I f, va fi aprins întîi şi-ntîi pe cînd nici nu erau oameni şi nici poveştile lor... Chimiştii o exprimă în două litere şi-o cifră minusculă, aşezată jos, ca nu cumva să se-ncurce matematicienii şi s-o ridice la puterea nu ştiu care. Două litere şi-o cifră, prin urmare : CHU. Carbon şi Hidrogen = Metan. O înşiruire de molecule, un atom de carbon tetravalent, patru atomi de hidrogen. Nici n-are ce se aprinde odată ce atotputernicul arderii, oxigenul, lipseşte. E cumplit însă cînd îl găseşte şi se mai nimereşte şi-o scînteiuţă cît de mică. Atunci arde, explodează, usucă sub dogoarea lui... O hidrocarbură, una din nenumăratele combinaţii ale carbonului, elementul vieţii, cu hidrogenul, care poate să fie benzen, poate fi celuloză, poate fi petrol, fulmicoton, glicerina, chiar zahăr cubic. Adică de la dinamită la zahăr, tot ce vreţi. Poate fi în special coşmarul unei anumite vîrste şcolare : chimia * organică. Totul se poate desena pe tablă, cu creta. Profesorul explică, leagş, ÎNSEMNĂRI DE REPORTER DE PE MAGISTRALA DE EST 101 cu o linie sau două, şase litere ale unui exagon, lungit de mirare, spunîndu-ţi: iată, acesta e benzenul. Gazul metan n-are nici măcar privilegiul unei figuri din geometria plană. La şcoală exprimam formula metanului aşa cum exprimăm la geografie punctele cardinale, în mijloc instalîndu-se carbonul, saturîndu-şi valenţele în patru părţi cu diafanul atom de hidrogen. Metanul nu cunoaşte istoria zbuciumată a petrolului. împins la suprafaţă de-o presiune de sute de atmosfere, el nu poate fi încărcat în cisterne sau vase petrolifere. N-a cunoscut alte călătorii decît conductele. Şi, mai ales, multă vreme a fost ignorat. De vină e starea lui gazoasă. Dar mai e o pricină nu mai puţin însemnată. Ieftin, uşor de instalat, extrem de rentabil, metanul a îngrijorat autorităţile bisericeşti stăpînitoare de păduri, întreprinderile capitaliste care comercializau lemnul de foc şi care se vedeau, prin captarea celei mai simple dintre hidrocarburi, cea care deschide orice carte de chimie, la pămînt. Lupta împotriva gazului metan s-a dus cu toate mijloacele posibile. De la scumpirea exagerată a instalaţiei, de la născocirea unor pericole inexistente, la mistificare. Flăcăruia albăstruie cu reflexe roşietice a ars încăpăţînată ani îndelungaţi alimentînd şezătorile cu istorii tulburătoare, prevestind cînd nenorociri cumplite, cînd comori de nebănuit. Să nu se uite niciodată iernile geroase, cu cer sticlos, să nu se uite şirul de femei şi copii vineţi de frig, cumpărînd cîte zece kilograme de lemne, doi butuci care sîsîiau în sobă neîncingînd-o. Să nu fie uitate cîntarele enorme pe colţul cărora apăsa umil preţul a cinci lei, indiferenţa cu care stăpînul măsura. Să nu se uite că-n timpul acesta adînc sub pămînt era înlănţuită una din inepuizabilele noastre bogăţii, metanul. * Şincai, Zaul, sînt comune cu cel mai celebru noroi. Un noroi lipicios, galben, care se lipeşte de bocanci, de haine, imobilizează roţile căruţelor, face de rîs diferenţialele camioanelor, exasperează oamenii. Toamna, cînd plouă mult, fără sfîrşit, noroiul pare o mare vîscoasă, mişcătoare, de plumb. Dealurile sînt din noroi, fără păduri, pustii. Aici se forează. în adînc, încremenit de mii de ani, gazul metan aşteaptă. Maşinile, aparatura, turlele de foraj sînt cărate inimaginabil de greu la faţa locului. Şi se forează. Vara te îneacă praful, un praf dens, pătrunzător, care usucă gîtlejul, înroşeşte ochii, iarna bate vîntul într-una. Găzarii nu se dau bătuţi. Forează cu îndîrjire, încăpăţînaţi, împînzind cîmpia Ardealului, Tîrnavele, Mureşul, Dealurile Turzii şi Clujului. E o lume aparte, aşa cum a minerilor e aparte, cum a petroliştilor e o lume cu poveştile ei, cu întîmplările ei „cu fizionomia ei aparte". Ei duc de mult această luptă cu adâncimile pămîntului, au ajuns la o pricepere greu de apreciat dacă n-am şti că au de captat un gaz şi nu un lichid, că s-au obişnuit şi-au îndrăgit un peisaj care-n afară de podgorii şi perii nu prea întinse de păduri, nu oferă nimic altceva pitoresc, spectaculos ; nici zbaterea imensă, înfricoşătoare a mării, nici jocul de culori, de la verde intens, la albastru palid al valurilor ei şi nici frumuseţea gravă a culmilor înzăpezite. 102 ŞTEFAN LUCA Treceţi cu maşina pe şoseaua Sighişoara-Tg. Mureş atenţi la serpentina periculoasă a Heturului şi o să auziţi desigur că în cutare zi şi-n cutare loc s-a răsturnat un camion cu miei. Un camion cu o sută de miei. O sută de behăituri s-au auzit răspîndite pe prăvăliş. Şi alte întîmplări cu şoferi, cu butoaie răsturnate, cu ruperi de frîne sau fuzete. Nici n-aveţi să băgaţi de seamă că aţi trecut pe lîngă celebra schelă de foraj, N... La început a fost o baracă modestă, o turlă şi cîţiva muncitori. De multe ori şoferul autobuzului bombănea că trebuie să coboare vreun călător în dreptul barăcii, tocmai acolo, în pantă. E mult mai la îndemînă să opreşti la poale, lîngă moară. Se găseşte vin bun şi pită moale cu slănină afumată. Va trebui să se închine odată un poem vieţii găzarilor, celor care au împins flăcăruia singuratică, misterioasă, în sute de mii de cămine, în fabricile noi ale patriei, în teatre şi cinematografe, în vîrful pavilioanelor zecilor de şantiere ale magistralelor, unde arde ziua şi noaptea flacăra ca un steag. Pentru că de la baraca modestă, de la lungile zile de toamnă, cu burniţă şi ceţuri, de la înfrigurarea cu care sapa înainta metru cu metru pipăind atentă spinarea zăcămîntului, de Ia neliniştea primei învîrtituri a sapei pînă la fîsîitul uşor al gazului captat urcînd cu viteză la suprafaţă, astăzi avem o geografie specială a gazului metan. Gazul metan abia acum se confundă cu formula lui chimică, atît de asemănătoare cu roza vînturilor. Spre nord, spre sud, spre vest, căptuşala inodoră, incoloră de metan a podişului transilvan îşi împinge flacăra spre Bucureşti, Satu Mare, Timişoara. Milioane şi milioane de metri cubi vor încălzi cuptoare de topit, cazane, hale uriaşe, milioane de metri cubi vor alimenta combinate chimice, milioane de metri cubi vor înlocui lemnul în casele oamenilor. Drumul lui va deveni în curînd familiar pe Trotuş şi Bistriţa şi îl va primi laşul. A plecat spre sud, spre nord, spre vest, s-a învîrtit şi-a cercetat tot podişul, acum i se croiesc vestminte pentru vizita lui spre est. Nu va fi desigur ultimul lui drum, magistral. Şiretul, Bahluiul, Bistriţa, Oituzul, Oltul, Mureşul, Bega, Someşul, Crişurile, sînt numai exerciţii. Metanul va cunoaşte şi Dunărea... ca un răspuns la preziceri, hidrocarbura cea mai simplă ne convinge că dacă a sărit cineva în aer, acesta a fost trecutul cînd flăcările erau înăbuşite. La Daneş, Sînzieni, Bicsad, Oituz şi-n alte locuri, ard flăcări, liber, ca nişte steaguri... De mult, la marginea unei mlaştini, nu se ştie anume unde, cîţiva flăcăi au aprins o mînă de rogoz. Fără să ştie, descoperiseră o mare, o nespus de preţioasă comoară. Chimiştii descompunînd-o în eprubete de laborator i-au ignorat poezia. îmbrăcînd-o în haine de gală, de douăzeci şi opt de ţoii, pur-tînd-o cale de sute de kilometri, sute de muncitori i-o redau. * E cald, soarele dogoare înteţit, muştele au devenit enervante. Drumul de ţară nu mai merită osteneala unei comparaţii, într-atîta e de prost. Sălciile de pe malul Tîrnavei fîşîie scărmănate de vînt. Furtuna pluteşte-n aer. Pe şantier e deocamdată linişte şi se ia masa. Muzică : bîzîit de bondari şi sforăitul paznicului adormit la umbră, sub vagon. Lîngă drum şi de-a lungul porumbiştilor, culcată în şanţ, conducta aşteaptă să fie acoperită cu pămînt. La trei kilometri în faţă se sudează. La ÎNSEMNĂRI DE REPORTER DE PE MAGISTRALA DE EST 103 capătul şirului de săpători tronsoanele sînt coborîte în adînc. Un ţăran bătrîn, din partea locului, a venit cu secera să mai apuce să taie din porumb. Nu lucrează cu prea mare tragere de inimă. E cald, el e bătrîn şi-ar sta mai curînd de vorbă cu cineva. Cei din sat îs pe cîmp către Boiu, n-are cu cine fuma o ţigară. Stă, ca pierdut, lîngă o movilă de pămînt. Pune mîna streaşină la ochi şi se uită cum coboară cfindrul smolit, lung de cincizeci şi cinci de metri, cum se năpustesc parcă spre buza şanţului cele două tractoare. Ţigara, uitată, îi arde zadarnic degetele. De uimire nu simte arsură. I-ar întreba pe băieţii, care, îndată după masă, s-au apucat s-arunce din nou pămînt peste conductă, dar aceştia au altă treabă. S-ar apropia de unul mai mic, negricios, c-un păr ca sîrma, negru, zburlit, pe care 1-a văzut de mai multe ori cărînd apă băieţilor. Şi acesta-i grăbit. Povestea celui mai scund brigadier e cît se poate de obişnuită. Din 5 mai e la D... Nu e un novice în materie. De altfel majoritatea băieţilor sînt brigadieri vechi. Octavian Maiorescu e de loc din Mădăraş, regiunea Autonomă Maghiară, cale ca de 15—20 de kilometri de Tg. Mureş. Săraci, foarte săraci părinţi. Băiatul şi-a căutat de rost de foarte tînăr. A fost pe şantier la Făgăraş, apoi s-a-nscris pentru D... odată cu ceilalţi brigadieri. N-are decît un metru şi jumătate înălţime, astfel că nu poate fi recrutat. Aceasta 1-a întristat. Nu-i bine să fii mic de stat. Din pricina asta s-a şi bucurat jcă poate pleca1 pe-un şantier. O să rămînă, sigur, pînă la terminarea magistralei : —• Apoi ? — Ce, n-o să mai fie şantiere ? Băieţi-i zic Pufi. N-au avut încredere în el. Li se părea că flăcăuaşul n-o să biruie să astupe metri liniari de conductă. Şi au găsit un leac inedit. Octavian să se ocupe de aprovizionarea cu apă. Uneori apa e departe de locul de muncă. Ar cere timp aducerea ei. Şi-apoi arşiţa-i mare, fără apă proaspătă, nu se poate. —Tu o să cari apă, Pufi. Asta-i sarcina ta. Norma ta o facem noi. In loc să fugim pe rînd după apă, te duci numai tu. Adevărul este că de prea multă hărnicie n-a prea dat dovadă Maiorescu. Mînuia lopata cu încetinitorul şi arăta puţină tragere de inimă ca echipa lui să cîştige. Multă vreme s-au zbătut ceilalţi să găsească o soluţie. L-au înţepat cu glume, l-au poreclit în felurite chipurj. Pufi, imperturbabil, tăcut, continua să arunce pămîntul într-un fel ciudat, de gîndeai că vrea să cîntărească fiecare lopată de pămînt înainte de a-i da drumul în şanţ. Şi-atunci cineva a propus soluţia de mai sus. Octavian Maiorescu să devină sacagiu. A stîrnit rîs la început propunerea. Pînă la urmă silueta scundă a fost văzută făcînd naveta apă — echipă şi viceversa, necontenit. După un timp, pe Maiorescu 1-a prins urîtul. Una e s-alergi cît e ziua de lungă, de unul singur, cărînd apă cu găleata şi alta-i să stai între băieţi s-asculţi glume. Te simţi nu ştiu cum, stînjenit, cînd vii acasă la dormitoare, cu camionul, şi ceilalţi oîntă tot drumul împăcaţi că şi-au făcut datoria, iar tu nu îndrăzneşti nici să deschizi gura. E ca şi cum te-ar ţine ei, lucrînd partea ta, pe nimica. Nu, nu-i bine, nici nu poate fi bine aşa. Şi Maiorescu s-a săturat să fie a cincea roată de la căruţă. A început să 104 ŞTEFAN LUCA lucreze mai cu spor, fără aerul că trebuie cîntărit fiecare bulgăre de pămînt. începuseră băieţii să-1 ia la ochi. Parcă spuneau : — Pentru unul şi încă vreo cîţiva ca tine nu reuşim să punem şi noi mîna pe drapelul de fruntaşi. Aşa că Pufi se-ndeamnă şi de ruşine şi de voie bună, nebăgîndu-1 în seamă pe moşneagul care a rămas cu mîna streaşină la ochi. Seara de iulie a căzut odată cu ploaia. Grăbit camionul se ia la întrecere cu primii picuri. Viteza maşinii sporeşte ca şi cum pînza de apă ar alunga-o spre D... Băieţii, înghesuiţi pe platformă, cîntă cît îi ţine gura un marş. Octavian Maiorescu, pitit într-un colţ, ascuns de vecinii săi, se gîndeşte la următoarele trei luni, pentru care va iscăli angajamentul diseară. Şi poate visează la insigna de brigadier, ploaia care s-apropie ameninţătoare i-aduce aminte de cît amar de apă a cărat vreme de trei luni. îl încearcă un sentiment de mîndrie cînd maşina goneşte pe asfaltul străzilor din Sighişoara şi îşi îndreaptă şuviţele răzvrătite de pe frunte. Are ochi negri, de cărbune, copilăroşi. El este unul din cei nouăzeci şi şapte de brigadieri ai sectorului 2. Băieţii l-au luat un timp în zeflemea, l-au ştiut iuţi, l-au vindecat de lene cu mijloace originale, dar acum, stînd în front consimt cu toţii că fără Pufi viaţa şantierului şi-ar pierde din farmec şi că fără o „tabachere" cu el nu şi-ar putea închipui viaţa de tabără. * Seara, stau de vorbă la club cu Emil Cîmpeanu, vecin de lucru al lui Maiorescu. Dimineaţa îl văzusem în pantaloni scurţi, gol pînă la brîu, bronzat, şiroind de sudoare. Bine clădit, frumos, muşchii îi joacă sub pielea arămie, pe faţă nu i se cunoaşte oboseala celor opt ore de lucru. Trăsăturile feţei îngînă încă pe copil cu viitorul bărbat. Trupul sculptural, atletic, trădînd o sănătate desăvîrşită, se simte în elementul său aici, în plin soare, răsturnînd pămîntul negru, sfărîmicios peste ţeava care înseamnă drumul gazului metan spre plaiurile Bistriţei moldoveneşti. Emil Cîmpeanu se trage din Seleuş. Trei feciori şi-o soră la părinţi, colectivişti. El a plecat de miic din sat, la Sighişoara. S-a înscris la şcoala profesională metalurgică din Sighişoara. A lucrat la uzină, dar cînd organizaţia de tineret a lansat chemarea pentru magistrală, a simţit că, fără a mai fi rugat, se va înscrie. Emil Cîmpeanu e foarte tînăr. N-a făcut încă armata. El nu era încă pe lume cînd pe dealurile Tîrnavelor au răsărit turlele înalte ale sondelor de gaz metan. Şi totuşi comunele nu cunoşteau binefacerile lui. Abia în anii noştri, Laslea, Dumbrăvenii, cunosc ce va să zică o conductă de gaz metan. Emil îşi dă toată silinţa să împingă cît mai repede conducta spre B... Să vadă cu ochii lui cum se-ncovoaie o ţeava atît de largă încît dacă plouă încap 6 inşi bine de tot într-însa, cum sare apoi peste Tîrnave, peste Olt, peste Oituz. Cu fiecare zi ce trece pielea lui capătă nuanţă mai închisă, îi par şi dinţii mai albi, joacă mai bine fotbal ca-nainte, şi, mai ales, simte că e ceva în cuvîntul brigadier. A auzit cîte ceva de la alţii de pe şantier, cum sînt fraţii Buşescu, din Vlădeşti-Cîmpulung, vechi brigadieri al căror palmares e de invidiat. Buşescu Vasile, mezinul, e la al patrulea şantier din viaţa lui. La 16 ani plecase de-acasă. Anul 1955 1-a prins pe şantierul stadionului din Bacău. A stat în Uricani opt luni încheiate, ca de-acolo să plece pe şantierul combinatului chimic de la Govora. De la Govora la D... Adică aşa cum e uşor de în- ÎNSEMNĂRI DE REPORTER DE PE MAGISTRALA DE EST 105 ţeles, în centrul vieţii. Ziarele scriu şi-au scris coloane întregi despre noi, spune itinerarul străbătut de tînărul brigadier. Şi repertoriul fraţilor lui e mai impresionant. Unul din fraţi, Gheorghe, a ajuns şef de brigadă la D... iar fratele său Constantin, comandant de şantier la Tg. Jiu. Gheorghe e momentan plecat în delegaţie la S... ca să asiste la ceremonia predării steagului de şantier fruntaş pe magistrală. E un steag de tradiţie scumpă, începută la Agnita-Rotorca, Salva Vişeu, Bumbeşti-Livezeni. Aria de răspîndire a brigadierilor ca ei e întinsă cît patria noastră. Părinţii lui păstrează scrisori primite de la copii, de pe întreg întinsul patriei. Cînd citesc în ziar veşti de pe şantier e ca şi cum ar primi veşti din partea lui Constantin, Gheorghe sau Vasile. Şi asta nu-i totul încă. Buşescu Gheorghe pentru destoinicia lui va pleca în Bulgaria, ca reprezentant al întregului tineret muncitor. O sarcină de mare însemnătate şi de mare cinste. Aşa că nu 1-a mai mirat pe Cîmpeanu felul disciplinat, simplu, firesc cu care brigadierii îşi organizează viaţa în tabără, cum se străduiesc pe şantier, nu-1 mai miră că la reuniuni pleacă numai cei buni. Există o anumită mîndrie, care nu se rosteşte, care nu-i deşartă, o anumită mîndrie despre care se pomeneşte cînd vorbeşti de mineri, de petrolişti, de oţelari. Mîndria aceasta, începe s-o trăiască şi Cîmpeanu Emil. E legată de tabără, de conducta magistrală de est, de primul lui şantier adevărat, în care a cunoscut viaţa de brigadier. Tractorul din frunte care scobeşte pămîntul la doi metri şi mai bine înaintează într-una, în urma lui flăcările sudorilor luminează în noapte, vin la rînd macaralele care ridică tronsoanele lungi, grele, îmbrăcate în două straturi de smoală, ca apoi să rămînă în urma tuturor o spinare îngustă de pămînt, nesfîrşită, care nu se va bătători niciodată. Se va tasa de la sine, încet, încet. Mai curînd decît va apuca să crească iarba pe pămîntul negru scormonit din adînc, va apare pe harta ţării, înscrisă, cu explicaţie la legendă, linia care va însemna kilometru cu kilometru drumul către Moldova, peste munţi, al gazului metan. - Acolo pe hartă nu va fi însemnat numele niciunuia din cei nouăzeci şi şapte. Maiorescu va pleca pe-un alt şantier, Emil va juca fundaş stînga cine ştie unde, fraţii Buşescu vor trimlite scrisori acasă din alte părţi, în urma lor vor rămîne însă pe hartă urme care vor complica un pic viaţa de şcolar şi geografia patriei... Dar dacă ei ar ascultă, bunăoară, istorii de felul celor povestite de bă-trîni, cu flăcări tainice aprinse în crucea-nopţii pe cîmp, departe, în păpurişuri mlăştinoase, cu spaime şi duhuri, ar rîde. —■ Ce poveşti!... Ştim noi ce-i aia. Gaz metan. Noi îi facem acum cămaşă şi-i dăm drumul să ardă cu flacără mare. Vezi, ca acolo, în vîrful pavilionului. Ştefan Luca MLAŞTINA Brigadierul Avram Mihai pleacă în Bulgaria. Un schimb de experienţă cu brigadierii de acolo. Nu poate să doarmă. E seară tîrzie. în dormitorul copleşit de întuneric se aude respiraţia liniştită şi grea a băieţilor. Dorm. Ca nişte bolovani. Toată tabăra doarme. Numai Avram Mihai nu poate dormi. El 106 POP SIMION pleacă în străinătate. Stă pe pat, rezemat într-un cot şi se uită la lună. E ca o seceră mică de aur. Cu ea taie cineva lanuri prin cer. Stelele sînt spice rămase după secerători. Calea Laptelui e pustie. Carul Mare adastă undeva, în stepa cerească cu oiştea îndreptată spre sud. Dar pe unde-or fi fiind telegarii ?... — Mă, Mihai... — Ce-i, mă ? tresare băiatul. — Ce-i ? Avram Mihai pipăie cu ochii lui căprii întunericul dormitorului, să descopere cam cine vorbise. In zadar. Vocea se aude din nou. — De ce nu dormi, mă ? — Nu pot, răspunde Mihai. Pauză. Undeva fluieră un tren. O fi personalul de la orele trei. Băieţii îşi dorm somnul lor cel mai dulce. Somnul de dinaintea zorilor. Careva vorbeşte în vis : „Tovarăşe comandant, raportez... îndeplinit... echipa noastră, planul de săpături... Cu cîntec înainte, marş !..." Vorba dezordonată sună ciudat şi fără de scop în dormitorul cuprins de tăcere. Vocea din întuneric se aude din nou : — Cînd pleci, măi, Avram Mihai ? —• Degrabă. Să-mi vină actele. — Ţi-au cerut şi poze ? — Cerut. Tăcerea se lasă din nou. Pentru cîteva clipe. Iar voci. —■ Să le spui şi lor cum lucrăm pe-aici. Şi cum trăim. De toate să le spui. Auzi, mă ? — Am să le spun. — Să le povesteşti şi întâmplarea cu mlaştina. — Am să le povestesc. —• Să ştii că atîta timp cît vei fi plecat, voi munci şi pentru tine. Bine, mă Avram Mihai ? — Bine. Cum să nu fie bine. Dar cine eşti tu ? — Unul din brigadă. Ce contează ? Hai să dormim. Bătută de vînt, flacăra ce arde în vîrful pavilionului îşi aruncă luminile ei peste tabără. Avram Mihai o vede pe fereastră. E ca o flamură de mătasă roşie desfăşurată în vîrf de catarg. O torţă simbolică pe care au aprins-o brigadierii şantierului de la D... în ziua cînd au început Magistrala. De-atunci arde continuu, ziua şi noaptea, hrănită de gazul metan care doarme sub aceste pămînturi. Sub flacăra ei se adună în careu brigadierii dimineaţa şi seara. Aici sînt lăudaţi cei harnici, fiecare succes fiind salutat de trei ori ca la brigadă, prin entuziastele aclamaţii intrate în tradiţia lui „Hip-hip-hura !". Aici se ţin cercurile de învăţătură şi consfătuirile de tabără. De aici răsună cîntecele brigadiereşti şi zvonurile jocurilor purtate în ritm de armonică. Şi tot de aici se rostesc asprele critici adresate celor leneşi şi nedisciplinaţi. într-un fel torţa aceasta este ochiul viu şi sever care urmăreşte întreaga viaţă a taberei brigadierilor de la D... Avram Mihai se uită pe fereastră. Flacăra din vîrful pavilionului desenează cu luminile ei obrazul smead, de copilandru ; nasul osos, puţin înclinat, ca de grec ; pune o lumină tulburătoare în ochii mari şi căprui ; cerne pulbere de argint peste părul aspru şi negru, ca o coamă de cal, iar frunţii de adolescent îi dă o paloare meditativă : „Să le povesteşti şi lor cum lucrăm pe-aici, ÎNSEMNĂRI DE REPORTER DE PE MAGISTRALA DE EST 107 răsună din nou îndemnul acela în mintea lui Avram Mihai. — De toate să le spui. Şi întîmplarea aceea cu mlaştina..." Băieţii dorm, cu trupurile înfăşurate în cearceafurile albe. Numai Avram Mihai nu doarme. El nu poate dormi. Stă în pat, răzemat într-un cot şi se gîndeşte. La ce ? La ziua de ieri şi cea de alaltăieri, la viaţa de tabără, cu toate peripeţiile ei bune şi rele. înfierbîntată, mintea băiatului aduce aproape o mie de întîmplări petrecute pe şantierul Magistralei. Iat-o şi pe aceea cu mlaştina. Memoria reconstituie totul aievea, nepierzînd nimic din rîndurile şi culorile întîmplării de-atunci. ...Iunie. Conducta Magistralei de Est ajunsese undeva pe valea Rusului, în preajma Sighişoarei. Pe neaşteptate, în calea ei s-a deschis un teren mlăştinos care nu putea fi în nici un chip evitat. Ce era de făcut ? Conducta trebuia să treacă chiar prin mijlocul mlaştinei. Cei mai mulţi nu credau că va fi posibil un asemenea lucru. Totuşi, cuvîntul hotărîtor l-au spus a doua zi brigadierii. Zorii zilei s-au ivit pe la orele cinci, construind peste lume un cer de zinc. Pe drumurile din cîmp colburile gălbui mai păstrau căldura din ziua trecută. Gîzele pămîntului stropite de roua nopţii aşteptau să se zbicească la soare. Grînele coapte adăstau într-o tăcere nelămurită în bună-dimineaţa văduvită de cea mai uşoară boare de vînt. Şi iată că această linişte imensă din Valea Rusului a fost spulberată brusc de larma brigadierilor. Mai întîi au răzbit în Valea tăcută cîntecele lor cu ritmuri de imn. Apoi au putut fi zărite şi autocamioanele ce se apropiau grijuliu printre dealuri, ridicînd în urma îor corbine înalte de colb. Mlaştina aştepta, privind această desfăşurare străină, cu ochi răi de apă verzuie. Din cînd în cînd se surpa ceva neştiut în străfundurile ei, încît bolborosea un aer puturos în afară. Printre smîrcurile putrede ţîşneau brotaci sprinteni şi hîzi. Gîngănii minuscule mişunau haotic prin apa stătută. Intr-un cuvînt, mlaştina din Valea Rusului îi întîmpina pe neobişnuiţii ei oaspeţi tăcută, vicleană, cu lumea ei pestriţă şi plină de taine. Autocamioanele s-au oprit la marginea mlaştinei. Au coborît şi brigadierii, pregătindu-şi uneltele lor : hîrleţe, lopeţi, cizme de cauciuc, frînghii, găleţi şi multe altele. Unii s-au grăbit să pipăie cu talpa piciorului suprafaţa nestatornică a mlaştinei. La fiecare pas mustea apă. —■ Hei, am venit pe degeaba, a strigat pe loc unul dintre brigadieri. — Nu-i chip de răzbit. Nici un răspuns. Ce fel de răspuns poţi da la o asemenea vorbă ? S-au apropiat şi alţii, să cerceteze pămîntul ciuruit de ape. Smîrcurile se aplecau sub paşi ca un aluat. Oamenii călcau ca pe gumă. Şi pentru că supărarea-i soră bună cu gluma, un copilandru blond a strigat: — Umblăm ca Hristos pe apă şi nici nu ne pasă, şi a jucat halaripu pe faţa smîrcurilor. Chiar în clipa aceea mlaştina s-a deschis şi a supt trupul înfierbîntat al băiatului pînă la subţiori. Aceasta a fost prima viclenie pe care a arătat-o mlaştina în ziua aceea. Brigadierii s-au grăbit să-i arunce tovarăşului lor un capăt de funie. In cîteva clipe l-au scos la liman. Era plin de nămol. Deşi nu era de fel un lucru de şagă, glumele curgeau cu nemiluita. — Ai fost la Techirghiol, prietene ? — Ia lăsaţi băiatul în pace. Ce-aveţi cu el ? îşi tratează omul reumatismele şi voi vă năpustiţi ca la urs. 108 POP SIMION Rîdeau brigadierii. Unii cu toată inima, alţii rîdeau cam strîmb şi silit. Le era teamă. Suia soarele pe scările cerului. Brigadierilor nu le prea erau oile acasă. Abătuţi : Unii spuneau deschis că nu se apucă de lucru. Alţii combăteau însă cu inima cît un purice. Atunci a avut loc o întîmplare cu totul neprevăzută. Dezbrăcat pînă la chilot, copilandrul cel blond a ţîşnit în sus ca un arc. A luat din mîna cuiva steagul roşu al brigăzii şi 1-a înfipt la marginea bălţii. Apoi şi-a apucat lopata şi-a-nceput să sape, icnind. Peste liniştea coborîtă între oameni, se auzeau surdele bătăi de lopată şi glasul răguşit al copilandrului care îngîna un vechi cîntec brigadieresc, pe care 1-a cîntat mai de mult, la Salva-Vişeu, la Bumbeşti şi nu de mult pe şantierul Cambinatului de la Govora... „Noroiul, zăpada, nu ne-nspăimîntă Căci avem elan în noi şi muncim cu rîvnă. Cîntăm, Muncim, Ţara o reconstruim, Noi, brigadierii Republicii noi..." O mută tulburare a coborît între oameni. întîi s-a ridicat de la locul lui Pantelică Constantin, un flăcău firav din Gorj. Şi-a lepădat salopeta, apoi s-a vîrît în cizmele înalte de gumă. Fără cu-vînt a luat lopata şi-a intrat în mlaştină. A început să cînte cu glasul său piţigăiat şi fără culoare. Alături de vocea dură, de bas a celuilalt, cîntecul puţin al lui Pantelică întregea un duo caraghios. Dar nimeni nu rîdea. S-a ridicat de la locul său şi Sandu Stănescu, comandantul brigadierilor. Băieţii l-au văzut cum şi-a scos maioul alb de pe trupul muşchiulos şi bronzat, cum şi-a legat peste părul buclat o batistă în chip de basc, apoi s-a apucat de lucru. Cîndva omul acesta a fost actor pe scena unui teatru bucureştean. Acum e comandantul brigadierilor. Seara, în adunările de tabără poate obişnuieşte să recite monologuri. Acum vocea lui cumpătată dă o replică şi chiar dacă nu se află în nici o piesă de teatru, e la fel de răscolitoare, de gravă. —■ Măi băieţi, eu credeam că steagul acesta e-al tuturor brigadierilor. Atîta a spus, apoi glasul său limpede, de tenor s-a alăturat acelui cîntec vechi, întrerupt ritmic de respiraţia şuierată a celor trei ce lucrau cu lopata. „...Cîntăm, muncim, ţara o reconstruim Noi brigadierii Republicii noi..." Băieţii se urneau rînd pe rînd alăturîndu-ise celor care săpau şi cîntau. Nu cîntecul, ci mai cu seamă simţămintele pe care le purta melodia aceea trudită i-au molipsit pe constructori. N-a mai rămas unul pe mal. S-au desfăşurat unul cîte unul în lanţ indian, purtînd lopeţi şi frînghii cu care se legau. Se vedea că cişmele de cauciuc nu mai pot avea trebuinţă. Numai omul, lopata şi găleata cu care să scoţi apa ce musteşte la picioarele tale. O sută de trupuri înfierbîntate, încordate ca o sută de arcuri. O sută de lopeţi în mişcare, o sută de găleţi deşertate în lanţ. Şanţul în care trebuia culcată conducta de 28 de ţoii creştea. S-au apropiat meşterii întreprinderii de conducte şi magistrale : sudorii, montorii. Şi-au părăsit pentru o vreme sculele lor şi s-au apucat să le-ajute brigadierilor. în şanţul săpat, apa creştea văzînd cu ochii. S-a pus în funcţiune o motopompă. Lansatoarele —• nişte macarale mobile, construite pe corpul unor tractoare cu şenile — înaintau pe traverse de lemn. Cînd apucau conducta, înălţînd-o în aer, gata s-o aşeze în şanţul proaspăt săpat, maşinile acelea grele jucau în ba- ÎNSEMNĂRI DE REPORTER DE PE MAGISTRALA DE EST 109 lans gata să se-afunde în smîrcuri. Toţi cocostîrcii bălţii au fugit speriaţi de bătaia sacadată a motoarelor. Soarele asfinţise de mult cînd constructorii şi-au încheiat munca la mlaştină. Ultimele suduri, ultimele izolări cu bitumen fierbinte le-au făcut la lumina farurilor de autocamion. O echipă căuta o pereche de cizme pierdute. Erau orele nouă şi jumătate. Conducta Magistralei de Est străbătuse de la un capăt la altul mlaştina din preajma Sighişoarei strecurîndu-se cam la doi metri pe sub smîrcuri. Ajunşi în tabără brigadierii s-au tot spălat de glodul mlaştinii pînă pe la orele două din noapte. Unii la baia taberei, alţii în bătaia furtunului. Bucătarul se străduia să-i grăbească într-un fel că se răcesc mîncărurile grase, preparate special pentru prilejul acesta. Cineva mai avea chef să cînte la un fluier. Istovit, Ion Corobea, şeful lucrărilor, scria în jurnalul de zi al şantierului aceste lapidare cuvinte : „Azi 23 iunie, 1958 — am străbătut cu bine mlaştina de pe Valea Rusului. Zeci de metri de conductă. Diavolii ăştia de băieţi sînt nişte îngeri. Ritm de lucru cu totul neobişnuit. Am combătut ca la Mărăşeşti"... * ...Se ivesc albi şi lăptoşi zorii de zi, iar Avram Mihai încă nu a lipit geană de geană. Stă la fereastră copleşit de gîndurile sale fără de număr. I-a obosit mintea de-atîtea întîmplări măcinate în pavăza nopţii. Oare cît o fi ceasul ? A pălit pe cer şi luceafărul zorilor. Brigadierul de servici trebuie să dea deşteptarea. Undeva, la bucătărie se aude zarvă de străchini. Se pregăteşte cafeaua. Cel mult peste un ceas autocamioanele vor goni de-a lungul drumurilor înguste de ţară stîrnind pînă în slăvi colburile călduţe, gălbui. Soarele găsindu-i pe constructorii şantierului de la D... lucrînd la kilometrul 17 al Magistralei de Est, va aprinde în cinstea lor ruguri înalte pe dealuri. Avram Mihai, unul dintre brigadieri, va privi prelung cu ochii căprui răsăritul de soare, poate mai intens decît în alte dimineţi. Plecînd în Bulgaria, el va povesti şi despre curajul brigadieresc şi despre dimineţile albe, speriate de larma constructorilor, şi despre soarele nostru, despre cîntecul uimit al ciocîrliei, dar mai ales despre destinele noi ale tinerilor angajaţi să înfăptuiască în fier şi beton visele noastre ne mai visate. ...