REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R.
Apare sub conducerea unui comitet  de redacţie
OCTOMBRIE - 195$- ANUL X!
Director. M1HAIL RALEA
__ Redactor se ft Ov. S. CROHMÂLNICEANU _
Colegiul redacţional.- Acad' TUDOR ARGHEZ1; Acad. M1HA1 BENIUQ Acad GEO BOGZA., DEMOSTENE BOTEZ-, LUCIA DEMETRIUS; Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHANASIE JOJA, REMUS LUCA, AUREL MfHALE; AL PHILIPPIDE, membru corespondent al Academiei R.P.R., MARIN PREDA (redactor-se f adjunct); Acad. MIHAIL SADOVEANU -, Acad ZAHARIA STANCH, D. 1. SUCHIANU; VICTOR TULBURE (redac-tor-sef adjunct); Acad. TUDOR VIANU.
CUPRINSUL
1917—1958
MIHAI BENIUC: Prag................ &
CONSTANTIN NISIPEANU :   Primăvara lui Lenin........"
H. GRÂMESCU : De patruzeci de ani şi încă unul......... 9
AUREL STOR1N : Trei scrisori de la Moscova......... 11
POEŢII SOVIETICI CÎNTA REVOLUŢIA
VLADIMIR MAIACOVSKI : Fragment din „Poemul lui Octombrie" ; Te-ndopi cu
ananas  (în romîneşte de Cicerone Theodorescu)....... 13
SERGHEI ESENIN : Cantata (în romîneşte de Vladimir Colin)..... 1"
VALERII BRIUSOV: *** (în romîneşte de Ion Brad)....... 17
STEPAN SCIPACIOV : 1917—1942 (în romîneşte de Aurel St or in)    .... 18
EVGHENII DOLMATOVSKI : Pămîntul va rodi (în romîneşte de VI. Colin)     . 19
NIKOLAI GRIBACIOV: Cînd salva detunîrad măreaţă (în romîneşte de VI. Colin) 19
SERGHE1 SMIRNOV ;  In ajun (în romîneşte -de VI. Colin)..... 20
NICOLAE TIC :  Şantier................ 21
9 ANI DE LA ELIBERAREA CHINEI
ALFRED-MARGUL SPERBER : Unui poet chinez din veacul al VUI-lea (în romîneşte de Ion Horea)............... 81
AL. ANDRIŢOIU : Trei oaspeţi neaşteptaţi........... 82
ILIE CONSTANTIN : înalt e malul depărtatei Chine........ 84
VLAI'CU BIRNA:   Nu veţi răzbi!............. 84
ION BRAD : China.................. 84
EUSEBIU CAM ILAR : Despre poezia chineză......... 9f
VICTOR TULBURE: Cuvîntul pescarilor japonezi
Paa,
ION HOREA: Nu moartea............ 99
FLORENŢA ALBU : Noapte la Bicaz ; Moment; Sub semnul Revoluţiei   .    .    . 100
*
MARIA BANUŞ : Scrisoare d-lui Pierre Gaxotte de la Academia Franceză    .    . 103
50 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI ALEXANDRU SAHIA
RADU POPESCU : Alexandru Sahia şi ultimele numere ale „Bluzelor Albastre" . 106
CRONICA IDEILOR
N. TERTULIAN: Tratatul de „Istoria Psihologiei"........ 12G
CRONICA FILMULUI
D. COSTIN : însemnări despre filmul şi eroul revoluţionar...... 132
TEORIE ŞI CRITICĂ
M. GUS : Partinitatea leninistă şi criticii ei (II)......... 138
AUREL MARTIN : Nuvele şi schiţe în publicaţiile noastre...... 151
AL. POPOVICI: Tinereţea mesajului............ 158
EUGENIA TUDOR : Dramatismul autentic şi efectele „tari"...... 160
CARTEA SOVIETICA
B. ELV1N:   Nil şi ceilalţi.............. 173
E. ANTON : Sensurile revoluţiei şi opera lui Şolohov........ 175
F. BRUNEA-FOX: Boris Polevoi: „Impresii din America"...... 179
STEFAN CAZIMIR : Pe baricadele Revoluţiei.......... 181
GEO ŞERBAN :   Lirica Verei Inber.......... 183
CARNET
* * * La aniversarea lui IORGU IORDAN........... 186
* * * La al 100-lea număr al revistei „Steaua"......... 188
MISCELLANEA............... lgy
NOTE DE LECTOR
M. BUCUR : M. Sadoveanu :  „Fraţii Jderi"     .'......... 203
DAN GRIGORESCU : Eugen Frunză : „Liberi şi stăpîni"....... 206
Z. ORNEA:   Ion Istrati :   „Din neagra ţărănie"......... 207
PETRE PAS CU : G. Ciprian : „Măscărici şi Mîzgălici"....... 209
TEODOR VIRGOLICI:  Valeriu Rîpeanu :   „George-Mihail Zamfirescu"         .    . 210
REVISTA REVISTELOR........
1917 - 1958
Ml HAI BENIVC
PRAG
Am bucurat pe mulţi, dar nu destui, Am supărat, dar nu atît cit trebe, Iar zilele-mi, cămile mari cu ghebe, Din cînd în cînd pieriră prin deşert Şi niciodată nu pot să mi-o iert Că n-a fost în folosul nimănui.
Sînt comunist si n-o spun doar de fală,
Mustrare e cînd mie mi-o repet,
O voce din adine îmi spune-ncet:
Nu uiţi ce eşti, aşa, din timp în timp ?
Nu simţi în suflet al trufiei ghimp ?
Nu-ţi scapă vr-un\ duşman ca din greşală ?
Hei! soare trist al recelui brumar, Eu ştiu că tu eşti poarta dinspre iarnă Şi că vecia epoci o s-aştearnă Şi după mine ca naintea mea — Puţinul muşchi ce-o creşte pe subt nea L-or paşte reni din evul proletar.
Căci n-am pretenţii să-mi răsune versul Pe cosmicele unde ce-or transmite In graiuri noi cîntările ivite, Slăvind astronauţii temerari Prieteni cu ceilalţi buni planetari Ce negreşit îi are Universul.
Eu pe pămînt, aici, o să rămîn Luptînd pin la sfîrşit pe metereze, Planeta mea să n-o desfigureze Vr-un Hitler nou cu focul din atom Visîndu-se de veci stăpîn pe om, Pe soarta şi pe munca lui stăpîn.
MIHAI BENIUC
Sînt comunist, o spun cu-un pic de fală, Căci noi sîntem acei ce n-o să lase Inmlvorări de flăcări peste case Şi razele ce-i scurmă vieţii miezul Răpindu-i frumuseţa şi-nţelesul, Tot noi le vom opri, fără-ndoială !
Iar dacă am pretenţii, e doar una : Cînd voi cădea, tîrziu ori mai devreme, Sărind măreţe trepte de poeme Şi-nsîngerînd cu fruntea-mi spartă pragul Acestor timpuri, să-mi ridice steagul Un altul, înfruntînd semeţ furtuna!
14.8.58
CONSTANTIN NIS WEAN CI
PRIMĂVARA LUI LEMN
Mi s-a părut că trece
o flacără pe-aproape.
Era un om care privea lumea
cu nişte ochi nemaiîntâlniţi,
care simţeai cum te pătrund
luminîndu-ţi adîncul întunecat.
Iar vorba lui te atrăgea
ca prima zi de vară
după o iarnă grea şi lungă.
Cînd oamenii se strîngeau
în preajma lui
îşi deschideau inima
ca să-i prindă cuvintele.
Lumea spunea că omul acela
avea în glasul lui
o bucată de soare
pentru că ascultîndu-l simţeai
că. se aprinde ceva în tine
care te face să creşti,
să depăşeşti înălţimile obişnuite
şi vedeai cum din fruntea ta
se revarsă lumină...
El adusese omului
însăşi primăvara lumii!
Unii, au primit-o de la începui
cu duşmănie de moarte :
i-au răsturnat în cale pădurile
ca să nu poată trece,
dar a trecut!
şi atunci au răsturnat munţii...
Şi totuşi a trecut! Au revărsat oceanele şi au stîrnit furtuni peste cireşii înfloriţi,
CONSTANTIN NISIPEANU
dar cireşii nu s-au scuturat,
iar apele s-au scurs
şi e plină grădina
de cireşe roşii şi cărnoase.
Primăvara astăzi calcă sigură
pe glob, înlăturînd obstacole,
curăţind grădina
de frunze uscate şi de omizi,
smulgînd buruienile din rădăcini
şi îngrăşînd pămîntul,
şi pe unde trece
înfloresc trandafirii
şi miroase a belşug.
H. GRAMESCU
DE PATRUZECI DE ANI ŞI ÎNCĂ UNUL
Cin zid desparte omenirea-n\ două: O lume veche şi o lume nouă!
Deasupra cerul, sumbru sau albastru, Priveşte fericire şi dezastru Îndepărtat, nepăsător, adine, Cu stelele de aur la oblînc.
Dar inimile nu sînt ceruri goale
Pe care joacă zboruri siderale;
Nici viaţa mea nu-i steaua ce se pierde
In spaţii infinite şi deşerte.
Fiinţa mea, care-o născu pămîntid, Iubeşte ploaia, soarele şi vîntid, Şi, mai presus de toate, fericirea Spre care năzuieşte omenirea.
In pieptul meu rărnîne viu şi bate Nestăvilitul vmt de libertate, Aprimul vînt prin care viitorul îşi desfăcu peste pămînt izvorul, Şi apăru din apele-n viitoare Înaltul soare-al clasei proletare.
Tot putregaiul lumii la un loc Stîrni în jurul nostru zid de foc; Un zid de foc înalt pînă hi stele, Împrejmuit cu lanţuri şi zăbrele. Şi-a mai trimis din hăul lui încoace Armatele engleze ori prusace; Şi-ncearcă pururi să ne mai trimită.
Americă, opreşte-te-o clipită Şi-ascultă glasid preriilor tale! Priveşte fumul marilor furnale!
H. GRAMESCU
întoarce-te la cîntecele sfinte
Pe care Witman le-a cîntat 'nainte!
Ce văl cernit ţi-acopere privirea? Cu ce otrăvuri te îmbată oare P „Trezeşte-te!" îţi strigă omenirea, Cu glas vuind ca o furtună mare.
Ea ştie bine cine-i cel mai tare Nu-i de ajuns să dea puteri atomul Acolo unde e în lanţuri omul!
Un zid de foc desparte lumea-n două: O lume veche şi o lume nouă. De patruzeci de ani şi încă unul A răsunat pe Aurora tunul Care vesti-nceputul noii ere. Din\ inimi de eroi luă putere Această nouă lume îndrăzneaţă Flămîndă de lumină şi de viaţă.
De la Berlin pînă la marea Chină Aceleaşi steaguri roşii se ridică. Duşmanii vor cu foc spre noi să vină P Nouă de foc nicicînd nu ne-a fost frică!
AUREL STORIN
TREI SCRISORI DE LA MOSCO VA
i
ÎNAINTEA PRIMĂVERII
Cin bărbat cumpăra liliac cu gesturi timide, de şcolar, şi florile albe, sfios tremurau pe sticla severilor lui ochelari.
Lingă Moscova, iarna, scria pe pămint cu caligrafia de-argint a zăpezii, cuvinte pe care numai mestecenii le silabiseau la ceasul alb al amiezii. Griul dormea în propria lui rădăcină, greierilor le-ngheţase glasul, vină — în ziua aceea de-aprilie iarna-n timp îşi prelungise pasul. Şi nopţile încă erau friguroase, şi soarele, încă destul de posac.
Dar pe-o stradă din Moscova, cu gesturi duioase, un bărbat cumpăra liliac.
II.
LA TEATRUL MARE
Lebedele, curcubeie albe, au arcuit liniştea, au îmblînzit undele, au fermecat noaptea, şi au oprit timpul, adormindu-i secundele.
Prinţul, vai, prinţul nu va veni. Astă seară mirajele l-au rătăcit şi lebăda neagră, în braţele lui, amăgeşte un om fericit.
AUREL STORIN
Lîngă lacul pustiu, pînă şi vrăjile dorm. Numai razele lunii sînt triste şi dalbe. ...Şi cortina se lasă încet ca o lebădă peste nefericirea lebedei albe...
CU eşti tu acum de departe, şi cum mai aştepţi melodia paşilor mei! Si poate-rtdoiala, amarnicul fum, îţi întunecă-o clipă încrederea-n ei...
O, nici pentru cheia minunilor, toate, nici pentru soarta de-a fi neînvins, nici de-aş vedea într-o palmă-adunate toate zăpezile care au nins, mei pentru înţelepciunea cu care graiul păsărilor l-aş desluşi, nici pentru gloria nemuritoare, nici pentru cinstea eternă de-a fi, eu nu te-aş trăda, eu nu te-aş trăda, lebădă albă, lebăda mea.
III.
IN MAUZOLEU
Nedespărţiţi au fost, Lenin şi primăvara;
ea l-a adus pe lume, el a adus-o lumii,
au crescut împreună, şi cu acelaşi pas au înscris
omenia, pe-ntinderea humii.
Nedespărţiţi au fost, Lenin şi primăvara; ea adormise~n\tr-un colţ al cîmpiei, dar el a trezit-o-ntr-o zi de octombrie şi-a trecut-o-n istoria Rusiei.
Nedespărţiţi au fost, Lenin şi Primăvara; Dar într-o zi, tăcută şi amară, el a intrat aci-n mauzoleu...
Şi primăvara, a lăsat-o afară.
POEŢII SOVIETICI CÎNTĂ REVOLUŢIA
VLADIMIR MAIACOVSKI
ERA GMENT D/N „POEMUL LUI OCTOMBRIE"
Bîntuie
vînturi
de-octombrie,
despoaie cum se despoaie în capitalism. Pe podul Troiţki
trec
maşini şi tramvaie,
trec şenile,
şerpi
licărinzi.
Muncitorii
matrozii
sărăcimea
vîrtejul,
iată-i
sclipind baionetele lor, ca nişte braţe
încleştează
gîtlejul
palatului strălucitor. In palatul de iarnă,
pe canapele cu-ornamente de bronz,
şed
trufaşi,
miniştri
pe piepturi cu tinichele, bine-mirositori,
proaspăt-raşi.
VLADIMIR MAIACOVSKI
Nimenea
nici o atenţie
nu le dă.
îi înconjură
baionete-păduri. Ei vor cădea
ca o pară,
de putredă,
la primele scuturături.
Vorbesc rar numa-n şoapte
şi semne. —■ Şi Kerenski-aşadar P —■ La cazaci e,
pesemne. Tăcere. Stupoare.
Pe seară, nu ştiu cine-o-ntrebare
a mai pus
nu ştiu cu
— Une-i Procopovici P
— Procopovici nu-i.
Bubuita-Aurorei,
ne împăcat,
nu-şi risipise
ultimul val,
şi-un felinar
peste Petropavlovsk
s-a-nălţat —
al răscoalei
semnal.
La asalt!
Înainte!
Jos!
La asalt! Sub platformele-n aur
năvăliră pe rînd,
scară de scară,
salt după salt,
peste iuncheri
călcînd.
FRAGMENT DIN „POEMUL LUI OCTOMBRIE" S-a găsit şi-un netrebnic,
şi mîhnit i se-aude
dar e prins,
scuturat
muncitorului
glasul:
„Măi flăcăule măi,
scoate ceasul furat
că-i al nostru
acuma
şi ceasul!"
Tropotul trece
peste cei treisprezece.
Na!
Striviţi,
năuciţi,
măturaţi
—■ şi mai na !
Sub cravate
pitiţi,
năduşeala îi trece,
para-o secure
peste cefi
le-atîrna.
La o sută de paşi sînt...
la treizeci...
sînt la uşe...
Un iuncăr
dă buzna :
— Să te baţi! Vorbă goală ! — Ne predăm ! Ne predăm !...
toţi guiţă
din guşe.
Şi
scurte,
cojoace,
mantăi,
dau năvală.
In tăcerea
de panică,
a pocnit ca un bici
o voce de bas
zuruind în fereastră :
VLADIMIR MAIACOVSK
,£are-s, mă, provizorii-aici P De-acu
s-a zis
cu vremea voastră". Iar la Smolnîi
mulţimea,
ca de focuri bengale-nt^ ™ prima oară acum '
în loc ele   va ii" cmta "va il
„este"
ultima luptă...
Pînă-n zori
a rămas
Braţele d°m' Un ?as-
razelor
se-ntinseră volnic Tovarăşul Podvoiski
în maşină refrav a spus obosit: iei)as,
.,Gata...
La Smolnîi".
Mitraliera tăcu.
Tăcu MunCise cu sete-
stupul gloanţelor Ca stelele, Puitor, ard
_ baionete. De sardă,
stelele mor.
Bîntuie
vînturi
de-octombrie,
Pe podul Troiţki, ** taie-
ca un seism,
şerpi zgilţMţi,
trec şine,
jD „• . „   . tramvaie, ae-aici înainte
în socialism.
în romîneşte de Cicerone Theod
orescu
CANTATA 17
TE-NDOPI CU,ANANAS
Rumegi sitari, burjuiule
şi te-ndopi cu-ananas ?
Ţi se-apropie ziua,
o să-ţi iasă prin nas!
1917
în romîneşte de Cicerone Theodorescct
SERG HEI ESENIN
CANTATA
Dormiţi, fraţii mei, somnul veşnic! Din nou strămoşescul pămînt Spre Kremlin, în piaţa cea veche, Trimite oştiri de ne-nfrînt. Ard focuri cu fulgere roşii In lumea ce merge-nainte... Dormiţi, fraţii mei, somnul veşnic, In lumea mormintelor sfinte. Stă soarele roşu de veghe, Pecete de aur la. porţi... Dormiţi, fraţii mei, somnul veşnic! Oştirea acestui popor Se-ndreaptă, călită, spre zori.
1919
în romîneşte de Vladimir Colin VALERII BRIUSOV
* *
Eu am crescut în vremea-aceea surdă Cînd omenirea împietrise-n mers, Cînd viaţa, sub poveri, părea absurdă, Şi-absurd părea să mai doreşti un vers.
Dar, vag, prin bezne, desluşeam pornite Mari vuete, svîcnind departe, rar, Şi tropăit de fier şi de copite Şi gheţurile-n troznet milenar.
2 — Viaţa Romînească nr. 10
18
STEPAN SCIPACTOV
Şi mă-ntreham: o să ajung eu oare Să văd azurul nou, topit pe cer, Al libertăţii vînt să mâ-nfăşoare' Şi-al asprelor furtuni, în primăveri ?
Zile-au trecut, decenii se pierdură. Vedeam surghiunul destrămat în vînt. Şi-au răsărit pe lumea asta sură Ţuşina-n foc şi Mukdenul arzînd.
Sifonul cinci trăsni în depărtare, Tăind spre libertate zări mai noi. Octombrie l-a schimbat pe februarie După furtuni şi crîncenid război.
Să n-ajung, mi-a fost mie soarta, poate, Sfirşitul care-n slăvi îşi ia avînt, Ci-s fericit că am trăit, din toate, Cea mai solemnă zi de pe pămînt.
1920
în romîneşte de fon Brad
STEPAN SC/PAC/O V
1917-1942
A-mbătrînit şi veacul cu înc-un sfert de veac dar n-am uitat noi zilele-n octombrie trăite nici Neva, nici zăpada cu scutul ei opac nici geamurile sparte, nici casele rănite. '
Placardele, şi piatra, şi sîngele pe-asfalt, ne oţeleau credinţa în vremurile noi, şi steagul roşu flutura înalt şi Lenin, de pe steag, privea spre noi.
c- ^™in, Vnmejdie. E toamnă grea, şi luptă. Şi flăcările schimbă oraşele în scrum de parcă bătălia nici n-a fost întreruptă de-atuncea, din octombrie, pîn-acum.
Ca şi atunci, pămîntul cu sînge-l apărăm, ca şi atuncea fi-vor duşmanii biruiţi, pentru ca niciodată să nu ne, ruşinăm cînd ne-or privi copiii, în faţă, fericiţi.
1942
în romîneşte de Aurel Storin
ClND SALVA DETUNÎND MĂREAŢĂ
19
EVGHENII DOLMATOVSKI
PĂMÎNTUL VA RODI
Canaturi, uzine, furnale, păduri.
Oraşe şi mări viitoare...
Da, treabă destulă avem, pot să jur!
Octombrie-i era cea mare.
Dogoarea cumplită va da îndărăt,
Rodi-vor întinderi uituce.
Pustiul de-oi vrea unor ţînci să-l arăt.
Doar peste-ocean îi voi duce!
Zidim, cum pe vremuri luptam în război.
Cu-asprime şi dragoste caldă.
Vor şti cum am fost, cei ce vin după noi,
Văzînd ce-am 'nălţat laolaltă.
Că nu piramide funebre şi reci
Durăm, cînd se scurge betonul,
Ci noi temelii tinereţii, pe veci,
Turbinele, vieţii-i duc zvonul.
Iar voi, ce-aţi rîvnit să priviţi nu de mult
Oraşele noastre-n ruină,
Opritu-s-a-al inimii voastre tumuli
Şi ochii cei lacomi vi-s tină.
Barajele noastre pe solul străbun
Nu ţin doar curenţii-n zăbale :
Giganţii aceştia noi stavile pun
în neagra războiului cale
Pe fundul de mare un ultim dragon Al arşiţei, sare la trintă. Pe zi, şase mii metri cubi de beton La Don, în baraj se împlîntă.
1951
In romîneşte de Vladimir Colin NIKOLAI GRIBACIOV
CÎND SALVA DETUNÎND MĂREAŢĂ...
Cînd salva detunînd măreaţă Va creşte-al flăcărilor val, Nu seara, ci o dimineaţă Scălda-va ţara, triumfal. Va lumina furnale, grîie, Păduri sub cer de peruzea Şi, unduind ca nişte brîie De-argint, Angara şi Timga.
20
SERGHEI SMIRNOV
Pe mări de cîntece şi jocuri Victoria pornind în zbor Va-ncinge cu măreţe jocuri Trecutul, mîndrul viitor. Şi, cerul nopţii fulgerîndu-l Prin depărtări şi peste ani. Va lumina întreg pămîntul, Din China pînă în Balcani,
1952
în romîneşte de Vladimir Colin
SERGHEI SMIRNO V
ÎN A JUN
Vitrine ard. Ghirlănzi pe lampadare Şi steaguri, ca la marile parăzi... Nu pierde-acest ajun de sărbătoare! Porneşte-n seară, plimbâ-te pe străzi. Porneşte c-un prieten; toate cele Te cheamă mai frumos decît un vers, De la oraşul roşiilor stele, Pîn'la taxiul nou, cu faruri verzi. Ca un magnet e-acuma piaţa veche. Pe Ungă brazi, bătaia de argint A ceasului îţi sună la ureche Şi vezi Mausoleul strălucind. Respiră vîntul albăstrimea largă Şi boarea oceanului natal, In cele patru vînturi cînd aleargă, Străluminînd, un paşnic foc bengal. Te uită la cordonul de lumină Ca-n strălucirea lui să desluşeşti Sclipind Yangţeul, Dunărea senină Şi, Ungă Pol, aprinsele fereşti. Revarsă-te, lumină, peste ţară Şi^ steaguri, voi, vestiţi în orice loc Pămîntul că aşteaptă-n astă seară Sosirea lui Octombrie de foc.
1955
în romîneşte de Vladimir Colin
NICOLAE ŢlC
ŞANTIER
(ZILE ŞI NOPŢI)
în dimineaţa umedă de mai, munţii se ascundeau hoţeşte sub imense văluri de ceaţă. Soarele clipea sfielnic la orizont — îl usturau ochii de nesomn — şi chibzuind îndelung, adunîndu-şi puterile, se pregătea să urce biruitor spre cumpăna amiezii.
Mirosea violent a răşină.
Munţii erau undeva, pe-aproape — unde ?
Prin ceaţa lăptoasă, alene plutind, stăruind, Ilie Cernat desluşea, cu greu, doar locul unde avea să fie tabăra — o pajişte cu iarbă măruntă, vineţie, tăiată în două de apa strălimpede a unui pîrîiaş. „O să fim aici ca într-un cazan ! — şi flăcăul rîse : îi bine, că n-o să ne bată vîntul!"... într-o margine a pajiştei, în apropierea drumeagului de munte, rar umblat, încît îl năpădiseră buruienile, se ridica o baracă destul de arătoasă, proaspăt vopsită în verde, cu ferestre mari şi acoperişul ţuguiat. Alături, seînduri, stîlpi, căldări de apă umplute cu var nestins... Erau doar primele semne ale viitoarei tabere. Şi Ilie Cernat hotărî : încă patru barăci mari — le găsi şi locul, de îndată — o cantină, club... Peste o săptămînă, o să avem aici un mic orăşel. Vru să mai plănuiască ceva, cam pe unde s-ar putea amenaja un teren de volei, dar cineva îl trase uşor de rnînecă :
— Să nu răceşti dumneata.
— Eu ? Nu-i frig... Ilie Cernat se răsuci leneş spre cel care-i vorbise. Era un bărbat slăbănog — te mirai cum de nu se destramă ! — trecut de cincizeci de ani, chel, strîmb, cu pungi gălbui de grăsime sub bărbia ascuţită. — Nu-i frig, nu...
— Stai de jumătate de ceas aici, în pijama.
— Aştept să văd munţii.
Bătrînul ridică din umeri — (ce să-ţi fac eu dacă eşti într-o ureche !) — se depărta doi paşi, .se întoarse iar, clipi obosit din ochii spălăciţi şi zise :
— Ceaţa-i periculoasă şi dacă trece prin dumneata...
—■ Atîta-i trebuie, să treacă! — şi flăcăul rîse, zvîcnmdu-şi braţele, boxînd în gol ; parcă ar fi vrut să-i arate celuilalt cît e de voinic. Dar nu era prea voinic, se fudulea de pomană. Potrivit de statură, osos, cu faţa suptă şi ochii blînzi, uşor alunecaţi în orbite, nu da de bănuit că ar sălăşlui în el cine ştie ce putere... Nici ager din cile afară mise trăda după înfăţişare. Un flăcău, printre atîţia alţii. Dar cîteodată, în glumă şi în lipsă de altceva se lua la trîntă cu flăcăi de două ori mai puternici decît el. Ajungea repede dedesubt şi-atunci striga, rîzînd : Luaţi-1 de pe mine, că-1 omor ! Odată, din greşeală, îşi măsurase
22
NICOLAE ŢIC
puterile cu un gălăţean, o haimana, care uitînd de glumă îl cotonogise urît... Ilie Cernat plătise cam prea scump gluma, dar se mîngîiase cu gîndul că se mai întîmplă şi dintr-astea.
Văzînd că bătrînul încă se mai învîrte pe lîngă el, întrebă :
-—• In care parte-s ?
— Ce să fie ? —• Munţii !
— Eşti glumeţ.
*— Am venit azi noapte, insistă flăcăul, nu i-am văzut... Apoi se apropie de bătrîn — ceva îl îndemna să-i pipăie faţa, hainele, prea semăna cu o arătare de pe alte tărîmuri ! — şi zise : — Nu vreţi să-mi arătaţi în care parte-s ? Bătrînul pufăi scurt, nu vroia, făcu un gest de lehamite. — Dumneavoastră nu vă plac munţii ?! se miră Cernat. îmi pare rău... eu aş fi vrut să ajung aici în plină zi... Niciodată n-am văzut munţii de-aproape...
— Eşti cami simpluţ, dumneata.
Observaţia îl irită pe Cernat. Ei da, simpluţ !; Ce ţi-o fi dînd dreptul să te socoteşti mai altfel ? gîndi el. Bătrînul se strîmba, ţimndu-se cu mîinile de burtă — pe semne, nu-i căzuse bine mîncarea de dimineaţă, „Eu sînt simpluţ, gîndi flăcăul, aţîţat, adică un ăla, de corvoadă — şi dumneata ? Ai noroc că eşti cu un picior în groapă !" îşi netezi pijamaua cu palma, încet, chibzuit, se uită lung la bătrîn, aşteptînd ca acesta să mai spună ceva —■ şi fiindcă n-avea de gînd, întrebă, sever :
—■ Cum, adică — simpluţ ?
— Ia-ţi ceva în spate, zise bătrînul şi se duse. Călca ciudat, mai mult ţopăia, parcă ar fi călcat pe jar. Ilie Cernat simţi cum se agită curiozitatea din el — trebuia să afle neapărat cine-i bătrînul şi cum de-a nimerit pe meleagurile astea. „Te pomeneşti — se amuză el, că a venit să lucreze pe şantier ! Ăsta, vînjos cum e, sapă zece metri cubi de pămînt într-o zi..." Dar cînd îl văzu intrînd în baraca principală, unde erau birourile, lui Cernat îi pieri veselia. „O fi administrator, contabil, sau aşa ceva -— asta-i culmea". Bătrînul scoase capul pe fereastra barăcii, sorbi apă dintr-o cană, îşi clăti gura îndelung
— apoi îi strigă lui Ilie Cernat, în batjocură : —■ In partea aceea-s munţii ! —
— dar nu arătă în care.
Flăcăul se uită la ceas, era şase fără cîteva minute — mîine pe vremea asta o să începem lucrul, gîndi — şi alergă în dormitor, să se îmbrace. Dormitorul semăna cu o magazie : saci de ciment într-un colţ, scînduri negeluite într-altul, cuie, ferăstraie, lopeţi... Şi la mijloc, două paturi, fără lingerie. O adevărată batjocură. Peste cîteva ceasuri aveau să vină brigadierii — o sută de băieţi, unde să-i găzduieşti ? Cei care fuseseră trimişi aici să amenajeze tabăra, abia se-ngrijiseră de ei : birourile administraţiei erau arătoase, nimic de zis, dormitorul pentru oaspeţi era şi el, aşa şi-aşa... Dar unde culci o sută de băieţi ? Vin obosiţi de drum, din cine ştie ce colţuri de ţară vin — ar vrea şi ei să se spele, n-au spălător — ar vrea să lenevească un ceas într-un pat bun... Ce batjocură !
Prin faţa barăcii trecură, îngînînd un cîntec de lume, doi bărbaţi mărunţei, îmbrăcaţi modest, cu ferăstraiele pe umăr. Ilie Cernat îi strigă, se duse la ei — oamenii, binevoitori, se prinseră la vorbă. Erau tîmplari dintr-un sat apropiat, lucrau cu ziua, dar n-aveau de gînd să mai vină şi în zilele următoare, fiindcă nu-i plătea nimeni. Domnul Andrei se strîmbă, de cîte ori îi
ŞANTIER
23
amintesc de bani. Cine-i domnul Andrei ? Unul slăbănog... Ilie Cernat pricepu că-i vorba de bătrîn. întrebă :
— Şi ce treabă are domnul Andrei aici ?
— Contabil — el îi cu banii.
— Şi zice că n-are !, făcu Cernat.
Intră în biroul administraţiei, însoţit de cei doi tîmplari. Bătrînul molfăia o chiflă — unde-o fi găsit chifle, aici ? se uimi Cernat — şi-i întrebă dm ochi ce vor.
— Oamenii ăştia se plîng că nu-i plătiţi.
— Si dumneata eşti avocatul lor ?
— Prea repede vă supăraţi, observă Cernat, simţind răutate şi dispreţ în glasul celuilalt, vă rog să mă «iertaţi, dar aşa e... Trebuie să înţelegeţi că acuma n-avem timp de înţepături... Vin brigadierii — şi unde-i găzduim . Vi-i dau dumneavoastră, să-i ţineţi în braţe, se enervă el. Unde-s barăcile, de ce v-a dat statul bani ? Bătrînul mîngîie îndelung cu palma călimara de^pe birou, se mînji de cerneală, apoi plescăi nemulţumit. — Şi să nu vă mai strim-bati atîta, că nu-mi place, zise aspru, Cernat.
Avea oroare de oamenii înăcriţi, nepăsători — treacă azi, vina miine, tot un drac ! — şi dacă ar fi fost după el, s-ar fi descotorosit repede de ei. Dar bătrînul era mai mult decît înăcrit — veninos, dispreţuitor. E mojic, îşi spuse Cernat, dar hotărî să treacă peste asta, mai întîi se cereau descurcate o seamă de lucruri. Zise : — Vă rog să-i plătiţi pe tovarăşii...
— Dumneata vrei să faci anarhie ?
— Nici ameninţările nu-rry plac, observă flăcăul.
— Vă poftesc să plecaţi.
—■ Nu, că asta-i prea de tot!
— Şi să păstraţi ordinea.
— Sînteţi nemaipomenit! făcu Ilie Cernat. Chiar credeţi că o să plec de-aici pînă cînd n-o să aflu ce-i cu harababura asta ? Nu mai ţipaţi la mine, că nu-i frumos — ar trebui să ştiţi atîta lucru — şi-apoi, vă obosiţi de pomană. La unsprezece vin douăzeci şi doi de brigadieri, la patru, încă şaisprezece... Spuneţi-mi dumneavoastră ce le dau de mîncare şi unde-i culc? Vreau să ştiu cine-i vinovatul, ca să le pot spune : Asta e ! — şi să-1 arăt cu degetul. Şi să hotărască ei.
— Noi ne ducem, zise unul dintre tîmplari.
— Unde ? se interesă Cernat, bănuitor.
—■ Pe la casele noastre, că de pomană nici dracu nu stă locului, da'omul \ Că dacă eu nu nimeream aici — prost am fost, orb am fost — cîşti-gam ceva. Am şi eu copii.
— O să vă plătim mîine, îi asigură Ilie Cernat.
— Aşa ne-or zis şi alţii — şi nimic.
Flăcăul se apropie de bătrîn, îi zise să scoată banii, acesta ridică agasat din umărul drept şi iar se strîmbă îngrozitor. Apoi strînse de pe masă toate hîrtiile —■ nişte borderouri, boniere, indigouri uzate şi se ridică. Era nervos, pungile de grăsime de sub bărbie se zbăteau ca nişte broscuţe, nu mai suporta întrevederea cu cei trei. Ilie Cernat scoase cîteva sute de lei din buzunar, întrebă :
— Cîţi bani trebuie să vă dăm ?
— Lăsaţi, zise cu jumătate de gură unul dintre tîmplari, că-ţi fi avînd
24
NICOLAE ŢIC
şl dumneavoastră nevoie de ei... Să ne dea administraţia. Dar se vedea că omu-i gata să ia banii, fără să-şi facă prea multe gînduri de unde-i vin.
— O să le descurcăm pe toate, mai pe urmă, explică flăcăul, supărat că cei doi fac mofturi. Acuma avem nevoie mare de barăci. Le împărţi cinci sute de lei. — Mergeţi la lucru. Ceilalţi au venit, unde-s ?
— Mai sînt vreo trei pe-aici.
— Pînă diseară puteţi să ridicaţi o baracă ? Cei doi se consultară din priviri. Pînă diseară ? — Puteţi, nici vorbă, zise Cernat, trebuie să ne înţelegeţi. N-avem unde găzdui băieţii. Vă dau şi eu ajutor — şi dumnealui, arată el spre bătrîn. Altfel, iese bucluc.
— Păi dacă ziceţi că ne daţi banii mîine — şi o să vă ţineţi de cuvînt, ne agerim şi noi...
— Cum îţi spune dumitale ? întrebă Cernat.
— Şuteu... Vasile Şuteu.
— Şi dumitale ?
— Costică Dron, zise celălalt tîmplar. Apoi rîse : — Da' dece ne-ntre-baţi, că n-am făcut nici un rău...
— Să ne cunoaştem, poate că o să rămîneţi la noi...
— Ce să caute tîmplarii aici! făcu neîncrezător Vasile Şuteu. Era un bărbat negricios, cu vinele gîtului umflate, bărbos, om aspru, învăţat cu greul. îşi împinse pălăria pe ceafă — o pălărie de paie, pătată de sudoare
— şi adăugă : i— Aici se bagă o ţeava în pămînt, se aruncă pămînt peste ea — şi gata !
— Ba nu-i gata — rîse Cernat, n-aveţi grijă că fără lucru n-o să rămîneţi la noi. Dacă vreţi, vă angajăm chiar acum. Bani buni, casă, masă — aţi mai fost pe şantiere ?
— Ba, interveni Costică Dron, nici unde n-am fost. Se uită pe furiş la Şuteu — avu loc un dialog numai de ei priceput — apoi continuă : — Dacă ne-aţi lua, n-am zice nu... Că la noi nu-i gospodărie colectivă, pămînt nu prea avem, şi să cerşim de lucru de la unu' şi altu' de ! — Costică rîse, jenat —
— se ,zice că nu-i frumos. Prin sate, tîmplăria nu prea are căutare, îşi face fiecare ce-i trebuie.
— Mie-mi pare bine, zise Cernat, rămâneţi la noi.
— Dar dacă nu vă supăraţi, cine sînteţi dumneavoastră ? se interesă Şuteu, mereu neîncrezător. Vrem' şi noi să ştim cine ne-a pus o vorbă bună
— şi să ne ţinem de dumnealui.
— Ce să fiu ! Nimica... zise Cernat, stînjenit. Alerg şi eu de ici, colo, mă mai cert cu cîte unul — şi se uită la bătrîn. Da'altfel să ştiţi că sînt om cumsecade — şi rîse, copilăreşte. S-a făcut ? Dacă aveţi neveste, aduceţi-îe aici, că şi pentru ele se găseşte de lucru.
— Păi avem, zise Şuteu, înviorat.
— Şi ar fi locuri la bucătărie ? se agită Dron.
— Ar fi — da' de ce să stea la bucătărie ?,
— Păi, nici o meserie nu le-ar strica !...
Cei doi se mai priviră o dată — (uite mă, că dă binele peste noi !) — apoi ieşiră şuşotind. Pest'e cîteva minute Vasile Şuteu se întoarse, îl trase pe Cernat într-un colţ al încăperii şi-i întinse banii :
— îţi fi avînd şi dumneavoastră nevoie. •— Ţine-i, că de-aia vi i-am dat.
— Lăsaţi, că o mai lungim noi cu sărăcia pînă mîine.
ŞANTIER
25
Vasile Şuteu ieşi grăbit şi îşi strigă prietenul,
Cîteva minute Ilie Cernat se învîrti prin cameră fără să spună nimic ■— îşi trecu palma peste un dosar lăsat la întîmplare, era plin de praf şi asta-1 irită — urmări atent o hartă a regiunii agăţată de perete, apoi se întoarse brusc spre bătrîn. Acesta înţepenise la birou, în picioare. Simţind că Cernat o să-1 ia din nou la rost, clipi des din ochi şi iar se apucă să mîngîie călimara.
— Lăsaţi-o, că vă murdăriţi, îl sfătui ironic, flăcăul. V-aţi înnegrit pe mîini. Zări cana de apă pe un taburet, o luă repede şi zise : — Poftiţi să vă tom... Bătrînul se codi, Cernat insistă cu o seriozitate prefăcută — în cele din urmă ieşiră amîndoi în faţa barăcii. •— Staţi, să vă aduc şi o bucată de săpun. Bătrînul plescăi şi aşteptă. După ce se spălă bine, îşi frecă palmele de dosul pantalonilor —• ceea ce îl supără pe Cernat, şi intră repede în birou.
Flăcăul se ţinu de el, ca o umbră. —■ Barăcile, unde-s ?
— O să ţi le-arăt eu, acuşi... aşteaptă o clipă, zise bătrînul, cu o furie ascunsă. închise toate sertarele — nu cumva flăcăul să-i cotrobăiască printre hîrtii — şi ieşi, ţopăind. Ilie Cernat se apropie de fereastră şi-1 urmări, curios. ,,Ce-o fi vrînd să-mi facă ? Mai e şi colţos !..." Bătrînul discuta între patru ochi cu un bărbat de vreo patruzeci de ani, înalt, vînjos, şi după cum îşi ţinea mîinile înfundate în buzunare şi scuipa printre dinţi — cam plictisit... într-un tîrziu, mai mult împins din spate de bătrîn, omul se mişcă din loc şi porni mahmur spre sat. Bătrînul se întoarse, misterios — avea aerul celui care ştie el ceva şi nu se mai teme de nimeni —■ şi întrebă : — Şi de ce te-i fi legînd de mine ?
— Fiindcă sînteţi mai de mult aici şi aveţi banii.
— Aha, ţi-e de bani ! chicoti el.
-— Eu v-aş propune să fiţi serios.
— Sînt suferind.
— îmi pare rău, zise Ilie Cernat — rinichii, cumva ?
— Rinichii, băşica, inima, toate.
— Cîţi ani aveţi ? —■ Şaizeci fără unul.
— Mulţi înainte. Şi-acuma să ne socotim : lipsesc trei barăci. Pînă poi-mîine la prînz, trebuie să răsară şi astea. Căutaţi lucrători, plătiţi-i, şi aduceţi alimente, repede...
— Eu s-aduc ? Eşti amuzant...
— Păi sigur, da' cine ? fiindcă băieţii trebuie să mănînce şi încă bine. Dumneavoastră unde mîncaţi ? în sat ? Lor o să le facem cantină aici. Dacă n-aţi adus alimente din vreme, luaţi pînă una, alta, de la ţărani. Nu mă faceţi să cred că sînteţi răuvoitor...
— Poate că sînt! rîse bătrînul.
— Nu vă pricep, zise Ilie Cernat, împăciuitor. Acuma vă arde de glumă, vă jucaţi cu mine de-a baba oarba... Eu vă spun că vin băieţii şi dumneavoastră habar n-aveţi. Ce fonduri aţi primit de la trust ?
— Dumneata nu eşti inspector 1 Altfel, cu plăcere...
Adevărat, nu era, într-un fel bătrînul avea dreptate, el venise cu alte treburi aici. Dar dacă toate erau la pămînt ? Potolit, apelînd la înţelegerea celuilalt, Cernat zise : — Nu sînt inspector, aşa e... dar să aflu ce s-a făcut cu banii statului, nimeni nu rnă poate opri, că şi pe mine o să mă ia băieţii la-ntrebăn. Şi-atunci o să-i trimit la Dumneavoastră, ori la altul, care-i vinovat...
26
NICOLAE ŢIC
— N-ai decît, eu nu mă supăr... Iar dacă eşti curios, pot să te informez că trustul nu-mi dă voie să cumpăr alimente de la ţărani, la preţuri de speculă.
— O ştiu şi pe asta, se enervă Cernat, dar nici brigadierii nu ne dau voie să-i ţinem aici, flămînzi. Mergeţi în sat, intraţi din curte în curte şi întrebaţi : Nană hăi, ai cartofi, ai slănină, ouă, ce ai ? Şi plătiţi, sau dacă n-aveţi bani, daţi bonuri cu stampila şantierului, pe urmă o să vedem noi... încărcaţi alimentele într-o căruţă şi veniţi cu ele aici. Nu vi se pare o soluţie practică ?
— Deloc, zise bătrînul, amuzat — el ştia de ce î — Deloc, fiindcă cine-mi decontează mie cheltuielile în plus ?! — că ţăranii vînd mai scump decît statul...
— Aşa-i, mai scump,... dar diferenţa de preţ o s-o suportaţi dumneavoastră. N-aţi avut grijă de noi, plătiţi cinstit. Să răbdăm din pricina dumneavoastră, nu ne dă mîna. Bătrînul nu mai era agitat, dimpotrivă se delecta ironizîndu-1 pe flăcău. Cernat îşi cam pierduse răbdarea. „Ăsta-şi bate joc de mine şi vrea să mai fiu şi politicos ! Să nu-1 iei la-ntrebări, că-i suferind. Băşica, rinichii, inima, toate ti îmi pare rău, taică, dar atunci de ce nu te duci într-un sanatoriu ? Ori te-i fi socotind că aicea îi de dumneata, alt sanatoriu mai bun n-ai să găseşti ?! îl sili pe bătrîn să se aşeze pe un scaun, în faţa lui
— şi zise cu un fior de căldură şi înţelegere în glas : — Pe şantiere-i greu, lucru mult, toţi aleargă, de ce-aţi venit aici ? Ca să vă certăm mereu ? Că noi sîntem siliţi să vă luămi la rost... Bătrînul ridică palma, lovi în vînt, zise :
—■ Treaba mea !
-— Ba nu, îl potoli Cernat, mai întîi e treaba noastră... Vrem să meargă toate bine şi cînd dăm peste unul care ne încurcă, îi facem vînt... Aici nu rezistaţi — nu-i chip ! — decît dacă ţineţi la ce lucrăm noi, dacă vi-e drag... Şi-atunci o să uitaţi şi de inimă şi de băşică...
Celălalt rămase o clipă pe gînduri, vru să întrebe ceva, clar se răzgîndi repede. Se duse la fereastră, o deschise şi privi în partea satului. Ceaţa încă nu se risipise ; fiindcă nu putea să vadă ce-ar fi vrut, bătrînul se lăsă păgubaş, încercă sertarele, pe rînd ca să-şi dea seama dacă sînt încuiate — erau
— şi clipind des din ochii mici, apoşi, zise :
— Poate că nu-i fi chiar derbedeu. Acte ai ?
•— Da' cine mă credeţi dumneavoastră ? rîse Cernat. Dacă vin aici şi mă interesez...
— Actele, repede, făcu bătrînul, cu o sclipire de răutate-n ochi.
— Care, ce acte ? Sînt comandantul brigadierilor.
— Hîrtia, că eşti.
— Dacă aveaţi îndoieli, trebuia să mi-o spuneţi de la început... Scoase carnetul de brigadier, dar celălalt nu se mulţumi numai cu atîta. îi cercetă şi buletinul şi încă nişte hîrtii. Apoi clătină din cap, în semn că nu prea sînt toate în regulă. — Dar ce-aţi mai vrea ? întrebă Cernat.
— Treacă de la mine, zise bătrînul, gînditor. Te cred, deşi nu am voie să cred pe nimeni, exagera el. Acum un sfert de ceas am trimis pe cineva după un miliţian.
■— Să mă ia pe mine ? rîse flăcăul, uimit
— Nu rîde, îl mustră celălalt, că alaltăieri a mai fost unul pe-aici, tot ca dumneata... Cine eşti ? Mi-arată nişte acte... zice că-i trimis de la Bucureşti. Mă rog, poftim 1 Să-i dau actele contabile. Nu ţi le dau, fiindcă pe hîrtiile dumitale nu scrie că ai dreptul să mă controlezi. Dar el strigă la mine, vrea să ştie cîţi bani am, mă ameninţă : Lasă că ştiu eu cine eşti şi ce-ai fost îna-
ŞANTIER
27
inte ! Şantaj. I-am dat actele, dînsul vroia să numere banii. N-am, trustul încă nu ne-a vărsat fondurile... Tovarăşe, am ieşit din birou pentru un sfert de ceas. Cînd m-am întors, nu-i... Fugise cu pardesiul meu, cu un termos şi cu cei două sute patruzeci şi opt de lei pe care-i aveam în casă.
— Şi nu l-aţi prins ? izbucni Cernat.
■— Cum ? făcu bătrînul neputincios. Am luat legătură cu trustul. Cei de-acolo au găsit de cuviinţă să mă mustre, că de ce i-am dat voie străinului să pătrundă în tabără.
— Şi mă luarăţi şi pe mine de excroc !
— Te luasem bine... Aşteaptă dumneata să trimit un om la miliţie, fiindcă socotesc că nu mai e nevoie... Bătrînul ieşi, grăbit. După cîteva minute se întoarse, molfăind o chiflă. „De unde le mai scoate ? se miră Cernat. O fi avînd buzunarele pline..."
Celălalt zise :
—■ Aici totul e vraişte... nimeni nu se interesează de şantier. Şi ieri am primit un anunţ : Peste două zile încep lucrările. înainte de-a veni aici ai trecut pe la trust ? iscodi el.
—■ Nu, n-am avut timp.
— Nici nu bănuieşti ce au de gînd cu noi ? Să ne trimită banii, că altfel sîntem legaţi de mîini şi de picioare ! Iar deveni nervos, pungile de grăsime de sub bărbie îi jucau îndrăcit. Ce-i cu şeful şantierului, vine şi el tot astăzi ? Ce zăpăceală ! făcu bătrînul, scîrbit. Eu m-am certat cu cei de la trust pentru bani. Au zis că n-au. Nu-i adevărat, n-au încredere în mine/asta-i explicaţia. Numai semnătura mea nu-i valabilă.
—■ De ce să nu aibă încredere ? Bătrînul se strîmbă, invitmdu-1 pe Cernat să schimbe vorba. Dar flăcăul stărui. îi veni în gînd să-1 întrebe cine-i şi de unde. Celălalt se-năspri, îndată.
— Sînteţi contabil de meserie ?
— Dacă doreşti să afli ceva despre mine, mergi la Trust şi-o să-ţi spună cei de-acolo, că altă treabă n-au, — dar nu găsesc prea îndreptăţită curiozitatea dumitale...
— Ba de ce nu !î rîse Ilie Cernat simţind îndată cum stau lucrurile — o să fim împreună, eu vă spun despre mine orice.
— Din păcate, nu mă interesează.
— Ferice de dumneavoastră, eu sînt mult mai curios. Aţi fost contabil înainte de-a veni aici ? Bătrînul îl privea ameninţător — evident, nu-i plăcea să se amestece cineva în viaţa lui.
— Mă aflu. aici cu încuviinţarea trustului.
— Perfect — dar eu ţin să ştiu ce-aţi fost mai demult — sînt de-o încăpăţânare — oho ! Mare de tot. E aşa de greu să-mi răspundeţi ? insistă Cernat. Nu mai avea nici o îndoială că în urmă cu ani bătrînul învîrtise ceva greu — ofiţer, mare negustor, ce dracu o fi fost ? Mai întîlnise cîţiva dintr-ăştia pe şantiere. întotdeauna, cînd îi întrebai ce meserie au avut înainte, răspundeau prompt: — Ştie tovarăşul cutare de mine ! Fireşte că ştie dar... Sînt aici cu aprobarea tovarăşului... şi adăugau : Statul .îmi dă voie să lucrez, pentru ce-am făcut, mi-am ispăşit pedeapsa... N-o să vi-o ispăşiţi niciodată ! gîndi Cernat cu dezgust, că prea v-aţi bătut joc de noi, da' uite că vă dăm, putinţa să lucraţi, să cîştigaţi bănişori şi pentru asta ar trebui să fiţi ceva mai politicoşi.
— Aştept, mai zise el.
— To*, 'arăşul director al trustului a semnat pentru mine...
28
NICOLAE ŢIC
-— Ştiu, totul e-n ordine, dar ce-aţi fost ? Bătrînul tuşi sec, mîngîie călimara, zise :
— Conte... Tovarăşul director şi-a luat răspunderea...
— Perfect, zise Cernat, uluit. Observă că bătrînul iar s-a murdărit pe rriîini — a doua oară n-o să-ţi mai torn, să te speli — şi trase călimara la o parte. Apoi se uită la conte cu ironie şi spuse : Mi-aţi făcut o mare plăcere, în viaţa mea n-am văzut un conte ! Moşieri, bancheri, foşti generali — tot ce vreţi, dar conţi... nu, mi-a scăpat, deşi era o dorinţă mai veche a mea... Contele Andrei, nu ?
— N-aveţi dreptul să vă bateţi joc de mine l zise bătrînul, furios, ridi-cîndu-se de pe scaun. Sînt salariat al trustului, am voie să muncesc — te rog să ieşi afară.
— De ce nu-mi daţi voie să mă bucur ? insistă Cernat. Văd şi eu o dată un conte şi-atunci sînt poftit afară. Mie cum mi s-ar spune, dacă aş fi conte ? se amuză el. Contele Cernat, sau Ilie ?! Mi se pare că mai trebuie adăugat ceva în coadă... Contele Cernat de Sadu... Rîse cu poftă şi lămuri : Sadu e un sat, acolo m-am născut eu... Aţi auzit de moşia lui Verghi ?... Pe-acolo, pe la noi era... Mă bucur sincer că v-am întîlnit. Pe şantierul de la Crivina avem casier un fost negustor — făcea treabă, nu se juca, mi-a plăcut de el...
•—• Am dreptul să muncesc ! ţipă bătrînul, congestionat.
-— Evident, şi vă rog să mă iertaţi pentru plăcerea pe care mi-am îngăduit-o... Aveţi, aveţi... Tata a fost împuşcat de Verghi cînd eu nu împlinisem doi ani, mama tot pe moşia lui a murit, pe ea o mai ţin minte, că aveam şase ani — şi de aceea sînt curios şi eu cînd aud că ăla a fost moşier, celălalt conte... Dar, să fiţi sănătos şi să munciţi...
Ilie Cernat se ridică, serios, înăsprit şi zise : — Să nu vă faceţi nici un gînd rău în urma discuţiei... Dacă lucraţi cinstit, e bine. Cum să vă spun de-aici înainte — Contele Andrei, domnul, tovarăşul ?!
■— Eşti un idiot, dumneata, sîsîi contele.
— Tot eu sînt idiotul, doamne, doamne ! Dumneata n-ai să pricepi niciodată cît de chinuit am fost eu, de mic... Da-ntr-o zi am; ajuns pe un şantier, abia împlinisem paisprezece ani — şi am dat peste un om care mi-a spus : De azi înainte eşti tovarăşul Ilie.Cernat. Şi dacă i-o mai arde cuiva să te umilească... Se apropie de bătrîn şi-i şopti la ureche :
-—• îmi place să cred că ne-am înţeles pentru totdeauna. ■— N-am nimic împotrivă, o-ndulci bătrînul.
-— E-n regulă, tovarăşe Andrei. Vă rog să luaţi cîţiva saci şi să daţi fuga după alimente, vin băieţii de la drum, vor mîncare... Şi să nu vă mai strîmbaţi, că eu nu suport... cu strîmbături nu se face treabă.
<— N-am saci, se codi bătrînul.
— Se găsesc pe lumea asta destui. Am toată încrederea că o să vă descurcaţi. Eu rămîn să ajut la barăci. Vin băieţii, o sută — pînă la 7 Noiembrie terminăm 20 de km. de conductă, o să vă dăm şi dumneavoastră o primă, ce vreţi aia vă dăm, numai să faceţi rost de alimente, repede 1
îl apucă pe bătrîn de braţ şi-1 trase după el în faţa barăcilor. Tîmplarii lucrau de zor, erau vreo nouă, iar pe lîngă ei, dînd sfaturi, poruncind, înjurînd, se învîrtea un bărbat împlinit, negricios, cu cămaşa scoasă din pantaloni şi o şapcă mare de piele, căzută pe ochi. Cernat îl recunoscu de îndată. îi zise bă-trînului, zîmbind :
— "Pe dumnealui l-ai trimis după miliţian, am văzut eu...
ŞANTIER
29
Celălalt nu se grăbi să confirme.
— Cine-i tovarăşul ? stărui Cernat. întreb ce-a fost înainte ?...
'—■ Ofiţer de manutanţă, sau aşa ceva — e un om corect, dar prea aspru, seamănă cu dumneata...
■— Mă bucur şi-o să mai vorbim noi pe urmă, acuma daţi fuga după alimente, că-i tîrziu. Bătrînul încă se codea. N-ar fi mai bine să meargă la trust, să obţină nişte bani ? Şi tot el o-ntoarse, după o clipă de gîndire : Nu, că trece timpul. O să căutăm o altă soluţie. Se porni spre sat, repejor. Ilie Cernat se apropie de fostul ofiţer. Acesta tocmai îl blagoslovea pe Vasile Şuten cu o-nju-rătură de mamă. Bănuind că flăcăul vrea să-1 ia la rost, se grăbi să-î îmbuneze :
— Era să vă arestăm, şi rîse strîmb. ■— Era —• cîte nu se-ntîmplă !
— Nenorocitul ăsta, bătrînul vreau să zic, se sperie şi de umbra lui. Dar la urma urmei, ce pretenţii poţi să ai de la el ? Trustu-i de vină, că-1 mai ia în seamă. Eu am vrut să ridic problema lui, dar cum nimeni nu se omoară să mă asculte... Scoase din buzunar o batistă mare, vărgată, cu monogramă şi îşi şterse buzele umede. Apoi scuipă discret şi întrebă :
— Cum aţi călătorit ?
— Bine, cum se călătoreşte pe-aici... dar dumneata de ce înjuri ? Şi fiindcă celălalt vru să se apere — cum, a înjurat el ? — Ilie Cernat îl potoli : Eram la doi paşi de dumneata... Mă rog, nu-i prea frumos... Oamenii ăştia n-au prea multă bunăvoinţă să ne-ajute, fiindcă nimeni nu i-a plătit, iar dacă-i mai şi înjurăm...
— Aveţi dreptate, fireşte, conveni celălalt, nu-i uman...
— Ce meserie ai dumneata ? —■ Pontator.
— Şi cum îţi spune ?
— Geo Cezarin...
—■ Gheorghe, vrei să zici.
— Aşa sînt trecut în acte, Geo, dacă nu vă supăraţi.
— De ce să mă supăr ? se miră Cernat.
— Dealtfel, reluă celălalt, există şi un scriitor, Geo... Geo Bogza. dacă aţi auzit de dînsul... e destul de cunoscut.
— Oi fi auzit şi eu, se-năspri flăcăul, bănuind că fostul ofiţer vrea să-1 ia de nătărău.
— A tipărit o carte, Bărăgan, despre care se spune că ar fi foarte bună. Aţi citit-o ? iscodi el, cu o ciudată nerăbdare.
— Da, cum să nu, zise Cernat cu jumătate de gură şi gîndi : „Ar fi bine să laşi literatura în seama altora, că prea le-ncurci. Spui că Bărăgan îi de Bogza. Păi, dacă nu ştii, de ce te-amesteci. Ca să te cred eu deştept ?" O lăsă însă pe-a lui Cezarin, fiindu-i jenă să-1 contrazică.
Celălalt se plezni cu palma peste frunte :
—• Asta-i bună !... Şi explică : Sînt ameţit, am dormit prost... iertaţi-mă că v-am informat greşit... Nu-i de Bogza, cum o să fie !... dar e un semn rău pentru nervii mei, dacă am început să-ncurc lucrurile elementare.
— Se poate, conveni flăcăul, deşi era convins că celălalt îşi bătuse joc de el şi acum se felicita pentru ironie. „Vasăzică, eu mă sfiesc să-ţi spun că le-ncurci, că de ! nu-i frumos — şi dumneata îmi joci feste". Deveni grav şi zise : — Să lăsăm literatura pentru altădată, pentru cînd îi avea mintea mai limpede... Tîmplărie cunoşti ?
30
NICOLAE ŢIC
— Desigur, lucrez de mai mult timp pe şantiere şi m-am iniţiat puţin, lămuri Geo Cezarin, cu multă bunăvoinţă.
— Mult, mult să te iniţiezi. ■— Cu timpul...
—• Acuma, că vin băieţii şi-o să vă spună ceva să-i pomeniţi. —• Sînteţi prea dur, zise Geo Cezarin, cu o falsă gravitate. Eu nu mă dau înapoi de la nimic, lac şi tîmplărie...
— Şi să nu mai înjuri... De ce n-aţi ridicat barăcile pînă acuma ? Dar Cemat nu mai ascultă explicaţia încîlcită a fostului ofiţer de manutanţă. Amuzat, îl urmărea pe bătrîn cum aleargă împiedicîndu-se peste cîmp, spre sat. In mîna dreaptă ţinea ceva, probabil un sac. într-un tîrziu, flăcăul se apropie de Geo Cezarin şi zise :
—■ Să iasă bine barăcile, că altfel ne supărăm.
Vasile Şuteu, care trăsese cu urechea la discuţia dintre Cernat şi pon-tator, clipea şiret, bucuros. Măsură nişte scînduri, le tăie repede, cu îndemî-nare, apoi zise, ca pentru sine : „Aşa mai răsuflăm şi noi..." îşi căută de lucru pe lîngă Cernat, vroia să intre în vorbă cu el — şi cînd prinse momentul, îi şopti :
— Ăştia-s cutre, tovarăşe... Pontatoru' a vrut să mă cocoseze, cu scîn-dura a dat după mine... de nu mă feream, u-liu ! I se păru că flăcăul nu reacţionase suficient de violent la povestea cu scîndura — de ce nu întreabă : a zvîrlit-o după dumneata ? auzi ce-a putut să facă, banditul ! — şi întrebă :
— Tovarăşe, de ce nu-i daţi afară pe ăştia ? Că toţi sînt putrezi, cum au trăit ăştia şi pe unde — doamne fereşte !
— Au dreptul să lucreze, numai să fie cinstiţi.
— Da' nu-s ! şopti Vasile Şuteu.
— Atunci n-ai grijă, că n-o să-i ţinem în braţe. Să vie şeful şantierului, astăzi pe la patru-i aici, şi-i scormonim. Dacă te-a înjurat cineva, ori a vrut să ie bată, să ne spui.
— Ooo, soarele lui ! făcu Vasile Şuteu, împingîndu-şi brusc pălăria pe ceafă. Păi ăsta, pontatoru' m-a uscat cu înjurăturile. Şi domnu' Andrei... Mă duc la el : Domnu Andrei, ai să-mi dai cinci sute li Muşcă din chiflă, îşi scutură capul, zice : Cinci sute de draci nu-s buni ? Şi-mi face semn să ies, că altfel aruncă cu ceva după mine. Ăsta, domnu' Andrei, şopti Vasile Şuteu, are neamuri care vin să-î vadă. Or venit într-o sîmbătă două muieri şi-un bărbat — şi el n-avea cu ce să-i omenească. M-a trimis pe mine în sat, să cumpăr un purcel. Ba eu nu mă duc, că nu-s slugă. îţi dau zece lei. Nici aşa nu-i bine, că n-am luat bani pe sub mînă de cînd mă ştiu. Eu nu vreau nici cum. Nu vrea nici ăstălaltu', Costică. Se duce domnu' Andrei şi aşa, cam peste-un ceas, vine cu un purcel, în geantă. Amintindu-şi scena, Vasile Şuteu hohoti scurt. în geantă-1 aducea. Da' curn să-1 taie ? îmi zice mie. Eu zic că nu. Nu vrea nici ăstălaltu, Costică. Noi să le tăiem purcelul şi ei să-1 mănînce ! Ba' nu, că-mi creşte pofta de pomană. Doamnele se hlizesc, ţin purcelul de picioare, îl scapă, iar îl prind, domnu' Andrei vrea să-1 împungă, îi tremură mîna, dă cu cuţitu' pe de lături, suduie... Bărbatul celălalt nu vrea să împungă purcelul, că el n-a omorît nici o vietate. Eu şedeam cu ăsta, al meu cu Costică şi rîdeam în pumni... Domnu' Andrsi îmi dă bani, să cumpăr ţuică, vrea să îmbete purcelul şi să-1 taie aşa. Ba eu după ţuică nu mă duc, că o scap pe gît pîn-aici. Nici ăstălaltu', Costică, nu se duce. Domnu' Andrei se mînie, caută o sîrmă, leagă purcelul de picioare şi-1 trînteşte de pămînt. M-am
ŞANTIER
31
mîniat şi eu — da' cum te lasă inima să rhinuieşti aşa o vietate ?! — şi-am cerut cuţitul, că doar am tăiat ceva porci la viaţa mea. Nici vorbă, domnu' Andrei nu-mi dă voie, nici să mă vadă... Aduce o căldare mare, pune pe fundul ei paie şi bucăţi de scîndură şi le dă foc. Aşteaptă pînă creşte vîlvă-taia, ia purcelul şi-1 aruncă în flăcări... Aşa un guiţat n-am auzit de cînd mă ştiu — şi cît îs eu de om în toată firea, că doar am văzut oameni murind lingă mine —• mi-au dat lacrămile. Domnu' Andrei îşi freca palmele de pantaloni şi suduia. Eu am zis că-i sîmbătă seara, e tîrziu, nu mai lucrez — şi-am plecat acasă, da' pînă departe am tot auzit guiţatul, doamne păzeşte !
Ilie Cernat se făcuse alb-verde. întrebă :
—■ Ce-ţi vine să povesteşti ?
— Da'apoi ce ştiu eu ?! Vi s-a făcut rău ? se sperie el, de o dată. Că nici m|ie nu-mi place să aud dintr-astea. Mi-a povestit unu' cum l-au operat pe el, aici, sub buric, şi praf m-am făcut, n-am mai ştiut ce-i cu mine, ca vreun ceas.
Luă ferestrăul, îi încercă dinţii cu degetul şi se apucă de lucru. — E tîrziu, mă, îi strigă lui Costică Dron, uite soarele, dă-i bătaie !: Apoi, către Cemat: — Şi cam pe cînd ziceţi că o să ne angajaţi şi pe noi ? Flăcăul îşi freca faţa cu palmele, încă mai era palid, îngreţoşat. — Ascultaţi dumneavoastră : eu am un băieţaş, unsprezece ani are şi-ar vrea să meargă mai departe la şcoală, la ciclul doi. Da' zice el către mine : — Dumneata, tată, eşti mic meseriaş şi-mi strici socotelile... Vasile Şuteu se plesni peste frunte, parcă atunci ar fi auzit întîia oară, de la băiat, vorbele astea şi se miră : — Cum i-o fi trecut prin cap aşa una ? ! îmi strici socotelile. Bine mă, drac împeliţat, da' eu nu-s burjui. Om sărac din moşi strămoşi, da' am vrut să prind o meserie. Şi-am prins-o. Da' dacă nu-i colectivă la noi ? Şi să mă duc la oraş, la cooperativă, iar nu-mi dă rnîna. Şi-atunci rămîn mic meseriaş. Tăcu, urmărindu-î atent pe Cernat, care părea înveselit de povestea asta şi zise : — Aici, pe şantier n-ar fi rău. Dumneavoastră ce părere aveţi ?
— Bună, bună de tot.
— Şi ne faceţi forme-n regulă ?
— Chiar azi, numai să vie şeful şantierului. Vasile Şuteu îşi aminti de ceva şi zise :
— Da' să nu mi-o luaţi în nume de rău, că eu nu numai din pricina băiatului vreau să mă angajez... Da' socot că la Stat îi mai bine, şi-o să fiu cu mai mulţi împreună, mă îndemn la lucru. Că după bani — dă-i în sărăcia lor — nu umblu cu limba scoasă. Să am cît îmi trebuie... Şi dacă am fost mic meseriaş, n-am tras pielea de pe om : Vezi matale cît ar plăti statul pentru o treabă ca asta şi atîta să-mi dai. Asa face şi ăsta, al meu, Costică, cumsecade şi el, că sîntem dintr-un an şi la olaltă am învăţat meseria.
— M-ai amărît, zise Cernat, blind.
— Eu ? Doamne păzeşte, da' ce-i ?
— Să nu-mi mai povesteşti niciodată prostii...
— Apoi nu ştiu ce-mi veni cu purcelul... da' să băgaţi bine seamă cu ei, că-s cutre.
Pe la ora zece, cînd lucrul la barăci era în toi, Vasile Şuteu zise că el dă o fugă pînă acasă — satu-i aproape, trei km. — fiindcă are nişte treburi care nu suferă amînare. Nu vru să spună ce treburi, Ilie Cernat se rugă de el
32
NICOLAE TIC
să stea locului, omul se încăpăţînă, mormăi ceva — lasă că ştiu eu ce fac ! — şi se duse. In lipsa prietenului, Costică Dron îşi răsuci o ţigară, jumătate de ceas o tot răsuci — şi se retrase morocănos lîngă depozitul de scînduri. Pufăi absent din ţigară, iar cînd se auzi strigat, ceilalţi aveau nevoie de el, ridică din umeri: „Că fără mine nu-ţi putea"... Se gîndea pe unde şi cum s-o întindă — nu-i era tocmai la îndemînă să le arunce în faţă, celorlalţi : Rămîneţi cu bine, pe mine să nu mai contaţi... Dar la nevoie, o s-o facă şi pe asta. Era convins că Vasile Şuteu plecase fără gînd de întoarcere — s-a dus omul să-şi vadă de altele, că nici dracu' nu se speteşte aici, de pomană — şi-i era ciudă că lui nu-i dăduse de veste. Măcar o vorbă să-i fi şoptit: Hai, Costică ! Eu pe-aici, tu pe-acolo, ne vedem în sat. Se pomeni cu Ilie Cernat, că-1 zgîlţîie uşor de umeri. Ridică privirea, flăcăul era supărat — şi o lăsă repede.
— Eu altceva credeam despre dumneavoastră. —■ Ce, mă rog ?
— Că sînteţi oameni în toată firea...
— Şi oare n-om fi ? Costică Dron se răsuci cumva, ca o rădăcină şi iar se uită, pe furiş, la flăcău. Apoi rise blînd, îşi trase pălăria pe ochi şi zise : — Da' dece-a plecat al meu, Vasile ?
— Aş vrea şi eu să ştiu — da' cum ?
— Că de bine nu s-o dus...
Ilie Cernat îşi pierdu răbdarea. Zise :
— Poţi să pleci şi dumneata, că asta nu-i treabă pe care-o faci... Baţi un cui şi te strîmbi, mai baţi unul şi te uiţi la soare... Oameni buni, dar nu v-am dat bani ? Nu i-aţi primit ? Nu v-am spus că mîine vă plătim pînă la ultimul leu ? Nu mă ascultaţi. Bună ziua — şi să fiţi sănătoşi ! ■— că noi nu murim dintr-atîta... Vin brigadierii. Unde-s barăcile, unde-o să dormim ? Dragii mei, nu-s, că ăi care-au fost aici abia au avut vreme să se strîmbe... Vreţi să '[puneţi mîna şi să le ridicaţi voi ? Şi-o să vrea. Să treci dumneata mîine seară pe-aici, să te minunezi. Douăzeci de barăci ridicăm. Mare pagubă că vă duceţi!
— Şi vă pricepeţi dumneavoastră la barăci ?
— Cît şi dumneata.
— Şi tîmplăria cine-o face ? mai întrebă ironic Costică Dron.
— Eu şi alţii.
— Iţi fi tîmplar.
— Sînt, rîse Cernat, că nu strică.
-— Şi peste munţii ăştia vreţi să treceţi cu ţeava ? întrebă de o dată Costică Dron. Arătă munţii — ai, m|ari-s, nu-i vedeţi ?\ şi rîse molcom. Zarea se limpezise, scînteiau în depărtare acoperişuri, cai mărunţi urcau repejor pe o coamă de deal... Iar munţii semeţi, stăpînind întinderile, îşi spălau faţa în potopul de soare. — Greu mai răsuflă ! observă îngîndurat Costică Dron.
— Cine ?
— Munţii! Pe vîrfuri pleşuve, valuri de ceaţă se destrămau uşor. Costică mai zise : Iese răul din ei...
— Nu-ţi plac munţii ? —• Nu, mie nu...
—■ Şi nici n-ai urcat vreodată ?
— Ba cum să nu !... Costică Dron îşi scoase pălăria, o aşeză cu grijă alături, pe iarbă şi îşi netezi cu palma părul lucios : soarele ăsta de dimineaţă face bine la cap. D-apoi eu lîngă munţi am crescut, lămuri el după o vreme,
ŞANTIER
33
cînd am deschis ochii la lume, munţii i-am văzut mai întîi... Da' ei nu mi-au vrut binele...
— Eşti un om sucit, îi zise Ilie Cernat, ca o mîngîiere.
— Ba nu, rîse celălalt, apoi conveni: fiecare-i după felul lui... Da' tata meu în munţi a pierit. Mai că-s douăzeci de ani de-atunci, în iarna grea a lui treizeci şi nouă... I-a venit ordin să meargă la armată, om bătrîn, da' el cum să plece, că eram nouă copii, trăiam din ciubere — şi mama zăcea în pat, trei ani nu s-a putut întoarce singură de pe o parte pe alta... Cît era ;ziua, nod fraţii şi surorile, ne risipeam prin sat să prindem cînd vin jandarii să-1 ia pe tata. Şi-am aflat eu — era, doamne iartă-mă, un frig şi-o vijelie de sloi mă făcusem, abia m-am tîrît pînă acasă — şi i-am spus tatii : fugi, că-s trei, doi au puşti! Tata lucra la un ciubăr, mi-a zis să ascund doagele, le-am ascuns în strujacul din pat — şi s-a dus tata. A trecut o zi şi încă una, au trecut nopţile şi nimeni nu ne-a ciocănit în fereastră. Şi-apoi în a treia zi am plecat noi, copiii, să-i dăm de urmă. Tot ne-am dus, ne îngropa zăpada, iar cînd strigam, ne răspundeau lupii... Ardeau munţii de urlete. Şi tata ? Nu-i tata, nu-i... Cînd ne-ntorceam spre casă, am zărit în zăpadă ceva, ca o cîrpă. Am vrut s-o ridic — ce-o< fi ? — şi-am băgat de seamă că-i o opincă... una din roată de motor, cu botul legat cu sîrmă... Aşa de bine o cunoşteam !... Şi mai încolo, am dat peste căciula tatii, îngheţase sîngele pe ea... Am plîns, ce-am făcut, nu ştiu... Nu mai era tata, n-aveam cum să-1 îngropăm. Dumneavoastră aţi văzut lupi ? întrebă Costică Dron. Dar flăcăul nu-i răspunse. — Şi de atunci, n-am mai urcat pe munţi. Ai, mari-s, şi cum mai răsuflă !
— Şi ceilalţi fraţi pe unde-s ? se interesă Ilie Cernat, încercînd să-î abată gîndurile. Costică îl întrista — ciudat, ascuns, stăpînit de temeri, resemnat... Sînt tot pe-aici, prin părţile astea ? De fraţi te-ntreb...
—• Doi s-au prăpădit — şi Costică Dron îşi făcu semnul crucii — unu, ăl mai micu, iese inginer în anul ăsta, în vară, trei sînt meseriaşi, o soră n-a avut noroc cu bărbatu-său şi a fugit la mănăstire — şi-apoi mai sînt eu, pîr-litu' — Costică rîse, stînjenit, care am rămas să păzesc munţii. Da' ei nu-mi vor binele, ştiu eu !
— Or fi avînd ceva cu dumneata, îl ironiza flăcăul.
— Simt eu, simt... Şi peste ei vreţi să treceţi cu ţeava ? reluă el neîncrezător. Că-i greu... Faci doi paşi şi gîfîi. Nu mi-ar trebui.
■— Trecem peste ei. Ca peste nimica.
— He !
— He ! pe dracu, se supără flăcăul. Crezi că toţi oamenii sînt ca dumneata ? Costică Dron făcu ochi mari, simţise înţepătura, clătină din cap, mahmur, întrebă.
— Da' eu cum sînt ? —■ Cumva, slăbănog.
—• Eu ? Că duc trei grinzi în spate ? ! —• Şi zece să duci.
—■ Că nu-s taur, rîse Costică, numai trei...
— Eşti amorţit rău, zise flăcăul, nu-mi place, parcă ai fi cu un picior m groapă... Vin astăzi o sută de băieţi. Mîine dimineaţă le dăm cîte-o sapă, o lopată, ce s-o nimeri — şi-ai să vezi dumneata cum îi cu munţii ! Că-i trecem in cîteva luni. Se aşeză pe iarbă, lîngă celălalt şi spuse : Eri m-au primit candidat de partid... Costică nici măcar nu ridică din umeri, după obicei. Ilie Cernat se opri, uşor nedumerit, întristat. Crezuse — nu ştia nici el de ce —
3 — Viata Romînească nr. 10
34
NICOLAE ŢIC
că primul om căruia îi va spune bucuria lui, va sări să-1 îmbrăţişeze. I se părea firesc să fie aşa. — Dumneata, întrebă iritat — ştii cum îi cînd intri în partid ?
— Ştiu, că şi ăsta, al meu, Vasile, e membru.
— De asta eşti amorţit, că nu ştii... II irita Costică Dron. Să nu tresari la nimic, numai strîmbături, aşa ni-i dat, nu cred, nu pot!... Continuă : Eri am vorbit în numele băieţilor care-o să vie aici şi pe care nu-i cunosc : în şase luni terminăm ! Dacă n-o să fie aşa, eu nu sînt vrednic...
—• îţi fi, după cum v-arătaţi, spuse împăciuitor Costică Dron. Da' a ■mea, muierea, dacă ar veni aici, aţi primi-o la bucătărie ? Se pricepe, ea a .'tăcut zupă la oraş şi găluşte cu prune, tot ce vrei.
— Zi-i să vină mîine dimineaţă. :— Şi cu mine cum rămîne ?
Sucit mai eşti şi dumneata, zise Ilie Cernat. Şi gîndi „Omul ăsta n-a cutezat niciodată, nimic, unde-1 uiţi, acolo stă ; îi spui una, lui nu-i pasă, îi zici alta, el n-o crede. Bursuc !" ...Ilie Cernat nu văzuse în viaţa lui nici un bursuc — ce curios gîndi el, conţii şi bursucii mi-au scăpat! — dar cu siguranţă că aşa trebuie să arate, leit Costică Dron. „Ce-am să te zgîlţîi, Costică, în lume te duc şi dacă nu ţi-o place, să mor eu !" I se adresă prieteneşte : — îţi vreau binele, ascultă-mă... Pune mîn'a, fă ceva, că vin băieţii şi ne iau de urechi. Unde-s barăcile ? Şi-am să le spun : La Costică Dron în buzunar 1
—■ Rîdeţi de mine, se învioră omul.
—• La lucru, repede !
Cineva chiui scurt — şi-i răspunse ecoul, tot scurt, ca un ţipăt. Costică Dron îşi frecă palmele, bucuros : „E al meu, Vasile !" De după baraca administraţiei răsări Vasile Şuteu, cu trei băieţandri împliniţi, sfioşi, cercetînd cu un fel de uimire tot ce le cădea sub ochi. Unul dintre ei, cu faţa mare, blajină şi cu o pălărie cît un cuib de pasăre, potrivită stîngaci pe-o ureche, se apropie de Ilie Cernat şi spuse cine-i. Vasile Şuteu şedea mai la o parte, urmărind şiret prezentările. Fiindcă lucrurile nu se desfăşurau cum îşi dorise el, interveni:
— Păi cum îţi zisei eu să vorbeşti cu tovarăşu'? îl mustră pe flăcău. Sîntem trei, eu şi ăştialalţi, utemişti, am venit să v-ajutăm ! Uitaşi, Mache. mă făcuşi de rîs. Apoi explică : Opt utemişti sînt în sat — trei azi, trei mîine, doi poimîine — o să vă dea o mînă de ajutor — ia treburi dintr-astea se ■pricep.
— Da aşa cum zisei eu nu fu bine ? îndrăzni Mache, roşind, lăsînu ;privirile-n pămînt.
— Nu, că o-ncurcaşi!
•—■ Că dumneata ziseşi altfel 1
Ilie Cernat se grăbi să-i împace, îi mulţumi lui Mache şi celorlalţi dot •că veniseră şi-i întrebă, îndată, dacă n-ar vrea să rămînă pe şantier. Flăcăii • se uitară la Vasile Şuteu, acesta îi îndemna, autoritar, să spună că da —• ei nu spuseră nimic, trebuiau să se mai gîndească, şi acasă-i nevoie de ei — apoi se apucară de lucru. Ilie Cernat însă, amuzat de şovăielile lor, le hotărî soarta într-o clipă ; aici, pe şantier e de voi. Şi-i închipui îmbrăcaţi în salopete, cu boneta potrivită şmechereşte pe-o ureche — asta-i prima grijă a brigadierilor, cum să-şi potrivească boneta, ca să-i prindă — mîndri de ei •şi gravi. Iar peste cîţiva ani unul o să fie sudor, altul fierar betonist, altul... Aveau să urmeze un drum firesc în anii noştri ; drumul pe care-1 străbătuse
ŞANTIER
35
şi el, Ilie Cernat. Insă el o începuse şi mai de jos decît cei trei flăcăiandri aduşi de Vasile Şuteu. îndată după moartea mamei, în toamna lui 1941, se găsise un anume Lazăr Poenaru, rudă îndepărtată de-a familiei, care să-1 ia copil de suflet. Acest Poenaru, răsărit ca din pămînt şi despre care Ilie Cernat nu auzise pomenindu-se pînă atunci era o pocitanie de bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, pipernicit — ceva mai arătos decît un pitic — cu mîini scurte, picioare de copil, strîmbe, cap mare şi ochi bulbucaţi. Fusese om sărac lipit, mulţi ani, dar în vremea din urmă, întovărăşindu-se — cine ştie cum, cu nişte negustori din Cluj — prindea cheag văzînd cu ochii. Zi şi noapte alerga prin sate după ouă şi găini, cumpăra şi porci şi viţe, tot ce ţăranii strîmtoraţi scoteau la vînzare — şi le transporta negustorilor cu care intrase-n afaceri. în numai doi ani îşi ridicase o easă de oraş, trei odăi, bucătărie, pivniţă, — un grajd, după cum văzuse pe moşia lui Verghi, iar din vitele luate de la ţărani, ţinuse pentru el pe cele de soi. Agonisea cu patimă şi toţi se-ntrebau la ce-o fi făcînd-o ? Lazăr Poenaru trăia singur —• două neveste, femei urgisite de viaţă, se lepădaseră de el curînd după cununie, altele n-aveau de gînd să-şi treacă anii lîngă el, chiar de-ar fi ajuns putred de bogat — atunci ? Dar Lazăr Poenaru, surd la vorbele celor din jur, pe care-i socotea invidioşi, răuvoitori, îşi vedea mai departe de negoţ ■eu înverşunare şi strîngea bogăţie. Era un om înrăit, brutal şi din clipa în care 1-a văzut, Ilie Cernat i-a ştiut de frică. Frica aceasta a sporit de-a lungul anilor fiindcă Lazăr Poenaru vorbea puţin şi bătea mult. Bătea cu un bici de piele, cumpărat de la Cluj. Alţi oameni, înainte de a lovi pe cineva, înjură, sau caută un motiv de ceartă, şi abia după aceea pun mîna pe bici. Poenaru nu înjura niciodată şi nici de pricini n-avea nevoie... Venea dimineaţa în grajd, mîngîia boii şi vacile — de boi, mai ales, nu îndrăznea să se apropie prea mult, îi mîngîia cu vîrful degetelor, de la distanţă — apoi, ţopăind se apropia de un perete şi lua biciul din cui... Din culcuşul lui de paie amestecate cu bălegar uscat, Ilie Cernat îl pîndea, tremurînd. Lazăr Poenaru venea la băiat — şi apoi totul se petrecea după cum i se năzărea lui — îi ardea vreo două, sau nu-i ardea şi numai pocnea din bici... Primăvara, vara şi toamna pînă tîrziu, pînă cînd da îngheţul, Ilie Cernat mergea cu vitele la păscut, zi de zi, asta era ca o lege. Seara, cînd se întorcea acasă, îl aşteptau alte treburi: spălatul duşumelelor, al treptelor, maturatul curţii... Lazăr Poenaru nu se culca niciodată mai repede de miezul nopţii. Şi nu putea să doarmă fără cărămizi calde la picioare —• asta chiar şi-n toiul verii. Avea reumatisme, avea ceva, boli ascunse care-1 măcinau şi pe care credea că le poate îndulci cu nişte cărămizi. Ilie Cernat îşi aştepta stăpînul, în fiecare seară, la uşa dormitorului. Cînd îi auzea paşii apropiindu-se, alerga în bucătărie, lua de pe plită cărămizile pe care le învelea în prosoape de in, apoi se strecura în dormitor şi aştepta, tăcut, sfios, porunca stăpînului. Şi Lazăr "Poenaru nu întîrzia să poruncească : Numai două, ori numai una, ori toate trei... — după cum îi venea lui. Se întindea în pat, îşi proptea picioarele în cărămizi şi răsufla împăcat cu lumea. După cîteva minute, transpira îngrozitor, broboane mari de sudoare îi ţîşneau din pielea uscată, ca pergamentul — şi Ilie Cernat trebuia să stea lîngă el, să-i şteargă sudoarea cu un prosop. Stăpînul adormea, cu faţa crispată, visa mult, vorbea şi plîn.'jea în somn. Ilie Cernat se ducea să doarmă în grajd. Ridica cu grijă pătura destrămată, care îi acoperea culcuşul — şi în paie, în fiecare seară, găsea cîte ceva de-ale 'mîncării. Peste zi, se-ndopa cu ciorbă de varză, aceeaşi ciorbă, de cînd venise
,3*
36
NICOLAE ŢIC
în casa lui Poenaru. Seara însă, din mila bucătăresei — femeie bătrînă, de aproape şaizeci de ani, alungată de viaţă de ici, colo, mulţumită că, în sfîrşit găsise un stăpîn — se alegea şi el cu ceva mai ca lumea, un pic de brînză, alteori şi slănină ori magiun... Erau resturi de la masa lui Poenaru, dar în miez de noapte, după atîtea ciorbe de varză, erau bune şi de fiecare dată, în zori, Ilie Cernat se furişa în bucătărie să sărute mîna bătrînei. într-o zi, Ilie Cernat avea treisprezece ani — stăpînul a adus de la Cluj un clarinet — se vedea că nu-i nou, dar mai era încă destul de arătos. „Asta-i pentru tine, pune-1 la gură şi suflă... tare, mai tare"... Furios că băiatul nu-i în stare să scoată un sunet ca lumea, Lazăr Poenaru i-a smuls clarinetul, a suflat el, dar nu s-a auzit decît un hîrîit slab, ca de om pierit... „Mi-e uscată gura, a explicat el, întinzîndu-i din nou clarinetul lui Cernat. Tei duci la un om — şi a numit un om din sat, să te-nveţe să cînţi din el, că de asta ţi l-am cumpărat". Ilie Cernat s-a dus, n-avea încotro, s-a spetit cu învăţatul — sufla în clarinet şi ameţea, bea apă, îşi venea în fire şi sufla iar. Peste vreo două luni! s-a pomenit că vin flăcăii după el, să-1 ia la horă, să le cînte. „Ne-am tocmit cu Poenaru, i-am dat şi banii". De frica lui Poenaru s-a dus la horă — şi de atunci în fiecare duminică stăpînu-său scotea bani frumoşi după el. Anunţase- flăcăii din vreo trei sate, că dacă au nevoie cumva de un clarinetist, le dă el unul pe cinste. Şi-1 arvunea pe Ilie Cernat unde şi cum se nimerea. Celelalte venituri ale lui Lazăr Poenaru se subţiaseră mult. după 1945. Negustorii din Cluj, cu care se-nhăitase ani la rînd şi cu ajutorul cărora prinsese cheag, intraseră la închisoare, şi nimeni nu-i plîngea. Se zvonea că o să fie judecat şi Lazăr Poenaru, prea mare batjocură făcuse cu oamenii în anii războiului. Renunţînd de bună voie la negustorie — cel puţin deocamdată, pînă trece prăpădul, se socotea el — Lazăr Poenaru căuta alte mijloace din care să iasă un ban — mult, puţin, cît o fi. Din ce-avea pe lîngă casă, din vite, din porci, nu vroia să vîndă. îi zicea lui Ilie — îi zicea cînd îşi aducea aminte că trebuie să mai deschidă gura : Eu te-am ţinut, rău nu ţi-a fost, acuma ţine-mă tu !
Ilie Cernat — slab fusese şi pînă acum ! slăbise de tot, arăta ca o nimica şi cînd s-apropia vreo sărbătoare, o duminică cu horă, copil fără apărare, urgisit, începea să plîngă, îngrozit de casna care-1 aştepta. La horă veneau mulţi oameni, veneau şi bătrîni -— şi unii, văzîndu-1 cum se chinuie să se ţină în rînd cu ceilalţi lăutari, suflînd de i se îngroşau vinele gîtului şi i se holbau ochii, îşi făceau cruce cu amîndouă mîinile. încercaseră cîţiva să-1 scape de slugărit, dar Lazăr Poenaru se hărţuise cumplit cu ei, ameninţînd cu judecăţi: „E a meu, l-am luat de suflet, am acte — şi-i las casa şi averea..." Ilie Cernat prinsese ceva din discuţiile oamenilor cu stăpînu-său, dar mintea de copilandru nu-1 ajuta să priceapă cum stau lucrurile. Se născuse în el dorul de ducă — ce-o să fie pe urmă ? — Mai rău decît la pocitanie nu poate fi... Mergea cu vitele la eîmp, lei lăsa în seama altora şi se furişa la haltă. Lume puţină la haltă, rar plecau şi veneau oameni, trenuri în schimb treceau multe, unu' după altul — şi lui îi plăcea să vadă trenurile. întreba : ăsta de unde vine ? ăstălaltu' unde se duce ? Moşneagul de la haltă rîdea. în barbă şi-i punea de fiecare dată aceeaşi întrebare : tu ai fost cu trenu ? Şi fiindcă băiatul clătina sfios din cap în semn că nu — omul insista : Da' ai vrea să te duci ? Cînd se nimerea vreun om la casa de bilete, Ilie Cernat s-apropia de el — şi cu glas amant, parcă cerînd iertare că-1 deranjează, se interesa : Unde plecaţi ? Ii departe locul acela ? Apoi, înfrîngîndu-şi clorul de ducă, se
ŞANTIER
37
întorcea la vite şi nu destăinuia ce văzuse şi cu cine vorbise. Cu ceilalţi băieţi, care păzeau şi ei vitele, de-ale lor sau de-ale altora, nu se amesteca, şi nici cînd îl chemau la joc, uneori trăgeau de el, cu disperare — nu primea. Intr-o zi din toamna ploioasă a lui '48, spre seară, se afla pe un deluşor din apropierea satului şi se chinuia cu vitele caTe voiau s-o ia spre casă. Plouase mult, iarba puţină se lipise de pămînt, numai apă şi noroi peste tot — ce să mai pască vitele ? Ilie Cernat ştia însă că dacă se duce acasă mai devreme decît trebuie, îl aşteaptă biciul şi alte cazne. Apuca boii de coarne, se lupta cu ei vrînd să-i lege de copaci, boii îl zvîrleau cît colo, el se ridica din noroi Mcrimînd, pipăindu-şi coastele zdrelite şi se-nverşuna iar... Şi-atunci a venit nenorocirea : boii lui, doi boi mari, roşcovani, s-au luat la împunsele cu alţii şi nimeni nu iia mai putut astîmpăra. Copiii ţipau, vuia pădurea, cîţiva au pornit în grabă spre sat, alţii şi-au rupt hainele de pe ei — de frică, de necaz, ştiind prea bine, ce-i aşteaptă acasă... Cînd a văzut că unul din boii lui Lazăr Poenaru, Mişca, se prăbuşeşte înjunghiat, se sprijină o clipă de un copac, apoi cade de tot, Ilie Cernat a zvîrlit biciul şi repejor a luat-o prin pădure — i se părea că zboară, nu-şi mai simţea corpul — şi nu s-a oprit decît tîrziu, departe de sat, la un drum de ţară, în locuri necunoscute lui. L-a învins oboseala, picioarele, numai răni, nu-1 mai ajutau — şi astfel, sleit, fără nici un gînd, s-a ghemuit la marginea drumului. După o vreme — cîtă ? — de unde să mai ştie, a simţit că-1 ustură ochii şi temător, i-a deschis. O lumină neobişnuit de puternică i-a secat vederea. Tropăit de bocanci, şoapte — cineva care striga : ridicaţi-1 repede ! apoi un huruit de maşină... Lumina a pălit, s-a făcut linişte, o mînă vînjoasă l-a ridicat pe Ilie Cernat, ca pe-un fulg. „Mai răsuflă ?" s-a grăbit cineva să întrebe. Un altul a aprins un chibrit: „E plin de noroi băiatul şi pe faţă... Schimbaţi-i hainele, repede..." Ilie Cernat se lăsa moale, în voia oamenilor şi i se părea că totul se petrece în vis. S-a dezmeticit abia cînd un bărbat în vîrstă, bărbos, cu ochi buni, surîzător, îl îmbia să bea ceai dintr-o cană de lut, înflorată. Ceilalţi — erau vreo şase bărbaţi, — ghemuiţi în camion, sub prelată, aprindeau pe rînd cîte un băţ de chibrit şi-1 sfătuiau, îngrijoraţi, să bea ceaiul. „Bea, bea pînă-i cald"... Maşina oprea în fiecare sat, cineva cobora şi se întorcea cu o ceaşcă de ceai fierbinte ascunsă sub haină. „Nu te speria, e bine — auzea Ilie Cernat, ca de pe alt tărîm — o să mergi cu noi, pe şantier... Cînd ajungem, o să-ţi dea tovarăşul Creţu echipament... salopetă, bocanci, tot ce-ţi trebuie..." „Şi bocanci ?" Oamenii au încuviinţat că da, şi bocanci o să capete. El a mai întrebat o dată — şi încă şi încă, pînă l-a potopit somnul. A dormit în braţele cuiva, nu s-a trezit nici cînd au ajuns pe şantier, iar a doua zi pe la prînz, cînd a deschis ochii, l-a încolţit o nelinişte ciudată. Se afla într-o cameră spaţioasă — un dormitor cu vreo opt paturi — cu dulapuri mari, cui' cîteva măsuţe şi scaune şi multe cufere înghesuite prin colţuri, pe sub paturi... De undeva, răzbate huruit de maşini, un tractor a trecut chiar pe sub ferestrele dormitorului; cineva striga : „Douăzeci şi şapte ! Nu m-auzi ? Eşti surd ? Două-zeci şi şap-te"... Locuri streine, şi oricît se frămînta Ilie Cernat nu putea să-şi dea seama cum ajunsese aici. Speriat, şi-a tras în grabă hăinuţele — cineva i le spălase, cine ? — şi a ieşit din cameră. Afară ploua mărunt, ici colo se zărea cîte-un om alergînd de la o clădire la alta — clădiri erau multe, mari şi mici, de curînd ridicate... încotro să apuce ? A făcut doi paşi fi s-a oprit scîncind. Atunci a răsărit de după o clădire un flăcău bondoc,
38
NICOLAE ŢIC
murat de ploaie, cu cizme de cauciuc în picioare şi o băscuţă albastră, lipita parcă pe vîrful capului.
—• Te-ai sculat ? Sănătos ?
— M-am...
•—■ Vorbeşte mai cu suflet — şi celălalt a rîs, zgîlţîindu-1. Cum îţi spune ? Ţi-e frig, ţi-e frică •— de ce tremuri ?,
— Nu ştiu unde sînt...
— Hai la masă.
Ilie Cernat nu s-a clintit.
— Haine n-am să-ţi dau, a mai spus celălalt, de data asta sever. în-toarce-te, să văd cum arăţi. Prost, curg petecile de pe tine... Mai aşteaptă o săptămînă şi o să te echipez eu ca-n poveşti. Ai părinţi ?
— N-am... dar dumneavoastră cine sînteţi ?
— Eu ? — flăcăul a rîs iar şi s-a prezentat... Mihai Creţu, meseria mea e să-mbrac oamenii. Cînd vine unul, la mine trage mai întîi: salopetă, bocanci, bonetă...
—■ Mie îmi daţi bocanci ?
— Da cu cine-am vorbit eu pînă acuma ?
— Cu Ilie Cernat. Şi cînd mi-i daţi ?
— Oho, dacă mă sîcîi, nu-mi mai place de tine... Mihai Creţu i-a pus pe umeri mantaua lui de ploaie' şi fiindcă el avea de lucru ceva, i-a zis : — Du-te singur la cantină şi să nu-mi pierzi mantaua că-ţi tai urechile.
— Unde să mă duc ?
— Păcătosule, a rîs Mihai Creţu, nu ştii ce-i cantina... Bine că n-ai murit —■ dacă dădea ai noştri cu camionul peste tine ? Ai fost slugă pînă acuma ?
—■ Slugă, da.
— Am fost şi eu, patru ani...
— Eu de mic, a îndrăznit Ilie Cernat.
— Şi eu cam tot aşa.
— Şi cînd îmi daţi echipamentul ?
— Tu o să mă superi, urît — după care Mihai Creţu 1-a strîns la piept, împăciuitor :
—■ Ai scăpat, împieliţatule 1 De azi înainte eşti tovarăşul Ilie Cernat — şi dacă o mai încerca vreunul să te umilească, să ne spui nouă. Nimănui să nu mai îngădui... Eu ştiu ce-i aia, că am fost slugă...
Peste vreo opt luni, Ilie Cernat, proaspăt absolvent al şcolii de calificare, a fost primit în organizaţia de tineret. Opt ani mai tîrziu, inginerul Mihai Creţu i-a dat recomandare pentru înscrierea în partid... Au trecut anii... bine că n-au trecut de pomană, şi că mai sînt mulţi înainte...
—■ Dumneata ţii de şantier ?
— într-un fel...
— Ţii sau nu ?
—■ Aşa s-a lăudat un tovarăş, ca mă angajează... Vasile Şuteu lasă. lucrul şi se uită nedumerit la flăcăul îmbujorat, leoarcă de sudoare, care mereu îşi trece palmele prin părul cînepiu, răvăşit. — Şi-apoi aţi venit pe jos, cu cuferele astea ? se interesează el, cercetând cu un fel de uimire cele două cufere mari, din scîndură, ca două lăzi de zestre.
ŞANTIER
39
— Eu te-ntreb una şi dumneata o dai pe-alăturea ! Flăcăul vrea să ştie neapărat dacă se află pe-aici  cineva din  conducerea  şantierului.   Insistă:
— Eri, azi, n-a. venit nimeni ? Unu', tovarăşul Creţu...
■— Nu, nici un Creţu. Vasile Şuteu se mai gîndeşte o clipă, apoi întăreşte cele spuse: N-a nimerit la noi... Da-i altu : ăstuia nu ştiu cum îi zice
— se întoarce spre Costică Dron: — Măi, al meu, cum îl cheamă pe tovarăşul de ne-a vrut binele ? 1
—■ Nu ştiu...
— Nu ştie — se scuză Vasile Şuteu.
— Tînăr ? se agită flăcăul.
— De o seamă cu dumneata.
—• Negricios ? Mic, mare, slab — cum dracu e ?
— S-a dus la pîrîu s-aducă o căldare de apă, îl potoleşte Vasile Şuteu, trebuie să pice, dacă nu vi-ţi supăra, aşteptaţi. Da' mai bine ar fi să puneţi mîna, o întoarce el, ridicaţi o grindă, bateţi un cui, ne ajutaţi, că vin băieţii...
Flăcăul îşi face vînt cu palma şi se roagă să-1 ierte cîteva minute, e frînt de drum, doisprezece km, a făcut pe jos, tîrînd după el cele două cuiere. A.bia acuma îi trece prin minte că ar fi putut foarte bine să le lase cuiva, într-un sat, pînă mîine, poimîine... îl ustură palmele, sînt numai băşici, îl întreabă pe Vasile Şuteu dacă n-are nişte spirt, omul ridică din umeri şi îşi vede de treabă... „Trebuia s-aştept camionul" — se mustră flăcăul, dar deodată i se pare lui ceva... i se pare că-1 recunoaşte pe Ilie Cernat, şi o rupe la fugă spre marginea pădurii. Celălalt lasă căldarea, duce palma streaşină la ochi, apoi chiuie scurt şi fuge şi el să-şi întîmpine prietenul.
— Numai asta n-o visam ! mărturiseşte Cernat, stăpînit de o neobişnuită emoţie. îl îmbrăţişează pe Dumitrache, se uită la el rîzînd cu toată faţa —■ şi iar îl strînge la piept. —■ De unde-ai răsărit ?
—■ Aicea-i de noi! zice Dumitrache şi chiuie. îl îngînă ecoul, după o clipă, slab. încă odată, chiuie scurt. Are ecou bun pădurea. îşi duce mîinile în şolduri, se uită sever la munţi şi strigă, răspicat. — Mă cheamă Dumitrache şi vă salut ! Munţii bolborosesc ceva, parcă i-ar da cu tifla. Flăcăul îi ameninţă, părinteşte : Să vă prind eu că nu sînteţi cuminţi 1 Dar munţii nu se mai ostenesc să-i răspundă, freamătă, tînjesc spre soare. — Ce-i cu oamenii ăştia, ai tăi ? îşi aminteşte Dumitrache, parcă supărat. Habar n-au că eşti aici. M-am certat cu unul...
—■ Ai început-o rău.
— Rău a fost pîn-am ajuns aici... Dumitrache se lasă moale pe iarbă, îl dor încheieturile, toate-1 dor — şi capul şi gîtul. — Praf m-a făcut! zice, încercând un zîmbet şters. Pînă la Boican am venit cu o căruţă, hodoronc-tronc, mi-am urît zilele, drumu-i rău, căruţa — să nu mai vorbim! Pe urmă, doisprezece km. pe jos.
— Cu cuferele după tine ?
—■ Le mai ţii minte ? se înviorează Dumitrache. Cu ele, sărmanele. Au Şapte ani — astea-s cumpărate din primul meu salariu. O să am ce arăta nepoţilor : Măi, nemernicilor, o viaţă întreagă am umblat cu cuferele astea după mine. Zestrea mea. Ilie, zice el, grav, ăsta-i al şaselea şantier pe care lucrez! Cîte-or mai fi, de-aici înainte ? Dar nu aşteptă răspuns şi continuă : ~— Aseară, la opt şi jumătate, în gară la Iienta, am aflat că ai fost primit candidat... îi strînge mîna lui Ilie Cernat şi cîteva clipe tace. Apoi spune, cu
40
NICOLAE ŢIC
o copilărească părere de rău : Uite că nu ieşi după cum vrusei eu ! Da' mă bucur,, măi! şi sare să-1 îmbrăţişeze.
— Da' tu cum vroiai ? rîde Cernat.
— Ţi-am adus flori... Cît am venit cu căruţa, le-am păstrat bine, la fiecare fîntînă le stropeam cu apă. Da' pe urmă vai de lume ! A trebuit să le pun în cufăr. Ce s-o fi ales din ele, nu ştiu.
— Sînt bune şi aşa... De unde ştii că m-au primit ?
