CUPRINSUL CICERONE THEODORESCU : Balada despre micul general ; Baiul Jurnalistului ; Arături de toamnă ; Pastel ; Ploaie ; Lipitori........; 9 RADU BOUREANU : Cromatica ; Călătoreşte ; Zne....... V. Em. GALAN : La răzeşi (povestire-fragment) HORIA LIMAN : Porcii SILVIAN IOSIFESCU : Genuri şi specii literare.......• PAUL GRANEA : Universul comuniştilor........ I. D. BĂLAN: Poezia politică • • ;. literare marxist-leniniste HORIA BRATU: Ţinuta ştiinţifica şi limbajul cnticu meiaic EUGEN LUCA: „Casa şoarecilor" . • • • ■ ^ ■ provincie . LIVIU CALIN: Tendinţe nesănătoase intr-o publicaţie uieraid v oo AL ANDRITOIU : Miting...........' .56 ION HOREA: Spre ziuă............ 58 61 CRISTIAN SIRBU : Stanţe ........... . . 63 DRAGOS VICOL: Porunceşte omul . 64 FLORENŢA ALBU : Ghiuverle ; Noi am adus -ploaia....... 66 VALERIA BOICULESI : Oraşul acesta........ 68 78 TADEUSZ ROZEWICZ : Şesul (în romineşte de Toma-George Maiorescu) . POEŢII LUMII VL. MAIAKOVSKI : Tînăra gardă (în romineşte de Mihu Dragomir) . . CRONICA IDEILOR AL. TANASE : Critica unor concepţii revizioniste despre rolul statului în capitalism ^ şi socialism (II)........... DISCUŢII GR. SMEU : Împotriva unor vulgarizări idealiste asupra .artei . . • • SCRIITORI ŞI CURENTE AL. OPRE-A : Denaturări în interpretarea vieţii şi operei lui Panait Istrati . TEORIE ŞI CRITICĂ 94 98 113 122 127 131 139 147 BRUTUS: R ein arm area literară PUNCTE DE REPER MISCELLANEA Pag. NiŞtC Sfc^^ taţtmpinarea Congresului ■nare teoretică şi îndrînSî^c ă"ft St^ A^"1/^^Indru-gator în acelaşi timn" ■ r , * , ,asaslnata , „Admirabil şi resoin- meratură ?om?nă ; Pentru^lfflm moderaismu,ui = U" —urs şcola/de CARTEA STRĂINĂ PAUL ALEXANDRU GEORGESCU : Vesmînt CĂRŢI NOI ^^VD^^C^^^^} de călător; Reflect de cititor" ™S PRIBOI: Asztalos"Is?ÎSa„AielS1UlU, ^ iUi Camil Petrescu" B ELVIN Tm^Y : VaS/ie Nic0iescU : "E~" - suite lirice şi teatr" RADU ALBALA Tin ^at0l'n' : "P°nica m'or biet'i îndrăgostiţi" ' «adu ALBALA . Un precursor al romanului de aventuri Apiileius REVISTA REVISTELOR — din ţară — „Scrisul bănăţean" Nr. 5/958; „Gazeta Literară" _ s,Ruskaia ară" — iunie 1958 de peste hotare — 150 155 spaniol pentru poeziile lui Eminescu 168 173 174 176 178 180 182 184 186 187 188 Nr. sr^jr^^ seta;Nr- ^ 1958; „Jeune Afrique" ; „The London MagaS^ ^itg^™1"' 192 195 1 CICERONE THEODORESCU BALADA DESPRE MICUL GENERAL Variantă Troieşte păturită-n gînd Cîte-o poveste-adevârată Şi-n amintire picurînd Asculţi o lacrimă uitată... Căzuse-acolo, sub un zid, — Copilul, la pămînt cu faţa, în Bucureştiul năruit Din care dispăruse viaţa. Mai văd, printre uscate flori, Sub bombe, în ruini, o casă. Zăceau, sub zid, doi pantofiori: De-acolo n-au putut să iasă. Cu-obrajii-n palme, la pămînt, Mai văd copilu-ascuns de moarte. Şi-alături văd jurnalu-n vînt: Se joacă, singur, mai departe... Făcuse din jurnal chipiu — Chipiu cuminte, de hîrtie, Şi-aşa de mîndru şi hazliu Se bucura de. jucărie! De micul general mi-e dor. Mereu mi-l voi aduce-aminte. Mereu, în faţa ochilor, Doi pantofiori merg înainte. Cu slove mari scria-n jurnal De crime, de război, de moarte. Scria — dar nici un general La patru ani nu ştie carte! CICERONE THEODORESCU In faţa ochilor mereu Doi pantofiori merg înainte... De tine, generalul meu, Mereu ne vom aduce-aminte. BAIUL FURNALISTULUl Drag mi-e mie omu-n lume Care-i place rîs şi glume! Dragă mi-este şi femeia Cînă, la bine ori la rău, Ea sclipeşte ca scînteia Luminoasă-n jurul tău... Că la greu nu zice pîs Şi-orice nor ţi-l depărtează Şi la bine ţi-a surîs Şi-ţi adaogă o rază. Eu ţin dragoste şi dor Omului surîzător. N-am plăcere şi n-am spor Lîngă om cicălitor. Ce vă spun aici în şagă Mie-mi stoarce multă vlagă, Ce vă spun aici cu gluma Mă glodeşie rău şi-acuma Că nevastă-mea, mi-e dragă, Dar e tare pisăloagă. Zice soaţa, Dă cu caţa, Zice aprig şi mereu Şi de-ar zice toată viaţa, Nu-mi dă pas să zic şi eu. Zice: — Furnalist eşti tu ? Zic : — Păi, furnalist sînt, nu ? Zice : — Furnalist, halal... Zic: — Întreabă la furnal. — Ce să-ntreb eu, măi prăpăd ? Eşti aici... Eu nu te văd P Cînd te chem să-mi faci şi mie Focul la bucătărie, Te cam uiţi la sohă-ntîi Şi pe gînduri cam rămîi, BAIUL FURNALISTULUI Te gîndeşti şi-o iei încet Parcă-i mare marafet, Şi-i spui focului poveşti Şi-l descînţi şi-l moşmondeşti Şi-i asculţi sporovăială — — Nu-mi mai fierbe mie oala... Şi te-apropii cu obrazul '— Nu-mi mai fierbe mie prazul! Focul tău, e cu dichis... ^ Dar cu ciorba mea s-a zis, Focul tău, e pe-ndelete... Ciorba, cucu, o mai vede. Cum, dai normă peste plan Cînd aici mă ţii un an ? Cu fruntaşii cum iei loc, Cînd nu ştii să faci un foc ? Of, ne-ndemînatec om, Zice... Nu pricepi nimic! — Bine că pricepi tu... zic, (Ca să vezi din ce ne luăm) Zice iar: ■— Tu n-ai habar! Fonta are Ea, răbdare, Să se-ncingă, să se coacă, ^ Dar cu soba nu-i de joacă! Nu-ţi mai dă, la prînz, mîncare... Drept e, cînd ea puse mina, Soba-şi cunoscu stăpîna : Zdravăn soba duduie! ...Şi nevasta suduie! — „Furnalist, auzi: Halal. Să se creadă... la furnal! Eu nu văd cum merge treaba? • Zău nu te pricepi... Degeaba". Zice : „Nu te supăra, Dar nu faci nici o para!" Zice, soaţa, Dă cu caţa, Zice aprig şi mereu Şi de-ar zice toată viaţa, Nu-mi dă pas să zic şi eu... ...Mulţi se-nchină La făină. Mulţi incai, Şi la mălai. CICERONE THEODORESCU Dar de ce să am eu vină Şi gîlceavă şi pricină! — Măi nevastă, tu, ia stai: Nu-i pe lume muncă proastă! Dă-o-ncolo cearta noastră... Ştii ce m-am gîndit eu P Hai, — Ca să nu mai fie bai — Tu să mă înveţi, mai bine, Foc la sobă cum se face Şi te-nvăţ şi eu pe tine Focul — la furnal, cle-ţi place. ARATURI DE TOAMNA Colinele mării sînt ini: mari stoluri, stau gata să zboare — cu brazdele proaspete, mii, ca şiruri adinei de cocoare. PASTEI In grîul adînc, sună valuri; în baniţa mării, grîu bun; şi lanuri de rapiţă pun medalii de aur, pe dealuri. PLOAIE Lung, sfîrîie ploaia, subţire, dineaer. Iar stuful o mătură grea de răcoare-i ce vîntură colbul din aer şi-mprăştie cîlţii. dogoarei. LIPITORI — „ Prea sfînta noroiului glugă trăgeţi-o adînc peste voi! Oricine vrea sînge să sugă, smerit să pîndească-n noroi!..." Vibrînd, lipitorile-n cor — ca nervii prin carne vibrînd _ spun patima putredă-a cîrdului lor prin mîlul cărnos şi flămînd. RADU BOUREANU CROM A TIC A Copacii-i văd albaştri-n amurg şi verzi în zori, De purpură în ceasul cînd soarele se stinge, De fildeş cînd lumina zăpezii îi atinge Cînd chihlimbar de raze străbate prin ninsori. Sînt apele albastre cînd cerul e deschis Şi e un ceas cînd marea se-ntinde violetă Şi e un ceas cînd apele-n lume sînt de cretă Sau ca o uriaşă petală de cais. Sub trecerea luminii văd dealurile sure Că-mbracă o cojoacă de fumurii berbeci Şi cum se urcă seara pe-albastrele poteci Şi suie toată noaptea din tufele de mure. In lanurile coapte carate vegetale, Crescînd pe lungi păioase de aur, unduind, Aramă duc cînd raze piezişe le aprind Şi strălucesc ca farmecul despletirii tale. Ca un inel de paşă e ochhd tău tur chin, Din pensulă muiată în lacuri de peruză; Şi rodia iubirii ţi-a sîngerat pe buză hi dinţii au reflexul gheţarului alpin. Pe merii verii sîngele toamnei a-ngheţat Şi sînt ciorchini de ambră, ce-nchid în ei tămîia^ Şi mai sînt meri cu obrazul mai galben ca lămîia în palme reci de frunze de verde matostat. Mai văd culoarea rece şi vânătă a urii Ce stinge policromica trenă de păun A primăverii noastre cînd iernile îşi pun Pecetia de gheaţă pe coapsele naturii. 10 RADU BOUREANU Aş spume că paleta e-n ochiul meu şi-n creier, Dar viaţa îmi aşează culorile, pe rină, In faţă, şi cu ele mă pomenesc pictînd, Şi-mi întregesc paleta cînd lumea o cutt&er. CALĂ TOREŞTE Călătoreşte-acuma o tonă printre astre Cu năzuinţa lumii spre lună sau spre Marte în timp ce grădinarii în negru frac de moarte Sub mari ciuperci de groază pe lume-ntind dezastre. Din gerul urii, versul, ca o lunară spadă Trăgînclu-l, să reteze plantaţia de crime însîngerat l-oi duce-n împerechieri de rime; Şi capetele hidrei să,cadă Ungă pradă. ZILE îmi place în calendarul inimii Să răsfoiesc sărbătorile, îmi place Pe orizontul amintirii Să văd cum flutură Steaguri culorile. Fiecare zi-i însemnată Cu slovă roşie, curată, Dar sînt şi zile Ce se desfac din linţoliu, Sînt zile ce vin din amintire în doliu. Le ştiţi aceste zile Ne umbresc cu-al lor nume, Se ridică mari dintre file Să le vadă înfiorate Privirile toate Din larga lume. Toate sînt zilele noastre Şi chiar cînd sînt arborii goi Trec peste sens şi contraste Cu largul lor freamăt de foi. ZILE Zile de luptă lovite, Carne căzînd Ungă vis, Rînduri de trupuri rărite Nu v-a fost ţelul ucis Noi l-am ajuns şi l-om duce Spre comunism, cum aţi vrut, Zile mereu înnodate Intre prezent şi trecut. Zile ce freamătă aripi Pentru giganticul zbor Ce-o să ne-nconjure steaua Care va fi luminată Şi de flacăra lor. V. Em. GA/.AN LA RĂZEŞI — Povestire — Fragmentul pe care îl publicăm mal jos este povestea unui tractorist, Ion Dohotaru. Autorul a auzit-o la o conferinţă regională de partid, in pauza pentru numărătoarea voturilor, ca un răspuni la o tntrebare-anchetă : ,,în ce împrejurări ai cunoscut primul comunist ?" 1. losub Prisăcaru mă tocmise în '46 la Iaşi. Căruţaş : avea harabaua lui, avea trei cai buni şi-şi ducea viaţa în grajdul unui birjar scăpătat... De lucrat, lucra mai mult nopţile : seceta intra .în al doilea an... foametea bătea la uşă... vremea speculanţilor, a „cozilor" şi a inflaţiei de după război era încă la început... negustorii jucau puia-gaia cu inspectorii Controlului Economic şi-şi tot mutau depozitele dintr-un loc într-altul... aşa că losub n-avea a se plînge în privinţa cîştigului. Eu, — salahor la dînsul. îmi dădea mîncare, îmi dădea un loc de dormit (în grajd lîngă el) şi, din cînd în cînd, îmi dădea cîte o zdreanţă să am ce îmbrăca. Aveam 19 ani; altceva — nimic pe lume. Tata murise în război. Mama şi fraţii, la fel : satul ne căzuse în zona frontului şi fusese spulberat de obuze. Un văr mai mare îmi luase pămîntul, două hectare : nefiind trecut pe numele tatii, zicea, se cuvenea să-i rămînă lui, nu mie. Bătătura casei dărîmate mi-o luase bunica dinspre mama : dacă n-ar lua-o ea, zicea, ar încăpea pe mîinile verilor. Am plecat încotro mi-au văzut ochii... Vărul, grijuliu, îmi făcuse rost de-o hîrtiuţă, ştampilată de nu mai ştiu cine, adeverind că „minorul sinistrat Dohotaru Ion" — adică eu — avea în octombrie 1944 şaisprezece ani, terminase şapte clase primare, era „element capabil a deveni util societăţii" şi „ar fi de dorit' ca oamenii de bine să-i acorde ocrotirea necesară". Pînă a da peste losub, în aproape trei ani, învăţasem ce înseamnă să trăieşti muncind pe apucate... învăţasem ce înseamnă să umbli fără căpătîi de colo-colo... Din cerşit sau din furat, nu-mi era dat să pot trăi. Aflasem şi asta. I-am muncit pe haraba, Ia Iaşi, şapte luni încheiate : din toamnă pînă-n primăvară. Şi totuşi, chiar spre sfîrşitul răstimpului, dacă m-ar fi întrebat careva cine-i stăpînu-meu, n-aş fi avut a răspunde multe. Ii ştiam numele —• şi încolo mai nimic. O fi fost târgoveţ, băştinaş al laşului ? O fi avut casă şi familie altundeva, în vreun sat ? Habar n-aveam... Niciodată nu l-am descusut. Gîndul de-a vorbi de la suflet la suflet cu losub Prisăcaru îmi era tot atît de străin ca gîndul de a vorbi cu turla mitropoliei ori cu vreun morman de moloz. Să-mi fi spus că-i născut acolo, cu haraba şi cai cu tot, într-un grajd LA RĂZEŞI 13 închiriat, aş fi ridicat din umeri şi, poate, aş fi gîndit că pentru dînsul era destul şi-atîta. Nici losub, de altfel, nu mi se vîra în suflet. La început doar, mi-a turnat nişte predici ţîrcovniceşti despre supuşenie, ascultare, răbdare şi cap plecat. Mă bombănea parcă numai din datorie, cu gîndurile aiurea, fără a crede măcar el că vreunul din cuvintele pe care le spunea merita într-adevăr să fie rostit. Atunci, temîndu-mă să nu-1 deprind pisălog, i-am tăiat apa de la moară luîndu-1 peste picior. — Vezi ? se miră, cu o nepăsare greu de înţeles pentru mine. Nu eşti supus deloc... — Oi fi su-scos, atunci, dacă nu-s su-pus. — Nu vorbi.aşa. Stăpînu-tău, se cheamă, te ridică din gunoi, iar tu... — Să mă arunce, dacă m-o fi ridicat. — O iei razna, bre ! De ce să te-arunce ? Cît munceşti... mde ! Spun numai că nu eşti plecat... —• Zi-mi să plec şi-oi fi plecat. Nu sîntem cununaţi. — „Să pleci" ! Nu-i vorba de asta... — Atunci hai şi-om vorbi de alta : pe murg 1-a ros hamul. îi pun păcură ? — Fie cum vrei tu... Unora, dacă nu le laşi hăţul slobod, nu trag I Sînt de tot soiul... — Sînt! Sînt şi cai... şi catîri... şi măgari... — Să fie sănătoşi! îşi încheie losub predicile, nepăsător, prefăcîndu-se a nu pricepe. Pe mine alte griji mă pasc ! Pentru el, cred, sub jocul meu cu vorbele se ascundeau cine ştie ce mărunte puteri drăceşti, străine şi potrivnice judecăţii lui greoaie —■ şi cu asemenea puteri nu catadicsea să-şi piardă vremea. Poruncile, totuşi, i le îndeplineam ; şi cu timpul căpătase atîta încre-dere-n mine, încît îmi lăsa căruţa pe seamă cu săptămînile. El, după ce tocmea cursele şi-şi lua banii (lucra numai plata-nainte) colinda oraşul de unul singur : făcea negustorie cu sacul, din uşă-n uşă — şi-i mergeau toate cum nu se poate mai bine. în rest, simţind amîndoi că n-aveam ce cîştiga cunoscîndu-ne, am trăit alături fără a ne cunoaşte. A trebuit să vie primăvara... a trebuit să ţipe deasupra oraşului, trei nopţi la rînd ,cocorii... şi-a trebuit să mă trezesc gemînd, în nopţile acelea... şi-a trebuit să-1 simt pe losub, alături, trezindu-se şi el gemînd, — ca să-mi dea prin cap gîndul că stăpînu-meu, ori cum ar fi fost, era poate, ca şi mine, ţăran. Nu ştiam, atunci, că ţăranii nici de gemut nu gem toţi la fel! A patra zi, într-o luni, cînd l-am văzut strîngîndu-şi calabalîcul (podul grajdului, ticsit de saci şi boccele, îl ţinea sub cheie) n-am mai întrebat încotro avea de gînd s-o ia. Credeam că ştiu. Nici el nu m-a mai întrebat dacă voiam sau nu să vin cu dînsul. Simţea, se vede, că eram hotărît să-1 urmez. 2. Cu popasuri cu tot, am horhăit pe drumuri pînă vineri seara. Căruţa, încărcată peste măsură, ne silea să mergem la pas. 14 V. EM. GALAN Drumurile, — bune şi uscate, cu praf de-o palmă, ca niciodată la începutul lui aprilie. Ogoarele, peste tot, — arse, pustii, triste şi tari ca piatra. Fîntînile, — adînci, cu pînza apei subţiată ; ca să adăp caii, legam de funie brîul lui losub, şi, nu odată, la brîul lui trebuia să adaug hăţurile. Prin sate, oamenii stăteau ca la prohod împrejurul plugurilor bune de nimic şi nu vorbeau decît despre secetă : fuseseră cîteva picături de ploaie prin octombrie... fuseseră c-îţiva fulgi şi prin decembrie... apoi nimic. Cui se încumeta să iasă ia arat, ori i se desfăcea plugul, ori, de nu, îi crăpau vitele. Secetă era şi-n Iaşi. Semnele foametei se arătau şi-acolo. Dar la Iaşi robinetele curgeau, cişmelele curgeau, depozitele negustorilor îmi păreau de nesfîrşit — şi jelaniile despre secetă pe-o ureche-mi intrau, pe cealaltă-mi ieşeau. Acuma însă, pe măsură ce oraşul rămînea la zile şi nopţi de drum în urmă, începeam să simt seceta ca pe o fiară vie ; îi simţeam ghiara înfingîn-du-mi-se în beregată — şi parcă-mi venea să strig după ajutor. Iar losub nu mai era losub. De luni pînă vineri, doar prin semne de mi-a spus cîte ceva : „Adapă !"... „Deshamă !"... „Poposim !"... „Surului pune-i piedică !"... „înhamă !"... O singură dată, călcîndu-mi pe inimă, l-am întrebat ce-1 roade. Mi-a făcut, aspru, semn să-mi ţin gura. în căruţă se urca rar, pentru puţină vreme, cînd îl răzbea somnul. Astfel, ca o aţîţare străină firii sale (sau, cel puţin, străină părerilor mele de pînă atunci despre firea lui) umbla ceasuri întregi, neobosit, la cîţiva paşi înaintea cailor. Mergea în neştire, legănîndu-se pe picioroangele arcuite, tătărăşti, cam ţepene ; şi caii, după ce în lunile din urmă se înstrăinaseră de dînsul, îşi potriveau acum pasul numai după el — oricît i-aş fi îndemnat eu cu biciul sau cu hăţurile. Dacă losub s-ar fi aruncat în prăpastie, ei ar fi luat-o după dînsul... Nopţile —• şi cînd am poposit într-un sat, şi cînd ne-am oploşit într-o colibă părăsită, şi cînd am rămas în cîmp, sub stele — n-a închis ochii. Caii îşi ronţăiau grăunţele, eu dormeam, iar el se învîrtea cu mîinile-n şolduri împrejurul căruţei. Lupta cu cine ştie ce gînduri, şi, din cînd în cînd, răzbit, slobozea cîte-un „Ha-hm !" adînc, puternic şi pornit — parcă-şi dregea glasul, gata să vîre lumea în sperieţi cu o predică mîndră ori cu o înjurătură cumplită, pe care apoi, răsgîndindu-se, n-o mai rostea. Caii, tustrei deodată, conteneau ronţăitul, şi, sforăind ca la lup, îşi întorceau capetele, înspăimîntaţi, către acest nou stăpîn al lor. Mă trezeam şi eu, tresărind din somn... „Nu mergi tu, se vede, la casa şi la pămîntul tău, cum nu merg eu la-nsurătoare ! Ţi-i fi pus în gînd să măcelăreşti pe careva, te-i pomeni !" îl judecam în gînd. La Iaşi, cînd îl priveam vreodată mai cu luare aminte, nu citeam pe chipul lui decît durere neajutorată şi lăcomie nătîngă : îl asemuiam cu un berbec roşcat al răposatului bunic dinspre tata —■ un berbec veşnic flămînd şi îmbătrînit prea de vreme din pricina rîiei... Avea faţa lungă, losub, spînatică şi vîrstată de-atîtea creţuri că te-ntrebai, văzîndu-1, de nu cumva doarme cu nasul în vreo botniţă care-i curmă obrajii peste noapte. Nasul — drept, subţire, tăios, lungit către pămînt, i se înrădăcina într-o pereche de sprîncene arămii, arcuite şi ele în jos, pînă în mijlocul obrajilor, deasupra ochilor mici, decoloraţi, totdeauna năclăiţi în ceţuri. Buza de jos, deobicei spuzită, şi-o aduna într-un bumburuz alb, cu ajutorul căruia se căznea s-o îngrămădească mai bine sub nas pe cea de sus, căreia, din pricina asta, colţurile îi spînzurau a jale pe-o bărbie lată şi teşită. LA RĂZEŞI 15 Dar acum şi la înfăţişare era altul : ochii i se limpeziseră, iar buza de jos, izbutind s-o depăşească şi s-o încalece definitiv pe cealaltă, îi dădea un aer de încăpăţînare mîndră, nebunească, în stare să treacă peste orice pe lumea asta. „Ia te uită cine-mi erai!" mă minunam... „Ia te uită cum şi-a ascuns el firea I" Cînd vreun străin îi vorbea înspăimîntat despre secetă, zîmbea subţire şi semeţ de parcă i se lăudau pe drept niscai deosebite merite ale lui. începeam să mă tem de ceva nedesluşit... nu ştiam nici cum, nici dincotro să mă apăr... şi mă bătea gîndul să-mi iau lumea-n cap. Nici azi nu pricep cum de nu l-am lăsat în plata domnului, cum de m-am dus după dînsul asemeni cailor. „Ţăran" nu era ; în orice caz, nu „ca şi mine." S. Vineri, după aproape cinci zile de umblet, ne-am apropiat de un sat mare, cu două biserici: Borza. Ne-am apropiat numai. De intrat, n-am intrat, ci, lăsînd şoseaua, ne-am înfundat pe-un drumeag îngust, hopuros, atît de puţin umblat încît scaii din anul trecut mai erau în picioare, pe urma căruţelor, unul lîngă altul, ca semănaţi anume. Către seară, drumeagul ni s-a isprăvit într-un sătuc netrebnic, anume făcut poate, pentru sfîrşenia tuturor drumurilor pămîntului. Nu „sat" ci cătun: douăzeci şi trei de case răzleţe, oploşite sub o curmătură de deal şi îndreptate toate nu către soare, ci către apa Prutului care lucea în zare, la mai puţin de doi kilometri. Garduri, — nici pomeneală ! Livezi bătrîne, cu trunchiuri negre, noduroase, strîmbe şi crăpate, se căzneau să ascundă casele, cît de cît, sub coroanele lor chelboase, înmugurite tîrziu şi gata îngălbenite ; dar nu prea izbuteau. Casele, pe temelii înalte de piatră, fuseseră cîndva aşezări răzeşti. Dar asta de mult, hăt, cînd peste Prut nu erau poduri nicăieri şi cînd răzeşii de-aici trăiau în slujba, în apărarea şi-n alintul domnitorilor Sucevii, la paza vadului: răzeşii din Vadu Vechi! Pe-atunci aveau pînă şi biserica lor — ale cărei temelii de piatră albă zăceau însă, de trei sute şi mai bine de ani, spălate de ploi, ca nişte oseminte, în mijlocul cimitirului... Nenorocirea vădenilor, zice-se, s-ar fi tras de pe urma unui cutremur, cînd vadul s-a ridicat din apă şi a rămas pentru veacul veacurilor un ostrov gre-bănos, pietros, înconjurat de vîltori... Pierzînd odată cu vadul sprijinul Sucevii şi al laşului, răzeştii au decăzut repede, toţi odată, cum se şi ridicaseră : pămînturile le-au fost încălcate de boierii dimprejur, iar procesele, lungite peste aproape patru veacuri, le-au de-săvîrşit ruina. Din fala trecută a satului rămăseseră la vedere numai patruzeci de temelii, pe care douăzeci şi trei de case, reconstruite pentru a cine ştie cîta oară — din chirpici, din vălătuci sau numai din stuf — nu izbuteau să le acopere decît în mică măsură : gălbejite, nevăruite, putrezeau de-a-npicioa-relea, casele vădenilor, ca nişte ciuperci netrebnice, pe cîte un colţ de temelie. Nişte bujde ca vai de lume, în care oamenii urcau pe scări de salcîm necojit, ca găinile-n poiată... Cînd nu servea drept carieră de piatră pentru vreo fîn-tînă, partea nefolosită a acestor temelii folosite, ca şi temeliile deloc folosite, rămînea în bătaia vînturilor, care îndesau printre lespezi ţărînă... şi pe crestele pustii buruienile îşi lăsau de la un an la altul lujerii să se usuce. 16 V. EM. GALAN Dar acestea le-am văzut de aproape şi le-am înţeles mult mai tîrziu. Atunci nu ştiam despre „răzeşi" decît din şcoală. Ori poate că uitasem... Atunci, mînînd caii în urma lui losub, mă gîndeam la orice, dar că-mi era dat să rămîn acolo — asta nu-mi trecea prin minte. Cîţiva oameni, mai zbîrliţi, mai arşi de secetă, mai prăpădiţi ca peste tot, răsăriră pe temeliile caselor ca pe ziduri de cetate. Cu mîna straşină deasupra sprîncenelor, ne priveau iară a da semne de curiozitate şi fără dorinţă de-a se apropia. Doi cîini lihniţi de foame se ţinură cîtva timp după noi, hămăindu-ne răguşit, schelălăit, apoi ne lăsară în pace şi ei. losub mergea nepăsător, ca totdeauna, privind drept înainte. Cînd l-am văzut cotind spre una din case (a şaptea pe dreapta, numărînd de la intrarea în sat) am bănuit că vrea să ceară adăpost pe cîteva ceasuri. El însă mi-a făcut semn să-1 urmez. Casa aleasă era poate mai dărîmată decît celelalte şi părea pustie. Doar cîteva găini, vreo zece, ciuguleau gîngănii printre scaieţii uscaţi din bătătură. Un cocoş mic, porumbac, cu gîtul gol, cocoţat pe prelungirea temeliilor ruinate, le priveghea de sus cîrîind obosit a cobe. Am oprit căruţa în mijlocul acestei curţi şi m-am uitat întrebător la losub. Nu-i ardea lui de mine ! Se uita cum, fugind sprintenă prin livadă, venea către noi o femeie : o babă aproape, roşcovană ca şi el, cu faţa prelungă ca a lui — dar care, din pricina ochilor mari, albaştri, nu-i semăna decît atîta cît era nevoie ca să vezi că-i e soră. — Te-ai întors ?! o auzii şoptind, cînd ajunse la doi-trei paşi de losub ; şi se opri, neştiind ce urma să facă ori să spună. — Unde-s ? o întrebă el aspru, arătîndu-i casa încuiată. — Frăţioare... — scînci femeia — nu mai sînt, ai tăi, niciunul. Nu mai sînt de muuult... —• Ştiu. întreb de chei. Tu te-ai apucat să închizi ? Fîstîcită, speriată, femeia îşi înnoda basmaua sub bărbie, cu al cine ştie cîtelea nod. — Uite-o... Luînd cheia, losub îşi privi morocănos casa : — Scara tot voi aţi ars-o ? — Frăţioare, frăţioare, cum te-ai făcut ! gemu soră-sa. Nu ştiu cine-o fi luat-o, scara... — şi porni amantă după dînsul. Of, pe ce vremuri te-ai întors, frăţioare ! Ce vremuri, ce vremuri ! Mulţumit cumva de spaima şi jelaniile ei, losub se întoarse. —■ Ce ai cu vremurile ? — Tu nu vezi ? Arde seceta pînă-n inima pămîntului... — Hă-hm ! îşi drese losub glasul, în felul lui batjocoritor şi măreţ, speriind caii, făcîndu-mă pe mine să tresar, iar pe soră-sa lăsînd-o cu gura căscată de uimire ; şi de astă dată îşi rosti şi discursul : Nu-s vremuri pentru oricine. Aşa-i! Cui scoate pîine-n toamna asta, îi pune Dumnezeu mîna-n cap pe-o viaţă-ntreagă. Pîinea-i la preţ, acuma ! Vine foametea ; nu pricepi ? Du la Iaşi, toamna asta, o căruţă de pîine şi-i vinde-o pe-un car de aur ! pe două ! pe trei! pe oricîte !... Vine foametea, Marie ; foametea 1 Spunea „vine foametea" şi-şi boboşa ochii de plăcere — parc-ar fi spus : „Vine raiul pe pămînt! Cum nu pricepi? Ce-ai vrea mai mult ?!" Mă cutremuram... şi mă îngreţoşa gîndul că zece zile în urmă, la Iaşi, LA RĂZEŞI 17 cînd, sub zborul cocorilor, simţise-n nări şi-n oase, odată cu mine, primăvara, el, losub, pentru asta gemuse prin somn. Numai şi numai pentru asta ! — Pămîntu-i. piatră, frăţioare. Bolovani ! Stîncă! —• Din bolovani scoţi pîine, atunci! Din stîncă ! Dacă eşti om ! Da' trebuie să fii om ! Om, nu... — Pînă s-o scoţi, trebuie s-o sameni... —• Samăn-o ! — în bolovani ? în piatră ? — în ! — Cum, frăţioare ! Cu ce ?! .— Cu vite cu tot! Auzi ? Samăn un cal şi culeg o herghelie, anul ăsta... E-hei, săracii de voi ! Soră-sa înlemnise, privindu-1 ca pe-un nebun. — Frăţioare, frăţioare... Dar losub n-o mai asculta. Casa era aşezată pe-o costişă, aşa că vechea temelie care spre drum se ridica la un metru şi jumătate, în cealaltă parte nu era mai înaltă decît o prispă. Ocolind, se urcară amîndoi pe zidurile vechi, speriind cocoşul şi silindu-1 să zboare jos, între găinile lui. Temeliile, mult mai groase decît zidul ultimei colibe construită numai pe-un colţ al lor — se prelungeau în afară alcătuind un prag lung de trei-patru palme. Mergînd pe acest prag, losub Prisăcaru ajunse pînă la uşă, o descuie şi intră înăuntru, cu soră-sa după ei. Am deshămat caii, m-am sprijinit de crucea căruţei şi am căzut pe gînduri. Eram, prin urmare, în gospodăria lui losub. A lui stăpînu-meu, care avusese cîndva şi o femeie, şi copii... Dar ei „nu mai erau". Plecaseră ? Unde ? în lume ? La cimitir ?... Şi el, losub, cînd o fi plecat din sat ?... Şi dacă plecase, de ce s-o fi întors tocmai acuma ? Aici, numai bucurii nu-i aşteptau... şi nici pe mine, de bună seamă. La ce i-o fi trebuit argat ? Voia într-adevăr să se îmbogăţească ? Dar la Iaşi se îmbogăţea mai uşor, poate... Şi de ce, dacă era de-aici din sat, oamenii îl lăsaseră să treacă prin faţa lor ca un străin ? De ce nu-i făcea nimeni barem un semn ?... Mi se învîrteau prin cap fel de fel de gînduri — şi n-aveam nici o îndoială că, pentru mine, cei mai înţelept ar li fost s-o iau cătinel înapoi spre Iaşi. Simţind că-mi umbla cineva în preajmă, am tresărit; scuturîndu-mă de gînduri, m-am ridicat în picioare. Lîngă mine, la nici trei paşi — o fată. Din pricină că stătusem nemişcat, nu mă zărise nici ea. Puţin speriaţi amîndoi, ne uitam unul la altul. — Am venit pentru găini... să le iau... — spuse, arătînd împrăştiat, cu amîndouă mîinile. curtea. S-au înnădit aici cît a fost pustiu, şi-acuma... Era de vreo .18 ani. Desculţă, îmbrăcată ca vai de lume, firavă dar tare frumuşică. Cînd am început a-i vorbi, şi-a lunecat privirile, iscoditoare, către cai... către căruţă... către uşa casei unde losub se închisese cu soră-sa... şi, din cînd în cînd, bănuitor şi poate nu fără duşmănie, se uita şi la mine. •—• Eşti de-aici din sat ? 2 — V . Romînească nr. 7 18 V. EM. QALAN m*a ?U!? °- aPUC^Se S"mi SpUne cVenea Să-Şi ^ acasă găinile, întrebarea mea, de buna seama, era cam neroadă. în dinTi Pariz! -ÎS! îata' ,uitîfdll-se la cai; aPoi- luîndu-şi inima m dinţi, ma cmtan mai cu îndrăzneală decît înainte. Nu prea eram în apele mele. * — Ti se vede pe pantofi, Parizul... — am mormăit, privindu-i cu răutate picioarele goale, cu glezne subţiri, arămii. Nici nu mă auzi. Se uita iarăşi la cai : o interesau mai mult decît o interesam eu. — Ai lui Prisac ? întrebă, cu ciudă neascunsă Scurtarea numelui, din Prisăcaru în „Prisac", aducea a poreclă se,™ 7?CZ°S Că.1U1"mi lufSeTîn ?ume de gluma cu „pantofii",' făcui semn ca da: caii erau ai lui losub. De poreclă nu mă sinchisii. — 1-a cumpărat el ? Prisac ?! se minună fata. — Ii avea... — spusei, ridicînd din umeri. Dentrn^1SU"lHaVea»del0^!/^ f^at! Şi Cămţa la fel! bombăni mai mult pentru sine, adine încredinţată. El... _ Vedeam că-i purta sîmbetele ; dar ni ioc sa-mi spună pmă la capăt ce avea pe suflet, porni roată prin curte şi-şi aduna găinile. L «n^ Era,mladic;asăT?i ^ Hucii cele zece găini spre livada aşezată spate-n spate cu livada lui losub (pesemne că acolo-şi avea casa) apoi, simţind cum o urmăreau privirile mele, veni iarăşi, oarecum îmbunată. — Pe tine de unde te-a adus ? întrebă uitîndu-mi-se în ochi — De la Iaşi. — De ce ? «rl„mpr.LUCreZi k ~ am S?US' Căutînd Să Par nePăsăto.r şi oleacă glumeţ, ca omul care ştie pe ce lume trăieşte. M-a tocmit... si dac-a plecat ei, am plecat şi eu. ' Vorbeam rar, cumpănit, bărbăteşte, şi asta nu-i plăcea deloc: se tot uita spre uşa casei şi parcă stătea pe jăratec. — Numai tu ai venit cu el ? Am dat din cap, semn că da. * — Pe dînsa aţi lăsat-o ? îmi aştepta răspunsul cu sufletul la gură. ■—■ Care „dînsa" ? — A^u^SonT16* gTmt *Ă izbucnească în Pi**, dar se stăpînea. info tae-a ca loTfat a T&\ T' ^ «* SOarta "dînsei"> ca şi mai î„a-ucLivape^L Nu? aiUtei- Slgm" Că nU S"a mai întOTS- ^ a totul £cumnă,taD?nSA ^ T** P6 Urma ^hr> lăsîndu-mă cu ^,^7^^Jra " 16 akngă mai înC0,° Se întoa-' - ochii taină,'^e l^dSse^ mi™ * ^ ? " ^ * Nu şhu ce s-a întîmplat atunci în inima mea: am înţeles că voia ştie dacă ţmeam cu losub ori cu dînsa - şi mi.am fa * !,-! ^ S? Ştm nici cine era el mei cine era ea, Z^^TL^ " pod! Ce^TutSacT * * lada-n Şi i-am spus-o cu asprime, cu năduf, pentru că simţeam cum mă înro- LA RĂZEŞI 19 şisem... bănuiam că arăt ca un rac fiert... aş fi vrut să arăt altfel... şi nu găseam vorbe să-i spun 'de-a dreptul cît de mult ţineam eu cu dînsa. Iar pe „Prisac" l-am rostit firesc, cu ură şi dispreţ, întocmai ca ea. îi plăcu răspunsul meu... Şi mie, părîndu-mi că-i plăcea de mine, începu ■să-mi placă şi mai mult de ea. ■—• Cum te cheamă ? întrebă, din ce în ce mai zorită. -— Ion... Ion Dohotaru. — Mie-mi zice Aniţa Puşcaşu. Cîţi ani ai ? — Păi... aproape douăzeci... — dar nevrînd s-o mint, adăugai îndată : Trec de 19 într-o lună. — Eu am optsprezece... Uite, colo stau! şi-mi arătă printre copaci casa către care-şi gonise găinile : o casă în totul asemănătoare casei lui losub. .Nu vreau să mă prindă Prisac aici... Tu de cînd îl ştii ? —■ De anul trecut, de prin octombrie. — Tot singur era ? — Tot... Punînd cap la cap cît pricepusem din ce spunea mai înainte sora lui losub, încercai să-i explic, mai mult din dorinţa de a lungi vorba : —• Nevastă-sa, doar, a rămas aici în sat. Aşa că era singur... Da' acuma... cică nevastă-sa „nu mai este". O fi murit, se vede. — Dacă s-a spînzurat, cum să nu moară ?! mă lămuri Aniţa, furioasă. Eu am găsit-o întîi şi-ntîi : tot după găini venisem... Tiii, ce-am mai strigat ! Şi nici n-au vrut s-o-ngroape-n cimitir... Iar el, Prisac... el, cînd a plecat... tu zici că-1 ştii singur, da-n anul celălalt, cînd a plecat... mama mea a fugit cu dînsul. Cu Prisac ! Asta, dacă zici că rămîi aici, cu el, tot or să ţi-o spună ■odată şi-odată... Măcar că... de fugit n-a fugit: s-a dus! Vorbea pîndindu-mă, şi se vedea cît de colo că ar fi trecut pe picior de război îndată ce ar fi simţit la mine o cît de mică neîncredere ori batjocură. Dar n-a avut cum simţi aşa ceva : văzusem destule-n viaţa mea ! —■ Şi-atunci maică-ta... ce s-a făcut ? am întrebat-o. Aniţa se uită spre uşa casei, apoi, după ce mă cîntări iarăşi, începu, hotărîtă, vădit, să-mi spună tot : — In locul ei, nici eu nu m-aş întoarce ! Cîte umblă aici pe seama ei... te ia groaza !... Minciuni, să ştii: tu să nu crezi nimic 1 Aşa-i că n-ai să crezi ? Am făcut semn că nu. — Mama, dacă ruga pe cineva, putea să-mi scrie, nu ? Poşta duce orice scrisoare, aşa-i ? Chiar dac-ai fugit din sat, tot ţi-o duce. Nu ? — O cam duce... —■ făcui într-o doară, încercînd să-mi ascund nepriceperea într-ale poştei şi ale scrisorilor. — De ce n-a scris, atunci ? Pentru că n-a lăsat-o Prisac ! Aşa-i ? — Şi tatăl tău — vrui să schimb vorba pe-un. tărîm mai cunoscut mie — acuma, dacă-1 înhaţă pe Prisac... —■ N-am tată. Şi pe urmă... — trăgînd aer în piept, spuse pe-un ton de parcă mărturisea nu ştiu ce fărădelegi: Tata era din Borza, el n-a fost răzeş. Aştepta, cred, să mă vadă tresărind uimit — şi nu ştia cum să-mi înţeleagă nepăsarea. Dar eu nu pricepeam o iotă : de ce să mă fi mirat ?! — O lună după ce s-a mutat aici, l-au luat la armată. Concentrat... Şi a murit acolo : sub mîna lui Prisac şi el!... Vezi ?!... Prisac era sărjănt... Aşa se spune, „sărjănt", nu ?... Era sărjănt sanitar, Prisac. înţelegi ? Eu... pun .3* 20 V. EM. GALAN mîna-n foc : tot Prisac I-a ucis ! Nu ştiu cura. I-a dat otravă ! N-am dovezi da' ştiu de la mama. Şi pe urmă, cînd m-am născut, ştii ce-a scornit ? ^ Ca să nu-i par din cale afară de prost, am mormăit că „ştiu eu foarte bine"... Noroc că nu m-a auzit. — A umplut satul că-s „făcută-n buruieni" ! Cu el ! Cu Prisac ! — Fii-iu ! am fluierat a pagubă. Nu eşti ! Se vede bine că nu eşti. iii... ciuma pământului, de urît ce-i ! N-a înţeles încotro-mi băteau, gîndurile. — Mama, dacă vrei să ştii, n-a fugit după Prisac : s-a dus ca să-1 descoase : să afle cum a fost cu moartea tatii. De-aceea s-a dus ! Eu, în locul ei, crezi că nu mă duceam ? Mi se rupea inima la gîndul acesta, dar, într-adevăr, văzînd cum îi aogoreau ochu, îmi spuneam că s-ar fi dus cu Prisac pînă si-n fundul iadului — şi l-ar fi descusut de i-ar fi mers fulgii. — Şi a aflat, mama! Să ştii! mă asigură Anita. De aceea nu s-a mai întors : n-a lăsat-o ei ! Nu ştiu ce i-a făcut, da' pun mîna-n foc : ori a îm-pms-o sa-şi ia cîmpii, ori a ucis-o. Nu ? şi ca să mă încredinţeze pe deplin îşi atinse uşurel palmele călduţe de mîinile mele, zăpăcindu-mă cu totul Ei" Prisac, s-o ştii de la mine : nu ucide aşa, ca ucigaşii. El... — auzind niscai zgomote în casă, lăsă vorba neisprăvită şi o zbughi după găini; dar din casă nu ieşi nimeni, aşa că se întoarse din nou la mine, foarte supărată, aproape duşmănoasa : Şi ţie, dacă rămîi cu el, are să-ţi puie într-o zi pielea pe băţ ! ba ştii!... Iar daca-ţi spune careva că-s a lui Prisac... că-s făcută cu Pri^r-ca Prisac a silit-o pe mama... că nu-s făcută cu tatăl meu adevărat... să nu crezi mmic ! Auzi ? Nimic, nimic, nimic ! Dacă-i crede măcar atîta — si-mi arata virtiil unei unghii mici, roase, crăpate — să nu mai vii în casa noastră niciodată ! Şi mei pe drum, dacă te-oi întîlni, ori pe cîmD, tot n-am să vorbesc cu tine ! Să ştii ! ...Şi se topi printre trunchiurile copacilor, fugărindu-si mîrdoasă găinile hamăsesem locului ostenit — şi-mi venea să chiui de unul singur. Mă' învîr-team ameţit împrejurul cailor... nu eram în stare să duc pînă la capăt nici un gmd.. uitasem, din cîte mi-a spus ea, chiar cît bruma apucasem a pricepe... şi aş fi fost într-ai nouălea cer de bucurie —- dacă nu m-ar fi ros gîndul că mă purtasem ca un nătărău şi că Aniţa fugise de plictiseala mea, nu de frica lui Prisac. 5. losub şi soră-sa nu mai întîrziară mult în casă. întîi ieşi el... coborî o scară (se vecie că nu 1-0 arsese nimeni ; soră-sa, după ce o încuiase înăuntru, uitase)... potrivi scara... veni în curte... îmi porunci să urc în casă *or iarmarocul din. căruţă... Dar trebui să-mi spună de două ori pînă izbutii să-i pricep. — Ce-i ? se răsti, nu pentru că avea ceva cu mine, ci pentru că pînă arunci, în casă, se sfădise cu soră-sa. Te-ai muiat ? • — Muiatul ca muiatul... —- i-am întors-o agale, privind curtea pustie. Vorba-i ele nu m-aş usca, într-atîta bogăţie ! Drept răspuns, losub îşi repezi înainte bărbia, şi, sărind în căruţă îmi arunca pe grumaz, de-a latul, cel dintîi sac. Urcam pe scara şubredă saci şi boccele,- iar el se sfădea cu soră-sa. •— Nu te încăpăţîna, frăţioare : du-te pe la toţi... LA RĂZEŞI 21 Ar fi vrut ca el să meargă din casă-n casă. — Altfel nimeni nu ţi-o trece pragul. Cum ai să trăieşti ? Încărcăm poveri... căram... descărcăm poveri... Trăgeam cu urechea... şi pricepeam că satul îl întîmpina pe losub cu atîta răceală pentru că îl socotea un ucigaş şi un netrebnic. Maria totuşi, soră-sa, nădăjduia că dacă el s-ar fi dus din casă în casă şi s-ar fi dezvinovăţit, ar fi intrat din nou în rînd cu lumea... Iar el nici nu voia să audă de aşa ceva. — Cînd s-o întoarce Zamfir, vino de te sfătuieşte cu dînsul măcar, frăţioare ! Ţi-i cumnat... Zamfir azi are cuvînt greu în sat, cînd vine... •— Să vie el! se încăpăţînă şi losub, căruia, vedeam bine, amintirea cumnatului îi ridica sîngele la cap. El la mine ! El întîi, şi-or veni şi alţii ! apoi, ameninţător : Mai bine să vie după dînsul satul, decît fără dînsul! Că de venit tot vine ! apoi, înfierbîntîndu-se din ce în ce : ori dacă nu, satul... ştii ce fac eu cu satul ? Uite ici, na !... Intr-o zi poate că nici ţie n-oi mai vrea să-ţi fiu frate, dacă-i pe aşa. Satul ?... Hă-hm! Caii sforăiră speriaţi, ca de obicei. în timp ce vorbea, losub sărise din căruţă, îmbrîncise cu umărul grămada de saci şi zmucise de dedesubt, unul cîte unul, patru bidoane late de benzină. (Cînd le-o fi pus acolo, nu ştiam. La Iaşi, nu le ţinuse în grajd. Pe cît se vedea după rugina tablei, după vopseaua scorojită, stătuseră cîtăva vreme îngropate în pămînt). Patru „canistre" militare nemţeşti, cărora cineva le tăiase una din laturi înlocuind-o cu o portiţă de tablă ce se lăcătuia în fostul „dispozitiv de închidere etanşă", transformat anume pentru asta. losub le zmucise mînios, trîntise jos trei, una după alta, iar pe a patra o păstrase în mînă : cu mişcări repezi, dovedind deprindere îndelungată, îi dăduse înlături portiţa, şi, deschisă, o vîrîse sub •ochii surori-sa. înăuntru — bani ! Bani de hîrtie, numai de o mie, de două şi de cinci ! Hîrtii roze şi albastre, boţite ca vai de lume şi îndesate că, oricît scutura losub canistra, oricît o întorcea cu gura în jos, nu cădea nimic. —• Uite-aici! răcnea, mulţumit de zăpăceala surori-sa. Satul, cînd mi-o veni chef, îl cumpăr cu bani şi-i dau foc de la cap la cap! Iar pe Zamfir al tău, dacă-i într-o ureche, ţ.i-1 fac terci şi ţi-1 plătesc la leu ! Auzi ? Spune-le-o ! Spune-i-o! Nu prea-1 înţelegeam. Ce înseamnă să ai bani, n-aveam de unde şti, propriu zis. Ştiam ce înseamnă să n-ai, aşa că-mi închipuiam şi ce ar fi să ai. De văzut, oricum, văzusem la negustorii şi la ţaţele precupeţe din Iaşi destule tăşulci ticsite cu bănet : îmi fusese dat să cunosc lumea, de la bun început, cu inflaţie cu tot — şi nici nu mi-o puteam închipui altfel. Bani ori pleavă — aproape tot una, la mine! Nu prea înţelegeam de ce cucuriga losub atîta, cu bidoanele lui, înaintea surori-sa. Pe drum, jos, o femeie mîna încotrova un viţel adormit de-a-npicioa-reîea. Mergea ţanţoşă, cu nasul drept înainte, şi, prefăcîndu-se a-şi aşeza basmaua, trăgea cu coada ochiului. Şi pe măsură ce înţelegea, călca mai încet, mai rar, gata-gata să se oprească, să leşine... Văzînd-o, Maria, care pînă atunci se uitase zăpăcită la bănetul din mîna lui losub, încercă, poate fără a-şi lua seama, să se aşeze de-a curmezişul privirilor spioanei. Degeaba ! losub răcnea înainte, fluturînd canistra deasupra capului. Anume ! Ca să fie văzut din •drum ! —■ Las' să vadă ! Să ştie toţi ! Uite-se ! Caşte-se 1 Ruşinîndu-se ori speriindu-se, femeia din drum porni să fugă, strigînd 22 V. EM GALAN cît o ţinea gura, pe urmele viţelului care i-o luase înainte. Ce anume striga,, cred că nici ea însăşi nu ştia. Măriei încă-i mai tremura bărbia de spaimă. — I-a mers... la negru... negoţul! făcui nepăsător şi cam de sus, ţintind mai mult să-1 dezumflu pe dînsul decît s-o lămuresc pe ea. Specula ! Şi-i mai aducea şi căruţa... caii... eu. întoarse către mine o faţă chinuită de întrebări şi nepriceperi, apoi, mai descumpănită încă, îşi rătăci din nou privirile între bidonul deschis din mîna lui frate-său şi cele trei bidoane lăcătuite de jos. N-avea cum mă înţelege, biata — şi nici eu n-o înţelegeam. N-o înţelegeam, pentru că n-aveam de unde şti ceea ce losub, de bună seamă, ştia foarte bine : că soră-sa, ca toţi consătenii ei şi ai lui, habar n-avea cît de jos căzuse în vreo zece ani preţul banilor ! — Nebuna... — răcnea losub arătînd spre casă, cu gîndul ia nevastă-sa — dacă s-a spînzurat, din prostie s-a spînzurat! Azi, era cucoană !... Cealaltă — arătă spre casa Aniţei — dacă am lăsat-o pe unde oi fi lăsat-o, cucoană a rămas, pe toată viaţa ei, cît o trăi ! Şi dacă n-o fi rămas cucoană, înseamnă că nu era de nasul ei să fie ! Ori că n-am vrut eu !... Ăştilalţi... Nicu, Mitru,. Călina — răcni, arătînd iarăşi către casă şi numindu-şi pesemne copiii — cum au ştiut să fugă, să ştie şi-a se întoarce ! Dacă-i iert, or să intre-n avere de-a gata ! în averea mea, uite-o ! Numai să-i iert!... Şi poate n-am să-i iert! Poate-am să-1 iau de sufiet pe ăsta! („ăsta" eram eu). Ii vîr în averea mea, na !... Obosise răcnind. — Neam de neamul nostru, Marie — spuse ceva mai potolit, aproape duios ^- viii cu morţii împreună, n-au strâns cît am strâns eu, frate-tu, în doi ani! Nu juca teatru, cred, losub. Sau, în orice caz, nu mai juca : îşi privea şi el bidoanele cu ochii surori-sa ! Şi-i vorbea cu o asemenea siguranţă de sine, încît mă pomenii întrebîndu-mă ce-ar putea cumpăra losub, la urma urmei, cu bănetul lui... Dar cum nu eram în stare să-mi închipui nimic temeinic, mormăii o înjurătură şi, nedumerit, căzui pe gînduri. — Frăţioare, frăţioare... — gemea Maria, ne mai ştiind ce să spună. Ar trebui să vii la Zamfir cînd s-o întoarce ; ţii cumnat, are cuvânt greu în sat... te-ţo sfătui el cum trebuie făcut dacă... Asta, din nou aţîţă mînia lui frate-său : u —• La Zamfir ?!... Zamfir... cînd i-oi face eu semn, are să se gudure pe lîngă mine ca un cotei, Zamfir al tău ! Tălpile are să mi le lingă, "Zamfir a! tău ! Ţie-şi lui, sfaturile! Prăjească-şi-le !... Numai de-oi vrea să-i fac semn] Da' poate că n-oi vrea ! Du-te şi spune-i-o, scrie-i, ca să ştie dinainte : poate că n-oi vrea !... Na! Şi du-te !... N-auzi ? Du-te ! Dă-i ! Lui Zamfir ! De la mine ! Şi clacă mai vrea, să vie ! Să se gudure întîi. Zamfir al tău ! Ii vîrîse în mînă cîteva hîrtii de-o mie. Trăgîndu-se înapoi pas cu pas, Maria îşi strecură banii în sîn, apoi, cu desăvîrşire fîstîcită, o luă la sănătoasa. losub păru s-o uite în chiar aceeaşi clipă. închise canistra... o aşeză sub scară... le clădi pe celelalte trei deasupra... — Ai cuţit ? mă întrebă pe urmă, apropiindu-se de mine. Nu l-am înţeles. în capul meu se învîrteau toate : Aniţa... satul acesta ca.de pe altă lume... losub, despre care nu mai ştiam ce să cred... banii aceia,. LA RĂZEŞI 23 parcă prea mulţi ca să nu însemne chiar nimic şi totuşi parcă prea puţini ca să însemne ceva... îmi pipăi buzunarele... găsi cuţitul... îl luă... îl puse în buzunar Ia dînsul... îmi făcu semn să iau în spinare alt sac... Pînă am descărcat, s-a făcut întuneric. Porumb şi grîu... făină de porumb şi de grîu... vreo patruzeci de pîini uscate... o iadă de ouă... o putină cu brînză... un săculeţ plin cu chibrituri, unele în cutiile lor, altele fără cutii... sare drob şi sare măruntă... cinci brăzdare de plug, opt cuţite şi o cormană... lăzi în care nu ştiam ce-o mai fi... Alte canistre, afară de cele patru, n-au fost. Pînă am cărat înăuntru totul, s-a întunecat. Casa n-avea decît o încăpere. Uşa dădea afară. Fereastra — cît palma. Tavan n-avuseste niciodată. Deasupra cuptorului, o grindă subţire şi putredă se rupsese cu tot cu stuful acoperişului. Ploile, din pricina asta, mîncaseră pînă şi cărămida cuptorului, nu numai lutul. Cînd te uitai în sus, vedeai stelele. înăuntru, afară de ce adusese losub de la Iaşi, nu era mai nimic : un pat lung, înjghebat din doi căpriori... o iadă putredă (cînd am încercat s-o mut, scîndurile mi s-au făcut făină în palmă)... un ceaun... străchini... linguri de lemn... şi mai era un plug ruginit, pe care losub îl scoase afară, şi, la lumina felinarului chiar de sub căruţă, începu să-1 repare. îl ajutam în duşmănie, fără a-i spune nimic, fără a-1 întreba nimic. Din cînd în cînd mă uitam spre casa Aniţei nădăjduind că voi vedea printre copaci licărul ferestrelor. N-am avut ce vedea : în sat nu s-a aprins nicăieri nici o lumină. Pe la miezul nopţii, după ce lăsă plugul, losub îmi făcu semn să urc în casă. îmi dădu o bucată de pîine, o ceapă, sare... îmi arătă pe care capăt al patului să mă culc... —• Dorm afară... — Şi-aici eşti ca afară ! mormăi el, arătîndu-mi, prin acoperişul spart, cerul; cu asta, ieşi, trînti uşa şi o încuie pe dinafară. îţi deschid mîine dimineaţă ! îl mai auzii. Nu-mi păsa : dacă voiam, aş fi sărit oricînd prin acoperişul spart, losub rămăsese pe prag. Aştepta, cred, să-1 întreb, să-i cer socoteală. — Istoria cu înfiatul — i-am strigat în loc de asta — s-o ţii pentru orfanii lui Scaraoţchi, auzi ? şi am pufnit în rîs, anume. losub aşteptă un timp, apoi, simţind că nu-1 voi întreba pentru nimic în lume de ce mă încuia acolo, făcu un „hă-hm !" tihnit, stîrnind undeva departe lătratul unui cîine, şi coborî în curte. M-am trîntit pe pat aşa cum eram, şi, cu faţa în sus, privind clipocitul stelelor, începui să moliăi pîinea. Mă închipuiam vorbind cu Aniţa — şi acuma îi vorbeam nepăsător, hîtru, cum se cuvine flăcăilor ; şi ea rîdea într-una, cu dinţii ei mărunţi. (Rîdea de losub cel din închipuirea mea, se-nţelege !) Afară, losub cel adevărat se mai învîrti cît se mai învîrti, pe urmă stinse lumina, şi, în întuneric, începu să moşmonească nu ştiu ce cu bidoanele lui, ciocnindu-le unul de altul. ,,Ăsta-şi cloceşte banii... — mă închipuiam eu atrăgînd atenţia Aniţei. Se culcă pe bani, şi... Ia ! Auzi ? Nu-s pline toate : unul sună a gol. Marc coţcar, Prisac !... Vrei să ştii de ce m-a încuiat aici ? Se teme de mine !" 24 V. EM. GALAN _ Afară, losub — nici gînd să se liniştească. Auzii caii sforăind... auzii un icnet... un tropot... . S!rii !a fereastră. în curte, numai doi cai. losub plecase călare I Ce mă Io,™! -a înCUiat ?- 'ÎŞi ksă"n mijl0Cul °Srăzii grăm*da de"bani,' fura> O 13 Ş1 mime"° 83 ^ ^văţească, te pomeneşti, că l-am nu el^ 1_am PUS Ziare~n " Că 1 le"am pus eu' ziareIe> Mă repezii la uşă. Uşa — descuiată : se prefăcuse a o încuia, dar n-o încuiase Bidoanele —■ nicăieri. I,w "Lţai ,uat cu«ne'. atunci! De-atîtea-ţi era: să nu văd încotro ai l,;,- le;aidus sa le îngropi pe undeva?... Mare brînză, banii tăi!.. Si cuţitul _ îmi amintii. - tot de-aceea mi l-ai luat! Te-ai temut să nu te ncid f sa nu te jefuiesc ? mă ^ageau zmucit, Apasîndu-mă cu toată puterea în minerul coarnelor de fier (şi între-' LA RĂZEŞI 27 hîndu-mă, la început, de unde aveam atîta putere) simţeam prin palmă, prin toate încheieturile mîinilor şi prin umeri cum călcîiul plugului bătea în patul brazdei — ciocan pe nicovală, Tremurînd, bîrsa se opintea să-mi răsucească plugul în mîini (şi la început mă miram cum de nu izbuteşte)'... Cuţitul zbîr-nîia gros, în sughiţuri, ca Dumnezeu ştie ce drîmbă a bocetelor de pierzanie... B-răzdarul îi ţinea hangul, subţirel, gîfîit şi trist, cu vaere mereu înăbuşite de lostopanii pe care, neputîndu-i tăia, trebuia să-i rupă... Grindeiul scrîşnea nepăsător şi resemnat, — os bătrîn pus la cazne pe nedrept... iar cormana, neprimind de nicăieri brazde moi pentru întors, dîrdîia ca o tablă pe care cineva ar fi aruncat la întîmplare ba pietroaie, ba alice, şi mulţu-mindu-se să azvîrle cît colo bulgării mai mari, restul — praf şi ţărînă —• mi-î întorcea mie în nas şi în gură, să am ce crănţăni şi scuipa... ■S-au rupt hamurile şi a trebuit să le înnădim... s-a rupt cuţitul şi a trebuit să-1 înlocuim... s-a tocit brăzdarul şi a trebuit să-1 batem, iar cînd s-a ştirbit cu totul l-am înlocuit deasemeni... Caii au dat în bot pe rînd şi a trebuit să-i lăsăm să-şi tragă sufletul... Iar cînd la coarnele plugului am dat în bot eu, m-a înlocuit losub, predîn du-mi biciul... Nu era muncă, ce făceam noi acolo : era ceva sălbatic, ceva neomenesc — era nebunie curată. Pînă-n prînz, îmi fierbeaiu creierii. Ne-am aşezat să mîneăm. Mă uitam cum tremurau mîinile lui losub cînd le ridica spre gură şi mă bucuram : „Tu ai să crapi întîi, dacă-i pe-aşa, nu eu!" îi spuneam în gînd. Iar el, uitîndu-se cum tremurau mîinile mele, uitîndu-se cum tremurau picioarele cailor, înghiţea tihnit. Pînă-n seară, am arat : mai mult cu înverşunare decît cu spor. Noaptea am dormit pe cîmp. Eu — în căruţă. împrejur, caii, nelegaţi, neîmpiedicaţi, stăteau încremeniţi, cu hoiturile în pămînt: unul mînca un pumn de grăunţe ; ceilalţi nici să mănînce n-aveau putere. losub s-a dus în sat. A doua zi l-am găsit dormind lîngă mine. Adusese două măciuci grele, ghintuite, de salcîm verde — pe care înainte de a se culca le şi încercase r erau pentru zdrobit bulgării rămaşi în urma plugului. Adusese şi o mămăligă... nişte usturoi... Şi nebunia îşi urmă cursul : încă o zi... încă una... încă... Uitam încet-încet de toate : pînă şi de losub. Uitase şi el de mine.. Munceam, cădeam, ne ridicam, dormeam, ne trezeam, fără a ne privi unul pe celălalt. Şi dacă ne priveam., nu ne vedeam. Ce-o fi fost în căpăţîna lui atunci, nu ştiu. Eu — aveam în faţă o bucată de pămînt pe care1, mort-copt, trebuia s-o ar pînă la capăt. De ce ? Nu mă întrebam. Era o- nebunie. Dar era, pentru mine, nebunia mea. Nu mai era a lui losub. Cu fiecare nouă brazdă, parcă mă răzbunam pe ceva, pe cineva ; dar, luat din scurt, n-aş ii ştiut să spun de ce sau pe cine. losub — poate că ar fi avut ce spune : era într-însul, atunci, o putere şi-o încăpăţînare adunate zi de zi, an de an... Ca să vie odată aici, în sat la el, cu trei cai buni, şi să se apuce de arat, losub Prisăcaru îşi lăsase nevasta să se spînzure, îşi lăsase copiii să fugă în lume, se despărţise cine ştie cum de-o femeie pe care şi-o credea ibovnică, trăise doi ani ascunzîndu-şi firea, umîlindu-se, călcîndu-şi pe inimă ceas de ceas... Se pregătise cu o înverşunare vecină nebuniei, şi, chiar dacă ar fi vrut, pesemne că n-ar fi putut să se oprească la jumătatea drumului. Izbutise prea bine pînă aici, ca să poată .28 V. EM. GALAN crede că de aici înainte, la mal, se va, îneca din pricina acestui al doilea an de secetă. Ba dimpotrivă, cred : era sigur că seceta, care la Iaşi îl ajutase să-şi umple bidoanele cu bani, trebuia, pînă la urmă, să-1 ajute într-un fel oarecare şi aici s-o ia înaintea altora. Dinspre sat începură a se ivi oameni, în pilcuri de cîte patru-cinci. Veneau anume, ca să ne vadă, şi nu-şi credeau ochilor. Se opreau departe, clădeau bineţe şi ne priveau în tăcere. Ar fi vrut să intre în vorbă, dar n-aveau cu cine. Fără ei, fără privirile lor, n-aş fi priceput poate, atunci, că nebunia noastră nu era numai şi numai nebunie. într-o săptămînă, am, arat tot pămîntul lui losub, am sfărîmat bulgării, ne-am umplut amîndoi de furuncule, am jupuit un cal şi l-am îngropat... Vedeam cu ochii ce înţelegea losub prin „a semăna cu cai cu tot". A doua săptămînă am trecut pe pămîntul vecinului din dreapta, — vreo două hectare. (losub — am aflat mai tîrziu — îl arendase într-o noapte. Fusese în sat fără ca eu să bag de seamă cînd plecase şi cînd se întorsese.) Pămîntul vecinului din stingă (arendat în aceeaşi noapte) nu l-am arat nici pe jumătate : a dat ochii, peste cap şi al doilea cal ! AI treilea, ros de hamuri pînă la os, abia sufla. Mai mult tuşea. losub mi 1-a predat, cu hamurile pe el, şi, arătîndu-mi către fîntînă, mi-a poruncit scurt : — Mergi să-ţi dea-mprumut semănătoarea ! Mă sufla vîntul. în cap — nici un gînd. Văzui că de pe ghizdurile fintînii se ridicase cineva — nu ştiu cine, n-am ştiut niciodată — şi pornii pe urmele lui, cu calul de căpăstru, să iau semănătoarea. Am luat-o... am adus-o... şi-mi părea firesc să merg s-o iau, s-o aduc... îmi părea firesc să văd cum aceiaşi oameni care-1 primiseră pe losub ca pe-un răufăcător străin de sat, erau acum igata să-i împrumute pînă şi cămaşa de pe ei, la un singur semn. Răsturnaseră multe, zilele acelea, în Vadu Vechi! Peste zi, satul aproape că se muta împrejurul ogorului nostru. Am văzut odată, la Iaşi ceva asemănător : un hamal, puţin făcut, se încăpăţîna să prăvale de-a dreptul în vagon o stivă de vreo două sute de saci clădiţi pe rampa gării. O nebunie primejdioasă şi fără prea mare folos ! Şi cînd hamalii n-au mai putut ori n-au mai vrut să-şi piardă vremea cu nebunia omului lor, l-au lăsat în pace, au făcut cerc în jurul sacilor, şi, cu sufletul la gură, l-au lăsat să se descurce. Şi n-o făceau atît din, cruzime, cît dintr-un soi de mmdrie : erau mîndri că unul dintr-ai lor, dînd cu tifla morţii fără ca nimeni şi nimic să-1 silească la aşa ceva, se apuca de-o asemenea trăznaie... îl priveau cu sufletul la gură, şi dacă voinicul, opintindu-se sub stiva lui de saci, ar fi cerut atunci ceva — oricăruia ! orice ! — ei s-ar fi făcut luntre şi punte şi i-ar fi dat într-adevăr orice pe lumea asta. Vădenii stăteau împrejurul fîntînii cam ca şi hamalii ieşeni împrejurul rampei. Se îndoiau că va ieşi ceva bun din munca aceea nebunească, le părea rău de moartea cailor, dar în acelaşi timp erau mândri cînd: se gîndeau că de-o asemenea treabă numai unul dintr-ai lor era în stare... Orice fel de cerere din partea lui, ar fi fost atunci poruncă pentru diînşii. Ba chiar favoare. Mă durea fiece oscior, furunculele îmi înzeceau chinurile, dar cînd mergeam la fîntînă să scot apă căutam să nu mă clatin. Şi izbuteam. LA RĂZEŞi 29 Odată m-am pomenit faţă-n faţă cu Aniţa. — Cînd termin... — i-am spus — vin pe la tine... Să ştii că... vin... pe... la... — Să vii ! mi-a spus, abia suspinînd. ■— De losub... să ştii... nu-mi... mie... nu-mi pasă. —■ Ştiu, lasă... — Eu... eu nu las.... nu las nimic... Nu pentru el! Pămîntul, Aniţă... — Bine, lasă. Ştiu. Mai tîrziu, Aniţa mi-a spus că n-a fost niciodată la fîntînă, atunci, cît am lucrat cu losub : s-a mulţumit să ne privească de departe. înseamnă că am avut şi vedenii. Dealtfel, vorba „lasă" eu o folosesc aşa, nu ea. N-avea cum vorbi cu vorbele) mele. Ori poate oi fi luat pe altcineva drept Aniţa ? ! Creerii îmi fierbeau... îmi fierbeau şi oasele... şi zgîrciurile... mi se năzăreau tot felul de lucruri... şi Aniţa era amestecată în toate. Semănatul porumbului l-am încheiat cu sapa. Nu mai era bun de nimic nici ,al treilea cal : mirîndu-se cît de puţin rămăsese dintr-însul, zăcea la umbra sălciei pe care se zbiceau în vînt şi-tti soare pieile celorlalţi doi tovarăşi ai săi de ham. Cred că intraserăm în luna mai. Nu. ştiu cînd a plecat losub, nu ştiu cînd s-au împrăştiat oamenii, nu ştiu cine mi-a poruncit să fac ceea ce făceam, nici de cîtă vreme, — dar ştiu că după un timp m-am pomenit singur, străbătînd pămîntul lui losub în lung şi-n lat, cu o cîrîitoare în mînă. O cîrîitoare pentru speriat ciorile. Eram mîndru, eram trist şi nu doream nimic. — Să vii în sat să-ţi spăl cămaşa ! am auzit lîngă mine glasul Aniţei. De astă dată. era chiar ea. Am dat din cap — chipurile înţelesesem — şi am învîrtit mai departe cîrîitoarea. — Nu ţi-a pus el, Prisac, pielea pe băţ, da' nici mult n-a lipsit ! Am dat din cap, am înghiţit în sec şi ami învîrtit cîrîitoarea mai departe. O auzeam pe Aniţa, o înţelegeam, dar mi se părea că nu eu o auzeam, nu eu1 o înţelegeam. — E drept că losub a găsit o comoară ? Am dat din cap învîrtind mereu cîrîitoarea. — N-a găsit nimic ! A furat-o de undeva, Prisac !... Pun mîna-n foc c-a furat-o ! Prisac... Prisac... Prisac... în capul meu, şi totuşi parcă în altă parte, undeva, cine ştie unde, simţeam rînduindu-se nişte cuvinte vechi, nişte gînduri uitate... Mîna îmi slăbi... cîrîitoarea se opri... căzu... — Prisac ? ! am murmurat. Prisac ?... Şi... ce comoa... ? Abia atunci, propriu zis, am recunoscut-o pe Aniţa. I-am zîmbit, între-bîndu-mă de ce se uita la mine aşa, frămîntîndu-şi mîinile fără nici un rost... apoi am închis cehii şi-am, început să adorm. înainte de a ajunge cu nasul în ţarină. Plîngînd, gîfîind, strigînd după ajutor, Aniţa mă răsuci cu faţa în sus. Adormeam încet-încet, ca un prunc atunci scos din scăldătoare, şi-mi plăcea Vo ştiu. pe Aniţa alături... îmi plăcea s-o simt alergînd zăpăcită & juru-mi... revenind să mă-ntrebe nu ştiu ce, să mă zguduie... Şi iarăşi pleca strigînd după, ajutor... şi iarăşi venea, plîngînd şi muncindu-şi braţele subţirele, ba mîngîindu-mă, ba zguduindu-mă... 30 V. EM. GALAN M-am trezit după o zi şi o noapte, în casa Aniţei. — Tu... — mi-a spus — dacă nu te temi de losub, rămîi aici. — losub ? !... Ce, tu, adică, te temi ? — Dacă n-ai rămîne, poate că m-aş teme... Rămîi, nu ? Eram îndrăgostit de dînsa pînă peste urechi şi fără atîta rugăminte. Cum să nu fi rămas ? ! Lui losub n-a trebuit să-i spun nimic. — Te-ai înfipt la ibovnică ne-ncepută, ha ? mi-a strigat de cum m-a zărit. Ţine zdravăn la tăvăleală ?... Zi, bre, ca să ştiu dinainte... ! şi rânjetul lui, mai mult chiar decît vorbele, mă încremeni; dar, luîndu-şi seama schimbă vorba înainte ea eu să apuc a mă dezmetici. Du apă calului... da' vezi să beie pe-ncetul, eă-i beteag şi... — se îndepărtă bombănind într-aiurea şi nu mai eram sigur dacă-i citisem ori nu în suflet toate pornirile şi toată duşmănia care-mi păruse a i le fi citit o clipă înainte. Cîteva zile nvam învîrtit împrejurul lui pîndindu-1, dar n-am avut a vedea la el nimic deosebit. Aniţei nu i-am mai spus nimic. înoepeam, cu ajutorul ei, să cunosc satul, şi, într-un fel, să-1 înţeleg şi pe losub. Aşa credeam, cel puţin... 8. Vădenii păstrau şi-şi împărţeau cu sfinţenie amintirea a trei „neamuri bătiâne", trei „tulpini vechi" : Lup, Mogoş şi Tunsu. Numele acestor răzeşi dintîi, întemeietorii cătunului, se pierduseră de mult, prin căsătoria fetelor, şi „tulpinile", nerecunoscute în actele oficiale, nici vădenii înşişi nu mai reuşeau să le descurce totdeauna. Dar îşi băteau capul cu ele dintr-o obişnuinţă veche, acuma fără folos şi fără rost. De mult, pe vremea cînd răzeşii Vadului Vechi stăpîneau averi adevărate, lăsau urmaşilor moşteniri adevărate şi-şi căsătoreau copiii ca pe nişte crăişori, ca între dinastii, „tulpinile" şi-or fi avut rostul şi foloasele. Acuma, alăturarea fiecărui vădean la „tulpină Tunsu", •ori la „...Mogoş", ori la „...Lup", mai mult îi încurca, îi împiedica să se apropie de oamenii fără „tulpină" asemănătoare —■ adică de restul cel mare al lumii din afara Vadului Vechi. Trăiau singuratici, vădenii, şi pentru dînşii tot ce nu era Vadu, era „robime", era „ţigănie". Tot, dar mai ales Borza ! Copiii lor sugeau odată cu laptele mamei mîndria de a se şti altceva decît „ţigănime roabă", altceva decît „...borzeni!" Pe urmă însă, crescînd, ieşeau cu vitele la păscut şi se-ntîlneau cu plozii „ţiganilor" din Borza, oare, la. fel, tot „ţigani" îi numeau pe vădeni. Atunci se încingeau bătăi. Şi dacă borzenii în vîrstă nu se prea pierdeau cu firea cînd auzeau că s-au încaieră t plozii lor şi ai vădenilor, dincoace, în Vadu Vechi, „tulpinile" — Tunşii, Lupii şi Mogoşii — cu furci, cu pari şi ceatlăie, unii călări, alţii pe jos, ieşeau ca la tătari, clocotind pe-adevăratelea şi urlînd ca-n gură de şarpe : „Ne calcă hotarul ! La hotar !" Nu le păsa că Borza şi Vadu, fiind aceeaşi comună, nu aveau „hotar". Borzenii îi socoteau cam într-o ureche, şi, la rîndul lor, îşi învăţau copiii să se ferească de „nebunii din Vadu". Oamenii creşteau, într-amîndouă satele, cu dorinţa de a se ocoli; vădenii nu luau parte nici măcar la alegerea primarului din comuna lor ! Şi nici la muncă nu s-ar fi dus nicăieri, pentru nimic în lume : „In robime ? Noi ? Ieşeau din cătun LA RĂZEŞI 31 -doar bărbaţii — şi numai pentru armată... losub Prisăcaru şi Zamfir, cum-nafcu-său, bărbatul Măriei, erau singurii vădeni — şi poate cei dinţii, de la întemeierea cătunului încoace — care-şi părăsiseră satul ca să-şi caute norocul „în robime" în Ioc să „aştepte întoarcerea vremilor" stînd pe loc ca toţi Mogoşii, Tunşii şi Lupii dinaintea lor. Reforma agrară a găsit „răzeşiile" din Vadu pe dric ; au căpătat pămînt, „răzeşii", familie de familie. Ţărani săraci ! După împroprietărire, ridicînd nasul şi reînvăţînd o samă de cuvinte aproape uitate, au început a-şi arăta cu mari ifose încredhfţarea că borzenii le „răşluiseră" „averea bătrînească". Moşia — ziceau — dacă fusese luată de la boieri, li se cuvenea în întregime lor, pentru că moşierii, la rîndu-le, de la „bătrînii" din Vadu o „răşluiseră", nu de la „ţigănimea roabă" din Borza. Şi ieşiseră „la hotar" toţi, toate „tul-pinele", cu coase şi ghioage, avîndu-1 în cap pe losub Prisăcaru. Ar fi fost poate vărsare de sînge dacă unul de-al lor, Zamfir Hriţcu (din „tulpina" Tunsu, cumnatul lui losub), care intrase în comisia de reformă agrară ales de bor-zeni ca reprezentant al Vadului, nu le-ar fi amintit, ieşindu-le înainte, că doar, judecind pe drept, pînă a-şi primi ei răzeşiile, „moşia" fusese pesemne a altor moşieri, ai. căror urmaşi, dacă rămînea pe împărţeală „după cum a fost", ar fi putut ridica pretenţii mai îndreptăţite şi decît vădenii şi decît borzenii. Auzind o asemenea judecată, gospodarii din Borza au rîs. Răzeşii din Vadu însă, găsind-o pe potriva căpăţînelor lor, au lăsat în jos şi nasurile şi coasele şi s-au întors acasă, unde totuşi nu lui Zamfir îi dădură dreptate ci lui losub : „Ce-i prea mult — i-a strigat atunci losub lui cumnatu-său, între -ochi, de faţă cu tot satul — nici porcului nu-i prieşte ! Nici măcar dreptatea !" După asta, duşmani au rămas cumnaţii! 9. Pînă la mijlocul lui iunie, m-am luptat de unul singur cu ciorile, îosub, după ce vreo două săptămîni a zăcut, s-a apucat să acopere — cu ce-i cădea la îndemînă — încă un colţ al temeliilor : îi trebuia grajd, •cică, pentru cal, şi şură pentru căruţă... Repară şi acoperişul... Către mijlocul lui iunie, veniră în sfîrşit, zgîrcite, ploile primăverii, umplînd pămîntul cu miros de lut aburit. Scotind la lumină, nu ştiu de pe unde, două umbre de cai ariciţi şi vreo cincisprezece vaci parcă jupuite, vădenii — cîţi nu apucaseră a-şi mînca sămânţa — începură tîrîş-grăpiş muncile primăverii. La losub în curte, de dimineaţă pînă seara, — lume ca la hram : unul vroia împrumut o traistă de mălai „pînă n-ajung să mătur fundul lăzii"... altul vroia porumb de sămînţă... careva ţinea să-şi asigure un împrumut de bani în contul recoltei... şi aşa mai departe. Şi toţi, iertîndu-i lui losub orice veche vină, îi lăudau înţelepciunea, puterea de muncă, norocul şi averea. De „comoară" nu-i pomenea nimeni de-a dreptul — deşi numai la asta se gîndeau. losub făgăduia orice; dar de dat, pînă una-alta, nu le dădea decît predici, ca mie altădată la Iaşi: — Fiţi cumpătaţi, mai bine, bre ! Cît nu-1 strînge nevoia de gît, omul înţelept nu intră-in datorii... La o nevoie, se-nţelege, cît mi-o sta în puteri... Nu le dădea nimic, şi totuşi, într-un fel, Si făcea să creadă că avea putere şă-j scoată din orice încurcătură. Vadu Vechi socotea că avea în sfîrşit un 32 V. EM. GALAN reazem sigur şi tare cum nu avusese poate nici pe vremea răzeşilor dinţii şi a Iui Vodă Ştefan : mult aşteptata „întoarcere a vremii" era aproape... ...Şi reazemul acesta, chiar dacă deocamdată nu-i ajuta cu nimic îi făcea mai buni, mai înţelegători, mai darnici : unul îndrăznea „să-şi măture Iada" pe care altfel n-ar fi măturat-o nici mort, altul da împrumut vecinului mîna de mălai ori sacul de porumb semincer pe care altcum dimpotrivă i le-ar fi cerut, ca să-i taie astfel dinainte orice nădejde. losub înflorea. ...Şi într-o bună zi, simţindu-se pesemne destul de tare, se dezlăntui : aşa cum înainte luase-n piept munca pămîntului — cu plan si totuşi fără nici o cumpătare — aşa se apucă acum de petreceri. Bărbaţii umblau pe coclauri cu aratul, cu semănatul — iar losub îsi făcea de urît cu cine-i ieşea în cale, fără alegere: luase vădencele la rînd'î Era aproape bătrîn... Frumos nu fusese niciodată... în schimb era „cel cu comoara"... şi cel care, în loc să huzurească pe „comoara" lui, muncise, m văzul satului, ca un nebun, sporind convingerea tuturor că într-adevăr totuşi, cei mai vrednici gospodari de pe faţa pămîntului tot ei, „răzeşii" din Vadu Vechi, rămăseseră... . Una> — văduvă... alta, — rea de muscă... pe cealaltă bărbatu-său însuşi o împingea m braţele lui losub (şi se mai şi lăuda, nărodul : şi lăuda, nărodul': „Ce vreţi ? Dacă n-o găsi muiere Ia noi, s-o duce dracului unde-o vedea cu ochii: în Borza! Sînt destule, acolo... Şi s-o duce cu comoară"cu tot... Asta vreţi r1... Dacă nu, ţine-ţi-vă cloanţa !")... alta-1 aducea pe losub la fiică-sa aproape cu de-a sila, în nădejdea că şi l-o face ginere... — si losub cel care La Iaşi numai muieratic nu-mi păruse, petrecea, predica şi se sărbătorea din zori prna-n noapte. Beţiv nu era : bea puţin şi nu l-am văzut afumat niciodată. îmi dădea săptămînă de săptămînă „tain", cîţiva pumni de făină de porumb, cîteva cepe, cartofi, uneori o ciosvîrtă de carne... Multă treabă, în Schimb, nu-mi cerea : îi îngrijeam calul, curtea, casa... si-n rest aproape că nu ne vorbeam. în sat mă bucuram de-o trecere care nu-mi aducea mare bucurie • se credea că aş şti despre losub — şi mai cu seamă despre „comoara" lui —-mai mult decît ştiau toţi vădenii la un loc. Spuneam, verde că n-aveam habar de nimic, spuneam cinstit tot ce apucasem a înţelege în legătură cu inflaţia — idar vădenii, cu atît mai mult, orezînd c-o fac pe prostul din şiretenie, mă socoteau „mîna dreaptă a lui losub". ...Iar între mine şi losub creştea ca de la sine o duşmănie surdă__căreia nu-i mai ştiam pricinile. 