începuse o nouă zi de lucru pe şantierul Magistralei de Est... Pop Simion PROFILURI Primul se trezeşte Toma Romiţă, un flăcăiandru de vreo nouăsprezece ani — e lucru ştiut că după ora cinci el nu mai are somn, ca bătrînii — şi îşi zgîlţîie uşurel vecinul, pe Gheorghe Buşescu. „Ce visaşi, măi ?" — şi fiindcă Buşescu încă se mai luptă cu somnul, Romiţă continuă, în şoaptă : „eram într-o livadă, umbra groasă, iarba deasă — şi mere măi, atîtea mere n-am văzut în viaţa mea ! Am mîncat patru, cred că erau ionatan..." S-a trezit şi Nicolae Laţa, se întinde, dă pătura la o parte şi sare la fereastră. „Iar o să fie zăpuşeală... Aoleu — şi ce visai! Eram la o herghelie, îmi dă grăjdarul un cal, alerg, alerg — pe urmă calul se împiedică de nişte rădăcini şi eu cad..." Laţa îşi pipăie 110 NICOLAE ŢIC coatele, nu-1 dor, căzătura a fost doar în vis, ce noroc ! — şi rîde mulţumit. Apoi îşi spun şi ceilalţi visurile. Nimeni nu întreabă — „ce-o fi însemnînd cînd visezi aşa ?". întâmplările ciudate de peste noapte sînt doar un pretext de conversaţie, înainte de micul dejun. Laţa îşi trage hainele repede, se spală şi dă fuga la bucătărie. Se întoarce după două minute : „Cafea cu lapte, o bucată de slănină şi marmeladă, cine vrea ! La prînz... Seara..." Dar nimeni nu-1 ascultă. Brigadierii s-au strîns toţi într-un colţ al dormitorului, vorbesc în şoaptă, careva caută cana cu apă. Petre loan încă mai doarme, se răsuceşte agitat — „s-o fi luptând cu tigri", rîde Buşescu — nici nu ştie ce-1 aşteaptă. Cînd simte apa pe faţă, băiatul mormăie supărat şi se ghemuieşte lîngă perete. Nu-i chip să-1 scoli, s-a culcat tîrziu, e frânt, cine ştie pe unde-a umblat. Numai că pînă la urmă, tras de mîini, zgâlţâit, n-are încotro. E un ciufulit mărunţel, negricios, dacă are nouăsprezece ani, cu priviri arţăgoase. întreabă cît e ceasul — şi cînd aude că-i aproape şase, se ia cu mîinile de păr. Iese din dormitor, aleargă buimac prin curte, se duce la cantină, ia birourile administraţiei la rînd. Cînd dă de Sandu Stănescu, răsuflă uşurat şi spune : „Ce bine că n-aţi plecat, am o rugăminte..." Stănescu nu-i prea dornic să-1 asculte, îi sînt atît de cunoscute rugăminţile lui Petrică ! — vrea bani, cu siguranţă. „Un aconto, spune mieros Petre loan, vorbiţi cu tovarăşul şef al şantierului, mi s-a îmbolnăvit frate-meu..." Stănescu rîde de lipsa de imaginaţie a celuilalt. Lui Petre loan în fiecare săptămînă i se îmbolnăveşte cineva din familie... exact în ziua în care el are nevoie de bani. „De ce-ai lipsit ieri de la lucru ? întreabă Stănescu, sever. Şi alaltăieri ?" „Nu m-am simţit bine, minte Petre loan — minte cu oarecare dezinvoltură — se pare că am ulcer". „Vino cu mine ! spune Stănescu, să te judece brigadierii". Petre loan îl priveşte zăpăcit, zice : „Păi eu mă rugam de dumneavoastră de bani şi cînd colo..." Nu vrea să dea ochi cu brigadierii, se codeşte, încearcă să fugă, degeaba. în cîteva minute s-au strîns toţi cei o sută de brigadieri. Purtarea lui Petre loan nu-i o noutate pentru nimeni. Se discută puţin şi se hotărăşte : La prima absenţă nemotivată, Petre trebuie să plece de pe şantier. Băiatul se uită la Stănescu, aşteptând ca acesta să-i ia apărarea. „Unde-ai fost ieri şi-alaltăieri ?" întreabă Stănescu, enervat. „Pe Târnava, cu undiţa"... „Minţi! Dacă nu spui adevărul, o să te excludem imediat de pe şantier". „Am fost cu o fufă"... admite Petre loan, dar mărturisirea lui stârneşte un nou val de proteste. „Ce-i aia fufă ? — unde te trezeşti, la mahala ?" „Cu o fată la care ţin", se corijează băiatul. îşi cere iertare, şi se jură că n-o să mai lipsească de la lucru. îndată ce brigadierii se împrăştie, Petre loan se urcă într-un camion care pleacă pe traseu şi de acolo îi strigă lui Stănescu : „Eu mă fac om cumsecade, dar dumneavoastră sînteţi prea rău"... Stănescu îi face semn să tacă, e sătul de vorbăria lui Petrică. Cum să nu fii aspru cu un pierde vară ? îl cunoaşte pe Petre loan de doi ani, au lucrat împreună la Fabrica de faianţă de la Albeşti, apoi la Combinatul chimic de la Făgăraş... Băiatul are luni de zile în care e fruntaş, nimeni n-are ce să-i reproşeze, pînă cînd într-o bună zi îl apucă năbădăile, nimeni nu-i mai dă de urmă. Stănescu s-a gândit nu odată să se scape de el, face de râs brigadierii — să se ducă unde-o vrea, ţara-i mare şi de lucru se găseşte. Dar dacă o s-ajungă o haimana, umiblînd de ici, colo ? E mai uşor să te scapi de el, decît să-1 îndrepţi. Petrică e foarte tînăr, nouăsprezece ani, acuma învaţă sudura şi dacă brigadierii o să-1 ţie din scurt, o să iasă om şi din el. „Vă salut! mai spune Petrică — şi altădată să fiţi mai blînd". Camionul porneşte, Petrică rîde şi flutură şapca. ÎNSEMNĂRI DE REPORTER DE PE MAGISTRALA DE EST 111 Pe la ora nouă, după ce a condus brigadierii pe traseu, Stănescu se întoarce în tabără. Are de făcut un referat despre evenimentele internaţionale din ultima săptămână, pe care îl va prezenta a doua zi în faţa brigadierilor, la obişnuita oră de informare politică. Se retrage în biroul organizaţiei, consultă ziarele, scrie cîteva rînduri şi îşi aduce aminte de spălătorie. Au trecut patru zile şi rufele băieţilor încă nu sînt gata — asta e ceva inadmisibil. Lasă referatul, se duce la spălătorie, se ceartă, obţine toate promisiunile necesare, apoi îl caută pe Corobea, şeful şantierului. „Duminică am dori să plecăm în excursie la Făgăraş — şi v-am ruga să ne daţi o maşină..." „Se face, aprobă Corobea, şi două, cu plăcere, dacă pînă sîmbătă terminaţi planul în cinstea lui 23 August. E mult, e greu ? Dacă nu, mergeţi la Făgăraş pe jos, că sînteţi tineri". Discuţia a luat sfîrşit. Stănescu e liniştit, prevedea această condiţie. „Cred că băieţii o să-şi îndeplinească angajamentul mai repede, pe joi, pe vineri", âi spune lui Corobea, în timp ce acesta se caţără într-un camion. Mulţumit, Stănescu dă fuga la bucătărie, să consulte meniul — ciorbă de văcuţă, papricaş, gogoşi — e bine, apoi îi vin în minte alte treburi, mari şi mărunte — şi două ceasuri nu mai stă locului. De vreo doi ani şi ceva, de cînd e comandantul brigăzilor pe diverse şantiere — a fost la Albeşti, la Făgăraş, la Mediaş — Sandu Stănescu e mereu agitat, plin de griji, doarme puţin şi uneori mănîncă pe apucate. E o viaţă intensă, care-i place şi pe care a deprins-o mai de mult, pe şantierul de la Bumbeşti-Livezeni. E unul dintre veteranii şantierelor — deşi într-o vreme, pasionat de artă fiind, a nimerit actor la... Teatrul de Estradă (actor gradul doi, jongleur şi acrobat, după precizarea lui) — şi cu greu ş-ar despărţi de munca pe care-o face. Şi trebuie spus că nu acceptă să apară pe un şantier ca la pomană, cînd toate merg strună. Plăcerea lui e să vadă cum pe terenuri lăsate în paragină se înfig ţăruşi, marcînd traseul unei conducte sau a unei căi ferate, cum se ridică barăci şi vin oameni — oameni puzderie. Pe şantierul de la D... a sosit printre primii, a lăsat geamantanele undeva, s-a dus repede la gară, să aştepte băieţii. Au venit mulţi, unii buni, alţii răi — apucă-te şi discută cu fiecare-n parte, vezi ce-1 doare, de ce lipseşte de la luoru. în prima lună treburile au mers prost, era s-ajungă de ruşine cu băieţii. 900 de absenţe ! Pe şantier venise o brigadă complectă — 40 de tineri — de la Govora. Băieţi căpăţînoşi, vroiau program aparte, drepturi aparte, — nimeni să nu se pună cu ei. Veşnic nemulţumiţi, certăreţi, lipseau de la lucru cînd îi tăia capul. Stănescu a cerut desfiinţarea brigăzii Govora. S-a găsit un băieţandru care să-1 ameninţe. Noaptea l-au pîndit, au vrut să-1 bată. Lucrurile s-au liniştit curînd. Stănescu a cîştigat preţuirea celorlalţi brigadieri, go-vorenii au fost împărţiţi prin diverse echipe, vreo patru dintre ei excluşi de pe şantier. De atunci, lui Stănescu îi merge faima de om aspru. Nimic de zis, e cam aspru, da-i convins că altfel n-o poţi scoate la capăt cu atâţia băieţi, mai sancţionează pe cite unul — nu strică, să ţină minte ! în ultimele luni, singurul care a lipsit de la lucru a fost Petrică loan. Cu siguranţă, s-o găsi un leac şi pentru el. Pe la prînz — n-a scris nici jumătate din referat -— Stănescu îmbracă salopeta şi o porneşte repejor spre şantier. Trebuie să controleze brigăzile şi să le spună băieţilor că dacă vor să plece sîmbătă seara în excursie, să lucreze mai cu nădejde... Cînd să iasă din tabără, duce mîinile streaşină la ochi, se tot uită în lungul drumului, i se pare că recunoaşte o fetişcană care se apropie în mare grabă. O recunoaşte, sare s-o îmbrăţişeze. „Ce-i cu tine ? Nu mi-ai 112 NICOLAE ŢIC scris nimic..." Fata rîde, se bucură că-1 vede. „Ce să-ţi mai scriu, nu-ţi pare bine că am venit ?" „Ţi-ai scos actele ? întreabă el, nerăbdător... Arată-le !" Fata scoate din poşetă nişte hîrtii, i le-ntinde. „Dar să ştii că ai mei nu-mi dau voie să mă mărit,, n-am ajuns la-nţelegere..." „Şi-atunci ?" insistă eî. „Parcă fără voia lor nu se poate ?" „Hai să-ţi laşi bagajele, spune el — pe urmă, dacă vrei, poţi să vii cu mine, pe traseu". De cîteva luni, Stănescu e în discuţii aprinse cu bătrînii fetei : „Mi-o daţi de nevastă, nu mi-o daţi ? !" „Nu, de-o mie de ori nu !" Nu le place de el, că umblă prea mult prin ţară — „ăsta n-o să aibă casa lui şi nici strîngător nu pare" — ce ginere-o mai fi şi ăsta ? Fata s-a hotărît să treacă peste încăpăţînarea părinţilor. Luna trecută s-au logodit, foarte curînd o să se căsătorească. O să umble şi ea prin ţară, de pe un şantier pe altul, că-i bine aşa. Cui nu-i place, să nu se-amestece. îndată după masa de seară somnoroşii se retrag în dormitoare şi pînă în zori nu mai supără pe nimeni. Cei mai mulţi dintre brigadieri însă sînt puşi pe lucruri mari — o parte joacă fotbal pe-ntuneric —■ vai de picioarele lor ! alţii volei — cum nimeresc mingea numai ei ştiu ! — iar pescarii pasionaţi, şi sînt destui, îşi iau undiţele şi se duc. Pe la unsprezece, în tabără e o animaţie neobişnuită. Pescarii deşartă la bucătărie plasele cu peşte şi se pregăteşte un ospăţ de pomină. Singurul care stă de o parte şi pe care de altfel nimeni nu-1 invită nici unde, e Petrică loan. Băiatul se duce la club, vrea să joace şah, n-are cu cine, că toţi sînt angajaţi ; cere să fie primit în echipa de volei, nu mai sînt locuri; şi tot aşa, din refuz în refuz. Ce să facă altceva, decît să stea de o parte ? îl roade indiferenţa celorlalţi, nutreşte planuri mari — o să le-arăt eu, pe toţi îi pun la pămînt, o să sap şapte metri cubi, şi zece! Dar deocamdată n-a săpat decît şase, încă n-are curaj să scoată ochii altora cu iz-bînzile lui. Fiindcă trebuie să spună cuiva că astăzi s-a ţinut bine, n-a stat o clipă, se duce la Stănescu. Cînd observă că omul nu e singur în cameră, se retrage, discret. Stănescu vine după el, îl strigă. „Ai să-mi spui ceva, ai vreo rugăminte ?" Petrică simte ironia, zice că n-are nimic, dar nu se depărtează. „Aţi aflat ce-a fost azi pe traseu ?" întreabă, deodată. „Ce să aflu ? —■ s-a petrecut ceva ?" „Nu, nimic, dar cum au muncit oamenii ştiţi ?" „Cum să nu... ca de obicei..." Petrică e nemulţumit că Stănescu n-a observat progresul lui. „Am dat şi eu şase metri cubi, cred că o să dau şi mai mult, nu-i mare brînză..." „Ce-i aia — „nu-i mare brînză" — se enervează comandantul, de cînd îţi tot spun să nu mai vorbeşti ca la mahala ? Sînt doi ani, şi nu se prinde de tine". Se enervează şi Petrică : „Aveţi dreptate, dă-o încolo de brînză, dar ce-am spus mai înainte n-aţi auzit ? Am săpat şase metri... Cîţi dintre băieţi mai sapă atîta ? Doi, trei ! Asta nu vreţi s-o auziţi! ţipă el, gata să izbucnească în plîris. Cînd fac ceva rău, toţi sar pe mine..." „Aşa şi trebuie spune Stănescu, că eşti un pierde vară." „Eu ? Vă rog să vă cereţi iertare, că eu mi-am cerut cînd am greşit... Nimeni nu vrea să mai stea de vorbă cu mine. La pescuit nu mă lasă, la volei nu — sînt rîios, ce sînt eu ?" Se apropie de comandant, privindu-1 cu lacrimi de indignare în ochi. „Petrică, zice Stănescu, de cînd ne ştim noi ?" „De doi ani, de la Făgăraş"... „Petrică, să fie de rîs cine mai umblă hai-hui ?" „Să fie"... „Dă mîna — şi hai, că au venit băieţii cu peştele". Stănescu cere să se pregătească o porţie specială pentru Petrică. Şi ospăţul începe. Nicolae Ţie ÎNSEMNĂRI DE REPORTER DE PE MAGISTRALA DE EST 113 INTERVIU CU UN OM CALM v--ineva, un om pus pe şotii, după cum mi-am dat seama mai tîrziu, mi 1-a prezentat pe Gheorghe Enoiu într-un chip destui de ciudat : — „Asta-i omul cu trei sute de lei F" Şi fiindcă nu m-am mirat şi nici măcar n-am întrebat —■ cum vine asta ? — celălalt, zîmbind şiret, a mai zis : „Cînd îl cauţi, găseşti la el trei sute de lei! Acuma, dacă vreţi îl aduc aici şi-i spun : Enoiule, arată banii! — şi el îi scoate"... Era timpul să m-arăt interesat : „Şi mă rog, ce vrea cu banii ăştia — şi de ce tocmai trei sute ?" Interlocutorul meu a rămas' puţin pe gînduri —■ mi se părea că se chinuie să scornească ceva apoi a rîs, în felul lui, şiret : — Păi să vedeţi dumneavoastră... şi parcă nu-i venea să con-tinuie — păi e bătăuş !" „Şi-atunci de ce-î mai ţineţi pe şantier ?" — „Nici aşa, nici ! — că-i un muncitor straşnic, cel mai bun lansatorist din cîţi avem..." — „Şi bun şi bătăuş". „Păi, a rîs celălalt, nu-i mare lucru de-inţeîes... Se mai enervează cîteodată, mai zgîlţîie pe cîte unul — ei, şi după ce-1 zgîlţîie, ca omul să nu se supere, îl ia de o parte : — Iartă-mă, nene, uite şi trei sute de lei — hai să ne-mpăcăm... Da' altfel, Enoiu e un muncitor pe cinste !" „Păi atunci, am glumit, e o afacere cu Enoiu... cînd ai nevoie de bani, te duci frumuşel la el, îl superi cumva — nu-i greu ! — el îţi dă o palmă, îţi mai dă şi trei sute de lei pe deasupra--şi poţi să fii mulţumit !" Eram foarte curios să-1 cunosc pe Enoiu--dar, vă asigur, nu pentru a face rost de trei sute de lei. Şi l-am cunoscut, în seara aceleaşi zile, cînd se întorcea de la lucru. E un băiat de vreo douăzeci şi patru de ani, înalt, suplu, cu părul bogat, blond-arămiu şi ochi buni, de înţelept. Venise într-un suflet la conducerea şantierului să anunţe că „în seara asta, la ora şapte şi cîteva minute am dat gata angajamentul, deci cu o lună mai de vreme"... Cînd cei din conducere i-au spus că ştiu şi g l-au felicitat — cum era să nu ştie ! — Gheorghe Enoiu s-a arătat puţin dezamăgit. „Dar pe tovarăşii de la Bucureşti i-aţi anunţat ?" — i-a venit în minte, deodată. „Nici vorbă, şi la ziare am trimis ştirea..." Enoiu şi-a trecut palma prin părul cîrlionţat, a zîmbit. „Bine că am terminat, ăsta-i principalul... Iertaţi-mă, credeam că nu ştiţi..." Se vedea cît de colo că îşi dorise mult să anunţe el vestea atît de plăcută — dar dacă i-au luat-o alţii înainte, ce era să mai facă, nu-i nici o supărare. Aflînd că vreau să stau de vorbă cu el, a acceptat binevoitor. — 11 cunoşti pe X ? l-am întrebat. X — era cel care-mi vorbise de Enoiu. — Cum să nu ! şi a zîmbit — mare pezevenghi, sîntem prieteni. îmi mai face el cîte-o glumă — odată m-a pus pe jar, zicea că m-au criticat la radio... Cum să aflu, de unde ? — că radio nu-i ziar, să-1 cauţi să-1 citeşti... Da' sîntem prieteni... A tăcut o vreme, privindu-mă cu interes, apoi mi-a zis, părinteşte... — Fumaţi prea mult, nu-i bine... — Te supără fumul ? şi-am vrut să sting ţigara. — Nu, deloc, fumez şi eu — şi a scos un pachet de Mărăşeşti — dar cîte patru-cinci ţigări pe zi. Şi fără să aştepte răspunsul meu, a continuat: înainte de a lucra pe lansator ajungeam la douăzeci de ţigări, fumam şi noaptea. Dar mi-a spus cineva că ţigările slăbesc nervii — şi fiindcă i se pare că nu-1 cred, adaugă — un doctor specialist mi-a spus, şi-atunci am luat măsuri... Că unu' cu nervii slabi n-are ce căuta pe lansator, n-are voie nici să se-apropie de el... Daaa, aşa e, mai zice, cu convingere — şi de cînd nu mai fumez atîta • m-am îngrăşat. 8 — Viaja Romînească, nr. 8 114 NICOLAE ŢIC -— E atît de greu să fii lansatorist ? am întrebat, mai mult ca să-1 sîcîi.-El a micşorat ochii, a zîmbit şiret — parcă ar fi vrut să mă~ntrebe : „Ce-aţi zis ? — că n-am auzit bine, vă rog să repetaţi..." — apoi şi-a bătut palmele de genunchi în semn că : „Ce ştiţi dumneavoastră !" — Dacă-mi amintesc bine te-am văzut pe lansator... — Dacă aţi fost pe traseu, sigur că m-aţi văzut, că în sectorul acela eu sînt singurul lansatorist. A prins interes pentru discuţie şi după o scurtă conversaţie despre pantofii cu crep — am căzut amîndoi de acord că sînt foarte buni şi practici — a întrebat : — Şi cum arătam pe lansator ? S-a entuziasmat de îndată : E straşnic ! Muncă de precizie, puteţi să-i număraţi pe degete pe toţi lansatoriştii de aici. Apoi a zîmbit, uşor stînjenit : — Nu mă laud, dar aşa e... Ştiam prea bine că-i aşa, mă bucura mîndria lui de lansatorist, dar am tăcut. — Păi dumneavoastră ştiţi cîte tone are lansatorul meu ? Douăzeci — şi-î duc ca pe-o jucărie. Ridic cu el cinci ţevi puse cap la cap, care ştiţi cît cîntăresc ? Zece tone... I se pare că am interpretat greşit spusele lui, luîndu-1 drept un lăudăros — şi amuţeşte. Apoi, după eforturi din partea mea, spune ceva despre vreme. E foarte cald, zăpuşeală şi mă-ntreabă dacă n-am ascultat buletinul meteorologic. Plouă, nu plouă — ce-are de gînd ? — Dar la B... cum a fost ? — Care B... ? face el, parcă n-ar fi auzit niciodată de satul acesta. Se lasă greu, încă vrea să mai schimbe vorba, iar cînd vede că n-are încotro, spune : — Cum să fie — era iarnă şi instalam conducta. în iarna asta era... Şi mai mult nu pot să scot de la el. Dar povestea e foarte cunoscută, o ştiu şi oamenii din satele apropiate — şi încă circulă şi mulţi se minunează de ea. în toiul iernii, frig, lapoviţă, gheaţă peste tot — conductaşii lucrau de zor, meseria lor nu ţine seamă niciodată de capriciile naturii. Totul ar fi fost în ordine numai că lansatoristul, un anume Vasile Stere — astăzi nimeni nu mai ştie pe unde-o fi — s-a dat bătut. El nu iese cu lansatorul pe gheaţă, — i-e frică, pe el să nu mai conteze. Din pricina lui, munca pe şantier era paralizată. La insistenţele oamenilor, Vasile Stere ridica din umeri : nu pot, încercaţi voi, mi-e teamă. Dacă ţi-e teamă, ce mai cauţi aici şi tocmai într-o asemenea meserie ? O să plec, n-aveţi grijă. A trecut vreun ceas, discuţii în contradictoriu cu Vasile Stere, timp pierdut de pomană. Gheorghe Enoiu se afla într-altă parte a şantierului, pe un tractor, căra materiale. Mai mult din întîmplare a auzit că cei de la sectorul B... au rămas fără lansatorist. Fugi într-acolo, urcă pe lansator — oamenii se miră, ce cauţi tu aici ? te pricepi ? — să nu faci vreo prostie... asigură oamenii că te pricepi, controlează lansatorul... Totul s-a petrecut în numai cîteva minute. Lansatorul a pornit pe gheaţă, a apucat un tronson de trei ţevi — se părea că totul merge de minune, oamenii răsuflau uşuraţi. în clipa în care Enoiu se pregătea să lase ţevile în şanţ ■— cînd primejdia părea înlăturată, lansatorul a pornit la vale, pe gheaţă. întîi încet, abia simţit — apoi s-a dus ca o sanie. Douăzeci de metri s-a dus. Cîţiva au scos strigăte disperate, cei mai slabi au închis ochii, măcar să nu vadă nenorocirea. N-ar fi avut ce să vadă. în împrejurarea aceea dramatică Enoiu şi-a ţinut firea ■— cum ? — a reuşit să controleze lansatorul şi să-1 oprească înainte de-a se rostogoli pe o pantă. Calm, îndemnînd oamenii să-şi vadă de lucru, s-a apropiat din nou cu lansatorul de şanţ şi cu o precizie de maistru, a coborît ţevile. Vasile Stere, care urmărise scena îngrozit, a ridicat din umeri — ăsta-i nebun! — şi s-a dus. Din ziua aceea Enoiu i-a luat locul pe lansator — şi rar am în- ÎNSEMNĂRI DE REPORTER DE PE MAGISTRALA DE EST 115 tîlnit un om mai mîndru de meseria lui. îl întreb : — Atunci, la B... nu ţi-a fost teamă, deloc ? — Mie ? Nu prea-i convine întrebarea. Pufăie uşor din ţigară şi spune, înţelept: — Păi cu teama nu ajungi departe. Şi dacă-ţi cunoşti meseria, de ce isă-ţi fie teamă ? Şi dacă eşti un om calm, cu atît mai mult... Păi dumneavoastră ştiţi ce se-ntîmplă dacă tronsonul face balans în lansator ? Un pic de balans — şi-i prăpăd. Dărîm şanţul, pot să omor un om... Cinci ţevi, cap la cap — zece tone ! — să le ridici în lansator şi să nu facă balans, e mare lucru. — Ai avut vreun accident ? — Cum o să am ? întrebarea i se pare ne la locul ei. Precizie, totul merge la mare precizie. Cînd mă sui pe lansator, uit de toate, arunc ţigările cît colo, nu vreau apă, nu intru în vorbă cu nimeni •— gata ! numai ochi şi urechi! Mîine o să fie o zi tare, mai spune el — şi îşi freacă palmele, mulţumit. Nu pricep ce va să zică o zi tare şi îl descos pe-ndelete. Mîine se fac probele de presiune la conductă. Dacă sudura e bună, dacă nu s-a greşit undeva... De obicei, totul e-n regulă, nu se constată defecte, sudorii sînt toţi meseriaşi unu şi unu... Dar dacă e undeva un bucluc — dă-i bătaie, scoate porţiunea respectivă de conductă, cercetează — o — oho ! muncă multă. Şi fără lansatorist nu se poate face nimic. Uneori, probele acestea de presiune — la şaptezeci de atmosfere ! •— durează zile şi nopţi la rînd. Enoiu ţine să fie de faţă la toate. îl roagă oamenii: Fugi şi te culcă, fugi şi te plimbă — dacă o să fie nevoie te chemăm noi. Nu, că pînă mă chemaţi trece vremea — şi nu se clinteşte din loc. — Ai mai lucrat şi pe alte şantiere ? — întreb. — Păi de şase ani tot pe şantiere sînt, ^eă eu n-aşi sta locului, nu mi-e bine. Şi înşiră în ordine şantierele pe care-a fost: La Otopeni, la conducta de aragaz... La Ploeşti, la gaz metan... în Oltenia a stat cîteva luni şi a luat parte la construirea unei conducte de ţiţei. Apoi la Dărmăneşti, la Fîntînele, la Baia Mare... •— Şi cînd am ajuns la Mediaş, spune rîzînd, bucuros, m-am însurat. Dă-o încolo de burlăcie, că la anii mei nu mai mergea ! — Şi soţia unde e ? — La Mediaş, am şi o fetiţă de două luni. Scoate repede o fotografie pe care o şterge gingaş cu palma şi mi-o arată. — O cheamă Maria pe fetiţă, ca pe maică-sa. De-ar ieşi tot atît de cumsecade ca maică-sa mi-ar părea bine... Femeie învăţată cu lucrul şi mă-nţelege. înainte de-a ne căsători i-am spus : Dragă, eu sînt conductaş, de meseria asta nu mă las. Plouă, ninge, cum o fi, eu sînt pe traseu. Vrei să mă iei aşa ? Al tău sînt, iar dacă nu... —- Şi dacă nu te-ar fi luat ? întrebarea îl surprinde, se gîndeşte puţin, rîde sfips : —■ Zic şi eu ! Cum să nu mă ia, că înţelege... Dacă mai creşte fetiţa, o s-o iau cu mine, pe şantiere, că-i place. Acuma e mai greu, trebuie să stea la Mediaş. Da' eu, oriunde m-oi afla, în ori ce capăt de ţară, o dată pe săptămînă tot dau fuga la Mediaş. Şi niciodată nu mă duc cu mîna goală. — îi faci cadouri, aşa-i frumos, convin eu. — Nu, nu, nici vorbă, se grăbeşte el — îi duc bani să-şi cumpere ea ce-o vrea. Nu-i bine să faci femeilor cadouri, niciodată, ascultaţi-mă pe mine, e un sfat bun. Sfatul lui mi se pare destul de ciudat, rîd, vreau să aflu cum de-a ajuns la concluzia asta. Enoiu nu se omoară să caute argumente — aşa, în principiu nu-i bine să faci cadouri. Totuşi, după o clipă de gîndire adaugă : Păi uitaţi cum îi 'povestea... femeile sînt destul de capricioase... Iarna poartă pantofi numărul 8* 116 POP SIMION 36 să zicem, vara le trebuie pantofi cu un număr mai mic, că-s decupaţi... şi tot chestii dintr-astea, pe care un bărbat le-ncurcă. Şi-apoi e moda, care se schimbă. Eu de aici, de la D... ori de la Ţ... că eu tot umblu mereu, n-am de unde să ştiu cum e moda la Mediaş. Păi nu-i aşa ? Şi-atunci zic : nevastă, uite banii, îmbracă-te cum vrei tu, dar să-mi placă şi mie ! Mie mi-e drag să văd oameni curat şi bine-mbrăcaţi. Eu m-am însurat cu .şase costume, patru perechi de pantofi şi cămăşi — să nu mai vorbesc ! Pune fotografia fetiţei în port-vizit, cu mare grijă — şi aducîndu-şi aminte de ceva, spune : — Staţi să vă arăt ceva, un moment... Scoate trei sute de lei şi mi-i flutură sub ochi... —. Ăştia-s pentru nevastă, în fiecare săptămînă îi trimit trei sute de lei, e lege... că am de unde ! Eu rîd, amintindu-mi ce-mi fusese dat s-aud cu privire la cei trei sute de lei înainte de a-1 cunoaşte, el insistă să-i spun de ce rîd, nu vreau — şi discuţia se împotmoleşte. E convins că rîd de el, că-i lăudăros — şi oricît rn-aş chinui să-1 îmbunez, degeaba ! în cele din urmă rîde singur de încăpă-ţînarea lui şi spune, înviorat : — Mare păcat n-o fi... bine că avem cu ce ne lăuda ! Nicolae Ţie UN FOC DE ŢIGARĂ i Hoinărind pe traseul Magistralei de Est, mi-a fost dat să-1 cunosc pe omul care se află de douăzeci şi trei de ani în deplasare. Nu. Nu e o exagerare. La început am fost şi eu surprins de această informaţie neobişnuită. Stîrnită la maximum, curiozitatea reporteţlcească m-a îndemnat să găsesc amănunte. Dar omul meu se arăta scump la vorbă. De altfel nici nu prea avea timp să stea la taclale. Era solicitat în zeci de locuri deodată : gonea zece ore din zi cu autocamionul pe cîmp, de la un punct de lucru la altul, dădea îndrumări, întocmea scripte, se certa cu bucătarul ca mîncarea constructorilor să cuprindă 4.300 de calorii — într-un cuvînt era ceea ce se numeşte în limbajul de toate zilele „un om cu greutate", aşa cum îi stă bine unui conducător de şantier. M-am ţinut scai de omul acesta. O ploaie neaşteptată mi-a înlesnit prilejul de a-1 cunoaşte mai bine. îl însoţeam pe traseul Magistralei, cam pe la kilometrul 15, în preajma satului Ţ..., din coasta Sighişoarei. Surprinzmdu-n© în cîmp deschis răpăiala ploii, precipitată şi rece, ne-a gonit către vagonul-atelier al sectorului de montaje. O casă de sdînduri pe roţi. Am intrat. înlăuntru o mie de scule, pelerine de ploaie, suluri de hîrtie-bandaj, bulgări cenuşii de bitumen... Ne-am aşezat pe bănci de seînduri nedate la rindea. Din clipă în clipă aşteptam să se umple atelierul volant de oamenii care se refugiază de ploaie. Nici pomeneală. Uitîn-du-ne prin geamul mic şi înlăcrimat al vagonului, îi zăream pe constructori înşiraţi de-a lungul traseului. Lucrau. Nu se clinteau de la locul de muncă. Sudorii, proptiţi într-un genunchi, coseau cu flăcăruile violete ale aparatelor de sudură Vertebrele de metal ale conductei ; escavatorul înainta ca o cîrtiţă imensă prin stratul de pămînt argilos, lăsînd în urmă grămezi de ţărînă şi un şanţ adine, de peste un stat, de om. Coborîţi în el, săpătorii îl lărgeau, aruneînd ritmic pămîntul roşcat în afară. Lansatorii, cocoţaţi în cîrca tractoarelor pe şenile, rulau grijulii macaralele. Desprinse de sol, conductele grele jucau în balans înainte de a fi aşezate în şanţ, gata să rupă odgoanele de oţel, întinse ÎNSEMNĂRI DE REPORTER DE PE MAGISTRALA DE EST 117 ca nişte coarde. In mina lansatorilor maneta de comandă se mişca încet şi continuu. Totul se face aici cu sînge rece. Imensa greutate era manevrată milimetru cu milimetru, la dreapta, la stînga, în sus, ori în jos, pînă ce conducta era culcată orizontal în patul acela îngust şi adînc, apoi învelită cu plapuma aspră şi groasă a bulgărilor de pămînt prăbuşiţi peste ea de lopeţile brigadierilor. Din cînd în cînd răzbătea pînă la noi un glas răguşit, care dădea pe semne comenzi. — Gata ! Lansaţi macaroana. Dreapta, înoă, încă... „Macaroana" nu e altceva decît bucata de conductă metalică lungă de vreo 50 de metri şi grea de zeci de tone. Stam în atelierul de cîmp şi priveam prin perdelele ploii febrila activitate a constructorilor. Priveam tăcînd, tăceam privind şi mă miram mult că niciunul dintre lucrători nu fuge să-şi caute adăpost. — Vor continua să lucreze pe ploaie ? — l-am întrebat pe omul de lîngă mine. — Nu e pentru întîia oară, ■— mi-a răspuns el, lăsîndu-mă să înţeleg mai mult decît păreau că spun de fapt aceste puţine cuvinte. Apoi a tăcut, conti-nuînd să privească prin ferestruica vagonului norii de cenuşă care scoborau spre pămînt. După un răgaz, omul de lîngă mine a vorbit din nou, înnodînd parcă un fir întrerupt. — ...M-am convins că sînt în stare să facă minuni... — Cine ? — am întrebat. — Cei din ploaie, — mi-a răspuns omul de lîngă mine. Mai tîrziu a continuat ca pientru sine : — ... şi se miră cînd le spui să fac lucruri extraordinare. Nu-s obişnuiţi cu laudele... — Cine ? — am întrebat din nou. — Cei din ploaie. Apoi : ■— Cînd va fi gata Magistrala asta, iar ei toţi se vor pregăti să se răs-pîndească prin ţară, de pe unde au venit, cred că voi fi trist şi voi îmbătrîni cu cîţiva ani într-o singură zi. Inima mea o vor duce cu ei... — Cine ? — m-am pomenit întrebînd inutil, ca un ecou. — Ce-i din ploaie, am auzit, rar şi surd, glasul răguşit al omului de lîngă mine. In clipa aceea parcă am simţit cum ploaia bate mai tare, pătrunzîndu-mi în suflet. Eram în cîmp, sub nori de cenuşă, undeva pe Magistrala de Est. Doi oameni într-o cutie de scînduri. Un şef de sector şi un reporter. Şi iată că timpul şi locul s-au arătat a fi prielnice pentru a afla cîte ceva despre omul care de douăzeci şi trei ani e în deplasare. ...îl cheamă Ion Corobea. E mic de statură, ars de soare şi vînturi şi are mîna dreaptă stricată de schijele ultimului război mondial. 