru pline, cu sînge l-au udat, şi purpura pe care o desfăşoară zorii pe monumentul celor ce-au luptat,
iubesc aceste pietre, bătute de obuze,
acest salcîm din poartă, cu multe crengi pierdute,
săruturile care au îngheţat pe buze
ca oamenii în pace de-acum să se sărute,
şi clipa nesfirşită ce-mi trece-ntr-urm pragul memoriei: ţii minte ce fericit erai cînd ii s-a dat să porţi în frunte steagul la prima defilare de-ntîi mai P
iubesc uzina care s-a ridicat acum,
şi noua grădiniţă din colţ, cu zumzet dulce,
şi becurile care îi însoţesc pe drum
pa trecători, cînd vin acasă, să se culce,
BLOCURI MUNCITOREŞTI
85
mi-e dragă şi fetiţa aceasta, cu păpuşa, şi versul ce-mi răsare In minte-abia-nceput, şi mama., cu un zîmbet, cînd îmi deschide uşa, iubesc această stradă pe care m-am născut,
această picătură de lume, minunată, în care-şi află rostid de zi cu zi, mereu, poporul meu,
mai mîndru şi drept ca niciodată, şi ţara mea,
şi strada,
şi casa mea, şi eu.
BLOCURI MUNCITOREŞTI i
Amintirea bălţilor verzui copleşite de noroi şi broaşte nu-i va tulbura pe-aceia care începînd de astăzi, se vor naşte.
Nici acoperişurile sparte, nici pereţii mici, cîrpiţi cu lut, nici cocioabele mărunte-n care oamenii-au murit şi s-au născut.
Aplecate dureros din şale şi cu două geamuri nu prea mari, se-nşirau bordeiele ca nişte babe ce priveau prin ochelari.
Amintirea mă mai doare încă. Astea însă n-o să le cunoască nimeni clin acei ce au norocul începînd. de astăzi, să se nască.
U
Cărămida d/insează în mtinile lui, apoi o adoarme ca pe-o păpuşă, şi-ncet, încet, se ridică un zid, o fereastră, o uşă. .
în curînd vor veni locatarii acestor camere frumoase şi mari. La etajul întîi — fierarii, la al doilea —■ echipa de zidari.
AUREL STORIN
Cîte vise-au încăput în cărămizi I Cîtă bucurie pe feţe! Au învăţat muncitorii lucruri mai grele, să se bucure — cum să nu-nveţe P
Au fost deja uitate cocioabele de ieri şi gîndurile zboară spre vremuri viitoare, şi zidurile urcă neîncetat spre cer, ele parcă se ridică pămîntul în picioare.
III
—■ 11 ştii pe oţelarul de la etajul patru P Vestit în toată ţara. Tu, trebuie să-l ştii. Ei, află că acasă, doar e vecin cu mine, l-am prints că stă şi scrie poezii.
Cînd s-a mutat aicea nici nu-i venea să creadă scări de marmură, ca-ntr-un palat. „Ei, ce spui, tovarăşe Maiakovski" P (Maiakovski e poetul lui preferat).
A deschis uşa, cu grijă, încet, şi-a plimbat un zîmbet prin baie, şi-a lunecat uşor piciorul pe parchet, a privit ele jur împrejur prin odaie,
apoi, a luat o carte cu versuri şi-a scris la sfîrşit, cu-o mîndrie firească : „Tovarăşe Maiakovski, într-adevăr, ce dreaptă e puterea noastră, muncitorească!"
FLORENŢA ALBU
DOUĂ MUZEE
Trec peste pragul Castelului Peleş, gîndind la Doftana.
In turnurile acestea
au bătut orele nopţii
orologii cu sunet de taină, de cîntec.
să legene somnul şi visele
maiestăţilor lor.
în noapte,
bătea la Doftana
toaca
şi se-auzeau bocancii ţintuiţi ai sentinelelor rănind- palmele pămîntului, strivind iarba tăcerii;
Aici, la Peleş,
au înflorit trandafiri şi anotimpuri,
s-au scuturai flori scumpe şi rare
şi sute de brazi şi stejari
au fost unduiţi pe alei, ca soldaţii,
să dea onorul regelui
şi neamurilor lui regale.
Şi-mi amintesc cimitirul Doftanei, cu prunii subţiri, crescuţi în pietriş, şi celulele-nguste
în care anotimpurile pătrundeau cu laţ de picioare, In uniforme de puşcăriaş, sărace, purtate — la fel.
Pe poliţe sculptate-n abanos şi palisandru
au fost rînduite
statui
cu chipid Marglieritelor de Valois
FLORENŢA ALBU
şi fecioarelor enigmatice, statui
cu statura aspră şi ţeapănă
a războinicilor nordici, în zale.
Din tainul de pline neagră şi mucedă
comuniştii-au sculptat
chip, după vis —■
marelui mîine.
Am migălit flori,
chipuri şi sori
cu degete strivite de munca, de torturile Siguranţei.
Trec dincolo de pragul muzeului Peleş,
cu gîndul la muzeul Doftana.
Sînt două muzee care vorbesc de aceeaşi epocă
fiecare, despre altfel de oameni,
în alte imagini.
CAMERA DE OASPEŢI
O masă, un scaun, un pat, o lampă de-un cot, uni ziar uitat,
pe care-o mină înfrigurată a caligrafiat subţire un nume, o floare, iar un nume... Fereastra şi ploaia şi-n uliţa satului noroiul şi tăcerea.
Cine-a mai stat aici, la masa măruntă,
cine a mai ascultat
tăcerea aspră-a pereţilor albi
şi cine-a simţit
palmele grele-ale oboselii,
lăsate pe umeri P
Poate un activist
şi nu unul — zeci au trecut pe aici —-
şi-au plecat fruntea, alături de lampă,
au scris cifre şi nume
în carneţelele dÂn buzunarul scurtei
îmbibate de ploaie,
au fost obosiţi
şi n-au avut timp să gîndească
CAMERA DE OASPEŢI
la oboseala lor
şi a doua zi
au pornit din nou,
s-au apropiat de sufletul omului
şi de sufletul pămîntului
şi cuvintele lor
au încălzit,
au dat putere pe unde-au trecut.
Pe unde-au trecut ei,
au venit tractoarele,
au arat Iviturile, —
a început marele poem
al colectivizării;
pe unde-au trecut ei
s-au aprins lumini
şi pe poliţe
s-au rînduit cărţi;
pe unde-au trecut ei
au fost culese recolte,
ape şi gîwluri şi-au schimbat cursul.
Da, pe-aici au trecut sute de activişti.
Şi-au plecat fruntea
obosiţi,
aproape de miezul mărunt
al luminii de lampă,
şi-a doua zi au pornit
din nou la drum,
ei — detaşamentele partidului
de vizionari şi eroi.
ADELA POPESCU
AUTOBIOGRAFIE
jTn dimineaţa aceea
Mi-am spălat faţa în soare
Şi mi-am şters mîinile
Şi s-a pierdut la braţ cu visul
Cu catifeaua tronului răsturnat.
In dimineaţa aceea
Mi-a fugit orizontul
De sub ochi
Nu mai ştiu unde...
Mi-am legat părul galben cu funde
Roşii ca macii.
lntr-o covată mama
Frămîntă cozonacii —
Pîinea anului nou.
Tata şi-a dat căciula pe ceafă
Şi a recitit luminînd din ţigare
Vestea fulgerată-n ziare -.
Piepublică, ţara-i a noastră!
Parcă vedea brazii
Urcînd spre bolta albastră!
Parcă urca fruntea pădurilor
Spre bolta albastră...
Din gură în gură trecea vestea
Cum trece cîntecul şi povestea.
Altceva ce-a mai fost
Nu mai ştiu să vă spun ;
Ştiu c-am ieşit din casă
Şi c-am fugit în drum.
Şi era lume multă în drum.
Şi ştiu că la miezul nopţii,
Stelele au sunat din clopoţei
Şi o sanie
Peste zăpada imaculată, A pornit primul drum. Iată!
AUTOBIOGRAFIE
Am mai trecut pe la poarta trecutului încăodată.
Am mai pus şi a unsprezecea Lăcată.
Cît am mers prieteni — Tovarăşii mei ?... V-am simţit la muncă Umerii grei.
Cît am mers, vecine ?...
Pune mîna streaşină
Şi te uită bine,
Peste blocurile albe şi roşii
Urcate de tine ;
Peste puhoiul de brazde
Cu luciu de şine...
Te mai vezi acolo, departe, pe tine ?. Mă mai vezi acolo, departe, pe mine
TH. PIERID1S
UN POET STRAIN SE PLIMBA PRIN BUCUREŞTI
— Note pentru a servi unui poem — ( Extrase)
SE CONSTRUIEŞTE ÎN BUCUREŞTI
De multă vreme voi aţi prezis aceasta.
Şi mulţi au fost acei care-au crezut
aşa. cum crezi în adevărurile foarte simple :
că arborele-acesta galopînd, se-ndreaptă către mare
că soarele acesta gata să apună
mîine va reînvia, înarmat, ca să reintre-n luptă.
Au fost cîţiva care-au oftat „ah, dac-ar fi adevărat!", dar şi aceştia au zîmhit amar convinşi că nu va fi adevărat.
Apoi a defilat pe străzi cortegiul lung al anilor cumpliţi. Desigur, ei mergeau cu pasul hotărît
şi fruntea lor era, desigur, încinsă cu mlăditele de lauri şi-n mîini purtau un mic buchet de trandafiri, dar mult mai sigur e că ei treceau cu dinţii strînşi şi cu privirea aspră şi neînduplecată.
Şi-au fost şi-atunci cîţiva care-au zâmbit convinşi că această corabie nebună va naufragia.
Alţii au strigat „ah, de-ar afunge-n port!
de nu s-ar mai stîrni furtuna înainte de inirarea-n port!"
Dar mai erau şi straşnicii matrozi
cei care neclintiţi şedeau, înfipţi în punte, cu faţa la furtună,
şi mai erau cîrmacii încercaţi
cei care vreme îndelungată-au navigat
cucerind pas cu pas întreaga ştiinţă maritimă
şi toate tainele vînturilor, valurilor si stelelor.
Şi iată că, deodată,
Bucureştiul se umple de mirezme.
Iată că pe străzile
UN POET STRAIN SE PLIMBA PRIN BUCUREŞTI
prin care-acest poet rătăcitor se plimbă
adie o mireasmă de şantier,
precum într-o grădină mireasma miilor de flori.
Fără-ndoială, fiecare ştie
că betonul, cărămizile şi fierăria,
maşinile ce-nalţă cărămizi
şi mistriile care fixează cărămizile la locul lor,
toate acestea nu fac o grădină, pe unde seninătatea cu
privirea blinda,
s-ar putea plimba încet
făcînd să scrîşnească nisipul din alei
sub sandalele uşoare de mătase.
Dar spune-mi, cetiiorule prieten,
dacă această fată pe care-o vezi trecînd spre, şcoală
ştie că i se pregăteşte o fereastră
la care va putea-n sfîrşit, să prindă albele perdele pe care
le-a brodat,
dacă adoleşcentu-acesta ştie că-şi va clădi o fericire în această casă ce se construieşte pentru el, daca bătrînu-acesta ştie că, mîine, o să şadă la capătul unei mese încă mirosind a vopsea ca să privească un cap zburlit plecat deasupra temelor, atuncea pentru ce poetul n-ar putea să ştie, cititorule prieten, că betonul, cărămizile şi fierăria, pot întocmi şi ele o grădină plină de miresme ?
Şi pentru ce poetul, cititorule prieten, n-ar cînta un adevăr atît de simplu atît de simplu ca acesta :
se construieşte, se construieşte, se construieşte în Bucureşti.
URIAŞĂ NAVĂ
Aceste rafturi ce se-ndoaie ca spinarea unui cal prea încărcat sub o mulţime de pachete mici, multicolore, aceste vitrine care rid în focul de lumini şi etichete, aceste-autobuze care-şi duc recolta
din staţie în staţie pînă la marginea acestor cîmpuri de asfalt,
aceste teatre, aceste şcoli, aceste grădiniţe de copii
care strigă cu toată prospeţimea zidurilor:
„noi ne-am născut acum, noi nu am existat mai înainte!"
— toate acestea, ce înseamnă, oare P
In limba lui, care e limba omului cotidian,
poetul poate spune că-s vitrine doldora de mărfuri,
că sînt autobuze, teatre, şcoli.
TH. PIERIDIS
Dar nvar fi mai exact, cititorule prieten clacă aş spune că-n această ţară toate acestea fac o uriaşă navă
ce-a luat pe om pe umeri, pentru o mare călătorie P
Şi n-ar fi mai exact clacă aş spune
ca marea călătorie către fericire
începe ele la pîine,
de la uzine,
de la statisticile cenuşii,
aşa cum fluviul trebuie de la izvor să-nceapă daca-a voit vreodată să ajungă-n mare P
CÎRMACIUl
Şi pentru ce n-aş spune
cîteva cuvinte şi despre cîrmaciu P
Pentru ce n-aş spune că aceste trei litere care strălucesc nu sînt decît trei flăcări zvelte pretutinde trei flăcări care pot să lumineze întunericul.
Şi sînt, lot astfel, trei catarge
înfipte-n cele mai afunde măruntaie ale navei
şi smt trei pînze
pentru ca nava să înainteze
şi, de asemenea, trei stele deasupra unui nord unic st trei săgeţi ce pot să te îndrepte la orişice răscruce.
Dar shri, de-asemeni, şi trei flori de primăvară ce fac sa înflorească toate iernile lumii.
INTERNATIONALISM PROLETAR
Am căzut un coreean care mergea în faţa mea pe trotuar. Am Vazid un grec ce rătăcea prin aleile unei librării Am văzut un negru din Africa mir-o casă de odihna.
Ce nume poartă toate-aceste pentru voi P
CU despre noi, noi spunem
că o inimă imensă s-a deschis
cum se deschide, largă, poarta unei case
cum se deschid, deodată, două braţe
cum se deschide, caldă, o iubire.
UN POET STRAIN SE PLIMBA PRIN BUCUREŞTI
PIONIERA
Acestei fetiţe care trece pe stradă purtînd la gît o roşie cravată i se spune pionieră.
Dar pentru mine este o fetiţă
care-a pătruns în calea mare
şi care-naintează cu un pas puţin stîngaci
purtînd pe braţele-i plăpînde un paner cu vise.
S-ar putea ca ea însăşi să n-o poată spune.
Ea gungureşte poate cam stîngaci
cîteva cifre şi cîteva mici fraze între ghilimele.
Dar priviţi-i fruntea, priviţi la pasul cu care-naintează.
Cea dintîi nu-i oare-un cîmp imens
atotcuprinzător ?
Un cîmp în care cifrele
pot străluci la fel cu macii primăverii ?
Iar cel de-al doilea nu răsună ca o-ncrediniare,
ca o cucerire • • ■■ o
si ca un clopot ce vesteşte-o naştere — aceca-a fericim t
PACE
Acest prunc care doarme-n căruciorul lui e prinţul viitorului.
lată de ce mama care-mpinge căruciorul,
c atît de falnică şi princiară
şi zîmbetu-i e-atît de plin de stele.
Acest prunc ar putea să fie
doar o pată roşie pe ruinele de mâine
doar preludiul unei pulberi de cenuşă infinitezimala
sorbită de o uriaşă limbă de foc.
lată de ce mama îşi aruncă peste zare-ades
o privire care-ntreabă ne-ncetat: ,     „ .,
Cavalerul care va sparge dintr-odată porţue za rit
în goana lui cuceritoare peste lume
cine va fi ? — soarele sau moartea ;
lată de ce cînd tu străbaţi această ţară auzi un strigăt venind de pretutindeni. PACE strigă cărucioarele copiilor, PACE strigă zidurile caselor, PACE strigă uzinele, şcolile,
TH. PIERIDIS
trenurile, corăbiile, ministerele,
şi steguleţele din miinile gingaşe ale pionierilor,
şi stema pe care-o înalţă braţul viguros al Republicii,
şi cluburile cooperativelor agricole,
şi porţile minelor şi ale muzeelor.
Universităţile poartă acelaşi strigăt pe faţade,
şi maşinile care stropesc străzile îl duc cu ele,
şi străzile îl poartă pe piept, şi pieţele pe inimă,
şi grădinile îl poartă pe fiece petală a fiecărei flori,
şi ogoarele pe fiecare boabă de porumb,
şi munţii pe fiecare brad,
şi apele pe fiecare strop,
şi oamenii pe fiecare clipă
din fiecare zi, din fiecare noapte.
Acelaşi strigăt, mereu şi peste tot acelaşi
într-atît că însuşi el, poetul,
îşi urcă-aici acelaşi strigăt ca orşicare om.
PACE şi Prietenie-
PACE şi Muncă.
PACE şi Democraţie.
PACE şi Libertate.
PACE şi Bucurie şi Fericire şi Înfrăţire.
Pentru ca pruncul adormit în căruciorul lui să fie prinţul viitorului.
Pentru ca mama să-şi păstrcze-nfăţişarea-i princiară.
Pentru ca toţi oamenii din lume să-şi poată cuceri un zîmbet plin de stele.
TRENUL
L-am auzit din depărtare fluierînd.
Cu multă vreme înainte de a-l zări
noi am simţit pe şine cum îi bate pulsul.
Pe urmă i-am văzut suflarea
ce aburca cristalul cerului.
Şi iată-l în sfîrşit intrlnd în gară
cu pas grăbit şi totodată reţinut.
O masă de foc, de fum, de fluiere şi gifîieli. Un monstru metalic plin de-ameninţări.
Dar priviţi-i pieptul.
Axolo-i zugrăvit un mic hulub.
UN POET STRAIN SE PLIMBA PRIN BUCUREŞTI
97
Monstrul metalic
ce nu-i decît putere, voinţă şi-ndîrjire
poartă pe piept un porumbel
ce nu e decît puf şi gingăşie şi iubire.
II poartă ca pe-o decoraţie sau ca pe o busolă,
ca pe figura de la proră purtată de corăbii ca să spintece valul şi să-şi deschidă drum.
Aici e-o ţară
în care metale şi porumbei trăiesc împreună.
Pentru că oamenii şi pacea trăiesc împreună.
PROPRIETARUL
Uzina poartă* scris pe frunte, numele proprietarului: o mare stea roşie.
El este tot acel care posedă vapoare, trenuri, mine, poduri, şi şcolile şi muzeele,
şi tramvaiele pe care le vezi pe străzile acestea,
şi mari imobile, şi minuscule cabane,
şi-ntinderi fără margini de pămînt, de cer şi de apă.
Acest proprietar, nespus de bogat mai are încă-un nume.
Dacă vrei să ştii care
opreşte la-ntîmplare-un om pe stradă
şi-ntreabă-l cum îl cheamă.
ARMATA POPULARĂ
Un ţăran care tînjea după o palmă de pămînt
şi căruia i s-a dăruit întregul teritoriu-al Romîniei.
Un muncitor ce înseta după salariul unei zile
şi care mînuieşte-acuma, pentru el, un ocean de maşini.
Un student căruia i s-a spus : Iată ştiinţa-ntreagă
de vrei şi poţi, ea este-a ta.
Un patriot căruia i s-a dat o patrie.
Un om batjocorit căruia i s-a dat o demnitate.
7 •— Viaţa Roniînească nr. 12
TH. PIERIDIS
Un om învins căruia i s-au dat aripi.
Un om desnădăjduit căruia i s-a dat o certitudine.
Un naufragiat căruia i s-a dat o stea.
Un popor căruia i s-a dat o mîndrie.
O naţiune căreia i s-a dat o istorie şi-un viitor.
O patrie care a fost redată copiilor şi destinului ei.
O putere căreia i s-a dat pacea ca să ocrotească
civilizaţia, ca să avere de ruine
umanitatea care trebuie alcătuită din oameni.
Priveşte, poete, această defilare.
Priveşte-i laolaltă şi unul cîte unul
priveşte, de n-ar fi decît pe oacheşul acesta mărunţel
ce tocmai şi-a-ntîlnit privirea-i gravă cu a ta,
sau pe-acest flăcău voinic şi blond ca soarele
al cărui bust se-nalţă
pe soclul uriaşei balene de oţel
ce tocmai a trecut, prin faţa ta vuind.
Priveşte-i, unul cîte unul şi pe toţi deodată.
Vei întelege-atunci de ce acei de pe trotuare au în priviri, şi ei, atîta semeţie şi-ri inimă atîta siguranţă.
Priveşte-i laolaltă şi unul cîte unul priveşte-i şi pe oamenii-adunaţi pe trotuare. Şi atunci se poate
ca un strigăt foarte-obişnuit şi foarte-nflăcărat
un simplu „ura" ! de exemplu
să izbucnească dintr-odată din plămînii tăi
să rupă bariera buzelor închise
şi să zboare-alăturea de cei asemeni lui
ce flutură plutind peste trotuare.
E-ddevărat că tu eşti un poet cam straniu sau, un poet care-a plătit prea scump elanul. Ai vrea să fii de-aci-nainte-un om mai măsurat şi ţi-ai furat să-năbuşi zboruri şi avînturi.
Aruncă, poete, această literatură de o parte, Lasă-ţi strigătul să zboare-n stol cu celelalte.
„Trăiască Armata Populară", poete.
TOAMNĂ
Din cînd în cînd
o frunză îşi fringe pălimarul
pluteşte legănîndu-se prin aer
şi vine să se culce la picioarele copacului
prejoum o luntre dusă âe talaz la ţărm.
UN POET STRAIN SE PLIMBA PRIN BUCUREŞTI
Dar plopii-s încă plini de vară.
Şi încă sînt încredinţaţi
ca fiecare frunză-a lor e-o undiţă
ce-a prins în zbor un peştişor de-argint din soare
ce freamătă din solzii lui strălucitori.
E uimitor! Cum, oare, -aceste lungi făpturi ce ştiu să stea în echilibru-atît de bine pe vîrful degetelor lor,
cum, oare, nu şi-au aruncat privirea peste case ? Cum, oare, n-au zărit, în fund, la marginea cîmpiei. toamna, venind cu paşii repezi, sunîndu-şi salbele-i de galbeni ?
Mîine şi plopul va-nţelege. Cu-o mică-ntîrziere, e adevărat.
Şi poimîine, zăpada.
O, tu, sărman poet de pe Mediterană, aici, să nu ai teamă de zăpadă. Aici, tu vei vedea
bărbaţi, femei, copii, maşini, tractoare, camioane,
care, căruţe, sănii, cai şi roabe,
hîrleţe şi cazmale, mături şi lopeţi
mîncînd zăpada, învingînd zăpada, împingînd-o
dincolo de forturile-oraşului
ca pe-o armată duşmană în debandadă.
Aicea, chiar zăpada
e-o bătălie cîştigată dinainte.
Ea e o cauză-a poporului.
REGELE
Şi-acum, deschid marea poartă a cîntecului meu, deschid portalul regal al poemului meu în faţa ta, om cu bocancii grei,
om cu urme de ulei şi de pulbere la rădăcina unghiilor om a cărui fiecare brăzdătură e un şanţ cu apă clară menit să-nvioreze viaţa noastră-a tuturor, şi-a cărui fiecare vorbă, gînd şi vis privesc în faţă viitorul nostru-al tuturor.
Deschid măreai poartă a cîntecului meu în faţa ta muncitor al acestei ţări,
TH. PIERIDIS
tn faţa ta, rege al pietrelor, al apelor şi-al focului şi-al patriei.
Atlas, ce sprijini pe-ai tăi umeri
toate aceste case, aceşti oameni şi aceste ceruri.
In faţa ta, o, munător, pe care eu mu te-am cîntat atît cît
ar fi trebuit
căci trebuiau cîntate
nenumăratele lucruri, care purced de la tine. Acum, iată portalul regal al cîntecului meu. Intră. Aşează-te pe tronul cel mai înalt
şi priveşte-n jur, priveşte cum oricare lucru ce-i cîntat aici străluceşte de lumina ta.
Tu, om cu bocancii grei,
tu, fratele meu cel mai scump, muncitor al acestei ţări.
SÂzŢI AMINTEŞTI DE MINE, BUCUREŞTI
Cum aş putea să-ţi spun adio, Bucureşti, fără să-ţi prind cu o agrafă pe cămaşe trandafirul meu — fără să-ţi dau în dar ceva, ca să-ţi aduci de mine-aminte precum mi-oi aminti şi eu de tino şi-o să te duc cu mine cînd iaii va bate ceasul poetului rătăcitor.
Eu, Bucureşti,
eu am venit din insula
ce înfloreşte ca un trandafir pe sînul Mediteranei.
Scumpa mea, mica mea insulă, Cipru, eu am plimbat-o pe străzile tale să vadă cum arată marile cetăţi,
cum sînt popoarele de patruzeci de ori mai mari decît al meu,
cum străluceşte steaua, steaua noastră
cînd umple cerul cu cele cinci colţuri ale sale.
Acum, îţi prind cu o agrafă pe cămaşă, Bucureşti, un trandafir al meu, — să-ţi aminteşti de mine.
Să-ţi aminteşti de mine, Bucureşti.
în romîneşte de Taşcuf Gheorghiu
ANCHETA NOASTRĂ
RĂSPUNSUL CITITORILOR
0 dată cu marile tianslormăii sociale, în ţara noastră s-au statornicii şi noi relaţii între cititori şi scriitori. Literatura caută să oglindească viaţa şi simţămintele oamenilor muncii, idr masele de cititori sînt cele care în ultimă instanţă sancţionează şi promovează operele literare. Este un fapt pe care-1 certifică cele mai cunoscute date statistice ■— numărul crescînd al tirajelor, al cititorilor în bibliotecile publice, al cifrelor de vînzare in librării — că desfăşurarea amplă a revoluţiei culturale a făcut să se dezvolte într-o măsură considerabilă gustul maselor pentru cultură. Ţinînd seama de existenţa unui nou public cititor care urmăreşte cu dragoste şi exigenţă rezultatele literaturii create în anii puterii populare, revista noastră a iniţiat o anchetă cerînd unor cititori, de felurite profesii, să răspundă la următoarele întrebări:
1) Ce lucrări literare pe care le-aţi citit în ultimul timp v-au plăcut — şi de ce ?
2) Ce lucrări nu v-au plăcut — şi de ce ?
3) Ce probleme şi aspecte din realitate aţi ddri să le găsiţi oglindite în literatura noastră ?
MIHAIL ANDRICU
— compozitor —
1) Nu ascund că-mi vine greu să răspund la întrebarea Dvs. Competinţa mea în materie literară poate apărea discutabilă, şi nimic mai neplăcut decît o critică cu caracter amatoristic. Mă execut totuşi, cerînd dinainte iertare pentru păreri, a! căror unic merit rezidă în sinceritatea lor desăvîrşită.
încep deci prin a cita operele recente iscălite de Mihaiil Sadovea.nu şi Tudor Arghezi. Povestea argatului Mitrea Cocor care ajută la înfăptuirea reformei agrare la el în sat, dovedeşte la patriarhul literaturii romîneşti o putere tinerească, aidoma cu aceea de acum o jumătate de veac cînd scria „Venea o moară pe Şiret". Iar autorul „Cuvintelor potrivite" ne răscoleşte sufletele cu înflăcărată epopee „1907", ca un sol veşnic tînăr al dreptăţii sociale.
Trecînd Ia generaţia mijlocie, îl voi cita pe Zaharia Stancu care, cu romanele „Desculţ" şi „Dulăii" reuşeşte să ne deschidă perspective nebănuite, îmbinînd perfecţia formei cu adîncimea gîndirii. Apreciez de asemenea „Negura" de Camilar, carte ce m-a ajutat să înţeleg mai bine tristul episod al războiului împotriva Ţării Sovietelor. Pe V. Em. Galan îl preţuiesc de asemenea, ca pe un bun povestitor, deşi i-aş reproşa, pe alocuri, o oarecare monotonie. însuşirile literare ale Iul Petru Dumitriu sînt indiscutabile. Socot însă că acest tînăr scriitor este încă în căutarea unui stil propriu şi că mai are un drum de parcurs. Titus Popovici, în „Setea" şi „Străinul" apreciază just şi original atitudinea intelectualului din anii 1944.
Dacă, după această fugară trecere în revistă a prozei de după 23 August 1944, trecem la sectorul poetic, vom constata de asemenea o înflorire deosebită, găsind o seamă de opere literare a căror reală valoare îmbogăţeşte patrimoniul nostru literar, îi citez — în afară de Tudor Arghezi, mai sus menţionat —• pe Mihai Beniuc, Cicerone Theodorescu, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu. Literatura noastră dramatică s-a afirmat,
102
RĂSPUNSUL CITITORILOR
fn timpul din urmă, cu două piese remarcabile : „Mielul turbat" de Aurel Baranga şr „Citadela sfârîmatâ" de Horia Lovinescu.
2) Sectorul criticii literare, în schimb, îmi pare încă rămas în urmă. Se simte ' nevoia unui efort mai serios în domeniul eseisticii.
3) Aş dori să văd publicate cît mai multe biografii ale marilor noştri scriitori clasici sau contemporani. De asemenea, cred că opera literaţilor aparţinînd minorităţilor noastre naţionale trebuie şi mai larg răspîndită.
Cu aceste observaţii şi aprecieri, închei afirmînd admiraţia mea fără rezervă pentru mişcarea noastră literară de astăzi.
Capitalul nostru artistic ne îngăduie să pretindem un loc de cinste în mişcarea intelectuală universală. Primii paşi au şi fost făcuţi. Opera poetică a lui Eminescu a început să fie cunoscută dincolo de hotarele ţării noastre, tot astfel stihurile lui Arghezi şi proza lui Sadoveanu şi Zaharia Stancu. Nu depinde decît de noi ca tot mai multe opere romîneşti, cu adevărat valoroase, să fie neîntîrziat difuzate în cercurile cele mai largi din lumea întreagă.
1) „Moromefii" de Marin Preda.
Cu romanul său, Marin Preda face un pas important în adîncirea problematicii ţărăneşti. Cînd nu era prezentat idilic, ţăranul, în literatura de dinainte de 23 August 1944 era tributarul unor atavisme sau copleşit în mod artificial de forţe telurice inexplicabile. Chiar şi Ion al lui Rebreanu e împins la crimă de setea sa de pămînt, ale cărei cauze sînt, în parte, intuite dincolo de momentul istoric, pierzînd astfel într-o oarecare măsură, eficienţa lor critică.
Mie Moroimete se desprinde masiv din roman tocmai prin lipsa de măreţie fortuită. Aceasta, fiindcă romanul surprinde tocmai drama spulberării iluziilor din sufletul unui ţăran cu oarecare stare. Acest proces este urmărit fără o analiză excesivă şi supărătoare, ci prin reconstituirea vieţii unui sat, o obiectivitate deplină îngăduind autorului să-şi definească eroul în funcţie de o întreagă reţea socială şi să-1 înfăţişeze ca pe un ţăran reprezentativ pentru perioada dintre cele două războaie mondiale.
Acţiunea curge firesc, tablourile de viaţă se succed natural, trăirile eroilor se împletesc cu o artă desăvîrşită, toate acestea ducînd la crearea unui univers în care totul îşi are o motivare logică. Actorii nu sînt conduşi de autor ci lăsaţi să acţioneze potrivit firii lor, poziţiei lor sociale. Complexitatea sufletească, tăcerile ce stau gata să izbucnească în revoltă, dovedesc o valorificare a realizărilor din literatura trecutului, dar tot odată şi o depăşire. Pentru că nicăieri faţetele sufletului ţărănesc (surprinse, înainte vreme în mod disparat) nu şi-au găsit o înmănunchiere mai organică decît în acest roman.
„Moroimefii" este o realizare de netăgăduit tocmai prin faptul că este pătruns de o dialectică şi o viziune nouă, socialistă. El poate fi inclus, în mod firesc, în lanţul literaturii romîne. Tn această viziune nouă, în această nouă interpretare a vieţii satului de pe poziţii înaintate trebuie găsit saltul real pe care l-a făcut acest roman faţă de
VASILE SANDU
—■ student în filologie —
RĂSPUNSUL CITITORILOR
103
vechile formule care, chiar dacă dovedeau talent din partea autorilor, deformau, în mod preconceput, sufletul ţărănesc. Numai adoptînd poziţiile clasei celei mai înaintate realitatea poate fi oglindită în mod obiectiv. Acest lucru, „Moromeţii" îl dovedesc din plin.
Mi-a plăcut, de asemenea, „Lupta cu inerţia" de Nicolae Labiş. Un freamăt tulburător adie în poemele postume ale poetului prea devreme dispărut. Pentru timpurile de transformări revoluţionare, de înnoiri radicale prin care trecem, ne trebuia un suflet tînăr şi vibrant. Poetul Labiş îl avea ca nimeni altul. Ceea ce îl caracterizează nu este o nelinişte metafizică şi atemporală, ci dorinţa de a depăşi platitudinea şi anchilozarea, de a atinge cît mai'repede culmile idealului. Dar pentru aceasta sînt ■necesare scrutări şi îndărătnice lupte cu eul ce se complace într-o comodă adăstare. „Omul comun" mărturiseşte acest lucru. Sensul nou, revoluţionar, al lirismului lui Labiş constă într-o aprigă năzuinţă de auto-depăşire şi de angajare în slujba marilor idealuri ale omenirii...
2) Poetul Petre Stoica, în ale sale „Poeme", dovedeşte că ştie să mînuiascâ uneltele poetice cu calmul necesar unui chirurg. Pornindu-se de la ideea simplităţii în artă, nu trebuie să se ajungă la o exagerare în sensul simplificării realităţii. Cu toate că poetul îşi propune să noteze momentele semnificative din viaţă, ceea ce percepem la el este o lipsă a unei trăiri lirice şi chiar unele prozaisme. Unde sînt infinitele game de percepţii şi iscoditoarele căutări ale poetului, care trebuie să descopere înaintea tuturor oamenilor legăturile cauzale şi să le transmită cititorilor pe cale emotivă ?
Contemplarea excesiv de reţinută şi neutră (şi aceasta, probabil, din dorinţa de a orea iluzia veracităţii) îl conduce pe poet, de multe ori, !a cultivarea unei poezii atemporale. El nu ancorează direct în tumult, ci se refugiază cu un calm desăvîrşit în natură, în iubire, în vag. Această evadare din realitate nu sare la prima vedere în ochi, fiindcă ea e acoperită de un calm subtil, în care poetul încearcă să dea o semnificaţie banalului. Nu mai vorbim de faptul că Stoica, în unele din poeziile sale,, creează pe baza unei scheme prestabilite. Ea se reduce la următoarea modalitate de organizare a versurilor :
„Sub o floare a soarelui dulce clopot de lumină o tînorâ mamă se aşează. Senină
hiîngîie obrajii copilului, îl alăptează.
Deasupra lor trece un nor alb,
O pasăre grăbită
Poemul meu pictori invită"...
(„Sub o floare a soarelui")
Atunci, la ce bun poemul ?
La acest al doilea punct al anchetei dvs., trebuie să adaug şi romanul „Groapa" de Eugen Barbu. Această oarte adună în paginile sale două linii principale de acţiuni neînlănţuite strict, şi poate că acest procedeu sporeşte meritele cărţii. în sufletul lui Eugen Barbu impresiile se adună năvalnic şi nu mai există posibilitatea trierii şi orînduirii lor, potrivit unei viziuni clare şi categorice. Dacă Eugen Barbu nu s-ar fi lăsat ameţit de culorile prea pestriţe ale descompunerii vieţii în mediul declasaţilor şi şi-ar fi închegat şi armonizat observaţiile conform unei viziuni pătrunse de spiritul noului din realitatea de azi, valoarea cărţii ar fi avut mult de cîştigat.
104
RĂSPUNSUL CITITORILOR
3) Ce aş vrea să citesc ? Cît mai multe cărţi care să dezbată problemele vii ale actualităţii care se desfăşoară sub ochii noştri. Noi, cititorii de literatură, aşteptăm încă romanul colectivizării agriculturii, care să cuprindă imaginea tulburătoare a vremilor de îndîrjită luptă pentru o viaţă mai bună în lumea satelor.
Mai adaug că imaginea literară a muncitorului din industrie e încă palidă. 'Viaţa de azi a muncitorilor e făcută din acte de eroism, mai puţin semnificative la prima vedere, dar pline de tîlc privite în ansamblu. Aş dori să găsesc în romanul pe eare-l aştept, inspirat din sectorul industrial, imaginea unui muncitor care depăşind comunul, nu-şi pierde din căldura şi umanitatea sa. Sufletul-maşină nu există. Noi vrem oameni vii, care îşi dăruiesc întreaga existenţă cauzei comune, nu eroi cu aspiraţii abstracte şi confuze, ci eroi care ştiu să facă din orice elan o împlinire, din orice cutezanţă o realitate.
Literatura noastră trebuie să se ocupe şi de felul cum omul vremurilor noi se smulge din ţesătura de prejudecăţi, de reminiscenţe ale trecutului, însă nu prin schematizări, ci prin efortul de a înţelege tot procesul complex care se înfăptuieşte prin 'acţiuni deliberate, capabile să schimbe cursul vieţii. înţelegerea umanistă a unor astfel de situaţii e condiţionată de o atitudine partinică, revoluţionară.
1) Progresul literaturii noastre realist-socialiste este o realitate certă, şi ca atare indiscutabilă. Roadele acestui progres trebuiesc însă viu dezbătute, ca şi factorii care îe-au generat.
Mi se pare că ultimii ani au adus realizări mai mult decît remarcabile, adică realizări care depăşesc simpla obligaţie de consemnare a cronicilor literare. Cărţi ca cele ale lui Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Titus Popovici, Francisc Mun-teanu (fără să-i amintim pe Mihail Sadoveanu şi Camil Pefrescu) sînt nu numai pentru mine, dar pentru oricine, momente memorabile ale literaturii noi şi adevărate — şi ca să folosesc calamburul lui Ranetti — monumente contemporane.
M-aş referi în special la poezie. Au apărut în ultima vreme volume care fac cinste frontului nostru literar : versurile mereu tînărului meşter Beniuc, poeziile şi poemele Măriei Banuş (deosebit de mult mi-a plăcut „La porţile raiului"), „Vîrstele imului" de Nina Cassian, „Lirice" de Veronica Porumbacu, „Dincolo de iarnă" de A. E. Baconsky, unele din versurile lui Al. Andrifoiu, interesantul şi noul volum al lui Dan Deşliu „Ceva mai greu", în sfîrşit poeziile lui Cicerone Theodorescu şi Eugen 'Jebeleanu, al cărui ultim poem, „Surîsul Hiroshimei" mi se pare a fi o valoare ce merită a fi cald salutată şi subliniată pe tonul cel mai categoric, vreau sâ spun cîtuşi de puţin călduţ — maladie enervantă şi adînc dăunătoare de care suferă uneori (din păcate !) critica noastră litenară ! Lista mea nu vrea să fie exhaustivă şi comportă o doză relativă de subiectivism în aprecieri. Nu fac critică literară ci o mărturisire de afecţiune, l-aş mai putea cita pe Alfred-Margul Sperber (original şi clasic), pe Victor Tulbure şi alţi cîţiva, al căror nume nu-mi vine acuma în minte.
2) La această de a doua întrebare, fie-mi îngăduit să răspund prin cîteva întrebări (fără să respect vreo ierarhie în ordinea lor).
FLORIN MIHÂILESCU
— student —
RĂSPUNSUL CITITORILOR
105
Apreciez mult talentul lui Baconsky. Dar crede oare poetul că „Fluxul memoriei" este drumul cel mai direct spre contemporaneitate şi că realismul In poezie poate suporta meditaţia cu iz metafizic ? Mă îndoiesc. Şi totuşi, citindu-i volumul, mi s-a
Altă întrebare : pînă unde avea de gînd să ajungă Doina Sălăjan cu ale sale „Confidenţe" ?  Mi se pare că pe alocuri a ajuns chiar prea departe.
Socoate Alexandru Jebeleanu că „Certitudinile" sale care, în intenţia lor ideologică sînt juste, pot fi numite şi certitudini artistice ?
Nu cred unii poeţi tineri de la „Tribuna" şi din alte părţi că tinereţea conţine în sine şi alt entuziasm decît acela al reflecţiei de multe ori sterilă şi a nostalgiei — entuziasmul afirmării, al acţiunii ?
3) Bineînţeles, cărţi despre studenţie, cărţi bune ; cele de pînă acum nu pot satisface deplin, lată de ce aştept cu încredere romanul lui Titus Popovici „Pămîntul e aproape rotund".
In poezie, mai multă viaţă şi atitudine cetăţenească. Mi se pare că Maiacovski e un exemplu care poate da mult de gîndit poeţilor noştri de azi. O poezie tînără, în sens revoluţionar, iată ce aş dori să citesc. L-a.m lăsat la urmă pe Labiş: Cred că drumul pe care d mers el în poezie, e drumul care trebuie continuat. Frămîntările generaţiei noastre tinere, care'formează oamenii de mîine, nu li se par tinerilor noştri poeţi mai demne de marea forţă nobilă a poeziei, decît incertitudinile şi spovedaniile sterile ?
I) în medie citesc cam 20 de cărţi într-un an. La acestea se mai adaugă o parte din revistele noastre literare şi ziarul.
Deoarece îmi place deosebit de mult să citesc, şi mai ales să recitesc, pentru mine orice carte oare se scrie în prezent la noi este bună—■ mai ales în intenţie. Scriitorii caută, în general, să redea cît mai bine şi clar problemele care îi preocupă. în unele cărţi îmi place conţinutul, dar nu şi stilul. în altele, invers.
M-aş referi ia cărţile Iui Titus Popovici ; „Străinul" şi „Setea", care mi-au plăcut deosebit de mult. întîi fiindcă cunosc în de aproape locurile descrise şi mai cu seamă oamenii între care m-am născut şi eu şi am crescut : ţăranii din „Setea". Şi mi-au fost aproape fiindcă sînt aşa cum îi descrie autorul.
Mi-a plăcut nuvela lui Francisc Munteanu „Lenta", tot pentru motivele de mai sus. Nicolae Tic a scris o carte intitulată „A doua moarte a lui Anton Vrabie", care iarăşi mi-a plăcut, deşi poate ar avea unele păcate. Mi-a plăcut fiindcă scriitorul este foarte econom cu sine însuşi. Mi-a plăcut şi stilul.
Am mai citit şi alte cărţi care mi-au plăcut, dar să vorbesc despre toate înseamnă să scriu prea multe. Astfel arn mai citit : „Desfăşurarea" de Marin Preda, „Cronica de familie" de Petru Dumitriu, „Bărăgan" de V. Em. Galan.
Toate volumele de poezie ale poeţilor : M. Beniuc, Al Andriţoiu, Cicerone Theo-dorescu, Dan Deşliu şi alţii.
părut că da.
V. FUMERAŞ
—• muncitor
106
RĂSPUNSUL CITITORILOR
îmi plac cărţile pe care le înţeleg şi în care se combate nedreptatea, cărţile în care, în timpul cititului, sînt şi eu un personaj, un erou, găsind că şi eu aş fi făcut la fel ca eroul pozitiv.
2) Mi-e greu să pot fi categoric. Orice carte care apare astăzi, în intenţie, este bună. Că este sau nu astfel, hotărî-va vremea, care pune mucegai peste tot ce n-are viaţă adevărată.
Mai sigur, după cum a spus tovarăşul Hruşciov englezilor : „Minciuna are picioare scurte". Criticii nu pot bate definitiv monedă asupra operelor de artă. Metalul care nu oxidează este preţuit pretutindeni şi căutat. Cam aşa bănuiesc eu câ stau lucrurile şi cu cărţile.
Vreau totuşi să arăt că unii scriitori foarte buni, ca Titus Popovici şi Marin Preda, folosesc expresii urîte în cărţile lor. Mihail Sadoveanu a scris peste 100 de volume din care eu am citit mai bine de 50 şi n-am dat peste un cuvînt urît. Totuşi, opera lui Sadoveanu e un tezaur al literaturii noastre.
3) Aş dori să pot citi într-un roman despre viaţa unui muncitor de la oraş, cu familia lui, ou tovarăşii lui de muncă. Scrisă pe înţelesul nostru. Cartea să cuprindă fapte, cît mai multe fapte şi cît mai puţine descrieri de natură sau alături de obiect, pentru a spori paginile cărţii.
Cartea subţire, dar plină de conţinut, este cred eu, de preferat. Citesc cu multă plăcere basme, fiindcă în basme, chiar de la prima frază, este atacat subiectul.
Aş dori să se scrie şi o carte a. bucuriei, a veseliei, a vieţii noi şi a tinereţii.
ION BALTAG
— inginer, complexul C.F.R. —
1) Nu ştiu în ce măsură părerea mea asupra lucrărilor literare din ultima vreme prezintă vreun interes pentru cititorii revistei „Viaţa Romînească". Nu spun aceasta dintr-un exces de modestie, ci pentru faptul că sistemul meu de alegere a operelor literare e oarecum neobişnuit.
Timpul liber de care dispun este foarte limitat şi, pentru a nu pierde vremea degeaba, caut să citesc numai lucrările bune, ghidîndu-mă după cronicile si recenziile apărute în „Scînteia", „Contemporanul", „Gazeta literară", la care sînt' abonat. Fără să laud criticii care colaborează la publicaţiile menţionate, ţin să spun că ei greşesc foarte rar şi că lucrările recomandate de ei m'i-au prilejuit o reală satisfacţie literară.
Avînd o predilecţie pentru romanele istorice, am citit trilogia lui Camii Pe-trescu : „Un om între oameni", care m-a impresionat prin descrierea acţiunilor revoluţionare ale lui Nicolae Bălcescu, m-a făcut să înţeleg mai bine tradiţiile de luptă pentru dreptate şi libertate ale poporului. La lectura acestei trilogii, a venit ca o completare fericită „Cronica de familie" a lui Petru Dumitriu, cu ajutorul căreia am reuşit să cunosc mecanismul vieţii unei clase care, pentru mine, om educat şi crescut de regimul de democraţie populară, nu era decît o vagă noţiune. De cîte ori, în discuţiile cu ceferiştii de la „Grivifa Roşie", nu am folosit argumente inspirate din.
RĂSPUNSUL CITITORILOR
107
această „Cronică" pentru a sublinia micimea celora care în tihna conacelor moşiereşti urzeau planurile mîrşave de sărăcire a maselor şi, mai apoi, ca domnul Dim Cozianu încercau să slăbească statul nostru popular ! Cît de nobil este idealul care-! pune faţă în faţă cu călăii siguranţei pe Licu Oroş din „Rădăcinile sînt amare", mi-a apărut acum şi mai evident. Aşteptînd cu nerăbdare ca săptămînal să mai apară cîte un fragment din acest minunat roman de Zaharia Stancu în „Gazeta literară", mă simt parcă obligat să-mi scot şapca mai adine în faţa ilegaliştilor noştri din Complexul C.F.R. „Griviţa Roşie", pe care îi cunosc şi care, întocmai ca şi eroii cărţii, au trecut prin frămîntările acelor ani, ducînd neclintit cuvîntul partidului în rîndul poporului.
E explicabil aşadar de ce m-am repezit pur şi simplu asupra romanului lui Eugen Barbu „Groapa", a cărui acţiune se petrece în cartierul în care muncesc şi locuiesc. Trebuie să mărturisesc că nu m-am pripit în această alegere, deşi stilul autorului, pe alocuri lasă de dorit, fiind de un naturalism evident. Vreau să-i spun, prin aceasta, că noi, ceferiştii, aşteptăm cu nerăbdare continuarea romanului din care am citit deja un fragment în „Viaţa Romînească" şi despre care credem că va arăta, de la înălţimea talentului de care dispune autorul, oamenii şi evenimentele anului 1933.
Ca o concluzie ce s-a cristalizat pentru mine, din analiza pe care mi-a prilejuit-o această anchetă asupra lucrărilor literare pe care le-am citit în ultimul timp, este faptul că scriitorii noştri au reuşit să creeze opere care sînt la nivelul literaturii mondiale, opere în stare să te facă să suferi împreună cu eroul pozitiv, să urăşti duşmanul de clasă, să înveţi din bogata tradiţie de luptă a proletariatului nostru. Oricît ar încerca să defăimeze literatura noastră transfugii şi renegaţii incapabili să se descurce în contradicţiile realităţii, mocnind de ură şi duşmănie contra realizărilor regimului nostru, ei nu vor izbuti, pentru că valoarea operelor noastre literare este evidentă ca o axiomă.
3) Şi acum aş vrea să-i întreb pe tovarăşii scriitori, al căror talent ne-a în-cîntat pe toţi, de ce ne-au lăsat pe noi, ceferiştii, în afara preocupărilor lor literare ? Datorită grijii partidului şi guvernului, căile ferate au fost utilate modern şi înzestrate cu hale corespunzătoare. In anul 1959, pe magistralele noastre va alerga un număr mare de locomotive Diesel electrice. Ceferistul devine un om cu o înaltă calificare, lucrînd în condiţiile omeneşti pentru care au luptat Licu Oroş, Mareş şi alţii. Aş vrea să găsesc oglindiţi în literatură eroi contemporani de tipul comunistului Cioran Son de la cazonele de înaltă tensiune din uzina termoelectrică a Complexului, participant la greva din 1933, arestat şi întemniţat la Malmaison, care a luat parte la refacerea uzinei după bombardamentele barbare anglo-arnericane şi care a fost grav molestat în ciocnirea cu huliganii manişti în timpul alegerilor din 1946. în vîrstă de 53 ani, la fel de neostoit ca unul tînăr, caută neobosit căi noi de luptă pentru economii, pentru mărirea productivităţii muncii, este un părinte şi profesor pentru tineret. Decorat recent cu Ordinul Muncii, a luat parte la realizarea unor inovaţii ce au adus peste un milion de lei economii. Şi ca el mai sînt mulţi prin atelierele C.F.R. din Timişoara, Cluj, Paşcani, Galaţi etc. Deocamdată toţi scriitorii enumeraţi mai sus se îndreaptă pe căi diverse spre redarea vieţii din zilele noastre. Aş dori ca măcar unul să ajungă la „finiş" cu un erou de genul lui Cioran. Aş dori ca scriitorii noştri să arate modul în care clasa noastră muncitoare şi-a creat intelectualitatea tehnică proprie.
108
RĂSPUNSUL CITITORILOR
modul în care inginerii care au terminat studiile în Uniunea Sovietică şi în institutele noastre tehnice reuşesc să contribuie la realizarea de victorii, în întrecerea paşnică dintre sistemul socialist şi cel capitalist.
P.S. întrebarea a doua a rămas fără răspuns, fiindcă am citit numai lucrări ce mi-au plăcut.
1) Pentru mine, a răspunde la întrebările „Vieţii Romîneşti" este o deosebită plăcere, dar, în acelaşi timp, şi un examen dificil.
Recunosc că, ţinînd seama de valoarea lucrărilor apărute în anii din urmă, am citit destul de puţin. Şi aceasta fiindcă timpul absorbit de munca în clinică — ia câpătîiul bolnavilor — de lucrările ştiinţifice în reumatologie care mă preocupă de peste 30 de ani şi de munca de cercetări şi studii în această mare problemă socialo, m-au oprit de la această plăcută îndeletnicire.
Medicul şi medicina fac parte integrantă din frămîntările vieţii sociale, iar literatura trebuie să-i servească a cunoaşte şi mai bine societatea în mijlocul căreia munceşte.
Profesiunea de medic s-a născut din necesitatea alinării suferinţei, a luptei cu boala, pentru recuperarea oamenilor suferinzi la o viaţă socială normală şi o muncă productivă.
Pentru exercitarea acestei misiuni, medicul trebuie să fie înzestrat nu numai cu cunoştinţe medicale ample, dar şi cu un deosebit simţ de umanitate, cu o puternică conştiinţă socială, precum şi cu probitate profesională. Medicii trebuie să cunoască nu numai suferinţa fizică, ci şi pe cea psihică a bolnavilor pentru ca să-i poată ajuta. Trebuie să le cunoască viaţa de familie şi mediul în care trăiesc. La aceasta, poate fi ajutat şi de o literatură extramedicală. în -ultimul timp am citit cîteva lucrări literare, printre care citez „Cronica de familie" a lui Petru Dumitriu.
Mi-a plăcut descrierea vie şi colorată a moravurilor* vechii societăţi şi analiza literară a cauzelor care au determinat descompunerea ei. în „Vînătoare de Lupi", acelaşi autor descrie, inspirîndu-se dintr-un fapt real petrecut în munţii Almaşuiui, îupia pe care o duce ţărănimea muncitoare împotriva rămăşiţelor chiabureşti. De asemenea mi-a plăcut „Toate pînzele sus" de Radu Tudoran, pentru frumuseţea călătoriei pe care am făcut-o cu gîndul, împreună cu un echipaj improvizat dar eroic.
Zaharia Stancu în „Desculţ" şi „Dulăii" arată frămîntările sociale şi politice ale ţărănimii muncitoare din perioada premergătoare răscoalei de la 1907 impre-sionîndu-mă prin plasticitatea şi limpezimea descrierii personajelor, ca şi a cauzelor economice, politice şi sociale care au îndemnat ţărănimea spre răscoală. Cred că acest ciclu de romane- ale lui Zaharia Stancu reprezintă un valoros document social şi politic al epocii noastre.
în romanele istorice ale maestrului Sadoveanu am admirat descrierea personajelor şi limba arhaică dar curgătoare şi limpede care te face să retrăieşti viaţa şi epoca acestor eroi. Cu „Mitrea Cocor", Sadoveanu intră în plină actualitate şi se preocupă de problemele ce frămîntau ţărănimea muncitoare după cel de al doilea
Conf. Dr. I. STOIA
—■ şeful secţiei clinice de cercetări în Reumatologie —
RĂSPUNSUL CITITORILOR
109
război mondial. El descrie cum, cu ajutorul partidului, ţărănimea s-a trezit la conştiinţa ei de clasă şi cum, îndemnată de partid, ea a luptat pentru ca pămîntui să aparţină celor ce muncesc şi să se elibereze de exploatarea moşierească. Această ridicare şi trezire a conştiinţei ţărăneşti cred că este miezul organizării colective a muncii în agricultură.
Ca medic, nu pot să nu-mi amintesc, cu acest prilej, de impresia puternică cu care am rămas citind „Sfîrşit de veac în Bucureşti" şi „Ion Sîntu" —• cele două romane ale lui Ion Marin Sadoveanu. Am reţinut în deosebi figura medicului Viatei Sîntu care, deşi trăind în mijlocul societăţii burgheze în creştere în acea perioadă în ţara noastră, şi-a păstrat sufletul curat de ţăran romîn, dedicîndu-se ştiinţei, fiind în acelaşi timp medic şi sprijin al celor lipsiţi de mijloace sau al celor asupriţi pentru ideile lor democratice.
Nu pot să nu subliniez imaginea neplăcută —■ în contrast total cu aceea pe care mi-a lăsat-o lectura lui „Ion Sîntu" — a unui personaj din romanul lui Marin Preda „Moromejii". Acolo, cu un realism puternic, ne este dezvăluită practica neomenească a unui medic care-l determină pe ţăranul Boţoghină, tuberculos în ultimul grad, să-şi vîndă o bună parte din puţinul pămînt pe care-l are pentru q-şi îngriji sănătatea.
2) E greu de spus că nu mi-a plăcut vreo carte. Ceea ce nu mi-a plăcut nu am citit. Romanele lui Gib Mihăiescu par senzaţionale la început dar te deprimă.
3) în literatura noastră, aş dori să se oglindească probleme şi aspecte din realităţile muncii şi vieţii noastre de astăzi spre a arăta că realismul literaturii noi izvorăşte din însăşi viaţa, germinînd în el conţinutul socialist al epocii noastre.
Aş dori ca în literatura noastră să fie relatate mai multe aspecte din munca medico-sanitară şi să se arate munca plină de abnegaţie a personalului sanitar în îngrijirea bolnavilor. Aş dori să se scrie lucrări literare despre importanţa perseverenţei în îngrijirea bolnavilor care şi-au pierdut încrederea în a se vindeca şi a păstrării unui moral ridicat pentru învingerea unor maladii cronice cum sînt formele de reumatism cu deformări şi invaliditate.
Aş dori o literatură care să contureze mai bine personalitatea medicului cinstit, care are un rol important nu numai în vindecarea bolilor dar şi în educarea bolnavilor.
Prin contrast, să fie prezentat şi aspectul negativ al personalului sanitar, care se îndepărtează de la etica omului nou al societăţii socialiste.
Profesiunea de medic oferă subiecte deosebit de atrăgătoare pentru scriitori şi cititori deopotrivă.
Trecerea la noua formă de organizare a medicinii de tip socialist ar trebui sprijinită şi printr-o literatură adecuată.
CAMELIA MOSORA
—• profesoară
1) Profesorul, ca oricare om al muncii, priveşte cartea literară sau ştiinţifică din unghiul de vedere al rolului instructiv-educativ pe care aceasta îl îndeplineşte faţă de masele largi de cititori şi în special faţă de elevi.
110
RĂSPUNSUL CITITORILOR
Astfel considerată, cartea literară apărută în ultimii ani, cînd caracterul profund înnoitor al realismului socialist i-a dat posibilitatea să se dezvolte calitativ şi cantitativ, constituie un element preţios în educarea tinerei generaţii.
în patria noastră socialistă, partidul şi organele de stat care poartă răspunderea vieţii noastre culturale, au pus la îndemîna poporului muncitor, prin reeditarea în tiraje de masă, operele literaturii clasice romîneşti, precum şi operele de seamă din patrimoniul culturii universale, valorificate critic, contribuind la reluarea celor mai bune tradiţii culturale progresiste.
In ultimii ani, numeroase opere în proză sau în versuri : lirice, epice, dramatice, oglindesc omul nou> constructor al socialismului, cu eroica sa forţă înnoitoare, cu entuziasmul său creator, mereu victorios, în luptă cu greutăţile şi cu duşmanul de clasă.
„Mitrea Cocor" de Mihail Sadoveanu, „Pasărea furtunii" de Petru Dumifriu, „Bărăgan" de V. Em. Galan, „Desfăşurarea" de Marin Preda îmbogăţesc creaţia noastră literară, însufleţind tineretul în munca de construire a vieţii noi.
O problematică de actualitate, surprinzătoare prin realismul şi viziunea sigură a rezolvării ei, este pusă de Titus Popovici în cele două romane ale sale : „Străinul" şi „Setea". Cu o mare forţă de evocare, autorul reprezintă epic felul cum ia naştere şi ss formează conştiinţa comunistă la oameni de provenienţă socială diferită, cu educaţie diferită •. Andrei Sabin („Străinul"), George Teodorescu şi Mitru Moţ („Setea").
O oarte de bună calitate, care condamnă fascismul şi războiul provocat de el, în pagini de arfă adevărată, este „Nopţi înfrigurate" de Aurel Mihale. Impresionantă prin realismul ei zguduitor şi prin înălţimea morală a celor ce luptă eroic pentru izgonirea h it le rişti lor, cartea lui Aurel Mihale este o evocare caldă a prieteniei ostaşilor romîni cu ostaşii sovietici, este un mesaj al dragostei de patrie.
Cu meritată convingere se cer arătate ca opere de mare valoare literară şi educativă fresca lui Petru Dumifriu „Cronică de familie" şi „Moromefii" de Marin Preda.
„Pagini contemporane" de Geo Bogza sînt o luminoasă şi mâestrită prezentare a frumuseţilor şi bogăţiei patriei noastre în care omul, titan a! vremurilor noi, transformă, construieşte. Mi-a plăcut şi „Dobrogea colectivistă" de Traian Coşovei, care este un poem în proză al agriculturii socialiste.
Poezia din ultimii ani înscrie pagini de glorios lirism în lupta omului nou pentru o viaţă mai bună.
în frunte cu Mihai Beniuc, „toboşarul timpurilor noi", care, de la „Cîntece de pierzanie" (1938) pînă la „Călătorind prin constelaţii" (1958) este pătruns de lirismul celui mai înflăcărat patriotism, poeţii patriei eliberate, înrolaţi sub steagul de luptă al partidului, cîntă viaţa în continuă transformare revoluţionară.
Versurile lui Mihai Beniuc, Demosfene Botez, Eugen Jebeleanu, Victor Tulbure, Dumitru Corbea, Aurel Rău, cîntă cu rezonanţe adînci în inima tineretului ca şi în cea a maselor largi.
De o largă respiraţie epică, de un fierbinte patriotism, este de asemenea poemul lui Eugen Jebeleanu, „Bălcescu". Cu „Surîsul Hiroshimei", poetul Jebeleanu •ridică un impetuos act de acuzare împotriva imperialismului agresiv, un fierbinte apel pentru apărarea păcii. Dintre versurile scrise specia! pentru copii, trebuie să notez pe cele ale lui Tudor Arghezi, Cicerone Theodorescu, Nina Cassian.
Prin „Cetatea de foc" de Mihail Davidoglu, „Cumpăna" de Lucia Demetrius, „Citadela sfărîmată" de Horia Lovinescu, dramaturgia noastră înscrie pagini de necontestabilă valoare educativ-artistică.
RĂSPUNSUL CITITORILOR
111
2) Nu mi-au plăcut cărţile inutile, pe care cititorii le resping ei înşişi, N-aş cita decît „Groapa" de Eugen Barbu. O menţionez întrucît a fost considerată ca bună de o serie de cititori sau, mai bine spus, de critici.
De asemenea „Ferestre întunecate" de Marin Preda care, deşi ca tematică este actuală, în prezentare este confuză, greoaie, neconvingăfoare.
Aş menţiona că nu consider fericit inspirată reeditarea romanului „Maidanul cu dragoste" de George Mihail Zamfirescu care poate folosi istoricului literar dar nu maselor largi de cititori care caută în cărţi adevărul vieţii reflectat artistic.
In general, o alunecare spre naturalism (în limbaj) se observă şi în unele opere de valoare educativ-artistică incontestabilă : „Desculţ", „Setea", „Moromeţii".
