CUPRINSUL
Pag.
MIHU DRAGOMIR :   Cuvînt pentru supunerea atomului; Aurora    .... 5
*
NAGY ISTVAN : 50 ani în uzinele lanoş Herbak......... 7
*
CRISTIAN S1RBU:   A vorbit Moscova...........23
ŞTEFAN IUREŞ :   Reînoita vrajă.............24
AUREL STORIN:  Spre comunism.............26
*
PAUL EVERAC :   Poarta (Piesă în 4 acte şi un epilog)....... 27
*
ION BRAD :   Prin Transilvania.............. 83
D1MOS RENDIS :   Adevărul (în romîneşte de Ioanichie Olteana)    .... 87
VICTOR   TULBURE :    Buruiana............. 89
MIHNEA GHEORGH1U :   Cîntarul lui Sîma-Tzian, poetul...... 90
V. NICOROVICI :    Noi................ 91
LA MOARTEA LUI JOHANNES BECHER
JOHANNES BECHER:  Moartea comisarului;  Războiul rece;  Victoriile noastre
(in romîneşte de Al. Philippide)............ 93
PAUL LANGFELDER :    Spre comunism, în apărarea poeziei......96
ANIVERSARI
AL. D1MA:   Opiniile estetice ale lui Duiliu Zamfirescu.......100
TEXTE ŞI DOCUMENTE
NiCOLAE  LIU :   Rebreanu  despre Sadoveanu.........108
CRONICA LIMBII
AL. GRAUR:   Unele caracteristici ale lingvisticii sovietice......112
CRONICA ŞTIINŢIFICA
Canf. Dr. N. CAJAL:   Cancer, virusuri, tumori.........119
Pag.
CRONICA LITERARA
Ov. S. CROHMALNICEANU :   Francisc Munteanu ;   „Cerul începe la etajul 3" 126
DISCUŢII
MIHAI NOV1COV:   Realismul critic şi realismul socialist...... 130
TEORIE ŞI CRITICA
S1LVIAN IOS1FESCU:  Transformările personajului (I) ...... 141
SIMION ALTERESCU :  Aspecte -ale dramaturgiei noastre contemporane   ... 157
AL. MIRODAN:   Vin scriitorii în teatru............ 169
HOR IA BRATU :   „Un loc sub soare"............ 172
AL. SIMION:   Un eveniment cultural............ 181
CARTEA SOVIETICĂ
D. I. SUCH1ANU:   Eisenstein în romîneşte..........185
CĂRŢI NOI
L. RAICU :   Mihai Petroveanu : „Pagini critice".........191
LIV1U CALIN :   Radu Boureanu : „Umbra stelelor"........193
C. MĂCIUCA :   Ştefan Gheorghiu :   „Cumpăna  inimii".......195
ION HOBANA :   Dimos Rendis : „Copiii Atenei".........196
SANDA MARINESCU :   Henric Stahl : „Un romîn în lună"...... 198
LUCA DUMITRESCU :   Ilya Ehrenburg : „Pe nerăsuflate"......199
B. ELVIN :  Lev Seinin :  „însemnările unui judecător de instrucţie"   .... 202
*
MISCELLANEA................. 204
*
REVISTA REVISTELOR
— Din ţară
„Limba romînă" nr. 4/958; „Gazeta literară" nr. 36—43/958 ...... 215
— De peste hotare
O   nouă   revistă  literară   sovietică ;   ,,Wort  in der Zeit"   nr.   9/958 „Tempo
presente"   . ..............219
MIHU DRAG OM IR
CU VINT PENTRU SUPUNEREA ATOMULUI
E timpul ca din piatră să facem iarăşi cîntec! E-un freamăt pretutindeni, şi-mi place să-l aud. E-o furie în valuri, tînjind către-un descîntec, şi ţipă-n dimineaţă lăuzul ramur ud.
E-o zbatere-n tăcere, pe care-o sorb şi-o caut, în neputinţa nopţii, şi-n lava scursă-n imn, în stelele ce-aşteaptă, foşnind, un astronaut, şi-n iarba fără vină pe care o cosim.
Sămînţa vrea să-şi ţipe în lume fecioria, îi crapă buza arsă pămîntului sărac, şi c-un căluş în gură se zbate vijelia, şi-n fluiere-astupate gem sevele-n copac.
Şi crivăţele oarbe, mugind, pe-o aspră vale, nisipul ce scrîşneşte în pacea nopţii reci, morena încruntată ce-n hăuri se prăvale, sînt mute, ca junghere înţepenite-n teci.
Şi toate sînt ca şerpii ce i-a-mblînzit fachirul şi chinuiţi de-o vrajă se ondulează-n vînt, neputincioşi să rupă, măcar o clipă, firul ce leagă-o seminţie cu lipsa de cuvînt.
Doar zbaterea din mine e-nfrîntă şi e spusă, căci eu — eu sînt cuvîntul, străbătător şi-n cer. Despart pămînt de apă, trezesc vulcani şi-n spuză, şi locul meu în lume mi-l iau fără să-l cer.
Doar eu dezleg din haos mişcarea, cuminţită,
ţin frîul strîns în mină, şi-n veci de-acum nu-l iei 1
Din aer şi din piscuri şi marea-ncărunţită
storc, pentru rana veche, mireazmă şi ulei.
MIHU DRAGOMIR
Eu singur sînt cuvîntul, a-toate-ncepătorul, Mişcării, nemişcării, cuvînt doar eu le sînt. Doar eu pot sta de vorbă, egal, cu viitorul şi, ca să mă-nţeleagă, tot eu îi dau cuvînt.
Copil ursit ca-n veacuri să nu iasă din pîntec, se zbate-un ritm şi-n piatră, de beznă-nebunit. E timpul ca din piatră să facem iarăşi cîntec, şi-apoi să toarcem cîntul din strofe de granit.
AURORA
Nava nu se urnise din loc. Dar, cînd a-ncetat ultimul foc, cînd fumul a pierit, după explozii, cînd a murit al slavilor ecou — matrozii
s-au văzut, uimiţi, lîngă-un ţărm nou. In răstimpul salvelor,
acostaseră la ţărmul primitor al Revoluţiei.
NAGY I ST VÂN
CINCIZECI DE ANI ÎN UZINELE IÂNOŞ HERBÂK
— Fragmente de cronică —
La Bucureşti se înfiinţa Direcţia Generală a Pielăriei. Postul de director general i se oferi lui Farlcas Mozes. „Şeful" îşi trăia acum viaţa, făcînd naveta Cluj-Bucureşti-Budapesta. Era epoca sa de strălucire... L-a scos de pe pieţele româneşti pe Bata, regele încălţămintei din Europa Centrală. Cînd regele Carol vine cu voievodul Mihai la Cluj să asiste la cursele de automobil de pe Feleac, eu maşina lui sînt aşteptaţi la gară. Pe drept cuvînt... se poate considera membru lîn statul major al Majestăţii Sale, care e silită să ţină seama şi de bocancii lui, dacă vrea să aibă succes în alegerea taberei de partea căreia are de gînd să-şi poarte războiul.
Sosi însă şi vara fierbinte a acelui an, 1940, — apoi şi toamna încărcată de înspăimântătoare şi neaşteptate schimbări...
Altul era evenimentul menit să tulbure liniştea uzinelor Dermata şi a reţelei lor industriale şi comerciale. Hitler se pregătea de o nouă lovitură în cadrul războiului „fulger" în vederea căreia îşi ochise, drept complici, pe Btăpînii Ungariei şi României. Horthy cerea însă în schimb Ardealul, sub motiv că acesta aparţinuse cândva Austro-Ungariei, pentru ca populaţia acestei provincii, formată din mai multe neamuri, să poată fi jăcmănită din nou de către grofi şi marea burghezie.
în ţara întreagă izbucniră mari demonstraţii. Regele Carol al II-lea trebui să fugă şi puterea dictatorială încăpu pe mîna generalului Antonescu. Acesta înăbuşi manifestaţiile muncitoreşti care cereau neatîrnarea ţării şi efectua evacuarea Ardealului de Nord... Câteva zile înainte de evacuarea Clu-'jullui, dimpreună cu alţi patrioţi, comuniştii care prevedeau urmările catastrofale ale dictatului de la Viena, încercară să mobilizeze populaţia să opună rezistenţă...
Capitaliştii de la Dermata se asigurară însă din toate direcţiile. Familia Anhauch trecu lîn Ardealul de Sud, dimpreună cu grupul de capitalişti români, iar familia Farkas rămase în Cluj cu acţionarii maghiari. Formal, cele două grupuri îşi împărţiră între ele patrimoniul Deraiatei. La Filiala din Timişoara, se transportară numeroase maşini şi mari cantităţi de materie primă. Acţionarii rămaseră însă înţeleşi să colaboreze şi pe mai departe, întîlnindu-se chiar din cînd în cînd. Se asigurară reciproc, că nimeni nu va suferi vre-o pagubă în privinţa profitului. Ce le păsa lor de bariera de frontieră, închisă peste şoseaua spre Turda !?
8
NAGY 1STVAN
Sub jugul lui Horthii
Intr-o bună zi, însoţit de doi burtoşi plutonieri majori de jandarmi, apăru la palatul direcţiunii utn ofiţer cu faţa osoasă, cu mănuşi de piele în rnîini, cu sabie la şold, cu guler auriu la uniformă şi cu chipiu înalt, ca o oală.
Ofiţerul cu guler auriu fu condus la Farkas Mozes. Rigid, fără să-i întindă mâna, noul venit începu să vorbească aspru, ca la instrucţie :
— Locotenentul colonel Bottka Endre, din jandarmerie. Preiau comanda militară a uzinelor Dermata. Declar întreaga uzină militarizată; de azi înainte, toată lumea îmi datoreşte supunere. Voi pedepsi aspru pe toţi cei ce îmi vor încălca ordinele. în termen de o oră, să se pună la dispoziţia mea şi a subalternilor mei, local de birou. Voi începe imediat inspecţia.
Apoi se răsuci pe ■călcîie, şi ieşi însoţit de bucălaţii săi majuri.
în săptămânile acestea, în jurul lui Farkas Mozes se prăbuşi ceva, cu un zgomot asurzitor. Odată cu noile graniţe hotărîte la Viena, demnitatea de Director General al Pielăriei, dimpreună cu toate accesoriile sale, nu mai era decît un fum al amăgirilor. în temeiul legilor antisemite, prietenul miniştrilor şi generalilor romîni fu îndepărtat în cîteva zile şi din postul de director al „întreprinderii ciuntite" de la Cluj. în locul lui fu numit director general Zudor Jan os.
După prezentarea colonelului Bottka, Farkas Mozes începu să fie chinuit de o isete de aer mai mare decît oricând, dar de data aceasta nu putu deschide, larg, ferestrele, ca să se uşureze. Trebuia să-l urmeze pe colonel, din birou în birou, iar după ce isprăviră, —• afară, prin toată uzina. A doua zi, Bottka dădu dispoziţii să fie golită o veche magazie, dintr-o pivniţă, în apropierea porţii principale ; era ceva nou : arestul întreprinderii. Pe urmă, ordonă ca de acum încolo, formula de salut oficial, să fie „Szebb j°vot" ! (Viitor mai frumos!) S-a isprăvit cu orice soi de rebeliune !
Şi pentru ca nimeni să nu poată avea îndoieli nici în privinţa viitorului mai frumos, nici în ce priveşte asprimea domnului colonel, acesta se grăbi *>ă-şi garnisească noul arest cu muncitori vinovaţi de diferite acte de indisciplină, îi ţinea închişi toată noaptea; dimineaţa, cînd li se dădea drumul ca să intre în lucru pînă seara, oamenii le răspundeau celor ce îi întrebau : „venim din viitorul mai frumos". Iar seara, cînd se duceau să se prezinte pentru a fi din nou închişi o noapte întreagă şi tovarăşii de lucru îi întrebau : încotro, iubite frate maghiar ? — ei răspundeau : spre un viitor mai frumos, iubite frate maghiar.
în vremea aceasta, nici majurii colonelului Bottka nu stăteau cu eiîi-nile-n sin, Spărgătorii grevelor de odinioară, denunţătorii neidentificaţi şi lingăii, începură a-i denunţa pe muncitorii şi funcţionarii de obîrşie evreiască şi romînească sau comunişti.
Fried Sami trebui să părăsească fabrica încă din primele zile. Nu mai era bun jiiei ca muncitor. Un funcţionar pe nume Vincze îi aduse la cunoştinţă şi lui Raţiu Pantelimon :
— De mîine-ncolo, nici dumneata nu mai pui piciorul pe-aici.
Odată cu Raţiu Pantelimon fură alungaţi din fabrică şi patru maiştrii evrei. Albert Adalbert şi cu fraţii Scurtu se mai puteau încă menţine deocamdată — primul printre lăcătuşii de la întreţinere, ceilalţi doi printre muncitorii fabricii de încălţăminte ;  viitorul le rezervase încercări mult mai grele.
Firmea Vaîeriu fu deasemenea tolerat la maşina lui de cusut rame. Nu putea fi .înlocuit de pe azi pe mîine, căci munca lui era grea şi cerea multă
CINCIZECI DE ANI IN UZINELE IANOS HERBAK
9
experienţă. într-o bună zi îi aşezară însă alături doi muncitori maghiari, ca să-i califice : Firmea ştia ce-1 aşteaptă dacă reuşea acest lucru. Se va fi simţit omul — cînd cei doi se postară în spatele lui — ca păzit de doi gealaţi pe care trebuia să-i înveţe cum să-l spînzure...
Şi, ca să nu rămînă de pagubă cu sentimentul acesta, în vestiar cineva afişase o hîrtie pe care scria că Hencz Laci, Mureşan şi Firmea Valeriu trebuiesc spânzuraţi.
Totuşi Firmea nu era în stare să-i urască pe cei doi muncitori puşi alături de el să-i înveţe. Nu erau băieţi răi : nu voiau decît să muncească — adică : să trăiască. îi învăţa aşadar cîte puţin, —■ las'-să trăiască şi ei, dacă pot ; era convins că pînă la urmă va reuşi să şi-i apropie. Firmea se însurase abia cu un an doi în urmă. Luase o muncitoare seeuiancă, fată săracă; şi ea, tot la Dermata îşi câştiga pâinea. Dar, de cind ân tot oraşul, ân_ fiece crâşmă de „vechi creştini" se auzea celebrul marş al ocupanţilor „Edes Erdely itt vagyunk" (Venit-am, iubite Ardeal) — tare se mai făcuse amară bucăţica de pîine a nevestei lui Firmea Valeriu, o seeuiancă get beget. Căci, şi printre muncitoare se găseau şoviniste zăpăcite de-abinelea. Acestea o sîcîiau mereu pe biata femeie : „Nu ţi-a fost cumva, să murdăreşti bunătate de sînge unguresc, cu un valah ?" Femeia îl ruga mereu pe Firmea :
— Haidem de-aici, haidem în Ardealul de sud. Nu mai pot răbda.
— Trebuie să putem., — zise Firmea. — Şi trebuie să rămânem. Crezi că ân România am avea mai multe drepturi, decât cel mult acela de a striga peste graniţă, la Feleac, „boanghine împuţite !..." Pentru alte drepturi luptăm noi. Nu durează mult treaba asta...
Nevasta lui Firmea nu avea nici putere, nici inimă să mai rabde. Plecă de la Dermata, căutindu-şi de lucru în altă parte. Iar Valeriu Firmea, avea dreptul să nădăjduiască. Tovarăşii săi maghiari încercară să se opună puhoiului murdar car© era fascismul horthyist.
într-un rînd, colonelul Bottka îi alese pe cei mai buni muncitori calificaţi şi pe cei cu numele oele mai ungureşti, convocîndu-i la o şedinţă intr-o fostă magazie, transformată în adăpost antiaerian. îi puse să şadă pe bănci, iar el se postă în faţa lor, rezemat în sabie.
— Oameni buni — începu el pe un ton 'care strecură fiori reci în şira spinării „oamenilor buni" —■ e vorba de o cauză maghiară comună. A noastră a tuturor. Cred că aţi băgat de seamă <pîn'-acum cît sânt de democrat. Trebuie să mă ajutaţi. Aş vrea să umplu de secui fabrica asta care pute a străini. Iacă de ce vreau să mă sfătuiesc cu voi.
Muncitorii adunaţi cu arcanul, nu erau insă deloc grăbiţi să se sfătuiască cu domnul colonel: tăceau mâlc. Mai ţinuse odată domnul colonel şedinţă, cu ei, in curtea fabricii, dar pentru că nu veniseră toţi odată in pas alergător, ci aşa, mai pe îndelete, se răstise la ei : ,,Ce-i bre, n-oţi fi crezând că vă aflaţi într-un bordel ?! Asta-i fabrică, bre ! în viaţa mea n-am văzut târâturi de teapa voastră !" Iar pe oîţiva din cei mai întârziaţi, ii trimisese imediat la arest... Oamenii tăceau aşadar, şi tăcerea lor ar fi pus capăt consfătuirii, dacă, întâmplător, nu era de faţă şi Szilâgyi Pâl de la fabrica de incălţăminte. Fusese el de faţă şi in alte părţi : de pildă in comitetul grevei din 1932. Pe vremea marii greve ceferiste din '33, tovarăşii îl trimiseră pe Szilâgyi acasă, în satul lui, la Almaş, să le spună ţăranilor cum stă treaba ou greviştii, şi să le ceară ajutor.
Acum în „şedinţa" lui Bottka, Szilâgyi Pâl se gândea că într-o bună zi are s-o lase domnia sa domnul Colonel mai moale, mai ales dacă află de pe
10
NAGY ISTVAN
acum cite ceva... Se ridică aşadar, ca să nu păcătuiască împotriva bunei cuviinţe, şi începu :
-— In ce priveşte întrebarea a ce pute fabrica asta, — noi ne-am obişnuit de-acum cu duhoarea dintr-însa, domnule colonel — grăi el, măsurat. — Si-apoi, n-aşi crede că vor vrea să vină secui cîţi ar trebui. Nu mai vorbesc că în Ardeal şi cu alesul merge cam greu : sîntem amestecaţi de-avalma, Ungurii şi cu romînii. De-acu, noi ne-am obişnuit să alegem omul după cinste. Sînt în fabrica asta şi romîni cinstiţi şi unguri netrebnici...
Colonelul căscă nişte ochi cît cepele :
— Dar pe dumneata printre care te socoteşti ? Căci, după asemenea vorbă, nu ştiu care ungur cinstit te-ar mai primi în casă...
— Vă cer iertare, domnule colonel — se ridică şi Dimeny Ferenc dintre muncitori. — Eu nu pot fi de aceeaşi părere. Nouă ni s-a spus că Ungaria se întemeiază pe aşa numitul principiu al Sfîntului Ştefan. Ori, noi aşa ştim că în virtutea acestuia oricine are dreptul să trăiască şi să muncească aici...
Sabia colonelului căzu, zdrăngănind. Dar domnia sa nu avea dreptul să-l muştruluiască pe muncitor, căci într-adevăr înainte de dictatul de la Viena tîmpiţii ăia de la radio Budapesta îşi tot bătuseră gura cu principiul Sfîntului Ştefan.
— Bine — răspunse el răguşit — dacă pot, îl aplic, dar dacă nu, le fac vînt valahilor, de le zboară mucii... Ziceţi că sînt printre ei şi oameni cinstiţi: ia spuneti-mi mă rog şi mie, măcar unul...
Prinseră glas şi ceilalţi. Dimeny Ferenc începu să-i înşire o sumedenie de nume, dar colonelul protesta urlînd : destul, destul, că dacă mai continuă aşa, ne pomenim că-s mai mulţi romîni cinstiţi, de cîţi au fost de toţi, la ultimul recensământ. Apoi se răsti la mărunţelul Dimeny Ferenc :
— Am auzit că eşti secui. —• Da, — răspunse acesta.
—■ Mi-e ruşine de unguri ca voi. —• Păcat — făcu Dimeny. —• Noi...
— Cum stai în faţa mea ?! — îl întrerupse colonelul, spumegînd de furie. —■ Ai făcut armata ?
— Da. — Şi, cam într-o doară, Dimeny luă o ţinută mai băţoasă.
— Unde ?
— Păi, şi pe fronturile din 1914.
— Ai fost rănit ?
Dimeny îşi suflecă mîneca de la cămaşă, dezgolind braţul sting încrustat cu cicatrice.
Colonelul nu-i mai dădea însă nici-o atenţie. Era ocupat să-i înjure pe ceilalţi :
—■ Cu voi am vrut eu înţelegere şi democraţie!   Păi, bine, bre, — voi v-aţi valahizat fără ruşine, pînă la ultimul! —■ Dar, domnule colonel...
— Marş înapoi la lucru ! Eu, cu voi, şedinţă nu mai ţin.
A doua zi Dimeny fu mutat din fabrica de încălţăminte şi pus măturător de curte...
*
In palatul administrativ, greşelile brutale ale locotenent-colonelului fură primite cu prea puţin entuziasm... In c'urînd o ştafetă plecă la Magyar Alta-
CINCIZECI DE ANI IN UZINELE IANOS HERBAK.
11
lanos Hitelbank (Banca Generală de Credit Maghiar) şi la secretarul de Stat Lukâcs Endre, un intim al lui Fforthy. In locul lui Bottka trebuie numit alt comandant militar, deoarece muncitorii nu pot ti obişnuiţi cu noua situaţie, cu metodele sale. In loc să realizeze armonia, el strică totul.
In înaltele cercuri guvernamentale trebuie să li se fi dat dreptate acţionarilor Dermatei, dar ca să împace şi capra şi varza — adică : să-i „sature" pe muncitori şi să-l păstreze totuşi pe domnul locotenent colonel Bottka, budapestanii trimiseră la Cluj delegaţii Centrului Naţional de Muncă, precum şi o ceată de popi din „Ordinul Vocaţiei". Toţi aceştia aveau poruncă să organizeze într-un fel sau altul muncitorimea Dermatei, înainte de a apuca aceasta să-şi înceapă din nou viaţa sindicală. Trebuie să se ştie că dictatura fascistă împământenită în Ungaria prin contrarevoluţia din 1919, era nu numai cea dinţii, ci şi cea mai vicleană, cea mai demagogică din lume. Partidele burgheze şi partidul 'social-democrat, precum! şi sindicatele libere au putut să funcţioneze pînă în martie 1944, dar erau legate fedeleş prin tot felul de oprelişti. După model italian — sub masca bisericii catolice — se înfiinţa un soi de sindicat tip „ordinul vocaţiei" ; în afară de aceasta, pe baze corporatiste, se înfiinţa şi Centrul Naţional de Muncă.
Aceste organizaţii fasciste năpădiră Clujul în toamna anului 1940. Ele se străduiau să-i îmbrobodească întîi şi-ntîi pe muncitorii de prin fabrici. Cu astfel de intenţii sosiră în oraş domnii Râkoczi şi Noemi de la Centrul Naţional de Muncă. Ajutaţi de poliţie, ei puseră stăpînire pe localul căminului sindical al muncitorilor pielari, în strada Apor, care fusese interzis. Ii invitară pe dermatişti la o adunare, dar spre a*şi asigura majoritatea voturilor, ei adunară de cu vreme, în sală, toată pleava fugită încoace din Ardealul de sud. De ochii dermatiştilor, domnii îl aşezară printre ei pe Wenczel Antal de la vopsitoria de piei — un muncitor cu priceperea cît se poate de încîlcită, uşor de cîştigat pentru orice acţiune ; încă înainte de dictatul de la Viena, el fusese bine dresat în Katolikus Kolping Legenyegylet (Asociaţia Tinerilor Catolici Kolping) spre a deveni o creatură a regimului horthyst.
Se şi înfiinţară dermatiştii —• ca la vre-o patru sute ; nici jumătate din ei nu încăpură însă în sală, băncile fiind ocupate de banda nyilaşilor, instalată din vreme.
Lipsită de comuniştii alungaţii şi azvîrliţi dincolo de graniţă, celula de partid a uzinei se pregătea pentru această şedinţă cu un efectiv foarte redus. Lui Szondi Lajos i se dăduse sarcina să ia cuvîntul, propunînd integrarea în Uniunea sindicală liberă a muncitorilor pielari, care avea sediul la Budapesta. Cu mare greu, oamenii reuşiră să intre în sală. Dintre oamenii Centrului Naţional de Muncă — cocoţaţi pe scenă — vorbi întîi Noemi şi apoi Râkoczi. Drept introducere, fiecare din ei linse, foarte loial, tălpile FuriTerului şi Ducelui puterilor axei, afirmînd că Hitler şi Mussolini i-au „eliberat pe maghiarii din Ardealul de Nord" ; apoi oratorii adresară un fel de rugă de mulţumire lui Horthy şi Osâki, sfîrşind fiecare din ei, prin a constata că muncitorul maghiar vrea, sindicat fără străini.
Cineva întrerupse cuvântarea, strigînd :
—■ Las'-că ştim noi ce ne trebuie, nu-i nevoie să ne spună alţii!
—• N-avem nevoie să ne învăţaţi — i-o întoarse oratorul, luîndu-1 de sus. — Căci, mă rog (şi prinse a rînji dinainte, măgăriei pe care urma s-o debiteze) — şi dihorul e animal, şi găina. Ei, vedeţi: om e şi ungurul şi jidanul, dar gospodina cu scaun la cap nu încuie dihorul Sn coteţul cu găini...
12 NAGY ISTVAN
Nyilaşii dinainte aranjaţi prin sală rîdeau ou hohote, sau aplaudau, acla-mind zgomotos Centrul Naţional de Muncă şi pe regent. Lui Szendi îi era foarte greu să-i contrazică, în asemenea atmosferă „lucrată". Şi totuşi îi contrazise, întîi şi-ntîi ceru scoaterea din şedinţă a celor ce nu lucrau la Dermata, artăînd că numai angajaţii fabricii pot hotărî ce fel de sindicat vor.
Cuvintele sale fură înecate în asurzitoare tropăieli şi fluierături. Poliţiştii înarmaţi cu săbii, se înghesuiau spre el, prin sală. Wenczel Antal, din vopsitoria de piei, sări în picioare şi, ameninţînd cu pumnii, începu să-i asigure pe toţi cum că el reprezintă Dermata şi că participanţii ne-dermatişti încă, au să îndeplinească mîine şi această condiţie, deoarece muncitorii jidani şi valahi au să sboare pînă la unul, şi cei de faţă vor intra în locul lor. Pe urmă se ridicară alţii, protestînd împotriva instigărilor lui Wenczel. Derma-tiştii rămaşi pe dinafară sălii, aprobau. Dar domnul Râkoczi îşi vîrî scîrboasa mutră în nasul domnului Noemi; apoi, cu tun obraznic sînge rece, anunţă că, în baza voinţei manifestate de majoritatea muncitorimii, declară înfiinţarea Centrului de Muncă ; Preşedinte : Wenczel Antal.
Dermatiştii se împotriveau prin strigăte indignate :
— înşelătorie neruşinată. Niciodată nu vom recunoaşte !
Dimpreună cu nyilaşii, agenţii de poliţie se năpustiră printre cei ce protestau, scoţîndu-i din sală. îi căutau pe cei ce luaseră cuvîntul, ca să-i aresteze...
Arestarea lor, însă, avu loc numai în vara anului 1941, imediat după atacul miîrşav pornit împotriva Uniunii Sovietice. Amîndoi fură duşi la cazarma de artilerie din Someşeni. Tot acolo ajunsese Albert Adalbert şi cu fraţii Scurtu, sau, dintre muncitorii comunişti concediaţi, Deak Moise şi alţii.
Acolo aflară că numele şi activitatea lor din mişcarea ilegală, fuseseră divulgate de Szabo Iulia, o fostă muncitoare de la Dermata. în ultimii ani dinainte de 1940, ticăloasa aceasta cîştigase — nu se ştie cum — încredere, astfel că îi cunoştea pe comuniştii cu însărcinări mai de seamă. Cu ajutorul ei autorităţile arestară atît pe comuniştii de la Dermata, cît şi pe cei de la MAV (Căile Ferate de Stat Maghiare). Detaşamentul de urmărire al jandarmeriei îi aresta şi pe intelectualii de stînga, ţinuţi în evidenţă. Din pricina trădării Iuliei Szabo, oricine îndrăznea să facă o mişcare măcar, ori să contrazică planurile oamenilor lui Horthy —■ ajungea în hangarul din Someşeni, pe paie, cu faţa la perete. Tot acolo fu dus Kohn Hillel după ce se întorsese din lagărul de la Caracal ; odată cu el, 1-ar fi dus şi pe Jozsa Bela — dacă i-ar fi putut da de urmă. Albert, Scurtu şi Szondi, Kohn Hillel şi ceilalţi trebuiră să suporte chinuri îngrozitoare, pentru tot ceea ce — înainte şi după dictatul de la Viena — ei îndrăzniseră să facă împotriva regimului burghezo moşieresc romîn şi maghiar.
Vreme de trei luni încheiate, zbirii lor Si bătură la talpă. Albert Adalbert nici nu mai semăna a om cînd îl transportară la închisoarea din Vâc, con-damnîndu-1 la trei ani. Ion Scurtu şi mai mulţi comunişti maghiari de la atelierele de căi ferate din Cluj, se aleseră cu cîte cinci-zece ani. Pe doctorul . Kohn Hillel, tribunalul militar îl condamnă la muncă silnică pe viaţă.
Ca de atîtea ori în trecutul de mai multe zeci de ani al Dermatei, celula comunistă a fabricii fusese şi de astă dată distrusă, iar membrii ei împrăştiaţi prin temniţe, detaşamente de lucru sau în lagărul de internare din Kistarcsa.
Noua direcţiune a uzinelor Dermata, completată cu „vechi creştini" reţinea din oficiu cotizaţia pentru toţi muncitorii fabricii şi o vărsa la casieria Centrului Naţional de Muncă. Muncitoarele îngrozite de veştile internărilor şi
CINCIZECI DE ANI IN UZINELE IANOS HERBÂK
13
ale îngrozitoarelor schingiuiri de la Someşeni, nici nu mai îndrăzneau măcar să se împotrivească. Dintre bărbaţii mai combativi nu rămăsese aproape niei-unul în fabrică. După ce îi calificase pe cei doi muncitori puşi lingă el, la maşina de cusut pe ramă, Firmea Valeriu fusese trimis la un detaşament de lucru. într-o bună zi, colonelul Bottka o chemă la el pe Felecan Dorina şi-i porunci să-şi ia tălpăşiţa, să plece cu bastarzii ei cu tot în Romînia, pînă nu apucă să i se dărîme în cap coliba de lîngă Someş.
Zadarnic se apăra nana Dorina. O siliră să treacă, dimpreună cu copiii graniţa de la Feleac. Spiritul anecdotei fasciste despre găină, dihor şi gospodina cu scaun la cap, nu-i mai tolera de-acum, printre numeroşii „vechi creştini" decît pe cei doi fraţi Farkas :  Mozes şi Joska şi pe domnul Deutsch.
Farkaşii aveau o îndelungată experienţă şi ştiau prea bine că originea lor etnică, este doar un pretext de felul celor invocate de către lupi, cînd e vorba de oi. Fasciştilor de soiul lui Bottka li s-a făcut poftă de pachetele lor de acţiuni, de averile lor. Dar atîta vreme cît măria sa domnul Horthy Miklos simpatizează şi proteguieşte Dermata, acoperită şi de Banca Generală Maghiară de Credit, ei se pot simţi la largul lor în Bucureşti sau Budapesta, ca şi la Paris sau Londra. Or, atîta vreme cît lucrurile vor merge aşa, colonelul Bottka să nunşi mai vîre nasul în treaba celor ce au fondat şi dezvoltat fabrica. Să se mulţumească, acolo, ou semănatul urii printre muncitori. Să nu-şi depăşească această atribuţiune —• şi dacă va face-o, înseamnă că numai din vina lui i se va face vînt.
Şi i se făcu. Mîinile familiei Farkas ajungeau departe. Superiorii săi militari îl mutară în altă parte pe Bottka, „mârlanul". în locul lui, apăru la Dermata un comandant militar „bine crescut, de veche viţă nobilă". Se prezentă drept cavalerul Lânyi-Linder. Hoinărea prin fabrică îmbrăcat în pantaloni de călărie, cu cizme elegante, lucioase ca oglinda; in mână avea mereu un bici de cîini. Purta monoclu şi era evident că băieţii tineri şi drăguţi îl interesează mai mult decît fetele. îşi cunoştea perfect limitele atribuţiunilor ; nu se ocupa decît de încarcerarea muncitorilor. Pe muncitorul cioplitor Szekely Mozes — azi membru în Comitetul de partid al uzinei — âl ânchise fără milă, pentrucă, in numele muncitorilor, acesta ii pretindea lui Renney Frigyes pentru încălţămintea copiilor — talpă de piele în locul celei de cauciuc care se rupea repede. Şi el âi vîna pe comunişti şi pe muncitorii romîni sau evrei, dar se 'ferea să aplice „conştiinţa rasială" şi faţă de membrii consiliului administrativ şi a acţionarilor. într-un cuvînt, era un cavaler pe gustul Farkasilor dar dispăru curând din viaţa Dermatei. Locul său fu ocupat de căpitanul Berentes Laszlo. Acesta nu se mai clinti de-acolo, pînă la primirea ordinului de evacuare a fabricii — dar vremea aceea n-o mai apucă nici Farkas Mozes nici fratele său Farkas .Tozsef. în urma emoţiilor trăite în anii trecuţi, boala lor de inimă se agravase mult.
*
Maşinăria de război fascistă a capitaliştilor funcţiona mai departe şi fără colaborarea lor, înghiţindu-i cu sutele de mii pe „honvezii" încălţaţi în bocancii Dermatei din care ieşeau zilnic o mie de perechi — triesuteşaizecişicinci de mii pe an. în cei patru ani de război, aproape un milion şi jumătate de oameni fuseseră trimişi la moarte pe frontul de răsărit, în bocancii aceia — ori duşi cu detaşamentele de lucru, să se schilodească.
14
NAGY I STVAN
Eliberarea
In orele următoare bombardamentului, la Dermata s-a spulberat orice disciplină.
Căpitanul Berentes ar fi trebuit să transforme uzina întreagă în arest, dacă voia să-i închidă, nopţile, pe toţi absenţii de la lucru. Teama de moarte se dovedea a fi mai puternică decît orice. După apelurile de la radio Moscova şi de la postul clandestin Kossuth, populaţia se manifesta din ce în ce mai des pentru grăbirea ieşirii din război. Influenţaţi de Belce Part (Partidul Păcii) proaspăt înfiinţat, înşişi episcopii protestanţi semnară un memoriu în interesul ieşirii imediate din război.
Neliniştea creştea odată cu numărul ordinelor de chemare, atingîndu-şi culmea după 23 august. Căderea lui Antonescu, armistiţiul sovieto-romîn, şi, mai apoi, trecerea forţelor armate romîne de partea Uniunii Sovietice, îm-prăştiaseră orice îndoieli în privinţa apropiatului sfîrşit al domniei lui Hitler şi Horthy.
Numai nyilaşii, cuprinşi de o adevărată orbire, şi cu naţionaliştii zăluzi de tot nu voiau să creadă că Hitler pierduse războiul şi că, odată cu el, vor cădea toţi sateliţii săi. Muncitorii comunişti şi simpatizanţi, cîţi se mai aflau prin fabrică, trăiau în nestrămutata credinţă că armatele sovietice aflate în plină înaintare prin Romînia, au să aducă şi eliberarea Ardealului de Nord. Marea majoritate a funcţionarilor însă, ori muncitorii şi maiştrii veniţi la fabrică după dictatul de la Viena, înnebuniţi de zvonurile unor „deputaţi-mun-citori" de teapa lui Wenczel Antal, se gîndeau cu groază că vor intra din nou sub stăpînirea Statului Romîn. Refugiaţii din Ardealul de sud, ca şi dezertorii din armată, se temeau că, de cum vor pune piciorul în Cluj, autorităţile româneşti au să-i dea afară din fabrică, înlocuindu-i cu romîni şi punînd la zid pe toţi dezertorii. - Alţii se îngrozeau pe ei înşişi cu amintirile asupririlor suferite odinioară ca minoritari în Romînia burghezo-moşierească.
Comuniştii — cu vederi politice mai limoezi — aveau mult de furcă, pe vremea aceea. Ei înşişi nu-i puteau asigura pe cei speriaţi decît de convingerea lor că Romînia trecută de partea Uniunii Sovietice nu este identică, nu mai poate fi identică cu vechea Romînie asupritoare a muncitorilor şi naţionalităţilor. Da, clasa muncitoare, condusă de comunişti, va avea neapărat cuvînt hotărîtor în treburile ţării — şi-apoi, e sigur că şi Uniunea Sovietică va da o mînă de ajutor.
Locuitorii oraşului —• şi, printre ei, şi covîrşitoarea majoritate a muncitorilor Dermatei — îşi ziceau : fie ce-o fi, numai războiul să se isprăvească odată! Numai fabrica să scape teafără din bombardamente, ca să se poată munci. Cei care nu se putuseră refugia la ţară, îşi adăpostiseră familiile în adăposturile antiaeriene din fabrică. Cei mai mulţi dintre muncitori petreceau şi noaptea în uzină. Membrii partidului comunist ilegal în refacere în oraş, reînfiinţară consiliul sindical şi lansară cuvîntul de ordine : nu ne supunem ordinelor de chemare şi nici celor de evacuare; organizăm paza uzinei; trebuie să împiedicăm demontarea şi transportarea maşinilor, trebuie să zădărnicim dinamitarea fabricilor şi instituţiilor.
Muncitorii trimiseră o delegaţie la comisarul guvernamental, cerîndu-i să scutească oraşul de distrugere.
La Dermata muncitorii organizară paza voluntară. Scăpat în septembrie, idupă cei trei ani de puşcărie, Ion Scurtu — slăbit, palid şi chel — trecu pe la casele dermatiştilor pe care îi cunoştea mai de mult şi-i îndemna să ţină
CINCIZECI DE ANI IN UZINELE IÂNOS HERBAK
15
sub observaţie direcţiunea, deoarece aceasta îşi făcea în pripă pregătirile de plecare. Scurtu le explica oamenilor că încărcarea garniturii de vagoane adusă în curtea fabricii, trebuie sabotată.
Paza muncitorească — organizatoare a sabotajului — se recruta din muncitori calificaţi, social-democraţi şi simpatizanţi ai comuniştilor. Intre ei domnea perfectă înţelegere. Se apropia ceasul muncitorimii — şi asta îi însufleţea şi îi făcea mai dîrji. Printre ei se afla Szekely Mozes, tăbăcarul comunist din Turda, omul care încă în 1931 participase la manifestaţie, purtînd un drapel roşu. Gamenczi, şeful magaziei de fierărie, îl trimise la încălcatul Vagoanelor în tura de noapte. Fusese trimis acolo şi social-democratul Kiss Rezso, un strungar în fier. Dar nici prin gînd nu le trecea să încarce în Vagoane încălţămintea şi pieile lucrate, scoase de prin magazii. Se învîrteau şi ei de colo pînă colo, ca şi cum ar fi fost foarte ocupaţi cu încărcatul. Dar domnul Gamenczi prinse de veste ce se întâmpla. Il recunoscu pe Szekely Mozes, amintindu-şi că el era muncitorul încarcerat odinioară pentru trei zile, cînd îndrăznise să-i ceară lui Renner Frigyes talpă de piele pentru copiii muncitorilor.
— Marş de-aici! N-Um nevoie de pramatii! Ce-i mai încurci pe ceilalţi ?!
Şi scoase revolverul — căci comandamentul militar îi înarmase pe toţi funcţionarii superiori şi pe maiştrii-şefi în care aveau încredere. Aveau cu toţii ordin să tragă în muncitorii care nu se supun.
Văzând că — sub ameninţarea revolverelor — muncitorii sînt totuşi siliţi să dea o mînă de ajutor, după o scurtă consfătuire Szekely Mozes şi oamenii săi începură să-şi facă de lucru pe la vagoane. Le împinseră pînă în faţa uşii deschise a magaziei de piei crude. O parte din muncitori se postară în uşa magaziei — la cealaltă uşă a vagonului — ceilalţi se urcară în vagoane, iar al treilea grup începu să le dea odată cu încălţămintea şi pieile de feţe scoase din magazii. Cei din vagoane scoteau încălţămintea din cutii, încărcîn-du-le goale în vagon ; pe cealaltă uşă, o dădeau mai departe muncitorilor postaţi în uşa magaziei. La fel se întîmpla cu pieile de feţe, la vagonul celălalt. Marfa era urcată pe una din uşi şi coborâtă pe cealaltă. Apoi închideau şi plumbuiau la repezeală vagoanele încărcate cu cutii goale.
— Gataaa! — strigau ei. — Altul la rînd !
Pînă să prindă de veste domnul Kirâly, a doua zi, şi pînă să afle ce se întâmplase cu vagoanele încărcate cu lăzi şi cutii goale — era prea tîrziu. Din zorii zilei, artileria sovietică de pe Feleac bombarda drumul Chintăului. Proiectilele vuiau tocmai pe deasupra Dermatei. Se auzea bubuit de tun şi dinspre Gilău. Nu mai era vreme să se evacueze fabrica. înspăimântaţi, Domnul Kirâly şi prietenii săi săriră în vagoanele scoase la repezeală din curte.
Abia scăpaseră dermatiştii de funcţionarii superiori, „maghiari de rasă", care-şi luau tălpăşiţa, ori de derbedeii de teapa lui Wenczel Antal, — cînd, m faţa fabricii, apărură trei genişti hitlerişti înarmaţi cu pistoale mitralieră, îşi cărară lăzile într-un birou, instalîndu-se şi ei, tot acolo. Apoi, colindară toată uzina, vîrîndu-se pînă şi prin pivniţe ; îi interesau cămăruţele cît mai înguste şi, în deosebi, centrala energetică. Din semnele pe care şi te făceau, şi din câte-o frântură de vorbă, muncitorii care se ţineau scai după ei pricepură îngroziţi, că soldaţii aceştia vor să instaleze şi să pună în funcţie explozive şi fitiluri de aprindere.
Pe Szekely Mozes îl broboni sudoarea rece. Zi şi noapte adăposturile erau pline de femei şi de copii. Doar n-or fi în stare geniştii ăştia cu zvastică,
16
NAGY IS.TVAN
să le dărîme-n cap clădirile ? în acelaşi timp, muncitorii observară însă că nici nemţii nu se prea simt în siguranţă. Cînd vre-un proiectil bufnea mai pe aproape, cei trei genişti se opreau, încremeniţi, trăgînd cu urechea înspre Feleac şi în spre dealurile de la apus, unde bănuiau că se află artileria sovietică.
Se vedea cît de colo că această artilerie îi nelinişteşte : oare nu se apropie focul artileriei sovietice şi nu se îndepărtează în acelaşi timp a lor ? N-au pătruns oare încă în oraş forţele sovietice ? Era îngrozitor pînă şi să te gîndeşti numai, că uzina lor ar putea fi distrusă tocmai acum, cu cîteva zile înainte de eliberare — uzina lor, de care se lega atîta muncă, atîtea lupte. Ştiau cu toţii că maşinile fabricii fuseseră aduse din străinătate — cele mai noi tipuri de maşini din fabrica de încălţăminte proveneau din America. Cu ce să le mai înloeuieştji, dacă fasciştii le aruncă în aer? Maii ales ;distrugerea centralei energetice ar însemna o pagubă de nemaipomenit. Toată uzina ar trebui să se oprească — poate ar trece ani de zile pînă să poată face rost de alte maşini.
Timp ! Trebuia cîştigat timp ! Timpul însemna viaţă şi moarte. Reuşiră într-adevăr să cîştige cîtva timp, dar, pînă la urmă, nemţilor li se urî cu alesul. Se rostuise — fiecare cu cîte o pereche de cizme şi cu cite o manta de piele pe măsură. Dar din ochii şi mîinile lor hrăpăreţe se citea limpede că ar fi bucuroşi să poată lua cu ei depozitul întreg.
O fi fost vremea pierdută cu alesul ? O fi fost nehotărîrea dintrînşii ? O fi fost altceva ? Vorba e că în ziua aceea nu mai apucară să aşeze explozivul. Nemţii se întoarseră cu prada în birou şi prinseră a sfătui — dracu ştie ce anume. Cerul, destul de mohorît de norii de ploaie, se întunecă de-abinelea. în apropierea biroului ocupat de nemţi, muncitorii adunaţi şi ei la sfat, răsu-flară uşuraţi.
Azi nu se mai poate afla de ce anume detaşamentul de genişti trimis să arunce în aer uzinele Dermata — a dispărut; nu se poate şti nici cînd s-a făcut nevăzut. Fapt este că atunci cînd ultima noapte dinaintea eliberării s-a lăsat peste oraşul şi fabrica primejduită, geniştii nemţi nu se mai arătară pe nicăieri. Dar nici muncitorii nu se mai puteau aţine în teren deschis. Un întuneric de smoală cuprinsese oraşul, dar dintre norii învolburaţi care burniţau o ploaie subţire peste oraş, avioanele sovietice îşi asvîrleau mereu bombele de calibru mai mic. Bubuitul tunurilor se contopea cu cel al podurilor de fier minate. Cu un zgomot asurzitor, care cutremură oraşul întreg, podul mare de cale ferată din apropierea Dermatei zbură în aer — apoi marile poduri care legau străzile principale, şi-n urmă, pe rînd, toate în lungul Someşului.
Spre ziuă, bubuiturile şi răpăielile se mai răriră. Pînă să se lumineze, nu se mai auzea decît ţăcănitul îndepărtat de mitraliere — apoi încet, încet, se irosi şi acela.
în cenuşiul tulbure al dimineţii, greu de aburul ploii, apărea cîte un cap ide muncitor Ia uşa adăposturilor — apoi, oamenii prinseră curaj şi ieşiră. Fiecare dintre clădirile fabricii era întreagă, cu toate că zidurile erau găurite, curtea plină de gropi şi cale mai multe ferestre, sparte. Muncitorii ieşiră în faţa porţii principale, dar se şi traseră imediat înapoi.
De după un colţ de clădire se ivise un braţ cu un pistol mitralieră — apoi un cap cu bonetă militară ; pe urmă, omul întreg. Ţinea pistolul pregătit să tragă în orice moment, îşi înainta furişîndu-se, iscodind mereu împrejur. în lumina tulbure a dimineţii nu se putea desluşi de-i neamţ ori honved. în
CINCIZECI DE ANI IN UZINELE IANOS HERBAK
17
curând, apăru în urmă-i şi un al doilea soldat, tot cu pistol mitralieră. La început, oamenii crezură că s-au întors geniştii nemţi — de-acu nici dumnezeu din cer nu le mai scapă fabrica.
Muncitorii se pitulară, amărîţi, sub bolta porţii. Ce-i de făcut ? Pîndeau încordaţi, să vadă cînd vor apare în faţa lor mutrele scîrnave ale geniştîîor. Şi prin deschizătura porţii se ivi întîi ţeava pistolului mitralieră.
Soldatul deschise canatul porţii cu o singură lovitură de picior. Dîndu-se puţin înapoi, în faţa muncitorilor care se zgîiau la el, strigă :
—• Niemetschi ?!
Peste câteva clipe apăru alături de el şi celălalt soldat. Boneta udă îi stătea cruciş pe cap: era un bărbat tînăr, cu faţa albă. Şi el, tot cu „nie-metsohi" începu: — înaintau amîndoi, acoperindu-se unul pe altul, iar muncitorii se dădeau înapoi.
între timp, icareva din ei îşi veni în fire şi ghicind ce fel de soldaţi vor fi fiind noii veniţi, izbucni fericit: r
— Păi, ăştia-s soldaţii armatei roşii, măi tovarăşi!
Vestea îi trezi şi pe cei ce dormeau, osteniţi, prin adăposturi. Apoi, se lăţi de la om la om : au sosit ruşii, sîntem salvaţi. Aceeaşi bucurie cuprinsese în dimineaţa aceea,- oraşul întreg. Obrajii oamenilor prindeau a se îmbujora din nou. îşi făceau curaj şi ieşeau în faţa porţilor, sau pe la colţuri de străzi, ca să se convingă de adevărul adevărat. .
Era în 11 octombrie 1944.
Epoca reconstrucţiei
Urmaţi-mă la arena sportivă a uzinelor Tanos Herbak. Drumul care duce pînă acolo, e tivit cu tei, şi mergînd pe el, întîlneşti două clădiri noi, ca să soseşti apoi la două bazine, noi şi ele. Sînt pline de tineret: e antrenament de polo pe apă. Mai încolo, printre pomi, se zăresc braţe şi picioare bronzate : fete drăguţe fac antrenament la .aruncarea» suliţei.
Mai departe, în fund, tribuna — iar dincolo de terenul de fotbal, la cealaltă margine, tivul verde închis al plopilor, pe lingă care adastă — parcă S-ar fi încurcat în rămurişul lor — vălătuci de nori pufoşi, ca nişte grămăjoare de zăpadă albăstruie.
Dacă întorci capul şi priveşti spre stingă, strigătele veseliei de pe terenul de fotbal şi din bazinul de înot se potolesc dintr-odată. în mijlocul pajişte! bine îngrijite, un monument de marmoră, ca un mănunchi de raze. Inscripţia e din litere de aur :
„Angajaţii Dermatei —■ în amintirea eroilor Armatei Roşii".
Monumentul acesta le aminteşte tinerilor veseli, că pe locul unde — atît de lipsiţi de griji — ei învaţă azi să arunce suliţa, ori aleargă după mingea de fotbal, în ziua de după eliberare au fost găsiţi, cu pieptul străbătut de gloanţe tineri ostaşi sovietici. Glontele sau schija ucigătoare trebuie să-i fi lovit în timpul înaintării de noapte — şi poate că, învăluiţi de întuneric, ei nici nu ştiau că urmărindu-şi încăpăţînatul inamic, au păşit pe terenul de fotbal al unei uzini de pielărie. Gîndiţi-vă la ei, voi tineri de azi, căci ei v-au salvat vieţile, atît de fragede încă pe atunci. Şi gîndiţi-vă şi la tovarăşii voştri cu tâmpla argintată, la oamenii care.— odată cu uzinele Dermata eliberate — au preluat şi o seamă de apăsătoare griji. Din clipa în care ei au stabilit ce anume le-a rămas —- în afară de utilajul tehnic — din stocul de piei crude
2 — Viata Roraînească nr. 11
18
NAGY ISTVAN
şi din pieile de feţe gate lucrate, li s-a pus şi lor problema care fusese una din cele mai grele şi pentru stăpînii de ieri ai fabricii. De unde să procure piei crude ? Cum să înceapă lucrul fără materie primă ? în lunile dinaintea prăbuşirii, stăpînii Dermatei îşi depozitaseră materiile prime mai importante în Ungaria apuseană, socotind încă de pe atunci că Ardealul va deveni teatru de operaţiuni.
Dealtfel, din totdeauna mare parte a necesarului de piei crude se acoperea din import. Argentina era una din izvoarele obişnuite. In zilele de după eliberare însă, chiar aprovizionarea pieilor crude din ţară se oprise cu desă-vîrşire. Oamenii veniţi la lucru, revedeau linia ferată din apropierea fabricii, distrusă. Podurile şi tunelurile dărîmate, şinele smulse de pe terasament gîtuiseră cu desăvârşire orice circulaţie feroviară. Clujul nu mai avea nici un autocamion şi căruţe erau foarte puţine. Fasciştii puşi pe fugă luaseră cu ei pînă şi caii, şi dinamitaseră şoselele, pe măsură ce se retrăgeau. Luni în şir, oraşul rămase izolat chiar de satele din împrejurimi, şi, odată cu el, bineînţeles şi Deraiata.
Combustibil pentru maşini — mai nimic.
O parte din inginerii şi funcţionarii superiori îşi luase tălpăşiţa. Pentru un timp oarecare, atît conducerea administrativă cît şi cea tehnică era paralizată. Muncitorii nu se pricepeau decît în specialitatea în oare lucraseră pînă atunci. Nu-i acelaşi lucru să conduci un strung două, sau oîteva maşini de ştepuit talpa — ori să guvernezi şi să aprovizionezi cu materie primă toate strungurile şi toate maşinile de fabricat încălţăminte la un loc.
'Băncile îi primeau cu casierii goale, pe muncitorii veniţi să vadă de bani. Niaveau decît să-şi bată capetele, gîndindu-se de unde să facă rost de credit, de capital rulant pentru materie primă şi salarii.
Temporar, conducerea marii fabricii, rămasă fără stăpîn şi îndrumare, a fost luată în nună de către un comitet de uzină format din delegaţii Partidului Comunist şi ai soeial-democraţilor, precum şi ai sindicatului. Comitetul — alcătuit din Ion Scurtu, greu încercat de anii de temniţă. Valeriu Firmea, recent reîntors dintr-un detaşament de muncă, Mrâz Zsusza, fiica unei vechi familii comuniste, Benedek Jânos, care fusese tîrît la închisoare de la şedinţa avramianchiştilor, şi din alţi muncitori încercaţi — se trezi dintr-odată năpădit de griji serioase. Dacă înainte vreme trebuiseră să poarte greul organizării şi conducerii luptelor greviste şi al manifestaţiilor şomerilor ori a vieţii din închisori — acum trebuiau să se îngrijească de aprovizionarea muncitorilor cti alimente, de salarii, de aprovizionarea cu materii prime şi combustibil, ca şi de toate amănuntele producţiei, repartizării muncii şi administraţiei. Cu care să înceapă ? Care-i mai urgentă ? Feţele lor brăzdate de privaţiuni erau luminate de surâsul însufleţirii. Conştiinţa că atîtea zeci de ani de lupte şi grele încercări nu au fost zadarnice, le dădu putere. Hotărîră fără întârziere ce anume trebuie făcut mai întîi : ştiau că temeiul tuturor lucrurilor este munca, producţia. Să iasă, cu miile, perechile de încălţări din fabrică : pe aceeaşi poartă vor intra apoi banii, capitalul rulant, alimentele şi materia primă.
însă lipsea tocmai materia primă din care să se fi putut face încălţămintea.
Dar, ca de atîtea ori în trecut, îşi dădură repede seama şi acum că nu sînt singuri. Din pricină că proprietarii erau părtaşi la crimele duşmanilor fascişti hitlerişti, întreaga uzină Dermata dimpreună cu magazinele ce-i aparţineau, intră sub controlul CASBI. în virtutea tratatului de la Potsdam, controlul se efectua de către delegaţii militari ai aliaţilor — în cazul de faţă,
CINCIZECI DE ANI IN UZINELE IANOS HERBAK,
19
ai Armatei a II-a Ucrainiene Sovietice. Puţin timp după apariţia primului soldat, sosi la Dermata un maior sovietic cu înfăţişare de om sprinten şi activ. Cu ajutorul unui interpret, el se informă repede asupra situaţiei. Trimise ştafete la superiorii săi şi dibui depozitele secrete de piei crude, instalate prin oraş de către capitaliştii fugiţi. Superiorii săi puseră în mişcare centrul de colectare a pieilor: în afară de aceasta, dispuseră adunarea pieilor rezultate de la animalele tăiate pentru aprovizionarea armatei sovietice în înaintare. Peste două-trei zile, camioane militare intrau în fabrică aducând piei crude, pîine şi combustibil îndeajuns pentru ca uzina energetică să-şi înceapă lucrul iar sirena amuţită să poată răsuna victorios.
Dinamicul comandant militar sovietic, datorită căruia inima fabricii începuse din nou să bată, îşi văzu de drum, urmând calea trupelor în înaintare : se ducea să pornească şi aiurea, sângele amorţit în sistemul circulator al industriei. Plecă atît de neaşteptat, încît muncitorii nu avură măcar răgazul Să-i înveţe numele. în locul lui veni un grup de patru ofiţeri : timp de aproape un an, aceştia lucrară la refacerea complectă a Dermatei. Energia neobosită şi bunăvoinţa, maiorului Petraşohievici dădu putere muncitorilor să învingă greutăţile nespus de mari din primele săptămîni. Se isprăveau şi chimicalele, iar lipsa de combustibil părea de nerezolvat.
Cărbune s-ar fi găsit în minele Aghireşului din apropiere, dar cu ce să-l transporţi ? Trebuia refăcută linia ferată. Mulţi dintre dermatişti se prezentară benevol pentru această muncă. Din nou grijile comune îi apropiaseră de ceferişti: viaţa uzinei primea întăriri şi prin vechii luptători care începeau să sosească acasă, oameni pe care îi crezuseră pierduţi pentru totdeauna.
Iar cînd, din lipsă de combustibil, Dermata era aproape să înceteze lucrul — apăru şi Drăguţan Ion, boemul cu popularitatea puţin cam jumulită. Venea să anunţe că se află atîta cărbune gata extras, în valea Almaşului — şi că Dermata îl va putea obţine dînd în schimb minerilor mâncare şi bocanci. Iar Dermata le dădu. La 1 ianuarie 1945 se restabili circulaţia de cale ferată : cărbunele venea nestânjenit din minele de la Aghireş. Cazanele Dermatei nu se răciră ; dimpotrivă, începură să producă nu numai aburi, ci şi energie electrică.
în veci neuitată va rămîne duminica de august din 1945, când, întoarsă din războiul victorios purtat alături de forţele armate ale Uniunii Sovietice, armata populară română trecu prin Cluj. în rândurile dese ale populaţiei ieşite intru intîmpinarea ei, erau prezenţi şi dermatiştii, sărbătorindu-i cu însufleţire pe eroicii fii ai poporului român. Lucrul acesta âi înfurie la culme pe naţionaliştii romîni şi maghiari, care nu se puteau împăca cu gândul că — în pofida tuturor zvonurilor contrare, răspândite de ei — dermatiştii, in majoritate maghiari, sărbătoresc înfrăţirea muncitorimii române şi maghiare atunci cînd aclamă soldaţii romîni întorşi din război. Elementele maniste şi legionare îi calomniaseră pe dermatişti, afirmând că uzina lor este o seră a revizionismului maghiar. Răspunsul dermatiştilor a fost călduroasa sărbătorire a armatei populare române. Dar, de la fereastra unei case cu etaj din apropierea Operei, elementele legionare traseră cu pistoalele ân rândurile dese ale dermatiştilor.
Muncitorul pielar Nagy Ferenc şi pompierul de uzină Kovâcs Pâl, căzură ucişi pe loc. Sîngele lor se prelingea pe asfaltul străzii... Tunyogi Istvan căzu şi el, grav rănit la cap. Turczi Jânos se alese cu un cartuş în gleznă. Avea dreptate numărul de 7 august 1945 al ziarului Igazsâg, care — descriind amănunţit această scandaloasă întîmplare — constată că numai o nemăsurată ură a putut pune arme în mîna duşmanilor poporului.
2*
20
NAGY ISTVÂN
Revolta populaţiei cinstite a fost de nedescris. La chemarea partidului şi a guvernului, dermatiştii şi angajaţii celorlalte uzine se adunară cu zecile de mii în faţa Operei Romîne, la catafalcul celor doi tovarăşi ai lor.
Delegaţii comitetului central al partidului şi ai guvernului Groza înfierară pe ucigaşi ca şi pe instigatorii lor. Manifestaţia maselor ce însoţeau sicriele lui Nagy Ferenc şi Kovâcs Pâl era un avertisment pentru toţi duşmanii noştri, că puterea clasei muncitoare şi a poporului are să-i măture definitiv. Dar duşmanii nu se puteau obişnui cu acest gînd.
Naţionaliştilor .maghiari le venea la îndemână atentatul criminal al legionarilor şi maniştilor care aduceau apa la moara lor. Se şi grăbiră să scoată cît mai mult folos, din atentat, străduindu-se să înrăutăţească şi mai mult atmosfera apăsătoare care domnea printre muncitorii uzinelor Dermata.
Efectul dăunător mai era accentuat şi prin împrejurarea că moştenitorii defuncţilor acţionari principali, ca şi familia Anhauch şi — odată cu ea — toată ceata de lăcuste, se trezise din amorţirea primelor momente de după eliberare, şi-şi începură acţiunea de subminare, străduindu-se să scoată Dermata de sub controlul puterilor aliate. încercau să dejoace şi îngrădirile intrate în vigoare prin grija guvernului Groza, a Partidului Comunist şi a sindicatelor Uzinelor, pentru a apăra interesele muncitorilor. Spre a-i despăgubi pe acţionarii americani, englezi şi francezi din străinătate, ei scoaseră din ţară, în mod fraudulos, sute de milioane de lei. Părea că vor reuşi să-şi restaureze toată puterea absolutistă. Aţîţarea urii naţionaliste le aducea apa la moară.
Ajutaţi de presa de partid, oamenii cu mintea mai limpede şi comuniştii aflaţi la datorie îi lămuriră pe cei ce greşeau de bună credinţă şi îi deteră afară din fabrică pe naţionaliştii încăpăţânaţi şi învechiţi, precum şi pe 'simpatizanţii acestora, social-democraţii de dreapta care instigau la grevă. Dar în vreme ce erau ocupaţi cu lichidarea acestor încurcături, se născură alte 'greutăţi. Ţara era bântuită de secetă : aceasta dură aproape doi ani, iar efectelor ei dăunătoare le puse vîrf inflaţia pricinuită artificial şi dirijată de către capitalişti. Perturbaţiile din aprovizionare şi preţurile :pieţii vertiginos urcate din cauza secetei, pricinuiră grele încercări şi muncitorilor de la Dermata. Ei îăcură însă faţă situaţiei, muncind mai departe ou nădejdea că mai curând sau mai târziu Partidul Comunist va găsi ieşire din necazurile care apăsau poporul ţării întregi, punînd capăt sabotajului economic desfăşurat de capitalişti.
Nu se puteau înlocui piesele uzate la maşini. Rezerva de ace de ţvicuit şi cusut talpă, era pe sfârşite ; benzile de oţel întrebuinţate la spălţuitul pieilor, se tociseră pină la a nu mai putea fi folosite, iar cuţitele de răzuit piei începeau a lipsi şi ele.
Odinioară, direcţiunea Dermatei le procura toate acestea din ţările apusului, ba chiar de peste ocean, din Statele Unite ale Americii. Maşinile de tip american, dealtfel, fuseseră doar închiriate Dermatei. întreprinderea 'americană respectivă îşi rezervase dreptul de a schimba piesele uzate numai prin delegaţii ei şi numai din material propriu. Era un mijloc de exercitare a monopolului asupra tuturor fabricilor de încălţăminte, vechi sau noi înfiinţate, în orice ţară din lume. Firma îşi cîştigase în acest fel şi dreptul de a se amesteca în politica internă, ba chiar în cea externă a ţărilor respective, căci îşi putea asigura orice condiţii dorea, pentru furnizarea şi întreţinerea maşinilor.
Nu-i de mirare dar, că domnii aceştia nădăjduiau să poată paraliza industria ţărilor socialiste prin blocada lor economică; nu-i de mirare că se simţeau în stare să le răvăşească toată politica economică, silindu-le, pînă la
CINCIZECI DE ANI IN UZINELE IANOS HERBAK
21
urmă, să accepte politica externă dictată de ei — fapt care le-ar fi împins inevitabil şi spre schimbarea politicii lor interne.
După fiecare ac rupt, după lepădarea fiecărei piese uzate şi a fiecărui cuţit, ori a fiecărei benzi ştirbite, muncitorii de la Dermata simţeau prezenţa apăsătoare a acestei puteri întunecoase — căci ei nu puteau înlocui nimic, cu piese noi, fiind siliţi să încerce a-şi acoperi lipsurile de bine de rău doar prin reparaţii.
Din pricina aceasta, productivitatea maşinilor scădea mereu, crescînd în acelaşi timp preţul de cost, ceea ce atrăgea după sine o proporţională scădere a puterii de cumpărare a salariului. Căci, ceea ce se întîmpla, după eliberare, la Dermata, se repeta mai mult sau mai puţin în toată înapoiata industrie a ţării întregi.
Prin accentuarea greutăţilor de acest fel nădăjduiau capitaliştii din ţară să poată zdruncina noua orânduire din ţară, dezvoltată în direcţia democraţiei populare. Nu degeaba s-au încrezut însă dermatiştii în politica partidului. în 1947 forţele democratice concentrate sub lozincile partidului loviră din plin tendinţele retrograde ale capitaliştilor, întîi prin stabilizarea leului şi mai apoi prin dărâmarea monarhiei. în ciuda ninsorii, muncitorii şi muncitoarele din fabrica de pielărie, slăbiţi şi distruşi de lipsuri, se înghesuiau pe străzi, cuprinşi de bucurie, spre a saluta printr-o însufleţită manifestaţie proclamarea Republicii Populare Române. La fel au salutat ei, în februarie, congresul de unificare a Partidului Muncitoresc Român, care a pus capăt divergenţelor organizatorice, politice şi ideologice din sânul clasei muncitoare. Cine ar putea descrie bucuria fără margini pe care a simţit-o Ion Scurtu, Firmea şi Dimeny Ferenc, sau nevasta lui Coteţ, Beton Francisc, ori Kondrât Imre, dimpreună cu ceilalţi vechi luptători încărunţiţi, atunci cînd, după aşteptarea lor de atîtea zeci de ani le-a fost dat să audă în sfîrşit cuvîntul conducerii centrale a Partidului Muncitoresc Romîn şi al guvernului:
Luaţi-le capitaliştilor fabricile şi întreprinderile mari şi importante şi treoeţi-le în stăpînirea statului. Păşiţi pe drumul socialismului.
N-au să uite nici domnii acţionari principali de odinioară ai Dermatei, dimineaţa, aceea însorită de iunie, cînd primul director muncitor ocupă locul vechilor directori generali, în palatul administrativ, iar ei trebuită să plece. Trebuie să fi căscat ochii mari: cine-o fi Jânos Herbâlc, al cărui nume se zugrăveşte pe turnul de apă ?
Nu s-au schimbat însă lucrurile deodată şi brusc, în ziua naţionalizării, la Dermata. Muncitorii preluaseră o grea moştenire — dar erau pregătiţi s-o primească. Nu se uşuraseră nici grijile aprovizionării cu piei crude şi nici cele ale lipsei pieselor de schimb. De-acum însă muncitorii ştiau de ce şi pentru cine îşi iau asupra-le marile greutăţi ale epocii de tranziţie.
înlocuirea pieselor de schimb ce lipseau, deveni grija fiecăruia dintre muncitorii calificaţi mai pricepuţi din Dermata. Aceste griji se cristalizară mai tîrziu în vastul plan de industrializare a ţării, în ideea de realizare a unei industrii a maşinilor.
O astfel de minte pusă pe cercetări şi pe căutare era, la fabrică, şi Deak Moise, omul stigmatizat cu stea galbenă pe vremea deportării evreilor, omul tîrît în lagărul morţii de la Buchenwald, spre a fi ucis acolo, dimpreună cu atâţia alţii dintre ai săi. Dar el ieşi învingător. Comuniştii din lagăr îl luaseră sub scutul lor. Alături de ei, el se împotrivise călăilor asmuţiţi asupra popoarelor Europei.
22
NAGY ISTVAN
Cu nervii zdruncinaţi, cu puterile sleite, dar încrezător în viaţă, cum numai omul scăpat de la moarte şi muncitorul eliberat poate fi, — el reveni între maşinile de cioplit, părăsite în 1935. Ceru şi obţinu înscrierea în partid.
In locul familiei sale distruse în lagărul morţii, îşi întemeie alta. In afară de aceasta, se străduia să prelungească viaţa pieselor din maşinile de cioplit şi-i îndemna şi pe ceilalţi s-o facă. Nu una din aceste greutăţi se rezolvă cu bine prin inovaţiile lor. încetul cu încetul lăcătuşii mecanici, excelenţii strungari şi inginerii uzinei reuşiseră să înlocuiască piesele care, la început, păruseră de neînlocuit. întîi, se mărginiseră a turna din nou şi a lucra numai cîte o bucată, dar pe urmă începură şi producţia ,în serie. Azi, ei fabrică ace curbate pentru ţvicuit şi cusut talpă, —• oe-i drept, numeroase faze se lucrează cu mîna, ceea ce menţine preţul de cost la un nivel destul de înalt — dar totuşi, uzinele Herbâk nu mai au nevoie de ţările apusului. Azi ei fabrică piese de schimb pentru toate fabricile de încălţăminte din ţară. De la naţionalizare încoace, atelierul de reparaţii de odinioară a devenit o adevărată mică fabrică de maşini.
Nu degeaba a dorit să se întoarcă acolo Albert Adalbert, cel dus în 1941 la închisoarea din Vâc.
CRISTIAN SIRBU
A VORBIT MOSCOVA...
A  vorbit Moscova... Cifrele de control
au trecut pe la ferestrele oamenilor
cu trenuri pline de cereale.
Cu cisterne de petrol.
Cu uzine. Cu mine.
Cu fabrici de pîine.
Cu cirezi nesfîrşite de vite.
Cu bogăţii
cum n-au mai văzut oamenii niciodată.
Truditorii s-au bucurat .-
— Iată, acesta e viitorul nostru, Pacea leninistă intre popoare. Magnaţii au rostit arogant:
— Propagandă...
Aceasta va însemna, apusul nostru, Sfîrşitul războaielor!
Berzele soarelui au vîslit peste continente,
In hambare au tresărit seminţele
ca la adierea vîntului de primăvară.
Minereurile cîntă victoria obidiţilor
asupra pămîntului.
In zare se întrevede comunismul.
Şi munţii îşi zic între ei:
— Moscova a luat conducerea lumii.
REÎNNOITA VRAJĂ
venea împărăteasa la oglindă Imaginea răsfrîntă să-şi cuprindă. ■— E alta mai frumoasă-n lume P
— Nu.
Desăvîrşire fără soţ eşti tu. Atunci, îmbujorată de trufie, Mai petrecea un an, Fără să ştie
Că nevisînd măcar să-nceapă sfada Se face mare Albă ca zăpada...
Aşa — iar mai departe Scrie-n carte.
Doar ştim povestea, îndrăgită foarte. Candorile s-au dus cu anii, pilcuri, Povestea s-a întors cu alte tîlcuri.
Cît s-a ştiut trufaşa lume veche Bogată tare, Fără de pereche.
Şi alţii au, oglindo, bogăţii ?
— Ce-ţi pasă: primul loc doar tu îl ţii. Jurînd socialismul să te-ntreacă
Viaţa l-a întîmpinat săracă în zdrenţe, Cu ruini,
Cu lipsuri — turmă.
Cu cel puţin un veac îţi calcă-n urmă.
—^Un veac P Ha, ha, grozav... Vîrtej de cecuri, Prosperitate, criză, Salt, împcuri,
Pe-o muzică de jazz se desfăşoară. Hai la oglindă, dup-o vreme, iară.
REÎNNOITA VRAJA
— Văzut-ai, pe pămînt sau printre stele, Asemeni avuţii ca ale mele P
— Nu, încă nu. Oriunde m-aş uita
Mai mare este bogăţia ta.
— Dar ce mai fac desculţii ceia mulţi P
— Nu-s miliardari,
Dar nu mai sînt desculţi.
Doar după nume să-i mai recunoşti.
Căci alergînd cu paşi de şapte posti,
Cu mersul cadenţat
în cincinale
Au rupt din ceaţa depărtării tale.
— Cu cît P
■— Cu mult.
O viaţă — ai avansul...
—- Destul.
...Reîncepu, sălbatic, dansul.
Depozite de bombe. Crah la bursă.
Mici deponenţi la bănci căzuţi în cursă.
Copiii —■ criminali.
Şomaj.
Rock.
Friguri.
Lungi, aerodinamice Buick-uri...
■—■ Cum stau P
(Ce glas nervos, De ins ce pierde Şi ultimul fişic la masa verde!) La cine-i bogăţia lumii toată P Ci zi, oglindă tulbure, odată!
— De şapte ori se va roti pămîntul Cerescul glob de foc înconjurîndu-l, Şi munţii tăi de aur
(...„banul!" „Banul!")
Vor fi mai scunzi ca secera, ciocanul.
—■ Dar n-a trecut un veac...
— Nici nu va trece.
—■ Dar n-a trecut o viaţă...
— Se-nţelege.
O eră a trecut, începe alta,
în marmura Comunei taie dalta...
AUREL STOR/N
SPRE COMUNISM
Ne-apropiem de-acuma de visurile noastre ca zilele de-aprilie de zilele lui mai. Ne adunăm corăbiile viselor, albastre, şi le-aşezăm în planuri, cu cifre şi cu'grai.
Prin ele, comunismul trece puntea imaginaţiei noastre luminate şi anii viitori îşi pun în fruntea lor, calculele cele mai exacte.
O, se cuvin şi imnuri, şi-un nimb de nemurire acestui veac de slavă, şi celor ce-au luptat ca să cunoaştem astăzi suprema fericire de-a-nfăptui ce-n luptă,
eroii,
au visat.
PAUL EVERAC
POARTA
— Piesă în 4 acte şi un epilog —
PERSONAJELE
STANCU VĂRATECU SAFTA
GHERGHINA
LEANA
TOMIŢĂ
VASILE DOBRE
GHEORGHE BUCUR
MOŞ GAVRILĂ CIOCHINĂ
PARASCHIV BĂNUŢĂ
GRIGORE APETRII
NIŢĂ FOCŞA
NAE CIOC
VOICU CIOFLIGA
ţăran, 45 ani
nevasta lui, 42 ani
fata lor cea mare, 22 ani
fata cea mică, 16 ani
feciorul lor, 20 ani
Bărbatul Gherghinei, 25 ani
tînăr întors de la armată, 23 ani
62 ani
săteni
ACTUL I
— „Să nu-nchizi poarta prea devreme !'
Anul 1954.
Mai întîi se aude un car scîrţîind. O poartă se dă în lături. Trece un timp. Apoi cortina se ridică.
Iată zăplazul si poarta lui Stancu Văratecu, curtea, mai în fund ceva din casă. Carul trebuie să fi intrat undeva în vreun şopron, că nu se mai vede. în curte Vasile, ginerele, şi cu moş Gavril Ciochină cară nişte saci descărcaţi şi-i aşează pe prispă. Safta iese, îi priveşte, intră iar în casă. Gherghina vine de după casă, se opreşte la saci.
28
PAUL EVERAC
SCENA I
GHERGHINA (lui Vasile, cu indiferenţă) : Ai venit? (Vasile nu răspunde.
Tot ea, către amîndoi) Şi aicea v-aţi găsit să-i puneţi ? VASILE (nu prea inimos) : Da' unde fă ! ?
GHERGHINA:   Băgaţi-i dracului în şură, că-i mare. Nu vezi că-ncurcă locul?
VASILE (slab) : Da' ce, tu nu poţi să-i mişti mai încolo ? Uite mă ! GHERGHINA : Zi să-i mişc eu ? ! Halal ! (dă să ia sacul) VASILE :  Ia _lasă? nu te mai opinti tu acolo. Mai bine vezi de niţică apă, să bem şi noi. Că poate ne; e sete. (tare) Ai ! ?
Su^îy^ÂpA4*1 s^ucl r° u,lcicâ de vin Gherghinuţo fato, că n-a fi poznă. GHERGHINA : Da ai întrebat dacă mai e ?
GAVRILĂ : Ei lasă că mai are foădia Stancu cît să chiorăşti un şobolan bătrîn ca mine.
VASILE : Apăi vezi moşule că nu e ezact pentru şobolani bătrîni. Mneata
ţi-ai luat suma, ce zici ? GAVRILĂ : Eh, deh, mi-am luat-p... Ce să zic... VASILE (ironic) : Mai ai fo pritenţie la noi ? GAVRILĂ : Adecă dacă mai pohtesc ceva... ? Eu ştiu ! ? VASILE    Ei cum' nu ştii, faci pe prostu' ? Adicătelea cum ? Da' banii de-i
luaşi astă-iarnă — ştii cînd : la trei Ierarhi — fură aşa de fudulie ! ?... GAVRILĂ (cam posomorit): Ştiu eu că nu.
VASILE : Că umblai... vorba aia : ...îţi ieşise neşte degete pîn ghete uite atîta.
GAVRILĂ : Poi dacă n-am...
VASILE : Păi dacă n-ai, munceşte. Noi cum ne căznim aicea ? D-ta numai
. la ulcică te gîndeşti. GAVRILĂ : Ei păcatele mele !
VASILE :^ Păcatele d-tale, dar asta-i socoteala. Şi mai ai încă patru zile.
GAVRILĂ (scărpinîndu-se în cap): Măi să fie! Atîta?
VASILE (se opreşte încruntat): Da' ce... adecă mint eu?
GAVRILĂ (moale) : Eu ştiu ce să zic, măi frăţioare, da parcă totuşi ar fi
cam prea multe. Şi sacii grei ai naibii... VASILE : Apoi moşule, vezi dacă ne-am pus în cîrd cu d-ta ? E o vorbă,
ştii, ci-că săracu-i dracu. Chiar aşa. Da' cînd luaşi banii astă-iarnă ce
ziceai ? (scîrbit) Ei las-o încolo ! GAVRILĂ : Măi Vasilică măi !
VASILE (apucînd sacii şi mişcîndu-i) : Vasilică-nevasilică. Mai te cărăm şi pe dumneata în spinare că n-avem destule. Ba îi mai umblă gîndul şi la vin, auzi. Dăştept moşul !
GHERGHINA (venind cu cofa de apă şi ulcica): Ţine moş Gavrilă !
GAVRILĂ (supărat): Lasă că nu mi-i sete.
GHERGHINA : Ei cum ! ?
GAVRILĂ : Uite aşa, nu-mi e.
GHERGHINA : Cum vrei.
VASILE : S-|a supărat că ci-că cum mai are patru zile la noi. GHERGHINA : Ei drăcie, la uite ! Zi vrei să te plimbăm doar aşa ca pe
paparude. Aşa vrei ? Ori te pomeneşti că vrei să te şi înţolim, tot noi.
Hai, mă Vasile, să-l luăm de suflet pe Moş Gavrilă, tot n-avem altul.
POARTA
29
GAVRILĂ : Vezi că nu se potriveşte Gherghine, voi doi oameni aşa cuminţi
cu un prostălău ca mine... GHERGHINA :  Prostălău, prostălău, da' dacă ai putea ţi-ai vîrî nasul în
toate oalele. Şi din patru ai face doi, cum văz... GAVRILĂ (şi el cu ironie): Dacă nu ştiu să număr... Mai mi-ţi ierta şi voi,
ca între creştini.
GHERGHINA : Acu' nu ştii să numeri, bată-te norocul, da în iarnă număraşi gologan pe gologan.
VASIiLE : Hai Gherghino hai, vezi-ţi de treabă. Hai că n-avem timp de întins vorba, că uite e noapte. Moşule, să ne vedem cu bine şi să ne mai scrii d-alături, peste pîrleaz, dar cît mai rar să dea dumnezeu !
GAVRILĂ (oftînd adine) : Eeeh !
VASILE : Ia vezi, n-o fi cîntat gaia pe bordeiul dumitale ? C-are cîrlig la d-ial d-ăştia ca dumneata, aşa mai frăgeziori.
GAVRILĂ : Apăi că asta-i toată bucuria care-o mai aştept de-amu.
GHERGHINA : Ştiu eu : ca să ne faci pagubă la zilele de lucru.
GAVRILĂ (blind, moale): Apăi s-aveţi şi voi parte de ce sămănaţi şi să v-ajungă ce vestiţi, dragii mei, că tare mai sînteţi miloşi la inima voastră.
VASILE : Ia vezi-ţi de drum moşule, nu te mai înţelepţi p-aicea, că cu înţelepciunea de-o ai rămîn boii înjugaţi. Noroc că nu ne potrivim noi, ştii.
GAVRILĂ : Ba mi-e, măi tăicuţule, că prea vă potrighiţi dragii mei. De minune vă potrighiţi. Mă dau şi eu aşa c-o părere.
VASILE (atent): Adică... ce vrei să spui ?
GAVRILĂ : Ce să spun ? Vă spun bună seară. Altceva ce ?
VASILE (plecînd la ale lui) : Eh !
GAVRILĂ : Şi să-i spui lui Stancu măi să grăbească, cît mai am o leacă de piele pe mine, că dac-a fi să răm'îneţi în pagubă, mi-i să nu mă blăstămaţi pe ceea lume, să nu-mi ticnească : c-acolo-i ticnişoara mea, sireaca... Că dacă m-ara străduit şi eu pe lumea asta cine o folosit, eu ? Ori...' alţii ?
SCENA II
STANCU (venind din fund): Ce faci Gavrilă ? Ei, cum a mers ? GAVRILĂ : Iacă aşa, ca moşnegii. STANCU : Cald al naibii astăzi. GAVRILĂ : Cald.
STANCU : Da o gură de vin nu bei tu mă, aşa ca să-ţi placă cina ? GAVRILĂ : Care cină ?
STANCU : Cina care o mănînci la noi, ce mai stai să întrebi ? Că-ţi aşterne Safta masa, ici pe prispă. Ca la lucrători, (indulgent) Că ai muncit şi ţtu cît lai putut. Ce stai Vasile, pune mîna pe furcă de dă niţel fîn la boi. Şi tu cc te holbi aici, în loc să mergi să mulgi ?
GHERGHINA : Da' Leana nu mai poa-să meargă, ce, numai eu ?
STANCU (teribil): Ce ie ! ? (Gherghina ia şiştarul şi pleacă fără nici o vorbă) Safto, ia] vezi dă] ceva de-mbucat lui moş Gavrilă, aici afară.
SCENA III
SAFTA (apare în uşă bombănind, dar nu tare) : Ce Dumnezeu Stancule, să-mi
fi spus să-i fac ceva. STANCU : Pune şi tu acolo dîn ce se mai găseşte. Hai că nu e pofticios.
30
PAUL EVERAC
SAFTA : Să-i dăm neşte lapte pe-urmă cînd o mulge vaca, peste gard. Da' ne
dai oala dumitale moşule că a noastre, cum dracu', sînt la prins. STANCU : Dă-i d-ăla prinsu'.
SAFTA : Da' nu-i gata Staneule. Şi cît îl am, îl dau lui Leana că ştii că ea nu
mănîncă d-ăla dulcele. Şi-apoi la noi, altceva nu se prea nemereşte. STANCU : Pune şi tu de .sparge un ou.
SAFTA : Sînt la cloşcă Staneule, toate, doar unul de 1-a spart Bursuc cu botul trăsni-l-ar să-l trăsnească că nu mai am linişte cu el. Auzi moş Gavrilă al dracului de cîine, cum vede un ou şi sare ca gămanul parcă-i altă comedie, (lui Stancu) Da' tu nu puteai să-mi spui ?
STANCU (cu haz) : Te pomeneşti că dacă-ţi spuneam tăiai o găină !
GAVRILĂ (foarte jignit în sufletul lui): Uite ce bădie Staneule, eu mă duc pe-acasă.
STANCU : Da' ce zor ai aşa ?
GAVRILĂ : Eh, mai am şi eu d-ale mele, .gospodăreşti, pe la mine, STANCU (cu puţină bătaie de joc) : Pe la tine ! ?
GAVRILĂ : Uite 3.Ş3.J Cel la om, mai e una, alta, că azi nu fusei acasă. STANCU (vesel) : Ei şi ce crezi că ai să găseşti acasă ? Hai că nu ţi-o fi intrat
nimeni în teşcherea, nici mobilai nu ţi-ai luat-o ;  că văz că mai mult
pe-iafară dormi. GAVRILĂ : Ştii ce, eu mă duc.
STANCU : Să fii sănătos, moş Gavrilă. Şi cînd poţi mai vino. Că ştii că mai
ai din iarnă fo cinci zile. GAVRILĂ : Ba patru.
STANCU : Ba cinci, că doar n-ăi socoti că munceşti cît flăcăii. Şi vezi da
închide poarta aia că o lăsară căscată căscaţii ăştia. SAFTA : Uite, puisei de-o mămăligă ş-o mai încropim cu neşte zeamă de stir,
Da' unde e Gavrilă ? STANCU : Eh acu' s-a dus. I-oi da altădată, că n-o să moară. Că e soi d-ăla
rău, trăieşte o sută de ani. Şi alţii se prăpădesc la ţîţa mă-sii. Hait ! Ce
;stai ?  Mişcă şi taie din slana aia, vrei să mîncăm poimarţi ? Leana
unde e ? SAFTA : La înălbit. Vine ea.
SCENA IV
STANCU : Mă Tomo mă, dacă nu ţi-am spus de zece ori pînă acu' măi să piu mîna să faci gardul. Ce, vrei să se hlizească toţi la uluca mea ? Unde umbli ?
TOMIŢĂ : Am fost de-am rînit în grajd.
STANCU : Bate mă nişte cuie mă şi întăreşte ţăruşii să ştie toţi că e pământul meu, nu paragina lui Gavrilă. Vrei să ne pască cîrlanii altora peste gard ? Ei, lua-jm-ar dracu' că bine am ajuns. Cu doi măgădăi aicea : două guri căscate !
TOMIŢĂ : Lasă că...
STANCU : Ce „lasă că"... ? Nici un lasă. Nu mai fiţi aşa lăsători, că e averea Voastră, |mă. Ce, o să viu eu mîine de la groapă să-ţi spun : boite mă nişte ciiie, înalţă mă poarta... ? Propteşte mă casa să nu cază peste tine !... ? Nu vezi ?
TOMIŢĂ : Facem' tată.
POARTA
31
STANCU (părinteşte, lat): Măăă, e locul vostru mă. Al vostru, înţelegi? Trudirăm pentru el — cu mă-ta. Da' vi-1 dau mă... după ce-oi muri. Să-l aveţi. Cum îl păziţi, aşa-1 aveţi. Ce adică : noi nu sîntem muncitori ? Aidade ! N-am dat în brînci toată viaţa, ceas de ceas, cu cîte o ceapă şi-o mămăligă ? Păi vezi că nu ştii ce vorbeşti ? Bate mă cuiele alea că parcă se dărîmă peste mine. Ştii cum ?... musca să nu treacă, pricepi ? Hai !
TOMIŢĂ : Hai că bat. (începe să dreagă gardul)
.STANCU (lmndu-l în rîs) : Fofologea ! Trebuie să stau cu gura pe el, na ! Băăă, o să vă mănînce puricii pe toţi. Parcă văz că nimic nu s-alege de toată agoniseala. Cum nu stă omul să vă înţepe în dos, cum adormiţi. (văzînd pe Leana cu rufe) Unde umblaşi fă ? Baremi făcuşi vreo ispravă ori ai stat de te-ai uitat la mai ? (cu o simpatie ascunsă, preferenţială) Hai că tocmai spunea mă-ta că n-are cin-să-i aducă şi ei un braţ de găteje.
SCENA V
LEANA : Da ce, Gherghina, nu-i acasă ?
STANCU : Ei hai, ho, lasă. Da' zicea; mă-ta că dacă le aduci tu, le alegi mai uscatele, (şoltic) Zicea ea aşa. — Saftooo ! Da ce frate, ori ai pus să îngraşi purceaua acuma ? Ei parascovenia dracului!
SAFTA (din uşă) : Nu mai înjura şi tu. Hai că v-o fi răzbit şi pe voi... Ia treci Tomiţă. Cheamă şi pe Vasile.
TOMIŢĂ : Stai să termen.
SAFTA : Aoleo, te găsi vrednicia, acum cînd se sleieşte mîncarea. Ei, bată-vă norocul ! (Leanei) Ia mai adu tu nişte apă. Erea şi a lui Costan la gîrlă ? LEANA: Erea.
SAFTA (strigînd în fund) : Gherghinooo ! Hai fă că-ţi mănîncă Bursuc din strachină. JZi-i şi lui Vasile. Şi nu mai îndopa vaca aia atîta, bătu-o-ar sfinţii, c-o să .plesnească într-o zi de umflată ce e.
STANCU (în timp ce se spală): Las-să fie. Vită ţiu sau răpciugă ?
SAFTA : Mă Staneule, nu mai scoate şi tu aşa ochii la lume că pe-urmă cînd te arată şi ei cu degetul nu-ţi prieşte. Măcar şi cu boii. Vinde-i naibii mă şi mai ia-ţi neşte mîrţoage să-ţi faci treaba acolo, să nu te ştie nimeni.
STANCU (uşurel) : Ia lasă-mă cu astea, vezi că-ţi dă oala-tn foc.
SAFTA : Nu zău. Eu îţi spui.
STANCU : Tu spui, tu auzi. Ce-ai cu ei ? Ce dacă-s frumoşi. ? Boii mei. Ce-i
pasc în grădina altuia ? îi pasc în grădina mea. SARTA : Ca ipă urmă săl-ţi iasă vorbe, că aşa şi pe dincolo, că noi 'avem,
deh !...
"STANCU (terminînd discuţia) : Eh, vorbe de clacă. Apucă făcăleţul acolo că ţi s-o fi făcut mămăliga terci. Ia-auzi. în loc să aibe o pildă de la mine care m-am luptat de mi-am crescut copiii, uite-i voinici ce sînt, de i-,am făcut mari (între timp s-au cam strîns toţi, care cu furca, cu cofa, etc.). Te pomeneşti că să-i dau şi pe ei să-mi iau neşte mogîldeţe, ai, să nu zică lumea : io-te bă Stancu ce copii are, da' ştiu că le merge bine ?
TOMIŢĂ : Ei ce facem ?
STANCU (continuîndu-şi gîndul, cu fudulie ascunsă) : Ăştia sînt, na, ce vrei!
Atîta m-am1 priceput, atîta am făcut. Ai dres mă ? TOMIŢĂ : Am dres.
32
PAUL EVERAC
STANCU : Ia :să văz şi eu.
TOMIŢĂ : Ei ce mare minune... O stăncwigă acolo.
STANCU (se opreşte din mers supărat) : O stănoagă, neisprăvitule ? Stănoaga asta e gardul lui tac-tu mă, e curtea lui tac-tu. Ai înţeles ? E curtea în care te-ia crescut tac-tu pe tine. E curtea ta mă, boule, stănoaga. Nu mă face c-o bat acuma de n-o mai desfac nici copiii copiilor tăi. N-am nevoie să-mi intre aicea nimeni, mă-nţelegi tu ? După ce-oi crăpa eu, faceţi ce-pţi pofti. Dar eu n-am nevoie.
TOMIŢĂ (moale): Ei hai că nu intră nimeni.
STANCU (tot supărat dar şi cu dispreţ) : Uşor vorbiţi mă, parc-aţi fi fătaţi ■de trei zile. V-aţi pomenit la de-agata, asta e. Vedeţinvă de treabă, lasă. (oftează din rărunchi) Uuf ! (o ia înainte spre casă cu toţi'după el. întreabă în treacăt) — Cum e lucerna aia ?
VASILE (cu jumătate gură) : Bună.
STANCU: Intri cu coasa în ea mîine, auzi ?
VASILE : Ziceam să mai lăsăm, să se facă şi în Valea Ciorii, să intrăm odată. STANCU : Lasă bre Valea Ciorii. Intră tu în Cot aşa cum îţi spun eu. VASILE : Bine dar..; vezi că nici ăia dela Gheaseu, cu ditamai engineru... STANCU > Mă Vasile mă, nu mă-nvăţa tu pe mine carte, care-s mai hîrşit
niţel. Nu mai amesteca enginerul că ştiu eu ce zici tu. Da nu-i tot aia ?...
ia gîndeşte-te... Vă vine rîndul mă, n-ai grijă. Vi-1 dau şi pe Tomiţă atunci
să v-ajute.
GHERGHINA (în silă) : Mulţumesc de Tomiţă... TOMIŢĂ (jignit) : Ce spui fă ?
STANCU (hotărît) : Ei hai, treceţi — ia să vă văz, —- hai ! (lui Vasile în trear-'   cătdar fără replică) Iţi baţi coasa de astăseară. (Au intrat cu toţii în casă, lăsînd uşa prispei deschisă. Dinlăuntru se aude desluşit Stancu) Zi-Î Leano !
VOCEA LEANEI _ (repede) :  Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se
numele tău, vie împărăţia ta... VOCEA SAFTEI : Ia vezi fă ce are scroafa aia de guiţă aşa. Să vezi că s-a
înecat. Că v-am spus... VOCEA GHERGHINEI : N-are nimica dă-o-ncolo. Face şi ea pe nebuna. VOCEA LEANEI :  ...zilele, dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă păcatele
noastre...
VOCEA SAFTEI : Eu-ţi spui că s-a-jnecat. Dacă nu s-a-necat mai mare lucru» Gherghino !
VOCEA LUI STANCU : Taci frate, acu' v-aţi găsit ! ? VOCEA LEANEI : ...şi ne izbăveşte de cel rau, amin. VOCEA LUI STANCU : Şi mai întîi că nu-i scroafa. VOCEA LEANEI : ...şi al fiului şi al sfîntului...
VOCEA LUI STANCU (cu nerăbdare) : Amin. Poftă bună la fiecare !
VOCEA SAFTEI : Trage tu uşa aia Vasile. (Vasile trînteşte uşa. între timp s-a făcut noapte, trece aşa o vreme. Apoi dinspre uluca lui Moş Gavril se înfiripă un mic murmur de conversaţie, care se întrerupe. Se aude, deodată, mai limpede).
SCENA Vî
VOCEA LUI GAVRILĂ (de peste ulucă) : De acasă îs acasă taţi. Da cine eşti că-mi pare că nu te-aş cunoaşte.
POARTA
33
O VOCE DE TÎNĂR : Nici n-ai cum să mă cunoşti.
VOCEA LUI GAVRILĂ : Ori nu eşti de pe-aici ? (apar în scenă în ograda
lui Gavrilă, întunecată) TÎNĂRUL : Nu prea. GAVRILĂ : De de pi unde-i fi ?
TÎNĂRUL : Oi fi şi eu după undeva. Leana-i acasă ?
GAVRILĂ : Nu-ţi spusei că-s acasă taţi ? Da' de unde o cunoşti pi Leana ? TÎNĂRUL : Nu poţi s-o chemi pînă afară, moşule ? Numai niţeluş s-o chemi.. GAVRILĂ : Iaca ! Adecă s-o chem afară ! ?  Măi-măi !  Ai tu vreo vorbă.
să-i spui ? TÎNĂRUL": Am. GAVRILĂ : Ce vorbă ? TÎNĂRUL : Eeh ! Ce te priveşte ?
GAVRILĂ : Iaca na ! Nu mă priveşte. E bine ? (se face că pleacă, dar nu pleacă )
TÎNĂRUL : Da-i acasă şi tat-său ?
GAVRILĂ (duhliu) : Măi băiete, măi tovarăşe, îmi pare că umbli după o leacă
de scărmănătură. TÎNĂRUL : Cheam-o zău !
GAVRILĂ (nehotărît) : S-o chem ! ? Da' nici nu ştiu cum îţi spune ţie.
TÎNĂRUL : Gheorghe îmi spune.
GAVRILĂ : Gheorghe ! ? Şi al cui eşti tu ?
TÎNĂRUL (fără bunăvoinţă) : A lui unu Bucur, care a murit.
GAVRILĂ (foarte mirat) : Ei nu mai spune ! Ei! Al lui eşti ? Al lui Dumitru
Bucur al lui Niculae ? GHEORGHE : Îl ştii ?
GAVRILĂ : Ei taci! (cumpănindu-l) Păi o murit tătîne-tău de mult. O murit
şi mă-ta. GHEORGHE: O murit.
GAVRILĂ : Mă^ta Raveca o murit hăăt ! Ce, erai copilandru. Da parcă mai
avea o soră. GHEORGHE (cam plictisit) : A murit şi ea.
GAVRILĂ (pipăind în trecut) : Vă luase o soră a lui Dumitru, una Zamfira,
din Bonţeşti, de-ţi venea mătuşă bună. GHEORGHE : Păi ea. GAVRILĂ : Şi acuma ce faci ? GHEORGHE : Ce să fac ?
GAVRILĂ : Ai vreo slujbă pi undeva, ai vreun rost ? GHEORGHE : Îmi cat. Fusei la armatăi pînă .acum. GAVRILĂ (hîtrti) : Şi... (arată casa Leanei) aicea ţi-1 caţi ? GHEORGHE :  Asta-i altă socoteală. GAVRILĂ : Şi acum te-ai întors pi la neamuri ? GHEORGHE : Ce neamuri ?
GAVRILĂ : Ştiu eu ! ? Că s-o dus şi nen-tu Tudose, mai an. Tu dose, ştii care.
De era frate cu măr|ta. \ GHEORGHE : Nu-1 ştiu.
GAVRILĂ : Ei cum să nu-1 ştii ! ? Că doar tată-tău l-o pus să aibă grijă de tine, de voi adecă amîndoi, copchiii. Da' l-o strîns Dumnezeu de pe lume, nu vezi ?
GHEORGHE : Grija mea o s-o am eu, lasă.
3 — Viaţa Romînească nr. 11
34
PAUL EVERAC
GAVRILĂ : încă spunea, zice : măi Gavrile, îmi făcui păcat cu copchiii ceia de-i detei Zamfirei, cumnată-mea, taman în Bonţeşti. Care şi ea, vai de sufletul ei, că n-are nimicuţa. Că pămîntul îl luai eu, să-i cresc
GHEORGHE : Care pămînt ? '
GAVRILĂ : Pămîntul tatîne-tău Dumitru. L-tO luat, cum ar zice, el, nen-tu Tudose ; da' l-o dat, pacatosu, pe mai nimic. Fie, că şi era beţiv : grozav. Că dacă nu bea, tot mai ave zile. Deh !
GHEORGHE : Lasă că mai trăieşte omul şi fără pămînt.
GAVRILĂ : Trăieşte, dar ce, îţi strică ? Că spui că n-ai nici un căpătîi.