45 de ani vîrstă. Aflu că de aproape un sfert de veac el profesează cu statornicie şi rîvnă meseria de „conductaş", cum, îi place lui s-o numească. Schimbînd întrebări şi răspunsuri, mi-am conturat în minte un prim portret al omului care se afla lîngă mine. Iată. Se trage din Gorj. Rămas orfan de tată, copilul de oltean creşte pe pămînt ardelean, în familia unui lucrător feroviar din Tîrgu-Mureş. Ca elev de 118 POP SIMION liceu, apoi la şcoala de Arte şi Meserii, el meditează copii slabi la învăţătură, ca să se poată întreţine. într-o vreme ajunge să mediteze nu mai puţin de 30 de elevi din clase diferite. Prin anul 1935, cîştigînd un concurs, este angajat la Societatea Naţională de Gaz Metan. îndrăgeşte într-atît munca la conducte, încît n-o va părăsi niciodată. După eliberarea ţării, lui Ion Corobea i se încredinţează una după alta lucrări din ce în ce mai grele. Pe viscol şi ger, pe arşiţă, în ploi şi vîntoase, el a fost an de an în mijlocul acelora care alcătuiesc din metal imensul sistem vascular al Romîniei, reprezentat prin conductele şi magistralele gazului nostru metan. Fac prinsoare că nu voi găsi un geograf care să cunoască ţara mai bine decît constructorul de conducte Ion Corobea. El a bătut-o cu piciorul în lung şi-n lat. în clipele de răgaz, prin mintea omului se succed, ca într-un film, locurile pe unde a lucrat la conducte. O adevărată geografie industrială. Gîndul se opreşte îndelung acolo, unde priceperea constructorului a fost solicitată în cel mai înalt grad ; acolo unde el a durat, în metal şi beton, adevărate monumente de artă. Răspîndindu-i prin ţară, Ion Corobea a îmblînzit mult în vremea din urmă şerpii negri şi uriaşi ai conductelor. Ca un mare fachir, el i-a trecut peste Carpaţi, peste Dîmboviţa şi Tîrnave, ori i-a strecurat pe sub albia Oltului. De multe ori plecînd în concediu, Ion Corobea nu se grăbeşte către plaja de aur a mării, ori către nu ştiu care vestită cabană din creer de munte. Nu. El umblă hoinar prin ţară, să mai revadă locurile pe unde-a lucrat. Pipăie cu stînga lui sănătoasă mai vechile sale construcţii, ori îşi lipeşte urechea de fierul rece al conductelor sub presiune şi e mulţumit. Conductele sale lucrează, trăiesc. Simţămîntul că bate sîngele ţării în aceste artere enorme, e pentru bătrînul constructor cea mai plăcută odihnă. Ion Corobea mi-a mărturisit că vrea să scrie o carte, în care să cuprindă experienţa sa de constructor. Ideea nu m-a surprins. Dimpotrivă. Mi-am arătat admiraţia pentru un atare lucru bun. Dar Ion Corobea s-a grăbit să mă oprească : — Oho, nu te grăbi cu laudele. Pînă să mă apuc de carte, mai am de dus la îndeplinire un lucru deosebit de greu. — Care ? -— Să ofer cuiva un foc de ţigară... —- ? ! Parcă aş fi picat din lună. N-am priceput nimic. Ion Corobea a rîs, apoi s-a simţit obligat să-mi explice tot ce eu încă nu puteam înţelege. Iată despre ce era vorba. Pînă la 31 decembrie 1958, constructorii sectorului condus de Ion Corobea au sarcina să termine porţiunea de conductă ce le revine. In regiunea Cristurului secuiesc, unde trebuie să ajungă cu ea, fiinţează un alt şantier, condus de inginerul Dumitru Grosu. Trăgînd conducta chiar de la domul de gaze din N..., constructorii lui Ion Corobea înaintează în sus, spre Moldova, avînd în spate gazul metan pe care îl pot slobozi imediat ce conducta lor va fi gata. De aceea, Ion Corobea, conducătorul şantierului II de la D... zîmibeşte cu subînţelesuri şi-mi spune cu glas răguşit : — Am aşadar şi eu ambiţia mea : vreau să-i ofer inginerului Grosu înainte de termen un foc de ţigară, chiar din gura aprinsă a conductei... Clipele de tăcere care s-au aşternut au avut darul să aducă în minţile noastre cît mai aproape scena de-atunci... Gerul lunii decembrie îi va obliga ÎNSEMNĂRI DE REPORTER DE PE MAGISTRALA DE EST 119 pe oameni să umble-n cojoace. Palmele sudorilor vor degera mînuind scula aceea care aruncă scîntei. Va li iarnă sticloasă şi cerul de plumb va^ coborî foarte jos, spre pămînt. Lui Ion Corobea îi vor sosi scrisori de la fiu-său, care atunci va fi student în primul an al unei facultăţi de mecanică. Şi iată că într-o bună zi, cu ninsoare, ori fără ninsoare, cu ciori muiate în tuş şi cu livezi îmbrăcate în chiciură multă, oamenii lui Ion Corobea îi vor oferi un foc de ţigară inginerului Grosu, încît îşi va perpeli mustăţile. Atunci constructorii vor rîde tare, iar rîsetele lor se vor răspîndi peste tot podişul Ardealului. Prin satele cu vin bun de Tîrnavă, va fi fierbere mare. Se va pregăti revelionul constructorilor. Ion Corobea va toasta cu glas tremurat, ştiind că a doua zi brigadierii se vor răspîndi prin ţară. Il va copleşi tristeţea aceea de plumb„ de care se teme el atîta de mult. Pînă la primăvară, neavînd ce face mai bun, se va apuca să scrie cartea aceea pe care o poartă în cap de atîta amar de vreme. Pe prima filă va scrie cu litere mari, apăsat: „Viaţa unui conductaş". Apoi va scrie lungă vreme pe pagina albă, cum a lucrat el la conducte în cei 23 de ani cît a bătut ţara cu piciorul. Poate că numai primăvara lui 59 îl va putea smulge din această trudă a sa. II vor chema din nou şerpii lui de oţel... Pop Simiow FLORIN MUGUR IA B1CAZ FERESTRELE Aici, toate ferestrele privesc spre şantier: ferestrele pline de păsări, ca-ntr-o poveste din sud, ferestrele pline de stele, ca-ntr-o poveste nordică, ferestrele, purtînd pe pervaz cîteva flori subţiri, sau o decoraţie — pe care gospodina o şterge de praf cu atîta grijă, de parc-ar şterge de praf luna — sau poate o sfărămătură de beton, sau poate numai o piatră. Dar piatra e plină de vuiet şi cîntă despre un munte ridicat în calea apei; piatra e plină de vuiet şi cîntă, ca o scoică în care tremură marea. La Bicaz, toate ferestrele privesc spre şantier, aşa cum, la mare, toate ferestrele privesc spre mare. FRUMUSEŢEA NOUĂ Brazii coboară spre baraj, clătlnîndu-se-n aerul fraged. Brazii coboară. Fetele de-aici privesc venirea brazilor — şi-ar vrea să se-apropie de el, dar nu se-apropie; le-aruncă un zîmbet; brazii se-apleacă spre el, puţin ameţiţi, puţin nebuni, dar zîmbetul se sfîşie-n acele verzi, ca un văl. VARA Brazii coboară spre baraj şi spun : „Tntindeţi-ne-n calea apelor." Fetele îi alungă c-un gest uşor, cu puţină nepăsare, cu puţină tandreţe: „Voi, cei veniţi de la munte, sinteţi totuşi prea slabi; trimiteţi-ne de acolo pietrele, pietrele albe ca scrisorile de dragoste; din ele vom face beton." Şi brazii rămîn să străjuie, — frumuseţe străveche — frumuseţea nouă, mai umană, mai trainică. VARĂ Se-ntoarce de la lucru, obosit. Răcoarea-i pune palmele pe-obraji. Cu stele albe, ziua s-a sfîrşit. Tot mai departe-acum, dinspre barat, imensul vuiet — calm... Şi-n duioşie, se-nvăluie întoarcerea-i tîrzie. Şi-atlta pace e, plutind uşoară prin înserarea care-l înconjoară, încît furtuna-n crînguri albăstrui, adoarme printre păsări mici, blajină. Pămîntu-i străveziu sub paşii lui, subţire ca o aripă de-albină... PETRE SOLOMON SCOALĂ DIN CREŞTETUL MUNTELUI In Ţara Moţilor, pe-un virf de munte S-a căţărat o şcoală. Parc-aud Un cor de glasuri limpezi şi mărunte Izbindu-se de zidul încă ud. Cum a urcat pînă aici minunea ? Jur-împrejur, doar rîpi adinei zăreşti. Dar mai adîncă încă-a fost genunea Ce se căsca în minţile moţeşti. Acum, o şcoală (şi nu-i cea din urmă) Ii cheamă pe copii la sinul ei. Pe culmea asta beznele se curmă, Căci s-au aprins întîile seîntei. IN VALEA ARIESULUI Del a C împeni la Turda, Arieşul Ne plimbă printr-un basm, cioplit de el In piatră. Cu glas limpede, unchieşul Ascuns în ape, spune fel de fel. îl ascultăm, purtaţi de „Mocăniţă" — Un tren desprins din basmul lui ciudat — Prin valea strîmtă-n care-o şcolăriţă A desenat, ici-colo, cîte un sat. Un semn de exclamaţie punctează Priveliştea la fiecare pas. Prin faţa noastră munţii defilează Purtînd pe umeri bolta, ca Atlas. TÎRG PE MUNTELE GĂINA Neaşteptate chipuri ne arată, Cum trecem fără grabă printre ei. Iar rîul, în oglinda-i fermecată, Răsfrînge căpcăuni, balauri, zmei. Şi. „Mocănifa" îşi urmează calea Prin basmu-acesta fără de sfîrşit, Ca un pitic ajuns stăpîn în valea Unor coloşi care-au îmbătrînit... TÎRG PE MUNTELE GĂINA Văile curg înapoi spre muntele lor. Au crescut mari văile, şi bogate. Ţara Zarandului, Ţara Moţilor, Şi alte Ţări se întorc la obîrşie, toate. Răsăritul soarelui le găseşte aici — I-au luat-o-nainte, pe creste. Pe podişul înalt, mii de furnici Se prefac în oameni, ca-ntr-o poveste. Un tulnic sfîşie aerul rece şi pur. Un altul răspunde, din depărtare. Pretutindeni acum, de jur-împrejur. Soarele ţese ii şi ştergare. Ce de minuni s-au iscat! Din pămînt Au crescut ulcioare, blide şi oale. Brazii subţiri, cu pletele-n vînt, S-au făcut ciubere şi butii cu multe ocale. Roadele cîtorva padini şi văi Au ţinut să fie şi ele de faţă. Fasolea, înfofolită-n păstăi, Se uită de sus la fusta verzelor, creaţă. Dar ia-n ascultaţi, ce se-aude acum ? Duduie muntele de horele-ncinse. ..Tîrgul de fete", veche icoană de fum, Reînviază-n culorile sale aprinse. Straşnic mai „zice" flăcăul acesta voios Care horeşte cu fata pe care-o iubeşte. Unde eşti, Horea, strămoş viforos, Să-ţi vezi seminţia, ce slobodă creşte ? ! POEŢII GRECI CÎNTĂ LIBERT A TEA JANIS RfTSQS DATORIA POETULUI Sînt unele poezii ca fluviile, altele ca flori sălbatece pe cîmp, noaptea sau — pietre, cu care nu poţi nimic clădi. Sînt versuri, ostaşi gata de luptă altele, dezertori ascunşi după pomi înfloriţi altele, mulţimi neştiute fără un obraz al lor. Multe poezii ţipă strident fără să fie auzite, altele tac, cu mîinile încrucişate altele vorbesc răstignite de la mijloc. Multe versuri sînt unelte tăioase, ruginite şl asvîrlite-n praf, altele sînt noi şi fac să rodească glia. Multe versuri sînt ca o armă, o armă aruncată la pămînt altele sînt înflpte-n inima duşmanului. Multe versuri stau îndărătul tăcerii copii livizi îndărătul geamurilor din orfelinate privind aţară-n ploaie, fără să ştie ce să facă, unde să se ducă. Sînt poezii cum sînt copacii din pădure altele cum sînt chiparoşii în amurgul trist altele ca pomii roditori din colhozuri. Multe versuri sînt ca uşile — uşi ferecate din case pustii, sau uşi deschise şi curate în inimi însorite. Sînt şi uşi negre, pîrjoliţe de foc altele, spulberate-n vînt de explozii altele, prin care este adus prietenul ucis. DATORIA POETULUI 125 Sînt poeme care zboară prin timp Ca detaşamentele roşii ale lui Smimenschi') versuri — călăreţi, care lasă frîul şi pun mina pe pluguri. Multe versuri se înclină şi cad în mijlocul drumului multe nu au ce face şi mîinile le sînt fără muşchi dar multe sînt lucrătoare, care întrec de mii de ori normele. Sînt versuri ca panglicile la gîtul fetelor sau ca rubine în inele, cu sclipiri mărunte, tainice, pe cînd alelele înfloresc înalte ca mtndrele flamuri. Multe versuri sînt parcă fire de argint legate de clopotele constelaţiilor le agiţi şi spaţiul răsună de argintiul zvon al clopotelor. Multe versuri se îneacă în propria lor strălucire — fudule : ele nu acceptă să spună ceva. Cunosc multe de acest fel — înecate în fîntîna de aur a lunei. O adevărată poezie nu ramine niciodată aţipită în ungherul trecut. Ea se iscă mereu la timpul ei ca un muncitor devotat şi conştient ea este ostaş, care spune „prezent" la chemarea epocii sale. Cîteodată versurile seamănă cu păsările în tufişul vremii. Cu albatroşii lui Baudelaire sau corbii lui Poe unele sînt vrăbii în zăpadă, altele vulturi pe culmile stîncoaselor idealuri. Sînt versuri, frumoase cum sînt cocoşii de munte care în aprilie şi mai se sufocă în cîntecul lor de dragoste se îneacă în melodia lor şi asurzesc. In aprilie şi mai, înainte de a răsări soarele in prospeţimea de cleştar a pădurii pătrund vînătorii cu puşti, dar cocoşii nu-i aud. Atenţie tovarăşi poeţi, fraţi de-ai mei să lipim urechea de sticla tăcerii paşii duşmanului seamănă cu ai prietenului şi-n crepusculul pădurii trebuie să-i deosebim. Atenţie, tovarăşi poeţi, să nu ne înecăm şi noi în cîntecul nostru şi să fim nepregătiţi pentru măreaţa oră. La primul apel al epocii lui, poetul trebuie să răspundă cu soldăţescul „prezent". ') Poem cu acest titlu al poetului revoluţionar bulgar. 126 TASSOS LIVADITIS Altfel cîntecele noastre vor rămîne pe scările veacurilor frumoase, împăiate păsări nefolositoare ca acei cocoşi în albastru şi negru din coridoarele regale la „Bistriţa" i) Ca acei cocoşi cu aripi desfăcute, tăcuţi şi trişti prefăcuţi în podoabe prin palate străine cu doi ochi rotunzi şi goliţi ca două semne de întrebare sub pleoapele lor roşii. Atenţie tovarăşi poeţi, fraţi de-ai mei, un adevărat poet este muncitorul de schimb, ostaşul, la postul său, conducător cu răspundere în faţa- oastei democratice a versurilor sale. în romîneşte de Glieorghe Dinu TASSOS LIVADITIS DACĂ VREI SĂ FII OM D acă vrei să fii om tu nu vei înceta niciodată să lupţi pentru pace şi dreptate. Tu vei ieşi în stradă, vei începe să strigi vei avea buzele însîngerate de strigare vei avea faţa însîngerată de gloanţe dar nu vel da nici un pas înapoi. Fiecare din strigătele tale va fi o piatră în geamurile aţîfătorilor la război fiecare din gesturile tale va căuta să răstoarne nedreptatea. Nici un pas înapoi, nici o clipă de uitare. Zilele pe care le trăim sînt crîncene ; dacă îţi aminteşti o clipă de anii copilăriei tale tu părăseşti mii şi mii de copii care vor fi masacraţi în timp ce se joacă pe străzile oraşelor; dacă priveşti o clipă asfinţitul soarelui tnîine oamenii se vor pierde în noaptea războiului; dacă visezi o clipă milioane de visuri omeneşti se vor preface în cenuşe sub obuze. Tu nu ai timp tu nu ai un timp care să fie-al tău clacă vrei să fii om. >) Fostul palat de vară al dinastiei de Coburg din munţii Balcani, azi muzeu DACA VREI SA FII OM Dacă vrei să ţii om vei fi silit să-ţi părăseşti iubita, mama sau copilul. Tu nu vei şovăi. Vei renunţa la plinea şi la lampa ta şi la odihna serii de pe pragul casei tale. Ştiu cît e de frumos să-asculţi în noapte o armonică şi ce frumos e să priveşti o stea şi să visezi. Ştiu ce frumos e să asculţi întîile cuvinte-ale copilului tău să le apleci pe gura roşie-a iubitei şi s-o asculţi visînd la viitor. Dar tu, va trebui să spui acestora adio, va trebui să pleci căci tu răspunzi de toate armonicile lumii de toate stelele şi toate visurile lumii dacă vrei să fii om. Dacă vrei să fii om va trebui să intri poate-n închisoare pentru douăzeci de ani sau mai mult dar chiar în închisoare tu îţi vei aminti mereu de primăvară, de mamă şi de oameni şi chiar ţintuit pe metrul pătrat al. celulei tu vei purta pe umeri greviştii ucişi pe străzile din Kafr El Dauar vei da să bea negrilor biciuiţi la Johannesburg vei striga pe străzile din Teheran alături de mulţimea înfometată. Iar cînd, în tăcerea nopţii, vei ciocăni cu degetul în peretele celulei tu vei auzi, de cealaltă parte, Spania, care-ii răspunde. Vor trece ani, părul îţi va albi •dar tu, tu nu vei îmbătrîni; chiar în închisoare tu te vei trezi mai tînăr în fiecare dimineaţă pentru că noi bătălii se vor dezlănţui în fiecare dimineaţă pe pămînt. Dacă vrei să fii om poale va trebui să mori pentru ca alţii să trăiască. Tu trebuie să poţi muri la-ntîii zori veniţi. In ajun, în celula ta, vei scrie o lungă şi duioasă scrisoare către mama ta Mi vei zgîria pe zid iniţialele şi data şi un singur cuvînt: Pace ! ca şi cum ţi-ai scrie istoria întregei tale vieţi. Dacă vrei să fii om tu trebuie să poţi muri la-ntîii zori veniţi tu trebuie să poţi să stai în faţa celor şase puşti precum ai sta în faţa viitorului 128 SAKIS RETS!NAS tu trebuie, deasupra salvei care te va secera, sâ-auzi milioanele de oameni simpli care luptă cu cîntecul pe buze pentru pace. Dacă vrei să fii om. în romîneşte de Taşcu Gheorghiu SAKIS RET SIN AS ÎNCĂ O ZI A TRECUT Globul pământesc şi-a încheiat încă o rotaţie în jurul axei lui. Un snop de douăzeci şi patru de ore s-a adăugat căpiţei. Costumul purtat de fiecare copac a crescut fără ca nimeni să observe şi nimeni n-a văzut cum copiii cari se joacă-n curte au crescut. S-au petrecut astăzi cîteva transformări. Un număr de celule s-au recreat ca nişte răni care cicatrizează. Cifrele au urcat pe scara statisticilor pagina din calendar s-a întors materia şi-a urmat drumul asvîrlindu-şl scoarţa ei: timpul. Toate aceste lucruri trebuie să se fi petrecut astăzi şi multe altele. Un număr de oameni au sădit migdali au îngropat speranţe. Oamenii din Rusia trebuie să fi clădit astăzi o uzină trebuie să fi vorbit de Pace. Oamenii dela Washington trebuie să fi încercat o nouă armă atomică sau să-i fi judecat pe soţii Rosenberg. Deportaţii din Ai-Stratis trebuie să fi mîngîiat încă odată soarele uriaş pe care îl poartă în inimi trebuie să fl luat prînzul zilei a 2200-a după care au îmbătrînit cu încă o zi. 1NCA O ZI A TRECUT 129 Toate aceste lucruri trebuie să se fi petrecut astăzi pentru a ilustra trecerea timpului. Idealiştii vorbesc despre timpul „în sine". Idealiştii îngreuiază planeta noastră cu prezenţa lor frînîndu-i viteza evoluţiei. în romineşte de Taşcu Gheorghiu g _ Viaţa Romînească, nr. 8 CRONICA IDEILOR Acad. AT HAN ASE JOJA MOMENTUL CHINEZ ÎN ISTORIA LOGICII In vastul continent asiatic, s-a dezvoltat nu numai multilaterala şi profunda filozofie indică, în care a înflorit o remarcabilă şcoală de logică, ci, cu rădăcinile înfipte şi mai adînc în trecutul omenirii, a apărut şi a crescut strălucita mişcare ştiinţifică şi originala, subtila şi cuprinzătoarea filozofie chineză. Ilustrată de gînclitori de geniu ca Lao-tzi, Ciuan-tze, Li-tze, Siun-tze, Mo-ti, Han Fei, In Ven-tze, Ciu Hi, Fan Ci jen, Van Ciun şi alţii,, filozofia chineză a produs o remarcabilă şcoală de logică, reprezentată îndeosebi prin Lao-tzi, Mo-ti (Mo-tze) şi Han Fei, şeful şcolii legiştilor (fa tzia). Civilizaţia în sînul căreia a luat naştere această mare mişcare filozofică şi ştiinţifică, una din cele mai caracteristice şi mai frumoase din istoria omenirii, datează de peste cinci mii de ani. Conducătorul marelui popor chinez Mao Tze-dun o caracterizează în aceşti termeni : „Dezvoltarea naţiunii chineze (şi mai ales a Hanilor) e la fel cu aceea a oricărei mari naţiuni din lume. Ea a fost, timp de mii de ani, o societate comunistă primitivă, fără clase. După dispariţia societăţii comuniste primitive, s-a deschis era societăţii împărţite în clase = societate mai întîi sclavagistă, apoi feudală. Această perioadă durează cinci mii de ani. în istoria dezvoltării poporului chinez şi în principal a Hanilor, s-au făcut descoperiri notorii în domeniile agriculturii şi tehnicii; gînditori, savanţi, inventatori, oameni politici şi strategi s-au făcut cunoscuţi ; s-a acumulat un tezaur de opere clasice. In China a fost inventată, acum trei mii de ani, busola, iar fabricarea hîrtiei a fost pusă la punct acum o mie şapte sute de ani. Tiparul prin mijlocirea unor planşe gravate are o vechime de o mie două sute de ani, iar descoperirea caracterelor de tipar are o vechime de opt sute de ani. Praful de puşcă a fost întrebuinţat în China cu mult înainte de a fi utilizat în fiuropa" 1). Pe cît se pare, societatea chineză a trecut de la sclavagism la feudalism odată cu instalarea dinastiei Ceu, adică începînd cu anul 1126 î.e.n., cînd împăratul Vu a izgonit dinastia Şan, a creat o nobilime feudală, erar-hizată prin legături de vasalitate şi a instaurat serbia. Se pare însă că în feudalitatea chineză au subzistat, alături de rînduieljle feudale, şi orîndu-ieli care se urcau la comuna primitivă şi pe care nici sclavagismul nu le desfiinţase. '), Mao Tze-dun, La nouvelle democraţie p. 9, Editions sociales, 1951, Paris. MOMENTUL CHINEZ IN ISTORIA LOGICII 131 „Principalul conflict al acestei societăţi era acela care opunea ţărănimea, clasei proprietarilor de pămînt" '). Ţărănimea şi meşteşugarii — „clasa fundamentală pe care se baza dezvoltarea resurselor naţionale şi culturale" 2) — era supusă unei exploatări crunte. Ţăranii şerbi trebuiau să lucreze întîi moşia seniorului şi apoi ogorul lor individual. Referindu-se la anotimpul ploilor, şerbul se plînge astfel în Cartea Odelor3) : „Trebuie ca ploaia să cadă mai întîi în ogorul nostru public; numai după aceea o vor primi şi ogoarele noastre individuale". Ogorul „public" aparţinea seniorului, care încasa veniturile. Un alt poem din Cartea Odelor ne arată că ţăranul mai era obligat să vîneze vulpi, pisici sălbatice şi mistreţi pentru moşier, iar tărăncile confecţionau stofe pentru hainele nobililor. Iarna, ţăranii mergeau la oraş şi slujeau la casele moşierilor. In Cartea Odelor — culegere de poeme vechi, aranjată de Confucius, ideologul aristocraţiei feudale —se găseşte exprimat protestul ţăranilor împotriva vieţii neomeneşti pe care le-o rezerva exploatarea feudală. Moşierul feudal prelua chiar 70% din produsul muncii ţăranului. Pe lîngă moşieri, ţăranii trebuiau să întreţină, din munca lor, o funcţionărime numeroasă şi o armată de represiune. în aceste condiţiuni, istoria Chinei a înregistrat sute de revolte populare. „Prin numărul şi întinderea lor, scrie Mao Tze-dun, aceste revolte pe care le întîlnim de-a lungul întregii istorii a Chinei, sînt. fără pereche în istoria lumii" 4). Dar, deoarece dezvoltarea forţelor de producţie era foarte înceată şi făcea cu neputinţă apariţia unei noi' clase revoluţionare şi a unui partid politic progresist, revoltele erau invariabil înfrînte, deşi ele minau, cu încetul, regimul feudal şi creiau o mare tradiţie revoluţionară a poporului chinez. „Numai o astfel de continuitate de mişcări şi de revoluţii ţărăneşti, a putut alcătui forţa motrice actuală în stare să facă să progreseze istoria ţării" 5). O deosebită importanţă are, în istoria Chinei, epoca numită a „regatelor luptătoare", care începe cu anul 479 î.e.n. şi durează pînă în anul 256 î.e.n., cînd statul Ts'in reuşeşte să supună celelalte state şi dinastia Ts'in se menţine la putere, printr-o teroare sălbatică, pînă în anul 206 î.e.n. în 208 î.e.n., începe domnia dinastiei Han, care durează pînă în anul 220 e.n. în perioada regateior luptătoare, se ridică o nouă nobilime, recrutată din negustori îmbogăţiţi, aventurieri militari şi oameni politici care sprijineau clasa negustorilor şi se sprijineau pe ea. în epoca regatelor luptătoare, nu se luptă numai regatele între ele, ci şi clasele. Vechea nobilime feudală este adeseori destrămată de noii veniţi pe arena istoriei, care se folosesc de indignarea maselor asuprite, pentru a combate aristocraţia veche şi a i se substitui în exploatarea poporului. Această mare ascuţire a luptei de clasă a pus în discuţie nu numai bazele politice ale vechii aristocraţii, ci şi fundamentele ei ideologice. Ascuţita luptă de clasă din epoca regatelor luptătoare se manifestă, în ideologie, prin lupta între materialism şi idealism, între daoismul materialist şi confucianismul idealist. Şi această luptă se dă nu numai în concepţia despre lume, ci şi în logică, între dialectica daoistă şi logica formală, ') Mao Tze-dun. La nouvelle democraţie p. 9, Editions sociales, 1951, Paris. 3) Idem p, 12. 3) Tsui Chi, Histoire de la Chine et de la civilisation chinoise, p. 37. Payot, 1949, Paris. 4) Mao Tze-dun, op. cit. p. 12; 5) Ibidem. 132 ATHANASE JOJA de orientare materialistă, a şcolii lui Mo-Ti şi a şcolii legiştilor, de o parte, şi logica metafizică şi idealistă a confucianiştilor. Confucianiştii exprimau interesele vechii aristocraţii şi se străduiau să salveze cît mai mult interesele acesteia şi să opereze o fuziune a elementelor dominante vechi şi noi, întărind puterea împăratului „fiu al cerului", considerat nu numai ca mijlocitor între oameni şi „cer", ci şi ca organizatorul şi chezăşuitorul ordinii şi funcţionării normale a cerului şi pămîn-tului. Confucianismul cată să acrediteze ideea că, odată cu instaurarea unei noi dinastii, începe o nouă perioadă nu numai în istoria statului, ci şi în istoria cosmosului. Viaţa şi bunăstarea oamenilor sînt în funcţie de anumite aptitudini ale împăratului (de exemplu, de capacitatea lui de a se ţine drept într-un picior, sau de a sta drept după ce s-a îmbătat), precum şi de anumite gesturi solemne rituale, pe care le îndeplineşte el. Cuvîntul împăratului nu are numai valoarea de semnificare iraţională, ci una creatoare de realitate. „Eticheta", „protocolul" imperial capătă o valoare magică : ea dictează reguli universului şi, totodată, — aici e cheia acestor cutume — împarte rangurile în societate, împarte pe oameni — şi aceasta e o lege divină, care trebuie cu sfinţenie respectată, căci e voinţa cerului — în exploatatori şi exploataţi. Chiar şi după moarte „protocolul" îşi menţine eficacitatea : nobilii devin „spirite" sau „zei" (sen), iar oamenii din popor devin „rtiei" (adică „strigoi", care duc o existenţă inferioară şi sînt răufăcători) 1). Confucianismul profesează că autoritatea şi prestigiul nobililor, pe care se sprijină împăratul şi de ai căror reprezentanţi ideologici („înţelepţii", textual : kiuntze = oameni nobili) trebuie să ţină seama, nu se bazează pe legi, ci pe voinţa cerului. De aceea, confucianiştii se vor opune încercărilor de legiferare, făcute de elemente mai avansate ale claselor dominante (fa tzia = şcoala legilor). Aceste legi penale (pi) erau gravate pe căldări, în care erau fierţi infractorii. „Oamenii, se indignează Confucius, se vor ataşa de aceste căldări. Oare vor continua ei să cinstească pe nobili?".2) De aici, o preocupare a confucianiştilor de arta de a califica, de a denumi (min). Chinezii înţeleg prin min tzia (şcoala numelor, a cuvintelor) pe gramaticieni şi pe logicieni. Tradiţia claselor dominante consideră pe Confucius, drept inventatorul logicii „tradiţionale", bazîndu-se pe următorul pasagiu din Luen yu : „Tze-lu a zis (lui Confucius) : „Stăpînitorul din Vei îşi propune să vă încredinţeze eîrmuirea. Care consideraţi că e primul lucru ce trebuie făcut ?" — „Esenţialul e de a face corecte denumirile", răspunse Confucius şi adăugă : „Dacă denumirile nu sînt corecte, cuvintele nu sînt potrivite ; dacă cuvintele nu sînt potrivite, treburile statului n-au nici un succes, nici riturile, nici muzica nu înfloresc ; dacă riturile şi muzica nu înfloresc, sancţiunile şi pedepsele nu-şi ating scopul ; dacă nu-şi ating scopul, poporul nu ştie cum să se poarte. Astfel, înţeleptul (kiun tze), cînd atribuie denumiri, face în aşa fel ca vorbele să se potrivească şi, cînd le întrebuinţează în vorbire, face în aşa fel ca ele să se realizeze în acţiune. Deci, înţeleptul să nu comită nici o uşurătate în cuvintele sale". ') M. Granet, La pensee chinoise, p. 397 urm. L'Evolution de l'humanite, 1934, Paris. 2) M. Granet, op. cit. p. 462. MOMENTUL CHINEZ IN ISTORIA LOGICII 133 Astfel, Confucius — sau confucianiştii — apare ca creatorul elementelor unei logici metafizice, prezentînd o anumită asemănare cu Parmenide. Principiul identităţii este absolutizat, cuvintele şi, prin urmare, rangurile trebuie să fie imuabile şi strict definite. Denumirile trebuie să fie corecte ; or, ele nu pot fi „corecte", decît dacă sînt definite (adică hotărnicite, grăni-ţuite unele de altele). De aici decurge necesitatea — socială — a definirii noţiunilor şi a principiului identităţii : A = A. Mînat de interese de clasă, feudalul sărăcit Confucius — ca şi aristocratul sclavagist proprietar de pămînt Parmenide — are oroare de schimbarea şi de confuzia noţiunilor şi, ca să le împiedice elasticitatea şi corelativitatea,, le imobilizează în baza principiului identităţii tautologice. „Prinţul, prinţ i vasalul, vasal !" zice Confucius, exprimînd invariabila identitate a noţiunii. Spre deosebire de Parmenide, el n-a tras concluziile de ordin ontologic ale principiului său — ca şi pe Socrate, nu-1 interesa deloc natura — ci numai pe cele social-politice şi de aceea nici n-a reuşit să degajeze clar principiul identităţii abstracte ca normă a gîndirii. Merită să fie subliniată construcţia raţionamentului confucian de mai sus, în care autorul mînuieşte, cu dibăcie şi în mod conştient, un instrument logic, ce a fost asimilat cu soritul şi care aminteşte soritul imaginat de Buddha, în faimoasa noapte cînd s-a crezut afectat de iluminaţie (boddhi). Asupra soritului în logica chineză, vom reveni mai departe. Tradiţia idealistă consideră pe nedrept pe Confucius ca inventatorul logicii, fn fapt, Confucius este moştenitorul unei lungi tradiţii de gîndire ştiinţifică, în care preocuparea de a gîndi corect, întrebuinţînd forme de raţionament, în care preocuparea de identitatea şi precizia noţiunilor, ca şi de mijloacele de dovedire, erau evidente. Confucius şi urmaşii săi au denaturat şi îngustat metafizic elementele de logică formală preexistente. Astfel, logica chineză în loc să evolueze într-o logică formală, a evoluat — în mîinile confucianiştilor — într-o metafizică, rectificată ulterior în logica formală de către şcoala lui Mo-Ti şi a legiştilor (fa-tzia). In sprijinul afirmaţiei de mai sus, ne referim la Ceu-pei-stuan-dzin (cartea sfîntă a calculului), „depozit al celor mai vechi cunoştinţe de matematică şi astronomie" în China. După mărturia unui istoric al ştiinţelor, această carte cuprinde „menţiunea irecuzabilă a proprietăţii fundamentale a triunghiului dreptunghic, cunoscută la noi sub numele de teorema pătratului ipotenuzei şi deşi această menţiune nu este însoţită de o demonstraţie în regulă, e cu totul remarcabilă prin anterioritatea sa cu şase secole faţă de descoperirea lui Pitagora"'!). Biot pomeneşte tradiţia chineză după care principiile mate-matico-astronomice din Ceu-pei au fost transmise apusenilor prin relaţii comerciale, în timpul dinastiei Han (sec. II î.e.n.) sau chiar în timpul dinastiei Ceu (1122—255 î.e.n.). Ceu-pei nu cuprinde demonstraţii în regulă, cum remarcă Biot, dar el vădeşte că demonstraţia devine o necesitate intelectuală în China secolului al XII-lea î.e.n. „Odinioară, stă scris în Ceu-pei, Cen-kun întrebă pe San-Kao şi îi ')' M. Granet, op. cit. p. 445—446. 134 ATHANASE JOJA pentruce-ul, raţiunea suficientă a tezei. _ Abel Rey, predispus să micşoreze valoarea logică a descoperirilor orientale, restrînge aprecierea lui Biot, după care, în Ciu-pei şi în alte documente ale ştiinţei orientale, nu găsim decît simple enunţuri de fapt Alături de enunţ, zice Rey, găsim o sforţare de a dovedi (un effort de preuve) „Gîndirea nu se mulţumeşte să repete cu încredere aserţiunea adiţionala, sau sa o întrebuinţeze ca un reflux. Nu este o fericită întîlnire empirica întimplatoare, acceptată pur şi simplu pentru utilizarea sa şi ca instrument pragmatic. Este aici efort de reflexiune pentru a justifica în drept ...Demonstraţia logică este încă monstrativă şi intuitivă. Cu toate astea, ea este logică şi e avută în vedere. Calculul are în sine ceva demonstrativ şi raţional3). Preocuparea de dovada logică şi de definirea noţiunilor, este evidentă şi îndreptăţeşte credinţa noastră că confucianiştii, împiedicaţi de poziţia lor de clasă, au fost incapabili să tragă concluziile de ordin logic, ce se manifestau în cercetările ştiinţifice. Nu numai atît : ei au deviat dreapta dezvoltare a logicii în direcţia metafizică şis idealistă. Deviator al logicii chineze în direcţia metafizicii, confucianismul s-a ivit ca o reacţie a ideologiei claselor exploatatoare împotriva dialecticii naive, elementare, cuprinsă în cărţile I-tzin şi Infu-tzin, al căror fond de idei, exprimînd înţelepciunea populară se urcă, probabil, în secolul al Xll-lea î.e.n. I-tzin exprimă ideea că toate lucrurile provin dintr-un principiu unic, Tai-tzi, care cuprinde particulele pozitive ian-ţi şi particulele negative in-ţi, I care, combinîndu-se între ele, determină apariţia şi transformarea neînce- 1 tată a lucrurilor4). Avem aci sîmburele unei concepţii atomiste, cu 4—-5 i secole înainte de atomismul grec, şi de cel indic (sistemul Vaiceshika al lui Kanada) şi al concepţiei dialectice heracliteene despre unitatea care se autodiferenţiazâ. In cartea Infu-ţzin se formulează, pentru prima oară noţiunea (credem) fundamentală a filozofiei chineze : dao. Infu-tzin defineşte dao ca firea lucrurilor — rerum natura — care nu trebuie încălcată. Infu-tzin neagă atît voinţa divină cît şi nemurirea sufletului : „Conştiinţa (sin) se ') E. Biot op. A. Rey, La'science orientale avânt Ies Grecs, p. 386. L'Evolution de ' > Ihumanite, 1930, Paris. 2) Ibidem, pag. 387. 3) E. Biot op. A. Rey, La \science orientale avânt Ies Grecs, p. 386, L'Evolution de Ihumanite, 1930, Paris. ") Ian-Hin-Sun, op. cit. p. 10. t ■ MOMENTUL CHINEZ IN ISTORIA LOGICII 135 naşte din lucruri şi, moare tot în lucruri". Viaţa e considerată ca „rădăcina morţii", iar moartea ci „rădăcina vieţii". „Astfel vechii chinezi îşi reprezentau viaţa şi moartea drept verigi ale lanţului unic al lumii lucrurilor care se schimbă după legi necesare" '). „Ideile materialiste, elementare şi naive, expuse în „I-tzin" în „Infu-tzin" şi în alte producţii antice, observă Ian-Hin-Sun, au fost ulterior dezvoltate şi închegate într-un sistem filozofic armonios în învăţătura lui Lao-tzi despre dao. Totodată, învăţătura lui Lao-tzi a fost baza pe care s-a dezvoltat materialismul chinez în perioadele următoare"2). Este interesant de not-at că noţiunea de dao, care a precedat doctrina lui Lao-tzi dar care şi-a găsit cea mai strălucită expresie în această doctrină, este tema centrală a întregii gîndiri chineze. Gîndirea chineză a fost cu deosebire impresionată de noţiunea de totalitate, ordine, legitate, pe care o desemnează termenul dao, care, literal, înseamnă „cale, drum". Cuvîntul dao se desenează grafic printr-o ideogramă compusă din două părţi, una însemnînd „cap", iar cealaltă „a merge", deci : „sensul principal al mersului", „calea", evoluînd în : comunicaţie, linie a mişcării, rezultat, început, normă etică, lege, dao-la înseamnă : „motiv", „spirit logic", „logică". Dao s-a combinat cu cuvîntul „cer" (tian), formînd laolaltă noţiunea de „cale cerească" (tian-dao). Materialiştii înţelegeau prin tian-dao legea naturii, iar idealiştii şi misticii înţelegeau voinţa divină. De aceea Ian-Hin-Sun observă că „analog cu grecesul „logos", noţiunea de dao devine unul dintre punctele cruciale, din care se desfac cele două tabere al filozofiei : ,materialiştii şi idealiştii" 3). „Părinţii daoismului" şi alţi idealişti chinezi au dat însă un sens idealist, mistic şi religios noţiunii de dao, după cum, în filozofia greacă, sensul obiectiv de „lege", de „fundament", de „raţiune", a cedat locul sensului de „raţiune divină", în conceţia postaristotelicilor, în special a stoicilor şi neoplatonicienilor. Aşa cum logos a ajuns să însemne, din cuvînt, care exprimă gîndurile noastre, însăşi gîndirea, raţiunea, întîi subiectivă, apoi obiectivă (a lucrurilor : socoteala, fundamentul, legea lucrurilor) 4), tot aşa dao a ajuns să însemne din cale, drum, calea pe care o parcurg lucrurile în dezvoltarea lor, legea, raţiunea universului. Lao-tzi a fundamentat filozofic noţiunea de dao. După Lao-tzi, dao este „adîncul adîncurilor", „strămoşul tuturor lucrurilor", este „premergător 'î Ian-Hin-Sun, op. cit. p. 11. 2) Ibidem, p. 11. J) Ian-Hin-Sun, op. cit. :p. 50. 4) cf. Diels, Fie Vorsokratiker, I. p. 145, Aetius, I, 7, 22=HeracIit susţinea că focul periodic (cu alternare regulată) este etern şi că legea necesară (heimarmene de logon) este lăuritoarea lucrurilor (onton) prin cursa în sens invers (enantiodromia). Ibidem, p. 161 : Heraclit spune... este înţelept să daţi ascultare nu mie ci cuvîntului (=raţionii subiective oare exprimă raţiunea (legea) obiectivă = alle tou logon), mărturisind (fiind de acord) că toate lucrurile sînt unul", cl. Leucippos apud Aetium, I, 25, 4 (Diels, II, p. 81) : „Leucippos (spunea) că toate există conform necesităţii (Rat anânken) şi că aceasta e predeterminată de soartă (heimarmene). .Intr-adevăr, în lucrarea .sa despre inteligenţă, el spune: nici un lucru nu se naşte în mod absurd (mâţen), ci toate (se .nasc) dintr-o raţiune (suficientă, nu temei} şi dintr-o necesitate (hyp anânkos). Logos este astfel însoţit de anânke (necesitate) şi heimermene (predeterminare) de unde rezultă clar sensul de lege obiectivă. Cf. Diels, III, p. 260. 