10. Ploile de iunie înverziră iarba, îngăduiră oarecari semănături, apoi arşiţa luă pămîntul în primire din nou. Un timp, semănăturile se înfiripară, iar vădenii, înveselindu-se, începură a fi mai deschişi, mai pe faţă şi-n bucuriile, şi-n supărările, şi-n răutăţile lor. Pe urmă, cînd arşiţa se prelungi, hotărînd parcă să clocotească pînă si izvoarele, asupra Vadului căzu lingoarea veche. Trişti, bănuitori, înfricaţi, răi pe ascuns ori buni pe ascuns, vădenii îşi cosiră porumbul ofilit, sfărogit,' adunară cele din urmă frunze din livezi şi le puseră deoparte pentru vite "pe iarna, apoi luîndu-şi orice nădejde dinspre partea pămîntului, îndreptară spre; losub încă mai multe nădejdi ca pînă acum. LA RĂZEŞI 33 losub, cînd nu petrecea, lipsea din Vadu Vechi zile întregi. Uneori pleca pe jos, alteori călare sau cu căruţa... Cînd mi-a poruncit, am cosit şi porumbul lui... şi celelalte semănături, cum erau. Eu singur, mereu : el — pe coclauri. Uneori venea cum plecase, alteori aducea în fundul căruţii vreun sac ori doi. Dumnezeu ştie cu ce ! îl rodea iarăşi o nelinişte ceva, o nebunie nouă. în sat începuseră a-i spune primarele. losub, aflaseră vădenii unii de la alţii, fără a mai şti care şi de la cine aflaseră întîi şi-ntîi, — losub, nu bătea drumurile de teleleu, ci umbla să „rupă" Vadu de Borza, să „puie hotar" aducînd „înapoi la baştină veche" trei sferturi din imaşul borzenilor, urmînd ca apoi, să facă şi „primăria pe loc", în Vadu. înainte vreme, îşi aminteau Mogoşii, Tunşii şi Lupii, „averea bătrânilor" fusese „răşluită" de boieri pentru că boierii aveau la bani de „să-şi cumpere dreptate pînă şi la ucigă-1 Toaca". Acuma banii atotcumpă-rători nu mai erau la boieri: erau la losub... Adică, oricum, erau „în răzeşime". Intrau în iarnă flămînzi, goi, bănuitori şi ascunşi faţă de lumea întreagă, lagîndu-şi cu desperare de „comoara" lui Ioisub toate nădejdile lor de veacuri. Femeia care cu vreo trei luni în urmă, ducîndu-şi nu mai ştiu încotro viţeaua, văzuse în mîna lui losub canistra bueşită cu bani de hîrtie, jura pe cruce că' de fapt, atunci, „ea cu ochii ei" îl văzuse rostogolind prin curte „opt buţi de fier umflate cu bănet, numai aur, argint şi pietre scumpe". Buţile, de bună seamă, nu le văzuseră şi alţii „cu ochii lor". Dar Maria, sora lui losub, nu spunea oare că „nu-i vorba de nici o bute" ? Spunea ! Asta o auzea oricine „cu urechile lui". Şi dacă ea, certată cu losub, spunea aşa, nu însemna că adevărul trebuie căutat spre dimpotrivă ? Buţile, atunci, erau ! Şi erau pline! Şi încă : N-avea losub argat ? Avea ! Nu-1 hrănea ? Nu-1 îndopa ? Ba da ! Ei, ce nevoie avea losub, drept vorbind, de argat ? Să-i îngrijească gloaba ? Dar gloaba de ce-i mai trebuia ? Nu, hotărît: n-avea nevoie nici de cal, nici de argat! Atunci de ce-i ţinea ? Pentru că nu-i păsa ! Pentru că oricine, dac-ar sta pe opt buţi cu aur, şi-ar lua un cal şi un argat! Nu ?... Argatul, calul — vadă-i oricine ou ochii lui! Buţile ? Nebun ar fi, losub, dacă şi-ar ţine aurul la vedere ! Comorile în pămînt se ţin! Şi ard : le vezi noaptea flăcările plutind... Unii le şi văzuseră, flăcările! Pe cîmpuri, ici-colo, se iveau peste noapte gropi : săpau vădenii, pe furiş, căutînd comoara lui Iosub-„prima-rele" !... Se cam ştia şi cine anume săpa. O ştia şi losub, dar se prefăcea că nu ştie : cu fiecare nouă groapă, puterea lui asupra consătenilor creştea ! Pricepînd că orice aş fi spus, în Vadu, tot spre folosul lui losub ar fi mers, am început a mă deprinde cu tăcerea : am ajuns posac, închis în mine însumi >-— şi dadă n-ar fi fost Aniţa, aş fi plecat în lumea largă fără a mă uita înapoi. Un timp, Aniţa a fost singura fiinţă căreia îi împărtăşeam cîte ceva din gîndurile ce mă rodeau. Nu-mi dădeam seamă că nici ea, aşa cum era atunci, n-avea cum mă înţelege... Mai mult o chinuiam, cred : într-o noapte, după ce am adormit arătîndu-i pentru a cine ştie cita oară cît de netemeinice era nădejdile puse de vădeni în „comoara" lui losub („Şi-atunci de ce-1 cred toţi ? De ce ?" — ofta ea gata-gata să izbuc-nească-n plîns, pentru că nu se îndoia de existenţa „comorii", ci numai de 3 — V. Romînească nr. 7 34 V. EM. GALAN felul cum o fi furat-o losub)... m-am deşteptat singur. Era către miezul nopţii. Aniţa tocmai se strecurase pe uşă... Nu mai spun cum am urmărit-o, ce bănuieli mă chinuiau : eram tineri amîndoi... din beţia dragostei dintîi 'încă nu apucaserăm a ne trezi... foamea şi nesiguranţa fiecărui ceas viitor ne înebunea... Bineînţeles, n-a fost ce crezusem eu : n-o aştepta afară nimeni: a ieşit dm sat, şi, în cîmp, cine ştie unde, s-a apucat să sape. Căuta şi ea, biata, „comoara" lui losub !... Cînd m-a zărit lîngă dînsa, a aruncat tîrnăcopul cît colo şi şi-a desfăcut braţele înlături a neputinţă. — De ce, Aniţă ? am întrebat-o cu ciudă... — Nu ştiu... Am' visat... şi... flăcări... Aici... Abia mai sufla de oboseală... Pînă la urmă m-am pomenit săpînd în locul ei : din milă... din dragoste... ca s-o conving că n-are de ce săpa... ca să-mi istovesc mînia... şi într-un timp, poate, ou nădejdea că totuşi, în ciuda blestematului meu cap, voi găsi ceva... Ne-am întors acasă frînţi, în zori — şi după aceea am început a fi ursuz, tăcut şi faţă de Aniţa. Ne uscam, un sat întreg, şi trupeşte, şi sufleteşte, la flăcările unei „comori" care n-avea cum fi... Pînă şi dragostele ni se uscau... Iar el, „primarul", îşi vedqa de petrecerile lui. Şi cînd nu petrecea, homarea. Obişnuit se întorcea cu mîna goală ; alteori aducea un sac în fundul căruţei... Trăiam... Averea Aniţei, — casa, nouă găini, cocoşul cu gît gol (se vindecase de cobe), un strat de porumb şi unul de cartofi, amîndouă lîngă casă, amîndouă udate cu găleata, de la fîntînă, şi livada — peri, vişini, pruni şi doi nuci, cărora, la toţi, din pricina acestui al doilea an de secetă, prin august le căzuseră cele din urmă frunze. Eu aduceam „tainul" de la losub, ea strîngea în fiecare zi două-trei ouă de la găinile ei — şi trăiam. Pentru iarnă, pusese deoparte doi saci cu prune uscate de verzi pe ramurile desfrunzite... un morman de pere, tot de verzi uscate, la soare, în felii subţiri... Găinile şi le păştea ca pe oi: le scotea la cîmp, scormonea pămîntul cu o rangă de fier şi le lăsa să scurme după viermi. — In primăvară, nu ştiu cum ne-om descurca : ouăle, cînd le strîngi pentru eloşti... •— Oi lua ceva de la losub... — De la Prisac ? ! Ofta şi rămînea pe gînduri, îmbufnată, ori de cîte ori pomeneam numele lui losub. 11. în septembrie, Tudose Cerneţ, vecinul Aniţei, îşi căsăpi vaca. N-avea ce-i da de mîncare peste iamă. Vădenii, parcă atîta aşteptaseră — să facă cineva pocinog : pînă spre postul Crăciunului, n-a rămas în sat decît un cal (al lui losub), două vaci, cîteva oi... Cam tot atunci ne-a fost dat să primim şi oaspeţi: un borzean, frate mai mic al răposatului tată al Aniţei. Moşul ei! LA RĂZEŞI 35 Atunci 1-a cunoscut şi Aniţa, ca pe-un străin, odată cu mine. Şi nu părea de loc bucuroasă. Om înalt, subţire, frumos şi încă tînăr. Venise peste cîmp de-a dreptul şi umbla creanga prin sat, ca la el acasă. îndată ce ne ounoscu, aduse vorba despre secetă : — Staţi mai rău ca noi, boierilor ! Răzeşilor! glumi fără răutate. Eu am zîmbit, înţelegîndu-1. Aniţa s-a mîniat. — Fiecare cu partea lui! pufni, gata de luptă. — Da' cum v-ăţi descurca pe iarnă, cu partea voastră, la asta v-aţi gîndit ? — Ce te privesc pe dumneata gîndurile noastre ? ! — Cum dracu să nu mă privească, bre nepoată, dacă vi-s primar ? Aniţa —■ mai-mai să se repeadă la dînsul: — îi fi primarul cui te-a pus ! Al borzenilor! Noi avem primarele nostru !... dar cînd văzu privirea mea, îşi aminti, se pleoşti şi continuă cu ciudă, printre dinţi : Ne-ajunge unul ! Cu vîrf şi îndesat ! — Ia te uită, bre ! Şi cine-i primarul vostru ? Aniţa era între ciocan şi nicovală. Dacă ţinea cu satul, trebuia să ţină şi cu losub. Şi-i era peste putinţă, biata de ea, şi să nu ţină cu satul, şi să ţină cu losub. — Primarele nostru... — murmură, în doi peri — trebuie să fie de-aici, din Vadu Vechi! —- I-auzi, bree! se minună în glumă moşu-său. Păi... despre mine, primăriţi-vă unul pe altul cît vă place !... Vorba-i dacă aveţi cu ce scăpa din iarnă ; dacă nu vă trebuie vreun ajutor... — De la ai voştri ? ! Borzenii... ei numai după pleaşcă umblă ! Toţi! „Ajutor" ? ! Ce alta ştiu, borzenii, decît să răşluiască ? Imaşul... hotarul... După ce i-a aruncat în cap, dintr-o răsuflare, tot ce apucaseră a o învăţa „răzeşii" ei cu privire la borzeni, Aniţa tăcu, mînioasă dunăre, neştiind ce să mai spună. Moşu-său rîdea : — Asta, cu răşluitul, dac-a fost, a fost pe vremea lui Adam-Babadam, nepoată ! — Vorba-i c-a fost! — Ba vorba-i că nu mai este, nepoată salba dracului! Vorba-i să nu vă „răşluiască" la iarnă foametea, bre! Asta-i vorba ! — Ş-acuma, după război — se încăpăţînă Aniţa — cînd s-a împărţit, la împroprietărire... adică pămîntul nou... nu ne-aţi răşluit ? Hotaru-i stricat... Aţi intrat pe-al bătrînilor noştri... Neobişnuită să apere prin viu grai cauza vădenilor, nu-şi prea găsea cuvintele. — Nu s-a împărţit după „bătrîni", bre ! S-a împărţit după sărăcie. — Zice care cum îi vine... — Zică, fatO'! Da' barem pîn-om trece hopul, ce-ar fi să lăsăm deoparte socoteala cu „răşluitul" ? Ne-ar fi mai uşor şi nouă, dacă v-aţi uni cumva cu noi... ■— Noi cu borzenii ? ! Aniţa se înroşise de parc-ar fi pălmuit-o. — Săracii cu săracii, nepoată ! Ascultă ce-ţi spune moşu-tău, ou duhul 3* 36 V. EM. GALAN blîndeţii... De nu, cînd v-o string© foametea funia la par, tot asta v-a spune-o; numai că altfel!... ^ Mă uitam cînd la Aniţa, cînd la moşu-său, şi tăceam mîlc. Pe dînsul il înţelegeam... la dînsa ţineam chiar dacă nu o înţelegeam... Ce să fi spus eu, care mă simţeam atît de puţin vădean ? ! — Nu, nepoate ? mă zgîndări primarul. — El... — vru să răspundă Aniţa în locul meu ; dar moşu-său n-o lăsă : — Stai! Găina a cotcodăcit destul. Să mai auzim şi cucoşul !... Tie ce ţi-om fi „răşluit", de nu vrei să dai pe la noi ? — Adică... pe la cine să dau ? Eu... nici nu dau, nici nu iau ! am încercat să-1 zăpăcesc, ca pe losub altădată, întorcîndu-i pe dos cuvintele. — Adică... — mă îngînă el în glumă, nicicît descumpănit — chiar pe la noi să dai: pe la căpcăunii din Borza !... Tu, doar, nu eşti răzeş. Esti argat. S-ar cuveni să dai pe la sindicat... Eşti înscris în sindicat ? — Eu ? ! Era atîta uimire în „Eu ? !" aceasta, că nu i-au mai trebuit alte explicaţii. — Da ! Măcar ştii ce-i aceea „sindicat ?" — Era-n gară la Iaşi... Le dădea ţigări, făină... Econornat! — Aşa ! se bucură primarul Borzei de-atîta ştiinţă. Şi ei, la Iaşi, ce dădeau în schimb sindicatului ? — Dracu' ştie ! Eu... la losub lucram. — La Prisac ? ! se arătă primarul cunoscător în poreclele vădenilor. Prisac... cred şi eu !... nu te-a-nscris în sindicat... — Prisac ! ? — Păi atunci... ştii cum ar trebui s-o-ncepi, nepoate ? Ar trebui să vii într-o zi, cu Zamfir, la noi la Borza. îl ştii pe Zamfir Hriţcu, nu ? — îl ştiu. Numai că-i plecat din sat. — Ei, aşa s-ar cuveni s-o-ncepi, dacă-1 ştii! Mai seoate-ţi nasul dintre răzeşi: ăştia-s în stare să ţi-1 „răşluiască". Nasul!... Vii la sindicat... ori la primărie... ori la organizaţia de partid... De „partid" ai auzit ? ■— De comunişti ? — Da. Ai auzit ? — Tovarăşi, ştiu. Da... mai mult ruşii, că noi... Cam asta era tot oe apucasem a afla despre comunişti, la Iaşi, încărcînd depozitele muşteriilor lui losub. — De ce „mai mult ruşii" ? Zamfir al vostru, Hriţcu, eras? — Nu... — Şi-i comunist... Păi! Voi doi... el, comunist... tu, argat... âr trebui să fiţi fruntea luptei, aici în sat! — Zamfir nu-i „frunte" — m-am socotit dator să-i aduc la cunoştinţă. Fruntea, aici, a ieşit losub... Da, Prisac! El a ieşit fruntea!... Nu, Aniţă ? Aniţa clătină scurt din cap şi strînse buzele. — Şi ţi-ar părea rău să iasă-n frunte unul mai... de-alde tine ? Am rămas cu gura căscată. Aniţa şedea pe-un colţ de laviţă, cu bărbiţa între pumni, şi se uita bosumflată la picioarele lui moşu-său, mari, încălţate-n opinci pline cu nişte paie în care cocoşul ei porumbac tocmai ciugulea ceva, chemînd zorit găinile rămase pe prag. Primarul se mai (uită cîtva timp la mine, se uită şi la Aniţa, pufni în rîs şi se ridică. LA RĂZEŞI 37 — Măi nepoţi, atunci eu m-am dus : isprăvesc raita prin răzăşime şi-o iau iarăşi peste deal... pînă nu mă cotonogeşte careva... Cînd s-o întoarce Zamfir, spuneţi-i că l-am căutat... Să vie la Borza... Noroc şi sănătate! Cînd ajunse pe prag, Aniţa, dezmeticindu-se, se repezi după el şi-l întoarse din drum. — Ia stai!... Te duci şi la Prisac ? îl întrebă, privindu-1 în ochi. — La Prisac ?... La el nu m-aş prea duce... — făcu moşu-său, scărpi-nîndu-şi ceafa pe gînduri. — Ba du-te ! Zici că eşti primar ! Fruntea luptei!... Atunci du-te la Prisac ! Du-te şi... — Să mă duc şi... — ghici moşu-său, uitîndu-se cum răsucea Aniţa în pumni capătul basmalei — şi... să-1 string de gît ? Asta vrei ? — Da ! Poţi să-1 strîngi! — Şi dacă nu pot ?... zîmbetul îi pierise de pe buze. Să zicem că l-aş strînge... nu chiar de gît, da' tot l-aş strmge-n chingi... întru pomenirea lui tată-tu, că mizera frate... şi-a mă-tii... Numai că n-am putere destulă, nepoată. —• Ai! Eşti de zece ori mai voinic decît Prisac ! — Puterea primarilor nu stă-n pumni, fată ! Pumni... slavă Domnului! Da' cît eşti primar, puterea-ţi stă... •— rămase un moment pe gînduri. — In bani ? El, Prisac, de-aceea-i primar: are bani! — Nu în bani ! îşi urmă moşu-său gîndul. Banii, azi mai cu seamă, n-au mare preţ: cu lopata-i iei, cu lopata-i vînturi... Cît eşti primar, puterea-ţi stă în oameni... Ei îţi dau putere... dacă au de unde-ţi da... Numai că aici, în Vadu Vechi — începu iarăşi să zîmbească — am fost pîn-acu' prin paisprezece case... şi-am vorbit mai mult cu pereţii decît cu oamenii... Aici îi slab primarul, nepoată, ca un prunc de-abia născut... Şi-atunci îi tare Prisac !... Veniţi prin Borza, măi băieţi!... Ne-am înţeles ? Aniţa ofta, pe gînduri, muşcîndu-şi capătul basmalei. — Ne-am înţeles ? mai întrebă odată moşu-său, drept rămas bun. Aniţa îşi pironi ochii asupra lui : — Dumneata... — întrebă, dovedindu-i astfel cît de încîlcite gînduri i se învîrteau prin cap — dumneata semeni cu tata, sau... Din nou îi pieri zîmbetul, lui moşu-său : — Semăn... Semăn bine, cică. Şi cu tine semăn, să ştii!... Numai că el era ceva mai... — Ba nu semeni deloc ! Tata l-ar fi gîtuit! Voia să-1 întărite ? Voia să-1 ruşineze ? Nu pricepeam ce era în mintea ei. — Poate... Păcatu-i c-ai fost pe dos, îmi pare... — şi se uită în ochii Aniţei pîn-o văzu coborînd privirile. Semeni cu maică-ta, nepoată... Ei, ce mai! ? Dacă-ntr-o zi v-o ajunge greul greului, veniţi la Borza şi-ntrebaţi de mine... ori sfătuiţi-vă măcar ou Zamfir, cînd vine. Nu-1 ocoliţi!... Oi mai veni şi eu din cînd în cînd,... Neee-poată, nepoată !... şi cu aceste singure vorbe de alint, se aplecă, sărută apăsat fruntea Aniţei şi plecă. Aniţa, — stană de piatră. Abia într-un tîrziu, duse mîna la frunte, zîmbi, se încruntă, iarăşi zîmbi, iarăşi se încruntă, apoi, hotărîndu-se, începu să-şi frece fruntea, în duşmănie, cu amîndouă mîinile, de-ai fi zis că voia să îndepărteze cu piele cu tot urma sărutării lui unchi-său. — N-a vrut! Nu se duce! pufni; şi, mie: Să nu mergi la Zamfir nici- 38 V. EM. GALAN odată ! Zamfir... şi el se teme de Prisac, să ştii: altfel se întorcea. Nu ? înainte venea mai des... Am dat din cap : fie ! Nici n-aveam cum să mă duc : Zamfir lucra cu ziua pe-un şantier al căilor ferate, la Mărăşeşti. — Şi nici în Borza să nu calci! Niciodată ! Ei... şi ei se tem de Prisac ! Singur a spus ! Nu ? Nu, moşu-său altceva â vrut să spună. Totuşi am dat din cap a doua oară : fie ! Nu doream să mă cert cu Aniţa. — De ce-a zis că „banii n-aru preţ" ? Ce! are preţ, la el, dacă banii n-au ? ! —- Şi-n Iaşi s-auzea aşa, Aniţă... De cînd îţi tot spun eu ! ? N-au preţ... n-au putere... s-au ieftinit... Sînt bani mulţi, da' nu-s buni: n-au putere... — Daaaa ? ! Numai banii lui Prisac îs scumpi I Numai ai lui au putere ! Numai ai lui au preţ!... De-aceea-i primar el! El, nu unul de-alde... Se uită la mine uimită şi tăcu. — El, nu un de-alde mine... —■ i-am isprăvit gîndul. Vorbe, Aniţă 1 Cum să fiu eu... — De ce n-ai fi ? Crezi că numai Prisac... ? Două zile, nu i-am putut intra în voie. Şi nici ea mie. 12. Funia începu să se strîngă la par mai .repede şi mai sălbatic decît prevăzuse unchiul Aniţei. Am intrat în iarnă, satul întreg, ca-ntr-o moarte înceată. Oile, după ce au mîncat paie vechi de pe acoperişuri, au trecut la stuf ; piereau una' cîte una, cu gurile rănite şi umflate. Cele din urmă două vaci, la fel. Tăiate înainte de a-şi da duhul, au fost totuşi mîncate ori păstrate la fum, şi oile şi vacile. în postul Crăciunului au fost cinci înmormîntări. Pentru un sat cît Vadu — din cale afară de mult! La1 întîia, a venit însuşi preotul din Borza. La a doua a venit numai dascălul: preotul avea de lucru în Borza. Pe urmă n-a mai venit nimeni : se-nmormîntau vădenii între dînşii... Tot cam atunci a venit şi un doctor : fusese trimis la Borza şi borzenii îl trimiseseră Ia Vadu Vechi. — Ăsta nu-i sat! ţipa doctorul după ce, trecînd prin cîteva case, privise uimit picioarele oamenilor, groase, umflate, acoperite de modîlci galbene, lucioase... Scorbut, pelagră, păduchi... Ăsta-i cimitir ! Sînteţi pe jumătate morţi, nu vedeţi ? Nu vedeam. Ne-ar fi trebuit alţi ochi, proaspeţi. Ai noştri, prea erau deprinşi cu noi. Ă plecat cum venise, doctorul, lăsîndu-i lui losub cîteva cutii cu vitamine, losub i se vîrîse sub piele — şi rămăsese „sanitar" : morţii, după aceea, nu se înmormîntafu decît cu voia lui... Nişte copii, umblînd năuci pe cîmp, se întoarseră într-o zi cu două bidoane goale : „canistrele" lui losub ! Le-a recunoscut Maria, soră-sa... le-am recunoscut eu... le-a recunoscut pînă şi Catinca Iui Solomon Şperlă-Mogoş, femeia care, atunci, trecuse cu viţelul pe uliţă. Le-a recunoscut şi losub : — Banii n-au preţ de mult... Banii, azi, trebuie strînşi pe mai tîrziu, LA RĂZEŞI 39 pe cînd s-or întări!... Cine-i are! Acuma... altă avere decît bucatele şi pămîntul nu-i! Că avea bucate, vedea ori cine : ţinea un cal... ţinea un argat... Că avea bani, iarăşi se ştia, Pesemne că-i trecuse din bidoane într-altceva — în buţile văzute cînd va de Gatinca... în Vadu Vechi începu a se răspîndi zvonul că losub cumpăra pe undeva pămînt... şi teama că în primăvară s-ar putea muta pe acel pămînt abia cumpărat „în străini", lăsînd satul fără sprijin... Şi căutau să-i intre în voie. losub, din parte-i, spunea numai atît cît trebuia pentru ca mai departe să aibă ce spune alţii. Iar „răzeşii", spăimîntaţi, căutau să-i intre-n voie... Aniţa credea tot. — Cumpără şi pămînt, Prisac ! Eu nu mai ştiam ce să cred. — Dumnezeu ştie, Aniţă... Ou ce să cumpere ? Tăceam, ca să nu ne sfădim. Nimic nu ne mai părea sigur, statornic — nici în juru-ne, nici în noi înşine. Afară poate de dragostea noastră, pe-a cărei statornicie trebuia să clădim tot ce nu izbuteam să statornicim într-altfel... Şi ne era din cale afară de greu .- eu aveam 19 ani, ea 18... Pe nesimţite, losub îmi scădea tainul. La început îmi dăduse făină de porumb. Pe urmă, uruială de orz... tărîţe... pleavă... Slăbeam amîndoi, şi eu, şi ea, de la o zi la alta. Nu-mi dădeam prea bine seama ce se întîmpla cu mine... nici eu Aniţa... nici cu restul satului. Slăbeam toţi de la o zi la alta. Ne slăbeau şi puterile... şi mintea... şi dorinţele... şi nădejdile... Cu picioare grele şi umflate, umblam de colo-colo, sub ceţuri apăsătoare, ca-n fundul mării. Ne prăbuşeam — şi nu tocmai încet; dar pentru că ne prăbuşeam toţi deodată, nu ne dădeam seama dacă ne mai ţinem ori ne prăbuşim. Pînă şi losub se prăbuşea ; doar că el, începînd-o mai de sus ca restul satului, rămînea mereu deasupra noastră. ...Şi tot cam atunci au început să vină scrisori de la Zamfir Hriţcu. Nu ştiam cum ajungeau la Maria, pentru că factorul nu călca în Vadu. (Am aflat mai tîrziu că Zamfir le trimitea primarului din Borza, pe la care Maria trecea din două în două săptămîni să întrebe dacă „n-a venit carte.") I le citeam a doua oară eu (alt ştiutor de carte nu era în Vaduri: losub ştia doar numerele şi socotelile) după ce întîia oară i le citeau chiar la Borza, primarul ori altcineva. îmi ieşea înainte cînd mă aşteptam mai puţin, scotea hîrtia din sîn şi-mi cerea să i-o citesc. Citeam... înaintea venirii lui losub, cel mai greu cuvînt, între vădeni, îl avea Zamfir Hriţcu. Nu apucasem a-1 cunoaşte decît din ce-mi spusese Aniţa : „Cam într-o ureche, Zamfir !"... Spunea pe şleau orice-i trăznaa prin cap — şi asta nu-1 ridica deloc în stima vădenilor. Mulţi ani, trecuse drept un soi de Tîndală. După război, abia întors de pe front, Zamfir „s-a dat cu Borzenii" care „l-au pus" în comisia de reformă agrară „ca din partea Vadului"... După ce „răzeşii" au primit însă cîte două hectare, cuvîntul lui Zamfir a căpătat dintr-odată greutate : i se recunoştea meritul de a fi „adus la moştenirea veche" cîte ceva din „pămîntul răşluit" altădată — şi, chiar dacă în zilele îm- 40 V. EM. GALAN părtini apărase şi dreptul borzenilor la împroprietărire, în Vadu se nădăjduia eă într-o bună zi Zamfir va „mai face o comisie" să „întregească toată averea". Cuvîntul lui Zamfir căpătase greutate, dar nu destul ca să poată scoate din capul vădenilor asemenea..păreri despre dînsul. Tot Zamfir, înaintea lui losub, fusese cel dintîi răzeş care, iernile, începuse a pleca din sat: fost în armată pionier, lucra pe şantierele cefereului. Greutatea cuvîntului său însă, atâta cîtă fusese, o surpase între timp losub. Ştiind prea bine şi de demult că „două săbii într-o teacă nu încap", vădenii trebuiseră să aleagă între Zamfir cel care venea din am în Paşte la Maria lui, cu desaga în spate, şi losub cel cu „comoară". Au ales comoara, cu losub cu tot. De Zamfir aproape că uitaseră. Scrisorile lui mergeau cam aşa : „Află de mine, Marie, că sînt sănătos şi-ţi doresc şi ţie şi copiilor şi trimit un pachet care într-o săptămînă poţi să-l ridici la Borza cum ne-am înţeles şi la noi trec trenuri {după trenuri că se duc oamenii să vîndă ce au ori să muncească pentru demîncare şi le zice fometaşi de la Moldova şi din Vadu Vechi nici unul nu văd că ai noştri căpăţînă multă da minte puţină şi tu nu te lua după ei că mai bine ceri sfat în Borza iar dacă văd că nu ne ajungem pentru copii cu mîncarea să ştii bine că eu vin şi dau copiii la CARS care acuma se face peste tot şi să trăiască pînă la primăvară la oameni buni şi după ce or ieşi din iarnă îi aducem înapoi şi poate anul ce vine să se mai ducă pe pustii foametea şi să fiţi sănătoşi din partea lui 'Zamfir Hriţcu pentru care a scris tovarăşul nostru Eremia de aici." Vorbea de „fometaşi"... de „cars"..., întreba dacă la noi în comună ajung oii nu ajutoare ca în alte părţi... Maria asculta ou evlavie, ofta, se ducea la losub, se închideau în casă şi se sfădeau. 13. Cîteva zile înainte de Anul Nou —• aduceam calului a doua găleată de apă — intru în curte odată cu un străin, losub se învîrtea de ici-colo. Străinul — mărunţel, negru, uscat, tăbăcit — nici nu se uită la mine. — Vra să zică... ai venit şi tu, pînă la urmă ! pufni losub mulţumit, cînd îl văzu oprindu-i-se în faţă. — Ia zi, cumnate : ce ai de gînd ? îl luă la zor străinul. Ii zicea „cumnate". Am înţeles că era Zamfir. Venise peste noapte. — Gîndurile, dacă am a mi le spovedi, mă duc la popă... — mormăi losub, cu capsa pusă. — Cu satul ce ai de gînd ?... Nu te uita aşa, că nu mă sperii ! Satul se-ncrede-n tine : mor ca proştii pe comoara ta ! O ai ? Unde-i ? Ce ai ? Dac-o ai, ajută-i! Dacă nu, dă-le pace! — Tu... ai venit să-mi porunceşti, Zamfire ? ! — De bună samă ! Cînd oi veni să-ţi dau cu paru-n cap, nu mi-oi mai strica gura cu porunci! — Tu, mie, Zamfire ? ! losub se legăna de pe un picior pe altul uitîndu-se roată-mprejur să vadă pe ce ar putea pune mîna la rievoie. Nu era deprins cu asemenea musafiri, în Vadu. LA RĂZEŞI 41 — Tu, Zamfire ? ! Mie ! ? — Ai cu ce ajuta satul, ori n-ai ? Că despre ce eşti... răzeş ori nu... tot tîlhar ! -— Măi Zamfire... — găsi în sfîrşit losub ceea ce căuta — eu îl pun pe ăsta să te dea afară-n brînci. Nu mă uit la cumnăţie ! „Ăsta" eram eu, pesemene ! — Ăsta ? tăbărî Zamfir pe mine, fără a-i trece măcar o clipă prin minte, nici iui, că l-aş putea „da în brînci". Păi... tu ce mai stai ? Ce-aştepţi ? Comori ? Cic-ai găsit-o pe Aniţa. Ajungă-ţi! Ia-o şi plecaţi în lume. Ştii unde ? Tocmai la Arad... ori la Satu-Mare... ori la Craiova... Acolo n-a fost secetă. Munciţi, trăiţi, şi la primăvară, dacă v-o fi dor de noi, vă-ntoarceţi. Ce mai aveţi a aştepta ? Ori ţi-a intrat în cap că t'e-nfiază losub ? Că te vîră-n moştenirea lui ? S-o văd, moştenirea lui! Şi să ştiu cum îi adunată 1 Nu-ţi spurca sufletul! Auzi ? ! Vorbea cu patimă, cu ciudă — şi mie-mi plăcea de el. — Aniţa n-ar pleca din sat pentru nimic în lume ! am spus, dîndu-mi seama că pînă atunci nu mă gîndisem singur la plecare numai pentru că nu eram în stare să mi-o închipui pe Aniţa plecînd cu mine. — Atunci las-o aici! Nu-i vreme de codeală! Voi... habar n-aveţi: nici nu mai arătaţi a oameni! A strigoi!... Las-o aici şi du-te : munceşti, cîştigi, îi trimiţi cîte ceva, la primăvară te întorci... şi dacă nu-i izbuti, dacă-i crăpa pe sub vreun vagon ori... dracu ştie, măcar să crapi dînd din mîini! Clătinau mereu capul, fără să-mi iau seama : avea dreptate ! losub pusese mîna pe-o furcă. —■ Lasă-1 în pace, Zamfire, că... — Pune furca jos, cumnate, pînă nu te faci de rîs ! tăbărî îndată Zamfir cu gura pe el. Nu eşti tu om care să ucidă-n bătaie, ziua, faţă-n faţă ! Tu... ori împingi omul să-şi facă seama cu mîna lui, ori te laşi păgubaş ! Numai că eu nu-s nevastă-ta !... In Borza au început să-şi înscrie copiii la CARS : îi ia statul, îi duce unde s-a făcut pîine. — Ii duceţi în Rusia... — Asta, cumnate, mi-a mai spus-o unul. Da' s-a căit!... Pe-ai noştri îi duce în Bihor, plasa Tinca, dacă vrei să ştii. Iar aici în sat oamenii habar n-au de nimic : s-aţin la dosul tău, aşteaptă să le curgă-n cap nu-ş' ce comori... şi se-ngroapă unul pe altul ! — Măi Zamfire ! ameninţă losub. —• Eşti „sanitar", cică ! „Primar", cică ! Atunci mişcă-te ! Eu iau copiii, pe-ai, mei, cei mici, şi-i duc cu mine. La CARS, da !... Iar tu, mîine pînă-n seară, vii la Borza : scrii pe listă, pentru CARS, toţi copiii sub şaisprezece ani! Auzi ? Toţi!... Dacă nu, de azi în două săptămîni mă-ntorc. Ţine minte ! Să am vreme, fe-aş chelfăni de pe-acuma. Da' n-am... Din poartă, îmi mai strigă şi mie : — Ţine minte şi tu ! Cînd mă-ntorc, dacă te prind aici, îţi rup picioarele ! De Aniţa să nu duci grijă : zi-i să se mute la a mea, la Maria, pînă-n primăvară. Auzi ? — Aude, că doar nu-i surd ! mormăi losub, înfigînd furca într-o movilă de gunoi; şi mie, într-un zbierat: Adăpi odată, ori ce faci ? Am luat căldarea, şi, în drum spre grajd, m-am oprit o clipă-n faţa lui. — Oricum, azi-mîine tot fac eu ceva! Nu ştiam că ameninţarea avea mai mult rost decît bănuiam eu însumi. 42 V. EM. GALAN 14. Zamfir a plecat chiar în noaptea aceea, luîndu-işi copiii cu dînsul. înainte de plecare umblase din casă-n casă, cu Maria, speriată, după el. Aniţei îi strigase din poartă: ■— Am vorbit cu Ion al tău, fato: el pleacă... Tu... dacă vrei, te duci... iar dacă nu, mută-te la Maria. Cu ce trimit eu, cu ce-o mai trimite al tău, legaţi voi capetele ! înţelesu-m-ai ? Aniţa a ridicat din umeri. Şi cînd m-am întors eu, iarăşi a ridicat din umeri. De cîtăva vreme, zăcea de-rfa-npicioarelea. A doua zi, cu noaptea-n cap, vădenii, —■ năvală la losub. ...Şi pînă să prindă soarele oarecare putere, Zamfir era înfrînt : Dăduse fiecărui cîte-un căuş de urluială, losub, şi-o căruţă de nădejdi proaspete. La prînz, vădencele-şi mestecau fiertura, blagosloveau comoara lui losub şi-l blestemau pe Zamfir cel „vîndut borzenilor"... Borzenilor, care vroiau să le „piardă neamul" zvîrlindu-le copiii prin străini... (Două zile, Maria nici la fîntînă n-a îndrăznit să meargă, de ruşinea lui bărbatu-său, în al cărui cuvînt nu mai credea nimeni). Spre prînz, m-am dus şi eu la losub. — Azi dă-mi două căuşe ! i-fam spus. El moşmonea ceva, furios, la hamuri : le roseseră şoarecii. N-avea cum fi vesel, după ce-şi uşurase doi saci de urluială într-o dimineaţă ! — Ce-i vrea : poa' să fie şi pleavă ! Să am ce lăsa Aniţei... că mă duc, pînă-n primăvară... —■ Hă-hm ! îşi drese losub glasul ca pe vremuri; dar, ca şi atunci, nu spuse nimic. In ziua aceea o făcu pe surdul. — N-a vrut! i-am spus seara, liniştit, Aniţei. Era-n toane rele. —■ Prisac ?! — Da. L-am lăsat pe mîine, că aci... l-au jumulit alţii. Noaptea cealaltă apucasem a vorbi cu Aniţa despre toate : întîi urma să plec eu... (altfel decît fără bani nu ştiam să umblu cu trenul)... să ajung poate chiar la Arad ori la Craiova... să găsesc de lucru... să caut un loc şi pentru dînsa... să găsesc un adăpost, cum o fi, pentru amîndoi... Ea urma să vie după două-trei săptămîni, cînd i-oi trimite bani eu : să pornim împreună, ar fi fost prea greu pentru dînsa, care încă nu trecuse nici „hotarul" Vadului. Ii spusesem ce şi cum avea să fie, iar Aniţa, în întuneric, tăcuse şi oftase... „Taci! spusese într-un tîrziu. Rămîie cum zici tu..." Plînsese în tăcere toată noaptea, iar eu, cu inima frîntă, cu mintea împietrită la hotă-rîrea abia luată, o privegheasem, tăcînd, alături. în zori adormiserăm amîndoi ■— şi peste cîteva ceasuri m-am dus la losub, care, atunci, o făcuse pe surdul. L-am prins în toane mai bune abia a patra zi. —• Pentru Aniţa ? ! Să vie singură, dacă-i trebuie pe numele ei! strigă, mîniindu-se dintr-o dată ; dar apoi se înveseli şi începu să bombăne : E-te-na ! Aşa, atunci: trimite vorbă cu ibovnicul! Frumooos ! Una-două, trimite vorbă cu ibovnicul... cucoana ! î-s cămăraş ? ! Lui tat-su să-i trimită vorbă cu ibovnicul, nu mie ! Ii scăzuse semeţia peste noapte : arăta iarăşi ca-n Iaşi. M-am scîrbit, şi, amînînd răfuiala, l-am lăsat în pace. înţelegeam că i se acrise de mine cum mi se acrise şi mie de el... înţelegeam că m-ar fi gîtuit bucuros, cum şi eu l-aş LA RĂZEŞI 43 fi gîtuit bucuros pe dînsul... înţelegeam că mă ţinea cu zile numai pentru că eu, argatul, însemnam în ochii vădenilor dovada averii, a „comorii" lui... dar mai înţelegeam şi că de nu m-tar fi amînat, ar fi trebuit să plec a doua zi... Şi, cu gîndul la Aniţa, amînarea îmi convenea, fără a-mi da seama tocmai desluşit de asta. — A zis că îţi dă... — i-am spus, liniştit şi acum, Aniţei. Numai... cică să nu-i trimiţi vorbă cu mine : să te duci singură. îţi dă pe numele tău. — Eu ? ! Să merg eu la... Pe chipul ei era atîta spaimă, atîta împotrivire, încît, fîstîcindu-mă fără a şti de ce, am îngăimat de parcă mi-aş fi cerut iertare : — Aşa a zis el... — Mai bine moartă ! gemu Aniţa, urmîndu-şi gîndurile fără a mai asculta, Mai bine moartă ! întări; şi, sleită de puteri, se aşeză pe prichiciul cuptorului ascunzîndu-şi faţa în palme. înţepenisem locului cum mă apucase vremea: în picioare, într-o mînă cu un ou fiert pe jumătate cojit şi între degetele celeilalte mîini cu cîţiva grunji de sare. Pricepeam tot. Lăsai sarea să se împrăştie pe jos... îmi ştersei degetele de nădragi.... pusei oul în strachina de pe poliţă, clădindu-1, cu o grijă ce nu mai avea nici un rost, deasupra celor trei ouă crude păstrate pentru vreo zi mai neagră ca toate, apoi, şovăind, mă aşezai lîngă Aniţa. întîi chiar lîngă ea... dar pe urmă, cînd simţii în coapsă, în umăr, tremurai ei lăuntric, mă trăsei la o parte, înduşmănit. — Asta-i, atunci! rostii scrâşnind, pentru mine însumi. Parcă m-ar fi pocnit careva în moalele capului, atît eram de fără vlagă. — Altul... — o auzii într-un tîrziu pe Aniţa ; şi nu-mi răspundea mie ; tot sieşi îşi vorbea. Altul, în locul tău, m-ar bate, acuma. Tu... Nu se înţelegea ce voia să spună : că-i părea totuşi bine văzîndu-mă hotărît să n-t> bat cum ar fi bătut-o în locul meu altul ? Că-i era tot una dacă eu, în loc s-o bat, mi-aş descărca mînia într-altfel, pesemne mult mai cumplit decît luînd-o la bătaie ? Era în glasul ei atîta supunere faţă de hotărîrile pe care eu nici măcar nu apucasem a le lua, încît vorbele cele atît de greu de rostit pentru mine izbucniră singure : — S-a legat, atunci, şi de tine... Nu era întrebare. Numele lui losub n-avui puterea să-1 rostesc. — Ştii tu vreuna de care să nu se lege ?! şopti Aniţa fără a-1 numi nici ea pe losub. — De cînd ? — De-atunci... întrebarea, abia rostită, îmi adusese-n minte întîia mea dimineaţă la Vadu Vechi, cînd losub o găsise la fîntînă. — Şi... de ce nu mi-ai spus, dacă... ? — Acuma ştii... Parcă-ţi vine mai uşor ? Ai avut linişte măcar tu... — Linişte ? ! Aă-hă ! am gemut, încercînd cumva, în deznădejde, să lepăd cu acest geamăt toate bănuielile şi toată suferinţa care, simţeam eu bine, aveau să-mi otrăvească sufletul, de aici înainte. De asta crezi c-a zis să mergi la dînsul ? — Tu crezi că de altceva ? 44 V. EM. GALAN Nu credeam că de altceva. ...Un ceas mai tîrziu, coboram, năuc, de-a dreptul prin livadă, losub se sfădea cu soră-sa. — Hai, frăţioare! Luăm ce neor da, cit ne-or da, zicem bogdaproste şi-mpărţim în sat... A vorbit Zamfir să ne dea... şi ei au pus deoparte... — Vrei să-i aduc în sat chiar eu, ha ? ! Să ţi-i aduc, nu ? Ţi s-a... — Frăţioare... — Ţi s-a făcut de comun! ? Ei, las' că-ţi-oi face eu comun, să te saturi! Crezi că nu ştiu ? Crezi că eu nu-s comunist ? Ba oi fi, dacă-i pe-aşa ! — Tu ? Maria se uita la frate-său ca la Ucigă-1 Toaca. — Eu. Sînt! Na !... Şi nu ca borzenii! Nu ca Zamfir ! Afli tu, las', ce fel de comunist îs eu 1 — Tu ?! — Da, da ! E-hei! Nu-mi păsa de sfada lor. — îmi dai, ori nu-mi dai ? i-am strigat lui losub, întrerupîndu-1. Atît de hodoronc-tronc venisem cu întrebarea mea, încît Maria tăcu speriată. Bucuros să scape de dînsa măcar şi aşa, losub mă luă în primire : —• Ce ? ! Am spus : dacă-i trebuie, să vie ! — Aici ? ! — Chiar aici, da ! S-a cuconit ? ! -— Nu-i vorba de cuconit. Ştii că nu-i vorba de asta... Am scos briceagul şi l-am deschis încet, fără a mă ascunde, în timp ce el, pierzîndu-şi cu totul stăpînirea de sine, zbiera cît îl ţinea gura: — Aaaa!... Şi ce ? Nu-ţi place ? Cu tine s-a întins prin toate şanţurile ! De asta s-o hrănesc ?... Cu tine de pomană, şi pe mine nici dac-o ţin cu zile ? !... Atunci nu-ţi mai dau nici tie ! Nimic!... Cînd îi ajunge să-ţi plîngi singur de milă, trimite-o la mine ! Aşa ! Tu singur s-o aduci ! Vedeam negru înaintea ochilor. Abia acum înţelegeam cît, cum şi de cînd mă ura el! Cu o mînă l-am apucat de piept... cu cealaltă am repezit cuţitul — şi dacă Maria nu-mi apuca mîna, îl ucideam. îmbrîncind-o cît colo, nu m-am mai uitat unde-a căzut cuţitul: am încleştat amîndouă mîinile în gîtul lui losub. Ne-am bătut orbeşte — nu ştiu cît. Prea multă putere nu aveam. Dar mă ţinea mînia. în cele din urmă, izbutind să mă izbească zdravăn, cu ţeasta, în roata căruţei. losub fugi în casă şi se încuie pe dinăuntru. Izbutii să mă ridic... să iau scara... s-o reped în uşă... dar cînd am priceput că puterile mă lăsau, m-am mulţumit să sparg fereastra... — îţi pun foc! am gîfîit de jos, în nădejdea că m-o auzi. Dar nici eu nu credeam că-mi voi îndeplini ameninţarea. De Maria uitasem. Tocmai ieşea din grajd, zorită, trăgînd de căpăstru calul gata înhămat. '— îl căsăpeam, dacă nu erai 'mneata să-1 aperi! am scrîşnit. — Intrai la puşcărie... Păcat de tine! o auzii; vorbea încet, şoptit, şi, trăgînd mereu cu coada ochiului spre casă, înhăma calul la căruţă. Mai bine l-ai asculta pe Zamfir: las-o pe Aniţa la mine şi du-te unde ţi-or vedea ochii... LA RĂZEŞI 45 — Tocmai la 'mneata s-o las ? Pentru losub o vrei ? Maria icni îndurerată, dar, nu-şi conteni lucrul: înhăma repede, cu mîini tremurătoare, şi totuşi îmi vorbea blînd. — Mai tîrziu poate-i înţelege. Acuma... crede ce vrei, da'... hai cu mine pîn-la Borza... Au acolo... nu ştiu... oameni, străini... CARS... ne vin în ajutor cu ce se poate... a vorbit Zamfir pentru Vadu... Aducem, împărţim... Cu losub... De losub au ei grijă, de-acuma! Nu te uita la ce spune el: parcă Zamfir nu-i şi el comunist ? El ştie, Zamfir! Hai, nu vii ?... Na, uite-1! Uşa sări din clanţă şi losub se repezi pe scară-n jos. Dar pînă să pună el piciorul pe pămînt, Maria, înşfăcînd furca înfiptă în gunoi, o repezi, lat, în spinarea calului şi se azvîrli din zbor pe draghina căruţei, luînd hăţurile în mînă. ■— Ai înebunit ? l-am mai auzit pe losub strigîndu-i. Trecînd val-vîrtej pe lîngă mine, pornise după căruţă. Calul, nehrănit şi pe deasupra bolnav, gonea la vale în copci cîineşti — şi deşertul îi răsuna, sub coada furcii, ca o minge de fotbal prea umflată. Fără a mai şti ce anume voiam, am pornit după losub. Alerga cît îl ţineau picioarele — dar căruţa se depărta din ce în ce. Nu era nădejde s-o mai ajungă... iar eu, la rîndul meu, vedeam bine că nu voi izbuti să-1 ajung pe dînsul. La cîteva sute de metri după ce am ieşit din sat, mi s-a tăiat răsuflarea şi m-am prăbuşit lîngă trunchiul unei sălcii. Jos, către vale, losub gonea încă. Pe urmă se prăbuşi şi el. Eram numai noi, singuri pe cîmpul pustiu, ca într-un vis rău. El nu se uita înapoi: urmărea, pesemne, îndepărtarea căruţei. Eu nu mă uitam decît înainte, pîndindu-1. Nu mă gîndeam la nimic. Totul îmi părea scris şi hotărît de cînd lumea : pe losub trebuia să-1 ucid încă în ziua aceea 1 Cînd l-am văzut răsturnîndu-se, cu faţa în sus şi cu palmele capătîi, pe trunchiul unei sălcii căzute, m-iam uitat împrejur... şi, departe, în marginea satului, am dat cu ochii de Aniţa. Ea, pesemne, simţind ceva, mă urmărise încă de cînd plecasem de-acasă... ori poate mă zărise luîndu-1 de gît pe losub... îmi alergase în ajutor... şi, cînd mă văzuse pornind după căruţă, mă urmase... dar, mai slabă ca toţi, se prăbuşise cea dintîi. M-am dus la dînsa şi am pornit spre casă împreună în tăcere, fără a ne uita unul la altul, abia tîrîndu-ne picioarele. — Rămîi, Aniţă — i-am spus, odată ajunşi la uşă. Odihneşte-te... Eu... vin îndată. Cînd mi-a auzit vocea, a înecat-o plînsul. Simţise ce aveam de gînd. —■ Dacă ajungi la ocnă... — Poate n-ajung, Aniţă. — Doamne, doamne... De ce tocmai tu ? — Altul cine, Aniţă ? — Offf... Singură mi-am chemat blestemul : mai bine mă duceam... cum a vrut... la el... şi-l spintecam singură, atunci! — N-ai tu putere pentru asta, Aniţă... — N-am, n-am... Fără ajutor, n-ar fi urcat scara. Am ajutat-o. Mîinile îi ardeau, fruntea îi ardea... în casă, mi se prăbuşi la piept; 46 V. EM. GALAN — Ai să mă ierţi ? — N-am ce-ţi ierta. — Ba da... Se chinuia ! Simţea că pedepsindu-I pe losub, cu ajutorul meu, m-ar fi putut pierde... şi nu voia nici să mă piardă... nici să-1 lase pe losub nepedepsit... — Dacă l-aş lăsa, ■— i-am spus — nimeni n-ar avea parte de viaţă ome-nească-n sat aici. Nimeni! — De-aceea să mă ierţi! N-ar trebui. Tu... străin... iar ai noştri stau cu mîinile-n sîn I Mă sărută în deznădejde, plîngînd, apoi căzu în pat ca un pietroi. •— Ai adormit, Aniţă ? Geamul, mic, cu chiciură de-un deget pe dinăuntru, nu prea lăsa lumina să treacă. — Ai adormit, Aniţă ? Stătea ca de lemn, cu ochii mari, sticloşi, pironiţi asupra grinzilor acoperişului. — Dormi, Aniţă ! N-ai tu grijă... Am rămas lîngă dînsa pînă am văzut-o adormită. Pe urmă am ieşit tiptil... am luat ranga cu care altădată săpam brazde pentru găini... am făcut calea-n-toarsă... Trecuse un ceas ? două ? cinci ? Habar n-aveam... Nu pot spune că eram liniştit: eram împietrit. Pe drum m-am încrucişat cu careva... altcareva m-a ajuns din urmă... Le^am dat bineţe amîndurora, din deprindere... mi-au răspuns — tot din deprindere... Nici nu m-au luat în seamă ! Or fi crezut că merg numai aşa, ca ei, să mă încălzesc, atît păream de liniştit... Dacă m-ar fi întrebat încotro mergeam, le-aş fi spus, cred : „Merg să-1 ucid... Pe losub, da !" însă au trecut liniştiţi. ...Liniştiţi ? / Nu; împietriţi şi ei... Totul împietrise în Vadu — pînă şi gîndurile... Ca înaintea morţii. losub nu mai era unde-1 lăsasem : se mutase lîngă salcia sub care înainte stăteam eu, şi, dîndu-se după trunchiul gros, scorburos, îşi căuta adăpost de vînt. îl ţinea careva de vorbă ■— şi, ca să se încălzească, dădeau amîndoi din mîini şi strigau în gura mare, cu voci răguşite, măcar că nu se sfădeau. M-am oploşit după o temelie bătrînească, părăsită, şi, pîndindu-i, am aşteptat. N-aveam nici o grabă. Lîngă piatra rece, gerul îmi pătrundea în oase. Era un ger uscat, ca-n toate serile senine de ianuarie. N-aveam pe mine decît o cămaşă şi pe deasupra a doua cămaşă, căptuşită de Aniţa cu hîrtii boţite, pene şi scame. în cele din urmă, losub, descotorosindu-se de celălalt, rămase iarăşi singur. Mi-am suflat în pumni îndelung, dezmorţindu-rni buricele degetelor, am apucat ranga — dar, pînă să sar din ascunziş, losub ieşi în drum. Se întorcea, de la Borza, Maria. Calul, tăvălit în praf şi însîngerat (căzuse pesemne de mai multe ori, ba pe-o parte, ba pe alta, şi-l ridicaseră cu mare greutate) urca pe costişa lină ca peTfunpripor, păşind abia-abia, tremurat, copită pe copită. Am ajuns lîngă căruţă îndată după losub. Maria, cu basmaua căzută pe ceafă, cu fruntea roşie şi obrajii galbeni, LA RĂZEŞI 47 mai trăgea, cu o singură mînă petrecută chinuit pe sub oişte, de şleaul din dreapta... Cealaltă mînă şi-o întindea spre losub, încercînd poate să-1 roage ori să-i poruncească — ceva ce prin viu grai nu era în stare. Deschidea gura, dar, de sfîrşită ce era, nu izbutea să îngaime nici un sunet. De cealaltă parte, un om mărunţel, cu şapcă de ceferist (al cărei cozoroc, rupt şi înţînat numai într-o margine, îi flutura peste ureche ca un canaf) îmbrăcat într-o manta cenuşie, subţire, îşi încleştase o mînă în pieptarul hamului, cealaltă şi-o încleştase pe şleau, aproape de cruce, şi, aplecat, cu fruntea, cu toată faţa proptită în deşertul înspumat al calului, mergea călcînd într-o parte : paşi laterali, şovăitori, pe genunchi moi, de lînă... Trăgea şi el ? Trăsese cîndva — dar acum era el înseşi tras de cal ? N-aveai cum şti... în căruţă, doi saci, pe-un morman nu prea mare de cutii frumos colorate — conserve... Dacă n-ar fi fost cutiile, cu veselia culorilor, poate n-aş fi băgat de seamă cîtă tristeţă, cîtă jale împrejmuia căruţa aceea trasă de doi oameni şi-un cal, pe jumătate morţi tustrei. Rămăsei locului, prostit... „Ar trebui să-1 pocnesc!" îmi spuneam cu încăpăţînare, gîndindu-rnă la losub mai mult din obligaţie, dar uitîndu-mă fără voie, uimit, la ceilalţi; simţeam, vedeam, ştiam că nu voi fi în stare, atunci, să „pocnesc" pe nimeni. Şi nu-imi părea nici bine, nici rău... Ajungînd în faţa lui losub, calul se opri de la sine. Se opri şi Maria : îl privea îngrozită pe frate-său. Dincoace, străinul mai stătu o clipă cum îl prinsese vremea, apoi, pipăind ca un orb, ridică mîinile pe spinarea calului, se opinti, izbuti să se dezdoaie şi rămase aşa, una cu calul. Era un om de cel mult patruzeci de ani, cu faţă palidă ca de mort şi doi ochi negri, mari, pe care pleoapele, grele, abia se ridicau cînd şi cînd. O văzu pe Maria... îi făcu un semn de încurajare... apoi, văzîndu-mă pe mine, zîmbi, mi se păru, ruşinat de neputinţa lui. La fel zîmbi şi cînd îl văzu pe losub. ■—■ Am ajuns ? şopti. -— Da! auzii şi răspunsul lui losub ; şi, în aceeaşi clipă îl înhaţă. — Am adus... Adus... — şoptea străinul; şi zîmbea în neştire, în vreme ce losub îl scutura ca pe-un sac. Prin semne, Maria îi cerea lui frate-său să se potolească. — Ăsta-i pe jumătate mort 1 pufni losub în cele din urmă, aproape bucuros dar încă nevenindu-i a crede. Lăsat în voia soartei, străinul se ţinu o clipă în picioare, uitîndu-se nedumerit jur-împrejur, apoi moale, se sprijini cu amîndouă mîinile de marginea căruţei şi rămase privindu-1 ţintă pe losub. — Ăsta-ţi era ? se întoarse losub plin de dispreţ către soră-sa, arătîndu-i-1 pe străin. După ăsta te-ai dus tu cu limba scoasă la Borza ? Ăsta-ţi era viteazul ? comunistul ? Ăsta vrei tu să mă mănînce de viu pe mine ?... Hă-ihm !... Vedem noi, atunci, care-i mai comunist: el, ori eu ? Dacă... — dar lăsă vorba neisprăvită : văzuse sacii şi cutiile din căruţă. — Fii om, losub, măcar odată ! Fii om ! gemu Maria, citindu-i gîndurile. — Ce caută ? De ce-a venit ? Ca să-mprăştie molima în sat ?... Ce are ? Ciumă ? Holeră ? — I-s plămînii aprinşi, îmi pare... Cînd am plecat, arăta teafăr. Pe drum, după ce-a căzut calul... 1-a dat gata osteneala. Fierbinţelile îl ucid... — Şi-atunci de ce mi l-ai adus pe cap ? Să te fi întors la Borza... 48 V. EM. GALAN — Nu-i el om să se întoarcă din drum... — Să-1 fi zvîrlit în şanţ, mai bine, cu molimă cu tot! losub vorbea sigur de sine, fără a ridica vocea, ca omul care ştie ce face şi ce spune. — Nu-i nici o molimă, frăţioare... Ai primit medicamente... Dă-i ! Mîine m-oi duce la Borza, or veni de-acolo, l-or lua... — Şi dac-o crăpa, pînă mîine ? Ori dacă-i crăpa1 tu ? Vorbind, losub pipăise amîndoi sacii, cotrobăise printre cutiile de conserve, luase furca — lăsată de Maria în căruţă... apoi, odată inspecţia terminată, aruncă două cutii la picioarele surori-sa... alte două le aruncă Ia picioarele mele („Na !"... „Na !") şi, aburcîndu-1 pe străin cu umărul, îl aruncă în căruţă, peste grămada de conserve. — Dă-te-n lături! îi strigă Măriei; şi, lăsîndu-se cu toată greutatea asupra leucei, repezi furca în spinarea calului. împins cu căruţă cu tot şi ars de lovitură, calul îşi adună cele din urmă puteri şi porni. — Haide-beeu-eeee ! zbiera losub ca-n gură de şarpe, învîrtind ranga cu o mînă şi împingînd căruţa cu cealaltă. Cînd izbea, auzeam oasele calului sunînd ca nişte vreascuri călcate-n picioare. Intră în sat, şi, curînd, nu-1 mai auzirăm, încremenită, Maria se uita în urma căruţei. Se întuneca. în lumina scăzută, silabiseam eticheta cutiilor de conserve. Nu mă mai gîndeam nici la losub, nici la Maria, nici la străin... Aveam ce lăsa Aniţei pe-o săptămînă intreagă. Chiar pe două ! Dacă n-ar fi fost losub, aş fi putut pleca. — Tu, — o auzii pe Maria poruncindu-mi, în vreme ce ridicam de jos a patra cutie — trebuie să mergi la Borza ! Să le spui ! Să ştie ! încă-n noaptea asta ! Nu mai eram, în clipa aceea, om în stare să înţeleagă durerea altuia. Strîn-geam conservele la piept, în neştire, o auzeam, dar n-o ascultam. — De ce ? mă pomenii rostind într-o doară. Nu merg nicăieri. — Ba da ! losub, dacă 1-a luat, îl ucide ! — De ce ? rostii din nou, tîmp. — Nu ştiu. Poate numai pentru că-i comunist. — losub... tot comunist. N-a zis ? — losub ? !... Oameni proşti, oameni proşti ! apoi, după o clipă, văzînd că n-are cui vorbi: Dă-mi! porunci; şi se întinse să-mi ia conservele. I le duc eu Aniţei! Mă ferii înlături, mai mult mirat decît înfuriat. — Ce ? 1 îmi spuse din nou. Strîngeam cutiile de conserve la piept şi, se vede, cu ele şi judecam ! Cap îndobitocit de foame ce eram ! N-am fost în stare s-o înţeleg decît într-un singur fel : voia să-mi facă vînt la Borza... ca să-i rămînă Aniţa în seamă... şi să i-o dea plocon lui losub ! — Ce?! Dar Maria, se vede, îi simţise gîndurile. — Of, oameni proşti, oameni proşti! M-oi duce eu, lasă. Numai de-aş ajunge !... Tu... rămîi, mănîncă... şi, cînd ţi s-o limpezi capul, adu-ţi aminte - LA RĂZEŞI 49 ce-ţi spun acuma : blestemat să fii şi afurisit cît îi trăi, dacă nu-i avea grijă de omul acela ! Te duci la dînsul, unde l-o fi ascuns, şi-ii spui c-a încăput pe mîna lui losub. Ştie el cine-i losub !... Şi-i spui că eu m-am dus la Borza. Iar dacă-ţi cere ceva, ascultă-1, nu-i ieşi din cuvîntl... Auzi? Blestemat să fh„ dacă nu-i face aşa ! Maria se topise de mult, pe drumul Borzei, şi eu încă stăteam locului, nedumerit, ruşinat fără a şti de ce. Cînd am pornit însfîrşit spre casă, se întunecase de-a binelea. în curtea lui losub, la lumina felinarului, —• vreo cinci oameni. losub tocmai ieşea din grajd, într-o mînă cu o lingură şi în cealaltă cu o cutie de conserve, goală. — Bolnav, bolnav, da' de înfulecat înfulecă de parcă-i spart! îl auzii bombănind vesel. „Ştiam eu c-or să se-nţeleagă !" mi-am spus cu ciudă. Degeaba mă tot blestema ea 1" şi am trecut înainte, scîrbit şi înverşunat. Mai aveam, pe fundul opaiţului, ulei de-un deget: ulei de laur porcesc prăjit şi stors între două scînduri. Am făcut lumină... am înfipt cuţitul în capacul unei cutii de conserve... şi cînd prin aerul îngheţat începu a se răspîndi mirosul bulionului şi al peştelui se trezi şi Aniţa. Vedea conserve pentru întîia oară în viaţă. — De unde ? întrebă, neliniştită de tăcerea mea. -— Maria s-a dus înapoi la Borza. Celălalt a rămas şi... s-a înţeles cu losub. în clipa cînd am rostit numele Măriei, am şi pus lingura jos : îmi pierise pofta de mîncare. Mai mult, n-a auzit de la mine, Aniţa, în seara aceea. A doua zi m-/a trezit tîrziu, zguduindu-mă : — Ce-i cu tine ? Ţi-e rău ? Toată noaptea ai gemut, n-ai avut linişte... Nu, n-aveam linişte : — Maria s-a dus înapoi la Borza, Aniţă. Ea m-a blestemat, iar el cu losub... Pînă să-i spun eu tot, îmi spuse şi ea : fusese la fîntînă... Ştia tot satul: borzenii îi trimiseseră lui losub un străin atins de ciumă 1 Aveau în sat un doctor şi doi agenţi sanitari, dar pe ciumat l-au trimis sanitarului din Vadu ! Nu le trebuia molimă-n sat la dînşii! Nu se prea potrivea ce ştia ea cu ce ştiam eu. — Dacă ţi-a spus Maria că Prisac îl ucide, atunci îl ucide ! mă încredinţa Aniţa fără a sta la gînduri. •— Ei s-au înţeles, Aniţă ! Aseară i-a dat şi de mîncare. Am văzut eu ! Nu-1 ucide... —• Prisac numai aşa ucide : cu mîna altora. Am auzit eu : cică vor să-1 scoată din sat... să-1 lase pe hotar... pîn-o veni Maria să-1 ia înapoi la Borza. Iar dac-or veni borzeni mai mulţi, ai noştri cică ies cu parii, cu coasele : să-i alunge cu molimă cu tot!... Asta tot de la Prisac vine. El, Prisac, aşa ucide 1 Am sărit în picioare. — Mă duc, Aniţă... — La străin ? — Da. Nu m-a oprit. — Păzeşte-te de Prisac, Ioane ! 4 — V. Romînească nr. 7 50 V. EM. GALAN — El să se păzească ! Porni după mine, dar în curtea lui losub nu îndrăzni să intre. 15. losub iarăşi ieşea din grajd, într-o mînă cu o lingură şi în cealaltă cu o -cutie de conserve. — Bolnav-bolnav, da' înfulecă de parcă-i spart! îl auzii bombănind din nou, acuma numai pentru mine pesemene, neştiind că-1 auzisem şi aseară. Un'te bagi ? îmi strigă apoi, văzîndu-mă gata să intru în grajd. Vrei să duci molima-n sat ? şi, sigur că spaima de molimă mă va ţine pe loc, intră în casă. Străinul zăcea culcat, pe doi saci cu pleavă, acoperit cu alt sac, gol. Galben la faţă şi puţintel la trup, nu arăta deloc a om care abia „înfulecase" — şi încă „de parc-ar fi fost spart". — Ai mîncat... Ţi-a adus de mîncaare... — am spus, ca să intru în vorbă. Deschise ochii cu greu, îmi aruncă o privire chinuită, şopti printre dinţi, răspicat, cu ură : „Cîine !" apoi întoarse capul. Nu-mi credeam urechilor! Eu „cîine"? Faţă de dînsul? Nemişcarea, uluirea, tăcerea mea, îl mirau totuşi, căci îmi vorbi din nou : — Trimite-mi-o... pe soră-ta... dacă nu eşti cîine ! Atîta cer, dacă... nu eşti cîine... pe Maria. ^ Gîtul mi se uscă dintr-odată : ştia că încăpuse pe mîna lui losub... şi nu se „înţelesese" cu losub, dacă-d spunea „cîine" ! — Nu-s fratele Măriei... Nu-s losub ! am spus, aproape plîngînd de ruşine, de ciudă. Nu-s losub... Mă înţelegi ? Nu-s losub ! Ion îmi zice... Maria m-a trimis. Ea s-a dus la Borza... Maria m-a trimis ! Se întoarse, mă privi lung şi în cele din urmă păru să-şi aducă aminte. Zîmbi, şi, abia mişcîndu-şi mîna, făcu o mişcare, parc-ar fi vrut să mă mîngîie. — Ion ?... Eh !... Dacă se... Vină mai aproape... Să scrii... pe urmă... Am încercat întîi să-i spun că n-are de ce se gîndi mereu la „pe urmă", pentru că el nu va muri. Dar, simţind că asta ar fi o minciună fără nici un rost şi fără nici un folos, i-am făgăduit că voi scrie. Pe urmă i-am făgăduit că ajutoarele aduse vor fi luate de la losub şi împărţite cinstit... Pe urmă i-am făgăduit că pe losub îl vom „da ,pe mîna autorităţilor"... I-aş fi făgăduit orice, atît mă simţeam de vinovat faţă de dînsul. în cele din urmă, ostenit, mai mult prin. semne, îmi ceru să-1 ajut să-şi umble într-un buzunar — la piept, dedesubtul mantalei. — Eşti... comunist ? — Nu... —• Utecist ? —■ Nu ştiu... Nu cred. — Atunci... poate că eşti... într-un fel, pe-aproape să fii... — şi zîmbi. Eu... am încredere-n tine... ca-ntr-un comunist... ca-ntr-un tovarăş... uite: carnetul meu... de partid... nu trebuie s-ajungă la losub... Ia-1 şi... cu limbă de moarte... îţi ce»-! să ştii... sarcină de partid !... îl duci la Borza... acolo... la tovarăşi... Eu... îl duci... îndată ce poţi... — abia mai vorbea. Spune : juri ? — II duc ! Jur ! Abia-mi ţineam lacrimile. îmi dăduse un săculeţ de pînză în care se simţeau scoarţele carnetului care „nu trebuia să ajungă la losub" şi, iarăşi, zîmbi: LA RĂZEŞI 51 — Tovarăşe... care nu ştii... că eşti... tovarăş ! spuse şi adormi... sau poate leşină. Adormise vorbind — şi zîmbetul încă nu i se stinsese. Era pe moarte — şi îl făcusem să rîdă. Am ieşit din grajd călcînd pe vîrful picioarelor. Pe losub nu-1 zării. Aniţa mă aştepta în drum, pitită după doi salcîmi bătrîni şi groşi, îngemănaţi. — îl scoatem de la losub — i-am hotărît — şi-l aducem la noi. —• losub, dacă te-o simţi... Avea dreptate : losub ar fi tăbărît pe mine. Satul, şi de frica lui, şi de frica ciumii, i-ar fi ţinut partea. Pînă la urmă, tot străinul ar fi pătimit. —■ Aşteaptă aici! îmi hotărî la rîndu-i Aniţa. N-or să-i ţie parte : la vărsare de sînge, n-or să-i ţie parte !... Mă duc la Tudose Cerneţ ! — Se tem de losub, Aniţa, toţi! Numai el, aşa, pe moarte, nu se teme... — N-or să se mai teamă 1 —■ Merg şi eu, Aniţă... — Nu. Rămîi pe loc. Tu... în ochii lor eşti omul lui losub. Nu te-ar crede. — Eu ?! — De-aceea-ţi pare că se tem de el chiar toţi: pentru că-n faţa ta se feresc... Parcă m-ar fi pălmuit. Am rămas locului, aşteptînd-io multă vreme : două-trei ceasuri... 16. într-un tîrziu, losub coborî din casă şi intră în grajd cu mîncarea : lingura într-o mînă şi cutia de conserve, deschisă, acoperită cu un dărăb de mămăligă, în cealaltă. M-am strecurat în curte ca un hoţ şi m-am dosit într-un ungher al temeliei. Din grajd, auzeam prin uşa închisă pe dinăuntru horcăitul străinului, stins, şi bombănelile lui losub, egale, fără urcuşuri, fără coborîşuri, doar întrerupte ici-colo... ,,Parcă-i citeşte rugăciuni !" îmi dădu prin minte. Mînat de bănuieli nelămurite, mani apropit tiptil de uşa grajdului şi am privit printre scîndurile crăpate. înăuntru, losub şedea lîngă străin, jumătate pe marginea sacilor, jumătate chiar peste trupul lui — şi maînca încet, temeinic, fără grabă. — Aşa, puişor, vezi ? îl auzii. Cine are, mănîncă. Cine nu, rabdă... Ai să crapi, da, şi... Iar întorci faţa ? într-adevăr, străinul îşi întorsese faţa. losub înghiţi, îşi umplu gura din nou, apoi, fără grabă, îndesind lingura în obrazul străinului, îl sili să întoarcă faţa spre dînsul. Pe urmă vîrî lingura în cutia de conserve s-o încarce. — Aşa, puişor... De crăpat, tot crapi... Ai vrut să te masori cu losub Prisăcaru ? Măsoară-te!... Azi, văd, nici bale nu-ţi mai curg... Crapi în noaptea asta... Iar întorci capul ?... Aşa, uită-te la mine... Hai, fă-mi politică, dacă eşti comunist... Tot una-i : de crăpat, crapi oricum ai da-o... Ţi-a spus Maria că-s prost ? Uite că nu-s I O ştiu eu, politica voastră, pe degete, puişor... losub Prisăcaru ştie tot. Crapă de ciudă, dacă nu vrei să crapi nici de boală nici de foame... Iarăşi te-ntorci ? Ei, asta nu-mi place !... Ce te-ncîrcei aşa ? Lasă, nu 4* 52 V. EM. GALAN te pocnesc : crapi tu singur, îţi spun!... Cum ? înjuri ? înjură, puişor I Tu înjura, eu mănînc. Ai fi vrut să fie pe dos, nu ? Ei, cu losub nu-ţi merge l Nimănui nu i-a mers, cu losub. Şi nici altora nu le-o merge : aici... care cum o veni, aşa o crăpa! Tu faci numai începutul... Iarăşi te întorci ? Nu 1 Altă-loîub ! Păi I"*1"1 CTăPa Pîn'atund' Să ştii că te leS- Asa' a?a : cu faţa la —r Asta era ! ..... ^"am mai stat la Sînduri. Strigînd cît mă ţineau puterile — , Săriţi I Amci ! —- mă repezii în uşă : odată... de două ori... ^ _ în sfîrşit, uşa sări înlături. De dincolo, losub năvăli, hotărît, vedeam bine sa-mi închidă gura înainte de a-i aduna pe cap tot satul. Ne-am bătut în desnădejde — înconjuraţi de oameni care pînă la urmă ne despărţiră. . Strigam, zbătîndu-mă, tot ce ştiam... îi îndemnam să meargă în grajd sa vadă omul pe care losub îl ucidea... Omul care n-avea nici o molimă dacă losub n stătea liniştit pe pat... îi îndemnam să intre în casă şi să vadă cu dânşiiton™ treCUSe Pe nUmel6 lul aiutorul trimis din Borza Pentru Mogoşii, Lupii, Tunşii, ascultau neguroşi, fără a-şi vorbi unii altora decît cu ochii, imi părea că nu erau în stare să îndrăznească nimic. Mă ţineam zdravăn... ma ascultau... treceau pe rînd prin grajd, unde străinul abia norcaia... apoi, adumndu-se grămadă, se uitau ţintă la losub Pe scară, losub mă asculta şi el... Sau poate că nu vorbele mele le asculta ci tăcerea lor... - u L"igă mine' Aniţa' rasarita ca din pămînt, îşi muşca pumnii şi ba zimbea, ba se înnegura... Eu strigam zbătîndu-mă... ei se holbau unii la alţii losub pufnea şi-şi tot bîţîia în sus şi-n jos mărul lui Adam... şi la un moment dat îmi dadm seama ca de fapt pe mine nu mă mai asculta nimeni ! Nici măcar Aniţa I De ciuda, îmi venea să mă dau cu capul de temelia aceea netrebnică Se gmdeau la „comoara" lui losub, toţi, şi, de dragul ei, — mi se părea — ar fa fost m stare să rabde orice. ^ Strigam totuşi înainte, zbătîndu-mă... Pînă cînd losub, pălind dintr-odată, se mtoarse-n loc, şi, urcînd scara, intră în casă trîntind uşa. Văzuse cum patru vadem m cap cu Tudose Cerneţ, îl scoteau din grajd, pe-o targa, pe străin... „11 duc sa-1 lase-n hotar I" mă îngrozi un gînd. Pentru cine să mai fi strigat, atunci ? Cei ce mă ţinuseră, îmi dădură drumul. Dar cum să mă fi luptat eu singur, cu atîţia ? Hotărîi să fug la Borza după ajutor, fie ce-o fi ! Nu mă opri nimeni, nu mă întrebă nimeni nimic. Doar Aniţa se ţinu după mine. Şi cînd m-am oprit să răsuflu, m-a tras de mina : — Hai! Fugi! Tu nu trebuie să fii acolo. Eu cred că tii cu Prisac ' Cred ca eşti omul lui !... Fugi! ' - a ~ xf "•' ^ ' ?*' 6U nufus'' mă duC la Borza să-noerc... La unchiu-zău ma duc... N-ai văzut ? L-au luat să-1 puie pe hotar... — Bine, hai... Hai mai repede... Nu de-aceea l-au luat. El... dacă are zile, numai este în primejdie... Iar losub, de-aici înainte, dacă are zile, mult şi le-o blestema I Nu i-am înţeles, atunci, zîmbetul şiret şi crud. LA RĂZEŞI 53 17. Unchiul Aniţei, primarul, slăbit de-1 sufla vîntul dar sănătos şi vesel, abia se întorsese de la „copiii satului", din Bihor. Era întuneric de-a binelea cînd l-am găsit. I-am spus totul — odată... de două ori... pe urmă altora, la primărie, la partid, de trei ori, de zece ori... Din ce spuneam eu, se înţelegea că la Vadu Vechi oamenii — de nevoie, din prostie, împinşi de foamete şi înnebuniţi de-o „comoară" care nu era — s-au unit împrejurul lui losub Prisăcaru. împrejurul lui Iosub, care era un ucigaş ! care-1 ucidea pe străinul adus de Maria! care făcea din vădeni orice ! care începuse a se da drept comunist, iar pe comunistul cel adevărat îi puseseră „să-1 ducă la hotar"... Aniţa mă asculta ca pe-tun copil năzdrăvan şi tăcea clătinîndu-şi capul, compătimitor, duios. Abia cînd îl auzi pe unchiu-său hotărînd plecarea la Vadu pentru a doua zi, oftă uşurată, cu o mulţumire de neînţeles mie. Unchiu-său o cîntărea ciudat. ^ — Cam de cîţi oameni crezi c-ar fi nevoie ca să-i potolim pe vădenii tai f mă întrebă unchiu-său pe mine, uitîndu-se la ea. _ Cît de mulţi! am spus hotărît. îs înrăiţi şi fac tot ce le-o cere Iosub. Aşteaptă-n „hotar", cu coasele. — Aşa-i, nepoată ? o întrebă primarul şi pe Aniţa. __ Nu... — ş0pti Aniţa zîmbind. El nu ştie : Iosub... gata-i cu dînsul! Nu-i nevoie de oameni mulţi... Străinu-i la Tudor Cerneţ... — Aşa gîndesc şi eu 1 îl auzii, uimit. Dacă s-au pornit, răzeşii... Ei, mîncaţi şi culcaţi-vă ! Greu cu răzeşii tăi, fetico : nici la strîmbătate nu-s ca toată lumea... nici la dreptate... Mă uitam la el, mă uitam la Aniţa, şi nu pricepeam boabă. Am adormit pînă la urmă de-a-npicioarelea. De Maria nu ştia nimeni nimic, în Borza. A doua zi plecarăm înapoi : Aniţa, un soldat în uniformă, cu armă şi baionetă, doctorul care mai fusese cîndva în Vadu, doi străini şi eu: cei doi, am aflat mai tîrziu, erau amîndoi activişti de partid, veniţi în Borza împreună cu străinul adus de Maria : delegaţi ai C.A.R.S.-ului... Unchiul Aniţei, primarul îi trimisese : _ Cu străinii or să se-nţeleagă repede, răzeşii noştri. Eu, ca borzean, se cheamă că-s mai rău decît străin, în ochii lor. îmi deschideţi drum, şi vin mai tîrziu... Cu ajutorul, că încă nu şi l-au ridicat, a doua tranşă ! în frunte mergea Aniţa, cruntă şi răzbunătoare. —■ Dacă ne iese înainte Iosub, Aniţă... — Nu ne iese înainte! îmi răspunse fără a mă privi. Tu nu pricepi ? Noaptea asta... — dar a tăcut şi-a grăbit pasul. în sat abia, am priceput ceea ce ea, de loc din Vadu, pricepuse încă de ieri: Străinul, între timp, murise : îl luase Tudose Cerneţ în casa lui şi cel puţin murise între oameni. Pe Maria o găsise careva în cîmp, îngheţată şi pe jumătate mîncată de lupi : adormise de osteneală şi a răpus-o gerul... îi îngropaseră resturile pe loc. Casa lui Iosub — numai zidurile : arsese peste noapte... Iosub însuşi, aproape gol, numai vînătăi, pe jumătate mort, legat fedeleş, la fîntînă, de stupul ciuturii — cu cele patru canistre, goale, aruncate alături 54 V. EM. GALAN ca din întâmplare... Vădenii îşi făcuseră „judeţ şi dreptate" şi acuma stăteau prin case. Răspundeau întrebărilor leiţi, stinşi — şi totuşi, într-un fel, blînzi, împăcaţi, uşuraţi cum nu-i văzusem, de cînd venisem acolo, niciodată. Arsese casa lui losub ? Da. I se pusese foc ? Se poate. Făptaşul ? Cine ştie !?... Arsese, casa... Cine-1 legase pe losub ? Cine-1 „crestase" ? Oamenii, se vede. De ce ?... Mai ştii ?... Care „oameni" ? Păi... el să spună ! Nu poate ? I-au tăiat limba ? Se vede că aşa i-a fost lui scris... Cine ştie ?!... De ce nu l-au predat judecătorului ? Păi... judece-1 şi de-aici înainte, că doar de judeeată-d bun încă !... Străinului i se făcu autopsie. Avusese într-adevăr ceva la plămîni... dar nu din asta murise : în stomacul lui, — frunze uscate şi paie ! Nu mîncase nimic de-o săptămînă !... Nu i-yo fi fost poftă din pricina bolii... ori poate că s-o fi ruşinat, el, care aducea mîncare, să ceară să i se dea mîncare... Ori poate altceva o fi fost cu dînsul... Doctorul era sigur că nu pusese-n gură hrană omenească cel puţin de-o săptămînă, timp în care străbătuse, mai mult cu piciorul, două comune, împărţind opt căruţe cu de-ale gurii. Dezlegat de la stîlp, losub fu luat în seamă de cei doi ostaşi şi de doctor : îl pansară şi luară îndată calea spre Borza. Ancheta, procesul, au venit pe urmă, tîrziu... Activiştii C.A.R.S.-ului au mai rămas în sat. ...Şi a doua zi, cînd izbutiră să adune vădenii, îmi aduc aminte că unul dintre dînşii a întrebat la noroc : — Este vreun comunist, aici în Vadu ? — Este ! i s-a răspuns. Zamfir Hriţcu ! — Să vie în faţă tovarăşul Hriţcu ! — Nu-i. —■ Dar unde-i ? Chemaţi-1! — Lucrează... Plecat... ştie nevastă-sa pe unde... Numai că nevastă-sa-i moartă, degerata... — Şi alt comunist ? — Păi... numai el poate-ar mai fi... „El", cel arătat de vădeni drept „poate comunist", eram eu. — Eşti comunist ? se miră neîncrezător, delegatul C.A.R.S.