3) Operele literare ar trebui să oglindească realitatea actuală, aspecte înălţătoare din munca de construire a socialismului în patria noastră ; realizări din industrie (construcţii noi, inovaţii, tehnică înaintată) ; aspectele cele mai noi din viaţa gospodăriilor agricole colective ; viaţa fericită a copiilor din patria noastră ; viaţa grea a copiilor din ţările capitaliste ; figuri de copii eroi ; omul contemporan şi eforturile şi biruinţele sale ; aspecte din lupta partidului în ilegalitate (figuri de eroi ai clasei muncitoare) ; demascarea duşmanilor poporului din lâuntru şi din afară ; prietenia dintre poporul rornîn şi naţionalităţile conlocuitoare.
Năvalnica desfăşurare a energiilor creatoare să fie oglindită într-o seamă de opere reprezentînd lupta, biruinţa, patosul revoluţionar, dispreţul pentru desnădejde şi resemnare.
Scriitorii actuali să renunţe la temele din trecut, acest domeniu fiind explorat cu prisosinţă pînă acum, să asculte de comandamentul epocii. O condiţie esenţială consider că este realizarea artistică a operei literare, în conţinut şi în formă.
1) întrebările pe care fiecare din noi şi le pune astăzi în legătură cu problemele majore ale vieţii, cu prefacerile sociale, cu evenimentele actualităţii şi cu transformările fundamentale ale omului contemporan, nu pot totdeauna să-şi afle răspunsul numai din perceperea directă a faptelor. Aspectele variate şi multiple ale vieţii, prefacerile structurale şi ritmul uimitor în care se desfăşoară evenimentele, depăşesc uneori capacitatea noastră de înţelegere. Pentru a nu„ rămîne însă în urma vieţii, trebuie să facem efortul de a cunoaşte şi de a înţelege, trebuie să pătrundem raţiunea şi scopurile unei lupte în care sînt angajate cele mai bune forţe ale patriei noastre şi să ridicăm conştiinţa noastră la nivelul măreţelor sarcini care stau astăzi în faţa tuturor oamenilor muncii. Trăim în măsura în care am înţeles, de aceea toate întrebările noastre îşi caută şi trebuie să-şi afle răspunsul.
Ştim cît de însemnat este aportul literaturii în procesul de cunoaştere a vieţii şi cît de puternică este acţiunea pe care o exercită asupra gîndirii umane. Este cunoscut faptul că cei mai buni scriitori au contribuit întotdeauna prin operele lor la luminarea conştiinţelor şi la înălţarea omului. Ar fi deci cu neputinţă să nu fim pătrunşi de rolul uriaş pe care îl are literatura noastră în procesul de formare şi de dezvoltare a omului nou în perioada istorică de construire a socialismului în ţara noastră. Ar fi
DINA COCEA
— actriţă —■
112
RĂSPUNSUL CITITORILOR
ma! ales cu neputinţă să nu cred în rolul pe care îl are literatura noastră în formarea şi dezvoltarea actorului de tip nou. Oglindind cu fidelitate realitatea, zugrăvind cu pasiune eroii zilelor noastre şi tratînd cu discernămînt toate problemele actualităţii, scriitorul de azi este un reazim puternic pentru aotor; el sprijină prin opera sa creaţia actorului, lărgeşte orizontul acestuia şi îi insuflă dragostea pentru toate înfăptuirile regimului nostru de democraţie populară. în ceea ce mă priveşte, am aflat în literatura noastră contemporană căi noi de cunoaştere a realităţii, surse bogate de învăţăminte şi dezlegarea multor probleme de viaţă.
Dintre primele opere literare care mi-au deschis drumul spre înţelegerea unor realităţi cunoscute dar nu înţelese, romanul „Mitrea Cocor" de Mihail Sadoveanu, nuvela „Nopţile de Iunie" de Petru Dumitriu şi nuvela „Desfăşurarea" de Marin Pieda îmi sînt cele mai dragi. Această preferinţă este firească : ecoul pe care l-a .trezit în mine fiind copil „Jertfa celor douăsprezece mii" nu putea să nu lase urme. Răfuiala cea mare a ţăranilor .muncitori cu cei care-i exploataseră, povestită de scriitori ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu, Cezar Petrescu, Const. Miile, N. D. Cocea şi alţii, se încheiase şi acum apăreau oamenii noi, oameni care deschideau ochii la viaţă şi începeau să aibă conştiinţa demnităţii lor umane, care aveau să prefacă viaţa satului şi să pună bazele transformării socialiste a agriculturii. Ce erou poate fi mai aproape de sufletul nostru ca llie Barbu, acest tînăr ţăran sărac cu inimă deschisă, cu chipul luminat de bucuria de a trăi, de încrederea în viitor şi care în lupta cu duşmanul se căleşte într-un proces greu de transformare sufletească ? Visurile, avînturile şi dorurile sale par a fi purtate de vînful dimineţii care a cuprins întreaga ţară. Gunoscîndu-I pe acest erou al satelor noastre, simţi cum sămînţa cea bună rodeşte în sufletul tău şi ai vrea parcă să păşeşti cu paşi de uriaş spre ziua de mîine. Poate de aceea te şi întorci cu greu la aspectele sumbre ale trecutului, la tragedia ţărănimii romîneşti din „Moromeţii", la mulţimea celor exploataţi fără milă din „Dulăii" şi la mizeria zguduitoare din „Desculţ", realitate crudă şi dureroasă dar pe care trebuie s-o cunoşti dacă vrei să pătrunzi sensurile adînci ale răsturnărilor sociale. Aceste documente cutremurătoare m-au îndemnat să judec cu asprime trecutul şi să-1 condamn cu toată tăria, mi-au întărit convingerea că asemenea vremuri nu se mai pot întoarce şi au deşteptat în mine credinţa că păşim pe calea luminoasă a viitorului.
Datorită acestei noi concepţii despre viaţă pe care mi-am format-o, mărturisesc că mi-a fost cu neputinţă să ader la lumea îngustă, lipsită de perspectivă pe care o zugrăveşte Eugen Barbu în „Groapa". Fără să alunec pe panta idealizării realităţii, preferinţele mele se îndreaptă spre tot ceea ce este luminos, optimist, dinamic, şi aş vrea ca şi din gunoaie să se facă un foc vesel. Nu mă împac nici cu unele aspecte dizolvante, sceptice şi negativiste care s-au remarcat în unele nuvele aşa zis critice, pentru că am convingerea că viaţa este frumoasă şi puternică, că omul creşte, se caută şi se găseşte, învaţă şi înţelege, cucereşte binele şi infringe răul. De aceea mi-au plăcut nespus de mult reportajele lui Horia Liman despre viaţa frumoasă a patriei noastre. Horia Liman ştie să înfăţişeze prezentul în lumina trecutului şi în perspectiva viitorului ; el sugerează tragedia de veacuri a uneia din cele mai bogate regiuni ale ţării noastre — Maramureşul —• printr-o simplă înşiruire de fapte, desprinse dintr-un registru, lipsite de poezie, dar cutremurătoare prin semnificaţia lor. Prezentul în schimb este însufleţit de o mare forţă poetică, de un dinamism contagios şi de patosul marilor înfăptuiri ; iar viitorul pentru el este însăşi pădurea tînără care creşte.
Notele de călătorie atît de instructive ale scriitorilor noştri depăşesc adesea hotarele patriei noastre si pentru iubitorii de orizonturi noi, un „Jurnal de călătorie" ca cel pe care ni l-a dăruit G. Oprescu, cu minunatele sale descrieri despre bogăţiile muzeelor din Leningrad, sau însemnările „Din Drum" ale celor patruzeci şi cinci de zile
RĂSPUNSUL CITITORILOR
113
petrecute în U.R.S.S. de marele nostru scriitor Tudor Arghezi, sînt tot atîtea prilejuri de-cunoaştere şi de înţelegere a acestui „vast univers de miracole nebănuite" pe care-l constituie Uniunea Sovietică. Iar pentru acei care au avut fericirea să viziteze China sau să citească jurnalul de călătorie al spătarului Milescu, reportajul lui Eugen Frunză „600 milioane de oameni liberi" constituie o preţioasă contribuţie la cunoaşterea poporului chinez „cel mai mare popor din lume, smuls definitiv din lanţurile suprapus© ale feudalismului şi imperialismului şi care astăzi păşeşte ferm pe drumul renaşterii şi înfloririi sale".
Păşind pe drumul construirii socialismului, poporul nostru întîmpină şi el succese şi victorii la fiecare pas. Romane de actualitate ca „Bărăgan" de V. Em. Galan, „La cea mai înaltă tensiune" de Nagy istvan reflectă aspecte ale transformării omului în noile condiţii de viaţă pe care şi le-a creat. Teme variate, problematică nouă, eroi activi, apar zilnic pe frontul literaturii noastre.
Am citit şi opere realizate pe deplin, şi lucrări mai puţin izbutite. Dintre romanele care m-au interesat şi pe care le-aş fi dorit perfecte sînt : „Făclia s-a aprins" de D. Almas, în ale cărui pagini am descoperit viaţa învăţătorilor dintr-un sat îndepărtat şi „Izvorul roşu" de Nicolae Jianu care înfăţişează viaţa aspră a minerilor. Ceea ce nu am găsit însă aproape în nici un volum, este figura femeii de azi, a cărei muncă este împletită cu munca bărbatului şi al cărei rol nu este mai prejos. Francisc Mun-teanu în „Lenta" zugrăveşte trăsăturile unei tinere fete care se smulge din colivia unei căsnicii nefericite, Iulian Vesper în „Glasul" redă spovedania plină de amărăciune a femeii de la ţară, roabă în casă şi încovoiată de nevoi, iar Sanda Movilă în „O vară la şipotul fîntînilor" descrie cu multă înţelegere şi căldură frămîntarea sufletească a Floarei, tînăra fată din curtea boierului Andrei. Dar unde sînt muncitoarele noastre, unde sînt colectivistele noastre, învăţătoarele, studentele, chimistele şi savantele noastre ? Unde sînt mamele şi luptătoarele pentru pace ? Era o vreme cînd scriitorii cercetau cu pasiune „enigmele sufletului feminin", se pamau în faţa „misterului feminin" şi ridicau osanale „zeiţelor palide şi despletite". O astfel de literatură, din fericire, a dispărut. Dar oare clocotul de viaţă adevărată care aprinde scîntei în ochii femeilor de astăzi, inteligenţa şi spiritul ager care le dirijează toate acţiunile, cinstea sufletească, spiritul de sacrificiu şi eroismul în muncă, nu pot fi izvor de inspiraţie pentru scriitori ? Femeia, constructor al socialismului, nu şi-a găsit încâ poetul. El o caută încă, undeva, în negurile trecutului, iar ea este aproape, aproape, de tot şi-i spune : „Uite, sînt aici, alături de tine. Nu mă vezi ?"
i. RADOVAN
— funcţionar P.T.T. —■
1) Fiind de multă vreme un prieten ai cărţii, citesc zilnic cel puţin cîteva pagini dintr-o carte de literatură. Fără a avea preferinţe deosebite, mă atrage totuşi moi mult romanul, şi anume romanul social.
Tn ultima vreme —■ mă refer la lunile din urmă —- am citit o serie de cărţi fără să aleg într-o ordine oarecare titlurile- şi autorii lor. Astfel, citez : „Ultima toamnă" de Haralamb Zincă, „Goya" de Feuchtwanger, „Ilustrul N.N. din N.N." de Ludo, „O fată
8 — Via(a Romînească nr. 12
114
RĂSPUNSUL CITITORILOR
din cele multe" de Şerbănescu, „Setea" de Titus Popovici, „Prăpădul" de Zola, „Opere" voi. 4 de Mark Twain.
Cu toate că printre aceste titluri şi aceşti autori nu apare nimic din literatura sovietică, totuşi, înaintea seriei arătate mai sus, am citit multe romane de autori sovietici şi în special cele care descriu perioada războiului antifascist. Pot cita : „însemnările unui partizan", „Obcomul clandestin în acţiune", „Asediul".
„Setea" de Titus Popovici mi-a plăcut în mod deosebit. Cu toate că, în genere, nu sînt un amator al romanelor cu tematică ţărănească şi am început să citesc această carte mai mult din curiozitate (citisem, ceva mai înainte, „Străinul" aceluiaşi autor şi-mi plăcuse stilul simplu dar convingător prin care autorul îşi depanase acţiunea romanului) totuşi, felul inspirat în care Titus Popovici îşi începe tratarea romanului încă înainte de primul război mondial, ajungînd în capitole scurte la frămîntările din viaţa ţărănească de după 23 August, mi-a stîrnit un interes deosebit. Acest roman mi-a servit mult pentru educaţia mea politică.
Deasemenea, mi-a plăcut mult „Ultima toamnă" de Haralamb Zincă. îl preţuiesc pe scriitorul Zincă ca pe un scriitor cu mult talent, deşi am impresia că nu are destul „suflu", adică nu a realizat o lucrare de mai mari proporţii, deşi materialul de viaţă îi permitea aceasta. Această ultimă carte a lui Zincă mi-a plăcut prin felul cum a prezentat conflictul, pe deoparte din societatea romînească în perioada celui de al doilea război mondial, şi pe de altă parte din familia unde tatăl şi un fiu erau comunişti, iar al doilea fiu legionar.
2) Din ultimele cărţi citite nu mi-a plăcut „Ilustrul N.N...." a lui Ludo. Trebuie să mărturisesc că sînt un admirator al lui Ludo, îmi place humorul lui, felul tăios şi persiflant în care demască putreziciunea regimului burghezo-moşieresc, am citit şi mi-a plăcut mult trilogia „Dl. general guvernează", „Stare de asediu" şi „Regele Palaelibus", dar această ultimă carie, am impresia că nu a plăcut nici publicului. De ce nu mi-a plăcut această carie ? Greu de spus, pur şi simplu nu este „mistuibilă". Deşi am impresia că am înţeles ce temă vrea să abordeze aurorul, materialul se prezintă, mai de grabă, sub o formă documentară, îi lipseşte acea transfigurare care sâ-l transforme într-o operă literară, aşa cum era de aşteptat de la un autor pe care publicul îl preţuieşte foarte mult.
Cartea „O fată din cele multe", scrisă probabil de un autor tînăr, poate place unui anumit fel de cititori, adică acelora cu exigenţe artistice mai reduse. Conflictele romanului, dezvoltarea naraţiunii, rni s-au părut a fi acelea ale unui începător.
Desigur că aş mai putea spune cîte ceva despre „Prăpădul" lui Zola, despre Twain şi operele sale, dar timpul nu-mi permite să mă gîndesc prea mult, şi de altfel sînt în preajma examenelor din prima sesiuna ci şcolii muncitoreşti pe care o urmez pentru completarea studiilor, fapt care îmi ia aproape tot timpul. Aş dori însă să spun că aş vrea să apară şi în literatura noastră un roman de genul lui „Ivan Iva-novici", asupra, de pildă, relaţiilor dintre membrii unei familii de azi.
3) Mi-ar place să citesc o carte în care să pot găsi ceva asemănător „Amintirilor unui medic", în care să se vorbească despre noutăţile medicale şi cazuri deosebite. Tot odată ar trebui abordată mai puternic problema lichidării rămăşiţelor naţionaliste din capul unor oameni înapoiaţi. Ar trebui vorbit şi despre realizările ce se obţin în zilele noastre şi în alte domenii de activitate decît cel industrial sau agricol. Aşa, de pildă, s-au redat puţine aspecte din viaţa petroliştilor, a medicilor etc. S-ar putea culege mult material care, prelucrat, ar constitui un ajutor în educaţia socialistă o oamenilor şi din unele aspecte în faţa instanţelor judecătoreşti. în fine, un alt deziderat al cititorilor : să nu se mai permită tipărirea parţiala a unei lucrări care urmează să aibă mai multe volume, pînă cînd tot materialul nu este gata. Este cara*
RĂSPUNSUL CITITORILOR
115
ghios si lipsit de prestigiu să citeşti la finele unei cârti : „Sfîrşiful primei părţi", iar a doua să apară foarte tîrziu sau deloc, cum s-a întîmplat cu „Străinul" care are o asemenea indicaţie la sfîrşitul primului volum, dar, după cum se ştie, nu a mai apărut cu al doilea.
HENRIETTE LUPESCU
— responsabila „Librăriei noastre " Nr. 17 —
1) Astăzi, cînd poporul nostru sub conducerea partidului îşi făureşte istoria, fnergînd cu paşi gigantici către era comunismului, literatura cunoaşte o dezvoltare niciodată întîinită în regimul de exploatare din trecut.
Opere tot mai multe, tot rnai valoroase apar în vitrinele librăriilor noastre, opere care oglindesc viata muncitorilor şi a ţăranilor înfrăţiţi în acelaşi ţel : construirea socialismului.
O selectare a celor mai valoroase lucrări apărute în ultimul timp e dificilă din pricina numărului lor mare. Mă voi opri totuşi la cea mai recentă lectură care mi s-a impus în mod deosebit : „Setea" de Titus Popovici.
Am citit acest roman cu nerăbdarea cititorului care cunoştea în persoana autorului „Străinului" un scriitor cu o deosebită măestrie literară. Titus Popovici dovedeşte acelaşi talent de a selecta esenţialul din noianul de fapte oferite de o realitate fră-mîntată, agitată de evenimentele pregătirii naţionalizării marilor latifundii. Chipul omului nou pe care l-am văzut în intelectualul comunist George Teodorescu arată că Titus Popovici a ajuns la o maturitate artistică.
Aşa cum cineaştii sovietici au realizat din măreaţa operă a „Donului liniştit" o operă cinematografică valoroasă, aş vrea să sugerez cineaştilor noştri să-şi oprească atenţia asupra romanului „Setea" pentru a ecraniza o realitate ce nu şi-a găsit încă realizatorul în lumea filmului.
Mai sînt şi alte titluri pe care le-am citit în ultima vreme, atît din clasici cît şi din contemporani ■— din ţară şi de peste hotare. Prefer însă să mă opresc numai asupra acestui titlu care îmi este încă foarte viu în memorie.
2) Lectura unui iubitor de literatură nu merge totdeauna în pas cu apariţia cărţilor, fie pentru că nu are răgazul să citească tot ce se tipăreşte, fie pentru că doreşte să revadă un volum uitat.
Aşa cred că se explică faptul că printre ultimele mele lecturi se numără „Craii de Curtea-Veche" de Mateiu Caragiale. Mărturisesc că şi la a doua lectură, prilejuită de reeditarea volumului, m-am lăsat furată de magia cuvîntului. N-aş putea afirma însă că eroii cărora autorul le ridică osanale mi-au dat satisfacţia pe care ţi-o oferă o carte bună sub toate raporturile. Rezidă în paginile romanului o oarecare putreziciune morală care mi-a lăsat o impresie neplăcută. M-am desprins de atmosfera cărţii cu sentimentul unei descătuşări.
O impresie asemănătoare, dar fără să egaleze măestria stilistică a „Crailor", mi-a lăsat-o „Paiaţele şi oamenii" lui Jozefini şi Pintilie. Cartea mi se pare un eşec sub toate raporturile. Pagini aglomerate cu fapte nesemnificative, prost orînduite şi stîngaci scrise, fac din acest roman al unei lumi puţin şi strîmb cunoscute sâ rămînâ
8*
116
RĂSPUNSUL CITITORILOR
la fel de necunoscută. Pentru că spaţiul ce mi-a fost hărăzit a fost folosit poate mas mult decît se cuvenea, nu vreau să închei fără să amintesc, fie şi în treacăt, că literatura pentru copii este un domeniu încă insuficient explorat.
3) în ultimul timp s-a făcut lot mai des simţită înclinaţia scriitorilor noştri către genul scurt : nuvelă, schiţă. Această preferinţă este binevenită, aceste genuri fiind mai accesibile oglindirii unei realităţi mereu în transformare. Pe lista scriitorilor se adaugă nume noi, noi talente. Izvorul inspiraţiei lor se dovedeşte variat. Totuşi viaţa îi depăşeşte. Subiectele sînt tot mai numeroase, iar scriitorii trebuie să le aştearnă pe hîrtie.
Există însă teme mari care nu şi-au găsit încă oglindirea în literatură.
Mă gîndesc la viaţa studenţimii noastre, intelectualitatea de mîine. Mi se pare o temă care ar putea figura printre cele majore. Pentru ce oare tinerii scriitori o ocolesc ? Talentatul Francisc Munteanu nu ar putea să se apropie de prezentul imediat ? Mă gîndesc de asemenea la una dintre cele mal crîncene perioade din istoria1 mişcării muncitoreşti, cea de după Congresul al V-lea al Partidului pînă în preajma izbucnirii celui de al doilea război mondial. Oare valorosul nostru scriitor Petru Dumifriu, care ne-a dat „Cronica de familie" a unui întreg secol, nu ar putea oglindi o perioadă mai restrînsă şi apropiată nouă ?
Eu rog pe scriitorii noştri să se gîndească şi la aceste două sugestii, fără să considere că le-am enumerat pe ioate cîte m-au preocupat.
APOSTOL ION
— maistru linotipist —
1) In ultimul timp, cu. toate că preocuparea principală o am îndreptată asupra producţiei şi a şcolii de maiştri, totuşi am citit cu deosebită plăcere foarte multe cărţi, cărţi scrise de autori romîni sau din literatura sovietică şi universală.
Printre acestea pot enumera următoarele lucrări : „Setea" de Titus Popovici, „Străinul" de acelaşi autor, „Groapa" de Eugen Barbu, „Derbedeii" de 'Nicuţă Tănase, „Copiii căpitanului Grant" de Jules Verne, „Mesteacănul alb" de Bubennov Mihail, „Hiperboloidul inginerului Garin" de Alexei Tolstoi şi altele.
In lucrările „Străinul" şi „Setea", Titus Popovici a prins cu exactitate aspecte ale vieţii intelectualităţii noastre din anii 1940—45 şi ale vieţii oamenilor simpli din patria noastră, antrenaţi în lupta împotriva războiului nedrept şi criminal dus de o clică ce nu avea nimic comun ou năzuinţele poporului nostru. Caracterele sînt conturate cu mâestrie, autorul dîndu-le viaţă, o viaţă tumultuoasă, plină de jertfe pentru cauza întregului popor care, luminat de cei mai buni fii ai săi — comuniştii — îşi dă seama de crudele contradicţii sociale care-l desparte de cei ce se îmbogăţesc în numele lui, trimiţîndu-l la moarte. Cartea este o chemare la lupta împotriva războiului şi pentru construirea socialismului în patria noastră. Titus Popovici dovedeşte mult talent şi voi citi cu plăcere, şi de acum înainte, toate cărţile sale.
2) Dintre lucrările citite, pot arăta că nu mi-a plăcut „Groapa", deoarece această carte care începe aşa de frumos arătînd caractere deosebite, se pierde pe parcurs, iar întreaga acţiune se învîrteşfe numai în jurul acelei bande de hoţi, de care
RĂSPUNSUL CITITORILOR
117
siimeni nu se ocupă pentru a-i face oameni utili societăţii. Spun asta pentru că acţiunea se petrece într-un cartier cu trecut glorios.
3) Aş dori ca literatura noastră să oglindească şi alte aspecte ale vieţii noastre noi, cum ar fi bunăoară aspecte din viaţa muncitorilor tipografi, despre care se ştie în ce condiţiuni lucrau înainte şi cum luptau pentru libertate şi dreptate, precum şi condiţiile în care muncesc azi şi luptă zi de zi în vederea traducerii în viaţă a măreţelor sarcini ce le stau în faţă.
De asemenea s-ar putea scrie ceva în legătură cu munca plină de eroism a lucrătorilor din transporturi care, în luptă cu tonajul şi kilometrii, caută să reducă preţul de cost al produselor.
1) „Muzicuţa cu schimbător" de Nicuţă Tănase, pentru că are un stil vioi care îe atrage. Acţiunea se petrece în societatea copiilor şi oglindeşte vioiciunea lor, colectivitatea cu care s-au învăţat, spiritul tovărăşesc care-i caracterizează pe copii şi atenţia cu care sînt educaţi, spiritul de cinste şi grija faţă de avutul obştesc.
Mi-a mai plăcut „Liniştea iernii" de Remus Luca, pentru că oglindeşte frămîntările din rîndurile ţăranilor, acţiunea care se duce pentru închegarea unei gospodării agricole colective, în lupta cu chiaburii şi cozile lor de topor. Stilul în care este scrisă cartea este destul de plăcut şi pe înţelesul tuturor, cu toate că uneori te oboseşte. Dar după o pagină sau două interesul se trezeşte din nou. în cartea sa Rernus Luca •reuşeşte să înfăţişeze caractere diferite de oameni, viu zugrăvite. Eroul principal este m comunist hotărît care nu-şi precupeţeşte viaţa pentru a atinge felul final — colectivizarea. De asemeni zugrăvirea chiaburilor şi a uneltelor lor este foarte sugestiv redată. Din această carte am reuşit să cunosc în oarecare măsură viaţa de azi a satelor şi lucrurile care-i frămîntă pe ţărani.
„Lenta" de Francisc Munteanu. O carte care mi-a plăcut mai mult decît toate pe care le-am citit. Această carte pune o problemă de viaţă. Lenta se căsătoreşte din interes cu preşedintele gospodăriei agricole colective, un om mai în vîrstă, care îi poate însă oferi o viaţă mai uşoară. Pe de o parte Lenta nu mai munceşte la cîmp ca altădată, ore îmbrăcăminte frumoasă, lucruri care la început o atrag, o încîntă. Ea este însă oprită să meargă la căminul cultural de către soţul ei şi faptul că nu îşi găseşte locul printre oamenii cinstiţi ai satului o face să-şi dea -seama de greşeala pe care a fâcut-o căsătorindu-se cu un om pe care nu-l iubeşte.
întîln-ind pe tînărul care o iubea şi pe care la rîndul ei îl îndrăgea, se hotărăşte să-şi părăsească soţul alături de care, chipurile, fusese fericită şi să înceapă o viată nouă. Orice cititoare citeşte cu plăcere această carte pe care, o dată începută, nu-ţi mai vine s-o laşi din mînă.
2) Din literatura actuală citită de mine nu am fost de acord cu felul cum a •descris Cella Serghi în „Fetele lui Barotă" o serie de tipuri de oameni. Cella Serghi ■o căutat să înfăţişeze chipuri diferite de oameni, oameni a două societăţi, cu două concepţii diferite de viaţă. Intenţia —■ după mine —- era bună şi chiar bine venită, însă părerea mea este că autoarea nu a reuşit să zugrăvească destul de precis personajele, care plutesc într-o ceaţă. De aceea atunci cînd ai început să citeşti cartea,
BANCIU MARIANA
— filatoare la Industria Bumbacului A. —
118
RĂSPUNSUL CITITORILOR
aceasta îţi pare greoaie iar faptul că autoarea nu conturează precis personajele o face oarecum confuză, iar pe eroii cărţii lipsiţi de viaţă.
3) In literatura noastră aş dori să văd oglindite în mai mare măsură munca dir» uzine şi fabrici. Mi-ar face deosebită plăcere să citesc o carte în care autorul să aibe ca model pentru eroul său principal un vechi lucrător sau o veche lucrătoare dintr-o filatură sau ţesătorie. Să urmărească pe firul romanului viaţa zbuciumată pînă la eliberare şi strădania acestor oameni de a califica tînăra generaţie. în acest fel se poate arăta mai bine grija pentru noile cadre, pentru calificarea lor, pentru felul nou în care sînt educate ca să devină oameni de nădejde.
îmi plac de asemenea foarte mult cărţile în care sînt descrise frumuseţile, patriei noastre. Cred că mulţi cititori ar primi cu bucurie şi satisfacţie asemenea cărţi.
1) în ultimul timp am citit următoarele lucrări literare : „Brazdă şi paloş" de Teodor Constantin, „Cronică de familie" de Petru Dumitriu, „Fraţii Jderi" şi „'Neamul Şoimăreştiior" de Mihail Sadoveanu, „Toate pînzele sus" de Radu Tudoran. Toate au fost frumoase, toate sînt scrise cu multă artă, ceeace face pe cititor să urmărească atent acţiunea, să trăiască viaţa tristă sau veselă a eroilor.
Enoii lor mi-au rămas cu toţi prieteni, chiar şi „Derbedeii" Iui Nicuţă Tănase. Am admirat faptele eroice şi bunătatea haiducului Bujor din „Alei, codrule fîrtate !", devotamentul lui pus în slujba clasei din care se trăgea şi pe care ne învaţă s-o iubim. Hotărîrea cu care luptă „Om Biilţ" în „Misiunea H.S." de I. D. Muşat împotriva ocupanţilor hitle-rişti, mi-a plăcut de asemenea. Foarte mult mi-a plăcut „Toate pînzele sus" şi mai ales personajul Anton Lupan, cu firea lui visătoare dar totuşi atît de hotârîtă în scopurile sale, patriotismul lui, voinţa sa de a duce faima patriei sale dincolo de hotarele Europei, în America. De firea bună şi glumeaţă a lui Ismail m-am legat şi sînt totdeauna bucuros cînd vreun personaj îl iubeşte şi îl admiră. Eroii cărţii s-au legat printr-o muncă plină de primejdii, plină de aventuri, bucurii şi dureri. Alianţa ce s-a stabilit între un turc cumsecade şi un romîn, este foarte pilduitoare.
2) Romanul „Haiducii" de S. Constant, deşi are un subiect foarte interesant, din punct de vedere al realizării artistice nu mi s-a părut aşa de strălucit. Seamănă prea mult a cronică, a dosar, a document.
3) Tn literatura noastră s-a scris prea puţin despre viaţa elevilor şi în general a tineretului adolescent, î.n toate ramurile de activitate : şcoală, uzine, magazine, birouri etc. De asemenea despre viaţa în şcolile profesionale pentru îndrumarea tinerilor care termină 7 clase şi nu reuşesc la Iiceu şi care apoi colindă maidanele, despre viaţa-tineretului de la ţară, din gospodăriile agricole colective, a ufemiştilor.
SUE PANAÎT
elev —■
RĂSPUNSUL CITITORILOR
119
CONCLUZIILE NOASTRE
Ni se pare, în primul rînd, deosebit de Îmbucurător, — şi ca o primă observaţie ce se impune atenţiei noastre — faptul că cele mai bune opere ale literaturii noastre noi sînt cunoscute în straturile cele mai diverse ale publicului cititor şi că ele deşteaptă o vie curiozitate şi un interes crescînd. Mesajul transmis de scriitorii noştri găseşte ecou, emoţionează, provocînd reflecţii din cele mai judicioase.
Merită apoi semnalat laplul că există de cele mai multe ori, între cititori şi critici, un punct de vedere comun în aprecierea lucrărilor, şi aceasta constituie,, credem, o încurajare şi pentru critica literară.
In marea lui majoritate, publicul cititor de astăzi, preţuind caracterul realist-socialist al literaturii noastre noi, respinge exerciţiile formaliste, atemporale, ca şi pitorescul Iacii. Numai opere care reuşesc să redea în mod veridic, pasionat, întreg tumultul creator al prezentului, găsesc ecou şi sînt citite cu entuziasm. In numele acestor principii, sînt condamnate creaţiile palide, cenuşii, care nu reflectă adevărul vieţii. Prezintă o importanţă aparte problema ridicată de cititori în legătură cu abordarea insulicientă a unor mari teme ale construcţiei socialismului. Socotim că aceste cerinţe iormulaie în mod categoric vor constitui un puternic stimulent în rezolvarea principalei sarcini a scriitorului: zugrăvirea contemporaneităţii.
Ni se pare demnă de luat în seamă rezistenţa cu care sînt îniîmpinate, de către unii cititori, manifestările de naturalism din unele scrieri, ca şi crudităţile de limbaj. Se desprinde de aci năzuinţa sănătoasă, în rîndurile publicului, pentru o literatură în care omul să fie prezentat în demnitatea condiţiei sale de azi.
Ne-au impresionat, în această anchetă, sinceritatea şi discernămîntul aprecierilor, ca şi promptitudinea şi entuziasmul cu care s-a răspuns apelului nostru. Ne-a bucurat in mod deosebit faptul că oameni, a căror îndeletnicire este deseori absorbantă, se apropie cu solicitudine şi interes de fenomenul literar, dedicîndu-şi o mare parte din timpul liber lecturii.
Ţinem să mulţumim pe această cale tuturor acelora care, răpindu-şi din timpul lor preţios, au făcut, de astă dată, o adevărată operă critică. Publicînd răspunsurile lor, vrem să adăugăm că ancheta noastră este departe de a fi epuizat discutarea unei probleme atît de importante, cum este cea literară, şi că ea ar putea ii continuată şi în viitor. Paginile revistei noastre sînt deschise tuturor acelora care ar dori să participe la discutarea fenomenului literar actual.
Credem că scopul anchetei de faţă ■—■ acela de a demonstra cît de mult a sporit în anii puterii populare prestigiul literaturii noastre noi şi toi odată cît de binefăcătoare este influenţa ei în educarea maselor —, a fost într-o măsură împlinit.
REDACŢIA
CRONICA IDEILOR
S TANC IU S TO IAN
ŞCOALA SOVIETICĂ ÎN PERSPECTIVA VIITORULUI APROPIAT
Tezele Comitetului Central al P.C.U.S. şi Consiliului de Miniştri .al Uniunii Sovietice cu privire la întărirea legăturii şcolii cu viaţa şi desvoltarea continuă a sistemului învăţămîntului public au produs o impresie, care ar părea inexplicabilă la prima vedere. De unde vine, în adevăr, interesul deosebit, pe care mai ales lagărul capitalist îl arată fată de o asemenea problemă, cînd ea nu se referă direct la nici una din problemele politice, socotite majore, la ora actuală ?
De fapt acest interes nu face acum decît să se arate într-o lumină mai vie- Apariţia lui are deja o mică istorie, iar aceasta îşi are originea în cîteva evenimente cu adevărat epocale : realizarea primei centrale electrice pe bază de energie nucleară, semn grăitor al utilizării energiei atomice în scopuri paşnice, realizarea rachetei balistice inter-continentale, cei trei sputnici, —- aceştia cu deosebire.
Am avut ocazia să s,tăm de vorbă în vara aceasta cu oameni de şcoală din Apus şi America. Ne-am lămurit, cu acest prilej, asupra multor lucruri. Ne-am lămurit şi în privinţa interesului de care vorbim.
Există, în adevăr, între aceştia o categorie destul de numeroasă — oameni de bună credinţă de altfel — care au fost crescuţi în spiritul negării, sau cel puţin .al neîncrederii faţă de tot ceea ce se spune că s-a realizat în Uniunea Sovietică. în ori ce domeniu de activitate. închişi în lumea lor, pe care-o socotesc ca singura posibilă —- chiar dacă nu cea mai bună posibilă —
aceşti oameni au considerat, pînă nu de mult, relatările despre Uniunea Sovietică drept propagandă.
Evenimentele pomenite i-au surprins însă. Şi ele erau de natură să nu mai poată li puse la îndoială. în plus, ele sînt din acelea care nu pot fi judecate izolat Sputnicul, - de pildă - nu poate fi şi nu este invenţia şi realizarea unui om. El este rezultatul şi semnul văzut ai unei realizări care nu mai poate fi contestată. O aseme- ' nea realizare pune sub semnul întrebării toată neîncrederea, tot negativismul apusean, faţă de viaţa şi cultura sovietică.
Un lucru, totuşi, rămîne confuz sau chiar pe dos în mintea multora dintre oamenii de şcoală din Apus, în această privinţă. Toate succesele care s-au obţinut în ştiinţă şi tehnică de către Uniunea Sovietică ei le atribuie acum şcolii, — cu exclusivitate aproape şcolii. Pentru aceasta au şi năvălit, ca să zicem aşa, cu mult interes, să studieze sistemul şcolar sovietic. Este ceva care nu poale decît să măgulească pe oamenii de şcoală sovietici, desigur, ceva care ridică în stima contemporanilor sistemul şcolar sovietic. Fără a minimaliza însă aceste merite, pentru că ele sînt pe drept cuvînt mari, noi ştim însă că la temelia tuturor acestor mari cuceriri, ca şi în alte domenii ale vieţii sovietice, stă regimul sovietic,  stă  învăţătura marxist-leninisţă, stă Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, organizatorul şi conducătorul forţelor care luptă şi clădesc o lume nouă. Acest lucru însă e mai greu de înţeles de apu-
ŞCOALA SOVIETICĂ IN PERSPECTIVA VIITORULUI APROPIAT 121
seni- Unii nu înţeleg pentru că nu doresc, pentru că nu vor să înţeleagă.
*
Cei patruzeci şi unu de ani de existenţă ai regimului sovietic au fost, în adevăr, ani de progrese uriaşe în domeniul şcolii şi culturii poporului. Lenta a enunţat de la început un mare adevăr mobilizator : incompatibilitatea dintre starea de analfabetism a ţării — ţara unde proletariatul cucerise puterea — şi măreaţa sa năzuinţă de construire a socialismului. Trebuia deci stîrpit analfabetismul. Şi el a fost slîrpit într-un timp pe care numai dictatura proletariatului putea s-o facă. In anii puterii ţariste, şcoala cuprindea aproximativ o treime din copiii de şcoală, procent în care numai ceva mai mult de 10 la sută reprezenta masele populare. Azi întreaga populaţie şcolară e cuprinsă în sistemul de şcolarizare, şcoala de şapte ani fiind generalizată, iar şcoala medie pe cale de generalizare- Puterea sovietică a dat apoi poporului un învăţămînt superior şi o reţea de instituţii ştiinţifice de prim ordin. Acestea au format cadre de înaltă calificare — cadre pentru producţie şi cadre pentru cercetare — care au asigurat ţării progresul economic şi înflorirea sa în domeniul ştiinţii şi culturii. Ele au format o nouă intelectualitate, legată de popor, devotată patriei socialiste şi năzuinţelor ei.
Realizările sovietice în materie de şcoală şi învăţămînt, s-au înscris, în bilanţul realizărilor generale ale Uniunii Sovietice în acelaş mod ca şi acestea. Ele au venit ca o împlinire matematică a unor planuri, calculate cu un perfect simţ al realităţii. Marx ne-a formulat marele adevăr, potrivit căruia ideea, care pătrunde în mase, devine forţă materială. O minte metafizică şi idealistă cu greu poate să înţeleagă acest adevăr în mod just. Pentru noi însă lucrul este clar. Pentru că nu este vorba de ori ce ,,idee", nu e vorba de o idee sau scop formulat în mod arbitrar. E vorba din contră de acele idei, de acel scop, care reflectă nevoi şi tendinţe tot aşa de obiective ca şi realitatea obiec-
tivă însăşi. De aceea planurile socialiste se împlinesc, de aceea şi în domeniul şcolii, planificat, şcoala a înregistrat aşa de mari şi importante progrese-
Acum şcoala sovietică se găseşte într-un moment de cotitură, în pragul unui nou salt calitativ. Tezele Comitetului Central al P.C.U.S. şi guvernului sovietic analizează acest moment şi stabileşte, pe baza acestei analize, un plan cu-respecţiveile cifre de control. Analiza este profundă, iar previziunile surprind şi minunează prin perspectivele înfăţişate. Cu toate acestea nimeni nu se mai îndoieşte că ele se vor îndeplini. Nici duşmanii.
Prin ce se caracterizează în momentul actual şcoala şi învăţămîntul sovietic ? Care sînt cauzele care cer o transformare în sistemul său de organizare, în conţinutul şi metodele ei de lucru ?
Analiza şcolii sovietice actuale, făcută de factorii de răspundere ai Partidului şi Statului, şi-a concentrat atenţia în special asupra şcolii medii, a situaţiei în care se găseşte ea azi. Tov. Hruşciov arătase deja, mai întîi în cuvîntarea ţinută la Congresul al XlII-lea al Comsomolului şi apoi în memoriul aprobat de Prezidiul Comitetului Central al P.C.U.S., principala problemă asupra căreia trebuie să se îndrepte atenţia pedagogilor şi oamenilor de şcoală : întărirea legăturii dintre şcoală şi viaţă. Pînă acum, spune tov. Hrusciov, „şcoala medie a fost adoptată în fond pentru a pregăti oameni în vederea intrării în instituţii de învăţămînt superior". Această sarcină a corespuns etapei care s-a scurs-Acum însă, cînd şcoala medie merge spre generalizare, lucrurile se schimbă radical. Şcoala medie nu mai poate rămîne cu funcţiunea pe care a avut-o. Ea nu poate servi numai pentru minoritatea celor ce merg ,în învăţămîntul superior, ci pentru masa absolvenţilor, pentru cei destinaţi a intra direct în producţie.
Trei lucruri se cer acum a fi luate în considerare, pentru a înţelege bine situaţia : înţelegerea mai justă a noţiunii de şcoală
122
STANCIU STOIAN
de cultură generală, atitudinea justă faţă de muncă, ou deosebire faţă de munca fizică, problema calificării profesionale a cadrelor.
Tntr-un articol recent, publicat în ,,So-vietskaia Pedagoghika", Acad. I. A. Kai-rov, preşedintele Academiei de Ştiinţe Pedagogice, arăta necesitatea unei juste înţelegeri a noţiunii de şcoală de cultură generală. Ea. nu trebuie privită metafizic, ca o categorie eternă. „Cultura generală" dată de şcoală a avut un conţinut deosebit, potrivit cu orînduirea pe care şcoala era chemată să o servească. Iniţial ea a putut să însemne cultură literară şi genera! filosofică. Cu vremea, pedagogia burgheză progresistă, în vremea cînd aceasta a avut acest caracter, a adăugat la conţinutul şcolii de cultură generală cunoştinţe ştiinţifice despre natură — un accent tot mai mare pe discipline ca fizica, chimia, biologia, etc. Noţiunea de şcoală de cultură generală n-a putut merge mai departe în orînduirea burgheză. O astfel de şcoală, îmbibată cu multe elemente idealiste şi mistice, a putut da o cultură, care putea fi „generală" pentru burghezie. Conţinutul ei, predominant idealist şi plin de contradicţii, reflecta tendinţele şi contradicţiile societăţii burgheze.
Revoluţia din Octombrie aducînd o altă orînduire, cu alte aşezări, a instaurat şi o altă şcoală, cu alt conţinut. Vechea şcoală de cultură generală nu putea să mai fie satisfăcătoare. Cultura generală a acestei şcoli trebuie să fie „generală" pentru muncitori, pentru oamenii muncii productive- Şi aşa a fost. Conţinutul ei realist-ştiinţific a fost curăţit de elementele idealiste şi mistice şi, în plus, s-a căutat şi, treptat, s-au găsit forme pentru aplicarea principiului marxist al învăţămîntului politehnic- In noţiunea de şcoală de cultură generală intră acum şi ideea de politehnizare. Elevilor trebuie să le dăm cunoştinţe privind bazele ştiiniţifice-tehnice ale producţiei, precum şi deprinderi elementare de muncă, privind cele mai importante ramuri ale producţiei. Această precizare în concret, practic a noţiunii de şcoală de cultură generală politehnizată, este unul din marile
merite ale şcolii sovietice în realizarea el evolutivă de pînă acum.
Un alt lucru ce trebuie lămurit azi,, pentru a înţelege problemele actuale ale şcolii sovietice, este cultivarea unei juste atitudini faţă de muncă. Orînduirile de clasă au cultivat o rupere a muncii fizice-de munca intelectuală. Au cultivat chiar un antagonism între ele. In preţuirea muncii, atît cît a putut, burghezia s-a putut ridica cel mult pînă la a avea o preţuire mai deosebită pentru munca intelectuală. Ea n-a putut preţui în mod just munca fizică. Şi aceasta pentru două motive uşor de înţeles : era munca altei clase, clasa exploatată mai crunt şi această muncă însăşi era ţinută intenţionat pe o treaptă; inferioară.
Şcoala sovietică nu poate sta pe o astfel de poziţie. Rolul ei firesc este să lichideze această mentalitate, să facă să dispară deosebirile esenţiale şi neesenţiale între cele două aspecte ale muncii. Analiza atentă făcută şcolii sovietice de cultură generală, a arătat că în această privinţă mai este destul de mult de făcut. Şcoala de cultură generală politehnizată, aşa cum a fost ea organizată, pentru a servi învăţămîntului superior în primul rînd, n-a putut lichida cu o anumită „atitudine boierească" faţă de munca fizică. Pentru unii elevi munca fizică persistă să apară ca o sperietoare, ceea ce, cum foarte bine remarcă tov. Hruşciov, este de-a dreptul jignitor pentru oamenii muncii socialiste. Pe lîngă aceasta mai au curs încă, pentru unii,, ,,teorii" cu totul false cu privire la „dispariţia muncii fizice" în comunism-
Şcoala sovietică îşi propune să lichideze-cu o astfel de atitudine şi cu asemeneai „teorii".
O problemă de mare importanţă în sîîr-şit.-care se cere rezolvată, este .aceea a calificării profesionale a cadrelor şi raportul dintre această sarcină şi sarcina şcolii de cultură generală. Şi în această privinţă persistă în mintea unor oameni o rămăşiţă de gîndire burgheză : părerea potrivit căreia progresul industriei ar atrage dup» sine o descalificare crescîndă din punct
ŞCOALA SOVIETICA IN PERSPECTIVA VIITORULUI APROPIAT
123
de vedere profesional. Aceste păreri se întemeiază pe o situaţie anormală, care se găseşte în orînduirea capitalistă. Pofta de cîştig şi dorinţa de a ţine în îrîu clasa muncitoare, printr-o pregătire cît mai elementară posibil, duce acolo la tendinţa de folosire a unor cadre cît-mai slab calificate. Luînd dorinţa drept o tendinţă obiectivă a producţiei, conducătorii industriei capitaliste contribue de fapt la îrînarea dezvoltării propriei lor industrii.
Tehnica nouă ocupă în orînduirea socialistă un alt rol. Ea solicită din contra calificarea. Aceasta la rîndul ei contribuie la progresul tehnic. Tehnica nouă nu poate fi aplicată de cît de un muncitor cît mai bine calificat ; iar această nevoie atrage după noi o consecinţă : includerea noţiunii de calificare profesională în conţinutul pregătirii efective pe care trebue s-o aibă orice tînăr.
In mod obişnuit, într-un stat capitalist, momentele de cotitură din viaţa şcolii apar ca momente de „criză" alarmante, momente catastrofale pentru odraslele burgheziei. In astfel de momente s!e desfiinţează şcoli, se concediază cadre didactice, se fac „sacrificii" sau „operaţii chirurgicale", — înţelegîindu-se de regulă prin aceasta eliminarea din şcoli a unor categorii întregi de elevi. Fiii muncitorilor şi ţăranilor în primul rînd. Pedagogii burgheziei se străduesc şi ei, în astfel de momente, să „teoretizeze" asupra faptelor, iar concluziile lor duc mai întotdeauna la ideea unei întoarceri spre trecut, spre preamărirea timpurilor patriarhale, fără multă şcoală, fără civilizaţie, care singură ea ar fi de vină că ilumea suferă de mizerie şi crize. In locul unei reale legături cu viaţa -prezentă, şcoala este invitată să fugă departe, înapoi, şi dacă se poate, să tragă şi viaţa spre forme mult perimate sau condamnate de istorie.
Intr-un stat socialist lucrurile se prezintă cu totul altfel. .In Uniunea Sovietică de pildă, în momentul de faţă, poporul şi conducătorii săi se simt în faţa unui fenomen care, departe de a produce panică,
deschide perspective noi şi provoacă entuziasm. Nu se vorbeşte de întoarcerea spre trecut, ci de „dezvoltarea continuă a învăţămîntului public". Şi, evident, de o tot mai strînsă legătură cu viaţa.
Deavoltarea neîncetată a vieţii economice şi sociale a creat în adevăr în U.R.S.S. o realitate, căreia şcoala de pînă acum nu-i mai poate face faţă. Forma ei de organizare, conţinutul şi metodele ei nu mai sînt întru totul corespunzătoare fondului nou. E nevoe să se ia măsuri pentru punerea de acord a şcolii cu aceste realităţi sociale mai pretenţioase. Şi măsurile urmează să se ia. Fără ezitare şi cu entuziasm. Am văzut principalele probleme care se ridică, în acest moment ; măsurile care se preconizează sînt menite să le rezolve.
In ce constau aceste măsuri ?
Nu vom intra aci în amănuntele de reorganizare ,a şcolii sovietice, potrivit tezelor propuse pentru Congresul al XXI al P.C.U.S. De altfel, cu toată marea lor importanţă, fiind vorba de măsuri concrete, ceea ce interesează în primul rînd sînt principiile ce vor sta la baza lor. In studiul de care am pomenit, preşedintele Academiei de Ştiinţe pedagogice a R.S.F.S.R. indică cîteva principii mai de seamă.
Primul şi cel mai însemnat dintre aceste principii este acela al legăturii strînse dintre şcoală şi munca productivă. Aceasta cere ca întregul tineret, fără excepţie, să meargă în producţie, pentru a deprinde o muncă folositoare societăţii. Momentul cînd trebuie să se producă acest lucru, este după terminarea şcolii de opt ani, cînd tînărul are o pregătire de bază de cultură generală şi cînd apar evident şi aptitudinile pentru o astfel de muncă.
Un alt principiu important al şcolii noi reorganizate ne cere să realizăm o justă îmbinare a învăţămîntului de cultură generală şi politehnică cu o bună pregătire profesională. Conform acestui principiu se preconizează, după şcoala de opt ani, un întreg sistem de şcoli profesionale şi tehnice, în care va îi cuprins întregul tineret din oraşe şi de la sate. Paralel cu acesta
124
STANCIU STOIAN
va exista o reţea de şcoli medii de diferite tipuri, spre care este îndemnat să meargă acest tineret, pentru a-şi completa cultura medie şi a se pregăii, dacă o doreşte, pentru învăţămîntul superior.
Legat de acest principiu este un altul, nu mai puţin important: educaţia tineretului pentru o justă atitudine faţă de muncă şi în primul rînd faţă de munca fizică. Lenin a arătat, cu genială pătrundere, de ce mare importanţă educativă este aceasta. Numai laolaltă cu muncitorii, lu-crînd şi luptînd alături de ei, poate deveni cineva cu adevărat comunist. Pe această cale se poate realiza şi o educaţie morală în spiritul moralei comuniste şi ideologie: comuniste.
Îndrumarea tineretului spre munca productivă şi însuşirea unei profesiuni nu înseamnă un îndemn spre abandonarea şcolii medii, cum a putut să apară unora. Tov. Hruşciov arată că departe de aceasta, trebuie să rămînă ca o preocupare pentru toţi muncitorii absolvirea unei şcoli medii. Şcoala medie nu va mai avea însă forma de pînă acum şi nici funcţiunea de anexă a învăţămîntului superior- In principiu ea îşi va păstra caracterul de cultură generală şi politehnică, un fond general unitar, dar va fi mai suplă în formele ei de organizare. Vom putea avea astfel : şcoli ale tineretului sătesc şi muncitoresc, şcoli medii în genul aproximativ al celor de pînă acum şi şcoli medii tehnice. Vom mai putea avea apoi şcoli pentru tinerii cu aptitudini deosebite, fie teoretice, fie practice, artistice etc.
In ce priveşte învăţămîntul superior, ceea ce tezele preconizează ca ideie de bază, esi'te tot o strînsă legătură a teoriei cu practica. Sensul acestei legături, potrivit măsurilor care se preconizează, este mult mai adînc de cît pare la prima vedere. Axat pe practica muncii productive, învăţămîntul superior va putea să formeze nu numai cadre necesare producţiei, ci şi cercetători cu adevărat leninişti. Ei vor fi în adevăr pătrunşi de adevărul că punctul de vedere al practicii este punctul de vedere prim şi fundamental pentru un om de ştiinţă, în munca sa de cercetare.
Un alt principiu, în sfîrşit, ce se desprinde din tezele Partidului şi guvernului sovietic cu privire la şcoală, eslte respectarea particularităţilor economice şi naţionale ale fiecărei republici unionale, în organizarea şcolii. Acest principiu vine să spulbere una din criticile curente ce se aduc regimului şi şcolii sovietice: pretinsa lor rigiditate. Şcoala sovietică a fost şi pînă acum, iar în viitor va fi şi mai mult cea mai suplă în organizarea ei. Ea rămîne tot odată unitară din punct de vedere politic, precum şi din acela al conţinutului său ştiinţific şi ideologic. Acest lucru e posibil numai într-un regim socialist.
*
Marxism-leninismul ne învaţă un lucru minunat: învăţătura despre apariţia şi dezvoltarea noului. Filozofiei burgheze îi este tot mai străin acest punct de vedere, ca şi simţul sezisării noului. Burghezului adevărat, fixat pe poziţia sa de clasă, nici nu-i convine să fie altfel.
Pentru noi apariţia şi dezvoltarea noului este un fenomen firesc, iar sezisarea lui este un act de înţelepciune. Citind cifrele de control ale planului de şapte ani, cel ce gîndeşte de pe poziţii anti-marxiste poate avea una din următoarele două atitudini : sau nu crede, pentru că nu vrea să creadă (dacă aceasta se petrecea mai mult cu ani în urmă) sau se „teme" — o teamă inexplicabilă pentru el — că planurile se vor înfăptui.
In socialism planurile în adevăr se înfăptuiesc. Noi credem în realizarea lor. Aici nu este vorba de o credinţă imistLcă însă. Nici simplă speranţă subiectivă, nici teamă la fel de subiectivă. Aici e vorba de încredere în calcule ieşite din analiza obiectivă a realităţii. Aşa stau lucrurile şi cu şcoala.
Ceva mai mult: tezele de reorganizare a şcolii sovietice nu sînt numai o posibilitate certă. Ele sînt deja realitatea în germene, în Uniunea Sovietică există deja forme de învăţămînt care realizează cu succes, deocamdată încă experimental, ideile cuprinse în teze.
ŞCOALA SOVIETICA ÎN PERSPECTIVA VIITORULUI APROPIAT 125
Se cade să pomenim mai întîi, în acest sens, experienţa începută cu trei ani în urmă în Ucraina, a unei şcoli de unsprezece ani, care a inclus ideia profesionalizării în procesul de învăţămînt al şcolii de cultură generală şi politehnică. Azi sistemul s-a extins la nu mai puţin de 3500 de şcoli cu 250.000 de elevi.
Asemenea aplicări ale noilor idei găsim în Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă. Aci, în anul şcolar 1957—1958 au funcţionat cu caracter experimental 50 de şcoli de unsprezece ani (8 + 3), cu un caracter asemănător. Sînt citate apoi experienţele din regiunea Stavropol, cu aşa numitele „brigăzi  şcolare"  sau cele din
regiunea Riazan, cu sistemul „lucrărilor practice obligatorii" care realizează pregătirea de cultură generală şi politehnică, îmbinată cu o pregătire profesională strins legată de specificul regiunilor respective şa.
Acestea sînt cîteva din exemplele ce se pot da. Ar mai putea fi date şi altele. Ele ne arată că cifrele de control încep să prindă deja fiinţă concretă- Uniunea Sovietică intră acum din plin în perioada construcţiei desfăşurate a comunismului. Şcoala nu poate face excepţie de la regulă. Aşa cum se arată în perspectiva viitorului apropiat, ea nu-şi va îndeplini decît rolul care-i revine în mod firesc.
CRONICA ŞTIINŢIFICĂ
Dr. NICUL Uz HAAS
CĂILE EVOLUŢIEI BIOLOGICE A OMENIRII
în ultimii ani, au apărut în lucrările de specialitate, numeroase discuţii în jurul noilor descoperiri de resturi umane fosile şi mai ales de resturi de primate avînd trăsături premergătoare umanităţii. Mulţimea descoperirilor îngreunează orientarea chiar pentru specialişti şi de aceea se face simţită nevoia unei sinteze clare şi ipoteze noi, care să dea o perspectivă mult mai largă procesului evoluţiei biologice a omenirii. In faţa acestor cerinţe, literatura de specialitate a dat pînă acum o seamă de răspunsuri. în schimb literatura de popularizare, expoziţiile şi materialele documentare, au rămas în bună măsură în urma progresului neîncetat ai cunoştinţelor despre om, menţinindu-se pe tradiţia schematismului didactic, moştenită dela autorii secolului trecut.
In special în Occident, presa cotidiană şi revistele cu caracter cu'ltural-ştiinţific, au folosit în scopurile unui succes ieftin de presă, orice descoperire nouă care modifica liniile schematice trasate pentru a indica evoluţia omului, ca argument împotriva' tezelor materialiste ale descendenţei umane din lumea animală. Astfel, descoperirea recentă a unui schelet relativ complet al unui Oreopitec, datînd de acum 12.C00.000 ani, în straturile de lignit miocenice din Toscana, a fost primită cu multă vîlvă, presa tratînd despre acest primat fosil ca despre un om străvechi, existînd cu multe milioane de ani înaintea pitecantropilor şi sinantropilor. Desigur că această afirmaţie hazardată a adus apă la moara concepţiilor
idealist-creaţioniste'). Aceeaşi tendinţă de a făuri reprezentanţi fosili ai omului de tip actual, cu o vechime de sute de mii de ani, contemporani sau predecesori ai pitecantropilor şi sinantropilor, au condus la celebra contrafacere a Eoantropului dela Pildtown şi la susţinerea nefondată ştiinţific a marii vechimi a omului sapiens ta Africa, cu ocazia unor descoperiri insuficient documentate făcute la Kanam şi Kan-gera în Kenia.
Riposta promptă şi argumentarea oamenilor de ştiinţă competenţi nu a avut întotdeauna un răsunet egal cu vilva creată de anunţarea senzaţională a descoperirilor, şi aceasta în primul rînd din cauza unei insuficiente înarmări teoretice prealabile a opiniei publice, printr-o literatură de popularizare care să ţină pasul cu noile fapte şi ipoteze.
Oridecîte ori noile fapte au fost considerate ca lovituri date valabilităţii materialismului dialectic, tot de atîtea ori aceste fapte nu au fost decît argumente în favoarea criticării vulgarizării lui prin schematismul simplist şi antiştiinţific. Faptele nu pot nega valoarea universală a materialismului dialectic, ci exemplifică mai deplin infinitele şi fin nuanţatele sale posibilităţi de explicare a- fenomenelor din natură.
Lupta în jurul ideilor materialiste, în
') Creaţionismul : concepţia antievohi-ţionistă, care presupune intervenţia unor forţe supranaturale în apariţia diferitelor forme de viaţă şi în special a formelor umane.
CĂILE EVOLUŢIEI BIOLOGICE A OMENIRII
127
problemele evoluţiei umane, constituie un strălucit exemplu asupra relaţiilor dintre -vechi şi nou, de pe urma căreia, părţile să-mătoase din concepţiile vechi şi mai noi au -rămas, iar ceeace nu este verificat de realitate (deşi era intrat în tradiţia expunerilor ştiinţifice, sub forma unor afirmaţii noi dar hazardate) este şi trebuie să fie eliminat.
înainte de a demonstra prin cîteva spicuiri complexitatea fenomenelor evolutive ■din lumea primatelor, ce au condus la ap-i-:r iţi a omului, credem că este necesară o scurtă prezentare a ordinului de mamifere ■din rîndurile căruia s-a născut fiinţa înzestrată cu raţiune.
A rămas ca o formă de exprimare concisă a descendenţei umane, afirmaţia că omul se trage din maimuţă. Această formulă astăzi consacrată, prezintă insuficienţa precizării locului, timpului şi a poziţiei sistematice a acestei maimuţe străvechi. De aci rezultă şi confuzia creată, că marile maimuţe a'ntropomorfe (cimpanzeul, gorila, orangu-tanul, gibonul) ar avea un grad de înrudire foarte apropiat cu omul şi că strămoşul comun a! acestora şi al omului ar fi existat relativ aproape, în timp, de momentul apariţiei primelor forme umane. în •clasificarea maimuţelor şi a omului, a fost ffolosit întotdeauna un criteriu antropocentric, grupîndu-se mai aproape sau mai departe de om, maimuţele care au cu aceasta -asemănări mai largi sau mai restrînse.
însuşi termenul de primat, prin care se subînţelege atributul de întîietate în lumea' animalelor, nu este valabil decît în măsura în care omul ocupă un loc în rîndurile ordi--nului ce poartă acest nume. Este drept că, alături de om, în acest ordin se află mai-■ muţe cu o activitate instinctuală şi reflex-• condiţionată superioară, catarinele (maimuţele cu nasul îngust) — cinomorfe şi antropomorfe — dar şi numeroase mamifere încă inferioare, ca lemurienele şi tarsienele, •şi maimuţele cu nasul lat — plat'rinele. .Acest număr însemnat de specii de animale au fost grupate în rîndurile primatelor pe 4aza asemănărilor ce rezultă din comparaţia cu structura organismului uman.
Deşi omului, fiinţa care gîndeşte şi creează, i se recunosc trăsăturile ce 1 deosebesc de restul lumii animale, ca graiul, gîndirea şi capacitatea de muncă conştientă, prin structura organismului său, el este strîns legat de o seamă de forme animale, ce au precedat apariţia sa pe pămînt. Existenţa acestor forme animale preumane au determinat gruparea într-un mănunchi evolutiv a unor specii fosile de primate, ce au vieţuit în urmă cu sule de mii şi chiar milioane de ani, mănunchi ce a primit denumirea' de familia specială a hominideior.
Apariţia hominideior este în primul rînd o problemă biologică, ce poate fi clarificată pe baza datelor paleontologiei. Schiţarea istoriei apariţiei trăsăturilor umane incipiente se află încă în faza acumulării de fapte şi deaceea rămîne o problemă pasionantă care tinde să depăşească schematismul ipotezelor. Nodul evolutiv al părăsirii animalităţii este toarte încîlcit de numeroasele spiţe genealogice care se întretaie, diverg şi apoi se termină, lăsînd liberă calea unei singure forme ce înainteză impetuos.