— Nici să mori şi nu-ţi spun!
—• Eşti încăpăţînat, ca ştii tu cine !
■—■ Ştiu, rîde Dumitrache — fie ! dar nu-ţi spun. Celălalt insistă, în cele din urmă Dumitrache devine grav, mai zice de vreo două ori că nu, nu se poate, apoi şopteşte : De la Irina...
— Rîzi de mine !
— Era în gară la Henta, n-a vrut să-mi spună unde se duce, părea amărîtă şi-a slăbit rău... Ce faci ? Bine... Unde te duci ? Lumea-i mare... Pe Ilie l-ai mai văzut ? Nu, de ce să-1 văd ? Şi-apoi: Astăzi l-au primit în partid. Bună ziua. Hai noroc, fetiţo !
— Şi nu i-ai spus că vii aici şi-o să mă vezi ?
—■ Nu, măi, nu —• că eu niciodată nu spun ce trebuie, se căinează Dumitrache. Ţie-ţi pare rău, aşa-i ? Era cumva, ţîfnoasă, acrită, n-am avut nici un chef să discut cu ea, altfel... Am auzit că s-a măritat în iarnă, ade-văratu-i ?
Se pare că nu-1 interesează răspunsul, fiindcă scoate din buzunarul pantalonilor o sticlă plină pe jumătate cu apă şi începe să gîlgîie, repede. „Asta-i termosul meu", zice, şi după ce bea toată apa, distrat, îşi vîră degetul mic în gîtul sticlei. Vrea să-1 tragă afară dar nu mai poate. — Ilie, mă strînge 1 Mişcă degetul, se văicăreşte, mai puţin de durere şi mai mult de-al dracului, apoi izbeşte sticla de o piatră. Sar cioburile cît colo. în jurul degetului, i-a rămas un inel colţuros, de sticlă. Ilie Cernat rîde şi ridică din umeri: De la Dumitrache te poţi aştepta la orice. — Bre, scapă-mă de drăcia asta ! Da' vezi, să nu mă tai. Cernat îl taie, îi zdreleşte degetul, curge sînge. Dumitrache întreabă : — Zici că s-a măritat Irina ?
— S-a logodit... dar nu pentru asta mă interesam, mai spune el, roşind, nu vreau s-o fur de la bărbatu-său... Se ridică brusc, ia căldarea şi-i zice lui Dumitrache : Aici toate-s întoarse pe dos şi vin băieţii... Valerică, tu ai văzut în viaţa ta un conte ? Con-te !
— Dă-1 încolo, face Dumitrache, cu gîndul în altă parte.
— Con-te ! repetă Cernat, parcă nemulţumit că celuilalt nu-i pasă. „Să auzi că pe-aici, pe undeva, pe lîngă tine se află un conte — gîndeşte el — şi tu să rămîi butuc. Păi, asta-i piesă de muzeu ! Parcă mulţi conţi au fost în ţara asta ?"... — Valerică, şi tu te-ai strepezit.
— Eu ? La duşmanii tăi! Apoi, cu un vag interes : De ce ?
—■ îţi spun că ne-a miluit trustul cu un conte — şi tu, aiurea ! Cum poţi să nu tresari ? Asta a fost cineva, ce mama lui a vrut aia a făcut... N-ai fi apucat tu să dai ochi cu el. Măcar acuma profită. E grozav s-auzi : Asta a fost conte, ori prinţ, ori general... Şi să te uiţi la dumnealui: guşat, zbîrcit, mojic, prost tămîie, catastrofă ! Zău, m-am zgîit la el ca la o minune. Nu mai văzusem conţi. Sînt rari, ai dracului!
— Şi ce-nvîrteşte ăsta ? se strîmbă Dumitrache.
ŞANTIER
41
—■ Contabil. Tovarăşul Andrei... trebuie să pice curînd. L-am trimis în sat, după alimente. Valerică, ştii ce-am păţit cu el ? Era să mă aresteze, trimisese după miliţian... E de-o vigilenţă !... L-o fi speriat cineva să-i ajungă pe viaţă. Valerică, salopeta jos, cămaşa jos, fugi la pîrîu şi te spală. Apă rece, de te frige — te speli frumos, să te stîmperi — şi la lucru ! îmi pare-aşa de bine c-ai venit! Eu am nimerit aici azi noapte, călare — mi-au dat cei de la Direcţie o mîrţoagă ! — şi cînd am văzut harababura, mi s-a făcut rău. Barăci nu, cantină nu !... Tare sînt curios să ştiu cine-o plăti.
-— Ilie, dacă eu îi spun ţie ceva frumos, ce-mi dai ?
— Una peste cap... spune repede !
— Bre, te-am dus, Irina vine-aici. Da' să nu mă-ntrebi de ce, că asta n-o mai ştiu... Am lăsat-o în Henta, aşteaptă camionul de şantier... Ai răbdare, un ceas, două, mai zice el, văzînd că celălalt se schimbă la faţă — acuşi dai ochi cu ea.
— Eşti rău.
—• Aşa un pic, cît să nu-mi strice.
— Ţi-a spus ceva de mine ?
— Nu ştiu cum a venit vorba şi mi-a zis că eşti urît... Ilie Cernat se înveseleşte brusc — cum o să zică Irina aşa ceva ! — dar Dumitrache insistă : — Să mă sece dacă te mint ! E urît...
—■ Urîcios, poate — aşa mă alinta ea.
— Ba nu, urît, că nu-i fi tu frumosul pămîntului!
-— Cum o să spui despre un bărbat că-i urît ? se revoltă ştrengăreşte Ilie Cernat. Parcă asta contează ! Că-i slăbănog, ori într-o ureche, asta da, e altceva...
— Urît, urît ca noaptea ! Dumitrache îşi scoate hainele, scoate şi bocancii şi aleargă la pîrîu. îi strigă lui Cernat să-şi vadă de lucru, ce se ţine de el ? Cernat îl ameninţă că-i rupe urechile.
—■ Fierbi, zice Dumitrache, bucuria mea, oe-ai vrea să mai afli despre Irina ? Mi-a arătat fotografia lui bărbatu-său...
— Valerică, tu te-ai sculat azi de-a-ndoaselea !
— Cum era să mă scol, dacă n-am dormit de loc ? Dumitrache devine foarte serios : Mă ustură ochii, uite cît sînt de roşii ! Ia apă în palmele făcute căuş şi îşi spală faţa, icnind de plăcere. — Eri la unsprezece am dat în primire lucrările... M-au întrebat: încotro vrei să pleci ? Le-am spus. Poftim foaia de drum. Şi de eri de la şapte tot pe drum... N-am închis ochii.
—- Irina era singură ?
Dumitrache îl stropeşte cu apă, rîde :
— Hai, că iar te-am dus ! Cum îţi închipui că o să vie pe şantier ? Mergea la Bucureşti, o chemaseră la Minister, pentru nu ştiu ce treburi... mi se pare că e vorba să intre într-o şcoală de maiştri, sau aşa ceva... Spune toate acestea cu seriozitate, apoi îşi cere iertare pentru minciunile dinainte. — Mai glumim şi noi, că de !
— Du-te, du-te undeva, că acuşi îţi spun ! strigă Cernat, şi-i vărsă în cap căldarea de apă. Celălalt nu se supără, dimpotrivă, se pare că abia acum s-a răcorit cum trebuie. — Nu mai vorbesc cu tine !
—■ De ce dragă ? se preface Dumitrache. Apoi continuă, în timp ce-şi şterge faţa cu poalele cămăşii: Hai să fim serioşi... E o poveste foarte încurcată cu Irina, o s-o afli...
— Nu mai vreau să aflu nimic, să nu-mi mai aminteşti de ea.
42
NICOLAE ŢIC
— Fie cum zici.
— Vine contele, spune Cernat, arătîndu-i lui Dumitrache un bătrînel care aleargă spre barăci. Nenorocitul, n-a adus nimic ! Contele Andrei tîrîie după el un sac, plin pe jumătate şi mereu îşi şterge fruntea de sudoare. — Hai să vezi minunea !
—• Cum a nimerit ăsta aici ? îl ia la rost Dumitrache.
— Pe mine mă-ntrebi ? Mai e şi-un fost ofiţer de manutanţă şi cine ştie dacă nu ne-or mai veni şi alţii! Nu-ţi place ?
— Nu, zice Dumitrache, hotărît. La Otopeni aveam un fost colonel, băţos, împlinise şaizeci de ani, da'era ca un taur. Făcea pe magazinerul. Dă dumnezeu şi într-o seară îl întîlnesc pe drum. Bună seara, bună seara. Ce-ai matale sub manta ? N-am nimic, ba ai, — stai că te pocnesc ! Făcu-mi sfînta cruce, colonele, dă-o dracului de treabă, cum o să mă pocneşti ? ! Trag de manta şi ciade-o oală, zob se face! Plină cu untură era. Colonele, dacă fugi, păcatele matale, te dau în judecată, ăsta-i avutul şantierului; dacă eşti băiat cuminte, de bine, de rău, o s-o scoţi la capăt. Adun oala de pe jos şi i-o pun în braţe. Ai grijă, să nu se scurgă untura pe dumneata ! Hai înapoi pe şantier.. M-ascultă omul. Chem patru băieţi, şi le zic să stea de gardă lîngă colonel.. Eu mă duc şi caut o linguriţă. Colonele, îi zic, iei frumos cîte-o linguriţă de untură, o duci la gură, şi-apoi iei alta, da' ai grijă, să nu te murdăreşti pe bărbie. Mai degrabă m-ar fi mîncat pe mine, al dracului. Da' cînd a văzut că n-are încotro, s-a apucat de lucru şi nu zici că într-un ceas nu mai era urmă de untură ? Sătul bine, s-a dus acasă, dar a doua zi era cam verde... Pe urmă s-a făcut băiat cumsecade.
— Eşti gata, mergem ?  întreabă Cernat.
—■ Da' te rog să mi-1 prezinţi pe conte cum se cuvine.
— Dacă nu eşti serios, repede îţi fac vînt...
Bătrînul se odihneşte pe un scăunel în faţa administraţiei şi uitîndu-se pe furiş într-un ciob de oglindă ascuns în palmă, îşi aranjează firele argintii de la tîmple. Lîngă el, pe iarbă — sacul cu alimente. Cînd Cernat se apropie la doi paşi, bătrînul vîră ciobul de oglindă în buzunarul pantalonilor şi se ridică, respectuos. Arată sacul şi se strîmbă. N-a găsit decît varză, varză murată, trei căpăţîni, nişte ceapă măruntă, slănină şi caş... Asta-i tot — şi ridică din umeri, neputincios. Nu se poate face aprovizionarea de la ţărani. Vînd scump, şi nu prea vor să vîndă.
—■ Şi noi ce-o să mîncăm ? întrebă Cernat, sever.
— Mîine o să primim alimente. ■—- De ce nu azi ?
— Dacă celor de la trust nu le pasă de noi ? ! Dumitrache îl priveşte foarte dezamăgit.
— Dumneata eşti conte ?
—■ Termină ! îl repede Cernat.
— îi bun de speriat ciorile...
Bătrînul se retrage discret, uitînd să ia sacul.
— Valerică, spune Cernat, lasă glumele. în cît timp poţi să ajungi la trust ? Două ore, hotărăşte el. Te interesează cum, pe jos, călare, zburînd, treaba ta... Trebuie să-1 mai prinzi pe tovarăşul Creţu la trust...
— Ai tu inima asta ? tresare Dumitrache. Se uită la Cernat de parcă nu i-ar veni să creadă ce-a auzit. Apoi se lăsă, frînt, pe un cufăr şi îşi zvîcneşte picioarele. Nu-i în stare să mai facă nici zece paşi. Dar Ilie Cernat îl sîcîie
ŞANTIER
43
mereu şi ca să-1 urnească la drum, vrea să-1 ridice cu forţa de pe cufăr. „O fi crezînd că-mi place mie să mă bocesc — îşi zice Dumitrache, — întristat. Ba nu crede, da'aşa-i el... Fugi, aleargă, întoarce-te peste cap 1 M-aş întoarce cu dragă inimă, dar nu mă ţine cureaua". I-au amorţit mîinile, simte dureri în spate... A transpirat pe drum, pe urmă' 1-a atins vîntul. — Ilie, se roagă el, mă lasă picioarele, înţelege şi tu !
—■ N-am ce, sau n-am voie, tu nu vezi ce-i aici ? O să dormi la noapte bine şi se duce durerea... Nu mă supăra. Te fîţîi ca un domnişor. Parcă n-ai mai auzit de şantiere... Hai, la drum ! — şi iar vrea să-1 ridice cu forţa. Dumitrache se zbate, să scape. —■ Eşti mai rău ca ăsta, contele ! Babalîc ! Vrei să te-mping din spate ?
Dumitrache tace o vreme, privindu-şi prietenul cu mustrare. „De ce mi-i fi luînd tu din scurt, ca pe-un derbedeu ? Parcă n-am mai lucrat pînă acuma împreună ! M-am dat în lături, vreodată ? Nu, că nu mi-e-n fire, nu pot, mor dacă nu m-amestec şi eu, dar acuma sînt terci..." Vrea să se scoale, măcar să-şi dezmorţească oasele, dar o moleşeală cumplită îl ţintuieşte locului. S-ar întinde, să doarmă... O să caute o pătură, s-o aştearnă pe iarbă... şi-o să doarmă la soare mult, fără vise... Dar celălalt îl îmboldeşte mereu, asemuindu4 cu nu ştiu cine... Cu contele. Nu mai poate răbda şi spune :
— Ilie, noi sîntem prieteni, dar acuma-s doi ani m-am jurat că n-o să "mai lucrez pe-acelaş şantier cu tine... Că tu nu crezi omului. Fugi, bagă-te cu capu-n gard, să nu te prind că stai ! Nu vreau să aud nimic, eşti tînăr, aicea-i şantier. O fi, da'nu mai pot...
Ilie Cernat se-mbujorează la faţă, aducîndu-şi aminte o întîmplare destul de neplăcută, din urmă cu doi ani. Atunci îi ceruse lui Dumitrache şi altora să stea patru ceasuri pe traseu, pe ploaie, ca să sape un canal de scurgere... Săpase şi el, în rînd cu ceilalţi, dar asta nu-i încălzea pe băieţi. Careva îi spusese că-i prea cîinos... Dumitrache se îmbolnăvise. Piuşinat, îl întrebă pe Dumitrache :
—■ Şi dacă ştiai că sînt aici, de ce-ai venit ?
—■ Nu de dragul tău... Bănuiam că o să mă iei la rost de cum mă vezi, fiindcă aşa eşti tu, mori dacă nu scoţi sufletul din om.
— Eşti nedrept, îl contrazice Ilie Cernat, ştii prea bine cum îi pe şantier, fel şi fel de oameni... sau nu pot eu să fiu altfel, aşa am crescut... Cred că în locul meu te-ai purta la fel.
Dumitrache i-o întoarce hotărît :
— Chiar şi numai pentru asta eu nu ţi-aş fi dat recomandarea să te-nscrii în partid... Dar observînd că celălalt se face pămîntiu, într-o clipă, se sperie singur de ce-a spus : —■ Nu, treci peste asta, uită, nici eu n-o cred. Ilie — şi ridieîndu-se, îl apucă de braţ — dar nici să fii atît de repezit nu-i bine, că nu toţi sînt derbedei... Spune-mi dacă e vreo bicicletă pe-aici, se-n-viorează Dumitrache —■ şi nu mai fi supărat pe mine. Mă duc la trust, mă duc... d'a pe jos, nici să mă tai!
— Nu-i nici o bicicletă, de unde ? Ilie Cernat e trist, i s-au tulburat ochii, îl strînge pe Dumitrache de mînă, parcă ar vrea să-i spună ceva, să-t roage... Zice, cu glas tremurînd: — Du-te în sat şi ia de la careva un cal. Ai bani, să-1 plăteşti ?
Dumitrache îşi întoarce buzunarele pe dos, nu găseşte decît mărunţiş, apoi îşi aduce aminte că banii-s în cufăr. îi lasă acolo, o să se descurce şi fără ei — şi se depărtează, călcînd chinuit. Ilie Cernat rămîne lîngă cele două
44
NICOLAE ŢIC
cufere, încă răvăşit de întîmplare. îşi dă seama că Dumitrache e frînt, ar vrea să-1 strige, dar cu siguranţă că, încăpăţînat cum e, celălalt n-o să se-m-toarcă din drum. Se duce pînă la trust, în duşmănie. „N-am venit aici de •dragul tău", îşi aminteşte Cernat. „Dar ce-i fi vrînd să fac, în situaţia de-aici ? Cer şi eu mai mult de la oamenii care simt la fel cu mine, că ceilalţi... La conte degeaba caut ajutor..." Dar orieîte justificări şi-ar găsi, nu poate înlătura din minte spusele lui Dumitrache : chiar şi numai pentru asta eu nu ţi-aş fi dat recomandare... în şedinţa de partid îl mustraseră că uneori e mult prea aspru cu brigadierii... Dar de cîte ori nu-1 mustraseră şi alţii, chiar prietenii cei mai buni ? Aşa era, şi de la o vreme încoace Ilie Cernat se mustra şi el, — dar avea de luptat cu deprimări mai vechi şi nu odată păcătuia iar. Pretindea tuturor să fie ca el ; ca el, care era în stare să lucreze două zile şi două nopţi, în orice condiţii, fără să simtă cine ştie ce oboseală. După cîteva ceasuri de somn se simţea renăscut şi o lua de la capăt. Ceilalţi sa mirau : voinic nu-i, trăit prea bine nu-i, de unde mai are putere ? Nici el singur n-ar fi ştiut să spună de unde ; spunea doar că aşa s-a deprins. Cînd nimerise pe şantier la patrusprezece ani, pierit şi pirpiriu cum era, abia ţinea o lopată^n mîini. Rîdeau de el; rîdeau ca să se afle-n treabă, că altfel lui Ilie Cernat nimeni nu-i cerea să lucreze cot la cot cu cei în vîrstă. Dar băiatul lua totul în serios, glumele celorlalţi îl usturau, uneori râmînea şi noaptea pe traseu, ca să-şi facă norma, ca oricare. Nu vroia să-i spună cineva că se-n-doapă de pomană. Dar mai era şi o altă pricină, care-1 îndîrjea : entuziasmul •de pe şantier. Sute de băieţi plecau dimineaţa la lucru cîntînd, după ce băuseră o cană de ceai. Cîntau pe traseu, ca să alunge oboseala ; cîntau seara, cînd se-ntorceau osteniţi, la aceeaşi cană de ceai şi o farfurie de arpacaş sau macaroane. Erau, pe-atunci, prin '49, condiţii de lucru mult mai grele ; şi brigadierii nu primeau salariu ; dar munceau, fiindcă ţara trebuia reconstruită, erau multe de făcut... Ilie Cernat nu putea să rămînă de o parte, îşi oferea puterile mereu şi în orice împrejurare. Cea mai cumplită durere a încercat-o cînd l-au respins din corul şantierului. Venise un profesor de muzică, unul nervos ca o fată bătrînă, care în trei zile vroia să înfiinţeze un cor de trei sute de voci. De la şapte seara şi pînă la trei după miezul nopţii, îi vlăguia. „Prost! încă odată ! Prost. Mugiţi ca nişte viţei". Printre tenori era unul care cînta înduioşetor de fals. Brigadierii rîdeau pe-nfundate.
— Care se miorlăie ? striga profesorul. CaTe-i motanul ? Să vie-aici. Nimeni nu se clintea. înfuriat i-a ochit pe fiecare şi s-a agăţat tocmai de el.
— Tu baţi cîmpii, prăpăditule ! Zi „aaaa"..,
— Aaaa... aaa...
— Repetă după mine : Brigadieri, mîndria ţării...
Ilie Cernat cînta (frumos. Totuşi, profesorul a găsit de cuviinţă să-1 mustreze puţin, ca să iasă el cu faţa curată.
—■ Atenţie, începem ! Brigadieri, mîndria ţării... Prost, care se miorlăie ? Tu eşti motanul. Şi iar s-a legat de Ilie Cernat. Era ciudat, dar profesorul nu-şi putea închipui că un băieţandru sfrijit ca el ar fi în stare să cînte frumos. Pleacă, motan...
Ilie Cernat a ieşit, în hohotul de rîs al 'brigadierilor. Cel care cînta fals, rîdea mai tare ca toţi. Pe urmă, a întins-o şi el, să nu-1 prindă. Dar peste •cîteva zile, Cernat le-a dovedit tuturor că el ştie să cînte şi nu s-a lăsat pînă cînd n-a fost reprimit în cor. Era, în toate, de-o îndîrjire care uimea. Lucra
ŞANTIER
45
mult, mai mult decît ceilalţi, şi avea oroare de leneşi. Mai tîrziu, după vreo patru ani, cînd l-au numit comandant de brigăzi, i se părea firesc să pretindă şi altora efortul lui. Fugi, aleargă nu vreau s-aud de oboseală... Trebuie să construim aici şi-apoi să mergem în altă parte. Dar cîteodată, băieţii se uitau urît la el, îl mustrau aspru, cum făcuse Dumitrache — şi-atunci lui îi părea rău...
De-ar fi Dumitrache aici, să-i ceară iertare... Dă cu ochii de cele două cufere ale lui —• adevărate lăzi de zestre — şi se-nhamă la ele. Vrea să le caute loc în biroul administraţiei, dar uşa e încuiată. Bate în uşă, îl strigă pe bătrîn, se enervează, nu-i răspunde nimeni. Birourile alăturate sînt goale, dormitorul la fel, bătrînul nu-i. „Să nu fi-ntins-o, scîrba, se-nfioară Cernat, o fi avînd dece"... Se-ntoarce la contabilitate şi forţează uşa. Nimic — hîrtiile sînt în ordine, o jumătate de chiflă pe masă, cana de apă... A fugit. încă o jumătate de ceas, Cernat îl caută peste tot, îl strigă. Şi-nţelege că bătrînul n-o să se mai întoarcă niciodată aici. O fi prădat banii şantierului, ceva a făcut şi s-a dus ; de sub ochii lui s-a dus. Acuma prinde-1, mai de grabă prinzi vîntul! Se afundă în munţi, răsare în altă parte, o fi avînd pe cineva care să-1 ascundă. îl înjură cumplit pe bătrîn. Se simte batjocorit. Luase de bune văicărelile bătrînului : n-avem bani, trustul nu se interesează de noi... Pentru ca acuma să-şi dea seama. Nimeni nu-1 înşelase atît de îngrozitor. Şi fiindcă îi vine greu să se-mpace cu gîndul acesta, îşi zice : Cum o să fugă ?, O fi pe-aici, pe undeva!... Trage nădejde că vreunul dintre lucrătorii de la barăci l-o fi văzut pe bătrîn — e aici, sau e dincolo, nu vă faceţi griji cu el! — dar nu, toţi ridică din umeri. Fostul ofiţer îşi îngăduie o ironie :
— O fi pentru dînsul,.. şi rîde singur, rîde tîmp.
—■ Vino puţin, îi face semn Cernat. Ştii ceva despre el ?
— Vă rog — şi Geo Cezarin capătă de îndată înfăţişarea omului profund jignit. — De ce mă-ntrebaţi tocmai pe mine ? Sînt şi ceilalţi tovarăşi aici, şi s-ar putea să ştie ei mai multe...
— Eu cu dumneata vorbesc, nu te supăra. Eşti mai apropiat de dînsul, intelectual — şi cam semănaţi la obiceiuri, înjuri dumneata, înjură contele...
— Care conte ? se miră Cezarin.
■— Contabilul... conte, sau ce-o fi fost!
-— N-aş putea să vă lămuresc, spune Geo Cezarin, cu prefăcut regret. Apoi zîmbeşte larg, binevoitor — el stă la dispoziţia oricui, cu dragă inimă, nu are nimic de ascuns ! — şi zice : — Mi se pare că dumneavoastră vreţi să aflaţi ceva despre mine ; eu chiar v-aş invita, fiindcă nu-mi convine să fiu luat drept altul... Cred că sînteţi de acord să m-ascultaţi... Devine grav, parcă ar raporta ceva de mare importanţă : am fost ofiţer de carieră, pînă în 1947. Şi după o clipă de tăcere, parcă îndatoritor : fireşte, dacă doriţi amănunte...
— Ce să fac cu ele ? zice Ilie Cernat. „Nu eşti dumneata prost degeaba. Vrei să mi-o iei înainte... Poftim, să văd unde-o s-ajungi!" întreabă : Şi de ce nu mai eşti ofiţer ?
—• Fiindcă mi s-a desfiinţat postul.
—■ Ai avut ghinion, se mai întîmplă, îmi pare rău, îl compătimeşte flăcăul. „Măcar de-ai fi mai isteţ, gîndeşte el, enervat de explicaţiile deochiate ale celuilalt. Ţi se desfiinţa postul şi dintr-odată, tu, ditamai ofiţerul, te văzuşî pe drumuri, venişi la noi pontator"... Şi ce post aveai dumneata ?
— Ofiţer de gardă, pe front n-am fost. —■ Care gardă ?
46
NICOLAE ŢIC
— La- Palat.
—• Garda regală, aha ! Uite domnule, izbucneşte Cernat, pleznindu-se cu palma peste frunte — cu cine avusei norocul să mă-ntîlnesc ! Păi dumneata ai stat nas în nas cu regele. Să trăiţi! Ce faci, băiete ? Bine, majestate ! Ia spune-mi cum arată ? Domnule, nici în poze nu l-am: văzut, mi-a scăpat. Geo Cezarian se-năspreşte, parcă ar voi să spună: nu-ţi dau voie să iei în derîdere lucrurile sfinte ! — da'r flăcăul insistă : zi tovarăşe, las barăcile, orice las, şi te-ascult. Era bîlbîit tare ?
— Aproximativ... Geo Cezarin o întoarce repede : Toate acestea sînt cunoscute, precizez că n-am ascuns nimic din biografia mea şi tovarăşii de la trust mi-au dat voie...
— Vai de mine, dar cine nu-ţi dă voie ? Ţi-am spus eu ceva ? Nimic, sînt sigur că pînă la urmă o să te decorăm dacă lucrezi bine... Dar te rog frumos, mai zice flăcăul, cu prefăcută naivitate, spune-mi ceva despre rege, o bîrfă, acolo... Nu vrei, îmi pare rău, cine ştie cînd o să mai prind o asemenea ocazie ! Şi, pînă una, alta, venişi la noi, pontator !
■— Trustul m-a trimis.
— Mă mir, fiindcă aicea nu-i nevoie de pontatori.
— O să fac altceva, ce hotărăşte conducerea. —• Funcţionar, sau aşa ceva...
—■ Nici vorbă... Geo Cezarin zîmbeşte, ca unor îndepărtate aduceri aminte. — Ehei, pîn-oi ajunge eu funcţionar ! Nu tovarăşe, e o poveste încurcată la mijloc... Mă rog, nu-i nici un secret pentru nimeni, se agită el, am fost închis, doi ani... N-o să vă spun acuma de ce... dealtfel, dacă credeţi că e ceva necurat, dosarul meu vă stă la dispoziţie... Cu alte cuvinte, n-am fost vinovat, dar pe cine mai interesează asta ? Ai făcut închisoare ? Stai la locul tău şi fă ce-ţi spun alţii... Situaţia mea printre oameni, şi mai ales printre comunişti, cum sînteţi dumneavoastră, e cît se poate de dificilă. Mă duc uneori Ia trust. Intru prin birouri. Salut, — toţi îmi răspund binevoitori, dar pe furiş se apleacă, îşi încuie sertarele, string hîrtiile, apoi mă-ntreabă de sănătate, în grabă, şi se scuză că au alte treburi... în două minute dispar toţi din birou... Nu vor să spună cineva despre ei că au relaţii cu unul care-a fost închis. E mai comod, de ce să-şi complice viaţa, inutil ? Eu trebuie să tac. într-o zi eram tot la trust, m-am nimerit într-un birou cu vreo zece funcţionari... Şi din-tr-odată-1 aud pe unul : Era aici, pe masă o sută de lei, care-ai luat-o ? Nimeni nu s-a uitat la mine. Dar toţi rnă bănuiau. Şi-am îngheţat. Am spus automat, vă jur : Nu eu, căutaţi-mă... Vai de mine, s-a scuzat păgubaşul, nici nu m-am gîndit... Dar se gîndea şi simţeam că mă urăşte. Atunci am insistat : vă rog să-mi faceţi percheziţie... N-au vrut. Atunci o să mă perchiziţionez singur. Am scos tot ce-aveam la mine, mi-am întors buzunarele pe dos... Era în birou şi o tovarăşă... Am rufat-o să iasă puţin şi mi-am scos pantofii, ciorapii, mi-am desfăcut pantalonii... Toţi se omorau să mă liniştească : N-am vrut să vă jignim, renunţaţi — dar erau foarte atenţi, nu cumva să le scape suta. N-avea ce să le scape, că n-o furasem eu. Mi-am luat rămas bun şi-am plecat. Dar peste cinci zile, la salariu, m-am pomenit cu o surpriză : Mi se reţine o sută de lei. De ce ? Casierul s-a prefăcut că nu ştie... Să mă duc la director, să-1 întreb pe el 1 nu m-am dus, mi-era scîrbă. Şi după toate astea, vedeţi şi dumneavoastră, cum o să mă angajeze pe mine funcţionar ?
— E într-adevăr neplăcută situaţia în care te afli, convine Cernat, surprins de mărturisirea celuilalt. „Vasăzică, nu-i chiar aşa cum mi-1 închipuiam... are şi el o durere..." — Dacă te-am trece la lopată pentru o vreme ?!
ŞANTIER
47
— Să încerc, dar nu cred că rezist. Inima.
— Măcar vreo cîteva zile, avem mare nevoie de oameni...
— Eu am bunăvoinţă, şi chiar dacă n-o am, uneori trebuie să accept orice, spune Cezarin, oropsit. Ai fost închis ? Ia poftim şi ţine-ţi gura. Să-ţi pară bine că ţi-am dat drumul. Tovarăşe, mi-e frică. Dumneavoastră staţi de vorbă cu mine, sînteţi cumsecade, dar eu n-am de unde să ştiu ce gîndiţi. A fugit bătrînul. Cu cine-avea legături pe-aici ? Cu Cezarin. Cum să n-aibă, dacă ăsta a fost închis ! Şi iar cercetări, anchetă... Cred că-ntr-o zi o să-mi pierd minţile. Mi le-aş fi pierdut demult, dar îmi spun mereu că n-am voie... Ce cîştig eu ? Şase, şapte sute de lei pe lună. Trăiesc cu o sută cincizeci de lei, adică îmi plătesc întreţinerea şi-mi cumpăr nişte ţigări. Restul de bani i-1 trimit! nevesti-mi... Adică, vorba vine că ei. Nevastă-mea-i paralizată. în ziua în care m-au închis, a avut un şoc puternic şi de-aici i se trag toate. Crede-mă, mi-aş face seama cu oarecare plăcere, dar n-am dreptul. Dar să trecem peste asta. Dacă vreţi să mă anchetaţi în legătură cu bătrînul...
—■ Poate că am fost puţin cam brutal cu dumneata, se apără Ilie Cernat, dar sînt şi eu silit s-o fac, câteodată. Şi-apoi abia acum două ceasuri ne-am cunoscut. Te rog să fii liniştit... De unde dracu să-1 iau pe conte ? îşi aminti el. O fi primit ceva bani de la trust, nu ţi-a spus ?
— Parcă trebuia să-mi spună ! făcu Cezarin. Am fost de faţă cînd a încasat şaizeci de mii de lei, bani ghiaţă. Mă jur pe ce doriţi... M-am dus la director şi i-am spus : nu daţi banii pe mîna ăstuia. Vezi-ţi de-ale dumitale, mi-a răspuns. Mi-am văzut. Poftim.
■— Aşa ceva nu md s-a-ntîmplat în viaţa mea, se căinează Cernat. Şi nu mă pot obişnui cu gînduil. S-o fi ascuns în pădure ? Dacă pun mîna pe el, dacă-1 prind... Şi tot el îşi zice : mai degrabă prinzi vîntul!
Şase camioane de mare tonaj, încărcate cu oameni şi materiale, goneau sălbatic pe drumul de ţară, lăsînd în urmă nouri de praf. Văzduhul era vineţiu, ultimele raze de soare poleiau crestele munţilor. înserarea cobora pe furiş, de undeva din înalturi. Se făcuse răcoare.
Ghemuiţi în camioane, hurducaţi, ţinîndu-se unul de altul, băieţii cîntau, fiecare în felul lui. De două ceasuri, de cînd porniseră din Henta, cîntau. Unii îşi scoteau şepcile şi le fluturau înspre munţi, în semn de bun găsit. Numai Dumitrache, singur în ultimul camion, cocoţat pe nişte paturi, răsufla greu, îneercînd din răsputeri să-şi ţină echilibrul. După fiecare zdruncinătură mai puternică îi striga şoferului s-o lase mai moale, că-1 nenoroceşte. „Praf m-ai făcut, surdule !j Opreşte !"... în veselia aceea, nimeni nu-1 auzea, nu-1 vedea cum se cîunuie, se agaţă de paturi, îşi zdreleşte genunchii... Şoferul, binevoitor, ştiind prea bine ce-nseamnă să călătoreşti cincizeci de km cocoţat pe nişte paturi, îi poftise în cabină, dar el nu ! Acuma ispăşea prostia.
în cel de-al treilea camion, împodobit sărbătoreşte cu crengi de brad şi panglici de hîrtie roşie, se nimeriseră cîţiva băieţi mai aşezaţi, cu o anume ■gravitate în vorbă şi gesturi. Vreo şase dintre ei erau strungari la o uzină din Brăila ; plecaseră de-acasă în grup şi n-aveau de gînd să se despartă ; o să ceară conducerii şantierului să-i dea pe toţi într-o echipă. După ce chibzuiră puţin, căzură de acord că Vasile Boroş e cel mai nimerit să-i conducă. „Gîn-diţi-vă bine, insistă Boroş, eu nu pretind, neapărat"... Se vedea că-i faoe plăcere să fie şef de echipă — şi băieţii îl asigurară, îndată, că s-au gîndit destul. „Cu o condiţie, preciza Boroş, să fim înţeleşi : Ţinem steagul pînă la urmă, '•trei luni, şase luni, cît o fi să stăm aici..." Nimeni n-avea nimic împotrivă —
48
NICOLAE ŢIC
asta era şi dorinţa celorlalţi. Un băieţandru ţigănos, cu părul căzut în laţe pe frunte, istorisi o snoavă piperată. Râseră toţi, numai Vasile Boroş se strâmbă uşor —■ a mai auzit el dintr-astea, si încă mai tari. Apoi, după multe îndemnuri din partea brăilenilor lui, care-1 .ştiau isteţ şi bun de gură, povesti şi el o snoavă. Succesul fu deplin, cineva îşi notă snoava, cu gîndul s-K> transmită şi altora. Vasile Boroş se ridică în picioare — înalt, uscăţiv, părul blond, nas 'fudul — şi rezemîndu-se de ceilalţi, ca să-şi ţină echilibrul, scormoni depărtările cu privirea lui ageră. In faţă, se profilau munţii, încremeniţi în singurătate. Nici o aşezare omenească, nimic. Boroş întrebă : Mai e mult pînă la tabără ? Ne-am afundat în coclauri ! Dar nu-i răspunse nimeni, de unde era să ştie ceilalţi ? Atunci flăcăul se întoarse întrebător spre Mihai Creţu, care se ghemuise turceşte într-un colţ al camionului. Mai e mult ? Creţu zâmbi, parcă s-ar fi simţit vinovat:
— Ţi-aş spune cu plăcere, dar n-am mai fost pe-aici. -—■ Dumneavoastră nu cunoaşteţi locul ?
— Nu, din păcate, dar o să ne descurcăm.
— Evident, făcu Vasile Boroş, asta nu-i o problemă. Se aşeză pe un cufăr, lîngă Mihai Creţu. — Dacă ar fi cineva acolo, care să ne iasă-nainte, n-ar strica, zise el, după o vreme. Şi adăugă : Nu pentru mine, că eu am mai fost pe şantiere, ştiu cum e... Mă gîndesc la ceilalţi. Aşa-i frumos.
— Pe ce şantier ai lucrat ? întrebă Creţu.
■—■ La Ozana, în cincizeci şi cinci, linie ferată. Apoi la Măgura, trei luni, la Combinat... In fiecare an dispar din uzină pentru două, trei luni — deşi, vă spun, şi-acolo-i nevoie de mine. Da' ca pe şantier nu-i nici unde ! Am fost de fiecare dată şef de echipă.
—■ Cum s-ar zice, petrecuşi vreo doi ani pe şantier. Şi cîţi ai de toţi ? Flăcăul nu se grăbi să răspundă. „Dumneavoastră cîţi îmi daţi ?" — Douăzeci şi patru — şi cinci, zise Creţu, ca să-1 amărască.
— Oho, făcu Boroş, nu vă pricepeţi! Nouăsprezece.
— Nici aşa nu-i rău, conveni celălalt.
— Am două meserii, strungar de precizie şi mecanic.
— Nu-ţi fie teamă, zise Mihai Creţu, că cineva tot ne-o fi aşteptînd în tabără. Am trimis de ieri pe comandantul vostru. Boroş se interesă, repede : Cum îl cheamă ? După ce-i află numele —■ Ilie Cernat ? ! — păru dezamăgit, nu auzise de el — şi doar auzise multe. —- Băiat bun, zise Creţu, ăsta vă taie pe toţi la un loc. Eri a fost primit candidat de partid.
— Şi eu o să fac cerere, în toamnă.
— Păi să faci! rîse Mihai Creţu. îi plăcea băiatul, isteţ, mîndru, nu îngăduia că alţii ar putea să fie, într-un fel măcar, mai vrednici decît el. — Eşti brăilean ?
—• Nu chiar, de loc sînt din Reşiţa, taică-meu e oţelar.
— Nu-i rău... Păi, să ne vedem la lucru.
Cele şase camioane opriră, pe rînd, în faţa taberei. Uitând de cufere, chiuind, băieţii se risipiră care-ncotro ; la pîrîu, să se spele ; la pădure, după crengi de brad. Şoferii, furioşi, trăgeau de băieţi, îndemnîndu-i să-şi ia bagajele, că trebuie să se-napoieze cu camioanele la trust; cum nimeni nu-i asculta, se apucară singuri să descarce. în cîteva minute numai, locurile căpătară o altă înfăţişare îşi erau uimite parcă de atîta veselie şi chiot, cum nu le fusese dat să vadă vreodată.
ŞANTIER
49
Dinspre pădure, venea în fugă Ilie Cernat: posomorit, cu faţa zgîriată, sleit de puteri — parcă îl hăituise careva. Trei ceasuri colindase pădurea, în zadar. Era neobişnuit de trist.
— Bine că răsări şi tu la spartul tîrgului, îl întîmpină Mihai Creţu. îşi doreau şi băieţii ăştia o vorbă bună... Acuma-i tîrziu. Pe unde-ai umblat ?
— După conţi!
— După o mie de draci! rîse Creţu.
Ilie Cernat se învîrti buimac prin tabără — o căută pe Irina şi n-o găsi, îi ură unui băieţandru bun venit, şi acela îi răspunse în doi peri — apoi, fiindcă i se părea că toate-i ies de-a-ndoaselea, înjură, cumplit. Era furios că din pricina bătrînului nu poate să se bucure de nimic. în faţa barăcii se iscă zarvă, doi ţîngăi se boxau prieteneşte; zece, făceau pe arbitri, alţi zece rîdeau. Porni într-acolo, dar pînă ajunse el, băieţii, săturaţi pe semne de spectacol, se împrăştiară. Unul singur întîrzie lîngă un geamantan cît toate zilele, din care scoase cu multă grijă două costume de haine şi nişte pantofi maron. Mai întîi curăţă hainele cu o perie ne nylon, apoi se apucă să-şi văxuiască pantofii, îi văxuia atent, pe îndelete ; după vreo cinci minute, scoase dintr-o cutie un petec de pluş — şi-i lustrui. Ilie Cemat îl urmărea cu încîntare. „Asta a mai fost pe şantiere, se simte acasă"... îi ură bun venit. întrebă :
—■ Cum îţi spune ?
—■ Vasile Boroş.
— Ilie, hai că mor ! se auzi glasul lui Dumitrache. Se cocoţase pe cabina camionului şi făcea semne disperate, puteai să crezi că-i gata să-şi dea duhul. — Surdule, vin-aici !
— Ce-ar fi să-ţi mai ţii gura aia ?... îl mustră Cernat.
— Sînt cum n-am visat, oftă Dumitrache — terci! Pune mîna, ia un pat în spate, fugi cu el — unde-i tovarăşul Creţu ? —• să-i dau şi lui unu ; şi ţie, măi ! îi strigă el unui băieţandru. Vino la tata ! Nedumerit, băiatul s-apro-pie, Dumitrache îl milostivi cu două saltele şi-i făcu vînt. Strînge-i pe toţi, îi zise lui Cernat, să vie la mine, în rînd, cîte unul! S-a înţeles ?
Cernat îi făcu semn să-şi vadă de treabă :
— Lasă băieţii să se dezmorţească. —• Şi astea cine le cară ? Tata ?
— S-o găsi cineva.
— Ai văzut-o pe Irina ? întrebă Dumitrache în şoaptă.
— Da, minţi Cernat — şi ce-i cu asta ? Şi se-nfioră : a venit!
— Ţi-a spus ceva ?
— Ce n-ai să afli tu ! Apoi mărturisi, cu părere de rău : N-am văzut-o...
— A stricat logodna, şopti Dumitrache. Femeie'. — ce pretenţii poţi să ai de la ea ? Ăla n-a fost bun, vine altul la rînd. De-aia am zis eu din totdeauna că-i mai ceva să fii bărbat.
— Eşti tare spurcat la gură, cînd vrei.
Dumitrache îşi duse mîinile în şolduri şi-1 privi chiorîş :
— De ce nu mă laşi tu să trăiesc ? spuse el, cu prefăcută gravitate. Eu nu-s sănătos dacă nu spun şi cîte-o prostie. îmi face bine, mă satură. Spun una şi uit că îmi ţiuie urechile. îmi ţiuie, sînt terci, dacă aş fi însurat, în noaptea asta... Domnule, zise el, hai să-ţi dau un pat. Spun prostii că-s vesel, se simte că-i şantier şi asta-mi place. Nici nu ştii prin ee-am trecut ca s-ajung aici înaintea băieţilor. Să-i văd cum coboară din camioane, se-ntind şi se miră, apoi chiuie şi se iau la-ntrebări : Tu de unde eşti ? Ai drăguţă ? Hî, ha, cum ?" imită el. Asta-i tot. Ia şi-o saltea.
4 — Viaţa Romînească nr. 10
50
NICOLAE ŢIC
Veni şi Mihai Creţu să le dea ajutor. Călca greu, împiedicat — călătorise treizeci de km. ghemuit într-un colţ al camionului — şi se plîngea, copilăreşte, că-1 înţeapă o mie de draci în genunchi. „îţi place să te răsfeţi, îi aruncă Cernat —1 ţi-ai şi găsit cînd"... De ce nu ? — şi Creţu se scutură de-i trozniră oasele —■ azi, mîine îmi trece vremea, mă răsfăţ şi eu, cît mai pot" „Aşa-ţi trebuie, dacă te iei după ţîngăi. Te-a oprit cineva să călătoreşti în cabină ?" îl 'interogă Cernat. „Şi-acuma~ ce vrei de capul meu ? ! se nedumeri celălalt. Soacră ! Ilie, cine te-a-ntors pe dos ?" „Du-te imediat la pîrîu, dă jos cămaşa şi te spală, să te dezmorţeşti... Pe urmă, ai să vezi"... „Mă duc, zise Creţu, rîzînd, mă duc să mă bălăcesc". Porni pe două cărări, văicărindu-se, mai mult ca să-i facă-n ciudă lui Cernat. îl auzi pe acesta mormăind : Uite-1 cum se tîrîie... babalîc ! „Da mie de ce nu-mi dai voie să mă răsfăţ, deocheatule ? gîndi Mihai Creţu. Mai uit şi eu că trec anii"... Era un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, scund, spătos, încărunţit, cu faţa aspră, muncită şi ochi prietenoşi. După înfăţişare îi dădeai peste patruzeci de ani. Erau zile întregi, zile de aprigă bătălie, în care nu-1 auzeai spunînd decît: Situaţia ! Vreau să cunosc exact situaţia ! Mergeţi acolo... Faceţi aşa... Nimic, vă salut! îşi îngăduia însă şi multe ieşiri de băieţandru, cînta din frunză, juca fotbal, în pantofi, desculţ, după cum se nimerea, povestea snoave cărora mai întotdeauna le uita poanta... Căuta agitaţie, veselie... Ajuns la pîrîu, se spală în voie ; apoi se-ntoarse la camion, îngînînd un cîntec. Dumitrache îl cocoşă cu două paturi. Cînd isprăviră cu lucrul, Ilie Cernat îi spuse că are să-i destăinuiască ceva. Se retraseră în biroul administraţiei, biroul era plin de cufere, saltele şi foi de cort.
— întreabă-mă unde-i contabilul...
— Da' ce-i cu el ?
—■ Te rog să mă-ntrebi aşa : Ilie, unde-i contabilul nostru, că nu-1 văd, e ici, e dincolo ? Aştept...
— Ilie, unde-i ăla ?... se răsfaţă Mihai Creţu.
— A dispărut contabilul. Conte, general, dracu-1 ştie ce era. Cred că s-a spînzurat. A fugit în pădure, undeva, nu ştiu unde, l-am căutat pînă mi-a ieşit sufletul, patru ceasuri, nu-i! De asta-s amărît.
— Cum o să se spînzure ? ! zise Creţu, neştiind cum stau lucrurile. — E nebun ?
— E hoţ, o fi avînd de ce s-o facă. M-am ţinut de capul lui : Cine eşti, ele unde, cîţi bani ai primit de la trust ? Nici un leu... Da' nu zici că trimite după miliţian să mă aresteze ? Că i-a mai venit un hoţ în inspecţie ! Vigilent!... li povesti lui Creţu cele petrecute şi încheie : — Şi s-a dus învîrtindu-se !
— Cum mă, a intrat în pămînt ? — unde să se ducă ? insistă Mihai. Creţu, care se silea parcă să nu priceapă. Ţi-ai dat seama că-i hoţ după ce-a întins-o ? Stai cuminte, nu mai bîţîi.
— Stau, ţi se pare că nu stau... După.
— Ne-a întors peste cap, asta nu-mi place deloc, zise Creţu întuneeîn-du-se brusc. Tăcu o vreme, oftînd scurt, cîntărind cu privirea, fără un interes anume obiectele din cameră. Apoi reluă : De la trust a primit şaizeci de mii, hiani ghiaţă, n-a vrut să lucreze cu cont virament. Şi s-a găsit un deştept care să-i aprobe. Ce-a fost ăsta, conte ?
— Sînt foarte amărît, zise Ilie Cernat, lăsîndu-se greu pe un cufăr. Conte, general, de unde-i fi vrînd să ştiu eu ! Destul c-am ajuns de batjocura lui. Cînd mi-am dat seama ce-a făcut din mine, am îngheţat. De-atunci alerg prin pădure, îl caut, îl strig. Nu mai sînt bun de nimic. Au venit băieţii şi eu
ŞANTIER
51
nu pot să mă bucur. Văd numai conţi înainte-mi. Şi dacă îmi cade mie bine la socoteală şi pun mîna pe el ?
— Nu exagera, că nu-ţi foloseşte, dă-1 în mă-sa. Căutînd o foaie de liîrtie şi un creion, Creţu socoti ceva. Reieşea că din şaizeci de mii, bătrînul cheltuise, pentru nevoile şantierului, cel mult şapte, opt mii. — O să-ntîrziem cu lucrările, zise el, necăjit... Alte aprobări, alţi bani. Ce-i ăsta mă, conte ? Cum o să fie !... Mi se pare că a fost acţionar în petrol. Mai e vreunul cu cîntec pe-aici ?
— Un fost ofiţer, un om răsucit, cred că o s-o termine în balamuc. L-au închis vreo doi ani, nu ştiu pentru ce — şi-acuma are vedenii, i se pare că-i urmărit la tot pasul... Ni l-au trimis aici ca pontator, da' ce să facem cu el ? I-am zis să stea două, trei zile la lopată, şi-apoi om vedea... Da' eu altceva nu pricep, zise Cernat, neliniştit. Contele ştia că dacă fură din banii noştri, o să-1 prindem la prima verificare. E vreo greutate ? Nici una, îi ceri acte, n-are — îi ceri bani, nici de sămânţă ! Şi-atunci ?
— Nu bănuia că o să venim, atît de repede, deschiderea şantierului era prevăzută pentru sfîrşitul lui mai. A luat omul bănuţii şi i-a băgat în afacerile lui, cam asta-i, fu de părere Mihai Creţu. Mîine dimineaţa o să mergem la miliţie.
— Il prind eu, dacă nu s-a spînzurat. Creţu se enervă :
— Lasă-mă cu prostiile ! Ai mai pomenit vre-un hoţ care să se spînzure ? Şi dacă ăsta o fi mai altfel decît ceilalţi, treaba lui, a făcut-o pe cont propriu. Şaizeci de mii, fac, laolaltă vreo opt, zece ani de-nchisoare. Ei, cam tot un drac I
— Mă jur pe ce vrei că ţi-1 aduc de guler.
—• Aduci ! Nu ştiam că,-ţi place să vorbeşti în vînt, spuse Creţu morocănos. Ţi-a cerut cineva să-1 aduci tu ? O fi stînd ăla într-un picior în mijlocul drumului: Hai Ilie Cernat, unde eşti! — prinde-mă odată, că m-am plictisit, aşteptîndu-te ! Păi vezi cum eşti ? !
— Nu m-ai înţeles, insistă Ilie Cernat, nu vreau să fac bravuri, sînt mai serios acuma ca oricînd. Ascultă-mă : trebuie să-1 prind, pentru mine, pentru obrazul meu. Niciodată nu m-am simţit atît de batjocorit.
— îi fi avînd şi tu dreptate, se-mbună Creţu.
— Vă deranjez ? în prag apăruse Geo Cezarin, îmbrăcat corect, într-un costum de seară, cu cravată şi pantofi negri. Părea neliniştit, nervos, mereu îsi smucea umerii, parcă l-ar fi-nţepat careva. •— Două vorbe aş dori să schimb cu dumneavoastră, i se adresă lui Mihai Creţu. Şi fiindcă acesta nu zise nici da, nici nu — preciza : Mă aflu într-o situaţie dificilă... To^răşii de la trust m-au trimis aici ca pontator, am şi o specializare în privinţa asta... Geo Cezarin îşi lăsă pălăria pe nişte saci şi făcîndu-i lui Creţu un semn — aşteptaţi puţin şi-o să vă dovedesc ! — scoase din portvizit o hîrt'ie. Mihai Creţu nu se atinse de ea — lasă-mă, domnule, c-am văzut destule hârtii — şi-1 întrebă ce vrea. Geo Cezarin prinse curaj. — Tovarăşul -— şi arătă spre Ilie Cernat — a luat cu de la sine putere o hotărâre care vine în contradicţie...
— N-avem nevoie de pontatori, spuse Mihai Creţu, sec.
— Dumneata minţi, fiindcă eu n-am luat o hotărîre, interveni Cernat, surprins de izbucnirea celuilalt. „Eu m-arăt înţelegător şi el îmi poartă sâmbetele..."
—• E suficient că v-aţi exprimat o părere...
— Tovarăşul ce ţi-a spus să lucrezi ? întrebă Mihai Creţu
i
4*
52
NICOLAE ŢIC
— La lopată...
—' Foarte bine, cîteva zile, pînă-ţi găsim un loc.
— Pot să plec ? întrebă Geo Cezarin.
— Da, desigur, mai ales că nu te-am chemat eu.
<— Aş dori, totuşi, să mai fac o precizare, zise Geo Cezarin, întorcîndu-se din prag. Tovarăşii de la trust cunosc situaţia mea din trecut, am fost ofiţer de carieră — şi m-au trimis aicea acordîndu-mi toată încrederea. E şi firesc, nu ? —altfel, cum să lucrez ? Atunci nu-nţeleg de ce tovarăşul — v-am uitat numele, dacă nu vă supăraţi... i se adresă lui Cernat — face să planeze neîncredere asupra mea...
— Ilie, i-ai făcut ceva dumnealui ? —• Nimic rău — şi sînt uimit.
—■ A'izi, că nimic rău !
—■ Totuşi, o anume atitudine...
—• Ai fost închis ?
— în urma unei erori judiciare... —• Scuzele mele, făcu Mihai Creţu.
—■ Dumneavoastră sînteţi înclinaţi spre ironie, constată cu năduf Geo Cezarin, dar pentru mine nu-i deloc uşor să-mi fac datoria în aceste condiţii. Mă simt nevinovat, pot oricînd şi în faţa oricui să-mi susţin nevinovăţia — şi în consecinţă, spuse el, parcă ar fi tras nişte concluzii, pretind condiţii echitabile... După cîte ştiu, partidul nu îngăduie să se facă discriminări între membrii de partid şi ceilalţi oameni cinstiţi. Toţi muncim...
— Du-te dumneata acasă şi dormi liniştit. Nu te-am văzut în viaţa mea pînă acuma, îmi pare bine de cunoştinţă dar iartă-mă, tot nu înţeleg ce vrei ? Te-am acuzat eu, te-am lipsit de drepturi, te-am întrebat măcar de ce-ai fost închis ? Eu sînt pîinea lui dumnezeu, rîse el — şi dumneata mă sîoîi. Vă salut, mîine dimineaţa să-mi vii cu lopata.
Celălalt se retrase, clătinînd din cap a nedumerire deşi lucrurile erau cît se poate de limpezi. Mihai Creţu forţă, pe rînd, sertarele unui birou, în care bănuia că se află actele contabiliceşti. Nu descoperi nimic, în afară de cîteva boniere noi, dosare şi nişte chifle mucegăite. Probabil că bătrînul, ca să nu lase urme, făcuse să dispară actele mai importante ; ori poate că nici n-avusese acte, aranjase totul pe sub mînă. Şaizeci de mii de lei, bani ghiaţă...
— Iar vă deranjez, se auzi glasul lui Geo Cezarin. îşi lăsase haina şi pălăria pe undeva, pe-afară — de ce, el ştia — şi părea cătrănit rău. Alese la întîmplare un cufăr şi după ce-1 trase lîngă biroul la care şedea Mihai Creţu, se aşeză greoi. Ceru o foaie de hîrtie şi un stilou. — Vreau să dau o declaraţie despre contabil, fpuse. Cu toate insinuările tovarăşului — şi se întoarse morocănos spre Ilie Cernat —- n-am nici o legătură cu bătrînul, o declar cu toată răspunderea. Nu vă rămîne decît să cercetaţi...
— Ilie, ai insinuat tu ceva ? întrebă Creţu. —■ Nimic — mi se pare că tovarăşul visează.
— Auzi, că nimic !
— Atunci de ce m-aţi întrebat unde-i ? se revoltă Cezarin.
— Fiindcă nu-1 găseam şi credeam că-i fi ştiind dumneata.
—• Şi ce declaraţie vrei să dai ? se interesă Mihai Creţu, naiv.
— Că n-am fost în intimitatea lui, nu ştiu ce potlogării a făcut pe-aici, cu cine s-a înhăitat... nu ştiu nimic. Iar în ce priveşte dispariţia lui, cu atît mai puţin.
ŞANTIER
53
■— Ce dispariţie ? interveni Mihai Creţu, cu aceeaşi prefăcută naivitate. Unde dracu să dispară ! rîse el. Acum două ceasuri l-am întîlnit la trust, aştepta să ridice nişte fonduri pentru şantier. Mîine dimineaţă e aici... Ce îndrugi dumneata ?
— Aşa mi s-a părut, se zăpăci Geo Cezarin, parcă tovarăşul spunea...
— N-aveam de unde să ştiu că s-a dus la trust, zise Ilie Cernat.
— Aş vrea să vă mărturisesc ceva, reluă Geo Cezarin, după un timp — mi-a fost teamă... Mi-e teamă de cîte ori aud că în jurul meu se petrec nereguli, hoţii, dracu mai ştie ce... fiindcă de îndată toţi ochii se îndreaptă spre mine. Ăsta a fost închis, e ceva cu el, nu se poate să nu aibe vreun amestec.
— înseamnă că ţi-ai pierdut încrederea în oameni dacă ţi-e teamă, spuse Mihai Creţu, părinteşte. Asta-i rău, eşti mort pe jumătate, vino-ţi în fire... Ascultă-mă : eu sînt comunist — şi dacă vreodată, de aici înainte, o să te acuze cineva pe nedrept, să mă cauţi — las totul şi mă lupt să-ţi fac dreptate. Eşti cinstit ? Mă bucur, dă-mi mîna, o să lucrăm împreună.
—■ Vă sînt foarte recunoscător — Geo Cezarin era ameţit de emoţie — îmi pare bine că v-am cunoscut, iar pe tovarăşul... se referea la Ilie Cernat, îl rog să mă ierte...
— Dă-i mîna, Ilie şi fiţi oameni serioşi. —■ Asta-i şi dorinţa mea, zise Ilie Cernat.
Salutînd, lovindu-se de cufere, Geo Cezarin ieşi din baracă. Cei doi rămaseră tăcuţi, gînditori, ca după o întîmplare neobişnuită. Atunci se ivi în prag un motan. Sperios, adulmeoînd, sări pe un sac, de pe sac pe nişte lopeţi fără coadă, lopeţile zornăiră... Un salt sprinten şi motanul dispăru. Dar cineva ţinea cu tot dinadinsul să-1 vîre în baracă. După cîteva clipe, rîzînd poznaş, se arătă Costică Dron, cu motanul în braţe. Zise : ,,Eu am destui pe-acasă... Adusei unul, să se simtă şi-aici că-i gospodărie"... Mîngîie motanul îndelung, îl trase uşor de mustăţi, apoi îl sfătui : „Du-te la tovarăşii... că de ce te-i fi speriind de ei ?" îmblînzit, motanul intră în baracă şi se aşeză fudul pe un taburet.
— De ce i-ai zis ăstuia că l-ai întîlnit pe contabil la trust ? M-ai silit şi pe mine să mint.
— Ca să zic şi eu ceva, de-aia ! Mihai Creţu rîse amar şi explică : E mai bine să nu afle oamenii ce s-a petrecut. Altfel se iscă zarvă, bănuieli, lucruri neplăcute, care nu ne folosesc... Ilie, da' tu l-ai speriat un pic pe ăsta, pe ofiţer... Şi fiindcă Ilie Cernat vru să se revolte, Creţu îi făcu semn să tacă molcom. — Ilie, noi doi ne ştim de cîţi ani ? — de opt...
— Pentru ăsta să nu mă cerţi că mă-nfurii! Doar n-o să trag eu ponoasele pentru toţi nebunii de pe lumea asta. Are vedenii, dracu mai ştie ce, ori o fi avînd ceva de-mpărţit cu mine. Da' eu nu l-am speriat, fir-ar al dracului de nenorocit.
— Ilie !...
—■ Care Ilie, ce Ilie ? Mă face ăla de zdreanţă, contele, şi-acu — mai vii dumneata şi mă iei în răspăr. Care Ilie ? ! Adu-mi-1 aicea pe Ilie care-a strigat la ăsta, nebunul, că-1 mănînc !
— Du-te şi vezi ce-i ,cu băieţii, zise Creţu, obosit.
— Mă duc, da' dumneata rămîi cu gogoriţa-n cap. Azi dimineaţă m-a uscat cu mustrările celălalt, Dumitrache. La ăla am strigat, nu zic nu. îmi pare rău, da' poate că am să mai strig, că-s şi eu necăjit, n-am linişte...
— Ilie...
>- Ei, da, Ilie !
54
NICOLAE ŢIC
Ieşi din baracă îngînînd : Ilie, Ilie, care Ilie ? — că-1 rnănînc ! şi ca să-,şi stîmpere necazul începu să se plimbe agitat, de ici colo. Fusese o zi îngrozitoare. Se aşteptase la orice, numai la batjocura bătrânului nu. Avusese tot timpul impresia că îl domină. Ironiile celuilalt, toate searbăde şi de prost gust, ifosele lui — nu-1 deranjaseră. Şi deodată, dezastrul. Bătrînul poate să rîdă pînă la moarte de el. Are de ce. „Şi ăstălaltu', ofiţerul, îşi aminti Cernat — vrea să mă-nealece şi ăsta ? îmi zice că nevast'ă-sa-tf paralizată, mie-mi pare rău că-i aşa, şi-apoi el o-ntoarce, că l-am ameninţat. Pe urmă vine domnu' Creţu, care socoate că nu mi-a fost de-ajuns ce-am îndurat şi nu se lasă pînă nu mă trage şi el de urechi. Ilie, Ilie..."
îl zări pe Geo Cezarin lîngă baraca nouă, ridicată în acea zi şi parcă fără voia lui, atras de o forţă ciudată, se îndreptă în spre el. Omul se învîrtea gînditor m jurul unei movilite de pămînt reavăn ; îşi aruncase haina pe umeri, neglijent, iar pălăria neagră cu boruri largi, o ţinea în mîna stingă. Cînd Ilie Cernat ajunse în dreptul lui, se opri şi întrebă cuviincios :
•—' Aveţi să-mi spuneţi ceva ?
—■ Nu, nimic, mă plimb, îmi place aci...
— N-aţi trăit pînă acum la munte, sau în preajma munţilor ? se interesă amabil Geo Cezarin. E într-adevăr, foarte plăcut. Noaptea, mai ales, munţii sînt de-o frumuseţe inefabilă... Stărui cu priviri ironice asupra lui Cernat şi întrebă : Nu sînteţi de acord ?
—■ Ba da... noapte bună 1 Dar după cîţiva paşi flăcăul se întoarse, palid, greu stăpînindu-şi mînia. Zise : poţi să fii mulţumit, nu ştiu ce-nseamnă inefabilă... nu ştiu, repetă el, aspru — cum multe altele nu ştiu, dar cred că totul se poate învăţa. Bună seara.
— Vă rog, se repezi Geo Cezarin să-1 reţină, n-a fost în intenţia mea să vă jignesc... mă exprim puţin cam pretenţios, e adevărat...
— Nu asta mă supără... altceva, altceva !
Era tîrziu, ziua pierise de mult, dar întunericul încă nu se înteţise. în noapte, munţii apăreau uriaşi, ţinînd pe umeri cerul instelat. Cădeau stele şi careva dintre băieţii strînşi în jurul focului de tabără le număra cu voce tare : ...două, trei, trei au căzut. Nimeni nu se mira, nu-1 lua în seamă. Se potoliseră băieţii, erau obosiţi de drum ; numai Dumitrache îngîna un cîntec de lume. Ilie Cernat îi recunoscu glasul de îndată, i-1 recunoştea dintr-o mie, nu era altul care să cînte mai fals decît Dumitrache. El o ştia dar nici gînd să renunţe. Avea un repertoriu destul de bogat, de la „Hai leliţo-n deal la vie", pînă la arii din opere, dar în interpretarea lui toate erau o apă şi-un pămînt, un fel de „Steaua sus răsare". Dumitrache zicea că-i bine oricum, iar cui nu-i place să-şi astupe urechile.
Cu toate că brigadierii îl aşteptau, şi îşi cam pierdeau răbdarea, aşteptîn-clu-l, Die Cernat continua să se plimbe prin curtea taberei, furat de felurite gînduri care-i sporeau agitaţia. întîmplărilor de peste zi li se adăuga prezenţa 'destul de ciudată a Irinei. Se afla de cîteva ceasuri pe şantier, dar el nici măcar n-o văzuse, pe semne că se ferise din calea lui. Prostii ! — parcă n-o s-o vadă pînă la urmă... Şi cum de nimerise aici ? Dacă i s-a făcut dor de şantier, 'de ce nu s-a dus în altă parte, la Bicaz — oriunde, că şantiere se găsesc. Dar Irina venise pentru el. ...Revăzu, cu o plăcută nostalgie, întîmplări, multe dulci nimicuri, care-i împrospătau uimitor chipul Irinei. O cunoscuse în iarna lui 1955 cînd, pornit în căutare de tineri pentru şantier, nimerise în orăşelul D. După patru zile, în care discutase cu zeci de băieţi, se-nvoiseră doi, şi aceia
ŞANTIER
55
cam cu jumătate de gură, să-1 urmeze... Ceilalţi nu, aveau meserii, erau angajaţi, câştigau bine. Fiindcă i se Darea ruşinos să se întoarcă pe şantier doar- cu doi băieţandri, a cerut ajutor celor de la comitetul raional. în oraş n-o să găsiţi, i s-a spus, avem şi noi nevoie de ei, dar prin satele din jur sînt destui care ar merge cu dragă inimă... I s-a promis, de îndată, o sanie, care să-1 poarte prin sate şi un tovarăş descurcăreţ, foc şi pară, să-1 aibă de ajutor. A doua zi dimineaţa, pe la cinci şi jumătate, aşteptînd în piaţeta din centrul orăşelului sania promisă, Ilie Cernat s-a pomenit că-i dă tîrcoale o femeie — greu de spus dacă avea douăzeci sau cincizeci de ani, fiindcă era înfăşurată într-o bundă miţoasă, ciobănească, sub greutatea căreia se cocîrjase, cu o broboadă neagră pe cap... Avea ceva cu el, fără îndoială, dar se sfia să i-o spună. Amuzat de înfăţişarea ei, s-a interesat: Căutaţi pe cineva ? Pe dumneavoastră... sînt trimisă de comitetul raional... Eşti utemistă ? a rîs el — doamne iartă-mă, descheie bunda, să te văd cum arăţi. Fata 1-a privit bosumflată, îi era frig, tropăia mărunt şi mormăia ceva despre birjarul care nu mai vine. Tovarăşii de la raion s-au lăudat că-mi dau un om descurcăreţ, a necăjit-o Ilie Cernat şi cînd colo... Ce-ar fi să te duci dumneata acasă? — Că parcă dumneata eşti mai breaz! 1-a apostrofat ea — şi nu sta pe loc că îngheţi! Şi ce-ai vrea să fac ? Să tropăi! Au tropăit amîndoi de voie, de nevoie, o jumătate de ceas, pînă cînd le-a venit sania. Tot timpul drumului fata a tăcut, n-a vrut să spună nici măcar cum o cheamă. Cernat o îndemna să-şi vîre rnîinile sub pătura cu care erau înveliţi — e bine, e cald — dar ea nu — bănuia, pe semne, că el ar vrea să-i apuce mîinile, să i le mîngîie. Mergeau pe malul Mureşului, birjarul pomenea mereu de nişte bani pe care nu-i primise — de unde ? el ştia, zăpada sticlea peste întinderi ca un imens cristal, caii erau năduşiţi. I s-o fi parat birjarului ceva, că după vreo oră de mers, a smucit de hăţuri, întorcând sania pe loc. „Duceţi-vă dumneavoastră pe jos pînă la pod, ori treceţi Mureşul pe ghiaţă... şi văzînd că cei doi se uită la el, nedumeriţi, a strigat: Daţi-vă jos, că dacă nu, vă răstorn... Treceţi pe ghiaţă 1" Au sărit din sanie în plină viteză. Eşti nebun, omule ! i-a strigat Cernat din urmă. Fata părea calmă, parcă obişnuită cu asemenea păţanii. A zis : Hai să trecem pe-aici... să calci drept, uşor, ai grijă să nu cazi... Cum o să cad ! s-a-nfuriat el — şi tu mă sîcîi ? —• dar îndată a înţeles, cu uimire, ce i se propunea : să treacă Mureşul pe ghiaţă 1 Că altă treabă nu mai are de făcut în viaţă decît să se omoare cu mîna lui! A întrebat, autoritar, parcă asta ar fi avut vreo importanţă atunci : Cum îţi spune dumitale ? Irina... Eşti nebună, ca şi ăla, birjarul... Hai, că-i tîrziu. a stăruit ea — şi ridicînd poalele bunzii, ea să nu se-mpiedice, a coborât malul abrupt. El n-a îndrăznit s-o urmeze, decît după îndelungi hărţuieli. I se părea că face un lucru gratuit şi extrem de primejdios. Hai să trecem pe pod... E departe, opt km. de aici... poftim după mine, că eşti bărbat. Şi dacă se rupe ghiaţa ? Ea rîdea, insuportabil de drăguţ : Ne ducem la fund şi-o să ieşim la primăvară... Dă-mi mîna... I-a dat-o, cu spaimă. Eşti nebună, dumneata... Nu călca strîmb, nu te opri... Dar s-a oprit ea, tocmai la jumătatea drumului şi întor-cîndu-se cu faţa spre el, a izbucnit în rîs. Apoi, cu o seriozitate prefăcută, ridicînd un deget în semn de-atenţie — i-a spus : „Auzi ?... auzi cum pîrîie 'ghiaţa ? Se crapă"... Nu s-auzea nimic. Vai, ce palid eşti! Era, într-adevăr... Au pornit iar. Ilie Cernat o ameninţa, cu o drăgălăşenie sinistră : Dacă o să mai ajungem vreodată dincolo, îţi rup urechile. Mă jur pe ce vrei că ţi le rup, te îngrop în zăpadă, catastrofă ce esti. Au ajuns ! Te rog să-ţi scoţi năframa, a invitat-o el. De ce ? Ca să te trag de urechi... Eşti grozav dumneata... Numai puţin, că m-am jurat... Nu vreau... Dacă singur nu eşti în stare !... I-a smuls
56
NICOLAE ŢIC
năframa, dar nu ca s-o tragă de urechi... Potriveşte-ţi părul... vreau să văd cum arăţi, fără sărăcia asta pe cap. Era frumoasă, se ţinea mîndră, cu un licăr de ironie în priviri. Mi-e frig la urechi, dă-mi broboada... Poftim —■ vrei să ne batem cu zăpadă ? Vreau, dar numai de la o distanţă de zece paşi. Primind condiţiile, Ilie Cernat a stabilit de îndată distanţa — şi s-au bătut în lege, cu gravitate, de parcă pentru treaba aceea trecuseră Mureşul pe ghiaţă ! Cîteva ceasuri mai tîrziu, erau prieteni de cînd lumea.
Apoi s-au întîlnit mereu. El a cerut-o de nevastă ; au hotărît şi nunta ; "după care s-au certat cumplit şi nu odată. Ilie Cernat ţinea ca Irina să-1 urmeze pe şantier, fără nici o şovăială ; oriunde şi oricum ; fără întrebări; altfel, înseamnă că nu-i decît o fetişcană oarecare, o mic-burgheză sadea. N-a vrut s-asculte nici o explicaţie. Şi-ntr-o zi, cînd certurile dintre ei ameninţau să devină insuportabile, i-a dat dezlegare să se mărite cu cine vrea — şi s-a dus. Irina i-a scris de cîteva ori, rechemîndu-1. El o dorea, pricepea că făcuse ceva necugetat părăsind-o, dar era prea încăpăţinat, prea dur ca să revină. Şi suferea mult de pe urma încăpăţînaţii. Dar o ţinea aşa, mai departe, împotriva lui si a firii. Acum, cînd Irina îl căuta şi avea nevoie de el, fiindcă altfel n-ar 'fi venit aici, el se simţea stînjenit, nu ştia ce să-i spună şi mai ales cum să-şi explice prostia dinainte. Avea un sentiment de vinovăţie faţă de ea. După plecarea lui, dezorientată, vrînd poate să-i dovedească, dintr-o mîndrie prost înţeleasă, că de fapt nu ţinuse cine ştie cît la el, Irina se legase de un om îndoielnic... De ce nu s-a căsătorit, cu celălalt ? El n-avea de unde să ştie. Irina, nechemată, pornise în căutarea lui. Adică îl dorea.
...Brigadierii încă-1 aşteptau, somnoroşi, în jurul focului de tabără. Ilie Cernat zări, în dosul flăcărilor ce se înălţau hulpave, chipul Irinei. Şedea rezemată de un copac, cuminte, cu mîinile la spate. O auzi întrebînd, cu glas stins : Care mai vrea ceai ? Vreo cîţiva dintre băieţi ridicară cănile, în semn că ei mai vroiau. Irina îi pofti pe rînd în faţa cazanului de ceai şi-i servi cu mişcări obosite.
—• Ăsta care vine e comandantul ! s-auzi vocea lui Vaier Dumitrache. Ilie, psst, unde-i contele ? Le-am spus ăstora şi vor să-1 aduci aici, să ne cînte ceva...
—• Te rog să fii serios, zise Ilie Cernat şi gîndi : „O să-ţi dau eu un conte peste cap, să-1 pomeneşti. Trebuia neapărat să-mi aduci aminte de el"... Le spuse băieţilor bun venit, se interesă dacă şi-au aranjat dormitoarele, apoi adăugă ? Ăştia-s munţii ! şi arătă cu mîna spre urieşii încremeniţi, trebuie să trecem peste ei cu conducta în opt luni. Eri am fost primit candidat de partid şi m-am angajat în numele vostru să terminăm mai repede. Băieţii aplaudară frenetic, în noapte izbucniră chiote, cineva îşi aruncă şapca într-un copac... îmi pare bine, mai spuse el. Aşteptă să se potolească zarva şi adăugă : Acuma, fiindcă ne cunoaştem, haideţi să cîntăm...
Fireşte, Vaier Dumitrache se oferi să dea tonul.
Noaptea se-nfioră de cîntec ; printre voci limpezi, tinereşti, îşi făcea loc, tot mai insistent, un mormăit ca de urs ; careva încurca mereu cuvintele. In picioare, şi întors cu spatele la băieţi, cu o crenguţă de brad în mîna dreaptă, pe care o agita ritmic, dar nu în ritmul cîntecului, Vaier Dumitrache dirija aidoma unui conducător de fanfară. Ilie Cernat se aşeză pe iarba umedă şi rece ; cînta mai tare decît toţi, cu înverşunare, cînta frumos. In mijlocul băieţilor îşi regăsise obişnuita-i stare de spirit, fremăta. Din iureşul vocilor, încerca s-o desprindă pe-a Irinei. Fata se pitise după un vlăjgan şi scormonea pămîntul
ŞANTIER
57
cu coada polonicului. Cîntecul se sfârşi, dar Dumitrache agita în continuare crenguţa de brad. Strigă :
—-Se repetă ultima strofă !
_ Ajunge, spuse Ilie Cernat, ridicîndu-se, la culcare !
— Vrem să mai cîntăm.
— Dacă aţi venit aici, ascultaţi ce vă spun eu. Mime dimineaţa ia şas~ ne întîlnim în faţa pavilionului. Dumitrache, rămîi să stingi focul.
— Astăzi am fost de corvoadă, dă-o-ncolo !
— Poţi să pleci la dormitor. Să-1 stingă altcineva.
Se oferiră de îndată vreo zece. Dumitrache se întrista brusc. —■ Am glumit, o prostie...
— La a doua prostie o să pleci de pe şantier.
— Te rog să mă-nţelegi.
—■ N-am ce, la dormitor, imediat.
— Da' eu, dacă nu vă supăraţi, aş putea să dorm cu băieţii f
Ilie Cernat se întoarse spre cel care-1 apucase de braţ şi rămase nedumerit • Costică Dron. Dumneata mormăiai ca ursul 1 Ce cauţi aici f Du-te omule, acasă, la nevastă... Ba nu, se încăpăţâna Costică nu ma duc... n-aveţi grijă, că nu se sperie ea fără mine ! Vroia să doarmă în baraca se împrietenise cu băieţii, îi plăceau fiindcă erau veseli şi povesteau multe. Bine, fie, admise Cernat. Costică Dron îi mulţumi ca pentru cine ştie ce binefacere — şi pieri printre ceilalţi, ca o nălucă. Ilie Cernat o strigă familiar pe Irina, tata era la numai câţiva paşi de el dar nu-i răspunse. Se amestecă printre ceilalţi, vrind
să plece. -t    t '
— Irina, aşteaptă-mă. . '
îl aşteptă. . , . ,. .
— De ce mă strigi pe numele mic ? întrebă ea, sever. Ăştia şi-ar putea închipui multe şi numaixle bîrfeli mwni arde...vîşi trecu din mîna dreaptă m cea stingă polonicul şi zise, în şoaptă : bine te-am găsit...
— Ce tot vrei cu drăcia asta ? ! se enervă el, cam fără motiv —• da-i încoace, să-1 arunc. îi smulse polonicul din mînă şi-1 aruncă la doi paşi de ei. ca să ştie de unde să-1 ia mai pe urmă.
Cîţiva băieţi, aflaţi în apropierea lor, şuşotiră scurt.
— Irina, aş vrea să ştiu de ce-ai venit aici.
— Ca întotdeauna, vrei să ştii prea multe.
— Hai, lasă, lasă, fără sîcîieli.
— Nu pentru tine...
—■ Dar dacă mie îmi place să cred aşa ?
___Nu ştiu la ce ţi-ar folosi... Să te amăgeşti ? Era tristă, ori poate numai istovită de drum. Slăbise mult decînd n-o mai văzuse Cernat, ochii, i se adînciseră, obosiţi, în orbite, de parcă le-ar fi fost silă să mai vadă atâtea.., — Să fim serioşi, mai zise'.ea, noapte bună.
— Mă^plictiseşti îngrozitor, remarcă el, fără convingere, umbli cu fiţe. Nu-mi place cum arăţi,' s-a petrecut -ceva cu tine, se simte. Te-ai măritat ?
—■ Nu, dar toate astea mă privesc pe. mine.
_ Ba nu, de loc, şi eşti năucă rău dacă îţi închipui că pînă la urmă n-o
să-mi spui ce te-a adus aici. Renunţă de bună voie la încăpăţânare, că ai dat peste unul care te face praf în privinţa asta... Vrei să ne certăm, ca mai apoi să-mi spui ? Cu dragă inimă, sînt gata de orice. Irina, ai ceva apăsător, enervant... Zici să fim serioşi. Atunci spune-mi.
58
NICOLAE ŢIC
— Ne-ascultă băieţii, şopti ea.
—■ Voi de ce nu vă duceţi la culcare ? se adresă Cernat celor care mişunau în preafma lor. Mergeţi liniştiţi, că eu n-am nici un gînd rău cu fata asta.
^~ N-am vrut să vă jignim, spuse ironic Vasile Boroş.
— Dar m-aţi jignit.
—- De ce te-ai lăudat fată de ei ? întrebă maliţios Irina.
— Cînd ?
— Le-ai spus că te-au primit candidat.
—• Asta se cheamă laudă ? se miră el. îmi pare foarte rău... O apucă pe după umeri şi o strînse la piept. Ea se uită în jur, nu mai era nimeni — şi se lăsă alintată, oftă. — în viaţa mea n-am avut o bucurie atît de mare ca cea de ieri... şi-aş fi vrut ca toţi oamenii, şi cei care mă cunosc şi ceilalţi să mă-ntrebe, să se agite în jurul meu : —■ Te-au primit ? Cum a fost ? Dar nu m-a-ntrebat mai nimeni, oamenii nici nu ştiu. Şi n-am mai putut, le-am spus eu, fiindcă aşa ceva trebuie spus. Irina, de ce-ai venit aici ?
— Fiindcă s-a întîmplat ceva îngrozitor. —■ Cu cine ?
— Cu mine.
— Cu tine I se agită el —■ şi cît trebuie să mai aştept ?
— M-au exclus din uteme, săptămîna trecută... în sfîrşit cam asta e... dar acum să nu pleci de lîngă mine — şi îl strînse de mînă. El se simţi jignit, cum o să plece ? N-am venit aici pentru tine mai spuse ea, sînt prea tristă ca să mă mai gîndesc la cineva. Vreau să uit, să mă risipesc...
—■ Şi să te nenoroceşti ! izbucni el, revoltat. Cum poţi să vorbeşti aşa ? Să lUit, să mă risipesc, să mă duc la mama dracului! Iartă-mă, dar mă superi cu văicăreala asta. Stai jos. îşi scoase haina şi o întinse pe iarbă. Se aşeză şi el lîngă dînsa, cuprinzînd-o cu braţul. — Te ascult, mai zise.
— Am fost logodită, peste cîteva zile trebuia să ne căsătorim... El a fost arestat. Irina tăcu, urmărind efectul celor spuse asupra lui Ilie Cernat, dar el nu făcu altceva decît s-o îndemne, nerăbdător, să vorbească mai departe. — Făcuse mari hoţii, bani mulţi... în sfîrşit...
—■ Şi pe tine de ce te-au exclus ?
—■ Fiindcă li s-a părut că ştiam de hoţiile lui... Ei mi-a cumpărat foarte multe lucruri, şi scumpe, de care n-aveam nevoie, dar dacă mi le aducea şi aproape mă silea să le port ? A cumpărat mobilă, a dat filodormă pentru un apartament... îl întrebam mereu, bănuiam că-i ceva necinstit la mijloc... De unde ai bani ? Poftim cecul, douăzeci şi cinci de mii de lei, ăştia-s toţi, am vîndut casa părinţilor. Şi ea să-1 cred, m-a dus la nişte oameni care mi-au spus că aşa e, lor le-a vîndut-o.
— Şi o vînduse, într-adevăr ?
—■ Nu, că n-avea ce. Fura şi alerga cu banii la cec.
— Şi în şedinţă tu ce-ai spus ?•
— Mai nimic, mai mult am plîns. Nu ştiu dacă tu poţi să-ţi dai seama ce-a fost acolo.
— Şi de ce nu i-ai adus martori pe oamenii aceia, cărora zisese el că le-a vîndut casa ? Lucrurile s-ar fi. limpezit  de îndată :  m-au minţit toţi !
— M-am dus la ei, dar s-au purtat urît... mi-au zis că nu m-au văzut în viaţa lor. Iar cînd le-am strigat că aduc miliţia, femeia a căzut în genunchi : Nu ne nenoroci, avem copii... Şi-am plecat, scîrbită. Mai aveam o prietenă, din fabrică de la noi, cu care mă sfătuisem mereu, dacă să mai primesc darurile
ŞANTIER
59
lui sau nu. înainte de şedinţă a venit la mine şi mi-a spus : Eşti o laşă dacă aduci vorba de mine...
— Şi tu n-ai vrut să fii ! o ironiza Cernat.
— Am tăcut.
— Şi te miri că te-au exclus ? Ce-ai fi vrut să facă ?
— Am lăsat casa, tot ce-aveam şi-am plecat. N-o să mă mai întorc niciodată acolo...
— Raionul a confirmat excluderea ? întrebă el, blind.
— Nu, încă se cercetează... dar chiar 'dacă n-o confirmă, eu în fabrică nu mă mai întorc, e ruşinea prea mare, e ceva ce tu nu poţi să-ţi închipui...
— De bine, de rău, şi spre necazul meu, pot... Ce te pricepi tu, încă n-ai avut de-a face cu conţi. Irina, îşi aminti el, ce înseamnă inefabilă ?
— Ceva care nu poate fi descris...
— Şi-acuma te mai întreb ceva : De ce-ai venit tocmai aici ?
— Nu pentru tine.
— Ba da, pentru mine, spuse el, fiindcă aşa vreau eu. Nu se poate altfel. Mi-a fost atîta de dor, ştiam că o să mă cauţi... Acuma aş vrea să te-mbrăţişez, sînt sigur că n-ai neruşinarea să te-mpotriveşti.
— O am.
— Dacă eu vreau, nu. Ce-o să faci tu aici ? îşi aminti el.
—• Sudor... tare mi-e teamă însă că o să mă respingă. Şeful şantierului n-a prea vrut s-audă de mine. Era să mă lase în gară, nu-i trebuie fete... Dar nu plec, rămîn la bucătărie, ori trec la lopată, în rînd cu băieţii, asta nu mă
sperie... i     • o
— Aşa, parcă mai semeni a om ! rîse el, ridicîndu-se. Unde o să dormi f
— Mi-am pregătit un pat,, la administraţie.
—• Dacă vreunul dintre băieţi o să se poarte obraznic cu tine, te rog să-mi spui. Iar despre şeful şantierului să ştii că-i foarte aspru, uneori nesuferit de aspru, dar măcar de-am avea mulţi ca el.
O conduse pe Irina la administraţie apoi, fremătînd de o tainică bucurie, trecu în dormitorul băieţilor. Nu se culcaseră şi lui îi păru bine că axe cu cine să mai discute. Ar fi rămas treaz noaptea întreagă, iar dacă şi-ar fi găsit ortac, ar fi urcat pe munţi, oriunde s-ar fi dus, stăpînit de exaltare...
— A mea s-o fi culcat de mult, zise Costică Dron, ca să intre în vorbă. La noi aşa se culcă oamenii, îndată ce dă soarele după munţi...
— O să te certe nevasta... Omul ridică din umeri — „ei, şi dacă mă ceartă ? Nu-i întîia oară !" — apoi se întinse în pat, mulţumit. „N-are pijama, observă Ilie Cernat. Se apropie de el, îi şopti : „Hai să-ţi dau o pijama, am una inouă, n-am îmbrăcat-o."
— Da' aşa nu-i bine ? se mixă omul, că noi aşa dormim.
— Vino ! Costică Dron nu se codi prea mult. Luă pijamaua, îşi trecu palma peste ea, zise că-i moale, domnească şi o îmbrăcă repede. — Păi vezi ? Să nu rîdă băieţii de dumneata.
— Păi de ce să rîdă, că noi nu sîntem obişnuiţi! Da' mi-o vindeţi mie ? întrebă el. Că îndată ce am bani, vi-i pun în mînă. Cît face ?
— Culcă-te.
_ Ilie, se auzi vocea lui Dumitrache, vino să ne certăm ! Ilie Cernat
îşi făcu loc printre paturile mult prea înghesuite şi cînd ajunse la Dumitrache întinse mîna, cerînd împăcare. — Du-te mă, că rîzi de mine, zise acesta, cu o bosumflare veselă, nu-s mînios.
60
NICOLAE ŢIC
— Scoate capul de sub pătură, să te văd.
— Nu, că n-am chef, nici de prostii nu mai am chef. —■ Eşti trist.
— Puţin, cît îmi şade mie bine.
—■ Şi eu sînt. Valerică, mă — şi Ilie Cernat se aplecă să-i spună taina la ureche — a fugit contele, cu şaizeci de mii de lei! Am văzut şi eu un conte şi nu mi-a priit.
— Ce-ai vorbit cu Irina ? se foi Dumitrache.
— Ce n-ai să afli tu ! Vrei să ieşim la plimbare ? •— Nu, că-s terci.
Costică Dron se trezi primul, pe la patru şi jumătate, cînd zorile încă se mai duşmăneau surd cu vlăguita noapte. Ferestrele dormitorului erau larg deschise şi dinspre munţi veneau valuri de aer proaspăt, care aţîţau respiraţia. Băieţii dormeau adînc, liniştit. Ridicîndu-se uşor din pat, Costică Dron îşi netezi pijamaua cu palmele — se boţise puţin — şi ieşi afară. Se uită la munţi şi un zîmbet ironic se întipări pe faţa lui : „Păi da', ce vă miraţi ca proştii — nu m-aţi mai văzut în pijama ?" Şi tot el, înţelegător, conchise că nu, n-aveau cum să-1 vadă. Singura nemulţumire a lui Costică Dron era că n^vea şi el, ca alţii, papuci de papură. Probase o pereche, a unui gălăţean şi se minunase cît de bine se simţea piciorul în ei... O să-şi cumpere, din primul salariu. Ceva încă nelămurit îi spunea că viaţa lui de aici înainte o s-o ia pe alte căi — şi rău n-o să-i fie. în după amiaza zilei trecute, se sfătuise îndelung cu al lui, >eu Vasile Şuteu, pe care-1 socotea mai luminat de cît el, şi amîndoi hotărîseră să se angajeze pe şantier. Mai veneau şi alţii din sat, cei trei flăcăi, aduşi de Şuteu să dea ajutor la barăci şi încă vreo doi, mai în vîrstă.
„Uite, doamne, pareă-i sat aici!" se miră Costică Dron, observînd pe o sfoară întinsă între doi stîlpi, o cămaşă albăstrie, de curând spălată. Se-nvîrti în jurul stîlpilor, pipăi cămaşa — era jilavă, mirosea a săpun de faţă — şi se declară foarte mulţumit. Parcă nici nu-i venea să creadă că în urmă cu numai cîteva zile pe-aici era pustiu, strigai — oho! şi nu te-auzea decît pădurea. Desculţ, înfiorat de aerul rece al dimineţii, cu inimile înfundate în buzunarele pijamelei, Costică Dron cercetă pe-ndelete curtea taberei şi în cele din urmă trebui să recunoască, spre mirarea lui, că în noaptea aceea dormise tun. ,,Au umblat camioanele toată noaptea pe-aici, uite, doamne, cîte ţevi au adus ! şi eu n-am simţit nimic". Dincolo de pîrîu, la marginea pădurii, erau depozitate zeci de ţevi de o lungime neobişnuită şi groase, încît, după ce chibzui bine, Costică Dron îşi zise că n-ar putea să cuprindă una cu braţele. Tot minu-nîndu-se, iîi veni chef să intre într-o ţeava, de plăcere, să vadă cum e ! îşi vîrî mai întîi capul ; apoi umărul drept; îl trase şi pe stîngul şi amuzat, spri-jinindu-se în coate şi genunchi, înainta puţin. „Ai, doamne, că mari-is !" Strigă de două ori „cucurigu" şi mulţumit de expediţie, ieşi de^a-ndaratelea din ţeava.
—• Făcu-mi sfînta oruce !
Costică Dron recunoscu glasul şi se întoarse ager :
— Ssst... că dorm feciorii.
— A, de ce-ai pus vărgături pe tine ?
— Că-s moi, zise el, apoi se uită descumpănit la nevastă-sa. Era o femeie tînără, robustă, cu faţa îmbujorată, ascunsă pe jumătate sub o năframă spălăcită. „Urît se mai îmbracă muierile la munte, gîndi el — şi se miră că nu-i trecuse aşa ceva prin minte pînă acuma. Niciodată nu ştii cum arată de-a-
ŞANTIER
61
adevăratele..." A lui era femeie frumoasă şi-i fu ciudă că sub atîtea bulendre, sucite şi învîrtite pe ea, îşi pierduse mult din frumuseţe. — Să nu-ţi umble gura, zise el, în şoaptă, teanîndu-se ca nu cumva femeia să înceapă cearta. Nu ţi-a spus al meu, Vasile, unde sînt ?
— N-ai mai fi!
— Ai dat de mîncare la purcei ? întrebă el, de şmecher.
— Ba nu, că-i devreme.
— Păi du-Jte şi le -dă, zise omul, rîzînd sfios, şi pe urmă vino aici, că începem... Am vorbit 'cu tovarăşii, tu o să lucrezi la bucătărie, eu unde mi-e meseria... Fiindcă femeia vru să-1 repeadă, el se grăbi : Tu zeamă ştii să faci, şi îndoi un deget, găluşte cu prune ştii, ei, asta-i ! mai zise el, fiindcă celelalte mâncăruri nu-i mai veneau în minte.
—• Şi cine m-o plăti ?
— Să n-ai grijă.
— Aşa mi-a zis ş'i-al tău, Vasile, se-mbună femeia. Costică Dron îi făcu semn să plece şi intră în dormitor.
Pe la şase, brigadierii — erau o sută, mai veniseră şi-n lungul nopţii, se adunară în jurul pavilionului din curtea taberei. Erau îmbrăcaţi în salopete noi, cu banderole tricolore pe braţul stîng. Costică Dron n-avea salopetă, dar împrumutase de la cineva o banderolă şi o bonetă ca vai de lume, pe care şi-o potrivise pe-o ureche, imitîndu-i pe ceilalţi. Aliniat, lîngă el, era Vasile Şuteu, fără banderolă şi bonetă, cu pălăria în mînă. Dumitrache, amărît, cu ochii tulburi — parcă îi storsese cineva şi ultima picătură de vlagă, se afla în rîndul întîi, lîngă Irina. Cînd îl zări pe Ilie Cernat ieşind din biroul administraţiei, se duse întins la el.
— Două vorbe, dar să le ţii pentru tine.
— Poftim...
— Irina se teme că no s-o angajeze... Dumitrache era atît de-ngrijorat, de parcă ar fi fost soarta lui în joc. — N-a închis ochii în noaptea asta, e ceva cu ea. ,,Păj sigur că e, gîndi Cemat, dar nu ce crezi tu... Măi, dar repede le-ai aflat pe toate, n-a dormit, se teme... Valerică, am fi noi prieteni, îţi dau şi cămaşa de pe mine, cît despre Irina, îmi pare rău că n-ai noroc"... — A plîns, continuă Dumitrache şi nu vrea nici cum să-imi spună de ce s-a despărţit de logodnic.
— Nu prea văd de ce te-ar interesa, se prefăcu Cernat.
— Ca prieten. O ştiam altfel, mai vorbăreaţă.
— Valerică, dragule, oamenii se mai schimbă.
— Tu gîndeşti ceva, în clipa asta, zise Dumitrache ţîfnos.
— Că n-oi fi trăind fără gînduri.
•— Măi Ilie, n-ai dreptate, nu-ţi spun în legătură cu ce, dar n-ai...
Se ivi şi Mihai Creţu, înviorat, rîzînd, purtînd desfăşurat pe braţe steagul roşu. Oprindu-se în faţa careului şi micşorîndu-şi ochii, îi măsură şiret, pe toţi. Apoi spuse bună dimineaţa. Şi iar se uită, de data asta mirat, la Costică Dron şi la al lui, la Vasile.
—■ Dumneavoastră ? Apoi, către Cernat: ce-i cu dînşii ?
— Lucrează la noi.
— Dar nu ca brigadieri...
— Dacă noi avem plăcere... spuse Costică Dron. Dăm şi noi de două ori cu târnăcopul şi ne-ntoarcem la barăci. Pînă mîine seară-s gata.
62
NICOLAE ŢIC
— Bine, rîse Mihiai Creţu. O văzu pe Irina făcîndu-şi loc printre brigadieri, furişîndu-se în ultimele lînduri. îl întrebă în şoaptă, pe Cernat : Ce-i ■cu fata asta ? Foarte frumos din partea ei că s-a gîndit să ne fie de-ajutor, dar n-avem cum s-o ţinem. Nu ştiu cît se pricepe la sudură — şi-apoi, dacă n-o lasă băieţii în pace... O s-o rugăm să plece.
— Nu sînt de acord, spuse Ilie Cernat cu înverşunare.
—• Ei, pe dracu ! rîse Mihai Creţu —■ ce-i ? Te burzuluieşti urît. Ilie !
— O să-ţi explic cîndva.
— Acuma, după care .Mihai Creţu tăcu, dîndu-i de înţeles celuilalt ca nu va mai face nimic, pînă cînd nu-i va spune. Mai aştept mult ?
■— A venit pentru mine.
— Şase băieţi să formeze garda de onoare, care va ridica steagul, spuse Mihai Creţu, tare, cu o vădită bucurie în glas. Băieţii se aleseră de îndată. Fiţi bine veniţi! mai spuse Mihai Creţu. Aşteptă să se înalţe steagul, apoi, cu o voce scăzută, adăugă : La lucru, repede. Şi să n-aud pe vreunul că face mofturi. Aveţi fiecare meseriile voastre, o să vă-ntoarceţi la ele, dar pînă atunci, la lopată, că aşa-i Ia conducte.
încolonaţi, cîntind, băieţii se îndreptară spre traseu ; apoi se organizară repede în echipe, împărţiră tîrnăcoapele, lopeţile — şi lucrul începu. Mihai Creţu îi chemă pe sudori la el, erau vreo doisprezece, printre care şi Irina şi Vaier Dumitrache. Toţi sudorii, indiferent de certificatele de meseriaşi pe care le aveau, trebuiau să dea .un examen, să treacă printr-o probă de foc. Rămâneau cei mai buni. Ilie Cernat vru să asiste la probe, mai mult ca să-şi dea seama cum lucrează Irina — dacă într-adevăr nu se pricepe, să fie trecută la bucătărie — dar Mihai Creţu nu-i dădu voie. „Du-te la băieţi, ia-i cu uşurelul, să nu se sperie... Două, trei zile, pînă cînd li se bătucesc palmele, o să fim, şi noi mai înţelegători... Nici nu ştii ce ne-aşteaptă, adăugă el, mai apoi, rîzînd încurcat. După doi km. dăm de piatră. Patru km. de şanţ prin piatră, am văzut planul traseului"... „Şi nu ne trimit maşini ?" se interesă Cernat, îngrijorîndu-se brusc. „Ba da, dar tot în piatră se cheamă că lucrăm. Asta ţi-am spus-o ca să te-nveseleşti".
Cei mai mulţi dintre, băieţi se dezbrăcaseră pînă la brîu, deşi dimineaţa era răcoroasă — şi încovoiaţi, icnind, duşmănindu-se cu pămîntul, izbeau tîrnăcoapele, iar cînd se opreau pentru o clipă, să mai răsufle, se uitau severi la munţii încremeniţi. Peste cîteva luni, o să fie de partea cealaltă a munţilor, fiindcă nu se poate altfel... Şi iar săpau, grăbiţi, îndemnîndu-se unul pe altul, şuşotind. Văzîndu-i cum se agită, de parcă mai era o nimica toată de lucru şi ei ar fi vrut să termine mai repede, Ilie Cernat izbucni în os. Nu erau învăţaţi cu lopata, băieţii, ce-o să-i mai usture palmele !... Se duse la ei şi, prietenos, îi sfătui s-o lase mai domol. Cîţiva îşi zgîndăreau îngmduraţi palmele băşicate. Vasile Boroş, care se nimerise pe-aproape făcu un gest de'lehamite. „M-ami lăm|urit, cu ăştia nu ajungi departe"... Le strigă îngînduraţilor că nu-s buni de nimica şi se uită mîndru la ai lui, .care săpau de zor. Săpa şi Vasile Boroş îndrăcit, şi parcă nu se prindea oboseala de el.
-—• Ce meserie ai dumneata ? îl iscodi Cernat.
—■ Strungar de precizie.
— Adică strungar, de ce s-o mai lungim.
— Strungar de precizie, îl corectă băiatul, lucrez numai anumite piese. Crezînd că l-a jignit pe Cernat cu explicaţia aceasta, adăugă repede : obişnuit, aşa se spune, strungar. Dumneavoastră ce meserie aveţi ?
ŞANTIER
63
— Şi strungar şi fierar-betonist, mai multe...
. — Şi merg toate ca ceasul ? rîse şiret Vasile Boroş.
— Păi, trebuie să meargă.
•—■ Nici ia lopată nu-i rău, îşi dete ou părerea celălalt. Ce vreţi, dacă tehnica încă e neputincioasă cînd e vorba de îngroparea ţevilor de gaz metan 1 Cu toate1 astea, am o observaţie de făcut... Se apropie de Ilie Cernat, ca să nu-1 audă băieţii. — Nu se .simte că-i şantier aici, oameni puţini, linişte, nici măcar nu se ciocnesc nişte ţevi dintr-astea, ca să-ţi dea zgomotul şantierului, nimic... Unde se construieşte o fabrică, e altceva, o vezi cum se ridică... Aici, dimpotrivă, după ce îngropi ţevile, nu se mai vede nimic, creşte iarba deasupra lor.
Ilie Cernat nu pricepea unde vrea s-ajungă celălalt. Zise :
— îi fi avînd dreptate... şi gîndi: „N-ai deloc, dar de ce să ne hărţukn de pomană... Dacă 'ar fi după tine, ai pune pe careva să strige, să urle, să izbească ţevile astea cu barosul, ca să se simtă că-i şantier"... I se păru, îndată, că-l judecase prea aspru pe Vasile Boroş, cam fără motiv, şi zîmbi, prietenos : — Nu-i mai zori pe băieţi, că încă nu s-au învăţat cu lopata... şi greul vine ceva mai tîrziu. După vreo săptăniînă, o să dăm de piatră.
—• Credeţi că eu n-am mai săpat în piatră ? •—■ Nu le poţi cere tuturor să fie ca dumneata.
Despărţindu-se de Boroş, sub impresia discuţiei ce-o avusese cu el, Ilie ■Cernat se gîndi că într-adevăr şantierul nu are nimic spectaculos la vedere, şi nici n-o să aibă, pînă la sfîrşit. Camioane, ţevi, cîteva lansatoare şi lopeţi... Şi o sută de oameni. Cu atît mai bine. La ce ne-ar folosi zarva — ca să nu ne-apuce mitul ? îşi aminti că în urmă cu un an şi ceva Dumitrache lucrase, cu încă şase băieţandri, în miez de pădure, departe de orice aşezare omenească, dar nu se plînsese niciodată că nu mai poate de urît. O dată la două săptămîni, duminica, se prezenta pentru un ceas la direcţia şantierului să anunţe cum merg lucrările. Ţi-e urît acolo, Valerică ? Mie ? Nu mă cunoaşteţi... Cînt toată ziua, de răsună pădurea... Şi Boroş ăsta e abia de-o zi aici, cu încă o sută pe lîngă el şi se plînge că nu-i zarvă... Curînd o să se mai plîngă şi de altele, gîndi Cernat, bănuitor. Avea oroare de cei care veneau pe şantier ca ia nuntă, chiuind şi puşi pe fapte mari, pentru oa după cîteva zile, îndată ce ■se înţepau în palmă, ori li se părea lor că ceva nu-i în ordine, să strîmbe din nas : Altfel fam închipuiam eu !... Ce-ţi închipuiai, drăguţule ? Ajunge, se mustră Cernat, poate că îmi fac păcate cu Boroş ăsta — e încă băieţandru, cam fudul şi vorbă lungă, dar cum şi-au venit alţii în fire, o să-şi vină şi el... La un capăt al şirului de săpători, Ilie Cernat îl zări pe fostul ofiţer. Cezarin aruncase târnăcopul pe o grămăjoară de pămînt şi se întindea la soare, se .răsucea. Făcu semn unui băiat să vină la el. Acesta, un ciufulit mărunţel, se prezentă fără prea multă tragere de inimă. Avu loc o scurtă conversaţie, după care Cezarin adună nişte haine aruncate de ceilalţi la întâmplare şi se lungi pe ele. Ciufulitul îi scoase cămaşa din pantaloni, i-o ridică în creştet şi începu ■să-1 piseze cu pumnii între omoplaţi. Cezarin gemea uşor, dădea indicaţii — mai jos, mai la stînga, mai tare — şi vîslea cu mîinile, parc-ar fi vrut să-noate pe uscat. „Nu-mi da ghionturi mă, s-auzi de-o dată vocea gîfîită a lui Cezarin, că te trimit undeva"... Unde ? Băiatul îi arse o palmă peste spate şi se ridică, scîrbit. Se ridică şi Cezarin, într-o rînă şi înjură. Chemă pe un altul să-i facă masaj. Acesta nici măcar nu-1 băgă în seamă. Ilie Cernat se apropie, mînios.