-ului. —■ Sînt ! am răspuns fără a sta pe gînduri. —■ Ai carnet ? mă întrebă, luîndu-mă deoparte. — Am. El mi 1-a dat... să vi-1 dau... şi i-am întins carnetul străinului. Carnetul meu, abia după un an 1-iam căpătat: intrasem în şcoala de tractorişti... AL. ANDRIŢOIV MITING C uvîntul grav ce bate ca-n\ marmură moneta străbate iar prin secol, înalt şi-acuzator, — şi iarăşi, printre aştri, s-a ruşinat planeta că poartă iar povara unui invadator. Apus de soare putred, secat, pieziş şi rece, pe care îl urîse întregul continent, pe-o nouă zare-a lumii prohodul şi-l petrece la Africa bătrînul şi sclavul continent. Se îngrozesc în taină, bancherii şi nababii şi îşi presimt apusul ca tigrul încolţit. ...Sărut, deci, fruntea neagră-a eroicei Arabii, turbanele-mpletite din inul răcorit. Şi mă revărs cu lumea, în marea de proteste, prin capitala-mi plină de clocot fastuos, Povestea cu o mie şi una nopţi dă veste că cea din urmă noapte e-un secol luminos. Se-nalţă o pădure de săbii scăpărate şi mii de guri de arme flămînde de azur, să-nscrie în atlase şi-n hartă libertate, unde băuse sînge şi-arginţi fitece fur. Soseşte orientul pînă-n odaia asta în care-mi cresc copilul, scriu versuri şi visez. îmi intră în odaie întreaga lume, vasta, şi-ntregul secol nobil, pe care îl veghez. Prin Bucureşti se varsă întreaga mea planetă cu steaguri arborate şi glas de înţelept, — deci, mîndru, inlr-un miting, cu versul meu — rachetă şi peste oceane protestul mi-l îndrept. De-aici, de unde bacii creat-au Mioriţa. unde în jos, pe Argeş, fîntînă a ţîşnit şi unde-şi suie vinul, împărătească, spiţa şi unde stema păcii pe veci s-a ctitorit. ION HOREA SPRE ZIUĂ A ceasta noapte lungă-i pe sfîrşite. Luceafărul ele ziuă la răsărit crescut, în ceasul hotărît şi cunoscut Iluminează locuri şi n\eamuri răsvrătite. Pământuri străbătute de trunchiuri subterane Prefac pustiu-n singe şi sîngele-n petrol. Alb stîlp de foc deasupra oraşelor lib ane Dă veacurilor strîmbe căderea lor în gol. N-au profeţit profeţii ce-i dat acum să fie. Pe vremea ceea nici nu era chip. In dunele sub vînturi stîrnite din vecie E preschimbată-n glonte fărîma de nisip. Pădurile de sonde e vremea să-nverzească. Şi despletind genunea-n al zilei paşnic nimb, Celor ce le-nălţară să le întoarcă-n schimb întreaga frumuseţe omenească!..... ...Dar ascultaţi, sub cerul cu aştrii lui dinţii Chemând peste pustiuri arabe şi livezi. Un glas în preajma cărui tu veac al meu rămîi — Ridică-ţi om al lumii privirea ta şi vezi Ce caravane stranii ca nişte molii verzi Se-mprâştie pe ţărmuri şi dealuri cu lămîi ? Vin din Apus, cu noaptea încremenită-n urme. Acestui ceas de ziuă bătăile să-i curme, Şi destrămîndu-i sensul în jocurile vane De-a moartea şi pustiul, sinistre caravane, întrezărind cupola ciupercilor de fum Intră-n păduri de cedri tîrîş tăindu-şi drum. SPRE ZIUĂ Gravi mercenari ai cîtor dezastre cunoscute. Ameninţă adîncul şi înaltul, Pămîntul dus de tine pe-un umăr şi pe altul, Cu marile explozii şi urma morţii mute. De vrei să ai în ceruri doar soarele şi luna, Şi stelele, nestrînsă în nori de fum. niciuna, Te chem în ziua albă cu alţii la un loc, înalţi în zarea lumii, pietrificate valuri^ Ca-ntr-o geneză nouă să umpleţi văi şi dealuri, Şi să le-nchideţi calea şi gurile de foc. HORIA UMAN PORCII Răsfoiţi orice manual de zoologie antebelic şi veţi afla că porcul e un animal domestic care trăieşte pe lîngă casa omului. N-am înţeles însă niciodată definiţia : pe lîngă casa omului trăiesc şi animale sălbatice ? Porcul trăieşte de pe urma muncii omului, sau pur şi simplu se îngraşă de fericire că are (cinstea de a convieţui alături de om ? Şi apoi, toţi oamenii sînt posesori de porci ? Iată cum, o singură frază poate demonstra din plin că cuvintele nu trebuie neapărat să aibă vreo semnificaţie, într-un manual burghez. Ele trebuie numai să... definească ceva. într-un fel sau în altul. Şi totuşi, ce este porcul ? M-am întrebat adeseori şi numai arare ori am găsit şi răspunsul. Eram copil, cînd am cunoscut un ins voluminos, revărsat din toate ungherele îmbrăcăminţii, ca o morsă uriaşă. Ascet solemn şi ireductibil, — se proclama el însuşi. După ce se înfrupta tacticos din primul fel şi trimetea pe vadul beregăţii pe cel de-al doilea repetat, făcea o mină obosită la prăjitură şi o înghiţea plictisit : ce viaţă meschină ! să-ţi consumi timpul şi intelectul cu asemenea fleacuri ! La vin privea însă cu regret. Era abstinent : îl supăra ficatul. De-aţi şti ce pacoste e asta ! O-of! Şi osînza-i tremura, ca o piftie rece, grasă, unsuroasă. A murit în timpul unui ospăţ de pomină, făeînd scurt o apo-plexie. Şi am auzit pe cineva spunînd cu compasiune : „Dumnezeu să-1 ierte, a murit ca un porc !". Tot în anii copilăriei, mahalaua în care am crescut a fost răvăşită, la un moment dat, de o întîmplare pe cît de sinistră pe atît de grotescă. Un cămătar fără familie dar şi fără scrupule, la moartea căruia s-a găsit o avere într-o casetă grosolană de lemn, a fost dezgropat de şase porci, două zile după înmormântarea lui, şi mîncat pînă la ultima bucăţică de carne, întocmai ca într-o nuvelă naturalistă, în urma lui au rămas numai oasele bine curăţate şi un avertisment lansat cu glas de sperietoare de o bătrînă piţigăiată şi profetică : „Cine o să aibă inimă de porc, în burtă de porc o să sfârşească". Cred că groparii patrupezi, aflînd de faima porcului cu două picioare, s-au temut ca nu cumva şi pe ceea lume concurentul lor să-i întreacă în năravuri. Altminteri, nu înţeleg de ce l-au lichidat atît de... higienic. Am mai cunoscut, prin anii '930, un fabricant devenit celebru pentru orgiile pe care le organiza. Se porcăia cu sălbăticie, ca să se poată pocăi apoi cu mai adîncă smerenie, făeînd felurite danii diferitelor biserici. Pînă şi ultimul călugăr din schitul cel mai îndepărtat al ţării spunea însă despre el, crucindu-se PORCII 59 şi scuipînd în lături un ptiu! de ucigă-1 toaca : „Nu e numai un porc de cîine, ci şi un porc pur şi simplu". Noţiunea „porc de cîine" mi s-a părut multă vreme cam bizară. Sensul ei avea să mi-1 descifreze aceeaşi binecuvîntată experienţă a vieţii. Parcă-1 văd aievea. Purta un costum quadruplu : dihania nu încăpea în dimensiunile obişnuite. Opinia publică i-a atribuit o poreclă care, mai mult decît propriu-i nume — de altfel destul de comun — i-a creat un renume cu care se mîndrea foarte : Poreu. Dar epitetul nu viza atît însuşirile fizice, cît pe cele morale. Politician prin vocaţie şi absolut constituţional, s-a impus prin tenacitate şi putere de orientare : mirosea din vreme uşa partidului căruia Pronia Divină şi Tronul aveau să-i confere titlul de „ales al naţiunii" pe o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată. „Sînt constituţional, — teoretiza cu emfază şi cinism — trebuie să-i sprijin pe aceia pe care regele şi neamul i-a uns cu nobila misiune de a apăra libertăţile democratice, adică constituţionale". Explicaţia avea o aură de principiu şi devenea argument zdrobitor, capabil să înlăture acuza de lichelism. Curînd avea să-şi vîre rîtul sub ugerul bugetului şi să sugă cu temei. In intimitate, vorbea în diminutive : milionaş, moşioară — şi gîndea, fără îndoială: o gîscă, dacă vrei să-ţi dea ficat bun, trebuie mai întîi s-o îndoxDi. Iar concluzia se subînţelegea de la sine : daT mi-te un porc. A sfîrşit şi el aşa cum a trăit : ca un porc. Fie-i ţărîna uşoară, ca să nu-i apese prea tare pîntecul quadruplu. Experienţa vieţii ajută însă totdeauna la îmbogăţirea dicţionarului. Ea te face şi mai înţelept. Poporul obişnueşte să spună : dacă te bagi în tărîţe, te mănîncă porcii. Şi iată că — aşa cum am arătat — o asemenea bucurie îţi este la îndemînă chiar şi atunci cînd te bagi în ţărînă. S-ar putea completa înţelepciunea populară, spunîndu-se : de porci nu poţi să scapi nici pe lumea cealaltă. Şi s-ar mai putea adăuga : cu atît mai mult, pe pămînt. Pentru că, vedeţi dvs., natura însăşi se poate transforma, dar porcul — zice-se — ba. Cu toate că, cunoscînd natura porcului, omul l-ar mai putea... ajuta. Iată, de pildă, ziarele ne vestesc despre isprăvile lui George Tăzlăoanu, fostul şef de cabinet al lui Vaida-Voevod cel terminat întru Hitler. Nişte gură-cască — ni se spune — l-au cocoţat în nu ştiu ce întreprindere şi l-au lăsat să delapideze o mare sumă de bani. Gură-cască să fie, sau nişte porci sadea ? Pentru că fostul secretar al naşului „gărzii de fier" era cu mult mai mult decît un simplu porc ide cîine — şi a-i fi oferit posibilitatea de a rîma în bugetul unei instituţii însemna cel puţin a fi fost complice la jefuirea statului. La D.C.A.-Bucureşti-Oraş conducerea întreprinderii avea mania autopre-mierei. Urmînd exemplul tjzului patruped, directorul, conducătorul tehnic, contabilul-şef, şeful serviciului Plan şi cel dela Aprovizionare au consumat în interval de numai trei luni frumuşica sumă de 316.900 lei. Mai diliai decît porcii copilăriei mele, amintiţi mai sus, porcii pomeniţi aci au devorat însă şi oasele. Pentru că din întreg fondul întreprinderii, muncitorilor nu le-a mai rămas nimic. Ospătarii Nicolae Vasilescu şi Nicolae Băileseu au destinat buzunarului propriu materia primă destinată prăjiturilor. Drept pentru care ei înşişi au căpătat — graţie organelor de justiţie — o altă destinaţie. întocmai ca şi Dumitru Paraschiv, responsabilul restaurantului „Terasa Trandafirilor", care a încercat pesemne să demonstreze că, dacă trandafirii au miros, banii recoltaţi din furturi sînt inodori. Nu ştiu cum arătau toţi aceştia (şi alţii ca ei) pe dinafară, dar pe dinăuntru este evident că nu se deosebeau de eroii indicaţi pe nume în titlul din capul 60 HORIA LIMAN acestor rînduri. Asemeni lor, începuseră să calce fudul şi apăsat — si tot mai tare se lăţeau, şi tot mai tare se lăţeau. De unde mai înainte erau uns'i cu toate alifiile, au devenit destul de repede absenţi şi distanţi, au început să miroasă a boierie. Cum s-ar zice, au intrat din chimie în zoologie. Si gîndmdu-mă la ei, mi-am amintit de exemplarul porcin din fauna politicianismului nostru antebelic — despre care am vorbit mai sus. Mi-am spus atunci, în sfîrşit edificat : între ei e o deosebire ca între un gunoi şi un noroi. Specia, neîndoios că s-ar putea perpetua mai greu, dacă ar fi aninată în vîrful peniţei de poeţi, de romancieri, de autori dramatici. S-ar face atunci medicină preventivă. Şi „simţul practic" al porcilor s-ar altera, asemeni unor şunci lăsate mai multă vreme în bătaia arşiţei. CRISTIAN SÎRBU STANŢE i. Ce lucrezi tu omule ? ■— Eu zidesc case ! •— Dar tu P — Eu topesc fierul! — Dar tu P — Eu seamăn grîu ! Da, trei poeţi, trei oameni simpli. Vasăzică, voi nu vă inspiraţi Din zborul păsărilor călătoare, Voi vă scrieţi versurile aici în lupta Patriei, Cu mistria, cu furnalul şi cu plugul. Da, şi cîntarea voastră Va trăi, fără ostentaţie, In frumuseţea caselor, In tăria fierului Şi-n mireazma griului. Va trăi cit Patria... II. Mergi şi tu înainte, prietene p Te văd înconjurat de aurori. Ţi-e steagul nou Şi ochii plini de dintec. Munci, hai la gară Să ne suim în trenurile rapide ale istoriei. CRISTIAN SÎRBU Drumul pe jos e greu. Pasul fără zbor ne îmbătrîneşte. Zările ni se învechesc la fereastră. Dacă într-adevăr mergi înainte l-aţi sufletul de mînă Şi hai la gară Să ne suim în trenurile rapide ale istoriei. III. Auzi, grădinarule, Cum bate, cum urlă vîntul dinspre Atlantic -— Hau, hau ! Şi nu cade nici o fructă din pomii tăi Pentru rîvnitorii bogăţiilor noastre. Avem tăria pămîntului împotriva vîntului. Cînd vom culege rodul toamnelor de aur Să închinăm un pahar Pentru gloria acestor zile, Pentru apărătorid lor, poporul... DRAGOS VICOL PORUNCEŞTE OMUL... Viorile albastre au prins să sune-n vînt. Pe-ndCpărtate ţărmuri din veci nemaiumblate Copaci bătrîni cu vaiet se-ndoaie la pământ şi se închin minunii ce haosu-l străbate. Şi, poate, flori ciudate cu-mbătător parfum şi ape vii şi păsări cu pene-incandescente cu-aprinsă nerăbdare se pregătesc de drum ca să-şi coboare chipul pe alte continente... Viorile albastre răsună viu în vînt cutremurate parcă de freamătul minunii: în pulberi mari de aur şi-argint, de pe Pămînt celeste nave suie spre golfurile lunii... Şi sună-un glas prin largul necunoscutei lumi în care poate mîine rodi-va cernoziomul: „Supuneii-vâ, taine, şi constelaţii-acum ! închină-ţi fruntea, Cosmos! Iţi porunceşte Omul!... FLORENŢA ALBCI GEIIUVERLE E un sat la un capăt al ţării, pe numele lui vechi — Ghiuverle; un sat cu fîntîni vechi, sfredelite în inima ţarinei seci, de vreun AU, care odihneşte aci, în cimitirul tătar, de la marginea satului — La fîntînile acestea, spre seară, pare-se, pare-se că se-ndreaptă fete tătare, cu păr albăstrui, cu feregele subţiri, peste ochii aprinşi — E un sat la marginea ţării, pe unde sînt gorgane şi cetăţi în ruine, pe unde, poate mai calcă şi azi măgăruşii, comorile-ascunse-n adîncuri de noroadele ce-şi pierd galopu-n istorie. E un sat la marginea ţării cu alt nume, cu alţi oameni, cu fete care-şi flutură pletele-n vînt, cu fete, în salopete albastre, care dorm în cîmp, alături de tractoare; un sat cu oameni care semnează certificatul de naştere al altor aşezări omeneşti, şi actele altor logodiri de pămînturi — E un sat la marginea ţării în care, numai fîntînile vechi, din răscruce NOI AM ADUS PLOAIA 65 mai ştiu că satul acesta era după firea lui veche şi după oamenii lui — numit Ghiuverle. NOI AM ADUS PLOAIA Noi am adus ploaia peste pămînturi. Bucură-te şi vino! Secara ni se pleacă-nainte cu spice bogate, aurii şi mlădii, macii ne duc pîn-la margini de vii, de unde începe să miroasă floarea de strugur — mirodenie de tămîioasă. Bucură-te şi vino, iubite! Noi am chemat furtunile, cu visele neliniştei noastre, cu noi au venit ploile şi vînturile albastre; iubirea noastră a adus primăvara şi vara. 5 — V .Romînească nr. 7 VALERIA BOICULESI ORAŞUL A CESTA Oraşul acesta a fost de şapte ori dărîmat, de şapte ori ars ! Nici cîinii nu mai urlau în oraşul acesta! Umbrele se tîrau în asfinţit, ca nişte oameni, — oamenii se tîrau ca nişte umbre de ceară. Femeile umblau cu braţele spînzurate de trup. Mamele nu mai aveau unde să nască, — pruncii nu mai aveau unde să-adoarmă. Numai gropile gemeau pretutindeni, bolnave... Oraşul acesta a fost de şapte ori dărîmat, de şapte ori ars! Flăcările au dansat peste el ca nişte şerpi otrăviţi. Fumul s-a încolăcit peste el, ca nişte frînghii de smoi Zidul s-a prăbuşit — şi-n văzduh a rămas numai fumul. Pustiul s-a întins, răsturnat peste paturi — şi vetre. Nici cîinii nu mai urlau în oraşul acesta! Oraşul acesta a fost de şapte ori dărîmat, de şapte ori ars ! Cită răbdare şi dragoste îţi trebuie omule, ţie ! din cenuşă şi zgură să-nalţi iarăşi o vatră 1 Să pui piatră pe piatră, adusă cu spatele tău, să cari lutul umed, cu braţele tale trudite ; Cîtă răbdare şi dragoste îţi trebuie omule, ţie! Oraşul acesta a fost de şapte ori înălţat, de şapte ori s-au sădit pomii în oraşul acesta! Varul s-a stins de şapte ori cîte şapte — florile, de şapte ori au fost răsădite cu grijă... Cîtă răbdare şi dragoste îţi trebuie omule, ţie! ORAŞUL ACESTA Iată oraşul cel nou, iată oraşul! Străzile lui, — şi castanii cu fragezii muguri 1 Parcul e plin de copii ce se joacă şi ţipă. Vitrinele largi poartă plinea cea caldă şi vinul. lată omul cel nou, iată oraşul! De şapte ori înălţat peste zgură şi moarte, — ele şapte ori înălţat să trăiască, să cînte! Cum ai putea, omule, să mai rabzi ca pustiul să se-ntoarcă peste paturi şi vetre ?... TADEUSZ ROZEWICZ*) $ ESUL i Inima, inima bate doar în aspra-mbrăţişare a realităţii, şi şuvoiul sîngelui meu zvîcneşte prin pomul verde al vieţii mele, ca soarele, doar în aspra ei încleştare. Neîncăpător e pieptul meu, — de aceea îl deschid larg, larg ca un şes, lăcaş fără de hotar al transformării să se reverse din plin în mine, Oceanul vieţii. Mult prea mult am păscut livada ţintirimului vostru, morţilor. Intoarceţi-vă capul de la mine; Discuţia mea nu e cu voi; e-o discuţie între vii. Mioare buclate cu lînă albă tremurătoare ca lăstarul de lumină al visului, apa cea neagră vă va înghiţi, iar pe voi mioare de gips cu boturile închise blajin, *) Premiul I la Concursul Festivalului Internaţional dela Varşovia. ŞESUL 69 Oceanul vieţii. Deci să mergem mai departe, trebuie să mergem înainte cu toţi anii care au rămas în urmă, cu tablourile pe care le-am văzut cîndva, cu peisajele prin care am trecut, cu urma palmei celui de la Ghestapo pe obrazul fratelui, cu obrajii tuturor celor morţi, dar şi cu obrajii celor vii „ale căror orbite păreau rama neagră a inelelor din care au fost smulse nestematele" Oceanul vieţii. Deci trebuie să mergem mai departe cu toate roadele, cu toate aromele fîneţelor, a fructelor, cu toate cuvintele ce n-au fost rostite, cu pomii negri profilaţi pe zăpadă, cu toate nopţile care-or veni, şi cu fiecare noapte care este. ~ Înţelepţii spun că nici o vorbă rostită nu piere în ether, înţelepţii spun că toate vocile auzite de la temeliile lumii începînd, se păstrează în oceanul aerului cu căldura, nuanţa şi gustul lor pe vecie. Dar în mine s-au adunat imaginile nicicînd neîntrupate nicicînd cu formă culoare sau simbol. Oamenii cu gurile încleiate în gips. *) Oh, cum încolţeşte în mine, cum creşte în mine, tăcuta sămînţă *) în timpul ocupaţiei fasciste patrioţilor polonezi trimişi la moarte li se umple; gurile cu gips ca să nu strige lozinci revoluţionare, antifasciste. 70 TADEUSZ ROZEWICZ a morţilor. Simt cum tinde spre lumină cum străpunge lutul orb lutul orb al trupului meu şi dezmorţeşte limba de-atîta timp încleştată în ea e cuvîntul celor zece tineri poeţi împuşcaţi în Varşovia, în ea e cuvîntul celor zece care nu vor mai vedea cum se îmbină coastele catedralei sfîntului loan, nu vor mai vedea cum se înalţă cea mai tînără catedrală din Europa. E încă umedă floarea gotică sub bolta înourată a patriei. în ea e şoapta tinerelor fecioare, în ea e şoapta fecioarelor ce n-or mai dansa sub coroanele pomilor în noaptea de mai, şoapta fecioarelor ale căror oscioare şi cranii tac în pămînt. II „Poetul povesteşte cum pe Orfeu talazuri îl urmau şi arbori şi pietre..." Stau noaptea culcat cu faţa în beznă şi povara capului tău, şi îl simt pe inimă, simt pe inimă, povara unui munte de gheaţă sau a unei păsări pregătite de zbor. întreb cine vine după mine. Nimeni nu răspunde, întreb cu frică a doua oară Cine vine după mine. Aud răsunînd tăcerea. Ea întreabă dacă trăiesc ŞESUL în marele clopot fără ele inimă, întreb pentru a treia oară. Cine vine după mine. Aud curgînd în noapte lacrimi, lacrimile ochilor stinşi şi fără somn. Acum, toate imaginile, imaginile care s-au perindat cîndva în faţa ochilor sufletului meu peisajele pe care le-am bătut, mă părăsesc, şi doar una, o singură imagine rămîne cu mine. Văd iarăşi în lumina reflectoarelor oameni în tunici de culoarea pămîntului, cu bliduri şi castroane de tablă în mîini, oameni ce stau cu braţele atîrnate unul lîngă altul, zile şi nopţi în şir tăcînd, strînşi pe un maidan de periferie împrejmuit cu sîrmă ghimpată. Văd iarăşi — la lumina reflectoarelor iarba, iarba muşcată pînă la rădăcină şi aud o voce cavernoasă. Sub soarele strălucitor zace lîngă sîrma ghimpată o femeie cu degetele crispate în pămînt din care a căzut o bucată de piine. Văd maidanul pustiu cufundat în tăcerea reflectoarelor, maidanul înălhit de var. Noaptea huruiau pe străzi roţi. Oamenii auzeau furgoane. Ele transportau morgii. Prizonieri sovietici. Asta s-a întîmplat într-unui din oraşele noastre. în ciuda aparenţelor nu m-am îndepărtat de ei. E drept nu-i ţin eu căci ei, TADEUSZ ROZEWICZ Ucişii, Drepţii, mă string în braţele lor, cu degetele lor crispate. Şi eu nu-i părăsesc. Mă supun lipsei lor de apărare. III Pe strada labia într-un oraş polonez trece Ruja trece în fulgi albi. Nu-i carnavalul, dar Ruja trece în fulgi albi. Mult timp încă vîntul va risipi fulgii saltelelor celor duşi, Forma trupului lor n-o vor mai lăsa-o pe iarba poienelor de mai, trupul lor nu va mai atinge unda ce freamătă deasupra aripioarelor aurii ale peştilor, forma trupului lor n-o vor mai lăsa-o pe fînul cosit cînd prin cîmpul pustiu vor zbura bubuind fulgerele negre. Forma trupului lor n-o vor mai lăsa-o pe nici un aşternut. Pe strada labia, prin Polonia, trece Ruja, calcă pe caldarîmul strimt pe lîngă casele cu semnul stelei pe lîngă casele cu ferestrele bătute în scînduri trece prin templul ' prin care pisici hăituite şi-au găsit culcuşul. Trece în fulgi lucioşi prin această zi neagră trece prin oraşele voastre Suedezi neutri, ŞESUL trece prin casele, prin teatrele, prin templele voastre, trece prin satele voastre Elveţieni neut prin orăşelele voastre curate ca lacrima. Trece, cum trec norii pe cer, pe pămînt, fără urmă. Bat în mine bătăile inimii ei, am păstrat în ochii mei tăcerea ochilor ei, am păstrat în mine căldura şi culoarea buzelor ei, apăsarea lor, mişcarea coapselor în umbra iubirii, forma capului şi amurgul roşcat al părului despletit şi micul soare al surîsului ei. A trecut Ruja, cum trec norii. Dar de unde cade-asupra mea acea umbră prelungă fără de sfîrşit ? IV în casa mea, — zece ani după război —■ cînd noaptea aud paşi tresar îngrozit. Şi-mi întrerup versul. De cincisprezece ani vin mereu după mine. vin noaptea după mine şi le simt răsuflarea umedă şi rău duhnitoare suflarea de hoit, suflarea de hoit pe poiana de mai. Pun la o parte condeiul mi se-ntrerupe suflarea. Eu — omul — — un număr mai ieri, — — un număr stigmatul morţii, — eu, unul dintre cei mulţi cînd aud mişcîndu-se noaptea TADEUSZ ROZEWICZ îmi şterg tîmplele brobonite de sudoare, şi-mi string ochii, îmi închid ochii care au văzut fiara în piele de om. O trup omenesc pulberea cea mai frumoasă! V într-un sat polonez adormit, mulţi ani în şir dinţat cu ploaia sa de toamnă, văzut prin marama străvezie a ogoarelor şi-a curcubeului portului sătesc, într-un mic sat polonez de care n-au auzit vreodată Dupont sau Morgan Krupp sau Thyssen, într-un mic sat polonez, atît de mic încît numele lui este trecut doar pe hărţile de stat major ale Wehrmacht-ului. într-o noapte de toamnă, într-o noapte răscolită de şuierul vîntului cînd scoarţa neagră a copacilor lucea sub biciuirea ploii şi băltoacele păreau ochii stinşi ai cerului, a fost ridicat din micul sat polonez, din izba cu podele bătute pe paşii multor generaţii, din izba în care icoana Maicii cu trăsături bizantine tăcea întunecată deasupra ierburilor, clin cercul de lumină al lămpii cu ulei, a fost ridicat, noaptea, un tînăr în cămaşă groasă de in un tînăr care stătea la cină. Soţia lui a căscat gura atingîndu-şi fără voie gîtul: ŞESUL 75 în odaie au intrai trei străini... Au cerut să li se arate calea Şi toate s-au petrecut în noapte. Cînd tînărul şi-a întins mîna să le arate calea, unul din cei trei îi trimise un glonţ între ochi. Căzu în noroi cu fruntea cea albă tînărul în cămaşe de in, şi zăcu în noroi cu braţele răstignite ca o cruce, iar oamenii care l-au ucis au pierit în noapte. Gura-i neagră o spălă cerid cu ploaie iar capul fiului o strînse la piept, la inima străpunsă de săbii „ o mamă cu faţa înegrită de durere. Asta s-a întîmplat într-un mic sat polonez, pe şes, printre cîmpuri, unde pe drumuri crişti de lemn răstigniţi îngenunchează în tină, noaptea, cînd şuieră vîntid şi scoarţa neagră a copacilor luceşte în ploaie. Dar de moartea aceasta n-au auzit nici Morgan, nici Rockefeller. De moartea aceasta n-au auzit nici Krupp, nici Cloy, nici Thyssen. VI Port în mine şi o noapte de iulie a unei livezi cînd porneşte vîntul printre pomi şi ploaia-şi opreşte scurgerea. Aud oblonul verde bătînd în perele. Alergăm prin livadă TADEUSZ ROZEWICZ în miez de noapte eu şi fratele meu. Alergăm sub coroanele pomilor, prin ierburi ude, îi văd gura cu buzele rotunjite de rîs îi văd mîna cu fructul în care de-abia-şi înfipse dinţii, simt pe obraji mustul ploii şi-al vîntului, simt pulberea rece a lunii pe ulciorul înnegrit al gliei. Apoi trec anii, şi se lasă o altă noapte, o noapte cumplită, cumplit de lungă, — noaptea ocupaţiei — şi-mi văd fratele, coborind în pămînt, pentru totdeauna. VII In ţara celor patruzeci şi opt de stele se fac planurile giganticelor oraşe subterane. In ţara celor patruzeci şi opt de stele vor să gonească viaţa sub pămînt. Sub pămînt departe de razele aştrilor cu hidrogen. Dar sub pămînt prieteni, nu vor fi nici codri nici poiene de mai Ce flori îşi vor străluci corolele sub pămînt ? Ce arbori se vor înălţa P Ce fluturi vor zbura P Ce păsări îşi vor încropi cuiburile P Poţi îngropa sub pămînt oţel şi beton şi piatră poţi îngropa construcţii de fabrici, urbii mari, moarte, dar nu poţi muta sub pămînt nici mările, nici munţii, nici răsăritul soarelui, nici goana schimbătoare a norilor. ŞESUL 77 Nu vor fi sub pămînt livezi de pomi prin care într-o noapte de iulie, după furtună, doi copii aleargă prin desişul ierburilor negre şi ude. Nu goniţi viaţa voastră, sub pămînt. Nu vă lăsaţi prieteni stăpîniţi de spaimă şi ură. Cît de lung a fost drumul pe care vi-a străbătut-o ţara de la poemele umane ale lui Walt Whitman pînă la bîlbîitid lui Ezra Found, tăinuit de mînia poporului în casa de nebuni, încununat de lauri în casa de nebuni. Cît de lung şi de umbrit a fost drumul întinat de trădare, iar la capătul lui stă Ezra Pound, trădătorul. Spre voi ne întindem mîinile. In întîmpinarea voastră ne grăbim. Nu există în noi vicleşug sau ură. Primiţi-ne sfatid prieteni, nu coborîţi sub pămînt, nu coborîţi sub pămînt. In romîineşte de Toma-George Maiorescu POEŢII LUMII VLADIMIR MAIA KOVSKI TÎNĂRA GARDĂ Rostul pămîntului e să se-nvîrte Rostul apelor — să curgă cuminte. Rostul membrilor tinerilor gărzi e marşul mereu înainte. Paşii mărunţi — o modă uitată. Pas alergător — ftub roşii flamuri sfinte I Ca un berbece de milioane, de-odată, Comsomolist. înainte! Dar asta-i puţin 1 La atac, prin rafturi cu cărţi, în întrecere ! Să semănăm gînd, să-l trecem prin secere. înainte! Dar şi asta-i puţin ! Către piscul cel mai înalt, tulbură-ţi gîndul cu noi simţăminte, izbeşte c-un val de asalt, TINARA GARDA 79 Înainte! Dar şi asta-i puţin I Scutură globul, ca pe-un covor, scutură globul de molii şi praf arie, şi apoi dă globului ordin de zbor ceva mai la stingă -n tărie! în romîneşte de Mihu Dragomir CRONICA IDEILOR AL. TĂNASE CRITICA UNOR CONCEPŢII REVIZIONISTE DESPRE ROLUL STATULUI ÎN CAPITALISM ŞI SOCIALISM*) 5. PRINCIPIUL FUNDAMENTAL AL MARXISM-LENINISMULUI Clasicii marxism-leninismului au demonstrat — şi istoria a confirmat nu odată — că fără înlăturarea statului exploatatorilor şi instituirea ordinei de stat a celor ce muncesc sub conducerea clasei muncitoare, nu este posibilă eliberarea de sub jugul capitalului. încă în „Manifestul Partidului Comunist", Marx şi Engels scriau că „-..primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea proletariatului la rangul de clasă stăpînltoare... Proletariatul va folosi domnia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mîinile statului, adică în mîinile proletariatului organizat ca clasă stăpînltoare". ') Mai tîrziu, întemeietorii socialismului ştiinţific, sintetizînd bogata experienţă a mişcării revoluţionare din vremea lor — în deosebi din 1848—49 şi cea a Comunei din Paris — au elaborat o teorie ştiinţifică asupra raportului dintre revoluţia socialistă şi stat: necesitatea distrugerii vechiului aparat de stat şi instituirii unui stat de tip nou a cărui esenţă constă în dictatura revoluţionară a proletariatului. *) Vezi „Viaţa romkiească", nr. 6/958. ') K Marx, F. Engels, Opere alese, voi. I, Ed. P.M.R. 1949, pg. 30. 2) K- Marx şi F. Engels, Opere alese, vol. II, ed. P.M.R. 1952, pg. 24. In „Critica programului de la Gotha" principiul fundamental al marxismului este formulat astfel : „...între societatea capitalistă şi cea comunistă se află perioada prefacerii revoluţionare a uneia în cealaltă. Acestei perioade îi corespunde şi o perioadă de tranziţie politică, al cărei stat nu poate fi altceva decît dictatura revoluţionară a proletariatului2). Aceasta nu este o apreciere izolată şi neesenţială aşa cum le place să creadă revizioniştilor —-ai căror strămoşi, dealtminteri au tăinuit timp de 16 ani scrisoarea lui Marx către W- Bracke — ci exprimă o sinteză a experienţei şi practicei proletariatului. Printre legile generale care dirijează procesul revoluţiei socialiste şi al construirii socialismului, dictatura proletariatului este legea fundamentală. Este o concluzie pe care istoria ultimei jumătăţi de veac a mişcării muncitoreşti nu numai că nu a dezminţit-o dar i-a adîncit semnificaţiile şi i-a dat un înţeles mai profund — nu numai teoretic dar şi practic politic. Pentru a dovedi în ce măsură au părăsit marxism-leninismul diferiţi revizionişti jugoslavi — de care ne vom ocupa mai departe — trebuie neapărat să reţinem şi următoarea apreciere a lui Lenin. „Problema raportului dintre revoluţia socialistă şi stat capătă astfel -nu numai o însemnătate practică politică ci şi o însemnătate dintre cele mai actuale ca problemă a lămuririi maselor cu privire la ceea ce vor trebui să facă ele în viitorul CRITICA UNOR CONCEPŢII REVIZIONISTE 81 apropiat pentru eliberarea lor de sub jugul capitalului" ')'. încă din primele zile ale Revoluţiei din Octombrie, învăţătura marxist-Ieninistă despre statul socialist şi dictatura proletariatului precum şi realizarea sa practică în U.R.S.S. a constituit ţinta principală a atacurilor revizioniste. Astăzi aceste atacuri sînt reluate în formule „noi" cu pretenţii de „originalitate". în zilele noastre unii ideologi — care se pretind marxişti dar care se situiază în realitate pe poziţiile revizionismului — afirmă că anumite teze marxiste, cum ar fi aceea despre rolul conducător al partidului, despre dictatura proletariatului (considerate de Lenin ca teze esenţiale, definitorii, ale marxismului) ar avea azi o semnificaţie mult mai redusă decît pe timpul lui Marx şi Lenin, cînd ele aveau de fapt nu numai o, valoare teoretică dar reprezentau şi directive practice pentru viitor. Astfel, filozoful polonez Jerzy Szacki care se îndeletniceşte în special cu atacuri îndreptate! împotriva marxismului, scrie că în condiţiile actuale aceste teze ar trebui să fie însoţite de adoptarea unor poziţii concrete faţă de formele de stat deja apărute ale dictaturii proletariatului. Dacă prin aceasta am înţelege cerinţa justificată a unei tratări concrete a tezelor amintite — ţinînd seama de practica istorică reală a ţărilor socialiste — nu am avea, fireşte, nimic de obiectat. Autorul precizează însă imediat cum înţelege dînsul aceste luări de poziţie: „Azi marxismul trebuie să ia poziţie faţă de dictatura sta-linistă asupra proletariatului şi aşa stînd lucrurile, lagărul marxiştilor de ieri se împarte în stalinişti şi antistalinişti".2) Idolul gîndirii revizioniste şi cel mai răsfăţat printre ideologii burghezi, Leszek Kolakowski, într-un articol3) din care prima parte a fost reprodusă în numărul pe mai-iunie a.c. al revistei lui Sartre şi care ') V. I. Lenin, Opere, voi. 25, ipg. 378. 2) „Marxismul si politica culturală", în „Mysl Filozoficznâ", nr. 6/1956, pg. 33—34. 3) „Responsabilite et histoire", Temps Modernes, 147—148/1958. reprezintă o părăsire totală a marxismului, afirmă — referindu-se la experienţa Revoluţiei Socialiste din Octombrie — că nu ştim azi cu certitudine ce ţine de condiţiile specifice ale Rusiei şi ce anume are valoare universală pentru epoca de trecere de la capitalism la socialism. Mai mult decît atît: el se pronunţă, ca şi Lefebvre, pentru o „stîngă independentă" — un fel de a treia poziţie, în atitudinea faţă de marxism în general, faţă de conţinutul perioadei de trecere, în special. Această poziţie ar fi intermediară între reacţiunea de dreapta şi aşanumita „dictatură stali-nistă" ! Trebuie să menţionăm de pe acum faptul că în zilele noastre revizionismul de ,",modă nouă" — care se pretinde „leninist" şi „comunist" iar în Jugoslavia a devenit chiar o doctrină oficială de stat — încearcă să-şi camufleze conţinutul antimarxist, părăsirea totală a principiilor fundamentale ale miarxism-leninismului, prin formula reacţionară de origine troţ-chistă a antistalinismului. Pentru a nu se manifesta deschis ca adversari ai marxism-leninismului aceşti revizionişti îşi zic antistalinişti. La o analiză mai atentă, „stalinismul", în interpretarea pe care i-o dau revizioniştii, se vădeşte a fi o născocire arbitrară şi diversionistă cu ajutorul căreia se încearcă subminarea unităţii şi coeziunii partidelor comuniste şi a statelor socialiste. De pe asemenea poziţii, aprecierile asupra a ceea ce este esenţial şi universal-valabil în marxism, asupra proceselor sociale contemporane atît în ţările capitaliste, cît şi în cele socialiste nu se fac ţinînd seama de interesele de clasă fundamentale, ci din binecunoscutele puncte de vedere ale revizioniştilor şi sub pretextul luptei împotriva stalinismului ; iar dictaturii proletariatului, pentru a putea fi respinsă mai uşor, îi este substituită o aşa zisă „dictatură stalinistă". 6. DICTATURA ŞI DEMOCRAŢIE După Congresul al XX-lea al P.C.U.S. şi mai ales după putch-ul contrarevoluţionar din Ungaria s-a făcut multă zarvă 6 — V .Romînească nr. 7 82 AL. TANASE în ţările capitaliste cu privire la faptul că ţările socialiste ar îi lipsite, chipurile, de „democraţie" şi „libertate", că popoarele acestor ţări ar trebui să fie „eliberate". Dealtmiinteri acesta nu este un lucru nou pentru propaganda imperialistă, numai că în perioada actuală forţele imperialiste agresive şi-au intensificat acţiunile directe de subminare a orînduirii democrat-popu-lare şi chiar de răsturnare a sa, sprijinin-du-se totodată — într-o mai largă măsură decît în trecut — pe acţiunea dizolvantă şi trădătoare a revizioniştilor. între ideologii revizionişti — îneepînd de la bătrînul renegat Kautski şi pînă la renegaţii de azi ai marxismului — şi cei burghezi nu există nici un fel de deosebiri esenţiale în- ce priveşte atitudinea faţă -.de dictatura, proletariatului. Modul de abordare a problemelor dictaturii şi democraţiei este abstract-metafizic, pentru a disimula astfel conţinutul de clasă al noţiunilor cu care se operează- Dictatura proletariatului este opusă în chip arbitrar de către revizionişti democraţiei în general — prin aceasta subînţelegindu-se însă democraţLa burgheză. Dacă pe la începutul secolului nostru revizioniştii se străduiau să „demonstreze" că socialismul nu va putea să triumfe întîi în ţările mai puţin dezvoltate din punct de vedere industrial, că începutul trebuie să-1 facă ţările din occident cu o dezvoltare capitalistă clasică, revizioniştii de azi au formulat o teorie „nouă" (care de fapt nu e decît o „ajustare" a teoriei mai vechi) potrivit căreia dictatura proletariatului este posibilă şi necesară numai în ţările înapoiate din punct de vedere economic, unde lipsesc formele democraţiei politice. Este tocmai ceea ce susţin — cu deosebiri de nuanţe — Gio-litti, Herve, Guy Caron ş.a. Acolo unde asemenea forme politice ale democraţiei există, dictatura proletariatului — spun ei — este un fenomen străin şi nedemocratic şi de aceea ar fi inutilă şi dăunătoare ; socialismul ar putea să triumfe în aceste ţări pe cale democratică şi reformistă. Suzanne Labin,1) specializată în acţiunea de mistificare a marxismului şi de ponegrire a comunismului scrie că în epoca noastră democraţia poate asigura, chipurile, prefacerea socialistă a societăţii. Fără a preciza, din context rezultă totuşi limpede despre care democraţie este vorba. Ea este nevoită să recunoască faptul că dictatura proletariatului este conceptul fundamental — teoretic şi practic — ai marxismului-leninismului, este, cum spune ea, alfa şi omega pentru toţi comuniştii, dovada unui revoluţionarism ferm, autentic în opoziţie cu reformismul. Tocmai de aceea îşi propune să „răstoarne" acest concept, mărturisind fără jenă motivele care o determină să-şi asume o asemenea sarcină; fidelitatea faţă de principiul dictaturii proletariatului face imposibilă orice ruptură a comuniştilor cu Uniunea Sovietică, cu ţările lagărului socialist. După S- Labin însăşi Internaţionala a Il-a a comis o mare eroare făeînd un loc de cinste acestui concept. Ea declară ritos, că va merge mai departe decît Kautski — „îmbibat încă de atmosfera revoluţionară a anilor 1900". Şi trebuie să recunoaştem că se ţine de cuvînt. Ea cere ca toţi socialiştii să se debaraseze odată pentru totdeauna fără nici o jenă de principiul dictaturii proletariatului. Autoarea îşi intitulează chiar un paragraf „Proletariatul nu poate să exercite dictatura". Mobilurile care i-ar determina pe muncitori să-şi însuşească acest principiu şi să lupte pentru realizarea sa ar fi de ordin psihologic-emotiv : tabloul mesianic al oprimării asupra actualilor oprimatori, spiritul, de revanşă, de răzbunare. Astfel de susţineri — ca şi altele din articolul S. Labin cu privire la Uniunea Sovietică — nu Sac însă parte din categoria ideilor care să -aibă cel puţin o aparenţă raţională, ci sînt calomnii şi absurdităţi evidente, lansate cu rea voinţă, şi contrazise de realitate. De aceea considerăm necesar să ne oprim doar asupra unora din „obiecţiile" l} „Critique du concept de dictature du proletariat... et de dictature sans proletariat", La Revue socialiste, 115, III, 1958. CRITICA UNOR CONCEPŢII REVIZIONISTE 83 ! cu o oarecare aparenţă raţională pe care le invocă autoarea în sprijinul tezelor sale. Conceptului de dictatură i se atribuie o semnificaţie exclusiv-formal juridică şi subiectivă : un sistem politic în care puterea este dictată de o voinţă discreţionară supuşilor prin forţă, chiar împotriva opiniei şi voinţei acestora. S. Labin afirmă expli-'; cit că noţiunea dictatură de clasă e contradictorie în sine. Un alt „argument" pe care-1 invocă S. Labin împotriva dictaturii proletariatului este următorul: dictatura implică o voinţă unică (şi discreţionară), în timp ce voinţa unei clase nu poate fi cunoscută decît prin intermediul unor vaste consultări. Iată deci cum orientarea politicii reacţionare a revizioniştilor merge mînă în mînă cu subiectivismul raţionamentelor lor. „Socialiştii"" francezi de dreapta falsifică total interpretarea marxistă a unităţii de voinţă a clasei muncitoare cu scopul de a goli conceptul de dictatură a proletariatului de orice conţinut obiectiv. Dictatura unei clase implică desigur o anumită unitate de voinţă a clasei respective dar aceasta , ! constituie un efect al unei cauze mai ţ adînci, de ordin economic şi nu cauza în-| :» saşi a dictaturii. Baza acestei dictaturi nu j f se află în unitatea de voinţă ci în unita-j l tea intereselor materiale fundamentale f ,: care determină şi o anumită unitate de I î voinţă. Prin tot soiul de raţionamente sofistice, S. Labin ajunge la concluzia că dictatura sau este exercitată în mod efectiv de întregul popor, dar atunci nu mai e dictatură ci e democraţie, sau puterea este în mod efectiv dictatură, dar atunci ea nu e exercitată de proletariat ci împotriva acestuia- Clasele sociale cu care proletariatul se află fie în antagonism fie în >" ! alianţă în cursul revoluţiei au dispărut, j după cum se vede, din cîmpul ei vizual, 'i -! După toate acestea nu mai poate să ne 1 mire ideea sa absurdă că „funcţia dictaturii este... de a priva revoluţia de adevăratele valori" şi, deci, pentru a le regăsi r , pe acestea intacte ar trebui extirpată dic-* tatura proletariatului. Contrarevoluţia din Ungaria — cu toate atrocităţile sale — a arătat însă cu prisosinţă în ce constau „valorile intacte ale revoluţiei" pe care ar dori imperialismul şi slugile sale revizioniste să le „regăsească" în ţările socialiste. De fapt revoluţia este înfăptuită de o clasă împotriva altei clase. Se pune întrebarea : clasa răsturnată de la putere acceptă de bună voie cuceririle revoluţiei deşi acestea lovesc — şi nu pot să nu lovească dacă avem de-a face cu o adevărată revoluţie — în interesele ei fundamentale ? Istoria însăşi a dat un răspuns limpede lipsit de echivoc, acestei întrebări. Pentru a asigura triumful deplin al socialismului nu este suficientă decretarea juridică a unor „legi democratice" ci este necesară reprimarea şi zdrobirea împotrivirii înverşunate a claselor răsturnate de la putere care folosesc cele mai variate mijloace — economice, politice, militare, ideologice, morale, religioase •— în scopul restaurării vechilor rînduieli burgheze. S. Labin sfidînd însă faptele bine cunoscute încurcă intenţionat lucrurile pentru a putea linişti — cel puţin „teoretic" ■— spaima de moarte a burgheziei în faţa dictaturii proletariatului care nu e doar un principiu abstract ci o lege obiectivă universal-valabdlă, a trecerii la socialism realizată deja pe 26% din suprafaţa globului. Dictatura proletariatului care — împotriva tuturor calomniatorilor revizionişti — şi-a dovedit deja deplina vitalitate istorică, nu neagă orice democraţie ci numai democraţia burgheză- Ea reprezintă cea mai înaltă formă a democraţiei în condiţiile societăţii împărţită în clase. Fără a ne putea opri la o analiză mai amplă a conţinutului de clasă a noţiunilor de dictatură şi democraţie în perioada de trecere de la capitalism la socialism, trebuie să arătăm totuşi că o trăsătură esenţială a democraţiei socialiste este participarea nemijlocită a unor mase din ce în ce mai largi la conducerea şi gospodărirea treburilor publice. Tocmai conştiinţa de stăpîni a oamenilor muncii, sentimentul lor de răspundere pentru destinele 6* 84 AL. TANAS E patriei socialiste, lupta pentru cauza socialismului, alcătuiesc ceea ce se numeşte democratismul maselor. Problema drepturilor şi libertăţilor democratice se pune în primul rînd pentru masele muncitoare şi exploatate, în interesul eliberării lor de exploatare. încă în proiectul de program prezentat de Lenin la Congresul al VII-lea al P.C. (b), din Rusia — ţinut la numai patru luni şi ceva după Revoluţia din Octombrie, într-un moment extrem de greu pentru tînăra Putere Sovietică — se sublinia că democraţia sovietică mută centrul de greutate de pe recunoaşterea formală a libertăţilor, aşa cum se întîmplă în democraţia burgheză, pe .asigurarea în fapt a exercitării lor şi crearea mijloacelor materiale corespunzătoare.1! De nenumărate ori a subliniat Lenin că numai dictatura clasei muncitoare este în stare să elibereze omenirea de sub jugul capitalului şi să instaureze o adevărată democraţie, efectiv accesibilă milioanelor de oameni ai muncii. Aceasta înseamnă „înlocuirea libertăţii întrunirilor şi presei pentru minoritate, pentru exploatatori, cu libertatea întrunirilor şi a presei pentru majoritatea populaţiei, pentru cei ce muncesc". 2)1 Istoria a dovedit deja, pentru cei care vor să privească adevărul în faţă, fără idei preconcepute, că adevărata democraţie este posibilă numai într-un stat socialist, adică acolo unde dispare exploatarea omului de către om, îmbogăţirea unei minorităţi pe seama majorităţii- Realizarea idealului de libertate nu e. posibilă fără realizarea unui nou mod de viaţă politică şi socială care să permită oamenilor să trăiască potrivit cu adevărata lor natură. Democraţia socialistă reprezintă tocmai un asemenea mod de viaţă. Democraţia socialistă este superioară oricărei democraţii burgheze nu numai prin baza sa economică şi socială dar şi prin modul de funcţionare. In această privinţă Lenin scoate în evidenţă trei împrejurări importante: >) V. I. Lenin, Opere, voi. 27, p. 39. 2) Idem, voi, 28, p. 367, a) alegătorii sînt înseşi masele muncitoare ; clasele exploatatoare, chiar dacă au dreptul de a participa la vot, nu pot influenţa în chip esenţial rezultatele alegerilor; b) sînt înlăturate formalităţile şi restricţiile birocratice electorale care în ţările capitaliste împiedică participarea maselor la vot şi, în general, la viaţa politică. Aceste mase au de asemenea deplina libertate de a-i rechema pe cei aleşi; c) , existenţa unor organizaţii adecvate care permit şi stimulează participarea maselor la o viaţă politică de sine stătătoare, le educă politiceşte pe baza propriei lor experienţe. * * * Cel puţin revizioniştii social-democraţi, reformişti, sînt consecvenţi duşmani ai dictaturii proletariatului în toate manifestările lor teoretice şi politice-practice. Există însă oameni care-şi zic „comunişti" şi „leninişti", care nu înlătură cu totul din vocabularul lor formula politică „dictatura proletariatului". Gîndirea şi practica lor reprezintă însă o abatere de la esenţa acestui principiu fundamental. Pentru ce ar mai fi nevoie de instaurarea dictaturii proletariatului dacă „extinderea formelor capitalului de stat în domeniul economic măreşte neîndoielnic elementele obiective -ale socialismului", ceea ce „sporeşte perspectivele clasei muncitoare de a avea o influenţă hotărîtoare în guvernarea ţărilor capitaliste înaintate precum şi de a asigura dezvoltarea socialismului şi prin mijloacele acţiunii politice relativ paşnice" ?3) Ideea marxist-leninistă clară despre răsturnarea obligatorie a dominaţiei politice a burgheziei şi instaurarea dictaturii clasei muncitoare — condiţie de bază a oricărei transformări socialiste a societăţii — este înlocuită cu formula ambiguă a luptei clasei muncitoare pentru cucerirea rolului conducător în mecanismul guver- 3), laşa Almuli, „Revizionismul contemporan în umbra atotputerniciei statului', „Borba", 15-VI-1958. CRITICA UNOR CONCEPŢII REVIZIONISTE 85 nării şi folosirea acestui rol pentru schimbarea relaţiilor sociale. Dar despre care „mecanism al guvernării" e vorba ? Din cele spuse mai sus rezultă că e vorba despre acelaşi mecanism de guvernare cu ajutorul căruia clasele dominante îşi apără interesele lor egoiste împotriva maselor muncitoare. Un asemenea mod de a pune problema nu are nimic comun cu modalitatea paşnică (dar revoluţionară) a trecerii de la capitalism la socialism ci aminteşte mai curînd ministeriallsmul unor reformişti a cărui esenţă burgheză a fost demascată de Lenin- De-altminteri este citat chiar exemplul ţărilor scandinave unde — ni se spune — a avut loc o scădere a influenţei politice a burgheziei. Or, după cum se ştie, în aceste ţări există cel mult o dictatură burgheză în forma sa „democratică" dar nici un gram de socialism, deşi ele sînt, într-adevăr, guvernate de mulţi ani de partide social-demoerate. Totuşi, pentru a păstra faţada marxist-leninistă, revizioniştii jugoslavi sînt nevoiţi să se declare în favoarea dictaturii proletariatului. Dar ce înţeleg ei prin asta ? Mirko Petrovicil} ne spune că în-cepînd din 1950 (adică odată cu instaurarea noului sistem al autoconducerii muncitoreşti): în Jugoslavia a apărut o nouă formă a dictaturii proletariatului în oare statul nu mai reprezintă o forţă atothotă-rîtoare, funcţiile sale fiind preluate de înşişi oamenii muncii. Autorul afirmă că în concepţia jugoslavă noţiunea dictaturii proletariatului nu implică obligator noţiunea statului ci e separată de aceasta ; ea reprezintă doar substanţa socială a puterii şi sistemul politic în care clasa muncitoare are ro! conducător. Această formă „specific jugoslavă" este considerată forma superioară a dictaturii proletariatului care şi-ar fi „afirmat deja istoric avantajele pe care le prezintă pe plan economic, social şi pe orice alte planuri". ') „Dictatura proletariatului si forma sa iugoslavă" „Mladost", 28-V-1958. Dar împotriva cui se exercită această dictatură, cum îşi realizează proletariatul rolul său conducător, nu ni se spune nici un cuvînt. Ar fi fost şi greu dat fiind că din conţinutul dictaturii proletariatului sînt excluse elementele sale fundamentale: statul şi partidul marxist-leninist. In schimb se insistă mult în programul Uniunii Comuniştilor Jugoslavi şi în diferite articole ale revizioniştilor jugoslavi asupra „liberalizării" şi „democratizării" dictaturii proletariatului prin măsuri care nu pot duce decît la slăbirea sa şi la suprimarea vigilenţei revoluţionare împotriva duşmanului de clasă şi a imperialismului internaţional. Fireşte că asemenea poziţii se bucură de aprobare şi elogii printre ideologii burghezi şi social-democraţi care reproşează ţărilor socialiste tocmai absenţa unei „democratizări" a „gestiunii economice". Ce trebuie să înţelegem printr-o asemenea „democratizare" ne-o spune, de pildă, Zivko Topalovici, într-un articol plin de. calomnii antjisovietice, de ură împotriva dictaturii proletariatului. El substituie dictaturii proletariatului aşa zisa „revolii* ţie democratică" despre care spune fără jenă — depăşindu-i chiar şi pe cei mai vajnici apologeţi ai capitalismului — că „a transformat radical în Europa occidentală structura socială şi caracterul statului" — puterea suverană aparţinînd poporului2) . Dealtminteri arsenalul propagandistic burghez şi revizionist s-a „îmbogăţit" în ultimii ani cu o formulă „nouă" — „destali-nizarea", prin care se încearcă pe scară largă, calomnierea şi denaturarea adevăratului sens al efectelor esenţiale pozitive pe care le-a avut Congresul al XX-lea al P.C.U.S., în cele mai variate domenii ale vieţii sociale din ţările socialiste. Pentru Henri Chambre3), un cunoscut mistificator catolic al marxismului, „destalinizarea" nu ar fi decît un proces de „liberalizare" a regimului politic din aceste ţări. Un punct 2) „La Revue socialiste", nr. 114/IV/1958, pg. 200. 3} „La destallnlsation en Union Sovie-tique", „La Revue francaise de science politique", vol. IV, nr. 4, 1956. 86 AL. TANAS E de vedere asemănător însoţit de un şi mai mare noian de inepţii şi absurdităţi cu privire la realităţile politice din ţările socialiste susţine Jean Marczewski1). In acelaşi spirit şi cu evidentă rea credinţă se pronunţă transfugul romîn Emil Ciurea în paginile aceleiaşi reviste2) despre evoluţia vieţii politice a ţării noastre în gnii puterii populare. Viaţa ne arată însă, împotriva calomniatorilor burghezi şi revizionişti că principals cucerire a oamenilor muncii dîn ţara noastră în anii regimului democrat-popular, constă în eliberarea lor de sub jugul asupritorilor seculari — moşierii şt capitaliştii. Desfiinţarea proprietăţii private capitaliste în industrie şi agricultură, instituirea şi dezvoltarea neîncetată a proproetăţii socialiste, constituie baza oricărei democraţii. Consolidarea puterii oamenilor muncii a făcut posibilă desfiinţarea unor limitări vremelnice ale drepturilor democratice pentru unele categorii de cetăţeni. In sesiunea sa din noiembrie 1956, Marea Adunarea Naţională a votat modificarea legii electorale. Astăzi au drept de vot toţi cetăţenii, fără nici un fel de îngrădiri sociale. Aceasta dovedeşte vigoarea şi forţa democraţiei socialiste şi nu slăbiciunea sa cum îşi închipuie duşmanii poporului nostru. Dezvoltarea democraţiei socialiste, a libertăţii socialiste, nu are nimic comun cu „liberalizarea" regimului nostru politic aşa cum înclină să creadă unii dintre acei care şe aşteaptă la înscăunarea vechilor rîn-duieli burgheze. Trebuie să fie însă clar că dezvoltarea democraţiei socialiste se face în interesul poporului muncitor şi nu al exploatatorilor sau al rămăşiţelor fostelor clase dominante. Aceştia nu pot şi nu vor putea niciodată să folosească libertăţile existente împotriva oamenilor muncii, pentru realizarea propriilor lor interese de clasă. x) „La democratisation des Democrafies marxistes, idem. 2)j Vie politique et Ies partis en Rouma-nie apres la seconde guerre mondiale, rdem, vol. VII, nr. 4/1957. Dreptul de vot care li s-a acordat nu este tot una cu libertatea de acţiune a forţelor sociale ostile socialismului şi el nu trebuie să ne adoarmă vigilenţa. Tov. Gh. Gheor-ghiu-Dej, în Cuvîntarea rostită la Conferinţa de Partid a Regiunii Autonome Maghiare spunea : „In numele intereselor fundamentale ale poporului nu avem voie să îngăduim folosirea libertăţilor democraţiei populare împotriva a înseşi bazelor democraţiei, subminarea democraţiei printr-o politică ce ar da libertate de acţiune forţelor ostile socialismului".3) Astăzi mai mult ca oricînd mult trîm-biţata democraţie occidentală s-a discreditat definitiv în faţa istoriei, reprimind cu cruzime — mergîod pînă la agresiune armată făţişă — mişcarea de eliberare naţională din ţările dependente şi colonii. Dar popoarele care au scuturat de pe gru-majii lor robia seculară a imperialismului — şi cu atît mai mult popoarele ţărilor socialiste — au învăţat printr-o amară experienţă să facă distincţie între democraţia burgheză şi cea populară, între „libertatea" imperialiştilor şi libertatea aşa cum o înţeleg forţele sociale progresiste. 7. CENTRALISM DEMOCRATIC NU ÎNSEAMNĂ BIROCRATISM Una din denaturările revizioniste cele mai răspîndite în ,ce priveşte esenţa şi funcţiile statului socialist este aceea care identifică în mod tendenţios şi provocator funcţia economic-organizatorică şi cultu« ral-educativă a acestuia cu birocratismul. Orice intervenţie a statului în viaţa economică şi socială este calificată drept... birocratism. De pildă revizioniştii Jugoslav!, exagerînd voit unele aspecte birocratice cu totul accidentale, ce pot să apară uneori în statul socialist, reduc la zero rolul pozitiv esenţial al acestuia în conducerea organizată şi planificată a economiei. In proiectul de program al Uniunii comuniştilor din Jugoslavia „avem în mod evident de-a face cu înfrumuseţarea idilică 3) „Scînteia" din 29/12 1956. CRITICA UNOR CONCEPŢII REVIZIONISTE 87 a statului burghez şi cu denigrarea statului socialist. Acestor două tipuri de stat „fundamental opuse ca esenţă de clasă, li se atribuie de altfel asemenea trăsături comune încît deosebirile esenţiale dintre ele se estompează"1). Rolul pozitiv, constructiv al statului în perioada de trecere şi în societatea socialistă este fie negat, fie minimalizat cu totul — atribuindu-i-se în chip precumpănitor tendinţe negative-Despre acest stat se spune că principala sa tendinţă ar fi aceea de a lipsi economia de mobilul său intern ceea ce îl transformă într-un factor de stagnare şi frînare a dezvoltării sociale, într-un factor ce ar împiedica construirea unor mecanisme sociale prin care se asigură dezvoltarea construcţiei socialiste. Statului socialist îi este de asemenea atribuită tendinţa de a deveni independent, o forţă de-asupra societăţii, terenul pentru creşterea unor fenomene „specifice perioadei de trecere" (?) cum ar fi deformările birocratico-etatiste. După cum se ştie, astfel de deformări pot avea loc într-adevăr şi în societatea perioadei de trecere sau în cea socialistă dar ele nu decurg din însăşi esenţa statului socialist. Baza social-economică a birocratismului în perioada de trecere se află în mica producţie de mărfuri, care generează stihia mic-burgheză. Atrăgînd atenţia asupra pericolului birocratismului, Lenin a prevenit în acelaşi timp împotriva încercărilor de a asimila birocratismul cu însăşi esenţa statului socialist şi de a susţine apoi că în acest stat nu este posibilă o adevărată democraţie şi o adevărată libertate politică. Dimpotrivă, se poate afirma că uriaşa superioritate a statului socialist în raport cu cel burghez rezultă şi din modul său de organizare. Un principiu organizatoric fundamental este cel al centralismului democratic. Prin centralismul democratic se înfăptuieşte nu numai sarcina de ordin ')' Cu privire la proiectul de program al Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia, „Scîn-teia" nr. 4218 din 18-V-1958. economic a coordonării întreprinderilor socialiste dar şi aceea de ordin politic şi moral a împletirii nenumăratelor voinţe individuale ale oamenilor muncii într-o voinţă unică colectivă, a subordonării voinţei şi intereselor individuale faţă de voinţa colectivă şi interesul obştesc. Aici este vorba în primul rînd de voinţa unei clase, a proletariatului; dat fiind însă că proletariatul luptă pentru eliberarea întregii societăţi, voinţa şi interesele sale exprimă în esenţă voinţa şi interesele tuturor oamenilor muncii. Aceasta nu înseamnă însă negarea democraţiei şi libertăţii socialiste- Engels şi Lenin au arătat că, chiar în condiţiile capitalismului, republica democratică centralistă asigură de regulă mai multă libertate decît cea federalistă ; de-mascînd iluziile micrburgheze în această privinţă Lenin scria că „cea mai mare libertate locală, regională etc., cunoscută în istorie a fost dată de republica centralistă şi nu de cea federativă".2) Şi aceste cuvinte au fost scrise într-un moment cînd istoria nu cunoştea încă exemplul unei republici de tip socialist — singura care poate asigura un centralism profund democratic. Anarhiştilor ca şi revizionistului Bernstein, nu le poate „trece prin cap că ar fi cu putinţă un centralism liber consimţit, unirea liber-consimţită a comunelor în naţiune, contopirea liber consimţită a comunelor proletare în cadrul acţiunii de •nimicire a dominaţiei burgheze şi a maşinii de stat burgheze".3) Marx a folosit expresia „a organiza unitatea naţiunii" pentru a opune centralismului proletar, democratic, conştient, centralismul burghez, militar şi birocratic. Centralismul birocratic burghez este incompatibil cu existenţa unor largi libertăţi democratice şi corespunde intereselor dominaţiei . de clasă a burgheziei, înăbuşă iniţiativa şi creaţia liberă, conştientă a maselor. 2) V. I. Lenin, Opere, voi. 25, p. 442. 3) Idem, p. 423. 88 AL. TANAS E Centralismul democratic include dimpotrivă, cea mai largă iniţiativă şi libertate de acţiune a celor ce muncesc, corespunde dominaţiei de clasă a proletariatului. Centralismul democratic nu este deci o negare a adevăratei libertăţi ci doar a libertăţii mic-burgheze, anarhice, care se află în contradicţie cu libertatea muncitorească, bazată pe o justă înţelegere şi oglindire a mersului dezvoltării sociale. Tocmai datorită faptului că există unitatea intereselor fundamentale, materiale şi spirituale între cei care îşi făuresc o viaţă nouă, este posibilă pentru prima dată în istorie îmbinarea democratismului maselor cu principiul responsabilităţii individuale şi al conducerii colective. Conducerea colectivă este principiul suprem deoarece pe ea se bazează răspunderea personală (care, just înţeleasă, înseamnă răspundere faţă de popor şi nu bunul plac personal). Ideea centralismului are, după cum se ştie, şi alt aspect — modul de organizare a aparatului de stat şi administrativ. Tocmai pentru a asigura ordinea şi disciplina în întreg organismul statului, coordonarea precisă a nenumăratelor sale verigi într-un tot armonios, se impune o organizare centralizată a treburilor. Acele mase muncitoare — mai ales din sinul ţărănimii — care au trăit izolate, lipsite de un orizont mai larg — nu înţeleg dintr-odată necesitatea unei asemenea organizări. Ele au mai trăit şi experienţa dureroasă a vechiului centralism birocratic. De aceea o adevărată cotitură în direcţia unui centralism cu adevărat democratic nu poate fi obţinută doar prin decrete de sus ale puterii de stat ci numai atunci cînd „necesitatea centralizării pătrunde în conştiinţa maselor populare".')) Este o cotitură care se înfăptuieşte încet dar cu atît mai profunde sînt rezultatele sale. Centralismul democratic se îmbină armonios cu o largă autonomie a organizaţiilor locale. Miunca de transformare conştientă a ţării nu e posibilă fără această îmbinare. "I V. I. Lenin, Opere, voi. 27 p. 369. In ţara noastră au fost obţinute succese remarcabile în construcţia de stat, în făurirea unui nou aparat de stat care nu numai că reprezintă şi satisface interesele oamenilor muncii dar asigură participarea acestora la conducerea şi administrarea treburilor obşteşti. Există în această privinţă multe forme organizatorice de atragere a cetăţenilor la rezolvarea diferitelor probleme care se ivesc, pentru lichidarea lipsurilor şi greutăţilor. Practica a confirmat că tocmai acele organe de stat care ţin seama în mod just de menirea lor, care folosesc din plin toate aceste forme organizatorice şi se sprijină pe mase, obţin cele mai mari succese în munca economică, politică şi culturală. Partidul şi guvernul nostru şi-au îndreptat mai de mult atenţia spre lichidarea unor anomalii ce rezultau din aplicarea greşită a centralismului democratic care favoriza închistarea birocratică. A fost întregită competenţa şi lărgite atribuţiile sfaturilor populare în toate domeniile de activitate, pe linia apropierii aparatului de stat de mase şi a îmbunătăţirii tuturor verigilor sale. Pe baza acestora s-a trecut apoi la descentralizarea multor funcţii executive privind dezvoltarea economică, culturală, sanitară sau edilitară locală, la crearea unui sistem organizatoric mai amplu şi mai operativ. In raportul tov. Gh. Gheorghiu-Dej la Plenara CC. al P.M.R. din 27—29 decembrie 1956 se arată că „Centralismul democratic este principiul fundamental de organizare a statului nostru democrat-popular ; el îmbină necesitatea conducerii unitare şi coordonate a economiei şi activităţii social-culturale cu stimularea iniţiativelor de jos, dînd posibilitate largă de dezvoltare activităţii maselor muncitoare"2) . Măsurile care au fost luate în ultimii ani în U..R.S.S. şi în celelalte ţări socialiste privind îmbunătăţirea unor funcţii economice de stat şi întărirea competenţei şi răspunderii organelor locale ale 2) Vezi broşura în E.S.P.L.P. pg. 13. CRITICA UNOR CONCEPŢII REVIZIONISTE 89 puterii de stat reprezintă rezultatul maturizării forţelor economice şi politice ale socialismului, al perfecţionării continui a statului socialist pe linia firească a dezvoltării sale. Toate acestea nu au dus şi nu vor duce la slăbirea principiului planificării — aşa cum afirmă „teoreticienii" burghezi şi revizioniştii — ci la întărirea sa în condiţii în care se deschide un cîmp tot mai larg de manifestare a iniţiativei şi forţei creatoare a oamenilor muncii în luptă pentru construirea socialismului şi comunismului. Problema metodelor şi formelor organizatorice oare să asigure participarea reală ia maselor la făurirea unor noi valori materiale şi spirituale precum şi a unor noi reiaţii este în fond problema modalităţii practice prin care necesitatea se transformă în libertate (fiind reflectată conştient de oameni). 8. NU PIEIREA CI ÎNTĂRIREA STATULUI SOCIALIST Clasicii marxism-leninismului au examinat atît problema apariţiei şi dezvoltării statului cît şi aceea a pieirii sale, în raport cu apariţia, evoluţia şi dispariţia claselor sociale. Ca şi alte probleme de bază aceasta a dobîndit o soluţionare ştiinţifică pe măsură ce însăşi experienţa practică a mişcării sociale şi în primul rînd lupta de clasă a proletariatului furniza material concret pentru o generalizare teoretică. Revoluţiile de la 1848, Comuna din Paris, revoluţia rusă din 1905, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, revoluţiile populare cu caracter socialist din ţările demo-crat-populare din Europa şi Asia după cel de al doilea război mondial — iată principalele jaloane ale unei mişcări sociale atît de bogată în conţinut a cărei analiză ştiinţifică a dus la elaborarea şi continua îmbogăţire a teoriei marxist-leniniste despre stat, despre ultima formă de organizare statală a societăţii şi despre condiţiile dispariţiei statului. Engels scria : „Proletariatul cucereşte puterea de stat şi transformă mijloacele de producţie mai întîi în proprietate de stat. Dar, prin aceasta el se desfiinţează pe sine însuşi ca proletariat, desfiinţează toate deosebirile de clasă şi toate antagonismele de clasă — aşa dar şi statul ca stat" '). In lucrarea sa fundamentală despre stat, „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului", Engels scrie de asemenea : „Clasele vor dispare tot aşa de inevitabil precum au luat fiinţă în trecut. Odată cu ele va dispare în mod inevitabil şi statul. Societatea oare va reorganiza producţia pe baza asocierii libere şi egale a producătorilor va trimite întreaga maşină de stat acolo unde-i va fi atunci locul: la muzeul de antichităţi, alături de roata de tors şi toporul de bronz.2) Engels avea însă în vedere dispariţia statului de tip vechi şi apariţia unui tip de organizare politică a societăţii „care nu a fost stat în sensul propriu al cuvîntu-lui",3) şi care a fost dezvăluit de experienţa Comunei din Paris. De altminteri la Marx şi Engels ideea dispariţiei statului este legată de teoria revoluţiei proletare — valabilă pentru etapa premonopolistă a capitalismului — potrivit căreia revoluţia va triumfa deodată în toate sau aproape în toate ţările capitaliste cele mai dezvoltate. In condiţiile economice şi social-politice noi ale imperialismului, Lenin a dezvoltat mai departe teoria marxistă despre stat şi revoluţie. El a fundamentat ştiinţific teza de o importanţă politică covîrşi-toare potrivit căreia revoluţia proletară poate triumfa mai întîi în una sau în cîteva ţări; acolo unde contradicţiile imperialismului se manifestă cu o deosebită vigoare, criza sistemului este mai acută şi deci lanţul imperialismului mai slaj>. ') K. Marx, Fr. Engels „Opere alese" vol. II Edit. P.M.R., 1952, pg. 135. 2) idem, pg. 294. 3) idem, pg. 33. 