Desprinse clin rîndul primatelor superioare, formele Hominideior primitive îşi au obîrşia din fiinţe cu numeroase trăsături ce anunţă apariţia formelor evoluate de mai tîrziu. Dar, urmărind transformarea ulterioară ale acestor aşa numite verigi de legătură, observăm cu surprindere reveniri la trăsături mai animalice decît cele de la care s-au pornit, trăsături care maschează mugurii abia iviţi.
In aceste cazuri apariţia noului nu duce neapărat la dispariţia vechiului, ci stimulează variaţii diverse la speciile cu care intră în competiţie vitală specia nouă. Cu alte cuvinte, apariţia noului modifică în primul rînd nivelul vechi al relaţiilor dintre specii.
De aceea, în studiul filogen;ei umane, formele primordiale par uneori mai evoluate decît succesoarele lor. Evident că această aparenţă înşeală, deoarece noi nu surprindem, dintre urmaşi, decît forme diverse ale unei aceleiaşi tendinţe evolutive, dar forme lăturalnice, adeseori ultraspecializate, cu reveniri La  animalitate. Alteori, condiţiile
128
DR. NICULAE HAAS
asemănătoare de mediu produc fenomene de convergenţă, care derutează şi mai mult cercetătorul în căutarea formelor primordiale, dar care confirmă încă odată că necesitatea îşi croieşte calea prin noianul de posibilităţi, chiar şi acolo unde premizele nu sînt cele optime.
Cele petrecute în lumea primatelor, în urmă cu 36.000.000 de ani  (în oligocenui
mişcarea prin brahiaţie. Totuşi, în comparaţie cu speciile actuale de maimuţe superioare, braţele nu sînt atît de lungi în raport cu picioarele. Caracterul primitiv al dentiţiei este trăsătura comună cu formele ipreumane a;le acestor maimuţe, ceeace probează păstrarea unor posibilităţi multilaterale de alimentaţie. Din grupul acesta de maimuţe, se pare, s-au desprins trei ramuri
Arborele filogenetic al primatelor superioare.
inferior) au creat acele condiţii optime pentru evoluţia pe calea umanizării. Primatul fosil, care reprezintă veriga de legătură între primatele inferioare şi cele superioare este parapitecul. Urmaşii para-pitecilor, primate superioare cu talie relativ mică, încep să crească dînd naştere proplio-pitecilor, limnopitecilor, pliopitecilor şi proconsulilor, de acum 19.000.000 de ani. Aceste forme devin din ce în ce mai adaptate vieţii de pădure, capătă trăsături comune giboniior, orangutanilor, cimpanzeilor şi gorilelor, rămînînd încă primitive în unele privinţe. Evoluţia se manifestă prin creşterea importanţei membrelor anterioare, în locomoţie prin căţărare şi suspensie, adică
care s-au adaptat diferit locornoţiei ; unele au evoluat exagerînd rolul brahiaţiei, ca gibonii ; altele au mers către scurtarea membrelor anterioare în adaptarea la mersul patruped, preferind zonei păduroase regiunile de stepă şi evoluînd pe linia cino-morfelor şi, în fine, altă grupă — menţi-nînd caracterele primordiale, medii, ale lungimii braţelor — au rămas adaptate atît vieţii arboricole cît şi celei terestre. Un fenomen asemănător, aproape paralel, dar de o mai intensă amploare se petrece în grupul strămoşilor driopitecilor. Acest grup capătă o vastă răspîndire, din Europa pînă în Asia şi dela' poalele Himalaiei pînă la Kilimandjaro în Africa. Unele din variatele
CAILE EVOLUŢIEI BIOLOGICE A OMENIRII
129
forme obţinute în procesul de adaptare par mai aproape de formele preumane, ca driopitecus darwini; altele ca driopitecus fontani este mai apropiat gorilei, iar driopitecus germanicus, mai apropiat cimpanzeului. Dar au existat şi unele forme gigante ca Indopitecul, forme care au pierit nu fără a lăsa urmaşi, maimuţe cu aspect preumanoid de talie gigantă, de care vom aminti ulterior.
La Driopiteci, trăsăturile preumane sînt tocmai acelea care se vădesc cele mai puţin evoluate. Concomitent cu driopitecii şi limnopitecii — şi în alte grupe desprinse din trunchiul comun, la Ramapiteci, Oreopiteci şi chiar la Sivapiteci, strămoşii Orangutanului — au apărut acum 12.000.000 de ani şi unele trăsături preumane, deşi poate fără consecinţe ulterioare, ca simple scînteieri ale naturii în tendinţa ei spre umanizare.
Acest fenomen în aparenţă enigmatic este strălucit exemplificat prin Oreopitecii din etajul superior al Miocenului, şi care întrunesc trăsături de maimuţă superioară şi, în special, de hominid. Talia acestora era de 1,3 m, corpul era lipsit de coadă, bazinul avea aspect de biped, dentiţia şi forma craniului era' ca structură la jumătatea drumului între cinomorfe şi horninidele străvechi, întrebarea se pune dacă Oreopitecii sînt precursori ai omului sau antropomorfe care au mers un timp pe calea evoluţiei humanoide şi apoi au dispărut fără urmaşi. Probabil că acestea nu sînt singurele fapte care arată că simultan mai multe grupuri de primate au pornit paralel şi independent unele de altele pe calea evoluţiei preumane, şi că în această întrecere dealungul milioanelor de ani. noi bănuim că oricare din aceste grupuri ar fi putut prelua făclia evoluţiei către umanitate, imprimînd desigur anumite particularităţi specifice urmaşului lor uman. Fenomenele ce le întîlnim în procesul precizării formelor umane nu sînt izolate şi tind să se repete oridecîteori se creează iîn natură condiţii pentru pornirea unei tendinţe noi evolutive; paralelismul formelor nu este altceva decît rezultatul ciocnirii dintre nenumăratele fapte întîrnplă-
toare şi necesitatea, cu o cauzalitate unică şi precisă.
In Miocenul inferior (în urmă cu 19.000.000 de ani) constatăm ca o tendinţă generală, adoptarea unul mod nou şi mai specializat de locomoţie, asociat cu mărirea treptată a taliei, părăsirea genului de că-ţărare de tip lemurian, şi adoptarea fie a brachiaţiei fie a mersului patruped de tip cinomorf. Toate aceste modificări îşi găsesc ulterior întreaga gamă de posibilităţi tre-cînd dela o extremă la cealaltă ; pliopîtecii şi paidopitecii duc la extrem brachiaţia. rea'lizînd tipul gibonoid, mezopiteciî şi paleopitecii adoptă din ce în ce mai mult patrupedia terestră, relizînd tipul cercopîte-coid, iar un grup însemnat evoluează pe calea gigantismului dînd formele uriaşe ale Indopitecilor, gigantopitecilor, realizînd tipul goriloid. La aceste maimuţe uriaşe nici locomoţia prin brachiaţie, nici locomoţia patrupedă nu poate fi adoptată în exclusivitate şi se realizează un nou tip de locomoţie în care poziţia corpului se apropie de verticală, membrele inferioare capătă un rol însemnat în susţinerea corpului, iar membrele superioare rămîn organe de echilibru şi de susţinere, dar într-o mai mică măsură. Acest mod de locomoţie a fost denumit mişcarea prin cruriaţie. Driopitecii şi Oreopitecii, ca şi Limnopitecii şi Rama-.pitecii, se situează pe o gamă întreagă de posibilităţi intermediare atît ca talie cît şi ca tip de locomoţie. Deaceea unii întrunesc caractere comune ale cinomorfelor cu antropomorfele, alţii caractere comune de cinomorfe şi hominide, caractere comune de antropomorfe şi hominide sau caractere comune tuturor posibilităţilor de împerechere, părînd a fi strămoşii tuturor formelor de primate superioare de astăzi. Dintre toate primatele de astăzi, doar cimpanzeul a păstrat în mai mare măsură această îmbinare de caractere incomplet diferenţiate, şi deaceea el se aseamănă cel mai mult cu omul, fără ca această asemănare să fie o probă a înrudirii sale apropiate şi nemijlocite. De pildă, cimpanzeul este mult mai îndeaproape înrudit cu gorila, cu care sea-
9 — Viaţa Rojnînească nr. 12
130
DR. NICULAE HAAS
■mană cam tot în aceeaşi măsură cît şi cu omul.
Dar numai în rîndurile acestor primate cu o talie moderată, cu caractere intermediare şi incomplet diferenţiate, au apărut posibilităţile de deplasare semibipedă şi chiar bipedă, ca o formă-evolutivă rezultată din trecerea la tipul de cruriaţie într-o formă mai desăvîrşită.
Dacă putem spune că soarta umanităţii a fost hotărîtă pentru prima oară de fenomenele petrecute îm nriocenul interior, plio-cenul') a fost teatrul adevăratei sale geneze. In această perioadă, selecţia naturală a avut de luptat cu numeroase specii ce au intrat în competiţia pentru umanitate. Ecourile acestei lupte le mai surprindem şi peste 6 milioane de ani la începutul erei cuaternare.
. La sfîrşitul erei terţiare, clima pămîntu-!ui devine mai aridă şi pădurile nesfîrşite din Europa, Asia şi Africa încep să-şi res-trîngă domeniul. Pădurile rămase devin insuficiente pentru numeroasa populaţie de maimuţe superioare, adaptate vieţii arbori-cole şi semi-arboricole, ce-şi caută aci refugiul. Desigur că tendinţa tuturor acestor primate nu este -aceea -de a părăsi pădurile bogate în hrană, ci de a le înstăpîni, înlăturîn-d partenerii mai slabi.
In urma acestei lupte tragice se desprind două linii de evoluţie: una apairţinînd Si-miidelor, alta Hominidelor. Tendinţele acestea se manifestă în lumea simiidelor prin dezvoltarea taliei, sporirea forţei fizice, dimorfism sexual puternic diferenţiat şi revenirea la bestialitate. Menţinerea în păduri a avut drept consecinţă : 1. oprirea în dezvoltarea inteligenţei şi a volumului cerebral, 2. modul de trai este legat de pădure, în copaci ; .modul de deplasare ră-mîne cvadruman, 3. pe sol, modul de deplasare este patruped ia.-r poziţia de atac este bipedă., 4. braţele s-au lungit, iar picioarele s-au scurtat.
In lumea hominidelor, căutarea hranei în afara pădurii,  părăsirea ei periodică, temporară sau definitivă au dus la rafina'} Pliocenul, perioadă geologică de acum 7 milioane de ani.
rea instinctului gregar, a îndemîn-ării şi a psihicului. Părăsirea chiar numai temporară a pădurilor a silit aceste primate să circule .mai multe pe -sol, să -dezvolte membrele posterioare, să găsească mijloace noi de luptă şi de apărare. Spre deosebire de ceeace s-a petrecut cu parapitecii, revenirea la mersul patruped nu mai era posibilă la aceste fiinţe, deoarece practica chiar limitată a brachiaţiei şi cruriaţiei, ambele asociate cu suspen-siunea corpului, au dus la lărgirea bazinului, consolidarea articulaţiilor acestuia şi redresarea coloanei vertebrale, implicînd în mersul terestru loco-moţia bipedă şi eliberarea mîinilor.
Probă că pentru toate primatele superioare existente în pliocen, punctul de plecare este comun, stă faptul că la urmaşii lor de astăzi, puii se aseamănă între ei mult mai mult decît adulţii. Puii antropomorfelor au mult mai m-ulte trăsături comune ou puii primatelor bipede (inclusiv copiii umani), decît cimpanzeul adult, de exemplu, comparat cu australopitecul sau omul adult. Dar, în timp ce la antropomorfe, trăsăturile gingaşe, primitive, ale puilor sînt o piedică în păstrarea dominaţiei asupra pădurilor şi sînt repede înlocuite de modificările specializate, profund bestiale ale adulţilor, ca de exempl-u la Gorilă şi Orangutan; -pentru puii primatelor bipede, tocmai aceste trăsături gin-gaşe-primitive sînt chezăşia cuceririi noului -mediu. Apare tendinţa prelungirii lor ca existenţă şi în viaţa adultă. Se menţine şi se co-n-s-otidează în viaţa adultă dezvoltarea progresivă a inteligenţei asociative, dezvoltarea regiunii anterioare a creierului, reducerea aparatului masticator, membrele anterioare devin mai scurte şi cele posterioare anai lungi, etc. însăşi perioada copilăriei este mult prelungită. Acest fapt este uşurat de viaţa gregrară, de asigurarea condiţiilor de existenţă pentru urmaşi printr-o viaţă socială propriu zisă. Aşa se explică gerontomorfismul'), formelor adulte
') Gerontomorfismul este acea tendinţă din evoluţia anim-alelor, de apariţie din ce în ce mai timpurie în dezvoltarea individuală, a caracterelor specifice vîrstei adulte şi senile.
CAILE EVOLUŢIEI BIOLOGICE A OMENIRII
131
ale primatelor de pădure şi pedomorfismul2) primatelor bipede şi al omului. Deaceea este specific hominideior, ca formele viitoare, tendinţele evolutive, să apară schiţate în aspectele infantile, gingaşe, ale puilor strămoşilor acestor forme umane viitoare.
Australopitecii hominide fosile ce au trăit la începutul cuaternarului, născute din rîndul primelor bipede străvechi, sînt formele cele mai primitive ale umanităţii, cunoscute pînă astăzi. Dentiţia de lapte (decidual!) a australopitecilor, seamănă uimitor   cu   dentitia   deciduală   a ome-
pedorrrorfismul nu sînt nici pe departe atît de nete şi de schematice, ele se intretaie, se întrepătrund şi predomină, cînd una, cînd cealaltă. Astfel, la australopitecii cunoscuţi pînă în prezent, nu toate speciile şi genurile prezintă în mod unitar, tendinţa pedomorfică atît de marcată. Unii dintre ei Plesiantropii, situaţi în timp ceva mai recent decît australopitecii propriu zişi, au trăsături preumane mascate în mai mare măsură de aspectele sirniene, în timp ce alţii, parantropus crassidens ş,i austra-lopitecus prometeus de acum un milion de
1 2 Z t,
1 — Australopitec   2 — Sinantrop   3 — Neanderthal      4 — Omul actual
nirii actuale, în timp ce dentiţia definitivă este specializată, diversă şi mai puţin asemănătoare cel puţin pentru unele dintre ele.
La Pitecantropi, copilul dela Modjokerto seamănă bine cu copiii neandertalieni, iar aceştia la rîndul lor, cu tipul uman adult al speciei homo sapiens de astăzi. Absenţa streşinei supraorbital, bombarea frunţii, forma fălcii de jos la aceşti copii ai strămoşilor umanităţii actuale, vestesc formele ce se vor definitiva în tipul uman adult de mai tîrziu.
Cele două tendinţe, gerontomorfismul şi
2) Pedomorfismul este tedniţa contrarie de a prelungi în viaţa adultă existenţa caracterelor specifice copilăriei şi chiar epocii embrionare.
ani au caractere mai primitive, dar mai pedomorfice chiar decît driopitecii.
Cu toată înfăţişarea lor de maimuţă, aproape oameni prin alcătuirea mîinftlor, bazinului şi picioarelor, australopitecii nu sînt decît forme preumane pe calea evoluţiei spre umanitate, oare nu au păşit în întregime peste pragul ei şi au dispărut înainte de a se desăvîrşi. Vremea în care au vieţuit, este contemporană cu aceea a pitecantropilor, adică în jurul a unui milion de ani în urmă- Prin urmare, australopitecii nu sînt decît ecouri tîrzii şi izolate ale procesului de umanizare dela sfîr-şitul terţiarului. Studiul lor dă o indicaţie prin analogie, asupra înfăţişării strămoşilor direcţi ai umanităţii, ale căror fosile nu s-au descoperit încă. Chiar şi în
9*
132
DR. NICULAE HAAS
etapa de evoluţie a australopitecinelor, a primatelor cu mers biped, drumul spre umanizare nu era încă liber şi fără obstacole, fiind încă posibilă întoarcerea pe linia specializării neumane. Evoluţia către umanitate nu era încă o necesitate absolută.
Acest aspect Iasă o poartă pentru explicarea coexistentei unor animale bipede preumane şi în perioadele mai tîrzii ale evoluţiei umane. De cîteva decenii, au parvenit în presă din ce în ce mai multe relatări ale exploratorilor Himalaiei, că pe podişurile Tibetului ar exista maimuţe cu o statură omenească. Aceste fiinţe sînt descrise în legendele -localnicilor din Nepal, cu numele de yeti, sau ,,omul zăpezilor". Anul trecut, hidrogeologul sovietic Pronin a semnalat prezenţa uno-r asemenea fiinţe aproape umane şi în Pamir, ,1a o mare altitudine, în anul acesta a fost organizată o expediţie sovietică, care urmăreşte verificarea ştiinţifică a existenţei semilegen-dare a acestor fiinţe bipede, cu trăsături de maimuţă şi apucături umane. Dacă existenţa aşa numitului om al zăpezilor va fi verificată ştiinţific, această fiinţă stranie ar îi unul din ultimii reprezentanţi ai încercărilor de umanizare nereuşită petrecute -în pliocen, conservate surprinzător în condiţiile vitrege ale Pamirului şi Himalaiei.
Mai certă însă este coexistenţa pînă Ia începutul pleistocenului mijlociu a formelor umane relativ pitice de 1,50 m ale sinantropilor cu fiinţe uriaşe umanoide în China. Caracteristică gigantopitecului este talia de circa 3,60 m, îmbinată cu trăsături esenţial simiene, dar inferioare gorilei ca specializare, şi uşoare indicaţii ale unui început firav de umanizare (a-rcada dentară într-o poziţie intermediară între forma de U şi cea de potcoavă specific omenească). Specia Gigantopitecilor se sti-nge cînd condiţiile de viaţă devin mai aride. Stingerea acestei specii nu se poate explica prin inadaptabilitate, deoarece resursele evolutive rămîn variate cu toată talia gigantică, ci mai ales pri-n competiţia dintre cele două specii asemănătoare, dintre care una, cea a sinantropului, este
mai bine adaptată noilor condiţii apărute, decît specia giganitopiitecului.
O problemă strîns legată de această etapă, timpurie din evoluţia morfologică umană este şi aceea a momentului confecţionării uneltelor, apariţia muncii. Este evident că. existenţa primatelor bipede cu multiplele lo-r tipuri precede apariţia procesului de muncă pro-priuzisă. Existenţa -mîinii ca organ eliberat de funcţia de susţinere a corpului precede în mod necesar procesul de activitate variată şi suplă impus de muncă. Mîna păstrează la grupul primatelor -preumane o formă mai arhaică decît la primatele arboricole specializate. Utilizarea mîinii într-o activitate mai complexă decît mersul este evidentă la australopiteci, prirt structura sa mai zveltă decît a maimuţelor.. O consecinţă imediată este reflectarea activităţii cu ajutorul mîinii în structura şi, volumul creierului, care şi la australopiteci-începe să depăşească media cunoscută la primatele arboricole de aceeaşi talie. Pre-miza unui creier mare, mai dezvoltat,, există totuşi la toate maimuţele superioare. Lobii frontali se dezvoltă încă dela primatele superioare, determinând apariţia pe neurocramiu a unui teritoriu ce poate fi-denumit frunte.
In ultima vreme s-au descoperit în> Africa de Sud, împreună cu Australopite-ciî, resturi fosile mai evoluate decît aceştia, telantropii. Aceste fiinţe sînt strîns înrudite cu Australopitecii, dar prezintă mult mat numero-ase caractere umane şi mai-ales erau capabile de o activitate de muncă propriu zisă. De pe urma lor au rămas. unelte de piatră foarte primitive, mult mai primitive decît uneltele pitecantropilor şi sinantropilor.
Indiferent dacă există o înrudire de-spiţă genealogică între australopiteci şi telantropi, pe de o parte, şi pitecantropi,, sinantropi, neandertalieni şi home sapiens,, pe de alta, ceeace este important, este tendinţa comună continuă -de dezvoltare a--creierului şi în special a regiunii frontale. Această tendinţă evolutivă devine o latură specific umană, legată de procesul de-muncă.
CAILE EVOLUŢIEI BIOLOGICE A OMENIRII
133
Cel mai vechi stadiu al evoluţiei umane, -stadiul pitecantropului este recunoscut în răspîndirea sa mai ales după faptele de ordin arheologic, mult mai unitare, mai făspîndite decît formele umane descoperite ■pînă în prezent. Tipurile umanităţii timpurii din etapa pitecantropiană sînt tot atît 4e variate ca şi tipurile primatelor preumane, reprezentînd încă suficient de acut ciocnirea tendinţelor de evoluţie simiană cu hominidă. Astfel Pitecantropul IV (Pi-tecanitropus robustus) are trăsături care îl apropie de parantropii africani, de pongide şi de tipul uman evoluat. La sinantropi, dinţii au aspect pongid, lobii frontali au prelungirea în formă de cioc a cimpanzeilor, în schimb caninii inferiori au aspect uman evoluat, iar capacitatea craniană depăşeşte cu mult pe cea a pitecantropilor. Mai mult, regiunea temporală posterioară 'reprezentînd eîmpul citoarhitectonic al lui Broadman '), indică o dezvoltare pe linia apariţiei rudimentelor funcţiei verbale.
Telantropii au caractere comune cu aus-trafopitecii dar şi cu omul dela Heidelberg, iar fossa pentru muşchiul geniogloss 2) este ca la omul actual, ta fine, alţi reprezentanţi ai acestei lumi fac trecerea nesimţită către formele neandertaliene. African-tropul dela Ejassi-Tanganika, Javantropul dela Ngandong, Omul dela Kanam şi cel dela Kangera din Kenia, Omul dela Heidelberg prezintă, la un nivel mai înalt, aceeaşi îmbinare de caractere pitecoide, ne-andertaloide şi chiar de homo sapiens.
Omenirea primelor timpuri, răspîmdm-du-se în mici hoarde pe terenurile deschise, golurile despădurite şi savanele din Europa, Asia de Est şi Sud şi Africa, în decursul a 300.000 de ani, a format aceste nenumărate variante locale sub acţiunea selecţiei naturale.
Dispariţia selecţiei naturale nu s-a realizat dintr-o dată, ci treptat, fiind înlocuită de noul motor al evoluţiei umane, viaţa socială. Apariţia şi instalarea acestui nou
'} suprafaţă delimitată morfologic şi fiziologic pe creierul uman, ce,are un corespondent pe faţa internă a craniului.
2) muşchi al limbii ce se însera pe falca inferioară
principiu motor al evoluţiei, în istoria formării umanităţii actuale, a lăsat urme adînci în structurarea şi transformarea speciilor umane ce au precedat omul sapiens-
De o sută de ani s-a încetăţenit ideia că omul de neandertal este strămoşul omenirii de azi. Dovada de netăgăduit că această specie umană a existat pe suprafeţele întinse ale Europei, Asiei şi Africei, o constituiesc cele aproape 200 de resturi fosile. Atunci cînd se vorbeşte despre originea omului sapiens, se prezintă în majoritatea cazurilor schema lineară a trecerii treptate dela pitecantropi şi sinantropi, la neandertali şi, de aci, la omul fosil de tip actual, denumit în mod convenţional Omul de Cro-magnon.
Dar tenomenul evoluţiei umane este oare atît de simplu şi de linear atunci cînd istoria se apropie de zilele noastre, cînd am văzut cît de împletit şi cît de plin de încercări nereuşite a fost cursul transformărilor în etapele precedente ?
Istoria evoluţiei omenirii în această ultimă etapă de 300.000—400.000 de ani a avut de înregistrat tulburări uriaşe, cu o durată de zeci de mii de ani, răciri şi re-încălziri ale climei, care au readus desigur pe primul plan selecţia aspră, nemiloasă, a naturii. Cu siguranţă că aceste oscilaţii catastrofale ale climei, departe de a înlesni progresul vieţii sociale, au încetinit mult evoluţia normală a modului de producţie primitiv, în firavele colectivităţi umane. Noul motor al evoluţiei umane, a trebuit adeseori să lase locul selecţiei naturale, care a acţionat pe tăgaşul obişnuinţei milioanelor de ani, împingînd înapoi tendinţele evolutive, pe linia specializărilor neumane.
In cursul secolului trecut se considera drept unanim acceptată teza că oamenii de Neandertal de tipul celor descoperiţi în Europa Occidentală (Neanderthal, La Chappelle aux Saints, Le Moustier, Gibraltar, La Quina), ar reprezenta strămoşii direcţi ai oamenilor de tip actual.
134
DR. NICULAE HAAS
Dar numeroase cercetări amănunţite asupra morfologiei neandertalienilor au arătat că aceştia nu reprezintă un tip unitar, că tipul lor variază în raport ou teritoriul şi etajul geologic al existentei lor. Ei prezintă în majoritatea lor deosebiri structurale categorice faţă de oamenii paleolitici de mai tîrziu. Astăzi a devenit un bun comun concluzia că oamenii din paleoliti-
\
/
1 — Sinantrop
cui superior al Europei nu sînt descendenţii .neandertalienilor din Europa Occidentală. Strămoşii speciei umane actuate trebuiau căutaţi undeva, în afara limitelor Europei. Aşa s-a născut ipoteza greşită a vechimii nemărginite a omului sapiens, alimentată şi de „descoperirea" Eoantropu-lui. Pe baza datelor descoperitorului, C. Dawson, această fosilă, cu craniu de sapiens şi mandibulă de simian, era atribuită începutului pleistocenului, deci contemporană pitecantropului. In 1952, prin metoda flourinei, craniul a fost dovedit ca mult mai recent, iar mandibula descoperită alături de craniu (şi care se credea că îi aparţine) nu este altceva decît o mandibulă de cimpazeu actual, introdusă prin fraudă de către „descoperitor", în stratul respectiv. Aşa a fost demascată cea mai senzaţională contrafacere a unor fosile, a căror discu ţie şi interpretare a generat apariţia a nu mai pufin de 28 lucrări de bază în antropologie şi peste 300 de referinţe în diferite tratate, şi a servit mai ales ca argument eseirţial în făurirea ipotezei apariţiei spon tane, în formă definitivă, a omului actual.
Strămoşii omului de tip contemporan nit trebuie să fie căutaţi în rîndurile neandertalienilor „clasici" din Europa Occidentală ci în alte forme, în parte asemănătoare cit formele neandertaliene, dar care se deose. besc în cîteva privinţe ; strămoşii oamenilor actuali erau fiinţe care reuneau unele-trăsături evoluate, cu caractere extrem de arhaice. Unii autori încearcă o delimitare:
3 — Cromagnon
verticală a omului sapiens de omul nean-dertaiian. concentrîndu-şi atenţia mai ales, pe asemănările dintre forma strămoş şî Homo sapiens, adică pe trăsăturile progresive. Aceştia deosebesc în pleistocenul mijlociu, un strămoş presapiens diferit de-strămoşii neandertalienilor „clasici" — preneandertalienii. Ipoteza călăuzitoare în această delimitare ar fi că liniile evolutive ale lui presapiens şi ale preneandertalieni-lor. s-ar fi separat încă dela începutul epocii cuarternare. Faptele dela care porneşte această ipoteză sînt descoperirile dela Swanscombe, din pleistocenul mijlociu şi dela Fontechevade, din straturile inferioare ale pleistocenului superior. Aceste fosile sînt mai asemănătoare cu oamenii de astăzi decît neandertalienii. Alături de aceştia, în etajele corespunzătoare, s-au descoperit şi forme primitive mai puţin specializate, dar mai apropiate de tipul neander-talian, fosilele dela Steinheim şi Teşik-taş,. care au fost considerate forme preneander-taliene.
AI(i autori încearcă o delimitare orizontală, remarcînd că toate resturile de oa~
CAILE EVOLUŢIEI BIOLOGICE A OMENIRII
135
meni fosili care preced neandertalienilor extremi („clasici") din Europa, Africa (Broken-Hill, Eyassi, Saldanha) şi Asia (Ngandong), sînt prin totalitatea caracterelor mult mai primitivi decît oamenii Cro-Magnon şi mai apropiaţi de tipul general, paleoantrop (neandertalian) deoît de tipul general neoantrop (sapiens).
In primul grup de autori, dintre antropologii cei mai de vază sînt H. Vallois şl G. Heberer, iar în al doilea, I. I. Roghin-ski. E. Breitinger, C. Arambourg.
Din punct de vedere morfologic este imposibil să-se tragă o linie bine definită între oamenii presapiens şi oamenii pre-neandertalieni. Şi unii şi ceilalţi au trăsături care amintesc de omul contemporan, cît şi trăsături ale celei mai inferioare organizări ale acestei etape a hominideior. Teritoriul pe care locuiau oamenii presapiens şi prenandertalieni se suprapune aproape în întregime ca areal>). Nu ar fi exclus ca fenomenul specializării şi întîr-zierii în evoluţia către tipul uman actual să nu fi fost generalizat la toată populaţia din vremea primelor glaciaţii şi unele grupuri să fi reuşit să străbată mai repede drumul transformărilor. Totuşi rădăcinile spiţelor genealogice ale speciei Homo sapiens şi Homo neandertalensis se împletesc în pleistocenul mijlociu. Mai tîrziu, către sfîrşitul ultimei perioade interg.lacia-re, încep să apară diferenţieri morfologice în cadrul a două grupuri de populaţii, care devin rădăcinile evolutive separate pentru Neandertalienii extremi („clasici") pe deoparte şi pentru formele mai puţin specializate, reprezentate prin descoperirile dela Mugharet es Skhul (muntele Garmel), oare vor genera rasele paleoliticului superior. Prin urmare, atît în pleistocenul mijlociu cît şi la începutul pleistocenului superior, nu poate fi vorba de specii delimitate ale formei presapiens şi neandertal, ci numai de rase politipice ale uneia şi aceleiaşi specii. Abia după ce tipurile dela Djebel Kaf-
') Areal : suprafaţă de răspîndire a unei specii de plante sau animale.
zeh, Mugharet et Zuttyeh şi Mugharet et Tabun, în Asia, şi tipurile dela Ehrings-dorf, Krapina şi Saccopastore, în Europa, se diferenţiază pe linia specializării morfologice, în condiţiile izolării climatice dela începutul ultimei perioade glaciare, se termină fenomenul de speciaţie, incipient în perioadele precedente. In condiţiile ultimei glaciaţii se formează cele două specii distincte, a neandertalienilor extremi, pe deoparte şi a omului sapiens, pe dealta, fără a se mai puîea vorbi acum despre o reîm-pletire filetică a acelor trunchiuri diferenţiate. La aceşti neandertalieni, trăsăturile progresive, pedomorfoza, gracilizaţia cres-cîndă, ce-şi arătaseră mugurii odată cu primele începuturi ale procesului de muncă, sînt înlocuite sub acţiunea selecţiei naturale de procese de gerontomorfoză, de bestializare, apărute din străfundurile animalice ale potenţialului biologic uman. Dar această încercare de reîntoarcere pe drumul evoluţiei, petrecută pe o ramură a trunchiului hominideior, îşi găseşte un sfîr-şit prematur, datorită tocmai îngrădirilor, geoclimatice care au pus stavilă evoluţiei progresive şi care au împiedicat propagarea lor.
Faptele noi despre trecutul umanităţii arată că evoluţia umană a fost mult mai complexă decît se credea altădată. Ea nu a urmat o linie dreaptă, continuu ascendentă, lără ooborîşuri şi întoarceri; drumurile vieţii umanităţii, întocmai ca şi potecile din păduri, s-au întretăiat şi s-au, întrerupt adeseori. Procesul evolutiv, proces ce apare uniform ascendent, privindu-1 retrospectiv, s-a realizat prin discontinuităţi rezultate din ciocnirea dintre salturile parţiale înainte şi tendinţele de reîntoarcere. Dar, încetul cu încetul, munca şi societatea au evoluat totuşi, tinerele mlădiţe ale viitorului au învins ; pe trunchiul viguros, dar plin de noduri, al arborelui neandertalian, a apărut în toată splendoarea sa specia omului înţelept, artistul neîntrecut, creiatorul civilizaţiilor, cuceritorul Cosmosului.
CRONICA LITERARĂ
OV. S CROHMĂLNICEĂNU
EUGEN BARBU: „OAIE ŞI AI SĂI" (nuvele)
Volumul acesta nou de nuvele al autorului „Gropii" prezintă de la început două particularităţi. Prima priveşte mediul uman de care se ocupă cu predilecţie autorul, cealaltă, evoluţia scrisului său.
Toate nuvelele din volum se petrec într-un mediu autentic muncitoresc, au ca eroi lucrători la S.T.B., ceferişti din tată în fiu, tipografi, lăcătuşi ş.a.m.d. Cristaehe, invalidul din „Truda", e tramvaist, conduce un vagon cu cai al Societăţii Comunale şi piere ântr-o ciocnire cu armata, în timpul grevei generale din 1920. „Nenea Alecu" e de treizeci de ani zeţar în tipografia domnului Bazilescu („Un om bătrîn"), Tereza e o fată de la ţară, dar fugită de mică la oraş, lucrînd ca spălătoreasă, căsătorită cu un lăcătuş comunist, s-a proletarizat de mult şi participă chiar la lupta ilegală („Tereza"). Antonică din „Munca de jos" e un vechi linotipist, care a apucat-o pe un drum greşit şi căruia, înainte de toate, mîndria lui muncitorească îi ajută să se regăsească. Sabina din „Casa nouă" e şi dînsa lucrătoare la laboratorul de ofset. Toată povestea căsniciei ei nefericite se desfăşoară pe fondul unei vieţi de muncă. In sfîrşit Oaie e acar la calea ferată, unde intră pe rînd şi feciorii săi. Eugen Barbu se impune aşadar ca un prozator de talent al vieţii proletare. Dar nu numai .atît. Avem de-a face însfîrşit cu un scriitor care descrie cu o rară autenticitate mediul proletar. Muncitorii, eroi ai nuvelelor sale nu apar ca prezenţe oarecum izolate într-o lume diversă. Scriitorul are sentimentul unităţii organice a
universului pe care-l evocă aşa cum îl are pentru cel al Moromeţilor Marin Prada sau pentru cel al Cozienilor, Petru Dumitriu. Eugen Barbu iîi prezintă pe eroii săi muncitori în ambianţa curentă a existenţei lor, în cartierele unde locuiesc, (în [întreprinderile şi atelierele unde ilucrează, in îndeletnicirile zilnice, în înrudiri, prietenii şi obiee< iuri. Personaje, locuri şi întîmplări, de vre-■ me ce ţin organic de un asemenea univers, abordat în concretul lui, revin în diferite nuvele ca date ale unei realităţi familiare. Filipaehe, preşedintele sindicatului, om serios, muncitor încercat, călit în lupta cu patronatul, Pintea, „Mutu", secretarul de partid, apar în „Casă nouă" ca şi în „Munca de jos" cu un rol similar, acela de a-şi ajuta tovarăşii la nevoie. în casa Te-rezei, .aproape de Pipera, pe şoseaua Nordului, în odăiţa din care n-a ştiut o viaţă, cum s-o dea afară proprietarul, domnul Banculea, se ascunde Mareş, scăpat prin-tr-un adevărat miracol din faţa plutonului de execuţie. („La lumina lunii"). Capătul liniei de tramvai, cîmpul Dămăroaiei cu ierburi înalte, crude, cu locuri arse de var, calea Griviţei cu coloane de manifestanţi, uzinele „Laminorul", tipografia domnului Bazilescu, sala de la „Ovidiu", binalele din parcul Jianu, formează decorul unic a! acestor întîmplări. Dar spuneam că mai e ceva.
„Oaie şi ai săi" constituie pentru Eugen Barbu o carte de pregătire. E vizibil că autorul „Gropii" face aici exerciţii pentru o lucrare epică mai vastă, „La lumina lu-
CRONICA LITERARĂ
137
nii" e chiar un fragment din „Şoseaua Nordului", romanul la care lucrează acum şi din care au apărut cîteva episoade în „Viata romînească" nr. 9. „Oaie şi ai săi", ultima nuvelă şi cea mai întinsă din volum, după cum porneşte, pare să fi fost şi ea iniţial proiectul părăsit ulterior al unui roman.
Sînt schiţate cîteva destine, care o vreme lasă să sje creadă că ţintesc să cuprindă prin mişcarea lor întreaga etpocă de dinainte şi de imediat după 23 August 1944. însuşi ritmul naraţiunii, de roman, la început, se schimbă pe neaşteptate, după un număr de pagini, ca şi cînd autorul şi-ar fi pierdut entuziasmul şi s-a grăbit să simplifice lucrurile şi să pună mai repede punct.
Dibuirile se resimt aici în chiar structura bucăţii şi Eugen Barbu putea să o lase fără mare pagubă afară din volum. In resit e vorba însă de o căutare, care nu afectează valoarea fiecărei nuvele în parte, împrumutînd totuşi ansamblului un sens special.
Imaginea lumii de la marginea oraşului, descrisă în „Groapa" era pîcloasă, dezolantă, pentru că autorul refuza să vadă dincolo de lunecarea simbolică a gunoaielor o umanitate deosebită, trezită la demnitate prin solidaritate şi conştiinţă de clasă, prin luptă împotriva mizeriei şi înjosirii-
Nuvelele din „Oaie şi ai săi" pleacă tocmai de la această umanitate, care urmează să formeze obiectul viitorului roman al lui Eugen Barbu- Şi exerciţiul este descoperirea sufletului ei. Prozatorul are revelaţia unei realităţi apropiate, familiare chiar, pe lîngă care a trecut însă, fără să o ia în seamă. O mulţime din oamenii aceştia obscuri, cu feţe „galbene, trase", treziţi „dimineaţa la cinci" în cocioabe unde femeile amărîte, „cotrobăiau prin întuneric să aprindă lămpile de gaz", ieşiţi cîle patru cinci la pompă să se spele „numai în izmene, cu mijlocul gol", plecaţi apoi spre capul Filantropiei „s-apuce primul tramvai", o mulţime din oamenii aceştia înghesuiţi în vagon, tăcuţi, mărîind la staţii „dă-i drumu că întîrziem şi ne ridică marca", în-
chideau în ei o forţă nebănuită. Eugen Barbu se opreşte înadins la existenţele, îndărătul cărora s-ar crede cel mai puţin că trăieşte o asemenea realitate umană. Pe „nenea Alecu", pe Tereza, pe Sabina, pe Cristache Creţu, pare să spună autorul, îi cunoşteam de cînd lumea. Dar cine să-şi fi închipuit ce se ascunde în sufletul lor, dincolo de aparenţe ? Cine să fi crezut că Sabina va fi în stare să înveţe munca la ofset, să conducă o creşă ca „directoare", să scape de sub tirania bărbatului ei, să se despartă de el şi să-şi ridice „casă nouă" ? Cui i-ar fi trecut prin cap că Tereza, fata de la ţară, slugă ani de zile la atîţia stăpîni, lucra în mişcarea ilegală ? Cine să fi prevăzut că la Siguranţă, cel mai cumsecade şi mai cuminte zeţar, om bătrîn respectat în mahala, va lua asupra lui o acţiune, pe care n-a îăeut-o, spre a participa măcar astfel la lupta împotriva dictaturii fasciste ? Şi iată revelaţia raţionamentelor lui la rugăminţile şi ameninţările comisarului :
,,Cîtă vreme şezuse aici şi le auzise strigătele, vrusese de cîteva ori să termine odată şi să mărturisească. Acum e liotârît. Va spune că el a scos litera. Totul e atît de simplu! De cei de dincolo nu mai e nevoie, el este un om bătrîn. Nu au ce-i face. Or să-l lină cîteva luni, or să-l judece, or să-l condamne pentru că l-a ofensat pe Mareşal... Că în loc să citească toată lumea pe ziduri „Manifestul" lui, a citit altceva. Pa-gubă-n ciuperci /-..
■..Ar putea foarte bine să facă să se creadă că e bătrîn, că are vederea slăbită, poate i-ar da o lună mai puţin sau un an, dar nu-i adevărat. Păcat că nu i-a trecut lui mai de vreme prin cap una ca asta...
...Lucrează în tipografia lui Bazilescude aproape treizeci de ani. Mai are un an de zile şi iese ia pensie. Or să scape de el şi gata, dar i-a cerut patronului să-l mai lase să lucreze cît o mai putea, cît l-or mai ţine picioarele, pentru că s-a obişnuit să se scocde de dimineaţă, să facă drumul pînă la tipografie pe jos, să intre in atelier, să dea bună dimineaţa oamenilor şi să se apuce de treabă. Ti place pînă şi mirosul de acizi al tipografiei, despre care se
138
Ov. S. CROHMALNICEANU
spune că e otrăvitor, îi place huruitul maşinilor pe care le aude de atîta vreme, ii place şi cum foşneşte hîrtla de tipărit,, cum duduie duşumelele cînd se aduc baloturile şi sînt aruncate pe rampa magaziei.
Ce d/acu să priceapă acest comisar, abrutizat de meseria Iul, ce înseamnă o viaţă de om, să munceşti 30 de ani fără să-ţi zică cineva nici dă-te încolo, pentru ca într-o zi să nu mai vii, el care n-a lipsit niciodată, să nu mai vil la regalul tău, să laşi treaba pe care o aveai de făcut cine ştie pentru cînd, ca să fie purtat prin puşcării, să fii bătut şl batjocorit."
Eugen Barbu explorează în „Oaie şi ai săi" universul conştiinţei proletare. La capătul Bucureştilor, acolo unde începe Şoseaua Nordului, stă ca un semn de hotar pompa lui Gaie, cu braţul ei adus, pe care se strîng vrăbiile. Aici e hotarul unei lumi întregi, împinsă altădată la marginea vieţii, dar stăpînă, de fapt, pe viitorul acesteia. Şi imaginea Terezei care se tîrăşte cu arma agăţată de gît la asaltul aerodromului Pipera, în dimineaţa zilei de 25 august 1944, aproape de pompa, unde înainte ieşeau să se spele bărbaţii, unde bătui d cu unghia în geamul ceasului vechi scos de la brîu, domnul Gaie o întîmpina regulat cu cuvintele: „Cam tîrziu, cam tîrziu, domnişoară !", capătă o valoare de simbol-
Cu cartea aceasta Eugen Barbu, din-tr-un romancier al periferiei se pregăteşte să devină un romancier al muncitorimii bucureştene, -al existenţei ei în epoca noastră de răsturnări revoluţionare. Şi are toate şansele să reuşească, întîi pentru că se vede că a trăit realităţile despre care scrie. Lumea lui învie dintr-o sumă de ■detalii -pline de autenticitate smulse unei experienţe de viaţă nemijlocite- Trezirea de dimineaţă şi plecarea la lucru e evocată cu sentimentul celui care a încercat-o direct : „ln cănile de tablă cumpărate de pe Crlvlţa cu bani puţini, îngheţa apa. Băgai un pumn în pojghiţa de gheaţă şi-ţi stropeai faţa. Era rece-rece, te scula din morţi. Pîn' să-ţl tragi ciubotele cu tălpile sparte şi flanelele rupte-n coatel muierea ardea
pe soba de tuci o apă fiartă răsîncălzită, pe fundul căreia mai pluteau fire rare dg ceai trezit. Afară bocnă. N-ai mai fi plecat. Nu. se mai vedea de omăt. („Trudă"),
La fel e evocat mirosul de plumb din tipografie, „fîşîitul moale al tasterelor", „sughiţatul tighelului", „bătaia vicleană a rolelor" (Munca de j»s). Oamenii ies la rîndul lor şi ei dintr-un univers intim, cunoscut îndeaproape. Sabina, cu puţina ei bucurie, în odăiţa de patru metri pe patru, înaltă de numai doi şi jumătate, unde sub tavanul afumat bărbatul venea seara şi tăia pâinea cu un gest aproape ritual, Antonică, încăpăţînat, supărat pe toată lumea, arzînd de ruşine la „gloaba" lui. Te-reza, ternîndu-se puţin, dar repetîndu-şi de cîteva ori în gînd la atacul aerodromului că „trebuie să scape fără să fie lovită, pentru că acasă o aşteaptă băiatul ei". Oaie, în sfîrşit, comandîndu-şi în circiuma lui Pîrlivie, mult visatul pachet de tutun „clasa întîia".
Eugen Barbu are apoi toate şansele să devină un romancier al vieţii muncitoreşti şi pentru că între „Groapa" şi această ul-, timă carte a lui există o însemnată distanţă ideologică, pentru că scriitorul a învăţat să privească realitatea de pe poziţiile înaintate ale proletariatului revoluţionar. Tpate bucăţile caută, cum am spus, forme prin care se manifestă conştiinţa de clasă a eroilor- Aspiraţia către o umanitate nouă, eliberată de umilinţă, mizerie şi exploatare stă în centrul volumului.
S-a remarcat că Eugen Barbu, deşi e un prozator de tip obiectiv, ascunde un temperament liric, aprinzîndu-se în faţa culorilor, sunetelor şi mirosurilor, pe care le evocă, abia stăpînindu-se, cu voluptate de poet.
Ca în „Groapa", ca în reportajele din „Pe-un picior de plai", apar şi aici tablourile de un pitoresc violent, cotropitor, ca de pildă cal al „gorbanului" ţigănesc din nuvela „Oaie şi ai săi". Zamfir, urmăreşte uimit, înfricoşat şi aţâţat sărbătoarea pagină, cu simţurile încordate, lipit de trupul tinăr şi fierbinte al Oanei- Crîngul cu-
CRONICA LITERARA
139
fundat în întuneric, trosneşte straniu. Pîl-pîie focuri, mici, roşii, în jur. Sub lumina lunii, matele vitelor înjunghiate, agăţate de salcîmi închipuie o dantelă fantastică. In aer miroase a borhot, a sînge cald şi mălai încins. Milogii cîntă, ţigancele joacă, bătînd sălbatic dairalele cu palmele.
Cu aceeaşi acuitate senzorială e descrisă ploaia de vară din bucata „Casă nouă", fulgerele „ca nişte copaci mari, verzi", cufundîndu-se înainte şi la dreapta, băltoacele „sticlind stins pe jos", clisa li-pindu-se de pantofii scîlciaţi, gardurile „pline de iederă întunecată, lucind în beznă" ; la fel se vorbeşte despre foşnetul nucului din curtea Sabinei, despre mirosul ierbei de pe aerodromul Pipera, despre crizantemele lui nenea Alecu.
Prozatorul îşi stăpîneşte însă aceste vibraţii lirice, naraţiunea nu-şi caută pretexte picturale ci urmăreşte fidelă firul epic. Accentele de culoare, atît de preg-gnante sînt puse cu zgîrcenie şi de aceea sclipesc parcă mai tare.
De un interes deosebit mi se pare arta cu care Eugen Barbu foloseşte monologul interior. Căutînd — cum am spus — sufletul lumii lui de la marginea oraşului, prozatorul era firesc să nu dispreţuiască această modalitate epică. Aproape toate nuvelele sale sînt naraţiuni făcute din perspectiva eroilor. Tereza îşi aminteşte frîn-
turi din viaţa ei în momentele cînd împreună cu un grup al gărzilor patriotice aşteaptă semnalul de atac. Antonică, după ce a fost trecut disciplinar la „munca de jos" şi trebuie să dea ochi din nou cu tovarăşii săi din atelier, oa simplu lucrător la vestita „gloabă", nenea Alecu, între două interogatorii, la Siguranţă ş.axn.d. Intersecţiile planurilor conştiinţei cu planul obiectiv al vieţii din afară, răsturnările de timp-trecerile de la prezent la trecut şi îndărăt sînt operate cu o mînă sigură. Montajul e ingenios, abil, inteligent
Reflecţiile lui Antonică în legătură cu retrogradarea sa pornesc de la zgomotul unui robinet lăsat deschis.
„P-astea nu le vede Filipache! constată mînios tipograful. P-astea nu le vede Angliei... Pe ei ii doare viafa lui particulară, ce face el acasă in pat cu nevasta I"
Sabina îşi aminteşte istoria căsniciei ei nefericite tocmai într-un moment de duioşie, cînd s-a mutat în „casa nouă" şi-şi primeşte la ea prietenii. Doar în cazul lui Oaie, procedeul dă o impresie de artificial.
Tot ce am spus de bine despre nuvelele lui Eugen Barbu, acestea le merită fără îndoială pe deplin. Am însă credinţa că nu scriu decît un preludiu pentru marea lui carte, care nu e deloc exclus să fie chiar „Şoseaua Nordului".
CRONICA POLITICĂ
X. SĂRATEANU
«CUVÎNTUL ÎNŢELEPŢILOR»
„înţelepţii n-au avut niciodată ei, cei dinţii, cuvîntul" — scria pe vremuri un gazetar burghez, care s-a ocupat timp de cîteva decenii exclusiv de politica internaţională. Gazetarul, care cunoscuse personal şi trăise in intimitatea multora dintre oamenii politici dinaintea primului război mondial şi din perioada imediat următoare acestuia, avea desigur temei să constate că în lumea pe care o cunoscuse, lumea dictatului practicat de cel mai tare, lumea ignorării voite a realităţii, a adevărului şi a dreptăţii, — spiritele lucide rareori erau luate în seamă de factorii de răspundere, .avertismentele minţilor luminate erau privite cel mult cu un zîmbet de gratuită superioritate de cei care — potrivit unei figuri de stil pe cît de facilă pe atît de inexactă — se chema că „hotărau destinele omenirii". Este adevărat că, chiar în lumea aşezărilor nedrepte, în multe ţări şi multe epoci au apărut figuri de clar-văzători care nu puteau să nu dis-cearnă, dincolo de frazele frumoase ale guvernanţilor, realitatea caracterizată prin apărarea intereselor de grup în pofida intereselor popoarelor, prin susţinerea prerogativelor de clan în detrimentul drepturilor celor mulţi. Dar .tocmai de aceea, asemenea clar-văzători erau cu grijă izolaţi. Interesul lor pentru problemele actualităţii era cu sistemă deturnat spre ceea ce se numea cu fariseică pompă „preocupări mai înalte". Se recurgea de asemeni la statuarea unei pseudodeosebiri fundamentale între omu! de ştiinţă, — invitat poli-
ticos dar ferm să nu-şi scoată nasul din tratate — şi omul politic, denumit — tocmai pentru a se marca deosebirea faţă de cercetătorul din bibliotecă sau laborator — „bărbat de acţiune". Politicul, era în felul acesta prezervat de incomoda incursiune a caracterelor dispuse să-şi pună capacităţile în serviciul adevărului şi dreptăţii; era păstrat drept domeniu de afirmare doar combinagiilor din culisa politicianistă. Şi-atunci fireşte, „înţelepţii nu aveau ei cei dinţii cuvîntul".
In Germania, chemările lui Goethe, care invitase la o politică de prietenie a popoarelor, erau socotite doar fantezii naive de poet necunoscător în ale politicii. „Există o treaptă unde ura naţională dispare cu totul... şi de pe care resimţim bucuria sau durerea poporului vecin, ca şi cum ar fi ale propriului nostru popor" — scrisese cîndva autorul lui „Faust". Dar în această Germanie a iui Goethe, nu asemenea cuvinte aveau căutare. în schimb, vorba lui Klausewitz, „pacea eternă este un vis, şi nici măcar unul frumos", devenise doctrina „oamenilor de acţiune", al acelei acţiuni care avea să cauzeze Germanilor înşişi — şi nu numai lor — suferinţele nes-fîrşite a două războaie mondiale.
Exemplul Germaniei este, poate, cel mai tipic dar nu şi singurul. întotdeauna şi pretutindeni unde politica însemna de fapt divorţul cu adevărul şi justiţia socială, se căuta îndepărtarea celor care, cu prestigiul dobîndit într-unui din domeniile spiritului, ar fi putut veni să spună lucruri de-
„CUViNTUL ÎNŢELEPŢILOR
14Î
ranjante pentru guvernanţi. Slujitorului culturii, exilat în laborator şi bibliotecă, i se rezerva doar libertatea de a nu se amesteca în treburile politice şi dacă o făcea (cîteva cazuri concrete au dovedit-o), i se cerea tocmai sacrificiul concluziilor la care îl dusese cercetarea realităţilor, i se cerea plierea în faţa minciunii şi demagogiei şi propria lui contribuţie la continuarea acestei demagogii. Emerson formulase chiar justificarea „etico-filozofică" a trădării convingerilor personale, imaginase „explicaţia" sinuozităţilor şi zigzagurilor în atitudine : „credinţa în doctrină e îorma de alienaţie min-ţală\ a spiritelor mici". Şi pentru că — spre cinstea lor — cei mai mulţi dintre autenticii slujitori ad culturii perseverau în credinţele lor umaniste şi sincer democratice, era de preferat ca asemenea „spirite mici" să fie ţinute departe de zona unde ideile lor ar fi putut deveni pernicioase pentru huzurul potentaţilor.
Epoca noastră cunoaşte şi ea, în lumea aşezărilor burgheze, continuarea eforturilor de ostracizare a cercetătorului în afara sectorului politic. Dar, spre deosebire de altădată, cînd ţîşnirile de lumină erau acte singulare, cînd chemările la luciditate se stingeau ca dîrele de stele căzătoare în întunericul politicii de vrajbă şi aţîţare şovină, azi asistăm la un fenomen care, prin amploare şi influenţă, poate fi într-adevăr socotit ca fără precedent. In însăşi lumea burgheză în care guvernanţii continuă politica aţîţărilor şi a războiului rece, se ridică şi se întîlnesc — peste voinţa acestor guvernanţi — minţi dintre cele mai pătrunzătoare şi mai iscusite, care ies din bibliotecă şi laborator pentru a participa activ în forul ce alcătuieşte opinia publică mondială şi care militează pentru paşnica rezolvare a problemelor lumii, pentru eliberarea umanităţii de spectrul unui nou război. Fenomenul merită o atenţie deosebită.
Era atomică în care am intrat ridică cercetătorului problema unei răspunderi pe care, poate niciodată în trecut, el nu şi-a pus-o cu atîta acuitate. Să nu uităm că
epoca atomică reprezintă şi epoca istorică,, în care umanitatea se află împărţită în două lagăre fundamental deosebite nu numai ca ţeluri şi metode politice, nu numai ca principii de aşezare socială, dar şi ca etică. De-o parte, în lumea capitalistă, continuă vechea rapacitate a puternicului lipsit de scrupule, cinic pînă-n măduva, oaselor, continuă promovarea unui egoism, camuflat fariseic sub fraze frumoase, acel egoism pe care-1 demasca, încă la începutul acestui veac, Mark Twain atunci cînd imagina drapelul civilizaţiei apusene purtînd emblema „iubeşte averea apropelui tău ca pe tine însuţi". De cealaltă parte, în lumea socialismului, toate acţiunile conducerii de stat sînt subordonate (lucru, el însuşi, fără precedent în istoria politică de pînă acum) unei etici superioare, bazate pe dragostea faţă de om, pe respectarea dreptului la libertate şi neatîr.nare al oricărui popor, indiferent de forţa sau mărimea lui. Ori, acolo unde deosebirile dintre aceste două lumi, lumea capitalistă şi. lumea socialistă, apar poate cel mai evi* dent pînă şi minţilor celor mai puţin familiarizate cu problemele politice şi sociale este în concepţia despre felul cum trebuie folosită uriaşa forţă a energiei atomice, azi la înderreîna omului. Este semnificativ faptul că Uniunea Sovietică a fost primul stat care a cerut scoaterea definitivă şi imediată din arsenale a armei atomice şi singurul stat care-şi axează întreaga politică pe urmărirea perseverentă ă acestui ţel. Este simptomatic faptul că Uniunea Sovietică a sugerat cea dintîi şt continuă să militeze pentru încetarea definitivă, odată pentru totdeauna, a experienţelor cu arma nucleară. Şi nu trebuie uitat de asemeni că isingurul stat care a oferit chiar exemplul direct de a sista unilateral experienţele nucleare este Uniunea Sovietică, deşi S.U.A. şi Marea Britanie efectuaseră încă la data respectivă un număr de explozii experimentale simţitor mai mare decît efectuase U.R.S.S. O formidabilă campanie pentru folosirea în scopuri exclusiv paşnice a energiei atomice a fost şi este dusă de către U.R.S.S. ca şi de restul statelor socialismului.
142
L. SARAŢEANU
Dar în acelaşi timp, dincolo, în lumea imperialistă, poziţia oficialităţilor nu poate să nu creieze oricărui om care judecă lucid cele mai serioase îngrijorări. Nu o dată ofiţeri superiori, oameni politici aflaţi în funcţiile cele mai înalte, şi-au exprimat fără echivoc tentaţia de a apăsa pe butonul care ar declanşa ireparabilul. Şi cine, dacă nu în primul rînd omul de ştiinţă, cercetătorul chemat să lucreze în laboratoarele energiei atomice, e mai în măsură să înţeleagă proporţiile aventurii ? Iată de ce azi, într-adevăr mai mult ca oricînd, problema răspunderii se pune omului de ştiinţă din lumea capitalistă cu ascuţime namaiîintîlnită. Niciodată ca azi savantul din ţările burgheze nu a trăit mai intens spaimele ucenicului vrăjitor. Deja la începutul deceniilor din urmă, Jean Rostand exprima impasul acelei civilizaţii bazate pe forţa brutală şi în care progresele cunoaşterii pot fi folosite în scop dastructiv : „Ştiinţa — scria el — ne-a transformat în zei înainte de a merita să fim numiţi oameni".
Dar documentul cel mai zguduitor în acest sens, îl constituie fără îndoială celebra scrisoare pe care Albert Einste'-n o adresa, către sfîrşitul războiului, lui Eranklin Roosevelt. Marele fizician avertiza pe preşedinte asupra consecinţelor pe care le-ar avea alunecarea pe panta înarmărilor atomice. El pleda împotriva teribilei arme, cerînd scoaterea acesteia din arsenale încă înainte ca ea să fi fost utilizată, „înţelepţii n-au avut niciodată ei, cei dinţii, cuvîntul". De data aceasta un înţelept lua cuvîntul înainte de comiterea faptului, se adresa bărbatului politic cerîndu-i să vadă dincolo de tacticile momentului, să înţeleagă lucrurile în perspectivă. „Une vie d'analyse pour une heure de synthese" — Merită să închini o viaţă întreagă analizei, fie şi pentru o singură oră de sinteză, spusese cîndva istoricul francez Fustei de Coulanges. Ideea implica, desigur, conştiinţa suişului lung, obositor, plin de eforturi şi sacrificii pe costişele abrupte ale cunoaşterii pentru ca | — la capătul drumului — osteneala să fie Is1
recompensată de priveliştea atotcuprinzătoare, oferită vederii de ,1a înălţimea piscului. Şi Einstein, după o viată plină de rîvnă închinată analizei, ajungea, în amurgul acestei vieţi, în ceasul marilor sinteze, la avertismentul acela hotărît, categoric şi dramatic pe care îl conţinea scrisoarea trimisă preşedintelui Roosevelt: arma atomică trebuie cu orice preţ ucisă -încă în faşă. Inţelegînd primejdia, Albert Einstein vedea tot odată şi calea de preîntîmpi-nare a ei. Este mai mult decît semnificativ că bătrînul care stătuse o viaţă întreagă în tihna laboratorului, observa dintr-o dată necesitatea luptei organizate a oamenilor : „Dacă nu ne organizăm cu toţii laolaltă, — scria el — vom fi atomizaţi fiecare în parte".
Ceva mai tîrziu, mai exact la 16 iulie 1945, undeva în Statele Unite, pe un vast teren nepopulat, se ridica pentru prima dată uriaşa ciupercă a vîlvătăii cauzate de o explozie atomică. Un om privea „cu faţa crispată, exprimînd o suferinţă nes-fîrşită" — cum nota un martor ocular. Omul cu fata crispată era Robert. O.ppen-heimer, fizicianul care învăţase elina ca să-1 citească pe Sofocle în original şi sanscrita ca să se adape la înţelepciunea multimilenarei culturi asiatice. Amintin-du-şi de clipa aceea, în care asistase la cea dintîi explozie atomică Oppenheimer avea să spună cîţiva ani mai tîrziu :
„Ştiţi la ce m-am gîndii în acel moment? La nişte versuri sanscrite care sună astfel : Am devenit eu însumi moartea, lu mile le fac acum să se cutremure". El avea să trimită o scrisoare preşedintelu1' Eisenhower, în clipa în care se punea problema fabricării de bombe ou hidrogen, cerînd preşedintelui să împiedice producerea acestor bombe.
Treptat, numărul acelora care urmau să ia poziţie pe aceeaşi linie, care aveau să ajungă şi ei la aceeaşi concluzie, a necesităţii luptei organizate împotriva armei atomice, urma să sporească pînă la proporţiile fenomenului caracteristic ultimilor ani. Albert Schweitzer şi Bertrand Russel îşi reuneau chemările pentru coexis-
..CUVÎNTUL ÎNŢELEPŢILOR"
143
tentă paşnică şi contra armei nucleare. In Germania Federală (chiar în epoca în care noii conducători, urmînd aceeaşi veche ideologie a lui Klausewitz, unelteau pentru înzestrarea cu arma nucleară a Bundes-wef.r-ului), 18 savanţi atornişti lansau o scrisoare care avea să facă înconjurul lumii. Semnatarii chemau ta luciditate şi cereau condamnarea definitivă a înarmărilor atomice. In America, doctorul Linus Pauling îşi punea semnătura în fruntea unui apel care conţinea două mii de alte iscălituri reprezentînd nume dintre cele mai cunoscute în viaţa culturală şi ştiinţifică a Statelor Unite. Trebuie amintită şi strădania cunoscutului activist social Cyrus Eaton, americanul care organizează reuniuni ale savanţilor din lumea întreagă pentru acelaşi ţel al coexistenţei paşnice şi al abolirii cursei înarmărilor. La Kitzbuehl, în Austria, unde s-a desfăşurat a treia conferinţă internaţională organizată de Eaton cu participarea a peste şaptezeci de oameni de ştiinţă din Apus şi din Răsărit, ordinea de zi era următoarea :
1. — Pericolul de război şi pericolul exploziilor nucleare ;
2. — Slăbirea încordării politice şi problema dezarmării ;
3. — Viaţa în epoca ştiinţei. Se întimpla astfel un fenomen care nu s-a produs nicicînd în trecut : cercetătorii, savanţii, studiau implicaţiile politice ale dezvoltării tehnicei. Cît de departe sîntem de epoca în care un observator al vieţii internaţionale putea remarca plin de amărăciune, dar şi cu pasivă resemnare : „înţelepţii n-au nici o dată ei, cei dinţii, cuvîntul". Azi, dimpotrivă, în sinul acestei opinii publice oare a devenit ea însăşi, pentru prima dată, o putere reală, savantul, omul de cultură, aduce ginul competenţei sale la chemarea spre realism ce se ridică de pretutindeni unde scînteiază o conştiinţă. Mersul însuşi al istoriei obligă pe cercetătorii moderni să se unească în acţiune, renunţînd să mai deplîngă, izolat şi fără nici un alt gest de protest pierderea unor idealuri sub dictatul brutal al forţei.