GHEORGHE (ursuz).: îmi fac eu.
GAVRILĂ: Da' unde stai acuma ?
-GHEORGHE : Unde stau ? Picai şi eu de-un ceas. Oi mai vedea eu ce-i de făcut.
GAVRILĂ : Da' unde te gîndeşti să mîi ? Ai vreo casă pi undeva ? GHEORGHE : N-am nimic, nu-jţi spun ? (e ciudos şi ruşinat dar vrea să pară
indiferent) 'GAVRILĂ : Si un-te duci bre omule ?
GHEORGHE (mai ciudos) : La naiba mă duc ! De unde vrei să ştiu ? Oi
găsi eu, n-ai grijă. Ei drăcie cu pălărie ! GAVRILĂ (revoltat de această falsă delăsare): Măi, eu ti întreb amu .la
noapte, măi ! Ori pleci înapoi la oraş ? GHEORGHE (mai în şoaptă) : Pst ! Cine e asta ? Nu-i Leana ? (în adevăr
Leana a ieşi din casă cu o cană în mînă şi merge la fîntînă în fundul
curţii, s-o umple) Ea e. GAVRILĂ: Ea.
GHEORGHE: Moşule, nu-i spui dumneata să vie mai aproape ? Haide ! GAVRILĂ (hîtru) :  Iaca ce-i arde mierloiului, de drăgosteală ;  şi el n-are
măcar o velinţă s-o tragă în cap cînd ploaie. GHEORGHE : Cheam-o !
SCENA VII
GAVRILĂ (peste gard) : Tu eşti Lenuţo-fată ? LEANA : Eu, moş Gavrilă.
GAVRILĂ : Poate mi-i da. şi mie o lecuţică din cofa ceea daca te-oi ruga.
LEANA : Hai că-ţi dau. Da ce-ai mîncat aşa gras ?
GHEORGHE (apropiindu-se de gard): Bună seara.
LEANA (surprinsă) : Bună seara.
GHEORGHE : Ce faceţi dumneavoastră ?
LEANA : Nu ştiu cine eşti.
GHEORGHE : Nu ştii, aşa-i ! Atuncea... Zău nu ştii ?
LEANA :  Nu. (privindud mai atent) :  Aaa !  (tresare \dar se astîmpăfră la loc).
GHEORGHE:  Am venit să, văz ce faci. (cum Leana nu răspunde) Ai fo
treabă ? LEANA : Cinăm.
GHEORGHE : Aha ! Atuncea... termină-ţi de cină. Am să te aştept. Am să-ţi
spun ceva. ■ LEANA : Mie ? (se fereşte) GHEORGHE : Da. Te aştept aici.
LEANA : Poţi să mă aştepţi. Noi după ce mîncăm ne culcăm.
POARTA
35
GHEORGHE : Poate nu te culci aşa repede, — barem astăzi. ^ LEANA (cu o cochetărie cam dură) : Adică de ce să nu mă culc astăzi, fiindcă
ai venit dumneata te pomeneşti ?... GHEORGHE : Da...
LEANA (rîzîpd cu prefăcută batjocură): Ha ! (apoi mai serios) Şi ce wrei
să-mi spui ? GHEORGHE : Leana ! LEANA : Aşa mă cheamă.
GHEORGHE (cam dezamăgit) : Vream să-ţi spui mai multe. La oraş erai altfel.
LEANA : Şi dumneata erai altfel. ,  . ,
GHEORGHE : Da, aveam cizme. Astăzi m-am liberat. Astea-s hainele mele
mai vechi, (e jenat) LEANA : De ce ai venit aicea ? a   v     a a.
GHEORGHE : M-am liberat, nu ţi-am spus ? Unde să mă duc intii şi întn ?
Am venit încoace. LEANA : Da' părinţi n-ai ? GHEORGHE : N-am. (tac amîndoi o clipă).
LEANA : Atunci (privind spre casă) ...mai treci într-o zi, cînd o fi mai mult
timp. Acuma sînt muncile, ştii. GHEORGHE :  Ştiu.. Credeam c-o să-ţi aduci aminte de mine. Cînd ne-am
dat în bărci atunci... LEANA : Mă duc să nu mă cheme, (adaogă) Am şi-aşa destule cu ei. GHEORGHE : Ascultă, n-aveţi nevoie de cineva la lucru, la voi ? Ai ? —
Cu ziua.
LEANA (speriată că el ar rămîne aici si tată-său ar băga de seamă că se cunosc):
N-avem. Are cine lucra. GHEORGHE : Zău, să viu să vorbesc cu tat-tău. Poate se găseşte ceva, Leano.! LEANA : Lasă, nu acuma. Vino mai la toamnă.
GHEORGHE : Aş vrea să lucrez undeva unde să fii şi tu. Să te văd tot timpul. Tu n-ai vrea ?
LEANA : Să te văd tot timpul ? La ce ? (îl înfruntă cu dinadinsul) GHEORGHE : Ştiu că-ţi păream mai ţanţoş înainte. O să lucrez, să agonisesc... ai să vezi ! LEANA : Cum doreşti. Noapte bună. GHEORGHE : Mai stai cu mirie.^ Te rog._ LEANA : De ce să mai stau, — sînt obosită.
GHEORGHE :  Să schimb şi eu o vorbă, omeneşte. După ce_ umblai atît...
Ăilalţi s-au dus toţi, care la părinţi, care la neveste... Ce ai făcut astăzi ? LEANA : Am spălat. GHEORGHE : Ai spălat rufe ? LEANA : Da, rufe (scurtă pauză)
GHEORGHE : Leano, m-am tot gîndit la tine, să ştii. D-atunci. Mai bine n-ai mai fi venit. , ^
SAFTA (dinlăuntru) : Leanooo, — ori ţi-a ieşit tartoru-n drum ! ? Eşti buna de trimis după boală.
LEANA (cam în silă) : Mă duc.
GHEORGHE (pătimaş) : Tu nu dormi afară în şură ? LEANA : Nu. GHEORGHE : Da unde ?
36
PAUL EVERAC
LEANA : în casă.
GHEORGHE : Trăzni-o-ar de casă !
LEANA : N-are decît, da' ce-ai cu ea ?
GHEORGHE : Nu-ani dai şi mie să beau puţin ?
LEANA (întinzîndu-i cam cu frică cofa) : Bea.
GHEORGHE (o apucă de mină) : Tu ! Mai stai cu mine niţeluş. Numai aşa, să te văd.
LEANA (tremurînd) : Lasă-mă omule, ce vrei cu mine ?
GHEORGHE : Nici eu nu ştiu ce vreau. Să te ţiu de mînă mult, mult, (îşi ia
curaj şi adaugă) — cît trăim. Să te iau cu mine., LEANA (cu un fior) : Dă-mi drumul ! Acu iese mama. GHEORGHE (deodată) : Tu, dacă m-aş duce la mă-ta să te cer... ? LEANA : Eşti nebun. Fugi, lasă-mă !
GHEORGHE : Nu-ţi plac deloc, deloc ? (a trage spre el) Nici atîtica ? Tu,
vreau să ne facem o viaţă bună, nouă... ! Aşa cum şi-au făcut... TOMIŢĂ (ieşind pe prispă) : Unde eşti Leano ? LEANA (în şoaptă, trăgînd mîna) : Lasă-mă ! Vai !
SCENA VIII
TOMIŢĂ : Cu cine eşti acolo. ? Care soacră-ta eşti tu acolo ? GHEORGHE :   Ei, mai încet. Oi fi şi eu cine oi fi.
TOMIŢĂ : Mişcă-te d-acolo, n-auzi, pînă nu dau peste tine. Şi tu treci în casă, măgăriţe Ţi s-a făcut de uluci, ai ? Vezi să nu-ţi rupă tata vreuna pe spinare.
GHEORGHE : Frumoasă gură ai tovărăşelule.
TOMIŢĂ : Ia nu mă mai tovarăşi atît şi întinde-o d-acolo. Umbli noaptea
pe la garduri ca vagabonzii. Întinde-o că pui căţeaua pe tine acu'. GHEORGHE : Ţi-am făcut ceva ? TOMIŢĂ : Hai lasă gălăgia şi şterge-o ! GHEORGHE : Da' ţi-am făcut ceva ?
TOMIŢĂ : Ce să-mi faci ? Atîta îţi mai lipsea (ia un felinar şi se apropie) Ia să te văz şi eu care eşti (ridică felinarul, rămîne surprins să vadă un necunoscut) Cine eşti tu ?
GHEORGHE : Bună seara.
TOMIŢĂ (mai potolit): Bună seara pe naiba să te ia! Vezi-ţi de drum.
Te legi de fete, ai ? (Leanei care n-a îndrăznit să intre în casă şi a rămas
undeva mai în fund) Tu-1 cunoşti, fa ? LEANA: Eu!?
GHEORGHE (Leanei): Spune-i tu cum este. TOMIŢĂ : Adică cum ? Tată ! Ia ieşi niţel tată ! Auzi ? LEANA : Taci Tomiţă ! (lui Gheorghe, şoptit) Mai bine du-te. TOMIŢĂ : Ieşi niţel să vezi cine-ţi dă iama pe la gard. Umblă după... ştiu eu ce.
SCENA IX
(se crapă uşa şi apar Safta şi mai în urmă Stancu) SAFTA : Ia vezi Staneule. _
STANCU (înaintează liniştit, ca un om stăpîn pe el şi cu huna dispoziţie pe care ţi-o dă o zi împlinită şi o masă îndestulată) : Ce e ?
POARTA
37
TOMIŢĂ : Uite ăsta se leagă de Leana. O ţinea de mînă, nu-i văzui eu ? STANCU (liniştit Leanei) : Intră în casă. (înaintează spre gard) Cu ce ocazie pe la noi ?
GHEORGHE : Noroc. Am venit şi eu aşa... Vream să vă văz. STANCU : Păi ce, ne cunoşti ?
GHEORGHE : De cunoscut nu vă cunosc, dar... poate d-acu-nainte, ştiu eu...
Cum mi-o fi norocul. STANCU : De unde eşti ? _
GHEORGHE foftînd) : Nici eu nu ştiu de unde sînt. Viu de la armată. STANCU : Mai ai ceva cu noi ? GHEORGHE : Ce să mai am ?
STANCU : Ei, bună seara ! (nici unul însă nu se mişcă) GHEORGHE :  Mă gîndeam... dacă m-aţi fi lăsat să dorm pînă mîine pe undeva...
STANCU (încă dispus) : Tocmai la mine te-ai gîndit, în tot satul ? GHEORGHE : Păi — fiindcă aveţi unde.
STANCU : Şi ce dacă avern ? Avem că am stat să le facem. N-am umblat
pe la gardurile altora. GHEORGHE (cu un accent amărui) : Nici eu nu umblu de plăcere tovarăşe,
să ştii de la mine.
STANCU (pe care cuvîntul „tovarăş" îl face prudent) : Da de ce umbli ? Te pomeneşti că te chemai eu să-ţi dau fata, ai ? (întreabă spre casă deşi ştie că nu e auzit) Safto, l-ai poftit tu pe tinerelul ăsta la Leana ? Auzi că nu ştie nimic (mereu cu o bună dispoziţie reţinută). Şi pentru un peţitor eşti ferchezuit al dracului. Vezi să nu-ţi mototoleşti nădragii cînd te culci. Mai bine să ţi-j scoţi să-i pui sub cap. (Tomiţă râde) Ce te rîzi mă, mîn-zule ? (lui Gheorghe) Hai s-auzim de bine. Şi nu mai propti gardul ăla că e destul de proptit, dă-1 naibii !...
GHEORGHE : Poate mă primiţi la lucru.
STANCU : Văz că te lipeşti de noi. Te bagi în sufletul nostru. Da ce îţi căşună pe noi, mă, tovărăşelule ? Ce nu te duci la moş Gavrilă, că are pămînt, cu ghiotura.
GAVRILĂ (venind şi el mai din fund la gard): Aud ? Mă Staneule nu-ţi mai bate şi tu joc de un ghiet suflet de om năcăjit. Băiatul ista, cînd l-ai şti, nici pe ce să beie apă n-are. Ş-o fi fost şi tatul lui o leacă de gospodar, deh !
STANCU : Ei şi ce stric eu că n-are. Vrei să-i dau eu acuma ? (tot cu voie bună) Mai ţiu un încurcă-lume pe lîngă casă, că n-am eu destui. Nu vezi : n-are nici pe ce să bea apă şi se-ntinde la cofa feti-mi !...
GAVRILĂ : Poi dacă i-a fi drag de ea...
STANCU (cu o umbră de iritare): Ia să nu-i mai fie drag de ea ! Şi nu mai face nici tu pe advocatul, mai bine du-te de te culcă, că te-ai deşelat astăzi. Nu-mi plac mie ăştia de umblă noaptea, nu prea aduc bine.
GAVRILĂ : Şi dac-a veni omul mîine, pe lumină, să vorbească...
STANCU : N-am ce să vorbesc cu el.
GHEORGHE (jignit) : Chiar aşa ?
STANCU : Chiar aşa. Ce, am timp de pierdut vorbind la gard ? GHEORGHE : Dacă viu mîine pe poartă...
STANCU : Ba să nu vii pe nici o poartă, băiete. Du-te cu Dumnezeu. Poarta mea nu-i făcută să intre care cum vrea.
38
PAUL EVERAC
GAVRILĂ : Da' şi pe un cerşitor îl mai primeşti în ogradă. STANCU (dintr-o ţîfnă) : Uite, pe el nml primesc, na ! Nu vreau. Mi-1 bagi cu sila ?*
GAVRILĂ : Hai măi Staneule că nu eşti tu omul ăla rău.
STANCU : Rău, nerău — nu intri, auzi ? Nu vreau eu să intri. E casa mea.
Intră numai cine vreau eu. GHEORGHE : Adică de ce să nu pot să intru ? Ce, dumneata nu trăieşti
tot în republică ? Poate am fo treabă, ceva. STANCU : Cu mine n-ai nici o treabă. Pe mine să mă laşi în pace. Eu mi-am
împlinit toate alea, mă-nţelegi ? Mi-am: plătit dările — ce mai vrei. Cu
mine ce să ai ? D-ăla, sabotor nu sînt, încurcătură cu legea n-am. îmi
văz d-ale mele, n-am nimic cu nimeni. Ăsta-i gardul meu, asta-i poarta.
Să nu te prinz înăuntru că te ard, m-ai înţeles ? Să nu te prinz înăuntru
că te ard.
GAVRILĂ : Da vîrtos te-ai făcut bădie Staneule azi. GHEORGHE : Poate că glumeşte.
STANCU (dintr-odată foarte serios): Să glumesc ! ? Cu avutul meu şi cu casa mea crezi că de glumă îmi arde mie ? Ce, le-am făcut glumind ? Mă pişpirică, cată-ţi mă de treabă. Dacă nu vreau să intri, nu intri, auzi ? îţi spui cu frumosul. Un an, douăzeci, să nu vreau să intri şi nu intri ! Intră toţi mă, oameni, boi, gîşte, muşte, şi tu nu intri mă dacă nu vreau. Uite aşa !
GHEORGHE (cu un fel de ironie rănită) : Eşti mare de tot.
STANCU : Mare, mic, cum oi fi. Da' cînd intri aicea îţi dau în cap. Cu legea îţi dau în cap, aşa să ştii.
GHEORGHE : Da' ce ţi-am făcut eu neică ?
STANCU : Nu mi-ai făcut nimic, — zisei eu că mi-ai făcut ceva ? Da' nu vreau să te văz, — poţi să mă-nghionteşti ? Du-te sănătos unde pofteşti în lume, fă ce-oi face, la mine unu' să nu vii. Cît oi trăi eu, pe poarta aia de colo, o vezi, n-ai ce să caţi. Aşa e legea, vere.
GHEORGHE : N-o zice legea să te răsteşti la mine cu atîta duşmănie... Mai se ajută oamenii între ei, îşi mai vorbesc, mai merg la unul, la altul...
STANCU (supărat) : Mă, te-am chemat eu aicea ?
GHEORGHE : Nu m-ai chemat.
STANCU : Atunci ce parascovenia soacră-ti vrei mă ? îţi spui odată să nu te bagi, îţi spui dă două ori şi tu te bagi mai al dracului. încă mai !şi întinzi mîna în curtea mea. Păi altădată ţi-o tai mă, cît o bagi în curte tai din ea. Şi nu plătesc nimica, să ştii : c-ai băgat-o la mine în curte.
GHEORGHE : Da' ce, curtea asta e în altă ţară ?
STANCU : Ia nu mai face pe prostu', că ştii foarte bine ce-ţi spun.
GHEORGHE (ceva mai dîri) : Ascultă nene Staneule, vorbeşti în duşmănie, ca un om care nu vrea să ştie de altul. Pricep eu de unde-ţi vine : că-s sărac, aşa-i, ţi-e frică să nu te molipseşti de sărăcia mea.
STANCU : Fugi de-aici.
GHEORGHE : Uite, eu plec înapoi mîine dar...
STANCU : Poţi să pleci de pe acum că nu te ţiu eu legat de gardul meu. GHEORGHE : Dar să-ţi spui ceva : cînd mi-oi face o soartă mai bună, odată, cu ajutorul altora...
STANCU : Du-te mă, să te pricopsească. Spune-le să te bage în fabrică, să-ţi dea, ce ;vii la ciorba mea de ştir ? Să-ţi dea aoolo, că ei are de toate.
POARTA
39
Ori să te bage la un colhoz din ăla, să te-mbrace tractorist, tot n-ai o ţoală. Şi apoi cînd s-o mărita Leana o să-ţi dau veste şi ţie, n-ai grijă, o să-ţi bat depeşă, să vii călare >pe tractor, să nu pierzi ramazanul. Aşa.
GHEORGHE : Ţi-oi intra eu şi pe poarta cea mare, de colo.
STANCU (gros): Da, dar mai încet. Ştiu eu ce-ţi umblă prin cap ţie. Dar n-ai nimerit-o vericule. Am acte, mă. Am acte de cumpărare bune. Am chitănţiile de la,' fişe. Am obligaţiile. Chiabur nu sînt.
GHEORGHE : Ai de toate neică, numai un strop de suflet n-ai, fir-aş să fiu !
STANCU :: Lasă, ^răm'îi tu cu sufletul, să ai şi tu ceva. Suflet în... ăla gol. Poate ai. chef de vorbă, dar mie îmi vine' să mă culc. Hai Tomiţă — că mîine avem treabă. Safto, dă-i şi lui o ,pîine acolo.
GHEORGHE (amărît, umilit, se buşeşte odată în gard de-i rupe o s.tănoagă).
STANCU (revine furios. Totodată apare şi 'Safta în uşa prispei iar Gherghina şi Vasile îşi fac de lucru mai încolo. Stancu cu furie, continuă): — Aşa faci mă ? Precista ta de derbedeu ! Zi vii noaptea să dărîmi gardurile oamenilor, ai ? la veniţi încoace, vino Gavrilă să-iţi vezi muşteriul !
TOMIŢĂ (călărind gardul de-o parte, în timp ce Vasile îl călăreşte dincolo) : Stai că ţi—1 iprindem noi.
STANCU' (autoritar) : Staţi pe loc. (lui Gavrilă) Tu-1 cunoşti p-ăsta ?
GAVRILĂ : 11 cunosc.
STANCU : Aşa ? E bine. Noi nu umblăm cu parul, noi umblăm cu legea. Ia fugi Tomiţă la post şi adu-1 pe şefu'. (lui Gheorghe) Şi tu dacă ai poftă, poţi să stai acum să rezemi uluca. Să vedem dacă mai ai pişcătură de limbă (lui Gavrilă). Zici că-1 cunoşti, ştii cum îl cheamă. Oţi fi şi o leacă de rubedenii, ei ! ? Ia zii Gavrile, nu mi-1 mai îndesi pă gît ? Uite ce-ţi face omul, iote stănoaga. Ai rupt-o mă. Ştii ce-i asta ? Te-ai băgat în proprietatea mea. ,Şi cînd ?... : noaptea. Mă, ştii tu ce-i proprietatea asta ? E zilele mele mă şi ale necăjitei ăsteia care am muncit ceas de ceas, cu palmele, ce crezi, că-i joacă ? Şi am răbdat mă, de una şi de alta ca să nu mă mai calce nimenea pă bătătură, să nu mai am nevoie de nimeni, să nu se mai bungheaseă nimeni în tîrtiţa mea. Am muncit şi am tras ca boii, să-mi durez, un gard, o poartă acolo, s-o închiz cînd vreau eu. (totiil a fost spus cu un fel de ifos ţărănesc şi o aprindere obsesivă) Ai venit să dărîmi. Ţi-arăt eu ţie dărîmat acuma. Ţi-arăt eu ţie să te opinteşti în munca mea cinstită de o viaţă. Să vezi tu acuma ce înseamnă să intri cu otusbiru' în poiata mea. Vagaibondule !
GAVRILĂ (liniştit dar categoric): Ia mai tacă-ţi gura, mă Staneule !
STANCU (uimit): Ce vrei moşule!
GAVRILĂ (blind) : N-o intrat în locul tău ; la drept vorbind tu ai intrat cu
otusbiru' în locul meu cînd ai mutat gardul într-o noapte, vezi bine. STANCU : Ce visezi acolo ?
GAVRILĂ : Poi da. Ştiu ei mai mulţi. Ştie şi Neculai Dascălu, ştie şi Paraschiv Băluţă şi Iorgu Prunoiu şi alţii cîţi ; da vezi că le-o fost oarecum de gura ta.
STANCU : Zău ? Dă ce nu mă dăduşi în judecată atunci ?
GAVRILĂ : Da' cu ce să te dau, Staneule ? Că bani n-am, încă mă scoţi şi
dator mereu. STANCU : Păi vezi !
40
PAUL EVERAC
GAVRILĂ : De datorie îţi car cu spinarea, dar pămîntul de ce să mi-1 iai, eă-i din strămoşi ? (după ce se gîndeşte puţin) Dar poate că te-oi da de-amu. Nu de alta, da' de ce să intre băietul ista în puşcărie ? Că n-o hîţînat gardul tău, e-o hîţînat gardul meu. Să vedem ce-a zice şi legea.
STANCU : Ziji aşa ei, îţi dau de mîncare ca să mă porţi tu prin tfrebonal. Straşnic !
GAVRILĂ : Apăi nu mi-oi face păcat cu cît mi-ai dat şi-n iesară.
STANCU (scrîşnind) : Bine moş Gavrilă, să ştiu şi eu pe cine hrănesc pe lingă mine (Saftei) — Aşa-ţi trebuie femeie, na !
GAVRILĂ (ritos) : Hrăneşti, hrăneşti, da' gardul tot il"muti mai încoace. Pe semne ca să culegi urzica să-mi faci fiertură mie. Lasă bre Staneule că buruiană îmi fac şi singurel — mulţămese de osteneală. Mai bine mi-ai da îndărăt postata mea. Că nu şade frumos om bătrîn prin judecăţi.
STANCU (indignai) : Ce postată mă nea Gavrile, und-te trezeşti ? Care-i ăla de ţi-a luat postata ?
GAVRILĂ (fără grabă) : Tu singur mi-ai luat-o Staneule, că era locul răşluit, se cunoştea ; iaca părul ista era la mine de puiet, amu l-ai coprins în gard, de-i culegi tu perele ; să-ţi fie de bine, numai să nu ţi s-aplece Staneule, că-s cam acrişoare, bată-le norocul de pere.
SAFTA : Ce eşti candriu, moş Gavrilă ? Ţi-am mîncat noi amărîtele alea de pere ? ! Io-te !
GAVRILĂ (cu dulceaţă) : Lasă Safto că mi-aţi mîncat şi zilişoarele, amărîtele, şi tăt n-am zis nimica. Şi alea batăr nu mai cresc la loc. Mi-aţi tăt luat, mi-aţi tăt ciupit. Nu trimiteai tu oile şi berbecii să pască la mine ? Şi ce hulpave erau, mămucă ! (după o secundă, ca o constatare) Da' tăt nu erau ca voi !
SAFTA : S-a serîntit moşul, să ştii.
GAVRILĂ : Eu m-am serîntit, eu m-oi îndrepta. Da' şi gardul voi l-aţi serîntit, voi să-l îndreptaţi. Cam ştiu eu unde era locul lui Petrea a lui Chisoi, frăţîne-tău, cînd ţi l-o dat, de-o plecat ! Că degeaba spui tu de act, Staneule. M-ar prinde mirarea să-l fi dat cu act. Vi l-o dat aşa pi veresie, cît a fi dus în| lume. Dar act n-ai.
STANCU : Ştii tu că n-am.
GAVRILĂ : N-ai măi bădie. C-ai fi umblat şi tu la advocat, la trebonal. A»lui Chisoi ne-o spus atunci, că ne-am nemerit la crîşmă, încă era şi Niţă Focşa şi Bănuţă şi Ulea, ştii, cînd o plecat : îi detei lu' Stancu, zice, siliştea s-o stăpînească pînă mă-ntorc ; şi taman bine că şi soru-mea Safta s-o brodit cu burta la gură, se mai înlesnesc : că altmintrelea n-o ia tâlharul.
STANCU : Moşule, vino-ţi în fire ! Vasile, Gherghino, vedeţi-vă de treabă acolo. Ce staţi de clacă ?
GAVRILĂ (senin) : Aşa zicea a lui Chisoi. Tu dacă ai act 1-ăi arăta la judecată. Nu-i supărare.
(intră Tomiţă şi cu Bănuţă Parascbiv, om de vreo 50 de ani)
SCENA X
TOMIŢĂ : Nu-i acasă şeful. E dus tocmai la Chioreni.
BĂNUŢĂ (lui Stancu): Ce e mă, ce s-a întîmplat ? Spunea băiatu la cooperativă că v-a călcat unu'.
GAVRILĂ : Ia ascultă Paraschive : nu ereai tu cînd o plecat Petrea Chisoi, ultima oară, ştii, de n-o mai vinit ? Nu zicea că le lasă lor Răchitişul, că erea Safta borţoasă cu Gherghina ?
POARTA
41
BĂNUŢĂ : Zicea. Şi ce-i cu asta ? STANCU : Ia, moşul n-are de lucru. GAVRILĂ : Ori zicea că l-o vîndut cu înscris ?
BĂNUŢĂ : Ba nu zicea. Zicea, lasă să stea alde soru-mea, să se mai încropească niţeluş, cît oi umbla eu cu vaporul, că tot nu-mi trebuie acu'. Da' Bîrzu — că erea şi el — ci-că : Bă nene marinarule, şi dacă o păţi p-ormă de te lasă fără ? Şi-1 văz pe Chisoi că rîde şi unde ,se bate în piept : păi nu, zice, că am acturile la mine, — ce-s prost ? Ei şi ce-i cu asta ?
GAVRILĂ : Da' mai ştii unde era hotar ?
BĂNUŢĂ : Păi nu scrie în act ?
GAVRILĂ : Poi dacă actul l-o luat Chisoi...
BĂNUŢĂ : Bine zici. Tu nu ştii, mă Staneule ?
STANCU : Păi und-să fie hotarul mă, unde e gardul, ce stăm să vorbim. GAVRILĂ : Poi vezi că nu e acolo, c-;avu el grijă Stancu să mi-1 îndrepte ;
da' ziceam că-ţi aduci tu aminte Paraschive. BĂNUŢĂ : Eu nu mai ştiu ; da' ce nu-1 chemi pe Grigore a Petrii, că-i peste
drum ?
STANCU : Ori n-aveţi ce face mă noaptea ? Oameni în toată firea, zău. Hai
c-acuş cîntă cocoşul. Ce mai stai, Safto ? BĂNUŢĂ (care vine de la crîşmă şi n-are somn) : Grigore trebuie să cunoască,
c-a fost martor cînd 1-a cumpărat a lui Chisoi de la alde Tudose Ungu-
reanu, de^l duse în tîrg atunci de-au venit cu maşina de se sparse maşina
la podeţ... ştii cînd... GHEORGHE : De la cine 1-a cumpărat ?
BĂNUŢĂ : ...de se sperie Tudose, de zise că-1 urmăreşte piaza rea c-a vîndut locul de la neşte copii, ce-1 dedese tat-său, lui, să-i ţie.
GAVRILĂ (adueîndu-şi aminte): Bine zici; aista-i locul lui Tudose Ungu-reanu ; nu mă dumiream (strigă tare din plămîni) Grigoreee ! Grigore !
O VOCE DE MAI DEPARTE : Eee !
GAVRILĂ (strigînd): Vino Grigore o leacă, că-i poznă mare ! VOCEA (moale) : Hai că viu.
SAFTA : Ia mai duceţi-vă oameni buni acasă. V-a găsit şi pe voi şedinţele
noapteai, ca pe „ăştia". STANCU (cu şiretenie) : Mi-e că aude mîine şefu' că ţineţi sfat pe înfundate
la moş Gavrilă şi mai ies alte alea. * GAVRILĂ (fără să ia seama la ei, lui Bănuţă) : Ira ! Ai dreptate omule. Aista-i
locul lui Tudose.
BĂNUŢĂ : Adică n-ar fi el al lui Tudose ; da' dacă Tudose 1-a dat! ? (apare o altă matahală, Grigore Apetrii)
SCENA XI
GRIGORE : Bună seara.
BĂNUŢĂ : Bă nea Grigore, nu fuşi şi tu martor cînd dădu Tudose Ungureanu
Răchitişul lui Chisoi ? GRIGORE : Eee, am fost, da-i demult.
BĂNUŢĂ : Cînd venirăţi cu maşina de se lăsă în şanţ cu voi, la podeţ.., GRIGORE (parcă îsi aduce aminte ceva): Ee... ee... ei ! BĂNUŢĂ : Asta e.'
GAVRILĂ : Părul, de care parte cădea ? GRIGORE : Care păr ?
42
PAUL EVERAC
'GAVRILĂ : Părul măi, părul; aista.
GRIGORE (după ce se gîndeşte) : Păi... cădea Ia dumneata. STANCU : Eşti adormit Grigore, fugi de-aici.
GRIGC>RE (dumirindu-se) : Tiii, io-te că e-n gard. Da' ce, îi vînduşi lui Stancu, bă nea Gavrilă ?
GAVRILĂ : Nu-i vîndui nici eu şi nu-i vîndu nici Chisoi ; luă el aşa. STANCU : Am luat de la cumnată-meu. Ei şi ce ? El s-a dus, îl stăpînesc eu. GRIGORE (greoi) : Vezi că... STANCU : Ei ce mai e ?
GRIGORE (desluşind cu greu prin pîcla amintirii) : Chisoi cînd s-apucă să cumpere — c-avea bani el — zice : dă-mi mă Tudose pămîntul ăsta că tot îl ţii de pomană, nu vezi ? Ăla zice : ţi—1 dau mă dar i-al bărbatu' soră-mi şi are doi copii, le vin, cum ar fi epitrop. Dacă se scoală mîine şi vin de-mi cer socoteală ? Ştiu, că eram vecin, na. Eee, se scoală !... Deh ! ;— Da unde-s copii ? — Sînt duşi pe la o .rudă:, m munte, la dracu.-n praznic. Chisoi zice : — Hai să facem act. Haber n-au ei de pămînt. Ala stete, îl văz : — Dacă zici aşa, facem nea Petre, da smi-e să nu mă blesteme. Tare era îngândurat săracu.
BĂNUŢĂ : Aşa, aşa... L-a luat de la Dumitru Bucur, bine zici, cînd s-a prăpădit Dumitru. Şi-ai văzut că s-a prins ?
GRIGORE : Dacă s-au părăduit toţi... Ăia micii, ce, erau de-o şchioapă. Nu i-a mai văzut nimeni.
BĂNUŢĂ : Tot el i-a dat de pripas, Tudose, că era beţiv mare.
STANCU : Ei, noapte bună, oameni buni. Mă duc să pui şi eu niţel capul, că mi-o ajunge. Cu voi nu mai termină omul.
GAVRILĂ (moale) : Stai o leacă Staneule.
STANCU (plictisit) : Ce să mai stau ?
GAVRILĂ : Păi stai să vorbeşti cu omul.
STANCU : Cu care om?
GAVRILĂ : Cu omul ista care a vinit la tine (arată pe Gheorghe).
STANCU (îngăduitor): Ei gata, să mă lase în pace, să-işi cate de treabă. Avu
noroc acu' odată, da' dacă îl mai prinz p-acilea nu iese bine. GAVRILĂ : Stai măi să vorbeşti despre loc măi. STANCU (răţoit) : Despre ce loc, mă, despre ce loc ? GAVRILĂ : Despre locul ista, cum rămîne cu el ? STANCU : Ce, nu eşti în toate minţile ? GAVRILĂ : Poi n-ai tu locul de la Chisoi mă, fără act ? STANCU (gata să-i sară ţandăra) : Treaba mea cum îl am, nu a ta. GAVRILĂ (netulburat) : Nu l-o luat Chisoi de la Tudose Ungureanu care nu
era nici al lui Tudose ? N-auzişi ce spun rumînii ăştia ? STANCU (şi mai nerăbdător) : Ei şi ce dacă nu era al lui Tudose, o să mă duc
eu să-i cer socoteală în groapă ? GAVRILĂ (tot mai calm pe măsură ce Stancu se iuţeşte) : Nu te mai duce tu
că are cine să-i ceară. Că vezi că locul nu-i al lui Tudose, că a rămas de
la Dumitru Bucur. STANCU : Treaba lor, ia mai dă-i în brînză !...
GAVRILĂ (foarte liniştit, arătîndu-l pe Gheorghe) : Păi uite aista îi ficiorul lui
Dumitru Bucur (rămîn toţi o clipă cruciţi). GRIGORE (cu gura căscată ): Ia-auzi! GAVRILĂ (îndatoritor) : Gheorghe îl cheamă.
POARTA
43
GRIGORE (căutînd să-şi aducă aminte) : Aşa, aşa... parcă...
BĂNUŢĂ (trăgînd concluzia) : Cârevasăzică ar veni un fel de propitar aici.
STANCU (silindu-se să pară dispreţuitor): Ce vorbeşti !
SAFTA (de pe prispă, unde a tăcut tot timpul, înfăşurată în beznă) : Ce spun ăştia, Staneule ?
GAVRILĂ : Ce să spună Safto ? E vorba că nu prea staţi voi bine în ograda asta. A venit stăpînu-său.
SAFTA (sare ca turbată) : Care stăpîn, ce stăpîn ? Să poftească că-1 iau cu furca la goană. Ce, el s-a spetit aici, ori eu ? El a făcut casă aici şi şură, ai ? Cine a lucrat ? S-a deşelat omul ăsta cărînd la bulumaci. Păi numai gardul... Dar casa ! Pămîntul ! Oleo ! Am adus tot, cu cîrca noastră, săracii. Dacă nu puneam noi mîna...
GAVRILĂ : Aţi pus, aţi pus, nimic de zis. Aţi pus şi pe locul lui, şi pe al meu acum... Că sînteţi oameni vrednici, deh !
SAFTA : Flai te cară, moş Gavrilă ! Te-ai înhăitat cu toţi veneticii. Venetic şi tu, moldovean d-ăia ascunşii.
GAVRILĂ (cu ironie) : Noroc că sînteţi voi de baştină, nu vezi ? Staţi înfipţi în locul ăsta din născare...
SAFTA : Şi ce dacă mi 1-ia dat frate-miu zestre. Ce te bagi ?
GAVRILĂ : Vezi că ţi-o dat ce n-o avut nici el. Că vînzarea lui Tudose nu-i bună Safto, şi băietul ista Gheorghe dac-a vre s-o strice o strică.
SAFTA : Strică el pe tat-său şi pe mă-sa !
GRIGORE (cam de departe): P-ăia nu-i mai strică, că i-o fi stricat moartea de-acuma.
SAFTA (lui Gheorghe): Şi tu nu putuşi să... (vrea să spună: să mori; dar schimbă repede) să vii pînă acum ! Acu' te găsişi... la casa făcută şi la gard şi la poartă ! ?
GHEORGHE : Am venit cu altele, lele. N-am venit după pămînt. Ştiam eu ce am aici ?
STANCU (sever Saftei) : Ia lasă, nu te mai lua după toate năzbîtiile. BĂNUŢĂ : Caje năzbîtii, mă Staneule ? STANCU : Ne-om judeca şi zece ani dac-o fi !
SAFTA (turbată) : S-o luaţi dă bună auzi, ce vă spui. Aici nu intri nici mort,, pe rostul meu, să ştiu că mă iau de gît şi cu ăl-bătrîn din groapă.
GAVRILĂ : Poi daca-1 scoli, nu faci bine, că abia are cine să vă dovedească. Şi nici de bulumacii ceia să nu mai prea spui, care i-aţi cărat, că mai ştiu şi alţii cam de pi unde i-ai cărat. Ştie el şi Neculai Dascălu.
BĂNUŢĂ (care s-a uitat atent la Gheorghe): Semeni cu Raveca. Acu' venişi ?
GHEORGHE : Acu'. Mă-ntorceam mîine la oraş ; da' am venit şi eu la o vorbă bună aici, nainte de a începe ţivil.
GAVRILĂ : Deh, Staneule, să nu-nchizi poarta prea devreme, (se apucă să bată stănoaga la loc)
SAFTA : Fire^ai afurisit să fii !
GAVRILĂ (cu o supremă dulceaţă) : Mai ia o pară Safto, că e bună de sete. Cît
o mai fi (luîndu-l pe Gheorghe) — Hai Gheorghe — băiete ! GRIGORE (cu Bănuţă, îndepărtmdu-se): Păi mai rămîneţi cu bine... STANCU (poruncitor): Paraschive, vii mîine la mine de dimineaţă ! ? BĂNUŢĂ (cu jumătate de glas): Oi vedea eu...
44
PAUL EVERAC
SAFTA (rămasă cu Stancu) : Văzuşi ? Ptiu ! Să-l mai oploşeşti p-ăl dă n-are ? !
Crezi că face procest ? STANCU : Ce procest ? Procestul costă parale. Au ei parale ? Nu vezi ? Ala-i
flendăros rău.
SAFTA : S-aţinea la Leana, na ! Păi cînd i-oi da şi Leanei una !... STANCU (mai prevăzător) : Nu, nu, las-o aşa deocamdată. Mai binişor. SAFTA : Ce crezi, cînd s-a dus la oraş căţeaua, degeaba s-a dus ? STANCU : Bine, bine, lasă... Dă-i o gură acolo... (îl vede pe Vasile ; supărat)
Ce bă, nu dormi ? Ce-imi umbli ca bufniţa, prin curte ? VASILE (morocănos şi el): Păi să-mi ascut coasa.
STANCU (furios din altă pricină) : Las-o naibii de coasă şi cu cine a mai născocit-o. De coasă-ţi arde ? Du-te şi te culcă cu nevastă-ta acolo.
SAFTA (după ce Vasile a plecat) : Da' dacă împrumută bani ?
STANCU : Ei, cît o să împrumute, şi de la cine ? Păi eu pot să-i ţiu zece ani în procest, că tot mai am să vînz una, alta... Da' ei ? Ce să-şi vînză, bulendrele ?
SAFTA : Cum ştii tu, Staneule. (apoi) N-auzişi ce zice şi de bulumaci ?
STANCU : Eh, aşa multe zice omul (e totuşi îngrijorat). Cumnecum cu bulumia-cii, vorba-i : am o poartă ? (merge cu felinarul să cerceteze dacă poarta- e încuiată, în timp ce Safta intră în casă).
GRIGORE (întoreîndu-se la gard): Uitai să-ţi spui : la tine nu veni cu comasarea ?
STANCU : Ce comasare ? Vezi-ţi de treabă ! Păi unde sînt eu şi unde e tarlaua lor ?
GRIGORE : Noapte bună (pleacă)
STANCU (merge la gard să-i mai spuie o vorbă lui Grigore. Nu mai e nimeni, toată lumea doarme. Vede gardul desprins într-un loc. Izbucneşte ciudos): Fire-ai al dracului Tomiţă, îl bătuşi de-1 rupseşi, ceaprazul şi nafura...
— CORTINA —
ACTUL II — Zarva —
A doua zi, în casă la Stancu Văratecu. Safta trebăluieşte singură. Apare Gherghina.
SCENA I
GHERGHINA (intră şi se uită în toate părţile)
SAFTA (cam mirată de apariţia neobişnuită a Gherghinei) : Venişi fă ? GHERGHINA (fără să răspundă direct) : Mănîncă viţica, ce spuneai ! ? (îşi caută de lucru prin casă)
POARTA
45
SAFTA : Da' n-ai fost la cînepă ? GHERGHINA : Mă duc eu şi la cînepă... SAFTA : Păi cînd fă că uite amiaza mare ?
GHERGHINA : Ei hai că nu s-a trecut ziua. (Safta se uită bănuitor la Gherghina; se face linişte, apoi tot Gherghina) Nu fu sicretarul p-aci ? SAFTA (făcîndu-se că nu pricepe): Care sicretar ? GHERGHINA : De la Sfat. Că-1 văzui cînd intră la alde Pigui. SAFTA : îl văzuşi tu ?
GHERGHINA : îl văzui. (Iar se face linişte; apoi Gherghina pe un ton alb)
Umblă să comaseze. Şi la Florea Bălan a fost. SAFTA (părînd indiferentă) : A fost şi la el ! ? (îngăduitor) Umble... (apoi ca o
motivare) Că d-aia e sicretar. GHERGHINA (tot aşa, de departe) : Vezi că... ci-că-1 ia şi-ţi dă altul, tocmai
la mama dracului. SAFTA (neîncrezătoare): Eh !... Ţi-1 ia dacă... vorba aia : ai. GHERGHINA : Păi da' cum e tata... (vede pe tat-său pe fereastră venind şi
tace subit).
SCENA II
SAFTA : Ce-i cu tine, Staneule ? STANCU : Ce să fie! ?_
SAFTA : ...de te-ntorseşi de p-acuma ? Ţi s-o fi făcut foame te pomeneşti. STANCU : Ce mai e p-aici ? SAFTA : Bine, ce să fie ! ?
STANCU (văzînd pe Gherghina, cu nemulţumire) : Şi tu ce aştepţi aici, — peţitorii ? Ori crezi că merg eu la cînepă, ai ?
SAFTA (luîndu-i apărarea): Acu' pică şi ea. Să se mai zvînte...
STANCU (arătînd cu capul spre gardul lui Gavrilă): Ăia, — nimic ? (Safta neagă din cap) Mă gîndesc... (văzînd că nu poate scăpa de Gherghina vorbeşte de faţă cu ea) ce să mă dea ei, mai bine îi dau eu.
SAFTA : Vorbeşte şi cu advocatul, vezi ce zice.
STANCU : Şi ca dracu', tocmai acuma n-am un gologan acolo.
SAFTA : Ei şi ce n-o să te aştepte ? Mai vindem ceva dac-o fi.
STANCU : Vindem, vindem, dac-om avea ce. Că ne şoldirăm tot scoţînd ba una ba alta. Şi nici nu se făcu cine ştie ce, nu vezi ? (apoi) Ce să vinzi ? (lansează într-o doară, ca o ipoteză, visător, cu vocea scăzută) : Pămînt ?
SAFTA (uitînd de Gherghina) : Staneule !
STANCU : Ei !
SAFTA : Au fost de la. Sfat, doi, cu sicretarul : ci-că să ne înscrim la întovărăşire. Acum plecară, mai înainte. Ci-că te-au mai cătat şi-altdată. Vorbă să fie.
STANCU : Şi tu ce le-ai spus ?
SAFTA : Ce să le spui ? Că nu eşti aici, aia le-am spus. STANCU : Ziceau că mai vin ?
SAFTA : Au spus să mergi tu la Sfat acolo, la ei... să vorbeşti.
STANCU (revoltat dar ţinîndu-se bine, cu voce moale) : Ce să vorbesc ! >
De asta-mi arde mie acuma... ? (căutînd un argument) Ce, fără mine nu
pot să se întovărăşească ? N-au loc de mine ? SAFTA : Ci-că eşti mai fruntaş, ai eventar. De cînd îţi bat eu capul să vinzi
boii Staneule ! ?
46
PAUL EVERAC
STANCU (după o meditaţie) : Ne-om băga şi noi... Om da Cioaca. SAFTA (neîncrezătoare) : Ei, Cioaca nu ţi-o iau ei, că nu-s proşti. Lor le trebuie pămînt bun. STANCU : Zău ! ? Şi eu ce să lucrez ?
SAFTA : Mă-ntrebi pe mine ! ? întreabă-i pe ei ! (relatînd intenţiei Sfatului) Tu
să te bagi cu ei la întovărăşire... STANCU (ironic) : Zău ! ? Cu tot ? (după ce a mai meditat puţin) Ceva tot
o să trebuiască să le dăm...
SCENA III Intră Vasile
STANCU (surprins) : Ce-i bre Vasile ? VASILE : Ce să fie ? Nimic (se aşează pe o laviţă) STANCU : Păi gătişi mă ? VASILE : Ce să gătesc ?
STANCU: Cum ce să găteşti? Cu coasa. Termenaşi tu Valea Ciorii? (ar fi
surprins)
VASILE (moale) : Ba n-o termenai. Că nu-i de coasă. STANCU : Cin-ţi-a spus ?
VASILE : Cin să-mi spuie ! ? (Stancu îl ăntăreşte simţind o ciudată rezistenţă la el)
STANCU : Păi n-a fost vorba aseară că mergi că coseşti în Valea Ciorii, Vasile ?
VASILE : Ba a fost vorba. Da' dacă nu-i de coasă ! ? (atmosfera se încordează). STANCU (binişor) : Ascultă Vasile, cine e stăpîn aici mă ? VASILE : Unde ? STANCU : Aicea în casă.
VASILE (cam dîrz) : Cine vrei să fie ! ? Eu îţi spui că nu-i de coasă, —• şi ce mă iei aşa ? Cînd o fi om tăia-o. O să merg şi eu, o să mergi şi dumneata... Asta-i.
STANCU (tot binişor) : Mă Vasile, vezi mă să n-ai gărgăuni mă. VASILE : Dacă-i am, eu îi am (se uită în altă parte) STANCU (mai apăsat) : Vezi mă să n-ai gărgăuni mă !...
VASILE : Da' ce crezi că-mi ordoni aşa ? Ştiu eu cînd să cosesc. Nu-i locul
meu ? (Atît Stancu cît şi Safta au rămas înmărmuriţi de această replică
Numai Gherghina pare că o aştepta) STANCU (tot potolit) : Cum locul tău mă Vasile ? De cînd ai tu loc ? VASILE : De cînd mi l-ai dat, de cînd ! ? Ori mi l-ai dat numai aşa ? ! Zii, hai
să facem numai aşa pă hîrtie, să-i prostim p-„ăştia"... să nu se lege de
noi ; da-ncolo, instrucţie la cataramă. STANCU (scrîşnit) : Mă Vasile !
VASILE : Eu de instrucţie-s sătul, ştii, c-avui parte în armată. Dacă zici că e
al meu atunci ce mă mai călăreşti aşa ? STANCU (cu jumătate de gură) : Nu-i al tău, mă, e al Gherghinei. VASILE : Ba i-al meu, că pe mine l-ai pus. Ia du-te de te uită în registru la
primărie. Nu mai ţii minte ? (precizează) De cînd te deschiaburiră... Păi
ce, te descheaburea altfel ? STANCU : Ei ba nu ! Mă ţinea aşa de pomană ca să mă rîcîi tu. Şi ce vrei
acuma mă ?
POARTA
47
VASILE : Ce să vreau ! ? Să mă laşi să-mi văz de treabă, asta vreau. Ori e locul meu, ori nu e. Mai ştiu şi eu ce să fac cu el, c-atîta minte mi-a dat dumnezeu.
STANCU (cu neputinţă şi disperare): Ţi-a dat, ţi-a dat... Văz eu că ţi-a dat... VASILE : M-au mai învăţat ei tovarăşii. Mi-au mai deschis ochii niţel. SAFTA (împăciuitoare): Mă Vasile, da' de ce nu vrei tu să fii la locul tău aci
între toţi ? Mai la urmă, poate n-o fi de coasă Staneule, ce să zic şi eu... ? STANCU : Haidade ! I s-a făcut de muscă, nu vezi ? Ce crezi că-i ăsta ? Arţag,
bîzdîc, ca calul cu nărav, de svîrle. SAFTA (îmboldind-o pe Gherghina) : Zii şi tu o vorbă, Gherghino, ce stai ca
momîia ?
GHERGHINA : Apoi de, mai bine să ştim şi noi o socoteală. Că ne-am săturat aşa tot timpul (lui Stancu) Dacă ne-ai dat, păi dă-ne ! îmi fac şi eu ogeacul meu, ca omul, că mi-o fi vremea... Văz că lui Tomiţă îi dai, lui Leana îi pui d-oparte, da' de-ncurcat ne încurci... Păi nu aşa !
STANCU : Şi ce v-a găsit tocmai acum ?
VASILE : Ne-o fi găsit şi pe noi ceva. Ce mai încoace şi încolo : Valea Ciorii e
a noastră ? Atunci aşa să fie. STANCU (cu imputare) : Acuma, mă, cînd e nevoe de mai multă unire... ? VASILE (făcîndu-se că nu ştie nimic): Da' de ce e nevoe acum de mai multă
unire ? Ce, a luat foc casa ? Slavă Domnului, văz că n-are nimic (scuipă
într-o parte)
STANCU (misterios) : Eh, e nevoe. Mai ştiţi şi voi... (lucrul ăsta îi sperie şi mai tare pe cei doi, le întăreşte bănuiala) Bine, ne-om mai gîndi... (Intre timp a apărut şi Tomiţă, din senin. S-a aşezat tăcut într-un colţ)
VASILE : Ce să ne mai gîndim ? E aşa cum îţi spui. Rămînem noi cu Valea Ciorii şi p-ormă om vedea ce o mai fi.
SAFTA : Cum, şi la ăilalţii cin-să le mai lucreze : lui Leana, lui Tomiţă... ?
VASILE : Să-şi lucreze ei. Da' ce, m-am băgat argat la toţi ? Lucrez pă mîn-care ? Rup hainele mele pă degeaba ? Unde s-a pomenit ? Asta a fost altădată. Acum nu mai e. Acu' dacă te duci să munceşti la G.A.S., cu ziua, îţi plăteşte acolo cît face. (Lui Stancu) N-ai decît să le lucrezi dumneata. Boi ai, plug ai... Doar n-o să-i ţii de pomană.
SAFTA : Fii mă Vasile om de ispravă că sînteţi, vorba aia, fraţi toţi.
VASILE : Al dracului fraţi ! Eu să dau în brînci şi ăilalţii s-o-ntindă. Că-s prost.
TOMIŢĂ (ars): Care s-o-ntindă, eu ? Uite la nea Vasile ! Ce bă, eu nu lucrez
în parte ? Da' dacă el trage tot pă turta lui. VASILE : Pă turta mea, ai, •— să-ţi fac ţie, ai ? Şi lui sor-ta Leana, să-nnădească
toţi derbedeii din oraş p-aci. Să jinduiască toţi la pămîntul ei, care l-am
lucrat eu. Auzi vorbă ! Fiecare să-^şi facă ! Şi care nu e-n stare să-l dea
încolo. Că are cine să-l ia. STANCU (aspru) : Mă Vasile, bagă-ţi minţile în cap ! Ce? ţi-e c-o să rămîi
în pagubă ?
VASILE : Mai ştii ! ? Dacă pune mîna veneticul pe Rachitis ?
STANCU (inţelegind de unde vine înverşunarea, cu putere) : Cum o să puie ! ? Trebuie procest mă, trebuie martori, de und-să scoată ei să plătească martori ? Crezi că merge omul pe dai boj la tîrg ?
VASILE : Merge. Prostul ăla de moş merge. Şi Grigore merge, huiduma dracului. Şi Paraschiv. Se duc să caşte gura.
48
PAUL EVERAC
STANCU : Pe Paraschiv îl ţiu eu, n-ai grijă. Ştie el ce ştie. Şi trebuie avocat mă, să vorbească. Crezi că se uită cineva în gura lor ?
GHERGHINA : Păi da'^ îţi^ trebuie şi dumitale advocat. Ce zise adineaorea, mamă ? Că să vînză pămînt să-şi ia avocat.
STANCU (văzîndu-se demascat o ia în coarne) : Păi da ! Dacă vreţi s-aveţi trebuie să puneţi umărul feţilor. D-a gata cui nu-i place ? !...
VASILE (provocator) : Şi mă rog, ce pămînt ai de gînd să vinzi ?
STANCU (dîrz) : Oi vedea eu. N-o să vă-ntreb pe voi. O să vînz eu ceva.
TOMIŢĂ : Tată, d e-al meu sa nu te-atmgi, ştii ?
STANCU (surprins de direcţia atacului, el care se aştepta de la Vasile) : Care al tău ?
TOMIŢĂ Al meu, de mi l-ai pus în cîrcă la Sfat : Cotul Recei. Cînd te-ai vorbit atunci cu Udroiu, nu mai ştii ?
STANCU (încă descumpănit) : De pus l-am pus eu...
TOMIŢĂ : Liai pus, sa-ţi fie de bine. Te-am rugat eu să-l pui ?
SAFTA :^Mă Tomiţă, cum vorbeşti mă cu tac-tu ?
TOMIŢĂ : Aşa vorbesc. Văz că toată lumea se-ntinde aici la piftie.
STANCU (jierbînd) : Ascultă mă neobrăzatule, ce, a dat strechea şi-n tine ? (Tomiţă vrea să răspundă ceva, Stancu răcneşte odată) Hai-de ! (Mai potolit, dar tot aspru) Ţi-a luat cineva ceva pîn-acum ?
TOMIŢĂ (oarecum intimidat) : Păi asta spui şi eu tată, să nu iei.
STANCU (strigînd la el) : Tu să nu spui nimic ! Mucea !
TOMIŢĂ (intimidat de ton, dar ştiind că are un răspuns tare) : Mucea-mucea, dar tot m-ai băgat în rol, la pricepţie, aşa mucea cum am fost. N-aveam nici 18 ani şi-i dădeai zor să defalci.
STANCU (pierzîndu-şi cumpătul merge la Tomiţă) : Tomiţă !
TOMIŢĂ : Să nu dai tată, auzi! Să nu dai ! Că pe-urmă...
STANCU (îl scutură gemînd şi îi dă drumul, cu scîrbă) : Năpîrca naibii ! Mai bine l-aş da dracului de pămînt şi m-aş lipsi de el. Mai bine l-aş da la stat tot să scap odată că numai belele mi-aduee, mama lui !
VASILE : N -ai decît să-l dai la stat, dacă-ţi vine : partea dumitale.
STANCU (furios) : Ba am s-o dau pe-a ta, uite aşa.
VASILE (aprins): Ba p-a mea n-o s-o dai, că-i scrisă pe mine.
STANCU : Şi ce dacă-i scrisă ? Cum s-a scris se poate des-scrie.
VASILE : Vrei să te facă iar chiabur ?
STANCU : Vezi-ţi dă treabă ! Aia a fost greşala lor, cu chiaburia, au văzut şi
ei. Care e ăla de l-am exploatat eu ? VASILE (cu ironie) : Chiar aşa zău. Nu ne vezi dă ochi. De ce nu dai Recea ? TOMIŢĂ (sărind): Ia cată-ţi de treabă ! De ce să dea Recea? Ce, ai ajuns să
porunceşti la alţii ?
VASILE : Parcă tu o să stai acasă ? Tot o să pleci. Ce-ţi mai trebuie ? Te lăudai
că intri la gatere, că te pricepi... TOMIŢĂ (răcnind) : Ce te bagi tu, mă Vasile ? Ai venit şi tu la noi ca un calic
şi un cîrpănos ce-ai fost şi acu' că ai mai dat drumul la curea ai ajuns
şi tu să faci pe marele. Nemîncatule ! GHERGHINA : Vezi că te pocnesc acuma Tomiţă de-ţi sar măselele. TOMIŢĂ : Ia nu mai face şi tu pe grangurea fă, vezi-ţi d-ale tale acolo ! Ce,
cînd a venit nu ştia să zică nici beee !, — şi acuma ordonă aici ca un ma-
jur. Dă el Recea, auzi, — că dă de la tat-său !... (lui Stancu) De ce nu dai
Răchitişul dacă te-a apucat datul ?
POARTA
49
SAFTA (nevenindu-i să creadă): Bine îţi sade, n-am ce zice. Să dea Răchitişul, ai ? Şi mă-ta ? ? (arată pe Stancu-). Doamne fereşte, moare omul într-o zi şi pe-iurmă ce fac, o iau cu traista pe la voi, să-ngheţ pe la uşile voastre, să vă meliţez toată cînepă pentru trei fasole ? Ce, nu ştiu eu ce m-aşteaptă la alde voi ? încalţe la Tomiţă tot mai avui o nădejde pînă azi, da' cînd văzui ce obraznic şi afurisit e... n-am pomenit ! Nu, mai bine ţeapănă decît s-apuc pîinea voastră. Că ş-aşa nu m-or ţine balamalele multă vreme, că le-am istovit să cresc neşte năpîrci, să le dau să sugă sînge d-al meu. Vinde mă Staneule, vinde. Ducă-se cu a brîhzei nouă ! Las-să vedem cînd n-or mai avea nici căsuţa asta ce-or să zică ? Ori ce zici că faci, îl dai la comasare ? Dă-! păcatelor, dă şi partea mea, că tot n-avui parte dă ea ; (se vede bine că nu- e convinsă şi că vorbeşte pentru efect) Da' şi voi s-aveţi parte cum v-aţi gîndit la mine şi la bătrîneţele mele dragii mei (şterge o lacrimă cu poala) Aşa să y-ajute şi vouă Maica Domnului !
TOMIŢĂ (oarecum impresionat): Lasă mamă, ce te molfăi acolo, ce, 1-a dat ? Am zis şi eu o vofbă, să zic...
SAFTA : Ai zis, ai zis, — din bojoc ai zis-o. Parcă nu simţ eu cîtă trecere am la voi. Ce, acolo, o fleandură, să ne gătească de mîneare, să ne-ndoape ; ca să putem pe-urmă s-o-mpingem, s-o dăm de-a dura în groapă. Acu' vwarătarăţi arama.
GHERGHINA : Ce^tot vorbeşti ! ?
SAFTA (cu lingura în mînă) : Vorbesc şi eu ce ştiu şi ce simţ, că n-oi fi învăţată ca tine, nici cu ochii în toate părţile ca tine. Că nu ţi-e gîndul decît cum să mă şterpeleşti şi să mă şmechereşti toată ziua. în asta eşti meşteră.
GHERGHINA : Meşteră c-am avut de la cin-să învăţ.
SAFTA (roşie): Zău, te-am învăţat eu să furi?! Mă mir că nu ţi-e ruşine...
GHERGHINA (cam în silă): Ce să mai vorbim, lasă. Crezi că eu nu ştiu cum aţi încropit casa ? ce dacă eram mică, mi-au povestit ei vecinii. Şi cu locul ăsta crezi că dacă era lucru curat îl mai durea pe tata acum capul ce să vînză ? îi dădea un toc de bătaie belaliului ăluia de mergea che lălăind, îl asmuţă pe Bursuc de nu se mai uita înapoi ăla. Aşa, cum a auzit că e al lui Bucur a mîlcit-o. Eu unde eram ?
STANCU (supărat) : Ce tot dondăneşti acolo gură spartă ! Omul supţine. Aşa pretandă ei mulţi. Pînă una alta trebuie să-l rămîi, cu legea.
GHERGHINA : Află că n-o fi venit nici el aşa aiurea. E şmecher el, d-ăla de-oraş. V-a pus pe foc. Şi încă ce foc ! Unde crezi că a fost el azi dimineaţă ? Dădea tîrcoale pe la ăia cu utemeu. Eram să iau sare pă centru, l-am văzut cînd se foia p-acolo.
STANCU: Hai că n-o fi luat nici unchiu-tău cu ochii închişi locul.
GHERGHINA : Ce ştiu eu ce-a făcut unchiul meu. Nu mai pot eu de ce-a făcut el. V-a spus Vasile dăstul de limpede : nouă ne daţi Valea Ciorii. Şi din Răchitiş ce ne-o mai veni.
SAFTA : Cum ce v-o mai veni ?
GHERGHINA : Păi n-o să trăiţi cît lumea, mai moare omul, îi mai ia dumnezeu zilele : n-avem un drept la Răchitiş şi noi ?
SAFTA (oftînd) : Ba aveţi, aveţi, cum să n-aveţi. Oof, Doamne, de ce nu-mi dai una în cap Doamne, d-acuma, să nu mai auz şi să nu mai văz cum mă bagă copiii sub pămînt ! De ce nu-mi iei zilele Doamne, uite acuşica !...
GHERGHINA (revoltată) : Apăi nu mai face nici tu mamă pe mironosiţa, zău aşa. Nu ştiu eu cum pîndeaţi să moară aia bătrînă şi nu mai apucaţi odată s-o vedeţi rece ?
4 — Viata Romînească nr. 11
50
PAUL EVERAC
SAFTA (fără s-o contrazică, cu durere) : Ca să aveţi voi, nesătuilor, să nu vă
mai mîncaţi ca cîinii. GFIERGHINA (c\a şi cînd n-ar crede nimic din această motivare altruistă):
Da, da... Şi pe unchiu-meu Petre nu l-aţi astupat tot voi ? V-a zis cineva
că e mort ? Aţi zis-o de la voi aşa, încă aţi mai spus-o şi la alţii. Dar dacă
vine mîine înapoi de pe unde e ! ? STANCU : Ce să mai vie ? Cruce. GHERGHINA : Aşa ziceţi. Că vă place vouă.
STANCU (ursuz) : Place pe dracu' ! Lasă să vie el să se răfuiască cu ai lui Bucur. Şi voi să mai roadeţi cotoare, zgaibe ce sînteţi !
GFIERGHINA (scîrbită de atîta ipocrizie, cu o batjocură rece) : Te pomeneşti că şi gardul tot pentru noi l-ai mutat, ai ?
STANCU (luat repede, se face că nu pricepe) : Care gard ?
GFIERGHINA (luînd pe Tomiţă de martor): I-auzi Tomiţă, spune-i tu care gard. (explicativ) De ţi-a cărat Tomiţă ţăruşii, nu mai ştii ? Ce l-ai mai perpelit şi-atunci... „Dă-i mai repede mă ! Hai, c-odată-1 vezi pe ghiuj că se-ntoarce, mişcă-te !" (Stancu rămîne prostit de atîta obrăznicie neaşteptată de la Gherghina)
SAFTA (văzîndu-şi bărbatul damblagit, sare) : Gherghino, ia nu te întrece şi tu, fă ! C-acuma îţi eîrpesc una.
GFIERGHINA (simţindu-se pe 'deplin apărată): Apoi că de-asta eşti bună... (insistă) Ori ce, vrei să zici că nu e adevărat ? (strigînd) Aţi mutat gardul, bată-vă dumnezeu să vă bată, că dacă nu-1 mutaţi nu se mai agăţa nimenea dă el şi rămînea în pace cum a fost.
SAFTA (îngrijorată, uitîndu-se în toate părţile) : Taci fă că te aud vecinii.
GHERGHINA (ceva mai încet) : Auză-mă !... De la toţi aţi apucat şi acu' vă zgîrciţi cu mine, cum naiba.
STANCU (învins şi furios) : Nu se sgîrceşte nimeni. Luaţi-1 şi duceţi-vă cu el cu tot, să nu vă mai văz.
GHERGHINA (jignită de aerul de silă al tatălui ei) : Adecă de ce să nu ne mai vezi ? Să-l vezi numai pe Tomiţă şi pe Leana ! ? ...Adecă noi ce-om fi, rîioşi ? (căutînd o soluţie de compromis) De ce nu dai de la Cruce, -de la Leana ?
STANCU (revoltat de atîta neprevedere răutăcioasă) : Bine zici ! Şi pe ea cu
ce-o mărit ? Ori o măriţi tu şi cu Vasile ? GHERGHINA : Ba s-o mărite cine a făcut-o, ce ! Se mărită ea şi fără nimica,
nu vezi cum trage craidonii tocmai de la oraş ? O trimiţi să cumpere aţă
şi ea vine şi cu plodul făcut după ea. SAFTA (consternată) : Da' ce-ai tu astăzi, doamne iartă-mă, că nu te-am mai
auzit aşa decînd sînt ! ?
GHERGHINA : Ce vrei să am ! ? Pe Bucur ăsta cine 1-a înnădit pe-aici, eu ? Ea ştie ce-au făcut, ce-au dres. N-ai decît s-o măriţi cu ei acuma.
STANCU (surd) : Da' mai taci fă odată, nu mai vorbi prostii (tonul e atît de serios încît Gherghina a înţeles şi bate în retragere) A dat ţîfna în voi, ca-n găini... (căutînd să rezume şi să refacă frontul) De ce ? C-a venit un trîntor de unde-a venit şi s-a ajuns cu boşorogul de Gavrilă să strice o vînzare d-acu douăzeci de ani. Ei şi ce scofală o să facă ? Vînzarea e bună mă căpoşilor ! Cin-s-o strice : Gavrilă ? Păi Gavrilă mai are de dat din iarnă, — şi din a trecută. Păi am martori. Ăla ? Ăla nici nu ştie pe ce lume trăieşte, lăsaţi-mă-n pace (bătîndu-şi joc de ei) Da' aşa e vezi cînd
POARTA
51
nu te-ai frecat... (căutînd să-şi justifice poziţia lui ridicată de coordonator şi şef) ...cînd nu ştii decît să sapi şi să seceri. Vă ţîţîie la toţi. Ai mă ? (aproape vesel) Vă e că pierdeţi ce n-aţi avut. Daţi din mînă ce n-aţi agonisit (cu un rînjet) Mititeii de ei ! (îi mai perpeleşte puţin în derîderea lui) Eh : vine al lui Bucur, ei, şi cădem toţi în fund. Da' ce, al lui Bucur a mîncat jăratec ? I-a dat mă-sa din ţîţă miere ? Ei comedie ca asta ! (îi lămureşte) Da' eu n-am oamenii mei mă ? Şi la trebonal şi-n toate părţile. Nu ştiu eu rosturile de treizeci de ani ? Nu rnă cunoaşte el domnul Pipiri-gean.u, nu mă cunoaşte el Timofte, care, oricît, sînt oameni, — şi nu de azi de ieri ! ? Păi vezi ! ? (lui Tomiţă) Ziseşi că te-am defalcat... (cinic) Te-am defalcat ca să fie bine. Acuma îţi iau înapoi dacă vreau (din-tr-odată astru) Aşa că nu te aşeza tu prea tare în şeaua asta băiete, că îţi fac un vînt de te culegi de pe pîrlog. Şi nici tu Gherghino să nu mă iei pe mine la trei păzeşte cu gura aia a ta spurcată. Dacă vreau vă dau şi dacă nu vreau nu vă dau, aia e. (nu zice nimeni nimic) Că n-am ajuns batjocura voastră, (lui Vasile) Nici a ta mă. Nu-ţi place să munceşti decît pentru tine, du-te şi munceşte la moşia ta, care ai adus-o în spinare cînd ai venit (Gherghinei care vrea să se amestece) Gîsca ! (continmnd lui Vasile) De ce nu mergi la geaseu, ai ? Ori crezi că dacă ţi-a pus popa pirostria în cap trebuie să mă dezbraci pă mine !...? (gest cu mina că adică poale şi asta) — Ţi-o scot eu, îţi fac eu pe popa. (adueîndu-şi aminte) îŞi de gard să nu vă mai auz mă. L-am pus acolo, că ştiu ceva. Eu am scrisul ori voi ? Ăla-i hotarul din moşi strămoşi, călcat de ăi vechi, nici un pas mai puţin, /cw îndîrjire) Auziţi, nici un pas mai puţin ! O să vază el şi Gavrilă cînd 1-o-ntreba Timofte, la oraş (cu un aer de iluminare şi însufleţire) Măă, — să ştiu că vînz tot, şi Cotul Recei, şi Valea Ciorii, pentru peticul ăsta, care e dreptul meu, nu mă las .' Goi să vă văz : nu mă las. Că e al meu.
TOMIŢĂ (credul, bucuros că lucrurile stau aşa) : Chiar ai vreun act ceva pentru el ?
STANCU (misterios, cu ochii lucitori): Am mai mult decît un act. (dar nu spune ce) Ei, băiete, (cu o mînă părintească, lirică, pe umărul singurului său fecior) nu ştii tu bătaia de cap a dracului şi deşelătura pînă să te chiverniseşti cît de cît în viaţă. Eu, ce putui, făcui ; ăi face tu mai mult poate... Dacă n-ăi fi o gîlmă să te împingă toţi, ori să te laşi păgubaş singur (Stancu a dat acestor cuvinte un aer cam ca de testament)
GPiERGHINA (care nu crede) : N-ai nici un act, vezi-ţi de treabă.
STANCU (crunt) : N-am ? (se apropie ameninţător de Gherghina): Atunci sînt 'sărit ! ? Ia spune, duşmanca naibii ! Atunci sînt sărit, ai ? (ştie că-şi joacă acum toată autoritatea) Ori spun gogoşi 1} (cu toată înciudarea strînsă dinainte îi cîrpeşte un dos de palmă peste gură) Na gogoşi ! Mai vrei gogoşi ?
VASILE (intervenind dar nu prea tare) : Las-o în pace, nu da în ea. STANCU (vrînd s-o mai plesnească) : îţi dau eu act acuma !... Căţea ! Unde eşti ?
SAFTA : Staneule !
STANCU (scos din minţi) : Zi, să vă dau, ai, că dacă nu, mă scoateţi voi chiabur (umblînd după Gherghina şi împingînd pe Vasile care se interpune) Foarte bine, ei mă lasă şi voi mă faceţi, ai ? Lor le vine mintea la cap şi vouă ba ! Aşa ! Ziceam că să dau şi eu ceva la întovărăşire, să scăpaţi
4*
52
PAUL EVERAC
voi. Nu mai dau nimic ! Iau eu tot ! Uite aşa i Cu act, fără act, iau eu tot! (Tomiţă intervine şi el trăgînd pe tată-său înapoi) Tot ian ! Nu mai dau nimic ! Corbilor ! (bate cineva în uşă) Lipitorilor ! SAFTA (nu prea tare) : Ăsta-i sicretarul, cu-ăi de la Sfat (toţi se potolesc, se aşează)
GHERGHINA (bodogănind): Neom ce eşti... (mai bate odată, apoi intră Voicu Ciofligă).
SCENA V
VOICU (intră şi se miră că-i vede pe toţi strînşi, ca la un sfat) : Ce-i cu tine
bre Staneule, eşti acasă ? STANCU : Acasă. (Voicu se uită curios la toţi, Stancu se uită curios la Voicit,
ţ Nici unul nu ştie ce e cu celălalt). VOICU : Acu' venişi ? STANCU : Mai adineaori. SAFTA : De ce nu stai ?
VOICU : De ce să stau ! ? (se uită iar, cam mirat, la toţi; se aşează pe un colţ de bancă. Apucă o cană de alături şi dintr-o găleată de Ungă el ia şi bea apă) E bună că e rece. (Toţi aşteaptă ca Voicu să arate de ce a venit) Parcă te văzui pă centru, Tomiţă. Ori nu erai tu... ?
TOMIŢĂ : Ba eu eram.
VOICU : Mi se păru mie că eşti tu (iar se uită unii la alţii) SAFTA : Ce face Ruxanda ? VOICU : Ce să facă ! ? Pe-acasă.
SAFTA : Spuse Leana că a dat peste ea la gîrlă eri. A spălat ? VOICU : Spălat (cu un ton cam echivoc). Da' Leana unde e ? STANCU : E dusă-ntr-un loc. Da' de ce întrebi ?
VOICU (fără să răspundă direct) : S-a mai îndreptat Leana (apoi). Tu nu eşti la cîmp mă Vasile ?
STANCU (scuzîndu-l, dar bănuitor) : Rămase azi că mai avem de dres la grajd. VOICU : Ahă !
SAFTA : C-au ros pagubele alea de boi din ieslă.
VOICU (concesiv) : Aşa-i. Staneule, dar tu aveai par-că mai multe lemne. Ori
le-ai mai pus la gard ? (îl întreabă din ochi) STANCU (căutînd să vadă ce intenţie sau aluzie se ascunde aici) : N-aveam
mă, astea erau. VOICU : Astea ? (fără tranziţie) Da' la oraş ai mai fost ? STANCU (atent) : Ce să cat la oraş ? (nu ghiceşte nimic) Eu îmi văz de robo-
teala mea aici. Că vorba aia : cît faci, atîta ai. VOICU : Asta de cînd lumea (se uită din nou intrigat de ce stau oamenii aceştia
degeaba aici; adaogă într-o doară ca să spună ceva) Unii au şi mai mult. STANCU (bănuitor) : Adică cum ? VOICU : Adică cum „cum" ? STANCU : Cine zici că au mai mult ? VOICU : Păi unii.
STANCU (reţunoscînd, ca\ şi cînd n-ar fi nici o ruşine): Păi au. („şi ce 'dacă au ?")
VOICU (neînţelegînd unde e controversa): Păi vezi ! ? („n-iam spus şi eu la fel r)
STANCU : Ei şi ce-i cu asta ?
POARTA
53
VOICU : Ce să fie ? Nimic, (se întinde iar după cană)
SAFTA : Mai bea dacă ţi-e sete.
VOICU : (după ce bea) : Tu zici că dregi Ia grajd ?
STANCU (intrigat de această insistenţă): Dreg. Da de ce mă întrebi ? VOICU : Vrui să-ţi cer niţel ferăstrăul să mai retez dintr-un prun al meu
care-l am. STANCU : Păi...să ţi-1 dăm. VOICU : Dacă zici că...
STANCU : Ia-1 mă Voicule, vezi că e lîngă şură. VOICU : II iau p-alu Grigore mai bine.
STANCU : Ia-1 p-ăsta dacă-ţi spui. Lasă că Vasile mai lucrează şi altceva. TOMIŢĂ : Mai avem de prăşit odată la cartoafe.
VOICU (se scoală să plece) : Ei s-auzim de bine atunci !... (se întoarce cu aerul că acum va spune lucrul esenţial pe care nu l-a putut mărturisi pînă acum. în acest scop tainic Stancu se scoală să-l ducă pînă la uşă) îl tai că e uscat, nu de alta. (iese)
SCENA VI
SAFTA : Ce-avea Voicu ?
STANCU (reluindu-şi figura dinainte) : Treaba lui ce avea. E vorba aşa : Răchitişul e Răchitiş. Nu pot să-l vînz. E casă pă el. (încordarea se reface instantaneu)
TOMIŢĂ : Ce dacă-i casă pe el ? Vinzi din loc, nu vinzi din casă. (genial, ca şi cînd ar descoperi oul lui Columb) : Cum vinzi Răchitisul, gata şi cu procestul.
SAFTA (izbită de ideia că înstrăinarea Răchitişului curmă pricina şi vrînd să dea două lovituri odată) : Da' dacă dai Staneule Răchitişul la întovărăşire ? ! Casa nu ţi-o ia. Şi le mînjeşti şi ochii ălora ! ? Te faci şi tu c-ai intrat... ! ? Şi scapi şi de procest ! ?...
STANCU (cumpănind, deşi se vede bine că s-a mai gîndit la amîndouă posibilităţile) : Ar fi, dar nu e. Că cum e Răchitişul de vine tarlaua tocmai' de vale la alde Mîntuleasa, p-ormă dacă dau Răchitişul le ia şi p-alelalte, că-s la mijloc. Şi pe-urmă ce-am făcut ? Vă place ?
VASILE (cu logică) : Păi atunci dă-i ce-i la margine dacă dai.
STANCU (iritat) : N-am nevoe să-mi spui tu ce să dau. (constatînd) La margine e La Cruce.
TOMIŢĂ (ca un fel de ratificare) : Da.
SAFTA (slab): E-al fetii.
TOMIŢĂ (şi el tot moale) : Al cui o fi. Vrei să-ţi ia tot ?
GHERGHINA : E scris undeva că-i al lui Leana ? Arată-mi şi mie. Atunci ?
TOMIŢĂ (căruia îi convine argumentul) : Pînă se mărită Leana se mai schimbă
ele multe. S-au schimbat ele în doi ani de nu te mai cunoşti. GHERGHINA : Niţică şcoală are, mai multă ca noi, să umble îi place, cum
fac ăştia topitoria o dai funcţionară acolo.  Zice bodaproste că scapă
d-acasă. La ăştia, foncţionarii, le mai trebuie crezi pămînt ? SAFTA (acceptînd pe ocolite): Pînă la urmă poate îi pică ei lotul cu casa... TOMIŢĂ (adăugind încă o înlesnire, de procedură) : Că dacă vrei să-l dai p-al
meu trebuie să mă învoiese şi eu, să mă trec pe act, mai răscolim...
Da aşa...
54
PAUL EVERAC
VASILE : Şi e şi-n margine acolo, d-oparte.
STANCU (vâzînd aceasta unanimitate): Deli!... (apoi) Da' dacă o fi la o
adicătelea, mai iau de la alţii şi-i dau ei. TOMIŢĂ şi GHERGHINA (sărinâ odată) : Ba-i vorbă ! Să nu faci asta. Auzi
colo ! ? Cum o să iei ! ? VASILE : Atunci ce-am înţeles ? STANCU (mîriind) : Hai, hai !...
SAFTA (vrind să ajungă la o desluşire) : Ei cum facem omule : te scrii cu La Cruce ?
STANCU (mohorît că nu le poate împăca pe toate) : Ba nu mă scriu d-ocam-
dată. Mai bine vînz d-acolo să-ntărim dincoa. SAFTA : Păi o să vie ăştia peste tine, să te lămurească. Că pe Neculai Dascălu
şi pe Iorgu Prunoiu i-a lămurit alde Marin Epure de-au intrat. STANCU : Ba să mă lase ,m pace. Nu mai pot eu de lămuririle lor. Trebuie
să punem umărul să proptim ce-avem. Că uite aşa cu una cu alta, tot
iese... (lui Vasile ca semn de armistiţiu) Te duci mă să tai lucerna ? VASILE (mulţumit de soluţie) : Mă duc...
(intră Leana, se uită surprinsă împrejur văzîndu-i pe toţi acasă ziua-
namiaza mare ; bănueşte ceva),
SCENA VII
SAFTA (fără introducere) : Dai tu la găinile alea ?
LEANA (care a traversat odaia şi s-a aşezat să-şi scoată pantofii) : Dau. Tîr-
licii unde-s ? SAFTA : Unde i-ai pus.
LEANA (văzînd că ceilalţi nu se mişcă) : Da' ce vă uitaţi aşa ? TOMIŢĂ (ridicîndu-se să plece) : Cin-să uită ! ? LEANA : Ce, nu m-aţi mai văzut ?
STANCU : Cum fu. cu alde Bucur fato, ia spune. Ce-avuşi cu el ? LEANA : Eu ? (îi e cam ruşine) GHERGHINA : Vorbeşte tu la ce te-ntreabă !
LEANA : Ce să am cu el ! ? D-acu' din vară... îl ştiu şi eu. Cînd fusei la bîlci
atunci. Ei, cum e la balei !... Da' ce s-a întîmpîat iar ? STANCU : îl chemaşi tu să vie încoace ?
LEANA : Ba nu-1 chemai. Spunea el că vine ; da', ce, m-am luat după el ? Aşa
cîţi nu spun ? Dar ce este ? STANCU : Şi tu ca i-ai spus ? Ia vezi că te cam dai cu d-ăşcia noii... GHERGHINA : Nu te-ai izmenit tu la el ? Altfel cum era să se lege de tine
aşa, tranc !...?
LEANA : S-a legat, na, ce să fac ? Parcă de tine nu s-au legat ! Nu ştiu eu
decînd săreai pîrleazu noaptea. Da' ce vă făcu ? TOMIŢĂ : Ne dete de lucru mînca-l-ar lupii să-1 mănînce, şi pe tine cu el. SAFTA (îmţingîndu-l pe Tomiţă spre uşă): Hai Tomiţă,  pleacă (Leanei).
Uite-ţi tîrlicii. (Gherghinei şi lui Vasile) Şi voi ce staţi aici să v-apuce
noaptea ?
TOMIŢĂ (din uşă Leanei) : Vezi că-ţi vinde tac-tu pămîntul fă, să plătească
procestele. STANCU (aspru) : Ieşi mă odată ! LEANA : Care pămînt ? Iar cu pămîntul ?
POARTA
55
STANCU : Ei, aşa o vorbă. Om vedea.
GHERGHINA (care se pregătea să iasă cu Vasile): Cum „om vedea"? Ce, o-ntorci acum ?
SAFTA (punîndu-i sita cu grăunţe dinainte Leanei): Hai du-te şi du la găinile alea, lasă că nu-1 vinde acuş.
VASILE (pricepînd din privirea lui Stancu delicateţea situaţiei o trage pe Gherghina afară) : Hai tu, lasă. (mai încet lui Stancu) Ce ne-am înţeles, înţeles rămîne.
LEANA : Adică cum ? Ce-aţi mai pus la cale iar ?
SAFTA : Ai plecat ? _
LEANA : Vreau să ştiu şi eu o socoteală.
SAFTA : Lasă, nu mai şti şi tu atîtea socoteli că ţi se face capul baniţă. Te ştiu eu cum scapi vorbele, de cînd purtaşi conovăţ d-ăla roşu la gît. Mai bine du-te şi vezi de ce ţi-am spus.
LEANA (rănită, ameninţătoare) : Bine, dacă-i aşa!... (trînteşte uşa).
SCENA VIII
STANCU : Uite ce, eu tot dau Răchitişul, să ştii şi tu.
SAFTA (nu prea surprinsă de această schimbare care a făcut inutilă toată discuţia) : Mă, totdeauna ai făcut după capul tău.
STANCU (stînd pe un scăunel Ungă plită) : Auzi tu : fusei niţel pă centru, erau şi ăia de la Partid, vorbeau cu oamenii. Uite aşa îi forfotea încoace şi încolo că să intre. Sare unul, ci-că mă-nscriu : al lui Vrăbete. Bă ălălaltu', ba ălălaltu' : nişte amărîţi. Şi să vezi ce vorbeau să facă şi să dreagă ! Să te umfle rîsul.
SAFTA : Mă, tu să nu prea dai din gură acolo.
STANCU : Ţi-ai găsit, ce-s nebun ? Nu mă luase şi pe mine în foarfece ? Da' eu tac, mă uit, dau din cap. Auzi Safto ? Cine crezi că se iţea mai al dracului p-acolo şi punea întrebări : că e aşa, că e pe dincolo...?
SAFTA : Ei?
STANCU : Fugi că nu ghiceşti: nen-tu Gavrilă, vecinul ! SAFTA : Taci ! Păi sigur, că s-au sfătuit az-noapte cu ăla. O fi şi ăla d-al lor, ce crezi !
STANCU : Trebuie să fie, de unde a venit, n-a venit de la armată ? Da' îl dau peste cap înainte să se prinză cu tovarăşii, — că pe urmă e mat greu... Vînz ! Vînz în pripă acuma şi pe urmă mai stăm de vorbă (sculîndu-se) Mă duc să dau sfoară, repede. Care are parale ? Nae Ghioc, c-a contractat de carne. Măcar şi Paraschiv.
VOCEA LEANEI (de afară) : Pui-pui pui-pui ! Găini-găini ! Hîrşt cocoş !
SAFTA : Asculţi ? O să-i zic eu şi lui Leana una...
STANCU (grăbit): Hai că nu-i timp, lasă. Dă-i zor acolo ! (iese)
SCENA IX
(Cum a ieşit, pe uşă s-a strecurat Leana care a rămas cam fără nici un rost în mijlocul camerei. Safta se întoarce, dă cu ochii de ea).
SAFTA : Da' ce, aicea ereai ? LEANA : Să te întreb ceva mamă...
SAFTA : Lasă fetico că face tac-tu cum e mai bine. Nu te mai oţărî degeaba.
56 PAUL EVERAC
£?aA (S°dirJd^seU Dece-mi spuseră de al lui Bucur ? SAFIA : Ca sa ştie. D-aia.
LEANA : Vor să-i facă ceva ?
SAFTA : Cui ?
LEANA : Lui... Gheorghe.
LEM« , Ce™*t'T^r CaP"'? ***** °" " Pomenejti...?
LEANA r^ce;.
leanaVIcJ6^2 m! (mai hlînd) Tl'°fi plăcînd dă el ia spune-
SAFTA : Da spune odată, boalelor !
LEANA (fără o vorbă se duce la mamă-sa şi o îmbrăţişează roşind)
SCENA X
STANCU (revenind în grabă); Mi-aduse aminte... (o vede pe Leana) Da ce-i mînt ? M ^     prmde m1inat'd> fi nu răspunde) Ce-i fă ? De pă-
SAFTA (neagă din cap)
SrANSj£are,a, PnTP^ Că \ VZha de Gheorghe, ia gîndul că fata îi poate zadarnici planul răcneşte) : Nu ! ! Asta nu ' '
LEANA (pu o ură mocnită în ochi, trecîndu-i pe dinainte): Nici asta? (dă
STANCU (o apucă de mină): Tu ! Dea dumnezeu să sufli o vorbă - auzi > (ameninţător) tu? (Leana sezmulge şi iese fără nici un cuvînt în timp ce btancu şi bafta se privesc neliniştiţi).
- CORTINA -
ACTUL III
— Capcana —
A treia zi.
t,n*rr?eCOrj ,dinaTl L Puţin d?laSat Cmtea lui Stanc» Văratecu. In faţă poarta, gardul Undeva mai pe alături avînd sub ochi toată curtea cu cele doua mtranale ei sade pe iarbă moş Gavrilă Ciochină, nefăcînd mai nimic decît creştină un băţ. Dm cînd în cînd ridică capul şi priveşte.
SCENA I
GRIGORE APETRII (vecinul, de undeva de la el, fără să se vadă) : Ce faci
ba nea Gavnla ? y GAVRILĂ : Iaca stau.
?HS?rl!r tiî'ffJ •' ţ€~aPucaŞi să tai frunză la dinii lui Stancu ? ga/R1LA (fara sa se întrerupă) : Cînii lui Stancu mestecă numai carne de la
CRTCORfT/   'Y?T "I ff? FrU?Ză mîncăm noi ăştilalţii...
r a\?vF (Plecindde l* gardul Im) : O fi mă ! Nu vezi graşi ce sînt ?
GAVRILĂ (continua mai mult pentru sine) : în cap cu ăl mare (definind) . ăl de-nghite pogoane. (Şi mai pentru sine) Da poate i s-a pune vreunu-n git... ; de-a trebui să-i mai dăm vreo două după ceafă... (ca să se justi-
POARTA
57
fice) Ce, ai plecat ? (continuă să cresteze; vine Paraschiv Bănuţă) — Ce faci bre Paraschive, te-ci la Stancu ?
SCENA II
BANUŢĂ : Da o fi acasă ? GAVRILĂ : Mai ai să-i dai napoi ceva ? BANUŢĂ : Da de unde ştii ? GAVRILĂ : Mult mai ai ? BANUŢĂ : Fo patru duble.
GAVRILĂ : Da caru cu lemne de az-primăvară l-ai dat ? BANUŢĂ : I l-oi da, na. De ce te amesteci dumneata ? GAVRILĂ : Da daca te-a ierta... ? BANUŢĂ : Cum o să mă ierte ?...
GAVRILĂ : Poate să te ierte, deh : că-i milos la suflet. BANUŢĂ : Cine mă, Stancu ?
GAVRILĂ : Aşa e el, milos, nu-1 cunoşti ? Poate a zice : lasă-bre Paraschive, hai ş-om uita de tăte cele, du-te cu dumnezeu, să-ţi fie de bine (ridicîn-du-şi ochii limpezi, albaştri) Nu poate ? .
BANUŢĂ (neîncrezător) : Cum o să zică ?
GAVRILĂ : De ce mă Paraschive ?... mai uită pe Stancu, mai uiţi şi tu... Ca oamenii.
BANUŢĂ (prepuelnic): Eu ce să uit ?
GAVRILĂ : Ei, mai uiţi şi tu măi. Parcă cine te-^a pune să-ţi aduci aminte cu
de-amăruntul. Parcă ce, tu nu puteai să fii beat ? BANUŢĂ (intrigat): Cînd să fiu mă nea Gavrilă, ce mă tot fierbi aşa fără
sare ?
GAVRILĂ : Poi la crîşmă, atunci, cînd cu Chisoi, de zici că nu le-o dat act. Te-ai îmbătat păcatelor şi tu, — vezi c-ai şi uitat măi ? De ce nu ţi-a da patru duble ? Că băetanul ce-are să-ţi răsplătească dac-ăi spune adevărat ? O ridiche seacă...
BANUŢĂ (pricepînd) : D-aia crezi că m-a chemat ?
GAVRILĂ (hîtru) : Ba poate ca să te facă paracliser la biserică. Io-te şi Nae. Aduseşi gologani bre Nae ?
SCENA III NAE GHIOC (surprins) : Păi de ce ?
GAVRILĂ : Păi să cumperi pămîntul de la Stancu, ori nu venişi d-aia ! ? ...Nu vezi că-ţi rîde mustaţa ? (strigînd undeva mai alături) Dă-te-ncoace măi Ghiorghiţă.
NAE (ascunzind nedumerirea sub un rîs ca de ţap): He ! Da multe mai ştii
moşulete ! He, al dracu !... Să cumpăr, auzi ! GAVRILĂ : Poi ce minune bre Nae, nu m-o îmbiet şi pi mine ? NAE (atent): Ei !
GAVRILĂ : N-am vroit eu să-mi bag gălbiorii în el că am zis să iau mai bine un otomobil, să mă-ncăruţ. (lui Gheorghe care a apărut) Hai încoace aşa. (explicînd lui Nae) Că nu mă mai pre ţin ciolanele amărîtele şi mă dă iepuşoara jos, cînd mi-i* lumea mai dragă.
58
PAUL EVERAC
SCENA IV
NAE : Vorbeşte bă ca oamenii.
BANUŢĂ (lui Gheorghe) : Ce faci, te descurcaşi cu Stancu ?
GAVRILĂ (lui Nae): Iar de preţ ţi-a spune el, că ştie mai bine ca Gheorghe.,
care e, vorba aia, propitar. NAE (nepricepînd nimic): Adecă cum ?
GAVRILĂ : Uite aşa. Păcat di tine c-ai vinit cam tîrzior, că Niţă de cînd o
intrat !... (se uită la soare) Să hie vreun ceas. SAFTA (crăpînd_ uşa de la casă): Venişi. la Stancu, Nae ? Intră colea ! NAE : Hai că viu. Mai stau şi eu de-o vorbă cu oamenii. SAFTA (insistînd) : Intră, n-auzi ! ? Ce să stai în drum ? GAVRILĂ : Lasă-1 Safto c-a hi spăriet, saracu, de binele care i-1 gătiţi. SAFTA: Dumneata ce te bagi acolo ?
GAVRILĂ (nevinovat) : Poi mă bag să-mi neguţez şi eu postata mea, — nu-i voejjexplicînd lui Nae Ghioc) Că o palmă pe lîngă gard îi a mea, Nae. (arătînd pe Gheorghe) Iar cealaltă, îi a lui. (vede pe Niţă care iese) Aferim Niţă, v-aţi ajuns bre ?
SCENA V
NIŢĂ : Din ce să ne ajungem ? GAVRILĂ : Din preţ, din ce !
NIŢĂ (neîncrezător): Dă unde şi pînă unde mă nea Gavrilă ? GAVRILĂ : D in ulucă-n ulucă şi din faţă.-n dos. NIŢĂ : Eu ştiu ce vrei să spui ?
NAE (mai verde) : Hai bă, fugi d-aicea. Ţi-1 dete ? Să ştim şi noi o socoteală. NIŢĂ (măsurîndu-l mulţumit) : Te trezişi şi tu, ai ? Ce să-ţi fac dacă stai de
clacă... Eşti în urmă cu politica. NAE (ciudos) : Păi auzi ce zice, că nu-i al lui Stancu. (lui Gavrilă) Ce ziseşi
moşule ?
GAVRILĂ : Să vă spue Paraschiv, că poate a şti mai bine. SAFTA (de pe prispă) : Hai, ce faci Nae, vii ?
GAVRILĂ : Zi tu măi Paraschive. Vezi poate a da dublele pe din două... BANUŢĂ (scărpinîndu-se) : Păi nu prea e a lui Stancu. E a lui flăcăul ăsta.
Nu-1 ştii ? Al lui nea Dumitru Bucur ; de-1 dete lui Tudose. Ce dracu
că erai acolo, cînd îl vîndu lui Chisoi. NAE (nedumerit) : Lui Chisoi ? !
BANUŢĂ : Păi cum ! îl vîndu. Aşa, de haram. Să vezi ceartă ailaltă noapte, aici la gard : că veni băiatul ăsta al lui nea Dumitru, să pornească cu jjrocestul... Aşa e mă Gheorghe ?
NIŢĂ : Aoleu, păi bătui palma. Mă-ceam acu după arvună...
NAE (vesel): He ! Să-ţi fie de bine. Cum e mă cu politica ? (lui Gavrilă) Trebuia să-1 laşi să dea bănişorii.
NIŢĂ (ciudos) : Ei, cucurigu mă-sii ! Zi el ştia, ai ?
SCENA VI
STANCU (apărînd) : Ce e mă acolo ?
NIŢĂ (cu imputare) : îmi vindeai căţeaua cu pui cu tot, bă Stancule ! Ce, de
procest îmi arde mie ? STANCU : Cine v-a băgat mă în cap prostii ?
POARTA
59
NIŢĂ : Ce prostii mă, că ştie toţi : şi Nae, şi Paraschiv, ce ! Şi ne mai aducem şi noi aminte, cum. a fost.
STANCU : V-a descîntat mă pe toţi, vedeţi-vă de treabă. Proştii dracului !
NAE : Ne-o îndesai, ai, pe gît ! ? Simţii eu că nu-i lucru curat, de te-apuci tu să vinzi în pripă.
STANCU : Ia vino încoace, mă Paraschive !
BANUŢĂ (leneş) : Oi mai veni eu, lasă. Mai sînt zile.
NIŢĂ : Stai să-i fac o cinste întîi Că altfel îmi muşcam mîinile acu, că mă puseşi la cale bine, băă, Staneule !.. (pleacă toţi trei)
STANCU (ciudos, ha Gavrilă): Şi voi ce staţi înfipţi acolo ca neşte căpuşi ?
GAVRILĂ : Da ce stricăm noi ? Te pomeneşti că ai act şi pi locul aiesta ! ?
STANCU : Piază rea de moş ce eşti ! Prăpăditul dracului !
SAFTA (împingîndurl pe Stancu înăuntru) : Hai, lasă-i, hai ! (celor doi) Că-raţi-vă mă d-acolo, pînă nu pui mîna p-o surcică.
GAVRILĂ : Staneule, vezi că vine a lui Bucşan să-ţi ieie locul. Da vorbesc eu cu el daca ţi—i oarecum... (vorbeşte cu cineva de afară) Noroc Bucşane, cum îi la voi ? Aud c-aţi făcut, la colectivă acolo. Poi da, dac-aţi pus îngrăşămînt !... Hai ! ?... Să vezi la anu. Aşa-i, (indicînd pe Gheorghe) îl mai cunoşti ? — al lui Bucur. Al lui Bucur da, o vinit acasă, da casa-i ocupată : de Stancu. Da. Şi locul. Sănătate, să dea dumnezeu ! (mulţumit) Uite aşa. Amu, a mai vinde el... Dac-a mai găsi vrun boblete...
SCENA VII
GHEORGFIE (după ce au rămas singuri) : Taică Gavrilă ! Tăicuţule ! GAVRILĂ : Ce-i drăguţă ? (se aşează amândoi pe movilita din faţa gardului) GHEORGHE : Altminteri îmi închipuiam eu zău. Te pui pentru mine... Nu
, ■   te mai pune, că ţi-o fi greu şi dumitale : oricum, te mai ajuţi cu ei. GAVRILĂ : Apoi aista-i greul, vezi, că mă ajut cu ei ; aista-i, bată-1 să-l bată, că tare m-aş lipsi...
GHEORGHE : Mi-e c-o brodeam mai bine dacă stăteam1 la oraş, c-au vrut ei să mă bage. Da m-a tras aţa încoace. Le zisei că am rostul meu aici, — că mi-iera cam ruşine...
GAVRILĂ : Poi n-ai decît să ţi—1 faci.
GHEORGHE : Ieşii eu atuncia pe poarta regimentului, zic : mă Gheorghiţă, unde sărăcia naibii te duci tu. mă? Nimic n-ai. Şi-o văzui pe Leana, ca prin sită. Poate ora încropi ceva, zic, împreună. Frumoasă-i, doamne !
GAVRILĂ : Mda !...
GHEOR.GHE (îngrijorat) : Nu-i frumoasă ?
GAVRILĂ : Da ce, tu eşti de lepădat ? Io-te cît mi-ţi-i găliganul ! Ş-o fost şi la oaste ! S-a mai afla vruna pentru tine, nu te-ngriji.
GHEORGHE : Eh, şi la oraş erau fete, mai mergeam eu duminica, de ! Mă uitam eu cum le ia la goană mă-sa, seara, şi le-nchide poarta după ele : tronc ! Şi cînd mă duceam eu la ele, plecam cînd sfinţea, iar poarta : tronc ! Afurisită să fie, auz mereu poarta cum se-nchide, şi cu mine p-afară.