90 ' AL. După cum se ştie, istoria a confirmat întru totul justeţea şi însemnătatea tezei lui Lenin. De aici decurg însă noi concluzii cu privire la rolul statului şi căile dispariţiei sale. Dacă în perioada premergătoare Revoluţiei din Octombrie Lenin a analizat în chip multilateral primul aspect al problemei — distrugerea aparatului de stat burghez care nu poate să dispară treptat sau să fie preluat pur şi simplu, ca atare, de către clasa muncitoare — după cucerirea puterii el a pus accentul pe organizarea statului socialist, pe întărirea continuă atît a funcţiilor sale represive, cît şi a celor economic-organizatorice şi cultural-educative. In timpul lui Lenin denaturarea revizionistă a problemei dispariţiei statului, era îndreptată în mod direct împotriva nimicirii statului burghez. Teza marxistă despre necesitatea istorică a sfărîmării aparatului de stat burghez era înlocuită prin teza oportunistă a menţinerii şi „adaptării" sale pînă la „dispariţia treptată" a acestui stat. Azi, cînd există deja state socialiste care au apărut şi s-au consolidat pe căile indicate de Lenin, revizioniştii de „modă nouă", prin modul în care tratează problema dispariţiei statului, vizează tocmai subminarea statelor socialiste. Din ideea greşită că tendinţele birocratice ar fi organic legate de organizarea centralizată a statului socialist se trage o concluzie profund eronată şi dăunătoare potrivit căreia dispariţia treptată a statului ar deveni problema fundamentală şi ho-tărîtoare a sistemului socialist. Atît în programul U.C.I. cît şi în articolele ulterioare ale unor publicişti jugoslavi1 se ') Vezi de pildă, Dr. Naidan Paşici, Clasele, statul şi teoria statului, „Borba" din 8.VI.1958. ft afirmă că pieirea statului în socialism nu este o formulă teoretică-ahstractă ci o sarcină practică nemijlocită a epocii actuale, prin lărgirea democraţiei socialiste directe, înlăturarea formelor de constrîngere ale organizaţiei statale, a monopolului de stat, etc. In aceeaşi ordine de idei revizioniste se încadrează şi teza lui H. Lefebvre despre „socialismul fără stat" potrivit căreia baza economică şi socială a piieirii statului o constituie ansamblul de măsuri prin care se asigură descentralizarea funcţiilor economice. Incercînd să răspundă criticilor juste care au fost aduse împotriva tezei din programul Jugoslav despre pieirea statului socialist, unii revizionişti jugoslavi nu fac decît să dezvăluie cu şi mai multă limpe* zime caracterul revizionist, extrem de dăunător al acestei teze. In susţinerea necesităţii imperioase de a întări statul socialist, marxist-leniniştii invocă pe drept cuvînt ca unul din argumentele principale, primejdia unei agresiuni imperialiste. Fiind nevoit să recunoască existenţa acestei primejdii, laşa Almuli realizează un adevărat tur de forţa în falsificarea marxismului şi a realităţii însăşi susţinînd că primejdia unei contrarevoluţii ar izvorî mai ales din denaturările birocratice ale relaţiilor sociale din ţările socialiste. De aici rezultă că însăşi contradicţia fundamentală a perioadei de trecere nu este — după revizioniştii jugoslavi — aceea dintre socialism şi capitalism, între clasa muncitoare şi burghezie, ci se află în însăşi 1 sînul forţelor socialiste fiind generată de denaturări birocratice. Vorbind de pericolele care ameninţă clasa muncitoare după cucerirea puterii Liubo Tadici2| pune pe primul plan nu 2) L'Etaţ et la societe, „Questions ac-tuelles du socialisme" nr. 45 noembrie-de-cembrie 1957. CRITICA UNOR CONCEPŢII REVIZIONISTE 91 acţiunea contrarevoluţionară a burgheziei răsturnate ci aparatul birocratic — identificat de fapt cu însuşi statul socialist. Mai mult decît atît: Tadici susţine că pieirea statului este necesară şi pentru abolirea definitivă a exploatării omului de către om — insinuîndu-se astfel calomnios că statul perioadei de trecere ar fi izvor principal al menţinerii exploatării şi nu un instrument de luptă pentru desfiinţarea acesteia1). E greu să ne închipuim o mai crasă părăsire a punctului de vedere marxist-leninist în problema statului perioadei de trecere. Sînt cunoscute — atît din lucrările clasicilor marxism-leninismului cît şi din practica vieţii reale a statelor socialiste — cauzele de ordin economic, politic şi cultural care determină necesitatea menţinerii şi întăririi statului socialist pînă la victoria integrală a comunismului. Din indicaţiile clare ale clasicilor marxism-leninismului — atîtea cîte au fost citate — şi din practica reală a construcţiei socialismului rezultă însă limpede că factorii social-economici ai dispariţiei statului socialist se află în domeniul relaţiilor dintre clase — atît pe plan intern cît şi pe plan, internaţional — şi nu în domeniul formelor şi metodelor de organizare statală şi de conducere a economiei care sînt ')' Dealtminteri, trebuie spus că în asemenea, afirmaţii există şi multă demagogie. E semnificativă astfel constatarea pe care o face un revizionist cunoscut ca Fr. Fejto, care scrie: „aparatul comunist Jugoslav este unul din cele mai puternice şi mai eficace din câte există în lumea comunistă. Liberalismul lor... constituie un tur de forţă de prestidigitaţie dialectică" (Francois Fejto; „Sitaation du revizîo-nisme", „Esprit" nr. 6, iunie 1958, p, 898). în funcţie de nivelul dezvoltării materiale şi spirituale a socialismului. Aşa după cum arată şi Roger Garaudy baza pieirii statului nu se află în gestiunea economică şi socială, în caracterul său centralizat sau descentralizat, în organizarea federalistă sau unitară ci în zdrobirea rezistenţei claselor ostile, în înfăptuirea pe plan mondial a societăţii fără clase. Numai plecînd de la asemenea poziţii care nu au nimic comun cu socialismul ştiinţific se poate ajunge la teza absurdă că socializarea mijloacelor de producţie pe calea naţionalizării, a transformării lor în proprietate de stat — statul dobîndind astfel o enormă putere economică şi politică — duce la formarea unui regim special economico-poliitic care ar împiedica dezvoltarea spre socialism. însăşi practica socială a .Iugoslaviei ne arată că revizuirea teoretică şi politică a marxism-leninismului duce la frînarea procesului socialist, iar în cele din urmă chiar la oprirea sa şi restaurarea capitalismului. Aşa după cum pe plan teoretic revizionismul îşi are izvorul în ideologia burgheză şi prin esenţa sa nu este decît o variantă a acestei ideologii, pe plan politic practic revizionismul se sprijină pe elementele burgheze şi mic-burgheze din viaţa socială, ignorează legile obiective ale construcţiei socialiste şi promovează o politică economică şi culturală care nu numai că nu închide canalele de pătrundere a elementelor capitaliste, dar într-un fel sau altul, le favorizează. „Modelul Jugoslav al comunismului" care este atît de 2) Initiation au marxisme ou initiation au revizionisme, Cahiers du communisme, nr. 4/1958. 92 AL. TANAS E mult elogiat în presa şi publicistica burgheză se bazează mai ales pe principiile concurenţei, fără controlul statului. „Roadele" unui asemenea sistem — despre care se vorbeşte mult în presa capitalistă din Occident — se văd cel mai bine în agricultură unde peste 90% din gospodării se bazează pe proprietatea privată, exploatarea chiaburească se manifestă din plin şi chiar cooperativele de producţie agricole se călăuzesc mai mult după principiile concurenţei capitaliste deoît după principii socialiste. Aici trebuie să mai adăogăm că în noţiunea de „mecanism al puterii" în care clasa muncitoare ar trebui să cîştige rol conducător, revizioniştii jugoslavi nu includ nici statul socialist ca stat de tip nou, nici rolul conducător al partidului marxist revoluţionar. Tadici arată deschis că „mişcarea socialistă jugoslavă adoptă faţă de „sistemul partidelor" aceeaşi atitudine ca faţă de stat, adică în sensul pieirii oricărui monopol de partid". El scrie că orice sistem de partid este o particularitate a epocii capitaliste şi de aceea este necesar de a face să dispară în democraţia socialistă sistemul partidului unic în acelaşi timp cu statul. Partidele, fără excepţie ar reprezenta o limitare a libertăţii şi iniţiativei individuale, menţinerea exploatării şi a diferitelor forme de constrîngere în relaţiile sociale. !)! Dacă prin astfel de afirmaţii revizioniştii jugoslavi ar avea în vedere situaţia existentă în Jugoslavia, am putea răspunde eventual: îi priveşte, sînt cei mai în măsură să aprecieze natura şi limitele ') „Dix ans de revolution populaire", „Questions actuelles du soclallsme", nr. 5—6, 1951, L. Tadici, op. cit. p. 39 libertăţii pe care o asigură statul şi partidul lor. Ei au în vedere însă lagărul socialist, pun problema pe un plan general, şi, în numele marxism-leninismului, operează cea mai rafinată şi mai periculoasă falsificare a marxismului din cîte s-au întreprins vreodată —- urmărind dezarmarea clasei muncitoare, de principalele arme de luptă pentru deplina sa eliberare şi construirea unei noi orînduiri. într-un alt studiu ne străduiam să demonstrăm legătura strînsă care există între revizionismul contemporan şi reac-ţiunea internaţională — imperialismul străin şi contrarevoluţia internă. Iată aici o nouă mărturie în acest sens. Tadici scrie fără echivoc : „Intr-un astfel de sistem în care statul îşi arogă o libertate de acţiune şi de mişcare necunoscută pînă în prezent şi în care el absoarbe chiar proprietatea socială a mijloacelor de producţie, problema dezvoltării ulterioare este în primul rînd locul luptei clasei muncitoare pentru a obţine controlul politic al statului, şi aceasta chiar prin folosirea metodelor revoluţionare clasice".2) Iată deci cum un exponent al acelora care apreciază orice critică adusă concepţiilor lor revizioniste drept un amestec în treburile interne ale Jugoslaviei şi ale U.C.I. lansa încă din anul trecut chemarea la rebeliune armată împotriva orientării politice marxist-leniniste promovate de ţările lagărului socialist- Contrarevoluţia din Ungaria — cu toate atrocităţile săvîrşite şi rolul jucat de revizioniştii jugoslavi în sprijinirea acesteia — nu mai lasă nici o urmă de îndoială ce anume înţelege Tadici prin „folosirea metodelor revoluţionare clasice". 2) Op. cit. p. 32. CRITICA UNOR CONCEPŢII REVIZIONISTE 93 * * * Trecerea de la capitalism la socialism şi edificarea noii societăţi nu este un proces anarhic şi spontan, generator prin însăşi esenţa sa a unor fenomene negative de stagnare şi birocratism ci dimpotrivă, un proces conştient care reclamă cu nece- sitate activitatea creatoare a maselor populare. Suprastructura politică a societăţii socialiste în proces de constituire şi dezvoltare — statul socialist şi partidul de tip nou — reprezintă principala forţă de mobilizare şi organizare a acestor mase în vederea lichidării vechilor rînduieli şi a construirii organizate şi planificate a orînduirii socialiste. DISCUŢII Gr. SMEU ÎMPOTRIVA UNOR VULGARIZĂRI IDEALISTE ASUPRA ARTEI Articolul lui Imre Toth „Matematica şi arta", publicat în „Viaţa iwmînească" nr. 2/1958, stimulează cititorul la un efort de gîndire. Cîteva observaţii judicioase te obligă să constaţi că, deşi prin preocupările sale autorul 'articolului nu este estetician, problemele spinoase ale esteticii nu-i sînt indiferente. După părerea noastră, însă, numeroasele căutări de note comune între matematică şi artă vădesc unele confuzii de natură a ocoli determinarea caracterului specific al formei artistice de cunoaştere. Mai precis, ocolirea acestei determinări, pentru a putea fi „constatate" unele analogii între matematică şi artă, a dus în cele din urmă — fără voia autorului — la vulgarizări idealiste asupra artei. Analogiile presupuse promovează implicit un fel de topire a artei în matematică. De fapt, la un moment dat, autorul articoluilui exprimă explicit ideea că arta trebuie considerată „matematica sentimentelor". Acest fenomen al matematizării artei este dus uneori atît de departe încît confuzia noţională se transformă în abordarea unei terminologii cu iz pozitivist. în-tîlnim, în ce priveşte caracterizarea unor fenomene ale creaţiei artistice, expresii ca : „Axiomele domeniului afectiv-sentimen-fcal", „sistemul axiomelor sentimentale", „a concretiza sentimentele abstracte" etc. Confuzii apar, după părerea noastră, chiar atunci cînd se stabileşte obiectul specific al artei, deci. chiar atunci cînd autorul îşi propune să sublinieze notele care deosebesc ştiinţa de artă. I. Toth afirmă că „obiectul artei se găseşte în universul stărilor afective". Dar, în definitiv, şi obiectul eticii se găseşte în universul stărilor afective. Obiectul artei se raportează •—■ credem — la un univers în care prin intermediul funcţiei estetice a artei se realizează un racord*) între senzoria-litate, afectivitate şi inteligenţă. Şi care-i, de fapt, acest obiect ? Este un bun cîştigat al esteticii marxist-leniniste teza care afirmă că obiectul specific al artei este omul în relaţiile lui multilaterale — determinate concret istoric — cu viaţa, viaţa umană ca o unitate complexă. Ştiinţe al căror obiect de studiu este omul (de pildă, biologia, istoria, etica) reflectă doar unul sau altul din aspectele acestei unităţi dar nu însăşi unitatea. Chiar şi atunci cînd obiectul artei2) este realitatea din care prezenţa directă a omului lipseşte, avem de-a face tot cu o realitate raportată la om, întrucât oglindirea veridică a acesteia implică o mărturisire umană, semnifică o atitudine, un sentiment, un gînd uman. Vom vedea la timpul potrivit de ce este necesară această subliniere. Să mergem mai departe, de la obiect la relaţia obiect-subiect în artă. Articolul precizează că, spre deosebire de psihologie sau 1) în ce priveşte realizarea acestui racord, considerăm ca fiind iustă ideea lui M. Breazu din studiul „Idee ştiinţifică şi idee artistică" (Viaţa romîneaseă nr. 7/1957) pe marginea căruia I. Toth a publicat articolul său. 2) Ne referim, desigur, la arta autentică, realistă. ÎMPOTRIVA UNOR VULGARIZĂRI IDEALISTE ASUPRA ARTEI 95 biologie (şi aci omul este acela care studiază omul) în care subiectul studiază obiectul său exterior cu obiectivitate rece, în artă cunoaşterea se realizează printr-o confundare cu obiectul studiat. „Artistul — scrie autorul —• se substituie obiectului chiar în cazul cînd acesta reprezintă ceva potrivnic sau respingător, îl experimentează pe sine însuşi prin introspecţie şi dedublare, îl reproduce în propriul său univers emoţional — afectiv. El însuşi devine vremelnic modelul, analogonul obiectului — un fel de cobai de experiment al fenomenului afectiv" (Sublinierile mele G.S.). Considerăm întemeiată observaţia lui I. Toth că în raport cu arta, în psihologiei, de pildă, subiectul studiază obiectul său exterior cu obiectivitate rece. Ceea ce nu înseamnă însă că în artă subiectul se substituie obiectului, că artistul devine modelul obiectului pe care-si propune' să-1 zugrăvească. Cu această afirmaţie nu putem fide acord. Mai ales observaţia sentenţioasă: „contopirea subiectului cu obiectul este în artă o condiţie fundamentală a cunoaşterii şi nu un stigmat al erorii" (sublinierea mea G.S.) fără o demonstraţie cu exemple din diferite ramuri ale artei ni se pare riscantă. Am putea accepta teza „contopirii", a „substituirii" —■ să zicem —■ în cazul mărturisirii atît de cunoscută a lui G. Flaubert : „Madame Bovary sînt eu". Dar avem în vedere o acceptare cu rezerve a tezei tovarăşului Toth atîta vreme cît sensul „substituirii" rămîne neexplicat. în observaţia lui Flaubert subiectul se substituie obiectului în sensul că artistul întruchipează în eroina sa propriile-i frământări, propria sa atitudine faţă de viaţă şi oameni. Este, prin urmare, mai • degrabă vorba de o capacitate cu totul specifică artistului de mare talent, de a pătrunde în universul sufletesc al eroului şi a-1 înţelege în măsura în care, prin aceasta artistul respectiv se înţelege şi se exprimă pe sine. In cazul în care artistul realist oglindeşte „ceva potrivnic sau respingător" cu atît mai mult ne aflăm în prezenţa unei capacităţi specifice de profundă înţelegere, în sensul putinţei de a descifra universul sufletesc al eroilor dar care nu este un act de substituire. Un asemenea act elimină prin definiţie tocmai exprimarea atitudinii artistului posibilă şi necesară în procesul înţelegerii afective, emoţionale, a obiectului supus acestei înţelegeri, acestei descifrări. Potrivit tezei enunţată în articolul la oare ne referim ar însemna, de pildă, că Goya se substituie modelelor sale din tabloul „Familia lui Carlos al IV-lea", că Daumier se substituie celor patru călători din „Vagonul de clasa IH-a", că Grigo-rescu se confundă cu vechilul din cunoscutul său tablou, iar Petru Dumitriu cu boierii din vasta galerie zugrăvită în „Cronică de familie". Realitatea — credem —■ este alta. Goya pătrunde în universul sufletesc al modelelor sale regale şi intuind, descifrând ceea ce le este specific, dezvăluie înspăi-mîntătoarea lor goliciune şi mediocritate spirituală. Daumier se strecoară în sufletul călătorilor săi şi le dă pe faţă rigiditatea şi uscăciunea interioară iar Grigarescu simte ceea ce caracterizează pe vechilul său şi-i satirizează înfăţişarea de animal de pradă care exprimă o răutate fără margini şi rapacitatea-! de exploatator. Petru Dumitriu, cu o profundă capacitate de înţelegere, de descifrare a pasiunilor eroilor săi, stigmatizează artistic putreziciunea lor morală. Dacă în toate aceste cazuri ar fi fost vorba de o substituire, de o confundare a artiştilor ou modelele şi eroii lor, ar mai fi fost posibilă păstrarea acelei lucidităţi exprimată în atitudinea creatorilor faţă de conţinutul de viaţă zugrăvit ? Mi se pare că nu. Mai ales astăzi, nu putem ignora atitudinea scriitorului, a artistului realist socialist care — atunci cînd surprinde trăsăturile unor eroi negativi — îşi propune să stigmatizeze cu mijloace specifio artistice ceea ce este urît, respingător, ceea ce este potrivnic vieţii noi. Teza categorică a lui I. Toth „contopirea subiectului cu obiectul este în artă o condiţie fundamentală a cunoaşterii şi nu un stigmat al erorii", echivalează —■ după părerea noastră —• din punctul de vedere al artei realist socialiste ou o negare a însemnătăţii unuia din elementele fundamentale ale creaţiei artistice şi anume: exprimarea emoţională a atitu- GR. SMEU dinii umane înaintată, partinică, a creatorului în zugrăvirea artistică a realităţii. Tocmai de aceea teza „contopirii subiectului cu obiectul" ni se pare inacceptabilă pentru estetica marxist-leninistă. Am văzut că substituirea obiectului prin subiect nu este posibilă atunci cînd acest obiect este în mod nemijlocit omul. Dar ne-am străduit să subliniem că uneori obiectul artei este o realitate din care prezenţa directă a omului lipseşte. (în pictură, de pildă, cazul naturilor statice sau al unor peisagii). Autorul articolului ignorează însă asemenea situaţii. In aceste cazuri cum îşi găseşte aplicaţie teza sa : „artistul se substituie obiectului" zugrăvit, artistul „devine vremelnic modelul, analogonul obiectului." ? într-un tablou care zugrăveşte o natură statică —■ de exemplu — pur şi simplu nu poate fi vorba de fenomenul pătrunderii artistului în universul spiritual al obiectului dacă nu vrem să ne situăm pe poziţii mistice. Dar poate fi totuşi vorba de o anumită atitudine a pictorului în măsura în care el dă o semnificaţie umană obiectului zugrăvit cu veridicitate. Acum ne vom spune părerea asupra cî-torva din analogiile pe care autorul le găseşte între matematică şi artă, analogii care vizează —■ în principal — „structura logică, generală a procesului de cunoaştere". In articol se precizează cu privire la matematică : „Caracterul abstract al formulei sau al axiomelor permite ca acestea să fie nu numai aplicate — adică recunoscute, descoperite) în anumite obiecte concrete — ci ca, după chipul şi asemănarea lor să se creeze pe cale artificială modele cu totul noi, inexistente înainte. Pentru aceasta n-avem decît să combinăm proprietăţile exprimate de formule sau axiomele noastre cu .obiectele concrete, ou care nu au fost încă combinate, dar ou care sînt compatibile. Descoperirea unei asemenea compatibilităţi face posibilă detaşarea proprietăţilor abstracte şi trecerea lor de pe un obiect pe altul". E limpede. în matematică putem avea la un moment dat proprietăţi abstracte care detaşate de suportul lor concret pot fi aplicate ca nişte scheme, ca nişte tipare prestabilite într-un caz concret sau altul. Stabilind analogia, autorul subliniază că în artă un anumit complex de sentimente poate „...să fie detaşat de tot restul universului uman şi să fie reprezentat sub formă pură, practic de sine stătător, pe un model tipic, creat de om şi mai adecuat poate pentru redarea unei anumite stări sentimentale ca însăşi starea naturală concretă în care pot fi găsite aceste sentimente" (sublinierile mele G.S.). Este unanim recunoscut astăzi în estetica marxist-leninistă faptul că specificul cunoaşterii artistice constă — între altele — în inseparabilUatea generalului de individualul concret-senzorial, pe tot parcursul procesului de creaţie. în artă generalul apare de la bun început concretizat în individual. Nu există un moment anume al unificării generalului cu individualul. Dacă ar fi aşa ar însemna să presupunem — cum de fapt se întâmplă în articol — că există în prealabil un conţinut cu caracter abstract, scheme pure, de sine stătătoare, care capătă forme, reprezentări concrete. Aceste scheme pure, cu caracter oarecum prestabilit, detaşate „de tot restul universului uman", oare ar putea să fie ulterior aplicate unui caz concret sau altul, mărturisesc, după părerea noastră, faptul că analogia nu poate fi susţinută fără o denaturare idealistă a specificului generalizării artistice, într-adevăr, dată fiind inseparabilUatea generalului de individualul concret-senzorial în procesul creaţiei artistice, o absolutizare a elementului de generalitate sub forma schemelor pure, ou preconizarea aplicabilităţii acestora în diferite cazuri individuale, concrete, duce inevitabil la o viziune idealistă asupra specificului generalizării artistice. Un conţinut cu caracter abstract, detaşat, separat de concret este specific ştiinţei şi nu artei. Afirmaţiei lui I. Toth „caracterul abstract al conţinutului este acela care face posibilă creaţia" am răspunde: da, acest caracter face posibilă creaţia dar o creaţie în care specificul artei a fost în- ÎMPOTRIVA UNOR VULGARIZĂRI IDEALISTE ASUPRA ARTEI 97 călcat prin abundenţa schemelor neconvingătoare, oare nu reclamă emoţia artistică a consumatorului operei respective. Schematismul în creaţia literară şi artistică — unanim respins de către critica marxist-leninistă — echivalează pe planul cercetărilor teoretice de estetică cu o concepţie ne-marxistă asupra raportului specific dintre general şi individual în creaţia artistică. O altă analogie care se stabileşte între matematică şi artă este aceea a prezenţei fanteziei creatoare atît într-o parte cît şi în alta. Autorul precizează că „afară de actul prin care se crează modele noi — matematica mai cunoaşte un alt tip al actului de creaţie, care generează nu modele ale unor concepte ci de-a dreptul concepte abstracte, axiome, definiţii cu totul noi, — fără ca acestea să fi fost extrase pe calea unei abstracţiuni treptate dintr-un model concret cunoscut înainte" (sublinierile mele Gr. S.). Este — cu alte cuvinte — vorba de un act de creaţie prin fantezie. Dar fantezia creatoare în matematică suferă, oare, comparaţie ou aceea din artă ? Sînt ele de aceeaşi natură, au acelaşi specific ? Să vedem. Cum precizează însuşi autorul articolului, în matematică fantezia este doar un alt tip al actului de creaţie. In artă însă, fantezia nu este doar un tip de creaţie care există alături de altul ci este însăşi specificul actului de creaţie artistică. Dar aceasta este —• ni se pare — o deosebire esenţială care înlătură analogia. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, analogia credem că nu poate fi susţinută şi pentru motivul că în matematică fantezia este expresia unor concepte de-a dreptul abstracte „fără ca acestea să fi fost extrase pe calea unei abstracţiuni treptate dintr-un model concret, cunoscut înainte". Este o fantezie de un gen deosebit, oare — dacă este aşa — nici nu presupune existenţa unui proces de abstractizare şi care nu are ca specific angajarea emotivităţii noastre. în artă însă fantezia creatoare se exprimă întotdeauna la nivelul unităţii inseparabile a generalului ele individualul concret senzorial şi are ca specific coloratura afectivă, emoţională. în sprijinul analogiei sale, autorul aduce — între altele — cunoscutul citat din Lenin : „Zadarnic se crede că (fantezia) e necesară numai poetului. E o prejudecată prostească, fantezia fiind necesară chiar şi în matematică". După părerea noastră, Lenin nu face aici o analogie ci doar o constatare. El constată că fantezia există nu numai în artă ci şi în matematică. Lenin îşi îndreaptă afirmaţia împotriva acelora care limitează existenţa fanteziei creatoare doar la artă. Ni se pare însă o denaturare de sens să fie luată drept analogie ceea ce nu constituie deoît o constatare de existenţă, în domenii calitativ deosebite, a unui fenomen care în fiecare din aceste domenii are note distincte, specifice, în general. în artioolul său, I. Toth ia drept analogii între matematică şi artă ceea ce în realitate nu constituie decît constatări de existenţă a unor fenomene cu note distincte, specifice, şi aceasta pentru că fenomenele respective aparţin unor domenii calitativ deosebite. Rezultatul acestei confuzii este, după părerea noastră, formalismul neconvingătjor al analogiilor „constatate". Am dori să subliniem în încheiere faptul că mai sînt încă destule probleme nelămurite încît purtarea unor discuţii cu privire la raporturile diverselor ştiinţe cu arta să fie utilă pentru estetica marxist-leninistă. Este necesar însă ca din aceste discuţii să fie înlăturate denaturările şi vulgarizările care se ivesc mai ales atunci cînd specificul artei este încălcat prin căutarea cu orice preţ a analogiilor între artă şi anumite ştiinţe. — V .Romînească nr. 7 SCRIITORI SS7 CURENTE AL OPREA DENATURĂRI ÎN INTERPRETAREA VIEŢII ŞI OPEREI LUI PANAIT ISTRATI (II)*)' Panait Istrati e un scriitor romantic. Intr-o miscellanee a „Vieţii romîneşti" din 1924, M. Ralea, discutînd studiul lui H. Sanielevici „Clasicismul proletariatului", întreba : „Dar e, în adevăr d. Panait Istrati un clasic ? Atmosfera, personajele şi atitudinea autorului sînt acele ale unui veritabil romantic". Şi e adevărat. Cadrul feeric al povestirilor în care au loc trăirile efervescente ale unor existenţe pasionate, atitudinea febrilă a autorului aprinsă pînă la incandescenţă, dragostea pentru natură, trîmbiţată des, mergînd pînă la oroarea faţă de maşini şi „om-maşină", ori — după cum >am văzut în primul articol — apoteoza individului „liber", „generos", opus masei „încremenite", „cenuşii", sînt tot atîtea trăsături cunoscute ale scriitorilor romantici. Dar care e natura romantismului lui Panait Istrati ? Ca să putem răspunde la această problemă trebuie să înţelegem echivalentul social al concepţiilor lui Istrati. In presa socialistă .a vremii, termenul folosit era acela de „lumpen-proletar", precizîndu-se că termenul nu e „luat în sens pejorativ", „prin el înţeleg numai să plasez scriitorul în cadrul social corespunzător"—(Lotar Rădăceanu, „Şantier", 1 ianuarie 1935). Unii vor înţelege poate această afirmare ca o întoarcere la grosolanele clasificări sociologiste care î! etichetau pe Slavici drept un literat al chia-burimii, etc. Dar critica marxistă nu se poate sustrage sarcinii de a descifra pozi- *) Vezi „Viaţa Romînească" nr. 6/1958. ţia ideologică a scriitorilor. Să ne amintim uimirea pe care au provocat-o articolele lui Lenin despre Tolstoi, în care se arăta că atît laturile slabe cît şi cele puternice ale concepţiei tolstoiene se explică prin situarea teoretică şi afectivă a scriitorului pe platforma ţărănimii ruse, într-o perioadă de acute evenimente revoluţionare. Sînt cazuri cînd prin origină, cultură şi situaţie personală scriitorii se află departe ca cerul de pămînt faţă de grupul social ori clasa ai cărora reprezentanţi, în mod obiectiv sînt. Să nu omitem însă, că, alteori, biografia strictă poate corespunde gîndirii literalului. Am impresia că aceasta din urmă este situaţia lui Panait Istrati. Vorbind despre lumpeni, Marx îi caracteriza astfel : „fiinţe fără vreo proTesie bine determinată, vagabonzi, gens sans feu et sans aveu", care „formează o masă net distinctă de proletariatul industrial". („Luptele de clasă in Franţa")- In articolul citat mai sus, Lotar Rădăceanu, referindu-se la biografia şi la ideile lui Istrati, spunea : „Or tot ce se ştie despre viaţa lui, ni-1 arată pe d. Panait Istrati, ca pe un outsider al proletariatului, nestatornic, nu prea iubitor de muncă, dornic să scape de jugul ei, să colinde ţări şi mări, să vadă, să trăiască. De aici o cu totul neproletară schimbare continuă a profesiunii, o rătăcire prin toate, o nestabili-tate în convingeri şi atitudini". De altminteri celor care vorbesc cu prea mult entuziasm despre viaţa de „muncitor manual" a scriitorului, le amintesc cum însuşi Istrati DENATURĂRI IN INTERPRETAREA VIEŢII ŞI OPEREI LUI PANAIT ISTRATI 99 într-o scrisoare din „Omul liber" — nr. 3—4/1925 — polemizînd cu D. Nianu, neagă enervat, ceea ce se afirma despre el, că ar fi muncit ca hamal în port, etc. declarînd că n-a descărcat în viaţa lui un sac de grîu la Brăila, că totdeauna îşi făcea haine pe măsură şi dacă-i plăcea să vadă o ţară o vedea ca şi oricare milionar. Desigur, există aici multă fanfaronadă. Rămîne însă ca adevăr, faptul că P. Istrati n-a cunoscut situaţia de rob în fabricile capitaliste, acea exploatare directă care să-1 împingă către o educaţie revoluţionară. Teza despre caracterul lumpen-proletar al concepţiilor scriitorului trebuie s-o înţelegem însă în adevăratul ei înţeles. In articolul său „Apologetica", Eugen Luca pornind de la ideia că lumpenii au admiraţie faţă de cei care se înfruptă din banchetul vieţii, a început să caute „mărturii elocvente", unde anume Istrati şi eroii săi manifestau dorinţa de a se „acomoda" societăţii capitaliste. Şi găsind, bunăoară, între altele, o scenă în care Adrian sărută mîna unchiului său Vanghelis, proprietar de tripou, exclamă îndîrjit: iată admiraţia scriitorului faţă de cei ajunşi. Numai că, oricine citeşte povestirea „Intre un prieten şi o tutungerie", îşi dă seama că sensul ei este exact contrariu celui presupus de critic. Pro.punîndu-i-se de către unchiul său o tutungerie de lux — şi asta doar ca început — numai să renunţe la prietenia sa cu Mi-hail, eroul alege prietenia şi viaţa de mizerie a vagabondului. Şi apoi cine cunoaşte opera lui Istrati nu poate închide ochii asupra atîtor cazuri de satiră violentă, în manieră romantică, la adresa celor care parvin. Ne vine în minte din „Domniţa de Snagov" cazul haiducului Movilă care se retrage în munţi şi devine mare baci. „Asta-i tot ce-ai cerut vieţii ?" — este admonestat personajul. „Dar, atunci, ce dracu ai cătat în haiducie şi de ce n-ai făcut totdeauna, ceea ce, de cînd lumea, îmbuibaţii dau voie acelor Movilă cari nu cer vieţii, decît să devie mari baci ?" După cum se vede, problema este mult mai complicată decît o prezintă Eugen Luca. Pentru a înţelege fondul real al concepţiilor lui Istrati trebuie să abordăm un punct de vedere concret istoric. Engels îi scria lui Paul Ernst că va ajunge la concluzii opuse concepţiei materialiste dacă va aplica în cazul Norvegiei, trăsăturile generale ale filistinismului german •— fără a ţine seama de particularităţile filistinului norvegian care, explicabil istoric, era încă „om", avea „caracter şi iniţiativă". Există deosebiri între tipul de lumpen fixat psihologiceşte în marile oraşe capitaliste şi tipul de lumpen din perioada de început a capitalismului. După cum o dovedeşte şi analiza caracterului vagabonzilor lui Gorki, ultimul tip de lumpen alături de trăsături direct anti-sociale, păstrează caracteristici pozitive ca mîndria, dispreţul faţă de cei care vor să-şi facă un rost în viaţă, etc. Să ne adresăm condiţiilor istorice ale lumii în care s-a format viziunea lui Panait Istrati. Intîmplarea a făcut ca tocmai într-un oraş ca Brăila în care mai stăruiau fantasmele unui trecut pitoresc să năvălească cu brutalitate primele noi forme de viaţă economico-sociale. Să ţinem seama că dezvoltarea capitalistă a societăţii din ultimul deceniu al sec. XIX-lea, a avut ca prim rezultat accelerarea traficului comercial, ceea ce a făcut ca Brăila şi Galaţi să fie primele oraşe moderne, porturi care încă la 1891 aveau un excedent de muncitori. De aci, barbara exploatare unde se împleteau forme feudale — vătafii care cereau cetelor să facă „aliş-veriş" numai la cîrciumile lor, — cu forme capitaliste, comercianţii ce stabileau un salariu derizoriu şi acela fărâmiţat de către funcţionari şi magazioneri. Să mai adăugăm introducerea mijloacelor tehnice, faptul că munca se reducea propriuzis numai la lunile de vară şi toamnă, restul timpului fiind sezon mort, pentru a înţelege de ce încă din acei ani întîlnim manifestări de revoltă ale muncitorilor. In 1875 are loc o primă mare grevă. 1894,1901 — 1902,1910, şi mai ales 1913 sînt anii în care se radicalizează proletariatul brăilean. Este important să cunoaştem aceste date pentru a înţelege cum respirînd atmosfera acestor timpuri, Istrati, el însuşi copil de văduvă spălătoreasă, meseriaş vagabond, cunoscînd 7* 100 AL. OPREA mizeria şi foamea nu putea să nu fie animat de o ură feroce împotriva orînduielilor sociale. Şi ziarul „Dimineaţa" ne arată, în 1910, rolul pe care 1-a avut Istrati alături de Ştefan Gheorghiu în conducerea unei greve din Brăila. Relatîndu-se discuţiile care aveau loc la clubul de pe Ştefan cel Mare, se spune între altele: „D. P. Istrati sfătuieşte pe muncitori să nu cedeze, ară-tînd pericolul la care se expun, rămînînd apoi la bunul plac şi batjocura oricărui parvenit". La arhivele statului din Brăila s-a descoperit, recent, un document prin care poliţia era informată că un oarecare P. Istrati în discursurile sale se arată element periculos ordinei statului. Să ne amintim articolele publicate în 1909 sub semnătura viitorului scriitor de către „Romînia muncitoare". Ridicîndu-se cu mînie împotriva a tot ceea ce constituia încălcare a drepturilor omului şi a libertăţii lui — înfiinţarea jandarmeriei, bătaia la care erau supuşi sindicaliştii etc, — Istrati, nu odată, adresează fulminante ameninţări : „Să ferească însă fatalitatea pe acel care va trece peste limitele unei răbdări omeneşti, cînd individul îşi pierde stăpînirea de sine, cînd intelectul e întunecat şi raţiunea se îneacă în valul furiei oarbe." A considera însă asemenea declaraţii drept apel la o revoluţie proletară, ar fi greşit. Dimpotrivă, socialismul lui Istrati îmbracă haina unui idealism social, utopic. In articolul „Teatru social" înalţă imnuri exaltate „barzilor adevărului şi binelui", care în faţa „nedreptăţilor ce mistuie omenirea", „prind într-o mînă Facla iar în cealaltă stindardul emancipării popoarelor şi uzînd de ceea ce natura i-a înzestrat, (e vorba de „sublimele lor calităţi" n. n.) propovăduiesc cu-vîntul sfînt". Negînd cu o furie oarbă societatea, Istrati pare a nega anarhic orice formă de organizare socială. Concepţia va fi formulată direct mai tîrziu cînd va zice că e împotriva „oricărei organizări" şi cînd va recunoaşte că ideologia sa e „otrava care distruge acţiunea de masă". Istrati n-are sub picioare temelia trainică a clasei muncitoare care să-i dirijeze în mod armonios şi într-o direcţie justă revolta ; Istrati e un individualist. Am văzut părerile lui despre oamenii „geniali", „barzi ai adevărului şi binelui". Acelaşi Istrati va fi prins în mreaja iluziilor unei libertăţi morale abstracte şi strict individuale. Intr-un articol din „Romînia muncitoare", luînd apărarea secretarului C.G.S.R. care demisionase şi se făcuse patron deoarece nu primise de un an de zile salariul, Istrati zice că „sentimentele de ordin intim pot fi egalate cu orice ideal, cît de măreţ ar fi el"- Ideia, o vom regăsi într-un articol din „Omul liber" — 1924 — unde sentimentele personale sînt opuse sarcinilor generale revoluţionare. Căci, spune el : „Nu părerile rigide ci sufletele pasionate formează tezaurul vieţii". Sînt teze care constituie pivotul povestirii „Sotir". Deci:. pe de o parte, negarea anarhică a societăţii, a oricărei autorităţi şi pe de alta, claustrarea în sfera unor trăiri morale intime, concretizată în ultima parte a vieţii în articolele sale. „Omul care nu aderă la nimic", •— între aceşti doi poli pendulează permanent concepţia filozofică a lui Panait Istrati, avînd ca explicaţie ideologia individului ..outsider" de la marginea proletariatului. * Cum se explică răsunetul pe care l-au avut în Occident primele cărţi ale lui Panait Istrati ? Afirmaţiile lui Al. Cazaban din „Viitorul" că totul s-ar datora recomandării „sinucigaşului" de către Romain Rolland ori ale lui Ovid Densuşianu din „Viaţa nouă", ţintind către pitorescul povestirilor istratiene, „împestriţări de orientalism", nu rezistă cercetării. Romain Rolland a prefaţat cu entuziasm şi cartea lui F. I. Bonjau „Une histoire de douze hcures" care a rămas nevîndută în depozit. Iar în privinţa exotismului, literatura franceză abia mai putea respira la acea dată de exotism autohton ori tradus. Ibră-ileanu explica „orgia de entuziasm" din jurul Chirei prin „lipsa totală de litera-turism" ; „mai puţin artist dar mai veridic" aşa-1 definea pe Istrati. într-adevăr, la acea perioadă, în Franţa exista o reacţie DENATURĂRI IN INTERPRETAREA VIEŢII ŞI OPEREI LUI PANAIT ISTRATI 101 puternică împotriva literaturizării. Se cre-iase un cult a ceea ce-i autentic, spontan, exprimat direct de Gide în „Voyage d'Urien", „să ardem cărţile şi să descoperim viata." Ajung la pret documentele de ordin autobiografic, jurnalele de zi, etc., climat favorabil apariţiei teoriilor lui Berg-son care exaltă mistica subconştientului. Dar prin asta tot nu se explică definitiv, interesul pe care 1-a stîrnit în Apus literatura din răsăritul şi nordul Europei. Căci cazul lui Istrati avea precedente glorioase. De un răsunet uriaş şi permanent s-a bucurat literatura rusă. Apoi, dramaturgia lui Ibsen şi opera lui Knut Hamsun, contemporan oarecum lui Istrati. Pentru a descifra enigma, trebuie să ne adresăm din nou specificului condiţiilor social-istorice. Europa occidentală intrase în faza caracterului „finit" al capitalismului. In această perioadă, porii societăţii care permiteau manifestările spontane ale oamenilor sînt din ce în ce mai mult acoperiţi. Julien Benda în „Belphagor", demonstrează că în vremea sa marile caractere clasice se fărâmiţaseră, literatura modernă părea scrisă de femei şi nu de bărbaţi. Ori cu totul alta e situaţia în Răsăritul şi în nordul Europei. Engels în scrisoarea citată mai sus, afirma despre dramele ibseniene că oglindesc „o lume complet diferită de lumea germană, o lume în care oamenii mai au caracter şi iniţiativă şi care acţionează în mod independent, chiar dacă adeseori' într-un mod ciudat pentru concepţiile străine". Sînt păreri care într-o mare măsură se adeveresc şi în cazul literaturii noastre din acei ani. Am văzut că povestirile lui Istrati ca şi, de altfel, literatura rusă modernă ort norvegiană se referă la începuturile capitalismului. Francezii primesc cu entuziasm şi oarecare nostalgie, alături de eroii ruşi şi norvegieni, caracterul dintr-o bucată al Chirei, al lui moş Anghel, care le aducea aminte de literatura lor clasică, de marile tipuri unitare ale lui Baizac ori Stendhal. (Romain Rolland, trimitea fiinţele lui Istrati la Shakespeare şi Balzac), înainte de a purcede la analizarea operei lui Panait Istrati aş vrea să fac o precizare. Primejdia care te ameninţă în studierea creaţiei contradictorii a unui scriitor, e să te opreşti la trăsăturile ei exterioare, să nu înţelegi acele elemente imperceptibile artistico-ideologice care întrunite laolaltă, constituie melodia interioară a operei. Se ştie că Tolstoi, pe baza unei contabilităţi strict tematice, a fost văzut de sociologişti ca un apologet al nobilimii. Lenin, nu s-a oprit însă la caracteristicile de suprafaţă ci a descoperit motivul tolstoian, — suferinţele ţărănimii ruse — prezent în toate cărţile sale, indiferent de varietatea subiectelor. Teza este valabilă şi în cazul lui Panait Istrati. Rămîne să dovedim afirmaţia pe text. Vom începe cu prima carte a lui Istrati „Moş Anghel" i}. Eugen Luca în articolul său din „Contemporanul" consideră această povestire ca o sanctificare a cîrciumarului chiabur. Vom aminti numai că despre „Moş Anghel" Henri Barbusse scria astfel în paginile ziarului „Humanite" : „Cartea strălucea ca un meteor în mijlocul bizantinismului scriitorilor noştri la modă. Pătrundea în Casa Literelor, odată cu ea, aurora marei zile. Se resfrîngea acolo adevărata culoare a sîngelui, simţeai adevăratul suflu al eternelor năzulnţi şi rugăciuni omeneşti". Sensul povestirii ni se pare că rezidă în convorbirea pe care o are eroul cu mama lui Andrei, lasupra adevărului bibliei. „Nimic nu-i adevărat în povestea asta. Dar adevărul trebuie să fie undeva. Unde ? Nu ştiu. Ce ştiu e că trăim, suferim şi murim prosteşte, fără să ştim nici de ce, nici cum. Mai ştiu că marea noastră greşeală e că alergăm prea tare după fericire, pe cînd viaţa rămîne nepăsătoare dorinţelor noastre". Şi mai departe: „Fericit e acel ce simte cît mai puţin, ori deloc", „nenorocit e cel ce simte şi vrea : el n-are niciodată deajuns". Anghel face parte dintre fiinţei? istratiene devorate de patima de a trăi. dt> a cunoaşte, cum spune el, fericirea întrea- ')■ Intr-un interviu acordat revistei ,,Leâ nouvelles litteraires" scriitorul corijează criticii care susţin că ar fi scris întîi pe „Kira" şi nu pe „Moş Anghel". El lămureşte că numai din interese pur editoriale a văzut întîi lumina tiparului „Chira Chi-ralina"- 102 AL. OPREA gă. Fecior de ţărani iobagi şi avînd un adînc dezgust „pentru munca cu palmele pe ogorul altuia", adică pe moşia boierească, lucrează zece ani ca băiat de prăvălie la oraş pentru a aduna avere. Apoi se căsătoreşte cu o fată săracă dar frumoasă de care se îndrăgostise orbeşte. Totul se în toarce însă împotriva lui. Nevastă-sa e o femeie leneşă care-i aduce numai pagube înşişi banii i-au dat, după expresia lui, lovituri de măciucă. Este pălit într-o noapte de hoţi şi trimis cincizeci de zile la spital, iar acareturile îi pier într-un incendiu. Cale două fiice i se îneacă în Dunăre. Pentru un om al cărui ţel în viaţă ar fi fost să se „tîrască cu pîntecele pe pămînt" existau suficiente posibilităţi pentru a se „reface" ori pentru a se feri de alte lovituri ale soartei, — bunăoară, să se recăsătorească cu altă femeie, eventual bogată, să refacă acareturile arse şi să con-tinuie mînat de setea înavuţirii, cîrciumă-ritul. etc. Anghel face însă parte dintre oamenii care, aşa cum zice Istrati undeva, nu pot să-şi altoiască şira spinării lor pe o altă şiră a spinării. La toate aceste nenorociri, Anghel răspunde scuipînd din pragul uşii soarta care vrea să-1 încovoaie. Şi după ultima lovitură — unicu-i fecior este ucis într-o manevră de cavalerie — el îngroapă în grădină icoana împodobită cu busuioc a sfintei Fecioare, ţinînd în braţe pe Isus, precum şi portretele regelui, reginei şi al prinţului moştenitor — autorităţile cereşti şi pămînteşti — după care, închizînd crîşma, asistă lucid la descompunerea sa sub puterea alcoolului- Nepotului său îi spune, la sfîrşit: „Nu se cheamă oare moş Anghel, omul care n-a voit să-şi impună o altă viaţă decît aceia cu care a fost menit?" Este o idee dragă personajelor istratiene care preferă să cadă fulgerate de o soartă nemiloasă decît să-şi schimbe firea, să devină oameni — cum se zice : „nici carne nici peşte". Este drept, Istrati pare a certifica o seamă de cazuri false ale lui Moş Anghel ca, printre altele ideea, că omul e „sortit fericirii ori nefericirii din pîntecul mamei". Dar sensul de bază al povestirii e mai bogat. într-adevăr, cU de prost trebuie să fie alcătuită lumea dacă oamenii care vor să rămînă ei înşişi sînt predestinaţi implacabil unei şoarte tragice şi numai cei ,,ce simt puţin ori de loc" sînt fericiţi. Această semnificaţie a fost prinsă de critica burgheză care printr-un oarecare Mazilu, discipol al lui Mihail Dragomirescu scria în „Buletinul institutului de literatură" : „Bă-trînul Anghel nu este un erou de roman care să merite admiraţia noastră" deoarece „o viaţă s-a zbătut zadarnic contra soartei vitrege, uită pe dumnezeu, scuipă soarta din pragul uşii", etc. Sînt observaţii asemănătoare şi cu cele formulate de D. Nanu, care-i reproşa lui Istrati în „Salonul literar", sensul ateu şi „nihilist" al povestirii. In privinţa „Chirei Chiralina", criticul de la „Contemporanul" se pare că o caracterizează în propoziţia : „De-aci (e vorba de rolul pe care îl. joacă în viaţa unui lumpen problemele erotice n. n.) preocuparea Iui pentru lumea prostituatelor, a pederaştilor a căror viaţă nu o scrutează prin prisma socială". Interesant e că in-tenţionînd să-1 aprecieze pe Istrati dintr-un punct de vedere direct opus vechii critici, E. Luca ajunge să împărtăşească păreri emise de această critică. Căci iată ce zicea Mihail Dragomirescu referindu-se la articolul lui Sanielevici „Clasicismul proletariatului" : „Ce plăcere poate să găsească proletarul în viţiile decadente şi scîr-boase în care a căzut Stavru, sau în viaţa de femeie pierdută pentru negustorii cu bani ai mumii Chirei Chiralina şi în descrierea vieţii din seraiurile turceşti din Constantinopol şi aiurea ?" — el situîn-■du-se pe poziţia că „Toată chestia de umanitarism, scoasă din cartea sau din scrisorile lui, nu ne interesează". Iar larga, contaminat de siropul literaturii sămănătoriste, rezuma astfel povestirea : „Un tată asasin, care rupe în bătăi şi desfigurează o mamă deprinsă a primi noaptea fel de fel de oaspeţi, o soră de aceiaşi calitate, un unchi care practică pederastia". Pentru a înţelege însă povestirea „Chira Chiralina" trebuie să o integrăm contextului creaţiei lui Istrati. Istrati ia aci apărarea fiinţelor care duc o existenţă călăuzită de spontaneitatea DENATURĂRI IN INTERPRETAREA VIEŢII ŞI OPEREI LUI PANAIT ISTRATI 103 incorigibilă a naturii lor în opoziţie cu nor-, mele şi convenţiile societăţii. „Dumnezeu — zice Chira — vede bine că nu-1 contrazic : rămîn cum m-a făcut... Ascult, supusă, strigătele şi poruncile inimii mele." Şi în altă parte, mărturisindu-se odraslelor: „M-am jurat să mă omor, dacă cumva .puterea omenească m-iar sili să trăiesc o altă viaţă decît aceia pe care o simt clocotind în sîngele meu". Căci năzuinţa ardentă a eroilor istratieni e să rămînă totdeauna ei înşişi şi în ipostaze radicale. Chira se aruncă cu o .atît mai aprinsă patimă în focul unei vieţi dezordonate cu cît asupra petrecerilor din „cetăţuie" pluteşte ameninţarea permanentă a răzbunării soţului ei, cu oare a fost căsătorită silnic, şi care o maltratează de fiecare dată cu sadism. In loc însă ca primejdia să-i schimbe felul deviată, Chira, din aluatul lui Anghel şi al Neranţu-lei, după fiecare schingiuire face ca piculina, clarinetul şi chitara să ţipe mai sălbatic, maneaua să se tînguie mai sfîşietor iar beţia dansurilor să se dezlănţuie cu mai multă furie. Iar atunci cînd e desfigurată în bătăi Chira se omoară, potrivit hotărîrii luate. Şi, iată testamentul pe care-1 lasă copiilor ei: Chira, daca nu va putea fi eu adevărat o fiinţă virtuoasă, atunci decît o „cinstită făţarnică" mai bine să-şi trăiască viaţa aşa cum o simte ; chiar destrăbălată să fie dar „o destrăbălată de inimă," iar Dragomir, dacă nu poate ajunge om de treabă, să se facă chiar hoţ, dar „un hoţ cu suflet, căci omul fără suflet... e un mort care împiedică lumea să trăiască".!) Pentru Istrati societatea nu poate avea drep- ') Evident, nu trebuie să cădem nici în greşeala de a idealiza chipul acestor eroi, cum mi se pare că se face într-un articol din „Tînărul Scriitor", spunîndu-se despre Chira : „Dacă tatăl ei nu o mărita în mod silnic cu un om covîrşit de setea de avere, dacă soţul ei nu o trata cu sadism, ea s-ar fi bucurat de viaţă fără a cădea în vîrtejul mistuitoarelor patimi şi plăceri". înclinarea către desfătări libertine era sădită însă, cum arată şi fratele ei Ilie — vezi „Prezentarea haiducilor" — în însăşi firea Chirei. E vorba de altceva, de sensul obiectiv pe care îl capătă aceste fiinţe în cadrul complex al povestirilor. tate contra instinctelor spontane, fireşti ale omului. El aspiră către o umanitate senzuală şi generoasă, către o morală bogată ce vine din adîncul inimii. Dar năzuind către o existenţă nefalsificată, spontană, eroii lui vin în flagrant şi tragic conflict cu legile unei societăţi care urmăreşte dezumanizarea fiinţelor, mortificarea simţămintelor autentice- Căci să ne amintim, ce dorinţi mistuie în fond pe Codin ori Kir Nicola ? Godin, hamalul cu chip de monstru şi suflet de copil care plînge în faţa frumuseţii unui răsărit de soare, tînjeşte după prietenie. Şi nimeni n-ar bănui ce uragan de simţăminte îl bîntuie pe plăcintarul Kir Nicola. Noaptea cînd plămădeşte coca, umilul albanez pare un semizeu trist. Cîntecele lui sînt parcă gemetele unui om rănit de moarte. „Şi eu aş vrea să fiu frate pentru toată lumea, dar nimeni nu mă vrea". Referindu-se la „Chira Chiralina", „Moş Anghel", etc. Panait Istrati mărturiseşte intenţia pe care ar fi avut-o de a înfăţişa numai lupta omului cu legile firii, în „Pescuitorul de bureţi", „Sotir" interesîndu-1 şi problemele sociale, „organizarea economică" a societăţii. După cum s-a văzut însă, din analiza povestirilor, legile firii se intersectează mai mult decît considera scriitorul, cu legile lumii sociale. Este însă adevărat că, dacă în operele analizate societatea apare ca o fatalitate nevăzută care înăbuşe individualitatea, în cărţile despre haiduci şi vagabonzi se emite împotriva „organizării sociale" un protest direct şi de ură anarhică. Punem pe acelaşi plan cele două categorii de eroi deoarece, după cum vom dovedi, haiducii lui Panait Istrati nu sînt decît nişte vagabonzi travestiţi. Pornind la discutarea acestor tipuri sociale, trebuie mai întîi să dăm la o parte aureola care-i înconjoară. Căci departe de a fi nişte adaptabili, vagabonzii prin psihologia lor se arată nişte fiinţe inadaptabile la formele de trai în comun, elaborate de viaţă. Să ne amintim de „Pescuitorul de bureţi". îndrăgit de un căpitan de remorcher, el ajunge să fie iniţiat în tainele acestei meserii. „Acum poţi să te duci în lume — îi spune binefăcătorul lui — da- 104 AL. OPREA că-ţi vine gust să mă părăseşti. Trebuia să fi un hoţ. Aplicarea ta şi bunăvoinţa mea au făcut dintr-un derbedeu un om necesar societăţii". Ce obstacol s-ar mai fi opus ca eroul să devină un cumsecade comandant de vas maritim ? Dar iată că e luat în armată şi deoarece nu poate fi la marina militară decît un spălător de corvetă — reţineţi resentimentul personajului contra unei activităţi de rînd —• preferă să facă trei ani la infanterie. După care din nou ajunge un ins „liber" care noaptea doarme pe maidane şi ziua taie cîinilor frunză prin Cişmigiu. Şi la el ca şi la alţi vagabonzi întîlnim procesul de autoiluzionare, concepţia trufaşă despre sine ca despre un om „altfel decît ceilalţi". Lui Adrian îi relatează astfel antecedentele sale biografice: cei şapte fraţi ai lui ar fi nişte neghiobi „fac astăzi ceea ce au făcut părinţii şi răspărinţii lor : muncesc de frica foamei ; mănîncă şi beau de frica morţii ; dorm de osteneală; se bat şi se prăpădesc, fiindcă aşa le vine". Chiar cei doi fraţi care au devenit oameni cu stare „n-au schimbat decît în două puncte vechiul fel de trai : nu umblă pe jos şi se duc des la biserică, unde cască în tot timpul slujbei dumnezeeşti". Dar nu numai atît, eroul în-tîlneşte în jurul său „o lume de fraţi... fraţi din neamul celor şapte neghiobi", care se mulţumesc „cu o muncă zilnică şi orîn-duită". De ce am reprodus aceste citate? Deoarece aici apare din plin psihologia vagabondului cu dispreţul lui faţă de activitatea cotidiană şi cu acea sete vagă de altceva, trăsături capabile să fascineze, şi oare au fascinat ipe unii critici literari, fără un prealabil discernămînt critic. Cum au apărut însă aceste fiinţe „neobişnuite", care nu se pot mărgini la o „muncă zilnică şi orînduită" ? Trebuie să ţinem seama că societatea împărţită în clase antagonice nu creează condiţii favorabile dezvoltării unui om întreg, acest om nu poate trăi efectiv cu toate aptitudinile şi cu toate simţămintele fiinţei sale.Dimpotrivă, ne- '■}< Această teză este demonstrată magistral de către criticul marxist V. Voroschi în articolul „Despre Maxim Gorki". cesităţile sociale, lupta pentru existenţă, dezvoltă şi împinge pe primul plan anumite trăsături psihice care capătă aspect prozaic, obişnuit, iar celelalte trăsături, devin ceva de lux, ceva de care-ţi aminteşti numai în zilele de sărbătoare. Insă la firile de inadaptabili de soiul vagabonzilor sînt amplificate excesiv tocmai trăsăturiie neesenţiale, iar cele cotidiene, principale — ca dragostea pentru muncă şi altele — sînt privite cu total dezgust. Cu alte cuvinte, aceşti „supraoameni" nu sînt, în fond, decît nişte fiinţe nenorocite, mutilate de legile unei societăţi care, opunîndu-se dezvoltării multilaterale a omului, le reliefează monstruos anumite trăsături în dauna altora, cele esenţiale. Să trecem la alt exemplu, la „Sotir". Şi acest erou arborează masca atrăgătoare de om neobişnuit. îi e teamă de rutină şi mereu schimbă profesiile. „El făcea parte, zice Istrati, dintre acei călători care nu cunosc graniţa, cărora pămîntul întreg le e patrie şi ale căror plecări şi sosiri neîncetate le ţin adesea loc de principii sigure". In articolul anterior, am vorbit despre concepţia lui Sotir asupra oamenilor care se nasc „liberi" — recte vagabonzii —■ şi cei care „se nasc robi" — masele ce duc o activitate obişnuită. Dar care este natura protestului pe care îl aduc aceşti eroi ? Simţind acut neajunsurile unei lumi nedrepte, protestul este strict individualist, urmărind nu realizarea binelui obştesc ci „libertatea" individului, In primul rînd bineînţeles, a propriei lor individualităţi. Apoi, negarea societăţii se face în mod obsolut, adică se neagă orice ţel de societate.l) Sotir vede idealul lumii visate în mişcarea liberă a astrelor, ori, în existenţa terestră, la cocori. Cu ani mai tîrziu, Istrati va exprima el însuşi, făţiş, aceste concepţii. In articolul „Mărturie asupra libertăţii", publicat de „Les nouvelles litteraires" scriitorul în- ') Din nou ne aflăm în contradicţie cu articolul din revista „Tînărul Scriitor" care reduce vagabonzii numai la atari caracteristici : „sînt suflete curate, firi visătoare, sînt însetaţi de frumos, de iubire de oameni (subl. n.) deşi au o existenţă amară". DENATURĂRI IN INTERPRETAREA'VIEŢII ŞI OPEREI LUI PANAIT ISTRATI 105 trebîndu-se ce anume trebuie făcut pentru „regenerarea omenirii" face această mărturisire de credinţă : ,,Da, trebuie să se încerce aceasta: întoarcerea omului pentru un secol la viaţa nomadă, la acea viaţă în care societatea nu încătuşa individul". Iar dacă propunerea nu este realizabilă, atunci „credinţa mea de totdeauna : revoltă de unu! singur". Deci, nu lupta pentru o societate evoluată istoric, raţională, ci întoarcerea la faza nomadă, de dinaintea apariţiei societăţii propriuzise — un romantism prin excelenţă reacţionar. Să reţinem şi această apoteoză a revoltei de unul singur, idee împrumutată de la eroii săi, mai ales de la haiduci. Am spus că haiducii nu sînt decît lumpen-proletari travestiţi. Şi într-adevăr, închipuţi-vă care ar îi fost forma istorică de viaţă în care să se fi simţit în largul lor vagabonzii lui Istrati ? Tocmai haiducia. Să fii „liber" în afara oricăror îndatoriri sociale, să uşurezi averea bogaţilor dînd o parte şi săracilor — ceea ce le măgulea generozitatea afişată •—, toate acele simţăminte spontane să aibă spaţiu pentru explozii, să poţi colinda mîndru codrii şi cîmpiile ducînd o existenţă aventuroasă, ce şi-ar fi putut dori mai mult, însuşi alter-egoul lui Adrian Zografîi ? Să ne oprim asupra lui Cosma. Scîrbit de viaţa de la han, — cuib de des-frîu al boerilor şi vlădicilor — fuge de acasă cu aurul tatălui său şi se face haiduc. Cosma cunoaşte aceiaşi instabilitate. Iubitele sînt cucerite şi părăsite pe rînd, eroul avînd mereu dorinţa „de a se adăpa la fîntîni cu apă neîncepută". Un demon îl împinge să-şi poarte mereu soţii pe drumuri depărtate, înîruntînd cu temeritate neglijentă poterele. Dar care este sensul activităţii sale ? Floricica îi spune la un moment dat : „Nedreptatea te răzvrăteşte numai cînd te loveşte pe tine şi ca să-ţi îndeplineşti una din poftele tale, ai prăpădi pămîntul". Şi e adevărat. Dacă dă o parte din pradă săracilor o face mai ales sub influenţa fratelui său, Ilie. In rest, ceea ce-1 interesează sînt numai nevoile Iui personale. Pe tovarăşii săi de haiducie îi prezintă ca pe o ceată de oameni „scoşi de sub scutul legilor" şi care nu cunosc decît o „singură lege" : „să-şi îndeplinească dorinţele". Aceleaşi trăsături psihologice le întîlnim şi la unii eroi din „Prezentarea haiducilor". Şi acolo găsim exprimat dispreţul faţă de „cenuşiul" vieţii ţărăneşti „făurită în totul din munci de rob şi din plăceri de nimic". Ieremia are ieşiri violente contra „minţii de rob din naştere" declarînd : „Nu sîntem tăcuţi dintr-un aluat". Concepţia individualistă este enunţată zgomotos : „Eu sînt haiduc pentru mine, nicidecum pentru semenii mei. Aceştia n-au decît să se facă, dacă nu s-au născut haiduci... M-am vindecat de visul ce leagă pe oamenii liberi de ursita robilor... Eu nu sînt haiduc decît pentru haiducie". Iar haiducul anonim, un fel de rezoneur al autorului, reclamînd misiunea oamenilor „liberi" de a ajuta poporul, îmbogăţeşte registrul ideilor antisociale, cu aceia că libertatea nu poate exista în lume : şi Tudor Vladimirescu spînzură şi arhontele Samu-rachis, şi faptul că prima „tiranie e mai aleasă" nu schimbă^prin asta destinul „robului". In faimoasa prefaţă la „Casa Thiiringer", Panait Istrati are un moment de acută luciditate scriitoricească. Intrebîndu-se cum au apărut „Chira Chiralina", „Moş Anghel". „Haiducii", el mărturiseşte că fără vrerea sa, demonul pasiunii de povestitor i-ar îi luat minţile, aşa cum vîntul ia un fulg, şi l-ar fi abătut de pe drumul iniţial — cartea vieţii lui Adrian Zograffi — făcîndu-1 să rătăcească într-un labirint de povestiri minunate. La acea dată el s-ar fi asemuit „trubadurului incult şi vagabond ori mai bine zis ţiganului viorist din Brăila, care rabdă bătăi şi înjurături pe la toate nunţile ţărăneşti numai din plăcerea de a vedea pe meseni cum îşi zgîiesc ochii, zi şi noapte la arcuşul şi buzele sale". Asemenea ochi l-au înflăcărat şi pe el cînd scria. „Ei sînt aceia care au făcut din mine un povestitor". Dar cînd a încercat să se întoarcă la viaţa lui Adrian, cîntînd în „Mihail" prietenia absolută şi alte teme „eterne" şi-a dat seama cu uimire că-i pleznise flautul minunat ale cărui sunete îi mîngî-iaseră auzul. Ii dispăruse suflul de rapsod? 