Dar pentru că vorbim de fenomenele ■actualităţii, trebuie subliniat şi cel mai esenţial: dacă azi optica omului de ştiinţă este fundamental schimbată faţă da trecut, dacă azi el înţelege mai profund ca oricînd datoria şi posibilitatea sa de a lupta împotriva forţelor destructive, aceasta se datoreşte şi faptului că aoum, spre deosebire de altă dată, perspectiva păcii şi cooperării între popoare are un suport cum n-a avut nici odată. Un suport moral şi material sigur şi uriaş, pe care absolut toţi oamenii realişti, fie ei prieteni ai socialismului, fie nu — trebuie să-l recunoască. Acest suport e Uniunea Sovietică şi întregul lagăr socialist.
Printre constelaţiile spre care, de milenii, locuitorii pămîntului îşi ridicau privirile cu încîntare şi sete de cunoaştere, a apărut, începînd din anul trecut, pentru prima dată în istoria umanităţii, o steluţă trimisă de mîna omului. In faţa lumii terestre, drumul spre cosmos era astfel deschis. Tăriile, care îşi păstraseră cu gelozie secretul de-a lungul întregii existenţe de pînă acum a universului, se hotărau în sfîrşit să şi-1 lase dezvăluit. întreaga omenire se întîlnea în acel moment într-un cald şi unanim omagiu adresat celora care reuşiseră această biruinţă a geniului constructiv: oamenilor sovietici. Pînă şi vrăjmaşii cei mai neîmpăcaţi ai socialismului trebuiau să recunoască, în faţa evidenţei, întreaga bogăţie de semnificaţii a faptului că cea dintîi steluţă aşezată pe cer de mîna omului, avea undeva gravat o seceră şi un ciocan. Această recunoaştere unanimă purta ea însăşi pecete de fenomen revoluţionar. Oamenii sovietici erau recunoscuţi, o dată mai mult, ca oameni ale căror eforturi sînt închinate în permanenţă păcii şi nu războiului, sînt mereu constructive şi nici odată pornite spre distrugere, poartă emblema dragostei pentru progres şi nu ,a urei retrograde. Şi dacă aceasta trebuia recunoscut de orice om capabil să vadă în faţă realităţile, tot astfel conştiinţa opiniei publice mondiale nu poate să nu recunoască un fapt ce se degajă din întreaga   desfăşurare a vieţii internaţio-
144
L. SĂRAŢEANU
nale : anume, că, dintre toate marile puteri ale lumii, singura care îşi pune uriaşul ei prestigiu moral şi material în mod constant în slujba cauzei înţelegerii şi coexistenţei paşnice, singura oare militează perseverent pentru ca .să ridice de pe umerii lumii greaua povară a înarmăTÎilor, singura care proclamă luciditatea ca unic mod -acceptabil de abordare a problemelor vieţii internaţionale, este Uniunea Sovietică. Nimeni, nici cei mai obstinaţi vrăjmaşi ai Uniunii Sovietice nu mai neagă azi că această ţară deţine continuu iniţiativa în eforturile de pace. Tot astfel nimeni nu poate nega că tot ce -s-a realizat în acest sens s-a datorat contribuţiei sovietice. Şi chiar dacă apar limpede dificultăţile mari
care mai există încă în drumul spre însănătoşirea deplină a climatului -internaţional, perseverenţa sovietică pe acest drum e elementul generator de optimism şi de putere. De altfel, iubitorii războiului „rece" recunosc toate acestea implicit, -atunci cînd deplîng ceea ce ei numesc „succesele de propagandă" ale Uniunii Sovietice. Cum se explică asemenea succese — se întreabă purtătorii de cuvînt ai războiului „rece". Explicaţia mi se pare că a dat-o mai de mult chiar un filozof occidental. „Pentru a-i cîştiga pe oameni — spunea cîndva Bentham — trebuie să Ie dai impresia că-i iubeşti. Şi calea cea mai sigură pentru aceasta, este să-i iubeşti cu adevărat".
TEORIE $1 CRITICĂ
Sit VIAN IPSIPESCU
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI (II) *)
In literatura ultimei jumătăţi de secol s-a intensificat procesul progresiv de pulverizare şi de diversificare a curentelor, în clasicism nu exista conceptul de curent, de şcoală. Pentru estetica normată, regulile fixe ale artei pot fi respectate sau călcate, dar sînt unice şi poeticele le preconizează cu stricteţe. Cît. de atrăgătoare ar fi o operă care nu le respectă, abandonează arta. După ce în tinereţe s-a simţit atras de Shakespeare, Voltaire bătrîn l-a respins cu violenţă. Ideea de progres şi de modalităţi artistice diverse se iveşte odată cu dezagregarea clasicismului. Button începe să vorbească de varietatea individuală a stilurilor.
Cu romantismul începe multiplicarea curentelor. Ulterior fenomenele de decadenţă se accentuează, făcînd să se supraliciteze programe estetice divergente, dar asemănătoare prin atitudinea şi concepţia generală. De la dezvoltarea curentelor prin opoziţie unul faţă de altul — romantismul neagă clasicismul, parnasianismul şi naturalismul se opun romantismului — se ajunge la apariţia unor formule multiple, aproape simultane. La un -secol după apogeul romantic s-a produs pulverizarea curentelor şi încurcătura limbilor. Circulă formele evanescente. Se fac uneori treceri foarte rapide prin şcoli diverse. In aceste condiţii, nu e seriilor de oarecare anvergnră care să poată fi integrat pe deplin într-o formulă, într-un cu*) Vezi „Viaţa Romînească", nr. 11/958
rent şi numai cei de mîna a doua îşi află confortabil locul în asemenea clasificări. Incepînd chiar cu parnasienii, e mult mai uşor să-l ataşezi în întregime- curentului pe Here-dia, decît pe însuşi întemeietorul şcolii, Leconte de Liste, ale cărui accente sifîşietoare din „Iluzia supremă", contrastează cu impasibilitatea parnasiană. Cu atît mai greu de repartizat în clasificări simple sînt Baudelaire, Proust sau Rilke. înrudirile, participările sînt evidente. Dar factori din ce î-n ce mai feluriţi fac din fiecare creator o problemă care cere să fie ■analizată potrivit cu structura şi datele ei proprii.
Realismul critic — ca un curent masiv — se -subţiază progresiv în secolul nostru. Dar realismul ca atitudine faţă de realitate, realismul metodologic se întâlneşte în creaţii şi în opere foarte depărtate de realismul critic. Chiar şi în proza aspaţială şi atemporală a lui Kafka, în răceala interplanetară din „Castelul", „Procesul", „Colonia penitenciară", în neliniştea surdă şi în atmosfera de absurtd, de iraţional se descifrează, traduse în simboluri particulare, reacţiile unui om izolat în lumea capitalistă. Iar procesul pe care Thoimas Mann îl face hitlerismuilui în „Doctor Faustus" reactualizează un mit, lăsînd romanul să alterneze între simbolul fantastic şi patologie.
Raportate la problemele personajului, condiţiile acestea particulare se resimt în dozajele mai complicate care împletesc fenomenele- de decadenţă cu, progresul cu-
10 — Viaţa Romînească nr. 12
146
SILVIAN IOSIFESCU
noaşterii artistice. Decadenţa ia aspecte izbitoare. Se poate observa cum, mai tîrziu, drumurile deschise de realismul critic sînt de fapt părăsite. Anexate unei concepţii subiectiviste, căile de cunoaştere se transformă în contrariul lor, duc pînă ia urmă la dispariţia personajului ca atare.
Procesul, jocul contrariilor in devenirea personajelor devine trăsătura comună pentru cele mai diverse tendinţe. Proza simbolistă, impresionismul, expresionismul german dintre cele două războaie sînt toate fascinate de mişcarea interioară a personajului. Dacă la impresionista, ca şi la romantici, dominarea liricului devine adesea efuziune vagă, întreaga construcţie proustiană reconstituie şi analizează devenirea interioară. Romanul începe să fie altoit cu eseul. La Prousit mecanismele memoriei mecanice sînt recreate şi literar, dar sânt discutate şi abstract.
Tot interesul pentru transformare accentuează orientarea spre vârstele de tranziţie. Mentalitatea specifică copilăriei care începuse să fie explorată mai de mult, capătă importanţă crescândă. Şi mai ales literatura se reîntoarce mereu la regiunea de frontieră, la adolescenţă. Proza simbolistică crease o operă de seamă. Încă din 1913, „Le grand Meaulnes" adusese împreună cu romanul —■ poem al adolescenţei — o chemare la* aventura concepută în primul rînd ca o evadare din cotidian. După primul război mondial se iveşte pretutindeni o avalanşă de adolescenţi — „Copiii teribili" a lui Cocteau, „Ziua absolvenţilor" a lui Wertfal, „Bacalaureatul elevului Cerber". Ionel Teodoreanu s-a îndreptat de la început cu graţie şi acuitate spre propria sa copilărie şi adolescenţă, stadiu pe care nu 1-a mai depăşit şi pînă la urmă 1-a compromis prin manieră. Pasiunea pentru adolescenţă devine bizara promovare a scrisului adolescent : Ra-diguet, apoi diverşii copii minune descoperiţi de Cocteau sau de alţii. Şi e semnificativ că fenomenul reapare în anii aceştia. Cărţile lui Francoise Sagan sînt numai un caz — cel mai zgomotos —- din-
tre multele existente. Interesul pentru momentele de trecere, mai delicate ale devenirii, se transformă în predilecţie pentru amorf şi neorganizat, pentru zonele puţin .clare.
Există de asemenea în această preferinţă, în aceste reîntoarceri, o evadare în adolescenţă, care traduce- teama de viaţa adultă şi de -problemele- ei. A exprimat-o de curînd ou profunzime un film american, „Marty". în anii imperialismului viaţa e nesigură şi ameninţătoare. Teama de răspundere o resimte şi adolescentul care nu vrea să devină adult şi adultul care se reîntoarce la adolescenţă.
Caracteristică e şi evoluţia mentalităţii. Prin 1925, Teodoreanu descria un adolescent dinaintea primului răztbo-i mondial care se- îndrăgostea, suferea, făcea versuri. De la Dănuţ, s-au chiar de la „copiii teribili" ai lui Cocteau până la blazarea din -cărţile lui Francoise Sagan sau Pamela Moore, s-a străbătut un drum lung.
Complexitatea e şi ea împinsă pînă la predominarea -anormalului. Interesul pentru stările liminare, pe care-l arătase realismul critic se năştea din dorinţa de a analiza cît mai divers, oît mai diferenţiat realul. Născute din acest interes pentru realitate s-au ivit şi în secolul nostru clădiri monumentale ca „Muntele fermecat". O- şedere înfcîmplătoare la Davos 1-a pus pe Thomas Ma-n-n în contact cu viaţa din sanatoriile de tuberculoşi şi i-a sugerat explorarea unei lumi izolate în care bucuriile, tristeţile, speranţele sânt filtrate, în -care timpul se scurge- -mai uniform. E şi lumea din „Santoriul Arkthur" al lui Fe-din — carte în care atmosfera specifică e pusă în contrast cu vitalitatea unui revoluţionar, —■ lumea lui Ble-cher, din „Ini-mi cicatrizate".
Adîncimea la care sei fac sondajele- în universuri stranii e neobişnuită. „Ero-strate" a lui Sartre descompune, resort cu resort, mecanismul care-l împinge la crimă pe un izolat, maniac a-1 mizantropiei. Dar e de notat că această nuvelă face parte dintr-un volum — „Zidul" — publicat acum vreo două decenii, în care majoritatea nu-
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI
147
velelor ara o problematică asemănătoare — reacţiile unui condamnat 'la moarte, drama unei femei care trăieşte cu un soţ dement, şi, din dragoste, încearcă zadarnic să pătrundă în universul lui închis. Alcătuirea acestui volum al lui Sartre e simptomatică. Stările de la periferia conştiinţei, cazurile clinice trec în centrul preocupărilor. Sînt formele modeme ale naturalismului, din care a dispărut caracterul sistematic şi explicaţia, biologică.
Realismul secolului trecut reabilitase experienţa omului normal, deşi după cum ştim se interesase şi de anomalii. Mai înainte, romantismul făcuse o literatură cu genii, cu aleşi şi damnaţi. Realismul a urmărit experienţa unor' personaje medii, -obişnuite. Fără a confunda mediul cu mediocrul şi cu platitudinea, cum au făcut-o naturaliştii într-o viziune: pesimistă asupra lumii, realismul s-a interesat de dragostea împlinită şi de frămiîntările lui Le-vin pentru a-şi da un senis existenţei. Le-vin nu e nici mediocru, nici geniu, nici anormal. E un om surprins în complexitatea şi în unitatea lui. O1 mare parte din literatura modernă a pierdut interesul pentru adultul normal, se ocupă cu predilecţie de „Erostrate" sau de „copiii teribili".
In „Trei nuvele exemplare şi un prolog" Unamuno reaminteşte de „o teorie inge-. nioasă" a lui Oliver Wendell Holmes. Cînd Ion stă de vorbă cu Toma, stau de vorbă de fapt şase personaje — adevăratul Ion, cunoscut doar de creatorul lui. „Ion ideal al lui Ion" — care ,,nu e niciodată cel real, ci adesea e foarte diferit de el", Ion ideal al lui Toma, care nu e niciodată Ion cel real şi e adesea foarte diferit de amîndoi. De asemeni, există trei Toma corespunzători. Reluînd formula lui Holmes şi tradueînd-o într-alt limbaj, Unamuno arată că „în afară de cel care sîntem pentru Dumnezeu dacă sîntem într-adevăr ceva pentru .Dumnezeu, în afară de cel care sîntem pentru ceilalţi şi de cel care credem că slîntem, există cel care am vrea să fini').
') Unamuno. Trei nuvele exemplare şi un prolog, p. 25, 27, Paris, Kra.
Intervenţia lui .Dumnezeu nu e făcută să simplifice problema, dar cele două formule ale lui Holmes şi Unamuno rezumă un întreg drum parcurs de la cunoaştere la relativizarea personajului.
Pentru omul aflat sub presiunea vieţii capitaliste, contrastul între comportarea şi felul real de a simţi şi gîndi se complică adesea enorm, devine comportare diferită după medii diferite;. în „Les Thi-bault" există un personaj, militant socialist, mărunt funcţionar. „Bat la maşină. Spun ,,Da, domnule" de dimineaţă pînă seara şi bat. Ce contează ? Seara mă regăsesc. Sînt liber să gîndesc : „Nu domnule", toată noaptea pînă a doua zi dimineaţa" 2). Variantele de comportare siînt complicate în „existenţa subterană" de care vorbeşte Dostoievski. Divergenţa între aspiraţii şi 'realitatea caracterului a cre'at personajul doamnei Bovary şi a creat conceptul de bovarism;. Pentru a descoperi personajul adevărat, scriitorul înmulţeşte unghiurile. în „Legenda" lui Clemence Dane, contururile1 unui personaj care a murit sînt reconstituite din' amintiri, din ecouri. La Camil Petre'scu, adevăratul La-dima e căutat în confruntarea dintre impresiile lui Fred Vasilescu cu comentariile Emiliei şi cu scrisorile lui Ladima însuşi.
Dar lovindu-se de diversitatea planurilor, căutarea adevăratului pensonaj devine în literatura decadentă scepticism psihologic. Adevărul interior e incognoscibil, ca şi cel exterior, există numai puncte de vedere, afirmă cîteva piese ale lui Pirandello. La el echivocul titlurilor capătă caracter programatic. „E aşa (dacă vi se pare"). „Poate că da, poate că nu". în „E aşa (dacă vi se pare"), Doamna Ponm, femeia voalată, apare la sffinşit pentru a declara : „Sînt cea care mă credeţi".
Astfel, pe drumuri deosebite, curente şi opere par a se înfunda într-un impas al cunoaşterii. E un proces care în literatura contemporană dă conceputului de decadenţă un conţinut complex şi tragic.
2 Les Thibault. Partea a cincea, Sorreli-na, p. 45, Galliimard.
10*
148
SILVIAN IOSIFESCU
Subiectivizarea personajului se accentuează treptat în câteva etape. Cu Proust se porneşte lupta sistematică împotriva conceptului] de romancier demiurg, în stare să cunoască intrigi şi personaje cu trei dimensiuni. Personajele proustiene sînt extrase exclusiv din experienţa directă a naratorului, există în raport cu el, dependente de el. Obiectivizarea personajelor, străduinţa realismului de a tăia cordonul ombilical, de a crea făpturi trăind pe picioare proprii, e contrazisă teoretic. Scriitorul nu poate depăşi propriile lui trăiri.
Celălalt aspect al subiectivismului, concretizat în rolul covârşitor al introspecţiei caTe domină observaţia exterioară, e vizibil şi la Proust şi mai ales la Joyce.
Nu latura cantitativă are importanţă. Introspecţia nu e realistă dacă e redusă la anumită cantitate — decentă —■ şi nu devine subiectivistă, atunci cînd depăşeşte acest barem, greu de fixat. Monologul interior — formă modernă a introspecţiei, care se străduieşte să păstreze individualitatea stărilor de conştiinţă — nu implică neapărat subiectivism. Prin el personajul poate căpăta profunzime fără a-şi pierde soliditatea. E cazul cu „Domnişoara Else" a lui Sohmtzller. Subiectivismul e în primul rînd izolarea de lumea exterioară ca-re-şi pierde din realitate. Monologul interior devine la Joyce — şi faptul se accentuează enorm de la „Ulise" la „Veghea Finneganilor" — un procedeu menit să exprime individualitatea pură a unor Stări sufleteşti Obscure şi discontinui. E o atomizare, o pulverizare a reacţiilor şi deci a personajelor. Leopold Bloom, De-dalus, Doamna Bloom, devin doar nume proprii, etichete sub care se desîăşoară stări sufleteşti prea puţin unificate. La capătul drumului se vor afla romanele lui Nathalie Sarraute cu atmosferă psihică lipsită de personaje.
Subiectivizarea înseamnă şi fragmentarea realităţii, considerarea ei parţială. E o trăsătură care se întâlneşte nu numai în literatura introspecţiei. Literatura americană a „comportamentului" îşi reduce si-
metric perspectiva. Faţă de personajele fără trup, trăind într-o lume vagă, iată personajele fără viaţă interioară, reduse la gest, mişcare, limbaj. La scriitori ca Hem-mingway sau Steinbeck, reacţia interioară există prin implicaţii şi capătă tocmai prin prezenţa ei în penumbră o putere tragică specială. Dar la autorii mai mărunţi, de romane negre, la un Chase sau Mc Coy„ reducerea perspectivei e strictă. Parţiali-zarea, înfăţişarea îmbucătăţită a personajului ia apoi forma mărginirii la un unghi, la o trăsătură. în locul personajului tridimensional, văzut ca un întreg,, cu comportare externă şi viaţă de conştiinţă, se înmulţesc siluetele şi umbrele.
Personajele sînt din ce în ce mai puţin credibile. Nu, numai pentru că s-au subţiat şi s-au subiectivizat, ci pentru că, după cum remarcă Weidle, se produce o deplasare a atenţiei scriitorului de la personaj la procedeele prin care îl construieşte. E o trăsătură de decadenţă care se regăseşte şi în alte arte, în plastica sau muzica modernistă. Scriitorul se interesează — şi caută să ne intereseze — nu de personaj, nici de ceea ce ar comunica prin el, pentru că adeseori nu comunică nimic. E atras de joc, de ingeniozitatea construcţiei. De aici diversele „jurnale de creaţie" care urmează opera, o explică. De aici şi tonul de mânuitor de marionete pe care-l foloseşte din cînd în cînd Gide în „Falsificatorii de monede", ori reţetele atribuite de Aldous Huxley lui Philipp Quanbes, personajul caie-1 reprezintă în „Contrapunct".
Scriitorul nu. mai crede ân realitatea personajelor sale pentru că nu mai crede în realitate — pur şi simplu.
Impasul acesta al personajului nu s-a ivit ca o fatalitate a cunoaşterii artistice, din însăşi desfăşurarea ei. E consecinţa unei concepţii idealiste şi devine inteligibil dacă-1 raportăm la ea. Ofensiva gîndirii burgheze a avut, în afară de laturile ei ontologice şi gnoseologice, ecouri directe în artă. De aceea, cu diferenţe create de problematica şi limbajul propriu, fenomenul se regăseşte în principalele arte.
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI
149
aşa cuim se regăseşte în ştiinţă şi filosofie. Sînt reflexele aceleiaşi concepţii despre lume.
In 1890, Renan publica sub titlul de „Viitorul ştiinţei" nişte „cugetări din 1848" în, care-şi afirma încrederea în posibilităţile cercetării şi gîndirii ştiinţifice. Scriitorul septuagenar îşi regăsea astfel optimismul tinereţii, care era şi optimismul omului revoluţionar menţionat de subtitlul cărţii. Dar în jurul lui începuse să crească fluxul iraţionalist. Qîndirea burgheză se orienta pe toate căile spre idealism şi relativism filosofic. Unul din procedeele frecvent folosite a fost şi continuă a fi interpretarea în acest sens a descoperirilor care, de fapt, adîncesc cunoaşterea. Lenin a arătat cum a luat empiriocriti-cismul noile cunoştinţe despre structura materiei drept pretext pentru a clama că ,,a dispărut materia". Mai tîrziu, conceptul de indeterminare al lui Heisenberg, care avea un sens experimental precis, a fost transpus pur şi simplu în indeterminism filosofic. Cărţile de filosofie ale lui Lucian Blaga caută peste tot — într-o astfel de interpretare a indeterminisimuiui, în fina-lismul biologic al lui Drieseh — argumente pentru „goluri" ale cunoaşterii prin care să pătrundă misticismul.
Recrudescenţa idealistă s-a făcut mereu simţită în modul în care au fost selectate ecourile filosofiei şi ştiinţei asupra artei. Căci influenţa reciprocă a diferitelor forme de conştiinţă socială nu se exercită automat, ci urmează orientările ideologiilor în conflict. Encielopediştii urmăreau cu încredere ştiinţa veacului, îl comentau pe Newton. Interesul subiectivismului literar din zilele noastre se îndreaptă spre interpretările aflate la graniţa ştiinţei sau la antipodul ei. Noile forme de- literatură naturalistă pornesc de la acceptarea unilaterală a datelor endocrin olog ice sau de la ■observaţiile oferite de caracterologie, transpuse rigid. Caracterele apar în literatură fixate congenital de starea glandelor cu secreţie internă, ori, mai frecvent, de dinamica inconştientului şi subconştientului. Psihanaliza — redusă de altfel la
oîteva scheme care accentuează în special pan-sexualismul — a cunoscut în arta zilelor noastre ecouri prelungite. în special literatura şi filmul o folosesc mereu pentru justificări ale atracţiei spre patologie, în filmele americane, psihanalistul e un personaj la fel de frecvent şi de indispensabil ca şi croitoreasa de lux. Dar dincolo de ceea ce e modă şi caricatură, atracţia are sens mai grav. Obsesia inconştientului tinde să acopere orizontul romancierului, să-l împingă spre obscurul psihologic, aşa cum, diferitele formule idealiste îl orientează spre subiectivism.
Sursele comune1 ale ofensivei iraţionaliste şi antiştiinţifice în artă, în ştiinţă şi în filosofie apar din oricare perspectivă le-am cerceta. Sînt evidente, de asemeni raporturile parţiale şi directe între un curent, o operă şi o direcţie filosofică sau ştiinţifică. Raportul literaturii americane care evită analiza cu psihologia „behavio-ris'tă" a lui Watson nu mai are nevoie de demonstraţie. E, uşor de detectat şi influenţa lui Bergson asupra lui Proust. Ne-gînd eficacitatea cognitivă a inteligenţei, care e socotită că geome Irizează rigid, Bergson a promovat intuiţia, după el singură în stare să surprindă concretul, individualitatea lucrurilor, mişcarea şi devenirea — mişcare interioară. Analiza lui Proust e hipnotizată de concretul, de individualitatea stărilor de conştiinţă pe care caută să le surprindă în succesiunea lor întîmplătoare, aşa cuim le evocă memoria mecanică. La filosof şi la scriitor aceeaşi ostilitate faţă de generalizare şi organizare, aceeaşi fascinaţie exercitată de „individualitatea pură". De altfel, poziţia estetică a lui Bergson aşa cum apare în „Le rire" consideră arta ca un mijloc de a surprinde individualitatea şi mişcarea obiectelor.
Astfel solipsismul gîndirii idealiste îşi are corespondentul în solipsismul literar, în personajul închis în lumea lui interioară, strigiîndu-şi singurătatea şi neliniştea. Consecinţă inevitabilă a idealismului, solipsismul care nu recunoaşte altă realitate decît conştiinţa subiectului cunoscător, e
150
SILVIAN IOSIFESCU
socotit aberant chiar de către unii idealişti. Schopenhauer îl considera potrivit numai pentru o casă de nebuni. Solipsismul literar ia forme diverse, specific complicate şi deghizate. Impasul e acelaşi, e impasul gândirii idealiste în genere. Lumea exterioară şi interioară, personajul extern se pulverizează pînă la dispariţie, după cum pînă la urmă se pulverizează şi cel care spune eu.
Progresul în cunoaşterea artistică e obţinut uneori şi de opere viciate în măsură mai mare sau mai mică de influenţa destructivă a idealismului. Realitatea s-a impus artei. In condiţii istorice noi, se repetă contrastul faimos lîntre opera şi concepţia lui Balzac. Numai că Balzac a împărtăşit încrederea în ştiinţă care caracteriza gîndirea avansată a vremii lui. Legitirnismul ori notele mistice luate de la Swedenborg, n-au putut influenţa decît. în măsură infinit de mică soliditatea clădirii lui realiste. La Proust, concepţia idealistă pătrunde la altă adâncime. Datele se schimbă de la scriitor la scriitor şi cer analiză la obiect, disocierea a ceea ce înseamnă paşi înainte ân cunoaşterea personajului şi a ceea ce e aspect al decadenţei. *
Originalitatea istorică, treaptă calitativă superioară pe care o reprezintă realismul socialist apare şi în comparaţie cu formele anterioare ale realismului şi în contrast cu solipsismul literar. Raportate la personaj se pot observa aceste trăsături noi —■ zămislite de împrejurări revoluţionare.
Se redescoperă şi aici cele două aspecte inseparabile, continuarea şi noua treaptă calitativă. Moment esenţial nou în cunoaşterea personajului, realismul socialist nu abandonează nici una din descoperirile făcute treptat. In faţa formulelor decadente care anulează cunoaşterea, pulverizând-o şi relativizând-o, stadiul pe căre-1 aduce realismul socialist integrează aportul vechiului realism, desvoltîndu-1 potrivit unei înţelegeri noi: regăsim transformarea ca proces, raportul între previzibil şi neprevăzut, între caracter şi împrejurare, înţelegerea complexă a caracterului,
sondajul în zonele umbrite. Drumul sinuos pe care rătăceşte Melehov pînă la prăbuşirea finală se datoreşte tocmai capacităţii creatorului său de a înţelege multilateral evoluţia unui personaj. In literatura sovietică şi în toate celelalte literaturi realist-socialiste, trăsătura se regăseşte la toate dimensiunile. Nu numai la Ilie Morornete, personaj a cărui complexitate a stimulat într-atât comentariul critic, nu numai la Joia, Teodorescu, sau la celelalte des citate şi incontestabile reuşite ale romanului nostru contemporan, ci la orice creaţie aît de cît reprezentativă pentru concepţia şi metoda nouă.
E, în primul rînd, o înnoire de atitudine în faţa vieţii — ceea ce implică multiple consecinţe estetice. Pentru scriitorul realist socialist lumea —■ şi personajele care o reproduc literar — e reală, credibilă — ceea ce dă plăsmuirilor artistice soliditatea de care e din ce în ce mai lipsită arta de fantasme şi de proiectări subiectiviste. Dar în opoziţie cu vechiul realism-critic, lumea poate fi transformată. Distincţia pe care a stabilit-o Marx ân „Tezele asupra lui Feuerbach" între vechea şi noua filo-sofie îşi are corespondentul în artă, pentru că aspectul filosofic — înnoirea concepţiei despre lume — e fundamental. După cum e definitorie pentru realismul socialist partinitatea, participarea deschisă şi totală la revoluţie şi la construcţia socialistă. Estetic ele sânt temelia ideologică pentru noul romantism revoluţionar şi se manifestă în construcţia personajelor care se definesc şi evoluează în raport cu practica revoluţionară. Lucrul e evident pentru figurile de revoluţionari — unificaţi de conştiinţa scopului şi de sentimentul că fac parte din forţa organizată care înfăptuieşte socialismul. Dar şi pentru toate celelalte tipuri, pentru cei ostili, confuzi sau incapabili să se rupă de vechi prejudecăţi şi obişnuinţe, pentru Volodea So-fonov sau Mecik. Reacţiile tuturor sînt determinate de contactul cu revoluţia căreia i se alătură sau i se opun.
Dinamica personajelor capătă o amploare specifică. Transformările devin neobiş-
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI
151
nuite, atît prin distanţele străbătute cit şi prin neprevăzutul etapelor intermediare, prin sinuozităţile drumului. Pe căi cetite şi mereu altele, unii oameni se apropie de revoluţie, alţii sînt irevocabil respinşi. Importanţa excepţională a împrejurărilor revoluţionare nu înseamnă că în realismul socialist personajul devine o bucată de ceară, modelată de istorie într-un sens sau altul. Raportul descoperit de vechiul realism între caracter şi împrejurare, între ceea ce e dat anterior şi ceea ce se formează, capătă acum o complexitate, specifică, fără a abandona nici unul din termeni, împrejurările revoluţionare nu operează în vid, dar transformă mai adînc. De aici şi diversitatea traiectoriilor individuale. Chiar cînd seamănă între ele, drumurile sînt tot atît de nuanţate ca şi fizionomiile, ca şi amprentele digitale. Acesta e înţelesul profund al întâmplărilor din „Calvarul". Patru oameni ajung pînă la urmă la revoluţie. Dar pentru Teleghin pe care totul îl apropie — poziţia socială, atitudinea politică anterioară, diferite experienţe — drumul e mai drept, clarificarea mai rapidă. Roşcin va trece prin purgatoriul unor întîmplări tragice. Va nimeri în rîndul albilor şi la Mahno, pînă ce prejudecăţile şi morga ofiţerească se vor pulveriza.
împrejurările care sparg prejudecăţi şi călăuzesc oameni dezorientaţi au şi efectul contrariu, spulberă aspiraţii iluzorii, dezghioacă indivizii de personalităţi de împrumut. E un sens centrifug al transformării. Oamenii se îndepărtează de revoluţie de care s-au crezut — uneori sincer — aproape. Liza lui Fedin care ajunge de la primele bucurii ale adolescenţei la căsătoria cu fostul procuror, Mecik, din „înfrângerea" lui Fadeev, căutîndu-şi în plină luptă un culcuş ferit, Suslănescu din „Setea", bătut de toate vînturile şi hamle-tiziînd meschin sînt astfel de noi bovarici, readuşi la ordine de realitate. La un alt nivel etic, Andrei Starţov din „Oraşe şi ani" plăteşte pentru lipsa de tărie, pentru că pînă la ultima lui suflare... ,,n-a dat o singură dată din mâini şi-a aşteptat ca
vîntul să-il poarte spre limanul unde trebuia să ajungă".
Rotaţia de o sută optzeci de grade ca-re-1 smulge pe un personaj onest ca Ros-cin dintre albi sau dimpotrivă, îl îndepărtează de revoluţie pe cel care s-a crezut vremelnic alături de ea, implică schimbări în caracter, dar nu mutaţii. Personajele nu-şi schimbă caracterele ca îmbrăcămintea. La capătul „Calvarului" regăsim coordonatele caracterului lui Roscin — onestitatea şi tăria şi tocmai astfel de trăsături i-au dat posibilitatea să-şi asimileze lecţia revoluţiei. La Adam Jora, matur, atît de deosebit de adolescentul impulsiv şi colţos, vechea îndârjire e canalizată de activitatea revoluţionarului. Raportul se modifică în fiecare carte şi la fiecare personaj după diversitatea concretului. Dar transformările de nerecunoscut, sau cele prin străfulgerare, fără un minim de motivare—■ sugerată măcar — sînt doar semne de stîngăcie.
Oamenii se transformă mai rapid şi mai adînc în revoluţie. Dar pentru o întreagă categorie de personaje, transformarea înseamnă unitate superioară a caracterului. Pentru un revoluţionar, afectele şi tendinţele tind să se subordoneze ţelului, clarificat de conştiinţa istorică. Se nasc astfel personajele cu potenţial etic şi cu con-tiinţă politică superioară.
Se citează adesea marile exemple ale literaturii. Pavel Vlasov, Levinson, Comisarul din „Tragedia optimistă". Dar literatura şi viaţa nu cunosc numai cazurile în care unificarea se realizează cu seninătatea unui eroism pe deplin conştient. Formele acestea superioare sînt desăvârşirea unui proces care poate începe cu un gest, cu o hotărâre. în momentul în care Ţugur-lan al lui Marin Preda capătă îndrăzneala să-şi spună cuvântul la sfatul de duminică al ţăranilor cu avere, începe o evoluţie cu sens clar. Drumul parcurs de Ţugurlan în acest prin volum al „Moromeţilor" nu-1 duce mai departe de înfruntarea jandarmului şi a primarului. Mai tîrziu ni se menţionează — indirect — educaţia pe care personajul o primeşte de la comu-
152
SILVIAN IOSIFESCU
niştii închişi. Unificarea personajului este un aspect al procesului mai larg de transformare şi scriitorul o poate urmări în ■momentele cele mai diferite, pe parcursuri restrînse sau desfăşurate larg.
Unificarea e unul din aspectele noi ale personajului înaintat ca şi o anumită putere de a scruta desfăşurarea viitoare a evenimentelor, un anumit patos al participării, în diversitatea infinită de caractere pe care le plăsmuieşte literatura res-pectînid diversitatea realului, se pot distinge aceste linii directoare. Ble sînt comune pentru personaje felurite pentru că sînt zămislite de atitudinea comună în faţa vieţii. Partinitatea personajului are consecinţe asupra caracterului după cum partinitatea scriitorului se răsfrânge estetic in tot modul lui de a crea. Trăsăturile obiectiv romantice se ivesc la personajele cele mai diverse. IHe Barbu al lui Marin Preda nu e un liric. Dar a ales şi anticipează încordat posibilităţile pe care le deschide gospodăria colectivă pe cale de înfăptuire. Interesul pentru viitor, ca şi patosul participării directe la luptă se regăsesc şi la personaje atît de diferite ca Adam Jora, ori Anton Fillip. Potenţialul afectiv Ia care trăieşte Pavel Korceaghin este altul decît cel. al lui Davidov. Aceeaşi deosebire între caracterele lui Davidov şi Nagulnov. Violent, ascunzând după purtările lui colţuroase, frământarea patetică a revoluţionarului, Nagulnov visează mereu la revoluţia mondială şi se pregăteşte ca pentru un eveniment foarte apropiat, studiind limbi străine. Davidov e practic şi meticulos, controlează cu simpatie dar şi cu neîncredere iniţiativele lui Nagulnov, oare mereu ispitit să precipite cursul faptelor, e gata să colectivizeze găinile.
Dar singura izbucnire lirică a Iui Davidov în tot romanul arată cît de profund e orientată întreaga comportare a acestui spirit pozitiv de conştiinţa ţelului. Bătut de femei, după ce a încercat să le îmbuneze prin glume, Davidov lasă să-i scape o exclamaţie revelatoare: „Pentru voi facem asta" le strigă el, ,/purtîndu-şi în jur ochii plini de o lumină stranie".
Atitudinea lui Barbentane al lui Aragon în timpul represiunii anticomuniste, ori felul cum eroul din „Curentul subteran" al lui Malz rezistă la torturi, arată generalitatea fenomenului, în realismul socialist. Fireşte .ca fiind consecinţa conştiinţei revoluţionare şi acest potenţial romantic variază de la personaj la personaj, după gradul lui de dezvoltare.
în acest sens trebuie înţeleasă şi perspectiva pe care asemenea personaje o au faţă de evenimente. Perspectiva lor istorică şi deci capacitatea de a acţiona eficace progresează prin acţiunea reciprocă dintre teorie şi experienţă. în contactul dintre Ceapaev şi Furrnanov, amândoi învaţă.
Trebuie stăruit asupra unui adevăr prea adesea uitat în beletristică şi in critică. In realismul socialist, integrarea a ceea ce s-a dobândit se produce dialectic, prin negarea treptelor precedente şi printr-o sinteză superioară. Ea nu poate însemna reîntoarcerea la stadii depăşite, după cum materialismul dialectic nu înseamnă reîntoarcerea la statuia însufleţită a lui Con-dillac, nici la omul-maşină al lui Lamettrie.
Este astfel condamnată o eroare care — aşa cum se întâmplă de multe ori —•• provine din aplicarea simplistă a unei definiţii sau formule, înţeleasă în litera şi nu în spiritul el. Ideea atît de fertilă a concurenţei dintre curente şi stiluri în cadrul realismului socialist nu poate însemna nici acceptarea neicritică a ceea ce e străin de ideologia socialistă, nici imposibile reîntoarceri.
Intervine şi confuzia de terminologie — care adesea înseamnă confuzie de noţiuni. S-a putut întâmpla ca apeluri entuziaste şi de fapt bine venite în favoarea romantismului revoluţionar să fie astfel formulate, incit s-ar fi părut că ni se pretinde să jucăm o nouă variantă a disputei Her-nani. Astfel se explică şi elogiul clasicismului ca un curent compatibil cu realismul socialist.
Ne lovim aici de echivocul termenilor şi al noţiunilor. Problema a fost analizată într-o dezbatere organizată de redacţia re-
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI
153
vistei „Viaţa Românească". Din păcate, intenţia iniţială de a ;se ajunge de la schimbul de păreri oral la o dezbatere în scris, n-a putut fi atinsă, discuţia fiind prea largă şi haotică. Mi se pare însă că felul în care s-a combătut atunci neoclasicismul era excesiv, căci respingea şi un anumit tip1 de scriitor. Există — şi nil numai în proză — un tip cu obiectivitate mai accentuată, cu mijloace artistice mat echilibrate şi mai lucide, cu mai mult calm al naraţiunii sau al impresiei, de obicei cu posibilităţi în special plastice. Din acest punct de vedere, Petru Dumitriu e clasic, în timp ce tumultos, şi patetic, Laurenţiu Fulga e romantic. Termenii pot fi convenţionali, se pot baza doar pe analogii, mijloacele artistice pot fi foarte inegale. Dar existenţa tipurilor diferite de creatori, e evidentă şi foarte necesară.
Asta nu înseamnă însă că ne putem întoarce la clasicism şi reactualiza curentul ca atare. Nu putem rămîne la viziunea despre om a clasicismului, aşa cum nu putem reînvia mecanica Iui Descartes.
Stadiul cunoaşterii şi procedeele artistice nu se confundă. Folosirea unui anumit procedeu x sau y nu e indispensabilă, dar stadiul actual de cunoaştere artistică, da. S-a arătat în cele ce preced că şi în privinţa felului de a înţelege şi construi personajul, modernismul înseamnă decadenţă, e consecinţa estetică a unei concepţii idealiste despre lume. Dar aceasta nu justifică cramponarea de un limbaj şi de mijloace vechi, aşa cum o face literatura neosemănătoristă, ori o anumită pictură linsă şi caligrafică. Simţim că plastica trebuie să-şi croiască drum împotriva abstractizării care ermetizează şi descărnează imaginea şi împotriva rigidităţii academiste.
Folosirea limbajului vechi poate răspunde unei intenţii artistice speciale. Ravel evoca   „valsuri   nobile  şi sentimen-
tale", comentîndu-le în limbajul armonic şi orchestral al zilelor noastre. Suita pentru lăută a lui Respighi foloseşte, dimpotrivă, limbajul epocii respective. Dar în amândouă cazurile, un artist din zilele noastre evocă, ironic sau nostalgic, etapa din trecut.
Nu cunosc în literatura modernă vreo scriere viabilă care să adopte concepţia Clasică asupra personajului, stăruinţa aproape exclusivă asupra trăsăturii dominante, viziunea statică. Multele personaje memorabile care se perindă în „Cronica de familie" — ca să luăm un exemplu care a stimulat frecvent calificarea de clasic — implică înţelegerea contemporană a personajului. Nu mă refer numai la cîte o figură măcinată de sentimente de inferioritate1 socială, cum e prefectul din „Bijuterii de familie". Dar înţelegerea dezvoltării personajelor în proces şi în complexitate, chiar cînd o trăsătură se impune în prim plan, e implicată în crearea Da-vîdei, a lui Dim Cozianu sau a Alexandrei Lascari.
Neo-clasicismUl nu înseamnă respect pentru clasici, nici ierarhizare artistică. Pot să consider că la altitudinea pe care au atins-o Bach, Haendel, Mozart sau Beethoven n-a mai urcat încă alt compozitor. Dar dacă aş fi în stare să compun muzică, n-aş încerca să-mi exprim admiraţia copiindu-le stilul şi construcţia de sunete. Pastişa servilă nu e omagiu. Adevăr valabil şi pentru literatură. Personajele care trăiesc în conştiinţa cititorilor pentru că trăiesc artistic şi răsfrîng transformările lumii — personajele din literatura realist-socialistă —■ nu sânt produse prin repetarea unor stadii depăşite. Soliditatea lor presupune tot ce s-a creat viabil anterior, ca şi noua înţelegere, noul limbaj artistic.
VERA CĂLIN
SOCIAL ŞI PSIHOLOGIC ÎN ROMANUL ACTUAL
Părerea după care există, în roman, un raport de contradicţie, de excludere între studiul fenomenelor sociale şi analiza psihologică e nu numai simplificatoare, ci de-a dreptul greşită. După cum greşită este eticheta „psihologism" aplicată oricărei investigaţii a conştiinţei omeneşti, chiar cînd această investigaţie primeşte noi sensuri din partea cercetării universului social şi acordă acesteia o bogăţie de semnificaţii, pe care ea nu le-ar avea, dacă scriitorul, în loc să pună în mişcare oameni cu o bogată şi adînc urmărită viaţă interioară, ar mînui doar învelişuri de oameni.
Din acest punct de vedere, este concludent destinul romanului decadent apusean. Ruperea acestuia de realitatea socială se însoţeşte, merge în pas cu tendinţa de desfiinţare a conştiinţei omeneşti, cu abolirea personajelor — deci a umanului — ca element constitutiv al literaturii epice-„Revoluţia" romanului, pe care o vestesc cu emfază unii critici şi teoreticieni literari şi pe care aceştia o anunţă mai totală decît „cele (revoluţiile) de pe urma cărora s-au născut romantismul şi naturalismul", forma nouă a romanului pe care o întrezăresc aceşti profeţi literari prevede o „obiectivare totală spre care trebuie aă tindă romanul actual, dar care e încă o himeră căci, în fiecare cli'pă franjuri de cultură... se adaugă lucrurilor, dîndu-le un aspect mai puţin străin, mai comprehensibil, mai liniştitor" *)'.
*)' Alain Robbe Grillet — Une voie pour le roman futur. Nouvelle nouvelle revue francaise. 43/56.
Interpretarea lumii şi a omului anatemizată de vestitorii romanului „obiectiv" presupune o profunzime a fenomenelor, pe ■care adepţii „noului roman"" o neagă. După ei lumea, omul şi obiectele n-au semnificaţie. ,,Or lumea nu e nici semnificativă, nici absurdă. Ea este pur şi simplu.. In oricine caz acesta este lucrul cel mai remarcabil...**)" „In jurul nostru, sfidînd haita adjectivelor noastre animiste sau domestice lucrurile sînt. Suprafaţa lor e netedă şi netă, intactă, fără strălucire îndo-elnică, nici transparenţă" ***).
Obiectivitatea romanului este o problemă care se dezbate de mult. Numai că pentru romanul realist al veacurilor trecute chestiunea se punea în mod cu totul diferit. Există de mult romancierul care priveşte din exterior personajele sau întîmplă-rile şi le comunică nepasionat, abţinîn-du-se de la orice comentariu- Romancierii veacului al XVIII-lea, de pildă un Lesage,. Defoe sau chiar Fielding, înregistrau cu predilecţie fapte exterioare- S-a şi vorbit în cazul lor de un pozitivism descriptiv. Despre personajele acestor romancieri ştim, cu deosebire, ce au făcut şi cum au procedat. Pe Defoe, de pildă, un istoric literar englez îl numeşte „colecţionar de-fapte" ****). Caracterizarea este, vom ve-
**)! Idem ***) Idem
****) E. Baker : History of the English-novel.
SOCIAL ŞI PSIHOLOGIC IN ROMANUL ACTUAL
155
dea, parţială şi incompletă. E drept că, pentru aceşti romancieri care au marcat începuturile romanului modern, realitatea e mai ales exteriorul (faptul concret, sensibil, fizic), tot ce este observabil din afară. Ei par să ştie, la prima impresie, despre personajele lor cam tot atît cît şi un privitor. Acest tip de realism, această veneraţie faţă de faptul cotidian, exterior, material e compatibilă cu un anumit gen de adevăr social şi psihologic. Ferindu-se să pătrundă în conştiinţele creaturilor lor, să întreprindă ceea ce numim astăzi analiză psihologică, aceşti romancieri selectează totuşi întîmplările exterioare după criterii, care să le facă apte a deveni constitutive pentru o ambianţă sau un personaj. Aşa încît lipsa comentariului, aparenta lipsă de emotivitate sînt înlocuite de orientarea naraţiunii şi selectarea faptelor. Dealtfel această lipsă de emotivitate poate fi urmărită la mulţi iluştri reprezentanţi ai genului, chiar şi în veacurile următoare (printre ei Flaubert) şi ea nu anihilează, precum se ştie, participarea scriitorului, aparent rece şi obiectiv, la desfăşurarea conflictelor înfăţişate.
Pentru scriitorii secolului al XVIII-lea acest tip de cunoaştere artistică — să-i spunem exterioară — era în spiritul unui veac empirist, convins că fiinţa psihologică a omului este rezultatul exclusiv al experienţei simţurilor. Dar o cunoaştere realizată numai la nivelul vieţii senzoriale rămîne incompletă şi primitivă. Despre acest lucru a vorbit îndelung Lenin în „Materialism şi empirio-criticism". Fără să nege conştiinţa, empiriştii veacului al XVIII-lea îi sărăceau considerabil conţinutul şi funcţiunile, socotind senzaţiile drept unic izvor al cunoştinţelor omeneşti. De această concepţie unilaterală şi, pînă la urmă, cum demonstrează Lenin, reductibilă la nn nou idealism, se resimte, în literatura timpului, relaţia om-societate. Se creiază un soi de fatalitate exterioară, în faţa căreia conştiinţa umană, produs exclusiv al excitaţiilor externe, răspunde cu o pasivitate şi o stereotipie dictate de inexistenţa sintezelor la nivelul vieţii reflexive- Filozofii şi scriitorii veacului empi-
rist nu ajung încă să nege conştiinţa umană.
Curentele psihologice şi orientările literare ale unei perioade mai tîrzii o vor face. Şi această coborîre a atitudinilor umane la nivelul reacţiunilor unei maşini perfecţionate sau a unui organism animal se asociază, fireşte, cu acţiunea de înjosire a conştiinţei omeneşti întreprinsă în faza cea mai înaintată a capitalismului.
Încă de la sîîrşitul secolului al XIX-lea teoria psihologilor James şi Lange deplasează accentul fn viaţa psihică de pe procesele de conştiinţă pe manifestările exterioare, fiziologice ale emoţiilor : „Pentru James, modificările neuro-viscerale sînt cauza şi nu efectul emoţiei şi (după el)i trebuie să spunem : sîntem trişti pentru că plîngem şi nu plîngem fiindcă sîntem trişti ; sîntem îngroziţi fiindcă tremurăm şi nu tremurăm pentru că ne este frică. Simţul comun ne înşală, spune James, emoţiile, frica, bucuria, etc. nu sânt decît perceperea de către conştiinţă a unor strări organice, declanşate de stimulii externi".*))
Procesul de desfiinţare a conştiinţei se continuă şi se desăvîrşeşte în concepţia psihologilor numiţi behaviourişti (behaviour — purtare, comportament). Psihologia behaviouristă, apărută în America în jurul lui 1900, se dispensează cu totul de conştiinţă. După Watson, teoreticianul curentului „este cu totul posibil ca un observator al comportamentului, care nu ar şti nimic despre sistemul nervos central să scrie un studiu perfect inteligibil şi exact despre emoţii. Psihologia devine ştiinţa comportamentului, o ştiinţă a spasmului muşchilor, cel mult o fiziologie a răspunsului posibil la o stimulare... Cu alte cuvinte, după behaviourişti, psihologul trebuie să considere comportamentul în el însuşi, fără legături şi corelaţii, să-1 descrie aşa cum se prezintă în exterior, cu maximum de detalii posibile şi să nu caute decît în el însuşi categoriile şi unităţile ce trebuie întrebuinţate pentru a-I explica". **),
*)! Istoria  psihologiei  de M.  Ralea şi C. I. Botez, pag. 537 **) idem, pag. 539, 541.
156
VERA CALIN
Referirea de mai sus la concepţiile unei orientări în psihologie ni se pare justificată prin consecinţele adopţiunii de către unii scriitori contemporani — mai ales în America — a perspectivei behaviouriste. Nu vom merge atît de departe încît să afirmăm, cum s-a mai afirmat, că întreaga literatură contemporană americană este behaviouristă. Descoperim însă influenţele acestei gîndiri psihologice chiar în paginile unora dintre scriitorii valoroşi ai literaturii americane de azi.
In multe din scrierile lui E. Hemming-way, cultul faptului exterior, al gestului mărunt dă oarecare opacitate mesajului operei, ilntr-o povestire „Neînvinsul", unde e vorba de destinul unui toreador a cărui stea a apus şi care încearcă să recîştige preţuirea managerilor şi aplauzele publicului, tragedia personajului e comunicată cu o economie aproape totală de comentarii şi cu abţinerea totală de la orice investigaţie a proceselor de conştiinţă. Tragedia trebuie să se reconstituie din transcrierea fidelă a replicilor şi a gesturilor celor mai mărunte, transcriere ce duce uneori la adevărate inventarieri de fapte exterioare, gesturi, acţiuni  (stimuli şi reacţii).
„Manuel, rezemat de barrera, se uita cu atenţie la taur. Făcu un semn cu mîna şi ţiganul fugi iute, desfăşurîndu-şi capa. Taurul, în plin galop, se întoarse brusc şi atacă capa ţinîndu-şi capul în jos şi coada ridicată. Ţiganul alerga în zig-zag şi în momentul în care trecu pe lîngă animal, taurul îl zări şi abandonă capa pentru a ataca omul. Ţigănuşul o luă la fugă şi sări peste gardul roşu al balustradei, tocmai în momentul în care taurul izbi în ea cu coarnele. Lovi de două ori în gard cu coarnele, aşa că barrera începu să tremure. Criticul sportiv de la El Heraldo aprinse o ţigară, aruncă chibritul spre taur şi apoi scrise pe agenda sa: Mare şi cu nişte coarne pe placul spectatorilor care plătesc... Manuel înainta pe nisipul tare, în timp ce taurul izbea în balustrată," etc. etc.
La Hemmingway ne întîmpină adesea hotărîrea de a deduce viaţa interioară din răspunsurile  individului  faţă  de stimulii
exteriori. La alţi scriitori americani, viaţa conştiinţei e pe cale de a fi anihilată cu totul. Creînd un abis între subiectiv şi obiectiv, între conştiinţă şi acţiune, între viaţa sufletească a individului şi cea socială, behaviourismul ignoră determinările reciproce dintre conştiinţă şi acţiune, dintre gîndirea abstractă şi practică, ignoră dialectica procesului de cunoaştere. De aceea literatura scrisă sub semnul beha-viourismului nu numai că sărăceşte fiinţa umană, pe care o limitează la reacţiile unui animal inferior, dar şi falsifică natura raporturilor între om şi societate.
Oricît de nudă ar fi transcrierea gesturilor într-o nuvelă ca aceea a lui Hemmingway, ele izbutesc, prin acumulare, să păstreze o semnificaţie, să se constituie elocvente- Teoreticienii romanului apusean de - astăzi recomandă denudarea operei de orice semnificaţie : „în locul acestui univers al semnificaţiilor (psihologice, sociale, funcţionale) ar trebui să încercăm construirea unei lumi' mai solide, mai imediate. Mai întîi obiectele şi gesturile trebuiesă se impună prin prezenţa lor, iar această prezenţă trebuie să continuie a domina orice teorie explicativă, care ar încerca să le cuprindă în vreun sistem de referinţe." *); Noul roman trebuie să anihileze mitul profunzimii. Suprafaţa lumii — iată conţinutul literaturii. într-un articol elogios scris pe marginea celui amintit al lui Robbe Grillet, Maurice Nadeau preia ideia realităţii solide prin obiectivitate şi indiferenţă şi cere un romancier desocializat, de vreme ce lumea obiectelor şi lucrurilor, lumea care, în primul rînd, va alcătui substanţa romanului viitor, e gratuită, în afara oamenilor şi a istoriei lor, în afară de timp şi spaţiu, rebelă oricărei schimbări, oricărei transformări. Este literatura unui timp imobil. Aceiaşi imobilitate o cîştigă şi elementul liman, dacă esenţa şi semnificaţia umanului se înlocuieşte prin descrierea comportamentului, iar acţiunile omeneşti se pulverizează într-o multiplicitate de gesturi şi purtări1. Un caleidoscop
*) Alain Robbe Grillet, op. cit.
SOCIAL ŞI PSIHOLOGIC IN ROMANUL ACTUAL
157
de acţiuni — e caracterizarea acordată de M. Nadeau unui roman al aceluiaşi Robbe Grillet. *);
Tot desfiinţarea vieţii psihologice o elogiază M. Nadeau şi în legătură cu romanul „Tropisme" de Nathalie Sarraute, roman descriind indivizi ce aparţin unor tipuri mai degrabă zoologice şi ale căror reacţii sînt elementare: adaptare, agresivitate, apărare.
Iar Bernard Pingaud face apologia psihologiei desfiinţate în legătură cu romanele lui Jean Cayrol**). Semnificativ pentru orientarea romanului modern, spune criticul amintit, este magia obiectelor şi rolul esenţial pe care-l joacă acestea în literatura lui Cayrol ca şi a altor scriitori apuseni. Fireşte, s-ar putea vorbi de influenţa cinematografiei care ne-a deprins cu poezia obiectelor, s-ar mai putea evoca şi precedente ilustre ca, de pildă, valoarea de sugestie a obiectelor în romanele lui Dickens. Dar în cinematografie ca şi în literatura mai veche obiectele semnifică sau sînt instrumente. în romanele salutate de B. Pingaud ele sînt lucruri în sine, „înlocuiesc maximele" şi sînt pe cale de a creia o nouă mitologie.
Obiecte sau personaje sînt deopotrivă menite, în romanul vestit de criticii sus pomeniţi, să comunice imaginea unui univers opac, cu suprafeţe netede, un univers lipsit de semnificaţie şi respingînd investigaţia. Raporturile posibile între indivizi ale căror reacţii se reduc la tropisme şi a căror unică însuşire este existenţa exclud, din capul locului, posibilitatea unei problematici sociale. Apare, în modul cel mai evident, absurdă ideea de a pune în raporturi sociale fantoşe umane, manechine înzestrate doar cu suprafaţă nu şi cu adîn-cime-
Presupunînd, prin absurd, că am adopta punctul de vedere al antagonismului dintre sjocial şi psihologic în literatură, faptul ne-ar aşeza pe o platformă comună cu teoreticienii romanului „modern" şi am pă-
*) Le nouveau roman. „Critique", aug. sept. 1957 2) Lettres nouvelles, noembrie, 1957
cătui, în acest caz, cel puţin printr-o gravă inconsecvenţă. Căci, consecvenţi, din acest punct de vedere, teoreticienii pomeniţi înţeleg că prin mijlocirea unor oameni netezi şi opaci, nu se poate comunica nici un mesaj, drept care ei proclamă ritos desocializarea romanului. Teoretic vorbind, interdependenţa dintre cercetarea socială şi cea psihologică, în romanul realist, e un fapt ce nu mai trebuie demonstrat. Un roman social scris sub semnul behaviou-rismului total e de neconceput. Rămîne, în cele ce urmează, să demonstrăm cu exemple culese din literatura noastră actuală, natura raporturilor dintre oglindirea conflictelor sociale şi investigaţia psihologică în romanul realist socialist.
*
* *
Există, fireşte, după clasificarea lui Ibrăileanu, romanul de creaţie şi romanul de analiză. Ibrăileanu echivalează termenul „creaţie" cu cel de comportism. Desigur, termenul nu trebuie să ne deruteze. Ibrăileanu nu se putea gîndi la psihologia comportamentului şi încă şi mai puţin la formulele romanului decadent actual. între comportismul lui Ibrăileanu şi beha-viourilsmul tradus literar o deosebire ni se pare esenţială. Realitatea exterioară, mişcările, gesturile sînt transparente şi semnificative pentru romancierii comportişti sau creatori la care se referă Ibrăileanu, opace şi mute pentru adepţii mărturisiţi sau nemărturisiţi ai behaviourismului.
Fireşte, în epoci de mare tumult social, cum este cea pe care o trăim astăzi, romanul devine cu predilecţie creativ, mulţimea şi importanţa evenimentelor obiective so-licitind cu precădere atenţia romancierului. Dar cele două tipuri — cel analitic şi cel creativ — nu există în stare pură. Şi apoi în romanele cu tematică stringent actuală şi socială, analiza psihologică — devenită scop în sine în literatura psihologizantă — nu se face „în vederea stărilor de suflet pentru ele însele, ci în vederea rezol-
158
VERA CALIN
varii problemei".*) E un adevăr ştiut că analiza ajută creaţia, — „complectînd fizionomia tipului prin relevarea mecanismului vieţii interioare."
Va fi vorba, prin urmare, în consideraţiile pe care le vom face pe marginea romanului nostru actual, nu de investigaţia psihologică gratuită şi de sine stătătoare ci, de cea „subjacentă, contopită creaţiei" **) cum se exprimă criticul de la „Viaţa Romînească". Această analiză subjacentă creaţiei ni se pare o condiţie pentru comunicarea artistică desăvîrşită a dinamicei sociale, a unor raporturi obiective şi tipice între oameni.
In toate timpurile, romanul social a cîş-tigat atunci cînd autorul a ştiut să pună în mişcare figuri problematice, înzestrate cu o bogată viaţă sufletească, fiindcă e esenţa literaturii şi a artei în general să fie interesată, în primul rînd, de om. Determinismul social capătă expresia artistică, între altele, atunci cînd creatorul ne comunică ecoul evenimentelor obiective în conştiinţele oamenilor. In literatură am putea spune că se petrece o îndoită determinare- Viaţa individuală, mişcările sufleteşti se clarifică în lumina pe care o proiectează asupra lor evenimentele obiective, iar acestea devin mai comprehensibile prin efectele pe care le au asupra vieţii intime a oamenilor. Alternarea planului social cu cel psihologic este aproape a oricărui tip de roman, fie el de creaţie sau de analiză. Transparenţa comportărilor îngăduie acest lucru. Alegem un exemplu din literatura noastră- Jn episodul „Salata" din „Cronica de familie" autorul nu foloseşte nicăieri — cum face în alte episoade ale operei — analiza psihologică, pătrunderea în conştiinţa personajului. Şi totuşi, după ce sfîrşim naraţiunea, rămînem cu impresia că ni s-a desvăluit o conştiinţă umană profund frămîntată. Din dialogul foarte economic, din replicile puţine, pe care le rosteşte căpitanul Dumitriu („Aştept ordin scris"), din mimica şi gesturile lui — sem-
*)' G. Ibrăileanu. Creaţie şi analiză. Studii literare, pag. 6. **) Idem pag. 9.
nificative şi ele (privirea fixă a ochilor albaştri şi reci) — prinde fiinţă zbuciumul interior al personajului, ecou al conflictului acut dintr-o conştiinţă onestă şi o autoritate abuzivă. Faptele, gesturile, cuvintele sînt transparente şi semnificative. Există scriitori care preferă să meargă cu „obiectivarea" cît mai departe, să îngăduie cititorului a trage singur concluziile din aprecierea faptelor prezentate cu aparentă lipsă de participaţie. Lucrul e posibil şi nu devine simplificator decît atunci cînd o anumită opacitate a faptelor îngreuiază deducţia cititorului. Nu vrem să spunem că Francisc Munteanu e adept al psihologiei comportamentului şi nici că face behaviourism fără să ştie, dar e vădită predilecţia romancierului pentru expunerea faptelor nude şi evitarea comentariului. Cinci oameni stau într-o celulă şi aşteaptă să fie executaţi, printre ei personajul principal al romanului „Statuile nu rîd niciodată", comunistul Horvarth. Horvarth vorbeşte despre natură, îi învaţă pe tovarăşii de captivitate să joace nasturi, ascultă confesiunile lor, îi face să vorbească pentru a-i feri de gîndul morţii. Noi înţelegem de ce face Horvarth aceste acţiuni şi înţelegem ce fel de om e cel ce se poartă astfel. Se aud rafale, unul dintre deţinuţi începe să urle. Horvarth îl pocneşte. Urmează zumzăit de avioane şi explozii. Au plecat nemţii, au venit sovieticii. Francisc Munteanu a înregistrat cu abundenţă vorbele, faptele, gesticulaţia personajelor ; cu parcimonie reacţiile lor sufleteşti în aceste momente cruciale. Din înclinarea spre „obiectivitate" provine şi pasiunea romancierului pentru faptele pitoreşti- Wollmann îşi surprinde nevasta comiţînd o infidelitate cu valetul. Ii cere acestuia s-o plătească pe femeie ca pe o prostituată, apoi păstrează toată viaţa hîr-tia de cinci sute de lei sub cristalul de pe biroul său. Colecţionarea de fapte poate da culoare şi varietate naraţiunii, dar poartă în sine germenul simplificării şi chiar al desfiinţării vieţii morale a individului uman.