GAVRILĂ (cu o glumă cam amăruie) : Apoi vezi, de-aceea-i bine că eu n-am nici o poartă, s-o troncănesc.
60
PAUL EVERAC
GHEORGHE (cu oarecare mdirpre) : Da tăicuţă Gavrilă, la dumneata îi bine, .   eşti om milos... dar cum să-ţi spun : parcă amîndoi stăm afară, şi dumneata, cu bordei cu tot, cu ce mai ai... poarta tot închisă-i, bat-o dumnezeu ! (ciudos) Cit o să mai fie aşa, spune ?
GAVRILĂ: D-amu eşti calare, drăguţă. Nu te da, cu nici un chip. Şi mai ba-ga-i şi o leacă de pinten, să-! simtă.
GHEORGHE : N-ai grijă ! Că m-a făcut de mi-a fost ruşine de mine, atunci. Ma uitam ca prostu...
GAVRILĂ (cuprinzîndu-l într-o privire şăgalnic-bărbătoasă) : Copăcel bre c-ai stat k^oştire cît ! Şi m-oi mai anina şi eu de coada calului, aşa mîrţoagă batrina cum smt. Iar poarta s-a bufni ea singură că-i mîncată pi dinlăuntru. Amu 11 vremea voastră măi !
GHEORGHE : Da cum o să stau eu pe capul dumitale ? Nu vreau.
GAVRILĂ : Iaca ai să stai şi ce-are să fie ? încalţe mai am şi eu un suflet pi lîngă mine, că mîţul m-o lăsat az-iarnă şi s-o dus, O zis că gătesc prea gras şi-şi strică rînza.
GHEORGHE (cu avînt): Lasă că punem noi umărul d-acuma amîndoi, fie
al dracu dacă nu ne-om rostui să vezi cum ! GAVRILĂ (sceptic şi senin) : Da, da, om face...
GHEORGHEj Şi luăm locul ăsta, al meu, şi le arătăm noi cum se gospodăreşte, îi întrecem, auzi, c-am o poftă acuma să lucrez ! îl lipesc d-al dumitale,. şi intrăm în colectivă amîndoi, înţelegi? Şi facă ce or vrea ei pe urmă !
GAVRILĂ (hîtru) : Facă !...
GHEORGHE (cu îndoială) : Adecă... mai bine ar fi să-i lămurim şi pă ei un pic, nu acum, pe urmă, ştii, — să-i atragem...
GAVRILĂ (zîmbind îngăduitor la avîntul lui Gheorghe în care înţelege că intră ;/ dragostea pentru Leana) : Să-i atragem măi Gheorghiţă-taicule, am zis eu să nu-i atragem ? (dar rîde sceptic ca unul care îi cunoaşte)
SCENA VIII
TOMIŢĂ (apărînd, lui Gheorghe): A zis tata că să vii înăuntru să-ţi spue ceva.
GAVRILĂ (făcîndu-se că nu-l vede, lui Gheorghe): Ia, îţi place cum crestai
cornul aista ? GHEORGHE (lui Tomiţă) : Eu ? TOMIŢĂ : A zis ca sa vii acum.
GAVRILĂ: Ci vre tătîne-tău bre? Nu ştie că n-avem bani să-i cumpărăm
locul ? r TOMIŢĂ : Are ceva de vorbit, cu el. GAVRILĂ : Vie mnealui aicea daca îi pi tocmală TOMIŢĂ : Nu mergi ?
GHEORGHE : Nu. N-am ce vorbi. Ştie unde sînt, nu ştie ? GAVRILĂ : închide că-ţi intră muştele-n curte şi te-a probozi Stancu. (după ce 1 omiţa a plecat) Vazuşi ? Te cearcă, sireacul '
GHEORGHE (visător) : Ştii cum îmi închipui eu tată Gavrile ? De dimineaţă plecam amîndoi... '
POARTA
61
STANCU (apare; încearcă s-o ia pe glumă): Ce vă pasă : simbria vă merge,
porumbul vi se coace... GAVRILĂ (cu înţeles) : De copt s-a coace, n-ai grijă ! Cît de-n grabă. Şi s-a
;răs-coace.
STANCU (lui Gheorghe) : Văz că eşti cam scump la vorbă ; cum îi şade bine
chibzuitului (priveşte pe Gavrilă) Vorba lungă, — sărăcie. GAVRILĂ : E ştiut. Mîna lungă, — bogăţie.
STANCU : Găsişi şi avocat. Nu-ş cu ce-1 plăteşti, că eu îi dădui parale frumoase da tot în duşmănie îmi cîntă. Ori ţi-i frică singur ? GHEORGHE : Vorbeşte ce ai de vorbit.
STANCU : Uite ce, eu nu venii să facem şezătoare. Un cuvînt am de spus : e
bun, îl primeşti, nu-i bun, să fii sănătos. Eşti om doar, nu eşti ţînc. La
bătaie n-ajungem, să te apere moşneagul... GAVRILĂ : Ărăcan de el moşneg, tare nu ţi-i la-ndămînă : ziua n-ai ochi să-l
vezi, noaptea te cotileşti să nu te vază el. STANCU : Mult bine îi faci, crezi, că stai holbat aici ? Am de pus la cale ou
el, nu cu dumneata, să răspunză şi el cu capul lui, dacă-'l poartă, că văz
că nu i-1 porţi dumneata în spinare. GAVRILĂ (care a prins o privire a lui Gheorghe, se ridică) : Eu îs aci, Gheor-
ghiţă, pui o leacă de zăr în ciorbă, s-o mai îndulcesc. Te-oi adăsta, de
n-ăi zăbovi mult. (lui Stancu, ironic) Tîrgul cu noroc !
SCENA X
STANCU (după ce moşul s-a îndepărtat): Nu-i om rău... Ra poci să spui că-i un om bun, cu frica lui dumnezeu, cinstit... Strîmtoarea ce-1 face mai cu năbădăi. N-a avut nici. noroc, săracii. Şi-i cam... tehui aşa, nu i-a plăcut o muncă socotită, cum se cere. Cînd a vrut a lucrat...
GLIEORGHE : Păi ce să lucreze ? dacă n-a avut ce.
STANCU : Ei, n-a avut ! ? Toţi au, dacă vor. Da trebuie să-ţi placă, să te frămînţi... Să te rupi !,.. E ca cum te-ar înţepa o streche. Cînd te-apucă nu te mai uiţi : faci, dregi, aduni, pui mîna, mai dai în dreapta, mai în stînga...
GHEORGHE (cu dezaprobare) : Şi-i bine aşa ?
STANCU : Poate n-o fi bine, ştiu eu ? Da-i sîngele omului, simţul lui de gospodar, de stăpîn. Cine nu vrea să se chivernisească, spune-mi şi mie ? Vine odată cînd nu te mai rabzi, ai tot face şi ai meşteri, să vezi cum se înalţă. Aşa-i omul dacă e sănătos.
GHEORGHE : Ce vreai să-mi spui ?
STANCU : Nu-i nimeni să nu ţie la avutul lui cu dinţii. Eu te gonii atuncia, zisei că poate vii să-mi dai în cap, că s-a făcut lumea a dracului ce nu s-a văzut! Zic, vreun hămesit, vine la d-a gata.
GHEORGLIE (ofensat că a putut să dea impresia asta): Aşa credeai ! ?...
STANCU : Mă, eu mi-apăr rostul meu, că altfel de mult mă mîncau fript. Trebuie să 'mă pricepi. Eşti şi tu un pui de gospodar, de, că tac-tu n-a fost aşa un v în tură lume : avea cheag, ca oamenii. La fel făcea, ascultă ce-ţi spui.
GHEORGHE : Tata ! ? Cine mai ştie de tata ce făcea ? (e puţin nesigur de poziţia lui tată-său în sat).
STANCU (simţind): Uite ştiu eu : om cu temei, cu socoteală. Strîngător. Ei, dacă a apucat să moară, se deşelară toate. Se-nfipse unul ba altul, cum-părară pă nimic, cum făcu cumnată-meu, Petre ; ce să faci, aşa e negoţul
62
PAUL EVERAC
mă, cînd trebuie să dai nu te mai uiţi cu cît. Nu-ţi place, ştiu, dar aia e ! Ce s-a făcut e bine făcut. GHEORGHE : Om mai vedea noi cît de bine făcut e.
STANCU (zîmbind liniştit) : Las-că la judecăţi m-oi mai pricepe şi eu că m-am mai judecat nu odată : te-nvaţă ocîrjia asta de viaţă, pastele ei ! Doctor te scoate, auzi ! (schimbînd tonul) Da nu face mă de mine, pă crucea mea dacă face. Nu-mi dă brînci mă inima să mai dezgrop <şi pă tac-tu, te mai port şi pă tine... Că eşti băiat sărac, mă Gheorghe ! Ţie-ţi trebuie altceva mă ! Tu vrei să munceşti! Spune dacă nu-i aşa.
GHEORGHE (aspru) : Crez şi eu ca vreau.
STANCU : Păi vezi ! ? îţi citesc în luminiţele ochilor bă că vrei să munceşti, — la tine. Păi m-ar blestema mă tac-tu să te mîn prin proceste. Ştii ce-ar zice el ? Hai bă Staneule să cădem la pace cu copiii ăştia. Văz că se cam uită după Leana ta, afurisitul. Dă-i-o şi tu, să le facem un rost acolo. Mai de la mine, mai de la tine, s-o aduna. Aşa ar zice, pă cît îl ştiu.
GHEORGHE (încordat) : Şi dumneata ce ai zice atunci ?
STANCU (fără să se grăbească) : Eu... Deh !... (rîzînd) M-aş tocmi, c-aşa-i ţăranul. Să văz şi eu băiatul, ce poate, cum prinde la lucru... Altfel cum,! ? Că Leana, vorba aia, pă ea o mai am. Dac-o dau şi pă ea, gata cu mine. Sapa şi lopata. Tomiţă pleacă, n-am nădejde în el.
GHEORGHE : îl ai pe Vasile...
STANCU : Ce-mi face Vasile ? Mă bate la cap toată ziulica, asta face. Nu ştii ce maţefripte e. Şi nici de muncă nu se omoară. Nu, nu, trebuie să deşdbiz ochii bine Gheorghe, că altfel se dă de rîpă agoniseala, şi-i păcat mă ! Eu pă cine las aici ?
GHEORGHE (cu prefăcută indiferenţă): Lasă pe cine vrei.
STANCU (cu un zîmbet şmecher în ochi) : Zi aşa ai ? Să ia Leana vreun străin, după ce v-aţi vorbit ? ! Bine.
GHEORGHE (cu ciudă) : Ba nu ne-am vorbit.
STANCU: Şi la poartă atuncea ce cătai? (Gheorghe nu răspunde) Ori veni-seşi numai să bei apă ?
GHEORGHE : Să-mi dai înapoi pămîntul meu, asta este.
STANCU (bonom) : Ho mă, că nu dau turcii... (privindu-l cu duioşie) Aşa eram şi eu ca tine, flămînd, d-aia ştiu ce-i asta. Moarte de om făceam. Da eu crez că tu n-ai să mă omori pe mine, ai ? Tu poate ai să mă iubeşti mă, ca pe un tată... Ori o să mă omori, ia spune ? N-ajunge mă că mă sărăceşti dă ce am mai bun ?
GHEORGHE(«%M slab) : Să-mi dai înapoi pămîntul meu să mă aşez. Şi după ce m-oi aşeza, mai vedem noi.
STANCU : Unde să te aşezi bă ? Că bordeiul ăsta îl făcui eu. Grajdul, tot eu. Bou, plugul, alelalte, ale mele. Tu ce ai ? Pe dracu-1 ai. Pămîntul gol, — şi nici p-ăla. Ştii ce ai ? Fîntîna aia o ai, c-o făcut-o tac-tu cînd trăia. Gaura, că apa e a mea. *
GHEORGHE : O încep eu de la început. Nu mă lasă ei oamenii.
STANCU (cu bătaie de joc) : Vezi-ţi de treabă ! Haidade cum nu te lasă ! Cînd n-ai nimic ! ? Şi tot eu o întorc şi spun : ba le ai pe toate. Numai să fii oni. Şi plug şi boi şi tot ce-ţi trebuie. Cum bat palma cu tine cum le ai. De mîine ieşi la prăşit, dis de dimineaţă, cu Tomiţă.
POARTA
63
GAVRILĂ (apărînd cu jâcăleţul în mînă) : Hai bre că s-a pre răci ş-o făcui
vîrtoasă cum îţi place matale. STANCU : Bine, bine, lasă-1 în pace...
GAVRILĂ : Ş-o mai rămas ş-o leacă de urzici, de nu ţi-a hi gura beşicată de multă vorbă cu vecinul.
STANCU : L-ai pricopsit cu urzica ta ! (după ce moşul iese, lui Gheorghe) Om mai găsi noi vreo lingură şi pă la noi poate, (li pune mîna pe umăr, cu un gest de solidaritate) Mă băiete ! Cît n-ăi fi umblat şi ăi fi colindat tu pînă acum, — de atîţia ani! (cu imputare) Să ne fi spus bă, romîneşte, uite aşa şi aşa, ne dumiream noi d-atunci. Da cînd ai fată mare trebuie să fii cu ochii în patru ? Ce, parcă unul s-a legat de ea ?. Ai să fii şi tu tată şi ai să vezi, că-ţi ţîţîie uite aşa că vine să ţi-o fure... Noaptea ! ? Ce vorbeşti ! Puteam să-ţi dau şi la cap. E fata mea ! !
GHEORGHE (încruntat) : Da ea ce zice ?
STANCU : Ce să zică ? de cînd ai venit par-că are viermuşi. Se tot foieşte în toate părţile, crezi că mie mi-e uşor ? Dacă nu m-o durea de ea, de ein-să mă doară ? (iscodindu-l) I-ai făcut tu de dragoste ! ? împeliţatule !
GHEORGHE (cam ruşinat) : Nu i-am făcut, cum era să-i fac ! ?
STANCU : Mie poţi să-mi spui că sîntern bărbaţi amîndoi... Iţi sînt ca un fel de părinte, eu. Ţi-oi spune şi eu d-ale mele, că am, dăstule. (lăsînd capul jos) Cui să le spui? Tu eşti mai cu glagorie, mă, doar aj mai umblat prin lume. (cu oarecare însingurare) Te pomeneşti că mai mi-ajuţi şi mie, îmi dai o povaţă acolo, poate nu sînt pe drumul ăl bun...
GHEORGHE (prins de un interes oarecare) : Aşa cred şi eu, că nu eşti.
STANCU : Mă, nu te lua după cîrpănoşii ăştia de vecini, că vorbeşte pizma din ei, nu vorbeşte mintea lor ! Ei văd că eu dau înainte şi ei dau înapoi ; da cine-i de vină, eu ? Mă Gheorghe, aşază-te şi tu strîmb şi judecă : de ce nu şi-au făcut ei, mă, şi mi-am făcut eu ?
GHEORGHE (moale): Că te-ai învîrtit nea Stancule de pe urma unuia şi altuia, d-aia.
STANCU : M-am învîrtit mă, na ! De ce nu s-au învîrtit şi ei ? Nu trăiesc tot pe pămînt ? Şi ce m-am învîrtit ? Că mi-a lăsat cumnatu-meu un loc cumpărat de la voi ? Na, mă, ţi-I dau, poftim ! Ce, am ştiut eu dacă mai trăieşti ? Uite îl dau feti-mi, na, zestre.
GHEORGHE : Păi cum o să i-1 dai dacă e al meu ? \
STANCU : Păi vezi, nici aşa nu e bine ! ? Atunci cum ? învaţă-mă tu. Vrei să spui că e al tău şi că i-i dai tu ei cînd vă luaţi ? Păi nu e tot aia mă ?
GHEORGHE (moale de tot) : Păi nu e. Dacă e al meu...
STANCU : Ah, mă, şi mai veniţi şi-mi faceţi şcoală, tot voi, ci-că să nu spui că e al meu, da el spune !... Mă, una şi cu una fac două : luaţi pămîntul mă şi ne-mpăcăm toţi. Vrei ?
GHEORGHE : Uite ce.
STANCU : Ce să mai fie, Gheorghe ? Leana mi-a spus, ce mai încoace şi-n colo.
GHEORGHE (surprins) : Ce ţi-a spus ?
STANCU : Eh, mi-a spus ea... Altminteri nu-mi răceam eu gura aici. Da ţie poate nu ţi-e dă ea. Tu poate te însori cu moşneagul de colo. (strigînd către casă) Leano ! Leano-auzi !
SAFTA (din prag) : Ce e Stancule ?
STANCU : Unde e fata aia ? Trimite-o-ncoa niţel!
64
PAUL EVERAC
SAFTA : O pusei eu să cearnă.
STANCU : Trimite-o-ncoa, da acuma ! Hai! (lui Gheorghe, ca să-l intimideze) Ce te-ai muiat aşa ?
GHEORGFIE (cam ţeapăn) : Nu m-am muiat, de ce să mă moi ?
STANCU : Acum ţin-te băţos Gheorghe, să mă dai tu de ruşine pe mine, barem să nu-mi paie rău că m-ai dus.
GHEORGHE : îmi dai în scris că te lipseşti de pămînt, că i-al meu...?
STANCU (cu o consternare spectaculoasă) : Uite mă, oamenii noi, care zice ci e ridicaţi, deh, au nivel! Şi umblă după pămînt mai ceva ca noi ăştia care am apucat altă învăţătură.
GHEORGHE : îmi dai ori nu-mi dai ?
STANCU (făcînd că e dezamăgit): Ţi-oi da mă, sigur... (oftează) Eh, vremuri !... Tot aia e, tot acolo ne-învîrtirn, pişpiricul ei ! Ci-că vremuri noi, auzi. Trăgeam nădejde la tine să înţeleg şi eu ceva din vremile astea, de le zice moi. Da mă lărnurişi !
GFIEORGHE (cu căldură) : Nene Staneule, nu-i aşa. Dac-o pornim s-o pornim bine de la început. Să ştim ce este !
STANCU (ascunzîndu-şi bucuria îl priveşte pe sub gene) : Vrei tu s-o pornim bine, ai ?
GHEORGHE : Vreau să facem o treabă ca lumea. Dece să viu eu ca orbetele ?
Viu şi eu cu ce am eu, asta e. STANCU : Bine, bine... Aci eşti Leano ?
SCENA XI
LEANA : Zicea mama că...
STANCU (examinînd-o mulţumit) : Cernuşi ? Ia vino mai încoace. Cum e
făina, — e bună ? LEANA : Bună...
STANCU : Albă e ? (fata încuviinţează din cap) Păi să faceţi şi voi o plăcintă colo, auzi ? D-alea umflatele. Puneţi şi voi brînză mai multă. Auzi ? îţi place brînza Gheorghe ? (uşoară surprindere la Leana,) Aşa fetioo ! Da parcă nu v-aţi mai văzut pînă astăzi.
GHEORGHE (cam încurcat): Leano, uite tată-tău m-a chemat la voi... (nici o mişcare) Că adică, să mai aveţi un ajutor. Ci-că tu te-ai învoi... Dehj tu ştii... Gîndeşte-te bine.
LEANA : Ce să mă învoesc eu ?
STANCU (hîtru) : Să te măriţi cu el, toanto. Dă ce crezi c-a venit ?
LEANA (între bucurie şi uimire) : Să mă mărit eu cu el ?
STANCU : Ei ce faci pe proasta aşa ! ? Nu m-oi mărita eu. Voi ştiţi ce aţi sporovăit pîn tîrg. Ce, m-aţi întrebat pă mine ?
LEANA (neştiind ce să răspundă ca să nu-şi trădeze mulţumirea) : Păi... eu... (se adumbreşte puţin) Par-că spuneai că...
STANCU : Ei ce ? (cu o ironie care lui Gheorghe îi scapă) Ţi-o fi de noi, ai ? Ete, dom'le...!
GHEORGHE (ca s-o încurajeze) : Păi nu te iau d-aicea, de-ocamdată. LEANA (foarte- dezamăgită) : Nu ?
GHEORGHE : îmi dă tată-tău pămîntul meu şi rămînem pă el cu toţii, (lui
Stancu) Da îmi dai în scris acuma. STANCU (cu acelaş dispreţ de mai înainte) .• Hai că-ţi dau. Mergem înăuntru
POARTA
65
şi-ţi dau... (glumind răutăcios) ...tovarăşe, (lui Leana) Ei, nu zici nimica fă ? LEANA (încurcată) : Ce să zic ?
STANCU : Păi zii şi tu ceva. Ori nu-ţi mai place acuma...! ? Hai că-i facem şi nişte ţoale acolo, să aibă. Să umble şi el mai socotit.
GHEORGHE (cam jenat, dar demn) : O să facem de toate. Las-c-o să vezi tu Leano. Schimbăm noi multe, dacă mi-ajuţi şi tu.
STANCU : Ce să schimbăm ?
GHEORGHE : Multe, — ai să vezi. S-au prefăcut toate. Sînt alte metode acuma, şi la praşilă. Mergem dis de dimineaţă şi v-arăt. Au făcut şi alţii şi au ieşit bine. Sovieticii, ştii cum fac ?
STANCU (evaziv) : Da, da... Mergem...
GHEORGHE : -Că pămîntul văz că-i bun. Dacă-1 comasăm... STANCU (strigînd) : Tomiţă ! Bă n-auzi !
SCENA XII
TOMIŢĂ : Ei !
STANCU: Fugi mă la compei-ati'va şi vezi dă ceva udeală, (fudul) c-avem niţel ospăţ...
TOMIŢĂ (mormăind mulţumit) : Hai că mă duc.
GHEORGHE (luînd-o pe Leana mai la o parte) : Leano, tu te bizui pe mine ? LEANA (fără prea multă convingere) : Mă bizui... Da vezi că mai e şi... STANCU (supraveghindu-i) : Ei v-aţi şi dat în dragoste !... Puişorilor ! Ei ! !
O s-aveţi timp mă ! (lui Gheorghe) Şi cum zici să facem? Da hai mai
bine înăuntru. Mai ai ceva de luat ? GHEORGHE (cam ne la îndemînă) : Mai am la moşu neşte boarfe... STANCU : Las-că ţi le dă el. Da poate i le laşi lui, săracu, că i-o fi prinzînd
bine. Să s-aleagă şi el cu ceva. (Leanei) Tu ce-ai rămas aşa ? Pune mîna,
că uite soarele unde e, acu dă-n chindie, (cu voie bună) Aşa-ţi primeşti
bărbatul ? Ei, comedie, pe vremea mea erau mai cu for foi toate ! GHEORGHE (cu ochi strălucitori): Lasă, numai înţelegere să fie, că treaba
merge. Trebuie organizat, asta e. Să vorbim cu toţii, diseară, să vedem. TOMIŢĂ (trecînd pe Ungă Stancu, în şoaptă) : îl aranjaşi ? Brava tată ! STANCU (printre dinţi) : Şterge-o ! (lui Gheorghe) Apoi facem. Unde-i unire,
toate merg. (luînduA) Haide Gheorghe ! Ale rele să se spele .' (Gheorghe
are o mică ezitare în poartă) Ce te uiţi ? GHEORGHE (cu un ghimpe de mîndrie) : Ziceai că să nu intru pe poartă. STANCU : Ş-acu intri cu alai, nu vezi ? GHEORGHE (zîmbind cam jenat) : Păi dacă e a mea.
STANCU (ascuns): Ei !... Zi a noastră mai bine. (Leanei) Şi tu ce stai îmbufnată ? Ia-1 şi du-ţi-1. Ştiu eu cam ce ţi-e ţie (tandru) Ei Leano aşa e cînd te măriţi, n-ai încotro. Lasă c-o să-ţi placă... Safto !
SCENA XIII
SAFTA : Ce mai e ?
STANCU : îţi vine ginere la casă, Safto.
SAFTA (nu grozav de fericită dar ştiind că e mai bine aşa): Să vie sănătos ! (lui Gheorghe) Pofteşte ! (Leanei) Mă lăsaşi cu coca în braţe, şi te duseşi !
5 — Viaţa Romînească nr. 1!
66
PAUL EVERAC
Nu ştiam dă ce. Făcui şi două lipii Staneule. STANCU : Lasă-mă pe mine acu, ai om nou aici, vezi dă el. SAFTA : Aşa-i. Să dea dumnezeu fericire. La toată lumea. Da nu ştiu cum
să-i zic.
GHEORGHE : Zi-mi Gheorghe. STANCU : Zi-i Gheorghe.
SAFTA : Să trăieşti. Da nunta cînd, că trebuie să ne pregătim şi noi, deh ! STANCU : Om face şi nunta, luna asta, să mai scăpăm de treburi. Mai mititică, ca la oamenii săraci. SAFTA : Ia vezi că se arde ceva Leano !
LEANA : Da mai pune şi dumneata mina, ce, numai eu ? Sînt servitoare pă toată viaţa ? (Safta o priveşte lung, Leana intră în casă)
SAFTA (scuzîndu-se): O să mai aşteptaţi un pic pînă la masă. Poate s-o mai potoli şi Leana d-acu că tot timpul se smiorcăie.
STANCU : Avea ea dă ce : că dumnealui era plecat, mă rog.
SAFTA : Şi cu pămîntul cum rămase ?
STANCU (împingînd-o înăuntru) : Hai c-avem vreme (la o privire a lui Gheorghe) : îţi dau, îţi dau... (cu intenţie) Poţi să spui la toţi că ne-am împăcat.
SAFTA : Ce-i dai ?
STANCU : Du-te la oalele tale acolo, hai !... (îl vede pe Gheorghe nehotărît) Pînă vii îţi şi scriu, (intră în casă, Gheorghe o ia în fund).
SCENA XIV
GAVRILĂ (se aude de undeva de la el vorbind tare cu un străin): ...nu-i de vînzare. îi a unui băiet sărman, al lui Bucur... o vinit, da. îi aci, la mine. Ce să-i faci? (conversaţia încetează. Moşul vine la gard să-l strige pe Gheorghe. In primul minut nu-l vede. Apoi Gheorghe apare din fund. Se privesc, jenaţi amîndoi) Te aşteptai... îi tăt căldicel, borşu. (scuzîndu-se) Eu mă-nfruptai, că mi-o fost foame...
GHEORGHE (cu duioşie): Tăicuţă Gavrilă...
GAVRILĂ (cu un zîmbet trist): Ca omu cel slab, dăli ! Mi-i ierta... GHEORGHE : Taică ! Moşule dragă ! Ai să vezi c-o să fie bine !... Pentru toţi.
GAVRILĂ (liniştit) : Apoi să deie dumnezeu să fie...
GHEORGHE : O să dee şi dumnezeu, o să facem şi noi. Stancu nu-i un om rău. O să-ţi dăm înapoi şi partea dumitale... Acuma cuvîntul o să fie al nostru. Şi Leana tot ca mine o să zică, odată ce-i nevasta-mea.
GAVRILĂ : A fi, a fi... Să-ţi dau bocceaua.
GHEORGHE : Ba nu mi-o da, las-o acolo. Ai văzut cum s-a deschis poarta ? GAVRILĂ (sceptic): Am văzut, da...
GHEORGHE: Şi cîte o să mai vezi d-acuma. (mai confidenţial) îl dau pe
brazdă, să ştii. Nu mă cunoşti încă ! GAVRILĂ (tot aşa): Apoi e bine atunci, da...
SCENA XV
GRIGORE (venind şi el pînă la ulucă): Ce-i bă, prîsleo, te-a legat Stancu la gardul lui ?
GAVRILĂ : Dă-i pace băietului ! Iaca s-a-nsura cu cine i-o fost drag, şi ce mai vrei, hîrbule ?
GRIGORE : Om vedea noi cine o ia pe cocoaşe pîn la urmă. Bine că te-ai încîrduit cu Stancu !
POARTA
67
*GAVRILĂ : Mai tacă-ţi şi ţie buhaiul cela de gură, că par-c-ai pornit cu vasilca.
TOMIŢĂ (repenind cu un clondir) : V-aţi înşirat la ulucă, ai ? Şi ce vă sgîiţi la sticlă ? O să vă dea şi vouă tata un şip, de cinste.
GRIGORE : Chiar că de cinste nu mai poate tac-tu bă. Are, — cu hîrdăul.
GAVRILĂ : Hai să ne ducem Grigore. (Grigore scuipă şi pleacă. Tomiţă intră) Apăi... (nu mai ştie cum să încheie, oftează tare) Poate s-a-ntoarce mîţul...
SCENA XVI
STANCU (vine din casă, îl apucă pe Gheorghe pe după umăr, părinteşte lui Gavrilă) : Ce-1 mai bodogăneşti acolo ? ! Băiat cu cap, umblat... Multă nevoie aveam eu de el ! (o spune ca şi cînd ar fi serios)
GAVRILĂ (ironic) : Apăi da... Da nu l-ai văzut desluşit, atunci, că era întuneric.
STANCU (tot în doi peri) : Noroc că mă luminaşi tu. îmi făcuşi un bine şi ţi l-oi răsplăti. Hai să iei şi tu un basamac cu noi, Gavrilă, că vorba aia, fără tine...
GAVRILĂ (cu politeţe): Mulţămesc, Staneule, da am prînzit. Or mai fi de
băut şi altele, lasă, că nu bate fericea pi om într-o zî. STANCU : Poate om bea şi la nunta ta, deh !
•GAVRILĂ : Mai m-aşteaptă sgripţuroaia ceea bătrînă, nu mi-i aşa-n grabă să nuntesc cum ţi-i ţie.
SCENA XVII
SAFTA (din prag) : Care eşti acolo, Gheorghe, apucă mă căldarea asta şi du-o la scroafă în fund, că i s-or fi subţiat maţele. Aşa. Na, şi ţine şi cuţitul ăsta, dă-1 un pic pă piatră colo, să s-ascuţă. Aşa maică. Da vii repede Gheorghe, auzi, că mai avem treabă.
'STANCU (lui Gavrilă, după ce au rămas singuri) : Ai vrut să mă muşti dă spate, mă ! Şi nu te mai lăsa pe gardul ăla că se dărîmă.
•GAVRILĂ (plecînd) : Apăi cînd i-a fi timpul s-a dărîma el şi fără mine Staneule.
SCENA XVIII
LEANA (ieşind din casă, dă de Stancu, vine în dreptul lui) : Tată, de ee făcuşi asta ?
.STANCU : Ce ţi-e fă ? Tu venişi să mă-ntrebi ? Nu ţi se scurgeau ţie ochii după el ? (Leana. dă să plece) Leano ! Ia vino încoace. Tu crezi că-ţi vreau răul, tu ? Crezi că am altă grijă decît cum să vă fac vouă o viaţă mai tihnită, — şi nu d-acuma, fată. Păi pentru cine mă zbat eu şi mă iau în furcă cu toţi, că uneori nici nu mă uit dacă fac bine sau nu. Ai tu: pentru cine ? Pentru mine, crezi ?
LEANA : Da nu ne-ntrebaşi şi pe noi ? Să-l fi lăsat şi pe omul ăsta să vorbească. Nici aşa, să-l prinzi cu arcanul. Ca şi cînd...
STANCU : L-ai prins tu cu arcanul mai dă mult, laţsă. (lăsînd să i se vadă nemulţumirea) Că dacă nu-1 prindeai...
LEANA : Scăpai cu pămîntul, aşa-i.
STANCU : Leano ! Hai vezi-ţi de treabă. Te-a cerut, gata. Aşa se-mpacă toate şi nu mai facem vîlvă. (convingător) Mă trăznească dumnezeu, acu înaintea sfintei Mării, dacă am. altă boală decît mulţumirea ta! Na, ce mai vrei, mă jurai ! (se aude cuţitul pe piatră).
LEANA : L-ai luat să-ţi argăţească şi el.
68
PAUL EVERAC
STANCU : Ei, că n-o să-1 pun acum în ifruntea mesei. După ce că-i numaî petice.
LEANA : Şi dacă-i petice mi-1 dai mie bărbat ! ? STANCU : Păi nu-1 iubeşti tu ?
LEANA : Păi atunci lasă să-1 iau eu, dacă ştii că-1 iubesc.
STANCU (iritat) : Dracu să te priceapă, fă, că numai în duşmănie mă ţii. Ce-vrei, îţi dau pămîntul, na, şi isprăviţi. Da-mi staţi aici, cu mine ! Şi-acum să-ţi ţii gura, auzi. (mai blind) Hai, că vă potriviţi...
SAFTA (apărînd): Leano, zi-i tu lui Gheorghe, cînd o veni să aducă şi doi butuci mai groşi, (mai confidenţial) Daţi-vă încoace, să vă dau lipia aia, cît e caldă,. c-o-mbucă Tomiţă toată. (Stancu- o cuprinde pe Leana şi intră foarte mulţumit în casă).
SCENA XIX
De undeva din fund, de pe o altă portiţă, vin Gherghina şi Vasile ducînd pe umăr un pur trecut prin urechile unui hîrdău cu prune, care pare greu. în dreptul prispei laterale se opresc şi încearcă să-l dea jos, dar Gherghina, în urmă, nu-l poate sălta. Gheorghe venind din ograda din dos, propteşte el capătul băţului şi depune hîrdăul odată cu Vasile. VASILE (ştergîndu-se de năduşală) : Fie al dracului de poloboc şi cu cine 1-a.
iscociorît ! _ GHERGHINA (văzîndu-l pe Gheorghe şi puţin speriată de cuţitul din mina:
lui) : Ce-i cu ăsta Vasile ? GHEORGHE : L-am ascuţit, să-1 avem pentru masă. GHERGHINA : Da ce, te-a luat cu ziua ? VASILE (curios) : Cît îţi dă ? GHEORGHE : Cît îţi dete şi ţie. VASILE : Adică cum ?
GHEORGHE : Păi nu ţi-a dat o fată ? Mai îmi dă şi mie una; GHERGHINA : Ţi-o dă pă Leana ? Zi ţi-ai ajuns planul. Uite Vasile, îţi
place ? Cînd îţi spui eu dă tata că umblă să ne lase pe drumuri !^ Le da.
şi casa tot lor, să vezi ! Că-i mai cu moţ 'domnişoara ! Şi noi cărăm bu-
tiile în spinare, cu prune ! Să aibă ce să bea dumnealor la iarnă ! Of,. ; 'dumnezeilor, cît o mai ţine aşa ! ? (lui Gheorghe) Nici nu jenişi bine
şi te-a şi pripăşit. Ascultă ce-ţi spui eu Vasile : ăsta ţi-i stăpînul, d-acu„
să ştii...
VASILE (scuipînd îngîndurat) : Taci fă dîn gură... (lui Gheorghe) Şi ce-a zis că ţi-o dă pe Leana ? O ceruşi ? Da de pămînt a zis ceva ?
GHERGHINA: Nu vezi că nu-ţi spune nimica? Şi-au făcut ei vorbele,_n-ai grijă. Nu te-au aşteptat pă tine. (lui Gheorghe) Vezi că mai sîntem şi noi p-aici, să ştii.
GHEORGHE : Eu cred c-om încăpea toţi. ^ a
GHERGHINA : Sigur, ce-ai să crezi ! ? El se-mbuibă, şi noi rammem in ala.
gol, nu ştiu eu ? O pocişi pă Leana şi plătim noi. GHEORGHE (ridicînidu-se ameninţător) : Ascultă... ! ^ VASILE (apucîndu-l şi dîndu-l înapoi la vorbă, blind): Las-o în pace... (adică:-
vorbeşte prostii!...) Şi cum crezi c-ai să faci acu' ? GHERGHINA : Cum să facă ? ! Să se uite în dosu nostru şi să ne mănînce
din strachină, aşa. VASILE : Pleacă fă d-aicea, lasă-ne...
GHEORGHE : Cum să fac ! ? Am să fac ca toată lumea, să muncesc.
POARTA
69
VASILE : Pe pămîntul cui ?
•GHEORGHE : Pe al nostru, al tuturor ; pe al meu. GHERGHINA : Vezi că i-a dat ? Ce-ţi spuneam eu, bă, prostule ! VASILE : Hai, întinde-o d-aici ! (cum Gherghina nu se mişcă,  tare odată) întinde-o !
GHERGHINA (luînd-o spre casă): Aşa, aşa !... Vă băgarăţi amîndai pă averea lu tata ! Sfătuiţi-vă ! Golani ce sînteţi ! (Vasile face gestul de a lua un pietroi, ca după cîini)
SCENA XX
VASILE (Mai potolit, ca pentru el): Huo! (Lui Gheorghe) Mă! Ce cauţi
tu aicea mă ? GHEORGHE : Ce cătaşi şi tu.
VASILE : Tu nu văzuşi ce căutai ? N-o auzişi ? Spurcăciunea pămîntului!
GHEORGHE : Lasă că se-ndreaptă ea. I-e frică să nu iau dintr-al vostru.
VASILE : Ce al nostru mă ? Ce, e-al nostru ? E-al ăluia bătrîn. Ăla ne freacă pe toţi. O să-ţi iasă şi ţie perii pîn căciulă, mă ! Degeaba te fînjeşti ! Eu am încercat mă şi cu buna, şi cu reaua, (de curiozitate) Tu eşti comunist mă ?
GHEORGHE : Utemist !
VASILE (moale): Du-te mă, vezi-ţi de treabă, lasă-i în brînză. GHEORGHE : Cum o să-i las Vasile ? Să-i mai desmeticim niţel noi ăştia
tinerii, să vază şi ei... VASILE : Nu vor să-mi dea pămîntul meu, mă. Auzi ? Nu vor să-l dea. Care
mi se cuvine mie, după cît am muncit. îmi vine s-o iau din loc şi să mă
duc! ! Da într-o zi o şi iau ! (cu o idee subită) Spune-le şi tu să-l dea
mă. Poate te ascultă pă tine, oi fi mai bun dă gură. GHEORGHE : Păi nu vrei să muncim împreună.? Şi mai cu alţii ? VASILE : Care alţii ?
GHEORGHE : Alţii de prin sat. S-o pornim toţi odată, într-o tovărăşie !...
VASILE (s.culîndu-se de pe prispă) : Aha ! Cam văz eu unde baţi. (se duce să-şi toarne apă în pumni şi să-şi dea pe faţă)
SAFTA (venind supărată din casă la Gheorghe): Apoi eşti bun de'trimis Gheorghe ! Te-rnpleticişi, ai ? Unde-i cuţitul ? (i-l ia) Vai dă capul nostru ! (pleacă val-vîrtej)
VASILE (revenind de, Id- fîntînă trece pe Ungă Gheorghe şi spune ca o concluzie la cele discutate) : Fii serios bă !
GHEORGHE (rămîne singur pe prispă să se gîndească)
SCENA XXI
GHIOC (întorcîndu-se cam vesel de la crîşmă, peste gard): Nu mai vinde
Stancu locul bre ? GHEORGHE : Nu-1 mai vinde...
GHIOC (îl vede, cu înţeles): Ahaha ! Bucure ! V-aţi ajuns ? Tot Stancu mai al dracului !... (Gheorghe are o mică tresărire) Cîine bătrîn, mă !
SCENA XXII
LEANA (eşind după Gheorghe) : Nu vii să mănînci ? GHEORGHE : Viu.^
LEANA (ca să-l îndîrjească) : Ai dat la scroafă ? GHEORGHE : Am dat.
70
PAUL EVERAC
LEANA : Aduseşi butucii ? GHEORGHE : Ce butuci ?
LEANA : Butucii. Rînişi în graljd ? Cătaşi pe tata în cap > GHEORGHE : Leano ! P LEANA : Bine începi civilia. GHEORGHE : (radios) : Tu ! Tu ştii doar dă ce... LEANA : Să-ţi caţi un loc în şură să dormi. Auzi ?
GHEORGHE : Tu, nu fii, proastă, o să ne înţelegem cu toţii, să vezi. Tu Leano ! Vorbeşti de ei aşa că-i ai, sînt aicea. Da eu care n-am apucat sa văz nici pe mama, nici pe tata...
LEANA : Şi d-aia ai venit să mă cumperi cu casă cu tot.
GHEORGHE (cu dulceaţă şi dragoste) : N-am cu ce să te cumpăr pă tine Leano. Numai palmele astea le am (se întinde, o apucă şi o trave lingă el).
LEANA (stînd, drept, -mai încet) : Hai să plecăm Gheorehe GHEORGHE : Unde să plecăm ?
LEANA : Nu ştiu. In sat. Să deschidem poarta şi să plecăm, — acum GHEORGHE (zîmbind) : Abia ce-am intrat. Şi avem şi noi planurile noastre. Mime ies la prăşit cu Tomiţă.
LEANA (rece): Du-te. Mai are tata cu ce să te plătească, (se desprinde de el).
GHEORGHE (neţăjit dar mereu zîmbitor) : De ce vorbeşti aşa? Am şi leu odată o^ familie, neamuri... Muncesc de drag, nu pentru altele. Am şi eu un pământ, şi o .sapă, ce n-am, avut. Mai am şi o idee a mea. (privind-o ţintă) Şi tot mai am ceva. (vrea s-o apuce din nou). LEANA (ferindu-se) : A zis mama să-i duci căldarea, să nu mai stai. GHEORGHE (fără să se supere, cu bunăvoinţă): I-o duc. (apucă fericit căldarea, in timp ce Leana o ia în fundul curţii).
tU ________,___........
SCENA XXIII
STANCU (apărînd pe prispă) : Cu cine ciocnesc eu aicea bă o cinzeacă ? Ai mă Gheorghe ! ? Vino că te-aşteaptă toţi. (înduioşat) Ce n-ar da bietul, tac-tu să te vază ! Da un' ţi-e mireasa ?
CORTINA
ACTUL IV
— „Pe calu bălan" — Acelaşi decor, o lună mai tîrziu. Nu e încă 5 dimineaţa, abea se albeşte de ziuă. Lîngă casă discută cu  oarecare  însufleţire  Leana şi Gheorghe.
SCENA I
GHEORGHE : Vorbeşte mai încet, tu !
LEANA (ironic) : Ba poate c-o să şi dîrdîi acu ! ?... Nu cumva s-auză... Binişor cu ei ca cu ouăle ! Să crează că m-au pricopsit cu măritişul !
GHEORGHE : Nu te-a pus nimeni dacă n-ai vrut. Eu ăsta sînt care mă vezi, mai mult n-am avut, şi n-am.
LEANA : Ba ai avut Gheorghe, ai avut. Căleai altmintrelea. Şi aveai altă vorbă. Doamne, cum m-am prostit ! Crezui c-o să vii d-a doua zi să le spui verde...
POARTA
71
GHEORGHE : Crezuşi că viu pe harţă, ai ? Să fac şi eu gălăgie ca toţi ne-mîncaţii... ca ălălaltu... să zică că m-am luat la întrecere ! ? Dreptul meu mi 1-a dat, ce vrei ! ?
LEANA (amar-acrişor) : Ţi 1-a dat ! ?... Par-că-i vorba de dreptul tău ?
GHEORGHE : Leano, dacă m-apucam şi eu să fac gălăgie şi să pui picioru-n prag, ce ziceai tu despre mine, Leano. Nu ziceai tot tu p-ormă c-am venit hămesit la avere ? Ziceai ori nu ziceai ? Şi dumnezeu să mă bată dacă m-am gîndit...
LEANA (întrerupîndu-l) : Da, ce, eu-ţi spui d-avere ? Eu-ţi spui de viaţa noastră... Ce tot vorbim de patru săptămîni ? Ne-am mişcat d-aici ?
GHEORGHE : înţelege-te : Omul m-a primit — şi-a călcat pe suflet, par-că nu ştiu i ? ; mi-a făcut un pic de rost. Urît era, m-auzi, să m-apuc să latru d-a doua zi ! (cu patimă) Eu pe tine te vrui, pricepi ? Leano ! ?
LEANA (cu of).: Ara crezut că mă scoţi la liman, Gheorghe, nu că mă dai mai la fund, pîntre ale lor. Ca pe dumnezeu te aşteptam !
GHEORGHE (bucuros) : Pe mine ?
LEANA : Nu pe tine, — pe ălălaltu ! Pe-ăla care să nu-1 îmbrobodească ei. Care să le-arate în faţă cine sînt. (cu jale) N-avui noroc de la dumnezeu, aia e.
GHEORGHE : Tu, vorbeşti cu răutate. Eu văzui cine sînt : Neşte oameni neluminaţi, îndărătnici, — ce s-aştepţi de la ei ? Au apucat altfel, e greu pînă-i scoţi.
LEANA : Noroc că venişi tu luminat şi mut ca lemnul, să te ciocănească toţi şi să rabzi. Nu te-ai dumirit încă d-o lună ! ? Und-te uitaşi ?
GHEORGHE, (nu vrea să recunoască) : Mai mult la tine mă uitai Leano, După tine mă uitai, cum fugi dinaintea mea.
LEANA: Şi altceva nu văzuşi, ai? Ziceai că-i dai pe brazdă... (obidită) Lasă-mă Gheorghe !... Noi zăcem aicea şi ăilalţii...
GHEORGHE (iritat) : Ce vrei, tu ? Ce vrei să le fac ? O să vie altă lume peste ei şi o să le deşchiză capul. Eu încercai, cum îmi spuseră şi tovarăşii : încearcă mă ! O să mă iau la cuţite cu ei că nu-ţi dădură pămîntul tău ? D-ăsta am ajuns ? (strigînd) Şi oamenii ce or să zică ?
LEANA : Şi aşa ce crezi că zic : bine 1-a mai priponit şi p-ăsta, unde l-o fi găsit ?
GHEORGHE (tare) : Tu, nu-ţi rîde de mine, auzi ? Că nu-s nici eu dine legat în lanţ aici ! Nu vrei să trăieşti cu mine, nu trăi. Oi fi avînd şi tu socotelile tale i le am şi eu p-ale mele ! Decît l-ai mai înrăi, mai bine ai căuta şi tu, acolo, siă-i trezeşti. _
LEANA (revoltată) : Să mă uit la şoaldele lor, ai ? Să văz cum mută gardurile noaptea, cum trag buştenii din pădure, de ne ştiu toţi ca pe caii breji.
GHEORGHE (cu îndoială) : Taci tu că nu-i adevărat !...? N-o fi chiar aşa.
LEANA : De una Ioana Ispas auzişi ? O babă. O luă tata de la un văr d-al lui, ci-că s-o ţie el mai. bine că ăla o asupreşte ; p-ormă cum făcu testament pe el, la o vreme muri baba, de slabă ce era, şi nemîncată... Ştie tot satul. Pe alde frate-său, tot aşa, îl munci o viaţă pînă-1 făcu praf. I-a dat crezi vreun ban cînd s-a-mbolnăvit de-şi tîra ăla zilele ? Şi d-al d-astea, cîte! Da pămîntul tău nu era să-l vînză ?
GHEORGHE (înverşunat) : Eu nu vreau să duşmănesc pe nimeni pentru pri-cinele mele Leano ! Eu nu mă ţiu mare pe mine. Eu am fost copil sărac,
72
PAUL EVERAC
curat la suflet ! Eu vreau să-mi fac pîn muncă şi nu prin zîzanie. Le-o veni răsplata şi lor după fapta lor... Are cin-să le plătească, dacă-şi dau în petec, nu-s cu ochii pe ei ? LEANA (cu profundă înciudare) : Eşti un bleg, asta eşti ! Şi m-ai ferecat de tine pentru o viaţă, cu sucelile şi învîrtelile lui tata. Nu tu un Cămin cultural, nu tu un dus la tîrg ; stau împiedicată aici, să trag. Da n-ai să ai parte, auzi ?
GHEORGHE : Ştiu, îţi trebuie unul d-ăla cu cizme, să boncăne şi să răcnească ; cînd o zice tac-tu una, el să zică trei şi să se mai ia şi la bătaie, pentru mutra ta. Şi călare pe drum.
LEANA (în culmea supărării) : Du-te şi mă lasă Gheorghe, du-te ! Nu mă otrăvi de tot ! Sînt sătulă d-acu'...
GHEORGHE : Aşa vorbeşti ! ? O vorbă bună n-avui de la tine...
SCENA II
VASILE (de după poartă, nu prea tare) : Leano! LEANA : Cine e ?
VASILE : Leano ! Eu sînt. Vino-ncoa să-ţi spui ceva. (Gheorghe şi Leana se
apropie, dar Vasile protestează). Numai ţie. GHEORGHE : Da ce vrei să-i spui ?
VASILE': Am eu cevia. (\a o privire duşmănoasă a Leanei, Gheorghe se retrage puţin). Leano, asculţi, intră tu binişor şi vezi că e căciula mea în cui, colo, şi gheba e după lada aia unde-şi ţine mă-ta gherghefele, şi să le aduci încoace. Hai ! Da binişor să nu simtă (scuzîndu-se) că eu dacă mă duc tropăi.
LEANA : Da ce vrei să faci cu ele ?
VASILE : Şi mai am fo două cămăşi, da-s cam rupte, dă-le dracului. Vezi
să nu să deştepte aia. LEANA : Ce faci, pleci, Vasile ?
VASILE : N-am încotro Leano. Mi-o ajunge, ce zici ! ? LEANA : Tata unde e ?
VASILE : Tot la cazan. Nu crez să mă fi simţit. Şi dacă m-a simţit să-i fie
dă cap ! LEANA : Şi cu Gherghina ! ?
VASILE : Deh, Leano ! Mai mult netrai decît trai, ce, am omorît pe tata ? Toată ziua mă bîrîie la creer, că Stancu a dat, că a făcut, p-ormă tot ea mă aţîţă şi p-ormă mă înjură. Vrei s-o string de gît într-o zi ? Mi-e milă de ea, nenorocita, că poate n-o fi nici ea dă vină.
LEANA : Şi und-te duci tu acu ?
VASILE : Uite aşa plec, na, e bine ? (mai secret) îţi spui, da să nu mă spui la nimeni : vorbii să mă ia la gheaseu, făcui socoteala, ies cam la odată şi trei sferturi ca la tac-tu. Hai fă, grăbeşte odată, că se face ziuă.
LEANA : Măi Vasile nu ştiu dacă să ţi le dau... Mi-e de Gherghina, săraca.
VASILE : Nu mi le dai, să fii sănătoasă ! Pă mine nu mă mai întorci nici cu boii. Să-i dai gheba lui tac-tu, să-şi pue două la iarnă.
GHEORGHE (înaintînd): Stai mă Vasile că se-ndreaptă ele toate.
VASILE (ţîfnos) : Văzui eu cum' se-ndreaptă, mai ales deeînd venişi tu să-i dai apă la moară lui ăl-bătrîn. Pînă acum mai era cum era. Mai mănîncă şi tu din pîinea lui, lasă, că noi ne-am ghiftuit.
POARTA
73
GHEORGHE (mai cu energie): Vasile, ascultă-mă niţel... nu pleca mă! Stai
aici să le punem la cale mai bine. VASILE : Hai fă, ce faci, aduci ?
LEANA (după ce-i priveşte pe amîndoi): Aduc. (intră în casă. Bărbaţii ră-
mîn un timp în tăcere, fără să-şi spună nimic). VASILE (întMo ultimă pornire de solidaritate bărbătească): Tu nu vezi mă
că-şi bate joc de tine ? Ce eşti orb aşa ? GHEORGHE : Cine ? ? (Stancu sau Leana ?)
VASILE (rînjind) : Cine ! ? (Gheorghe o ia domol spre fundul curţii) LEANA (apyaire cu gheba şi căciula pe care le întinde lui Vasile) : Noro.c Vasile !
VASILE : Noroc şi ţie. (pleacă)
LEANA (face doi paşi după Gheorghe; cu dragoste dureroasă): Gheorghe!
(Gheorghe nu se întoarce) Gheorghe ! Să nu-ţi pară rău ! (apoi revine la
gardul porţii) Vasile ! VASILE (întorcîndu-se) : Ce e ?
LEANA : Vasile ! La podeţ lingă buturugă, ştii unde... aşteaptă-mă şi pe mine,
că viu şi eu, acuma. VASILE : Da tu unde vrei să mergi ?
LEANA : Merg şi eu undeva. M-aştepţi ? Aud că ia şi femei. La buturugă ! Niţel şi viu. (intră în casă să-şi ia lucrurile)
SCENA III
(Stancu se întoarce afumat de la 'Cazanul de fiert ţuică, unde a stat toată, noaptea. în mînă duce o< damigeana plină. STANCU : „...cu şeaua verde, păi ţine-mă doamne, ţine-mă doamne"... (vede curtea aşezată, cu toate în ordine) Buun ! (se gîndeşte la cine ştie ce) Şi ce dacă ! ? Aşa vreau eu, na ! (a intrat în curte, o ia spre fund) Bursuc ! Ce nu mă latri bă, tămîia ta de jigodie ! (mai blind) M-ai mirosit, ai ! ? Şi a ce miros mă, a ţuică ? (mulţumit) Al dracului mă ! Zi miros a ţuică, ai ? Şi ce dacă ! (vorbind mereu cu un cline care nu se zăreşte) Da ăştia ce fac mă, dorm ? Ssst ! Să doarmă mă boerii e-or fi osteniţi! Auzi tu mă ? Bursuc ! Da' cită gură fac ! — or fi ostenit mă şi ei... (compătimin-du-i) Mititeii !... (o ia tiptil spre casă bodogănind în barbă)... şi ţine-mă doamne, ţine-mă doamne, nu mă... Ce-i fă ! ? Ce-i cu tine ?, Unde-ai pornit-o ? (a zărit-o pe Leana care a ieşit pe furiş pe uşă cu o legăturică pe care o aruncă imediat înapoi în casă) Ai fă ? ! Unde zici c-ai por<-nit-o ? Ţi s-a făcut dă primblarisit ? Da ăla ce face, doarme ? Mă nu prea vă aveţi voi grozav !... Ia zi-i ! Fetico ! (vrea să puie rnîna pe ea părinteşte, dar Leana se degajează violent) Ho, fă ! Da ce, fugi dă tac-tu ? Leano ! (Leana vrea să treacă pe lingă el) Unde-ai plecat, tu gaşperiţo ! Plecaţi aşa, ce! ? Ia dă-te-ncoace ! (curri Leana nu se mişcă, Stancu sbiară) Dă-te ! (apoi) Ce, nici să te pup nu-i voie ? Nu-ţi dă voie ăla ! (pupînd-o, confidenţial) Leano ! Ia zi tu ! Cum e ! ? Unde-ai întins-o ? (cum Leana nu răspunde Stancu sbiară cu autoritate) Unde-ai întins-o tu ? Căţeaua dracului ! Ia vezi ! (la sgomotul acesta Gheorghe apare 'din fundul curţii spre surprinderea lui Stancu) Ce e bă cu tine,? Păi aşa bărbat eşti tu mă ? (înveselindu-se de-odată) Aşa, păi d-ăştia îmi sînteţi mă ? Păi dace nu spui tu, fato, că te-aştepta la pae... deh ! (ca o scuză) E locul strîmt în casă.
74
PAUL EVERAC
LEANA (scrişnit, cu înţeles) : Strîmt.
STANCU (bucuros c-a priceput) : Ei, să trăiţi ! Să trăiţi. „Şi ţine-mă doamne, ţine-mă doamne, nu mă pierde !" Na mă Gheorghe bea şi tu o gură, hai c-a'bea ce-o fierserăm. (pufnind) Zi aşa, ai ? pff ! Şi eu-mi ardeam1 bojocii mă la cazan pentru ei. Ce faci, nu bei ?.
GHEORGHE : Nu beau.
STANCU : Bea mă, nu fii prost, ce, strică ? Prună curată, lacrimă. Trage şi tu de colo. (Leanei) Du-te fă şi adu-i o ceaşcă, nu vezi nu poat-să bea cu gura ? Bună-i boeria, feştila ei ! Dăcînd se trezi-n ea. Arată-i fă, cum să bea. Hai Leano ! (cum Leana nu se mişcă Stancu caută pe lîngă casă pînă dă de-o ulcică. Toarnă) Uite mă.
GHEORGHE (ia şi bea în silă în timp ce Leana îl priveşte dispreţuitor)
STANCU (Leanei): Şi tu ce te uiţi chiondărîş fă, c-acuma îţi dau un dos de palmă, lasă omu-n pace. Mă Gheorghiţă mă : „pă calu bălan, pă calu bălan, cu şaua verde !..." Dă-le-ncolo dă muieri, c-atîta ştiu, să se uite îchiorrş la noi. Fă, cine v-a făcut pă voi ? Stancu v-a făcut oameni. Ce mai vrei ! (arată pe Gheorghe) Şi pă el, tot Stancu. Aşa că, — să trăiţi. Bea mă, ce te-ai mohorît aşa ? E din prunele tale. Da, da cine le-a-ngri-jit şi a spoit prunii ? Tata Stancu, săracu de el. Ia, daţi-vă-ncoace ! (îi ia pe amîndoi de umăr şi se mişcă greoi un pas la dreapta şi la stînga ca la o sîrbă) Uite-aşa şi-aşa-şi-aşa ! Uite-aşa ! (lui Gheorghe) Bate mă !
LEANA (lui Gheorghe batjocoritor) : N-auzi ce spune ? Fă şi tu ca el. (Gheorghe se opreşte)
STANCU : Nici să joci nu mai ştii mă. Halal ! Ce-oi fi ştiind tu mă ? Să umbli pă dîn dos, cu fofîrlica ? (îi face cu degetul, vesel-ameninţător, adică : lasă că ştiu eu ce ştiu) Fugi mă ! Nuu ! Staţi acilea cu mine, puişorilor,, e-abia o începurăm, nu vezi ?
GHEORGHE (gros): Avem treabă, Staneule.
STANCU : Zisei eu că n-avem ? Ascultaţi : „pă calu bălan, pă calu bălan, cu şaua..." Mă, viaţa asta, dumicaţii ei, de ne-ar lăsa în pace mă, unii ! Asculţi, Gheorghe. Pă tine te-a trimis mă cineva, n-ai venit dă capu tău. Că prea te-ai mohorît într-o lună, nu-ş. cum. (îi ia capul şi-l priveşte) Nu te-a trimis ? Brava, să trăieşti ! (îl îmbrăţişează) Las că-ţi dă ea Leana ce-i al tău. Auzi Leano ? Băiat bun Gheorghe, da nu prea ,     ştie să tragă ! Na ! (ti întinde ulcica)
LEANA : N-aveţi decît să vă pupaţi. Doamne, doamne ! (dă să plîngă)
GHEORGHE (dîndu-i uşor peste mînă) : Astîmpără-te ! Nu te mai face de baftă ! (scrişnit, Leanei) E tac-tu, ce vrei !
STANCU (care a scăpat cîteva picături) : Ce faci, te-ai apucat să risipeşti din avere ? Băăă ! Zi ai şi început să împărţi de la tine, ai isteţule ! ? (vede în gard o stănoagă desprinsă) Şi asta cine o mai dădu jos, parascovenia ei ! (merge şi bate cu un pietroi gardul; ca prin pîclă) Par-că mai dete unu într-o noapte...
LEANA : Auzi-1 !...  (privindu-l pe Gheorghe în ochi, repede) :  Gheorghe !
Adineaori mă pornisem să plec. Unde oi vedea. GHEORGHE (strîns) : Să nu pleci Leano ! Nu trebuie să pleci d-aici. Să'zică
vreunul că fugi. LEANA (cu o privire ironică) : De tine ?
, GHEORGHE : Nu numai de mine. N-avem voe să fugim, înţelegi ?   De ce să fugim de la noi ? Stai aici, cu mine.
POARTA
75
LEANA (tot aşa) : Să te văz cum joci ! ?
SCENA IV
SAFTA (ieşind din casă) : Ce baţi mă Stancule cu noaptea-n cap, ce, au dat
hoţii ? Eşti capiu, doamne iartă-mă ? STANCU (berbant) : Aşa sînt eu, na, şi astupă-ţi fleanca aia. Ia dopul de la
damigeana, dacă n-ai ce. „Şi ţine-mă doamne, ţine-mă doamne..." SAFTA : Ce, numai atîta a ieşit ?
STANCU (tot drăgălaş) : Atîta pe naiba să te ia. Cum o să iasă atîta? (mai tainic) Asta e ce nu se mai vămuieşte, bă cap sec de muiere, pricepi tu cum vine adică ? Ia gustă şi tu ! (văzînd privirea acuzatoare a lui Gheorghe o dă pe glumă) Ce-i făcuşi Gheorghe de-o apucă sughiţul, ai ? Mai gîdil-o niţel să-i treacă. Aoleu, eiudoasă ce e ! (o vede pe Gherghina care iese potrivindu-şi cozile din cap) Bea tu, fata tatii, a frumoasă.
SCENA V
GHERGHINA : Vasile unde e ?
STANCU : Bea tu, ce-ai cu Vasile. Râmase la cazan. Vine el cînd l-o răzbi la pipotă.
GHERGHINA (Saftei) : Mi se bătu ochiu stîng az-noapte.
STANCU : Etete ! Te pomeneşti că s-o prăpădi bietul Vasile şi-o mai rămîne un blid şi n-om avea cui să-1 dăm. Ca el e plină lumea,, nu vezi cum pică peţitorii ? Ştii cum vin ? Pă calu bălan, pă calu bălan, cu şaua... Vin întinşi la poma... (se opreşte)
GHEORGHE (brusc) : La ce ?
STANCU (rîzîrid uşurel) : Să facă treabă mă, de gospodar ! Ca la gazetă mă, că ci-că să facem după capul lor, mă, nu după al nostru, că e mai bun al lor, zice ei. Tu ce spui ?
GHEORGHE : Eu spun să te duci să te culci.
STANCU (cu un rînjet vag) : Aşa ? (l-a văzut pe Tomiţă strecurîndu-se acasă): Băă, Tomiţă, drepţi ! Parola şi dă-te-ncoa ! Pă unde umblaţi cotoiule, cin-te-a flocăit aşa ? La fete fuşi mă ?
SCENA VI
TOMIŢĂ (morocănos, cu ochii la Gheorghe) : Mai bine la fete ca pă unde să duc alţii.
STANCU : (neputîndu-se stăpîni): Vezi mă că mai înădeşti fo paţachină după
tine să mai vie şi aia la poarta mea, să-i dau să-mbuce (întinzîndu-i
ulcica) Na, de te drege, c-oi fi trudit, ai ? GHEORGHE : Ia ascultă : cui mai dai tu să-mbuce ? Poate îmi dai mie. STANCU : Aoleu, aşa e mă, uitasem că ne ţii tu de milă, pfuu ! SAFTA (lui Stancu) : Intră năuntru mă, vezi-ţi dă treabă. STANCU : N-auzi că ne ţine el, pe veresie ? Cu astea, cum le zice, metodele
lui (lui Tomiţă care stă atent cu cana în mînă) Bea mă tîmpitule nu vezi
că se lasă cu chef ?
GHEORGHE : Nu prea-ţi plac metodele astea, văz. (cu un iz de ameninţare)
Da să ştii că mai am şi altele. STANCU : I-uzi !... (ghiduş) Da eu ce am în buzunar, Tomiţă ? TOMIŢĂ : Eu ştiu ce ai ! ?
76
PAUL EVERAC
STANCU : Prost eşti. Zi nu ştii, ai ! ? Ce am găsit eu mă ? (cu un fel de voluptate răutăcioasă) Poi stai tăticule că se schimbă afacerile ! Cît fuşi tu la fete... Ei, ghicişi Tomiţă ? Safto !? Uite aşa. Ia mai toarnă mă un pic. Dă şi tu pă gît !
TOMIŢĂ : Nu beau. . „ ■
STANCU (indulgent) : Mă Tomiţă ! (scoate din buzunar o hîrtie spre mirarea
celorlalţi) : Ce e asta mă ? TOMIŢĂ (plictisit) : Ce să fie, o hîrtie. STANCU : Ei ! Da dac-o fi actul, mă ! ? GHERGHINA : îl găsişi ?
STANCU : Dac-o fi actul mă ! ? Ia să vă văz ! Drăguţii dă ei! Puişori ! Ce
faci Gheorghe, nu tragi şi tu o duşcă ? GHEORGHE : Ai actul, — şi acuma vrei să mă dai afară, nu ? STANCU (în derîdere) : De ce să te dau afară, nu eşti tu omul nostru ? Hă ? GHEORGHE : Nu prea sînt omul vostru Staneule, nici cu act, nici fără. TOMIŢĂ (în barbă) : Parcă nu ştim noi asta... (vrînd să ia h'irtia Ivii Stancu)
Dă-ncoa !
STANCU : Zî't ! Că-i nărăvaş calu, c-a mîncat jăratec !...
GHEORGHE : Crezi că zilele mele se poticnesc în actul tău ?
SAFTA : Păi atunci ce i-o mai daduşi pă Leana, mă Staneule ? Aşa le-ncurci tu, să nu le mai descurce nimeni !...
GHERGHINA : Ca să mai aibă cine s-asmuţe pe unii împotriva ălorlalţi. Gata să-şi ia şi Vasile cîmpii. Fie-al naibii dacă mi-era dă el, da de ce să-l chlorască altul ?
SAFTA (dînd învăţătură lui Gheorghe) : Nici lăcomia nu-i bună, zău... Stai pe rostul tău şi vine un fitecine aşa.
LEANA (simplu) : Gheorghe — mă iei ? (cu speranţă nouă) Mă iei Gheorghe ?
GHEORGHE : Nu mă duc nicăieri Leano ! Trebuie să lămurim un lucru aici. Pe loc. (întoreîndu-se spre Stancu, fără să ridice vocea) Şi crezi că dacă ai actul te oţărăşti la mine ? Te stropşeşti la Leana şi la Tomiţă şi la Gherghina — că ai act ? Te-a pus dumnezeu peste toţi ? Altă împărţire n-o mai fi pe lume ? D-aia zic du-te de te culcă, că poate mu mai ştii în ce vreme trăieşti acum.
STANCU (în batjocură): Păi dă ce te am pă tine, ca să mă-nveţi.
GHEORGHE (fulgerător): Ce să te învăţ cum să iei ţuica nevămuită ? (con-tinuîndu-şi primul gînd) Zi patalamalele mă face pe mine om, da. N-are nimic că mă opintesc ca ăilalţii, nu-s bun, că n-am înscris. Să mă uit lla fata ta nu mai pot dacă n-am înscris. Iar nu mai sînt nimic acuma, aşa-i ? Pot să-mi iau tălpăşiţa.
GHERGHINA : Chiar că bine ai face.
GHEORGHE (întoreîndui-se la, ea, ironic) : Şi tu eşti cu patalama, Gherghine !? Şi tu eşti cineva în" lume. Da bărbatu~tu ? El îşi plăteşte săracu fiecare lingură de mîncare care o mănîncă, că n-are decît gioarsele de pe el. Nu ţi—1 asmut eu, n-ai grijă, l-asmuţă Stancu, — şi cu tine ! Lui de ce nu-i spui să-şi ia tălpăşiţa ? Unde-i actul lui ?
SAFTA : Barem cu el ştiurăm de la început.
GHEORGHE (încălzindu-se) : Sigur, el la robie a venit de la început, (cu un ton mai jos) Eu nu vreau robie, înţelegi ? Nici pentru mine, şi nici pentru el, — nici pentru nimeni. Gata cu robia, — s-a terminat cu ea !
TOMIŢĂ (a reuşit să apuce hîrtia).
POARTA
77
STANCU (cu voie bună) : Ho mă, că nu e actul, ce te-ai speriat aşa ? Ce vorbiţi prăpăstii mă, cu lume şi cu... asta... — Voi sînteţi stăpînii aici ! — E bine;? Lasă-mă să beau şi eu un gît, să-mi tihnească, ce-o luaţi cu ciocăneala de dimineaţă ! ?... Pă calu bălan--, (arată rîzînd pe Gheorghe) Da s-a făcut verde, io-te-1 ! Ehhh !
GHEORGHE (sărindu-i ţandăra): La ce sîntem stăpîni, — la corvezi? (mai potolit) Eu nu vreau să fiu stăpîn Stancule. Nici stăpîn, da nici rob. (cu amărăciune) Mie îmi veni greu că-mi deteşi pe Leana de dragul curţii ăsteia, mi-ar fi plăcut să mi-o fi dat pentru mine aşa, cum eram...
STANCU (băut) : Pfuu ! Grozav ereai !...
GHEORGHE (luminos) : Atunci aş fi zis şi eu că e o unire şi o tovărăşie.
STANCU (luîndu-l uşurel) : Hai bă, lasă... Nu ne mai descînta şi cu tovărăşia... Ţi-e de tovărăşie acu ! ? Tu de tovărăşie îmi intraşi pă poartă, peste mine aici...
GHEORGHE (cu mare sinceritate) : Da Stancule !
STANCU : Hă ! I-auzi ! (îl cîntăreşte; tehui) : Şi atunci dace nu bei mă cu
mine, dacă sîntem vorba aia to... ? GHEORGHE (îl întrerupe vibrînd) : Eu vorbesc serios mă Stancule ! STANCU (iar îl cîntăreşte ; apoi hlizit) : Hehe !... Şi tocmai pă noi ne-ai găsit
să ne tovărăşeşti ?
GHEORGHE (cu o recunoaştere deschisă şi puţin uimită): Da Stancule, pe voi m-am gîndit (surprins, consternat) Văz şi eu acu că nu-i cu putinţă.
STANCU : Dă ce să nu fie mă cu putinţă ? Ce fac eu, faci şi tu. LInde mă bag eu, intri şi tu după mine. Asta ce e ! ?
GHEORGHE (tulburat) : Adică cum, îmi pui în spinare toate socotelile tale de pînă acu ?
STANCU (rîzînd zurbagiu): Da ce, vrei numai foloasele? Dăştept eşti ! GHEORGHE (mai cu accent): Mă faci părtaş cu toate apucăturile tale, pe mine ? ?
STANCU (uşurel): Ei, să fii sănătos!...; fără apucăturile astea n-aveai tu
nici und-să pui capul, mă ţîcă... Ce vorbeşti ! GHEORGHE (revoltat): Şi crezi c-o să intru eu în toate matrapazlâcurile
astea care le faci ?
STANCU : Ce să mai intri, n-ai intrat ? Nu eşti ginerele meu ? Ai ? Nu sîntem tot una de-acum ? într-o tovărăşie cum spuseşi... ! ? (se uită dacă n-a întins coarda prea tare)
SAFTA : Vezi mă Stancule ce vorbeşti, că pe-urmă ăsta merge şi te dă în gît.
STANCU (cu o neîncredere comică) : Cum o să mă dea în gît Gheorghe al nostru ! ? (văzîndu-l pe Gheorghe năucit de urmările intrării în familie) Da, mă, aşa e cînd vrei să dai de trai bun ! Ia hai să te fac o sîrbă mai bine ! Uite-aşa ! (Gherghinei care iese pe poartă, îngrijorată, să meargă după Vasile) închide fă poarta aia să nu mai pice vreun holodronţ peste noi !
GHEORGHE (desprinzîndu^se violent de Stancu): Care e holodronţ, eu ? STANCU : N-auzi bă că tu eşti ginerele lui Stancu Văratecu, — ce mai vrei ?
Tu ai apucat să intri c-ai fost mai hoţ şi te-ai învîrtit. Brava ţie ! GHEORGHE (începînd să fiarbă): Zi m-am învîrtit,  ai,  eu ?  —  Şi cu
ăilalţii ? STANCU : Care ăilalţii ?
78
PAUL EVERAC
GHEORGHE : Ăilalţii mă, d-afară, care n-au ce-avem noi, patru-cinci pămîn-turi şi case şi socoteli, p-ăia nu-i mai primim, — aşa-i ?
STANCU (mulţumit): Păi vezi că ştii ? Se cunoaşte că eşti os dă gospodar.
GHEORGHE (înciudat) : Ăia care n-au fost în stare să pue mîna pe nimic, care s-au rupt muncind la alţii, care le-a mers prost toată viaţa şi din ce n-au avut ei a venit cîte unul de le-a mai luat, — ce-i cu ăia, ălora nu le dăm drumul, aşa-i ? (tare) Sînt altă dospeală de oameni !
STANCU (neştiind ce să creadă) : Mă Gheorghe mă ! Vezi că se scoală vecinii mă !
GHEORGHE (tot mai_ tare) : Las-să se scoale, ce dacă se scoală ? Şi ăia care avură un petec şi s-au dus de-au intrat la colectivă cu el, care nu mai sînt proprietari ca noi, p-ăia nu-i mai băgăm în seamă, sînt duşmanii noştri, aşa-i ?
STANCU (rîzînd strîmb) : Te îmbătaşi şi tu, dracului, dintr-o gură !...
GHEORGHE: Sînt duşmanii noştri ! Şi ăia care visează cînd se culcă cum o să cază poarta asta sînt duşmanii noştri, şi la care li se năzare c-o să fie comunism sînt duşmanii noştri ! Gavrilă e duşmanul nostru şi Grigore dm fund toţ duşmanul nostru, a ăstora care ne-am îngrijit să avem. în toate chipurile. — Aşa e mă, tată-soerule ? Zic bine ori nu zic ?
STANCU (prefăcut vesel) : Ca din carte, fire-ai al dracului de pungaş !... (celorlalţi care au rămas muţi) Vezi mă ce învăţătură are ? (cu dedesupt) Numai că nu ştii să joci, mă ! Joci prost.
GHEORGHE (scrişnit) : Luaţi-vă casa d-aici şi plecaţi. Auzi ?
STANCU: Aia e: pă calu bălan... (arătînd damigeana) Tomiţă, umflă mă asta şi piteşte-o pă undeva, că pe-urmă cine ştie ce mai auzim...
GHEORGHE (mai desluşit) : Tu înţelegi ce zic eu ? Să vă luaţi casa din tălpi şi să plecaţi cu ea.
STANCU (bleojdindu-se la el) : Cu ce mă ?
GHEORGHE : Cu casa asta, şi cu tot. Aici nu mai aveţi ce căta.
STANCU : Te-ai făcut rău mă Gheorghe. Uite că muşcă (lui Tomiţă) Lasă
bre aia, unde pleci ? Hai că s-a iuţit Gheorghe. Şi cum spui că e mă ?
Că n-auz bine.
GAVRILĂ (care de la începutul zgomotului a apărut la gard, îndatoritor) :
îmi pare c-o zîs să vă luaţi casa şî să vă duceţi. GHEORGHE (răspicat) : Dacă nu v-apucaţi să desfaceţi casa pînă într-un
ceas (limpede) eu îi dau foc. STANCU : îi dai foc ! ?
SAFTA : Da ce, e casa ta ? Păi te dăm pă mîna... Staneule ! Auzişi mă ? GHEORGHE : Sigur că e a mea, — n-ai ştiut ?
STANCU : Nu vezi că glumeşte ? A luat şi el ceva rachiu la cap. (dar îl examinează neliniştit pe Gheorghe) Şi zi, nu vrei să facem o sîrbă, ai ?
GHEORGHE (furios) : Dacă nu te apuci pe loc de dărîmat casa, aşa beat cum eşti, îi dau foc acuma !
SAFTA : Doamne fereşte-mă ! Săriţi, c-a-nnebunit! (mai încet lui Stancu) Descurcă-te... mînca-te-ar lupii !...
STANCU (privindu-l în ochi, încereînd să-i ghicească intenţia) : îi dai tu foc !? (vede că e serios) Păi cin-te lasă ?
GHEORGHE (agitat) : Cine mă lasă, cine nu mă lasă... E casa mea. Fac ce vreau.
POARTA
79
STANCU (revenindu-şi) : Păi da noi nu sîntem aicea? (Leana se ridică şi se
apropie de Gheorghe). GHEORGHE : Voi o să ieşiţi d-aicea, acu de dimineaţă.
SAFTA : Vezi că ăsta e-n stare să ne dea foc la noapte la şură şi la toate alea. Băgaşi pă dracu-n casă, nenorocitule !
GHEORGHE : Nu la noapte, acu vă dau, uite acu' ! Nu v-ar fi ruşine obrazului, după ce că vi le las, să vă duceţi cu ele. (pleacă în fund şi se întoarce cu un şomoiog de pae)
SAFTA : Ia vezi Stancule, ce face ăsta ! E-n stare... Mişcaţi careva !
STANCU : Pune mîna pe furcă Tomiţă ! Leano, ce stai ca baliga, ia găleata şi-o umple ! (lui Gavrilă) Du-te mă şi chiamă miliţia, Sfatul !
GHEORGHE (rînjind): Sfatul, ai ? Acuma te gîndişi şi la Sfat !...
STANCU : Te-ai dus ?_
GAVRILĂ (zîmbind ironic) : Fiecare face ci vra în casă la el, Stanculle. STANCU (răcnind): Aha!  Faci pîrloagă să intri în colectivă  să  mă comasezi !
GHEORGHE : Vezi că pricepi ? (în bătaie de joc) Eşti şi tu os de gospodar !
STANCU : Doar n-oi fi nătărău mă, să pierzi bunătate de avere !
GHEORGHE : Ştiu eu ce pierz şi ce cîştig. Mi-agăţaşi de gît .s,cîttboşe.niil'e tale. Am fost chior, ce-am. fost ? Căraţi-vă odată d-aici !
SAFTA (cu ură): Aşa vorbeşti mă, care te-am ţinut ca părinţii? Dacă cu noi care te-am oploşit, vorba aia...
GHEORGHE (revoltat): Oploşit ! ? După ce mi-aţi hoţit nenorocitul ăsta de pămînt, acu umblaţi să-mi spurcaţi şi sufletul ! Părinţi, ai ?
STANCU : Uite aşa cum sîntem, na... ! Ce ai afară de noi ? Mai ai ceva ?
GHEORGHE (dînd cu piciorul în gard): De ce, viaţa e priponită în gardul tău ?
STANCU : Da eşti bărbatu lui fii-mea !...
GHEORGHE (Leanei) : Spune-i ce bărbat ţi-am fost, să ştie şi el ! STANCU (au un fel de compătimire supărată): Eşti singur mă amărîtule !
N-ai pă nimeni ! GAVRILĂ (de la gard) : Aşa crezi ? Da noi ce sîntem Stancule ? STANCU (cu sârbă, abia întorcîndu-se) : Care voi ? GAVRILĂ : Noi, vecinii, satul.
GHEORGHE : Sînt singur dăcînd am intrat aicea ; după ce-oţi pleca n-o să
mai fiu ! Desfă, hai, ori dă-te laoparte ! STANCU : Aţin-te Tomiţă !
GHEORGHE (lui Tomiţă): Tu făcuşi armata mă? Ia vezi c-o să te-ntrebe
acolo cam ce hram porţi !... STANCU (vede pe Leana aproape de Gheorghe) : Leano, tu n-auzi ? Tomiţă !
(Tomiţă pune nehotărît mîna pe furcă) Leano, găleata ! (Saftei) Tu intră
năuntru ! (nimeni nu se mişcă) Mişcaţi ! SAFTA (împăciuitor): Potoliţi-vă turbaţilor! (certîndu-l de formă) Prea o
făcuşi şi tu dă oaie Stancule ! Hai Tomiţă, vezi de neşte surcele mamă.
(blind) Măi Gheorghiţă ziceai că mergeţi la răsărită cu Leana (prefăcîn-
dur-fe că intră în casă) Bătu-o-ar dumnezeu pă Gherghina, stă vaca aia
nemulsă pîn-la prînz de i se umflă ţîţele... GHEORGHE (scopînd chibriturile, cu putere) : Să vă luaţi casa şi să plecaţi !
O luaţi ? (linişte subită)
80
PAUL EVERAC
STANCU! (înaintînd hotărît cu un retevei în mîna): Ce face ! ? îţi idau în cap ! îţi crap ţeasta !
GHEORGHE (înaintînd şi el, fioros) : Vezi că nu e numai capul meu Staneule ! (cu înţeles) Nu e numai capul meu ! (se măsoară) Dă ! — ce stai ?
STANCU (scrişnit, mai mult pentru el): Ştiui eu... ştiui... (cu o zvîcnire) îţi dau mă alt pămînt care vrei tu !
GHEORGHE (şoptit) : Fugi d-aici !
STANCU (zvîrcolindu-se) : îţi fac mă casă aici lângă a inea ! (dînd din colţ
în colţ) O vrei p-asta ? GHEORGHE : O aşchie nu vreau mă de la tine ! O zgaibă nu vreau ! Pînă
deseară să vă căraţi cu toate cioturile ! SAFTA (lui Stancu): Na mă, aşa-ţi trebuie smintitule, că-ţi spusei d-atunci să.
vinzi aici să iei la Chioreni. Aici vruşi, zănatec ce eşti ! STANCU (fără să-şi ia.ochii de la Gheorghe, repezit, peste umăr) : Taci boală
dîn gură ! N-ai zis tu s-apuc repede să tai din saleîmii ăia ? Că pui păru
pă tine acu...
SAFTA (în culmea revoltei) : Ţi-am zis eu asta ţie mă scrîntitule ! ? Te-ai'
îmbătat ca un puturos ce eşti ! STANCU (disperat de atîta nenoroc, lui Gheorghe): Şi tocmai pă tine te
aduse dracu dîn toată lumea ! GHEORGHE (violent) : Cîţi n-or mai fi fripţi ca mine ! De unde aveaţi voi
ăştia care aveţi, dacă nu ne beleaţi pe noi ! ? Eu-s numai unul care l-aţi
belit (strigînd) da acu vă fac scrum, înţelegi, pentru toţi ! Pentru toţi.
ăia care îi lăsaşi afară ! STANCU : Faci pe dracu să te ia ! Unde-i toporul ăla ? Scoate apă Leano i'
Dă-mi apă ! Săi Tomiţă, bleanda dracului ! TOMIŢĂ (posomorit) : Dacă ştiaţi că n-aveţi drept la mînă ce vă mai bă-
garăţi ?
STANCU (răcnind) : Leano, dormi ! ? N-auzi că vreau apă ? GHEORGHE : Las-că te-oi trezi tu acuma şi fără apă !
STANCU (smulge căldarea de jos şi o ia spre fîntînă. Leana îi barează drumul) Ce e, tu ? LEANA : Luaţi-vă casa şi plecaţi.
STANCU (groaznic) : Ce e ! ? La o parte, stîrpito, să nu te mai văz, mişcă-te,. strădania ta ! N-auzi tu ? Te dai cu duşmanii ? Cară-te că te zvîrl în fîntînă uite-acu, de te scoate putredă !
LEANA (se aşează pe ghizdul fîntînii) : Luaţi-vă casa şi plecaţi. (Tomiţă vine cu furca şi se opreşte în apropiere, la egală distanţă de amîndoi).
STANCU (din străfund, dramatic, gata de orice): Tu! Să nu-ţi pară rău, auzi ! (încet, tremurînd) Nu mă face ! Tu ! Leano ! Auzi ! (gîfîind) Te dau, auzi ! (gemînd) Pleacă că te dau cu capu-n puţ ! (Tomiţă, cu furca face un pas înainte, fără să spună nimic).
SAFTA : Aoleo, Staneule, vezi că dă ăsta foc ! Aoleo '. Fă ceva că mă spînzur !
STANCU (dîrdîind, ieşindu-şi din minţi): Leano dacă nu te dai laoparte... I Grijania ! (Tomiţă mai face un pas, e acum între ei. Stancu priveşte crispat pe Tomiţă să ghicească de partea cui e. Scenă mută de priviri, în timpul ăsta Gheorghe a aprins şomoiogul. Stancu întinde mîna spre Leana).
GRIGORE APETRII (a apărut şi el la gard. Nu zice decît atît:) Aha ! (sau
POARTA
81
chiar nimic. Stancu se opreşte. Se întoarce: tocmai atunci intră şi Voicu cu fierăstrăul şi lasă poarta deschisă. Stancu se uită rătăcit la toţi, părăseşte fîntîna...)
LEANA (plîngînd nervos în neştire) : Luaţi-vă casa şi plecaţi !...
STANCU (...pune căldarea jos în dreptul lui Gheorghe, împinge uşor pe Tomiţă, răsturnîndu-i furca, trece prin dreptul lui Gavrilă, ajunge la Voicu Ciofligă care dă să-i spună ceva dar se răsgîndeşte, stă o clipă la poartă. In timpul ăsta vine val-vîrtej).
SCENA VII
GHERGHINA: Aoleo ! Ştii ce făcu, sări-i-ar ochii să-i sară de golan !...
(îi vede însă pe toţi împietriţi, tace şi ea. Mai în şoaptă) Ce e ? STANCU (ajuns în dreptul Saftei, cu voce seacă): Strîngeţi-vă boarfele ! GHEORGHE (aruncă şomoiogul în căldare, o ia pe Leana de pe ghizdul fîn-
tînii. Safta, năucă, duce mîna la gură. Gherghina vrea să închidă poarta
dar Gheorghe o împiedică) STANCU (îl priveşte pe Gheorghe, ca pentru a vedea dacă mai există vreo
împăcare cu putinţă. Apoi, autoritar, alor săi) : Strîngeţi-vă boarfele,
n-auziţi ! ? (Voicu se duce şi îi dă fierăstrăul înapoi).
— CORTINA — EPILOG
în aceeaşi seară.
Locul casei lui Stancu Văratecu. Nu mai e casă, nu mai e poartă, locul e gol. Leana şi Gheorghe desfac gardul dinspre Gavrilă, bucată cu bucată. Mîinile li s-au întîlnît pe o stinghie, Gheorghe apasă puţin, o priveşte...
LEANA : Lasă că ne vede nenea Grigore. GHEORGHE : Şi dacă ne vede ! ? Nu eşti nevasta mea ? LEANA (cu o lumină sfielnică): D-acuma sînt... GHEORGHE (strigînd) : Moş Gavrilă ! Tăicuţule ! GAVRILĂ (apare) : Ci-i, bre ?
GHEORGHE : Hai un pic îucoa. Să ne spui şi nouă unde era gardul d-ade-
vărat. Unde cădea părul ? Arată dumneata. GAVRILĂ : Da ci-i bre atîta potop şi cu gardul cela ?   N-a hi tăt una amu
de care parte îi părul ? Iaca om întinde mîinile ş-om mînca. LEANA : Hai un pic la noi, nu vii ! ? (merg şi se aşează pe locul gol, pe prispa
fostei case a lui Stancu) GHEORGHE : Uite aici. Să tăifăsuim.
GAVRILĂ : Casa tătîne-tău o fost mai încolo, ia. S-or dus... GHEORGHE (cu un\ fior de plăcere şi tristeţe): Şi iaca aşa, am rămas singuri.
GAVRILĂ : Apoi nu chiar singuri, porumbeii moşului. Colo e Vasile Tănase şi colo e Petrea Panduru, dincolo e Nae Tomoioagă, colo e Gheorghe Vrăbete, toţi oamenii lui dumnezeu, — colectivişti, îi ştie Leana. Pun umăr la umăr şi trăiesc bine. Şi dincolo e Voicu Ghindei. Şi mai e Stan
6 — Viaţa Romînească ni". 11
82
PAUL EVERAC
Cîrciog, şi mai e al lui Bucşan, şi Marin Epure, şi nen-tu Ionică, Leano, şi colo e Duduman ăl cu urechea friptă şi mai cîţi ! Mii şi mii şi alte mii, puzderie ! Colo _ e Grigore a Petrii şi dincoace unu Gavrilă Ciochină, dacă-1 cunoaşteţi : un vreasc.
GHEORGHE (gînditor) : Intră, crezi, tractorul semateului aici ?
GAVRILĂ : Eu zîc că intră...
— CORTINA —
PRIN TRANSILVANIA
— itinerar liric —
Din asprimea acestui pămînt Şi-au desprins aripile şi cîntecul Izvoarele mele,
Pămînt învelit de sori roditori,
Vegheat de tinere stele.
In talazul mărilor lui pietrificate
Am îngropat pe vecie,
Ca pe nişte monştri marini,
Latifundii, palate,
Urile vechi, aţîţate,
Patima lor sîngerie...
Şi iată cum vin In clinchetul lin Cîntecele frăţiei...
I.
Hunedoara, Hunedoara, Fagure de-azur şi pară, Inimă de-oţel, în ţară. Prin cuptoarele-ţi de soare Împleteşti, tulburătoare, Glasuri, apele-vioare. Dunărea şi Oltu-şi sună Bucuria că-mpreună Azi doinesc pe-aceeaşi strună. Struna ta, de joc, vibrează Ca lumina din amiază, Ca oţelul tors în rază. Ştiu în cîntecul ce fierbe Ploi de aur, visuri-jerbe, Mari grădini pe locuri sterpe. Ştiu, şi-ascult, şi mă-ntîlnesc cu Dorul căruia odată Petofi şi cu Bălcescu
84
ION BRAD
l-au dat inima curată — Mare vatră, luminată.
Hunedoara, Hunedoara, Fagure de-azur şi pară, Inimă de-oţel, m ţară.
11.
Piătăcesc pe cimp în amurg.
Apele zării tot mai departe curg...
Sub ochi, pămîntul n-are hotare,
Se leagănă, păzit de soare.
Soarele — coroana de foc a lui Doja-mpărat,
Roata-nsîngerată care-a zdrobit oasele Horii,
Dezamăgirea-n care s-a uitat
Cu ochii ficşi, rătăciţi, lancul,
Chinuit ele visuri şi piscuri iluzorii.
Soarele — în amurg...
In zarea lui, se proiectează mulţimi
Truditorii pămîntului, cîntînd împreună,
Glasurile se-mpletesc pe-nălţimi
In limbi felurite. Si inima mea
Un singur buchet le adună.
Aceste mulţimi cimentate în oşti,
Arclealule, numai acum le cunoşti
Paşnice, pornind atacul, desfăşurate...
Catapulta mîniei lor tot bate şi bate
în zidul tău, bastion-sărăcie,
Ţinut pe umeri ani o mie!
Şi -n urma luptelor de azi rămîne
Mirajul aurului îngropat în grîne,
Minunea pămîntului ce-şi schimbă faţa şi rostul.
Ostile urmează mereu, din zori în amurg
Un singur comandant: partidul nostru...
Şi cîntecele ţării — pîraie limpezi — curg...
111.
Aştept zilnic porumbeii călători ai scrisorilor Să treacă, printre vulturi, Carpaţii bătrîni, încoace, spre moderna Cetate-a lui Bucur, Să-mi bată cu aripile-n fereastră. — Sînteţi voi, toţi ai mei, şi mă bucur De vorba şi inima voastră!
Tu, bunicule, îţi închei întotdeauna rîndurile Cu litere stîngace, greoaie:
„Numai să dee dumnezeu pace şi să fiţi sănătoşi /
PRIN TRANSILVANIA
Şt eu mi-aduc întotdeauna aminte
De povestea tinereţelor tale spulberate-n războaie.
Ai fost doar ostaş chezaro-crăiesc,
Mînat să-şi împrăştie tinereţea fierbinte,
Inecîndu-i lumina
Sub grindina gloanţelor, sub murdara lor ploaie,
Prin codrii Galiţiei, prin Herţegovina,
Prin Alpii severi ai Italiei.
Eşti mîhnit, deseori, că puzderia nepoţilor,
Ca brazii adevăraţi, tot crescînd.
Nu se mai închină bulgărelui de pămînt,
Cheltuind prin oraş mîndria ta ţărănească.
Pe-acasă, cînd vin,
Nu-şi mai aprind ţigara cu amnar şi cu iască,
Şi te întreabă mereu : „Moşule, tu cînd te înscrii,
Să jucăm ca la nunta a doua ?"
Vinul Tîrnavelor noastre
Se limpezeşte-n butoaie, pe rînd,
Şi tu priveşti în pămînt, încă mai priveşti în pămînt, Nu te grăbeşti spre necunoscuta nuntă a doua!
Zilnic aştept aici în Cetatea lui Bucur .Porumbei călători să-mi bată cu aripile-n fereastră. —• Snnteţi voi, toţi ai mei, şi mă bucur, De solia şi inima voastră!
Tu, Sandule, fratele meu, Îmi trimiţi, cînd şi cînd, poezii Incendiate de uriaşele focuri Ale oţelăriei în care le scrii.
Ghicesc în ele tropotele viitoarelor herghelii de tractoare^ Pe care oraşul adunat sub cocoaşa de cămilă a Tîmpei Le trimite să desţelenească păminturi şi suflete, Din zare în zare, dintr-o depărtare în altă depărtare...
—■ Sînteţi voi, toţi ai mei, şi mă bucur De solia şi inima voastră!
Şi dumneata îmi scrii, meştere cioplitor,
Numit în tot Maramureşul „Marele meşter Pătraş !"
Sînt aceleaşi rînduri care-mi evocă, tulburător,
Comuna aceea bătrînă,
Arborii crucilor de cimitir,
Pe care ciopleşti istoria colorată şi laică
A fiecărei vieţi de ţăran, adormit sub ţărînă —■
Truda, iubirile, lupta cu moartea vicleană, hapsînă,
Toate pe veci să rămînă.
Sînt aceleaşi rînduri, şi totuşi altfel, de o mie de ori! îmi scrii acum că alegi, perechi-perechi, Din codrii peste care dormea Pintea Gligor, haiducia,
odată,
ION BRAD
Alegi gorunii semeţi — să ţină pe umeri, în deal, Cîntecele şi veselia descătuşată, Frumuseţea cioplită prin mîinile tale De-o mie de meşteri străvechi, A unui nou cămin cultural.
Zilnic aştept aici în Cetatea lui Bucur Porumbei călători să-mi bată cu aripile-n fereastră, — Sînteţi voi, toţi ai mei, şi mă bucur De solia şi inima voastră!
Din Cluj — oraşul atîtor căutări tinereşti, Căţărătoare spre soare ca plantele, Îmi vine, tot vine,
Murmurul Someşului — odată cu briliantele
Atîtor lumini jucăuşe, văzute de sus, din Feleac.
Mi le trimite Letay,
Copil de ţărani, ca şi mine
Cu ochii albaştri, furaţi din nu ştiu ce lac.
Şi el e solist în orchestra poeziei
Cu sonorităţi închegate de Ady,
Şi Attila Ioszef (cel pe jumătate romîn),
Nume certate cu moartea, evocatoare ca flăcările
Ce-n inima noastră de-apururi rămîn.
Şi el e solist, dar înstrună
Cîntece noi, despre vechea furtună,
Supusă pe veci, îngenunchiată,
Aici pe pămîntul visărilor noastre,
Sub cerul ca un cireş înflorit,
In patria noastră comună
Prietenul meu, fluviul istoriei s-a limpezit,
Şi-a schimbat pasul şi glasul.
Cîntecele noastre — rîndunici zglobii ce se-adună De-asupra lui,
în albastrul de după furtună.
ADEVĂRUL
cu hăinuţele scurte, pornii in galop călare pe băţ
— bidiviul meu sprinten: un băţ — (de măslin să fi fost ? de piper ?
ori de plop ?) — Pornii aşadar în galop să găsesc adevărul.
Pe ţărm ajunsei
şi săpai în nisip o fîntînă:
aici am să-l aflu !...
Dar n-am găsit, ah!
decît apă sărată,
fîntînă de lacrimi, sărată.
(Alţii, pe semne,
şezură şi plînseră-aici
căutînd adevărul...}
In pădure intrai
— aici dm să-l aflu, aci el... —
Scormonii rădăcinile toate
Dar n-am găsit, vai!
decît vreascuri şi spuză.
(Şi-aicea fuseseră oameni, pe semne,
şi-aprinseră focuri de lemne,
să afle-adevărul...)
Trudit, obosit,
pornii către piscul de munte : acolo e, sus, adevărul... Şi-n pisc erau pietre —■ doar pietre mărunte. Şi-atunci, de pe creastă privii către cer :
88
DIMOS RENDIS
poate-acolo,
acolo —• da, da! ■— am să-l aflu ; doar n-a urcat nime' atîta-n&ltime...
Şi-aflai doar nimicul şi golul...
(Şi-acolo, pe semne,
răzbiseră oamenii
şi cerul întreg îl prădară,
vărsîndu-l, secîndu-l,
să afle-adevărul...)
Luai drumu-napoi
şi văzui nişte oameni
cioplind, şlefuind
pietrele muntelui.
—■ Ce faceţi, oameni buni,
cu grămada de pietre ?
—• Poate case, poate cuptoare şi vetre
pentru oameni...
(Ah ! de ce n-am ştiut să vă văd,
de ce am fost orb
la întîia mea trecere...)
Şi copacii-n pădure
căd.eau sub secure,
cînd m,ă-ntorsei.
—■ Oameni buni,
ce faceţi din ei ?
—• Poate leagăne, poate catarge,
pentru oameni...
(Ah ! de ce n-am ştiut să vă văd,
de ce am fost orb
la întîia mea, trecere ?...)
Iar la marginea mării
oamenii mării trăgeau la năvod.
—• Oameni buni,
ce scoateţi clin mare ?
—■ Poate peşti, poate mărgăritare,
■pentru oameni...
...Ah ! de ce nu v-am întîlnit, de se nu v-am întîlnit mai curincl, la întîia mea trecere ? Nu pierdeam atit timp în zadar, pînă cînd să găsesc adevărul...
In romîneşte de Ioanichie Olteanu
VICTOR TULBURE
BURUIANĂ
Unui scriitor vîndut
Ce rînza i-a poftit, avu de toate :
De-a  vrut  să  stea-n  palat, stătu-n palate
Ferite de lumină şi de larmă
Şi a dormit cît a voit să doarmă.
Să nu-i apună flacăra prea sacră
Avut-a pînea moale, carnea macră
Şi fără sîmbur, piersica pufoasă.
Nu i-au lipsit nici slugile din casă.
Pierdut în lenea pernelor cu anii
N-a auzit, în anii grei, duşmanii,
Nici sputnicul planetei dîndu-i roată,
Nici tunul Aurorii de-altădată
hnbătrînind la sînul ţării — şarpe —
Numai venin a frămîntat pe harpe.