106 AL. OPREA A încercat din nou, apropiindu-se de probleme asemănătoare celor tratate la începutul scrisului său şi au apărut „Neran-ţula" şi „Ciulinii Bărăganului", iar mesenilor le-au strălucit iarăşi ochii de emoţie şi l-au aclamat. Dar apoi, din pricini pe care nu le cunoaşte, puterea miraculoasă a cîntului său s-a împrăştiat. El îşi dă seama că nu mal posedă un flaut ci un condei ca atîţia alţi scriitori ai vremii care scriu pentru a-şi cîştiga existenţa. Interesant e, că Istrati fixează ca dată a transtormării flautului său din instrument fermecat în fluier obişnuit momentul în care amestecîndu-se în problemele timpului, caută să-şi trîmbiţeze concepţiile individualiste despre viată. Afirmaţiile ni se par juste. Căci în „Chira Chiralina", „Moş Anghel" Istrati se lăsa în voia bucuriei de a povesti, istorisea din nestăpânitul îndemn al fiinţei sale, crezînd el însuşi şi în-flăcărîndu-se de „scornelile" fanteziei, fără a se lăsa robit de ideile lui preconcepute, pe cînd în „Casa Thiiringer", în „Biroul de plasare" scriitorul ţine morţiş — chiar împotriva logicei reale a caracterelor eroilor — să-şi propage teoriile devenite din ce în ce mai mult false. Aici trebuie să mai ţinem seama şi de altceva, de influenţa care trebuie să le fi exercitat asupra povestitorului, variatele evenimente ale epocii. Suflul umanitarist care străbătea literatura franceză şi în primul rînd creaţiile lui Romain Rol-land nu puteau să nu lase urme asupra povestirilor sale despre haiduci, nu puteau să nu-i aprindă, acolo, idealismul său social utopic. Şi în adevăr „Prezentarea haiducilor", „Domniţa de Sn-agov" — deosebin-du-se de scrierile sale despre vagabonzi unde izolarea individului în sfera lui de interese proprii, egoiste era acceptată —, descriu pe lîngă concepţii individualiste şi sentimentele altruiste, generoase ale Flo-ricicăi ori ale lui Ilie. Am citat mai sus reproşul pe care îl face Floricica lui Cosma pentru faptul că numai nedreptăţile care-1 lovesc personal, îl răzvrătesc. Ea însă declară : „Nu mai vreau toată fericirea numai pentru mine". Să ne amintim că şi atunci cînd Cosma spune cetei sale că tot rostu' vieţii ar fi de a mînca şi de a bea bine, apare un călugăr, proaspăt haiduc, care numeşte atare ideal „datorie de porc". Acest personaj anonim, care-şi face apariţia numai pentru a spune cîteva vorbe — rol pe care în antichitate îl avea corul — nu e întîmplător- Şi Floricica numită cînd „Floarea codrului", cînd „domniţă de Snagov" şi Ilie „cel înţelept" sînt personaje simbolice care întruchipează setea lui Istrati către un idealism social. Ilie este adept al unei morale de haiduc ascet, care trebuie să nu asculte glasul inimii lui ci al celorlalţi semeni. Iar Floricica, după cum am arătat în primul articol, reclamă sarcina oamenilor „liberi" în a lupta pentru fericirea „robilor". Ea porneşte la acţiunea de unire a haiducilor pentru încoronarea ca domn a lui I. Al. Cuza. „Domniţa de Snagov" este însă o carte plină de anacronisme istorice şi anemică din punct de vedere artistic. însuşi autorul recunoaşte, în prefaţă, că a scris-o fără entuziasm. Motivul e acela că în vreme ce el se ocupa cu fărădelegile din vremea fanarioţilor, statul romîn extermina poporul cu o cruzime superioară celei feudale. „Povestirile mele cu violuri şi schingiuiri, de-acum o sută de ani, pălesc dinaintea împuşcărilor de copii, femei, bătrîni şi tineri, pe care ofiţerii armatei noastre, declaraţi „eroi naţionali" de către Senatul romîn, îi urmăreau şi-i doborau..." Din această pricină, după eşecul cu „Mihail", Istrati se îndreaptă direct către înfăţişarea nelegiuirilor regimului burghezo-moşieresc, nelegiuiri care apăruseră cu evidenţă în cazul răscoalei ţărăneşti de la 1907.1) In „Ciulinii Bărăganului" regăsim problematica dragă lui Panait Istrati cu eroi mistuiţi de o sete vagă după altceva, neliniştiţi ca nisipul mării. ') Istrati aflase despre aceste răscoale care în preajma Galaţilor şi Brăilei au cunoscut momente dramatice. Spre pildă la Rogojeni în fruntea răsculaţilor era ţăranul Ghiţă Bujor care i-a telefonat prefectului : „Aici este Ghiţă Bujor, prefectul de Rogojeni. Vom veni la Galaţi cu locuitorii din Valea Horincii ca să obţinem pămînt pentru ţărani". DENATURĂRI IN INTERPRETAREA VIEŢII ŞI OPEREI LUI PANAIT ISTRATI 107 Personajul povestirii, — un băieţandru — e tulburat în faţa zborului fantastic al ciulinilor care îl îndeamnă să viseze la frumuseţea depărtărilor şi care într-o toamnă îl răpesc de acasă. Dar în locul unei lumi de basm — în care domniţele să se îndrăgostească de flăcăii-ţărani, etc. — eroul este pus în faţa unei lumi tragice. Povestirea face ca pe fundalul goanei stranii a ciulinilor să defileze tablouri danteşti ; conace boiereşti unde mămăliga „cît nuca" e păzită să n-o ia „copchiii în ghia-re", ciocoi care-şi hrănesc cojanii de pe moşie cu peşte putrezit, boeri care siluesc cele mai frumoase fete din sat, măritate apoi cu anasîna etc. Aici Istrati se dezice de aureola mirifică cu care înconjura vagabondajul, apelînd la o explicaţie profund socială. „Ţara întreagă, de la Dorohoi la Vîrciorova, nu-i decît un bărăgan, pe care se plimbă, cu biciul în mînă, ciulinii în altfel veninoşi. E vorba de acei ciulini care trebuie stirpiţi dacă tiu vrei să vezi printre alte nenorociri fugindu-ţi copiii de-acasă şi luînd-o razna în lume" (subl. n.) Societatea burghezo-imoşieraască este văzută astfel în complexitatea racilelor ei de ordin economic, social şi moral. Dealtfel sub puterea crivăţului de foc al răscoalei de la 1907, Istrati îşi desrninte cu violenţă şi concepţiile individualiste. Căci ce argument mai redutabil vreţi împotriva atitudinii dispreţuitoare faţă de mase, decît înfăţişarea acelui ocean de flăcări care a cuprins întreaga ţărănime, dovedind forţele vitale ce se ascund în oamenii de rînd — după cum în cremenea obişnuită este ascunsă scînteia. „Ciulinii Bărăganului" ar fi putut să constituie un moment crucial în activitatea lui Panait Istrati. I se deschidea scriitorului posibilitatea să depăşească viziunea de lumpen şi să se stabilească pe poziţia solidă a concepţiilor maselor muncitoare. Doar Istrati intenţiona pe atunci să creeze „epopeea muncitorimii romîne", a-vînd ca erou principal pe Ştefan Gheor-ghiu „cea mai reprezentativă figură de apostol ieşită din rândurile lucrătorilor noştri". Din păcate, însă, ceea ce ar fi putut să constituie un salt înainte, îmbogăţirea radicală a întregii sale opere a fost ultima sa etapă avansată din creaţie, după care va urma coborîşul prăpăstios. „Ciulinii Bărăganului", „Neranţula" constituie cîntecul de lebădă în care mai freamătă, încă odată, pătimaş accentele artei istratiene, pentru a se stinge apoi. S-ar putea să mi se obiecteze: pentru care motiv apăs atîta asupra ideilor lui Panait Istrati ? Mai întîi, pentru că, aşa cum am căutat să arăt în articolul anterior, problema n-a fost discutată suficient în critica literară. Iar apoi, am impresia că nu trebuie să interpretăm îngust teza marxistă despre independenţa relativă a metodei de creaţie faţă de concepţia autorilor. Mai precis : în cazul scriitorilor aşa zişi obiectivi, de categoria lui Balzac, exemplul proorocului Biliam, care, vrînd să rostească blesteme, spunea numai binecuvîntări, este mai frecvent decît la temperamentele romantice, de categoria lui Istrati, ale căror idei se manifestă cu mai multă virulenţă în operele literare. Aici, trebuie să mai ţinem seama şi de altceva. Confuziile lui Panait Istrati în prima perioadă erau în oarecare măsură justificate istoric — mişcarea muncitorească de la noi se afla în plină luptă cu teoriile oportuniste ale Internaţionalei a II-.a etc. De aceea iluziile sociale şi morale ale scriitorului puteau coexista cu protestul sincer şi .pătimaş contra democraţiei burgheze şi a statului capitalist. Altfel stau lucrurile atunci cînd concepţiile lui Istrati vin în contradicţie cu noua etapă istorică în care apare primul stat al dictaturii proletariatului. Acum toate acele viziuni abstracte, mic-burgheze despre socialism se sfarămă. In cadrul acestui proces general, se dovedeşte şi caracterul retrograd al concepţiilor de lumpen ale lui Panait Istrati. Pe de altă parte, scriitorul, după cum s-a dovedit şi pînă acum, este un romantic care abordează problemele sociale dintr-un punct de vedere pur subiectiv. Romain Rolland îi scria într-o scrisoare : „Dum- 108 AL. OPREA neata eşti un om teribil : mult prea plin de propriile dumitale pasiuni, pentru a vedea bine şi celelalte suflete şi care aştepţi de la lume tot ceea ce proiectezi asupra ei din propria-ţi dorinţă". Afirmaţie, pe deplin justificată. Istrati este o fiinţă de natură bovarică, trăind mai mult în sfera iluziilor decît a realităţii adevărate-Dealtfel Istrati nici nu ascunde acest lucru. In „Pentru, a fi iubit pămîntul" declară : „Nenorocire cui vrea să fie practic: singure spectacolele lunatice fac grandoarea vieţii, singur visul există, singure dorinţele noastre contează". Aceasta face să nu întîlnim la scriitor luciditatea aspră capabilă în faţa faptelor obiective să determine depăşirea tragică ,a iluziilor. Ne putem deci închipui care puteau fi impresiile lui Panait Istrati asupra statului sovietic, vizitat la sfîrşitul lui 1927. Primele sale păreri sub influenţa imediată a uriaşelor transformări care se petreceau în Ţara Sovietelor sînt de un entuziasm incandescent: „Credeţi prieteni, credeţi cu fermitate în steaua roşie ce se ridică şi în orizontul umanităţii comuniste" — aşa-i scrie el lui Francisc Jourdain la 19 august 1928. Şi chiar în 1929 în interviul dat revistei „Les nouvelles litteraires" nu poate să nu rezulte admiraţia sa faţă de uluitoarele realizări din primul stat al muncitorilor : „Plecasem întovărăşit numai de elanuri. Mă întorc cuîrasat („cuirasse). cu certitudini. Iată cîteva : o clasă muncitoare revoluţionară ca în nici o altă parte ; o putere comunistă care a făcut şi face tot ce e posibil pentru a ridica această a şascaa parte din lume compusă din ruine, ignoranţă şi egoism". Şi în altă parte: „Am parcurs Rusia de la Oceanul îngheţat pînă la muntele Ararat, Volga, Crimeea, Ucraina. Peste tot am găsit aceiaşi voinţă creatoare". Dar în interviu se expun şi teze greşite care vor constitui osatura cărţii sale de tristă faimă „Vers l'autre flamme". Haiducul-Istrati nu putea să înţeleagă şi să admire disciplina construcţiei socialiste din Uniunea Sovietică. Lui i se pare că întîlneşte acolo un soi de „ameri- canism" care, închipuiţi-vă, ar fi determinat de faptul că „existenţa era reglementată pînă în cele mai mici amănunte". Ceea ce-1 face să întreprindă elogiul moralei „libere" a „inimii", aşa cum ar fi întîl-nit-o în Orient. Viziunea lumpenului cu anarhismul ei caracteristic apare şi atunci cînd Istrati, arătîndu-se exaltat de atmosfera 'primilor ani de după Revoluţia din Octombrie, în perioada nep-ului, i se pare că revoluţia n-ar mai exista, fiind înlocuită de un proces de revenire la capitalism — teorie prin definiţie troţchistă 1) Dealtfel în interviu, scriitorul se lansează în aprecieri entuziaste asupra lui Troţchi. „Troţchi şi „opoziţia", constituie, zice el, „rezerva de aur a revoluţiei ruse", preci-zînd că exprimă păreri ale „omului străzii". Precizarea e relevantă explicînd troţchis-mul lui Istrati prin natura sa de om declasat, în opoziţie absolută cu orice „ordine legală". Date asupra concepţiei lui Istrati din aceşti ani, ne oferă romanul „Tada-Raba" al scriitorului grec Nikos Kazan, fostul său tovarăş de călătorie prin Uniunea Sovietică. In figura unuia dintre eroi este vizat, făţiş, literatul romîn. Există în roman, o scenă unde, în faţa unui colectiv de muncitori sovietici, Azad se ridică furios contra vieţii „materialiste". ,.Ce-i asta ? Producţie, industrializare, grîu, cărbuni, petrol. Există ceva mai înalt: sufletul". La care cineva din sală îl interpelează, întrebîndu-1 dacă nu vrea să ia cumva locul popilor. Geranos — alias Nicos Kazan — spune în cuvîntarea lui i „Nu înţelege realităţile noastre. Tov. Azad nu mai e un revoluţionar, e un revoluţionat. Un romantic." Iar Ia sfîrşit, ieşind din şedinţă, Geranos simte dezgust faţă de „omul acesta înflăcărat şi superficial". In cartea „Vers l'autre flamme", decăderea lui Istrati merge pînă acolo că această lucrare, ca şi altele ulterioare, le scrie în colaborare, probabil cu albi în emigraţie. Cît de bine spunea Marx, în „Luptele ') Nu din întîmplare un recenzent al cărţii „Vers l'autre flamme", Pierre Dominique, numea cartea lui Istrati „a doua ediţie a „Revoluţiei desfigurate" a lui Troţchi". DENATURĂRI IN INTERPRETAREA VIEŢII ŞI OPEREI LUI PANAIT ISTRATI 109 de clasă în Franţa", că lumpenii1 fiind capabili cîteodată şi de acte de bravură, de abnegaţie exaltată, în acelaş timp sînt pregătiţi pentru „banditismele cele mai ordinare şi corupţia cea mai josnică". Important de arătat e că de la această dată, toate concepţiile greşite ale lui Istrati reapar şi sînt amplificate pînă la definitiva descompunere morală a scriitorului, — ceea ce dovedeşte că, în epoca noastră, piatra de încercare a crezurilor progresiste este atitudinea faţă de prima ţară a socialismului- Să cercetăm trăsăturile operelor literare ale lui Panait Istrati din această perioadă. Dacă primele sale scrieri oglindeau ■— cu excepţia „Ciulinilor Bărăganului" — începuturile capitalismului din ţara noastră, ori ancorau în plină vreme feudală, „Casa Thiiringer", „Biroul de plasare", au ca obiectiv o realitate agitată de ascuţite antagonisme sociale. Pe acest teren concret al luptei de clasă, cunoscutele erezii, analizate în decursul articolului, capătă veştmintele uzate ale unei ideologii oportuniste. Bunăoară, teza după care trebuie să împărţim oamenii nu după condiţia lor economică ci după gradul lor de superioritate idealistă, practic, ajunge să nege diferenţele de clasă, considerînd că n-ar exista o mentalitate distinctă la proletar şi la capitalist şi deosebirea s-ar face între oamenii pur morali, indiferent de categoria lor socială, şi restul indivizilor, egoişti. Istrati susţine în „Casa Thuringer", cu lipsa-i de logică ştiută, că proletarul ar fi tot atît de ros de egoism cît şi burghezul. Nu trebuie să ne mai mire deci că întreaga carte a lui Istrati pledează pentru ideea — de atîtea ori ironizată de marxişti — a împăcării între clase, pentru realizarea unui scop moral abstract. „De ce dar — se spune în carte — oamenii se împărţeau în bogaţi şi săraci şi se sugrumau între ei, în loc să se armeze cu toţii contra duşmanului lor comun : lipsa, mizeria ? Nu prin solidaritate de clasă se va ajunge a se combate cu eficacitate acest flagel social, ci printr-o solidaritate universală. Căci o clasă socială victorioasă va crea oricînd nedreptăţi şi va arunca în mizerie alte stări sociale. Ori, nu aceasta e suprema ţintă morală a omenirii". In faţa acestui „altruist" apel către „bunăstarea tuturor" e deajuns să ne amintim cuvintele lui Marx : „Comuniştii nu-şi fac, bineînţeles, nici o problemă de conştiinţă din răsturnarea dominaţiei burghezilor şi din nimicirea bunăstării lor de îndată ce le va sta in putere s-o facă. Lor nu le pasă deloc dacă această bunăstare, comună duşmanilor lor. condiţionată de relaţiile de clasă, se adresează şi ca o bunăstare personală unui sentimentalism, pe care aceştia, în mărginirea lor, îl presupun." (K- Marx şi Engels „Ideologia germană".). Să ne oprim asupra vechii prejudecăţi a lui Istrati despre oamenii care se nasc robi, fără capacitatea de a cugeta, şi oamenii generoşi, animaţi de elanuri nobile. Dacă în primele cărţi, această idee avea un ascuţiş şi contra omului de mijloc, a filistinului, acum ea se transformă într-o calomniere făţişe a muncitorimii. Istrati îşi exprimă neîncrederea faţă de capacităţile proletariatului. „El nu vedea pe hamalii din port în stare să înlocuiască pe armatorii din Brăila". Ba mai mult, în „Biroul de plasare" Istrati se va lansa în atacuri necinstite la adresa clasei muncitoare pe care o etichetează cu diferite calificative grosolane, părerea sa fiind că „lupta pentru viaţă uşoară şi nedreptate va rămîne aceeaşi în ciuda tuturor răvăşirilor sociale"1). Iată pe ce poziţii a ajuns acel care în prefaţa la ediţia romî-nească a lui „Moş Anghel" se lega să devină un scriitor al proletariatului! Fără a face o legătură mecanică între ideologia scriitorului şi valoarea artistică a cărţilor sale, observăm totuşi că poezia feerică imperceptibilă, suflul eroic al primelor sale ') Ne-a surprins, de aceea, faptul că în articolul lui Mircea Zaciu din „Tribuna" nu se spune nici un cuvînt despre carenţele ideologice ale acestor cărţi, iar Ion Roman, în prefaţa culegerii de povestiri „Chira Chiralina", pare a considera viciată de oportunism numai „Casa Thuringer", la „Biroul de plasare" referirile privind doar realismul care ar exista în zugrăvirea unor figuri de socialişti de dreapta. 110 AL. OPREA opere, a dispărut, făeînd loc în „Casa Thii-ringer" şi „Biroul de plasare" unor descripţii netransfigurate, brute ale realităţii. Este vorba aici şi de caracterul diferit al materialului tematic. In perioada istorică la care ne referim situaţiile de viaţă romantice se găseau cuprinse în activitatea revoluţionară a clasei muncitoare. Dar, aceste lupte eroice cînd nu sînt zugrăvite diformat, sînt privite din afară, cu răceală, conform viziunii unui „outsider". Şi atunci, prin compensaţie, atenţia autorului se va îndrepta asupra unor aspecte minore de erotism — vezi în „Casa Thuringer" aventurile lui Adrian cu servitoarea unguroaică şi dragostea pentru nevasta stăpî-nului iar în „Biroul de plasare" promiscuitatea existenţei ramazangiilor ori escapadele amoroase ale văduvei Lucia Nicu-lescu şi ale soţiei socialistului Topologu, etc. (Constatarea e adevărată în linii mari şi în cazul cărţii „Apus de soare în Me-diterana" unde poezia mediteraniană „apune" într-o prezentare nesemnificativă a peripeţiilor vilegiaturiştilor de la Lacul Sărat). Este drept, anumite episoade ne mai dovedesc arta de evocator a lui Istrati. In „Casa Thuringer" lumea portului, apoi, în cealaltă carte, atmosfera specifică a Bucureştiului cu muscalii şi trăsurile din piaţa Teatrului Naţional, etc. sînt zugrăvite cu paleta unui pictor romantic care ştie să evoce emoţionant ceea ce a fost odată. Chiar descripţia mizeriei, .nu numai morale ci şi biologice, care în „Biroul de plasare" apasă ca o fatalitate asupra oamenilor ar fi putut avea un sens acuzator dacă scriitorul n-ar fi proiectat asupra ei o lumină pesimistă, potrivit concepţiei sale arătate mai sus, asupra veşniciei tarelor omeneşti. în ultimii ani ai vieţii defectele concepţiei lui Panait Istrati ating limita definitivă. Apar acum în toată goliciunea lor trăsăturile de lumpen. încă în prefaţa la ediţia franţuzească a „Casei Thiiringer" Istrati întreprinde elogiul „golanului" „care .nu mai crede în nimic", dîndu-i atari sfaturi: „Nu-ţi mai vinde pielea nimănui, încrucişează-ţi braţele şi sabotează totul. Trăieşte aşa cum îţi cere carnea. Spune tuturor acestor domni, oricine ar fi, să se ducă să se jertfească singuri, pentru toate acele patrii, născocite în fiecare veac şi care în fond nu diferă una de cealaltă. Tu, golanule, care nu mai ai decît bietele-ţi braţe ori sărmanul tău cap, zvîrle în lături, totul, totul... Iar dacă inima îţi dă, totuşi brînci, ca să crapi pentru cineva sau ceva, atunci dăte-n vînt pentru pa-ciaură, pentru un cîine de prieten sau pentru sfînta-ţi lene". Cît de paradoxală-i viaţa ! Aceste păreri ne sînt cunoscute, ele aparţineau lui Cosma pe care reprezentanţii simbolici ai autorului le calificau drept idealuri de animal, „datorie de dobitoc", înţelegem că Panait Istrati — într-o perioadă, cînd cele mai reacţionare elemente ale capitalului monopolist, în faţa prestigiului luptelor revoluţionare ale maselor muncitoare, căutau să înlocuiască democraţia burgheză cu o dictatură făţişă — era pregătit pentru a trece la fascism. Aici trebuie să dăm o explicaţie. Nu trebuie să fim derutaţi că la această dată scriitorul mai adresa atacuri contra partidelor istorice ale burgheziei — în articolul „Numerus... politicianus", îi aminteşte lui Vaida Voevod de „asasinarea seculară a poporului romîn" de către cei care înăbuşiseră în sînge răscoalele ţărăneşti — ori că se declara în mai multe rînduri pentru ,,o mişcare naţionalistă lipsită de orice violenţă, xenofobie şi antisemitism" •— reţineţi însă „mişcare naţionalistă" (vezi „între comunism şi fascism"). In raportul său La cel de-al VII-lea Congres al Internaţionalei comuniste, G. Dimitrov demonstra cît de rafinată era demagogia fascistă care se adapta particularităţilor naţionale ale diferitelor ţări, ba, mai mult: chiar şi înăuntrul uneia şi -aceleiaşi ţări se mlădia potrivit particularităţilor diferitelor pături sociale. Şi într-adevăr, fascismul căuta să folosească revolta împotriva burgheziei şi a partidelor ei tradiţionale, a acelor mase înapoiate ideologic, agitînd lozinci anticapitaliste, cu aparenţe „revoluţionare". Iar în privinţa rasismului, constatăm că teoreticienii fascişti romîni n-au trans- DENATURĂRI IN INTERPRETAREA VIEŢII ŞI OPEREI LUI PANAIT ISTRATI 111 plantat pur şi simplu mitul hitlerist, fiind greu să se dovedească structura pură a rasei romîneşti cu caracter arian — dar au folosit mitul etnic. Cu o demagogie deşănţată dizidenta gărzii de fier „Cruciada romînismului" pretindea chiar că lupta pentru „naţionalism integral", un „naţionalism neşovin, uman, nehuligănesc". In numărul trecut al „Vieţii Romîneşti" am arătat că articolele pe care le semnează acum Istrati propovăduiesc idei fasciste notorii. Spre pildă „Platforme şi idei" unde scriitorul face plecăciuni regelui „monarh de esenţă divină", •— se cunoaşte cochetăria puţin divină a „Cruciadei romînismului" cu „tronul" — sfătuindu-l să purceadă la „gospodăria naţională", calea de ales „între comunism şi fascism", folosind intervenţia statului pentru a „limita" lot ceea ce depăşea limita normală şi provoca nereguli economice, etc. Ştim că peste patru-cinci ani, dictatura regală impunea ţării o constituţie cu caracter fascist, dizolvînd sindicatele şi înfiinţînd breslele, organizaţii asemănătoare corporaţiilor fascismului italian. Trebuie să înţelegem că prejudiciile aduse mişcării muncitoreşti erau cu atît mai mari cu cît Istrati îşi învăluia crezurile fasciste într-o frazeologie idealistă înţesată cu expresii: „sublim", „absolut", etc. (Pretenţia, spre exemplu de a „umaniza luptele naţionaliste de la noi" .— vezi scrisoarea către Fr. Jourdain din „Curentul", 17 ianuarie 1955 — nu împiedică, după cum arăta revista muncitorească „Şantier", ca în „Cruciada romînismului" să apară articole ,,de cel mai pur fascism şi şovinism".) Cine parcurge numerele acestei gazete a dizidentei gărzii de fier poate observa că majoritatea articolelor „cruciaţilor" sînt voit contaminate de acest limbaj moral-abstract, demagogic- Chiar în „Mic îndreptar pentru cei care vor să adere la cruciadă", găsim idei istratiene cunoscute ca, bunăoară, lupta „pentru crearea unei nobilimi a spiritului, a geniului", sau afirmaţia că racilele lumii nu pot fi corijate prin „revoluţii sociale" ci „prin ridicarea morală a sufletelor" — ţelul „cruciadei romînismului". După moartea scriitorului, aceste teorii vor fi publicate cu litere îngroşate pe frontispiciul revistei. Aveau deci toate motivele revistele muncitoreşti să declare că discutarea problemei Panait Istrati se încadrează organic în lupta contra lum-pen-proletariatului fascizant, a huliganismului de toate nuanţele. i în ultima parte a vieţii, scriitorul era zbuciumat de nesiguranţa dacă drumul pe care a apucat a fost ori nu adevărat. „Mă roade o îndoială mare — ar fi spus el. — Am o părere de rău ucigătoare. Eu ştiam că sentimentele nu dau greş. Bizuit pe ele am plecat. Dar totul s-a dovedit a fi o distrugătoare iluzie. M-am înşelat. Iar în ora de acum a singurătăţii mele, mă gîndesc dacă nu cumva mama a avut dreptate, dacă nu trebuia să mă opresc şi să ader". Mai departe el se acuză, că şi-ar fi ucis marna. Dacă prin „aderare" Istrati înţelegea adeziunea la ideile socialiste, noi putem spune că a ucis şi speranţele mulţimii care la un moment dat îl revendica. Pe bună dreptate, în necrologul revistei „Şantier", la moartea lui Istrati se spunea că acesta năzuind spontan către o lume mai bună, către o viaţă mai frumoasă, „pentru pregătirea acestei lumi şi pentru făurirea acestei vieţi a legat un pact straniu cu cei interesaţi la menţinerea nedreptăţilor şi a beznei". Şi, rezumînd trădările scriitorului, conchidea : „A murit, dar nu înfăşurat în cutele unui steag sub care a stat cîndva". Panait Istrati ocupă în cîmpul literaturii noastre un loc aparte, singuratic. Lumpen-proletar prin existenţă biografică şi prin concepţie în primele sale cărţi, furat de vîrtejul evenimentelor istorice va nega societatea burghezo-moşierească în complexitatea racilelor ei sociale şi morale, îmbogăţind proza autohtonă cu pagini de o factură puţin obişnuită, unde eposul orien- 112 AL. OPREA tal se împleteşte cu basmul popular românesc. Alterată însă de o viziune diformată, pierzînd legăturile cu masele populare, opera lui Istrati coboară la o treaptă de mediocritate. Harul său de povestitor care-1 încînta pe Rolland sucombă, dovedind axioma că în afara /narilor mişcări ale istoriei nu există o adevărată posibilitate de realizare a talentelor. Ca om, el s-a descompus pînă la a deveni unealtă docilă a fasciştilor. Pe firmamentul literaturii romîne, Panait Istrati apare ca un astru însingurat şi tragic, .ale cărui jerbe de scîntei sînt pînă la urmă acoperite de neguri. TEORIE $1 CRITICĂ SI LVI AN IOSIFESCU GENURI ŞI SPECII LITERARE F elul cum s-a format timp de mai bine de două milenii străvechea teorie a genurilor, cum a fost pe rînd, contestată şi reluată în variante surprinzătoare, verifică instructiv dezvoltarea în spirală a adevărului prin ciocniri de ideologii opuse şi prin corectarea succesivă a exceselor şi erorilor. Cel ■ puţin în două momente — cînd s-a constituit în antichitate şi cînd s-a reconstituit în Renaştere — teoria genurilor cu toată rigiditatea ei, a exercitat influenţe fertile. Principalele poetice ale antichităţii sînt bilanţuri teoretice ale unei experienţei şi — de fapt — încercări de inducţie. Cît de peremptorii ar fi aserţiunile din „Poetica" aristotelică cu privire la tragedie şi epopee, cu toată structura lor foarte riguroasă, prescripţiile cu privire la cele şase părţi ale tragediei, la subiect, la caractere se reîntorc mereu la practica literară, confruntă şi aleg soluţiile în raport cu ea. Forma de expunere are un ton apodictic, istoriceşte explicabil. La Horaţiu dispare caracterul de tratat. Sfaturile lui poetice sînt date în stilul familiar al epistolei, tonul sentenţios e mereu temperat de zîro-bet. Deşi înclinat spre rolul ele legislatoi estetic, Boileau îi va imita tonul în Arta lui poetică. Decadenţa filosofici alexandrine se resimte şi în această problemă specială. Cele mai multe estetici helenistice fac exerciţii de retorică în problema genurilor. Nu mai sînt în primul rînd generalizarea unei experienţe, a unei dezvoltări istorice, ci ar- guţii asupra unei teorii. Dionisie Pippidi') subliniază deosebirea : „In locul acestei concepţii dinamice — a lui Aristotel (n.n.) — vremea elenistică îmbrăţişează o concepţie statică". Atunci se naşte fixismul clasicizant, cu caracterul lui anti-istoric. Trăsătura aceasta se accentuează în poeticele Renaşterii. Avalanşa de lucrări de acest fel — numai între 1558 şi 1560 apar în fiecare an cîte una, poeticele lui Rober-telli, Segui, Maggi — reiau modelul medieval cu o rigiditate progresivă — care culminează în cea mai renumită dintre ele, în cele şapte Libri Poetices ale lui Iuliu Cezar Scaliger. Spre deosebire de Aristotel care pornea de la practică, poeticele renaşterii se sprijină pe ideea fundamentală de autoritate, de model artistic şi teoretic. încorsetate, reproduse cu extrapolări, ideile estetice ale lui Aristotel sînt aranjate axioma',) D. M. Pippidi ■ Formarea ideilor literare în antichitate, Buc. Casa Şcoalelor. Regăsim şi aici — ca pretutindeni în teoria literaturii, opoziţia dintre poziţiile materialiste şi cele idealiste. Dela Aristotel linia materialistă se poate urmări pînă la cotitura pe care o aduce marxismul, la etapa cînd observaţiile de estetică şi teorie literară — juste clar disparate — se organizează într-o ştiinţă cu explicaţie şi legi. Intr-o fază mai veche, gîndirea idealistă o creat explicaţii şi clarificări speculative ale genurilor şi speciilor. Azi, a ajuns la negarea oricărei deosebiri de gen, ca şi la orice ideie de explicaţie, organizare şi sistematizare în artă. Dar cele două poziţii — cea veche şi cea nouă — ignorează la fel faptele artei şi treptei obiective care le guvernează. 8 — V. Romînească nr. 7 114 SîLVIAN IOSIFESCU îic. Cărţile poetice ale lui Scaliger cuprind definiţii şi clasificări. In aceste poetici se constituie regula celor trei unităţi. — Aristotel vorbise doar de cea a acţiunii — se dezbate îndelung dacă unitatea de timp trebuie scurtată la intervalul de la răsăritul jpînă la apusul soarelui, sau, dimpotrivă, .prelungită la treizeci şi şase de ore. Ar fi nedrept să-i judecăm pe Mintumo. ■Scaliger sau Castelvetro după criteriile estetice din 1958. Despre valoarea istorică a acestor poetici, despre rolul lor în dezvoltarea literaturii, Marmontel s-a exprimat cu înţelegere surprinzătoare şi cu claritatea elegantă a iluminismului francez. El justifica pornirea de la model în raport cu stadiul de început al dramaturgiei. „Într-un timp în care arta dramatică nu era cîtuşi de puţin formată în Europa, ce putea face mai bun un savant al vremii, decît să-i studieze preceptele după practica celor vechi ?" *) Estetica Renaşterii s-a dovedit o călăuză utilă pentru o literatură aflată la început. Rămîne însă faptul că în vremea cînd Bacon detrona idolii, poeticele nu se elibera-caseră încă da scolastică. Contradicţia se resimte şi în cea mai organizată formă pe care o ia teoria genurilor, în „Arta Poetică" a lui Boileau. Printr-o bună parte a ■operei sale, Boileau traduce cartezianismul în artă. Dar deşi centrat pe valorile de claritate şi bun simţ, Boileau renunţă la un instrument fundamental pentru cartezianism, fa spiritul de „liber examen". Preocupat să facă în literatură o strictă rînduială pe măsura celei făcute în stat de monarhia absolută, Boileau face o minuţioasă trecere în revistă a genurilor şi speciilor, clar diferenţiate, bine îngrădite. Hibrizii în gen şi a'til sînt condamnaţi. Burlescul e excomunicat pentru trivialitate. Organizată astfel riguros de Boileau, teoria genurilor avea să beneficieze de o longevitate remarcabilă. în ciuda frecventelor ţ;i serioaselor atacuri, a supravieţuit — cel puţin în şcoală — clasicismului care a. generat-6. S-a păstrat în spirit, cu ino- ') Marmontel. Elements de litterature, Paris, Verdiere, 1825, IV, p. 96. vaţii nu prea îndrăzneţe — unele manuale mai adăugau şi alte genuri, satiric, didactic, oratoric. Iar cu privire la specii, a domnit o diversitate foarte eretică. Totuşi, concepută ca un sistem strict, clar ramificat şi dedus dintr-un principiu, teoria genurilor a întîmpinat multe dificultăţi. Practica a des-minţit-o periodic, subliniind contrastul goe-thean dintre cenuşiul construcţiilor teoretico rigide şi verdele vieţii. Croce, care foloseşte aceste îngustimi pentru a contesta problema ca atare şi a o exila printre prejudecăţile estetice, le trece în revistă în partea istorică a tratatului său. Ciocnirea dintre schemă şi practică îi punea pe autorii de poetice în alternative destul de comice. Trebuiau fie să condamne practica pentru că nu respectă regulele, fie '— mai modest — să încerce a adapta regulele, introducând intrusul în cadrele lor. Amîn-două soluţiile au fost folosite. Romanele cavalereşti, poemul lui Dante, farsa, tragicomedia, comedia lacrimogenă, drama burgheză ş.a.m.d. au apărut una după alta, cu sorţi de viaţă diferiţi. De la Dante la Marino, foarte diferită era şi valoarea operelor. Dar oricum, operele şi speciile noi existau. Dar Salviati aprecia că în romanul cavaleresc, eroismul e greşit înţeles. Iar Jason de Nares sau Fioretti au condamnat tragi-cosnedia ca pe un hibrid. Majoritatea poeticelor au căutat însă compromisuri între textul lui Aristotel şi noile specii. Fireşte că minţile luminate ale secolului al XVIII-îea n-au putut păstra teoria sub această formă ţeapănă, chiar dacă îi acceptau canoanele; clasice. Voltaire, clasic în artă, autor a zeci de tragedii, înlătura vechea eroare, ce-şi avea rădăcinile chiar în versul lui Aristotel, în comparaţia dintre tragedie şi epopee. Faimoasa butadă a lui Voltaire care admitea ori ce gen în afară de cel plicticos, condamnă de fapt ierarhiile între genuri. Dintre cei doi principali teoreticieni ai clasicismului în Franţa acelui secol, La Harpe păstrează în definiţii rigiditatea şi morga caracteristică : „Definesc deci epopeea drept povestirea în versuri a unei acţiuni neverosimile, eroice şi intere- GENURI ŞI SPECII LITERARE 115 saute. Spun neverosimile, pentru că poetul epic nu e obligat să se conformeze adevărului istoric, ci doar verosimilităţii morale. Spun eroice, pentru că epopeea a fost consacrată de la început marilor subiecte... Spun interesantă"...1) Consecvent procedeului. La Harpe consideiră că un subiect cum e cucerirea Perului de către Pizarro, nu dă material de epopee, pentru că, deşi măreţ, nu e interesant. Dimpotrivă Marmon-tel, cleşi constrîns la definiţii de procedeul folosit — după cum se ştie „Elementele de literatură" sînt un dicţionar literar alcătuit din articolele publicate de Marmontel în Enciclopedie —■ se arată mult mai flexibil. Se apropie de ideia istoricităţii, de asemeni subliniază necesitatea pornirii de la faptele de literatură. Spre deosebire de artele supuse calculului, de la care Marmontel consideră că teoria precede practica, în artele în care domnesc geniul şi gustul, dimpotrivă, practica precede teoria"2). în Germania, militînd pentru o dramaturgie naţională, Lessing se războieşte cu canoanele lui Boileau, folosind argumente masive, ca' existenţa dramei shakespeariene. Dar nici Voltaire, nici Marmontel, nici Lessing nu contestă teoria genurilor ca atare. Dimpotrivă, Marmontel visează la „o poetică demnă da epoca noastră... un sistem regulat şi complet, în care totul să fie supus unei legi simple şi ale cărui reguli particulare să purceadă ca ramuri ale unui principiu comun" 3). Este aici o foarte interesanta năzuinţă spre rigoarea ştiinţifică în arsă, este însă şi o plină de riscuri ispită a mecanismului, a sistemului rotund. Asaltul principal împotriva teoriei genurilor aveau să-1 dea romanticii, în special cei francezi. O mare parte din prefaţa la jiCromwell" a lui Hugo dezbate cu vehemenţă chestiunea. De aici şi preferinţa în practica artistică pentru formele mai labile, pentru roman şi dramă. Războindu-se cu regulile exterioare şi arbitrare, subliniind împotriva reglementărilor formale, organi- *) La Harpe, Cours de litterature. Paris, Firmin Didot 1866, I. 59. 2) Marmontel, op. cit. IV, pag. 99. 3) Marmontel, op. cit. IV, pg. 100. citatea operei, unitatea ei internă, romantismul a reprezentat desigur un progres în înţelegerea problemei. Dar ideologia romantică e şi pe acest tărîm contradictorie. Şi aici se înfruntă romantismul cu bază filosofică idealistă şi cel critic, activ, înnoitor. Estetica metafizicienilor post-kan-tieni clin Germania a propus construcţii teoretice care prin exuberanţa lor romanti-co-idealistă l-ar fi nedumerit pa Marmontel dar i-ar fi mulţumit — poate — gustul pentru sistem. în „Filozofia artei" Schelling păstrează separaţia dintre genurile poetice şi deduce speciile prin ramificaţie, în funcţie de raportul subieativ-obiectiv. Dacă construcţiile estetice ale lui Shelling derivate din gîndirea lui filozofică nu sînt mai viabile decît această gîndire însăşi, monumentala estetică a lui Hegel pune o problemă mult mai complexă. Şi aici e izbitoare discrepanţa dintre construcţia idealistă şi excepţionala ascuţime cu care funcţionează metoda. Concepţia artei ca reprezentare sensibilă a ideii şi ca o treaptă inferioară în cunoaşterea ei — aparţine idealismului hegelian. Dar, în nenumărate observaţii asupra genurilor apare dialecticianul, dublat de cunoscătorul de artă. Nici un studiu asupra genurilor nu poate ignora estetica hegeliană. Epigonii lui Hegel au reţinut însă spiritul de sistem şi rigiditatea clasificărilor, funcţionând în vid. Din gîndirea materialiştilor premarxişti contribuţia lui Belinski e esenţială, atunci cînd e aplicată la specificul cîte unei specii, în special a romanului. O încercare de a apropia teoria genurilor de ştiinţă o face la sfîrşitul veacului trecut Brunetiere. încercarea e interesantă, dar nu prin analogiile — pînă la urmă foarte simpliste — pe care le stabileşte între speciile literare şi cele biologice. De altfel, aplicarea termenului de „evoluţie" la specii şi genuri, care putea părea îndrăzneaţă la 1892, nu mai supără azi pe nimeni, pentru că termenul de „evoluţie" şi-a pierdut ele mult înţelesul strict darwinist şi a dobîndit o accepţie mai largă. Dar e suficient să reamintim dq problemele principale pe care Brunetiere le distinge în evoluţia ge- 8* 116 SILVIAN IOSIFESCU nurilor: existenţa genurilor, diferenţierea lor, fixarea lor, modificările istorice şi factorii care-i modifică transformarea genurilor, în locul vechii teorii statice, apare isto-ricitatea, îmbinarea şi transformarea. Din acest punct de vedere, practica critică a acceptat ideea şi în măsura în care foloseşte conceputul de gen, îl discută în evoluţie, orientîndu-I însă în sensuri opuse, fie spre autonomia esteticului cum a făcut-o Thi-baudet — fie spre determinante social-is-torice cum procedează teoria marxistă a literaturii. Dar partizan al autonomiei esteticului, Brunetiere concepe de fapt anti-istoric evoluţia genurilor, care după el s-au dezvoltat printr-o dinamică internă. Făcînd abstracţie de conţinutul social-istoric, porneşte de la asemănări formale şi introduce în acelaş gen formaţii istorice eteroclite. Urmărind evoluţia romanului francez, el începe cu „la chanson de geste" medievală şi cu ciclurile Mesei Rotunde pe care Ie consideră drept străvechi romane de aventură. Caracterul ştiinţific se reduce astfel la terminologie. La el, ştiinţa nu este explicare, ci exclusiv descriere şi clasificare. Introducerea la „Evoluţia poeziei lirice" cuprinde un elogiu al clasificării. „S-ar putea arăta că nu există progres în ştiinţă, care să nu se fi tradus printr-un progres egal sau corespunzător al clasificării — şi nici nu există progres sau modificare a clasificării care să nu fi deschis ştiinţei noi orizonturi" 1. La antipodul lui Brunetiere care voia să fundeze teoria genurilor pe o ştiinţă concepută idealist, se situează Croce. în „Estetica, ştiinţă a expresiei şi lingvistica generală", apărută la un deceniu după „Evoluţia genurilor", Groce înlătură pur şi simplu problema. Opera de artă dînd cunoaşterea exclusivă a individualului, fiind expresie, deci activitate nu teoretică ci spirituală, conceptele ca şi factorii materiali oare o produc n-au ce căuta în estetică. După Croce, nu există deosebiri estetice legate 1) Brunetiere Evolution de la poesie lyrique en France au XIX siecle, Paris, Ha-chette, 1895 I, pg. 7—8. de diferenţele materiale dintre arte, pentru că expresia e internă. Teoriile speciale ale artelor se reduc la tehnologii, în afara esteticii. De asemenea, expresia fiind unică, pur individuală, ea poate fi izbutită sau nu, clar nu e comparabilă nici subsumabilă unor concepte de categorii sau genuri. Ca şi excluderea categoriilor estetice, — tragicul, comicul, etc — considerate tot drept prejudecăţi, refuzul de a lua în discuţie genurile e compatibil numai cu o estetică idealistă, anti-gnoseologică, pentru că cunoaşterea individualului pur nu mai e cunoaştere decît dacă ne jucăm cu cuvintele. Ruptura cu realitatea, cu experienţa artei este în cazul lui Croce şi mai evidentă. Mi s-a părut necesară această trecere în revistă a felului cum au fost concepute genurile în decursul timpurilor, pentru că ea explică multe din poziţiile care se încrucişează şi se ciocnesc astăzi la noi. Să nu mai vorbim de reziduurile scolastice pe care „Ştiinţa literaturii" — ambiţioasa construcţie a lui Mihail Dragomirescu — le-a lăsat în gîndirea şi practica multora. Acum zece ani mai apărea la noi o lucrare intitulată „Sinteze de istoria literaturii romîne" 1, care cu năzuinţe mai puţin ambiţioase decît arăta titlul, era mai mult un auxiliar didactic. Ea împărţea genurile şi speciile cu certitudini imperturbabile. Categoriile, subca-tegoriile şi sub-subcategoriila erau toate definite, repartizate cu opere. Să nu înlăturăm ou uşurinţă asemenea exemple modeste. Sînt foarte numeroase şi constituie o sursă prelungită de erori şi simplisms, propagate adesea de la catedră. Reziduurile scolastice nu pot justifica cî-tuşi de puţin neîncrederea, ignorarea problemei genurilor. Dacă accepţi că arta e modalitate specifică de cunoaştere nu a individualului pur, ci a generalului în individual, clacă nu izgoneşti din sfera artei factorii materiali care o produc, e imposibil să nu sezisezi că anumite diferenţe materiale au consecinţe estetice, implică posibilităţi specifice şi piedici. Nici un muzi- *) I. Mihăescu : Sinteze de istoria literaturii romîne, Buc. 1947. GENURI ŞI SPECII LITERARE 117 cian care-şi cunoaşte rudimentele meşteşugului nu va scrie pentru violoncel ca pentru vioară. In literatură, deosebirile dintre diferitele moduri de a folosi cuvîntul nu sînt atît de tranşante, de evidente ca deosebirile dintre timbrul ori registrul diferitelor instrumente. Dar practica literară descoperă diferenţele în reuşite şi în eşecuri. Cînd nu e altoit cu epicul, teatrul e lipsit de un povestitor care să pătrundă cu dezinvoltură în viaţa sufletească a personajelor şi s-o analizeze minuţios. Indicaţia scenică şi dialogul suplează în oarecare măsură lipsa, dar analiza directă nu e posibilă, în dramaturgia veche, auto-analiza personajelor era practicată prin monoloage şi aparteuri. Astfel de procedee prea artificiale — au fost în general părăsite. In „Straniul interludiu", O'Neill a încercat să compenseze această lacună a teatrului, folosind două feluri de replici rostite cu intonaţii deosebite. Unele sînt cele uzuale — dialogul propriu zis. Altele — o nouă variantă a aparteului — sînt autoexprimări ale personajelor, destinate printr-o convenţie să nu fie auzite decît de ele însele. Un corespondent al monologului interior din proză. Procedeul a izbit de la început prin artificialitate. A stimulat rjarodii — într-un roman al lui Linklater se descrie un spectacol în care gîndurile personajelor dintr-o piesă apar scrise cu creta pe tablă. Şi n-a găsit prea mulţi imitatori. El este însă semnificativ pentru tendinţa decadentismului burghez contemporan de a trata haotic genurile şi speciile. Trecînd în stadiul ştiinţific, studiul genurilor literare îşi schimbă perspectiva şi abandonează o serie de prejudecăţi în caro se împotmoliseră vechile teorii speculative. Pomindu-se de! la faptele literare şi nu de la un principiu speculativ, nu mai e vorba să se creieze sisteme rotunde, perfect articulate, finite. Ceea ce spera Marmontel, ceea ce în alt limbaj filozofic au încercat esteticienii germani, se baza pe înţelegerea statică a teoriei genurilor. In cadrul statismului metafizic, genurile şi speciile sînt date odată pentru totdeauna, singurele posibile, nemuritoare. Deduse dintr-un principiu, genurile şi speciile se postulau cu necesitate unele pe altele. Practica literară ne arată istoricitatea şi diversitatea genurilor, apariţiile, dispariţiile, combinările, modificările. Metoda pierde în simetrie, dar câştigă în adevăr. Ierarhia genurilor dispare odată cu schelăria sistemelor speculative. E o. eroare străveche care —; cu toate atacurile romantice — a avut viaţă lungă. Acum cîţiva ani superioritatea epicului faţă de liric părea multor critici incontestabilă. Trebuie remarcat că eroarea s-a repetat, inversată. Combătînclu-sa exclusivismul filo-epic s-au pus în discuţie mai toate poemele epice vaste şi s-a ajuns la exclusivism liric. Acelaşi lucru în ce priveşte puritatea genurilor, iluzie născută tot din spiritul de sistem. Dacă după Lessing, Schlegel şi Hugo, amestecul de specii devenise licit chiar pentru academismul manualelor, ideea de esenţă a genurilor, de puritate lirică ori epică a persistat. Dar puritatea chimică nu se întîlneşte decît în cazuri limită. Sînt rarisime poeziile lirice reduse la succesiune de impresii, fără momente narative, fără obiectivarea unei descrieri sau evocări, după cum la fel de rar e epicul lipsit de tonalitate afectivă. încă din 'epopeea antică, introducerea unei povestiri — a lui Ulise sau Aeneas — accentuează amestecul lirico-epic, fie că liricul apare explicit — horre-sco referens, spune Aeneas — fie că însoţeşte povestirea ca o tonalitate stilistică. Odată cu teatrul, se iveşte prima mare sinteză între epic şi liric — într-o formă calitativ nouă. Hegel a remarcat-o. Fiind altceva decît epicul sau liricul, teatrul reuneşte obiectivitatea, relatarea de fapte a primului, ou auto-exprimarea. Dar chiar fără să creieze genuri noi, istoria literară oferă multiple exemple de îmbinări între lirică şi epică. Tendinţa spre diversificare, ce se observă pretutindeni în evoluţia mijloacelor de expresie, face ca îmbinările acestea să se înmulţească progresiv în proporţii şi structuri variate. Ele apar la o cît de superficială 'comparaţie între poemele Măriei 118 SILVIAN IOSIFESCU Banuş, ale lui Eugen Jebeleanu sau Marcel Breslaşu. îmbinările de genuri — fapte de literatură — nu pot duce însă la negarea categoriei de gen, ca un ansamblu de trăsături bine caracterizat. Un lucru similar s-a în-tîmplat cu artele speciale, care de la începuturile istoriei lor cunosc cele mai diverse îmbinări, mergînd de la dans la oratoriu, operă şi la drama muzicală. îmbinările pot duce la o artă nouă, cu trăsături estetice distincte de cele ale artelor componente : cinematograful. Cine însă va mai putea pune cu seriozitate la îndoială specificitatea estetică a artelor ? Se pune întrebarea dacă la lista de erori pe care tinde să le izgonească cercetarea faptelor literare — alături de sistemele speculative, de ierarhia şi puritatea genurilor, nu trebuie adăugată însăşi deosebirea între gen şi specie. în practică, cei doi termeni sînt întrebuinţaţi adesea nediferenţiaţi. O observaţie făcută pe marginea unei liste de lucrări ştiinţifice propunea ca un studiu despre „reportajul ca specie literară" să fie reformulat „reportajul ca gen". Se vorbeşte frecvent de „genul scurt", de scenariul ca gen, etc. Ne îngăduie confuzia în denumire, de care, de altfel, în stadiul actual al terminologiei literare ne izbim adeseori —• să abandonăm distincţia ? Cred că ea corespunde unor diferenţe estetice uşor de observat. Deosebirile dintre genuri şi specii nu se reduc doar la gradul lor de generalitate. Speciile sînt realităţi istorico-literare imediate, în raport cu genurile, ele au o isiori-citate mai frapantă. Condiţiile în care se nasc sînt variabile ca şi durata existenţei lor. Tragedia şi comedia apar simetric din două faze ale ritualului dionisiac. Epopeia se încheagă din cântecele aezilor. Specii succesive sînt create în noi formaţii istorice. Evul mediu aduce speciile literaturii cavalereşti sau populare — de la „chansou de geste" la baladă, fabliau, soţie, mister. Odată cu Renaşterea, odată cu optica burgheză în artă, îşi începe romanul prodigioasa lui carieră. Procesul de formare a speciilor noi n-a contenit, fireşte. Înrudit cu memorialistica şi _ cu literatura de călătorii, reportajul literar e unul dintre nou născuţii cei mai robuşti. Decesul speciilor e Ia fel de cert ca şi naşterea lor; deşi mascat adesea de folosirea aceleiaşi denumiri pentru specii deosebite-în realitate. După cum a arătat Marx — epopeia antică e inseparabilă de miturile celor vechi, de un stadiu naiv în explicaţia cosmosului. Deşi a luat ca model vechea epopee, cea creştină, a lui Tasso sau Milton, e o specie deosebită. Tragediile greceşti, neo-clasice, ori „Tragedia optimistă" a lui Vişnevski au comun numai numele şi existenţa situaţiei tragice, cu semnificaţii foarte deosebite-în fiecare caz. Acelaş lucru, pentru comediile lui Aristofan, Goldoni sau Caragiale. Dar existenţa tragicului şi comicului nu poate unifica tipuri diverse de tragedii şi comedii, pentru că nu le e specifică. Tragicul sau comicul se pot întâlni în alte specii, în roman, meditaţie sau fabulă. Speciile se nasc în cadrul unei orânduiri şi sînt adesea legate intim de acea orânduire şi de o anumită clasă socială. Chiar istoricii literari cei mai puţin suspecţi de marxism, cum ar fi Lanson, subliniază legătura dintre trecerea spre romanul modem a romanului cavaleresc şi prezenţa mai marcată a burgheziei pe scena istorică. Sursele trubadureşti ale baladei sint la fel de indiscutabile. Tot astfel, cazanul cu aburi şi războiul automat s-au născut in raport cu dezvoltarea capitalismului. Dar ca şi uneltele industriale, uneltele artistice nu pier odată cu clasa alături de care s-au născut. Origina burgheză a romanului nu-1 face inoportun in socialism. Balade au scris şi Villon şi Robert Burns, iar în ultimii ani s-au scris la noi în număr destul de mare. Bineînţeles că o asemenea comparaţie cu uneltele industriale trebuie luată cum grano salis. Relaţiile sociale pot fi stimul sau frînă pentru dezvoltarea tehnicii şi a foiţelor de producţie în genere. După ce a contribuit la revoluţia industrială, burghezia ajunge să sa cramponeze în unele sectoare de o tehnică învechită, pentru a împiedica să coboare rata profitului. Dar dezvoltarea tehnicii nu comportă lupte ideo- GENURI ŞI SPECII LITERARE 119 logice legate de o unealtă sau alta. Televiziunea sau masele plastice nu stârnesc, singure, dispute pasionate. Pe cînd speciile literare sînt integrate în lupta ideologică prin intermediul curentelor, ajung să fie identificate cu curentele, apărate sau hulita ca atare. Ciocnirea dintre romantism şi clasicism s-a manifestat şi ca un război între dramă şi tragedie. Drama muzicală s-a propagat stîrnind entuziasm şi proteste tot atît de pătimaşe. Existenţa speciilor literare nu corespunde, deci, ou cea a formaţiei sociale înăuntru! căreia s-au născut. Deosebirile în durata existenţei unei specii sînt foarte mari. — De la Jodelle la tragediile lui Marie Joseph Chenier, sau ale epigonilor de la începutul secolului al XlX-Iea, tragedia neo-clasică franceză a trăit două secole şi jumătate şi se poate spune că în secolul al XVIII-lea n-a făcut decît să-şi supravieţuiască. Romanul a străbătut trei orînduiri şi şapte secole. Principala cauză a longevităţii speciilor pare a fi plasticitatea. Ca şi pentru formele stilistice, pentru tropi, pentru regulele prozodice, se remarcă în evoluţia speciilor drumul de la rigid la suplu. Speciile cu reguli severe, încorsetate în prohibiţii şi prescripţii, au sucombat mai curînd. E drept că poeţii se reîntorc periodic la sonet sau la rondel, că Arghezi, Maria Banuş, Jebeleanu respectă aceleaşi reguli pe care le-au respectat Petrarca şi Heredia. Dar e mai curînd un exerciţiu de concentrare, de auto-disciplină. Dacă urmărim cum a evoluat prozodia de la cea cantitativă la cea neoclasică, iar apoi la versul liber, dacă comparăm tragedia cu drama sau urmărim însăşi evoluţia dramei, sensul cleia rigid la suplu se impune. Create de un complex de factori istorici, speciile nu comportă de cele mai multe ori clare deosebiri de orclin estetic între ele. Singurele deosebiri cu adevărat certe sînt cele de ordin formal, apărute accidental, în anumite împrejurări istorice. Lucrul e evident pentru poeziile cu formă fixă — sonet, rondel, glosă — care se definesc prin anumite prescripţii formale destul de arbitrare, cu privire la numărul versurilor, Ia struc- tura strofică, la tipurile de rimă. Numai prin bizare acrobaţii speculative s-ar putea demonstra semnificaţia estetică a celor 14 versuri ale sonetului sau a celor 13 ale rondelului. Dar chiar speciile mai complexe — cum ar fi tragedia, pe de o parte, comedia sau farsa, pe de alta — se diferenţiază mai clar doar prin prescripţii şi interdicţii formale — unităţile, prohibiţia morţii pe scenă. Diferenţele estetice între specii foarte îndepărtate se reduc pînă la urmă la diferenţe între genuri sau între categorii estetice. După cum am văzut, comedia se deosebeşte de tragedie — în afară de norme formale, mai mult sau mai puţin arbitrare, prin categoriile estetice mai vaste cărora le aparţin — tragicul şi comicul. Dar aceste categorii se regăsesc în specii foarte diferite. Deosebirile estetice esenţiale între nuvelă şi dramă ţin de genurile diferite — epic şi dramatic. O semnificaţie estetică a speciei ca 'atare, nu întâlnim. Iar, cînd se încearcă diferenţierea între speciile înrudite — romanul faţă de nuvelă, nuvela faţă de schiţă, balada faţă de poemul epic ■— se ajunge tot la un criteriu formal care e lungimea. încercările de a se găsi baza estetică a unor diferenţieri născute şi abandonate dintr-un număr de cauze istorice, eşuează în arbitrar şi aproximativ. E suficient să trecem în revistă definiţiile din manualele de teoria literaturii. Genurile sînt concepte estetice cu grad mai mare de generalitate. Prezenţa lor în artă nu e o realitate istorică imediat perceptibilă. Categorii create prin grupare şi generalizare, reunesc specii care folosesc anumite modalităţi dominante de a trata mijloacele de expresie sau sînt legate, în cazul dramaturgiei, de consecinţele estetice ale anumitor condiţii materiale — reprezentarea scenică. Modalităţile specifice se răsfrâng în deosebiri estetice mult mai nete decât ântre specii. întâlnim categorii corespunzătoare şi în artele . plastice. Sonata, suita, simfonia, concertul apar şi se modifică în condiţii istorice variabile. O aceeaşi denumire serveşte pentru forme artistice diverse. Simfonia a avut la început sens de uvertură. Cu Philipp Ema- 120 SILVIAN IOSIFESCU nuel Bach, cu Stamitz şi ceilalţi compozitori ai şcolii de la Mannheim, simfonia îşi capătă structura cunoscută, în patru părţi. Opera se naşte din „sacra rappresen-tazione". Dar dincolo de apariţiile, dispariţiile şi modificările de specii muzicale, genul abordat —■ muzică orchestrală, instrumentală, vocală — implică anumite posibilităţi şi prohibiţii. Nici genurile muzicale nu rămîn separate. Odată cu Beethoven, în simfonia care părea pur orchestrală, pătrunde vocea. In mare, observaţii similare se pot face în pictură pentru portret şi natură moartă pe de o parte, ulei, acua-reală, grafică pe de alta. Fiecare gen compensează prin posibilităţi proprii domeniile pe care le poate aborda mai greu. Auto-exprimarea care dă liricului intensitate particulară, îi limitează cîmpul. Subiectul care îşi mărturiseşte impresiile nu poate avea obiectivitatea povestitorului. Registrul epic e cel mai vast, aproape nelimitat în timp şi spaţiu, trece de la faptele şi reacţiile exterioare, la cele interioare. Spre deosebire de liric şi epic, dramaticul nu poate reda scurgerea timpului. Faptele sînt relatate sacadat, fiind decupate pe momente şi tablouri. Dar intensitatea dramaticului e caracteristică. Nu numai prin prezenţa fizică a personajelor' care trăiesc acţiunea — căci aceasta e o însuşire a spectacolului. Ci prin concentrarea impusă de condiţiile materiale care-1 obligă pe dramaturg să selecteze momentele şi cadrul. Concentrarea contribuie astfel la intensificarea particulară a conflictului. Chiar în îmbinările de genuri, dominanta se păstrează. Romanul-dramă, de felul celor lui Dostoievski sau Emily Bronte nu e totuşi dramă şi nici poemul dramatic — epică. Desprinzând trăsături abstrase clin specii cu mare diversitate istorică, specificul genurilor se modifică în mai mică măsură. Principalele trăsături ale epicii, liricii sau dramaticului persisită în condiţii istorice foarte deosebite, aşa cum, într-un concept estetic mai general, sunetele lirei, monodiile Renaşterii şi poemul simfonic contemporan sînt toate muzică. Condiţiile materiale ale spectacolului s-au transformat mereu de la amfiteatrul antic, la scena eli-sabetană, iar azi la scena turnantă. Păstrând construcţia decupată caracteristică, teatrul contemporan păstrează şi registrul specific. E drept că în diferite piese de orientare formalistă se remarcă tendinţa de a ignora sau dilata pînă la vag acest registru. Eugen Ionescu —■ lonesco, după cum e cunoscuţi pe scenele pariziene — — practică de un deceniu un teatru de frondă. Se pot recunoaşte la el influenţe diverse, se pot recunoaşte suprarealiştii, Urmuz, comicul absurd anglo-saxon. Dar în mai toate cele şase piese cuprinse în volumul de teatru din 1954, revine ace-laş procedeu, simularea unei acţiuni în gama absurdului. Personajele îşi povestesc anecdote absolut incoerente, amintind de faimoasa fabulă a lui Urmuz („Cântăreaţa cheală"), simulează o recepţie fantomatică („Scaunele"), o lecţie („Lecţia") sau o anchetă poliţienească („Victimele datoriei"). Domneşte în aceste piese ficţionalismul artistic. Personajele se comportă ea şi cum ar fi personaje, ca şi cum ar trăi pe pămînt. Mişcîn-du-se însă într-un absurd total, în afară de timp şi de spaţiu, piesele acestea nu mai ,au nici una din posibilităţile şi limitările specifice teatrului, căci, de fapt, simulează a fi teatru. De altfel lonesco îşi intitulează cîte o piesă „pseudo-dramă". Generalitatea conceptului de gen nu-1 situează în afara istoriei. Aşa cum epicul şi dramaticul s-au născut odată cu tragedia, comedia şi epopeea, genuri noi apar odată cu ivirea unci' noi mijloace de expresie. Se vorbeşte insistent despre roman ca despre un „al patrulea gen". Iar dezvoltarea fotografiei în mişcare, care a creat cinematograful, a pus pare-se şi bazele unui gen literar nou, menit să adapteze literatura la mijloacele noii arte. S-a discutat mult în jurul scenariului cinematografic, clar faptul că are o specificitate bine marcată, că nu e reductibil la genurile cunoscute — e indiscutabil. Concepută astfel, teoria genurilor a abandonat caracterul normativ. Ea generalizează o experienţă existentă şi nu ridică bariere pentru viitor. Respectarea specificului este- GENURI ŞI SPECII LITERARE 121 tic al genurilor şi în măsura în care exista destul de clar — al speciilor — e cerută de nevoia coerenţei şi unităţii operei. O arata rezultatele la oare a ajuns tendinţa de a ignora specificitatea genurilor, de a amesteca anarhic în romantismul german — romanele lui Novalis sau Friedrich Schlegel sau în experienţe formaliste contemporane. Dar altoiurile cele mai diverse s-au practicat în toate artele şi dacă uneori au creat hibrizi, alteori au dus la formaţii estetice viabile. Romanul dramatizat — „Jean Barois" al lui Roger Martin du Gard — sau piesa cu ambiţia de a exprima, durata, scurgerea timpului, a lui Wilder pot părea artificioase, dar în viitor se pot concepe altoiuri mai intime între roman şi dramă. Vechea butadă — „e permis să violezi re-gulele, cu condiţia să le faci un copil", se aplică şi aici. Trăsăturile deosebitoare ale genurilor constituie în practică un avertisment împotriva acrobaţiei formaliste şi a haoticului, dar nu justifică închistările. Se întîmplă cu genurile şi speciile ceea ce se întîmplă cu celelalte mijloace de expresie. Creatorii şi curentele se dezvoltă res-peetîndu-le, luptîndu-se cu ele, modelîn-du-le, conrbinîndu-ile. Raportul dintre tradiţie şi inovaţie e şi aici, reciproc. PAUL GRANEA UNIVERSUL COMUNIŞTILOR In ultimele luni au apărut în publicaţiile literare semnale îmbucurătoare : scriitori făeînd parte din generaţii diferite, cu o personalitate bine conturată în ansamblul literaturii romîneşti contemporane, şi-au apropiat creaţia de universul comuniştilor prea puţin explorat pînă astăzi. Despre comunişti s-a vorbit mult, chiar dacă nu suficient, în proza ultimului deceniu. Activitatea lor ca participanţi la ansamblul vieţii sociale s-a situat în centru! unor opere valoroase cum ar fi : „Desfăşurarea", „La cea mai înaltă tensiune", „Pasărea furtunii", „Bărăgan" şi altele. N-am vrea, de asemenea, să negăm .aportul unor scriitori de valoare diferită, la definirea cadrului spiritual propriu comuniştilor, scriitori care au făcut operă de pionierat cu rezultate ce nu trebuiesc subestimate. Semnalele noi de care vorbim („Rădăcinile sînt amare" de Zaharia Stancu, „Nexus" de Petru Dumitriu, „Şoseaua Nordului" de Eugen Barbu), marchează neîndoielnic un progres simţitor în fixarea cadrului de viaţă a mişcării muncitoreşti. Credem că acest lucru se poate spune de pe acum, chiar dacă afirmaţia se întemeiază doar pe fragmente de mai mare sau mai mică întindere. Rîndurile de fală, aşa curn e şi firesc, nu au posibilitatea şi nu cuprind intenţia unor judecăţi ultime ; avem în faţa noastră puţine pagini din operele respective şi unele poate că nu definitive. Dar apariţiile a-mintile merită de pe acum o apăsată subliniere ,pe care ne grăbim a o întreprinde. Se poate remarca că în abordarea vieţii şi activităţii comuniştilor, cei trei prozatori au pus în cumpăna creaţiei resursele lor cele mai bune, acele resurse care le-au adus stima cititorilor din ţară, iar în ceea ce-1 priveşte pe Zaharia Stancu, şi de peste hotare. Constatarea depăşeşte limitele unei adeziuni spirituale, evidentă de foarte multă vreme ; ea semnifică familiarizarea cu un mediu şi un mod de existenţă implicînd valori moral-sociale superioare, familiarizare menită să deschidă perspectivele unei creaţii majore, să aducă contribuţia scriitorilor din ţara noastră la o temă cu largă circulaţie universală. Conform cu propria lor personalitate, artistică, scriitorii citaţi investighează lumea comuniştilor din unghiuri de vedere diferite. Au fost aduse în scenă forţe sociale care alcătuiesc, în principal, acest univers. Zaharia Stancu şi Eugen Barbu şi-au axat scrierile pe destinele oamenilor muncii de la oraş ; Petru Dumitriu este preocupat de prezenţa intelectualităţii în rîndurile partidului. Observaţia are însă un caracter prea general şi de aceea apare imediat necesitatea unor disocieri, mai ales în ceea ce priveşte creaţia primilor doi prozatori. „Rădăcinile sînt amare" şi fragmentul din „Calea Negustorilor" („Şoseaua Nordului") se plasează în acelaşi mediu. Licu Oroş, GavriJă Toduţă, Marişca Balint, pe de o parte, şi Mareş, Dobre, Dumitrana pe de altă parte, aparţin prin profesie şi mod de viaţă proletariatului. Angajarea ior totală în activitatea de partid, ţinuta lor mo- UNIVERSUL COMUNIŞTILOR 123 rală, preocupările constante, sînt rezultatul poziţiilor de clasă, dublate de o matură conştiinţă politică. Pentru ei nu există posibilitatea de acomodare cu ordinea veche, nu există un drum înapoi. Tn virtutea unor legi inexorabile, ei sînt obligaţi să-şi desfăşoare existenţa într-o permanentă şi tăioasă confruntare cu duşmanii aflaţi de cealaltă parte a baricadei. Pînă aici există o identitate obiectivă de drumuri şi ţeluri pe care ambii prozatori n-au putut şi n-au trebuit s-o evite. Dar şi în „Rădăcinile sînt amare" Zaha-ria Stancu continuă, într-un anumit fel, poezia aspră şi gravă a satului, aşa cum în „Calea Negustorilor" Eugen Barbu se dovedeşte în continuare un citadin. Licu Oroş aduce cu sine o întreagă atmosferă, răspîndeşte în jurul lui aromele tari iale codrilor sălbatici din munţii Maramureşului de unde descinde la oraş, ca prim reprezentant al unei generaţii cu rădăcini adînci în satul romînesc. Forţa lui, încordarea uriaşă a fiinţei sale, îi conferă o anumită valoare simbolică în mişcarea poporului nostru spre progres. Oroş nu este singurul personaj care transmite romanului poezia satului romînesc. Autorul readuce şi aici, la modul autobiografic, amintirile lui Darie, smulse adesea din satul natal. N-am vrea ca observaţia să fie greşit înţeleasă. Licu Oroş rămîne fără îndoială unul din reprezentanţii clasei muncitoare din ţara noastră, chiar dacă în ţesătura făpturii sale sînt încă evidente firele unei proaspete descendenţe ţărăneşti. El este un reprezentant al proaspetelor generaţii de proletari, ieşiţi din mediul ţărănesc. Mareş, şi mai ales Dumitrana din „Calea Negustorilor" sînt oamenii uzinei. Reflexivi în acţiune, fără complicaţii inutile, mergînd spre ţel cu naturaleţe, ei prefigurează un alt mediu, cu o problematică acut proletară. Ambianţa celor două romane este cu totul diferită, chiar dacă pentru „Calea Negustorilor", afirmaţia este sprijinită de puţinele fragmente publicate pînă acum. Despre autorul lui Desculţ însă se poate spune că a reuşit, după părerea noastră, ceea ce se cheamă „un tur dc forţă" : cu mijloacele specifice -artei sale, s-a apropiat de un univers foarte diferit de cel familiar lui, iar şansele de reuşită se întrevăd mari Ca şi „Desculţ", „Rădăcinile sînt amare" a intuiţionismului bergsonian în literatura noastră. „Admirator fervent al lui Marcel Proust, Camil Petrescu a încercat să explice principiul absolut nou pe care romancierul francez îl aducea în literatură 'acum 40 de ani ; principiul bergsonian al intuiţiei, al privirii în noi înşine; el arăta că nu putem cu- noaşte nimic in mod absolut decît răsfrîn--gîndu-se in noi înşine, decît întoreînd privirea asupra propriului nostru cu. Influenţat .atît de Bergson, cît şi de filozoful german Husserl, i se părea că a găsit drumul care duce la adevăr". Există în publicistica filozofică a lui Camil Petrescu o anume fervoare pentru unele teze idealiste, de felul celor puse în circulaţie de filozoful german Husserl. Cînd cineva scrie astăzi despre opera lui Camil Petrescu, nu 'poate ignora faptul că autorul Tezelor şl antitezelor a făcut concesii diferitelor curente filozofice burgheze fie că acestea se numeau fenomenologie husserliană sau structuralism dilthey.an. Despre „Un om între oameni", ca în general despre activitatea scriitorului după 23 August, tov. Despina Teodorescu n-a simţit necesar să vorbească într-un articol care-şi propune să cerceteze mijloacele de creaţie în opera lui Camil Petrescu. Ca un detaliu nu ne putem opri de a oferi cititorului o astfel de „nutritivă" observaţie: „Şi mai gîndiţi-vă la momentul în care-descrie dejunul lui Fred cu cei doi scriitori, în care apar detalii uluitoare, (s.n.) cu privire la esenţa, culoarea, estetica sosurilor în farfuriile de restaurant („lntr-o după amiază de august"), amănunte care te-captivează prin justeţea şi veridicul (s.n.)i din ele." Şi pentru a nu exista nici un fel de dubiu asupra opiniilor sale, autoarea ţine să sublinieze în concluzia articolului : „Este un înoitor atît prin metoda introspecţiei, cît şi prin inversarea ideii de timp, prin metoda desăvîrşită de dînsul de a crea eroi absenţi din planul acţiunii. Alături de G. Călinescu, este maestrul romanului, în afară de canoanele obişnuite, aşa cum anunţă profetic Ibrăileanu în anii 1927—28 că va fi romanul viitorului". Iată prin urmare că după ce realismul socialist s-a afirmat în literatura noastră ca singura metodă capabilă să oglindească transformările revoluţionare de la noi, se mai găseşte cineva să considere că la baza unor opere literare contemporane mai pot sta metoda introspecţiei, „inversarea ideii de timp", şi „eroi absenţi din planul ac- TENDINŢE NESĂNĂTOASE ÎNTR-O PUBLICAŢIE LITERARĂ 149 •ţiunii". Cît despre citarea lui G. Călinescu drept celălalt maestru al romanului modern, aşa cum îl înţelege autoarea, emancipat de „canoanele obişnuite", ne miră că iov. Despina Teodorescu, cunoscută cititorilor pentru probitatea sa ştiinţifică din articolele anterioare, omite faptul că „Enigma Otiliei", este un roman de evidentă factură balzaciană. Ca şi proza, poezia din acest ultim număr al „Olteniei literare" îşi revendică o paternitate nu prea lăudabilă. Sînt prezente izolarea blazată, invocaţii mistico-ide, exaltări stranii cu strămoşi şi glie. Emil Mânu mărturiseşte : Vreau iarna Iui Horaţiu cuminte şi dulceagă In camera cu focul şi vinul de-o potrivă Şi-n liniştea, adîncă a cărţilor din stivă 'Să regăsesc a lumii întindere-ntreagă. Cum să comentăm această livrescă dorinţă de refugia ? Am dori să-i mai spunem lui Emil Mânu că iernile „cuminţi" şi „dulcege" n-au fost niciodată iubite de •poetul latin. Ilie Tudor narează în felul acesta : /s aiiiea de cintat' în satul Unde prunci de foame nu suspină. Unde nu mal e stăpîn bogatul Unde prînzu-l prînz şi cina-i cină. Surprinzătoare prin atîtea locuri comune sămănătoriste sînt versurile semnate Ion Cănăvoiu. După ce „Un glas străbun" urcă ,.din glie" în frunza „plopului înalt", declamă sentenţios : Noi am rămas purtînd spre creste Făclia visului măreţ. pentru ca după aceea să urineze imperativul : Să smulgem vremilor aceste Ce-i mal frumos şl mal de preţ. şi, în sfîrşit: Şl-aiît cît frunza încă bate In plopul profilat pe cer, Ştiu că din vremi îndepărtate Străbunii tot mai mult ne cer. Poezia este intitulată „Dorinţă". Despre ce dorinţă e vorba? Acelaşi Ion Cănăvoiu atribuie în „Toamna amintirilor" un sens mistic operei maestrului Mihail Sado-veanu, pe care îl numeşte ireverenţios „moşii" Sadoveanu. Versuri ca : Şl cînd cocori în seri albastre Plutesc firav spre ţărmul mării Purtînd deasupra frunţii noastre Triunghiul blnecuvîntării... sînt parcă reproduse din paginile „Ramurilor" sămănătoriste. Ştim că există multiple şi importante probleme ale actualităţii care trebuie să fie prezente în literatură, că există de asemenea forţe care să realizeze -aceasta. E aproape neverosimil însă ca într-o etapă în care exigenţa redacţiilor şi cititorilor se dovedeşte din ce în ce mai mare, într-o publicaţie ca „Oltenia Literară" să apară lucrări ca acele despre care a fost vorba aici. Publicarea acestora credem că e foarte departe de a fi necesară, dimpotrivă ea nu poate decît să deservească. PUNCTE DE REPER BRUTUS REÎNARMAREA LITERARĂ lntr-un studiu apărut în Republica Democrată Germană sub titlul de mai sus, criticul Giinther Cwojdrak, redactor al revistei „Neue Deutsche Literatur", înfăţişează cititorilor unul din aspectele militarismului din Germania Apuseană, şi anume pe cel literar, a cărui amploare mereu crescîndă, reprezintă o reală ameninţare a ideii de pace. Reînarmarea literară a început ele fapt în Republica Federală, cu mult înainte de organizarea unui servici militar obligatoriu. Încă în 1947, fostul general nazist Haider, publicase o carte ce purta pe copertă fotografia lui Adolf Hitler, şi în ale cărei pagini autorul atribuia pierderea războiului, exclusiv incapacităţii personale a „Fiihrer"-ului. Cartea, apărută cu autorizaţia trupelor de ocupaţie americane şi tipărită pe hîrtie pusă la dispoziţie tot de acestea, atinsese un tiraj deosebit de mare pentru epoca aceia, în care alţi autori, scriitori de vază, nu reuşeau să-şi publice operele din pricina greutăţilor economice în care se găsea încă ţara. După constituirea Republicii Federale în 1949, deci la numai patru ani de la prăbuşirea dictaturii hitleriste, o parte din foştii ideologi şi teoreticieni ai Reich-ului, au socotit că-şi pot din nou exprima părerile şi —• sfioşi la început, apoi din ce în ce mai îndrăzneţi — au aruncat pe piaţa literară o serie de lucrări menite să justifice cel de al doilea război mondial, şi în acelaşi timp să pregătească terenul pentru un al treilea. De această beletristică militaristă dintre anii 1950—1956 se ocupă Giinther Cwojdrak în studiul lui. Fără pretenţia de a zugrăvi un tablou complect, el indică doar tendinţele principale, ilustrîndu-le cu citate. Se mărgineşte să menţioneze operele făţiş instigatoare, căci discutarea romanelor al căror substrat militarist nu apare decît în urma unui examen mai amănunţit, ar depăşi cu mult cadrul acestei lucrări de numai 108. pagini. Mulţi dintre scriitorii menţionaţi de Giinther Cwojdrak, sînt vechi „specialişti", ca Hans Grimm —• autorul acelei vestite încercări de justificare a agresiunii: „VoiIc ohne Raum" (Popor fără spaţiu) — care la numai câţiva ani după sfârşitul războiului a avut îndrăzneala să bagatelizeze ororile regimului hitlerist şi să le înfăţişeze chiar ca pe „o necesitate europeană". Nici Edwin Erich Dwinger, care se specializase de cîteva decenii într-o literatură grosolan anticomunistă pentru uzul micii burghezii, nu s-a lăsat prea mult aşteptat, şi