SOCIAL ŞI PSIHOLOGIC IN ROMANUL ACTUAL
159
Un reproş adus adesea şi nu odată cu îndreptăţire unor romancieri ai noştri de astăzi vizează capacitatea lor de a însufleţi mai convingător personaje ale trecutului decît pe eroul afirmativ al zilelor noastre- Un roman recent apărut ,.Fetele lui Barotă" de Cella Serghi ne foloseşte spre exemplificare. N-aş putea afirma că autoarea sondează cu predilecţie conştiinţa personajelor din categoria „foştilor" faţă de cea a oamenilor noi. Există, în roman, nenumărate monologuri şi deliberări interioare atribuite atît personajelor dintr-o categorie cît şi celor din cealaltă. Dar cantitatea monologurilor interioare încă nu e concludentă pentru profunzimea analizei psihologice, după cum într-o piesă de teatru, autorul nu-şi exercită funcţiunea de cercetător al sufletului omenesc în aparte-uri. Se întîmplă însă în romanul Cellei Serghi altceva. Cele trei cucoane din lumea foştilor : Elena, Clemansa, Artemiza (aceasta din urmă o bătrînă de optzeci de -ani, prima femeie avocat din ţară, veche luptătoare pentru drepturile femeilor, astăzi cucerită de lumea nouă): au reacţii individuale pregnante şi în acelaşi timp tipice pentru lumea muribundă din care fac parte sau pentru procesul desprinderii -de această lume. Ne amintim, după ce închidem cartea, de calculele meschine şi oportuniste ca şi de nevrozele Elenei, de aiureala cretină simulată şi de viclenia autentică ale Clemansei. Aceste figuri vetuste sînt surprinse în reacţiile lor autentice şi în gîndurile lor intime, nemărturisite, chiar dacă scriitoarea n-a ştiut totdeauna să se ferească de atracţia pitorescului prezent în lumea unor babe care organizează serate într-un pod. Cînd ne gîn-dim însă la muncitorul Barotă din acelaşi roman, îi vedem ciuful rebel de pe frunte şi ochii pătrunzători, ni-1 amintim mîncînd tacticos pîine tăiată în bucăţele mici, pe care pune muştar, pe care pune slănină, pe care pune sare şi piper — gesturi ce pot caracteriza eventual un temperament, dar mai puţin un caracter investit cu tipi-citate. Impresia generală, după lectura romanului, este că personajele „foste" sînt gîndite în reacţii psihice şi comportamente
specifice, pe cînd personajul afirmativ este privit din exterior.
Un roman ca „Moromeţii" de Marin Preda dovedeşte elocvent raportul de reciprocitate, în romanul actual, dintre analiza psihologică şi înfăţişarea realităţii sociale. E greu de închipuit ce ar. deveni conflictul romanului, fără realismul psihologic desifăşurat de autor. Toate trăsăturile de caracter şi reacţiile interioare ale lui Moromete, atît de subtil urmărite de Marin Preda, atît de des discutate în critica noastră literară, sînt un rezultat al unei situaţii obiective. Dublul plan al existenţei lui Ilie Moromete, permanenta disimulaţie a personajului, acea filozofie a glumei pe care se sileşte s-o adopte, autoamăgirea şi liniştea aparentă, întreruptă de momente de dureroasă luciditate, caracterul temporizator al acţiunilor sale, toate acestea sînt acţiuni de apărare împotriva unei presiuni exterioare, de care Ilie Moromete nu ştie cum să se ferească altfel, împotriva catastrofei iminente ce trebuia să ducă o întreagă categorie socială spre împlinirea unui nemilos destin, să ducă mica gospodărie ţărănească la ruină. Fiind rezultatul unei desfăşurări obiective a legilor societăţii capitaliste, tragedia intimă a lui Moromete vădeşte din partea autorului tocmai adînca înţelegere a acelor fapte obiective. După ce, pe parcursul romanului, asistăm la complicata strategie sufletească a personajului, care se înverşunează să mai spere, fiindcă el era „unul dintre aceia care mai credea că speranţele sînt bucurii adevărate şi nenorocirile numai ale altora şi care în loc să se oprească pe loc, să se trezească şi să se înspăimînte, trecea pe drum liniştit şi încrezător şi dădea bună ziua", după ce asistăm la căderea lui în capcană, la spulberarea speranţei, că „această lume de negustori, perceptori şi jandarmi, această orînduire care avea undeva un parlament, ziare, şi legi putea fi o orînduire dreaptă", de abia după aceia realizăm cu toată forţa caracterul neuman al societăţii care-l zdrobeşte pe Moromete-Analiza psihologică, urmărirea de către autor a tuturor mişcărilor conştiinţei lui Moromente ne-a adus, în cele din urmă,
160
VERA CALIN
Ia cea mai cuprinzătoare cunoaştere posibilă, cunoaştere ce nu se referă numai la adîncurile conştiinţei umane, ci şi la împrejurările obiective, la trăsăturile specifice ale unei anumite societăţi.
Există modalităţi ale investigaţiei psihologice cu care ne-a deprins şi romanul realist al trecutului. Arivismul, de pildă, este o temă prin esenţa ei socială. Un roman .al arivismului, în oare personajul în ascensiune să nu fie urmărit cu reacţiile şi impulsurile Iui interioare, morale, este la fel de greu de conceput ca şi un roman al arivismului care, fiind un studiu psihologic, omite cu desăvîrşire descrierea mediului social, ambianţa în care se desfăşoară cariera personajului- Fiindcă un arivist este, pe plan psihologic, un ambiţios sau un cupid şi cariera lui este rezultatul confruntării dintre această structură psihică şi un anumit mediu social care favorizează ascensiunea ambiţioşilor şi cupizilor. De aceea, cele mai multe romane ale arivismului social — între ele „Roşu şi Negru" al lui Stendhal — sînt deopotrivă biruinţe ale picturii de moravuri cît şi ale realismului psihologic.
In „Cronica de familie" găsim cîteva „cariere", de pildă cea a lui Bonifaciu Co-zianu. Petru Dumitriu a realizat o alternanţă interesantă între paginile de creaţie şi cele de analiză. După descrierea ororilor războiului urmează mişcarea retractilă a lui Bonifaciu Cozianu, hotărîrea lui de a fi un profitor şi nu unul dintre cei folosiţi. „Ce tîmpenie, ce tîmpenie. Auzi dumneata ! Cum, dar ar trebui să fiu nebun! — asta e pentru amanţii ăştia de ţărani, pentru dobitocul ăsta de ofiţeraş, el măcar e de meserie. Dar eu? Eu? Eu? Nu, domnule, faceţi-vă afacerile cu alţii, nu cu mine. Eu am pretenţiunea de a fi cel puţin la fel de privilegiat ca domniile voastre. Mama voastră de ciocoi !" După care, Bonifaciu scrie unchiului Lăscăruş Lascari acea scrisoare care marchează debutul carierei sale. E o carieră de profitor, de ambiţioşi şi orgolios, care crede că i se cuvine totul. Dar pentru a cîştiga puterea trebuie să se umilească pînă şi un Bonifaciu Cozianu. Momentele de furie neputincioasă trăite în
prezenţa aroganţei regale, după audienţa în care regele îi întinde lui Bonifaciu, acum ministru, două degete, sînt parcă descompuse în mişcările lor componente, plasate sub lentila microscopului. Bonifaciu fierbe de mînie, rosteşte în gînd cele mai violente ocări de care e în stare. „Dar gura îi er.a mută. Ce-i drept, răspunse prin da şi nu la două întrebări ale regelui, dar nu făcu nimic ca să-şi arate demnitatea. întreagă, neîniîrîntă de obrăznicia monarhului- Plecă mut, urlînd de furie în sinea sa. Aşa le fac eu administratorilor mei de la moşie, — dar între dumneata şi mine nu sînt relaţiile astea !" Răzbunarea plănuită nu se înfăptuieşte niciodată. Laşitatea, teama de a pierde cele cucerite sînt mai puternice decît orgoliul feudal. îndelung mocnitul plan de a-i întinde sfidător regelui două degete la prima întrevedere eşuiază- Din nou, în faţa arătătorului şi mijlociului regal întinse magnanim, mîn-dria lui Bonifaciu capitulează. „Cu capu! vîjîind, cu măselele încleştate, Bonifaciu Cozianu simţi că i se urcă ceva în gît, că-1 trec sudorile. îi venea să urle, să-i cîr-pească neamţului două perechi de palme, să-i zboare măselele din gură. Cu o încordare uriaşă îi întinse două degete, dar pe drum mîna i se deschise sub o forţă necunoscută, mai tare decît puterile şi voinţa lui, şi strînse cu toată mîna cele două degete ale regelui care trecu indiferent mai departe." Forţa necunoscută este presiunea tuturor argumentelor care-i dictează ministrului să se umilească mai degrabă decît să-şi piardă poziţia în societate. Şi cariera lui Dumitrie Cozianu, descrierea ascensiunii lui obiective în ierarhia socială cîştiga în semnificaţie prin urmărirea evolutivă a psihicului personajului, prin motivarea analitică a ambiţiilor sale. Momentul în care acesta decide că evreul Gherson trebuie lăsat pradă legionarilor pentru ca el, Dimitrie Cozianu, să pună mîna pe averea fabuloasă a negustorului, nu reprezintă doar un succes al analizei psiihologice, ci întregeşte hotărîtor atmosfera de oroare şi barbarie din zilele dictaturii legionare.
SOCIAL ŞI PSIHOLOGIC IN ROMANUL ACTUAL
161
Tot aşa în alternanţa dintre scenele de război care prevestesc înfrîngerea armatelor fasciste şi gîndurile lui Dimitrie Co-zianu care caută o nouă trambulină spre guvernul de după căderea mareşalului, cîş-tigă deopotrivă pictura de atmosferă cît şi portretul moral al acestei lichele aristocratice.
Se pot extrage exemple nenumărate din „Cronica de familie" în favoarea demonstrării raportului de reciprocitate dintre paginile de analiză şi cele de creaţie. Motivarea psihologică dă forţă obiectivă crimei Elenei Vorvoreanu ; un personaj episodic ca cel al prefectului măcinat de complexe de inferioritate din „Bijuterii de familii" se dovedeşte apt să clarifice, prin oscilaţiile conştiinţei sale, natura raporturilor dintre aparatul de stat şi oligarhia de pe vremuri.
Personajele romanului lui Titus Popovici ,,Setea" trăiesc momente de maximă încordare socială. Sînt angrenate în acţiuni hotărîtoare din punct de vedere social. Conflictele sufleteşti care răsfrîng în viaţa interioară aceste acţiuni hotărîtoare capătă valoare obiectivă, de intensă tipici-tate. Ana Moţ, poate cel mai realizat personaj, poartă în fiecare moment al vieţii ei, în fiecare reacţiune psihologică, moştenirea unui trecut, care a făcut-o să pre-ţuiască pămîntul de-asupra tuturor bunurilor vieţii. De aceea amintirile ei, cu care se deschide cartea, se obiectivează treptat, devin naraţiune desprinsă de subiect; la fel cum amintirile de război şi prizonierat ale lui George Teodorescu devin şi ele materie epică obiectivă, deşi debutaseră ca mărturisire lirică. Căci amintirile Anei lămuresc, în mod obiectiv, mentalitatea unui grup social, iar cele ale lui George o transformare morală, a cărei valabilitate depăşeşte personajul ce le istoriseşte- Ambele serii de amintiri au valoare de tipici-tate. Mitru Moţ reprezintă altă etapă în istoria ţărănimii romîneşti. Reacţiile lui psihologice — structural deosebite de cele ale Anei Moţ — sînt rezultatele unei experienţe istorice pe care Ana n-avea cum s-o cunoască. Tot aşa frămîntările învăţătorului
răspund — îngăduită fie-mi o simplificare pentru nevoile demonstraţiei — la întrebarea : cum se naşte o conştiinţă de comunist. George Teodorescu îşi aminteşte că în divizie el şi tovarăşii lui „se certau pentru fapte, pentru o interpretare istorică, pentru o atitudine pentru un om, cu senzaţia precisă că se naşte ceva în clipele acelea". Exact aşa se întîmplă de-a lungul întregii cărţi : George sau Mitru se frămîntă interior pentru fapte, caută atitudini juste, o interpretare istorică, iar cititorul are senzaţia că din aceste dezbateri interioare se naşte un adevăr cu va-toare obiectivă.
Ni se pare că tocmai specificul literaturii realist-socialiste face neîndestulător tipul romanului de strictă creaţie. Tocmai fiindcă epoca, pe care o transpune literar romanul actual implică reflectarea unor mişcări istorice ale societăţii omeneşti şi fiindcă aceste mişcări istorice sînt însoţite de procese psihologice adînci, procese ce exprimă, la rîndul lor, sensul mişcărilor istorice, tocmai de aceia ni se pare o notă caracteristică a romanului actual existenţa în paginile sale ale unor psihologii în stare de proces. Procesul la capătul căruia un ţăran mijlocaş devine colectivist, un om se leapădă de proprietate, un om obişnuit să privească munca sub forma unei sclavii ajunge să o privească drept o justificare a existenţei sînt procese psihologice de o esenţă dinamică, procese ce exprimă prefaceri de ordin obiectiv. Dar literatura e interesată de prefacerea oamenilor mai degrabă decît de cea a instituţiilor, a căror evoluţie, în literatură, interesează în primul rînd în măsura în care determină schimbări în individul uman. Mutaţiile adînci pe care le trăiesc un Adam Jora, Mitru Moţ sau George Teodorescu nu ţin de ordinea miracolului ; sînt, dimpotrivă, în logica unei epoci revoluţionare. Analiza psihologică este însă necesară, tocmai pentru ca aparenţa de miracol să cedeze în faţa stringenţei faptelor exterioare şi interioare. Acceptînd că astfel de metamorfoze au o obiectivitate socială, sînt procese istoric determinate, nu rămîne mai puţin adevărat că, din punct de vedere
11 — Viaţa Romînească nr. 12
102
VERA CALIN
artistic, nu ne interesează numai că Adam Jora a devenit din exploatatul lui Efirn omul de partid din partea a doua a cărţii, ci cum s-a produs această schimbare. Ş. acest cum exprimă tocmai interesul cititorului pentru analiza psihologică.
Fireşte, spuneam mai sus, şi psîbolo-giile romanelor realist critice sînt determinate de realităţi obiective, istorice. Arivistul sau ratatul romanelor mai vechi sînt produsele unei societăţi cu stratificare labilă, propice ascensiunilor vertiginoase şi prăbuşirilor lente sau brusce. Dar, determinate fiind de atmosfera istorică, ■psihologiile romanului realist critic se desfăşoară într-un cadru dat, limitat, îngrădit şi acest cadru e lumea burgheză. De aceia şi transformările psihologice nu duc la metamorfoze caracterologice. Rastignac rămîne de la un capăt la altul al romanelor ce-i descriu evoluţia un ambiţios, iar Bel Ami e de la început pînă la sfîrşit un parazit, un afemeiat, un om abject. Transformările lor ţin mai degrabă de acumularea cant'tativă. Cadrul social constant îi împiedică să trăiască un salt calitativ. Dimpotrivă Adam Jora sau George Teodorescu devin în urma experienţelor sociale şi psihologice trăite, alţi oameni, oamenii unei alte epoci, înfăptuiesc saltul care-i transformă din indivizi ai unei societăţi perimate în comunişti. Această psihologie a mutaţiilor calitative, structurale, caracterologice mi se pare specifică romanului scris sub semnul realismului socialist.
Şi cu privire la psihologiile negative ni se pare că ne întimpină deosebiri faţă de investigaţia psihologică a romanelor din trecut.
în ceea ce îl priveşte pe Suslănescu, sondajele pe care le întreprinde autorul în conştiinţa întortochiată a personajului dau ta iveală un intelectual veleitar, laş, nevertebrat, complezent faţă de slăbiciunile sale. E un teren propice trădării. Ceea ce face Suslănescu e important pentru desfăşurarea romanului, dar faptele lui, cu incoherenţa lor aparentă, îşi capătă justificarea doar prin scoaterea la iveală a mobilelor interioare, a alibiurilor pe care şi
le oferă permanent această conştiinţă individualistă şi egocentrică. Căci există fapte prin transparenţa cărora descifrăm uşor mobilul interior şi altele care ar părea derutante, dacă desfăşurarea lor n-ar fi însoţită de o adîncă investigaţie psihologică. Conflictul aocial apare în toată complexitatea lui, de abia atunci cînd se află antrenate în el individualităţi vădind toate dimensiunile conştiinţei umane. Cazul lui Suslănescu e elocvent. Analiza conştiinţei lui vîscoase e învestită cu o valoare pe care nu o are analiza niciunuia dintre contorsionatele personaje ale lui Andre Gide. Sîntem departe de autonomizarea vieţii psihice cu care ne întîm-pină romanele psihologice decadente, disecţia psihică a unui James Joyce.
Preferăm totuşi comparaţia cu Gide tocmai pentru că o tratare superficială şi eronată a rolului investigaţiei psihologice în romanul actual ar putea îndemna pe un critic neavizat la stabilirea unor paralele între figuri de tipul lui Suslănescu şi unele personaje gidiene. Pentru Gide ca şi pentru alţi reprezentanţi ai prozei decadente, analiza psihologică era un „act gratuit" şi scormonirea străfundurilor bolnave ale unor conştiinţe contorsionate o voluptate în sine. Nu există, ca atare, în romanul realist socialist vreo incompatibilitate între viziunea romancierului şi ori ce fel de caractere, fie ele oricit de contorsionate $au vîscoase. Nici Voiodia Sofronov din „A fost ziua a doua" de Eh-renburg, nici .atîtea personaje ,ale lui Fe-din nu ne izbesc prin claritate şi armonie interioară. Investigaţia unor astfel de conştiinţe se justifică prin valoarea de tipici-tate cu care este investită analiza, fiindcă din sondarea gîndurilor lor cititorul cîştiga o mai cuprinzătoare şi mai adîncă înţelegere a revoluţiei morale ce a însoţit-o pe cea socială. O astfel de revoluţie precipită şi procesele negative, involuţiile sufleteşti. Cazul lui Suslănescu reprezintă o astfel de involuţie, prefacere regresivă pe care o precipită evenimente istorice tumultoase.
■In spiritul unei astfel de concepţii apare evident că scopul analizei psihologice în
SOCIAL ŞI PSIHOLOGIC ÎN ROMANUL ACTUAL
163
romanul realist socialist, esenţial deosebit de cel urmărit în romanele psihologizante ale trecutului mai depărtat sau mai apropiat, plasează, în acelaşi timp, romanul nostru actual la antipodul romanului „obiectiv", astăzi salutat de rafinaţii apusului. Ne este la fel de străin universul mala-
div ai celor dinţii cît şi universul opac, lipsit de profunzime al celui din urmă-în cele mai izbutite dintre romanele noas-slre actuale, cercetarea psihologică riesă-vîrşeştc cunoaşterea artistică a raporturilor dialectice dintre individ şi societate.
AL PIRC1
IN JURUL ISTORIEI LITERARE
In Belfagor, rassegna di varia umaiiitâ
din Messina — Firenze nr. 5 (30 .septembrie 1958) întîlnesc un articol al directorului Luigi Russo scris la cererea revistei „Nordlundes Bogtrykkeri" din Copenhaga, cuprinzînd o privire cam sumară, dar totuşi precisă, asupra criticii literare italiene contemporane, care mi se pare demnă de a fi discutată şi la noi. Aş folosi, dacă mi se îngăduie, prilejul pentru a-mi afirma o poziţie proprie, expusă altădată în chip nesatisfăcător (în „Notă despre critica poeziei" şi „Tehnica criticii literare" din „Viaţa Romînească", 1958, nr. 1,3) şi pentru care mi s-au adus foarte juste obiecţii în articolul din „Scînteia" mr. 4270 intitulat „Pentru întărirea principialităţii marxist-leniniste în critica literară".
Luigi Russo s-a făcut cunoscut printr-o polemică susţinută asupra interpretării operei lui Danie cu Benedetto Croce şi este autorul unei istorii a literaturii italiene concepute în trei volume, din care a apărut în 1957 primul volum „Da Francesco d'As-sisi a Girolamo Savonarola", celelalte două („Dai Machiavelli al Parini" şi „Dai Pa-rini al Croce") urmînd să fie publicate în 1960. N-am citit această „SSoria della let-teratura italiana", dar văd că presa italiană recunoaşte autorului titlul de „maestru", consfiderîndu-1 „îl re Lear della critica con-temporanea" (din cauza spiritului polemic) şi pretinzînd că în volumul apărut din istoria literaturii, „De la Francesco d'As-sisi la Girolamo Savonarola", se remarcă drept un bun „avvocato dei grandi eretici".
Voi încerca să arăt poziţia lui Luigi Russo aşa cum se desprinde ea din articolul „La critica letteraria italiana", de fapt. mai mult o schiţă a concepţiei autorului decît un tablou al criticii literare italiene contemporane.
Ca mulţi alţii critici şi istorici literari din ţările capitaliste, Luigi Russo este un. eclectic, în intenţia de a reuni într-o ideie nouă, cîteva idei socotite ca definitiv impuse ale filozofiei idealiste contemporane, într-adevăr, în lumea burgheză, sistemele eclectice se mai bucură încă de mare prestigiu sub pretextul că, în fond, cum spusese chiar Victor Cousin, întemeietorul eclectismului, ţoale sistemele sînt construite cu elemente preexistente în spiritul uman, altfel neputînd apela la autoritatea, raţiunii şi a conştiinţei. în felul acesta, la mulţi critici şi istorici literari din ţările capitaliste vom observa tendinţa de a concilia concepţii cu totul opuse, ca de pildă materialismul istoric cu idealismul propriu zis, critică impresionistă, subiectivă, cn-critica marxistă, ştiinţifică. Acest lucru l-am constatat şi, din greşeală, nu l-am combătut la Mario Fubini în „Critica e poe-sia, saggi e discorsi di teoria letteraria"' (1956). Este evident că nu toate metodele critice sînt bune, ci numai metoda ştiinţifică, aceea care în spirit marxist-leninist apelează la ştiinţă, căutînd să explice dialectic opera de artă în implicaţiile-i estetice şi în condiţionările ei social-politice. Lenin a arătat (Opere alese, II, ed. 11- a, —, p. 424) că electismul în genere are unea-
ÎN JURUL ISTORIEI LITERARE
165
ra-cter vag, de cele mai multe ori reprezen-tîrad o soluţie oportunistă, în vreme ce dialectica cere să desprindem din complexul fenomenelor tocmai latura principala, „veriga hotărîtoare", fiindcă „dialectica este concretă şi revoluţionară", în vreme ce „eclectica şi sofistica... disimulează tot ce e concret şi precis"- Aşa dar nu acceptarea condescendentă a tuturor căilor de analiză în critică ne poate duce la descoperirea adevărului, ci numai delimitarea precisă a metodei ştiinţifice şi convingerea că nu există atitudini neutre trebuie să ne călăuzească în exercitarea profesiunii noastre, numai partinitatea poate asigura o tehnică justă în critica şi istoria literara. Articolul din „Scânteia" mi-a fost de un mare ajutor pentru a înţelege lucrurile astfel, cum cred că e tot atît de necesar, pe cît de util, pentru cine se ocupă cu literatura.
Să revenim la Luigi Russo. Sbnpliiicînd mult, el constată în critica italiană contemporană două tendinţe principale, o tendinţă de „storicismo integrale" şi o tendinţa „individualizantă" care nu contrazice radical pe cea dinţii, subordonîndu-i-se. Toată lumea gîndeşte şi scrie sub speţa „istoricismului". Vechea distincţie care se mai îăcea la începutul secolului al XX-lea între critica „academică", preocupată de autorii clasici, şi critica „militantă", interesată de autorii noi, nu mai are rost astăzi, cînd universitarii fac critică curentă despre autorii contemporani şi cronicarii gazetelor se ocupă de scriitori de la începuturile literaturii.
Credem că spectacolul e puţin exagerat, Luigi Russo, profesor universitar, ocupîn-du-se totuşi mai mult de autorii vechi, cei puţin pînă în prezent, ultimii despre oare a scris fiind Carducci, D'Annunzio şi Pirandello    (chiar în acest    număr dm „Belfagor" publică un articol despre Bal-dassare Castiglione). De altfel accepţia termenului   „militant" în critică  este alta decît la noi. Prin critica militantă, noi înţelegem astăzi o critică    angajată, care luptă pentru un ideal (în ţara noastră, pentru o literatură de reflectare a revo-
luţiei sociale, în cadrul realismului socialist). Luigi Russo foloseşte termenul în sens dacă nu peiorativ, măcar ironic, refe-rindu-se la acei critici care vor să promoveze pe literaţii de diverse grupări sau pe literaţii ce vor să se autopromoveze, prin-tr-un „monstruos narcisism", ca Giuseppe Ungaretti, care reeditând faimoasa egolatrie dannunziană, a făcut la universitate un curs despre propria-i operă. Cazul, după Luigi Russo, este simptomatic pentru ..istoricismul integral" al criticii literare italiene.
De palru-cinci ani încoace s-a încercat din nou a se separa critica academică, -universitară, de critica jurnalistică (a oamenilor care nu sînt profesori), critica academică constituindu-şi un domeniu propriu din „stilistică". Dar, afirmă Luigi Russo, este vorba de „slabi teoreticieni", fără deosebită audienţă şi la drept vorbind tot de nişte istorici, mai „evazivi", care nu vor să atingă nici fondul operei literare, nici istoria civilă.
Prin urmare tendinţa dominantă a criticii literare italiene este istoriicis-mul integral. In ce constă aşa numita „tendenza individualizzante"  a criticii istorici-ste ?
„Monografii şi studii, şi istoria generală, şi istoria unei perioade literare, a unui ciclu, a unei mişcări culturale, s-au configurat — scrie Russo — ca istoria unei personalităţi. Istoriei sociologice,   de -tip romantic, istoriei   atomistice şi periferice şi exterioare, de tip pozitivist,   i s-a con-trapus o istorie care merge către intimitatea  individualităţii  scriitorului,  şi care particularizează însăşi istoria culturii ca pe istoria problemelor văzute generîndu-se în concretul lor, în figurile singulare ale gînditorilor, maeştrilor, apostolilor, oamenilor de acţiune. In procesul individualizant este satisfăcută într-o formă superioară curiozitatea de ordin psihologic şi biologic; se lasă la o parte biografia exteriorului şi a efemerului, pentru a se trasa biografia ideală a scriitorului, descrierea lumii sale   spirituale, în   geneza şi desfăşurarea sa".
166
AL. PIRU
Cu alte cuvinte, prin tendinţa individua-lizantă a criticii istoriciste se înţelege punerea în evidenţă a personalităţilor literare înţelese in ele însele ca „singole figure". Examinînd acest mod al unor critici de a interpreta tendinţa individuaii-zantă, Luigi Russo întrevede pericolul de a se ajunge la o istorie a „monadelor" poetice „una străină alteia, ca planetele sau ca stelele care se mişcă pe firmamentul literar fără nici o legătură istorică între ele". Acesta ar fi rezultatul istoriei literare înţeleasă (aşa cum o vedea Benedetto Croce) ca un şir de monografii independente.
Amendînd punctul de vedere monadolo-gic al lui Croce, Luigi Russo nu se întoarce la istoria de tip Francesco De Sanctis, preconizată de unii, pentru că aceasta înseamnă „sociologism", întrucît la De Sanctis critica autorilor e „cobo-rîtă" în istoria vieţii morale şi spirituale a poporului italian. (Deşi De Sanctis formulase ideia autonomiei fanteziei, tot el afirma că între poezie şi personalitatea artistului există o unitate, opera de artă nefiind decît manifestarea vieţii unui popor şi semnul idealurilor lui supreme). Concepţia lui De Sanctis a fost revizuită de Croce, sub motiv că critica este în primul rînd discernerea a ceea ce în ori ce operă de artă e poetic de aceea ce răinîne etero-nom (a înţelege „La Divina Commedia" ca operă de poezie, nu înseamnă a o coborî la documentul personalităţii lui Dante, ci a surprinde unde şi pînă la ce punct fantazia înaltă a ridicat, în seninătatea cîntecului, lumea spirituală a poetului).
După ce a adus obiecţii atît lui de Sanctis cît şi lui Croce, ca ori ce eclectic, Luigi Russo adoptă din fiecare ceea ce i se pare că trebuie menţinut, formulînd pe baza principiilor acceptate „una nuova forma di sociologismo" şi anume un „sociolo-gismo di tipo immanentistico".
Metoda lui De Sanctis lămureşte numai nexul cauzal exterior al operei de artă, făoînd legătura între artist şi societate, aceea a lui Croce taie ori ce legătură în-
tre opere care rămîn ca nişte universuri separate, fără comunicaţie între ele. Dar istoricul nu poate prezenta literatura ca pe o colecţie de cazuri singulare. Critica marxistă a rezolvat de mult această problemă prin raportarea la dialectica luptei de clasă. Literatura apare după materialismul istoric în chip organic ca un fenomen de suprastructură determinat, supus unor legi precise de dezvoltare. Neţinînd seama de explicaţia materialist-istorică, metoda lui Luigi Russo este o variantă eclectică a esteticii idealiste, caracterizată de obişnuitul vag al acestei estetici.
Teza de la care porneşte sociologismul knanentist al lui Russo se află în Estetica, iui Croce (ediţia IV, 1912, p. 19) şi sună în felul următor : conţinutul operei de artă este în ori ce moment formă — „e niente al-tro che forma". Nefiind „altceva nimic decît formă" înseamnă că în acest mod, prin el însuşi conţinutul operei de artă s-a decapitat. Dar, susţine Croce, nu pentru a dispărea complet, ci pentru a renaşte ca poezie şi non-poezie. Poezia ar fi noia lirică individuală, neconfundabilă, non-poezia ori ce poezie căreia i se poate descoperi un conţinut de natură conceptuală, etic, didactic sau ideologic. Benedetto Croce a fixat drept conţinut al poeziei (şi al artei în. genere) sentimentul, precizînd că pnn sentiment nu trebuie să se înţeleagă desfrîul pasionai, ci contemplaţia. în acest mod poezia, privată de ori ce icleie şi desfăcută de activitatea practică, se rupe de realitate, ajungînd o îndeletnicire sterilă. Este limpede că oricine adoptă definiţia artei in sens crocean, nu mai poate aplica nici un fel de sociologie în analiza fenomenului artistic. De aceea pare cu atît mai curioasă tendinţa lui Luigi Russo de a introduce, totuşi un sociologism, fie acesta şi ima-nentist, adică un sociologism rezident în el însuşi- Acest sociologism ar privi după Russo ceea ce Croce numeşte non-poezia, dacă ajustăm puţin noţiunea de non-poezie.
Noi credem că trebuie reexaminat nu numai conţinutul noţiunii de non-poezie la Croce dar şi acela al noţiunii de poezie. Pentru noi poezia ca ori şi ce artă este o
IN JURUL ISTORIEI LITERARE
167
reflectare aproximativă a realităţii, un mod specific de cunoaştere şi de transformare a lumii. Marii poeţi de azi şi de totdeauna au trăit şi trăiesc în plină realitate, totdeauna năzuind către o formă superioară de viaţă. In perioada construirii socialismului, poetul cîntă omul nou care edifică o lume nouă, lipsită de exploatare. Poezia nu poate rămlne în sfera contemplaţiei ideale, desprinsă de realitate. In condiţiile cînd lupta de clasă mai dăinuie încă, poetul se situează pe poziţia clasei muncitoare, făcînd din creaţia sa o armă combativă, consecvent revoluţionară. Riscul de a ajunge astfel la non-poezie nu sperie decît pe susţinătorii artei antirealiste burgheze, evazioniste. Estetica marxist-leninistă accentuează, dimpotrivă, asupra caracterului gnoseologic al artei şi al poeziei în special. In orice caz, cunoaşterea poetului nu poate să rămână mereu sub pragul conştiinţei, „aurorală", cum o vrea Croce, funciar subiectivă, „lirică". Eul poetic se supune legilor colectivităţii şi exprimînd sufletul propriu, poetul nu-i deoît ecoul societăţii în care vieţuieşte. Marii poeţi nu se închistează în microcosmul individual, nu rămîn claustraţi în ei înşişi ca într-o monadă, ci depăşindu-şi sfera proprie, aspiră la obecti-vitate, căutînd limbajul în stare de a exprima tendinţele maselor.
Să vedem acum cum interpretează Luigi Russo. Pentru el poezia este nota lirică individuală, neconfundabiiă, a artistului, non-poezia este poetica recognoscibilă în ori ce expresie lirică (distincţia are temeiuri mai mult formale). Chiar cînd se învăluie, ca sufletele în focul celei de a opta bolgii danteşti, zice Russo, poetica fiecărui autor se poate totuşi izola pe oale gramaticală, din reflecţiile asupra artei, din cugetările asupra vieţii sentimentale, din confesiunea asupra preferinţelor şi adversităţilor, de care abundă scrisorile şi diferitele notaţii ale poeţilor.
„...am vorbii, scrie Russo, încă din tinereţe, de o istorie distinctă şi în urgentă relaţie dialectică cu istoria poeticei, istoria poeziei oare culege quid-ul individual, formal, expresiv al unei opere de artă, incon-
fondibil cu alte glasuri, şi istoria poeticei, ca mitologie a scriitorului, post-istoria sa poetică, ca să spun aşa, sau ca să nu vorbesc de post şi de pria, haloul, centura, colanul, genunea, spuma de mare din care naşte Venera...
,,...Pe terenul poeticei găsim infinite legături între un poet şi altul istoriceşte apropiat, ceea ce ne liberează de pericolul unui monadism claustrai, separat de universul istoric, numai fiindcă el e un univers prin el însuşi. Universul „particular", ca să fie adevărat „univers", trebuie să fie totdeauna observat ca univers istoric. Egoismul liric (adopt cuvîntul egoism nu în sens depreciativ) se rezolvă în chip necesar, fatal, în acest univers, altruist, sau social sau colectiv sau pleiadic, cum vrem să-i spunem".
Iată în ce ar consta sociologismul de tip „imanentist". Istoricul literar ar avea să întocmească, pornind de la documente furnizate de artiştii înşişi, istoria poeticei, a „aurei" poetice, ca să folosim un ait cuvîni al lui Russo, sau a gustului.
Poate aspira sociologismul imanentist de a deveni o metodă de cercetare ştiinţifică ? Cu toate asigurările asupra istoricităţii şi concreteţii ei, desigur că nu. Căci acest sociologism dizolvă raporturile dintre artă şi realitate în prea vaga „aură poetică", adică într-o „atmosferă" plutind pe deasupra capetelor scriitorilor ca o stihie, într-o legătură cu mult prea fragilă cu societatea. După estetica marxist-leninistă opera de artă este, din contra, în legătură directă cu clasa dim care face parte scriitorul sau în numele căreia vorbeşte scriitorul. In articolul „Note critice în problema naţională" (1913) Lenin a formulat una din tezele fundamentale cu privire la receptarea operei de artă, teza celor două culturi :
„In sînul fiecărei culturi naţionale se găsesc elemente, fie şi nedezvoltate, de cultură democratică şi socialistă, fiindcă în sînul fiecărei naţiuni există mase de muncitori şi exploataţi ale căror condiţii de viaţă creează în mod inevitabil ideologi:, democratică şi socialistă. Dar în sînul fie
168
AL. PIRU
cărei naţiuni există şi o cultură burgheză (iar în majoritatea cazurilor chiar o cul-cultură ultrareacţionară şi clericală), şi, ceea ce trebuie s/ă remarcăm, nu numai sub formă de „elemente", ci sub formă de cultură dominantă. De aceea „cultura naţională" în genere este cultura moşierilor, a popilor, a burgheziei...
„...Formulînd lozinca „culturii internaţionale a democratismului şi a mişcării muncitoreşti din lumea întreagă, noi luăm din fiecare cultură naţională numai elementele ei democratice şi elementele ei socialiste, le luăm numai pe acestea şi în mod exclusiv în opoziţie cu cultura burgheză, cu naţionalismul burghez al fiecărei naţiuni..."
Această metodă este singura metodă ^sociologică" pe care o acceptăm în istoria literară. Orice altfel de sociologie ni se pare ineficientă într-o istorie literară cu caracter ştiinţific. Sociologismul imamentist propus de Luigi Russo este şi el insuficient şi nu poate duce decît la istoria a ceva foarte inconsistent, fie că numim acest ceva „aură poetică", stil al epocii sau gust. Dacă ne-ar interesa o istorie a gustului artistic, atunci noi am urmări în orice caz acest gust nu numai în condiţionarea sa imanentă, ci în determinarea sa, în primul rînd, de clasă.
Deoarece în „Tehnica criticii literare" sub înrîurirea vechilor teorii, învăţate în şcoala burgheză, am pus pe acelaşi plan concepţii vădit opuse, în iluzia că s-ar putea împăca, profit de acest prilej pentru a sublinia că o confruntare mai atentă m-a convins de falsitatea aşa numitei atitudini neutre. Articolul din „Scînteia", „Pentru întărirea principialităţii marxiist-leniniste" •m-a făcut să înţeleg că prezentarea obiec-tivistă a unei concepţii poate lăsa impresia că prezentatorul aderă la acea concepţie. Aş dori să precizez că nu sînt un adept al esteticei autonomiste, nici al schopenhaue-rianismului, nici al însingurării artistului, recunosc însă că vorbind despre aceste lucruri nu m-am delimitat de ele, nici nu mi-am exprimat poziţia diferită. în articolul de faţă m-am silit să arăt cum văd, călăuzindu-mă de principiile esteticei mar-xist-leniniste, raporturile dintre artă şi societate. Prin realism nu înţeleg „realele", permanenţele universului, ca Schopenhauer, ci metoda de reflectare a realităţii, „act complex, cu caracter dublu, zigzagat" cum spune Lenin (Caiete filozofice, ESPLP, 1956, p. 300).
Nădăjduiesc ca în activitatea mea viitoare să-mi afirm mai limpede punctele de vedere în problemele actualităţii spre a deveni util, în măsura mijloacelor mele, celor care se îndeletnicesc cu cercetarea fenomenului literar din trecut şi prezent.
MISCELLANEA
ORIENTĂRI NEMARXISTE ÎN UNELE STUDII
DE FOLCLOR
Clarificarea problemelor oral-poetlce populare în lumina învăţăturii rnarxist-leniniste este sarcina de bază a folcloristicii noastre. In această direcţie trebuiesc canalizate toate eforturile cercetătorilor, cu alit mal mult cu cît majoritatea lucrărilor înaintaşilor noştri suferă de lipsa unei orientări riguros ştiinţifice. De aceea ne surprinde faptul că în unele din studiile recente sînt reluate teorii învechite, neştiinţifice, criticate şl înlăturate de cercetători la timpul cuvenit. Teoria originii aristocratice a folclorului, susţinută de Naumann, a fost combătută încă de la apariţia ei de A. Spamer şi părăsită cu timpul de majoritatea folcloriştilor. Giuseppe Cocchlara, în ultima lucrare de sinteză: „Storla del folklore In Europa", acceptă întru totul poziţia critică a lui Spamer reprezentînd desigur punctul de vedere predominant în folcloristica apuseană. Cu toate acestea I. C. Chiţimla preia fără rezerve această teorie în studiul dedicat poeziei populare narative (Studii şi cercetări de ist. lit. şi folclor, nr. 3—4, 1957), vorbind despre originea „cultă" a baladei occidentale, spre deosebire de „sursa autentic populară" a celei romîneşti. Diferenţierea artificială a baladei occidentale de cea răsăriteană, care neagă nejustificat posibilităţile creatoare ale maselor populare din apus, nu dlminuiază cu nimic caracterul Ipotezei, autorul avînd grijă să afirme că balada romînească are, ca şi cea occidentală, caracter de curte. Este aici reluată o teorie mal veche a lui lorga, după care balada romînească s-ar fi dezvoltat cu precădere în jurul marilor curţi boiereşti. Tragismul multora din baladele romîneşti este explicat într-un mod neştiinţific, nu prin condiţiile social-istorice ale creatorului lor, poporul, cl prin pretinsul „mediu în care ele circulau".
împotriva acestei orientări nemarxiste vorbeşte în primul rînd conţinutul de clasă -al cîntecelor bătrîneştl. Este oare de crezut că boierimea se desfăta cu. balade ca Mlul haiducul sau Corbea, care aveau, ca multe din cîntecele epice populare, un caracter net antiboleresc ? Şl care boier sătul ar ţi ascultat versuri ca acestea: „Cînd era I Corbea prin ţară i ne făcea / şi de ocară, / că, dacă ne jăfuia / şl dacă ne înmula, / cînd îi mal ziceam ceva, I măciuca că-mi scutura I şl de spete / ne-ndola, j şl neveste / ne răpea, / şi cu ele I se plimba", în care batjocura adresată boierimii este evidentă ? Concluziile eronate la care ajunge autorul studiului se datoresc tocmai, neglijeril problemelor de conţinut. Faptul că în unele balade eroii sînt de origine boierească sau domnească nu schimbă cu nimic lucrurile. Poporul a atribuit acestor eroi calităţi excepţionale şl trăsături de caracter prin. care şi l-a apropiat, făcînd din ei reprezentanţi al luptelor şi năzuinţelor Iul. Şi. Corbea se pare că la origine a fost de viţă aleasă, dacă nu chiar domnească, dar Corbea cel din baladă nu este un erou al boierimii cl al maselor populare. Dacă această baladă ar fi circulat în mediile boiereşti, el n-ar fi ajuns decît un exponent al luptei boierimii împotriva puterii centralizatoare a domnului.
170
MISCELLANEA
Cultura boierimii a luat rind pe rînd un caracter slavon, turcesc, neogrecesc sau occidental, in timp ce poporul a rămas totdeauna credincios limbii, obiceiurilor şi creaţiilor proprii. De aceea cronicile noastre nu pomenesc nimic (cu excepţia tui C. Cantacuzino) despre frumoasele balade romîneşti. In schimb, puţinele mărturii mai vechi pe care le avem asupra acestui gen de creaţie ne relatează mai precis decît orice teorie contemporană mediul în care circulau cîntecele bătrîneşti. M. Strykowski povesteşte că a auzit prin 1574—75, călătorind în ţările romîneşti, cîntece despre principi şi eroi care „desfătau peste măsură poporul de jos", şi cu aproape două sute de ani mai tîrziu (1730), Paul de 'Strass-burg relatează că mergînd spre Giurgiu (traseu pe care nu se află nici urmă de curie boierească) a văzut cobzari şi alţi cîntărcţi care cîntau cît îi ţinea, gura cîntecele patriei. Nu vrem să afirmăm prin aceasta că baladele romîneşti nu au fost cîntate deloc la curţile boierilor, dar de aici pînă la a susţine că ele s-au dezvoltat într-adevăr în aceste medii este o mare deosebire.
Pe o poziţie confuză se situează I. C. Chiţimia şi în ceea ce priveşte istoricitatea creaţiei, populare, pe care o consideră ca fiind în general slabă. Ipoteza se datoreşte desigur sensului îngust pe care autorul îl dă noţiunii, acordînd caracterul de istoricitate numai acelor balade care „narează evenimente istorice şi care sînt astfel percepute de masele populare". Sîntem de acord că aceste balade trebuiesc clasificate înir-un grup aparte, dar nu putem fi de acord cu ideea că ele sînt singurele care oglindesc istoria poporului nostru-Este neîndoielnic că baladele voiniceşti şi. în special cele haiduceşti, multe balade cu caracter legendar şi destul de multe dintre cele nuvelistice au un pronunţai caracter istoric. Istoricitatea. creaţiei populare în general constă în faptul că ea, reflectînd viaţa şi năzuinţele poporului, a păstrat de foarte multe ori ecoul epocilor de-a. lungul cărora s-a dezvoltat. In acest sens majoritatea baladelor conţin un element istoric. Caracterul de istoricitate nu are însă o intensitate egală în toate aceste balade, în unele fiind predominant, în altele-mai slab. Nu putem fi deci de acord nici cu ipoteza expusă de Mitu Grosu în studiul publicat în nr. 3 Anul III al Revistei de folclor, în care autorul susţine că „evenimentul istoric iniţial sau posterior constituie, în fond, nucleul baladei populare, chiar atunci cînd et... se estompează". In primul rînd sînt destui de puţine balade care au la bază un „eveniment istoric"', indiferent că e vorba „de lupte mari, de personalităţi istorice, de conflicte sociale" etc. şi în general baladele de acest gen au depăşit coordonatele restrînse ale evenimentului concret, ajungînd la mari generalizări artistice. Baladele care cai rămas la relatarea evenimentului pot fi bănuite că nu au avut o circulaţie de masă. In cîntecul gerului, de exemplu, evenimentul concret nu numai că nu constituie nucleul baladei, dar el a dispărut cu totul, şi I. C.Chiţimia are dreptate să considere această baladă ca pe o „mare metaforă literară" şi s-o încadreze în grupul legendarelor. In afară de aceasta nu e greu de observat că în foarte multe balade s-au suprapus ecourile istorice ale mai multor epoci, fără să fie vorba de evenimente ci de caracterul dominant al unor epoci istorice, aşa cum se întîmplă în Meşterul Manole.
Lipsa unui punct de vedere unic marxist, profund ştiinţific, face ca şi concluziile practice la care se ajunge în asemenea lucrări să fie uşor vulnerabile. Clasificarea propusă de I. C. Chiţimia pentru balada romînească nu rezistă în întregime unei critici serioase, întrucît ea nu porneşte de la un criteriu de conţinut ci de la unul formal, acel „element de bază în jurul căruia gravitează celelalte elemente" referindu-se fără îndoială la subiect. Conform acestei clasificări baladele cu conflicte de clasă sînt destul de puţine, ocupînd o ultimă subgrupă a baladelor de conflict familial şi social, lucru care nu corespunde realităţii, întru cît lupla de clasă e reflectată în majoritatea baladelor romîneşti. Nu este satisfăcătoare nici clasificarea făcută de Mitu Grosu, despre care însă. nu putem discuta deoarece autorul nu aduce niciun argument în sprijinul ei.
O eroare care nu trebuie trecută cu vederea o constituie şi ideea fundament a lucrării lui Gli. Vrabie despre teatrul popular. Autorul este de părere că în formele de teatru.
MISCELLANEA
171
popular păstrate azi întUnim „o profundă legătură cu formele de viaţă socială, care cu timpul, ca şl semnificaţiile magice ori liturgice, ajung cu mult în penumbră, de cele mai multe ori cu desăvlrşlre". O asemenea poziţie denotă necunoaşterea realităţii folclorice contemporane şi dovedeşte o greşită înţelegere a dezvoltării istorice a creaţiei populare, care de-a lungul veacurilor îşi schimbă sensul şi funcţia, răspunzînd atitudinilor adoptate de colectivitate faţă de folclor. Peste vechile ecouri ale vieţii sociale se suprapun cu timpul altele noi; elementul social nu se şterge cu timpul în creaţia folclorică, cl se înoieşte. In ceea ce priveşte funcţia, teatrul popular, ca şl majoritatea obiceiurilor din jurul anului nou, dacă nu mal are un caracter magic (păstrat, totuşi pe alocuri), capătă o funcţie educativă, insuflînd colectivităţii optimismul necesar începerii unul nou dnun. Şl vechea funcţie magică avea, în fond, aceeaşi esenţă, menită să redea omului încrederea în viaţă şi fericire. In nici un caz teatrul popular nu e practicai azi numai pentru a rîde, numai de dragul de a juca teatru, aşa cum. afirmă Ch. Vrabie, decît acolo unde obiceiul este cu totul degradat.
Cele cîteva consideraţii restrînse nu sînt menite să elucideze problemele ridicate. Ele intenţionează numai să seziseze unele orientări nemarxiste în anumite studii de folclor, atrăgînd atenţia că asemenea fenomene nu aduc o contribuţie pozitivă la lămurirea problemelor pe care folcloristica actuală ni le pur.e în faţă.
Pavel Ruxăndoîu
LITERATURA ŞI LINGVISTICA
Aceste note ar îi trebuit intitulate : revista publicaţiilor de lingvistică, şi ar ti fost mai corect. Cum o recenzie nu poate acoperi însă toate temele dezbătute de către lingvişti, fie în publicaţiile Academiei R.P.R., fie în cadrul altor reviste, vom analiza pe cele care depăşeşte stricta specialitate. Mai ales acele studii care au cît de cît contingenţă cu literatura.
Ca un fapt de orientare tematică am observat că foarte puţine dintre articolele apărute se referă la probleme de teoria limbii, Ia cele ale lingvisticii generale, ne existînd un suficient interes, mai ales în rîndul tinerilor, pentru dezbaterile teoretice din domeniul lingvisticii. Cu excepţia studiilor publicate de acad. Alex. Graur, în foarte puţine alte articole sau studii se abordează probleme de structură a limbii, de cercetare a categoriilor lingvisticii generale ; această prelungită retragere de pe cîmpul teoriei, în favoarea studiului fragmentar, nu e îmbucurătoare pentru că, oricum, analizele la teme restrîrise nu se pot face fără o bună pregătire teoretică. Situaţia în acest caz nu diferă de situaţia în care se află critica şi istoriografia literară în raport cu estetica. Nu se poate concepe o pagină de critică sau o clasare în ordinea valorilor din trecut, fără o bună orientare estetică. Din sfera mai largă a teoriei, un studiu care trebuie remarcat, este ce! publicat de prof. Ion Coteanu : „Epocile de evoluţie a limbii romîne" („Studii şi cercetări lingvistice" nr. 2/1958), referitor la periodizarea istoriei limbii romîne. Pornind de la criterii lingvistice (structura gramaticală a limbii romîne), puse în acord cu istoria poporului roniîn, autorul distinge trei epoci de evoluţie a limbii romîne : 1) epoca veche (pînă în secolul al Xlll-lea), 11) epoca medie (sec. al XlII-lea — sec. al XIX-lea), III) epoca actuală (din sec. al XLX-lea pînă astăzi). In raport cu vechile păreri ale lui Ovid Densuşianu, Philippide şi Al. Rosetti, periodizarea propusă de prof. Ion Coteanu armonizează criteriile de clasare, inerente limbii, cu cele istorice, determinate de studiul ştiinţific al trecutului nostru.
Există însă un domeniu care este foarte des cercetat de către lingvişti şi care întrece din punct de vedere tematic, toate celelalte ramuri lingvistice la un loc; este
172
MISCELLANEA
vorba de limba literară. Au apărut numeroase cercetări dedicate limbii operelor beletristice pe elemente componente: regionalismele în opera x... arhaismele în opera y... sau studii monografice: limba şi stilul unui scriitor. Interesul pentru limba beletristicii nu poate fi decît binevenit ; asupra principiilor de studiu — se pot impune însă anumite cerinţe. Problema a fost dezbătută de Acad. Alex. Graur într-un articol din „Viaţa romînească" (nr. 4/1950) : „Limba scriitorului"; n-o reluăm decît într-un singur aspect : necesitatea unităţii analizei în faţa unităţii valorii estetice. Problema este dacă analizînd limba unei opere, ca valoare de sine stătătoare (ceea ce se chiamă în mod curent studiul măiestriei artistice), putem ajunge la valoarea reală a operei : conţinutul de idei al operii. Acad. Graur, în articolul amintit, preciza că în astfel de cercetări, clasîndu-se elementele limbii (neologisme, arhaisme...) nu se poate trage o concluzie — „nici una în privinţa valorii literare a operelor autorilor pomeniţi, dacă nu le discutăm conţinutul".
Un mic studiu : „Culoare şi simbol" al lui G. I. Tohăneanu, apărut în „Scrisul bănăţean" nr. 3/1958, pleacă de la preiniza corespondenţelor cromatice în poezia eminesciană, clasînd epitetele în funcţie de motivul liric; astfel urmăreşte motivul „ochilor mari", peisajul „omocrom" a! mării, obsesia epitetului-,,albastru"... Studiul e bine scris, autorul dovedind spirit de observaţie şi-un condei obişnuit cu propoziţia nuanţată. Mă îndoiesc însă că luminează vreuna din ideile poeziei lui Eminescu. Autorul n-a urmărit ideia prin expresie ci unitatea lexicală ca valoare în sine, în cazul acesta ca valoare picturală.
Valoarea plastică a unei expresii este însă un mijloc de captare, de expunere a ideii, şi analistul nu poate neglija, în nici un caz, problemele de conţinut. Acest mod de a cerceta nu este dialectic, ci metafizic.
Deosebit de animată este rubrica „Cultivarea limbii", care-şi propune să urmărească în publicaţii şi opere — greşelile de limbă. Să ajute, cu alte cuvinte, la îndreptarea greşelilor ce se fac în mod curent de către publiciştii contemporani. Pe lîngă acest obiectiv imediat, dacă am înţeles bine articolul program scris de acad. Iorgu Iordan, semnatarii acestei rubrici vor face totodată studii de limbă contemporană, adică vor urmări tendinţele de dezvoltare a limbii actuale.
Au apărut cîteva articole bine documentate, cum este cel al acad. Iorgu Iordan referitor la limba din publicaţiile Academiei, sau altele referitoare la traduceri. Sînt însă şi unele care nu depăşesc simpla înşirare a dezacordurilor şi citarea cazurilor în care propoziţiile lipsesc. Cam acesta este orizontul de studiu al unui articol despre limbă din revista de Pedagogie, sau altul, semnat de Magdalena Popescu, intitulat: „Observaţii asupra limbii din revista „laşul literar" („Limba romînă" nr. 4/58)', Autoarea culege exemple ilustrative pentru scrisul neglijent al unor publicişti, şi în acest caz strădania sa este meritorie.
Deschide apoi o discuţie în jurul formei „oaspăt" citat din strofa unui poet, dar observaţiile făcute nu ţin seama de condiţiile specifice de lucru din cadrul creaţiei artistice. Ne lasă chiar să credem că din cauza lui „oaspăt" strofa poetului rămîne nerezolvată. Pe drept cuvînt acesta se poate supăra, citînd la rîndul său cazul lui Eminescu şi Arghezi şi obscuritatea lui Grama, Pruncu, Angliei Demetrescu, Cocoş... şi vechia ceartă dintre poeţii îndrăzneţi şi lingviştii purişti şi clasicizanţi va continua, spre niciun folos al culturii.
Nu ştiu dacă forma „oaspăt" se foloseşte în vreun grai ; chiar dacă s-ar folosi e bine s-o ocolim. Numai că, din necesităţi prozodice, poetul poate „îndoi" o formă curentă, potrivind mai bine ideea. în cazul lui „oaspăt", abaterea nu e deloc gravă. Ii pot cita autoarei un vers din Eminescu, cu trei „greşeli" : un dezacord, o formă de feminin trecută la masculin şi-un moldovenism — care acoperă perfect o idee poetică.
MISCELLANEA
173
Munca artistului este grea şi pentru licenţele sale nu trebuie dăscălit; intervenţiile scriitorului în formele morfologice sau lexicale ar trebui studiate ca nişte experienţe şi privite cu toată seriozitatea de către specialiştii limbii. Să se treacă, adică, de Ia tonul suficient al „specialistului" („cititorul avizat", „spiritul abil", „cunoscătorii"... folosit, observ, de către tineri), la o discuţie serioasă asupra tendinţelor de dezvoltare a limbii -actl-ale, la cauza „greşelilor" şi la posibilităţile de interpretare.
Acelaşi lucru şi în privinţa folosirii regionalismelor. în nr. 4 al revistei „Limba romînă", Gh. Bulgăr publică articolul „Scriitorii tineri şi limba operei lor" în care cercetează limba romanului „Setea" de Titus Popovici, sub aspectul lexicului regional şi al expresiilor „urîte". Concluzia că „pasiunea pentru pitorescul lingvistic nu trebuie însă să întunece claritatea textului literar" este justă şi se poate aplica şi-n cazul romanului lui Titus Popovici. Numai că volumul lexical „mult mai mare decît la oricare dintre scriitorii ardeleni citaţi", n-are nimic de-aface cu o judecată estetică, fiind o simplă problemă de statistică.
Tot cu scopul de „cultivare a limbii" este scris şi articolul polemic „Despre limbajul criticii literare" (Limba romînă nr. 3/1958), semnat de C. Otobîcu şi M. Mitran. Ca tematică, articolul poate fi apropiat de cel al lui I. Florian : „Pentru o limbă model în critica literară", apărut în „Scrisul bănăţean" (nr. 8/1958). Trebuie să spunem că asemenea articole sînt foarte bine venite, mai ales că în scrisul unor publicişti contemporani se observă exagerări în folosirea neologismelor şi o topică contorsionată/ Articolul referitor ia critica literară, apărut în „Scînteia", dădea exemple concludente în acest sens.
Studiind limba publicaţiilor noastre, lingviştii fac o muncă utilă şi atît articolul apărut în „Limba romînă", cît şi cel din „Scrisul bănăţean", trebuiesc privite, de la început, ca încercări meritorii de a corija tendinţele greşite din scrisul publiciştilor. Vom vedea, însă, că succesul este numai parţial.
Ambele reproşează, fie greşeli curente de limbă,, fie. îndepărtări de la limbajul criticii democratice. Precizînd, de la început, că astăzi „mulţi dintre criticii contemporani nu au o pregătire filologică temeinică" (anunţîndu-şi, cu alte cuvinte, exigenţa specialităţii), autorii clasează inadvertenţele gramaticale, dezacordurile, sintaxa criptică, fraza pretenţioasă-.. .In general articolul este bine orientat şi exemplele sînt convingătoare ; cu o observaţie: nu pot fi controlate. Cred că este vorba de o tactică din partea lingviştilor cînd nu vor să dea numele sau măcar titlul articolului încriminat. Asta nu înseamnă însă că este o tactică bună.
Autorii articolului ridică multe probleme în legătură cu limbajul criticii literare; discutînd însă „în general", fără trimiteri exacîe, şi, mai ales, fără o proporţionalitate a concluziilor, ei au încălcat foarte serios cerinţele studiului şi limitele adevărului. Două-trei articole, siau doi-trei critici nu constituie critica literară contemporană şi nu măsoară puterea sa de elaborare. Analizînd cazuri izolate, cei doi polemişti s-au grăbit să le generalizeze şi să le ofere ca fiind caracteristice pentru o disciplină care numără încă mulţi alţi intelectuali, în genere, cu o „bună pregătire filologică".
Cea mai mare parte a articolului se ocupă de neologisme. Ideea de la care pleacă este justă. Curioasă e însă pretenţia după care în critica literară nu e indicat să se folosească terminologia ştiinţelor pozitive, a celor sociale, în general, limbajul figurat. In două trei fraze şi cu cîteva exemple, se cere un stil tern, dacă se poate fără nici un neologism, şi mai ales, fără nici o figuraţie în expresie; generalizările care folosesc termeni extra-filerari, ca „alchimie", „cristalizarea", „germinaţia", „sublimarea"... nu sînt recomandabile pentru că aparţin altui domeniu. Asta înseamnă însă să ne întoarcem la 1830, şi să vorbim în perifraze fiindcă toate asociaţiile care ne vin în minte cînd vrem să definim o idee, sînt, din păcate, neologisme sau din alt domeniu
174
MISCELLANEA'
spiritual. Ideea unui limbaj literar „desemnai", închis, „specific" provine din secolul al XVII-lea şi, se ştie, creatorii şi-au făcut o virtute din a o nesocoti.
Exigenţa celor doi autori este justificată în cazul unor formaţii hibride, care circulă în limbajul publiciştilor; clin lunga listă întocmită trebuie şterse însă o mu!ţ:me de neologisme statornicite în limbă ca: „tribulaţie", „potentă", „imorialitate" (?), a clasiciza", „demonice" „deconspirat"... De ce să ne mai îndoim de existenţa acestor cuvinte cînd ele au pătruns, în limbă de o jumătate de secol ?
De asemenea, fără nici o justificare sînt repudiate unele cuvinte „tehnice", intrate în limbajul universal ai criticii şi al istoriei literare, ca : „les bas-fonds", „facuite maîtresse", „heppy-end", „hors-lexte".
In concluzie, autorii articolelor amintite (1. Florian sporeşte şirul neologismelor inutile cu „a claustra", „penitenţă" — de cîţi ani este în limba noastră „penitenciar" ? —, „dezabuzat'), dorind să sublinieze foarte justa idee a democratismului criticii literare, au alunecat pe panta opusă, opinînd pentru un limbaj simplist şi nefigurat. Oficiul criticului nu-i deloc uşor şi lingviştii, dacă au intenţia să-l sprijine,' trebuie să-i cerceteze cu seriozitate şi înţelegere uneltele sale, altfel — sînt prea cunoscute cazurile — intervenţiile lingviştilor nu-i vor ajuta cu nimic pe creatori, sau cum spunea acad. Graur în articolul citat, „pentru bunul nume al lingvisticii nu este de folos să ne îegăm degeaba de scriitori".