— De ce te tăvăleşti pe hainele băieţilor ?
64
NICOLAE ŢIC
— Iertaţi-mă că nu v-am observat, se scuză obraznic fostul ofiţer. Am răcit îngrozitor, am o nevralgie — şi ridicîndu-se greoi, îşi lepădă cămaşa. ■— Mai stau puţin aşa, la soare, poate că îmi trece. De ce sînteţi supărat ? se interesă el, rîzînd silit.
— Eu ţi-am spus ceva dumitale, văd că nu vrei să m-aseulţi...
— Iar v-arn greşit ?...
— Să nu mai înjuri.
— M-aţi auzit dumneavoastră ?
— Aş vrea să ştiu ceva, zise Ilie Cernat — ce-ţi dă dumitale dreptul să mă socoteşti chiar idiot ? Eram aici, la doi paşi, cînd îl înjurai pe băiat că nu te masează bine. Da' ce-i băiatul, sluga dumitale ?
— I-am cerut un ajutor prietenesc, era liber să mi-1 dea sau nu... Ris-cînd orice, vreau să vă atrag atenţia că exageraţi într-un fel cam necuviincios... Socotind încheiată discuţia, se apucă să facă diverse mişcări, comandîndu-şi singur. Ilie Cernat îl privi atent, de parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă se poate măsura eu el. Cezarin era muşchiulos, vînjos! în ciuda vîrstei — avea peste patruzeci de ani — se ţinea bine, încă mustea puterea în el. După ce se dezmorţi, omul îşi puse cămaşa, dar n-o încheie, îi era cald, năduşea.
— S-a întors bătrînul de la trust ? întrebă el, deodată. Şi fiindcă Cernat evită să-i răspundă, continuă : I-am împrumutat nenorocitului o sută cincizeci de lei, de două săptămîni, de cînd am venit aici, şi se face ureche surdă...
— Şi el cîţi ţi-a împrumutat-dumitale ?
—■ Mie ? tresări Cezarin. Se uită crunt: E o aluzie de prost gust, ca să mă păstrez în limitele decenţei. Ar trebui să spun altfel... N-am nimic cu el — şi de aici înainte n-o să vă mai iert nici o aluzie. Ştiu şi eu unde-i tribunalul, am drepturi ca oricare.
— Fireşte, spuse Ilie Cernat. Dumneata dormi în sat ?
— Da — şi nu-i voie ? Asta-i bună ! se obrăznici fostul ofiţer. Nu mai semăna cu omul de ieri, gata mereu să-şi ceară scuze. — Dorm unde vreau !
— Eşti aspru, ai prins curaj, e bine, zise Ilie Cernat, sec. Dar dacă poţi, n-ar fi rău să dormi aici, cu băieţii, scapi de drum.
— Mi-e cu neputinţă, nu mai sînt băieţandru, uitaţi-vă la mine, zise celălalt, de data asta cu voită familiaritate, cerînd să fie înţeles. Am şi eu nevoie de o cameră a mea... Femeile, ce vrei ! — Fiindcă o să-ţi fac o mărturisire, pe care cred că n-o să mi-o iei în nume de rău : încă mă simt în store să le mai zgîndăresc din cînd în cînd... Avea ceva vulgar, scîrbos, în priviri şi-n gesturi. Deveni însă grav deodată şi oftă : Sînt nouă ani, da, exact, în februarie s-au împlinit nouă ;ani de cînd nu m-am mai apropiat de nevastă-mea. Doi ani, că n-aveam cum, eram în haine vărgate, colo-. Iar cînd am ieşit din închisoare, ea paralizase... N-o să înţelegi niciodată ce viaţă sînt silit să duc. Holtei la patruzeci şi şapte de ani. In oraş mi-e mai uşor — am un ban, fac târgul, fiindcă din dragoste pentru mine nu-nri prea cad în braţe. Dar aici, Ia sat, e ceva cumplit. Te duci la femeie, ea te primeşte-n casă, tu o-ntrebi : al tău e pe-aici, nu ne prinde ? Nuuu ! Peste două minute s-aud paşi, a venit al ei — şi tu trebuie so întinzi pînă nu-ţi crapă capul. Trebuie ! rîse el. Dacă poţi... Astea de pe-aicea s-au obişnuit cu mine. Mă omoară să le aduc chiloţi de mătase şi ciorapi. Fac negoţ. Am pe cineva la Bucureşti care-mi trimite rufărie uzată, că doar nici eu nu capăt în schimb marfă prea proaspătă. Domnule, zise el, să te-nsori! Apoi se-ntinse iar, de-i pocniră oasele. — Nu pot să sap, mă simt rău. Şi nu pot să fac nimic, mă aflu într-o continuă agitaţie,
ŞANTIER
65
mi-e frică, e ceva bolnăvicios în mine. E greu, după ce-ai făcut închisoare, să mai răinîi teafăr... Se aşeză pe iarbă, poftindu-1 pe Cernat alături : — Să nu se supere nimeni, dar inima mea o ia razna cînd aude de lopată.
— Pentru ce-ai fost închis ?  întrebă flăcăul, cu o anume bunăvoinţă.
— Fiindcă la douăzeci şi unui de ani, cînd eram tînăr sublocotenent, m-am însurat cu o femeie foarte frumoasă. Cred că de asta... Şi-n loc să se ■urîţească — e firesc, nu ? cu trecerea anilor, s-a făcut şi mai a dracului. Bănuiam că nu trăieşte numai cu mine, dar nu vroiam să ştiu sigur. întotdeauna e bine să mai păstrezi cîteva iluzii, de rezervă... Ei, şi-mtr-o zi, era în ianuarie 1948, am prins-o, dar din pură întîmplare, cu generalul X nu ştiu dacă numele ţi-e cunoscut. Onoarea mea de ofiţer îmi cerea să-1 trag la răspundere. Am vrut să-1 dau în judecată. El, care deţinea un post de mare răspundere, m-a dat 'afară din rîndurile armatei. M-am dus la el, să-mi redea Igradul. S-a purtat mojiee.şte. Atunci l-am înjurat de mamă şi de toţi dumnezeii. M-a trimis în faţa Tribunalului Militar. La proces am adus dovezi că e un trădător, un bandit — ştiam foarte multe despre el. Eu am fost condamnat la doi ani închisoare. După un an şi jumătate, generalul a fugit în străinătate, iar mie mi s-a dat drumul. Am primit scuzele de rigoare. Şi m-am întors la nevastă. Paralizase... Trebuia să cîştig bani. Şi-am pornit prin ţară. Cum te cheamă ? Geo Cezarin. Cum stai cu cazierul ? Prost, poftiţi... Şi repet aceeaşi poveste de-o mie de ori... Dar într-o zi, cînd m-o plictisi bine, O' s-o dau dracului de afacere. Eu nu on-agăţ în ştreang. Nu... Vreau o moarte fulgerătoare... O să mă duc într-o zi acasă, la Bucureşti... O să dau drumul la gaz metan, pînă se umple camera bine. Uşa şi ferestrele închise. Un chibrit aprins — şi m-am spulberat.
— Renunţă la gîndurile astea sinistre.
— Nu pot, stărui Cezarin. Dacă stai să judeci, mi s-au luat toate drepturile... printre altele, mi s-a luat dreptul de-a fi ironic. Ai fost închis ? Ia mai tacă-ţi gura ! Domnule, eram extrem de vesel şi de incisiv.
— Dumneata exagerezi şi nu pricep de ce. Vrei să te asigurăm din clipă în clipă că nu-ţi vrea nimeni răul ? Aseară am rămas uimit. Te repezeai la mine, mă acuzai... Şi fără nici un temei. — Nu te supăra, dar eu nu ştiu ce să cred despre dumneata.
•— Parcă eu ştiu ?
Din şirul de săpători se desprinse un băiat mărunţel, cu boneta căzută pe ochi. Avea ochii înlăcrimaţi. Veni la Ilie Cernat şi-i zise că el nu vrea să mai lucreze cu Boroş. „Nu pot să-i fac pe voie şi-atunci mă-njură de mamă. Şi pe ceilalţi îi înjură. Mă treceţi în altă echipă ?"...
Irina se afla în bucătărie, curăţa cartofi; trebuia să facă şi pe bucătăreasa, două, trei zile. Mihai Creţu încuviinţase să lucreze cu sudorii, dar nu era mulţumită, avea părerea că asta se întîmplase numai fiindcă de dimineaţă Ilie Cernat pusese o vorbă bună pentru ea. Nu avea nevoie de intervenţii şi de mila nimănui, era sigură de meserie — dar dacă celor de-aici chiar nu le convine — lucrările sînt într-adevăr foarte pretenţioase — atunci să i-o spună deschis. Rămîne la bucătărie, ori pleacă pe alt şantier. în sinea ei, n-ar fi vrut să plece. Venise aici pentru Ilie Cernat. în urmă cu un an şi jumătate el o ceruse de nevastă, Irina primise, şi nu numai că primise, dar îşi legase toate visurile de omul iubit. Neînţelegerile dintre ei s-au ivit cu puţine zile înainte de nuntă, cînd el i-a spus hotărît că nu poate să renunţe la viaţa de şantier. Ar fi ceva împotriva lui şi nu şi-ar mai găsi locul niciodată. „Acolo-i
5
66
NICOLAE TIC
lumea mea şi nu pot s-o las". Irina se chinuia să-1 înfrângă, cerea s-o înţeleagă : „Peste1 doi ani termin şcoala medie — învăţa la cursurile fără frecvenţă — şi-atunci o să te urmez oriunde... dar acuma nu mă simt în stare să alerg de ici colo, cu cuferele după mine şl să învăţ cît trebuie!" „Atunci nu eşti în stare de nimic, şi nu-mi pare rău". Certurile au ţinut mult, s-iau potolit şi s-au aprins iar. Amîndoi erau neînduplecaţi. într-o zi, Ilie Cernat a plecat fără să-şi ia rămas bun. I-a scris cîteva rânduri de pe şantier : „Eşti liberă să faci ce vrei, şi-ţi spun încă o- dată că nu-mi pare rău". îi părea, Irina ştia prea bine aceasta. Un an de zile n-a mai aflat nimic despre el. I-a scris, rechemîind'U-1. Nu i-a răspuns. îi era dor de el şi tot mai des îşi spunea că făcuse o prostie refuzând să-1 urmeze. Ar fi putut să-nveţe şi pe şantier. •—• Ilie cum învăţa ? Era gata să plece în căutarea lui, ştiind că el, încăpăţînat cum e, n-O' să facă primul pas spre împăcare, dar to-omai atunci în viaţa ei s-a ivit Cristea Mamtu, un bărbat trecut de treizeci de ani, robust, cu o anume brutalitate în vorbă şi gesturi, sigur de sin© şi perseverent. Irina îl cunoştea de cîţiva ani, lucrau în aceeaşi fabrică, el era funcţionar — dar nu-i acordase niciodată o atenţie specială. Omul s-a dovedit de o insistenţă uimitoare ; la toate încercările ei de a-1 respinge, rîdea molcom, parcă ar fi vrut să zică : evident, nici nu m-aştept să te potrţi altfel, aşa fac toate la început, dar eu sînt mai înţelept decît mă crezi... Era înţelept în felul lui, fiindcă Irina, după despărţirea de 'Ilie Cernat, se simţea singură, pustiită — şi o vorbă la locul ei, un mic semn de înţelegere; îi făceau bine. Cristea Mantu se pricepea' de minune să-i spulbere gândurile triste. Vesel, spiritual uneori, grav cînd trebuia, atent şi veşnic îndatorat — era gata să se sacrifice pentru ea. Sau cel puţin aşa i se părea ei. Şi 1-a primit în casă ; iar el, foarte curând, i-a dat de înţeles că e stăpînul ei. Să nu-şi mai facă griji cu traiul, cu îmbrăcămintea, să fie O fetiţă cuminte, că mai mult nimeni nu-i cere. I-a trimis cadou o- pereche de pantofi cu toc Louis XV — după toate semnele, pantofi aduşi din străinătate ; într-un pantof, învelite în celofan — nişte perle, în celălalt, într-o- cutiuţă de piele, un ceas de mînă. Ca să n-aibă nici o -obligaţie faţă de el, prin acelaşi misit, Irina i-a restituit cadoul. Peste numai un ceas, a apărut Cristea Mantu, puţin Idirăgălaş, imai mult furios. Nu înţelegea ce-s mofturile astea. Pime-ţi pantofii, să văd cum arăţi ! Ori n-am dreptul să fac cadouri cui îmi place ? Nu ţi-am cerut nimic în schimb. învinsă de perseverenţa lui, Irina a primit cadoul. Peste vreo săptămână, el i-a trimis flori şi o curea de lac ; peste încă una, material de rochii şi -cercei. Irina a strâns într-un pachet toate lucrurile şi s-a dus să i le arate unei prietene. Prea multe cadouri îi făcea şi prea scumpe, ca să fie numai din banii lui. Prietena era de aceeaşi părere. Poate că fură. îngrozită de acest gînd, Irina i-a restituit din nou toate cadourile. Curînd, relaţiile dintre ei au luat o- întorsătură dramatică. Cristea Mantu pretindea despăgubiri morale. Ai spus ouiva că-ţi fac cadouri din bani furaţi. O să afle toţi, iar eu o s-ajung -de ruşine. N-.am decît să-ţi mulţumesc. Dar pînă atunci, poftim ! Cristea Mantu i-a întins un cec : au fost pe cecul ăsta, pînă în urmă cu vreo lună douăzeci de mii. Mai sînt einsprezece (îi -dădea de înţeles că cele cinci mii le cheltuise cu ea) şi peste o lună, n-o- să mai fie nici cinci lei. Nu-mi pare rău, nu i-am cheltuit în vînt. Ştii de unde-i am ? îţi aduc martori, fiindcă altfel n-o să mă crezi... am vîndut -casa bătrânilor... tot ce mi-a rămas moştenire de la ei. Asta-i hoţia pe care-am făcut-o ! Şi pentru că Irina nu părea tocmai mulţumită de explicaţie, a dus-o, aproape cu forţa, la nişte oameni de la marginea orăşelului, care au confirmat, de îndată că ei cumpă-
ŞANTIER
67
râseră casa... In aceeaşi zi, Cristea Mantu a cerut-© de nevastă. Aşteaptă să mă gândesc. Irina i-a scris din nou lui Ilie Cernat. M-a cerut cineva de nevastă... Ce spui de asta ? Te rog foarte mult să-mi răspunzi. A doua, a treia scrisoare. Nimic... Primesc, peste două luni facem nunta ! Cristea Mantu a plătit cîteva mii de lei filodormă pentru un apartament bun fără să-i spună ei, bineînţeles, — iar Irina cu fiecare fzi se întreba tot mai serios de ce primise cererea în căsătorie ? Cristea Mantu n-o atrăgea, ca bărbat, dar, e adevărat, nici nu-i displăcea... Cu trei zile înainte de mirntă — toate invitaţiile erau trimise, veniseră şi părinţii ei dintr-un sătuc ardelean şi nişte neamuri de-ale lui — Cristea Mantu a fost arestat. Procesul, dovezi sigure, excluderea ei din organizaţie, ruşinea. în şedinţa de uteme, uluită de cele petrecute, Irina renunţase la argumente şi la martori. Prietena căreia îi mărturisise temerile în legătură cu Cristea Mantu — îi trimisese cîteva bileţele : dacă mă amesteci şi pe mine în povestea asta, eşti laşă...
O dată, sau de două ori Irina spusese, printre lacrimi: Nu-i adevărat, n-am ştiut nimic ! Băieţii, chiar şi .cei mai bine intenţionaţi şi prietenii şi-au pierdut răbdareia : dacă nu se osteneşte să dezmintă acuzaţia cu argumente serioase, înseamnă că ceva tot e adevărat... A fost exclusă cu majoritate de voturi. A doua zi nu s-a dus la fabrică. Gînduri sinistre o încercau... pînă cînd s-a ruşinat singură de ele. Soootind-O' vinovată, în complicitate cu logodnicul, prietenii şi cunoscuţii pe oare-i avea nu se omorau s-o încurajeze. Atunci i-a venit în minte Ilie Cernat şi toată nădejdea şi-a pus-o în el. Zile la rînd s-a luptat să fie trimisă pe şantier. Cei de la comitetul raional o rugau să aibă răbdare, încă se cercetează faptele, Daţi-mi voie să plec, astfel înnebunesc! Ajunsese de nereeunoseut. De unde înainte îi făceau silă văicărelile, acuma se lăsa copleşită de ele, plângea, în mintea ei cele mai mărunte întâmplări luau proporţii şi prevesteau nenorociri. îşi redobândise oarecum stăpânirea de sine abia după discuţia ou Ilie Cernat. Nu-şi dădea încă seama daică el se va reîntoarce la ea, cu adevărat; şi-1 dorea însă prieten, bun şi încrezător, aşa cum îl cunoscuse. Se simţea vinovată faţă de el, avea sentimentul că îl trădase. Acum, toată legătura ei cu Cristea Mantu i se părea stupidă şi de neînţeles. Nu ţinuse la el. O zăpăcise insistenţa, brutalitatea lui. Se acoperise de ruşine. Lui Ilie Cernat nu-i mai cerea decît s-o ajute să înfrângă durerea, să poată ieşi m lume cu fruntea sus. I-ar fi rămas recunoscătoare.
Pe Ia ora prînzului, înfierbântat de lucru, flămînd, Ilie Cernat intră zgomotos în bucătărie şi se repezi să caute un colţ de pîine. Nu găsi nimic. Irina îl urmări cu un zîmbet ironic în colţul buzelor, apoi, văzînd că el insistă, îl rugă să fie cuminte. El rîse : De ce să fiu cuminte ? Mi-e foame ! Scoate pe masă tot ce ai pe-aici. „Aşteaptă, se încăpăţâna ea, că peste o jumătate de ceas servim mâncare caldă"... Mâncare caldă... El cercetă atent cazanele cu fiertură, gustă din ciorbă ou o lingură de lemn şi işi fripse buzele — apoi o apucă /pe Irina de umeri. „Vreau să pregăteşti ceva numai pentru mine... înţelegi ? Să văd eu că-mi faci mie de mâncare. Vreau cartofi prăjiţi pe plită... Irina se supuse, în sinea ei, bucuroasă. Cartofi prăjiţi... „Ceapă nu-ţi trebuie ?" întrebă, dorindu-şi să-1 vadă lingă ea, mâncând. „Cum de nu ! dar s-o cureţi tu şi s-o tai în felii mari"... Se aşeză la o meseioară, pe care Irina aşternu un prosop de bucătărie, alb, cu dungi roşii: „La ce-or fi folosind dungile astea ?" se întrebă Ilie Cernat. O întrebă şi pe Irina. Ea rîse, ridicând din umeri.
— Sînt foarte supărată pe tine, zise ea după o vreme. Adică, mai mult mâhnită. Să ştii că n-am venit aicea pentru mila nimănui.
5*
68
NICOLAE ŢIC
El devine grav, colţos : —■ Nu pricep.
— Nu trebuia să intervii la tovarăşul Creţu.
— Eu ? se burzului Cernat, am intervenit eu ? Pentru cine ?
— I-ai spus să mă angajeze, oricum... chiar dacă nu mă pricep la sudură. Şi m-a angajat, dar uite, că sînt mâhnită.
— Ba uite că eşti o gîscă ! zise Cernat cu mare supărare. Cum îţi închipui că o să fac aşa ceva ? Om schilod şi fără minte, paparudă în salopetă, te fac pachet şi te trimit pe pustii. Cere-ţi iertare imediat, că altfel e rău.
— Te rog să mă ierţi.
— Noi doi o să ne păruim urît, fiindcă ţie ţi-a ieşit din cap cum arată oamenii. Umblu eu cu intervenţii — atîta încredere mai ai în mine ? Şi Creţu-i omu' pe care să-1 gâdili un pic şi să-ţi cadă în genunchi ? Eşti de neînţeles, bine-au făcut că te-au exclus, zise el fără convingere •— O1 meriţi!
— Atunci ce-ai vorbit cu el, de dimineaţă ? insistă Irina, blînd. —• Treaba mea ! Păi sigur, eu fac intervenţii!
■—■ Dar aţi discutat despre mine.
— Şi n-aveam voie ? El se ridică, privind-o uşor ironic : Uite la ea, s-a învăţat cu nărav... Dragă fetiţo, cînd ţi-oi rupe urechile, o să te-ntrebi ce-i aia. — I-am spus aşa lui 'Creţu, 'continuă Cernat : Fata asta a venit pentru mine, e iubita mea. Taci, se răsti el, drăgăstos, că aşa e 1 Dacă nu se pricepe la sudură, dă-o la bucătărie, să facă ciorbă şi găluşti cu prune. Dumitrache, întrebă ei de o dată, a trecut cu bine ?
— Cum de nu ! zise Irina, sfios. E lucrător bun.
— V-aţi potrivi de minune, rîse Cernat. Tu sucită, răsucită, el sorîntit. De ce nu vă luaţi de mînă ?
— Ai tu ceva cu el, aruncă Irina.
— Nimic, mli-e drag, dar cu ăsta nu poţi fi prieten dacă nu te hărţuieşti mereu. Zice că fără ■ prostiile lui viaţa ar fi mai săracă. O fi — că pe lumea asta trebuie să aibă şi nebunii un rost.
— îmi face curte. Ilie Cernat rîse, şiret:
— Că de asta-mi pasă mie ! Ştiu — şi o trase uşor de urechi. Cu ăsta mă-nţeleg eu repede. O să-i spun : Dumitrache ! El o- să-ntrebe : Ce ?.., Eu : Dumitrache! Fugi, măi, că nu-i adevărat ce crezi tu !... Eu : Dumitrache ! Gata, a ta să fie ! Ilie Cernat izbucni într-un rîs molipsitor. Dragă, să fim noi doi sănătoşi! M-am gîndit bine, mai spuse el după o vreme — şi chiar azi o să scriu celor din fabrica ta. Nu te speria, că nu fac intervenţii! •— dar am şi eu dreptul, ca unul care te cunoaşte, să spun o vorbă despre tine. Şi numai blînd n-o să fiu. Draga mea, îl imită el pe Cristea Mantu, pune-ţi pantofiorii ăştia, să vedem cum te prind... şi cerceii şi brăţara şi pe dracu! Nu te-am văzut, dar cred că arătai ca o paparudă.
Uşa bucătăriei se deschise încet, parcă ar fi intrat un hoţ, şi abia după cîteva clipe apăru o şapcă mare, în colţuri şi sub ea faţa smeadă, cu nas acvilin, a unui bărbat de vreo patruzeci de ani. în sfîrşit, omul prinse curaj, împinse uşa la perete şi intră de-a-binelea. Era mărunt, îmbrăcat modest, cu umărul Hrept căzut. Purta o servietă mare, neagră, din care ieşeau, ca nişte luminări, suluri de hîrtie. întrebă :
— Tovarăşul şef nu-i pe-aici ?
— E pe traseu, lămuri Ilie Cernat, binevoitor.
ŞANTIER
69
— Să mai aştept, atunci — birourile sînt închise.
— Dar cine sînteţi dumneavoastră ?
— Contabil, m-a trimis Direcţia, o să fiu contabil aici. Ştefan Armean îmi zice — şi îndată, nu se ştie de ce, preciza : N-am avut nici o condamnare pînă acuma. Doamne, zise el, scoţîndu-şi şapca, ce harababură-i aicea la dum-nevoastră. Şi-am auzit că celălalt contabil a întins-o de sub nasul unuia...
— Al meu, zise Ilie Cernat, prezentîndu-se. Nu-i chiar aşa... A fost prins ?
— Aş ! de unde ! Se fac cercetări, trebuie să fie undeva, prin împrejurimi, e sigur că n-a părăsit zona asta.
— Fir-ar al dracului de conte ! izbucni Ilie Cernat.
— Ce conte ? se miră omul.
— Nu era conte ? Aşa mi-a spus. „Uite cum n-avusei noroc să văd şi eu un conte în viaţa mea", gîndi cu amară ironie flăcăul. Ce-a învîrtit înainte ?, se interesă el, cu seriozitate.
— Acţionar în petrol, ăsta a fost figură mare înainte, da' n-a prea avut noroc, al dracului — şi contabilul rîse parşiv. în 1943 şi-a cumpărat o moşie pe lîngă Urziceni — în 45 i-au luat-o şi bine i-au făcut. Acuma se zice că ar fi într-o haită de negustori din Bucureşti care fură mărfuri de la stat şi le vînd pe sub mînă. La trust nu se ştie nimic precis, acuma se fac cercetări, anunţă el, în şoaptă. Dar pînă una alta, el puse mîna pe şaizeci de mii! Faci o casă cu ei! aprecie contabilul.
—• Şi cine 1-a angajat la trust ? se interesă Cernat.
— Că n-o mai fi avînd el neamuri! rîse celălalt. Nu ştiu, dar pînă la urmă o să se afle. Şi-o să te pomeneşti cu vinovatu' cînd nici nu crezi. De, amu' şi dracu, banu-i bun, prostia-i mare. Nu mi-ar trebui, se scutură contabilul. Dar domnu' Cezarin, întrebă el deodată, ironic, cum o duce ? E cam pustiu pe-aici şi nu-s muieri, o să-i vină greu !
—• îl cunoşti ? tresări Cernat. Era bucuros că are de la cine să afle amănunte despre fostul ofiţer. — Se simte bine pînă acuma, trage din greu cu lopata. •—■ Păi dumnealui e pontator !
— Noi i-am găsit o meserie pe măsura lui. —• Al dracului om ! şi clătină din cap, rîzînd.
— Irina — întrebă Cernat — s-au prăjit cartofii ăia ? Adu-i încoace. Şi două cepe. Irina îi servi în mare grabă, apoi se retrase iar într-un colţ al bucătăriei şi îşi văzu de lucrul ei. Avea impresia că cei doi nu sînt prea mulţumiţi că ascultă şi ea ce se discută. „Dacă se tem de mine, gîndi, de ce nu se duc in altă parte !"... Şi brusc, o cuprinse tristeţea : „dar cînd o să afle toţi că am fost exclusă ? Atunci nici n-o să-mi mai dea bună ziua"... Ieşi din bucătărie cu ochii înlăcrimaţi. Cernat nu observă schimbarea ei, era liniştit. Tăie ceapa şi împărţi cartofii cu noul contabil. Ziceai că-1 cunoşti pe Cezarin mai de mult...
—- Din 1940, din toamnă ; eram reorut şi-am nimerit pe mîna lui. Aşa bărbat frumos cum era ăsta pe vremea aceea rar dacă întîlneşti... şi-1 prindea uniforma de ziceai că pentru el a fost inventată. Altfel •— rău, îi plăcea să chinuie oamenii. El niciodată nu te pedepsea cu carceră. Prostii, mare lucru să stai închis două, trei zile, o săptăanînă chiar. Scăpai de instrucţie, avea dece să-ţi pară bine. Cezarin te pedepsea în felul lui. Nu-i plăcea cum ţi-ai lustruit nasturii de la veston, ori cum îţi stă capela. Te întreba : ce număr porţi dumneata la bocanci ? întotdeauna cînd îţi vorbea cu dumneata, era prăpăd, puteai să te aştepţi la orice. Şi tu răspundeai: 43 port, să trăiţi. Foarte bine, dumneata
70
NICOLAE ŢIC
o să umbli trei zile, cinei zile —după cum avea el ohef, cu bocanci numărul 40. îţi scoteai bocancii tăi — buni, răi, cum erau —- în faţa plutonului şi-i încălţai pe ceilalţi, cu trei numere mai amici. Nici nu te puteai ţine pe picioare. Şi el comanda : Stînga-mprejur! Pînă la copacul acela fuga marş, pînă la dracu fuga marş ! Trei, ori cinci zile ieşeai la instrucţie cu bocancii ăia. Tovarăşe dragă, du doresc aşa un chin, nimănui. Cîţi dintre noi n-au rămas schilozi pe viaţă. —• Şi el a scăpat teafăr, spuse, ca o mustrare Ilie Cernat.
— Avea rădăcini, greu să-1 smulgi. Era cel mai bun ţintaş din armată în acea vreme, continuă cu o ciudată admiraţie contabilul. Artist! întrebaţi şi pe alţii dacă n-o să credeţi că ce vă spun acuma e adevărat. Cînd li se dădeau recruţilor căştile de oţel, Cezarin avea de lucru zile la rînd şi lucra, al dracului; cu mare, plăcere ! De la zece metri, te. ţintea în cască. Nu mă credeţi — dracu să mă ia pe mine, dacă nu m-a ţintit de şase ori! Zicea că trebuie să te-nveţi ■ou frontul. Cînd ţi-o veni un glonţ în cască, să nu te sperii. Şi-atunci îţi comanda : Soldat Popeseu, stînga-mprejur. Făceai stînga-mprejur şi aşteptai. Poc ! Unii cădeau la pămînt, îşi pierdeau minţile. Domnu' Cezarin îi pedepsea, că sînt .de mămăligă : bocanci cu trei numere mai mici. A doua zi, mai bărbaţi, se prezentau iar să-i ţintească în cască. Ştia, al dracului, cum să tragă. Şi nu ochia mai mult de cinci pe zi, ca să nu nimerească pe de lături...
— Şi n-a omorît pe nimeni ? întrebă Cernat, livid. —• Nu, n-a greşit nici ou un milimetru.
—■ Pe front a fost ?
— Ne-ia trimis pe noi, el s-a aranjat la Palat, unchiu-său, generalul, era ceva mare pe-acolo... Şi-au trecut anii, domnule, zise contabilul, uitasem de el, cînd de-odată-1 văd la trust. Cumsecade, politicos — parcă te ştiu de undeva, mi-a zis. M-ai ţintit de şase ori, i-am zis, ca să-şi amintească. A rîs, asta nu-i spunea mai nimic, ţintise pe mulţi.
— Dar pentru ce-a fast închis ?
—■ A fost ? se miră contabilul. Nu ştiam. întrebaţi la trust.
— Eu cred că asta-i în legătură cu contele...
—■ Care conte, tovarăşe ? Dacă-ţi spun că a fost acţionar...
— Lasă-mă :să cred cum vreau eu, zise Cernat, rîzînd amar. E conte, dă-1 încolo... Şi zică că peste tot se ştie că mi-a scăpat din mînă... Spune-mi, reveni flăcăul, amintindu-şi de ceva, Cezarin avea nevastă frumoasă... e adevărat ?
— Care nevastă, tovarăşe ? rîse contabilul. N-a fost însurat, nici acuma nu-i; da' nu poate trăi un ceas iară muieri.
Se auzi vocea lui Mihai Creţu şi cei doi ieşiră din bucătărie. Şeful şantierului era bine dispus şi flămînd. Cernat i-1 prezentă pe noul contabil. „N-am avut nici o condamnare pînă acuma", spuse acesta, întinzînd mîna, bărbăteşte. Creţu îi zise, în glumă, că nu-i tîrziu s-o păţească. Celălalt o luă de bună şi se-neguiră la faţă ; apoi întrebă dacă e vreun spălător în tabără — şi unde! Sînt plin de praf, explică el, deşi nu se vedea. Mihai Creţu îl îndemnă să meargă la pîrîu. Apă rece, te speli bine şi-ţi trece oboseala. Contabilul se rugă de şeful şantierului să-i păstreze servieta. Are în ea unsprezece mii de lei... Şi nici o condamnare pînă acuma. Dispăru.
— Ilie, zise Creţu deodată, am să-ţi spun ceva, dar să nu te-nfurii... Trece şi asta. Cernat zise că el nu se-nfurie niciodată. Celălalt rîse, simţindu-i neliniştea. Ilie, ai rămas tu aseară cu fata aceea în pădure ?
— Un ceas, nici atîta !
ŞANTIER
71
•—■ Nu trebuia, nici o clipă.
—■ De ce mă-ntrebi ? insistă flăcăul, încolţit :de bănuieli. Se tulbură de îndată, îşi pierdu cumpătul : Nu ţi se pare că eşti caraghios ? strigă — mă cerţi mereu de parcă aş fi o adunătură. Nu s-a-ntîmp!at nimic aseară, te asigur... Dar n-ar trebui să te asigur eu, ci să înţelegi şi singur.
— Iar te-ai înfuriat.
— Iar, fiindcă sînt luat mereu drept altul.
—• Ştiu eu că nu s-a-ntîmplat nimic aseară, mai zise Creţu, stânjenit. Eu te cred... dar vezi că alţii abia aşteaptă să te prindă cu ceva. Şi nu se mai întreabă dacă4 adevărat ori nu... Ofiţerul zice c-ar fi găsit nişte lucruşoare de-ale fetei, pe care le-ar fi uitat, explică Mihai Creţu, tot mai stânjenit — şi le flutură acuma în văzul tuturor.
—• Cezarin ? Ilie Cernat simţi o sfîrşeală în tot corpul şi fruntea i se îmbrobonă de sudoare. Cîteva clipe nu izbuti să mai spună nimic. Apoi izbucni : Şi dumneata crezi ? Acuma nu mă interesează ce spun ceilalţi. Cu ei o să mă lămuresc mai târziu. Dar vreau să ştiuy în -clipa asta, că -cineva e alături de mine. Altfel, nu mai suport batjocura. Mihai, de-atâţia ani ne cunoaştem...
—• Vreţi să vă căsătoriţi ? întrebă celălalt, blînd.
— O ştiu de doi ani, dar n-am trăit... se dezvinovăţi Cernat, sfîrşit. O să ne căsătorim... Mihai, şopti el, ştii ceva despre omul ăsta, despre ofiţer ? Mie mi-a vorbit ceasuri la rînd şi-mi dau seama că n-om priceput nimic din el. Mi se păruse ciudat, s-crîntit... Dar într-o zi, o să aflu... Mihai, sînt ani de zile de cînd nimeni nu m-a mai batjocorit... Şi uite ! Dar tu, Mihai, să nu te-amesteci şi dacă se va-ntâmpla ceva îngrozitor să nu strigi la mine.
—- Stai cuminte, îl rugă celălalt.
— Stau... acuma sînt cuminte şi hotărît, cum nu-ţi închipui! Vreau să aflu oe-i cu el. Nimic mai mult. Dar tu, Mihai să nu strigi la mine...
Dinspre pădure venea în fugă, năduşit, cu cămaşa scoasă din pantaloni şi părul căzut pe ochi, Vaier Dumitrache. îl luă pe Ilie de braţ şi începu să-i vorbească repede, încîlcit, mânios. Vorbi mult, dar celălalt era împietrit, nu se putea gîndi la ceva anume, nu-1 asculta...
—• Şi ce vor de capul meu ? întrebă Cernat, într-un târziu.
—■ Vor să te schimbe, lămuri Dumitrache, cu furie. Boroş, ăla, zgîitul, se jură şi el că te-a văzut aseară... Că v-ar fi prins şi tu l-ai ameninţat că dacă spune cuiva...
—• Bine, zise Cernat, lasă-mă singur. Unide-i Irina ?
— Nu ştiu, cred că-i în dormitor. A fost pe traseu, să mă cheme la masă şi-au rîs de ea... Ilie, dacă nu mă opreau ceilalţi, îl uscam pe ofiţer; şi pe Boroş îl făceam zob. Bine că m-au oprit.;. Ilie, mai zise el, tu eşti supărat tare... Uite, eu mă jur, pe Irina, că nu cred, nu-i cu putinţă.
Ilie Cernat îl privi înduio-şat. Zise :
—■ îmi pare rău, dar nu pot să renunţ la Irina pentru nimic.
— Nu trebuie să-ţi pară, chibzui Dumitrache, dar nici eu nu pot.
Vasile Boroş ise scula foarte devre-me, şi fără să-i pese că tulbură somnul celorlalţi, se apuca să-şi văcsuiască pantofii, pe care şi-i punea destul de rar, ori să-şi -perie hainele pe care, de asemenea, nu prea le îmbrăca. în dimineaţa aceasta însă uitase de pantofi şi cocoţat pe pervazul ferestrei, se uita mînios la cerul mohorît, care se lăsase mult, îngrijorător de mult, ameninţînd să strivească barăcile. Noaptea-ntreagă plouase ; ploua şi-acuma în duşmănie.
72
NICOLAE ŢIC
Vasile Boroş deschise fereastra, larg ; stropi mărunţi şi reci îi biciuiră faţa. Cineva îi şopti să-nobidă fereastra că intră apa-n baracă. El se retrase, sîcîit de observaţie. Apoi strigă deşteptarea. Băieţii, văzînd cum plouă, se-ntoarseră pe partea cealaltă : „Ai mei, sus, comandă Boroş celor din echipa lui. Aţi lenevit destul". Nu leneviseră, o ştia şi el, dar îi plăcea să fie aspru ori de cîte ori se ivea prilejul. „Noi o să ieşim pe traseu, mai spuse Boroş, ceilalţi n-au decît să moţăie". „Cum o să ieşim, mormăi careva, nu vezi că plouă ?" Vedea, cum să nu vadă, dar avea planurile lui. Dacă lucrează pe-o vreme ca asta, echipa va fi evidenţiată şi-o să cîştige steagul de fruntaş. Cum nimeni nu-i acorda atenţie, Vasile Boroş începu să-şi zgîlţîie băieţii din echipă. îi dezveli, le turnă apă pe faţă şi iar strigă :
—• în zece minute să fiţi gata, vă aştept în faţa pavilionului. Iar dacă face vreunul mofturi vă dau cuvântul meu de onoare că-i leg boarfele-n spate şi-1 trimit acasă ! Vru să iasă din dormitor, dar un băieţandru care se zgîia Ia potopul de-afară, îi atrase atenţia că plouă. —■ Crezi că sânt chior ? se răsti Boroş. Şi oe-i cu asta ? Brigadierii nu trebuie să ţină seama de nimic. Pară-ţi bine că nu eşti în echipa mea, altfel repede ţi-aş face vînt.
—• Cui i-ai mai făcut!
—■ Eşti un idiot!
—■ Eu ? băiatul îngălbenise de furie. — Pentru asta am venit pe şantier, ca să-mi spui tu că sînt idiot ? Vă rog, s-adresă el celorlalţi, care-abia se sculau, ascultaţi ce rni-a zis : idiot! Să-mi fiţi martori. Cineva să-1 cheme pe tovarăşul Creţu. Apoi se apropie de Boroş : Cere-ţi iertare !
—■ Nu mă plictisi, nu discut. Ai mei, vă aştept.
—■ Aştepţi pe mama dracului! s-auzi vocea lui Vaier Dumitrache. în pijama, tîrîndu-şi după el nişte papuci de papură, cu părul încîlcit, Dumitrache se duse la împricinat. — Lucrez de nouă ani pe şantiere — pe şase şantiere am fost —■ dar n-am auzit vorbe urâte. Te-ai găsit tu să ne iei de urechi. N-ai ce mai căuta aici.
—• Du-te şi te spală pe ochi! porunci Vasile Boroş. îşi culese cu migală nişte scame de pe salopetă şi zise : Am echipa mea, cu care fac ce vreau. Cine se-amestecă, o s-o ia peste nas. Ai mei sînt de aceeaşi părere.
—■ Cine te-a minţit ? s-auzi o voce răguşită.
— Toderaş, baţi cîmpii ?
-—• Mai degrabă te-aş bate pe tine. Toderaş era un lungan vânjos, cu pumn greu, pe care, fiindcă nu se cuvenea să-1 folosească altfel, îl izbi în gol. Să nu mă sîoîi prea mult, că n-o; să-ţi fie bine. Plouă, nu se poate lucra, hotărî Toderaş.
—- Nu poţi tu, că eşti mameluc.
— Nu-i nici cum, i-o reteză Dumitrache. Ce-ţi veni, bre omule ? i se adresă, nedumerit lui Boroş. Stai cuminte... Să se ducă cineva să-1 cheme pe comandant.
Se oferi Toderaş.
Ilie Cernat era pe traseu, înota prin noroiul vâscos, care ameninţa să-i treacă peste bocanci. Ţinea palmele streaşină la ochi, ca să nu-1 bată ploaia. Ploua eu-nverşunare. Pămîntul se umfalse de-atîta apă, ca un înecat. în dimineaţa asta nu se putea lucra. Mai tîrziu, cînd s-o ivi soarele. în pierdere nu rămâneau. Planul fusese depăşit în fiecare zi. Mergând pe urmele conductei, Cernat se gîndea la spusele lui Boroş : după ce îngropi ţeava asta în pămînt, creşte iarbă de-asupra ei şi nu se mai vede ce-ai lucrat... Parcă trebuie ne-
ŞANTIER
73
apărat să se vadă ! Aici a săpat Boroş... asta-i opera lui Boroş ! Admiraţi-o ! „E cam prea multă şmecherie în băiatul ăsta" gîndi Cernat. Nu trecea zi în care să n-aibă discuţii aprinse cu Vasile Boroş ; şi de la o zi la alta băiatul îi devenea tot mai nesuferit. Gălăgios şi fudul; după două, trei zile, i se făcuse lehamite ds lopată, zicea că un şef de echipă are alte treburi; dacă-1 mustrai, îi sărea ţandăra : O să plec de-aici ! Habar n-aveţi cum se organizează munca ! Să plece, că nu-i mare pagubă.
Afîînd cele petrecute, Ilie Cernat se întoarse în fugă la barăci. Politicos şi îngrijorat, îl rugă pe Boroş să-i spună ce are. Acesta pufni, mînios — zicea că n-are nimic. Ilie Cernat îi era indiferent; toţi cei de pe şantier îi erau indiferenţi şi el nu venise aici de dragul lor. Munca i se părea grea şi plicticoasă, lipsurile de orice fel — şi erau destule, că se aflau între munţi, departe de aşezările omeneşti — cît se poate de enervante. Boroş le îndura însă pe toate cu un entuziasm silit, nădăjduind că într-o zi — şi nu peste multă vreme — va trage şi el foloasele cuvenite. Ştia că dacă se oferă să plece în fiecare an pe vreun şantier şi-acolo se evidenţiază, va fi în cîştig. Mari pretenţii n-avea, clar vroia să fie sigur că i se vor împlini : să intre în partid şi-apoi să-1 trimită fabrica la vre-o facultate tehnică. Pe urmă, cînd eşti inginer, gîndea el, altfel te descurci în viaţă. Şi dorinţa lui era să, se descurce bine. De cînd venise pe şantier se arăta mereu nemulţumit, după părerea lui toate mergeau de-a-ndoa-selea, şi asta numai din pricină că Ilie Cernat e un om dubios, un stricat, iar Creţu n-are experienţă tehnică. Şi povestea ce văzuse el pe alte şantiere ; dar nimeni nu se ostenea să-î ia în seamă. El nu înţelegea de ce.
— Ai mei, strigă Boroş, ieşiţi pe traseu ! —■ Nu-i voie, îl potoli Cernat.
—• Nu ? Mă rog, eşti dumnezeu aici, trebuie să mă supun. Boroş, mînios, îşi scoase salopeta, bocancii, îşi puse pijamaua de mătase şi intră mormăind sub pătură ; îşi înveli şi faţa în pătură, ca să nu mai vadă pe nimeni. Şi în batjocură, începu să sforăie. Cîţiva dintre băieţi, înfuriindu-se, îl ridicară ou pat cu tot, vrînd să-1 ducă afară, în ploaie. Ilie Cernat îi îndemnă să stea cuminţi.
—■ Tovarăşe Boroş, zise el, nu-nţeleg de ce te-ai supărat. —• Fiindcă sînteţi toţi nişte idioţi, idioţi solidari. —■ Scoate-ţi capul de sub pătură, să te vedem...
—■ Poftim ! Boroş aruncă pătura la o parte. Ii dăduseră lacrimile de 'furie, părul încâlcit îi cădea pe ochi. —■ Am vrut să fac ceva rău, împotriva şantierului ? Vorbeşte ! strigă el la Cernat —• de ce-ţi baţi joc de mine ? Idiot I Am venit aici să lucrez. Atunci lăsaţi-mă să lucrez cum cred eu... Vreau să am o echipă fruntaşă, altfel nu stau aici.
— Eşti cam isteric, spuse Cernat, nedumerit. De ce ţipi ?
—■ Fiindcă altfel nu ne putem înţelege. Am o echipă, o conduc, de ce te-amesteci dumneata ? Vrei să mă controlezi ? Asta nu-i greu, dar te-aş pofti să treci la lopată şi să te controlez eu. Eşti o paiaţă.
— Mulţumesc, n-o ştiam. —• Cu multă plăcere.
— Aş putea să ştiu ce te nemulţumeşte ?
— Ce-ar fi să-ţi vezi de aia... clu-te la ea şi-desemtă-i! Du-te, domnule, ţipă Boroş, de ce stai pe capul meu ? Şi ziua şi noaptea te ţii de coada ăleia, ţi-ai adus aici amanta, logodnica sau ce dracu ţi-o fi.
74
NICOLAE ŢIC
Ilie Cernat se păstra calm, fără eforturi. întotdeauna cînd i se aduceau acuzaţii deşuchiate, pornite din cine ştie ce interese mărunte şi meschine, nu se omora cu firea ; i se părea că nu-i vorba de el; aştepta ca celălalt să obosească ţipând şi dacă-i cu putinţă, să-şi dea seama că a greşit. Insistă pe lingă Boroş, blând şi politicos, să-i spună ce are. Acesta pomenea de noaptea cînd îl văzuse cu Irina în pădure şi ameninţa că o să scrie Comitetului Central. Băieţii, jigniţi de pălăvrăgeala lui, îi strigau să plece imediat de pe şantier. Careva se apucase chiar să-i facă bagajele.
— N-aveţi nici o grijă, spuse Boroş, fudul, că plec eu, de bună voie. Mai sînt şantiere-n ţara asta I Şi-ncepu să se-mbrace iar, de data asta cu un costum bun, din stofă maron, pe care-1 avea de-acasă. Salopeta o aruncă sub pat. —■ Faceţi pe deştepţii cu mine, mai zise el, ce vreţi, mă ? încă odată vă cer să-mi spuneţi ce-aveţi cu mine1 ? Tu ! Tu — ori spune-mi tu ! îi luă el la rînd pe toţi cei din jur. Sînt fruntaş ? Bună ziua. Plec, de bună voie.
—• O să pleci altfel, spuse Cernat. —■ Cum ?
—• Dat afară de noi, fiindcă altceva nu meriţi. Să vie aici toţi brigadierii, Dumitrache, adună-i. Dumitrache, care între timp se-mbrăoase, alergă să-i vestească pe' ceilalţi din dormitoarele vecine. Băieţii se iviră, pe rînd, şuşotind, cerând lămuriri. Ilie Cernat propuse excluderea Iui Vasile Boroş de pe şantier. — Chiar şi numai pentru faptul că a insultat un tovarăş şi nu merită să mai stea aici... Dar a vrut să-şi bată joc de oamenii cu care lucrează... Cine este pentru excludere ?
Vasile Boroş, ţâfnos, se uita la cei din jur. Nu se afla printre ei nici unul care să-i ia apărarea ; nici măcar tovarăşii lui din fabrică. Gândi rău despre toţi, dar de-o dată i se păru ciudat că ajunsese într-o asemenea situaţie. Nu fusese în intenţia lui. Dacă-I exclud de pe şantier o să-i treacă o hîrtie la dosar şi pe urmă greu o să mai intre în partid. O excludere aduce după sine, chiar ^dacă nu este întru totul îndreptăţită, discuţii şi multe complicaţii. Se miră singur : ce dracu-mi veni să mă iau de ei ? Să fie idioţi, treaba lor, să se creadă deştepţi, dracu să-i ia... Băieţii votară excluderea şi asta-1 nelinişti profund. Trebuia să-şi explice purtarea, iar la nevoie să-i ceară ajutor lui Mihai Creţu, cu care se socotea în relaţii foarte bune. Zise :
—■ A fost o ieşire pe care, dintr-un anumit punct de vedere, o regret. Dar nu mi se-ntîmiplă prima dată... Sînt aicea şase tovarăşi care lucrează cu mine în fabrică. Deseori mă-nfurii — mie-mi place să meargă toate strună, ţip la careva, pe urmă îmi cer scuze. Sufăr da nervi, explică el şi tăcu.
— Te rog să-ţi faci bagajul, îl îndemnă Ilie Cernat. Lui însă nu-i venea să creadă că totul e pierdut.
—• De ce nu vă interesaţi cum muncesc eu... sînt aicea şase tovarăşi... cine sînt părinţii mei, ce gînduri am... îl implora pe Ilie Cernat din priviri: Interesează-te I
•—• Cine-ţi sînt părinţii ? întrebă Ilie Cemat.
—■ Lucrează la Reşiţa, se grăbi celălalt, cu bucurie.
— Oţelari ? —• Evident.
— Taci măi, s-auzi o voce, că tat-tu-i contabil.
— Provenit din muncitor.-.-. *
— Ei, foarte bine, poţi să pleci.
ŞANTIER
75
— Şi dacă nu sînt de acord ? E adevărat că te-am jignit, admise Boroş, regret... dar cred că n-ar trebui să te răzbuni... Sau... fă-o mai abil.
Băieţii se retraseră, enervaţi. Nu înţelegeau de ce Ilie Cernat îşi mai pierde vremea în discuţii fără nici un rost; Boroş îl jigneşte cum îi vine în mante şi el tace, ori nu ştie cum să-i intre-n voie. S-a hotărît excluderea şi Boroş n-are decît să plece.
Boroş zise :
—■ O să informez Comitetul Central...
—• în legătură cu ce ? se interesă Ilie Cernat, rîzînd.
—■ Cu situaţia de-aici... cu măsurile astea absurde ! Plouă puţin şi se-ntrerupe lucrul! Tovarăşe dragă, la Bicaz ne trăznea în cap şi nu părăseam traseul...
—■ Aici nu se poate, lămuri Ilie Cernat, binevoitor. Dacă se dărîmă şanţul şi omoară pe careva ? E o dispoziţie a conducerii şi-i bună.
—. Ai mei ! strigă Vasile Boroş, pregătiţi-vă de lucru ! Apoi îi zise lui Cernat: O să-ţi arăt că nu-i aşa... Ies cu ai mei la lucru şi dacă se dărîmă şanţul, îmi pun gîtul pe -tăietor.
—• Ba nu-1 pune, că ai un gît frumos, e păcat.
—■ Mă iei peste picior...
— Renunţă la expresia asta, îl sfătui Ilie Cernat, că-i de mahala. Dragul meu, spuse el cu seriozitate, îmbracă-te bine, ia-ţi o manta de ploaie — ai, n-ai ? o să te ude îngrozitor pînă la gară — şi du-te ! îmi pare foarte rău, dar n-ai ce mai căuta aici. Spune-le tovarăşilor din fabrică ce-ai făcut, de ce te-am dat afară — şi să te judece ei. Eu te-aş sfătui să te laşi de şmecherii. Zici că mă răzbun pe dumneata ; mai zici şi multe altele, că eşti destul de spurcat la gură. Zici că sîntem toţi nişte idioţi. Cine-ţi dă dreptul să te socoteşti mai altfel decît noi ? Dragul meu, du-te, lasă idioţii să-şi vadă de treabă. Cînd ţi-o veni mintea la loc, mai treci pe la noi.
Vasile Boroş încremeni :
— Rămîn aici, zise.
—■ Nu, fiindcă nu te potriveşti cu noi. —• Asta se cheamă răzbunare !
—• Şi vei scrie la Comitetul Central, îl ironiza celălalt.
—■ Mă interesează. Dumneata n-ai dreptul să mă excluzi...
•—■ Evident, clar te-au exclus brigadierii.
— întărîbaţi de dumneata.
—• Patru băieţi să-1 conducă pe tovarăşul Boroş pînă la gară — spuse Ilie Cernat. — Cine se oferă ? Se prezentară vreo zece. — Are careva dintre voi o manta de ploaie ? mai întrebă Cernat. Avea Toderaş. — Dă-i-o tovarăşului Boroş, să nu-1 ude. Să vă întoarceţi repede...
. —■ Mă duc şi singur, şi nu-mi trebuie manta, zise Boroş, mînios. Ce-i mă, ce vreţi ? se adresă băieţilor care se pregăteau să-1 conducă. N-am nevoie ! —■ Nu-i fi avînd, dar aşa se obişnuieşte pe şantier.
Atunci intră Mihai Creţu, învelit într-o manta de ploaie cu glugă înaltă şi cu cizme butucănoase în picioare. întrebă din privire —■ ce-i cu voi, ce puneţi la cale ? —- apoi îşi frecă mâinile ude şi ceru cuiva un prosop să-şi şteargă faţa. Vasile Boroş se repezi la el, îl apucă de manta, strigă, îi explică de două ori că-i persecutat şi ceru să se facă dreptate.
—■ Păi sigur că da ! admise Mihai Creţu.
-—■ Am o echipă fruntaşă ?
76
NICOLAE ŢIC
— De bună seamă.
•—■ Atunci de ce m-au exclus ?
— Ilie, de ce l-aţi exclus pe dumnealui ?
— Fiindcă ne-a batjocorit.
— Auzi, că i-ai batjocorit !
— E o minciună.
—• Fugi, mă, rîse Mihai Creţu, că Ilie nu umblă cu minciuni. Aseară te-am auzit înjurînd pe careva... Trebuie să-ţi spun că înjuri frumos şi din suflet, să simtă celălalt. Păi -dacă te-au exclus, zise Creţu de o dată, ce mai aştepţi dumneata ? Să-ţi fie ruşine —• şi să le spui ălor de te-au trimis aşa : A zis tovarăşul Creţu să vă fie şi dumneavoastră ruşine pentru mine... Te rog să pleci.
însoţit de cei patru brigadieri, Vasile Boroş părăsi dormitorul :
— Peste două zile mă-ntorc, bravă el, şi-o să plece altcineva.
Rezemat de peretele barăcii, cu mîinile la spate şi boneta căzută într-o parte, Costică Dron se uita surâzător la munţi. Ai, doamne, da' mari-s ! Zicea că-s mari fiindcă asta era o vorbă a lui, altfel munţii se risipiseră în noaptea grea, ca nişte năluci. Nevastă-sa îl tot trăgea de mînă şi se gudura pe lîngă el, şoptind ceva neînţeles. „Ea crede, gîndi omul, amuzat, că de aici înainte aşa o să trebuiască să ne drăgostim, pe la colţuri... Ba nu, o contrazis© el, în gînd, că dacă vrem să ne drăgostim, mergem frumos acasă la noi... Da'tu nu ştii că peste două zile o s-avem cămăruţa noastră, aici... Şi lui Vasile îi facem una şi vine şi el, cu nevasta".
-—■ Da' să-mi pun năframa, mă laşi ? întrebă ea, şoptit.
— Dă-o încoace zise el, prefăcîndu-se supărat. Ea, şovăind, i-o întinse, el o vîrî în buzunar. Nu-i mai dădea voie să^şi ia năframa, ca să vadă ceilalţi cît îi de frumoasă. — Da'alea de la oraş, de ce pot să umble dezvelite ? se burzului el.
—■ Atunci spune-mi ceva, insistă femeia.
■— Că ce-ai vrea ? şi-i mîngîie părul strâns în coc.
— Orice.
>— Ba nu, că eu acum trebuie să mă înţeleg cu altcineva. O sărută pe furiş, apoi o împinse uşor. — Du-te acasă, că viu şi eu mai tîrziu. — Să te petrec ? Ea zise că nu — şi el se rezemă din nou de baracă.
Ilie Cernat, pe care îl aştepta, veni curînd.
—• Ai ceva să-mi spui ? se interesă.
— Ba n-am ceva anume, da'aşa, să ne-nţelegemi, ca oamenii — şi rîse, puţin stânjenit. Ori nu vă pare bine ? Apoi dacă vă pare, eu nu mă dau înapoi.
Costică Dron căpătase o adevărată admiraţie pentru Cernat şi avea convingerea că atunci cînd se află în preajma lui, e şi el mai deştept. îi făcea bine fiecare cuvânt al flăcăului şi tot mai des se întreba dacă el, cu capul lui, n-ar putea s-ajungă tot atît de iscusit, ca Cernat. Acuma, n-avea să-i spună mai nimic. Să vorbim, ca între oameni, atîta tot. Era sigur că-i în stare să ducă o discuţie mai aleasă, despre orice.
■—• Ai, mari-s ! se minună Costică Dron, după obicei.
— Mari, conveni Cernat, dar te ţine nevasta sub papuc.
— A mea ? Asta nu-i plăcu de loc lui Costică Dron. Dar fiindcă nu vroia să-1 supere pe flăcău, continuă, blînd : Ba nu, că-i femeie cumsecade; da-i cam aspră, femeie de munte, învăţată cu greul.
ŞANTIER
77
—• Şi-i frumoasă, zise Cernat, sincer.
-—• Aşa-i ? se bucură Costică Dron — şi îndată legătura dintre ei se restabili. Şi ţine la mine. Ştiţi dumneavoastră cum a fost cînd ne-am luat ? Şi tot el admise : n-aveţi de unde. Stăm un pic jos ? Se aşezară pe nişte scînduri mai întîi, dar lui Cernat îi plăcea pe iarbă şi se depărtară puţin de baracă, unde simţeau iarba deasă. —• A fost aşa, zise Costică Dron, că eu n-aveam avere, da' ea avea — şi fără ea nu mai puteam trăi. Pe ia noi se duc feciorii noaptea pe la fete şi-apoi se ascund cu ele în şură... Da' eu n-am făcut aşa, nu mi-a trebuit şi i-am zis şi ei să fie cuminte. Da' ai ei n-au vrut să mi-o dea. Ei cu cinci sute de oi, eu cu căciula spartă-n vîrf, să iasă răul din mine. Măi fată, fugi de la ai tăi. Fug, dacă zici tu. Şi a rămas aşa, să fugă. Apoi m-am răzgîndit. Că eu nu-s de paie. Mă duc în casă la bătrâni şi dinaintea lor 6 iau. E a mea, ne plăcem, hai fată. Şi cînd ea nici nu se aştepta, m-am dus. Era-n amiaza mare, zi de. primăvară, înverzise pădurea, ai, bine-mi era! Bătrînul la masă — bătrîna la sobă, fata pe un scăunel, lăcrima. I-am pus mîna pe frunte şi-am zis să nu mai plângă. „Acuma vii cu mine !" — „Că ce vrei tu ?" a sărit bătrînul, holbat. Am ris, ştia el ce vreau. „Stai jos — şi nu ştiu de ce, parcă i-au secat picioarele, a stat. Stai lîngă sobă ! Şi bătrîna lîngă sobă a înţepenit. Tu hai cu mine ! Costică Dron mă cheamă şi dacă nu ţi-o fi bine, să mă spurci."
—■ Aveţi copii ?
—. Doi, mărunţei, în şcoli îi dau ! Costică Dron fremăta de mulţumire. Zise : Tare bine-mi pare că aţi venit pe-aici. Că eu am cu cine vorbi şi altfel mă uit la lume.
—• Vrei să prinzi o meserie ? întrebă Cernat —■ şi tot el răspunse, de îndată : Cum să nu vrei ! Aici n-avem şcoală de calificare, dar te învăţ eu sudura. Trei, patru ceasuri pe zi — în cinci luni ajungi om mare ! şi rîse, binevoitor.
— Te-i ţine dumneata de ce-mi spui ? tresări Costică Dron.
— Iar nu mă crezi —■ şi-mi pare rău. —■ Ai, da'tare cumsecade mai sînteţi!
— Tovarăşe Cernat, pe unde eşti ?
Cernat se ridică, repede. Il striga Geo Cezarin.
— Am să-ţi spun ceva, zise omul, apueîndu-1 de braţ. Mi s-a făcut de femei... Era dispreţ în glasul lui — şi Cernat simţi aceasta dar tăcu, mocnind. Vreau una, s-o string cît oi mai putea. Dragă tovarăşe, deci vin la dumneata cu rugămintea de a-mi da voie să dorm în altă parte, decît în baraca pe care mi-ai pus-o la dispoziţie. Cam de două ori pe săptămână — mai mult nu-i chip, — fac şi eu ceea ce fac toţi oamenii în stare. Ceeaoe faci şi dumneata, şi rîse, parşiv. E nevoie de un bilet de voie special pentru asta ? Unu cu semnătura dumneavoastră ? Şi hohoti scurt.
— Nu.
—■ Vă mulţumesc.
— Stai puţin, îl rugă Cernat. Zise : Am fost un copil chinuit, mulţi ani, cineva şi-a bătut joc de mine cumplit. Şi de-atunci nu mai suport... Fă dumneata cumva, fă ce crezi că-i mai bine — cînd ai poftă să rîzi de mine, numără pînă la o sută, să-ţi treacă, numai să nu iasă rău... Sînt nouă ani de oînd nimeni n-a mai încercat să mă umilească. Ai înţeles ?
—■ Fireşte...
— Ce ?
78
NICOLAE ŢIC
■—■ Sînteţi mult prea sensibil, o întoarse, amabil, Geo Cezarin. Mă jur pe ce am mai scump că nu mi-a trecut prin cap să vă umilesc. Era politicos şi sigur de sine. Am cîteva observaţii foarte serioase la felul dumneavoastră de-a vă purta cu oamenii. V-o spun risoînd orice... Se gîndi puţin şi adăugă, cu mustrare în glas : A fost aici un băieţandru —• după părerea mea cel mai răsărit dintre toţi — şi nici pînă astăzi nu pricep de ce l-aţi dat afară... După cîte se .pare, a fost victima >unei răzbunări...
— Pot să te asigur că nu-i aşa.
— Mă rog, mă rog, spuse Cezarin, în definitiv, eu nu m:-amestec. Despre bătrînul contabil — contele, cum îi ziceţi dumneavoastră, mai ştiţi ceva ?
„Ştiu altceva gîndi Ilie Cernat, ştiu pentru ce-ai fost închis"... zise :
— Mi se pare că-i bolnav, într-un spital.
•—• Aţi putea să-mi daţi adresa ? V-am spus mai de mult că i-am împrumutat o sută cincizeci de lei... în sfîrşit, va să zică sînteţi de acord să-mi petrec noaptea asta lîngă o muiere... Vă mulţumesc frumos.
—- Poţi să pleci.
—• Pe la trei, patru, dimineaţa, mă înapoiez. Geo Cezarin se pierdu în noapte.
—• Ce vă desoîntă ăsta ? întrebă, în şoaptă, Costică Dron. îi muieratec rău, nu poate fără ele... dorm lîngă el şi numai prostii îmi spune. Eri noapte a plecat pe furiş, era pe la unu, da' nu 1-iam simţit cînd s-a întprs. O fi avînd vreuna pe-aici...
—• Du-te la dormitor, culcă-te !
—■ Şi dumneavoastră ce faceţi ? întrebă Costică Dron, regretînd că trebuie să renunţe la discuţie. Eu sînt mai bătrîn decît ăştialalţi şi dorm puţin, iepureşte dorm. Să mă duc ?
— Du-te şi spune-i lui Dumitrache să vină la mine, repede. —■ Acuşi, îl trimit glonţ la dumneavoastră.
Vaier Dumitrache apăru în uşa barăcii, somnoros şi fără chef de nimic. Zărindu-1 pe Cernat se îndreptă spre el, dar pe drum îşi pierdu papucii de papură şi renunţînd să-i mai caute, se întinse bosumflat pe iarbă. Dacă Ilie are ceva să-i spună, să facă bine şi să vină-neoace.
—■ Fugi şi te-mbracă şopti Ilie, în două minute !
— Ilie, sînt trist.
—■ O să-mi spui pe urmă.
—■ Ilie, sînt mai trist ca niciodată.
Pe la şase sau şapte venise poştaşul pe şantier. Ca întotdeauna, Dumitrache îl luase la rost : Am, n-am, de ce n-am ? Parcă bietul om ar fi fost de vină că el nu primeşte scrisori. La drept vorbind, nici nu prea avea de unde să primească, dar el aştepte... Cer cetind pe rînd scrisorile sosite, Dumitrache descoperise un plic oficial pentru Irina. Semnase în locul ei şi învins de curiozitate, desfăcuse plicul. Din clipa aceea, îşi pierduse liniştea. Irinei nu-i spusese nimic, nu ştia cum... Era sigur că s-a petrecut ceva grav cu ea. Comitetul raional o anunţa că nu a confirmat excluderea, dar cazul ei o să fie luat din nou în discuţie. Ce caz ? Lui nu-i spusese nimic... probabil că venise pe şantier în muncă de reabilitare.
—• Ilie, nu mai ştiu cum mă cheamă.
—• Să-ţi amintesc eu ? Fugi şi te-anbracă.
—■ Ilie, ce s-a-ntîmplat cu fata asta ? De ce au exclus-o ?
—■ Cu Irina ?,
ŞANTIER
79
— Cu ea... A sosit un plic, e la mine şi pînă cînd ea nu-mi povesteşte totul, nu i-1 dau. Ţie ţi-a spus, sînt sigur. Ilie, ce trist sînt eu, fir-iaş de rîs ! De ce nu mi-a spus, mă ? Ilie Cernat îl ridică de la pămînt cu forţa şi-1 trimise în dormitor, să se-mbrace. Dumitrache, luat din scurt, nu mai ceru lămuriri. Peste cîteva minute se arătă iar. îşi trăsese salopeta peste pijama, uitase boneta, părul îi cădea în ochi, era trist într-adevăr şi numai de lucru nu-i ardea la ora asta. Era convins că Cernat îi cere să lucreze ceva. întrebă : — Unde mă duci ?
— Ai răbdare.
Se îndreptară spre şosea.
Noaptea era deplină, pădurea foşnea molcom), undeva, pe la stîni, lătrau dulăii. Lumini nu se zăreau nici în partea satului, nici unde. Satul era la vreo trei km. Cei doi călcau uşor, pe marginea drumului, pe iarbă. După cîteva minute de mers, desluşiră pe şosea paşi grăbiţi, milităroşi. „E Cezarin, şopti Ilie Cernat, a zis că se duce în sat, Ia femei; eu cred că se duce în altă parte. Astăzi am aflat pentru ce-a fost închis. A făcut nişte hoţii, mai de mult, împreună cu contele... Şi contele Andrei mişună pe-aici pe undeva, prin pădure !..." Cînd auzi de conte, Dumitrache se enervă : ,,Dă-l dracului, că acuma sînt trist... Eu sînt trist şi tu mă duci să prind conţi!" După ce mterseră aproape un km. Ilie Cernat îşi zise că-i o prostie, se luaseră pe urma omului de pomană. Cezarin ţinea drumul spre sat. O fi avînd vreo femeie. Se opri, apu-cîndu-1 pe Dumitrache de braţ. Se opri, ca la un semn, şi Cezarin, apoi sări şanţul şi se îndreptă în fugă spre pădure. „Am avut dreptate, şopti Cernat, se duce la bătrîn. Sooate-ţi bocancii, să poţi fugi".
Peste o clipă, alergau amîndoi pe urmele lui Cezarin. La marginea pădurii se despărţiră. Ilie Cernat ocoli mult, sîngerîndu-şi picioarele, mereu atent să surprindă paşii lui Cezarin. Hotărî să-1 întreacă, să-i iasă înainte. Fremăta ca înaintea unei mari bătălii, dorea chinuitor de mult clipa supremă : Eu sînt! Aşteptă, pitit după un brad.
Trozneau înfundat crengi uscate, paşii se apropiau. îl zări pe Cezarin la cîţiva paşi, încovoiat, cu un sac, sau ceva asemănător în spinare. Cu o raniţă. Ducea provizii. Răsufla greu şi îşi'scărpina pieptul.
—■ Eu sînt! Ilie Cernat sări în faţa lui, atît de aproape încît îi simţi răsuflarea fierbinte. Şi repetă : Eu sînt! Nu-i scăpă nici o mişcare. Totul se petrecu fulgerător. După o clipă de uimire, Cezarin se retrase un pas şi scoase pistolul. Dar n-avu timp, n-avu cum să tragă, fiindcă în clipa următoare se frînse de spate şi o forţă neobişnuită îl strivi la pămînt.
Cernat îi apăsă pieptul ou genunchii; îl năuci, îi înţepeni mîna în care ţinea pistolul; şi-i înfipse o niînă în gît. Zise : „aruncă pistolul, că altfel"... ,Vru să spună : te omor ! dar i se păru ceva îngrozitor să-i ia viaţa. II slăbi puţin din strînsoare ; celălalt se repezi să-i apuce şi el gîtul. „Aruncă pistolul! Glasul lui Cernat suna blînd, rugător. Gîndi: dacă nu vine Dumitrache, trebuie să-1 omor pe ăsta... altfel, mă omoară el... Era sleit, îl părăseau puterile cu fiecare clipă. „Acum, gîndi, acuma trebuie să-1 string odată tare..." Cezarin se răsucea sub el, vrînd să-şi elibereze mîna în care avea pistolul. Flăcăul îi apăsă gîtul, cu disperare. Apoi iar îl slăbi. II ura cumplit pe Cezarin, de l-ar vedea rupt, spulberat... dar ceva îl oprea s-o facă el; ghidul că toată viaţa îşi va aduce aminte cum a omorît... „Valerică, strigă el, vino aici, nu mai pot..." Şi iar se rugă de Cezarin : „Aruncă-1, nu vreau să mă spurc..." Celălalt, simţind că flăcăul e vlăguit, se zvîrcofi sălbatic. „Valerică, aici, eu nu mai pot..."
80
NICOLAE Ţ1C
Se frînseră crengi uscate pe undeva, pe-aproape. Apoi trecură cîteva clipe în care Cernat nu mai văzu şi nu mai auzi nimic. O sfârşeală cumplită îl paralizase, Cînd îşi reveni, Dumitrache era în faţa lui, spunea ceva, pomenea, de o curea... Cernat întrebă : „A murit ?", Celălalt rîse : „Nu mă, dar n-am ou ce să-i leg picioarele. I-am luat pistolul şi i-am legat mîinile cu cureaua mea, Dă-mi-o şi pe-a ta..." Abia atunci Cernat îl zări pe fostul ofiţer. Era întins,, cu faţa spre cerul sumbru ; cu mîinile la piept, legate ; era ostenit, răsufla greu, mai mult horcăia. „Acum poţi să te odihneşti, îi zise Dumitrache, te lăsăm în voie un sfert de ceas". Geo Cezarin oftă şi zise cu gravitate : „Vă rog să mă-mpuşcaţi". Dumitrache izbucni în rîs : „Ăsta e nebun ? Auzi ce-şi doreşte ? Bădie, stai frumos..." Celălalt insista să-1 împuşte. Făcuse spume1 la gură şi începu iar să se zbată. Se-ntoarse cu faţa la pămînt. îşi potrivi gîtui pe un ciot... „Vrea să se-omoare, nu-1 lăsa, spuse Cernat şi gîndi: E mîndni ...acuma şi-a găsit să fie mîndru, s-a trezit onoarea clin el. I-e teamă că o să. smulgem de la el ce nu trebuie. N-o să mori... sau nu mai înainte de-a ne spune» tot... M-ai minţit cum ai vrut pînă acum, şi m-ai batjocorit. De ce ?"
Se ridică şi-i spuse lui Dumitrache : Să coborîm, e tîrziu.
9 ANI DE LA ELIBERAREA CHINEI
ALFRED MARGUL SPERBER
UNUI POET CHINEZ DIN VEA CUL al VIIMea
Toamna prelung chemînd te-apropie De mine într-o noapte Li Tai Pe,
Cînd luna sus tăcută urmărea
Te drumul alb cum trece uşoară umbra mea
Şi gîştele sălbatice-şi luau Din apa lunii zborul şi plecau.
In noaptea ceea plină de linişte şi vis Deodată-n flăcări luna păru că s-a deschis
Şi-am auzit prin timp şi pricepui
Cuvîntul spus de tine cîndva la vremea lui:
„Să fie-n veci războiul învins şi blestemat
Cu tot ce lasă-n urmă, cu tot ce-a fost lăsat!"...
Era o luptă surdă şi-au înţeles de-atunci Popoarele, blestemul în faţa cui l-arunci.
„Cît timp barbarii ne mai stau în drum ?"... Parcă te-ntreabă, China, poetul tău, acum !
O, Li Tai Pe, e liber acum poporul tău Barbarii însă-i poartă şi astăzi gîndul rău.
Dar neamurile lumii-s cu el şi nu se tem, Şi noi, cei mulţi şi liberi, alături îi sîntern.
Iluminat în noaptea cu lună pricepui Cuvîntul tău strigat la vremea lui.
Tu beat de vinul lunii te-ai înecat şi dus Să-ţi cauţi umbra stinsă în umbrele de sus,
Insă cu mult mai tare ca vinul alb ce-l bei Era chemarea vieţii şi suferinţa ei.
6 — Viaţa RorriîneEscă nr. 10
82
AL ANDRIŢOIU
Şi-acum sub luna toamnei as( Inima ta ce n-a-ncetat să bată
Şi-n vraja frumuseţii şi luminei Aud prin ea cum bate prelung
it, îndepărtată
chemarea Chinei.
în romîneşte de Ion Horea
AL. ANDRIŢOIU
TREI OASPEŢI NEAŞTEPTAT!
Noaptea, în vise, călător peste veacuri, sosise
în China tînără din China bătrînă
Confucius cu o fructă rotundă în mînă.
— Urmaşi preacinstiţi (filozoful zicea) vedeţi fructa mea ?
E rotundă, e-ntreagă, şi ce lin aromeşte şi nimic nu-i lipseşte.
Din buzunar de mătase, încet el scoase-un stilet şi cu lama-aurie
tăie clin fructa rotundă, suspinînd, o felie, înlăuntrurile fructei se tînguiră ucise iar filozoful mai zise ;
— Vedeţi, vedeţi
cînd nu-s întregi aceste frumuseţi,
cînd lipseşte-o felie
din rotunjime şi din armonie
lacrima cade mai caldă ca stropul de ceară.
La fel e şi China,
întreagă să fie şi China, frumoasa mea ţară.
— Bine zici nesiinside de-al vremii troian.
Şi oamenii toţi se uitau către insule şi către Taivan.
Se crăpase de zi iar umbra filozofului păli
şi pieri.
La ceas de amiază cînd umbra sub iederi
TREI OASPEŢI NEAŞTEPTAŢI
ascunsă, visează
clin vechi dinastii, dintr-un timp mistuit,
Li-Tai-Pe, la un han a venit.
Pe masă sta vin, în tdcele,
amestecat cu luceferi şi stele.
Iar poetul luînd o ulcea
a glăsuit către ea :
— Frumoasă-i a ta încăpere plăcută cînd e, pîn-la buze umplută.
O ! plinătate, o plinătate
aduni frumuseţe şi sensuri în toate.
Aşa e şi ţara, străvechea mea Chină,
e mult mai frumoasă atunci cînd e plină.
— Ah, bine vorbeşti necuprinsule de-al vremilor mers năzdrăvan!
Si oamenii toţi se uitau către insule şi către Taivan.
Iar umbra poetului şi vesela-i liră din nou, contopite în veacuri, pieiră.
în zorii de purpură şi trandafiri
cînd vîntid se iscă-ntre frunze subţiri,
în piaţa pavată cu plăci de granit
un soldat a sosit.
De veşnicie sînt ochii lui arşi.
Rănit fu într-o luptă, în marele marş.
Prin pacea prelungă
soldatu-şi mişca dureros mîna ciungă.
— înţeleg, înţeleg
că omu-i frumos doar atunci cînd, e-ntreg.
O, întregime, deplinătate
tu dai lumină în toţi şi în toate,
renăscătoare ca primăvara.
Zic vouă, asemenea este şi ţara.
Dacă-i lipseşte ceva din pămînt
Ţara-i ca ciungul. O vezi suspinînd.
— Ah, bine vorbeşti neînvinsule de glonţul duşman.
Şi oamenii toţi se uitau către insule şi către Taivan.
O lună rotundă creştea peste zare, părea ca o cupă frumos lucitoare ţinută-ntr-o mînă întreagă şi tare.
Drapele roşii foşneau către mare.
84 ION BRAD
ILIE CONSTANTIN
ÎNALT E MALUL DEPĂRTATEI CHINE
înalt e malul depănatei Chinte
Ca o terasă către răsărit,
Sau ca un roşu zid, de neclintit,
Sau ca 6 scară dreaptă spre mai bine.
Cei izgoniţi vor iarăşi să se-ntoarcă Pîndesc sub zidul roşu şi încearcă, Năbădăioşi, cuprinşi parcă de streche, Agită ciankaişiştii armele străine împinşi de subţiori de „Lumea Nouă" (O! Lumea nouă cea nespus de veche).
...Pe malul nalt, ca-n şir de metereze Stau rînduri milioanele chineze.
Ce-nalt e malul depărtatei Chine!...
VLAICU Bl UN A
NU VEŢI RĂZBI!
Intunecîndu-i soarelui lumina Dibacii trăgători în ţinte vii, Omorîtori de mame şi copii Veniră iar să ameninţe China.
Văzduh, pămînt şi oameni la un loc Potrivnice le stau şi-acum în faţă : — „Nu veţi răzbi, răspînditori de ceaţă! Nu veţi răzbi, semănători de foc !"
ION BRAD
CHINA
In constelaţii noi, bătrînul astru Statornic a-nflorit pentru vecie, Calm legănat de fluviul lui albastru, Cîntat de lungi milenii, care-nvie. Pe zarea lumii e-o grădină-n floare, Tulburător miracol paşnic: China.
CHINA
în inima de frate ne dogoare Căldura ei, şi versul, şi lumina.
Acum, în zorii limpezi, cine-ncearcă Spre noapte strălucirea-i s-o întoarcă ?
Un deget doar să-ntindeti contra Chinei Şi veţi cădea sub paloşul luminei, Şi vîntul morţii de-l porniţi, yanchei, Veţi geme prăbuşiţi sub munţii grei, Suiţi, de netrecut, pînă la stele, Vegheaţi de vulturi, inimi şi oţele!
EU SE BIV C AMIL AR
DESPRE POEZIA CHINEZĂ i
După cum nu putem comprima timpul într-o secundă, tot astfel nu se poate cuprinde într-o expunere poezia chineză, ea avînd milenii de existenţă. Lăuta sfîntă, Kin, suna acompaniind poeţii, înainte de Homer şi înainte de psalmiştii biblici. Dănţuitoarele cu evantaie fine ca fulgul, ca pînza paingului şi ca iluziile, s-au mlădiat în alintarea poemelor cu mult înainte de a se înfiripa cuibul civilizaţiei europene, cu mult înainte de ceea ce numim „vechime".
Faţă de lungimea vieţii poporului chinez, toate s-au petrecut mai ieri, toate par recente. Dacă ar fi să perindăm prin minte vîrstele existenţei, ne-am întreba cît e de la sumerieni pînă la noi, cît e de cînd Abu-Ramu, voievodul ierburilor, pornea cu păstorii în exod, din cetatea Ur, către Asfinţit, pe ţărmurile unei mări numită mai tîrziu Meditenana ? Cît e de cînd se amestecau neamurile la Babilu, în preajma zigguratelor ? Dar de cînd mezopotamienii înhămau antilopele la care ? Egiptenii par de mai ieri, deşi prin faţa ironiei de piatră a Sfinxului s-au zbuciumat omeniri în vînturi! Hamurabi dădea şi el legi oamenilor, mai ieri, iar în ce priveşte Elada, mai auzim glasul lui Sofoele, mai auzim scuturile bufnind la Maraton, mai zărim flotele arzînd la Salamina ! Marşul armatelor lui Machedon prin pustietăţile Ghedroziei s-a întîmpîat de cu rînd de tot; parcă mai ieri, temerarul cuceritor îşi muştruluia Falanga pe Ind şi dormea seara cu Iliada la căpătîi, închisă într-o lădiţă de la Darie. Cuceririle romanilor, de la punii deşertului pînă-n pădurile Sciţiei, au avut durată de soînteiere şi iluzie, şi învălmăşire de pleavă în vînturile timpului. Parcă mai zărim coiful lui Handbal prin Alpi ! Să nu mai grăim despre măceluriis din cîmpiile Catalaunice, căci ele s-au petrecut cu o secundă mai înainte ! Fuga Hoardei întunericului din Gobi, a durat cît o gîză minusculă răcoleşte ţărna...
Dincolo de depărtările Asiei, dincolo de Himalaia, tocmai unde soarele răsare ca din geneză, China trăia. Viaţa ei a început parcă înainte de cesa ce numim „timp" şi are spaţii peste putinţă de măsurat. Degeaba vom încerca să prindem în retină ori în mărgică memoriei noastre, ceea ce au lucrat în mii de ani artişti nebiruiţi de vreme.
Cu cît cercetezi arta chineză, te adînceşti într-o lume cu totul necunoscută, noţiunea de „frumos" e plină de alte înţelesuri. Dacă te duci, bunăoară, la muzeul din palatul Ku-Gun, vei scoate notesul, şi o teribilă sete te va cuprinde, vroind să însemnezi totul dintr-odată ! însemnezi ani străvechi ai dăinuirii dinastiilor, desenezi forma unui gong de piatră vechi de aproape patru mii de ani, asculţi cum răsună un clopot de bronz ca din noaptea cea mare a necunoscutului, admiri vase de lut din vremea dinastiei Han, îţi închipui cum răsunau coardele lăutei Hu-Hei, mîngîiate de mîinile fetelor de o eternitate adormite, te uiţi lung la un manuscris al poetului II oa n g - Ti e 11 - D i ei k
DESPRE POEZIA CHINEZA
87
vezi picturile lui Sin-Tsi-Fan, imângîi cu ochii dulcile vase de Cing-Tai-Lang, însemnezi totul cu grijă, şi după o lungă zi de studiu pleci mulţumit de la Ku-Gun, încredinţat că ai cuprins în însemnări largul cel mare al miilor de ani! Fiecare lucru înseamnă o epocă ; toate la un loc, înglobează şaptezeci de secole, înfăţişează timpul perindării pe sub soare a omenirii 1 Cum ai părăsit palatul Ku-Gun, şi cum încerci să pui irînduială în însemnări, îţi dai seama că dincolo de litere şi cifre se află neantul cu vestigiile timpurilor, ca nisipurile pustiurilor înfăţişând vestigiile mărilor ce nu mai sînt...
Laşi să mai treacă vreme de limpezire, -şi abia atunci îţi dai seama că dîrmonul memoriei n-a reţinut mai nimic, din subtilitatea, din gingăşia, din nepieritoarea frumuseţe a operelor de artă ! Rămîne însă în mintea cercetătorului un tot. nespus de frumos, ca un mărgean, şi nu te vei putea împotrivi dorului de a mai merge odată la Ku-Gun ! Şi iată-te deci trecînd podul peste şanţul ce înconjoară zidul Roşu, iată-te intrînd pe sub turnul colosal, încredinţat că de data aceasta vei ieşi însfîrşit încărcat de luminile celor şaptezeci de secole ! începi cu pavilionul Ciun-He-Dian, sau Boa-He-Dian, sau Sien-Tzin-Gun ; însemnezi din nou, totul, cu îngerească migală, însă cînd te uiţi afară la ornicul solar, îţi dai seama cît de lungi ore s-au scurs numai în faţa unui singur lucru ! Cînd să intri în al doilea pavilion, peste cetatea toamnelor de aur, afară, se lasă umbrele înalte şi violete ale amurgului, în grădinile dese au şi coborât întunecimi, ca nişte tabere premergătoare nopţii. Te înfăţişezi la poarta palatului Ku-Gun mereu, zile şi săptămâni, însemnezi din nou totul, dar mereu îţi vei da seama că n-ai reţinut mai nimic !
Aş îndrăzni să numesc acest fenomen bătălie a şubredei şi prea neîncăpătoarei noastre memorii, cu refluxurile colosale ale istoriei...
II
Se afla în vremuri vechi, în grădinile de la Ku-Gun, un turn numit U-Ming. La răsăritul soarelui în turnul acela bătea un clopot gigantic, de o sută opt ori. Abia se risipeau vaierele prelungi de .bronz, pe deasupra cetăţii Pekin, şi s-auzeau o sută opt bubuituri ale unei tobe colosale. în larma aceasta de sus se trezea cetatea. Într-un adînc de ulicioară cu chiparoşi, un om firav, îşi relua lucrul, ţesînd cocori şi lotuşi pe un pătrăţel de pînză de mătase. Se aşeza la geam, în dreptul luminii răsăritului, către pinii poleiţi la vîrfuri. Prindea a ţese o aripă a cocorului. Nu-1 privea, că de cînd a început lucrul pe bucăţica de mătase, toba şi clopotul de la Ku-Gun au bătut de o mie de ori poate, lepădând în neant aproape trei ani de existenţă ! Pînă va sfârşi doar o aripă, semnele colosale ale deşteptării vor mai .bate de sute de ori. Iar în ce priveşte acoperirea pînzei cu cocorii şi lotuşii diafani, va mai trece un munte de timp, pe care-1 va ţese fărâmă cu fărâmă, clipă cu clipă, în pătrăţelul de mătase, în petalele marmoreene ale lotuşilor şi-n zborul cocorilor...
îndrăznesc să afirm că vaierele bronzului de la Ku-Gun şi vuietele tobei colosale, sînt un simbol ; artiştii chinezi vechi parcă s-ar fi socotit doar purtători ai unor mesagii, din generaţie în generaţie ; unul, lua torţa din mîna altuia şi acesta o trecea altuia, cu conştiinţa că mesajul lor a început odată cu timpul şi că merge necontenit pînă la capătul lui; ca şi cum existenţa personală n-ar fi avut alt sens şi explicaţie, decît purtarea şi predarea torţei.
"88
EUSEBIU CAM ILAR
3
Poezia chineză vine şi ea în alaiul magnific al celorlalte a-rte, tocmai din adîncul timpului. E suavă şi nespus -de gingaşă, ca natura Orientului- Extrem, e sobră şi tăcută, e parcă .şoptită, ca o mărturisire sub cerul prea imens care impune tăcere. La ascultarea primei poezii, te gândeşti la undele rotunde ce le-ar stîrni răsfrângerea luceafăriului de seară într-o apă. Se poate sezisa clipa aceea ? Se pot sezisa undele în cercuri stârnite de vîrful razei mai fină ca tăcerea ? Înţelegi bine această comparaţie, după ce ai văzut bambuşii răsfrînţi în Iacul Si-Hu de la Hanceu, sau ascultînd versuri pe malul lacului din Nanking, cînd duna răsare pură şi albă, ea o- tipsie dintre lotuşii puri şi albi.
Dar antracit avem de răscolit vechimi, şi întrucât avem de străbătut spaţii geografice colosale, să ne fie îngăduit să o chemăm în ajutorul nostru pe zeiţa /protectoare a evocatorilor ! Să vină deci Eyocarea, şi ea să ne reamintească seara de la Nankin ! Deci, într-o seară, după ce am sorbit profund ceaiul ou iasmin, ne-âm dus la malul lacului Şu-En-U-Hu, şi l-am aflat strălucind tot. Un pod uriaş de jar se întindea de la picioarele noastre pînă în depărtare, unde -răsărise luna. Am. întemeiat în seara aceea sobor mare, între-oîndu-ne cine ştie stihuri mai multe şi mai frumoase, despre lumina lunii... Stam cu toţii în picioare, faţă în faţă cu astrul majestuos, ivit din adâncul apelor ca un zeu. Am dat în sufletele noastre strigăte de uimire, aceleaşi strigăte ale oamenilor ce au privit luna răsărind în lungul miilor şi răsmiilor de secole... Cu cît luna -se ridica, se deşteptau glasurile păsărilor de noapte. Atunci, o fată din Nankin a prins a spune stihuri. îşi împreunase mîinile, parcă se ruga zeităţii cosmice şi luminilor fermecătoare de pe ape. Soborul închinat lunii începuse. Glasul fetei stîrnea gonguri mai uşoare ca şopotele, parcă foşneau lunci de bambus, şi fata se mlădia, parcă se alinta în faţa zeităţii albe. Aşa am făcut cunoştinţă cu poezia marelui, dulcelui şi neîntrecutului Li-Tai-Pe. Recita fata, „Pavilionul de porţelan" :
Pavilionul verde, înalt, de porţelan, Lucea superb, departe pe lacul diafan. Ducea pînă la dînsul un pod uşor de jad, întins ca blana moale a tigrului vărgat.
Acolo, în tăcere, în nopţile tîrzii,
Şedeau cîţiva prieteni în mantii aurii,
Tăcuţi şedeau acolo prietenii aceşti:
Din cînd în cînd, pe gânduri, sorbeau adînc din ceşti.
Grăiau încet, arare, cu gura ca de lut,
Să nu trezească noaptea ou glasul lor scăzut,
Tăceau, apoi, pe gânduri, prietenii aceşti,
Se înclinau spre masă cînd beau adînc din ceşti.
Şi se vedea-n adîncul acela diafan, Răsfrânt, pavilionul înalt, de porţelan, Şi se vedeau adese răsfrînţi în limpezimi, Cum beau cîţiva prieteni acolo-n adâncimi...
DESPRE POEZIA CHINEZA
89
Şi s-au mai rostit şi alte versuri din Li-Tai-Pe, s-au rostit multe din aceste bucurii ale inimii omeneşti; şi toate parcă erau alcătuite din şoapte şi suspine, din adinei vuiete de gonguri, toate conţinând adîncul cel mare al epocilor. Luna se ridica în vremea asta deasupra lacului, şi talgerele frunzelor de lotus foşneau lin, lin, glasuri stinse ale tăcerii... Constelaţii uimitor de albe seînteiau către Sudul cu mări misterioase. Ridicase glas în sobor, prietenul meu Yang-Su, istorisind viaţa lui Li-Tai-Pe :
— Iubitorilor de lumină, de lună şi de poezie ! a început domnia-sa zimbind. Pe Li-Tai-Pe ceramica populară ni-1 înfăţişează dormind cu ulciorul de vin sub cap. într-adevăr, în tinereţea lui, şi Li-Tai-Pe a fost. numai tânăr, a avut numai tinereţe, deci, în tinereţea lui, Li-Tai-Pe a fost băutor de vin temut; era un răzvrătit. Nu numai o dată lăuta lui s-a îndreptat asupra hanilor şi baniţelor. A scris celebre cîntece despre vin, iubire şi lumină de lună. A murit frumos, a murit romantic, după cum a şi trăit, romantic şi frumos. în anii vremurilor noastre, 762, se plimba într-o noapte cu luntrea pe o apă. Şi ameţit, s-a aplecat să îmbrăţişeze luna răsfrântă, uimitor de rotundă şi de albă, în adine... Şi plecîndu-se Li-Tai-Pe să îmbrăţişeze luna, s-a dus la fund, laudă apelor care i-au primit trupul în giulgiurile lor moi şi diafane... Astfel a murit Li-Tai-Pe. A rămas în amintirea generaţiilor credinţa că spiritele apelor l-au dus rpe braţe în translucidele raiuri din adâncuri...
Mai tîrziu, trecînd printr-un ţinut, Yang-Su ne-a mărturisit că aceea ar fi patria marelui poet Du-Fu, contemporanul lui Li-Tai-Pe. Treceam pe lîngă fluviul Sian-Kiang, prin munţii Han-Şan. Yang-Su a început astfel:
— Să dăm binecuvântare pământului ce 1-a germinat pe divinul Du-Fu ! Aflaţi că părinţii Iui aveau glii intinse, robi şi roabe. Tatăl său avea rang de şi-en-lin, căpetenie peste un ţinut. Văzând Du-Fu mizeria acelor timpuri, văzând foametea şi boalele, şi văzând războaiele nimicitoare, şi-a întors faţa de la 'părinţii săi şi de la împărat, şi s-a dus cu mare mîhnire la Sian, ridicmdu-şi acolo o colibă. Mânca rădăcini sălbatice. Trebuie spus că hanul de pe atunci, Tang-Ming-H'uang, era jucărie în mîinile haniţei sale preferate, Yang-Kui-Fe; din pricina capriciilor ei, pământul suferea navale şi cutropiri. Iată cum se revoltă Du-Fu în poezia „Carele de război" :
Trec carele în fugă, cu .caii nechezând. Acoperiţi de pulberi, soldaţii trec tăcând. Părinţi, copii, neveste, strigând sub cerul şters, De straie li s-apucă spre a-i opri din mers.
Şi curg, şi cuirg soldaţii, şi care uruind, Şi uliţe şi drumuri abia îi mai cuprind, Mulţimea pîn-la fluviu s-a (revărsat din mers, Părinţi, copii, neveste, strigând sub cerul şters...
De-o parte trecătorii se trag înfricoşaţi : „Mereu ? Mereu ? Şi astăzi ? Dar încotro, soldaţi?" Şi le răspund soldaţii din mersul blestemat: „Aşa e soarta noastră, să mergem ne-neetat..."
O, vangi! de ce n-aţi merge să vă uitaţi şi voi Cum înălbesc pe câmpuri ciolanele sub ploi ?
90
EUSEBIU CAMILAR
Priviţi măcar odată din tronu-rapărătese, Cum sufletele-n cârduri pe câmpuri rătăcesc !
Tîrziu, şi bate vântul şi frigul s-a lăsat,
Lugubrul întuneric coboară peste sat,
Tîrziu, şi cîinii urlă amarnic, a urît.
S-au dus de mult soldaţii cu arcuri mari la gît...
Yang-Su a continuat:
— Mai are Du-Fu o poemă, despre venirea în sat a oamenilor împărăteşti, spre prinderea feciorilor la oaste. Iat-o :
Nu pot uita prieteni, nici astăzi, cum odat' M-am dus să văd amurgul la Tse-Kao, în sat. Bătea un vînt amarnic printre copacii goi. Era o vreme neagră, pustie, de război.
Târzie era vremea. Bătea un vînt câinesc. Răcnea la o bătrîna un om împărătesc. Ca o strigoaică noaptea se furişa la prag. „Vă cere împăratul alţi tineri pentru steag !"
Tîrzie era vremea. Bătea un vînt cîinesc. Cumplit răcnea la dînsa trimisu-mpărătesc ! Ca o strigoaică noaptea se furişa-n câmpii.
„Nu-mi duce şi nepotul să piară-n bătălii ! în locul lui, pe mine mă ia ! Ştiu să lucrez ! Am să vă car merindea şi-am să vă fierb orez..."
La Tse-Kao, vântoasa bătea, gemea, gemea.
Un nod de fier, amarnic grumazul mi-1 strângea.
Adâncul întuneric a coborât curând.
Pe uliţi doar bătrâna a mai rămas gemând...
Ne uitam mai apoi în lungul şesurilor, priveam luncile fluviilor şi munţii, întrebîndu-ne care din satele pierdute în desişuri, va fi fost satul bătrînei de demult...
— Du-Fu — a reluat Yang-Su — a pierit în cetatea Tcen-Du, în ţinutul Seciuan, a pierit după o lungă şi amară pribegie. Era pe vremea unor catastrofele inundaţii. Vrînd Du-Fu să meargă pînă la shi-en-linul din Tcen-Du, a urcat într-o luntre. Şi deodată luntrea s-a răsturnat. Poetul a înotat .pînă la un dîmb. Şi aflînd shi-en-linul ce s-a întâmplat, a trimis oameni în ajutor. L-au
DESPRE POEZIA CHINEZA
91
dus pe Du-Fu într-un pavilion, dar era cu totul prea tîmu. Peste cîteva chpe, Du-Fu a închis ochii, laudă pământului ce l-a zămislit şi l-a absorbit cu generozitate în eva lui pururi neodihnită... De pe urma lui Du-Fu a rămas o opera bogată. Are şi multe stihuri închinate iubirii şi tinereţi!. lata, de exemplu, poezia sa „Căminul inimii mele" :
Focul cu flămîndele-i stihii Mi-a ars casa pînă-ai temelii.
Lacrimile grele să-mi usuc,
Am pornit spre rîu, să mă tot duc...
Şi-am urcat în luntrea mea, curând, Din lăută spre văzduh cântând.
Şi văzându-mi triştii ochii mei, Luna s-a ascuns sub nouri grei...
Către munţi atunci m-am îndreptat, Dar nici munţii nu m-au ascultat.
Anii mei frumoşi şi bucurii, Dusu-le-a cenuşa în stihii...
Nu puteam străin să tot petrec ! Şi-am pornit spre mare, să mă-nec.
Şi-am văzut pe mare-atunci venind, O femeie-n luntrea ei, zâmbind.
Nu ştiam : ori faţa ei zâmbea, Ori din ceţuri luna răsărea...
Zîmbet dulce, suflet cald, senin, Mi-aş zidi în tine alt cămin...
Sau, „Noaptea pe fluviu" :
Corabia sclipeşte pe fluviu lunecând, Şi eu mă uit ân sânul adâncului, visând.
Prin ceru-adânc, albastru, curg nouri lini, sublimi. Curg nouri şi prin cerul adânc din adâncimi.
Trec nouri peste luna cu chipul alb, rotund. Trec nouri peste luna răsfrîntă în străfund.
Ard în văzduh şi-n ape văpăi de diamant. Corabia, îmi pare că trece prin neant.
Aşa cum ceru-n fluviu atunci se răsfrîngea, Mi te răsfrîngi în suflet şi tu, iubita mea...
92
EUSEBIU CAMÎLAR
III.
Văzînd Yung-Su că ascultăm cu deosebită iubire despre scriitorii pă-mîntului său, a reînceput, respectînd ordinea cronologică şi nu numai rîn-duiala valorilor. A început astfel :
— Temeiul poeziei noastre este cartea „Li Sau" pe bună dreptate supranumită „Biblie a poeziei"... De opera aceasta e legat numele lui CiuTuen şi de nişte veacuri de mult asfinţite. A vieţuit Ciu-Iuen în vremea de vitejie a lui Jo-Fei, în zilele hanului Tsu-Huai-Hang. în vremea aceea, seminţiile năvălitoare Cin erau în neîntrerupt zbucium. Ne ardeau satele -şi cetăţile. Straşnic sîn-gera inima poetului, de jalea patriei devenită arie a furtunilor ! Fiind sfetnic mare al hanului, mereu îl sfătuia să unească toate hanatele din jur, căci numai prin unire cutropitorii Cin vor fi învinşi! însă, han Tsu-Huai-Hang bătea clin ureche, după năravul hanilor. Cuprins de deznădejde, marele patriot Ciu-Iuen şi-a luat rămas bun de la soare şi de -la iarbă. S-a dus la fluviu! Mi-Lo, şi s-a înecat în fluviul Mi-Lo. Au alergat îndată mulţimile cetăţilor, însă era cu totul prea -tîrziu. Şi aruncau mulţimile orez peştilor, nădăjduind că astfel nu vor -mînca rămăşiţele pămîn-teşti ale preaiubitului poet Ciu-Iuen ! De atunci, în fiecare an, în ziua a ein-cea din luna a cincea, gospodinele pregătesc cu sfiala cuvenită, o turtă de orez numită „Tsung-Tsz", semn de prăz-nuire a amintirii simţului... Ciu-Iuen rămîne întemeietorul poeziei noastre şi pentru că a scris în limba simplă, plină de înţelepciune, a oamenilor înţelepţi şi simpli...
După aceea, am aflat despre -cea mai lungă şi cea -mai frumoasă baladă a vechimii, numită „Păunul zboară spre miază-zi". A -fost scrisă de către un poet necunoscut, în anii 220 ai erei noastre, -în dinastia Han. Balada aceasta zguduie şi astăzi sufletele, prin marea putere a realismului. Iată cîteva fragmente :
Păunul zboară spre miază zi ■— răsărit.
Din cinci în cinci li, se roteşte asupra lumii, uimit.
„îţi scriu, bărbate, ca să ştii bine şi tu :
Eu, soţia ta Liu-I-U,
La ani treisprezece ştiam ţese mătase.
La paisprezece ştiam coase straie frumoase.
La şaptesprezece ani, ţi-am fost soţie bună în toate !
Şi mi-e inima tare tristă, bărbate !
Tu te-ai dus departe, şi mi-i urît.
Şi eu te-am tot aşteptat, numai zeii ştiu cît!
N-am timp nici noaptea să mă odihnesc.
Din trei î-n trei zile un val -de pînză sfîrşesc,
Dar imaică-ta, soacra, se -uită pe sul
Şi mă blestemă că nu ţes destul,
Că ţes prea puţin, prea încet, prea rău.
E tare greu să fii noră în neamul tău ! Mă blestemă dimineaţă cu dimineaţă. Eu nu sînt nici vorbăreaţă, nici isteaţă.
DESPRE POEZIA CHINEZA
93
Scrie-i tu, cum te-ai fi prieepînd,
Să mă trimită la părinţii mei, cît mai curînd..."