nici Werner Beumelburg, apologetul primului război mondial şi al eroicei politici wilhelmiene. In jurul acestor corifei ai genului, s-au mai grupat printre alţii şi un număr de foşti ofiţeri, care, smulşi din viaţa lor tihnită si azvîrliţi direct în vârtejul războiului, au încercat să găsească măcar ulterior vreun sens acestei jalnice aventuri. Toate romanele produse de numiţii scriitori au cîteva trăsături comune : glorificarea aventurieriului-soldat (Landsknecht), ru-manticizarea războiului, înjosirea morală şi rasială a adversarului, tăinuirea înfrîngei-il şi în cele din urmă aţîţarea la un nou război. Este de la sine înţeles că antico- REINARMAREA LITERARA 1L1 musnisimul şi antisemitismul ocupă locuri de trunte în această literatură, şi că se tăgăduieşte pe cît cu putinţă vinovăţia imperialism ului h; tlerist şi crimele de război. Merită relevată analogia dintre beletristica militară şi literatura memorialistică a foştilor generali hitlerişti, precum şi a tehnicienilor din Statul Major, cea dintîi fiind însă cu mult mai importantă, din pricina efectului întins şi dăunător pe care-1 exercită tocmai asupra tineretului chemat acum la arme. Sute de mii de tineri sînt siliţi să se îndrepte astăzi spre cazărmi, influenţaţi de un Hans Grimm sau Edwin Dwinger, de un Beumelburg sau Erich Kern. Au citit o literatură compusă dintr-un amestec de ură şi dorinţă de răzbunare, li s-au prezentat grozăviile trecutului într-o lumină eroică, şi în acelaşi timp, ca pe un viitor posibil şi vrednic de a fi cucerit. Figura centrală a acestor romane, este mai întodeauna „Landsknecht"-ul, soldatul care trăieşte războiul ca pe o frîntură de actualitate, fără legătură cu trecutul sau viitorul, şi fără vreun înţeles. El nu apare ca un exponent al naţional-socialismului, ci ca un brav cetăţean obiectiv, care-şi permite chiar să înjure uneori pe „cei de sus", sau să se mire de „rosturile ciudate ale acestei lumi", dar care în corectitudinea lui teutonă, execută întocmai ordinele primite, ori care ar fi ele. Fără să raţioneze vreodată, el acţionează instinctiv, bineînţeles pe baza unor instincte sănătoase, robuste, pe care i le conferă superioritatea lui rasială. Nutreşte un dispreţ total pentru umanism, şi nu admiră decît forţa. Autorii au deplină înţelegere pentru brutalitatea lui, dar fiind că orice brută are şi ea uneori nevoie de o pauză ca să respire, aceşti so,ldaţi-„eroi" au compensaţii sufleteşti, exprimate prin cîte o pornire de sentimentalism, care se intercalează pe alocuri, capabilă să mişte pînă la lacrimi o domnişoară de pension. Desigur că nici unul clin ei nu-şi pune întrebări în legătură cu războiul : pentru fiecare războiul este un fenomen natural, ca ploaia sau zăpada. Morala, raţiunea, demnitatea omenească, sînt „idei învechite ale umaniştilor cu capete ţuguiate", iar brutalitatea şi lipsa de scrupule reprezintă „vitejia şi împlinirea datoriei pînă la capăt". Al doilea aspect subliniat de Cwojdrak este tendinţa de a prezenta războiul drept marea aventură — posibilitatea de a ajunge în situaţii pe care viaţa de toate zilele i le refuză omului de rînd : onoruri, prăzi, cuceriri sentimentale. Sînt şi aspecte tragice în literatura aceasta, dar nu cele provocate ele barbariile hitleriste, nu Ora-clour sau Auschwitz şi miile de cămine pustiite. Despre ele nici nu se vorbeşte, căci nu reprezintă „adînca şi adevărata tragedie germană", pe care o găsim în schimb în romanul lui Erich Dwinger „Cînd se rup zăgazurile", unde autorul epuizează un întreg volum, pentru a descrie „tragedia moşierilor din Prusia răsăriteană, siliţi să-şi părăsească ţinuturile natale". Iată o mostră : „Cînd Bellmann sfîrşi ele vorbit, Ples-kow spuse încet : Dumnezeule, ce Cultură e pe cale să fie distrusă, cum se surpă totul aici ! Peste cîteva zile doar, se vor lăfăi pe aci polonezii... şi poate că printre ei va fi şi un ofiţer care să le acompanieze răcnetele la pianul acesta. Oare ce se petrece în sufletul unui astfel de instrument, Bellmann, cînd după treizeci de ani de cultură clasică germană, i se întîmplă astfel de lucruri ?" Datorită lui Dwinger, avem posibilitatea — după cum spune Cwojdrak — să aflăm nu numai ce se petrecea în sufletul moşierului Dietrich von Pleskow atunci „Cînd S-au rupt zăgazurile", ci şi în sufletul unui pian german care, după treizeci de ani de cultură avea să cadă deodată în mîinile concetăţenilor lui Chopin. * în nici unul din romanele acestui curent, nu se pierde prilejul de a releva superioritatea soldatului german asupra oricăruia dintre adversarii lui. Ruşii, francezii, americanii, toţi sînt primitivi, superficiali, murdari, într-un cuvînt, în directă opoziţie cu civilizaţia şi destoinicia germană. în ceea ce priveşte antisemitismul, nici nu se risipise bine fumul crematoriilor din Au- 152 BRUTUS schvvitz, nici nu-şi revenise încă omenirea din impresia groaznică produfă de asasinarea milioanelor de evrei, cînd Hans Grimm s-a grăbit în 1948, să găsească cuvinte de scuză pentru asasini, ba să şi pună la îndoială autenticitatea faptelor. Răspunzând unui discurs radio-difuzat al arhiepiscopului de Canterbury, Grimm caută să explice evenimentele : „...antipatia crescîndă a englezilor faţă de germani la începutul acestui secol, prezintă multe analogii cu antipatia nutrită de germani faţă de evreii răsăriteni care intrau în număr din ce în ce mai mare în ţară..." Atîta doar, că nimeni nu-şi aminteşte ca englezii să fi asasinat cu sînge rece cîteva milioane de germani, din antipatie. Urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război este, după Grimm, „o măsură datorită setei excesive rle răzbunare a evreilor", căci nu soarta acestora o deplânge scriitorul, ci pe cea a ucigaşilor lor. Două teze principale pot fi regăsite în acest sens la "Grimm, la Dwin-ger, Ja Hans Venatier şi toţi ceilalţi : a) antisemitismul nici n-a existat; b) dacă a existat, atunci numai din vina evreilor. Nici unul dintre susmenţionaţii scriitori n-a auzit âs lagărele de concentrare, de noaptea ele cristal sau de cuptoarele:; de la Auschwitz. Desigur că o literatură care preamăreşte iunkeiii din SS pentru calităţile lor morale •Şi găseşte circumstanţe atenuante criminalilor de război, nu poate decît să atace şi să calomnieze pe toţi cei ce au luptat împotriva lui Hitler, pe antifascişti. Zeci de documente au dovedit de la sfârşitul războiului şi până acum, atitudinea activă luată de nenumăraţi germani împotriva dictaturii hitleriste. Bărbaţi şi femei, comunişti şi creştini credincioşi, reprezentanţi cinstiţi ai burgheziei, intelectuali pătrunşi de ideile umanismului, ofiţeri superiori şi diplomaţi, au fost prezenţi în rîndurile mişcării de rezistenţă plătind adeseori cu libertatea şi uneori cu viaţa. Dar noii apostoli ai militarismului n-au auzit de aceştia, şi nici nu vor să ia cunoştinţă postumă de existenţa lor. Anumite cercuri clin conducerea de atunci şi de acum a ţării, sînt direct inte- resate în această trecere sub tăcere. Astfel se explică faptul că Hans Grimm scria în 1954 : „...pentru ca revoluţia din 1933 să fi putut reuşi în Germania — avînd de altfel consimţămîntul legal al poporului — era necesar ca adversarii făţişi ai regimului să fie reduşi temporar la tăcere, ceea ce nu se putea obţine decît prin internarea lor în lagăre. Lagărele primilor ani nici nu păreau să fie prea aspre, iar detenţia nu era de lungă durată, şi în nici un caz însoţită de foamete sau chinuri". Apoi, în continuare : „Printre persoanele cunoscute de mine personal, n-au fost reţinute în lagărele de concentrare pînă în 1938, decît poetul Wiechert, şi un tînăr din satul meu, un element asocial. Ernst Wiechert a fost arestat din pricina unei reflecţii foarte ne lalocul ei, rostită faţă de un colector al „Ajutorului de iarnă"... Detenţia lui a fost de scurtă durată, era liber să facă tot ce dorea, iar îndată după eliberare a apărut în calitate de invitat la congresul poeţilor organizat die Goebbels la Weimar. Fără îndoială însă, că perioada internării a subminat moralul acestui om, care fusese întotdeauna foarte susceptibil şi încrezut". Care va să zică, scriitorul catolic Ernst Wiechert a fost arestat din pricina unei reflecţii „nelalocul ei", a făcut în lagăr tot ce a vrut, iar- de la Buchenwald s-a dus direct la Weimar, proaspăt, odihnit şi cu orizonturile simţitor lărgite. Minciunile acestea îşi găsesc răspunsul în însăşi povestirea lui Wiechert „Pădurea morţilor", în care autorul zugrăveşte durerile, lupta şi rezistenţa din lagărul de la Buchenwald. Nicăieri în descrierile de război, nu găsim oraşe bombardate de germani, case jefuite şi arse, oameni deportaţi. Dimpotrivă. Citindu-1 pe generalul Guderian sau pe Hans Grimm, aflăm că trupele germane au fost primite cu entuziasm în regiunile cotropite, că populaţia băştinaşă se înghesuia să-i ospăteze, iar tinerele fete abia aşteptau să fie trimise la muncă în Germania. în cartea „De ce? — De unde? — Dar încotro?", Grimm scrie : „...lucrau mulţi străini aici, ucraini-em", francezi, ruşi, şi toţi erau bine hrăniţi, se simţeau bine la noi şi sc plimbau REINARMAREA LITERARA 153 duminica veseli prin sat, ca în timp de pace..." „înţelegători" şi „plini de omenie" faţă de prizonierii lor, hitleiişti le creau condiţii da viaţă într-adevăr idilice. In schimb, adversarilor li se atribuie toate bestialită--ţile şi ororile pjosibile, ca bunăoară în romanul! lui Dwinger „Cînd se rup zăgazurile", roman care a plăcut atît de mult anumitor cercuri, încît coperta cărţii poartă următoarea notă: „Institutul pentru studiul păcii, şi al înţelegerii între popoare (o organizaţie creată de ONU, UNESCO, „Mişcarea Europeană", Institutul Hoover, Universitatea Harward şi „Cruciada pentru un guvern mondial") a recomandat tuturor bibliotecilor o colecţie de 80 de cărţi, în care alături de operele lui Croce, Ortega y Gas-set, Piussel, Koestler, Orwell, Silone şi Jaspers, figurează şi acest roman a lui Edwin Erich Dwinger. * Vina războiului n-o poartă nimeni : nici marele trusturi industriale, nici generalii care — dacă Hitler ar fi vrut să-i asculte ! — ar fi salvat Germania, nimeni decît însuşi Hitler. Toate eforturile unor scriitori ca Grimm, Dwinger, Beurnelburg sau Et-tighofer, se îndreaptă spre reabilitarea armatei germane, meirgînd în acest sens mînă în mînă ou afirmaţiile foştilor generali Guderian sau Speidel. In cronica sa de război „Ani fără îndurare", Beurnelburg scrie: „...anul acesta iarna se lasă mult aşteptată. Acum doi ani, cînd germanii vroiau să cucerească Moscova, era mult mai grăbită, începuse cu o perioadă îndelungată de np-i'oaie care împiedicau înaintarea tancurilor noastre. Acum, iama e iarăşi de partea ruşilor, căci perioada noroaielor e atît de scurtă, încît abia provoacă vreo întîrziere în înaintarea lor". De această alianţă între iarnă şi Armata Roşie, cauză principală a eşecului german (!) se plînge şi fostul general Guderian, caro în memoriile lui „Amintirile unui soldat", justifică retragerea trupelor de sub comanda lui prin „...toamna excepţional de ploioasă, urmată de o iarnă cu —35°, apoi de o vară .uscată, an timpul căreia praful pătrundea în tancuri, înţepenindu-le". în faţa acestei coaliţii meteorologice, Guderian a fost desigur nevoit să se retragă. Dar , nu numai armatei îi sînt consacrate încercările de reabilitare, ci însuşi regimului hitlerist, căci Grimm nu se sfieşte să scrie : „Din propia mea experienţă, nu-mi pot aminti ca din anul 1933 şi pînă la război, să se fi comis vre-o faptă cu adevărat rea, în afară de afacerea Rohm şi de dureroasa noapte de pogrom... Intre anii 1933 şi 1939, s-a făcut la noi mai mult pentru sănătatea poporului, pentru îngrijirea mamei şi a copilului, şi pentru ajutorul reciproc, decît se făcuse vreodată, ba am putea chiar spune — mai mult ca în oricare altă ţară." Nici Dwinger nu se lasă mai prejos. Să-1 auzim pe unul din eroii romanului „Fii rătăciţi" : „...Apoi îşi puse de o parte gamela şi spuse : —■ Dar am simţit frumuseţea muncii şi buna organizare a timpului liber. Mai erau şi detaşamentele de muncă, care i-au împiedicat pe băieţi să devină haimanale. Aveam un salariu corespunzător muncii mele, şi prin priceperea mea puteam să avansez. Şi apoi eram bine văzut, cleşi simplu muncitor." Pînă şi cel care a copleşit poporul german cu toate aceste fericiri, Hitler, ne este prezentat de Hans Grimm ca un inconştient „...un psihopat care sub influenţa emoţiilor se lăsa adeseori antrenat la excese verbale", dar care avea „...o genială viziune a viitorului", căci „...unicul scop al lui Hitler era să apere cu orice preţ Germania şi întregul Occident de năvălirea răsăriteană, care ameninţa cu distrugerea rasei şi însăşi fiinţa Apusului". Dovada „genialităţii" vizionare a lui Hitler, se găseşte după aceşti autori, în însăşi continuarea politicii lui de către forţele NATO-ului, afirmaţie care dezvăluie — conştient sau inconştient— ţelurile acestei organizaţii agresive. „Popoarele Europei par să se trezească", scrie Beurnelburg. „Pentru prima oară, Hitler apare ca executantul unui deziderat european comun". Astfel, agresiunea împotriva Uniunii Sovietice i se pare scriitorului cea mai bună soluţie pentru aplanarea conflictelor dintre ţările vest-europene. Glorificarea războiului 154 BRUTUS hitleris't, impune în mod logic un nou măcel, la care autorii menţionaţi îndeamnă cu fiecare cuvînt scris. Totul nu este decît aţî-ţare la un atac împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor socialiste. „Trebuie să avem curajul să începem un război preventiv", spune căpitanul Osthoff, unul din eroi lui Dwinger. „...dacă nu vom avea acest curaj, atunci sîntem pierduţi, atunci viitorul nostru şi al întregii omeniri va fi comunismul..." Pustiirea atomică îi apară lui Dwinger preferabilă unei lumi care se îndreaptă spre comunism, iar dorinţa de a colabora în acest scop cu militarismul american, nici nu este ascunsă. Tot în cartea lui Dwinger, căpitanul Osthoff spune : „De aceea nu trebuie să lăsăm arma din mînă, şi nici din suflet ! Trebuie s-o mai pornim odată, n-avem ce face... N-au decît americanii să stăpânească după aceea lumea, puţin îmi pasă..." Şi pentru a nu ne lăsa nici o îndoială în privinţa intenţiilor anumitor americani, iată şi reacţia unui căpitan din armata S.U.A., căruia îi sînt prezentaţi câţiva foşti membri ai SS-ului : „O, exclamă căpitanul, foarte buni soldaţi ! O să avem nevoie de ei, credeţi-mă. Nu mai sîiitein atît de proşti ca în '45..." Cu acest citat, Cwojdrak încheie lista exemplelor, îndeajuns de grăitoare. Judecată după criterii estetice, literatura pusă în slujba restaurării militarismului german este în cea mai mare parte de un nivel atît de scăzut, încît alunecă adeseori în ridicol. Stilul folosit e deobicei comun, limbajul aşa zis naturalist, greoi, împănat pe alocuri cu sclipiri de umor cazon şi cu dulcegării sentimentale. Aceşti scriitori care prin operele lor vor să contribuie la educarea tineretului german într-un spirit revanşard, falsificîn-du-i imaginea trecutului şi zugrăvindu-i un viitor desumanizat, excelează şi printr-o lipsă completă de talent literar. Dar în schimb sa bucură de sprijinul cercurilor conducătoare, reuşind să acopere adeseori cu vocile lor discordante, glasurile scriitorilor de bună credinţă, care întâlnesc nenumărate piedici în încercările lor de a atrage atenţia marelui public asupra primejdiei reînvierii fascismului, dar nu dezarmează pentru aceasta. MISCELLANEA NIŞTE LĂMURIRI CARE MAI MULT ÎNCURCA Apariţia unei antologii de traduceri din poezia universală trebuie să împlinească, pe lîngă calitatea tălmăcirii, o cerinţă esenţială, şi anume selectarea principială a lucrărilor. Trebuiesc oferite publicului cititor cele mai valoroase opere cu un adine conţinui uman şl combativ, ale marilor poeţi al lumii. E necesar de asemeni, ca cititorii să fie informaţi în mod judicios, prin scurte dar substanţiale note critice, despre valoarea estetică şi socială a fiecărui poet. Aceste note trebuiesc redactate conform unei riguroase şi principiale reconsiderări a valorilor literare din trecut. Fără aceste deziderate nu poate fi concepută o ediţie antologică de poezie universală- Totuşi, ele au fost cu totul Ignorate de către Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, atunci cînd a publicat culegerea „Din lirica universală" în tălmăcirea lui Lucian Blaga. Asemeni unei oglinzi convexe care are proprietatea de a micşora dar şi de a preciza şi conglomera imagini, postfaţa ediţiei menţionate, purtînd titlul de „Indice de nume" — semnată de Lucian Blaga — reflectă şi principiul după care au fost selecţionate de către traducător poeziile antologiei. In succintele caracterizări dedicate unor poeţi cu o fizionomie ideologică şi estetică contradictorie (Poe, Verlaine, Rilke, Blake) în care conţinutul uman este uneori alterat de viziuni anti-reallste sau mistice, autorul relevă numai elementul mistic — consemnat cu o neutralitate binevoitoare. Altor poeţi, apologeţi programatici al estetismului (Vaiery, Ştefan George) li se semnalează, cu aceeaşi Impasibilitate caracterul „Intelectuallsl şi „formalist" al poeziei lor, fără a fi formulată cea mai palidă rezervă critică. Poeţilor militanţi a căror operă este cu. adevărat revoluţionară (Lorca, Adu) nu li se subliniază nici o clipă nobila semnificaţie ideologică a liricii lor „justifieîndu-se" astfel indirect alegerea unor poezii puţin semnificative pentru orientarea de ansamblu a. operei fiecăruia dintre el. Eronate sau denaturate aprecieri Istorico-llterare se fac la adresa lui Li-Tai-Pe, Ronsard, Palarnas. Marii clasici ui literatura germane şi ruse : Goethe, Schiller, Puşkin, Lermontov, nu se bucură de nici un fel de caracterizare. Vom explica din „Indicele de nume" : La Edgar Poe se elogiază „elementul straniu şi muzical", aprecierea oprindu-se aşa dar la aspectele exterioare, formale. Nu se relevă lirismul său de profundă rezonanţă umană, dramatismul vibrant al acestui lirism. Despre Rilke se afirmă cu „obiectivitate" că are o „orientare mistică", fără ca această caracterizare să fie însoţită de cea mai vagă luare de atitudine. In schimb nu se pomeneşte nimic despre rara sensibilitate şl fineţe în surprinderea celor mal diverse stări ale sufletului omenesc care caracterizează partea valoroasă a liricii lui Rilke. Deflnindu-l pe Verlaine ca un poet „al inefabilului", se elogiază astfel cu toată seninătatea cultivarea în poezie a stărilor vagi. 156 MISCELLANEA Marelui poet englez Blake i se dă în mod unilateral calificativul de „poet mistic", esca-niotîndu-se acel filon al setei de dreptate socială şi de încredere în progresul omenirii din poezia lui. Paul Valery este caracterizat cu un laconism desăvîrşit dar şi cu un obiectivism desăvîrşit astfel: „poet şi eseist francez, autor de aforisme. Unul dintre- cei mai de seamă intelectualişti". Aici escamotarea poziţiilor profund idealiste şi reacţionare ale lui Valery este evidentă. Fără să clipească autorul 11 „defineşte" ca „un intelectualist de seamă"- Propovăduitorului artei, pure, al jocului gratuit de concepte, al hermetismului, creatorul unei poezii voit absconse — / se apreciază cu semnul plus „intelectualismul?, adică tocmai cultivarea ermetismului şi a rafinamentului artificial. Ştefan George este caracterizat prin observaţia că. „exaltă importanţa formei" — fiind insă un loc comun că formalismul poetului german se conjugă intim cu aristocratismul său violent, cu cultul hipertrofie al „personalităţii" singulare şi dispreţul faţă de plebe — ceea ce n-a putut sâ ■nu-i atragă simpatiile criticii naziste. Despre Villon se spune că a fost „un cîntăreţ al vieţii dezordonate şi vicioase"; făcîndu-se astfel abstracţie "'ăe filonul popular al baladelor sale, de patriotismul lor, de antimisticismul şi anticlericalismul lor notoriu, de simpatia poetului faţă de popor şi ura lui faţă de tirani. Lor ca e menţionat doar ca un poet care a căzut în războiul civil spaniol. Toată inspiraţia sa folclorică, toată ura sa faţă de franchlştl e trecută sub tăcere. Ady Endre e considerat pur şi simplu un poet „modern care a revoluţionat lirica maghiară"■ Dincolo de inconsistenţa epitetului modern afirmaţia de a fi revoluţionai lirica maghiară e formulată într-un spirit voit vag, lipsit de orice conţinut precis. Ady a militat de pe poziţiile clasei muncitoare, revoluţionînd într-adevăr lirica maghiară prin poeziile sale combative puse în slujba luptei proletariatului revoluţionar. Bagatelizarea conţinutului operei unor poeţi prin relevarea doar a lătur ei anecdotice, cum se face în cazul lui Li-Tai-Pe, considerat doar ca un poet „risipitor, beţivan, care a dus o viaţă de vagabondaj", omiţîndu-se caracterul anti-războinic al poeziilor sale, merge mînă în mînă cu afirmaţia gratuită că Ronsard a fost „unul dintre întemeietorii clasicismului francez". Este evident că Editura de Stat pentru literatură şi artă a dat dovadă de superficialitate şi de lipsă de principialitate în acceptarea tale-quale a acestei lucrări. Respectarea părerilor subiectiviste şi idealiste ale tălmăcitorului, dovedesc că editurii ia fost ca iotul străină înţelegerea principială' a sarcinii valorificării marilor valori estetice din .poezia trecutului. O.S. DESPRE CRITICĂ... ÎN ÎNTÎMPINAREA CONGRESULUI SCRIITORILOR SOVIETICI ]\Ju e de mirare că în cadrul dezbaterilor pregătitoare pentru Congresul Scriito-.xiior Sovietici, o mare parte a atenţiei este îndreptată spre sectorul criticii literare. Probabil că această discuţie abia începută va fi continuată la tribuna Congresului. Despre critică s-a şi discutat în cadrul celor cîteva congrese republicane preliminare ce au avut loc pînă acum. Cel mai viu schimb de opinii relativ la problemele criticii are loc însă în ziarele şi revistele de specialitate. MISCELLANEA 157 Afirmarea puternică şi deschisă a idealului socialist în iileratură, legătura cu viaţa şi datoria de a reflecta idealurile cele mai înaintate ale maselor populare, ridică în mod implicit problema orientării juste a criticii literare. Critica literară nu poate fi izolată de dezvoltarea generală, de ţelurile şi perspectivele de ansamblu ale literaturii sovietice. Studiului acestei legături indisolubile îi este închinat articolul ,,Temele de mică importanţă şi apărătorii lor" („Literaturnaia Gazeta Nr. 74/24 iunie 1958) de R. Tro-fimov- Pornind de la principiul preponderenţei conţinutului în literatura sovietică, autorul ia atitudine împotriva subiectivismului în critica literară. El cere criticului un ideal socialist şi un obiectiv precis în numele cărora să judece opera de artă. „Subiectivismul — arată Trofimov — se datoreşte în primul rînd unui orizont îngust... absenţei unor poziţii ideologice şi a unor criterii precise şi limpezi". Subiectivismul se însoţeşte cu. desconsiderarea esteticii marxist-leniniste. ducînd la ignorarea legilor obiective de dezvoltare a fenomenului literar. „îmi place" sau „nu-mi place", criterii specifice criticii subiectiviste, deschid porţile arbitrariului în aprecierea fenomenelor literare şi dispreţului faţă de rigoarea ştiinţifică. Necesitatea unui punct de vedere clar în numele căruia vorbeşte criticul, este demonstrată în articolul lui VI. Niconov „Hotarul dintre bine şi rău" („Literaturnaia Gazeta nr- 70/12 iunie 1958). articol care subliniază apăsat : „Critica se defineşte nu prin obiectivele împotriva cărora luptă, ci prin cele pentru care luptă". Despre sarcinile ce revin criticii sovietice şi în lumina lor despre soluţiile concrete de adoptat pentru ca acest sector al literaturii să fie cu .adevărat la înălţimea rolului său scrie cunoscutul critic literar B. Brainina în articolul „Critica şi criticii'" (Literaturnaia Gazeta Nr. 63/27 mai 1958). „Noii criticii — afirmă Brainina — trebuie să fim propagandişti ai realizărilor literaturii sovietice, trebuie să arătăm, să dezvăluim bogăţia uriaşă, nemaicunoscută, originalitatea şi varietatea caracteristică literaturii realismului socialist, trebuie să luptăm împotriva diferitelor manifestări duşmănoase, revizioniste". De la afirmarea acestor sarcini generale, Brainina trece la discutarea unor aspecte particulare ale activităţii criticului literar. Un accent special pune asupra măestriei in critică. „Pentru tiecare dintre noi este limpede că şi criticul este dator în aceiaşi măsură ca şi orice alt scriitor să fie un maestru al cuvîntului... Oricît de bune ar fi intenţiile autorului, dacă articolul său e banal, cenuşiu, stereotip, el se aseamănă cu o oglindă strîmbă. Dacă criticul analizează în mod plicticos, monoton, schematic o operă scrisă cu talent, originală, aceasta va apare într-o lumină atît de greşită, atît de denaturată, încît oamenilor le va pieri pofta s-o mai citească". Brainina arată în acelaşi timp că nivelul artistic scăzut a! operelor de critică literară se datoreşte în bună parte şi politicii adoptate de reviste şi ziare, care nu ţin seama în cazul articolelor, recenziilor, studiilor de criteriul măestriei, al talentului, al orginalităţii, aşa cum obişnuiesc s-o facă oridecîte ori e vorba de un roman, de o piesă, de un poem sau de o poezie. „Revistele se mulţumesc adesea cu articole prost scrise, cu condiţia ca ideile expuse să nu trezească obiecţii, uitînd că asemenea articole pot compromite şi o carte bună şi o ideie justă". îndemnurile la o înaltă exigenţă în domeniul criticii literare nu pot fi urmate de rezultate pozitive decît dacă acest gen de creaţie va fi considerat cu toată atenţia pe care o merită. Luînd atitudine împotriva minimalizării acestui domeniu de literatură, împotriva tratării lui ca un fel de „creaţie de mîna a doua", Brainina evocă exemplul strălucit al criticii ruse democrat-revoluţionare, care a ştiut să devină cu adevărat — cum spunea Belinski — ,„sufletul revistelor" din vremea ei. Menţionînd unele rămîneri în urmă ale criticii în studierea literaturii zilelor noastre, autoarea pledează pentru o critică complexă, cu un solid temei teoretico-filozofic, pătrunsă de idealul vremii noastre, de suflul contemporaneităţii. „Trebuie să renunţăm. 158 MISCELLANEA la concepţia învechită şi greşită că pot exista separat, independent unele de altele, articole de analiză concretă a unei opere, articole teoretice şi articole cu caracter publicistic ori filozofico-politic. Este timpul să ne aducem aminte de tradiţiile criticii democrat-revoluţionare şi ale criticii marxiste, care nu despărţeau niciodată una de alta analiza concretă a operei şi teoria, filozofia, politica... Numai o sinteză de acest gen este rodnică pentru activitatea unui critic. Aşa numitele articole teoretice în care concluziile decurg din alte concluzii, iar în loc de viaţă şi artă vie găseşti raţionamente cu caracter general şi citate, asemenea articole ucid, de fapt, adevărata teorie marxist-leninistă, în care totul porneşte de la viaţă şi totul este destinat vieţii- De aceea orice încercări de a fundamenta teoria realismului socialist în afara analizei concrete, ideologice şi artistice a fenomenelor literare sînt sortite eşecului". Pledoaria Braininei pentru îmbunătăţirea calitativă a articolelor de critică literară se întîlneşte cu ideile afirmate în acelaşi sens de O. Voitinscaia în articolul său : „Busola criticei literare" (Literaturnaia Gazeta nr. 61/22 mai 1958). Voitinscaia semnalează în acelaşi timp o anumită lipsă de varietate în interiorul genului critic, care se reduce de cel mai multe ori la recenzii, cronici literare sau priviri de sinteză după principiul tematic. Scriitoarea preconizează reînvierea reportajului critic, a medalionului, a portretului literar şi sugerează folosirea largă a studiilor de sinteză pe probleme. Articolul lui O. Voitinscaia ridică şi o altă problemă interesantă : lupta împotriva schematismului în critica literară. Tendinţele de nivelare, tratarea schematică a fenomenelor literare, formulele ste-reotipe, locurile comune, dăunează analizei substanţiale, adînci, cu adevărat ştiinţifice a operelor, sublinierii specificului artistic al creaţiei unuia sau altuia dintre scriitori, re^ levării individualităţii şi originalităţii diferiţilor scriitori. Voitinscaia citează ca un exemplu articolul criticului N. Tolcenova consacrat romanului lui E- M. Remarque „Vreme de trăit, vreme de murit". Tolcenova a -analizat romanul lui Remarque prin prizma unor principii apriorice, a unor scheme abstracte, dinainte stabilite, eludînd aspectele particulare ale creaţiei scriitorului german, specificul poziţiei de pe care el a considerat viaţa şi a oglindit-o în opera sa. Făeînd abstracţie de realitatea germană din care şi-a luat Remarque eroii, criticul literar îi impută de ce nu a creat tipuri combative, de luptători şi-i opune, drept, pildă, romanele de război ale scriitorilor sovietici Ffans Leberecht şi Elmar Grin, ai căror eroi sînt comunişti. Părerile lui O. Voitinscaia cu privire la schematism în critica literară sînt împărtăşite şi de scriitorul azerbaidjan Mehti Gusein. In articolul său „Gîlceava scriitorului cu critica" (Literaturnaia Gazeta, nr. 70/12 iunie 1958) pornind de la o serie de exemple luate din literatura şi critica azerbaidjană Mehti Gusein arată cît de dăunătoare sînt caracterizările schematice rupte de viaţă ale operelor literare, caracterizările lipsite de adîncime, de argumentare ştiinţifică. Asemenea articole se reduc la repetarea unor formule îndeobşte cunoscute, fără să încerce cît de cît înfăţişarea concretă a problemelor specifice pentru respectiva operă Referindu-se la acelaşi exemplu din articolul lui N. Tolcenova. scriitorul azerbaidjan ajunge Ia concluzia justă : „Criticul trebuie să cunoască materialul concret de viaţă, el trebuie să studieze acest material înainte de a judeca dacă a fost înfăţişat bine sau rău într-o carte sau alta... Scriitorii studiază îndelung materialul, lucrează uneori ani de-a rîndul la operă, iar criticul vine şi-şi spune părerea fără să fi meditat în prealabil, fără să-şi fi pus problema că trebuie să aducă dovezi, care să demonstreze că el e pregătit temeinic pentru a aprecia şi judeca materialul dat... Oare nu e necesar să luptăm cu hotărîre... împotriva unei atari critici care nu înţelege „materialul" nici nu se oboseşte să-1 înţeleagă şi nu face decît să ameninţe cu faimoasa baghetă critică ? Sarcina şi datoria de căpetenie a criticii este de a ajuta la dezvoltarea MISCELLANEA 159 literaturii cu răbdare şi perseverenţă, cu competenţă şi dragoste pentru fenomenul literar".... Dezbaterile in jurul criticii literare începute cu atîta intensitate şi combativitate vor continua. în lunile ce ne despart de Congres — care se va desfăşura la sfîrşitul anului — vom avea, desigur, prilejul să urmărim încă multe alte intervenţii interesante, pline de învăţăminte pentru scriitorii din ţara noastră. T.\. O ABDICARE DE LA DEZIDERATELE CRITICII ŞTIINŢIFICE Deşi, in principiu, s-a recunoscut de către întreaga opinie literară, valoarea ideologică a prefeţelor şl studiilor ce însoţesc operele scriitorilor din trecut, ■romîni şi străini, uneori se subapreclază misiunea educativă §i informativă la unor astfel de texte critice. Pornindu-se de la .o învechită şi falsă premiză, că „opera grăieşte prin .ea însăşi", prefaţatorul se situează, în asemenea cazuri, pe o linie :a minimei rezistenţe, înlocuind studiul documentat cu prezentarea generală, superfluă. Se produc astfel omisiuni esenţiale, au loc interpretări inexacte sau exagerate, care, ]dacă nu induc în eroare, provoacă nedumeriri şi confuzii în rîndul cititorilor. Ni s-a părut aproape neverosimil ca. o carte de însemnătatea ^.Educaţiei sentimentale" a lui G. Flaubert, să apară fără aşteptatul studiu introductiv, pe măsura problemelor şi înălţimii artistice a romanului. Nu ne explicăm de ce Ovidiu Drîmba, care semnează un foarte sumar „cuvînt înainte" (de două pagini tjum.ata.le) abdică de Ia atribuţiile criticului, de ce refuză analiza, şi demonstraţia în favoarea consideraţiei complezente. Mărturisim că ne-a mîhnit această depunere a armelor, cu atît mai mult cu (îi cartea. în discuţie cerea unele precizări de ordin istoric, absolut necesare pentru ca ea să fie un „documentar de epocă", ,aşa cum o [numeşte Ovidiu Drîmba. Prin romanele „Doamna Bovary" şi „Educaţia 'sentimentală", Flaubert rămîne într-adevăr unul din marii scriitori, ai veacului al XlX-lea, dar caracterul consecvent al realismului său nu trebuie exagerat. Tipurile psihologice create de el aparţin în cea mai mare parte unei singure zone sociale, a micii-burghezil, în care se macină existenţe sau. înfloresc ambiţii filistine. Eroii lui Flaubert sînt învinşi ca. Emma Bovary sau rataţi ca Frederic Moreau. Cu excepţia farmacistului Homais, om al domniei lui Ludovic Filip şi a burghezului Dambreuse, beneficiar al tuturor regimurilor, ceilalţi, şi ne referim la figurile centrale, cad pradă aceleiaşi vieţi aplatizate, lipsite de energie şi de orizont Dacă există o înrudire a lui Flaubert cu Balzac, ea constă nu atît în reconstituirea socială a epocii, cum pare a spune Ov. Drîmba. mult mai cuprinzătoare şi mai variată In autorul „Eugeniei '-Grundet", cît în atitudinea lor comună de ură şi dispreţ faţă de burghezia parvenită, rapace şi nesăţioasă. Cei doi scriitori au oglindit după cum se ştie, în opera lor, marile frămîntări ale veacului. Balzac, într-o 'incomparabilă frescă socială, cuprinsă în seria „Comediei umane", Flaubert, mai modest. în cîleva romane, printre core ..Educaţia sentimentală.". Viaţa, eroului principal, Frederic Moreau e proiectată pe fundalul, revoluţiei din 1848, prilej cu care scriitorul întreprinde într-adevăr o largă incursiune istorică. Asistăm ia ciocnirile de pe baricade, la demonstraţiile de masă. unde *se scandează lozincile revoluţiei, ascultăm înfioraţi acordurile vibrante ale „Marseillezei". cîntată de bravul proletariat francez, care, luptînd cu arma în mînă, cucerea pentru a doua oară republica. „Documentarul" înregistrează meu departe evenimentele ce au urmat lui februarie, paro- 160 MISCELLANEA aia republicii, eforturile burgheziei de a înlătura clasa muncitoare de la conducere, măsurile financiare represive ale guvernului provizoriu (cursul forţat al biletelor de bancă^ rentele scăzute, impozitul de 45 de centlmi). Toate aceste realităţi l s-au Impus de la sine scriitorului, ura sa contra burgheziei, producînd un tip ca Dambreuse,, adevăratul profitor al revoluţiei, iar simpatia pentru poporul de pe baricade întruchlpînd figura Vinarului Dussardler. Dar un fapt esenţial n&> t-a putut înţelege Flaubert, şi din păcate nici comentatorul său de peste un veac. Autor ut „Educaţiei sentimentale" confundă pe „muncitorii care — cum spune Marx —- cuceriseră in zilele Iul februarie „republica burgheză", cu gărzile mobile, batalioane de manevră ale guvernului provizoriu, îndreptate împotriva proletariatului. In lucrarea sa „Luptele de clasă în Franţa", Marx arată că burghezia, bizuindu-ser numai pe Garda naţională, nu se simţea capabilă să înfrunte clasa muncitoare; în acelaşi timp, ea era silită „să-şi deschidă cu încetul, parţial, rîndurile şi să lase să pătrundă proletari înarmaţi" (Op. cit. Ed. P.M.R.. 1948, p. 61). Atunci, recurse ta organizarea gărzilor mobile spre „a opune o parte a proletarilor, celeilalte" (Id. Ibid.). „Ca scopul acesta guvernul provizoriu alcătui 24 de batalioane de Gărzi mobile, fiecare de-cîte 1000 de oameni, tineri între 15 şi 20 de ani. Aceştia aparţineau in majoritate lumpen-proletariatului care în toate oraşele mari formează o masă strict deosebită de proletariatul industrial, un rezervor din care se recrutează hoţii şi criminalii de tot felul, ce trăiesc clin gunoaiele societăţii, fiinţe fără vreo profesie determinată, vagabonzi,. gens sans feu et sans aveu (oameni fără casă şi masă), diferiţi după treapta de culturii a naţiunii din care fac parte şi care nu-şi ascund niciodată caracterul lor de vagabonzi,, foarte, tnfluenţablli la vîrsta fragedă la care îl recruta guvernul provizoriu, şi tot atît de capabili de eroismul cel mal măreţ şt de sacrificiul cel mal entuziast ca şl de banditismele cele mal ordinare şi de corupţia cea mal murdară" (K. Marx — /. crt. p. 67—68). Or, în romanul Iul Flaubert, gărzile mobile şi detaşamentele muncitoreşti apar într-o masă omogenă, nediferenţiată, zugrăvită în culori nu dintre cele mal favorabile. Dispreţul şl oroarea scriitorului învăluie adesea pe nedrept pe acei care şi-au vărsat sîngele in februarie, luîndu-i drept pleava, societăţii de care vorbeşte Marx. (Vezi „Educaţia sentimentală", p. 327). Dacă prefaţatorul ediţiei romîneşti s-ar fl aplecat mal circumspect asupra operei. Iul Flaubert, n-ar fi reprodus tale-quale citatul lui Georges Sorel, care consideră „Educaţia sentimentală" un jidel tablou istoric al revoluţiei din 1848. — dacă n-ar fi abdicat aşa \de uşor de la. dezideratele criticii ştiinţifice, n-ar fi scris acel .„cuvîni înainte", care nu-l ajută, cl mai mult îl nedumireşte pe cititor. A. S ÎNDRUMARE TEORETICĂ ŞI ÎNDRUMARE PRACTICĂ TTJtimul volum al revistei „Arta Plastică" (nr. 3—4) se distinge prin atenţia acordată problemelor teoretice. Ionel Jianu, P. Comarnescu, I. Frunzetti, E. Schileru precum şi maestrul O. Han — abordează cîteva probleme de bază ale plasticii noastre. Se poate afirma că prin articolele semnate de Eugen Schileru („Despre culoare şi despre arta monumentală") sau Ionel Jianu („Tabloul de compoziţie") revista se străduie a-şi împlini rolul de îndrumător teoretic al artiştilor plastici, cărora dealtfel le pune la dispoziţie un bogat şi judicios material informativ. (Remarcăm din acest ultim material MISCELLANEA 161 "* interviul, în cuprinsul căruia, maeştrii Jalea şi Ciucurencu îşi împărtăşesc impresiile unei călătorii fructuoase în învăţăminte, întreprinse de curînd în U.R.S.S.). Mult mai puţin atent se dovedeşte însă sprijinul practic acordat artiştilor de către ,» revistă. Deşi ţinută la zi — în limitele ritmului general de apariţie a publicaţiilor noastre mensuale — rubrica „Cronica Expoziţiilor" e încă neîndestulător de eficientă. Rodul munch pictorului, sculptorului sau graficianului poate fi înţeles şi judecat în cadrul expoziţiilor fie ele individuale sau colective. Am asistat în ultimul an la o serie de manifestări individuale confuze şi chiar ciudate. In loc să încerce redarea proceselor noi de viaţă şi muncă, să adîncească fizionomia morală a celor ce le făuresc, lucru ce fără îndoială presupunea probleme artistice mai dificil de rezolvat, unii .artişti plastici au găsit că e mai comod să picteze patru mere pe o tavă sau cele trei case zărite prin propria lor fereastră. Lipsa de contact cu viaţa au încercat s-o înlocuiască prin sterpe şi false căutări cromatice. Ori, rubrica „Cronica expoziţiilor" nu şi-a manifestat dezaprobarea în faţa acestor manifestări ideologice confuze. S-a mulţumit să le înregistreze, punîndu-se în postura unui spectator discret ce se fereşte de aplauze sau de dezaprobări evidente. Dovadă o face însăşi cronica, închinată în numărul de faţă, expoziţiei Radu Lebel, cronică care practică o politeţe greşit înţeleasă. Criticul Argintescu-Amza, după ce impută pictorului „un limbaj pseudo-modernist" vechi „de cel puţin un sfert de veac" şi „o atmosferă de explozie aromatică de o rară stridenţă în care bunul gust e cel puţin i primejduit", se scuză parcă, menţionînd că „în realitate artistul pare mai cu seamă victima unor teoretizări vag geometrizante, sub care se poate ghici nealterată total, o retină capabilă să prindă raporturi de formă". Asemenea justificări sînt inutile. Ele nu servesc nici celui în cauză, nici publicului şi nici mai ales viitorilor expozanţi. Revista ar trebui să inaugureze o cronică ştiinţifică precisă, în locul acestor înregistrări de impresii mai mult sau mai puţin obiective, mai mult sau mai puţin politicoase. Numai o judecată ştiinţifică a semnificaţiei şi expresiei operei plastice, considerate în funcţie interdependentă şi nu separat, pot ajuta celui ce a expus şi celui ce va expune. Şi fiindcă am pomenit de viitorii expozanţi, notăm că rubrica „Artiştii în atelierele lor" a.r trebui să devină un ajutor preţios al cronicii. Ar fi de dorit ca semnatarii ei să nu se comporte în chip de simpli reporteri care văd şi înregistrează proiectele artiştilor. Tocmai în aceste vizite prin atelier, în faţa unor opere nefinisate, pot fi semnalate şi îndreptate greşeli încă într-un stadiu de început. Semnalarea competentă a lucrărilor aflate pe şevaletul artistului, discutarea judicioasă a probabilei lor reuşite, ar fi mult mai folositoare decît descrierea mobilierului respectivului atelier, descriere presărată cu amănunte biografice după cum o practică V. B. în vizita făcută lui Marius Bunescu. Implinindu-şi un profil critic, rubrica „Artiştii în atelierele lor" va deveni un ajutor eficace şi preţios d.at artiştilor şi criticilor plastici. Străduindu-se să îmbine ajutorul dat în munca practică de zi de zi cu cel teoretic — revista care merită laude pentru înfăţişarea ei grafică — îşi va îndeplini menirea de îndrumător al vieţii plastice. R. I. ARTA ASASINATA Ceea ce mi se pare deosebit de semnificativ pentru Sărăcia de conţinut a artei abstracte este — printre altele — şi faptul că are nevoie să explice, cu ajutorul cuvin-tulul scris, ceea ce plastic, artistul n-a izbutit să redea în vălmăşagul de Unii, de figuri \ I — V. Pomînească nr. 7 162 MISCELLANEA geometrice, de pete de culoare sau de felurite materiale de construcţie pe care le foloseşte ca să-şi creeze opera. La Bienala, din Veneţia din anul acesta, florile de stil culese de pe mormintul artei asasinate n-au reuşit să redea, clin păcate, nici o chele pentru înţelegerea unor fenomene care uttraglază bunul simţ comun. Astfel, despre un tablou de 2 metri pe 3, reprezentînd, cu cea mal mare îngăduinţă, pe un fond roşu închis două orizontale negre, semnat de campionul american al extremiştilor, Rothko, se spune că creează ,,o atmosferă de combustlune magică".. Mark Tobey, alt artist american, care a obţinut la aceeaşi Bienală premiul Comunei clin- Veneţia în valoare de un milion de lire, a prezentat o pînză pe care şi-a intitulat-o ,.Spre alb". „Spre alb" ar voi să sugereze culmile spre care aspiră artistul, folosind, pentru aceasta, experienţele caligrafismului chinez, într-o policromie sălbatecă şi într-o formulă tehnică pe care, cu foarte multă indulgenţă am defini-o cititorilor noştri ca un haos cosmic. Kenneth Armitage, a expus, sub denumirea de ,,Nud culcat" — un tors inform, primar, din bronz negru cu, drept membre, patru apendice rahitice. Nudul e culcai, deoarece, cu astfel de organe de susţinere, in nici un caz nu s-ar fi putut menţine la verticală. Cînd Ininteligibilul este totuşi prea flagrant, cînd pensula sau dalta In delir nu mal pot fi frînate, atunci definiţiile scriptice Iau în deşert pînă şl noţiunile ae pictură şi. sculptură. îmi amintesc că, acum patru ani, am citit, sub semnătura Iul Renato Guttuso un apel adresat artiştilor de pretutindeni pentru o reprezentare realistă a lumii în artă: „Cind vom înţelege, oare, că arta a. ajuns la limitele autodistrugerii, că aceasta nu este opera destinului care a semnat sentinţa de condamnare a tinerelor generaţii, ci că sarcina noastră este să regenerăm arta la înseşi bazele el, să reclădim tot ceea ce a fost distrus". Bienala de la Veneţia, care ar fi trebuit să fie o vastă confruntare, pe plan Internaţional, a tuturor curentelor artistice contemporane a fost înecată, anul acesta, în mlaştina abstractismulul. Renato Guttuso n-ă fost invitat să expună. Nici Treccanl, nici Zlgaina,. nici Manzu, nici Gabriele Mucchi, nici Siqueiros ţsau Orozco şi nici măcar Bernard Buffet, a cărui artă „mlzerabillstă", dar totuşi figurativă, mal este cît decît accesibilă înţelegerii. Bienala, a pretins a ţi, aşa cum anunţa preşedintele comitetului de organizare, „vîrfut cel mal ascuţit al experienţei artistice moderne". S-a mărginit să fie temporara citadelă a nonsensului, şl fieful negustorilor care lansează o marfă ce se vinde la bursa snobismului burghez. L. D. „ADMIRABIL ŞI RESPINGĂTOR ÎN ACELAŞ TIMP" După ce a aflat în sfîrşit că „Alberto Moravia reprezintă în majoritatea operelor sale una din cele mal fidele (sic) şi cuprinzătoare figuri ale literaturii italiene contemporane", cititorul doreşte totuşi să-şi completeze informaţia şi, în consecinţă parcurge mai departe „cuvîntul introductiv" semnat de G. Lăzărescu la versiunea romînească a „Povestirilor din Roma". „Fidelă" este negreşit, figura scriitorului italian, din moment ce comentatorul o afirmă chiar din întîia frază care, se ştie, cuprinde numai adevăruri indiscutabile privind de exemplu data şi locul naşterii („născut în 1907 Ia Roma"J etc. In linii mari lucrurile s-au limpezit, totuşi, un spor de detalii nu poate fi decît util... „în aspectele multiple ale unei literaturi care vrea să-şi continue drumul drept, în ciuda unor tentaţii acaparatoare aparţinînd curentelor proprii sau din afară, viziunea şi moralul MISCELLANEA 163 (s. n.) acestui scriitor se menţin pe linia începută de veşnic prezentul şi aprigul Boccaccio..." Caracterizarea începe să prindă contur şi se precizează în nuanţe ; în special trebuie notată claritatea luminoasă, cuprinsă în observarea acelor „tentaţii acaparatoare" care nu se manifestă la întîmplare, nu sînt oarecari şi vagi tentaţii ci lucrul acesta trebuie spus odată .pentru totdeauna, fără ocolişuri, fără echivocuri — aparţin „curentelor proprii sau din afară". Aşa da, aşa mai înţelegem. Cît despre „moralul acestui scriitor" e cu siguranţă o noţiune serioasă dar inedită şi deocamdată nu îndeajuns de limped? pentru noi. Nu e un motiv de îngrijorare iar întrucît se referă la o figură „fidelă" nu e, desigur, nici un motiv să ne manifestăm surprinderea- Să trecem, încrezători, mai departe, şi ne vom lămuri că în fond operele lui Moravia „sînt fresci crude ale unei societăţi italiene in plină viaţă (s. n.), cu probleme şl situaţii care merg de la calmul cel mai apatic pînă la furiile cele mal dezlănţuite". Aşadar e vorba de o societate „în plină viaţă" — destul de frumos din partea societăţii ; iar „calmul cel mai apatic" şi „furiile cele mai dezlănţuite" nu sînt ceea ce ştiam noi pînă în prezent că sînt ci „probleme şl situaţii", mai sigur : probleme şi situaţii care „merg", („problema" merge de la calm pînă la furie apoi se opreşte şi începe să meargă situaţia, apoi merg împreună, pe acelaşi itinerariu ; mişcarea se repetă...) Abia acum înţelegem pe deplin de ce avem de-aface cu o figură „fidelă" ; chestiunea „moralului" o vom pătrunde ceva mai departe, anume cînd vom cunoaşte că Moravia este şi autorul unui roman (Indiferenţii), „admirabil şi respingător în acelaşi timp". Aflăm că Moravia „are predilecţie pentru lucrurile care nu se pot mărturisi căci acolo se ascunde tot răul, toată cangrena". Vă închipuiţi desigur că scriitorul scoate la iveală răul pentru a-1 condamna, că departe de a se delecta şi a se complace în situaţiile respingătoare pe care le desvăluie, scriitorul acuză societatea care generează răul. Greşit ar fi să vă faceţi asemenea iluzii, adevărul e că scriitorul „le scoate la lumină pentru a le aduce la cunoştinţa opiniei publice, dar nu în calitate de acuzator, ci ca. un Dionisos sătul, care asistă cu un zîmbet acru, omenesc, la spectacolul ce se dezlănţuie în jurul lui". Aşadar „nu în calitate de acuzator", nu, doamne fereşte... Bine, vă veţi zice, scriitorul se complace în rău, cu un zîmbet acru („omenesc" !), nu înţelege să fie un acuzator ■— dar comentatorul său ? Comentatorul desigur că dezaprobă această delectare obiectivă. Nu, n-aţi ghicit nici de data aceasta. Comentatorul aprobă şi justifică, găseşte că aşa e bine, aşa e şi la tragicii greci. „Dar tragicii greci — înspăimîntătorii — nu făceau acelaşi lucru ?" — se întreabă cu înflăcărare G- Lăzărescu. * Ne întrebăm şi noi, fără patos tragic, ca G. Lăzărescu, dar foarte serios, şi lăsînd gluma la o parte, dacă e nimerit acest „cuvînt introductiv" la „Povestirile din Roma", clacă răspunde el necesităţii de a face cunoscută maselor de cititori de la noi imaginea adevărată a lui Alberto Moravia, dacă acestea sînt criterii ştiinţifice de caracterizare („roman admirabil şi respingător în acelaşi timp"), dacă e îngăduit unui comentator — care traduce dealtfel onest din italieneşte — să neglijeze principiile cele mai elementare ale esteticii realiste şi să facă netulburat elogiul patetic al imposibilităţii şi „delectării" obiectiviste în rău, „într-o lume de orori, fără nici o lumină de ideal", invocînd şi pe tragicii greci, care după părerea sa „făceau acelaşi lucru"... „Cuvîntul introductiv" se remarcă nu numai prin locurile comune ale esteticii antirealiste, ci după cum am văzut şi prin formulări de prost gust,, sau de-a dreptul rizibile. Cităm : „Povestirile acestea sînt o frescă la care ar fi putut lucra nu numai Moravia cl Boccaccio, 'Shakespeare, Goldani, Balzac, Maupassant, Cehov, Pirandello sau Caraglale. Moravia are în plus..." (s. n.] Aici ne îngăduim să întrerupern citatul, 11* 164 MISCELLANEA fiindcă ce urmează e mai puţin important. (E greu fără îndoială să fii Shakespeare ; e greu să fii Balzac;... Nici Cehov nu e uşor să fii, nici Caragiale... E mult mai dificil'să realizezi ce ar fi realizat Shakespeare, Balzac, Boccaccio, Cehov, Caragiale, dacă întîm-plarea i-ar fi adus laolaltă, pe toţi, şi i-ar fi obligat la un efort comun... Dar e infinit mai dificil să strîngi la un loc virtuţile acestora, şi încă să aduci şi ceva, in plus... -Aşa arată, spus mai pe larg, raţionamentul comentatorului lui Alberto Moravia.) L. R. LA POARTA... MODERNISMULUI Evenimeniele din Liban au inspirat, cum e şi firesc, poeţilor noştri versuri pline de un autentic patos protestatar faţă de agresorii imperialişti, de simpatie şi solidaritate cu lupta popoarelor arabe pentru libertate. Sub titlul „Jos mîinile de pe Liban", „Gazeta literară" publică în numărul său din 24 iulie 1958 o grupare de poezii mobilizatoare închinate luptei pentru eliberare a Libanului de sub jugul colonialist. Astfel Al- An-driţoiu, Ştefan Iureş, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu în poeziile : „Frumos e orientul", „Strigătul telegramelor", „Avertisment", „Liban", evocă faţa nouă, eroică ,a orientului arab, trezit la lupta nobilă pentru libertate, sau exprimă pe un ton categoric, hotărît, indignarea faţă de agresiunea imperialistă. Nu acelaşi lucru l-am putea afirma despre ultima poezie din ciclul amintit intitulată „La poarta vastelor Arabii" de V. Kernbach. Poezia izbeşte prin versurile confuze şi frazele contorsionate pe care trebuie adesea să le traduci pentru a le înţelege: Astăzi nu mă-nchin spre foi deşarte : Cerut lumii s-a învineţit. Şi-aproape, chiar dacă departe îmi luceşte-n irişl un cuţit. (?) Nu ştim către care „foi" se-nclină deobicei poetul, probabil spre cele pe care scrie, dar de data asta parcă nu prea s-a înclinat, în orice'caz sigur e că nu s-a aplecat suficient. Vastele Arabii sînt evocate rudimentar : Cite arabescuri şi algebre (?) Ş-au născut sub frunţile de tuci! Arabia înseamnă „arabescuri", „algebră" sau, după părerea .autorului, „algebre", nisip şi... bineînţeles cîntecul despre mireasa din Liban. Cît despre cuţitul care-i luceşte-n irişi, poetului, cititorul nu prea ştie ce-i cu el. Dar asemenea ciudăţenii nu sînt -simple accidente în poezia citata : ele revin cu stăruinţă aproape în fiecare strofă, for-mîndu-i, ca să spunem aşa, substanţa. Cităm mai departe : Astăzi trec cămilele funebre Spre trecuturi, din răscruci. (!) Slngele mal curge. Dar şi vrerea Sieşi de a-şi fi stăpîni acum. MISCELLANEA 165 Libertatea lor, ca adierea Caravanei peste arsul drum. Atîtea fraze eliptice, ca să nu spunem ermetice, sînt încununate de următoarea imagine de esenţă formalistă : Dar ca în gurguiul unei scabll 'Se adună umbre de yankei Către poarta vastelor Arabil Căutlndu-şl chel. Cît despre concluzia poeziei, ea nu e mai puţin neclar şi confuz exprimată : Va veni şl din Liban mireasă (?) Cerul se va-ntlnde, tot mai clar. Muribundei lumi are să-i iasă Din orbite visul tutelar. Traduse în proză, ultimele două versuri vor să spună că lumea capitaliştilor e pe moarte şi odată cu ea asuprirea (în text „visul tutelar'')- Şi toate acestea într-o poezie care era obligată prin însăşi tema ei să folosească un limbaj accesibil, imagini clare, mobilizatoare. Nu ne explicăm cum „Gazeta literară", care, cu alte ocazii, a combătut tendinţele moderniste a publicat în paginile sale o asemenea poezie ? A. G. UN CONCURS ŞCOLAR DE LITERATURĂ ROMÎNĂ între 18—20 mai a avut loc la Bucureşti faza republicană a concursului de literatură romînă organizat de Societatea de ştiinţe istorice şi filologice din B..P.R. La concurs au participat elevii claselor VIII—X. Tematica acestui concurs a reliefat o orientare principială asupra problemelor literaturii noastre, dînd posibilitatea concurenţilor să-şi dovedească atît cunoştinţele căpătate la şcoală sau din lecturi cît şi talentul literar. Mulţi dintre elevi au arătat însuşiri stilistice remarcabile scriind despre Opera literară preferată (cl. VIII). Elevii clasei a IX-a au scris frumoase şi judicioase pagini despre „Ideile social-politice şi literare ale generaţiei de la 1848 oglindite în literatura epocii", subliniind mai ales înflăcărată participare a lui N. Bălcesou la formarea acestei ideologii. judicios ^ales, subiectul repartizat ultimei clase „Conţinutul patriotic al literaturii noastre actuale" a prilejuit o analiză rodnică. Multe din lucrările candidaţilor au analizat cu competenţă operele literare contemporane dovedind ataşament faţă de creaţiile noastre noi şi, în acelaş timp, talent şi fantezie în analiza literară a diverselor scrieri. Mulţi clin aceşti elevi vor fi profesori de literatură iar lucrările lor de azi dovedesc cu prisosinţă pasiune pentru profesiunea viitoare. în cuvîntul cald de salut al poetului Mihai Beniuo şi-n cuvîntarea academicianului Panaitelscu Perpessicius, tinerii participanţi la acest concurs au întîlnit dragostea scriitorilor vîrstnici şi îndemnul lor creator. Acest valoros mijloc de depistare a talentelor literare şi de verificare a pregătirii ştiinţifice a elevilor merită să fie înconjurat cu mai multă atenţie din partea forurilor culturale. Slaba publicitate făcută în jurul acestui concurs este regretabilă. E.M. 166 MISCELLANEA PENTRU CLASICISM Bogata colecţie inaugurată de Editura Ştiinţifică în anul trecut umple un gol imens în cultura tineretului nostru şcolar şi a publicului iubitor de clasicism. ESPLA a publicat în aceşti ani o mare parte din opera lui Ovidiu, un roman al lui Apulleius, are în proiect traduceri selective din mari poeţi latini şi greci. Editura ştiinţifică urmăreşte, după cît se pare, două feluri de publicaţii clasiciste: o serie de publicaţii de iniţiere în clasicismul grec, latin şi oriental, şi o serie de traduceri din operele principalilor creatori. Fără să încalce domeniile ESPLEI în privinţa traducerilor de beletristică, dar şi fără să rămînă la scrieri pur geografice, istorice sau filozofice, Editura Ştiinţifică şi-a pus în plan publicarea cîtorva opere capitale ale culturii antice. Din seria .lucrărilor de iniţiere în clasicism fac parte recentele traduceri din limba rusă : Grecia antică (740 p.) — apărută în redacţia academicienilor V. V. Struve şi D. P. Kallistov — ,■ Legendele şi miturile Greciei antice de N. A. Kun (433 p.); Miturile Egiptului antic de M. E. Matie (255 p.) Condiţiile grafice în care au apărut dovedesc importanţa pe care editura o acordă acestor opere. Lucrarea savanţilor sovietici Struve şi Kallistov, Grecia antică, este o monografie enciclopedică în care sînt strînse cele mai verificate date ştiinţifice despre istoria, geografia, economia, cultura şi arta grecească. Publicarea colecţiei de mituri greceşti sau egiptene şi studierea lor prezintă un mare interes pentru cercetarea ideologiei societăţii sclavagiste. Cele trei opere de iniţiere în clasicism s-au bucurat de la apariţie de un real succes. Utile deopotrivă tineretului şi publicului matur, aceste bogate sinteze sînt un bun început pe care editura, credem, îl va amplifica în anii care vin. Colecţia de traduceri din clasicii greci şi latini, într-o originală prezentare grafică, a fost deschisă prin publicarea „Războaielor civile" de Appian (1957), traducere efectuată de colectivul catedrei de filologie clasică a Universităţii din Bucureşti (resp. prof. A. Fren-kian şi N. 1. Barbu). In numeroase recenzii a fost apreciată traducerea Poeticei lui Aristotel (trad. C. Balmuş) şi începerea publicării scrierilor sale de logică editate încă din antichitate sub numele de Organon. Pentru studierea filozofiei aristotelice aceste ediţii romîneşti, însoţite de studii introductive, note şi comentarii (Mircea Florian) întrunesc şi caracterul de tratat dar oferă şi o lectură desbăratâ de formule didactice. Publicarea lui Plutarh, în mai multe volume (Istoria, Vieţile paralele ale oamenilor iiiştri etc.), a lui Xenofon (Statul spartan, Statul atenian), a lui Hesiod (Munci şi zile), completează sectorul grec al colecţiei. Scriitorii latini publicaţi în seria amintită sînt mai ales istorici: Tacitus proiectat în patru volume, Titus Livius (De la fundarea Romei), Suetonius (Doisprezece Cezari); dar colecţia mai cuprinde şi unele din operele lui Cicero (Despre îndatoriri) sau Ovidiu (Metamorfozele —• în proiect). Privită în ansamblu colecţia e masivă şi urmăreşte, se pare (după copertă, organizarea materialelor etc.), să poată forma un capitol de bibliotecă. Deşi nenumerotate cărţile^ colecţiei se identifică prin desenul copertei; ele nu sînt însă identice ca format pentru ca între toate Poetica lui Aristotel nu mai e tipărită pe hîrtie 54X84/16 ci pe formatul 61X86/16. Respectarea formatului e o condiţie a existenţei colecţiei. Ca plan, colecţia n-a urmărit o eşalonare cronologică a operelor şi nici nu a inclus, se pare, pe toţi marii scriitori antici în colecţie. în seria operelor filozofilor antici nu apare decît Aristotel, iar în seria istoricilor lipsesc Caesar şi Sallustius ca să nu pomenim decît pe aşa numiţii „istorici democraţi" ai romanilor; Cicero e prezent numai printr-o singură operă etc. MISCELLANEA 167 Completarea acestui plan de traduceri la Editura Ştiinţifică, traducerea marilor scriitori greci şi latini la ESPLA, publicarea mai multor studii de iniţiere în clasicism e o sarcină de frunte a îmbogăţirii patrimoniului nostru cultural. Cultura grecilor şi romanilor a avut o înrîurire covîrşitoare asupra culturii europene moderne. Acest fapt îl determină pe Engels să spună că „fără această bază a elenismului şi a Imperiului roman nu ar fi existai nici Europa modernă". Fără să rămînă numai metafore în scrierile noastre de azi dar şi fără să devină modele în sensul Renaşterii, operele clasicismului antic sînt un bogat tezaur cultural. Realizările editurilor noastre în publicarea acestor opere Şi în special strădaniile Editurii Ştiinţifice trebuiesc ajutate, cel puţin ca orientare, de forurile noastre de specialitate: Societatea de studii clasice din R.P.R., Societatea ele ştiinţe istorice şi filologice, dar mai ales de revistele noastre care să le comenteze cu mai multă operativitate. în aceste note n-am dat decît o sugestie. M. E. CARTEA STRĂINĂ PAUL ALEXANDRU GEORGESCU VESMÎNT SPANIOL PENTRU POEZIILE LUI MIHAIL EMINESCU*) Un volum frumos şi grăitor prin chur înfăţişarea-i : două sute de pagini de poezie, tipărite pe o hîrtie de un alb mat, odihnitor, şi strînse între coperţi albastre care evocă zborul spre culmi, limpezimea înălţimilor... Format mai degrabă mic, carte de luat cu sine uşor, pretutindeni-Pe copertă, liniile albe ale unei viniete şi, deasupra lor, reluat cu roşu în interior, titlul, solemn şi sobru ca o inscripţie în piatră : Mihail Eminescu : Poeslas. Buenos Aires, 1958. Dincolo de poarta titlului, te întîmpină aleasa bogăţie a conţinutului : patruzeci şi şapte de poeme, între care Luceafărul ; dincolo de cuprins, bucuria înţelesurilor pe care le simţi la apariţia acestei cărţi. Căci grăitoarea frumuseţe a volumului de faţă vine de asemenea — şi mai cu seamă — din semnificaţiile lui, explicite şi implicite. Explicit, el înseamnă un pas — poate cel mai important — spre consacrarea lui Mihail Eminescu ca o valoare a literaturii universale ; implicit, el dovedeşte iradierea de azi a culturii romîneşti, pătrunderea ei în zări depărtate şi pe spaţii întinse, mai înainte inaccesibile nouă. + * * Cartea apărută la Buenos Aires deschide poeziei eminesciene o lume întreagă : lumea celor aproape o sută cincizeci de *) Mihail Eminescu : Poesias. Version espanola de Maria Teresa Leon y Rafael Alberti. Editorial Losada, Buenos Aires, 1958. Tienen gracia y agudeza tos espânoles, Maestre en hacer versos. (Lope; Porl'iar liasta luorir II, 10)1) milioane de oameni care vorbesc limba spaniolă — în Europa şi mai ales în America Latină. Ii deschid acest drum două nume de mare prestigiu: Maria Teresa Leon şi Rafael Alberti, care, cu exemplară dragoste şi neîntrecut talent, au îmbrăcat versurile eminesciene în nobilul veşmînt al limbii lui Cervantes. In această grea operă, Maria Teresa Leon a adus puterea de transpunere în alt suflet, înţelegerea şi perspicacitatea pe care nu puteau să i le dea decît vasta cultură, sensibilitatea şi experienţa literară pe care i le cunoaştem. In ceea ce priveşte pe Rafael Alberti, e de ajuns să amintesc că atît cititorii săi — răspîndiţi în toate ţările lumii — precum şi critica — unanim elogioasă — pun numele lui alături de acela care reprezintă culmea cea mai înaltă şi gloria cea mai pură a poeziei spaniole contemporane : alături de Federico Garcia Lorca. Pentru astfel de creatori literari, tălmăcirea poemelor lui Eminescu nu a însemnat o simplă operaţie lingvistică, ci un act spiritual de apropiere şi de înţelegere faţă de poetul romîn şi, prin el, faţă de poporul nostru. Apropiere plină de entuziasm şi fervoare; înţelegere caldă, parti-cipatoare, a tot ce e rnai adînc, mai uman şi mai cutremurător în sufletul şi destinul poetului. 1 Au graţie şi ascuţime Spaniolii, Maestre, In arta versurilor. (Lope: îndărătnic pînă la moarte, II, 10);. CARTEA STRĂINĂ 169 Această mare dragoste este presupusă în cintărirea cu grije şi în alegerea fiecărui cuvînt spaniol, dar ea se afirmă pe faţă şi cu deosebită tărie în prefaţa cu care traducătorii deschid volumul şi în care dezvăluie patetic, vibrant, drama celui mai de seamă făurar de frumuseţi al poporului nostru- „Trist, sărac şi cu mintea rătăcită, în mijlocul suferinţelor de tot felul, Eminescu tace şi moare fără nici un ajutor oficial,... dispare fără ca fericiţii (vremii) să binevoiască a lua în seamă chinuirea-i" (pag. 13). Maria Teresa Leon şi Ratael Albert! au meritul de a fi arătat deschis cauzele sociale ale amărăciunii lui Eminescu şi dispreţul său pentru orânduirea burgheză, meschină, coruptă, ruinătoare de gîrrd şi suflet. Traducătorii, ei înşişi luptători activi pentru cauza libertăţii şi fericirii celor mulţi, pun deasemenea într-o binevenită lumină ceea ce ei numesc „nobila atitudine combativă" a poetului, înţelegi nd :prin aceasta, ca şi noi. setea de dreptate, dragostea pentru popor, pasiunea pentru frumuseţile patriei şi pentru trecutul ei glorios. Astfel, cu o rară luciditate psihologică şi istorică, autorii prefeţei schiţează, în cîteva pagini,, portretul poetului şi — totodată — perspectiva sub care s-au desfăşurat silinţele lor de traducători. * * * Aceste silinţe urmau să fie foarte grele, căci traducerea — după propria mărturisire a autorilor ei — s-a dovedit „dificul-tosa" Lucrul era inevitabil. Oricine a încercat să redea o poezie romînă în limba spaniolă, cu păstrarea metrului original, şi-a dat repede seama de marile dificultăţi ale întreprinderii sale. Ele se datorează în principal conciziunii şi elasticităţii graiului nostru în comparaţie cu cel castilian. Spre deosebire de spaniolă, limba romînă a pierdut vocala finală în nenumărate cazuri : la substantive (fuego-foc, hombre-om), la adjective şi la toate particîpiile trecute (bueno-bun, huido-fugit, muerto-mort), la anume forme verbale (canto-cînt). Mai departe: în limba romînă articolul fiind postpus, declinarea se face, cel puţin la femenin, înlăuntrul aceluiaşi număr de silabe (casa-casei), în timp ce declinarea spaniolă, cu articol antepus, necesită două silabe în plus (casa, — de la casa, -— a la casa). Fie dintr-o pricină, fie dintr-alta, traducătorul în spaniolă va avea la dispoziţie, aproape la fiecare vers, două-trei silabe mai puţin, ceea ce înseamnă că deobicei va rămîne afară un adjectiv, un adverb. Se va sacrifica deci nuanţa. Ne amintim, de pildă, începutul „Melancoliei" : Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă Prin care trece albă regina nopţii moartă fată acum versiunea spaniolă : Es como si una puerta se abriera entre las nubes Para que pase muerta la reina de la noche în care — e uşor de observat — din cauza articolului de la, traducătorii au trebuit să renunţe la epitetul alb, necesar totuşi atît tabloului fantomatic, cît şi identificării lunii. In redarea versurilor romîneşti, limba spaniolă are nu numai desavantajul lungimii, ci şi pe acela al rigidităţii. Ea cunoaşte o singură posibilitate de contrac-ţiune — sinalefa — care este, şi ea, considerabil redusă prin aceea că pluralul substantivelor şi toate verbele la persoana II singulară, I, II, III plurală, se termină în consoane (în s sau n), ceea ce exclude legarea vocalelor şi dă cuvintelor aspectul unor blocuri de piatră, impenetrabile. Dimpotrivă, limba romînă — pe lîngă obişnuita sinalefă — are mijloace speciale de contracţiune şi anume formele scurte ale pronumelor şi ale verbului a fi (c şi i în loc de este ; -s în loc de sînt), datorită cărora versificatorul romîn poate realiza uşor o reducere de două silabe (de ex. : mi-e greu în loc de îmi esle greu). Asemenea elasticităţi şi de aceste proporţii sînt cu neputinţă în spaniolă, astfel încît traducătorul în aceas- ') pronunţarea într-o singură silabă a două vocale, dintre care prima se află ia sfârşitul unui cuvînt, iar cealaltă la începutul cuvîntului următor. 