Faptul că lingviştii se ocupă de limba scrierilor contemporane este de mare importanţă. „Cultivarea limbii" este, cu adevărat, o necesitate imperioasă si prin strădania generală, vom reuşi să ne exprimăm cît mai corect, cît mai literar si cît mai natural. Lărgindu-şi atribuţiile şi ţinînd seama de specificul creaţiei artistice ' lingviştii spre bunul nume al disciplinei, vor deveni colaboratorii cei mai fideli ai creatorilor.
Eugen Simion
RĂSPUNDEREA SCRIITORULUI
In marginea unei anchete, printre cititori
In cadrul sistemului de biblioteci al Universităţii „C. I. Parhon" din Bucureşti, s-a întreprins, în cinstea primului Congres al bibliotecarilor din R.P.R. (decembrie 1958),' o anchetă printre cititori, cu tema principală „ce citeşte tinerelul universitar?". Rezultatele complete ale anchetei sînt publicate în Călăuza bibliotecarului, nr. 4 (aprilie) 1958.
Ne propunem, aci, să comentăm parte clin rezultate, din punctul de vedere al locului pe care-l ocupă literatura în ansamblul preocupărilor de lectură în general.
In ceea ce ne interesează aci, o primă constatare importantă este privitoare Ia utilizarea timpului liber al studenţilor.
Chestionarul înmînat cuprindea, la punctul III, întrebarea: „cu ce vă ocupaţi timpul liber ?"
Au răspuns 981 studenţi. Unii au declarat cîte 2—3, chiar mai multe forme de folosire a timpului liber.
Constatăm că preocuparea principală a studenţilor cînd nu sînt ocupaţi cu probleme şcolare este lectura, pentru 87% ; îi urmează spectacolele cu 69% ; excursiile; sportul, etc.
O altă întrebare cuprinsă în -anchetă s-a referit precis la preocuparea pentru lectura extraşcolară. Evident, studenţii trebuie să citească, aceasta este forma esenţială
MISCELLANEA
a muncii lor. întrebarea respectivă a fost însă : „citiţi cărţi în afară de interesul şcolar ?", adică în -afară de obligaţiile şcolare ?
S-au primit peste o mie de răspunsuri. Dintre acestea, un procent de 97% au răspuns afirmativ. Dar în cadrul acestui răspuns, 38%, din studenţi ciiesc numai în profilul studiilor; 59%, citesc şi în afară de preocuparea strict profesională, citesc pentru cultura lor generală.
Ajungem astfel ia întrebarea cea mai importantă: ,,ce domenii vă interesează? (literatură, ştiinţă? Indicaţi titlurile unor cărţi care v-au plăcut)", adresată studenţilor care se îngrijesc şi de lărgirea orizontului lor cultural.
în majoritatea lor covîrşitoare, 88% dintre aceştia citesc literatură. Celelalte domenii sînt la foarte mare distanţă : artele, 6,5% ; ştiinţa, 5,9% ; tehnica şi filozofia cîte 3,2% ; istoria, 2,4% ; medicina 1,6% ; psihologia şi geografia, cîte 1,2%.
Să recapitulăm. Pentru 97% dintre studenţii anchetaţi, lectura extraşcoiară este o preocupare permanentă ; pentru 87%, lectura este cea mai însemnată preocupare în timpul liber; iar literatura este cea mai căutată lectură pentru 88% dintre cititori.
Iată dar ce enormă importanţă prezintă literatura, în cadrul lecturii, printre activităţile din timpul liber. '
La această încheiere se poate ridica obiecţia că ancheta este restrînsă la studenţi şi La tineret. Un tot -atît de mare coeficent de importanţă prezintă lectura literaturii şi pentru alte grupe de vîrstă şi de profesie ?
Se. înţelege uşor că fragmentul de populaţie anchetat este acela care, din acest punct de vedere, dă procentele cele mai mici. Studenţii şi tineretul în general citesc mult, dar citesc mult mai ales spre ai se pregăti pentru -profesia lor, spre a învăţa pentru examene. în majoritatea lor, -adulţii şi profesioniştii dau mai puţin din timpul lor liber consacrat lecturii, preocupărilor de informare profesională — fiindcă la ei se pune doar problema perfecţionării, ţinerii la curent cu inovaţiile ; este firesc ca, la aceştia, literatura să intre într-o proporţie şi mai mare decît la tineretul universitar printre domeniile de lectură.
Rămîne valabilă — deci — concluzia subliniind covîrşitoarea importanţă a literaturii în lectură.
Aşa dar, ancheta noastră demonstrează ştiinţific — ceea ce se şi observă, de altfel, empiric — : importantul consum cultural de literatură.
D.acă acest consum ar fi neînsemnat, ar putea îi oarecum iertat să i se acorde o atenţie mai redusă. Dar cînd literatura se dovedeşte a fi un bun cultural de consum maxim, trebuie să fim excepţional de atenţi la producţia şi circulaţia lui.
Ancheta noastră confirmă încăodată însemnătatea considerabilă a muncii scriitoriceşti şi subliniază marea răspundere a scriitorului.
Dumitru Muster
O EXPOZIŢIE ŞI CÎTEVA PROBLEME
Rîndun'le de faţă nu au pretenţia să fie o cronică. Ele trebuiesc interpretate ca nişte însemnări pe marginea ultimei Expoziţii Anuale de Grafică organizată în sala Dalles, mereu mai -neîncăpâtoare pentru aseme-nea expuneri colective (pe cînd un vast şi modern pavilion de expoziţii în centrul Capitalei ?)
176
MISCELLANEA
Şi de data aceasta vizitatorul are regretul de a vedea câ afişul bun este un fel de „rara avis", ale cărei volute nu pot fi admirate de cît din an în an, la anualele de grafica. Câ avem afişişti buni, mărturie stau cele opt medalii de argint din Trienala artelor decorative de la Milano, repetatele demonstraţii din expoziţiile de grafică. Şt în această expoziţie —• deşi mai puţin ca altă dată — afişiştiî reuşesc să convingă pe privitor câ dispunem de energii creatoare, pentru a conferi afişului romînesc un loc eminent pe panourile de afişaj, tribune de la înălţimea cărora el îşi transmite mesajul său mulţimilor. Nu este în intenţia noastră să ne oprim asupra reuşitelor din actuala expoziţie, deşi poate că realizatorii lor (Florica Vasilescu, Vincenţiu Grigorescu, L. Alămaru, S. Briss), ar trebui cunoscuţi. Ni se pare însă importantă tocmai această problemă a decalajului flagrant dintre calitatea afişelor din expoziţii şi calitatea celor tipărite. A devenit o regulă, aproape, bălţarea panourilor de afişaj cu afişe neatrâgă-foare, mediocre, unele contravenind chiar scopului pentru care au fost imprimate, urîţenia lor îngreunînd succesul unor acţiuni. Cauze se pot găsi multe. Mai importante ni se par două. în primul rînd este evidentă la unii comanditari subestimarea gustului public (a se vedea expresia „ce ştie ţăranul ?"), subestimare care forjează rezolvări simpliste, plate, toate traduse prin afişe ineficace. O altă cauză este o concepţie rău orientată asupra raportului : tiraj-calitate. Sînt foarte mulţi beneficiari care pornesc de la principiul : mai bine un tiraj mare, chiar cu afişe slabe, decît afişe bune, dar puţine. De aici, reducerea numărului de culori, hîrtia mai proastă, în concluzie, afişe care maltratează bunul gust.
Panourile de afişaj sînt nu numai vitrine de anunţuri, sînt şi un puternic instrument de educaţie patriotică şi estetică în acelaşi timp. Un afiş bun nu este un simplu afiş frumos, ci unul care îşi îndeplineşte scopul, fie că este vorba despre o importantă acţiune politică fie că este vorba numai despre o reclamă comercială. Educaţia prin afiş nu este o propoziţie riscată, este o realitate dovedită în nenumărate ocazii. Cît despre valoarea lui ca instrument de agitaţie, exemplele furnizate de afişul sovietic în timpul războiului civil sau în timpul Marelui Război de Apărare a Patriei sînt printre cele mai concludente.
O expoziţie de afişe — chiar excelente — nefipărite şi care nu se tipăresc niciodată se înfăţişează cu tragismul unui talent nerealizat. Locul afişelor bune este în mijlocul publicului. Direcţia Artelor Plastice, editurile, secţia de grafică a U.A.P., toţi cei care răspund cu ceva în această problemă, cred că nu se poate face nimic pentru îndreptare ?
*
Evenimentul cel mai important al expoziţiei ni se pare a fi gravura, care înregistrează în acest an o participare foarte largă, fapt care pare să atesteze constituirea unui adevărat curent în această direcţie.
Faptul trebuie reţinut cu deosebire. Dintre toate modurile de realizare ale artelor plastice, gravura are singură posibilitatea de a se răspîna'i — ca original —: pînă în locuinţele celor mai modeşti amatori de artă, de unde o eficacitate sporită în procesul de educaţie artistică a maselor. Faţă de afişul multiplicat, care ar trebui sâ reprezinte, prin panourile de afişaj, o adevărată galerie de artă grafică în necontenită primenire, gravura are tocmai acest avantaj al originalităţii, impunîndu-se astfel atenţiei amatorului care, în caz că e reuşită o păstrează cu grijă, capacitatea ei de emofionare în timp fiind teoretic nelimitată. Faţă de caricatură —■ care se poate reproduce prin presă — avantajul este similar, în timp ce asupra genurilor de artă care trăiesc prin unicate, gravura deţine un necontestat avantaj sub aspectul capacităţii de difuzare în original. Prin toate aceste caracteristici, şi prin altele încă, gravura are tot ce-i
MISCELLANEA
177
trebuie pentru a deveni o artă populară, o artă a mulţimilor. Exemple de popularitate şi de eficacitate a gravurii în lupta maselor pentru o viaţă mai bună, ne oferă cu prisosinţă gravura mexicană, operele unor artişti ca Jose Clement Orozco, Leopoldo Mendez, Luis Beftran, Jose Guadelupe Posada, fiind apreciate în lumea întreagă. La noi, nu lipsesc exemplele unei tradiţii populare în materie de gravură. Călătorul prin Transilvania descoperă uneori, în interioare ţărăneşti, frumoase xilogravuri, icoane, dar şi imagini decorative — „cocoşul" — sau chiar compoziţii cu caracter satiric ca cele din ciclul „Pista şi Marişca". Opere ale unor gravori ţărani din Hăşdate, Nicula, Poiana, aceste xilogravuri au cunoscut la vremea lor — în special în secolul XVIII — o largă răspândire în satele de peste munte, astăzi numai cîteva exemplare rămînînd mărturie a unui interesant capitol de arfă populară romînească. Existenţa acestei şcoli populare de gravură este o dovada a receptivităţii poporului nostru pentru genul de artă pomenit şi un motiv în plus pentru a saluta creşterea numărului de artişti care mînuiesc creionul litografic, dăLtiţa sau acul. Alături de artiştii consacraţi ai genului, Gy Szâbo Bela, Jules Perahim, Hans Hermann, Gheorghe Ivancencu, Mariana Petraşeu, Vasiie Dobrian, Ana lliuţ, vedem afipmîndiu-se cu originalitate sporită tineri ca Marcel Chirnoagâ, Cornelia Danei, Eva Cerbu, lozsef Matyas, Traian Vasai, sau remarcăm prezenţe noi ca cele ale tinerilor pictori Ion Nicodim, Constantin Blendea, Mircea Vremir. Reţinem totodată faptul, de asemeni important, că aproape în toate centrele artistice încep sâ se manifeste adepţi ai gravurii. La Petroşani, Timişoara, Cluj sau Baia Mare, la Sibiu, la Oraşul Stalin, ca să nu mai vorbim despre Bucureşti unde numărul gravorilor este ele pe acum impresionant, se stimulează apariţia unor grupuri de gravori care promit pentru viitor constituirea unei mişcări de amploare în favoarea acestui gen artistic. Tematica este la rîndul ei îndeajuns de bogată, după cum nu sînt absente nici dovezile de meşteşug, remareîndu-se în special îmbunătăţirea gravurilor colorate. Emoţia este însă deficitară. în foarte multe locuri tratarea este seacă, tehnicista, figura umonă este un pretext într-o compoziţie, omul de azi este văzut doar în aparenţa gesturilor sale (Tibor Erdos, Lucia Cosmescu, S. Briss, losif Tellrnann), fără potenţarea interioară care dă semnificaţie acţiunilor, umanizîndu-le. Tema nu se reduce la „poza" unei imagini, ea se concretizează într-un subiect al cărui înţeles se întregeşte prin viaţa figurilor ce-1 compun, prin emoţia artistică prin care se transmite, amplifieîndu-se această viaţă în toată profunzimea ei. E ceea ce dorim să vedem pe viitor în lucrările gravorilor noştri.
*
* *
Vorbind despre expoziţie, în ansamblu, ni se pare evident un spor de calitate concretizat nu în mari reuşite, ci în nivelul general al exponatelor, după cum este evidentă o tematică mai variată, compoziţiile inspirate din viaţă fiind precumpănitoare. Sînt prea puţine însă lucrările care prin bogăţia mesajului lor uman să poată avea un ecou prelungii în conştiinţa şl sufletul privitorului, sînt prea puţine acele lucrări în care figura omului nou a fost redată în toată măreţia sa.
Pandaut al problemei eroului pozitiv, în literatură, problema reprezentării omului nou în artele plastice solicită, prin importanţa şi complexitatea ei, o dezbatere care depăşeşte cu mult modestele limite aie unei note. Vom încerca totuşi să semnalăm, cîteva din aspectele sale în actuala anuală de grafică.
Spuneam., referindu-ne la gravură, că unii artişti au tratat figura umană ca urs simplu element de compoziţie, întrebuinţind-o oa pe un pion la jocul de şah. Exemplele se pot înmulţi substanţial dacă luăm în considerare întreaga expoziţie. în faţa monotipului „Uzina" de Gheorghe Şaru, grăbitul poate beneficia de o impresie convenabilă. Văzută de departe, lucrarea atrage prin armonia reţinută a gamei coloristice-
12 — Viaţa Romînească nr. 12
178
MISCELLANEA
fnu lipsită totuşi de oarecare uşurătate), prin echilibrul general al compoziţiei. Celui oare se opreşte imai multă vreme în faţa ei, lucrarea îi ocazionează o impresie contrară. Dincolo de aparenţa colorată nu -mai este .nimic, ca |a un circ unde ce e afară pe pinzâ, înăuntru nu e viu şi natural. Muncitorii care compun imaginea, reduşi la ■scheme geometrice, dau impresia că participă la o acţiune comună în virtutea unui mecanism, cu sau fără arc. Dincolo de „scrierea" conturată a unor figuri „pătrate" dincolo de compunerea unei ambianţe coloristice agreabile, artistul nu va oferi nimic. Şi trebuie avut în vedere faptul câ prin lucrări ca „Spre abataj", Gheorghe Şaru s-a arătat a fi posesorul unor preţioase resurse artistice, capabil să deschidă în lucrările sate ferestre prin care spectatorul să poată privi în lăunirul sufletului. Reflecţii similare prilejuiesc lucrările lui Eugen Popa. Aici munca oţelarilor, afît de eroică în fiecare clipă, se reduce sub mîna artistului la un joc de atitudini şi culori în care neverosimilul cromatic face casă bună cu absenţa factorului emoţional.
Exemplele pot fi înmulţite. Sînt lucrări în care imaginea, deşi inspirată din realitatea zilelor noastre, rămîne .neconvingătoare pentru că antistul s-a mulţumit să caligra-fieze siluete, să compună o scenă, fără să ţină seama de faptul că dinamica unei acţiuni nu poate fi redată prin figuri „pozate" în atitudini de mişcare.
In pofida încremenirii lor pe suport, într-o lucrare plastică, liniile, culorile trebuie sâ coneure la redarea dinamicii vieţii, exterioară şi interioară totodată, altminteri încercările rămiîn la aspectul unor diorame dintr-un muzeu de ştiinţe ale naturii. Oricît de savante ar fi mijloacele întrebuinţate de artist, valoarea lucrării se niăsoarâ în cele din urmă tocmai prin etalonul viaţă care este condiţionat de emoţia autentică a artistului, în faţa motivului devenit astfel purtătorul unui mesaj bogat în semnificaţii. Figura omului nu poate fi redusă în artă la valoarea unui element decorativ, fără a-i anula integritatea. Sculptura romană abundă de exemple în care omul devine un foarte docil element decorativ, subordonat ideii mistice a întregului ansamblu. O asemenea concepţie este astăzi totalmente anacronică. Eliberat de exploatare, făuritor al unor noi destine, omul de astăzi se înfăţişează ca un adevărat demiurg. O artă a zilelor noastre este tocmai acea artă în care — atunci cînd este redata figura omului nou — aceasta reflecta toată amploarea forţelor omeneşti eliberate, toată bogăţia şi măreţia sufletească a umanităţii socialiste.
Monumentală sau graţioasă, dîrză sau tandră, figura omului nou nu poate fi redusă la aparenţă, decît cu riscul golirii operei de artă de tot ceea ce înseamnă conţinut. Evident, nu există forme fără Fond, dar există farme care asigură transmiterea unui bogat conţinut uman, în opoziţie cu formele seci, găunoase.
Aplecarea către pitorescul mărunt, către vetust, redarea migăloasă dar nesemnificativă a unei expresii, oprirea atenţiei asupra farmecelor pasajere, toate acestea nu pot ajuta pe artist să transmită cu convingerea necesară figura omului nou.
„Pe jumătate salvat, înseamnă sigur pierdut" — spune un proverb care se aplică mai ales în antă, tocmai pentru că aici jumătăţile de măsură sînt fatale.
O cunoaştere amănunţită, bazată pe o apropiere caldă şi sinceră, o profundă confundare cu idealurile revoluţionare ale omului nou, mai mult decît o mie de reţete artistice „sigure", pot asigura realizarea unor opere valoroase, actuale.
E ceea ce au reuşit Jules Perahim, Ana lliuţ, Gheorghe ivancencu, Mihai Şaru, 'Petre Bedivan, Cornelia Duneţ, Fred Micos, şi alţi artişti, care au pornit la realizarea 'lucrărilor lor nu cu dâltiţa sau creionul, ci în primul rînd cu un bogat bagaj de umanitate.
V. Drăguţ
MISCELLANEA
179
SCRIITORII ŞI PRESA
Ancheta „Scriitorii şi presa" întreprinsă de către revista „Presa noastră" confirmînd importanţa şi chiar necesitatea muncii gazetăreşti pentru scriitor, redeschide problema diferenţelor existente între stilul literatului şi cel al gazetarului.
într-adevăr, răspunsurile date la prima şi la cea de a treia întrebare a revistei — „în ce măsură ziarul şi munca de ziarist au constituit.pentru activitatea dumneavoastră o şcoală scriitoricească, în ce măsură această activitate a .avut urmări asupra creaţiei dumneavoastră de mai tîrziu" şi „în ce măsură v-a ajutat ziaristica să stabiliţi legături directe între dumneavoastră şi viaţa de zi cu zi a poporului nostru ?" — alcătuiesc un elogiu al practicii gazetăreşti. Ea se dovedeşte a fi excelentă nu numai pentru prozatori sau dramaturgi — „mi-a furnizat un uriaş material pe care nu l-am folosit pînă azi ca scriitor decît în mică măsură" — răspunde Zaharia Stancu sau — „scrisul zilnic sub rigorile coloanei şi ale sforii care măsoară „materia" te învaţă economia cuvîntului, sunetul şi nuanţa lui" — dar şi pentru poeţi. „Fără contactul stabilit prin gazetărie cu irealităţile sociale ale timpului meu — spune Eugen Jebcleanu — n-aş fi putut scrie înainte de eliberare nici versurile din „Răscoală"... nici atîtea din versurile de după 23 August". în continuare Cicerone Theodorescu susţine „că o poezie chiar, are la temelia ei un sîmbure faptic, un crîmpei de viaţă adevărată, -adică mai precis — în felul lui — un reportaj". De -altfel aceleaşi legături ale poeziei cu reportajul se desprind din cuvintele lui Geo Bogza : „Am început acum treizeci de ani, prin a scrie poezii, însă în multe dintre ele relatam — doar cu o amărăciune în plus şi într-un stil mai poetic — fapte despre care de obicei vorbesc ziarele, de multe ori fapte diverse". Să cităm în încheiere omagiul adus presei de către un poet „care nu a făcut ziaristică", după cum însuşi se defineşte Marcel Breslaşu : gazetăria conferă celor ce o practică „o serie de virtuţi ; disciplina unei munci regulate, operativitate, capacitate de a reacţiona pe viu şi pe concret la solicitările multiple .ale cotidianului, poate şi firescul, directul, nemijlocitul, accesibilul..."
La cea de a doua întrebare a anchetei : „există o deosebire între stilul scriitorului în articolul de presă şi cel de literatură" ? — revista a obţinut răspunsuri mai puţin concordante.
In fruntea celor ce susţin existenţa unei nete deosebiri între „cele două stiluri" se situează N. Moraru : ,,Este vorba de două lucruri diferite — susţine dî-nsul — oricît de frumos ar scrie gazetarul. Literatura este reflectarea mijlocită a vieţii, se spune în acest răspuns : „în ea fantezia joacă un rol covîrşitor... Materialul gazetăresc... este un material în care rolul fanteziei nu e exclus dar unde operezi cu fapte exacte, cu situaţiile şi datele preluate nemijlocit din viaţă..."
Pe linia celor susţinute de N. Moraru, G. Macovescu pledează cu multă vioiciune pentru independenţa ziaristică : „N-.a sosit încă vremea — întreabă el — ca ziaristica să existe prin ea însăşi şi nu ca o rudă săracă sau mai bogată a literaturii ?"
Alţi scriitori cred că această deosebire ar fi doar în funcţie de neglijenţa, graba, lipsa de talent sau, ca să-1 cităm pe Mancei Breslaşu, de neadîncirea suficientă a temei tratate, falsul lirism cu care sînt poleite multe din textele scrise „sau relativul indiferentism profesional care intervine atunci cînd practica se schimbă în rutină, spontaneitatea în ticuri şi şabloane".
împărtăşind această părere, poetul Cicerone Theodorescu afirmă : „In articolul de presă ca şi în literatură eu susţin că stilul scriitorului — dacă există — trebuie în crice caz să se străvadă măcar prin una din caracteristicile lui".
12*
180 MISCELLANEA
In cuprinsul aceleiaşi anchete, Geo Bogza declara cu nepreţuita-i modestie 5 „Mai întîi de toate eu nu ştiu nici azi despre mine dacă sînt mai mult poet sau prozator, dacă sînt mai mult scriitor sau ziarist".
Chiar dacă aci n-am U în stare să formulăm o concluzie, ancheta se dovedeşte în ansamblul ei plină de interes.
R. I.
... CEVA DESPRE INIŢIATIVĂ
Am văzut destule muzee prin oraşele pe care le-am cunoscut, dar cel de la Nă-săud mi s-a părut cel mai interesant. Nu-i cine ştie cît de bogat în ,,pîese de muzeu" : cîteva oale preistorice într-o sală consacrată evoluţiei societăţii omeneşti în regiunea Năsăudului, un bordei dichisit cu ustensilele gospodăreşti ale unei epoci mai "îndepărtate ; într-o altă sală vestigiile trecutului grăniceresc, un drapel din care au rămas doar cîteva fâşii, cîteva uniforme, cîteva săbii, pistoale înfricoşătoare, un satir de călău înfipt într-un butuc, iar pe pereţi evocări plastice ale aceluiaşi trecut; de remarcat figura bă-frînului Tănase Tudoran, cap al unei răscoale ţărăneşti din partea locului, executat ia vîrsta de o sută şi vre-o doi ani... Nu-i nici măcar un muzeu „frumos", o clădire monotonă, greoaie, ziduri groase, fosta cazarmă a grănicerilor năsăudeni...
Totuşi muzeul e interesant, chiar foarte interesant prin concepţia de organizare şi prin amănuntul, care nu-i vizibil, că a costat mai nimica : spirit de iniţiativă, simţ gospodăresc şi muncă — si asta se dator este directorului muzeului, pictorul Nlchifor So-meşan, care personal a împăiat animalele şi păsările (ca să ţie bogat reprezentată fauna regiunii), personal a prins eleni şi scobri, păstrăvi şi lipani şi şerpi de toate soiurile existente în regiune şi i-a conservat în spirt şi a creat o minunată sală a bogăţiilor animaliere din regiune. A mai creat o sală a industriilor raionului şi a bogăţiilor subsolului, o machetă a fabricii de cherestea din regiune, o machetă a peşterii de la Parva, descoperită de un învăţător localnic, una din cele mai mari ale ţării, care printre altele e importantă şi pentru că sute de ani, milioane de lilieci au depus un strat considerabil de „guano", foarte util pentru îngrăşămintea agricolă; tot acolo avem mostre de minereuri. Şi o altă sală, a portului năsăudean, în care vedem un interior de casă ţărănească, complet, putem spune perfect utilat şi o machetă a unei case năsăudene, vase minunate, scoarţe de perete, covoare, cuverturi, costume, culoare, forme trădind excepţionalul simţ estetic al poporului şi toate acestea le-a strîns, colindîncl satele, directorul muzeului.
Acum vre-o şase-şapte ani încă nu era nimic ; numai clădirea, în care vre-o două-trei ierni cineva ţinuse oile la iernai. Omul fusese numit director la un muzeu care de fapt nu exista; toate trebuiau făcute de la capăt, şi le-a făcut: bani erau puţini, dar se vede că iniţiativa şi consecvenţa sînt mai eficace decît banii, şi chiar despre asta aş fi vrut să scriu in deosebi, despre iniţiativă şi despre simţ gospodăresc, calităţi care în societatea noastră devin o caracteristică a epocii- Ar fi interesant să calculezi economiile care au fost realizate numai la împăiarea animalelor şi păsărilor, ori la alcătuirea migăloasă a interiorului ţărănesc, care singur valorează o avere. Nu vreau să-l laud pe Nichifor Someşan, un om tînăr, entuziast, cumpănit şi modest, care niciodată nu vorbeşte despre sine, arătîndu-ţi muzeul. Consideră lucrul ce l-a creat ca ceva la sine înţeles: cineva trebuia s-o facă, odată ce era necesar şi un altul oarecare ar fi procedat la fel — aceasta-i părerea lui. In fond are dreptate. E 7.n om obişnuit în zilele noastre, cînd iniţiativa şi simţul gospodăresc devin tot mai obişnuite.
Remus Luca
MISCELLANEA
181
NEDUMERIRI
Comportamentul Zamfirei, eroina schiţei cu acelaşi nume, apărută în nr. 56/1958 al revistei „Magazinul", provoacă de-a dreptul nedumeriri.
Zamfira are nouăsprezece .ani şi e nevasta nelegitimă a unui chiabur. E frumuşică, harnică şi isteaţă foc, ne încredinţează Ana Cristea, autoarea schiţei.
Dar... şi aici începe prima nedumerire, Zamfira e fiică de colectivişti, a fost ea însăşi colectivistă şi încă nu una oarecare ci o colectivistă fruntaşă. Avea munci de răspundere : „...Să măsoare Zamfira pămîntul, să controleze Zamfira tabelul cu zile-muncă... au trimis-o odată chiar la raion la o conferinţă a fruntaşilor..." Cum poate o colectivistă fruntaşă să se lase ademenită de un chiabur ? — ne-am întrebat. „Au încîntat-o nişte „vorbe dulci" — ne spune Ana Cristea — şi tot felul de făgăduieli". In plus: ...„S-au găsit şi cîteva babe peţitoare care să-i împuieze capul. Că flăcăul Şutului are gospodărie închegată, că e singur la părinţi, lui îi rămîne carevasăzică toată averea. Că e isteţ, mai face şi ceva negoţ, ba e vorba să cumpere moara lui Floroiiu (?!), are totdeauna un ban cu care să-şi cumpere ce-ar dori ea..." Prin urmare pe Zamfira, delegată la conferinţele raionale, au momit-o gospodăria închegată şi mirajul „morii lui Floroiu". In faţa lor a svîrlit tot trecutul de colectivistă fruntaşă. Tare slabă de înger trebuie să fi fost'Zamfira cea isteaţă şi ciudată părere are Ana Cristea despre etica colectivistelor noastre fruntaşe.
Bineînţeles făgăduielile chiaburului au rămas făgăduieli. Zamfira munceşte în casa lui ca o roabă. Şi iat-o strecurîndu-se într-o seară spre casa părintească, unde stă de vorbă cu maică-sa. Aici intervine altă nedumerire. Zamfira trăieşte în acelaşi sat. închisă în casă, sechestrată de chiaburi nu e. E chiar trimisă să muncească cu ziua pe la alţii, ne spune Ana Cristea. Şi tot autoarea ne-a explicat undeva că Zamfira e tot timpul cu .gîndul la colectivă. Or, discuţia lor se desfăşoară oa şi cum' Zamfira n-ar avea habar de nimic. Maică-sa îi povesteşte evenimente importante din viaţa colectivei — evenimente ce s-au petrecut în decurs de cel puţin cîteva luni. Zamfira nu dă nici un semn că le-ar cunoaşte. Ea nu mai ştie de pildă ce s-a îmtîmplat cu o viţică pe care a salvat-o ea însăşi de la îngheţ, şi n-a aflat că gospodăria a deschis un chioşc pentru vînzarea produselor !a oraş. Deschiderea unui asemenea chioşc nu putea rămîne un eveniment necunoscut în sat. Atunci cum e -Zamfira cu gîndul la colectivă ? In aceeaşi seară Zamfira se hotărăşte să fugă din casa chiaburului. Motivul ? Vor să o ia a doua zi la tîrg, să participe la negustoria lor. E drept că Zamfira le cunoştea de multă vreme matrapazlîcurile, câ mar turnase ea apă în lapte şi neghină în grîu, dar nu vînduse cu mîna ei. Dar mai bine mai tîrziu, decît niciodată...
Pe drum (ciudată coincidenţă !) se ântîlneşte cu O-ancea, şef de echipă şi fost pretendent la mîma ei. Ei bine, nici una, nici două, Oancea, care pleacă a doua zi la o şcoală de brigadieri, o anunţă pe nepusă masă, că la întoarcere o va lua de nevastă. Iertător om, şi principial 1! Dar în timpul acestei convorbiri unilaterale Zamfira nu-i spune şi nu i-a spus nici o vorbă în legătură cu fuga ei. Sau poate că pe fruntea ei scria că a plecat de la chiaburi ?
Ne întrebăm unde a întîfnit autoarea schiţei o asemenea întîmplare şi, dacă a în-tîlnit-o, întrucît i s-a părut tipică şi reprezentativă pentru viaţa colectiviştilor noştri ?
I. Radu
HLASKO SAU PRĂBUŞIREA UNUI MIT
Naşterea ca scriitor a lui Hlasko s-a făcut cu un ceremonial deosebit. O furibundă şi zgomotoasă reclamă la care a contribuit şi presa reacţionară din occident 1-a îăcut renumit peste noapte. N-a existat revizionist care să nu fi căzut într-o adevărată stare de adoraţie în faţa „artei" lui Hlasko.
182
MISCELLANEA
Cine-i de fapt acest Marek Hlasko pentru care mulţi gazetari burghezi amatori de senzaţii antisocialiste se deplasfau special în Polonia ? Jean Larguetti de la ziaru! ,,Fi-garo litteraire" publică în nr. 616/958 un reportaj în care povesteşte cum l-a descoperit pe Hlasko într-o circiumă din Varşovia.
Băuse fără întrerupere timp de şase zile şi intenţiona să încheie la fel săptămîna. „După părerea generală, notează Larguetti, Hlasko este cel mai mare scriitor polonez din tinăra generaţie, dar şi cel mai mare beţiv".
întrebat de Larguetti — ce l-a determinat să devină scriitor ? — Hlasko a răspuns :
,,— Aveam nevoie de bani".
Hlasko a mai mărturisit apoi ziaristului de la „Figaro" că nu crede în nimic şi n-are decît o dorinţă : să bea.
Treaz uneori, Hlasko manifestă aceeaşi descompunere morală. E firesc ca dintr-o astfel de stare de spirit să se nască lucrări calomnioase ca „Numai proştii cred în ziua de niîine". Iată ce scrie o publicaţie poloneză în legătură cu aceasta : ,,Tn lumea arătată de Hlasko viaţa se conduce după legi gangstereşti, oamenii se urăsc între ei, sînt brutali, ticăloşi, meschini şi ridicoli. Hlasko batjocoreşte orice ideal, orice năzuinţă, batjocoreşte omul şi mărturiseşte o scîrbă totală faţă de viaţă". O altă povestire a lui Hlasko, şi anume „A opta zi a săptămînii" nu dezminte concepţia vicioasă a autorului ei. Din recenzia unui publicist polonez aflăm că Gjegor, unul din „eroii" acestei nuvele a fost secretar al unei organizaţii de partid într-un itnstitut de învăţămînt superior, exclus apoi din partid se luminează de-odată, decretează că totul e „minciună" şi înţelege că pentru el viaţa s-a terminat. Disperat, începe să bea fără măsură, dar, spre deosebire de Kuba (eroul povestirii „Nodul") Qjegor bea din motive ideologice. In faţa unei sticle cu vodcă, eroul filozofează gîndindu-se la lumea înconjurătoare. Hlasko strecoară cititorilor ideia că beţivul Gjegor îşi iubeşte cu pasiune poporul, că pe el l-ar nelinişti viitorul Poloniei. Dar, după părerea calomniatorului Hlasko, întreaga Polonie ar fi alcătuită din asemenea Gjegori care şi-au pierdut idealurile şi au alunecat pe panta descompunerii din punct de vedere spiritual. Mai mult decit atît, el încearcă să dovedească că această josnicie spirituală ar fi urmarea inevitabilă a condiţiilor sociale. Iată cum apare cititorului o familie poloneză. Tatăl, un ora de nimic, socoteşte în timpul liber că, din salariul său putea să cumpere, în trecut, şaizeci de litri' de vodcă iar în prezent numai douăzeci ; mama suferă de o isterie respingătoare ; copiii lor sînt Gjegor şi Agnesa. Soarta Agnesei şi a iubitului ei, Petru, recent întors din închisoare unde. a stat pentru că a depus mărturii false se situează în centrul povestirii. Subiectul narează peripeţiile Agnesei şi ale lui Petru în căutarea unei camere unde ar putea să se întîlnească. Scriitorul încearcă să ridice această problemă la proporţiile unei tragedii sociaie. Totul în viaţa acestor oameni e minciună, josnicie, înşelăciune. Jntr-o asemenea existenţă respingătoare, asupra căreia apasă un cer cenuşiu nu poate exista nimic sfînt şi pur. Nu surprinde deloc faptul că toţi eroii povestirii iubssc atît de mult vodca. Aici vodca ia proporţii simbolice. Petru declară : „Simbolul întregit Polonii este un beţiv îmbrăcat într-un costum standard în valoare de şase sute de zloţi, cu cartea „Regele Spirit" *) într-o mînă şi cu o sticlă de vodcă în altă mînă".
Infidelitatea, disperarea, vodca, iată temele mult îndrăgite de acest tînăr scriitor, ' proclamat cu atîta pompă, de revizionişti drept o stea literară. Numeroşi literaţi de valoare au combătut cu hotăiîre scrisul dizolvant al acestui dezaxt moral. In opera iui Hlasko, scria un critic, apar treptat unele trăsături, care, nu numai că înşeală speranţele legate de el, dar fac tot mai discutabilă această creaţie vădit nihilistă faţă de toate valorile omenirii. Puţină vreme după aceea Hlasko a plecat în Apus. Ziarele burgheze i-au pus la dispoziţie coloane întregi. Şi Hlasko şi-a dat drumul... Subt titlul „Strigătul unui
*) Un poem scris de scriitorul polonez Iuiius Slovatski în care personajele istorice sînt o personificare a forţei spirituale superioare.
MISCELLANEA
183
tinăr polonez" revista „L'Express" (nr. 357/1958) a publicat un interviu „senzaţional" luat transfugului. La întrebarea dacă orientarea lui este împărtăşită ş.i de alţi tineri scriitori polonezi, Hlasko a răspuns :
— „Cred că drama actuală a Poloniei (propria lui dramă o atribuie Poloniei) constă în aceia că nu există generaţie..." Şi mai departe: „în esenţă ceea ce ne leagă e dezamăgirea, e doar sentimentul de disperare"...
Nu ştim dacă atunci cînd t se lua interviul era beat (ca în cazul relatat de gazetarul de la „Figaro litteraire"), dar asta nu mai are vre-o importanţă. Tot în Franţa, Hlasko face să apară într-o publicaţie a emigranţilor sub titlul „Cimitirul" două povestiri ostile Poloniei socialiste. Calificîndu-le drept adevărate pamflete contrarevoluţionare şi referindu-se la zgomotoasla reciamă făcută autorului lor de presa şi radioul din ţările capitaliste — „Tribuna Ludu" scria : „Hlasko a tras un număr cîştigător : el are şanse să devină în Occident primadonă pentru o săptămînă politică".
în „Cimitirul" totul se reduce la negarea conţinutului uman a! socialismului şi a posibilităţii înfăptuirii lui, la nihilism şi patologie dezgustătoare. Nici urmă de vreo influenţă a literaturii lui Hemmmingway sau Dostoievski, aşa cum s-a afirmat, în schimb vezi influenţa directă a lui George Orwell, maestrul pamfletului contemporan anticomunist. Acţiunea povestirii „CimStirul" se petrece într-o Varşovie stranie, o Var-şovie a beţivilor căzuţi prin şanţuri, a prostituatelor care ademenesc trecătorii, a cerşetorilor... Aşa îşi vede şi îşi descrie Hlasko patria şi poporul. Dar această scriere nu e îndreptată numai1 împotriva orînduirii de stat din Polonia populară, ci împotriva umanităţii însăşi.
Aşa ar arăta literatura preconizată de revizionişti. Numai că în literatura poloneză contemporană există destule forţe sănătoase care să respingă această josnică maculatură decadentă. Cei mai buni scriitori polonezi sînt convinşi că înflorirea literaturii poloneze „nu este posibilă sub un alt steag decît cel socialist" (L. Kruczikovski).
.In ceea ce-i priveşte pe Hlasko el şi-a încheiat rolul de. primadonă pentru o săptămînă în occident, printr-o lovitură de teatru : a hotărît să se cuibărească în R. F. Germană.
Drumul firesc al renegatului : a debutat cu calomnii şi a sfîrşit prin trădare.
Teşu MilcovC'âM
CARNET TEATRAL
Din problemele de spectacol ale cîtorva piese sovietice
Legătura directă dintre creatorii artei scenice şi criticii teatrali se anunţă, cel puţin cu această primă parte a stagiunii, sub semnul unor îmbucurătoare perspective.
La, simpozionul de la Casa Ziariştilor, închinat noilor piese sovietice pe scenele bucureşiene, realizatorii spectacolelor şi-au. făcut într-o măsură cunoscute unele faţete ale procesului lor de creaţie, criticilor li s-a oferii prilejul unor consideraţii de sinteză, unor priviri de ansamblu, comparative.
Problema periodizării schimbului nemijlocit de păreri a făcut obiectul unor insistente şi repetate propuneri. Şi, dacă pentru oamenii de specialitate aceste reuniuni sînt pline de învăţăminte, ele atrag de bună seamă şi interesul spectatorului anonim, curios să. cunoască mai îndeaproape etapele de elaborare creatoare, dornic să comunice cît mal direct cu universul artistic de dincolo de cortină. Actorii nu mai sînt, în imaginaţia publicului, exclusiv nişte purtători de har, iluminaţi de nu ştiu ce scînteie sacră, ci oameni îndelung truditori care-şi conduc cu disciplină şi conştiinciozitate munca de creaţie către cele mai înaintate idealuri ale artei.
184
MISCELLANEA
In cinstea celei de-a patruzeci şi una aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, cîteva teatre din Capitală au meritul de a ţi prezentat publicului patru dintre piesele sovietice încă nejucate la noi, de a ţi adus pe scenă în viziuni dramatice proprii aspecte din frămîntatele evenimente ale anului 1917 şi din măreţele jertfe ale războiului de apărare a patriei*). Fie că este vorba de epopeea „Omului cu Arma", sau de faptele istorice ale „Tinerei Gărzi", fie că avem de-a face cu luptătorii ilegalişti din „Intervenţia" sau cu eroii din spatele frontului din „Zboară cocorii", sarcina colectivelor artistice a fost la fel de grea. Fireşte, nu e tot una să mişti în scenă figuraţii de zeci de persoane, sau să creiezi locuri de joc unei distribuţii reduse; fireşte, nu aceleaşi probleme de montare li s-au pus regizorilor Ion Olteana sau M. Raicu de pildă. Ceea ce a constituit însă un examen la fel de dificil pentru directorii de scenă şi pentru toţi actorii celor patru teatre au fost problemele de interpretare, de redare la un nivel artistic superior al acelui suflu de invincibilă încredere în cauza revoluţiei şi a societăţii comuniste.
O anumită fizionomie morală cîştigată în condiţii de viaţă specifică, proprie luptătorilor sovietici, face ca interpretarea acestui gen de personaje să constituie un prag în evoluţia artistică aproape a fiecărui actor. Ceea ce remarca cu deosebită pătrundere artista Sandina 'Stan, secretara regională de partid din „Intervenţia", analizîndu-şi propriul său proces de creaţie, şi neocolind deloc dificultăţile întîmpinate, poate căpăta caracter de generalizare. Abordarea veridică a eroilor sovietici nu mai poate fi realizată pe baza experienţelor de teatru trecute, interpretarea lor nu suportă maniera, modalitatea de joc gata acumulată. Mijloacele de expresie se cer primenite fundamental; personajele acestea impun trăirea unor sentimente, a unor stări de spirit noi, impun o intensă concentrare interioară, o echilibrare de potente, o armonie perfectă între dramatismul lor lăuntric şi simplitatea expresiei scenice. De aici, greutatea îndepărtării acelui ,,deja vu", din creaţia actoricească, de aici explicarea neizbuiirii a unor tineri actori, altfel dotaţi, cum sînt I. Ciprian (Oleg Coşevoi din „Tînăra gardă") sau I. Darie (Boris din „Zboară cocorii".) '\
Ce explică însă succesul lui Ştefan Clubotăraşu în rolul%lui Ivan Şadrin? Prin ■ce emoţionează de ta primele replici bolovănosul ţăran rus îmbrăcat în haina omului cu arma ? Ce constituie suportul lăuntric, pivotul în jurul căruia actorul îşi construieşte rolul ? Clubotăraşu înţelege foarte bine un lucru în legătură cu eroul său, cu soldatul dizolvat în anonimatul tranşeelor, atent la, vicisitudinile propriei sale existenţe şi devenit printr-o uriaşă şi definitivă încredere în rosturile revoluţiei, luptător activ al ei, dibaci conducător de mase. Actorul înţelege că traiectoria acestui rol, deşi înregistrează pe parcurs fulgurante stări de conştiinţă, deşi dezlănţuie cu putere latenţe îndelung zăgăzuite şi schimbă din temelii mentalitatea unui om, joacă totuşi între nişte limite apropiate şi că, pe un registru relativ restrîns, el trebuie să gradeze în adîncime, cu mişcări sigure şi puţine, profilul neuitatului său erou. Ciubotc,raşu vine în întimpinarea personajului, am spune, cu mîinile goale. Actorul ştie că are de-a face cu un om care se naşte sub ochii spectatorului, care aduce cu el prospeţimea, duritatea şi forţa noului, prin gura căruia va vorbi Revoluţia, Lenin însuşi; în strălucita minte a conducătorului proletariatului el va găsi deslegare propriilor sale gînduri, deslegare pe care o sezisa, dar n-o ştia pune singur în formulă. Pe acest personaj, Clubotăraşu îl desprinde din fundalul uman al Revoluţiei şi-l aduce în prim plan, cu simplitate gravă, dar şi cu impetuozitate, cu îndrăzneală, dar şi cu un ţărănesc simţ al măsurii. Realitatea noii orînduiri în care şi-a topit propria lui existenţă dă personajului sentimentul de mîndrie
*) „Omul cu arma" de N. Pogodin (Teatrul Municipal) ; „Intervenţia" de L. Slavin (Teatrul Armatei), „Tînăra gardă" de A. Fadeev (Teatrul Tineretului) şi „Zboară cocorii" de V. Rozov (Teatrul C. Nottara).
MISCELLANEA
185
al biruitorului. Măreţia simplă, decenţa victorioasă a acestui om, care ajunge să vorbească despre problemele vitale ale Revoluţiei cu înţelegerea acordată adevărurilor comune, constituie datele pe care le intuieşte interpretul şi cu ajutorul cărora recompune cu subtilitate destinul dramatic al eroului popular, mare şi anonim făuritor al istoriei.
într-o tonalitate scenică asemănătoare, mizînd în primul rînd pe sobrietatea cuvîntul ui şl pe emoţia interiorizată, îşi rezolvă cu succes rolurile o bună parte din actorii repertoriului amintit. In majoritatea acestor piese, atitudinea faţă de problema morţii eroice constituie proba de foc a eticii comuniste, piatra de încercare a caracterelor dramatice. Flecare rol devine astfel o lecţie de măreţie şi de simplitate interpretativă, fiecare personaj poartă cu el premizele posibile adevăratelor creaţii. De aceea emoţionează atît de puternic artistul Ion Gheorghiu în rolul doctorului Borozdin din „Zboară cocorii", sau Val Săndulescu, Interpretul lui Mlhail Brodski din „Intervenţia", sau AL Andreescu interpretul Iul Serghei Tiulenin din „Tînăra gardă".
Pe aceeaşi linie de amendare a efectului scenic, pe aceeaşi tendinţă de dominare ■a expresivităţii prin forţa trăirii interioare se situează şi interpretarea Olgăi Tudorache în Lluba — artista din „Tînăra gardă". De-a lungul rolului, actriţa foloseşte în alternări rapide aproape toate mijloacele de expresie artistică: de la modalitatea comică la prezentarea nudă a aureolei, tragice, de la inflexiunea reţinută a cîntecului, la limbajul plastic al ritmului coregrafic. O/ga Tudorache cunoaşte foarte bine semnificaţia cuvîntului rostit, puterea de impresionare a comunicării scenice directe şi totuşi, în cel mai dramatic şi mai bine construit moment al rolului, în scena cînd află că tatăl ei a fost ucis de fascişti, îşi anulează reacţiile Imediate. înfricoşătoarea îm.pietrlre mo. mentană face loc plînsului mut şl o.crtiţa Intră în durere ca într-o carapace, pentru ca, după ce joacă admirabilul intermezzo de comedie la apariţia insolită a nemţilor, limitele capacităţii sale de rezistenţă să se spargă şi emoţia îndelung comprimată, în sfîrşit, să se exprime. Interpreta lasă în urmă un sentiment de clasică seninătate, de puritate în exteriorizarea emoţiei, sentiment cu care de altfel şi-a obişnuit spectatorii.
In sfîrşit, în acelaşi cîmp de observaţii critice, se cere a fi remarcată interpretarea lui Liviu Ciulei în roiul lui Lenin. Nu despre greaua Iul sarcină de a evoca scenic figura marelui geniu politic, nu despre limitele generale ale creaţiei sale va fl vorba, (aceste probleme au fost analizate amănunţit atît în cadrul discuţiilor cît şl în presă) ci, pe planul valorilor Interpretative, interesant e. de subliniat un lucru- Actorul ars capacitatea de-a cuprinde cerebral, cu plenitudine, realele dimensiuni ale personajului; discrepanţa nu se produce decît la nivelul mijloacelor de expresie scenică. Ciulei este mai cu seamă, ca şi în scenografie, artistul valorilor sugerate şi, de aceea, scena mută din cabinetul de lucru, în care Lenin este surprins ca într-un cadru cinematografic, îi reuşeşte atît de bine actorului. O vizibilă concentrare interioară, o anumită vibraţie ■a sensibilităţii îi luminează figura şi, dincolo de mesajul cuvîntului, spectatorul înţelege şi aplaudă emoţionat, intensa, pasionata muncă de concepţie a marelui gînditor.
In luptă cu teatrallsmul, cu dilatarea pompoasă a valorilor textului, simplitatea mijloacelor de expresie a celor cîteva roluri amintite îşi va găsi poate ecoul potrivit.
*
Caracterul de document Istoric, particularităţile specifice de compoziţie au făcut ca reprezentarea pieselor sovietice să ridice colectivelor noastre artistice deosebite probleme de montare.
Fragmentarea acţiunii într-o diversitate de tablouri, necesitatea schimbărilor rapide de decor, folosirea unor distribuţii numeroase au adus în luările de cuvînt ale
186
MISCELLANEA
e
n-
regizorilor N. Massim şi Al. Şahiglan, problema dificultăţilor impuse de arhitectura nesatisfăcătoare a scenelor, de utilajul necorespunzător. Totuşi, acolo unde soluţia regizorală s-a acordat perfect cu rezolvările plastice ale scenografiei, deficienţele tehnic, au fost depăşite şi rezultatele finale au satisfăcut integral. Afinităţile de concepţie dintre realizatorii spectacolului „Omul cu arma" (regizor Ion Olteana, scenografi Liviu Ciulei — Paul Bortnovski) au creat In scenă un fundal istoric cu autenticitate de film documentar, au împletit forţa dramatică a spaţiului cu peisajul uman al Revoluţiei, au inclus personajele în compoziţia scenică a decorului şi au făcut sudura între montajul imaginilor fotografice şi ritmul interior al maselor.
Realizarea cadrului plastic cu ajutorul panourilor fotografice, ameninţată în prii cipiu de pericolul naturalismului, reprezintă în cazul acesta un succes de scenografie. Nu numai succesiunea aproape cinematografică a. tablourilor a. fost astfel asigurată, dar echilibrul compoziţional al planurilor în care se foloseşte cu artă convenţia, specularea, anumitor valori din decor prin intermediul luminii, ridicarea la scară scenică a anumitor detalii, au multiplicat valenţele dramatice ale scenei si, pe de altă parte, au rezolvat mult rîvnita simplificare a decorului. Dram.atu.rgia culorilor exploatată îndelung în scenografie îşi reduce aici efectul la contrastele dintre albul şi negrul fotografiei; asamblarea acestora cu cenuşiul uniformelor militare creiază în scenă o unitate cromatică în care se integrează deopotrivă, ca într-un singur plan, siluete şi volume şi, în acelaşi timp, sugerează prin tonalitate acea atmosferă .austeră de încordare, de încrîncenare dură, proprie istoricelor evenimente din Octombrie.
Sub masca simplităţii decorului nu se poate ascunde însă sărăcia de idei si încercările de stilizare nu acoperă lipsa de fantezie a artiştilor plastici. Mesajul pieselor revoluţionare nu va fi în nici un caz diminuat dacă se conferă decorului importanţa lui bine definită în ansamblul creaţiei scenice. '
Intr-o piesă ca „Tînăra gardă" închinată celor mai. nobile virtuţi ale sufletului uman, într-o piesă în care abundă suflul eroic al. tinereţii, lipseşte din decor tocmai acea vibraţie de poezie, tocmai acea luminozitate clară care să dea scînteiereă unui ascuţiş de spadă caracterelor de comsomolişti. Lipseşte din decor şi. din costume acea armonie de culoare şi forţa asociativă, emoţională, pe care o realizează spectatorul pe baza simbolurilor cromatice folosite în spectacol.
Neutre, impersonale, decorurile din „Intervenţia" lasă un penibil sentiment de improvizaţie şi dacă într-adevăr ele nu stînjenesc evoluţia semnificaţiilor eroice ale piesei, în nici un caz nu î le valorifică. In general, limbajul imaginilor plastice poarta în el un sîmbure de dramatism pe care regia spectacolului, a. evitat să-l folosească. Pe cheiurile, pe străzile, în localurile Odesei, comuniştii ilegalişti din „Intervenţia." organizează cu preţul vieţii lor campania de cîştigare a. soldaţilor Antantei de partea internaţionalismului proletar. Nimic din viaţa portului, nimic din freamătul oraşului na vibrează in decor şi acolo unde s-a încercat o viziune mai colorată (scena barului), prezentarea realităţii obiective şi sublinierea ideilor de bază ale piesei s-au făcut iară nici o selecţie, într-o arhitectură înghesuită şi într-o aglomerare umană obositoare.
Oglindirea unor mari evenimente istorice în conştiinţa oamenilor, reflectarea grandioaselor perspective ale Revoluţiei în mentalitatea individului anonim dă acestor piese o nebănuită dimensiune interioară, un fundal de măreţie şi de simplitate, a cărui valorificare plastică în scenografia celor două spectacole amintite a rămas deficitară.
*
Grupat^ îndeosebi în jurul problemelor de interpretare actoricească şi de colaborare între regie şi scenografie, discuţia oamenilor de teatru asupra reprezentării celor cîtorva piese sovietice, lărgeşte calea către abordarea unor noi producţii dramatice din repertoriul marii Ţări a Socialismului. ^ j
CÂRTI NOI
PAUL GEORGESCU: „ÎNCERCĂRI CRITICE" *)
In scrisul lui Paul Georgescu se reflectă o ferventă pasiune pentru abstracţii şl un excelent simţ al frumosului individualizat. Din aceste înclinaţii decurg formele sale predilecte : eseul speculativ şi exegeza aplicată. Preponderenţa eseului în primul volum de „încercări critice" a servit unor comentatori pripiţi ca pretext pentru a insinua carenţele criticului. Acum, la al doilea volum, criticul este. în avantaj : cronica literară ocupă majoritatea paginilor, spulbe-rînd orice neîncredere. Această precizare se adresează amatorilor de criterii cantitative. Altminteri orice cititor obiectiv şi onest observă că înclinaţiile Iul Paul Georgescu se manifestă într-o omogenitate perfectă, subliniată de orientarea generală a criticului.
în eseu ca şi. în cronică, în articolul de politică externă ca şi în studiul literar se remarcă aceeaşi situare fermă pe poziţiile marxismului militant. Falselor valori burgheze, decadentismului iraţlonallst şi formalist, le sînt opuse realizările literaturii îndrumată de partid pe făgaşul fertil al realismului socialist. Permanent se introduc distincţii edificatoare între influenţele nefaste ale unei ideologii anti-umaniste, sterile din punct de vedere artistic, şi tradiţiile valoroase care se cer continuate şi îmbogăţite prin noile înfăptuiri. Receptivitatea, mobilitatea şi. toate celelalte atribute necesare unui critic, Paul Georgescu le condiţionează de. claritatea sa ideologică: „Cronicarul navighează între Scylla şl Ca-rybda, între primejdia de a înfăţişa opere
*)E.S.P.L.A., 1958
de artă ca un univers închis, unic, ca un joc de tehnică şl între primejdia de a reduce opera la elementele ei genera.l-com.une, ceea ce ar face să semene opera literară, cu un prefabricat în serie. Nu putem scăpa de toate aceste primejdii decît dacă vom aplica metoda ştiinţifică marxist-leninistă, dacă vom fi animaţi de spirit de partid şi de pasiune pentru gloria literaturii romîne" („în loc de cronică literară" — Gazeta literară, 26 iunie 1958).
Valabilitatea acestei orientări se verifică în acţiune. Criticul reacţionează cu. promptitudine la fenomenul, literar actual. O bogată şi variată recoltă literară se află. comentată în volumul lui Paul Georgescu; de la reeditările din clasici (Rebreanu, Sadoveanu, Ar-ghezi) pînă la producţiile tinerilor (T. Ma-zilu, Ţie, Dumitru Radu Popescu). Ceea ce ar scăpa, poate, la lectura foiletoanelor izolate şl distanţate în timp, se impune ia reluarea lor în bloc ca o trăsătură tonică, foarte preţioasă : este simpatia totală a cronicarului pentru cartea analizată, sentimentul de dăruire cu care sînt relevate meritele scriitorului din perspectiva evoluţiei sale şi a literaturii în ansamblu. Exigenţa critică nu se confundă cu şicana, criticul fiind sever în constatarea lipsurilor, dar grăbin-du-se să descifreze germenele originalităţii' şi să susţină afirmarea sa. (vezi. cronicile la Gheorghe Ştefan sau Petru Vintilă). în comentarea tinerilor evită acea îngăduinţă care mai mult descurajează decît stimulează- Faptul literar nu devine niciodată pretext pentru evidenţierea meritelor criticului şi aceasta, este una dintre trăsăturile
488
CĂRŢI NOI
de prim rang ale modului cum înţelege să-şi exercite profesiunea.
Critica practicată de Paul Georgescu se întemeiază pe comunicare. Glosatorul ce se ■apropie de frumos „cu echer şi pap" ii repugnă ca şi pretenţia fastuoasă, erudiţia după ureche, sentinţele vesele, subtilitatea ceţoasă, crisparea doctorală şi insensibilitatea solemnă. Cum afirmă programatic undeva, cronica sa îşi. propune să fie „o radiografie fidelă şi explicită", Scopului acesta i se dedică cu simplitate şi modestie. Dar tocmai de aceea, rezultatele sînt dintre cele mai valoroase. Criticul pune in lumină articulaţiile operei şi deduce din analiza particularităţilor observate cu subtilitate personalitatea dinamică a scriitorului. Critica la obiect ■este ajutată de fulgerătoare asociaţii, su-.gerînd filiaţii, note comune, afinităţi spirituale, menite tocmai să reliefeze individualitatea artistică. Aproape fără excepţie, concomitent, cu interpretarea personală, se examinează şi opiniile critice anterioare — şi ■aici Paul Georgescu făcînd o notă aparte în comparaţie cu alţi critici, care preferă să vadă vorbindu-se cît mai puţin de confraţii lor. Nu este locul aici să urmărim în amănunt felul cum se organizează şi se afirmă judecata de valoare în critica lui Paul Georgescu. Reţinem numai că, exceplînd cîteva cazuri cînd nu s-a aflat înaintea unor realizări concludente, criticul a formulat ■aprecieri de care va trebui să se ţie seama în orice analiză ulterioară. Judecăţile sale
în legătură cu opera maestrului Sadoveanu sînt prea cunoscute, ca şi admiraţia deosebită a criticului pentru scriitor, ca să mai insistăm. Dar despre Geo Bogza, despre Beniuc, acum mai recent despre Maria Bonus, a-făcut remarci esenţiale, în afara cărora nu. mai pot fi discutaţi nici. unul dintre aceşti scriitori. Dealtminteri, în toate cazurile amintite, criticul n-a operat ca un simplu cronicar: el a întocmit adevărate profiluri, sau, cu un termen care-i este plăcut, „micromonografii" utile pentru înţelegerea intregei lor personalităţi.
Impresionismul critic primeşte o ripostă hotărîtă prin prezenţa lui Paul Georgescu în frontul criticii noastre. In acelaşi timp însă, este pusă la punct şi tendinţa spre rigiditatea academică, spre uscăciunea pretins „scientistă". Paul Georgescu demonstrează că o critică riguroasă şi expresivă nu se poate lipsi de aportul stilului sugestiv, plastic. G. Călinescu, pe care îl citează deseori — uneori aprobativ, alteori restrictiv — este prezent în experienţa lui Paul Georgescu prin gustul pentru formulările concis-caracterizatoare, pentru asociaţiile spontane, îndrăzneţe, pentru aforismul livresc.
N-am notat aici decît unele caracteristici ale criticii, lui Paul Georgescu, propunîn-du-ne să examinăm cu alt prilej, atît de interesantele şi instructive pentru noi modalităţi pe care le foloseşte în cercetarea cu dragoste a literaturii contemporane.
DUMITRU SOLO VfCW
NECULAI TĂUTU: „ ÎND AU PLECAT COCORII".:)
Patriotică şi militantă, poezia Iul Tăutu nu are (deşi „militară") cadenţa de paradă sau impetuozitatea şarjelor de cavalerie, cu care cîţiva mari înaintaşi au înscris pagini de glorie poeziei romîneşti. ■Cîrlova, Alecsandri, Bolintienanu, Coşbuc, rămîn totuşi prin expresia deschisă a patriotismului şi prin suflul eroic, precursorii
*) Editura Tineretului, 1958.
literari ai poeziei lui Neculai Tăutu. Sensibilitatea contemporană a aflat însă căi noi de transmitere a unui sentiment care ei însuşi a evoluat, primind sensuri şi semnificaţii noi. Un cronicar literar nota, privitor la o poezie actuală în care era invocată ca model „Scrisoarea a Ilt-a" a lui Eminescu: „Patriotismul a rămas, în esenţa sa, acelaşi, sugerînd perenitatea unui atare sentiment". Falsitatea aserţi-
CĂRŢI NOI
189
unii e izbitoare. Sentimentul patriotic n-a putut rămine acelaşi în decursul secolelor. Altceva însemna patria pentru omul robit şi exploatat, altceva este patria pentru 'omul liber al epocii socialiste. Sfera noţiunii s-a lărgit, a devenit mai cuprinzătoare şi mai bogată. Revoluţia a dăruit omului înţelesul cel mai desăvîrşit al patriotismului.
Poezia lui N. Tăutu, pentru definirea căreia am făcut   această   mică digresiune, este o continuare a poeziei lui Cîrlova, Alecsandrl, Bolintineanu   şi   Coşbuc, dar „în esenţa ei", şi filozofică şi artistică, nu poate fi asemănătoare acesteia, aşa cum nici patriotismul   socialist   care-o animă nu e acelaşi cu patriotismul vechilor poeţi-La   Tăutu   există   actul   eroic, asociat ţelului eliberării depline a omului prin comunism, sentimentul   cert   că   prin lupta se realizează şl un ideal social. De aceea jertfa n-a fost   zadarnică:   „Tu, omule care-n comunism vei desprinde /Dinjer-^ buri tabla veche cu număr ruginit I Să ştii c-atunci în palmă un om vel cuprinde /Ce azi şi pentru tine sub tanc s-a prăbuşit !" („Semnul de identitate").