136 ATHANASE JOJA strămoşului fenomenelor", adică fenomenelor primordiale1). „Vidul (lui dao), zice Lao-ţzi, este nemuritor şi (eu) îl numesc principiul cel mai adînc. Intrarea în principiul cel mai adînc o numesc rădăcina cerului şi a pămîn-tului. (El) este infinit ca existenţă şi acţionează fără sforţare" 2). Prin urmare, dao este principiul (arche), originea indiferenţiată (apeiron) a lucrurilor. Ca şi Anaximandru — poate chiar mai precis, întrucît subliniază caracterul abstract, Lao-ţzi a ajuns la conceptul filozofic al materiei. Dao este invizibil, este formă fără forme, este un „lucru neclar şi nebulos" 3) ; el este substanţa a cărei manifestare concretă (de) sînt lucrurile singulare. „Formele marelui de se supun numai lui dao. Dao este un lucru neclar şi nebulos. O, nebulozitate ! O, neclaritate ! In ea sînt cuprinse lucrurile. O, adînc fără fund ! O, nebulozitate ! In ea sînt cuprinse seminţele. Seminţele sale sînt absolut reale, în ele este cuprins adevărul".4) Dao apare deci, în acelaşi timp, ca substanţa 5), id quod substat rebus indivii'us, şi legitatea, care cîrmuieşte această substanţă — subiect6), adică această substanţă care e subiectul propriilor sale transformări, care singură îşi dă o dezvoltare. Materialitatea lui dao rezultă din aserţiunea că „toate fiinţele poartă în sine in şi ian, sînt pline de ţi şi iformează ormante". După cum ştim, ţi sînt particule, analoage atomilor şi ele fiind negative şi altele pozitive. Dialecticitatea universului e reliefată prin legătura indisolubilă intre in şi ian, adică între principiul negativ (feminin, întunecat) şi ian (principiul pozitiv, masculin, luminos). Ciuan-tzi, elevul lui Lao-tzi, dă următoarea formulă „in şi ian concordă (tiao) şi se armonizează (ho)". In şi ian sînt aspectele opuse, dar complementare, ale fenomenelor. Tulburătoare, dar enigmatică, este afirmaţia lui Lao-tzi, după care „dao dă naştere unului, unul naşte diada, diada naşte triada, iar triada naşte toate fiinţele". In mod impresionant exprimă Lao-tzi dialectica fiinţei şi a nefiinţei, şi rolul fundamental al negativului. „Nefiinţa, zice el, pătrunde peste tot". E adevărat că el trage de aci concluzia mistică a necesităţii non-acţiunii. Plastic descrie el trecerea lucrurilor în contrariul lor : „Ceea ce nu este plin devine plin ; ceea ce este strîmb devine drept ; ceea ce este gol se umple ; ceea ce este vechi devine nou ; ceea ce este puţin devine mult". „Fiinţa şi nefiinţa se nasc una pe cealaltă, ceea ce e greu şi ceea ce e uşor se creează una pe cealaltă, ceea ce e lung şi ceea ce e scurt se leagă reciproc, ceea ce e înalt şi ceea ce e scurt se determină reciproc, sunetele, ') Ian-Hin-Sun, op. cit. p. 11. 2) Ibidem, Anexă, p. 121. s} Ibidem, p 129. *) Ibidem, p. 129. 5) cf. Spinoza,, Ethica, I. def. 3 : „Per substantiam intelligo id quod in se et per se concipitur : hoc est, id cuius conceptus non indiget conceptu alterius rei, a quo îorman debeat". 6) cf. Hegel, Phănomenologie des Geistes, p. 23 (2 Auflage-Herausgegeben von H. Glockner, Stuttgart, 1932, Farmmans Verlag) „Mai departe, substanţa este în adevăr subiect, sau ceea ce e acelaşi lucru, oare în adevăr efectivă, numai întrucît este mişcarea propriei sale afirmări (die Bewegung des Sichselbertetzens) sau este medtati-zarea între propria sa transformare în altceva (Siclianderswerden) cu sine-însuşi". Adevărul, zice Hegel, trebuie conceput şi exprimat, nu ca substanţă, ci deopotrivă ca subiect (ibidem, p. 22). Această observaţie e valabilă atît pentru Heraclit, cît şi pentru Lao-tzi- MOMENTUL CHINEZ IN ISTORIA LOGICII 137 contopindu-se, ajung la armonie, ceea ce precede şi ceea ce urmează se succed". Alte texte vădesc, de asemenea, o dialectică materialistă naivă, plină de idei adinei, şi exprimate sugestiv, cu o mare forţă şi cu o terminologie filozofică, care ar fi putut îndemna pe Hegel, negator al filozofiei chineze, să extindă şi asupra lui Lao-tzi admiraţia, pe care o nutrea pentru Heraclit. Fireşte, în concepţia lui Lao-tzi sînt de semnalat şi părţi negative ■— în primul rînd teza sa că „repausul este principalul în mişcare" 1) şi teza non-acţiunii, care duce la contemplarea mistică şi la supunerea pasivă a maselor populare faţă de clasele exploatatoare. Lao-tzi este inconsecvent cu 'Sine-însuşi, cînd consideră repausul ca principalul în mişcare, dar şi Heraclit păcătuia prin exces, cînd nu reliefa existenţa repausului (stabilităţii) relative în cadrul mişcării absolute, ceea ce ducea la imposibilitatea constituirii logicii formale şi crea pericolul interpretării craty-leene a dialecticii elementare. Lao-tzi şi elevii săi Ciuan-tze şi Lie-tze au elaborat o dialectică materialistă naivă, care implica o logică dialectică. Prin aceasta,, ei ocupă un loc de onoare nu numai în istoria filozofiei2), ci şi în istoria logicii. Alături de Heraclit din Efes, Li Dan din Ho-nan, supranumit Lao-ţzi, adică bătrînul, veneratul învăţător este unul din cele mai ilustre nume în istoria dialecticii premarxiste. Cele cîteva texte reproduse din Dao-de-tzin, cartea lui Lao-tzi, arată o excepţională adîncime de gînclire logică şi dovedesc cît de falsă este teza, susţinută de sinologii idealişti, impregnaţi de spirit colonialist, după care limba chineză nu pare organizată pentru a exprima concepte şi în consecinţă vădind o „divergenţă de mentalitate", izvorîtă cu necesitate din structura lingvistică, între filozofia chineză şi cea occidentală. Deşi recunoaşte că succesul său ca limbă de civilizaţie a fost prodigios, Granet, de pildă, afirmă că ,-,limba chineză oferea puţine avantaje pentru exprimarea abstractă a ideilor". Granet atribuie limbii chineze o mare valoare de sugestie concretă, de „şoc sentimental", însă îi neagă posibilitatea de a exprima abstractul. Textele filozofice ale lui Lao-tzi, Ciuan-tzi, Li-ţzi, Mo-ţzi, Ciu-Hi şi alţii dovedesc, dimpotrivă, o rară putere de abstracţie şi o excepţională ') Ibidem, ,p. (132. 2) Despre importanţa lor fizică, Rene Grousset, în Hlstoire de la philosophie orientale (p. 315, MCMXXI1I. Nouvelle Librairie Naţionale, Paris) scrie: „Geniul personal al lui Lao-tzi, Ciuan-tze şi Lie-tze cuprinsese universul în totalitatea sa şi, cu şase secole înainte de era moastră, înfăţişase unele din tezele hegelismului şi evoluţionismu-lui contemporan. Puternica dialectică a Părinţilor taoişti se urcase, ca şi aceea a lui Hegel, atît de departe în lanţul ideilor, încît la aceste înălţimi toate opoziţiile se şter-seseră, toate contrariile se identificaseră. Divinaţia lor prodigioasă pătrunsese al regelui Huei (370—319) Huei Si era zeflemisit de către taoişti, care îl -acuzau că nu posedă decît o falsă ştiinţă (tao) şi că. nu se sinchiseşte de realitate, tot aşa cum, în Grecia, Socrate, PI aton şi Aristotel îşi băteau joc de sofişti. Pentru Aristotel, a şti „în genul sofiştilor" înseamnă a şti în mod accidental (kată syimbebikos), nu ştiinţific. 2) M. Granet, op. cit. crede că această slăbiciune — dat fiind specificul culturii chineze — era/poate, mai mică decît in materialismul indian şi chiar decît în cel european. Expresia referitoare la ştiinţa, solitarului sinţui, zice Mao-Tze-dun, era o îrază goală în vechime, cînd tehnica nu era dezvoltata, în timp ce în veacul nostru cu tehnică dezvoltată acest lucru e realizabil, deşi cunoştinţe adevărate, dobîndite prin experienţă personală, poseda numai oamenii care'sînt legaţi de-practica „celor ce se petrec sub soare" ; m practica lor aceşti oameni 'dobîndesc „cunoştinţe", care prin intermediul sensului şi al tehnicii ajung în mîinile „sinţuiului" şi-i dau posibilitatea ca să afle indirect „tot ce se petrece sub soare" 2). Adîncimea şi subtilitatea filozofică a lui Mao-Tze-dun, contribuţia sa creatoare în gnoseologia marxist-leninistă, se explică, desigur, şi prin faptul multilateralităţii, profunzimii şi subtilităţii multimilenarei filozofii chineze şi, în special, a materialismului chinez şi a cercetărilor gnoseologice şi logice în China. ') lan-Hin-Sun, op. cit. p. 62. ■) Mao Tze-dun, ibidem, p. 516 (sinţui a ierarhiei învăţaţilor în vechea Chină). persoană care se află pe prima treaptă- HORI A BRATU ESTETICA SOVIETICĂ SI SISTEMUL CATEGORIILOR REALISMULUI SOCIALIST /. Estetica sovietică şi un prim bilanţ al luptei împotriva. revizionism utui Lupta revizioniştilor împotriva realismului socialist reprezintă în esenţă o formă a luptei între ideile burgheze şi ideile socialiste în domeniul esteticii şi artei. Avîndu-şi izvorul teoretic, gnoseologic în estetica burgheză, revizionismul în artă şi literatură a demonstrat odată mai mult că forja ideilor socialismului, prestigiul artei militante este atît de mare încît realismul socialist, estetica marxist-leninistă nu pot fi atacate frontal ci numai cu ajutorul „cailor troiani" ai diversiunii ideologice. Se poate spune acum că revizionismul contemporan a suferit în estetică o înfrîn-gere zdrobitoare şi că un merit deosebit în demascarea atacurilor revizioniste îl are arta şi estetica sovietică. Nu au trecut încă nici doi ani de cînd organul esteticienilor americani „Journal of Aesthetics and Art Criticism" proclama într-un articol de fond „falimentul realismului socialist" („Journal of Aesthetics and Art. Crit. nr. 2/1956), şi de cînd contrarevoluţionarii din Ungaria îşi ascuţeau în paginile lui „Irodalmi Ujsâg" pumnalele pe care le pregăteau să ie şi înfigă în spatele revoluţiei maghiare. Nu a trecut decît un an de cînd Maurice Nadeau proclama în „Combat" că „marxiştii sînt incapabili să ofere un răspuns unitar în problemele estetice", iar în Consiliul Superior al Artei şi Literaturii, la Varşovia, Ian Kott, Slonimski şi Iulian Pszibosz celebrau solemn „amurgul unei mitologii utopice" ; la Belgrad, lanko Kps se întreba la plenara scriitorilor jugoslavi, dacă există cumva o estetică marxistă... Henri Le-febvre care în tot acest timp se ocupa cu aducerea de „completări" bazelor filozofice ale marxismului, soseşte ultimul ta potou, făcîndu-şi inaugurarea senzaţională în paginile noii „Nouvelle Revue Francaise" prin descoperirea epocală că în „Dramele Parisului" există rraai multă forţă de creaţie decît în „Tînăra Gardă" sau în „Comuniştii". Rezultatul ? •In iunie 1957 „Spectator" constată supărat „impresionantul sincronism" cu care s-a ripostat denigratorilor şi trădătorilor. ,,Figaro Litteraire", care se specializase în cancanuri pe seama realismului socialist se plînge de „reacţia impetuoasă", de „vigilenţa ideologică" şi de suprimarea ziarului „Po prostu". Dl. Maurice Nadeau a reînceput să se preocupe de suprarealism, de Jean Genet şi de Henri Michaux, iar „Journal of Aestaetics and Art Criticism" consideră din nou că e mai util să desbată problema prezentării estetice a lui Dumnezeu în opera lui Dionisie Chrisostomul decît să analizeze etiologia şi genealogia „jdanovismului." Revizioniştii îşi ling rănile, însă ar fi greşit să se creadă că apele s-au liniştit. Acum, în preajma celui de-al treilea Congres al Scriitorilor Sovietici, bătălia ideologică cîştigă în amploare iar în lupta pentru apărarea realismului socialist, se verifică fermitatea principiilor, se clarifică însemnate probleme de metodă, se dez- ESTETICA SOVIETICA ŞI CATEGORIILE REALISMULUI SOCIALIST 153 voltă teze însemnate şi diferite aspecte ale esteticii realismului socialist. Lupta împotriva ideologiei străine a ascuţit fermitatea ideologică, a întărit combativitatea partinică, a lărgit frontul esteticii marxist-leniniste. Congresul al IlI-lea al scriitorilor reprezintă un mare eveniment nu numai pentru literatura sovietică ci şi pentru întregul popor. Aşa cum subliniază editorialul apărut in Pravda ') „discuţia largă a celor mai de seamă probleme ale creaţiei literare este necesară înainte de toate în interesul unei afirmări şi mai ferme a principiilor ideologice ale literaturii noastre, 'pentru a asigura dezvoltarea ei rodnică pe făgaşul realismului socialist, pe drumul trasat de partid". Eforturile artei şi literaturii sovietice trebuiesc. îndreptate către atingerea ţelului expus în Raportul Comitetului Central la cel de al XX-lea Congres al P.C.U.S. : literatura şi arta sovietică pot şi trebuie să devină ,,primele în lume nu numai prin. bogăţia conţinutului ci şi prin forţa şi măestria artistică."2) Dezvăluind unele deficienţe ale dezbaterilor din ajunul Congresului, ziarul „Pravda" arăta că aceste dezbateri trebuie să se concentreze asupra a două probleme fundamentale: „literatura şi viaţa" şi „literatura şi construirea comunismului". Desigur, socialismul poate fi mai uşor atacat, dacă în locul unei literaturi care să-1 reflecte în esenţa lui şi în procesul său de creştere, ar precumpăni o literatură fără orizont, supusă şovăielilor şi scepticismului mic-burghez, mărginirii ideologice şi sentimentale, mizantropiei sau indiferentismului politic şi social. Dincolo de literatura socialistă, de arta şi estetica sovietică, atacul revizionist a ţinut să submineze ideologia socialistă, bazele noii orînduiri sociale, aşa cum ele au triumfat în U.R.S.S. De ce în toate atacurile revizioniste în literatură, estetica şi critica sovietică re') Pravda : „Măreaţa menire a scriitorului sovietic", 229/17 august 1958. 2) Raportul de activitate al CC. al P.C.U.S. prezentat de N. S. Hruşciov în „Documentele Congresului ai XX-lea". prezintă obiectivul central, de ce revizioniştii încearcă să opună estetica şi arta sovietică „marxismului occidental", accep-tînd ori ce însă nu realismul socialist? Fiindcă realismul socialist s-a dovedit a fi triumful principiilor leninismului în artă şi literatură, fiindcă estetica şi arta sovietică au apărat cu fermitate puritatea ideologică a literaturii, fiindcă ele au contribuit în mod esenţial la afirmarea realismului socialist pe plan internaţional, promovînd o nouă metodă de creaţie, metoda realismului socialist. Aşa cum pe plan politic şi ideologic, atacul revizionist a ţinut să submineze rolul conducător al Uniunii Sovietice în lupta lagărului socialist şi în mişcarea comunistă internaţională, pe plan estetic, ofensiva inspiratorilor lor a urmărit minimalizarea însemnătăţii şi greutăţii specifice a esteticii şi artei sovietice în dezvoltarea esteticii marxist-leniniste. Se ştie că în ultimii ani, revizioniştii au recurs în mod constant la contrapunerea realizărilor esteticii sovietice, activităţii unor esteticieni — după expresia criticului sovietic P. Trofimov, — ,,pe jumătate marxişti, pseudo-marxişti sau cochetînd cu marxismul". Dacă izvorul teoretic şi gnoseologic al revizionismului în artă este estetica burgheză, la rîndul ei, forma principală prin care estetica burgheză luptă astăzi, împotriva realismului-socialist, este estetica revizionistă. Neavînd îndrăzneala să exprime făţiş renunţarea totală la marxism, diferiţi scutieri ai revizionismului au încercat să prezinte lucrurile ca şi cum în ultimii ani estetica marxistă s-ar fi aflat într-o stare de „stagnare" iar marea majoritate a realizărilor s-ar fi concentrat în lucrările unui Lukâcs Gyorgy şi Henri Lefebvre3), consideraţi drept singurile „autorităţi" contemporane în estetica marxistă. In jurul operii lor, se desfăşoară o emulaţie stranie, tezele lor pretins marxiste fiind invocate nu în 3) Vezi, Pierre Naville : L'esthetique marxiste contemporaine; „Critique", octombrie 1954 ; — Questions de methode, de J. P. Sar;re, în ,,Temps Modernes" 4—6/1957; Merleau Ponty ,,Les aventures de la dia-lectique, „Gallimard" 1955. 154 HORIA BRATU apărarea marxismului ci în scopul combaterii lui. (Merleau Ponty, de pildă, a pornit în cartea sa „Aventurile dialecticii" de la tezele cuprinse în cartea lui Lukâcs, „Istorie şi conştiinţă de clasă"). Este adevărat că atît Lukâcs cît şi Le-febvre au adus în trecut o anume contribuţie la interpretarea în lumina marxismului a unor probleme filozofice şi estetice, cu deosebire în istoria filozofiei şi a literaturii, că au pus în valoare unele categorii din opera de tinereţe a lui Marx; însă de multe ori în aceste lucrări erorile care nu au lipsit niciodată, se împletesc cu tentative conştiente de răstălmăcire a unor teze fundamentale ale marxismului. Pornind în direcţii aparent opuse, programele estetice ale lui Lukâcs şi Lefebvre, respectiv absolutizarea realismului critic şi a contradicţiilor sale la Lukâcs, existen-ţializarea dialecticii şi înlocuirea realismului cu un decepţionlstn tragic modernist -utopic, mic-burghez la Lefebvre, se întîl-nesc în acelaşi punct : subaprecierea şi renunţarea — pînă în cele din urmă — la realismul socialist, ignorarea realizărilor literaturii sovietice şi a greutăţii specifice a ideii socialismuluî în estetica contemporană. Tocmai de aceea, atunci cînd mişcarea comunistă internaţională şi odată cu ea şi literatura, au intrat într-o nouă etapă, după congresul al XX-lea al P.C.U.S., atît Lukâcs cît şi Lefebvre, au capitulat în faţa reacţiunii şi şi-au renegat de fapt trecutul. Dar chiar înainte de acest moment care a delimitat în mod clar poziţiile pe frontul ideologic şi a verificat fermitatea convingerilor estetice, operele lui Lukâcs şi Lefebvre — prin ceea ce aveau mai bun — nu se aflau în întregime pe poziţii marxiste. Nu poate scăpa nimănui că atît în spirit cît şi în conţinut, vederile lor estetice erau anacronice şi depăşite, în măsura în care nu generalizau cea mai nouă experienţă a istoriei literare — experienţa sovietică — în măsura în care erau străini de ciocnirile de idei care marcau dezvoltarea acestei literaturi, de dezbaterile din estetica şi cri- tica sovietică. Estetica sovietică, — independent de anumite greşeli semnalate şi corectate de partid — a fost şi este o estetică in acţiune, o estetică militantă, legată direct de problemele concrete ale dezvoltării literaturii contemporane. De fapt •valoarea unei estetici — ca şi a oricărui sistem (filozofic, sau ştiinţific •— nu se judecă după amploarea volumelor şi după numărul tratatelor, ci după valoarea literaturii pe care o promovează. In al doilea rînd, estetica sovietică este o estetică în acţiune, fiindcă ea este profund implicată în procesul concret al bătăliei ideologice, fiindcă ea trăieşte din plin procesul de dezvoltare, contradicţiile dialectice ale creşterii forţelor socialismului pe plan mondial şi al literaturii care le oglindeşte. Tezele ei teoretice poartă amprenta sarcinilor pe care ie-a pus construirea socialismului în faţa literaturii şi artei. Poate estetica lui Lukâcs, care face abstracţie de aceste sarcini concrete, să se ridice la un nivel mai înalt de generalizare, să cuprindă esenţa dezvoltării esteticei marxiste, fără concretizarea ei fenomenală ? Nu. Căci de fapt şi estetica lui Lukâcs este „fix«ată", legată de un anumit moment istoric, mai mult încă, „închisă" în el, în etapa luptei antifasciste din preajma celui de-al doilea război mondial. Aşa cum au demonstrat cercetătorii recenţi ai operei lui, absolutizarea sarcinilor luptei antifasciste în perioada stabilizării capitalismului şi în preajma celui de al doilea război mondial, cu consecinţele ei — înlocuirea contradicţiei dintre socialism şi capitalism cu contradicţia dintre democraţie şi fascism, proiectarea perspectivei socialiste într-un viitor îndepărtat, subordonarea mecanică a luptei pentru socialism luptei antifasciste — au dus la greşelile de ordin 'politic, filosofic şi estetic, la concepţia unui. realism democratic fără perspective socialiste. Absolutizînd un alt moment al desfăşurării esteticii şi o altă stare de spirit, starea de spirit a acelei părţi a intelectualităţii mic burgheze care a „sucombat" în faţa evenimentelor din 1956, „romantismul revoluţionar" al lui Lefebvre ESTETICA SOVIETICA ŞI CATEGORIILE REALISMULUI SOCIALIST 155 reprezintă un decepţionism tragic, de nuanţă existenţialistă, cu elemente utopice mic-burgheze. Despre ce generalizare ştiinţifică mai poate fi vorba atunci cînd dogmatismul estetic se uneşte cu cel mai pur relativism ? Estetica sovietică reprezintă un produs colectiv amplu şi multilateral, de-o mare eficacitate practică. Caracterul ei se ex- plică într-o anume măsură, şi prin tradiţiile criticii revoluţionar-democrate, prin tradiţiile de luptă ale intelectualităţii ruse şi ale poporului rus. Insă rolul deosebit al esteticii şi criticii literare sovietice în dezvoltarea realismului socialist, începînd cu Lenin, Gorki, Lunaeearski, Maiakovski, Fa-deev, etc., se datoreşte faptului că Rusia este patria realismului socialist. 2. Locul esteticii sooietice în dezvoltarea esteticii marxiste. Categoriile realismului socialist. Care sînt trăsăturile calitativ noi ale criticii şi esteticii sovietice, ce probleme noi a cuprins în raza ei de acţiune ştiinţa sovietică ? încă cu mult înainte de Revoluţia din Octombrie, estetica marxistă se constituise ca ştiinţă, ca un corp de legi fundamentale. Cercetările publicate recent au arătat că prin analizele lui Marx, Engels, Lenin, Plehanov, Mehring, Lafargue, critica marxistă se plasase încă la hotarele secolului XIX-lea pregătindu-se să preia destinele literaturii europene. Apariţia naturalismului şi a simbolismului care parazitau de fapt pe trunchiul sănătos al realismului critic şi respectiv al romantismului—indică semnele de criză în dezvoltarea literaturii, începuturile descompunerii, insuficienţa vechilor soluţii estetice. Deşi literatura realismului critic mai continua încă să producă opere de seamă, problema cotiturii, problema viitorului literaturii, s-a pus cu o deosebită ascuţime. Acesta este momentul crucial în care apare articolul lui Lenin „Organizaţia de partid şi literatura de partid", —• articol care inaugurează o nouă epocă în estetica mar-xist-leninistă. Lenin pune bazele literaturii socialiste pentru întreaga epocă istorică care se întinde din ajunul revoluţiei proletare şi pînă după victoria socialismului, .„trasînd drumul acestei literaturi atît în lupta pentru răsturnarea capitalismului cît şi în lupta pentru construirea socialismului şi comunismului" (I. Plotkin : „Litterature Sovietique, 7/57). Călăuzite de principiile leniniste, pe care în lupta ideologică din ultimul timp le-au apărat cu fermitate, estetica şi critica sovietică generalizează experienţa literaturii socialiste, într-o etapă nouă a acestei literaturi, în etapa în care partidul comunist a devenit forţa conducătoare în stat, în etapa în care arta şi literatura ca parte integrantă a cauzei gene-ral-proletare devine o problemă de stat şi o problemă a întregului popor. O discuţie recentă care a avut loc la Institutul de Istorie Mondială a literaturii „Maxim Gorki", punea în evidenţă trei împrejurări fundamentale care caracterizează originalitatea criticii şi esteticii sovietice, în cadrul dezvoltării generale a esteticii marxist leniniste. Ea dezvoltă principiile acestei estetici în epoca în care ideile dominante ale clasei muncitoare, devin ideile dominante ale societăţii, iar normele, gustul şi modalităţile de creaţie şi de percepere a artei, sînt normele şi modalităţile clasei celei mai înaintate, eliberată de5 exploatare. De aici răspunderea de stat pe care o au estetica şi critica în faţa poporului, influenţa şi rolul lor educativ. Răspîndi-rea în masă a culturii socialiste, lărgirea imensă a numărului de cititori, ascensiunea clasei muncitoare devenită clasă conducătoare în stal, dispariţia claselor exploatatoare în societatea sovietică, unitatea moral-politică determină în socialism identitatea dintre partinitate şi caracter popular. Această identitate fundamentală, 156 HORIA BRATU relevată de N, S. Hruşciov în cunoscutul document de partid : „Pentru o legătură mai strînsă a literaturii şi artei cu viaţa poporului" caracterizează esenţa atitudinii criticii sovietice faţă de fenomenul literar. Desigur, punctele de vedere susţinute în cadrul ei sînt variate ; în lupta de opinii apar şi idei nu pe deplin valabile. Au existat păreri eronate, pendulări, presiuni ale ideologiei străine, discuţii greşit orientate. Insă, îndrumată de partid, călăuzită de principiul leninist şi de rezoluţiile CC. în domeniul literaturii şi artei, estetica şi critica sovietică au ajuns la cîteva realizări fundamentale. Dacă am încerca să sintetizăm într-o singură frază direcţia, preocupările fundamentale şi rezultatele pe care le-au obţinut, credem că ele ar putea fi formulate astfel : Elaborarea sistemului de categorii estetice ale realismului socialist. Datorită esteticii şi criticii sovietice, noi putem vorbi astăzi de un sistem unitar de categorii estetice, care luminează aspectele fundamentale ale noii metode de creaţie şi-i relevă eficacitatea. Dezbaterile din ultimii ani au avut tocmai darul să scoată în evidenţă aceste categorii, să releve ceea ce este permanent, şi ceea ce s-a dovedit neviabil, scolastic, în .diferitele' încercări de a elabora categoriile fundamentale ale realismului socialist. Intr-o măsură considerabilă, lupta împotriva revizionismului în literatură şi artă, a servit la delimitări şi clasificări de o însemnătate fundamentală. Experienja a arătat că în acest sistem al categoriilor estetice ale realismului-so-cialist, s-au dovedit a fi fundamentale următoarele : 1) partinitatea si conţinutul ') Ideea că măestria artistică constituie o categorie distinctivă în realismul socialist, este sugerată de accentul pe care recentele dezbateri în preajma Congresului Scriitorilor Sovietici l-au pus pe realizarea artistică a temei contemporane, exigenţei incluse ca o categorie independentă — şi în teza amintită anterior formulată la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. Este interesantă în acest sens discuţia recentă din paginile revistei „La litterature sovietique" în jurul articolului-răspuns al lui Mihail Liffsiţ la afirmaţiile calomnioase ale Iui ideologic, 2) caracterul popular, 3) veridicitatea, 4) caracterul concret-istoric şi contemporaneitatea, 5) romantismul revoluţionar, 6) tipicul, 7) măiestria artistică') Desigur aceste categorii nu sînt separate, compartimentate, sau cu totul distincte unele faţă de altele. Ele se găsesc într-o Inter-dependenţă, într-o unitate dialectică, au sferele încrucişate, se presupun reciproc una pe alta, şi în parte se suprapun. Ele nu definesc însă mai puţin aspecte fundamentale, trăsături ale artei şi literaturii realist-socialiste, aşa cum au fost dezvăluite în practica artistică şi definite de documentele de partid. De asemeni aceste categorii nu epuizează sfera problemei realismului socialist, nu constituie un sistem îosip Virîmar. Lată ce concluzii trage redacţia acestei reviste: „Ne putem întreba de ce la un scriitor mijlociu sau lipsit de experienţă conţinutul ideologic nu găseşte o formă adecvată ? Oare fiindcă-i lipseşte experienţa sau talentul, sau pentru că un conţinut care n-a ştiut să se exprime complect este în mod obligatoriu eronat, artificial, nu are decît aparenţa adâncimii aşa cum crede tov. Lifşiţ ? Insă acest punct de vedere ne pare prea „rigid"... abundă exemplele în care... o carte face „propagandă proastă" nu fiindcă concepţia ei este eronată, artificială sau cu aparenţa profunzimii ci pur şi simplu fiindcă este „de o artă detestabilă". Este de -altfel şi opinia lui Lifşiţ atunci cînd el scrie că un scriitor fără experienţă sau talent poate avea cele mai bune intenţii din lume şi să enunţe un mare adevăr însă să-1 exprime într-un fel fals, adică să dea acestui adevăr o formă puţin convingătoare şi lipsită de artă. Nu urmează deloc că ideea din care s-a inspirat autorul este eronată sau artificială. Chemările către un „conţinut ideologic cît mai înalt", către „o măiestrie artistică perfecţionată" confirmă acest punct de vedere. Este însă de la sine înţeles că problema măiestriei este în ultima instanţă o problemă ideologică, căci aşa cum a arătat pe de o parte lupta Împotriva schematismului şi pe de altă parte discuţia despre modernism, tehnica literaturii şi problema mijloacelor de expresie nu pot fi despărţite de problema conţinutului ideologic aşa cum forma se găseşte într-o unitate indisolubilă ou conţinutul. Această unitate strînsă dintre poziţia ideologică şi măestrie defineşte specificul categoriei măestriei artistice în metoda realismului socialist. ESTETICA SOVIETICA ŞI CATEGORIILE REALISMULUI SOCIALIST 157 închis, adîncirea şi complectarea lor se află într-un proces continuu legat de însăşi desvoltarea artei realist socialiste. In-tr-o accepţie largă a cuvîntului, unele din ele pot fi întîlnite şi au şi fost întîlnite în estetica realismului clasic relevînd continuitatea în procesul de reflectare obiectivă a realităţii. Recunoscînd o asemenea continuitate noi trebuie să semnalăm însă şi diferenţa specifică, saltul calitativ pe care îl marchează categoriile realismului-socia-list. Astfel, veridică este şi marea literatură realistă, însă o asemenea veridicitate nu exprimă o perspectivă istorică — in înţelesul deplin al cuvîntului — nu este o dezvăluire a realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară, lucru pe care-1 îngăduie numai o concepţie ştiinţifică despre lume (Această trăsătură distinctivă a fost subliniată în mai multe articole publicate de V. Ermilov, Riurikov, B.'Bursov.) Istorismul a reprezentat şi o trăsătură a romantismului ; însă istorismul de tip romantic era de cele mai multe ori o „culoare locală", un simţ al cronologiei şi al evoluţiei şi nu era o viziune de ansamblu concret-istorică, dialectică, însoţită de conştiinţa finalităţii şi a forţelor motrice.*) Literatura este tendenţioasă — aşa cum arătau Marx şi Engels — de la Eschil şi Sophocle, însă partinitatea este o formă deosebită a tendenţiozităţii, forma ei cea mai înaltă. Prin obiect, prin destinaţie, şi prin condiţii, caracterul popular al literaturii realist-so-cialiste are trăsături distinctive în raport cu ideea de poporaneitate aşa cum o înţelegeau de pildă decembriştii sau Bielinski. In acelaş mod, un bogat conţinut de idei a hrănit din totdeauna marea literatură, însă numai ideologia comunistă a putut scoate literatura din criza pe care o trăia la sîîrşitul secolului trecut. Elementele de continuitate nu trebuie să ne facă să uităm elementele principial noi pe care le aduce sistemul categorial al esteticii realismului socialist. Să trecem în revistă cîteva din aceste elemente noi, aşa cum au fost descoperite şi formulate în estetica sovietică. 3. Partinitatea comunisf.