Din călimara-i s-au prelins palavre
Ca balele pe botul unei javre
Iar ţării — fiindcă l-a ţinut pe palme,
Drept mulţumire i-a-nchinat sudalme.
Ruşinea, azi, cu degetu-l-arată, Nu-i va rămîne urma însemnată Căci buruiana-i smulsă din ogoare Şi azvîrlită şi călcată în picioare.
MIHNEA GHEORGHIU
CÂNTARUL LUI SÎMA-TZIAN, POETUL
Trece omul, cu ceaţa-n spinare Şi dă bineţe la fiecare :
—■ Bună-dimineaţa, codrule de verdeaţă, Dragoste ţi-am adus, ţi-am adus viaţă!
Şi bate-n amiază la codrii de-aramă.
r— Intră, omule. Vii să dai seamă p
Şi bate-n crepuscul, la codrii de nea :
— Unde mi-i, codrule, viaţa, unde-i dragostea mea P
Răspunse codrul cu şapte lăcate :
— Poetul le ţine cîntarul, la toate.
Cum sfarmă stînca apa, cu pieptul, Bubui glăsuind Sîma-Tzian înţeleptul:
— „Omul vine şi trece sub soare
Ca un copac zgrunţuros, ca o floare... Moartea viteazului atîrnă mai greu Decît necuprinsul Taişan, muntele meu ; Şi decît puful lebedei mai uşoară E moartea mişelului fără ţară !".
Trece omul cu ceaţa-n spinare,
Ca un copac găunos, ori ca o floare...
VASILE NICOROVICI
NOI
Noi — am trecut pîn-acum anonimi Prin veac, fără surle şi glorie, Şi-abea poate astăzi ni-e dat să-mplinim O pagină mar e-n istorie.
Pe cînd Botticelli picta în cununi Primăvara, în mirt şi în cimbri, Noî      prin sîlhişuri, păduri şi genuni Luptam cu tătari şi cu zimbri.
jv'oi _      n-am auzit de-amiralul Columb,
De gloria flotelor sale,
Cătam la America în foi de porumb
Şi-n fumul de pipă, agale.
Cînd Ludwig van Beethoven urca sfidaţi Şl grav —. simfonia la stele, Moi — coboram de pe Vîrful cu Dor, In fluier cu-o doină de jele.
Şi-n timp ce boierii pe frac şi joben, Schimbară işlicul, şalvarul, Orbind prin orgie Parisul monden Şi prin zaiafeturi Fanarul,
Noi, — ca pe timpul străvechilor sciţi, Ca 'sclavii din Africa Neagră, Pieream printre vite şi brazde, loviţi, De foame, de bici, de pelagră.
Şi-n veacul maşinii intrarăm săraci, Cu-averea-n desaga din spate — Cu spada lui Ştefan, un cîntec de baci Şi Floria cu oase farmate.
V. NICOROVICI
Astfel că şi astăzi ne sună-n urechi Alături de plan şi combină Murmurul dulce al vorbei străvechi Ca inimă, vînt şi lumină.
Şi dacă zidim oraşe pe plai De -arăm cu tractorul şi-n moină, Cîntăm ciocirlia din fluier şi nai, Iubirea şi dorul In doină.
Ne place cotnarul şi verbul isteţ, Poiana cu umbre şi soare, ha noi ospeţia şi azi e la preţ Ca-n vremea lui Ştefan cel Mare.
Dar lingă monodicul cîntec străbun De triluri muiate în jale, Se nasc simfonii cu-aripi de furtuni Şi imnuri de foc, triumfale.
Ne cheamă văzduhul de-azur şi văpăi Spre zările sale de staniu, Electrice ape, magnetice văi Şi munţi cu ecou de uraniu.
Spre-acele tărîmuri înalte, ca-n vis, Cu flăcări din razele beta, Cu porţi de triumf spre un ev comunist Sub care va trece planeta,
Spre oamenii liberi, ce suie în zbor
La stele, cu zeii de-o seamă,
Spre-un veac de lumină, de aur, de flori,
Pateticul cîntec ne cheamă.
Căci astăzi şi nouă ni-i dat să-mplinim, O pagină mare-n istorie, Noi — ce-am trecut prin veac, anonimi, Păşim către vremuri de glorie.
LA MOARTEA LUI JOHANNES BECHER
JOHANNES R. BECHER
MOARTEA COMISARULUI
Din Kronstadt au pornit; şi la plecare Oraşu-ntreg ca-n braţe i-a cuprins. Mergeau la Petrograd, să-l despresoare... Deodată albii năvălind, l-au prins.
O stîncă povîrnită se-nalţă drept din apă. Jurîmprejur e marea ori încotro apuci. Nu-i niciun drum şi nimeni de-aicea nu mai scapă. Şi neagră-i marea, parcă e de tuci.
La marginea rîpoasă l-au dus pe comisar. In preajmă ţevi de armă lucind s-au ridicat. Aude, ca de după un zid, tăios de clar, Un ordin scurt: Să fie înecat 1
Pe margine e-o viaţă. Şi cîteva clipite E-aici desculţa lui copilărie Cu pînea-ntotdeauna pe sfîrşite... Şi mama, ţeapănă, pe năsălie...
In clasă-nvăţătoarea a scris un mare 1 Pe tablă; şi el litera o-nvaţă. (E-o literă ce mîndră poate fi Că-n scumpul nume Lenin se răsfaţă).
Odesa. Grevă. Arestări, li mînă Pe mmwcitori cazacii. Nopţi întregi Din scrieri răspîndite pe sub mînă El află sensul vieţii, eternele ei legi.
Războiul. Dor de casă. Melodie
A dragostei. Duioase vechi scrisori.
Şi-un manifest. Şi-un\ nume în care acel I e,
Pe foaia subţiată de-atîţia cetitori.
Întoarcerea. Piăscoala. Săritură
In viaţă — din tranşee drept în viaţă.
JOHANNES BECHER
La Kronstadt... Şi-amintirea se sfarmă ca o zgură... Şi-acum, aici... Prăpastia în faţă...
Pentru ca negreşit să se scufunde Strîns i-au legat de piept o piatră grea. Bat pescăruşii din aripi. Amarnice secunde. Se uită în abisul în care va cădea.
Se vede pe el însuşi cum cade. Rotocoale Pe apă. Valul scoici la ţărm azvîrle. Cascheta se întoarce-acum din cale... Un vîntuşor o-mpinge dîndu-i sfîrle...
Deodată i se pare că se ridică pînă Deasupra mării şi departe zboară, Nimic din el aici să nu rămînă... Şi piatra de la piept e-acum uşoară.
Povară doar c-un zîmbet alungată!
Ar zice-acum că piatra îl duce dintr-un salt
La Kronstadt, să înceapă ele îndată
Să pregăteasc-al doilea asalt.
Se-ntorc cu toţii; parcă din mare-au răsărit, Cu arma peste creştet înălţată... Şi iată fortăreaţa lui Lenin s-a ivit în faţa lui, în veci nezdruncinată...
E tot pe ţărm şi parcă s-ar fi-aruncat demult, în sănătatea ţării din zare pînă-n zare La gură duce marea şi soarbe-adînc şi mult. îşi trage-apoi suflarea. Prelung şi-adînc. Şi sare.
RĂZBOIUL RECE
Războiul rece-ameninţă cu focul. Fierbinte e războiu-acesta rece! Ar vrea din nou Germania s-o sece... Cei slabi, de frică, nu-şi mai află locul,
Iar alţii din tăcere nu mai ies; Mulţi sufăr de obidă şi ruşine; Prielnici dominaţiei străine Cei laşi bolborosesc O.K. şi yes.
Cei care la călăi au fost slugoi îşi urcă preţu-odată cu dolarii; Iertaţi sînt criminalii de război
VICTORIILE NOASTRE
Şi îşi găsesc iar locuri în oştire; învaţă planuri de război şcolarii Şî\ cum se-aţîţă vrajba-n\ omenire.
VICTORIILE NOASTRE
Dacă ştiinţa este ştiinţă adevărată Şi-aduce omenirii atotputernicie Şi dacă-n minunata maşinii vrednicie Puterea creatoare a omului se-arată •
Dacă ştiinţa-n cosmos, stăpînă pe durată, Străvechi incertitudini înfruntă cu dîrzie Şi peste ele-aruncă lumina ei curată — Acestea sînt victorii de spus în poezie,
în bătălii cle-acestea e mintea-nvingătoare, Cu-asemenea victorii se pot mîndri popoare, Şi omul cu victorii de-acestea se cinsteşte.
Popor al meu! ia parte cu aprigă voinţă La lupta care-n lumea întreagă pregăteşte Victoria ştiinţei şi-a păcii prin ştiinţă.
în romîneşte de Al. Philippide
PAUL LANGFELDER
SPRE COMUNISM, ÎN APĂRAREA POEZIEI - DRUMUL LUI JOHANNES R. BECHER -
In al său „Jurnal 1950" (Tagebuch 1950) Johannes R. Becher scrie:
„în alte vremuri deveneam, poate, un Morike... Dar aveam de apărat poezia şi, pentru ocrotirea ei, a trebuit în mod necesar să ies din idilă — şi, în felul acesta, am devenit ce! care sînt."
Tardivul romantic Eduard Morike a fost marele poet al idilei, ba chiar al izolării de lume. Aşa dar şi în această direcţie s-ar fi putut în alte împreju-jurări îndrepta talentul şi înclinarea lui Becher, nu însă şi în vremea în care a trăit el. Născut în 1891, Becher devine poet cu puţin înainte de izbucnirea primului război mondial, deci în perioada imperialismului, a putreziciunii capitalismului. Becher înţelege de timpuriu că pentru a feri poezia de decădere şi, dimpotrivă, a o face să înflorească, nu adaptarea la o realitate putredă şi nici evadarea din realitate ar putea ajuta, ci numai lupta împotriva realităţii acelor vremi. Becher spune şi repetă mereu că el a găsit de Ia poetic drumul spre politic „în apărarea poeziei", expresie pe care o foloseşte ades şi care e şi titlu! unuia din cele mai importante volume ale sale. „Activitatea mea politică nu-i în fond altceva decît apărarea dreptului la poezie... Poezie înseamnă depăşirea ia nesfîrşit a omului de către sine însuşi, şi acest drept vital al creaturii umane, această necesitate vitală a noastră a tuturor o apăr eu prin activitatea mea politică." Becher a devenit poetul revoluţionar pentrucă a înţeles că a nu fi revoluţionar însemna pentru el în secolul nostru : a nu fi poet.
O altă expresie favorită a lui Becher, a fost de la început, strîns legată de „apărarea poeziei", aceea de „Vom Anderswerden", „despre a deveni un altul", aşa cum e intitulat unu! dintre volumele sale. (Pentru o mai bună înţelegere a celor ce urmează, vom folosi de aci încolo în traducerea Iui „Vom Anderswerden" termenul „transformare".) Această noţiune are la Becher un înţeles multiplu. Ea cuprinde mai întîi transformarea eului: Johannes R. Becher, fiul unui preşedinte de curte superioară de justiţie, îşi reneagă clasa şi găseşte drumul spre proletariat, devine deci alt om pentru a răsturna o ordine socială şi a plăzmui o alta; dar termenul cuprinde şi ideia transformării societăţii însăşi, într-un cuvînt idealul unui „om echilibrat fizic, spiritual şi temperamental, care să dezvolte tipu! de om de pînă acum şi chiar să-l întreacă". Acest ideal revoluţionar al societăţii comuniste îl leagă pe Becher de cele mai nobile tradiţii ale scrisului german, de Herder şi de Goethe.
La început Becher credea că, în literatură, haosul poate fi sîăpînit prin mijloace haotice. Mai tîrziu înţelege ei că haosul unei societăţi nu poate fi biruit prin haosul formei. într-un sonet intitulat simplu „Sonet", poetul face
SPRE COMUNISM, IN APĂRAREA POEZIEI
97
elogiul disciplinii de partid care î-a salvat de propriul său haos şi 1-a făcut cu adevărat poet. In legătură cu aceasta Becher spune că orînduirea capitalistă „impune majorităţii oamenilor o existenţă fără sens" care „ar putea căpăta un înţeles numai dacă oamenii şi-ar da seama de lijpsa de sens a existenţei lor şi, luptînd împotriva acestei lipse, ar înălţa existenţa omenească pe o temelie de viaţă nonă, plină de înţeles". De îndată ce existenţa îşi pierde sensul, poezia se ofileşte, devine decadentă, dacă nu se smulge din robia capitalistă. „Nu mă pot decît felicita că am avut instinctul sănătos, că am posedat un atît de fin simţ al perceperii acestor tendinţe, că am luat Sa timp atitudine (în text „Par-tei", în germană omonim cu „Partei" — partidul") în «apărarea poeziei», şi aceasta nu în linii mari sau în general, ci concret: Partidul".
Conştiinţa poetică a iui Becher în „apărarea poeziei", se identifică repede cu conştiinţa lei revoluţionară a „transformării". Ea îl ajută să găsească de timpuriu drumul spre partidul clasei muncitoare.
Becher este cel dinţii poet german care a cîntat Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, pe atunci mai mult din sentiment decît dintr-o înţelegere mai profundă a evenimentelor. Abia cu mult mai tîrziu va scrie el în „Jurnal 1950" despre drumul evoluţiei sale : „Numai pe la începutul anilor douăzeci am cunoscut lucrarea lui Lenin („Imperialismul — stadiul cel mai înalt al capitalismului" ; P.L.) şi întreg spaţiul istoric mi s-a desluşit deodată ca sub efectul unei lumini puternice, aşa cum mintea mea singură nu l-ar fi putut cuprinde... Da, pînă şi Marea Revoluţie rusă din Octombrie pe care am salutat-o cu entuziasm de cum a izbucnit, ar fi fost pentru mine doar o chestiune de elementară efuziune sentimentală, dacă opera Iui Lenin nu mi-ar fi îndrumat mintea pe dramul just al gîndirii, al raţionamentului pînă la capăt". într-alt loc din „Jurnal 1950" Becher scrie : „Ei (Karl Liebknecht şi Roza Luxemburg ; P.L.) au fost aceia care, împreună cu Lenin, m-au scos dintr-o derută fără ieşire".
în acelaşi an 1917 Becher se alătură grupării Spartacus din sînul căreia, către sfîrşitul lui 1918, a luat fiinţă Partidul Comunist al Germaniei.
Din clipa în care Becher intră în rînduriîe partidului şi-şi însuşeşte învăţătura Iui, conţinutul creaţiei sale nu mai reprezintă o plutire pe valurile nemărginirii ci o categorică participare Ia lupta partidului, Ia lupta zilei, Ia cerinţele zilei; dar tocmai aceste cerinţe ofereau adevărata perspectivă, cea mai vastă perspectivă, pe cînd lipsa de măsură de altădată, tendinţa spre absolut, l-ar fi rătăcit în lipsa de perspectivă a celor mai înguste cercuri, după cum însuşi Becher recunoaşte.
Lupta partidului alimentează de aci încolo tematica predominantă a poeziei lui Becher. Pînă în 1933 ea e axată pe acuzarea republicii de Ia Weimar care deschidea drum militarismului şi fascismului. în 1926 Becher este arestat pentru romanul său Levisite şi i se intentează un proces de înaltă trădare. Protestul muncitorimii germane şi al personalităţilor progresiste din toate ţările — e cunoscută poziţia categorică a Iui Gorki — îl eliberează din temniţă.
Acapararea puterii de către Hitler în 1933, îl sileşte pe Becher să ia drumul exilului. După o scurtă şedere în Franţa, poetul trăieşte, pînă Ia eliberarea patriei sale în 1945, în Uniunea Sovietică. Acolo conduce publicaţia Internationale Literatur — File germane în jurul căreia grupează pe cei mai buni scriitori antifascişti de atunci. Opera Iui poetică din acea vreme militează împotriva ruşinii naziste şi cîntă noua omenire care se înalţă şi se formează în Uniunea Sovietică, în societatea nouă. în 1945 Becher revine în Germania:
7 — Viaţa Romînească nr. 11
ANIVERSĂRI
AL. PIUA
OPINIILE ESTETICE ALE LUI DUILIU ZAMFIRESCU
Centenarul naşterii lui Duiliu Zamfirescu propune discuţiei ştiinţifice pe unul dintre scriitorii de seamă ai generaţiei ce a dăruit istoriei literare nume ca Delavrancea, Vla-huţă şi Coşbuc, în succesiunea imediată a marilor clasici. Oricare ar fi obiecţiile ce i s-ar putea opune, scriitorul marchează fără îndoială — în evoluţia romanului realist critic — un moment hotărîtor, cu toata optica lui de clasă de multe ori deformantă. Contradicţiile ce-i brăzdează scrisul, îl caracterizează într-un mod pregnant, mai ascuţit chiar decît pe ceilalţi scriitori ai epocii şi ele ne întîmpină de pretutindeni, în poezia lui meditativă, în nuvelele şi romanul său, în teoriile şi opiniile lui estetice cărora le vom dedica această cercetare.
Interesul teoretic a însoţit şi la Duiliu Zamfirescu, aşa cum s-a întîmplat cu mulţi 'dintre scriitorii noştri, activitatea lui poetică, creaţia lirică şi pe cea epică deopotrivă. 'Spirit cerebral, autoanalist şi autocritic, el şi-a urmărit cu luciditate procesul de elaborare artistică, a meditat asupra lui, 1-a comentat cu atenţie şi şi-a însemnat observaţiile fie în note mici, întîmplătoare, fie chiar în studii sintetice de estetică. La baza personalităţii lui Duiliu Zamfirescu de altfel, după mărturiile celor ce l-au cunoscut de aproape, se afla o anume „estetică" ce alcătuia „fondul naturii lui", o armonie pe care el o considera „condiţia esenţială
a oricărei producţii superioare, a operei de artă şi a progresului". i)
Interesul teoretic pentru literatură şi artă s-a manifestat de timpuriu la Duiliu Zamfirescu paralel cu primele lui încercări poetice publicate în „Literatorul" şi ,,Romînia Liberă" (1881—1882). Ne întîmpină încă de pe acum, în ultimul dintre aceste două periodice, o serie de cronici literare ca — de pildă — cea despre Macedonski (1881 — decembrie 24), cronici teatrale (1882),, muzicale şi plastice (1884). Scriitorul a rămas de altfel toată viaţa un fervent admirator al tuturor artelor pe care le-a putut preţui în muzeele străinătăţii şi în marele săli de concerte ale  capitalelor  europene. Aceste mici însemnări critice au fost însoţite apoi de numeroase observaţii pe care începînd din 1884, Duiliu Zamfirescu le integra bogatei şi variatei lui corespondenţe cu Titu 'Maio.rescu, N- Petraşcu şi Iacob Negruzzi în cuprinsul căreia el încrusta cîteva din comentariile lui cele mai apreciate. Cum era şi firesc, romancierul a fost ispitit să depăşească notele şi cronicile incidentale spre studii largi şi astfel va publica el în 1892, în „Convorbiri literare", o cercetare mai amplă despre Lev Tolsitoi, apoi discursul său de recepţie la Academie despre „Poporanismul în literatură" (1909) care a stîrnit atîta vîlvă în epoca lui şi în sfîrşit o pretenţioasă cercetare despre „Metafizica cu') Al. Duiliu Zamfirescu : portret reprodus în „Duiliu Zamfirescu şi T. Maiorescu în scrisori", pag. 205.
OPINIILE ESTETICE ALE LUI DUILIU ZAMFIRESCU
101
viatelor şi estetica literară" (1911), încadrată de asemeni în „Analele Academiei".
Se mai adaugă la acestea un studiu mai puţin cunoscut ale cărui idei fuseseră mai întîi consemnate în „Convorbiri literare" în articolul „Unor prieteni tineri" (1916, nr. 4) dar dezvoltate apoi într-o altă comunicare la Academia Romînă.
Trebuie să observăm, dintru început, că tot acest material teoretic e de o valoare inegală, variabilă de la caz la caz, şi că, în genere, cercetările lui estetice — cu excepţia parţială a celei despre Tolstoi — cristalizează opinii eronate, unele fundamental false, care se datoresc în bună parte îrarîuriri.i „Junimii" şi lui T- Maiorescu. Nu lipsesc însă nici elementele pozitive, dar ele au fost semănate sporadic, la întîmplare, în cuprinsul bogatei sale corespondenţe despre care am pomenit mai sus' şi n-au putut ■ajunge la notorietate decît mai tîrziu, după moartea lui.
*
* *
Cea dintîi cercetare teoretică a lui Duiliu Zamfirescu a rămas în proiect, nu s-a concretizat într-un studiu închegat, dar el o anunţă şi comentează pe larg în corespondenţa lui din 1891 cu Titu Maiorescu. Scriitorul avusese anume intenţiunea de a scrie un studiu despre Gherea căruia îi dedicase o strădanie susţinută, dar după cum ne-o mărturiseşte într-o scrisoare a lui — „ostenise comparînd la cărţi şi scotocind în 'toate capetele ginditoare de pină aci" iL
Interesul scriitorului nostru pentru Ghe-Tea era desigur firesc. Criticul îi întîmpi-nase primul roman cu obiecţiile frontale din „Pesimistul de la Soleni" în „Contemporanul" (1886, nr. 4) şi-şi reprodusese articolul, cu un an înaintea scrisorii de mai sus, în „Studii critice" (vol. I)'. Deşi mai tîrziu (în 1900 în „Criza literară"), Gherea îl va aprecia pe Duiliu Zamfirescu după •ce acesta îşi publicase cele dintîi trei volume din ciclul Comăneştenilor aşezîndu-1
]- 1. „Duiliu Zamfirescu şi T. Maiorescu ■în scrisori", pag. 102.
alături de marii creatori ai epocii, prima părere fusese negativă şi nu putuse să nu-1 impresioneze pe scriitor. Pe de altă parte, viaţa literară a timpului era — în bună parte — dominată de polemica dintre Maiorescu şi Gherea, începută tocmai atunci pe la jumătatea deceniului al 9-lea, şi teoriile noului critic preocupau pe toată lumea şi mai cu seamă pe scriitori.
Problema care interesa în deosebi, fiind legată de soarta operei lui Eminescu, era aceea a conţinutului pesimist al liricii timpului şi a cauzelor lui despre care Gherea scrisese unele din cele mai pătrunzătoare studii ale sale, impunînd o nouă metodă a cercetării opusă celei a lui Maiorescu. Pentru motive subiective şi obiective deopotrivă, prin urmare, Duiliu Zamfirescu trebuia să fie atras de oriticile lui Gherea şi încă într-un mod atît de intens încît în-'tr-o scrisoare din 6 decembrie 1891 către T. Maiorescu avea să noteze : ,,Trebuie să ştiţi că criticile lui Gherea nu mă lasă să dorm" l)
Corespondenţa din 3 iulie 1891 cuprinde de asemeni interesante consideraţiuni cu privire la critic şi fixează poziţia lui Duiliu Zamfirescu faţă de primele aplicaţiuni ale materialismului istoric la literatură.
Romancierul observă mai întîi că Gherea e adeptul lui Marx şi Engels şi că în genere în critica materialistă „avem de a face cu oameni inteligenţi şi culţi"2). Cînd trece însă la discutarea fondului teoriei lui Gherea, atitudinea lui Duiliu Zamfirescu e categoric negativă. El asociază articolelor criticului romîn o carte a lui Achil Loria care publica în Italia, în acea vreme, studii sociologice vulgarizatoare cu anumite elemente marxiste, „un tinăr profesor care a scris o minunată broşură în felul lui Gherea asupra constituţiei politice ca rezultind din faptele economice" 2). Duiliu Zamfirescu se referă anume la lucrarea,,/^ basi economiche delta costituzione sociale" care e citată în toate bibliografiile despre marxism ale epocii.
Op. cit. pag. 112
2. op. cit. pag. 112
3. op. cit. pag. 112 ; ,
104
AL. DIMA
Combaterea în sîîrşit a literaturii poporaniste semnate de Coşbuc, de Goga, de I. Popovici-Bănăţeanul, de I. Slavici, ,,victime ale poporanismului" cu ridiculizarea lui „Noi vrem pămînt" şi condamnarea poeziei lui Goga „Cosaşul" ca fiind „o vinovată provocare la lupta de clasă" >), ră-mîn expresii ale unei poziţii ideologice reacţionare ce nu pot fi în nici un chip atenuate şi justificate.
Cel mai dezvoltat studiu de estetică al lui D. Zamfirescu a fost însă „Metafizica cuvintelor şi estetica literară"  (1911). De aspect pedant, cu mult material lingvistic, filozofic, psihologic, estetic discutabil, cu o terminologie uneori confuză sau arbitrară („idealismul transcendental", de pildă, e definit ca „transpunerea lumii din afară în imagini"2), cercetarea îşi propune să dovedească existenţa a' două feluri de poezie, una  senzorială  şi  alta  „metafizică", abstractă, cea din urmă fiind infinit superioară celei dintîi, rămînînd în fond — după opinia lui D. Zamfirescu — singura formulă autentică de poezie. Respingînd de fapt teza hegeliană însuşită de Maiorescu (ne aflăm acum în perioada răcirii relaţiilor dintre cei doi scriitori produsă după discursul de recepţie  al lui D. Zamfirescu), a poeziei ca „senzibilizare a imaginilor", romancierul nostru socoteşte că arta poetică „e matematică,   materie mintală, de pură origine abstractă" 3j adică operă exclusivă a fanteziei creatoare. El îşi contrazice astfel concepţia realistă susţinută în studiul despre Tolstoi teoretizînd şi generalizînd, în fond, propria lui direcţie poetică, dominată de tendinţa meditativă. Poezia senzorială i se pare îngustă, fără orizont, ca operele poporaniste înseşi împotriva cărora purcede din nou la atac, cînd — în realitate — între imaginile artistice şi capacitatea generalizării nu e nici un fel de contradicţie, poezia exprimînd îndeobşte idei cu mijloace individuale,  fuzionînd generalul cu particularul în   formele   celui din urmă
Scriitorii pe nedrept combătuţi de el, Coşbuc şi Goga, nu sînt deloc lipsiţi de idei cu toata utilizarea largă a imaginilor.
Studiul cuprinde totuşi şi cîteva elemente pozitive pe care le notăm acum. Manifestările poetice nu trebuie reduse doar la poezia cu imagini sensibile — cum credea şcoala lui Maiorescu - întrucît există şi o poezie abstractă, cu eficacitate ideologică mai directă. Limba literară apoi se cade să fie unificată — susţine pe drept cuvînt scriitorul — şi nu despărţită prin influenţa prea adîncă a dialectelor.
Elemente valabile mai subliniate cuprinde însă cercetarea de mai tîrziu a lui D. Zamfirescu : „Cuvinte critice", m genere mai puţin comentată   de istoricii  literari. Articolul   ni   se   înfăţişează   ca   o aprigă critica împotriva „poeziei noi", a poeziei decadente, ţesută din firele înrîuririi franceze, cu aspect exterior erudit, cu imagini absurde, căutate, ţipînd de fapt după originalitate. Scriitorul combate intenţiile deplasate ale acestei poezii noi care trădează fondul general uman  şi forma simplă şi elegantă. Dar exprimă oare această poezie anume schimbări sociale care ar fi putut-o impune cu  necesitate ? De  acum, Duiliu Zamfirescu revine la vechea lui linie metafizică. Chiar dacă astfel de schimbări sociale s-ar fi produs — susţine el — faptul nu ne interesează în estetică, fiindcă „frumosul e independent de orice altă preocupare" i) şi „nu există nou şi vechi în frumos", se afişează adică iarăşi ideea artei eterne, imuabile, deasupra istoriei.
După cum se vede, obiectivul luptei lui D. Zamfirescu era perfect justificat, dar poziţia de pe care o ducea — falsă- Rămîne ca pozitivă combativitatea lui vie îndreptată împotriva cosmopolitismului reprezentat mai cu seamă de „clasele înalte", dispreţuitoare a tot ce e romînesc.s)
'• — Opt. cit. pag. 41 2 — Op. cit- pag. 7 — Op- cit. pag. 11
inî"cA'1«leie Acad- Romîne- Mem. secţiei lit., 1915—1916, pag. 375
2. idem pg. 374
3. Romanul, „îndreptări", bibi. pt. toţi pg. 58 *
OPINIILE ESTETICE ALE LUI DUILIU ZAMFIRESCU
105
Dacă axele dominante ale opiniilor estetice ale lui D. Zamfirescu au exprimat în genere o atitudine răspicat metafizică, de origine junimistă şi maioresciană, cîteva motive ale lor — cu rol aparent subordonat — sînt totuşi remarcabile şi au fost reluate şi accentuate de mai multe ori, mai cu seamă în corespondenţa sa. Nefiind destinate publicării, ele reprezintă păreri mai intime, convingeri mai adînci şi sînt strîns legate de creaţiunea sa pe care scriitorul şi-o comentează singur în chiar timpul desfăşurării ei. D. Zamfirescu e aici mai mult el însuşi şi de aceea aceste opinii, oricît de răsleţe şi sumare ar părea, merită a fi reţinute şi comentate-
împotriva orientării lui dominant idealiste, mai sus descrisă, dar în concordanţă cu unele vădite tendinţe ale scrisului său epic, te izbeşte —• în corespondenţa romancierului — convingătoarea lui adeziune la realism.
Scopul artei e într-adevăr — după D. Zamfirescu — de a înfăţişa „iluzia cea mai intensivă a realităţii" i) şi de aceea, a crea „înseamnă a tace oameni vii, de carne, nu de carton2)", „a da forme aproape pipăite creaţiilor sale"z). Baza romanului nu poate fi decît viaţa. „Peste tot unde e viaţă, unde sunt mişcări sufleteşti, romanul e gata." *)
Notele de acest fel sînt extrem de numeroase şi o continuare a reproducerii lor nu ■o mai socotim utilă.
D. Zamfirescu ştie şi el că o caracteristică a realismului e insistenţa asupra amănuntelor, înfăţişarea unei „infinităţi de detail uri", că romancierul „prinde adincul detaliilor" 5). Intre acestea o atenţie deosebită trebuie acordată detaliului documentar, menit a mijloci impresia autenticităţii realului. De aceea D. Zamfirescu ştie să
'). D. Zamfirescu şi T- Maiorescu „Scrisori" pag. 57
2) . Poporanismul în literatură, pag. 49
3) . ,,D- Zamfirescu şi T. Maiorescu în scrisori" pag. 89
4) . Scrisorile către Iacob Negruzzi, D. E. Torouţiu, Studii şi documente literare. Voi. I, pag. 62
5) . D. Zamfirescu şi T. Maiorescu în scrisori, pag. 68
integreze romanelor sale pasaje istorice ca, de pildă, unele figuri ale războiului din 1877 şi chiar acte oficiale ale acestuia ca, de exemplu, ordinul de zi redactat de generalul Cernat la 30 august, cu instrucţiuni precise privind operaţiile militare, reproduse în stilul propriu al comandantului. Ordinul cristalizează „detaliile cele mai emoţionante ale atacului" alcătuind ^documentul cel mai sugestiv — artistic sugestiv — din toată campania" l).
Aceeaşi metodă realistă impune, apoi, o prezentare firească a personajelor, „dezvoltarea logică a caracterelor", cu limba condiţiei lor sociale şi profesionale-
Lui D. Zamfirescu îi repugnă orice deformare a realităţii şi în primul rînd idilismul împotriva căruia protestează spiritul său violent, recenzînd ■— într-o epistolă din 11 octombrie 1893 — o cunoscută nuvelă a lui Brătescu-Voineşti, publicată în „Convorbiri literare". Povestirea, în genere elogiată, cuprinde — sprie D. Zamfirescu — „prea multă dulceaţă". „Trăsnea e prea cum se cade. O pereche de palme pe obrajii delicaţi ai d-nei Lola ar mulţumi pe toată lumea"2), obiecţie surprinzătoare tocmai în perioada în care romancierul lucra la „Viaţa la ţară".
Prezentarea falsă a realităţii personajelor e urmărită necruţător şi, de multe ori, cu excesivitate şi erori. Eroii lui S. Mehedinţi şi I. Slavici i se par nereali, scriitorii ar fi „plăsmuit fiinţe himerice, false"z). Deşi e vădit că — în ce-1 priveşte pe Sla-viei — judecata lui D. Zamfirescu nu corespunde adevărului, direcţiunea ei realistă generală apare evidentă.
Romancierul condamnă în deosebi exagerarea analizei şi deformarea descrierii realiste, la Caragiale — de pildă — care în „Năpasta" a modificat psihologia ţărănească prin insistenţe investigatorii excesive şi necorepunzătoare adevărului. Psiho-iogicismul îi repugnă de altfel, în mod consevent, de unde respingerea lui P. Bour-
') D- Zamfirescu şi T. Maiorescu în scrisori, pag. 222
2) D. Zamfirescu şi T. Maiorescu în scrisori, pag. 148
3) Idem, pag. 294
CRONICA LIMBII
AL GRAUR
UNELE CARACTERISTICI ALE LINGVISTICII SOVIETICE
încă din secolul trecut, filologii ruşi au jucat un rol mare în ştiinţa limbilor. Mer-gînd pe urmele marelui savant cu activitate multilaterală M. V7 Lomonosov, care încă în secolul al XVIII-lea a pus bazele gramaticii limbii ruse, A. H. Vostokov a iniţiat Ia începutul secolului al XlX-lea gramatica comparată a limbilor slave. In deceniile următoare, A. A. Potebnea a dat lucrări de mare valoare, depăşind în general, prin adîncimea vederilor sale, pe lingviştii contemporani din ţările apusene ; I. A. Baudouin de Courtenay a pus bazele fonologiei şi a avut merite mari şi în alte ramuri ale lingvisticii. Ambii au fost întemeietori de şcoli apreciate şi respectate în ţară şi peste hotare. F. F. Fortunatov, A. A. Şahmatov, L. V. Şcerba sînt nume bine cunoscute în lingvistica mondială, lucrările lor constituind contribuţii importante la crearea unei ştiinţe moderne a limbilor. Pe lîngă ei s-au ilustrat mulţi alţi savanţi, care au făcut renumele lingvisticii ruseşti prerevoluţionare.
In perioada de după revoluţie, lingvistica nu s-a dezvoltat în Uniunea Sovietică în acelaşi pas cu celelalte ştiinţe, din cauza ideilor greşite pe care le-a răspîndit „Noua teorie a limbii" a lui N. I. Marr. Dorind să construiască o lingvistică marxistă, Marr, care nu avea cunoştinţe suficiente asupra materialismului dialectic, a reuşit numai să vulgarizeze marxismul şi să stînjenească activitatea lingviştilor sovietici. In perioada în care a predominat marrismul, a existat o bogată activitate"
lexicografică, dar gramatică nu s-a făcut aproape de loc, iar în ce priveşte lingvistica generală, s-au publicat lucrări cu unele merite parţiale, despre care voi mai vorbi, dar, din cauza orientării generale greşite, ele n-au putut da rezultatele dorite, '
Aşa se face că în 1950, cînd după intervenţia Iui I, V. Stalin, marrismul a fost înlăturat din lingvistică, specialiştii sovietici s-au găsit într-o situaţie destul de grea. Mare parte a lingviştilor mai tineri, care s-au format în deceniile al III-lea şi al IV-lea, nu cunoşteau de loc metoda com-parativă-istorică, pe care N. I. Marr o declarase idealistă ; de aceea nu s-au putut dezvolta suficient studiile de gramatică istorică. In general gramatica era foarte puţin studiată, deoarece „Noua teorie a limbii" o declarase în bloc „formalistă". De aceea prima sarcină pe care şi-au luat-o specialiştii sovietici a fost completarea lacunelor din diverse domenii ale ştiinţei noastre. Pentru aceasta s-a făcut apel Ia ştiinţa străină. Astfel au fost publicate în traducere rusească numeroase lucrări din domeniul lingvisticii indoeuropene şi altele. Iată cîteva dintre ele : A. Meillet, Metoda comparativă din lingvistica istorică (cu comentar de B. V. Gornung), Caracterele generale ale limbilor germanice (cu comentar de V. M. Jirmunski), Slava comună (cu comentar de R. I. Avanesov şi P. S. Kuzneţov) ; N. Van Wojk, Istoria limbii vechi slave (cu comentar de N. A. KondraşovJ ; A. Vaillant, Manual de lim-
UNELE CARACTERISTICI ALE LINGVISTICII SOVIETICE
113
ba veche slavă (cu comentar de V. N. Sidorov) ; E. Bourciez, Elemente de lingvistică romanică (cu comentar de D. E. Mihalci) ; Ch. Bally, Lingvistică generală şi lingvistică franceză (cu comentar de R. A. Budagov) ; A. Dauzat, Istoria limbii franceze (cu comentar de M. S. Gurîce-va) ; Adolf Boch, Istoria limbii germane (cu comentar de M. M. Guhman) şi muite altele. Intenţionat am adăugat la fiecare lucrare numele celui care a comentat-o, pentru a se vedea că nu a fost vorba de o simplă traducere, ci operele mai vechi ale lingviştilor străini au fost puse la înde-mîna tineretului sovietic împreună cu adnotările celor mai de frunte lingvişti din U.R.S.S., care, subliniind meritele originalelor, au arătat în acelaşi timp limitele acestora, pentru ca ceea ce e învechit sau greşit să nu fie preluat în mod necritic de cititori.
In acelaşi timp s-au republicat numeroaj se lucrări ale lingviştilor ruşi din trecut, de asemenea însoţite de comentarii ; şi în propria ei tradiţie ştiinţa sovietică găseşte suficient material pentru o împrospătare şi o consolidare a ştiinţei actuale, renăscute, după ce boala marrismului a fost învinsă. Astfel s-au republicat lucrări ale acad. A. A. Şahmatov cu privire la limba rusă contemporană, cu comentar de acad. V. V. Vinogradov; Istoria limbii ruse vechi de L. P. Iakubinski, cu comentar de P. S. Kuzneţov şi o amplă prefaţă de V. V. Vinogradov; Morfologia istorică a limbii ruse de A. A. Şahmatov cu comentar dc acad. S. P. Obnorski; Limba veche slavă, de A. M. Selişcev sub îngrijirea lui R. I. Avanesov; Lucrări alese de lingvistică şi fonetică, vol. I, de acad. L. V. Scerba, sub îngrijirea elevei sale M. I. Matusevici şi multe altele pe care nu le mai înşir, ca să nu transform această expunere în catalog.
Dar paralel cu publicarea acestor traduceri şi reeditări, s-a pornit şi publicarea de lucrări originale, în primul rînd manuale. Astfel au apărut în scurtă vreme Introduceri în lingvistică, de A. S. Ciko-bava şi L. A. Bulahovski (primul volum, în numai doi  ani, a cunoscut  un  tiraj de
200.000 de exemplare), apoi de A. A. Re-formatski, lucrări care au devenit auxiliare indispensabile şi pentru noi. Cam în aceeaşi vreme s-au publicat mai muite culegeri de studii pentru îndrumarea pe linia nouă a lingvisticii sovietice, cum şi un mare număr de lucrări cu caracter original, din diversele ramuri ale ştiinţei noastre. Dintre acestea nu voi cita aici decît Gramatica Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S-, monumentală operă care constituie un model al genului. In Uniunea Sovietică apar foarte multe reviste de lingvistică, dintre care unele nu sînt cunoscute la noi. Mă mulţumesc să vorbesc aici numai de Vo-prost iazikoznaniia, care apare de şase ori pe an, cu aproximativ 200 de pagini la fiecare fascicolă, şi constituie astfel, probabil, cea mai voluminoasă publicaţie periodică din lume în domeniul lingvisticii. Dar important nu este volumul, ci conţinutul, care se repartizează la numeroase rubrici şi este în general la nivelul cel mai înalt pe scară mondială. Astfel în scurtă vreme specialiştii sovietici au recuperat întîrzie-rea lor faţă de ştiinţa din alte ţări şi au pornit întrecerea pentru întîietate şi în acest domeniu.
Voi încerca acum să degajez cîteva dintre caracteristicile lingvisticii sovietice. Prima de care vreau să mă ocup este universalitatea ei. Lucrările specialiştilor din universităţi şi din institute se ocupă de mai toate familiile de limbi de pe pămînt şi cercetează toate ramurile în care se subdivide studiul limbii. De aceea nici nu m-am încumetat să vorbesc despre lingvistica sovietică în totalitatea ei şi mi-am fixat ca subiect numai unele dintre trăsăturile ei.
Ţinînd seama de întinderea Uniunii Sovietice, de varietatea populaţiilor ei, este natural ca studiile să înglobeze numeroase familii de limbi, căci pentru cea mai mare parte dintre ele se găsesc chiar pe teritoriul sovietic populaţii care le aparţin. Astfel, se vorbesc în U.R.S.S. majoritatea limbilor slave (rusa, ucraineana, bielorusa, bulgara), toate limbile baltice, limbile   finougriene    (cu   excepţia ma-
8 — Viaţa Romînească nr. 11
114
AL. GRAUR
ghiarei   şi   laponei)',   apoi aşa-numitele lirtibi caucaziene, limbile turco-tătare (cu excepţia limbii turce propriu-zise) şi limba armeană. Din alte familii de limbi există mai   puţini   reprezentanţi,   dar totuşi există : din limbile romanice, limba moldovenească ; dintre cele semitice, siriana (în Caucaz) ; dintre limbile indo-iraniene, trebuie să numărăm tagica, oseta şi altele; apoi limbile tunguze, paleo-asiatice, mongola, rnanciuriana şi diverse limbi vorbite de populaţii  mai  puţin  numeroase. Prin urmare un lingvist sovietic poate studia limbi din cele mai multe familii, fără să se deplaseze în străinătate. Şi realmente toate aceste limbi constituie obiectul publicaţiilor de specialitate ale editurilor sovietice. Dar în afară de aceasta, chineza, coreana, japoneza    şi alte limbi asiatice sînt studiate cu atenţie în institutele de la Moscova (s-a înfiinţat un Institut de limbi orientale pe  lîngă Universitatea „Lomo-nosov")   şi  din Leningrad, şi lucrări de renume mondial   în aceste   domenii sînt semnate de A. A. Dragunov, N. I. Kon-rad, I. I. Oşanin şi alţi lingvişti sovietici. De asemenea în domeniul limbilor clasice tradiţia ştiinţifică rusească a fost reluată şi, ca să citez un singur nume, lucrările lui I. M. Tronski se bucură de o înaltă preţuire   din partea   specialiştilor noştri.
Dar cu atîta nu se mulţumesc colegii noştri din Uniunea Sovietică. Ei cercetează şi limbile mai îndepărtate de hotarele lor, şi nu fără succese răsunătoare. De cu-rînd un tînăr cercetător, I. V. Knorozov, a izbutit să descifreze scrierea de pe inscripţiile vechilor indieni americani maia, cu care îşi bătuseră capul în zadar multă vreme specialiştii apuseni.
Aş vrea, în legătură cu cele arătate pînă aici, să mai vorbesc numai despre felul cum este cunoscută de lingviştii sovietici limba romînă. In vara trecută, la cel de al VIII-lea Congres internaţional al lingviştilor la Oslo, nu mică mi-a fost surprinderea cînd, făcînd cunoştinţă cu B. A. S'erebrennikov, şeful delegaţiei sovietice mi s-a adresat în romîneşte. Văzusem în lucrările lui că citează uneori cuvinte ro-
mîneşti, dar nu credeam că poate chiar să vorbească în limba noastră. Acest caz nu este nicidecum izolat. Fără a vorbi de moldovenii care lucrează la Universitatea din Chişinău şi la cea din Cernăuţi, sau la Filiala din Chişinău a Academiei de Ştiinţe a Uniunii Sovietice (printre ei cunoscuţi ai specialiştilor noştri ca A. T. Borşci, N. G. Corlăteanu, R. G. Piotrovski, G.F. Bogaci, T. P. Iliaşenko şi mulţi alţii, lingvişti de la principalele centre ale ştiinţei sovietice cunosc şi chiar cercetează limba romînă şi publică lucrări de valoare. De exemplu şeful catedrei de romanistică de la Moscova, R. A. Budagov, care de mult dă opere importante asupra limbii romîne. Tot la Moscova lucrează D. E. Mihalci, autor al mai multor lucrări de lingvistică romînească şi S. B. Bernstein, care a atins şi el probleme privitoare la limba noastră. De  la  Leningrad  primim  lucrări asupra limbii romîneşti semnate de N. I. Dukelski; din Kiev ne   trimite articole S. V. Sem-cinski ;    din Uleanovsk, A. P. Evdoşenko şi aşa mai departe.
Universalitatea    lingvisticii sovietice se mai manifestă şi prin faptul că studiază toate ramurile lingvisticii şi cu toate metodele şi procedeele cunoscute. Moscova şi Leningradul au foneticieni şi fonologi celebri, ca R. I. Avanesov, P. S. Kuzneţov, R. L. Zinder şi alţii, care continuă şcoala lui L. V. Şcerba şi a celorlalţi foneticieni de vază din trecut. Discuţia purtată nu de mult  asupra  fonologiei,  în  coloanele revistei   Izveslia  Akademii  Nauk S.S.S.R., s-a desfăşurat Ia cel mai înalt nivel şi a tratat problema teoretică a fonemului sub toate aspectele.  In materie de. geografie lingvistică, metoda folosită de anchetatorii sovietici este evident superioară celei a cercetătorilor apuseni, căci permite să se asigure acoperirea unei reţele foarte dese de puncte anchetate şi să se obţină totuşi rezultate   comparabile între   ele. Aceasta graţie faptului   că în   Uniunea Sovietică ancheta se face în colectiv.
Lexicologia sovietică este fără îndoială prima din lume. Apar în fiecare an numeroase   dicţionare   bilingve, explica-
UNELE CARACTERISTICI ALE LINGVISTICII SOVIETICE 115
tive, speciale etc., astfel că nu numai pentru toate limbile vorbite în Uniunea Sovietică, ci şi pentru cele mai multe din limbile mai cunoscute în restul Europei şi al Asiei există felurite tipuri de dicţionare redactate şi tipărite în U.R.S.S. Un catalog al acestor dicţionare ar forma el însuşi un volum impresionant. In ultimii ani au apărut numeroase lucrări teoretice de lexicologie, privind nu numai limba rusă ci şi celelalte limbi studiate în facultăţi. (Uniunea Sovietică este, după cîte ştiu, singura ţară din lume unde la universităţi există catedre de teoria traducerii şi unde se publică numeroase volume din acest domeniu.)
Cam aceeaşi este situaţia în domeniul gramaticii. Manualele de gramatică a limbii ruse, pe care le folosim cu mult interes, pentru că ne ajută să tratăm şi problemele gramaticii noastre, stau alături de nenumăratele volume de gramatică franceză, engleză, germană etc., de diverse tipuri şi pentru cititori cu diferite niveluri. Dar indiferent pentru ce nivel ar fi destinate, aceste lucrări se remarcă toate prin siguranţa concepţiei, prin măiestria tratării şi prin bogăţia de material pe care o oferă. In ultimii ani au apărut tratate de gramatică istorică a mai multor limbi, ca vechea slavă, rusa, franceza (morfologia istorică de acad. V. F. Şiş-marev), lucrări de dialectologie (ca aceea a limbii germane de V. M. Jirmunski), culegeri de texte pentru a studia istoria diverselor limbi etc.
Ramurile noi ale lingvisticii, legate de tehnica înaintată, şi-au găsit cercetători printre lingviştii sovietici şi astfel cine se preocupă de lingvistica matematică este obligat să folosească lucrările apărute în revistele sovietice (aşa cum ne arăta deunăzi într-o conferinţă R. Jakobson). Legată de această disciplină este tehnica maşinii de tradus, care de asemenea este cultivată de cercetătorii sovietici, situaţi şi în această ramură printre primii în lume.
Dar cel mai mult trebuie lăudaţi lingviştii sovietici pentru aportul lor la studiul lingvisticii generale. In această pri-
vinţă ei se situează cu mult înaintea celor  din alte ţări,  atît prin preocuparea constantă de problemele de concepţie, cît şi prin rezultatele pe care le obţin. Lucrul nu este de mirare, deoarece foarte adesea lucrările lor pornesc explicit de la teze ale filozofiei marxiste şi nu rareori sînt chiar opera unor filozofi cu mare renume. Astfel revista Voprosl filosofii publică de multe ori articole care tratează probleme de lingvistică şi ajutorul pe care ni-1 dă în acest fel este nepreţuit. De asemenea sînt deosebit de importante discuţiile publice organizate adesea asupra problemelor de bază ale lingvisticii generale, cu participarea filozofilor, de exemplu discuţia   asupra  legilor  interne  de dezvoltare a limbii. în mai multe rînduri s-au publicat culegeri de   studii asupra   unor subiecte generale (de exemplu Problemele structurii gramaticale), cu contribuţii esenţiale pentru rezolvarea    în spirit    marxist a subiectelor controversate. Universitatea din Moscova a iniţiat publicarea unei colecţii de broşuri, în ajutorul celor care predau lingvistica  generală.  Sub conducerea lui V. A. Zveghinţev, şeful catedrei de lingvistică generală a Universităţii din Moscova, se publică în această colecţie studii privitoare fie la un capitol al lingvisticii (de exemplu A. I. Smirniţki despre metoda comparativă-islorică,   V.   V. Ivanov despre clasificarea genealogică a limbilor), fie despre probleme ale lingvisticii marxiste (de exemplu V. A. Zveghinţev despre legile   interne   de   dezvoltare   ale limbii, despre caracterul de semn al cuvîntului), sau despre curente lingvistice (de exemplu R. A. Budagov despre Saussure şi saus-surianism, O. S. Ahmanova despre structuralism, V. A. Zveghinţev despre idealismul estetic). In afară de toate acestea trebuie citate lucrări individuale, de felul Eseurilor de lingvistică generală ale lui R. A. Budagov. Desigur, las multe la o parte, căci şi aşa expunerea mea se transformă totuşi într-un catalog. Vina însă, dacă pot să mă exprim aşa, este a abundenţei de lucrări cu care e foarte greu pentru cititor de a ţine pasul.
116
AL. GRAUR
A doua trăsătură a lingvisticii sovietice de care vreau să mă ocup este caracterul ei marxist.   Fără îndoială,   o lingvistică marxistă gata constituită şi în întregime organizată încă nu există. Ea se construieşte în momentul de faţă, în lupta împotriva teoriilor idealiste şi metafizice ale lingvisticii   mai   vechi   şi ale  unei mari părţi a lingvisticii actuale din alte ţări şi de asemenea se construieşte cu ajutorul luptei de opinii în sînul lingvisticii sovietice şi, în oarecare măsură, a lingvisticii din celelalte ţări ale lagărului socialismului. Trebuie însă să atrag atenţia că unele elemente de marxism au existat şi în lingvistica sovietică anterioară anului 1950. In articole de revistă, în broşuri şi în volume,   s-au   discutat   adesea diferitele concepţii şi, pornindu-se de la tezele filozofice ale clasicilor marxism-leninismului, au fost combătute multe vederi idealiste şi metafizice, atît ale lingviştilor sovietici cît şi ale celor străini. Faptul că în multe dintre lucrările de lingvistică generală apar-ţinînd  perioadei  dinainte de  1950 tezele marxiste au  fost interpretate greşit, din cauza prismei marriste prin care erau privite, nu trebuie să ne împiedice de a vedea că ele au avut totuşi şi unele părţi pozitive, de care e bine să continuăm a ne folosi. De altfel nu toate lucrările din acea perioadă au fost marriste. Pentru a da un singur exemplu, voi cita lucrarea Limba rusă a acad. V. V. Vinogradov, premiată în 1951. Această carte priveşte limba în evoluţia ei şi face o deosebire netă între ceea ce e învechit şi ceea ce se dezvoltă, învăţîndu-ne să privim faptele de limbă în mişcare şi să ne întrebăm, la fiecare fenomen pe care-1 analizăm, dacă e productiv sau nu, adică dacă exemplele pe care le avem   servesc   de   model pentru crearea altora noi, sau dacă, dimpotrivă, ele reprezintă o rămăşiţă a unor tendinţe apuse şi urmează, cu timpul, să dispară.
In acord cu teoria marxistă, noua lingvistică urmăreşte cauzele schimbărilor în primul rînd în interiorul fenomenelor, analizează contradicţiile interne, pe care le socoteşte mai importante decît influenţele
externe, deşt nici pe acestea din urmă nu Ie neglijează. Faptele de limbă sînt privite ca un sistem, ca o structură complexă în care fiecare element este legat şi influenţat de toate cele care-1 înconjoară. Dar trăsătura care, după părerea mea, deosebeşte cel mai categoric noua lingvistică marxistă, în curs de elaborare, de lingvistica veche, burgheză, sub orice titlu s-ar camufla aceasta din urmă, este studierea evoluţiei limbii în legătură indisolubilă cu istoria societăţii. In opoziţie cu alte şcoli, care neglijează societatea, şi mai ales cu saussurienii, care declară ritos că limba trebuie studiată în sine şi pentru sine, fără să ne pese cine, cînd şi unde a vorbit-o, lingvistica sovietică actuală consideră că singurul mod corect de a cerceta faptele de limbă este acela care le pune necontenit în paralelă cu schimbările din societate, deoarece scopul esenţial al limbii este tocmai de a servi ca mijloc de comunicare între oameni în societate, ceea ce o obligă să se adapteze necontenit la noile nevoi pe care le aduce traiul în societatea din ce în ce mai complexă.
Se înţelege că lingvistica marxistă nu poate admite să se facă ştiinţă descriptivă de dragul descrierii şi fără a se ţine seamă de evoluţia elementelor limbii. Şi în Uniunea Sovietică se adună fapte,, şi acolo oamenii de ştiinţă se apleacă asupra detaliilor neobservate sau insuficient studiate mai înainte. Dar în primul rînd adunarea de fapte nu mai este considerată ca principala sarcină a omului de ştiinţă, ci i se cere acestuia să dea şi vederi de ansamblu, sinteze, în care amănuntele să fie clasate şi explicate în interdependenţa lor naturală, iar în al doilea rînd să aibă în vedere că totul pe lume evoluează, prin urmare nici măcar atunci cînd se descrie un aspect static al unui fenomen nu avem dreptul să uităm că elementele acestui fenomen sînt în mişcare, că unele dintre ele sînt pe cale de a muri iar altele se dezvoltă şi împing la transformarea fenomenului. Chiar'atunci cînd adună material, autorul trebuie să ştie la ce va servi acest material, în ce cadru mai larg
UNELE CARACTERISTICI ALE LINGVISTICII SOVIETICE
117
va fi plasată examinarea lui şi în general autorul trebuie să pornească de la o idee pe care s-o demonstreze şi nu să-şi culeagă faptele aşa cum i se prezintă ele, la întîmplare.
In aceste condiţii nu ne vom mira con-statînd că lingviştii sovietici dau mare importanţă evoluţiei concepţiilor asupra limbii şi că ei publică numeroase lucrări de apreciere asupra şcolilor din trecut şi din prezent. Astfel mă mărginesc să pomenesc aici excelenta lucrare Problemele studiului înrudirii dinire limbile indo-europene, de A. V. Desniţkaia : este de fapt o istorie aproape completă a concepţiilor lingvistice de pînă astăzi, într-un spirit critic vioi şi atrăgător. Pentru a se putea urmări evoluţia ideilor emise de lingvişti, s-a publicat de curînd o crestomaţie din lucrările principalilor lingvişti din trecut şi de astăzi, însoţite de aprecieri critice, operă a lui V. A. Zveghinţev.
O ultimă trăsătură asupra căreia nu vreau să stărui mult, deoarece am pomenit-o şi mai înainte, este legătura cu practica (şi acesta este, după cum se ştie, un postulat al marxism-leninismului). Am vorbit de dicţionare şi de gramatici. Urmează să mai semnalez nenumăratele manuale şcolare, metodici ale studiului limbilor, cărora le sînt consacrate şi două periodice speciale, Russkii iazîk v şkole şi Inostrannîie iazîki v şkole, bine cunoscute pedagogilor noştri, cărora le aduc mare folos. Aici mai trebuie adăugate nenumăratele îndreptare de ortografie, ortoepie, punctuaţie, intonaţie, care depăşesc cadrul învăţămîntului şi se adresează scriitorilor, ziariştilor, actorilor, vorbitorilor la radio şi oamenilor de cultură în general şi ajută la şlefuirea neîncetată a limbii, la perfecţionarea ei.
Meritele incontestabile ale lingviştilor sovietici nu au putut trece nebăgate în seamă în străinătate. In ultimii opt ani, prestigiul lor a crescut enorm şi astăzi nici o universitate apuseană nu-şi poate permite să le ignoreze lucrările. Am fost personal martor al respectului şi admiraţiei cu care au fost priviţi de toţi partici-
panţii la Congresul a VIII-Iea, ţinut, cum am mai spus în vara trecută la Oslo. Deşi Statele Unite ale Americii erau reprezentate prin mai mulţi delegaţi, specialiştii sovietici au reuşit să atragă asupra lor atenţia tuturor, fiind socotiţi ca principalul punct de interes al congresului. Tînă-rul lingvist V. V. Ivanov, care a făcut o excelentă comunicare privitoare la limba hitită şi a condus dezbaterile unei şedinţe, a fost pentru apuseni o adevărată revelaţie. Nu pot vorbi din experienţa personală despre Congresul slaviştilor, ţinut la Moscova în septembrie trecut, dar din toate cîte le-am auzit de la alţii şi le-am citit ne putem face convingerea că prestigiul specialiştilor n-a putut decît să crească încă, deoarece numărul a fost de peste i 500 de la toate catedrele filologice.
Lingviştii sovietici au dat şi dau ajutor direct colegilor lor din ţările democratice. La Varşovia, la Praga, la Budapesta, la Sofia, la Pekin, la toate congresele, conferinţele şi consfătuirile iau parte delegaţi ai Uniunii Sovietice. Am putut vedea cu ochii mei, la Congresul pentru unificarea limbii chineze, ţinut la Pekin în toamna anului 1955, ajutorul substanţial dat de lingviştii sovietici. De altfel toate institutele chineze de învăţămînt superior unde se predau limbi străine se bucurau de sfaturile unor consilieri sovietici, pe cît de atenţi, pe atît de competenţi şi de informaţi.
"Noi, din păcate, am ţinut un contact mult mai slab cu colegii noştri sovietici. Numai cu totul accidental am primit vizita unora dintre ei, iar comunicări ale lor nu am ascultat aproape de loc (amintesc conferinţa ţinută în octombrie anul acesta la Facultatea de filologie, de D. E. Mihalci). Foarte puţini lingvişti romîni au studit în Uniunea Sovietică şi foarte puţini lingvişti formaţi au fost în vizită acolo, în comparaţie cu numărul mare de specialişti în alte discipline. Se înţelege că vina este a noastră, pentru că nu am stăruit suficient în această direcţie, şi lipsa noastră este cu atît mai evidentă, cu cît, ori de cîte ori am avut ocazia unui
118
AL. GRAUR
contact, am putut constata marele profit care a rezultat pentru noi.
Dar chiar şi fără contact personal, numai prin studierea lucrărilor publicate, ştiinţa noastră a avut ocazia să se dezvolte şi să progreseze. Pentru toate lucrările noastre colective, cu caracter practic, am luat ca model operele similare sovietice : dicţionarele bilingve şi explicative, îndreptarele de ortografie, ortoepie şi punctuaţie, gramaticile au folosit din plin experienţa sovietică. Şi în ce priveşte lucrările cu caracter mai mult teoretic, concepţiile noastre se formează în strînsă legătură cu publicaţiile colegilor sovietici. Pentru cursurile noastre universitare am folosit şi folosim planurile de învăţămînt
sovietice şi de asemenea manualele şi celelalte lucrări, pe măsură ce ne parvin, sînt folosite pentru a înviora şi a aduce la zi orientarea expunerilor noastre. In ce mă priveşte pe mine, mărturisesc sincer că, fără cunoaşterea studiilor publicate de colegii sovietici, aş fi rămas la concepţii şi la un nivel de lucrări cu totul inferioare celor de astăzi şi aş fi meritai mult mai puţin locul pe 'care-1 ocup în învăţămînt.
Pentru tot ce am învăţat de la lingviştii sovietici, pentru toate îndemnurile pe care le-am primit de la ei, pentru modelul şi exemplul pe care ni l-au furnizat, recunoştinţa şi dragostea noastră fără limite ne vor călăuzi întotdeauna în relaţiile cu ei.
CRONICA ŞTIINŢIFICĂ
Cont. Dr. N. CAJAL
CANCER, VIRUSURI, TUMORI
Cancerul, una din cele mai groaznice şi în acelaşi timp dintre cele mai răspîn-dite boli pe întreaga suprafaţă a globului pămîntesc, a preocupat şi continuă sa preocupe în cea mai înaltă măsură atît pe oamenii de ştiinţă din diversele domenii ale medicinei, biochimiei, fizicei, etc., cît şi pe numeroşi locuitori ai diferitelor ţări.
Numeroase institute de cercetări au fost înfiinţate în mai toate statele, iar în interiorul lor o adevărată armată de oameni de ştiinţă Iac cele mai mari eforturi pentru a găsi cauza acestui adevărat flagel, pentru a găsi cele mai bune măsuri de combatere şi tratament ale acestei crude boli.
Cu toate că tratamentul afecţiunii a făcut în ultimii ani unele progrese, în special prin folosirea roentgenterapiei protejate, a izotopilor radioactivi şi a unor substanţe ce stăvilesc multiplicarea celulară (substanţe citostatice), problema învingerii acestei boli nu poate fi dezlegată atîta timp cît natura ei este ignorată. Şi cu toate că s-au emis teorii şi ipoteze, dintre cele mai variate şi îndrăzneţe, origina cancerului nu a fost încă lămurită ; se presimte însă apropiata sa descoperire.
în ultima vreme desvoltarea cercetărilor experimentale, avîntul luat de biofizică şi biochimie, progresele rapide ale inîra-microbiologiei (ştiinţa virusurilor), a permis oamenilor de ştiinţă să situeze în prima linie a atenţiei lor ipoteza originii infecţioase, virotică, a tumorilor, ipoteză ce pare a avea cele mai serioase şanse de verificare. De altfel, ipoteza originii infec-
ţioase a tumorilor nu este nouă ; ea a fost susţinută încă de la sfîrşitul secolului al XlX-lea de numeroşi cercetători şi în special de către cercetătorii ruşi (C. V. Vîs-covicr, Novinski, Sastnîi, V. V. Podvisoţki, etc.). Acesta din urmă a afirmat că în origina cancerului „fiinţe ultramiorosco-pice infinit de mici", deci virusurile, au rol de frunte. Paralel cu el, în Franţa, A. Borrel a desvoltat păreri asemănătoare, fapt care ne permite să afirmăm că primii autori care au susţinut ipoteza originii vi-rotice a cancerului sînt V. V. Podvisoţki şi A. Borrel.
Pornind de la afirmaţiile lor, numeroşi cercetători au imaginat şi realizat experienţe interesante, ingenioase, care au reuşit să stabilească pe de o parte existenţa: unor tumori   benigne   (necanceroase) la animale şi om, precum şi a unor tumori canceroase ale animalelor produse de virusuri ; în acelaşi timp,   datele furnizate în ultima vreme de experimentatori întăresc din ce în ce mai mult credinţa în existenţa unei cauze infecţioase inframicro-biene a bolii canceroase, în general. Probele aduse — este adevărat — sînt încă insuficiente   pentru a  considera definitiv lămurită această pasionantă problemă. Nu este însă mai puţin adevărat că rezultatele obţinute de unii cercetători sînt extrem de interesante, am putea spune chiar pasionante, iar cunoaşterea lor permite cu siguranţă noi progrese în acest obscur şt important domeniu.
120
DR. N. CAJAL
înainte însă de a înainta în tratarea subiectului nostru, credem necesar a aminti cîteva date referitoare la virusuri, la inframicrobi.
Se ştie că printre cauzele producătoare de boli infecţioase la oameni, animale şi plante, un loc de frunte îl ocupă alături de microbi, inframicrobii, iar bolile produse de aceştia poartă denumirea de inframi-crobioze.
In general, cei mai mulţi oameni, printre care chiar şi unii specialişti, numesc inframicrobii şi virusuri. Este adevărat că toate virusurile sînt inframicrobi, dar afirmaţia inversă nu este valabilă căci sub numele de inframicrobi se înţelege o categorie mai mare de germeni în care se cuprind în afară de virusuri (cele mai multe), bac-teriofagii (virusurile patogene pentru microbi), pararickettsiile, neorickettsiile şi rickettsiile.
In general în această categorie a infra-microbilor se cuprind germeni extrem de mici, mult mai mici decît microbii, deosebiţi de aceştia prin multiple proprietăţi.
Astfel dimensia lor se măsoară în mili-microni, adică cu a mia parte dintr-un micron, acesta din urmă fiind unitatea de măsură pentru microbi reprezentînd a mia parte dintr-un milimetru.
Din cauza micimii lor o mare parte din inframicrobi nu pot fi văzuţi decît cu mi-croscoapele electronice. Printre cei mai mici inframicrobi se situează virusurile ce produc febra aftoasă şi poliomielita, printre cei mai mari rickettsiile, ce produc tifosul exantematic, tifosul pulmonar (febra „Q") etc.
Altă deosebire importantă între microbi şi inframicrobi se referă la modul lor de desvoltare, la modul lor de înmulţire.
Astfel, spre deosebire de microbi, care se pot cultiva în laboratoare, în eprubete, în baloane de sticlă, în aşa zise ,,medii de cultură" (bulion de carne, bilă de bou, etc.), din care viaţa a fost scoasă prin numeroase metode fizico-chimice, inframicrobii nu se pot cultiva decît pe celule şi ţesuturi vii, cum sînt culturile de ţesuturi (celule normale sau canceroase), ouăle de găină embrionate sau organele animalelor
de experienţă. Această proprietate a infra-microbilor, ce dovedeşte parazitismul lor obligaloriu pe celula vie, se datoreşte în special structurii lor primitive, lipsei lor de metabolism propriu şi deci imposibilităţii de a-şi sintetiza singure hrana. Aceasta arată de asemeni dece inframicrobii sînt consideraţi ca fiind situaţi la limita vieţii.
Dar nu numai acestea sînt deosebirile dintre microbi şi inframicrobi, mai există multe altele cum ar fi cele referitoare la mecanismul imunităţii, studiat atît de bine de Levaditi şi de Nicolau, cele referitoare la leziunile produse în ţesuturi şi organe, la comportarea lor faţă de acţiunea unor agenţi fizici, chimici şi biologici, etc.
De asemeni, spre deosebire de microbi, care sînt în mare parte patogeni (producători de boli), existînd însă mulţi şi nepatogeni, inframicrobii sînt în totalitate producători de boli la oameni, animale, insecte, plante şi chiar la microbi.
Printre cele mai importante boli produse de inframicrobi la oameni citez : variola, turbarea, herpesul, paralizia infantilă, bolile Cosxackie, encefalitele, gripa, infecţiile A.P.C., hepatitele epidemice, rujeola, limfogranulomatoza venerică, blenoragia cu incluzii, pneumoniile virotice, tifosul exantematic, tifosul pulmonar (Febra „Q"), etc. Printre bolile produse de inframicrobi la animale citez : pesta porcină, pesta păsărilor, hepatita ciinelui, encefalita vulpilor, jigodia, etc. ; chiar şi viermii de mătase prezintă infecţii cu virusuri (gălbina-rea viermilor de mătase).
Printre bolile plantelor de origine infra-microbiană citez mozaicul (petele) frunzelor de tutun, al pătlăgelelor roşii, ale sfeclei, etc.
Dar în afară de aceste boli infecţioase obişnuite, trebuie arătat că specialiştii, în cercetările realizate pînă astăzi, au putut stabili <ără niciun fel de dubiu existenţa a numeroase virusuri producătoare de tumori benigne (necanceroase) atît la animale (fibromul şi papilomul iepurilor, ve rucile, etc.), cît şi la oameni (molluscum contagiosum, negii, papilomul lannge-lui) ;  în acelaşi timp, s-au descoperit ia
CANCER, VIRUSURI, TUMORI
121
diverse animale tumori maligne (canceroase) produse de Virusuri, dintre care unele studiate astăzi foarte amănunţit.
Aşa sînt, printre altele, cele 30 afecţiuni canceroase ale galinaceelor printre care tumora sarcomatoasă descrisă de Rous şi transmisibilă prin filtrat, leuce-miile păsărilor, etc., cancerul iepurilor domestici apărut după infectarea lor cu virusul lui Shope. Tumorile glandelor mamare ale şoarecilor, unele tumori ale cîi-nelui, tumorile broaştelor de tipul Ranna Pipiens, leucemiile şoarecilor şi după ultimele cercetări, chiar şi cele ale omului etc.
Dintre toate aceste tumori, indiscutabil de origine virotică, ne vom opri cîte puţin asupra a două dintre ele care ne apar mai interesante şi de care astăzi savanţii leagă problema cauzei cancerului în general.
Este vorba de Papilomui Iui Shope şi despre tumorile mamare ale şoarecilor.
In 1933, R. E. Shope a semnalat la unii iepuri sălbatici capturaţi în regiunea Iowa existenţa unor formaţiuni tumorale cutanate de tip papilomatos (un tip de tumoră benignă necanceroasă), produse de un virus pe care !-a izolat şi studiat experimental. Boala tumorală poate fi transmisă în serie la iepurii sălbatici dar — fapt curios — după infectarea experimentală a iepurilor domestici, boala nu se mai produce sub forma unei tumori benigne ci, sub forma unei tumori ce evoluează ca un adevărat cancer, cu prinderea ganglionilor şi cu moartea consecutivă   a animalului.
Deci faptul interesant îl constituie comportarea diferită a virusului în organismul iepurelui sălbalic sau domestic. Astfel la iepurele sălbatic tumora benignă poate ii transmisă de la un iepure la altul, indefinit, cu găsirea constantă a virsului. Spre deosebire de aceasta, la iepurele domestic tumora evoluează ca un cancer fatal, dar în plus, virusul nu mai poate fi pus în evidenţă, nu mai poate fi transmis mai departe.
Faptul că virusul nu mai poate fi decelat cu mijloacele noastre actuale dc investigaţie a făcut ca el să fie considerat un virus „mascat".
Iată deci o constatare importantă : acelaşi virus poate da la un animal o tumoră benignă, iar !a o altă specie extrem de apropiată o tumoră canceroasă cu „mascarea" virusului.
Aceste rezultate situează problema generală a originii canceroase într-o lumină cu totul nouă ridicînd întrebarea dacă nu cumva şi în cazul altor tumori canceroase la animale sau om de origine nelămurită încă, asistăm la un fenomen similar de „cancer cu virus mascat".
In febrilitatea experimentării acestei probleme J. J. Bittner face la rîndul său o descoperire tot alît de emoţionantă şi anume descoperirea „factorului laptelui" producător al cancerului glandelor mamare la şoarece.
Este vorba de existenţa unor tumori mamare la şoricioaicele adulte, tumori ce apar numai în perioada gravidităţii, tumori ce se ivesc apoi cu regularitate şi la şoricioaicele descendente, bine înţeles tot în perioada gravidităţii. După cercetări minuţioase s-a dovedit că agentul cauzal al tumorilor se află în lapte şi că el este transmis pe această cale puilor de şoarece ce sînt alăptaţi de o şoricioaică din seria purtătoare de tumoră.
Dacă şoricioaicele no.u-născuie ce provin din mame purtătoare de tumori sînt alăptate de şoricioaice fără tumori, din aşa zise „serii necanceroase", se întrerupe transmiterea tumorilor.
De Ia aceste prime constatări „factorul laptelui" a devenit un foarte important obiect de studiu constatîndu-se printre altele că şoarecii pui sînt sensibili la infectarea ou „factorul laptelui" numai în primele 2—3 săptămâni de viaţă. Tot experimental s-a dovedit şi alte aspecte importante ca posibilitatea infectării şori-cioaicelor adulte — care rămîn însă după inoculare timp îndelungat purtătoare de virus —, unele proprietăţi ale agentului cauzal asemănătoare proprietăţilor virusurilor (ultrafiltrabililate, cultivabilitafe în culturi de ţesuturi heterologe, aspect morfologic), etc.
Toate aceste date descoperite — şi am citat numai o mică parte din ele — ridică
122
DR. N. CAJAL
interesanta chestiune a existenţei unui agent inframicrobian puţin patogen, activ numai   în   anumite  condiţiuni de viaţă
(vîrstă, stări fiziologice, etc.).
Dar aceste date nu sînt — după cum am mai semnalat — singurele argumente ale celor ce susţin etiologia infecţioasă a tumorilor canceroase.
Am arătat la începutul acestui articol că există numeroase cancere autentice la animale, (sarcomul lui Rous, leucemiile păsărilor, ale şoarecilor, etc.) provocate de virusuri. Vreau să semnalez şi să subliniez o serie de date care să justifice credinţa că şi boala canceroasă a omului — de origine nedefinitiv stabilită — este produsă tot de un virus.
In ce mă priveşte, sînt convins că aceasta este o realitate şi sper că descoperiri viitoare o vor proba. Pentru moment, pentru susţinerea acestei etiologii ne bazăm pe tumorile canceroase ale unor animale şi pe numeroase şi variate fapte ex-permintale care vin tot mai multe să fundamenteze ştiinţific această ipoteză.
In afara celor citate mi se pare interesant să mai arăt că recent, maestrul meu, Acad. St. S. Nicolau, a publicat cîteva lucrări în care arată că numeroase virusuri (hepatitice, vaccinale, limfogranuloma-toase, etc.), au proprietatea de a produce în organism multiplicări celulare ce pot merge uneori pînă la realizarea unui început de constituţie tumorală. Din fericire, virusurile care cresc cel mai bine în astfel de celule — înmulţindu-se rapid — distrug celulele astfel modificate şi pe care le-au parazitat. Acari. St. S. Nicolau ridică însă foarte just problema posibilităţii de desvoltare în continuare a începutului de organizare tumorală sub acţiunea diferitelor virusuri avînd ca final producerea unor tumori. Aceasta s-ar realiza însă, cînd acţiunea germenilor virotici ar fi mai slabă, mai lentă şi cînd organismul, puţin excitat, nu ar răspunde suficient de prompt pentru a distruge virusul şi din contra, l-ar lăsa să-şi continue acţiunea sa de excitare a multiplicării celulare care, după un timp, ar deveni anarhică şi ar putea produce o tumoră malignă, un cancer au-
tentic. Din contră, atunci cînd însă reacţia organismului este puternică, virusul este distrus şi organismul sterilizat de aceste germene. Teoria Academicianului St. S. Nicolau este dealtfel în deplină concordanţă şi cu cea susţinută de către emi: nentul specialist sovietic Prof. L. A. Zil-ber care arată printre altele că virusul producător al cancerului, pătruns în organism produce tumora numai dacă în organismul respectiv există şi unele focare active de proliferare celulară. Pătrunzând în astfel de celule şi modificîndu-le proprietăţile el le-ar transforma în celule cu un metabolism viciat şi le-ar canceriza. Prin multiplicarea lor nu se mai nasc celule normale ci celule canceroase ; procesul de creştere a tumorii este astfel, din păcate, asigurat.
Personal, mi-am permis la rîndul meu să emit şi să public, încă în urmă cu cîţiva ani o ipoteză, bazată pe numeroase fapte experimentale şi care susţine ferm originea infecţioasă a cancerului.
într-adevăr, cred că virusul cancerului — un virus specific — un virus slab, puţin agresiv, pătrunde în organism încă din primele luni de viaţă, şi se menţine într-o stare latentă, timp îndelungat. Datorită redusei sale agresivităţi el stă în echilibra cu organismul pînă cînd o cauză oarecare rupe acest echilibru şi virusul se multiplică. In acest moment organismul intră în conflict cu germenul. Dacă organismul învinge, el se sterilizează de virus şi devine rezistent ; dacă nu, tumora se constituie, se desvoltă şi boala canceroasă evoluează cu întreaga ei simptomatologie.
Factorii declanşanţi ai conflictului dintre virusul latent şi organism pot fi cu siguranţă diferiţi. Cred însă că cel mai des el este constituit de o tulburare a activităţii glandelor endocrine şi a sistemului nervos central.
In sprijinul intervenţiei glandelor cu secreţie internă în procesul de formare a tumorii sub acţiunea virusului vin o serie de experienţe dintre care unele îmi par extrem de interesante.
CANCER, VIRUSURI, TUMORI
123
într-adevăr, Lacassagne şi Nyka, au arătat că inoculînd virus papilomatos Shope atît pe cale intravenoasă cu iritarea prealabilă a pielei cît şi pe cale tegumental la iepurii cărora în prealabil le fusese distrusă glanda hipofiză cu ajutorul unor ace de radium, se produc leziuni minime, de cele mai multe ori reduse la simple proeminenţe granuloase ale pielii, ce dispar destul de repede, urmate de rezistenţă la o nouă inoculare, în timp ce la animalele martore, cu hipofiza normală se desvollă tumori autentice.
De asemeni, Hagenau şi colaboratorii, tratînd cu vaccin antirabic după inocularea virusului Shope, 25 iepuri dintre care 15 în lactaţie, comparativ cu alte animale tratate în aceleaşi condiţii cu emulsie de măduvă normală, au constatat că la toţi iepurii în lactaţie şi care au primit vaccin antirabic, tumorile au regresat şi dispărut spre deosebire de celelalte loturi la care tumorile au evoluat în mod obişnuit.
Un alt exemplu ce mi se pare de asemeni evident, îl constituie faptul că o altă viroză tumorală, fibromul iepurelui care în mod obişnuit evoluează benign cu dispariţia constantă a nodulului tumoral, urmată de imunitate, se comportă cu totul altfel la iepurii supuşi unui tratament cu cortizon ca şi la iepurii noi-născuţi unde evoluează sub forma unei tumori canceroase ce se generalizează.
Desvoltarea tumorilor mamare la şori-cioaice numai în perioada sarcinei sub acţiunea factorului laptelui, apariţia tumorilor canceroase în special la persoanele trecute de 40 de ani (vîrstă la care se constată cel mai frecvent, tulburări ale activităţii glandelor cu secreţie internă), desvoltarea mai intensă a tumorilor experimentale la animale cu sistemul nervos excitat şi din contră slaba desvoltare a tumorilor la animale în somn experimental sau la cele cu activitatea sistemului nervos central pusă în repaos, pledează de asemeni pentru o teorie complexă virotico-neuro-endocrină.
Boala canceroasă ar apărea deci sub influenţa unui virus cu o activitate condiţionată de anumiţi factori (nervoşi şi glan-
dulari). După cum am mai arătat nu este deloc exclus ca infectarea să se facă chiar în primele luni de viaţă, prin lapte, ca şi în cazul cancerului glandelor mamare ale şoarecilor.
De altfel, studii recente realizate cu ajutorul microscopului electronic asupra laptelui de femeie, au adus rezultate ce ar putea susţine acest punct de vedere.
într-adevăr, L. Gross şi colaboratorii ca şi L. D. Mochowski şi R. Passey, studiind laptele recoltat de la femei canceroase, de la femei provenite din familii canceroase ca şi de la femei în ale căror familii nu s-au semnalat timp de 2 generaţii tumori maligne, au putut descrie date extrem de interesante.
După purificări foarte laborioase, autorii susmenţionaţi au putut decela în toate probele de lapte recoltate de la femeile canceroase (în special de la cele cu can-cere mamare), particule asemănătoare ca aspect cu „factorul laptelui", în număr considerabil ; în opoziţie cu aceasta în laptele femeilor din familii necanceroase nu au putut fi evidenţiaţi decît extrem de rari corpusculi şi numai în 29 din 71 probe de lapte.
In urma acestor experienţe se pune întrebarea dacă aceşti corpusculi nu ar putea reprezenta agenţii virotici cauzali ai tumorilor.
Sîntem tentaţi să credem că aceasta este foarte probabil.
Virusul s-ar transmite astfel prin laptele matern la toţi descendenţii alăptaţi natural, iar boala canceroasă . va apare după o perioadă în care virusul se va găsi sub o formă latentă, adormită, bio fită, numai la unii din cei infectaţi, într-un moment în care, din diverse cauze, în special printr-un dezechilibru neuro-endocrin, agresivitatea virusului ar învinge rezistenţa organismului.
Aşa credem că se explică „ereditarea"* cancerului, „cancerul familial".
Incontestabil, că nu se pot trage încă concluzii definitive asupra acestei probleme extrem de interesante. Există într-adevăr multiple date importante, lip* sesc însă încă multe altele.
124
DR. N. CAJAL
Ne bazăm în cazul mamiferelor pe un extrem de mic număr de tumori canceroase produse de virusuri. La om, pînă în prezent, nu s-a putut purae în evidenţă alte elemente utile în sprijinul acestei ipoteze, cu excepţia interesantelor experienţe din cadrul leucemiilor realizate recent de câţiva autori specialişti (Magrassi, Bergolz, etc.) ce au reprodus boala la animale de laborator prin inocularea pe diferite căi a filtratului de sînge, splină, ganglioni limfatici, a interesantelor examene electro-nooptice realizate cu laptele de femeie, ca şi a faptului descris de S. Nicolau, şi anume prezenţa în interiorul nucleilor unor celule dintr-o tumoră mixomatoasă umană, a unor plaje inframicrobiene caracteristice. (De remarcat că aspectul de plaje infra-microbiană traduce deobicei colonii de virusuri ce se înmulţesc în celule).
Lipsesc încă multe, multe date dar cu siguranţă că cercetări experimentale viitoare vor aduce lumină şi în această problemă extrem de importantă, în care se desemnează din ce în ce mai puternic posibilitatea unei etiologii infecţioase inframicrobiene pe lîngă alte cauze considerate astăzi provizoriu ca provocatoare de tumori la om şi animale.
Este, în concluzie, cancerul o boală infecţioasă ? Personal cred că la această întrebare se poate răspunde afirmativ şi după cum am arătat, sînt convins că boala canceroasă este o boală infecţioasă, produsă de un inframicrob, de un virus specific, care, introdus în organism, devine virulent numai în anumite împrejurări în care sistemul nervos central şi endocrin joacă un rol din cele mai importante. Viitorul va dovedi dacă cei ce susţinem această teorie avem sau nu dreptate.
Dar relaţiile dintre virusuri şi cancer pot fi privite astăzi şi din alt interesant punct de vedere şi cu perspective optimiste. Este vorba de acţiunea distrugătoare faţă de tumori pe care o manifestă unele virusuri şi în consecinţă de speranţele realizării unei eventuale bioterapii a cancerului, bioterapie virotică ce are la bază descoperirea savanţilor romîni Leva-diti şi Nicolau făcută încă în 1922.
Aceştia, experimentînd cu virusul vaccinai pe tumori spontane ale şoarecilor şi şobolanilor, au arătat că epiteliomul spontan al şoarecilor şi şobolanilor poate pierde sub influenţa inframicrobului vaccinai capacitatea de a mai fi grefat, de a mai fi transplantat la alte animale. In rare cazuri, cînd suprimarea facultăţii de grefă nu a fost obţinută chiar la prima inoculare de virus vaccinai, după o a doua sau a treia infectare, tumora îşi pierde puterea proliferativă şi nu mai poate fi grefată în continuare. Mai mult, inocularea intrave-noasă a virusului vaccinai poate duce chiar la dispariţia tumorii, prin necroza celulelor tumorale care s-ar produce după o scurtă perioadă de proliferare.
Rezultatele obţinute la animal au făcut pe Levaditi şi Nicolau să experimenteze acest mijloc de tratament şi la om. Ei au folosit virusul neuro-vaccinal [variantă obţinută tot de ei prin adaptarea virusului dermo-vaccinal) (cel cu care ne vaccinăm împotriva variolei) la creierul de iepure], aceasta pentru necesitatea experimentării cu un virus bacteriologic pur.
încercările s-au făcut pe tumori epite-liale mamare, virusul fiind inoculat intravenos.
După inocularea a 20 cc emulsie virulentă s-a observat după o scurtă perioadă de proliferare, ramolirea, necrozarea şi topirea parţială a tumorii. Repetarea inoculărilor nu a mai permis însă prelungirea acţiunii necrozante şi deci influenţarea favorabilă a procesului de vindecare datorită instalării unei stări de imunitate, de rezistenţă solidă faţă de virusul vaccinai.
încercările de a obţine tulpini de virus neurovaccinal rezistente la anticorpi au eşuat.
Bazat pe aceste rezultate S. Nicolau susţine necesitatea studierii acţiunii şi a altor virusuri (bineînţeles nepericuloase pentru om) spre a se putea selecţiona astfel inframicrobii activi, care să continue distrugerea tumorii după o primă inoculare de virus neuro vaccinai.
Problema este deschisă atît pentru tumorile epiteliale, cît şi pentru cele con-
CANCER, VIRUSURI, TUMORI
125
junctive deoarece s-a dovedit că unele virusuri din grupul mezodermozelor ca şi unele pantrope pot cultiva şi în tumori sarcomatose (de ţesut conjunctiv) arătînd o acţiune necrozantă, distrugătoare. Este cazul virusului limfogranulomatos (R. M. Schoen), al virusului Newcastle (A. E. Morre, L. C. Diamond şi colab., etc.).
Angrenîndu-se pe drumul deschis de experienţele lui Levaditi şi Nicolau recent, E. Nastac a descoperit rolul distrugător pe care îl are virusul oreillon-ului faţă de unele tumori ale şobolanilor, iar în experienţe pe om E. S. Lusting şi colaboratorii au stabilit efectul rezolutiv pe care îl joacă faţă de unele lipoame, virusul Co-sxackie B4, etc.
Fără discuţie că aceste experienţe interesante sînt continuate în numeroase labo-
ratoare cu un singur scop final : învingerea cancerului.
Datele prezentate de mine în acest articol au avut ca scop şi sper că au reuşit să elucideze relaţiile importante dintre virusuri şi tumori, relaţii care dau pe deoparte perspectiva descoperirii naturii bolii canceroase, iar pe de altă parte dau speranţa realizării unei eventuale bioterapii a tumorilor maligne cu ajutorul virusurilor Din ambele aceste perspective se deduce necesitatea continuării experienţelor în această direcţie cu mai multă intensitate, cu mai mult elan.
Pe acest drum cred că victoria împotriva cancerului este cu siguranţă apropiată 1
CRONICA UTER ARĂ
OV. S. CR OH MĂ L NIC EA NU
FR. MUNTEANU: „CERUL ÎNCEPE LA ETAJUL 3"
E greu de spus ce sînt bucăţile adunate de Fr. Munteanu sub titlul, cam emfatic — „Cerul începe la etajul 3"- Amintiri ? Poate, pentru că cele mai multe au un caracter autobiografic şi se referă la în-tîmplări pe care autorul declară că le-a trăit cu adevărat.
Revenirile asupra cîtorva amănunte întăresc de altfel ideea că avem aici de-a-face cu date nemijlocite de viaţă. Cineva ar putea reconstitui chiar din ele schiţa existenţei aventuroase a tînărului nosjru scriitor. Fiul unui sculptor decăzut şi alcoolic, pare să fi avut o copilărie grea. A fost ucenic de croitor („Cum am hotărît să mă fac poet") ; a stat şi la casa de corecţie („Nenea Matei") ; cîrmaci apoi pe un şlep austriac,   războiul   1-a prins în Budapesta asediată („Kilometrul 1314", „O felie de pîine").  L-au arestat autorităţile hortyste,   era să  fie transportat într-un lagăr, a evadat din tren şi s-a întors cu nevasta şi copilul  mic, — abia înţărcat, spre  ţară  în  „bou-vagon"   („In bou-va-gon"). In  1946 lucra ca om de serviciu la un cinematograf. Pentru această îndeletnicire primea două salarii şi amîndouă în natură, primul îi asigura proprietatea asupra tuturor obiectelor găsite în incinta cinematografului, celălalt îi da dreptul să folosească o cabină din spatele ecranului ca  locuinţă   („Două  întîlniri").  La toate acestea ajungem însă mai mult pe calea deductivă.     Reconstituirea autobiografică nu formează obiectul propriu-zis al bucăţilor din volumul „Cerul începe la etajul
3". Autorul nu urmăreşte un fir al existenţei sale, prezintă întîmplările oarecum independent,   pentru   valoarea   lor epică, anecdotică, tinde să le dea rotunjimea unor schiţe cu o „poantă" finală („Flaşnetarul", „La  pomul   lăudat",  „Domnişoara Coca din   Bîrlad").   Cîteodată   practică   pur şi simplu genul   hibrid  al însemnărilor de scriitor,   adică   al  unor  articole   care nu sînt de fapt articole ci mai de grabă povestiri, şi nici povestiri ci un fel de reportaje lipsite însă şi ele de ceea ce ar trebui să   le  imprime  factura  specifică („Viaţa începe din   nou",   „Şcoala reportajului", „Muntele orb",   „Cicero   din Moscova"). Volumul n-are, după cum se vede, o siruc-tură prea unitară. Autorul făcea poate mai bine dacă renunţa la o parte din roadele activităţii   sale   publicistice   şi înmulţea episoadele de tip autobiografic. E aici o anumită   tendinţă de a strînge neapărat într-o carte tot ce ai publicat prin reviste şi ziare, o grabă pe care înainte de a vorbi despre lucrurile într-adevăr bune din „Cerul începe ia etajul 3" nu mă pot împiedeca să o numesc uşurătate. Fr- Munteanu e un prozator de incontestabil talent, cu o experienţă omenească dintre cele mai interesante. Nu mai are Ia ora aceasta scuza începuturilor. E păcat atunci ca personalitatea lui artistică să fie împiedicată a se defini în toată originalitatea ei de o producţie inegală :  „Lenta" şi „Fericitul negustor", „Un oraş de pe Mureş" şi partea artificală   către final a romanului „Statuile   nu rîd   niciodată",   bucăţi  ca „In
CRONICA LITERARA
127
bou-vagon", ,,0 felie de pîine" sau texte de duzină, construite pe cîteva antiteze răsuflate şi ieftine ca „Şcoala reportajului" sau „Dreptul de a fi nemulţumit".
Prin ce trezeşte însă interes volumul ? Unde stă actualitatea lui, pentru că iarăşi mă simt dator să o spun de la început, nu puţine   din bucăţile  acestea îl conţin, poate,   mai   bine   ca   oricare   altele pe Fr. Munteanu, în ce are el mai personal, în ce aduce el mai  interesant sub raportul experienţei umane. Dar să mă explic. Scriitorul nostru face parte dintr-o generaţie, asupra căreia   epoca noastră zbuciumată şi-a pus în modul cel mai apăsat pecetea. Fascismul,   războiul,   răsturnările revoluţionare, ea le-a trăit într-un răstimp uluitor de scurt  şi la o vîrstă cînd conştiinţa are o mare plasticitate. E, prin urmare, o generaţie formată într-un univers al lagărelor de concentrare, oraşelor incendiate şi luptelor de stradă. Reacţiile morale ale ■acestui tip de umanitate constituie o mărturisire .asupra epocii de un netăgăduit interes, din care cauză îmi şi arătam preferinţa pentru bucăţile cu caracter autobiografic. Personajul revelator e în ele autorul însuşi. De copil încă dobîndeşte o obişnuinţă ciudată, de a lua viaţa aşa cum e, cu o înspăimântătoare lipsă de iluzii. Dreptul de a sta în apropierea sobei de tuci din atelierul de croitorie al domnului Fuchs i se pare firesc a-1 plăti cu mici servicii. „Eram socotit om de-al casei şi în această calitate  eram  trimis   după  cumpărături : ba !a tutungerie  după tutun   de 5 şi două plicuri cu foiţă de ţigară, ba la merceria lui Stiiber din   piaţa Iosefin   după patru nasturi mari şi şasesprezece nasturi maro, mici". Onoarea de a îi primit în casa lui Nenea   Matei,   care   era   „un adevărat domn", de asemeni. Autorul înţelege că a îost adus ca să ţină de urît copiilor unchiului, bolnavi   de gripă şi   obligaţi să „rămînă în pat" : „Am stat de dimineaţă pînă seara cu   ei, le-am   povestit tot ce ştiam, şi-i gîdilam pe talpă cu o pană ca să rîdă". 11 !
Aici nu-i vorba de resemnare sau de abrutizare, ci de un instinct vital foarte puternic. Copilul se învaţă, ca o mică săl-bătăciune, cu legile aspre ale junglei. Supunerea ascunde o şireată adaptare la mediul nemilos din jur. Cu domnul învăţător Justin Popescu-Nababu, căruia îi face zilnic coşniţa, se tocmeşte pentru o notă de „nouă tone", cînd e vorba de o muncă mai grea :
„Cum să descarc un vagon de lemne pentru un fleac de şase sau şapte? Vreau şi eu un zece sau măcar un nouă". „Ştiţi cît durează pînă descarci un vagon de lemne ? stăruie persuasiv- O după-amiază întreagă... Zău, daţi-mi un nouă!" Cînd e ameninţat şi rămînă repetent nu ezită să-l şantajeze chiar pe învăţător. Copilul e lucid, înrăit, a deprins mecanica aspră a lumii capitaliste. Aceasta nu înseamnă că duioşiile vîrstei i-au dispărut cu desăvîr-şire. Dar s-a învăţat să le ascundă, şi rănile sufleteşti se trădează mai tîrziu în durităţi teribile. Un nume pentru care maică-sa a fost bătută crunt, cînd era copil, nu i s-a şters din minte. Trebuind să aleagă mai tîrziu între doi oameni complect necunoscuţi, unul ce urmează să moară, nu ezită, auzind că-1 cheamă la fel ca pe provocatorul vechii drame familiale („Kilometrul 1314")
Lipsa de sentimentalitate, tăria de a înfrunta cu un fel de înăsprire sufletească..- surprizele cele mai triste ale soartei devin pentru tînărul de 20 de ani o a doua natură. „Morţii nu mă impresionează — scrie — am văzut destui. Dar cei din Budapesta erau nişte morţi ciudaţi ; mai toţi dezbrăcaţi încă înainte de a se răci : refugiaţii şi locuitorii oraşului asediat aveau haine puţine, subţiri, şi altă soluţie de procurat haine nu era". Atrocele a intrat în sfera obişnuitului. Notaţia continuă la fel de „seacă", atentă la detaliul „tehnic". „Numai soldaţii împuşcaţi peste noapte nu puteau fi desbrăcaţi: erau înţepeniţi, de multe ori în poziţii caraghioase, aşa cum îi găsea moartea". Ştirea că un alt om a fost omorît în locul lui o înregistrează fără nici o tulburare :
128
OV. S. CROHMALNICEANU
„Va să zică, individul care s-a speriat de mine, a fos\t împuşcat. Spre mirarea mea n-am simţit nici o remuşcare.
— Şi cu femeia ce s-a întîmplat ? (e vorba de sofia lui n.n.) am întrebat pe un ton plictisit, ca şi cum întrebarea ar fi fost pusă numai ca să treacă timpul" („In bou-vagon").
Apare şi deprinderea de a lua decizii bruşte, fără prea multe reflecţii, cu un soi de curaj încăpăţînat al disperării-Situaţiile se schimbă adesea atît de neaşteptat şi de absurd încît raţionamentele prea complicate nu ajută la nimic.
Autorul hotărăşte să evadeze din vagonul care-1 transportă, probabil către un lagăr de concentrare hitlerist, cum se iveşte ocazia. Nu se întreabă ce va face pe urmă. II chinuie foamea şi e preocupat să găsească ceva de mîncare. Se află mereu la un pas de moarte, dar o evită cu un instinct sigur al conservării. Cînd nemai-putînd răbda, opreşte un camion pe şosea şi descoperă la volan un soldat neamţ, nu-şi pierde cumpătul şi-i cere pur şi simplu să se urce în maşină explicîndu-i că e marinar la DDSG şi vrea să ajungă la Budapesta.
După ce nu mai rămîne nimic din casa în care locuia se instalează cu familia într-un vagon de marfă părăsit. Hotărî-rea e luată iarăşi, tot aşa, fără prea multe socoteli. „După trei zile de aşteptare — mărturiseşte — nu mai îmi aduceam aminte cine mi-a spus că toate vagoanele de pe liniile moarte, vor fi duse în Romînia. De fapt asta nici nu mai avea importanţă. Atunci însă, cînd am auzit ştirea, mi-am adunat boarfele, le-am înghesuit în două geamantane de nuiele, şi m-am mutat în primul vagon întreg. Doream foarte mult să părăsesc Budapesta".
La fel are loc şi fuga din grupul prizonierilor puşi să încarce linte :
„Cu o singură smucitură roţile se puseră în mişcare. Departe la uşa vagonului, o zării pe nevastă-mea. Cît de neputincios poate fi un om ! Dacă aş coborî acum,   aş mai   putea   să prind ultimele
vagoane. Căutai sentinela din priviri. Nu, nu se putea face nimic. E aici prin apropiere. Totuşi nu există o altă soluţie : sar din vagon şi alerg din toate puterile în urma trenului".
Principalele semnificaţii ale acestei experienţe umane rezidă însă în concluziile morale la care ea a dus. Şi aici se impune o distincţie esenţială. Din generaţia care şi-a consumat adolescenţa pe un asemenea decor de sînge şi cenuşe o parte a întîlnit revoluţia, alta nu- Unora, în funcţie de aceasta, încercarea prin care au trecut, le-a dat gravitate, simţ al istoriei, încredere în forţele vieţii, celorlalţi, un fel de dezabuzare cinică, o lipsă înfiorătoare de scrupule.