Şi întorcîndu-se bărbatul .sărmanei Liu-I-U, şi ântrebînd-o pe maică-' de ce întunecă zilele fetei, maică-sa i-a răspuns :
„Fiul meu, inima strimtă ţi-i, foarte ! Liu-I-U nu ştie să se poarte ! între nurori e cea mai nesupusă ! S-o văd odată diavolilor dusă ! O urăsc de moarte ! Degeaba ai venit de departe Sfada .dintre noi s-o alini. Cunosc o altă fată, în vecini. Frumoasă e cum nu-ţi închipui tu ! Mă duc s-o peţesc, hai şi tu, Alung-o însă pe Liu-I-U...
Liu-I-U, nora, neroada,
Să-mi părăsească tot acum ograda".
Văzîndu-i ura neagră peste fire,
Cian Tsu-Cin a rămas mut de uimire.
S-a dus ân cămară,
Unde Liu-I-U plângea din cale-afară,
Dar cum să-i spună că soacra nemiloasă
îi cere s-o izgonească din casă,.
Chiar el, cu mîna lui, cu vorba lui !
„Liu-I-U, altă scăpare nu-i!
îţi port dragoste nemăsurată !
Du-te la părinţi, deocamdată.
Aşteaptă-mă, păstrează-mă în gând, ^
Voi reveni să te iau, foarte curînd !"
Ea s-a urcat în car, fără gânduri.
Doar lacrimile-i curgeau într-o sută de rânduri.
El o urma oftând adînc, arare,
Mergând în urma carului, călare.
Oamenii îi priveau, tăceau,
Din .calea lor se fereau.
El la răscruce a descălecat,
Tâmplele în mîini i le-a luat,
Şi oare ce a putut să-i şoptească
Mai adînc decît inima omenească ?
Biata Liu-I-U ! Abia a păşit pragul, uşor, Şi-a înţeles că nici părinţii ei n-o mai vor. Cian-Tsu-Cin a simţit, a presimţit, Dar prea tîrziu acasă a venit.
94
EUSEBIU CAMILAR
După ce bine s-a înnoptat,
Liu-I-U în iaz s-a aruncat,
A acoperit-o apa cu rotogoalele,
I-au găsit oamenii straiele, sandalele.
Cian-Tsu-Cin, deznădăjduit,
O creangă înaltă a ochit,
Şi-a descins brîul şi s-a suit
Vecinii, mirîndu-se,
I-au zărit tălpile sus, legănîndu-se.
Din cinci în cinci li, rotindu-se uimit Păunul zbura spre miază zi — răsărit.
Intre anii 365—427 ai vremurilor noastre a trăit poetul Tao-Y-Uen-Ming, autorul carţn celebre „Toa-Hua" sau „Călătorie prin satele cu piersici"
fosrtaă"V-etilaSPrf v oamenilor simPlL Altă operă> -Ninsoare în iunie" a iost scrisa m timpul dinastiei mongole Yu-En, de către poetul Kuang-Han-kang. Cupi-insul carţn e următorul : o fată învinuită de a fi săvîrşit moarte de om a fost osindită la moarte, dar îndată ce i s-a retezat -capul, cerul în semn de protest, a prins să ningă în iunie, în plină vară...
Pe marele poet -Su-Tung-Po, care a trăit între anii 1030—1101 l-am evocat la Hanceu Su-Tung-Po era om voinic, şi a luptat cu arma în' mînă împotriva seminţiilor eutropit-oare Cin alături de Jo-Fei, după cum mărturisesc evocatorii vremurilor. Poeţi erau şi tatăl şi fratele lui Su-Tung-Po încît sînt cunoscuţi în istorie tus-trei, la fila lor, sub numele de „Cei trei Su" Ca toţi oamenii luminaţi din acele timpuri, Su-Tung-Po a luptat şi el pentru strînge-rea sub un singur sceptru a tuturor hanatelor. Că a fost si un mare binefăcător, o dovedeşte digul de la Hanceu, construit de el pe lacul Si-Hu.... Su-Tung-Po, pesemne după -uciderea lui Jo-Fei, a mîncat pîinea exilului, la Canton
IV.
In mod firesc ar fi trebuit -ca precara noastră expunere să înceapă cu poezia populara. Insă domeniul acesta e atît de vast, lumea -ce o înglobează epatat -de profundă, încît cere o expunere aparte. Mă voi mărgini la a arăta ca acum două mii cinci sute treizeci de ani, -geniul popular chinez a -creat Epopeea Marelui Zid, -ca răsfrângere a unei realităţi tragice. E vorba despre drama fetei Mm-Tsian-Nin -care pleacă la Marele Zid spfe a-şi căuta băSuî luat prizonier şi -spre a-i -duce veşminte călduroase. Asta se întîmpla pe vremea crudului han Shu-Han-Ting, -care...
„...de-o viaţă măcelărea oştiri, Piîvnind mereu spre Gobi, spre alte cuceriri, Şi aduna în funii mulţimile, c-un rost, Vroind să construiască un zid -cum n-a mai fost, Un zid pre cît ai merge vieţi de -om în şir, La zeci de mii de oameni să fie cimitir, înalt şi gros să fie, şi tare, -cum s-o şti, Şi lung să fie zidul de zece mii de li"...
DESPRE POEZIA CHINEZA
95
Tsi-leang, un mândru fecior de vang, pe când se ascundea de oştenii hanului, a nimerit in grădiniţa fetei Min-Tsian-Nin care îi spune aşa :
„Cereşti puteri vroit-au aici ascuns să stai, Să scap în unda lină uşorul evantai, Să vezi cum în amurgul cereştilor splendori îmi răsărea tulpina din straiul cu cocori".
însă după ce au fost cununaţi, urmăritorii l-au prins pe sărmanul Tsi-leang şi eroica fată porneşte să-1 caute, şi după nemaipomenite întâmplări ajunge la Marele Zid. Şi ajungînd ea, a adormit şi a auzit prin vis glasul lui Tsi-leang :
...„■ci, află, m-au ucis, Prin muncă blestemată, aici cum am ajuns ! Şi trupul meu se .află aici sub zid ascuns ; Deasupra mea zidit-au un turn..."
Ea s-a trezit Şi către zidul Mare s-a-ntors : „Blestem cumplit Să cadă peste hanul cel mare, Shu-Han-Ting ! Aş vrea să văd cum nouri de uragan se-mping, Cum carele furtunii trec prin văzduh tunînd, Cutremurând pămîntul şi turnul clăr.îmînd..."
Şi se spune că Zidul cel Mare s-a despicat, şi Min-Tsian-Nin a văzut trupul iubitului. S-a prăbuşit şi a murit şi ea, după cum încheie legenda :
„Şi doarme ea şi astăzi lîngă sărmanul vang
Adus de pe la Fluviul Albastru, Yang-Tse-Kiang..."
Şi acum, ar veni la rînd epopeea fetei As-Ma, eroina seminţiei San-Ni. împreună cu înfocaţi cercetători ai folclorului, am ajuns seara într-un sat. Am aflat acolo o cântăreaţă. Erau strânşi roată în juru-i, bătrâni şi bătrîne. Strunele cosien-iahii au umplut deodată încăperea. întîi, parcă bătea furtuna pe munţi. Apei zbuciumul firii s-a îndepărtat. Strunele picurau adinei suspine. A început şi glasul fetei. îşi cerea iertare că nu ştie istorisi şi nu ştie cînte, pe potriva frumuseţii cântecului. Ne-am adâncit în ascultare. La fereastră se îngrămădiseră alţi ascultători. Murmurau moşnegii, cu pipele stinse în mîini, ou ochii în pămînt. Murmurau babele, rezemate de pereţi, cu ochii duşi în vis, la As-Ma cea de odinioară. încet-încet, străbunica lor prindea întrupare, din murmure, din picurii strunelor de aramă...
„Trebuie să cînt, dar cum să cînt ? Fetele munţilor .ca florile sălbatice sînt"...
După aceea, cîntăreaţă, însoţită de murmurul cosien-ului şi adunării, a istorisit cum s-a născut As-Ma, cum a crescut, frumoasă şi înţeleaptă, şi eu,rn a pus ochii pe ea A-Ts, slutul, fiul lui J-Bu-Ba-la... Scăpată din hruba vrăjmaşului, As-Ma se îneacă într-un fluviu, şi după aceea o ia zîna Scatulama şi o duce în munţi, devenind astfel Fata Ecoului:
96
EUSEBIU CAM ILAR
„Şi astăzi, la noi în munţii San-Ni,
Pe As-Ma o putem auzi:
Cînd cîntă flautele vesele,
Petrecând mirii, miresele.
Cînd cosien-vai răsună,
Cînd chiotele munţii detună,
Din stîncă-n stîncă, din zare-n zare,
Se umple lumea de muzici răsunătoare.
Chiotele, râsetele flăcăilor
Se rostogolesc în adîneul văilor"...
™- în?heilKl acea!stă expunere, 'trebuie să amintim slava în care se înaltă cTre crete11^ T^™™'> 6 df,datoria noasW să dă™ slav ^ avintului cu
M-am ospătat cu peşte la U Cian, şi-aşa
Cum am băut şi apă destulă, din Cian Şa,
La Yang-ise-Kiang pornit-am voios, să văd, de pot
De k un mal la altul curând să-1 trec înot
Sa salt cu pieptul peste fkidele-i spinări,
Să pot avea în faţă doar depărtări şi zări'
O, fluviu, e mai bine aşa, de mii de ori,"
Sa ma azvîrl cu sete în vânturi şi viitori
Mai bine e, cu pieptul să-nfrunt acest tumult
Decît m ograjoara cuminte, de demult...
Confucius, pe vremuri, pe-aicea cugeta
Ca Iuerurile-n urmă rămîn şi ele-aşa.
Mereu se trece clipa şi depăşită e
Ca depăşita undă a fluviului Yang-Tse..
2,
Printre catarguri vînturi mai bat din val în val Cuminte stă Colina Dragonului pe-un mal, Şi sta Colina Broaştei cuminte, pe celalt'l Zvîrli-vom de la una la alta, pod înalt Ueşi prmtre corăbii vântoasele s-aud Să-ntindem cale nouă din Miază-Noapte-n Sud Va spun : Putem începe ! E timpul potrivit I Unim ce altădată era de neunit! Să ridicăm pe fluviu şi-un zid înalt, curînd, De ei sa se zdrobească furtunile urlînd, Să ridicăm pe fluviu un zid mai Ia Apus, Yang-Tse să se lărgească, înlănţuit, supus...
DESPRE POEZIA CHINEZA
97
3.
Netulburată fie în straiul diafan. Zeiţa-ndrăgostită a muntelui Fu-Shan ! Sub uriaşa pînză a nourilor grei, lubească-se în pace cu împăratul ei! Din negurosul munte dac-ar privi în jos, S-ar minuna, cum lumea se schimbă viforos...
Ceea ce am spus noi, nu stă nici la degetul cel mic al celebrilor poeţi citaţi. Că m-a slujit cu credinţă sau nu, zeitatea Evocării, vor decide-o cititorii! <sPentru a sintetiza timpul nemărginit într-o secundă, trebuie să fii cel puţin vrăjitor...
7 — Viaţa Romîfiească nr. 10
VICTOR TULBURE
CUVÎNTUL PESCARILOR JAPONEZI
Colibele ne-aşteaptă să le aducem hrană,
Ne dezlipim de ţărmuri dar zbaterea ni-i vană.
Talazuri otrăvite ne-mping în larg, departe,
Şi cînd săltăm năvodul, nuvodu-i plin de moarte.
Ades ni se năzare >— şi asta nu-i a bună —
Ciuperca Hvroshimei că-şi urcă pîn-îa lună
Tulpina ei de vaier, coroana iei de singe...
Din somn tresare muma şi pruncu-n braţe-şi strînge,
Ades ni se năzare, cînd e-nnorat văzduhul,
că prăbuşită lumea se zbate să-şi dea duhul.
Parc-auzim ciuperca, în noaptea ca mormîntul,
Pe unde-şi scoate capul, că pîrîie pămîntul
şi soarele ni-i negru. Şi orb ni-i luminişul.
Ca mitraliera ploaia ne bate-acoperişul —
Al deznădejdii şarpe din inimă ne muşcă;
Tutunul amiroase şi el a, praf de puşcă.
Se-ntinde umbra morţii de zece ori cît zece,
Fiertura de pe masă rămîne-ni bliduri rece.
Şi noaptea, la amiază, în cîntători de zi,
Ne-ameninţă războiul şi nu putem trăi,
Au cine e de vină că masa nu ni-i masă
Că somnul nu-i ca lumea şi pacea nu-i acasă P
Ştim cine-s vinovaţii şi faptele lor care-s!
Nesăbuiţi discipoli ai crîncenului Ares, —
Urzesc domnia beznei, a morţii, a ruinii...
Noi vrem să fim ai vieţii. Noi ne-nchinăm luminii!
NCI MOARTEA
Nu moartea peste lume să treacă, nu pîrjolul, Nu fulurile negre brăzdate lung de vînt Să dea grădinii noastre şi ţarinii ocolul, Căzute din înalturi, crescute din pămînt!
Vreau spicele-npărcate de grîu şi de lumină Şi crengurile grele de fructe dulci şi moi Să văd în ceasul zilei sub vînturi cum se-nclină Ca nişte braţe albe întoarse către noi.
Nevasta să-mi aştearnă la marginea grădinii Şî.-n seara liniştită să ascultăm tăcuţi Cum greerii din umbră string liniştea luminii Cîntînclu-ne de-aproape ca unor nou născuţi.
Copilul dimineaţa să mi-l trimit la şcoală Şi să se-ntoarcă-n pace cum se întoarce-acum, Să nu-i adun din umbra pămîntului în poală Doar urma de cenuşă lăsată Ungă drum.
Vreau soarele să spargă oglinzile tăcerii, Să-i stăpînesc lumina de sus şi s-o cobor, Nu ceruri în fărîme căzute şi puzderii Cu-ntreagă măreţia şi strălucirea lor.
Te ţărmurile apei să-ntîrzii vreau cu luna, Prietenia noastră-i ştiută mai demult, Şi nu pot fi clin preajmă-i luat pe totdeauna, Tăcerea ei albastră să nu i-o mai ascult.
Cînd trec peste hotară, în liniştea ta, ţară, Vreau pasărea să-ntoarcă luminii, din pămînt, Cu zborul ei în crucea amiezilor de vară Întreaga frumuseţe ascunsă oarecînd.
Nu moartea, peste lume să treacă, nu pîrjolul, Ci crengurile pline de fructe dulci şi moi Să dea grădinii noastre şi ţarinii ocolul Ca nişte braţe albe întinse către noi.
FLORENŢA A LRU
NOAPTE IA B/CAZ
Noaptea,
cînd abia mai respiră pădurea, cînd Bistriţa aurie
îşi desface pletele murmurului sub stele, cînd trec
spre Piatra-Neamţ
plutele luminate de felinare,
aici, la Bicaz, sudorii
fac să-nfloreascâ flori,
incandescente flori,
în grădinile suspendate ale barajului.
E o risipă de culori, de lumini şi de freamăte,
materia se cunună
cu focul
şi-n bezna nopţii scînteile închipuie altă boltă cerească, cu alţi sori, cu alte constelaţii.
Noaptea făurită de oameni aici, e mai frumoasă, mm strălucitoare, mai plină
decît toate cele o mie şi una de nopţi ale Şeherezadei.
MOMENT
Am văzut flacăra-balaur tîrîndu-se să scape din cuptoarele înalte
am simţit dogoarea de mii de grade_
învăpăindu-mi pleoapele şi respiraţia,
SUB SEMNUL REVOLUŢIEI
m-am simţit mică
alături de imensele comasoare
care striveau stîncile-n dinţi.
M-am simţit uriaşă, asemeni uzinei — în faţa firelor de-naltă tensiune Ini care sînt înfrînaţi
kilovaţii de foc.
In faţa acestor coloşi pe care-i construiesc oamenii, îmi găsesc adevăratele dimensiuni în universul prea semeţ de
necuprinsul lui;
între oameni, cu ei,
îmi cunosc adevărata putere ;
între oamenii liberi ai epocii mele
mă găsesc demnă
de tine, lume frumoasă şi slobodă.
SUB SEMNUL REVOLUŢIEI
Oamenii făuresc poezia viitorului încet, în tăcere, cu mîinile lor mari, de care ascultă piatra, fierul şi apa.
Aici vor înălţa o hidrocentrală. In mîinile lor apa dă lumină, oţelul arde,
piatra se face pulbere,
siîncile se despart
şi lasă rîuri să treacă.
Poate că oamenii aceştia spătoşi,
cu faţa arsă de vînt,
cu vorba moldavă,
mlădiată, molcomă,
au dormit
în apă, în piatră, în fier
şi s-au trezit cu elementele naturii
odată,
sub semnul uriaş al revoluţiei.
Poate că nu-şi bănuiau atîta putere în ei şi nu ştiau
102
FLORENŢA ALB.U
că pot să toarne betonul,
să sape în stîncă tunete,
să mute Bistriţa din] matca ei veche
şi din toate acestea,
să se-nfiripe
o poezie a viitorului ?
Sub semnul revoluţiei
s-au trezit,
s-au ridicat de la pămînt şi ei —. mărunţii anonimi au aflat că sînt oameni. Şi-a fost de-ajuns să ştie-atît, să-şi adune puterile din apă, din piatră, din fier şi cu mîinile lor să le îmbine,
să le dea armonie, frumuseţe şi sens omenesc.
MARIA BAN UŞ
SCRISOARE
DOMNULUI PIERRE GAXOTTE, MEMBRU AL ACADEMIEI FRANCEZE
Cu destul interes am purces la citirea articolului dumneavoastră din „Fi-garo Litteraire" (6 sept. 1958). Titlul suna paradoxal: „Pentru atîţia scriitori care străbat veacurile, actualitatea n-are importanţă"
Vă mărturisesc că am slăbiciune pentru paradox. Uneori el prilejuieşte traiectoria unor superbe jerbe incandescente de idei — false sau adevărate — dar, oricum, paradind strălucitor pe dinaintea noastră. în cazul articolului dvs., sofismul se etala în titlu. Aşteptam jerba. O aşteptam, socotind că falsa, efemera strălucire a argumentaţiei ar fi — chiar din punctul dvs. de vedere — singura justificare a unei atari poziţii, evident fanteziste.
Am aşteptat în zadar. Pamadoxe de tipul: „Ziua e întuneric, noaptea e lumină", n-au aţîţat niciodată intelectul. Ele sînt o mecanică şi plată inversare a unui truism.
Dar propoziţia cu care se deschide articolul dvs., : „Actualitatea i-a plictisit întotdeauna pe contemporani", ce însemnează oare altceva decît un asemenea truism întors cu caj)ul în jos ?
Probabil că aţi simţit cît de şubredă şi de goală vă e premiza. Aţi încercat s-o susţineţi, s-b umpleţi cu ceva : „Dacă ea (actualitatea) i-ar fi pasionat, n-am avea decît cronici, povestiri gazetăreşti şi cărţi de vulgarizare".
Aici lucrurile se complică oarecum. Nu mai stăm în faţa unei simple platitudini. Aici confuzia de termeni se insinuează în ţesătura iniţială a truismului răsturnat. Aici sofismul turtit începe să se umfle, cu serozitatea hidropică a pseudoideilor vagi.
Va să zică, dvs., pentru a susţine intenabila teză a dezinteresului contemporanilor pentru viaţa societăţii în care trăiesc, nu vă sfiiţi să coborîţi la subsolul noţiunii de actualitate, la accepţiunea ei cea mai îngustă şi cea mai ele jos, Îs. nivelul faptului divers.
Va să zică, tot ceea ce epoca şi societatea în care trăieşte scriitorul, imprimă în cugetul şi sensibilitatea lui, nu contează, ba mai mult, strică, alterează arta. Dvs. nu negaţi în felul acesta numai realismul ci însăşi existenţa şi rostul de a fi al literaturii. Lucru pe care de altfel. îl faceţi în mod deliberat, decla-rînd că „literatura este un divertisment" şi nimic altceva. Aceeaşi coborîre pe scara din dos, la etajul cel mai jos al noţiunii de desfătare artistică. Tot aşa de bine se poate spune că omul este numai un mănunchi de instincte violente sau că frumosul estetic reprezintă sublimarea instinctului sexual sau al foamei. In logică, prezentarea unui aspect parţial şi secundar drept un adevăr general, intră în categoria scamatoriei sofistice.
104 MARIA BAN US
mai UmaniStică a te0dei —enea poziţii iau un caracter
După ce cu o mişcare nihilistă de mătură .«h-î™^*; u« faraş, spre a fi aruncat la groapa de gunoi a culturiiM-J?        ** P6 U1\sin<?ur nesc a produs de-alungul mileniilor £baterie ^ vaSi SPlritUl ^
cu o pensetă, de pe acelaşi făraş donat™ oe valori literare, — scoateţi
a sluji tezei dvs. nihniste Ş'      a~hei nUm6' cărora le acOTdaU cinstea de
decît a^a d^«£p^^ Site^T * ^ desi** altă ^tă scriitorilor ce 2u^a^^4S&,?fSmf      '^"'""j a°Ceptată de dvs'> a Dvs. pretindeţi că 5 l' r     •' u?aglinaruI- ireaiul> artificialul",
că le suport? euiiS?^ l?*?11-^ ev6aimentel« Opului său, cu secolul al XVlS S    ' Vr6a '^va". Exemplificaţi
Vorbeam de sofisme. Sofismul îsi are kwiea C ™aUenstem„ • coherent© interne, pornind uneori de U ™   •    (i   Ei™mează legile unei «ual merge însă atîtde depart,° £cî Llll^Z        s^T* ^ venţe în gîndir. ^ e'coher^^^ls^^C^eC^ 3= risipi •
bustă. veridică, ce-si datee L "f™ TTÎ in   ?°'? A triumf» r
Cine e viu ? Honore d'TTrfe ? M?r« a   c        "me crescuţi r1 ce se citeşte ? r,™   •       ~  ~ a urIe r MUe de Scudery ? Sau Moîiere ? Cum rimează, în concepţia dvs., preferinţele nrHfi • i     • -susnumitelor coterii aristocrate e„ tP»tni       i      ■ artificiale şi găunoase ale dintre puţinii pe oare^oS l i ab olvi s7a  ' "gUr0j 1 lui Comeille>
Cum puteţi trece peste fantul ol -Ş f ^ de k giroaPa c°Hiună ? unităţile sdeUUo^kSa^^I,?»18^ " iniţială' clasicismul, cu împotriva neverosimilului ramSS^™ extravaganţelor scenice, la un Rotrou, de pildă "        ^ahsmulm tragicomediei, aşa cum apar ele
tatea ^SSC-^ * «f* de faţă, socie-versului corneillean - din Cidul" i w„n mult ma! clar în transparenţa spaniolă, sau decît inerenta lui; a ~        ^ lume mediev^
^      Urmând aceeaşi S^eT^crTidSofT* °? atemP0Kil ? din rândul realiştilor şi pe „DoamnaBo^a      Z rindu ^ aflam zugrăvită societatea contemporană lui Filbert * * ^
«avoSS o? rî dnutS? mlTburT' ^7*^ d-^oeul secolul, trecut, fSJSL WbX&^^
SCRISOARE DESCHISA D-lui PIERRE GAXOTTE
105
tragediile ei groteşti, eu miturile, cu superstiţiile, cu ticurile ei, ci o lume falsa, imaginară, ireală, artificială, atemporală, aşa cum o visaţi. ^ w
Pentru a putea fi scoşi cu penseta, de pe imensul făraş unde gem îngrămădiţi de dvs. Eschyl şi Dante, Rabelais şi Voltaire, To fetoi şi Cehov, Thomas Mann si Solohov — Flaubert se cuvenea curăţat de prihana actualităţii, lucru pe care nu v-ati sfiit să-1 faceţi. Cum ? Afirmînd pur şi simplu, împotriva evidenţei şi a bunului simţ că „Doamna Bcvary" e un roman ce întoarce spatele
reahtagys ou autoritatea vîrstei şi ou prestigiul academic care vă susţin ale-gaţiunile încercaţi să predicaţi tinerilor scriitori francezi dezinteresul pentru marile lupte şi probleme ale epocii noastre. Le spuneţi ca arta lor ar ti ameninţată de caducitate şi de neant, -dacă ar năzui să aiba un conţinu, social- şi un mesaj, să fie mai mult decît un simplu joc ; că viitorimea nu le-ar înţelege intenţiile „ea avînd alte griji, alte .probleme şi un alt iei de a aborda viaţa
împotriva unui atare nonsens stă întregul tezaur al literaturii mondiale vechi şi modeme. A discuta în contradictoriu ar fi oţios şi penibil. Ar însemna să deschidem permanent uşi dinainte deschise. ^
Domnule Gaxotte, articolul dvs. m-a întristat profund. Va mărturisesc : nu aşteptam de la el adevăruri «revelatorii şi nici măcar o contribuţie la chestiunea pe -care o abordaţi. Titlul articolului nu era menit sa-mi dea ase-menea^iluzii.^ ^.^..^       uşoare> mai frivoie _ dacă vreţi — am aşteptat
de k Saloanele si „ruellele" pariziene, de la care vă -reclamaţi, au fost, de-alun-gul veacurilor, martorele -multor paradoxe si sofisme, tot atît de arbitrare, poate, ca şi ale dvs. Ele însă erau, adeseori, picante, spumoase, pline de verva şi de şlefuirea pe care o dă deprinderea conversaţiei mondene.
Există neadevăruri în care „spiritul" -circulă alert ca un singe albastru, subţirel si ne-astîmpărat. Există paradoxe -care zboară şi se leagănă. M-am ..aşteptat să urmăresc ascensiunea si evoluţiile capricioase ale unui fulg Dar vai, paradoxul dvs., zace — zace ca o beşică hidropică -şi captiva. Ce trist e paradoxul bătrîn şi vlăguit!
SO DE ANI DE IA NAŞTEREA LUI SANIA
RADU POPESCU
AL SAHIA SI ULTIMELE NUMERE ALE „BLUZELOR ALBASTRE"
—  fragment —
Cu cîteva zile înainte de sorocul apariţiei numărului 2 al „Bluzelor albastre", Predescu se prezentă cu servieta, cînd încruntat, cînd hlizit, prost şi solemn ca o maşină de călcat. Fără să clipească, Sabia înlocui tot numărul cu vreo treizeci de „perii" culese la întâmplare de prin materialele „Vremii" şi ale celorlalte reviste tipărite acolo, şi chiar de prin coşul redacţional al acestora. Farsa fiind acum cunoscută în întreaga tipografie, cîţiva muncitori îşi acordară satisfacţia de a asista la consumarea mistificării, înconjurîndu-l tăcuţi pe Sahia, şi arborând neliniştite mutre de circumstanţă. Predescu -le arunca, în timp ce se îngreuia cu enormul fals, priviri câineşti, repetând din cînd în cînd, plin die ifos : „Hm, hm, o să vedem noi, o să vedem !"
Ceea ce pare aproape de necrezut este că şmecheria prinse şi de data aceasta. Siguranţa Generală era şi ea, în definitiv, tot o instituţie a statului burghez, şi bestialitatea ei nu era egalată decît printr-un cretinism de aceeaşi dimensiune. Nici miuia din miile de imbecili care ocupau un imobil imens în Bulevardul Pake, otrăvind de acolo atmosfera ţării întregi şi brutalizînd nopţile oraşului, nu-i dăduse prin minte să confrunte numărul 1 al „Bluzelor albastre," apărut şi vîndut la chioşcuri, cu materialul pe oare-1 socotiseră inofensiv, şi n-a-vea să le dea nici de data aceasta. Cînd Predesicu se întoarse pentru a autoriza apariţia numărului, era aproape 'dezamăgit, şi începea să-1 privească pe Sahia cu un fel de milă dispreţuitoare : nu era destul de revoluţionar ! Asta îl şi enerva acum, căci intrarea lui Sahia pe făgaşul interviewurilor cu vedete şi a cronicii literare amabile, îl obliga pe el, Predescu, să-şi ţină ghiarele ascunse, să nu-şi poată arăta talentele supra-poliţiste. Se simţea ca un ostaş vajnic pus să păzească un .paralitic : devalorizat, dezonorat. Şi constata, scrîşnind, că nu pe burta lui Sahia putea păşi triumfal spre gradul de sub-comisar. îi restitui lui Sahia teancul lui de poliţe false, rânjind dezgustat :
— Bă, să fie, văd că ţi-a venit mintea la cap, te-ai cuminţit şi dumneata !
Probabil că jocul ar fi continuat încă multă vreme, dacă n-ar mai fi existat şi intelectuali rafinaţi care citeau revista noastră într-un spirit de fini denunţători. Aceşti reprezentanţi ai burgheziei simţiră bubuituri în urechi, şi chiar mai adînc, Ia fiecare pagină a numărului doi : Lenin, Stalin, Marx, Gladkov, Esenin, China revoluţionară... Panica a fost atît de mare, încît unii din paladinii pre-fascişti considerară chiar că e cazul să se încerce o apărare în scris, renun-ţîndu-se, un moment, la complotul tăcerii. Printre ei, cel mai înarmat ideolo-giceşte şi literar, elegantul mistic şi cosmopolit Mircea Eliade, ridică mănuşa şi scrise un articol grav, în care arăta că ideile lui Sahia sînt, de la A la Z, ideile
AL. SAHIA ŞI ULTIMELE NUMERE ALE „BLUZELOR ALBASTRE" 107
doctrinei şi Partidului Comunist, dar că, din punct de vedere al „problematicii moderne", aceste idei sînt de mult depăşite, desuete, învechite, — totuşi, nu e bine ca ele să reînvie, mai ales cu rezonanţă politică, şi aşa mai departe... Era un denunţ ? Vroia Mircea Eliade să atragă atenţia, pe ocolite, Siguranţei ? Nu ştiu. El nu adăugase, e adevărat: „cine are urechi de auzit, să audă !" sau „A bon entendeur, salut!", cum se obişnuia încă de pe vremea lui Caragiale, în denunţul de presă categoric dar „chic". Dar polemica burgheză avea, pe vremea aceea, o adresă foarte vagă. Şi toată lumea ştia că asupra divergenţelor de idei planează un tribunal suprem şi misterios, născut nu tocmai din libertatea presei şi a opiniilor.
Fapt e că articolul lui Eliade, unit cu tapajul verbal stîrnit de Nr 2, fu în sfârşit auzit de cei care aveau urechi, daT n-aveau minte. Siguranţa deschise revista, citi, şi bănui de sigur cam prin ce mijloace dăduse de două ori la rînd autorizaţia de imprimare. Dar ce putea face ? Sancţiuni nu-i putea aplica lui Sahia pentru acest motiv, căci cenzură nu exista, legalmente, şi pentru că nici nu-i convenea să se afle de păcăleala înghiţită. Sahia ax fi putut pune pe toţi cei ce rid de partea lui, şi erau 'încă destui în acest oraş atît de trist. Rămînea să deschidă ochii pe viitor, şi rămînea de sigur, mica scenă intimă cu Predescu, pe care nu o pot relata, din nenorocire, dar care trebuie să fi fost încântătoare.... Căci individul năvăli la redacţie, spumegând, bolborosind, roşu, galben, verde, şi, din când în oînd, ieşind la suprafaţă, din năolă-iala bîlbîielilor, ca şi cînd ar fi scos capul dintr-O' mlaştină care-1 trăgea la fund, printr-un cuvânt urlat. Deschise uşa biroului lui Sahia plezninidu-se in ea şi împingînd-o cu mâinile, cu genunchii şi chiar cu fruntea, răcnind gâtuit:
—■ Hă, earevasăzieă mi-o făcuşi... d-ăştia mi-erai, d-ăştia mi-erai... cînd...
Se opri oa tras în ţeapă, şi ultimul cuvânt în loc să moară în gâtlej, izbucni afară, de nereeunoseut, şuierând printr-un mare clăhuc de scuipat care-i acoperise ca un scut străveziu gura căscată : biroul era gol.
...Sahia era în tipografie. In primele două-trei zile care mimau apariţiei revistei, se iveau unele momente libere, pe oare şi le petrecea acolo. Se aşeza lîngă un muncitor, care trecea zâmbind manuscrisul între ei, şi împărţea munca indicîndu-i cu degetul un alineat, a „stare". Apuca vingalacul şi începea să lucreze liniştit. Culegea literele cu degetele încă ţepene, le ţinea strâns de tot, şi le aşeza pe şanţul lucitor cu o aplicaţie extremă. Trebuia să se concentreze grozav, şi touşi munca aceasta în picioare, cu privirea supusă la mari cazne din pricina dimensiunilor minuscule a bucăţelelor de plumb, îl odihnea, îl calma. In penumbra tipografiei, prin filtrul zgomotelor ei monotone, obişnuite şi familiare, căldura toridă de afară pătrundea fără rază arzătoare, difuză, ca printr-un stor de cameră, în ora siestei. Şi el avea într-adevăr impresia unei clipe de repaos, între prieteni buni, cu care nu e nevoie să schimbi multe cuvinte, dar ale căror prezenţe se învecinează plăcut, certe şi puternice, dând momentului o consistenţă umană adîncă...
...Aşa era şi clipa în care se prăvăli în tipografie, pleznind de pereţi uşile de lemn prinse numai pe balamale, Predescu. Nici nu-1 descoperise încă pe Sahia, fiind puţin orbit de semiîntunericul care domnea acolo, şi îşi şi începuse bolboroselile, cînd încremeni iar, văzîndu-1 că lucrează, transformat în muncitor. Chestia i se păru teribil de suspectă, o nouă farsă al cărei scop el nu putea să-1 pătrundă, dar a cărei victimă avea să fie cu siguranţă el, tot el. Totuşi, în minusculul său dovleac nemaiîncăpînd o asemenea complicaţie, iar „frecuşul" de la Siguranţă fiind clar şi proaspăt,   ocoli printr-o  simplă remarcă noua
108 RADU POPESCU
şotie a lui Sahia, continuîndu-si huria i™Kai*i
grosolan, turbat .- * mţiala' am Ce 111 Ce mai haotic şi mai
mă, nu^arST      «i? Stt t^ ?- °a mie arde, ,ice... Ce mi-ai dalddWl"t^ * ti-am spus cînd mi-ai dat... şi io Wm dat ^ de revist4~
rile ^n^T^Z^^^^^' *y*°*> din coltu-?i oare dădea feţii ^^^c^ZT* ^ ™«S
sudoare. P   Ş  convulsionate o galhejeală în plus, grasă de
oi^ăJZ^lTL^^t ax?* 1 SPUnă' Şi Că J0CU1 -urletele lui Predescu si rTton^l , * amte n™lc' întoarae capul spre
Sahia,^ SseS"? JSl Mv4l^*f " •duM"* cît ai dipi lîngă lăsîndu-i o singură dVSt^S»V°C,ferant ™ 0010 Perfect,
Putea încă s-! rern^e^.^'^^^ tfpe care
remarcă instantaneu această geometrie sTtcăzu tonS ? Pl"edeSCU putea revărsa în afară în intensitatea Si T     §* 'Ceea Ce nu
interioară -care căuta să-si facă dn™ r.?in 1! » ' 56 transfOTmă în presiune holbare nemăsurată, de  peS I^nn ^"^^ din «bite într-o
în expunere, care con^^M^Z^ m ***** ^ multă ord-e
neata nu, să faci după capul eomimiJw • *•de la boieri- da <W ai crezut că ne duci^u, TaS™ff^TS 1 ^1 ™>
.    Era nemaipomenit. Sahia, care' apSe ^W*  i        duci de Sîkl-mîna, gata să-1 pleznească pes e ochi  ™        V1^acul de -capăt cu toată
De jur împrejur, muncito^Xutu' f^V^ Ceaşcă,
pâlnie pe spinare şi ştergîndu-se k ochi Dn    f^"56 de burta> dîndu-şi
™ ^ « - surâde tat^^S'f din — -sta Şi grosolănie : e lnalîe dm nou spre zbieret
— Păi să ştii dumneata... ce vă tot beliţi f^nUU      - o merge să te joci cu noi ? Ne crezi oarece ?    V T     '  ma       Crezi că"« ^ ™te ai să-mi dai toate SSe to^ ,5ătăm noi... de
în manuscris, în mă-sa pe ghiaţă. Sa^ Ciu,^'^' ^ smgur, mîndru — iscălite frumo,  « numuşel de mina — îşi explică el
garantai « alfa nJ^^tt"*^-* * —* * revistă... e    ce parte... daca vrei să mai pupi
buia sat luS uTp^t»rdU^,^ ca tre-
- Nu-ţi dauPn2icr   ^ ~ * 'S& dâClSe imed^> netezind scurt:
imeJXi'Sfr ITSTSinSfrte6 We - Un ** avion prin glas ca să îngaime : ^        d ^ n°U' CU §ura căscată, şi abea găsi
— Ce face ?... Cum nu-mi dai nimic ?...
AL. SAHIA ŞI ULTIMELE NUMERE ALE „BLUZELOR ALBASTRE"
109
—■ Nu, nu-ţi dau nimic, repetă hotărît Sabia, pironindu-1 pe toată lungimea lui inutilă. Nu există cenzură a presei, nu există lege care să vă dea dreptul să-mi cereţi aşa ceva. Nu vă dau nimic, rn-ai înţeles ? Şi puse pe cuvintele din urmă un accent de pumn.
Descumpănit, de cînd se cunoşteau, la fiecare vorbă pe care Sabia i-o zvîrlea, de data asta Predescu rămase şi mai descumpănit. Pauza surprizelor lui idioate nu fusese niciodată atît de lungă, atît de abisală. Dar şi trezirea fu cu totul neaşteptată : părea o fiară care iese dintr-o lungă toropeală, pre-gătindu-se să muşte şi căscînd galben. Grosolănia, vulgaritatea, trivialitatea lui de agent de beci, — care nu se adresase totuşi niciodată personal lui Sabia — mîrîiră acum, direct în faţă :
— Ce spui, nene ? Nu dai ?... He, se vede că ţi s-a făcut de pîrnae... sau te mănîncă spinarea ?...
Sahia însuşi fu puţin ameţit, sufocat ca de o duhoare uriaşă. Dar numai o secundă. Dînd puţin capul pe spate, şi strîngînd în mină vingalacui de i se albiseră falangele ca varul, ordonă scurt :
—• Ieşi afară !
Apoi, cum tipul încerca să mai adauge ceva, încă odată şi mai poruncitor, ca unui eîine, şi împingîndu-1 parcă cu ochii : —- Ieşi afară !
Cine ştie ce ar fi putut da toată ura, animală şi umilită, a acelui păcătos S Ar fi recurs poate şi la revolver, sigur dinainte de tot ajutorul „boierilor". Dar nu avu timp să arate nimic. Cinci, şase muncitori îl şi întorseseră cu faţa spre ieşire, fără brutalitate dar cu o fermitate mult promiţătoare, şi îl împingeau acum spre uşă, ou umerii, cu piepturile, cu mîinile, şi gestul lor era cu atît mai irezistibil cu cît era însoţit de -domoale, dar cu totul lipsite de zîmbet şi bunăvoinţă, îndemnări verbale :
—■ Ei, hai, domnule, du-te acum ! Du-te dacă domnul Sahia ţi-a spus să pleci. Hai, nu te mai încăpăţîna, ia-ţi valea că n^ai ce face !
Iar Predescu, escortat astfel ca un borfaş spre comisariat, vocifera încă, adresîndu-se, de sigur, lui Sahia şi marcînd astfel ceea ce el credea că este ultima lui mfrrngere :
— Păi ce, aşa merge ? Las' pe mandea ! Le spun la şefi... Fac notă verbală...
...Aşa cum declarase, Sahia refuză net cînd Predescu se prezentă iarăşi, calm şi rînjit, să ia articolele manuscrise şi certificate, şi plecă din nou zăpăcit. A doua zi se prezentă însoţit însă de trei alţi gealaţi, pe icare-i introduse în biroul Iui Sahia, prezentîndu-i drept „comisari" : păreau toţi fraţi gemeni, deşi erau. de vîrste diferite, de staturi contradictorii, şi cu mutre oarecum personale : dar aveau ceva... Mai politicos decît Predescu, dar bolovănos şi scrîşnit, ei cerură materialul numărului, declarîndu-i că-1 vor citi în redacţie. Sahia îi cîntări din ochi o clipă, şi înţelese, privindu-i şi cunoseîndu-şi sumarul, care va fi rezultatul. Deci preferă lupta deschisă, pe o bază principială :
— Daţi-mi un ordin scris de la Parchet.
— De la Parchet ? se miră cu profundă sinceritate unul. Cum de la Parchet ?
— Numai Parchetul are dreptul, conform legii, să-mi ordone o asemenea măsură, răspunse constituţional Sahia.
— Ascultă, domnule Sahia, fii serios, zîmbi slinos un al doilea comisar, ce-are de-a face Parchetul aici, ce să facem noi cu Parchetul ?
110
RADU POPESCU
—■ Poate că dumneavoastră n-oţi avea ce face, şi înţeleg de ce, răspunse calm Sahia, Dar fără ordin al Parchetului însemnează că faceţi un abuz, şi eu nu mă supun acestui abuz.
îl ascultau cu mirare şi cu egală milă, pomenind de lege, abuz, parchet. Se priviră o clipă nedumeriţi, apoi unul ieşi din dilemă, arţăgos :
—• Ia mai slăbeşte-ne dumneata cu fafîrlica dumitale... Ce lege, ce Parchet ? Asta e ordinul şi basta ! Fă bine şi ne dă materialul !
—• Nu vi-tl dau ! Nu există cenzură a presei, deci nu aveţi bază legală să-mi pretindeţi aşa ceva.
Şi rămase neclintit, calmi şi rece la masă.
Nouă pauză. Apoi interveni al treilea, eu un glas gros;, fără ton, ca un muget :
—■ Ascultă, domnule, nu te juca cu noi. Am mai văzut noi şi alţii. Dă-ne imediat materialul sau îl luăm cu forţa.
Se înşelau, nu mai văzuseră alţii ca el.
—• N-aveţi decît! atîta le răspunse, şi îi privea mereu, fix. Predescu cunoştea această privire, şi ştia ce efecte poate avea. Dar acum asista aproape încântat la eşecul comisarilor.
—• Ei... tu-i evanghelia mă-sii, răcni din nou primul comisar. Ce ne jucăm în bumbi aici ? Unde-i materialul ?
Iar Sahia, plictisit:
—■ Nu ştiu.
Toţi trei săriră în acelaşi timp şi mestecară înjurături şi ■ameninţări. Apoi, cel care părea să fie un fel de şef, declară :
—• Păi stai, nene, că nu merge aşa. Să vii eu noi la Siguranţă,
Sahia tot neclintit :
—• Aveţi un mandat de arestare ?
—■ Iţi arătăm noi mandat, stai numai să ajungem acolo. Apoi răcnit şi răstit :
— Hai!
Se sculă şi deschise uşa să deschidă drumul, în timp ce comisarii se îngrămădeau spre Sahia, oare continua să rămînă la birou, ciocănind cu degetele în lemn. Dar parcă deschise o cuşcă de lei : năvăliră în cameră toţi muncitorii tipografiei, care se strîngeau tăcuţi la uşă, avertizaţi încă de la sosirea agenţilor şi care acum, la deschiderea largă a uşii, dădeau curs, oarecum ironic, invitaţiei. Intrau, intrau, opt, nouă, zece, o duzină, şi afară pe sală se mai vedeau cel puţin douăzeci, treizeci, şi alţii nu se vedeau dar se auzeau exclamând :
—• Cum ? îl arestează în redacţie ? —> Fără mandat ? —■ Nu se poate !
•—• Să poftească. îi ajutăm şi noi... — Dar pe ce lume se află ăştia ? —■ Unde sînt ? Ia să-i vedem ! 1—• Domnul Sahia nu iese de aici.
Tablou. Aşteptare. încăierări zadarnice de intimidare, apoi de noi pertractări asupra materialului, din nou refuz, lege. parchet, cenzură. Plecară. Singuri. Cînd grupul de muncitori le deschise drumul, încercau zadarnic să le privească feţele, să-i ţină minte pe unii, să-i recunoască poate pe alţii.
AL. SAHIA ŞI ULTIMELE NUMERE ALE „BLUZELOR ALBASTRE"
111
Ca la un semn, toţi oamenii întoarseră spatele. Reprezentanţii Siguranţei treceau printr-o lungă alee de spinări mute...
...Acum conflictul se transformase în război, şi Sahia luă ofensiva, hotărând culegerea şi imprimarea revistei fără nici o dezlegare prealabilă din partea Siguranţei. Ştia foarte bine .care sînt riscurile : în primul rînd, suprimarea revistei. Dar, îşi zicea că, în definitiv, acesta nu e un risc apărut în cursul drumului şi oare ar putea fi evitat într-un fel sau altul, ci un termen fatal, inevitabil mai curînd sau mai tîrziu, atîta vreme cît nu abdica de la înseşi idealurile şi ţelurile revistei. Deci, mai bine să ajungă la acest rezultat luptând, şi chiar să apuce să mai scoată un- număr două, procedînd repede şi âneer-cînd să se strecoare prin breşa pe care i-o deschidea regimul legal în vigoare în acel moment. In al doilea rînd, arestarea Iui de către Siguranţa întărîtată. Dacă libertatea lui ar fi plătit vieţuirea mai departe a revistei, şi-ar fi jertfit-o bucuros. însă îşi dădea seama — şi cu multă amărăciune — că cel puţin deocamdată nimeni n-ar fi putut s-o ducă mai departe. Arestarea lui — moartea revistei. îl treceau fiori gîndindu-se cum jucase această carte teribilă cînd cu. vizita celor trei comisari, şi muncitorii -din tipografie nu înţelegeau de ce, din cînd în oînd, le strângea mîna cu mai multă căldură decît de obioei, insistent, punîncl în acel gest o prelungire specială, un fel de mulţumire mută. Căci de momentul în care îl smulseseră pur şi simplu din mîna haidamacilor Siguranţei, nu se pomenea niciodată, nimic : atunci, muncitorii se risipiseră repede, discret, lăsîndu-1 singur, şi discreţia lor obişnuită faţă de orice acţiune generoasă pe care o întreprindeau în chip atât de spontan, continua. Aşa că Sahia se mulţumea acum să le strîngă mîna frăţeşte, şi să le exprime astfel, tăcut, mulţumirile „Bluzelor' Albastre". Oricum ar fi sucit-o, perspectivele erau aceleaşi : revista dispărea în orice caz, el, personal, se putea să scape. Concluzia : mai bine să încerce să prelungească viaţa revistei luptînd, şi, în orice caz, de o mie de ori mai bine ca revista, să moară lup tind, printr-un act de violenţă executat de inamici in extremis, care putea avea, prin mobilizarea conştiinţelor, efectele lui pozitive.
în consecinţă, -calm şi lucid, supraveghe ultimile pregătiri şi grăbi cât putu imprimarea. Predescu, nelipsit din redacţie şi tipografie, îi informa pe „şefi" despre fiecare fază a naşterii numărului trei al „Bluzelor albastre" dar în preajma lui Sahia nici măcar nu mai mîrîia. A.cuirn înţelesese, în sfârşit. în căpşorul lui se făcuse lumină deplină : Sahia era nebun...
Cu toată energia, cu toată graba lui, hărţuielile Siguranţei şi dificultăţile financiare avură un prim efect. Numărul 3 nu mai apăru regulat, exact la două săptămâni după numărul doi, ci cu o întârziere de o săptămînă, la 10 iulie 1932. Dar în conţinut nu se simţea nimic din aceste tribulaţiuni : tot atît de mare, tot atît de vibrant, pe o linie mereu ascendentă. în primul rând, grava preocupare generală, marea campanie de mobilizare a maselor la lupta împotriva războiului, campanie pe care Partidul punea accentul principal pentru denunţarea şi înfierarea fascismului. Se pregătea marele congres internaţional antirăzboinic de la Geneva, şi pentru popularizarea lui, revista publica în prima pagină un „Apel", pe oare ai impresia că-1 citeşti într-unui din ziarele zilelor noastre : „Copleşită de probleme pe care nu le poate.soluţiona, societatea burgheză cade, văzînd cu ochii, în anarhie". Şi după ce arată că interesele naţionale cele mai adevărate ale popoarelor cer o adeziune cât mai numeroasă, încheierea suna simplu şi patetic : "Apelăm la toate conştiinţele oneste, care nu
112
RADU POPESCU
vor să trădeze acest popor, să-şi asigur© adeziunea". Ceva mai jos, o menţiune cu alte caractere, lămureşte : „Adresa pe care se pot .trimite adeziuni este : la redacţia revistei „Bluze Albastre" pentru Al. Sahia".
Din această simplă notiţă, rezultă foarte mult pentru activităţile lui în afară de paginile revistelor şi ale ziarelor. De altfel, în acelaşi număr, el scrie un mare articol de fond, intitulat „Congresul aiiti-războinic" în care explica pe larg semnificaţia acestei măreţe manifestaţii democratice internaţionale, demas-cînd convergenţa fascismului cu războiul .şi cu exploatarea crâncenă a maselor, pentru ieşirea din criză a marelui capital şi pregătirea agresiunii antisovietiee,, adică a celui de al doilea război mondial.
N-a uitat însă nici atacurile provocate de articolul său din nr. 2 al revistei, pe care, pe bună dreptate le punea în legătură, directă sau ocolită, cu trezirea din somn a Siguranţei. Pe scurt, sub titlul rnai mult de notă decît de articol, „Răspuns atacurilor", îl ironizează pe Mareea' Eliade pe chestiunea ideilor „depăşite" şi „învechite", prin observarea lor din punctul de vedere al adevărului ştiinţific şi al utilităţii sociale, şi încheie cu o declaraţie de separare a celor două lumi reprezentate, respectiv .de ziarele şi revistele burgheze şi de revista noastră, şi în aoelaşi timp de afirmare a forţei Bluzelor Albastre, izvorîtă din asentimentul activ al clasei muncitoare : „Atacurile însă, din partea oricui ar veni, nu ne supără. Noi ne bazăm, pe încrederea praletariatului, adevăraţii şi sincerii noştri cititori". Intelectualii, cafeneaua, n-aveau decît s,ă observe că Sahia ştia (foarte bine ce sînt şi cine sînt cititorii „sinceri".
Că asemenea declaraţii n-aveau nimic demagogic, nimic retoric în ele, oricărui cititor de bună credinţă — o- variantă minoră, dar onorabilă, a cititorului „sincer" — i-o .putea dovedi prin următoarea notă apărută în acelaşi număr, redactată tot de Sahia, intitulată simplu : „Către cititori" :
„în totdeauna cititorul a fost şi rămâne cel mai autentic şi sincer critic.
Bazaţi pe acest considerent, facem apel la cititori să ne comunice părerile asupra revistei noastre.
în acelaşi timp, să ne spună ce probleme ar fi de părere să îmbrăţişăm, ce rubrici noi ar mai trebui înfiinţate, ce nelămuriri au în orice domeniu.
Stăm la dispoziţia tuturor cu toată simpatia şi dezinteresarea.
Răspunsurile bune le vom publica în această rubrică".
Şi mai există o dovadă, încă şi mai categorică, a legăturii trainice, din ce în ce mai trainice a revistei cu proletariatul : publicarea însăşi a producţiei literare a muncitorilor pe oare Sahia o solicita şi o încuraja necontenit.
Mai departe. în afară de un articol intitulat „erorile social-democraţiei", pe marginea atitudinilor totdeauna dubioase luate de social-idemoeraţia de dreapta în toate problemele actualităţii sociale şi politice, şi în primul rînd în problema mişcării anti-războinice, — tot restul numărului e ocupat de opera literară şi de cronica literară. Creaţia este reprezentată, în proză, de scriitorul sovietic Serghei Tretiakov, cu nuvela „O zi într-un colhoz din Cuban", întin-zîndu-se pe o- pagină şi jumătate, şi ilustrată cu un frumos desen reprezentând un grup de tractoare ce iau cu asalt o cîmpie infinită, sub straturi de nori plini de ploaie primăvăratică : încă odată, prin alegerea acestei nuvele, Sahia urmărea să opună realizările agriculturii socialiste stării mizerabile a ogorului şi a ţăranului din ţara noastră. în poezie, numărul trei al „Bluzelor albastre" îl prezintă pe Johannes Becher, cu un amplu poem intitulat: „Balada lui Karl Schmidt din oraşul cenuşiu". E un eîntec trist şi aspru, balada modernă a şomerului pierdut în metropola industrială capitalistă, e strigătul de revoltă al
AL. SAHIA ŞI ULTIMELE NUMERE ALE „BLUZELOR ALBASTRE" 113
asupririi, cioeiiindu-se şi repereutmdu-.se în ecouri tragice în zidurile oraşului cenuşiu. încrustat chiar în coloana poemului, un clişeu îl înfăţişează pe Becher, numai profil dur, sub cozorocul larg al unei şepci proletarte : e primul chip apărut în presa românească al marelui poet şi luptător german.
„Cronica" este consacrată unui roman sovietic, tot al Iui Tretiakov, romanul abea apărut „Den Si Hua", un capitol din prima fază a luptei de eliberare a poporului chinez, lupta împotriva tiraniei gomindaniste, şi fructul experienţii personale a scriitorului sovietic, martor şi participant la marea epopee chineză. O altă cronică se ocupă de un roman anti-şovin al germanului Ernst Glaeser.
* *
Sîmbătă 9 iulie, 1932. Pe la opt dimineaţa, revista era integral tipărită, în teancuri de câte două-trei mii, — douăzeci de mii de coaie imprimate se înşirau în jurul maşinilor care urniseră toată noaptea. Aţi văzut vreodată coaiele unei reviste de format mare, nu îndoite în formatul obişnuit, ci întinse, netede, aşa cum ies din maşină, avînd pe fiecare faţă două sau patru pagini ? Sînt ca nişte hărţi, ca nişte planisfere, pe care vezi, de sus, mările foiletoanelor şi nuvelelor, înconjurînd insule de clişee, arhipelaguri de note şi ştiri, în diverse culori, apoi într-o margine, un articol de fond pe o singură coloană, cu literă mai groasă, ca un lanţ de munţi; şi totul e încă lucitor şi cald, şi pare, de asemeni, o oîmpie întinsă, icu ogoare mai mari, mai mici, simetrice, bine desenate, aşa cum se văd de pe un vîrf de munte, cu o pată mai albă ori cu o pădurice mai întunecată dincolo, şi pe toate se zvîntă roua tuşurilor şi a eernelurilor, sclipind...
încet, încet, pe nesimţite, luînd repetat din fiecare teanc cîte douăzeci, treizeci de coaie, oamenii cu care tăinuise Sahia ridicară vreo mie cinci sute de exemplare, le dosiră momentan într-o cămăruţă de lîngă zeţărie, în care se amestecau, în praf şi întuneric, fel de fel de unelte stricate şi rebuturi tipografice, apoi doi din ei se închiseră acolo, în timp ce un al treilea rămase în zeţărie, neclintit de lîngă uşa hrubei. Cei 'dinăuntru împinseră o hodorogită masă de paginaţie sub ferestruica de s,us, de lîngă tavan. Unul se caţără pe masă, împinse geamul făcînd masacru de pînze de păianjeni şi trîmbe de praf, şi strigă încetişor :
—• Ei, mă Ionică, sosirăţi ?
Şi un glas îi răspunse, tot şoptit :
—■ Sigur, nea Antoane, prezent 1
Dincolo de ferestruică era un fel de puţ gol şi neaerisit, o celulă fără tavan, cu ziduri mucede, unele mai înalte, unele mai scunde, după înălţimea în-tîmplătoare a calcanelor diferitelor clădiri care-şi întorceau spatele în această curte interioară. Aci pătrunseră, strecurîndu-se acrobatic prin ferestruica unui subsol, doi băeiţandri de şaptesprezece, optsprezece ani, calfe tipografieeşti, mari amatori de tifle în nasul autorităţilor, care visau lupte îndârjite, şi, ca şi un poet francez, o leacă mai mulţi bani la chenzină. Acum, pătaţi de plumb şi de cerneală din cap pînă în picioare, după ce primiseră de la vârstnicii lor cîteva instrucţiuni sumare, se strecurară în curticica dosnică, uitată, şi aşteptau sub fereastră, cuprinşi de fiorul complotului şi al acţiunii, şi ciulind urechile ca doi mânji.
Cei doi dinăuntru începură să lucreze : cel de jos întindea celui de pe masă teancuri, teancuri de foi făcute sul: acesta le strecura prin ferestruică, lungind mîna în jos cît mai mult, pentru ca unul din cei doi mînji să-1 poată
8 — Viaţa Romînească nr. 10
114
RADU POPESCU
apuca de capăt şi ţinîndu-1 o clipă în echilibru ca pe un baston, să-1 treacă celuilalt care se grăbea să-1 dosească într-un colţ sub un teanc de ţoale, petice şi rupturi ce zăceau pe acolo, resturi ale ultimelor contacte cu viaţa, cu marea liberă, a acelei palme de pămînt.
Din cînd în cînd, de jos, mînjii :
—• Mai e ?
Şi, de sus, vârstnicii :
—• Mai e, mai e !...
X) mie cinci sute de exemplare ale revistei reprezentau trei mii de coli carq de dimensiunile unei foi a „Scânteii". (A „Scânteii" de azi, bine înţeles). Operaţia dură mai mult de o oră. Şi prin aceasta nu se termină. Căci operaţia finală cădea în sarcina celor doi ucenici. Ce mai aveau de făcut ? Pur şi simplu să mute revista în altă curte, similară, căci lipită chiar de locul primei operaţii exista o aita, tot întunecoasă, tot neutilizată, tot uitată şi tot mărginită de patru ziduri, dintre care unul intermediar între ea şi curticica „Vremii". Stăteau lipite una de alta, total străine una de alta, ca două vase închise, impermeabile necomunicante. De ce, cu oe rost, cine mai putea şti ? în cartierul acela vechi, în neîncetată transformare provocată la iuţeală de vadul comercial şi de înghesuielile nerăbdătoare negustoreşti, asemenea hazarduri arhitectonice erau foarte numeroase, şi foarte puţin cunoscute, căci proprietarii şi locatarii se vânturau ca grăunţele, şi erau interesaţi numai de porţiunea dinspre stradă a imobilelor. Sahia, preocupat din vreme de o posibilitate de a-şi ascunde revista, aflase de cele două puţuri alăturate de la muncitorii, care erau totdeauna atenţi la vecinătăţile casei unde lucrau, pentru a-şi putea găsi la nevoie, un adăpost, o ascunzătoare, o cale de retragere. Nu era o soluţie prea grozavă, căci era o oale înfundată, zidită, dar era totuşi posibilă pentru un moment. Chiar presupunând că Siguranţa ar fi remarcat lipsa unei cantităţi serioase de reviste, presupunând că ar fi ajuns să afle de curticica dezafectată de lângă zidul zeţăriei, era greu de presupus că şi-ar fi extins investiga-ţiunile dincolo de zid, adică dincolo de teritoriul „Vremii". Deoi o zi, două, revista putea aştepta acolo, unde nu călca nimeni, în deplină siguranţă. Pe urmă, se va vedea...
...în tipografie, nu se întâmplase nimic. Lui Sahia nu-i venea să creadă ■că ar putea să vadă revista ieşită afară liberă. Era atît de convins că Siguranţa îi va tăia drumul de data aceasta, încât luase măsura strecurării secrete a unei cantităţi de exemplare, pentru ca, măcar în această cantitate, revista să ajungă în mîna cititorilor ei. De aceea, între două dispoziţii, între două zîmibete, se îndrepta spre intrarea redacţiei, şi privea neliniştit în stradă. Şi se întâmplă că tocmai ia una din aceste rapide inspectări a orizontului, îi văzu sosind. Cu un camion. Mulţi, foarte mulţi. Aproape că se linişti în faţa faptului prevăzut, şi întoroîndu-se repede în tipografie, aşteptă ciocnirea. Peste două minute pătrundeau în redacţie, apoi în tipografie, şi peste tot lăsau o dâră : agenţi oare blocau intrarea, barând şi strada, agenţi oare rămâneau în hall-ul comun al redacţiei şi tipografiei, agenţi care intrau prin birouri şi rămâneau acolo ca ocupanţi, agenţi înşiraţi la fiecare metru pe coridorul -care ducea spre atelier, în sfîrşit, agenţi în grup compact, pătrunzând în sala maşinilor, în zeţărie şi în atelierul de făţuit. într-o clipă, o nouă populaţie modifică aspectul obişnuit al instituţiei, sădind panică în landurile tuturor celor oare nu aveau legături ou „Bluzele". în faţa invaziei autohtonii reacţionară diferit: patronii se convulsionară în întrebări mirate şi în protestări,inspirate din linia atît de or-
AL. SAHIA ŞI ULTIMELE NUMERE ALE „BLUZELOR ALBASTRE" 115
todoxă a întreprinderii, gazetarii şi funcţionarii încremeniră palizi pe locurile lor, muncitorii se adunară tăcuţi, cu braţe încrucişate, în jurul lui Sahia.
Comanda hoardei părea s-o aibă un individ destul de scund, tuns în cap, cu o argintărie pentru douăsprezece persoane înfiptă în gingii, şi cu gura strâmbă, înţepenită într-o parte.
—• Sifilis, gîndi Sahia fulgerător. O să fie greu...
Strîmbul glăsui, — fără să se adreseze nimănui în mod special, şi igno-rîndu-1 pe Sahia — şi dacă ar fi avut în gâtlej o tingire ruginită, sînt sigur că glasul lui n-ar fi sunat altfel:
—■ Unde-i „Bluze Albastre" ? Să mi-o aduceţi pe toată încoa. Nu e voe să iasă o foaie de aici !
—■ Cum nu e voe ? se miră Sahia cu glasul limpede. Cine nu dă voie ?
— Noi nu dăm voie, răspunse individul fără să bată mai tare în tingirea gâtlejului, dar cu un fel de rictus care accentua strâmbătura gurii. Revista e confiscată. Aşa... acu' te-ai dumirit ?
Apoi fără nici o tranziţie, pe aoelaşi ton, parcă în aceiaşi ordine de idei :
— Numele ?
Era destul de greu de priceput în prima alipă oe vrea această întrebare, de aceea Sahia se făcu a nu pricepe şi răspunse tot în întrebări, din ce în ce mai precipitate :
—■ Aveţi ordin de la Procuror ? Am călcat vreo lege ? Cum să confiscaţi o revistă fără nioi un tamai legal ?
Comandantul privi repede împrejur, apoi răspunse mereu pe acelaşi ton cu acelaşi debit egal de rapid, sărind de la una la alta, cu vorbele ţîşnind într-o parte prin buzele schilodite, oeea ce le făcu să pară adresate, în mare confidenţă răguşită, sie însuşi :
— N-avem nevoie de legi pentru comunişti. Şi ce, nu sînt destule ? Unde e ? Cum te numeşti ?
Unde să fie, —• cine, oe ? Şi pe cine îl întreba cum se numeşte ? Desigur că întreba despre revistă, şi că lui Sahia îi cerea să-şi spună numele. Dar aceste întrebări neprecizate, bruscheţea ou care ţîşneau, stîrneau confuzie, cauzau o anumită ezitare, —■ şi Sahia înţelegea acest fapt, fără să-i pătrundă în întregime tîlcul. Se uită mai lung la individ, ca prin întuneric, apoi rosti apăsat :
— într-adevăr, n-aveţi nevoie de legi ca să-i persecutaţi şi să-i terorizaţi pe comunişti, după cum n-aveţi nevoie de legi nici ca să-i ajutaţi şi să-i răsfăţaţi pe fascişti... Dar aici nu-i vorba de asta : e vorba de faptul că nu există cenzură, şi că deci n-aveţi dreptul să luaţi măsuri împotriva unei reviste fără respectul formelor legale !...
Cuvintele trecură prin atmosferă peste capul tunsului, care părea că nu le ascultă, ca un fulger, şi tunetul îi urmă numaiideoît, încă îndepărtat dar promiţător : un murmur de aprobare hotărîtă se rostogoli dinspre muncitori care se adunaseră acum toţi, din toate atelierele, inclusiv din cel de făţuit, ale cărui lucrătoare cu tulpane albe se uitau chiorâş la agenţi, ferindu-se cu silă să nu cumva să-i. atingă în treacăt.
Trimisul Siguranţei se dădu uşor înapoi, sprijinindu-se de zidul de agenţi din spate, şi-şi dădu pălăria pe ceafă, glăsuind sastisit:
— Ia mai slăbeşte-mă cu mofturile astea, că nu-mi iei ochii mie... cine eşti dumneata ? te-am mai întrebat de vreo şapte ori pînă acum...
8*
116
RADU POPESCU
întrebarea, în sfârşit directă, era absurdă, căci era imposibil de crezut că nu ştie pe cine are în faţă, mai ales că, lîngă el, Predescu îi strecurase fără încetare respectuoase şoapte în urechi. Era. deci simpla introducere a unei ameninţări, a unei încercări de intimidare, şi Sahia îi arătă din prima clipă că ia o cale zadarnică :
—■ Spune-ne dumneata cine eşti, mai întâi, — dumneata care năvăleşti astfel într-o redacţie, ân dispreţul legii...
Deşi toată lumea observă cum carnea agenţilor se incrâncenă de mânie faţă de atîta lipsă de respect şi atîta îndrăzneală, iar Predescu holbă cei mai uluiţi ochi ai carierei lui, scundacul nu se arătă indignat; după o pauză imperceptibilă, rosti privind întreaga mulţime în faţă, şi în sclipirea argintăriei dentare se simţea o zadarnică încercare de arcuire mândră a gurii şoldii :
—■ Inspector Tirnaru !
Prietenul nostru îl privi liniştit, din cap pînă-n picioare, şi îi întoarse mult mai limpede :
—• Alexandru Sahia.
Nici unul, nici altul, nu manifestară vreo surpriză, vreun interes : Sahia nu afla mai nimic — un numie —■ iar copoiul ştia dinainte ce avea să afle. Dar muncitorii se priviră înveseliţi. Inspector... ce onoare !... de obicei, treburile astea se încredinţau unui comisar, unui brigadier oarecare. Lui Sahia i se expedia un general...
...în toată clădirea bătea un vînt .cu rafale, cu pocnete şi eu şuerături. Din loc în loc se năşteau bulboane, agenţii erau prinşi în ele, în grupuri, şi risipiţi spre margini în plină derută. Se auzeau tropăituri pe coridoare, strigăte şi înjurături din spre atelierul de făţuit, urletul neîncetat al mulţimii compaote din sala maşinilor.
în mijlocul acestui vârtej general, nemişcaţi pe locurile de la început, faţă în faţă, Sahia şi Poliţistul. Nu, n-am să-1 uit niciodată şi cred că nici unul din muncitorii care se aflau acolo, cîţi vor tm'ai fi trăind, pe unde s-or mai găsi, nuni va uita niciodată, cum stătea acolo, brav, palid, dar dârz şi liniştit, şi chiar cu un uşor surâs pe buze, care era mai de grabă tremurai aparent, fiorul unei mulţimi de sentimente care-1 invadau în unde largi, puternice, până în adînc. Sorbea cu nesaţ zgomotul bătăliei, mândru de voinicia justiţiară a muncitorilor, de spontaneitatea lor în acţiune, căci el nu le ceruse nimic, nu şi-ar fi îngăduit niciodată să provoace o acţiune muncitorească, fie ea chiar de proporţii reduse, care n-ar fi fost cântărită şi hotărâtă în prealabil de Partid. Totuşi, în sufletul lui ceruse această asistenţă, sperase în acest ajutor, şi era fericit că tovarăşii înţeleseseră apelul lui, mai bine zis, îl găsiseră, ca pe un îndemn constant, în sufletul lor colectiv, şi acum se ridicau în faţa tiraniei, în acelaşi ritm cu el, într-o armonie desăvârşită, prin rostirea simplă a unui limbaj mut. Momentul acela îl umplea, în .chip cu totul neaşteptat, de sentimente luminoase, iar lupta i se părea clipa unei înălţări unice, la care el plutea cu toţi tovarăşii lui, lăsând undeva, jos de tot, departe, în spaţii întunecate, viermuiala sordidă a adversarilor, gestul criminal, înfăţişarea lor subumană. I se părea că în această luptă pentru cîteva pagini de hîrtie, vede intrând ân imense valuri de atac, în armii neobosite şi inepuizabile, toată clasa muncitoare, poporul întreg, ţara de pretutindeni, şi ameţit de viziuni, îşi zise aproape că soarta „Bluzelor" nici nu mai interesează, că vor ieşi sau nu vor ieşi din tipografie nu are nici o importanţă, că bătălia e ca şi câştigată...
AL. SAHIA ŞI ULTIMELE NUMERE ALE „BLUZELOR ALBASTRE" U7
...Deşi foarte puţini auziseră ultimele vorbe ale lui Tîrnaru, muncitorii simţiră şi ei că bătălia era câştigată. Sala se .linişti într-o alunecare generală spre Sania, şi toţi respirară uşuraţi, privind spre agenţii rămaşi pe loc, care se rezemaseră de ziduri, se 'lăsaseră pe vine, se tolăniseră pe mese şi pe scaune, muţi, dezmăţaţi, scârboşi, ca nişte chiştoace rămase pe scrumieră după o noapte de chef. Oamenii căutau să nu-i vadă, bucurîndu-se ân jurul lui Aleou de victoria pe care o ofereau în dar revistei lui. Dar Sahia înţelegea ca şi Tîrnaru : jumătate de victorie, prima parte a luptei. De aceea refuză să ia în consideraţie propunerea avântată a muncitorilor de a scoate revista din tipografie, trecând peste impotrivirea câinilor de pază rămaşi. Ştia că afară mai erau agenţi, că alţii mai puteau sosi în orice clipă, că în zece minute putea avea în strada Carol un batalion de jandarmi. Nu voia, nu avea dreptul, să-i < lase să ajungă la o ciocnire gravă. Demonstraţia forţei morale, a efectelor solidarităţii, a valorii supreme a luptei, erau ample, mai mult decît suficiente. Concret, victoria trebuia desăvârşită ,pe altă cale.
Sprijinindu-sie uşor cu mîna de masă, ridică glasul şi grăi aşa :
—■ Tovarăşi, vă mulţumesc mult, din tot sufletul, şi în numele întregii redacţii a „Bluzelor albastre", pentru dovada de prietenie, de solidaritate şi de curaj pe care ne-aţi dat-o azi luptând atît de inimos pentru libertatea revistei. Cea mai bună mulţumire voi o veţi primi însă clin chiar înţelesul cel mai larg al faptei voastre, care depăşeşte cu mult apariţia revistei noastre. Fapta noastră de azi vă dovedeşte că, în epoca noastră, nu există forţă a burgheziei, a fascismului, a tiraniei ele clasă în general, care să nu poată fi înfruntată şi înfrântă de lupta unită a muncitorilor. E o lecţie de mare valoare, atît pentru voi, cît şi pentru toţi tovarăşii noştri muncitori, a căror dezbinare şi a căror intimidare se urmăreşte azi, mai mult decît ori cînd, de către vârfurile fasciste şi fascizante ale burgheziei. Vă rog să n-o uitaţi!...
...Muncitorii îl înconjurau tăcuţi, îi sorbeau cuvintele, şi parcă se vedea cum cuvintele alunecă în ei, pătrund in minte, in suflete, aşa cum se vede apa cîteodată alunecând pe gâtlej, prin svîonirile repetate ale omuşorului. Din cînd în cînd se priveau între ei, clătinau din cap aprobativ, zâmbeau admirativ, aplaudând în suflet. Şi chiar unii agenţi deschideau ochi din ce în ce mai mari, şi mă întreb dacă până şi ei nu se minunau de siguranţa, gingăşia şi simplitatea cu oare băiatul ăsta care niavea încă douăzeci şi cinci de ani, arăta că este un şef şi un învăţător...
...în cîteva ceasuri Sahia vorbi ou zeci de oameni, bătu aproape tot oraşul, şi realiză într-adevăr o mobilizare de forţe, nu tocmai impecabilă din punct de vedere democratic, dar eficace. Merse întâi la gazeta lui, la „Dimineaţa". Arătă acolo care este semnificaţia confiscărilor fără regim de cenzură, şi care poate fi efectul, chiar pentru alte ziare. Văzând că argumentul nu e prea convingător, relată atitudinea mluncitorilor de la „Vremea", şi agită cu dibăcie problema simpatiilor muncitoreşti, aceeaşi care decisese, cu trei luni înainte, continuarea slujbei lui la „Dimineaţa". Pe cînd expunea toate acestea în faţa puternicilor directori ai trustului de presă din Sărindar, apăru în birou, oa din întâmplare, o delegaţie de muncitori din atelierele „Dimineţii", care cerară foarte insistent direcţiei să ia o atitudine faţă de încercarea de confiscare a „Bluzelor". Directorii se deciseră. Puseră mîna pe telefon. De la „Dimineaţa", plecă la gazetele oficiale sau .simpatizante ale guvernului. Acestora le arătă că o confiscare de revistă literară ar face cea mai proastă impresie şi ar avea efectele cele mai dezastruoase asupra popularităţii guver-
118
RADU POPESCU
nului abia instalat la putere, — şi că o confiscare a „Bluzelor" ar influenta profund şi în mod cu totul nefavorabil muncitorimea, acum, în plină perioadă electorală ! (Din, fericire îşi amintise la vreme că proaspătul guvern naţional-ţărănist se pregătea de alegeri). Argumente foarte puternice pentru o gazetă de partid, recent devenită oficios guvernamentală. Telefoane. De acolo trecu la gazetele opoziţioniste, şi le arătă că guvernul tolerează confiscări de reviste, după ce s-a lăudat atîta cu ridicarea cenzurii şi a stării de asediu. Telefoane. Se duse apoi la ziarele şi revistele neutre, vorbi, pleda, demonstra, puse în dilemă mulţi oameni, unii sincer democraţi, alţii democraţi de ocazie, şi toţi se puseră în mişcare, unii din convingere, alţii de ruşine. Se duse la sindicatul ziariştilor, la Ministerul de Justiţie, la Societatea Scriitorilor, şi peste tot, după trecerea lui, telefoanele începeau să zbîrnîie, se cereau informaţii, se anunţau vizite grăbite şi audienţe urgente. Noroc că eram în perioada de alegeri. Spiritul demagogic al partidului naţional ţărănist fu pînă la urmă exasperat în persoana Ministrului de interne, care dădu un ordin Siguranţei : „Lăsaţi dracului în pace revista aia." Şi mai încetişor : „om vedea după alegeri !"
Cînd Sahia se întoarse la, tipografie era aproape cinci după amiază Văzu după atitudinea agenţilor postaţi chiar în stradă, la intrare, că nu se întâmplase nimic în lipsa lui. Intră în tipografie, îi informă pe muncitori, pe scurt, despre toate demersurile făcute, apoi se aşeză pe colţul unei maşini plane, îşi scoase ochelarii, şi aşteptă. Oamenii rămaseră pe locurile lor, dar mai de departe sau mai de aproape, se uitau într-una la el. Era transpirat, palid, obosit pînă şi în degetele care abia se mişcau, frecînd sticla ochelarilor. Iar aşteptarea aceasta, după nouă, zece ore de zbucium neîntrerupt îl obosea şi mai tare. Un muncitor se ridică, calcă apăsat, lovind cimentul, pînă la el, şi-i întinse o chiflă. El îşi puse repede ochelarii, privi minat sub ochii lui. mîna puternică, mare, care ţinea chifla aurie, apoi ridică ochii şi zâmbi cu toată gura, cu ochii şi cu nările. Apucă pâinea şi mjuşcă zdravăn.
Aşteptarea mai dură vreo oră. Apoi comisarul Finichiu fu chemat la telefon. Tîrnaru nu-şi mai făcu apariţia. Peste cîteva minute începu retragerea agenţilor. Păreau dezamăgiţi şi. în acelaşi timp fericiţi că scapă de vecinătatea neliniştitoare, apăsătoare, a acestor muncitori tăcuţi, şi a acestui băiat firav, care părea că visează treaz, uitîndu-se undeva departe, — şi care de trei, patru ceasuri nu le aruncaseră măcar o privire. Acum însă, îi priveau. De pe lîngă zidurile de oare se rezem.au, de pe mese, de pe maşini, de pe grămezi de scule şi de şpalturi, se ridicară ochi care îi urmăreau ca nişte paşi tăcuţi. Nu se auzea nici o vorbă. Nu se văzu nici o mişcare. Oamenii stăteau neclintiţi, muţi, zidiţi în aceeaşi atitudine, ân maşinile şi uneltele lor, în încăperea unde, de dimineaţă, se dăduse o luptă. Dar ochii se mişcau şi grăiau, atît de puternic, atît ele clar, încît ultimii agenţi grăbiră piasull ca în faţa unei urmăriri, înghesuindu-se şi poticnindu-se peste cei din faţă...
...De perioada de alegeri vroia să profite la maximum Sahia, pentru ca revista să apară regulat, să spună, să denunţe şi să cheme oît mai mult. Guvernul umbla în petit, cu mănuşi scrobite: era încă logodnic, şi se sclifosea nevoie mare, făcea promisiuni cu nemiluita, surîdea, aştepta să devină ginere pentru a sfeterisi zestrea şi a pune mîna pe gîrbăci.
Dar ceea ce nu reuşise să facă Siguranţa era oît p-aci să facă administratorul Rapoţescu.
AL. SAHIA ŞI ULTIMELE NUMERE ALE „BLUZELOR ALBASTRE" 119
Dintr-odată omul cu lavalieră şi fără miros îşi afirmă existenţa într-un mlod nebănuit şi jueă în viaţa „Bluzelor Albastre" un rol de prima mărime, un rol de „stea". Dar el deveni stea, întocmai ca şi măreţul, misteriosul astru eminescian, în clipa cînd nimeni nu-i mai zări colindînd chioşcurile, lin.iind şi umplând cu cifre niciodată verificate sau măcar citite, albe coli de hîrtie, şi reţinîndu-şi „respectuos" salariul bilunar.
'Hotărît să nu mai lase să se producă întârzieri în apariţie, aproape sigur de o anumită libertate pînă la consumarea comediei electorale, Sahia îi înmînă 6000 lei, rezultaţi aproape în întregime prin subscripţii primite în urma apelului publicat în numărul doi, cerîndu-i să achite la iuţeală hîrtia necesară numărului patru şi celelalte mici cheltuieli prealabile. Rapoţesou încasă banii, îi numără, serios ca totdeauna, arălîndu-i astfel lui Sahia una din regulele elementare ale bunului administrator, îl puse să semneze hîrtia cu fatidicul „reţinut iei 750 — leafă administrator", reprezentînd lichidarea numărului trei, şi înmînă chiar vreo optzeci de lei „sold" rezultat din vînzare, şi... dispăru.
Fapte asemănătoave se întîmplau pe atunci destul de frecvent, mai ales în lumea presei, unde morala nu era mai elastică decît aiurea, dar controlul era mai dificil şi domnea chiar o oarecare nepăsare. Sahia ştia foarte bine toate acestea şi avea să se convingă personal că nici Rapoţescu nu constituia o excepţie, peste vreun an, cînd se întâlni nas în nas cu el în gara de Nord, şi cînd acesta fără măcar să încerce să-1 ocolească, îi întinse mîna zîm-hind protocolar, şi. i se adresă curtenitor, ca întotdeauna :
—■ Ce surpriză ! Ce plăcere ! Ce mai faceţi, domnule Sahia ?
Alecu se oprise uluit, şi abia îngânase într-un târziu, obligat de atitudinea atît de binevoitoare şi corectă a delapidatorului :
— Mulţumesc... dar dumneata ?
—• O, eu. mă zbat ca totdeauna... Acum sânt administrator al unei gazete şi al unei reviste silvice, la Timişoara... Ştiţi, e foarte interesantă presa din provincie, sânt alte probleme decît asie ele aici...
...— Cum, îşi spunea Sahia, şi nu s© srfia să ne-o spună şi nouă, — eu, care ştiu mizeria în care se zbate muncitarimea, eu, care cunosc greutăţile formidabile pe care trebuie să le învingă Partidul — mă apuc şi cer oamenilor să-şi mai rupă o fărâmă de la gură, din pîinea şi din sănătatea lor şi a copiilor lor, pentru o treabă pe care o consider superioară tuturor greutăţilor şi suferinţelor personale, particulare, — şi oamenii mă cred, îmi fac cinstea să fie de părerea mea, şi-şi rup de la gură, şi-mi trimit cît pot, — şi eu, ca ultimul nătărău, ca ultimul mizerabil, în loc să-i păzesc ca pe ochii din cap, să mă uit la ei ca ia nişte moaşte, îi las să se ducă dracului, îi zvârl pe gîrlă...
...I se oferiră ajutoare, împrumuturi pentru revistă : Sahia le refuză. Muncitorii „Vremii", la curent cu ultima calamitate care lovise „Bluzele", găsiră fel de fel de soluţii ingenioase : ba să facă o listă de subscripţie între ei, ba se lucreze gratuit la tipărirea numărului, administraţia urmând să le reţină costul din salariu : refuză şi aceasta, plin de mâhnire, căci generoasa dovadă de prietenie a vechilor lui prieteni, scormonea şi mai rău durerea şi umilinţa pe care le simţea pentru ceea ce numea el „fapta" lui. Nu acceptă nici un ajutor, hotărând că el singur şi numai el trebuie să înlocuiască suma pierdută. Şi era enormă pentru mijloacele lui. Avea două salarii, mai mult decît modeste : la „Vremea" şi la „Dimineaţa". Asupra celui de la „Vremea" nu mai putea face nici un fel de prelevări, căci era încă de la numărul unu al revistei  gajat pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare oare se iviseră
120
RADU POPESCU
la fiecare număr, — şi acest fapt, în timp oe se condamna atît de sever, el îl uita cu candoare, căci îl socotea firesc. Se dus© deci :1a „Dimineaţa", şi rugă să i se avanseze dintr-odată două salarii care de abea acopereau suma pierdută. Două salarii! Se condamna la o foamete ide două luni, fără să clipească. Administraţia ziarului făcu unele dificultăţi, făcu „mutre", cum se spunea, şi ei le suportă, galben, el care nu ceruse niciodată un ban nimănui, nici măcar cînd i se datora. îşi calcă pe inimă, şi insistă. Directorii, avertizaţi, profitară de ocazie pentru a-1 dojeni pentru că se angajează în treburi care depăşesc puterile unui „tînăr începător". înghiţi. I se exagera importanţa „excepţiei" care se face, pentru a fi sensibil la atîta generozitate şi a se simţi mai legat de marea instituţie. înghiţi şi asta. în sfîrşit, i se dădură banii. Se repezi într-un suflet şi aohită hîrtia, apoi alergă la tipografie şi achită imprimarea, în sfîrşit, răsuflmd mai uşurat, grăbi scoaterea revistei.
Evadarea lui Rapoţescu, se repercuta astfel : revista, apăru iarăşi cu o săptămână de întîrziere, dar Sahia trecu printr-o criză morală fără precedent, printr-un cataclism al conştiinţei care dovedeşte în oe măsură totală, extraordinară asimilase şi trăia învăţăturile Partidului —• şi pierdu vreo două-trei kilograme, în afară de ce avea să mai piardă în lunile de foame la care se condamnase.
îţi vine să înnebuneşti gîndind'u-te că toate aceste crize, toate aceste hăuri, prin care prietenul nostru trecea rupînid fâşii din caimea lui, pe o cărare al cărei fiecare spin şi stei el le-a smuls cu preţul unui strop de sânge, aveau să se repete din nou, în faţa fiecărui număr, că toate sacrificiile făcute, rezolvau un moment, o fracţiune, o clipă. înlocuind banii subtilizaţi de administrator, Sahia rezolvase problema numărului patru. Ei, şi numărul 5 ?
Toate sursele se dovedeau epuizate. Ajutoarele de la cititori necunoscuţi, de la prieteni depărtaţi, de la toţi acei oameni buni simpli şi trudiţi a căror inimă o auzea bătînd ca o chemare şi o căuta cu inima lui, — soseau rar, soseau greu. Eram în punctul cel mai de jos al crizei economice, şi. Sahia cunoştea, în realităţi de viaţă, caracteristicile momentului : salarii scăzute, preţuri în creştere. De unde să mai scoată bieţii oameni bani pentru ajutorarea singurei lor reviste literare ? Şi pe ce regularitate se putea conta, cînd Sahia. ştia foarte bine că regularitatea în apariţie este legea fundamentală a vieţuirii unui periodic ?...
Asta era subvenţia lui, banca lui, fondurile lui : solidaritatea cîtorva zeci de mii de oameni necunoscuţi, sentiment formidabil, dar în oare realitatea economică tăia şi ciopârţea cu un cuţit măcelăresc. Privea în jurul lui, în presă, şi vedea curgînd milioanele, pentru un şantaj, pentru o intrigă, pentru o imensă şi monotonă minciună. Şi „Bluzele" nu puteau să. trăiască, sufocate de lipsa acestui oxigen miraculos şi ciudat !...
I se arătă Ia paginaţia numărului patru un spaţiu gol, o casetă pe două coloane, pe care o oprise fără să dea materialul necesar. Privi lung careul alb, care părea ciudat de orb în lucirea de plumb a restului paginei, dădu afirmativ din cap, şi intrând în zeţărie se aşeză la. regalul lui favorit, şi apucând vingalacul, începu să culeagă, ou aldine, concentrat, ca de obicei, dar cu dunga unei patetice încruntări pe fruntea albă, ou un aer de mare oboseală în întreaga făptură. Şi când colaboratorii şi municitorii îl întrebară curioşi ce culege pentru caseta cu pricina, tăcu apleeîndu-se uşor asupra literelor, ca un om care acoperă cu palma pagina destinată unei singure fiinţe, de ochii indiscreţi ai celorlalţi. Cînd termină, privi lung literele adunate, lung de tot.
AL. SAHIA ŞI ULTIMELE NUMERE ALE „BLUZELOR ALBASTRE"
121
iarăşi ca cineva care ezită în faţa cutiei de scrisori, cu mesajul secret, decisiv, în mînă. Cum paginatorul se apropiase din nou de el, îi arătă scurta coloană închegată, şi-i spuse scurt:
—■ Pe două coloane, în caseta din ultima pagină !
Cred că numărul patru trebuie deci să-1 răsfoim. începând cu ultima pagină, ou acest text cules de Sahia în ultima clipă, şi semnat „Bluze Albastre" :
„Hotărîţi să ducem în mijlocul maselor proletare cuvântul de cultură şi lumină corespunzător luptei, şi năzuinţelor lor, am făcut să apară „Bluze Albastre".
în adevăr, revista noastră a avui: un răsunet adînc în rîndurile celor ce muncesc, cu braţul şi cu mintea. Numărul crescând al cititorilor, scrisorile adresate, creşterea colaboratorilor cum şi entuziasmul cu care am fost primiţi pretutindeni unde .clocoteşte setea de o nouă cultură, sînt dovezi că ne bucurăm de un sprijin moral nemărginit.
Din cauza crizei însă de care sînt loviţi tot mai mult cititorii noştri, sprijinul material a fost mai mic decît nevoile de editare.
Lipsindu-ne mijloacele băneşti, sîntem nevoiţi să nu mai apărem regulat.
înlăturând multe din greşelile ideologiei noastre literare, organizând redacţia şi administraţia, vom căuta ca în cel mai scurt timp să ne reluăm apariţia.
în acest scop, apelăm călduros la toţi cititorii noştri să contribuie mai departe la sprijinirea „Bluzelor Albastre", la strîngerea landurilor în jurul singurei reviste de literatură proletară".
După un rînd alb :
„La apelul nostru de rândul trecut au răspuns :
Lucrătorii chelneri din Cafeneaua Corso..... 600 lei
Un grup de lucrători metalurgişti Timişoara     .... 1250 „
10 tineri cizmari Brăila......... 135 ,,
T. Ionescu, funcţionar, loco......... 100 „
Prietenii „Bluzelor Albastre" Iaşi....... 2450 „
Total 4535 lei
Cu tot caracterul sobru, cu toate că fiecare cuvânt e cântărit pentru a exprima numai adevărul şi nimic alt decît adevărul, eu toată semnătura ei colectivă, — nu are acest apel tonul, şi nu numai tonul, dar vibraţia unei scrisori adresate de Sahia cititorilor fideli ai „Bluzelor" ? A unui adio în care sufletul îşi face loc, plin de sentimente atît de grave ! Mândri© şi tristeţe, hotărâre şi încredere, autocritică şi angajament, sinceritate şi speranţă, — iată formula sufletească a lui Sahia, compoziţia şi temperatura, aşa cum reiese din aldinele culese de mâna lui în ziua de 29 iulie 1932.
Colaborarea lui Sahia, ia acest număr, semnată şi nesemnată, este masivă ca în nici un altul; poate că, deşi cel mai încrezător, el simţea cel mai bine că va fi ultimul — căci era şi cel mai lucid. Iată apelul intitulat „Se apropie un nou război", semnat tot „Bluze Albastre", dar oare a fost scris de el. Desigur că strigătul împotriva războiului, prezent în toate cele patru numere, ar fi continuat să răsune în cincizeci, în o sută, o mie de numere, dacă „Bluzele" ar fi avut viaţa pe oare o meritau. Lupta împotriva războiului îi apare lui Sahia nu numai ca prima lege a activităţii sociale în acea epocă, dar era
122
RADU POPESCU
o necesitate a făpturii lui în care dragostea de oameni a avut rolul de sentiment dominant, cel mai fecund.
Apoi, în numărul acesta vom găsi republicată „Revolta din port" publicată, pe la începutul acelui an, în „Facla" cu textul care se citeşte şi azi, el aducînd mai tîrziu o uşoară modificare a titlului, care dă ideii un sens de generalizare şi permanenţă. Republicarea era absolut necesară, căci nuvela trecuse oarecum neobservată în „Facla", şi faţă de conţinutul ei nou, faţă de valoarea mobilizatoare, merita o cît mai largă popularizare. Sahia a dat însă republicării, şi un înţeles sentimental, aproape secret : omagiu adresat muncitorilor din tipografia „Vremii" în amintirea neuitatei dimineţi cînd se ridicaseră, toţi ca unul, înfruntînd Siguranţa, în apărarea „Bluzelor".
Tot Sahia este autorul articolului nesemnat, consacrat comemorării a doi ani împliniţi de la moartea lui Maiakovski. Cred că este primul articol substanţial, eu toate că destul de scurt, apărut în româneşte, asupra celui mai mare poet al epocii începută cu Revoluţia din Octombrie, pe atunci cu totul necunoscut în ţara noastră chiar de cei mai pasionaţi şi mai curioşi cititori de versuri, chiar de poligloţi, care erau capabili să recite poeme întregi ale cine ştie cărui poet suprarealist portughez sau canadian, islandez sau australian, descoperit prin vreo revistă nemaipomenită apărută la. Berlin, Paris, New-York sau Capul Horn. Sahia sublinia în articol caracterul revoluţionar al concepţiei literare a lui Maiakovski, şi arăta ce uriaş salt poetic poate prilejui identificarea artistului ou idealurile colective ale poporului.
Tot el e traducătorul modest, nesemnat, al poemului „150.000.000". E un lucru cu totul unic în activitatea literară a lui Sahia, căci el nu era poet, adică nu versifica, nu ritma şi nu rima. Dar traducerea aceea dovedeşte un talent poetic pe care 1-a neglijat, pe care poate că nici nu şi 1-a cunoscut, şi a cărui unică manifestare puţinii care erau la curent n-au reţinut-o decît ca pe o manifestare a dragostei lui pentru literatura sovietică şi pentru marele poet al luptei revoluţionare.
Restul numărului este tot atît de dens, ou un amplu articol prin care se atacă frontal diversiunea antisemită, un articol de critică marxistă a teoriei freudiste, (ce necesară operă de aerisire morală a literaturii reprezenta dise-carea acestei maladive deviaţii psiho-literare !) şi un articol antirăzboinic cu caracter memorialistic al scriitorului german luptător pentru pace, Ludwig Reus se.
Un loc mare îl ocupă în acest număr notele şi informaţiile, foarte variate şi cu tâlc. în categoria lor trebuie să menţionăm rândurile prin care se anunţă executarea, la Budapesta, prin ştreang, a luptătorilor comunişti Salary şi Forst. în cîteva cuvinte se face un adevărat portret al dictaturii hortyste, văzută prin această oribilă crimă politică, şi nu e greu de ghicit cine este pictorul. Apoi, ca printr-un simplu hazard al paginaţiei, se întâlnesc alăturea, aproape „pe două cojoane", anunţul matrapazîîcului financiaro-politico-poliţist prin mijlocirea căruia căminul muncitorilor din Timişoara a fost scos la licitaţie publică pentru o datorie de 410.000 lei către Banca Timişoarei, şi cumpărat pe această sumă chiar de către această Bancă devenită astfel proprietara unui imobil muncitoresc valorând cel puţin zeee milioane —■ sau o statistică privitoare la creşterea accelerată a şomajului în toată lumea capitalistă, — cu ştiri privitoare la creşterea neîncetată a beneficiilor kolhoznice, sau la uriaşa reţea de aşezăminte medicale, f-uncţionînd în lumea rurală sovietică, denumită foarte sugestiv „o uzină pentru sănătate în U.R.S.S.".
AL. SAHIA ŞI ULTIMELE NUMERE ALE „BLUZELOR ALBASTRE'
123
Nu e însă exagerat să afirmăm că cel mai interesant material publicat în ultimul număr al „Bluzelor Albastre" este cel extraliterar, şi anume cel care se poate citi sub titlul „Ancheta noastră", cuprinzînd cîteva din scrisorile, din duimul de scrisori primite de la cititori.
Se vede clar că toţi sînt muncitori, de altfel mai toţi o declară : „Sînt lucrător cizmar într-un atelier mărginaş al Brăilei, laolaltă cu 14 muncitori", aşa se recomandă I. Palade, din Brăila. Iar M. Dervale din Arad ne lasă s-o înţelegem din faptul că el cere ca revista să-şi reducă formatul la jumătate. Şi motivează cu o memorie de .două ori impresionantă : „Aţi anunţat la început că va avea mărimea unui buzunar de bluză albastră muncitorească. Ce bine ar fi fost! Aşa este prea mare, prea costisitor şi incomodă pentru cititori". Mi-hail Cernea, adaugă la semnătură „lucrător metalurgist-Tknişoara". Asupra lui N. Proca, Tg. Ocna, nu poate exista îndoială deoarece : „întrucât imnul muncitorilor „Internaţionala" nu se găseşte nicăieri tipărit, şi vechea broşură intitulată „Cînteoe Muncitoreşti" este coimpilect epuizată, propun ca să se tipărească în Revista noastră „Bluze albastre" (ce mândrie, ce bucurie i-a provocat lui Sahia acest „noastră" !) cântecul „Internaţionala" pe o jumătate de pagină, iar pe alta notele din prima strofă". în sfârşit, o altă scrisoare e semnată colectiv : „Un grup de lucrători-constructori". E de subliniat că în numai cîteva scrisori sînt reprezentate toate regiunile ţării : de la Arad la Constanţa, de la Timişoara la Brăila şi Tg. Ocna — ca şi în lista de subscripţie publicată în acelaşi număr. Se poate deci afirma că în ciuda tuturor dificultăţilor materiale, a insuficienţei administraţiei şi a sabotajului neîntrerupt practicat de distribuitori — care se aflau în dependenţă absolută faţă de marile trusturi de ziare, — în ciuda tuturor acestor bariere care se ridicau fără încetare în calea „Bluzelor" revista zbura de la un cap la altul al ţării, şi era citită cu un interes pasionat de mase mari de oameni, căci nici unul dintre corespondenţi nu uita să afirme că el nu vorbeşte numai în numele său personal, ci ca mandatar al unor grupuri numeroase. După cum se vede din listă, la Iaşi, interesul pentru revistă determinase chiar constituirea unei asociaţii, a unui grup, căruia îi plăcuse >să se numească firesc Prietenii „Bluzelor Albastre"...
...Corespondenţa „Bluzelor Albastre" este un document nepreţuit al sufletului proletar în perioada de sfârşit a crizei generale şi a doua zi după cel de al II-lea Congres al Partidului. Ea dovedeşte alături de atâtea alte fapte şi documente, că dragostea pentru Uniunea Sovietică devenise unul din elementele componente ale conştiinţei muncitoreşti. O mare sete de cunoaştere a U.R.S.S. domină această conştiinţă şi alimentează în ea dispreţul şi ura faţă de regimul burghez, şi tendinţa clin ce în ce mai puternică spre acţiunea revoluţionară organizată. „Bluze albastre" au făcut maximum din ce putea face o revistă literară cu o viaţă atît de scurtă : au stîrnit şi mai mult această dorinţă a maselor. Dacă ar fi avut o viaţă mai lungă, nu încape îndoială că ar fi izbutit şi s-o satisfacă, cel puţin într-o mare măsură...
*
* *
...Au unnat două luni în care, vagabond şi înfometat, Sahia, îşi plăti datoriile faţă de cele două ziare. în situaţia lui de atunci avea toate dezavan-tagiile şomerului, fără a se bucura de singurul drept: acela de a se odihni în voie, fie şi pe o bancă în grădina publică, raţionându-şi cu zgîrcenie energia suptă de subnutriţie. El muncea,  de dimineaţă pînă seara, mai prezent la
124
RADU POPESCU
datorie decît oricînd, pentru a nu lăsa cumva impresia că rezolvă prin „chiul" lunile fără încasări. Era vacanţă, şi personalul redacţiilor înjumătăţit, sarcinile se îngrămădeau pe capul celor rămaşi, care încercau să-şi treacă surplusul unul asupra altuia, cu cea mai mare amabilitate colegială. Sahia accepta tot, providenţial. „Făcea" în afară de rubrica lui obişnuită, articole de fond, reportaj economic, cronică dramatică a teatrelor de vară, sau, şi mai greu, secretariat de zi sau de noapte. La pagina literară a „Vremii" era într-adevăr singur, căci materialul se alimenta prin colaboratori, şi majoritatea scriitorilor şi gazetarilor fiind plecaţi la odihnă, umplea numai el, săptămânal, cele şapte coloane, prin care trecea cu condeiul ca un ţăran cu plugul, pornind din zori, dar părăsind brazda nu la scăpătat, ci mult după miezul nopţii. în plus, se străduia pentru reapariţia „Bluzelor albastre", căci nu pierduse speranţa de a o scoate iar, odată cu venirea toamnei...
...în primele zile ale Iui octombrie sărise hopul, începuse să încaseze câte un ban. Se instala pe la Calea Moşilor într-o cameră la etajul şase, şi intrând acolo încercă din nou senzaţia de a se fi întors, după un ocol, tot în str. Regală, sau tot în bulevardul Ferdinand, sau în ori care alta din camerele prin care mai trecuse, şi se gîndi unde o fi văzut Topîroeanu, în schimbarea acestor locuinţe care se asemănau între ele ca vagoanele unui tren, unde o fi văzut „schimbările de decor" ?
Puţin îi păsa. „Bluse Albastre" de asemenea sărise hopul. în două luni se adunaseră din nou fondurile necesare unui reînceput. Fără să piardă nici o clipă, anunţă reapariţia printr-o serie de afişe volante, care zburară o clipă, ca nişte porumbei, prin forfota de toamnă a oraşului. Dar cînd la „Vremea" trecu din redacţie în administraţie şi anunţă reapariţia revistei oferind suma primului număr, a numărului cinci, şeful contabil îl rugă să treacă întâi pe la direcţie. Trecu. Directorul-proprietar îi aduse atunci la cunoştinţă că încă de trei săptămâni —■ la vreo două zile după alegeri, socoti repede Sahia — primise de la ministerul de interne şi de la Siguranţă dispoziţia fermă de a nu mai tipări „Bluze Albastre", şi nici o altă publicaţie condusă de Sahia.
— Bine, dar Siguranţa nu are nici un drept să vă dicteze ce să tipăriţi şi ce nu. Tipărirea © afacere cu caracter comercial. Şi pe urmă, nu există cenzură...
—■ Domnule Sabia, surise spilcuit directorul, noi nu ne putem pune în conflict cu Siguranţa, tocmai pentru că întreprinderea noastră e comercială... şi nu numai pentru asta... şi pe urmă, să-ţi spun ceva, cred că e şi spre binele dumitale...
Se duse la „Rampa" pe intrarea Zalomit, la „Tiparul Românesc" pe Sărindar, la „Viitorul" pe Academiei, la „Bucovina" pe Sebastopol... Peste tot acelaşi răspuns. Circulara Siguranţei îl precedase la toate tipografiile, o auzea recitată în toate surîsurile, se îneca în ea ca într-un gaz asfixiant care îmbîcsea toate căile...
...Dar în timp ce iarăşi bătea străzile, de astă dată cu banii deveniţi inutili în buzunar, se întrebă : se va opri Ia atît dobânda pe care Siguranţa i-o plătea pentru poliţa din vară ? îl încercau bănuieli, temeri şi presentimente care parcă întunecau cu o umbră de zăbranic revista inimii lui. Atunci sărea dincolo de etapa „Bluzelor" şi începea să despice gîndul plecării în Uniunea Sovietică, să înşire în faţa lui datele acestei călătorii, a cărei chemare fabuloasă o auzise în neuitata noapte de tristeţe şi căutări, din iulie trecut. Ideea trebuia discutată cu legătura sa de Partid, studiată repede, în limita posi-
AL. SAHIA ŞI ULTIMELE NUMERE ALE „BLUZELOR ALBASTRE" 125
de ia „-uamiuod-ta , -jo fWjri      încornorare al tinarului cu
"Zde 1"noembrie 19S2, h Regimentul de Gardă Nr. 6 MrhM Viteazul
Atunci a scrîsnit din dinţi. Armata ridica din nou ghiara sa-1 mhaţe. N-o uitase nu dar o Sase undeva în urmă, de cînd evadase din spiritul er cazon, uitase, nu, tw o ^ Acum la ordinul Siguranţei, îşi trimetea ordinul ei,
t^^^t^'^ care-i Spi printre degete ou cinci ani în urma. ^ ^    apărut   ltimul număr
ci în noSrie cînd Sahia renunţă la ea în sufletul lui, trecmd printre cele două S care strajuiau cu gurile îndreptate spre oraş, poarta regimentului...