ă~ legea fundamentală a realismului socialist Practica a demonstrat pe deplin odată mai mult că aceasta este categoria fundamentală a realismului socialist. Literatura socialistă nu ia putut şi nu se poate dezvolta decît ca o parte a cauzei general proletare, decît ca o armă ideologică în slujba revoluţiei şi a construirii socialismului sau comunismului. Partinitatea este expresia concretă ,a participării artistului la lupta revoluţionară pentru eliberarea oamenilor muncii de sub exploatare, este expresia concretă a libertăţii de creaţie în societatea socialistă. Arta este cu atît mai liberă cu cît creatorul este mai conştient de determinarea necesară a conţinutului ei. In cunoscutul document de partid : „Pentru o legătură mai strînsă, mai profundă cu viaţa, a artei şi literaturii", N. S. Hruşciov a arătat că partinitatea nu reprezintă un concept abstract. Ea presupune în primul rînd principiul conducerii de către partid a literaturii şi artei, deoarece partidul, cu-noscînd legile obiective de dezvoltare socială şi activînd în direcţia lor, indică artistului aria în care talentul său se poate *) Intr-o discuţie purtată la Institutul de Literatură al Acad. de ştiinţe al U.R.S.S., s-au fixat o serie de principii in legătură cu etapele fundamentale ale dezvoltării realismului în literatura mondială şi s-au indicat anumite sectoare fundamentale ale studierii problemei. Discuţia a încercat să stabilească cîteva legi fundamentale ale dezvoltării realismului, şi modul în care ele se reflectă în mod specific în literaturile naţionale. Caracterul specific al metodei realismului-socialist apare astfel ca o încoronare a dezvoltării realismului, însă şi ca o diferenţă calitativă faţă de el (Vezi „Izvestia Academii Nauk'" SSSR, Otdelenie Literatur iazîca, 1957. tom XVI-lea). 158 HORIA BRATU valorifica pe deplin în folosul societăţii şi al său personal. Revizioniştii s-au ridicat cu toate forţele tocmai împotriva acestui principiu, împotriva necesităţii conducerii de către partid a literaturii şi artei, pentru că au văzut în el piatra unghiulară a partinităţii comuniste. Zarva făcută în jurul aşa numitelor „metode administrative de îndrumare", specularea excesivă a unor greşeli săvîrşite de unii activişti de partid în domeniul literaturii şi artei, greşeli care aparţin trecutului, osanalele ridicate „spontaneităţii" creaţiei s-au unit în ultimul timp cu concepţii revizioniste mai vechi despre rolul aparte al artistului sau filozofului în societatea socialistă ca „cercetători independenţi eliberaţi de necesităţile imediate ale luptei cotidiene" (Lefebvre). sau cu teoria seriitorului-partizan care nu merge nici înainte, nici în spatele partidului, ci „alături de partid activînd pe cont propriu în spatele frontului inamic" (Lukâcs). Trebuie spus că -asemenea teorii nu au fost demascate în estetica sovietică abia acum, de azi sau de ieri. încă în 1925, PCUS a zdrobit încercarea proletcultismului de a se substitui conducerii de partid, demascînd într-o rezoluţie specială adevăratul substrat al „autonomiei de conducere, organizării de sine stătătoare", pe care o preconiza această -asociaţie. In acelaşi timp, Partidul a luptat împotriva interpretării mecaniciste, împotriva recidivelor neo-rappiste în denaturarea principiului partinităţii. Partinitatea artistului — arată N. S. Hrusciov — nu reprezintă o apartenenţă formală la partid, ci se dezvăluie în convingerile, în poziţia sa ideologică, în atitudinea faţă de faptele înfăţişate. Partinitatea se dezvăluie în înţelegerea justă a sensului politic al evenimentelor, în adevărul de viaţă ,pe care îl cuprind imaginile artistice. încă în alegerea materialului de viaţă, în înţelegerea şi aprecierea lui se manifestă partinitatea artistului. Luptînd împotriva partizanilor teoriei anarhice, subiectiviste a sincerităţii ca un criteriu fundamental în literatură, critica sovietică a arătat că veridicitatea nu reprezintă o copiere a realităţii dar în acelaşi timp nu este nici rezultatul exclusiv al unei „emoţii sincere", a unor „intenţii cinstite" ci reclamă capacitatea de înţelegere şi de interpretare, care fructifică aceste intenţii şi potenţează emoţia. O operă care va oglindi veridic realitatea va fi întotdeauna sinceră, va fi expresia fidelă a unei emoţii, însă sinceritatea emoţiei nu garantează deloc viabilitatea operei. Şi infernul e pavat cu bune intenţii. In acest fel, apare foarte limpede însemnătatea poziţiei ideologice, a concepţiei despre lume a scriitorilor în oglindirea veridică a fenomenelor vieţii. Poziţia ideologică şi veridicitatea nu pot fi despărţite în literatura realismului socialist şi nici reduse la categorii morale nedefinite. Reţeaua fenomenelor realităţii este prea complexă, lupta între nou şi vechi se desfăşoară pe un teren prea vast şi sinuos pentru ca numai „sinceritatea" intenţiilor, căldura convingerilor, patosul inspiraţiei, să chezăşuiască oglindirea realistă a fenomenelor, în afara unei înţelegeri ştiinţifice a realităţii. Dacă emoţia în sine nu determină realizarea estetică, nici talentul ca atare nu garantează forţa şi eficacitatea creaţiei. A existat foarte răspîndită opinia că abilitatea de a mînui mijloacele de expresie şi capacitatea creatoare, înlocuiesc pregătirea ideologică, scuză erorile de creaţie. Unul din adepţii revizionismului polonez argumenta în felul următor inutilitatea conducerii de partid : „Cine are talent, se descurcă şi fără îndrumare, iar celui care nu are talent, nici o îndrumare nu-i va fi de folos" '). Dar talentul şi capacitatea de a mînui mijloacele de expresie nu dă decît posibilitatea de a oglindi veridic realitatea. Chiar dacă am accepta ideea că talentul are în sine un caracter realist-spontan, presupune un ascuţit spirit de observaţie şi o sensibilitate deosebită, încă am trebui să recunoaştem că observarea nemijlocită a realităţii, capacitatea de a exprima şi în- ') Citat după Kondrat Folkierski în „Review of Slovonic and Russian Research". Raportul dintre concepţie şi metodă -a fost în ultimul timp pe larg discutat în paginile lui „Voprosî literaturi". ESTETICA SOVIETICA ŞI CATEGORIILE REALISMULUI SOCIALIST 159 truchipa, prin mijloacele materiale, rezultatele acestor observaţii, nu garantează veridicitatea şi forţa creaţiei. Creaţia nu este un act simplu, nemijlocit ci — aşa cum arăta încă Lenin — procesul de cunoaştere implică în sine şi posibilitatea erorii, posibilitate ce ţine de însăşi natura gîndirii, mai ales dacă ne gîndim că talentul artistic implică neapărat o activitate deosebit de intensă a fanteziei şi imaginaţiei. Orientarea muncii artistice, poziţia ideologică, reprezintă condiţia fundamentală a eficacităţii şi succesului creaţiei artistice. Aceasta a fost poziţia criticii sovietice în polemica pe care a purtat-o cu revizionistul Jugoslav Iosip Vidmar '). Pornind de la contradicţiile din opera lui Tolstoi, — contradicţii recunoscute încă de Lenin — Vidmar susţine că concepţia despre lume joacă un rol neînsemnat, de vreme ce idealismul şi confuziile nu au anulat valoarea creaţiei patriarhului de la lasnaia Poliana. Zdrobind argumentaţia revizionistului, critica sovietică (în persoana bătrînului estetician şi filozof M. Lifşiţ)' a demonstrat convingător că o concepţie despre lume nu se exprimă numai în prefeţe şi în postfeţe, şi că nu poate fi epuizată prin afirmaţii teoretice. Contradicţiile în opera lui Tolstoi exprimă contradicţiile în cadrul concepţiei sale despre lume, cele două orientări de care vorbea Lenin, şi nicidecum o contradicţie între metodă şi concepţie. Este o eroare grosolană, o eroare în care revizioniştii se întîlnesc cu sociologiştii vulgari, în a presupune că o creaţie se desă-vîrşeşte în afara sau în ciuda concepţiei despre lume. Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că elementele negative ale concepţiei despre lume se reflectă în creaţie şi au consecinţe dăunătoare asupra ei. Analizînd creaţia lui Dostoievski, V. Er-rnilov a demonstrat pe larg în monografia sa, legătura intimă dintre metodă şi con- ')' M. Lifşit : „Novîi Mir" nr. 9/1957; I. Borev ,,Despre natura metodei artistice" „Voprosî literaturi" nr. 4/1957 ; V. Gusev „încă o dată despre legătura dintre concepţia despre lume şi creaţie" „Voprosî literaturi" nr. 6/1957. cepţie în opera marelui scriitor. De-aici rezultă însemnătatea unei concepţii despre lume unitare, armonioase, organice şi ştiinţific-fundament ate mai iales în ritmul actual al dezvoltării istorice, în succesiunea rapidă şi atît de complexă >a evenimentelor contemporane. încercări mai mult sau mai puţin voalate de a rupe unitatea dintre metodă şi concepţie s au vădit şi la noi în cursul discuţiei despre modernism. Astfel, s-a ajuns pînă la negarea existenţei unei metode realist socialiste, considerîndu-se că ea reprezintă doar „un principiu", că reprezintă doar o „ideologie", o concepţie cu care se pot îmbina diverse orientări, curente mai mult sau mai puţin realiste: „Totuşi — scria un critic — în mod obişnuit, criticii, istoricii artei vorbind despre metodă, înţeleg o chestiune de formă, complex al uneltelor de producţie artistică. De-semnînd metoda unui scriitor nu pronunţăm o .judecată de valoare — încadrarea în clasicism realism, romantism avînd doar o funcţie descriptivă, întocmai ca diviziunea operelor în epice sau lirice, antice sau moderne. In această accepţie, metoda nu poate avea un caracter de clasă şi e, într-adevăr, eronat a vorbi de o metodă artistică socialistă, alta capitalistă, feudală, etc.... Tentativa de a fixa anumite procedee, o anumită metodă de creaţie ca fiind proprie realismului socialist, prin excluderea altor modalităţi artistice, nu poate duce decît la dogmatism şi la încătuşarea creaţiei" 2)' Avînd aerul că-i acordă mai mult, criticul de fapt reduce însemnătatea realismului socialist, însemnătatea lui tocmai ca metodă realistă, ca metodă care implică tocmai anumite modalităţi de creaţie şi respinge altele. Gorki cerea îmbogăţirea realismului, dezvoltarea lui pe baza unei noi concepţii a creaţiei. Ar fi absurd să credem că tocmai Gorki, unul din cei mai însemnaţi teoreticieni ai realismului, milita pentru renunţarea la realism. 2) „Contemporanul" 525/25 oct. 1956. 160 HORIA BRATU 4. Opoziţia antagonistă între caracterul popular şi spiritul negativist mic-burghez. Rădăcinile ideologice ale negativismului. Forţa colectivului şi deosebirea între realismul socialist şi realismul critic contemporan. Dacă legătura indisolubilă dintre veridicitate, partinitate şi conţinutul de idei este evidentă, ca şi diferenţa calitativă pe care acestea o marchează faţă de literatura mai veche, caracterul popular — ar părea la prima vedere — că nu suferă modificări structurale în realismul-socialist. în raport cu literatura anterioară. Marii creatori au fost întotdeauna conştienţi de faptul că poporul este creatorul istoriei, şi au fost animaţi de simpatia pentru cei oprimaţi. Pentru Bielinski caracterul popular devine chiar criteriul cel mai însemnat de apreciere a operei literare. Dezvoltînd şi adîncind teza lui Puş-kin din celebrul articol „Despre caracterul popular al literaturii", Bielinski a conferit acestei noţiuni un sens revoluţionar militant. Bielinski ajunge chiar la formulări oare cu greu ar putea fi socotite inactuale, subliniind de pildă faptul că numai acele opere pot fi considerate ca avînd un caracter popular în conţinut în care sînt oglindite cele mai însemnate şi urgente probleme ale contemporaneităţii şi în care este întipărit momentul istoric respectiv (această idee apare îndeosebi în celebrul articol despre Lermontov). In noile condiţii istorice, Lenin leagă direct caracterul popular al literaturii de idealurile celei mai înaintate părţi a poporului — de idealurile clasei muncitoare. Puşkin punea problema obiectului literaturii în lumina caracterului popular („literatura trebuie să oglindească fizionomia poporului"). Intr-o nouă etapă Bielinski pune problema intereselor practice ale maselor populare iar Dobroliubov cere scriitorului să adopte punctul de vedere asupra vieţii al poporului însuşi. Formulînd unitatea dintre obiect şi scop, Lenin pune în mod ferm problema destinaţiei literaturii: „Arta aparţine poporului. Prin rădăcinile ei cele mai adinei ea trebuie să pătrundă în în- suşi grosul maselor largi muncitoare. Ea trebuie să fie pe înţelesul acestor mase şi iubită de ele. Ea trebuie să unească simţirea, gîndirea şi voinţa acestor mase, să. te ridice. Ea trebuie să-i ridice din rîndul el «si să-i dezvolte. Trebuie oare să servim noi biscuiţi dulci şi fini unei mici minorităţi cînd masele de muncitori şi de ţărani au nevoie de pîine neagră ? înţeleg aceasta, desigur, nu numai în sensul textual al cuvîntului, dar şi în cel figurat, — trebuie să ne gîndim întotdeauna ta muncitori şi ţărani. Pentru el trebuie să învăţăm, să gospodărim, să socotim. Aceasta se referă deopotrivă şi la domeniul artei şi culturii". Aceasta nu este numai o formulare clară a politicii partidului în domeniul literaturii şi artei, ea reprezintă şi principiul fundamental al revoluţiei culturale, al apropierii poporului de cultură şi artă, al ridicării nivelului general al în-văţămîntului şi culturii. In numele acestui principiu, critica sovietică îndrumată de partid a dus lupta pe două fronturi : atît împotriva literaturii de castă a curentelor moderniste şi intimiste, cît şi împotriva literaturii bulevardiere, a maculaturii triviale care adesea iau forma producţiilor cenuşii şi schematice. Consecventă cu tradiţiile ei naţionale şi călăuzindu-se după politica consecvent leninistă formulată din ' primii ani ai Puterii Socialiste, critica şi estetica sovietică au conceput într-un fel nou, deosebit, problema raportului dintre tradiţie şi inovaţie. Pseudoinovaţia modernistă a fost respinsă nu numai în numele purităţii ideologice şi al luptei dintre realism şi antirealism. Ea apare absurdă şi inadmisibilă chiar luînd în consideraţie numai forma ei exterioară, atît de străină sensibilităţii şi tradiţiilor poporului rus. Incercînd să-şi ridice capul, modernismul a fost înfrînt încă de la prima ciocnire, din punct de vedere teoretic, căci ESTETICA SOVIETICA ŞI CATEGORIILE REALISMULUI SOCIALIST 161 practic n-avea nici o priză In mase. Această situare fermă pe poziţiile poporului dă literaturii şi criticii sovietice o fizionomie proprie: într-adevăr, dacă revizioniştii concep problematica literaturii sau dezbaterile ideologice ca o discuţie între intelectuali şi pentru intelectuali, literatura şi critica sovietică şi-au conceput un stil, o ţinută şi o formă de expresie care se adresează maselor fără nici o deosebire. Originalitatea cu ori ce preţ, cultul personalităţii artistice, izolarea în trunul de fildeş, snobismul expresiei rare nu au putut cîştiga teren, şi denumirea generică pe care asemenea manifestări le-au căpătat în publicistică — „provincialism estetizant" — vădeşte cît de anacronic par cititorului sovietic asemenea manifestări. „Cine vrea să meargă cu poporul, acela va fi întotdeauna cu partidul. Cine se situează ferm pe poziţiile partidului, acela va merge întotdeauna cu poporul", s-a .arătat în documentul „Pentru o legătură strînsă a literaturii şi artei cu viaţa poporului". Interpretarea greşită, dăunătoare a caracterului popular şi a partinităţii duce la o rupere între aceste două categorii, la opunerea lor, la născocirea unei pretinse contradicţii între interesele partidului şi ale poporului. Se ştie că aceasta a fost platforma teoretică pe care s-a situat grupul lui Nagy în discuţiile de la cercul Pe-tofy. Ce se ascunde sub această contra-punere s-a văzut în momentul în care acest grup a trecut la fapte: agitaţia antipartinică a acestui grup s-a dovedit a fi lupta contrarevoluţionară, acţiunea antipopulară în înţelesul cel mai direct al cuvîntului. Caracterul popular al unei opere literare se concretizează în alegerea materialului de viaţă, în înfăţişarea eroilor, în problematică, în acest sens, caracterul popular se găseşte în indestructibilă unitate cu categoria tipicului, atît de dezbătută în ultimii ani. Ce anume alege scriitorul pentru caracterizarea eroului său, cum interpretează materialul selecţionat, ce obiectiv urmăreşte prin reprezentările sale '— iată ceea ce defineşte poziţia ideologică, caracterul popular al operei literare. Intr-o serie de articole apărute în „Novîi Mir" se proclama în anii trecuţi doctrina unui realism „tern", cu o verosimilitate exterioară şi seacă, un „realism crud", care ascunde, în dosul unui mare număr de fapte mici şi particulare, nepriceperea de a vedea ceea ce este esenţial. Combătînd această subapreciere a idealului estetic şi a marii tematici sociale, criticul sovietic Riurikov scria : „Scriitorul ţine seamă de toate particularităţile şi însuşirile omului, precum şi de cele care i se par secundare, dar trebuie să vadă totodată ceea ce este esenţial şi hotărîtor, ceea ce formează baza caracterului eroului, care se dezvăluie în comportarea lui, în atitudinea faţă de societate şi faţă de oameni." („Litera-turnaia Gazeta" 131/57). Tocmai de aceea critica sovietică a combătut vulgarizarea caracterului popular, identificarea activităţii creatoare de zi de zi a oamenilor muncii cu cenuşiul, cu lipsa de culoare, cu evenimentul minor. ,,A înfăţişa o epocă prin familie, prin felul de viaţă — scrie criticul sovietic Iuri Borev') — .este desigur posibil, însă această înfăţişare este principial deosebită de reflectarea epocii prin legătura socială fundamentală a omului cu realitatea, de indicaţia că „munca este o faptă" (Gorki), de dezvăluire a omului în relaţiile lui cu colectivitatea. Literatura din trecut a acumulat timp de sute de ani mijloace tehnice şi deprinderi pentru a înfăţişa rivalitatea şi dragostea, sentimentul de invidie şi lăcomie, de eroism şi autojertfire etc. Insă literatura, mai ales în ţara socialismului victorios, s-a ciocnit cu o întreagă constelaţie de sentimente variate, de gînduri şi acţiuni născute de calitatea particulară a modului de viaţă socialist. Sub influenţa, greşit asimilată, a neorealismului italian, pentru unii scriitori şi regizori, veridicul vieţii zilnice a devenit sinonim cu zugrăvirea „curţii dosnice" a socialismului, cu imaginea vieţii familiare văzută de pe scara de serv ici. Critica sovietică a com- ') Iuri Borev : 'împotriva revizionismului în teoria estetică, Inostrannaia Literatura, 7/57. 11 — Viata Romînească, nr. 8 1,62 HORIA BRATU bătut asemenea tendinţe, reliefînd tocmai diferenţa calitativă între orizontul activităţii oamenilor sovietici şi modul de viaţă în capitalism, caracteristic chiar mediilor populare. în acest sens, M. Gus (în articolul intitulat „Obiectivism şi tendenţiozitate"), Z. Papernîi, L. Kremiov, au combătut transplantarea mecanică a neo-realis-mului în cinematografia sovietică. Dacă partizanii „romanelor de producţie" de acum cîţiva ani, îşi închipuiau că cetăţeanul trăieşte doar opt ore pe zi în-cetînd să-1 mai urmărească după ieşirea din fabrică, adepţii genului „cotidian-familiar", investighează relaţiile între vecini, disputele familiare, estompînd cu totul într-un asemenea cadru pe luptătorul pentru construirea comunismului. O şi mai ascuţită opoziţie între caracterul popular şi spiritul mic-burghez s-a manifestat cu deosebire în dezbaterea unor tendinţe criticiste apărute în proză şi dramaturgie. Dezbaterea unor lucrări ca romanul lui Dudinţev „Nu se trăieşte numai cu pîine", a unor schiţe şi nuvele din culegerea „Literaturnaia Moskva", ,are o însemnătate principială în dezbaterea problemelor de estetică ale realismului socialist şi în legătură cu înţelegerea unor tendinţe negativiste care au apărut în ultimul timp în literatura noastră. într-adevăr, aşa cum s-a arătat, la rădăcina literaturii negativiste nu se află o simplă greşeală de „proporţionare", o greşită apreciere cantitativă a fenomenelor, o statistică umflată şi tendenţioasă. Discuţia a desvăluit că baza negativismului o constituie nihilismul, neîncrederea în mase, ignorarea forţelor motrice care împing înainte societatea pe drumul socialismului şi comunismului. Pentru negativism nu există nici uriaşul avînt al întrecerii economice dintre socialism şi capitalism, nici noile perspective deschise de reorganizarea conducerii economice, nici marile victorii ale planului de desţelenire a pămînturilor siberiene, nici construirea de hidrocentrale de pe Volga, nici cartierele noi de locuinţe, nici creşele, nici căminele de copii, nici sateliţii... Trăsătura fundamentală a ero- ului negativist este izolarea, neîncrederea în forţele colectivului. Eroul lui Dudinţev luptă de unul singur, de aceea, deşi în cele din urmă învinge, victoria este întîm-plătoare, amară. Aici nu e vorba numai de amplificarea mic-burgheză a greutăţilor, a greşelilor, de stilul panicard în reprezentarea acestor greutăţi şi a luptei împotriva birocraţiei, ci de însăşi denaturarea esenţei acestei lupte. Problema esenţială este cine se opune răului ? Un individ sau colectivul ? Oricît de mari ar fi piedicile, forţa colectivului, însufleţit de ideile partidului, hotărăşte rezultatul luptei, ea reprezintă chezăşia principală că răul va fi în cele din urmă învins, că eliminarea lui reprezintă o necesitate inevitabilă. Optimismul literaturii sovietice nu este astfel produsul unei etici transcendentale, ,nu reprezintă fanatismul unei idei abstracte sau al unui „Deux ex machina." Optimismul acestei literaturi are la bază convingerea fermă că în societatea socialistă, forţele capabile să înfrîngă lipsurile şi greutăţile cresc infinit mai repede decît cele retrograde, conservatoare. A le surprinde în dinamica luptei, în procesul creşterii — iată menirea principală a realismului socialist. împotriva viziunii mic-burgheze care reprezintă rămăşiţele capitalismului, ca trăsături etern umane, iar ofensiva noului ca performanţa unei personalităţi singulare sau a unui erou ideal, cele mai bune opere realist-socialiste reprezintă victoria ca expresie a unei forţe imanente, a forţei colectivului în faţa căruia se prăbuşesc urzelile cele mai abil concepute. îndrăzneala creatoare, încrederea în forţele poporului, în înţelepciunea şi fermitatea partidului clasei muncitoare, reprezintă antidotul împotriva apatiei, indiferentismului, şovăielilor şi scepticismului mic-burghez. Tocmai de aceea critica sovietică a subliniat că lupta împotriva negativismului nu este o chemare la cocoloşirea lipsurilor, la ocolirea sau minimalizarea greutăţilor. Critica făcută unor filme idilice, demascarea teoriei lipsei de conflict şi a încercărilor de consacrare a eroului ideal, (care reprezenta o formulă inedită a cultului per- ESTETICA SOVIETICA ŞI CATEGORIILE REALISMULUI SOCIALIST 163 sonalităţii în literatură), au arătat că lupta împotriva negativismului şi spiritului de denigrare nu reprezintă q concesie făcută idilismului, ornamentaţiei de paradă. ,,Mai adînc, mai ascuţit, mai principial" — aceasta este lozinca prin care se concretizează chemarea la contemporaneitate. Sub această lozincă s-a dezbătut şi ultimul roman al Galinei Nicolaeva ,,In toiul bătăliei" unde se demască nu puţine lipsuri şi al cărui conflict a intimidat, prin ascuţimea lui, pe unii critici. Totuşi, deşi în acest roman sînt scoase la iveală lipsuri grave şi se critică reprezentanţi ai unor organizaţii obşteşti, nimănui nu i-a trecut prin cap să califice .această carte drept negativă. De ce ? Pentru că în romanul ei, Galina Nicolaeva scotea în relief imensul rezervor de energii creatoare pe care partidul îl descoperă şi-l stimulează ori de cîte ori e vorba de învingerea greutăţilor. Comparaţia între romanul Galinei Nicolaeva şi romanul lui Dudinţev,0dezvăluie cu multă forţă rolul primordial al poziţiei ideologice în prezentarea unui anumit material de viaţă.') Viziunea mic-burgheză asupra realităţii reprezintă o ignorare a calităţilor maselor, o ruptură şi chiar o trădare a năzuinţelor lor. Un scriitor cu adevărat popular, îşi dă seama că în orînduirea socialistă interesele poporului se confundă cu raţiunea de stat şi că învingerea într-un termen istoric cît mai scurt a capitalismului în întrecerea economică între sisteme, înseamnă, în mod practic, îmbunătăţirea continuă a nivelului de trai, o viaţă mai bună. Psihologia „elitelor", discrepanţa între capacitate şi dorinţă, carierismul, mizantropia, exprimă incapacitatea de adaptare la năzuinţele şi viaţa colectivului, egoismul meschin. Ele se ascund în spatele criticismului nihilist, reprezintă fundalul lui moral. Tocmai aceasta este calea prin care pătrunde ideologia burgheză. Presa sovietică a dezvăluit în mod elocvent legătura care există ') Vezi -articolul lui Stepan Zlobin „Znamia" nr. 6/1957 şi articolul lui T.Trofo-novei : „Cartea despre care există păreri contradictorii" „Novîi Mir" nr. 3/1958. între criticismul nihilist, acea ieftină filozofie a resemnării şi dezamăgirii care străbate în producţiile decadente occidentale, între patetismul de paradă al poeziei intimiste şi snobismul ploconirii faţă de Apus Forţa colectivului ca trăsătură de bază a caracterului popular deosebeşte literatura sovietică chiar de marile opere ale realismului critic contemporan. Relaţiile existente în societatea sovietică sînt relaţii de ajutor reciproc, şi nu de concurenţă, relaţii întemeiate pe unitatea moral-politică a poporului. Acesta este de fapt fundalul pe care se profilează „soarta unui om" în nuvela lui Şolohov, pe care critica o consideră în unanimitate exemplul cel mai edificator al încrederii în viaţă a omului sovietic, al considerabilei sale rezistenţe în faţa încercărilor soartei, al moralei sale sănătoase, stenice. Nuvela lui Şolohov, — foarte larg dezbătută în ultimul timp —- are o semnificaţie simbolică în reprezentarea tonusului fundamental al literaturii sovietice, a caracterului popular, tot aşa cum „Bătrînul şi marea" opera occidentală cea mai discutată şi una din cele mai remarcabile, în ultimii ani — reprezintă de fapt simbolul realismului-critic contemporan. Şi în nuvela sa Hemming-way face elogiul cald, umanist al rezistenţei îndărătnice împotriva încercărilor soartei. Şi aici •— ca şi în nuvela lui Şolohov— e vorba de soarta unui om în luptă cu vicisitudinile majore ale existenţei. Insă sentimentul de admiraţie pe care-1 avem faţă de capacitatea de rezistenţă umană nu poate să nu fie amestecat în nuvela lui Hemmingway cu sentimentul eşecului, cu conştiinţa „permanentei" înfrîngeri pe care o semnifică atît de elocvent carcasa descărnată a marlinului pe care barca bătrî-nului o aduce în port, ca unic rezultat al vînătorii sale. Din toate întreprinderile sale, bătrînul lui Hemmingway se întoarce nevătămat, însă singur şi fără nimic. Omul învinge rechinul, îi supravieţuieşte, dar cu ce preţ ? Duşmanii sînt mereu răpuşi, însă ei se reîntrupează din nou din valurile mării, iar barca se întoarce mereu cu acelaşi schelet, cu acelaşi drapel, dra- II* 164 HORIA BRATU pelul permanentei infringed. Soarta 1-a încercat încă mai puternic, pe eroul lui Şolohov. Insă copilul care merge alături de bătrînul veteran, copilul care-1 însoţeşte şi ,are încredere în el, înlocuind familia pierdută, dă sens tuturor peregrinărilor sale, îi restabileşte — prin intermediul colectivului — finalitatea şi sensul existenţei. Bătrînul soldat din nuvela lui Şolohov, nu este singur, el este în mijlocul colectivului şi răspunde la rîndul său faţă de colectiv, de o altă soartă — de soarta unui reprezentant al noii generaţii. Aceasta este semnificaţia majoră fundamentală a nuvelei lui Şolohov, aşa cum reiese din nenumărate analize care i-au fost consacrate. Două realizări majore ale literaturii contemporane puse faţă în faţă, două moduri de viaţă. 5. Contemporaneitate şi maestrie artistică. între actualitate şi „teoria distantei". Linia principală a dezvoltării realismului socialist. Discuţiile din cadrul ante-tribunei celui de al III-lea Congres al scriitorilor sovietici, au scos puternic în evidenţă ideea că o literatură cu adevărat populară nu poate să existe decît pe baza reflectării nemijlocite a contemporaneităţii. „Literatura este chemată să arate — scrie ziarul „Pravda" — ...iacei element nou care a apărut în viaţa poporului în ultimii ani, şi a devenit caracteristic pentru etapa contemporană, a dezvoltării ţării în drumul spre comunism. Experienţa literaturii ne convinge de faptul că în inima cititorului cel mai puternic ecou îl trezesc acele opere care transmit suflarea vie a vieţii contemporane". Oricît de evidentă apare astăzi această teză, au existat totuşi anumiţi participanţi la dezbateri înclinaţi să pună sub semnu! discuţiei ideea că tema contemporană trebuie să definească linia principală a dezvoltării literaturii sovietice. Unii scriitori au ventilat aşa zisa „teorie" a distanţei, după care pentru o prezentare artistică a măreţelor evenimente contemporane este necesară o anumită perspectivă, o distanţă istorică. Fiecare generaţie poate prezenta cu succes realizările şi frămîntările generaţiei anterioare, păs-trînd între elemente cel puţin distanţa unei generaţii. Marile evenimente ale Revolu- ') „Pravda", 17 august, 1958: „Măreaţa menire a scriitorilor sovietici". ţiei şi ale Războiului Civil, au fost zugrăvite artistic abia în deceniul al IV-lea. Trebuie să lăsăm generaţiilor următoare sarcina frescelor vieţii de astăzi. Nu este greu de văzut că o asemenea teorie — prezentată uneori ca o contrapondere a curentului relativist şi pragmatic, (unii au invocat chiar lupta împotriva concepţiei „prezentiste" de tip crocean din istoriografia burgheză) îşi găseşte izvorul tot în ideologia burgheză contemporană, în care este la modă literatura simbolurilor istorice extrase din Evul Mediu, din sec. al XVII-lea, ba chiar şi din antichitate (o asemenea modă s-a extins şi în Polonia). Insă o asemenea teză nu numai că deformează experienţa literaturii sovietice (istoricii literari au 'demonstrat că unele din cele mai valoroase opere despre Revoluţie s-au creat chiar în focul Războiului Civil)', dar şi a literaturii ruse a sec. XlX-lea, a literaturii lui Puşkin şi Griboedov, Lermontov şi Gogol, Tolstoi şi Tuirgheniev, Cehov şi Gorki. Pe baza acestor opere clasice, noi ştim iastăzi cum a trăit societatea rusă de-alungul unui întreg secol, cum s-au dezvoltat ideile democratice ale mişcării de eliberare. O asemenea teorie nu numai că nu se opune relativismului dylthean dar o completează şi exprimă de fapt reversul ei. ,,Nu trebuie să ne îndoim — scrie „Pravda" — vor trece decenii, şi realitatea unor transformări nemaivă- ESTETICA SOVIETICA ŞI CATEGORIILE REALISMULUI SOCIALIST 165 zute. a unor descoperiri uimitoare a muncii creatoare şi libere a milioane de oameni va inspira una după alta generaţiile de artişti. Insă primul cuvînt în însuşirea artistică a acestei realităţi trebuie să aparţină scriitorilor contemporani" !) Intr-o altă formă, „teoria distanţei" suna ca un fel de „sacrificiu inevitabil" pe care-1 cere scriitorilor tema contemporană : consacrîndu-şi opera temei contemporane, scriitorul nu poate să desfăşoare întreaga forţă a talentului său, a măiestriei sale artistice. Combătînd această teorie, criticii sovietici au subliniat legătura indestructibilă dintre contemporaneitate şi măiestria artistică în realismul socialist. Exigenţa artistică reprezintă, pentru realismul-socia-list, o exigenţă ideologică. Lupta împotriva operelor mediocre apare în presa sovietică ca o parte integrantă a luptei pentru puritatea ideologică. In acest sens, este semnificativ următorul argument pe care-1 găsim sub semnătura criticului sovietic A. Sokalova, într-un articol apărut în .