Francisc Munteanu se numără desigur printre primii. Autobiografia lui aventuroasă condamnă o lume inumană, sălbăticită, absurdă. In numele ei autorul nu îngroapă însă definitiv valorile omeneşti, ci dimpotrivă învaţă să le descopere. Aşa e de pildă   solidaritatea   simplă   a celor năpăstuiţi, pe care fascismul şi războiul îi calcă în picioare. Un rabin din Sighet, înainte   de  evadare   îi  dă o  bucată de scîndură   înfăşurată   într-o   batistă, min-ţindu-1 că e   pîine şi  invitîndu-1   să n-o mănînce, ci s-o păstreze în buzunar, deoarece ştia că aşa poţi să rabzi mai uşor foamea.   Un   cantonier   maghiar   îl sfătuieşte să fugă   ca  să   nu dea soldaţii nemţi peste el. O bătrînă, în „bou-vagon", scoate nu se  ştie de unde o cască militară, o   agaţă   cu   un capăt   de sîrmă, adună aşchiile de pe jos şi „face supă", dîndu-i să soarbă din ea şi nevestii înfometate a autorului. Un ceh la Bratislava, îl   scapă   de   o   razie,   declarînd că-î cunoaşte şi piere apoi ieşind din adăpost ca să aducă un  doctor pentru   o femeie însărcinată, care se chinuia îngrozitor în durerile facerii.
Aşa e şi sentimentul tonic al redobîn-dirii demnităţii umane în lumea nouă socialistă („Două întîlniri").
Păcat însiă că aspectul acesta esenţial rămîne prea   palid   ilustrat în  volum şi
CRONICA LITERARA
129
autorul dispare cu reacţiile lui specifice îndărătul "întîmplărilor de azi, cu un caracter cam anecdotic ca „La Pomul lăudat" sau „Regele Solomon-Sergentul", de exemplu. Faptul răpeşte perspectiva întregii reconstituiri autobiografice, lăsînd chiar să planeze asupra ei umbra pozei blazate din nuvela „Cerul începe la etajul
3", unde scriitorul trece printre evenimente „trist" şi cu un permanent gust de a se îmbăta.
Incăodată, Francisc Munteanu cel adevărat e în bucăţile pe care le-am amintit şi a căror continuare amănunţită are datoria să o acrie, cu toată gravitatea, cîndva.
9 — Viaţa RoratneascS nr. U
DISCUŢII
Ml HAI NOVICOV
REALISMUL CRITIC SI REALISMUL SOCIALIST
Problema raportului existent între realismul critic şi realismul socialist, studiul comparativ   al celor   două   metode de creaţie ne apare astăzi, în lumina dezbaterilor literare din ultimii ani, nu doar ca o simplă chestiune de istorie sau teorie literară, ci ca o latură a bătăliei ideologice. După cum s-a putut vedea şi din articolele apărute în presa ungară şi germană, în care se desvăluie gravele erori ideologice şi opiniile revizioniste ale lui Georg Lu-kacs*), confuzia în legătură cu problema enunţată   alimentează şi  unele încercări de  a se revizui principiile esenţiale ale marxism-leninismului   în domeniul literaturii şi artei. Pe de altă parte la noi, în ajunul Primului Congres al Scriitorilor, în primăvara   anului 1956,    s-a iscat în presa literară o polemică destul de aprinsă în cadrul    căreia reproşul    adresat unor scriitori că nu pot depăşi limitele realismului critic, a fost calificat de alţi participanţi ca o  „desconsiderare proletcultistă" a moştenirii clasice. Cam în acelaşi spirit, deja la congres, tovarăşul Ion Vit-ner îl acuza de   dogmatism pe autorul acestor    rînduri pentru că    afirmase că „realismul critic are drept obiectiv negarea   orînduirii   capitaliste,   iar realismul socialist afirmarea idealului socialist". In continuare,   tovarăşul  Vitner   definea în
* Vezi în acest sens o dare de seamă sintetică destul de completă în „Inostran-naia literatura" Nr. 8/1958, pag. 211—217
felul următor raportul existent între realismul critic şi realismul socialist: „Eu cred că cei mai buni scriitori din ţara noastră urmează încă în cadrul realismului socialist marile tradiţii ale realismului critic, înălţate la un nivel superior ai înţelegerii marxiste a proceselor vieţii".
Oare aşa să fie ? Oare realismul socialist se reduce la continuarea marilor tradiţii ale realismului critic? Realitatea literară reclamă un răspuns mai amplu şi mai argumentat la această întrebare. Cu atît mai mult cu cît nu numai la noi, dar Şi în alte părţi există prejudecata potrivit căreia ori ce subliniere a unor cuceriri inovatoare   ale   realismului    socialist în comparaţie cu realismul critic, ar înjosi — chipurile — meritele istorice ale acestuia din urmă. La cel de al IV-lea congres al slaviştilor de la Moscova, un participant la discuţie a ajuns chiar să declare în focul polemicii că în „Război şi Pace" de Tolstoi, poporul e zugrăvit tot atît de amplu şi de multilateral ca în „Donul Liniştit" al lui   Şolohov.   Pînă şi noutatea operei lui Gorki este uneori contestată şi nu întîmplător „specialiştii" din apus îl încadrează   alături   de Bunin,   Cuprin şi L. Andreev, printre prozatorii ruşi de la începutul veacului, refuzîndu-i dreptul de a reprezenta literatura sovietică.
In cele ce urmează nu-mi propun să epuizez problema. Mă voi limita să dezbat doar unele aspecte mai semnificative, după părerea mea, pentru reliefarea marii
REALISMUL CRITIC ŞI REALISMUL SOCIALIST
131
deosebiri calitative dintre realismul critic şi cel socialist.
* Voi începe reluînd reproşul tovarăşului Vitner. ,,Gîndind nedialectic, — argumentează d-sa, — tovarăşul Novicov uită că atunci cînd negi ceva, trebuie să afirmi altceva, şi cînd afirmi un lucru, întotdeauna el înseamnă negarea altui lucru. Realismul critic este diminuat (subl. mea ■M. N.) dacă-i atribuim numai misiunea negării, lăsînd la o parte faptul că o astfel de afirmaţie este complet eronată". Nu încape îndoială că logica argumentării din prima parte a aliniatului e implacabilă, dar e cu totul în afara problemei. Cînd spui „nu vreau să rămîn aici", de bună seamă nu negi doar, dar şi afirmi că vrei să pleci. Şi cînd spui „vreau să plec la oraş ca să mă avînt în activitatea revoluţionară" — tot afirmi. Dar oare cele două
afirmări" sînt de aceeaşi calitate ? Dacă pornim nu de la idei preconcepute şi formulări sentenţioase, ci de la fapte, de la realitatea literară obiectivă, nu vom putea să nu constatăm că în quasi-unani-mitatea lucrărilor literare realist-critice, idealul estetic al autorului se afirmă nu prin reprezentarea directă a unei ficţiuni adequate, ci prin negarea realităţilor opuse. Astăzi pe noi toţi ne irită aprecierea vulgarizatoare a lui Gherea, potrivit căreia dramaturgia lui Caragiale ar fi lipsită de „un înalt ideal social". Dar dacă încercăm să reconstituim acest „înalt ideal social" numai din datele nemijlocite ale literaturii caragialeşti ajungem la concluzii revelatorii. Care este idealul social pentru care militează „O scrisoare pierdută", de pildă ? Acest ideal ar putea fi formulat aproximativ în termenii următori: o existenţă în care formele democratice de organizare ale vieţii obşteşti să nu fie prostituate de alde Caţavencu şi Traha-nache, în care alegerile de deputaţi să nu se transforme într-o mascaradă penibilă, în care carieriştii de teapa lui Tipătescu să nu poată transforma cîte un judeţ întreg într-o moşie a lor, în care un idiot ca Far-
furidi să nu poată deveni un om politic cu prestigiu, iar un cretin ca Dandanache — alesul poporului, o viaţă în care principiile
S*
morale să nu fie pîngărite fără ruşine în văzul tuturor, în care demnitatea umană să nu fie definitiv anihilată, ca în cazul lui Pristanda, o viaţă, în sfîrşit în care oamenii cinstiţi să nu ajungă în situaţia cetăţeanului turmentat. Dar cum va trebui să fie ea această viaţă, asta noi, numai din piesă, n-o putem afla, pentru aceasta în piesă nu există nici o indicaţie directă sau indirectă, nici o aluzie măcar. In acelaşi fel am putea analiza aproape fiecare lucrare a realismului critic. Oare se degajă vreo imagine concretă a unei lumi eliberate de viciile capitalismului din opera lui Balzac ? Pînă şi Tolstoi, atunci cînd susţine opiniile sale asupra felului cum ar trebui să fie reorganizate unele instituţii publice şi private, preferă s-o facă în digresiuni publicistice, sau le atribuie (mulc mai rar de altfel) unor eroi ai săi. Piesele lui Cehov — să ne gîndim la „Trei surori" de pildă — nu sînt oare străbătute de presimţirea sosirii inevitabile a unei lumi noi, pe care eroii nu pot nici să şi-o închipuie, tragedia vieţii lor personale iz-vorînd adesea tocmai din neputinţa de a şi-o închipui. Dar oare nu aceasta este şi tragedia „inadaptabililor" noştri, a lui Radu Comşa, de pildă, fapt recunoscut, a posteriori de Cezar Petrescu însuşi atunci cînd spune că : „lipsit de orientare ca şi acest intelectual, n-am fost în stare să-i găsesc, ca scriitor, soluţia salvatoare ?" Ar fi inutil să înşirăm şi alte exemple, fenomenul literar fiind de o prea categorică notorietate. Oare putem reconstitui un ideal social pozitiv din lucrările lui Dickens, Maupassant, Dostoevski ? Din satira lui Mark Twain sau Saltîcov Scedrin? Ceea ce nu înseamnă însă în nici un fel că literatura realist critică ar fi fost lipsită de idealuri. O literatură lipsită de idealuri e un non-sens, a pretinde aşa ceva ar fi o absurditate, este ca şi cum ai spune că o operă n-are conţinut. Elementul definitoriu pentru o anumită metodă de creaţie nu constă în prezenţa sau absenţa unui ideal, ci în natura idealului şi în modul de afirmare a acestuia. Pe bună dreptate scria Sallicov-Scedrin: „...pentru ca satira să fie într-adevăr satiră şi să-şi
132
MIHAI NOVICOV
atingă scopul este necesar ca ea să dea posibilitatea cititorului să simtă acel ideal de la care porneşte creatorul ei". Idealul nu se afirmă deci îmtr-un mod direct, ci se sugerează prin negaţie, prin refuzul de a accepta o realitate pe care scriitorul o denunţă ca necompatibilă cu idealul său. în acelaşi sens trebuie apreciată şi cunoscuta luare de atitudine polemică a lui Belinski : „Totul constă aici, în redarea tipurilor, iar idealul nu este conceput ca o înfrumuseţare (ca o minciună, adică) ci ca o corelaţie între diferite tipuri create de el (de scriitor. M. N.) în conformitate cu ideia pe care doreşte s-o desvolte în opera sa". După cum se ştie ascuţişul polemicii lui Belinski a fost îndreptat împotriva romantismului, fapt semnificativ dacă ne amintim că realismul critic s-a afirmat ca o nouă tendinţă în literatură, delimitîn-du-se de romantism. Pentru Belinski ori ce zugrăvire nemijlocită a unui tablou corespunzător idealului estetic al autorului este o „înfrumuseţare" egală cu minciuna, pentru că în timpurile acelea realitatea obiectivă a lumii capitaliste fiind prin natura ei ostilă năzuinţelor spre frumuseţe ale omului, şi nematurizîndu-se încă forţele sociale capabile să afirme prin activitatea lor revoluţionară lupta pentru regenerarea esenţei umane schilodite de ordinea socială capitalistă, vehicularea în acele condiţiuni a imaginii romantice echivala cu înşelarea opiniei publice, cu tocirea spiritului critic, de care umanitatea avea cea mai mare nevoie. Iată de ce după cunoscuta apreciere a lui Engels, în condiţiunile de atunci, „romanul socialist cu tendinţă" îşi împlinea întru totul menirea dacă, „înfăţişînd în mod veridic raporturile reale destrăma păinjenişul iluziilor convenţionale dominante, zdruncina optimismul lumii burgheze, făcea inevitabilă îndoiala asupra valabilităţii veşnice a situaţiei existente, chiar fără a oferi direct o soluţie, după împrejurări, uneori chiar iară să ia măcar o atitudine în mod net".
Citatul din Engels ne ajută să înţelegem şi rnai bine un adevăr obiectiv, pe care-1 uită cîteodată unii comentatori şi anume : că nu ori ce operă realistă în care se face
critica unor realităţi sociale este realist-critică, şi că realismul critic e o metodă literară, istoriceşte determinată, care s-a născut la un moment dat pentru a răspunde necesităţilor estetice ale epocii respective. Epoca este cea definită de Lenin în articolul „In amintirea lui Herzen" şi anume aceea „în care spiritul revoluţionar al democraţiei burgheze era deja p*e cale de a dispare (în Europa), în timp ce spiritul revoluţionar al proletariatului încă nu ajunsese la maturitate", iar necesitatea estetică principală de a demonstra lipsa de valabilitate a ordinei burgheze într-o epocă în care ea se arătase deja ostilă aspiraţiilor omeneşti către libertate, frumuseţe şi demnitate, dar nu-şi epuizase încă posibilităţile istorice, fiind încă în faza de •ascensiune, generînd deci în continuare un imens progres tehnic şi apărînd în ochii majorităţii covîrşitoare a contemporanilor ca o ordine inaturală, firească, veşnică. Atunci cînd — arată Engels —- un sistem social e în fază de stabilitate, el apare contemporanilor ca singurul posibil.
Realismul critic este deci acel realism în care critica societăţii burgheze şi a instituţiilor sale se face într-o perspectivă potrivit căreia sistemul capitalist apare încă contemporanilor, şi deci şi scriitorilor, ca singurul posibil. De aici decurg o serie de consecinţe artistice asupra cărora vom reveni. Deocamdată vom sublinia doar că prin acest conţinut ideologic al său realismul critic se deosebeşte fundamental de realismul socialist, pentru că realismul socialist exprimă necesităţile estetice cu totul diferite, ale unei epoci cu totul diferite.
Diferenţa principală izvorăşte din faptul că în faza imperialistă, sistemul capitalist intră în criza structurală, perioada de stabilitate ia sifîrşit, începe epoca revoluţiilor proletare. De aici izvorăşte şi o perspectivă artistică ou totul nouă. în perioada realismului critic scriitorii puteau să realizeze opere valabile, de o mare forţă artistică, fără o perspectivă clară asupra viitorului ; în epoca nouă acest lucru de-
REALISMUL CRITIC ŞI REALISMUL SOCIALIST
133
vine din ce în ce mai greu : lupta pentru împlinirea unei noi sarcini istorice concrete (răsturnarea revoluţionară a capitalismului şi instaurarea unei societăţi noi, socialiste) devine tot mai mult latura dominantă a dezvoltării. Literatura proletară aşa cum se naşte ea la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de al XX se deosebeşte de tot ce creaţia omenească a realizat pînă atunci, în primul rînd prin vigoarea cu oare afirmă încrederea în posibilitatea împlinirii noii sarcini istorice. Deci literatura proletară este în primul rînd creaţia prin care se afirmă valabilitatea unui ideal, a idealului socialist. Ce înseamnă aceasta se poate vedea printre altele comparînd unele lucrări scrise pe aceeaşi temă, dar cu metode de creaţie diferite. In literatura noastră o asemenea temă, stăruitor atacată şi de scriitorii realişti critici şi de cei care luptă pentru însuşirea realismului socialist e tema răscoalelor ţărăneşti din 1907. Dacă ne referim pe de o parte la „1907" de Vlahuţă, „Rătăcirea din Stoboreni" de S. Popescu, „Răscoala" lui Rebreanu, ,,1907" de Cezar Petrescu, etc. şi pe de altă parte la „Desculţ" al lui Zaharia Stancu, „Zorii robilor" de V. Em. Galan, „Bijuterii de familie" de Petru Dumitriu, „1907" de Arghezi şi altele, vom constata în primul rînd că în ceea ce priveşte conţinutul ideologic există un element predominant care apropie toate aceste cărţi, scrise în epoci atît de diferite : acest element comun e simpatia pentru ţărănimea răsculată, afirmarea caracterului drept al revendicărilor şi condamnarea autorilor represiunii. Din acest punct de vedere nu e prea mare diferenţa între „Răscoala" şi „Desculţ". Diferenţa este însă enormă dacă ne referim la perspectivă- In raport cu destinul ţăranilor participanţi la răscoală, deznodă-mîntul e tragic şi în „Răscoala" şi în „Desculţ" dar în timp ce la Rebreanu tragismul e copleşitor, la Zaharia Stancu se arată cum, aproape nemijlocit din durere şi disperare, se nasc noile nădejdi, apărute mai ales prin contactul eroilor cu lumea muncitorilor de la oraşe. V. Em. Galan   chiar   exagerînd   construieşte tot
romanul în aşa fel încît întîmplările să reliefeze mai ales aceste elemente noi, iar Tudor Arghezi îşi încheie volumul cu versurile care nu întîmplător sună profetic :
S-a isprăvit tocmeala. Vorbim o altă
limbă !
Aşa pe neştiute, pe la un miez de noapte, Răspunde din bordeie alt Nouă-sute-şapte, Mai chibzuit, mai crîncen, nu lînced ca o
turmă !
Să nu cumva să fie, vedeţi, şi cel din urmă.
S-ar putea obiecta : nu cumva perspectiva aceasta e adăugată de scriitorii realismului socialist, a posteriori, pe baza cunoaşterii de către ei a unor noi desfăşurări istorice, pe care, scriitorii ceilalţi, ai realismului critic, n-aveau cum să le desluşească ? Pusă aşa întrebarea sună aproape scolastic. In primul rînd realitatea istorică confirmă perspectiva realist-socialistă. Cercetările au dovedit că şi atunci în 1907, mai mulţi muncitori, chiar unele organizaţii muncitoreşti, au ajuns să descopere — împotriva poziţiei oportuniste a conducerii partidului socialist, -marea forţă a alianţei în luptă, între muncitori şi ţărani. Descoperirea nu s-a putut generaliza atunci, dar ea fusese făcută, iar apoi istoria a confirmat justeţea ei, conferindu-i deci valoarea unui adevăr obiectiv. In consecinţă scriitorului care reliefează această latură a realităţii — cu toate că din punct de vedere al evidenţei ea nu apărea imediat la suprafaţă, ba ră-mînea într-un plan secundar, e mai aproape de adevărul vieţii decît acela care o ignorează. In al doilea rînd nu trebuie uitat că noi discutăm despre literatură şi nu despre publicistică. Iar în literatură perspectiva viitorului nu poate fi „lipită" artificial imaginei de ansamblu, ci trebuie să fie inclusă în zugrăvire. Dacă Rebreanu sau Vlahuţă n-au văzut-o, asta înseamnă că ei n-au înţeles realitatea pînă la capăt, şi — în consecinţă — n-au văzut realitatea in toată amploarea şi adîncimea ei. Dar n-au văzut pentru că lor, unor scriitori realişti critici, realitatea burghezo-moşierească le apărea încă, oricît de mult
134
MIHAI NOVICOV
o detestau, ca o realitate stabilă, iar dacă era stabilă în mod necesar şi conflictul între ţărănime şi stăpînirea burghezo-moşierească devenea un conflict de nerezolvat. Iată de ce la Spiridon Popescu răscoala e o „rătăcire" iar Vlahuţă reduce răspunderea regelui la orbire, la refuzul de a asculta glasul adevărului :
Deschide ochii mari bătrînul rege
Şi tremurînd, din jilţuri se ridică,
Au cine liniştea lui scumpă-i strică?! —
Şi-al vremii rost el tot nu-1 înţelege
Tragedia se putea evita, deci, printr-o politică mai chibzuită. O atare concluzie se desprinde categoric din „1907" de Cezar Petrescu şi chiar din „Răscoala". Dimpotrivă o nuvelă ca „Bijuterii de familie", chiar dacă nu conturează nici o perspectivă concretă de rezolvare, prin întreaga construcţie sugerează incapacitatea organică a societăţii burghezo-moşiereşti de a rezolva contradicţiile pe care tot ea le generează. Accentul se deplasează deci spre reliefarea elementelor de nestabilitate, care solicită intervenţia revoluţionară.
E interesant că din acest punct de vedere putem extinde observaţia şi asupra unor opere a căror acţiune se desfăşoară în perioade şi mai îndepărtate de vremea noastră. Citind de pildă romanul lui Alexei Tolstoi „Petru I", vedem cum reformele ţarului accelerează procesul de trezire a unor energii populare, despre care uşor ne dăm seama că nu vor încăpea niciodată în albia strimtă a unei monarhii absolute moderne. Victoria absolutismului înfăţişată ca statornicirea unor noi aşezări de maximă stabilitate în romanele lui Zagoski sau Danielevski de pildă, apare la Tolstoi ca1 un episod istoric, un episod grandios, cu rezonanţe imense, dar totuşi un simplu episod-
în romanul Iui Puşkin „Fata căpitanului" chipul Iui Pugaciov este zugrăvit într-o perspectivă de-adreptul revoluţionară pentru timpul său. Şi totuşi Puşkin depăşeşte doar în parte viziunea comună. Ca mare artist popular el refuză să-1 pre-
zinte pe Pugaciov ca un simplu bandit» deosebeşte în caracterul său acele trăsături care-1 definesc ca exponentul unor mase nemulţumite, dar reduce totul, în ciuda acestor descoperiri — la un episod, la un episod regretabil dar care nu poate clătina temeliile absolutismului. Dimpotrivă în romanul lui Sişcov răscoala lui Pugaciov reliefează prin toate elementele componente instabilitatea stăpînirii autocrate, necesitatea istorică a prăbuşirii ei.
Iată deci cum cercetarea comparativă a unor fapte de ordin literar ne obligă să. recunoaştem că realismul socialist sc deosebeşte fundamental de realismul critic prin schimbarea perspectivei. De la o perspectivă exclusiv critică, (de la o perspectivă care presupune recunoaşterea tacită a stabilităţii sistemului criticat), se ajunge,, sub influenţa luptei de clasă a proletariatului, la o perspectivă revoluţionară, care presupune negarea stabilităţii regimului capitalist şi afirmarea unor noi necesităţi istorice. Constatarea aceasta nu diminuează cu nimic meritele realismului critic, întru-cît nu se referă la realizare ci la posibilitate. Realismul critic era lipsit de o perspectivă revoluţionară clară pentru că înflorise într-o epocă în care „spiritul revoluţionar al proletariatului socialist încă nu, ajunsese la maturitate".
Importanţa principială a concluziei de mai sus iese şi mai puternic la iveală dacă ţinem seama de faptul că multe din concluziile revizioniste ale unui Georg Lukaes de pildă, se bazează tocmai pe o tratare greşită a problemelor perspectivei în literatura realist socialistă.
în lucrarea sa „Problema perspectivei" (de fapt cuvîntare ţinută la Congresul ai: IV-lea al Scriitorilor Germani, la Berlin, la 11 ianuarie 1956), Georg Lukaes militează de fapt pentru o cît mai mare „apropiere" a perspectivei de creaţie. Et susţine că în operele cele mai de seamă ale literaturii realist-socialiste, ca „Donul liniştit" de M. Şolohov, de pildă, „perspectiva este foarte modestă" şi-1 previne sentenţios pe scriitorul zilelor noastre că „perspectiva lui poate ilustra doar un pas, O' primă verigă în lanţul dezvoltării". După
REALISMUL CRITIC ŞI REALISMUL SOCIALIST
135
Lukacs elemente nerealiste de aşa zisa „poleire" au apărut în literatura sovietică din cauza tendinţei unor scriitori de a vedea prea departe şi de a confunda perspectiva cu realitatea : „operele celui ce înfăţişează perspectiva drept realitate nu vor fi numai slabe din punct de vedere al puterii de convingere, ci se vor învechi foarte uşor".
Nu ne este greu să vedem că de fapt toate teoriile lui Lukacs vulgarizează într-un mod nepermis însăşi noţiunea perspectivei aşa cum s-a definit ea practic în creaţia literară realist-socialistă. Lukacs dă ca etalon, ca o înfăţişare a perspectivei „minunată din punct de vedere artistic" — epilogul din „Război şi Pace" al lui Tolstoi, în care nu numai că se comunică date privitoare la soarta principalilor eroi, dar, „se sugerează şi un viitor mai depărtat". Vedem că discuţiile din Peters burg ale lui Pierre Bezuhov, reîntors acasă, sînt purtate în direcţia unor răsturnări interne în Rusia, pe care să le înfăptuiască nobilimea progresistă, ceea ce numim, mai tîrziu, în istorie, mişcarea decembristă. Visul tînărului Bolconski arăta clar, încotro duce acest drum. „Dar toate acestea n-au nimic comun cu perspectiva viitorului aşa cum se include ea în zugrăvirea realităţii prezente, în operele realist socialiste." Dacă vom înţelege prin „perspectivă" — împreună cu Lukacs — doar informarea sumară a cititorului cu privire la unele evenimente viitoare, atunci totul se va reduce la un procedeu, oarecum neutru faţă de metoda artistică folosită. O astfel de „perspectivă" vom găsi şi în finalul romanului „Rudin" al lui Turghe-niev (moartea eroică a eroului principal pe baricadele de luptă ale Parisului revoluţionar în 1848), şi în finalul romanului „Oblomov" chiar, unde e vorba de grija familiei Stolz pentru educaţia fiului lui Ilia 11 ici. Şi dimpotrivă, înţeleasă aşa perspectiva dispare din romanul „Mama" al lui Gorki, pentru că aici autorul rupe brusc firul acţiunii, fără să ne comunice nimic asupra întâmplărilor viitoare. Acţiunea se termină odată cu zdrobirea organizaţiei revoluţionare din oraş, căderea
lui Nicolai Ivanovici, arestarea mamei. Şi totuşi perspectiva romanului e grandioasă, tocmai pentru că izvorăşte mu din anticiparea desfăşurării unor evenimente, ci din zugrăvirea prezentului (a luptei revoluţionare) în aşa fel încît victoria muncitorilor apare ca inevitabilă. In „Duşmanii" ideia e formulată explicit, de unul din personajele şovăielnice, nelămurite la început. „Nu plînge, — spune Taiiana Nadiei în final, — oamenii aceştia vor învinge". In ,,Mama" nici nu e nevoie de o atare precizare, ea ţîşneşte direct, puternic, convingător chiar din viaţă, din realitate aşa cum este ea. Iată de ce este profund greşită, dăunătoare şi teoria lui Lukacs potrivit căreia „dacă privim din acest punct de vedere marile opere ale realismului socialist, atunci vom descoperi, poate cu oarecare surprindere cît de modestă este perspectiva acestora". Se ia ca exemplu „Donul liniştit", susţinîndu-se că această carte „se termină lăsînd să se înţeleagă că după anii războiului civil satul căzăcesc s-a împăcat cu socialismul". Atît. Ori a reduce la asta întreaga semnificaţie a operei şolo-hoviene înseamnă a o minimaliza într-un mod mai mult decît vulgarizator. In „Donul liniştit" Şolohov reflectă într-un amplu tablou epic încleştarea pe viaţă şi pe moarte între cele două lumi, într-un sector unde, datorită particularităţilor istorice, ea a avut caracterul cel mai înverşunat şi cel mai ascuţit şi sugerează astfel prin destinul individual al lui Grigori Melehov că soluţionarea conflictului istoric e definitivă. Ca atare perspectiva pe care o deschide romanul nu este doar a „împăcării satului căzăcesc cu socialismul", ci a intrării într-o nouă fază a revoluţiei, în faza construcţiei socialiste, paşnice. Romanul e mare prin forţa cu care afirmă această perspectivă şi tocmai prin aceasta se deosebeşte fundamental de literatura realismului critic. In exemplul citat de Lukacs perspectiva cu care Tolstoi închee romanul nu este nici decum a unor soluţii hotărî-toare, ci a unor noi căutări şi mai dureroase poate. Aceasta reese clar şi din felul timid şi împăciuitor în care Pierre Bezuhov prezintă ţelurile „societăţii" ce se plă-
136
MIHAI NOVICOV
nueşte la Petersburg, şi din discuţia dintre Pierre şi Nieolai Rostov şi — în afara romanului — din chiar conţinutul social-is-toric al acţiunii decembriştilor despre care Lenin arată cît de departe erau de popor. Iar visul tînărului Bolconski sugerează doar — ca şi lucrările noastre realist-cri-tice despre răscoala din 1907 — că dreptatea e de partea decembriştilor, dar nici decum că eroii au găsit o soluţie a problemelor care frămîntau chinuitor existenţa „oamenilor înaintaţi" din generaţiile anterioare.
Se pare deci că putem ajunge la o primă concluzie : perspectiva revoluţionară apare în literatura realismului socialist ca un element calitativ nou în comparaţie cu realismul critic, nu prin descrierea mai concretă sau mai abstractă, a unui viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, ci prin zugrăvirea conflictului social în aşa fel încît perspectiva luptei să conţină în ea şi desnodămîntul istoric necesar. Gorki numea aceasta : a descrie prezentul cu ochii viitorului, ceea ce presupune, evident, şi elementul încrederii în forţele revoluţionare precum şi capacitatea de a prevedea viitorul. Referindu-se la divergenţele sale cu Lenin în anii 1917—1918 şi subliniind în ce măsură istoria i-a dat dreptate acestuia, Gorki scria lui Gruzdiov în 1933 : „Mi se pare că divergenţa nu izvorăşte aici doar din forţa raţiunii cunoscute şi din justeţa inflexibilă a teoriei, dar şi încă din ceva : acest „ceva" poate fi şi înălţimea punctului de observaţie, înălţime pe care poţi s-o cucereşti doar dacă stăpîneşti iscusinţa rară de a privi prezentul din viitor. Şi mie mi se pare că tocmai această înălţime şi această iscusinţă trebuie să constituie temelia „realist-socialistă" despre care începe să se vorbească la noi ca despre un realism nou şi necesar literaturii noastre".
Deosebirea astfel definită între realismul critic şi realismul socialist, apare cu şi mai multă evidenţă dacă ne raportăm la încă un element de importanţă primordială al creaţiei literare: zugrăvirea eroului pozitiv. Şi aici pentru lămurirea lucrurilor trebuie întîi şi întîi să dăm la o parte exagerările generatoare de confuzii.
S-a vorbit astfel la un moment dat despre eroii pozitivi ai realismului critic ca despre nişte eroi care nu sînt chiar atît de pozitivi pentru că nu sînt însufleţiţi în viaţă de înalte idealuri revoluţionare. Ori a raţiona astfel înseamnă a măsura suprafaţa pămîntului cu kilograme şi a te mira că nu capeţi vreun rezultat. Se poate oare contesta că Constantin Levin al lui Tolstoi e un erou pozitiv prin excelenţă ? De asemenea nu e justă nici părerea că eroii pozitivi ai realismului critic nu puteau avea la timpul lor, în societate, şi funcţia unor modele de comportare în viaţă. Chiar dacă îl dăm la o parte pe Rahmetov al Iui Cernîşevschi ca pe un caz care face excepţie de la regulă, e suficient să-1 invocăm de pildă doar pe Bazarov al lui Turgheniev, ca să ne dăm seama cît.-de mare a fost înrîurirea pozitivă pe care au exercitat-o asupra generaţiilor în formare, unii eroi ai realismului critic. Creaţia rea-list-critică a lăsat în tipologia literaturii mondiale o galerie întreagă de personaje însufleţite de idealuri nobile, oameni de o înaltă moralitate, demni, luminaţi de o puternică frumuseţe interioară. Dar ar fi şi mai greşit ca pornind de la această constatare să neglijăm — cum o fac unii — imensa deosebire ce există totuşi între eroii pozitivi ai realismului critic şi eroul poztiv de tip nou, pe care 1-a adus în literatură creaţia realist-socialistă.
După cum se ştie, un erou literar tipic se impune întotdeauna şi prin individualitatea sa. Individualitatea omului nu sepoaie reliefa însă decît înlăuntrul unei activităţi. Iată de ce pentru caracterizarea unei tendinţe de creaţie (pentru definirea unei metode de creaţie, cu alte cuvinte) este foarte important a se vedea care anume e acea activitate prin care trăsăturile eroului (trăsăturile sale pozitive, acele trăsături care-1 definesc ca pe un erou pozitiv), ies la iveală cu cea mai mare pregnanţă. Nu încape îndoială că o astfel de cercetare ajută şi la definirea concepţiilor estetice ale scriitorului. Activitatea înlăuntrul căreia şi prin care individualitatea eroului se defineşte ca o individualitate pozitivă, trebuie privită cu necesitate şi ca activitatea pe care autorul
J
REALISMUL CRITIC ŞI REALISMUL SOCIALIST 137
o consideră drept cea mai umană, cu alte cuvinte ca activitatea ce-i pare esenţială pentru afirmarea omenescului. In literatura realismului critic, eroii pozitivi se aflau faţă în faţă cu o realitate pe care o respingeau din punct de vedere etic şi estetic, dar nu puteau totuşi să n-o accepte din cauza stabilităţii ei aparente. Potenţialul de energie sufletească al acestor eroi se îndrepta în mod firesc nu în direcţia unei activităţi transformatoare, ci în direcţia găsirii unei soluţii în măsură să împace conştiinţa eroului cu existenţa sa. Iată de ce majoritatea acestor eroi (la Tolstoi, de pildă) îşi reliefează individualitatea mai ales printr-o mare capacitate de interiorizare. Ei sînt antrenaţi în rezolvarea unor grave procese de conştiinţă (şi Pierre Bezuhov şi Levin şi Nehliudov). De aici decurge o particularitate interesantă : în cele mai dese cazuri frumuseţea morală a eroilor pozitivi ai realismului critic rezultă nu atît din activitatea lor, cît din refuzul de a acţiona în conformitate cu cerinţele mediului social înconjurător. Particularitatea aceasta în zugrăvirea eroilor pozitivi ai realismului critic apare pregnant şi în cazul eroului lui Camil Pe-trescu — Qeorge Ladima. Prin ceea ce face el nu stîrneşte nici o admiraţie, mai degrabă desgust, dar devine de o demnitate cu adevărat respectabilă atunci cînd refuză să se vîndă rechinilor capitalişti. Spre deosebire de asemenea personaje, în literatura realist-socialistă frumuseţea umană a eroilor pozitivi se relevă în acţiune, în creaţie. Personalitatea (deci şi individualitatea) omului se realizează cel mai puternic în slujirea revoluţiei, în contopirea eroului cu cauza poporului.. Levin-son din romanul lui Fadeev „Infrmgerea", Gleb Ciumalov din „Cimentul" lui Glad-cov, Ceapaev din romanul cu acelaşi titlu al lui Furmanov, vestitul Pavel Corcea-ghin sînt doar cîteva exemple dintr-un şir mult mai lung.
Eroii realismului socialist se caracterizează printre altele printr-o mare dezvoltare a simţului datoriei. Observaţia permite cîteva comparaţii revelatorii pentru înţelegerea elementelor noi pe care realis-
mul socialist le aduce în literatură. De pildă : şi eroii pozitivi ai clasicismului (la Corneille mai ales) erau nişte oameni care se călăuzeau în viaţă după comandamentele datoriei. Dar la un erou ca „Cidul" de exemplu, datoria e ceva exterior caracterului, pe cînd la revoluţionarii literaturii sovietice devotamentul e elementul principal de definire a caracterului lor. O paralelă interesantă s-ar putea face şi între romanele de război ale scriitorilor din apus („Mai presus de orice" de Hemmingway, „Nopţile fără lună" de Steinbeck, etc.) şi romanele asemănătoare ca temă ale scriitorilor sovietici. In ambele cazuri eroii sînt gata să sacrifice totul pentru a-şi face datoria ; dar în timp ce la Hemmingway, de pildă, comportarea e pur raţională, eroul şi-o impune printr-un efort mintal, pe Oleg Coşevoi, Zoia Cosmodemianscaia, Mereseev, sau pe oricare alt erou sovietic n-ai cum nici să ţi-1 închipui măcar me-ditînd dacă trebuie sau nu să sacrifice totul în lupta pentru apărarea patriei : el , o face într-un mod firesc, cum ar bea apă, pentru că o atare atitudine îi apare organică, naturală.
Rezultă din cele mai de sus că trăsăturile noi al eroului pozitiv în literatura realismului socialist decurg şi dintr-un nou raport între personalitate şi colectivitate. Scriitorii sovietici au fost foarte preocupaţi de rezolvarea acestei probleme, mai ales în primii ani de după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. S-au format chiar atunci două curente: ,,stihimcii" care puneau accentul principal pe zugrăvirea maselor trezite de revoluţie, lăsînd în urmă „factorul conştient", şi partizanii acestuia din urmă, care însă adesea nu reuşeau să dea viaţă eroilor corespunzători concepţiilor. Abia după ani de căutare şi frămîntare sinteza dorită a fost realizată de scriitori ca Furmanov, Fadeev, Alexei Tolstoi "şi alţii. Dar indiferent de aceste amănunte, trebuiesc reţinute cîteva trăsături noi, caracteristice : în primul rînd eroul pozitiv trăieşte mai ales prin participarea activă la evenimente de o colosală importanţă istorică (cele mai multe opere apărute în acel timp se creau pe baza unor
138
MIHAI NOVICOV
fapte autentice) ; în al doilea rînd — pentru prima dată în dezvoltarea literaturii mondiale — alături de eroul-om, apare ca personaj literar şi colectivitatea, masa, poporul, ca în „Torentul de fier" al lui Serafimovici, de pildă.
*
întorcîndu-ne acum la întrebările puse la începutul articolului, ne simţim îndreptăţiţi să reafirmăm : nu, realismul socialist nu este o simplă continuare a tradiţiilor realismului critic, ci o metodă de creaţie cu totul nouă, care valorifică întreaga experienţă artistică anterioară a umanităţii, dar se deosebeşte fundamental de creaţia care a precedat-o. Se deosebeşte mai ales prin forţa cu care subordonează toate elementele reflectării artistice sarcinii estetice principale : de a ajuta oamenilor să-şi asimileze esteticeşte realitatea socialistă, şi să şi-o însuşească multilateral ca pe o nouă cucerire a aspiraţiilor umane către frumos şi perfecţiune.
In raport cu realismul critic această nouă creaţie se defineşte ca o continuare şi ca o negare. Este continuare în măsura în care include în conţinutul său ideologic critica şi mai categorică a capitalismului, este negare în măsura în care nu se reduce la asta, ci proclamă patetic şi viguros valabilitatea unui nou ideal estetic. Iată de ce sînt absurde, atunci cînd nu sînt de-a dreptul rău intenţionate, încercările unora de a promova „un curent critic" în cadrul realismului socialist.
După cum o adevereşte literatura sovietică şi întreaga creaţie mondială realist-socialistă, patosul critic este organic inclus în realismul socialist. Pentru că nu poţi afirma artisticeşte valabilitatea noului, dacă nu distrugi prin batjocură şi sarcasm rezistenţa vechiului. Dar în creaţia realist-socialistă — spre deosebire de cea realist-critică — patosul critic nu se opune celui eroic — ci îl complectează şi-1 rotunjeşte.
Pînă şi în „Tînăra gardă" — această operă prin excelenţă romantică şi cu atîtea elemente lirice — o serie de greutăţi de care se ciocnesc luptătorii comunişti ajunşi în ilegalitate se explică prin unele slăbiciuni
şi neajunsuri ale activităţii anterioare. Dar aceasta nu numai că nu micşorează măreţia eroismului lor, ci, dimpotrivă, îl amplifică. In „Departe de Moscova" greşelile unor oameni integri şi devotaţi pînă la capăt puterii sovietice abia îi îndîr-jesc în luptă şi astfel contribuie la reliefarea trăsăturilor pozitive, comuniste ale personajelor. Totodată, într-un fel, la celălalt pol al realismului socialist, îi* „Viţelul de aur" de Ilf şi Petrov extraordinarele aventuri ale lui Ostap Bender şi ale „milionarului subteran" Coreico, sînl determinate în mare măsură de consolidarea continuă a socialismului, care-f obligă pe cei doi escroci să se lanseze necontenit în noi şi noi „afaceri". Părerea potrivit căreia optimismul literaturii sovietice duce cu necesitate la idilism e profund greşită în primul rînd pentru că o contrazic faptele. Oare se poate închipui o operă mai optimistă decît „Soarta unui om" de Şolohov, oare putem găsi măcar o umbră de idilism în această splendidă povestire ? Nu este nevoie de căutat nici o modalitate critică în realismul socialist, după cum nu e nevoie de căutat apa în ocean. Dar de ce se agită; atunci negativiştii ? Pentru că urmăresc de fapt să promoveze nu o literatură care să critice ascuţit unele lipsuri încă existente în socialism, ci o literatură care să. nege valabilitatea socialismului ca sistem.. Căci numai aşa se pot explica analogiile-mecanice între realismul critic şi cel socialist, tendinţa ce şi-a găsit o exprimare deosebit de elocventă şi în invitaţia lui Lukacs adresată scriitorilor realişti socialişti de-a-şi limita orizontul la cel al maeştrilor realismului critic. Iar dacă pînă nu de mult argumentele puteau încă să para unora insuficient de concludente, jalnica ticăloşie a lui Pasternak le-a confirmat din plin. Susţinătorii unor lucrări ca „Nti doar cu pîine..." de Dudinţev, sau „Părerea proprie" de Granin mai puteau să se apere pretextînd că în aceste lucrări se desvăluie acele lipsuri pe care ie-a scos la iveală şi Congresul al XX-lea al PCUS.. In legătură cu „Doctorul Jivago" însă niciun echivoc nu mai e cu putinţă. Aid;
REALISMUL CRITIC ŞI REALISMUL SOCIALIST 139
nu e vorba de nici o „urmare a cultului personalităţii", ci de revoluţia ca atare, cu lupta eroică pentru apărarea ei. Pasternak, alias Jivago, calomniază tot ce e mai scump unui muncitor cinstit. Eroul său preferai se apropie uimitor de eroii lui Camus. Cu toţii urăsc mai presus de orice comunismul, revoluţia.
Sarcina estetică fundamentală a realismului critic era să submineze încrederea oamenilor în valabilitatea capitalismului. A  face realism  doar  „critic"  în cadrul realismului socialist ar reveni la a submina încrederea oamenilor în valabilitatea socia-" lismului. Or ,aşa ceva e un non sens. Realismul socialist înseamnă în primul rînd ' afirmarea încrederii  nestrămutate în victoria finală a comunismului. Definit aşa realismul socialist ne apare, cu evidenţă, ca realitatea artistică cea mai puternică a zilelor noastre, ca realismul cel mai consecvent in măsură să-1 apropie cel mai mult pe scriitor de esenţa fenomenelor umane contemporane. Dar am putea să tragem de aici concluzia că în asemenea împrejurări realismul critic încetează de a mai fi o modalitate artistică posibilă ? Sau, cu alte cuvinte, pornind de la constatarea superiorităţii  artistice   a realismului socialist, putem oare să conchidem că azi toată literatura care nu e realist-socialistă e reacţionară ? Nu, nicidecum. O astfel de concluzie pripită  ar  fi  şi  vulgarizatoare şi neconformă cu faptele. Nu este nevoie de prea multă perspicacitate pentru a se vedea că cea mai mare parte a lucrărilor unor scriitori ca Upton Sinclair (pînă la o anumită dată), Sinclair Lewis, Hemming-way, Caldwel', etc, formează o literatură progresistă, o literatură, care, folosind o expresie a lui  Dobroliubov, contribuie în mod considerabil la „formarea şi răspîn-direa printre oameni a umor noţiuni juste despre lucruri".
Pentru a se vedea clar în ce măsură şi de ce realitatea literară a zilelor noastre se defineşte ca o realitate în care realismul socialist se desvoltă şi cîştigă pas cu pas poziţii noi, paralel cu menţinerea mai mult sau mai puţin valabilă a unor scriitori pe poziţiile    realismului critic,
.această realitate trebuie privită ca o realitate istorică în dezvoltare Şi în strînsă legătură cu fenomenele social-politice. Am arătat la începutul    acestei   încercări că realismul critic    găseşte terenul cel mai prielnic de dezvoltare peste tot unde realitatea capitalistă apare contemporanilor ca incompatibilă cu năzuinţele etice şi estetice ale omului, dar încă — din cauza condiţiilor istorice — ca o realitate stabilă, „singura posibilă". Putem s.ă ne închipuim o asemenea perspectivă astăzi în lumea capitalistă ? De bună seamă că da : mai ales la acei scriitori care trăiesc într-o ambianţă capitalistă mai  stabilă în aparenţă, într-o ambianţă unde lupta de clasă a proletariatului  n-a clătinat încă decît în mai  slabă  măsură „optimismul lumii burgheze", unde — deci — spiritul revoluţionar al clasei muncitoare n-a ajuns încă la maturitate   deplină. O astfel de ambianţă există fără îndoială şi în anumite medii sociale din    Statele   Unite şi din Anglia, şi în alte ţări europene. Ar putea fi: citat în această ordine de idei, ca un exemplu „clasic" romanul „Babitt" al lui Sinclair Lewis. Nu e nevoie de prea multe investigaţii critice pentru a se vedea că mesajul  romanului rezidă  în spulberarea unui  ideal  de   viaţă   burghez. Scriitorul însă  îl   demască  pe  Babitt  aproape exclusiv  din punct  de vedere estetic. Moralitatea   „americanului  mijlociu" rămîne o problemă în afară   de paranteză, însă existenţa  lui este prezentată în aşa fel încît să-i provoace  silă cititorului. Viaţa lui Babitt   stîrneşte   repulsie, un fel de groază, prin nivelul său, prin gradul înfricoşător   în  care  contrazice,  se poate spune chiar anulează,   aspiraţiile umane, prin felul în care dizolvă esenţa omenescului în oceanul dulceag al plăcerilor diurne, animalice. După cum se vede deci, viziunea e prin excelenţă   realist-critică. Regimul capitalist e denunţat cu violenţă, romanul intervine în lupta socială ca un aliat al forţelor anticapitaliste. Dar în ce raport se găseşte cu cerinţa estetică a afirmării noului ideal socialist ? In niciunul. Această cerinţă e pur şi simplu ignorată.
140
MIHAI NOVICOV
Fără nici o pretenţie de a generaliza, ne încumetăm totuşi să afirmăm că o astfel de ignorare a cerinţelor estetice specifice proletariatului revoluţionar este proprie chiar operelor contemporane realist-critice puternice. La Hemmingway, Caldwell, găsim tablouri mai mult decît impresionante ale nedreptăţii din lumea capitalistă, nicăieri însă viziunea nu se ridică pînă la perspectiva luptei active împotriva acestor nedreptăţi, ci se menţine la nivelul umanităţii ultragiate dar pasive. Atîta timp cît scriitorul reuşeşte să se menţină — din punct de vedere tematic — înăuntrul unor fenomene a căror oglindire veridică rămîne posibilă chiar şi între asemenea limite — viziunea realist-critică nu intră în contradicţie cu calitatea fundamentală a realismului — veridicitatea. De îndată însă ce această circumscriere devine imposibilă sau de îndată ce scriitorul însuşi depăşeşte cadrul unei asemenea teme, viziunea realist-critică îşi dovedeşte slăbiciunea, neputinţa.
Fenomenul poate fi urmărit cu mult interes studiindu-se evoluţia literaturii ruseşti la începutul veacului XX. Cînd revoluţia din 1905 a zguduit ca o explozie întreaga societate rusă, lupta de clasă pătrunzând literalmente prin toţi porii existenţei umane, în literatură a izbucnit — ca un reflex aproape fizic — un proces violent' de delimitare. Pînă şi scriitori atît de refractari tematicii sociale ca Bunin sau Amfiteatrov au fost nevoiţi să ia atitudine aducînd în lucrările lor eroi revoluţionari. Realismul critic rus se epuiza, căutînd zadarnic în viaţa reală o zonă de stabilitate. In consecinţă, alternativa estetică a început să fie formulată în termeni cu totul noi ; ori evaziunea antirealistă, negarea realului, ori menţinerea în realitate şi atunci necesitatea de a lua o poziţie estetică netă faţă de soluţiile revoluţionare pe care viaţa le aducea cu brutalitate în sferele de investigaţie ale scriitorului.
In sfîrşit alte exemple revelatorii ar putea fi culese din realitatea literară de azi a lumii capitaliste. Mă voi referi la un singur scriitor — Moravia. Realist-critic
în zugrăvirea lumii burgheze, Moravia încetează de a fi realist atunci cînd încearcă să dea imaginea luptei de clasă a proletariatului. Pentru a zugrăvi realist această realitate trebuie să-ţi însuşeşti metoda realismului socialist. Or aşa ceva scriitorul anticomunist Moravia n-avea cum s-o facă. De aici adîneile contraziceri şi nivelul inegal de realizare artistică din ultimele sale lucrări.
Iată deci cum argumentul existenţei unui filon realist-critic progresist în literatura contemporană din ţările capitaliste se întoarce ca un bumerang împotriva nega-tiviştilor. Realismul critic continuă să aibă o greutate specifică considerabilă în literatura progresistă a unei ţări peste tot unde lupta de clasă a proletariatului n-a ajuns încă la o maturitate suficientă, pentru a opune tendinţelor antiumane ale burgheziei noile idealuri de viaţă ale socialismului. In ţările, socialiste însă situaţia este cu totul diferită. Aici lupta de clasă a atins un nivel foarte înalt de dezvoltare. Aici, se pune problema nimicirii tuturor rămăşiţelor capitaliste în economia şi viaţa obştească, dar mai ales în morală şi ideologie (unde ele supravieţuiesc mai mult). Oare ne putem închipui că în această luptă de nimicire creaţia artistică să poată participa altfel decît de pe poziţia afirmării idealurilor socialismului ? Realitatea faptelor ne duce deci la necesitatea spulberării oricărui echivoc în elucidarea raportului realism-critic — realism socialist. A sublinia incompatibilitatea dintre poziţia realist-socialistă şi menţinerea, voită sau nu, pe poziţiile realismului critic nu înseamnă deloc vreo diminuare a realismului critic. Acesta din urmă a jucat un rol mare şi progresist în anumite condiţiuni istorice, poate să mai joace un rol progresist în lumea capitalistă, alături de realismul-socialist în dezvoltare, dar nu poate fi folosit pentru afirmarea idealurilor estetice ale socialismului. Pentru împlinirea acestei sarcini artistice care este şi cea mai înaltă sarcină artistică a vremurilor noastre, metoda realist-socialistă e o necesitate obiectivă.
TEORIE $1 CRITICA
SIL VIAN /OS/FESCU
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI (I)
Faptul e izbitor şi în literatură şi în estetică. Se observă în multe din piesele şi mai ales din romanele contemporane scrise în occident. II subliniază cu interes, entuziasm sau nelinişte comentariile critice.
Pe aceste meridiane literare personajul suferă o ultimă fază dintr-un proces de pulverizare. De la personajele solide, tridimensionale ale literaturii clasice sau realist critice, astăzi romancierii şi criticii din apus au motive să vorbească de dispariţia personajului şi în orice caz de decăderea lui. Critici, pentru care conceptul de modern e absolut, pentru care ori ce experienţă e valabilă prin însuşi faptul că e ultima, acceptă disocierea dintre epică şi personaj. Comentînd romanele lui Nathalie Sarraute, Maurice Blanchot') ajunge să vorbească de înlocuirea personajelor prin atmosfera psihică, fără să-şi dea seama că raportul dintre personaj şi roman e atît de intim, încît anemia pernicioasă a personajului se repercutează asupra literaturii care e în stare să-1 accepte astfel. Pe de altă parte, Wladimir Weidle priveşte cu îngrijorare ceea ce denumeşte foarte clar decăderea personajului. Un capitol din masiva ediţie 1954 a „Albinelor lui Aristeu" 2) urmăreşte cu anxietate procesul de descompunere.
Comună lui Blanchot şi lui Weidle este o iritantă   dar explicabilă unilateralitate.
' Nouvelle   nouvelle   Revue Francarse, martie 1957. 2 Gallimard.
Procesul artistic e văzut dintr-un singur unghi şi un paravan pare să ascundă o parte masivă din literatura ultimei jumătăţi de secol. Gorki, Galsworthy sau mai aproape de noi —- Şolohov, Leonov, Aiexei Tolstoi, Martin du Gard, ca să pomenim doar cîteva nume de prima mărime — dispar din discuţie. Pentru apologeţii modernismului cu ori ce preţ, lucrul e explicabil. Tot ce se separă de formula la modă e considerat depăşit şi academic. Personajul cu contur şi cu stare civilă precisă pare învechit, aşa cum pictorii abstracţi privesc ironic ori ce pînză care seamănă prea mult cu formele din realitate. Dar pentru Weidle lucrul ar putea părea mai ciudat. După cum am văzut, el e conştient de sensul în care a evoluat personajul şi comentariile lui sînt amare. Dar intervine aici o atitudine politică retrogradă şi ciocnirea între atitudine şi faptele observate e profund semnificativă.
Emigrant alb, Weidle n-a iertat istoriei că 1-a dezminţit. Cînd se ciocnesc de anti-sovietismul lui pătimaş, erudiţia şi fineţea incontestabile, dovedite mereu în cele cîteva sute de pagini ale „Albinelor lui Aristeu", dispar brusc. Gîndirea critică capitulează total, cînd intervine vehemenţa contrarevoluţionară. De aceea literatura sovietică e expediată în cîteva fraze şi criticul poate scrie despre Aiexei Tolstoi aprecieri uluitoare, tratîndu-1 din vîrful peniţei drept epigon al lui Leon Tolstoi. De aceea, refuzînd să vadă celelalte tipuri de personaje şi celă-
142
SILVIAN IOSIFESCU
lalt tip de literatură care nu şi-au pierdut cîtuşi de puţin consistenţa şi contactul cu realitatea, Weidle caută procesului de descompunere soluţii mistice. Produsă cu metode mistice, mierea creată de albinele lui Aristeu din „cadavrul literaturii contemporane" e prea puţin hrănitoare pentru minţile care nu acceptă adevărul extatic şi revelat.
Toate aceste atitudini părînd incompatibile — entuziasmul lui Blanchot pentru formula modernă, profetismul sumbru al lui Weidle sau chiar reîntoarcerile la vechi stadii de dezvoltare literară preconizate de spiritele conservatoare, care, apreciind prea puţin soluţiile mistice, caută să scape de personajele amorfe făcînd ciudate salturi înapoi în timp, toate, modernismul, misticismul, academismul — dacă le reducem la esenţe — pornesc de la o optică metafizică, de la izolarea şi considerarea parţială a unui proces contradictoriu şi de la ignorarea hotărîtă a semnificaţiei lui sociale. Unghiul pe care 1-a adoptat modernismul sau academismul se lărgeşte monstruos, acoperind tot orizontul. Dintr-un proces care cuprinde şi un plus de cunoaştere artistică şi deformarea realităţii, e izolată fie o latură, fie cealaltă. Iar dezvoltarea literaturii e văzută închis, în retortă, în afara ciocnirilor ideologice şi a forţelor istorico-sociale care le conduc. Fiecare comentator îşi jalonează astfel un teritoriu pe care-1 explorează fără să arunce măcar o privire în spaţiile vecine. Văzut în izolarea şi fragmentarea idealistă, ceea ce este în acelaşi timp şi progres şi descompunere, poate apărea numai progres, conceput linear, sau numai dezagregare şi impas al artei.
*
Ştim că progresul artistic nu poate fi conceput mecanic, prin identificarea artei cu ştiinţa. Dar aceasta nu anulează conceptul de progres artistic. Valorile artistice nu se însumează, pierzîndu-şi oarecum individualitatea ca în ştiinţă. Unitatea şi individualitatea imaginii fac ca operele trecute   să-şi   păstreze, în ansamblul lor,
viaţa, forţa de a transmite adevăruri asupra societăţii şi omului, şi să rămînă capabile de a emoţiona, chiar dacă sînt legate de iluzii mistico-religioase. Tragicii vechi sînt vii, deşi mitologia lor fermecătoare e expresia unei etape infantile în explicaţia cosmosului. Pe cînd medicina lui Qalienus rămîne doar o etapă depăşită în istoria ştiinţei şi tratatele ştiinţifice vechi sînt piese de muzeu.
Toate acestea sînt incontestabile dar progresul în cunoaşterea artistică este la fel de incontestabil. Negîndu-1, rămînem la un clasicism mort, de fapt la un academism steril. De acest tip e ideea că într-o artă oarecare, s-a spus tot. Progresînd în cunoaşterea artistică nu înseamnă, că imaginile îşi pierd individualitatea. Ele nu se topesc într-o sumă de cunoştinţe. Dar în artă ca şi în ştiinţă adevărul absolut se realizează dintr-un lanţ infinit de adevăruri relative, parţiale. După Stendhal, după Tolstoi şi Dostoievski, e bizar să conteşti descoperirile făcute asupra omului, să consideri că se poate scrie astăzi în termenii lui Racine sau chiar ai lui Fielding, deşi Racine şi Fielding au descoperit adevăruri fundamentale, deci vii şi nu documente pitoreşti cu interes • exclusiv istoric, ca medicina lui Diafoirus.
Decadentismul nu poate acoperi progresul în cunoaşterea artistică pe care-1 interpretează deformat, după cum interpretarea idealistă nu compromite fizica relativistă. Şi această analogie artă-ştiinţă pretinde precizări care ţin de diferenţa specifică. In ştiinţă — în genere — descoperirea şi interpretarea sînt deosebite şi ca moment şi ca persoane. Fie că are loc la dimensiunile laboratorului şi a aparatelor de măsurat, fie că se deschide larg, devenind o teorie generală, descoperirea ştiinţifică păstrează o rigoare ce se impune pînă la urmă. Nu există fizicieni cu minimum de seriozitate care să mai pună astăzi în discuţie teoria cvantelor ori a relativităţii. Cînd se iveşte cîte un Capi-taine Cristesco, care să clădească vreun „sistem celular al universului", menit să pulverizeze fizica relativistă, el devine un
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI
143
personaj exclusiv comic. Interpretarea idealistă apare ulterior. După ce Einstein sau Plank sau Heisenberg şi-au realizat construcţia riguroasă, apar constructorii de sisteme care se străduiesc să transforme fizica relativistă — uriaşă etapă în cunoaşterea legilor obiective ale materiei — în relativism filozofic. Se jonglează cu indeterminismul filozofic, se improvizează „.eonuri dogmatice".
Chiar cînd aceeaşi persoană întruneşte «ele două activităţi, cînd descoperitorul în ştiinţă devine filozof idealist, şi cînd savantul se transformă în mistic, săpînd implicit la temelie ceea ce clădise mai înainte — e uşor de separat aportul ştiinţific de interpretare. Logic, ele există şi sînt adesea în opoziţie. Jeans misticul nu-1 .anulează pe Jeans astronomul. Adeseori concepţia retrogradă şi mistică stinghereşte chiar activitatea experimentatorului, îi limitează cîmpul cercetării. Dar se poate separa ce e valabil în cercetare de ăntrepretările idealiste pe care le dă însuşi cercetătorul.
Separaţia e mult mai dificilă în litera -iură. De cele mai multe ori, concepţia idealistă nu ia formă de doctrină expusă rotund şi sistematic. Pătrunde în structura imaginii, e consecinţa unui anumit fel de a considera şi reflecta artistic realitatea, îl putem disocia mai uşor pe Tolstoi de iolstoism, deşi nu putem niciodată tăia firele care leagă concepţia de operă, chiar «ind între ele există discrepanţă. Faimoasa analiză făcută de Lenin se bazează tocmai şe această disociere între o uriaşă construcţie realistă şi misticismul non-violen-ţei. în cele mai multe cazuri însă, împletirea între cele două aspecte e intimă, are loc în interiorul imaginii. La Proust, subiectivismul viziunii e greu de despărţit •de acuitatea cu care sînt investigate „intermitenţele inimii".
Termenii problemei sînt mai complicaţi, •disocierea e mai dificilă, dar ea nu se soluţionează prin miopie şi unilateralitate. :Intr-o problemă cheie pentru literatură cum e cea a personajului se pot cerceta mai limpede   şi progresele   dobîndite de cu-
noaşterea artistică, şi felul cum s-a accentuat deformarea idealistă în ultimele decenii.
*
Trebuie să ne întoarcem la Aristotel şi la ,,Poetica" lui pentru a găsi o primă şi foarte solidă analiză a unor concepte ca unitatea şi consecvenţa personajului. Şi în această privinţă „Poetica" e sinteza unei experienţe literare foarte vaste. Nu seamănă de loc cu clădirile complicate făcute din deducţii şi clasificări planînd bizar deasupra faptelor de artă, în care s-au specializat mulţi esteticieni germani ai secolului trecut — epigonii neo-hegelieni ca Vischer sau neo-herbartieni ca Zimmer-mann. Nu vom găsi la Aristotel nici dezinvoltura surprinzătoare cu care unii critici contemporani, între două tumbe stilistice, improvizează o generalizare şi alunecă apoi neglijent pe lîngă ea. Şi din acast punct de vedere lectura „Poeticii" e foarte utilă. Caracteristică pentru creatorul inducţiei „per enumerationefn simpli-cam" nu e numai analiza, ci rigoarea cu care o generalizare e pregătită de numeroase fapte de literatură. Ideile lui estetice se sprijină pe experienţa cîtorva secole de literatură, între care aceea strălucitoare a secolului al V-lea. Cîteva specii poetice au atins apogeul — epopeea, tragedia, comedia. De caracterele lor, — în special ale epopeii şi tragediei — se ocupă partea care ne-a rămas din „Poetica". In epopee sau în teatru, :caracterele mai amorfe din mituri şi-au aflat contur, unitate.
Unele dintre aceste idei estetice păstrează doar interes istoric, pentru că se referă la împrejurări particulare teatrului antic. Astfel, dintre trăsăturile care definesc caracterul, prima — „caracterul ales" — şi în oarecare măsură şi a treia — „asemănarea" — traduc într-o normă faptul că miturile din care se inspiră tragedia greacă aveau eroi bine cunoscuţi care nu puteau fi schimbaţi după placul scriitorului. înainte de a începe piesa, spectatorul grec cunoştea în mare firea şi aventurile eroilor. N-ar fi acceptat răstăl-
144
SILVIAN IOSIFESCU
măcirea lor, n-ar fi tolerat un Achile fricos sau un Oedip salvat de incest- Aristo-tel prescrie deci folosirea de caractere alese şi corespondenţa dintre personajul plăsmuit de poet şi mitul dela care a pornit..
„Vom avea un caracter dacă, aşa cum s-a spus mai sus vorbele şi faptele dezvăluie un anumit fel de a se purta"1).
Ideea de unitate a personajului în dialog şi comportare, corespunzînd unei logici interne, e   implicată chiar   în definiţia lui Aristotel.   Iar  celelalte  trăsături  pe carfc Aristotel le enumera cu privire la caractere enunţă pentru prima oară ideea unităţii  şi consecvenţei. Astfel e potrivirea cu firea : „putem da, de pildă, unui personaj caracterul bărbăţiei, dar nu-i   potrivit cu firea unei femei să fie astfel"2) — astfel sînt asemănarea, statornicia. Filozoful Sta-girit  subliniază cu subtilitate  că „chiar dacă eroul imitat e nestatornic şi acesta e caracterul care i se dă, trebuie totuşi să fie înfăţişat statornic în nestatornicia lui"3). Imaginea  artistică   a caracterelor nu implică deci, după Aristotel, nemişcarea, ci raţionalitatea,  ordinea,   socotită  în altă parte drept unul din criteriile frumosului. De aceea un Odisseu tînguitor e respins ca nepotrivit  şi   neasemănător ; tot astfel e condamnată nestatornicia   din caracterul „Ifigeniei în Aulis" „unde eroina rugătoare nu  seamănă de Ioc  cu Ifigenia aşa cum este înfăţişată în restul piesei"4).
Temelia estetică a consecvenţei caracterelor a fost astfel pusă şi principalele poetici ulterioare o vor relua. In scrisoarea către Pisones, Horaţiu va porni de la ea — direct sau prin mijlocirea lui Neoptole-mos5). Personajul nou conceput — şi nu reluat din mituri străvechi şi tradiţie — trebuie să rămînă pînă la urmă consecvent cu caracterul primit — Horaţiu pomeneşte de particularizarea caracterelor, după vîrstă,   sex,   condiţii,   neam.   Trebuie să
') Aristotel, Poetica (trad, de M. Balmuş) Edit, ştiinţifică, 1957, pag. 47.
2—3) Aristotel, Poetica (trad. M. Balmuş), Ed. ştiinţifică, 1957, pag. 48.
4) Ibidem, p. 49.
5) Vezi D. M. Pippidi, Form-area ideilor literare în antichitate, Casa Şcoalelor, 1944.
existe deosebiri între cele ce spune în dramă „un zeu şi un erou, un bătrîn cumpănit şi un băieţandru înfierbîntat de tinereţe, o matroană de bună condiţie şi o doică grijulie, un negustor ambulant şi un muncitor de pămînt cu spinarea şi un om din ţara Colchilor, un cetăţean crescut la Theba şi altul la Argos".
Gîndirea aristotelică a cunoscut — după cum se ştie — cea mai paradoxală formă de popularitate, fiind trădată cu veneraţie în scolastică. După ce evul mediu a tradus un aristotelism îngheţat în terminologia creştină, Renaşterea — şi apoi neo-clasicismul francez — l-au reluat transformîndu-1 într-un sistem de norme.
Este necesar să vorbim despre modul cum a evoluat înţelegerea personajului în termenii proprii esteticii şi istoriei literare. Curentele siînt realităţi istorice incontestabile. Dar sînt realităţi istorice, deci diverse, după împrejurările sociale care le-au determinat. La diversitatea formelor istorice contribuie şi factori interni ai artei. Romantismul răspunde clasicismului, şi trăsăturile particulare ale curentului romantic în fiecare literatură depind şi de particularităţile clasicismului la care se raportează. Engels a arătat că un anumit stadiu într-un domeniu cultural se explică şi prin ceea ce-1 precede şi prin influenţe suprastructurale diferite. Astfel naturalismul cuprinde o reacţie anti-romantică, iar în ideologia lui se imprimă şi influenţele descoperirilor biologice transpuse mecanic în literatură.
Dar factorul în ultimă instanţă determinant este cel social-politic prin care acţionează cauza economică. Nu există un clasicism unic care să se dezvolte linear şi să nască printr-un proces intern romantismul. Există clasicisme care deşi influen-ţîndu-se reciproc, evoluează divers. In literatura noastră, puţina viaţă a clasicismului, prezenţa lui răzleaţă, discontinuă, convieţuirea ba chiar îmbinările paradoxale cu romantismul se datoresc în primul rînd împrejurărilor istorice particulare care au întîrziat dezvoltarea socială şi culturală, menţinînd atîta vreme feudalitatea. Fără
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI
145
a simplifica procesele complexe, fără a neglija influenţele supra-structurale care contribuie la forma fenomenelor, putem descoperi în evoluţia fiecărei literaturi cum a acţionat factorul fundamental social-politic.
La aceste curente cu stare civilă deosebită vom găsi trăsături comune, după cum diversele situaţii locale urmează aceeaşi evoluţie şi se supun unor legi comune. Vom găsi la diferitele clasicisme trăsăturile clasicismului. Dar nimic nu ne îngăduie să concepem notele comune ca un curent distilat, rupt de împrejurările sociale care i-au dat naştere.
Astfel, la clasicismul francez, considerat drept prototip pentru că a avut o evoluţie bine caracterizată şi a fost formulat în norme clare, se poate desluşi concepţia despre lume pe care o exprima şi împrejurările care au generat această concepţie.
Expresie a înnoirii sociale, a forţelor care tindeau să spargă stagnarea feudală, umanismul eliberase raţiunea. Se descoperise cu un secol mai înainte metoda de cercetare — inducţia baconiană — potrivită cu dezvoltarea ştiinţelor. Acum, burghezia are iluzia stabilităţii sociale, sprijină absolutismul monarhic pe care-1 socoteşte în stare să frîneze aristocraţia şi s-o grupeze supusă în jurul curţii. Acum, concepţia burgheză despre lume cere stabilitate şi ordine, organizează totul raţional într-un univers ierarhizat. O încearcă în toate domeniile — în gîndirea socială, în estetică, ba chiar în ştiinţele naturii. Se descoperă adevăruri noi, dar ele sînt organizate în scheme clare, cu iluzia valabilităţii în afară de timp şi spaţiu. Astfel e raţionalismul cartezian în gnoseologie. Tot astfel sînt construite şi sistemele mai ipotetice — mecanica sau psihologia carteziană, primele formulări ale dreptului natural. In artă, statismul, normarea, ierarhizarea, se regăseau pretutindeni — de Ia literatură la parcurile geometric desenate de Le Notre, în toate problemele — de la prescripţiile cu privire la stil, pînă la teoria genurilor.
Şi idealul uman pe care-1 propune clasicismul francez reflectă aceeaşi perspectivă
filozofică şi socială. „Honnete-homme-ul", termen intraductibil, care înseamnă şi „cum se cuvine" şi cumpănit şi sociabil, nu mai e „omul universal" al Renaşterii. Aspiraţiile lui sînt mărginite, călăuzite de bunul simţ. Are o scară de valori sociale şi morale acceptată, stabilă. Ironizează marchizii, are mîndria originii burgheze, dar nu aspiră încă la desfiinţarea graniţelor între burghezie şi aristocraţie. Dimpotrivă, îl priveşte cu ironie pe Georges Dan-din ori pe Jourdain care caută să treacă peste graniţe şi să amestece clasele.
Consecvenţa personajului devine o cheie în înţelegerea caracterului clasic. Dar fixarea personajului printr-o trăsătură dominantă rărnînie în acord cu concepţia clasică despre lume, în acord cu filozofia şi metoda carteziană, cu mecanica vîrtejuri-lor. Concepţia aceasta nu ignoră mişcarea nici în realitate nici în psihologia personajelor. Vorbind de comedie, Boileau care a tradus estetic cartezianismul, reia de la Horaţiu ideea transformării pe care vîrsta o impune caracterului. „Vremea care schimbă toate ne schimbă şi felul de a fi"-Tinereţea înfierbîntată e pradă capriciului de o clipă. Maturitatea mai potolită, cunoaşte calculul şi prevederea, bătrîneţea e îngheţată, aduce avariţia şi reîntoarcerile melancolice spre trecut.
Astfel, schimbarea e concepută static. E o deplasare de la un stadiu la altul şi nu o devenire. In cadrul unui stadiu, trăsăturile de caracter sînt precise, ordonate coerent iar tipurile de temperament fixe. Domină încă tipologia străveche a umorilor. In plin tumult elisabetan, Ben Johnson îşi intitulează piesele: „Fiecare cu felul lui de a fi", „Fiecare scos din felul lui de a fi" (Everyman in his humour". ,,Everyman out of his humour"). De fapt, creind concepţia de personaje, fixate şi prin nume şi prin costum : Arlechin, Co-lombina, Matamore — „Comedia dell'arte" nu face decît să împingă la caricatură această viziune clasică.
Identificînd natura cu o natură umană concepută abstract, neo-clasicismul nu e interesat de particularităţile jstorice sau locale.
10 — Viaţa Romînească nr. 11
146
SILVIAN IOSIFESCU
In căutarea maximei generalităţi psihologice, clasicismul s-a îndepărtat în ce priveşte particularizarea caracterelor şi de precizările Iui Aristotel şi de sfaturile lui Horaţiu. Particularizarea în vorbire şi purtare e alungată din tragedie şi tolerată parţial doar în comedie şi implicit în roman, specie inferioară, fără stare civilă estetică — Boileau o omite. De altfel, matroana şi doica, negustorul şi muncitorul nici nu pătrund în tragedie.
Istoricitatea, devenirea, culoarea locală sînt încă nedescoperite. Ar fi însă cu de-săvîrşire greşit să punem sub semnul întrebării adevărurile asupra omului aflate sub imperiul acestei iluzii atemporale şi aspaţiale. Viziunea clasică asupra omului, chiar redusă la teoria umorilor nu devine simplistă descriere de măşti decît la scriitorii cu puţine puteri artistice şi la cei orientaţi formalist : căci problema nu e numai de capacităţi artistice ci şi de orientare. Nici clasicismul nu e un curent omogen. Imitarea naturii în sens de natură umană — pe care o prescrie Boileau •— e înlocuită la mulţi scriitori printr-un manierism al portretului sau al aforismului, prin convenţionalism în tragedie. In special în secolul al XVIII-lea, disecţia aceasta sterilă a clasicisjmului se resimte în literatura epigonică a lui Crebillon-tatăl, sau în palidele imitaţii după Moliere ale lui Destouches. La Racine sau Moliere psihologia de tip cartezian dă tot ce poate da. „Cine ţi-a spus ?" exclamă Hermione cu perfectă rea credinţă după ce, mistuită de gelozie, îi ceruse lui Oreste să-1 ucidă pe Pyrrhus. Analiza pasiunilor cuprinde şi reacţiile paradoxale, dar raportate riguros şi dar la acelaşi tip de consecvenţă a personajului.
Totuşi pentru concepţia clasică domenii întregi rămîn inabordabile. Operînd cu caractere finite, fixate, ignorînd devenirea, ea nu se va apropia nici de procesele complexe prin care pasiuni şi trăsături se făuresc şi se transformă, nici de stadiile de început în formarea caracterului, cu contururi maî puţin precise. Nici pictura, nici literatura clasică nu ştiu să descrie copii.
Cînd sînt nevoite s-o facă, creează cel mult nişte adulţi în miniatură, aşa cum arată copilul Isus pe atîtea pînze. Nu numai respectul pentru modelul horaţian 1-a făcut pe Boileau să înceapă tipologia vîr-stelor cu tinereţea, sărind peste copilărie.
Credinţa într-un univers clar orînduit şi într-o artă normată minuţios începe să fie zguduită serios -în secolul al XVIII-lea. Pentru aceeaşi clasă care, cu un secol mai înainte îşi orînduise ideologia stabilităţii, un univers în nemişcare, transformarea, tumultul, devin o preocupare, răspund unei necesităţi istorice. Ne aflăm în preajma revoluţiei burgheze. Oamenii clasicismului care păşiseră măsurat şi sigur pe un teren în aparenţă solid, simt sub picioarele lor vibraţii neliniştitoare, prevestind schimbări sociale mai puternice chiar decît cutremurul care pustiise Lisabona. Anglia cunoscuse în cîteva decenii mai multe schimbări dinastice şi o revoluţie, ce-i drept puţin sîngeroasă. In Franţa, experienţa financiară a lui Law şi urmările ei provocaseră un vîrtej în care multe averi fuseseră înghiţite, altele brusc umflate. Semnele unor mari schimbări se întrevedeau pretutindeni. Dacă Beau-marchais, sceptic, conchidea prin gura lui Figaro că „toate se sfîrşesc prin cîntec", Voltaire, mai lucid, întrezărea la orizont revoluţia. Dar în artă, Voltaire păstra ordinea şi statismul clasic. Făcea unele concesii gustului vremii — a scris şi el „comedii plîngăreţe" — dar se străduia să apere tragedia. Şi în această privinţă, Diderot a mers mai departe. Teoretician şi practician al sentimentalismului preromantic, unul din creatorii „dramei" burgheze, Diderot a ştiut să seziseze schimbarea neîntreruptă în natură, în mersul gîndirii, în sentimente. Un text faimos din „Jaeques fatalistul", pune în opoziţie iluzia de eternitate de la care pornesc jurămintele îndrăgostiţilor, cu transformarea şi dispariţia — legi ale firii. „Primele jurăminte pe care şi le-au făcut două făpturi omeneşti, au fost la picioarele unei stînci care se prăbuşea, pulverizîndu-se; au invocat în sprijinul statorniciei lor, mărturia unui cer care nici
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI
147
o clipă nu e acelaşi. Totul se schimba într-inşii şi în jurul lor şi ei îşi credeau inimile la adăpost de schimbare. O, copii, mereu copii 1..." Ideea e specific romantică şi va reveni în „Amintirile" lui Musset.
După ce revoluţia burgheză s-a înfăptuit, după ce poziţia claselor sociale s-a răsturnat şi peisajul social s-a schimbat de nerecunoscut, romantismul a adus o concepţie particularizată şi în mişcarea asupra caracterelor. Lupta împotriva înţepenirii şi nemişcării e împinsă pînă la exces în toate domeniile.
Dar după cele două tendinţe opuse ale romantismului, ea capătă alte conţinuturi şi alte accente.
Curent neobişnuit de larg, romantismul nu s-a mărginit la literatură sau măcar la artă, ci se regăseşte în domenii largi ale gîndirii  teoretice şi ale ştiinţelor sociale. Există o filozofie romantică, mai  ales în Germania, unde se amestecă, de altfel, frecvent cu literatura, dînd indefinisabile produse de filozofie lirică şi de literatură metafizică. Există romantici în etică, drept, sociologie,   folcloristică.   In toate se înfruntă cele două poziţii opuse. Inadapta-rea faţă de prezent devine  în romantica retrogradă   literatură    medievalistică şi contrarevoluţionară   la    Novalis, Schle-gel,   Chateaubriand,   Southey,   şi   e teoretizată  de  un  De  Bonald în concepţia statului   feudal şi catolic.   La Byron, la Hugo de după 1830, la poeţii „Tinerei Germanii" e inadaptarea la limitele burgheze ale revoluţiei, proiectarea idealului social în viitor.
Şi în războiul cu clasicismul, cele două tendinţe colorează deosebit programul estetic al romantismului. Speciile clasice net delimitate sînt considerate insuficiente, însăşi separaţia genurilor e pusă în discuţie. Se creează specii intermediare ca drama, mai capabilă să surprindă diversitatea realităţii exterioare şi interioare, să amestece tragicul cu bufonul, eroicul cu meschinul. Amestecul genurilor e împins însă pînă la confuzii în romanul liric german.
în teatru, împotriva tragediei abhorate, modelul mereu invocat este drama shakespeariană, deşi ea atrage mai mult prin violenţă, mişcare, culoare.
Interesul romantic pentru individualizare cheamă la viaţă în literatură culoarea istorică şi locală, aplicată cu o progresivă minuţiozitate. Pentru romanul gotic al secolului al XVIII-lea, istoricul era doar un cadru pentru pitoresc şi pentru fantastic. In „Han din Islanda", Hugo tînăr păstrase calapodul romanului gotic, transportând întâmplări şi figuri monstruoase într-o Islanda fantezistă. Dar „Notre Dame de Paris" e un roman arheologic şi stăruinţa cu care e descrisă fiecare firidă a făcut să se spună că romanul are drept personaj principal catedrala. Hugo păstrează pasiunea pentru atmosfera densă şi în „Mizerabilii" ale cărui pagini evocă evenimente din 1816 sau în 1832. Astfel, în timp ce la Scott sau Hugo, evocarea tinde să cuprindă mai îndeaproape faptele din trecut, paseismul romanticii reacţionare va idealiza feudalismul fără nici un scrupul de verosimilitate.
Culoarea locală şi istorică nu se reduce î.n romantism la cadru. începe, cu inconsecvenţe, să se aplice la mentalitatea personajului, raportată la epocă. La Hugo, Ludovic al XI-lea cu calculele, inteligenţa şi superstiţiile lui, cu amoralitatea şi dibăcia cu care urmăreşte umilirea marilor feudali, e o reuşită excepţională. Personajul poate constitui un excelent argument împotriva acelora care nu concep că romantismul, fenomen istoric, se poate grefa pe un realism al metodei.
In romanul nostru romantic — şi cu rare excepţii, în această direcţie se dezvoltă primele romane la noi — se distinge interesul pentru specificarea istorică sau locală. In „Vlăsia", Grandea, o face pentru perioada premergătoare 48-ului, Bolin-tineanu (Doritorii nebuni) pentru epoca lui Tudor.
Dar minuţiozitatea în detaliu, grija pentru exactitatea atmosferei istorice sînt cuceriri ale realismului critic. După modelul lui   Negruzzi,  o  va face Odo-
10*
148
SILVIAN IOSIFESCU
bescu, tot în nuvelă. Iar romanul lui Fili-mon împinge grija pentru cadru, atmosferă, costum pînă la întregi capitole de digresiune. (Reprezentaţia ,,Italienei în Algir").
Aflat în ofensivă împotriva unei arte imobile, romantismul n-a putut păstra concepţia clasică asupra personajului. Există şi la romantici personaje create pe o trăsătură, devenite simboluri, expresia umană a unui principiu. Hiperbolizat romantic, procedeul reaminteşte de estetica clasică. Javert e concretizarea unei instituţii, e poliţia, prezeniată nu cu exactitatea realistă a lui Balzac, cu combinaţiile şi intrigile ei sordide, ci redusă la un principiu. Javert e „cel care aplică legile fără să Ie discute". Cînd învins de mărinimia lui Valjean, Javert îl Iasă să scape pe erou, el şi-a contrazis esenţa şi nu-i mai rămîne decît să se sinucidă. Procedeul nu e particular lui Hugo, îl regăsim şi în romanele lui Eugene Sue, ia scara romanului foileton. Rodin e personificarea iezuitismului — şi la unele personaje demoniace ale lui Hoffmann.
Dar fiecare dintre aceste personaje cu o etichetă unică reprezintă unul din termenii unei antiteze. Uscăciunea de automat a lui Javert e opusă umanităţii lui Valjean.
Antiteza devine mijlocul fundamental prin care romantismul încearcă să reproducă structura unei realităţi în mişcare şi ciocnire, a realităţii externe şi a celei sufleteşti. De asemeni prin ea se exprimă concepţia romanticilor progresişti. E antiteza între condiţia socială umilă şi capacitate. Valetul Ruy Bias care a acceptat un tîrg umilitor, e un om de geniu, cu imense resurse de bravură şi generozitate. Şi în „Mizerabilii" concepţia democratică a lui Hugo găseşte astfel de exprimări antitetice, în special în descrierea societăţii revoluţionare A.B.C., ori în scena morţii lui Grantaire, beţivul eroic. In înfăţişarea caracterelor, antiteza se opune logicii clasice a personajului şi de fapt, noţiunii de caracter fix. Nu apare numai în contrastul dintre înfăţişarea fizică şi trăsăturile de caracter — tragismul omului cu masca veselă   („Omul care rîde"), ori Quasimodo,
brută diformă, capabilă de cea mai eterată dragoste. Antiteza n-a fost folosită în aceeaşi măsură de diferitele forme naţionale ale romantismului. Ea domină în ce! francez. Dar urmărind modul în care a servit procedeul, regăsim opoziţia dintre cele două direcţii ale romantismului. In romantismul progresist, este mînuită în sens protestatar (omenia şi generozitatea ocnaşului, geniul omului de condiţie umilă).
Antiteza .îşi verifică menirea de a arăta mersul contradictoriu al realităţii mai ales în evoluţia personajelor. Schimbările se fac brusc, pe o sută opt zeci de grade.
Nedreptatea şi ocna l-au înrăit pe Jean Valjean. Romanul ne pomeneşte de umanitatea muncitorului care-şi hrănea sora şi nepoţii gîndindu-se prea puţin la sine. Dar cînd începe romanul, Valjean e înfăţişat ca o fiară încolţită. Nu pregetă să-şi jefuiască binefăcătorul, singurul care 1-a adăpostit. E de ajuns însă un singur gest al acestuia. Minciuna pioasă pe care episcopul Myriel o rosteşte ca să-1 salveze pe ocnaş declanşează transformarea. După o zi de frămîntare, ca într-o schimbare'de decor îl regăsim pe Valjean devenit sfînt laic, ipostază pe care o va păstra pînă la sfîrşitul cărţii.
Hugo e prea artist pentru ca să nu sugereze măcar factorii care au făcut posibilă schimbarea — fondul de umanitatea! ocnaşului, frământarea lui. Dar tratarea rămîne antitetică, în alb-nCgru, cu excesivul pe care-1 implică procedeul. Romanul foileton de coborîtă calitate, care în epoca respectivă constituie de cele mai multe ori caricatura romantismului, reia procedeul fără însă a se mai preocupa de verosimilul situaţiilor. Un loc comun psihologic spune că ura e vecină cu dragostea. într-un roman al lui Ponson du Terrail, misteriosul şi atotputintele „om cenuşiu" e urmărit cu ură aprigă de fiica unui lord. Cunoscător al jocului pasional, „omul cenuşiu" asigură că ura se va transforma în dragoste. Intr-adevăr, în momentul cînd eroul a căzut în cursa pe care i-a întins-o-inamica lui şi e pe cale să fie prins, adversara se transformă în îndrăgostită pă-
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI
149
timaşă, îşi fringe mîinile, nu ştie cum să desfacă laţul pe care singură 1-a pregătit. Prilej pentru „omul cenuşiu" să declare •calm: ,,Ea m-a pierdut, dar tot ea mă va scăpa".
Pe altă cale, mişcarea psihologică e urmărită in romanele confesiune, care abundă în toate varietăţile de romantism. Parţial observaţiile sînt pătrunzătoare şi cel mai convingător exemplu este felul în care Chateaubriand, Senancour şi Musset au diagnosticat „boala secolului". Dar lirismul în cascadă inundă adesea observaţia. Romanul-confesiune devine pe mari porţiuni efuziune «controlată. In romantica subiectivistă, mişcarea psihologică tinde spre vag, spre haotic.
Menită să combată imaginea statică a realităţii şi să-i exprime structura contradictorie, antiteza e prea rigidă, ajunge să •contrazică verosimilul psihologic. Schimbările bruşte, contrastele mecanice fac uneori ca personajele să pară construite din blocuri care nu se sudează. Astfel exprimată, schimbarea contrazice prin efuziune sau prin antiteză unitatea personajului. O etapă superioară în cunoaşterea personajului, soluţia care merge mai adînc în structura realităţii, sinteza dialectică a contradicţiilor dintre unitate şi transformare avea s-o aducă realismul critic.
*
Nici pe planul plăsmuirii de personaje nu se justifică opoziţia artificială, propusă o vreme între romantism şi realism. înrudirile şi îmbinările apar în fapte numeroase de istorie literară. A fost astfel posibil ca Stendhal, teoretician şi practician al scrisului exact, antiemfatic să devină şi teoretician al romantismului. Se ştie că la Byron, Puşkin, Heine e foarte dificilă disocierea celor două aspecte. „Romantismul şi realismul nu pot fi opuse ca realul şi irealul — scrie Gaetan Picon1). Romantismul a descoperit lumea concretă. El e izvorul realismului. Dar dacă roman-
1 Gaetan Picon, Realismul — în Enciclopedia Pleiadei, Nr. 173 „Istoria literaturilor" II.
tismul cuprinde realitatea, o cuprinde în grabă, subiectiv: realismul succede romantismului după cum analiza urmează sintezei, explorarea minuţioasă, intuiţiei globale. Realismul are gustul amănuntului". Trebuie precizat că observaţia aceasta nu ţine seama de deosebirea esenţială dintre ceea ce s-a numit romantismul activ progresist şi romantismul subiectivist. Ea nu se aplică lui Chateaubriand sau Novalis. Nici Chateaubriand, nici poeţii englezi „ai lacurilor", nici romantica idealistă germană n-au căutat să cuprindă realul, ci să-l conteste. Schelling, exponentul ei filozofic, vorbea de filozofie şi de artă ca de cele două mijloace de a anula lumea reală. Disocierea dintre cele două tipuri contradictorii ale romantismului se impune astfel din nou.
Curentele realiste ale veacului trecut — cu diferitele lor variante istorice şi naţionale — desăvîrşesc ceea ce încercase şi romantismul. O fac însă cu mari deosebiri de metodă şi atitudine, schimbînd şi procedeele şi programele, schimbînd însăşi concepţia despre literatură.
înrudit pe toate tărîmurile ideologice cu interesul pentru fapte şi experienţă, cu dezvoltarea furtunoasă a ştiinţelor naturii, realismul traduce această orientare în artă. Se vorbeşte adesea despre influenţa frenologiei lui Gali şi a fiziognornoniei lui La-vater asupra lui Balzac. Această influenţă e indiscutabilă şi-i putem descoperi ecouri foarte felurite în Comedia Umană. Dar nu la Gali şi Lavater, nu la două pseudo-ştiinţe ale momentului se reduce înrîurirea dezvoltării ştiinţifice asupra lui Balzac. în concepţia şi metoda lui, observaţia — realizată fireşte cu mijloacele proprii literaturii — e esenţială, ca şi în ştiinţă. Precursor al realismului, Goethe pe care pasiunea pentru ştiinţă îl transformase în experimentator, a plăsmuit în „Afinităţile elective" un roman axat pe o idee de tip ştiinţific — înrudirile temperamentale care guvernează destinul unor personaje.
Pornirea de la observaţie, generalizată în ştiinţele pozitive, se reflectă în filozofie. Pozitivismul lui Comte o limitează şi o
150
SILVIAN IOSIFESCU
deformează idealist, agnostic. Marxismul îi va da însă semnificaţia revoluţionară prin accentul pus pe practică şi pe ideia unei filozofii active, care nu se mărgineşte să interpreteze lumea, ci o transformă.
Aspect artistic al unui fenomen ideologic vast, realismul secolului XIX are şi el diversitatea istorică pe care ne-o .oferă toate celelalte curente. împrejurări social-politice deosebite îi modifică structura, programul estetic, accentele tematice, lumea tipurilor. E caracteristică frecvenţa mult mai mică şi trăsăturile deosebite pe care le comportă tipul arivistului în literatura rusă. Pentru realismul francez de toate dimensiunile, coborînd de la Balzac la About, arivistul e un personaj caracteristic şi cunoaşte întrupări oa Rastignac sau Julien Sorel. In societatea de după revoluţia burgheză, parvenirea prin bani, cu toată zoologia implicată, are cîmp larg deschis. In societatea ţaristă, rămasă feudală, parvenirea se face în sînul unei clase închisă ca o castă. Negustorii lui Os-trovski arborează cu mîndrie semnele prosperităţii, pîntecele revărsate şi caftanele de postav solid. Dar rămîn negustori, vorbesc deferent, servil cu boierii. Raskol-nikov îl ia ca model pe Napoleon, ca şi Julien Sorel. Dar pentru a parveni, nu visează la căsătorii aristocratice, ci comite o crimă sordidă.
Diversitatea istorică imprimă şi construcţiei personajului accente deosebite. Astfel, e caracteristic în realismul critic rus interesul pentru zonele sufleteşti umbrite şi pentru trăsăturile de caracter contradictorii Dar ca şi pentru clasicism sau romantism se pot sezisa trăsăturile comune, care întregesc ceea ce a adus nou realismul critic în cunoaşterea personajului.
Dacă imaginaţia nu mai e izgonită ca o sursă de erori — cum se întîmplase în clasicism — e adesea privită cu neîncredere ironică. Cultul faptului şi al observaţiei face ca o natură duală de tipul celei a lui Flaubert să-şi înfrîneze sever formaţia romantică şi să nu-şi îngăduie orgii de culoare decît într-o scriere istorică. Dar chiar „Salambo" e lucrată cu precizie de arheo-
log. Din ce în ce mai des, în realism cuvântul ştiinţă se foloseşte în cadrul artei şi în locul artei. E o eroare, dar una din erorile fertile ale culturii. In practică, confuzia n-a mers niciodată prea departe nici la Balzac, adeptul lui Gali şi Lava-ter, nici la fiu! medicului Flaubert. La na-turalişti, iluzia scientistă, aplicarea nediscriminată a biologiei în artă, a devenit program şi sistem. Dar ea n-a apăsat pînă Ia platitudine şi eroare decît opera celor mărunţi, azi uitaţi, Alexis, Ceard, Hennique. In schimb observaţia a dus la „îmbrăţişarea mai strînsă" a realităţii şi-a împins mult mai departe adevărul artistic asupra personajelor.
Clasicismul făurise caractere fixe şi finite. Romantismul încercase să exprime mişcarea, dar o făcuse înecînd personajele în tumult liric şi imaginaţie, iar antiteza reintrodusese o nouă şi paradoxală geometrie. Evoluţia, procesul ca atare, apar odată cu realismul. „Cele trei vîrste" ale clasicilor erau doar un mijloc de a diferenţia personaje, de a nu se confunda ceea ce se potriveşte pentru tînăr sau bătrîn. Chiar cele mai nobile personaje clasice, cele din romanul picaresc — Lazarillo, Guzman, Gil Bias — nu evoluează efectiv, ci răsfrîng prin mimetism moral, mediile prin care trec, şnapani' printre şnapani, virtuoşi cînd împrejurările o îngăduie. Ne-avînd contururi precise — s-a remarcat că cele mai puţin consistente personaje din proza picarescă sînt înşişi povestitorii, eroii întâmplărilor — aceste personaje nu se pot transforma. In literatura realistă a secolului al XlX-lea personajul începe să parcurgă traiectorii variabile, după întinderea în timp a cărţii şt după importanţa transformatoare a evenimentelor. Distanţa e mare de la Rastignac care refuză tîrgul propus de Vautrin, complicitatea cît de indirectă la o crimă, şi dandyul cinic, abil, care şi-a atins obiectivele, a cucerit şt averea şi poziţia socială.
Dar nu e vorba numai de distanţa străbătută. De altfel, ea poate fi în unele cazuri egală cu zero, chiar pentru existenţe urmărite pe lungi parcursuri... Realismul.
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI
151
critic s-a eliberat mai mult decît romantismul de concepţia caracterului fixat prin norme şi nu fetişizează nici staticul, nici transformarea neaşteptată. Unele personaje rămîn fixate de o mare pasiune. Astfel, cele din galeria cunoscută a tipurilor balzaciene, — Grandet cu avariţia lui, Goriot, cu pasiunea lui paternă. Altele nu se schimbă datorită golului sufletesc sau abuliei care le reduce conduita la cîteva mecanisme. In deplină beatitudine, Manilov îşi rumegă mereu visarea. Oblomov e mai puţin senin, îl scutură din somnolenţă nu numai energia lui Stolz, ci şi propriile lui nemulţumiri vagi. Dar încercările lui O-blomov sînt intermitente, nu-1 duc prea departe. Recade în existenţa vegetativă. Pentru astfel de personaje automatizate, observaţia lui Aristotel se reactualizează, inversată. Aristotel vorbea de personaje nestatornice, consecvente în însăşi nestatornicia lor. Figurile cu mecanisme sufleteşti ruginite — chiar cînd se mişcă — rămîn caracterizate prin stagnare, stare la care se reîntorc. Tipologia omului de prisos cunoaşte diferite variante ale personajului, mergînd de la grotescul Manilov la tragismul unchiului Vania. Semnificaţia lor simptomatică şi deci forţa lor critică e mare.
Nu distanţa străbătută e elementul nou adus de realismul critic ci procesul, dinamica comportării. Reacţiile psihologice se ivesc în contact cu o realitate observată mai minuţios în mobilitatea şi diversitatea ei. Avarul balzacian diferă de cel al lui Moliere şi printr-o serie de coordonate istorico-sociale, şi prin modul cum e conceput personajul, prin dinamica reacţiilor sale. Pasiunea covîrşitoare a lui Grandet îi pretinde tot timpul frămîntare şi calcul, atac şi apărare. Cele şaptesprezece milioane pe oare le va moşteni Eugenie se adună printr-o strategie cumplită. Dezumanizarea lui Grandet e un proces progresiv pe care-1 urmărim nu numai în etapele principale — felul oum prin momeala căsătoriei Eugeniei Grandet îşi asigură serviciile celor două grupuri de candidaţi, cum smulge de la Eugenie re-
nunţarea fa moştenire, cum îi înşeală pe creditorii fratelui său — ci în desfăşurarea lui. Tot ca un proces se desfăşoară şi încercarea eşuată a lui Oblomov, de a evada din camera lui. Fireşte că înţelegerea procesuală a personajului a constituit ea însăşi un proces istoric. Realismul critic n-a apărut pe scena literară, gata înarmat, ca Minerva, cu procedeele bine şlefuite.
E de remarcat că evoluţia personajului ca un proces se iveşte şi în teatru, deşi prin construcţia sacadată, prin numărul limitat de momente şi locuri pe care le poate manevra, genul e mai puţin în stare să exprime devenirea, continuitatea psihologică. Dacă la Augier, piesa păstrează o fixitate clasicizantă a caracterului, personajele se mişcă altfel în „John Gabriel Borckmann" a lui Ibsen sau în „Furtuna" lui Oslrovski.
In stare să urmărească devenirea, realismul va putea prinde sub obiectivul său etapele de formare a personajului, trăsăturile neprecizate. E perioada în care se dezvoltă psihologia infantilă, cea diferenţială sau cea genetică. In literatură, se iveşte perspectiva copilului, atît de diferită de a adultului, sensibilitatea particulară, tot ceea ce adultul lasă să se şteargă din memorie, ceea ce clasicismul, interesat de caractere bine închegate, n-a putut lua în consideraţie. Lumea şi perspectiva copilului pătrund în literatură odată cu Dickens şi cu primele scrieri ale lui Tolstoi. Ceea ce Dickens începuse într-o oarecare măsură în ,,Oliver Twist", e reluat în adîncime în „David Cooperfield". Pentru micul David, domnul Murdstone, tatăl vitreg, e o apariţie înspă'-mîntătoare, un fel de căpcăun. Păstrînd ecouri din impresiile copilului, David adult îl va vedea redus la dimensiuni pămîn-teşti, un om rău, uscat şi dominator. La cîţiva ani după apariţia lui „David Cooperfield", Tolstoi îşi face intrarea în literatură descriind bucuriile şi umilinţele unui copil, apoi frămîntările şi elanurile unui adolescent. Copilăria devine domeniul public al literaturii. Romanul mai vast al unei existenţe începe în secolul nostru cu fantas-
152
SILVIAN IOSIFESCU
mele Rhinului, care-1 leagănă pe Jean Cris-tophe, sau cu fuga de-acasă a lui Jacques Thibault şi Daniel de Fontanin.