Alecsandrl deplîngea soarta eroilor dela Griviţa care, uitaţi, lipsiţi de gratitudinea stăpînirii, după ce s-au bătut şi au învins pentru libertatea patriei,  au   ajuns nişte bieţi cerşetori, pe zdrenţele cărora, inutU si ironic', strălucesc semnele vitejiei. Eroii 'lui Neculal Tăutu au, prin vrerea istoriei, alt destin. Cu trupurile lor au oprit invazia fascistă şi au  apărat  lumea nouă care se năştea şi care azi a devenit o forţă. Recunoştinţa contemporanilor şi a posterităţii e profundă şi veşnică. Prin moartea lor, aceşti eroi au trecut în nemurire. De aceea poetul consideră evocarea tovarăşilor de luptă căzuţi,  o  datorie sfîniă:^ „Daior mă simt acestor vechi morminte" /'_ Azi poate ploaia slovele le-a şters —/ Să-mi picur caldă ceara din cuvinte /Şi inima în îieoare vers!" Ideea recunoştinţei faţă de eroi, precum şi ideea nemurim lor, a trecerii în natură, în suflete, în istorie domină întregul volum, ca un răspuns al poetului la datoria de a le preamări sacrificiul.
Afirmam ta început că, deşi „militară" (prin tematică, fireşte), poezia lui N. Tăutu nu are cadenţa sonoră a parăzil sau Impetuozitatea atacurilor,  cu  care ne-au obişnuit înaintaşii. Aici intervine nu numai firea poetului (nostalgică şi sentimentală), dar şi necesitatea de a-şi modela personalitatea artistică după sensibilitatea cititorului  contemporan,   mai receptiv la sensurile implicite, la tonalitatea gravă şi-reţinută, la profunzime şi nuanţare. Evocativă şl sentimentală, poezia lui Tăutu s-a concentrat pe semnificaţii. Această particularitate care, în vechile volume, apărea de multe ori de un convenţionalism supărător, ca un artificiu adesea ratat, a devenit acum proprie   poetului. Semnificaţiile capătă o justificare de structură, nu mai redau corespondenţe formale, ci logice sau afective: „Alături e mortul. Avea ceas de buzunar cu sonerie /Şi-acum s-a pornit să sune, să-1 scoale la şase,/ Şi sună şi sună în groapa pustie /Ca-ntr-un pumn de argint fărîme de oase/ Şi sună şi sună mai tare ca obuzele /Soneria-ntoarsă de mîna-n-gheţată,/ îmi pătrunde-n carne, îmi usucă buzele, /Voi, urmaşi, azi să n-o auziţi niciodată"   („în groapa  individuală"). Soneria sinistră a ceasului de buzunar, devine într-un fel simbolul morţii, al războiului. Posesorul ceasului a fost ucis şi viaţa soneriei   vine să   amintească, prin contrast, aceasta. Semnificaţia nu e ataşată faptului, ci decurge din el, reală şi convingătoare.
Caracterul actualului volum (carnet de front, deci realitate trăită) favorizează un spor de autenticitate şi, mai ales, îi face cunoştinţă poetului cu însăşi personalitatea sa artistică- Poeziile recente îl recomandă pe Tăutu ca un fin şi sensibil evocator al momentelor dramatice trăite în timpul războiului. (Cu Neculal Tăutu s-a petrecut, în alt plan, şl la alte proporţii, fenomenul caracteristic şi prozei lui Aurel Mihale : pînă la descoperirea filonului atît de preţios dar şi atît de apropiat şi primordial, aflat în propria experienţă de viaţă, creaţia sa a stat o vreme sub semnul con-
190
CĂRŢI NOI
venţionatului, al căutărilor prelungite şi extenuante). Autentic şi personal, cuprins cinci de o tristeţe profundă în faţa morţii tovarăşilor de luptă, cînd de o duioşie ironică în rememorarea unor clipe de destindere presărate în vălmăşagul bătăliei, cînd îndurerat sau îngrozit, cînd sarcastic sau mintos, Neculai Tăutu şi-a aflat în propria biografie, desfăşurată într-o epocă cu adevărat dramatică, multiplele surse ale poeziei sale reprezentative. Talentul său a descoperit, se pare, abia în acest Carnet ele front line, un teren fertil de dezvoltare. Carnetul de front este carnetul de identitate al poetului, actul său cel mai legitim.
Neculai. Tăutu a riscat însă şi o formulă poetică foarte îndrăzneaţă: catrenul. Această formă cere, în. primul rînd, o concentrare a ideii poetice. Tăutu a izbutit să realizeze acest lucru pentru, fiecare poezie în. parte. Insă catrenul mai cere şi o anumită sinteză filozofică, o anumită forţă de. generalizare, ca şi aforismul. Altfel nu şi-ar avea justificarea. Un catren trebuie să spună mai mult şi mai general ca. semnificaţie, decît un poem de zeci.de versuri. Acest lucru n-a fost realizat de poet şi de aceea catrenele sale (unele avînd imagini frumoase), n-au forţa sugestivă a aforismului şi par nişte strofe scoase din poezii mai vechi ori simple schiţe ale unor viitoare poezii.
Cînd ideea îşi găseşte expresia concentrată, ne aflăm, cel puţin, în faţa unor imagini memorabile : „Ne arde cerul, sau pămîntul cu foc s-a repezit spre cer /Alb, amăgit de fierbinţeală, un ghiocel cu pleoape moi, /Deschide ochii şi priveşte, ■dar dintre pălării, stingher/ Inspăimîntat iar sc ascunde, timid, sub gheţuri înapoi!" ( „Bombardament" )
Există însă in volum catrene care concurează, mai multe, la aceeaşi idee şi la. lectură, lasă o impresie de sterilitate, de rămînere pe loc. S-a încheiat: pacea. O serie de elemente care, în timpul războiului, au avut un caracter odios, devin acum inofensive, simple auxiliare paşnice sau inutilităţi. Ideea este unică. Dar iată, că, din ea, germinează vreo zece catrene, din care
niciunut nu spune mai mult decît celălalt. Astfel trotilul e folosit acum la pescuit („Trotilul"), un miel plăpînd. urcat pe-o cazemată, pare mai puternic decît ea („Cazemata"), un apicultor şi-a pus masca, de gaze ca să răscolească fagurii („Pax"). în ţeava unui tun nemţesc s-a tolănit la soare(?) un pisoi („Tunul") etc. Din toate aceste catrene s-ar fi putut face o singură poezie, care la rîndu-i n-ar fi excelat prin varietate dar, cel puţin, ar fi fost justificată prin ideea comună. Aşa însă, răspîndită şi repetată in fiecare din aceste catrene, ideea se şterge, se diluează şi-şi pierde prospeţimea.
Alte catrene nici nu conţin o idee concentrată ci par strofe înfiripate din poezii încă nescrise : „Fără strop de ceai în cană, fără colţ uscat de pîine /Galben samovar ni-e toamna, neaua, un aluat ne pare", /Atacăm la fel c-aseară, atacăm la fel ca mîinc,/ Dar această zi, prieteni, vom în-scri-o-n calendare". („Sărbătoare"). Ideea este cît se poate de confuză, nu ştim despre ce sărbătoare e vorba, de ce ziua „aceasta" va. fi înscrisă în calendare, după cum nu putem înţelege, fiind vorba totuşi de aceeaşi zi. cum pot convieţui toamna galbenă şi neaua.
Despre poezia, lui Nicolae Tăutu se poate spune că are o evoluţie (nu e o banalitate, căci există şi poeţi fără evoluţie, egali). Primele volume, deşi martore ale unei sensibilităţi reale, nu consacrau o personalitate. Apoi, către maturizare, autopastişarea a intervenit, precoce şi a dat iluzia unui profil definitiv. Se pare că acest din urmă volum, după. părerea noastră mai bun decît precedentele, aduce în sfîrşit confirmarea existenţei unei personalităţi artistice reale. Poezii ca „Plecarea", „Frumoasa adormită", „Cînd au plecat cocorii", „Romantism", ,,In groapa individuală", „Gliei -tout", ,Jn adăpost", „Concertul", „Moartea fratelui meu", „Iertare", „Dragoste", „Recunoştinţa" şi altele, din care n-am avut spaţiu pentru a. cita, sînt hotărîtoare în evoluţia, poetului.
Ele consfinţesc o creştere artistică şi, implicit, îndreptăţesc speranţe.
CĂRŢI NOI
191
EUGENIA TU DOR
EM. GALAN: „DE IA POTOP ÎNCOACE" *)
Excepthid „Potopul", acea fantezistă şt simbolică ripostă dată celor ce răspmăesc zvonuri de război, toate povestirile cuprinse in actualul volum al prozatorului V. Em. Gaicn au apărut, în diverse publicaţii, ui ultimul an. Aceasta dovedeşte prezenta activa si consecventă a scriitorului. în actualitatea noastră literară.
Volumul de faţă se înfăţişează divers ca ■modalitate de zugrăvire a personajelor şt a mediilor sociale de care se apropie. Doua dintre scrierile pe care le cuprinde sini por-treia satirice de birocraţi, reamintind pe amorul lui Teică-Pasăre, „A cincea roata la cerută" urmăreşte, cu mult umor, aventura unui foarte tînăr   practicant din comer iui socialist  la iară  şi, în fine, „La Răzeşi', piesa de rezistenţa a volumului este o evocare sobră a unor inilmplări tragice în vremea anilor de secetă în Moldova. Reunind proze in aparenţă foarte variate, cartea de fată se prezintă totuşi unitară şi închegată. Aceasta se datorează nu numai, unei iernat iici ancorate puternic în realitatea socială (trăsătură foarte importantă şi proprie pentru iot ceea ce scrie V. Em. Galan) dar mat ales prinlr-un patos optimist, robust, vizibil în prezentarea oamenilor şi a faptelor : atitudinea  scriitorului   atunci   cînd îmbracă uneori forma glumei sau a ironiei, nu apare mai puţin pregnantă decît atunci cînd descrie, in tonalităţi grave, dureroase, suferinţele oamenilor.
Asa dar o diversitate de tonalităţi, dar reunite .prin aceeaşi viziune clară, sigura asupra faptelor, prin aceeaşi atitudine mi-Uta'niă şi profund partinică. Din aceasta cauză, deşi mai toate aspectele din realitate de care. se ocupă scriitorul. în povestirile de fală sînt negative, ele nu au nume comun cu negativismul. E o caracteristica mai veche a scrisului său, pe care am întîi nit-o încă din romanul „Bărăgan". Deşi aflăm că undeva, într-o instituţie, un oare-
*) Ed. Tineretului,
1958
care Virgil Tăcu s-a ocupat cu afaceri necurate în legătură cu nişte motociclete, sau că un fost militar deblocat Net ea şi prietenul, său, Dron, ajunşi în comerţul, de stat, sînt gaia să comită tot felul de itlhării pentru a stoarce   cît   mai mult   profit   personal în dauna statului socialist, cititorul nu înecarea nici o clipă vreun sentiment apăsător sau deprimant. Deşi aspectele prezentate sînt negative, viziunea pe care o imprimă autorul povestirilor, unghiul din care le înfăţişează eMe unul clar, optimist.   Uneori, pentru a zugrăvi  îniîiuplări   deloc   plăcute autorul foloseşte chiar un ton glumeţ, construieşte o acţiune antrenantă, plină de neprevăzut şi surpriză. Aşa se întîmplă în nuvela ,A cincea roată la căruţă", care, aparent, se desfăşoară   ca o istorie aventuroasă al cărei erou este un tînăr practicant din comerţul de stat, pe nume Chlrică.Stan. Faptele, oamenii, sînt priviţi din punctul de vedere al acestui tînăr naiv şi fără experienţă, care se mîndreşte, pe drept ctivînt, că este fiu AL CLASEI MUNClTOARE(cu majuscule); el are încă o concepţie romantică despre activişiii-eroi, judecă oamenii după înfăţişare şi crede că... toi ce zboară se mă-nîncă. Ironia îngăduitoare a autorului faţă de eroul său, imprimînd un ion glumeţ povestirii,  îi conferă totodată multă savoare şi autenticitate, lată de pildă momentul in cere Stan Chirică, animat de cele mai nobile intenţii dar de o candoare şi o naivitate potrivite celor 17 ani. ai săi, rezemat de ghişeul casieriei,  face în gînd caracterizarea celor din echipa în care este repartizat să lucreze. Chirică ştie că în asemenea echipe, trimise să achiziţioneze carne de la lărani, se strecoară uneori tot felul de afacerişti si oameni necinstiţi şi mai ştie că sarcina lui este să „pună lucrurile la punct". Chirică este un Anion Filip foarte tînăr  şi lipsit de experienţă, de aceea nu are, ca dinsul, conştiinţa greutăţilor, a obstacolelor care i-ar putea ieşi în cale. Are, ce-i drept, ca şi Anton .Filip, conştiinţa mi-
192
CĂRŢI NOI
siunii sale sociale, dar aceasta îl îmbată, îl ameţeşte, iar romantismul celor 17 ani îl fac să ia drept un activist model pe deblocatul Net ea, pentru că e aspru şi face gălăgie casierului în legătură cu un rest de treizeci de bani, recomandîndu-i să se lase de „găinării" —; în .schimb se arată bănuitor faţă de prietenosul Lowe sau îl decretează fără întîrziere drept chiabur pe comunistul Turcu. Dar aventura cunoaşterii pe care o va trăi Clu-rlcă la faţa locului, „pe teren", îi va dovedi că s-a pripit în caracterizări şi că tocmai acei a căror înfăţişare i-au înflăcărat ima. ginaţia sînt de fapt nişte oameni de nimic, gata să fure dacă n-ar fi supravegheaţi de cei bănuiţi a fi nepăsători. Intr-un ritm alert şi plin de neprevăzut povestirea urmăreşte descoperirile neaşteptate ale Hilarului şi zelosului practicant în legătură cu felul cum arată şi cum se comportă în realitate activişti eroi asemeni taciturnului Turcu. Acesta din urmă e frate bun cu Anton Filip din romanul „Bărăgan" şi cu Zamfir Hriţcu din povestirea „La Răzeşi" : modest, pătruns de importanţa misiunii pe care i-a încredinţat-o partidul, dovedind tact şi pricepere, ştiind să se orienteze la faţa locului în împrejurările cele mai grele.
In „La Răzeşi" V. Em. Galan părăseşte tonul glumeţ, ironia. Faptele descrise sînt tragice, teroarea ia care sînt Supuşi oamenii dintr-un sat răzăşesc de chiaburul speculant Iosub Prisac în vremea secetei din 1946 cereau o tonalitate corespunzătoare. Autorul o găseşte alegînd formula povestirii la persoana întîia. Cei care povesteşte este fostul argat al lui Iosub Prisac, căruia nu-i plac înfloriturile de stil nici amănuntele inutile ori senzaţionale, şi care prin relatarea directă, nudă, reţinută şi încărcată de suferinţă a întîmplărilor, conferă povestirii autenticitatea faptului trăit. Ideea povestirii, de a înfăţişa aspectele cele mai crîncene pe care le prezintă lupta de clasă la ţară în această privinţă, e întrupată artistic în procesul anevoios de limpezire a lui Ion Dohota.ru ca şi în urmărirea atentă a evoluţiei caracterului lui Iosub. Figura, acestuia din urmă este memorabilă. Zugră-
vit în culori tari, Iosub, însetat de avere, de dorinţa de a-i supune pe cei din jur, de a se bucura de stima lor totală, trăieşte un proces sufletesc invers, aceluia al argatului său. In locul speculantului pe care, in oraşul ameninţat de foamete, Ion Dohota.ru îl. credea ţăran ca şi el, dar animat de o lăcomie cam nătîngă, în vremea secetei el descoperă altă făptură, stăpinită de o lăcomie sălbatică, inumană. Aceasta îi dă puteri nebănuite care-l fac să are pămîntul pietros pînă ce caii mor iar el şi argatul cad răpuşi de oboseală.
Faptul acesta, la care se adaugă şi existenţa celor patru cutii cu bancnote, fac să circule pe seamă-i legenda că ar fi posesorul unei comori şi-i aduc din partea consătenilor şi stima şi titlul de „primar". Patima de înavuţire dublată de aceea de a stăpîni şi a. dispune de viaţa oamenilor din sat, fac din Iosub un tip monstruos. Iosub nu împarte Vădenilor răpuşi de boală şi de foame, doctoriile primite din partea statului, ba le fură pînă şi alimentele aduse cu mari sacrificii de sora sa şi de comunistul ce o însoţeşte.
Deşi în această nuvelă comuniştii sînt apariţii mai mult episodice, atît Zamfir Hriţcu, cumnatul lui Iosub, cit şi moşul Aniţei, primarul din satul vecin Borza, sau comunistul mort de foame în grajdul lui Iosub, sînt bine conturaţi. Prin figura comunistului fără nume care aduce alimente în sat, V. Em. Galan a creat tipul acelui luptător anonim, care se jertfeşte pentru popor. Eroul său umblă flămînd pe lîngă căruţele de alimente pe care le împarte înfometaţilor de la ţară şi este ucis de cruzimea monstruoasă a lui Iosub (acesta, spre a-l chinui, vine şi mănîncă în faţa lui). Oamenii din Vaduri află că in urma autopsiei doctorii au constatat moartea din cauza foamei a omului care le-a adus alimentele. In-tîmplările din „La Răzeşi" sînt crude, cutremurătoare ; ele par reînviate de undeva din străfundurile istoriei, iar personajele capătă o adevărată valoare simbolică. V. Em. Galan a încercat cu nuvela „La Răzeşi"   coarde   noi,   dovedind nebănuite
CĂRŢI NOI
193
resurse in direcţia cultivării unui drama- rodnice, decît unele portrete satirice neim-tism profund, de esenţă şolohoviană. Şi plinite cum e acela din ,,Alegeri". Nu e o poate încercările în acest sens ar fi mai    recomandare ci doar o sugestie.
REM US LUC A
ALECU IVAN GHIU A: „CÎNTECE DE DRUMEŢIE"
Alecu Ivan Ghilia şi-a caracterizat just cartea recent apărută: cîntece de drumeţie, fiindcă el nu face nici reportaj propriu zis — deşi ii schiţează — şi nici note de călătorie nu inseilează, deşi aminteşte oraşe şi 'străzi şi fluvii şi monumente. El cîntă. E un poet. Chiar atunci cînd îşi închipuie că descrie, el evocă. Descrierile sale, colorate, plastice, sînt departe de precizia în investigaţie a reportajului şi chiar prozei în general, descrierile sale sint numai imagini poetice, numai expresii ale unor stări lirice. Poate că ieşenii vor putea recunoaşte oraşul lor din evocarea lui Ghilia, însă cei care n-au văzut Iaşii niciodată, deşi vor fi impresionaţi de efuziunea lirică a autorului, nu vor căpăta o imagine cit de cît reală a străvechiului oraş; elementele pe care ni le dă autorul, nu sînt ale unei reconstituiri literare, ale unui tablou, ci numai asociaţii lirice, evocare sentimentală, frumoasă, emoţionată chiar. Nu-i o obiecţie, ci o con'&tatare.
Genul — dacă pot să spun aşa — profesat de Ghilia are avantajele şi dezavantajele sale. Dezavantaje: lipsa de precizie, o oarecare plutire în generalităţi, o proză statică, fapte puţine, date informative puţine şi nu totdeauna esenţiale. Avantaje : culoare, atmosferă, plasticitate poetică, efuziuni lirice. Ghilia scrie bine, sinceritatea, exuberanţa lui prinde, impresionează. Uneltele sale lirice sînt stăpînite cu pricepere : exclamaţiile sale sînt fireşti, destăinuirile sate sînt graţioase, proza lui ritmată cîntă, imaginile sînt pregnante, plastice ; el nu lasă nimic nefolosit din arsenalul poetului liric : atmosferă, culoare, arome, melodie, asociaţii neaşteptate. Iată un cules de struguri:
„...Pe butuci... strugurii atîrnă grei, împletiţi printre frunzele ude şi verzi; rotunzi şi rozi, ca petalele trandafirii; transparenţi şi piramidali; cu boabe de chihlimbar; lunguieţi, tari, gingaşi, tutunii, ca sfîrcul sinului de fecioară; ruginiţi de brumă şi soare; negri şi strălucitori, ca ochii ţigăncilor". (pag. 42).
Sau cu bine adusă prospeţime:
„Dintre toate oraşele pe care le-am văzut, dintre toate oraşele pe care le-am visat, Leningradul este cel mai frumos, mai somptuos, mai tulburător. E oraşul in care te-ai întoarce oricind, şi mereu, şi nu l-ai m.ai părăsi niciodată", (pag. 149).
Poţi să nu-l crezi, poţi să te îndoieşti ?
Cartea lui Ghilia e aproape în întregime astfel scrisă, iar cînd ia un ton sobru şi riscă precizia, exactitatea, cînd vrea să informeze ca orice reporter, pana lui se dovedeşte săracă şi mai puţin convingătoare. Atunci scrie sec, plat, lipsit de nerv, şi nu pentru că n-ar avea resurse talentul său de reporter, ci pentru că nu vrea să se ia în serios ca reporter.
'S_crie :
,,Dacă-i greu ? Auzi vorbă! Are afurisita de cătină o rădăcină de jumătate de metru. O dezbaţi (?) cu cazmaua, cum ai dezbătu (?) piatra. Oamenii au şi început. Nu se dau indrăt oamenii de la muncă", (pag. 21).
Sau:
„Odată pornite, gîndurile îl duc — ah pîrdalnice de gînduri — la arături făcute „ca-n Uniune" cu pluguri electrice! Numai că „pînă atunci, mai este, băiete" —
13 — Viaţa Romînească nr. 12
194
CĂRŢI NOI
se mustră el singur pornind grăbit spre multele, nenumăratele treburi care-l aşteaptă- Pînă atunci caia să te descurci in greutăţile de astăzi", (p. 24).
Aşa nu mai convinge. Proza a devenit o relatare seacă, neinteresantă. Că Ghilia poate scrie bine şi despre lucruri mai puţin „poetice", o demonstrează scurta evocare a trecutului oi asului Botoşani, unde abundă cifrele, faptele.
Cartea lui Ghilia este în general o carte reuşită, originală. E o carte Interesantă, nu numai ca experienţă literară (poemul în proză îngemănat cu reportajul) ci şi ca o mărturie de talent şi ca un capitol de literatură bună. 'Să descrii oraşele, gospodă-
riile de stat, gospodăriile colective călă tortile şi să izbuteşti, e un lucru mai obis nuit, sa le cînţi şi să izbuteşti, e mai greu Ghilia a izbutit.
Şt o observaţie critică. Valoarea lucrării lui Ghilia ar fi sporit, incontestabil, dacă ar fi fost mai bogată în imagini ale vieţii noi — dacă tonul său romantic ar fi fost mai generos in capitolele care descriu viaţa şi lupta de azi a poporului, şi dacă „poezia" volumului n-ar da o oarecare patină, care estompează într-o oarecare măsură, acuzaţia pe care o îndreaptă împotriva trecutului de împilare şi suferinţă a poporului.
CARTEA SOVIETICĂ
KLARA ZETKIN DESPRE ARTĂ ŞI LITERATURĂ
Preocupările multilaterale ale Klarei Zet-kin pentru problemele artei şi literaturii ne erau cunoscute pînă acum doar din însemnările ei despre convorbirile cu Lenin pe teme literar-ărtistice. Mai puţin sau deloc cunoscute sînt articolele ei de critică literară şi estetică, îmmănunchiate recent într-un volum .apărut în Editura de Stat pentru literatură din Moscova, volum care cuprinde pe lîngă amintitele însemnări, articole despre Schiller, Ibsen, Bjom-sterne-Bjornson, Freiligrath, Reiter şi studiul de sinteză ,,Artă şi proletariat".
Scrise între anii 1906—1912, lucrările Klarei Zetkin despre literatură şi artă nu sînt numai documente ale istoriei gîndirii marxiste. Ele îşi păstrează în mare măsură actualitatea prin riposta îermă dată ideologilor burghezi şi revizioniştilor, prin afirmarea înflăcărată a rolului proletariatului ca purtător unic al progresului artistic, ca singurul moştenitor legitim al celor mai bune valori din trecut. Studiul „Artă şi proletariat" este, de altfel, un răspuns di rect dat revizioniştilor germani, care, în 1912, în cadrul unei discuţii despre literatură (în revista „Neue Zeit") ajunseseră la concluzia imposibilităţii şi inutilităţii unei arte de clasă proletare.
Apologetica nu străluceşte niciodată prin spirit inovator. Acum 50 de ani, ca şi astăzi, apologeţii decadentismului şi-au îndreptat armele împotriva artei ,,cu tendinţă", a artei „politice", a artei care-şi soarbe forţa emoţională din viaţa reală, văzută şi înţeleasă de pe poziţiile înaintate ale clasei muncitoare. Arta burgheză a vremii, ca şi clasa pe care o slujea, cobora ireversibil pe panta descompunerii „Amurgul zeilor — iată amtosfera care a generat această artă" — scrte Klara Zetkin. Naturalismul, care se afirmase la un moment dat în domeniul criticii sociale, îşi epuizase posibilităţile degenerînd într-o plată copiere a rea-
lităţii, neputincios în dezvăluirea sensurilor ei. In artă — scrie Klara Zetkin — au început să domine curente, a căror trăsătură comună era fuga de viaţă, de conflictele majore din sînul societăţii, neo-misticismul ; toate reflectau comanda socială şi starea de spirit a unei burghezii, înspăimîntată de izbucnirea iminentă a Revoluţiei. Respingînd arta decadentă burgheză, mişcarea muncitorească, avangarda sa marxistă au afirmat necesitatea unei arte noi1, pusă în slujba şi însufleţită de ideile socialismului. Apariţi-a creaţiei artistice proletare s-a impus ca un fenomen necesar în dezvoltarea raporturilor şi luptei de clasă. Lenin sublinia, în 1913, în articolele sale „Eugene Pottier" şi „Dezvoltarea corurilor muncitoreşti în Germania", semnificaţia precum şi valoarea politică şi educativă a cîntecului revoluţionar.
Pornind de la principiul leninist al existenţei celor două culturi în cadrul aceleaşi culturi naţionale din societatea burgheză, Klara Zetkin subliniază că, pe măsură ce lupta de clasă devine mai ascuţită şi mai conştientă, se adînceşte prăpastia dintre viaţa spirituală a proletariatului şi cea a burgheziei. Lupta de clasă generează în sînul proletariatului noi idealuri spirituale şi morale, năzuinţe pute-rnice de a gusta şi crea opere de artă, opuse artei burgheze, însufleţite de idealuri estetice proprii. Arta şi literatura clasei care se ridica nu putea fi decît o ,,artă cu tendinţă", o „artă politică", prevestind marea artă realist-socialistă care, în zilele noastre, a învins pe o întindere uriaşă a globului, situindu-se în fruntea mişcării literar-ărtistice mondiale. De altfel, adaugă Klara Zetkin, istoria artei şi literaturii s-a îngrijit ea însăşi să anuleze sentinţa după care tendinţa în artă a fost declarată în afara legii. „Tendinţa clară, precisă, a inspirat cele mai caracteristice, mai con-
13*
196
CARTEA SOVIETICĂ
vingătoare şi artisticeşte mature dintre creaţiile sale" —- notează Klara Zetkin în articolul despre Schiller. Invariabil a rămas pînă în zilele noastre scopul nemărturisit al apologeţilor decadentismului, ai apolitismului şi evazionismului : „în numele artei, scrie Klara Zetkin, nu se combate „tendinţa" în genere, ci numai acea tendinţă care contrazice „tendinţele" claselor dominante".
Cînd, la începutul secolului, arta burgheză se afla într-un impas iremediabil, marxiştii au întrevăzut cu certitudine ştiinţifică perspectiva unei noi înfloriri a creaţiei artistice, care va fi determinată de un nou conţinut de idei, izvorît din concepţia despre lume a clasei muncitoare. Klara Zetkin şi-a afirmat încrederea neţărmurită în ideia că noua artă şi literatură vor lăsa în urmă arta şi literatura burgheză şi că vor genera opere de înaltă valoare tocmai pentru că noua viziune socialistă, asupra vieţii, oferă creatorilor posibilităţi infinit mai eficiente de investigare şi înţelegere a conflictelor sociale şi morale din epoca noastră. „Numai atunci cînd ideile socialismului vor deveni trăiri personale a!e artistului, arta va izbuti să ajungă la o percepere mai înaltă a vieţii" — scrie ea în articolul despre Bjorn-sterne-Bjornson.
I-a fost dat Klarei Zetkin să asiste la zămislirea şi dezvoltarea impetuoasă a artei şi literaturii realist-socialiste sovietice, care şi-a afirmat în scurt timp valoarea, mareînd o nouă etapă în dezvoltarea artistică a omenirii.
Literatura clasică, marea literatură realistă din secolul trecut, a găsit în criticii marxişti exegeţi, care i-au pus în adevărata valoare, printr-o interpretare ştiinţifică şi estetică înaintată, problematica socială şi umană, aportul progresist dar şi limitele în cunoaşterea artistica a lumii. Evidenţiind în poezia şi dragaturgia schilleriană chemarea înflăcărată la luptă împotriva tiraniei pentru adevăr şi libertate, Klara Zetkin subliniază totodată sterilitatea fiîozofico-estetică a idealismului schillerian.
Opera lui Ibsen va ajuta proletariatul în lupta sa împotriva minciunii pe care se bazează societatea capitalistă. Acest răzvrătit împotriva    ipocriziei    moralei burgheze, acest căutător al adevărului a năzuit spre o înnoire a lumii. Dar negăsind calea adevărată, năzuinţele sale s-au pierdut într-o   perspectivă   incertă : Ibsen —răzvrătitul, scrie Klara Zetkin, va trăi cît trăieşte societatea burgheză ;  Ibsen — artistul şi educatorul o va depăşi". Bjorn-sterne-Bjornson, care a intuit semnificaţia contradicţiilor    sociale şi s-a aplecat cu simpatie asupra vieţii oamenilor simpli s-a oprit în pragul înţelegerii esenţei luptei de clasă şi a psihologiei muncitorului luptător.    Moralistul    mic-burghez din el a învins pe poet şi pe dramaturg. Deter-minînd valorile şi limitele artei şi literaturii din trecut, critica marxistă de la începutul secolului, a întrezărit locul pe care acesta îl va avea în socialism. Cultura socialistă >a preluat această moştenire în patrimoniul său, în spiritul învăţăturilor lui Lenin despre    cultură, artă şi literatură, apărîndu-i (fără a-i ascunde contradicţiile şi limitele)     democratismul şi caracterul popular, împotriva   denigratorilor ei contemporani, din lagărul decadentismului.
„Marea comunistă", cum o mumea Lenin, avea o încredere neclintită în imensa perspectivă pe care socialismul o va deschide artei, în superioritatea artei socialiste. Po-lemîzînd cu avocaţii pretinsei libertăţi de creaţie, pe care i-ar acorda-o artistului societatea burgheză, Klara Zetkin scria : „Numai atunci cînd munca va scutura jugul capitalismului şi, prin aceasta, vor fi lichidate contradicţiile de clasă în societate, numai atunci visul despre libertatea artei va căpăta întruchipare reală şi geniul altistului va putea să-şi ia liber zborul în sus... Numai ciocanul revoluţiei, care va dărîma închisoarea capitalismului, va aduce artei libertatea..." Sînt anticipări confirmate astăzi prin prezenţa vie, succesul recunoscut şi sporirea puterii de atracţie a artei şi literaturii realist-socialiste pe toate meridianele lumii.
I. P.
REVISTA REVISTELOR
-  Din tară -
„TRIBUNA" ~ octombrie ~ noiembrie 1958
Dună ce în atît ea f înduri s-a scris la J3   rubrică   despre   lacunele poeziei din „Tribuna", despre ^"B'foim, de evazionism si manierism mod nust cui tivate în paginile sale - F^J°r*™ ■stata că în ultima vreme sectot ul especUv al revistei clujene în regis ment nu poate decît sa ne bucwe.K a înţeles sensul criticilor ce i-au fost aduse Viole vizibile eforturi pentru a pubUcao pozie de actualitate, străbătută de s fu "contemporaneităţii, chiar daca  P° fc£ mai răzbate încă vagul senzaţiilor sau sim
holismul ceţos. mnitituie Un succes real pentru revista il f^»^. bogata recoltă lirică închinată sărbătoriră Revoluţiei Socialiste.  Aproape  toţi poe£ nbisnJti ai revistei au fost prezenţi la ce tblZet Zenimentului, una compunîndcicluri anume, evocînd direct moment cUnR*; volutie sau celebrînd sensurile sale nob zatoare  In toate cazurile se rematca gn,a pen     claritatea mesajului politic exprim^ ■npiraiia neîncorsetată, comunicativa şi aeră  Aceasta nu împiedică    de cele nai Zlte ori   vibraţia poetică ^ ^ timbrul de originalitate şt de t™ePf™ nală, de  emoţie individualizata.Job d numai de autorii unor cicluri si ^caputem observa notele particulare   LeonidciNeamţu hl „Orizontul lui Octombrie   este atras de elanul revoluţionar, adoptînd pnuta romantică şi tonul    Profe^z^r -JU^ Biian în Jntîlnire cu Revoluţia urmăreşte momente de istorie, căutind sa relev ea tismul conţinut în ele fara nimic retoric,
discursiv - Al. Căprariu în „Meditaţii la Octombrie", este mai abstract (poate pe alocuri chiar puţin intelectualist) vrînd sa interpreteze semnificaţii, să descifreze poezia marilor adevăruri. Dintre ceilalţi poeţi care au semnat versuri închinate lui Octombrie am reţinut crochiurile leningrădene ale lui Alexandru Lungu si prezenţa lui Mir on Scorobete cu două poezii.
In aceeaşi perioadă, Ion Rahoveanu o semnat un amplu poem, „Din umbra anilor , iar Negoiiă Irimie un ciclu  inspirat din munca brigadierilor de pe şantierul Magistralei de Sud. Poemul lui Ion Rahoveanu elogiază memoria partizanilor romini din cel de al doilea război mondial. Poetul, recompune atmosfera dramatică a luptei antifasciste, punînd accentul, pe înălţimea idealurilor care-i însufleţea pe luptători şi le insufla încredere în victoria cauzei. Esenţa poemului este lirică şi ar fi fost bine ca poetul să nu evite expresia degajata, libera, a sentimentelor. Uneori pare crispat, reţinerea îl duce la contorsionarea versului, la imagini ceţoase. Negoiţă Irimie îşi compune ciclul din mai multe instantanee, remarcabile   prin   prospeţime   şi spontaneitate. Ce-l impresionează, îndeosebi, este înverşunarea cu care tinerii brigadieri înfrunta duritatea naturii şi o supun. Două catrene intitulate „Drum peste stînci" surprind plastic titanicul efort uman. Iată unul :
Perforatorul muşcă-n piatra dură, Şi-această geologică armură
198
REVISTA REVISTELOR
Spre cerul clar în ţăndări o aruncă, Şi drumul trece aspru peste stîncă.
Din această încleştare natura iese biruită, dar nu desfigurată. Omul creează în ordinea armoniei naturale şi poetul sugerează excelent caracterul nobil al muncii prin zugrăvirea modificărilor survenite în peisaj în sensul umanizării acestuia :
Metanul şi cu munţii de cărbune Trăiesc într-o măreaţă simbioză, Şi kilowaţii-ntinşi pe-alpine strune încununează noua lor osmoză. Iar ţevile-s artere subterane, Nervuri de foc pe trupul ţării mele, Piloţii-nalţi cu harfele lor plane Rotesc în noapte roiuri mari de stele.
Absorbit de aspectul pe care l-am putea numi peisagistic, poetul uită să acorde importanţa cuvenită mobilurilor ce stau la baza tuturor transformărilor actuale. Realitatea socialistă care pulsează pe şantier nu pătrunde decît aluziv şi foarte evaziv in poeziile ciclului.
O iniţiativă binevenită a redacţiei este de a publica în grupaj producţii ale poeţilor ""epători care citesc  versuri  în cenaclul local „Maxim Gorki". Poeziile sînt inegale in realizarea lor de ansamblu, însă conţin versuri promiţătoare. Emit Bunea în Se taie pădurea" dovedeşte capacitate de interiorizare. Marcel Mureşeanu pare livresc dar se impune printr-o scînteie de imaginaţie îndrăzneaţă. Cecilia Grigorescu atrage atenţia prin orientarea spre actualitate Iniţiativa revistei se cere continuată, stimulîn-du-i pe tinerii poeţi spre temele majore ale prezentului.
In general, „Tribuna" ramine încă datoare din acest punct de vedere. In numărul dm 22 noiembrie au apărut doar două poezii originale - vagi şi inexpresive -iar în numărul din 29 noiembrie n-a mai figurat nici o poeziei originală. Totuşi în ciuda lipsurilor manifestate alte daţi revista şt-a cîştigat un prestigiu datorită atenţiei acordate creaţiei poetice originale.
G. S.
„IASUL LITERAR" — Nr. 7 şi s/958
Cu aceste două numere actualitatea reintră în paginile „laşului literar" in teate drepturile ei. Revista a lichidat cu o anumită optică anacronică, tributară paseismului. Efortul de a reflecta realitatea socialistă prin lucrări orientate în acest sens se întrevede atît în sectorul beletristic cît si în cel critic.
Axate pe o tematică actuală, poeziile din ciclul hunedorean semnat de Florin Mihai Petrescu şi din cel intitulat „Şantier" al lui Andi Andrieş, ambele apărute în nr. 8, ca şi versurile de o gingaşă prospeţime semnate de George Demetru Pan („Eriva") şi Const. Scripcă („Mîngtierea") în numărul anterior se cer menţionate.
Dacă socotim de bun-augur orientarea către o problematică majoră, inspirată din lupta poporului pentru socialism, nu pot fi trecute  cu  vederea  lipsurile  de ordin
artistic ce diminuează   eficienţa intenţiilor lăudabile ale colectivului redacţional si ale colaboratorilor. Suferind adeseori de prozaism, versuri de felul celor ce urmează deservesc ideile. Iată un exemplu dintr-o poezie semnată de FI. M. Petrescu în nr. 7 : „Eroii simpli-n lupta cu focul şi metalul! Au trăsătura demnă-a destinelor măreţe I Create de ei înşişi cînd curge-n noapte valul/ De-oţel topit în şarje rapide şi-ndrăz-neţe". Sau altul clin poezia „Meşterul" (nr. 8) de Andi Andrieş: „Urcă sfidînd pe acei ce'se temi El e fecund ca pămîntul arabili. Mîinile lui parcă scriu un poem/ vast, luminos, anonim şi durabil".
Un fapt care surprinde este înrudirea — uneori pînă ta similitudine — a tropilor din diverse poezii ce apar sub diverse iscălituri. Izbitoarea asemănare a unor met a-
REVISTA REVISTELOR
199
tore trebuie să le dea de gîndit poeţilor
citaţi. t _ ,
In „Vioara primă" (nr. 7) Nicolae Taţo-
mir scrie. ■'
„Să ascultăm deci omul, vioara lumii primă
In tînăra orchestră-a timpurilor noi".
Iar la Florin Mihai Petrescu în poezia
Unor prieteni..." (nr. 8) întîlnim imagi-" nea:
, Ştiu : dorm puţin şi masa adesea nu mii
masa...
De geaba pentru aceasta acum cu vo^mă
Dar este-n mine-un demon ce-n pace nu mă
lasa :
_ Al primei violine în marele concert."
Proza înregistrează în aceste două ultime numere un cert progres. Francisc Munteanu semnează un fragment interesant din romanul în lucru „Născut în Europa", inspirat din lupta antifascistă. 0 menţiune deosebită merită ciclul de schiţe din numărul 8 al lui Aurel Leon, scrise cu nerv şt sunţ de observaţie. Fiecare dintre ele dezvolta, în cadrul unui episod, o serie de detalii portretistice, pitorescul folosit cu pondere fiind subordonat caracterizării psihologice, ca în scurtele povestiri „Irina are o recla-maţie" şi „Răzbunarea lui Mitruţ".
'Sectorul de critică se distinge prin varietatea preocupărilor legate de dezbaterea
problemelor actuale ale literaturii. Cronica literară semnată de Al. Andriescu discuta volumul de nuvele  „Fuga" de D. R. Po-pescu (nr- 7) şi „Paginile critice" ale lui Mihail Petroveanu (nr. 8). Dacă judecata critică asupra nuvelelor din „Fuga" este atentă si obiectivă, acordînd atenţia cuvenită   conţinutului   scrierilor tînăr ului prozator ardelean, în cel de-al doilea caz dispoziţia simpatetică depăşeşte formula aprecierilor binevoitoare. Probabil o greşit înţeleasă solidaritate de breaslă îl face pe Al. Andriescu să treacă cu vederea unele greşeli de interpretare ale lui Mihail Petroveanu atît în cazul cronicilor sale privitoare la volumele lui A. E. Baconsky cit şi la Petre Stoica.
Interesant, studiul judicios al lui N. Barbu despre „Profil, actualitate şi tradiţie artistică".
Rubricile „Carnet sovietic", „Recenzii" şi „Note" pe care le-am dori mai vioaie, întregesc sectorul de critică ce 'se resimte încă din pricina lipsei unor contribuţii teoretice generalizatoare despre literatura noastră nouă. Lupta împotriva încercărilor^ revizioniste de a submina estetica marxista ca şi realităţile literaturii actuale pe drumul realismului socialist comportă discuţii combative şi competente la desfăşurarea cărora „laşul literar" îşi poate aduce o contribuţie preţioasă.
H. Z.
—   De pesle lioiare -
MIROVAIA EKONOMIKA I MEJDUNARODNflE OTNOSENIA" Nr, II1958
Pe lîngă diversele teorii ale „capitalismului popular", ale „statului bunei stan generale", ale variantelor „palernahsmului , e în vogă în ultimul timp doctrina sociologică, de origine americană, a ,/elaţiuoi umane în industrie" („Human relations m
industry"). Ea se bucură de o largă si susţinută publicitate, este integrată în sistemul ştiinţelor umanistice, figurează în programele multor universităţi, iar pe lîngă Universitatea din Yale (S.U.A.), de pildă, funcţionează un institut special pentru studiul
200
REVISTA REVISTELOR
„relaţiilor umane în industrie". Acestei doctrine îi consacră revista un articol semnat de M. Mosenski şi I. Kiselev.
Autorii doctrinei „relaţiilor umane" susţin că metodele de exploatare bazate pe con-stringere, pe stoarcerea fizică a muncitorului şi desconsiderarea demnităţii sale umane, încep să aparţină trecutului. „Lăcaşul tainic al producţiei", cum spunea Marx, în care muncitorul intră ca „unul care şi-a dus propria sa piele la tîrg şi pe care nu-l mai aşteaptă nimic altceva decît tăbăcăria", a devenit printr-o scamatorie, „comunitate uzinală", in care relaţiile dintre patroni şi rnunatori se inspiră din principiile umanismului şi ale eticii creştine, iar „vechea!" exploatare capitalistă este înlocuită printr-o colaborare bazată pe... drepturi egale. In asemenea condiţii, scrie unul din teoreticienii „relaţiilor umane" — K. Davis — munca nu mai este o povară, ea aducînd muncitorilor „o satisfacţie economică, psihologică şi socială". Extlngîndu-se treptat asupra tuturor domeniilor vieţii sociale burgheze — pretind autorii acestei doctrine — „relaţiile umane" vor determina o transformare calitativă substanţială a întregii societăţi.
Este, fireşte, un semn al vremii că ideologii burgheziei sînt nevoiţi să recurgă la asemenea travestiri umanitare şi morale, tie reflectă complicarea şi încordarea contradicţiilor interne ale capitalismului, şi mai ales modificarea categorică a raportului de forţe pe plan mondial în favoarea socialismului. La rîndul ei, clasa muncitoare din lumea capitalistă s-a maturizat politiceşte, s-a întărit organizatoric, iar muncitorul nu mai admite să fie tratat ca „o gorilă dresată", — după expresia faimosului F. Taylor.
„Perseverenţa muncitorilor — scrie W. ti. Knowles — care pretind o atitudine umană jaţă de ei, ameninţarea comunismului din afară, precum şi dorinţa noastră (!) de a ne comporta omeneşte faţă de fiinţele umane, ne-au silit să adaptăm „concepţia umană" intereselor dezvoltării eficiente a liberei întreprinderi". Apariţia doctrinei „relaţiilor umane" mai este legată şi de unele concluzii de ordin meu practic, la care au ajuns specialiştii burghezi. în organizarea
producţiei şi a muncii în etapa actuală a dezvoltării tehnicii. Ei constată că ritmul sălbatic al muncii în industria puternic mecanizată a generat printre muncitori 0 aşa numită „deprimare industrială", care se exteriorizează în apatie, pierderea oricărui interes faţă de muncă, iritare excesivă etc Prof. Otto Gra\ (R-F.G.) spunea la Conferinţa de la Roma (1956) consacrată problemelor „relaţiilor umane", că „în multe întreprinderi unde domnesc „relaţii umane" proaste, se simte că situaţia este „critică", că atmosfera este încărcată, ca într-o zi de vară cu zăduf, cînd simţi că se apropie furtuna. In aer pluteşte ceva ce poate exploda în orice clipă. Munca se execută cu o vizibilă rezistenţă internă şi fără vioiciune : feţe crispate, priviri pline de răutate, gesturi, ameninţătoare — acestea sînt simpto-mele frecvente". Iar dr. Davidson, preşedintele Institutului american pentru organizarea producţiei şi a muncii, completează : „După toate ^ probabilităţile, noi am atins limita posibilului sporind productivitatea muncii numai pe calea studiului mişcărilor, a cronometrajului şi altor metode similare; în viitor productivitatea muncii poate fi simţitor sporită numai cu condiţia îmbunătăţirii relaţiilor cu muncitorii".
Propaganda in jurul „relaţiilor umane" se face pe o gamă foarte largă. Catolicii, ca A. Messinco, vorbesc despre „dragostea faţă de aproapele", alţii, ca Ni colo Pe ude susţin necesitatea creării unui flux de „radiaţii psihice" de la conducerea întreprinderii spre muncitori, iar un business-man practic ca A. Heron cere patronilor ca prin „relaţiile umane" să ia ei conducerea revoluţiei prin care trece lumea capitalistă „pentru a nu-i permite să se abată spre anarhie sau dictatură"... Toată această literatură urmăreşte influenţarea conştiinţei muncitorilor prin cultivarea iluziilor care să ducă la abandonarea luptei de clasă.
Dar mai există şi o altă literatură, lipsită de vorbărie emfatică, destinată unor cercuri restrînse, în care lucrurile se spun fără ocol. Aci nu vom întîlni nici urmă de „morală" sau de „radiaţii psihice". In schimb, cu o claritate exhaustivă se precizează scopurile reale ale „relaţiilor umane".
REVISTA REVISTELOR
201
Un grup de specialişti din R.F.G. care au vizitat S.U.A.  pentru a studia teoria si practica „relaţiilor umane", au fost uimiţi de cinismul cu care confraţii lor americani le-au expus ce se urmăreşte prin ele. .Uluitoare este sinceritatea cu care tu s-a subliniat de repetate ori, - scriu ei in raoortul lor - că bunele „relaţii umane au ca scop sporirea productivităţii şi nu instaurarea   unor   norme   etice",   iar un specialist englez, Hatchings, notează : „Relaţii umane" - înseamnă a pune omul la locul potrivit si a-l stoarce în modul cel mai bun".
Strînsa  legătură a  doctrinei „relaţiilor umane" cu practica exploatării capitaliste în etapa actuală reiese cu evidenţă şi din metodele psihologice şi organizatorice recomandate în manuale speciale. Elementele principale   ale   tehnicii   întregului sistem sînt - sistemul „legăturilor reciproce şi ai informaţiei-,   convorbiri   ale „consilierilor Psihologici" cu muncitorii prin organizarea de .confesiuni", măsuri   denumite parU-eiparea muncitorilor   la luarea hotari'ilo, privind producţia   (business-meetings), favorizarea creării printre muncitori- a „grupărilor neformale", pe categorii, in funcţie de „statutul social" al acestora. Se urmare^ te astfel să se creeze muncitorilor iluzia ca sînt participanţi la conducerea întreprinderilor, că administraţia ar purta un intens deosebit faţă de părerea lor cu privire la bunul mers al „comunităţii uzinale , ca se interesează de viaţa lor particulara, iar pe de altă parte - ele permit organizarea unei spionări mai rafinate a muncitor-do a unei acţiuni de contracarare a influentei sindicate prin gruparea muncitorilor in societăţi sportive, grupe naţionale etc specu-lînd interese materiale meschine, tendinţe de  parvenire  personală,  etc.   Un ioc însemnat în acest sistem de măsuri ilo-cupă bineînţeles, propaganda prin lecţii avantajelor ce le oferă întreprinderea capitalistă muncitorilor.
Dar eficienta acestei propagande şi a metodei? Prof. Semy de la Universitatea din Liverpool spunea la Conferinţa de la Roma că  muncitorii îi judecă pe patroni nu după
ceea ce spun, ci după ceea ce fac. Nu-i poţi înşela prin rimplul fapt că „boss"-ul le spune „bună dimineaţa" sau se interesează de soţia bolnavă a vreunuia, dupa presei ip-ţiile manualului bunelor „relaţii umane ... Practica, prin care se verifică orice teorie, înlătură fără jenă perdelele de fum ale oricărei propagande care ascunde un joc dublu.
După o scurtă retrospectivă asupra apariţiei primelor trusturi de armament şi a evoluţiei împletirii intereselor lor internaţionale, că si a relaţiilor dintre monopoluri si cercurile politice reacţionare, A. Leonidov urmăreşte într-un articol istoria acestei sinistre coaliţii pînă azi. Tipică pentru zilele noastre este preponderenta în maffia internaţională a fabricanţilor de arme, a monopolurilor atomice, chimice, electrotehnice, in special a celor americane, care determina întreaga politică a „războiului rece".
Revista   publică   sub   semnătura lui A- Kirsanov şi A. Pucikov o analiză a dara de seamă privind situaţia economică din Europa pe 1957 a Comisiei economice europene O.N.U. Relevînd prezentarea fragmentară si haotică a datelor privind economia U.R.S.S. şi a altor ţări socialiste, autorii subliniază modul tendenţios în care este tratată   economia   sovietică, denaturările grosolane ale măsurilor economice adoptate de U.R.S.S. în 1957, a datelor privind dezvoltarea industriei şi agriculturii sovietice, precum si comerţul cu ţările capitaliste. In schimb este prezentată în culori trandaţuu economia   ţărilor   capitaliste, ocolindu-se fenomene ca încetinirea considerabilă a ritmului de producţie, adîncirea inflaţiei, creşterea poverii înarmărilor şi a efectelor lor dezastruoase asupra economiei acestor ţari.
Ca deobicei, revista cuprinde numeroase articole cu caracter informativ şi monografic: „Capitalul străin în India", „United states Steel Corporation", „Date despre structura clasei muncitoare în R.F.G." „Traumatismele în producţie şi morbiditatea profesională în ţările capitaliste", recenza asupra literaturii economice sovietice şi străine.
I. P.
202
REVISTA REVISTELOR
.LETTRES NOUVELLES", aug,sept-oct. 1958
Citindu-i pe tinerii prozatori din „Let-tres Nouvelles" îţi dai seama că Sartre sau Camus au fost cu totul depăşiţi. Ma-thieu, eroul din „Drumurile libertăţii" e gata nu odată să se „angajeze", are prieteni, iubite, discipoli. Te poţi întreba dacă singurătatea lui sau cea a eroului din „Străinul" lui Camus nu au fost hotărîte arbitrar, forţate chiar. Şi apoi în amîndouă aceste romane existenţialiste, la fel ca în oricare dintre nuvelele lui Sartre sau Camus, cititorului i se oferă o povestire bine închegată, cu un început şi un sfîrşit în funcţie de eroi cu biografii precise, cari se trezesc dimineaţa şi dorm noaptea, chiar dacă ziua lor începe la orele şase sau zece seara, iar noaptea la cinci sau unsprezece dimineaţa.
Ori e foarte greu, e aproape imposibil să-ţi dai seama dacă. eroii lui Jean Dou-assot sau Edouard Glissant visează, sînt treji sau au halucinaţii, iar despre „Prizonierul" lui Bernard Pingaud nu se ştie nici măcar dacă trăieşte sau a murit. In cinci din şase bucăţi în proză, cît aduc ultimele trei numere ale revistei „Lettres Nouvelles", nu se petrece de  fapt nimic. Lipseşte nu numai acţiunea propriu zisă ci şi gradaţia psihologică, ce ar putea-o eventual înlocui.   Toate  aceste  nuvele şi schiţe sînt fragmentate. Fragmentele sînt statice, personaj iile par încremenite. Mişcările frenetice pe care le încearcă uneori subliniază lipsa de mişcare. Fragmentele sînt nelegate între ele pentru a sugera clar că nu există nici măcar posibilitatea unei scliimbări în timp.
Majoritatea acestor scriitori îşi plasează subiectul prozelor lor —- dacă se poate numi subiect un amalgam de privelişti statice — în vreo cafenea I (Aici noţiunea timpului se pierde mai uşor). Uneori marmora meselor şi tejghelei provine din pie-
trele funerare de  prin  cimitire. (Camilo Jose Cela „Cafeneaua Donei Rosa".) pe faţetele ei se mal pot descifra numele şi datele   răposaţilor   iar   patroana „surîde clienţilor pe care în fond îi detestă arătîn-du-şi dinţii mici şi negri" (Trebuie de altfel notat că în cuprinsul tuturor acestor nuvele nu am întîlnit decît două fiinţe frumoase — în „Bariera de mărgean" a lui Pierre Gascar, şi atunci erau nişte primitive). Alteori cafeneaua se transforma într-un bar american asurzitor („Infernul albastru" de Jean   Charles   Plchou) unde patronul e un „Don Juan ce nu promite nici trupul, nici viaţa, ci eternitatea clipei". Cafeneaua mai e situată uneori prin colonii (Pierre Gascar:  „Bariera  de mărgean") deci într-un loc ce nu angajează trecutul şi viitorul personagiilor. Localul acesta e ţinut de un fost ofiţer care gindeste că „Ne petrecem viaţa iubind fiinţe înghiţite de moarte. Nu vor fi niciodată cu toiul lîngă noi".
Lîncede, precum cafeneaua Donei Rosa, unde mişună nişte făpturi fricoase şi bolnave de grandomanie, şirete şi speriate, arhimecanizate, precum barul „Infernul albastru" în care se învîrtesc psihopaţi pradă logoreei, alcoolului sau instinctelor sexuale ; izolate precum circiuma lui Luigi în care oaspeţii se ascund şi se tem unii de alţii, toate aceste localuri se vor simboluri ale lumii. De altfel obişnuiţii lor par a nu avea cămin. Dacă au vreo ocupaţie, vre-o meserie, atunci ele sînt adiacente vieţii din cafenea. Nu se întîlnesc niciodată unii cu alţii, ci cel mult se izbesc întîmplător unii de alţii. Şi atunci nu ca nişte oameni cari văd ci ca orbii. Pipă-indu-şi feţele nu se recunosc şi trec mai departe. Atunci, bine înţeles, se simt singuri. Fiindcă sînt singuri le e frică. Şi fiindcă   scriitorii vor,   îşi pipăie singură-
REVISTA REVISTELOR
203
tatea, o admiră, o dezmiardă, i se dedică, devin patologici, dezgustători şi — de ce să ocolim termenul — scabroşi.
Dacă totuşi scriitorul le concede un cămin, acesta se află ori pe un meridian greu de definit (Edouard Glissant: „Şo-plrla"), ori e reprezentat printr-o încăpere sordidă în mijlocul căreia se află deschizătura unui canal (Edouard Douassot: „Chepengul canalului"). Eroul primei nuvele vrea să ucidă un prieten „nu din cauza trădării şi nici a mizeriei ci fiindcă e de necrezut ca un om să fie exemplu şi să propuie acest exemplu". Cît despre eroul lui Douassot, e în vîrstă de zece ani. Obsedat de profunzimile canalului al cărui chepeng se află în încăpere, îi e frică să doarmă, îi e frică să se trezească şi nu-ţi dai bine seama cînd doarme şi cînd s-a trezit. (Trebuie de altminteri remarcat, că doar prin cafenele, eroii acestor nuvele sînt într-o oarecare stare de veghe. Bineînţeles şi atunci se află sub influenţa drogurilor, alcoolului şi excitaţiei sexuale. Copilul se visează pătrunzînd în adîncimile canalului sau acoperit de revărsările apelor lui. Sînt visuri şi reverii ţesute din simboluri erotice, concretizate ziua în persoana unei vecine obscene. E singur cu spaima lui ce nu se poate împărtăşi nimănui.
Scrisul acesta fragmentai, menit să dea impresia discontinuităţii lumii, încercările de a surprinde senzaţiile unor fiinţe morbide, felul în care aceste senzaţii sînt redate nemijlocit (modul prezent e întrebuinţat cu precădere) şi apoi generalizarea şi ridicarea lor ia rangul de simbol, nu se datorează întîmplării. Ar fi o copilărie să acordăm acestor scriitori scuza dezorien-
tării, să credem că anumite fenomene periferice occidentale, posterioare războiului i-au copleşit. Iată ce spune Camilo lose Cela într-un fel de manifest-postfaţă: „Cultura şi tradiţia omului, asemeni tradiţiei hienei sau furnicii, nu se poate orienta decît în trei direcţii: hrana, reproducerea şi autodistrugerea. Cultura şi tradiţia nu sînt nicicînd ideologice, ci dimpotrivă, tot-deaua instinctive". Domnul Jose Cela, scriitor de origină spaniolă, îşi publică lucrările într-o revistă spaniolă. I s-ar putea spune că tradiţia şi cultura omului, spre deosebire de cultura şi tradiţia furnicilor, au ridicat catedralele din Burgos sau din Paris. I s-ar putea replica că există o tradiţie a lui Cervantes şi horea; a lui Montesquieu şi Anatole France, tradiţie ce nu tinde spre autodistrugere şi cu atît mai puţin spre distrugere. Dar în continuarea manifestului său, Camilo Jose Cela declară textual: „ideile sînt o boală". Şi cu asta ne lămurim asupra modului său de gîndire şi deci asupra tradiţiilor şi culturii căreia vrea să aparţină. într-adevăr, acum douăzeci de ani, într-o iarnă geroasă, grănicerii francezi s-au purtat asemenea hienelor cu refugiaţii ce încercau să treacă graniţa. Cei ce le porunciseră să se poarte astfel aveau aceleaşi păreri ca şl Camilo Jose Cela despre cultură, despre umanitate, despre tradiţie. Noi ne-am lămurit. Ne întrebăm doar ce gindeste Jean Paul Sartre, fost rezistent francez şi adversar al tendinţelor de a se instaura un regim fascist în Franţa despre urmaşii săi întru existenţialism ?
R. I.
LES LETTRES NOUVELLES, nr. 65J1958
Numărul din noembrie al revistei „Les lettres nouvelles" dedică două articole memoriei lui Roger Martin du Gard, încetat din viaţă la sfîrşitul lunii august. In pri-
mul, Francis Jourdain comunică două scrisori inedite ale autorului „Familiei Thi-bault". Al doilea articol, mai amplu, al lui Jean Mor and, „Intre literatură şi viaţă" în-
204
REVISTA REVISTELOR
cearcă să teoretizeze „imposibilitatea criticii de a sezisa esenţa artei lui Roger Martin du Gard". Se pare că autorul a ţinut să înceapă seria de exemplificări cu propriul său articol.
După teoria lui Morand, transpunerea vieţii în literatură se face ,,prin ea însăşi", contribuţia scriitorului e, deci, minimă, ea manifestîndu-se doar prin „primatul involuntarului". Aplicînd teoria la opera capitală a lui Roger Martin du Gard, „Les Thibault", autorul se străduieşte să demonstreze că semnificaţia socială a cărţii este cu totul întîmplăloare. Aici, însă, metoda lui Morand se dovedeşte inoperantă, ducînd la un impas irezolvabil. Dacă ar fi adevărat că tema socială apare în roman fără voia autorului, nu ar putea rezista paralela pe care o face semnatarul articolului între Martin du Gard şi eroul său, Jacques. Pentru că, în ciuda faptului că Jean Morand nu operează decît o analiză unilaterală a personajului, el nu poate ocoli atitudinea activă, conştientă a lui Jacques Thlbau.lt. Şl atunci, cum se poate păstra intact silogismul lui Morand : „Scriitorii nu sînt activi; Roger Martin du Gard e scriitor; Roger Martin du Gard nu e activ" ? Mai cu "seamă, cum îşi poate păstra valabilitatea în faţa numeroaselor probe pe care le oferă cartea, că autorul el nu putea primi orînduirea burgheză aşa cum era ea, că descoperea în viaţa obişnuită a acestei orînduiri semnele descompunerii sale inevitabile? Valoarea socială a operei lui Martin du Gard, analiza figurii lui Jacques, înverşunat duşman al falsităţii şl rigidităţii principiilor familiei burgheze, a Iul Jean Barais, susţinător al dreptăţii în procesul Dreyfus, nu intră în preocupările lui. Jean Morand. Nu l-a interesat pe autorul articolului din recentul număr al revistei franceze nici amănuntul că Jacques e purtătorul unul mesaj de o mare valoare umanitară : o conştiinţă umană nu poate rămîne străină de
marile frămîntări ale semenilor săi Asa cum afirma Jean Larnac într-un volum tipărit cu zece ani în urmă în „Editions So-clales", „Jacques a fost un precursor, al generaţiei eroice a rezistenţei".
Toate acestea sînt neglijate de Morand. Ceea ce face ca articolul său (care-l plasează pe Martin du Gard între literatură şi viaţă, într-o fantezistă ,,ţară a nimănui") să fie neconvingător.