CRONICA IDEILOR
N. TERTULIAN
TRATATUL DE  „ISTORIA PSIHOLOGIEI"
Apariţia tratatului de „Istoria Psihologiei"   publicat  de acad.   Mihai   Ralea şi C. I. Botez, constituie un eveniment de un interes remarcabil în viaţa ştiinţifică romînească. Particularităţile de concepţie ale tratatului decurg din fidelitatea programatică a autorilor fată de concepţia marxist-leni-mstă asupra istoriei gîndirii. Nu ca o istorie „autonomă", strict „tehnică", a diferitelor teorii şi puncte de vedere care.s-au succedat de-alungul istoriei asupra senzaţiei, percepţiei, imaginaţiei, memoriei, voinţei, etc. apare concepută istoria psihologiei în viziunea autorilor tratatului. Atitudinea de „comprehensiune" universală în tratarea diferitelor şcoli şi curente psihologice, „generozitatea" absolută la adresa celor mai contradictorii puncte de vedere asupra mecanismului vieţii psihice, eclectismul suveran şi programatic — caracterizează atitudinea dominantă în istoriografia burgheză a psihologiei, nu însă şi concepţia autorilor romîni   ai   tratatului de „Istoria   Psihologiei".   In   lucrarea acad. M.   Ralea   şi   C. I. Botez,   toate curentele şi şcolile psihologice sînt supuse unui examen critic riguros din unicul punct de vedere considerat ca strict ştiinţific — ce! al psihologiei „monist-materialiste" bazată pe teoria fiziologiei   moderne   pavloviste : istoria psihologiei devine astfel istoria formării şi cristalizării unei psihologii ştiinţifice, materialiste, într-o luptă perpetuă cu tendinţele speculative şi metafizice, cu doctrinele    spiritualiste — magice, mistice,
ocultiste sau pur şi simplu strict idealiste — asupra sufletului uman.
Atitudinii unui Muller-Freienfels, care în „Die Hauptrichtungen  der gegenwărtio-en Psychologic"   (Leipzig   1933) formulează concepţia „echivalenţei" în valoare a tuturor curentelor psihologiei, care manifestă o comprehensiune simultană centru objek-tivierende Psychologie" ca şi pentru" sub-jektivierende Psychologie", care consideră ca a adera la „psihologia asociaţionistă", „cauzalistă",   mecanicist-materialistă nu exclude cîtuşi de puţin ideia de a manifesta. simultan cea ma, largă înţelegere pentru tezele doctrinare   ale psihanalizei   ca şi pentru metodele unei psihologii idealiste şi iraţionaliste   cum  este faimoasa   , verste-hende Psychologie", psihologia configuraţiei de tip diltheyan - întrucît conform acestui relativism   şi obiectivism   radical „keine „an sicii" nciitiger ist" („niciuna nu este ..in sine" mai adevărată decît celelalte") (pag.   148),   _   i   se   opune   în mod direct    concepţia    autorilor    romîni ai tratatului     de    „Istoria Psihologiei" care   sînt departe    de    a considera într-o  superioară   echivalenţă gestaltismul, behaviorismul şi pavlovismul (după recomandarea obiectivistă a lui Miiller Freien-fels), ci tind dimpotrivă să adopte o atitudine de intransigenţă ştiinţifică la adresa tuturor acelor teze şi curente psihologice care se opun înţelegerii materiaiist-ştiinţi-fice consecvente a proceselor psihice. Este incontestabil că pentru prima oară istoria
TRATATUL DE „ISTORIA PSIHOLOGIEI
127
doctrinelor   psihologice   este considerata dintr-un unghi de vedere consecvent-ma-terialist, situîndu-se pe primul plan al cercetării relevarea marilor, tradiţii materialiste ale ştiinţei  psihologice: opoziţia cu încercările   istoriograîice   de tip burghez apare si din acest punct de vedere radicală, dacă nu ar fi să cităm decît exemplul unei lucrări de tipul celei intitulate - „Les origi-nes de la psychologie contemporaine" (Pa-ris-Louvain, 1925), in care autorul - cardinalul Mercier! — tinde să desfăşoare o istorie critică a principalelor curente psihologice din epoca modernă (de la Descartes, trecînd prin Hume, cu atenţie specială asupra lui Wundt, Sipencer, Fouillee) din unghiul de vedere neo-thomist, scopul criticii .psihologiei moderne fiind „întinerirea doctrinelor scolastice", integrarea cuceririlor psihologiei experimentale în vechile tipare ale antropologiei a-ristotelico-thornisie din .perioada medievală !
Metodologia unei istorii marxiste a curentelor psihologice ridică probleme extrem de vaste şi complexe. Concepţia asupra vieţii sufleteşti, asupra raportului dintre psihic şi corp, dintre suflet şi materie, s-a dovedit întotdeauna- strîns conjugată cu poziţia de clasă a gînditorilor, cu concepţia lor filozofică gener.ală, cu atitudinea lor în problemele    gnoseologice fundamentale; unul dintre meritele esenţiale ale tratatului celor doi autori .romîni ni se pare acela de a îi tins să proiecteze dialectica evoluţiei diferitelor  concepţii asupra .psihicului uman pe fondul dialecticei evoluţiei sociale, de a fi tins să conjuge organic punctul de vedere asupra naturii vieţii sufleteşti al diferiţilor gînditori cu poziţia lor specifică în ansamblul raporturilor de clasă ale epocii. Unui     istoric    burghez    al psihologiei —   de   la   O.   Klemm   la   Reuchlin — i    s-ar    părea    poate    paradoxal faptul ca fiecare capitol important al unui tratat de „Istoria psihologiei" să se deschidă cu o amplă caracterizare a raporturilor sociale ale epocii, i s-ar părea poate hazardată şi artificială discutarea concep-
ţiilor politice ale lui Platon, a teoriei sale asupra statului, ca un preludiu necesar la teoria   „psihologică"   a „reminiscenţelor" sau la cea a metempsihozei şi a nemuririi sufletului :  şi  totuşi  tratatul  de „Istoria psihologiei" ai celor doi autori romîni demonstrează cu elocvenţă cît de necesară şi organică apare definirea epocii de avînt şi efervescenţă a  democraţiei ateniene sclavagiste, cu intensificarea acută a vieţii publice, cu  „individualismul   (ei) dezlănţuit şi insaţiabil" (pag. 37), cu dizolvarea vechilor idei religioase şi cu prăbuşirea definitivă a vechii orînduiri gentilice, pentru a putea pricepe    „umanismul" soliştilor (Protagoras : „omul e măsura tuturor lucrurilor"), relativismul lor etic şi psihologic, senzualismul lor în teoria cunoaşterii, rolul lor în dizolvarea dogmatismului eleat şi în progresul observaţiei vieţii psihice, ■— după curn cît de necesară se dovedeşte evocarea conservatorismului iui Platon, a ridiculizării instituţiilor democratice şi libertăţilor cetăţeneşti   cuprinsă   în opera lui Platon, a teoriei sale aristocratice asupra statului („idealizare ateniană a sistemului de caste egiptean") pentru a putea defini una dintre originele teoriei sale metafizice asupra sufletului.
In   concepţia   acad. M. Ralea   şi   a lui C. I. Botez caracterizarea conceptelor psihologice ale unui gînditor  apare inseparabil legată  de poziţia sa în problemele fundamentale ale teoriei cunoaşterii, concepţia   asupra   vieţii   psihice   fiind strîns conjugată cu viziunea    generală asupra raporturilor între materie şi spirit : pagini dintre cele mai substanţiale ale tratatului sînt   consacrate   analizei   gnoseologiei — „teoriei   senzaţiilor"  a   lui   Aristotel, cu afirmarea răspicată a originei cmipirice a noţiunilor, criticii bacon-iene a diferitelor surse de erori, deformări şi superstiţii în procesul cunoaşterii    (idola   tribus, idola specus, idola   fori, etc.),   teoriei „intuiţiei raţionale" a lui Descartes, pînă   şi tezei kantiene despre „judecăţile sintetice a priori" : pretutindeni analiza gnoseologică este desfăşurată de pe poziţii ferm materialiste, tratatul  acordînd o   importanţă perpetuă
128
N. TERTULIAN
criticii „inneismului" (teoriei „ideilor înnăscute"), nativismului, introspecţionismului şi subiectivismului, opunînd oricărei forme de spiritualism şi idealism gnoseologic teoria reflectării fundată pe baza fiziologiei pavloviste.
în istoria gîndirii psihologice, observaţiile asupra mecanismului vieţii psihice, asupra naturii vieţii sufleteşti şi a legilor ei interne, au servit adeseori drept fundament pentru o concepţie etică generală asupra omului : adoptind acest punct de vedere autorii tratatului nostru au tins adeseori către o fuziune a istoriei psihologiei cu istoria eticei, au scris -pagini dintre cele mai interesante despre etica lui Epicur (văzută ca o adevărată „psihologie a afectivităţii") şi despre etica lui Spinoza (în care au văzut pe bună dreptate o „psihologie aplicată"), au acordat un spaţiu real ideilor psihologice ale moraliştilor francezi, evo-cînd maximele lui La Rochefoucauld, portretele lui La Bruyere, reflexiunile lui Vau-venargues, memorialistica lui Saint-Simon, etc. ,,Un psiholog se deosebeşte de-un moralist, aşa cum un botanist diferă de un grădinar. Cel dinţii se abţine să formuleze judecăţi de valoare şi se mărgineşte să înregistreze fenomele. Cel de al doilea trebuie să condamne sau să laude" (pag. 310). Tratatul analizează cu pătrundere modul în care „psihologia intelectualistă" a lui Spinoza determină etica sa, modul în care convingerea psihologică generală a marelui filozof în eficacitatea raţiunii asupra evoluţiei pasiunilor omeneşti determină credo-ul său etic, determină teza sa asupra puterii omului de a se elibera de „sclavia afectelor", întrucît „ceea ce gîndi m în mod clar şi distinct provoacă seninătate, echilibru, ceea ce gîndim confuz provoacă pasiuni".
Istoria psihologiei fiind considerată de Mihai Ralea şi C. I. Botez ca istoria triumfului progresiv al concepţiei materia-list-ştiinţifice despre legile psihicului, tratatul acordînd o atenţie cu totul deosebită valorificării puternicelor tradiţii materialiste ale ştiinţei psihologice, urmărind perpetuu eliberarea conceptelor psihologice de orice
urmă de spiritualism, eliminarea ideii de origine teologică a unui suflet ca entitate distinctă de corp (ens cogitans), eliminarea vechiului dualism de origine carteziană între „res extensa" şi „res cogitans" — este cu totul normal ca „Istoria psihologiei" a celor doi autori romîni să concentreze o lumină puternică asupra rolului cuceririlor fiziologiei şi biologiei în progresul psihologiei ca ştiinţă. Nu poate fi considerată aşa dar cîtuşi de puţin surprinzătoare prezenţa într-un tratat de „Istoria Psihologiei" a unor capitole consacrate dezvoltării ştiinţei fiziologice şi biologice, prezenţa capitolului excelent dedicat „medicilor antichităţii" sau a celui intitulat ,,Psihologia şi progresele fiziologiei' sistemului nervos". Paralelismul acesta între dezvoltarea fiziologiei şi evoluţia psihologiei este urmărit cu stringenţă, fiind denunţate mereu tentativele de autonomizare a funcţiilor sufleteşti faţă de baza lor materială — fiziologică — de la ideia pretinselor „spirite animale" ale lui Descartes pînă la psihanaliza modernă (din păcate tratatul nu se ocupă şi de teoriile antroposofiei moderne de tip steinerian, care au exercitat o anume influenţă la epoca lor) ; această orientare ferm materialistă a tratatului culminează în cele două vaste capitole finale ale cărţii consacrate unei ample expuneri sistematice a concepţiilor' lui I. M. Secenov şi I. P. Pavlov şi importanţei lor capitale pentru fundamentarea unei psihologii ştiinţifice. Aceasta explică şi atenţia deosebită acordată în capitolul despre „Psihologia romînească", contribuţiilor pe tărimul fiziologiei, neurologiei şi psihiatriei de către marii savanţi romîni — St. C. Michăilescu, Victor Babeş, Gh. Marinescu, C. I. Parhon, Danielopolti — tratatul de „Istoria psihologiei" situînd astfel la locul cuvenit contribuţia remarcabilă a ştiinţei romîneşti la dezvoltarea unei psihologii materialiste.
Sfera problemelor tratată în lucrarea celor doi autori romîni se dovedeşte aşa dar extrem de vastă. Merită toată stima munca ştiinţifică desfăşurată de autorii tratatului pentru colecţionarea şi utilizarea unui nu-
TRATATUL DE „ISTORIA PSIHOLOGIEI"
129
măr considerabil de izvoare originale, de texte filozofice, etice, psihologice, fiziologice, pedagogice, etc., a unui număr impresionant de comentarii şi studii de sinteză a unor lucrări de istoriografie marxistă (Sergheev, Porşnev, Soboul, etc.) — pentru a putea fixa într-o unitate sistematică totalitatea punctelor de vedere asupra fenomenelor psihice de la antichitatea filozofiei pre-socratice şi pînă la „prelegerile despre activitatea   emisferelor cerebrale" ale lui I. P. Pavlov — şi a le încadra în ansamblul dezvoltării spirituale a omenirii (în definirea şi caracterizarea concepţiei asupra fenomenelor psihice a lui Aristot a fost astfel utilizat nu numai De Anima, tratatul despre suflet, dar şi Metafizica, Etica, Fizica, Analele Postume, Poetica, comentariile Iui Gomperz şi — pe larg — „Caietele Filozofice)  ale lui Lenin ; în caracterizarea    „psihologiei"   Iui   Spinoza sînt folosite nu numai lucrările originale ale filozofului în frunte cu Etica şi Tractatus The-ologico-politicus dar şi un izvor mai rar cum     este    comentariul     lui Thalhei-mer „Spinozastellung in der Vorgeschichte der dialektischen Materialismus" — Viena 1928;   în   analiza  behaviorismului alături de   textele    originale    fundamentale ale Iui Watson, James, Edward C. Tolman, etc. sînt utilizate substanţial şi izvoare dintre cele mai recente ca Rene Zazzo „Psycho-logues et psychologies de L'Amerique", lucrarea lui Andre Tilquin „Le behaviorisme, origine et developpement"  ■ (Paris, 1950) sau   studiul   psihologului   sovietic Iaro-şevski   publicat   ca   prefaţă   Ia traducerea rusă a lucrării lui Woodworth („Psihologia experimentală"). Aceasta   a asigurat meritele de ordin expozitiv şi sistematic ale tratatului, spiritul de comprehensiune şi obiectivitate ştiinţifică cu care sînt expuse cele mai variate doctrine psihologice, caracterul superior didactic al lucrării — „Istoria Psihologiei" cuprinzînd de-opotrivă expuneri excelente ale psihologiei intelectual iste a lui Herbart ca şi ale -sensua'lisrnului lui Condillac, ale metodei experimentale stabilite de Fechner (cu ultimele contribuţii şi amendamente, mergînd
pînă la studiul recent al psihologului ro-mîn Zapan asupra raporturilor dintre intensitatea excitaţiei şi a senzaţiei) ca şi ale meritelor şi   limitelor „,asociai;ionismului" lui Stuart-Mill şi Bain, ale contribuţiilor marilor materialişti ruşi la fundamentarea unei viziuni ştiinţifice în psihologie (Bie-linski, Cernîşevski, Dobroliubov). ca şi ale psihologiei moderne franceze (unde se recunoaşte mai vechea simpatie a lui Mihai Ralea pentru metoda psiho-patologică a lui Ribot şi mai ales pentru contribuţiiie lui Pierre Janet, căruia i se atribuie meritul de a fi depăşit behaviorismul prin atenţia acordată conştiinţei şi formelor superioare ale conduitei sociale). Din  păcate într-o serie de cazuri critica erorilor şi limitelor unor doctrine psihologice mai vechi nu apare ca o critică „imanentă", ca o dezvăluire a concluziilor eronate la care duc înseşi pre-mizele acestor doctrine — ci se suprapune exterior peste expoziţia amplă a concepţiilor psihologice; „critica" doctrinei este astfel formulată prin „juxtapunerea" unor observaţii şi nu prin disecţia organică a întregului sistem de gîndire (e cazul expunerilor elogioase consacrate „pozitivismului" Iui Comte sau Spencer, unde judecata negativă apare cu totul sumară şi exterioară,  în cazul  Spencer  fiind  de pildă absentă  denunţarea mărginirii pozitiviste a celui care tindea să autonomizeze cu totul  „psihologia" faţă de „sociologie"). Că aceste deficienţe nu caracterizează totuşi ansamblul orientării tratatului, ne-o dovedesc studiile consacrate analizei critice a principalelor curente din psihologia burgheză modernă, capitolele dedicate gestal-tismului,   psihanalizei   şi behaviorismului fiind după părerea noastră printre cele mai interesante ale „Istoriei psihologiei".
„Apărarea conştiinţei" — astfel ar putea fi definit leit-motivul acestor studii care se împotrivesc categoric de-opolriyă tendinţei freudiste de a înlocui sfera conştiinţei prin vastul domeniu al inconştientului ca şi tendinţei behavioriste de a „lichida conştiinţa", reducînd-o la un mecanism muscular simplist, pentru a nu mai vorbi   despre  critica   tendinţei  unui' Mc.
9 — Viaia Romînească nr. 10
130
N. TERTULIAN
Dougal! de a pune „instinctul" la baza întregii vieţi psihice, de a „zoologiza" psihologia şi de a coborî nivelul vieţii psihice la nivelul vieţii organice. Critica fundamentală adusă psihanalizei freudiste descinde din observaţia că nu ar putea exista turburări pur psihice, sine materia, psihoze pur funcţionale, fără leziuni ; autorii tratatului resping teza unui determinism pur psihic — şi observînd că „în concepţia freudistă condiţionarea fiziologică nu este examinată", citind observaţia psihologului sovietic Smirnov cu privire la faptul că în viziunea psihanalitică determinismul fiziologic este negat, „psihicul este fără legătură cu organismul şi cu sistemul lui nervos, fără legătură cu mediul înconjurător", ajung ia formularea unei critici a psihanalizei din unghi pavlovist, subliniind necesitatea de a pune la baza analizei unor fenomene psihice ca nevrozele sau visele în primul rînd studiul bazei fiziologice a proceselor psihice („progresele psihologiei în ultimele două secole se datoresc tocmai cercetării fenomenelor psihice ca fiind determinate de procesele fiziologice" ori „(psihanaliza este cel .mai pur idealism").
Behaviorismul american al unui John Watson este de-opotrivă supus unei critici eficiente, — autorii tr a tu lui denunţînd tendinţa de a reduce întreaga psihologie — sub pretextul luptei împotriva subiectivismului şi introspecţionismului — la o „ştiinţă a spasmului muscular", la un „simplu formalism descriptiv al unor mişcări, gesturi sau reacţii la anumiţi stimuli", elî-minîndu-se cu totul rolul acelor procese 'nervoase intermediare care pot intensifica şi atenua reacţia sau o pot inhiba complet- (aci apare un „motiv" mai vechi al gindirii psihologice a iui Mihai Ralea, care definise încă în „Explicarea omului" amî-narea ca o conduită specifică a psihologiei umane). Ignorarea fenomenelor de conştiinţă, a raporturilor reale dintre subiectiv şi obiectiv, a importanţei celui de al doilea sistem de semnalizare, constituie tot atîtea caracteristici ale behaviorismului; ni s-a părut subtilă observaţia că în fond ,,ră-mîne în behaviorism un idealism comuflat"
însoţit de un agnosticism în ce priveşte procesele psihice, deoarece behaviorismul nu neagă de fapt conştiinţa, ci o declară incongnoscibilă ştiinţificeşte, o consideră o operaţie pur subiectivă nedemnă de a fi privită ca obiect de ştiinţă, astfel că vechiul dualism psiho-fizic rămîne, în ultimă analiză, intact.
Am dori să atragem atenţia asupra interesului remarcabil pe care-1 prezintă capitolul consacrat „psihologiei configuraţiei" (Gestaltpsychologie). Interesul acesta descinde pentru noi şi din faptul că ,,ges-taltisrnu!" a exercitat o influenţă care a depăşit cu mult sfera strictă a psihologiei : iluzia pe care o crei.au structuraliştii cu privire la posibilitatea de a depăşi explicaţiile asociaţioniste, mecaniciste ale vieţii psihice cu ajutorul introducerii noţiunii unei „configuraţii" apriorice care ar sta la baza organizării tuturor senzaţiilor noastre şi de a explica astfel „organic" fenomenele eului şi personalităţii — a fascinat pe mulţi intelectuali (Camil Petrescu se lăsase sedus de explicaţia „morfologică" a personalităţii pornind de la „Gestaltpsychologie" — în „Teze şi antiteze" ca şi în post-faţa la „Danlon" ; G. Călinescu arătase simpatie pentru tezele structuraliste in „Principii de estetică", considerînd utilizabilă noţiunea de „structură" în sens gestaltist pentru explicarea autonomiei artei ; iar astăzi un Leo Spitzer utilizează noţiunea „clic-ului", a „iluminării" subite, a reconstituirii din particularitatea lingvistică a „întregului" operii literare tocmai pornind de la acea „verstehende Psychologie" a lui Dilthey care a generat şi curentul structuralist.) Poziţia autorilor tratatului de „Istoria psihologiei" la adresa psihologiei gestaltiste este categorică. Mihai Ralea şi C.J. Botez resping ideia existenţei unor forme preexistente în percepţie. Argumentului esenţial al structuraliştilor cu privire la preeminenţa perceperii „structurii" întregului faţă de ori ce senzaţie provocată de părţile şi detaliile lui, i se răspunde cu observaţia că ori ce „formă" a percepţiei este dedusă din experienţă  şi condiţionată  de experienţă, că
TRATATUL DE „ISTORIA PSIHOLOGIEI"
131
„un şir de note este perceput ca o melodie după ce am ascultat de repetate ori alte melodii — un obiect este perceput ca avînd o formă, după ce am cunoscut din experienţă senzorială o serie întreagă de obiecte cu formele lor specifice". „A admite forme în percepţie, care nu ar fi provenite din experienţă, este a ne întoarce la apriorismul kantian, şi de fapt gestaltismul este o nouă versiune cu pretenţii ştiinţifice a primei părţi din Critica raţiunii pure (estetica şi logica transcendentală)" (pg. 557)\ Pornind de la analiza pavlovistă a formării noţiunii de structură printr-un ş'ir de asociaţii repetate,   considerînd „formele" percepţiei nu ca nişte  realităţi primare, apriorice,  ci ca rezultatul unor legături temporare care se formează în timp şi se Integrează în stereotipul dinamic, autorii „Istoriei psihologiei" desfăşoară o critică eficientă a teoriei configuraţioniste cu privire la priceperea subită a sensului, la insight, văzut ca o iluminare bruscă, fără pregătire prealabilă, fără legături asociative. „Noi nu putem înlocui gîndirea discursivă cu intuiţia imediată fără a cădea în misticism sau  a  reduce gîndirea la simpla    percepţie"..    Ni    se   pare preţioasă această  „reabilitare"   răspicată a rolului  gîndirii discursive,   mediative, a proceselor de analiză şi sinteză în formarea „structurilor" şi „configuraţiilor", sublinierea faptului că  prin   acumularea şi creşterea asociaţiilor, pe baza metodei „încercărilor şi erorilor", se înfăptuieşte perfecţionarea viziunii „întregului" —- climi-
nîndu-se astfel tendinţa radicală a gestal-tiştilor de a autonomiza „structura" faţă de experienţă şi practică.
Din păcate critica principalelor curente ale gîndirii psihologice burgheze, nu este însoţită în tratatul celor doi autori romîni, de o prezentare amplă şi sistematică a cuceririlor psihologiei sovietice : ar fi fost normal ca ţinîndu-se seama de atenţia acordată în lucrare tradiţiilor materialiste ale ştiinţei psihologice, vastului spaţiu acordat expunerii pavlovismului, tratatul de „Istoria Psihologiei", să ofere în partea finală — consecvent cu sine însuşi — o analiză largă a rezultatelor obţinute pe tărîmul cercetării psihologice în spiritul materialismului dialectic de psihologi siovietici ca Leontiev, Luria, Vîgoţki, Rubinstein, Dobrînin, ş.a. Este neîndoios că o viitoare ediţie a tratatului va trebui să supună unei revizuiri serioase şi capitolul consacrat istoricului psihologiei romîneşti, în care o indulgenţă surprinzătoare la adresa concepţiei psihologice idealiste a lui Rădulescu-Motru se aliază cu citarea unor nume prea puţin reprezentative pentru reala istorie a psihologiei din ţara noastră.
Dincolo însă de obiecţiile şi rezervele parţiale pe care le poate suscita, constituind prima istorie a psihologiei scrisă în spiritul materialismului ştiinţific — lucrarea celor doi autori romîni se înscrie incontestabil printre realizările cele mai serioase ale ştiinţelor umanistice din ţara noastră.
9*
CRONICA FILMULUI
D. COST IN
pe marginea filmului „ Panel Korceaghin "
ÎNSEMNĂRI DESPRE FILMUL SI EROUL REVOLUŢIONAR
Sînt cunoscute succesele strălucite obţinute de cinematografia sovietică în cadrul ultimelor Festivaluri internaţionale ale filmului — la Cannes, la Karlovy Vary, la Bruxelles ori la Moscova. Aceste victorii artistice, laurii obţinuţi de filme ca „Al 41-lea", „Zboară cocorii", „Casa în care locuiesc" „Pe Donul liniştit" ş.a. — răsunătoare confirmări ale superiorităţii realismului socialist în arta cinematografică — au putut surprinde sau uimi numai pe aceia care n-au cunoscut, care n-au vrut sau n-au putut cunoaşte marea forţă, tradiţiile filmului sovietic. Celor care ştiu însă că de la începuturile sale, cinematografia din URSS s-a situat pe primul loc în lume, celor care au văzut, de-a lungul anilor, capodoperele cineaştilor din ţara socialismului, celor cărora nu le sînt străine orientarea, principiile creatoare, condiţiile de lucru ale slujitorilor sovietici ai artei cinematografice, — succesele internaţionale din ultima vreme le apar cu totul fireşti ; aceasta cu atît mai mult cu cît în afara filmelor amintite, în vremea din urmă o scrie întreagă de creaţii de înaltă valoare artistică, ce n-au figurat în competiţii, au cîş-tigat preţuirea marelui public, multe din ele 'fiind datorate nu unor maeştri reputaţi ci unor cineaşti tineri, debutanţi sau aproape. Este semnificativ că între acestea din urmă s-au bucurat de mare succes realizări care prin tema lor, prin forţa realistă şi -prin patosul imaginilor, prin eroii cărora le-au dat viaţă pe ecran amintesc direct tradiţia filmelor
clasice din primii ani ai cinematografiei sovietice, şi spunînd acest lucru ne gîndiin bunăoară la recenta ecranizare a romanului „Aşa s-a călit oţelul" — filmul ,,Pavel Korceaghin" al regizorilor A. Alov şi V. Naumov.
...In urmă cu trei decenii, cinematografia sovietică, aflată la începuturile ei, revoluţiona arta filmului prin apariţia „Crucişătorului Potemkin". Este un fapt cunoscut Au fost scrise pagini nenumărate despre caracterul profund inovator al acestei capodopere create de Eisenstein, i-au fost închinate studii, articole, poezii chiar. „Crucişătorul" a făcut triumfal ocolul lumii, spre gloria geniului creator al popoarelor descătuşate de Marea Revoluţie Socialistă clin Octombrie-
Rod al unor îndelungate căutări, purtînd pecetea talentului prodigios a! autorului său, filmul acesta a cucerit celebritatea datorită imensului potenţial dramatic al imaginilor sale, datorită patetismului zguduitor al fiecărui episod, al fiecărui cadru. Forţa şi noutatea estetică a „Crucişătorului Potemkin" n-au fost însă şi nici n-ar fi putut să fie rezultatul unor abstracte cercetări şi experienţe de laborator. Calităţile formale, inovaţiile în domeniul expresivităţii, al compoziţiei sau montajului, originalitatea soluţiilor plastice au Tost determinate nu numai de tendinţa generală către înoire, de entuziasmul creator ce au animat
ÎNSEMNĂRI DESPRE FILMUL ŞI EROUL REVOLUŢIONAR
pe slujitorii artei sovietice tncă din primii ani de după Revoluţie ; ele au apărut din necesitatea exprimării unor idei noi, care au fecundat talentul şi, aş spune, intuiţia, instinctul cinematografic al tînărului Eisen-stein. închinat revoluţiei din 1905, filmul trebuia să glorifice  eroismul, invincibilitatea maselor ridicate de partid la lupta cea mar.e..Creind „Crucişătorul", Eisenstein a  subordonat, concepţiei  sale ideologice toate posibilităţile şi mijloacele de expresie ale artei cinematografice, aproape fiecare rezolvare plastică originală,   fiecare procedeu de filmare fiind cerute   de sensul profund al episodului respectiv.. De aici puternicul dramatism al episodului faimos de pe scara din Oclesa, de aceea imaginile în-făţişînd tunurile crucişătorului,   cu ţevile masive ridicîndu-se deasupra punţii — din punct de vedere al formei un „prim-plan" filmat, desigur, într-un fel original — nu sînt moarte şi reci (ca imaginile fotografiate în prim-plan .ale altor filme, contemporane  „Crucişătorului Potemkin"), ci te răscolesc,  devin un simbol viu al forţei marinarilor răsculaţi ; virulenţa şi noutatea, valoarea artistică a   „Crucişătorului Potemkin"  au  izvorît în mod  necesar din forţa conţinutului său de idei, din forţa Revoluţiei — tema fundamentală a filmului.
„Crucişătorul Potemkin" afirma pentru prima oară pe plan internaţional superioritatea metodei realismului socialist în creaţia cinematografică. Es'te vorba tocmai despre faptul că privind realitatea în dezvoltarea ei revoluţionară, pătrunzînd esenţa evenimentelor, regizorul sugerează convingător — dincolo de tragismul represiunii
— perspectiva apropiată a victoriei.
De atunci începînd, de la apariţia filmului lui Eisenstein, de-a lungul anilor, tema aceasta a revoluţiei, scumpă cineaştilor sovietici, a stat la baza unei serii întregi de realizări admirabile, dintre care multe
— continuînd şi dezvoltînd tradiţia „Crucişătorului..." — au intrat în patrimoniul cinematografiei mondiale. Inspiraţi şi înflăcăraţi de patosul revoluţiei, Eisenstein, Pudovkin, Dovjenko, fraţii Vasiliev, Kozîn-ţev, Trauberg,  Iutkievici şi  alţi creatori
străluciţi au făurit, cu mijloacele artei, o adevărată istorie în imagini a luptei pentru înfăptuirea primului stat socialist. Filmele lor au făcut şcoală, şi vedem cu satisfacţie cum astăzi această temă generoasă prilejuieşte consacrarea unor reprezentanţi de talent ai .noii generaţii de cineaşti, între care A. Alov şi V. Naumov, autorii filmului „Pavel Korceaghin".
*
Realismul socialist presupune şi cultivă dezvoltarea individualităţilor creatoare, o. mare diversitate de stiluri artistice personale, presupune şi cultivă o largă varietate de teme şi de genuri cinematografice. In însemnările de faţă ne referim numai la o latură a bogatei tradiţii pe care o are astăzi cinematografia sovietică — una dintre cele mai importante însă — tradiţia filmului cu subiect revoluţionar.
In legătură cu gloria mondială a filmelor clasice sovietice, Bela Balasz scria că filmele  acestea   au cucerit publicul burghez „nu din pricina ci în pofida ideologiei lor revoluţionare", datorită forţei lor .artistice. Există o falsă prejudecată, cu privire la caracterul aşa zis ingrat, „neartistic", al tematicii actuale, „politice". Cinematografia din URSS dovedeşte  acum din nou şi convingător — prin succesul unor filme ca „Pavel Korceaghin" — contrariul. De fapt, parafrazîndu-1 pe Balasz, se poate spune  că   filmul   regizorilor  A.   Alov şi V. Naumov emoţionează, cucereşte marele public „nu în pofida ci din pricina ideologiei lui revoluţionare", datorită idealului socialist pe care-1 preclamă cu forţă artistică şi care este idealul milioanelor de oameni ce se ridică la o viaţă nouă. Cu forţă artistică ! — este o condiţie hotărîtoare şi spunînd aceasta ne gîndim la talent, la măestria cineaştilor, fără de care ideile generoase ce au stat la baza creaţiei lor n-ar fi rodit, n-ar fi putut deveni artă.
Fiind vorba despre o ecranizare, exemplul filmului „Pavel Korceaghin" ar putea părea nu cel mai elocvent. Materialul de viaţă a fost cules doar de Ostrovski, eroul este de asemeni creaţia romancierului, — ce le-a mai rămas de făcut cineaştilor ?
134
D. COSTIN
A adapta necesităţilor ecranului o operă literară nu înseamnă, în nici un caz, a face o simplă ilustrare pe ecran a cărţii, a „fotografia" povestirea imaginată de scriitor. Şi nu înseamnă nici „rezumarea" acesteia. Transferul de valori artistice de la literatură la film, convertirea imaginilor literare în imagini cinematografice presupune retopirea materialului literar şi, ca să spunem aşa, filtrarea lui prin prisma personalităţii creatoare a cineastului, materializarea Iui din nou, prin mijloace noi, redînd viaţa şi oamenii aşa cum îi vede autorul filmului. Iar aceasta înseamnă creaţie artistică.
Există, de sigur, mai multe posibilităţi, mai multe feluri de a ecraniza un roman sau o nuvelă ; modalitatea depinde şi de caracterul lucrării literare, şi de temperamentul artistic al cineastului, — este vorba de ecranizările izbutite, desigur. Uneori — cum s-a întîmplat în romanul Iui Ostrovski — aceiaşi operă literară poate fi abordată cinematografic în feluri diferite, păstrîn-du-se de fiecare dată spiritul, sensul, bogăţia de idei a operei originare. In prima ecranizare a romanului „Aşa s-a călit oţelul", Mark Donskoi, unul dintre maeştrii filmului sovietic, şi-a concentrat atenţia, între altele, asupra luptei împotriva inter-venţioniştilor ; filmul fusese turnat în 1944 şi acest accent este firesc — evocarea eroismului lui Korceaghin şi al armatei lui Budionîi în zilele dramatice ale Războiului civil fiind menite să însufleţească tineretul din URSS în lupta împotriva agresorilor hitlerişti.
Regizorii A. Alov şi V- Naumov au realizat filmul acum, în epoca muncii eroice de pe şantierele comunismului, a muncii eroice a tineretului pentru cucerirea pă-mînturilor înţelenite, — ceea ce explică poate de ce s-au oprit tocmai asupra episodului construcţiei căii ferate de laBoiarka. Dar şi într-un caz şi în celălalt, Korceaghin este Korceaghin, comunistul neînfricat, omul care şi-a închinat toată viaţa, toate puterile celui mai minunat lucru din lume ■— luptei pentru eliberarea omenirii-
Mark Donskoi a urmărit ecranizarea integrală a romanului. Tinerii Alov şi Naumov au folosit o altă cale, îndrăzneaţă dar mai proprie, într-un anumit sens, creaţiei cinematografice. Cu alte cuvinte, ei au „extras" din romanul Iui Ostrovski esenţa, semnificaţia profundă a tragediei şi a victoriei lui Korceaghin şi au redat-o prin prisma episodului de la Boiarka ; în felul acesta au avut posibilitatea să se concentreze asupra unui anumit eveniment •— lucru deosebit de însemnat dacă ţinem seama de durata limitată a filmului in raport cu proporţiile operei literare — au putut urmări şi dezvălui mai în adîncime creşterea, formarea oamenilor în luptă, sub influenţa ideilor leniniste, înnoitoare.
Această viziune asupra ecranizării, concretizată în imagini de o înaltă măestrie artistică, s-a dovedit inspirată : filmul satisface exigenţele admiratorilor cărţii.
„Pavel Korceaghin" se caracterizează printr-un puternic realism, prin forţa cu care exprimă .adevărul vieţii. Evitînd orice emfază, orice exagerare, cineaştii sovietici reconstituie tensiunea zilelor revoluţiei şi ale războiului civil, înfăţişează greutăţile imense pe care au trebuit să le învingă comuniştii, tinerii comsomolişti în bătălia pentru construirea şi apărarea statului socialist. Este cadrul în care se maturizează Pavka.
Aparatul de filmat se mişcă degajat, personajele şi acţiunile lor sînt surprinse din unghiuri originale, amintind, pe alocuri, dinamismul şi forţa sugestivă a imaginilor din „Zboară cocorii". Nu e vorba de o imitare a unor procedee ale lui Kalatozov, ci de expresia unui stil personal, stilul regizorilor Alov şi Naumov, care poartă pecetea — ca şi în cazul lui Kalatozov — şcolii „Crucişătorului Potemkin".
Reprezentativ pentru felul în care cineaştii sovietici Folosesc forţa expresivă a imaginii şi a montajului sînt scenele de pe şantier, bunăoară acelea cînd alternînd într-o succesiune rapidă aspecte de muncă şi imaginea unei mîini ce bate toaca anunţînd încetarea lucrului, autorii filmului sugerează întreg dramatismul zilelor acelea, eroismul şi dîrzenia comsomoliştilor.
ÎNSEMNĂRI DESPRE FILMUL ŞI EROUL REVOLUŢIONAR 135
Revenind la şantierul de ia Boiarka, să-i privim pe tinerii aceştia, pe Korceaghin şi pe tovarăşii săi. Sînt istoviţi, înfometaţi, jerpeliţi, unii abia se mai ţin pe picioare, alţii au fost răpuşi de oboseală, boală şi mizerie. De ce atunci, apariţia lor nu stârneşte compătimire, de ce în pofida celor înfăţişate pe ecran, ei par puternici, de neînvins ? Şi de ce chiar cumplita tragedie pe care o trăieşte Pavel Korceaghin mîh-neşte dar nu descurajează, de ce şi el apare ca un învingător ?
Explicaţia rezidă în metoda de creaţie şi nu în tehnica folosită, — este forţa realismului socialist. Să presupunem că cineastul s-ar fi limitat „să înfăţişeze" faptele,  oamenii, ca un povestitor „neutru" — aşa cum recomandă revizioniştii. Atunci, episodul de la Boiarka şi filmul, în totalitatea lui, ar fi transformat romanul într-o istorie pesimistă, într-o apologie a neputinţei şi nimicniciei omeneşti, a zădărniciei luptei, chiar dacă în realizarea lui ar îi fost folosite cele mai extraordinare procedee cinematografice. Pe cînd aşa, privind realitatea nu „pasiv", „imparţial", ci de pe poziţiile militante ale partidului, reflec-tînd-o în perspectiva dezvoltării ei, dezvăluind conţinutul profund al faptelor, pă-trunzînd în conştiinţa eroilor — Alov şi Naumov, cineaşti talentaţi, au făurit o operă mobilizatoare, optimistă, o operă a realismului socialist. Intr-un moment cînd — la Boiarka — situaţia este din cale afară de disperată, îl vedem pe Korceaghin împreună cu unul dintre tovarăşii săi, noaptea înveliţi cu mantalele ude de ploaie, discutând. Despre ce? Despre cît de frumoasă va fi viaţa lor după ce duşmanii şi greutăţile vor fi fost învinse. E una dintre cele mai emoţionante scene ale filmului, convingătoare pentrucă este vorba nu despre un optimism de paradă ci despre credinţa nestrămutată în victorie, — flacăra vie care dogoreşte în sufletul eroilor şi atunci cînd rezistenţa fizică, cînd viaţa chiar pilpîie, gata să se stingă.
Meritul principal al regizorilor este că au izbutit să creeze un Pavel Korceaghin viu, înălţător, la nivelul celebrului erou al
lui Ostrovski, îmbogăţind antologia cinematografică a luptătorilor comunişti cu o pagină emoţionantă. Şi aici ajungem din nou la  marile tradiţii  revoluţionare ale
filmului sovietic*
Eroul principal al „Crucişătorului Potemkin" e masa de oameni antrenată în vîltoarea luptei pentru libertate — o masă deloc amorfă, alcătuită din individualităţi caracterizate convingător. Pudovkin este însă acela care — în filmul său clasic „Mama" —- aduce pe ecran chipul muncitorului revoluţionar, înfăţişează oameni ale căror caractere se dezvoltă pînă Ia înţelegerea ţelurilor luptei revoluţionare. însemnătatea acestui film este că deschide — în arta cinematografică —- era unui nou tip de erou, omul înaintat al epocii noastre, comunistul, întruchipând idealul estetic al -artei realist socialiste proclamat în romanul lui Gorki.
O trăsătură caracteristică a cinemaio-grafiei burgheze este crearea mitului vedetei, al „starului", care .întruchipează, de regulă,   eroi   efemeri.   Dispunând   de actori  de -inară   clasă,  cinematografia sovietică crează — începând cu ecranizarea romanului lui Gorki şi, mai ales, în perioada filmului sonor — eroi a căror personalitate nu e tributară interpretului respectiv şi a căror existenţă nu se sfârşeşte o dată cu finalul filmului ; de regulă, se poate spune că abia atunci începe, trecînd de pe ecran în viaţă, însoţind şi mobilizând prin exemplul lor masele în opera de construire a socialismului.
Mi s-a întâmplat să citesc despre cutare „star" american că a primit într-un an nu mai ştiu cîte mii sau zeci de mii de scrisori de la admiratorii săi, sau că numărul de scrisori primite de nu mai ştiu care vedetă franceză s-a dublat după ce a arborat o nouă coafură... în lumea cineaştilor occidentali aceste amănunte sînt, de multe ori, criterii supreme pentru aprecierea talentelor !
Nu ştiu cîte scrisori a primit Boris Ba-bocikin — interpretul lui Ceapaev în filmul
136
D. COSTIN
fraţilor Vasiliev. Dar ştiu că în timpul celui de-al doilea război mondial, eroul căruia i-a dat viaţă pe ecran a fost un exemplu pentru partizanii din Uniunea Sovietică şi nu numai din Uniunea Sovietică, contribuind, în felul său, la zdrobirea armatelor cotropitoare hitleriste. Ceea ce reprezintă, fără îndoială, infinit mai mult decît cel mai mare record la bursa scrisorilor...
Materialul epic al povestirii scriitorului D. Furmanov ar fi putut prilejui realizarea unui oarecare film captivant, de „acţiune", dar cineaştii sovietici — fără a neglija această latură a operei — au pus accentul pe reliefarea caracterelor omeneşti, arătînd nu numai eroismul lui Ceapaev şi al tovarăşilor săi dar şi cum se formează un caracter de luptător comunist sub influenţa partidului.
Contradicţia dintre firea impulsivă, oarecum anarhică, nedisciplinată a acestui erou popular şi obligaţiile disciplinei militare, ale disciplinei de partid care pînă la urmă triumfă făcînd din Ceapaev un adevărat conducător, este înfăţişată pe ecran cu o mare forţă artistică. Cine a văzut filmul îşi aminteşte episodul în care Ceapaev (vrînd să elibereze pe unul din tovarăşii săi încarcerat pentru că şterpelise un purcel) este oprit de ostaşul ce făcea acolo de gardă din însărcinarea comisarului politic al detaşamentului. Contrastul fizic dintre impunătorul comandant şi soldatul acela pirpiriu şi neîndemînatic, care în alte împrejurări ar fi putut constitui un element de comedie, îşi pierde aici însemnătatea ; misiunea ce o îndeplineşte sentinela este o sarcină de partid şi conştiinţa răspunderii sale îi conferă neînsemnatului ostaş o asemenea autoritate, încît impulsivul Ceapaev nu îndrăzneşte să-1 înlăture ; el se opreşte în loc, zvîrlindu-şi furios sabia la pămînt...
In mîna fraţilor Vasiliev aparatul de filmat devine un instrument sensibil de investigare a sufletului, a psihologiei umane. Epoca eroică a războiului civil, reconstituită în imagini de o copleşitoare forţă artistică, apare pe ecran ca un cadru în care se conturează treptat figura unui
legendar comandant militar născut de Revoluţie.
Cartea lui Furmanov s-a bucurat de un succes considerabil- Dar nu e mai puţin adevărat că datorită caracterului atît de accesibil al cinematografiei, datorită extraordinarei sale forţe de pătrundere şi de influenţare a maselor, filmul a făcut să crească infinit de mult popularitatea admirabilului Ceapaev. Iar acest lucru nu reprezintă nicidecum o excepţie ci se referă la eroii a nenumărate filme sovietice cu subiect revoluţionar.
Transpunerea cinematografică a unei opere literare presupune rezolvarea unor probleme dificile, cu atît mai spinoase cu cît este mai răspîndită şi mai iubită de cititori lucrarea respectivă. Pentru că pe de-o parte, durata limitată a filmului implică selecţionarea materialului literar, iar pe de altă parte publicul are o părere formată asupra întîmplărilor şi a personajelor viitoarei realizări.
Maxim — eroul trilogiei cu acelaş nume a regizorilor Trauberg şi Kozînţev — este citat ca unul dintre cele mai complexe şi mai veridice tipuri de muncitori revoluţionari creaţi de cinematografia sovietică. Un merit important al cineaştilor este că au izbutit să dea viaţă unui personaj care întruchipează trăsăturile cele mai înaintate ale poporului, că întreaga existenţă a acestui erou de film reprezintă un model, un exemplu mobilizator pentru masa spectatorilor. In viaţa, în năzuinţele şi idealurile lui Maxim oamenii muncii îşi recunosc propria lor viaţă, propriile lor năzuinţe şi idealuri şi de aceea îl cred, îl consideră ca pe unul de-ai lor. Existenţa lui Maxim a început odată cu premiera filmului. Dacă însă eroul sau eroii operei cinematografice au pornit în viaţă ca eroi literari şi, mai ales, dacă ei au cunoscut o asemenea popularitate ca, bunăoară, Pavel Korceaghin, atunci lucrurile se complică deoarece, pe lîngă trăsăturile generale caracterologice, morale despre care am vorbit, ei trebuie să corespundă unui profil individual concret, să se identifice cu modelul literar. Fără a mai pomeni de faptul că pentru
ÎNSEMNĂRI DESPRE FILMUL ŞI EROUL REVOLUŢIONAR
137
fiecare cititor eroul preferat are o anumită fizionomie, că fiecare îl „vede" bunăoară pe Pavka Korceaghin astfel şi nu altminteri, că mai fiecare preţuieşte în caracterul, în personalitatea complexă a eroului din „Aşa s-a călit oţelul" şi o anumită trăsătură particulară iar în viaţa acestuia şi un anumit moment, o anumită împrejurare — iar filmul durează numai 90 de minute...
Cu atît mai însemnată este, de aceea, reuşita tinerilor creatori ai filmului, inclusiv ' a interpretului lui Korceaghin — actorul Lanovoi.
Talentul regizorilor se vădeşte aici în •felul în care izbutesc să sugereze — uneori printr-un amănunt aparent lipsit de importanţă — procesul de maturizare a eroului, în felul în care izbutesc să lumineze di-'ieritele laturi ale personalităţii lui Korceaghin, să înfăţişeze timiditatea dar şi dîr-zenia, momentele de  slăbiciune   dar şi
eroismul fără de margini, devotamentul, încrederea, dragostea neţărmurită faţă de partid care-i dau lui Pavka puterea să învingă suferinţele, boala, moartea chiar-
Spre deosebire de „Ceapaev", în „Pavel Korceaghin" este vorba nu despre formarea, ci mai cu seamă despre desăvîrşirea eroului revoluţionar ; Ceapaev, conducătorul militar, îşi siîrşeşte viaţa pe front, Korceaghin, luptătorul de rînd, îşi începe viaţa pe frontul împotriva intervenţioniştilor, el este o creaţie a revoluţiei şi — cu toate că este răpus curînd — are răgazul să se dezvolte multilateral, să devină comunist pînă în cele mai intime fibre ale sufletului său, are răgazul să ajungă un exemplu nu numai prin eroismul şi sacrificiul său dar, mai ales, prin felul său de a trăi, de a trăi comunist, de a-şi dărui pasionat viaţa, energia creatoare cauzei partidului.
TEORIE ŞI CRITICĂ
M. GUS
PARTINITATEA LENINISTĂ ŞI CRITICII Ei (II) *)
Henri Lefebore porneşte în cruciadă împofrioa realismului-socialist
împotriva realismului socialist s-a ridicat în Franţa sub steagul larg desfăşurat al revizionismului, ex-rnarxistul (sau mai clar cel care s-a autointitulat „marxi mai clar cel care s-a autointitulat „marxist") Henri Lefebvre, pe care cititorii noştri îl cunosc din broşura : „Introducere în estetică".
Aruncînd peste bord tot ceea ce el însuşi a afirmat în această carte despre realismul socialist. Henri Lefebvre afirmă astăzi că noţiunea estetică, teoretică a „realismului socialist" nu a apărut ca o generalizare a fenomenelor literare, ci dimpotrivă, că faptele şi fenomenele literaturii ■au fost subordonate unei scheme abstracte -fixate anterior/i)
Că lucrurile nu stau aşa, că realismul socialist este o orientare vie, creatoare, că el s-a dezvoltat în mod logic din condiţiile obiective ale dezvoltării literaturii, aceasta am dovedit-o tocmai pe baza faptelor reale ale istoriei literare.
Ce le opune Henri Lefebvre ?
El îndrăzneşte să afirme că rezultatele mişcării literare a realismului socialist ar dezvălui schematismul, lipsa de viabilitate a acestei noţiuni şi a acestei orientări. în literatura realismului socialist criticul nos-
*) Vezi Viaţa romînească nr. 9/958.
1) Articolul „Către un romantism revoluţionar" apărut în organul burghez „La nouvelle nouvelle revue franşaise" octombrie 1957.
tru belicos descoperă vidul, o simplă formulă semantică — „realism socialist" — fără nici un conţinut.
Insă tot ce am arătat mai sus în legătură cu procesul literar, aşa cum s-a des făşurat el în realitate, toate faptele pe care ■le-am invocat şi încă un număr imens de fapte pe care nu le-am amintit, spun acelora care vor să audă, arată acelora care vor să vadă, că literatura realismului socialist a acumulat pînă azi valori estetice uriaşe.
Pentru H. Lefebvre faptele nu contează. El scrie astfel despre romanul contemporan : „Succesul său de public este însoţii de o totală descompunere care-î lipseşte de însemnătatea şi valoarea exemplară. în virtutea unei tendinţe invincibile, romanul se reduce Ia autobiografie (mai mult sau mai; puţin elaborată) şi la o variantă a jurnalisticii". De aceea Lefebvre afirmă că puterea de construcţie este mai mare în „Tainele Parisului" de Eugene Sue decît in romanele-ciclu sau romanele-fluvii de astăzi. După părerea lui, „Tînăra gardă" şi „Comuniştii" nu răspund cerinţei căreia trebuie să-i răspundă un adevărat roman ; în stil şi în compoziţie ele nu exprimă „totalitatea vremii lor".
Aşadar forţa de construcţie ar fi mai mare în „Tainele Parisului" decît în „Suflet dezamăgit", decît în „Calvarul", „Pe Donul liniştit", „O tragedie americană", „Comuniştii", „Tînăra Gardă".
Aici Lefebvre se întrece pe sine. In calitate de autor al unei cărţi despre Marx,. el ar fi trebuit să ştie foarte bine ce ai*
PARTINITATEA LENINISTĂ ŞI CRITICII EI
139
gîndit şi au spus cu o sută de ani mai înainte întemeietorii comunismului ştiinţific despre romanul lui Eugene Sue.
In „Sfînta familie", Marx şi Engels au acordat multă atenţie analizei şi aprecierilor ideii fundamentale a romanului, tendinţelor şi imaginilor sale. Supunînd unei critici nimicitoare acea apreciere entuziastă a romanului care aparţinea unuia din adepţii fraţilor Bauer, Szeliga, Marx şi Engels au arătat că „Tainele Parisului" sînt lipsite atît de valoare artistică cît şi de idei, că el nu dovedeşte nici o forţă de construcţie creatoare. Acest punct de vedere a fost foarte bine exprimat în referinţele asupra eroului principal al romanului, prinţul Rudolf: „întreg caracterul lui Rudolf se cristalizează, în sfîrşit, în făţărnicia „pură" cu care ştie să înfăţişeze, lui însuşi şi altora, manifestările pasiunilor sale reie drept manifestări împotriva pasiunilor celor răi"*). Rudolf degradează umanitatea lui Fleur de Marie, înjoseşte tot ceea ce este uman în Resaque şi în Mastaque. Rudolf duce Ia pieire, în favoarea moralei curente burgheze, adică antiumane, pe toţi cei pe care îi „mîntuie de păcate". „Şi Rudolf nici nu se ridică măcar la punctul de vedere al moralei dependente care, cel puţin, se sprijină pe conştiinţa demnităţii umane. Dimpotrivă, morala sa se sprijină pe conştiinţa neputinţei umane". Conspectînd în 1895 „Sfînta familie", Lenin a transcris aceste cuvinte ale lui Marx în caietul său : „Ele reprezintă în mod excelent concluzia esenţei .antiumane a „umanismului filantropic" de tipul Rudolf-Eugene Sue. Nu forţa umană ci neputinţa umană — aceasta este „taina" principală a „Tainelor Parisului". Insă Henri Lefebvre atribuie romanului forţă de construcţie. In prefaţa la „Suflet dezamăgit", Romain Rolland a scris următoarele cuvinte remarcabile: „In ultimile sale reverii, Sufletul Dezamăgit s-a transformat în putere creatoare care, prin strălucirea sa divină Iasă în întunericul nopţii dîra propriei Căi Lactee".
*) Marx şi Engels : „Drespre artă şi li teratură" pg. 448 Ed. P.L.P. 1951.
Opera lui Romain Rolland este cu adevărat îmbibată de forţă creatoare dar aceasta era expresia năzuinţei neînfrînate a epocii. Şi „Suflet dezamăgit", răspun-zînd acestei năzuinţi exprimă — în ciuda grimasei lui Henri Lefebvre la adresa ro-manelor-ciclu •— „totalitatea epocii" ae care tot vorbeşte Lefebvre. Din însuşirile artistice ale acestei opere ca şi ale altor opere ale noii orientări literare, au fost deduse trăsăturile caracteristice şi criterii'e unite în mod teoretic în noţiunea de „realism-socialist".
Totuşi, împotriva raţiunii şi în contradicţie cu înseşi faptele, Henri Lefebvre afirmă pur şi simplu că dintr-o concepţie apriorică „s-a intenţionat formularea unei metode de creaţie în domeniul .artei şi a unor criterii de apreciere critică. Cu ajutorul unui sofism, s-au construit deducţiile pornind de la un concept predeterminat (propus ca un concept estetic) ca şi cum s-ar porni de Ia criterii care se referă la opere concrete".**)
Cititorul s-a convins însă că lucrurile stau tocmai pe dos. Totuşi, Lefebvre continuă : „Orice concept valabil are un conţinut obiectiv şi îl exprimă ; el nu poate să preceadă acest conţinut. Un concept estetic exprimă opere, formu-mulează condiţiile şi legile lor ; tn cazul nostru, dimpotrivă, s-a dedus din conceptul formal nu numai conţinutul ci şi crit-?-riul conţinutului. Rezultatele : vidul teoretic şi practic, forma conceptuală fără conţinut, adică conţinutul venind de „aiurea".***)
Henri Lefebvre zugrăveşte un tablou îngrozitor ; însă după cum spune zicătoarea rusă, visul este groaznic, însă şi Dumnezeu e milostiv... Conceptul estetic „realismul socialist" cuprinde acel conţinut pe care i 1-a dat literatura mondială în decurs de mai mult de jumătate de veac din istoria ei. Şi literatura, la rîndul ei, a împrumutat acest conţinut chiar din viaţă, din /lupta popoarelor pentru justiţie, pro**) Henri Lefebvre: „Către un romantism revoluţionar" în „La nouvelle nouvelle revue Franţaise", octombrie 1957, pg. 652. ***) idem
140
M. GUS
gres şi socialism. Şi pentru a nega acest conţinut trebuie să fii ori un ins incapabil să citeşti aceste opere ori un revizionist care te ridici pur şi simplu împotriva adevărurilor evidente de la sine ale m?.r-xism-leninismului.
Experienţa individuală a .artistului a dat întotdeauna materialul necesar pentru rezolvarea problemei : este metoda artistică atribuită autorului, reală sau inventată ? ■ A. Tolstoi şi-a început trilogia „Calvarul" fiind încă tributarul unei concepţii despre lume nesocialiste, caracteristică debutului său. Prima parte a trilogiei în prima redactare, aparţinea încă în întregimea ei realismului critic. 'Celelalte două părţi însă, au fost scrise de un alt Tolstoi, un Tolstoi nou, de un artist cu o nouă concepţie despre lume şi o nouă. metodă artistică. Noi vedem cum în a doua şi mai ales în a treia parte a „Calvarului" eroii trilogiei, Daşa şi Katia, Roscin şi Tel&-ghin, se transformă, devin alţii. Marea Revoluţie a revoluţionat conştiinţa lor, a schimbat modul lor de gîndire, psihologia, comportarea lor, transîormîndu-Ie în aspecte ale unei conştiinţe socialiste sovietice. Insă şi autorul care a văzut, a înţeles şi a arătat aceste schimbări radicale a devenit de asemeni un alt om şi un alt scriitor. Concepţia sa despre lume a devenit socialistă, el şi-a însuşit principiul partinităţii literaturii şi metoda sa creatoare, înainte realist critică, a dobîndit calităţi principial diferite, s-a transformat în realism-socialist.
O asemenea schimbare a metodei creatoare şi a substanţei artistice o găsim şi :1a Constantin Fedin. E suficient să comparăm „Oraşe şi ani" cu „Primele bucurii" şi „O vară neobişnuită" ca să ne convingem de acest lucru.
Şi aici e foarte important de semnalat faptul că scriitorul creşte în procesul creaţiei, că fiecare scriitor autentic nu stă pe loc ci se dezvoltă. Esenţialul este încotro se îndreaptă creşterea sa, care este sensul ei şi care factor o provoacă şi o hrăneşte.
Răspunsul la această întrebare este clar, A. Tolstoi, I. Kolas, V. Laţis, A Fadeev,
N. Tihonov, D. Furmanov, A. Surkov, K- Fedin, M. Şolohov, A. Serafimovici, M. Rîl-ski, V. Kataev, M. Bajan, L. Leonov, B. Roniaşov, G. Leonidze, N. Pogodin, A. Korneiciuk, K. Ciukovski şi alţi pionieri ai literaturii sovietice au mers şi merg pe drumul realismului socialist. In urma .îor au crescut şi cresc noi generaţii de scriitori, stăpîni pe metoda realismului socialist, foarte diferiţi din punctul de vedere al talentului şi al particularităţilor creatoare. Să numim numai cîţiva din ei, amintind însă că în literatura sovietică lucrează astăzi în mod rodnic sute şi sute de scrii' tori : A. Tvardovski, M.. Isakovski, A. Ar-buzov, M. Tursun-Zade, S. Mihaikov, M. Kocetov, A. Kahaar, N. Gribaciov, G. Nicolaeva, V. Rogov, P. Niiin, N. Aibek, V. Panova, S. Babaevski, V. Kojevniko^, G. Markov, L. Dmiterko, K. Simonov, Era, Kazakievici, S. Scipaciov, B. Polevoi, D. Granin. O pătrundere adîncă în procesele istorice şi complexele vitale ale construirii socialismului, în psihologia omului sovietic, o reproducere din ce în ce mai practic nuanţată a vieţii în dezvoltarea ei dialectică revoluţionară — iată conţinutul acestui proces. Călăuziţi de o concepţie nouă —- socialistă — despre tlume, conduşi de principiul leninist al partinităţii, scriitorii au dobîndit acea libertate creatoare la care i-a chemat acum o jumătate de secol Lenin. Scriitorii sovietici şi-au legat în mod deschis creaţia lor de cauza general-prole-tară, de construcţia socialismului şi a comunismului, înfăptuiesc în mod liber ideile şi politica Partidului Comunist. Iar literatura sovietică s-a îmbogăţit cu opere remarcabile... Toate acestea sînt negate de Lefebvre, care răstoarnă faptele cu capul în jos.
Pentru demonstraţie el construieşte o întreagă schemă a clasicismului şi neoclasicismului, care, chipurile, ar tinde să devină realism socialist. După Lefebvre, „clasicismul presupune multiple acorduri (consonanţe) : între indivizi şi grupe sociale, între reprezentările prezente (ideile şi ideologiile) şi trecutul — între instituţii şi structura socială". Dat fiindcă numim clasicism literatura unei perioade bine deter-
PARTINITATEA LENINISTA ŞI CRITICII EI
141
minate istoriceşte, şi anume a secoleior XVII—XVIII (şi Lefebvre este de acord cu aceasta), urmează că vremea clasicismului, — dacă, desigur, l-am crede pe cuvînt pe Lefebvre — a fost vremea „acordurilor" sociale, vremea corespondenţii dintre structura socială (absolutist feudală) cu întreaga orînduire socială, inclus;v şi a burgheziei care se întărea în cadrul orînduirii feudale... Dar cum perioada clasicismului a fost o perioadă a contradicţiilor sociale ascuţite, nu e posibil să-1 credem pe Lefebvre şi nici definiţia dată de el clasicismului. E suficient să amintim de creaţia lui Corneille şi Racine. Deznodă-rnîntul tragic la ambii dramaturgi clasici nu se împacă nicidecum cu definirea teoretică a clasicismului ca un stil a,l „echilibrului, al calmului, al armoniei".
Insă Lefebvre a avut nevoie de o asemenea definiţie care nu respectă realitatea istorică pentru a construi conceptul de „neoclasicism", care ar exprima, chipurile, realismul socialist. Stilul acesta, afirmă Lefebvre, presupune de asemenea arnîonie. Insă armonia cui ? „Perspectivele care condiţionează un neoclasicism nu s-au realizat. Ele au fost cel puţin premature. Condiţiile unui acord fundamental care n-ar lăsa în afara sferei sale decît ceea ce şi-a trăit traiul, ceea ce a fost depăşit — determinările sociale, culturale şi politice ale burgheziei ca clasă — nu vor apărea decît mai tîrziu şi noi nu ştim cînd. Pentru moment, omul nou nu este decît omul dezacordului lucid şi al contradicţiilor profunde, mai degrabă decît omul acordului silit, despuiat de contradicţiile sale cu ajutorul unui miracol ideologic". Dacă Lefebvre ar fi vrut să spună prin asemenea tirade că şi în socialism nu sînt înlăturate contradicţiile iar legile dialectice obiective îşi păstrează forţa lor, dacă Lefebvre ar- fi dOrit să condamne încăodată teoria lipsei de conflict, atunci n-am fi avut nimic de obiectat. Dar el are în mod evident o cu totul altă intenţie. El afirmă că teoria „neoclasicismului" (şi de asemenea a realismului socialist) este întemeiată pe înlăturarea artificială a contradicţiilor din viaţa oamenilor sovietici,  în timp ce în
realitate societatea sovietică ar fi plină de contradicţii adinei, iar omul sovietic ar fi un ins caracterizat printr-o evidentă dis-armonie. O asemenea afirmaţie este o calomnie deopotrivă la adresa societăţii sovietice cît şi la adresa realismului-socta-list. Henri Lefebvre vorbeşte în mod ironic despre „omul acordului forţat", însă ironia se întoarce împotriva lui însuşi ca un boomerang şi loveşte în propriul ei autor. Pentru că el s-a dovedit incapabil să înţeleagă un adevăr simplu al marxismului : libertatea reală este necesitatea înţeleasă : omul care trăieşte în societatea socialistă a dobîndit o asemenea libertate.
Insă în concepţia lui Lefebvre, după cum se vede. a rămas numai „libertatea" repetării calomniilor burgheze la adresa socialismului.
„Ne întrebăm: ce este aceea socialism?" — scrie H. Lefebvre -în Enciclopedia De Monzie. „Ce a schimbat el ? Noi nu vedem aceasta în mod clar. Eliminarea burgheziei şi a antagonismului de clasă, suprimarea relaţiilor capitaliste de proprietate şi de producţie ? Aceasta nu e mai mult decît o definiţie negativă".
Aşadar, pentru Lefebvre, transformarea fundamentală a structurii, societăţii reprezintă numai „o definiţie negativă ?" EI îşi propune ca ţel să găsească pentru socialism o „definiţie negativă" — pentru că — declară el •— idealul socialist şi comunist este „pus în discuţie" astăzi, „a devenit problematic". Trebuie spus că Lefebvre nu este original făcînd asemenea afirmaţii, colegul său italian într-ale revizionismului, Antonio Giolitti, pretinde de asemenea că învăţătura despre socialism ca eliberare a omenirii şi afirmaţia despre construirea socialismului în U.R.S.S. nu sînt altceva decît mituri demascate"...*) Oricît ar căuta Lefebvre o „definiţie pozitivă" a socialismului „el nu va putea s-o găsească atîta timp cît pentru el trecerea puterii de la burghezie la proletariat prin ea însăşi nu atrage după sine schimbări concrete în viaţă".
*) Broşura : „Reforme şi revoluţie", (Reforme e revoluzione), Torino 1957.
142
M. GUS
Insă cine nu vede „schimbări concrete" în viaţa societăţii după înlocuirea orînduirii capitaliste cu cea socialistă, acela, desigur, nu poate să vadă nici un fel de ,,definiţii pozitive" în realitatea sovietică. Şi Lefebvre vede numai ceea ce văd cei mai .înverşunaţi duşmani ai socialismului.
Henri Lefebvre şi tovarăşii săi burghezi calomniază însăşi esenţa realităţii socialiste care, după ei, a dus la reînvierea „celor rnai rele plăgi ale evului mediu : foametea, şi apoi o reducere fatală a libertăţii"... Astfel se jeluie intelectualii burghezi din grupul ,,Esprit". Aidoma vorbeşte şi Lefebvre, cînd pretinde „victorii fără minciună şi violenţă" *).
Iată, vechiul refren al patriarhului revizionismului şi al trădării socialismului, Karl Kautsky ! De mult încă, Lenin a dat o lovitură nimicitoare acestor lamentări senile, şi de atunci încoace realitatea socialistă însăşi a dat, una după alta, lovituri clevetitorilor care se străduiesc să nege faptul evident, indiscutabil : crearea în U.R.S.S. a societăţii socialiste.
Pentru Henri Lefebvre şi pentru alţii ca eî „nu există" nici ritmurile unei dezvoltări industriale cum n-au mai fost întîlnite în istorie, nici dezvoltarea ştiinţei şi cui turii, nici mărirea veniturilor reale ale muncitorilor cu aproximativ de cinci ori, ale ţăranilor de şase ori. La toate acestea însă revizioniştii răspund pur şi simplu: „Cu atît mai rău pentru fapte !"
Unindu-se cu revizioniştii din Iugoslavia, Lefebvre vorbeşte despre „socialismul fără stat", care >ar fi autentic democratic. şi-1 opune „etatismului" socialist. Acest cuvinţel înţelept a fost inventat de revizionişti pentru a masca îndepărtarea lor de la învăţătura marxist-leninistă despre stat, în special despre statul socialist. Aici, ne găsim, de fapt, în prezenţa unei rupturi cu marxismul, căci revizioniştii, printre care şi Lefebvre, se îndepărtează de la dictatura proletariatului şi de la învăţă*) Aici cităm şi ne referim Ia lucrarea lui Henri Lefebvre „Problemele actuale ale marxismului" (Problemes actuelles du marx|isme" şi „Critica vieţii cotidiene" („Critique de la vie quotidienne").
tura despre revoluţia socialistă. Ei neagă rolul organizator constructiv al statului în construirea socialismului şi comunismului. Cu toate acestea, experienţa istorică a demonstrat în mod categoric că slăbirea statului socialist în condiţiile perioadei de trecere, într-o epocă în care există lagărul imperialist agresiv, va fi totdeauna numai şi numai în folosul imperialiştilor care se străduie să restaureze capitalismul în U.R.S.S., China, ţările de democraţie populară. Revizionistul Henri Lefebvre nu vede în viaţa societăţii sovietice nimic care să deosebească socialismul de capitalism j aceleaşi „maşini automate perfecţionate, termocentrale şi staţiuni pentru producerea energiei atomice, tractoare şi combai-ne". In acest fel, pentru „marxistul" Lefebvre nu mai este esenţial cui aparţin uneltele de producţie, cărei clase ? Cum sînt folosite ele ? în scopul obţinerii plus-valo-rii capitaliste sau în scopul sporirii avutului societăţii socialiste şi ridicării nivelului de trai al poporului sovietic ? Nu ne-am mira dacă Lefebvre ar avea insolenţa să spună în mod deschis : nu e mai bună democraţia burgheză, cu deficienţele ei, decît socialismul considerat sub semnul lui Marx şi al marxismului ? In acest fel, Lefebvre se alătură unor asemenea renegaţi ai marxismului ca Benedict Kautsky, A. Giolilti, care, fără nici Un fel de regrete, se dezic de teoria .luptei de clasă, de dictatura proletariatului, de revoluţia socialistă şi o înlocuiesc cu învăţătura revizionistă despre „transformarea" capitalismului în socialism prin democraţia burgheză.
O asemenea trecere făţişă pe poziţia politică a burgheziei ar fi fost imposibilă fără trădarea bazelor teoretice, filozofice ale marxismului. Şi Lefebvre a trădat realmente materialismul dialectic, s-a dezis şi de materialism şi de dialectică. El respinge teoria leninistă a reflectării şi trece cu totul pe poziţia idealistă negînd existenţa materiei în afara conştiinţei noastre şi independente de ca. Pentru Henri Lefebvre este îndoelnic dacă acest copac poate să existe in afara conştiinţei. La această problemă fundamentală a filozofiei el dă un răspuns pe care cu satisfacţie îl elogiază
PARTINITATEA LENINISTA ŞI CRITICII EI
143
fiiozofii burghezi cînd declară : ,,Ceea ce Lelebvre înţelege .prin materie, se poate admite chiar nefiind materialist". De fapt, Lefebvre renunţă la cunoaşterea lumii obiective alăturîndu-se punctului de vedere al agnosticismului, — al incognoscibilita-ţit lucrurilor în afara noastră. „Materialismul profund —- scrie el — oglindeşte activitatea care transformă lucrurile, însă nu înseşi lucrurile". Aici nu sînt numai „urme de idealism", aşa cum afirmă în chip de elogiu iezuitul Calvez referindu-se la noua „doctrină" a lui Lefebvre, iezuit care a scris printre altele şi lucrarea .antimarxistă „Gindirea lui Marx" ; acesia este cel mai curat idealism.
Agnosticismul lui Lefebvre se întâlneşte cu asemenea descoperiri ale filozofilor burghezi la .modă : „Ştiinţa este cel mai puternic instrument al înrobirii" ; trebuie „să trecem prin ştiinţă şi să atingem tainele ascunse sub ea". Acest iraţionalism cesăvirşit reprezintă o dezvoltare firească a agnosticismului  mărturisit de Lefebvre.
Dezicîndu-se de materialism, Lefebvre aruncă peste bord şi dialectica. Dialectica materialistă, după învăţătura marxist-leni-nismului, — este cunoaşterea cea mai largă şi mai adîncă a legii obiective a dezvoltării naturii societăţii, ea reprezintă reflectarea în capul omului a    mişcării lumii reale. Insă pentru Henri Lefebvre, dialectica materialistă nu este    ştiinţa legilor obiective ale dezvoltării materiei, ea este .numai o metodă subiectivă     a gindirii umane, ea există în conştiinţa sa însă nu in realitatea obiectivă. Deja    in lucrările sale anterioare (de pildă „Kar!   Marx şi gindirea sa"), Lefebvre dezvolta cu stăruinţă ideia complet greşită după care pînă in 1858 marxismul ar ii existat fără dialectică şi cu toate acestea   era autentic marxism. După afirmaţia lui Lefebvre. nu ar îi existat elemente de dialectică nici în ..Mizeria filozofiei", nici în „Manifestul Partidului Comunist" şi Marx a „descoperit din nou" dialectica abia în 1858, lucrînd la „Introducere în critica economiei politice".
Toate aceste „descoperiri" .n-au nimic comun cu faptele reale. încă în „Mizeria Hlo-
zoliei" Marx şi-a pus drept scop să descopere în dialectica idealistă a lui Hegel sîmburele raţional şi să dezvăluie legile dialecticii nu în capul omului, ci în însăşi realitatea. El a şi făcut acest lucru în lucrările următoare din anii 1847—1848. Şi acesta este momentul maturizării marxismului ca teorie dialectică materialistă.
Lefebvre minimalizează şi chiar neagă însemnătatea-ştiinţifică şi politică a „Mizeriei filozofiei", întîlnindu-se şi în acest punct cu „părintele" revizionismului Edgar Bernstein, care s-a străduit să scoată de pe rol această lucrare clasică a lui Marx pentru <a salva şi menţine proudhonismul ca teorie mic-burgheză a socialismului.
Concepţia lui Lefebvre duce şi la aceia că marxismul este gîndit în afara dialecticii, căci Lefebvre afirmă că nu este dialectică în „Manifestul Partidului Comunist". Or, aceasta înseamnă tocmai a nega caracterul obiectiv al dialecticii ca învăţătură despre legile cele mai generale ale dezvoltării naturii şi societăţii.*)
Nici în aceasta Lefebvre nu e original, ci repetă numai ceea ce afirmă filozofii burghezi. Astfel, mai sus pomenitul iezuit Calvez consideră dialectica nu ca lege a mişcării lumii obiective ci numai ca relaţie a conştiinţei care gîndeşte cu lumea exterioară.
Prin urmare, Lefebvre neagă dialectica ca teorie obiectiv-veridică a cunoaşterii, o reduce la nivelul uneia din metodele subiective posibile .ale gindirii şi afirmă că marxismul nu este în mod obligatoriu legat tocmai şi numai de această metodă de cercetare.
Insă marxismul, lipsit de dialectică, se
*) In „Dialectica naturii" Engels a dat o definiţie clară, clasică : „Aşanumita dialectică obiectivă domneşte în întreaga natură, iar aşanumita dialectică subiectivă, gîndirea dialectică, este numai un reflex al mişcării prin contrarii care se realizează peste 'tot în natură, contrarii care prin lupta lor neîntreruptă şi prin trecerea finală a unuia în altul, adică în forme superioare, condiţionează însăşi existenţa naturii." („Dialectica naturii", 1956, pg. 212, Ed. E.S.P.L.P.)
144
M. GUS
transformă dintr-o învăţătură revoluţionară într-o doctrină reformistă.
Nu degeaba spunea chiar Lefebvre, că dacă dialectica provine din natură (din realitatea obiectivă) de ce şi cum devine ea revoluţionară ? Şi dacă ea decurge din critica revoluţionară şi din analiza istorică „pentru ce şi cum o descoperim în natură" ? Nici nu se putea maj limpede declara că, după opinia lui Lefebvre, nu există principiu revoluţionar ca lege a dezvoltării nici în societate şi nici în natură. Nu e de aceia deloc de mirare că Lefebvre se răfuieşte cu materialismul istoric care reprezintă aplicarea materialismului dialectic la teoria şi istoria dezvoltării sociale. In particular, el neagă învăţătura marxist-leninistă despre bază şi suprastructură. In locul tezelor ştiinţifice clare şi exacte, Henri Lefebvre repetă leit-motivele revizioniste, p^ropunînd noţiunea de „totalitate" structurii societăţii, în care toate elementele sînt legate în mod organic şi acţionează unele asupra altora cu drepturi egale. Prin aceasta nu numai că se neagă rolul economicului ca bază materială a societăţii, dar se şi minimalizează şi denaturează rolul ideii şi conştiinţii de clasă ca pîrghie puternică a transformării revoluţionare a societăţii. Din aceasta decurge de aseme* nea la Lefebvre negarea rolului conducător al ideologiei revoluţionare comunisto El nici nu găseşte un alt termen pentru caracterizarea acestei ideologii decît cuvîntul „scleroză". Şi aceasta nu este o inovaţie originală ci o repetare a insinuărilor burgheze ale lui Antonio Giolitti. Acest renegat al marxismului proclamă că proletariatul nu ar avea nevoie, chipurile, de „absolutizarea ideologiei" (un alt cu-vinţel revizionist pentru calomnierea marxismului), ci de „îndoiala în ceea ce priveşte calitatea instrumentelor de căutare şi de verificare a adevărului". Giolitti cere ca fidelitatea faţă de marxism să fie înlocuită prin „discuţia liberă", adică dintr-o uniune de luptă a revoluţionarilor care gîn-desc unitar, partidul comunist să se transforme într-un club unde pălăvrăgesc intelectualii reformişti şi revizionişti. Lefebvte
exprimă în felul său aceeaşi ideie tipică renegatului. „Materialismul — scrie el — a izvorît dintr-o banalitate lipsită de nădejde. De ce să-i cerem să ne intereseze, dacă el este un sistem definitiv, sau pur şi simplu o armă în 'lupta clasei muncitoare ?"
Aşadar, pentru Lefebvre lupta clasei muncitoare este lipsită de orice interes şî teoria acestei lupte este o banalitate fără speranţă...
Lupta de clasă a proletariatului pentris socialism a creat cele mai măreţe valori spirituale şi estetice. Ea a ridicat asemenea eroi ai g.îndului şi faptei, cum nu au fost cunoscuţi înainte în istoria omenir L Patosul luptei pentru fericirea omenirii,, luptă dusă de proletariat şi avangarda sa comunistă, însufleţeşte pe artiştii socialişti în crearea unor opere remarcabile.
Insă Henri Lefebvre ca un filistin lipsit de speranţe, nu vede toate acestea şt; afirmă pur şi simplu că lupta de clasă, chipurile „nu contează pentru definirea culturii civilizaţiei umanismului, bucuriei; noii existenţe şi a unui stil demn deviată".
Şi acum să ne reîntoarcem la estetica lui Henri Lefebvre pe care el o pune la baza noului stil în .artă şi a noului stif de viaţă.
Nici „revoluţionar", nici „romantism11"
Cînd facem cunoştinţă cu punctele de vedere revizioniste ale lui Henri Lefebvre., în totalitatea lor, cu abaterile sale de lâ marxism, înţelegem că nu este nimic uimitor în atacurile sale împotriva realh-mului-socialist. Afirmînd că realismul socialist este în totalitatea lui, nici mai mult, nici mai puţin decît un „vid teoretic şi: practic", Lefebvre respinge implicit şi principiul leninist al partinităţii ca fundament al realismului-socialist. Principiul leninist al partinităţii îmbină în mod dialectic punctul de vedere subiectiv revoluţionar al proletariatului cu teoria revoluţionară obiectiv exactă a dezvoltării sociale. Lefebvre înlocuieşte punctul de vedere al proletariatului cu punctul de vedere al burgheziei şi cunoaşterea   obiectivă precisă a
PARTINITATEA LENINISTA ŞI CRITICII EI
145
realităţii istorice cu „dialectica posibilului" idealistă, pe baza căreia îşi construieşte concepţia sa despre „romantismul revoluţionar".
Ce reprezintă acest ultim cuvînt rostit de Henri Lefebvre în a sa teorie a artei ?
Iată cum îl defineşte autorul : noul romantism (revoluţionar) afirmă primatul posibilului-imposibil şi defineşte această categorie a posibilităţii ca existînd în prezent. El urmăreşte de asemenea să umple prăpastia între experienţa parţială a ceea ce a fost trăit şi prezentul luat în totalitatea lui. El îşi propune să dea o nouă semnificaţie cuvîntului, atît de confuz încă, şi atît de greşit folosit: „modern".
Explicînd concepţia sa asupra romantismului revoluţionar, Henri Lefebvre vorbeşte despre „dialectica posibilului" care „ne oferă cheia pentru deschiderea uşilor astăzi închise". Posibilul este opus realului şi constituie o parte integrală a realului — mişcarea lui. „Dacă posibilul se dezvăluie astăzi ca orizont nedefinit şi fără limite, atunci tocmai prezentul poartă în sine contradicţia fundamentală".
N-am putea spune că aceste formulări ar fi tocmai clare şi inteligente. Din nebuloasa aceasta am putea totuşi desprinde următoarele elemente ale „romantismului revoluţionar", după accepţia lui Lefebvre r, a) „posibilul imposibil", cu „dialectica iui", b) faimosul „vecu", adică „experienţa, ceea ce s-a trăit", noţiune împrumutată de la existenţialism ; c) „modernul" ca „stil nou al artei şi vieţii" propus ae Lefebvre.
Ce înseamnă oare : „posibil-imposibil" ? Henri Lefebvre enumera tot ceea ce ar întră în această categorie. „Participarea zilnică a bărbaţilor şi femeilor la puterea concentrată în sfera tehnicii statului la bogăţii. Comunicarea între conştiinţele particulare cu ajutorul limbii adaptate ia aceasta. Linişte fără monotonie, plăcere fără înverşunare. Plinătate. Totalitate".
Din punct de vedere politic, aceste definiţii ale „posibilului-imposibil" nu pot îi numite altfel decît reacţionarism la pătrat, anticomunism, calomnie. Căci Lefebvre socoteşte astăzi imposibil, şi numai în viitor
posibil, ceea ce există deja ca realitate în societatea socialistă. Pentru el toate acestea sînt numai ,,un orizont nedefinit şt fără limite".
Lefebvre afirmă că în ţările socialiste bărbaţii şi femeile nu iau parte la conducerea statului, a industriei, nu sînt unicii stăpîni ai tuturor bogăţiilor societăţii.
El nu înţelege specificul democraţiei socialiste, care se deosebeşte principial de democraţia burgheză tocmai prin aceea că în statul socialist toţi bărbaţii şt toate femeile iau parte, în mod real, la conducerea statului. Nu vom repeta datele binecunoscute despre sovietele de deputaţi ai celor ce muncesc, ca organe consecvent, democratice ale puterii. Să amintim numai despre reorganizarea de curînd înfăptuită în conducerea industriei, despre schimbările în metodele de planificare ale gospodăriei săteşti şi despre reorganizarea S.M.T.-urilor. Aceste măsuri ale partidului nostru constituie paşi însemnaţi pe drumul continuei democratizări a conducerii economiei socialiste şi prin urmare paşi în, drumul spre comunism.
Lefebvre nu înţelege aceasta, căci vederile sale asupra naturii şi funcţiei statului sînt greşite, aşa cum s-a văzut mai sus. Respingînd tezele marxiste despre dictatura proletariatului, el a trecut la punctul de vedere vulgar burghez al „democraţiei pure". La primul punct al enumerării „posibilului-imposibil", Henri Lefebvre include „libertatea" ca atare, „democraţia pură", fără raport cu esenţa de clasă a puterii de stat.
Şi în aceasta, el nu este — nici singur şi nici original : revizioniştii de toate nuanţele fac astăzi paradă cu trivialitâţile şi vechiturile reactualizate ale lui Bern-stein-Kautsky despre „Democraţia pură". In raportul său despre tactică la cel de al treilea Congres al Comintcrnuîui în 1920, Lenin a spus următoarele în această problemă fundamentală a marxismului : „Citez ceeace Engels a scris la 11 decembrie 1884, în scrisoarea către Bebel : „Democraţia pură va dobîndi în momentul revoluţiei, pentru scurt timp, o însemnătate vremelnică,    apărînd ca partidul burghez
J0 - Viaţa RomîneascS nr, JO^
146
M. GUS
cel mai extremist, aşa cum a apărut încă la Frankfurt, în rolul de ultimă ancoră de salvare a întregii economii burgheze şi chiar feudale... în orice caz, în timpul crizei şi a doua zi după aceasta, singurul nostru adversar va fi întreaga masă reacţionară grupată în jurul democraţiei pure, şi cred că nu trebuie în nici un caz să scăpăm din vedere acest lucru".
O asemenea împrejurare nu scapă nici astăzi din vedere Partidului Comunist căci şi astăzi într-o perioadă de ascuţire a luptei politico-ideologice între capitalism şi socialism, reacţiunea grupează forţele sale în jurul acestei noţiuni false atît din punct de vedere teoretic cît şi politic : „democraţia pură"*).
Henri Lefebvre este partizanul democraţiei şi libertăţii pe care astăzi chipurile, bărbaţii şi femeile nu ar avea-o în societatea socialistă. Un scriitor, duşman făţiş al socialismului cum este Albert Camus, a dat un interviu tocmai în acelaşi timp în care a apărut articolul lui Lefebvre. Camus afirma în acest interviu că în U.R.S.S. nu •este libertate, şi că „fără libertate" se poate „înfăptui industria grea nu însă şi justiţia sau adevărul". Cu o asemenea calomnie puţin dibace s-a solidarizat Henri Lefebvre, în momentul în care a calificat drept „posibil-imposibil" ceea ce s-a înfăptuit pe deplin în orînduirea sovietică socialistă.
în acest mod conceptul ,,posibilului-im-posibil", considerat din punct de vedere politic, se dovedeşte împrumutat din arsenalul propagandei burgheze. Să vedem acum care este situaţia conceptului fundamental revizionist al „romantismului revoluţionar" din punct de vedere filozofic.
*) In paranteză fie spus, „democraţia pură" este nu numai o frază care denotă o totală ignoranţă, care dovedeşte atît neînţelegerea luptei de clasă cît şi a esenţei statului, dar este şi o frază cu totul lipsită de conţinut, deoarece în societatea comunistă democraţia va dispare treptat, regenerând şi devenind o deprindere dar niciodată nu va fi democraţie „pură". („Revoluţia proletară şi renegatul Kaut-ski", în voi 28 al operelor lui Lenin pag. 234-235 E.S.P.L.P. 1955).
Henri Lefebvre raportează la un viitor îndepărtat apariţia unui asemenea limbaj care să facă posibilă „comunicaţia între conştiinţele particulare". Dacă o asemenea tiradă nebuloasă ar avea un oarecare sens, atunci, desigur, rezultă că, între constantele particulare s-a căscat astăzi o prăpas tie care separă „experienţa a ceea s-a trăit" (le vecu) de „prezentul în totalitatea lui" (le present total), experienţa unui anumit individ, suma senzaţiilor, sentimentelor şi reprezentărilor sale subiective, de experienţa de asemeni subiectivă a tuturor celorlalţi oameni, prin urmare separarea unui anumit individ de mediul real care-1 înconjoară. Fiind stăpîn pe un „vecu" strict individual, fiecare conştiinţă este închisă în limitele ei proprii ca într-o temniţă, nu găseşte o posibilitate de comunicare cu alţi „vecu" şi ajunge, inevitabil, în situaţia „angoasei" veşnice.
De fapt, aceasta nu este altceva decît filozofia existenţialismului. Ea a şi pus în circulaţie însuşi termenul de „vecu" ca definiţie a experienţei subiective a unei existenţe particulare opusă obiectivitătii acestei existenţe. Ca şi alte diverse varietăţi ale pozitivismului burghez, şi această teorie idealistă concepe experienţa ca pe o trăire pur subiectivă sau ca o „exprimare* (termenul mahiştilor), ca pe trăirea căreia îi corespunde în al ara conştiinţei un ceva necunoscut. O asemenea „experienţă pură" nici nu încearcă să cunoască realitatea obiectivă fiindcă o neagă ori, în cel mai bun caz, o consideră incognoscibilă. Henri Lefebvre, care în tinereţea sa a cochetat cu existenţialismul şi apoi a declarat că a rupt-o cu această filozofie, se întoarce acum din nou la ea. Căci negarea posibilităţii comunicării între conştiinţele particulare le închide pe acestea în cercul îngust al experienţei secţionate şi le condamnă la melancolia solitudinii.
Nici aceasfă ideie nu este nouă. Albert Camus a proclamat cu mulţi ani înainte tristeţea iremediabilă a omului solitar în univers. In nuvela sa „lonas". un artist ieşit din minţi scrie pe o perdea acelaşi cuyînt, în litere atît de puţin vizibile încît, nu se poate descifra dacă e vorba de „soli-
PARTINITATEA LENINISTA ŞI CRITICII EI
147
iar" (solitaire) sau „solidar" (solidaire). Apropiind din punct de vedere lingvistic două noţiuni contrare, Albert Camus le confruntă de fapt opunîndu-le. In creaţia sa se afirmă imposibilitatea solidarităţii oamenilor şi inevitabilitatea solitudinii. In-tr-un sens asemănător „romantismul revoluţionar" al lui Henri Lefebvre cu proclamarea imposibilităţii comunicării între conştiinţele particulare apare ca o fundamentare teoretică a pesimismului lui Camus.
Lefebvre opune „experienţa particulară a trăitului" — „prezentului în totalitatea Sui". Insă cum s-ar mai putea crede în existenţa unei asemenea „totalităţi", dacă filozoful nostru neagă în acelaşi timp ra racterul real aii experienţei sociale colective a omenirii ca totalitate a experienţei obiective a oamenilor cîştigată în procesul practicii sociale.
Dar în „dialectica posibilului" a lui Lefebvre lipseşte de asemenea şi categoria necesităţii, adică cauzalitatea, legitatea. Lefebvre lasă pe seama hazardului pur, trecerea de la posibilitate la realitate. E! vorbeşte chiar despre posibil ca despre un „orizont nedefinit şi fără limite", adică nesubordonat cunoaşterii ştiinţifice şi acţiunii conştiente a practicii omeneşti.
După cum se ştie, pentru pozitivism cauzalitatea nu este o legătură a fenomenelor şi proceselor care există în mod obiectiv în lumea exterioară. Pozitiviştii definesc cauzalitatea ca o formă subiectivă a coordonării experienţei par'iculare a lie-cărui om. Aşa dispare legitatea obiectivă a transformării a ceea ce e posibil în ceea ce e necesar şi apare „haosul întîrnplării" Dealtfel, în acest mod reprezintă lumea şi alţi filozofi idealişti contemporani. încă de mult Avenarius afirma că necesitatea rn-niîne ca „treapta aşteptării posibile a urmărilor". Aceas'a este şi esenţa dialecticii posibilului-imposibil la Lefebvre. Astfei se demască esenţa pozitivistă, idealistă a teoriei „romantismului revoluţionar" ca stil în artă şi stil în viaţă.
lată ceea ce reprezintă după Lerebvre stilul de viaţă „revoluţionar  romantic" :
„Liniştea fără monotonie, plăcerea fără cruzime. Plinătate, totalitate".
Deoarece toate aceste bunuri se reieră la categoria „posibilului-imposibil", în prezent domneşte — conform sensului tezelor lui Lefebvre — monotonia liniştii, cruzimea plăcerii sau plăcerea cruzimii, sărăcia, fragmentarea vieţii. Nu mai trebuie să repetăm că născocirile calomnioase obişnuite ale burgheziei în legătură cu socialismul nu se deosebesc prin nimic de descoperirile „revoluţionar-romantice" ale autorului nostru. Rămîne numai să atragem atenţia asupra faptului că Lefebvre şi aici merge în coada unui asemenea cîn-tăreţ a! pesimismului cum este Albert Camus, care infăţişează contemporaneitatea drept domnia întunecată a angoasei, dreot un univers fărâmiţat în celulele izolate ale „unor individuale" „vecu".
Prin determinările „posibiilului-imposibil" care s-ar putea înfăptui numai cu ajutorul „romantismului revoluţionar" într-un v<-ttor îndepărtat, H. Lefebvre neagă faptul că astăzi, în a doua jumătate a secolului XX există şi se dezvoltă o lume în care sînt înfăptuite plină1 atea şi totalitatea atît a fiecărui om în parte cît şi a societăţii în întregul ei colectiv al constructorilor comunismului, în această lume socialistă conştiinţele particulare au găsit de mult limbajul de comunicare, un limbaj înţeles deopotrivă de foţi oamenii de toate culorile şi de toate seminţiile, limbajul măreţei învăţături a marxism-leninismului. Re-zurnind teoria „romantismului revoluţionar" Lefebvre afirmă : „Omul este pradă posibilului" — aceasta ar fi prima definiţie, prima afirmaţie a atitudinii revoluţionare romantice. Această expresie „în pradă" („en proie") se poate traduce mai exact „omul. pradă, jertfă a posibilului".
Formula lui Lefebvre răstoarnă reacţia reală fiindcă în realitate nu omul se află în puterea posibilului, ci posibilul se află în puterea omului. O asemenea răsturnare la Lefebvre nu provoacă mirare, fiindcă la el există prăpastia intre experienţa individuală şi realitate. Dat fiind că e'. neagă caracterul obieeMv al dialecticii, prin urmare şi legăturile dialectice ale posibilului
-10'
148 M. GUS
şi necesarului, la el rămîne ca o adevărată taină şi legitatea trecerii dm una în alta. Cînd însă omul şi posibilul îşi schimbă locurile, atunci omul devine  incapabil să cunoască legile   obiective ale realităţii şi devine jucăria posibilului şi întîmplătoru-lui. Lui îi rămîne fie să se împace cu asemenea situaţie, fie să se revolte, adică să se ridice împotriva  puterilor oarbe necunoscute şi să ducă cu ele o luptă dinainte condamnată la înfrîngere. O asemenea filozofie a istoriei a expus-o Camus în cartea de tristă celebritate ,,Omul revoltat". („L'homme revolte"). în această carte se neagă istoria ca proces legal al dezvoltă- rii societăţii. Revoluţiei, ca „locomotivă a istoriei"   (după   expresia lui Marx), i se opune revolta, ca situaţie eternă a omului. Insă această revoltă nu duce nicăieri, ea nu eliberează pe nimeni de nimic fiindcă ea nu este orientată în esenţji împotriva nimănui. Revoltă pentru revoltă... Cititorul îşi aminteşte că Lefebvre găseşte o „forţă constructivă"    în „Tainele Parisului" lui Eugene Sue, în ciuda faptului că filozofia acestei cărţi se bazează pe conştiinţa ne-putinţii umane. Tocmai de aceea însă Lefebvre aprecia la un asemenea grad cartea, căci filozofia neputinţei reprezintă esenţa-pură a „romantismului revoiuţ'onar", che-mînd nu la revoluţie ci la revolta neputinţei şi prin aceasta la o revoltă neputincioasă.
In acest mod, noul „stil" de viaţă al lui Lefebvre apare ca o revoltă anarhică de mult cunoscută a solitarului împotriva realităţii „oarbe". In concordanţă cu acest „stil de viaţă", apare şi „stilul artei". însuşi creatorul „romantismului revoluţionar" definindu-1 prin cuvîntu! „modern"...
Aceasta înseamnă că realismul socialist este negat în numele „romantismului revoluţionar", iar „romantismul revoluţionar" este acelaşi lucru cu modernismul. Iţi mulţumim pentru descoperire, Henri Lefebvre S
Să spunem, în concluzie, că în colecţia franceză în cinci volume „Formele artei" („Les formes de Part") arta este privită dintr-un punct de vedere consecvent idea-
list şi formalist, ca un somnifer puternic fabricat pe baza esteticii...
Aşadar, „romantismul revoluţionar*' al lui Henri Lefebvre nu este nici revoluţionar şi nici romantic, însă... somniferul revizionist este desitinat să paralizeze năzuinţa cu adevărat revoluţionar-romantică a oamenilor muncii pentru comunism !
împottioa revizionismului ca pericol principal, tmpotrioa dogmatismului
Dacă am acordat atîta atenţie descoperirilor estetice ale lui Henri Lefebvre. este pentru că el a lost considerat mult timp ca o autoritate marxistă în filozofie în general, şi în estetică în special, şi pentru că acţiunile lui revizioniste au stîrnit senzaţie în presa burgheză.
Propaganda burgheză  a elogiat cu în-cîntare atacurile   lui Lefebvre împotriva-materialismului    şi dialecticii, împotriva teoriei  marxist-leniniste  a statului, împotriva principiilor internaţionalismului. !ar organul central teoretic al Partidului Co* munist francez, „Cahiers de Communisme", a calificat în mod just cartea lui Lefebvre „Problemele  actuale   ale marxismului" — „Problemele   actuale a<le revizionismului". Ca răspuns la critică, autorul ei s-a referit la „bunele sale intenţii" şi la faptul că „opiniile exprimate de el nu obligă pe nimeni în afară de autor". La aceasta, în mod cu totul   îndreptăţit, a răspuns Nouvelle critique (organ al marxismului militant) că nimeni şi cu deosebire un comunist nu are dreptul   să creadă că greşelile sale îl privesc numai pe el însuşi, dimpotrivă, simţul răspunderii trebuie să fie un atribut tocmai a! teoreticianului, al filozofului şi acesta nu se poate referi la „liber* tatea  cercetării, la  libertatea criticii"*), însuşi Lefebvre a scris în unele din cărţile
*) în 1902 Lenin a arătat că „libertatea de a critica" este „libertatea orientării oportuniste în social-democraţie, liberta'ea de a transforma social-democraţia într-un partid democratic al reformelor, libertatea introducerii in socialism a ideilor burgheze şi a elementelor burgheze" („Ce-i de făcut") Op. voi. 5.
PARTINITATEA LENINISTA ŞI CRITICII EI
149
sale : „Nu este de ajuns să critici pentru ca să fii cu adevărat curajos, progresist, revoluţionar. Trebuie să ţii seama de conţinutul criticii, de sensul ei şi să apreciezi poziţiile de pe care ea se face şi se defineşte".
Pornind de la un asemenea punct de vedere just, e necesar să recunoaştem că ia Lefebvre critica are un asemenea conţinut, un asemenea sens, încît nu o putem defini altfel decît un revizionism multilateral, care merge foarte departe în abate rea de la filozofia, politica şi estetica mai-xistă.
Declaraţia Consfătuirii celor douăsprezece partide comuniste şi muncitoreşti a arătat în mod limpede şi precis că în condiţiile contemporane pericolul principal îl reprezintă revizionismul sau oportunismul de dreapta. „Revizioniştii încearcă să în-năbuşe sufletul revoluţionar al marxismului, să submineze încrederea clasei muncitoare şi a oamenilor muncii în socialism".
Ataeînd principiul (leninist al partinităţii, revizioniştii încearcă să discrediteze arta realismului-socialist. In ce scop ? Din exemplul „romantismului revoluţionar" aî lui Lefebvre noi vedem că scopul este de a semăna pesimismul, neîncrederea în viitor, de a submina voinţa şi energia luptătorilor pentru comunism.
Consfătuirea celor douăsprezece partide a condamnat de asemenea dogmatismul şi sectarismul care „îngreunează dezvoltarea teoriei marxist-Ieniniste şi aplicarea ei creatoare în condiţiile concrete care se schimbă, şi înlocuieşte cercetarea situaţiilor concrete cu citate şi bucherisme care duc la ruperea partidului de mase".
Trebuie spus cu părere de rău că încă nu au încetat încercările unei interpretări dogmatice a principiului leninist al partinităţii, al bazelor marxist-leniniste, ai esteticii realismului socialist.
Iată un exemplu foarte recent : articolul „E necesară claritatea"*) consacrat principiului leninist  al partinităţii, aşa cum
!) Revista „Don" ianuarie 1958, G. Stareţ : „E nevoie de claritate".
este el expus în lucrarea lui Lenin. „Organizaţia de partid şi literatura de partid".
în acest articol, principiul partinităţii este privit numai la suprafaţă din punct de vedere organizatoric şi chiar numai din punct de vedere disciplinar.
G. Stareţ, fidel interpretării sale dogmatice a principiului partinităţii, îi reduce numai  la  o formă  de control  al partidului asupra activităţii scriitorului. Controlul de stat, sau mai bine zis conducerea de stat. desigur,  constituie o  parte  însemnată a acestui principiu, o parte esenţială pe care o neagă revizioniştii.   însă G. Stareţ, cu concepţia sa dogmatică, apărînd necesitatea unei asemenea conduceri înlătură eeea ce este principal în principiul partinităţii — şi anume caracterul ideologic al literaturii şi  artei,  conţinutul intim al acestui principiu. El afirmă cu fermitate că principiul partinităţii reprezintă o necesitate obiectivă, însă   nu înţelege şi de aceea nici nu clarifică    în ce constă această necesitate obiectivă. El nu numai că trece alături de dezvăluirea teoretică, gnoseologică a esenţei principiului partinităţii ca bază a esteticii noastre, dar se şi răfuieşte mînios cu cei oare văd în această esenţă teoretică conţinutul principal al principiului partinităţii. El defineşte acest miez al principiului partinităţii cu termenul ironic de „partinitate în sensul   clar al cuvîntuiui".   El scrie: „Problema nu este cine sînt scriitorii obligaţi să urmeze acest principiu al partinităţii comuniste, ci pe care din ei îi putem atrage   în   orbita   acestui principiu". A pune   astfel problema,   înseamnă a interpreta partinitatea   ca pe ceva impus din afară, „organizat" din afară. Privind lucrurile din acest punct de vedere, autorii! ajunge la următoarea concluzie: „în cadru! orînduirii burgheze numai scriitorii legaţi organizatoric  de partid îşi pot însuşi pe deplin principiul comunist al partinităţii". Această concluzie este firească pentru cei ce văd în principiul partinităţii numai foi-mele organizate'   ale legăturii scriitorului cu partidul.    Dacă însă considerăm prin partinitate   forma superioară a ideologiei în literatură — şi tocmai aceasta este partinitatea — atunci concluzia autorului ar-
150
M. GUS
ticolului analizai este absurdă şi dăunătoare. In ciuda tuturor rezervelor („în întreaga sa măsură", „de regulă") aici se afirmă că scriitorul nemembru de partid din ţările burgheze, nelegat organizatoric de partid (care este adeseori ilegal, interzis), nu poate să ajungă la nivelul realismului socialist în creaţia sa.