Pentru literatura realistă complexitatea e o preocupare tot atît de importantă ca şi evoluţia. Diversitatea interioară nu mai e tratată în alb-negru, ca în romantism. Varietatea de nuanţe, infinitatea de îmbinări, treceri, ciocniri reproduc mai îndeaproape nuanţele din realitate. Personajele nu sînt reductibile la cîteva trăsături   şi la o figură  geometrică simplă.  Soluţia „simfonică" shakespeariană a personajului, ca o diversitate de sunete şi acorduri, primează. Nici în raportul dintre caracter şi comportament, mecanismul nu e simplu, pentru ■că personajul nu mai e caracterul clasic. Julien Sorel, Rubempre nu pot fi încadraţi într:o schemă simplă a ambiţiosului. Ambele personaje sînt   reprezentative pentru societatea de după revoluţie şi hotărîrea lor de a parveni cu orice preţ poartă amprenta unei lumi în care concurenţa şi ridicarea individuală a devenit ţel suprem. Dar Julien, la care condiţia socială umilă a ascuţit la extrem susceptibilitatea, e stă-pînit mai ales de un imens orgoliu. Ambiţia şi orgoliul cooperează ori se ciocnesc în-tr-însul după împrejurări. Admiratorul lui Napoleon, care şi-a educat puterea de voinţă făcînd exerciţii de ipocrizie, nu rezistă la proces tentaţiei de a le spune burghezilor din juriu adevărul în faţă : „Văd aici oameni care, fără să se lase opriţi de mila ce o poate merita tinereţea mea, vor voi să pedepsească   prin   mine şi să dezonoreze acea clasă de tineri care,   născuţi într-o clasă inferioară şi într-un fel   apăsaţi de sărăcie, au avut fericirea de a-şi procura o bună educaţie şi îndrăzneala de a pătrunde în ceea ce orgoliul bogaţilor numeşte buna societate". Ambiţiosul Julien şi-a riscat şi viaţa şi succesul pentru a se răfui cu domnii Valenod din oraş.
Complexitatea ia forme din ce în ce mai diverse, trăsăturile coexistînd într-un caracter devin din ce în ce mai motivat surprinzătoare. Cu personajele do-stoievskiene apar bruştele izbucniri de generozitate în meschinărie, de demnitate
în abjecţie. Ciocnirea permanentă de trăsături contradictorii determină şi neprevăzutul    procesului de evoluţie. Căpitanul Sneghiriov primeşte prin Alioşa Karama-zov cele două sute de ruble, despăgubire pentru umilinţa publică îndurată de la Mi-tia. Căldura cu care Alioşa îşi îndeplineşte misiunea, dezarmează mîndria atît de terfelită a lui Sneghiriov. „Doamne, de patru ani    n-am    mai    văzut    atîţia bani". Sneghiriov  începe  să  facă  planuri exaltate.   „O  să   cumpărăm   un   cal   şi o căruţă, un cal negru". Dar imediat, cu aceeaşi exaltare Sneghiriov se oferă „să-i arate o scamatorie". Mototoleşte hîrtiile şi le aruncă. Cu mîndrie indicibilă îi ţine lui Alioşa o adevărată   tiradă, pentru ca apoi, cu ton plîngăreţ „sacadat" să-şi explice schimbarea de atitudine : „Ce i-aş fi spus băieţaşului meu dacă aş fi primit bani pentru ruşinea noastră ?"
Ca şi devenirea, complexitatea lărgeşte lîn realism cîmpul de cuprindere al literaturii,  care  înglobează  acum  stările mai puţin clare, momentele limită, patologicul. E o formă de vulgarizare biografică să reducem capacitatea unică pe care o posedă Dostoievski în aceste domenii, la consecinţele bolii sale, oricîte experienţe i-ar fi oferit geniului său analitic aura epileptică. E tot atît de simplist  să decretăm drept patologice şi în afara realismului atenţia  la   anomaliile  vieţii  sufleteşti şi stările de la periferia conştiinţei, s-o rezervăm naturalismului. Pentru naturalism, patologicul devine concretizarea unui pse-udo-principiu explicativ de ordin biologic, — degenerescenta. Dar dacă atenţia excesivă şi unilaterală acordată patologicului, e o deformare de concepţie, ignorarea domeniului ca atare e tot atît de absurdă ca şi pudibonderia   cu care literatura victoriană condamna orice aluzie sexuală. De altfel, problematica se extinde la marii realişti. Tolstoi   analizează   stările sufleteşti ale lui Pozdnişev, pe cale să ucidă, ori cele ale muribundului Ivan Ilici. Iar Ce-hov, neliniştea şi simţămîntul de irealitate ale unui om grav bolnav, fără sa-şi dea seama. (O febră tifoidă).
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI
153
Surprins în mişcare şi complexitate, personajul nu-şi pierde unitatea. In realism, consecvenţa se realizează progresiv, ca o sinteză între două elemente în aparenţă ireconciliabile, unitatea şi mişcarea. Clasicismul şi romantismul rezolvaseră contradicţia, accentuînd unul din termeni în dauna celuilalt. Unitatea personajului se încadra în concepţia clasică a unui univers static. Reacţia romantică accentua transformarea exterioară şi interioară, dar tîrîte în fluxul liric sau construite din antiteze, personajele îşi pierdeau contururile, unitatea. In realism, personajele nu se împrăştie în reacţii şi momente nesudate. Aşa cum sentimentul eului se păstrează în fluxul neîntrerupt al conştiinţei, aşa cum în adult recunoşti şi trăsăturile şi caracterul adolescentului de odinioară, unitatea personajului se păstrează în şuvoiul transformărilor. Nu numai pentru cei incapabili să evolueze, ci şi pentru cei care se schimbă, continuînd, pentru Pierre Be-zuhov, şi pentru Litvinov sau Frederic Mo-reau. Unitatea nu e asigurată numai de fixarea prin date de stare civilă, sau de bagajul amintirilor, ci de trăsături de caracter care sînt aceleaşi fără a fi fixe, aşa cum apele rîului heraclitian se reîmprospătează mereu.
Aceasta presupune un nou raport între caracter şi împrejurări. E unul din termenii pe care se construieşte multilaterala opoziţie clasicism-romantism. In afară de romanul picaresc, în care filmul aventurilor e un mijloc indispensabil pentru a face să se perinde tipuri şi medii variabile, în opera clasică împrejurarea neprevăzută joacă un rol minim. Acţiunea piesei sau romanului clasic se desprinde implacabil din logica personajelor. Fiecare personaj din ,,Andromaca" cunoaşte cele două feţe ale pasiunii — dragostea şi gelozia. Pyrrhus e îndrăgostit de Andromaca, care nu-1 iubeşte, Hermione de Pyrrhus, Oreste de Hermione. Lanţul acesta declanşează faptele — răzbunarea Hermionei, moartea lui Pyrrhus. Aceeaşi logică a faptelor născute din ciocnirea caracterelor în „Prinţesa de Cleves" sau  în  „Legăturile periculoase",
unde planurile seducătorilor se bazează pe cunoaşterea subtilă ,a reacţiilor succesive pe care le vor avea ingenua sau bigota. De aceea, caracterul clasic e, în mare, previzibil, fără să însemne că e obligator simplificat,   redus la mecanisme elementare.
Reacţia romantică e în mare măsură imprevizibilă, pentru că intervin cele mai variate elemente care o modifică şi pentru că tumultul personajului romantic cuprinde totdeauna posibilităţi neprevăzute. Evenimentul excepţional apare atît de frecvent în romantism încît pînă acum cîţiva ani a fost considerat ca exclusiv definitoriu. Ca şi caracterul neobişnuit, de altfel. La un neo-romantic cum e Rnut Hamsun, titlul „Mistere" pe care 1-a dat unuia din romanele sale se referă la misterele unui personaj, la strania şi imprevizibila comportare a lui Davidson care tulbură orăşelul şi brăzdează amintirea lui Dagny şi a Martei.
în opera realistă, comportarea unui personaj e previzibilă doar în mare. Diversitatea psihică, zonele de umbră pot introduce reacţia neprevăzută care — sugerat sau explicit — rămîne însă motivată, nu fetişizează misterul psihologic. Mai strîns e şi raportul între caracter şi împrejurare. Faptele exterioare dau impresia de neprevăzut nu pentru că sînt neapărat excepţionale, ci pentru că se împletesc în serii numeroase, infinite. împrejurarea modifică felul de a reacţiona al personalului, iar reacţiile, atitudinile noi contribuie la fapte, la întîmplări noi. în Franţa restauraţiei, Julien Sorel n-are posibilitatea să-şi realizeze visul napoleonian de ascensiune militară, între „roşu" şi „negru" e nevoit să aleagă alternativa a doua, cariera clericală, ceea ce implică o educaţie temeinică a ipocriziei. Julien ascunde portretul lui Napoleon despre care vorbeşte numai cu oroare pioasă, învaţă biblia pe de rost. O astfel de comportare îi asigură succesul în casa primarului şi face posibilă seducerea doamnei de Renal. întîmplările cărţii se construiesc deci din acţiunea reciprocă între caracter şi împrejurare. Şi în această
154
SILVIAN IOSIFESCU
privinţă, literatura realist critică îmbrăţişează mai strîns realitatea.
Un atare pas înainte a pretins mijloace noi de caracterizare. Nu şi-ar avea loc o listă a mijloacelor prin care se construieşte personajul la principalii realişti. O astfei de listă ar risca să fie şi plicticoasă şi incompletă. Trebuie semnalată însă apariţia treptată a cîtorva mijloace mai complexe, capabile să exprime raportul dintre continuitate şi schimbare.
Apropiindu-se mai mult de realitate,'căutînd să surprindă individualitatea obiectelor, romantismul introdusese culoarea locală şi istorică — transformate curînd în pasiune pentru pitoresc. Pitorescul trecutului, în costum şi moravuri. Pe la 1830, romanticii francezi scandalizau pe burghezii aşezaţi, circulînd în costume de epocă şi reactualizînd  moravurile muşchetarilor. Apoi pitorescul exoticului, la a cărui intensificare a contribuit simpatia  cu care Europa progresistă a privit lupta eterişti-lor. Cu mai puţină atenţie acordată pitorescului, care va redeveni o atracţie majoră   pentru   simbolişti,   cu   o creştere sensibilă a exactităţii, realismul manifestă şi mai mult interes pentru   localizarea în timp şi în spaţiu. Specificarea e geografică, profesională. Se scrie literatura provinciilor,   a  satului  şi  oraşului. Peisajul social devine din ce în ce mai complex, ritmul transformărilor   din ce în ce mai rapid, ceea ce   accentuează şi localizarea socială a personajelor. Descrierea concretă a cadrului capătă o importanţă crescîndă. Balzac, care accepta raporturile caracter-fizionomie  a   tins  să  extindă explicaţia fizionomică a lui Lavater la cartier şi locuinţă. De aici construcţia în cercuri concentrice de la începutul lui „Pere Goriot". Romanul   ajunge  la   personaje   după ce examinează pe rînd cartierul, casa, apartamentul. Interesul pentru cadru s-a păstrat apoi şi fără fiziognomonie. Cu sau fără documentare    sistematică — se citează mereu faimosul exemplu al lui Zola călătorind prin   Beauce — descrisă stăruitor sau sugerată într-un detaliu, concreteţea cadrului rămîne specifică realismului.
Un aport specific nou al realismului este funcţia caracterizatoare a limbajului. Pentru clasici, problema nu se punea. Natura umană urmărită în generalitatea ei nu cerea limbaj particularizat, după cum nu cerea nici localizare geografică sau istorică. Andromaque sau Bejazet vorbeau limbajul „honnete-homme"-ului. Chiar în romanul picaresc, situaţia e aceeaşi cu toată exactitatea superioară şi şnapanii din ,,Gil Bias" vorbesc cu eleganţa clară a secolului al XVIII-lea. Nici în romantism adaptarea limbajului la personaj nu e decît parţială. Interesul generos pentru lumea de la fund, amestecat şi cu atracţia pentru pitorescul ei social — naşte la mijlocul secolului trecut o avalanşă de argot în romane. începutul îl făcuse de altfel Balz ac în „Splendorile şi mizeriile curtezanelor". Eugene Sue a folosit din plin argot-ul în „Misterele Parisului", iar Hugo 1-a şi teoretizat în lungi capitole din „Mizerabilii". In romanul romînesc de „mistere", Baronzi reproduce conversaţii argotice între borfaşi. Dar în drama romantică personajele se nutresc din lirismul autorului şi tiradele hiperrnetaforice ră-mîn nediferenţiate. Chiar în „Mizerabilii", în afară de amintita prezenţă a argot-ului, mai tuturor personajelor li se împrumută perioadele largi ale stilului lui Hugo, iar Thenardier, hangiul-apaş are verva lui Don Cesar de Bazan.
Balzac şi-a pus însă ţăranii să vorbească dialectal cu caracteristica naivitate simulată şi cu răspunsurile echivoce. La pensiunea doamnei Vaucquer se fac plate calambururi, limbajul gazetarilor din „Iluzii pierdute" are vervă facilă şi tupeu. Individualitatea caracterului, apartenenţa socială, cultura sau incultura se imprimă în dialog.
Cît priveşte limbajul povestitorului, tot realismului i se poate atribui meritul unui procedeu important şi nou. Stilul indirect liber sau imitaţia stilistică prin care povestirea reproduce particularităţile verbale ale personajelor, există desigur, mai de mult. Dar în realism a căpătat extinderea şi funcţiile moderne. Ceea ce la La Fon-
TRANSFORMĂRILE PERSONAJULUI
155
taine era mijlocul de a înviora naraţiunea, caracteristic pentru un comediograf înnăscut, la Flaubert devine un procedeu care traduce mentalitatea lui Bouvard şi Pecuchet, deci un nou fel de a caracteriza personajul. Aflăm o deosebire similară, comparînd cele cîteva exemple de imitaţie stilistică ce se întîlnesc în epistolele lui Alexandrescu, cu funcţiile procedeului la Slavici şi Caragiale.
Mai sînt, desigur, atîtea alte mijloace importante de a construi personajul —cele compoziţionale, observaţia şi analiza — care se transformă ori apar chiar în realism. Mai interesant pentru scopul discuţiei este însă că ceea ce e transmis indirect, sugerat, capătă o pondere progresivă, întovărăşind şi completînd ce se spune explicit.
Despre rolul pe care scara de valori a unei estetici ştiinţifice îl poate acorda sugestiei mai dăinuie confuzii. Le-a creat şi reacţia faţă de preconizarea exclusiv iraţionalistă a sugestiei şi un fel didactic de a concepe arta. In ultima vreme, s-a arătat raportul între sugestie şi poezie. ')
Dar alături de raportul mai intim între sugestie şi poezie pe care îl regăsim şi în proza romantică, în general poetică, se poate observa cum creşte rolul sugestiei în realism ca semnul unui progres în individualizare şi în cunoaşterea estetică.
Sugestia pare legată inseparabil de decadentism. Confuzia se explică. Termenul şi procedeul au fost compromise prin integrarea lor progresivă într-o ofensivă iraţionalistă. Sugestia a ajuns să fie considerată în opoziţie cu exprimarea clară, explicită, incompatibilă cu ea. Evoluţia se poate urmări, comparînd două formulări programatice. „Nedecisul să se unească cu precisul" recomandă Verlaine în „Arta poetică". La Mallarme, dimpotrivă, există incompatibilitate : ,,să numeşti cuvîntul înseamnă să suprimi trei sferturi din bucuria poemului care e făcută din fericirea de a   ghici   treptat:   să-1  sugerezi,   iată vi-
sul"2). Iar într-altă parte, Mallarme descoperă drept caracteristic pentru „şcoala simbolistă, decadentă, mistică" faptul că „refuză materialele naturale, refuză ca prea brutal, gîndul decent ce le ordonează şi păstrează în toate numai sugestia".3)
Dar deşi sugestia a fost folosită ca stindard în decadentism, putem descoperi treptat prezenţa ei în proza realistă din secolul trecut. Exprimarea reţinută, cu implicaţii diferite, abordarea uneori laterală a faptelor, tot ceea ce poate cuprinde formularea sugerată se întîlneşte la Flaubert încă din „Doamna Bovary" şi importanţa sugestiei sporeşte în „Educaţia sentimentală". Iluziile, căutările, dezamăgirea finală a lui Frederic Moreau sînt narate tot timpul cu zîmbetul indulgent şi trist al unui scriitor care cunoaşte mai multe decît s-a hotărît să ne spună. In evoluţia romanului realist rus şi a celui englez — întîlnim aceeaşi importanţă sporită a lucrurilor pomenite doar, lăsate să fie întregite de înţelegerea cititorului. In „Război şi pace" prinţul Bolkonski îşi ia rămas bun de la Andrei, care urmează să plece la război. Bătrînul îl primeşte în cabinet fără să-şi întrerupă scrisul, ascultă iritat ceea ce îi cere fiul lui.
„Stăteau tăcuţi faţă în faţă.
Ochii fulgerători, ai bătrînului priveau ţintă în cei ai fiului său. Deodată bărbia începu să-i tremure.
— Hai pleacă! ne-am luat rămas bun — zise el deodată. Pleacă! strigă el supărat, deschizîndu-i uşor uşa...
...îndată după ieşirea prinţului Andrei, uşa cabinetului se deschise iarăşi şi în prag apăru chipul sever al bătrînului, în halat alb.
— A plecat ? Foarte bine — spuse el şi uitîndu-se supărat la prinţesa leşinată, clătină nemulţumit din cap şi trînti uşa".
In toată această scenă, ceea ce e implicat completează şi se desprinde prin contrast, adîncind personajul complex al bătrînului general şef. — Trufia şi masca dură    lasă să se perceapă    tandreţea şi
') Vezi Ov. S. Crohmălniceanu — Cronica la Poezii de Bacovia.
*} Stephane Mallarme: Divagations. *) idem.
156
S1LVIAN IOSIFESCU
teama bătrînului, jena faţă de ceea ce el consideră drept slăbiciune.
Exprimarea parţială — ale cărei efecte sînt adeseori desemnate prin termenul de atmosferă — este cerută deci de progresul în cunoaşterea realităţii sociale şi a vieţii sufleteşti. Complexitatea şi zonele umbrite, dinamica sufletească cu stările ei contradictorii cer procedee care să reconstituie individualizat imaginea, în toată diversitatea şi mişcarea ei. Cunoaşterea teoretică nu concepe penumbra, pentru că urmăreşte exclusiv generalitatea, scrutează, explicitează. Cînd un om de ştiinţă se complace în expresia voalată, de cele mai multe ori alunecă în literatură proastă. Sociologului şi psihologului îi cerem rigoare ştiinţifică. Imaginea artistică însă reproduce individualitatea obiectului, gradele lui diverse de claritate. Clar-obscurul e un bun dobîndit şi de pictură şi de literatură.   Dar în artă, gradele   diferite de
lumină şi schimbările neaşteptate implicate de transformare nu înseamnă dezordine, avalanşa spontană a impresiilor, ci elaborare. Individualizarea îşi pierde semnificaţia doar în operele oare abandonează funcţiile fundamentale ale artei. In opera realistă, sugestia şi clarobscurul sînt mijloace de exprimare ale unor adevăruri artistice mai profunde. Mînia prin care prinţul Bolkonski se apără de duioşie şi de teamă reprezintă un plus în cunoaşterea literară a omului.
Vom încerca — în articolul următor — să analizăm modul cum e reînnoită consecvenţa personajului în realismul socia-ilist, precum şi impasul în cunoaşterea artistică la care ajung formulele decadente, împingînd spre relativism descoperirile realismului critic.
— continuare in numărul următor —
SIMION ALT ERESCU
ASPECTE ALE DRAMATURGIEI NOASTRE
ACTUALE
Deşi. ar ii prematur să se tragă de pe acum concluzii asupra dramaturgiei noastre originale, luînd în consideraţie numai cele cîteva piese noi — din păcate prea puţine — pe care le-a adus stagiunea actuală şi Festivalul teatrelor dramatice, discutarea lor este totuşi oportună pentru descifrarea perspectivelor de dezvoltare ale acestui important gen literar.
Obiectivul propus — reprezentarea dramaturgiei originale — s-a realizat în cea mai mare măsură, în cadrul Festivalului, prin reluarea pieselor scrise în urmă cu ani, şi care şi-au dovedit cu această ocazie viabilitatea. Reluarea „Arcului de triumf", a „Recoltei de aur", alături de piese ca „Anii negri", „Ultimul mesaj", „Cumpăna", „Mielul turbat", a reconfirmat valoarea operelor respective şi a constituit, mai ales, un excelent prilej pentru ca regizorii noştri să-şi dovedească spiritul inovator în găsirea unor forme de reprezentare ingenioase, care au pus —• nu de puţine ori —, aceste lucrări într-o lumină nouă, mult mai favorabilă din punct de vedere teatral.
Nu se poate face totuşi abstracţie de faptul că [estivalul — în 24 de spectacole — nu a adus decît trei piese în premieră („Răzeşii lui Bogdan" de Ernest Maftei, „Ultimul tren" de Eugen Mir ea şi Kovacs Gyorgy, „Dansatoarea, gangsterul şi necunoscutul" de V. Bîrlădeanu)' şi că o discuţie asupra acestor piese noi nu se poate începe fără a se ţine seama de literatura dramatică originală, reprezentată în stagiunea trecută.
Stagiunea încheiată în vara acestui an înregistra — din punct de vedere cantitativ — un record în ceea ce priveşte reprezentarea literaturii dramatice originale. La începutul stagiunii — şi ulterior în „Decada dramaturgiei originale" au fost prezentate aproape douăzeci de piese printre care ; „Arborele genealogic" de L. Demetrius, „Umbra baroanei" de Tiberiu Vornic, „Prăbuşirea" de Al. Şahighian, „Flacăra vie" de Şt. Tita şi L. Floda, „Seara răspunsurilor" de Sidonia Drăguşanu, „Casa liniştită" de I. D. Şerban, „Generaţia din pustiu" de L. Bruckstein, „Microbii" de Dan Negreanu, „Cinstea noastră cea de toate zilele" de Al. I. Ştefănescu, „Ce fel de om eşti tu" de Ana Novak, „Tudor din Vladimiri" de M. Gheorghiu, „Judecata focului" de Al. Adamescu, „Ovi-diu" de Gr. Sălceanu, „Ecaterina Teodo-roiu" de N. Tăutu, etc.
înmulţirea numărului dramaturgilor, apariţia multor debutanţi — fenomen care se manifestă în continuare — şi reprezentarea unui număr atît de mare de piese originale era un lucru îmbucurător, care n-a împiedecat însă ca aparenţa să fie de multe ori înşelătoare, să ascundă uneori labilitatea criteriilor şi lipsa de fermitate ideologică — în selecţionarea pieselor şi alcătuirea repertoriului — din partea Direcţiei teatrelor din Ministerul Culturii şi a conducerilor teatrelor. Acest aspect al problemei a mai fost însă discutat.
Ansamblul lucrărilor reprezentate în stagiunea trecută    permitea observaţii în
158
SIMION ALTERESCU
legătură cu înmulţirea modalităţilor dramatice, cu efortul scriitorilor de a căuta stiluri personale. In general vorbind, este vădită în literatura dramatică din ultima vreme tendinţa scriitorilor de a ieşi din tiparele schematismului, dorinţa lor de a lărgi tematica, precum şi căutarea unor soluţii originale de formă, care să sporească interesul şi curiozitatea artistică a spectatorului. Pe această linie se încadrează dealtfel şi unele piese reprezentate în această stagiune, ca „Dansatoarea, gangsterul şi necunoscutul" sau „Ultimul tren",
Dacă ne referim la tematica pieselor originale reprezentate în stagiunea trecută, ele îşi luau în marea lor majoritate •— cu excepţia celor cîteva drame istorice —• subiectele din zilele noastre, sau ajungeau— în dezvoltarea acţiunii dramatice — cel puţin cu ultimul act, în zilele noastre. In general, deci, opţiune pentru actualitate. Numărul mare al pieselor ne-ar fi îndreptăţit aşteptările ca actualitatea să fie oglindită multilateral şi în ce are mai caracteristic.
Este lăudabilă — în principiu — stăruinţa multor dramaturgi de a încerca să dea în piesele lor răspunsuri unor probleme etern umane — ale vieţii şi morţii, ale dragostei şi eticii, — dar actualitatea acestor răspunsuri şi deci, a pieselor, este în funcţie de abordarea problemelor de pe poziţiile noi, specifice momentului istoric contemporan. Originalitatea şi caracterul lor inovator nu poate sta nici în imitarea formulelor autorilor occidentali şi nici în reluarea mijloacelor dramatice folosite de către scriitorii dintre cele două războaie mondiale — şi nu de către cei mai buni •— ci numai în fixarea tipului omului contemporan, în analiza proceselor importante de viaţă prin care acesta trece.
In multe, în foarte multe din piesele reprezentate cu ocazia stagiunii trecute, atenţia acordată de dramaturgi vieţii intime sufleteşti a eroilor a determinat — din cauza unei greşite accepţii date acestui aspect — limitarea participării personajelor la evenimentele majore ale reali-
tăţii sociale. Mulţi dramaturgi au pornit la investigarea psihologică a unor eroi care vin spre socialism din mediul burghez, sau chiar aristocratic. Aşa se întîmpla şi în „Arborele genealogic" şi în „Microbii" şi în „Umbra baroanei" şi în „Prăbuşirea " şi în „Visul nopţilor noastre", şi în multe altele. Desigur, tema aceasta poate fi interesantă şi dramatică, dar unicitatea preocupărilor a dus la monotonie, la repetare, la îngustarea tematicei, la prezentarea unilaterală şi deformată a actualităţii. Multe din aceste piese poartă stigmatul efemerului pentru că se menţin la nivelul aspectelor minore ale existenţei noastre, pentru că nu emoţionează printr-un conţinut bogat de viaţă şi idei.
Actualitatea nu rezidă însă numai în temă, ci şi în punctul de vedere al autorului. Sînt unele piese („Flacăra vie", „Visul nopţilor noastre") a căror acţiune se petrece cronologic în anii marilor transformări revoluţionare — dar care nu-şi păstrează actualitatea din cauza modului de tratare, din cauza lipsei lor de har artistic.
Slăbiciunile dramaturgiei noastre au apărut în trecutul apropiat acolo unde s-au manifestat tendinţe de tocire a conflictului de clasă, de cocoloşire a contradicţiilor existente în realitate, sau acolo unde, sub-apreciindu-se forţa dramatică pe care o oferă întâmplările vieţii, s-a recurs la o animare artificială a conflictului dramatic, prin introducerea unor elemente străine de adevărul vieţii. Dramaturgia noastră s-a resimţit în bună măsură de pe urma influenţei teoriei „lipsei de conflict", sau a celor care voiau să teoretizeze teatralitatea oricărui amănunt din viaţă nesemnificativ. Toate acestea erau manifestări care ţineau departe creaţia unor dramaturgi de înţelegerea legilor obiective de dezvoltare a societăţii noastre, nu Ie dădea posibilitatea de a extrage din realitate conflictele esenţiale, tipice pentru sensul mişcării vieţii în ordine istorică. Din această cauză realitatea apărea falsificată în unele piese, prin   idealizarea   eroilor pozitivi.  Dar a
ASPECTE ALE DRAMATURGIEI NOASTRE ACTUALE
159
existai şi tendinţa, la fel de greşită, ca într-o serie de piese, eroii negativi să lie recrutaţi cu predilecţie din mediul oamenilor muncii, al vicepreşedinţilor sfaturilor populare, al directorilor de întreprindere. Nu ar putea fi considerat decît ca un fenomen pozitiv faptul că scriitorii au înlăturat în sfîrşit prejudecata că muncitorii, activiştii din aparatul de stat nu ar putea li supuşi criticii, că greşelile sau lipsurile lor întîmplătoare nu ar putea fi ilustrate în opera dramatică, dacă această atitudine nu ar îi alunecat însă în denigrarea ideologiei comuniste, a clasei muncitoare, aşa cum a făcut-o Ana Novak.
Piesa ,,Ce fel de om eşti tu", schiţînd portretul moral al unui conducător de întreprindere socialistă care s-a rupt de muncitori, nu ducea, în fond, la stigmatizarea unei atitudini respinse de colectivitate, în spiritul în care însuşi partidul o face atunci cînd aceasta se întîmplă în viaţă. Sub aparenţa înşelătoare a unor aşa zise norme etice abstracte, mic burgheze în esenţa lor, Ana Novak lăsa să se strecoare în sufletul spectatorului îndoiala şi scepticismul şi defăima realitatea noastră, încercind să facă portretul unui comunist care-şi pierde încrederea în oameni, în sine, şi în idealul clasei sale, a unui conducător care n-a rezistat „la cea mai grea încercare, puterea", autoarea nu făcea decît să folosească această temă pentru a da frîu liber spiritului anarhic mic-bur-ghez;
Prin spiritul şi tendinţele ei, piesa Anei Novak ignora elanul maselor muncitoare care construiesc cu succes în ţara noastră socialismul, şi îl ignora nu pentru că îl situa în centrul acţiunii pe Iacob Mada-rasz, ci pentru că tendinţa întregii lucrări era demobilizatoare şi incita la pierderea încrederii în ideile revoluţionare. Greşeala lucrării nu consta în prezentarea aspectelor negative criticabile, ci în punctul de vedere al autoarei.
Prezentarea aspectelor negative din realitatea noastră nu trebuie să fie ocolită în
dramaturgie, pentru că desbaterea lor publică — şi mai ales în forme artistice specifice teatrului — nu poate avea decît un rol corectiv şi educativ, atunci cînd scriitorii manifestă un puternic spirit de partid.
In expunerea „Pentru o strînsă legătură a literaturii şi artei cu viaţa poporului'' N. S. Hruşciov arăta că păcatul negativismului nu constă atît în „exagerarea unor aspecte negative ale realităţii (un asemenea criteriu ar fi prea labil şi cu totul arbitrar şi pentru că mînia scriitorului partinic se va îndrepta "întotdeauna nu împotriva unor lipsuri incidentale, uşor de îndreptat, ci împotriva unor manifestări negative reale, într-adevăr periculoase, pentru a căror lichidare se cer eforturi serioase), ci în pierderea perspectivei, în zugrăvirea laturilor întunecoase ,,în sine", în ruperea lor din mişcarea generală a societăţii spre cîştigarea de noi poziţii in construirea socialismului".
Este îmbucurător faptul că îndrăzneala unor dramaturgi, (Aurel Baranga, Mihail Davidoglu) a prilejuit crearea unor caractere negative tipice. Dar de aci şi pînă la tendinţa, manifestă şi în multe din piesele reprezentate în stagiunea trecută, de a generaliza ca imagine a eroului negativ chipul comunistului, şi uneori chiar al ilegalistului (vezi şi Al. I. Ştefănescu, Eugen Naum, ş. a.J este o distanţă, care nu mai corespunde deloc realităţii. îndrăzneala creatoare a dramaturgilor trebuie să se manifeste în primul rînd în demascarea duşmanului de clasă, şi nu în înlocuirea acestuia cu elemente „pozitive' degenerate. Acestea din urmă pot evident, să-şi găsească locul în dramaturgie, dar scriitorilor noştri le revine în primul rînd sarcina de a crea imaginea luminoasă a luptătorului ilegalist, care continuă tradiţia de luptă revoluţionară a partidului în zilele noastre, chipul activistului neobosit pentru progresul social, figura muncitorului constructor entuziast al socialismului.
*
160
SIMION ALTERESCU
Fac ultimele piese acest lucru ?
„Festivalul teatrelor dramatice", din această toamnă a adus, printre putinele piese originale noi, două piese cu probleme izvorîte din lumea satului. „Răzeşilor lui Bogdan" de Ernest Maftei şi „Nemaipomenitei furtuni" de Mihail Davi-doglu — reprezentată dealtfel şi în stagiunea trecută — putem să le adăugăm şi prezenţa unei piese tipărite, din aceeaşi familie — „Zburaţi, pescăruşilor" de Vasile Iosif. După o absenţă destul de îndelungată a pieselor care înfăţişează momente din viaţa satului de astăzi, ne aflăm deci în faţa a trei piese care încearcă să prezinte noile realităţi sociale de la ţară, ridicarea ţărănimii muncitoare pe o nouă treaptă de conştiinţă.
Piesele scrise în anii din urmă („Ziua cea mare" de Maria Banuş, „Recolta de aur" de A. Baranga, „Impărătiţa lui Ma-chldon" de Tiberiu Vornic, „Oameni de azi" de Lucia Demetrius, „Mireasa desculţă" de Szuto Andras şi Hajdu Zoltan) erau primele lucrări din dramaturgia noastră opuse spiritului literaturii din trecut, care „plăsmuiţi ţăranul după chipul şl asemănarea lui Dumnezeu, înfăţişîndu-l ca un mucenic umil şi supus, sau invers, făcînd din el un sălbatec, o bestie" (Gorchi)\ Aceste piese aduceau pentru prima oară în literatura noastră dramatică figuri de ţărani care reprezintă forţele sociale noi, trezite Ia viaţă. Ele încercau pentru prima oară să destrame prejudecata literaturii ,,săteşti" din trecut, care trata ţărănimea ca un tot omogen, fără contradicţii, şi să prezinte varietatea formelor pe care le ia lupta de clasă la ţară.
Cei doi debutanţi în dramaturgie, Vasile Iosif şi Ernest Maftei, ca şi dramaturgul M. Davidoglu (am discutat mai de mult ..Nemaipomenita furtună" — reprezentată recent în noua ei formă în 3 acte, după ce cunoscuse o versiune într-un act şi două tablouri) aduc prin piesele lor aspecte inedite din lumea satului.
„Zburaţi, pescăruşilor" îşi propune dezbaterea raporturilor dintre membrii gospodăriei colective, sub aspectul particular al raportului   dintre soţi,   aducînd un argu-
ment dramatic în favoarea afirmării şi sporirii rolului social al femeii.
Construit în mod destul de simplist, personajul principal al piesei, Ion Ursu, fostul preşedinte înlocuit pentru incapacitate,, nu-şi trăieşte drama în funcţie de suferinţa pe care ar trebui să i-o provoace lipsa de încredere manifestată de colectivişti faţă de el. Acest eveniment n-ar lăsa urme prea adînci în viaţa sa dacă vanitatea lui conjugală nu i-ar fi jignită de alegerea ca preşedintă a soţiei sale. Ceea ce determină evoluţia dramatică a personajului (adică părăsirea căminului, părăsirea gospodăriei, înhăitarea cu elementele corupte ale satului, prăbuşirea în beţie, condiţionarea întoarcerii în gospodărie şi familie de demisia Măriei din funcţia de preşedintă, pierderea temporară a conştiinţei de muncitor — Ion e fierar) este în principal jignirea adusă orgoliului său masculin. Nu concepţiile retrograde asupra rolului pe care poate şi trebuie să-I aibă femeia in societate (Ion ar fi acceptat cu uşurinţă ca noul preşedinte să fie oricare altă femeie, afară de soţia lui) îl fac pe acesta să trăiască coşmarul pomenit, ci în primul rînd orgoliul său călcat în picioare şi gelozia.
Fără îndoială că Maria nu este, aşa cum o caracterizează o colectivistă, „singura fustă din republică pe care o ţine bărbatul de poale să nu-i calce înainte" şi că problema merită a fi desbătută, (dealtfel a mai şi fost — în „Vadul nou" de Lucia Demetrius, „Impărătiţa Iul Machidon" de Tiberiu Vornic ş.a.) dar e o exagerare să fundezi întregul conflict al piesei pe argumentul orgoliului rănit şi să nu analizezi mai profund cauzele sociale, ideologice, care provoacă o decădere morală atît de gravă şi o revenire atît de tîrzie a fostului preşedinte.
Profilul Măriei, conceput linear doar pentru a justifica încrederea oamenilor în ea, se conturează mai ales prin demnitatea cu care ştie să răspundă suferinţelor pe care le îndură ca femeie şi soţie, prin perseverenţa pe care o desfăşoară îr? a-şi readuce bărbatul pe drumul bun.
ASPECTE ALE DRAMATURGIEI NOASTRE ACTUALE
161
Din păcate, cuplul celor doi «roi principali este înconjurat de personaje nerea-Uzate din punct de vedere dramatic. Aneta, sora vitregă a lui Ion, e prezentată doar sub aspectoul fostei neveste de cîrciumar care „ademeneşte oamenii la băutură şi curme"; Duţa este o apariţie vulgară, ce ar fi putut lipsi din piesă ; Turcă, un membru în comitetul executiv al sfatului popular, care trebuie să demonstreze că elemente demagogice şi corupte pot să se strecoare şi în astfel de organisme, nu are nici o legătură organică cu acţiunea pier sei. Niculina, Stan, Matei sînt colectivişti „de treabă", dar care trăiesc evenimentele din piesă — din păcate — mai mult în calitate de spectatori ; în fine, bătrînul colectivist Aii are sarcina de a crea culoarea locală, pentru a nu se uita că acţiunea piesei se petrece în Dobrogea...
Subintitulîndu-şi piesa „Scene din viaţa unui sat", autorul recunoaşte implicit şi neajunsurile debutului său în ce priveşte construcţia unei acţiuni unitare. Scenele din viaţa satului dobrogean sînt alcătuite din momente dialogate, puse cap ia cap, dar pe care nu le mişcă un conflict puternic închegat. Surprinzător e că dramaturgul în devenire se lasă furat de vechi forme teatrale, de elemente naturaliste, de întrebuinţarea aparteului cu o perseverenţă inexplicabilă pentru o piesă contemporană, de mijloacele literare cele mai rudimentare, în ceea ce priveşte crearea cadrului scenic. Pentru a crea de pildă ,,at-.mosfera" începutului celui de al doilea act autorul precizează : ,,se aude scîrţiind lanţul fîntînii, cocoşi cîntlnd. clini lătrînd. un măgar răgind". Să recunoaştem că ori cocoşii, ori dinii, ori măgarul, ar putea lipsi fără a prejudicia prea mult conţinutului piesei şi, mai ales. eventualei reprezentări scenice.
*
„Răzeşii lui Bogdan" e tot o piesă scrisă de un debutant, Ernest Maftei, care, avînd însă un contact nemijlocit cu scena, prin profesiunea  de actor,   a ştiut  să   se fe-
rească de multe din neajunsurile „scenelor dobrogene" ale Iui Vasile Iosif.
însăşi preocuparea tematică a autorului-dramaturg este superioară, chiar dacă ea nu-i pentru prima dată prezentă în dramaturgia noastră actuală. In preajma colectivizării, frămîntările unui sat de răzeşi moldoveni, împroprietăriţi în urmă cu secole de către Bogdan-Vodă, capătă în această piesă semnificaţia istorică a trecerii ţărănimii muncitoare de la formele înapoiate ale vieţii şi muncii din trecut, la viaţa socialistă. Scriitorul a găsit mijlocul literar prin care să comunice amploarea şi semnificaţia evenimentului, fără grandilocvenţă şi retorism, folosind imaginea simbolică a cererilor de intrare în gospodăria colectivă pe care foştii răzeşi le scriu chiar pe înscrisurile de proprietate deţinute din strămoşi.
Marea calitate a piesei lui Ernest Maltei constă în autenticitate. Autorul descrie un mediu extrem de bine cunoscut •— satul natal, se pare — o lume în care, pentru ca să pătrundă, n-a trebuit să facă nici un efort de „documentare". Mediul social, spiritul ţăranului moldovean, psihologi» acestuia îi sînt proprii şi, ca atare, scutit de efortul adaptării la mediu, scriitorul e preocupat doar de redarea semnificaţiei profunde a momentului: procesul prin care ţăranul îşi infringe prejudecăţile individualiste şi mîndria de vechi proprietar. De aceea — poate mai mult decît în alte piese cu tematică similară, şi chiar mai bine construite — autorul a reuşit să redea îndoielile şi nehotărîrea acestuia, atracţia pe care o exercită asupra lui rezultatele concrete ale gospodăriei colective.
Costaclie Dorobăţ şi Catrina Dorobăl se află în centru! piesei, dar frămîntarea este colectivă pentru că prin eroi episodici autentici, ca Toader Luntraru, sau Sandu Irimia, evenimentul ia un caracter de masă, privit sub nenumărate faţete. Una este, de pildă, ezitarea lui Costache Dorobăţ, alta îndărătnicia Catrinei Dorobăţ, alta mîndria lui Toader Luntraru, care renunţă    greu la pămîntul strămo-
şii — Viaţa RomTneascS nr. II
162
SIMION ALTERESCU
şese, şi alta opacitatea prostească a celor doi mijlocaşi   (Gavrilă  Palaghiţă  şi Ilie Fîrnu) care-şi pleacă urechea la svonurile chiaburilor. Această frămîntare — prezentată scenic cu multă plasticitate, în deosebi în actul I de la poarta jităriei — devine o desbatere colectivă, care infringe prin  autenticitate pînă şi stîngăciile de tehnică  dramatică.  Autorul  excelează în prezentarea caracterologică a ţăranilor şi mînuieşte cu o mare virtuozitate registrul comic,   chiar cînd   înfăţişează probleme grave.   El reuşeşte  astfel să prezinte un moment  social cu profunde semnificaţii, în   spiritul   satiric al   vechilor producţii populare.  Ernest Maftei  aduce un aport dramatic   mai însemnat chiar şi în prezentarea    chiaburimii atunci cînd foloseşte maniera comică a teatrului în teatru, punîndu-i pe cei doi tineri (Ghiţă Aglaiei şi Maria Dorobăţ) să joace, în naiva piesă de la căminul cultural, rolurile chiaburilor din sat. Diletantismul celor doi tineri interpreţi  amatori,  de : un comic irezistibil prin naivitatea şi  frusteţea   lui,  nu anihilează ci, dimpotrivă, amplifică semnificaţia şi valoarea educativă a momentului.
Atunci cînd pătrunde însă în registrul dramatic, lucrurile se înegurează : duşmanii de clasă, Iacob şi mai ales Iorgu, sînt prezentaţi stîhgaci şi într-un mod melodramatic, care distonează cu ansamblul piesei ; autorul schiţează personaje ca „mutul", aduse pe scenă dintr-o manifestă tendinţă de sporire artificială a mişcării.
In prezentarea învăţătoarei, a muncitorului instructor, a acelor elemente care au un rol covîrşitor în influenţarea ţăranilor muncitori, nu vom mai întîlni dealtfel decît tot nişte schiţe sumare, nişte profiluri comune şi indistincte, care nu mai au nimic din fluxul bogat de viaţă autentică al jitarului, al lui Costache sau al Catrinei Dorobăţ. Cu toate acestea putem spune că odată cu „Răzeşii lui Bogdan" s-a născut un scriitor care, învăţînd meşteşugul artei literar-dramatice, va da lucrări valoroase, căci sentimentele înfăţişate şi tendinţa morală  a piesei  sale sînt ecourile puternice ale psihologiei ţărănimii noastre.
Autenticitatea mediului şi a personajelor dramatice este' determinată în această piesă de . forma specifică Ia care autorul recurge pentru a oglindi realităţile satului, de varietatea mijloacelor folosite de el pentru caracterizarea evenimentelor şi oamenilor, în funcţie de mediul natural şi social, ca Şi  de  limbajul   folosit.  Limbajul eroilor tinde să se apropie cît mai mult de spiritul ţăranului, de fondul complex al sufletului  său,  care cuprinde  umor, înţelepciune, ironie, sensibilitate, lirism. Piesei lui Ernst Maftei i se aplică foarte bine cuvintele lui J. M. Synge, care spune că în „ţările unde imaginaţia poporului şi limba ce-o vorbeşte sînt bogate şi vil, li este cu putinţă unui scriitor să albă un vocabular bogat, copios şi totodată să înfăţişeze realitatea, care este rădăcina oricărei poezii, sub o formă cuprinzătoare şi naturală".
In altă ordine de preocupări, doi oameni de teatru, actorul Kovacs Gyorgy şi scriitorul Eugen Mirea, au realizat şi ei prima lor piesă : „Ultimul tren". O temă de mult aşteptată în dramaturgia noastră
— lupta împotriva naţionalismului — şi-a găsit astfel doi slujitori pasionaţi şi pricepuţi. Mesajul piesei „Ultimul tren" isvo-răşte din spiritul înfrăţirii naţionalităţilor conlocuitoare, din condamnarea retrogradelor prejudecăţi şovine, prin care clasele exploatatoare au căutat să învrăjbească populaţia romînă cu minoritatea naţională maghiară din Ardeal.
Din piesă — chiar dacă problema nu e desbătută Ia nivelul celor mai înalte idei
— emană un suflu generos de umanitate, ni se prezintă întîmplări dintr-o viaţă apropiată spectatorului, printr-o intrigă simplă şi interesantă, care dă prilej confruntării poziţiilor şi sentimentelor contradictorii. Autorii au edificat piesa nu pe dezbaterea ideologică a problemei, nu pe desvăluirea substanţei de clasă a naţionalismului, ci, în principal — şi aceasta-se pare că a fost sarcina pe care şi-au asumat-o din capul locului — pe lapte d« viaţă, pe elemente care solicită spectatorul
ASPECTE ALE DRAMATURGIEI NOASTRE ACTUALE
163
mai de grabă pe planul afectiv decît prin atracţia ideilor, întruchipate dramatic.
„Ultimul tren" este. în fond, povestea a doi tineri a căror viaţă a fost frîntă de discriminările naţionaliste, a dragostei lor sacrificată din cauza şovinismului burgheziei romîneşti şi maghiare.
In criticile aduse piesei s-a exagerat atunci cînd obiecţiile nu au pornit de la datele oferite de însăşi opera literară. îşi găsesc însă justificarea observaţiile care cereau o ancorare mai puternică a personajelor în mediul social şi, mai ales. ancorarea celor doi tineri eroi intelectuali ai piesei, Imre şi Dia, într-o lume de idei mai bogată şi mai bine definită din punct de vedere ideologic.
Autorii ar fi sporit mult chiar substanţa dramatică a acestei piese — de altfel bine construită, făcută cu o apreciabilă ştiinţă de a scrie teatru — dacă Dia şi Imre ar fi opus părerilor retrograde ale avocatului Tiberiu Vlad (tatăl Diei) şi văduvei magistratului Szabo (mama lui Imre) nu numai voinţa lor de a fi împreună, nu numai dragostea care-i face să-şi dea seama de absurditatea prejudecăţilor şovine, ci şi conştiinţa lor de tineri intelectuali, care discern şi demască esenţa socială a învrăjbirii naţionale.
Autorii aşează soarta celor doi tineri sub semnul tragicei întîmplări „a lui Romeo şi a Julietei sale", pornind de la obiectivul înfierării urii învrăjbitoare. Cei doi eroi principali trăiesc într-o lume pur afectivă şi opun opacităţii părinţilor dragostea lor, protestul lor sentimental („este revoltător ca, după aproape patru secole noi doi — spune Dia — să nu fim decît o replică a lui Romeo Şi Julietei"). Ei se revoltă împotriva prejudecăţilor care-i despart, dar în realitate nici unul nu face — în spiritul contemporaneităţii — sacrificii pentru a-şi afirma măcar dreptul la dragoste. Desnodămîntul fericit, dar tîrziu. al întîmplărilor pe care le trăiesc Dia şi Imre nu este influenţat de ei, ci determinat de schimbările sociale petrecute, de prefacerea revoluţionară care dărîmă bază diversiunilor naţionaliste. Semnificaţia finală a pie-
sei — aceea că viaţa acestor doi tineri nu s-a putut împlini decît în condiţiile unui regim care rezolvă problema naţională în spiritul ideilor leniniste — nu şi a găsit însă o expresie dramatică, deşi sînt prezente în piesă încercările autorii» r de a arăta fariseismul interesat al burgheziei romîneşti şi maghiare. Pentru Tiberiu Vlad nu există diferenţă între romîni şi maghiari („Eu nu fac deosebire de naţionalitate") atunci cînd încheie afaceri cu sam* sarul Apathy, sau cînd îi exploatează deopotrivă pe ţăranii romîni şi maghiari. El încearcă să-şi ascundă resentimentele naţionaliste în faţa Diei,' cînd vrea s-o împiedice să se mărite cu actorul maghiar Imre, substituind fără abilitate prejudecâ» ţii naţionale, prejudecata profesională, pretextând mediul dubios al teatrului în care trăieşte Imre şi, numai ca argument ultim, va aduce în discuţie faptul că Imre este un „străin".
Pe oportunistul Apathy îl caracterizează cel mai bine actorul maghiar Barabas S „pînă acum zece zile erai un samsar cetăţean romîn. înceolnd de mîine vei ţi acelaşi lucru, dar de cetăţenie maghiară".
Lui Barabas. actorul ratat, alcoolic, autorii îi acordă — paradoxal — rolul unui raisonneur mai lucid decît toţi ceilalţi eroi ai piesei şi care crede în ceva „mai mult decît ori care altul".
Construit intenţionat pe datele exemplului clasic al dramaturgiei gorkiene, Barabas vrea să fie un Teterev în care cinismul se îmbină cu humorul. Barabas nu înfruntă însă de nicăieri vreo atitudine critică. Ei întruneşte şi tarele scepticului, ale ratatului, şi luciditatea optimistă a recuperabilului. Autorii încearcă să încorporeze în Barabas contradicţia care se realiza în drama lui Gorki prin confruntarea de idei dintre scepticismul lui Teterev şi avîntu! constructiv al tînărului proletar Nil. Barabas rămîne însă doar un personaj contradictoriu, cu multe laturi nelămurite care, în felul său. devine totuşi purtătorul ideilor celor rnai înaintate ale piesei, ceea ce nu se întîmplă .în „Micii Burghezi",
11*
164
SIMION ALTERESCU
Conştient că nu va face niciodată o revoluţie („Sînt prea mic pentru asta"), Bananas speră în acelaşi timp că într-o zi va avea un rol mai bun, în viaţă şi în artă. („Şi atunci poate că voi dovedi ce sîntem în stare să facem noi ăştia „popor, soldaţi, etcaetera" ! Pînă atunci însă mai fac figuraţie l") Barabas nu este un element ofensiv, dar are un spirit critic corosiv. Cînd Apathy îşi pune costumul de gală maghiar, scos din ascunzătoare, Barabas îl primeşte cu „Uite-l şi pe ăsta! Şi-a pus b 'ne hainele de slugă şi şi-a scos de la naftalină costumul de patriot". El, singurul, îşi dă seama că trecerea vremelnică a unei părţi din Ardeal sub regimul hortyst înseamnă „doar atît, că nu ne vor mai călca în picioare domnii Vlad, ci domnii Apathy. Şi asta ne va durea de o sută de ori mai mult. Pentru că ne vor strivi ai noştri".
Barabas e conştient de ratarea lui artistică, de lipsa de talent, îşi justifică beţia ca o evadare necesară din dezgustul pe pare i-1 inspiră viaţa din trecut. EI nu bea pentru că ar fi nenorocit, căci i-a plăcut întotdeauna viaţa : „Am găsit-o mereu frumoasă, mereu nouă! Am ştiut să rîd din plin şi să plîng cu poftă". Are conştiinţa utilităţii sale în viaţă, are conştiinţa că acum. în zilele noastre, „este important să vedem cine este acela care va proceda altfel de-acum înainte". Trăieşte momentul de luciditate supremă în finalul piesei, atunci cînd sezisînd semnificaţia socială a dramei străbătută de cei doi tineri, Ii se confensează: ...„dacă în toată povestea asta n-ar fi fost vorba decît despre dragoste şi căsătorie, despre despărţiri şi împăcări, cred că m-ar fi lăsat Indiferent. Ar fi fost un lucru care v-ar fl privit pe voi doi, şi nu pe mine". Asta nu-I împiedică să enunţe însă morala piesei printr-un eufo-rism : „Ceea ce mă interesează şi pe mine şi pe noi toţi, este să ne vedem unii pe ceilalţi în adevărata noastră lumină de oameni cinstiţi. Să nu mai credem unii despre alţii lucruri care, prin optica lor greşită, ar deforma realitatea, producînd alic drame ca a voastră..."
In construirea personajului Barabas se recunoaşte, ca în întreaga piesă, meşteşugul dramatic al autorilor. Piesa este construită pe temelia unui bun act de prezentare (cu un crescendo ducînd la înfruntarea din actul II). Din păcate, mişcarea declină în ultimele două tablouri. Viziunea scenică a celor doi actori, a creat foarte bune momente de teatru (jocul cu speteaza scaunului din act. I, discuţia dintre Tiberiu Vlad şi Dia, întîlnirea dintre cele două mame, actul III). Ar fi fost necesar însă un control mai serios al exceselor de sentimentalism, care frizează melodramaticul (scena prea lungă a familiarizării Diei cu casa lui Imre, din actul II, monologul lui Barabas în faţa sticlei de băutură pe care o părăseşte pentru totdeauna, dragostea nemărturisită a lui Marius, etc.) Autorii ■au creat însă în mai toate rolurile interesante partituri pentru interpreţi, excelînd în cea a lui Barabas.
Debutul acesta în dramaturgie constituie fără îndoială o reuşită, care a îmbogăţit repertoriul teatrelor noastre cu o piesă valoroasă. Perseverenţa autorilor pe acest drum e aşteptată/odată cu sporirea valorii ideologice a viitoarelor lucrări pe care ni Ie vor da.
*
„Dansatoarea, gangsterul şi necunoscutul" ne introduc într-o cu totul altă lume de idei, într-o altă lume teatrală. V. Bîrlă-deanu — şi el debutant în dramaturgie — şi-a propus să realizeze într-o formă originală o dramă modernă, a cărei axă principală s-o constituie lupta de idei. „Filmul scenic" — aşa îşi intitulează autorul lucrarea — prezentat în cadrul ultimului Festival al teatrelor este, în fond, o piesă scrisă în spiritul teatrului agitatoric piscatorian din anii de după primul război mondial, şi în maniera literară a lui Ernst Toller, unul dintre primii dramaturgi entuziasmaţi de varietatea mijloacelor de expresie ale cinematografiei, şi unul dintre principalii scriitori ai teatrului „Agitprop".
Teatrul acesta, cu o funcţie agitatorică importantă în lumea proletariatului post
ASPECTE ALE DRAMATURGIEI NOASTRE ACTUALE
165
belie, a solicitat în acea vreme autori de seamă, printre care trebuie pomenit, în primul rînd, Bertold Brecht, creatorul acelui gen de piese pe care el însuşi le-a numit „didactice". In spiritul acestei literaturi, V. Bîrlădeanu încearcă un efort de inovaţie în dramaturgia noastră propunîn-du-şi tematic elucidarea unui conflict de idei, pe care 1-a desbătut parţial şi Horia Lovinescu. („Actriţa", „Magnatul" şi „Muncitorul", fiind personaje prefigurate în „Hanul de la răscruce".) Ca şi Horia Lovinescu, V. Bîrlădeanu operează cu simboluri. Cele trei personaje ale piesei sale tind să întruchipeze în mod simbolic arta, capitalismul şi proletariatul, sugerînd deci metaforic şi raporturile lor. Eroii lui V. Bîrlădeanu — spre deosebire de cei ai lui Horia Lovinescu, izolaţi prin forţa împrejurărilor de mediul social — trăiesc o dramă mai concretă, datorită faptului că sînt legaţi de viaţa socială. Dar în aceasta va sălăşlui atît buna intenţie a dramaturgului, cît şi compromisul pe care-1 va face între funcţia simbolică a personajelor şi desfăşurarea acţiunii dramatice, care implică faptul divers, reportericesc.
Care este, aşa dar, preocuparea centrală a autorului ? De altfel, după indicaţia pe care o dă titlul, nici nu e greu de ghicit.
„Crîmpeiele" şi „secvenţele" filmului scenic despre care vorbim, prezintă un colocviu asupra rolului artei în societate şi al poziţiei pe care aceasta o are în funcţie de adeziunea ei la unul din cei doi poli opuşi, antagonici, capitalismul sau proletariatul. Gangsterul care simbolizează puterea capitalului şi a mijloacelor pe care acesta le foloseşte în vremea noastră, are o biografie în contradicţie oarecum cu caracterul simbolic al personajului, prin însuşi faptul că se abate de la regula că personajul-simbol reprezintă în teatru per-soniiicarea unei idei, cu scopul de ta o face evidentă.
Nell — gangsterul — este un personaj care, ca să ajungă să întruchipeze simbolul intenţionat, trebuie să iasă întîi din viaţa sa anterioară de tînăr intelectual oare combătea absurdul filosofiilor nefiin-
ţei, „ca o chintesenţă a vieţii" sau a aventurii, ca „afirmaţia şi negafia trăirii". Nel! dorea „evadarea din acest mărunt univers cotidian", se dorea un „mare călător", dar „marele călător a ajuns marele guzgan al metropolei". De abia de aici încolo personajul începe să se contureze pe linia simbolică intenţionată de autor. Nell devine omul voluptăţii unice: ..să te ştii prin nişte simple hirtii mototolite şi pietre colorate, stăpînul vieţilor şi destinelor, stăpî-nul palatelor şi al bordeielor"; el reprezintă egoismul specific clasei („...numai noi vom avea importantă! Noi şi adevărul nostru, care va fi unicul adevăr uman. adevărul universal") ; este stăpînit de frica devenită „un sentiment universal" în lumea capitalistă.
Necunoscutul este omul adevărurilor simple, partizanul „adevărului adevărurilor", Luc ştie că „noi şi ei nu sîntem acelaşi unic neam omenesc, cl două tabere, faţă-n fată", el face „greva noastră a tuturor, împotriva voastră a tuturor".
In timp ce Nell (gangsterul)1 doreşte „suprema fericire de a trăi mereu formidabila beţie a ţaţei morgane, mereu aproape 'şi mereu devarte...". Luc (proletarul şomer) este legat de viaţa concretă, de lupta străzii din oraşul încremenit de grevă şi în care „vuieşte aerul de urletul sirenelor" în timp ce „milioane de oameni stau cu braţele încrucişate".
In fine, Rimma, dansatoarea — care „nu poate să trăiască fără dans", vrea să-şi exprime prin artă mesajul optimist, dar pentru aceasta are „nevoie de cîteva adevăruri simple, omeneşti, puncte de reper, în timp, în spaţiu, în viaţă". De unde să le afle ? De la Luc, sau de la Nell ? Aceasta este problema piesei. Rimma trăieşte alternativ, marea dilemă : de partea cui este dreptatea ? Să creadă în himerele lui Nell — duhul răului — care-i oferă „marea aventură a marei evadări" din realitate, sau în Luc — duhul binelui — după care arta nu trebuie să se izoleze, ci „să facă bucurie oamenilor" ? La cine să găsească adevărul, Ia Nell care-i oferă pu terea banului, posibilitatea de „o arunca
166
SIMION ALTERESCU
ancora visului unde va voi", sau la Luc, care o cheamă „să lumineze, să lase o dîră in cer şi în sufletul oamenilor, să nu se mistuie fără urmă în neant" ? Pe cine să creadă, pe Nell care susţine că „masa e moartea talentului, a creaţiei, a individului", sau pe Luc, pentru care masele sînt „o gigantică şi măiastră cutie de rezonanţă, în care sunetul creaţiei vibrează cu cel mai amplu şi profund ecou".
In faţa Rimmei se desfăşoară acest colocviu. Este gata să prefere „nesincerita-tea unui om (Nell) care-i oferă evadarea din propria-i ratare", dar nu poate crede în himere şi mirajul evadării se va destrăma, cînd ea îşi va da seama că „stăpîn pe marea certitudine" este Luc— (proletarul). Rimma, sinucigaşa din primul tablou al piesei, intră în grevă alături de milioanele de oameni cu „braţele încrucişate", căci arta ei este aşteptată de masă.
Vorbind despre teatrul de idei, Antonio Gramsci spunea că acesta trebuie să fie „o reprezentare de pasiuni cu soluţii dramatice, care produce un catharsis „progresiv". care înfăţişează drama părţii celei mai avansate din punct de vedere intelectual şi moral a societăţii, şi care exprimă dezvoltarea istorică imanentă... Aceste pasiuni şi această dramă trebuiesc însă să fie reprezentate şi nu dezvoltate ca o teză. ca un discurs de propagandă, adică autorul trebuie să trăiască în lumea reală, cu toate datele sale contradictorii".
Nu vom analiza în ce măsură drama lui V. Bîrlădeanu corespunde acestei definiţii, în toate elementele sale. Este însă limpede că. dacă judecăm piesa sub incidenţa acestei definiţii, apare evident schematismul personajelor şi al ciocnirii de idei, compromisul făcut de autor între tratarea simbolică şi cea realistă a personajelor.
Arătînd că în teatru, „catharsisul progresiv" este condiţionat de traducerea vizuală a unei dezvoltări istorice imanente — într-o situaţie dată şi într-un mediu dat, — de reprezentarea unei realităţi dinamice şi contradictorii, Gramsci critica personajele uneia din piesele lui Pirandello („Păzeş-te-te, Giacomino") ca fiind „mai mult o-
biecte de fotografie, decît de aprofundare psihologică". Desigur că nu există nici o apropiere între lumea de idei a piesei Iui Pirandello şi cea discutată aici, dar dacă autorul şi-a propus să facă o dramă d8 idei •— chiar şi sub forma unui film scenic — trebuia să ţină seama că o dezbatere ideologică poate fi realizată dramatic numai în măsura în care caracterele dramatice nu sînt reduse la expresii liminare, simpliste. Unul din principiile teatrului de idei, în fond al teatrului în general, — enunţat de B. Brecht — este că sentimentele se bazează întotdeauna pe fapte contradictorii, „atitudinile sînt întotdeauna determinate de sentimente şi reflecţiuni contradictorii, şi ele nu sînt niciodată simple".
Dacă ne-am referi la personajul cel mai plin de contradicţii al piesei lui V. Bîrlădeanu. Rimma, şi încă va trebui să facem constatarea că tehnica monoloagelor interioare, a introspecţiilor o'neilliene nu au sporit complexitatea caracterologică a eroinei. Dacă Bîrlădeanu a urmărit să personifice idei abstracte, să creeze personaje-simbol, atunci trebuia să fie consecvent şi să subordoneze totul ideii principale, să găsească expresia cea mai nimerită fiecărei personificări, să facă astfel ca simbolul să devină o imagine expresivă a unor idei simple şi generale, ale unor tipuri răspîn-dite. Pentru aceasta era necesar nu numai să 'renunţe la amestecul dintre simbol şi realitate, la nivelul faptului divers, dar să dea acestor personaje calitatea de a influenţa afectiv, şi nu numai raţional, spectatorul, sporind caracterul emoţional al operei sale.
S-ar putea presupune că autorul s-a temut de tendinţa artei simbolice către abstractizare, că s-a ferit să transforme expresivitatea unui personaj, care incorporează 0 idee unică, într-o sinteză care să, frizeze expresionismul — temere de altfel îndreptăţită pentru genul teatral — dar aceasta nu poate justifica schematismul eroilor. Comisarul din „Tragedia optimistă", Gull „inspectorul de poliţie" sau Starbuck, „omul care aduce ploaia" sîni personaje simbolice, şi ele demonstrează
ASPECTE ALE DRAMATURGIEI NOASTRE ACTUALE
167
că aceasta nu exclude concretul. Acţiunile lor însă au o semnificaţie metaforică şi nu rămîn la stadiul de fapte consemnate re-portericeşte, în afara poeziei dramatice.
însăşi forma piesei este inconsecventă sub acest raport şi structura ei cinematografică e alterată de momentele biografice, narative, uneori de excesul introspecţiilor (monoloagele interioare ale Rimmei) sau alteori de prozaismul şi tehnicitatea dialogului.
*
Trecerea în revistă a pieselor originale reprezentate sau tipărite la începutul acestei stagiuni este utilă în primul rînd pentru că ea ne dă prilejul cîtorva observaţii cu caracter general asupra situaţiei actuale în cîmpul dramaturgiei noastre.
Obiceiul luat în ultima vreme de a se raporta creaţia dramatică originală la nivelul pieselor scrise în urmă cu 10 ani, multe din ele reprezentate şi în această stagiune, ni se pare deficient nu numai .prin lipsa de perspectivă, ci în special prin faptul că această atitudine nu ţine seama de sensul ascendent continuu al desvoltă-rii literaturii noastre, în funcţie de cerinţele contemporaneităţii.
Este adevărat că se poate face constatarea că orizontul tematic al ultimelor producţii e restrîns, că varietatea temelor este insufiecientă, şi aceasta mai ales sub raportul prezenţei precare în lucrările dramatice mai noi 3 temelor celor mai importante.
In consfătuirea oamenilor de teatru de la Moscova, din această toamnă, B. Lavre-niev arăta că drama înseamnă „zugrăvirea punctului culminant al dezvoltării sociale... a încordării supreme a destinelor umane... a etapei de transformare în caracterele oamenilor". Dacă piesele reprezentate în stagiunea trecută nu pot fi reluate astăzi e datorită faptului că majoritatea lor erau ancorate într-o tematică minoră, într-un univers individualist, lipsit de perspectivă istorică şi ilustrînd realitatea prin optica micului-burghez.
Piesele scrise în ultima vreme au părăsit această perspectivă minoră, dar mulţi
dramaturgi nu au cîştigat încă o poziţie activă, ofensivă, în prezentarea laturilor esenţiale ale procesului de dezvoltare social.
E îmbucurător că putem saluta în dramaturgie apariţia unui mare număr de debutanţi, totuşi se impune cu necesitate o prezenţă mai activă, în actuala stagiune, a dramaturgilor consacraţi. De ce se mulţumesc, unii dintre ei, cu reluarea pieselor scrise acum 10 ani, sau cu modificarea lor, şi nu-şi pun problema creării unor piese noi, în care să înfăţişeze ceea ce a intervenit nou şi specific în viaţa contemporanilor ? E greu să nu-ţi pui întrebarea de ce Mihail Davidoglu, autorul „Minerilor" şi „Cetăţii de foc", dramaturgul preocupat în cea mai mare măsură de dezvăluirea atitudinii faţă de muncă, a omului nou, nu urmăreşte o linie evolutivă ascendentă în această „preocupare primordială". De ce Aurei Baranga, după „Anii negri", şi „Arcul de triumf", scrie „Reţeta fericirii", sau Lucia Demetrius, după „Oameni de azi", îşi restrînge aria de investigaţie literară la problematica secundară a „Arborelui genealogic" ? Şi întrebarea ar putea fi adresată şi altor scriitori.
Absenţa lucrărilor noi ale dramaturgilor încercaţi, în stagiunea actuală, prejudiciază repertoriul original, căci dacă sînt lăudabile eforturile şi chiar unele realizări promiţătoare ale debutanţilor, aceştia acoperă încă prea puţin cerinţele tematice ale dramaturgiei de azi.
Printre piesele reprezentate în stagiunea aceasta sînt fără îndoială lucrări valoroase, şi multe promisiuni, dar nu se poate face abstracţie de modul de tratare schematică a actualităţii. Chiar şi în piesele care se caracterizează printr-o remarcabilă autenticitate („Răzeşii Iul Bogdan") se face simţit schematismul, în special prin construirea artificială a conflictului şi. deci, prin prezentarea eroului pozitiv
Multe din piesele reprezentate in stagiunea trecută aveau conflicte minore, se încerca dramatizarea cotidianului şi a banalului cu mijloacele unui teatru necombativ, lipsit de mişcare interioară. Se poate
168
SIMION ALTERESCU
astfel vorbi de un fel de „teatru de gen", care asemenea „picturii de gen" înfăţişează scene de familie, sau de ansamblu, din viata reală, dar care are un caracter mai mult informativ, documentar, şi e lipsit de dinamica contradicţiilor esenţiale.
Aceste scene „de gen" se perpetuează şi în creaţia dramatică actuală, din cauza artificialităţii conflictelor („Răzeşii lui Bogdan") sau din cauza preocupărilor psihologizante, rupte de fondul social („Nemai pomenita furtună").
Dar nu numai în piesele cu subiecte luate din lumea satului se manifestă tendinţa de schematism a conflictului din realitate, apar viziuni simpliste asupra mecanismului luptei de clasă, sau se simplifică substratul de clasă al fenomenelor de viaţă. Practic, în lucrările dramatice acest lucru se concretizează, prin existenta firavă a eroilor pozitivi.
„Imaginea eroului pozitiv al zilelor noastre este tocmai concentrarea temei contemporaneităţii", — spunea B. Lavreniev în raportul său recent despre problemele dramaturgiei sovietice. In piesele noastre se poate remarca însă un fenomen de ane-rniere a eroului pozitiv. Piesa „Zburaţi, pescăruşilor" este dominată de Ion Ursu, în „Răzeşii lui Bogdan" instructorul de partid este o prezenţă formală, Barabas este purtătorul de mesaj în „Ultimul tren" pentru că Dia şi Imre nu ştiu decît să se iubească, iar „Necunoscutul" din piesa lui V. Bîrlădeanu nu-i convingător din cauză că este mai mult un pedagog perseverent, decît un erou de teatru, cu o considerabilă şi necesară capacitate emoţională. Din pricina caracterului limitat al lumii de idei în care trăiesc şi acţionează eroii pieselor,
tratarea schematică -a actualităţii se manifestă în primul rînd în felul cum apare formarea conştiinţei noi, în felul cum se manifestă atitudinea nouă a omului faţă de muncă. Rezolvarea acestei probleme o va aduce în primul rînd lărgirea tematicii dramaturgiei, încorporarea în piesele noi a temelor cele mai arzătoare, care să oglindească mişcarea societăţii noastre, caracterul revoluţionar a! dezvoltării socialiste, să ilustreze sentimentele colectivităţii şi optimismul acestei colectivităţi care construieşte o lume nouă.
Pentru debutanţi se impune totodată problema desăvîrşirii mijloacelor artistice. In discutarea pieselor din această stagiune s-a putut vedea că majoritatea lor prezintă deficienţe de construcţie, necunoaşterea meşteşugului dramatic prejudiciind asupra conflictelor, caracterelor, interesului şi eficienţei educative a lucrărilor dramatice. Schematismul şi, deci, didacticismul se nasc din necunoaşterea legilor obiective ale teatrului. Fiecare piesă trebuie să poarte amprenta personalităţii scriitorului şi totodată să nu plutească din punctul de vedere al genului dramatic în vagul sub care cele mai multe lucrări se intitulează în general, căci „particularităţile de gen alt unei viitoare drame sînt particularităţile modului în care scriitorul consideră viaţa, sînt unghiul de vedere sub care el analizează evenimentele şi caracterele" (B. Lavreniev).
Şantierul literaturii dramatice va aduce, sperăm, în viitorul cel mai apropiat o lărgire a preocupărilor, o îmbogăţire a mijloacelor artistice, piese noi şi interesante, în care să se simtă atitudinea activă, partinică, a scriitorilor faţă de dezvoltarea revoluţionară a societăţii noastre.
AL. MI ROD AN
VIN SCRIITORII ÎN TEATRU
Se petrece de la o vreme în teatrul romînesc un fenomen a cărui însemnătate va putea fi pe deplin înţeleasă şi apreciată abia peste cîţiva ani, la cristalizare. Se petrece un fenomen aşteptat şi jinduit îndelung: vin scriitorii în teatru.
Acum 23 ani, în „Rampa", tînărul prozator, critic, eseist şi dramaturg Mihail Sebastian publica un articol pe care ediţia recentă a lui V. Mîndra 1-a inclus, cu temei, în paginile sale. Articolul intitulat cam tragic : „Teatrul cu punţile tăiate" semnala, acum un sfert de veac aşadar, ruptura dintre teatru şi cultura timpului, dintre teatru şi literatură, dintre lumea teatrului şi intelectualitatea reală a ţării. „Teatrul cu punţile tăiate" ar merita reprodus aici în întregime.
„Una din ciudăţeniile teatrului romînesc— constata Mihail Sebastian —- este de a constitui în cultura noastră un domeniu izolat... Teatrul romînesc nu are nici pe departe valori echivalente valorilor de poezie, de creaţie epică şi de gîn-dire critică contemporană. Este o disproporţie imensă între poezia şi proza noastră de o parte şi literatura dramatică pe de altă parte. Nu există un Arghezi al teatrului. Nu există un Rebreanu. „Cuvinte potrivite", „Răscoala", „Patul lui Procust", „Concert de muzică de Bach" nu au nimic corespunzător pe scenă. Am mai spus, altă dată, în altă ordine de idei, aceste lucruri. Mă tem că nu se înţelege încă gravitatea lor. Dacă ar fi undeva, în viaţa noastră de teatru, un om responsabil, care  să-şi   pună   serios problema
existenţei unei literaturi dramatice, cred că s-ar cutremura observînd că IN ULTIMII ANI NICI UN TINAR N-A VENIT SPRE TEATRU".
Observaţiile acestea le-a formulat, sau mai bine spus, le-a strigat Mihail Sebastian în urmă cu 23 de ani, cînd lumea teatrală, oscilînd între negustori şi curtezane, ca să ne exprimăm eufemistic, paraliza gîndirea dramatică şi pe gîndi-torii ei, aceşti lunatici neaducători de bancnote la casă...
Observaţiile din 1935 nu mai pot fi, evident, aplicabile, în structura lor astăzi, cînd societatea e alta, teatrul e altul, criteriu! negustoresc a sărit în aer. Dar dacă nu se poate vorbi de similitudine, se poate vorbi de o moştenire. Am moştenit o prejudecată.
Care este prejudecata ? Prejudecata teribil de înrădăcinată spune că dramaturgia se diferenţiază esenţial şi antagonic de literatură şi dramaturgul de scriitor. Ea porneşte, cu deosebire, de la momentul Comedia del'Arte cînd, într-adevăr, factorul determinant al spectacolului era actorul, improvizînd, pe un pretext mai de grabă decît pe un text, şi cînd dramaturgia se afla în stare de vasalitate faţă de pantomimă. Prejudecata se susţine, destul de tare, apoi, pe marile momente Shakespeare şi Moliere, amîndoi actori, regizori, conducători de trupe. Prejudecata devine cu adevărat prejudecată, abia în timpurile moderne cînd, paralel cu marile diviziuni ale muncii, s-a produs, în condiţii şi chipuri
170
AL. MIRODAN
a căror analiză nu poate constitui obiectul însemnărilor de faţă, — diferenţierea ac-tor-dramaturg, tăiată mai pe urmă în diferenţierea actor-regizor (şi, să nu-1 uităm pe decorator...). Dramaturgul contemporan nu mai descinde în nouă cazuri din zece — din culise, ci din literatură. El nu mai este actor ci scriitor. Aş îndrăzni să afirm că în multe cazuri, dramaturgul nu este neapărat om de teatru. Cehov, omul care înseamnă pentru dramaturgia secolului, tot atît cît Shakespeare pentru teatrul veacului de mijloc, a venit pe scenă din paginile nuvelei. Gorki, prozator de meserie şi cu timidităţi la adresa teatrului, a fost îndemnat de Cehov să scrie, fără a se gîndi Ia „tehnică", să scrie aşa cum îi vine, o piesă de teatru : totul e să fie vie, îi şoptea la ureche autorul „Livezii cu vişini", restul e tăcere. Gorki s-a închis în casă şi, nefiind specialist, a scris „Azilul de noapte", o piesă cum credea el „rău construită", dar genială. Bernard Shaw — acest Cehov al Occidentului — mărturisea undeva că, atunci cînd lucra la o piesă de teatru, se descurca destul de uşor cu dialogul, dar- mişcarea personajelor în scenă îl sîcîia îngrozitor : Shaw nu „vedea scenic"... Shaw a fost un scriitor, venit în teatru din critica de artă şi roman (fără succes). Să mai vorbim de poetul Vladimir Maiakovski sau de prozatorul Giraudux ?
*
Să vorbim despre noi. Caragiale — va sări partizanul ideii de specialitate — şi-a trăit adolescenţa în culise, fiind nepot de actori şi el însuşi sufleur ; Caragiale a debutat, totuşi, cu „Noaptea furtunoasă", după ani de gazetărie chinuită (profesie a ^condeiului) şi a murit prozator (prozator mare). Camil Petrescu a scris şi versuri şi „Danton". şi „Patul Iui Procust" şi gazetărie, sfîrşind cu un roman „Un om între oameni" şi cu o piesă : „Caragiale în vremea lui". Ce a fost Camil Petrescu ? dramaturg sau prozator ? Mai întîi a fost scriitor. Mihail Sebastian a scris cîteva romane şi o apreciabilă cantitate de articole înainte de „Jocul de-a vacanţa". G. M. Zamfirescu şi Victor Ion Popa, ce-au
fost mai cu seamă : autori de teatru sau romancieri ? Şi de ce n-,am aminti că prozatorul' Rebreanu a fost jucat în cîteva rînduri pe scenă, că prozatorul Mihail Sa-doveanu a condus Teatrul Naţional din Iaşi şi că poetul Tudor Arghezi a avut o premieră — la Studio, cu cîţiva ani în urmă ? Din timp în timp, în momentele autentice ale culturii, divorţul teatru — literatură care-1 mîhnea într-atît pe Sebastian era rupt, scena fiind ocupată de' idee — nu de bancnotă, de imagine — nu de furou. Din timp în timp punţile se uneau.
*
De ce am fi îngrijoraţi ?
Stagiunea trecută — 1957—58 — chiar dacă nu ne-a oferit un succes deplin, de public şi de critică, de text şi de spectacol, iar stagiunea în curs — 1958—59 — a început, la rîndu-i, fără lucruri extraordinare, poate că niciodată n-a fost, în adîncuri, un mai autentic prilej de încredere ca acum. Teatrele nu numai că acceptă piesele bune, dar le solicită ; regizorul lucrează mînă în mînă cu actorul ; şi — pe acest, teren, curăţat de (unii) scaieţi, dar care trebuie însămînţat pe cea mai mare întindere a sa, au păşit scriitorii, chemaţi de o autentică răspundere faţă de teatru.l romînesc revoluţionar. Complexele de inferioritate dispar. Spaima de „specialitate" este înfrîntă de o nevoie mai adîncă. Oamenii care nu au scris piese de teatru, scriu acum; deci vom avea o dramaturgie. ')
') Adevărul este că optimismul proclamat de noi, poate apare cam lipsit de acoperire, dacă îl raportăm la realitatea de pe afişul momentului ; de asemeni, dacă il confruntăm cu incomparabilele (necunoscute poetului sau prozatorului) dificultăţi ale transformării piesei în spectacol ; de-asemeni dacă îl confruntăm cu nesfîrşitele piedici implicate în însăşi structura lumii teatrale (de exemplu, multitudinea — ce simplu e la poezie! — factorilor angajaţi cu elaborarea spectacolului: autor-regisor-director-actor-actriţă ; decorator-confrate etc. etc.). Dar aici e vorba de un curent subteran, de la literatură la teatru, care, receptat cu înţelegere şi încurajat, va da pînă la urmă rodul aşteptat.
VIN SCRIITORII IN TEATRU
171
A venit în teatru poetul Mihai Beniuc, cu o comedie de azi şi de la ţară, intitulată „Reţeaua subterană". Nu cunoaştem piesa, îl cunoşteam însă pe autor- Ori, un mare poet, prezintă o garanţie ; el nu poate scrie prost. V. Em. Galan, întrerupînd lucrul la „Bărăgan" vol. II, a scris o dramă de azi, şi dintr-o fabrică. Am citit-o : să spunem pînă una alta că dialogul este excelent. Radu Boureanu, întorcîndu-se la o mai veche îndeletnicire, a scris despre pace şi atomi. Dacă piesa — cum bănuim — are poezie, este foarte teatrală. Titus Po-povici a terminal primul act dintr-o piesă din anii războiului ; avem informaţii că actul I este foarte bun şi, convingerea, că următoarele vor fi asemenea. E de prisos să adaug că, scriind Titus o piesă, a scris una vie, precum proza sa, şi Francisc Munteanu ? T. Mazilu ne-a citit într-un cerc de prieteni, forma primă a unei satire : unde e forma a 2-a ? Să o aşteptăm ? Pe Maria Banuş, am reîntîlnit-o la consfătuirea dramaturgilor : să o aşteptăm ?
Ar fi nefiresc să încheiem aceste rînduri optimiste, fără un cuvînt bun despre critica dramatică.
Ar fi nefiresc de asemenea ca vorbind despre cronica dramatică, să nu precizăm că respectiva cronică a rămas în urmă.
Ar fi nefiresc, în sfîrşit, să nu formulăm că, fenomenul critic depinzînd direct de literatură, nemulţumirea noastră se explică prin ruptura asupra căreia vom stărui altădată — poate absurdă şi foarte dăunătoare —■ dintre critica literară şi cea dramatică.
Pînă atunci să atragem atenţia asupra nefirescului...
Criticul Andrei Băleanu propunea la consfătuirea cu dramaturgi; ca autorităţile culturale să trimită cîţiva autori recalci-
tranţi undeva departe de Bucureşti şi să nu le îngăduie întoarcerea la domiciliu pînă ce nu vor prezenta, fiecare, cîte o piesă de teatru. Dar n-am putea aplica măsura în alt sens, şi la criticii literari ? Nu voi fi împăcat cu mine însumi pînă ce n-am să-l văd pe Paul Georgescu urmărind cuminte şi din stal o piesă de teatru. Poate că Ov. S. Crohmălniceanu va îndrăzni să mai analizeze două drame, în ciuda argumentelor confratelui său V. Mîn-dra, care va apăra violent specificitatea literaturii de teatru. Poate că vom asista la reactivarea unui fost cronicar dramatic : Silvian losifescu. Poate că D. Micu va mai publica un studiu despre teatru, aşa cum a publicat, acum vreo lună, înîrîngîndu-şi prejudecata, la revista „Teatru"... Poate că M. Petroveanu va încerca o analiză rece şi exactă a Julietei. Poate că pînă la urmă critica literară îşi va aminti că sfera creaţiei literare cuprinde, în ciuda aparenţelor, şi poezia lirică şi poezia epică şi teatrul şi scenariul de film, şi (mîine poate) esseul... Pînă atunci, să semnalăm nefirescul".2);
*
•..Cîteva luni doar pînă la 23 August 1959, cînd vom sărbători a 15-a aniversare a eliberării. Teatrele s-au angajat să deschidă, în cinstea sărbătorii, stagiunea cu piese noi despre eveniment şi epocă.
Se caută piese.
Vor fi piese.
2) Po.ate că (aşa cum nădăjduieşte redacţia „Vieţii romîneşti" care ne-a semnalat faptul) la manifestările (ca să nu mai vorbim de spectacolele de la teatru) dramaturgiei (vezi de pildă consfătuirea despre care vorbeam mai sus) vor fi poftiţi de către organizatori şi cronicarii literari. O invitaţie contra o ideie: schimbul n-ar fi chiar atît de desavantajos pentru organizatori.
HORIA BR AT li
„UN LOC SUB SOARE"
DESPRE UN ARTICOL ŞI UNELE PROBLEME DE ESTETICĂ
Devine  din  ce în   ce mai  evident că izvorul principal al   teoriilor revizioniste despre literatură şi artă este estetica burgheză reacţionară. Subordonarea în care stă revizionismul faţă de ideologia burgheză îşi găseşte expresia principală în negarea caracterului ideologic   şi de clasă al artei şi literaturii, precum şi în respingerea teoriei leniniste a existenţei celor două culturi. Recent, ziarul „Politika" din Belgrad a oferit un fel de „sinteză" a catehismului revizionist în literatură şi artă. Sub forma unui articol care pretinde că se ocupă de problemele de bază ale literaturii şi artei în socialism, publiciştii jugos'.avi au iniţiat de fapt un atac general împotriva concepţiei socialiste despre artă şi cultură. Din ansamblul problemelor atinse în articol, devine şi mai 'limpede de  data aceasta  legătura dintre revizionismul   politic,   filozofic   şi estetic, apare şi mai evidentă logica trădării principiilor marxismului, care-i duce pe revizionişti direct la tezele esteticii burgheze reacţionare, obligîndu-i să transforme în simple fraze convenţionale aşa zisele „delimitări" faţă de subiectivismul artei burgheze.
Prima parte a articolului se ocupă cu respingerea diferenţierii stricte între arta burgheză şi arta proletară. O a doua parte încearcă să demonstreze că sarcina artei socialiste constă în a prelua cuceririle şi descoperirile artei moderne, indiferent de caracterul lor, recunoscînd fiecărei tendinţe din arta burgheză „locul ei sub soare". Ceroid să se renunţe la „punctul de vedere
negativ", „Politika" socoteşte greşită atitudinea de condamnare a artei burgheze.
Aici intervine o foarte edificatoare analogie între artă şi fizica atomică, analogie invocată bine înţeles în numele specificului artei : „Un artist poate să aibă concepţii filozofice idealiste, dar dacă este vorba de un artist şi nu de un epigon, sau de un apologet, el va crea totdeauna In mod materialist, aşa cum un fizician modern, care are adeseori concepţii filozofice idealiste, în practică este materialist".
In sfîrşit, o ultimă parte în ceea ce priveşte arta burgheză, continuă metoda „distincţiilor subtile", în schimb atacă în bloc „Dogmatismul monopolist şi nivelator a! realismului socialist."
înainte de a intra în fondul tezelor articolului din „Politika" trebuie să subliniem unele particularităţi ale metodei folosite de autori. In primul rînd, „Politika" îşi „uşurează" sarcina punînd în cîrca unor „apărători"   ai realismului   socialist afirmaţii absurde, gratuite, care n-au figurat niciodată în publicistica marxistă (spicuind tot ce este mai vulgar în sociologismul vulgar). Printre altele, se afirmă că realismul socialist este conceput în estetica marxistă ca un „stil artistic monopolist", deşi varietatea stilurilor în cadrul realismului socialist a devenit practic o realitate estetică evidentă imediat după Revoluţia din Octombrie, iar teoretic este unul din postulatele lui fundamentale.   Autorul   articolului atribuie
„UN LOC SUB SOARE"
173
de asemenea marxiştilor ideia condamnării în bloc a artei burgheze contemporane „din afara lagărului socialist", aceasta, probabil pentru a dovedi că analiza „nuanţată" a fenomenului artistic contemporan reprezintă o descoperire a lor „originală".
O altă particularitate a metodei utilizate este tonul jignitor, polemica grosolană. Iată o mostră : „adepţii şi teoreticienii (realismului socialist n.n.),  nu suportă nici un
fel de toleranţă, nici chiar cea burgheză, deoarece nici nu au ajuns pină la ea". E desigur comic cînd adepţii realismului socialist sînt învinuiţi că nu dau dovadă de toleranţă, nici măcar burgheză. Şi acest reproş este pronunţat de autori care se pretind marxişti ! Dar fraza este semnificativă pentru spiritul în care autorii articolului din „Politika", concep polemica şi discuţia ştiinţifică, amestecînd injuria cu răstălmăcirea.
/ „Torentul unic"
Concepţia pluralistă — liberal-burgheză asupra culturii nu este numai compatibilă ci şi presupune perspectiva culturii mondiale ca torent unic, ca un bloc monolit, în care diferenţierile sociale sînt secundare. Cine admite deosebirea calitativă fundamentală, imanentă a diferitelor curente şi tendinţe ale artei burgheze moderne, şi refuză calificarea lor social-politică, acela neagă de fapt criteriul de clasă în aprecierea fenomenelor artistice şi concepe cultura contemporană drept „torent unic", format din nenumărate direcţii egale între ele. Nu altfel procedează istoriografia burgheză contemporană, Arnold Toynbec bunăoară, care îm-bucătăţeşte întreaga cultură contemporană şi o fracţionează în diferite tipuri admiţînd însă în această varietate nedeterminată de „forme" un caracter unic, generic, fatal imprimat întregii civilizaţii. Dar autorii articolului din „Politika" postulînd pluralitatea tendinţelor, resping în mod expres (sau în cel mai bun caz minimalizează); teoria leninistă a celor două culturi, şi prezintă eclectismul lor haotic drept marxism : „Este de ajuns de pildă, să se tragă concluzia cu privire la împărţirea strictă în două lumi (lumea socialistă şi lumea capitalistă), pentru ca în conformitate cu această teză să se elaboreze şi în domeniul esteticii anumite definiţii „teoretice" despre împărţirea strictă în două arte (burgheză şi socialistă)."
Ne găsim de fapt în faţa expresiei estetice a concepţiei social-politice fundamentale, de la care pleacă autorii articolului.
Această concepţie politică constituie de fapt nodul problemei. Negarea luptei între arta burgheză şi cea socialistă se bazează pe respingerea tezei marxiste a existenţei celor două lagăre antagoniste, cu orînduiri sociale economice diferite, se bazează pe omiterea rezultatelor istorice ale revoluţiilor socialiste şi ale luptei de clasă pe plan naţional şi internaţional, pe negarea scindării pieţei unice mondiale, etc. Nerecu-noscînd pe plan social-economic existenţa în lumea contemporană a două orînduiri fundamentale, capitalistă şi socialistă, şi postulînd multiplicitatea nesfîrşită a tipurilor de organizaţie socială, „cîte state-— atîtea formaţiuni sociale", revizioniştii nu recunosc nici în estetică ciocnirea pe plan internaţional a luptei dintre cele două culturi, refuză caracterizarea ştiinţifică marxistă a liniei fundamentale în dezvoltarea artistică contemporană. Ei resping ideea „scindării" pe motiv că aceasta ar însemna o „simplificare", o reducere „grosolană" ia acelaşi numitor. Insă marxismul nu a ajuns la ideea scindării culturii mondiale, la ideea antagonismului ireconciliabil dintre cultura burgheză şi cea socialistă, a luptei între realism şi antirealism, între literatura progresistă şi reacţionară, în mod abstract, prefigurat, ci pe baza unităţii dintre analiză şi sinteză : generalizarea fenomenelor artistice este rezultatul cercetării lor concret-istorice, explicării lor genetice cauzale. Tocmai înţelegerea categori-cală a particularităţilor lor istorice-artistice înseamnă interpretarea nuanţată şi nu justi-
174
HORIA BRATU
ficarea lor imanentă, descripţia lor empirică, însuşirea elementelor intrinsece. Numai în acest fel ies la iveală contradicţiile şi tendinţele de dezvoltare specifice fiecărui fenomen în parte, numai astfel apare în toată forţa valoarea unor asemenea curente, ca realismul   critic american   din secolul XX, (chiar dacă are elemente de naturalism), neorealismul cinematografiei italiene, lirica neagră africană (chiar dacă nu lipsită de elemente mistice), romanul antiimperialist japonez, etc. Studierea genezei realismului socialist, cercetarea căilor de trecere de la realismul   critic   la   realismul socialist, analiza   scindării   culturii   mondiale la începutul secolului XX, fenomen petrecut atunci în sînul culturii burgheze (delimitarea dintre realismul critic şi naturalism, dintre umanismul progresist şi umanismul mic-burghez) a dus în acelaşi timp la descoperirea şi stabilirea unor trepte de trecere, la descoperirea atit a unor elemente aparţinînd realismului critic cît şi a unor germeni   care   vădesc   tranziţia   spre o etapă superioară   (la A. France, la Shaw, la Roger Martin du Gard). Această trecere se explică tocmai în lumina crizei culturii capitaliste şi  a naşterii  unei culturi noi, socialiste. Şi mai semnificativ este că aceste cercetări  le-au făcut tocmai „teoreticienii realismului socialist", cercetînd tocmai problemele „artei în socialism". Şi tocmai în raport cu aceste cuceriri ale cercetării marxiste, apare mai grotescă falsificarea grosolană a poziţiei marxiste, în numele... marxismului. E de observat că asemenea falsificare nu este întâmplătoare şi e puţin probabil ca autorii articolului din „Politika" să fi crezut serios că teoreticienii realismului socialist ar li identificat arta din afara lagărului socialist cu burghezia şi cu practica ei economică,  politică  sau etică ; de fapt este vorba de ceva mult mai grav, şi anume, că în spatele zarvei în jurul dogmatismului se ascunde intenţia de a trece prin contrabandă diverse produse ale artei bur--gheze reacţionare, ca produse ale artei socialiste, că există intenţia de reabilitare a Unor fenomene   tipic decadente, formaliste şi reacţionare, există intenţia ca prin ştergerea deosebirii dintre arta burgheză şi cea
proletară, să se deschidă ci mp liber influenţelor ideologiei burgheze. Căci în locul delimitării marxiste, riguroase, a tendinţelor ideologice în sînul intelectualităţii, pe baza analizei istorice a fenomenului de deoa-denţă în cultura burgheză, revizioniştii pro« pun tratarea artei ca un bloc unic şi adaptarea artei socialiste la arta decadentă. Autorii articolului din „Politika" propun în locul unei Interpretări genet le-cauzele a dezvoltării literaturii, teoria comprehensiunii, înţelegerea diferitelor „tendinţe" pe baza dreptului la faimosul ,,loc sub soare". In acest fel, toate orientările sînt la fel de „bune", realismul ca şi suprarealismul, fau-vismul sau abstracţionismul, iar marea creaţie este aşezată pe acelaşi plan cu imitarea provincială a artei decadente contemporane din Apus. „Politika" reproşează „adepţilor teoriei realismului socialist", că ei „se dovedesc extrem de subtili în tratarea unor amănunte estetice atunci cînd e vorba de artişti cu o operă considerată „clasică" şi regretă faptul că o asemenea unitate de măsură nu este aplicată şi periferiei modernismului contemporan. Dacă vrem să ne convingem că aşa e, n-avem decît să parcurgem, de pildă, articolele din presa jugoslavă cu privire la ultima bienală de la Veneţia pentru a vedea unde duce o asemenea capacitate de „înţelegere" ; şi-trebuie spus cu regret că şi multe din tablourile reproduse în paginile revistei ,,Jugoslavia" nu se caracterizează decît prin aceeaşi ploconire servilă în faţa ultimei mode moderniste, prin care redactorii acestei reviste situîndu-se pe poziţii făţiş revizioniste şi moderniste îşi închipuie că ne prezintă astfel adevărata înflorire a picturii iugoslave.
Autorilor articolului din „Politika", cărora le este peste mînă să recunoască esenţa unei lumi socialiste în literatură, ar trebui să li se reamintească că burghezia, chiar în epoca ei de ascensiune, în luptă cu literatura feudală, nu se sfia să recunoască şi să proclame în mod deschis caracterul ei burghez. Aşa procedau teoreticienii dramei burgheze, romanului ■„domestic" burghez, aşa procedau dramaturgii care izgoneau de pe scenă fără scrupule regii de convenţie, pe conţi,
„UN LOC SUB SOARE"
175
pe marchizi, îniocuindu-i cu negustori, bărbieri, notari, punînd pe primul plan al acţiunii afacerile băneşti şi conflictele care decurgeau din acestea. Chiar scriitorii care prin mentalitatea şi idealurile lor depăşeau viziunea şi idealurile societăţii burgheze, aveau totuşi conştiinţa mai mult sau mai puţin distinctă că participau la crearea unei literaturi care în ansamblul ei exprima un nou raport de forţe în societate, interesele unor noi pături (Voltaire, Diderot, Pope, Dryeen). Nu altfel gîndeau unii din cei mai de seamă apărători ai vechilor orîn-duieli, de la un Maistre pînă la Chateau-
briand. (Lupta bonjuriştilor cu tombaterele exprimă la noi în bună parte aceeaşi încleştare). Conştiinţa unui asemenea conflict era atît de puternică încît, anexînd pe nedrept un domeniu care nu le-a aparţinut niciodată în întregime, mulţi istoriografi literari bur. ghezi consideră pînă şi astăzi că romantismul este   o mişcare cu caracter burghez.
Cu atît mai vîrtos reprezentanţii literaturii proletare şi-au afirmat încă de la începuturile ei, caracterul şi tendinţa. In 1905, Lenin a dat o expresie teoretică proclamării făţişe a literaturii ca parte integrantă a cauzei general-proletare.
//. „Integrarea* decadentismului
încă de la începuturile mişcării muncitoreşti a existat în sînul ei o tendinţă dominantă de a privi relaţiile cu intelectualitatea burgheză în mod critic, discriminînd între intelectualii progresişti, devotaţi poporului şi reprezentanţii claselor burgheze. Recunoaşterea decadenţei în arta burgheză a fost o axiomă pe care nu au îndrăznit să o respingă, ca atare, diversele curente socialiste, mic-burgheze, anarho-sindicaliste, chiar dacă toată această recunoaştere era pură demagogie, chiar dacă o rupseseră de tot cu marxismul, atît de înrădăcinată era în clasa muncitoare aversiunea pentru arta decadentă, pentru intelectualii aserviţi burgheziei.
In partea Il-a a articolului din Politika aflăm cîte ceva despre cei în folosul cărora se desfăşoară toată această campanie a ştergerii deosebirilor, toată campania furibundă împotriva „simplificărilor" şi „edictelor", toată această operaţie a „valorilor năpăstuite". Cine formează obiectul duşmăniilor subtile ? Poate un Hemmingway, un Moravia, un Pratolini ? Pe cine credeţi că vor să salveze autorii articolului ? Pe Mauriac sau pe Galsworthy ? Nu, obiectul solicitudinilor şi a campaniei de reabilitare este... Stephane Mallarme. „Dacă nu putem adopta, de pildă, concepţia despre lume a lui Mallarme sau dacă nu ne putem însuşi fără prea multe eforturi concepţia lui idea-
list-subiectivă, înseamnă oare că putem nega pur şi simplu toate meritele pe care le are acesta şi ceilalţi poeţi simbolişti în descoperirea unor noi înţelesuri ale cuvîn-tului de care nu am auzit mai înainte ?".