Cu un inexplicabil spirit ospitalier pentru o revistă care se consideră de stînga „Les Lettres Nouvelles" găzduieşte un lung fragment dintr-o lucrare a lui Martin Heidegger, aflată sub tipar la o editură franceză. Extrasul- se intitulează „Cine e Zarathustra Iul Nietzsche ?" Sub masca unei analize de termeni, dusă uneori pînă la argumente de ordin lingvistic, Heidegger încearcă aici, de fapt, o reabilitare a operei care a constituit unul din temeiurile „filozofiei" naziste. El subliniază faptul că Zarathustra e un ultim termen al unei filiaţii filozofice idealist-metafizice care porneşte de la revelaţia budistă, tre-cînd prin gîndirea reacţionară a Iul Şchel-ling.
Cltînd din Nietzsche, Heidegger încearcă să demonstreze că supraomul e „un spirit fortificat de războaie şi de victorii, pentru care cuceririle, aventura, primejdia şi durerea, au devenit necesare". Nici Hitler nu susţinea altceva.
Heidegger ajunge la concluzia că Zarathustra e „un purtător de cuvînt". Şi nu se sf iesle să precizeze: „un purtător de cuvînt al suferinţei". îmbogăţind această interpretare cu noi citate din alte opere ale lui Nietzsche, autorul încearcă să demonstreze că „suferinţa şi destinul uman sînt Inseparabile". După filozoful german,' concepţia autorului Iul Zarathustra ar fi „determinată de spiritul de răzbunare".
Auzisem că în filozofia occidentală s-a ivit, de scurt timp, un curent care vrea să demonstreze că Nietzsche a [ost falsi-
REVISTA REVISTELOR
20S
ficat de hiiîerism, că acesta şi-a însuşii în mod fraudulos tezele filozofului „supraomului". Nu ştiu la ce rezultate vor fi ajuns cei care încearcă o reabilitare a gîn-ditorului german. E limpede însă că Heidegger nu are asemenea scrupule: el repune în circulaţie, fără modificări (după cum se pare din fragmentul publicat de revista franceză)   principiile  care făceau
.CRITIQUE", august
„Obiectivitatea" lustruită cu grijă şi afişată cu mare pompă in atitudinea civică şi în „eseurile" lui Albert Camus convine perfect lumii burgheze, deşi s-ar părea că scriitorul cade pradă unui teribil zbucium şi unor teribile scrupule oridecîteori trebuie să opteze, să „aleagă" între cele două poziţii fundamentale pentru omenirea de astăzi — iată o concluzie de mult impusă şi pe care articolul din Critique „Aibert Camus şi căutarea unei legitimităţi" o face şi mai evidentă.— în chip involuntar, ori deadreptul împotriva intenţiilor semnatarului său, Rene Menard. Cunoscutul scriitor francez n-a izbutit, — cu tot efortul său de a găsi un punct de vedere „realist" şi „conciliator" — să se aureoleze cu prestigiul unui arbitru, deşi este limpede, în ciuda modestiei sale mărturisite, că aspiră spre acest titlu şi spre acest prestigiu. Cînd numai una din tabere apreciază pe arbitru şi aplaudă „obiectivitatea" sa, despre ce arbitru şi despre ce obiectivitate mai poate fi vorba? Să ne referim de pildă la „problema algeriană". Camus vorbeşte de dificultatea alegerii şi nutreşte ambiţia să se păstreze obiectiv, deasupra „taberelor", cîniăreşie dreptatea „unora" şi a „celorlalţi" afirmînd că vrea să evite orice exces Dar în cele din urmă alege — şî alege foarte clar — optează pentru una din tabere, pronunţindu-se destul de explicit pentru menţinerea   sistemului   colonial şi
gloria „cămăşilor brune" acum un sfert de veac- Pentru el, „Nietzche e învăţătorul întregului pămînt, de azi şi de mîine".
Cum se împacă ideile acestea cu manifestul prin care revista chema la unirea, tuturor forţelor intelectuale democratice împotriva instaurării puterii personale în Franţa ?
D. G,
— septembrie 1958.
împotriva patrioţilor algerieni. Curioasă obiectivitate, curios arbitru ! Nu e oare limpede că obiectivitatea cu care scriitorului îi place să se laude ca fiind corolarul unei îndelungi deliberări, al unui examen de conştiinţă şi al analizei riguroase a faptelor în vederea descoperirii unei soluţii eficace, „deloc metafizice" — cum zice comentatorul său — e mai curînd o formă de mistificare ? Faptul că „obiectivitatea" scriitorului e foarte gustată în anumite cercuri, nu schimbă cu nimic natura adevărată a atitudinii sale, dimpotrivă o subliniază şi mai apăsat. Camus în căutarea unei legitimităţi ? Dar e limpede că scriitorul nu caută soluţii — le-a găsii şi le-a exprimat; dacă poate fi vorba de căutarea unei legitimităţi, aceasta se rezumă în ultimă instanţă la o căutare de tipice justificări intelectualiste în stare să „legitimeze" o atitudine adoptată fără echivoc.
Care sînt argumentele, mai clar spus : justificările sale ? Articolul din Critique rezumă într-un comentariu extrem de favorabil trei cărţi apărute in cursul acestui an sub semnătura lui Albert Camus : Discours de Suede, L'Envers et l'Endroit, (reeditarea unei opere din tinerele însoţită de o lungă prefaţă redactată azi) şi însfîr-şit Chronique Algerienne, culegere de arti-i ole şi texte scrise pe parcursul a două decenii (1937—1958) şi menite a fixa poziţia
14 — Viaţa Pomînească nr. Î2
208
REVISTA REVISTELOR
scriitorului originar din Algeria el însuşi, faţă de problema algeriană. Toate trei sînt recomandate ca revelatoare ; prin intermediul lor „cine nu l-ar fl cunoscut încă sau l-ar fi cunoscut rău, îl va descoperi aproape în întregime" pe Albert Camus. Sînt în adevăr opere revelatoare. Cea dinţii cuprinde profesiuni de credinţă in legătură cu problemele timpului şi menirea scriitorului contemporan. Ultima, Cronica Algeriană, ar reprezenta o verificare a legitimităţii acestor profesiuni de credinţă în raport cu o problemă de mare însemnătate practică pentru Franţa contemporană şi lumea actuală în întregul el. Şi dece să n-o recunoaştem, fondul profesiilor de credinţă corespunde poziţiei Iul Camus faţă de problema algeriană. Fondul — pentrucă moralismul abstract profesat de scriitor (foarte sensibil la rezonanţa cuvintelor mari : libertate, adevăr, solidaritate umană) nu poate iluziona decît pe cei naivi, într-o lume atentă pe bună dreptate la înţelesul concret, la „eficacitatea" cuvintelor mari. In acest sens comentatorul lui Camus nu se înşeală af ir mind că „marea noastră necesitate este aceea de a Incarna" ; simţim nevora să vedem întrupate ideile şl declaraţiile în atitudini efective, pentru a le verifica astfel tăria. Marele postulat al lui Camus este „solidaritatea umană" care împreună cu „adevărul" şl „libertatea''- constituie sfînia sa trinitate. Care e înţelesul acestor cuvinte mari ? Pentru noi ele au o valoare ideologică, exprimă poziţii de clasă, atitudini sociale şi politice bine marcate. Camus este de părere însă că accepţia „ideologică" a postulatelor amintite trebuie depăşită, că trebuie să aspirăm l'i o esenţlallzare a lor. Le tratează în consecinţă ca „idealuri perpetue". Aici începe mistificarea. Constatăm, dealtfel, că nici Camus însuşi cînd e vorba să se pronunţe, nu se păstrează, cum. poate ar dori, în zona „idealurilor perpetue", ceeace ne îndeamnă şl pe noi să punem foarte serios sub semnul întrebării caracterul „perpetuu" al unor noţiuni cu un înţeles ideologic precis, precum : libertate, adevăr, solidaritate  umană. Camus  afirmă,  cită vreme
se menţine în sfera abstracţiunilor, natura eminamente „perpetuă", „ideală" st „esenţială" a termenului libertate. Cînd părăseşte vrînd, nevrînd, sfera ideilor pure, el contestă în fond poporului nigerian dreptul la libertate. El optează aşadar pentru un anumit înţeles ai termenului de libertate şl nu e desigur o întîmplare că acest înţeles nu corespunde năzuinţelor poporului algerian, ci interesului cercurilor colon aliste Cum rămîne atunci cu „idealul perpetuu" dl libertăţii ?
Cită vreme se menţine pe terenul abstracţiunilor morale, Camus proclamă o înţelegere „esenţială" Sadică ne-ideologică) a termenului de „solidaritate umană". Cînd părăseşte acest teren, el se pronunţă totuşi pentru o anumită solidaritate, precis ideologică şi care din păcate nu e deloc o solidaritate cu lupta nobilă a popoarelor coloniale. Cum rămîne atunci cu înţelesul „perpetuu" al noţiunii de „solidaritate umană" ?
Cită vreme stă pe terenul moralei abstrac -te, Camus afirmă „natura ideală" şi „'perpetuă" a. noţiunei de adevăr. Cînd trebuie să aleagă, el preferă totuşi un anumit adevăr care — e limpede — n-are nimic comun cu adevărul „ideal" ; din păcate sfidează şi adevărul, elementar. Afirmă atunci pur şi simplu că Occidentul in „generozitatea" sa „în ultimii zece ani a dat autonomie ia vreo zece colonii", iar asta, susţine el „merită respect", ignorînd adevărul că nu Occidentul ci dat „autonomie" coloniilor, ci că popoarele din colonii şi-au cucerit libertatea şi dreptul la o existenţă omenească într-o luptă eroică, purtată împotriva „generosului." Occident! Nu Occidentul ci popoarele pînă mai ieri asuprite, care şi-au cucerit libertatea cu arma în mină şi i-au silit pe asupritori să plece „merită respectul" celor care afirmă „idealurile perpetue" ale adevărului şi libertăţii! Deşteptarea conştiinţei patriotice a popoarelor coloniale este în z'lele noastre o expresie foarte caracteristică a procesului istoric, o manifestare a istoriei — a acelei istorii dispreţuite de Albert Camus care se teme de ea şi vorbeşte mereu de „mizeriile istoriei", de „mişcarea destructivă a istoriei".
REVISTA REVISTELOR
207
Camus işi atribuie mari drepturi de o-bieciivitate, crede că rolul său este „să dis-cearnă în fiecare tabără limitele respective", se proclamă „egal şi ostil" şi unei tendinţe şi celeilalte, condamnă „toate tero-rile" şi „nu separă cele două condamnări", găseşte că e „indecent şi dăunător" să protesteze, cons'deră, dimpotrivă, că „vocaţia" sa este să fie totodată „realist şi conciliator" — ca, în cele din urmă, după atît de mari precauţii temperante, să afirme totuşi deschis şi deloc temperat că 1) „primul beneficiar al sistemului colonial este naţiunea franceză în întregul ei", 2) Occidentul e „generos" fiindcă „a dat" libertate coloniilor, drept care „merită respect", 3) e „preferabilă" o Algerie „ataşată Franţei". E greu să-ţi stăpîneşti un sentiment de indignare   faţă de această   afirmare des-
chisă (venită din partea unui intelectual care se consideră şi vrea să fie considerat „obiectiv") a legitimităţii sistemului colonial, e greu să înţelegi logica acestei apologii ridicole a , generosului" Occident Dacă aşa stau lucrurile, dacă Occ'dentul „merită respect" iar menţinerea sistemului colonial şi înăbuşirea, în consecinţă, a mişcării de eliberare sînt „preferabile" — sîntem îndreptăţiţi să ne punem întrebarea, de aslădată într-adevăr legitimă, dece meu sînt necesare cuvintele mari, ce rost mai au profesiile de credinţă şi abstracta apologie a trinităţii: adevăr, libertate, solidaritate umană. Nici un rost, decît doar pe acela de a construi o faţadă convenabilă, lustruită cu precepte morale — care, din fericire, nu mai sperie astăzi.
L. R
„PkBENCE AER IC AI NE" febr. -
Ciclul de articole pe care revista îl consacră aşa numitei ,,Loi-cadre" („legea-ca-dru") a lui Deferre (fostul ministru socialist al teritoriilor franceze de peste mări) reflectă — parţial — aspecte ale frămîn-tărilor prin care Africa işi afirmă noua sa prezenţă în lume şi totodată ipostaze noi ale politicii contemporane duse de colonialismul francez.
Votată în plin război, împotriva poporului algerian, completată apoi cu decrete, în atmosfera ce a urinat eşecului agresiunii anglo-franceze. în Egipt, antecedentele istorice ale legii lui Deferre pot fi aflate la conferinţa de la Brazzaville, la începutul anului 1944. La Brazzaville, colonialiştii francezi, miopi în faţa perspectivei noi ce se contura în raporturile de forţă pe arena internaţională, şi-au reafirmat, in esenţă, vechile poziţii. „Scopurile operei de civilizaţie săvîrşită de Franţa în colonii, înl'i-tură orice idee de autonomie, orice evoluţie dincolo de blocul francez al imperiului : chiar eventuala constituire, fie ea şi îndepărtată, a unui self-gouvernement în colonii,  trebuie respinsă". Dar între timp.
mai 1958
în China a învins revoluţia populară, Olanda a părăsit Indonezia, India a devenit independentă, iar victoria poporului vietnamez in lupta sa de eliberare a năruit total poziţiile imperialismului francez în Asia. Acestuia, nu i-a rămas decît să proclame lozinca: „Lâchons l'Asie ! Gar-dons l'Afrique!" (Să abandonăm Asia! Să păstrăm Africa!.) „Păstrării" Africii îi este menită să slujească „Legea-cadru", al cărei scop oficial — „de a asocia mai strîns populaţiile de peste mări la gestiunea treburilor lor proprii" •— nu poate ascunde obiectivele ei reale. Dincolo ds formula „promovării africane", a transferării unor' oarecari responsabilităţi locale unei subţiri elite indigene, — se profilează politica de menţinere a înapoierii economice şi sociale în teritoriile coloniale şi de înăbuşire a mişcărilor de eliberare. întregul mecanism economic şi aclmin'straliv al coloniilor este în întregime subordonat guvernatorului francez şi aparatului metropolitan. Prerogativele vice-preşedinţilor autohtoni ai consiliilor de guvernămlnt şl ale miniştrilor africani sînt restrînse, şi,
14*
208 REVISTA REVISTELOR
pe deasupra, subordonate total aceleiaşi autorităţi supreme şi discreţionare metropolitane. Consiliile de guvernămînt au, după expresia lui N. Ataugana, doar o competenţă... folclorică (organizare de bll-ciuri, crearea de colectivităţi rurale, probleme ale instrucţiunii de bază). Au rămas neschimbate relaţiile juridice Intre metropolă şi colonii.
Franţa continuă 'să aplice in Africa politica de malthusianism economic. Ea n-a fost şi nu este interesată să creeze aci industrii prelucrătoare. Nici măcar în Sahara — acest „atout" economic al „reînnoirii" franceze! Economia africană este menţinută forţat, in proporţie de 85%, în corsetul monoculturilor: cacao şl cafea —• în Coasta de fildeş, ulei de palmier — în Dahorneia, arachide — în Senegal, banane ■— în Guinea, etc. Rezultatul. — epuizarea gravă a solului african. Un autor belgian a schiţat recent un tablou impresionant al mizeriei africane într-o carte intitulată „Afrique — îerre qui meurt". Imediat după apariţie, cartea a fost retrasă din circulaţie. Dar a rămas faptul cert, că geografia foamei a dus aci la răsturnarea datelor echilibrului vital într-un grad ce n-a fost atins nici în epoca precolonlală.
„Legea-cadru" a creat în Africa franceză teritorii descentralizate. Atîta timp cît ţinea, ferm în mîinl frinele puterii, colonizatorului îi convenea structura federală a teritoriilor. Din momentul însă cînd africanii au început să-şi croiască drum pe arena puterii publice, cînd şuvoiul mişcării. antVmperialiste a început să cuprindă şi continentul negru, structura federală devenea un pericol. Viabilitatea economică a.
Senegalului sau a Coastei de fildeş izolate este şubredă, pe cînd unite într-o federaţie a Africei occidentale ele ar fi căpătat perspectiva certă de a-şi crea o bază de dezvoltare economică multilaterală, ceeace ar fi determinat totodată o întărire a mişcării de eliberare a maselor. Favorl-zînd fărâmiţarea teritorială — aşa zisă Jerltoriallzare compensatorie" — colonialismul francez urmăreşte să contracareze forţele centrifugale, a'căror presiune se accentuiază.
într-adevăr, de la decretarea. legii şi pînă azi, în zidul colonial african s-au produs breşe ameninţătoare. Sudanul, Ghana şi Guineea, au devenit independente, Anglia a fost nevoită să „fixeze" proclamarea independenţei Nigeriei pentru anul I960, împotmolirea Franţei în războiul al-gerlan a luat proporţii, recrudescenţa mişcărilor de masă şi revoltelor de genul celor din Kenya, Somalia sau Congo s-au adăugat Imensului front de luptă antlim-perlalist afro-aslatlc. Peste continentul negru s-a extins, într-un ritm istoric uimitor de rapid, ceeace Louis Senainon Behan-zln numeşte dezagregarea mitului „valorilor occidentale", allmentînd concomitent afirmarea in iume a noii spiritualităţi progresiste africane, într-un bloc solidar al culturilor renăscute prin lupta comună de eliberare naţională.
Legea Iul Deferre, adaptată condiV.ilor în care este nevoit să acţioneze astăzi colonialismul, serveşte manevrelor sale. Ea nu va putea opri însă un proces istoric, în care şl popoarele Africii sînt angajate în mod ireversibil.
I. P.
COORDONATE LATINO-AM ERIC ANE
— Esprit, oct. 1958 —
Ploaia de pătlăgele roşii care s-a abătut peste vicepreşedintele S.UA. — Nixon, ost avară, la Lima şi Caracas, ca şi strigătele : „Adu-ţi aminte de Guatemala" au demonstrat nu numai că sud-amcrlcanii nu
suferă de amnezie, ci şi faptul că pe eşichierul social-politic laiino-american au apărut elemente şi forţe noi, pi care pînă acum Departamentul, de stat a refuzat să le recunoască şi în nici un caz să le accepte.
REVISTA REVISTELOR
209
Ciclul de articole consacrat de „Esprit" (octombrie 1958) problemei sud-americane aduce date care ilustrează — incomplet şi adesea de pe poziţii discutabile — aspecte ale unor contradicţii între ţările Americii Latine şi S.UA., cu semnificaţii in multe privinţe comune relaţiilor dintre toate ţările slab dezvoltate şi puterile imperialiste.
J. M. Domenach notează în concluziile sale că in curfhd capitalismul american va intra în „dificultăţi serioase" cu „nenorociţii săi fraţi mai mici din sud", căci „S.UA. îi ajută puţin dar ti exploatează mult" şi că „împotriva lor s-a trezit mînia umiliţilor şi săracilor".
Practicînd în America Latină o aşa zisă politică a „investiţiilor particulare", S.U.A. nu aduc nici un aport la dezvoltarea economiei naţionale a ţărilor respective. Dimpotrivă. Prin înfiinţarea aşa ziselor „industrii exteritoriale", americanii izolează întreprinderile lor de restul economiei şi în fapt expropriază bogăţiile naţionale ale acestor tări. In Venezuela, pe fluviul Orenoxo, United States Steel exploatează un munte de minereu de fier, investit.a ridicîndu-se la 300 milioane dolari. Dar în afara unor salarii „coloniale", plătite cîtorva mii de salariaţi autohtoni şi o redevenţă de 5% către stat, economia naţională a Venezuelei nu beneficiază de nimic. Iar după ce rezerva de minereu se va epuiza, exploatarea, va fi închisă, iar pe malurile Orenox ului se va reintrona, odată cu liniştea, şi starea de înapoiere de altădată. în 1946 s-a descoperit în Brazilia un masiv de mangan. La „sugestia" Consiliului Minelor, exploatarea manganului a fost conces'onată pe 30 de ani lui Bethleem Steel. Şi aci, în afara salariilor derizorii plătite unui număr infim de 2000 salariaţi (utilajele, de ta exploatare pînă la încărcarea minereului in vapoare, sînt ultra-moderne) şi a unei redevenţe de. 60 milioane dolari. Brazilia nu se alege decît cu renumele iluzoriu de a fi devenit exportatoare de mangan, în realitate însă, amăgită de un fond de dolari, ea este pur şi simplu expropriată de o preţioasă bogăţie. Industria, „ex-teritorială" stoarce economia naţională a ţărilor sud-americane, le menţine în stare de „Hinterland" furni-
zor de materii prime, ţinînd în toc dezvoltarea forţelor de producţie naţionale sau zădărnicind-o. Standard OU a împiedicat pînă. acum toate încercările Argentinei de a-şi valorifica propriile resurse petrol fere.
In 1944, folosind conjunctura favorabilă creată de război, Argentina a începui să-şi pună bazele unei siderurgii proprii, fiind imitată de Brazilia, Chile şi Columbia. Dar toate aceste ţări n-au putut evita calea oneroasă a împrumuturilor. Pentru fiecare do Iar împrumutat de la Export-Import Bank, Chile a fost nevoită să cheltuiască 2 dolari în S.U.A. pentru utilaj. îngustimea pieţii interne, lipsa unei industrii prelucrătoare consumatoare s-au adăugat greutăţilor în-tîmpinate în aceste încercări de industrializare. Se remarcă totuşi un proces de creştere a industriilor prelucrătoare uşoare, consolidarea unei burghezii interesată în dezvoltarea economiei naţionale şi întărirea clasei muncitoare, ca principala forţă anti imperialistă.
Monopolurile americane depun toate eforturile ca economia ţărilor latino-americane să râm'nă preponderent agrară. Cu excepţia Argentinei şi Chile, majoritatea populaţiei, din celelalte ţc,ri este ocupată în agricultură (60% in Peru, 57,5% în Mexic, 63,8 în Brazilia, 71% în Columbia ş.a.m.d.). Pretutindeni domină marea proprietate funciară. Numai în Mex:c şi Bolivia s-au efectuat reforme agrare, dar ele n au schimbat datele problemei agrare. în Mexic mai există ţărani fără pămînt, şi pămînt uri fără ţărani — a declarat recent Laza.ro Cardenas, fostul preşedinte al republicii. în Brazilia 50% din pămîntul arabil sînt moşii de peste 1000 ha. In Chite 750 de mari proprietari deţin 64%, în Uruguay — 16 proprietari stăpînesc 50%, iar în Paraguay 96% din suprafaţa arabilă aparţine unui număr infim de proprietari-
Marile plantaţii din zonele tropicale sînt la discreţia monopolurior americane. American Steel Co. controlează 73.000 ha de plantaţii de trestie de zahăr în Cuba, iar faimosul United Fruit Co posedă 3 milioane ha. plantaţii în America Centrală (dispunînd  de cheiuri proprii în porturi,
210
REVISTA "REVISTELOR
2500 km cale ferată şi flotă de transport proprie).
în agricultura ţărilor latino-americane predomină forme de muncă semi-feudale. în Ecuador, Peru şi Chile, de pildă, ţăranii muncesc jumătate din sâptămlnă pe pă.mîn-tul proprietarului, Iar restul zilelor pe lotul pe care l-au arendat de la acesta. Nivelul tehnic este scăzut, parcul de tractoare este mic, S.U.A. preferind să exporte autoturisme în aceste ţări, decît maşini agricole (în 1957 parcul de autoturisme se ridica în America latină la 1.827.000).
Economia, agrară se caracterizează prin monoculturl. 83% din exportul Braziliei este reprezentat prin cafea, cacao şi bumbac, 80<*li> din exportul Columbiei îl reprezintă cafeaua. In general, 50% din valoarea exportului se realizează la un singur produs in Columbia, Panama, Brazilia, Salvador, Guatemala, Honduras, Cuba şi Haiti. De aceea întreaga situaţie economică a acestor ţări este dominată de fluctuaţiile preţurilor la materii prime şi produse agricole pe piaţa mondială, în speţă la bursa din New-York. Cu alte cuvinte, evoluţia economiei latino-americane este determinată în etapa actuală de criza, (sau eufemistic — recesiunea) din S.U.A. Sau ca să cităm ziarul Y A din Madrid : „Nici cositorul din Bolivia, nici cu-
prul din Chile, nici cafeaua din Brazilia nu sînt plătite la preţurile proporţionale acelora pe care marile puteri industriale le impun pentru produsele lor. E aci un tip de agresiune economică care nu e mai puţin ofensivă, nici mai puţin anti-juridică decît agresiunea, militară". De aci -- scăderea valutelor respective, agravarea inflaţiei, care în Brazilia a împiedicai numeroase planuri de investiţii Industriale.
In ultima vreme in ţările tatino-americcne se manifestă tendinţe puternice in favoarea intensificării comerţului cu ţările lagărului socialist. Cuprul din Chile, carnea din Uruguay, cafeaua din Columbia c:re au început să-şi afle debuşeuri în ţările socialiste, ca şi recentul acord petrolifer argentino-sovietic sînt fenomene semnificative pentru tendinţele care îşi fac loc în ţările latino-americane. Tendinţe de eliberare din cleştele mo nopolurilor S.U.A.. Aceste-tendinţe corespund Intereselor dezvoltării acestor ţări cu atîtea posibilităţi nevalorificate, intereselor maselor populare pe care dominaţia capitalului monopolist american le-a menţinut la un nivel de trai de tip colon'al. Frămîntările politice din America latină se centrează în jurul a doua obiective : eliberarea naţională şi eliberarea socială.
I P.
CUPRINSUL REVISTEI „ VIAŢA ROMÎNEASCĂ
PE ANUL 1958
ROMANE, NUVELE, SCHIŢE, TEATRU, REPORTAJ
BACIU CAMIL : Douăzeci şi patru de ore
(schiţă), Nr. 6 BARBU EUGEN ; Şoseaua Nordului {fragmente da roman), Nr. 9, 12
BRECHT BERTOLT : Povestiri despre domnul Keuner, Nr. 2
DAN SERGIU : Domnia lui Tase cel Mare (fragment de roman), Nr. 3
EVERAC PAUL : Poarta (piesă în 4 acte şi un epilog), Nr. 11
GALAN V. Em. : A cincea rc ată la căruţă (povestire), Nr. 4 ; La răzeşi (povestire, fragment), Nr. 7
GHILIA IVAN AL. : Cuscrii (fragment de roman), Nr. 5
GRANEA PAUL : Aşteptare (schiţă), Nr. 6
LAMBRINO AUREL : Ostaşi sovietici (schiţă), Nr. 8
LIMAN HORIA: Porcii (foileton), Nr. 7
LUC A REMUS : Timpul (nuvelă), Nr. 6
LUCA ŞTEFAN : însemnări de reporter de pe Magistrala de Est, Nr. 8
MIHALE AUREL : Ultima noapte de război (povestire), Nr. 8
NAGY ISTVAN : Cincizeci de ani în uzinele Ianoş Herbak (povestire), Nr. 11
NICOROVICI VASILE : Caleidoscop uman (reportaj), Nr. 7
PETRESCU CAMIL: Jurnal (fragmente), Nr. 1
POP SIMION : însemnări de reporter de pe Magistrala de Est, Nr. 8 ; Zile de noiembrie (reportaj), Nr. 12
PTIRCARU ILIE : Incorigibilul Năstăsoiu, Nr. 12
SERGHI CELLA : Fetele lui Barotâ (fragment de roman), Nr. 2
ŢIC NICOLAE : Un om invidiat (schiţă), Nr. 4 i însemnări de reporter de pe Magistrala de Est, Nr. 8 ; Şantier (povestire), Nr. 10 ; Rememorări ; Un prieten (reportaje), Nr. 12
VINTILA PETRU : Ultimii ani ai Păunei Varlam (nuvelă), Nr. 1
ZINCĂ HARALAMB : Gînduri, amintiri.... Nr, 8
VERSURI
ALBU FLORENŢA : Pămînt pentru un stînjen de fericire, Nr. 2 ; Satul vine la oraş, Nr. 2 ; Pe vîrful Omul — în faţa munţilor — într-o zi are să vină, Nr. 4 ; Portret, Nr. 5 ; Noaptea comorilor —-Pastel obişnuit, Nr. 6 ; Ghiuverle — Noi am adus ploaia, Nr. 7 ; Asfaltatorii — Omul din cîmp — Cota 1000, Nr. 9 ; Noapte la Bicaz — Moment — Sub semnul Revoluţiei, Nr. 10 ; Două muze — Cameră de oaspeţi, Nr. 12
ANDRIŢOIU AL. : Miting, Nr. 7 ; Drum prin ţară, Nr. 8 ; Pescăruşul —• Cîntee — Prieteni, Nr. 9 ; Trei oaspeţi neaşteptaţi, Nr. 10
ARGHEZI TUDOR : Vechi manuscrise» Nr. 1 i Haruri, Nr. 3
BAGREANA ELISAVETA : Ostaşului sovietic (în rom. de Aurel Storin), Nr. 9 ;
BANUŞ MARIA : Mitul lui Odiseu, Nr. 1 ; Cînt pura energie comunistă, Nr. 12
212
CUPRINSUL REVISTEI PE ANUL 1958
BECHER JOHANNES : Moartea comisarului — Războiul rece —■ Victoriile noastre (în rom. de Al. Philippide), Nr. 11
BALTAZAR CAMIL : închinare lui N. Labiş Nr. 1
J3ENIUC MIHAI : Lăudărosul — Lună nouă — Făcîncl coadă la glorie — Descoperiri supărătoare — Cerbul — Galaxia — Dintr-un caiet despre poezie, Nr. 1 ; Racheta — Salut în zori — Liliac — Cerbul fericire, Nr. 6 ; Răspunsul veacului, Nr. 8 ; Prag, Nr. 10 ; Roire, Nr. 12
BÎRNA VLAICU : Nu veţi răzbi, Nr. 10
BOGZA GEO : Amintiri din Polonia, Nr. 1 ; Iarnă, Nr. 2 ; Basmaua roşie, Nr. 3 ; Sonata de Frank, Nr. 4
BOICULESI VALERIA : Oraşul acesta, Nr. 7
BOTEZ DEMOSTENE : Foaie de observaţie la căpătîiul unui poet, Nr. 1 ; Vacanţă de vară — Eliberare, Nr. 2 ; Dimineaţa, Nr. 9 ; Drumul spre comunism, Mr. 12
BOUREANU RADU: întoarcere — Cîte ceva din peisagiu, Nr. 2 ; Cromatica — Călătoreşte — Zile, Nr. 7
BRAD ION : Hotar de lumi mărunte, Nr. 6 ; China, Nr. 10 ; Prin Transilvania, Nr. 11
BRIUSOV VALERII : * * *   (în romîneşte
de Ion Brad), Nr. 10 CASSIAN NINA:   Din   „Caietul   de zi",
Nr. 1
CATULL : Versuri (în rom. de Eugen Stă-nescu), Nr. 1
CONSTANTIN ILIE: Homer — Aş vrea clădiri înalte, Nr. 1 ; înalt e malul depărtatei Chine, Nr. 10
COSMA MIHAIL : Apassionata—Exil, Nr. 4
DANCEV STOICO : EcouL(în rom. de Ion Horea), Nr. 9
DIB MOHAMED : Oraş (în rom. de Emil Mânu) — Zorii mijesc (în rom. de Geor-ge-Demetru Pan), Nr, 6
DOLMATOVSKI EVGHENI : Pămîntul va rodi (în rom. de Vladimir Colin), Nr. 10
DRAGOMIR MIHU : Lui Cicerone Theodorescu, Nr. 2 ; Descîntec, Nr. 3 ; Sub stele eline — Areopagul, Nr. 5 ,■ Elegie berli-neză, Nr. 6 ,■ Sînt tot aici, Nr. 8 ; Cuvînt pentru supunerea atomului — Aurora, Nr. 11
ESENIN SERGHEI: Cantata (în rom. de
Vladimir Colin), Nr. 10 FRUNZĂ EUGEN : Bucurii — Casca albă,
Nr. 12
GAVRIL MIHAI : Cîntec de fierar, Nr. 12
GHEORGHE ION: Naşterea statornicei moşii, Nr. 1 ; Pepeni, Nr. 5
GHEORGHIU MIHNEA : Cîntarul Iui Sîma Tzian, poetul, Nr. li
GRÂMESCU H. : De patruzeci de ani şi încă imul, Nr. 10
GRIBACIOV NIKOLAI : Cînd salva detu-nînd măreaţă (în rom. de Vladimir Colin), Nr. 10
HOREA ION : Spre ziuă, Nr. 7, Nu moartea, Nr. 10
ISAEVA LUDMILA : Vacanţa (în rom. de
Victor Tulbure), Nr. 9 ISAEV MLADEN : Poteca partizanilor (în
rom. de Valentin Deşliu), Nr. 9 IUREŞ ŞTEFAN: Reînnoita vrajă, Nr. 11 JEBELEANU EUGEN : Surîsul Hiroshimei,
Nr. 3
LIVADITIS TASSOS : Dacă vrei să fii om (în rom. de Taşcu -Gheorghiu), Nr. 8
MAIAKOVSKI VLADIMIR : Fragment din „Poemul lui Octombrie" — Te-ndopi cu ananas (în rom. de Cicerone Theodorescu), Nr. 10
MARANGOZOV NICOLAI : Nou locatar (în rom. de Ion Horea), Nr. 9
MELIUSZ JOZSEF: Elegie (în rom. de Taşcu Gheorghiu), Nr. 9
MUGUR FLORIN : Gînduri despre Franţa, Nr. 6 ; La Bicaz, Nr. 8 ; Seară, Nr. 9 ; Din anii aceia, Nr. 12
NICOLESCU VASILE: Noul Orfeu -Marea rapsodie, Nr. 1
NICOROVICI VASILE: Noi; Nr. 11
NISIPEANU CONSTANTIN : Porumbelul păcii, Nr. 6 ; Primăvara lui Lenin, Nr. 10
PARASCHIVESCU MIRON RADU : Monolog, Nr. 1 ; Pietrelor, Nr. 5
PIERIDIS TIT. : Internaţionalism liric (în rom. de Taşcu Gheorghiu), Nr. 5 ; Un poet străin se plimbă prin Bucureşti (în rom. de Taşcu Gheorghiu), Nr. 12
PHILIPPIDE AL. întîlnire. Nr. 1 : Solie în azur, Nr. 5
POLIANOV DIMITĂR : întrebări (în rom., de Victor Tulbure), Nr. 9
CUPRINSUL REVISTEI PE ANUL 1958
213
POTOPIN ION : Caleaşca de aur ; Discobolul, Nr. 4 POPESCU ADELA : Autobiografie, Nr. 12 .RACOVSKI VITIO : Unde ? (în rom. de
Dan Deşliu), Nr. 9 RETSINAS  SAKIS : încă o zi a trecut
(în rom. de Taşcu Gheorghiu), Nr. 8 RENDIS DIMOS : Adevărul (în rom. de
Ioanichie Olteanul, Nr. 11 RITSOS IANIS : Datoria poetului (în rom.
de Gheorghe Dinu), Nr. 8 ROZEWICZ TADEUSZ : Şesul (în rom. de
Toma-George Maiorescu) Nr. 7 ŞCIPACIOV STEP AN : 1917—1942 (în rom.
de Aurel Storin), Nr. 10 SÎRBU CRISTIAN : Eu am auzit sirena,
Nr. 2 i Felinarul lui Diogene, Nr. 3 ;
Viziune, Nr. 4 i O pasăre roşie zboară
— Cîntec de 1 Mai, Nr. 5 ; Cucuvăi, Nr. 6 ; Stanţe, Nr. 7 ; Agresorii, Nr. 8 ; Pastel bucureştean, Nr. 9; A vorbit Moscova, Nr. 11
SMIRNOV SERGHEI : în ajun (în rom. de Vladimir Colin), Nr. 10
SPERBER ALFRED MARGUL : Lumina lui August (în rom. de Ion Horea), Nr. 8 Unui poet chinez din veacul al VIII-lea (în rom. de Ion Horea), Nr. 10
ST AN CE V LĂCEZAR : Peste graniţă (în rom. de Vasile Chiriţă), Nr. 9
STANCA DOMINIC : De-a halea malea, Nr. 2 ; Patrie, Nr. 4 ; Lîngă paltin, Nr. 5
STOICA PETRE : Voi, păduri, Nr. 3
SOLOMON PETRE : Grădina zoologică din Praga, Nr. 5 ; Şcoala din creştetul muntelui — în valea Arieşului — Tîrg pe muntele Găina, Nr. 8
STORIN AUREL: U.R.S.S.,—azi, Nr. 1; Ziua de mîine — Haine vechi, Nr. 5 — Trei scrisori de la Moscova, Nr. 10 ; Spre comunism, Nr. 11 ; Strada — Blocuri muncitoreşti, Nr. 12
SZEMLER FERENC : Garoafe (în rom. de H. Grămescu), Nr. 2 ; în Dobrogea (în romîneşte de H. Grămescu) Nr. 12
TĂUTU NECULAI : Din „Carnet de front", Nr. 2, 5, 8
THEODORESCU CICERONE : încrustări pe ziduri umede, Nr. 2 ; „Grand-Hotel" Şopot — Călătorii — Pe ţărmul Balticei
— Furtuna — Presimţiri — Ecou — Ro-
manţa — Scrisoare de la mare — Mih-nîre veche — Făt Frumos al mării —-Toamna — Sfîrşit de vacan(ă — Plecarea —■ Frumoasa adormită — Ai aceluiaşi drum, Nr. 3 ; Balada despre micul general — Baiul furnalistului — Arături de toamnă —- Pastel — Ploaie — Lipitori, Nr. 7
TODOROV ANGHEL : Eşalon (în rom. de Ion Horea), Nr. 9
TULBURE VICTOR : Catiuşa, Nr. 8 ; Cu-vîntul pescarilor japonezi, Nr. 10 ; Buruiana, Nr. 11
VICOL DRAGOŞ :  Porunceşte omul, Nr. 7
ANIVERSĂRI
CAMIL AR EUSEBIU : Despre poezia chineză (9 ani de la eliberarea Chinei), Nr. 10
CROHMĂLNICEANU Ov. S. : Geo Bogza şi enciclopedia lumii zilnice, Nr. 2 ; Camil Petrescu şi demonul polemicii, Nr. 5
DIMA   AL. :   Opiniile   estetice   ale lui
Duiliu Zamfirescu, Nr. 11 LANGFELDER PAUL': Spre comunism, în
apărarea poeziei (cu prilejul morţii lui
Johannes Becher), Nr. 11 . POPESCU  RADU :   Griviţa   şi Al. Sahia
(fragment), Nr. 2 : Alexandru Sahia şi
ultimele numere ale „Bluzelor albastre".
Nr. 10
RAICU LUCIAN : Sensul autenticităţii (un an de la moartea lui Camil Petrescu), Nr. 5
SĂNDULESCU AL. : O sută de ani de la
naşterea lui Al. Vlahuţă, Nr. 9 VIANU TUDOR : A. Vlahută, Nr. 9
* * * La aniversarea lui Iorgu Iordan, Nr. 10
* * * La al o sutelea număr a] revistei „Steaua", Nr. 10
MĂRTURII
CĂLINESCU GEORGE : Critică şi creaţie, Nr. 4
VIANU TUDOR : Idei trăite. Nr. 4 ANCHETE
CĂLIN VERA, CIOPRAGA CONST., EL-VIN B.,  IOSIFESCU SILVIAN, MUN-
214
CUPRINSUL REVISTEI PE ANUL 1958
TEANU GEORGE, NOVICOV MIHAI, MATUZEWSKI     RYZSARD, MAYER HANS, PICON GAETAN: Criticii literari despre critică, Nr. 4 *** Răspunsul cititorilor, Nr. 12
POEŢII LUMII
BROWNING ELISABETH: Sonetul XIV---XLIII (tălmăcire de Maria Banuş), Nr. 2 KEATS JOHN : Cînd temeri mă cuprind
— Ultimul sonet (tălmăcire de Maria Banuş), Nr. 2
MAIAKOVSKI VLADIMIR : Tînăra gardă (în rom. de Mihu Dragomir), Nr. 7
NERUDA PABLO : Omul invizibil (în rom. de Maria Banuş), Nr. 3
RITSOS IANIŞ : Schimbare —- Copiii noştri
— încetul cu încetul (în rom. de Ianis Veakis şi Ştefan Popescu), Nr. 4
VORONCA 1LARIE : Din „Poezia de toate zilele" — Din „Frumuseţea acestei lumi" (în tom. de Saşa Pană), Nr. 5
WOLKER JIRI : De afară — Consultaţie— Se prăbuşeşte o lume prin paturi de spital (în rom. de Suzana şi Karel Tau-singer), Nr. 2
* * * Din poezia veche egipteană (în rom. de Maria Banuş), Nr. 3
RECITIND PE CLASICI
CORNEA PAUL : „Ţiganiada" lui Ion Budai-Dele-anu, Nr. 2, 3
DISCUŢII
CROHMĂLNICEANU Ov. S. : Realismul socialist şi revizionismul, Nr. 8
NOVICOV MIHAI : Realismul critic şi realismul socialist, Nr. 11
SMEU GR. : împotriva unor vulgarizări idealiste asupra artei, Nr. 7
TOTH IMRE : Matematica şi arta, Nr. 2
CRONICA LITERARĂ.
BĂLAN I. D. : Dan Deşliu : „Ceva mai greu" ; Victor Tulbure : „Cornul Pădurarului", Nr. 8
CROHMĂLNICEANU Ov. S. : N. Labiş : „Lupta cu inerţia", Nr. 1 ; Francisc Mun-teanu : „Statuile nu rîd niciodată", Nr, 2; Aurel Mihale : „Nopţi înfrigu-
rate", Nr. 3 i Eugen Jebeleanu : „Surîsul Hiroshimei", Nr. 9 ; Francisc Munteanu : „Cerul începe la etajul 3", Nr. 11 ; Eugen, Barbu : „Oaie şi ai săi", Nr. 12 CROHMĂLNICEANU Ov. S. ; ELVIN B. , HORODINCĂ     GEORGETA ; GALAN V.  E. :   O  discuţie  în  jurul romanului
„Setea", Nr. 6 CAZIMIR ŞTEFAN şi SOLOMON DUMITRU : „Scara principală" — „Cronica literară" cum ar fi scris-o Radu Popescu, Mihail Petroveann, Paul Georgescu, Ion Vitner, Silvian losifescu, Ov. S. Croh-mălniceanu (pastişă), Nr. 4
CRONICA IDEILOR
APOSTOL PAVEL: Marx şi „climatul ideilor noastre", Nr. 5
BRATU HORIA: Conştiinţa nenorocită. Nr. 1 ; Estetica sovietică şi categoriile realismului socialist, Nr. 8
JOJA ATHANASIE : Momentul chinez în istoria logicii, Nr. 8
STOIAN STANCIU: Şcoala sovietică în. perspectiva viitorului apropiat, Nr. 12
TĂNASE AL. : Critica unor concepţii revizioniste despre rolul statului în capitalism şi socialism, Nr. 6, 7
TERTULIAN N. : Tratatul de „Istoria psihologiei", Nr. 10
WALD HENRI: Problema adevărului în filozofia contemporană, Nr. 3
CRONICA ŞTIINŢIFICĂ
CAJAL N. : Cancer, virusuri, tumori, Nr. II
HAAS N1COLAE : Căile evoluţiei biologice a omenirii, Nr. 12
NICOLAU EDMOND : Cibernetica şi unele dintre problemele ei, Nr. 6
SANIELEVICI AL. : întrecerea mondială pe tărîmul aplicaţiilor paşnice ale energiei nucleare, Nr. 4
ŢIŢEICA ŞERBAN : Probleme noi în fizica nucleară, Nr. 1
CRONICA LIMBII
GRAUR AL. : Limbă, dialect şi Stat, Nr. 3 ; „Limba" scriitorului, Nr. 4; Caracterul sistematic al limbii, Nr. 6 ; Unele caracteristici ale lingvisticii sovietice, Nr. 11.
CUPRINSUL REVISTEI PE ANUL 1958
215
CRONICA POLITICĂ
BRUTUS : La cel mai înalt nivel, Nr. 1 ; întîmplări din realitatea imediată, Nr. 4
GÎRNEAŢĂ AL. : Note despre climatul politic francez, Nr. 2 ; Cipru, Nr. 3 Situaţia în Orientul Apropiat şi Mijlociu, Nr. 5
SĂRĂŢEANU L. : „Cuvîntul înţelepţilor", Nr. 12
CRONICA CINEMATOGRAFICĂ
COSTIN D. : însemnări despre filmul şi eroul revoluţionar, Nr. 10
SUCHIANU D. I. : însemnări în legătură cu cinematografia noastră viitoare, Nr. 1 ; Filmele franceze, Nr. 2 ; Controverse despre „Ciulini", Nr. 4 ; Două filme sovietice, Nr. 5
ORIENTĂRI
SZ1GETI JOZSEF : în legătură cu problema Lukacs, Nr. 9
SCRIITORI ŞI CURENTE
OPREA AL. : Denaturări în interpretarea vieţii şi operei lui Panait Istrati, Nr, 6, 7 TERTULIAN N. : E. Lovinescu, Nr. 4, 5
PUNCTE DE REPER
BRUTUS : O întîmplare ieşită din comun, Nr. 6 ; Reînarmarea literară, Nr. 7
GRANEA PAUL : Interpretări hazardate, Nr. 3
TEXTE ŞI DOCUMENTE
LIU NICOLAE : Rebreanu despre Sadoveanu, Nr. 11
SIMION EUGEN : Din începuturile poetice ale lui B. Fundoianu, Nr. 1
PUBLICISTICĂ
CRIŞAN ION : Aspecte ale culturii americane, Nr. 3
JUIN HUBERT : Scrisoare din Paris, Nr. 2, 3, 4
MAI CU HORIA : Congresul Internaţional al Arhitecţilor, Nr. 8
TEORIE ŞI CRITICĂ
ALTERESCU SIMION : Aspecte ale dramaturgiei actuale, Nr. 11
BĂLAN I. D. : Poezia politică, Nr. 7
BRATU HORIA : Pornind de la critici... (Ion Vitner : „Critica criticii"), Nr. 3 Ţinuta ştiinţifică şi limbajul criticii literare marxist-leniniste, Nr. 7 ; Julius Fucik sau tragicul în realismul socialist, Nr. 9i „Un ioc sub soare"   Nr. 11
BĂLEANU ANDREI : Semnificaţia politică a „neutralismuiui" în literatură, Nr. 6
CĂLIN LIVIU : Tendinţe nesănătoase într-o publicaţie literară de provincie („Oltenia literară"), Nr. 7
CĂLIN VERA : Social şi psihologic în romanul actual, Nr. 12
CROHMĂLNICEANU Ov. S. : Delimitări, Nr. 4
D AMI AN S. : Spiritul de partid, trăsătură fundamentală a literaturii noastre noi, Nr. 8
ELVIN B. : Miturile şi interpretarea lor (Laurenţiu Fulga : „Meşterul Manole"), Nr. 6
GRANEA PAUL : Un picaro modern (Ilf şi Petrov : „Viţelul de aur"), Nr. 1 ; Universul comuniştilor (Zaharia Stancu : „Rădăcinile sînt amare" ; Eugen Barbu : „Şoseaua Nordului" ; Petru Dumitriu : „Nexus"), Nr. 7
GUS M. : Partinitatea leninistă şi criticii ei, Nr. 9, 10
HORODINCĂ GEORGETA : Universul poetic, expresie a concepţiei despre lume, Nr. 5 ; Literatura noastră nouă şi actualitatea, Nr. 8
IOSIFESCU SILVIAN : Printre cărţile pentru copii, Nr. 6 ; Genuri şi specii literare, Nr. 7 ; Transformările personajului, Nr. 11, 12
LUPAN RADU : Oameni dintr-un început de veac (Ion Marin Sadoveanu : „Ion Sîntu"), Nr. 3 ,- Poezia şi prezentul, Nr, 6 ; Poezia din „Tribuna", Nr. 9
LUCA EUGEN : „Casa Şoarecilor" (Ion Călugăru), Nr. 7
MANCAŞ MIRCEA : Poezie şi simbol, Nr. î
MARTIN AUREL : Nuvele şi schiţe în publicaţiile noastre (Dumitru Radu Po-pescu ; Vasile Rebreanu ; Remus Luca ; Dumitru Mircea), Nr. 10
.216
CUPRINSUL REVISTEI PE ANUL 1953
MICU DUMITRU : Lirism şi sensibilitate contemporană (A. E. Baconsky : „Fluxul memoriei" ; Nina Cassian : „Vîrslele anului"), Nr. 1 ; Arta criticului (G. Căli-nescu), Nr. 4
MIRODAN AL. : Vin scriitorii în teatru, Nr. 11
MOGLESCU V. : O încercare de proză analitică (Alexandru Sever : „Cezar Dragoman" şi „Regele, spionul şi actorul"), Nr. 2 . OPREA ALEXANDRU : Tipologii umane şi sociale în proza contemporană, Nr. 1,3; Revizionismul contemporan şi adevărata libertate morală a creatorului, Nr. 9
PIRU AL. : Notă despre critica, poeziei (Mario Fubini : „Critica e poezia, saggi e discorsi di teoria letteraria"), Nr. 1 ; Lucrări monografice (J. Popper : ,,George Coşbuc"), Nr. 2 ; Tehnica criticii literare, Nr. 4 j în jurul istoriei literare, Nr. 12
POPOVICI. AL. : Tinereţea mesajului (Aurel Baranga : „Recolta de aur" ; Laurenţiu Fulga : „Ultimul mesagiu" ; L. Bruckstein : „Schimbul de noapte" ; Lucia Demetrius :   „Cumpăna"),  Nr. 10
REGMAN CORNEL : Perpessicius şi istoria literară, Nr. 2
RAICU LUCIAN: Critica literară şi prezentul, Nr. 4 ; Realismul socialist şi fondul social al literaturii contemporane, Nr. 9
RÎPEANU VALERIU: Reportaje despre Patria socialistă (Horia Liman : „Mota-rul soarelui" ; Traian Coşovei : „Dobro-gea de aur"), Nr. 9
SIMION AL. : Un eveniment cultural (Antologia poeziei romîneşti în limba rusă), Nr. 11
ŞERB AN GEO : Discernămînt în reconsiderări Nr. 5
ŢOIU CONSTANTIN : Valoarea sugestiei în poezie, Nr. 1
TUDOR EUGENIA : Dramatismul autentic şi efectele „tari", Nr. 10
VIANU TUDOR : Shakespeare ca poet al Renaşterii, Nr. 2
VITNER ION : Mariana Alcoforado, Nr. 3
CARTEA STRĂINA
HERIŞAN S. : Un eseu despre China (Si-
mone de Beauvoir) Nr. 1. GEORGESCU PAUL ALEXANDRU : Veş-
mînt spaniol pentru poeziile lui Emi-
nescu, Nr. 7.
CARTEA SOVIETICĂ
ANTON E. : Sensurile Revoluţiei şi opera lui Şolohov, nr. 10.
BRUNEA FOX F. : Boris Polevoi : „Impresii din America" nr. 10.
ELVIN B. : Nil şi ceilalţi (M. Gorki) nr. 10.
CAZIMIR ŞTEFAN : Pe baricadele revoluţiei, (Demian Bednîi : „Versuri alese") nr. 10.
DIM L. : Tolstoi despre literatura şi arta decadentă, nr. 9.
P. I. : Klara Zetkin : Despre artă şi literatură, nr. 12.
ŞERBAN GEO : Lirica Verei Inber, Nr. 10
SUCHIANU D. I. : Eisenstein în româneşte nr. 11.
CĂRŢI NOI
ALBALA RADU : Un precursor al romanului de aventuri : Apuleius, Nr. 7.
BĂLAN ION : Aurel Gurgliianu : „Zilele care cîntă" Nr. 2.
BALTUCH I. : Duhamel : Nuvele, Nr. 3.
B. E. : Remus Luca : „Cămaşa de mire", Nr. 5.
BUCUR M. : M. Sadoveanu : „Fraţii Jderi", Nr. 10.
CĂLIN LIVIU : Mihu Dragomir : „Odă pă-mîntului meu", Nr. 8 ; Radu Boureanu : „Umbra stelelor", Nr. 11.
CHIRIŢESCU FLORIN : Stendhal : „Va-nina Vanini", Nr. 9.
COMARNESCU PETRU : Progresul tipăriturilor privind creaţia plastică, 1947— 1957, Nr. 1.
DUMITRESCU LUCA: Ilya Ehrenburg : „Pe nerăsuflate", Nr. 11.
DUMITRESCU N. : Minai Bubenov : „Nemurire" Nr. 6.
ELVIN B. : F. Brunea Fox : „Hîrca piratului", Nr. 3 —■ Veronica Porumbacu : „Lirice", Nr. 8 ■—• V. Mîndra : „însemnări despre literatură şi teatru", Nr. 7 —
CUPRINSUL REVISTEI PE ANUL 1958
217
Lev Seinin : —■ „însemnările unui judecător de instrucţie", Nr. 11.
FILIMON DOMNICA : A. P. Cehov : Despre munca literară, Nr. 2.
GORUN   SILVIA :   Lion   Feuchtwanger :
. ,,Goya", Nr. 4.
GRANEA PAUL : Constantin Prisnea : „După alungarea faraonilor", Nr. 3
GRIGORESCU DAN : Al. Şahighian : „De la Tian-San la munţii deJasp", Nr. 8 — Eugen Frunză: „Liberi şi stăpîni",Nr. 10
GRIGORESCU ION : Al. Jebeleanu : „Certitudini", Nr. 9
HERIŞAN S. : Vasco Pratolini : „Cronica unor bieţi îndrăgostiţi", Nr. 7
HOBANĂ ION : Dimos Rendis : „Copiii Atenei", Nr. li
HOREA ION : Maiakovseki : „Tineretului", Nr. 3 — Dimos Rendis : „Geneză", Nr. 3 — Prezenţa poetului (Isakovski : „Versuri alese"), Nr. 8 — AL Andriţoiu : „Porţile de aur", Nr. 9 IACOB R. : Nazim Hikmet : „Versuri alese", Nr. 1 —• Val. Panaitescu : „Satira lui Rabelais", Nr. 2 — Vercors : „Animalele denaturate", Nr. 3 — W. Faulkner: „Victorie", Nr. 5
IACOBESCU R. : Heinrich Boli : „Unde-ai fost Adame ?", Nr. 6
LUCA REMUS : Alecu Ivan Ghilja : „Cîn-tece de drumeţie", Nr. 12
MUGUR  FLORIN :   George Dan : „Flori
. de mare", Nr. 1
MÂNU EMIL: Baudelaire „Florile răului", Nr. 3
MARINESCU SANDA: John Steinbeck: „Căluţul roib", Nr. 5 -- Heinrich Stahl : „Un romîn în lună", Nr. 11
MARTIN AUREL : Tudor Arghezi : „Din drum", Nr. 8
MĂCIUCĂ C. : Ştefan Gheorghiu : „Cumpăna inimii", Nr. 11
MUNTEANU IOANA : Maria Dobrowska : „Popa Filip", Nr. 3
NEGOIŢESCU I. : Ion Frunzetti : „Ostrovul meu", Nr. 2 —- Boccaccio: „Decameronul" Nr. 3
ORNEA Z. : Ion Istrati : „Din neagra ţăran ie", Nr. 10
OPREA ALEXANDRU : Nieolae Stoian : „Fierul Dracului", Nr. 7
PASCU PETRE : Profira Sadoveanu : „Viaţa lui Mihail Sadoveanu", Nr. 1 — Arany Ianos : „Versuri alese", Nr. 4 —Voros-marty Mihaly:  „Opere  alese", Nr. 6
— G. Ciprian : „Măscărici şi rnîzgălici", Nr. 10
PAVEL ION : Paul Constant : „Haiducii", Nr. 2
PELTZ I. : Jerome K. Jerome : „Trei într-o barcă", Nr. 5
POTOPIN ION : Tudor Popeseu : „Ultima aventură", Nr. 4
PRIBOI TITUS : Asztalos Istvan : „An nou", Nr. 7
RADIAN SANDA : Floria Stancu „Cezar Petrescu", Nr. 3
RADU I. : Paul Schuster : „Dracul şi domnişoara de la mănăstire", Nr. 6 — Ale-xandr Bek : „Viaţa lui Bereskov" Nr. 7
— Romain Rolland : Colas Breugnon", Nr. 8 — Vilis Laţis : „Primăvara pierdută", Nr. 9
RAICU LUCIAN : D. Solomon : „Problema intelectualului în opera lui Camil Petrescu", Nr. 7 — Mihail Petroveanu : „Umbra stelelor", Nr. 11
RÎPEANU VALERIU : Vasile Nicolescu : „Enescu" — Suite lirice — Nr. 7.
R. L. : Marcel Breslaşu : „Dialectica poeziei", Nr. 9
SĂNDULESCU AL. Acad. G. Oprescu: „Jurnal de călătorie", Nr. 8
ŞERBAN GEO : Mihai Beniuc „Meşterul. Manole", Nr. 3 — Paul Georgescu : „încercări critice", Nr. 12
SIMION EUGEN : Victor Eftimiu : „Oda limbii romîne", Nr. 2 — Mihai Novicov : „Povestiri despre Doftana", Nr. 5 — Ser-ghei Esenin : „Poeme", Nr. 4
SOLOMON DUMITRU : Eugen Jebeleanu : „Poeţi ai libertăţii", Nr. 1. — Maria Vlad : „Drumuri", Nr. 5 — „O poezie a luptei" (Maria Banuş : Poezii), Nr. 8 — Neculai Tăutu : „Cînd au plecat cocorii", Nr. 12
SOLOMON PETRE : William Blake în ro-rnîneşte, Nr. 8
SIMION AL : „O nouă carte despre Ostrovski", Nr. 8
TOES CU CRIŞAN : Al. O. Teodoreanu : „Berzele din Boureni", Nr. 3
■218
CUPRINSUL REVISTEI PE ANUL 1958
ŢOIU CONSTANTIN : Nina Cassian : „Dialogul vîntului cu marea", Nr. 2
TUDOR EUGENIA : Corneliu Leu : „Vîrsta de aur", Nr. 2 — Sanda Movilă : „O vară la şipotul fîntînilor", Nr. 3 — Octav Pancu Iaşi : „Ala-baia-portocala" Nr. 4
— V. Tendriacov : „Hîrtoapele", Nr. 5
— Alexei Tolstoi : „Aelita" Nr. 6 — K. Fedin : „Opere", vol. V., Nr. 8 — V. Em. Galan : „De la potop încoace", Nr. 12
TULBURE VICTOR : L. Bat şi Al. Deici : „Taras Sevcenko", Nr. 9
VlRGOLICI   TEODOR :   Cezar  Petrescu : „însemnări de călător, reflecţii de scriitor",   Nr.   7   —   Valeriu   Rîpean.u : '    „George Mihail-Zamfirescu" Nr. 10
ZAI.IS H. : K. Paustovski : „Povestea unei vieţi", Nr. 7
REVISTA REVISTELOR
„American Literature", Nr. 1
„Arta plastică", Nr. 3 — „Arts", Nr. 5
„Cahiers du Sud", Nr. 2
„Contemporanul", Nr. 2, 5, 6, 8
„Critique", Nr. 1, 12
„Diogene", Nr. 8
„Esprit", Nr. 7, 10, 12
„Europe", Nr. 6, 7
,.Figaro Litteraire", Nr. 4, 9
„Film", Nr. 4
„Flacăra", Nr. 6
„Gazeta literară", Nr. 1, 4, 7, 9, 11 „laşul literar", Nr. 3, 9, 12 „Inostrannaia literatura", Nr. 5, 9 „Jeune Afrique", Nr. 7 „Limba romînă", Nr. 11 „Luceafărul", Nr. 8 „Lettres franchises", Nr. 6 „The london magazine", Nr. 7 „Literaturnaia Gazeta", Nr. 7 „Lettres nouvelles", Nr. 3, 12 „Meanjin", Nr. 1 „Mercure de France", Nr. 7 „Merkur", Nr. 8
„Mirovaia   Ekonomika   i Mejdunarodnie
Otnoşenia", Nr.- 12 „Neue deutsche Flefte", Nr. 1, 4, 6 „Neue deutsche Literatur", Nr. 1, 6 10 „Nouvelle critique", Nr. 1
„Nuovi argomenti", Nr. 5
„Nouvelle nouvelle revue francaise", Nr.
8, 10 „Novîi Mir", Nr. 1 ,,Presence africaine", Nr. 4, 12 „Probleme   ale   păcii   şi socialismului",
Nr. 9
„Revista literaria de la sociedad de es-
critores de Chile", Nr. 5 „Ruskaia literatura", Nr. 7, 11 „Scrisul bănăţean", Nr. 5, 7 „Steaua", Nr. 3 „La table ronde", Nr. 1 „Teatr", Nr. 10 „Teatrul", Nr. 10 „Theatre-Arts", Nr. 5 „Tempo presente", Nr. 2, 11 „Les temps modernes", Nr. 3 „Tribuna", Nr. 2, 10, 12 „Vestnik istorii Mirovoi Kulturî", Nr. 4 „Viaţa studenţească", Nr. 3 „Voprosî literaturî", Nr. 9 „Wort in der Zeit", Nr. 3, 9, 11 „Znamia", Nr. 6 „Zvezda", Nr. 6
EDITORIALE
BRATU HORIA : Lenin şi critica literară, Nr. 4
CROHMĂLNICEANU Ov. S. : Sarcinile criticii literare marxist-leniniste, sarcinile „Vieţii romîneşti", Nr. 6
VIAŢA ROMÎNEASCĂ : Realismul socialist şi literatura noastră nouă, Nr. 9
VIAŢA ROMÎNEASCĂ : O acţiune cu un caracter inedit, Nr. 12
ESEURI, DIVERSE
BANUŞ MARIA: Scrisoare d-lui Pierre Gaxotte, de la Academia Franceză, Nr. 10
CASSIAN NINA : Scrisoare deschisă d-lui Albert Camus, Nr. 5
CRONICAR : Pentru întărirea principialităţii marxist-leniniste în critica literara, Nr. 6
V. R. : Iser şi scriitorii, Nr. 5 *** Salut „Luceafărului", Nr. 6