Pentru o asemenea concluzie autentic neorappistă, duşmanii noştri ideologici vor mulţumi autorului. O astfel de interpretare nu poate fi altfel calificată decît drept sectară. Ea e capabilă să îndepărteze de la principiul partinităţii şi de la realismul socialist, şi nu să atragă din ce în ce maf mulţi artişti, scriitori sau intelectuali care vor să atingă prin creaţia lor, culmile ideologice şi artistice, chiar dacă nu fac parte din rîndurile comuniştilor.
Articolul „E nevoie de claritate" scoate ia iveală concluziile dăunătoare la care pot duce încercările de interpretare dogmatică a măreţului principiu leninist al partinităţii literaturii şi artei.
Da. literatura trebuie să fie şi este deja o parte de nedespărţit a cauzei general-proletare şi conducerea partidului comunist asigură literaturii o arie nelimitată de desfăşurare  şi libertate deplină a creaţiei.
Partinitatea literaturii realismului socialist este intim legată de însăşi natura acestei orientări, a acestei metode creatoare. Vulgarizatorii şi dogmaticii nu poî înţelege această caracteristică principală...
*
In lume se duce o înverşunată luptă de idei între capitalism şi comunism.
Lumii capitaliste, care agonizează şi care şi-a trăit traiul i se opun forţele puternice, tinere, ale lumii socialismului care se dezvoltă.
In zorii secolului XX, a mijit epoca socialismului ; astăzi, ia mijlocul secolului XX, a început epoca victoriei socialismului.
Inregistrînd mereu noi şi noi înfrîngcri economice, sociale, politice, administrate de socialism, capitalismul săvîrşeşte, o data cu agresiunile militare premeditate, şi agresiuni ideologice. Scopul lor este clar : a pătrunde pe la spate în lagărul socialismului, a provoca descompunerea în aceste rînduri, în rîndurile partizanilor lagărului socialist şi neîncredere în forţele şi în cauza lor, a slăbi prin aceasta lagărul socialismului. Unui asemenea ţel îi convine pe deplin metoda incitării şi răspîndirii tendinţelor revizioniste în rîndurile comuniştilor marxişti.
încă din timpul lui Bernstein şi Kautsky revizioniştii au slujit totdeauna şi slujesc şi astăzi intereselor de clasă ale burgheziei, oricît ar jongla ei cu expresiile la modă şi cu frazele răsunătoare de genu! „libertăţii criticii", „democraţiei pure", „romantismului revoluţionar". Revizioniştii atacă arta noastră, literatura noastră, pentru ca să dezarmeze în sfera esteticii teoretice şi practice clasa muncitoare, pe toţi oamenii muncii care văd în literatura realismului socialist o armă puternică a cunoaşterii şi transformării lumii.
Demascarea revizionismului, lupta cu revizioniştii, iată sarcina de frunte a criticii noastre, a muncii noastre teoretice,, a întregii noastre literaturi. *)
*) Din revista „Oktiabr", nr. 6/958.
NUVELE ŞI SCHIŢE ÎN
Publicaţiile noastre literare au dat în ultima vreme o atenţie sporită nuvelei, schiţei şi povestirii, specii capabile prin natura lor să răspundă într-un mod mai operativ comandamentelor majore ale actualităţii. Există, aşa dar, la ora aceasta, un relativ reviriment al genului în care excelaseră cu decenii în urmă Caragiale, Sa-doveanu, Galaction sau Agîrbiceanu. Fenomenul e îmbucurător şi merită a fi salutat ca atare, chiar dacă nu toate lucrările tipărite sub egida încurajării aşa zisului „gen scurt", ating nivelul artistic dorit. Critica literară ar fi datoare să discute revirimentul şi să-1 promoveze, întîi pentru că majoritatea acestor creaţii, reflectând realităţi contemporane, aduc chipuri şi ântîmplări noi, dintre cele mai interesante, şi în al doilea rînd pentru că printre semnatarii lor se numără şi câţiva tineri, ancă ucenici ai muzelor, conştienţi de valabilitatea recomandaţilor gorkiene: ,,ca să înveţi meşteşugul scrisului e bine să începi tocmai cu povestiri scurte, care te obligă să-ţi economiseşti cuvintele, să fii mai concis". Cum o discuţie multilaterală a tuturor nuvelelor şi schiţelor înserate în presa noastră literară sau cotidiană e imposibilă în spaţiul pe care-1 avem la îndernînă, ne mulţumim a prezenta cititorilor numai cîteva din lucrările apărute în ultimul timp, sperând că prin contribuţia atentă şi a altora vor fi cuprinse şi aspectele ce n-au intrat în raza noastră vizuală. Ne-am oprit numai asupra schiţelor şi povestirilor din cîteva lucrări ale lui D. R. Popescu,
AUREL MARTIN
PUBLICAŢIILE NOASTRE
Vasile Rebreanu, Remus Luca şi Dumitru Mircea, întrucât avem impresia că problemele ridicate de acestea sînt, în felul lor, reprezentative şi pentru alţi prozatori tineri, nepomeniţi în însemnările noastre,, dar nu mai puţin preocupaţi să surprindă aspecte actuale ale vieţii sociale din ţara noastră.
* *
' Dumitru Radu Popescu e oltean şi cunoaşte, fără îndoială, realităţile provinciei natale, firea ţăranului mehedinţean ori doljean, temperamentul şi preocupările lui moral-politice. Nu-i sînt străine nici realităţile satului transilvănean. A trecut de curînd prin facultate şi a avut prilejul, la Cluj, să pătrundă şi în alte zone sociale şi spirituale decît acelea specifice lumii rurale. E încă tânăr, cu experienţa în curs de formare şi de cristalizare, supus câteodată inerentelor influenţe livreşti, dar străduindu-se să găsească drumuri de creaţie proprii. Adolescenţa i-a perpetuat ân viziune o boare de lirism care nu-i este ansă structurală şi o relativă inconsec-. venţă în abordarea neîncetată a celor mai actuale şi mai esenţiale probleme din viaţă. Are însă darul de a crea tipuri rotunjite şi de a folosi cu pricepere ceea ce Gorki numea elementul primordial al literaturii: limba.
Tânărul prozator clujean a dovedit, prin suita de însemnări „Zilele săptămînii" publicate anul trecut în „Steaua", că posedă
152 AUREL
serioase aptitudini în a selecta aspectele sociale cele mai sugestive, mai importante şi mai caracteristice ale realităţii noastre. Sînt aptitudini puse în lumină şi în unele piese ce alcătuiesc volumul „Fuga" bunăoară ; în povestirea care dă titlu! culegerii, "ţiganul Lăstprel părăseşte viaţa de nomad, preferind să lucreze într-o uzină ; ,,0 partidă de şah" reliefează preocupări noi în lumea rurală ;   „Semnul sărăciei" evidenţiază satisfacţia ţăranului colectivist ajuns să aibă recolte îmbelşugate; „Plouă" înfăţişează o idilă   între   doi   colectivişti; „Logodna" creionează ingenios psihologia unui fost argat ardelean, care şi-a regăsit, în zilele puterii populare, demnitatea omenească. Eroii sînt interesanţi, reprezentativi, purtînd în gîndurile   şi   actele lor, ceva din frămîntările şi problematica vieţii .noastre contemporane. Unii, precum Cula Danţului din „Logodna", se reţin datorită vigurosului talent de prozator realist al lui Dumitru Radu Popescu. Ne-am fi bucurat desigur, dacă volumul ar fi fost populat în întregime de asemenea personaje şi dacă viziunea artistului ar fi intuit necontenit fenomene similare. Sensurile actualităţii ar fi fost atunci mai des valorificate, iar rezolvările unor drame n-ar fi rămas, precum vom vedea, la nivelul perspectivei comune literaturii altor epoci.
Preferinţele lui D. R. Popescu se îndreaptă deocamdată spre naraţiunea cu conţinut dramatic şi cu deosebire spre creionarea necazurilor cotidiene. Contem-plînd viaţa, prozatorul se opreşte asupra aspectelor mai puţin semnificative, sărăcind realitatea de ceea ce are într-adevăr luminos. Majoritatea povestirilor din „Fuga" relevă atari înclinaţii. Cornelia, studenta risipitoare, uşuratică din „Jurnal intim" petrece surîzătoare în timp ce, tatăl ei se umileşte vînzînd plăcinte într-o gară pierdută undeva pe malurile Oltului; Ioana Ju-manu, din „Păpuşa spînzurată", căsătorită cu sila de părinţi la vîrsta cînd încă se juca, îşi cheltuieşte tinereţea lîngă un bărbat mai în virstă care o brutalizează ; Lucia, din „La marginea vieţii", e părăsită de iubitul ei, un agronom atras mai mult de
MARTIN
.avere decît de un sirnţămînt adevărat de dragoste ; pe ciobanul Ştefan Podaru, fiul său Grigore, ajuns avocat la oraş şi ginere de magistrat, îl tratează ca pe un străin, ruşinrndu-se de el ; Victoria, din „Balul de sîmbătă seara", trăieşte drama fetei de care şi-a bătut joc un craidon ; Leonora, din „Singuri", părăsită, din cauza părinţilor, şi de al şaselea bărbat, vrea să se sinucidă.
Toate acestea se petrec în zilele noastre, oglindind, în intenţiile prozatorului, anumite realităţi sociale şi morale, aşa cum oglindeau, la vremea lor, şi nuvelele şi schiţele lui Vlahuţă, Rebreanu, Sado-veanu sau Agîrbiceanu, artişti bine cunoscuţi lui D. R. Popescu. Parcurgîndu-le cu înţelegerea cuvenită operele, autorul „Fugii" se pare însă că nu s-a putut detaşa de ele. Odată cu secretul compoziţiei şi al portretizării, şi-a însuşit şi problematica, rămînînd prizonierul viziunii realist-critice a scriitorilor pe care-i admira. Adeseori fiorul contemporaneităţii nu-i mai animă, în substanţă, nici perspectiva, nici eroii, nici anecdotica. Oricare din fabulele rezumate mai înainte, se puteau petrece ca atare oricînd. Le şi întîlnim narate, de altminteri, în diverse lucrări ale clasicilor romîni sau străini. Literatura universală realist-critică sau romantică, e încărcată de producţiuni ce înfăţişează tragedia fetei înşelate, a femeii părăsite pentru că ginerele nu se înţelegea cu socrii, a părinţilor umili repudiaţi de feciorul lor ajuns domn, a fetei candide măritate, fără voia ei, cu un bărbat bătrîn, etc. Exemplificările ni se par de prisos.
Evident, asemenea fenomene persistă şi azi şi ar fi cu totul greşit ca ele să nu reţină atenţia scriitorului. Totul e în funcţie însă de viziunea artistului şi de dimensiunile pe care acesta le dă fenomenului. Şi încă de ceva : de .rezolvarea propusă şi de liniile directoare, obiective, desiuşite şi evidenţiate de creatorul preocupat să oglindească astfel de drame. Cîtă vreme problematica rămîne desprinsă de natura ei istorică, şansele artistului de a reflecta
NUVELE Şî SCHIŢE IN PUBLICAŢIILE NOASTRE
153
adevărul vieţii sînt minime. Peste amintitele povestiri ale lui D. R. Popescu (unele — ca „Jurnal intim", de pildă — excelent scrise şi inventiv concepute) adie însă prea slab vîntul actualităţii. Autorul, în cazurile pomenite, n-a izbutit, după părerea noastră, să aprofundeze "faptele şi să le dea amprenta contemporaneităţii. De aceea, aproape toţi eroii pomeniţi, împreună cu anturajul în care se mişcă, par a fi desprinşi dintr-o frescă pictată altădată. Referirile la funcţia ce o îndeplinesc în societate (contabil la o alimentară, studentă la filologie, etc.) nu au darul de le răpi acest caracter. E limpede că nu prin apartenenţa la o instituţie sau întreprindere socialistă, ci prin problematica ce-i fră-mîntă şi prin modul cum îşi rezolvă conflictele în care sînt angrenaţi, îşi mărturisesc oamenii, în fond, raportul lor intim, real, cu epoca pe care o reprezintă. Efortul lui D. R. Popescu de a dezvălui valoarea actuală a gesturilor eroilor săi, este, însă din păcate, în povestirile citate, aproape imperceptibil.
*
* *
Vasile Rebreanu e cunoscut aproape exclusiv de cititorii „Tribunei" clujene. N-a.re încă volum. Se impune însă, prin schiţele, povestirile şi nuvelele publicate pînă la ora actuală, printre prozatorii dotaţi ai celei mai proaspete generaţii de scriitori. Se înscrie ca modalitate de expresie, asemenea altor prozatori ardeleni contemporani, într-o serie tipologică ilustrată de Slavici, Rebreanu, Agîrbiceanu şi Pavel Dan. Zonele umane apropiate înţelegerii •sale estetice par a fi, deocamdată, cele rurale. II preocupă psihologia infantilă, 'descoperind într-însa efortul copiilor de a înţelege, la nivelul simbolurilor, unele taine ale vieţii („Fecunditate" şi „Alt joc") ; e interesat, în egală măsură, de frămîntările erotice ale adolescenţei pe care le asociază, •ca termeni complementari (ori chiar antinomici), celor privind evoluţia socială a •eroilor („Răscruci") ; dar talentul său gă-
seşte teritoriile îmbelşugate ale marii ins* piraţii, cu deosebire în tribulaţiile sufleteşti şi economice trăite de ţăranul romîn în procesul colectivizării („Pămînt amar"). De obicei, viziunea tînărului prozator e clară, răscolind străfunduri psihologice în stare a evidenţia caractere specifice.
Uneori, în schiţele înfăţişînd copii, se mişcă în arii extra-sociaie, ţintind, ca în nişte fişe menite a fi reluate ulterior cu ocazia unor lucrări de proporţii mai mari, doar creionarea morală şi intelectuală, la anumite vîrste, a unor tipuri infantile comune oricăror epoci. Există aici o relativă atemporalitate datorită, neîndoielnic, şi unilateralităţii intenţiilor şi a problematicii, dar şi unei viziuni desfăcute de contingenţele sociale, istorice. Copiii din „Fecunditate" sînt puri şi dotaţi cu un fel de precocitate. Ei exprimă prin joc adevăruri, aspiraţii sau surplusuri de energie vitală. Dar simbolistica jocului lor capătă sernni-ficaţii care rup aceste aspiraţii de ori ce veac sau orînduire. Accentul cade, cu exclusivitate, pe instinct. Vasile Rebreanu a topit totul în ceea ce se cheamă „etern uman", răpind schiţei sale (altfel bine scrise) sensurile actualităţii. La fel în „Alt joc", simbolistica tinde să sugereze moartea eternă a copilăriei. Un simbol pare să domine şi naraţiunea intitulată „Omul din pămînt". Eroul central e un nebun, ajuns în starea asta în urma războiului. Semnificaţiile gesturilor sale, refugiul său într-un bordei subpămîntean, raţiunea estetică a întîlnirii sale cu un copil întreg la minte căruia îi povesteşte cu aproximativă luciditate, ce s-a întîmplat în noaptea cînd i-a fost bombardată locuinţa, rămîn însă pînă la urmă înecate în obscurităţi. Mesajul, prin implicaţiile lui pacifiste, s-ar vrea social, umanist; numai că, în întrupările ce le primeşte, rămîne înceţoşat.
Mult mai clar şi mai întemeiat pe o viziune realistă, e simbolul în jurul căruia se organizează bucata intitulată „Pămînt amar", de departe cea mai bună lucrare epică a tînărului prozator clujean. Nuvela înfăţişează, la modul autobiografic, neca-
154
AUREL MARTIN
zurile lui Isaia Iota, de la căsătoria sa cu Măria, pînă la alungarea din casa socrilor pentru că s-a înscris în colectivă. Naraţiunea s-ar fi cerut credem, mai concentrată, renunţîndu-se la unele episoade, în acest caz, neesentiale, ca aventura lui Isaia cu Solomia, accidentul lui Tică, etc. Aşa, ea se desfăşoară niţel dezlînat, potrivit elementelor pe care povestitorul le consideră importante pentru înţelegerea gestului său final. Viaţa lui Isaia în casa socrilor e amară şi dramatică : tînărul e lipsit pînă şi de banii de buzunar; e doar mînă de lucru. Bătrînii îl ceartă mereu, pe te miri ce; lui Iroftei — socrul — îi place să bea, Savetei — soacra — să poruncească. Scandalurile se ţin lanţ, jignirile aduse ginerelui se înmulţesc. Isaia s-ar despărţi de ei, dar nu vrea Măria. în cele din urmă, sub influenţa progresivă a vărului său Văsîle Ropotă, comunist (din păcate, destul de palid desenat), Iota se va înscrie în colectivă. Raporturile cu familia se înrăutăţesc: nu mai e primit în mijlocul ei, e atacat mişeleşte şi lăsat în nesimţire. Revenin-du-şi, Iota se tîrăşte spre hotar, zăreşte ca prin vis măcieşul înflorit din grădina Solomiei, urcă spre pămîntul său de pe coasta Bobeicii : „Ajuns, îşi încheie Isaia "naraţiunea, am căzut ca după o trudă de iad. Cît am stat aşa nu se ştie. Cînd m-am trezit aveam între dinţi iarbă şi pămînt. Muşcasem pămîntul ca pe un trup de fată şi mi-a fulgerat în mante măcieşul... Arn început să scuip: iarba primăverii era dulce, pămîntul cleios şi amar, amar. Pe bărbie, pe toată faţa, eram plin de pămînt şi de iarbă. Iarba şi pămîntul mi se întipărise pe faţă. Cum stam aşa pe spate, privind cerul şi stelele, m-a cuprins căldura. O căldură plăcută şi dulce şi m-am simţit deodată uşor şi parcă mă desprin-deam de pămînt şi mă vedeam tot mai sus, printre stele, ca un abur". Inconştient, Iota îmbrăţişase şi sărutase pămîntul ca Ion a! Glanetaşului. Trezit, îi simte gustul amar. Iarba e dulce însă : rod al primăverii. Isaia întoarce spatele pămîntului, privirile-i adulmecă înălţimile şi se simte parcă eliberat, purificat. Simbolurile sînt
clare, ilustrînd cu o remarcabilă forţă artistică descătuşarea ţăranului în zilele noastre, de patima pentru pămînt*'
Nu sînt singurele virtuţi artistice pe care cititorul le desluşeşte în scrisul lui Vasile Rebreanu. Există în „Pămînt amar" pasaje ce reliefează pregnant şi alesele daruri de portretist şi peisagist ale tînărului prozator. Exemplele pe care le-am putea da sînt numeroase.
Iată unul: printre eroinele ce apar în nuvelă figurează şi Muscăliţa, bunica Măriei, înşelată şi lăsată pe drumuri de Isoftei şi Saveta. Bătrîna e alcoolică, mîncată de boli, de necazuri, cu sufletul încărcat de ură. într-unui din episoade, Isaia se găseşte la plug. Vine furtuna şi odată cu ea, apare în ipostaza unui nou rege Lear a! satului şi nenorocita Muscăliţa :
„Şi ploua, şi ploua din ce in ce mai tare, şi cerul era tot mai jos, şi norii veneau sprijinindu-se de pămînt. Printre sunete, prin ropotul ploii, numai ce aud ca un muget. Mă uit înapoi, pe sub căruţă şi prin furtună, printre norii lăsaţi pe pămînt, văd ceva negru, ca un om, ce se tot apleca şi iar se ridica.
Mă uit mai bine şi desluşesc o femeie măruntă, îmbrăcată în negru, cu părul gata să i-l smulgă furtuna. Şi femeia se apleca, îngenunchia, îşi făcea cruce spre toate zările şi iar se ridica şi cînd se ridica, rochia i-o zbura vîntul şi i se vedeau picioarele subţiri şi picioarele semănau cu ale unui mort. Femeia păşea aşa printre nori şi furtună şi urla, şi arunca vorbe înfricoşătoare spre cer, ridicînd braţele şi inchinîndu-se: era Muscăliţa. Blestema pămîntul. Şi blestemul ei ajungea pînă la mine şi mă pătrundea, şi ploaia mi se părea de foc".
Vasile Rebreanu e abia la începuturile literare. In bucăţile pe care le încredinţează timpului, alături de metalele nobile, mai stăruie încă şi minereu insuficient prelucrat. Ancorînd însă puternic în actualitate, ca în „Pămînt amar" — această replică   socialistă  la  „Ion"   al   lui I.ivin
NUVElE ŞI SCHIŢE IN PUBLICAŢIILE NOASTRE
155
Rebreanu — talentul său autentic va izbuti incontestabil să învingă g-eutăţile debutului.
# *
Pe Remus Luca, iubitorii de literatură îî ştiu ca prozator şi gazetar înzestrat, preocupat mereu de problemele vii ale contemporaneităţii. Are publicate cîteva volume şi şi-a agonisit, în aproape două decenii de activitate beletristică, o experienţă profesională însemnată. A învăţat de la marii prozatori arta sobrietăţii şi a rotunjirii caracterelor din cîteva linii. Modelul său e Rebreanu, îndulcit însă de o undă a poeziei, ca în „Poveştile lui Filon Gherman". Fenomenul social-politic îl atrage cu deosebire, fie că e vorba de soarta actuală a omului simplu şi neînsemnat de odinioară, — vezi „Ana Nucului", fie că e vorba, ca în „Cămaşa de mire", de rezolvarea dată în anii puterii populare, în Ardeal, spinoasei probleme naţionale. E molcom, aşezat, ca Mureşul de pe ale cărui maluri se trage, mînînd cîteodată sfătoşenii de bătrîn înţelept : e ispitit atunci să acorde fenomenelor contemplate semnificaţii filozofice. Ispita e sporadică, dar într-o nuvelă epistolară ca „Timpul", apărută recent în „Viaţa Romînească" ea capătă un relief remarcabil.
Anecdota e banală : o femeie îşi părăseşte soţul după douăzeci de ani de căsnicie, întîmplări similare s-au petrecut şi se petrec pe toată suprafaţa pămîntului. Remus Luca a ştiut şi a izbutit să dea însă acţiunii concluzii particulare, izvorîte din reflectarea realistă a vieţii. Inginerul Sandu, căutînd să explice obiectiv gestul final al soţiei sale, îşi face, într-o scrisoare adresată unui prieten, autobiografia : a fost, în tinereţe, simplu lucrător ; i-a plăcut să înveţe şi visa să ajungă tehnician calificat, inventator, stăpîn suveran al secretelor maşinii, dar n-a izbutit să continuie, o vreme, liceul; s-a căsătorit cu Eva, muncitoare la un atelier, trăia fericit şi liniştit; cu concursul soţiei, prin spiritul de abnegaţie şi de sacrificiu al acesteia, a ajuns să-şi termine studiile medii; a făcut apoi facultatea
şi a devenit inginer. Tot timpul liber şi-l consacra studiilor, cercetărilor şi preocupărilor profesionale. De Eva se preocupa tot mai puţin ; cei doi soţi — treptat se înstrăinează, îşi croiesc fiecare o viaţă semiautomată. Acasă, Eva se converteşte repede într-un automat menit să-1 servească pe Sandu. Acesta rămîne un om onest, aşa cum rămîne şi Eva. Dar între ei se cască progresiv o prăpastie peste care ori ce punte aruncată de femeie se dovedeşte a fi iluzorie. Şi într-o zi, cuplul se destramă de la sine. Rememorîndu-şi viaţa. Sandu stăruie asupra cauzelor acestui deznodămînt dureros, resimţit ca atare abia acum după ce s-a produs. Inteligent, autocritic, nu se opreşte la suprafaţă şi nici nu dă valori exagerate argumentelor subiective. Ştie că a greşit, e conştient de gravitatea faptelor şi purtărilor sale, şi încearcă să şi le explice la rece, în substanţa lor filozofică. Rezumată de Sandu însuşi, cauza cauzelor trebuie căutată în raportul fals pe care el îl stabilise între „timp" — ca noţiune materială — şt „el însuşi" — ca individ ce stăpîneşte timpul:
„Am ţinut cu atîta îndărătnicie la timpul meu — monologhează Sandu ■— şi acum trebuie să înţeleg (cu cîtă amară satisfacţie mă pedepsesc — inţelegînd !) că nici nu era doar timpul meu. Nimeni nu are un timp al său care să-i aparţină în exclusivitate, nimeni nu poate fi atît de singur. Timpul meu era şi al ei şi al altora care mi-'s dragi; trăindu-l doar pentru mine nici nu l-am trăit şi am împiedicat-o şi pe ea să-l trăiască."
Un mesaj uman înaintat răzbate mereu-printre rînduri, solicitând atenţia şi meditaţia cititorului. Anecdotic „Timpul" aminteşte măcar parţial, realităţi înfăţişate de Ana Kopteva în „Ivan Ivanovici". Remus Luca a izbutit să descifreze însă în faptele istorisite, semnificaţii inedite prin care ilustrează efectele individualismului asupra relaţiilor familiale.
*
* *
Satul, cu deosebire cel ardelean, constituie pentru Dumitru' Mircea universul social preferat. E, de altfel, şi singurul univers
'156
AUREL MARTIN
pe care-1 cunoaşte temeinic şi faţă de care simte o slăbiciune particulară. Tentativele Iui — rare şi incidentale — de a ieşi din acest univers şi de a poposi in cel citadin s-au dovedit deocamdată infructuoase. Eroii săi predilecţi sînt de aceea, majoritatea, ţărani sau oameni legaţi puternic de lumea satului. Dar aici atenţia lui D. Mircea a fost reţinută mereu de problemele vii ale contemporaneităţii. E un merit pus în valoare şi de romanul „Pîine albă", şi de o parte din schiţele şi povestirile cuprinse în volumul „întoarcerea lui Niculaie Coşoiu". Lăudabil ni se pare apoi interesul manifestat pînă acum de D. Mircea pentru eroii pozitivi ai zilelor noastre, pentru oameni ca Găvri'.aş. Ei sînt oameni activi, angrenaţi în bătălia cotidiană a construcţiei socialiste, măcinaţi uneori de frămîntări, biruitori    însă   întotdeauna,    capabili să
înlăture din cale obstacolele naturale sau artificiale care le stau în faţă. Unii sînt ■colţoşi, alţii calmi; unii stăpîniţi de romantismul tinereţii, alţii de înţelepciunea izvorîtă dintr-o îndelungată experienţă umană. Evoluează nu arareori într-un conflict puternic, cîteodată familial —• ca în „Candin" —, alteori larg social ca în „Pîine albă". Rămîn însă, ori cît ar fi de discutabili uneori ca realizare, eroi reprezentativi ai satului nou socialist.
Un astfel de erou este şi personajul nuvelei „Greşala tovarăşului Corpădean", publicată în primăvară în coloanele „Tribunei". Ştefan Corpădean e activist de partid, instructor teritorial cu problemele colectivizării. Trimis într-un sat de romîni şi maghiari, ca să contribuie la realizarea unei întovărăşiri agricole, izbuteşte prin stăruinţa şi munca de lămurire pe care o duce, să înjghebeze o întovărăşire formată din vreo douăzeci de membri. Dacă l-ar fi putut convinge şi pe Bodor-baci, ţăran cu prestigiu şi multe rude în sat, cu „un cap limpede, solid încheiat, ambiţios şi harnic", numărul lor s-ar fi dublat. Dar Bodor-baci e îndărătnic. Perspectiva comasării îl înfurie. Mai mult, după şedinţa de constituire a întovărăşirii, noaptea, Bodor îl îmbrîn-• ceste pe Corpădean în noroi şi-1 ameninţă :
„De mîna asta mori!" Activistul nu dă urmare penală incidentului. Dimpotrivă. Gestul ţăranului îl bucură oarecum. Lucrurile se vor complica: Bodor-baci avea o fată frumoasă, Marika. Aceasta era studentă la Cluj. Aici cocheta cu un tînăr, Peter Balint, pseudoinginer, fost puşcăriaş şi donjuan de profesie, din familia tipologică a craidonului descris de D. R. Popescu în „Balul de sîmbătă seara". Corpădean, care-i cunoştea din copilărie pe Peter, îi explică fetei cu cine are de-a face. Aceasta se trezeşte la realitate, îl părăseşte pe pseudoinginer şi prinde al simpatiza pe activist. Satul va afla însă că Marika s-.a plimbat cu Corpădean prin oraş şi va da faptului interpretări din cele mai variate, unele bizare şi rău-voi-toare : activistul i-ar fi propus, chipurile, fetei un tîrg ruşinos : „Să dea dînsa „cotă" în locul lui Bodor-baci", pentru ca tată! „să nu fie comasat", sau, în alternativa comasării, să primească, în locul jugărelor sale „un pămînt şi mai bun şi mai mare". Vestea va ajunge, fireşte, şi la urechile bă-trînului şi îndărătnicului ţăran, îl va tulbura şi îl va înfuria : Corpădean îi apare nu un comunist, ci un netrebnic. O umbră de îndoială persista însă în sufletul lui Bodor. Vrea certitudini. îi trimite Marikăi o scrisoare echivocă în care se referă la aventura ei şi primeşte un răspuns care-i confirmă bănuielile.
Aflînd de toate acestea, activistul rămîne dezorientat. întîmplarea căpătase proporţiile unui scandal politic. Prin funcţia sa, Corpădean reprezenta partidul. Era periclitat nu atît prestigiul său personal, cît prestigiul partidului. Pleacă prin urmare să se consulte cu tovarăşii de la regională. Dimineaţa, oamenii din sat îl găsesc, însă, călcat de roţile trenului. Sinucidere ? Ancheta constată că nu poate fi vorba de aşa ceva. In cele din urmă, e găsit şi ucigaşul : un văr al lui Bodor-baci, personaj care apare cu totul incidental în nuvelă. Moartea lui Corpădean îl va aduce pe Bodor în rîndurile întovărăşiţilor. întovărăşirea va primi numele activistului, iar Bodor-baci va ajunge preşedintele ei.
NUVELE ŞI SCHIŢE IN PUBLICAŢIILE NOASTRE
157'
Acestea sînt faptele. A greşit undeva Corpădean ? Ce vină poate purta în evoluţia tragică a evenimentelor ? In viziunea lui D. Mircea răspunsul e afirmativ. Parţial, povestitorul are dreptate. Teoretic, eroul trebuia să dovedească, în clipa cînd au prins să circule zvonurile răutăcioase, mult mai multă fermitate, prevăzînd cursul primejdios pe care puteau apuca lucrurile. Aici stă, sub raport educativ, şi cheia nuvelei. Practic însă, dacă eroul n-a izbutit să-şi realizeze bunele sale intenţii, e nu atît din vina lui cît a autorului care, încurcînd prea mult intriga nuvelei, n-a mai ştiut pînă la urmă cum s-o dezlege. în privinţa aceasta „Greşeala tovarăşului Corpădean" evidenţiază unele carenţe mai vechi ale scrisului lui Dumitru Mircea. Face impresia că înlănţuirea faptelor n-a fost suficient de bine gîndită. Nu ne putem explica altfel absenţa de logică artistică a unor episoade. Acţiunea e axată pe ciocnirea Corpădean-Bo-dor subliniată destul de izbutit. In chip normal această ciocnire trebuie să se rezolve prin biruinţa unuia din cei doi eroi. Şi aşa se şi întîmplă. Dar cum ? Prin moartea, complet neaşteptată a lui Corpădean, ucis de o terţă persoană cu care el nu se afla în conflict direct! (Soluţia are în neprevăzutul ei artificial ceva de roman poliţist). Condusă ingenios mai tot timpul către final, nuvela ajunge să capoteze. Se pare însă că prozatorul s-a văzut nevoit să încheie aşa. pentru că nu a găsit un final mai potrivit care să aducă pe îndărătnicul ţăran în mijlocul întovărăşiţilor. Dar concluzia rămîne neconvingătoare. Transformarea lui Bodor-baci e insuficient motivată, chiar dacă acesta aflase în cele din
urmă care erau adevăratele relaţii dintre Marika şi Corpădean. Cititorul aştepta, pe bună dreptate, pe lîngă argumentul sentimental şi unu! social. Nuvela are însă o certă valoare prin problemele pe care le ridică, prin priceperea cu care D. Mircea, în ciuda finalului, a conturat totuşi, două fizionomii expresive ale satului nostru de iazi: Corpădean şi Bodor.
*
* *
Ne interesează, fireşte, frămîntările trăite de ţăranul sărac şi mijlocaş în procesul de socializare a agriculturii şi avem nevoie de opere care să urmărească acest proces. Dar nu e mai puţin adevărat că avem nevoie şi de lucrări care să povestească, în fragmente emoţionante, convingătoare, lupta de azi a clasei muncitoare, de lucrări care să înfăţişeze tipuri de muncitori înaintaţi, să dezbată în toate implicaţiile sale-viaţa citadină. Majoritatea autorilor de schiţe, nuvele şi povestiri prezenţi anul acesta în coloanele publicaţiilor literare sînt tineri. La unii se recunosc uşor stîngă-ciile de meşteşug sau tributul pe ca.re-1 plătesc lecturilor. Ar merita, neîndoielnic, să fie ajutaţi de critică şi sub acest raport. Acţiunea întreprinsă, în vară, de Dumitru Mircea, prin „Tribuna" cu articolele sale consacrate „genului scurt", în ciuda unor opinii discutabile, e bine venită ca şi dezbaterea în coloanele revistei „Utunk" a diferitelor probleme pe care le ridică acest, gen. Socotim că, în cele din urmă, şi critica noastră se va interesa mai mult de el.
Articolul de faţă nu vrea să fie altceva» decît un început în această direcţie.
a ie ca popovici
TINEREŢEA MESAJULUI
Pentru un observator deosebit de atent, căruia nu-i lipseşte nici simţul perspectivei istorice, — un fenomen cu totul aparte iese în evidenţă cu prilejul acestui început de stagiune 1958—1959. Ne referim la faptul că unele din teatrele din capitală şi provincie şi-au deschis noua stagiune re-îuînd piese din dramaturgia românească reprezentate în urmă cu cinci sau zece ani-„Anii negri" de A. Baranga şi N. Moraru la teatrul Naţional, „Recolta de aur" de Aurel Baranga, la Teatrul Municipal, „Cumpăna" de Lucia Demetrius la Teatrul Nottara, ,,Ultimul mesaj" de Laurenţiu Fulga, la teatrul Armatei şi „Schimbul de noapte" de L. Bruckştein la teatrul Evreiesc de Stat — ca să nu amintim decît cîteva reluări — marchează o realitate asupra căreia socotim că e nevoie să ne oprim pentru a-i desprinde întreaga semnificaţie. Fără să vrem, o seamă de întrebări ne împresoară : de ce au fost montate din nou aceste piese ? In ce măsură răspund ele nevoii generale de reflectare a actualităţii? Ce au adus nou spectacolele de azi cu aceste piese faţă de spectacolele realizate cu ani în urmă ? Iată întrebări şi probleme care nu pot să nu frămînte pe cel ce urmăreşte îndeaproape viaţa artistică a ţării noastre.
TpiTiatica acestor piese este inspirată din viaţa socială şi politică a ultimelor două decenii. Mesajul lor este viu, fierbinte, pentru că răzbate în el vibraţia sonoră a zilelor noastre, a omului nou.
Planul etic, adică apariţia unui nou tip de om. e vizat în primul rînd în piesa Luciei   Demetrius   ,,Cumpăna" :   dincolo de
evenimentul istoric, datele morale ale unui nou mod de a gîndi şi acţiona, elementele caracterologice ale eroului socialist, materialul uman din care se plămădeşte veacul, constituie miezul lucrării. Desigur, îi cunoaştem încă poate parţial pe eroul zilelor noastre prin intermediul lui Anton Vadu; dar e tot atît de sigur că în măsura în care figura lui ni se impune, ea aduce pe scenă trăsăturile unui nou tip de umanitate.
Un critic literar idealist ar putea vedea în drama lui Anton Vadu personificarea unei situaţii etern-umane; asemeni Iui Iu-nius Brutus, a doua zi după instaurarea primei republici romane, — eroul Luciei Demetrius îşi aduce fiul în faţa tribunalului judecăţii populare cerînd condamnarea lui. Pentru noi, însă, fapta lui Anton Vadu nu constituie o simplă formulă morală în care simbolurile se pot înlocui cu diferite valori, fără ca raporturile între ele să se schimbe. Anton nu are numai un ascendent public asupra fiului său Mircea, ci şi un ascendent moral ; Anton are dreptate nu pentru că luptă cu fermitate în numele unor principii care sînt ale sale. nu pentru că e un reprezentant al puterii constituite, ci pentru că slujeşte principii care răspund de astă dată interesului colectiv.
Lucia Demetrius n-a migălit prea mult atunci cînd 1-a creat pe Anton : din cîteva lovituri de daltă a dat relief blocului care defineşte personalitatea eroului, fără a în-tîrzia prea mult asupra nuanţelor. Materialul îşi are însă virtuţile sale: duritate şi masivitate, chiar dacă mişcarea sufletească pare, uneori, cam rigidă.
TINEREŢEA MESAJULUI
159
Mai complex sufleteşte decît Anton Vadu din „Cumpăna", Mihai Buznea din „Anii Negri" de Aurel Baranga şi N. Moraru nu pregetă nici el să aşeze înaintea legăturilor familiale datoria sa de comunist- Aceasta apare cu atît mai puternic cu cît omul e foarte ataşat de bătrîna sa mamă, de soţia modestă şi sobră din intimitatea căreia a trebuit de atîtea ori să se smulgă, de cei doi copii — Mircea şi Sanda — care înfloresc sub ochii săi. Nimic nu pare să egaleze pentru el fericirea de a fi în mijlocul lor ; nimic nu-1 poate retine însă cînd e vorba de lupta partidului. Personajul iradiază o forţă uriaşă, ce izvorăşte din moj destie. Afirmaţia ar părea paradoxală, dacă n-am avea la îndemînă atît explicaţia forţei cît şi cea a modestiei : Mihai e puternic pentru că e comunist, şi e modest pentru acelaşi motiv; forţa şi modestia sint două aspecte ale unuia şi aceluiaşi lucru : integrarea într-o ordine care este a istoriei însăşi şi conştiinţa că el nu e decît un element, o simplă verigă, o simplă particularizare a unei idei nemuritoare.
„Anii negri" se distinge printr-un patetism reţinut, grav şi simplu. Nici o clipă lupta fermă pe care comuniştii o duc împotriva forţelor poliţieneşti ale statului burghez nu îmbracă, în ciuda eroismului ei, aspecte grandilocvente. Conţinutul lozincilor fundamentale ale luptei clasei muncitoare este topit în substanţa proprie a fiecărui personaj şi turnat din nou pe tiparul său, devenit deci experienţă şi expresie personală. Acesta este, poate — artisticeşte vorbind—.principalul merit a! piesei. Spre deosebire de „Schimbul de noapte", „Anii negri" se ridică deasupra documentarului, căpătînd viaţă nu datorită cine ştie cărei intrigi, ingenioase şi conduse cu abilitate, ci mişcării autentice, verosimile, a personajelor. Alături de Mihai,   o galerie întreagă de tipuri apare în faţa noastră, -caracterizate cu mult simţ al amănuntului, chiar şi  în sfera  limbajului. Un singur exemplu   este   edificator:   caracterul lui Adrian, — trădătorul cauzei proletare, sim-briaş ordinar al siguranţei statului, — este
sugerat de la primele sale replici, sonore şi găunoase.
Constatarea aceasta ne ajută însă să surprindem şi o limită a acestei reuşite lucrări dramatice, adică plafonarea personajelor la o viaţă sufletească dată, lipsită de evoluţie. Cei doi coautori nu au izbutit să ne ofere nici un personaj pe care să-1 urmărim pe parcursul unei deveniri lăuntrice, al unui proces sufletesc de formare caracterologică, ci ne-au dat — de la bun început — un complex de elemente umane bine determinate, statice. O . aplecare mai atentă asupra vieţii intime sufleteşti a eroilor, o urmărire mai exactă a evoluţiei lor spirituale de-a lungul conflictului ce formează nodul dramatic, ar fi adăogat la adîncimea operei, ar ii apropiat-o şi mai mult de realitate.
Pentru că vorbeam mai sus de măsură, ca de o calitate a piesei, se cuvine să remarcăm episodul cel mai dramatic al acţiunii, tabloul VI. Anchetat de inspectorul Puiu Gheorghian, Mihai Buznea îşi neagă adevărata identitate şi refuză să spună unde şi cine se ascunde sub numele conspirativ de Preda. In clipa aceea este adus in birou fiul său Mircea, pentru o confruntare ce urmăreşte să stabilească tocmai adevărata identitate a eroului principal ; Mihai are o singură replică, adresată, — aparent — anchetatorilor: „— Ce vreţi cu mine ? V-am spus că nu cunosc pe nimeni !" E, în aceste cuvinte, atît o expresie a dîrzeniei eroului, cit şi o indicaţie pentru Mircea; dar indicaţia e dată cu atîta discreţie, încît lasă liber jocul conştiinţei băiatului. Acestuia i se arată drumul ce' trebuie urmat, lăsîndu-i-se libertatea de a decide.
*
Talentul lui A- Baranga de a creiona un caracter din cîteva replici se vădeşte cu o mai deplină limpezime în „Recolta de aur", unde personajele sînt de-a dreptul pitoreşti. Dada Vanghelina, guralivă şi colţoasă, soţul ei Zaharie, bătrînul Tituică şi soţia sa Gheorghina, cîrciumaru! Posteucă şi fiica sa Păuna, se disting mai întîi prin pitorescul lor, prins în cîteva replici, în
162
ALECU POPOVICI
gen {a noastră le-ar dori concretizate în opere mai complexe şi mai profunde pe linia construcţiei dramatice şi a caracterelor, mai realizate ca măiestrie artistică.
Ele sînt actuale nu numai prin evenimentele pe care ni le înfăţişează, ci şi prin analiza psihologică care stă la baza formării noului tip de om, omul socialist, lacob şi Ivaşca, Anton Vadu, Mihai Buznea şi Preda, lacov Istrate şi Voicu, sergentul Bogdan şi căpitanul Zarandu participă, unii mai mult, alţii mai puţin, la străduinţa literaturii noastre de azi de a oferi imaginea veridică a comunistului, sînt elemente constitutive ale viziunii noastre superioare despre om.
Iată de ce mi se pare că reluarea pieselor despre care am scris mai sus înseamnă un eveniment salutar pentru viaţa noastră culturală. Sensul acestei reveniri se desluşeşte în .permanenţa unui mesaj în conţinutul căruia intră cîteva din valorile vieţii noastre noi : vigilenţa faţă de ori ce abdicare de la umanismul socialist, capacitatea de jertfă a comuniştilor, patosul muncii creatoare, trezirea adevăratei conştiinţe patriotice şi condamnarea fără drept de apel a oricărei agresiuni împotriva păcii. In felul acesta, viaţa nouă, efortul celor ce construiesc azi socialismul îşi arată unele din .aspectele sale esenţiale. Reîntoarcerea la aceste cîteva principii, sprijinirea lucidă pe forţa lor nu reprezintă o batere a pasului jpe loc, ci, dimpotrivă, o împrospătare a energiilor. Mesajul luminoşi al acestor piese se dovedeşte a fi încă tînăr.
Rămîne să examinăm în continuare sporul de noutate pe care l-au adus spectacolele stagiunii 1958—59 faţă de cele dinţii puneri în scenă.
*
Ludovic Bruckstein a adăugat piesei sale nu numai un nou prolog care îi îmbogăţeşte actualitatea semnificaţiei, ci în colaborare cu teatrul i-a dat un mai puternic suflu dramatic. Regizorul M- Sekler a căutat să ferească pe cît posibil piesa de graniţa melodramei, să-i dea conturul unei
piese de idei, să-i sugereze o atmosferă gravă şi sobră. A reuşit aceasta cu cei mai mulţi dintre cei 12 interpreţi şi mai ales cu Isac Havis, care a creat cu discreţie şi distincţie sufletească chipul partizanului Ivaşca. Actorii s-au încadrat pe linia aceasta de demonstraţie implicită, sugerînd nu îngroşînd, desprinzînd semnificaţii din gesturi aparent minore, fără ostentaţie. Este şi cazul actorului A. Stolper, al Iui lancu Alperin şi al lui M. Rippel.
Surdina pusă durerii tragice, speranţa ce va deveni realitate ea şi noua semnificaţie a „Schimbului de noapte" tradusă pe alt plan în cuvintele lui Fucik: ,,Oameni vegheaţi 1" fac din întregul spectacol (în ciuda unui prost inspirat decor) o reprezentaţie valoroasă.
Inegal artistic, spectacolul „Cumpăna"" a valorificat poate mai puţin calităţile textului. Regia lui Marius Popescu — prea „echilibrată", încercînd să urmărească prea mult replică după replică, piesa, nu a dat reprezentaţiei ritmul necesar, a desfăcut-o în momente ce s-ar fi cerut mai temeinic sudate.
Textul dramatic se cerea mai puternic transfigurat. Individualităţile actoriceşti din spectacol pot fi judecate separat şi uneori cu satisfacţie; ansamblul general rămîne însă deficitar. Şi textul oferea posibilităţile pentru o realizare artistică de b mai înaltă vibraţie 1
Vom nota totuşi efortul lui Titus Lapteş — un Anton Vadu masiv şi colţuros (uneori prea masiv) sugerînd o viaţă sufletească complexă, cel al. actriţei Victoria Gheorghiu în rolul patroanei, cu un joc inteligent de nuanţe (uneori melodramatic), ca şi cel al lui Miron Netea — (în Mircea Vadu), deşi ezitările eroului păreau mai mult ale actorului ce nu-şi găseau o linie unitară în spectacol. Şi, măcar că au adus în scenă mai mult decît nişte prezenţe scenice — atît Andrei  Codarcea,  cît şi
TINEREŢEA MESAJULUI
163
Francisca Cristian nu au putut da întregii atmosfere tenta de emoţie pe care nici decorurile nu ne-au sugerat-o suficient.,
*
Dacă era fără îndoială necesar ca abordarea textului dramatic si se facă deci de pe poziţia înţelegerii acestei „tinereţi" a mesajului dramatic, pasul cel mai însemnat în această direcţie 1-a făcut Sică Alexan-drescu. Reprezentaţia ,,Anilor negrii" a coincis cu primul turneu al Teatrului Naţional din Bucureşti în Ţara Socialismului. Reprezentaţia avea aşa dar o dublă semnificaţie — reluarea unei valoroase lucrări originale, care căpăta totodată şi calitatea unei „ambasade culturale". Textul iniţial („Pentru fericirea poporului") a fost revizuit scenic. Unele lungimi au fost înlăturate, un tablou care nu aducea spor acţiunii a fost tăiat Replica a devenit mai scurtă, mai nervoasă, acţiunea mai trepidantă.
Scenograful Lîviu Ciulei, i-a creiat regizorului planuri scenice ideale pentru desfăşurarea acţiunii. Fundalele, imense cărţi poştale desenate în creion, sugerau imaginea exterioară a unui Bucureşti de odinioară, prelungeau cu discreţie acţiunea desfăşurată în primul plan decupat parcă de lumina unui proiector. Oraşul a fost totdeauna prezent datorită decorului tentacular, întinzîndu-şi braţele odioase, apă-sînd prin blocurile bogătaşilor şi oficinele de presă mincinoase, sau, dimpotrivă, în-tinzînd braţe prieteneşti, de tovarăşi, atunci cînd acţiunea o cere. Descifrînd adevăratul sens al mesajului, Sică Alexandres™ a dat textului caracterul de „tragedie optimistă", integrînd prin urmare spectacolul modalităţii de expresie realist socialistă- Sfîrşitul tragic nu doboară ci, dimpotrivă, mobilizează, înalţă ; suferinţa „purifică" nu în perspectiva morţii, ea cheamă la continuarea drumului către victorie. Scenograful şi regizorul au descifrat aceste noi semnificaţii ale piesei şi au ştiut să le pună în valoare.
Prezenţe masive actoriceşti — în primul rînd G. Calboreanu şi Aura Buzescu — au fundamentat edificiul spectacolului. Cei doi actori au dat întregii, reprezentaţii — prin prizma propriei lor personalităţi — o amplitudine, o cadenţă sobră, un ritm interior febril. Comunistul Buznea, sobru, echilibrat, discret în eroismul care-1 caracterizează rămîne în permanenţă un ins sensibil, un tată de familie, dar mai ales un om care ştie să-şi stăpînească sentimentele şi să le subordoneze cauzei socialismului. Scena anchetei fiului său Mircea e un episod demn de o „antologie" a spectacolului — actorul se destramă mut, o luptă surdă dar clocotitoare îl mistuie... Aura Buzescu a însoţit magistral această scenă, fără patos, cu un tragism nud, cutremurător.
Ar fi greu de făcut calificări întregii distribuţii —■ dar prezenţa lui Costache Anto-niu în rolul unui om cinstit care înţelege singurul său drum de urmat, a lui Ion Finteşteanu, rafinat şi abil inspector de siguranţă — scena redacţiei în care Sică Alexandrescu a lăsat frîu liber unei violente satire ai cărei exponenţi au fost Niki Ata-nas/iu, Radu Beligan, Ion Mânu, Vasiliu Birlic, a întregit orizontul unui spectacol în care, fapt demn de remarcat, actori fruntaşi au făcut figuraţie (Eugenia Popovici, Cella Dima, Al. Ghibericon, etc.) S-a simţit deci în „Anii negri" forţa artistică a unui colectiv de „primă mînă" care nu a lăsat aproape nici o fisură artistică, rea-lizînd un spectacol ce şi-a cîştigat pe drept aprecierile elogioase ale presei sovietice, în urma recentului său turneu.
*
Textul lui Aurel Baranga „Recolta de Aur" (de fapt noua versiune a piesei „într-o noapte de vară") şi-a căpătat şi el în ciuda trecerii timpului o nouă tinereţe- Pe fundalul uriaşului proces de socializare a agriculturii, Baranga a reuşit să îndrepte spectacolul pe linia sublinierii complexelor process sufleteşti ale eroilor săi. L-am re-
164
ALECU P0P0V1CI
găsit pe regizorul Ion Olteanu, acelaşi maestru portretist, tentat de pasta densă cu care şi-a compus personajele, menţinîn-du-Ie însă permanent în vîrtejul dramatic. Psihologică, dar nu psihologistă, piesa admirabil servită actoriceşte îşi dezvăluie sensuri nebănuite în trecutul spectacol (dominat atunci de marea prezenţă a lui N. Băltăţeanu) : Ion Manta, depăşindu-se, trecînd dincolo de o anume bonomie cu care-şi plafona ades rolurile, a desfăşurat multiplele faţete ale personajului său, sugerînd o energie de oţel, mocnind sub puternice resorturi interioare. Iacob Istrate — în interpretarea sa — a convins, a căpătat acea forţă de emotivitate care transmite direct mesajul, care-! face viabil. Petre Gheorghiu, într-unui din cele mai dificile roluri ale piesei — Mihai — a ştiut să dozeze acel amestec inextricabil de care pomeneam mai înainte, în aşa măsură încît eroul şi-a căpătat „carnea şi sufletul" cum spune Stanislavski. Gradat, trecînd la diverse temperaturi emoţionale cu o lipsă de grabă ce-a definit eroul, Petre Gheorghiu a fost autentic fără a folosi o „autenticitate" naturalistă, a fost in această privinţă un perfect partener pentru Ion Manta.
Muiat într-o lumină filtrată, actul II, a fost poate cel mai izbutit, nu atît prin prezenţa copioasă (prin caricaturizare) a personajelor negative, cît prin vibraţia pe care a luat-o ciocnirea directă între Iacob Istrate şi grupul de chiaburi din sat. A contribuit la aceasta fără îndoială şi Stefan Ciubotăraşu care a pictat simplu dar magistral chipul lacom şi înrăit al unui popă de ţară că şi Gh. Aurelian, I. Mereuţă şi Nae Ştefănescu, întregind imaginea elementelor duşmănoase din sat. Ion Olteanu, lucrînd cu fineţe artistică şi sobrietate, dînd „măsura lucrurilor" a fost ajutat de o echipă de actori dintre care merită laudele noastre Jules Cazaban, Mimi Enăceanu, Marietta Rareş, Lucia Mara-Dabija, Benedict Dabija, Mihaela Juvara.
Nu ne-a mirat deci manifestaţia spontană de entuziasm pe care, la premieră, un public format din colectiviştii din Dudeşti-Cioplea a făcut-o piesei şi spectacolului.
Şi George Rafael — regizorul spectacolului de la Teatrul Armatei a urmărit de-aproape ceea ce-i sugera direct textul lui' Laurenţiu Fulga (text întinerit şi el de către autor) : zugrăvirea atentă a unor destine individuale, ce se împletesc pînă. la urmă într-o semnificaţie generală. De-cupîndu-şi eroii cu meşteşug, regizorul i-a luminat parcă pe rînd cu raza unui proiector invizibil. Aproape fiecare erou, fiecare soldat îşi poartă drama sa personală, are o bogată trăire sufletească. Lipsa de ostentaţie, echilibrul, uneori în dauna fiorului emoţional, l-a caracterizat de pildă., pe Florin Stroe (interpretul lui Zarandu); •— care ar trebui să fie atent ca mi; cumva simplitatea să ducă spre uscăciunea^ eroului ; acest defect a caracterizat însă şi. jocul lui Gh. Cînrpeanu (caporalul Bogdan). Interesante compoziţii, de scurtă vibraţie^ dar pregnante, au adus în scenă şi Gh-Sîrbu şi G. Constantin şi George Buznea.
Bine conturat, sugestiv, apare grupul ,,comandanţilor" legaţi prin interese cu fasciştii : Geo Maican a înţeles perfect biografia şi destinul personajului său odios, nu l-a caricaturizat, nu l-a şarjat, ci i-a desprins coordonatele bestiale, simplu dar edificator. A fost una din cele mai bune compoziţii ale spectacolului, după cum vrednică de pomenit e şi compoziţia realizată de Ion Punea. In atmosfera de tensiune, de încordare nervoasă şi aşteptare, o sţerie întreagă de tipuri, prezenţe scenice,, au alimentat atmosfera spectacolului. Ecoul" frontului a fost sugerat cu inteligenţă, reconstituind deruta armatelor de cotropire şi. biruinţa forţelor sovietice. Manifestă în însăşi conştiinţa ostaşilor, aceasta din urmă»
TINEREŢEA MESAJULUI
165
s-a făcut şi mai simţită odată cu apariţia pe scenă a iui Volghin (George Sion) şi a colonelului Leonov (Dan Niculae) — care au ştiut să redea forţa şi umanismul ostaşilor sovietici, calităţile militare împletite cu acelea ale unor complexe personalităţi umane.
Sînt limpezi dificultăţile regiei care a avut în faţă o diversitate de tipuri, o tensiune dramatică ce se cerea mereu susţinută, un dificil cadru scenic (rezolvat cu
simplitate şi gust de Dan Nemţeanu)'. Poate de aceea nu întregul colectiv a reuşit să se acorde cu interesele regiei, de aceea unele stridenţe grevează ritmul spectacolului căruia nu i-ar fi dăunat nici un plus de accent patetic. George Rafael a urmărit însă fără mari demonstraţii regizorale, o descifrare temeinică a textului. A făcut aceasta — şi astfel „Ultimul mesaj" la Teatrul Armatei a căpătat glasul şi forţa textului.
EUGENIA TUDOR
DRAMATISMUL AUTENTIC ŞI EFECTELE „TARI
Literatura realistă, inspirată die viaţă, a oglindit totdeauna aspectele esenţiale ale realităţii, conflictele ei specifice. Isvo-rîlă din frămîntările sociale, oglindă a conflictelor ideologice şi a pasiunilor omeneşti profunde, această literatură s-a caracterizat totdeauna printr-un adevărat şi puternic dramatism. Opera Iui Shakespeare, a lui Balzac, Tolstoi, Şolohov sau a atîtor mari realişti se caracterizează prin această particularitate distinctă. Faptul e atît de evident încît termenul ca atare — dramatic, dramatism — denumind atît capacitatea de a emoţiona a unei opere cît şi izvorul acestei emoţii (suferinţa umană provenită în mod frecvent din dezacordul între individ şi diversele aspecte ale vieţii sociale) se confundă cu opera respectivă, caracteri-zînd-o. Se vorbeşte astfel despre drama lui Othelo, a lui Romeo şi a Julietei, a Annei Karenina sau a lui Grigorii Melehov. Este faptul pe care-I remarca G. Ibrăileanu cînd lămurea conţinutul şi accepţia curentă a termenului de roman. Dramatismul este aşadar o trăsătură care nu poate lipsi literaturii realiste, după cum nu lipseşte din viaţa omului şi a societăţii. Caracterul dramatic al literaturii realiste ţine de natura intimă a operei, de conţinutul ei şi e condiţionat de concepţia scriitorului asupra vieţii.
Cineva poate ridica aici problema : există oare şi un alt dramatism, care nu ţine de conţinutul operei ?
In măsura în care a existat şi există şi astăzi o literatură ce tinde să promoveze
cu precădere unele aspecte neesenţiale din viaţă, o literatură în care accentul se pune pe căutarea cu orice preţ a unor efecte puternice, dar care sînt de fapt de natură exterioară, se poale vorbi şi de un fais dramatism, de un dramatism artificial. Literatura realistă şi îndeosebi literatura realismului critic a negat adesea, sub o formă sau alta, relaţiile din orînduirea burgheză bazate pe exploatare şi care duc inevitabil la strivirea individului de către mizeria, monotonia, ori conformismul unei vieţi fără orizont şi perspectivă. Pentru a ilustra, protestul lor, scriitorii realişti au desvăluit direct aspectele reprobabile din societatea burgheză. Astfel, pentru a zugrăvi dezgustătoarea şi inumana sete de bani a burgheziei, Balzac a scris povestea tristă a unei fete înzestrate, spirituale, ca Eugenie Grandet, dar care, datorită ava-riţiei tatălui ei, se va ofili între ziduri mucede. Tot datorită aceleeaşi pasiuni mistuitoare şi dorinţei de parvenire a celor din jur, moş Goriot va muri ca un cerşetor, iar colonelul Cha-bert nu va sfîrşi altfel. Gustav Flaubert a ales, în „Doamna Bovary", o altă modalitate de protest împotriva conformismului societăţii burgheze, scriind o carte în care eroina principală este o soţie adulteră. Se cunoaşte scandalul pe care 1-a stîrnit cartea aceasta, acuzată de imoralitate, cît sînge rău a făcut ea societăţii burgheze, pe care o caracteriza de minune. însuşi Flaubert era uluit de efectul puternic pe care D-na Bovary îl provocase în rîndul doarn-
DRAMATISMUL AUTENTIC ŞI EFECTELE „TARI
167
nelor din lumea bună : ..„femeile mă privesc ca pe o oroare de om. Mi se spune că sînt prea adevărat. Iată fondul indignării. Eu găsesc dimpotrivă că sînt foarte moral şi că merit premiul Montyon, deoarece derivă din acest roman un învăţămînt limpede..."
Dar tocmai acest „învăţămînt limpede" nu plăcea burgheziei, tocmai caracterul cu adevărat moral al acestei cărţi, care dezvăluia atîtea tare ale familiei burgheze. întreaga poveste a Emmei Bovary e de un dramatism profund şi adevărat. Iar atunci cînd, dintr-o falsă pudoare, editorii lui Flaubert au încercat să-i scoată unele scene „indecente", scriitorul a răspuns cu o superbă indiferenţă : „puteţi face ce vreţi romanul va rămîne acelaşi, pentru că nu se poate schimba „sîngele „unei cărţi." Afirmaţie cît se poate de adevărată, pentru că Doamna Bovary face .parte din operele al căror spirit critic, al căror caracter profund dramatic şi uman nu se află numai în anumite pasaje, scene sau episoade, nu tine de detaliile operei, ci de substanţa ei, fiind prezent în întreaga ţesătură a lucrării.
Că asemenea critici .aspre nu conveneau burgheziei, că un asemenea dramatism nu putea provoca decît nemulţumiri, putem să ne convingem cercetînd trecutul nu prea depărtat al literaturii noastre realiste. Se ştie cită nemulţumire a provocat „O noapte furtunoasă" a iui I. L. Caragiale, cîte discuţii pe tema moralei şi a moralităţii artei, pentru că marele dramaturg a prezentat lipsa de moralitate, ipocrizia şi murdăria relaţiilor de familie din lumea burgheziei romîneşti de la începutul secolului ; sau cîtă cerneală a consumat Ion Gramma care, drapat în .apărător- al domnişoarelor de pension, s-a străduit să dezvăluie caracterul imoral al poeziei lui M. Eminescu ; ori,  mai   aproape  de  noi,  Mihai! Sado-veanu nu era acuzai tot de imoralitate pentru că, după  părerea unui  critic puritan ca H. Sanielevici : „beţia, adulterul, prostituţia, şi violenţa pînă la criminalitate" ar fi constituit temele povestirilor sale?.. .Cît de falsă er,a acuzaţia lui Sanielevici a do-
vedit-o pe deplin G. lbrăileanu în articolele sale despre M. Sadoveanu.
Acestea sînt „scandaluri" literare serioase, cu un substrat de clasă. Dar există şi altfel de „scandaluri" literare, care nu au la bază divergenţe reale ideologice, ci constituie doar diversiuni spectaculoase. Şi futuriştii şi dadaiştii şi suprarealiştii şi toţi decadenţii au cultivat scandalul. Dar, pentru aceasta, se întreceau în producerea de elucubraţii şi pornografii, pretextînd că îşi manifestă astfel revolta faţă de societatea burgheză şi violentînd doar bunul simţ şi decenţa.
Privind pe bună dreptate cu îngăduinţă aceste manifestări teribiliste, care se opreau la suprafaţă, îrnbrăcînd aspecte pur formale şi neatingînd de fapt fondu! social al problemelor, burghezia le încuraja şi ie încurajează şi astăzi în Apus. în felul acesta se abate atenţia artiştilor de la adevărata revoltă, de la adevăratul ei aspect, care e cel social. Cu această formă de protest, chiar cînd îl respinge de ochii lumii, filistinismul burghez s-a împăcat şi se împacă' de minune Pentru că el afişează cel mai riguros puritanism, dar savurează în secret abjecţia. Cultivarea cu predilecţie a cazurilor patologice, maladive, descrierea în detaliile cele mai respingătoare a actelor fiziologice, a crimelor şi asasinatelor este, prin urmare, o orientare care în artă convine burgheziei şi ţine, în fond, de acel dramatism exterior, inoperant, de care pomeneam mai înainte.
*
Literatura realismului socialist continuă, tradiţia sănătoasă a realismului. Numeroase opere din literatura sovietică, dacă ar fi să amintim-doar pe cele ale lui Şolohov,-Fadeev, Alexei Tolstoi, K. Fedin, se caracterizează printr-un fior dramatic deosebit de puternic, izvorît din conflictele sociale şi morale. Peisajul nu este altul, din acest punct de vedere, dacă ne referim ia litera, tura. noastră de după 23 august.
Analiza celor mai bune opere ale literaturii noastre o dovedeşte din plin. Ce altceva decît o dramă profundă, umană, este
168
EUGENIA TUDOR
povestea iui Adam Jora şi a Ulianei din cartea „Pasărea furtunii" a I"' Petru Du" mitriu ? Scăpat teafăr dintr-o furtună pe mare, în care s-au înnecat cei doi tovarăşi ai săi, Adam Jora este aruncat în ocnă de către familia bogată şi puternică a Danilo-vilor, cu care eroul intrase în conflict.
înscenarea procesului, în care Jora este pe nedrept acuzat de crimă, durerea nedreptăţii pe care o trăieşte pentru că duşmanii săi pot să cumpere judecătorii şi martorii, toate acestea sînt împrejurări dramatice, izvorîte din sfrîmba alcătuire a societăţii în care e obligat să trăiască tînărul „moriac". La rîndul ei U.liana, fata care-1 aşteaptă ani de zile pe Adam şi care sfîrşeşte prin a se mărita silită cu Simion Danilov, trăieşte tot o dramă, căreia nu i se poate opune, pe care nu o poate înlătura. Episoadele de un autentic dramatism din cartea lui Petru Durnitriu izvorăsc din conflicte adevărate, care se petrec în viaţă, în realitatea socială, sînt legate de esenţa operei, cerute de ea. După cum tot legat de conţinutul operei şi tot atît de dramatic apare procesul ridicării lui Ilie Barbu ta adevăratul sens al demnităţii umane în „Desfăşurarea" Iui M. Preda. De data aceasta conflictul care generează drama este aparent interior. El are Ioc în sufletul unui om, care toată viaţa a slugărit pe la cei bogaţi. Ilie Barbu intră în gospodăria colectivă, bucuros că o să dobândească şi el în sfîrşit dreptul să se numere om în rîndul oamenilor. Dar Ilie Barbu nu poate pricepe ce fel de gospodărie colectivă o să fie aceea în care tot chiaburii au să domnească şi au să poată dispune de dînsu! ca Şi mai înainte. La discuţia de la sfat, unde participă şi el, Ilie constată cu amărăciune şi furie în acelaşi timp că e tratai ca şi mai înainte de cei bogaţi : unul dintre chiaburi îl trimite ca şi pînă acum să-i cumpere ţigări. Este ceea ce declanşează conflictul din sufletul iui Ilie, jignit „în aspiraţiile sale cele mai scumpe, ceea ce-1 va determina să lupte împotriva celor ce voiau să păstreze în gospodăria colectivă vechile relaţii sociale. Vasile, eroul din „Ferestre întunecate" şi nevasta acestuia, nutresc   aceleaşi   aspiraţii   către o viaţă
demnă, unde să nu se mai simtă apăsaţi de ameninţarea rudelor bogate, care pîn-desc de după ferestrele întunecate. Este de asemeni deosebit de dramatic drumul lui Vasile către această viaţă nouă. Eroul are de înfrînt inerţia anilor de trudă şi de urriilinţi îndurate din partea verilor bogaţi. Zguduitoare e scena în care Vasile vede cum vărul său îi pălmueşte nevasta. Şi înţelegem întocmai sentimentul adînc dp revoltă şi de durere încercat de Vasile în faţa unor brute, care la adăpostul averii lor îşi permit să-1 umilească pe cel sărac. Şi Mitru, din romanul „Setea" de Titus Popovici, face parte din aceeaşi categorie de năpăstuiţi ca Ilie şi Vasile, pe care vechiul regim de exploatare îi trata ca pe nişte slugi. E-adevărat, Mitru se comportă adesea în mod anarhic şi violent, încercînd să-şi facă dreptate singur : îl bate pe Lădoi, chiaburul căruia i-a slujit atîţia ani, sau jefueşte, laolaltă cu alţi consăteni, casa unei boieroaice — crezînd că asta înseamnă revoluţie. Dar cîtă gingăşie în gestul lui, cînd nu ia din casa prădată decît o rochie pentru nevastă-sa, care-şi dorea de mult aşa ceva.
Din aceste cîteva exemple, cărora li s-ar mai putea adăoga altele, am încercat să sugerăm natura dramatismului profund, adevărat, al literaturii realist-socialiste, bazat pe zugrăvirea veridică a conflictelor din viaţa socială, izvorît din aspectele de conţinut ale operei, din esenţa faptelor zugrăvite.
Goana după efecte „tari", cultivarea unor aşa zise crudităţi, de dragul crudităţilor, descrierea amănunţită şi căutarea cu orice preţ a unor fapte ieşite din comun, deosebite, rupte de conţinut, fără vreo altă finalitate decît aceea de a satisface un anume gust 'învechit şi dubios, se face simţită în ultima vreme în unele lucrări de proză. Astfel, în romanul său „O fată din cele multe" Mircea Şerbănescu a căutat să-i dea eroinei sale un destin deosebit. Şi este încredinţat că i l-a găsit supunînd-o pericolului unui viol. Intr-o seară, în parc, pe cînd se plimba cu o prietenă, Jana Dimineţ, eroina   este atacată de doi derbedei. Dar
DRAMATISMUL AUTENTIC ŞI EFECTELE „TARI
169
autorul îi trimite ,1a momentul oportun un •salvator, care tocmai „căuta să-şi închipuie cum s-ar purta dacă ar fi atacai şi se •declară mulţumit, cînd găsi în suflet destule resurse pentru a deveni erou". Dacă ai pentru o clipă impresia că autorul a renunţat a-i mai crea eroinei un destin „deosebit" constaţi mai tîrziu că ai greşit. •Căci, după ce ciudatul erou are satisfacţia de a o „salva" de la viol, o conduce pe Jana acasă la el (rugînd-o în prealabil de cel puţin şapte ori să aibă încredere) şi acolo desăvîrşeşte de fapt acest viol, care 1-a tentat atîta pe scriitor. Ce 1-a determinat în fond pe M. Şerbănescu să pregătească eroinei sale o asemenea soartă şi •crudă şi ciudată, decît dorinţa cu orice preţ de a zugrăvi fapte „tari" ? Că acesta a fost motivul se poate constata mai departe, urmărind desfăşurarea acţiunii romanului. Pentru că în concepţia sa Jana Dimineţ trebuie să fie o eroină deosebită ■cu orice preţ, scriitorul n-a găsit altceva mai bun, decît să o supună unui viol, să-i creeze apoi tot felul de complexe şi o 'groază permanentă faţă de copilul pe care-1 va naşte. Şi aceasta pînă în momentul cînd Jana va avea revelaţia faptului că, în condiţiile de pe şantier, în condiţiile de azi, a avea un copil din flori nu e o nenorocire ireparabilă. Cită risipă de situaţii • dramatice, dar oîtă falsitate în acest dramatism, tocmai pentru că e căutat, introdus în mod artificial. Autorul însă nu procedează aşa numai în cazul Janei Dimineţ. Să alegem un alt erou : profesorul Iliescu Romeo, care vine în casa coanei lea Pintea. Acesta este prezentat ca un tip scabros, care toată viaţa n-a făcut altceva decît să ademenească minore. Cu aceleaşi gînduri se îndreaptă şi faţă de Jana Dimineţ, care slujeşte la coana Ica în casă, şi chiar către fata prietenei sale. Dar, ceea ce e mai ciudat, fata însăşi, elevă de ■cincisprezece ani, cochetează cu acest afemeiat, care nu-i provoacă, aşa cum ar fi şi firesc, repulsie.
Tot într-o asemenea goană nesăţioasă după fapte de „efect" ar putea fi încadrată şi acţiunea, nu mai puţin stranie, a
lui Grigore Bebei. Duşman de clasă înrăit, Grigore Bebei vrea să lucreze pe cont propriu împotriva regimului. Şi, pentru aceasta, călătoreşte cu trenul, înarmat cu o ghiară de fier, pălind din goană sentinelele de pe podurile pe unde trece. Cu cît lux de amănunte este analizată starea sufletească, de o voluptate morbidă, a acestui Bebei, cînd îşi atacă victimele ! E acest amănunt altceva decît expresia aceluiaşi „teribilism", care s-ar părea că e oarecum la modă printre unii prozatori ?
In ce măsură amănunte de genul celor pomenite mai sus ajută la caracterizarea personajelor ? Ca să arăţi că Bebei e un duşman înrăit e nevoie să-1 pui să atace sentinelele de pe pod, cînd poate, în realitate, el găseşte mijloace mult mai periculoase de a lovi în regimul nostru ?
Dar să luăm un alt exemplu. Despre orientarea greşită a nuvelei „Echinox" a lui O. Păscăluţă s-a mai discutat şi cu alt prilej. Nu vom reveni asupra acestei chestiuni, ci ne vom opri doar asupra aspectelor „scandaloase", „senzaţionale" care abundă în scrierea lui Păscăluţă. Toţi eroii sînt pictori sau critici de artă, cu excepţia lui Dimitrie Merişor, eroul „pozitiv" în intenţia autorului — dar de fapt foarte discutabil din acest punct de vedere. Impresia pe care ţi-o lasă nuvela e aceea că ai nimerit într-o cloacă oribilă, în care smgur Dimitrie nu e chiar atît de murdar ca ceilalţi. Lascu, prietenul lui Dimitrie este un ratat, un fricos, un laş, care nu face altceva decît să picteze tablouri mediocre, să bea şi să se culce cu fete tinere. Cînd află că Aglaia, fata cu care trăise mai înainte, îl iubeşte pe Merişor, Lascu îi cerşeşte mila, se umileşte şi o roagă să vină şi pe la el, chiar dacă nu poate renunţa la Merişor. Nenciu, despre care Dimitrie spune că nu e pictor, ci numai negustor de tablouri, e stăpînit de aceeaşi pasiune de a ademeni femeile şi fetele tinere. Cînd Marta, soţia lui Dimitrie, vine într-o seară la el, „îi arată şiruri întregi de desene îufăţişînd trupuri goale de bărbaţi şi femei văzute altfel decît în închipuirea, firească, stăpînite de o patimă grea ca otrava şi că-
EUGENIA TUDOR
DRAMATISMUL AUTENTIC ŞI EFECTELE „TARI
Literatura realistă, inspirată die viaţă, a oglindit totdeauna aspectele esenţiale ale realităţii, conflictele ei specifice. Isvo-rîtă din frămîntările sociale, oglindă a conflictelor ideologice şi a pasiunilor omeneşti profunde, această literatură s-a caracterizat totdeauna printr-un adevărat şi puternic dramatism. Opera lui Shakespeare, a lui Balzac, Tolstoi, Şolohov sau a atîtor mari realişti se caracterizează prin această particularitate distinctă. Faptul e atît de evident 'încît termenul ca atare — dramatic, dramatism — denumind atît capacitatea de a emoţiona a unei opere cît şi izvorul acestei emoţii (suferinţa umană provenită în mod frecvent din dezacordul între individ şi diversele aspecte ale vieţii sociale) se confundă cu opera respectivă, caracteri-zînd-o. Se vorbeşte astfel despre drama lui Othelo, a lui Romeo şi a Julietei, a Annei Karenina sau a lui Grigorii Melehov. Este faptul pe care-1 remarca G. Ibrăileanu cînd lămurea conţinutul şi accepţia curentă a termenului de roman. Dramatismul este aşadar o trăsătură care nu poale lipsi literaturii realiste, după cum nu lipseşte din viaţa omului şi a societăţii. Caracterul dramatic al literaturii realiste ţine de natura intimă a operei, de conţinutul ei şi e condiţionat de concepţia scriitorului asupra vieţii.
Cineva poate ridica aici problema : există oare şi un alt dramatism, care nu ţine de conţinutul operei ?
In măsura în care a existat şi există şi astăzi o literatură ce tinde să promoveze
cu precădere unele aspecte neesenţiale din viaţă, o literatură în care accentul se pune pe căutarea cu orice preţ a unor efecte puternice, dar care sînt de fapt de natură exterioară, se poate vorbi şi de un fals dramatism, de un dramatism artificial. Literatura realistă şi îndeosebi literatura realismului critic a negat adesea, sub o formă sau alta, relaţiile din orînduirea burgheză bazate pe exploatare şi care duc inevitabil la strivirea individului de către mizeria, monotonia, ori conformismul unei vieţi fără orizont şi perspectivă. Pentru o ilustra, protestul lor, scriitorii realişti au desvăluit direct aspectele reprobabile din societatea burgheză. Astfel, pentru a zugrăvi dezgustătoarea şi inumana sete de bani a burgheziei, Balzac a scris povestea tristă a unei fete înzestrate, spirituale, ca Eugenie Grandet, dar care, datorită ava-riţiei tatălui ei, se va ofili între ziduri mucede. Tot datorită aceleeaşi pasiuni mistuitoare şi dorinţei de parvenire a celor din jur, moş Goriot va muri ca un cerşetor, iar colonelul Cha-bert nu va sfîrşi altfel. Gustav Flaubert a ales, în „Doamna Bovary", o altă modalitate de protest împotriva conformismului societăţii burgheze, scriind o carte în care eroina principală este o soţie adulteră. Se cunoaşte scandalul pe care l-a stîrnit cartea aceasta, acuzată de imoralitate, cît sînge rău a făcut ea societăţii burgheze, pe care o caracteriza de minune. însuşi Flaubert era uluit de efectul puternic pe care D-na Bovary îl provocase în rîndul doain-
DRAMATISMUL AUTENTIC ŞI EFECTELE „TARI
167
nelor din lumea bună : ..„femeile mă pri-^ vesc ca pe o oroare de om. Mi se spune că sînt prea adevărat, lată fondul indignării. Eu găsesc dimpotrivă că sînt foarte moral şi că merit premiul Montijon, deoarece derivă din acest roman un învăţămînt limpede. .."
Dar tocmai acest „învăţămînt limpede" nu plăcea burgheziei, tocmai caracterul cu adevărat moral al acestei cărţi, care dezvăluia atîtea tare ale familiei burgheze. întreaga poveste a Emmei Bovary e de un dramatism profund şi adevărat. Iar atunci cînd, dintr-o falsă pudoare, editorii lui Flaubert au încercat, să-i scoată unele scene „indecente", scriitorul a răspuns cu o superbă indiferenţă : „puteţi face ce vreţi romanul va rămîne acelaşi, pentru că nu se poate schimba „sîngele „unei cărţi." Afirmaţie cît se poate de adevărată, pentru că Doamna Bovary face parte din operele al căror spirit critic, al căror caracter profund dramatic şi uman nu se află numai în anumite pasaje, scene sau episoade, nu ţine de detaliile operei, ci de substanţa ei, fiind prezent în întreaga ţesătură a lucrării.
Că asemenea critici .aspre nu conveneau burgheziei, că lin asemenea dramatism nu putea provoca decît nemulţumiri, putem să ne convingem cercetînd trecutul nu prea depărtat al literaturii noastre realiste. Se ştie cită nemulţumire a provocat „O noapte furtunoasă" a iui I. L. Caragiale, cîte discuţii pe tema moralei şi a moralităţii artei, pentru că marele dramaturg a prezentat lipsa de moralitate, ipocrizia şi murdăria relaţiilor de familie din lumea burgheziei romîneşti de la începutul secolului ; sau cîtă cerneală a consumat Ion Gramma care, drapat în .apărător- al domnişoarelor de pension, s-a străduit să dezvăluie caracterul imoral al poeziei lui M. Eminescu ; ori',  mai   aproape  de  noi,  Mihail Sado-veanu nu era acuzat tot de imoralitate pentru că, după  părerea  unui  critic puritan ca H. Sanielevici : „beţia, adulterul, prostituţia şi violenţa pînă la criminalitate" ar fi constituit temele povestirilor sale?, Cît de falsă era acuzaţia lui Sanielevici a do-
vedit-o pe deplin G. lbrăileanu în articolele sale despre M. Sadoveanu.
Acestea sînt „scandaluri" literare serioase, cu un substrat de clasă. Dar există şi altfel de „scandaluri" literare, care nu au la bază divergenţe reale ideologice, ci constituie doar diversiuni spectaculoase. Şi futuriştii şi dadaiştii şi suprarealiştii şi toţi decadenţii au cultivat scandalul. Dar, pentru aceasta, se întreceau în producerea de elucubraţii şi pornografii, pretextînd că îşi manifestă astfel revolta faţă de societatea burgheză şi violentînd doar bunul simţ şi decenţa.
Privind pe bună dreptate cu îngăduinţă aceste manifestări teribiliste, care se opreau la suprafaţă, îmbrăcînd aspecte pur formale şi neatingînd de fapt fondul social al problemelor, burghezia le încuraja şi le în-curajeaza şi astăzi în Apus. în felul acesta se abate atenţia artiştilor de la adevărata revoltă, de la adevăratul ei aspect, care e cel social. Cu această formă de protest, chiar cînd îl respinge de ochii lumii, filistinismul burghez s-a împăcat şi se împacă de minune Pentru că el afişează cei mai riguros puritanism, dar savurează în secret abjecţia. Cultivarea cu predilecţie z cazurilor patologice, maladive, descrierea în detaliile cele mai respingătoare a actelor fiziologice, a crimelor şi asasinatelor este, prin urmare, o orientare care în artă convine burgheziei şi ţine, în fond, de acel dramatism exterior, inoperant, de care pomeneam mai înainte.
*
Literatura realismului socialist continuă tradiţia sănătoasă a realismului. Numeroase opere din literatura sovietică, dacă ar fi să amintim-doar pe cele ale lui Şolohov,. Fadeev, Alexei Tolstoi, K. Fedin, se caracterizează printr-un fior dramatic deosebit de puternic, izvorît din conflictele sociale-şi morale. Peisajul nu este altul, din acest punct de vedere, dacă: ne referim la literatura, noastră de după 23 august.
Analiza celor mai bune opere ale literaturii noastre o dovedeşte din plin. Ce altceva decît o dramă profundă, umană, este
170
EUGENIA TUDOR
reia i se supuneau cu plăcere şi fără ruşine ; făpturile închipuite în desene căpătau un tîlc al lor, aparte, -întunecat şi molipsitor. Mai întîi nesuferită, stîrnind aproape halucinaţia, otrava începea să fie primită şi să răscolească". Apoi, bineînţeles biruită de „otravă", o vedem pe Marta, care fusese cu cîteva ceasuri înainte siluită de unul Jelescu, de la minister, cum îi cedează lui Nenciu. Acest Jelescu,' individ seîrbos, părînd a nu avea altă îndeletnicire decît aceea de a silui femeile, este descris cu admiraţie Măriei de către Fili-poiu.
„După   o jumătate de ceas Jelescu s-a desbrăcat   gol şi era foarte roşu la faţă. Au parlamentat astfel vreun sfert de ceas, pentru că Săftiţa zicea că n-are chef," etc. Pînă la urmă aflăm că acest Filipoiu care se desfăta închipuindu-i pe cei din jur în situaţii scabroase. înebuneşte. întreaga atmosferă a cărţii este apăsătoare, c'eioasă. Personajele   sînt stăpînite  de sentimentul că nu se pot elibera de viciile pe care le profesează,   pentru că aşa   s-au obişnuit. Lascu    e un resemnat, care încearcă să-i explice lui Dimitrie : „Nu dragul meu, nu poţi scăpa de porcărie". Totul e atins de murdărie şi chiar Aglaia sau Dimitrie, pe care autorul a încercat să-i scoată curaţi, apar   năclăiţi de această atmosferă dizolvantă.   Chiar dacă   înaintea   autorului a stat cumva    vreo intenţie satirică, ea s-a pierdut,  înecată   de valul pîclos al existenţei murdare pe care o duc personajele nuvelei. Realitatea a ieşit denaturată. într-o carte care se complace în cultivarea unei^  morbidităţi   de cea mai îndoielnică speţă. Nimic din epoca în care trăim, din suflul ei primenitor şi măreţ nu răzbate în cartea Iui O. Păscăluţă.
Dramatismul înălţător al zilelor noastre, viaţa, bogată de astăzi, oamenii de astăzi care oferă scriitorului, inepuizabile surse de creaţie —- nu l-au inspirat nici pe Sorin Titel, care altfel vădeşte talent şi putere descriptivă. Ne referim la ultima sa schiţă publicată în „Luceafărul" şi intitulată „Iarnă fierbinte". Aceeaşi ciudată înclinare către crearea unei atmosfere mor-
bide, ceţoase, către cultivarea unui pitoresc de esenţă maladivă. Schiţa ne introduce într-o casă de ţară, unde o femeie tinără îşi alăptează copilul, ascultă înfuriată sforăitul bărbatului beat şi visează la dragoste. Cum crează Sorin Tiţel atmosfera exasperantă din casa femeii ? Iată cum : alege un verb şi, folosindu-1 în diverse combinaţii şi variante, crează impresia apăsătoare de pustietate şi de putreziciune.
Totul aici „se scurge" sau „se prelinge" Astfel, fetiţa femeii „doarme cu gura deschisă şi o -şuviţă de salivă i se prelinge pe gîtul firav". Bărbatul sforăie şi geme prin somn, iar din bocancii lui, zăpada „se topise şi acum se scurgea pe pătură". Fetiţa atinge cu piciorul băltoaca din pat şi „atunci apa se scurge pe podea, picurîn-J monoton".
Mai tîrziu, intră în casă un băiat tînăr şi din pufoaica lui, pe podea „apa se scurgea murdară". In sobă ard lemne îngheţate „şi din ele se scurgea o licoare verzuie" O atmosferă chinuitoare, morbidă, amplificată şi de alte imagini : ciorile de pe copacul gol din faţa casei, ale cărui ramuri par „nişte degete uriaşe ale unui schelet" In această    atmosferă a ţinut Sorin Titel să situeze o idilă. De fapt, nu e vorba de o idilă, ci de un sentiment mai concret şi' mai puţin delicat decît idila. Privind-o p<< femeie cum îşi alăptează' copilul, în ochit tînărului electrician venit să se încălzeasc.i se naşte, nici mai mult, nici  mai puţin, decît „o privire pofticioasă".   Lăsînd la o parte faptul   că maternitatea nu stîrneşte de obicei  pofte sexuale, ceea ce este urt prim   fals psihologic   („ochii   băiatului se măriseră    mult şi străluceau dur"), dar asistăm imediat la un al doilea fals tot de factură psihologică : mama încearcă aceleaşi senzaţii : „şi deodată Ana fu cuprinsă de dorinţa   nebună să sărute gura aceea" (a băiatului, n.n.).   Mai .tîrziu,   autorul , adaugă un moment care putea într-adevăr să constituie motivul unei tulburări a tînărului : e vorba de momentul în care, după ce-i coase cămaşa la umăr, femeia îşi apropie gura ca să rupă aţa cu dinţii. Dar nu
DRAMATISMUL AUTENTIC ŞI EFECTELE „TARI"
171
acesta e momentul care declanşează tulburarea, ci cel dinainte, ceea ce constituie, cum spuneam, un fals.
Nu ştiu dacă scriind în final : „Afară, cerul atîrna jos şi mînjea cu cenuşiu zăpada albă" — autorul a vrut să pună o concluzie bucăţii sale. Cert este că după lectura acesteia cititorul rămîne cu un gust amar, nu poate împărtăşi concluzia care în intenţia autorului se vrea optimistă şi primăvăratecă. Cred că ceea ce spunea Ibrăileanu despre o povestire a unui scriitor al nostru se poate aplica perfect şi .acestei schiţe a lui Sorin Titel : „poetizarea păcatelor omeneşti e un defect chiar de estetică, e o slăbiciune a operii de artă, din cauză că autorul ne Solicită simpatie pentru un fapt care prin natura lui provoacă antipatie şi astfel, în cititor, o impresie se distruge de către cealaltă".
Ce spun, de fapt, cititorului nosţtru aceste „crudităţi",   aceste   fapte  „tari" analizate pînă acum ?    Care este   semnificaţia lor artistică ? După cum se vede, niciuna. Sînt ele indispensabile artei realismului socialist ? Desigur că nu, mai ales cînd nu îmbogăţesc cu nimic o imagine realistă. Iar gesturile gratuite în literatură sînt tot atît de inoportune ca şi în ori care altă activitate şi cititorul le apreciază şi le judecă aşa cum merită. Ele sînt cu atît mai inexplicabile cu cît vin din partea unor scriitori de talent, care au dovedit că ştiu să creeze în mod realist. Ce altceva, decît un act gratuit, pe linia aceleaşi căutări a efectelor tari a comis Dumitru Radu Popescu, de pildă, în bucata „Drumuri" publicată în „Tribuna" (nr 38 din 20 septembrie 1958) î Eroul schiţei e de data asta un nebun. Un tînăr intelectual  care, după cum bănuim, a înnebunit pe front. S-ar putea replica : şi nebunii pot fi eroi de literatură. Foarte adevărat ! Dar cu condiţia ca ei să fie necesari în economia    lucrării, să sugereze ceva. Şi Shakespeare are a-tîţia nebuni în opera   sa. dar ei au rolul   de a sDune pe nume unor adevăruri care altfel nu puteau fi spuse. Şi Gogol s-a ocupat de stările demenţiale,    dar cu cită    forţă critică le adresa    autocraţiei    ţariste.   Nebunul lui
D. R. Popescu e un simplu caz patologic şi atîta tot. Schiţa este urmărirea pas cu pas a tuturor manifestărilor boalei, a gîn-durilor incoherente şi a obsesiilor care bîn-tuiesc mintea nebunului. în drum spre casă. Astfel, mai întîi aflăm ce gîndeşte el despre un „păduche gras" pe care-1 culege de pe ceafă :
„Eşti  gras, observă   Petre, -punînd păduchele în palma stîngă. Eşti tare gras, se vede că n-ai postit de loc", etc. Probabil că autorul consideră un act de mare curai ridicarea unui păduche la rangul de personaj literar ? Da, dacă însăşi prezenţa păduchelui ar fi slujit la sugerarea unei idei artistice. Dar aşa D.R. Popescu îl foloseşte numai pentru că nebunul îşi exprimă dorinţa de a-i ridica    păduchelui o statuie -Cum ar arăta   o asemenea statuie ? Iată cum : „Şi ca soclu #i-aş pune un om culcat pe pămînt cu faţa în jos şi cu mîinile întinse", etc. Destul de măgulitor pentru păduche, proiectul acestei statui ! Dar nu la fel pentru om. Dacă alegoria ar aparţine lui D.R. Popescu    ar trebui să protestăm în numele omului, care  în felul ăsta ar apărea degradat, înjosit. Dar pentru că ea aparţine    lui Petre care e nebun. şi atîta tot, trecem mai departe fără să considerăm actul scriitorului drept o îndrăzneală, întîlnind  pe  drum o babă cu o coasă la spinare  (eroului nu-i displac aforismele, dar mai ales nu-i displac autorului, care le cultivă în mod excesiv) nebunul se teme de ea, discută pe două coloane de revistă,    lucruri   care rezumă aceeaşi obsesie obositoare a unei minţi dezechilibrate. Nebunul o goneşte şi la urmă sfidează   moartea, îşi bate joc de ea ! Iată măcar un act de curaj în schiţa aceasta, va spune cititorul cu speranţa că nu va îi pînă la urmă   înşelat în aşteptări. Dar cum sfidează nebunul moartea ? Nici eroic, nici simplu. Scriitorul ne dezamăgeşte din nou, servindu-ne   o nouă poantă, de data asta de   cel mai prost.gust. Nebunul întreabă moartea dacă are „ţîţe". Cităm :
— „Ia să-ţi văd ţîţele, să văd, ai ţîţe ?
-- Du-te dracului, porcule 1
172
EUGENIA TUDOR
— He, he, auzi vorbă, moartea drăcuie", ■etc.
Şi tot aşa, pe încă două coloane. După cum vedem, nici Moartea nu-i mai spirituală decît nebunul. Ajuns acasă tînărul se culcă şi visează din nou Moartea. De data aceasta ea se arată de-a dreptul indecentă, îşi scoate fusta şi rămîne cu şoldurile goale în faţa lui Petre căruia i se face scîrbă. „— Nu te întoarce cu şoldurile la mine, că-mi vine să vărs. Tare eşti spurcată, nici dracu nu cred că s-ar culca cu line"... După încă vreo cîteva dialoguri de acest fel, eroul moare şi schiţa ia sfîrşit.
Şi cititorul   se întreabă în mod firesc : „Ei, şi ? Am auzit bîiguielile unui nebun, am văzut o Moarte indecentă şi un păduche gras, dar    n-am văzut încă ce-a vrut să spună aici D. R. Popescu. Nu neg că există în viaţă nebuni, ca î rochiţa lui, care gîn-desc şi vorbesc ca el, ba poate şi mai rău, care au viziuni poate mai groteşti ca aces-iea, dar nu înţeleg care este semnificaţia pe care scriitorul a dat-o faptelor zugrăvite ? Care este mesajul pe care vrea să ni-I comunice? Intrucît    sugerează păduchele gras    şi moartea    neruşinată şi nebunul
vorbăreţ din schiţa lui D. R. Popescu ceva din realitatea de ieri sau de azi ?"
Iată întrebări care rămîn fără răspuns după lectura schiţei acestui tînăr prozator, care în multe scrieri din volumul „Fugă" a ştiut să descrie „orori" şi mai mari, aspecte şi mai înfricoşătoare din viaţă şi din război. Să ne amintim „Cutia de conserve" sau ,,Europa", schiţe din volumul amintit în care curajul, îndrăzneala nu lipsesc, dar din care nu lipsesc sensul, nici interpretarea realistă, fără de care faptele brute şi oribile rămîn inutile trivialităţi fără ecou artistic.
Cu atît mai regretabilă apare această înclinare către cultivarea predilectă a „crudităţilor", cu cît le întîlnim uneori şi la unii scriitori valoroşi, care au îmbogăţit literatura noastră cu opere importante.
Aceste manifestări sînt cu atît mai regretabile cu cît literatura lor se bucură de respect şi are o mare influenţă asupra tinerilor. Rîndurile de faţă au intenţionat doar să a'tragă atenţia asupra unei înclinaţii nesănătoase din care literatura nouă nu are nimic de cîştigat.
CARTEA SOVIETICĂ
B. EL VIN
NIL ŞI CEILALŢI
IN MARGINEA PIESEI LUI GORKI: MICII BURGHEZI"
„"Micii burghezi" este o dramă de la începutul secolului, în care visul unei noi societăţi apare ca expresia unei necesităţi inevitabile. Pie«a arată în ce măsură orîn-duirea burgheză a devenit un mecanism odios. Familia Bessemenovilor ilustrează aceasta. Tatăl, Vasile Vasilievici ,,mic burghez înstărit, starostele breslei zugravilor", fire avară şi tiranică ar dori ca lucrurile să meargă în casa lui după legile barbare şi ipocrite în care a crescut şi el. Patrimoniul moral şi intelectual al existenţei pe care o duce şi pe care vrea s-o permanentizeze, i se înfăţişează ca deplin satisfăcător, iar ori ce dorinţă de înoire îi apare antiraţională şi o denunţă ca pe un factor de dezagregare. Surd şi orb la tot ceea ce se întîmplă în jur, acţionează ca şi cum pe lume n-ar exista decît el şi cei asemeni lui. Abia spre sfîrşitul piesei, Bessemenov simte indistinct cutremurul care se apropie, cu un sentiment de alunecare spre nimicire. Acum criza nu mai poate fi negată dar Vasili Vasilievici o prezintă ca un conflict între viaţă (aşa cum o vede el) şi ideile „năstruşnice" ale celorlalţi. Fiul său Piotr nu mai poate trăi în casa părintească, simte că se sufocă în atmosfera ei saturată de filistinism dar nu are puterea de a se zmulge din cercul ei blestemat. Şi astfel această contopire bolnavă cu mediul stătut al familiei e anticipaţia unei morţi morale şi a unei trădări. Piotr va prelua într-o bună zi integral concepţiile tatălui. Tatiana, sora lui, se chinuie, a pierdut cîrma vieţii, pentru ea viaţa înseamnă numai îngenunchere şi mutilare lentă.   Teterev,   chiriaşul Besseme-
novilor, un învins al vieţii sugrumat de orgolii neputincioase a încetat de mult să> mai lupte. Istoria lui e istoria deprimantă, a unui neputincios capabil să înţeleagă, dar nu să şi acţioneze. In locul visului său, a rămas drojdia aroganţei care îi ţine loc de viaţă şi în acelaşi timp îl apără de vehemenţa ei brutală dar salutară. Şi Tatiana şi Teterev şi Piotr (într-o măsură) suferă fiindcă simt cum existenţa li se destramă. Ştiu că aşa nu mai pot trăi, dar Us liziera necunoscutului îngaimă răspunsuri vechi unor întrebări noi şi urgente.
Nil, fiul adoptiv al Bessemenorilor este singurul care ştie ce vrea şi ale cărui aspiraţii se opun mediului burghez, se ciocnesc de el şi se afirmă împotriva lui într-un mod fertil.
Piotr e indignat dar nu răzvrătit, e nemulţumit de împrejurări, dar nu zguduit de ele. El judecă şi înţelege lumea în care-trăieşte, chiar dacă nu cu respectul speriat a! mamei sau cu suficienţa despotică' şi pătimaşă a tatălui, dar prin prisma unei mentalităţi deformate. Acest invalid moral vede prost. Se vede prost şi fals de altfel în casa Bessemenovilor. Trebuie s-o părăsească pentru a înţelege cu adevărat viaţa. Nil, mecanicul, e puternic tocmai pentru că. a evadat din încercuirea acestei case, şi s-a regăsit sub stelele unei lumi vii, profunde, inepuizabile : lumea care munceşte, care-creează. „Dacă t'-e urît să trăieşti aşa, îi spune el Tatianei, apucă-te de-o treabă. Cine munceşte nu se plictiseşte". Iar în.< altă parte : „Eu ştiu să mă scutur de tîn-jala asta şi în curînd mă voi scutura de
174
13. ELVIN
tot, odată pentru totdeauna. Mă transfer la depou ca montor... m-am săturat să umblu noaptea cu trenul de marfă. De-ar fl cel puţin de pasageri... Cu rapidul, de pildă, să tot spinteci văzduhul ! Să-i dai presiune şi să zbori ca vîntui. Dar aşa, te tîrăşti cu fochistul... ce plictiseală. îmi place să fiu printre oameni". Nil a descoperit dimensiunea fundamentală a omului : puterea de a crea valori ca singura sa posibilitate de realizare. Freamătul acestei activităţi fecunde îl integrează într-un echilibru moral şi îi insuflă -nu numai dorinţa dar şi puterea de a-şi construi o viaţă liberă. Puterea visului său nu stă, numai sau în primul rînd, în intensitatea cu care este resimţit, ci în faptul că se întemeiază pe cunoaşterea posibilităţilor obiective de a fi înfăptuit. Nil deschide un orizont larg existenţei umane ridicîndu-se de la perspectiva măruntă individuală la viziunea amplă a realităţii obiective şi în numele acesteia converteşte visul său într-o chemare şi într-o obligaţie, eliminînd descurajarea şi pasivitatea, asumîn-du-şi responsabilităţi. Visul său e o invitaţie la acţiune eficientă şi de aceea palpită de o forţă irezistibilă. „Eu ştiu că viaţa este o problemă serioasă, dar nerezolvată. Că pentru rezolvarea ei mi se cere toată puterea şi toată capacitatea. Şi apoi mai ştiu că nu sînt un viteaz din basme, sînt numai un om cinstit, sănătos, şi cu toate astea spun nu-i nimic! Iz-binda va fi a noastră. Şi din tot sufletul, din toate puterile ani să-mi împlinesc dorinţa de a pătrunde în miezul vieţii, în inima ei... Am s-o f tu mint în fel şi chip : pe unii am să-i împiedic, pe alţii o săi ajut... Uite, asta e bucuria vieţii".
Nil exprimă forţa clasei muncitoare. Atitudinea lui faţă de viaţă nu e setea mistică de a se confunda extatic cu ea. Nil cheamă gestul capabil să frîngă şi să modeleze cerbicia materiei trezind la viaţă din adîncuri toate frumuseţile. „Ştii, îmi place grozav munca de fierar. In faţa ta ai o masă roşie, informă, încinsă şi duşmănoasă. E o plăcere s-o baţi cu ciocanul. Te-mproaşcă cu scuipatul ei de foc, sîîrî-itor; vrea să-fi ardă ochii, să te orbească,
să te zvîrle cît mai departe de ea. E vie, elastică... far tu o loveşti cu toată puterea şi faci din ea tot ce vrei".
Cîtă deosebire între Ni! şi Piotr' Piotr este reflexul situaţiei sociale şi istorice al clasei de care s-a legat: înstrăinat de tot ce e viu în societate (înainte de toate da muncă), conştient de inutilitatea sa, îngrozit de propriul său destin, fără o raţiune de a exista şi de aceea gata să pactizeze cu lumea tatălui său. în timp ce Piotr năzuieşte să se împace cu sine însuşi căutînd o modalitate de a se înţelege cu Besse-menovii, Nil visează o înnoire socială şi. umană reală. Comportarea sa nu-i dictată de un interes mărunt, egoist, ci răspunde unor nevoi spirituale mai cuprinzătoare, unor exigenţe etice superioare. De aceea nici soluţionarea dramelor care frămîntă umanitatea el nu o vede în cadrul îngust şi egoist în care o pune şi o acceptă Piotr, ca o realizare a unor indivizi izolaţi, ci a rnasei, a poporului. Nil aduce pe scenă un nou stil de gîndire, expresia poziţiei revoluţionare a proletariatului. Dacă Piotr se mărgineşte să cerceteze problemele umane şi să le numească dificultăţi fără să împărtăşească răspunderile care decurg din acţiunea pentru soluţionarea lor, Nil sparge marginile strîmte ale contemplaţiei, hotă-rît să modifice lumea în care omul este o fiinţă înjosită şi părăsită. Problemelor care macină lent şi stăruitor pe Piotr, el le dă o înfăţişare concretă şi clară mutînd accentul de pp speculaţia stearpă şi mincinoasă asupra vieţii şi idealului uman pe lupta pentru realizarea lui. Construcţiile teoretice pe care le înalţă Piotr, el le verifică după gradul lor de eficienţă umană. Iar conştiinţa tragică pe care Piotr o expune, îi apare lui Nil rodul unor abuzive exerciţii verbale şi semnul, unei duplicităţi.