Iată cine trebuie „salvat", iată marele nedreptăţit de către istoriografia marxistă. Liberi sînt autorii articolului din „Politika" să-şi închipuie că vor contribui la construirea culturii socialiste desgropîn-du-1 pe Mallarme. Insă a erija aceste născociri subiectiviste în ultimul cuvînt al ştiinţei marxiste în acest domeniu, şi a califica drept dogmatici pe cei care nu au fost, nu sînt şi nu vor fi niciodată dj acord cu un asemenea punct de vedere, aceasta trădează nu numai o vanitate excesivă ci o abandonare a celui mai timid spirit de discernământ (încă în 1920, un asemenea partizan al valorilor intrinsece din occidentul burghez cum a fost Thibau-det, considera că linia lui Mallarme în poezia franceză duce la un impas şi semnala sterilitatea căutărilor pe o asemenea linie în comparaţie cu direcţia Rimbaud).
Exemplul lui Mallarme, singurul exemplu concret pe care autorii din „Politika" îl includ în articolul lor pentru a demonstra modul în care concep ei întregarea paşnică a valorilor burgheze în literatura socialistă nu poate fi considerat întîmplător. Mallarme a reprezentat punctul maxim al de-
176
HORIA BRATU
căderii poeziei burgheze occidentale la sfîr-şitul secolului, el este considerat chiar de o mare parte a istoriografiei burgheze, un extremist, o întrupare a principiului reacţionar, o antiteză a Iui Rimbaud. In poezie, el uneşte caligrafia cu obscuritatea, reprezen-tînd chiar în raport cu estetismul unui Rus-kin sau Wilde o poziţie şi mai la dreapta, un estetism enigmatic. Nu numai că între concepţia şi metoda sa nu există vreo contradicţie, dar ele se acordă perfect, formează o unitate indisolubilă. Solipsismul absolut, dispreţul cel mai făţiş pentru poezia de amfiteatru, pentru sentimentele şi emoţiile oamenilor simpli, au generat o poezie de scriere cuneiformă, o poezie premeditat şi programatic ininteligibilă, cu pa-rataxele şi inversiunile complicate gramaticale, cu o savantă suprimare ,a oricărei urme de emoţie semnificativă. Autorii articolului din „Politika" invocă în sprijinul
reabilitării poeziei formaliste argumentul... leninist a! realismului spontan ; „acesta este acel „realism naiv a! fiecărui om normal" care în toate epocile stabilea o strînsă legătură între artist şi viaţă, ajutîndu-1 să biruie toate piedicile şi greutăţile, precum şi toate rătăcirile sale". Printr-o ciudată-inadvertenţă, realismul naiv al omului de pe stradă este invocat în sprijinul unul poet care a afirmat făţiş că pentru ei „strada pe care trec mulţimile nu există, ci strada reprezintă pur şi simplu un drum pe care ajunge în timpul cel mai scurt acasă." (Divagations II). Oroarea de mulţime, agorafobia simbolică şi reală, respingerea percepţiei ordinare a omului comun, a bunului simţ, a conexiunilor gramaticale, apologia individualismului exacerbat, devin astfel în mod paradoxal expresia realismului şi încă naiv.
///. Concepţia despre lume, realismul spontan şi umanismul
Două sînt principiile metodologice care servesc la această operaţie de răsturnare a lucrurilor cu susul în jos. In primul rînd, falsificarea grosolană a tezelor leniniste asupra raporturilor dintre concepţia şi creaţia artistică. „Un artist poate să aibă concepţii filozofice idealiste, dar dacă este vorba de un artist şi nu de un epigon sau de un apologet, el va crea totdeauna în mod materialist, aşa cum un fizician modern care adeseori are concepţii filozofice idealiste, în practică este materialist" — scrie Politika. Ce se ascunde în aceste identificări dintre artă şi ştiinţele naturii ? Apologia spontaneităţii actului de creaţie, transformarea realismului într-uri instinct de creaţie care nu dă niciodată greş ia un adevărat artist, abilitarea oricărei creaţii sub pretextul că ea reflectă într-un fel sau altul realitatea şi omul „artistul prin natura sa este o fiinţă care tinde în mod spontan spre bogăţia umană („bogăţia în sensul precizat de Marx în primele sale opere")\ In felul acesta, cele mai reacţionare figuri din literatura mondială devin expresii ale
umanismului. Acest demers se regăseşte la toţi reprezentanţii revizionismului în estetică de la Josip Vidmar la Henri Lefebvre. .Artistul pe care epoca burgheză a vrut să-l prezinte ca o persoană care nu face parte din societate, o persoană originală şi iraţională este în realitate — subliniază Lefebvre, omul cel mai sănătos, cel mai social şi cel mai „nestrăin"; prin urmare, tot ceea ce este artă reprezintă umanitate şi prin aceasta tot ceea ce este artă devine realism iar antirealismul dispare din cîmpu! istoriei literare... Aşa cum pentru revizioniştii pe plan politic, deosebirea dintre statul capitalist şi cel socialist dispare îndărătul noţiunii de stat, aşa cum ei lasă la o parte atît conţinutul concret cît şi forma diferită pe care o îmbracă în capitalism, „reglementarea capitalistă a economiei", monopolul de stat capitalist, coordonarea economică, (toate acestea în realitate pîrgl.ii în interesul monopolurilor) şi Ie transformă în „germeni de socialism", tot astfel pe plan estetic tot ce este artă decadentă formalistă   devine   automat,  la revizioniştii
„UN LOC SUB SOARE'
177
din estetică, artă „umanistă într-un fel sau altul", realistă, etc. Decadenţa nu mai este decadenţă ci un „ceva nou", pe care adepţii realismului socialist „nu l-au văzut". „Ei au văzut numai stafia idealismului şi fideismului, au văzut apologetica burgheză, regresul, decadenţa, şi în încercarea de a dovedi că asemenea concepţii şi-au trăit traiul, ei au uitat să se ocupe de rezultatele acestei arte. Neputinţa ei — (a esteticii marxiste n.n.) constă tocmai în faptul că ea nu a reuşit să vadă în spatele concepţiilor, greşite despre lume adevărata calitate artistică nouă". Iată ce au neglijat marxiş-i tii: rezultatele „pozitive" ale decadenţei 1
Şi aceasta, un Vidmar are îndrăzneala să o afirme invocîndu-1 pe Lenin, falsificînd de două. ori articolele lui despre Tolstoi : odată cînd afirmă că Tolstoi a fost reacţionar în concepţie, a doua oară cînd afirmă că Lenin a fundat metodologic contradicţia dintre concepţie şi metodă. Autorii articolului din „Politika" duc această ideie pînă la ulti-mile consecinţe. In rimul rînd pentru ei valoarea unui scriitor poate consta exclusiv în formă, în mijloace, în contradicţie cu concepţia autorului şi.cu semnificaţia ideolo-i gieă a operei sale. In al doilea rînd, orice
scriitor este neapărat progresist căci tot ce este artă reflectă într-un fel sau altul realitatea. Principalul : să uităm izvorul operei, condiţia ei determinantă, în fond ceea ce ea reflectă. Şi mai clar exprimă acest lucru Petar Kostici în eseul său asupra este, ticii   lui Teodor   Pavlov   cînd reproşează J adepţilor esteticii marxiste că se ocupă prea mult de „ceea ce exprimă arta" şi nu de „cea ce este ea". Pentru esteticieni de tipul lui Kostici misiunea criticului rezidă în a constata „valoarea ca artă" a unei lucrări şi nu ce exprimă ea, ce reflectă, care îi este tendinţa : „Arta nu este semnificativă prin ceea ce exprimă ci prin ceea ce este" (Temps modenies, 7 pg. 126). Identificarea realismului cu diferitele variante ale „autoexpri-! mării" se face aşa dar prin separarea artei l de obiectul ei pe de o parte, iar pe de altă j                 parte prin ruperea   conţinutului de formă. [_                Printr-o singură   trăsătură de condei, este-1                 tica este  dusă  cu cîteva secole în urmă, înaintea   democraţilor   revoluţionari, ba
chiar înaintea enciclopediştilor. Sub pretext că luptă în apărarea specificului artei, împotriva identificării creaţiei cu concepţia despre lume, revizioniştii încearcă să adapteze estetica marxistă filozofiei burgheze contemporane a artei.
Minimalizînd însemnătatea concepţiei deă--pre lume, revizioniştii de fapt vizează să nege importanţa metodei -realismului socialist. Identitatea   dintre concepţiile estetice ale lui  Vidmar, bunăoară,  şi concepţiile estetice ale lui T. S. Elliot au fost scoase în relief chiar de către esteticieni iugoslavi,  în   paginile  revistei „Sovremenic" din Belgrad.   Sub   pretext că „interpretează..." tezele lui  Lenin  despre Tolstoi, Vidmar ajunge la enunţarea unei teorii iraţionaliste asupra cunoaşterii artistice, teorie care  aşa cum  demonstrează autorii articolelor  din   „Sovremenic",   reia în£r-urt alt limbaj estetica lui Novalis şi a abatelui Bremond. într-adevăr, Vidmar ca. şi autorii articolului din „Politika" pornesc de la o teză zdrobită încă de mult de estetica marxistă,   după care în opera lui Balzac sau în opera lui Tolstoi ne-am afla în faţa unei contradicţii între creaţie şi concepţia despre lume „în întregul,ei" reacţionară. Pe această bază în care,   fapt semnificativ, socialismul vulgar îşi dă mîna cu idealismul subiectivist, Vidmar încearcă să acrediteze ideia   că realismul unui Balzac sau unui Tolstoi ca şi al oricărui mare creator ar demonstra victoria „principiului emoţional" asupra „principiului raţional". Tocmai aceasta ar explica transformarea lui Balzac dintr-un   legitimist   în autorul Comedies umane şi a lui Tolstoi din nobilul adept al auto-perfecţionării în scriitorul care a dus cu un pas înainte dezvoltarea artistică a omenirii. Că minimalizarea rolului concepţiei despre lume constituie o atitudine fundamentală  a revizionismului  în estetică o dovedeşte şi faptul că regăsim ideia în lucrările mai vechi şi mai noi ale unui alt reprezentant de seamă al revizionismu» lui contemporan, Lukacs Georgy, ale cărui greşeli au mai fost examinate în presă. Este semnificativ că unele din argumentele lui Vidmar se regăsesc  tale-quale la teoreti' cianul maghiar. Ideia sa de bază în nume-
(2 — Viaţa Romînească tir. 11
178
HORIA BRATU
roase articole este ca în virtutea naturii artei şi a talentului, adevărul vieţii, legile realităţii obiective se întipăresc în mod automat .în artă. In articolul său despre ,,Tolstoi" publicat în „Moştenirea literară", voi. XXXV—XXXVI, Lucaks teoretizează aşa-zisa contradicţie între concepţiile şi metoda artistică a marelui scriitor rus, referindu-se ca Vidmar la Lenin. In articolele „Lev Tolstoi ca oglindă a revoluţiei ruse" şi „L. N. Tolstoi" Lenin vorbeşte de contradicţii nu între concepţie şi metodă ci în „vederile lui Tolstoi". Se ştie că Lenin a dezvăluit în mod concret sensul acestei formule, arătînd în ce anume constă caracterul contradictoriu al concepţiei lui Tolstoi despre lume, laturile tari şi cele slabe, ex-plicînd care au fost condiţiile contradictorii ale epocii care au determinat contradicţiile în concepţiile marelui artist.
Desigur că între creaţie şi concepţie despre lume nu există întotdeauna concordanţa cea mai perfectă, există uneori un anumit decalaj. Creaţia exprimă însă întotdeauna într-un fel sau altul contradicţiile din cadrul concepţiei despre lume. In această perspectivă, se înţelege că uneori o anumită latură a concepţiei despre lume se reflectă mai puternic în creaţie. In genere însă contradicţiile concepţiei despre lume (înţeleasă în sensul larg al cuvîntului, nu numai ca un sistem de vederi teoretice ci ca o viziune, ca o interpretare generală a problemelor existenţei), se reflectă într-un fel sau altul în creaţie.
Lenin a subliniat că contradicţiile sfîşie întreg sistemul concepţiilor lui Tolstoi, toate formele activităţii sale : „contradicţiile din operele, părerile, învăţăturile, şcoala lui Tolstoi sînt într-adevăr stridente". Lenin arată că aceste contradicţii există în înseşi operele artistice ale lui Tolstoi, în principalele sale creaţii : ,,Pe de-o parte, cel mai conştient realism, smulgerea tuturor măştilor de orice fel (de pildă în „Sonata Kreutzer" demascarea orînduirii burgheze de la justiţie pînă la morală, H. B.): pe de altă parte propovăduirea unuia din cele mai mîrşave lucruri care există, şi anume a religiei" (de pildă în aceeaşi „So-
nata Kreutzer" convertirea lui Pozdnîşev la evanghelie H. B.).
încercarea de a crea un zid între Tolstoi, artistul   şi Tolstoi — gînditorul şi a pretinde,   că aceasta   este o teză marxistă o spulberă Lenin cînd arată că epoca pregătirii revoluţiei într-una din ţările asuprite de feudalism s-a prezentat ca un pas înainte în dezvoltarea artistică a întregii omeniri datorite „genialei interpretări" a lui Tolstoi. Lenin vorbeşte de caracterul progresist al „conţinutului ideologic" în scrierile lui Tolstoi.   „Inflăcăratul protestatar, acuzatorul pasionat, marele critic — scrie Lenin — a dovedit totodată în operele sale o lipsă de înţelegere a cauzelor crizei şi a mijloacelor de ieşire din această criză, potrivită numai unui ţăran patriarhal,"... (de pildă chiar în „Ana Karenina", unde critica se împleteşte cu căutările Iui Levin de a găsi  o ieşire din criză  prin credinţa în Dumnezeu). Prin urmare, realismul operei lui Tolstoi s-a manifestat nu în ciuda concepţiei despre lume ,a lui Tolstoi ci tocmai datorită   elementelor   viabile, pozitive ale concepţiei sale complexe, contradictorii despre lume. Propovăduirea religiei, a împotrivirii faţă. de rău, a autoperfeeţionării morale, etc. este expresia altor elemente, reacţionare, ale concepţiei sale despre lume. In „Ce-i de făcut",    Lenin vorbind de rolul ideilor înaintate în lupta socială pune alături de Herzen, Bielinschi, Cernîşevschi şi literatura unui Tolstoi şi Turgheniev.
Şi Cernîşevschi, vorbind la timpul său despre contradicţiile din opera lui Gogol, combate cu vehemenţă ideia creaţiei „inconştiente", vorbind însă de „prejudecăţile", „ideile preconcepute" ale lui Gogol. In acelaşi timp, toţi democraţii revoluţionari subliniază influenta nocivă a ideilor preconcepute, a prejudecăţilor asupra creaţiei, modul în care asemenea influenţe limitează forţa de pătrundere realistă. (Articolele lui Cernîşevschi despre Gogol, ale lui Dobro-liubov despre Goncearov şi mai ales cunoscutele aprecieri ale lui Scedrin în legătură cu Dostoievschi). Comparaţia dintre Tolstoi şi Dostoievschi este extrem de edificatoare pentru teza noastră. De fapt şi Tolstoi şi
„UN LOC SUB SOARE"
179
Dostoievschi sînt realişti, sînt mari maeştri ai realismului critic. Putem spune însă oare, că ei stau de aceeaşi parte a baricadei, că ocupă aceeaşi poziţie în lupta dintre democraţie şi reacţiune ? Ba mai degrabă s-ar putea afirma că în lupta dintre ideile progresiste şi cele reacţionare în literatura rusă din a doua jumătate a secolului trecut, Tolstoi şi Dostoievschi sînt oapi de coloană ai unor partide adverse. Aşa cum au arătat unii istoriografi sovietici, o particularitate a dezvoltării literaturii ruse în a doua jumătate a secolului trecut este că lupta dintre cele două culturi s-a dat chiar în sînul realismului. Dacă realismul n-ar fi atotînvin-gător, dacă concepţia despre lume n-ar avea o influenţă covîrşitoare asupra creaţiei, nu s-ar putea explica diferenţa fundamentală dintre Tolstoi şi Dostoievski, numai în virtutea talentului. Oare autocraţia şi clerul nu au încercat să transforme -pe Tolstoi tntr-o credincioasă slugă a ţarului ? Insă anticlericalismul concepţiei lui Tolstoi 1-a ferit pe acesta de multe din confuziile lui Dostoievschi. De ce „corectura nemijlocită şi puternică a realităţii" de care vorbeşte Lukacs în legătură' cu Tolstoi nu şi-a pus amprenta dominantă şi asupra operei lui Dostoievschi, incontestabil unul din cei mai mari realişti pe care i-a avut omenirea ? Nu a determinat latura reacţionară a vederilor lui Dostoievski o scădere uneori a realismului său ? Cum se explică o asemenea deosebire fundamentală de mesaj la doi mari aTtişti de o forţă excepţională ? De ce faimosul „realism spontan" nu a făcut şi din Dostoievski, o oglindă a revoluţiei ruse ? Unde este instinctul sănătos pe oare Lefebvre îl socotea infailibil la scriitorul realist ? Cum explică acest lucru Iosip Vidmar şi autorii articolului din „Politika" ?
Adevărul este că fiind cunoaştere a unui adevăr, o asemenea cunoaştere nu este incompatabilă cu o cunoaştere logică, conceptuală a realităţii, ci se sprijină pe ea şi că marea operă de artă exprimă forţa talentului valorificat de o concepţie înaintată despre lume. Talentul şi capacitatea de a mînui mijloacele de expresie nu dau decît posibilitatea de a oglindi
veridic realitatea, însă oferă în acelaşi timp şi posibilitatea erorii, posibilitatea de a o deforma. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, nu am asista astăzi la tristul spectacol pe care-1 oferă talente mari, incontestabile şi care produc opere de artă al căror caracter reacţionar de la un capăt la celălalt nu l-ar putea nega nici autorii articolului din „Politika". Ce „fărîmă de umanitate" s-ar putea găsi în operele scriitorului fascist Ernst Junger, incontestabil un scriitor talentat ? Concepţia omului ca animal de pradă, viziunea existenţei guvernată exclusiv de legile junglei, de „bellum omnium contra omnes", scormonirea celor mai meschine şi mai bestiale porniri — iată rezultatele „sondagiilor abisale", ale „intuiţiilor" acestui „talent". Sau un Erza Pound, laureatul atîtor concursuri internaţionale apusene, care şi-a intitulat un poem, „Greaţa de oameni", (Nausen of Mankind). Sau Celine ? Sau Henry Miller ? Caracterul ultra reacţionar al convingerilor lor politice şi sociale s-a imprimat în mod „adecvat" asupra creaţiei lor artistice. Este o eroare grosolană, o eroare în care revizioniştii se în-tîlnesc cu sociologiştii vulgari în a presupune că o creaţie se desăvîrşeşte în afara sau în ciuda concepţiei despre lume.
Dat fiind că arta. este oglindirea unei imagini a însăşi realităţii, numai o concepţie despre lume înaintată, care oglindeşte în mod just legile reale ale vieţii, conferă acestei imagini adevăr şi o calitate artistică înaltă. Dimpotrivă, tocmai pentru că o concepţie despre lume reacţionară denaturează legile vieţii reale, o asemenea concepţie nu poate să contribuie la oglindirea realităţii. Aşa dar caracterul obiectiv al creaţiei artistice, concordanţa ei cu dezvoltarea vieţii reale, adevărul imaginilor nu poate să nu depindă de concepţia despre lume. O concepţie justă despre lume în concordanţă cu realitatea determină şi caracterul obiectiv al creaţiei.
Insă revizioniştii nu sînt interesaţi în dezvoltarea unei arte realiste şi nu recunosc nici legătură indisolubilă dintre creaţia artistică şi viaţa poporului. Ei nu recunosc diferenţierea socială a artei şi transformă lupta intransigentă împotriva feno-
12*
180
HORIA BRATU
menelor reacţionare ' antirealiste din arta contemporană în teoria adaptării artei socialiste   Ia modernism.   Autorii articolului vorbesc mereu despre bogăţia spirituală a lumii lăuntrice pe care o are artistul, însă ignoră .faptul că această bogăţie este la marele scriitor realist inseparabilă de cunoaşterea   vieţii  poporului.   Un asemenea scriitor descoperă şi simte în el însuşi năzuinţele poporului,  gîndurile şi pasiunile sale şi are capacitatea de a exprima toate acestea  în originalitatea sa profundă şi specifică, îmbogăţind astfel viaţa spirituală a poporului.  „Bogăţia" realităţii obiective Şi „bogăţia" spirituală subiectivă a scriitorului se unesc într-un singur tot şi tocmai de aceea  se spune  că redarea cea mai obiectivă a vieţii se află în unitate dialectică cu însuşirea original-subiectivă a realităţii.
Cu atît mai mult în societatea socialistă legătura artistului   cu viaţa poporului capătă o nouă calitate. Autorilor articolului din „Politika", nici nu le trece prin gînd că principalul criteriu care determină umanitatea artei este caracterul ei popular iar partinitatea comunistă este cea mai înaltă formă  a caracterului popular. A cunoaşte viaţa poporului înseamnă a o înţelege şi a o interpreta prin prizma ţelului urmărit,'înseamnă a îmbogăţi tabloul creat cu „simţămintele poporului" după cum spunea Lev Tolstoi. Numai pe o asemenea bază poate scriitorul să creeze un univers unic de imagini şi în acest fel să ducă înainte dezvoltarea  artistică  a omenirii.  Numai atunci cînd operele artistice izvorăsc din mobile ideologice pătrunse de spiritul partinităţii, numai cînd concepţia creatoare ia naştere din studierea permanentă a vieţii poporului poate opera de artă să constituie o etapă calitativ nouă în dezvoltarea artei.
Interpretarea anarhică mic burgheză a problemelor artistice se observă şi din modul în care autorii articolului pun problema libertăţii.
„Marxiştii" de la „Politika" concep libertatea în spirit bethamist:    „laissez faire, laissez passer". Conceperea libertăţii ca o înţelegere a necesităţii social-istorice şi a acţiunii în concordanţă cu ea este tot atît de străină autorilor articolului cît ar fi unor adepţi ai lui Stuart-Mill. In articolul din „Politika" sînt supuse discuţiei probleme de mult rezolvate în estetica marxist-îeni-nistă, ca însemnătatea epistemologică a artei, lupta dintre cele două culturi, condiţionarea socială a formei ei artistice. Discuţiile ştiinţifice sînt absolut necesare ; fără ele nu se poate dezvolta nici estetica. Dar discuţiile despre lucruri de mult rezolvate abat atenţia de la studierea problemelor teoretice importante şi acute şi provoacă confuzie în interpretarea lor. Lupta revizioniştilor împotriva realismului socialist reprezintă în esenţă o formă a luptei între ideile burgheze şi ideile socialiste în domeniul   esteticii   şi   artei.   Intr-un număr special al revistei „Iugoslavia", editată în 1957 în limba rusă şi închinat artei iugoslave contemporane, O. Bihali-Merin, redac-torul-şef al acestei publicaţii, care se situ-iază  pe poziţii   făţiş  revizioniste  şi moderniste, declară că „personajul care însufleţeşte arta este omul care păşeşte în realitatea cataclismelor tehnice şi psihologice". Exact în acelaşi fel îl prezintă filozofia şi estetica burgheză pe omul contemporan. El este un solitar, un individualist, rupt de popor, strivit de progresul tehnic şi refugiat în subteranele spirituale — în subconştient, în iraţionalism.
Avîndu-şi izvorul teoretic, gnoseologic în estetica burgheză, revizionismul în artă şi literatură a demonstrat odată mai mult că forţa ideilor socialismului, prestigiu! artei militante este atît de mare încît realismul socialist, estetica marxist-leninistă nu pot fi atacate frontal ei numai cu ajutorul „cailor troiani" ai diversiunii ideologice.
AL. SIMION
UN EVENIMENT CULTURAL
In anii de după război literatura clasică şi contemporană romînească a constituit obiectul a numeroase traduceri în limbile popoarelor sovietice şi în limba rusă cu deosebire. Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, etc. au cunoscut ediţii repetate şi tiraje uriaşe atingînd uneori cifra de 500.000 exemplare (ediţia în colecţia roman-gazetă a povestirii Mitrea Cocor). Scriitorii romîni au devenit astfel apropiaţi publicului larg sovietic. Zelul editurilor şi revistelor sovietice în traducerea cărţilor romîneşti merită subliniat ca o dovadă a interesului cu care e urmărită în Uniunea Sovietică mişcarea literară de la noi ca un act de nobilă contribuţie la întărirea legăturilor de prietenie între popoarele ţărilor noastre. S-au format în U.R.S.S. cadre de valoare specializate în literatura romînă. Predată în învăţământul superior, literatura romînă e propagată în acelaşi timp prin conferinţe, prin recenzii şi articole în presă şi în primul rînd prin însăşi prezenţa masivă în standurile librăriilor sau pe scenele teatrelor sovietice a operelor noastre artistice reprezentative.
In ceea ce priveşte poezia, primul pas a fost făcut prin traducerea într-o culegere îngrijit alcătuită a versurilor aparţinînd se înţelege, lui M. Eminescu. Culegerea a apărut în anul 1951 şi s-a bucurat de multă preţuire, de o caldă primire printre cititori. Prin intermediul lui Eminescu cititorii sovietici au intrat direct în circuitul marilor valori ale literaturii romîne, în miezul preocupărilor ei majore. O astfel, de intro-
ducere nu a putut să nu fie de bun augur. Educaţi la şcoala unor glorioase tradiţii, în spiritul unei literaturi sociale prin excelenţă, literatură a marilor probleme, cititorii sovietici au dovedit o fină sensibilitate şi receptivitate la contactul cu tulburătoarea dramă din poezia eminesciană. Treptat, treptat, contactul acesta a fost aprofundat prin noi traduceri din lirica noastră clasică şi contemporană. Astfel încît „Antologia poeziei romîneşti" apărută recent într-o editură centrală moscovită, înseamnă o încununare firească a unor eforturi susţinute de răspîndire a literaturii noastre în mediul «ovietic. Firească şi totuşi impresionantă. Avem în faţă un volum în format mare de aproape opt sute de .pagini, cu coperte cartonate, roşii cu literele galbene ale titlului săpate pe fundul unui dreptunghi negru tivit de o linie bronzată de la care pornesc diverse motive stilizate populare. Prezentarea grafică impune. Prin ea cititorul dobîndeşte cea dinţii impresie asupra paginilor pe care se pregăteşte să le parcurgă. Inpresia i se va verifica la o atentă lectură. Antologia cuprinde două mari capitole. Primul capitol închinat creaţiei folclorice se împarte în cinci subcapitole: cîntece rituale, balade şi legende, doine şi cîntece, strigături, cîntece revoluţionare din ilegalitate. Pot fi astfel urmărite într-o bună traducere un pluguşor, o oraţie de nuntă şi un bocet de fată. Printre balade şi legende reîntîlnim Mioriţa în hain3 bîlinelor ruse. încîntă ritmul original a! versurilor din Meşterul Manole şi Toma
182
AL. SIMION
Alimoş. Patruzeci şi şapte de cîntece şi doine depun mărturie asupra atîtor secole de existenţă zbuciumată a poporului nostru Trăsături semnificative de viaţă fixează în mod colorat strigăturile. Cîntecele revoluţionare, operă anonimă a maselor muncitoreşti ridicate la luptă împotriva exploatatorilor, închide ca o apoteoză capitolul de lirică populară. Ne întîmpină aci tonurile de măreţie tragică ale „Alarmei la C.F.R.", spiritul neînduplecat şi optimismul dur al întemniţaţilor comunişti din „Doina Dof-tanei". Paginile de folclor ale antologiei consemnează astfel momente dintre cele mai esenţiale ale istoriei noastre.
A doua parte a volumului, cea mai mare dealtfel, e consacrată poeziei noastre culte. Enăchiţă Văcărescu figurează cu „Urmaşilor mei", cu „într-o grădină", etc. E reprezentată în continuare întreaga dinastie poetică a Văcăreştilor. Versurile ultimului dintre Văcăreşti străbătute de un înalt elan patriotic şi-au găsit în limba rusă corespondenţe foarte fidele. Antologia nu-1 uită nici pe Asachi a cărui poezie „La introducerea limbei naţionale în publica învăţătură în Moldavia la 1828", urmează după un fragment din Ţiganiada de I. Budai-Deleanu. Din Anton Pan sînt publicate de asemenea mai multe poezii într-o adecuată traducere. Nastratin nu-şi pierde nici-o notă din savoarea lui originară ro-mînească.
Generaţia de la 1848 ocupă în antologie locul important care-i revine în dezvoltarea literaturii romîne. Eliade Rădulescu e prezent cu „Zburătorul", Cîrlova cu „Ruinurile Tîrgoviştei". Grigore Alexandrescu apare în primul rînd ca fabulist. „Boul şi Viţelul", „Vulpea liberală" îşi desfăşoară în textul rus întreaga lor bogăţie de nuanţe, Ia fel, dar pe un plan deosebit, ca şi elegia „Umbra lui Mircea la Cozia" sau meditaţia „Anul 1840". Răsună impetuos accentele de revoltă ale paşoptistului Boliac în „Clă-caşul". Cuceresc prin pasiunea mesajului patriotic şi luminoasa lor simplitate legendele lui Boliniineanu: „DaniiI Sihastru", „Muma lui Ştefan cel Mare". Legănat de muzica lor încerci senzaţia inedită a renaşterii versurilor care ţi-au bucurat copilă-
ria în straiul atît de bine croit şi atît de neobişnuit, de proaspăt al unor slove noi. Descoperi în frazele poetice cunoscute frumuseţi rămase parcă pînă acum ascunse, întoarcem iar cîteva pagini : Cătina, Cre-tzeanu şi... iată-I pe Alecsandri, în traducerea poetului sovietic Vladimir Lugovski. Cele douăzeci şi cinci de poezii din antologie rezumă succint şi sugestiv laturile multiple şi perioadele diverse de creaţie ale marelui nostru scriitor. Alături de „Doină", regăsim versurile străbătute de suflul fierbinte al evenimentelor de la 1848, de la 1859 („Hora unirei"), pastelurile, clinchetul zurgălăilor de la sania uşoară zburînd pe drumul înzăpezit din „Iarna". Entuziasmul patriotic al poetului în evocarea Plevnei şi a luptătorilor pentru independenţă se împleteşte cu amărăciunea şi revolta stîrnite de indiferenţa celor de sus faţă de suferinţele poporului. După Baronzi, Depărăţeanu, Nicoleanu, după Bogdan Petriceicu Hajdeu („Bradul", „Muntele şi valea", „Viersul") cititorul va zăbovi îndelung şi cu încîntare în preajma poeziei luceafărului literaturii romîne. Au fost concentrate în antologie perle ale creaţiei eminesciene. Scrisorile, „împărat şi proletar", „Junii Corupţi", îşi păstrează în traducere întregul lor fond emoţional. Nu mai puţin impresionează „Viaţa". „Luceafărul" străluceşte în toată măreţia lui gingaşă şi impunătoare. Din lirica erotică au fost cuprinse în culegerea celor treizeci şi nouă de poezii eminesciene strînse în antologie, piese ca „Pe lîngă plopii fără soţ", „De ce nu-mi vii" şi altele. E prezent de asemenea basmul ,,Călin", ,,Ce te legeni". Parcurgi cu o imensă desfătare versurile din „Somnoroase păsărele". Colectivul de traducători format din Al. Zeukevici, V. Levic, A. Steinberg, N. Ştefanovici, I. Kojevnicov, M. Zamahovscaia, N. Ver-jeiscaia, I. Mirimschi, N. Ciucovschi, S. Şer-vinschi, L. Martînov, I. Alexandrov, G. Perov, M. Talov şi E. Alexandrova s-au aplecat cu atenţie şi dragoste asupra poeziei marelui nostru Eminescu şi au izbutit în mare măsură să imprime textului rus profunzimea de gîndire şi simţire a versului original. Dintre poeziile lui Alexandru Vlahuţă remarcăm „Unde ne sînt visătorii ?", „Lui
UN EVENIMENT CULTURAL
183
Eminescu", „1907". Tristeţea, sarcasmul, mima versului său sînt pe deplin perceptibile în tălmăcirea antologiei. Aproximativ treizeci de pagini îi sînt consacrate cîntă-reţului ţărănimii noastre, lui George Coşbuc. Alături de „Nunta Zamfirei" şi de „Moartea lui Fulger", vom citi în sugestive traduceri „Noapte de vară", „Pe lîngă boi" şi cu o nedezminţită delectare „La oglindă". Vom fi din nou zguduiţi de soarta bătrî-nului care-şi aşteaptă zadarnic fiii ucişi în război („Trei doamne şi toţi trei"), de „O scrisoare de. la Muselim Selo" şi se înţelege de „Noi vrem pămînt", expresie a urii de veacuri a poporului roinîn împotriva exploatatorilor .şi împilatorilor săi. îşi află în volum preţuirea cuvenită poeţii „Contemporanului" ; N. Beldiceanu apare cu „Amurgul veacului", D. Neculuţă cu unsprezece poezii printre care „Ţiganii", „Sortării", „Spre ţărmul dreptăţii", „Eroii", Constantin Miile cu „Spartacus" şi „Comuna din Paris", T. Demetrescu cu „Necunoscuţii", etc. I. Păun-Pincio cu „1 Mai", „Pe stradă" şi altele. Merită relevate traducerile făcute din poezia lui Al. Macedonski. Sînt prezente în antologie poezii antimonarhice („Sa trăiască vodă", „Cetăţeanul şi toboşarul") rondeluri, bine cunoscuta poezie „In arca-nuri de pădure". D. Anghel şi Şt. O. Iosif apar separat şi sub pseudonimul lor comun într-un fragment din „Caleidoscop". Lirica filozofică a lui P. Cerna, sonetele lui M. Codreanu, poeziile Elenei Farago sînt de asemenea reprezentate în antologie. Nu absentează nici M. Săulescu, George Ranetti, Ranetti Roman şi O. Carp. Antologia realizează astfel un tablou bogat al vieţii noastre poetice cu piscurile-i înalte şi deluşoarele mai mult sau mai puţin vizibile. Deşi prin repetiţie observaţia a devenit banală, vom insista iar asupra traducerilor de calitate din opera poetică a lui Octavian Gog.a. Prin mijlocirea lui S. Servinski forţa politică şi frumuseţea unei astfel de poezii ca „Noi" răzbate fără alterare. Constatarea e pe deplin valabilă şi pentru „Cosaşul", „Clăcaşii" sau pentru versurile închinate lui Lae Chiorul.
Poezia dintre cele două războaie mondiale îşi află în genere oglindirea cores-
punzătoare în paginile antologiei. „Testamentul" lui T. Arghezi mărturiseşte î.n ruseşte la fel ca şi în rornîneşte geneza şi sensurile creaţiei marelui poet. Cele douăzeci de poezii menite să dea cititorului sovietic o impresie fie ea şi în mare asupra fondului de idei şi artei lui T. Arghezi răspund prin modul în care au fost alese şi traduse dificilei şi generoasei sarcini. Mai greu de fixat într-o limbă străină, nota originală a poeziei lui G. Bacovia e totuşi surprinsă în majoritatea versurilor cuprinse în antologie. Ne referim la „Poemă finală", la „Toamna", etc.
Vioiciunea şi ironia fină a lui George Topîrceanu îşi găseşte în textul rus fericite corespondenţe („Balada popii din Rudeni", ,,Rapsodii de toamnă", etc.). Camil Petrescu, Alexandru Philippide, Zaharia Stancu, Demostene Botez apar în antologie cu versuri reprezentative pentru opera lor poetică. Antologia adăposteşte între copertele ei versuri ale unor asemenea scriitori strîns legaţi de mişcarea muncitorească şi democratică a ultimei jumătăţi de secol ca Alexandru Toma şi Emil Isac. Tulburătorul mesaj antifascist şi antirăzboinic al Magdeî Isanos îşi face drum prin pana Mărgăritei Aligher.
Dintre poeţii contemporani un loc important ocupă în volum Mihai Beniuc, fapt explicabil. De o excepţională fecunditate, legat organic de poporul său, de interesele lui vitale, Beniuc este unul dintre cei mai expresivi cîntăreţi ai idealurilor şi împlinirilor noastre socialiste. Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Cicerone Theodorescu, Marcel Breslaşu, Miron Radu Paraschivescu, Radu Boureanu, Dumitru Corbea, Cristian Sîrbu, Virgil Teodorescu sînt recomandaţi publicului sovietic prin poezii semnificative pentru creaţia şi drumul lor artistic. Dintre poeţii formaţi după eliberarea ţării de fascism apar in antologie Eugen Frunză, Mihu Dragomir, N. Tăutu, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Anatol Baconski, Victor Tulbure şi Dan Deşliu, iar dintre tinerele talente poetice Alexandru Andriţoiu, Ion Brad, Aurel Rău, Ştefan Iureş şi regretatul Nicolae Labiş.
184
AL. SIMION
Antoiog,a, rod al muncii îngrijite depuse de  un  colectiv  numeros   de traducători sovietici constituie un eveniment cultural de seamă pentru literatura noastră un pas important pe drumul cunoaşterii şi mai Profunde  a  valorilor  culturale reciproce dintre poporul romîn şi popoarele Uniumi Sovietice. Versurile sînt precedate de scurte note  b10grafice  şi   de  caracterizare ale «pere, poetului prezentat. Cu oarecari excepţii (Lucian Blaga, V. Voiculescu) aceste note redactate concis respectă veridicitate. Prefaţa semnată de M. Gafiţa înfăţişează <n mod realist procesul de dezvoltare al Poez-ei romîneşti. Am avea să-i imDutăni doar anun,]te defjniri
enter,, ideologice insuficient de fie („Evidentul curent poetic modernist legat o us, cu tradiţiile progresiste ale înaintaşilor, ş, proslăvit prin creaţia lui Arghezi 'şi
LucCi0anaRr C" Partici™ îui
Lucian Blaga, poet al trăirilor profunde si
nuanţelor delicate, a lui Adrian MandV
V- Voiculescu...") Antologia a fost întoc-
mită de către A. Sadeţchi, redacţia traducerilor aparţine lui A. Sadeţchi şi S Ser-
n f\daCtia de Carle iui S. Marchiş
Ş A Sadeţchi. In afară de stăruinţele redactorilor remarcăm truda deosebit de me-ntoasa a grupului de traducători din care fac parte în afară de cei enumeraţi pînă acum ş, V. Korceaghin, I. Gurova, E Bi-rukova V. Nerştadt, A. Argo, P. Moran N. Pavlov.ci, N. Podgoriceani, A. Golemba E.  Levontina,  V. Ţvelev,  I. Tăncanova,
D v  ^ Ahmafova' C Vanşenchin,
D. Brodsch,, V. Rojdesvenschi, S. Egolin
E. Acselrod, A. Kiprenschi, B. Seitin' L. Belov, I. Grenchel, M. Petrovîh, S Acse-nova-Mar, T. Spendiarova şi M. Mirov '
Antologia poeziei romîneşti în limba rusă expresie a unei înalte consideraţii faţă de literatura romînă îşi va aduce aportul ei preţios la opera de strîngere şi mai puternica a relaţiilor de adîncă prietenie statornicite intre popoarele ţărilor noastre pe calea luptei lor comune pentru înfăptuirea aceloraşi măreţe idealuri sociale
CARTEA SOVIETICĂ
D. I. SUC HI ANU
EISENSTEIN ÎN RQMÎNEŞTE55
Zilele acestea va apărea în romîneşte o culegere de studii scrise de Serghei Mihai-lovici Eisenstein. Că este un tratat de estetică cinematografică — asta e prea puţin spus. Este un tratat de estetică pur şi simplu, de estetică generală, de teorie a artei, a tuturor artelor — literatură, pictură, sculptură, muzică, arhitectură, teatru — şi, .mai ales, o teorie a legăturii dintre diversele ramuri de artă. Dar poate că şi asta e prea puţin spus. Teoriile de estetică ale lui Eisenstein sînt legate de o întreagă concepţie gnoseologică, de un aspect original al teoriei cunoaşterii, pe care vom încerca să-1 schiţăm mai jos. în plus de bogăţia conţinutului, ne impresionează valoarea metodei. Istoria culturii cunoaşte doar un singur caz de filozof care să fi născocit un mod de predare unde elevul sfîrşeşte prin a descoperi singur ceea ce dascălul trebuia să-1 înveţe. Este cazul lui Socrat. Maieutica lui Eisenstein, pe lingă socraticul meşteşug de a „aduce" pe ascultător la punctul de înţelegere, mai cuprinde şi o artă inouă : aceea de a entuziasma pe interlocutor, preocupare ce-şi găseşte rădăcinile în stilul entuziast al culturii şi învăţămîntului sovietic. Eisenstein în faţa ascultătorilor, a spectatorului, a elevului, a colaboratorului, vrea în primul rînd să-1 facă să vibreze, să-1 facă, dacă e posibil, să creeze şi riînsul cu el o dată. Eisenstein, cînd vorbeşte studenţilor,   colegilor,  cititorilor   săi, îi plimbă
* E.S.P.L.A., Secţia „Cartea Rusă", 1953
prin toate domeniile cunoştinţei omeneşti, le descrie cutare pînză celebră, le povesteşte cutare particularitate de moravuri americane, citează un basm indian, o fabulă bielorusă, explică o teorie a lui Lenin despre logică, o alta a psihologului francez Binet despre inteligenţă, vorbeşte despre ieroglife, despre stilul lui Le Corbu-sier, şi despre multe altele, toate într-un potop de fapte concrete, de descripţii palpabile. Şi, pe măsură ce avalanşa se acumulează, ascultătorul este nu inundat, nu înecat de această baie, ci... limpezit. Căci faptele, anecdotele, analizele converg toate către o idee unică, din ce în ce mai limpede, idee care acum se naşte, care se va naşte singură, de la sine, idee care va ieşi gata construită din capul celui care, fascinat, ascultă pe vrăjitor.
Eisenstein a făcut relativ puţine filme. Terminate complet nu-s decît şase. E drept că fiecare din ele rămîne monument de artă şi piesă de antologie. Dar Eisenstein a mai făcut ceva, şi tocmai asta fusese pricina pentru care terminase aşa de puţine filrne. Eisenstein era pasionat pentru profesorat. Să nu uităm că el e născut în revoluţie, în acea atmosferă de învăţămînt transmis de la om la om, clipă de clipă. , Revoluţia este o gigantică şcoală. Eisenstein a avut pasiunea propovăduirii, proprie revoluţionarului. Iată de ce ne-au rămas de la el sute de studii şi articole. Numai cele traduse în englezeşte sînt vre-o şaptezeci. în cartea care va apărea în curînd în librăriile noastre au fost selec-
186
D. I. SUCHIANU
tate articole cît mai variate, astfel încît să trezească în noi atmosfera aceea vibrantă şi creatoare de la conferinţele, prelegerile şt conversaţiile lui Eisenstein. Studiile de estetică aprofundată, ca acele unde se ocupă cu montajul sau cu compoziţia, alternează cu descrieri amănunţite asupra organizării învăţămîntului cinematografic în URSS, apoi cu lecţii vii unde împreună cu „sala", cu concursul auditorului, rezolva problema căutată. In alte articole zugrăveşte portretele colaboratorilor săi cei mai apropiaţi, operatorul Tisse, actorul Cerkasov sau Orlov, machiorul Goriunov, marea meşteră costumieră Lidia Alexandrova, etc. In altele face, mai amplu sau mai sumar, portretul unor prieteni, Charlie Chaplin, Griffith, Dreiser, Prokofiev.
Lui Chaplin îi consacră un studiu foarte lung intitulat „Charlie th8 K«d", adică Charlie copilul. E drept că unele din concluzii sînt discutabile — şi asta e şi părerea lui Iurenev, cel mai de seamă critic cinematografic sovietic. E poate singura dată cînd Eisenstein, fără a se înşela propriu zis, exagerează sau, mai bine zis, simplifică prea mult problema. Există Ia Chaplin, şi ce găseşte Eisenstein. Ba chiar asta alcătuieşte un element foarte important. Dar nu e singurul element foarte important.
In alt articol marele regizor rus se ocupă de problema culorii, în altul de problema muzicii şi a creaţiei muzicale speciale pentru film, în altul de problema spectatorului, a exigenţelor lui, a colaborării lui cu producătorii. în alte articole ne povesteşte naşterea propriilor lui filme, ca de pildă „Alexandr Nevski" sau „Po-temkin", ne istoriseşte, ca să zicem aşa, durerile facerii, cum se frămînta să găsească un detaliu simbolic, o metaforă elocventă. Alteori ne face o teorie â la Leonardo da Vinci asupra „secţiunii de aur", descriind cum au fost împărţite fragmentele în „Potemkin", cum au fost legate între ele, articulate şi orientate. In alt capitol ne povesteşte peripeţiile colaborării
sale sau, mai exact, ale imposibilităţii de a colabora cu studiourile americane.
Eisenstein porneşte de la faptul că elementul cel mai important într-un film —-Şi în general într-o operă de artă — este ideea tematică, care e altceva decît „subiectul", intriga, anecdota. Pe lî-ngă temă (de exemplu, patriotismul, sau lupta de clasă, sau construirea socialismului etc), există o temă mai individualizată pe care Eisenstein o numeşte „imaginea" sau „ideea generală" care guvernează întreaga poveste. Generală şi totuşi relativ concretă. De pildă, patriotismul. Dar nu patriotismul în abstract. Căci despre alt aspect al pa-triotismuiui e vorba în „Nevski" şi despre cu totul altul in „Ivan", sau în „Linia generală", sau în „Trăiască Mexicul". Noi putem astăzi înţelege bine asta, căci cunoaştem filme sovietice (pe care Eisenstein nu le-a cunoscut) ca „Al 4I-Iea" sau „Casa" sau „Cocorii" sau „Viaţa Iui Lenin" care diferă foarte mult unul de altul, şi totuşi au toate ca temă, ca idee directrice : patriotismul sovietic.
Ideea unui film trebuie,    după Eisenstein, repetată într-una, fără încetare. Fiecare secvenţă,    fiecare plan trebuie să o reflecte. Fiecare : altfel. Fundamentul oricărei arte este acel ,,semper idem sed alitor", repetarea aceluiaşi lucru spus mereu într-alt chip. Acest „altfel" înseamnă că trebuie mereu căutate alte moduri de exprimare, alte simboluri plastice, alte semne de transpunere, alte sisteme de semnalizare ale aceleiaşi idei. Filmul, mai mult ca orice altă artă, este o căutare neîncetată de metafore.    Desigur, nu e numai asta. Mai sînt şi multe alte lucruri. Dar este şi asta. Exprimare prin parabole, reflectare pe căi nenumărate şi ocolite, exprimare indirectă.    Neîncetat repetă    Eisenstein că redarea   directă e anartistică, nu numai pentru că e plată şi banală, dar pentru că se termină o dată cu prima scenă. Pe cînd exprimarea   indirectă   permite înmulţirea' indefinită a detaliilor, iar înmulţirea abundentă a detaliilor implică fatalmente exprimarea indirectă. Un conţinut moral e bogat atunci cînd se pretează la sute de
EISENSTEIN IN ROMINEŞTE
187
reîlectări concrete diferite, la sute de detalii evocînd mereu altfel -acelaşi lucru. Aceasta e, după el, valabil nu numai pentru imagine, ci şi pentru sunet. Zgomotul sau vorba nu trebuie să coincidă perfect cu imaginea, nu trebuie să o exprime pe şleau, ci pe ocolite. „Strict vorbind — spune ei — cinematograful sonor nu a început să existe ca expresie de artă decît din clipa în care scîrţîitul cizmei a fost separat de imaginea cizmei care scîrţîie şi ataşat nu cizmei, ci... chipului unui om care urmăreşte înfiorat scîrţîitul... Pe mine nu mă interesează faptul că în mod firesc cizmele scîrţîie... ci altceva. Mă interesează cum reacţionează la acest scîrţîit eroul meu... mă interesează raportul cu alt fenomen, o legătură nouă pe care o stabilesc eu"*). Această regulă a exprimării indirecte merge pînă acolo încît cere ca „sunetul să fie distinct şi nesincron cu imaginea**). Şi acest adevăr nu a fost descoperit numai de Eisenstein. Citatul de mai sus face parte dintr-un manifest semnat de el împreună cu alţi doi mari maeştri ai ecranului: Pudovkin şi Alexan-drov.
Aşadar, ideea dominantă, ideea tematică, trebuie repetată la fiecare pas, la fiecare cadru, prin mijloace vizuale sau auditive mereu altele, deci totdeauna indirect.
Această regulă atrage altele, tot atît de interesante. De pildă, aceasta dă o semnificaţie nouă şi fecundă problemei „compoziţiei". Compoziţie şi montaj sînt lucruri diferite — zice Eisenstein. Prin monta; „legăm" logic şi psihologic detaliile, unele d,e altele Compoziţia însă e un proces mult mai subtil. Ea constă în a alege, printre detaliile găsite şi care-s toate expresive, pe acela care reflectă cel mai tare ideea generală, tema. Cutare detaliu e poate mai expresiv în el însuşi, dar numai în el însuşi, ca „şoc" în sine, ca „atracţie" emoţionantă, cum o numeşte autorul. In schimb    poate că reflectă mai slab, sau
*) op. cit., pag. 317
**) Eisenstein : Film, Form and Film Sense, p. 258
poate chiar nu reflectă de loc tema, ideea călăuză a poveştii. E deci un element bun pentru „montajul de atracţii", dar nul, poate chiar dăunător, pentru „compoziţie".
Aceasta de asemenea lămureşte problema documantarismului. Predecesorii lui Eisenstein, îndeosebi Dziga Vertov, au adus pe lume documentarul liric, epopeea faptului divers, a „feliei de viaţă" nesulemenită într-o poveste artificial teatrală. Eisenstein, în tinereţea lui, sub influenţa stîngistă a proletcultului şi a lef-ului, lovea cu asprime în melodrarmatismul poveştilor ticluite. Prin asta era în dezacord cu marele său coleg Pudovkin, care continua a face caz de „poveste", de „intrigă". Dar iată că teoria eisensteiniană a compoziţiei oglindeşte un punct de vedere superior. Căci compoziţia înseamnă nu numai coerenţă în episoade, articulare a evenimentelor într-o poveste unitară, dar şi o unitate mult mai profundă, izvorîtă din unicitatea ideii, din repetarea la fiecare cotitură, la fiecare secvenţă, a temei unice care călăuzeşte toată desfăşurarea evenimentelor. Astfel coerenţa, compoziţia, caracterul organic (organicitatea) constituie o calitate care este egal de necesară şi de riguroasă într-un „document liric" ca „Octombrie", „Potemkin", „Linia generală", ca şi într-un film cu poveste, cu intrigă clasică.
Dar iată un alt corolar interesant. Multiplicitatea luxuriantă de parabole expresive, repetarea neîncetată a temei, una, prin imagini multiple şi mereu altele, acest „semper idem sed aliter" face, fireşte, ca tema să fie înţeleasă mai bine, mai adîinc, mai complet. Fiecare din aceste multe metafore ne dezvăluie o altă articulaţie a aceluiaşi fenomen, ne ajută să prindem relaţiile cauzale şi teleologice dintre lucruri. Ca să întrebuinţăm cuvintele lui Eisenstein, trecem de la o „percepţie pasivă" la o „reflectare conştientă". Această evoluţie el o găseşte chiar în procesul cinematografiei elementar al „luării de vederi". Operatorul, dacă e într-adevăr artist,   trebuie să se ridice „de la filmarea
188
D. I. SUCHIANU
dintr-un singur unghi, la filmarea din unghiuri diferite", căci „realitatea amorfă, neutră, realitatea în sine., trebuie descompusă, pentru ca apoi să fie sintetizate aspectele ei într-o nouă unitate, potrivit concepţiei dictate de atitudinea mea faţă de aceste aspecte, atitudine care decurge din ideologia, din concepţia mea despre lume... Numai din acest moment se poate vorbi de o reflectare conştientă, spre deosebire de reflectarea pasivă a realităţii — natură sau istorie... Se procedează la disocierea fenomenelor care coexistă la întîmpiare şi, în locul acestei coexistenţe întîmplătoare, se stabileşte o legătură cauzală între diferitele elemente, dictată de atitudinea faţă de fenomen, dictată la rîndu-i de concepţia mea generală despre lume *)".
Iată o înmărmuritoare descoperire... Aşadar putem fotografia fizic, material, cu aparatul de filmare, nu numai lucruri, dar şi raporturi, legăturile cauzale dintre ele, ba chiar şi ,,\Veltanschauung"-ul nostru ideologic. Aceste raporturi de cauzalitate şi finalitate nu-s deci abstracţii metafizice, ci realităţi materiale, care se pot înregistra pe peliculă ca orice alt obiect fizic. Fac parte din categoria „văzutelor" şi nici de-cum a „nevăzutelor". E de ajuns să pronunţăm aceste două cuvinte : fotografierea cauzalităţii, ca să ne dăm seama de valoarea revoluţionară şi de inventivitatea filozofică a marelui regizor rus.
Această percepţie de unghiuri variate ameliorează cunoaşterea, face ca reflectarea realităţii să fie „din ce în ce" mai justă. Ideea leninistă a reflectării găseşte în teoriile estetice ale lui Eisenstein o aplicare genială. într-adevăr, în cursul unui film, al unui film aşa cum îi cere Eisenstein, la fiecare episod, la fiecare secvenţă, la fiecare plan, ni se aduce o nouă exprimare a aceleiaşi idei, un nou unghi de percepere a realităţii. La fiecare schimbare de perspectivă, ideea rămîne desigur aceeaşi, totuşi se schimbă, se schimbă în sensul că o percepem mai adînc, că ea reflectă mai mult, mai tare, mai bine, realitatea. De-a lungul filmului, spectato-
*) op. cit., pag. 316—17
rul reface, retrăieşte procesul fundamental al oricărei cunoaşteri, anume îmbunătăţirea şi îmbogăţirea perceperii realului.
O contribuţie foarte originală a lui Eisenstein la gîndirea marxistă în artă este felul cum concepe el raportul dintre munca individuală şi cea colectivă. Filmul este desigur o foarte colectivă operaţie. Asta însă nu suprimă invenţia individuală şi efortul personal de creaţie. Ba chiar le reclamă, şi iată cum : la treaba1, de pildă, pe care o face specialistul de montaj, nu trebuie neapărat ca el să se consulte nici cu operatorul fotografic, nici cu inginerul de sunet, nici cu scenaristul, nici cu regizorul, nici cu coloristul, nici cu actorii, nici cu machiorii. O poate face, fireşte, şi chiar o şi face, desigur, foarte des. Dar nu de asta depinde „sine qua non" reuşita lui. Creaţia sa e personală. Şi tot personală e şi aceea a actorului, a operatorului, a compozitorului, a regizorului. Dar, (căci avem aici, după Eisenstein, un mare „dar") este nevoie ca fiecare din aceşti specialişti să cunoască bine specialitatea tuturor celorlalţi. Numai aşa invenţia sa individuală se va putea articula valabil în operă, în ansamblul acesteia. Numai aşa creaţia fiecăruia se va încadra ca parte într-un tot organic. Peste asta, nu e rău ca fiecare să se mai consulte şi cu ceilalţi. Dar nu e neapărat necesar. Ceea ce e însă strict indispensabil e ca fiecare să cunoască meseria fiecăruia dintre ceilalţi. Numai aşa creaţia lui proprie va purta, încă de Ia naştere, pecetea ansamblului.
Cetitorului acestor rînduri îi propun cînd va avea în mînă cartea lui Eisenstein, să inceapă cu capitolul despre problemele compoziţiei. Acolo îl vedem pe Eisenstein în acţiune. împreună cu studenţii, asistenţii, colaboratorii şi prietenii lui, el analizează nu un film existent, ci un film posibil. Pleacă de la un roman de Nekrasov, alege un anumit episod, îl citeşte celor de faţă, apoi întreabă : de ce nu-i bine ? Totuşi detaliile sînt admirabil „văzute", toate foarte cinematografic alese. De ce atunci descripţia pare plată, ternă, amorfă ? Desigur, fiindcă nu se scoate în
EISENSTEIN IN ROMINEŞTE
189
relief detaliul care într-adevăr trebuia subliniat. Dar care este acel detaliu ? Cei de faţă propun cutare sau cutare imagine, lază, secvenţă. . Eisenstein dărîmă rînd pe rînd toate propunerile. Cu argumente irefutabile. Iar la urmă, împreună cu asistenţa, găseşte ce trebuia. Un detaliu la care nu s-ar fi gîndit nimeni. De ce ? Tocmai pentru că fusese înăbuşit, înecat de altele, secundare. După aceasta, începe analiza în profunzime. De ce acest detaliu este cu adevărat punctul nevralgic ? Pentru că e singurul care exprimă tare şi complet ideea generală. Şi cei din sală, rind pe rînd, arată de ce, cum şi cît de bine această idee centrală e reflectată. Totuşi, spune Eisenstein, ar mai trebui ceva pentru ca reflectarea să fie completă. împreună cu sala, descoperă anume ce-ar mai trebui. Şi atunci întreabă : oare în pasajul din Ne-krasov, pe care vi l-am citit, am putea găsi aşa ceva ? Discipolii caută. Şi găsesc. Şi se discută de ce găsirea corespunde căutării. Şi în felul acesta filmul creşte, creşte, ca o fiinţă vie, aşa cum cresc aevea legendele, din gură în gură.
Am amintit de toate acestea pentru că e vorba de un fenomen rar, de un artist care. împărtăşeşte nu numai cunoştinţe, dar elanuri, nu numai sfaturi, dar talent, distribuie har, invenţie, creaţie, aşa, de la om la om, aşa cum am împărţi un avut prietenilor.
Cartea de care m-am ocupat nu este, printre lucrările acestui mare artist, singura care să merite a fi tradusă în romî-neşte. Cunosc un studiu netradus care se ocupă cu monologul interior în cinematograf şi care constituie o adevărată revoluţie în estetica artelor plastice şi literare.
înainte însă de a sfîrşi, aş vrea să subliniez cîteva trăsături care arată bine caracterul comunist, revoluţionar al activităţii acestui artist.
Regizorii occidentali s-au minunat întotdeauna de felul cum Eisenstein îi dispreţuia pe meşterii veşnic înspăimîntaţi la gindul că confraţii le vor fura secretele profesionale. Concepţie de avar, mai veche chiar decît epoca   burgheză, înfloritoare
mai ales în evul mediu, în acea atmosferă de superstiţie şi iobăgie unde artistul păstra cu grije trucurile meseriei ca o taină magică pe care nu o transmitea decît cîtorva rari „ucenici vrăjitori". Eisenstein, dimpotrivă, cu riscul de a-şi rupe din orele sale de creaţie pe platou, cheltuia cea mai mare parte a eforturilor şi timpului disponibil împărţind darnic procedeele sale de creaţie. Căci — explică el foarte bine — într-o societate socialistă competiţia are alt sens decît în lumea burgheză. Acolo concurenţă înseamnă un învingător şi un învins. în societatea cea nouă, întrecerea nu înseamnă un victorios şi un înîrînt, ci doi învingători, căci biruitul iese cîştigat din bătălie, nu răpus. El nu e un adversar, ci un colaborator direct. Punctul lui de vedere n-a pus beţe în roate, ci a ajutat limpezirea concepţiei celei juste, a operei celei îndreptăţite. Iată de ce un artist în societatea socialistă, împărtăşindu-şi secretele celorlalţi, nu sărăceşte, ci se îmbogăţeşte laolaltă cu comunitatea întreagă. Iată de ce creaţia în Uniunea Sovietică merge pari passu cu şcoala, cu învăţătura altuia. Această trăsătură care caracterizează biografia luî Eisenstein caracterizează şi cinematografia rusă în genere. Au observat-o şi istoriografii burghezi : „Ceea ce ruşii aduc este o lecţie, lecţie care nu se mărgineşte la tehnică. Alături de o îmbogăţire a mijloa celor de exprimare originală, ei aduc pilda unei orientări către emoţii omeneşti eterne şi pînă atunci nesocotite... adevărul pro fund al omenescului, al atmosferei, eiantiî epic şi liric, calităţi şi valori care, laolaltă, au dat cinematografiei sovietice caracterul foarte specific de şcoală"*).
Unul din capitolele prezentei culegeri poartă sugestivul titlu: „Prin revoluţie la artă, prin artă la revoluţie". Revoluţia 1-a făcut să îmbrăţişeze cariera artelor. ,,A fost nevoie — spune el — de doi ani petrecuţi pe fronturile roşii de la Nord şi Sud pentru ca studentul timid să arunce cătuşele pianului ce-i fusese ticluit încă d'm
*) Karl Vincent, Histoire de 1'Art Cinematograph ique, 1939, pag. 179
190
D. I. SUCHIANU
leagăn de o mînă părintească grijulie şi abandonînd studii aproape terminate şi un vutor asigurat, să se arunce în perspectivele necunoscute ale activităţii pe tărîmul artei. De pe front nu ajung la Petrograd (să-şi termine universitatea de arhitectură, n.n), ci plec Ia Moscova să mă apuc de altceva".
De ce amume şi pentru ce ? Răspunsul nu-i decît unul singur. Fiindcă ceva imens se petrecea în jurul lui, acele „Zece zile care au zguduit lumea" (e titlul primului său mare film). Tînărul Serghei Mihailo-vici simţea că este ceva de spus, ceva care trebuie spus. „Cum aş putea eu exprima altceva decît viaţa Ia care particip cu toţi tovarăşii mei ? Simt nevoia să ordonez pe ecran tot ce simt în potenţial de acţiune ?< voinţă în masele care au făcut revoluţia, care o fac încă. Simt nevoia să traduc tot belşugul de   simţăminte şi    idei din Rusia cea nouă, pe care le trăiesc şi eu, care mă cuprind şi mă acaparează, şi cărora nimeni  azi,   din   orice  domeniu a! artei, nu li se poate sustrage. Trăsătura proprie a artistului nu este oare să-şi exprime epoca ? Iar trăsătura proprie a marilor epoci nu-i oare de a naşte mari artişti Ş« opere înalte ? N-am de exprimat azi în
URSS altceva decit vremi ie revoluţionare-' *). f
Aşa dar,, „prin revoluţie Ia artă", dar adaugă el, şi : „prin   artă ,a revo,llţie-/ Revoluţia 1-a făcut să devină artist. Dar arta îl va face să fie mai departe revoluţionar, sa poată ajuta, sluji revoluţia De aici vînătoarea lui după procedee cît mai variate, cît mai ingenioase, cît mai emoţionante, capabile să exprime o idee în mii de feluri, îmbinînd   efectele   repetiţiei cu acele ale diversităţii, împerechiind fidelitatea la temă cu reînnoirea neîncetată a dovezilor de iubire. Şi, cum am mai spus, aceasta avea să profite nu numai filmului său m curs de producţie, ci întregii cinematografii sovietice,   „pentru   înarmarea prin studiu a generaţiei de tineri bolşevici, care aveau să fie prima echipă, primul schimb de maiştri cineaşti din primii cincinali ai revoluţiei".
Dar trebuie să mă opresc. Mi-ar trebui cerneală multă ca să povestesc în cîte feluri Eisenstein, in cei ai săi nici cincizeci de am de viaţă, a ştiut, teoretic şi practic, ca filozof şi ca meşteşugar, ca artist şi ca profesor, să fie un tipic fiu al revoluţiei socialiste.
, Ji! DAiTtr"i) ,?n?hetă 'acută de revista franceza „Monde despre „Opera si teoriile lui bisenstem"
CĂRŢI NOI
MIHAIL PETROVEANU: „PAGINI CRITICE" ')
M. Petroveanu aparţine unei echipe ele critici, care s-au afirmat ca profesionişti, ai   scrisului   în   pas cu   noua noastră literatură.   Astăzi   ei   au   un   cuvînt de spus   în   mersul   literaturii.   La   M. Petroveanu   este   evident   faptul   că evoluţia literaturii în ultimul deceniu, lupta împotriva esteticii şi criticii burgheze, precum şi afirmarea  liniei creatoare a realismului, socialist au însemnat un factor fericit în propria sa dezvoltare, scutindu-t de un posibil şi foarte probabil impas. In volumul de Pagini Critice e introdus şi un articol din  1946 (în legătură cu Cartea Oltului de Geo    Bogza)    desigur „bine scris" pentru tinereţea sa dar nu mai mult decît un exerciţiu, în spirit estetizant, menii să circumscrie „temperamentul" scriitorului analizat    („un   romantic    cu apucături profetice"   etc.)   Nici   n-ai   zice   că e lucrarea   unui   tînăr   la   20   de ani: atitudinea   e   profesorală,   stilul destul de  trudnic.   Rămîl  după  lectură  cu un sentiment   confuz.   Un   durm   abia început — şi întrerupt,   închis. Orientarea nouă a literaturii l-a ajutat să se realizeze ca personalitate, ducîndu-l spre o afirmare matură şi personală, de care stau mărturie atîtea pagini incluse prezentului volum şi altele apărute ulterior. Cele mai izbutite articole (şi ne gîndim  de  pildă la acele închinate lui Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, precum   şi unor scriitori mai tineri) sînt rezultatul adezi-
*} ES.P.L.A, 1958
unii sale la principiile criticii marxist-leniniste.
In primul rind M. Petroveanu este un propagandist talentat al succeselor noii literaturi. Denotă  veritabilă  pasiune de cronicar, ştie să ne trezească cel mai mare interes pentru operele şi autorii cărora li se consacră. Cine citeşte dela un capăt la celălalt volumul său,   va avea Imaginea unei literaturi bogate şi interesante, de o infinită diversitate. Articolele sale exemplifică adevărul că realismul socialist nu numai că nu reduce talentele la un numitor comun, dar le asigură condiţii de dezvoltare fără precedent. Afirmaţia integrată articolul-program     („Ori    unde încolţeşte realismul în genere — şi la noi realismul socialist — expresia personală, originalitatea robustă, cu adevărat creatoare, este favorizată")   pare  să   numească şi ţinta principală a eforturilor sale, cu atît mal meritorii cu cît evită să apeleze la absolutizarea originalităţii, în detrimentul viziunii de ansamblu şi a concepţiei scriitorului- Presupunînd că n-am cunoaşte din lectură proprie operele analizate   şi încă am înţelege şi am. simţi că e vorba de o literatură animată de idealurile construcţiei socialiste. Rezultă  clar   că scriitorii noştri au adoptat metoda realismului-so-clallst dintr-o necesitate organică, expresie a realităţii revoluţionare însăşi. JSau, cum spune criticul, în articolul citat: „adoptarea unei metode comune de creaţie, în mod deschis, nu este altceva   decît concluzia logică a examinării critice a vechii
192
CĂRŢI NOI
creaţii, a respingerii a ceeace este perimat într-insa şi a păstrării a ceeace este creator, umanist, pe de o parte, iar pe de altă parte o concluzie pe care o tragem din însăşi condiţiile noii societăţi, este răspunsul nostru la întrebarea pusă de timpul nostru". Criticul subliniază consecinţele binefăcătoare pentru creaţie ale adoptării metodei realismului socialist, implicaţiile fericite ale acestei metode pentru destinul fiecărui scriitor talentat. „Romanul Desculţ de Zaharia Stancu dă un sens nou genului autobiografic- Genul era încărcat de subiectivism..." In continuare M. Petro-veanu arată în chip convingător că această înnoire a genului care a permis afirmarea originalităţii scriitorului în raport cu precursorii săi e condiţionată de optica nouă promovată de Zaharia Stancu, de adeziunea scriitorului la o concepţie ştiinţifică, obiectivă asupra realităţii.
Cronicile lui M. Petroveanu se citesc totdeauna cu plăcere. Criticul şi-a format un stil individual, volubil şi familiar, nuanţat dar destul de exact şi cîteodată autoritar (mai ales ţaţă de tineri...) Pagina sa emană un farmec real şi poate fi distinsă cu uşurinţă. Şi pastişată cu uşurinţă, fiindcă M. Petroveanu nu evită un anume ton, o anume elocvenţă apropiate stilului vorbit. Pe lingă asta îl putem recunoaşte după locuţiunile sale preferate, interogaţii retorice, ticuri. In trasarea profilului său critic trebuie să înscriem şi tehnica portretului, posedată cu dezinvoltură şi. mărturisind însuşiri literare, fineţe şi spirit. Irir suşiri uneori deviate, în dauna adevărului şi a proporţiei exacte. Astfel portretul lui Aurel Gurghianu („Prin Cluj Aurel Gur-ghianu trece taciturn, cu o mîndrie superbă, închis în sine ca într-o scorbură un duh al pădurii pe care o cîntă") probabil savuros şi valabil pentru intimii poetului clujan, prezintă mai puţin interes pentru noi ceilalţi şi comunică, poate involuntar, o idee exagerată despre valoarea volumului, singura importantă în acest caz- Criticul ştie să evoce subtil, în formulări limpezi, personalitatea scriitorului, preocupat să nuanţeze nota specifică şi să
descopere contrastele individualităţii. Dar e cu deosebire încîntat cînd poate grupa aceste contraste într-un echilibru just şi posibil- Poezia lui Mihai Beniuc e astfei explicată: „un temperament în care se încrucişează o tinereţe năvalnică cu o bă-trîneţe verde, însă precoce, elanuri de o mare vitalitate cu reflexii severe, amare şi niţel şirete, un limbaj al revoltei, dur, cîteodată crud, haiducesc şi modern, cu o atitudine blajină, îngăduitoare şi mioritică". Cicerone Teodorescu „niinuieşte epitetul drastic, apostrofa, pe un ton de răfuială familiar şi energic". La Miron Radu Paraschivescu „lirica redescoperirii patriei răscoleşte adesea ecouri de un patos, declamatoriu şi bărbătesc".
Asemenea formulări evidenţează din plin calităţile criticii lui M. Petroveanu. Trebuie totuşi să remarcăm că uneori ele preocupă în exclusivitate pe critic, acoperă orizontul întreg de investigaţii, limitind amploarea militantă a cronicii, „respiraţia" ei social-politică. Uneori criticul rupe analiza mijloacelor de expresie individuale de conţinutul operei pe care-l expune in formulări discursive, neconvingătoare. In acest caz el nu izbuteşte să realizeze o cuprindere unitară a operei şi scriitorului, concepută în spirit consecvent ştiinţific. Criticul descoperă „formula" unui scriitor, dar ajunge s-o fetişizeze, decretînd izbutit tot ce corespunde şi. neizbutit tot ce- se abate dela această formulă. Pe Ungă faptul că include un element de simplificare, acest procedeu presupune o viziune limitată şi neştiinţiţică asupra personalităţii creatoare, dată pentru totdeauna şi incapabilă de împrospătare. Criticul aplică nişte criterii personale şi uneori discutabile, cînd trebuie să stabilească ce anume „prinde" şi ce anume „nu prinde" pe un scriitor. Astfel Cancerul lumii e un poem neizbutit, întrucît Nina Cassian a încercat aici o formulă „improprie" talentului său. Pe Labiş nu-l „prind" decît versurile despre copilărie, orice încercare de liricii filozofică ar ţi dela început condamnată eşecului. După cum nu-l „prinde" nici încercarea de a. aplica  naturii  o viziune
CĂRŢI NOI
193
„dinamică", felul său fiind eminamente „potolit" şi „graţios". Criterii cu totul arbitrare în ciuda tonului sigur, superior şi autoritar adoptat de critic-
Deşi e lăudabilă înclinaţia lui M. Petroveanu pentru critica „la obiect", izbeşte totuşi un anume dezinteres faţă de ideile „generale", pentru dezbaterea categoriilor estetice fundamentale ale realismului socialist. Ideile „generale" sînt deseori de un ordin secundar. Trebuie observat dease-menl că uneori M. Petroveanu nu acordă destulă atenţie manifestărilor concrete ale ideologiei burgheze. Aşa se întîmpla că, în suita de articole privitoare la „Cronica de familie", criticul afirmă, în spirit idealist, că „impulsul spre rău, spre „păcat" caracteristic eroilor se impune inexorabil, relativ independent de condiţiile exterioare şi limitele naturale." Criticul susţine că în „Cronica de familie" avem de aface
RADU BOUREANU:
Ca şi alţi poeţi din aceeaşi generaţie (Eugen Jebeleanu, Marcel Breslaşu, Maria Banuş) Radu Boureanu şi-a dat adevărata măsură a talentului său în anii de după 23 August-
Cuprlnzătoarea retrospectivă care este „Umbra stelelor" începe cu o destul de largă selecţie din poemele scrise pînă în 1944. Această etapă a activităţii sale, pentru care autorul şl editura s-au dovedit uneori concesivi, ni-l înfăţişează ca poet decorativ, suprapunînd realităţii „tărîmuri cu vedenii" pentru a obţine efecte de umbră şi lumină. Siluete llpovene dispar într-un peisaj misterios, agonia unei sălbăticiuni („Mistreţul") e văzută în proiecţia ei halucinant-picturală. Anna Maria de Valdelievre se desprinde ca dintr-un vitraliu medieval, asemăiundu-se mult cu acele jupîniţe lunare, cu gesturi hieratice, din alte poeme scrise în acea perioadă. Chiar dacă e vorba de Petru Rareş („Povestea voievodului mrejer"), conform unei
*) E.S.P.L.A., 1958
cu o tragedie. 'Sfîrşllul eroilor lut Petra Dumitriu n-are dimpotrivă nimic tragic,, fiind cu totul lipsit de grandoare, umanitate şi eroism, — iar această particularitate este rezultatul viziunii ştiinţifice asupra destinului istoric al aristocraţiei şi burgheziei romîneşti.
Deficienţele semnalate limitează, dar nu. . întunecă şi nu anulează, — cum susţinx unii recenzenţi — valoarea volumului. Majoritatea articolelor lui M. Petroveanu. mărturisesc o reală pasiune şi o buna orientare ideologică, sprijinite de un gust mai totdeauna sigur şi de remarcabile mijloace de Investigaţie şi expresie critică. Articolele publicate ulterior în presă aduc: în plus un binevenit accent combativ, polemic şi o preocupare sporită pentru puritatea ideologică a literaturii şi criticii literare.
L. Raicu.
„UMBRA STELELOR"*)
tendinţe a poeziei sale de atunci, automî converteşte istoria în legendă. Aureolarea mitică, rituală, evocarea, unei lumi semi-arahice erau încercări de evaziune care continuate nu l-ar fi dus pe poet decît la sterilitate şi manierism. In acea peri- A oadă „Calul roşu" se mistuia „spre ne- ^ unde", iar aspiraţia artistului, torturat de-cavalcade apocaliptice şi de spaime atavice era să fie „singur, spre capătul lumii". E perioada cînd mărturiseşte :
„Acele pînze, pe aripi de flaming întinse-
în  golful sîngelui meu sînt învinse.
Plantaţia fantomă de catarguri,
ce-n rada inimii se legăna,
steaua polară nu o decora.
Pornea numai cărbunele în larguri".
Grupate sub titlul „Versuri vechi" găsim în volum cîteva din poemele în care-Radu Boureanu anticipa creaţia sa de după 23 August. Poetul care va exprima-în „Sîngele popoarelor" (1946—1948) cu atît patetism dorinţa de pace a oamenilor cinstiţi de pretutindeni, e în aceste poeme
13 — Viaţa Romînească nr. 11
194
CĂRŢI NOI
conştiinţa lucidă a celor ce au văzut în al doilea război mondial acţiunea criminală a fascismului. In „Noi cei din veacul XX" (xubdatată noiembrie 1943) — ca un memento al celor din generaţia Sa — afirmă optimist :
„Noi nu mai ştim de unde vine somnul. Vor sparge odată zorile, trîmbiţaşii: cocoşii
şi un incendiu să ne pîrjolească nările fîlfîind peste perne steagurile roşii".
Eliberat de neliniştile ce răzbat în volumele sau în ciclurile precedente („Zbor alb",   „Alean vechi",  „Golful sînge'l'ui"), Radu  Boureanu inaugurează cu „Sîngeie popoarelor" o nouă etapă în creaţia sa. Poetul pînă aici inhibat,  bîntuit de fantasme eterate, se deschide   marilor probleme şi face din poezia sa o armă de luptă pentru apărarea păcii- Privind harta lumii, R. Boureanu citeşte amintirea tragică a războiului care a ucis milioane de vieţi omeneşti:
„Atîtea ţări pe glob şi atîta sînge |Atîtea neamuri : albe, negre, galbene, roşii, Dar sîngeie pe care îl făcură să curgă
sîngerosii
Duşmani ai păcii, e pretutindeni roşu'.
Poezia lui cîştigă în adîncime, reflectă înţelegerea    marxist-leninis/ă   a istoriei. Radu Boureanu devine poetul cetăţean în ale cărui versuri   vibrează,   cu acorduri grave, dorinţa de pace a omenirii. încercărilor imperialiste de a împinge lumea într-un nou război li  se   opune voinţa, uriaşa voinţă de pace a tuturor popoarelor. Imaginea tipului de capitalist e realizată în „Corăbii spre Indonezia", în culorile acide ale unui Daumier: „Duioşi şi calzi florari flamanzi / Morari de moarte măcinaţi / Piraţi moderni intrînd în port / Ascundeţi steagul cap de mort / In norii albelor lalele / Ascundeţi moartea în la-
lele / Ca oamenii cu ochi piezişi / Să va-da-n voi cereşti trimişi / Nu corbii croncănind pe ram / In Amsterdam, / In Rotterdam /'.
Chiar dacă pe alocuri se resimte excesul retoric, nu e med puţin adevărat că »« „Sîngeie popoarelor" găsim poeme de antologie. De la o poezie a contemplaţiei interioare. Radu Boureanu a trecut asa dar la poezia combativă de adinei rezonanţe sociale,    capabilă să   transmită mesajul epoca noastre. Creaţia lui se dezvoltă pe hma  oglindirii    realităţii contemporane Sensibilitatea plastică, viziunea cromatică servesc acum  0  atitudine revoluţionară aceea a poetului angajat în lupta clasei muncitoare pentru socialism. 'Sînt în re trospectiva lui Radu Boureanu poeme de evocare a trecutului de luptă pentru libertate. „Sub stema Republicii" - un imn închinat patriei - se încheie cu această frumoasa chemare : „Vino, să alergăm prin pădurile ţării / peste livezile pline de roadele noastre / printre palmele negre prin-re bluze albastre, / vreau să te văd pro,  *\ ,pe    stema    a«asta    puternică / ilutunnd părul crescut prin holdele lunii / sa moara în iarna plecată urletul lupului / vinat de ură care pîndea la răspîntii / să ascultam    primăvara   Republicii, cîntecul stupului /.
„Imaginile din   Cenad"   compun   o suita de portrete lirice, de momente semnificative pentru drumul colectivizării desi trebuie să semnalăm că nu de puţine ori autorul rămîne la simpla  notaţie exterioara,  la relatarea   discursivă. Festivalul Tineretului, organizat la Bucureşti în august 1953, îi inspiră însă un frumos ciclu care il indică odată mai mult drept poet al luptei pentru pace, cu noi si mereu va nate accente în exprimarea dragostei [a/ă de umanitate. Plecînd de la   0 antiteză plastică {în Breughel) creează tabloul viu al   întîlnirii   devenite    simbolice; atunci „Cînd vorba tuturora îmbracă acelaşi ţel / Şi flutură-n lumină ninsori    de porumbel /."
„Vioara cosmică", ciclu deşi mai puţin închegat sub raport tematic, aduce poeme
CĂRŢI NOI
195
interesante ca : „Citeşte-mi din Jack London", „Umbra stelelor", „Sub zăpezi de cretă". Omului contemporan, cu proiectele sale de cucerire a cosmosului, Radu Boureanu ii aduce in „Vioara cosmică" un înflăcărat omagiu, realizlnd astfel imaginea viitorului:
Pacificat ar fi de mult pămîntul; Am mai zări doar pete mici de zgură Cenuşa purtătorilor de ură, Pietrificată,   nestîrnind-o vîntul.
Şi ne-am iubi atunci pe căi astrale In vers cîntînd un veac fără pereche Şi amintirea clipei cînd pămîntul Şi-a pus podoabă luna la ureche-
Diversă sub aspect tematic, şi ca expresie artistică, poezia lui Radu Boureanu aduce o notă aparte în peisajul liricii noastre actuale.
Liviu Călin
STEFAN GHEORGHIU: „CUMPĂNA INIMII"*)
„Rotiţa" şi „Drumul din pădure", nuvele apărute cu cîţiva ani în urmă, vădeau încă de atunci principalele calităţi ale iî-nărului scriitor, care le semna : Impetuozitatea cu care aborda frontal problemele realităţii, căldura cu care zugrăvea aspectele vieţii noi, preocuparea evidentă pentru procesul complex al educării oamenilor muncii în spiritul eticii socialiste, precum şi o anumită siguranţă în construirea acţiunii. „Cumpăna inimii", o culegere din cele mai bune bucăţi ale- lui Ştefan Gheor-ghiu, completată cu pagini inedite, nu des-minte azi aceste calităţi ba dimpotrivă le întregeşte dezvăluindu-le într-un mod mai pregnant. Aria preocupărilor apare mai largă, observaţia mai interesantă, epicul nuvelelor mai alert, şi, în general lucrările mai recente dovedesc o mai mare stăpî-nire a condeiului. Acest progres pe care îl marchează scrisul lui Ştefan Gheorghiu ie face să priveşti cu îngăduinţă unele scăderi ale volumului, precum tratarea cam sumară a unor personaje sau stilul încă insuficient de expresiv.
Axate în cea mai mare parte pe teme legate de viaţa tineretului, de educare comunistă a acestuia, de lupta împotriva unei mentalităţi înapoiate (excepţie jac doar „Supărări" şl „Şarja") volumul dă o replică tăioasă şi inspirată  anumitor lu-
*) E.S.P.L.A 1958
crări, care fac din problemele tineretului un pretext de evaziune sau le tratează schematic şl edulcorat.
Unele dintre nuvelele Iul Ştefan Gheorghiu surprind momentul cînd copilul începe să intuiască raporturile existente între clasele şi păturile sociale şi începe să aibă o atitudine faţă de viaţă. Martor la în-tîmplările care agită lumea celor maturi, micul erou, nedumerit la început asupra tristelor cauze care fac ca oamenii săraci să sufere, evoluează spre nemulţumire, a-pol spre o mînie capabilă să se transforme în revoltă. Procedeul este cu iscusinţă folosit de Ştefan Gheorghiu în „Despărţirea" de pildă. In fond, copilăria fiului unui muncitor se sfîrşeşte prematur, încă ta vîrsta jocului, cînd el îşi dă seama că şi tatăl şi prietenul său mal mare, Ilegalistul Filip Op/ea, sînt victimele exploatării brutale a patronului uzinei, unde aceştia sînt angajaţi. O mai mare atenţie a autorului la conturul moral al personajelor şi la detaliul semnificativ ar fi făcut mai convingătoare evoluţia caracterului acestui copil, care începe să desluşească înţelesul cuvintelor rostite de prietenul său la despărţire : „după flecare noapte cît de grea ar fi, tot trebuie să apară şi ziua aceea strălucitoare. Iar ziua aceea va veni curînd şi pe pămîntul nostru şi nu va mai pleca niciodată".
In alte scrieri, călit în încercările vieţii, copilul apare ca avînd conştiinţa inechită-
13*
196
CĂRŢI NOI
iilor sociale, ceea ce îl face capabil de anumite acte decisive. Un asemenea erou este Niţă, din „Moneda de un leu". E! are o înţelegere mai adîncă a lucrurilor, datorită faptului că situaţia sa de băiat de prăvălie la un crîşmar îl obligă să facă direct cunoştinţă cu asprimile exploatării. Sprijinul pe care Niţă îl dă luptătorului comunist Onică, este pornit dintr-o atitudine conştientă, premeditată si cu atît mai semnificativă.
Ce vor deveni aceşti eroi cînd lumea capitalistă va fi pierit, în ce sens vor evolua care vor fi problemele lor ? Răspunsul ni-'l dau acele bucăţi din volum, care reflectă aspecte din viaţa   tineretului  de astăzi: „Drumul prin pădure", „Rotiţa", „Cumpăna inimii". Peste ani, Niţă, devenit un Vinar de nădejde, va avea de luptat poate cu oameni ca  Vlad („Rotiţa") sau Aurel („Cumpăna inimii"), cu oameni stăpîniţi de o mentalitate învechită şi nu-şi va precupeţi forţele în lupta pentru înfrîngerea celor ce urăsc realizările socialismului In „Drumul prin pădure" facem cunoştinţă în împrejurări dramatice, cu muncitorii forestieri. In ciuda prezentării cam sumare — autorul preocupîndu-se prea puţin de analiza psihologică - personajele au totuşi o anumită consistenţă. Ele duc o luptă intransigentă împotriva elementelor exploatatoare, ostile regimului nostru, ca patronul fabricii sau administratorul pădurilor regale, Finescu. Dramatismul nuvelei provine din desfăşurarea potrivit tehnicii dramatice, a conflictului dintre muncitori şi exploatatori,    procedeu care contribuie la
reliefarea figurii lui Negolţă, unul din cele mai izbutite personaje ale cărţii. In celelalte două nuvele, urmărind transformarea mentalităţii a doi tineri, sînt condamnate concepţiile şi deprinderile pernicioase ale societăţii capitaliste, care pot distruge sau împinge spre ratare pe cei insuficient de puternici ca să le poată rezista. Oglindind sinuozităţile sufleteşti ale lui Vlad - eroul din „Rotiţa", a cărui evoluţie aminteşte de cea a lui lenea, din „Atelierul de toc   al lui Boris Polevoi, - Ştefan Gheor-ghiu relevă unul din fenomenele specifice societăţii   noastre:   sprijinit de tovarăşii sai un   mneitor indolent şi anarhic se poate transforma într-un inovator fruntaş.
In „Cumpăna inimii", spre deosebire d° piesele citate mai înainte, unde accentul cade pe acţiune, pe o epică mai bogată autorul se dovedeşte preocupat de o analiza psihologică mai nuanţată, izbutind să aestainiue mai amănunţit şi mai profund viaţa lăuntrică a personajului. Urmărind jrammtările matrozului Aurei, pe care ră-mmerea sa în urmă îl va duce la despărţirea de Doina, scriitorul nu mizează atît pe nervul acţiunii, cît pe descripţia proceselor sufleteşti. Deşi    cunoscută cititorilor doar prin reflexiile din conştiinţa lui Aurel Doina este o eroină vie, cu o evoluţie caracteristică zilelor noastre.
Volumul de faţă - cu toate slăbiciunile sale - semnalează prezenţa unui scriitor preocupat de zugrăvirea omului timpurilor^ noastre care tinde tot mai mult să depăşească faza experienţelor.
C. Măciucă
DIMOS REND IS: „COPIII ATENEI" V
Iubitorii poeziei lui Dimos Rendis au întîmpinat cu un interes explicabil apariţia in librării a cărţii sale intitulate Copiii Atenei". Este - dacă nu ne înşelăm — debutul pe tărîmul romanului al acestui înzestrat mînuitor al versului.
*) Ed. Tineretului
Menţionînd că avem de-a face cu o carte pentru copii, nu vom întreprinde obişnuitele consideraţii pe marginea specificului literaturii destinate celor mici. O singură constatare ni se pare necesară şi anume aceea că Rendis a izbutit să înlăture fără eforturi vizibile distanţa de vîrstă, identi-ficîndu-se cu eroii săi- Nu se simte nici o
CĂRŢI NOI
197
clipă prezenţa omului matur care-şi subţiază vocea ca s-o facă „accesibilă" timpanelor încă neformate. Dimpotrivă, ceea ce caracterizează volumul este o permanentă naturalefă.
Experienţa de viaţă şi simţul măsurii l-au ajutat pe Rendls să înfăţişeze într-o lumină veridică participarea copiilor la lupta, antifascistă a poporului grec. Fota-kis şi prietenii săi nu săvîrşesc isprăvi care să contrazică posibilităţile lor, dar nu sînt nici simpli spectatori pasionaţi ai înfruntării dintre mişcarea de rezistenţă şl trupele hitleriste.. Setea de acţiune şi elanurile nobile ale vîrstei lor se integrează firesc efortului comun al unui popor îndrăgostit de libertate.
Eroii maturi ai. romanului se întreabă adeseori : „Există o pornire patriotică în ceea ce fac copiii ? E adevărat că în tot timpul ocupaţiei, copiii sprijiniseră mult lupta de eliberare cu greve la şcoală şi manifestaţii, dar oare cît din activitatea aceasta era pentru ei un joc şi cît un lucru serios, o manifestare patriotică ?" (p. 111). Iniţiativele curajoase ale detaşamentului pionierilor din Thimarakia, cul-minînd cu ajutorul dat celor mari în acţiunea de prindere a unor spioni, confirmă intru totul părerea învăţătorului Thimlos : „Copiii care s-au născut şi au crescut în foamete şi în război (...) copiii aceştia nu se joacă- Copiii care văd în fiecare zi moartea pe străzile Atenei, nu se joacă".
De altfel, pentru micii eroi ai romanului, lupta constituie un capitol al biografiei lor tot atît de firesc şi de inevitabil ca de pildă, şcoala. Mama şi bunica lui Fo-tokls au murit, tatăl -— urmărit de jandarmi — a plecat în munţi, la partizani. Părinţii celorlalţi copii au avut o soartă asemănătoare sau — dacă au rămas în viaţă şi n-au părăsit oraşul — sînt pe baricade. Războiul şi, mai apoi, insurecţia populară, n-au lăsat nici un colţişor li niştit.
In asemenea împrejurări ce altceva îi ră-mînea de făcut lui Fotakis decît să ajute mişcarea populară de eliberare ? La fel de întemeiată  ne  apare   şi   evoluţia lui
Bobiş. Micul vagabond orfan din piaţa Omonia, participant la atacurile împotriva camioanelor nemţeşti, devine membru al detaşamentului pionierilor din Thimarakia. Căldura cu care-l primesc copiii topeşte pojghiţa individualistă din sufletul său. Spre sfîrşitul cărţii îl vedem pe Bobiş înfăptuind un adevărat act de eroism, pentru a-şi salva tovarăşul de luptă.
Descriind locuri şi oameni pe care-l cunoaşte prea bine, autorul realizează o carte plină de autenticitate, departe de ostentaţia documentării livreşti. Apare evident că Atena ei nu e aici calchiată după un baedeker. Ferindu-se de pitorescul cu ori ce preţ, Rendis nu-şl poartă eroii printre ruinele Acropolei şi singura referire, la un moment, din trecutul glorios al Greciei — Termopile — se integrează firesc acţiunii.
Autorul se menţine pe linia unui realism străbătut de o undă romantică abia vizibilă. Poetul Rendls l-a ajutat substanţial pe prozatorul Rendls să nu cadă în discursivitate.
Că romanul „Copiii Atenei" este scris de un poet o dovedesc şi imaginile plastice, asociaţiile neobişnuite, ca de pildă: „Grilajul metroului, aflat chiar în mijlocul pieţii Omonia, în inima Atenei, aşa cum era acoperit de micii vagabonzi murdari şi prost îmbrăcaţi, părea o zdreanţă imensă, întinsă să se usuce la soare". Păcat că asemenea imagini se întîlnesc rar în paginile romanului, ca. nişte flori căzute din coşul plin al unul grădinar cam zgîrcit. Pe de altă parte, romanul trădează o anumită unilateralitate în zugrăvirea caracterelor, o insuficientă varietate a mijloacelor de tipizare. In afară de Fotakis şi de Bobiş, personaje cărora pana autorului le-a dat relief şi culoare, ceilalţi copii sînt prezentaţi oarecum demonstrativ, mai mult ca nişte ilustrări ale unor scheme prestabilite. In loc să le cunoaştem viaţa sufletească, întîlnlm în paginile romanului atributele lor exterioare, menite probabil să acopere aria preocupărilor şi trăsăturilor proprii copilăriei. Aşa, de pildă, Oniros este literatul detaşamentului, Mihalis — tipul conspirativ şi pasi-
198
CĂRŢI NOI
onat de tehnică, Ghiorghis ~ pictorul Vangos — doctorul. '
sdtlUat ^ amintim Şi rep6tarea Pl»* l" saţ etate a unor amănuntg
el prospeţimea iniţială: ticul verbal al rnauŞU Leni („Auzi? Zi: aud r) si gef Mjnn   care  Fotakis  işl  ridică 'panta-
J,nfrif'l(a Un°r St'meăcii ?l Impropriety de termeni e mai greu să ne pronun tam: aparţin ele fl(rf «-
toruu   său? Oricum,   nu   putem Ht£
acord cu lipsa de concordanţă a tlmnu
nlor unor verbe sau cu asemenJZZ
KP. bJ-60), „l?l ndlca t
tnva hitleristilor" (p76)    _„ L   1 P°~ (H.-'°J, „nu s-a mai pu-
Ion Hobană
HENRIC STAHL: „UN ROM/N IN LUNĂ*
jumaluîu    \mUt   UZitaM  Pr0Ced™ -l
cmto r, , ' HmHC StaU P°artă Pe cjUtor alături de straniul si îndrăzneţul
luna Pr', °; imagi'lară Călăt0ri* 'Pr, luna Prile, pentru autor de a-şl desfăşura
l Ll Tf CUno?tinte astronomice, calaadlT     / P0VeSUt0r' CU ^eStul
% tZLTelUor nedrepte ale so^-
Petiie1 nZatUif ' Simphl' l(Psit de Peri-alrf"ale' °biŞnUite în Unele roma-salveze6 % 7T 8m' Care Cearcă să-si salveze astfel lipsa de Idei. Scîrbit de o
supÎnoa CaT% PHWa CU irmie ^lUe porneZ ' a''ute-  un rolntn
Porneşte singur, la începutul veacului nostru cu un aerosfredel acţionat de explozive tntr-o temerară călătorie spre lună.
Planuri T/°manUl Se desfăşoară pe două Plănui, ina căror interferenţa credem ca
un LT   * aC6Stei Căr(L un bun observator al moravurilor politice
dm vremea sa, despre care ne-a lăsat si
tz;:>şiavi întepâtoare
Tulul, f merm PrUeiul de a f°ce «mo art- Tl direCtB la QdreSa realltă-Vor acelui timp.   Cartea este valoroasă
*) Ed. Tineretului,
1958
prin conţinutul ei Drote^ntn, ritp f;„     ■ Protestatar, prin atacu-
rile fine şi asculte la adresa carieriştilor a invidioşilor, incapabili să îl^Zăssk
Zn zbor fT ""Şf Pr°PUSeSe a «ner-ge n zbor ]a Luna„ Sistgmu[
ZtertsTfT' al R°niîniei bU^~ auionS f      n SPeCM °biectul foniei
peVnTrarăf î",
pe mina capitalului străin, H. Stahl Primă astfel:   Tn Inmino • -cîteva ,P«,„^ 3 lnfensa a «'or
o asul C        • recUnoscui Jos, sub mine oraşul Cimpma, cu imensele-i cisterne de Petro  şi sondele sale urcînd d    Pr" 0 P«na.n vîrf de munte> sugînd     ^ °
n^^pacura aeagrf ca ^
vaPltvnăfmrte' trShlde remarcată ™-
o gamă ab   f We d'^«
o gama abundentă de comparaţii si aso
ciaţu, împrumutate din diferite Zmelu"!
^remarcabil povestlto; ale Călătoria spre lună e un prilej dg
rr;tnw l
%'oved.nd un spirit Incisiv şt 0 ir0nle de buna calitate.
CĂRŢI NOI
199
Călătorul in lună rememorează in zilele fără număr ale drumului său, frumoasele legende populare legate de geneza, forma şi denumirea astrelor. Interesant de observat e faptul că nararea credinţelor ţărăneşti nu furnizează o sursă de humor pentru autorul cărţii. Dimpotrivă: aceste povestiri sînt privite cu admiraţie ca unele ce relevă geniul popular, puterea nelimitată de plăsmuire, fantezia bogată şi diversă a poporului.
Henric Stahl este un îndrăgostit de universul ceresc şi terestru. El descrie cu în-cîntare fenomenele ce se petrec în marile spaţii ale călătoriei romînului spre lună: non-acţiunea puterii de atracţie a pămîntului, fenomen care îi dă pentru cît va timp o stare euforică de neegalat; răsăritul şi apusul soarelui în cosmos, cu irizaţii şi efecte optice miraculoase.
Există însă în cartea lui H. Stahl tendinţa de a crea o netă opoziţie între viaţa rurală, văzută ca un mediu moral pur şi cea citadină, şi anume în defavoarea ultimei. Este evidentă aici influenţa semănă-toristă. Un citat privind evoluţia astronomiei ne va edifica :
„Astronomia, deci, pe care au început-o umilii păstori trăind sub cerul liber, de-
parte de colivia de nuiele sau piatră a caselor fără aer, şi ţăranii pornind cu noaptea la munca cîmpului, avînd stelele drept calendar şi ceasornic, astronomia, acaparată de oraşe, populată cu legendă, mister şi ştiinţă, se întoarce astăzi iarăşi la ţară şi tot mai greu îi va fi orăşeanului, anemiat prin lipsa de aer şi palid de invidie, să ridice fruntea spre cer, tîrît cum este de a se zbate în mocirla luptelor meschine ariviste".