^Pravda"2). „Punerea In scenă cu succes a pieselor contemporane este desigur mai dificilă decît a pieselor despre trecut: ea este apreciată mai sever de către spectatori care, în calitate de participanţi la viaţa de astăzi sînt mai interesaţi în ceea ce se reprezintă pe scenă mai puternic". De aceea oricît de generoşi ar fi spectatorii, ei vor fi mai exigenţi din punct de vedere artistic faţă de o piesă contemporană în raport cu care au la îndemînă termeni imediaţi de comparaţie, decît cu piese tratînd evenimente din trecut care nu se raportează la experienţa lor directă de viaţă. Cînd tînărul scriitor ucrainian A. Drni-terko, sub pretextul luptei împotriva eroului ideal, a pretins ca în literatura sovietică să se creieze eroi în genul Axiniei şi al lui Grigori Melehov, al Anei Karenina şi al altor modele clasice, critica sovietică a replicat imediat, arătînd că epoca contemporană a scos la iveală noi tipuri, noi fenomene de viaţă, faţă de care simpla copiere a modelelor ilustre ale trecutului se dovedeşte nesatisfăcătoare (vezi art. lui A. Dîmsiţ şi V. Druzin în „Literatur-naia Gazeta") Este o iluzie periculoasă să ne închipuim că reprezentarea unor personaje şovăielnice sau fără axă ar cere o mai mare complexitate a mijloacelor artistice, decît oglindirea eroilor contemporani. Legătura între contemporaneitate şi măestria artistică, este o relaţie centrală în realismul socialist, indică unul din factorii fundamentali ai literaturii sovietice. 6. Sistemul categoriilor realismului socialist, un tot unitar. Unitatea indestructiblă a categorilor rea-list-socialiste, se relevă în practica de zi cu zi a criticii literare sovietice, chiar dacă din punct de vedere teoretic ele nu şi-au căpătat o sistematizare definitivă. Efortul constant al criticii sovietice către o terminologie estetică precisă, comună şi clară, a devenit în ultimii ani din ce în ce mai evident. Practic, ele călăuzesc activitatea criticilor şi se verifică în concluziile dezbaterilor. Spre deosebire de categoriile dialecticei sau ale materialismului ') „Pravda" nr. 229/17.VIII, 1958: „Măreaţa menire a scriitorilor sovietici". 3) A. Sokolova: „Piesa contemporană — Baza repertoriului", — „Pravda" 229/17 august, 1958. istoric, ele nu pot fi încă — şi nici nu s-a încercat — sistematizate într-o formă definitivă. Ele nu pot fi nici compartimentate. Aşa cum s-a văzut mai sus, ele relevă toate împreună şi fiecare în parte — unitatea indestructibilă dintre concepţie şi metodă în literatura sovietică. O estetică eficace este estetica care combate acele denaturări care se dovedesc cele mai dăunătoare în momentul concret istoric respectiv. Critica sovietică a combătut la timpul lor denaturările proletcultiste, interpretarea mecanică a spiritului de partid, greşita interpretare a problemei tipicului. Este evident însă că în perioada actuală, ascuţişul principal trebuie îndreptat îm- 166 HORIA BRATU potriva încercărilor de negare a principiilor ideologice ale realismului socialist. Sublinierea însemnătăţii tradiţiilor şi a continuităţii dintre literatura socialistă şi marea moştenire clasică, ,a fost vreme îndelungată la ordinea de zi a dezbaterilor criticii literare sovietice. Astăzi, problema principală este sublinierea noutăţii calitative a realismului socialist. De aceea, în ultimul timp, critica sovietică a combătut cu violenţă diferitele încercări de a nega fie rolul concepţiei, fie rolul metodei în definirea şi afirmarea literaturii socialiste. Acesta este sensul criticii amintite în legătură cu opera lui Lukâcs şi Lefebvre, acesta este sensul polemicii cu Iosiip Vid-mar, preşedintele Uniunii Scriitorilor Ju-goslavi. Insă cu acest prilej s-a văzut odată mai mult cît de trainic şi de ferm este sistemul de categorii al realismului-socialist. într-adevăr, critica actuală are la dispoziţie un izvor preţios de învăţăminte în diferitele desbateri care au marcat drumul literaturii sovietice, şi î,n acest sens se pot relua teze dezbătute, preocupări mai vechi. In lumina dezbaterilor din ultimul timp, apare foarte însemnată contribuţia unor teoreticieni mai vechi ai realismului socialist ca A. Fadeev sau A. Lu-nacearski'). Cît de actuală este contribuţia lui Fadeev o dovedeşte şi faptul că multe din elementele contraatacului împotriva revizionismului, reiau o serie din preocupările sale fundamentale. Astfel, încă acum 20 de ani, Fadeev a combătut încercările de a considera realismul socialist oa o îmbinare mecanică între realism şi romantism, ca o îngemănare a unui principiu critic — realismul ■— şi a unui principiu constructiv — romantismul revoluţionar. Actualele teorii revizioniste care tind la segmentarea metodei realismului socialist nu fac decît să reia şi să repete vechi argumente şi în acest sens moştenirea lui Fadeev devine foarte preţioasă. Culegerea de articole teoretice, publicate recent la Moscova, şi care reprezintă o parte din ') Vezi volumele: „30 de ani de muncă literară" de A. Fadeev şi „Articole de critică literară" de A. Lunacearski. moştenirea literară a lui Fadeev, se dovedesc deosebit de preţioase în lupta împotriva revizionismului. Critica concepţiei după care realismul socialist ar reprezenta o simplă suiriă cantitativă (realism — plus socialism)', se găseşte integral îm scrierile lui Fadeev. Deasemenea, combaterea ideii că realismul ar fi produsul spontan al metodei şi perspectiva—produsul ideologiei, că unele opere excelează prin realism, iar. altele prin perspectivă, că scriitorii criti-cişti ar fi mai realişti, în timp ce entuziaştii iar fi romantici, etc. Concepţiile estetice ale lui Fadeev, ca şi metodologia sa, ră-mîn în picioare, chiar dacă ar comporta unele amendamente. Astfel, subliniindu-se unitatea indestructibilă dintre realism şi romantism revoluţionar în cadrul metodei rea-lismului-socialist, criticii sovietici au demonstrat şi existenţa unor stiluri, unor particularităţi individuale ale unui scriitor sau altul, care-1 apropie mai mult pe unul de altul de marile tipologii, de stilurile istoriceşte constituite ale istoriei literare. Ele nu sînt însă note care denotă existenţa unor curente propiu zise, aşa cum se afirma în unele articole publicate la noi cu prilejul Congresului Scriitorilor, cînd unii critici au descoperit existenţa unor curente realiste, clasice, romantice în literatura noastră nouă. Insă recunoaşterea unor particularităţi stilistice — care apropie pe unul sau altul din scriitori de stilul romantic, clasic sau realist al secolului al XIX-lea nu reprezintă particularităţi ideologice, nu au atribute conceptuale deosebite, nu se formează pe baza segmentării şi compartimentării unor trăsături inalienabile ale realismului-socialist, — aşa cum sînt, în semnificaţia lor majoră — romantismul revoluţionar, realismul, tratarea concret istorică, etc. In acest sens justificarea coexistenţei realismului critic în cadrul literaturii socialiste, considerarea perspectivei ca ceva adăugat exterior, ca o viziune exclusivă a „zilei de mîine", negarea însemnătăţii veridicităţii concret-istorice pentru definirea caracterului socialist al literaturii, au primit o ripostă hotărîtă. Realismul socialist, totalitatea categoriilor ESTETICA SOVIETICA ŞI CATEGORIILE REALISMULUI SOCIALIST 167 sale nu pot fi privite ca o „sumă" de principii care pot fi adăugate sau eliminate după plac, ci numai ca un tot unitar. Nici una din categoriile realismului-socia-list nu este reprezentabilă în afara mar-xism-Ieninismului, nici una nu are o valoare independentă în afara specificului ideologic al cunoaşterii artistice, nu este reductibilă la o simplă teorie. Discuţiile actuale ale criticii sovietice se desfăşoară sub semnul pregătirii Congresului al IlI-lea al scriitorilor sovietici. Apropierea acestui eveniment a trezit un interes legitim în rîndul opiniei publice literare şi a chemat-o de pe acum la o intensă acţiune pregătitoare. In acest fel combaterea revizionismului, a încercărilor de denaturare a realismului-socialist, apare ca o sarcină constructivă, ca o trecere în revistă a succeselor realizate în ultimi^ ani, cît şi a datoriilor care in-" cumbă literaturii sovietice : „Noi, poeţii sovietici, — îşi încheia nu de mult un articol poetul Serghei Vasiliev, — mai sîntem încă datori poporului muncitor". Asemenea afirmaţii care se întîlnesc frecvent în dezbaterile premergătoare ale Congresului, scot în evidenţă impresionantul simţ de răspundere pe care-1 are artistul sovietic faţă de popor. Desigur că apropierea viitorului Congres va înviora din ce în ce mai mult schimbul pasionant de opinii, va accelera ritmul şi activitatea criticii literare. Din cele relatate însă mai sus, se vede clar că Congresul îi găseşte pe scriitorii sovietici uniţi pe aceleaşi poziţii ideologice ferme. Din amploarea dezbaterilor cît şi din exemplul ripostei hotărîte date încercărilor de a revizui metoda realismului-socialist, critica noastră poate găsi prilejuri de noi învăţăminte şi să imprime un nou elan vieţii literare. Problemele realismului-socialist sînt problemele comune ale tuturor luptătorilor care se străduiesc să edifice o literatură nouă pe măsura epocii noastre. DISCUŢII OV. S. CROHMÂLNICEANU REALISMUL SOCIALIST ŞI REVIZIONISMUL Critica şi estetica burgheză au pierdut orice logică în faţa artei revoluţionare. Pe de-o parte, de ani de zile, îi contestă complect existenţa, pe de altă parte se ocupă cu o insistenţă mereu sporită de problemele ei. Pe de o parte afirmă că realismul socialist se rezumă la o simplă formulă goală, impusă prin mijloace administrative, pe de altă parte îi consacră tot mai multe comentarii. Cine răsfoieşte principalele publicaţii literare burgheze din occident, constată cu surprindere că acestea se arată foarte îngrijorate de destinul artei revoluţionare. Vor să-i dea un „ajutor" şi „Tempo Presente" al lui Si-lone, şi „Les Temps Modernes" al lui Sartre, şi „Partisan Review", şi austriacul „Merkur", şi „Les Lettres Nouvelles", şi „Esprit", şi „Nuovi Argomenti". Pînă şi „Le Figaro Litteraire" are în această problemă idei şi nu pregetă să şi le expună pe larg. E totuşi curios că despre un lucru pe care îl consideră îngropat de mult criticii şi esteticienii burghezi se simt îndemnaţi să vorbească atît. Stăruinţa e aici suspectă şi trădează cu totul alte sentimente. De fapt, niciodată ca astăzi, toţi aceşti cioclii improvizaţi ai realismului socialist n-au avut o conştiinţă mai netă că arta însufleţită de ideologia proletariatului se impune întregii omeniri, cucerind masele largi şi zguduind din temelii poziţiile artei burgheze. Iată şi de ce atacul frontal împotriva literaturii revoluţionare caută să-1 conjuge cu altul dinăuntru. Iată şi originea teo- riilor care-şi propun să „reformeze" realismul socialist, să-i indice tot felul de căi „noi". Obiectul e însă acelaşi : încercarea disperată de a-i răpi puterea cu care operele create pe baza lui vorbesc milioanelor de oameni şi-i cîştigă pentru cauza revoluţiei. * Departe de a fi o formulă întîmplătoare, realismul-socialist e o noţiune profundă, elaborată de însăşi practica vieţii. Termenul — cum a arătat critica şi istoria literară sovietică — s-a născut ca rezultat al unei experienţe artistice colective, care se desfăşura de multă vreme. Am meditat, cred, încă prea puţin asupra seriozităţii cu care a fost ales. Intre ideea realismului şi socialismului există aici o unitate indestructibilă, de o semnificaţie estetică fundamentală. Faptul se verifică tocmai în lumina încercărilor revizioniste din ultimul timp şi dacă le examinăm cu atenţie constatăm că ele se exercită mai cu seamă în două direcţii, amîndouă îndreptate în special împotriva acestei unităţi. Tntr-un caz se tinde spre eludarea socialismului. Şi cum aceasta revizioniştilor nu le convine să o spună făţiş, practică o exaltare a realismului „pur şi simplu", lă-sînd caracterul lui socialist să se estompeze undeva într-o vagă penumbră. Esenţialul în problema realismului socialist, REALISMUL SOCIALIST ŞI REVIZIONISMUL 169 caută să creeze impresia asemenea „reformatori", ar fi realismul. Scriitorul, pictorul, muzicianul, să facă realism, aceasta e totul, restul n-are decît o importanţă secundară. Lucrurile nu sînt spuse, bineînţeles, chiar aşa, dar dacă sînt duse pînă la capăt aici ajung. Cel mai viu exemplu îl oferă lucrările criticului, istoricului literar şi esteticianului maghiar Gyorgy Lukâcs, L traduse în mai multe limbi şi răs-pîndite în ultimii ani pe o scară destul de largă. Cum procedează Lukâcs? In numeroase ocazii — cum s-a arătat1) — el tinde să estompeze deosebirea calitativă dintre realismul critic şi realismul socialist. Lukâcs distinge trei cercuri mari în dezvoltarea literaturii epocii noastre: „primul, al literaturii, parte făţiş antirea-listă, parte pseudorealistă, care ia apărarea şi face elogiul sistemului capitalist" ; ,,al doilea, aparţinînd literaturii aşa numitei avantgarde, de la naturalism pînă la suprarealism, literaturi a cărei tendinţă fundamentală este o mereu mai puternică îndepărtare de realism, o mereu mai energică lichidare a realismului". In sfîrşit, ultimul, al, literaturii „celor mai de seamă realişti", cuprinzînd pe scriitorii care „înoată împotriva curentului dezvoltării literare şi anume împotriva curentului ambelor grupuri mai înainte amintite". Ei reprezintă „realismul contemporan" pentru caracterizarea căruia Lukăcs socoteşte că e de-ajuns să citeze numele lui Gorki, Thomas Mann, Heinrich Mann şi Romain Rolland. (Es geht urn den Realismus — Probleme des Realismus pag. 21). Cum se vede, nu e vorba aici nicăieri de literatura realist-socialistă iar întemeietorul ei e pus în rînd cu unul dintre continuatorii — e drept — cei mai străluciţi ai realismului critic ca Thomas Mann, de exemplu. Că o asemenea clasificare nu e o simplă eroare, ci expresia unei concepţii, ori ce ') Iozsef Szigeti : Lukăcs şi urmările concepfiei lui — „Tarsadalmii Szemle" no-ernbrie-decernbrie 1957 ; Wolfgang-Heise : Zur Ideologische — Theoretischen Conception von Georgy Lukăcs, „Zeitsohrift fiir Deutsche Literaturgeschichte", Weimar 1958. cunoscător al operei lui Lukâcs o poate confirma imediat. „Schiţa unei istorii a literaturii germane mai noi" (Skizze einer Geschichte der Neueren Deutschen Litera-tur) e construită pe aceeaşi idee. Criticul nu face nici o distincţie între conţinutul calitativ nou al prozei, poeziei sau dramaturgiei revoluţionare germane şi cel al operei ultimilor mari realişti critici burghezi, umanişti şi democraţi, ca Thomas Mann sau Lion Feuchtwanger. Dimpotrivă chiar, pentru el avangarda o formează mai degrabă aceştia decît scriitorii revoluţionari. Literatura de la „Linkskurve", legată nemijlocit de lupta partidului comunist german, literatura unor poeţi şi prozatori ca Bredel, Marchwitza, Weinert, Wolf, Miihsam ş.a. e socotită o variantă proletară a „aşa-zisei avangarde" post expresioniste (Die neue Sachlichkeit). Lirica şi teatrul lui Brecht, printre „experienţele formale" ale unor „scriitori de extremă stînga" ca Doblin. Anna Segers şi Johannes BecheT, reprezentanţii unei literaturi antifasciste, şi atît. într-un loc Lukâcs, constatînd că poeţii germani ataşaţi sufleteşte de mişcarea spartakistă n-au fost în stare să dea decît o reprezentare „confuză, utopică" revoluţiei germane şi a tragediei ei, nerăspunzînd cerinţelor timpului, adaogă că literatura rusă nu a îndeplinit pînă la urmă nici ea această „datorie a poeziei în toate marile perioade istorice", (Deutsche Literatur in Zeitalter des Imperialismus. 'Skizze einer Geschichte der neuren deutsche Liter atur — pag. 134—185) Maiakovski nu intră aşa dar ca şi1 Brecht în conceptul pe care şi-1 construieşte criticul asupra realismului. Acesta e edificat exclusiv în spiritul umanismului clasic burghez. Modelele lui Lukâcs sînt Goethe, Balzac, Stendhal, Tolstoi, Thomas Mann. Cînd le opune literaturii disolute burgheze din epoca imperialismului, modului deformant, abstract, fals şi schilodit în care reprezentanţii ei abordează realitatea, criticul maghiar porneşte de la condiţionarea social-istorică şi ţine seamă de contradicţiile lumii capitaliste. Dar cînd e nevoit să judece aceleaşi mo- 170 OV. S. CROHMALNICEANU dele în raport cu idealurile revoluţiei proletare, se observă cum subit părăseşte criteriile marxiste, cum escamotează ciocnirile de clasă şi dă ideii de realism un sens abstract obiectivist, rupt din contextul istoric. Intr-un schimb de scrisori cu Anna Se-ghers (v. Probleme des Realismus) ca şi în studiile Erzăhlen oder Beschreiben? (A povesti sau a descrie?); Das Ideal des harmonlschen Mensc/ien in der biir-gerlichen Ăstetik (Idealul omului armonios în estetica burgheză), Grosse und Verfall des Expressionismus (Mărire şi decădere a expresionismului) ; Es geht um den Realismus (E vorba de realism), Lukâcs face apel mereu la conceptul de totalitate. Marii realişti au pentru el tocmai calitatea aceasta de a surprinde viaţa în multilateralitatea şi unitatea ei. Vorbind de slăbiciunea fundamentală a literaturii contemporane, citează observaţia lui Gorki : „Scriitorul nu mai este o oglindă a lumii, ci un mic ciob. Amalgamul social el 1-a curăţat şi dacă zace în praful străzii oraşului nu poate cu suprafaţa unei mocirle să răsfrîngă marea viaţă a lumii şi răs-frînge frînturi din viaţa străzii, mici ţăndări de suflete sfărîmate". Pînă aici e totul bine şi s-ar putea crede că Lukâcs tratează atît de sever arta socialistă în numele unui criteriu foarte înalt, al umanismului integral marxist. Dar cum apare atunci un roman ca „Doktor Faustus" al lui Thomas Mann în lumina aceluiaşi criteriu ? Cît de complect şi de multilateral cuprinde el tragedia germană a ifascismu-lui şi războiului ? In ce măsură răspur.de cu adevărat problemei smulgerii sufletului unui popor din infernul barbariei morale în care a fost azvîrlit şi care — aşa cum arată romancierul — exercită o fascinaţie drăcească asupra lui ? Criteriul cade aici la pămînt şi criticul se mulţumeşte cu ciobul de oglindă, (v. Thomas Mann : Die Tragodie der modernen Kunst) In numele imaginii globale, multilaterale, concrete şi bogate pe care arta realistă o dă despre lume, Lukâcs respinge stilizarea, reprezentarea alegorică, recursul la parabole şi simboluri, ca forme de reflectare nemijlocite, primare şi în ultimă instanţă lipsite de adîncime, ale realităţii. Poziţia lui rămîne aici iarăşi fermă cînd compară opera lui Joyce cu a lui Tolstoff sau Goethe, în general literatura decadentă cu marea literatură clasică. Cum? problemele se mută pe terenul artei revoluţionare, Lukâcs dă dovezi de inconsecvenţă ţipătoare. Raportarea indirectă, aluzivă la realitate nu-i mai pare deloc reprobabilă cînd se strădueşte să demonstreze legătura strînsă cu obiectivele luptei antifasciste a operei unor scriitori ca Heinrich sau Thomias Mann. In romanul istoric „Henri Quatre" al primului, el vede opunîndu-se principiilor politico-morale hitleriste „figura luminoasă a unui adevărat conducător" în lupta pentru eliberarea poporului german i). „Lotte in Weimar" a lui Thomas Mann devine o contribuţie nemijlocită la bătălia ideologică ia vremii întru cît reconstituie adevărata figură a lui Goethe, pe care fascismul Încerca în acel moment să o falsifice. De altfel, fără a miza pe parabolă şi simbol, „Doktor Faustus" nici nu poate fi discutat ca un roman de actualitate. Lukâcs nu acceptă însă nici o abatere de la modelul său clasic realist cînd are de judecat teatrul plebeu, antiburghez, comunist al lui Brecht. Conceptul de realism se abstractizează astfel pînă ajunge strict formal, tocmai pentru a-i îngădui criticului în spirit reformist să şteargă hotarele între literatura umanismului democratic burghez, fără îndoială de o* netăgăduită valoare, şi literatura proletariatului revoluţionar, totuşi calitativ deosebită, adecvată unor sarcini istorice noi, superioare. Legătura nemijlocită cu eauzas comunismului, caracterul socialist aî. realismului sînt subteran minate aici-Nu e greu de văzut raportul între ideile politice oportuniste ale lui Lukâcs şi poziţia lui revizionistă în această problemă literară. Profesiunea de credinţă făcută în Octombrie 1956 sub titlul „Lupta. ') Skizze einer Geschichte der neuererc deutsche Literatur pag. 150. REALISMUL SOCIALIST ŞI REVIZIONISMUL 171 între progres şi reacţiune, astăzi, în cultură", prezenta ca dogmatic modal de a aprecia caracterul înaintat sau înapoiat al ideilor, raportîndu-le la contradicţia principală a epocii noastre, contradicţia dintre socialism şi capitalism. Criteriul concret istoric l-ar da, după Lukâcs, astăzi altă contradicţie şi anume: pace sau război. Dar a pune astfel problema Înseamnă «aluneca, invccînd dialectica, spre cel mai jalnic oportunism. Noi nu vrem pace cu preţul socialismului. Teza coexistenţei paşnice nu implică părăsirea luptei ideologice. A susţine că natura progresistă siau reacţionară a unei poziţii poate fi judecată numai în funcţie de problema evitării războiului, revine iarăşi la a escamota contradicţiile sociale, de clasă, la a goli noţiunile de conţinutul lor istoric fundamental. De sigur că dintr-o asemenea perspectivă şi deosebirile între umanismul democratic burghez şi ideologia proletariatului revoluţionar tind a se şterge. De aceea într-un articol publicat cu puţin înainte de putsch-ul contrarevoluţionar din Ungaria, Lukâcs ajungea să scrie: „După eliberare a început un proces de clarificare care urmărea întărirea şi extinderea realismului. Dar această evoluţie nu a fost dusă la bun sfîrşit din cauza neaşteptatei cotituri ivite în anul 1949. Realismul socialist nu a fost rodul discuţiilor despre realism, ci, mai ales, o urmare a intervenţiilor administrative şi astfel s-a consolidat dominaţia sectară a realismului socialist. Problema care se pune este următoarea : vesta greşit încheiată trebuie încheiată din nou şi trebuie să începem o discuţie largă, lămuritoare, -atît asupra realismului, cît şi asupra altor direcţii literare". Aici ideea justă că realismul critic nu este un adversar al realismului socialist, că ultimul ridică pe o treaptă superioară însuşirile primului, într-un proces istoric de succesiune, printr-o operă de colaborare reciprocă, pe o mai lungă perioadă de timp, e întoarsă împotriva noii metode de creaţie. In anii 1949—1950 Lukâcs a fost criti- cat tocmai pentru că vedea în democraţia populară, nu o formă a dictaturii proletariatului, ci un fel de „a treia cale", între capitalism şi socialism. In acelaşi spirit privea bineînţeles şi problemele culturale. Lupta lui era pentru realism „în genere" şi nu pentru realism socialist. Lukâcs n-a părăsit niciodată aceste poziţii revizioniste revenind la ele de îndată ce i s-a părut că momentul e potrivit. Cum arată acum într-un „ post-scrip turn" din 1957 la autobiografia sa spirituală scrisă pentru o editură japoneză şi publicată în „Nuovi Ar-gomenti" nr. 33 (iulie, august 1958) „retractările", pe care le-a făcut în 1949— 1950 n-au fost pentru el decît concesii tactice ale unei „lupte de partizanat" purtată împotriva liniei Partidului. Problema are o însemnătate principială întrucît presupune tocmai tendinţa pe care am denunţat-o la început şi anume de a insinua că în cadrul acestei „căi de mijloc", preconizată democraţiilor populare, se poate face foarte bine realism şi fără socialism. Desigur că într-un sens stilistic, formal, aşa cum îl concepe Lukâcs, lucrul ,e posibil. Dar raporturile dintre realismul-critic şi realismul socialist ,n-iau o expresie abstractă, statică, ruptă de dinamica istoriei. De fapt, toţi marii realişti ai vremii noastre, amintiţi de Lukâcs, de la Romain Roltand pînă chiar la Tohmas Mann, n-au rămas străini de ideia socialismului şi s-au apropiat de ea într-o măsură mai mare sau mai mică. Realismul lor tinde către realismul socialist şi mulţi dintre ei, ca Heinrich Mann, l-au şi aplicat pînă la urmă în ultimile lor scrieri. E vorba aici, aşa dar, nu de o simplă coexistenţă paralelă, autonomă, ci de un proces care prin însăşi condiţionarea sa istorică are un sens, o direcţie de dezvoltare. Fără măcar tendinţa de depăşire a ideologiei burgheze, de îndreptare către umanismul socialist, vechiului realism îi e aproape imposibil să se menţină astăzi, chiar pe poziţiile sale. Momentele lui de afirmare, n-au loc decît într-un curent de idei, aflat cel puţin sub influenţa clasei muncitoare. Neorealismul italian s-a dezvoltat în anii rezistenţei, în legătură 172 OV. S. CROHMALNICEANU destul de strînsă cu lupta comuniştilor împotriva fascismului. Partea cea mai viu ancorată în actualitatea socială a operei lui Heinrich Mann, Thomas Mann, Lion Feuchtwagner, Arnold Zweig şi a altor scriitori germani din emigraţie, l:a fel. Literatura despre oamenii simpli, a lui Caldwell, Hemingway sau Steinbeck în anii 30, în anii de glorie ai revistei „The New Masses". Aceasta pentru că în epoca noastră, nici un artist nu poate fi consecvent realist, realist pînă la capăt, dacă se lipseşte de ideologia clasei muncitoare. Partinitatea, pe care Lenin o cerea literaturii revoluţionare, nu e un dat exterior vieţii, ci e în vremea de astăzi, însăşi condiţia oglindirii obiective, profunde, consecvent realiste, realiste pînă la capăt a tot ce se întîmplă în jurul nostru. Şi era de aşteptat ca Lukâcs care singur a recunoscut aceasta în studiul „Kunst und Objektive Wahrheit" (Artă şi adevăr obiectiv) să atace pînă la urmă principiul spiritului de partid, cum de altfel a fă-cut-o, declarînd în preajma declanşării contrarevoluţiei din Ungaria că articolul lui Lenin „Organizaţia de Partid şi Literatura de partid" s-ar referi de fapt numai la presa mişcării socialiste şi nu şi la literatura propriu zisă. Faptul că nu se poate practica astăzi un realism consecvent decît de pe poziţiile proletariatului revoluţionar, 1-a demonstrat şi falimentul teoriilor aşazisului „realism dur", „obiectiv", „spontan", lansate de unii scriitori şi critici polonezi ca : Victor Woroszyisky, K. T. Toeplitz ş.a. Şi aici se declanşa un război împotriva socialismului în numele înfăţişării realităţii crude, „aşa cum este ea". Partizanii acestor tendinţe, proclamîndu-se duşmani de moarte ai „idilizării", „înfrumuseţării", „poleirii" vieţii, au organizat o adevărată demagogie în jurul ideii adevărului în artă. Garanţia împotriva oricărei îndepărtări de la realitate, strigau ei, sînt faptele. Să le arătăm pur şi simplu aşa cum sînt, să Ie lăsăm să vorbească ele singure. Aceasta e extrema obiectivitate, acesta e „adevărul integral". Un astfel de empirism tîrîtor, de esenţă tipic naturalistă, combătut de atîtea ori ca o trivializare grosolană a modului cum realitatea se reflectă în artă, n-ar merita osteneala unei discuţii dacă n-ar trăda în ultimele lui manifestări un aspect care ne interesează. De ce literatura scrisă cu o asemenea optică e prin excelenţă negativistă ? In definitiv putea fi numai insignifiantă, plată, banală, înglodată în mulţimea fap* telor diverse. Ea e însă sumbră, sceptică, nihilistă, axată exclusiv pe lipsurile construcţiei socialiste. De ce? Pentru că orice ar spune promotorii „realismului dur", literatura lor rezultă dintr-un anume fel de a privi lucrurile. Şi acesta aparţine micului burghez mărginit —■ aşa cum arată Gorkj — la cercul lui îngust de probleme şi incapabil să iasă din el. Micul burghez e obişnuit să reducă automat totul la persoana sa, la experienţa sa particulară, să dea proporţii cosmice nemulţumirilor lui mărunte. Dacă un funcţionar 1-a făcut să aştepte, conchide imediat că întreaga noastră administraţie merge prost. Dacă dimineaţa n-a găsit cartofi în piaţă, se întoarce acasă convins că ne aflăm în faţa unui dezastru economic. Dacă i se defectează robinetul la baie, declară peste tot că nu se mai lucrează azi nicăieri ca lumea,- că fiecare trage chiulul ş.a.rn.d. Adevărul lui „integral" se compune din aceste mici întîm-plări personale şi dincolo de ele micul burghez nu vrea să vadă nimic. întregul şir de mizerii din care se compune literatura negativistă, e debitat într-un surd sentiment revendicativ faţă de stat sau de Partid. Mereu vinovaţii sînt organele puterii populare, persoanele care au răspundere politică,, preşedinţii de sfat, directorii de întreprindere, secretarii de organizaţie, ş.a.rn.d. Micul burghez nu se simte solidar cu cei ce muncesc la edificarea societăţii socialiste. El nu se consideră niciodată răspunzător şi pe sine pentru lucrurile care nu merg aşa cum trebuie. Statul democrat popular e menit în reprezentarea lui să rezolve tot ce-1 supără. Cum ? II REALISMUL SOCIALIST ŞI REVIZIONISMUL 173 priveşte, asta e „treaba statului, el ce grijă are? Pentru ce-1 avem pe el?" — vorba lui Conu Leonida. Iatâ sensul exact al „obiectivitătii" cu care sînt prezentate greutăţile construcţiei socialiste în literatura negativistă. Iată şi sfera „integrală" a „adevărului" ei ! Gorki 1-a veştejit cu scîrbă nu odată, în pagini memorabile. „Adevărul" acesta „ordinar", „plat", alcătuit din micile constatări acre ale filistinului mic burghez se încăpăţînează cu orice preţ să acopere adevărul mare al biruinţelor socialiste. „Cunoaştem: „Industrializarea", „Planul Cincinal", „Magnitostroi", „Dnieprostroi", aţi legat Moscova de Volga" — mîrîie reprezentanţii „realismului...", dar învăţă-mîntul politic în raionul cutare e în seama unui fost paznic de cimitir. Iar la „Oku-rovo, cooperatorii au mîncat fondurile gospodăriei agricole", „Ştim, faceţi blu-minguri, tractoare, aţi introdus lucrul pe bandă, dar nu se găsesc nicăieri ace de păr". Şi noi, proclamă partizanii „adevărului integral", ţinem să ne ocupăm de .aceasta şi numai de aceasta în numele faptului brut, constatat nemijlocit, la faţa ■locului. Ba invocă şi sprijinul poziţiei lor, dreptul Ia critică, susţinînd că urmăresc o operă salutară de ecarisaj social, şi se declară continuatorii autentici ai literaturii revoluţionare, căreia îi dau ca model literatura sovietică din anii 20—30. Filistinul mic burghez se întrece însă aici pe el însuşi. Ce e comun între povestirile lui Babei, între cărţile lui Ilf şi Pe-trov, piesele şi versurile satirice ale lui Maiakovski, între „Cimentul" lui Gladkov şi schiţele Iui Tibor Dery sau Marek Hlasko ? Tot ce a creat mai bun în direcţie critică literatura sovietică înainte şi după 1930 respiră o imensă dragoste pentru orînduirea socialistă. Cînd Maiakovski loveşte în birocraţi, în pungaşi, în demagogi, o face cu o admirabilă mînie proletară. In vocea lui se aude clocotind indignarea milioanelor de constructori ai socialismului, care îşi iubesc statul lor şi pe care-i doare orice fărădelege săvîr- şită împotriva lui. In versurile satirice ale lui Maiakovski ca şi în romanele lui Leo-nov („Soţii"; „Drumul spre ocean") sau Ehrenburg („Şi a fost ziua a doua" ; „Pe nerăsuflatelea") se citeşte limpede dorinţa de a contribui la îndreptarea lucrurilor, de a pune umărul ca ele să meargă mai bine, încrederea în capacitatea maselor de a face sub conducerea partidului, aceasta. O nuvelă ca „îndărătul zidului de cărămidă" de Tibor Dery sau!ca „A opta zi a săptămânii" de Marek Hlasko nu respiră decît o acreală descurajantă, un scepticism dizolvant, un apel anarhic la principiul „descurcă-se fiecare cum ştie", o pornire nestăpînită de discreditare a socialismului. Iar o asemenea stare de spirit se conjugă, nu cu opera criticii constructive, ci cu acţiunea bandelor armate contrarevoluţionare. Intre ideologia clasei muncitoare şi între 'ideologia burgheză nu există o zonă neutră. Cine refuză perspectiva lumii socialiste, adoptă vrînd nevrînd pe cea a lumii capitaliste. Şi în literatură se întâmplă la fel. A recomanda azi scriitorilor, sub orice formă, să facă realism, dispen-sîndu-se de socialism, înseamnă a-i împinge în mod fatal în spre ideologia burgheză. Nici tendinţa inversă n-are alt rezultai. Se poate face literatură socialistă în afara realismului ? Tentativele revizioniste îndreptate în această direcţie, demonstrează încă odată cu prisosinţă că nu. Criticul polonez Jan Kott într-un raport ţinut înaintea Consiliului