Cîtă deosebire apoi între Nil şi Teterev. Şi Teterev e un visător ; aspiraţiile sale zădărnicite de societate i-au încărcat sufletul pînă la refuz. Cînd visul izbucneşte din coarda prea mult întinsă a arcului, el trece dincolo de orice scop clar, dus de o mişcare oarbă într-o revoltă îndreptată contra tuturor şi contra nimănui, dorind totul în general şi nimic în particular. Iar acest vis
SENSURILE REVOLUŢIEI ŞI OPERA LUI ŞOLOHOV
175
iară de obiect seamănă leit cu desperarea. Nil visează însă un ţel precis.
Nil e un revoluţionar aflat într-o continuă dezvoltare şi maturizare. Raporturile dintre exploataţi şi exploatatori îi apar foarte pregnant. El înţelege că „Drepturile nu se dau, drepturile se iau..."
Piotr, Tatiana, Teterev se autointoxică cu visuri sterpe, înămoliţi în propriile lor resen" talente. Nil nu are resentimente. E un revoltat conştient şi în mişcarea de simţăminte pe care o comandă o asemenea atitudine el se eliberează.
Visul lui Nil nu-i egoist. El e născut din generozitate. Iar în acţiunea pe care e decis s-o ducă se dăruie integral cu tot ceea ce-i aparţine. A şi învăţat primele litere din abecedarul luptei revoluţionare. Ştie de pildă că nobleţea reală se defineşte prin exigenţa îaţă de sine, de aceea nu-şi tolerează nimic din ceea ce l-ar putea dezonora în proprii săi ochi. Atunci cînd Bessemenov îl înfruntă, Nil se stăpîneşte şi îi răspunde : „Am trăit deschis întotdeauna şi aşa voi trăi şi de-acum înainte. N-aveţi de ce mă mustra şi nici de ce vă supăra". Nil ştie apoi că a tăcea înseamnă să laşi impresia că nu judec: şi că mu doreşti nimic, şi în unele cazuri înseamnă, în adevăr, o existenţă trăită în absenţa oricăror aspiraţii. De aceea îi replică lui Bessemenov care vrea să-1 jignească : „în casa asta şi eu sînt stă pin. De zece ani muncesc şi-ţi dau tot ce ctştig. Aici, uite-aici. (bate cu piciorul în podea şi tu o mişcare largă a mîinii arată în jurul său) în toate am pus şi eu destulă trudă ! Stăpîn e cel ce munceşte".
Seninătatea lui Nil nu-i un optimism aparent, zgomotos, inegal, ci unul profund : încrederea sa în viaţă e constantă şi fermă. „Nu Petruşa, n-ai dreptate, spune el. Să trăieşti, chiar fără să fii îndrăgostit, este o îndeletnicire minunată". Iar în altă parte : „E o mare bucurie să trăieşti pe pămînt". Cît se deosebeşte acest optimism de buna dispoziţie zgomotoasă a lui Teterev, care maschează o dezolare latentă şi incurabilă cu înălţări şi depresiuni subite ! Sau de' liniştea copleşită de lacrimi şi grimase! Optimismul lui Nil nu ne surprinde şi nu ne bruschează ci ne cucereşte prin puterea lui simplă de afirmare. Acest optimism îşi are rădăcina într-o sensibilitate echilibrată care se deschide cu încredere in faţa existenţei. In ■această lume a Bessemenovilor trăind dîrză cu superstiţiile ei, în această atmosferă morală tenace, Nil aduce o puritate a cărei forţă stă în firesc. Eroul lui Gorki îmbrăţişează viaţa cu o tinereţe nealterată de nici un clişeu, de nici o convenienţă, de nici o obişnuinţă. Totul este simţit direcţi;! ca şi cum s-ar fi spart cu violenţă crusta ce acoperea lumea, lăsînd-o deschisă privirii pînă în fibrele ei cele mai intime şi mai generoase.
„Micii burghezi", excepţionala piesă a lui Gorki, deşteaptă şi astăzi pasionatul, nostru interes. Prin nimic nu a devenit desuetă sfera ei de probleme umane. După mai bine de cincizeci de ani de la apariţie, e la fel de vie, de nouă şi de prezentă în lupta pentru ceea ce Marx numea „Completa redobindire a omului".
E. ANTON
SENSURILE REVOLUŢIEI SI OPERA LUI SOLOHOV
>     > >
In opera lui Mihail Şolohov, oglindirea Revoluţiei, a luptei poporului rus pentru instaurarea orînduirii noi socialiste, ocupă locul de seamă. Stau mărturie în acest sens atît „Povestirile de pe Don" cunoscute abia anul trecut de publicul nostru cititor, în
traducere romînească, cît şi tulburătorul său roman ,,Pe Donul liniştit", scrieri ce reprezintă rodul a paisprezece ani de muncă literară. Tema a atras şi inspirat fără îndoială şi alţi scriitori de frunte ai literaturii sovietice, printre care amintim pe Ale-
176
E. ANTON
xei Tolstoi (trilogia „Calvarul"), pe Kons-tantin Fedin („O vară neobişnuită"), pe Leonid Leonov („Bursucii"), A. Serafimo-vici („Torentul de fier") sau Furmanov („Ceapaev") şi pe încă mulţi alţii.
Şolohov aduce însă, atît în povestirile scrise foarte de timpuriu (cînd a publicat „Aluniţa" avea 19 ani) cît şi în romanul „Pe Donul liniştit" nu numai o viziune originală, relevînd o puternică personalitate artistică, dar şi un sector de viaţă destul de deosebit, cu trăsături specifice : e vorba despre zugrăvirea ţărănimii cazace de pe malurile Donului, cu un trai oarecum autonom, păstrătoare înverşunată a unor tradiţii obscurantiste şi obiceiuri vechi de castă, ceea ce a făcut ca pătrunderea ideilor revoluţionare să întîmpine rezistenţă, ba chiar să constituie un teren favorabil contrarevoluţiei.
In asemenea condiţii lupta pentru izbînda revoluţiei era foarte grea, ciocnirile de clasă se arătau deosebit de dramatice, iar drumul străbătut de căzăcime pentru înţelegerea sensurilor noii vieţi, spinos şi întorto-chiat. E tocmai ceea ce sugerează cu un realism zguduitor povestirile lui Şolohov, şi fiecare pagină a romanului său despre războiul civil. Scriitorul a zugrăvit în toată plenitudinea şi cruzimea ei această luptă, neocolind aspectele tragice şi cu totul neobişnuite pe care ea le îmbracă. Este cunoscută dragostea profundă a lui Mihail Şolohov pentru adevărul vieţii şi strădania sa continuă de a-1 zugrăvi în scrisul său. Unor cititori care, în aşteptarea ultimului volum al romanului ,,Pe Donul liniştit", doreau un „sfîrşit fericit", Şolohov le răspundea : „Scriitorul trebuie să ştie să spună cititorului adevărul, oricît de crud ar fi el". Este un principiu de care Şolohov s-a lăsat călăuzit neîncetat în creaţia sa. Ori care din aceste drame în miniatură (ne referim Ia „Povestirile de pe Don") care de multe ori se termină cu înfrîngerea fizică, cu moartea cazacilor săraci, căzuţi victima răzbunării chiaburilor, sau ori care dintre paginile „Donului liniştit" în care se zugrăvesc luptele îndîrjite dintre roşii şi albi exprimă însă un adevăr eroic, optimist : .adevărul luptei revoluţionare.
lată de pildă, povestirea „Ciobanul". In-tr-un sat căzăcesc, unde Puterea Sovietică e recentă şi nu complet stabilită — fiindcă chiaburii s-au strecurat în conducere — e numit un nou cioban, Frol Grigorii, copilul orfan al ciubotarului din sat. Visul lui Grigorii, pe care el îl împărtăşeşte şi surorii sale, Dunea, e să strîngă ceva bani şi să ajungă în toamnă la oraş ca să înveţe carte. „Trebuie să învăţăm ca să ştim cum, să ne cîrmuim republica", spune el surorii sale. Se întîmplă însă ca molima să intre în turma care-i era încredinţată. Băiatul cere preşedintelui chiabur să aducă veterinarul, însă acesta nu vrea. In obscurantismul în care trăiesc, cazacii cred că pot a-lung.a boala cu focuri de armă. După alungarea din soviet a comuniştilor, chiaburii încep între ei o nouă împărţire a pămîntu-lui, asuprind pe cazacii săraci. Inimosul Grigorii scrie despre toate acestea, cu un cărbune pe foi de păpuşoi uscat, şi trimite ciudatul articol la ziarul comunist din oraş. Articolul apare şi chiaburii vin să-i ceară socoteală. Răfuiala e scurtă. Curajosul Grigorii moare străpuns de glonte. îndurerată, Duneatka, sora lui, pleacă din sat. Nu i-a mai rămas de la Grigorii decît cămaşa lui zdrenţuită şi cărţulia lui Lenin din care fratele ei citea adesea. Şi i-a mai rămas ceva : visul lui Grigorii, acela de a învăţa, pe care ea îl va duce la îndeplinire ca şi încrederea nemărginită într-o lume nouă.
Aceeaşi încleştare dramatică între bogaţi şi cei săraci, care sprijineau politica; sovietelor, este zugrăvită în povestirea „Duşman de moarte". Aici cazacul comunist Efim a ajuns să împartă cătunul în două tabere duşmane : de o parte sărăcimea, de partea cealaltă bogătanii. Aceştia din urmă încearcă să-1 intimideze şi să-1 facă să-şi ia lumea în cap, dîndu-i a înţelege că le stîn-jeneşte treburile. Dar Efim nu se lasă înfricoşat şi-i aruncă pe uşă afară, atunci cînd ei vor să-1 miluiască. Dar după ce Efim scrie pentru Dunka, servitoarea bogătanuluf Ignat, o reclamaţie, către judecătoria populară, pentru că acesta nu a vrut să-i plătească simbria, răzbunările încep să se arate. Intr-o noapte Ignat îi fură fînul, îre alta omoară nişte pui de lup şi-i azvîrle în
SENSURILE REVOLUŢIEI ŞI OPERA LUI ŞOLOHOV
177
curtea lui Efim. Lupoaica îi sîîşie oile şi vaca. Ignat lucrează mocnit, pe ascuns ca o fiară. Efim nu se sfieşte să-i arate duşmanului făţiş ura sa: el merge în curtea lui Ignat şi în faţa acestuia îi omoară clinele. Ignat încearcă să-1 împuşte pe Efim, trăgînd cu arma pe fereastra casei acestuia, dar cartuşele sînt ude şi nu iau foc. In sfîrşit, într-o seară, cînd Efim se întorcea dintr-un cătun apropiat, Ignat şi încă doi chiaburi îl pîndesc şi-1 omoară. Ritmul precipitat, succesiunea   rapidă a faptelor, gradarea lor ascendentă, crearea unei atmosfere adecvate mai ales prin zugrăvirea acelor sugestive tablouri de natură, proprii scrierilor lui Şolohov,   sînt   calităţi ce se întrunesc şi în    povestirea   „Duşman de moarte". Căderea lui Efim, doborît de loviturile de par ale   duşmanilor, durerea adîncă a loviturii e sugerată   admirabil: „De ce-o îi gheaţa fierbinte? —- îi fulgeră prin gînd", ca şi gîndul amar al morţii sale: „Efim văzu lîngă mal o tulpină de trestie, pe jumătate îrîntă. „Aşa m-au frînt şi pe mine"... Dar cu tot sfîrşitul tragic al povestirii, ca şi în „Ciobanul", Şolohov a ştiut să imprime acestor scrieri ale sale o notă optimistă, care răzbate dincolo de faptul sîngeros, de   aspectele dureroase, cu ecou zguduitor. înainte de a muri, Efim îşi aminteşte cuvintele pe care i le-au spus tovarăşii săi, într-o seară, la o adunare de tineri în sat : „Ţine   minte,   Efim : dacă te-or ucide, or să răsară alţi douăzeci de Efimi! Ca în basmul cu vitejii". Conştiinţa aceasta a victoriei    ineluctabile a luptei înălţătoare pentru dreptate o au şi alţi eroi comunişti din romanul „Pe Donul liniştit". O are de pildă Podtiolkov, comandantul detaşamentului roşu exterminat cu cruzime de bandele căzăceşti, şi comunistul Bun-ciuc, care nu vrea să-şi spună numele executorilor săi, o are şi revoluţionarul Stockman şi Ivan Alexeevici Kotlearov, fostul lucrător de la moara bogătaşului Mohov.
înainte de a fi executat Podtiolkov se adresează cazacilor din bandele albe, în-fruntîndu-i cu încrederea sa neţărmurită în cauza revoluţiei : „Credeţi voi că dacă ne veţi omori, se va isprăvi totul odată cu noi ?... Nu ! Azi sînteţi la putere, iar mîine
o să vă împuşte pe voi !... Puterea sovietică se va întinde peste toată Rusia. Ţineţi minte vorbele mele !"...
Şolohov, fără a înfrumuseţa vreodată aspectele reale ale vieţii, dimpotrivă, desco-perindu-le pînă la capăt în toată amploarea şi tragismul lor, a creat chipuri de luptători comunişti memorabili. Autorul a scos în lumină, cu o deosebită pregnanţă, frumuseţea lor sufletească, omenia lor caldă, învăluitoare, demnitatea lor, care se manifestă în chip deosebit, de la un erou la altul, şi în contrast izbitor cu cruzimea sîngeroasă, oarbă a chiaburimii căzăceşti.. Iată, de pildă, chipul demn în care ştie să moară Ivan Alexeevici Kotlearov, căzut pe mîinile cazacilor din satul său, împreună cu alţi tovarăşi: „Ei fraţilor, am ştiut să luptăm, trebuie să ştim şi să murim cu mîndrie!... Un lucru trebuie să-1 ţinem minte, pînă la cea din urmă suflare. O singură mî.ngîiere ne mai rămîne : măcar că pe noi au să ne omoare, tot n-au să ucidă, cu nici un par, Puterea Sovietică !'... Comunişti ! Fraţilor ! Să murim cu vrednicie, pentru ca duşmanii noştri să nu-şi bată joc de noi!"
*
* *
Atît în „Povestiri" cît şi în grandioasa epopee „Pe Donul liniştit", Şolohov ades-văluit cele mai adînci şi dureroase aspecte pe care le-a luat lupta de clasă în vremea războiului civil pe meleagurile Donului.. Această ciocnire aprigă pe viaţă şi pe moarte, nu a avut loc doar între cazacii bogaţi şi între cei săraci, ci chiar în sînut aceloraşi familii. Ideile de echitate socială şi morală ale revoluţiei s-au dovedit mai puternice decît patriarhala orînduire căză-cească. Lupta pentru o societate bazată pe dreptate şi adevăr, provoacă conflicte acute, definitive nu numai între prieteni dar chiar între părinţii şi copiii sau fraţii aceleiaşi familii.
Multe dintre „Povestirile de pe Don" sugerează asemenea dramatice ciocniri.
In „Stricăciunea", de pildă, conflictul dintre Stepan, feciorul mezin al chiaburului Iacov Alexeevici, devenit comsomolist, şi tatăl şi fratele său mai mare, este deosebit
12 — Viata Romînească nr. 10
178
E. ANTON"
de puternic. Şeful familiei este indignat că fecioru-său nu se închină Ia masă şi că nu se mai supune autorităţii sale părinteşti. Chiar bătaia pe care i-o dă fratele mai mare, rămîne fără rezultat. Stiopca. nu vrea să renunţe la calitatea de comsomo-list. Treptat el simte tot mai avan duşmănia şi răceala celor din familie. Aceasta însă nu-! clinteşte în hotărîrea sa. Cînd lacov Aiexeevici nu vrea să-i împrumute lui Prohor, un cazac sărac, boii ca să are, Stiopca intervine pe lîngă tatăl său şi e gata să-şi sacrifice ziua de sărbătoare ca să-i ajute pe vecinul năpăstuit. Conştiinţa sa de comsomoiist, nu-1 lasă mai tîrziu pe Stiopca să admită declaraţia mincinoasă a, tatălui său, care ascunsese în faţa autorităţilor locale, suprafaţa adevărată a pă-■nrîtotului însămînţat.
Sinceritatea şi curajul băiatului, omenia lui, sînt în contrast uimitor zugrăvite cu spiritul îngust de proprietate şi cruzimea tatălui şi a fratelui mai mare. Legăturile de stinge invocate atît de adesea de lacov Aiexeevici nu-1 împiedică să-şi omoare în chip sălbatic feciorul, pe cîmp, cînd crede că acesta i-a vîndut boii.
Altădată, conflictul se desfăşoară între tată şi feciorii săi cum e în povestirea „Pîndaruf.
Brutalitatea sălbatică a tatălui care-şi bate nevasta şi feciorii îl face peMitka să simtă o simpatie şi o admiraţie deosebită pentru Fedea, fratele mai mare care fuge la bolşevici. Pentru că gestul său mărinimos, de a duce pe ascuns mîncare prizonierilor roşii, e descoperit, Mitka fuge de acasă şi se tocmeşte pîndar. Aici îl ascunde pe fratele său rănit, care era căutat de albi. Şi pentru că tatăl îi descop.eră ascunzătoarea, Mitka nu pregetă să vie în ajutorul fratelui mai mare, omorîndu-şi tatăl cu un topor pe carc-1 avea la îndemînă.
In viziunea aspră, dar profund realistă a lui Mihail Şolohov, Revoluţia apare la dimensiunile sale adevărate, ea este acel uriaş foc purificator în care vechile relaţii şi pasiuni dintre oameni se transformă şi se modelează după idealul de dreptate socială. Anii războiului civil, ani îndelungi şi grei de ciocniri dureroase în viaţa şi în
conştiinţa oamenilor din părţile Danului, sînt urmăriţi de scriitor cu pasiune, şi în amănunţime în povestea tragică a familiei Melehovilor, supusă atîtor structurale schimbări.
La începutul romanului s-ar părea că pentru familia patriarhală a lui Pantelei Procofievici, fost vagmistru î.n armata ţaristă, cu gospodărie aşezată, cu feciori gospodari şi nurori, pe care le struneşte cu biciul sau cu parul cînd îi ies din cuvînt, nimic nu e în stare să-i clintească unitatea. Şi totuşi mersul evenimentelor, al revoluţiei, zguduie totul din temelii. Petre, fratele cel mai mare, este mereu de partea contrarevoluţiei, mirat de faptul că Grigorii şovăie şi e gata să treacă la roşii. însuşi Pantelei Procofievici, al cărui spirit de proprietate toată viaţa s-a arătat mai puternic decît ori ce alt simţămînt, începe la un moment dat să se clatine în credinţele sale. Astfel el refuză să lupte la albi, prefăcîn-du-se bolnav, pentru că presimte că aceştia vor pierde lupta. Treptat, treptat, interesul său pentru treburile gospodăriei scade. Grigorii Melehov, fiul cel mai mic, după ce luptă pe front cu nemţii şi înţelege inutilitatea războiului, după ce e rănit şi ascultă vorbele neobişnuite ale fierarului Garanja, îşi dă seama că ceva din' credinţele moştenite din familie s-a clătinat. Atras de ideile cele noi, dar neputîndu-se rupe de trecut, Grigorii începe să trăiască tragedia dezrădăcinării, şi a izolării individualiste. Odisea tragică a Iui Grigorii Melehov, oscilaţiile şi trecerile sale de la albi la roşii şi invers, reprezintă drama profundă a unei întregi pături a cazacilor ce s-au înstrăinat de lupta întregului popor. Intr-o discuţie aprinsă cu Ivan Aiexeevici, ajuns preşedinte a' sovietului în staniţa Veşon-skaia, după ce roşii ocupă salul (în volumul al 3-lea al romanului), Grigorii Melehov îşi dezvăluie esenţa sa puternic individualistă, întrebat pentru ce a luptat în armata ţaristă el răspunde : „Am luptat pentru mine, nu pentru generali. Ca să vorbim drept, inima mea nu-i rabdă nici pe unii nici pe alţii".
— Dar pe cine vrei ?
— Pe nimeni."
BORIS POLEVOI: „IMPRESII DIN AMERICA"
179
Tragedia aceasta izvorîtă atît din însingurare, din claustrarea într-o viaţă individualistă cît şi din neîncrederea în Puterea Sovietică a schiţat-o scriitorul mai înainte şi într-una din povestirile sale, intitulată „Drum strîmb". Vasca, eroul povestirii, care se lasă copleşit în mod exclusiv de dragostea sa pentru Niurca, uitînd cu totul de frămîntările sociale pe care le trăiesc oamenii din sat, prefigurează ceva din drama Iui Grigorii Melehov.
Prăpastia imensă care s-a săpat între Grigorii şi Mişka Coşevoi, cazac din acelaşi sat, cu care a copilărit şi a învăţat la şcoală, este de netrecut. Revoluţia i-a luat pe amîndoi în iureşul ei, dar pe cîtă vreme Mişka Koşevoi a ales calea sigură a luptei pentru popor, Grîşa Melehov a rămas undeva, în urmă, şi ca un om neho-tărît caută zadarnic o a treia eale, care nu există. Cînd Grigorii, ros de îndoieli, se exprimă dispreţuitor la adresa unui conducător comunist, faţă de Mişka Koşevoi, prietenul din copilărie simte dureros dar lucid şi intransigent hotarul care-1 desparte de acest om nesigur şi străin care a devenit Grigorii Melehov. „Cînd am început să stăm de vorbă, eu şi Grişka... Sîntem doar de aceeaşi vîrsta, am învăţat împre-
ună la şcoală, am umblat după fete, îmi era ca un frate... dar cînd a început să îndruge de-ale lui, m-am mîniat atîta, încît mi s-a umflat inima în piept şi simţeam că s-a făcut cît pepenele. Mai tre mură şi-acum carnea pe mine... Parcă îmi ia cineva cu sila un lucru la care ţin cel mai mult. Parcă mă jefuieşte... în acest război nu -mai sînt nici cumetri, nici fraţi"...
într-adevăr, atitudinea de mai tîrziu a lui Mişka, ajuns cumnat al lui Grigorii, nu-i desminte cuvintele. Intransigenţa sa de comunist îl face să pună mai presus decît legăturile de rudenie interesele revoluţiei şi să-şi exprime faţă de autorităţi neîncrederea într-un om nesigur cai Grigorii.
E aici nu numai zugrăvirea unor noi relaţii între oameni, din unghiul de vedere ■al unei lupte sociale drepte, relaţii care se stabilesc în iureşul unor fapte sîngeroase cerînd sacrificii şi o tărie de caracter deosebită, dar mai ales suprinderea procesului îndelung şi dramatic al plăsmuirii unei etici deosebite, a eticii revoluţionare, caracterizată printr-un înalt umanism, şi care şi-a găsit în Şolohov, despre care contemporanul său Al. Tolstoi spunea că „a fost plămădit de Octombrie şi călit de epoca sovietică", un artist desăvîrşit.
F. BRUNEA-FOX
BORIS POLEVOI: „IMPRESII DIN AMERICA"*)
, Aţi observat că într-o carte de călătorii, care la urma urmei nu trebuie să fie decît un registru de lucruri văzute şi auzite, autorul (literat, sau filozof, sau sociolog) se substituie realităţii, îi impune o fizionomie a sa, travesti-ul luat în valiză, cînd a pornit la drum ? Numai reporterul nu-şi ia cu sine macheta planetei pe care vrea s-o cunoască. Spre deosebire de ceilalţi exploratori, el nu redescoperă locuri şi oameni prefiguraţi de acasă, ci îi descoperă exact în momentul cînd realitatea lor i s-a oglindit pe retină, s-a proiectat în sensibilitatea sa profesională",
*) Ed. Tineretului, 1958.
Cui aparţin cuvintele astea întru lauda reporterului ? Unui mare şi neastîmpărat vîntură-lume: Egon Ervin Kish. Mi-au venit în minte cînd, isprăvind de citit „Impresiile din America" ale lui Boris Polevoi, am aflat că pentru acest mare reporter experienţa realităţilor americane nu s-a resorbit în pregătiri prealabile de bibliotecă, ci a început din momentul cînd ochiul lui a intrat în contact direct cu continentul desfăşurat    investigaţiei sale.
Reportajul e o vocaţie şi o disciplină profesională. Acum vreo două decenii, mi se pare, un ziar parizian de mare tiraj a avut năstruşnica idee să-1 transforme pe
12*
180
F. BRUNEA-FOX
Jean Cocteau în... reporter. Adică într-un globtroter modern al informării instantanee, menit să ofere, nu numai profesioniştilor, ci şi altor călători cu blok-notes şi stilou, un model incomparabil de jurnal de bord, sinteză de erudiţie şi de inteligenţă feerică. I s-a dat ca temă celebrul roman al lui Jules Verne, cu condiţia de a obţine un „timp mai bun", cum se spune în limbajul sportiv, decît cel realizat de eroul imaginat în expediţia sa în jurul pămîntului.
Călătoria   întreprinsă de   Cocteau de-a lungul a cinci continente, i-a prilejuit un pumn de metafore etnografice, de autografe scrise în  fugă pe ilustratele trimise prietenilor, reprezentînd sumedenia de ţări felurite, întrezărite în escalele' de o clipă. O cărţulie de 130 de pagini a concretizat performanţa poetului improvizat ziarist, o cărţulie cît un tablou caleidoscopie al universului grimat însă de fantezia autorului şi a vitezei. Din toate însemnările făcute de reporterul ocazional, n-am putut afla exact nici  măcar longitudinea şi altitudinea  piramidelor    egiptene, nici măcar adresa  fachirului  indian  care-şi exercita boscăria într-o piaţă din Calcutta. Nu mai vorbim despre lipsa totală a unor date privind coordonatele esenţiale ale existenţei oamenilor din ţările respective.
*
Boris Polevoi a parcurs în 33 de zile 9 milioane 420.670 kilometri pătraţi de teritoriu cîţi măsoară Statele Unite. Ce splendidă performanţă turistică !■ A extrage însă din acest timp atît de limitat la suprafaţă, ca dintr-un filon ce-şi tăinuieşte materia preţioasă în adîncime, pepite pentru o carte de 450 de pagini, dense ca documentaţie, palpitante de viaţă, ce record de agerime şi de pătrundere pentru un reporter !
Ca locornotivele-fulger ce se alimentează în gări din mers, Boris Polevoi a comutat în substanţă vie de reportaj viteza unui vast itinerar întocmit ad-hoc de forurile  administrative  americane,  cu cro-
nometru şi fişier, pentru delegaţia de ziarişti sovietici invitată să viziteze în toamna lui 1955 ţara de dincolo de Ocean. Cum a izbutit Polevoi să domine viteza, pentru a permite ochiului să înregistreze o infinitate de imagini concrete, clare şi sugestive despre oameni şi locuri întîlnite întîia oară ? Cu ceea ce constituie facultăţile specifice şi deosebite ale reporterului cu adîncă experienţă profesională.
Pe acest ziarist reprezentant al „Prav-dei", vioi şi modest, sfătos şi oricînd gata de a sta de vorbă cu oamenii simpli, dornici de informare şi lămurire, participând la simpoziomuri publice şi la conferinţe de presă, cu sau fără televiziune, nerefuzînd o invitaţie la o familie de treabă nesperiată de macchartism, pe acest ziarist l-au cunoscut, cu manifestă simpatie, mulţimile americane. Sub alte aspecte ale personalităţii sale, ca patriot şi cetăţean al marii Ţări socialiste, mîndru de paşaportul său sovietic, neînfricat şi demn la provocările puse Ia cale de neofascişti, l-au cunoscut şi reprezentanţii oficialităţii din S.U.A. In călătoria făcută de-a lungul şi de-a latul Americii, conform unui itinerar organizat sub deziva „frumos şi interesant" — li s-a refuzat ziariştilor sovietici:   1. — să ia contact cu muncitorii în  centrele industriale sau să vadă în ce condiţii de viaţă . trăiesc; 2. — să viziteze un sat indian; 3. — să se întreţină cu conducătorii statului american, aşa cum gazetarii americani s-au întreţinut cînd au fost în Uniunea Sovietică cu conducătorii de seamă sovietici. Toate acestea nu l-au împiedicat însă pe reporter să vadă.
Dar despre ceea ce a văzut Polevoi în S.U.A., despre nenumăratele mărturii de simpatie ale populaţiei americane  faţă de delegaţia de ziarişti sovietici, comunicate prin fel   de fel   de   dovezi admirabile, — sute de scrisori, invitaţii, daruri modeste — e mai util, pentru cititori, să recurgă direct la carte. Vor avea astfel prilejul să afle multe lucruri interesante despre realităţile americane atît de „sui generis" unele, despre omul de rînd, atît de frămîntat de problema pîinii condiţionate de marele imperativ al păcii, dornic de a
PE BARICADELE POEZIEI
181
trăi în relaţii de prietenie şi bună înţelegere cu toate popoarele, între e! şi care urzitorii războiului atomic au pus o barieră cumplită, despre New-Yorkul cu traficul său trepidant şi mirajul publicitar al reclamelor luminoase în timpul nopţii, despre Clevelandul uzinelor Ford, cu acea satanică ,,bandă rulantă", din care s-a inspirat Chaplin pentru „Timpuri noi", despre Arizona, cu preerii şi cow-boys, cu acel Grand Canion, imensă stepă despicată de mii şi uriaşe crăpături. Apoi despre San Francisco, Hollywood, despre parcul copiilor realizat de Disney după poveştile sale ilustrate, sau Lake City, curioasa feudă a mormonilor, înfiinţată de pionierii de la începutul veacului trecut, condusă de „profeţi", codificată pe cele mai austere comandamente biblice. De asemeni cît de evocatoare sînt paginile închinate „molocani-lor", sectă a ruşilor stabiliţi de multe decenii în America. In sfîrşit. despre fabrici, sgîrie-nori, despre Wall-street, cartierul nesăbuitelor speculaţii financiare, şi despre imensele edificii ale ziarelor de tiraj....
Dar în afară de aceste imagini autentice, cititorul are prilejul să facă cunoştinţă cu cel care le-a înregistrat. Cu îndemînarea şi talentul unui reporter experimentat, care scrutează realităţile cu un ochi înţelegător, cu bonomie şi humor cînd e cazul, cu ironie muşcătoare alte ori. Polevoi nu e un cronicar sgîrcit în cuvinte, un colecţionar de curiozităţi minore, caleidoscopice, anecdotice — scumpe scriitorilor de „jurnale". E un ziarist pentru care reportajul constituie o temă ce trebuieşte argumentată cu fapte, susţinută de idei luminoase, temeinice şi convingătoare, emanate, dintr-o inteligenţă ascuţită. Cele 33 de zile de peregrinări în Statele Unite reprezintă tot atîtea substanţiale reportaje, scrise de Polevoi în fiecare noapte, la hotelul unde ar fi trebuit să se odihnească pentru a-şi recupera energia cheltuită în atîtea ceasuri de încordare diurnă. Nu pot încheia aceste rînduri, decît aducînd un omagiu de reporter, reporterului care se pune cu atît entuziasm în slujba vieţii şi a păcii între popoare.
ŞT. CAZIMIR
PE BARICADELE POEZIEI
— DEMI AN BEDNÎl: „ VERSURI ALESE" -
Volumul poartă un titlu destul de comun, care nu vrea să exprime altceva decît caracterul antologic al culegerii. Doar coperta de un roşu aprins îţi îngăduie să presimţi, te ispiteşte să verifici. Deschizi cartea şi, pe măsură ce înaintezi în, lectură, o impresie apare, se întăreşte, devine certitudine : nu e un simplu volum de versuri, fie ele chiar „alese". E cronica poetică a peste trei decenii de istorie contemporană.
Creaţia lui Demian Bednîi nu poate fi desprinsă de uriaşele frămîntări care au pregătit o soartă nouă Rusiei şi lumii întregi.
Poetul va înţelege fără multă zăbavă că în ajunul marilor   încleştări  o atitudine
contemplativă e de neîngăduit. Cum spune el : „Mult îmi plăcea odată şoapta Iserii, / In ceas de-amurg, sub geana primăverii,/ Cînd ceru-şi lua veşmîntul aurit./ Acum chemări de bronz am îndrăgit, /Alarme tulburind unda tăcerii". Poezia a fost scrisă în 1911 ; de atunci datează colaborarea lui Bednîi la ziarele muncitoreşti. Cu un an mai tîrziu, et va deveni membru al Partidului Bolşevic şi colaborator statornic al „Pravdei" —■ de la primul număr al acesteia. Erau anii cînd din bezna reacţiunii stolîpiniste prindeau să mijească zările viitorului. Erau anii creşterii impetuoase a noului avînt revoluţionar. Evenimentele de seamă ale acestei pe-
182
ST. CAZIMIR
rioade şi-au găsit în Bednîi cronicarul pasionat, principia! şi combativ, înzestrat cu un talent viguros şi multiplu. Grevele şi demonstraţiile muncitorilor din ce în ce mai puternice, procesul de radicalizare a maselor ţărănimii sărace, represiunile sîn-geroase ale ţarismului — iată împrejurările care se impun atenţiei lui Bednîi şi fac obiectul poeziei sale.
Dornic să asigure versurilor lui eficienţa maximă, poetul se consacră aproape în întregime satirei politice, fabula devenind specia sa favorită. Motivul inţial a fost desigur acela de a străbate prin rigorile cenzurii ţariste. Mai intervine şi o altă cauză. Bednîi îşi dedica scrierile celor mai largi mase ale poporului muncitor. Şi este ■cunoscută predilecţia maselor pentru adevărurile înfăţişate în haina pildei, a povestirii cu tîlc. Inţelegînd perfect aceste înclinaţii şi preferinţe, Bednîi crează o poezie didactică în sensul cel mai bun al cuvînluluf: străină de orice dăscăleală plicticoasă, dar extrem de bogată în învăţăminte. O trăsătură inovatoare a fabulelor sale o reprezintă caracterul foarte transparent al alegoriei. Aluzia la persoane şi evenimente poate fi desluşită adesea, fără concursul notelor explicative. Iar actualitatea strofelor prin, care Bednîi demască demagogia partidelor burgheze şi aceea — mai periculoasă — a social-refor-miştilor n-a suferit nici o eclipsă.
Importanţa operei lui Bedinîi pentru cauza revoluţiei ce se pregătea n-a întîrziat să capete o strălucită recunoaştere. Lenin, aflat în exil, îi semnala lui Gorki, într-o scrisoare din mai 1913, fabulele lui De-mian Bednîi, îi recomanda să le citească şi îi cerea părerea asupra lor1). ,,Mi-a subliniat adeseori, cu insistenţă, însemnătatea agitatorică a operei lui Demian Bednîi" 2) — va nota mai tîrziu Gorki, vorbind despre Lenin.
Izbucnirea Marii Revoluţii îl găseşte pe poet la postul său. EI dăruieşte maselor înflăcărate cînlece de luptă, printre care
') „Lenin despre cultură şi artă", pag. 492
2) Op. cit., pag. 613
cu o forţă extraordinară răsună „Marseiil-eza comunistă". Versurile lui Bednîi, păşind cot la cot cu ostaşii de frunte ai revoluţiei, capătă o irezistiblă cadenţă de marş: ,,Ridicaţi-vă ! Foc fiţi, urgie! /înainte, armată de jar II Pentru ultima, grea bătălie,/ întăriţi strînsul front Proletar ! / La arme cu toţi, să sfărîmăm jugul greu ! /La arme, cu elan şi credinţă !/ La moarte sau Ia biruinţă, / 'Nainte! Şi mai dirz ! Mereu !".
In anii războiului civil, Bednîi se află necontenit 1 printre soldaţii Armatei Roşii, „trăind pe front asalt după asalt". Activitatea- sa creatoare devine de-a dreptul prodigioasă. Ea se concentrează acum asupra marşului şi a cîntecului de mase. — genuri îndrăgite în chip deosebit de ostaşi.
încheierea victorioasă a războiului civil marchează începutul unei noi perioade în viaţa statului sovietic: aceea a construcţiei paşnice, a refacerii economice, a făuririi bazelor socialismului. In faţa noilor sarcini, Bednîi manifestă avîntul şi prorn-titudinea ce l-au caracterizat întotdeauna. In ritmul viu al cîntecelor sale se împletesc lozincile arzătoare ale partidului, care căluzeşte efortul constructiv al maselor: „Cu arman mină, toţi ereţii — /Vrăjmaşii cruzi — i-am alungat. / Prin muncă să redăm azi vieţii/ Rusia, comunistul stat" („Binectivîntare").
Atenţia lui Bednîi se îndreaptă cu precădere către figurile oamenilor simpli, constructori ai socialismului. Poetul salută cu entuziasm mlădiţele modeste, dar pline de vigoare ale noului care „ţîşneşte ca o apă vie". Nişte versuri ale sale sînt dedicate unei femei care — prima la ea în sat — a părăsit lectura ceaslovului în favoarea unei reviste agrotehnice. O altă poezie — poate cea mai frumoasă din volum („Tracţiunea") — este un adevărat imn închinat unui comunist de rînd, care munceşte pe brînci, nu se dă înlături de la nici o sarcină obştească, înfruntă cu dîrzenie toate greutăţile : muncitorul feroviar Emelian Dimitrenko. „E bogat, negreşit", spune despre el poetul, şi ne face să simţim efectiv bogăţia sufletească fără
LIRICA VEREI INBER
183
asemuire a omului simplu, care îşi închină eforturile construirii noii orînduiri.
Pe linia unor preocupări anterioare, Bed-nîi continuă şi în noile împrejurări creaţia sa -în domeniul satiric, îmbrăţişînd o mare varietate de specii : fabula, epigrama, parodia, pamfletul, foiletonul versificat. In poeziile de acest tip, care adesea au ca punct de plecare o ştire citată din presă, Bednîi fixează atitudinea sa în legătură cu evenimentele curente, îndeosebi cele de ordin internaţional. Glasul poetului se ridică împotriva imperialismului prădalnic şi agresiv, împotriva vlăstarului său — fascismul, împotriva uneltirilor de război. Străbate prin aceste versuri ale lui Bednîi o nepotolită mînie, o mare îndîrjire, a cărei natură specifică o defineşte poetul însuşi, autointitulîndu-se : „Mujicul acesta de obîrşie cumplită" sau altundeva : „De-mian Bednîi, ţărănoiul dracului".
De aceeaşi natură specifică se cuvine să legăm tonul obişnuit al poeziei lui Bednîi, căreia îi este propriu umorul de factură populară, în care întîlnim frecvent întorsături dialectale (traducerea izbutită a lui Geo Dumitrescu menţine această atmosferă stilistică prin termeni ca : brava, mulţămim, .aista, lucri slobod, ghizuină, etc.) şi se întreţes proverbele, zicalele: „Să n-ai hodină /Cît nu-i năpîrca praf şi tină!". „Avem noi bardă pentru gîtul lui" ş.a. Sînt şi acestea dovezi în legătură cu modul cum a ştiut poetul să-şi respecte profesia de credinţă : „Mi-e dragă forma vie, clară, / Pe slruna-ntregului popor,/ Calc drum bătătorit de ţară / Şi scriu în graiul tuturor".
In anii Marelui Război pentru Apărarea
Patriei Sovietice, versurile lui Demian Bednîi îmbracă din nou haină ostăşească. Poetul îndeamnă la luptă, glorifică eroismul celor de pe front şi din spatele frontului, insuflă tuturor încrederea în izbîndă : „Vom da 'napoi duşmanul. Cred în poporul meu/ Cu o nezdruncinată şi veşnică putere". Bednîi a încetat din viaţă la 25 mai 1945, după ce înălţase victoriei „frenetic imn de slavă".
* *
Poetul s-a numit, în actele de stare civilă, Efim Aiexeevici Pridorov. Demian Bednîi, Demian Săracul, era personajul uneia din bucăţile sale : un ţăran neînduplecat, simbol al răzvrătirii maselor asuprite. In asemenea măsură s-a identificat poetul cu suferinţele şi aspiraţiile eroului său, încît nu i-a mai rămas decît să-i împrumute şi numele. în acest chip original s-a pecetluit legământul definitiv al lui Bednîi cu poporul său : „Popor iubit, ce lupţi şi-nduri,/ Mi-e scumpă doar măsu-ra-ţi dreaptă, / Cea mai deplină-ntre măsuri..."
Creaţia lui Bednîi oferă poeţilor noştri un prilej de fecundă meditaţie în legătură cu rosturile artei lor. Ea este o invitaţie concretă la îmbrăţişarea vie a temelor actualităţii, la eficienţă, la combativitate principială. Despre versurile lui Demian Bednîi, Maiakovski nota în „Cum se fac versurile ?", următoarele : „comandă socială actuală, just înţeleasă, urmărirea precisă a unui scop — conform cerinţelor muncitorilor şi ţăranilor..." Ce elogiu mai înalt i-am putea aduce poetului ?
GEO SERBAN
LIRICA VEREI INBER
Al doilea volum al Operelor alese din creaţia Verei Inber este, în întregime, rezervat poeziei. Cunoscută pînă acum doar parţial, activitatea poetică a scriitoarei sovietice impune prin amploare, cît şi prin
varietatea şi bogăţia vibraţiei lirice. Succesiunea cronologică a versurilor face clar procesul de maturizare şi de împlinire a unei personalităţi poetice distincte. Evoluţia Verei Inber — de la lirismul intim al
184
GEO ŞERBAN
versurilor din tinereţe, datînd încă din anii premergători Revoluţi, pînă ,a expresia ntens-dramatică a marilor sentimente colective din versurile dăltuite în timpul blocadei Leningradului _ urmează o traec-tone, ascendentă. Progresul se evidenţiază pe măsura ce orizontul poetei devine tot mai cuprinzător,    depăşind faza ini{i,a,ă imitata la sugestia    unor stări afective trecătoare şi la înregistrarea uşoară a senzaţiilor de moment.
Este în poeziile acestei prime faze o emo{le reală, dar mult rarefiată şi care abia aşteaptă să fie valorificată. Instan-tenee graţ.oase sînt uneori reduse la simplul exerciţiu al corespondentelor simboliste :
Au şi trecut viticultorii cu coşurile pline ^au strîns doviecii copţi de prin grădini. Ş> primul fum, ca mierea de a]bine;
La orăşeni s-a-nvolburat peste cămine.
Vînturile văzduhului de toamnă, domoale D«c (ipete de păsări călătoare.l In zile ca acestea poţi, se pare, ^făureşti sublimul cu mijloacele banale.
înzestrată pe lîngă sensibilitate şi cu multa fantezie, poeta îşi face u„ deliciu
nâhilui pC°PeH P0t6nteIe P0etice ale banalului. Ea .ncearcă să descifreze misterui universului, recurgînd la morcov, la ceapă la castraveţi şi pepeni topotani, într-o ma-meracare-1 aminteşte pe Voronca al nostru. B„ne-,nţeles, totul este tratat cu un hum0r puţin deghizat, pe care traducători - Virg.l Teodorescu - a ştiut să-1 evidenţieze printr-un metaforism savuros (..feste noianul mugurilor verzi" şi mai ales, „Cărbunele").
Lirica Verei Inber cîştigă în densitate Pe măsura ce poeta se pătrunde de aspiraţiile   poporului   eliberat de Revoluţie Pornit să-şi făurească o viaţă nouă. Fără a renunţa, la înclinaţia proprie spre interiorizare, poeta atinge acum coarde sufleteşti complexe, a căror rezonanţă este incomparabil mai profundă şi mai durabilă Locul aspectelor fugitive îl iau, de astă data, evenimentele capitale încrustate în memorie după ce au fost trăite cu pasiune
Memoria moartă este solicitată pentru a face sensibilă măreţia lui Octombrie ori impunătoarea existentă a Iui Lenin Este şi un mijloc de a filtra evenimentul, de a-1 comunica în surdină, lucru care convine temperamentului    declarat   anti-retoric al Vere» Inber („Nu-mi fac din patos sabie Şi scut ). Aceasta implică o deosebită capacitate de concentrare, în sprijinul căreia Poeta aduce darul plasticităţii de la început remarcată. Astfel dorul de Moscova - care este numai 0 parte a mîndriei patnouce specifice omului sovietic, mîndrie ce-şi   afla   expresia   pasionată   în multe d.n   creaţiile   poetei - Se caracterizează plastic prin amănunte ale vieţii. Dezvoltată la um potenţial superior, dispoziţia de altă caia pentru valorile poetice ale banalului devine în faza    maturităţii un adevărat talent de a descoperi şi releva poezia cotidianul*   semnificaţiile sale larg generalizatoare. O izbutită ilustrare a acestor virtuţi oferă poezia „Moscova în Norvegia" cu elocventa-i    schimbare   de planuri şi asociaţii    îndrăzneţe    menite să traducă înălţătorul sentiment al solidarităţii muncitoreşti internaţionale.
Se   produce nu   numai o reevaluare a mijloacelor artistice de care poeta dispune ci şi o revitahzare a sensibilităţii. Tematica majoră a poeziei de maturitate a Verei Inber rezultă din trăirea intensă a prezentului, marcată prin trecerea de la contemplaţie la participare. Un poem ca , O stea deasupra lumii", expresie a dragostei neţărmurite pentru Patria Socialistă, reflectă conştiinţa acestei participări la înfăptuirea unor realizări măreţe care trezesc respectul Şi admiraţia întregii omeniri. Nu produce mo o mirare că, în   asemenea condiţii, tristeţea îmbătrînirif, altădată motiv de melancolizare, poate fi convertită în substanţă poetică tonică :
Tu strofa mea, revarsă-te discret -De e ceva măreţ sub soare, E coeficientul acţiunii binefăcătoare A tristeţii asupra unui suflet de poet.
îmbătrîneşti, generaţie-a mea ? Fie şi-aşa ! Dupa planul şi soarta obştească,
LIRICA VEREI INBER
185
Pentru socialism poţi obliga Chiar şi tristeţea să muncească.
(traducere de H. Grămescu)
In două creaţii de largă respiraţie — „Drumul apei" şi „Meridianul din Pulko-vo" — poeta şi-a investit toate resursele, obţinînd mai ales în al doilea caz, realizările cele mai reprezentative. „Drumul apei" este o suită de poeme, avînd o temă comună, însă destul de precisă pentru a nu permite divagaţii. Compoziţia scontează pe efectul contrastant dintre înfăţişarea sumbră a ţinuturilor arse de secetă şi priveliştea înfloritoare oferită de locurile pe unde oameni sovietici au construit marele canal Fergana înviingînd vitregia naturii, în zugrăvirea ţinuturilor secetoase, poeta asociază imaginea asupririi colonialiste care sporeşte mizeria poporului iranian. Sînt versuri cu un accent anti-imperialist viguros. Devin şi mai convingătoare aceste versuri prin confruntare cu acelea închinate faptelor oamenilor sovietici, care muncesc liberi pentru fericirea
lor, urmînd drumul arătat de Partid. Celălalt poem „Meridianul din Pulkovo" reprezintă echivalentul poetic al „asediului", jurnal din timpul luptei locuitorilor Leningradului împotriva invadatorilor fascişti. Ca şi în „Asediul", în „Meridianul din Pulkovo" Vera Inber exprimă grandoarea celor ce au rezistat blocadei, neclintiţi în convingerea că victoria finală va fi de partea lor. Convingerea aceasta traduce forţa umanismului socialist, a omului educat în spiritul dragostei pentru cuceririle Revoluţiei, ştiind să apere cu preţul celor mai mari jertfe Patria atacată, în chip simbolic, poemul acesta constituie un elogiu adus nu numai oraşului erou, ci şi omului sovietic, demnităţii, fermităţii şi îndrăznelii revoluţionare.
O poezie care este capabilă să transmită asemenea sentimente nobile îşi are asigurată calea spre inimile unui mare număr de cititori. Traducerea volumului recent publicat prelungeşte această cale şi pe meleagurile noastre, unde Vera Inber şi-a cucerit mai dinainte incă prietenii stator» nice şi admiraţii îndreptăţite.
CARNET
IA ANIVERSAREA IUI IORGCI IORDAN
Sărbătorirea academicianului lorgu Jordan — care a împlinit în ziua de 30 septembrie 1958 vîrsta de 70 de ani — reprezintă un omagiu bine meritat opiniei noastre publice pentru unul din slujitorii cei mai harnici şi cei mai devotaţi ai ştiinţei romineşti.
Personalitatea academicianului lorgu Iordan — care timp de cincizeci de ani şi-a consacrat întreaga energie activităţii ştiinţifice şi didactice — este binecunoscută atît In ţară cît şi peste hotare. Impozantul volum omagial de aproape o mie de pagini — alcătuit din peste o sută douăzeci lucrări ştiinţifice scrise atît de foştii elevi şi colegi cit şi de oamenii de ştiinţă străini, mărturisesc — alături de tabula gratulatorie din fruntea cărţii — prestigiul considerabil de care se bucură savantul roinîn.
Dar sărbătoritul de astăzi nu este numai un mare savant. Participarea la mişcarea antifascistă dinainte de eliberare, lunga şi asidua activitate în cadrul organizaţiilor obşteşti după 23 August, au desvăluit in savantul cu renume un mare patriot, un mare cetăţean, pentru care minuţioasa mlgălire a textelor, munca îndelungă de bibliotecă şi de cabinet, atît de absorbantă pentru unii filologi nu a dus la o îndepărtare de viaţă, la o îngustare a orizontului.
Născut în anul răscoalelor ţărăneşti, în 1888, lorgu Iordan s-a dedicat de timpuriu filologiei romîne la Facultatea de Litere de la laşi, unde i-a avut profesori şi apoi colegi pe Al. Phllippide şi pe D. Ibrăileanu. Cercetător exhaustiv al limbilor romanice pe care le cunoaşte în toate tainele lor, el aduce în tratarea problemelor atît aportul unui bun teoretician cît şi familiarizarea cu specificul tradiţiilor orale şi a literaturilor respective. Lucrarea sa „Introducere în studiul lingvisticei romanice" editată atît în ţară cît şi în străinătate, reprezintă o operă fundamentală în materie.
Alături de filologia romanică, lorgu Iordan este un bun cunoscător al slavisiicii precum şi al filologiei germanice.
Toate acestea i-au îngăduit să aducă în tratarea problemelor limbii romîne o contribuţie de cea mai mare importanţă, fără de care nu s-ar putea închipui clesvoliarea lingvisticii romineşti. „Gramatica limbii romîne" (Bucureşti, 1937), Stilistica limbii romîne (Bucureşti, 1944), Limba romînă actuală, O gramatică a greşelilor (lan. 1943) sau ,,Limba romînă contemporană" alături de studiile de toponomasiică îmbină istorismul cu actualitatea, leagă teoria de practica, nemijlocită a limbii vorbite, clarifică fenomene lingvistice în plină desfăşurare vădind un observator atent şi viu al realităţilor sociale din jurul său.
In acest sens, acad. lorgu Iordan s-a ocupat şi de limba operelor literare. Preocupările sale în direcţia esteticii lingvistice, lucrări ca „Limba eroilor lui Caragiale", „Limba lui Eminescu", „Limba lui Creangă" dovedesc nu numai experienţa unui filolog, ci şi
LA ANIVERSAREA LUI IORGU IORDAN
187
o excelentă cunoaştere a fenomenului literar, care cercetează limba ca un element constitutiv în sistemul operei literare. . . „ ,
Mai puţin cunoscut, pedagogul lor ga Iordan a croit o pîrtie trainica m universitatea romtneasaă. Cine i-a fost student, nu va putea slă uite ţinuta obiectiva "gurozUttiea şi precizia, spiritul critic, bună credinţa care caracterizau expunerile sale rostite fa, a poză, modestia şi meticulozitatea unui mare si adevărat savant. ^„„rfi.
La a 70-a aniversare a sa, Partidul şi Guvernul i-au acordat tnaUa aishncţ.e Steaua Republicii Populare Romlne clasa I-a. Această preţuire consacră odată mai mult prestigiul şi autoritatea de care se bucură savantul romin. Viaţa Romineasca se alătura din toată inima omagiului unanim al opiniei publice-
V. R.
LA AL 100-lea NUMĂR AL REVISTEI „STEAUA
De curînd, „Steaua" a împlinit 100 de numere. Dorim cu acest prilej colectivului redacţional noi succese şi-i transmitem salutul nostru tovărăşesc.
Adăugate celor cincizeci de numere ale „Almanahului literar", o sută de numere ale revistei lunare din Cluj „Steaua" — apărută In 1954 odată cu trecerea spre o nouă etapă calitativă a fostului Almanah — înseamnă un efort perseverent, continuu, care n-a întîrziat să dea rezultate remarcabile. Unul din meritele cele mal însemnate ale revistei de la Cluj este acela de a fi stimulat creaţia originală, de a fi făcut cunoscute pe tot întinsul ţării o serie întreagă de talente noi, care au adus un aport substanţial    în dezvoltarea literaturii noastre.
Tnscriindu-se în tradiţia intelectuală atît de bogată pe care şi-a creat-o Clujul, revista „Steaua" a reuşit să devină un for reprezentativ al noii vieţi culturale din Ardeal, depăşind dintru început îngustimile caracteristice vechilor reviste provinciale.
Avînd în raza atenţiei întregul front literar, „Steaua" are menirea de a aduce o contribuţie proprie la crearea unei literaturi realist-socialiste, de a fi o tribună a luptei pentru socialism şi pentru făurirea unei culturi noi. An de an, revista şi-a îmbogăţit sumarul cîştigînd in profunzime prin includerea preocupărilor de ordin artistic (muzică, teatru) şi de ordin ştiinţific, prin atragerea in cercul colaboratorilor a unor personalităţi de prestigiu. Revista are merite şi în ceea ce priveşte strîngerea prieteniei frăţeşti cu scriitori aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare, în special cea maghiară, a cărei activitate   culturală în
condiţiile democraţiei populare cunoaşte un deosebit avînt. Revista a publicat de asemenea traduceri din literatura universală, recenzii, etc. „Steaua" s-a impus de la început printr-o fizionomie deosebită, printr-un conţinut viu şi variat.
„Viaţa Romînească" transmite colectivului de redacţie al Stelei salutul ei călduros şi-i urează noi succese în realizarea obiectivului fundamental comun: crearea unei literaturi realist-socialiste pătrunse de spirit de partid. Apreciind rezultatele obţinute, nu putem totodată să nu amintim de faptul că în lunile din urmă revista a fost criticată în repetate rînduri atît in legătură cu unele lucrări literare pe care le-a publicat cît şi pentru unele materiale de critică şi istorie literară. Chiar numărul festiv, cure prezintă mai ales. în sectorul de proză un material interesant şi lucrări reuşite pe teme actuale, nu este scutit de unele erori şi lipsuri; unele poezii evazioniste sau pur şi simplu dulcege, tocirea spiritului autocritic în materialele de bilanţ, concepute în spirit apologetic. Desigur însă că redacţia revistei „Steaua" are în colectivul ei precum şi în largul cerc de colaboratori aparţinînd tuturor generaţiilor, suficiente resurse pentru a înlătura aceste lipsuri şi a păşi cu şi mai mare hotărîre pe drumul literaturii pătrunse de spirit de partid, corn-bătînd cu fermitate influenţele ideologiei burgheze şi înmulţind succesele sale ăe pînă acum. Ii urăm revistei clujene de care ne leagă idealul comun al făuririi unei culturi noi, socialiste, viaţă lungă şi noi realizări pe drumul luminos al creaţiei militante.
Redacţia
MISCELLANEA
CARNET TEATRAL
Două piese la Teatrul Muncitoresc C. F. R.: „Răzeşii lui Bogdan" de E. Mattel si „Napoli,  oraşul milionarilor"
de Eduardo de Filippo
.' în ultimul timp au apărut cîteva opere inspirate din viaţa răzeşilor. Mîndria urmaşilor ţăranilor liberi, care în urma presiunii economice a capitalismului ş.-au pierdu de 'fapt pămînturile şi drepturile continuînd însă să se agate cu disperare de vechi mit al „răzăşiei" poate forma obiectul unor povestiri tragice (cum este   La răzeş, de V. Em. Galan). dar şi obiectul unei comedii. Este cazul piesei lui E. Mafte. „Răzeşi. Iu,
BOgdaplesa suferă desigur de unele'deficienţe serioase, în primul rînd de construcţie. Intriga este îmbucătăţită, fiecare act nu reia firul dramatic al actului anterior şi se prezintă într-o bucată", asa în cît la un moment dat ai impresia unei suite de piese intr-un act Totuşi există o dominanţă şi aceasta este îrîngerea şovăielilor răzeşilor înainte de intrarea în gospodăria colectivă ; actele succesive apar astfel ca o frescă a satului de răzeş, într-un moment crucial al existenţei sale: înainte de a porni pe drumul colectivizară Localizată în mediul răzăşesc, tema nu oferă numai un plus de „pitoresc . Mîndria stimulată de sentimentul vechimii este aptă să contribuie la sporirea dramatismulu. acţiunii. Insă datele fundamentale rămîn aceleaşi şi este meritul lu. E. Mafte. de a f.
înţeles aceasta. . ,
In faţa noastră ni se perindă locuitorii unui sat cu o structura predominanta de mijlocaşi la care sentimentul proprietăţii, intensificat de mîndria razaşeasca se lupta cu teama ca vremurile apuse ale boierilor împilatori să nu se întoarcă.
Aceste vremuri nu se întorc. Insă se întoarce fostul vechil al moşierului (interpretat ele N. Sireteanu).. El se împotriveşte - într-un fel cam prea lipsit de eficacitate -perspectivei unei noi vieţi, execută o „vendettă" cam arbitrară, r.scîndu-şi pie ea aproape rat it. Această întîmplare grăbeşte (puţin cam artificial), desnodămîntul. Puterea, exem-olului - a gospodăriei colective din satul vecin - şi problemele complexe legate de popularizarea exemplului pozitiv ar îi trebuit să joace în piesă un rol ma. mare.
Rămîne însă în picioare zugrăvirea veridică a năzuinţelor ţărănimii  de  a scap în JLsit de sărăcie, problema, „urnirii" masei către o viaţă mai buna. Şovăielile m -ca i or frămîntările diferitelor familii sînt motivate psihologic cu veridicitate. N, se pre-zn       întreagă gamă a impulsiunilor contradictorii care pot ţine în loc un m.docaş şi a e   mijfoc ni se sugerează multiplicitatea problemelor pe care le pune colect.viza-—1 proprietăţi se ascunde după tot felul de obiceiuri, de superştit„ ş,   a mr Calitatea principală a acestei fresce dramatice este autenticitatea. In pnmul r.nd autenticUate! dialoguU.i: oamenii vorbesc într-o limbă firească ^^^^ ficii şi fără ostentaţie. Dialogul este viu şi, păstrînd proporţnle, se poate spune ca este
190
MISCELLANEA
uneori „spumos", întotdeauna hazliu, fără Deh ! şi fără Hm ! In al doilea rînd, trebuie remarcată calitatea teatrală a dialogului, o calitate cu atît mai însemnată cu cît nu se regăseşte prea frecvent în piesele noastre cu temă ţărănească.
In al treilea rînd, autenticitatea (acuma de data aceasta cu rezerve)) caracterelor. Piesa nu se distinge printr-o psihologie aprofundată, viaţa spirituală a eroilor nu este redată în complexitate, scriitorul caricaturizează uneori excesiv (mai ales contradicţiile de natură „familială" din actul II), utilizează uneori efecte exterioare dînd în parte şi o rezolvare din afara conflictului (Agresiunea fostului vechil joacă astfel din punct de vedere al conflictului de bază al piesei rolul unui deux ex machina). Insă oamenii sînt veridici cu psihologia lor specifică, cu mîndria uşor ridiculă şi satul cu răzeşi trăieşte pe scenă cu frămîntările şi cu reacţiile lui autentice. Demn de remarcat este că aceste frămîntări au fost înţelese foarte bine de actorii teatrului muncitoresc C.F.R- care au contribuit din plin la reuşita spectacolului. Scenele de la poarta „jităriei" devenită un fel de „agora" a satului sînt interpretate cu un ascuţit simţ al nuanţelor. Regizorul spectacolului — Horea Popescu — se dovedeşte încă odată un bun realizator de .atmosferă. Colea Răiitu a reuşit să scoată în relief profilul unui erou pozitiv, activistul Vasilache, deşi. textul îi oferea puţine posibilităţi. In schimb, atît Ernest Maftei (chiaburul Porsi); cît şi N. Sireteanu (fostul vătaf) nu au .avut cum să depăşească caracterul liniar şi schematic ,al unor roluri care ar fi trebuit să fie centrale în ţesătura dramatică a piesei. Neii Ştefănescu-Nicoiau în rolul unei îndrăcite neveste de mijlocaş cu motive simple însă „temeinice" de a oscila, a dominat literalmente actul doi făcînd din rolul ei o adevărată „bucată de bravură".
In rezumat „Răzeşii lui Bogdan", manifestînd o întreagă gamă de deficienţe specifice debutului, oferă o serie de profiluri — sau numai schiţe de profil, — din lumea unui sat moldovean de astăzi. Iar entuziasmul cu care teatrul din Giuleşti a interpretat această piesă a unui coleg ne demonstrează din nou că avem în faţă o excelentă echipă pentru interpretarea repertoriului contemporan. Aplauzele cu care publicul bucureştean a salutat la scenă deschisă replicile piesei, ne sugerează succesul pe care l-ar putea avea această piesă.prezentată pe scena căminelor culturale, în satele noastre.
*
Eduardo de Filippo se prezintă în faţa spectatorilor noştri cu a treia piesă în ultima stagiune. E vorba de cea mai „neorealistă" dintre ele: „Napoli, oraşul milionarilor" sau mai corect „Napoli, milionar". Este o piesă care sintetizează oarecum calităţile şi deficienţele autorului, remarcabilul său simţ scenic, dragostea pentru oamenii „de jos", pentru umiliţii şi ofensaţii vieţii citadine din sudul Italiei (mai precis : învinşii, rataţii)", protestul înăbuşit faţă de mecanica vieţii sociale, poezia vieţii cotidiene şi un deznodă-mînt melodramatic de multe ori salutar, scenic, însă uneori agasant şi ieftin.
In piesa de faţă este vorba de transformarea familiei tramvaistului Genarro într-un cuib de speculanţi (acţiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial şi după aceia), transformare care are loc în ciuda opoziţiei îndîrjite a capului familiei, Genarro: tramyaist, pensionar al statului, muritor de foame, arestat, deportat, prizonier de război şi unul din numeroşii „inadaptabili" ai Italiei „la ora americană". Humorul şi spiritul zeflemist al autorului se exercită din plin împotriva profitorilor, îmbogăţiţilor de război, împotriva tuturor naivilor care au aşteptat de la ocupaţia americană „raiul pe pămînt".
Tot ceea ce intră în sfera dramelor cotidiene este transpus cu acurateţa iar sentimentul de firesc, de autenticitate este covîrşitor ca dealtfel în mai toate piesele Iui Eduardo de Filippo. Autorul nu evită burlescul, şi acesta se înserează foarte bine în ţesătura pieaiei sale. Piesa evoluiază, spumoasă şi colorată, ici hazlie, ici melancolică şi duioasă ca o canţonetă napolitană.
Dar aceasta defineşte şi limitele lui Eduardo de Filippo : o asemenea piesă nu este şi nu poate fi mai mult decît o canţonetă. Căci ideia căinţei, a justiţiei imanente care piu-
MISCELLANEA
191
r»ea c» se întîrnplă în deosebi în lumea capitalista.
în piesele lui Filippo ferestrele sînt larg deschise spre viata cotidiana a maselor, spre durerile şi frămîntările ei de fiecare zi. Şi tocmai de aceia absenta celor patruzeci la sută", a elementelor înaintate, a oamenilor care se opun activ este cu atît mai izbitoare. Desigur, în Genarro, noi întrezărim pe viitorul adversar al orînduirn capitaliste, însă aindiţi-vă ce-ar însemna „cronicile" lui Vasco Pratolini făra lupta antifasciste, fara acţiunea curajoasă a celor mai hotărîţi „copii a. străzii". Dar să nu cerem autorului ceea
ce nu ne poate da. r;„io<Hi Acestea fiind zise, trebuie din nou să remarcăm omogenitatea echipei dm Ciuleşti care a reuşit să creieze alături de un bun „stil ţărănesc" - aşa cum am văzut mai sus _ si un tot atît de reuşit spirit „foburian". (vezi „Domnişoara Nastasia . In „Napoli, milionar" regia nu a fost însă întotdeauna bine inspirată, ca de pildă în ultimul act and elementele melodramatice ale piesei sînt violent scoa* în relief, factura spumos, şi verva amabilă cedînd locul tragediei, Genarro căpătînd aere de milionar iar „cama generală subliniată cu ostentaţie. închipuiţi-vă „Titanic, vals" cu o atmos.era specifica dramelor lui Ibsen. ^
Teatrul Municipal: „Sfînta Ioana", piesa în trei acte de G. Bernard Shaw.
Dramaturgia lui Shaw se înserează într-un moment de cotitură a literaturii europene în momentul în care apar la orizont zori. literaturii socialiste. Fara a fi ajuns ST.' socSmul ştiinţific, creaţia lui Shaw se aşează - aşa cum au demonstrat recent Sio^âT sovietici - la izvoarele a ceea ce într-o etapă superioara, ulterioara, va f,
realtStt:rlc1ea firesc ca astăzi creaţia lui Shaw să « atras atenţia teatrelor noasîr.
fu mult tiniD in urma, ea i-a ^cui,uy«i     r~ -......... ,„ ~ cr?-,*.,
S«îe   v mlrgului irlandez au exercitat o trainică şi rodnică inîhuen^ Despre   S m a lina" autorul lui Danton scria : „Valoarea imensa a opere, lui B. Shaw sta m aceea creat olană adevărată, profund umană, dumnezeească numai prin nevinovăţia, .e.
„Mod„-, pe,***», rf^.^L^r^SL is«°™ ,,«a
ipoteza
u-i adevărata perspectiva, conuHiu,., *  o^■ - -     evenimentul lstoric „aşa
■ ff °glClZ™ dTi ton: lu! Cezar şi a Cleopatrei sau de
cum de fapt s-a întîmplat . bpre acoscun, numai aventura lui Napoleon din „Omul destinului", in piesa de ^a IaPlu^st°n^e m ci un pretext, o trambulină pentru «P^e^dică'0 licaiŢalstorico-ştiinţifică. :Sl^:"tierS: SSci"^. «iii apropiat! de o concepţie ştiinţifică
192
MISCELLANEA
asupra istoriei. De aceia — şi aceasta este important din punct de vedere estetic — ea este şi cea mai profundă, cea mai plină de semnificaţii filozofice.
Tragedia Ioanei, această tînăra fată de 19 ani, este într-un anumit fe! tipică pentru o anumită etapă a istoriei, o chintesenţă a evului mediu, a fanatismului ideilor abstracte, o demascare a logicii funeste după care se conduc tribunalele instituite împotriva libertăţii. Piesa lui Shaw se înscrie atît împotriva interpretărilor existenţialiste contemporane, cît şi împotriva concepţiei protestante a tragediei „Ioanei d'Arc". „Ceea ce este tragic în moartea Ioanei — pretind existenţialiştii creştini (Gabriel Marcel) — este faptul că această moarte se datoreşte nu unor criminali ci unor oameni care au crezut că exprimă prin actele lor zelul şi devotamentul loial faţă de credinţă". Polonezul Widrzynski care a scris recent o dramă consacrată Ioanei d'Arc şi .publicată în revista lunară „La Pologne", pretinde şi el că esenţa tragediei Ioanei constă în faptul că ea a fost condamnată în numele ideilor, la care ţinea şi pentru care lupta- Aici este de semnalat că în locul unei viziuni marxiste a înţelegerii clare a mobilurilor materiale, a luptei de clasă, ni se propune o viziune echivocă, o ambiguitate fundamentală care şterge deosebirea între asupriţi şi asupritori, între călăi şi victimă. Bernard Shaw aduce însă tragedia pe pămînt arătînd că în spatele „devoţiunii pentru marea ideie" a episcopului Cauchon sau a arhiepiscopului primat se găsesc interese materiale foarte concrete care fac biserica feudală să se alăture forţelor „laice" aristocratice' reacţionare. In ceea ce priveşte fecioara din Domremy, acţiunea ei corespunde năzuinţelor micii burghezii rurale şi a maselor largi ale ţărănimii care vedeau în unificarea ţării şi în regalitate un sprijin împotriva exploatării feudale. Alţii — de data aceasta catolici „ortodoxi" — referindu-se la „victoria postumă" a Ioanei, trecută în 1920 printre sfinţii bisericii, în urma unui edict al Papei — afirmă că epilogul istoriei Ioanei este fericit din moment ce ideile ei au învins. Insă Bernard Shaw înţelege să dea — într-un chip foarte spiritual — un alt epilog — arătînd cum în 1920, în momentul canonizării ei, lumea capitalistă ar fi respins cu ipocrizie ceea ce de fapt se ascundea în spatele acestei „reabilizări postume" : nonconformismul eroinei, dorinţa ei de a scutura jugul claselor de sus. Concepţia asupra egalităţii şi a superiorităţii morale a celor ce muncesc, sperie şi astăzi „înalta societate" britanică (după cum o demonstrează disputa în jurul şcolilor comunale. Şi astăzi burghezia britanică este îngrozită la ideia că oamenii de jos ar putea guverna ţara şi ar putea intra în şcolile selecţionate pentru nobilime.)
Şi mai este încă ceva, de fapt lucrul cel mai important. Shaw nu este un adept al cultului personalităţii şi el o readuce pe Ioana la scara muritorilor de rînd, arătînd că toate miracolele ei sînt în ultimă instanţă opera vitejiei şi eroismului maselor. Piesa arată limpede că în momentul în care Ioana pierde sprijinul soldaţilor ea nu mai înseamnă nimic şi nici un dumnezeu n-o mai poate ajuta.
In acest sens, reducînd supraoamenii la scara umană, piesa lui Shaw reprezintă şi astăzi un pamflet împotriva credulităţii bigote, împotriva speculării superstiţiilor şi a înscenărilor spectaculoase, de tipul Maglavit sau Lourdes. Acest aspect al problemei este foarte clar în piesă şi anti-miraculosul lui Shaw loveşte, din plin în doctrina „omului providenţial", doctrină, care, bîntuie astăzi din nefericire chiar în ţara lui Descartes Din păcate, caietul-program „select" pe care ni-1 pune la dispoziţie Teatrul Municipal, cu valoroase date istorice şi detalii asupra epocii, omite îr. mare măsură aceste „detalii".
Nu însă regia şi interpretarea spectacolului, care s-au dovedit la înălţime.
Inţelegînd că piesa nu este mister medieval, regizorul Liviu Ciulei a scos în evidenţă tot ceea ce relevă condiţiile' materiale ale dramei, cadrul social. Mizeria materială a nobililor scăpătaţi, mizerie care explică alăturarea lor la cauza unificării naţionale este sugestiv prezentată în actul I — „Castelul lui Robert de Beaudricourt". In contrast cu aceasta, luxul şi distincţia amabilă a contelui Wawrick, excelent interpretat de M. Sep-
MISCELLANEA
193
tilici demască conţinutul de clasă al războiului „sfînt" purtat de engleji şi anumite „permanenţe" ale politicii guvernelor britanice în ultimele veacuri.
In rolul Ioanei d'Arc, Clody Berthola rupe cu o tradiţie instaurată în deosebi de teatrul francez (Ludmila Pitoeff) şi prezintă fecioara din Domremy nu ca pe o divinitate, ca pe o sfîntă, ci ca pe o adevărată fată din popor. Nu candoare eterată, ci un om cinstit, conştient de ceea ce urmăreşte. Vocea are inflexiunile nevinovăţiei, privirea e pura însă nu există nici un nimb- încă o realizare a acestei artiste de clasă, variată în nuanţe şi care ne cucereşte în această piesă.
Procesul este excelent pus în scenă, cu un simţ deosebit de acut al nuanţelor. Fory Etterle ne prezintă un prelat subtil şi fanatic, N. Botez un arhiepiscop de Reims, om de stat şi vulpe sireată mai mult decît slujitor al domnului, - Mihai Basta releva din plin ţinuta imbecilă a unui Courcelles, în timp ce G. Măruţă crează figura de neuitat a marchizului de Wawrick. In rolul capelanului englez, St. Ciubotăraşu are o realizare in-tr-adevăr shawiană, ştiut fiind că tocmai această specie de englezi şovini, ipocriţi, ndicul. în căinţa si credinţa lor nestrămutată în superioritatea rasei anglosaxone a constitui! dintotdeauna obiectul atacurilor Iui Shaw (vezi şi Britanicus din   Cezar şi Cleopatra"}-
Un spectacol, pe care fără îndoială l-ar fi salutat şi autorul lui „Danton .
Hori a Bratw
SÎNT „DE BAZĂ" ACESTE ARGUMENTE?
TJn articol apărut în Scrisul Bănăţean nr. 6/1958 poartă titlul categoric şi definitiv Argumente de bază", capabil să sugereze pe lîngă o prea liniştită conştiinţă de sine a autorului său (asta se mai întîmplă, nu e grav), promisiunea unei intervenţii riguroase şi principiale în dezbaterea problemelor literare de actualitate. Iată, ne-am zis, un articol care atacă dinlr-o dată fondul problemei, fără inutile ocoluri, fără menajamente şi precauţii. Pe măsură însă ce înaintam în lectura articolului semnat de N. Ciobanu simţeam că' lipseşte totuşi ceva, pe undeva. Lipseau argumentele de bază, tocmai cele de bază Calitatea prin care articolul făgăduia de la bun început să impresioneze : rigoarea argumentaţiei -- î-ntîrzia să se arate. Despre ce e vorba în articolul „Argumente de bază"? Despre orice, despre Tot. Cunoaşteţi probabil genul. Dar să nu exagerăm: în general pare să fie vorba despre .literatură. A rezuma un asemenea articol e o misiune grea, dar frumoasă.
Fervoarea" discuţiilor literare din ultima vreme îşi află explicaţia, ne spune autorul' „si într-o cauză ca să zicem aşa, de natură intrinsecă, a acestui fenomen artistic sub raportul evoluţiei lui istorice." Cauza „de natură intrinsecă" pare să fie aceea ca literatura noastră „a trecut de multă vreme de faza copilăriei şi a adolescente,". Trecem mai departe deşi mărturisim că n-am priceput prea bine dece această cauză este „denatura intrinsecă".
Pentru explicarea maturităţii de care face dovadă literatura noastră e invocat „un lucru deosebit de semnificativ" (observaţi că, în spiritul titlului, autorul continuă să-şt pună singur note, cînd e vorba să-şi atribuie un calificativ o face fără zgîrcenie) ...„şt anume, problema 'cu caracter de lege funcţională a noutăţii în literatură (şi In genere în artă) se confundă — divizîndu-se, cu înseşi cele două direcţii principale ale istoriei artei moderne: cu realismul şi cu antirealismul, acesta din urmă, concretizat în numeron-sele-i variante". Formularea ar putea îi acceptată, totuşi aşa cum se prezintă comport'-! cîteva precizări : a)  dacă ţinem cu tot dinadinsul la avantajele unei expresn logice.
Î3 — Viaţa Romînească nr. 10
194
MISCELLANEA
putem afirma că „o problemă" are „caracter de lege" ? b) este „noutatea" o lege „funcţională" a literaturii ? c) în ce fel se „divide" o problemă ? d) în ce fel se „confundă" o lege „funcţională" cu cele două direcţii principale ale istoriei artei moderne, etc. ? e) Cum se poate confunda un „lucru semnificativ", o „problemă" sau o „lege funcţională" cu realismul şi cu antirealismul în acelaşi timp ?
„Convingerea protagoniştilor antirealismului' că noutatea în artă poate fi satisfăcută prin aplecarea cu precădere asupra formei îşi are explicaţia şi în eroarea fundamentală a ignorării funcţiei de bază a artei: cunoaşterea." Ar fi de întrebat dacă a) „aplecarea cu precădere asupra formei" nu reprezintă cumva o definire cam sumară, şi oarecum inexactă a antirealismului „concretizat în numeroasele variante" ? b) Cunoaşterea e oare „eroarea fundamentală a ignorării funcţiei de bază a artei" ? Cunoaşterea e o eroare şi încă fundamentală ? Sau a vrut criticul să spună altceva ? Nimeni nu cred să-1 fi împiedicat.
Pentru a defini noutatea literaturii criticul apelează la Tolstoi, citează din Tolstoi, nimerind clin greşeală o frază în care marele scriitor atribuie conceptului de nou o valoare etică religioasă, înţelesul  unui factor de  ,,desăvîrşire   morală"   în sens creştin („Dar unde e noul, menit să împingă înainte societatea, să-i dezvăluie lipsurile, să-i deschidă ochii asupra unei noi căi către desăvîrşirea morală ?" )    Criticul pare să fie preocupat de caracterizarea noutăţii revoluţionare a literaturii realismului socialist. Printre argumentele „de bază" aduse în demonstrarea acestui caracter nou şi revoluţionar, trebuie să înscriem şi „argumentul" religios ? Celelalte argumente s-au terminat ? Nu, mai sînt argumentele, să le zicem cantitative : „Noutatea în artă şi prin aceasta şi originalitatea rezidă în plusul de observare a realităţii pe care creatorul este capabil să-l realizeze". Cu alte cuvinte, problema noutăţii literaturii noastre se rezolvă nu în conţinutul inedit de viaţă, nu în noutatea viziunii revoluţionare asupra realităţii, ci pur şi simplu într-un „plus de observare a realităţii" ; e o simplă chestiune de aritmetică. Că această afirmaţie nu e o eroare accidentală, ci rezultatul unei convingeri senine, deducem şi din aceea că autorul neîncrezător în puterea de concentrare a cititorului său, stăruie, atrage din nou atenţia că „valabilitatea scrierilor acestor autori, trebuie să arătăm, rezidă de fapt în conţinutul lor autentic, realist, în sporul de cunoaştere a realităţii umane din vremea noastră". Faţă de „conţinutul autentic realist" (care, fiindcă veni vorba, e propriu şi creaţiei valabile a trecutului) realismul socialist aduce într-adevăr un „spor" şi un „plus", însă altceva, mai mult decît un „plus de observare", mai mult decît „un spor de cunoaştere". Pare-se însă că aceste „plusuri" reale nu interesează   pe autorul articolului. E şi firesc, dacă ne gîndim că atenţia sa e concentrată în exclusivitate asupra unor argumente numite, nu ştim de ce, argumente „de bază". Să nu-1 tulburăm din efortul cerut de o asemenea concentrare şi să urmărim mai departe chipul cum se înlăţuiesc argumentele. Deşi logica acestor înlănţuiri e deocamdată ascunsă. După ce subliniază „necesitatea aplecării tuturor forţelor creatoare la glasul epocii" (chiar aşa : „aplecarea forţelor creatoare" ?), autorul se opreşte mai pe larg asupra următoarei probleme: istoria este „un element implicai" ori „unul explicat" al literaturii ? Punctul de vedere al lui N. Ciobanu în această chestiune e următorul : istoria este „element implicat". Nimic nu-1 va putea clinti de aici înainte din această hotărîre. Mărturiseşte că acele opere în care istoria nu este „implicată", ci din păcate „explicată" îi produc un sentiment de insatisfacţie. Lucru la urma urmelor foarte posibil. Mai ales că se află la îndemîna sa un „argument de bază" concretizat de astădată într-un proverb. „Cînd citeşti astfel de cărţi îţi aminteşti din păcate de proverbul cu grădinarul căruia tirgoveţul îi vinde pepeni". Ne nedumireşte un lucru : dece „din păcate" ? In definitiv nu e niciodată păcat să ne amintim de un proverb.
Citînd, mai departe o frază din volumul „Scrieri din trecut" de Mihai Ralea, criticul o supune unei operaţii extrem de simple : o „mută" în „sfera realismului socia-
MISCELLANEA
195
list". Cităm : „muţind ideea in sfera realismului socialist, cred că pot fi puse în evidenţă cîteva aspecte revelatorii..." Ceea ce urmează trebuie să spunem că n-are nici un fel de legătură cu fraza citată, chiar dacă o „mutăm" in sfera realismului socialist. „Mutată" •de critic în altă sferă, ideea devine de nerecunoscut, prilejuind o foarte originală „împărţire a marilor creatori în două grupe: o „grupă" ar cultiva „psihologicul", reprezentativ în acest sens fiind Dastoievski; a doua „grupă" ar cultiva „socialul" avînd ca scriitor caracteristic pe Tolstoi. Lăsăm deoparte faptul că această împărţire a rolurilor nu numai că e simplistă dar nu corespunde adevărului nici în linii foarte generale : forţa incomparabilă a lui Dostoievski -e manifestă în opere ca „Fraţii Karamazov", „Umiliţi şi obidiţi", „Crimă şi pedeapsă", prin excelenţă mari romane sociale; cît despre Tolstoi, e mai mult decît probabil că n-are rival ca putere de pătrundere şi caracterizare a psihologiei umane. Autorul „Argumentelor de bază" consideră că pentru întîia oară, realismul socialist face să fuzioneze „socialul" şi „psihologicul", că această „fuziune" n-ar îi caracteristică literaturii lui Tolstoi şi Dostoievski. Există desigur scriitori preocupaţi mai stăruitor de viaţa sufletească şi alţii a căror operă e copleşitor dominată de acţiunea, ca să zicem aşa — directă a marilor mişcări sociale. în definitiv, această distincţie e posibilă şi în cadrul realismului socialist. în „înfrîngerea" lui Fadeev pe primul plan stă mişcarea psihologică a eroului, pe cînd „Pe Donul liniştit" ne introduce direct în iureşul unei colosale înfruntări sociale. Dacă însă criticul se referă la altceva, şi anume îa raportul specific existent între elementul social şi cel psihologic, în cadrul realismului socialist, la modul specific de fuziune a acestor două elemente, problema e ceva mai complexă şi pentru a o clarifica, e absolut necesară intervenţia argumentelor lor de ■bază, inexistente în articolul lui N. Ciobanu.
I. S.
PREZENŢĂ IN ACTUALITATE
După o peregrinare de cîţiva ani în domeniul traducerilor şi al literaturii de inspiraţie istorică, reapariţia prozatorului Eusebiu Camilar în publicaţiile noastre cu ■cîteva schiţe de actualitate, ,,Zîmbetul", „Ochii", este bine venită, cu atît mai mult cu cît ele abordează o tematică veche şi totuşi mereu nouă: aceea a luptei împotriva războiului.
în schiţa „Zîmbetul" apărută în nr. 1 al revistei „Luceafărul" autorul „Negurei" reconstituie cu binecunoscutu-i talent evocator, un crîmpei din drama ostaşilor purtaţi într-un război nedrept. O mină de soldaţi răzleţiţi de unitate, peregrinează printr-un peisaj dezolant, pustiu, în care singura prezenţă e viscolul turbai şi şuierul ucigător al gloanţelor- Unica senzaţie a oamenilor e foamea, iar unica lor dorinţă aceea de a ajunge acasă. Dintre toţi ostaşii care o pornesc în pribegie rămîn să-şi continuie exodul, cău-tînd cu înfrigurare drumul spre ţară, doar doi. La un moment dat acestora li se alătură un cîine stingher şi flămînd. La început oamenii îl confundă cu un lup. Speriat de gloanţe, clinele se apropie gudurîndu-se de ei. Oamenii îl gonesc dar clinele îi urmează cu încăpăţînare- De fapt toată schiţa este un zguduitor dialog interior, care are loc în sufletul unuia dintre eroi, provocat de înfăţişarea jalnică a cîinelui fără stăpîn, de dorinţa lui, deşi e alungat mereu, de a fi primit să meargă alături de oameni. Ideea principală, care se degajă din această schiţă este aceea că războiul a răpit oamenilor zîmbetul şl le-a împietrit inima, ştirbind astfel frumuseţea vieţii: — „Hai înmoaie-ţi odată inima. Arală-ţi zîmbetul, arată-ţi-l odată, căci nu pot trăi fără zîmbetul omului! Nu Înţelegi măcar atîta lucru ?"
„Ochii" e un fragment dintr-o lucrare mal amplă, apărută tot în „Luceafărul" (nr. 5/958). Textul aduce acelaş mesaj respingînd şi acuzînd războiul de agresiune ca
13*
196
MISCELLANEA
pe o crimă ce sfărîmă vieţile oamenilor sau le schilodeşte mintea. In ţaţa unor ofiţeri superiori, constituiţi in tribunal militar, este adus un sergent cu termen redus care a dezertat de pe front. Omul suferă de o obsesie chinuitoare, vorbeşte mereu de ochii morţilor de pe cîmpul de luptă : „Atunci, domnule preşedinte, la adunarea morţilor m-am uitat pe rînd în ochii lor. Sufletele potopitoare le mai stăpineau în lumini, ln.trebîndu-mă cu înspăirnîntătoare imputare : — Pentru ce ?"
Prin vibraţia lor adine omenească, schiţele amintite semnalează prezenţa în actualitatea literară cea mai arzătoare a unuia din prozatorii, noştri de valoare.
E, T.
ANECDOTIC SI ESENŢIAL
Reporter şi. povestitor înzestrat, Fănuş Neagu dovedeşte mereu pasiune pentru problemele actualităţii. Numai că din păcate două din lucrările sale au siîrnit nedumeriri legitime. Ne vom opri mai pe larg asupra acestor schiţe, pentru că fiecare în parte ridică probleme de loc lipsite de importanţă, cu implicaţii şi în scrisul confraţilor săi de generaţie.
Să vedem despre ce este vorba in prima lucrare- Ne aflăm într-un oraş lingă Dunăre, pe una din străzile apropiate cimitirului Sf. Constantin. Intr-o bună zi localul unei foste simigerii începe să fie renovat, pentru deschiderea unei florării, particulare. Proaspătul patron Marţian Pop, avusese crescătorie de şoareci albi la Brăila. Frizerul din colţul străzii, Andrei Tutulan, merge să-l cunoască pe noul său vecin, despre care cineva îi spusese că-i va fi concurent şi are surpriza să recunoască în el pe fostul său maior din timpul războiului. Incîntat, îl invită insistent la masă, îi oferă, serviciile fiului său adoptiv, ba mai mult, îl ajută să comită o faptă nu tocmai cinstită. înlesneşte dispariţia copilului minor al unei. femei ce intentase acţiune de dovedire a paternităţii împotriva lui Marţian Pop. Are mustrări de conştiinţă şi este profund tulburat atunci cînd vedetă mama îşi caută disperată copilul. Ajuns acasă, află că propriul său fiu primise o corecţie corporală din partea paznicului de la cimitir. Motivul: fostul maior îl trimitea să fure flori de pe morminte pentru a le putea vinde in magazinul său. Faptul îl revoltă. Conjugind purtarea reprobabilă a patronului florar cu o amintire tragică din timpul războiului, Tutulan are subit revelaţia faptului că respectivul s-a făcut vinovat atunci de crimă împotriva umanităţii. De aceea merge hotărît să dea pe faţă la tribunal, nelegiuirea. Am reprodus poate prea amănunţit fabulaţia acestei schiţe, dar am vrut ca. toată, lumea să ia cunoştinţă de subţirimea şi. inconsistenţa, acestui pseudo-conflict. Fănuş Neagu, a intenţional să surprindă aici procesul sufletesc al unui mic burghez cinstit, care atunci, cînd îşi dă seama de pericolul social reprezentat de un. individ ca Marţian Pop, nu se face complicele faptelor sale şi îl demască imediat.
Să vedem în ce măsură a realizat această intenţie. Mai întîi subiectul nu-l serveşte de loc din pricină că însumează un şir de tntîmplări cu totul lipsite de semnificaţie. Autorul, insistă disproporţionat asupra unor detalii fără importanţă, minore:-vorbeşte despre fiica, maiorului, prezintă cu lux de amănunte masa oferită de Tutulan, insistă penibil asupra întîlnirii dintre Tutulan şi femeia ce intentase proces maiorului, ca pînă la urmă să „rezolve" problema propriu zisă neaşteptat de facil.
Tablourile de viaţă descrise de autor sînt dispersate reprezentind. mai mult însăilări de fapte anodine ce nu definesc în nici un ţel. profilul personajelor. Justificarea actelor eroilor rămîne deficitară- Tutulan dacă e un om cinstit din moment ce ştie că Marţian Pop se făcuse vinovat de crime de război, de ce nu-l dă pe faţă de la bun început ? Este ridicol să credem că la aceasta il decid cele două întîmplări minore şi cam
MISCELLANEA
197
neverosimile, la care participă. Mai întU, Marţian Pop şi avocatul sau  vulpoi batnn 7au eă lipsa uneia din părţi In proces, nu duce in mod automat la ciştigarea cauzei de către cel prezent, aşa că nu aveau de ce să recurgă la aceasta manevra nedibacea celălalt fapt, trimiterea copilului la cimitir ca să fure flori, apare mai de graba grotesc
deCU 'ifultimă instanţă, deci, toate cele spuse de Fănuş Neaga nu aduc nimic pregnant si convingător în definirea unui caracter odios, şi nici nu reuşesc sa dea sentimentul unui proces de creştere al conştiinţei cetăţeneşti. Aşa stînd lucrurile autorul a sen o povestire banală, netipică, care nu oAuce un conflict semnificativ pentru realitatea zilelor noastre. Pericolul alunecării într-o literatură anodină a faptelor oarecan, lipsite de semnificaţii adinei, îl pîndeşte pe autor.
Cealaltă povestire, „Proprietar a noua parte" vrea să surprindă momentul trecem unul tînăr colectivist spre o înţelegere superioară ,a sensului vieţii. Mai precis intenţionează să ne dea imaginea rezultatelor goanei după înavuţire şi a rămăşiţelor mentalităţii de mic-proprletar. Numai că şi aici faptele sînt diluate se insista asupra unor episoade secundare, iar esenţialul: schimbarea de atitudine a tînărului colectivist nu se explică în nici un fel. Altercaţia dintre Lie Drăcilă şi prietenul său mie verosimil sa ducă la o cotitură atît de-bruscă şi hotărîtă în felul lui de a fi. Prea îndărătnic, prea dîrz în apărarea venitului său personal, eroul schiţei nu e de crezut că poate face un asemenea salt, de la o stare de spirit la alta. Confuzia pluteşte deasupra acestei schiţe unde descoperim aceeaşi lipsă de selecţie a anecdoticului de esenţial, lipsă care duce la escamotarea momentelor hotărîtoare din evoluţia eroilor.
Autorul celor două schiţe nu este un prozator lipsit de talent. De aceea avem tot dreptul să-i cerem să nu se lase antrenat pe panta scrisului facil.
I. N.
VARIANTĂ NEREUŞITĂ SAU CUM S-A PĂCĂLIT O EDITURĂ
Pentru cititorii volumului de povestiri al lui Mihail Pop „Cerul era plin de stele" publicat la ESPLA, cartea : „La vest de Majorca", tipărită sub auspiciile colecţiei „Cutezătorii" a Editurii Tineretului, nu reprezintă ceva nou. „La vest de Majorca" este o reluare a povestirii „Contrabandă" din volumul citat. Să fi adus oare autorul modificări structurale care să justifice republicarea lucrării într-o altă editură ? Prima varianta nara aventura tristă a unui tînăr de 18 ani- Obsedat de mirajul mărilor şi oceanelor, de misterul călătoriilor, tînărul se îmbarcă pe un vas care aduce în timpul războiului civil din Spania, prin contrabandă, arme pentru fascişti. Inspiraţie fatala ! Vasul este reperat si echipajul se vede pus în situaţia de a-1 scufunda pentru ,a scapă de judecata
si închisoare. „ ,
A doua variantă aduce înainte de toate o modificare... a proporţiilor : numărul paginilor creşte de peste 10 ori- Sporul se realizează pe seama lărgirii capitolelor existente în prima variantă.
S-ar părea că autorul s-a străduit să îmbogăţească şi psihologia vechilor eroi. Astfel în ce-1 priveşte pe eroul principal,' aflăm noi motive care-1 îndeamnă să plece în călătorie - ,li era teamă (tînărului n.n.) că niciodată nu va scăpa de casele ei dărăpănate (ale Constanţei n-n.) cu zidurile coşcovite de soarele arzător al verii şi pline de umezeala pătrunzătoare a lungilor, nesfîrşitelor zile de toamnă şi iarnă înceţoşata. O ura (e iarăşi vorba de Constanţa) pentru că totul era la fel azi cum fusese ieri. Aceeaşi mizerie, acelaşi miros acru de leşie şi de lături de rufe murdare, nesfîrşitul chin al mamei si mereu neînvinsa lui dorinţă de a o scăpa de truda amară". Menta într-adevar remarcată strădania autorului de a adăuga predispoziţiei spre aventura, aceste —
noi
198
MISCELLANEA
date psihologice — repulsia faţă de oraşul natal monoton, mizeria cotidiană, truda mamei, etc.
Deasemenea pe parcursul acţiunii Mihail Radu Pop aduce modificări numelor eroilor. Pe tînăr îl chema Ion Ahmăroaie. Patronimicul a fost modificat în Amaru. In această a doua variantă a vechii povestiri Amaru nu mai termină şcoala, ci e numai în clasa a IlI-a- Fochistul care se numea cu totul ambiguu Barba-Carol,. primeşte o coloratură mai precisă acum prin numele, cu totul adecvat : Barba Năstase. Secundul vasului era în prima variantă romîn şi avea simpatie pentru republicanii spanioli. In „La vest de Majorca" el capătă origine italiană şi profesează un fascism fanatic. Capitolele noi prilejuiesc autorului introducerea unor personaje care nu apăreau în prima versiune : declasatul Manole, omul căpitanului de vas şi comunistul Şincu.
Manole are rolul de a face şi mai odioasă viaţa de pe vas : el e o brută înfiorătoare în al cărei zîmbet Amaru citeşte dorinţa de a ucide. Pe vasele de contrabandişti se întîlnesc de obicei asemenea figuri lombroziene !
Cît priveşte apariţia Iui Şincu, s-ar pute» obiecta că el nu-şi merită titlul de comunist. Contrar trăsăturilor unui comunist, Şincu nu îşi dă osteneala să înţeleagă oamenii, îi priveşte ca pe o masă nediferenţiată. „Toţi (s.n.) sînt nişte oameni fără conştiinţă, fără credinţă în vreo lege", afirmă Şincu despre echipaj. „Este o adunătură ~- (din care, excluzînd pe căpitan şi pe Manole, nu mai rămîne nimic pentru că în carte nu mai e prezentată nici o altă figură n.n.) de epave ale societăţii. Nu ştiu unde am mai întâlnit expresia asta (!) dar este cea mai nimerită (! !) Cred că pe corăbiile de piraţi nu ar fi putut exista oameni mai răi ca pe ,,Madonna". In discuţiile cu alţi comunişti, el demonstrează că nu poate face nimic pe vas, ca apoi să avem surpriza ca anunţă că a înfrînt ori ce obstacole şi a avariat în proporţie de optzeci la sută un transport de muniţii, că a făcut impracticabile cîteva sute de arme automate dintr-un alt transport! Or, întreaga existenţă a lui Şincu pe vas se face simţită într-un singur caz, cînd trimite o lovitură bine plasată în bărbia lui Manole. In rest, Şincu se lamentează „Sînt un om de nimic". Despre viaţa lui, într-adevăr, nu ni se spune nici un cuvînt. Nu cunoaştem antecedente, nu ştim ce gîndeşte eroul... Şi cu toate acestea autorul vrea să ne convingă cum că Şincu exercită o înrîurire foarte mare asupra tînărului erou a! cărţii. Fascinat de talentul cu care Şincu aplică pumni, Amaru capătă numaidecît o atitudine comunistă şi se schimbă fundamental, renunţînd la aventuri sterile. Schimbarea aceasta e cam ciudată şi mai ales cam de necrezut ! Pentru că e greu de presupus că băiatul, plecat de dorul aventurii şi al banilor, în cîteva zile numai să fi ajuns să renunţe şi la una şi la alta, acceptînd o misiune pentru îndeplinirea căreia, risca să-şi piardă viaţa.
Dar dacă autorul n-ar fi povestit asemenea „transformări", n-ar mai fi fost necesară apariţia lui Şincu. Şi la Şincu nu putea renunţa. Altfel ce noutate ar fi adus cartea ?
Iată dar cum dezvoltînd la maximum (mai mult în întindere decît în profunzime) capitolele exis)tente şi neintroducînd decît prea puţine lucruri noi, povestirea a pierdut şi spontaneitatea cîtă o avea în prima ei formă.
După toate aceste constatări nu înţelegi cum e cu putinţă ca un autor să se coboare la asemenea procedee şi o editură să se lase atît de uşor păcălită.
I. N.
TEXT ŞI ILUSTRAŢII
A ilustra un text literar într-o revistă, înseamnă — după cum se ştie — a exprima într-o formă plastică un conţinut de idei strîns legat de conţinutul de idei ai textului. Mai mult, o ilustraţie poate îmbogăţi textul, adăugind în noile forme plastice
MISCELLANEA
199
un plus de claritate şi expresivitate formei literare. Toate acestea sînt adevărate în sfera ideală, practic însă nu de puţine ori ilustraţia sărăceşte lucrarea beletristică ori chiar îi diformează sensurile- Sînt mai multe explicaţii. Există cazuri cînd ilustratorul n-a înţeles sensul textului sau viziunea lui faţă de realitate nu corespunde viziunii scriitorului. Trebuie să adaug că lipsa de seriozitate şi de răspundere în problemele ilustraţiei pot îi cauza falsificării inconştiente a creaţiei literare atunci cînd respectivul ilustrator se plasează la periferia   rolului său de artist,   ducîndu-şi   munca pe
linia minimului efort : ornamentarea textului cu „ceva" desenat sau înveselirea paginii cu „altceva" decît literele.
Alt caz, e repetarea inutilă a ideilor din text prin ilustraţie, şi care reprezintă incapacitatea ilustratorului de a sezisa şi de a lărgi conţinutul operei beletristice. Acest ilustrator se va opri la „pomii înfloriţi", la „norii de pe cer" pe care îi va repeta ca
pe un refren al textului, fără să transpună artistic, într-o viziune proprie, primăvara despre care vrea să vorbească textul, ceea ce duce la platitudine, la ilustraţie fotografică. Adevărul ne obligă însă să spunem că întîlnim şi exemple fericite în care ideile textului îşi găsesc cea mai sugestivă formă plastică sau chiar adaugă sensuri noi scrierii, arătînd că desenatorul s-a situat pe o poziţie justă, pătrunzînd sensurile cele mai adînci ale textului.
Cercetînd cîteva reviste literare din ultimele luni, ne-am oprit la citeva ilustraţii care confirmă — credem — cele afirmate mai sus-
Astfel, în „Gazeta literară" Nr. 38/58, la textul lui Victor Vîntu care urmăreşte să redea avîntul muncii învăţătorilor şi al medicilor în Ţara Moţilor, desenul, deşi de bună calitate, poate fi cel mult încadrat cu titlul : „Tristeţea de a fi şcolar", sau „Amintiri din şcoală", s-au „Biata învăţătoare". Recunosc că nu e uşor să plasticizezi o idee, că nu e uşor să redai, convingător, în alb şi negru, avîntul şi munca din zilele noastre.
Totuşi, e de datoria noastră să semnalăm momentul în care desenul se depărtează de text, îl interpretează greşit, dă o falsă idee asupra conţinutului.
Munca unei tinere brigadiere este luminos redată într-un desen al lui C. Oso-rovitz. Linia şi concepţia grafică servesc sensului optimist pe care îl dă autorul lucrării sale. Dar acest portret ne pare forţat, preconceput. De ce oare ? Pentru că brigadiera pare a trăi pe alte meleaguri decît ale noastre. Figura acestei fete se apropie mai degrabă de figurile stilizate ale basoreliefurilor egiptene, sau chiar a frumuseţilor tahitiene pictate de Gauguin.
Desenul, frumos lucrat, se dovedeşte a îi, la o privire mai atentă, o abstracţiune prezentînd accente ale estetismului, lipsit de contingenţă cu realitatea. De aci impresia de neaulentic în reprezentarea grafică a brigadierei. Lipsa de unitate dintre conţinutul
care ar fi trebuit să fie al desenului şi forma lui căutată, duce la o evadare din real.
în „Luceafărul" Nr. 3/958, a apărut o interpretare a figurii lui Sahia care nu corespunde imaginii pe care ne-am făcut-o asupra luptătorului social şi scriitorului comunist, aşa cum apare el din operele sale. O faţă chinuită, o privire abătută, în care nu regăsim nici acuitatea sensibilităţii sale, nici luminosul echilibru dintre gîndire şi fapta. In acest desen, întîlnim exprimat mai degrabă regretul pentru scriitorul dispărut prea de timpuriu, decît admiraţia pentru luptătorul comunist. Dimpotrivă, imaginea pe care ne-o dă pictoriţa Medy Dinu despre acelaş Sahia ni se pare mult mai aproape de adevăr şi mult mai bine realizată artisticeşte. Intr-o interpretare plină de afecţiune, Medy Dinu a reuşit să ne sugereze înaltele însuşiri morale ale scriitorului militant.
Desenul care însoţeşte poezia lui Mihai Beniuc („Contemporanul" din 22 august), foloseşte ingenioase suprapuneri pe text. Linia desenului e hotărîtă şi se potriveşte versului dinamic al poetului. Totuşi, imaginea luminoasă a socialismului, aşa cum ne apare din versurile autorului, este întunecată prin îngrămădeala de personaje, a căror expresie oscilează între încăpăţînare şi nelămurire. Nici de astă dată ilustraţia nu a izbutit să redea cu precizie ideea care l-a condus pe poet.
•200
MISCELLANEA
Ldeia de „Pace" din desenul Floricăi Cordescu („Luceafărul". Nr. 2/958), ca să dăm un singur exemplu, reuşeşte să convingă şi să se impună, tocmai prin vioiciune, prin claritate şi dinamism. Ilustraţia, în cazul acesta, a izbutit să animizeze pagina. Titlul a prins viaţă. Ilustratorul s-a -dovedit, iîn acest caz, ce! mai fidel intrepret al poetului.