După cum datele ştiinţifice ale cărţii au fost mult depăşite de la 1914, cînd a apărut romanul şi pînă astăzi, tot astfel trebuie să subliniem limitele cărţii în ce priveşte nivelul său protestatar. Critica scriitorului se reduce la ironia de bună calitate şi numai arareori sînt atacate mai ho-tărît viciile fundamentale ale orînduirii capitaliste.
„Un romîn în lună" nu e numai unul dintre primele romane ştiinţifico-fantasti-ce din literatura noastră ci, prin alesele sale însuşiri literare, prin cursivitatea şi ingeniozitatea povestirii, constituie şi azi o lectură plăcută şi instructivă pentru tî-năra generaţie.
Sanda Marinescu
ILYA EHRENBURG: „PE NERĂSUFLATE" *)
Pe nerăsuflate e un roman scris pe la mijlocul deceniului al patrulea, imediat după Şi a fost ziua doua, In preajma primului congres al scriitorilor sovietici, într-o epocă de mare avînt constructiv. In acest roman — şi poate nu numai aici — Ehrenburg pare-se că reacţionează în subtext împotriva celor ce abuzează în literatura şi în opiniile lor artistice de formula „proza brutală a vieţii". Cine a citit operele acestui reprezentant eminent şi atît de caracteristic al culturii sovietice va în-ţele-ge desigur just sensul polemic al acestei reacţii; ţintind poate şi unele din scrierile sale anterioare, Ehrenburg nu opune
*) E.S.P.L.A, Secţia Cartea rusă, 1958
„prozei brutale" o viziune amabilă şi edulcorată, oarecare şi duioasă. Se ştie doar prea bine că acest scriitor nu evită niciodată situaţiile dramatice şi realitatea dură, că suferinţa şi moartea şi tot ce e tragic în viaţă nu-l lasă nepăsător. Partizanul „prozei brutale a vieţii" va avea deci surpriza să fie combătut, să zicem aşa, pe propriul său teren şi, într-un ţel, cu propriile sale arme. Cu aceeaşi „materie", Ehrenburg construieşte altfel şi mai cu seamă vede altfel. Privirea sa generoasă şi aprigă, bună şi neiertătoare, ochii săi „mai bătrîni ca lumea" — cum zice Pablo Ne-ruda într-o poezie închinată lui „Ehrenburg cel bătrîn" şi totodată lui „Ilia cel tî-
200
CĂRŢI NOI
vtoii J P'nă în f0ndiU smsibil «' vteţu   vad pretutindeni poezia si patosu,
emoţionant al realităţii diurne '
Botanistul Ivan Nichitlci Liass face să ^ească in zona     lară «
tens, le „duce m dar, cu o stingăcie care «rea sa pară neglijentă şi nepăsare PH ierrOor săi. Aceştia privesc uimifi, neîn ei      „pe scuit o Hoare. Am vrut
SirLizb-fesc s-°scot în de« e-
^rtalţ, tac neîncrezători şi pînă să se d
TeobZiit'nT, le~a adUS -
neobişnuit Nordului - „pe scurt Q ţloarg.t
- le spune că afară-i tare frig si că De n ■asemenea vreme nimic nu „ , P decît       <■„ 6 mai emerit
No   1     aŞSZe CU t0tiL Şl Să bea ceai. S» Pr;,CUn\vez'' *™™ Proza brutală a
Ttructorit Tiea «"«"oare a con-că   n    Z S°CmhSmulu'- * să ne vorbeas-
Ztinl   1        P:eClpitat Şi aparent Z   7'drepM °amen»°r la feri-
aen f o est ier e ale Nordului,   trăiesc nP
™Zt£t- CU Pat°S XazuTiT' *        #™ <* nici nu au
^muLT ^ glndeaSCă la a"ceva dectt -a munca şi ca spre deosebire de eroii ro ^nelor lui Turgheniev n-au dispo^ane yara vieţii sentimentale. S-ar ptea că -au resemnat cu gîndul că feriTea Z
tZ TîT 8memm°r VUt0a'-- ^«t.
naoZ S& reSPingem ° aseme-
nea presupunere. „Teza" sa este ca oame-
Zt z:îtV ia aceasm mare b^ie
Toii /M S M atUa Militate ca Tosteai.      PaSSant Şl T^niev. Dra-
Penru       * 77' ^ * pentru ei eroul lui Stendhal e un om cin
Tcă^iVr dS UMre ^Jă,Z ornai ca iu sentiment e în chip inexplicabil si
Dacă      : STd0nOt SBtel de ■    nefericirea lor are un timbru adine ?i ;" ?i * mărturia unei mari ca-
f Cltt de dă^e, de trăire intensă, de flirtate deosebită.    Chiar   dm „■
hnnţa USCUnd -ici promisiuni de ferici-
manTuT0Ul M Cuzmin' unu! eroii ro-"inului, ne înfăţişează înmormîntaL u
vă at'fi J ^ dUl Urmă smsul său ade-Z dela 7PUne:eUn tabl0ul« ™re tout' te ?i nmn(ă Plnă la chipul S Om          & S& gîndeŞU la
.rtdecătT^i Td^arU7 Înf-L tnr; „   i '    auşman, realizează va-
răpnTt6 ?i ln M aCeSt <"»' se ruspmdeşte pe nesimţite în viata lor
Ca scriitor, Ehrenbtiro tr„h ■
^chea sa^eZ
vechea şi fasa antinomie individ - revo-
iH8 ftă'abstractă # ortmll
rZec S rUirm Pmtm Cauză ?i t* Z Jrn-;ntl'e aSCeUs'^ nevoia io-Zriiln lorilor şi realizarea fe-nciru lor personale.    Antinomia aceasta
TeZuz i rceptie cu toM
tec  umaZ Mre Penalita-
tea umana « revoluţie. Numai participa-
'nun   (a activitatea   sistematică   si con
^aiităiTcTlZ ZTte asiZă
'câa terii    r/ 'm(eleSUl "°«'»' "nanism mului   socialist în general,   cită vreme scr*to, ul nu descifrase acest înţeles To Pnu umanismului autentic «• J P zi/p/nr        i        autentic şi consecvent al
untdZ' CreaUa Sa era ^damnată Tnt -untod TmdiCt0rUl We îm'^ in   evolut ^ artifidal ™«*t*
cla^eTd: TT neînC'edere L armonic,  « 8      U un il'J u'nan
sZT'r U,mmtate d0tată cu m*ri re. ' Z   ■ < fVClre- Tumultul P^uCui cinci-
consZef6^'' Pe VaStul sant& -l
cunl^'ZTa p:^:rrienta in-
T!raţi l-au aiZ ;eS^e::~. copere posibilităţile de realizanfa PerZ-capam acum, M£Za Ce ace   ' M ""'^ liber şi deplin. eaCS n'a  lzbu*U niciodată să înţeleagă
CĂRŢI NOI
201
Volodia Safonov, eroul romanului Şi a fost ziua doua, înţelege toarte bine acum Eh-renburg. Safonov deplînge soarta personalităţii obligată după el să ducă o existenţă lipsită de poezie. Polemizînd cu concepţiile Individualiste ale tui Safonov scriitorul dovedeşte, paslonîndu-se el însuşi de demonstraţia sa, că omului nu i-a fost nicicînd dat să se bucure de atîtea resurse şi stimulente, niciodată el n-a fost atît de aproape de fericire. Ehrenburg demonstrează că poezia e realitatea însăşi a construcţiei. In Pe nerăsuflate demonstraţia aceasta capătă un accent patetic şi cu atît mai convingător cu cît scriitorul înţelege să nu se dea în lături în faţa cazurilor dificile, a situaţiilor dramatice, la prima vedere insolubile. Lidia Nicolaevna se consideră la treizeci de ani învinsă, o actriţă fără. talent şi fără perspective, condamnată la o existenţă anostă, scîrbită de profesia care o obligă să apară în fiecare seară pe scenă şi să joace ţâră convingere în faţa unor spectatori serioşi, demni de mai multă consideraţie. O înăbuşă sentimentul că e obligată să simuleze drame de care e în fond cu totul străină. Crede că nu are nimic comun cu teatrul şi se simte prea bătrînă, prea încercată de viaţa care-i oferise numai eşecuri, ca să ia totul de la început. In realitate nu teatrul e străin Ll-diei Nicolaevna, cl lumea care o urmăreşte jucînd. Iar jocul ei e neconvingător fiindcă ea însăşi nu e convinsă că oamenii care o urmăresc sînt cu "adevărat interesaţi de artă, el care duc o existenţă atît de intensă încît par să nu mai fie capabili să gîndească la altceva. Dar vine o seară cînd Lidia joacă în faţa unei masse de colhoznici ca o actriţă mare. La început, înainte de spectacol, văzuse pe scenă o lozincă legată de „creşterea animalelor". O găsise nepotrivită pentru ambianţa unui spectacol, o iritase ca un semn că şi. de data aceasta va juca inutil în faţa unor oameni cumsecade, indiferenţi la artă. Dar spectacolul emoţionează pe colhoznici care ascultă atenţi; deaceea ea interpretează în seara aceasta ca o mare artistă, identifi-cindu-se întîia oară cu zbuciumul eroinei. După spectacol se retrage speriată şi tul-
burată în cabină. In reeditate e numai neîncrezătoare, întrebîndu-se dacă aplauzele traduc interesul real pentru Shakespeare al spectatorilor colhoznici. Din cabină ascultă cuvintele unul reprezentant al publicului: „şi prin urmare... în această clipă solemnă ne luăm angajamentul să ridicăm producţia de lapte şi să nu ne mai lăsăm pe tînjeală cu plivi tui, ca să nu se poată spune..." — şt e din nou cuprinsă de un soi de disperare. Dar disperarea aceasta reprezintă o ultimă manifestare a prejudecăţilor şi neîncrederii care multă vreme o împiedicase să se realizeze ca personalitate armonioasă şi necesară într-o lume a muncii. Disperarea va face loc unui sentiment de satisfacţie creatoare; e ruşinată şi mulţumită cînd înţelege că judecase nedrept pe oamenii aceştia, care înfăptuiesc cu simplitate lucruri înălţătoare şi sînt in chipul cel mai firesc aproape de artă si adînc mişcaţi de zbuciumul Desdemonei. Scriitorul ajunge la capătul demonstraţiei sale. In mişcarea febrilă a construcţiei oamenii se adîncesc şi devin mai sensibili, capătă dimensiuni intime necunoscute eroilor sensibili al vechii literaturi. „Dacă eroii lui Turgheniev simţeau mult, noi trebuie să simţim de o sută de ori mai mult" declară un erou, înirucît participarea la construcţie angajează toate resursele individuale şi le asigură o afirmare deplină. Viaţa tumultuoasă, trăită grăbit şl intens nu-i obligă pe oameni să fie superficiali, ci le educă sensibilitatea într-un fel nou, comunicîndu-le o receptivitate sporită şi o specifică fineţe. Zece ani înainte de apariţia romanului Pe nerăsuflate Ehrenburg scria în prefaţa, celor „Treisprezece pipe" : „dacă citind această carte, cititorul îşi va aprinde pipa şi furat de gînduri va reflecta : cît de înălţătoare şi de complicată este dragostea, cît de repede trec anii, cum se risipeşte fumul speranţelor şi se răceşte cenuşa amintirilor... atunci munca asiduă depusă de autor... va fi justificată" (1942). Ehrenburg n-a renunţat întretimp la niciunul din atributele personalităţii sale, la ntciuna din însuşirile care constituie farmecul aparte al scrisului său, dar a înţeles în vreme ce lucra la romanele în-
202
CĂRŢI NOI
chinate construcţiei, că na ajunge să descoperi în cititor nostalgia şi sentimentul ireversibilităţii de care vorbeşte în introducerea „Pipelor". E adevărat că anii trec repede, dar în urma lor rămîne mai muli decît cenuşa răcită treptat a amintirilor. Şi dacă savantul Ivan Nichitici Liass a ajuns la o vrîstă cînd nu mai poate spera să cucerească inima fetei de care s-a îndrăgostit pe neaşteptate, viaţa sa nu încetează să albă un sens cum s-ar fl întîmplat dacă Liass n-ar fi fost eroul lui Ehrenburg, ci al cutărul roman vechi — şi de aceea „fumul speranţelor" nu se risipeşte, deşi anii trec şi viaţa trăită pe nerăsuflate e tot
ireversibilă. Omul condus de înaltele principii ale eticei comuniste nu cedează fatalităţii şi existenţa sa dăruită cauzei are mereu un sens şi e mereu într-o perespec-tivă de fericire. In aceasta constă dealtfel şl superioritatea umanismului comunist asupra vechiului umanism. Avînd el însuşi de străbătut un proces deajuns de complicat, Ehrenburg nu numai că a înţeles această superioritate, dar a făcut-o accesibilă numeroşilor săi cititori din lumea întreagă, comunicînd-o într-o imagine clară, emoţionantă, convingătoare, fremătînd de patosul epocii socialiste.
Luca Dumitrescu
LEV SEIN IN: JNSEMNĂRI LE UNUI JUDECĂTOR DE INSTRUCŢIE' *)
Titlul modest sub care se ascunde această carte ar putea face să treacă neobservată una din cele mai interesante opere memorialistice traduse la noi în ultima vreme. Volumul lui Şeinin nu cuprinde simple însemnări de agendă sau oarecari mărturii autobiografice înscrise conştiincios într-un jurnal ţinut zi de zi. Autorul are în urma sa o lungă experienţă umană şi, prin mijlocirea profesiunii pe care a exercitat-o mai bine de două decenii, a putut cunoaşte o seamă de fapte pe care nu ne sfiim să le numim extraordinare. In această carte în care el consemnează doar cîteva întîmplări şi zugrăveşte portretul cîtorva personaje, perspectiva nu este nici o clipă aceia a unui om al legii, închis cum s-ar putea crede, în tiparul rigid şi prozaic al meseriei. Şi acesta ni se pare un merit important al cărţii. Paginile acestei cărţi sînt pagini vibrante, pline de viaţă, scrise de un om cu orizontul larg şl cu adînca înţelegere a sufletului omenesc.
Autorul, martor al 'Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi al întregului cortegiu de lupte şi de hot ărîtoare prefaceri din ţara sa istoriseşte nu numai aspecte ale
*) E.S.P.LA 1958
dramaticei bătălii purtată pentru impunerea legalităţii sovietice, ci totodată comentează, face loc impresiilor personale şi se judecă pe sine. Documentul deţine în aceste însemnări rolul preponderent, dar acel fluid de viaţă care-l străbate şl care captivează pe cititor este suscitat de inteligenţa şi sensibilitatea interpretului său. Lucrul poate fi lesne verificat îndată ce ne adresăm filelor care ne transcriu evenimente „palpitante". Moscova anului 1923, spre exemplu, este evocată într-o Imagine de ansamblu unitară şi vie la care colaborează elemente pitoreşti şl sugestive. Iată un fragment: ...„Închid ochii şi văd străzile tale înzăpezite, Tverskala cea îngustă, cu paraclisul Maicii Domnului din Iver pe Ohotnîi read, tramvaiele rare ce scîrţîiau greoi, birjarii somnoroşi de la răs-pintil, caii rumegînd alene ovăzul din sacii atîrnaţi sub bot, vînzătoarele cu boneţelele lor fistichii de uniformă, brodate cu fir de aur, de la chioşcurile Mosselpromulul — cel dlntîi. trust sovietic — oferind ciocolată şi ţigări Ira, despre care se spunea că ,,e tot ce-a mai rămas din vechea, lume..."
Unul din cele mai grăitoare episoade ale cărţii, intitulat „o haită de lupi", narează
CĂRŢI NOI
203
acţiunile întreprinse de Tribunalul din Leningrad împotriva sabotajului ţi corupţiei morale la care se dedau nepmanli în 1928. Episodul e descris cu un remarcabil humor. Protipendada comercială alergînd după logodnice cu blazon aristocratic şi încheind pînă una alta „mezalianţe" cu artistele de operetă, cheltulndu-şl buna dispoziţie în restaurante fastuoase ce-şi atrăgeau clientela prin preparate culinare nostalgic denumite : Sans-Souci, Palermo, Uitarea, Viaţa dulce, nepma.nl înfiorîndu-se de voluptate la citirea „senzaţionalului" jurnal al doamnei de onoare Vorubiova, favorita împărătesei şi prietena lui Grlşka Rasputin, toată această lume de excrocl, de aventurieri şl de parveniţi e descrisă cu un sarcasm făţiş. Şeinin denunţă cu ascuţime profilul moral al celor care înşelau deseori pe conducătorii întreprinderilor de stal încheind contracte şi fugind apoi cu banii în străinătate sau improvizînd de pe o zi pe alta falimente frauduloase. Agresivitatea, nepmanilor faţă de puterea sovietică, convingerea lor că vechile obiceiuri burgheze vor supravieţui şi în orînduirea socialistă sînt excelent întruchipate în figura lui lanoki. Acest nepman urmărit pentru afaceri veroase crede că nu poate fi găsit şi arestat, de vreme ce nu există nici o fotografie a sa. Impertinent, trimite organelor judiciare, care-l căutau, o scrisoare Injurioasă. Dar ingeniosul inspector Osipov îi dă de urmă şi — după exemplul unui strălucit erou shakespearian pune la cale o
verificare. Ştiind că lanoki vine adeseori la operetă şi că — în cadrul acestor spectacole — li se admit eroilor improvizaţii, convinge pe unul din ei să rostească răspicat într-o 'scenă dramatică, de intensitate, numele nepmanutui. Bineînţeles lanoki tresare şl astfel se trădează.
Lev Şeinin reţine figuri şl fapte care individualizează şi imprimă expresivitate unui complicat fenomen social şi uman. Chipul în care vicleanul şl abjectul Kuhn corupe pe inspectorul financiar Ter-Avake-sov, intuind că în sufletul acestuia din urmă cinstea se îngemănează cu lipsa de voinţă şi cu irezistibile porniri pasionale, con-stitue aici un întreg capitol de observaţii subtile şi mai ales un drastic rechizitoriu la adresa micii burghezii. înţelepciunea şi calmul pe care-l aduce cu sine trecerea anilor nu l-au determinat în nici un caz pe Şeinin să privească lucrurile îngăduitor şi detaşat. Severitatea nu se confundă însă cu rigiditatea. In cartea sa asprimea este expresia pasiunii pentru justiţie in raporturile dintre oameni.
De-a lungul însemnărilor acestora scriitorul se opreşte desigur asupra reuşitelor pe care le-a avut, a satisfacţiilor pe care le-a încercat, dar nu ezită să povestească decepţiile şi insuccesele. Spiritul său ironic punctează paginile reliefînd faptul că autorul e un om care observîndu-i pe alţii, nu uită să se observe şi pe sine.
B. Elvin
MISCELLANEA
UN EVENIMENT: ALBUMUL SADOVEANU
mtreaga fire. Este atîta măreţie tainică si imnul ^ ?' tmpul' pare a ^răţisa tîmplele ninse de cele aproape oTlce^TT^r Mp °l arului cu
9i nu te înduri să începi răsfoirea album!  dZdirf ^ P°rtreiul scriitorului
felii şl operei lui. Porneşti să MorTul^ }f^,T " » Prtma
horare pe care îl încerci on de cîte ZitZ î   "      ^ simfămînt °* *«-
de mîna marelui nostru scriitor. De data a^aZ^'■ °, ""^ a?ternută Pe hîrtie se înfăţişează în imagini însoţite desiccZte 7 7 Evitaţii Sale creatoa™ ni Sadoveanu. Fericită Idee, Pentru lă7u ar77      ' Chw tu'răr»e ««
Parcurse   odată de Sadoveanu si reprezntZeacl ° CăUSt°rie pHn toM>
a cita cuvintele Ne putem oare în hZvadZF 'T* ^°^< V™
brava minunată, Bradul Sirîmb sau LacilLlJ T?"'' ^ ?omuzuhd> Dum-;Sau n-ar fi de-a dreptul o impietate să L< f ^ SUrprins ^doveanu?
cns de el, cîteva coltderaUuVZîTsTX T'T* ^ " " deS-
acum Ungă acea admirabilei fotovrafie care suZinL M" Petice? Recitiţi
lazurile căreia se scaldă razele areintiiZl T ? ° '"^ U?0r "Zburată, în ta-brogene" , Va puteţi imagina aZ   o noaotTl   7 PBSa,e «« ^"^» <*>-
fragment din album. Am^escrtM^™^^ ^'? citiţi flecare
asupra lo, Dar acum aceste scurte fragnnt,li se „177 ? 7 admeoH du-le avem sentimentul unei noutăţi deoline 7, < ■ adeVamte re™Wi. recitin-bogăţie spirituală. Alcătuitorul aSulLT^MUru       ^ ^ *
demnă de toată lauda. In volumul aces'fn J!       ~ "VUt ?i 0 altă Iniţiativă
osebite. Dimpotrivă, simţim cu Hecare pas77 * T* apar ™ două dea artistului a crescut neîncetat de-a lungulanilor Tal- T ^ Calitate operei sale, peisajul literelor romîneşti. II a7Zînfată    ^fuT ^ a
copilăriei şi tinereţii sale pînă la vîrstaimZZn f "* Ml Sado™anu din anii de mare prestigiu şl de înaltă condZiSZT ^ Recttnoa#m P< viitorul
gostit pasionat şt nedesminţlt d\TorentsiloP° " a f°St Un Sadoveanu este în acelaşi timp o geog77fTJorelZa t"- ^ * aWumul Sa~ ™ tot ce are ea mai emoţionant fi 7aiplZ77fZ T' ° ^ ° tării no^re Uineranul parcurs de un'călător'neZos'7tJ^TZ'ZZ
vmţa frumuseţii morale şi fizice a noooruhZ Z >■ CUWnte miraculoase să dea privind paginile acestei lărţi că SadoeZuacrTTt ** Aven cimentul
fi despărţit de el. Sadoveanu acope7ă cu Ze77 , " ^ P&mlnt * că «» P^e decenii de viaţă literară - şt acesTţa^STastmTtf Z T* ^
«e asemeni il evidenţiază prin nume-
MISCELLANEA
205
roase fotografii, facsimile, documente, reproduceri din presa vremii, montaje de volume şi reviste — dar şi întreg spaţiul vieţii poporului nostru ca şi cadrele naturale ale dezvoltării sale prin veacuri- Răsfoind paginile albumului simţim cum neîncetat trecem din timpurile îndepărtate ale istoriei pînă ia realităţile cele mai apropiate ale prezentului. Am încercat tot timpul acest sentiment pe care numai lectura operei lui Sadoveanu ţi-t poate da : contopirea tradiţiei în actualitate şi a călătoriei prin veacuri cu senzaţia că eşti totuşi omul veacului şi timpului tău. Ideile majore ale creaţiei sa-doveniene, aspectele cele mal deosebite ale vieţii sale şi mai ales dovezile uriaşului respect pe care întreg poporul nostru i-l poartă apar aici cu deosebită pregnanţă. Sînt în acest album numeroase mărturii despre afecţiunea sinceră şi prietenească ce s-a cimentat de-alungul anilor între Mihail 'Sadoveanu şi cele mai reprezentative figuri ale culturii noastre. In felul acesta albumul nu rămîne numai o biografie ilustrată, ci şi un preţios îndreptar de studiu pentru istoria literaturii şi culturii romîneşti. De fapt, parcurgînd paginile cărţii, străbatem o jumătate de veac din istoria politică, socială şi culturală a ţării noastre. Pentru că albumul este lucrat tocmai pe ideea aceasta a prezenţei permanente a marelui scriitor în deplina actualitate a vieţii poporului său. Din acest punct de vedere alcătuitorul cărţii a fost bine inspirat atunci cînd a subliniat atitudinea civică înaintată a scriitorului şi a documentat modul în care s-au reflectat în opera lui evenimentele vremii. Sînt prea cunoscute ca să mai fie aici amintite faptele generoase ale maestrului, ce n-a precupeţit nimic în anii dinainte de 23 August 1944 pentru a-şi ajuta confraţii aflaţi în nevoie. George Mihail Zamfirescu, relata într-unui din articolele sale, că singurul om din Iaşi care l-a ajutat efectiv şi l-a sprijinit pe Bogdan Amaru, lăsat de autorităţile culturale ale vremii pradă foamei şi desn&dejdei, a fost Mihail Sadoveanu. Sînt în album numeroase fotografii şi documente ce arată modul în care floarea intelectualităţii noastre a apreciat pe marele Sadoveanu. Ar însemna să cităm aici o lungă listă de nume ca să arătăm că tot ce a dat mai reprezentativ poporul nostru în ultima jumătate de veac a fost alături de autorul „Fraţilor Jderi". Ne-a părut rău că nu am aflat în paginile albumului, la fotografia ce-l reprezintă pe Mihail Sadoveanu alături de George Enescu, reproduse cîteva fragmente din înălţătorul cuvînt radiodifuzat pe care scriitorul l-a rostit la radio în 1931 cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la naşterea marelui muzician. Aşa cum se înfăţişează albumul, e mai mult decît o simplă culegere de material documentar şi iconografic, e un preţios mijloc de cunoaştere şi explicare adîncă şi intimă a operei lui Sadoveanu.
Dar în acelaşi timp el rămîne şi ca. una din realizările artei grafice romîneşti. Redactorul de carte, I. Jianu, a avut grija să prezinte cititorului şi un florilegiu din numeroasele opere de artă pe care personalitatea scriitorului şi lucrările sale le-au inspirat artiştilor noştri plastici din toate generaţiile. Şi aici vom avea de remarcat faptul că au fost puţini autori, în literatura noastră, care să fi atras atenţia mînuitorilor penelului ca Mihail Sadoveanu. Mă gîndeam la o expoziţie cu tema Sadoveanu şi opera sa în arta plastică romînească! Cîte lucrări de mare valoare nu s-au creat, cîte din ele nu au astăzi o însemnătate ce depăşeşte chiar graniţele ţării. Să mai amintim portretul lui C. Baba sau bustul lucrat de Ion Vlad ? Să amintim portretele lui Ştefan Di-mitrescu. Aurel Băeşu, Dumitru Sadoveanu, sau ilustraţiile la numeroasele cărţi ale maestrului semnate de cîţiva din cei mai de seamă graficieni — dela Fr. Sirato, C. Baba,. J. Perahim, Ştefan Constantinescu, Ary Murnu, pînă la D. Stoica, Gh. Adoc, Coca Cre-ţoiu, D. Negrea, Nely Stiubei, etc.
Fotografiile din album ca şi coperta de o sobrietate clasică aparţin unui încercat şi cunoscut artist, care a lucrat ani de zile pentru a reface itinerariul parcurs de Sadoveanu prin locurile cele mai diferite ale ţării. In acelaşi timp lui îi datorăm şi cele mai interesante portrete fotografice din ultimii ani. Dan Grigorescu a realizat
206 MISCELLANEA
prin
albumul Sadoveanu o adevărata operă de arin /    - , a sugera pe cit pot mijloacele tehnice atmosfera   L ;       ^ P^manentă de
venţan  De a,.eea peimjele ^[ZS™ ° * M «"la-
cuvmtului Ele nu sînt prinse din ungnZiZfcT    *■ Sensul banal «'
uimire Se adresează sufletului si cer a     aprtiaÎ Urmăresc să Unească
•cu mima Şi gîndul. Sînt lucrate în VnurTcaflTdZ """î ™ "'0™' d" ales stator vine, aşa cum e şi firesc, dinăuZ Vraja forte"'    ^ # "rca dm ţie ce element al naturii. '        /<? lnvalu'e trePtat, fi o simţi cum
Priviţi, de exemplu, „Dumbrava minunata"  /„ •, Uunea „Baltagului", Jazul lui Danii"' T^tniJuT- " 56 ac
?i umbre au stat în intenţia aru!ul,T 8\ ^        e]ecMe miri^e de la-
mai sugestivă şi mai apropiată de ^^0%^ ° <U
Poezie, discreţie, bun gust si imthTt * f 6 de Sado^anu.
iosrafic al acestui album.. Ne^maT^'^, ™ frizează materialul fo-Peocupat îndeajuns de realizare! unor plani>ufTuff" ^ ESPLA nu ™ satisfacţia noastră. N-am avut în intenU,e Lf suro,, f' " H °enit S& Regească bumutui Sadoveanu. Rîndurile noastre   liVslbTn^        ° P^ntare a al-
cunoştmţă, vor să exprime doar bucirial a 7 a Primei ^ de
preţios bibliografia sadoveniană, si deaelolia comf^tă cu încă un element
o strădanie pentru a cinsti aşa 'cum le ^Z^Z^i ~ «*
Valeriu Rîpeanu
ţ ÎNTRE DA SI NC/
ln rîndurile detractorilor rezistentei {,-„„ Daca ar fi fost om     lm Qr     c™^î.f'flnc^ « ^trat de curînd Claude Vigee*) ţSiiar fi cerut arestarea vreLu'fL^Z^ ^ " " *»' " li
fund doar poet, domnia sa acuză Zulezisfer^cT " ° ^ PS m
Oare ce s-ar ţi tnttmnlnt il   ' ■ 'ei ca »au măsluit cădite poeziei"
Ciaude Vigee îl nuLşZflctZgoT^T^ZctT^ " - ^usi
de a exista, dacă Eiucird ar fi cre\ut ă'dlZ C° dem'^tea şi onoarea au încetat omenirii, dacă în sţîrşit toţi acei carlseZ^T 00 nMi * ^tnd un bun al ca nu mai există nici un fel de vaZnJf^f™^*'0'** <" H fost de acord tat „la retragerea sensibilităţii într-o alituZTl        <       ^"^ Vi*ee ar # reflec-
PZelartâ P°etlCă) în dUp de schefetaZlant IZ ^ ^ * d^ poale, chiar sub formă de cenuşă la BuchenZld       ' ^ ^ de « sau
^Z^Z^l Til Ti!! rSSăV7-câ °° *"» - * -
^-uTpZiZ '^j^t, ^
Lui Claude Vigee   nu" si   da"    f ^ între da si ?
rezistenţei franceze însă'nu puteau Jă Jf'ea f8^      ^Promiţătoare" PoeHi
) „Table ronde" nr. 136, oct. 1958
MISCELLANEA
207
Vorbea despre viaţă, despre dragoste, demnitate, ură şi moarte. Era o poezie dramatică si totuşi sobră. Ne amintim „Trandafirul şi rezeda" de Aragon — vibrantă, şi patetică totuşi, — atît de simplă — ne gîndim la „Stingerea", acea bijuterie semnată de Eluard — atît de vijelioasă — ne amintim de emoţionantele versuri ale lui Desnos. Şi de atîtea altele.
„Angajamentele" acestei poezii i se par poetului Claude Vlgee nici mai mult nici mai puţin decît „umbra unei umbre".
Să nu se mai amăgească în zadar domnul Claude Vlgee. E clar că el a ales de mult între da şi nu.-.
U. I.
O IMITAŢIE SADOVEînîANĂ
Cartea lui Radu Vişan „Vuiau codrii Moldovei" se ocupă de istoria Moldovei sub domnia lui Ştefan Cel Mare, culminînd cu perioada eroică a luptelor împotriva turcilor, la Vaslui şi Valea Albă. Faţă de monumentala trilogie a lui Sadoveanu : „Fraţii Jderi" în centrul căreia găsim istoria aceluiaşi moment din istoria Moldovei, scrierea lui Radu Vişan nu este decît un mic compendiu cu pretenţii istorice şi literare- Spunem cu pretenţii pentru că scriitorul lucrează în „maniera"" lui Sadoveanu, şi tratează o temă „sadoveniană". Dar „modelele sadoveniene" nu pot fi ajunse şi depăşite prin exact calea de investigaţie scriitoricească a maestrului. Cartea lui Radu Vişan ne apare ca o simplă „imitaţie", pentru că autorul n-a încercat să adauge scrierii sale un accent personal.
Ficţiunea cărţii este schematică şi convenţională, autorul fiind atras irezistibil spre scenele şi împrejurările caracteristice romanelor istorice ale lui M. Sadoveanu.
De pildă, un oarecare Alfio Barabba, (v. cap. „Scrisorile lui Alfio Barabba") în calitatea lui de sol italian la Curtea din Suceava — trimite numeroase scrisori unui „messer" Venetian făcîndu-ne cunoscute vredniciile Moldovei şi ale voevodului ei, întocmai cum în ..„Fraţii Jderi", solii italieni veniţi la Vaslui în preajma lui Ştefan, împărtăşesc prin epistole prietenilor lor de acasă, cam acelaşi lucru.
Capitolul scris cu intenţia bună de a slăvi frumuseţea ţării şi vrednicia voevodului, prin gura unor străini, rămîne astfel o simplă imitaţie a capitolelor XIII şi XIV, din „Oamenii măriei sale".
Strădania autorului de a „crea" o atmosferă sadoveniană este izbitoare. încercarea lui Radu Vişan de a obţine această atmosferă şi. printr-o stilizare a graiului arhaic şi popular, procedeu ridicat la culmi artistice de M Sadoveanu, rămîne de asemenea o slabă pastişă. Nicăieri nu întrezărim din partea autorului încercarea salvatoare de a privi printr-o optică originală evenimentele istorice de atunci.
Ne întrebăm care este utilitatea unei asemenea cărţi — care imită palid şi tema şi stilul unui din marile romane ale literaturii noastre?
D. Cescrean
ANATOLE FRANCE ŞI REVOLUŢIA
Ondva, într-o însemnare inspirată de un personaj de pe o pînză de Jean Beraud (întrunire socialistă în sala Graîîard), Anatole France nota : „Nu încape îndoială că omul acela e un apostol şi simţi, văzîndu-1, că o nouă religie s-a născut în mijlocul poporului".
France este unul dintre primii intelectuali francezi care au intuit încă din germeni marea forţă a unei ideologii ce avea să schimbe faţa lumii şi această notaţie poate fi
208
MISCELLANEA
considerată cu îndreptăţire ca un punct de plecare în evoluţia sa ulterioară- Desigur că împlinirea ei prin intrarea marelui scriitor în rîndurile Partidului Comunist n-a fost lipsită de meandre înşelătoare şi de contradicţii. Din momentul crucial al participării sale la campania dusă pentru revizuirea procesului Dreyfus (1889) cînd scriitorul s-a decis să abandoneze confortul unui scepticism olimpian şi să coboare în vălmăşagul vieţii sociale, şi pînă la clarificările de mai tîrziu, France a plătit tribut multor nedumeriri şi erezii.
E cert însă că dragostea pentru cei oprimaţi şi conştiinţa marilor nedreptăţi ce guvernează societatea burgheză au constituit factorii constanţi care l-au întărit treptat în convingerea că triumful socialismului e un fenomen inevitabil şi necesar. („In fiecare zi devin mai socialist" — declară el în 1913, la un miting la Londra).
Aşa dar, în ziua cînd tunurile de pe Aurora au vestit lumii apropiata victorie a Revoluţiei cînd „noua religie" a cucerit teritoriul imens al Rusiei, scriitorul era pregătit ; ştia de partea cui este adevărul şi era încredinţat că tot ceea ce se întîmpla este rezultatul unei evoluţii fireşti. De altfel, nu afirmase el încă în 1901 la un miting de simpatie pentru revoluţionarii ruşi că „ceasul cînd libertatea va pătrunde în imperiul ţarilor e aproape" ? Dar nu este singurul antecedent. Denunţînd masacrele ţariste din 1905 ca o „crimă împotriva umanităţii", France prevede cu o uimitoare clarviziune : „Revoluţia rusă este o Revoluţie universală. Ea a relevat proletariatului din lumea întreagă mijloacele şi ţelurile sale, forţa şi destinele sale. Ea ameninţă (căci spune undeva d-1 Bergeret, eroul său, cum că : „Transformările sociale se operează... pe nesimţite... fără încetare" — intercalarea ns.) toate despotismele, toate opresiunile, toate exploatările omului de către om"-
Anatole France a înţeles printre cel dintîi că Revoluţia din Octombrie înseamnă începutul unei noi ere sociale, o eră în care „fiecare se va bucura în tihnă de rodul muncii lui, într-o societate mai bine organizată decît a noastră".
In 1917, urmărind cu încordare mersul Revoluţiei, el adresează un entuziast „Salut Rusiei libere" şi muncitorilor care „înfăptuiesc revoluţia liberatoare strigînd „Trăiască pacea!", aprobă răscoala curajoasă a marinarilor francezi care refuzaseră să lupte în rîndurile intervenţioniştilor („Este frumos că soldaţii nu execută ordine criminale") şi declară că aşteaptă „revoluţia universală şi succesul socialismului".
Despre atitudinea scriitorului în aceste împrejurări, Lenin scrie: „El a fost primul care s-a plasat în fruntea mişcării intelectuale franceze de avangardă pentru apărarea Uniunii Sovietice" şi îl consideră „într-adevăr bolşevic din inimă şi din suflet".
După victorie, activitatea Iui France devine şi mai intensă în perspectiva larg deschisă de Revoluţie : „Ciudat schimb de noţiuni şi de idei, constată el. Părinţii noştri de la 89 au învăţat Europa revoluţia burgheză şi iată că în schimb proletarii ruşi ne dau lecţii de Revoluţie socialistă". Şi constatarea se încheie printr-un vibrant apel adresat muncitorilor de pretutindeni : „Proletari din toate ţările, uniţi-vă pentru a pregăti victoria dreptăţii sociale şi a păcii în lume".
Asifel, limpezit în convingerea acestui imperativ, se sfîrşeşte un drum lung, plin de nelinişte şi frămîntări. Bătrînul cu tichie şi barbă de patriarh chinuit de întrebări, a ajuns în sfîrşit la liniştea certitudinii. Semnele de întrebare, demoni răutăcioşi care-i tulburau cu sarabandele lor nesfîrşite solitudinea bibliotecii şi-i torturau nopţile de meditaţie, au dispărut. Noaptea înseşi s-a destrămat şi France putea să însemne cu mînă tremurătoare: ...„Sînt un bătrîn care, după ce a îmbrăţişat toate erorile politice ale timpului său, a înţeles, spre sJîrşitul vieţii, că adevărul se află în guvernarea de către Popor, pentru Popor".
M. Morariu
MISCELLANEA 209
ESENŢA COMICĂ A LUMII LUI SHERLOCK HOLMES
Dacă vreodată vreunui frenetic al romanului poliţist, intrat în pană de lectură (ceea ce se va întîmpla, nădăjduim, foarte curînd acestei specii de cititori, cel puţin în partea noastră de lume), îi va trece prin cap, — ca ultim omagiu adus obiectului pasiunii sale, să-i facă exegeza, ocupîndu-se de naşterea, mărirea şi decadenţa lui, în încheiere, în cadrul capitolului „Obştescul sfîrşit", va trebui să stăruie cu surprindere şi gratitudine asupra neobişnuitului spectacol „Mîna cu cinci degete". Pentru că acest duşman al maculaturii poliţiste, lucid dar generos şi dăruit din belşug cu harul humorului, care s-a dovedit colectivul Teatrului de Păpuşi şi Marionete „Ţăndărică", desvăluind esenţa comică a lumii lui Sherlock Holmes, ne-a permis să ne despărţim rîzînd, de unul din fenomenele anti-culturale care, în forme de-a dreptul scandaloase, contagiază tot mai mult civilizaţia occidentală.
Insuşindu-şi cu o gravitate mimată toate poncifele genului, dar recompunîndu-fe, aglpmerîndu-le, hiperbolizîndu-le, într-o suită de o rapiditate, inteligenţă şi vervă inepuizabile, creatorii parodiei prezentate la teatrul „Ţăndărică", au reuşit să degroseze din materia brută şi ineptă ia romanului poliţist, silueta şuie a unui încîntător baron Munchausen al pistolului. Noul personaj se învîrteşte cu dezinvoltură într-o lume în care totul este posibil; o lume în care cocoşii fac ouă, luna plînge, sufletele celor ucişi de gangsteri se ridică la cer luînd chip de îngeraşi, cavalerii medievali coboară din tablouri ca să danseze menuetul cu detectivi travestiţi în doamne de la curte; iar versatul şi dezinvoltul Munchausen în persoană aduce înapoi un tren, trăgînd de şinele pe care a plecat, şi-şi foloseşte trupul lungit prin proprii mijloace ca pod peste care să treacă o maşină.
Trebuie totuşi să obiectăm autorilor scenariului că prea totala lor participare la aventurile imaginate, imprimă spectacolului o undă de simpatie neprincipială faţă de fenomenul ce 1-a inspirat, în locul detaşării criticii pe care efectele nocive de fiecare zi ale acestuia le-ar impune.
La teatrul „Ţăndărică" lumea în care totul este posibil nu se limitează numai la dreptunghiul strîmt, vizibil din sală, al scenei. Ea a invadat cu autoritate spaţiul de sub scenă şi cel de deasupra ei, de la dreapta şi de la stînga, acolo unde se învîrteşte mîna de oameni care însufleţeşte seară de seară cu duhul talentului său, recuzita spectacolului, a pătruns în toate atelierele teatrului şi spiritul ei a prezidat la crearea decorurilor şi a păpuşilor. Este de necrezut ceea ce se obţine ca efecte (păpuşăreşti) în „Mîna cu cinci degete", care pare a-şi fi propus să constituie o pildă de întrebuinţare a mijloacelor specifice genului. Dialogul lipseşte aproape cu totul din spectacol (s-a ţinut seama că o păpuşă comunică mult mai elocvent prin mişcare decît prin cuvînt), înlocuit, uneori chiar prea generos, de sunete onomatopeice —• comentariul sonor Mircea Crişan şi Ovid Teodo-rescu—, corespunzătoare variatelor mijloace de expresie ale faunei care populează domeniul aventurii poliţiste : de la guturalele englezeşti dominatoare ale comisarului intransigent şi convingătorul cotcodăcit italienizant al barmanului, pînă la duduitul investigator a! motocicletei, pufăitul romantic al locomotivei şi gemetele sinistre ale ruinelor. In schimb, într-o succesiune absolut cinematografică şi utilizînd uimitor toate dimensiunile scenei, o mare abundenţă de decoruri — construite simplu şi inventiv de Ştefan Ha-blinski — secondează inspirat gesturile păpuşilor, înlesnindu-le să-şi desfăşoare istoria. O să amintesc placardele verticale acoperite cu contururi stîngace de case, sugerînd prin deplasare călătoria păpuşilor, şi cele 6—7 rînduri suprapuse ale siluetelor de maşini impunînd ideia de mare metropolă ; sau, în sfîrşit, fantastica urmărire a automobilelor pe o şosea, obţinută cu ajutorul unui panou tăiat în zig-zag de o dungă de hîrtie
14 — Viaţa Romînească nr. 11
210
MISCELLANEA
străvezie, şi a două perechi de iuminiţe ce se mişcă în spatele acestei hîrtii. Comentariul sonor şi decorurile pun desăyîrşit în valoare arta mînuitoiilor. Avînd Ia dispoziţie păpuşi care sînt fiecare o mică bijuterie a genului. Ritmul scînteietor al spectacolului este susţinut de o ilustraţie muzicală combinată cu haz ş< supleţe de Paul Urmuzescu.
Cu cît un spectacol de păpuşi este mai bine făcut, contopirea elementelor variate care intră în alcătuirea Iui este mai deplină şi deci devine mai greu de sezisat unde se opresc meritele unora din creatori şi începe ale celorlalţi. Sinteză perfectă a unei strălucite munci colective, „Mîna cu cinci degete" schimbă o .astfel de tentativă într-o încercare absurdă. De aceea trebuie neapărat să-i pomenesc aci împreună pe autorii scenariului, Mircea Crişan şi Al. Andi, şi pe talentata regizoare Margareta Niculescu care a fructificat marile posibilităţi ale colectivului teatrului.
Aidoma ingenuei suave şi triste deşi blondă, care în castelul groazei face inofensiv un monstru desumflîndu-I cu o pană de gîscă, creatorii de autentică ţinută artistică ai „Miinii cu cinci degete" au izbutit cu cîrpe, lemn, hîrtie şi o adevărată cascadă de idei să lichideze surîzînd miturile ridicule ale pseudo-literaturii cu gangsteri şi detectivi. Ei au adus pe bună dreptate ţării noastre Marele Premiu al Festivalului Internaţional al teatrelor de marionete şi păpuşi.
I I. M.
O PAGINĂ LITERARĂ NEGLIJATĂ...
Dacă rubricile de ştiinţă şi tehnică precum şi cele cuprinzlnd ştiri sau reportaje din viaţa de şcoală şi de organizaţie se înfăţişează în paginile „Scînteii pionierului" sub o formă interesantă şi atractivă, captînd atenţia cititorilor, nu ştim de ce pagina literară (poezii, schiţe) ţine parcă să se remarce în ultima vreme prin sărăcie şi platitudine. (Referirile noastre vizează mai ales nr. 44 al revistei din 30 octombrie 1958).
Intr-o rubrică intitulată „Pentru şezătorile noastre" sînt recomandate pionierilor nişte poezii şi, cîteva pagini mai încolo un cîntec (ne Interesează în cazul de faţă doar textul cîntecului). Cele mai multe dintre acestea vorbesc, după cum e şi firesc, despre pionieri, şi despre simbolul pionieriei, „cravata roşie". Din păcate însă, sub raportul realizării artistice, aceste poezii lasă mult de dorit. Modul cum sînt scrise nu numai că nu serveşte simbolurilor şl ideilor respective, dar le banalizează.
Momentul emoţionat al primirii cravatei roşii constituie pretextul a două poezii din acest număr. Ileana Dragoş, de pildă, îl foloseşte într-o poezioară dulceagă şi lacrimogenă, („Aşteptare") în care e vorba de o bunică, bineînţeles „sfioasă, gîrbovită, mică", şi care vine „cu paşi mărunţi" cu „braţul plin de flori" la şcoală, unde învaţă nepotul ei. Şi... desigur, ca toate bunicile, „îşi şterge ochii cu-n bariş" (numai că barizul ei nu a ca toate barişele ci... „tremură ca o aripă")' pentru că nepotul ei devine pionier. Trebuie să recunoaştem însă că procedeul prin care autoarea încearcă să sugereze emoţia bunicii face parte dlntr-o recuzită destul de uzată. 'Şe pare că Ioana. Zamfir, autoarea textului unui cîntec intitulat „Sărbătoare" îşi propune să înfăţişeze direct sentimentul copilului care primeşte cravata de pionier. Numai că, de data aceasta intenţia autoarei se traduce printr-o searbădă înşiruire de declaraţii:
Azi am primit cravata minunată De azi mă număr printre pionieri ,,Ce lucru minunat Ce dragă-mi este roşia cravată !"
MISCELLANEA
211
Aceste afirmaţii rămîn exterioare şi nu reuşesc sâ sugereze nimic din emoţia autentică a clipei respective.
Alte poezii, din aceiaşi număr, păcătuesc printr-o exprimare plată şi stîngace.
De pildă, poezia lui Gh- D. Vasile, închinată unui zidar, a cărui mistrie ,,a crescut din mina lui". (Fie-ne Iertat dar mărturisim că nu ştim cum poate să crească o mistrie din mînă). In timp ce construieşte o casă —• zidarul se gindeşte cum ,,pe vremea de omăt" /Copiii de la şcoli vin îndărăt/ Şi tare-s bucuroşi cînd intrâ-n casă!"
Stelian Filip semnează o poezie intitulată „Peste culme, fluturînd cravata". In ea vorbeşte despre o excursie pionierească, unde urcuşul a fost greu, iar văgăunile „Ne chemau ameţitor în jos I Cine cade ? Cine e fricos ?" Toate bune dar nu putem să ne-nchipuim cum arăta „ceaţa spartă", prin care se vedea „ţara răsfirată ca pe hartă..." şi nici că pionierii au plecat într-o excursie ca să vadă „soarele din stemă".
Pe ultima pagină a revistei citim o schiţă intitulată „Bănci noi" de Al. Ovidiu Zotta. La început ni se aduce la cunoştinţă faptul că într-o şcoală, elevii din clasa a 7-a sînt invidiaţi de restul colegilor pentru că vor primi bănci noi. Premită unui conflict între clase ? Nu ! Ni se descrie doar felul cum elevii din clasa a 7-a se aşează în bănci şi cum unul din elevi, pe nume Nistor, găseşte în pupitru un bilet, din partea muncitorului tîmplar care lucrase banca respectivă. Acest bilet îl va determina pe Nistor să repare banca veche în care stătuse pînă atunci. Ideia nu e lipsită de interes. La sfîrşUul lecturii constaţi însă că schiţa este de fapt o relatare seacă de fapte expuse stîngaci, şi care nu spun mare lucru cititorului. Al Impresia că autorul s-a mărginit să transcrie ceea ce a văzut sau a aflat undeva şi pe nedrept şi-a intitulat bucala „schiţă". Nu e vizibil efortul său de a da o semnificaţie faptelor- E un păcat de care suferă şi poeziile citate mai sus. Ori, nu este o noutate pentru nimeni şi implicit nici pentru colaboratorii literari ai „Scînteii pionierului" că literatura pentru copii nu este absolvită de cerinţa fundamentală a literaturii: transfigurarea artistică a farttelor din viaţă...
A. G.
SEMNIFICAT/A UNUI MONUMENT
Nu de mult, cu ocazia vizitei unei delegaţii de scriitori romîni în R. P. Ungară, am asistat la Debreţin la dezvelirea unui monument închinat ostaşilor romîni căzuţi în luptele pentru eliberarea acestui oraş. E-o statuie frumoasă de marmură, înfăţişînd o ţărancă romîncă, privind în depărtare, ţinînd în mîna ridicată un porumbel. Artistul care a conceput-o — sculptorul Kocsis — a intenţional şi-a. izbutit ■— cred — să creeze mai mult decît un monument oarecare, renunţînd la orice soi de convenţionalism. Şi-a pus — cum s-ar zice — sufletul în această statuie. El ne-a vizitat ţara, a. cunoscut mulţi ţărani, muncitori şi intelectuali romîni, i-a îndrăgit şi a căutat să-şi exprime propriile sentimente faţă de poporul nostru. Şi-acestea nu sînt doar sentimentele sale proprii, cl ale poporului său- Şl-a imaginat nu un războinic în atitudine de luptă, ci o simplă femele de la ţară, gravă în gestul el, simplu şi lipsii de emfază, inspirînd speranţă şi forţă, încredere în viaţă. Pot spune că artistul ne-a cunoscut bine poporul, i-a intuit sigur calităţile sufleteşti şi le-a exprimat cu dragoste.
Am aflat cu prilejul solemnităţii dezvelirii monumentului un fapt demn de remarcat. Acest monumen't este al cincisprezecelea ridicat pe pămîntul Ungariei în memoria eroi-
14*
212
MISCELLANEA
lor romîni căzuţi pe aceste meleaguri pentru eliberarea poporului vecin şi prieten. E o cifră impresionantă. Şi semnificativă.
M-am gîndit mult, de-atunci, la aceste monumente care vor vorbi multă vreme de aici înainte generaţiilor viitoare despre prietenia celor două popoare; m-am născut şi mi-am petrecut anii copilăriei şi ai şcolii în Ardeal, şi am cunoscut ce a însemnat naţionalismul, şovinismul profesat de la catedră, cultivat în şcoală şi în instituţiile publice, promovat la rangul de politică de stat; am trăit eu însumi drama strigătoare la cer a unei întregi populaţii, dezbinată artificial, împotriva propriilor el interese, împotriva propriei sale istorii, în ciuda tradiţiilor vechi care o uneau.
Eliberarea popoarelor noastre, a pus capăt politicii de împilare şi învrăjbire naţională a guvernelor burghezo-moşiereşti, a împăcat pentru totdeauna cele două popoare înfrăţite în opera de construire a socialismului. Istoria şi-a spus cuvîntul. Şi profeţia lui Ady s-a adeverit: Dunărea şi Oltul vorbesc aceeaşi limbă.
Bonus Luca
CUM TRĂIESC SCRIITORII FRANCEZI
Cum trăiesc scriitorii francezi ? Cum e sprijinită creaţia literară în Franţa ? Presa literară franceză, generoasă cu cititorii săi prin spaţiul larg acordat reportajului de „atmosferă", circumscris şi acesta la nume mari sau la vedete ale sezonului literar, ridică rareori vreun capăt a! cortinei în spatele căreia se află prozaica realitate a vieţii scriitoriceşti. De aceia ni s-au părut mai elocvente, mai sugestive cele cîteva cifre şi informaţii seci pe care Figaro litteraire din 25 octombrie le-a oferit publicului şi care i-au fost servite de recent înfiinţata Cassă Naţională a Literelor-
Cîştigurile anuale ale scriitorilor francezi, provenite din munca literară pot fi grupate în cinci categorii. Figaro Litteraire arată că trei sau patru scriitori încasează anual 35 milioane franci fiecare, cinci sau şase — 10 milioane, vreo zece — 3, 4 sau 5 milioane, un număr „limitat" — 1 milion, iar „ceilalţi" sau majoritatea covîrşitoare — 450.000 franci pe an. Lăs'înd deci la o parte puţinele şi fericitele excepţii, un scriitor francez cîştigă în medie 37.500 franci lunar, ceiace reprezintă salariul unei dactilografe prost .plătite! Autorul articolului din Figaro litteraire trebuie să recunoască că „un scriitor în zilele noastre trebuie să aibe întotdeauna şi o a două meserie"... căci „mizeria scriitorilor este adesea sfîşietoare" !
Gas sa Naţională a Literelor există de 15 Juni. Dar activitatea ei este handicapată de precaritatea resurselor financiare. Menirea ei este de a acorda „ajutoare de creaţie" şi „ajutoare editoriale", din cîteva zeci de milioane de franci de inflaţie de care dispune. Fondurile Cassei se alimentează din : cote asupra drepturilor de autor (10% dîn preţul lucrărilor, ceiace revine la 3 milioane franci anual), cotizaţiile autorilor (2 la mie din drepturile lor, exceptînd primul tiraj de 5000 ex. ceeace însumează anual 2 milioane franci), cotizaţiile editurilor (2 la mie asupra cifrei de afaceri, din care se scad manualele şcolare, ediţiile critice, operele ştiinţifice şi producţia pentru export — sau 33 milioane franci). Subvenţia statului se reduce la numai 20 milioane anual, cu vagi speranţe într-o sporire viitoare...
Raporturile dintre cotele asupra drepturilor de autor şi cotizaţia editorilor ne oferă explicaţia de ce majoritatea scriitorilor francezi are nevoie de o meserie suplimentară pentru a-şi echilibra bugetul !
MISCELLANEA
213
„Ajutorul de creaţie" este plafonat la scriitori ale căror lucrări se vînd într-un tiraj minimal de 10 mii de exemplare. Aşa se explică şi faptul că de la 1 ianuarie 1958 numai 27 de scriitori au beneficiat de ajutor. Majoritatea sînt romancieri, precizează ziarul : plafonul tirajului fiind desigur prohibitiv pentru poeţi — şi nu numai pentru poeţi !
Pe de altă parte „ajutorul editorial" nu este menit să sprijine creaţia literară, pe debutanţii de talent. E un avans acordat editorilor exclusiv pentru reeditări de opere importante epuizate, pentru lucrări de erudiţie, dicţionare şi enciclopedii. In timp ce „ajutorul de creaţie" este rambursabil trimestrial (fără a putea fi reînoit)\ cel „editorial" servind în mod vădit pentru încurajarea intereselor comerciale ale editorilor, se rambursează pe măsura vînzării-
Succinte şi desigur incomplete, datele din „Figaro litteraire" justifică lapidara exclamaţie a d-lui Corlieu, secretarul general al Cassei Naţionale a Literelor : ,,N-aşi fi crezut niciodată că există atîţia scriitori de valoare realmente nenorociţi".
I. P.
CIN PĂTRĂŢEL DE HÎRTIE, ACUM UN VEAC...
ţn zilele lui noembrie 1958 s-a 'sărbătorit în prezenţa oficialităţilor romîne şl a unor oaspeţi străini de vază, scurgerea unui secol de cînd cîteva mici etichete de hîrtie colorate diafan şi pastelat, au început să circule, transportate în hurducătoare căruţe „de olac", adică poştale, pe desfundatele şosele ale principatelor moldo-valahe. Au umblat aceste hîrtiufe vreo trei luni de zile- Pe urmă au dispărut „din circulaţie" pe veci. Puţină lume s-a Interesat în acea vreme, în anul premergător Unirii, de aceste hîrtii împodobite cu stema descăllcătorulul dinţii al Moldovei.
De la aceste mici chitanţe (deoarece un timbru poştal nu este altceva decît o dovadă scrisă că ai plătit poştei serviciul ce ţi-i prestează), şi de la altele la fel din alte ţări, începe o fantastică şi cuceritoare patimă care a cuprins inimi de tînăr şl bătrîn de pe absolut toate meridianele pămîntului. De filatelie te apropii cu acelaşi amuzant si superior scepticism cu care s-a aplecat cîndva Voltaire asupra mesei unde doi şahişti îşi disputau o partidă. După o oră de „chlbiţeală", filozoful de la Fernay a conchis : „Şahul este ceva prea serios ca să fie un joc... totuşi, prea e joc ca să fie ceva serios..."
Psihologia culegătorului de timbre poate fi în multe feluri explicată. Se porneşte deductiv de la pasiunea oricărui colecţionar în genere. Obţinerea obiectului de colecţie aduce fericire. A afirmat-o Goethe: „Sammler sind glucklich !"■ Dar aşa precum lumea este astăzi divizată, la fel şl înţelesul fericirii a devenit felurit. In lumea capitalistă filatelta poate aduce satisfacţii băneşti. A intervenit legea cererii şi a ofertei, negoţul, bursa, specula. Intîtneşti situaţii curioase, bizare. O marcă poştală nu este un briliant, sau un automobil de lux, lucruri ce conţin în ele acumulări de muncă; această mică efigie grafică nu este un tablou de maestru. Dar dacă marca devine rară, revine mal scumpă decît o pictură originală. Există printre timbrele franceze unul care înfăţişează un tablou de Fragonard. Să admitem că prin trecerea timpului acest timbru devine atît de-rar precum este sărbătoritul nostru de azi: ,,Cap de Bour". Va ajunge deci să coste acest petic de hîrtie tras la rotativă, mai mult decît originalul lucrai cu trudă acum aproape 200 de ani de către pictorul francez ? Iţi stă niţeluş mintea în loc- O asemenea transmutaţie şi denivelare de valori devine scandaloasă.
214
MISCELLANEA
In ţanle socialismului, ţilatelia se detaşează net de curidiM, n pătrat de hîrtie care costă atît cît scrie pe el dar odntnt ^ f      ^ **** m devine un obiect al unei nobile deZt      7' ^minata funcţia ei poştală, ea
sportivă, de la primul Sputnik la cestul ,u„       , 7 7 ''^ iSt°''ic la izblndă
siunile lui temporale şi spaZ   om & 7 °0ldlU- Universul !n ioate d^n-
* tn preocupările IZnT^flZ^ZtaTT' * * m™*"*
interpreta filatelic. Un limba/Zers7l p^^T' ^ Mul « "°°<°
— . doi centimetri pălrafi flecari, C^Lr^r^
C. M.
REVISTA REVISTELOR
— din ţară —
„LIMBA ROMÎNĂ" nr. 4/1958
Credem că nu exagerăm afirmind că nr. 4 al publicaţiei Institutului de lingvistica din Bucureşti nu se adresează numai specialiştilor; el conţine articole folositoare tuturor oamenilor de cultură şi mai cu seamă mînuitorilor de condei.
Caietul se deschide cu prezentarea Luciei Wald Despre concepţia lingvistică a lui î. A. Baudouin de Courtenay (despre care scria şi Hasdeu in 1876), „unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai lingvisticii generale şi comparative, creatorul şcolii lingvistice ruse de la Kazan".
Intr-un amplu studiu (30 de pagini), F. Fugara tratează Despre lectura manuscriselor lui loan Budai-Deleanu. Plecînd de la cercetarea atentă a manuscriselor originale, autorul supune unei amănunţite ■analize critice ediţiile Cardaş şi Byck Şi încearcă o reabilitare a poetului Ţigania-dei, pe nedrept învinuit a fi un scriitor „stîngaci" (Densusianu), un poet inabil (Oană) sau ,,lipsit de şlefuire" (Paul Cornea). După cum susţine autorul, mesajul ideologico-artistic al Ţiganiadei este departe de a contrasta cu forma de exprimare, Budai-Deleanu fiind „indiscutabil un model de versificaţie, şi nu numai pentru vremea lui". Prejudecata nevolniciei sale poetice ar fi ajuns pînă la noi numai din pricina ediţiilor defectuoase Cardaş şi Byck; ceea ce l-a interesat însă pe autor în studiul său n-a fost, după cum însuşi arată, „să caute greşeli de lectură celor două ediţii". Dacă a făcut-o totuşi, a fost numai atunci cînd versul care-i trebuia
spre exemplificare „a fost citit greşit de unul sau de ambii editori, tocmai la cu-vîntul care constituia interesul demonstraţiei".
Greşelile pe care le impută celor doi editori autorul studiului se pot împărţi în: erori de lectură propriu zise, punctuaţie (lif or mantă şi, in sfîrşit, interpretare eronată sau lipsă de interpretare critică a. lecturii.
Dacă erorile de lectură („...tîmpa dezmierdare [fu prietenă/ cu bogătatea şi cu boieria", în loc de: buiecia, cu toată consecinţa diformării sensului) sau cele da punctuaţie („aşa foarte bine" în loc de: aşa ? „foarte bine" ?) sînt pe cît de imputabile întîmplăril (cele două exemple sînt singurele din mii de versuri), pe aiil de categorice şi grave, celelalte suscită discuţii. Susţine F. Fugarii că Budai-Deleanu, care a indicat el însuşi metrul în care şi-a scris opera, l-a şi observat cu rigurozitate. Versurile hiper sau liipome-trice se datoresc editorilor, care nu s-au priceput să elideze sau să împlinească acolo unde trebuia. Astfel, potrivit indicaţiilor pe care însuşi poetul le dă în Fundamenta grammatices..., cu degetu invită trebuia transcris cu degetu-nvită şi nu „cu deget invită"; atîta îi trebuie citit atîta-i şi nu ad-litteram etc. etc. De asemenea, şi bazîndu-ne pe alte variante decît textul de bază, înainte (în cap de vers, după vocală) trebuie transcris Nainte; Intîmplare devine Tîmplare etc. etc. In felul acesta —■ editînd  adică  nu  cum, inconsecvent,
216
REVISTA REVISTELOR
scria Deleanu ci cum, consecvent, pronunţa el — demonstrează cu numeroase exemple F. Fugarii, versurile îşi recapătă, toate, corectitudinea şl dobîndesc o nouă frumuseţe şi cursivitate, pînă astăzi ignorate. Mărturisim că soluţia este tot atît de îndrăzneaţă pe cît este de seducătoare. In limba latină scriem, în versuri, praesi-dium et şi scandăm praesidiet; limba romînă (care, în ortografia cirilică a vremii, nu cunoştea linioara de unire) n-are nevoie de scandare; citim cum scriem şi aşadar pare cît se poate de logic sistemul preconizai, mai cu seamă cînd în sprijinul lui vin înseşi precizările teoretice ale scriitorului. Dar, Iarăşi, cîţi scriitori din veacurile trecute nu teoretizează într-un fel şi, cînd este să scrie, scriu altfel ? Fle-liade tună şi fulgeră împotriva dezacordului dintre subiect şi predicat. însemnează că-l vom corecta în cazurile — numeroase — cînd vom întîlnl dezacordul ? Intr-o e-raiă, Anton Pann precizează, printre altele, că oriunde vom găsi a în loc de ă să nu le luăm în seamă, fiind „greşeala probarului", însemnează că vom emenda „gălbinare" în expresia bolnav de galbi-nare, prăpădind astfel calamburul (galbini n-are) ? Exemplele s-ar putea înmulţi cu Odobescu, G. Slon, Caraglale etc. etc. In ultimă analiză, socotim că editorul are, cu competenţă şl tact, voie să procedeze oricum, cu condiţia să dea socoteală, în nota ediţiei şi în subsoluri; cea mai gravă greşeală este însă inconsecvenţa în interpretarea unuia şi aceluiaşi fenomen. Această din urmă culpă, larg exemplificată în articolul Iul F. Fugarii, ni se pare cea mai serioasă. Ea trebuie negreşit să dea de gîndît editorului lui Budai-Deleanu într-u-na din viitoarele ediţii. Iar însăşi punerea în discuţie a unei ediţii ca cea a Ţi-ganiadel, socotită pînă astăzi drept una din cele mai bune, demonstrează încă o dată necesitatea discutării — cu largul ajutor al filologilor — a problemelor legate de ştiinţa la noi atît de tînără: ştiinţa editării de texte clasice.
Intr-un documentat articol, Intitulat Unele observaţii cu privire la valoarea semantică a prefixului ne-, C. Otobîcu dă o ri-
postă hotărîtă unor „exerciţii de a demonstra amestecul transcendenţei în evoluţia limbii". Faptul că, în compunere cu ne-, bun a dat nebun, mărginit a dat nemărginit, cuprins necuprins, cu înţelesul de „care nu poate fi cuprins cu mintea", este interpretat în publicaţia occidentală Orbis ca o „psihologie a negaţiei", ca o tendinţă de a da negaţiei o funcţie „ontologică". Dernascînd concepţia filozofică reacţionară care stă la baza unor concluzii atît de absurde şi discutînd problema pe un solid temei de cazuri, C. Otobîcu demonstrează tendenţiozitatea şi lipsa de rigoare ştiinţifică — generalizare pe baza cîtorva cazuri particulare nesemnificative — a articolului discutat şl arată că adjectivele compuse cu acest prefix sînt, dimpotrivă, „o dovadă a cunoaşterii mai aprofundate a realităţii şi ele au apărut ca a necesitate".
Deosebit de utile sînt Observaţiile asupra limbii din revista laşul literar făcute de Magdalena Popescu. Faţă de nivelul presei din trecut, trebuie să arătăm cu mîndrie că astăzi se scrie cu mult mai bine în toate publicaţiile noastre. Totuşi, greşeli ca cete semnalate în articolul cu pricina se mai întîlnesc din păcate destul de adesea, chiar, cum vom arăta, în Limba romînă, publicaţie a Institutului de lingvistică din Bucureşti.
Discutînd, în cadrul problemei ^Scriitorii tineri şi limba operei lor", Setea lui Titus Popovici, Gh. Bulgăr arată reuşitele romancierului şl pe teren stilistic (concentrare, sobrietate, relief, o fericită onomastică), dar atrage totodată atenţia asupra primejdiei ca, nu cumva în dorinţa de a reda cît mai veridic atmosfera unei anumite regiuni, scriitorii să-şi îngreuneze textul cu cuvinte atît de rare, (vandroc, poţoală, a mogoroci etc.) încît lectura să pretindă neapărat ajutorul unui dicţionar.
Soluţii care se împacă şi cu rigoarea ştiinţifică, şi cu uzul stabilit, dă Traian Costa în articolul Numele proprii latineşti în romîneşte. La fel de binevenite sînt şi soluţiile lui Nicolaie V. Bălan Ploeşti oferite în Ortografia formelor   compuse de
REVISTA REVISTELOR
217
nume proprii. Aici însă, cîteva observaţii. Numele oraşului Ploieşti, scrie autorul (p. 85), trebuie ortografiat numai astfel; in schimb, însuşi d-sa iscăleşte acelaşi articol cu numele său Ploeşti (p. 78), pe cînd în Sumar (p. 3) apare Ploieşti! Tot astfel, pe bună dreptate, d-sa cere ca în ■titlurile publicaţiilor numai cel dintîi cu-vlnt să se scrie cu majusculă: laşul literar, Viaţa romînească etc. (p. 87); în schimb, în aceeaşi revistă, la p. 109, apare : Albina Romînească ! Pseudokynegheti-kos este de preferat formelor (într-unui sau două cuvinte) Pseudo-kinighetikos sau -geticos nu pentru că este „mai popularizată", ci fiindcă e singura corectă: Pseudo-kinighetikos este o formă hibridă, căci transcriind i grecescul eta admitem pronunţarea reuchliniană şi atunci ar trebui să scriem şi Psevdo. De asemenea, nu „fotocopia manuscrisului" face lege în varianta de editat (în speţă, corect, Nunta Zamfirei), ci ultima ediţie originală, care singură reprezintă ultima voinţă a autorului. Cît priveşte citarea, am sfătui să se aleagă ediţiile cele mai noi şi cele mai bune, nu ediţii învechite şi de a doua mînă (Biblioteca Şcolarului 1953, cînd există, pentru Nuvele Slavici, ediţia colectivului de universitari de la Cluj, apărută la E.S.P.L.A. în 1958 l) Este o datorie elementară, şi pentru filologi-
La rubrica Note, Mircea Seche publică Cîteva păreri despre limba romînă literară în prima jumătate a secolului al XlX-lea, ocupîndu-se de problema „stilurilor literare". „Scriitorii — susţine d-sa — vorbesc acum pentru întîia oară de existenţa mai multor stiluri ale limbii". Dacă este adevărat că în această epocă se teoretizează — mai mult sau mai puţin ştiinţific — pentru prima oară problema stilurilor, ideea despre stil ni se pare a fi existat încă de mult, în fondul de aur al literaturii noastre. Ce altceva decît o preocupare stilistică este la Miron Costin, în epistola dedicatorie către loan al III-lea al
Poloniei, pasajul: .....Neîndemănarea mea
în această limbă se datoreşte faptului că de zeci de ani încoace, rar  am folosit
limba polonă. Dar precum Dumnezeu... primeşte în cer atît cuvîntarea amplă şi aleasă a oratorilor mari şi sfinţi, cît şi un «Doamne-miluieşte» rostit... de orice om simplu, aşa şi măria-ta... binevoieşte... să primeşti... o istorie scurtă neîndemăna-tec scrisă..." (Poema Polonă, ed. Panai-tescu 1958, p. 218—219). Iar înaintea definiţiei dată versurilor de un Popescu Vasile, ieşean din 1836, („Proza este limba firească... Versurile se deosebesc de proză fiindcă sînt măsurate..."), acelaşi Miron Costin a dat şi el una, cel puţin tot atît de „ştiinţifică" : „In toate ţările, iubite cetitoriule, să află acestu fel de scrisoare, care elineşte ritmos să chiamă, iară slavoneşte stihoslovie şi cu acest chip de scrisoare [problema stilului propriu unui anume gen!!] au scris mulţi laudile împăraţilor, a crailor, a domnilor şi începăturile ţărîlor şi a împărăţiei lor. Aşa au scris Omir..." (Viiaţa lumii, ib, p. 318).
Numărul mai cuprinde o rubrică de critică şi bibliografie (recenzia corectă a lui G. Mihăilă despre Studiile de sintaxa limbii romîne datorite lingvistului sovietic R. A. Budagov; recenzia despre Studii şi cercetări ştiinţifice (Filiala Iaşi a Acad.' R.P.R.,) Filologie, Fasc. N/1957 pe care am fi dorit-o mai amplă), precum şi note de „Greşeli curente".
Nu putem încheia înainte de a deplînge strecurarea în Limba romînă a unor erori de limbă pe care însăşi revista le critică la alte publicaţii. Semnalăm: „teoria care priveşte limba ca un organism viu" — p. 6 — (corect: ...ca pe un organism; greşeală criticată la p. 55); „In cazul de faţă adjectivul" — p. 94 — (corect: In cazul de faţă, adjectivul; greşeală criticată la. p. 58) ; ghilimelele deschise la p. 100 col. 1 rîndul 10 nu se mai închid niciodată (greşeală criticată la p. 62); „diversele puncte de vedere privitoare la cazurile romîneşti, inclusiv cel tradiţional" — p. WC — (cine e „tradiţional", cazul ? — greşeală necriticată de Limba romînă).
Radu Albala
218
REVISTA REVISTELOR
„GAZETA LITERA
Interesul justificai pentru problemele fundamentale ale esteticii marxiste şi pentru generalizarea teoretică a succeselor do-bîndite de literatura noastră tinde să anuleze şl să înlocuiască dispreţul pentru „teorie", semnalat ta unii dintre critici într-o vreme nu prea depărtată. Discuţiile privitoare la realismul socialist ocupă un spaţiu important în publicaţiile noastre, identificîndu-se cu efortul de a stabili profilul generalizat, nou şl original, calitativ deosebit al literaturii contemporane. Şl în ţara noastră principiile realismului socialist sînt afirmate în opoziţie principială cu diversele teorii revizioniste. Discuţiile care au darul de a evidenţia superioritatea noii metode de creaţie şi necesitatea ei istorică actuală, capătă o binevenită amploare teoretică şi practică. Gazeta literară a inaugurat o rubrică special destinată acestei discuţii. Punctul de pornire l-a constituit articolul criticului sovietic I. Ânisimov „Realismul socialist şi literatura contemporană".
M. Petroveanu subliniază într-un articol programatic necesitatea discuţiei, invitînd pe critici, teoreticieni şi scriitori să contribuie la clarificarea cît mai precisă a principiilor noii metode de creaţie. Se ştie că realismul socialist a ieşit triumfător din atacurile revizioniste înfruntate mai ales în ultima vreme. E necesar deci să explicăm motivele acestei victorii, cauzele prestigiului intact al metodei revoluţionare, să stabilim în ce constă noutatea acestei metode şi în genere originalitatea literaturii revoluţionare contemporane. O asemenea discuţie se întemeiază pe realităţi şi prin înseşi ţelurile pe care şi le propune corectează eroarea unor discuţii mai vechi, insuficient legate de actualitatea literaturii şi de problemele ei importante.
Într-un alt articol Ov. S. Crohmălniceanu scrie: „In optica vieţii a apărut o perspectivă revoluţionară care izvorăşte nemijlocit şi concret din realităţile construcţiei socialiste". Drumul creator parcurs de personalităţi de mare prestigiu, ca Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu
IA" nr. 36-4311958 ' *
evldenţează rezultatul fecund al noii orientări. Realismul socialist a ajutat pe scriitori să găsească un răspuns palpabil şi convingător unor dileme şi tragice antinomii proprii creaţiei lor din trecut. Căutări vechi află acum calea unor dezlegări de mult rîvnite. Mihail Sadoveanu descoperă în operele sale recente posibilitatea integrării armonioase a umanităţii eroilor săi în civilizaţia socialistă, Arghezi se smulge din dialogul tragic şi iluzoriu cu divinitatea, aderînd la viziunea prometeică a omului liber, stăpîn pe destinul său. Tn acelaşi timp, realismul socialist îşi afirmă vigoarea în descoperirea unor zone de umanitate şi a unor raporturi sociale şi atitudini etice necunoscute altădată, evidenţiate astăzi prin dezvoltarea realităţii socialiste. E vorba aşa dar de adevărate „revelaţii" care sporesc enorm, prin stilt calitativ, substanţa cunoaşterii artistice.
Al. Oprea în articolul „Poezia prozei realist socialiste" dovedeşte că realismul socialist restituie artei propria ei natură specifică, de „oglindire poetică a fiinţelor şî lucrurilor". E vorba de o particularitate proprie artei realiste în diversele sale stadii de dezvoltare, dar capabilă să se manifeste în libertate, cu o forţă încă necunoscută, abia în condiţiile epocii socialiste. Ostilitatea organică a raporturilor capitaliste ţaţă de poezie a determinat pe teoreticienii romantici să caute valori poetice exemplare în trecutul îndepărtat. Dar adevărata poezie e generată, în cea mai mare măsură, de realităţile socialiste care restituie omului marile sale însuşiri şi, prin aceasta, poezia însăşi a existenţei.
Tn .Actualitatea şi teoria distanţei" Savin Bratu subliniază că realitatea concretă şi imediată a constituit sursa de inspiraţie a tuturor creatorilor realişti. Literatura sovietică cunoaşte opere de excepţională valoare care înregistrează „pe viu" prefacerile prezentului. Teoria „distanţei" promovată de unii literaţi nu e altceva decît o diversiune şi îndeamnă la o retragere laşă în faţa adevăratei meniri a scriitorului realist. Tn alt articol criticul vorbeşte despre
REVISTA REVISTELOR
219
spiritul de partid ca o condiţie necesară oglindirii veridice a realităţii în epoca noastră.
Andrei Băleanu în articolul „Perspectiva revoluţionară şi poticnirile revizioniştilor" combate interpretările false, subiectiviste date unei foarte importante laturi a realismului socialist. Perspectiva revoluţionară nu e „o pură abstracţie" ci „un obiectiv concret" generat de viaţa însăşi în continuă transformare socialistă. In articolul intitulat „Idealul estetic al scriitorului militant" sînt demascate teoriile obiectiviste care tind să răpească scriitorului contemporan idealul său înaintat, ţinuta militantă a operelor sale.
I. Vitner argumentează împotriva propagandei revizioniste şi burgheze care denigrează contribuţia lui M. Gorki la arta contemporană, competenţa teoretică a 'genialului seriilor şi vigoarea artistică a operelor sale. („Concepţia lui Gorki").
Gazeta literară nu limitează însă, la cadrul strict al unei rubrici, discuţiile în jurul realismului socialist. în acest sens trebuie să amintim contribuţia unor scriitori ca Petru Dumitriu şi Titus Popovici care, pornind de la o experienţă personală arată rolul însemnat al comuniştilor în creaţia lor. Deasemeni, Paul Georgescu, la cronica literară, analizînd creaţia poetică a Măriei Banuş şi a lui Radu Boureanu, subliniază că realismul socialist nu este un factor exterior artei, cum susţin revizioniştii, ci o necesitate interioară şi o cerinţă organică a fiecărei conştiinţe adevărate. „Noua metodă de creaţie — realismul socialist — nu a fost impusă din afară de teoreticieni (cum pretind denigratorii literaturii noastre) ci a fost soluţia reală a unor probleme dramatice, reale".
E desigur util să afirmăm încă odată principiile de bază ale literaturii actuale, * mai ales că unii au fost dispuşi într-o vreme să le ignore ca fiind „îndeobşte cunoscute". Totuşi trebuie să mărturisim că articolele publicate în Gazeta literară (observaţia e valabilă şi pentru alte publicaţii, inclusiv Viaţa Romînească) suferă uneori de un caracter prea general. Nu credem că este necesar şi spre folosul discuţiei ca fiecare articol să repete alfabetul esteticii. Ar fi de dorit ca participanţii la discuţie să se refere îndeosebi la problemele controversate, de mare actualitate în combaterea tezelor revizioniste.
Se resimte şi o anumită limitare a exemplificărilor. Desigur că fiecare autor se simte bine în intimitatea unor opere de indiscutabilă valoare şi unanim apreciate. Dar literatura noastră nouă nu se reduce la cîteva nume de scriitori şi cîteva titluri de opere izbitoare pentru oricine, ci include o mare varietate de personalităţi aflate în continuu proces de dezvoltare.
Se ridică şi o altă întrebare: de ce evită criticii noştri referirile la problemele poeziei ori de cîte ori generalizează fenomenul literar ? Oare experienţa în acest domeniu e mai puţin importantă, mai puţin semnificativă pentru orientarea literaturii ? Nu credem să fie aşa-
Jinînd seama în permanenţă şi de însemnătatea internaţională a discuţiilor în jurul realismului socialist, referinţele la noutatea specifică a literaturii noastre, în raport cu alte literaturi, ar contribui fără îndoială la prestigiul teoretic şi la o maximă eficacitate practică a discuţiei.
L. R.
— de peste hotare —
O NOUĂ REVISTA LITERARĂ SOVIETICĂ
La Leningrad a început să apară    în mele de „RUSSKAIA LITERATURA" („Li-
acest an o nouă revistă literară, redactată teratura Rusă"), reprezentînd o publicaţie
în cadrul Casei Puşkin a Academiei de şti- trimestrială.
inţe a U.R.S.S. Noua revistă poartă nu- „Principala   sarcină   a revistei — stă
220
REVISTA REVISTELOR
scris in nota redacţională ce însoţeşte primul număr apărut în aprilie crt, — este studiul şi propagarea realizărilor maru literaturi ruse... mai ales ale realismului clasic din secolul al XlX-lea şi realismului socialist al epocii noastre". Din această sarcină primordială decurg principalele probleme care urmează să fie dezbătute în paginile revistei, deflnlndu-i profilul: studiul specificului naţional în literatura rusă, analiza principalelor aspecte ale realismului în artă şi a specificului creaţiei celor mai reprezentativi scriitori ruşi şi sovietici, definirea însemnătăţii estetico-Ideologlce a tradiţiilor literaturii clasice pentru viaţa literară modernă, a legăturii reciproce dintre literatura rusă şi creaţia populară.
In aceeaşi notă iniţială, redacţia revistei îşi ia angajamentul să-şi orienteze activitatea potrivit „necesităţii discuţiilor creatoare şi "schimbului liber de opinii". .
într-adevăr, încă din primul său număr, revista RUSSKAIA LITERATURA îşi conturează un profil propriu, aducînd pe primul plan problema specificului naţional căreia B. Bursov îi consacră un întreg ciclu de articole.
Titlul însuşi al articolelor „Specificul naţional şi însemnătatea universală a literaturii clasice ruse" mărturiseşte orientarea analizei literare a autorului către surprinderea zonelor de incidenţă dintre specificul naţional şi semnificaţia universală a creaţiei, orientare clar definită de autor: „Doar dacă am clarificat locul pe care îl ocupă literatura rusă în procesul literar universal, vom putea înţelege cu adevărat care este specificul ei „naţional"■
Pornit pe această cale, autorul constată, încă din partea introductivă a primului articol, întemeiat fiind pe afirmaţiile clasicilor marxism-leninismului, că „gradul participării unui popor sau altuia la procesul dezvoltării Istorice a omenirii nu se află în directă dependenţă de nivelul forţelor de producţie, de economia ţării respective".
De aceea, în ciuda înapoierii economice a Rusiei sec. XlX-lea, în ciuda faptului că
marxismul şi gîndirea revoluţionară în general îşi aveau în secolul trecut, centrul de greutate în Apus, la sfîrşîtul secolului trecut: „Rusia reprezenta detaşamentul înaintat al mişcării revoluţionare în Eu-ropa"\).
Tipul revoluţionarului conştient s-a format în perioada sfîrşitului veacului al XlX-lea — începutul celui de al XX-lea, într-o măsură mal intensă în Rusia, fapt care scotea la iveală una din trăsăturile principale ale procesului istoric aici. De aceea noţiunea de „specific naţional rus" reprezintă un întreg sistem de concepţii filozofice, istorice, psihologice, sociale, etice şi estetice. Legătura dintre cele două probleme: a specificului naţional şi a semnificaţiei universale, devine astfel evidentă.
B. Bursov purcede deci la urmărirea^ rolului literaturii ruse în procesul literar universal, din secolul XIII pînă în sec. XVIII (în primul articol) şi sec. XIX (în următoarele două articole din care nu am putut citi decît primul, numărul 3 al revistei neajungind încă pînă la noi).
Autorul constată că eposul lui Homer a devenit un etalon al desăvîrşlrll artistice, datorită faptului că reprezintă o transpunere a interrelaţiei dintre om şi societate în simplitatea şi firescul absolut al acesteia. Ulterior — conştient sau inconştient — marii scriitori au căutat să ajungă la acelaşi rezultat, aplicat la vremea lor, la care a ajuns. Homer, în epoca sa. Şi astfel a început să se desfăşoare o luptă aparte, pentru ca ,,proza vieţii, la zugrăvirea căreia, nu se putea renunţa, să nu dăuneze poeziei artei".
La această mare luptă pentru o artă nouă şi perfectă, alături de literatura occidentală, a participat şi literatura rusă.
Partea a doua a primului articol limpezeşte acest rol al literaturii ruse consta-tincl că a egalat şi chiar depăşit rolul oricărei literaturi vest-europene înaintate, datorită evoluţiei sale aparte, apropierii sale asimptotice de literatura europeană şi — mal ales ■— cu toate aceste apropieri, dai) K. Marx şi F. Engels : Opere, voi. XV, pag- 601, ed. rusă.
REVISTA REVISTELOR
221
tonta faptului că literatura rusă a rămas totuşi o literatură aparte cu trăsături profund specifice.
într-adevăr, in sec. XVIII în literatura rusă se conturează două tendinţe: cea orientată către asimilarea valorilor Apusului (Karamzin) şi cea cu totul cufundată în rezervoriile naţionale (Derjavin). Puşkin a împăcat aceste două tendinţe în urma cărui fapt: „gîndirea artistică rusă, a aprofundat specificul naţional, ridicîndu-se la nivelul gîndirii artistice europene".
Şi, dacă avem toate motivele să vorbim despre realismul secolului XIX în ansamblu, putem la fel de întemeiat vorbi despre „trăsăturile caracteristice ale realismului rus", adică despre specificul naţional al literaturii ruse a secolului al XlX-lea.
Această problemă este analizată în articolul următor apărut în numărul 2 al revistei.
După ce constată că începutul secolului al XlX-lea este marcat de explozia mişcărilor revoluţionare şi de eliberare naţională în Europa, Bursov urmăreşte în acest sens evoluţia paralelă a romantismului şi-realismului în Europa şi Rusia, mobillzîn-du-şi resursele analitice pentru definirea secolului XIX — în general, mai ales în domeniul romanului. Romanul realist al secolului XIX în Occident este — constată autorul — o epopee a epocii burgheze. Dacă acest roman depăşeşte ca forţă de pătrundere arta anterioară, el este inferior eposului Greciei antice de pildă, ca forţă poetică şi forţă a perspectivei. Ceea ce nu rse poate spune despre romanul rus, începînd cu „Dama de pică" şi sfîrşină cu „Adolescentul" Iul Dostoevski.
Am analizat cu precădere articolele lui B. Bursov atît pentru mănunchiul de idei interesante pe care le conţin cît şi pentru
faptul că reprezintă pivotul primelor numere ale revistei în jurul lui grupîndu-se o serie de alte articole consacrate aceleiaşi probleme a specificului naţional.
Este vorba de „Geneza realismului socialist" (nr. 1) de Ş. Petrov, în care autorul urmăreşte procesul îndelungat al formării curentului ce călăuzeşte arta socialistă, de la germenii poeziei proletare revoluţionare, de la creaţia Iul Gorki şi pînă la experienţele mature ale lui Demlan Bed-nîi şi Maiakovski.
Este vorba de asemenea de .Specificul artistic al vechii literaturi ruse" de I. Ere-min (nr. 1) şi „Cîteva probleme ale caracterului popular al literaturii sovietice" (nr. 2).
Multe alte articole cuprind şi ele implicaţii legate de problema, specificului naţional, care — deşi reprezintă principala preocupare a primelor două numere — este departe de a epuiza problematica revistei.
De altfel — cantitativ — revista pune accentul pe scormonirea tezaurului literaturii ruse, pentru a scoate la iveală valori noi. Cităm : „Problema raportului estetic dintre folclor şi realitate la N. G. Cernîşev-Şki" de B. Baranov, „Evoluţia realismului lui Saltîcov—Scedrin" de A. Buşmin (nr. 1.), „Conţinutul de idei al poemei „Călăreţul de aramă" de P. Mezenţev, „Poeziile inedite ale lui Garşin" de L. Clocicova (nr. 2) şi alte articole consacrate anilor studenţiei lui Tolstoi, experienţelor literare juvenile ale Iul A. Tolstoi, corespondenţei dintre Serghei Esenin şi poetul-ţăran Nicolal KUuev ori problemei relaţiei dintre Puşkin şi ştiinţa vremii sale.
Numeroase recenzii şi o bogată cronică, întregesc ambele numere prezentate aici.
L. Dimov
„WORT IN DER ZElT" nr, 9/958
Diferitele forme de evadare a poeziei din realitate sînt denunţate cîteodată chiar în presa literară din ţările capitaliste. Astfel în ultima vreme se Insistă asupra pre-
dilecţiei suspecte către mituri, care se propagă contagios în multe curente literare decadente. Problema o discută şi criticul austriac Wieland Schmled  într-un articol
222
in  epoca  noas( Jje scriitor!       t   t oezuie acestor
mitirn ■ , uPseste tocmai o trăire Poe2cZr;!a7n S0M™ «oderZ
Poarca lor. Oameni Zn sec 'xT* 7 conceotii , XX au alte
aZtZZ rnentalitate decît cei care
ZrZ       SeC°le Sm CU mUenii ^ uZl.
^eTlleZTemP°-anl trebUte Să «ee» S, dea eals7lrate «> lui Homer sin T W Ca ?i Cele °"
noas        tru   are mtorui        ojeza se
Za Z£Te rCUlatU ™Wzicea. aZZ- (msului autonom al cuvîntului în
aduZZ 7     Urmă CriUcul se stoarce aaucind demonstraţia sa pe o mia
fructuoasă. Mitul or!rit ■ ?t * mcu cinile în /„„ Şl'ar înige radă-
aZcZntilu   ZZZ^ ^ inMd^ina poeziad I12"- Aut°>-"1 constată că
poezia din secolul nostru a intrat în criză V se îndoieşte de ea însăşi, Inaceastă
"cT Tuie inceput de ia <»pT2
£ PCWare- induse pe drumuri gr£,
fl S'a a'Uns l* formă mitică. In epoca ^nicii şi a formule[or ^
t zi9' "mOCUit^-o.concepţiei ■jŢCa Ca Sa P"tem Pricepe lumea noas-»a in care trăim."
0 Posibilitate a introducerii mitului: ■■daca in poezia noastră facem ca luminile de neon din Kărtnarslrasse (un bulevard
REVISTA REVISTELOR
«Venei) să devină constelaţia căii iap.
me zguduiri socialZZZorZZ 7' inJăo Perdea de ^ MituHle
soucLT:spt,7ase sorm să acopere
capitaluri. Zel r2ul ^7 * '~ noaste caracter! aUStriac recu~
ezii li 1 ^Zionist al acestei po-
li ni    n7oTS~e CmZde ^sociale
^ZBZ'™~
Evocînd împrejurările   apariţiei     nn -bucuriei"   dc    c u-u       uPunfiei „Odei
(Bern) se L Walter Muschg
pdZzl vi daCă QCeaStă P°e*e muzică dl7BZ7nS aCtml Transpusă în a IX    Odau n M îinalul Sim^iel
ceacfpZeZ " * vili*-    PWe?te însemnătatea ei cu Mar
revoluţiei aZvuTlTZ ^
nenta tmr,*fn vedere uni-
astl   ZjcZu7ea S°tmi *
i    antecului orice substrat politic I „
ÎfosTmaT'°'^^rLZ dintă r d ° idee exaliată o ere-
tTZafi°:rZ rdi8ie- SMtt« flBeetZ fund   J'ZnZj: eX^™ nostalgia Pro-
fraternlzZTa tZiZZ"^ *"« *°
ceLăZdăratZeea Ce rdevă aticul- a-ZfZetu   uZZ    ° a b»™riei in
Zed sm2Z0mZare PB Opiate se prezlntTt " 8k™ele disPerdriL Ea re-unZZ 7   7SM dS recun°*tinţă către
r se simte deodată ocrotit de mizerie, ca ^ naufragiat pe care valurile l-au a un-
REVISTA REVISTELOR
223
cat pentru o clipă pe o stîncă. Pînă aici sîntem de acord cu autorul. Nu este însă admisibil ca în ţelul acesta să se tăgăduiască sensul politic, pe care Schiller l-a atribuit „Odei bucuriei". Cine poate ţi convins că autorul celebrei pledoarii pentru libertatea de gîndire din „Don Carlos", răzvrătitul împotriva despotismului clasei dominante din „Intrigă şi iubire", înţtăcă-raiul tribun al eliberării poporului din „Wilhelm Tell", — poetul Friedrich Schiller a fost străin de idealurile politice înaintate ale vremii sale.
După cum scrie chiar criticul elveţian, această exaltare a bucuriei nu este a unui ins bine dispus şi bine hrănit. Evitînd însă orice interpretare socială, el o denumeşte o bucurie „divină" care-l face pe om conştient că nu este izolat în lume ci un component al familiei întregii omeniri, — o treaptă mai sus în imperiul fără hotare al tuturor fiinţelor care se bucură de lumină, de aer, de viaţă. Aici criticul se înalţă în sferele credinţei şi ale dumnezeirii unde nu mai sînt necesare argumente şi controverse ştiinţifice. Cînd coboară din nou pe pămînt cu melancolie exclamă: „Ce să facem noi, oamenii din anul 1958, cu această viziune entuziastă ? Ea este contrariul lumii în care trăim. Noi nu sîntem pe drumul unirii tuturora şi trăim învrăj-
biţi şi în frică reciprocă ca o haită de lupi care atentează la viaţa celorlalţi, înăuntrul popoarelor şi de la naţiune la naţiune. In loc să ne bucurăm de viaţă sîntem cuprinşi de spaimă, ne refugiem în noi înşine în speranţa că astfel ne vom putea salva de fatalitatea ce ameninţă lumea."'
Culorile acestui tablou aparţin într-adevăr lumii capitalului. Apare firească deci repulsia criticului: „E o batjocorire adresată lui Schiller şi nouă înşine dacă mai îndrăznim să cîntăm aceste versuri. Schiller a fost unul din marii nefericiţi din literatura germană; tot aşa a trăit şi Beethoven într-o lume plină de imperfecţiune... Dar sunetele intonate de aceşti doi giganţi tocmai noi, am putea să le înţelegem mai bine, noi care am văzut cu ochii noştri grozăviile distrugerii şi ale prăbuşirii".
Nu i se pare totuşi comentatorului lui Schiller că adoptă el aceea viziune apolitică, pe care i-o conferă pe nedrept poetului german ? Ieşirea din infernul imperialist nu se poate realiza prin fraze magice sau tinguiri. Pe o treime a globului pă-mîntesc idealul înfrăţirii a fost înfăptuit pe bazele concrete ale revoluţiei socialiste, ale desfiinţării asupririi omului de către om.
D. Ludovic
„TEMPO PRESENTE"
După ce Ungaretti a proclamat nu de mult că „pesimismul, este dominanta, sufletească a. intelectualului modern, tot aşa cum impasibilitatea este dispoziţia sa permanentă", s-au iscat discuţii aprinse, luări de poziţie pro şi contra au răsunat cu tărie, s-au făcut sgomoloa.se profesii de credinţă. Nu întîmplător, prin urmare, numărul din august crt. al revistei de cultură „Tempo presente" se ocupă, sub semnătura directorului publicaţiei, Ignatio Silone şl a Iul Mario Diacouo, de condiţia intelectualului în epoca noastră şi „de evenimentele ce îi determină nota particularizatoare".
Ignatio Silone este de părere că în îm-' prejurările actuale condiţia intelectualului
'comportă riscuri, înlrucît „momentul este 'tulbure". Recomandarea lui Silone adresată ca un îndemn intelectualităţii este „maleabilltatea", deşi este limpede că poziţia oscilantă contradictorie este expresia unei duplicităţi. Dar intelectualul contemporan pătruns de misiunea sa nu se poate complace în duplicitate şi echivoc, el respinge „calea de mijloc" pe care i-o propune Silone. Compromisul, gîndul de a concilia tendinţe opuse reprezintă soluţia la care Ignatio Silone recurge, terorizat de ideia că în vremea noastră s-ar putea cere intelectualităţii adoptarea unei poziţii făţişe în bătălia politică, morală şi estetică a timpului nostru — bătălia dintre realism
224
REVISTA .REVISTELOR
şi modernism, dintre demnitate şi servitute, dintre forţele progresului şi exponenţii vechiului.
Argumentul lui Silone trebuie respins fiindcă dacă premiza este justă: „prin na-'tura sa scriitorul depinde de societate, nu de instituţii", concluzia autorului este profund falsă. Instituţiile sînt produsul Istoric al dezvoltării societăţii, fiecare etapă a existenţei ei înrîurind natură şi scopul instituţiilor-ce 6 deservesc- Silone a avut nevoie de acest sofism pentru a demonstra că nu e neapărat necesar ca intelectualul să sprijine instituţiile parlamentare sau democratice, important este ca el să nu „se dezică" de societate,'ceea ce va întreprinde societatea este valabil şi acceptabil şi pentru intelectualitate. Aici transpare mai vechea 'concepţia anarhică a lui Silone iar îndemnul său ca intelectualii să „nu se aservească instituţiilor" vizează în deosebi activitatea militantă în cadrul partidelor democrate şi în cel comunist. O -atare activitate- Silone b consideră străină naturii scriitorului tocmai fiindcă după opinia lui 'acesta acţionează numai în condiţiile „unui echilibru al so-
licitărilor". Silone crede că ^echilibrul solicitărilor" nu ^funcţionează după principiul vaselor comunicante ci unilateral, adică numai societatea ' poate solicita, determina o atitudine sau alta din partea omului de Cultură, participarea activă, iniţiativa fiind interzise acestuia cît timp el nu are latitudi-'nea intervenţiei libere. Limitarea contribuţiei obşteşti d intelectualităţii" provine din. 'teama lui Silone de a nu o vedea- exprimîn-'du-şi adeziunea la programul de' luptă at. comuniştilor- Poziţia eronată a lui Silone iese la iveală cînd el deplînge totuşi nepăsarea civică a intelectualilor pe care o con-.,, 'sideră „un fenomen contra-indicat" /Pe de o parte deci, sfătuieşte oamenii - de cultură să nu ,,se angajeze ^politic", pe de altă parte indiferentismul lor îl tnîhneşte. Evident, că. evenimentele din Franţa, unde se'tf ac. paşi repezi către instaurarea puterii personale îl obligă să conchidă cerind confraţilor, să hm repete greşelile vecinilor, şi - ca „fiecare să nu se mai izoleze în carapacea' intereselor personale". Dar nu e cazul să răspundă şi-cum se 'poate practic realiza aceasta ?
C     '■ H/Z.