Artei şi Culturii (aprilie 1956), a lansat teza polilor opuşi către care s-ar fi îndreptat, după el, din cauza dogmatismului, spiritul revoluţionar şi spiritul artistic novator. „Mediile de avangardă — spune el — au fost aproape în totdeauna legate de radicalismul social şi politic. In mediile tinerilor pictori, tinerilor scriitori şi înainte de toate ale tinerilor poeţi, idealul revoluţiei sociale şl idealul înnoirii vechiului arsenal al mijloa- 174 OV. S. CROHMALNICEANU celor de expresie se aflau într-o conexiune strînsă. In majoritate aceste medii erau, din punct de vedere politic, departe de maturitatea gîndirii marxiste; totuşi ele grupau mai în totdeauna intelectuali apropiaţi de mişcările sociale extremiste, intelectuali care, cu toată buna lor credinţă, cu întrebările minţii şi frămîntările conştiinţei lor, se pronunţau în conflictul fundamental pentru revoluţie". „Căutările şi revolta suprarealiştilor exprimau ura lor neîmpăcată împotriva moralei burgheze, gîndirea lor revoluţionară aprinsă, deşi anarhistă. Legătura profundă a focarelor de .avangardă — în teatru, arhitectură, muzică şi literatură — cu centrele de gîndire extremistă, se rupe într-un mod tragic la începtul anilor 30". Din ce cauză ? Pentru că — explică imediat Kott — gîndirea marxistă ar fi fost paralizată de dogmatism şi ar fi început să dea îndărăt în faţa analizei poziţiilor ştiinţifice noi, a teoriilor şcoalei neofilologice din Praga, a tezelor cercului logistic din Viena, a încetat să mai generalizeze ultimele cuce-ceriri ale fizicei, biologiei, biochimiei şi ciberneticei, cramponîndu-se în schimb de diverse formulări moarte şi „refuzînd să-şi pună noi chestiuni şi noi probleme". Se califica imediat ca antipopular, antirevoluţionar şi . antiumanism tot ce în arta occidentală era căutare de expresie nouă, dincolo de convenţiile celui de-al XlX-lea secol". O asemenea situaţie, — consideră Kott —- nu putea duce decît la ruptura amintită. Deşi în raportul său criticul polonez se ridică împotriva mitologiei şi cere o confruntare permanentă a teoriilor cu faptele, el e primul care construieşte prin astfel de afirmaţii pure legende şi vrea să ne facă să credem în ele cu orice preţ. E oare adevărat că mai întotdeauna „mediile intelectuale de avangardă au fost legate de radicalismul social şi politic", că „se pronunţau în conflictul fundamental pentru revoluţie ?" Kott citează pe suprarealişti. Dar mişcările de avangardă nu s-au rezumat în . secolul XX nu- mai la suprarealism. Futurismul italian s-a identificat de la început cu fascismul, gilorifieînd „ramore del pericolo e della violenza, il patriotismo e la guerra, soio igiene del mondo e sola morala educa-trice" şi cerînd poeţilor, pictorilor, sculp"-torilor şi muzicienilor „ammirare le formidabili simfonie degli shrapnels e Ie folii sulture che la nostra inspirata artigleria foggia nelle masse nemiche" (Prefaţa lui Marinetti la Antologia : I Poeţi Futurişti 1912). Aripa mistică a expresionismului german, de loc neglijabilă, mă îndoiesc că „se pronunţa în conflictul fundamental pentru revoluţie" şi aceasta înainte de anii treizeci. Admiratorii expresioniştilor germani s-au simţit acasă în paginile „Gînd-dirii", cea mai radical reacţionară publicaţie literară romînească. După primul război mondial, nici „purismul" lui Valery şi Ştefan George n-a numărat puţini adepţi în rîndul tinerilor poeţi. îi socoteşte oare Kott şi pe ei exponenţi ai spiritului de avangardă, căutători de expresii artistice noi, dincolo de convenţiile celui de al XlX-lea secol? Dacă da, cum se împacă dispreţul lor pentru „der Pobel", pentru „vulg", pentru „gloată", cu radicalismul social-politic despre care a fost vorba ? Dar chiar noţiunile de care se foloseşte Kott sînt foarte vagi, labile, şi nu ştiu la ce fel de analiză marxistă serioasă ne invită autorul pe baza lor. Ce înseamnă „radicalism social-politic" ? Ce trebuie să înţelegem prin „mişcări sociale extremiste" ? Plutim în plin haos. Futuriştii italieni — am spus —- erau fascişti. Fascismul e o mişcare socială, şi extremistă şi radicală dacă vreţi. Ca şi naţio-nal-socialismul, gata pînă la urmă poate ,,să se şi pronunţe în conflictul fundamental pentru revoluţie", însă aşa cum o înţelege el. „Trăiriştii" noştri existenţialişti „avânt la lettre" erau foarte radicali şi extremişti. Atît de radicali şi de extremişti încît au ridicat asasinatul la rangul unei experienţe REALISMUL SOCIALIST ŞI REVIZIONISMUL 175 vitale majore. Trebuie să-i socotim şi pe ei în rîndul gînditorilor de avangardă ? De altfel, noţiunea de anarhism, în domeniul intelectual, aşa cum o foloseşte ■Kott poate desemna cele mai deosebite poziţii. Filozoful rus mistic şi pansexualist iRozanov era şi el un anarhist, dacă vreţi. Nietzsche, cu nihilismul lui, la fel. Dar e evident că aceştia n-au fost nici măcar oameni de stînga. Ce mai păstrează ■atunci asemenea formulări confuze din criteriul revoluţionar de clasă ? In sfîrşit, să fie oare adevărat că pretinsul refuz al marxismului de a analiza /noile teorii estetice şi atitudinea refractară a comuniştilor faţă de experienţele ■artistice mai îndrăzneţe au provocat în >ultimele decenii, „antinomia tragică" dintre spiritul revoluţionar şi spiritul de ■avangardă ? N-a avut aici ideologia şcolilor, grupărilor şi curentelor, de care vorbeşte 'Kott, nici un rol ? Ca toţi revizioniştii, Kott flutură steagul tuptei împotriva dogmatismului, cerînd o analiză concretă Istorică a particularităţilor fiecărui fenomen. >£ cazul atunci să dea măcar el urmare acestor deziderate. Dar consideraţiile pe -care le face plutesc în eter, deasupra «evenimentelor, într-o lume unde n-au avut loc niciodată crize economice, greve, războaie şi revoluţii. Să iau chiar exemplul lui. Cînd s-a produs ruptura definitivă a suprarealiştilor de mişcarea comunistă internaţională ? Oare mu în epoca venirii lui Hitler la putere, în ■anii cînd problema luptei organizate şi unite împotriva fascismului s-a ridicat cu Sciţieî", coborîţi „în moarte", „atît de împăcat şi solemn", legănaţi sub gorganele stepei ,,de cîntecul mării", „ce-ntr-un vis de poet", „se încredinţează universalei prefaceri", dăru-indu-se ploii „primare" şi „letargice", ascultîndu-şi parcă „propria destrămare", „împăcat", „dizolvîndu-se şi resorbindu-se din nou", „desbrăcîndu-se de vîrste" şi simţindu-se „ca un pămînt"/ „ce din ape răsare", în sfîrşit, în contact cu elementele, cîntă oboseala „morii de vînt", desnădejdea trestiilor aprinse sau blestemul sturionilor, împiedecaţi de oameni să ajungă acolo uh-de-i cheamă primăvara. („Steaua" nr. 12, 1957). Şi Baconski oprit noaptea „la porţile anonime" să asculte „Somnul oamenilor şi al copacilor goi", trăieşte aceeaşi pan-teistă „osmoză" („Steaua", nr. 2, 1958) ; „văd drumuri, drumuri" — izice poetul. Şi se cufundă pe urmele lui Blaga îhtr-o veş- REALISMUL SOCIALIST ŞI REVIZIONISMUL 185 nicie misterioasă, arhaică, foarte asemănătoare cu imaginara „intra-istorie" a gîn-d triştilor. ,,Văd cîmpuri imense peste care înaintează cîntînd Neamurile mele din preajma pădurilor In ritmul milenar al transhumantei" De altfel, fluiditatea imageriei moderniste apărute, de la o vreme, în versurile multora dintre tinerii noştri poeţi, abia mai ascunde intenţia fugii de realitate. Răs-frîntă în nişte oglinzi fumurii, viaţa imediată, concretă, cu clocotul ei înnoitor, cu munca grea şi frumoasă a oamenilor, care biruie zilnic mii de obstacole pentru a grăbi construcţia socialistă, îşi pierde contururile, se învălmăşeşte, se estompează într-un fel de ceaţă. Totul se clatină, lunecă, pluteşte între impresii fugare şi visări nebuloase. Iar din ele se încheagă în cele din urmă un apel direct la evaziune. „Meridianele", „sirenele", ,păsările migratoare", „corăbiile", „orizonturile", „fluxurile", „migraţiunile", „hotarele", „oceanele", „plecările" şi „sosirile" bîntuie o astfel de poezie, din care numai un singur număr al „Tribunei" oferă suficiente exemple : „în fîntîna-nserării ţi-am întîlmt iarăşi şi iarăşi cearcănul nehotărîrii şi teama de a despica orizontul O. tu nu ştii, n-ai să ştii niciodată freamătul viu a! corăbiilor bucuria dureroasă şi patetică a furtunii şi suspinul odihnitor ca un cuib de lumină în inimă al curcubeului..." (Alex. Lungu : „Sirena corăbiei" Tribuna nr. 6 — februarie 1958. „Sînt tot mai .aproape de amiază — Tîrziu, poate voi fi ca un vînt trudit care Va fi trezit furtuni şi va fi deschis pînze de corăbii.." (Ion Rahoveanu: „îmi amintesc de tragedii" Tribuna nr. 6 — febr. 1958) Vreau să străbat cerescul ocean, Luceafărul — o floare-n constelaţii — Mă fură cu petale de lumină, II simt în zborul meu tot mai aproape, Trec înălţimi şi siderale ape şi de polen astral faţa mi-e plină (Negoiţă Irimie : „Excelsior" — Tribuna nr. 6 — februarie 1958.) In aceste triste exerciţii nu există absolut nici o inovaţie. Ba greşesc, există una singură : Descoperirea pretextului — să-i spunem „socialist" — pentru reeditarea diverselor poze ale liricii decadente dintre cele două războaie. El nu schimbă însă nimic. Misticismul panteist blagian rămîne misticism şi sub firma contopirii cu „marile prefaceri" ; delirul suprarealist, delir suprarealist, chiar cînd invocă numele revoluţiei. Evazionismul tot evazionism. Despre realitatea socialistă, literatura aceasta vorbeşte cu adevărat, dar într-alt fel : căutîndu-şi sursele de inspiraţie în afara vieţii concrete din jur, ea mărturiseşte de fapt că nu găseşte poezie în lumea nouă pe care o clădim. Aceasta îi apare ternă, plată, neinteresantă. Poezia să fie căutată aiurea, în spaţiile siderale, în elemente, în trecut. Refugiul simboliştilor în universuri imaginare s-a făcut pe fondul „spleen"-ului mic burghez, al plictisului şi descurajării. Reeditarea unor astfel de gesturi astăzi, presupune o mecanică sufletească similară. Ca să se declanşeze, trebuie să existe însă tendinţa de a asimila realitatea noastră socialistă cu lumea banală, măruntă, fără orizont, de ieri. Şi în spre aceasta am văzut că e împirls tocmai spiritul mic burghez, înclinat veşnic să reducă totul la proporţiile sale. Evazionismul e reversul negativismului. Micul burghez nu vede în jur decît mizeria sa cotidiană şi atunci închide ochii şi se închipuie plutind fără griji pe Rio de la Plata. 186 OV. S. CROHMALNICEANU Ambele tendinţe de a rupe unitatea dintre realism şi socialism în arta revoluţionară, duc — cum se dovedeşte — la acelaşi rezultat. îndrumată de partid, literatura noastră nouă a ales însă de mult cu totul altă cale. Şi în creaţiile ei cele mai bune din ultimii ani, de la „Bărăganul" lui V. Em. Galan la „Moromeţii" lui Marin Preda, de la „Mărul de lîngă drum" al lui Mihai Beniuc la versurile Ninei Cassian din „Vîrstele anului", de la „Cîntarea" închinată omului de Tudor Arghezi la „Lupta cu inerţia" a lui N. Labiş, trăieşte spiritul revoluţionar autentic al realismului socialist. publicistică Arh. HORI A MAICU CONGRESUL INTERNATIONAL AL ARHITECŢILOR DE LA MOSCOVA In perioada 20—28 iulie 1958, a avut loc, la Moscova, cel de al V-lea Congres al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor (U.I.A.). Tema Congresului: Construcţia şi reconstrucţia oraşelor în perioada 1945—1957 a stîrnit un viu interes în rîndurile tuturor participanţilor şi explică importanţa şi amploarea ce i-a fost dată. Distrugerea parţială sau totală a oraşelor, ca o consecinţă a ultimului război mondial, creşterea masivă a populaţiei urbane în -anii post-belici, au pus problema construcţiei şi reconstrucţiei oraşelor în centrul atenţiei arhitecţilor, constructorilor şi oameriilor de Stat de pretutindeni. Putem spune că în perioada 1945— 1957, ştiinţa şi arta urbanismului s-au dezvoltat teoretic şi practic în realităţile concrete ale construcţiei şi reconstrucţiei oraşelor. Rolul hotărîtor pe care 1-a avut Uniunea Sovietică în- înfrîngerea şi lichidarea fascismului ; uimlitorul ritm de reconstrucţie datorit forţei vitale şi morale a poporului şi posibilităţilor materiale imense create de sistemul socialist ; dezvoltarea continuă a potenţialului economic şi creşterea nivelului de trai al oamenilor sovietici, au făcut ca Uniunea Sovietică să ocupe locul de frunte, pe plan mondial, în opera de construcţie şi reconstrucţie a oraşelor. De aceea, cel de al IV-lea Congres al UIA, care s-a ţinut la Haga în anul 1955, avînd ca temă locuinţa, s-a orientat just cînd a hotărît ca cel de al V-lea Congres cu tema „Construcţia şi reconstrucţia oraşelor 1945—1957" să se ţină la Moscova, capitala Uniunii Sovietice, ţara care a construit şi reconstruit cele mai multe oraşe. Toţi delegaţii celor 47 ţări participante, aproximativ 1500 arhitecţi din toată lumea, au fost impresionaţi de concepţia urbanistică înaintată a acestui oraş ce se des-voltă impetuos, conservînd totuşi cu grijă valorile arhitectonice tradiţionale, dar dă-rîrnînd cu. curaj construcţiile vechi şi fără valoare economică sau artistică, pentru a clădi în locul lor ansambluri urbane noi, cu confort, tehnică, materiale şi aspect contemporan. Ţin să relev saltul calitativ făcut de arhitecţii şi constructorii sovietici, în ceea ce priveşte valoarea rezolvării arhitecturale, calitatea execuţiei, finisajului şi echipamentului tehnic al noilor clădiri de locuit din cartierul Ceremuski, situat în sud-ves-tul Moscovei. Această cotitură în arhitectonica sovietică nu este altceva decît traducerea în viaţă a directivelor P.C. al U.S."trasate de tov. Hrusciov în Raportul său ţinut la Conferinţa Unională a Constructorilor, din 1954. înainte de a trece la relatarea modului în care s-a desfăşurat congresul cu rapoartele, desbaterile şi concluziile sale, cred că ar fi util să dau cîteva cifre care explică, în bună măsură, avîntul ne mai întîlnit al reconstrucţiei post-belice în marea ţară vecină. 188 HORIA MAICU In U.R.S.S., au fost prefăcute în ruine, de către invadatorii fascişti, peste 1700 de oraşe şi localităţi diferite. Mai mult de 25 milioane de persoane au rămas fără adăpost. Aceste pierderi nu sînt nici pe departe comparabile cu cele suferite de alte ţări. Intre anii 1946—57, în oraşele şi aşezările muncitoreşti au fost construite sau date în folosinţă, circa 340 milioane de m. p. de suprafaţă locativă, ceea ce reprezintă aproape dublul suprafeţei locuite a întregii Rusii de dinaintea Revoluţiei. Pe de altă parte, datorită desvoltării forţelor de producţie, crearea noilor centre industriale a determinat, pe lîngă reconstrucţia oraşelor vechi, şi construirea de oraşe noi, ca, de exemplu : Salavat, Djerjinski, Novaia Kakhovka, Volsk, Angarsk şi altele. Pe harta Uniunii Sovietice au apărut, astfel, oraşe noi, de 80—100 mii locuitori şi chiar mai mult, şi cari continuă să se dezvolte rapid. Dar dacă comparăm oraşele vechii Rusii cu cele de azi, putem constata uşor că cele mai multe erau, în trecut, adevărate sate, lipsite de lucrări edilitare, cu clădiri mici şi insalubre, unde oamenii orbecăiau în întuneric şi înotau în noroaie. Pentru cine vrea să verifice acest lucru, este suficient să apeleze la marea literatură clasică rusă, care a redat cu o excepţională forţă de evocare starea şi aspectul acestor „aşezări omeneşti". înainte vreme, Erevanul, de pildă, în afara unor monumente de arhitectură religioasă construite din timpuri străvechi şi care au înfruntat secolele datorită solidităţii şi excepţionalei lor valori arhitecturale, nu oferea numărului său mic de locuitori, decît condiţii mizere de viaţă. Erevanul de astăzi este o adevărată capitală, cu clădiri publice şi de locuit construite din piatră ce .abundă în regiune (un tuf vulcanic colorat vioriu, gris sau gălbui), cu magistrale şi bulevarde ample, parcuri şi grădini, pieţe publice cu fîntîni şi monumente. La reconstrucţia oraşului-erou Stalingrad, a Minskului şi altora s-a urmărit a se respecta principiile structurii lor istorice, dar rezolvările sînt noi, corespunzătoare cerinţelor vieţii şi tehnicei contemporane. In cursul acestui an Uniunea Sovietică , va construi 51,, milioane de metri pătraţi de suprafaţă locuibilă, ceea ce înseamnă cu 13 milioane mai mult decît în anul trecut. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi guvernul sovietic şi-au propus să rezolve problema locuinţei în URSS, în următorii zece ani. In 1960, volumul lucrărilor de construcţii de locuit va atinge 100 milioane de metri pătraţi locuibili. Paralel cu aceasta, se vor construi zeci de mii de şcoli, cămine de copii, oraşe, spitale, cinematografe, magazine, mii de kilometri de străzi, de conducte de apă şi canalizare, noi cheiuri şi pieţi publice şi se vor planta milioane de arbori. Cifrele de mai sus sînt luate din discursul ţinut de tov. V. Kucerenko, preşedintele Comitetului de Stat pentru Construcţii şi vice-preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS, cu ocazia deschiderii Congresului, în ziua de luni 21 iulie, în marea sală de şedinţe a Kremlinului. Tov. Kucerenko, după ce a salutat în numele guvernului sovietic pe participanţii celui de al V-lea Congres al UIA, a subliniat importanţa capitală pe care o are congresul pentru poporul sovietic, deoarece istoria desvoltării statului sovietic este caracterizată şi prin transformarea continuă a oraşelor vechi şi construirea altora noi. Tov. N. Bobrovnikov, preşedintele Comitetului Executiv al Sovietului de Deputaţi ai Muncitorilor din Moscova, a subliniat, în cuvîntul său, importanţa pe care o are tema congresului pentru Moscova, oraş în plină reconstrucţie. înainte de Revoluţie, clădirile din lemn sjau din lemn şi cărămidă reprezentau 68% din fondul locativ al Moscovei. Mai mult de 50% din numărul caselor era fără etaj. Majoritatea locuinţelor nu aveau apă curentă şi nici canalizare. In numeroase cartiere de locuit nu există lumină electrică. Străzile înguste şi întortochiate, dispoziţia anarhică a întreprinderilor, a gărilor şi altor lucrări feroviare, contrastul puternic între centru şi periferie CONGRESUL INTERNAŢIONAL AL ARHITECŢILOR 189 erau caracteristice vechii Moscove. Construcţia şi reconstrucţia socialistă a Moscovei, realizată cu sprijinul partidului comunist şi al guvernului sovietic s-a făcut şi se face după un plan de sistematizare conceput pe baze ştiinţifice şi care ţine seama de desyoltarea economică, socială şi culturală a capitalei Uniunii Sovietice ca şi de cerinţele materiale şi spirituale ale milioanelor de muncitori care formează populaţia sa, Astfel, între anii 1952—56 s-au construit la Moscova aproape 5 milioane de metri pătraţi de suprafaţă locuibilă, 143 şcoli, numeroase spitale, creşe, cămine, cinematografe, etc. S-a desvoltat reţeaua de deservire comercială şi a serviciilor publice şi comunale, a transporturilor în comun de suprafaţă şi subterane. Numai în 1957 s-au clădit 181000 metri pătraţi de suprafaţă de locuit, 26 şcoli şi multe alte edificii publice şi comunale. Toate acestea au fost posibile graţie industrializării şi mecanizării construcţiilor, a întrebuinţării pe. scară mare a elementelor şi blocurilor de beton armat prefabricat. Constructorii din Moscova vor trebui să realizeze în cursul anului 1958, 235000 m.p. de suprafaţă locuibilă, 30 şcoli şi numeroase spitale, creşe, cămine, cinematografe. Toate celelalte ramuri de economie urbană se vor desvolta, de asemenea, în conformitate cu planul prevăzut pe 1958 şi care se realizează cu succes. Preşedintele U.I.A., profesorul arhitect Mardones Restat, a accentuat asupra sarcinilor ce se pun în faţa urbaniştilor din lumea întreagă. El a arătat că după afirmaţiile experţilor demografi, lumea actuală numără 2.650.000.000 de locuitori. După un calcul rudimentar, populaţia planetei noastre se va mări în viitorii 25 de ani cu încă un miliard de locuitori, adică cu un număr egal cu acela pe care îl avea lumea întreagă, la mijlocul secolului al XIX-lea. Pentru a asigura locuinţele necesare unui miliard de oameni noi, arhitecţii din lumea întreagă vor trebui să construiască circa 5.000 oraşe, de 200.000 locuitori liecare. Aceasta înseamnă ca arhitecţii şi urbaniştii vor trebui să construiască anual 200 oraşe! Tot în cadrul şedinţei festive de deschidere a congresului a luat cuvîntul P. Abrosimov, secretarul general al Uniunii Arhitecţilor Sovietici, preşedintele Comitetului de organizare şi al Congresului al V-lea U.I.A. Vorbitorul a arătat printre altele, că remodelarea radicală a oraşelor construite de-a lungul secolelor, este deosebit de anevoioasă. Arhitecţii diferitelor ţări, şcoli şi tendinţe, abordează în moduri diferite rezolvarea planurilor de urbanism, ţinînd seama de particularităţile fiecărui oraş, de structura sa istoriceşte constituită şi propriul său aspect arhitectural. Congresul — a spus Abrosimov — deschide posibilitatea unui larg schimb de experienţă a arhitecţilor din diferite ţări. Principalele probleme de care s-au lovit arhitecţii în reconstrucţia oraşelor vechi, după război, sînt variate şi complicate : — Cum pot fi lărgite străzile înguste, care sînt un obstacol în desvoltarea rapidă a transporturilor Urbane moderne ? — Care sînt metodele pentru îmbunătăţirea higienei oraşelor şi cum pot fi acestea reamenajate ? — După ce criterii să se facă repartiţia raţională a edificiilor culturale şi publice pe teritoriul oraşelor ? — Extinderea marilor oraşe poate fi limitată ? Suprapopularea cartierelor centrale poate îi împiedicată ? Arhitecţii-urbanişti — subliniază P. Abrosimov — lucrează animaţi de dorinţa de a distribui mai raţional, în oraşele noi, zonele industriale şi cele de locuit, spaţiile verzi, centrele sociale, culturale şi comerciale, de a crea cartiere amenajate perfect. Pentru a înţelege cît de grandios este progresul urbanismului în URSS, să subliniem că din 1926 şi pînă în 1956, urbaniştii sovietici, ajutaţi de întregul popor sovietic au ridicat 564 de oraşe noi. 190 HORIA MAICLI Prima şedinţă de lucru, a avut loc în marea şi somptuoasa sală de festivităţi a Universităţii Lomonosov. La masa prezidiului au luat loc : P. Abrosimov, preşedintele celui de al V-lea Congres a! U1A, /. Tschuni (Elveţia) ca vicepreşedinte şi P. Piccinato (Italia). Să amintim cele 2 terne ale Congresului : Tema I : Proiectul şi aspectele sale funcţionale şl estetice ; Tema II: Realizarea şi aspectele legislative, economice şi sociale. M. Dară, şeful secţiei de artă şi cultură a UNESCO a asigurat asistenţa în cuvîntul său de salut, că UNESCO va acorda un sprijin activ Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor. Prof. N. Baranov, de la Academia de Arhitectură şi Construcţii a URSS, a prezentat, în continuare, raportul general — „Urbanismul modern" (Construcţia şi reconstrucţia oraşelor în anii 1945—57). D-sa 'arată că în aceşti ultimi 12 ani, urbanismul se caracterizează prin : a) nevoia de a purcede cît mai repede la realizarea de lucrări uriaşe necesare reconstrucţiei, b) de a mări mult oraşele vechi şi de a construi un mare număr de oraşe noi, ca o consecinţă a creşterii considerabile a populaţiei urbane, odată cu dezvoltarea marilor construcţii industriale. Succese considerabile au fost obţinute de urbanismul post-belic în domeniul sistematizărilor regionale, în desvol-tarea armonioasă a oraşelor, în soluţionarea practică a limitării extinderii celor mai importante oraşe şi în construirea oraşelor satelite. (Se înţelege prin oraş satelit o aşezare de 30—50.000 locuitori, în imediata vecinătate a metropolei). Cu toate aceste realizări, problemele complexe ale urbanismului modern nu sînt încă rezolvate în mod satisfăcător. Bazat pe materialele secţiunilor naţionale ale UIA, raportul apreciază că principala piedică în calea unei bune desvoltări a urbanismului, o constituie ■— în ţările capitaliste — proprietatea funciară privată, lipsa unei legislaţii ferme în materie de urbanism, ca şi insuficienţa resurselor financiare şi materiale. Totuşi progresele tehnice şi desvoltarea rapidă a transporturilor urbane, necesită mari lucrări de construcţie şi reconstrucţie a oraşelor. Iată cum a formulat N. Baranov, problemele esenţiale ale urbanismului modern: 1) Reconstrucţia oraşelor vechi; 2)) Construcţia de oraşe noi; 3) Repartizarea populaţiei şi regularizarea creşterii oraşelor; 4)Circulaţie şi trafic; 5) însănătoşirea şi echiparea tehnică a oraşelor; 6) Industrializarea şi economia construcţiei ; 7) Probleme arhitectonice şi estetice ale evoluţiei oraşelor ; 8) Realizarea planurilor de amenajare şi remodelare a oraşelor. In concluzie, raportorul a subliniat că progresul urbanismului nu se poate realiza într-o perioadă de tensiune internaţională caracterizată prin cursa înarmărilor şi ameninţarea de conflicte armate. E de la sine înţeles că o muncă constructivă ca cea a arhitecţilor este incompatibilă cu distrugerile războiului. După raportul general a luat cuvîntul arh. Van Eesteren, arhitect şef al oraşului Amsterdam, profesor la Universitatea tehnică din Delft. Acesta s-a oprit asupra numeroaselor şi complexelor probleme legate de reconstrucţia oraşelor în ţările Europei Occidentale, unde populaţia este foarte densă. Bazat pe documentaţia secţiunilor naţionale din Danemarca, Anglia, Franţa, Olanda, Norvegia, Elveţia, Germania, Italia şi Suedia, arh. Van Eesteren a arătat că .aceste probleme sînt rezolvate în mod diferit, fiecare ţară avînd dificultăţile sale specifice. Astfel, în Anglia se fac eforturi ca prin ajutorul urbanismului, să se realizeze înainte de toate descentralizarea populaţiei şi a industriei, în Elveţia se urmăreşte rezolvarea marilor probleme puse de organizarea teritoriului, iar în Italia de nord preocuparea este de a se realiza echilibrul între diferitele aglomeraţii şi oraşul principal. Raportorul a constatat că în toate aceste cazuri reconstrucţia cere investiţii imense şi că există o contradicţie între cerinţele urbanistice şi posibilităţile materiale de realizare, (investiţii de Stat şi resurse particulare)) în ţările occidentale la care se referă, după care tratează despre structura şi elementele fundamentale ale oraşului, arătînd interdependenţa dintre zonele industriale şi re- CONGRESUL INTERNAŢIONAL AL ARHITECŢILOR 191 2idenţiale şi repartizarea diferitelor servicii publice. In privinţa aşezării şcolilor, Van Eesteren a recomandat aşezarea şcolilor primare în interiorul cartierelor de locuit, iar pentru şcolile secundare terenuri în suprafaţă de 20—30 ha. aşezate pe liziera cartierelor rezidenţiale. In ceea ce priveşte zonele verzi destinate sportului şi odihnei, ele variază în diferite ţări între 20 şi 50 metri pătraţi de cap de locuitor. Scoţînd apoi în evidenţă dificultatea parcării maşinilor în marile oraşe, d-sa a arătat necesitatea unui studiu adînc şi complex al amenajării reţelei stradale, astfel ca locuinţa şi locui de odihnă să se găsească cît mai aproape de natură şi cît mai departe de traficul ce trebuie deplasat din centru spre arterele de centură. * * * După prima şedinţă de lucru, s-a inaugurat în sala pavilionului sportiv al Universităţii Lomonosov, Expoziţia generală a Congresului, consacrată Construcţiei şi reconstrucţiei oraşelor din ţările participante. La această expoziţie, ţara noastră a prezentat o serie de proiecte şi fotografii privind sistematizarea Capitalei, sistematizarea Văii Jiului, reconstrucţia Centrului Oraşului Galaţi şi sistematizarea litoralului Mării Negre. In şedinţa următoare, după salutul lui V. Gornov, directorul Secţiunii Locuinţe şi Construcţii a Biroului Afacerilor Sociale al Organizaţiei Naţiunilor Unite, s-au prezentat congresului cinci rapoarte asupra primei teme: „Planul şi aspectele sale funcţionale şi estetice". Au luat cuvîntul : A. Ling (Anglia); pentru ţările din Europa occidentală, Leng Se Ceng (R. P. Chineză)) pentru ţările Asiei Orientale, G. Churchill (Statele Unite) pentru ţările Americei de Nord, H. Larrain (Chili): pentru ţările din America Latină şi D. Şvarlcov (URSS) pentru ţările Europei Orientale. A. Ling a arătat că, dintre ţările Europei occidentale numai Anglia a dat o atenţie deosebită construcţiei de creşe noi, în perioada post-belică. Cincisprezece oraşe noi, din care zece sateliţi ai Londrei şi ai Glasgow-ului sînt în curs de construcţie în Anglia. Analizînd diferite scheme ale unor oraşe noi, raportorul se întreabă dacă urbaniştii nu sînt prea fascinaţi de spaţiile libere şi dacă nu este preferabil să se realizeze o mai mare densitate, şi deci o mai mare integritate a oraşului. Mai departe, d-sa atinge una din cele mai importante probleme, şi anume contradicţia dintre proprietatea funciară privată şi necesitatea exproprierilor pentru aplicarea planurilor de reconstrucţie şi construcţie a oraşelor. Profesorul chinez Lang-Se-Ceng a expus raportul asupra construcţiei şi reconstrucţiei oraşelor în R. P. Chineză, în R.P.D. Coreeană şi în Japonia, arătînd importanţa ce se acordă problemei în aceste ţări ale Asiei Orientale, care au avut de suferit mari distrugeri de pe urma războiului. In R. P. Chineză şi R. D. P. Coreeană, sistematizarea oraşelor şi sistematizarea regională se face pe bazia planurilor de Stat ale desvol-tării economiei naţionale. în Japonia, guvernul a aprobat în 1951 planul de desvoltare naţională care prevede scheme de sistematizare regională pentru 19 regiuni. Raportorul consideră că numărul oraşelor mici şi medii va trebui să fie dominant în China, ţinînd seama de desvoltarea economică a ţării. Dar a subliniat el, spre deosebire de alte ţări, în China se consideră oraşe medii cele ou 2—300.000 şi chiar 400.000 — 500.000 locuitori. Lipsa de locuinţe este foarte mare în ţările Asiei Orientale. Pentru a remedia, în parte, această situaţie, în China, în cursul primului cincinal s-au construit din fondurile de Stat, 80.000.000 metri pătraţi de suprafaţă de locuinţe şi tot atîţia de creşe, cămine, şcoli, spitale şi aşezăminte social-culturale. In afară de asta, numeroase oraşe noi au fost ridicate. în apropierea surselor de materii prime şi s-au creat centre noi industriale în anumite regiuni înapoiate, îuîndu-se totodată măsuri pentru 192 HORIA MAICU limitarea extinderii oraşelor mari. La Shangai şi în alte oraşe mari se proectează descentralizarea întreprinderilor şi construirea de oraşe satelite. In curînd se vor construi în China 1000—2000 de centre industriale noi cari vor genera viitoare mari oraşe. H. Churchill (Statele-UnitejŞ a atins în raportul său unele aspecte ale urbanismului specific ţărilor Americii de Nord, printre care problema extrem de grea a circulaţiei vehiculelor în marile oraşe americane. H. Larrain — raportorul pentru ţările Americii Latine, caracterizînd situaţia urbanistică în Argentina, Brazilia, Venezuela, Cuba, Mexic, Uruguai şi Chili, ţări cu o slabă dezvoltare industrială şi o agricultură încă nemecanizată, a insistat asupra lipsei de coeziune între aceste ţări, ceea ce frînează ridicarea nivelului general de cultură, înflorirea comerţului, dezvoltarea industriei şi mai ales a industriei grele. V. Svaricov (URSS) a expus apoi raportul asupra urbanismului în ţările Europei orientale, arătînd că în Polonia, Cehoslovacia, Romînia, Bulgaria, Albania şi în alte ţări unde există un nou regim social, cu o bază economică corespunzătoare producţiei socialiste, s-au creat condiţii noi economice şi sociale pentru dezvoltarea urbanismului. In aceste ţări, construcţia şi reconstrucţia oraşelor se realizează în acord cu planul general de dezvoltare a economiei naţionale, şi sînt orientate de Stat în vederea dezvoltării neîntrerupte a bunei stări materiale a