Ioana Olteş ,CE SEÎNTÎMPLĂ CU LOGICA?"...
Robert Kemp, membru al Academiei franceze, răspunzînd mai de mult unei anchete iniţiată de revista „Carrefour" privind problemele culturii franceze, lansa patetica întrebare: „Ce se intîmplă cu logica ?". Eminentul publicist şi cronicar dramatic semnala ca un fenomen dintre cele mai îngrijorătoare abdicarea unora dintre intelectuali de la. poziţiile raţionalismului, repudierea de către unii oameni de cultură [râncezi a tradiţiilor iluministe ale enciclopediştilor.
Procesul degradării culturii burgheze influenţează puternic concepţiile si orientarea unor scriitori ispitiţi de mirajul unei literaturi „non-cognitive", iremediabil ermetică şi ilogică, dar tocmai de aceea frenetic aplaudată de snobii estetizanţi. Nu este oare semnificativ că unul dintre poeţii tineri, intens lăudat de critici şi prin aceasta devenit în scurt timp notoriu — e vorba de Jaques Bens, al cărui volum de versuri „Cîntec trăit" a apărut nu de mult ta „GalUmard" — se lamentează astfel într-unui din cele mal lăudate poeme ale plachetei sale : „Rămîn cîteodată fără să spun ceva/ Crăpînd de plictiseală, asudînd de teamă/ amănunţind cu amărăciune/ nebuna alcătuire care este fiinţa mea".
Această mărturisire nu trebuie să ne surprindă. Jaques Bens se călăuzeşte după pilda maeştrilor săi şi dacă aceştia cultivă o poezie a dezabuzării, nocivă şi dezumanizată, este explicabilă atitudinea adoptată de poeţii tineri. Un scriitor vîrstnic şi preţuit, cum este Jules Supervielle dă în acest sens un regretabil exemplu. Sub semnătura sa a văzut lumina, tiparului un articol-confesiune ce deschide numărul din mai ax. al lui „Nouvelle nouvelle Revue francaise", articol cu răsunet, judecind după numeroasele comentarii ce le-a stîrnit în cele mai diverse medii şi cercuri artistice.
Jules Supervielle teoretizează necesitatea eliberării din „chingile logicii", folosul ■ de ordin estetic pe care actul liric l-ar obţine din. anularea reflexivităţii, cultivarea iraţionalismului fiind considerată ca o ipostază viabilă şl, în esenţă, cea. mai sigură do-•vadă a „elevării" estetice.
După cum se poate vedea, nu ne găsim in faţa unor idei ce revendică meritul noutăţii. Surprinde însă faptul că un poet de prestigiu ca Jules Supervielle se aşează pe. aceleaşi poziţii cu exponenţii artei absconse, aducînd în sprijinul notaţiilor sale experienţa propriei creaţii, nu odată pozitivă. Pentru cine cunoaşte şi preţuieşte mesajul ei de ţinută umanistă, opiniile teoretice ale poetului apar ca o concesie dureroasă făcută ermetismului evazionist şi iraţionalismului: „Mi se Intîmplă — declară Supervielle — să-mi spun că poet e 'acela care îşi caută raţiunea dar se teme să o ■găsească". Şi mai departe: „Dacă o găseşte a încetat să mai fie poet pentru-a deveni logician, prozator, un oarecare (observaţi nuanţa de dispreţ — n-n.) ce se foloseşte de abstracţiuni, pentru a se exprima".
Dezvoltindu-şi consideraţiile maligne, Supervielle afirma în continuare: „...(poetul) trebuie să inventeze un univers pe placul lui, pe măsura lui subiectivă. Ori tot ceea ce îi pare demn de atenţie e atras de magnetismul său lăuntric şi dispare în el, egoism cu atît mai crud cu cît îl privează pe poet de cele mai frumoase bucurii ale îumii exterioare pentru plăsmuiri ce adesea îl nemulţumesc". Numai cei ce încearcă un
MISCELLANEA
201
sentiment de ostilitate faţă de realitatea timpului nostru mai pot face azi apologia subiectivismului şi a claustrării egotiste.
Ce propune Supervielle confraţilor mai tineri cu privire la trăirea in actualitate? ..Trăiesc în contratimp. Cînd se produce un eveniment mă mulţumesc să-1 înregistrez sec, maşinal. Las pe mai tîrziu grija de a lua cunoştinţă de dînsul, de a-1 trăi poetic".
Cînd cunoaştem istoria zilelor agitate prin care trece Franţa ne putem da seama că asemenea confesii nu sluţesc ţelurilor artei majore. Ele seamănă mai de grabă cu un glas de sirenă ce încearcă să adoarmă conştiinţa tinerilor scriitori. Este desigur pozitiv că o serie de scriitori francezi de prestigiu urmează astăzi un alt drum: al realismului, în respectul iradiţiilor umaniste şi democratice şi ni se pare îmbucurător să-i putem număra printre aceştia pe Louis Ar agon, Robert Merle, Roger Vaillant, Pierre Paraf, Jacques Madaule, Arthur Adamov, Vercors, ş.a. Ei se opun prin scrisul lor tendinţei de a promova o literatură anistorică şi dezumanizată. J'otuşi literatura nocivă îşi face loc, se insinuiază prin diverse canale cu sprijinul radioului şi al acelor publicaţii de specialitate care sub aparenţa detaşării de orice contingenţă politică fac pe de-a-ntregul jocul politicii culturale a capitalismului. Pervertirea morală şi sterilizarea sufletească sînt caracteristicile ei.
Astfel pledoaria pentru apolitism merge cîteodată mină în mină cu „noul existenţialism" ca formă evoluată a celui mai exacerbat egotism. In numărul din iulie a.c- al publicaţiei „Nouvelle nouvelle Revue francaise", filosoful Maurice Blanchot comentează sub titlul „Pasiunea indiferenţei" lucrarea lui Andre Gorz „Trădătorul". prefaţată de lean Paul Sartre.
Blanchot a încredinţat paginilor revistei un adevărat studiu, iar din cele scrise de dînsul pricepem că şi Şartre n-a dat la Iveală un simplu cuvînt introductiv ci un adevărat manifest al concepţiilor sate actuale despre raportul individ-societate, indi-vid-istorie.
Gorz este un kafkian al zilelor noastre sedus de teoria „trăirii autonome a eu-lui". Blanchot explicindu-şi titlul eseului, afirmă că „indiferenţa" nu e în cazul de faţă o trăsătură de caracter sau o atitudine ideologică şi e cu totul neimportant „să aflăm dacă ea constituie drama individului de care ne ocupăm, sau adevărul vieţii lui; ea nu e o aptitudine cît o dispoziţie spre neutralism". Aşa dar, ne aflăm, pe terenul unei justificări a indiferentismului şi impasibilităţii umane şi sociale, hrănită nu din abulie ci mai de grabă din conceptele individualismului existenţialist.
în definitiv ce tratează, lucrarea lui Gorz ? O spune fără înconjur Blanchot şi într-un limbaj greu inteligibil: ,.Cartea lui Gorz este cîntarea rece, ordonată, pasionată şi străină de perspectivele depărtate. . a hotărîrii de a se impersonaliza". ,,Ceea ce vorbeşte deci în această carte este o voce falsă, actuală şi totuşi anacronică care este a necesităţii de rostire, oricît ar fi ea de imitativă, de nepăsătoare şi de neutră, în limba străină, ciudată, prin care psihanaliza ne-a învăţat... să ne descoperim propriile noastre începuturi în noi şi în inima noastră".
„Concluzia ? Trebuie „să ne întoarcem în noi înşine şi să ignorăm restul 1 deoarece atari experimente ne scot din banalitate şi „ne învaţă să fim nihiliştl"(?)
Şi în vreme ce Bernard Eschesseriaux, Bourbon Busset şi alţii ne dau lungi istorii împănate cu violuri, aventuri onirice, tentative de asasinat şi insatisfacţii erotice, o parte a criticii literare este ea însăşi cîştlgată de ideile iraţionalismului şi ale gratuităţii estetizante.
Cel mai proaspăt aderent la această tendinţă a „non-reflexivităţii", cum o numeşte Wurmser, este tinărul critic Charles Juliet. Universitar de dată recentă, — el s-a impus prin cîteva studii despre trinitatea Jules Lemaitre-Lanson-Thibaudet ce i-au cîştigat simpatia şi bunele aprecieri ale specialiştilor. în ultima vreme a părăsit calea istoriografiei
202
MISCELLANEA
şi a abordat aspecte ale literaturii contemporane. In numărul din iulie-august 1958 în-„Les lettres nouvelles" semnează un studiu sub titlul „Reverzy sau viitoarea nefiinţei".
Criticul întreprinde o lungă analiză a romanului „Le Corridor", tipărit în primăvara acestui an, evocînd aspecte din scrierile anterioare ale lui Reverzy cu scopul de a reliefa cîteva din coordonatele prozei acestuia. Sînt puse în discuţie şi romanele „Piaţa neliniştilor" şi „Pasajul", încît putem spune că Juliet realizează — după cum afirmă singur — n mică monografie a unuia dintre autorii reprezentativi ai literaturii franceze actuale.
Insă articolul cît şi aplicaţiile lui aruncă o lumină curioasă asupra opticii comentatorului cît şi a operei comentate. Fiindcă iată ce spune Juliet: „Plecând' din domeniul liniştii pentru a creia, scriitorul trebuie să împlinească propria-i moarte. El trebuie să se sinucidă prin scris şi înainte de a scrie, pentru ca să poată plăsmui. La Reverzy totul se petrece ca şi cum obiectul ar interioriza subiectul şi l-ar nimici inel însuşi..." ,
Pentru ca Reverzy să ajungă la „liniştea, vorbitoare" sînt necesare cîteva metamorfoze, criticul avînd satisfacţia să înregistreze cîteva- Prima, ar fi după opinia sa, următoarea: „Funcţia anulatoare (?) a limbajului are proprietatea să nimicească „ceea ce el reprezintă" (?!?). Foarte neclar şi perfect absurd! A doua cerinţă are în vedere caracterul liniştii „componenţă complimentară a limbii". In acest sens este citat William Saroyan a cărui „teză" este îmbrăţişată de Juliet cu entuziasm: „Nu scrieţi cu cuvinte, scrieţi cu linişte (ecrivez avec du silence)". Prin urmare, proclamă Juliet, „avem nevoie de un conţinut irealizat, sustras oricărei noţiuni".
După ce sînt instituite comparaţii — unele revelatoare — cu lucrările marchizului de Sade, cu cele ale lui Joyce şi Kaţka aflăm că în recenta sa carte „Le Corri dor", Reverzy „suprimă tot ce este susceptibil de evoluţie : personajele, intriga, pe scurt tot ce constituie dinamica scrierii". Devine limpede că romanul acesta e într-adevăr o carte „inedită" de vreme ce Juliet ne lămureşte imediat: „Le Corridor" întruneşte cîteva personaje văduvite de orice sentiment uman, reduse la aparenţe, lipsite de trecut şi viitor. Omul pradă lucrurilor .neînsufleţite este făptura devenită obiect, fără conştiinţă şi fără memorie".
Charles Juliet aplaudă filozofia lui Reverzy şi descoperă în caracteristicile literaturii lui: exaltarea morţii, indiferenţa şi pasivitatea in faţa suferinţei, neliniştea existenţialistă şi tentaţia narcoticelor „singurul fundament posibil al „fiinţei umane".
Literatura franceză de azi cunoaşte şi propagă şi alte speranţe. Foarte recent Louis Ar agon a publicat romanul său „Săptămîna sfînta" care este prin temă un roman istoric dar bogat în implicaţii actuale, în aluzii la evenimente contemporane. In prefaţă autorul a scris printre altele: „Nu poţi. face roman istoric, adică na poţi. dialoga cu trecutul dovedind nepăsare faţă de prezent şi cu atît mai puţin fără conştiinţa unui. scop". Romanul tui Robert Merle „Vittoria, prinţesă de Or sini" închinat luptelor pentru libertate ale carbonarilor, evocările lui Pierre Paraf despre Romain Rolland, Henri Bar-busse şi Jean Jaures, poemele iul Vercors, comediile lui Arthur Adamov — toate laolaltă fac să răsune idealul progresist al umanităţii., afirmă încrederea lor în viitorul luminos al Franţei.
In ce-l priveşte pe Charles Juliet şi comparşii, este regretabil că preferinţa lor se îndreaptă spre „nostalgia ultimei speranţe" opţiknea acestora fiind aceia a deznădej-dei morbide şi destrămării interioare. Probabil că este singura speranţă ce a mai rămas lumii din care fac cu toţii parte.
H. Zalis
NOTE DE LECTOR
M. S ABOVE AN U% „FRAŢII JDERI"*)
fraţii Jderi" depăşeşte înţelesul curent acordai romanului cu specie. Această carte are o respiraţie poetică şi o gravitate epica ce o aşează printre operele cu o fizionomie
deosebită. , . .
Desi peste datele cunoscute din cronica, i si documente cu greu se mai putea trece Sadoveanu a trăit parcă actul revelaţiei epocii lui Ştefan cel Mare, în toata autenticitatea şi bogăţia detaliilor ei. Uime^e pur şi simplu intuiţia profunda şi■ sigu-^ \anţa scriitorului în   informaţie, fandu-i cunoscute toate cite au fost şi s-au m-tîmplat atunci: codrii prin care domnul a vinat  bourul,  drumurile pe care se pre-^ umbla alaiul domnesc şi pe carcera adusa prizonieră Voichiţa, unde erau tabenle de luptă, la ce chibzuia domnul cînd se retrăgea   singur,   şi ce anume vorbea cu norodul etc. ,» Fraţii Jderi" este epopeea cea des pja_ nultă în trecutul literaturii, opera al cam pivot   principal   e lupta pentru apară, ea pămîntului şi pentru păstrarea independenţei în faţa valului turcesc, eroismul poporului romîn. _
Ctntul lui Ştefan este în acelaşi timp j. cîntul Moldovii întregi. Domnul şi poporul apar, din cele trei romane, ca o undate incit cultul profesat de scriitor se împarte Uire cel ce a condus şi s-a spr,,init pe masele ţărăneşti si poporul care a lupta sub conducerea unui domn înţelept pentru apărarea   libertăţii Moldovei. E momentul
"*) M Sadoveanu: Opere, voi. XIII, E.S.P.L.A., 1958.
istoric caracteristic comentat de altfel şt de Marx, informat din Bălcescu, în care domnul simte în ţărănimea răzeşă o forţă pe care o poate întrebuinţa  pentru   a-şi menţine puterea, restrîngînd drepturile si pretenţiile boierilor. M. Sadoveanu are o viziune romantică asupra lui Ştefan, cu puncte de plecare în eposul popular. Gloria lui Ştefan nu t-o determină numai acţiunile belicoase si domnul nu este un militar care şi-a cucerit celebritatea exclusiv pe cimpui 'de bătaie. Ştefan, apropiat de norod este întîi de toate un moldovean care gindeşte si simte ca un răzeş, a cărui conştiinţă e 'preocupată de soarta ţării şi a cărui existentă nu poate ţi închipuită în afara istoriei Moldovei. Ştefan, ajuns domn, nu va duce politica clasei boiereşti de sărăcire a ţărănimii, de asuprire a ţării faţă de turci, din care cauză el nu mai este văzut de popor ca un boier ajuns în scaun pan viclenii si linguşiri, ci ca un moldovean care trebuie să apere ţara. Fraţii Jderi, ţeciorn comisului Manole Păr Negru, feciorii sta-_ rostelui Căliman, ostenii din tabere, razeşu de prin sate, poporenll strînsl la hramuri si tîrgovelii îl însoţesc şi îl apără pentru 'că îl simt al lor, îl slujesc cu loialitate il înconjură cu prietenie, îi ascultă poveştile cu smerenie, îl urmează la vînătoare ca soli credincioşi.
Renumele Iul Ştefan nu provine de pe urmele unei armate de mercenari, ci U aduce masa de ţărani chemaţi la lupta şi uniţi cu domnitorul într-o singură voinţa, de a nu lăsa pămîntul ţării cotropit - şi
204
NOTE DE LECTOR
acest impuls anulează planurile Porţii. In timp ce Jderii,-şi cu ei întreg norodul, strămută de la un an la altul locul de luptă cu duşmanii, boierii umblă cu pîrl, urzesc comploturi, se pun în slujba duşmanului-
Oamenii măriei sate nu. sînt numai Jderii şi feciorii starostelui ci toate neamurile de răzeşi care, ca şl aceştia, au de apărat pă-mînturile lor şl pămîntul ţării, la un loc cu domnul. După cum am zis, figura lui Ştefan apare zugrăvită in spiritul eroului popular dar adăugîndu-i-se elemente noi din propria viziune a Iul, Sadoveanu. Vitejia lui Ştefan ţine bunăoară de domeniul miracolului. Starea ţârii e mărturia unei prosperităţi nemaiîntîlnite în trecut. De cînd Ştefan cîrmueşte, toate rînduielile au intrat în matca lor, nedreptăţile au dispărut, drumurile sînt libere şi negustorii îşi pot aduce în linişte mărfurile. Pămîntul e mal darnic, livezile fac poame de rămîn în crengi, din prisăci mierea se stânge în poloboace, iar ceara se cară cu carele. Firea întreagă e cuprinsă de ideia fecundităţii şi abundenţei ca-ntr-o geografie paradisiacă.
Pe măsură ce se întinde faima Iul Ştefan, se afirmă şi vitejia Jderilor. Feciorii comisului Manole se nasc, cresc şi mor în această domnie care parcă nu va avea sfîrşit, împînzesc ţara cu numele poreclă al comisului, au o istorie care se întrepătrunde cu aceea a domnului. Jderul cel mic, căruia i se dedică primul volum, e o pro-ectare în afară a personalităţii lui Ştefan, viaţa desfăşurîndu-i-se între aventura romantică şi datoria către curte, făcută cu o abnegaţie totală. lonuţ e al doilea protagonist al ciclului epopeic, după Ştefan, şi pe parcursul acţiunii cei doi eroi îşi alternează primul loc în mersul evenimentelor. Naraţia vieţii lui lonuţ. şi a celorlalţi Jderi e spusă de scriitor într-o frazare lirică rar intîlnită, cîntîndu-le cu solemnitate legendara lor existenţă. Simion are în grijă grajdurile domneşti, unde e păstrat calul cel alb purtător domnului de izbîndă în bătălii, Nicodim călugărit la Neamţ pentru a ispăşi păcatul unei dragoste, înseamnă pe ceaslov domnia lui Ştefan,, dorul de
viaţa laică punîndu-l din cînd în cînd pe drumuri spre casă, ori vreo răbufnire a tinereţii ţăcîndu-l să se asocieze celorlalţi fraţi în diferite aventuri. lonuţ e sufletul acestei familii ramificate pe întinderea Moldavii. El priclnuieşte spaimă Iii-saţtei, din pricina firii lui nesăbuite, cu-treeră cu fraţii săi Polonia pentru a răpi pe Maruşca, are curaj să străbată împărăţia turcească ca să spioneze pregătirile războinice. De numele lui lonuţ şi al domnului se leagă toate peripeţiile şl se ţese intriga romanelor, deschizîndu-se toate căile de evocare ale ţării de altă dată. Curtea domnească ca şi casa comisului, viaţa din ta-berile de luptă, romanul eroic al voevodu-lul şi cel erotic al Jderilor tineri, viclenia boerilor, viaţa poporului pînă în detaliile care l-ar scăpa şi unui martor contemporan, nimic nu scapă scriitorului. Comisul Manole, bătrînul aşezat, ţinînd socotelile grajdurilor şl ale casei sale, supus poruncilor de la Curte, Ilisafta — unul dintre personajele cele mal îndrăgite, vorbăreţe, cicălltoare dar cu un suflet bun, meşteră în pregătirea bucatelor şi iubitoare peste măsură a copiilor ei —, starostele Căliman cu cel doi feciori, ca nişte matahale, care se pierd totuşi în faţa domnului dar în luptă lovesc în turci ca în sălbătăciuni, părintele Amfilohie, înţeleptul Curţii, mătuşa Chlajna, soţiile voevodului, nurorile III-saftei, trimişi diplomatici, figuri de boieri, de ţărani, de oşteni, lasă impresia că în roman pătrunde toată lumea Moldovii de altă dată. Oamenii îşi aduc cu ei obiceiuri, deprinderi, credinţe, dină prin diversitatea sufletească un tablou unic demn de această epocă vitejească. Sadoveanu reface într-o atmosferă de suavă poezie Imaginea trecutului naţional într-unui dintre momentele sale cele mai semnificative, ale cărui coordonate se leagă de vremurile noastre. Evident, patriotismul şi convingerile democratice ale scriitorului, se vor limpezi la flacăra concepţiei clasei, muncitoare şi vor urca. pe treapta, cea mai înaltă a înţelegerii Istorice în romanul „Nlcoară Potcoavă". Dar tocmai legătura lui Sadoveanu cu trecutul
NOTE DE LECTOR
205
ţării si cu năzuinţele vii ale maselor populare 'explică poziţia cetăţenească pe care s-a situat scriitorul în creaţia sa imediat după 23 August. In „Fraţii Jderi" Sadoveanu povesteşte şi cîntă alternativ ca ba-trînil povestitori care narau şi isi interpretau muzical opera, într-o nesfîrşita inspi-
raţie, istoria plină de lupte şi de sufennfe a poporului. Istoria Moldovei se afla topita aci si putem spune eufemistic că o vom cunoaşte, citind-o ori declamînd-o dupa cum istoria Eladei se învăţa scandinduse metrii poeziei lui Homer.
M. Bucur.
EUGEN FRUNZA: „LIBERI SI STĂPÎNP' V
Eugen Frunză s-a dovedit întotdeauna un neobosit cronicar al evenimentelor pe care le trăim. Adeziunea înflăcărată la actualitate a fost însă considerată de unu critici literari drept unica însuşire a liricii sale Subliniindu-se participarea directa la lupta poporului nostru, se   insinua,  în acelaşi timp, că realizarea literară ar ramine datoare ideii pe care o sluţea, că poetul nu ar fi înzestrat cu forţa necesară traducem ln Vers a unei trăiri intense. De la caracterizări de felul acesta, pînă la parodii de un gust îndoielnic, estetismul nu a neglijat nici o armă pentru a nega, în fond, talentul poetului.
Vom încerca să schiţăm, in rîndurile ce urmează, coordonatele care definesc creaaa lui Eugen Frunză, aşa cum sînt ele accentuate de versurile cuprinse in „Liberi s stăpîni" Apărută cu aproape doi am m Tmă, cartea nu s-a bucurat de atenţia meritată din partea criticii Socotim de-aceea, că intervenţia noastră nu e tardiva.
S-a constatat în mai multe rindun ca Eugen Frunză e un poet al izbucnirilor tumultoase, patetice. Dar, de cele mai mu ori nu s-au enunţat toate consecinţele acestui fapt- Solicitat de frămîntările contemporaneităţii, poetul simte că datoria sa nu se limitează la consemnarea evenimentelor cărora le e martor, ci participă la ele in mod nemijlocit : „Eu, unul, slujesc la bine si greu I sub steagul de purpur I al veacului meu. Şi-mi place-o ţărîmăl de su)let să pun I in iot ce se naşte I mal drept şi
mal bun..." In această direcţie, mărturisită progra-
matic de poet. trebuie căutată realizarea creaţiei sale- Ea corespunde unei tendinţe remarcate încă de la apariţia numelui poetului în literatura noastră. Legătura aceasta cu actualitatea constituie una din trăsăturile majore ale liricii lui Frunza şi deschide o perspectivă largă asupra versurilor sale.
Avîntîndu-se în domenii inedite pentru lirica noastră, poetul caută să descifreze semnificaţii noi în fapte obişnuite la prima vedere, reliefîndu-le farmecul   ascuns. In străduinţa aceasta de a afla în minereul brut   pe deasupra căruia  privirile altora lunecă nepăsătoare, bobul de metal preţios, stă una din   caracteristicile   creaţiei au Eugen Frunză. Poetul nu ezită să versifice subiectele unor articole de ziar, dacă are certitudinea că ele cuprind o semnifica ie deosebită. Chiar dacă nu izbuteşte întotdeauna transpunerea pe plan poetic, cnuu dacă prozaismele se prezintă încă uneori ca o zgură pe care n-a reuşit s-o înlăture, încercarea poetului e vrednică  de lauda Tntr-un cuvînt, face apel la orice subiect despre care crede că ar sublinia cu şi mai multă tărie înrolarea sa Mărită in rîndurile literaturii partinice. Exprimind dired entuziasmul marilor realizări  ale clasei muncitoare şi ura împotriva duşmanaor, poetul a. creat numeroase versuri remarcabile. Intr-un poem intitulat   „Cuvîntul , Eugen Frunză găseşte cîteva definiţii sugestive cuvîntului „comunist":
*)) Ed. Tineretului
„Cuvîntul care zguduie şi cheamă Şi-nalţă şi îl mingile pe om...
Cuvîntul care noaptea o răstoarnă
206
NOTE DE LECTOR
Din milenaru-i tron, cuvîntul zi Ce din istorii urcă spre-a trezi Planetele, cu sunete de goarnă".
Alteori, imaginea capătă semnificaţii de simbol:
„Şi de-aş orbi, ca Orion orbitul Fringe-mi-aş noaptea cea grea: Orb, aş porni să privesc răsăritul, Pînă ce iar l-aş vedea".
(„Ca şi Orion")
Simbolul se comunică de la început, dez-văiuindu-şi întregul conţinut de idei. Frunză nu recurge la imagini originale cu orice preţ. Preocuparea lui se îndreaptă spre afirmarea limpede a unei idei, spre împlinirea rolului educativ al poeziei. Dragostea aceasta pentru claritate duce la formularea, cîteodată chiar într-un mod abrupt, a unei credinţe fundamentale: triumful comunismului şi prăbuşirea inevitabilă a duşmanilor săi.
în această afirmare deschisă, înflăcărată a crezului revoluţionar, unii n-au vă- ' zut decît retorism. Dar nu s-a arătat că un temperament vulcanic, cum e acela al lui Frunză, e îndemnat să facă apel la toate resursele emoţionale ale cuvîntulut. Versul lui va suna aspru, direct, fără ornamente inutile:
„Nu-s călău, v-o spun, tovarăşi Dar îmi vine, cînd mă-nfurii, ' S-o înec în smoala urii, S-o inviu şi s-o-nec iarăşi".
„Culmi de jăratec... Amurg... Nourii pletele-şi flutură, Brazii de soare se scutură, Molcom izvoarele curg..."
^ Acestei reverii, relatată într-o respiraţie întretăiată, parcă, de emoţie, ii urmează o concluzie plină de substanţă:
(„Licheluţa")
Vehemenţa aceasta nu crează prin ea însăşi poezie. E foarte adevărat. Dar e tot atît de adevărat, că, dacă uneori Eugen Frunză păcătuieşte în această direcţie, adesea nu se opreşte la simplul enunţ versificat al unor adevăruri Poeme ca „Inima", „Bardul". „Amurg", „Pentru tine", pentru a ne opri numai la cîteva exemple, se împlinesc într-o formă poetică plină de culoare. Ele demonstrează fuga de egocentrism a poetului, veşnica preocupare pentru o idee mare, cu valoare generală.
„Baremi atît de-aş putea: Scurt cît amurgul, văratecul. Tării să-i dărui jăratecul Şi să mă sting pentru ea..."
(„Amurg")
^ întoarcerea permanentă spre punctul initial al poeziei lui Frunză : dragostea pentru patrie, pentru oamenii ei, e caracteristica pentru lirica volumului. Ea nu ameninţă să ţie obositoare, atîta vreme cît nu devine manieră. Din păcate, modalitatea aceasta se repetă, devenind uneori o tratare deliberat raţională a subiectelor lirice.
Eugen Frunză e înzestrat cu fiorul poetic apt sa atingă şi teme din cele mai gingaşe: dragostea pentru femeia, iubită. In acest domeniu, deloc neglijabil în creaţia sa, se remarcă acelaşi temperament tumultuos care transformă chiar şi sentimentele cele mai delicate In strigăt şi gest patetic. Cmd însă poetul ţine cu tot dinadinsul să reliefeze acest temperament, ajunge la formulări generale, fără culoare personală:
„Măsoară trenu-n depărtări ogoarele Şi fluieră stîrnind prelung ecou ; Şi la semnalu-i, parcă, evul nou Şi-anunţă triumfal pe zare soarele..."
(„Tren prin Bărăgan")
Forţa satirică a poetului, demonstrată din nou şi în acest volum prin numeroase poezii din ciclul „Avansaţi înainte", e prejudiciată de o lipsă de invenţie a epitetelor. Frunză rămîne adesea la aceleaşi, definiţii ale duşmanului: lupi, vipere, fiare. Limitarea la procedee utilizate într-o măsură prea mare duce la decalajul evident dintre unele poeme ale lui Frunză şi cea mai mare parte a creaţiei lui, interesantă
NOTE DE LECTOR
207
.tocmai prin noutate şi prin precizia cu .care loveşte în duşmani-
Numai pornind de aici, de la valoarea agitatorică a poeziei sale, se poale analiza ■eu sorii de izbîndă legătura dintre versurile sale şi lupta clasei muncitoare de da noi.
Rîndurile de faţă vor numai să cheme atenţia criticii asupra unei poezii care trebuie privită cu mai multă grijă ca pînă acum şi, în orice caz, fără prejudecăţi estetizante.
Dan Grigorescu
ION 1ST RATI: „DIN NEAGRA TĂRÂNIB" *)
Scriitorii moldoveni au dovedit o evidentă înclinare către literatura de evocare. Pe. urmele lui Creangă ei au evocat satul de ■odinioară şi munţii Neamţului, mănăstirile Moldovei, copilăria şi tîrgul Iaşilor încărcat de istorie şi fremătînd de viaţă culturală. Ion Istrati nu face excepţie. Ultimul său volum, „Din neagra ţărănie", este pe de-a întregul o evocare caldă şi emoţionantă a satului moldovean dintre cele două războaie.
Alba Dorohollor în care şi-a petrecut copilăria Ion Istrati era ,,un sat anonim, cu ţărani plugari puţintei la stare, strîmtoraţi, apăsaţi şi croiţi de gîrbaci şi cu nevoi aşa ■cum erau odată, cu felurite focuri de amaruri care curgeau puhoi la fieşte-care, izîn-du-le în calea lor ograda, înecîndu-le casa şi întunecindu-le inima". Un sat ca cele mai multe din Moldova de odinioară, înconjurat de dealuri, învecinat cu o pădure, un rîu sau măcar un iaz, nu departe de un tîrguşor unde se vînd bucatele şi se cumpără uneori cele de trebuinţă, avînd la hotar, pe coastă sau în vale, moşia boierească stăpînită de un necunoscut mereu călător şi pus pe petreceri.
Volumul deşi e o evocare, păstrează o epică a. lui, gîtuită ce-i drept pe alocuri, dar vizibilă şl cu suficientă forţă de ordonare şi organizare a faptelor. Sîntem de fapt înaintea unei autobiografii. Autorul "înzestrat cu reale virtuţi de povestitor, nu exprimă nostalgia după zilele chinuitei copilării, ci îşi cercetează amintirile pentru a înfăţişa îndurerat drumul greu şi umilitor pe care a trebuit sâ-l străbată spre a ajun-
*) E.S.P.L.A., 1958.
ge „din neagra ţărănie" la liceul din Do-rohoi. E drumul cunoscut şi al altor fii de ţărani pentru care şcoala însemna poarta izbăvirii, speranţa în sfîrşitul mizeriei. („Poate îi avea noroc ca măcar tu. din tot neamul nostru, mergînd la şcoală, să oui piciorul în pragul soartei").
Ţăranii, mereu înglodaţi în datorii, minau primăvara, de dinapoia plugului, doi cai costelivi cu care arau fîşia de pămînt căpătat la împroprietărire. Ieşeau la prăşit şi apoi la secerat, adunînd spre toamnă cîjiva saci subţiatici de porumb şi secară care abia ajungeau pînă-n postul pastelul. Femeile munceau deopotrivă cu bărbaţii, avînd in plus grija gospodăriei. Năşteau pe cîmp, îndurau sudalma vătafului şi a jandarmului, îşi ţineau copiii, în vremea lucrului, pe ţarină, ostoindu-le ţipetele cu un motoc de pînză în care puneau puţină pîine de secară împănată cu o fărîmă de zahăr. Se hrăneau, toţi, primăvara şi vara cu pir, urzici, grîuşor, zdrele, lobodă şi leuştean iar iarna, cu te miri ce. Carnea nu apărea pe masa lor cu anii şi coceau, odată pe lună, plinea săracului, pîinea de secară. („Şi mîncam şi noi acolo, vorba nu ştiu căruia, răbdări prăjite şi, în afară de asta, frigearn necazuri, pîrleam supărări, făceam ochi dulci . hazului, înghiţeam noduri, ne puneam pofta-n cui, ne Ungeam pe buze si pe urmă ne scobeam în dinţi, rupînd cîte un beţigaş din coada măturii"). Şi cumva parcă pentru întregirea tabloului intervine figura obsesivă a perceptorului (un Jupuiiu mai prompt şi mai arţăgos) care apare necontenit pentru a încasa foncialul (e fonci-irea din Mor ameţii), datoria la bancă, impozitele şi tot soiul de dări, umplînd lite-
208
NOTE DE LECTOR
ralmente satul de plînsetul acelora cărora le punea sechestru pe lucrurile din casă.
Nică, eroul cărţii, e un copil isteţ, pirpiriu şi niciodată sătul. O păzeşte, cînd sînt părinţii la lucru, pe soru-sa Ileana învelită „într-un oghelaş cusut dintr-o ca-sîncă, ori. o beriă pe care n-o mai. putea îmbrobodi nici ciuma pădurii", merge, cînd devine mai mărişor, cu tata la arat şi la seceră, e premiant la şcoală, dar nu. poate urma liceul pentru că n-are ce încălţa în picioare. 'Scena tlrgului din Darabani la care familia întreagă vine să vîndă secara ca „să facă bani" pentru bocancii, lui Nică şi eşecul acestei încercări din cauza, crizei e de un tragism emoţionant.
„Din neagra, ţărănie" descinde, în linie directă, din „Amintirile" Iul Creangă. Un umor sănătos, popular colorează epica, re-ducînd la dimensiunile obişnuitului marile drame. Intîmplările văzute cu ochiul de copil al lui Nică capătă parcă o notă firească. Copilul povesteşte dezinvolt despre zbuciumul părinţilor mereu în căutare de soluţii pentru procurarea hranei, despre sechestrarea vacii pentru neplata impozitului, despre vinderea unei. părţi din lot, amestecînd toate acestea simplu şi nevinovat, fără gradaţie şi ierarhie cu păţaniile de la scalda Başeului şi disputele cu Mărita lui Mirăuţi, Nică al lui Ruschi, Ami-linoaie Toader şi Voiniceasa Gheorghe.
Universul iui Ion I strati e plin de vitalitate. Ca toţi ţăranii, personajele sale fac mereu cite ceva, nu pot sta locului. Scriitorul le surprinde mereu în mişcare. Mama „nu sta locului cum. nu sta apa Prutului: toată ziua umbla zup-zup de ici-colo, pînă cădea din picioare", ţaţa Tica aleargă tot timpul după plocoane şi ajutoare. Roiă-reasca, învăţătoarea, păşeşte „fuguia" zgribulită de frig spre şcoală sau spre casele oamenilor iar glndul îi zboară la învăţătorul din Lupeni. Nică n-are astîm-păr, merge în pădure după hribi şi. pe mirişti după pir, învaţă cu un fel de foame mărturisită („la şcoală, cu pumnul să mă-nînci cartea, auzi ?" îl sfătuia mama), mină vaca la cireada şl se joacă pe Imaş unde face şotii. In general oamenii sînt — cum ne. previne scriitorul — „jăratic la treabă".
Chiar şi personajele negative au dinamica lor. Perceptorul, însoţit de doi jandarmi şi un guard, umblă transpirînd prin curţile oamenilor, slrigînd, ameninţînd şi seches-trind. Domnul Uţă — chiaburul — vorbeşte ore în şir, doar, doar îl va convinge pe ţăranul aflat la. strîmtoare să-i vîndă o parte din pămînt. Revizorul şcolar se plimbă nervos prin clasă şi pune elevilor întrebări meşteşugite, sperînd în răspunsuri care ar putea-o compromite pe învăţătoare. Iar mătuşa Anica, slobodă la. gură, împunge cu vorba, ţipă şi cleveteşte cu plăcere şi spor.
Ca bun gospodar, autorul ştie să preţu-iască produsele muncii şi uneltele cu care se munceşte. Respiră din volum un fel de fervoare nestăvilită de a spune obiectelor pe nume şi a le indica folosul. Obiectele sînt oarecum nu descrise, ci enumerate. Şi. tot de această latură ţine enumerarea, ţelurilor de mlncare, a florilor, a fructelor şl chiar a buruienii (ştirvutan) capabile să vindece  radical  „greşealele"  felelor care „nu-şi ştiu păzi cinstea". Merele sînt „de cele domneşti şi de cele voievodeşti: gurguiele şi trotuşe, păsatele şl ţigănci", prunele, „avrame şi goldane şi bardace şi stă-nlgele şi curcuduşe şi ungureşti şi. popeşti" iar perele „ţîţa caprii din cele ce se topesc în gură ca untul, sîntilieşti din cele devreme şi ghindăoane, murgi şi perga-mute, iernatice şi tărtăcuţe ori trăsnitoare". Cojocarul satului, Rufulea, coase mintene şi mintenaşe, pieptar iţe şi cuşme, gulere de blăni şi căptuşeşte jachete şi blăni, dosuri la căciuli şi. petice". La. nevoie devine şi-cizmar ştiind „să bată o pingică, să repare o căpulă la ciubotă, să prindă un petec la vreun papuc, ori să pună nişte jbraniuri la virfurile botinilor şi nişte potcoave la căl-cîie". E detailat înfăţişat procesul vopsitului primitiv, în casă, cu boiuri vegetale şi modalitatea de preparare a laptelui de buhai, a juflei şi chiar a mămăligii. Toate acestea, sînt însă spuse rar, înflorit, cu un ton aproape didactic lăsînd să se întrevadă o autentică mîndrie ţărănească.
Paginile cărţii lui Ion Istrati au o poezie cuceritoare, evidentă chiar şi în capitolele mai... prozaice. Piese de folclor (din păcate nu întotdeauna asimilate şi cu un rost bine
NOTE DE LECTOR
209
justificat în naraţiune) dau vo'umului specificitate şi culoare. O limbă moldovenească frumoasă, curată şi atrăgătoare, a unui povestitor lutru şi disimulat — care aminteşte mereu de Creangă — conferă istorisirii mult farmec. Volumul — un succes în crea-
ţia scriitorului —■ se citeşte cu plăcere şi interes, solicitîndu-l pe cititor mereu la comparaţii între bezna trecutului şi realizările prezentului socialist. '
2. Ornea
G. CIPRIAN: , MĂSCĂRICI SI MÎZGĂUCI"*)
Acum SO de ani, Camil Petrescu, director al unei reviste literare unde se publica scena finală din actul doi al piesei „Omul cu mîrţoaga", însoţea fragmentul cu următoarele rînduri: „De ani de zile se ştie că vigurosul societar al Teatrului Naţional, G. Ciprian, se pasionează pentru literatură. Foarte obişnuit cu cercurile literare şi foarte iubit pentru gluma lui francă şi tăioasă, şi-a anunţat într-o zi prietenii că lucrează la „o piesă formidabilă". Şi era adevărat. „Omul cu mîrţoaga" a fost cel mai mare succes al Naţionalului în acest an..."
Ciprian nu a dezminţit această prezentare care avea un caracter de previziune, şi în scurtă vreme deveni autorul unui roman, al unor schiţe („Cutia cu maimuţe"), în plus al pieselor ,,Capul de răţoi", „Nae Niculae" şi, în colaborare cu Ion Luca, al dramei „luda".
Nu e locul să arătăm aici, care din preocupările lui Ciprian, scriitor şi slujitor al scenei, alîrnă mal greu în balanţă. Cert este că elogiile lui Camil Petrescu nu au fost spuse din simplă amabilitate ori de circumstanţă, ele înmutţindu-se necontenit, sub tot alte şl alte semnături.
Un actor de talia lui Ciprian era în drept, ca la un popas al virstci, să întreprindă o retrospectivă a vieţii teatrale de la noi. „Măscărici şi mîzgălici", în ciuda titlului, este o carte ce ţine de memorialistică în deplinul sens al cuvîntulul. Pasionatul de teatru, cercetătorul literar, găsesc în ea un belşug de date, un furn'car de nume, de la cele mal celebre, străine sau autohtone, pînă la minusculele apariţii în lumina rampei. Dragostea manifestată faţă
*) E.S.P.L.A., 1958.
de confraţi, nu e fariseism. Autorul chiar cînd le arată slăbiciunile vorbeşte cu o reală afecţiune. După cum însuşi ne mărturiseşte, nu a putut vorbi despre toţi, la fel, pentru că nici oamenii nu sînt pe-o formă creiaţi de natură.
Evocarea este încălzită de veneraţia cu care sînt amintiţi înaintaşii. Există nume ilustre din istoria teatrului romînesc, peste care se coboară tot mai deasă negura uitării. Oricîtă strălucire le-a încununat fruntea, tot mai rar se vorbeşte, bunăoară, de Nicu Poenaru care ar fi cînt at, precum ni se pune, mai bine chiar de cît Leonard în „Vînzătorul de păsări". Dar Murgeanu, fermecătorul Romeo ? Dar Achils Popescu, Tina Barbu, Cazimir Belest (cel mai sîr-guincios elev al lui Nottara), Alexandrina Alexandrescu, Vasile Leonescu, Ştefan Ve-lescu, Frosa Popescu (Inspiratoarea poeziei lui Eminescu „La o artistă"), Constantin Radovlci şl multe alte celebrităţi ? Ciprian le readuce în memorie pios şi emoţionat: „Cu mare pioşenie şi sfîntă admiraţie mă descopăr în faţa celui mai înzestrat dintre corifeii trecutei generaţii. Au fost mari cei mai mu'ţi dintre ei, dar în rolurile de ţărani şi"boieri romîni, Ion Petrescu aducea cu sine nu numai tipul şi graiul neaoş, dar tir a parcă după sine şi glia, florile de cîmp, aerul de munte, vîntul şi nămeţii..."
Cel mai frumos omagiu, poate nicăieri exprimat ca în amintirile acestea, i se aduce memoriei tui Nottara.
Dacă vreţi să găsiţi un nume din cei mai îndepărtaţi ani de teatru şi pînă astăzi, căutaţi-l în proaspătul compendiu ai lui Ciprian.
14 — Viata Romînească nr. 10
210
NOTE DE LECTOR
Ciudăţeniile meseriei de actor, ne sint scoase la lumină, uneori cu umor, altădată prin persiflarea subţire, sau prin notaţia critică. De pildă atunci cînd ni se spune că Aristide Demetriade a fost mare în Hamlet, dar a avut un eşec lamentabil într-un rol secundar din „Nora" lui Ibsen. Povestea seamănă cu păţania lui Barba-Roza care s-a înnecat în pîrîu... Sau, dacă în opinia curentă, lancu Brezeanu e considerat neîntrecut în Ion din „Năpasta" lui Caragiale, aici se emite o altă părere: „...despre Brezeanu în Ion Nebunul plouau elogiile ca grindina. Şi totuşi cît de departe era această creaţie a lui Brezeanu, de poetica întruchipare a lui George Fo-lescu, în acelaş rol, în impresionanta operă muzicală a lui Sabin Drăgoi.
Brezeanu cînta, Folescu juca!"
Autorul vădeşte însuşiri alese de portretist. Multe pagini din amintirile lui Ciprian cuceresc prin simplitatea lor, viu întreţinută de un stil natural, fără urmă de preţiozitate.
Unele pasaje însă, mai cu seamă la început, sînt false, goale de poezie. în deosebi, vremea copilăriei este chemată în amintire greoi ŞÎ cu un umor sărac.
G. Ciprian a fost, din anii liceului, bun prieten cu Urmuz, pe care suprarealiştii l-au revendicat mai tîrziu ca un strămoş al lor. Textele absurde fabricate de el nu meritau să fie reînviate. Fireşte că autorul nu putea să nu depene amintiri comune cu ale amicului său de boemă. Dar acesta devine un pretext ca volumul „Măscărici şi Mîzgăllcl" să constituie o retipărire deghizată a plachetei „Urmuz" (colecţia editurii „Unu", 1930). Ce interes pot prezenta pentru cititorii de azi absurditatea unor texte „Piinia lui Stamate", ,,Ismail şi Turnavltu", „Algazy et drummer" sau incoherenta fabulă ce le încheie ?
Completările acestea constituie partea de umbră a volumului care altfel se citeşte cu o reală plăcere.
Petre Pascu
VACEIUU PJPEANU: „GEOR.GE MI HAIL ZAMFIRESCU" *
Ţînărul critic Valeriu Rîpeanu, cunoscut ca exeget al operei Iul George Miha.il-Zamfirescu prin ediţiile de teatru şi proză, apărute anul trecut sub îngrijirea şi cu comentariile sale, ne oferă acum şi o „schiţă monografică", cum şi-o intitulează modest, asupra autorului „Maidanului cu dragoste".
Personalitatea scriitorului esle definită prin raportarea directă şi permanentă la caracteristicile şi atmosfera epocii în care s-a afirmat. Opera lui George-Mlhail Zam-firescu este înţeleasă astfel în funcţie de condiţiile soclal-politice şl economice ale perioadei dintre cele două războaie mondiale, de aspectul general al literaturii noastre din acea vreme, caracterizată prin lupta dintre, realism şi antirea ism.
Cum era şi firesc, spaţiul cel mai întins al studiului este consacrat celor două lu-
*) E.S P.L.A. 1958.
crări fundamentale ale Iul George-Mlhail Zamfirescu „Maidanul cu dragoste" şi „Domnişoara Nastasia". Autorul spulberă ideea acreditată de critica burgheză că Ceorge-Mihail Zamfirescu este un scriitor licenţios. Combătînd această teză, care avea tot interesul să-l depărteze pe scriitor de cititori, pentru a nu se pătrunde în sensurile sociale adinei ale scrierilor sale, Valeriu Rîpeanu demonstrează convingător că George-MUiail Zamfirescu este, în fond, un scriitor realist, preocupat de destinul oamenilor în întunecata orînduire burgheză, un scriitor însufleţit de înalte idealuri de umanitate şi de justiţie socială. Semnificaţia majoră a romanului „Maidanul cu dragoste" este subliniată de Valeriu Rîpeanu cu claritate: „Zamfirescu a întreprins o vastă monografie cu adinei implicaţii. Prin numeroasele destine care-şi împletesc existenţele în acest infern de din-
NOTE DE LECTOR
211
colo de barieră, autorul a intenţionat, şi In mare măsură a reuşit, să dea imaginea procesului de ucidere fizică şi morală a oamenilor de la marginea oraşului intr-o societate sirîmb alcătuită. Pentru că variatele planuri ale cărţii surprind, sub multipla ei înfăţişare, monstruozitatea unei orînduiri care mutilează şi ucide de timpuriu sufletele".
„Domnişoara Nastasia" este considerată, pe drept cuvînt, ca o mărturie dramatică, impresionantă, a luptei oamenilor din „subsolul societăţii" pentru cîştigarea unei existenţe noi, luminoase, pentru depăşirea mediului meschin în care au fost condamnaţi pe nedrept să trăiască.
O paralelă, judicios şi prudent alcătuită, între Caragiale şi George-Mlhall Zamfi-rescu, serveşte lui Valeria Rîpeanu pentru a demonstra că autorul „Maidanului cu dragoste" şi al „Domnişoarei Nastasia" nu a văzut în mahala copia slută a „Centrului", ci periferia oraşului, ca mediu cu grave şi serioase probleme social-umane. Autorul studiului argumentează că George-Mi-hail Zamfirescu nu a căutat în „Periferie" -excrescenţa „centrului" sau pitorescul, ci oameni cu idealuri curate, cu năzuinţi demne, care se luptă aprig pentru a nu cădea striviţi de condiţiile mizere ale existenţei lor. Valerlu Rîpeanu relevă noutatea viziunii Iul George-Mlhail Zamfirescu, Interesul şi dragostea lui pentru peisajul moral şi social al cartierelor periferice, din care se vor inspira şi pictori ca Luchian sau muzicieni ca Teodor Rogalski şi Mihall Jora.
Analizînd opera Iul G. M. Zamfirescu, Va/eriu Rîpeanu procedează In general obiectiv, dînd dovadă de discernămînt critic. Supunînd textul scrierilor respective unui examen atent, evidenţiază limitele lui George-Mlhail Zamfirescu, indicînd. şi totodată dezaprobînd naturalismul care viciază unele pasaje din , Maidanul cu dragoste" sau scrieri ca „Sfînta mare neruşinare" şi „Cîntecul destinelor", precum şi grotescul unor scene din „Domnişoara. Nastasia". La fel procedează şi cînd discută lucrările slabe, lipsite de semnificaţie ale
Î4*
lui George-Mihail Zamfirescu, cum sînt „Madona cu trandafiri", ,,G. R. 8" sau „Adonis".
In unele cazuri însă, autorul nu mai dă dovadă de aceeaşi obiectivitate. De pildă, vorbind despre influenţele exercitate asupra lui George Mihail-Zamfirescu în perioada începuturilor sale literare, Valerlu Rîpeanu subliniază drept „cea mal profundă şi fascinantă înrîurire" pe cea a simboliştilor. Autorul studiu'ui nu discută însă decît unilateral despre această influenţă. Arată, e drept, că George-Mihail Zamfirescu va da glas, în cei cîţiva ani de poezie, unei probleme majore ca aceea a căutării sensurilor existenţei umane, caracteristică unor poeţi simbolişti, dar nu are o atitudine critică faţă de celelalte aspecte ale înrîuririlor simboliste — cultivarea abstracţiunilor, jocul în sine al imaginilor — prezente şi la George-Mihail Zamfirescu. Mai ales nu urmăreşte gradul în care acestea s-au perpetuat, sub felurite ipostaze, în opera ulterioară a scriitorului.
Discutînd primul volum al lui George Mihail-Zamfirescu „Flamura albă", Valeriu Rîpeanu conchide anticipativ că unul din leit-motivele operei, scriitorului ar fi acela al suferinţei ca factor regenerator de viaţă. Trece însă foarte repede peste această afirmaţie, specificînd numai, în paragraful imediat următor, că împăcarea cu ideea suferinţa şi a morţii „arată vădite influenţe dostoievsklene". Autoru' studiului pare a subscrie şi el la această teorie fatalistă a continuei suferinţe, ca mijloc purificator, pe care o susţine George Mihail-Zamfirescu, deoarece o reia şi în analiza piesei „Sam". Cînd discută „Bariera", autorul studiului se limitează la consideraţii formale. Scrierea respectivă, e drept, are o valoare scăzută în ansamblul operei lui George-Mihail Zamfirescu, constituind doar o ciornă în vederea unei. lucrări mai vaste asupra mediului periferic al capitalei din primele decenii ale veacului nostru. In ciuda acestor deficienţe şl a unor elemente naturaliste. pe care Valeriu Rîpeanu le relevă, ea este totuşi interesantă pentru conţinutul de idei, pentru tendmţele pe care le
212
NOTE DE LECTOR
afirmă, aducînd mărturii mai ales asupra manifestaţiei muncitoreşti de la l'S decembrie 1918, şi asupra reprimării el sîngeroase de către uneltele aparatului de stat burghez.
In studiul său, Valerlu Rîpeanu a aduş la lumină şi a organizat sistematic o serie întreagă de lucruri noi, puţin cunoscute. Intr-un singur loc ni se pare că greşeşte şi anume cînd afirmă că „Asociaţia tinerilor scriitori romîni", înfiinţată de George Mihail-Zamfirescu în 1920, este „prima şi
unica înjghebare de acest fel". Să nu uităm însă. că „societatea scriitorilor romîni", întemeiată la 28 aprilie 1908, s-a născut din iniţiativa tinerilor scriitori din acea vreme, în frunte cu Em. Gîrleanu, Şt. O. Iosif şi D. Anghel, şi că la început trebuia să poarte titlul de „Societatea scriitorilor romîni tineri" sau „Asociaţia scriitorilor romîni tineri".
Teodor Vîrgolici
REVISTA REVISTELOR
— din ţară —
CRITICA DIN „TRIBUNA" (numerele 35, 36, 37, 38/958)
,, Tribuna" se pare că asimilează mai dificil decît alte reviste cerinţele cele mai actuale şi mai stringente ale contemporaneităţii, cerinţi majora care sînt restrînse de-obicei nejustificat la domeniul Strict beletristic. In aceeaşi măsură ca şi poezia sau proza, critica e datoare să răspundă la ceea ce se cheamă comandă socială. în-ir-un articol redacţional apărut mai de mult, „Tribuna" îşi recunoştea greşeala de a nu fi publicat articole de sinteză asupra literaturii noi, de a nu fi militat suficient de activ pentru apărarea principiilor realismului socialist. în acelaşi timp şi în acelaşi articol, revista îşi manifesta dorinţa firească de a înlătura aceste lipsuri considerabile. Slntem convinşi că revista îşi va îndrepta greşeala. Certitudinea o desprindem din tendinţa continuă a revistei de a-şi îmbunătăţi conţinutul, deşi, după cum am spus. într-un ritm cam prea domol.
Cronica literară. Cea mai competentă Şi mai judicioasă, mai obiectivă şi mai „la obiect" (cum se spune cu un termen uzat) ni se pare a lui Radu Enescu. în numerele pe care le avem în faţă, e drept, nu există decît o singură cronică semnată de Radu Enescu (la volumul „Porţile de aur" de Al. Andriţoiu), dar şi aceasta, precum şi activitatea mai veche, ne îndreptăţeşte să-l considerăm, drept unul dintre cronicarii de viitor ai revistei. în cronica la „Porţile de aur", el încearcă o definire de structură a poeziei lui Andriţoiu, precum şi o situare în plan evolutiv a ultimului volum. Alături de calităţile bine interceptate (spontanei-
latea,patosul, vigoarea şi capacitatea agitatorică), cronicarul defineşte cu exactitate şi deficienţele poetului: „în primul rînd Al. Andriţoiu nu a reuşit să-şi formeze în suficientă măsură spontaneitatea şi fluenţa înnăscută a talentului său. Ceea ce uneori duce la facilitate. Fantezia sa verbală incontestabilă se substituie cîteodată fluxului afectiv autentic, scontînd efecte de sonoritate pur exterioară. Poezia sa este o poezie de substanţă intelectuală, cîteodată însă ameninţată de pericolele discursivităţii şi prozaismului". Fără a se lăsa acaparat de ispita denunţării acestor defecte, cronicarul ştie să-şi măsoare judecata, corect şi sigur, indicînd cu precizie calităţile certe ale talentatului poet.
Cronica lui Ion Lungu la volumul „Pagini critice" de Mihail Petroveanu (nu „Pagini... critice" cum se intitulează, cu maliţie neîntemeiată, cronica din „Tribuna") cuprinde observaţii judicioase. De pildă aceea care combate opinia lui M. Petroveanu potrivit căreia eroii lui Petru Dumitriu, reprezentanţi ai claselor reacţionare, au un destin tragic.
Dar cronicarul „Tribunei" e pornit să distingă aproape numai ceea ce este greşit în activitatea de peste zece ani a unui cronicar cu calităţi incontestabile. 'Să pui sub semnul celor trei puncte pejorative din titlul cronicii, îtitreaga activitate de cronicar a lui Mihail Petroveanu înseamnă să nu iii seamă de sensul ei fundamental, de caracterul ei militant, combativ, să fii amăgit de ideea că unele deficienţe,chiar în
214
REVISTA REVISTELOR
interpretare, pot fi date drept tare structurale. Pentru a-şi susţine afirmaţiile neobiective, I. Lungu recurge şi la unele mici inexactităţi. Despre articolul „O conversaţie", care deschide volumul, cronican.il „Tribunei" spune : „Scris în 1958, articolul nu e lipsit însă şi de unele confuzii... Com-bătînd, de exemplu, rezistenţa dogmatică faţă de nou, autorul nu se ridică totodată şi împotriva revizionismului. Vorbeşte chiar de necesitatea „stimulării curentelor" în cadrul  literaturii realist-socialiste".
Articolul lui M. Petroveanu e scris insă nu în 1958, dată care se află notată chiar la sfîrşitul lui („15 noiembrie 1956") şi a apărut, tot în 1956, în presă, ceea ce nu scuză evident insuficienţele conţinutului, dar nu îndreptăţeşte o situare a lui falsă.
Cronica semnată tot de I. Lungu la cartea lui Ion I strati „Din neagra ţărănie" este în general, bună. Supără insistenţa exagerată de a-l apropia pe Istrati de Creangă. Nicolae Mărgeanu, care analizează (în numărul. 38) „Sub arşiţa verii" de Letiţia Papu, se dedă la atacuri exagerate împotriva scriitoarei, atacuri susţinute de un ton incompatibil cu sobrietatea ce se cere unei cronici literare. Intre altele, cronicarul propune să se creeze o maşină electronică menită să supună cărţile unui examen de lizibilitate. „Romanul de care ne ocupăm aici — „Sub arşiţa verii" de Letiţia Papu — cu siguranţă că n-ar fi reuşit să păcălească maşina aşa cum, din păcate, a păcălit Editura de Stat pentru Literatură şi Artă". Cartea este într-adevăr slabă şi lipsurile ei sînt evidente. Dar aceasta nu justifică tonul violent, îndreptat totuşi împotriva unei scriitoare înzestrate şi, mai ales, bineintenţionate. N. Mărgeanu e şi el scriitor şi n-ar fi prea încîn-tat să i se analizeze cărţile la nivelul la care „operează" el însuşi.
Articole de actualitate. Al. Jebeleaim cere, pe bună dreptate, o dezbatere despre stilurile poeziei actuale (Fie ca „Tribuna", în care a apărut invitaţia poetului timişorean, să. ratifice această cerere îndreptăţită). Eugen Simion discută în două articole succesive poezia tinerilor, descoperind reale abateri de la realismul-socialist în unele poezii publicate de „Gazeta literară", „Viaţa Romînească", „Steaua" ...„Tînărul Scriitor" şi omiţînd tot atît de realele abateri de la realismul socialist manifestate în poeziile din „Tribuna". Ca linie generală, principială, articolul este just. Ion Lungu, pornind de la o povestire a lut Franclsc Munteanu publicată în „Gazeta literară", aplică o pecete asupra întregii creaţii a prozatorului: impresionism şi subiectivism. Schiţa e poate discutabilă, dar eticheta generală nu e nici ea mai puţin discutabilă.
Articole de istorie literară. Serbau Cio-culescu care a scris un frumos şi emoţio' nant articol despre Vl&huţă (nr. 36) şi unde scriitorul e privit ca un creator legat profund de destinul poporului său, a publicat (în nr. 35) şi un articol cu caracter strict tehnic, despre stilul lui Dimitrie Cantemir, articol în care sînt neglijate criteriile esteticii marxiste, analiza făcîndu-se la suprafaţa şi în afara conţinutului. Este interesant că se cercetează şi activitatea de cronicar dramatic a tui Caragiale, după aceea a lui Eminescu (Al. Căprariu). Revista nu publică însă şi articole de principiu, în care să se ia în discuţie modurile şi 'sensurile preluării moştenirii literare, iar în ceea ce priveşte dezbaterea amplă a problemelor realismului socialist, „Tribuna" n-a devenit încă o „tribună".
D.S.
„TEATRUL" nr. 8J1958
Revista „Teatrul" a fost supusă în ultima vreme unei aspre şi îndreptăţite critici.   Comentînd  învăţămintele consfă-
tuirii oamenilor de teatru, articolul editorial se referă în spirit autocritic la „marile şi multele greşeli ale revistei, a cărei pre-
REVISTA REVISTELOR
215
zenţă în viaţa teatrului nostru din ultimii doi ani a fost, prin conţinutul ei, prin optica ei, prin felul cum aborda fenomenul teatral, ca şi prin manieră şi stil, mai curînd o piedică decît un sprijin, mai degrabă un mijloc de durată decît de orientare". Multă vreme revista a ignorat conţinutul politic al sarcinlor sale în cadrul vieţii noastre teatrale, a subapreciat însemnătatea repertoriului contemporan, a făcut serioase concesii mentalităţii „academice", rupte de realitatea zilelor noastre, a dovedit o atitudine absentă şi împăciuitor istă faţă de pericolul ideologiei burgheze, a cultivat în paginile ei un limbaj preţios şi inconsistent, care reflecta sărăcia de idei, lipsa de claritate ideologică, lipsa de combativitate.
Lichidarea acestei orientări greşite cere desigur eforturi mari, susţinute şi îndelungate. Ar fi prematur să apreciem rezultatul unor asemenea eforturi. Totuşi, încă de pe acum, pot fi semnalate unele rezultate parţiale obţinute de colectivul redacţional şi de colaboratori în lupta pentru lichidarea greşelilor şi îmbunătăţirea ideologică şi artistică a revistei.
Ultimul număr prezintă într-adevăr un aspect mai viu, mai interesant, mai apropiat de cerinţele actualităţii. După ce multă vreme a desconsiderat însemnătatea repertoriului original şi în genere a „textului", afişînd în schimb un interes cu mult prea zgomotos pentru spectacol ca atare, revista începe să acorde, cum e firesc, o atenţie primordială textului dramatic, publicînd articole cu caracter de generalizare despre literatura dramatică de actualitate. Rubrica „Valori realist-socialiste în dramă" găzduieşte în acest număr un interesant articol al criticului Dumitru Micu cu privire la teatrul lui Aurel Baranga. Articolul apreciază călduros realizarea comediei „Mielul turbai" şi a dramei „Anii negri" şi formulează în acelaşi timp obiecţii argumentate la adresa piesei „Reţeta fericirii", care prezintă   unele   manifestări   de „defăi-
mare a realităţii din zilele noastre". Articolul ni s-a părut mai puţin izbutit în încercarea de a stabili conturul propriu al personalităţii lui Aurel Baranga în cadrul literaturii noastre. (,,Autor cu viziuni personale îndrăzneţe, explorator a! unor tărî-rnuri necercetate" — caracterizarea ni s-a părut vagă, insuficientă).
Un articol cu preocupări de sinteză semnează şi DumitruSolomon: Drama cu temă patriotică, o cercetare atentă a materialului existent în legătură cu această problemă. E semnificativ că atributul de „dramă patriotică" e acordat nu atît lucrărilor cu caracter istoric, referitoare la epoci ale trecutului mai mult sau mal puţin îndepărtat, ci în primul rînd operelor inspirate de lupta revoluţionară a Partidului, de insurecţia de la 23 august. Articolul se resimte însă de o anumită ostentaţie în a discuta aspectul strict „artistic" al dramelor patriotice, semnalînd izbutiri şi eşecuri în acest sens. Piesa lui Liviu Bratoloveanu „Zile de februarie" e apreciată astfel pentru „reconstituirea atmosferei", şi pentru „mişcarea mulţimei".
în acţiunea de combatere a infiltraţiilor ideologice străine (acţiune cu totul deficitară pînă acum în paginile revistei) se înscrie articolul „De ce dibuiri şi echi-vocuri ?" de Mira losif, scris pe marginea unei anchete a revistei Tribuna. Articolul comentează în mod critic şi alte aspecte greşite ale anchetei, decît cele semnalate pînă astăzi în presa noastră. Pe aceiaşi linie se înscriu şi însemnările lui Radu Lupan «„Soluţia" mistică în drama apusului».
O rubrică interesantă şi binevenită care cuprinde scurte articole combative, ţintind un efect imediat, este rubrica „Semnalăm". Deocamdată rubrica are în vedere unele aspecte negative ale spectacolelor de estradă şi circ. Ar fi de dorit ca această rubrică să cuprindă şi aspecte mai importante, centrale ale activităţii artistice din
216
REVISTA REVISTELOR
ţara noastră. „Cronica" abordează prosterne de conţinut ale spectacolelor. In realizarea scenică a piesei lui Gorki „Duşmanii", e recomandată valorificarea deplină a patosului revoluţionar gorkian. („Pe alocuri în desfăşurarea spectacolului ai mai degrabă impresia că asişti la un
— de peste hotare —
spectacol Cehov şi nu la cea rnai viguroasă dintre piesele revoluţionare ale iui Gorki)1. E de aşteptat ca inaugurarea stagiunii de toamnă (care, după cum se anunţă, va aduce în scenă piese cu conţinut actual) să determine o activizare sporită a revistei.
L. S.
JlzATR" nr. 6—10/1958
Revista publică în fiecare număr cite o piesă originală. De aceea cercetarea ei pe. o perioadă de cîteva luni, poate duce la concluzii pline de interes asupra ultimelor producţii ale dramaturgiei sovietice, atit sub raport tematic, cît şi al problemelor artistice care preocupă pe scriitori.
Vom insista în primul, rînd asupra piesei în patru acte „Iată eu merg" de Gheorghi Berezko (publicată In nr. 10) deoarece aceasta are o temă de strictă actualitate. Conflictul ascuţit care stă la baza acestei piese, în care se combate egoismul şi carierismul, dovedeşte că criticarea unor denaturări negativiste care s-au manifestat la ■un moment dat în dramaturgia sovietică, n-a însemnat de fel abandonarea combativităţii în favoarea, idilismului. Teatrul sovietic îşi menţine prestigiul de tribună a educaţiei cetăţeneşti, în care fenomenele negative sînt aspru condamnate, Insă nu de pe o poziţie capitulardă, panicardă, ci într-un mod ferm, într-un mod în care factorul pozitiv, specific orlndulrii Sovietice, se face simţit cu vigoare. Din acest punct de vedere, piesa Iul Berezko e extrem de instructivă. Deşi a luat parte la lupta pentru socialism, în perioada colectivizării, Gleb Martinov, astăzi candidat în ştiinţele ■economice, s-a descompus moraliceşte, devenind un carierist, şi-un egoist, care vede peste tot intrigi şi maşinaţiuni meschine. Alături de el, soţia lui, Marina, a trăit mulţi ani nefericită. Fiul său, din prima căsătorie, cu reale calităţi, e un fel de ra-
tat, care nu şi-a găsit locul în societate. Multă lume crede că Martinov poate \l salvat. Un prieten vechi cu care activase mai de mult, Orehov, organizator de partid pe un mare şantier de construcţii, fiind în trecere prin localitate, "încearcă să-i dea o mînă de ajutor. Dar rătăcirea lui Martinov e prea mare, iar influenţa negativă asupra familiei sale nu poate fi anihilată decît prin măsuri radicale. Aşa cum zice Orehov : „Acum nu tu trebuieşti salvat, ci ceilalţi trebuie salvaţi de tine". Aceasta e atitudinea aspră, intransigentă a întregii opinii publice din localitate. Oamenilor sovietici le e străin egoismul. Soţia lui Martinov, copiii săi de-acum oameni mari, prietenii şi cunoştinţele apropiate au cu totul alte concepţii şi vin în conflict cu acest om. Din această cauză, piesa aceasta cu un atît de ascuţit tăiş critic, nu alunecă în negativism, adică într-o prezentare denaturată a. realităţii.
Drama eroică a scriitorului armean Gurghen Borian, intitulată „Sub acelaşi acoperiş" (Nr. 6), cît şi tragedia scriitorului cazah Muhtar Auezov, — „Enlik-Kebek" (nr. 9) — ne îndreptăţesc să afirmăm că în dramaturgia sovietică tinde să se încetăţenească un nou gen dramatic, alături de cele tradiţionale, pe care l-am putea denumi : tragedie sau dramă optimistă, după clasica lucrare a lui Vs. Vişnevski, care, după cum se poate vedea acum a constituit nu o operă izolată, ci punctul de plecare al unei întregi   tendinţe   în teatrul sovietic.
REVISTA REVISTELOR
217
Tragedia eroică, asemenea celei antice, e un fragment de epopee, dar în acelaşi timp, se deosebeşte de aceasta, prin orientarea ei optimistă, datorită unei perspective istorice, de neîncetat progres, în dezvoltarea umanităţii. Cele două opere dramatice, citate mai sus, îndreptăţesc asemenea afirmaţie. Drama eroică a lui Borian are la bază conflictul dintre doi fraţi, unul comunist şi celălalt contrarevoluţionar, in timpul războiului civil, in anul 1920. Această ciocnire în familie este însă amplificată, în aşa fel înc't pe scenă se joacă -de fapt soarta întregii Armenii. Caracterul eroic al dramei este susţinut şi prin stilul ei avintat şi plin de patos.
Tragedia „Enllk-Kebek", intitulată după numele eroilor săi principali, pare pînă la un moment dat o reeditare a tragediei lui Romeo şi a Julietei. într-adevăr, aici ca şi dincolo, e vorba de doi tineri care deşi aparţin unor colectivităţi vrăjmaşe se îndrăgostesc unul de altul şl se căsătoresc.
Scriitorul cazaţi, însă, dă o concluzie cu totul nouă acestui subiect tradiţional. Conducătorul tribului la care se adăpostiseră ■cei doi îndrăgostiţi, îi abandonează .fără luptă în mîinile vrăjmaşului, pe baza unei
înţelegeri secrete cu căpetenia adversă. Enlik şi Kebek, îmbrăţişaţi, mor cu trupurile străpunse da săgeţile invadatorilor. Concluzia acestei tragedii e de o mare forţă generalizatoare, înirucît se arată că semănătorii de ură, nu sînt oamenii din popor ci reprezentanţii claselor asupritoare, Moartea celor doi tineri se ridică la o valoare de simbol, în ultima, replică rostită de acînul Abîz : „Se va spune : i-a omorît poporul. Nu, nu poporul i-a omorît, fiindcă nu pot fi numiţi popor acei oameni întunecaţi, însetaţi de sînge. Nu numărul crează spiritul poporului. Poporul sîntem noi, aceia în care trăieşte flacăra lui, în care se naşte lumina ce arată calea spre viitor... Iată cine-i poporul!... Vor trece anii. Va fi uitat numele groaznic ai lui Kenghirbai (n.n, căpetenia unuia din triburi) va dispărea din amintire numele întunecat al lui Espembet (n.n. cealaltă căpetenie) : vor pieri ca umbra umbrei vieţii noastre întunecate. Dar numele lui. Kebek şi al lui Enlik vor străluci veşnic în faţa poporului, ca două stele pe bolta cerească. Căci iubirea este mai puternică decît ura".
V. Nic.
NOUVELLE NOUVELLE REV UE FRANC? AISE" - august 1958
A pariţia, în cursul acestei, veri, la . Munchen, a unei ediţii în trei volume a operei lui Nietzsche, Sub îngrijirea profesorului şi editorului Karl Schlechta este întîm-pinată în numărul din august al revistei „Nouvelle nouvelle Revue Francaise" printr-un întins şi entuziast comentariu al lui Maurice Blanchot.
însemnările şi aprecierile criticului francez atribuie cercetărilor prof. Schlechta o valoare revelatoare. Ceea ce formează permanent obiectul discuţiei lui Blanchot este imaginea nouă, diametral opusă celei cunoscute, şi care "îşi propune să aducă ia cunoştinţă nu opera sumbrului şi paradoxalului gînditor de la Roecken, filozof al antiumanismului brutal, cu o influenţă atît de
funestă asupra climatului spiritual din patria Sa, ci „aportul lui Nietzsche la cauza evoluţiei" ( !?)
Investigaţiile lui Schlechta tind să evidenţieze existenţa unor „imixtiuni interesate şi tendenţioase" în manuscrisele inedite ale lui Nietzsche, încredinţate tiparului după moartea sa. Aceste ingerinţe ar fi fost săvîrşite de sora scriitorului care a. deformat — spune Schlechta — unele texte fundamentale a căror reconstituire exactă după ciorne şi referinţe epistolare abia recenta ediţie a întreprins-o. Astfel este cazul cu „Voinţa de putere" al cărei cuprins nu corespunde cu proiectul autorului, întrucit volumul s-a însumat din diverse extrase şi fragmente reunite în dispreţul cronologiei.
218
REVISTA REVISTELOR
Deci, remarcă Karl Schlechta şi odată cu el şi Maurice Blanchot, această scriere, aşa cum a apărut, nu putea avea semnificaţia cunoscută de vreme ce se constituie din reflecţii răzleţe, izolate din diverse contexte şi gindite in afara unei destinaţii, a unei finalităţi unitare. La fel s-a întîmplat şi cu întocmirea cărţii „Aşa a vorbit Zarathus-tra". Sora lui Nietzsche a procedat şi în acest caz la fel de arbitrar. Ea şi-a dat seama că e nevoie de ani pentru a pune ordine în grămada de manuscrise şi a stabili legături între ele pe criterii ştiinţifice. Atunci, fiinţă megalomană, ea a mistificat editurile încredinţindu-le scrieri, după expresia lui Blanchot, „fără acoperire".
'Sînt însă aceste modificări, la care se adaugă unele de ordin lexical, iar altele, puţine, strict grafologice, în măsură să corecteze substanţial sensul filozofiei Iul Nietzsche ? Cînd Blanchot enumera factorii ce conferă din perspectiva noii ediţii greutate specifică „aportului Iul Nietzsche la cauza evoluţiei" — pentru cine examinează cu discernămînt critic explicaţiile sale devine şi mai limpede că Nietzsche rămîne acelaşi, că el ne obligă să-l vedem şi mai accentuat ca promotor al regresului civilizaţiei.
In primul rînd Blanchot trece cu vederea că nu există un hiatus între ultimele lucrări ale lui Nietzsche şi prima parte a activităţii sale şi că deşi el a parcurs un drum evolutiv, filozofia sa rămîne pătrunsă de ta un capăt la celălalt de morala de cla'Să a capitalismului. Franz Mehring, cunoscutul critic marxist german, îl caracteriza astfel: „La şcoala Iul Schopenhauer s-a format Nietzsche, discipol credincios atît prin ocările adresate Iul Hegel, cit şi prin conştiinţa de clasă burgheză numai că, mergînd în pas cu vremea, el nu a mal aninat cununi de laur pe fruntea rentei burgheze filistine, ci pe aceea a marelui, capital exploatator."' 1)
Să presupunem — prin absurd! — că ultimele două lucrări „Voinţă de putere" şi „Aşa a vorbit Zarathustra" nu-l reprezintă,
') Franz Mehring: Pagini de critică, E.S.P.L.A. 1958, pag. 177.
sînt prin esenţa lor străine de sensul, di mesajul filozofiei lui Nietzsche. Să vedem, atunci, dacă în restul lucrărilor sale vom găsi temeiuri pentru ca, la o confruntare-cu aserţiunile lui Blanchot („Nietzsche n-a promovat limbajul imperativ al violenţei", „Experienţa centrală a gindirii lui este degradarea omului", „Resimţea o durere aproape fizică în faţa precarităţii condiţiei umane în capitalism", „Accepta cu sinceritate progresul..." etc.), Nietzsche, cel din „Dincolo de bine şi rău", „Critica modernităţii", „Istoria tragediei greceşti", ne va mai apare în aceeaşi lumină trandafirie.
Ca filozof al sistemului capitalist, intrat pe făgaşul imperialismului, Nietzsche s-a dovedit consecvent un duşman al progresului, resimţind o vie antipatie pentru acele mişcări sociale ce deschid orizonturi mai largi dezvoltării istorice a umanităţii. Despre Revoluţia franceză de-la 1789, scria : „...a fost o farsă sinistră şi, privită mai de aproape, inutilă". Conceptul nietzschean al supraomului, ca şi cultul energiei vitale, reprezintă o doctrină din care s-a revendicat pe de-antregul fascismul. Ideia de supraom se lega organic cu aceea de ierarhie, castele dominante fiind cele destinate să crească oameni feriţi de „principiile absurde, stupide ale egalităţii". Nu observa tot el, în spiritul aceleaşi aversiuni: „Ciudata mărginire a dezvoltării omeneşti provine din aceea că cel mai bine se transmite Instinctul de turmă al supunerii în detrimentul artei de a po~ runci" ? Şi cine îşi permite să critice sistemul care ar promova supraoameni ? Evident „spiritele libere, în realitate sclavi şi scribi elocvenţi al gustului democratic, spirite neliniştite şi superficiale pînă la ridicol, în primul rînd prin tendinţa lor fundamentală de a vedea în formele vechii societăţi cauza tuturor mizeriilor şi eşecurilor omeneşti")-)
în 1890, deci cu zece ani înainte de apariţia ultimelor scrieri, Nietzsche face apologia proprietăţii private şi a exploatării şl aruncă   discreditul asupra   celor ce luptă
') Franz Mehring: Pagini de critică,. E.S.P.L.A., 1958, pag. 119.
REVISTA REVISTELOR
219s
ea ele să fie lichidate : „Pretutindeni domneşte acum, deghizat pînă şi în forme ştiinţifice, entuziasmul pentru viitoare stări sociale, cică lipsite de orice „caracter de exploatare" : — toate acestea însă sună în urechi ca şi cum s-ar promite a se inventa o viaţă care ar renunţa la orice funcţie organică" („Dincolo de bine şi rău", pag. 227 şi urm.). Această viziune negativă asupra evoluţiei şi legilor dezvoltării sociale, se conjugă cu ideia turmei autonome, stăpinită de sentimentul inevitabilităţii opresiunii: „Cu riscul de a nemulţumi urechi candide, susţin : egoismul face parte din esenţa sufletului nobil. Sufletul nobil acceptă această stare de fapt a egoismului energiilor conducătoare fără să-şi pună întrebări şi fără un sentiment de duritate, constrîngere, silnicie, ci ca ceva ce-şi are temeiul în străvechea lege a lucrurilor".
Teoria fixismului, a conservatorismului se conjugă la Nietzsche cu critica statului parlamentar de tip liberal, cu critica democraţiei în genere şi a instituţiilor ei, ca o expresie unificată în sistemul gîndirii lui Nietzsche a negării valorilor umane create în condiţiile libertăţii: „Instituţiile noastre nu mai valorează nimic; asupra acestui lucru toată lumea este de acord. Totuşi greşeala nu le aparţine lor, ci nouă. Toate instinctele din care au crescut instituţiile fiind pierdute, acestea la rîndul lor ne scapă, pentru că noi nu ne mai adaptăm ace'sfor instituţii. Democratismul a fost întotdeauna forma de descompunere a puterii organizatorice; încă în „Mensch-liches, Allzumenschliches" — am caracterizat democraţia modernă şi paleativele ei, de genul imperiului german, ca fiind forme de decadenţă a statului. Pentru ca să existe instituţii este necesar să existe un mod de voinţă, un instinct de imperativ antitibe-ral pînă la răutate, o voinţă de tradiţie, de autoritate, de responsabilitate stabilită pentru secole, de solidaritate, înlănţuită în trecut şi în viitor, in infinitum. Cînd există
o asemenea voinţă se întemeiază ceva de genul imperium Romanum."
întîlnim în acest lung citat îndemnul la lichidarea democraţiei, la întronarea unei ordini autoritare de tip fascist. Toate acestea în lucrări ce aparţin orientării caracteristice lui Nietzsche, atitudinii sale permanente. Din citatele reproduse aici se vede limpede cît de departe a fost Nietzsche prin sensul general al filozofiei lui de „cauza evoluţiei, a progresului uman", merit pe care Blanchot i-l atribuie cu totul arbitrar.
Şi acum să ne întoarcem la ceea ce, cu. atîta entuziasm, Blanchot numeşte, vorbind despre Nietzsche, „repudierea capitalismului". Pornind de la o critică romantică a ■ racilelor societăţii burgheze, Nietzsche în „reforma pozitivă a lumii" despre care vorbeşte în „Voinţă de putere" nu face să transpară aspiraţia spre justiţie sau puritate morală, el cade în elogierea imperialismului, pe care îl consideră ca pe un stadiu fortifiant al vechii orînduiri. Nu-l recomandă oare, tot el, ca singurul în stare a deveni „rapace fără compasiunea debilului şi aspru fără înspăimîntătoarea 'sentimentalitate creştină" ? Nietzsche dispreţuia capitalismul nu fiindcă descifra ceva mai bun în viitor, cît pentru că acesta era prea slab dezvoltat spre a naşte supraoameni, 'structuri dominatoare, „Cesari cu suflet de Christ", In asemenea principii, hitlerismul şi fascismul au aflat ulterior, baza lor ideologică, raţiuni pentru actele lor agresive şi' criminale.
Ediţia Iul Karl Schlechta, nu modifică, prin urmare, cu nimic din esenţa lucrurilor. Intenţiei exprimate de a-l prezenta pe Nietzsche într-o lumină favorabilă, rectificările de ordin istoriografie îi aduc un sprijin firav, Maurice Blanchot împărtăşeşte convingerea că a sosit momentul pentru o scoate definitiv opera lui Nietzsche din „zodia unor nefericite răstălmăciri". Are-desigur dreptate cînd afirmă net: „gîndirea sa răspunde preocupărilor noastre", în
220
REVISTA REVISTELOR
măsura in care are în vedere preocupările lui Adenauer pentru militarizarea Germaniei sau ale lui de Gaulle îndreptate în spre fascizarea Franţei. în ce ne priveşte respingem interpretările blajine ce îl disculpă pe Nietzsche de răspunderea crimelor făptuite în numele principiilor sale filozo-
fice. Gîndirea sa a servit întotdeauna reac-ţiunii şi fascismului şi de aceea ori cile încercări ar face Blanchot sau alţii spre a repune în circulaţie ideile lui Nietzsche, rezultatele se vor solda invariabil cu un eşec.
H. Za lis
* NE UE DEUTSCHE: 1
Revista publică o relatare asupra dezbaterilor Conferinţei teoretice din 6—5 iunie 1958 iniţiată de organizaţia de bază a Partidului Socialist Unit German a Uniunii Scriitorilor din RD.G. Conferinţa a analizat problemele actuale ale dezvoltării literaturii socialiste germane, insistînd. asupra trăsăturilor ei realisi-socialiste şi asupra necesităţii combaterii tendinţelor revizioniste. Au fost clarificate direcţiile de dezvoltare ale literaturii noi din RD.G. şi au fost supuse unei cercetări critice concepţii greşite, de natură revizioniste, •manifestate în lucrările lui Gyorgy Lukacs şi ale altor esteticieni şi critici literari. Rapoartele principale au fost prezentate de Johann Rudolph şi Max Zimmering.
Din rapoarte şi din discuţii s-au schiţai etapele importante ale luptei pentru realismul socialist în literatura germană. începuturile unei literaturi socialiste germane datează încă din anii de după primul război mondial. O dezvoltare puternică a literaturii socialiste s-a produs însă după anul 1945, anul înfrîngerii definitive a armatelor hitleriste. Asupra acestei dezvoltări, o înriurire hotărîtoare a exercitai-o literatura sovietică. Operele scriitorilor sovietici, exprimind umanismul profund al lumii socialiste, au devenit exemple de urmat pentru generaţia nouă de scriitori din R.D.G.
Dezvoltarea literaturii socialiste contemporane trebuie studiată în raport cu dezvoltarea economică şi politică a Republicii. Ea este rezultatul, luptelor de clasă, al efortului de construcţie socialistă, de cucerire a supremaţiei pe tărîm ideologic-cultural. După înfiinţarea R.D.G.-ului, refa-
TERATUR" nr. 8j 1958
cerea ţării a adus noi sarcini artistice iar clasa muncitoare victorioasă a revendicai dreptul legitim la creaţie. După Conferinţa, a 2-a a P S.U.G. (1952) care a pus pe ordinea zilei construirea socialismului, în literatura germană formele epice au fost cultivate cu precădere. în această perioadă se iau măsurile decisive pentru realizarea unei. influenţe educativ-artistice asupra noilor straturi de cititori. P.S.U.G. duce o luptă necontenită împotriva concepţiilor burgheze; dezvoltarea politică şi artistică pe drumul spre socialism nu mai poate fi oprită. Mulţi scriitori tineri se îndreaptă spre temele actualităţii, tratează problemele şi conflictele ivite în uzine, pe ogoare şi în mine. Se remarcă între aceştia : Hans Jiir-gen Steiiimann, Gunther Gorlich, Hermann Otto, Martin Viertel, Erich Kohler ş. a. Mari succese au obţinut scriitorii eminenţi din generaţia mai veche ea : Ana Seghers, Willi Bredel, Hans Marchwitza, Johannes R. Becher. Alţii a'rată încă o reţinere, desigur pentru că trebuie un oarecare timp pentru, a depăşi domeniul temelor specifice experienţei lor de viaţă — evenimentele din vremea luptei antifasciste înainte, în timpul şi după al doilea război mondial. Ei sînt chemaţi să se îndrepte însă spre temele contemporane: ridicarea orînduirii fără clase şi. exploatare, formarea omului nou.
Referatele şi discuţiile au accentuat iarăşi, vechiul postulat al necesităţii legăturii scriitorului cu viaţa. Locul scriitorului este acolo unde pulsează munca milioanelor de oameni simpli, în mijlocul marelui proces al. transformărilor socialiste. Nu pot aspira
REVISTA REVISTELOR
221
ia o creaţie autentică, viguroasă, socialistă, decît acei scriitori, care cu mijloacele lor artistice participă direct la realizarea marilor idealuri ale poporului. Cei pe care îi interesează în primul rînd faima literară, cochetînd în acest scop chiar cu estetica burgheză sau cei care îşi calculează dinainte onorariul, îndeplinind sarcinile creaţiei după criterii mercantile nu merită să facă parte din detaşamentul literaturii socialiste.
Dezvoltarea literaturii socialiste e o oglindă fidelă a lupte or de clasă şi a străduinţelor pentru transformarea socialistă a societăţii. Ea reflectă totodată acţiunea, consecventă a partidului pentru victoria realismului socialist. Partidul cere neîncetat scriitorilor ca în operele lor de un înalt nivel artistic să descrie noua înfăţişare a oamenilor, aşa cum apare ea în opera de construcţie socialistă. Partidul foloseşte munca de convingere, bazată pe fermitatea de principii şi nu tutela mesch'nă. Victoria realismului socialist nu poate fi decretată, ea trebuie să fie rezultatul unui proces larg.'Toţi participanţii la dezbateri au subliniat că un criteriu esenţial al apartenenţei la realismul-socialist este legătura scriitorului cu viaţa clasei muncitoare.
Muncitorii care au luat cuvîntul în cadrul Consfătuirii au înfăţişat scriitorilor aspecte din viaţa uzinelor, întîmplări şi conflicte care ar putea forma subiecte excelente de opere literare. Unii scriitori au acceptat chiar în cadrul şedinţei invitaţia de a locul un timp mai îndelungat pe diferite şantiere de producţie. Scriitorul Erwin Strittmatier care de multă vreme sa decis să participe zi cu zi la activitatea unei gospodării colective, a împărtăşit colegilor săi cîte ceva din bogata experienţă literară cîştigată cu această ocazie. La întrebările pe care le-au pus odată cîţiva scriitori, cum. de a putut scrie Balzac în cabinete închise, cu storurile trase, el a răspuns: ,,Balzac a trăit în lumea pi care a descris-o şi, s-ar putea adăuga că acela care pune astfel de întrebări, trăieşte şi astăzi în lumea lui Balzac".
Despre începuturile şi drumul ascendent al literaturii proletar-revoluţionare şi tot-
odată despre poziţia negativistă, revizionistă a lui Gyorgy Lukacs au vorbit Bre-del, Marchwitza, Koplowitz, Abusch şi Kurella. Precursorii literaturii socialiste de astăzi, muncitori ridicaţi la conştiinţa de clasă, comunişti ca Bredel, Marchwitza, Griinberg, Weinert, Wolf, fireşte că puteau să ofere imediat creaţii de talia clasicilor sau a marilor scriitori burghezi. Literatura tînăra socialistă s-a ciocnit de greutăţile inerente oricărui început. Ori tocmai aici s-a vădit eroarea lui Lukacs. El a măsurat aceste lucrări („Marat, prietenul poporului" şi „Fabrica de maşini N. et K." de Bredel, „Ruhrul care arde" de Griinberg, „Furtună la Essen" de Marchwitza, etc.) cu dimensiunile date de operele marilor autori clasici, le-a dispreţuit după cum de altfel desconsideră şi astăzi literatura socialistă contemporană. Evidenţierea tezelor dubioase ale lui Lukacs nu se face acum pentru întîia oară ; şi în trecut au avut loc dispute principiale cu Lukacs, dar din lipsa unei linii ferme ele nu au dus la rezultate satisfăcătoare. Intre timp lucrările lui de istorie şi critică literară au fost editate mai departe, fără să fie reconsiderate în lumina criticii marxiste. El era chiar socotit marxist ceea ce de fapt n-a fost niciodată. O lămurire clară şi serioasă a fost iniţiată abia de partid, care a scos la iveală marile greşeli ale lui Lukacs. Din studiul lui cunoscut „Drumul burghezului şi drumul muncitorului spre literatură", reiese că el n-a înţeles niciodată literatura socialistă, conţinutul ei de clasă, calitatea ei istorică nouă.
Wolfgang Heise a vorbit despre rădăcinile opiniilor estetice revizioniste ale lui Lukacs. Lukacs n-a făcut deosebire între democraţia burgheză şi democraţia socialistă. Iar în accepţia dată de el noţiunii de recdlsm se şterg graniţele de clasă şi se contestă treapta calitativ superioară a literaturii socialiste.
Abusch a remarcat că Lukacs n-a se-zlsat schimbările istoriei. Frontul comun, între antifasciştii burghezi şi cei socialişti, posibil pe timpul lui Hitler, astăzi nu mai există. Teoria lui despre realism face con-
-222
REVISTA REVISTELOR
cesii oportuniste fostului aliat burghez. Lukacs scrie in lucrarea sa „Schiţa unei istorii a literaturii germane mai noi", că el consideră literatura socialistă actuală ca literitură de reportaje, care nu va atinge niciodată acel nivel înalt, ca să poată interesa pe cititori, ţie el chiar muncitori. Tot .atît de negativistă este şi poziţia lui faţă de literatura sovietică. Discursul ţinut în faţa Academiei din Budapesta în care a manifestat tendinţe acute revizioniste şi comportarea lui ruşinoasă în zilele contrarevoluţiei ungare demonstrează cu prisosinţă că Lukacs a pierdut, ba chiar a trădat perspectiva, socialistă. Acestea n-au fost decît verigile unui lanţ continuu. Lukacs a încercat în fond revizuirea tezelor leniniste spre a le concilia cu anacronicele principii ale esteticii burgheze. Dezbaterile au arătat că pericolul pe care-l reprezintă revizionismul în teoria literaturii pentru dezvoltarea ..literaturii socialiste nu trebuie subestimat.
S-a mai subliniat de către unii vorbitori importanţa coeziunii ideologice între scriitori şi critici, toţi avînd de susţinut o cauză comună în cadrul politicii partidului. Concluziile Discuţiei au fost trase de Alfred Kurella, care a arătat că ezitările, greşelile şi concesiile făcute reacţiunii fiind supuse unei aspre critici, scriitorii se pot încadra acum mai conştient în marele proces al transformării ţării lor — în lupta pentru victoria socialismului.
Comparată cu alte consfătuiri anterioare — consfătuirea aceasta — deşi s-a denumit teoretică — a avut rezultate extrem de practice. Atît prin rapoartele prezentate cît şi prin discuţiile care au urmat, au fost elucidate probleme importante de creaţie. Revista elogiază atmosfera sănătoasă, combativă şi optimistă, a consfătuirii, care a permis dezbateri atît de fructuoase pentru viitorul literaturii socialiste germane.
D. Ludovic
„ESP
ROMANUL
(Jltîmul număr al revistei Esprit e consacrat „noului roman", „romanului contemporan" sau „abstract", ultimă expresie a literaturii occidentale decadente. Acesta fără să se ţi constituit propriu zis într-o „şcoală" (există atîtea romane „noi" clţi romancieri există) prezintă, cu toată diversitatea sa, unele caractere med generale. Pe lîngă articole care şi propun să analizeze aceste caractere comune, numărul special transcrie extrase din presa literară a ultimilor ani, privitoare la zece scriitori consideraţi reprezentantivi pentru romanul „nou", precum şi profesiile de credinţă ale scriitorilor înşişi. ■
E caracteristică lipsa de entuziasm a comentatorilor, tradusă mai mult în tonul, în textul subînţeles decît în formulări critice foarte explicite. Se constată o realitate nu prea îneîntătoare, fără a se indica totuşi un remediu, o perspectivă ori, cel pu-,ţin, o explicaţie.  Urmărind comentariile,
R 1 T"
„ABSTRACT"
chiar şi pe cele favorabile, cititorul obiectiv, deprins să respecte marea tradiţie realistă a romanului francez, va avea imaginea foarte precisă şi palpabilă a degradării şi impasului, imaginea unei crize tot mai adinei. Romanul „abstract" e poate expre-sia-limită, cea mai disperată a refuzului realităţii, a dezinteresului total pentru umanitatea reală, pentru problematica serioasă şi gravă a epocii contemporane. E o îndîr-jită şi penibilă sfidare a „tradiţiei" în tot ce are aceasta cu adevărat copleşitor, durabil, grandios. „Ceea ce izbeşte în operele dealtfel foarte diferite ale lui Alain Robbe Grillet, Michel Butor şi Nathalie Sarraute e distanţarea în raport cu ceea ce e trăit, un fel de pudoare faţă de imediat. Viaţa aşa cum este, conflictele psihologice... pe scurt, tot ce constituie obişnuitul conţinut romanesc a dispărut" (1. Howlett). Refuzul formelor „tradiţionale", bine, dar ce înţeles are pentru noua „şcoală" termenul
REVISTA REVISTELOR
223
tradiţional ? Dincolo de „anume forme" refuzul ţinteşte conţinutul real şi viziunea realistă proprii „vechilor" romancieri, conţinut revelat în „caractere", în „personaje", în tipuri umane memorabile care concentrează tendinţele şi aspiraţiile epocii. Personajul concentrează cu maximum de intensitate în operele „clasice" pasiunile şi situaţiile caracteristice. Nu poate fi vorba de „personaje" în romanele lui Nathalie Sar-raute, de pildă, orientate spre ceea ce „precede sentimentul sau pasiunea, situaţia sau atitudinea; ceeace există dar încă nu are un nume", ceeace e anterior „intenţiilor şi mobilelor".
Asistăm în fond la o distrugere a formelor şl substanţei „romaneşti", căreia i se substituie vagul, impalpabilul abstract. Materiei reale şi „constituite" i se preferă „aluzia, tatonarea aproximaţiilor".
Proclamarea „refuzului" nu trebuie să iluzioneze. Sinlem departe de acel „refuz" al realităţii, care decurge firesc din viziunea riguros critică a romancierilor realişti. Romanul „tradiţional" presupunea dincolo de critică şi negare, dincolo de refuzul anumitor forme de viaţă — o încredere în om, o certitudine, afirmînd un optimism fundamental, corolar al contactului sănătos cu viaţa. „Refuzul" noilor romancieri exprimă dimpotrivă o neîncredere funciară în viaţă, decrelînd imposibilitatea, noastră de a cunoaşte realitatea.
Realismul lui Balzac şi în genere al romancierilor secolului 19 e „naiv" şi „caduc" pentru exponenţii noii şcoli decadente. Pentru ei istoria e „anecdotă" şi n-are ce căuta într-o literatură serioasă. „Acţiunea" e de aceea refuzată: dispare cu totul ca în Gelozia lui Allain Robbe Griliet ori devine mişcare „pură" ca in romanele lui Cayrol. Oricit ar vorbi teoreticienii romanului abstract de caducitatea „formelor", e uşor de întrevăzut că ţelul lor ţinteşte mai departe, altceva decît o nevinovată substituire de procedee. „Noul roman — remarcă un comentator — pune ,,între paranteze" preocupările psihologice, morale sau ideologice care dădeau romanului tradiţional perspectiva sa, adincimea sa". Orice „angajare"
decît aceea strici literară e refuzată. „Opera îşi găseşte sensul în ea însăşi, ea este propriul său scop".
în loc de a preciza tendinţele şi perspectiva realităţii, romanul abstract urmăreşte să „deconcerteze" prin aceea că „se lipseşte de semnificaţiile care servesc în chip obişnuit puncte de reper cititorului". De fapt încetează să mai fie roman: „căutînd în el însuşi propriul său scop — şi nu într-un „mesaj" ideologic sau moral — noul roman se prezintă ca un fel de reflecţie asupra romanului..." Calificarea de antiroman nu e deloc improprie pentru această specie confuză şi abstractă, mediocră, neviabilă, străină de marile sensuri care sortesc romanul clasic realist unei existenţe nepieritoare.
Calificarea de roman „ascetic" dat dea-semeni acestei specii sterile nu e nici ea improprie şi furnizează un termen de adecvat contrast în raport cu splendida vitalitate a romanului realist. E desigur „ascetic" prin renunţările sale, prin alura sa vagă, „purificată" de orice contact cu marile probleme, speranţe şi certitudini ale lumii actuale. „S-a spus despre un autor contemporan că a scris romane de „laborator". Termenul este just dacă renunţăm la intenţia răuvoitoare care-1 animă" (Dina Dreyfus). Am zice altfel: termenul este just, dacă-l vidăm de posibilul său sens pozitiv, echivalîndu-l cu o lucrare artificială, opusă vieţii. Care sînt renunţările, mijloacele de „purificare" ce îndreptăţesc calificativul de ascetic dat „noului" roman ? în genere romanul renunţă la „tot ce ar putea constitui o seducţie pentru sensibilitate" — se spune într-un articol — în sensul că:
1) renunţă la elementul „romanesc", la propria sa specificitate şi condiţie de existenţă.
2) renunţă să fie operă de artă, „neglijează frumuseţea intrinsecă a formei". Nu se adresează gustului şi nici unei forme de sensibilitate estetică : „Sfera romanului este aceea a sensului, nicidecum a sensibilului".
3) renunţă la determinarea spaţială şi temporală, proprie romanului realist.
224' « REVISTA- REVISTELOR
4) renunţă la „seriosul" situaţiei istorice (deşi respinge şi cerinţa de „a amuza"). „Renunţă de a fi reflexul lumii contemporane, al conflictelor reale care opun pe "oameni." Acestea sînt dimensiunile romanului abstract şi purificat de „imixtiunea" realului, a vieţii concrete, a 'psihologiei individuale şi sociale. „Purificat radical de orice ■amestec străin de ţinta sa proprie", romanul încetează în fapt de a exista ca roman. ^Substanţa de totdeauna, condiţia vitalităţii romanului o constituie doar tocmai acele elemente de viaţă, psihologie şi ideologie, de a căror „imixtiune" se fereşte „noua" şcoală. Cum .arată — practic. — un roman abstract ? Cîteva sumare veşti despre romanele lui Marguerite Durăs: „eroii clasici vorbesc, cei ai lui Marguerite Duras fac numai zgomot... 'acolo unde limbajul este distrus, caracterele şi acţiunea sînt dease-meni'' distruse". „Nu mai există real acolo unde umanul este distrus" (Marguerite Duras şi ,.romanul abstract"). Spaţiul romanelor lui Balzac, Stendhal, Tolstoi, Dosto-ievski era Cîmpul social nemărginit; spaţiul ideal al romanelor abstracte este: plaja.
Cine scrie şi pentru cine sînt scrise asemenea romane? „Astăzi romancierul rămîne un burghez. "Numai că e un burghez care nu mai crede în misiunea burgheziei, fără să fi găsit altă credinţă" — observă destul de lucid un critic francez. „Ş; publicul său este făcut din burghezi care nu mai cred în ei înşişi în puterea lor, în universalitatea acestei puteri... Sînt romane ale decadenţei burgheze..."
„Noutatea" urmărită de romanul „ascetic" e iluzorie. Opoziţia sa faţă de formele
„tradiţionale" e iluzorie. Nici o inovaţie:, e respinsă doar o anumită „tradiţie", tradiţia realistă; dar oroarea de „vetust" dispare cînd e vorba să fie acceptată tradiţia anti-realistă şi antisocială, adică acea tradiţie care într-adevăr s-a învechii, care într-adevăr e „anacronică": E semnificativ că anacronismul tradiţiei anti-realiste nu Stînjeneşte pe romancierii „noi". Ideia unei arte „pure",, a unei literaturi „purificate" de contactul cu viaţa concretă, ferită de imixtiunea realului — [această ideie prezentată ca o inovaţie de '.ultimă oră e în realitate foarte „veche", şi demult „anacronică". Dar monotonia şi caracterul vetust al acestei idei nu supără pe teoreticienii „noutăţii" radicale. O dovadă în plus 'că-bătălia dintre nou şi vechi nu se desfăşoară în zonele abstractului. In determinarea conţinutului real al acestor noţiuni';' deeisivă rămîne poziţia ideologică. E uşor de stabilit adevărata poziţie ideologioă şi socială care determină în cazul romanului abstract înţelesul noţiunii de „noutate radicală". Chiar oroarea de „ideologie" are o semnificaţie ideologică foarte precisă. E neînţelegerea şi teama provocate de o anumită ideo'ogie, expresie, a forţelor înaintate şi revoluţia nare ale societăţii.
Oricum, pe fondul gravelor evenimente care frămîntă Franţa contemporană, idealurile „ascetice" şi „abstracte" ale şcolii „refuzului" sînt precis derizorii. Dacă poate fi vorba de un refuz, nu e decît. refuzul cel puţin naiv (ei ironizează „naivitatea" protagoniştilor romanului realist!) al oricărei responsabilităţi. ■
L. R.