170 PAUL ALEXANDRU GEORGESCU tă limbă se vede silit să recurgă la multiplicarea sinalefelor — soluţie inelegantă şi, în definitiv, ineficace. Cu toată abilitatea autorilor ei. versiunea de faţă se resimte şi ea în cîteva locuri de această dificultate, obiectivă. De pildă, cunoscutele versiuni din Scrisoarea II-a: îmi plutea pe dinainte în al timpului amestic, Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic au fost traduse prin : Ante mi tcdo flotaba y con el tiempo mezclado Iba un anima! domestico, iban un astro y un rey Cu toate cele trei sinalefe — dintre care una dublă — traducătorii au fost nevoiţi să sacrifice adjectivul alt de reală importanţă ironică. Pe lingă aceste dificultăţi general-lingvistice, traducerea poeziilor lui Eminescu în limba spaniolă mai trezeşte şi greutăţi specific-literare. în poezia spaniolă nu există teme, sentimente şi deci nici mijloace literare speciale care să corespundă şi să exprime stările tipic eminesciene precum : toropirea organică, plutirea molcomă între vis şi trezire (adormi-vom, troieni-va teiul floarea-i peste noi...)'", înstreinarea de sine (parc-am murit de mult), pierderea identităţii eului (ah! or-ganele-s sfărmate...)' Lipsesc corespondenţe spaniole pentru poezia lui Eminescu nu numai cînd e vorba de emoţiile eului faţă de el însuşi, dar şi în ceea ce priveşte viziunea cosmogonică (la-nceput pe cînd fiinţă...) sau zborul spre inefabil (nu e nimic şi totuşi e..). însăşi dragostea eminesciană, cu amestecul ei complex de voluptate şi durere (suf!etu-mi nemîngîiet îndulcind cu dor de moarte), este greu de exprimat cu mijloacele spaniole, prea univoce, prea declarative, prea precis intenţionate. Un singur poet spaniol, Gustavo Adolfo Becquer (1836—1870), se apropie de lirismul eminescian prin puritatea emoţiei, prin tristeţea surîsului, prin darul de a crea un fel de stare muzicală făcută din vis şi amintire, din năzuinţă şi părere de rău. în prefaţa despre care am vorbit mai sus, Maria Teresa Leon şi Rafael Alberti au subliniat, aşa cum se cuvenea, această înrudire poetică, iar în traducerea poeziilor ele dragoste ei au făcut să treacă ceva din graţia înaripată şi limpezimea diamantină a „Rimelor" romanticului spaniol. Mai departe însă nu putea merge nici comparaţia, nici ajutorul. Zborul eminescian e mult mai înalt, zbuciumul mai complex şi mai adînc, nefericirea mai sfîşietoare. Gama lui lirică, incomparabil mai bogată decît la Becquer, cuprinde meditaţia, viziunea cosmică, invectiva, contopirea cu natura. * * * • Pentru a reda întreaga bogăţie de teme şi tonuri caracteristice poeziei eminesciene, traducătorii au trebuit să meargă aşa dar pe drumuri proprii, beneficiind doar foarte rar de asistenţa similitudinilor literare spaniole. Reuşitele lor — numeroase şi de calitate — merită cu atît mai mult lauda şi, • în susţinerea acesteia, ele merită a doua formă de elogiu care este privirea de aproape, cercetătoare. Poezia de protest social, înflăcărată vorbire proletară, vehemenţa revoluţionară din împărat şi proletar sînt redate remarcabil, în ton vibrant, cu accente aspre, viguroase. Celebrul apel la revoltă : Aplastad este orden tan cruel como in-justo Que entre ricos y pobres el mundo ha dividido (Zdrobiţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi.) are, ca şi originalul, sclipiri de oţel şi sonorităţi de aramă. In traducerea întregului poem, se simte lunga tradiţie de ,,re-beldia" (răscoală) a poeziei spaniole, precum şi experienţa revoluţionară a Iui Rafael Alberti. Se ştie că în timpul războiului civil din Spania, el a fost unul din poeţii care au coborît, cu poporul, în stradă.1)) ') O culegere de versuri a lui Alberti poartă semnificativul titlu de „El poeta en la caile" (Poetul în stradă), 1931—1936. CARTEA STRĂINĂ 171 Deosebit de izbutită ni se pare de asemenea traducerea poemelor pe teme mortuar-îantasmagorice, în primul rînd Los apa-recidos (Strigoii). Izbutită şi probabil m gustul cititorului spaniol, neostenit amator al acestui gen de fabulos. Bine reprezentată în acest volum este poezia dragostei, din care reţinem traducerea poemelor Floare albastră (Fior azul), Dorinţa (El deseo) şi poezia naturii cu ■Somnoroase păsărele (Adormecidos paja-rillos) şi Lasă-ţl lumea ta uitată (Deja tu mundo), în care - prin mijlocirea lui Becquer — se păstrează sursurul izvoarelor, vraja lunii, şăgălnicia iubitei... Lăudabilă este şi înfruntarea cu succes a greutăţilor, şi problemelor ridicate de traducerea marilor compoziţii : Scrisorile şi Luceafărul. Versiunea spaniolă are puterea de a comunica, desigur fără podoaba rimei, frumuseţile atît de cunoscute nouă : simfonia gîndirii sub semnul grav al lumi şi al morţii (Scrisoarea I), desgustul faţa de societatea vremii (Scrisoarea II), măreţia strămoşilor (Scrisoarea III) şi în sfîrşit splendida, limpezită amărăciune din Luceafărul. Traducătorii au redat impresionant revolta care, la diferite moduri, străbate şi răscoleşte marile poeme. Mai' remarcabilă decît comunicarea conţinutului poemelor — redarea explicitului, am putea spune - mi se pare reconstituirea tonalităţii, a atmosferii - redarea implicitului - atît de grea pentru un strain. Sagacitatea Măriei Teresei Leon şi marea intuiţie poetică a lui Rafael Alberti s-au unit pentru a ne da .admirabile echivalenţe, ca de pildă : Corazon sin esperanza, alma dolida de penas minunat de potrivit pentru iubita părăsita a lui Călin şi la fel de expresiv ca originalul : Inimă făr-de nădejde, suflete bătut de gînd In sfîrşit, nu putem lăsa nesubliniată atmosfera din sonetul „Afară e toamnă", pe care traducerea o reproduce uluitor, dela bătaia ploii în geam din primele versuri: Afuera estă el otoiio, las hojas han caido Y el viento al cristal tira grandes gotas de agua (Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri) pînă la apariţia — şi aeriană şi pămîn-tească — a iubitei : Unos pasos ligeros tocan el suelo apenas Y mănos finas, îrescas, se posan en mis ojos (Un moale pas abia atins de seînduri... Iar mîini subţiri şi reci mi-acopăr ochii)) * Meritele traducerii nu sînt cu nimic micşorate prin semnalarea cîtorva erori de înţelegere a textului romînesc. Dimpotrivă, corectarea lor — foarte uşoară — va întregi frumuseţea versiunii spaniole. Una din aceste erori priveşte strofa a doua din Luceafărul, în care Cătălina e înfăţişată ca „unică" şi ca „desăvîrşită în toate" : Şi era una la părinţi Şi mîndră-n toate cele Versiunea spaniolă interpretează greşit primul vers, spunîndu-ne ; Con ellos siempre estaba sola adică „era mereu singură cu ei, cu părinţii",. iar în al doilea vers, se la cuvîntul „mîndră" nu în sensul just, de „frumoasă", ci în acela, aici eronat, de „orgolioasă", ajungîndu-se la : Altiva para todo ceea ce înseamnă „dispreţuitoare, îngîm-fată în toate". în spaniolă, intenţia eminesciană poate fi redată prin „extremada-mente bella". în traducerea Scrisorii II, citim: la voz de Ramses oia, soiîando en sus ojos pâlidos (auzeam vocea lui Ramses, visînd la ochii lui palizi)) In realitate, Eminescu nu visa la ochii palizi ai unui mort, ci la ochii albaştri ai unei fete, probabil, foarte vii şi de act contrastul care face farmecul scenei şi al versului : Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri. 172 PAUL ALEXANDRU GEORGESCU Ară tind mai sus calităţile traducerii, nu am menţionat meritul traducătorilor — moral şi literar deopotrivă — care constă din fidelitatea faţă de opera poetului romîn, din supunerea plină de răbdare şi de abnegaţie faţă de textul eminescian. Făuritori ei înşişi de frumuseţi poetice, personalităţi puternice şi creatoare, traducătorii au rezistat totuşi tentaţiei de a vorbi ei în locul lui Eminescu. Au acceptat sacrificiul oglinzii. Ei au înţeles să comunice conţinutul liricei eminesciene, înainte de toate în mod exact — şi ca idei, şi ca imagini, şi ca metrică. Din cauza acestui „afăn de exactitud", au renunţat la rima-rea versurilor, fapt care i-ar fi obligat să retopească strofele, să le sucească şi să le răsucească. Maria Teresa Leon şi Rafael Alberti au vrut insă să înfăţişeze pe Eminescu, nu să-1 refacă. Linia de povestire a conţinuturilor lirice, adoptarea unui mod de traducere oarecum expozitiv, poate totuşi uneori să dea cititorului impresia că elanul poetic e mai mult constatat notional decît trăit afectiv. Traducerea foarte exactă a lui Ramiro Ortiz se află în această situaţie- Maria Teresa Leon şi Rafael Alberti au ştiut să evite primejdia intelectualismului, deşi în versiunea lor s-au strecurat pe alocuri 'formulări care ţin mai mult de comunicaţia logică, decît de cea lirică. Astfel, Zburătorul, privind în ochii iubitei, îi spune: Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-n-tinzi o gură, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. ceea ce, în spaniolă, e redat prin : O si los ojos entornas, ofreciendome los labios siento la felicidad mas allâ de todo limite. „Dincolo de orice limită" este o traducere exactă, dar expresia aparţine, iremediabil, limbajului* prozei, nu al poeziei. Trebuie să spun însă că acest exemplu revelează odată mai mult uriaşa forţă lirică a lui Eminescu, care izbuteşte să poetizeze chiar adverbele, şi dificila situaţie a oricărui traducător care nu poate, desigur, desco- peri cu egală uşurinţă echivalenţe poetice pentru superlativul pedestrului adverb „mult". Puterea de comunicaţie lirică a traducerii ar fi fost poate mai mare dacă traducătorilor spanioli li s-ar fi explicat necesitatea de a păstra şi folosi din plin anume procedee eminesciene dintre care cităm numai unul singur : pe acel „părea că" sau „te asemăn" responsabil în mare parte de „vraja" eminesciană1). Să nu se vadă în acest procedeu simpla enunţare a unor metafore. Nu,, avem de a face cu o adevărată cheie poetică, cheia lui „ca şi cum", de multiple întrebuinţări: ea "introduce uneori în feerie, alteori în peisajul selenar, în sfîrşit, altădată în drama îns-treinării personalităţii. Traducătorii spanioli au intuit, probabil, excelentele virtuţi ale cheii eminesciene, redabilă în spaniolă prin variaţiile lui „parece que", dar nu au folosit-o întotdeauna, Aşa se face că sfîr-şitul Melancoliei (parc-am murit de mult)] e tradus direct prin „hace tiempo estoy muerto" (de mult .am murit), adică în cheia pozitivă, a constatării şi nu, cum ar fi trebuit, în aceea a lui „ca şi cum", al lui „parece". Dar înseşi observaţiile de mai sus dovedesc — indirect — excepţionala însemnătate a versiunii spaniole. Este pentru prima oară cînd unei traduceri a poeziei eminesciene i se poate aplica exigenţa inerentă desăvîrşirii originalului. Este dea-semeni pentru prima oară cînd traducători streini înţeleg şi redau opera poetului romîn în toate semnicaţiile ei : în cele estetice, ca şi în cele umane, în cele patriotice ca şi în cele sociale. Astfel tălmăcit — adine şi drept — cîntecul celui mai mare şi mai reprezentativ poet al poporului romîn poate răsuna peste mări şi ţări, în graiul a milioane de oameni. Eun eveniment de seamă, pentru care sîntem cu toţii recunoscători Măriei Teresei Leon şi lui Rafael Alberti. ') Exemple: parc-ascult şi parc-aştept (Lacul) ; te asemăn unui prinţ (O, rămîi) • Părea un tînăr voievod (Luceafărul) '■ parc-am murit de mult (Melancolie) etc' CĂRŢI NOI CEZAR. PET RESCU: „ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTOR, REFLECŢII DE SCRIITOR" *) Ca orice adevărat scriitor şi publicist, Cezar Petrescu a stat ancorat mereu in realltăflle epocii sale, în actualitatea vremii în care a trăit şi a creat. Mărturii ale participării la realităţile timpului său, conţin cele mai valoroase opere ale prozatorului, începînd cu „întunecare", „Aurul negru", „Apostol" şl „Calea Victoriei", pînă la masivul volum „însemnări de călător; Reflecţii de scriitor", apărut recent la „Cartea Rusă". în noul 'său volum, Cezar Petrescu înglobează. In prima parte, însemnările din călătoriile făcute în Uniunea. Sovietică, în anii 1946, 1956 şl 1957, iar în partea a doua reflecţiile şi analizele sale asupra literaturii ruse şi sovietice. Cartea de faţă este rodul unor îndelungi observaţii, unor serioase meditaţii de ordin social şl. estetic. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, războiul civil, naşterea şl consolidarea. Statului Sovietic, făurirea noii etici şi estetici sovietice, Războiul de Apărare a Patriei, entuziasta construcţie a comunismului din ziua de azi, toate acestea l-au făcut să-şi definească atitudinea, să-şi clarifice sensurile drumului său creator. După 23 august 1944. Cezar Petrescu a fost printre cei dinţii scriitori romîni care au vizitat Uniunea Sovietică şi care şi-au confruntat opiniile în faţa realităţilor, cunoscînd direct luminosul şi de netăgăduitul adevăr al măreţiei primului stat socialist din lume. Primele impresii, din vizita făcută. în 1946, au fost întărite şi completate în a doua vizită, din 1956, şi apoi în timpul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor de * „Cartea Rusă", 1958 la Moscova, din 1957. Spaţiul dintre vizite a fost însă umplut prin studierea atentă şi plină de dragoste a literaturii clasice ruse şl sovietice, scriitorul dăruind cititorilor din ţara noastră minunate traduceri, în primul loc situîndu-se traducerea romanului „Pe Donul liniştit" de Mihail Şolohov. Rodul meditaţiilor şi însemnărilor sale este cuprins, pe larg, în noua sa carte, într-un „Argument" iniţial, Cezar Petrescu subliniază că este „O carte sinceră ce s-a organizat deci mai mult de la sine an cu an. pe măsura constatărilor, a comparaţiilor şi a reflecţiilor. Cartea unui contemporan fără partid, dar nu în afară de pasiunea intelectuală de a. pătrunde zvîrc.olirile şl aspiraţiile veacului, cu care a. crescut şl in care s-a format... O carte, aşa dar, menită in Intenţia mea să cuprindă îndeosebi mărturiile şi reflecţiile unui scriitor, care prin însăşi, vocaţia sa scriitoricească, prin înseşi îndeletnicirile sale de publicist, nu putea, rămîne nici străin, nici Indiferent la cel mai hotărltor eveniment al epocii sale şi fără îndoială al istoriei". însemnările de călătorie ale lui Cezar Petrescu sînt scrise in stilul efervescent, adesea frenetic, caracteristic publicisticii 'sale. Scriitorul acordă o deosebită atenţie oamenilor. Descrie peisaje, monumente, muzee, edificii publice, şantierele de construcţie şi reconstrucţie. Permanent, scriitorul pune în paralelă întunecatul trecut ţarist cu grandiosul şl luminosul prezent al epocii sovietice. Scriitorul reliefează pregnant uriaşele progrese înregistrate de Uniunea Sovietică în anii reconstrucţiei de. după război. „Aici. — scrie Cezar Petrescu. — timpul are altă măsurătoare. Anii n-au foit 174 CĂRŢI NOI şi nu sînt aceiaşi. Jalonările planurilor cincinale, adaptate la imensitatea spaţiului geografic cu toate resursele sale inepuizabile şi la toate nevoile sale imediate, adaptate în timp la termene scurte şi fatale, şi-au verificat mai fertil şi mai indiscutabil decît oricînd şi oriunde eficienţa, ca să apelez Ia un termen atît de scump tehnologilor americani. Zece ani: două planuri cincinale, de fiecare dată depăşite. Toate clarifică şi explică totul. Rezultate care multora le-au părut uluitoare şi incredibile miracole. Nici un miracol; deşi ochii înregistrează la fiecare pas îndestule miracole". Cezar Petrescu vede în omul sovietic pe adevăratul luptător pentru progresul omenirii întregi. Vorbind despre primii sateliţi artificiali ai pămîntului, într-un capitol aparte, scriitorul nostru subliniază uriaşa importanţă a acestora pe plan mondial, evidenţiază cu claritate şi precizie că lansarea acestora s-a putut realiza numai în Uniunea 'Sovietică, prin geniul poporului care are menirea istorică să construiască viaţa, liberă şi fericită a celor ce muncesc. Reflecţiile lui Cezar Petrescu asupra literaturii ruse şi sovietice sînt, în fond, adevărate studii asupra lui Gogol, Saltîkov-'Scedrin, Turgheniev, Dostoievski, Lev Tolstoi. Cehov, Gorki, Alexei Tolstoi, Şolohov, Leonid Leonov. Demn de relevat este articolul „Filiaţiuni", în care autorul, bine documentat, reliefează raporturile dintre literatura rusă şi literatură romînă. în toate studiile sale. Cezar Petrescu urmăreşte şi subliniază o idee, centrală şi anume, aceea a umanismului literaturii ruse şi sovietice. In articolul „Omul în literatura rusă de ieri şi de azi", Cezar Petrescu scrie: „Umanismul literaturii ruse de ieri şl de azi se confundă cu însăşi raţiunea sa de existenţă. Nu cum spui, ci ceea ce spui — a interesat cu precădere scriitorul rus. fie poet, fie nuvelist, fie romancier; fie realist-critic, fie realist-socialist". Scriitorul nostru pune adesea în paralelă literatura sovietică şi literatura decadentă apuseană, demonstrînd că literatura sovietică este net superioară prin aceea că este închinată omului, luptei acestuia pentru cucerirea unei vieţi libere şi fericite, luptei pentru apărarea păcii. Cezar Petrescu demonstrează convingător, pe baza analizei operelor respective, că literatura sovietică „deţine de aproape patru decenii locul de căpetenie" în lupta pentru pace. „Pentru continuatorii lui. Gorki — scrie Cezar Petrescu — pentru strălucita legiune a urmaşilor, de la Maiakovski, Gladkov, Ostrov-ski, K. Fedin, Fadeev, Leonid Leonov şi Şolohov, pînă la mai tînăra generaţie a lui Gorbatov. Ajaev, Kozakievici, Goncear, regretatul Pavlenko, Smirnov, Wanda Vasi-levska, Surkov, sau Galina Nikolaeva, pentru toţi aceştia, poeţi, prozatori, romancieri sau dramaturgi, lupta pentru pace în lumea întreagă este raţiunea de căpetenie a scrisului lor, este temelia temeliilor, este întiia stea călăuzitoare." Reflecţiile de scriitor ale lui Cezar Petrescu asupra literaturii ruse şi sovietice pot egala studiile competente ale criticului şi istoricului literar. Pe Ungă minuţiozitatea şi seriozitatea informaţiei, Cezar Petrescu aduce o profundă analiză a conţinutului şi sensurilor social-morale ale literaturii ruse şi sovietice, demonstrînd că o cunoaşte temeinic şi o înţelege adine, că se străduie să o răspîndească în cele mai largi mase de cititori. Teodor Virgolici. d. solomon: „problema intelectualului In opera lui camil petrescw *j Imaginea lui Camil Petrescu în memoria noastră este atît de vie, atît de mobilă, atît de diversă dar şi atît de îndatorată *) E.S.P.L.A., 1958 concretului operei şi biografiei sale spirituale, încît o tentativă de sistematizare şi unificare, de felul celei întreprinse de D. Solomon, este nu numai salutară şi in- CĂRŢI NOI 175 teresantă ci, într-un sens, şi liniştitoare. Cît de arzător personal şl de Individual colorat era scrisul întreg al lui Cam.il Petrescu, o considerare obiectiva, încadrarea in cronologie, urmărirea „temelor" esenţiale, gruparea, personajelor etc. se dovedesc totuşi posibile. Intervine aici şi meritul personal al tînărului critic, procedeul său particular care ştie să sacrifice la vreme pasiunea, de lector, lucidităţii cercetătorului. Lucrarea va avea aşa dar aspectul unei teze, al unei prelegeri, al unui capitol de istorie literară, cea dinţii preocupare fiind aceea de a stabili filiaţia problemei. Eroul reprezentativ e privit, din punctul de vedere al tradiţiei, sub un dublu aspect: dezvoltă tradiţia intelectualului inadaptabil la condiţiile unei societăţi nedrepte şi în acelaşi timp desvoliă tradiţia eminesciană a literaturii axate pe frământările conştiinţei. (Propriu zis aceasta e şl tema studiului) Camll Petrescu este considerat astfel „primul care analizează... substanţa activităţii intelectuale — efortul de cunoaştere". Problematica intelectualului este supusă unei analize clare, D. Solomon înţelegînd. să delimiteze, în spirit marxist, excepţionala valoare realistă a operei, de tezele adeseori eronate ale publicistului şi gînditorului Camll Petrescu. Darul disociativ al criticului, totdeauna atent să Interpreteze în lumina, concepţiei noastre despre rosturile şi răspunderile Intelectualului în societate, oferă bune rezultate în capitolul privitor la „doctrina no-ocratică". Scriitorul pornise de la premize juste în analiza situaţiei Intelectualului în orînduirea capitalistă, ajungînd la concluzia că „libertatea" şi „neutralitatea" intelectualului reprezintă doar o iluzie în condiţiile statului burghez („Libertatea de a te izola e o iluzie ca şi libertatea de a gîndi, ca şi libertatea de a munci, ca şi libertatea de a crea, într-un stat capitalist. Este libertatea de a muri de foame ori de a te închiria cu laşitate în oii ce condiţii şl doar cînd e nevoie de tine") scriitorul fiind aici foarte aproape, pînă şi în formu- lări de celebrul articol al lui Lenin: „Organizaţia de partid şi literatura de partid". Deşi fundamentarea teoretică a necesităţii unei solidarităţi combative a Intelectualilor este, în Unii mari, justă, considerarea intelectualităţii, în spirit noocratic, drept o clasă socială omogenă, cu interese fundamental deosebite de ale celorlalte clase şi categorii sociale este cu totul Inacceptabilă, dovedindu-se în ultimă analiză că „doctrina noocratică" susţinută de scriitor este „utopistă, diversionistă, nerevoluţionară". Astfel, fără să ignore limitele teoretice ale publicistului, studiul valorifică sensul covlrşltor realist şi avansat al operei Iul Camll Petrescu izbutind să distingă linia dominantă a creaţiei marelui romancier şl dramaturg, fondul major care avea să permită scriitorului, după eliberare, să adere la socialism ca la o soluţie îndelung rlvnită. Studiul e bogat în observaţii esenţiale, formulate cu un deosebit simţ de claritate. Se pot cita numeroase observaţii sugestive, cum ar fl aceea că la Camll Petrescu inadaptabilitatea e o formă de protest, spre deosebire de cazul „clasic" cînd e, de obicei, expresia resemnării. 'Sau observaţia că eroii Iul Camll Petrescu trăiesc — cu maximă încordare — realităţi ultime, prin uimitoarea putere de dăruire care le este proprie. Aşi reproşa. Iul D. Solomon faptul că aproape Ignoră un concept fundamental artei şi publicisticii lui Camll Petrescu : conceptul de autenticitate. Acesl concept defineşte conţinutul „dramelor conştiinţei" — care obsedează pe scriitor, formînd substanţa nu numai „cerebrală" dar şl creatoare a scrisului său. Partea cea mai izbutită a studiului lui D. Solomon o reprezintă paginile consacrate creaţiei scriitorului, în ultimul deceniu: trebuie apreciate căldura şi tonul inspirat încorporate analizei romanului „Un om Intre oameni", carte mal mult decît remarcabilă şi care, din păcate nu se bucură încă de cuvenita audienţă. L. Raicu 176 CĂRŢI NOI ASZTALOS ISTVAN: „AN NQU" *) jPrin ultimul său roman tradus, „An Nou", Asztalos Istvan confirmă încă odată opinia formată care îl recunoaşte ca pe unul dintre cei mai interesanţi scriitori de limbă maghiară din ţara noastră. Cu devotamentul său statornic pentru oamenii muncitori de la ţară, romancierul povesteşte întâmplările pe care le trăieşte o familie de umiliţi şi obidiţi, pe parcurs de un an, dar exact de un an. Această retezare voită a acţiunii, care în mod curent nu este dependentă de datele calendaristice pare iniţial arbitrară : Să fie ea într-adevăr arbitrară ? Răspunsul îl aflam interesîndu-ne de cele ce se petrec în carte. Familia de care ne vorbeşte scriitorul este descompusă: bărbatul a murit muncind la pădure pentru boieri, au rămas femeia şi doi copii. Femeia, nevestica, după cum i se spune adesea în roman, într-un mod potrivit cu tinereţea şi vioiciunea ei — Kicsi Kati — îşi cîştigă existenţa spălînd pe la mărimile şi bogătanii satului. Lupta ei cu sărăcia este disperată. Scriitorul evită scenele în care accentul să fie violent, patetic, dar sentimentul că ne aflăm în faţa unor o'ameni a căror existenţă este împinsă în pragul morţii prin inaniţie, e indiscutabil. Ce va pune Kati pe masa copiilor în fiecare zi e o problemă chinuitoare. O pereche de pantaloni pentru copii e o întrebare tragică. hrlr-o societate aşa zis civilizată, oamenii trăiesc în regimul alimentar al indivizilor primitivi. Ni se arată clar că în capitalism omul e împins spre o atare mizerie, că lupta pentru a supravieţui este atît de dură, încît nu med are timp de nimic altceva. Familia spuneam, mai cuprinde şi doi băieţi : Andras şi Sandor. înăbuşit de sărăcie şi stimulat totodată de unchiul său bătrîn,-Caracs, Andras începe să facă mici găinării, fură şi în cele clin urmă, ajunge la închisoare. Admiraţia lui pentru un hoţ mai încercat, amănunt cu care i, se încheie portretul, nu prevesteşte nimic bun cu privire la viitorul lui. Din felul în care e prezentat An- *) E.S.P.L.A., 1958 dras se înţelege că gestul lui are un accent de protest împotriva condiţiilor în care trăieşte, dar din păcate protestul nu este şi el mai puţin burghez. Sandri, fiul mai mic, ■ este purtătorul unor aspiraţii nobile şi puritatea lui, cu mici accidente, învinge tentaţiile şi chemările la corupţie ale fratelui mai mare — stimulat mult în această luptă şi de imaginea dascălului său de şcoală cu care s-a împrietenit. In cartea lui Asztalos din care lipsesc comuniştii, Laci ocupă un anume loc moral; e un fel de tînăr generos şi iubitor de adevăr, dar palid în acţiune, şovăitor, un dascăl în care cinstea elementară învinge şi pentru o clipă devine atitudine. Un tip aparte e Caracs, în care se amestecă cinstea cu hoţia. Caracs este lucid de sensul actelor lui, pe care le cîntăreşte însă pe o balanţă a sa — pe domni n-ai decît să-i furi în voie şi să-ţi ceri drepturile pe care ţi le fură; cu cei săraci să te porţi omeneşte. In el pîlpîie urmele unei conştiinţe haiduceşti. Asztalos vibrează indiscutabil la unison cu inima oamenilor simpli despre care scrie, se identifică cu ei, stilul lui răspîndeşte o simpatie îndreptăţită pentru un tip ca dascălul Laci, care, în felul său, sprijină pe săteni, şi o complicitate ironică dar nu mai puţin afectuoasă cînd descrie cine ştie ce năzbîtie fermecătoare în naivitatea ei, a micului Sandri. Cu toate acestea, poate şi pentru faptid că bătrtmd Caracs nu este o figură de tot curată, cartea îţi lasă regretul de a nu oferi o imagine mai luminoasă a poporului. Rămâne, bine înţeles, a nu pierde din vedere data la care a apărut cartea şi anume anul 1940. Cu aceasta precizăm că unele aspecte ale vieţii satului cum ar fi lupta în vederea schimbării conducerii cercului agricol. Claca, pus în slujba exploatatorilor, aşa cum erau cooperativele în vechiul regim, se impun prin realismul cu care sînt înţelese. Ca mai toţi scriitorii care scriu despre sal, Asztalos nu-şi restrînge raza de observaţie la viaţa familiei lui Kicsi Kati ci îmbrăţişează întreaga colectivitate a satului. In cartea lui CĂRŢI NOI 177 îşi fac apariţia dascălii, mica funcţionărime, mica burghezie sătească, opacă şi obositoare. Scriitorul cede monotonia, meschinăria, falsitatea ieftină a micii burghezii, sgîrcenia şi lăcomia ei dar, lucru semnificativ, spre deosebire de alţi scriitori care reuşesc în descrierea păturilor suprapuse, Asztalos e mai interesant cînd descrie oameni din popor. Colocviile fruntaşilor satului ascultate din bucătărie de către Kati sînt autentice Şi exact redate, dar nu inedite artistic. Similar domnul David, acel dolofan greoi şi hrăpăreţ. Ca-ntr-un film neorealist, în cartea lui Asztalos pare a nu se întîmplă mai nimic. Totul e în curs dar lipsit de vîlvătăi. Unele modificări, e drept, s-au produs : pe Andras l-au arestat, Taci a plecat în alt sat, Sandri a crescut, dar raporturile sociale au rămas aceleaşi şi situaţia familiei în esenţă neschimbată. E imaginea unei vieţi în rodaj, a monotoniei în suferinţă la care erau condamnaţi cei săraci şi muncitori în trecut. Poet al universului diurn, ataşat vieţii banale, obişnuite, Asztalos numai aparent este un adept al aşa numitei „felii de viaţă". Ideea segmentării acţiunii pe parcursul unui an are un sens profund. „Anul era pe sfîrşite dar nu-i părea rău_ nimănui. Nici nevestica nu era întristată, ba chiar se bucura : „Sfîrşească-se în pace, ne-a adus numai nenorociri"... Ea speră că celălalt an îi va aduce fericirea. Amăgirea ei se consumă în etape : iarna doreşte primăvara, care o va scăpa de ger, primăvara doreşte vara cînd omul trăieşte şi mai ales găseşte mai uşor ele mîncare, ş.a.m.d. Sursa acestor dorinţe care se înlocuiesc pe nesimţite este aceeaşi: sărăcia. In această succesiune, de fapt e surprins cu fineţe sentimentul de insatisfacţie faţă de întreg anul capitalist, dacă se poate spune aşa, faţă de regimul capitalist. Dar nevestica nu vede că se amăgeşte continuu şi continuă să se amăgească, minţindu-şi speranţele cu felurite iluzii dintre care cele privind bunăvoinţa celui de sus nu lipsesc. „An nou" este o carte a iluziilor pierdute, ele care nu eroii însă sigur cititorul nostru îşi dă seama. In mod strict cartea nu are o perspectivă clară, dar ca şi un film bun neorealist, ea pune întrebări care fac să te gîndeşti la viitor, să cauţi o soluţie. Romanul lui Asztalos cuprinde episoade de care s-ar fi putut dispensa — şi fac această rezervă fără a uita că pentru a-şi susţine ideea el avea îngăduinţa şi chiar obligaţia de a urmări viaţa cu răsfiratele ei meandre care duceau în cele din urmă la acelaşi rezultat: mizeria, amăgirea. în ansamblu există un echilibru în diferitele ei părţi şi observaţiile sînt seriate din perspectiva temei centrale. In vară, Sandri rămîne singur acasă ; meu meştereşte ceva, mai culege fragi, dar, „oh, de-ar fi nişte cartofi!", oftează el adeseori, deşi nu cu mult înainte dusese dorul fragilor. E mult adevăr în această notaţie şi Asztalos este un sagace observator al acestor mişcări sufleteşti, care, dacă sîntem atenţi, alcătuiesc fundamentul psihologic, de o valabilitate etern umană a temei lui sociale. Minţile speculative vor găsi aici destul material pentru reflexii privind dialectica dorinţelor omeneşti. Ca ori ce artist care are simţul micilor mişcări epice de pe scoarţa vieţii, Asztalos dispune de un condei foarte ascuţit în desenarea amănuntelor; el. se opreşte la cele cu funcţie lirică şi mai adesea ironică şi umoristică. La el cadrul ocupă puţin spaţiu, lăsînd loc liber imaginaţiei noastre să se concentreze asupra tipurilor pe care le descrie clin cîteva trăsături; prin sugestie, adesea el redă întregul. „An nou" este o carte zidită pe terenul observaţiei realiste dar fără ostentaţia de a face un document, principală rămînînd. descrierea emoţionantă a micilor întîmplări de fiecare zi. Dacă realitatea din „An nou" ar fi fost observată de un scriitor sobru, am fi avut un roman în care emoţia era împinsă pînă la amărăciune : Asztalos, în spiritul temperamentului său, a adoptat o altă măsură, ne-a dat un roman tonic şi cu lumină vioaie, a filtrat totul prin umorul lui senin care nu ştirbeşte nimic din seriozitatea, tratării. Cartea te face adese-ori să zîmbeşti şi în egală măsură cheamă la reflexie. Titus Priboi 12 — V. Romînească nr. 7 178 CĂRŢI NOI VASILt: NICOLESCU: „ENESCU~SUITĂ LIRICĂ"') Un poet tînăr, aflat la primul său volum, încearcă să celebreze într-o sultă lirică, figura celui mai mare muzician al poporului nostru. Încercarea este desigur temerară şl riscurile unei atari întreprinderi pot copleşi la un moment dat bunele Intenţii şi talentul unui autor încă neajuns la maturitate. Vaslle Nicolescu îşi mărturiseşte în „Epilog" îndoielile asupra succesului încercării sale. De altfel, în sulta lirică ce o avem în faţă, poetul şl-a delimitat Intenţiile, alegînd doar cîteva trăsături esenţiale pentru înţelegerea uneia „dintre figurile cele mal minunate şl atrăgătoare ale timpului nostru", cum îl numea Pablo Casals. Vaslle Nicolescu a Intuit faptul că facultatea dominantă a omului şl a artistului a fost trainica Şl nedesmlnţlta legătură cu poporul şl creaţia Iul artistică. Enescu a avut necontenit nostalgia tocurilor copilăriei; a oamenilor pe care l-a cunoscut din primii ani ai vieţii sale. Nu e locul aici să intrăm în detalii biografice, dar am vrea să cităm totuşi cîteva rînduri dintr-o scrisoare trimisă cu un an înaintea morţii doctorului Petru Groza: „Este şi dorinţa mea cea mai statornică de a mă întoarce în ţară şi sper că cu ajutorul lui Dumnezeu şi chiar al doctorilor, va veni şi ziua aceasta, pe care o doresc şi o aştept... Vă sînt foarte recunoscător şi dumneavoastră şi tuturor acelora care vor să mă revadă din nou în mijlocul alor noştri şi vă rog să credeţi că nu văd în aceasta decît mărturisirea legăturilor sufleteşti între ţară şi mine, aşa cum au fost îndelungul întregii mele vieţi". Dacă omul a trăit din tinereţe pînă în anii din preajma trecerii sale în nefiinţă, cu dorul patriei, compozitorul a revenit şi el, neîncetat la izvorul creaţiei populare. Enescu a fost organic legat nu numai de melosul popular romînesc, dar şl de acele însuşiri spirituale proprii poporului romîn şi de frumuseţile naturii noastre. Nostal- *) E.S.P.L.A., 1958. gia plaiurilor natale de care vorbeam mai sus n-a rămas în stadiul unor simple de-claraţluni platonice, ci s-a sublimat în creaţlunl de mare poezie şi vigoare. Pe cei care au susţinut şi mai susţin ideia absurdă a ivirii lui Enescu „din neant", îi contrazice în primul rtnd opera maestrului. Muzicianul de reputaţie mondială dedica in 1940 sulta pentru vioară şl plan „Impresii din copilărie" (opus 28) profesorul său Eduard Caudella, recunoscînd în acest modest compozitor un înaintaş. Enescu s-a înscris pe linia unei tradiţii deschisă la noi de Gheorghe Ştefănescu, Constantin Dlmltrescu, lacob Mureşanu, Gheorghe Dlma, Eduard Caudella, Ciprian Porumbescu, care în domenii diferite; dar mal ales pe tărîmul muzicii vocale, vocal-slmfonlce şi instrumentale, neteziseră la. noi terenul afirmării unui compozitor de originalitatea autorului Rapsodiei Romîne. Dar chiar dacă s-ar mai putea discuta asupra contribuţiei acestor compozitori, un fapt ţine de domeniul axiomatic: în formarea muzicală a Iul Enescu folclorul nostru, cu bogăţia tul melodică uluitoare, arta desăvîrşită a creatorilor populari cizelată prin veacuri şi ridicată la frumuseţi nepieritoare, au oferit generoase premize pentru afirmarea unui talent uriaş. 'Suita lirică a tui Vaslle Nicolescu porneşte de la această idee: Enescu este continuatorul unei tradiţii îndelungi de artă populară şi sintetizează în opera sa aspiraţiile de veacuri ale milioanelor de creatori anonimi ce-şi recunosc în compoziţiile acestui genial artist bucuriile, durerile, aspiraţiile, frămîn-tărlle. Dar în acelaşi timp Vaslle Nicolescu nu face nici greşeala de a-l reduce pe Enescu la nivelul unul simplu alcătuitor de potpuriuri. Poetul sugerează dimensiunile creaţiei lui Enescu care a topit şi a distilat într-o manieră personală melosul romînesc, făcîndu-l să retrăiască în realizări înscrise de mult în tezaurul culturii universale. Şi aceasta, nu numai în rapsodiile sale (cele mal cunoscute), dar şi în cele trei suite (în special prima şl ultima)( CĂRŢI NOI 179 în sonatele pentru vioară şi pian, în uvertura de concert scrisă în ultimii ani ai vieţii şi, dacă ne gîndim la originile sila zăcămintele cele mai adinei ale muzicii noastre, chiar în magnificul „Oedip". „Mica baladă", un gen de uvertură care deschide suita lui Vasile Nicolescu rezumă cred creaţia poetică generală care o însufleţeşte. Ne întîmpină o lumină optimistă, plină de încredere în viaţă. Atmosfera are ceva pastoral, frust. Pare că naşterea artistului e guvernată în toate creaţiile populare, de o bucurie şi un tumult general al naturii: Sub streaşini de sat pe la scăpătat, greeri au pornit dulcele strunit. Zvonul s-auzea -n zori de peruzea satul mi-l trezea lumea-mi deştepta. Următoarea bucată, „Ursitoarele", trece de la tonalitatea sprinţară, la alta mai gravă, cu inflexiuni de cîntec spus parcă în registrele majore ale violoncelelor. In „Ursitoarele" poetul recurgînd la o veche tradiţie populară, căreia îi eludează însă conţinutul mistic, ne înfăţişează zestrea spirituală cu care pruncul din Liveşti porneşte în lume. Ideea aceasta revine mereu în poemul lui Nicolescu, care caută să explice apariţia lui Enescu nu prin cine ştie ce întîmplare miraculoasă, ci prin acele daruri sufleteşti primite de la neştiuţii şi uitaţii cîntăreţi din părţile locului, prin treptele urcate de strămoşii săi, prin suflul de artă adevărată receptat de la cei din jur: Poate horele de alt'dat' vreun doinaş ia strungă, ca pe-un foc i-au strecurat tainica poruncă („Intermezzo") Opera lui Enescu adună o vastă experienţă de viaţă a poporului şi resfrînge mii de întrebări şi năzuinţe ale oamenilor simpli. Ea este un receptacol al durerii: aşa cîntarea lui ce prinse zborul din tinda casei în amurg cernită, primi din cîntul ce-ngînă păstorul durerea noastră-n doină-năbuşită. („Naşterea cîntecului") Cum se poate observa chiar din cele cîteva citate, Vasile Nicolescu a căutat să prindă — pe cît pot reda versurile — zbuciumul şi continua trepidaţie interioară a marelui artist. Revin mereu în poezia sa pe bună dreptate, cuvintele: foc, flacără, dor adine, sete, dor nestins, mistuire tainică, rug. 5-a observat revenirea cu un anume rost a cuvîntului lumină şt" a imaginilor derivate din el în poemul lui Vasile Nicolescu. Fără să acrediteze părerea celor ce văd drept caracteristic operei lui Enescu o anume atmosferă sărbătorească şi subliniind laturile ei profund dramatice sau tragice, poetul a intuit bine sensul major, activ al creaţiei lui Enescu. De aceea interpretarea mitului oedipean corespunde acelei viziuni originale pe care opera lui Edmond Fleg şl Enescu, libret şi muzică, au dat-o legendei de circulaţie universală. Aşa cum apare aici, Oedip nu-şi acceptă cu resemnare soarta, ci are accente de revoltă împotriva ei, considerîndu-se învingătorul acelui tiranic fatum : „Eu sînt nevinovat, nevinovat! Voinţa mea n-a fost niciodată în crimele mele ! Eu am învins destinul! Eu am învins destinul!*). De aceea deşi cu unele lungimi şi unele pasaje neclare, „Oedip" din suita lui Vasile Nicolescu cată a reda imaginea cea mai apropiată de adevăr a concepţiei lai Enescu despre forţa nemărginită a omului. Inca-drînd pe „Oedip" în ansamblul operei^ lui Enescu, străbătută neîncetat de patosul afirmării nobile şi generoase a omenirii, a puterii sale de a birul forţele vrăjmaşe sau incertitudinea — (vezi simfonia I şi lit, n.n.) — Vasile Nicolescu a mers chiar spre esenţa acestei grandioase creaţii. In linii mari, acestea sînt coordonatele pe care se grefează poemul. Nu este mai *) citat după lucrarea muzicologului Lucian Voiculescu „George Enescu", p. 238, E.S.P.L.A., 1956 12* 180 CĂRŢI NOI puţin adevărat că, poet sentimental, V. Nicolescu a izbutit, aşa cum s-a mai observat, acolo unde şi-a lăsat să sboare liber inspiraţia, şi nu să se împotmolească în comentarii preţioase şi interpretări greoaie. („Noul Orfeu" I, II), De asemeni, nici să reducă unele momente din viaţa lui Enescu („La Luchlan", „File dintr-o cronică") — la^ o simplă cronică rimată ce diminuează căldura şi tensiunea artistică a. volumului. Vaslle Nicolescu a simţit fiorul muzicii lui Enescu, s-a pătruns de măreţia ei, i-a înţeles „tainele", a văzut-o în dezvoltarea organică a vieţii poporului nostru. Sînt merite ce se cuvin subliniate. N-a căutat însă — intenţia ar fi fost reprobabilă — să o transpună în vers şi nici să traducă măreţia ei în cuvinte. A vrut să aducă un elogiu celui ce a ridicat pe culmi încă necunoscute arta poporului nostru şl să dea viaţă unora din cele mal pregnante trăsături ale personalităţii Iul. JSuita lirică Enescu" dezvăluie un talent real ce va trebui să se despovăreze de platoşa imagisticii uneori în mod evident căutată, Un debut matur, un volum de reale calităţi. Valeriu Rîpeanu V. MIND FIA, „ÎNSEMNĂRI DESPRE LITERATURĂ SI TEATRU"*) Volumul „însemnări despre literatură şi teatru" conţine în cea mai mare parte articole publicate în presă în ultimii trei-patru ani. Articolele urmăresc obiective foarte precise, evltînd să se piardă în consideraţii vagi şi generale. Tendinţa de a lucra în concret, pronunţîndu-se în problemele centrale care preocupă mişcarea noastră teatrală, constituie meritul de seamă al volumului. Vlcu Mîndra cercetează caracteristicile esenţiale ale dramaturgiei romî-neşti contemporane, ţelul în care se oglindesc pe scenă realităţile revoluţionare, pro-movînd ideia unei arte Inspirată din actualitatea luptei pentru construirea socialismului. Simpatia sa merge către drama, de idei, bazată pe conflictul Intre poziţiile ideologice antagonice, ciocnire în care recunoaşte ceea ce e mai semnificativ în epoca noastră. Ori. de cite ori i se pare că a descoperit încercarea unei. piese teziste, sau a unei expuneri dramatizate de a se recomanda ca o operă dramatică actuală, criticul îşi manifestă vigilenţa. Condam-ntnd lucrări ca „Slmeon Albac" sau „Inima noastră", V. Mîndra pledează pentru lucrări întemeiate pe o intrigă puternică Şl care să dezvăluie caractere consistenta. In *) E.S.P.L.A., 1958 mai toate cronicile, dar cu deosebire parcă în articolele despre „Cetatea de foc" şl „Ziariştii", criticul subliniază atracţia irezistibilă, farmecul Inimitabil pe care-l degajă figurile oamenilor noi, văzînd aici, pe drept cuvint, o sursă de trăinicie şi originalitate a dramaturgiei contemporane. „Literatura noastră dramatică s-a apropiat în ultimii şase ani simţitor de silueta morală a omului nostru nou-sme V. Mîndra. Ea se îndreaptă în mod obligator către revelarea multiplă şi adîncă a acestui om, care condiţionează ca erou titular necontestat sensul dramaturgiei contemporane". Ideia care străbate volumul şl determină ca paginile lui să fie o conexiune sistematică de gînduri este aceia a funcţiei educative a teatrului. în lumina acestui principiu, criticul se declară împotriva devierii atenţiei spre decor, spre interpretare sau spre tehnică teatrală, refuzînd 'să învestească încredere în experienţe strict meşteşugăreşti. Zona superioară a teatrului rămîne literatura dramatică. „Teatrul îşi neagă propria sa esenţă, negînd hegemonia textului literar, întrucît sarcina sa este tocmai de a da strălucire scenică mesajului de idei al scriitorului". Dar dacă V. Mîndra respinge abilitatea tehnică de dragul abilităţii tehnice, el invocă mărturii celebre în CĂRŢI NOI 181 sprijinul ideii că dramaturgia nu este numai un gen literar ci şi un gen teatral. Cuvintele lui Bielinschi despre dramaturgie şi despre legile specifice care o guvernează, despre piesa de teatru şi despre condiţiile scenice care-o domină riguros, constituie unul din criteriile la care criticul apelează adesea. In numele acestui criteriu el împuterniceşte pe regizor cu autoritate şl prestigiu şi urmăreşte cum a fost interpretată în spectacol „o operă literară creată anume pentru aceasta". Pe scenă, în prezenţa irevocabilă a publicului, se măsoară însuşirile unui text- Actorul, costumul, decorul, lumina, sala sînt tot atîtea instanţe de control. Privit în ansamblu, volumul apare ca o încercare din cele mai utile de a numi ■sarcinile principale ale teatrului nostru şi de a impune valorile lui reale. Vicu Mîndra nu are uşurinţa unora din colegii săi de breaslă în distribuirea celor mai înalte elogii şl în acordarea celor mai drastice calificative. Măsurat, prob, el controlează atent şi dă dovadă de circumspecţie. Criticul are în vedere finalitatea operei şi nu-şi exercită severitatea acolo unde e nevoie de o anumită indulgenţă. Vorbind despre „Patriotica romînă", V. Mîndra renunţă la o exigenţă pe care o socoteşte deplasată în cazul analizei acestui vodevil satiric. El înţelege că „lucrurile pot fi spuse în diferite chipuri şi la registre deosebite fără să ultragieze bunul simţ, atunci cînd regulile jocului sînt respectate". Observaţiile sînt făcute în limita genului, deşi printre rînduri se străvede reproşul adus dramaturgului care-şi încearcă puterile asupra unui material inferior posibilităţilor sale. Criticul nu se lasă furat de ceea ce e strălucitor, dar facil, spectaculos dar lipsit de substanţă. E un vameş aspru care rezistă aparenţelor şi cedează greu. Scriind despre „Zorile Parisului", Vicu Mîndra nu trece cu vederea nici una din calităţile seducătoare ale piesei, remarcă tehnica loviturilor teatrale, succesiunea vie, antrenantă a tablourilor, dar nu se poate opri să nu scoată la iveală tot ceea ce e sumar şi inconsistent în această piesă despre Comuna din Paris- Perspectiva co- mună, lipsită de dramatism a piesei deşteaptă accente critice dintre cele mai îndreptăţite. Şi în general se poate spune că acţiunea împotriva unui repertoriu alcătuit din producţii minore sau depăşite, lipsite de un mesaj înalt este condusă cu discer-nămînt. Mereu, în volum, revine ideia repertoriului. Cînd, dintr-un sentiment pios faţă de tradiţia Teatrului Naţional, ca şi din conştiinţa răspunderilor ce revin acestui for, se ocupă de problema unui stil al primei noastre scene, el stăruie din nou asupra acestei probleme : „In lista repertoriului se pot înscrie premizele promovării unui stil strălucit, a unei şcoli de mare prestigiu, după cum tot aici se pot ascunde sursele viitoarelor eşecuri". Recenzentul e silit să ridice însă şi obiecţii atunci cînd cercetează unele analize critice ale lui V. Mindra. în adevăr dacă orientarea criticului este cel mai adeseori sigură, iar gustul bun, aceste calităţi nu se exercită totdeauna în profunzime. In articolele despre Mihail Sebastian întîlnim observaţii judicioase, fine, piesa lui Alexandru Mlrodan „Ziariştii" este interpretată în modul cel mai exact, dar în alte cronici analiza e nemulţumitoare. A spune de pildă că Regele Lear înţelege adevăratele valori morale printre oamenii simpli înseamnă a spune prea puţin despre destinul acestui erou- După cum a afirma că „tratînd cu emoţionant patetism şi zguduitoare forţă ideologică o dezbatere proprie vremii sale, Shakespare a scris în acelaşi timp o piesă închinată adevărului şi laudei omului", înseamnă a face o constatare prea comună şl generală. Acest neajuns se poate concretiza în erori mai grave decît nişte consideraţii banale. In cronica la piesa „Ce fel de om eşti tu ?" de Ana Novac a dovedit-o. Aprecierea favorabilă pe care criticul o dă acestei lucrări vinovată de însemnate greşeli Ideologice trebuie să fie pentru autor un semnal de alarmă. „însemnări despre literatură şi teatru" dezvăluie un critic înzestrat, care se apropie cu pasiune şi competenţă de problemele teatrului nostru. B. Elvin 182 CĂRŢI NOI NICOLAE STOIAN: „FIERUL DRACULUI" *) Că faţă de poezia lui Nicolae Stoian există o anumită ostilitate este explicabil. Arţăgos, luindu-se de piept cu toată lumea, şi, citeodată, dintr-o înţelegere greşită a combativităţii, mergînd pînă la atitudini. reprobabile, ar fi fost şi paradoxal ca volumul său „Fierul dracului" să se fl bucurat de aprecieri călduţe ori, cu atît mal puţin, de aplauze. Apoi, mal e vorba şl de altceva. Versurile Iul Stoian nu sînt făcute să mulţumească gustul oricărui cititor de poezie. Lirica sa nu. posedă virtuţi stilistice, nu poţi s-o parcurgi pe îndelete, oprindu-te şl de-lectîndu-te cu frumuseţi de amănunt, cu descoperiri de imagini inedite. Orală prin excelenţă, poezia lui Stoian cuprinde şl crudităţi verbale, imagini pădureţe care ascund însă o "încărcătură electrică, vibraţii autentice, într-un articol despre „Cei mai tineri poeţi", publicat în „Viaţa Romînească" Jnr. 51956) se spunea despre N. Stoian că „promovează o lirică de promiţătoare perspective, îndrăzneaţă, nepremeditată", sub-llniindu-se că întîlnlm la el acea „facultate preţioasă a poetului agitator". Şi e adevărat. Spre deosebire de eroul Urle al unor poeţi tineri, apatic, întors înăuntru, atras către reverii sterile, eroul poeziei Iul Stoian, se arată a fi un temperament bărbătesc care trăieşte „in afară", un temperament activ, bătăios. îşi zice cu suficienţă că e „fierul dracului". Coada vacii lui. Esenin strămutată în Bărăgan el şl-o face cocardă cu o anumită ostentaţie infatuată. Versurile lui ar fl nişte mieluşele care cînd "sînt întărîtate devin lupi. într-o poezie scrisă mai de mult polemiza chiar cu primăvara care, de cînd se ştie, a fost prilej de suave visări poetice. („Nu-i primăvara zina din poveste/ înmiresmată, fragedă, frumoasă : /Ci pentru mine a fost mereu şi este/ Un fenomen cu caracter de clasă".) Fapt e că Stoian şi-a fixat definitiv drept climat specific, în care se simte bine, atmosfera luptei, sau, în ori ce caz, a conflictelor, *) Ed. Tineretului, 1958. în revista şcolii de literatură „Anii de ucenicie" într-o perioadă în care mulţi studenţi se travesteau în haiduci pitoreşti ori jeleau — avînd şaptesprezece ani —, tine-reţele pierdute, Stoian făcea elogiul ostaşului care şi atunci cînd armata se odihneşte simte freamătul viu al bătăliilor. Putem spune că, de la început, tînărul poet a practicat cu pasiune poezia politică — lă-sînd, e drept, citeodată, frînturi din versurile sale prinse în furcile caudine ale vulgarizărilor proletcultiste. în „Flerul dracului" 'Stoian îşi exprimă enervarea faţă de domnişorii care caută să-şl păzească „pielea ca de foc" de lozinci. Şi e drept, în cele mai bune versuri ale sale, lozinca sună convingător. Căci N. Stoian n-are nevoie să caute pretexte poetice pentru a fi actual, ci, ca şi ceilalţi confraţi tineri, n-are decît să-şi mărturisească biografia sa şl a generaţiei 'sale, iar „Fierul dracului" este într-o oarecare măsură o monografie a vieţii multora dintre tinerii noştri poeţi. în „Fac politică" găsim mlndrla trîmblţată a adolescentului care „face politică" provoclnd neliniştea mamei, neînţelegerea satului şl ura duşmanilor ce promit să facă cisme şl curele din pielea sa. „Odă hainei" glorifică tineretul care-şl petrece cel mal frumoşi ani ai vieţii pe baricadele revoluţiei. Motivul hainei care i-a însoţit pe activişti, în tot timpul acţiunii lor de „dăruire" este tratat în versurj de un intens lirism şi cu accente neaşteptate de duioşie „Iar tu, haină,-1-ncălzeai cu foc,/ neştiind de dragoste şi fete,/ neştiind să zbori la bal, în joc/ sub ninsoarea albă de confete". Dar poeziile în care se realizează cel mai deplin N. Stoian, sînt poeziile-pamflet. Aici el 'se eliberează din chingile unui anume retorism, ale unor clişee ca .i „furtună", „flamură", versurile ţîşnesc ca nişte catapulte, cuceresc prin spontaneitatea lor. Am amintit mal sus „Fierul dracului". Iată un citat: „Fruntea mea doar vouă vi se-nchină,/ Prea supusă slugă tot mereu,/ Las-să nu mă-nghită lumea „fină"/ Prea mi-s fierul dracului şi eu./ De aceea tocmai se cuvine/ Să mă las bătut doar de fierar/ CĂRŢI NOI 183 Ca să iasă om întreg din mine/ Nu un fleac de sfîrîiae coţcar". Citiţi de asemenea „Pseudo dialog cu mine însumi", o filipică înverşunată contra filistinilor pentru care revoluţia s-a terminat şi acum pot să guste şi ei din fericirea unei vieţi domestice. Aici constatăm că [Stoian nu agreează tonurile intermediare, el nu cunoaşte decît două specii de poezie: ode ori blesteme. Este vorba anume, de caracterul oarecum monocord al liricii lui Stoian, care, cred, se ex-pb'că şi printr-un anume schematism în gîn-dire. Contradicţiile din realitate care îmbracă aspecte mai complicate nu-l atrag. Apoi N. Stoian nu e atît cît trebuie de reflexiv. Poeziile lui, în cele mai multe cazuri, ţîşnesc din ciocnirea imediată cu diferite fenomene din viaţa de toate zilele. Ceea ce nu-i rău, atunci cînd. există o semnificaţie obiectivă socială. Dar există primejdia ca lirica lui să alunece in polemici pe chestiuni de ordin 'strict personal, să nu se ridice şi la dezbaterea unor probleme generale, vitale pentru contemporani ca bunăoară, pacea şi războiul, temă care nu-l solicită deloc în „Flerul dracului". Stoian n-ar trebui să uite, el care de atîtea ori se proclamă fără a face exces de modestie, drept discipolul lui Maiakovski, ceea ce zicea uriaşul poet al revoluţiei în „De vorbă cu inspectorul financiar despre poezie" : „Eu sînt dator... Faţă de tot cel Pînă-acuml N-am cîntat". I s-a adus lui N. Stoian — într-o notă din „Contemporanul" — acuzaţia că poeziile sale, nu ar fi decît pastişe după Maiakovski ori Esenin. Conţinînd pe undeva un element de adevăr dacă e vorba de urmărirea strictă a modelului, — afirmaţia e însă nedreaptă. E adevărat că atunci cînd N. Stoian zice că vrea să fie „plug cu cinci brăzdarej Nu un bibelou fără folos", expresia e ă la Maiakovski care în introducerea poemului „In gura mare" susţinea că versul lui nu e ca săgeata unui amoraş la vînat, cl dur, greoi, grosolan ca apeductul Romei, lucrat de robi — deci de o profundă şi exclusivă utilitate publică. După cum se vede însă nu e vorba în asemenea cazuri de copierea unor caracteristici formale, — vers frînt, etc. — ci de însuşirea conştientă a trăsă- turilor eroului revoluţionar, — întruchipai genial de Maiakovski. Situaţia se. complică puţin în cazul lui Esenin, unde sînt cu adevărat supărătoare, citeodată, apropierile de ritm, de muzicalitate a Strofei. Dar şi aici se poate spune că Stoian aduce elementele specifice ale satului nostru din Bărăgan, cu întinderea copleşitoare a pămînturilor galbene, cu duzii clin grădini şi salcîmii vi-guroşi de pe dealuri uscate, cu saielele oilor şi bătătura unde „Dorm ciulinii-n poala maichii preciste" etc., şi mai presus de toate o atitudine nouă, a eroului liric, specifică epocii noastre. Nu găsim nicăieri nostalgia sfîşietoare după vechiul sat al copilăriei. Dimpotrivă, cel care pe atunci a avut drept îmbrăcăminte „cămaşa-i-scutec şi o sfoară — faşă", îşi exprimă mulţumirea în „Spre voi", că ţăranii lui colţoşi s-au „dat pe brazdă", devenind „întovărăşiţi" şi astfel se vor întîlni pe frontul larg al revoluţiei, ei cu produsele lor, el cu poeziile sale. Apoi trebuie apreciat că într-o perioadă cînd mulţi dintre tineri se dovedeau fascinaţi fără discernămînt de poeţii dintre cele două războaie mondiale, — unii chiar talente, mediocre — Stoian cu perseverenţă îşi proclama drept maeştri pe marii poeţi ai literaturii ruse şi sovietice. Se explică de ce, chiar atunci cînd păşeşte pe tărîmul eroticii, în versurile sale se întîmplă aceeaşi înălţime de ordin etic a sentimentelor. Bunăoară poezia „Dacă din întîmplare într-o bună zi"... ne trimite direct la ceea ce spune Maiakovski : „Nu mă vei prinde pe mine,/ cu vreun flecuşteţ de sentimente". Te izbeşte însă în versurile lui N. Stoian, contradicţia dintre intensitatea acută, de substanţă explozivă a conţinutului şi expresia oarecum silnică. Realmente magma vulcanică a sentimentelor erupe cu greu, chinuitor, negăsind întotdeauna forme potrivite. De aci amestecul dintre epitete viguroase, pe de-o parte, şi pe de alta, ritmuri forţate, sensuri ale cuvintelor luate în accepţii greşite, lipsă de îndemînare expresivă. Temperament febril, poetul cu greu se poate struni pentru a zăbovi în căutarea unor mijloace poetice mai rafinate. Cauza stă şi într-o insuficientă cunoaştere a inovaţiilor din prozodia poeţilor secolului nostru. I-am sugera lui 184 CĂRŢI NOI N. Stoian să adaoge studiului şi alţi poeţi în afară de cei trei numiţi in „Izvoare", deoarece în zilele noastre un meşteşugar al versului, este obligat să cunoască amănunţit tot ceea ce s-a creat pe ogorul poeziei realiste. De altfel, în ultimă instanţă nu-i cerem lui Stoian decît să-şi îndeplinească angajamentele cu care s-a legat în atîtea poezii. Căci spune el în „Fierul dracului": „Stră- lucirea mi-i pe plac şi rnie, /Nu-s pornit ca prostul pe arţag. /Fierul dracului de-oi fi eu, fie, — /Doar fierarul să mă aibă drag". — prin fierar înţelegîndu-se masele de cititori. Numai că Stoian trebuie să fie convins că nu va putea fi drag „fierarului" dacă într-adevăr „strălucirea" nu-i va fi pe plac, dacă nu-şi va lărgi problematica poeziilor şi n-o va trata cu mijloace poetice adecvate. Al. Oprea k. pacistovski: „povestea unei vietiv Paustovski este unul din scriitorii sovietici a căror experienţă personală Izvorăşte din cunoaşterea amănunţită a variate medii şi profesii. Viaţa l-a purtat pe scriitor de la o îndeletnicire la alta. Muncitor în industria de armament în adolescenţă, apoi pescar şi felcer, mai pe urmă reporter, Paustovski debutează în literatură în 1932, cînd împlinise treizeci de ani, o vîr-stă „încercată de-acum — după propria-i mărturisire — de vînturile destinului şi de învăţămintele iscate din împrejurările războiului şi ale Revoluţiei". Nu mal puţin revelator este, urmărit în consecinţele lui artistice, patriotismul ardent al Iul Paustovski. Dragostea pentru pămîntul natal, pentru natura patriei şi îndeosebi pentru oamenii angajaţi în procesul de construire a socialismului, transpare din întreaga sa creaţie. Paustovski a cutreierat în lung şi în lat aproape două decenii ţara „fiindcă numai ceea ce cunoşti poţi iubi şi slăvi cum se cuvine". Din pana sa au ieşit zeci de nuvele, unele dintre ele antologice, şi aproape zece romane. De cîţiva ani scriitorul a început să-şi scrie amintirile. Paustovski este în primul rtnd un povestitor. Vocaţia istorisirilor, spuse cînd cu domoală nostalgie, cînd aprig, ca un foc ale cărui vîlvătăl îl cuprind şi pe scriitor şi pe cei ce-l ascultă transformîndu-i în părtaşi la evenimente, se verifică la tot pasul. Meleagurile copilăriei, moartea tată*) „Cartea rusă", 1958 Iul, duioşia plină de iubire a bunicii, farmecul naturii ruse de care Paustovski s-a simţit legat prin indestructibile legături sufleteşti, trăiesc cu autenticitatea vioaie a unei tinereţi ce se redescoperă şi, străină de orgoliu, se preţuieşte. Expresivitatea psihologică se regăseşte în notaţii de o reală putere evocatoare: „A fost ultima vară a adevăratei mele copilării... Din vara aceea m-am legat pentru totdeauna şi cu toată inima de Rusia centrală. Nu cunosc altă regiune care să posede o forţă lirică atît de vie şi care să-ţi apară atît de impresionant pitorească — în pofida tristeţii, a liniştii şi a necuprinsului ei — ca zona centrală a Rusiei. Cît de mult iubesc aceste ţinuturi ar fi greu de spus. Fiecare om are măsura sa în iubire. Ţi-e drag fiecare fir de iarbă aplecat de rouă sau încălzit de soare, fiecare ulcior de apă adus de la fîntînă din pădure, fiecare copăcel îndoit deasupra lacului cu frunzele înfiorate chiar pe vreme fără vînt, fiecare strigăt al cocoşului şi fiecare nouraş ce pluteşte pe cerul înalt şi pal. Şi dacă doresc uneori să ajung pînă la o sută douăzeci de ani, cum îmi prezicea moşul Necipov, o doresc fiindcă viaţa obişnuită a omului e prea scurtă pentru a putea sorbi pînă la capăt întregul farmec şi întreaga forţă tămăduitoare a naturii noastre ruseşti. Copilăria îmi era pe sfîrşite. E foarte trist că frumuseţea acestor ani începem s-o înţelegem abia cînd devenim maturi". CĂRŢI NOI 185 Trăirile adolescenţei îmbogăţesc viaţa lăuntrică a eroului, provoacă lărgirea orizontului său de înţelegere. Acestui moment şi celui imediat următor, absolvirea liceului, bogat în peripeţii de tot felul, îi corespund portretele de profesori şi colegi cu care Paustovski şi-a presărat cea mai mare parte a volumului. Chipul feciorelnic al Liolei, prima sa dragoste, figura dascălului Johanson, cel care o viaţă de om a migălit partitura unei opere pentru ca s-o piardă apoi, uitînd-a In tramvai, prietenii de studii şi cei din armată sînt apariţii fugare, dar memorabile. De pildă, împovărătoarea tristeţe ce-l cuprinde pe Johanson după pierderea partiturii este urmărită şi descrisă cu pătrunzătoare fineţe. Durerea omului care a trăit o viaţă cantonat exclusiv în speranţa unei singure şi totale satisfacţii: succesul operei sale, ne apare copleşitoare şi simbolică. Băieţii renunţă la distracţii, la odihnă, se organizează în brigăzi şi întorc oraşul pe dos spre a da de urmele partiturii. In fine o regăsesc şl o predau compozitorului. Fericirea ce-i inundă fiinţa luminează parcă material întregul capitole Paustovski excelează prin maniera de organizare a portretelor. Izolarea amănuntului caracteristic al unei fizionomii, îmbinarea cîte unei trăsături morale cu una fizică, din fuziunea cărora apar siluete de oameni ce nu se uită, puterea de a sluji stilistic caracterizarea prin fraze aerate, abundente fără a ţi prolixe, plastice, ocolind artificiozita-tea, hotărîte dar nu dure — toate contribuie la acea impresie vitală de permanentă interferenţă între planul realităţii şi cel al ficţiunii. Portretul, face alteori loc comentariului cronicăresc de epocă (uciderea lui Slolî-pin, declanşarea primului război mondial, ofensiva lui Brusilov). In acest plan al scrierii, Paustovski realizează pagini zguduitoare. Episodul amplu al retragerii pe drumuri încinse de arşiţă sau înnămolite de ploi, prin oraşe incendiate sau tîrguri pustiite, evocarea unor pogromuri antisemite ori declanşarea primelor acţiuni revoluţionare — chiar dacă nu se integrează perfect firului naraţiunii (din punct de vedere autobiografic) — se impun ca realizări de o independentă şi sigură valabilitate. Nu odată, cititorul are sentimentul că este chemat să confrunte el însuşi intîm-plări cu evenimente înregistrate istoriceşte, ca preludiul unor mari şi decisive iniţiative. Lărgirea orizontului sub influenţa activităţii bolşevicilor cunoscuţi la fabrica de armament unde intrase ca lucrător, se desăvârşeşte şi prin intermediul cercurilor artistice pe care Paustovski începuse să le frecventeze. Publicat de cîteva reviste cu povestiri primite binevoitor, el intră in relaţii cu tot felul de Intelectuali. Contactul cu aceştia îl întăreşte în convingerea pe care el o nutrea mal de mult: responsabilitatea oricărui creator faţă de popor. Ataşat cauzei libertăţii, Paustovski iese în calea Revoluţiei: „Am simţit deodată că felul meu de a înţelege frumosul şi dreptatea, vederile mele asupra lumii şi concepţia mea despre fericirea omului, despre demnitate şi libertate, le pot de-acum înainte exprima şi transmite celor din jur, că în aceasta tocmai constă acel ideal al vieţii mele, pe care pînă atunci nu mi-1 lămurisem". „Povestea unei vieţi" este, într-un fel, Istoria drumului scriitoricesc pe care Paustovski l-a descoperit. Identificarea cu idealul socialismului stă la temelia senzaţiei de. plenitudine şi fericită împlinire ce încununează finalul volumului. Este satisfac ţia unui creator care a pregătit „primăvara lumii" şi a trăit-o, şi care azi, la aproape 70 de ani simte că bătnneţea l-a ocolit. Luptător pentru cauza Revoluţiei, Paustovski ilustrează autobiografic un adevăr de necontestat: comunismul şi viitorul omenirii sînt de nedespărţit. H. Zalis 186 CĂRŢI NOI A LEX AN DR. BEK: „VIAŢA LUI BEREJKO V" *) Bek îndepărtează clişeele convenţionale sau numai prăfuite şi luminează din plin, cu o lumină orbitoare şl totuşi perfect reală, întîmplărlle cotidiene. Oameni obişnuiţi, alături de care al trecut nu o dată, despre care al mal auzit sau al mal citit pe undeva, prind 'sub aceste reflectoare dimensiunile unor eroi antici. Şi cititorul realizează că acestea sînt dimensiunile multor contemporani. Berejkov e inginer proiectant. Nu e unul din acei ingineri care semnînd dimineaţa şi la prînz condica, îşi îndeplinesc între timp mai mult sau mai puţin conştiincios obligaţiile. Berejkov e îndrăgostit de meseria sa, căreia i se dedică şi subordonează. Trebuie notat că nu i se dedică ca un posedat sau un schimnic, ci cu întreaga ardoare a unui îndrăgostit perfect sănătos. Romancierul urmăreşte evoluţia eroului său din adolescenţă, cercetînd intîlnlrlle şi influenţele ce l-au înrîurit formaţia. 