populaţiei şi ridicării nivelului cultural al muncitorilor. Astfel de lucrări grandioase nu ar fi putut fi realizate decît pe baza unei economii socialiste planificate. Raportorul a arătat că diferitele etape ale construcţiei socialiste în ţările Europei orientale, nivelul diferit al desvoltării economice, ca şi specificul naţional al fiecărei ţări în parte, nu împiedică aplicarea principiilor generale pentru soluţionarea problemelor actuale ale urbanismului. In continuare, V. Svaricov atrage atenţia asupra importanţei stabilirii dimensiunii optime a oraşelor noi şi a oraşelor satelite. In ţările Europei Orientale s-a adoptat pentru oraşe, centre de regiuni industriale, o populaţie între 200—300 de mii de locuitori, iar pentru oraşele satelite 30—80 mii locuitori. Raportorul relevă că desvoltarea uriaşă a ■ construcţiei de blocuri de locuinţe muncitoreşti a creat o bază nouă urbanismului. în locul aspectului arhitectural al locuinţei de tip burghez a apărut problema esteticii marilor ansambluri arhitecturale socialiste. In cadrul discuţiilor asupra primei teme prezentată de raportori, tov. prof. Guşti, în numele delegaţiei noastre, — după ce a arătat principalele realizări urbanistice ale regimului nostru de democraţie populară şi a expus unele concepţii şi metode ce ne călăuzesc în rezolvarea sarcinilor reconstrucţiei şi construcţiei oraşelor, a precizat totodată poziţia noastră realistă şi umanistă în această problemă. O condiţie esenţială a îndeplinirii cu succes a misiunii noastre este, fără îndoială, pacea. Impresionant a fost apelul făcut de arhitectul japonez K. Hiciura în încheierea -intervenţiei sale, pentru încetarea producţiei de bombe atomice şi folosirea sumelor astfel eliberate pentru construcţia şi reconstrucţia paşnică. Deşi în cursul intervenţiilor au apărut şi unele poziţii obiectiviste şi idealiste, totuşi, marea majoritate a urbaniştilor s-a situat pe o poziţie realistă, progresistă, umanistă. Urmează rapoartele şi discuţiile la tema a doua a congresului. Prof. L. Tome] (R.P.B.) a expus raportul asupra principiilor legislative, economice şi sociale ale ur banismului în URSS, în ţările Europei Orientale, în China şi în R.D.P. Coreeană. Raportorul a arătat că în aceste ţări. proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie, absenţa proprietăţii funciare private sau limitarea ei, caracterul planificat al economiei naţionale sînt la baza legislaţiei urbanistice. Sarcinile urbanismului sînt rezolvate ţinîndu-se seama de nevoile tuturor cetăţenilor şi nu de interesele unei clase sau ale unui grup izolat. In ultimă analiză, grija faţă de om este obiectivul principal al politicii ţărilor socialiste şi în materie de urbanism. Cu toate acestea, arată | ■' CONGRESUL INTERNAŢIONAL AL ARHITECŢILOR 193 *" ™f deParte raportorul, nu trebuie să se creadă de aici că în aceste ţări nu apar şi dificultăţi in realizarea planurilor urbanistice. Printre .aceste dificultăţi L Tomef ci tează : modificarea planurilor de construcţie şi a obiectivelor de investiţii dărîmarea edificiilor vechi în vederea reconstrucţiei, etc. Pentru Europa Occidentală, Scandinavia şi Statele Unite, a raportat asupra acestei de a doua teme a congresului, prof. R. Hlllebrecht din R.F.G. El a arătat că rezolvarea sarcinilor actuale ale urbanismului este destul de anevoioasă în regimul pro pnetaţu funciare private şi că această problemă a încetat de mult să mai fie o problema pur tehnica, pentru a deveni o problemă extrem de importantă de politică generala. R. Hillebrecht a cerut ca urbaniştii şi arhitecţii să apere cu maximum de dîrze.ie dreptul de a nu depinde în munca lor de interesele private ale proprietarilor funciari De asemenea a arătat necesitatea de a se intensifica popularizarea problemelor urbanismului şi a se menţine legătura între -arhitecţi şi opinia publică. In rezoluţia celui de al V-lea Congres UIA, s-a subliniat,' printre altele- în epoca noastră de imense transformări sociale şi de succese fără precedent în ştiinţă" şi tehnica, a apărut de mult timp necesitatea de a se asigura oraşelor o dezvoltare armonioasă bazată pe previziuni ştiinţifice. Această desvoltare va trebui să respecte următoarele principii : 1) Sistematizarea teritoriului naţional şi planurile de sistematizare a oraşelor. Pentru utilizarea deplină a tuturor resurselor ţării, considerate în ansamblu este necesar să se stabilească un plan naţional de sistematizare care să cuprindă repartiţia industriei şi a celorlalte activităţi. Acest plan va fi baza extensiune! oraşelor existente, a construcţiei de oraşe noi şi la nevoie de oraşe satelite. Este necesară limitarea creşterii oraşelor mari ; 2) Structura oraşului. Proiectarea şi construcţia fiecărui oraş trebuie să fie făcută după planuri directoare pe termen lung şi după planuri de detalii pe diferite etape. Aceste planuri vor prevedea elementele principale ale structurii : locuinţe, zone de muncă şi administraţie, spaţii verzi, circulaţie şi servicii publice ; 3) Locuinţa. Locuinţa trebuie să fie concepută pe baza unei unităţi de ansamblu în cadru! unei colectivităţi umane, dimensiunea ideală a unei astfel de unităţi fiind determinată în J funcţie de date reale, economice, geografice şi sociale ; ]l 4) Circulaţia. L Creşterea uriaşă a numărului de vechicule cere să se ia măsuri în vederea asi- }" Surar" traficului viitorului, fără a face de nesuportat viaţa locuitorilor Dificultăţile J circulaţiei urbane trebuesc combătute în acelaşi timp prin toate mijloacele disponibile; j 5) Estetica urbană. I Oraşul nu trebuie să răspundă numai unor cerinţe funcţionale tehnice, econo- mice şi sociale. El trebuie să conţină acele valori estetice care îi vor da personalitatea şi cu care locuitorii săi se vor identifica. Sistematizările rigide şi standardizarea elementelor de construcţie pot genera monotonia. Este esenţial ca toate eforturile să fie concentrate în vederea obţinerii unei cît mai mari varietăţi în dispoziţia clădirilor, în utilizarea materialelor, a culorii şi încadrării în peisajul înconjurător. Urbanismul nu exclude din programul său monumentalul, dar în zonele de locuit şi chiar în centrele locale, obiectivul principal trebuie să fie crearea unor cît mai plăcute condiţii de viaţă ; 6) Aspecte legislative, economice şi sociale ale realizării. 13 — Viaţa Romînească, nr. 8 194 HORIA MA1CU In ori ce economie planificată, este indispensabil să se obţină o coordonare a planurilor de urbanism de lungă durată cu planurile de sistematizare regionala ş, planurile directoare de dezvoltare a oraşelor. Succesele urbanismului modern suit de ne-coLput fără un sprijin activ al ştiinţei. Este absolut necesar sa se ceara ,ns .tutelor de cercetări ştiinţifice şi academiilor care se ocupă cu planificarea şi construcţia oraşelor, o punere la punct a principiilor urbanismului modern, ţinînd seama de desvoltarea progresului ştiinţific şi tehnic ; 7) Aspectul tehnic al realizării. Arhitecţii se angajează cu hotărîre pe drumul industrializării construcţiilor. Ea singură permite obţinerea celor mai bune rezultate în folosirea resurselor, a oamenilor ŢI materialelor. Avem certitudinea că .industrializarea va da naştere unei estetici no,, corespunzătoare epocii noastre. Fiind legate de interesele vitale a sute de milioane de oameni, iar rezolvarea lor angajînd generaţiile viitoare, se impune ca problemele urbanismului contemporan să fie înţelese atît de straturile cele mai adînci ale societăţii, cît şi de guvernele ţarilor respective. Apare însă clar că fără colaborarea tuturor popoarelor într-un spirit de înţelegere mutuală şi într-o lume a păcii, condiţie primă a oricărei activităţi constructive în acest domeniu, nu se poate realiza nimic. Concepută în acest spirit, rezoluţia a fost adoptată de Congres în unanimitate. Am convingerea ca Uniunea Arhitecţilor din R.P.R. va şti să folosească şi sa propage în masa arhitecţilor, în opinia publică, rezultatele deosebit de importante pen-, tru ţara noastră ale celui de al V-lea Congres Internaţional al Arhitecţilor. CRONICA LITERARĂ I. D. BĂLAN DAN DESLIU: „CEVA MAI GREU" VICTOR TULBURE: „CORNUL PĂDURARULUI" Poezia militantă, partinică, pătrunsă de un vibrant patriotism socialist, a înflorit, în anii regimului democrat popular, sub pana celor mai buni poeţi ai noştri. într-o vreme cînd cîţiva dintre poeţi, furaţi de mirajul unei false originalităţi, au făcut loc, în nodurile literaturii noi, influenţelor ideologiei burgheze, practicînd o poezie cu tematică minoră, egotistă, evadînd din frumuseţile realităţii socialiste într-un univers subiectivist, meschin şi sărăcăcios, •— Dan Deşliu şi Victor Tulbure, alături de cei mai mulţi reprezentanţi de frunte ai liricii noastre, au rămas credincioşi tradiţiilor unei poezii combative şi partinice, iubite şi apreciate de cititori. Spiritul polemic, împins pînă la vehemenţă uneori, din Artele poetice prezente în volumele „Cornul pădurarului" de Victor Tulbure şi „Ceva mai greu" de Dan Deşliu, privite în aceste circumstanţe, capătă o semnificaţie specială. Aceasta cu atît mai mult, cu cît pentru apărarea purităţii ideologice a frontului nostru literar, cei doi poeţi, fiecare cu mijloace proprii, au pus aceeaşi ■înflăcărată pasiune care ne-a cucerit altădată, cînd citeam sub semnătura lui Victor Tulbure răscolitoarea şi tragica „Baladă a tovarăşului care a căzut împărţind 'Scin-teia" sau sub semnătura lui Dan Deşliu amplele poeme eroice „Lazăr de la Rusca" şi „Minerii din Maramureş". Talentaţi colegi de generaţie, aflaţi pe aceleaşi poziţii ideologice, slujind aceloraşi idealuri măreţe, Victor Tulbure şi Dan Deşliu ilustrează, prin individualităţile lor distincte, largile posibilităţi de afirmare a diverselor personalităţi poetice în cadrul metodei realismului socialist. Se afirmă odată în plus adevărul că ideologia mar-xist-leninistă nu nivelează talentele, nu le aduce la un numitor comun, cum susţin inamicii literaturii noastre noi, ci crează condiţii optime de înflorire. * * Nu odată, poezia cu profunde rezonanţe de baladă a lui Dan Deşliu a fost întîm-pinată cu neîncredere şi ostilitate de un grup restrîns de „rafinaţi" care, în numele modernităţii, al inovaţiilor poetice, îi obiectau caracterul, aşa zis, vetust al formei, prozodia care urma experienţa clasicilor şi a folclorului şi respecta logica bunului simţ. Nu vom stărui prea mult în tonul polemic, deoarece poetul însuşi, convins că lupta împotriva influenţelor ideologiei burgheze nu este numai o chestiune personală, a dat acestora direct, în repetate rîn-duri, într-un vers dens, cu reale valori gnomice, răspunsurile cuvenite : De ce să-nvinuiţi pe cîntăref că strune vechi le despăienjeneşte slăvind contemporane frumuseţi ? Cu lăncile aheilor, fireşte, azi doar nebunii-ar merge la asalt, dar hexametrul nu se rugineşte! (,,Aşa şi tu") 13* 196 I. D. BĂLAN Poet înnăscut, rapsod al vieţii contemporane: Sînt jiul vremii mele — deci şi părinte sînt al zilei care vine aicea, pe pămînt; şi paşii mei şi versul şi dorurile-mi toate să le dezleg de lupta cea mare - nu se poate, Cum nu poţi rupe văzul de-a ochilor lumine, cum nu e cu putinţă să mă despart de mine... („Meditaţii") Dan Deşliu n-a căutat niciodată inovaţia poetică în „manuale sau şcoli de poezie", nici în ştiinţa meşterilor „care jertfesc şi sensuri şi patimi unei rime" sau a „bolnavilor de imagini de tot extravagate". A înţeles, ca şi alţi poeţi valoroşi ai generaţiei sale, că noutatea poeziei cu adevărat contemporane nu constă în izolarea inti mistă, în renunţarea la culoare pentru nuanţă şi la claritatea logică pentru penumbra pretins sugestivă. Nu goana după năluca unei originalităţi în sine, ci dragostea de viaţă, de partid şi de poporul muncitor i-au călăuzit paşii prin labirintul poeziei. Dan Deşliu inovează nu de dragul inovaţiei, ci din nevoia de a oglindi cît mai bine viaţa, de a exprima cît mai exact gînduri şi sentimente contemporane. Bun cunoscător de poezie romînă şi universală, poetul, cînd e vorba să-şi mărturisească dascălii literari, îl numeşte cu rnîndrie pe cel mai vechi, pe cel mai bun, mai talentat şi mai înţelept dintre ei, folclorul : Pe mine, dacă-i vorba — m-a educat un fluier, ca iarba să mă leagăn, ca viforul să şuier, să clocotesc asemeni prăpastiei de ape, să lunec lin, ca umbre de visuri peste pleoape. Şi bici să fiu, ce arde, şi boare ce mîngîie, nu însă vreodată mireasmă de tămîie, şi pînă cînd ţărîna o să-mi cuprindă pieptul, şi dragostea şi ura să le rostesc de-a dreptul. („Simplu" ) Francheţa, atitudinea fermă în faţa vieţii, fără complicaţii sentimentale mic burgheze, constituie caracteristici de seamă ale poeziei lui Dan Deşliu. Volumul de versuri „Ceva mai greu" confirmă odată, în plus, combativitatea poetului, dăruirea sa luptei poporului condus de partid, pentru împlinirea idealurilor revoluţionare; totodată, cartea aceasta de versuri compusă din mai multe cicluri: „Sub .scutul zînei Calliope", „In linia întîi", „Mic intermezzo transoceanic", „File din carnetul de reporter", „Cîntece de scafandru", ne relevă un poet în plin progres, stăpîn pe noi mijloace de expresie şi pe-un univers poetic incomparabil mai întins şi mai bogat decît cel din volumele anterioare. Varietatea mijloacelor de expresie nu e însă la el un produs livresc, confecţionat după modă ; ea se găseşte în indisolubilă legătură cu bogăţia tematică a cărţii, cu concepţia avansată a poetului asupra unor probleme fundamentale ale actualităţii: lupta pentru construirea socialismului şi apărarea păcii, demascarea putreziciunii lagărului capitalist, noile relaţii dintre oameni în -societatea noastră, caracterul de clasă al artei, etc etc. Cînd subliniem caracterul inovator al cărţii lui Dan Deşliu ne gîndim, fireşte, în primul rînd la poezii ca „Formulele rachetei", „Divizia noastră", „Ceva mai greu", excelentul „Cîntec de ruină", „Seara în port", „Colţ newyorkez", „Dealul florilor' şi eminesciana dar încîntătoa-rea „Edel-weiss", care, influenţată de „O, rămîi", descoperă totuşi laturi cu totul surprinzătoare -ale talentului său : A fost odată un băiat şi semăna cu mine... Dar o fi fost cu-adevărat, mai ştie cine ? O, dragă, adă-l înapoi, să-l mai revăd o oară, senin, sfios, aşa ca noi, odinioară. CRONICA LITERARA 197 „Ceva mai greu" este un cînt grav şi eroic, închinat masei de eroi anonimi ai partidului. Inovaţia poetică, aplicată aici pe o structură folclorică, a dat naştere unui nou ton de poem-baladă, mai cadenţat şi mai plin de expresivitate: Numele tău il ştie vîntul Aud, în seri de primăvară, că-mi bate-n geamuri murmurîndu-l ca pentru sine murmurîndu-l... şi tainice din cale-afară, stelele cată din trecut spre locul unde te-aruncară, tovarăşe necunoscut, neoamenii, odinioară... Şi totuşi, locul nu 'se ştie: pămîntul a rămas tăcut, ca tine, pentru veşnicie. Ceea ce impune însă în mod deosebit volumul lui Dan Deşliu, este, fără îndoială, acel puternic „Cîntec de ruină" şi acele patru poezii din „Mic intermezzo transoceanic", care constituie (împreună, pe de o parte, o izbutită satiră anti-imperialistă şi, pe de .alta, o- emoţionantă manifestaţie de prietenie pentru poporul muncitor din Statele-Unite ale Americii. Este interesantă şi construcţia poemului. El porneşte solemn cu un anumit ceremonial livresc, de la apariţia „nălucii surpatului tărîm", a „supremei cotoroanţe", al cărei chip este excelent înfăţişat printr-o aglomerare de termeni chemaţi să exprime scîrba şi oroarea, în genul limbajului poeziei argheziene, avînd însă aici o .funcţie estetică nouă : In cicatricea gurii cîrmlzul s-ar părea că-i sînge stins... Crăpate sigilii de văpsele pecetluiesc al feţii linţoliu de piele... Da-n scoică de ureche, — scrlpeşte o peruzea ! Din creştet, laţe rare, coclite, verzulii tribut senilităţii şi modelor cocote, se scurg pe rîpa frunţii spre gemenele grote, partalele acelei adinei împărăţii. Accentuînd sarcasmul şi liniile care compun chipul „supremei cotoroanţe", poetul trece la a doua parte a poemului ridicînd cazul particular la o valoare de simbol : Apariţia închipuie „ruina", decăderea şi putreziciunea imperialismului agresiv. Priviţi momîia-n falduri, cavoul voiajor! Ti admiraţi dantela corsajului — relicvă, pamponul pe stafida ce-i ţine loc de tigvă, spinarea cocîrjită, scheleticul picior! Nimic al ei! Izvorul fiinţei din fiinţă i l-a secat dezmăţul, pîrjolul timpuriu : Sodomă preschimbată în boabe de pustiu Pustiuri azi să nască mai are azi putinţă! Pe un alt plan, în opoziţie cu decrepitudinea lumii burgheze cu acea ruină în mătasă sortită irevocabil pieirii, poetul urmăreşte cu simpatie şi încredere curentul viu, sănătos al poporului muncitor din Statele Unite ale Americii : Prin valuri de mulţime sub clar de lună rece, necontenit răzbate, pieirii nesupuse, de numere şi astre şi farduri — mai presus curentul din adîncurl — şi care nu se trece... Bulboanele Rulnii zadarnic dau să-l soarbă: America durează în oamenii cei vii ai marilor viteze al vastei fantezii, ai jazului şi grevei şi firelor de iarbă... Pe nesimţite, într-un chip firesc, se produce trecerea într-un al treilea plan, care stigmatizează cu vehemenţă mentalităţile vecni, reacţionare, pe „domnişorii" şi „filfizonii" decăzuţi de la noi, pe duşmanii care cad în extaz în faţa ruinei imperialiste. Satiră virulentă la adresa imperialismului muribund, caldă pledoarie pentru internaţionalismul proletar, necruţătoare demascare a rămăşiţelor capitaliste, a mentalităţii care ne mai încurcă drumul în ţările socialiste — poemul „Cîntec de ruină" e unul din exemplele cele mai reu- 198 I. D. BALAN site ale poeziei noastre pe teme nemijlocit politice. . . s Dan Desliu cultivă o poezie politica, eroică, străbătută de un vibrant patos revoluţionar. De aici tonul cîteodată de retor declamativ, expresia frusta, tara arabescuri inutile. Unii, ignorînd temperamentul tumultos al poetului, nu s-au împăcat cu acest stil, calif icîndu-1 de grandilocvent, ceea ce e exagerat chiar dacă poetul cade cîteodată în verbiozitate. Participarea directă, activă a poetului la viaţa poporului muncitor, la elanul său în construirea socialismului, cere şi impune adeseori o tonalitate poetică plină de elocinţă. Ciclul ,File clin carnetul de reporter" nu e întru totul isbutit, nu din pricina declamaţiei retorice — cum crede cronicarul „Contemporanului" - ci dintr-o insuficienta adîncire a problemelor esenţiale din realitate, care-1 determină uneori să înlocuiască imaginea bogată, vie, convingătoare cu o anume discursivitate care împinge poezia spre cronica rimată : Adică, pe ne pusă masă, stimabililor — ce scandal! Egiptul excolonial v-a cam expediat pe-acasă... Un gest oricît piramidal! In fond, ce importanţă are unde-i acest Canal faimos? Dacă-i să judeci serios, e unde e din întîmplare, de Londra niţetuş mai jos. cum se întîmplă în „Elegie la mormîntul companiei Canalului de Suez" sau spre proza versificată ca în prima parte din „Evocare" : Aţi vrut să interziceţi, pe cît mi-aduc aminte, încă de mult această mişcare înainte, şi-aţi imitat, ca astăzi, pornirile bolnave a craiului cel antic, pierzînd a sale nave în valurile mării — fi poruncind să fie bătută cu vergele gigantica stihie. Aşa în noaptea brună ce încă ne brăzdează memoria — începe spectacolul de groază! ca şi acum — cu mirul justiţiei se unge, călăul — securea ce va scălda-o-n sînge, şi prima lovitură, la fel -o-ndreaptă zbirii spre cinstea, raţiunea, mîndria omenirii. Păcat 1 „Evocare" are în partea finală un remarcabil tablou al ruinelor hitleris-mului, emoţionant şi plin de plasticitate: Acolo, (la Berlin n.n.j pe-o limbă de pămînt, privit-am lungă vreme stafia tristei vetre a fuhrerului: claie de zgură şi de pietre pe-un cîmp arat cu tunul... Nimica altceva din cel ce împăratul planetei se visa. Doar bălării deasupra creşteau... Era spre seară, şi mirosea maidanul a mirişte amară; 'şi soarele de sînge sub Brandenburgertor murea treptat... Şi singur şedeam, nemişcător, în liniştea adîncă de asfinţit de lume... Şi-o cucuvaie parcă zicea cuiva pe nume. Bogat şi variat în tematică, profund actual şi însufleţit de un autentic patos revoluţionar, volumul „Ceva mai greu", desvăluind şi adîncind trăsăturile specifice ale poeziei lui Dan Deşliu, este o incontestabilă izbîndă a poetului şi a poeziei noastre noi. Ceea ce spunea odată Lamartine despre Homerul Provanţei Frederic Mistral, ară-tînd că sub pana poetului ţăran din satul Maillana „O ţară a devenit carte", s-ar putea spune — desigur, exagerînd puţin — şi despre „Cornul pădurarului" al lui Victor Tulbure, mai cu seamă dacă-1 privim în strînsă conexiune cu volumul „Lauda patriei". Căci într-adevăr, poetul care-a „prins putere pe-un picior de plai" — cum însuşi zice în „Refuzul elegiei" — se simte legat cu toate fibrele existenţei sale de patria socialistă, de trecutul glorios al poporului, de ţara care cu livezile, pădunle şi apele ei, cu florile şi gîzele, cu oamenii CRONICA LITERARA 199 de la munte şi de la mare, de azi şi de altădată, constituie principala sa sursă de inspiraţie poetică. Poetul cunoaşte inima şi fizionomia ţării ca pe-o fotografie intimă. Ii sînt familiare „viscolele romîneşti", a ascultat „vîntu-n coame de stejari", a văzut „zăvoiul (...) cu ierburi şi cucute", ştie gustul murelor coapte pe rugi, mirosul frunzelor de primăvară, a văzut legănarea macilor, a griului şi-a romaniţei de pe cîmpuri, îi sînt dragi munţii : (...în Bucegi nu-s brazi să nu-i cunosc" — mărturiseşte poetul — „Şi nici o frunză, nici o căprioară"). Pentru Victor Tulbure patria este expresia frumuseţii desăvîrşite; brodat cu fir de basm şi de legendă, chipul ei îl vrăjeşte, îi robeşte sufletul şi-l umple de admiraţie : Scump şi dulce plai al Babei Docilii, Ţară ca Ileana Cosînzeana, Ml-al robit şi sufletul şi ochii, Mi-al vrăjit şi inima şi geana. Au ce dor pe drumul tău mă pierde Şi ce dor pe pragul tău m-adasiă, Pe pămîntul ca o apă verde, Pe sub cerul ca o apă-albastră ? ...Unde paşii-mi duc, e cald pămîntul! Ochii unde mi-i arunc e ţara („Ţara") Victor Tulbure, ca şi Coşbuc, de pildă, se simte fiul acestor plaiuri nu numai într-un sens strict geografic, ci structural : Plămadă sînt din lutul romtnesc Pe el îmi port şl dorul şl mîndria. Nu clipa, nu-ntîmplarea ci — firesc — De-acest pămînt mă leagă veşnicia. („Obîrşie" ) Prin poezia sa patriotică, în care se încheagă într-o unitară armonie dialectică, chipurile unor veacuri eroice din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat de zilele noastre, cu prezentul în care oamenii construiesc o lume nouă, poetul sugerează plastic însuşi . mersul istoriei poporului nostru spre socialism. Există o continuitate a luptei, a jertfei celor umiliţi şi exploataţi, un fel de ştafetă a generaţiilor în permanentă goană după mai bine, după fericire. Ideia aceasta, atît de frecventă în poezia lui Victor Tulbure, (vezi „Barda", „1907", ,,Pe dealul Plevnei"), se realizează mai ales, într-o imagine artistică unitară şi emoţionantă, în poezia „Sub steag". Ca pe-o peliculă de film, în care vibrează un puternic lirism, poetul rememorează, în momentele ei esenţiale, istoria de lupte şi suferinţe a strămoşilor, traşi pe roată la Bălgrad, fremătiînd în clocot revoluţionar la Islaz, ucişi în nouă sute şapte sau împuşcaţi în treizeci şi trei. Corelaţia dintre trecutul eroic şi prezentul socialist ne apare astfel organică şi firească. Scriind despre trecut, poetul nu e un simplu „laudator tempori acti" ; prin intermediul trecutului el subliniază şi mai mult măreţul rost istoric al prezentului, în care poporul muncitor, sub conducerea partidului, realizează visul de fericire al celor ce „dorm de mult sub ierbi, sub flori, sub pruni" : i Mă mîndresc că-i la sfîrşit de-alean. Sărăcia noastră seculară zice poetul în „Autobiografie" Şi că aspre palme de ţăran Cartea mi-o cuprind ca pe-o comoară. Partidului, ca împlinitor al unui vis de fericire nutrit de veacuri, ca educator al patriotismului socialist, poetul îi închină versuri de o cuceritoare sinceritate: Şi-s oştean sub steagul tău de pară şi-l urmez la bine şi la greu. Căci fierbinte dragoste de ţară mi-a turnat în piept, partidul meu! Sentimentul patriotismului socialist întăreşte şi mai mult internaţionalismul proletar, sporeşte dragostea poetului pentru celelalte popoare : Din cîmpul strămoşesc putere sorb, II ar, îl seamăn, îl culeg, îl treier. 200 I. D. BALAN Dar din pridvorul meu de sub Carpal, Spre lumea largă zvirl o porumbiţă, Să zboare spre măslinul depărtat C-o cetină în plisc, c-o românită. Poet al amintirilor personale şi-al evocărilor istorice, cu puternice rezonanţe sociale, Victor Tulbure e în acelaşi timp în tot ce scrie un cîntăreţ al actualităţii, al oamenilor care zidesc o lume nouă. Amintirea pentru el nu e un refugiu în trecut, nu e clorul de evadare în abstracţiuni, ci un prilej de semnificative antiteze: Ce amintire fruntea ţi-o apasă ? Ce umbră te mai bîntuie poete ? — Pe lume cobora o ceaţă deasă, 'Stihiile se-ncolonau în cete. Urmează o admirabilă evocare a anilor de război, cu spaima, deznădejdile şi dezorientările lor, cu orizonturile vieţii întunecate de permanenta ameninţare a morţii. Se evocă în versuri dramatice o chinuitoare rătăcire la răscruci de drumuri istorice. îşi regăseşte rostul vieţii prin întîlnirea cu partidul: ...Dar am simţit cum mîna ta m-atinge Şi-mi răscoleşte vllvătăi în sînge I Şi-am auzit cum vocea ta despică Stihia, poruncindu-mi: te ridică! Cînd rînduirea putredă se sfarmă, Poetul să nu zacă, să nu doarmă! Şi dină să-ţi desluşesc de-aproape faţa, Minune, ochii ce-au putut să vadă: Se rumenea în ţară dimineaţa Şi-n mîini aveam o torţă şi o spadă! Tn construcţia poeziilor sale, după evocarea amintirii, .îndeobşte realizată cu o rară expresivitate, urmează cîteva strofe de sinteză, în care se precizează poziţia poetului, prin care poezia îşi cîştigă adevărata ei semnificaţie : Era în patruzeci şi patru anul! Partid iubit sub steagurile tale, De-atuncea bat o neîntoarsă cale De-atunci stăpîn îmi eşti. Şi ţi sînt oşteanul Ce se căleşte în focul luptei grele. ...Aceasta e mîndria vieţii mele. Poate cea mai izbutită piesă din volum, cea mai densă şi mai profundă, capabilă să ilustreze de minune calităţile remarcabile ale poetului este poezia autobiografică „Douăzeci de ani". Poet profund social, Victor Tulbure în pragul celor douăzeci de ani nu-şi plînge mărunte dureri personale şi deşi se află în tranşee ameninţat de moarte e animat de conştiinţa propriei valori şi de o imensă dragoste de ţară : Mă încument, totuşi, pe cîmpii de nea, Moartea de-mi trimite ordin de chemare, Ţară, întorc slava şi cinstirea ta, Să le scriu cu roşu, ca pe-o sărbătoare. Poate miine-n holde, fete de ţărani îmi vor stânge macii sîngelul fierbinte... împlinesc azi, ţară, douăzeci de ani — Uită-te la mine, cu luare-aminte! După un deceniu şi mai bine, ţara, care a găsit în el pe unul dintre cei mai înzestraţi cîntăreţi ai săi, îl priveşte într-adevăr cu luare aminte şi cu dragoste. Căci poezia lui Victor Tulbure are o calitate rară, fundamentală, care constă într-un pronunţat caracter popular. Oamenii se regăsesc în ea ca-n propria lor amintire. In formaţia spirituală a lui Victor Tulbure, graiul popular şi folclorul, utilizat în spiritul celor mai bune tradiţii ale liricii noastre, conjugate armonios cu remarcabila sa sensibilitate artistică, intră ca trăsături esenţiale : Şi-am purces — la baştină plugar — Să-ţi brăzdez ogorul, poezie... Dascăl mi-a fost graiul popular Şl-un moşneag ce nu ştia să scrie. (Autobiografie) Dar în „Cornul pădurarului" nu mai e vorba de o influenţă vizibilă, oarecum exterioară a folclorului. Creaţia populară de data asta e asimilată cu .atîta pricepere în expresia proprie, încît nu-i simţim pre- CRONICA LITERARA 201 zenţa decît in mesajul intim, în rondul etic ai poemelor. E în lirica lui Tulbure o anumită sîătoşenie fermecătoare, care n-are nimic comun cu încrîncenarea tradiţionalistă ; stăruie peste tot o omenie de esenţă populară, care dă creaţiei sale un remarcabil profil poetic, lată cîteva versuri : Deschide poarta fără teamă. Zăvozii i-am deprins cu omul îmi voi lăsa departe treaba. Nu-s zilele In sac băgate Pe prispă te-oi pofti la cină, cu masa plină de bucate — Căci azimă a dat ogorul şi gîrla peşti şi fructe pomul („Poartă deschisă") Sau acea sfioasă „Omenie", care într-o atmosferă de odă horaţiană vorbeşte atît de emoţionant de largheţea şi frumuseţea sufletească a omului din popor : E uşa fără lacăt şi clinii nu te latră ; Stăpînul te îmbie să vii pe lîngă vatră Şi scoate din cămară ce are, ce nu are — Şi laie pe din două bucata flecare. Mai au vreun preţ atuncea, ospeţele-n palate, Sub lampioane aprinse şi draperii lăsate — Cînd tu, la cina noastră, tăcută şi tîrzie Cu noi. te-aşezi la masă, sfioasă omenie, Şi-mparţl aceeaşi pîine şi-aceeaşi poezie ? Expresie directă a dragostei de patrie şi popor, poezia lui Victor Tulbure, străbătută de un cald umanism socialist, închide deopotrivă în ea ura neîmpăcată împotriva duşmanilor şi a trădătorilor de ţară. „La groapa unui trădător", poetul rosteşte un blestem greu, plin de mînie şi indignare, în spiritul ceior mai izbutite blesteme folclorice : Pe groapa ta să crească mătrăgună Pe somnul tău să-ţi fie greu pămîntul, •Ocara şi blestemul împreună Să-ţi străjuie în beznă grea mormîntul! Pe el ruşinea despletită stele! Iar piatra dac-o fi să fie seacă Şi nici un fir de iarbă, colţ nu deie Nici un lăstun deasupra-ţi să nu treacă. Blestemîndu-i pe nemernici, poeziile din „Cornul pădurarului" înalţă un imn fierbinte oamenilor harnici, curaţi sufleteşte care, eliberaţi din robia capitalistă, pun temeliile unui veac mai luminos : De-apururi cinste harnicelor mîini Călite-n foc, asprite pe unelte — Ce ştiu să are şi să coacă plini, Să-ntindă peste fluvii poduri svelte; Brăţară n-au. Sînt mîini de om sărac. E scrisă urma de cătuşe-n ele C-au tras sirene prevestind alt veac Şi-n anii grei au strîns în pumni zăbrele. Cei mulţi şi drepţi căldura lor o ştiu. Şi mina tor spre-aceste mîini e-ntinsă Căci ele-nalţă o stea cu sclipăt viu Şl poartă-un steag cu flacăra nestinsă. („Mîinile de aur") Volumul lui Victor Tulbure nu întruneşte o prea mare varietate de teme, de unde la lectură dă o oarecare impresie de monotonie. Citit însă cu atenţie şi adîncime relevă totuşi o anumită varietate în unitatea tematică. E păcat că un poet de valoarea lui Victor Tulbure îşi autores-trînge uneori universul poetic la aproape o singură temă majoră. Exceptînd admirabilele, miniaturi, cuprinse în capitolul „Moartea cerbului", din care nu ne putem opri să nu cităm „Cireşul", un catren proaspăt de o rară gingăşie şi frumuseţe : Pentru ce aseară, undeva-n grădină, Cînd mai mult din joacă sau din întîmplare Ţi-am cuprins în braţe tînăra tulpină, A roşit cireşul ca o fată mare ? — volumul „Cornul pădurarului" este pîndit de o oarecare stereotipie tematică inexplicabilă la un poet alît de sensibil, de bogat sufleteşte şi de legat de actualitatea vremii noastre. Nădăjduim ca în următorul volum Victor Tulbure va înlătura definitiv această impresie. Poetul, îndeobşte cu o gamă su- 202 I. D. BALAN fletească atît de bogată, rărnînînd un cîn-tăreţ al patriei şi al oamenilor care construiesc socialismul, dar nuanţînd şi apro-fundînd mai mult temele, va ajunge să dea cartea de căpătîi a vieţii lui, despre care să se poată rosti, fără să fie nevoie de nici o exagerare, elogioasa expresie