'S-ar putea spune că viaţa lui Berejkov e un „Bildungs-roman" de tip nou. Bek nu întreprinde analize psihologice amănunţite Epic prin excelenţă, preferă faptul precis. Alegerea bine gîndttă a înlănţuirilor de fapte rezolvă de la sine şi fără greş psihologicul. Evoluţia eroului e urmărită — cum am spus, — din adolescenţă. (Implicit, scriitorul urmăreşte perioada prerevoluţionară, revoluţia, comunismul de război, Nep-ul, primul cincinal etc. cartea încheindu-se în preajma războiului.) Timpii istorici, atmosfera lor social-polltlcă se'succed cu rapiditate şl preclzlune cinematografică datorită ştiinţei desluşirii amănuntului Izbitor 'şi a iluminării lut. In timpul. Nep-ului, Berejkov, om talentat care-şi cunoaşte pe deplin talentul, "se vrea „independent" şi nu „oarecare funcţionar". Ca atare încearcă să-şi construiască o moară proprie care să-l îmbogăţească. Din fericire, înţelege la timp că se avîntase pe un drum greşit. Bek nu a dorit prin acest amănunt să umbrească un erou pozitiv. Nu a căutat să-l „umanizeze" prin mici pete. Greşelile pe care Berejkov le făptuieşte decurg din caracterul său voluntar, nesăbuit şi violent uneori. Un om. apa-tlCJ ar delJUne niciodată străduinţa încăpăţînată, nu ar învesti nicicînd energia şi dragostea unui Berejkov intru realizarea lui D-3I, primul motor aviatic din lume de 1000 hp. „Viaţa Iul Berejkov" e şi istoria construirii primului motor de o asemenea putere. Motorul devine de-a lungul paginilor un personaj viu. Aluziile şi chiar amănuntele tehnice, presărate în roman, nu obosesc cititorul. Caracteristicile lui D-31 sînt urmărite cu un interes egal celui acordat unul erou uman — chiar de om fără cunoştinţe tehnice, care nu ştie prea bine cum arată a bobină sau ce-l aceea o chiutasă de motor! D.-31 e încăpăţînat, recalcitrant, şi în fine, înţelegător. D-31 nu e un motor oarecare, fie şi de 1000 hp. D-31 e viaţa unui om, e aproape însuşi Berejkov. Am mai spus, Berejkov, e un om întreg. Pasiunea nu l-a făcut unilateral nici obsedat. Mănîncă, bea, glumeşte, se îndrăgosteşte de o femele. Dar povestea lui de dragoste începe in de două ori cîte două pagini din totalul celor peste şase 'sute cîte conţine romanul. Fiindcă Bek ştie că pentru un asemenea om dragostea nu e prilej de romanţă ci întîlnlrea firească şi sigură care-l împlineşte. Om al timpurilor noastre, Berejkov devine un personaj tipic de care Bek s-a apropiat cu simpatie şi pătrundere. I-a desluşit determinantele sociale şi istorice. I-a subliniat individualitatea luîndu-şi rolul ascultătorului unor confesli, ascultător ce Intervine din cînd în cînd precizînd. amănunte pe care povestitorul (Berejkov) nu le cunoaşte. *) Ed. „Cartea Rusă", 1958. I. Radu CĂRŢI NOI 187 vasco pratouni: „cronica unor bieţi Îndrăgostit i" *j Mulţi romancieri apuseni clin ultimii 30. de ani au optat într-o proporţie mereu cres-cîndă, pentru o operă romanescă informă, supusă celor mal nesăbuite experienţe şi care avea să eşueze într-o formulă absurdă neviabilă, înainte de toate fiindcă era străină de realităţile sociale. Ajunşi astfel la un impas, aceşti romancieri ,,puri" au condamnat romanul ca fiind „o artă fără viitor", o artă „sleită". Gloria romanului a continuat insă sub alte coordonate desmin-ţindu-i. O pildă în acest sens o constituie romanul social italian. Romanul social italian a cultivat gustul pentru naraţiune, gust care descinde din arta. povestitorilor realişti de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi căruia actualitatea i-a infuzat sînge proaspăt. Romanul social italian a respins prejudecăţile : personajele lui sînt culese din toate straturile Societăţii. Un muncitor hotelier, negustori ambulanţi, hoţi, prostituate, iată personajele din romanul lui Vasco Pra-tolini: Cronica unor bieţi îndrăgostiţi. Conflictul acestui roman luminează o dramă socială, morală, psihologică. Acolo unde romancierul francez blazat, n-ar vedea decît valoarea de „documentar" sau de „atmosferă", romancierul social italian a ştiut să citească realitatea banală de fiecare zi dar atît de elocventă fiindcă reprezintă expresia unui mod concret istoric în care oamenii îşi rezolvă problemele de viaţă şi de conştiinţă. Din acest punct de vedere, romanul lut Vasco Pratolini se arată reprezentativ pentru un întreg curent care domină arta romanului italian. De aceia transpunerea „Cronicii unor bieţi îndrăgostiţi" pentru ecran, a constituit o operaţie aproape firească, fiindcă la baza. neo-realismului cinematografic stăruie cam aceeaşi formulă, literară. De aici şi succesul de care s-au *)' E.S.P.L.A. 1958, în romîneşte de Ta-tiana Popescu Vilma bucurat realizările neo-realismului in ochii maselor largi. Este vorba în acest roman despre istoria unei străzi din Florenţa, via del Como. O stradă reprezintă în fond ceva mai mult decît o familie! Dacă romancierii din totdeauna şi-au putut îndrepta interesul asupra istoriei unei familii, este uşor de înţeles de cîtă atracţie se poate bucura viaţa multiplă a unei străzi. Ea palpită în romanul lui Vasco Pratolini în jurul destinelor a patru fete, „îngerii străzii", a căror maturizare precoce se împleteşte cu mizeria cartierului, cu bîrfa şi cu. dramele lui, peste care se resfrînge ecoul tragediilor provocate de ascensiunile cămăşilor negre şi de către înăsprirea servitutilor unei societăţi nedrepte. Cîte drame, cîte destine eroice sau ratate, nu poate îmbrăţişa ochiul, unui romancier care ştie să surprindă mecanismul intim ce funcţionează în inima unui clan. Vasco Pratolini a tins mai puţin să deslege aceste iţe încurcate, să traducă procesul subteran care le mînă ; el s-a mulţu* mit să consemneze, ca un cronicar fidel, aspectul exterior al evenimentelor. Ba cîte-odată, el s-a lăsat antrenat de melodia sau de lumina străzii italiene şi, fire înţelegătoare şi caldă, s-a înduioşat de drama eroinelor Iul, care îşi caută dragostea în ruine, transformîndu-se astfel, pe măsura întîm-plărilor, din simplu cronicar, într-o conştiinţă care nu pregetă să-şi afirme părerile, printre rînduri sau direct. Sînt pagini în care sobrietatea unui desen fidel este înlocuită de contrastele unei acvaforte. Este drept că acolo rîndurile cîştigă în încordare şi că acţiunea devine, pe alocuri, de-a dreptul dramatică. Figura Doamnei, prostituată bătrînă şi vicioasă, perfidă şi răzbunătoare, pare desprinsă dintr-un desen apăsat al lui Goya sau Daumier, cu atîta violenţă a fost trasată! La fel negustorul libidinos şi lacom Nesi. Această poziţie a autorului rezumă virtuţile şi slăbiciunile acestui roman, într-adevăr „Cronica unor bieţi îndrăgostiţi" este narată într-un stil atrăgător, folo- 188 CĂRŢI NOI •seşle accente de cele mal multe ori mişcătoare, captează interesul cititorului de la primele pagini. Dar Impresia care stăruie in tot cursul lecturii este aceia a unei mişcări de stradă urmărită de la fereastră, de la fereastra unei cafenele. Jinduleştl ca, dînd deoparte perdeaua, să te tel pe urmele eroilor, să tragi cu urechea şi după o reţetă pe care o folosea Balzac, să completezi cu imaginaţia presupusa lor existenţă. Romancierul te invită la o manevră pe care el a schlţat-o cu mină pricepută, fără să o ducă însă pînă la capăt. Dar am fi nedrepţi dacă n-am recunoaşte că romanul lui Vasco Pratolinl numără pa- gini care, prin prisma unor eroi împlîntaţi într-o existenţă reală, luminează şi demască aşezările injuste şi meschine ale Italiei fasciste. împotriva acestor aşezări întunecate ca o închisoare se ridică figuri ca potcovarul Maclste, personaj grandios prin simplicitate şi forţă, ca lumpenproletarul Vigo, ca generosul, tînărul şl înflăcăratul Marco. Sacrificiul lor, udat cu sînge şi suferinţă, înalţă aceste destine de luptători şi le proiectează peste existenţa meschină şi tulbure a oamenilor din via del Como, ca o prevestire semnificativă. S. Herişan UN PRECURSOR Al ROMANULUI DE AVENTURI: APULEIUS*) Amestec de picaro şi de povestire fantastică, istorioarele hazlii strînse laolaltă de Lucius Apuleius, fecior al Africii romane, în ale sale „Metamorfoze", îşi află originea într-o culegere de poveşti („fabulae") mi-lesiene, cu largă circulaţie deja în Roma primului veac al erei noastre. Ca şi „O mie şi una de nopţi", ca şi, mai tîrziu, „Decameronul" lui Boccaccio, „Canterbury tales" ale lui Chancers, sau, dacă vrem, „Povestea lui" Anton Pann despre „Moş Albu", „romanul" măgarului de aur face parte din genul denumit de istoria literară germană, cu un nume rămas consacrat, „Ramengeschite". „Rama", cadrul disparatelor poveşti este, în cazul nostru, aventura tînărului Lucius care, în urmă unor practici vrăjitoreşti, se preface în măgar, în această ipostază, urmîndu-şi stăpînii ce se schimbă necontenit, el are prilejul să colinde o bună parte a împărăţiei şi să fie părtaş, fie ca martor sau chiar ca actor, fie doar ca ascultător al relatărilor altora, la nemaipomenite întîmplări, care de care mai deochiate şi mai pline de haz. Credincios *) Lucius Apuleius „Măgarul de aur" — „Metamorfoze" —• în romineşte de I. Teo-dorescu. [Cuvînt înainte de prof. N. Nicu-liţă] E. S. P. L. A. — 1958. cuvintului dat în proemium-ul cărţii întîi -„cititorule, te vei veseli" (lector, laetaberis), se arată autorul pînă la sfîrşitul celei de-a zecea. Ultima carte, a Xl-a, un final am zice noi luminos cu tot dinadinsul, apare cu atît mai străină, mai lipită, cu cît contribuţia personală Şi autentic originală a autorului latin, ne face să măsurăm distanţa dintre etosul grec şi cel roman şi să stabilim cîteva interesante coordonate ale acestuia din urmă, aşa cum se înfăţişa el în perioada de decadenţă a veacului al doilea al erei noastre. Dar iată cum stau lucrurile. Plin de iubirea, cu prisos împărtăşită, a unei frumoase şi nobile doamne corintiene, eroului îi repugnă executarea unei anume munci la care, în finalul cărţii a X-a, îl obligă stăpînul său: hotărît, el îşi rupe funia şi fuge. în modelul grecesc, măgarul, încredinţat că amica sa, văzîndu-l nu măgar, ci un tînăr şi chipeş roman, îl va îndrăgi cu atît mai mult, fură din coşul unui servitor nişte trandafiri — acesta era antidotul vrăjii — pe care, mîncîndu-i, îşi recapătă într-adevăr înfăţişarea dintîi. Numai că distinsa doamnă, dispreţuind atributele lui acum întru totul omeneşti, pune pur şi simplu servitorii să-l dea pe scări CĂRŢI NOI 189 afară. Acest final burlesc, în perfectă concordanţă cu tot restul romanului, aduce ca un fel de încoronare a tuturor întîmplărilor si eoident, un iîlc în plus. La Apuleius, în schimb, măgarul, fugind cu funia ruptă de g~d> se prăbuşeşte excedat de multele lui suferinţe la ţărmul mării, unde cere ajutorul zeiţei Isis. Răsărind din valuri, ea i-l acordă, iar cartea, a Xl-a este, toată, povestea convertirii tînărului Lucius, dezlegat de vrajă cu ajutorul zeiţei, la cultul ei. descris cu un somptuos lux de amănunte. Distonant şi, oricît de interesant ca document pentru istoria religiilor, plictisitor ţeste interesant că valoroasa traducere a lui Schaeffer, Leipzig 1926, dă această ultimă carte numai în rezumat!), finalul este expresia unui anume puritanism latin gen Cornelia, mama Grachilor, puritanism care, speriat parcă de năzdrăvăniile comise pînă aici, îşi caută în misticism rezolvarea complicatei problematici morale a acestui secol tîrziu şi contradictoriu. Mult mai fericite sînt prelucrările pe care le aduce Apuleius în tot restul cuprinsului cărţii. Adaptînd totul la realităţile imperiului, el face să se desfăşoare înaintea noastră un adevărat film în culori, un film de moravuri romane, al cărui decupaj este cu atît mai interesant cu cît secvenţele înglobează cadrele cele mai diverse. Cutare cetăţean călătoreşte ca să facă negoţ cu brînză; în piaţa de peşte, poliţia îi surchideşte pe negustori; la oborul de vite geambaşii fac glume groase; dintre cei ce slujesc la. o moară, dintre animalele de tracţiune şi sclavii care le mînă, recunoşti anevoie pe cei dintîi de cei de-al doilea, cufundaţi cu toţii în acelaşi tratament "de. foame şi bătaie. împreună cu „măgăruşul de aur" pătrundem într-o peşteră unde se ospătează o bandă de tîlhari şi, tot cu el, participăm la o cină de gală oferită de o doamnă din înalta societate. Umblăm pe străzile pietruite ale orăşelelor şi stîrnim colbul de pe drumuri, unde plecăm o ureche indiscretă la taclalele de pe la răspîn-tii. Privim uimiţi cum o ceată de pehlivani înghit săbii şi fac profeţii mincinoase în numele cutărei zeiţe şi stăm în stal, la circ, unde admirăm graţioase pantomime. După ce am fost complici la spargeri de case, la lîlhării de drumul mare, la crime pasionale, ne înfiorăm în faţa. judecăţii şi a sîngeroaselor execuţii. Şi, în sfîrşit, ezităm să stingem lumina, cutremuraţi încă de păţania celui căruia, la un priveghi, duhurile rele i-au tăiat nasul şi urechile înlocuindu-i-le cu nişte bucăţi de ceară, sau de senzaţionala mărturisire a unui mort, care, pe drumul spre cimitir, se ridică o clipă de pe năsălie ca să-şi denunţe ucigaşii. La fel de bogată este şi galeria de tipuri umane care animă toate aceste întîmplări. Eroul însuşi, deşi nobil şi bogat, nu se lasă covîrşit de înfiorătoarea lui metamorfoză ci, dimpotrivă, îşi îndură toate avatarurile cu o „curiozitate măgăreascâ"' veşnic trează şi, am zice, cu o optimistă voioşie. Apariţiile episodice lasă şi ele urme în memoria cititorului : Lamahus, viteazul lîlhar care îşi retează braţul pironit în uşă ca. să poată fugi împreună cu tovarăşii lui şi care, apoi, se înjunghie ca să nu le stînjenească fuga; zgîrcitul cămătar Milo ; medicul lipsit de conştiinţă care vinde otravă; preoţii şarlatani; harnicul grădinar care, muncind din greu, abia îşi ţine zilele şi hrăpăreţul lui vecin, moşierul, care, pentru a-şi mări proprietatea cu un peticut de pămînt, stinge trei suflete. Mai puţin divers poate, desigur nu şî mai puţin colorat, este buchetul de icoane feminine: însuşindu-şi parcă pe de-a-n-iregul bunele păreri ale înaintaşului său Iuvenal, Apuleius pare să-şi fi ales anume personalităţile cele mai vrednice de arma. satirei. In afară de dulcea Photis, slufni-cuţa ai cărei nuri sînt minuţios şi încîn-tător amănunţiţi, în afară de mireasa răpită de tîlhari, pana lui Apuleius se înverşunează cu toată verva şi causticitatea de care e în stare împotriva vrăjitoarelor, celetnicelor, adulterinelor — pe Ungă care „Frumoasa frumoaselor şi Credincioasa credincioaselor" lui Sadoveanu rămîne o adevărată Pene-lopă — şi, chiar, criminalelor. Însăşi dumnezeiasca faţă a Venerei, departe de a fi cruţată, este zugrăvită în cele meii respingătoare culori ale unei soacre geloase, invidioase şi răzbunătoare. Toate acestea, se fac, cum am spus mai 190 CĂRŢI NOI sus, sub semnul promisiunii iniţiale: lector, laetaberis. Într-adevăr, în ciuda aparentei dezlînări a episoadelor, romanul se citeşte cu pasiune de la un capăt la altul şi pentru suculentul său umor, Comicid adesea buf al situaţiilor este în permanenţă susţinut de toate mijloacele artei: citarea, în zeflemea, a cutăror personaje mitologice sau istorice ; compararea cutăror situaţii cu altele, celebre, similare; ba chiar folosirea a numeroşi termeni tehnici din ramura militară, juridică etc, în cele mai neaşteptate ocazii. Împletire de realism şi fantastic, pasionat document al vremii, „romanul" lui Apuleius instruieşte şi desfată. Cu atîtea calităţi, nu este de mirare că, de-a lungul veacurilor, opera a făcut o» atît de glorioasă carieră. Citită cu delicii de cărturari şi de publicul de toată mîna, ea a ispitit numeroşi creatori la prelucrări proprii în cele mai diverse arte. In afară de duiosul basm al lui Amor şi Psyhe, atît de gingaş preluat de La Fontaine sau Wieland, de Raffael sau Ca-nova în ciclul Psyhe sau de Cesar Frank în poemul simfonic cu acelaşi nume, numeroase alte pasaje au fost, datorită caracteristicii lor de nuvelă autonomă, dezvoltate de literatorii de mai tîrziu; ne mărginim să amintim numai de Boccaccio, de Ser Giovanni Fiorentino şi de Lesage. * Traducerea apărută, recent la E.S.P.L.A. este, în limba romînă, cea dinţii versiune integrală a Metamorfozelor. (Fragmentul Amor şi Psyhe a, mai cunoscut traduceri separate) Trebuie să-i recunoaştem din capul locului o bună cursivitate, o frază firească şi elegantă. Desigur că apelul celui dintîi traducător la experienţa predecesorilor săi şi mai cu seamă la o traducere cu atît de întinsă circulaţie ca cea a lui Victor Betolaud (Apulee, Oeuvres completes traduites en francais par —. Nouvelle edition, entierement refondue, Paris 1873, tome 1—2) este de rigoare. O mai puţin deplină încredere însă faţă de textul fran- cez şi o mai adîncâ pătrundere în tainele textului latin ar fi adus, poate, un spor de fidelitate şi, implicit, de valoare. Astfel, stilul lui Apuleius are, ca şi cel al semenului său Petronius, o calitate rară, ce lipseşte pînă şi marelui meşter Anatole France, în a cărui operă cel din urmă gunoier vorbeşte ca la Academia Franceză: diversitatea. Cult, îngrijit, elegant, ba chiar preţios cînd vorbeşte autorul, stilul se schimbă deodată, întrebuinţînd expresii din limba vulgară, întorsături de fraze asemenea, re-dînd, într-un cuvînt, pe măsura potrivită, faptele şi gîndurile fiecăruia dintre eroi. In versiunea romînă, ca şi în cea franceză, această artistică variaţie lipseşte. Tot astfel, s-ar fi evitat păgubirea umorului, ca în pasajul unde Apollo, deşi grec şi Ionian, vorbeşte latineşte de dragul povestitorului milesian (propter Milesiae conditorem) şi nu cum, prin defectuoasa traducere a acestor cuvinte, apare, la fel ca în versiunea franceză : „Apollo, deşi grec şi iordan prin fondatorul care-i ridicase altare în Milet..." Am fi fost de asemenea feriţi de traducerea lui puell?. cu „tînăra fată" sau „tînăra femeie" (p. 251 ; jeune fille, jeune femme), pe care însuşi traducătorul, dezrobit de textul francez o evită, scriind, corect, pe aceeaşi pagină, femeia, acolo unde Betolaud dă „elle". Şi meii neromîneşte sună pentru puella vultu honesta „o tînăra fată cu un aer maiestuos" (p. 256; textul francez : une jeung fille â l'air majestueux.) Suprimînd mecanic pronumele personal din „ils'etait mărie â une femme qui comme lui etait une des esclaves ; mais il brulait d'a-mour pour une personne de condition libre", traducătorul romîn ajunge la fraza confuză şi ambiguă : „un sclav... se căsătorise cu o femeie care ca şi el era din lumea sclavilor dar iubea cu patimă o persoană de condiţie liberă", unde nu mai ştim cine „iubea cu patimă" etc. De asemenea, publicum maritum şi-ar fi găsit poate o mai fericită transpunere romînească decît decalcul franţuzesc „soţ de răspîntie" (p. 171 ; textul francez : mari de carrefour). In exprimarea : „stăpîna mea execută deobicei tainicele) ei făcături întotdeauna ascunsă" CĂRŢI NOI 191 (p. 73), este o contrazicere, existentă şi în textul francez: c'est toujours dans la solitude la plus profonde que ma maîtresse procede a"ordinaire...", dar inexistentă în textul latin: in solitudinem semper abstrasa... sclet perficere... secreta", adică : obişnuieşte să-şi defăşoare minunatele ei taine întotdeauna ascunsă etc. Notele (cui aparţin: traducătorului, prefaţatorului, redacţiei ?) care însoţesc traducerea în subsol sînt, în general, utile şi informate, ajutînd înţelegerea textului. Am fost nedumiriţi însă de ce, bunăoară, se dă semnificaţia romînească a numeroase nume greceşti (Chryseros = iubitor de aur, De-mochares = plăcut poporului, etc) şi a altora, la fel de semnificative, nu: Pho-tis = Luminiţa ; Pamfila = iubitoare a oricărui tînăr etc. Explicaţia am aflat-o tot la Betolaud.: notele ediţiei romîne reproduc întocmai pe cele ale ediţiei mai sus citate ; clesiderandele şi laudandele le sînt comune. Am găsit traduceri din cuvînt în cuvînt la notele : 88 ; 89, 1 şi 2 (Betolaud p. 430); 131 (Bet. 450); 147 (Bet. 456); 167 (Bet. 465); 195 (Bet. 471); 238 (Bet. 476); lista s-ar putea încă lungi. Este evident că nu trebuie citat izvorul la tabla înmulţirii, şi nici atunci cînd se arată că, bunăoară, Siriana era bunica zeilor şi se mai numea Rhea, Ops, sau Cybela. Cînd se reproduc însă, întocmai, dimpreună cu redactarea respectivă: „Aluzie la ce s-a întîmplat..." (195 n. 2; C'est une allusion â... —■ Bet. 471); „Areopagul era un loc la Atena (p. 238, nici măcar corect.- „L'areo-page etait une place — piaţă — d'Athe-nes — Bet. 476) etc etc., se cuvine, în actualul nostru stadiu editoricd, să se facă cinstită vorbire, pe contrapagina copertei, de modelul folosit. „Cuvîntul înainte", corect, dar lipsit de căldură ne-a adus aminte de acele ore de latină din liceul şcolarităţii noastre, astfel predate de unii profesori, încît, cu toată poezia lui Horatius, cu toate minunăţiile lui Tacit, cei mai mulţi elevi „ascultau pe craiul Ramses şi visau la ochi albaştri", aşteptînd cu nerăbdare să se termine anul şi să arunce „cărţile de latină" pe foc. In sfîrşit, ceva despre buclucaşele greşeli de tipar. Dacă admitem, eventual amuzaţi, ca pe un calambur, forma „frumuseţe tru-faţă" (p. 103), nu ne putem împiedica o grimasă citind cuvîntul „vaselie" (p. 42, nota). Radu Albala REVISTA REVISTELOR — Din ţară — „SCRISUL BĂNĂŢEAN" nr. 5//95S Am fi vrut să putem semnala în ultimul număr al „Scrisului bănăţean" — al cincilea pe acest an — cel puţin cîteva apariţii actuale în toată puterea cuvîntulul, reprezentative pentru viaţa literară în aceste împrejurări de intensificare a luptei pentru apărarea principiilor realismului socialist şi combaterea Influenţelor Ideologiei burgheze. Or, Nr. 5 al „Scrisului bănăţean" e mal puţin chiar decît un număr obişnuit: e ■ un număr fără profil, fără vreun accent deosebit. Sărăcia şi mediocritatea sectorului de critică literară se vădeşte în special în absenţa totală a articolelor cu caracter de generalizare, a articolelor de atitudine şl de replică la adresa diverselor tendinţe nesănătoase din ctmpul literar. Domeniului teoriei şi criticii îi corespund doar cîteva recenzii şi cronici, dintre care numai articolul lui Dumitru Mlcu „Publicistică şi artă militantă" (cu privire la volumul „Lume veche, lume nouă" de Tudor Ar-ghlzi) merită o menţiune. Cronica literară e semnată de Leonard Gavriliu şi N. Cio-banu, care analizează într-un spirit cam generos romanul Iul Mlrcea Şerbănescu „O fată din cele multe" şi volumul de poezii „Certitudini" de Al. Jebeleanu. Cronica lui N. Clobanu traduce atitudinea apologetică faţă de versurile tînărulul poet tl-mişoran într-un limbaj critic pretenţios şi imposibil. („Fondul de idei transpare din redarea şi perceperea desenului cromatic în dinamica sa, în evoluţia sa organic-simbo-lică"). Comentariile la fenomenul literar contemporan, în afară de cîteva modeste dări de seamă asupra unor apariţii mai mult sau mal puţin recente, lipsesc. Proză semnează Virgil Birău cu pagini de reportaj („Peşterile Comarnic şi Popo-văţ"), 'Sofia Arcan — mic fragment din romanul „Ceaţa se ridică tîrziu", a cărui acţiune, după cum aflăm dintr-o notă „se petrece între anii 1929—1932 în pădurile fostei societăţi UDR şi la Reşiţa" — şi Petre Stoenescu. Ultimul semnează o "schiţă de inspiraţie, in sfîrşit contemporană: „In rîndul lumii" : „Stan Ghiduş stă uitat 'pe prispă şi trage alene din ţigare". Ezitase multă vreme să se înscrie în gospodăria colectivă. Acum e înduioşat că pe fiu-său . şcoala îl trimite în colonie, în rînd cu ceilalţi copii. Copilul trebuie să meargă mai întîi „la raze" să-şi facă examenul medical. Cuprins de-un acces de demnitate, tatăl preferă să-l ducă la doctor în căruţa sa de ţăran individual- Căruţa e întrecută . — simbolic, vrea să spună autorul — de automobilul plin de copiii colectiviştilor. „Tata clătină din cap privind la jocul mincinos al aburului zării : — Mde 1 De mult ne-a trecut." După cum se vede problema e pusă sub un aspect minor, sentimental, fără un accent de gravitate care 'să sublinieze o schimbare de mentalitate în spiritul socialismului. Poeziile sînt — majoritatea — în nota unui romantism vag şi nebulos. Cea dinţii Mi-tulată chiar Romantism (de Iile Măduţa) e caracteristică pentru abundenţa de versificaţii cosmico-romantice apărute la noi în ultima vreme, versificaţii fals înaripate, de REVISTA REVISTELOR 193 un patetism mediocru, faustice la modul şcolăresc. Poetul aspiră neapărat la „cosmos", şi la transformarea „limanurilor acele'uriaşe" ale cosmosului în „lanuri şi-n oraşe". Poeziile închinate luptei pentru pace au un ton umanitarist, deplîngînd ororile eterne ale războiului cu o compasiune sinceră şi general-valabilă faţă de victimele acestuia. Lipseşte însă din aceste^ oroducţii un spirit mai activ, militant şi major care să depăşească în semnificaţie ipostaza eternei compasiuni. Poeziile semnate de Pavel Bella („Orbul vorbeşte copilului",) şi Haralambie Ţugui („Cu prietenii tineri") sînt un exemplu: Călcaţi încet, vorbiţi încet! Aici e un cimitir de război. Sub brazdele acestea sînt oameni, Oameni care au sorbit soarele, vinul La fel ca şi noi. Călcaţi încet, vorbiţi încet! Aici fiecare picătură de singe e încă vie. („Cu prietenii tineri") Cu pas tremurat şi uşor ca în vis Orbul tînăr trece pe sub cais şi-n toată-amiaza de aur cum umblă, pare singura umbră. („Orbul vorbeşte copilului") Mai izbutite, deşi lipsite de o notă proprie sînt versurile semnate de Al. Jebe-leanu şi Anghel Dumbrăveanu („Frunză nouă", „Pe-un fluviu sîntem" — „Estuar")). Versurile semnate de Dim. Răchici Sînt numai slabe, cu aluzii la actualitate doar în titlu — Fata reşiţeană — sau în rimă: „Ci curmă-ţi deznădejdea oţelare! / Iu-birea-i mai presus de nimbul firii! I Şi-o inimă de fată — în zadar el I N-o-nmoi cu toată vipea din cuptoare / De n-o dez-gheaţă flacăra iubirii!". T. B. „GAZETĂ LITERARA", iunie 1958 Dintre obiectivele urmărite de Gazeta literară în vremea din urmă Se impune atenţiei generale perseverenţa depusă pentru promovarea poeziei inspirată de actualitate, poezie străbătută de fiorul participării la lupta pentru apărarea păcii şi construirea socialismului. Obiceiul de a publica cu regularitate în fiecare număr un grupaj de, versuri aparţinînd mai multor poeţi se dovedeşte un stimulent rodnic. In cele patru numere din luna iunie, revista a publicat creaţii originale a cincisprezece poeţi, unii dintre ei semnînd şi cîte două sau trei poezii, aproape fără nici o excepţie tratînd teme de cea mai stringentă actualitate. Şi din punct de vedere cantitativ, dar mai ales din perspectiva realizării artistice, prioritatea o deţin versurile care exprimă oroarea faţa de agresorii imperialişti, aspiraţiile spre pace ale poporului nostru, sentimentul de înfrăţire cu toate celelalte popoare dornice de libertate şi bună înţelegere. Cele mai multe dintre aceste versuri sînt răspunsuri-prompte pe care poeţii noş- trii înţeleg să le dea unor evenimente politice internaţionale de cea mai. mare importanţă pentru destinul omenirii. Astfel, chiar în zilele agitate ale schimbărilor guvernamentale din Franţa, Veronica Porumbacu s-a simţit îndemnată să evoce în imagini vibrante tradiţia Franţei luptătoare, ca un răspuns ferm împotriva asalturilor reacţiunii. Spectrul primejdiei fasciste, poeta. îl face să trăiască în privirile mamei îngrozite de soarta copilului său („Fără somn"). Ancorarea. în actualitatea imediată n-a determinat-o în nici un fel pe Veronica Porumbacu să confecţioneze o poezie de circumstanţă, exterioară. De fapt, poeta nici nu se referă la evenimentele propriu zise : acestea n-au constituit decît factorii care au contribuit la precipitarea unui sentiment, a unei atitudini cu rezonanţe profunde în întreaga ei existenţă cetăţenească şi artistică. In acest sens, poezia „Nu!" — amintind de o poezie, mai veche a Veronicăi Porumbacu, „Adevărul fără viză" — apare ca un emoţionant me- 13 — V .Romînească nr. 7 194 REVISTA REVISTELOR ■sa] de încredere neţărmurită în rezistenţa şl vigoarea umanităţii care va triumfa împotriva oricăror uneltiri, împotriva viitorului el. lnspirindu-se, de asemeni, din acutallta-iea politică imediată, George Demetru Pan a publicat un ciclu : „Cuvinte lingă Sahara", dedicat luptei, patrioţilor algerieni. ..Dacă în unele versuri pare puţin forţată şi oarecum artificială încercarea de a deduce ■din contemplarea peisajului semnificaţiile umane ale acestei lupte, nu este mai puţin adevărat Insă că, în general, poeziile acestea reflectă o sinceră simpatie pentru jertfa patrioţilor algerieni şl comunică un suflu prietenesc de îmbărbătare. Efortul de a traduce în imagini poetice asemenea sentimente, chiar dacă uneori este prea vizibil, dînd impresia nedorită de căutat, se soldează cel puţin in poezia „Cosmos" cu rezultate pozitive. Cu 'satisfacţie reţinem promptitudinea cu care tînărul poet Petre Stoica înţelege, în fine, să răspundă impulsurilor prezentului într-o poezie menită să concentreze în versurile sale durerea pricinuită de vestea uciderii lui Khosrow Rusbeh. Poezia se şi intitulează ..Vestea" si emoţionează prin patetismul interior care o însufleţeşte. In acelaşi număr al „Gazetei literare", Eugen Jebeleanu a publicat un nou fragment din „Surîsul H Ir o şi mei", confirmînd încă odată cît de justificat este interesul, cu care este aşteptată apariţia Integrală a poemului. O poezie celebrînd de asemenea evenimentul Imediat, semnează şl Ştefan Gheor-ghiu. In „Dă-mi mîna ia de frate", el se face ecoul recunoştinţei cu care oamenii muncii din ţara noastră salută pe ostaşii sovietici reîntorşi în patrie. Mai puţin bogată ne apare reprezentată, din creaţia poetică apărută în acest răstimp in paginile „Gazetei literare", realitatea de ia noi din ţară. Sînt puţine poeziile Inspirate de aspectele muncii şi luptei pentru construirea socialismului Iar şl acelea, care au apărut nu prea se disting prin substanţa lor. Florenţa Albu a 'semnat o „Ieşire din mină" plină de delicateţe, dar limitată la simpla notare a unor senzaţii, ceea ce, evi- dent, vitregeşte poezia de o semnificaţie mai profundă şl cît de cît durabilă. Poeta ştie să creioneze cu discreţie, dar din păcate în aceste versuri păstrlndu-se doar la suprafaţa lucrurilor şi oarecum într-o viziune prea estompată. Nici Florin Mihai Petrescu — care In poeziile din „laşul literar" a dovedit însuşiri reale — in „Popas la Bicaz" nu depăşeşte cu mult nivelul simplei consemnări. Poetul cade într-un exces Imagistic deloc recomandabil. In locul emoţiei sincere şi simple, el închipuie un tablou foarte dinamic din care lipseşte însă tocmai transfigurarea particulară, personală. De altminteri, acest cult imagistic, ducînd ia preţiozitate şi confecţionat, se constată şi în poezia tui Petre Stoica. Alteori, deficienţele sînt de un ordin oarecum contrar, dar avlnd aceeaşi origine comună, lipsa fanteziei poetice: am întilnlt poezii fără nici un fior, simple versificări, de un prozaism îngrijorător. Emilia Caldarâm în „Circuit vital", sentimental-maternă, se arată de o naivitate înduioşătoare. Este cu totul regretabil că un poet cu experienţa Iul Neculai Tăutu nu-şi priveşte cu mai mult simţ critic producţiile, oferind un prost exemplu celor tineri, prin versurile uniforme, neexpresive pe care le publică uneori sub titlul „Carnet de front". A rima roze cu gaze şi copii cu aurii nu este doar 'semnul unei neglijenţe oarecare ci dovedeşte o superficialitate blamabilă în finisarea versurilor. Se pune astfel şi problema răspunderii pe care o are redacţia. Recunosclnd meritele „Gazetei literare" In promovarea unei poezii politice, bine orientată, nu-i putem trece cu vederea, insă, eclipsele de exigenţă. Este de asemenea o lipsă a redacţiei chiar faptul că nu numai în cursul lunii Iunie, dar de mal multă vreme, revista n-a obţinut colaborări de la poeţi fruntaşi, cum ar fi Maria Bonus, Marcel Breslaşu, Nina Cas-sian, Baconsky. Dorim să găsim în „Gazeta literară" o reflectare cît mai exactă a stadiului actual de dezvoltare în care se află poezia noastră. A. B. REVISTA REVISTELOR 195 — De peste hotare — ,RUSKAIA LITERATURA" nr. 1/1958 ţn U.R.S-S. a apărut o nouă revistă. Este vorba de revista de istorie literară Literatura rusă" editată de Institutul de "literatură rusă (Casa Puşkin) de pe Ungă Academia de Ştiinţe U.R.S.S. Deşi faptul vorbeşte de la sine şi nu ar mai avea nevoie de comentarii, nu putem să nu vedem aici o nouă dovadă a grifei şi interesului pe care partidul şi guvernul sovietic le manifestă pentru propăşirea ştiinţei în general si pentru studierea creatoare a problemelor moştenirii culturale a trecutului, în cazul de faţă. După cum rezultă din cuvîntul introductiv al redacţiei, „sarcina principală a revistei este studierea şi propagarea realizărilor măreţei literaturi ruse la diferitele '.etape ale existentei sale istorice, în deosebi realizările realismului clasic din sec. XIX şi ale realismului socialist din zilele noastre: studierea legilor de dezvoltare ale fenomenului istorico-literar din Rusia în legătură cu mişcarea de eliberare şi cu dezvoltarea esteticei... cercetarea specificului naţional... şi a importanţei universale" a acestei literaturi. Revista îşi propune sa beneficieze de contribuţia tuturor specialist Iilor sovietici şi a oamenilor de ştiinţa progresişti din străinătate. Primul număr ne atrage atenţia prin bogăţia, varietatea* şi seriozitatea lucrărilor publicate. El se deschide prin cîteva articole de sinteză, care îmbină foarte bine cercetarea teoretico-filozojică cu studiul .concret istorico-literar. De menţionat în acelaşi timp legătura cu actualitatea- a acestor cercetări. B. Bursov publică începutul unui studiu mai amplu, ce va continua să apară în numerele viitoare. Prin tema abordată („specificul naţional şi importanţa mondială a literaturii ruse clasice"), de o deosebită importanţă, prin bogăţia de informaţie, seriozitatea şi adîn-cimea cercetării, lucrarea ne îndreptăţeşte să aşteptăm cu nerăbdare continuarea ei în numerele viitoare. Problemele literaturii din zilele noastre sînt prezente în două articole: S. Petrov — „Geneza realismului socialist" şi V. Co-val'ev — „Patosul afirmării în literatura sovietică". Petrov alcătuieşte un foarte interesant şi bine documentat tablou de sinteză a vieţii literare la începutul sec. XX, urmărind apariţia şi dezvoltarea realismului socialist, fundamentarea sa în critica marxistă, mai cu seamă prin articolul lui V. I. Lenin „Organizaţia de partid şi literatura de partid". în articolul său, V- Co-valev dezvăluie unele tendinţe revizioniste în creaţia literară, strecurate sub masca criticismului", aşa cum reies din cîteva "opere apărute în ultimii ani („Nu numai cu pline" de Dudlnţev, „Oaspeţii" de L. Zo-rin „Părere personală" de D. Granin etc). I. "Eremin face în studiul său „Despre specificul artistic al literaturii ruse vechi" observaţii preţioase cu privire la oglindirea vieţii în literatura rusă veche. Problemele literaturii ruse din sec. XIX sînt dezbătute într-o serie de articole unele privind teme particulare, speciale, altele străduindu-se să realizeze examene de sinteză. N. Bercovski întreprinde o analiza amănunţită şi cu multe observaţii pătrunzătoare în legătură cu specificul artistic al piesei lui Puşkin „Rusalca", Iar B. Mei-lah comentează poezia tui Puşkin „Criticul meu rumen..." fixînd locul ei în evoluţia poetului şi punînd-o în legătură cu caracterul programatic şl momentul de cotitură marcat de „Căsuţa din Colomna". Deosebit de interesant este articolul lui^ V Arhipov : „Din istoricul creării romanului „Părinţi şi copii" de I. S. Turgheniev. în-torcîndu-ne în laboratorul de creaţie al romancierului, autorul aduce numeroase materiale 'inedite, urmărind să clarifice lupta de idei ce s-a desfăşurat în jurul romanului Totodată articolul relevă poziţia şovăielnică a lui Turgheniev în faţa ciocnirilor 196 REVISTA REVISTELOR ideologice din epoca lui I860, subliniind in concluzie că scriitorul „oscila intre a relata adevărul în dauna tendinţei sale şi a afirma tendinţa în dauna adevărului". Serios şi bine documentat, studiul lui B. Bazanov „Problema raporturilor estetice dintre folclor şl realitate în opera Iul N. G. Cemîşevskl" tratează cu multă com-pettnţă o latură mal puţin dezbătută din gîndirea estetică a marelui democrat-revo-luţionar rus. Articolul tul A. Buşmin „Evoluţia realismului în opera Iul Saltîcov-Scedrln de după 1880" realizează o privire de sinteză asupra desvoltărll artistice a scriitorului în ultimii ani ai vieţii sale anallzînd în deosebi „Povestirile" şl. „Vremi de altădată în Poşehonia". In capitolul „Comunicări" merită a fl semnalat în deosebi articolul Iul R. Ga-nelin „M. Gorki şl societatea, americană în 1906", care dă preţioase ştiri şl documente în legătură cu lupta desfăşurată în presa şl opinia publică şl literară, americană odată cu sosirea marelui scriitor proletar în America, cu scopul de a împiedica acordarea unul împrumut guvernului ţarist şl a atrage simpatia cercurilor progresiste de partea revoluţiei ruse. F. Prurna ne informează asupra unor aprecieri date de scriitorii ruşi (Kurocikin, Mtnaev) operei Iul T. Sevcenco, iar D. Babkln aduce Informaţii noi cu privire la opera Iul Radls-cev şl cunoaşterea acesteia de către dramaturgul V. V- Kapnlst. La capitolul „Recenzii" merită, o atenţie specială articolul „Studiul literaturii ruse clasice în Europa apuseană şi în S.U.A." semnat de A. Gri-goriev. Şi prin proporţiile sale şi prin fe- lul cum a fost concepută, lucrarea ar putea ţi socotită mai curind ca o privire de sinteză asupra problemei indicate în titlu. Meritul Iul Grlgoriev este nu numai de a fl bine informat şi de a cunoaşte în amănunt cercetările de istorie a literaturii, ruse în principalele ţări europene (Franţa, Anglia, Italia, R. D. Germană, Austria, Danemarca, Olanda) şi în SUA., dar şi de a putea formula totodată aprecieri judicioase asupra valorii ştiinţifice a acestor lucrări (menţlonînd în deosebi unele succese ale savanţilor francezi şl italieni) şi mai ales de a putea fixa foarte bine orientarea diferitelor cercetări, poziţiile pe care se si-tuiază autorii lor, lupta de idei ce se dă în jurul literaturii ruse în Apus ca ecou al luptei mult mai largi în jurul idealurilor socialismului, democraţiei şi păcii. K. Muratova semnează o privire de ansamblu — In spirit critic — asupra cărţilor consacrate lui Gorki între 1955—1957, relevînd varietatea problemelor tratate, numărul mare de lucrări publicate. Sînt apreciate în special meritele lucrărilor lut I. Novici — „Gorki în epoca primei revoluţii ruse"; A. Tarcenko — „Gorki către copil"; V. Pancov „Realitatea sovietică în opera lui Gorki" etc. A. Pavlovski recenzează cu căldură volumul tul A. A- Fadeev „In decurs de 30 de ani", conţinînd articole de critică, Istorie şi teorie literară, aprecieri asupra diferiţilor 'scriitori, etc. Revista conţine şi o foarte bogată şi utilă cronică a. vieţii ştiinţifice din U.R.S.S., care îngăduie cititorilor fie la curent cu ultimele discuţii ştiinţifice, cu activitatea Institutelor de cercetări de specialitate. T. Nic. „LITERATURNAIA GAZETA", nr. 70, 71, 7% 75~iunie 1958 Articolele de discuţie asupra literaturii de actualitate, cit şl materialele de generalizare şi de sinteză a experienţei acumulate în ultimii ani de literatura sovietică precumpănesc în paginile gazetei, constituind un prolog al dezbaterilor ce se vor desfăşura în acest an la cel de al treilea congres al scriitorilor sovietici. Articolul de fond intitulat „DezvoUarea prozei în literaturile tinere" (nr. 70) consemnează creşterea impetuoasă, în decurs de cîteva decenii, de la Revoluţia din Octombrie, sub îndrumarea P.C.U.S., a literaturilor din republicile başklră, ciuvasă, ka-relă, iakută, komi, i— pe baza. propriului foliilor şi a influenţei literaturilor mal REVISTA REVISTELOR 197 vechi din Uniunea Sovietică, in special a literaturii ruse. Astăzi, în pragul celui de al treilea congres, se poate vorbi de o etapă de maturitate a acestor, literaturi prin apariţia unor ample lucrări în proză, care au evoluat de la romanul autobiografic la construcţiile epice concepute pe mai multe planuri. O sarcină de seamă a acestor literaturi, precizează „Gazeta", o constituie apropierea de tema actuală deoarece majoritatea romanelor evocă trecutul istoric, anii de revoluţie sau perioada colectivizării. în zilele de 16 şi 17 iunie a avut toc la organizaţia scriitorilor din Moscova o discuţie despre „Contemporaneitatea în operele de proză din ultimii ani". Pe marginea acestei discuţii gazeta publică articolele „în pas cu vremea" (nr. 71) de I. Laptev. „Pe un drum dificil" (nr. 72) de N. Asanov şi „E vorba de contemporaneitate..." (nr. 73) de V. Litvinov. Ne referim asupra acestuia din urmă, în care sînt redate, în mod succint, părerii? unor scriitori care au luat cuvîntul în cadrul dezbaterilor despre literatura de actualitate. „Romancierii sovietici, care scriu despre ziua de astăzi, încearcă un deosebit sentiment de fericire dar şi deosebite dificultăţi. Romanul social contemporan trebuie să generalizeze marile tenomene sociale, în felul cum ele se reflectă în caracterul şi sufletul omului. Dezvoltarea realităţii noastre şi caracterul ei novator scot la iveală noi metode de cercetare a vieţii de către scriitor. E vorba de o studiere atentă, îndreptată spre un scop precis, a experienţei înaintate a poporului" (G. Nicolaeva). După cum relatează autorul articolului, in discuţie s-a arătat că: „Se poate scrie un roman absolut contemporan, o carte despre zilele noastre, dar care să fie, în acelaşi timp situată pe o poziţie arhaizantă, necorespunzătoare adevăratului mers al gîndirii contemporane" (N. Certoo), deoarece: „Contemporaneitatea nu este numai simplă redare a ceea ce s-a întîmplat ieri sau azi, ci arătarea realităţii în mişcare, în tendinţa ei către ziua de mîine". (A. Isbah). După părerea lui K. Finn pro- blema contemporaneităţii se impune cu otita ascuţime fiindcă: „Actualii revizionişti de peste graniţă de toate nuanţele şi-au concentrat focul în mod special asupra realităţilor noastre de astăzi... Arătînd adevărul despre faptele eroice de astăzi, noi apărăm viaţa cu arme puternice;, efective de atacurile revizioniştilor." în discuţii s-a scos în evidenţă necesitatea de a se interpreta realitatea sovietica printr-o largă viziune filosofică (I. Paderin) precum şi faptul că „Una dintre dificultăţile cele mai mari în rezolvarea temei contemporaneităţii este nu atît căutarea conflictului, cît necesitatea de a se înţelege baza pe oare acest conflict a putut să se ivească şi pe care el poate fi rezolvat". (I. Boldî-rev). S-a accentuat importanţa Scrierii schiţelor (I. Katenko), a creşterii exigenţei criticilor faţă de literatura de actualitate. „Critica repetă deseori : „Mai multe cărţi despre viaţa contemporană" Trebuie precizat acest apel : „Mai multe cărţi bune despre viaţa contemporană". Amintiţi-vă numai cît de multe cărţi au apărut în ultima vreme despre cele mai actuale teme şi cît de multe s-au şi învechit. Principala cauză : slăbirea legăturii scriitorilor cu viaţa" (S. Şurtakov). Precizări interesante despre conţinutul noţiunii de contemporaneitate au fost aduse de L. Sobolev, care combate pe acei participanţi la discuţie care au fost gata să „înglobeze printre cărţile actuale pînă şi romanul „Tăunul" „Nu trebuie să confundăm doi termeni: operele despre contemporaneitate, despre oamenii contemporani şi atitudinea contemporană faţă de material. Noi trebuie să obţinem o cotitură în realitatea noastră, să ajutăm multor scriitori să se îndrepte spre tema contemporană, să-şi definească atitudinea lor faţă de aceasta, să-şi verifice printrînsa întrega lor creaţie". în încheiere A. Şurkov, luînd In discuţie părerea exprimată de unii vorbitori că modul „metropolitan" de viaţă al scriitorilor poate să-i facă să piardă obişnuinţa de a studia realitatea, a subliniat fără intenţia de a da recomandări precise, 198 REVISTA REVISTELOR că „a venit vremea ca fiecare scriitor să se gîndeaseă asupra modalităţii de a găsi drumul său către eroul vremurilor noastre. Eu nu ,1-aş trimite de F. Gladkov într-o nouă campanie pentru găsirea lui Gleb Giu-malov. Dar tovarăşilor mai tineri nu numai că trebuie să Ie atragem atenţia în privinţa aceasta, dar chiar să-i îmboldim, delicat, dar insistent. Turneelei noastre pentru documentările de creaţie creiază ilu- zia cunoaşterii vieţii. Se poate spune că acela care pînă acum nu!, s-a obişnuit să studieze realitatea, abea dacă se va obişnui după schimbarea modului său de viaţă. E nevoie să căpătăm asemenea obişnuinţă. Sau va veni vremea plecării din literatură. E vorba nu despre „mersul în popor", ci de o adevărată şi serioasă stăpînire a temei contemporane". V. Nic „ESPRIT" nr. 5\Î958 Qevista franceză „Esprit" din mal 1958 (nr. 5) publică o interesantă culegere de documente cu privire la mentalitatea celor ce iau parte ca ostaşi sau ca ofiţeri la acţiunile de reprimare a luptei popoarelor din colonii. Documentele scot în evidenţă experienţa umană şi socială a celor ce au luptat în Maroc, în Tunis sau în Algeria sub steagul puterii colonialiste. Printre documentele publicate de revistă se află darea de seamă a unui soldat şl a unui ofiţer : apare clar că avem de a face cu puncte de vederi opuse. Soldatul îşi pune necontenit întrebări cu privire la rostul, său în Algeria şl vrea să se reîntoarcă cît mai curînd în ţară. Ofiţerul acceptă cu resemnare ordinul închlpulndu-şi stagiul ca o lungă perioadă de plictiseală în mijlocul incoherenţei şi al dezorganizării generale, ducînd la îndeplinire ordine care înseamnă o enormă risipă de vieţi omeneşti şi de energie. Soldatul se preocupă, din capul locului, să capete o permisie. Ofiţerul relatează despre dezertările colective. In general documentele scot la iveală caracterul pe cît de criminal pe atît de absurd al războiului din Algeria, care se poartă în numele intereselor celor mai brutale ale Imperialismului francez. Un ofiţer de rezervă observă adversitatea, dintre militarii de carieră şl civilii aflaţi sub arme. Mal înainte ofiţerii activi priveau cu simpatie ofiţerii de rezervă. Războiul din Algeria a modificat însă această stare de fapte. Tradiţionala, neîncredere a militarilor faţă de civili a fost întărită în războ- iul di(i Indochina şi mai ales pe teritoriul algerlan. Un ostaş îşi împărtăşeşte sentimentul că timpul petrecut în Algeria a însemnat pentru el o lecţie de viaţă. „Nu regret cele douăzeci şl unu de luni petrecute In Africa de nord — spune el — căci am cunoscut un popor admirabil. Am fost fermecat de demnitatea, de curajul şi de încrederea acestui popor. Mizeria în care trăieşte este de necrezut. Viaţa lui e extrem de grea. Este o luptă constantă, neîntreruptă împotriva foamei". Un alt membru al trupelor franceze de represiune furnizează cîteva date interesante cu privire la prepararea psihologică a viitorului combatant. Cel care urmează să lupte în Algeria — arată el — este îndoctrinat din vreme. I se spune că flecare băştinaş este un inamic sau în cel mai bun caz un duşman virtual. Zi de zi i se sădeşte dispreţul faţă de populaţia arabă, repetîn-du-l-se la nesfîrşit cîteva formule pe care nimeni nu are dreptul să le controleze dar pentru care toţi trebuie să moară. Cel care au nevoie ca tinerii să facă războiul în Algeria contează foarte mult pe rasism, pe frică, pe spiritul de răzbunare, pe trezirea şl excitarea Instinctelor sălbatice. Pentru a atinge acest scop toate mijloacele sînt bune. Rezultatul, este că tortura şi uciderea algerienilor devine pentru mulţi soldaţi o ocupaţie ca oricare alta, uneori chiar plăcută, prilejuind emoţii tari. Iată de pildă — spune autorul In continuare — cum au fost torturaţi treizeci de oameni. Au fost REVISTA REVISTELOR 199 mai întii închişi timp de opt zile fără să li şe dea să mănînce şi să bea. Cînd au. fost socotiţi suficient de slăbiţi, jandarmii au început să-i interogheze şi să-i tortureze. La capătul acestei perioade prizonierii erau schelete vii. Pentru a-i interoga jandarmii ii spînzurau de mîini toată ziua nelăsîndu-i. să se odihnească decît cîteva minute la fiecare ceas. Am văzut, astfel, un om al cărui corp s-a lungit cu mai mult de 10 centimetri. Li se trecea curent electric prin corp agăţîndu-li-se un fir electric de urechi, de nas sau de testicule. Aceste operaţii se practicau în hazul general, într-o atmosferă de aţîţare nervoasă. Prizonierii care nu suportau torturile şi dădeau semne de epuizare erau ucişi şi deveneau „rebeli prizonieri executaţi în cursul unei tentative de evadare". Nu se poate separa folosirea torturilor de caracterul acestui război — remarcă acelaşi autor. Logica acestui război cere să fie torturaţi treizeci de algerieni pentru a aresta zece luptători sau membri ai organizaţiei clandestine locale. Este de datoria noastră să alarmăm opinia publică inţormînd ceea ce am văzut în Algeria. Este un război fără lege şi fără principii, demoralizant. Actul aparent cel mai inofesiv al soldatului reprezintă în fapt un act al reprezentantului forţei colonizatoare împotriva căreia se ridică şi luptă algerienii. Revista publică apoi scrisoarea unui biet soldat zguduit de cele văzute. E o pagină îngrozitoare prin disperarea pe care o degajă : „Se cereau volu-Uari pentru a doborî cu un glonţ în groapă pe cei torturaţi (astfel nu rămîneau urme şi nu se mai putea vorbi după aceia). Mie nu-mi venea de loc să fac treaba asta. Intr-o zi căpitanul m-a chemat şi mi-a spus : nu-mi plac fetiţele. Pregăteşte-te. Următorul algerian este omul tău.M-am apropiat de cel pe care trebuia să-l ucid. M-a anvil in ochi. Mai văd şi astăzi ochii săi. Eram dezgustat. Am tras... Doamne, Dumnezeule, mai tîrziu m-am obişnuit..." „Războiul în Algeria este certificatul de studii primare al tineretului francez" — spune cu cinism dar şi dezolare un alt ostaş provenit, probabil, din mediile mai avute. „Cîtlva creştini găsesc în acest război un rol de martiri pe măsura lor. Îşi îngăduie luxul să eşueze. Reîntorcîndu-se, găsesc nepăsarea generală care ie întreţine criza morală. De mai bine de patru ani tinerii pleacă şl revin despuiaţi de tinereţea lor adevărată. Acolo în Algeria se experimentează şi se fabrică o altă tinereţe. E. un drum dus şi întors de la indiferenţă la dezgust în care nimic nu-i mai trist decît sfatul tatălui „ţă-ţi datoria, nimeni nu-i un înger pe lumea asta". „Cu solda obţinută o să-ţi cumperi un scooter ori un frigider". Ce este tinereţea ? Un privilegiu, un dar al firii, o dată în registrele de stare civilă? Nu este o comunitate de gîndire, nu este un grup social definit. Tinereţea nu există. Astăzi tinereţea există pentru că ea are acelaşi catalizator — Algeria. Destinul tineretului francez este acum legat de războiul din Algeria. E punct de unire al tinerilor cinstiţi, un criteriu de solidar it ct a morală. Războiul, mizeria, problemele de conştiinţă şi apoi reîntoarcerea în patrie — salonul artelor menajere, scooter ui. Ca şi cum n-ar fi fost Algeria, ca şi cum n-ar fi existat morţii, răniţii, cei torturaţi. Lumea e în jurul nostru indiferentă. Noi ştim că am traversat o perioadă crucială a existenţei noastre, că în Algeria se petrec mari, abominabile crime, iar spusele noastre sînt ascultate cu simpatie, dar distrat, aşa cum se aud veştile despre sănătatea unei rude îndepărtate : cu o atenţie politicoasă. Nimeni nu 'se interesează cu adevărat de ceea ce înseamnă Algeria". Mărturiile publicate de revista franceză aruncă o lumină elocventă asupra proceselor de conştiinţă care se petrec în straturile cele mai diverse ale tineretului francez în contactul brutal cu abjecta şi criminala politică a colonialiştilor francezi. B. E 200 REVISTA REVISTELOR MERCURE DE FRANCE", iunie 1958 Crlza tematicii, dispariţia treptată a „realităţii" din artă şi, pornind de aici, deruta stilistică şi o accentuată degradare a tehnicii la care e supus din ce în ce mai mult romanul burghez sînt reflectate uneori, indirect, în paginile revistei. Referln-du-se la ultimul roman al Marguerltei Du-ras „Moderato Contabile", Gaetan Picon arată că în această carte „nu numai că ceea ce se petrece nu e spus, dar nici nu se petrece, poate, nimic. Eziţi să vorbeşti despre o artă a sugestiei, căci nu e sigur că această artă se sprijină pe o realitate pe care romancierul ar cunoaşte-o, şi pe care ar disimula-o cititorului cu singurul scop de a-1 constrînge la iniţiativă. Trebuie spus răspicat că această realitate nu există, sau că, în orice caz existenţa sa e problematică". Povestirea — arată criticul — desenează contururi pe care nu le acoperă nici o formă reală. Dacă se află acolo o artă a sugestiei, nu poate fi vorba decît de o sugestie fără obiect. Deşi pretextul cărţii e un fapt divers dintre cele mai dramatice — o crimă pasională — în Moderato Contabile nu se petrece nimic- într-un bar un bărbat a omorît o femeie. Dar gestul acesta nu există decît prin fascinaţia pe care o exercită asupra unul alt bărbat şl asupra unei alte femei, care nu au fost măcar martorii săi direcţi şi care nu ajung la semnificaţia sa decît inventîndu-l poate, prinlr-o ceaţă de stranie reverie care 11 va stăpîni de-aici înainte. Bărbatul şi femeia se întîlnesc în flecare zi în barul în care s-a petrecut — probabil! — crima. Vorbesc între el şl îşi imaginează că a fost dorinţa femeii însăşi să fie asasinată de către bărbatul pe care-l iubea — şi sentimentul care se naşte între el face să retrăiască această dorinţă. Poate vor retrăi ei înşişi această legendă a morţii şl a iubirii. „Poate-.." — adaugă criticul „Numai că romancierul însuşi nu ştie nimic în privinţa aceasta". Totul e suspendat în aşteptarea unui eveniment care nu se produce, a unui eveniment inimaginabil. Lectura unei asemenea cărţi e dificilă — arată criticul. Pentru că riscăm să luăm drept un indiciu precis, descifrabil, ceea ce e pură manifestare a ambiguităţii sau chiar a Irealului; şi invers, să luăm drept simple pretexte, drept detalii fără interes tocmai ceea ce reprezintă o indicaţie reală. în vreme ce un detaliu ce pare esenţial nu are în realitate nici un fel de semnificaţie, un vapor care e zărit, la un moment dat, de către un personaj, prin-tr-o fereastră, are o importanţă covîrşi-toare. Ca şi în alte cărţi ale aceleiaşi autoare, vaporul e şi aici simbolul evaziunii. Sensul care se poate desprinde din „simbolurile" Marguerltei Duras ar fi aproximativ acesta: comunicarea umană e singurul mijloc de a suporta realitatea. Căci viaţa e sufocantă. La orizont trec imagini ale „libertăţii": vapoare de plăcere, limuzine de lux. Şi la îndemîna tuturor ': alcoolul. E semnificativ accentul critic pus de Gaetan Picon în comentariul său la romanul tui Marguerite Duras, e semnificativ că acest critic care s-a pronunţat pentru o estetică a „inconştientului"' (nu mal departe decît în răspunsul său la ancheta „Vieţii romîneştl" 411958: „Literatura actuală este însă clară, prea clară : deseori se reduce la conştiinţa sa") se vede acum constrîns — dacă nu de altceva, de bunul său gust şi de probitatea sa de cronicar — să respingă o manifestare a „inconştientului" ajuns la forme extreme şl monstruoase, se vede constrîns să condamne o carte tocmai pentru lipsa ei de claritate, pentru reducerea la limită a factorului conştient. Dincolo însă de o apreciere dictată de probitatea criticului, întrevedem o situaţie mai tristă. Romanul „Moderato cantabile" (pe care îl cunoaştem fragmentar din paginile rezistei „Cahlers du Sud" 1957) reprezintă în forme exacerbate un fenomen mai general, o degradare treptată a roma- REVISTA REVISTELOR 201 nulul burghez din care dispare nu numai realitatea dar şi sugestia de realitate. Oboseala, dispoziţia bolnăvicioasă, spaima de viaţă, dezinteresul ţaţă de om, refugiul în subconştient şi alcool sînt semnele nu numai ale unei teribile derute morale, ele sînt în acelaşi timp şi motive de secătuire a izvoarelor de inspiraţie şi conţin un factor de anulare a literaturii, în special a romanului a cărui condiţionare obligatorie stă în interesul faţă de om şi în preocuparea pentru raporturile umane. Nu e vorba aşadar numai de caracterul discutabil al tehnicei şi formelor romanului occidental ci in fond de pulverizarea şi descompunerea substanţei „eterne" a genului romanesc. Studiul lui Samuel de Sacy „Trompe-la-mort" se prezintă ca o introducere la romanul „Splendeurs et miseres des courti-sanes", în fond însă încearcă o interpretare a sensului general al operei lui Balzac. Există desigur o latură deosebită şi curioasă, pronunţat romantică in creaţia marelui romancier. Există o viziune complexă a reeditaţii care se refuză formulei unice simplificatoare şi pretinde imperios o analiză nuanţată, capabilă să explice diversitatea operei Iul Balzac. Desigur, nu tot ce a scris Balzac e balzacian în înţelesul de astăzi al termenului şi cine vrea să aplice o măsură comună romanelor tipic „balzaciene": Eugenie Grandet, Pere Go-riot ori Gobseck şi celor din seria „miraculosului" romantic se găseşte în faţa unui impas obligatoriu- Totuşi, aspectul general al operei e dominant balzacian, termen care trebuie să includă în accepţia noastră, marele tablou critic al societăţii franceze din prima jumătate a veacului XIX (acea „excelentă istorie realistă a „societăţii" franceze, descriind sub forma unei critici, aproape an cu an, de la 1816, pînă la 1848, atacurile tot mai accentuate ale burgheziei ascendente contra nobilimii..." (Engels). Studiul lui Samuel de Sacy, generalizînd sensul particular al unei opere, neagă nu numai balzacianis- mul lui Balzac, ci ajunge să-i conteste pînă şi realismul, prezentat ca un aspect superficial al Comediei Umane dincolo de care s-ar afla adevărata „mitologie", sensul mistic al operei. E o încercare neconvingătoare şi în ultimă analiză, mistificatoare de a-l „moderniza" pe Balzac, tocmai prin efortul de a prezenta ca superficial nu numai realismul său dar, in genere, orice contact al operei cu lumea exterioară, orice „specie de referinţă la ordinea exterioară", orice corespondenţe cu legile, ca să zicem aşa, elementare ale veridicităţii. Pentru criticul francez lumea lui Balzac este o lume factice, o lume de decoruri şi măşti, de siluete artificiale şi vaporoase, o lume neverosimilă ce n-are a se supune decît geniului miraculos care se identifică cu acest personaj-cheie, „Trompe-la-mort", arbitrariul pur, adevărata putere, voinţa supremă. Orice realitate e dizolvată, certitudinea devine incertă iar claritatea se pulverizează. Pentru Sacy, marile tipuri balzaciene nu există, lor li se substituie nişte siluete vagi „fără chip şi fără trăsături, deslegate, desfăcute, degajate: nu făpturi omeneşti ci alibi-uri şi metamorfoze"- Sînt considerate ca reprezentative pentru personajele lui Balzac acele vedenii ale nopţii care amintesc fantomele din literatura lui Madame de Sevigne. Maniera ar aminti şi de Proust care, după mărturisirea scriitorului însuşi, prezintă lucrurile „în ordinea percepţiunilor noastre, în loc să le explice întîi prin cauza lor". Ceea ce găseşte criticul ca fiind caracteristic lui Balzac este această violare a verosimilului, potrivit unei voinţe magice care nu se preocupă de cauze şi determinări. In genere, opera lui Balzac este văzută, in manieră pur idealistă, ca o manifestare a spiritului („Spiritul volatilizează caracterul riguros al lucrurilor, iar puterea — existenţa") „E vorba de a impune cititorului sentimentul puterii pure". Acum devine mai limpede ce înţelege criticul prin mitul lui „Trompe-la-mort". Acesta ar fi 202 REVISTA REVISTELOR o combinaţie de „putere" şi „geniu" în accepţia particulară, spiritualistă, dată de Samuel de Sacy, termenilor. „Trompe-la-mort" este puterea care sfidează ^.reţeaua determinărilor", „crează evenimentul" şi „tratează de la egal la egal cu necesitatea". Este o încarnare a geniului ca Intuiţie care înşeală destinul, legile, necesitatea. Esenţială pentru critic nu este prodigioasa forţă realistă a scriitorului care depăşeşte şl infringe convingerile sale mistice ori reacţionare, ci pasiunea pentru „magie" şi „ocultism". Pasiune pe care critica marxistă o consideră de un veac încoace latura slabă, perisabilă a creaţiei lui Balzac- Necesitatea devine docilă în faţa Voinţei şi Geniului, susţine criticul; ceea ce înseamnă a avea o viziune categoric răsturnată a adevărului. Iar adevărul este că forţa lui Balzac stă într-o puternică intuiţie a necesităţii şi în primul rînd a necesităţii sociale. Balzac nu sfidează „legile", „determinarea", ci le „ghiceşte" şi le înfăţişează realist în implacabila lor necesitate. Datorită acestei însuşiri — de astă dată într-adevăr „miraculoase", — excelentul său tablou critic al societăţii franceze, coincide, în atîtea privinţe, cu analiza riguros ştiinţifică a mecanismului capitalist, întreprinsă de Marx şi Engels. Balzac „excelează în genere printr-o adîn-că înţelegere a realităţii" (Marx, Capitalul), marea, adevărata sa pasiune fiind „EUROPE", ianuarie-Ft aceea de a descoperi caracterul determinant şi necesar al procesului social. Criticului francez se pare că nu-i este de-ajuns mistica „irealitate" a unor opere contemporane, el urmăreşte să ne convingă cu tot dinadinsul că nici marii scriitori clasici nu sînt cu adevărat mari şi cu adevărat ei înşişi decît atunci cînd se apropie de starea de spirit morbidă şi bolnăvicioasă a unor „moderni" care sînt de părere că preocuparea pentru observaţia realistă şi creaţia de tipuri e derizorie. In consecinţă nici Balzac n-ar fi observat nimic şi s-ar fi prefăcut numai că observă ca să-şi rîdă de cititori, nici el n-ar fi creat tipuri, aşa cum ne-am obişnuit să credem (şi încă ce „tipuri" !) ci „alibi"-uri şi „mituri", „vedenii nocturne" şi „metamorfoze"-.. Deşi ţinuta criticului e foarte academică, şi deşi intenţia sa pare să fie pur şi simplu aceia foarte onestă de a valorifica un clasic — întrevedem aici în fond o profesie de credinţă antireatistă cu vădite implicaţii în „actualitate", o încercare de a compromite ideia de realism şi de a demonstra superficialitatea unor principii ca: veridicitatea, precizia realistă a detaliului, contactul operii cu „ordinea exterioară" etc. Şi mai su seamă ni s-a părut foarte ciudată antipatia neacoperită şi insistentă a criticului faţă de orice ideie de „necesitate", „înlănţuire cauzală", „determinare". L. R. bruarie şi martie 1958 Revistă lunară, fondată în anul 1923 de către un grup de scriitori în colaborare cu Romain Rollcmd, „Europe" intră în al 36-lea an de apariţie. Incepînd din anul 1951, revista publică o serie de numere speciale închinate cîte unei figuri din literatura universală sau vreunei mari probleme de cultură. Numărul dublu ianuarie—februarie, 1958 al- revistei „Europe" este consacrat literaturii Spaniei. Pierre Abraham, directorul publicaţiei arată în cuvîntul său introductiv că în pa- ginile acestui număr se vor întîlni scriitori din Spania cu scriitori spanioli trăind în afara ţării, mai cu seamă din acei aparţi-nînd generaţiei tinere care n-au cunoscut războiul civil din 1936—1938, sau care la aceea perioadă erau în vîrsta copilăriei. P. Abraham sintetizează astfel obiectivele acestui număr de revistă : „A reuni ve scriitorii spanioli din emigraţie sub aceiaşi copertă cu scriitorii care locuiesc şi sînt editaţi în Spania. A publica alături prozele, versurile, teatrul şi scenariile lor. A nu trage nici REVISTA REVISTELOR 203 o concluzie decît faptul, simplul fapt al coexistenţei. Şi a lăsa, din acest buchet, să se ridice de la sine această înflorire astăzi minunată: literatura Spaniei". E vizibil însă că prin evitarea unei distincţii mai nete de ordin politic între scriitori spanioli de cele mai diverse atitudini, revista, a cărei atitudine militant-democratică este cunoscută, urmăreşte doar scopul strategic de a preveni interzicerea numărului de către cenzura franchistă. Omiţindu-se în mod deliberat vasta literatură de limbă spaniolă din America latină, revista purcede la sintetizarea şi prezentarea fenomenului literar esenţial iberic. Sebastian Cienfuegos, scriitor din Madrid, ne vorbeşte despre „Romanul în Spania". El periodizează evoluţia romanului spaniol din vrima jumătate a veacului XX în două cicluri, — bineînţeles fără stricteţe schematică, — şi anume pînă şi de la războiul civil. In prima perioadă, „operele s-ar defini mai puţin prin valorile lor intrinsece umane, psihologice, sociale, dramatice, cît prin calităţile lor estetice, lirice şi formale". După război se constată abandonarea treptată a lirismului estetic şi afirmarea romanului de probleme umane, psihologice, sociale şi chiar ideologice. Autorul studiului face şi o scurtă incursiune istorică privind evoluţia literaturii spaniole contemporane. Ferioada 1920—1936, se caracterizează prin antirealism (creaţionism supra-şi superrealism, etc..) şi absentarea scriitorilor din aceste „şcoli" de la preocupările şi elanurile poporului tocmai într-o perioadă cîrul se pregăteau mari experienţe democratice şi sociale. „Arta este un joc gratuit, născut ca toate jocurile, din lipsă de ocupaţie, se pronunţă Ortega y Gasset, „conceptul de arta se apropie de acela de lux" — continuă acelaş Gasset, personalitate de prestigiu pentru acea intelectualitate aris-iocratizantă. Războiul civil i-a surprins însă şi i-a. trezit dureros pe unii din aceşti scriitori. Parte din ei au izbutit să se reabiliteze ca. poeţi ai poporului, de pildă Miguel Hernandez. Alţii s-au retras timoraţi în turnul de fildeş, iar unii, mergînd pe linia minorei rezistenţe, s-au dezvăluit ca patentaţi oameni de dreapta. In aceste condiţii literatura spaniolă dinaintea războiului nu putea oglindi realitatea contemporană. Se scriau romane-esseu (Benjamin lames), itimane-artistice (Ramon Perez de Ayala, Ramon del Văile Inclan), evocatoare ale stilului clasic, rafinate, anacronice, romane ingenioase abundînd în metafore şi jocuri de cuvinte (Ramon Gomez de la Sema), romane piratereşti (Ricardo Baroja). Odată cu sfîrşitul războiului civil, sub dărâmături, spune Cienfuegos, laolaltă cu cadavrele celor un milion de combatanţi răpuşi, pare